George R.R. Martin — [Antologie] Razboinicii 02

Stei Gaya Gardner Doris 


Jermas Falling : Desid Morel 
Divid Weier Antaart Saar Earp 
Carrie Vaughn i navid Ball 
SM Stirimg Gearge A.A. Martin 


Harti Waldrop 


Antologia coordonată | 
de George A. A. Martin şi Gardner Dozois 


A 


ENA U TILL E 


George R.R. Martin Gardner Dozois 


RĂZBOINICII 


Vol II 


Steven Saylor 
James Rollins 
David Weber 
Carrie Vaughn 
S.M. Stirling 
Howard Waldrop 
Gardner Dozois 
David Morrell 
Robert Silverberg 
David Ball 
George R.R. Martin 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu summa cum 
laude la Northwestern University, Illinois. În anii '70 a scris o serie de nuvele, printre care și Regi; 
nisipurilor (1979, Editura Nemira 2010), pentru care i-au fost decernate premiile Hugo și Nebula, 
apoi a continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii '80 a fost producător și scenarist de 
televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului Frumoasa și 
Bestia. Una dintre nuvelele sale a fost ecranizată cu titlul Zburătorii nopții. În 1996, Martin a 
început să scrie seria fantasy CÂNTEC DE GHEAȚĂ Și FOC, alcătuită din șapte romane, dintre 
care cinci au și fost publicate (Urzeala tronurilor, 1996 - Editura Nemira, 2007, 2011; Încleștarea 
regilor, 1999 - Editura Nemira, 2008, 2011; /ureșul săbiilor, 2000 - Editura Nemira, 2009, 2011; 
Festinul ciorilor, 2005 - Editura Nemira, 2009, 2011; Dansul dragonilor, 2011), iar două se află 
încă în stadiul de proiect (The Winds of Winters! A Dream of Spring). Saga CÂNTEC DE GHEAȚĂ 
Și FOC este considerată o capodoperă a genului, alături de trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. 
Tolkien, fiind până în prezent tradusă în optsprezece limbi, cu peste 2200000 de exemplare 
vândute numai în Statele Unite. Drepturile cinematografice au fost achiziționate de HBO. Primul 
sezon, Urzeala tronurilor, a fost deja difuzat de HBO, urmând ca al doilea sezon, înc/eștarea 
regilor, să aibă premiera în aprilie 2012. Primul volum al seriei, Urzea/a tronurilor, a obţinut 
Premiul Locus în 1997, a fost finalist al premiilor Nebula și World Fantasy, iar nuvela Sângele 
dragonului, care face parte din roman, a obţinut Premiul Hugo în 1997. Romanul înc/eștarea 
regilor a câștigat, de asemenea, Premiul Locus în 1999 și a fost finalist al Premiului Nebula, în 
timp ce /ureșul săbiilor a fost recompensat cu premiile Locus și Geffen în 2001, respectiv 2002, 
fiind finalist al premiilor Hugo și Nebula. Al patrulea volum al seriei, Festinul ciorilor, a fost 
finalist al premiilor Hugo și Locus. 


Editorul și scriitorul 

Gardner Dozois s-a născut în 1947 în Salem, Massachusetts. Între 1984 și 2004 a editat 
revista Asimov's Science Fiction şi a fost răsplătit cu cincisprezece premii Hugo (record absolut) 
pentru cel mai bun editor profesionist. După retragerea de la Asimov's, a devenit editorul seriei 
de antologii The Year's Best Science Fiction, publicate anual din 1984, pentru care a primit 
cincisprezece premii Locus. Ca scriitor a fost distins cu două premii Nebula pentru povestirile 
The Peacemaker (1983) și Copilul dimineții (1984 - apărută în almanahul Anticipația, 1986). 

The Year's Best Science Fiction este considerată o „venerabilă instituţie” a SF-ului. 


CUPRINS 


VULTURUL ȘI IEPURELE 4 
GROAPA 24 i 

AFARĂ DIN BEZNĂ 42 

FETELE DE LA AVENGER 98 

CĂI STRĂVECHI 122 

NINIESLANDO 143 

RECIDIVISTUL 157 

LEGIUNE ESTE NUMELE MEU 169 

APĂRĂTORII FRONTIEREI 188 

PERGAMENTUL 209 

CAVALERUL MISTERIOS Poveste din Cele Șapte Regate 230 


VULTURUL ȘI IEPURELE 


Steven Saylor 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, 
Steven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale 
subgenului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, 
John Maddox Roberts și răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei 
Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus 
Descoperitorul, detectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu 
iscusință, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, 
Catilina's Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian 
Way, Rubicon, Last Seen in Massilia, A Mist of Prophecies și The 
Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aventurile lui 
Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the 
Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder și A 
Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of 
Gordianus the Finder. Printre alte cărţi de Saylor se numără A 
Twist at the End, Have You Seen Dawn? și un uriaș roman istoric 
non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt 
roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăiește în 
Berkeley, statul California. 

In textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale 
Cartaginei antice, spre consecințele unei victorii devastatoare și 
ale unei cuceriri încă și mai devastatoare, povestea nemiloasă a 
ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de 
puternic... și de inteligent. 


Romanii ne-au silit să stăm în șir, cu încheieturile braţelor 
legate la spate. Am fost prinși laolaltă, bărbat de bărbat, cu 
lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul 
gâturilor. 

Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, 
conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din 
apropiere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de 
o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise 
capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am 


știut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. 
Cicatricea roșie și neregulată care-i începea de la frunte îi 
desfigura nasul și gura și sfârșea la bărbie. Era îndeajuns de 
teribilă, dar privirea din ochii lui mi-a înghețat sângele în vine. 
Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul 
unui războinic care hohotește de propria-i durere și se bucură 
de suferinţa altora, care nu știe ce înseamnă mila sau 
remușcarea. Fața rece și împietrită a unui roman vânător de 
sclavi. 

Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, 
și nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să 
ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supraviețuitori, 
grupuri de fugari, bărbaţi, femei și copii, eram prost hrăniţi și 
prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântați în 
pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi 
în bătălii. Ținta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram 
ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate și urma să fim 
adunaţi și vânduți ca sclavi. 

Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latinești, graiul 
aspru și urât al cuceritorilor noștri; cuvintele unuia dintre 
conducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre 
Cartagina și Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii 
măreţțe purtate pe mare și cu campanii sângeroase prin Sicilia, 
Spania, Italia și Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, 
să urmeze pace. Pe durata acelui armistițiu, Cato își făcuse 
obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului 
roman și toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi 
fost subiectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! 
„Cartagina trebuie distrusă!” 

Cato murise fără să-și vadă visul împlinit, un bătrân cu suflet 
câinos. Când vestea morții sale a ajuns la Cartagina, ne-am 
veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne 
bântuise coșmarurile, nu mai exista. 

Insă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a 
reînceput. Romanii ne-au invadat țărmurile. Au asediat 
Cartagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat și pe mare. Au 
ocupat portul măreț. In cele din urmă au străpuns zidurile. 
Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia 
n-a contenit vreme de șase zile. Străzile au devenit râuri de 
sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supraviețuitori au fost 


adunaţi ca să fie vânduți ca sclavi și împrăștiați în cele patru 
colţuri ale pământului. Câștigul de pe urma lor avea să achite 
costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse 
cu fiare înroșite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu 
ei. 

Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte - pietre preţioase, 
giuvaieruri, monede - au fost luate de soldaţii romani, ca pradă 
de război. Obiectele mai mari - mobile măiestre, lămpi 
magnifice, care splendide - au fost evaluate de vistiernici 
romani și încărcate pe corăbii de negoț. Cele lipsite de valoare 
comercială - fusurile și furcile, jucăriile de copii, imaginile 
strămoșilor noștri - au fost azvârlite pe ruguri. 

Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o 
carte în graiul punic. Operele marilor noștri dramaturgi, poeți și 
filozofi, discursurile și memoriile lui Hannibal și ale tatălui său, 
Hamilcar, ca și ale tuturor conducătorilor noștri, istoriile despre 
regina Dido și corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu 
atâta vreme în urmă - toate au fost transformate în cenușă. 

Zeii și zeițele Cartaginei au fost smulși de pe piedestaluri. 
Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Statuile 
din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix și 
lapislazuli, au fost culeși de pe cioburi. Statuile din aur și din 
argint au fost topite și turnate în lingouri - altă pradă care să 
umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, 
Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduiește pe bolnavi 
- toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. 

Zidurile au fost dărâmate și cetatea a fost rasă de pe fața 
pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din 
apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici 
măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generație. 

Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, și 
în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case și din satele de 
pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Romanii 
decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să 
scape. Pentru a-i găsi și prinde pe fugari, ei nu trimiseseră 
legionari obișnuiți, ci soldați lăsaţi la vatră, care fuseseră special 
antrenați pentru a-i urmări și captura pe sclavii evadați. De 
aceea, Fabius și ceilalți purtau măciuci alături de săbii. Ei erau 
vânători. Noi eram prada lor. 


Stăteam goi pușcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui 
tanc din gresie. 

De pe vârful țancului acela zărisem de dimineaţă apropierea 
romanilor și dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a 
tinerilor, a celor cu ochi ageri și cu puterea și agilitatea de a se 
cățăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele 
îndelungate și singuratice de plictiseală, petrecute privind spre 
miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii 
insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. 

— Vor veni! șuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. 
Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. 
Romanii sunt necruţători. Ei știu că nomazii deșertului refuză să 
ne ajute. Și știu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană 
avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar 
atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să 
nu credeți niciodată că suntem în siguranţă. Să nu sperați 
niciodată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. 

Și așa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu 
dormisem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre 
miazănoapte și căutasem semnele asupra cărora ne prevenise 
Matho - un șir de torţe mișcându-se prin vale ca un șarpe de foc 
ori scânteierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Insă 
noaptea fusese fără lună și romanii sosiseră când bezna era cea 
mai groasă. 

Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut 
că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de 
vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi trebuit 
să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, așa cum ne 
instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care 
acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluși nimic. Tăceam 
și mă uitam. 

Zorile sosiseră iute. Un colț de soare scânteiase peste 
piscurile zdrențuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o păclă 
chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După 
care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am 
zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. 

Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul 
Matho și ceilalți se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci 
care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea 
încă de romani, dar peste câteva clipe aceștia aveau s-o treacă 


și să ajungă la ei. Matho și ceilalţi și-au ridicat ochii spre mine. 
La fel a făcut și călărețul aflat în fruntea cetei de romani. Purta 
armură ușoară și nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea și în 
nesiguranța luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe 
faţă. 

Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca niște 
furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăștiindu-se și le-am 
auzit strigătele îndepărtate de spaimă. 

Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea 
accidentată, julindu-mi palmele și genunchii, când lunecam. 
Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vârâse 
ceva în mâna dreaptă - un pumnal preţios din argint, care purta 
pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din 
metal pe care le aveam. 

— Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! șuierase el. 

Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice și strigătele de 
război ale romanilor. 

— Dar femeile, copiii... îngăimasem. 

— S-a terminat, spusese Matho. 

Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate 
vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposibil de 
văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peșteră 
măricică, în care dormeau bătrânii și femeile nemăritate. La 
primul strigăt de alarmă, mamele și copiii fuseseră trimiși să li 
se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de 
Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci 
doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, 
pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. 

Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleșit în câteva minute. 
Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce 
noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinși de disperare. Chiar și 
așa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, 
confuzie și teroare. Unii dintre noi fuseseră loviți de măciuci și 
doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinși ca animalele, în plase. 
L-am văzut pe călărețul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu 
cicatrice, lătrând comenzi celorlalți și m-am repezit către el. Am 
ridicat pumnalul și am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot 
zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite 
și, în locul lui, am înjunghiat animalul în gât. Calul nechezase și 
se cabrase, iar mâna mi se acoperise de sânge roșu și fierbinte. 


Călărețul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un 
hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe 
faţă părul blond și nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a 
cicatricei, de la frunte până la bărbie. l-am zărit ochii sălbatici, 
înspăimântători. 

A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna. 


Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliți 
să ne sculăm și am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din 
gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele 
amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf și de fum. Ne găsiseră 
locurile de dormit, ca și micile noastre provizii de alimente și 
haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. 

Romanii erau călări pe caii lor, destinși acum, râzând și 
făcând glume între ei, totuși, rămânând cu ochii asupra noastră. 
Aveau sulițe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura cotului 
și ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La 
răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliței pe omul pe 
care-l păzea, înțepându-i pieptul sau beregata, și rânjea la fiorul 
care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau 
câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase 
mereu că vor sosi în număr copleșitor. M-am gândit că, dacă am 
fi fost mai mulţi, poate că am fi avut șanse mai mari, după care 
mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar și dacă 
toți cartaginezii fugari și risipiţi prin deșert s-ar fi adunat într-un 
singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am 
fi fost învinși. 

Apoi romanii s-au retras și, prin culoarul astfel format, a 
apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de 
o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol și 
cu mâinile legate. Văzându-l așa, mi-am plecat ochii de rușine. 
În felul acela am evitat să revăd și chipul conducătorului roman, 
care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele calului său 
răsunând pe pietre. 

A ajuns la capătul șirului și s-a întors, iar atunci i-am auzit 
glasul, străpungător și aspru. Vorbea bine punica, însă cu accent 
latin urât. 

— Douăzeci și cinci! a anunţat el. Douăzeci și cinci de bărbaţi 
cartaginezi prinși astăzi pentru gloria Romei! 

Romanii au răspuns, lovindu-și sulițele de solul pietros și 


răcnindu-i numele: 

— Fabius! Fabius! Fabius! 

Am înălţat ochii și am fost surprins să văd că privirea lui mă 
fixa. Mi-am plecat iute fața. 

— Tu! a strigat el. & 

Am tresărit și a fost cât pe aici să ridic fruntea. Insă cu coada 
ochiului l-am văzut smucind violent de funie. | se adresase lui 
Matho. 

— Tu pari să fii șeful, moșule. 

Fabius și-a rotit lent încheietura mâinii, înfășurând frânghia în 
jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai 
aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful 
picioarelor. 

— Douăzeci și cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie și 
niciun copil printre voi, iar tu ești singurul cu barba sură. Unde 
sunt ceilalți? 

Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost 
strânsă încă și mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe 
vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv 
s-a înălțat din șirul de captivi. Fabius a rânjit, și-a șters scuipatul 
de pe obraz și l-a azvârilit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. 

— Bine, moșule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai 
avea nevoie de un șef, iar noi n-avem ce face cu un moșneag 
bicisnic. 

S-a auzit un șuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina 
soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am 
închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar 
mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârșâită, urmată 
de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a 
căzut pe pământ. 

În mijlocul ţipetelor și gemetelor captivilor, am auzit o șoaptă 
în dreapta mea: 

— Acum începe. 

Vorbise Lino, cel care știa rosturile vânătorilor de sclavi, 
deoarece mai fusese capturat o dată și evadase, singur din 
toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta 
ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt și 
palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care și-a 
ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. 

Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab și murdar, gol 


ca și acum, cu pielea bășicată de soare. Vorbea un dialect punic 
grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locuitori ai 
cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani și îngrijiseră turme pe 
dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în siguranţă când 
romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-și că invadatorii 
n-o să-i bage în seamă. Când romanii și-au abătut mânia chiar și 
asupra păstorilor și fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, 
tribul lui Lino a fugit în deșert, însă romanii au continuat să-i 
vâneze. Mulţi au fost uciși. Restul, printre care și Lino, au fost 
capturați. Dar în călătoria spre coastă el reușise cumva să fugă 
și ajunsese la noi. 

Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era 
urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. 

— Nu-i unul dintre ai noștri, spuseseră ei. N-are decât să se- 
ascundă altundeva. 

Insă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care 
scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. 
După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe 
romani la noi, l-au acceptat până și cei care susţinuseră să fie 
alungat. Nu răspundea, totuși, niciodată când era întrebat 
despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea 
rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat și 
tăcut. 

Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din 
nou: 

— La fel ca data trecută. Același șef, Fabius. Mai întâi îl ucide 
pe cel mai bătrân. lar după aceea... 

Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când 
Fabius a galopat în lungul șirului de prizonieri. Ajuns în capăt, s- 
a întors și a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. 

— Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supraviețui 
drumului. 

Doi romani au descălecat, l-au descătușat pe rănit și l-au 
îndepărtat. 

— Păcat, a comentat Fabius continuându-și mersul. Avea corp 
puternic, putea fi un sclav bun. 

S-a oprit iarăși. 

— Asta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru așa ceva, nu 
merită îngrijirea și hrana. Și ăsta - îl vedeți cum privește în gol 
și-i curge saliva prin colțul buzelor? Un idiot, ceva obișnuit 


printre cartaginezii ăștia care se împerechează între fraţi. Un 
parazit! 

Romanii i-au scos pe bărbaţi din șir, apoi au strâns lanţurile, 
astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe 
Lino după mine. 

Cei scoși din șir au fost duși îndărătul unei stânci mari. Au 
murit aproape fără zgomot - un icnet, un suspin, un horcăit. 

Fabius a mers mai departe în lungul șirului, până când umbra 
lui și a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am 
mușcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. In 
cele din urmă am înălţat ochii. 

Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care 
ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. 

— lar ăsta, a rostit el și în glas i-a sunat o veselie neplăcută, 
mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, Iașilor, 
chiar dacă nu-i decât un băiat. 

A ridicat sulița și m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă 
fără s-o cresteze și să-mi dea sângele. 

— Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi 
nici măcar să scuipi, ca moșul? 

M-am uitat la el și nu m-am cilintit. Nu era bravură, deși poate 
că așa părea. Eram încremenit de frică. 

A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la 
mâner în grumazul calului său. Sângele fusese șters. Lama a 
sclipit în razele soarelui. 

— Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui 
Hercule. 

— Nu este Hercule, am izbutit să șoptesc, ci Melkart! 

El a hohotit. 

— Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţelegi? 
Toţi zeii tăi au plecat și nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i 
imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule și 
acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaște de acum și până 
la sfârșitul sfârșitului. Zeii noștri au fost mai puternici decât ai 
voștri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu ești în pielea goală 
și-n lanțuri. 

Trupul îmi tremura și m-am învăpăiat la față. Am închis ochii, 
străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a trecut mai 
departe, oprindu-și brusc calul după numai câţiva pași. A privit 
în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte 


lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la 
mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. 

— M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, 
încât era limpede că vorbise doar pentru sine. 

A început să tremure, cu atâta violență, încât am simţit 
vibraţiile prin lanţul greu care ne lega grumaâijii. 

— M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... 

Fabius a mai scos doi captivi din șir, apoi și-a terminat 
inspecția și a revenit spre centru. 

— Și acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. 

Nu i-a răspuns nimeni. Și-a ridicat sulița și a zvârlit-o cu atâta 
putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asurzitor. 
Capetele tuturor din șir au tresărit, ridicându-se. 

— Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai 
prețioasă decât voi toți, lași bicisnici! Unde le-aţi ascuns? 

Nimeni n-a vorbit. 

M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se 
deschidea în peștera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, 
temându-mă că mă va zări și-mi va citi gândurile. Fabius s-a 
aplecat în față peste spinarea calului și și-a încrucișat brațele. 

— Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va 
spune. 


În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul 
liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care 
să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături și au făcut un foc 
mare să se încălzească. In timp ce unii dormeau, alţii ne 
străjuiau. 

În timpul nopţii, pe rând, toți am fost scoși din cerc, duși 
undeva, apoi readuși. Când primul bărbat s-a întors, și a fost 
luat al doilea, cineva a șoptit: 

— Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? 

Apoi, un străjer l-a lovit cu sulița pe cel care întrebase și toți 
am amuţit. 

Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea 
să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta ordalie 
care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât 
curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime 


închipuite, apoi pur și simplu de epuizare. Abia dacă mai eram 
treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu 
fusese adus înapoi. 

M-au dus peste coamă și apoi printr-un labirint de bolovani, 
până în locul deschis pe care Fabius își instalase cortul. O 
lumină slabă străbătea prin pânza sa verde. 

Inlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o 
purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. 
Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe 
trepiede elegant meșteșugite. Fabius însuși era întins pe un 
culcuș și nu mai purta arme și echipament de luptă, ci o tunică 
frumos brodată. Tinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu 
vin. A zâmbit. 

— Aha, sfidătorul! 

A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silindu- 
mă să îngenunchez, și mi-au apăsat beregata în partea de jos a 
jugului de la piciorul culcușului lui Fabius. Mi-au închis jugul 
peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam cilinti capul. 

— Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalți: „Femei? Copii? 
Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe 
iubitul nostru bătrân conducător și i-ai lichidat pe bicisnici, așa 
că... ce mai vrei?”. 

Și-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte și m-a 
scuipat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. 

Glasul îi era dur și rece, ușor împleticit de la vin. 

— Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am 
fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a 
apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine 
știe ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. 

— Eu nu sunt un sclav, am șoptit. 

El a râs. 

— Așa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai 
născut cartaginez și eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii 
voștri sunt slabi. Nu puteţi rezista fară femeile și copiii voștri. 
Cei care vă refugiați aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în 
grup, târând după voi oasele bătrâne și pruncii. Ce fel de viaţă 
fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiți 
recunoscători că venim în cele din urmă după voi. Până și viața 
ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta 
jalnică. Cum te numești, băiete? 


Am înghiţit un nod. Nu era ușor, cu jugul care-mi apăsa atât 
de tare pe gâtlej. 

— Hanso. Și nu sunt un băiat. 

— Hanso, a repetat el și a răsfrânt buza superioară. Un nume 
cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat 
dovadă azi-dimineaţă în luptă și mă-ntreb dacă prin vene nu-ți 
curge și sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele 
cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniștii voștri 
din Spania. A fost mândru să împroaște din sămânţa Fabius 
pentru a vă întări stirpea de lași! 

Aș fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l 
strângea prea tare. 

— Zici că nu ești un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt 
bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? 

Nu am răspuns. Ela ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat 
îndărătul meu. Am auzit un șuier, apoi am simţit o explozie de 
foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lunecat 
peste umeri ca un șarpe greu. 

Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În 
copilărie nu fusesem niciodată bătut, așa cum se spune despre 
romani că-și bat copiii. Durerea m-a paralizat. 

Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetișor și 
repetând aceeași întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din 
nou, și din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinși mi-ar fi 
fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge și nu voi 
tipa, dar în scurtă vreme gura mea și-a pierdut forma și am 
început să icnesc. 

Fabius s-a aplecat înainte și m-a privit, arcuind o sprânceană. 
Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. 

— Cu adevărat ești puternic, a încuviinţat el. Așa cum 
credeam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? 

M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram 
vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspirat adânc, 
cutremurându-mă din tot trupul, și am izbutit un singur cuvânt: 

— Niciodată. 

Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au 
scurs prin colțul gurii. 

— Cum dorești. Oricum nu contează. Știm deja unde sunt. 
Oamenii mei au trecut la treabă și le scot chiar acum din 
ascunzătoare. 


Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea 
răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit 
printre dinţii încleștați: 

— Cum? Cine ţi-a spus? 

Fabius a bătut din palme. 

— Apropie-te, vulturașul meu. 

Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau 
legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca și 
Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era 
temătoare și tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. 

Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât și m-a ridicat 
în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aș fi 
sugrumat pe Lino atunci și acolo. Așa, însă, am urmat exemplul 
lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-și 
ridice mâna, să se șteargă, apoi a coborât braţul și mi-am spus: 
știe c-o merită. 

— Stăpânește-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veți 
sta toată noaptea aproape unul de celălalt și vă veţi putea 
rezolva neînțelegerile. 

Lino a ridicat privirea și în ochi i-a apărut panica. 

— Nu! Mi-ai făgăduit! 

A ţipat și s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romanilor. Ei 
i-au scos tunica, i-au răsucit brațele la spate și i-au pus zgarda 
înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ și 
ne-au îmbrâncit afară din cort. 

În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. 

— Somn ușor, a strigat el. Mâine începe temptatio! 

Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi 
aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: 
luminile legănate ale torţelor și umbrele proiectate de ele, 
tipetele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile sulițelor și 
răcnetele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în 
captivitate ultimii din poporul meu. 


Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau 
ocupați cu scoaterea noilor captivi din ascunziș. Puţinii care ne 
păzeau au devenit neatenţi și au început să moţăie, încrezându- 
se în tăria lanțurilor noastre. 

Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări și 
mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciuirii. 


Înapoia mea l-am auzit pe Lino șoptind: 

— Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... 

L-am fulgerat cu privirea peste umăr. 

— Ințeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu suntem 
tribul tău. Tu ești un străin. Așa ai fost dintotdeauna. Însă noi te- 
am primit când ai venit flămând și gol, iar pentru asta ne datorai 
ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreodată, te voi 
ucide! Pentru Matho. 

Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. 

După o vreme, Lino a vorbit din nou: 

— Îţi sângerează spatele. 

M-am întors către el și m-am strâmbat de durere. 

— Și al tău? am șuierat. Arată-mi rănile ta/e, Lino! 

A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi 
însângerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea 
cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât 
de supt și de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. 
Apoi însă m-am gândit la Matho și la femei. 

— Și ce dacă? Monstrul te-a biciuit și pe tine. Ne-a biciuit pe 
toți. Toţi cei de aici își pot arăta rănile. 

— Și crezi că eu am fost singurul care am trădat 
ascunzătoarea? 

Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. 

— Ce vrei să spui? am șoptit. 

— Știu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fiecare 
dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când 
ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar 
ceilalți? De ce crezi că sunt așa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar 
cei mai mulți sunt treji și tac, temându-se să vorbească. Pentru 
că le este rușine. Este posibil ca tu să fii singurul dintre noi care 
să fi păstrat secretul lui Matho. 

Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a 
început să murmure iarăși, am vrut să-mi pot astupa urechile. 

— Așa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze 
pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea 
noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe 
jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre 
coastă este lungă și el trebuie să ne controleze în fiecare 
moment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, 
în așa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi 


pentru vânzarea la licitaţie. 

M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Dintre 
noi toţi, numai Lino cunoștea obiceiurile vânătorilor de sclavi 
romani. Dacă voiam să supraviețuiesc, el m-ar fi putut ajuta. 
Poate că aș fi reușit să învăţ de la el... și, în același timp, să-l 
urăsc pentru ceea ce făcuse. 

— Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am 
murmurat. 

Lino a suspinat. _ 

— Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În 
cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi 
preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor 
pune să mergem așa, goi și în lanţuri. Vor lega pur și simplu 
mâinile femeilor și ale copiilor și ne vor mâna ca pe o turmă. 
Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se 
bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei și de copii, iar o parte 
dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum 
mai scurt și mai ușor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi 
prin valea lungă, până vom ajunge la coastă și la galerele de 
sclavi care așteaptă acolo. 

— De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? 

— Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate 
și de aceea vor merge pe o cale mai ușoară. Pe de altă parte, 
dorește ca bărbaţii să fie testaţi și căliţi. De aceea, ne va purta 
pe jos prin deșert. Cei care se vor prăbuși vor fi lăsaţi să moară. 
Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai 
puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenți care vor 
preţui o avere pentru Fabius și oamenii săi după ce vom ajunge 
la coastă. Așa lucrează temptatio. 

A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei 
scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a 
sclipit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am 
avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru 
el și pentru a-mi păstra glasul la fel de rece și sec ca al lui. 

— Fabius ţi-a spus „vulturașul lui”. Ce-nsemna asta? 

Lino a inspirat cu un șuierat ascuţit și și-a ascuns chipul în 
umbre. 

— A minţit când mi-a spus așa. A spus-o doar din cruzime. 

Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. 

— Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit 


niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul 
e de domeniul trecutului și că nu va trebui să-l mai înfrunt 
niciodată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi 
captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. 
lepurele și vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi 
prizonieri, ca să le întunece minţile și cu teamă, și cu speranţă. 
Pe vultur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se 
că-i bine hrănit și îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre 
ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva 
celorlalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. 

A rămas tăcut. 

— Şi iepurele? 

Lino tăcea. 

— lepurele, Lino? Spune-mi! 

— Soarta iepurelui va fi foarte diferită. 

Glasul i-a devenit surd și fără viaţă. Un fior rece mi-a 
străbătut corpul, când am înţeles. 

— Şi ultima dată, am șoptit, când Fabius ţi-a capturat tribul... 
tu ai fost iepurele lui. 

Nu mi-a răspuns. 

Am oftat. 

— lar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei 
fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. 

Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. 

— Totuși, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. 

A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl 
puteam înţelege. 

— Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, 
Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi- 
ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă 
șirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt și m-a 
recunoscut, atunci și-a ales iepurele. 

— Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este 
vulturul? 

Lino și-a ridicat fața în lumina focului. Lacrimi îi șiroiau pe 
obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu 
înțelesesem. 


Dimineaţa, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de 
terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile și 
copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă 
vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei. 

Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe 
poteci șerpuite și neregulate. Ritmul era lent, pentru a le 
îngădui copiilor să ţină pasul, dar romanii călări își foloseau 
frecvent  bicele, urlând la noi să menţinem formaţia, 
pedepsindu-i pe cei care se poticneau și răcnind la copii când 
plângeau. 

La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am 
ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile și copiii au fost 
duși în altă direcţie. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun 
cuvânt de rămas-bun. Până și privirile furișe au fost pedepsite 
cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinși în 
linie dreaptă, cu lanţurile prinse de ţăruși din fier bătuţi în sol. 
Romanii și-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au 
venit și l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând și 
râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toţi. 

Lino a fost adus înapoi cu puţin înainte de crăpatul zorilor. 
Zornăitul lanțurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputinţă să se 
oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Și-a 
ascuns faţa și n-a vrut să răspundă. 

A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munţii s-au 
îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se 
mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetaţia s-a 
împuţinat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre 
s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de 
nisip și netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaș. 

În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un 
râuleţ prea lat pentru a putea sări peste el și destul de adânc. 

Şerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de 
pereţi abrupți din piatră. 

Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deși râuleţul se 
găsea la numai câţiva pași depărtare - îl puteam auzi clipocind 
de maluri -, romanii ne dădeau apă doar în zori și la apus. Eram 
întruna însetaţi, iar imaginea și sunetul apei aflate atât de 
aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minţi pe oricine. 

În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu 


și mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal și ţinându-mi 
la buze burduful său. Am ridicat privirea și l-am văzut zâmbind. 
Am simţit ochii lui Lino pe spatele meu. Insă, când muștiucul mi- 
a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi 
umple gura. N-am putut înghiţi îndeajuns de iute și mi-a curs pe 
bărbie. 

În seara aceea am căpătat o porţie suplimentară de terci. 
Ceilalţi au observat, dar când au început să șușotească între ei, 
romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice. 

După ce au adormit toţi, Lino a fost dus din nou în cortul lui 
Fabius. N-a revenit ceasuri bune. 

În ziua a treia, temptatio și-a revendicat prima victimă: Gebal, 
fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu 
săgeți, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, 
și mă învățase să vânez căprioare în dealurile de lângă 
Cartagina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido și fratele ei, 
Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învățase să-l cinstesc pe 
măreţul Hannibal în rugăciunile noastre, deși Hannibal nu 
izbutise să cucerească Roma și murise cu sufletul zdrobit în exil. 
La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în 
fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănţuit. 
Romanii l-au ajuns imediat și l-au împins îndărăt cu sulițele, dar 
s-a zbătut și a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuţite. 

Fabius însuși a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a 
ridicat în picioare și l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, 
îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca 
un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de 
adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de 
miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea 
buimăciţi ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscați pentru lacrimi. 

— Asta-i soarta însetaţilor, a spus Fabius. 

În aceeași zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra 
celorlalți. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la 
porțiile suplimentare de apă și terci. Dar, când soarele a ajuns la 
zenit și până și cei mai puternici dintre noi au început să se 
clatine din cauza arșiţei nemiloase, Fabius m-a scos din șir. 

— Ai călărit vreodată? m-a întrebat. 

— Nu, am răspuns. 

— Atunci te voi învăţa. 

Lanţurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost 


eliberate și legate în faţă, iar peste umeri mi-a fost aruncată o 
mantie ușoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar 
negru. Două rânduri de hăţuri erau fixate de căpăstrul lui: unul a 
fost prins de șaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. 
In jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât 
să pot bea după pofta inimii. Ştiam că ceilalți priveau invidioși și 
neînţelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar 
umerii bășicaţi de soare. Nu i-am refuzat favorurile. 

Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat 
părţile harnașamentului și mi-a explicat arta călăritului. La 
început, când mă așezaseră pe animal, m-am temut, crezând că 
o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, și în scurt timp 
m-am simţit în largul meu în șa. Am simţit, de asemenea, un soi 
ciudat de mândrie - să fiu ridicat atât de sus deasupra 
pământului și să înaintez cu atât de puţin efort, stăpân pe 
puterea aceea îmblânzită între coapsele mele. 

Seara am fost înlănţuit separat de ceilalţi, am căpătat o saltea 
pe care să dorm și mâncare și băutură pe săturate. Pe când 
lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare 
credeau că eu le trădasem pe femei și că asta îmi era răsplata? 
Dogoarea de peste zi și mâncarea care-mi umplea stomacul mă 
făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de 
adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat 
peste noapte. 

Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi și 
istovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau 
rosăturile de pe coapsele și fesele neobișnuite cu frecarea șeii. 

Pentru ceilalţi era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai 
deznădăjduiţi, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru 
Lino, care fusese mutat în fruntea șirului, unde trebuia să 
impună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, șfichiuindu-l 
cu bicele și mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se 
împleticea îndărătul lui, lanţul îi smucea zgarda din fier, astfel 
încât gâtul îi era plin de bășici și vânătăi. Mă străduiam din 
răsputeri să nu-i văd suferinţele. 

— Tu nu ești precum ceilalţi, Hanso, a spus Fabius într-o zi, 
călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un 
om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicisnici 
sunt, cum se poticnesc și merg orbește mai departe, cu minţile 
la fel de goale ca deșertul? Cât despre juruinţele lor lacrimogene 


de loialitate făcute unul celuilalt - între ei nu există nici frăţie 
adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc și mârâie, 
cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greșit? 

Era adevărat. Captivii înlănţuiţi laolaltă se îmbrânceau 
întruna, căzând și smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a 
marșului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare 
permanentă de furie, frică și disperare; neputând să-i lovească 
pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât 
timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pentru 
a-i mâna mai departe. li priveam pe prizonieri de la înălţimea 
armăsarului meu și nu-i mai puteam vedea ca pe niște oameni. 
Semănau cu sălbăticiunile, cu părul neţesălat și încâlcit, cu 
pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru 
ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice și temătoare. 

— Tu nu ești ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se 
mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din 
pământ, care adulmecă speriaţi văzduhul în căutarea primejdiei, 
trăind doar pentru a se înmulţi și a fi vânaţi. Tu însă, Hanso, tu 
ești un vultur, puternic și mândru și născut pentru a zbura peste 
ceilalți. Am știut-o din prima clipă în care te-am văzut, 
repezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu ești unicul bărbat 
curajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu șleahta asta, nu-i 
așa? 

Am privit din înălţime la șirul de captivi cu ochii afundaţi în 
cap și n-am răspuns. 

Pe măsură ce temptatio continua, mă simțeam tot mai 
îndepărtat de suferinţele celorlalţi. Continuam să dorm înlănţuit 
noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împreună 
cu romanii. Le beam vinul și le ascultam istoriile despre bătălii 
purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge și se 
mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care 
luptau era cea mai de seamă de pe fața pământului. 

Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre 
cetate... In templele lor măreţe, ei adulau zeități cu nume bizare 
- Jupiter, Minerva, Venus și mai cu seamă Marte, zeul războiului, 
care-i iubea pe romani și-i conducea întotdeauna spre victorie. 
In pieţele uriașe, își cheltuiau câștigurile pe obiecte de lux 
provenite din toate colţurile lumii. În Circus Maximus, se adunau 
cu zecile de mii pentru a-i ovaţiona pe cei mai iuți conducători 
de care de luptă din lume. In arenă, priveau sclavi și prizonieri 


din toată lumea, luptându-se pe viaţă și pe moarte. În 
somptuoasele băi publice, se destindeau, își linișteau mușchii 
obosiţi de lupte și-i priveau pe atleţii dezbrăcaţi, concurând. In 
tavernele gâlcevitoare și bordelurile din Subura (un cartier atât 
de faimos, încât până și eu auzisem de el), își satisfăceau 
plăcerile cu sclave instruite să mulţumească toate patimile. 

Am început să văd cât de mărginite și jalnice ne fuseseră 
vieţile de fugari în pustiu, pline de temeri și disperare, și 
bântuite de amintirile unei cetăţi care dispăruse pe vecie. 
Cartagina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai 
măreață dintre toate cetăţile lumii și măreţia avea să-i 
sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre 
noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea 
cetăţenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogății și plăceri. 

În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i 
confortul răcoros și pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe 
Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi 
feream întotdeauna faţa. Nu voiam să știu ce-i făceau după 
plecarea mea. 


IV 


În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat. 

Deșertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor 
dealuri scunde cu iarbă scurtă și presărată cu arbuști. Munţii se 
apropiaseră din ambele părţi. Hăt spre miazănoapte, aproape că 
se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râuleţul 
curgea pe acolo, într-o depărtare verde și pâcloasă, unde, 
încadrat de pereţii verticali ai defileului, abia puteam întrezări 
un crâmpei din mare, o scânteiere micuță, argintie, sub soarele 
dimineţii. 

Am aflat despre evadarea lui Lino din șoaptele captivilor. 
Când au sosit zorile și el tot nu fusese readus din cort, murmure 
agitate au circulat înainte și înapoi prin șirul prizonierilor. 
Glasurile lor răgușite au devenit mai animate decât fuseseră de 
la începerea lui temptatio, înăbușite și pline de speranţe, ca și 
cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia 
pe care începuseră s-o piardă. 

— A zis el că va fugi, a șoptit cineva. A făcut-o! 

— Dar cum? 


— A mai făcut-o o dată înainte... 

— Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis 
până la urmă cu jocurile lor crude... 

Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă șirul 
de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” și 
scuipând în iarbă. 

În cort, am privit în jur şi am văzut doar chipurile familiare ale 
romanilor, preocupaţi de pregătirile matinale. Spusele captivilor 
erau, așadar, adevărate. În cursul nopţii lungi de vin și râsete, 
Lino evadase cumva. 

Un roman mi-a luat mantia subţire de pe umeri și mi-a 
dezlegat mâinile. Brusc am avut o premoniţie teribilă că urma 
să-i iau locul lui Lino. 

Nu s-a întâmplat însă așa, ci mi-au așezat în faţă o pereche 
de cizme de călărie, o tunică de soldat și cuirasă din bronz - 
aceeași uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de 
șa și mi-au arătat ce conţineau: un colac de frânghie, un bici, un 
burduf cu apă, merinde și un pumnal de argint - chiar cel pe 
care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste 
toate astea au așezat o suliță. 

M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său și-și 
mânca micul dejun. M-a privit și a surâs, amuzat de buimăcirea 
mea. A arătat cu mâna spre obiecte. 

— E echipamentul pentru misiunea ta. 

L-am privit năuc. 

— lepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit 
momentul să-mi răsplătești generozitatea pe care ţi-am arătat- 
O. 

— Nu-nţeleg. 

Fabius a mormăit. 

— Temptatio se apropie de sfârșit. Marea se află la numai o zi 
de marș. O corabie așteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe 
prizonieri și a-i duce spre piaţa care oferă preţul cel mai bun. 
Antiohia, Alexandria, Massilia - cine știe? Dar unul dintre captivii 
mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împovărat de 
greutatea lanțurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este 
pustiul, așa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se 
poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea 
descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la altceva. Tu îl vei 
găsi pentru mine. 


— Eu? 

— Ştii să călărești destul de bine și el ar trebui să fie lesne de 
capturat, fiindcă are braţele legate la spate. Dacă-ţi face prea 
multe necazuri, ucide-l - știu c-o poţi face, te-am văzut în luptă 
-, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă. 

M-am gândit la suferinţele lui Lino, la ceilalţi care-mi spuneau 
„trădător”. După aceea am înţeles că aș fi putut să evadez eu 
însumi, dar Fabius, zărind speranţa care-mi luminase chipul, a 
clătinat din cap. 

— Nici măcar nu te gândi la așa ceva, băiete. Da, ai putea să 
iei calul și merindele și să te-ndrepţi spre miazăzi. Dacă poţi 
supravieţui în pustiu... Dacă nu te-ntâlnești cu alţi romani pe 
drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o 
vorbeşti e jalnică. Şi chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, 
te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, 
poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartaginezi 
fugari care trebuie capturați. Oamenii mei și cu mine nu ne vom 
odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele și-n toate 
crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai ușor de prins - sunt mai 
slabi, mai înfometați, mai demoralizaţi. Sunt tot mai puţin niște 
bărbaţi gata să lupte și tot mai mult niște sclavi dispuși să-și 
accepte soarta. Braţul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de 
răzbunare este nesfârșită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei 
scăpa niciodată. Şi-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoarce-te 
aici în mai puţin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău - ori 
cu căpăţâna lui în suliță, nu-mi pasă care dintre ele -, și când 
vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetăţean al Romei. 
Eşti tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îţi va fi potrivnic, dar 
libertatea și corpul tânăr și puternic, alături de ceva cruzime, te 
vor purta departe în Roma. Gândește-te la alternativă și alege. 

Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, sulița, 
biciul, colacul de frânghie, cuțitul cu Melkart... sau Hercules, 
cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino - care venise 
la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, 
care avea să fie prins din nou și silit să îndure temptatio pentru 
a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma 
urmelor, ce-i datoram? 

— Şi dacă minţi? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în 
tine? Pe Lino l-ai minţit - i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc 
de asta, l-ai făcut iepurele tău. 


Fabius și-a scos sabia din teacă, aceeași cu care-l decapitase 
pe Matho. l-a apăsat vârful pe antebraţ și a tras o linie roșie 
peste piele. A întins braţul. 

— Când un roman își arată sângele, el nu minte. Jur pe 
părintele Jupiter și pe măreţul Marte că făgăduiala pe care ţi-am 
făcut-o este adevărată! 

Am privit rana superficială și sângele care înflorea de sub 
piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, 
nici minciună, ci doar un simţ deformat al onoarei și am știut că 
spunea adevărul. 


V 


Îmi amintesc fețele captivilor când am părăsit cortul, uimirea 
lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Imi amintesc 
batjocurile lor când am ieşit călare din tabără, urmate de 
pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Imi 
amintesc că le-am întors spatele și am privit spre miazănoapte, 
prin trecătoarea din munţi, unde marea îndepărtată scânteia ca 
un ciob de lapislazuli sub soare. 

N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am 
avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase 
erau lesne de zărit. După distanţa dintre pași și felul în care 
fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte 
repede la început, oprindu-se doar din când în când să se 
odihnească. După aceea pasul i se scurtase și călcătura 
devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise. 

Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era 
vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare 
îndărătul lanţului de munţi din apus. În amurg, urmele au 
devenit mai greu de deslușit. Am continuat, totuși, simțind că 
eram aproape. 

Am trecut coama unui deal micuţ și am privit în valea 
adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada 
ochiului, i-am întrezărit mersul șchiopătat și am auzit zornăitul 
lanțurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel. 

M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în 
vreun fel, să-și fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea 
puterea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, 
în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat 


de scoarță, ca și cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am 
știut că nu va exista nici-o înfruntare. 

Nu se auzea decât foșnetul uscat al ierbii sub copitele calului 
meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a crescut, 
și în clipa aceea mi s-a părut că era exact așa cum îl numise 
Fabius - un iepuraș, zvâcnind din urechi, dar paralizat de 
spaimă. 

El nu este ca mine, am gândit. Nu-i datorez nimic. Mânat de 
un impuls neașteptat, am ridicat sulița, sprijinind-o în îndoitura 
cotului, așa cum îi văzusem pe romani că fac. l-am împuns 
umărul cu vârful ei ascuţit. Când s-a cutremurat drept răspuns, 
m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a 
înfiorat. 

— Uită-te la mine, am rostit. 

Sunetul propriului meu glas, atât de aspru și autoritar, m-a 
surprins. Era un ton pe care-l învățasem de la Fabius. Vocea 
aceea exercita propria-i putere, iar reacţia lui Lino - felul în care 
s-a ghemuit - dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. 
M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început seminţele 
puterii din mine. Nu greșise când mă numise vulturul său, nu 
greșise când mă separase de ceilalţi, tot așa cum un băieș 
separă aurul de nisip. 

În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aș fi ucis 
prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima 
mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă 
învățase secretele urmăririi... și mi-am adus aminte cum murise 
Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, 
la capul lui cel plin de înţelepciune și care-i fusese retezat de pe 
umeri, pentru a se rostogoli ca o căpăţână de varză pe solul 
pietros. Am încleștat fălcile și am strivit gândurile acelea 
înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu sulița. 

El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac și a rămas cu 
capul plecat. 

— Fă-o atunci, a șoptit. (Glasul îi era uscat și răgușit.) Lasă-l 
pe Fabius să câștige jocul de data asta. 

Am vârât mâna în cobur și am început să scot frânghia. 

— Nu! a strigat Lino și s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el 
viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i așa? 
În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, 
dacă ţi s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ţi-a spus că poţi să 


te-ntorci doar cu capul meu? 

Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu 
erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de 
putere dinlăuntrul meu s-a subțiat brusc și am știut că nu-l 
puteam omori. Am început să înnod frânghia, făcând un laţ. Apoi 
m-am oprit. 

— De unde știi ce mi-a spus Fabius - că-ţi pot aduce capul 
înapoi, ca dovadă? 

Umerii brăzdaţi de cicatrice ai lui Lino, drepţi și sfidători până 
atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac. 

— Pentru că astea sunt regulile jocului său. 

— Cum puteai, totuși, să cunoști instrucţiunile pe care mi le-a 
dat? Ai fost iepurele lui ultima dată... 

— Nu. 

— Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai explicat 
temptatio... 

— Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele 
acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap și a oftat: Când 
Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înţelegi 
acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe 
cal; eu am mâncat în cortul lui și mie mi s-au spus istorii din 
glorioasa Romă. lar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis 
libertatea și m-a trimit să vânez iepurele - la fel cum te-a trimis 
acum pe tine. 

Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o șoaptă: 

— Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, 
furișându-mă spre miazăzi prin râpele munţilor, ascunzându-mă 
de romani, hrănindu-mă cu rădăcini și buruieni. Calul a murit și, 
pentru o vreme, Carabal și cu mine am trăit cu carnea lui - 
Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi 
Carabal a murit - era prea slăbit și sleit ca să trăiască - și ce 
rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi 
trebuit să fac ceea ce ești tu pe punctul de a face. În cele din 
urmă la asta se rezumă totul. 

Simţeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi. 

— Totuși, de data asta ai evadat cu adevărat... 

Lino a râs, apoi s-a înecat și a tușit, fiindcă gâtlejul îi era prea 
uscat ca să poată râde. 

— Hanso, n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel 
de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu 


braţele legate la spate și înconjurat de romani? La miezul nopţii, 
Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu sulița. 
lepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-și 
salva viaţa! De ce? Pentru ca tu să mă poţi vâna. lepurele fuge 
și vulturul este trimis după el. lar când te vei întoarce în tabără 
cu capul meu înfipt în sulița lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau 
cel puţin așa spune Fabius. Şi de ce nu? Ai făcut așa cum a 
dorit. lar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce 
crede Fabius este adevărat. 

Sentimentul ameţitor de putere pe care-l simţisem cu numai 
câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat. 

— Nu te pot omori, Lino... 

El a izbit cu piciorul în pământ și și-a întors braţele într-o 
parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile. 

— Atunci taie-le și eliberează-mă și-o voi face singur. O să-mi 
retez venele cu cuțitul tău, iar după ce voi muri mă poţi 
decapita. El nu va ști niciodată adevărul. 

Am clătinat din cap. ` 

— Nu. Te-aș putea lăsa să scapi. li voi spune că nu te-am 
putut găsi... 

— Atunci vei sfârși sclav ca toți ceilalți, dacă nu va născoci o 
pedeapsă încă și mai teribilă pentru tine. Fabius are o 
imaginație nesfârșită pentru cruzime. Crede-mă, știu bine. 

Am răsucit frânghia în mâini, privind laţul pe care-l făcusem, 
privind golul pe care-l închidea. 

— Am putea fugi împreună... 

— Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a 
găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? la 
gândește-te! Nu, mai bine ia ce ţi-a oferit. Ucide-mă acum! Sau 
lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghearele 
vulturului preţios sunt prea gingașe ca să facă treaba murdară 
pentru Fabius. 

Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea 
micuță cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roșiatică a 
focurilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am 
privit lumina aceea roșie, păcloasă de fum, și pentru o clipă mi 
s-a părut că timpul se oprise și că lumea din jur se retrăsese, 
lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până și Lino 
părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din 
ceţuri, nu din carne și oase. 


Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare faţetă 
reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile și 
să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele și să-i îngădui să 
fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eșecului meu; să fug eu 
însumi. Însă cristalul era înceţoșat și nu oferea imagini despre 
locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea. 

Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: așa îmi 
spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi 
făcuse mie temptatio? M-am gândit la disprețul pe care-l 
simţisem faţă de ceilalţi captivi, călărind sus, deasupra lor, 
mândru și găunos pe armăsarul meu, și chipul mi s-a învăpăiat. 
M-am gândit la sentimentul de putere care năvălise prin mine 
când dădusem peste Lino tremurând gol pușcă în vale și am 
înţeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era 
Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toţi ceilalţi, 
sedus de făgăduielile lui, deformat după voinţa lui, alăturându- 
mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria 
distracţie. 

Cândva Lino jucase același joc. Lino sfidase cruzimea lui 
Fabius și fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din colivie 
în care l-ar fi preschimbat Fabius și în care dorea acum să mă 
preschimbe pe mine. Insă Lino pierduse până la urmă, mi-am 
spus... și imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era 
sfârșitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el 
însuși cu aceeași alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur și-l 
trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, 
indiferent care i-ar fi fost preţul. Am înţeles că aveam numai 
două alegeri: să fac așa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius și 
să mă las remodelat în imaginea sa. 

Mi-am întors ochii de la strălucirea roșie și mată a focurilor de 
tabără și i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, 
îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge și totuși foarte 
îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o faţă dintr-o 
pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în 
care fuseserăm capturați și ridurile de suferință care-i cutaseră 
fruntea în toate nopţile scurse de atunci. Acum însă obrajii și 
fruntea îi străluceau netede și argintii sub lumina lunii. Ochii îi 
erau lucitori și uscați. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere 
sau vinovăţie. Vedeam faţa unui om liber, necucerit și sfidător, 
calm și pregătit pentru moarte. 


Cristalul s-a rotit în mintea mea și m-am străduit să văd vreo 
scânteie de speranţă; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui 
Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că 
libertatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, 
decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeași 
materie impură și murdară din care era alcătuit el însuși, iar 
dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să 
cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă 
existau oameni, ca Lino, care încă își puteau aduna voinţa de a-l 
sfida? 

Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese 
cândva de neînvins și oamenii crezuseră că domnia ei nu se va 
sfârși niciodată - iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni și 
o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o 
bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut 
ridica în locul ei? 

Am închis ochii. Era o speranţă atât de fragilă! Nu aveam să 
amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deșarte să 
ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteţi numi 
prost. Mă puteţi numi iepure sau vultur, până la urmă nu există 
nici-o diferenţă. Însă nimeni nu va putea spune că eu am 
devenit creatura lui Fabius. 

M-am lăsat să lunec din șa și am scos pumnalul din teacă. 
Lino s-a întors și mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin 
legăturile groase. El s-a întors din nou și s-a întins spre cuţit. 

Pentru o clipă am ţinut mânerul amândoi; degetele lui și ale 
mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi și am văzut 
că era în continuare pregătit să moară, că nu știa alegerea pe 
care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât 
pumnalul în teacă și am încălecat. 

Un fior neașteptat de îndoială m-a străbătut; hăţurile mi-au 
lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat 
echipamentul primit de la Fabius. Cât puteau dura rațiile pentru 
trei zile, dacă le împărțeam între noi? M-am uitat la veșmintele 
pe care le purtam, uniforma de soldat roman, și am dorit să mi-o 
smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de 
protecţia ei în călătorie. 

Lino nu se clintise. Câţiva nori acopereau luna, proiectându-i o 
umbră peste chip. Stătea atât de nemișcat, încât arăta de parcă 
ar fi fost dăltuit în piatră. 


— Ce-aștepţi? am întrebat. M-am tras mai în faţă în șa și i-am 
arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, 
dacă unul va călări și celălalt va merge pe jos. 

Lino a clătinat din cap. 

— Eşti un prost încă și mai mare decât crezusem, Hanso. 

Insă șoapta lui nu era răutăcioasă și și-a întors faţa când a 
vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi oferea 
o ultimă șansă de a-l trăda? 

— Şİ poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am 
replicat. 

Lino a rămas nemișcat mult timp, apoi umerii au început săi 
se scuture și a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca 
să nu-l văd plângând. 

— Grăbește-te, am spus. Ne-așteaptă un drum lung și greu. 

L-am simţit suindu-se în șa înapoia mea și așezându-se, i-am 
simţit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste 
vale și în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o 
clipă și m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romanilor 
pâlpâiau micuţe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai 
departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre 
miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, puteam întrezări 
marea din marmură neagră. 

Am rămas mult timp privind așchia aceea lucitoare de mare. 
Pe urmă am smucit de hăţuri și am lovit cu călcâiele în flancurile 
calului, întorcându-l către miazăzi, și am început nesigura 
noastră călătorie. 


GROAPA 


James Rollins 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


O arenă îmbibată de sânge și gladiatori dându-și ocol pentru a 
se ucide... o scenă familiară din multe cărți și filme, atât doar că 
aici nu este Roma antică, iar războinicii acoperiţi de cicatrice din 
lupte nu sunt tocmai ce v-aţi fi așteptat. Ba chiar multe lucruri 
sunt diferite. Sângele însă este la fel. Și moartea. Și curajul. 

Speolog amator, veterinar și fan al scufundărilor subacvatice 
certificat PADI, James Rollins este autor de bestselleruri pe lista 
întocmită de New York Times, specializat în  thrilleruri 


contemporane (multe cu elemente fantastice), ca Subterranean, 
Excavation, Ice Hunt, Deep Fathom și Amazonia, ca și al unei 
serii de romane despre aventurile lui SIGMA Force, care adesea 
salvează lumea întreagă, printre care Furtuna de nisip, Harta 
oaselor, Ordinul negru! și The Judas Străin. Cărţile lui cele mai 
recente sunt o novelizare după /ndiana Jones și regatul craniului 
de cristal și romanul The Last Oracle. Trăiește împreună cu 
familia sa în Sacramento, statul California, unde are un cabinet 
veterinar. 


Câinele mare se ţinea cu colții de partea de jos a leagănului 
făcut dintr-o anvelopă. Labele din spate îi atârnau la un metru 
de sol. Deasupra capului, soarele rămânea o pustulă roșie pe 
cerul orbitor de albastru. După atâta vreme, mușchii din fălcile 
câinelui se contractaseră într-un nod strâns. Limba îi devenise o 
bucată de piele scorojită, care-i ieșea atârnând printr-o parte a 
botului. În fundul gâtlejului continua totuși să simtă gust de 
păcură și de sânge. 

Dar nu-i dădea drumul. 

Ştia mai bine. 

Două glasuri vorbiră îndărătul său. Câinele recunoscu tonul 
iritat al dresorului de padoc. Al doilea era însă necunoscut, un 
glas nou, scârțâit și predispus la smiorcăieli la fiecare două 
cuvinte. 

— De cât timp atârnă aici? întrebă necunoscutul. 

— De patru'j două de minute. 

— Pe bune? E dat naibii, al dracu’. Da’, nu-i pitbull pur, este? 

— Pitbull și boxer. 

— Oare? Să știi c-am o căţea Staffordshire, care-o să fie gata 
pentru el luna viitoare. Și ţi-o spun drept, cuvântul „căţea” și-a 
regăsit înţelesul cu ea. lţi dau cotă-parte din pui. 

— Taxa pentru montă-i un miar. 

— De dolari? Ești dus cu mintea sau ce? 

— Hai sictir! La ultimul meci a adus doișpe miare-n pula mea. 

— Doișpe? Mă iei la 'șto? Pentru o bătaie-ntre câini? 

Dresorul pufni. 

— Și asta după ce-am achitat chiria. L-a bătut pe campionu’ 
din Central. Să-l fi văzut pe monstru-ăla de Crip! Numa’ mușchi 
și cicatrice. Avea cu unșpe kile mai mult decât Brutus al meu. 


1 Editura RAO, anii 2008, 2009, respectiv 2011 (n. tr.). 


Arbitru’ de groapă mai c-a vrut s-oprească meciul după cântar. 
A zis că ăsta al meu era mezelic! Da’ le-a arătat el. Şi cotele 
alea-mpotrivă s-au plătit ca-n povești, în puia mea. 

Râset. Rece. Fără pic de căldură înapoia sa. 

Câinele privi cu coada ochiului. Dresorul stătea în stânga lui, 
cu craniul ras, în blugi largi și tricou alb, care-i lăsa la vedere 
braţele tatuate. Nou-venitul era îmbrăcat în haine de piele și 
purta o cască sub braţ. Ochii îi alergau de jur-împrejur. 

— Haide să plecăm din soarele ăsta nenorocit, spuse în cele 
din urmă necunoscutul. Să discutăm suma. La sfârșitul 
săptămânii, îmi intră un miar. 

Pe când se îndepărtau, ceva lovi flancul câinelui. Tare. El însă 
tot nu-și descleștă colții. Nu încă. 

— Lasă! 

Auzind comanda, câinele își desfăcu fălcile și-și dădu drumul 
să cadă în padocul de antrenament. Labele din spate îi erau 
amorțite, îngreunate de sângele acumulat. Se întoarse, totuși, 
cu fața către cei doi bărbaţi. Avea umerii ridicaţi și mijea ochii 
de la soare. Dresorul de padoc ţinea în mână bâta din lemn. 
Nou-venitul, cu pumnii vârâţi în buzunarele jachetei, se retrase 
un pas. Câinele îi adulmecă frica, o umezeală amăruie ca niște 
buruieni înmuiate în urină veche. 

Dresorului, însă, nu-i era teamă. Tinu bâta într-o mână și se 
strâmbă, nemulţumit. Se aplecă și desfăcu placa din fier care 
atârna de zgarda câinelui. Placa bufni pe pământul bătătorit. 

— Zece kile, îl anunţă dresorul pe necunoscut. Până 
săptămâna viitoare, o să-l aduc la cinșpe. Ajută la-ngroșarea 
beregatei. 

— Dac-o să fie mai groasă de-atât, n-o să-și mai poată- 
ntoarce capu'. 

— Nici nu vreau să-ntoarcă capu'. Aia m-ar costa. 

Bâta indică spre linia de cuști. O cizmă lovi în direcţia câinelui. 

— Mișcă-ţi curu-n cușcă, Brutus. 

Câinele își răsfrânse buza inferioară, dar porni, însetat și 
vlăguit. Cuștile din sârmă se înșiruiau pe latura opusă a curții. 
Podelele erau ciment nespălat. Din cuștile vecine, capete se 
înălţară spre el când se apropie, apoi coborâră posace. La 
intrare, el ridică laba și-și însemnă locul. Se sili să nu tremure pe 
labele din spate, care-i erau complet amorţite. Nu putea să 
trădeze vreo slăbiciune. 


Învăţase asta din prima zi. 

— N-ai ajuns? 

Primi un șut în dos în clipa în care intră în cușcă. Singura 
umbră dinăuntru provenea de la o bucăţică de tablă care fusese 
prinsă în cuie deasupra jumătăţii din spate a cuștii. Ușa din 
sârmă zăngăni în urma lui, închizându-se. 

Traversă încet spaţiul murdar spre castronul cu apă, cobori 
capul și bău. 

Glasurile se îndepărtară, când cei doi reveniră către casă. O 
întrebare rămase atârnând în aer. 

— Cine l-a botezat pe monstru-ăsta Brutus? 

Câinele îi ignoră. Amintirea aceea era o așchie de os 
îngălbenit, îngropată adânc. În ultimele două ierni, încercase s-o 
roadă până la distrugere. Dar rămăsese înţepenită, un adevăr 
care nu putea fi uitat. 

Numele lui nu fusese dintotdeauna Brutus. 


— Haide, Benny! Bravo, băiatu'! 

Era una din zilele acelea care curgeau ca laptele cald, la fel 
de dulce și la fel de alinătoare, umplând cu fericire fiecare locșor 
gol. Căţelușul negru alerga peste peluza verde și nesfârșită. 
Putea să adulmece chiar și din partea opusă a curții bucata de 
hotdog din mâna pe care băiatul slăbănog o ţinea la spate. 
Înapoia lui, o casă din cărămidă se ridica deasupra verandei 
înconjurată de iederă și flori purpurii. Albinele zumzăiau și 
broaștele orăcăiau în cor odată cu apropierea amurgului. 

— Șezi! Benny, șezi! 

Căţelușul derapă pe iarba udă de rouă, se opri și se așeză pe 
labele din spate. Tremura din tot trupușorul. Voia hotdogul. Voia 
să lângă sarea de pe degetele acelea. Voia să fie scărpinat 
îndărătul urechilor. Voia ca ziua să nu se încheie niciodată. 

— Bravo, băiatu'! 

Mâna apăru și degetele se deschiseră. Căţelușul își vârî 
năsucul rece în palmă, înhăţă bucata de carne, apoi se împinse 
mai aproape de băiat. Vibra din tot dosul și din labele 
posterioare, îndesându-se mai mult în el. 

Membrele li se încâlciră și amândoi căzură pe iarbă. 

Râsul sună ca strălucirea soarelui. 

— Atenţie! Vine Junebug! strigă de pe verandă mama 
băiatului. 


Se legăna într-un balansoar, privindu-i pe băiat și pe căţeluș 
cum se luptau. Glasul îi era blând, atingerea lină, purtarea 
calmă. 

Semăna mult chiar cu mama căţelușului. 

Benny își amintea felul în care mama lui obișnuia să-i spele 
fruntea și urechile, cum îi ocrotea pe toţi, pe toţi zece, încurcaţi 
într-un morman de lăbuţe, codițe și schelălăituri scâncitoare. 
Deși până și amintirea aceea se destrăma. Abia îi mai putea 
revedea chipul, doar căldura ochilor căprui, pe când îi privea pe 
toți în timp ce se hrăneau, luptându-se pentru un sfârc. Și el 
fusese nevoit să se lupte, fiind cel mai mic dintre toți fraţii. Însă 
niciodată nu trebuise să se lupte singur. 

— Juneeeee! ţipă băiatul. 

Încă un ghemotoc sări în hârjoana de pe peluză. Era Junebug, 
sora lui Benny, care a început să latre, să schelălăie și să tragă 
cu dinţii de orice prindea: mâneci de cămăși, craci de pantaloni, 
codiţă agitată. Ultima era, de altfel, specialitatea ei. Trăsese de 
codiță mulţi fraţi și surori, îndepărtându-i de un sfârc, pentru ca 
Benny să poată profita la rândul lui. 

Acum, aceiași dinți ascuţiţi se prinseră de vârful codiţei lui 
Benny și traseră cu putere. El schelălăi și sări drept în sus, nu 
atât de durere, cât de plăcerea unei zbenguieli de calitate. Se 
rostogoliră și iar se rostogoliră toţi trei prin curte, până când 
băiatul se prăbuși pe spate, predându-se, lăsându-i pe cei doi 
frăţiori să-i lângă faţa din ambele părţi. 

— Ajunge, Jason! strigă noua lor mamă de pe verandă. 

— Haide, mamă... 

Băiatul se ridică într-un cot, flancat de cei doi cățeluși. 

Perechea privea peste pieptul băiatului, dând din codițe, cu 
limbile atârnând, gâfâind. Ochii surorii lui sclipiră ștrengărește în 
momentul acela încremenit în timp, plini de veselie și de 
încântare. Era ca și cum s-ar fi privit pe sine. 

De aceea fuseseră aleși împreună. 

— Două boabe de mazăre din aceeași păstaie, așa-s ăștia doi, 
spusese bătrânul când îngenunchease peste căţeluși și-i ridicase 
pe frate și pe soră spre vizitatori. Urechea dreaptă a băiatului 
este albă. Cea stângă a fetei, la fel. Imagini în oglindă. l-o 
pereche frumoasă, nu credeţi? Nu mi-ar plăcea să-i separ. 

Până la urmă, nu trebuise s-o facă. Cei doi fraţi fuseseră luați 
împreună în noua lor casă. 


— Nu mă mai pot juca niţeluș? strigă băiatul spre verandă. 

— Fără discuţii, tinere. Tatăl tău va sosi în curând acasă. Așa 
că-i timpul să te pregătești pentru cină. 

Băiatul se ridică. Benny citi incitarea din ochii surorii sale. Era 
pe potriva celei din ochii lui. Ei nu înţeleseseră nimic, cu 
excepţia ultimului cuvânt al mamei. 

Cină. 

Sărind imediat de lângă băiat, cei doi căţeluși se repeziră spre 
verandă. Deși mai mic, Benny compensa mărimea printr-o 
viteză uluitoare. Ţâșni peste peluză către făgăduiala unui 
castron plin la cină și poate chiar a unui biscuit pe care să-l 
ronţăie după aceea. Ah... Dacă ar fi... 

„„„apoi o smucire familiară a codiţei. Atacul surprinzător din 
spate îi împiedică picioarele. Căzu cu botul în iarbă și lunecă cu 
membrele rășchirate. 

Sora lui îl depăși în goană și sui treptele. 

Benny își adună lăbuţele sub el și o urmă. Deși fusese păcălit 
ca de obicei de sora lui mai mare, nu se supărase. Codiţa 
continua să-i fluture de zor. 

Spera ca zilele acestea să nu se sfârșească niciodată. 


— N-ar trebui să-i scoatem curu' de-acolo? 

— Nu încă! 

Brutus înota de zor în mijlocul bazinului. Labele din spate 
făceau apa să clocotească, cu ghearele mult rășchirate. Labele 
din faţă se luptau să-i ţină botul deasupra apei. Zgarda, un lanţ 
din oţel îngreunat, căuta să-l tragă spre fundul din ciment. 
Frânghii împletite îl reţineau în mijlocul piscinei de beton. Inima 
îi bubuia în gât. Fiecare răsuflare ridica jeturi disperate de 
picături de apă. 

— Băi, nene, o să-l îneci! 

— Niţică apă n-o să-l omoare. Peste două zile are o luptă. Una 
tare de tot. Am pariat o grămadă pe el. 

Văslea de zor din labe și apa îi ardea ochii. Vederea i se 
întuneca periferic, totuși îl zărea pe antrenorul de groapă într-o 
parte, în șort, fără tricou. Pe pieptul lui gol erau tatuaţi doi câini 
care mârâiau unul la celălalt. Alţi doi bărbaţi ţineau frânghiile, 
oprindu-l să ajungă la marginea bazinului. 

Era obosit până-n măduva oaselor și înfrigurat, iar partea din 
spate a corpului începu să i se afunde tot mai mult. Se luptă, 


dar capul îi cobori sub unde. Trase o gură de apă în plămâni. Se 
înecă, lovi din labe și-și înălță din nou botul deasupra. Tuși, 
golindu-și plămânii. Sfârși prin a horcăi până și fiere, care 
murdări apa în jurul buzelor. O spumă îi înflorea sub nări. 

— Şi-a terminat benzina, frate. Trage-l afară. 

— la să-l vedem până la capăt, spuse dresorul. Jigodia a stat 
acolo mai mult decât a făcut-o vreodată pân-acum. 

Pentru o altă eternitate chinuitoare, Brutus se luptă cu 
greutatea lanţului și cu greutatea propriei blăni ude care-l 
trăgea la fund. Capul i se afunda la fiecare a patra lovitură de 
labe. Inspira în aceeași cantitate apă și aer. Devenise surd față 
de absolut orice, cu excepţia bubuiturilor inimii. Câmpul vizual i 
se redusese la dimensiunea unui vârf de ac orbitor. Apoi, în cele 
din urmă, nu se mai putu lupta spre suprafaţă. Și mai multă apă 
îi năvăli în plămâni. Se cufundă... în adâncime și în beznă. 

Dar nici acolo nu exista tihnă. 

Bezna continua să-l îngrozească. 


Furtuna de vară zgâlţâia obloanele și bubuia cu tunete care 
sunau ca sfârșitul lumii. Rafale de ploaie izbeau ferestrele și 
fulgerele spintecau cerul nopţii. 

Benny se ascunsese sub pat împreună cu sora lui. Tremura, 
lipit de ea. Ea era ghemuită, cu urechile ciulite și cu nasul scos 
afară. Fiecare tunet își găsea ecoul în pieptul ei. Răspundea 
zgomotului ameninţător, scoțând câte un mârâit. Benny își trăda 
o parte din frică, udând covorul sub el. Nu era la fel de curajos 
ca sora mai mare. 

...bum, bum BUM... 

Fulgerul despica odaia, alungând toate umbrele. 

Benny scânci și sora lui lătră. 

Un chip apăru de deasupra patului și se aplecă spre ei. Băiatul 
cu capul în jos duse un deget la buze. 

— Şşş, Junie, o să-l trezești pe tata. 

Sora lui nu voia să audă, însă, de așa ceva. Lătră și lătră 
iarăși, încercând să sperie furtuna. Băiatul cobori din pat și se 
lungi pe podea. Braţe se întinseră și-i traseră pe amândoi către 
el. Benny veni fără să clipească. 

— Bleah... ai făcut pe tine. 

Junie i se smulse din braţe și alergă în jurul încăperii, lătrând, 
cu coada rigidă și urechile ciulite. 


— Şşş, șuieră băiatul încercând s-o prindă în timp ce-l ţinea în 
braţe pe Benny. 

O ușă bubui, deschizându-se, undeva pe hol. Răsunară pași. 
Ușa dormitorului se deschise larg. Intrară picioare mari și 
desculţe, ca niște trunchiuri de copaci. 

— Jason, fiule, eu trebuie să mă scol devreme. 

— lartă-mă, tată. l-a speriat furtuna. 

Urmă un suspin prelung și apăsat. Bărbatul voinic o prinse pe 
Junie și o ridică în braţe. Ea îi spălă faţa cu limba, lovindu-i 
braţele cu coada. Continua, totuși, să mârâie de fiecare dată 
când cerul uruia spre ei. 

— Vor trebui să se-nveţe cu furtunile astea, spuse bărbatul. 
Tunetele și trăsnetele vor fi aici toată vara. 

— O să-i duc la parter. Putem dormi pe sofaua de pe veranda 
din spate. Dacă sunt cu mine... poate că asta o să-i ajute să se 
obișnuiască. 

June fu pusă în braţele băiatului. 

— Bine, fiule. Dar ia-ţi o pătură în plus. 

— Mulţumesc, tată. 

O mână mare prinse umărul băiatului. 

— Ai grijă de ei. Sunt mândru de tine. Se fac cu-adevărat 
uriași. 

Băiatul se luptă cu cei doi căţeluși care se zbăteau 
neastâmpăraţi și râse. 

— Ştiu! 

Peste câteva momente, toţi trei erau îngropaţi într-un maldăr 
de pături ca într-un cuib, pe o sofa prăfuită. Benny simţea miros 
de urme de șoareci și găinaţ de păsări, reînviate de vânt și 
umezeală. Dar pentru că toţi trei erau laolaltă, era patul cel mai 
bun în care dormise vreodată. Până și furtuna se domolise, deși 
o ploaie violentă continua să se reverse din cerul negru și fără 
lună. Răpăia pe acoperișul din ţigle al verandei. 

Benny se calmase în cele din urmă, destul cât să închidă 
pleoapele, când sora lui sări în picioare, mârâind iarăși, cu blana 
zburlită pe ceafă. Lunecă ușor de sub pături, fără a-l stingheri pe 
băiat. Benny nu avu de ales decât s-o urmeze. 

Ce este...? 

Acum avea urechile ciulite. De pe treapta cea mai de sus a 
verandei, privea afară, în curtea răvășită de furtună. Ramurile 
copacilor se legănau. Ploaia mătura peluza în perdele 


unduitoare. 

Apoi auzi și el. 

Cineva scârțâia poarta laterală. Câteva șoapte furișe. 

Cineva era acolo! 

Sora lui ţâșni de pe verandă. Fără să gândească, Benny porni 
în goană după ea. Alergară spre poartă. 

Șoaptele se preschimbară în cuvinte. 

— Încet, găoază. Lasă-mă să văd dacă sunt câinii acolo-n 
spate! 

Benny văzu poarta deschizându-se. Două forme întunecate 
înaintară. Benny încetini... apoi simţi mirosul de carne, crudă și 
însângerată. 

— Ce ţi-am zis? 

O luminiţă înflori în beznă, străpungând-o pe sora lui. Junie 
încetini îndeajuns pentru ca Benny s-o ajungă din urmă. Unul 
dintre străini se lăsă într-un genunchi și întinse o palmă 
deschisă. Aroma bogată de carne se înteţi. 

— O vreţi, nu-i așa? Haideţi, căţelușilor. 

Junie se apropie pe pântece, cu coada zvâcnind într-o 
încercare de salut. Benny adulmecă și adulmecă din nou, 
ridicând nasul. Mirosul îmbietor îl atrăgea în urma surorii lui. 

Când ajunse în apropierea porții, cele două forme întunecate 
săriră asupra lor. Ceva greu căzu peste Benny și-l învălui strâns. 
Încercă să strige, dar niște degete îi prinseră botul și-i reduseră 
strigătul la un scâncet înăbușit. Auzi același sunet dinspre sora 
lui. 

Fu ridicat și transportat. 

— Nimic mai bun ca o noapte cu furtună, ca să-nhaţi 
mizilicuri. Nimeni nu suspectează niciodată. O să creadă că 
furtuna i-a speriat pe căcăţei și-au fugit. 

— Cât o să luăm pe ei? 

— Cel puţin cincizeci pe unu'. 

— Marfă. 

Tunetul bubui din nou, marcând sfârșitul vechii vieţi a lui 
Benny. 


Brutus intră în ring. Tinea capul coborât, umerii ridicaţi, 
urechile complet lipite de ţeastă. Părul de pe ceafă îi era deja 
zburlit. Tot mai avea dureri când respira adânc, dar își ascundea 
suferinţa. Îngropat în plămânii lui, un foc surd ardea din apa 


piscinei, învăpăindu-se la fiecare respiraţie. Inspiră cu atenţie 
toate mirosurile din jur. 

Nisipul era proaspăt greblat de sângele din lupta anterioară. 
Urmele umpleau însă antrepozitul vechi, alături de mirosuri de 
grăsime și ulei, de praful cimentului și izuri înțepătoare de urină, 
sudoare și fecale, atât de la câini, cât și de la oameni. 

Luptele se desfășuraseră de la apus până târziu în noapte. 

Însă nimeni nu plecase. 

Nu până nu se termina și înfruntarea aceasta. 

Câinele își auzi numele rostit în mod repetat: 

— Brutus... 

— ...henică, ce cojones are monstruo ăsta... 

— „.„ie mic ticălosu', da’ l-am văzut odată dându-l gata pe- 
unu’ de două ori cât el... 

— „i-a rupt beregata pur și simplu... 

Pe când Brutus așteptase în ţarcul lui, oamenii trecuseră prin 
faţă, mulţi purtând copii de mână ca să se holbeze la el. Degete 
indicaseră, bliţuri declanșaseră, orbindu-l, atrăgând mârăituri 
înfundate. În cele din urmă, dresorul îi alungase pe toţi cu bâta. 

— Ușcheala! Asta nu-i un show moca. Dacă vă place-atât de- 
al dracu’ de mult, marcați banu’ la pariuri! 

Acum, când Brutus trecu prin poarta din gardul de lemn înalt 
de un metru al arenei, strigăte și fluierături îl întâmpinară din 
tribună, alături de râsete răgușite și zbierete de furie. 
Zgomotele îi accelerau bătăile inimii. Ghearele i se înfipseră în 
nisip, mușchii i se încordară. 

Ei erau primii care intrau în ring. 

Îndărătul mulţimii se întindea o mare de cuști și ţarcuri cu 
garduri din sârmă. Umbre mari, întunecate se foiau și pășeau 
înainte și înapoi. 

Se auzeau puţine lătrături. 

Câinii știau că trebuie să-și economisească forța pentru 
arenă. 

— Ar fi bine să nu pierzi, murmură dresorul de groapă și trase 
de lanţul prins de zgarda cu ţinte a câinelui. 

Lumini strălucitoare se revărsau de sus în groapă. Se 
reflectau pe ţeasta rasă a dresorului, dezvăluindu-i tatuajele de 
pe braţe, negre și roșii, aidoma unor vânătăi însângerate. 

Perechea rămase lângă marginea ringului și așteptă. Dresorul 
lovi flancul câinelui cu palma, apoi își șterse de blugi mâna udă. 


Blana lui Brutus era încă umedă. Înainte de luptă, fiecare câine 
fusese spălat de dresorul adversarului, pentru a se asigura că în 
blană nu exista unsoare sau otrăvuri care să-i ofere avantaje. 

Pe când așteptau intrarea adversarului în ring, Brutus 
adulmecă și simţi ce aţâţat era dresorul. Un rânjet rămăsese 
îngheţat pe chipul bărbatului, dezvăluindu-i dinţii. 

Dincolo de gard, alt bărbat se apropie de marginea ringului. 
Brutus îl recunoscu după felul cum smârcâia între cuvinte și 
după izul amărui de teamă care-l însoțea. Dacă n-ar fi fost 
bărbat, ci câine, l-ar fi făcut să-și lipească coada de pântece și 
să scâncească disperat din fundul gâtlejului. 

— Am pariat la greu pe javr-asta, rosti bărbatul oprindu-se 
lângă gard și privindu-l pe Brutus. 

— Și? făcu dresorul. 

— Tocmai am văzut câinele lui Gonzalez. Ești dus cu mintea, 
nenică? Monstru-ăla e jumate bull mastiff. 

Dresorul strânse din umeri. 

— Da, dar are numai un ochi bun. Brutus o să-i vină de hac. 
Sau, cel puţin, ar fi bine s-o facă. 

Lanţul fu smucit din nou. 

Înapoia gardului, bărbatul își trecu greutatea de pe un picior 
pe celălalt și se aplecă mai mult. 

— E vreun aranjament pe-aici? 

— Du-te-n mă-ta. N-am nevoie de-aranjamente. 

— Am auzit că dulău' ăla a fost cândva al tău. Javr-aia c-un 


singur ochi. 
Dresorul se strâmbă. 
— Da, așa-i. | l-am vândut lui Gonzalez acu' doi ani. Nu 


credeam c-o să mai trăiască. După ce și-a pierdut căcatu-ăla de 
ochi, știi? Jigodia s-a infectat. | l-am vândut mexicanului pentru 
două sticle de Special K. Târgul cel mai cretin pe care l-am făcut 
în viața mea. Am pierdut câinele și lui i-a adus o căruţă de bani. 
M-a miștocărit de-atunci de câte ori m-a văzut. Dar azi i-o 
plătesc cu vârf și-ndesat. 

Lanţul se smuci și-l ridică pe Brutus de pe labe. 

— Ar fi bine să nu pierzi meciu-ăsta. Altfel s-ar putea să- 
ncingem alt grătar când ne-ntoarcem la cuști. 

Câinele auzi ameninţarea dinapoia cuvintelor. Deși n-o 
pricepu pe deplin, îi simţi înţelesul. Să nu pierzi! în ultimele 
două ierni văzuse câini învinși care fuseseră împușcați în cap, 


strangulaţi cu propriile lanţuri sau lăsaţi să fie făcuţi bucăţi în 
ring. Vara trecută un bullterrier îl mușcase de gambă pe 
dresorul lui Brutus. Câinele fusese ameţit de sânge după ce 
pierduse o luptă și se repezise cu colții. Mai târziu, când 
reveniseră la cuștile din curte, bullterrierul schelălăise, cerând 
să fie iertat, dar dresorul îl stropise cu benzină și-i dăduse foc. 
Terrierul în flăcări alergase în cerc în jurul padocului, urlând, 
izbindu-se orbește de cuști și de garduri. Bărbaţii din padoc au 
luptat cu atâta poftă, până au căzut pe jos. 

Câinii din cuști priviseră în tăcere. 

Toţi știau adevărul vieților lor. 

să nu pierzi niciodată. 

În cele din urmă, un bărbat înalt și slăbănog păși în centrul 
ringului. Ridică un braţ. 

— Câinii la linii! 

Poarta din cealaltă parte a arenei se deschise și o formă 
masivă pătrunse în ring, pe jumătate târându-și dresorul micuţ 
și musculos, care purta un rânjet mare și pălărie de cowboy. 
Atenţia lui Brutus era fixată, însă, asupra câinelui. Mastifful era 
un perete de mușchi. Urechile îi fuseseră tăiate la mărimea unor 
cioturi. Nu avea coadă. Labele i se afundau mult în nisip, când 
se încorda către linia sa. 

Înaintând, animalul își ţinea capul întors într-o parte, 
îngăduind unicului său ochi să examineze ringul. Celălalt ochi 
era un nod cu cicatrice. 

Bărbatul din mijlocul arenei indică cele două linii trasate în 
nisip. 

— La linii! Este ultimul meci al serii, oameni buni! Cel pe care 
l-aţi așteptat! Doi campioni aduși din nou laolaltă! Brutus 
împotriva lui Cezar! 

Râsete și ovațţii se ridicară din mulțime. Picioare tropăiră pe 
scândurile tribunei. 

Însă Brutus nu auzi decât numele acela. 

Cezar. 

Brusc, tremură din tot corpul. Șocul îl scutură de parcă i-ar fi 
vibrat toate oasele. Se strădui să rămână nemișcat și privi peste 
ring spre adversarul său... și-și aminti. 


— Cezar! Haide, jigodie, ţi-e foame sau nu? 
Sub soarele de la mijlocul dimineţii, Benny atârna din mâna 


unui străin. Degetele prinseseră brutal ceafa cățelușului și-l 
legănau în mijlocul unei curţi necunoscute. Benny scânci și urină 
un jet pe ţărâna de jos. Vedea alţi câini înapoia gardurilor. 
Adulmeca alţii, altundeva. Pe sora lui o ţinea în braţe unul dintre 
cei care-i răpiseră din propria curte. O auzi cum latră ascuțit. 

— Potolește-o pe căţeau-aia. li distrage atenţia. 

— Nu vreau să văd asta, rosti bărbatul, totuși strânse botul 
surorii lui, amuţind-o. 

— Haide, fii dracu’ mai pizdos! Pentru ce crezi că ţi-am plătit 
un sutar? Câinele trebuie să mănânce, nu? Bărbatul îl strânse și 
mai puternic pe Benny de ceafă și-l scutură violent: și mizilicu-i 
mizilic. 

Alt bărbat strigă dintre umbrele din cealaltă parte a curții: 

— Juice, câtă greutate vrei acum pe sanie? 

— Bagă cinșpe blocuri. 

— Cinșpe? 

— Cezar trebuie să aibă mușchii tari pentru lupta de 
săptămâna viitoare. 

Benny auzi bubuituri, urmate de zgomotul unui obiect greu 
care era târât. 

— Vine! anunţă bărbatul din umbră. Cred că-i flămând! 

Din întuneric apăru un monstru. Benny nu văzuse niciodată 
un câine atât de mare. Gigantul se încorda într-un harnașament 
care-i era prins peste piept. Din colţurile gurii i se prelingeau 
fuioare de salivă. Ghearele se înfigeau în pământul întunecat, 
pe măsură ce trăgea. Înapoia sa, prinsă de harnașament, era o 
sanie pe tălpici de oţel. Era încărcată cu blocuri de ciment. 

Bărbatul care-l ţinea pe Benny râse gros în fundul gâtului. 

— Cred și io că-i flămând! Nu l-am hrănit de două zile! 

Benny urină iarăși de frică. Privirea monstrului îl fixa. În ochii 
ăia, Benny citi foamea roșie, crudă. Saliva curgea și mai groasă. 

— Mai repede, Cezar! Asta, dacă vrei micul dejun! 

Bărbatul cu Benny se retrase un pas. 

Bruta masivă trase și mai tare, împingându-se în 
harnașament, cu limba lungă atârnând. Făcea spume la bot. Icni 
și mârâi. Sania târâtă pe pământ scotea un scrâșnet ca atunci 
când rozi un os. 

Inima lui Benny îi bubuia în pieptul micut. Încercă să se 
elibereze, dar nu putea să scape din strânsoarea de fier a 
bărbatului... sau de privirea neabătută a monstrului. Venea 


după el. Scânci. 

Timpul se prelungi într-o linie lungă și tăioasă de spaimă. 

Încet, dar sigur, fiara venea spre el. 

În cele din urmă bărbatul scoase un pufnet de satisfacţie. 

— A fost bine! Dezleagă-l! 

Alt bărbat ieși în fugă din umbră și smuci de o lesă din piele. 
Harnașamentul căzu de pe umerii monstrului și câinele uriaș se 
repezi peste curte, ridicând ţărână la fiecare pas. 

Bărbatul roti brațul și-l aruncă pe Benny înainte. Căţelușul 
zbură sus prin aer, rostogolindu-se peste cap. Era prea îngrozit 
ca să schelălăie. Pe când se învârtea prin văzduh, întrezări 
dedesubt imagini ale monstrului care tropăia după el - dar în 
același timp își zări și sora. Bărbatul care o ţinea pe Junie 
începuse să se întoarcă cu spatele, nedorind să privească. 
Probabil că-și slăbise strânsoarea destul cât să-i îngăduie lui 
Junie să-și elibereze botul. Ea îl mușcă sălbatic de degetul mare. 

Apoi Benny ateriză pe sol și se rostogoli. Impactul îi goli 
plămânii de aer. Rămase ameţit, pe când câinele cel mare 
venea în goană spre el. Îngrozit, Benny folosi unicul avantaj pe 
care-l avea - viteza. 

Se ridică în picioare și ţâșni spre stânga. Câinele nu se putu 
întoarce la fel de rapid și derapă pe lângă locul unde căzuse 
căţelușul. Benny alergă prin curte, adunându-și picioarele din 
spate sub cele din faţă în disperarea de a fugi mai iute. Auzea 
gâfâitul monstrului înapoia cozii sale. 

Dacă ar fi putut să ajungă sub sania cea joasă, să se vâre 
acolo... 

Nu cunoștea însă curtea. O lăbuţă lovi o placă de gresie 
spartă din buruienile neregulate și se poticni. Căzu pe umăr și 
se rostogoli. Se opri pe o parte, când câinele uriaș ajunse lângă 
el. 

Benny se crispă. Disperat, se întoarse cu burtica în sus și făcu 
pipi pe el, arătând că se preda. Zadarnic însă. Buzele se traseră 
înapoi unduind, dezvelind colții galbeni. 

lar apoi monstrul tresări, se opri brusc și schelălăi surprins. 
Bruta se roti. Benny văzu că avea ceva prins de coadă. 

Era Junie. Bărbatul care o ţinuse îi dăduse drumul și ea 
atacase monstrul cu obișnuitul ei vicleșug pe la spate. Câinele 
se mai roti de câteva ori, cu Junie ţinându-se strâns cu colții de 
coada lui. Nu mai era o mușcătură jucăușă. Probabil că-și vârâse 


adânc colții ascuţiţi. Încercând să se descotorosească de ea, 
uriașul nu reuși decât să-și jupoaie și mai multă piele și blană de 
pe coadă, în timp ce o zgâlţâia pe Junie. 

Sângele era împroșcat peste ţărână. 

În cele din urmă însă, nici chiar Junie nu a mai putut rezista 
forţei brute a monstrului. Se desprinse de coadă și zbură cât 
colo, cu botul însângerat. Câinele o urmă și ateriză cu toată 
greutatea peste ea. Cu vederea blocată de corpul lui mătăhălos, 
Benny nu putu să vadă... dar auzi. 

Un țipăt ascuţit al lui Junie, urmat de trosnitura osului. 

Nu! 

Căţelul sări în picioare și alergă spre monstru. Nu avea niciun 
plan - doar o furie roșie, întunecată. Se îndreptă direct spre el. 
Intrezări imaginea unui picior sfâșiat, cu osul dezgolit. Uriașul o 
zdrobi între fălci pe sora lui. Ea se bălăngănea inert. Roșu-intens 
ţâșni în jerbă, apoi îi curse din bot, amestecat cu salivă. 

Cu imaginea aceea, Benny se afundă într-un loc întunecat, o 
groapă din care știa că n-avea să scape niciodată. Se repezi 
direct spre monstru și ateriză pe faţa brutei. Zgârie, mușcă și 
râcâi, orice ca să-l facă să-i dea drumul surorii lui. 

Dar era mult prea mic. 

O scuturătură a capului ca un bloc de ciment și Benny fu 
azvârlit cât colo... pierdut pe vecie în sânge, furie și disperare. 


Când Brutus îl privi pe Cezar, toate acele clipe îi reveniră în 
minte. Trecutul și prezentul se suprapuseră și se amestecară 
într-o ceaţă stacojie. Rămase la linia trasată în nisipul ringului 
fără să-și amintească cum mersese până la ea. Nu putea spune 
cine stătea îndărătul liniei. 

Brutus sau Benny. 

După mutilarea surorii sale, Benny fusese cruțat de o moarte 
brutală. Dresorul de curte fusese impresionat de curajul lui. Un 
adevărat Brutus, ăsta micu’. L-a atacat pe Cezar de-unu singur! 
Și iute, iute, al naibii. L-ai văzut cum fugea și fenta? Poate că-i 
prea bun doar ca mizilic. _ 

Cezar n-o dusese chiar așa bine după scurta lor luptă. In urma 
atacului, o gheară posterioară îi spintecase pleoapa și-i crestase 
ochiul stâng, orbindu-l pe partea respectivă. Până și rana de pe 
coadă de la mușcătura lui Junie se infectase. Dresorul de padoc 
încercase să-i taie coada cu o secure și să cauterizeze ciotul cu 


un lemn arzând, dar starea ochiului și a cozii se înrăutăţise. 
Timp de o săptămână, din cușca lui se revărsase duhoarea de 
puroi și carne în putrefacție. Muștele roiau în rafale negre. Până 
la urmă, sosise un străin cu pălărie de cowboy, purtând o roabă, 
care dăduse mâna cu dresorul și-l luase pe Cezar, cu botul plin 
de bale, febril și gemând. 

Toţi crezuseră că murise. 

Se înșelaseră. 

Ambii câini stăteau cu labele din faţă pe liniile trasate în nisip. 
Cezar nu-și recunoscu adversarul. Niciun fel de recunoaștere nu 
sclipea din singurul lui ochi, doar sete de sânge și furie oarbă. 
Monstrul trăgea de capătul lanţului său, săpând adânc în nisip. 

Brutus își încordă labele posterioare. Furia veche îi clocotea 
prin sânge. Scoase un mârâit prelung, care i se înălța parcă din 
adâncul oaselor. 

Bărbatul înalt și slăbănog ridică ambele braţe. 

— Câinii, pe locuri! 

Cobori braţele brusc și se retrase: 

— Acum! 

Cu un pocnet, fură eliberaţi din lanţuri. Amândoi săriră unul 
asupra celuilalt. Corpurile se izbiră printre mârâieli sălbatice și 
stropi de salivă. 

Brutus atacă direct partea oarbă a lui Cezar. Mușcă ciotul de 
ureche, căutând un loc de care să prindă. Cartilagiul se rupse. 
Sângele îi curse peste limbă. Priza era prea mică pentru a o 
menţine mult timp. 

La rândul lui, Cezar lovi violent, folosindu-și trupul mai masiv 
pentru a-l răsturna pe Brutus. Colţii i se afundară în umăr. 
Brutus scăpă ciotul urechii și se pomeni țintuit sub greutate. 
Cezar îl ridică și-l trânti cu putere în nisip. 

Totuși, Brutus era mai rapid. Se zbătu și se răsuci, până 
ajunse cu pântecele lipit de cel al monstrului. Lovi apoi iute-iute 
în sus cu ambele labe din spate și-i desprinse fălcile din umărul 
său. Eliberat, se repezi la beregata lui. Insă Cezar se repezi și el 
exact în aceeași clipă. Sfârșiră bot în bot, mușcându-se unul pe 
celălalt. Brutus dedesubt, Cezar deasupra. 

Sângele ţâșni. 

Brutus lovi din nou cu labele din spate, râcâind cu ghearele 
abdomenul mai fragil al adversarului său, spintecând adânc... 
apoi se năpusti în sus și îl înhăţă de sub bărbie. Ţinându-se 


zdravăn cu colții, lovi cu labele din spate și se trase de sub 
corpul masiv. Se menţinu în stânga fiarei, partea lui oarbă. 

Pierzându-l pentru moment din vedere, Cezar mușcă în 
direcţia greșită. Îşi lăsă flancul descoperit. Brutus se repezi către 
una din labele din spate. Mușcă adânc în carnea groasă din 
partea din spate a pulpei și mestecă, cu toți mușchii strânși 
între fălci. Trase cu putere și scutură din cap. 

În momentul acela de furie primară, Brutus își reaminti o 
formă micuță, inertă, prinsă în fălci însângerate, scuturată și 
sfârtecată. O negreală îi cobori peste vedere. Işi folosi întregul 
corp - mușchi, oase și sânge - pentru a sfâșia și a spinteca. 
Ligamentul gros din partea din spate a labei se smulse din 
gleznă. 

Cezar urlă, dar Brutus își menţinu strânsoarea și se ridică pe 
labele posterioare. Îl răsturnă pe celălalt pe spate. Abia atunci îi 
dădu drumul și se repezi cu toată greutatea peste el. Se năpusti 
către gâtlejul dezgolit și mușcă adânc. Colţii se afundară în 
carnea neprotejată. Smulse cu dinţii, mârâi și scormoni. 

De undeva de dincolo de beznă, răsună un fluier. Era 
semnalul pentru a-i da drumul adversarului și a reveni în colţul 
tău. Dresorii sprintară spre ei. 

— Lasă-l! urlă dresorul lui și-l prinse de partea din spate a 
zgărzii. 

Brutus auzi ovaţiile și recunoscu comanda. Totul era, însă, hăt 
departe. El se afla adânc în groapă... 

Sânge cald îi umplea botul, îi curgea în plămâni, îmbiba 
nisipul. Cezar se zbătea sub el. Mârâiturile sălbatice se 
transformară în schelălăituri. Dar Brutus rămânea surd. Sângele 
curgea în toate locurile goale dinlăuntrul său, încercând să le 
umple, dar fără rezultat. 

Ceva îl izbi peste umeri. Din nou și din nou. Bâta de lemn a 
dresorului. El însă nu voia să dea drumul beregatei celuilalt 
câine. Nu-i putea da drumul... Era captiv de-a pururi în groapă! 

Lemnul i se frânse pe spinare. 

lar, apoi, un alt zgomot îi străpunse vuietul din urechi. Și mai 
multe fluierături, mai ascuţite și mai insistente, însoţite de 
zbieretul strident al sirenelor. Fulgere de lumini străpungeau 
bezna. Urmară răcnete, însoţite de comenzi amplificate la un 
nivel de urgenţă sfredelitor. 

— Poliția! Toată lumea-n genunchi! Mâinile pe cap! 


Brutus își ridică în cele din urmă botul sfâșiat din beregata 
celuilalt câine. Cezar zăcea nemișcat pe nisip, în mijlocul unei 
băltoace de sânge. Brutus înălță privirea la haosul din jur. 
Oamenii fugeau din tribună. Câinii lătrau și urlau. Siluete 
întunecate cu căști și paveze transparente închideau un cerc în 
jurul zonei, formând un inel mare în jurul gropii cu nisip. Prin 
ușile deschise ale antrepozitului, faruri de mașini licăreau în 
noapte. 

Obosit, Brutus rămase lângă trupul câinelui mort. 

Nu simţea nici-o mulțumire pentru că-l omorâse. Doar o 
amorţțeală copleșitoare. 

Dresorul lui stătea la un pas depărtare. Furia începu să i se 
revarse de pe buze într-un potop de vorbe. Azvârili în nisip ciotul 
rupt al bâtei. Un braţ indică spre Brutus. 

— Când zic „lasă-l”, 7] laşi, căcat cu ochi, idiot ce ești! 

Brutus privi nepăsător braţul, apoi chipul. După expresia 
bărbatului, știa ce vedea dresorul. Strălucirea aia cumplită care 
ţâșnea din întreaga lui făptură. Brutus era afundat într-o groapă 
mai adâncă decât oricare, o groapă din care nu va putea evada 
niciodată, un infern de durere și de sânge fierbinte. 

Ochii bărbatului se lărgiră și se trase un pas îndărăt. Animalul 
păși după el; de acum nu mai era câine, ci doar o creatură de 
furie și de mânie. 

Fără avertisment - fără mărâit sau alt semn -, Brutus se 
repezi către dresor. li înhăţă braţul. Același braţ care legăna 
căţelușii ca mizilic, un braţ care era al adevăratului monstru din 
ringul cu nisip, un bărbat care chema orori din umbre și dădea 
foc câinilor. 

Colţii se  închiseră peste încheietura albicioasă. Fălcile 
strânseră zdrobitor. Oasele pârâiră și trosniră sub apăsare. 

Bărbatul urlă. 

Cu coada ochiului, Brutus văzu o siluetă cu cască, care 
aleargă spre ei cu un braţ ridicat, aţintind un pistol negru. 

Un fulger din ţeavă. 

Apoi un sfârâit de durere orbitoare. 

Și, în cele din urmă, din nou beznă. 


Brutus zăcea pe podeaua din beton rece a cuștii. Își odihnea 
capul pe labe și privea la poarta din gard. Lumina unei 
plafoniere apărate de gratii se reflecta din pereţii de ciment 


spoiţi cu var și din rândurile de cuști. Asculta fără să audă 
mișcările celorlalți câini, lătrăturile sau urletele ocazionale. 

Inapoia lui, o ușiţă ducea la un ţarc îngrădit. Brutus ieșea 
rareori acolo. Prefera umbrele. Pe botul zdrenţuit i se aplicaseră 
copci, totuși încă îl durea atunci când bea. Nu mânca. Se afla 
aici de cinci zile, privind prin ușă răsăriturile și apusurile de 
soare. 

Ocazional, oameni veneau să-l privească. Să mâăzgălească 
ceva pe o tăbliță de lemn care-i fusese agăţată pe ușă. Bărbaţi 
în jachete albe îl injectau de două ori pe zi, folosind un laţ atașat 
de o prăjină lungă din fier cu care îl ţintuiau de perete. El mârâia 
și clănțănea din dinţi. Mai mult iritat, decât înfuriat. Nu dorea 
decât să fie lăsat în pace. 

Se trezise aici după ultima noapte în groapă. 

lar o parte din el nu plecase niciodată de acolo. 

De ce mai respir? 

Brutus știa ce erau armele. Le recunoștea formele și mărimile 
amenințătoare, izul înţepător al uleiurilor, duhoarea amăruie a 
fumului lor. Văzuse zeci de câini care fuseseră împușcați, unii 
iute, alţii pentru distracţie. Insă pistolul care trăsese în ring 
lovise cu o sfârâitură care-i răsucise mușchii și-i arcuise 
spinarea. 

El trăia. 

Asta, mai mult ca orice altceva, îi menținea furia și 
nemulţumirea generală. 

Un târșâit de cizme din cauciuc îi atrase atenţia. Nu înălță 
capul, ci doar întoarse ochii. Era prea devreme pentru prăjină și 
ace. 

— Aici este, rosti un glas. Controlul Animalelor a primit chiar 
azi-dimineaţă ordinul judecătorului de a eutanasia toţi câinii. Și 
ăsta-i pe listă. Am auzit c-au trebuit să folosească taserul ca să-l 
desprindă de pe dresorul lui. Așa că n-aș avea prea multe 
speranţe. 

Brutus se uită la cei trei oameni care se opriseră în faţa cuștii 
sale. Unul purta o salopetă gri, cu fermoar în faţă. Mirosea a 
dezinfectant și tutun. 

— Uite-l. Norocul lui că l-am scanat și am găsit microcipul ăla 
vechi HomeAgain. Am izbutit să vă găsim adresa și telefonul. 
Ziceţi că vi l-a furat cineva din curtea casei? 

— Acum doi ani, vorbi un bărbat mai înalt cu pantofi negri și 


costum. 

Brutus ciuli o ureche. Vocea era vag familiară. 

— L-au furat atât pe el, cât și pe sora lui, continuă bărbatul. 
Atunci am crezut că s-au speriat de furtună și au fugit. 

Brutus înălţă capul. Un băiat se împinse printre cei doi bărbaţi 
și păși spre poartă. Brutus îl privi în ochi. Era mai înalt, cu 
membrele mai lungi și mai subţiri, totuși mirosul era la fel de 
familiar ca un ciorap vechi. Când băiatul privi înăuntrul cuștii 
întunecate, sclipirea iniţială de speranţă de pe faţa lui micuță se 
boti într-o expresie de oroare. 

Glasul lui era un chiţăit stupefiat. 

— Benny? 

Șocat și nevenindu-i să creadă, Brutus se cobori înapoi pe 
pântece. Slobozi un mărâit surd de ameninţare și se trase 
înapoi. Nu voia să-și amintească... și mai ales nu dorea asta. Era 
prea crud. 

Băiatul privi înapoi peste umăr, către bărbatul înalt. 

— Este Benny, nu-i așa, tată? 

— Așa cred. Un braţ arătă spre el: are peticul ăla alb deasupra 
urechii drepte. (Vocea căpătă un ton îngrozit.) Doamne, dar ce i- 
au făcut? 

Bărbatul în salopetă clătină din cap. 

— L-au brutalizat. L-au transformat într-un monstru. 

— Există vreo speranţă pentru reabilitare? 

Bărbatul clătină iarăși din cap și ciocăni cu un deget în tăblița 
de lemn. 

— Toţi câinii au fost examinaţi de o expertă în 
comportamentul animalelor. Ea a dat scris că-i irecuperabil. 

— Dar, tată, este Benny... 

Brutus se ghemui în fundul cuștii, pe cât de departe putea 
ajunge în umbre. Numele era ca șfichiul unui bici. 

Bărbatul scoase un pix din buzunarul salopetei. 

— Pentru că din punct de vedere legal continuaţi să fiți 
proprietarii lui și n-aţi avut nici-o implicare în luptele de câini, 
nu-l putem eutanasia fără acordul dumneavoastră. 

— Tată... 

— Jason, Benny a stat la noi două /uni. La ei a stat doi ani. 

— Dar este tot Benny. O știu. Nu putem încerca? 

Bărbatul în salopetă încrucișă braţele și cobori glasul la nivelul 
unui ton de avertisment. 


— Este imprevizibil și al naibii de puternic. O combinaţie 
periculoasă. Și-a schilodit până și dresorul. Au fost nevoiţi să-i 
amputeze mâna. 

— Jason... 

— Ştiu. O să fiu atent, tată, îţi promit. Dar merită o șansă, nu? 

Tatăl lui suspină. 

— Nu știu. 

Băiatul îngenunche și se uită în ochii lui Brutus. Câinele vru să 
se întoarcă, dar nu putu. Îl privi în ochi și lunecă într-un trecut 
despre care crezuse că fusese de mult îngropat, cu degete 
strângând hotdogi, urmăriri peste peluze verzi și nesfârșite zile 
însorite. Îl împinse cât mai departe. Era prea dureros, prea 
străbătut de vinovăţie. El nu merita nici măcar amintirea aceea. 
Nu-și găsea locul în groapă. 

Un uruit surd îi străbătu pieptul. 

Cu toate acestea, băiatul strângea plasa gardului cu degetele 
și privea monstrul dinăuntru. Apoi vorbi, cu autoritatea lipsită de 
efort a inocenţei și tinereţii: 

— Este tot Benny. Undeva înăuntrul lui. 

Brutus întoarse capul și închise ochii cu o convingere la fel de 
fermă. 

Băiatul se înșela. 


Brutus dormea pe veranda din spate. Trecuseră trei luni și 
copcile și firele îi dispăruseră. Treptat, medicamentele din hrană 
îi fuseseră eliminate. De-a lungul lunilor, el și familia ajunseseră 
la un armistițiu, un impas rece. 

În fiecare seară încercau să-l ademenească să între în casă, 
mai ales după ce frunzele începuseră să se îngălbenească și să 
se adune în maldăre pe sub arbori, iar peluza era brumărie 
dimineaţa. Brutus rămânea, totuși, pe veranda sa, ba chiar evita 
sofaua veche acoperită cu o cuvertură groasă și zdrenţuită. Se 
ținea departe de toate. Continua să tresară sub o atingere și 
mârâia în timp ce mânca, neputând să se oprească. 

Totuși, ei nu mai foloseau botniţa. 

Poate că-i simţiseră înfrângerea care-i transformase inima în 
piatră. Așa că-și trecea zilele privind peste curte, mișcându-se 
doar la răstimpuri, ciulind o ureche dacă vreo veveriță rătăcită 
cuteza să ţopăie în lungul gardului, cu coada înfoiată și 
neînfricată. 


Ușa din spate se deschise și băiatul păși pe verandă. Brutus 
se ridică în picioare și se retrase. 

— Benny, ești sigur că nu vrei să intri? Ti-am pregătit un 
culcuș în bucătărie. Arătă spre ușa deschisă: este cald și, uite, 
am ceva bun pentru tine. 

Întinse o mână spre el, dar Brutus simţise deja șunca, încă 
mirosind a grăsime rumenită. Se întoarse cu spatele. In curtea 
de antrenament, ceilalți încercaseră să-l momească cu hrană. 

Dar după moartea surorii lui, Brutus o refuzase întotdeauna, 
indiferent cât de flămând ar fi fost. 

Câinele se îndreptă către treapta cea mai de sus a verandei și 
se așeză. 

Băiatul îl urmă și se așeză lângă el, păstrând distanţa. 

Brutus îl lăsă. A 

Rămaseră așa mult timp. Cu șunca tot între degete. In cele 
din urmă, băiatul o ciuguli el însuși. 

— Bine, Benny, eu am de făcut temele. 

Dădu să se ridice, apoi se opri și întinse mâna cu grijă pentru 
a-l atinge pe cap. Brutus nu mârâi, dar toată blana i se zbârli. 
Observând avertismentul, băiatul se gârbovi, își retrase mâna și 
se ridică. 

— Bine. Ne vedem dimineaţă, Benny, băiete. 

El nu-l privi pe băiat plecând, ci ascultă atent să audă 
pocnetul ușii care se închidea. Satisfăcut că era singur, își cobori 
capul pe labe. Privi afară, în curte. 

Luna răsărise deja, plină și strălucitoare. Luminiţe pâlpâiau. 
Ascultă, fără să fie tocmai atent, pregătirile de seară ale 
familiei. Un televizor murmura din camera din faţă. Il auzi pe 
băiat strigând de la etaj. Mama lui îi răspunse. 

Apoi, brusc, Brutus fu în picioare, complet rigid, nesigur de 
motivul pentru care reacţionase așa. Rămase perfect nemișcat. 
Doar ciulise urechile. 

O ciocănitură răsună la ușa din faţă. 

În noapte. 

— Răspund eu! strigă mama. 

Brutus se răsuci, se repezi către sofaua veche de pe verandă 
și se sui pe jumătate în ea, suficient cât să privească prin 
fereastra mare. Vedea prin holul central întunecat, tocmai până 
la încăperea din faţă, luminată. 

Se uită la femeie, care păși către ușă și apăsă pe clanţă. 


Înainte s-o fi deschis mai mult de treizeci de centimetri, ușa fu 
izbită cu putere, deschizându-se complet. O lovi pe femeie și o 
doboriî. Doi bărbaţi cu haine negre și cagule se năpustiră 
înăuntru. Altul rămase de pază lângă ușa deschisă. Primul 
bărbat aţinti un pistol mare spre femeia de pe podea. Celălalt 
intrus păși în lateral, spre stânga, și îndreptă o armă către 
cineva din sufragerie. 

— NU MIŞCA! răcni el. 

Brutus se încordă. Cunoștea vocea aceea, groasă și 
nemiloasă. Intr-o clipă, inima îi bubui în piept și blana i se zburli 
pe tot corpul, tremurând de furie. 

— Mama? Tata? strigă băiatul din capul scării. 

— Jason, răspunse tatăl din living, rămâi acolo! 

Șeful avansă mai mult în cameră. Împunse cu arma. 

— Stai cuminte, moșule! 

— Ce vreţi? 

Arma împunse din nou. 

— Bă! Unde mi-e câinele? 

— Câinele tău? întrebă mama de pe podea, tremurând de 
frică. 

— Brutus! răcni bărbatul. Ridică celălalt braț și dezveli ciotul 
unei încheieturi: Am o datorie de plătit jigodiei ăleia... și-asta 
include pe oricine-i îngrijește curu'! De fapt, m-am gândit să 
punem de-un grătar frumușel. 

Se întoarse către bărbatul din prag: 

— Ce mai aștepți? Adu benzina! 

Bărbatul dispăru în noapte. 

Brutus cobori înapoi pe verandă și se retrase până lângă 
balustradă. Își încordă labele posterioare. 

— Bă! Unde-mi ţineţi câinele? Știu că voi l-aţi luat! 

Brutus se repezi înainte, propulsându-se cu toată forța 
corpului. Lovi sofaua cu labele adunate dedesubt și sări peste 
ea. Cioburi zburară în toate părţile, când lovi geamul cu 
creștetul capului. Trecu prin fereastră, în cameră și ateriză în 
bucătărie. Labele din față atinseră podeaua înaintea primului 
ciob de sticlă. Porni în goană, în timp ce cioburile se împrăștiară 
cu zgomot pe linoleumul în tablă de șah. 

Mai departe pe hol, primul bărbat înarmat se întoarse să vadă 
de unde venea zgomotul. Brutus alergă pe hol și plonjă la joasă 
înălţime. Prinse bărbatul de gleznă și-i smulse tendonul, apoi îl 


răsturnă, trecând în viteză pe sub el. Se lovi cu capul de colţul 
unei mese din lemn de nuc de pe hol și se prăbuși cu un bubuit. 

Brutus zări un alt bărbat pe veranda din faţă, încremenit între 
doi pași, cărând două canistre mari și roșii. Văzu câinele cum se 
năpustește spre el. Căscă ochii. Dădu drumul canistrelor, se 
răsuci și o luă la fugă. 

Un pistol detună, asurzitor în spaţiul închis. Brutus simţi o 
lovitură ca de picior în laba din faţă. Laba se frânse sub el, dar 
își începuse deja săritura către bărbatul ciung, vechiul lui dresor. 
Îl izbi cu forţa unui sac de ciment. Îl lovi cu capul în piept. 
Greutatea și forţa de inerție îl năruiră pe bărbat. Căzură 
amândoi pe spate. 

Pistolul detună a doua oară. 

Ceva arzând trecu pe lângă urechea lui Brutus și din tavan 
căzu tencuială. 

Apoi amândoi atinseră podeaua din lemn de stejar. Bărbatul 
se prăbuși pe spate, cu Brutus peste el. Arma îi zbură dintre 
degete și zăngăni sub scaunul din living. 

Dresorul încercă să-l lovească cu genunchiul și să-l azvârle 
într-o parte, însă el însuși era cel care-l învățase prea bine pe 
câine. Brutus se feri. Cu un răget, se repezi către beregata 
bărbatului. Acesta încercă să-i prindă o ureche cu singura sa 
mână, dar Brutus își pierduse aproape toată urechea aia într-o 
luptă mai veche. Ciotul lunecă dintre degetele bărbatului și 
Brutus se repezi cu dinţii către gâtul fragil. Colţii i se afundară 
spre moartea sigură. 

Apoi un strigăt răsună ca un lătrat îndărătul său: 

— Benny! Nu! 

Cu coada unui ochi, îl zări pe tată ghemuit lângă masa din 
living. Recuperase pistolul și-l aţintea către Brutus. 

— Benny! Jos! Dă-i drumul! 

Din întunericul gropii, Brutus îi răspunse tatălui cu un mârâit. 
Sângele curse, pe măsură ce Brutus strângea colții mai tare în 
prada sa. Refuză să-i dea drumul. Dedesubtul lui, dresorul răcni 
și horcăi. Un pumn lovi orbește, dar Brutus strânse și mai tare 
din fălci. Sângele se revărsă mai abundent. 

— Benny, dă-i drumul imediat! 

Alt glas, mai ascuţit, scârțâi temător. Venea dinspre scară. 

— Nu, tată! 

— Jason, nu-l pot lăsa să omoare pe cineva. 


— Benny! ţipă băiatul. Te rog, Benny! 

Brutus îi ignoră. El nu era Benny. Ştia că groapa era locul 
căreia îi aparţinea cu adevărat, unde ajungea întotdeauna. Pe 
măsură ce câmpul vizual i se îngustă și bezna se strânse în jurul 
său, se afundă și mai adânc în puţul ăla fără fund, târându-l pe 
bărbat. Ştia că el nu mai putea scăpa și n-avea să-l lase nici pe 
el să scape. 

Era timpul să se sfârșească totul. 

Dar, pe când Brutus se afunda în groapă, lunecând în bezna 
îndepărtată, ceva îl opri, îl împiedică să mai cadă. Era absurd. 
Deși înapoia lui nu se afla nimeni, simţi o smucitură clară. De 
coadă. Care-l ţinea locului, pentru ca apoi, lent, să-l tragă 
îndărăt de la marginea gropii. Încet, încet începu să înţeleagă, 
printre norii grei de disperare. Cunoștea atingerea aceea. Era la 
fel de familiară ca bătăile propriei inimi. Deși nu avea de fapt 
putere, îl frânse, îl sparse în bucăţi. 

Își reamintea smucitura aceea, dintr-un trecut îndepărtat, 
atacul ei surpriză special. 

Atacul făcut ca să-l apere pe el. 

Mereu păzitorul lui. 

Chiar și acum. 

Şi întotdeauna. 

Nu, Benny... 

— Nu, Benny! vorbi băiatul ca un ecou. 

Câinele îi auzi pe amândoi, glasurile celor care-l iubeau, 
înceţoșând linia dintre prezent și trecut - nu cu sânge și beznă, 
ci cu lumina soarelui și căldură. 

Cu o ultimă smucitură împotriva ororii, întoarse spatele gropii. 
Deschise fălcile și lăsă să cadă dintre ele trupul bărbatului. 
Rămase locului, pe labele ce tremurau. 

Răsturnat pe o parte, dresorul horcăi și icni înapoia cagulei 
negre. Tatăl se apropie de el cu pistolul întins. 

Câinele se îndepărtă, șchiopătând, pe trei labe, cu o labă din 
faţă atârnând inert. 

Pași se apropiară din spate. Băiatul apăru lângă el și-i puse o 
palmă pe umăr. O lăsă acolo. Fără să se teamă. 

Câinele tremură, apoi se rezemă de el, căutând încurajare. 

Şi o căpătă. 

— Bun băiat, Benny! Bun băiat! 

Băiatul se lăsă în genunchi și cuprinse câinele cu braţele. 


Și în cele din urmă... Benny îl lăsă. 


AFARĂ DIN BEZNĂ 


David Weber 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, 
David Weber este frecvent comparat cu C.S. Forester, creatorul 
lui Horatio Hornblower, și este unul dintre cei mai apreciaţi 
scriitori de science fiction militar în viaţă... deși a scris în toate 
genurile, de la space opera la epic fantasy. Este cunoscut cel 
mai bine ca autor al seriei de romane și povestiri care detaliază 
aventurile lui Honor Harrington, poate cea mai populară serie de 
SF militar din toate timpurile, alcătuită din douăsprezece 
romane, printre care On Basilisk Station, The Honor of the 
Queen, Field of Dishonor, In Enemy Hands, Ashes of Victory și 
altele, și din povestiri cu Honor Harrington, recent antologate în 
Worlds of Weber: Ms. Midshipwoman Harrington and Other 
Stories. Weber le-a îngăduit și altor autori să scrie despre 
universul Honor Harrington, printre care S.M. Stirling, Eric Flint, 
David Drake, Jane Lindskold și Timothy Zahn. Tot Weber a scris 
și seria de epic fantasy War God, care cuprinde Oath of Swords, 
Tije War God's Own și Wind Rider's Oath, seria Dahak din patru 
volume, seria Starfire din patru volume (cu Steve White), seria 
Empire of Man din patru volume (cu John Ringo) și seria Assiti 
Shards din două volume (cu Eric Flint), alături de romane 
independente ca Path of the Fury, The Apocalypse Troll, The 
Excalibur Alternative, Old Soldiers și în Fury Born. Cărţile lui cele 
mai recente sunt seria Safehold din patru volume, care a 
început în anul 2007 cu Off Armageddon Reef, seria Multiverse 
din două volume (cu Linda Evans), colecţia de povestiri cu 
Honor Harrington Ms. Midsbipwoman Harrington, noul roman din 
seria Safehold A Mighty Fortress și Mission of Honor. David 
Weber trăiește în Greenville, statul Carolina de Sud. 

În nuvela complexă și plină de suspans care urmează, el ne 
prezintă un Pământ însângerat, aproape îngenuncheat de o 
nemiloasă și copleșitoare invazie extraterestră, cu excepţia unor 
luptători izolaţi și împrăștiați, care nu acceptă să stea în 
genunchi și care își asumă misiunea de a apăra rasa 


omenească... iar în decursul procesului, află că pot recurge la 
niște resurse neașteptate. 


Alarma fluieră pe comunicatorul comandantului de flotă 
Thikair. 

El avea să-și reamintească mereu cât de prozaic și... normal 
sunase, dar în clipa aceea, când ridică privirea de la alt maldăr 
de hârțogăraie realmente plictisitoare, când încă nu știa, simți 
un incontestabil sentiment de ușurare pentru distragerea 
atenţiei. Apăsă apoi tasta de acceptare și sentimentul de 
ușurare pieri când văzu chipul comandantului navei sale 
amiral... și expresia lui îngrijorată. 

— Ce este, Ahzmer? îl întrebă, fără să mai piardă vremea cu 
saluturile formale. 

— Sir, navele de cercetare tocmai au raportat o descoperire 
destul de... tulburătoare, răspunse comandantul de navă 
Ahzmer. 

— Da? 

Thikair ciuli întrebător urechile, când Ahzmer făcu o pauză. 

— Au fost detectate niște transmisiuni sofisticate. 

— Transmisiuni? 

Pentru o clipă sau două, înţelesul acelui cuvânt nu fu 
perceput pe deplin, după care ochii lui Thikair se îngustară și 
blana i se zbârli. 

— Cât de sofisticate? întrebă el mult mai tăios. 

— Mă tem că foarte sofisticate, sir, spuse Ahzmer nefericit. 
Recepționăm semnale digitale și analogice pe o lăţime de bandă 
impresionantă. Este o activitate de minimum Nivel III. Posibil 
chiar - urechile i se lipiră de țeastă - Nivel Il. 

Urechile lui Thikair se lipiră încă și mai mult decât ale 
comandantului navei sale și simţi cum vârfurile caninilor i se 
dezgolesc. N-ar fi trebuit să îngăduie ca expresia să-i dezvăluie 
atât de multe, însă el și Ahzmer se cunoșteau de decenii și era 
evident că gândurile celuilalt erau deja orientate în aceeași 
direcţie cu ale lui. 

Flota revenise în spațiul-normal cu două zile în urmă, după 
opt ani standard, subiectivi, de somn criogenic. Zborul durase 
șaisprezece ani standard, după restul ceasurilor din galaxie, 


întrucât cel mai bun modificator de viteză nu permitea, nici 
chiar în hiper, o viteză de cinci-șase ori mai mare decât a luminii 
în termenii spaţiului-normal. Navele de război și transportoarele 
mai aveau o săptămână de spaţiu-normal până la obiectiv, 
lunecând prin bezna nesfârșită, ca uriașe și lucioase hasthar, cu 
ghearele și colții încă ascunse, deși pregătite. Insă Thikair 
trimisese înainte navele-cercetaș, mult mai ușoare, al căror 
tonaj redus sporea eficiența propulsiilor prin spaţiul-normal, 
pentru a examina îndeaproape ţinta. Acum se trezea regretând 
că o făcuse. 

Oprește-te, își spuse cu severitate. Oricum ignoranta nu ar fi 
durat mult. Și tot ar fi trebuit să decizi ce să faci. Cel puțin în 
felul ăsta dispui de timp ca să începi să te gândești! 

Mintea începu să-i funcţioneze din nou și se lăsă pe spate, iar 
o mână cu șase degete cobori să-și mângâie coada în timp ce 
gândea. 

Problema era că autorizaţia Consiliului Hegemoniei pentru 
operaţiunea aceasta se baza pe raportul echipei de cercetare, 
potrivit căruia speciile inteligente ale obiectivului ajunseseră 
abia la Nivelul VI de civilizație. Celelalte două sisteme de pe lista 
lui Thikair erau clasificate ca fiind civilizaţii de Nivelul V, deși 
unul se apropia mult de limita dintre Nivelurile V și IV. Fusese 
greu să convingă Consiliul să renunţe la ele. De altfel, nevoia de 
a susține cu atâta tărie cazul shongairilor în faţa Consiliului a 
fost motivul pentru care misiunea fusese întârziată suficient cât 
să se extindă într-o operaţiune în trei sisteme. Dar „colonizarea” 
acestui sistem fusese autorizată aproape ca o idee ulterioară, 
genul de misiune pe care ar fi declanșat-o oricare membru al 
Hegemoniei. Cu certitudine, ei nu fuseseră niciodată de acord să 
cucerească un Nivel III, cu atât mai puţin un Nivel II. De fapt 
orice societate care atinsese Nivelul II căpăta statutul de 
protectorat, până atingea Nivelul | și devenea eligibilă ca 
membră a Hegemoniei dacă nu (așa acum izbutiseră cel puţin 
jumătate dintre ele) se autodistrugea până atunci. 

Lasi, gândi  Thikair  dispreţuitor. Săpători de pământ. 
Mâncători de buruieni! 

Shongairii erau singura specie carmnivoră care atinsese 
capacitatea pentru hiper. Aproape 40 din celelalte rase membre 
ale Hegemoniei erau vegetariene și considerau barbare, 
revoltătoare, ba chiar înfiorătoare obiceiurile alimentare ale 


shongairilor. Şi mare parte din omnivorii Hegemoniei nu se 
simțeau... în largul lor în jurul poporului lui Thikair. 

Propria Constituţie mult iubită îi silise să-i admită pe 
shongairi, când Imperiul ajunsese la stele, însă ei nu fuseseră 
niciodată încântați în privinţa asta. Thikair citise, de altfel, 
câteva monografii docte ce susțineau că existenţa poporului său 
fusese pur și simplu una dintre acele incredibile întâmplări 
fericite care (din păcate, potrivit opiniei evidente a autorilor 
respectivelor monografii) se petreceau ocazional. Dacă ei ar fi 
avut bunul-simţ elementar de a urma exemplul altor specii cu 
predispoziţii similare, psihopatic agresive și violente, ar fi trebuit 
să revină în Epoca de Piatră imediat după descoperirea fisiunii 
atomice. 

Din păcate pentru bigoţii aceia rasiști, poporul lui Thikair nu 
regresase. Ceea ce nu a împiedicat Consiliul să-l privească apoi 
cu ochi nu tocmai buni. Ori să încerce să-i nege prerogativele 
legitime. 

Parcă am fi singura specie care caută să întemeieze colonii! 
mai sunt în primul rând barthon și kreptu. Și ce se poate spune 
despre liatu? E-adevărat că ei sunt mâncători de buruieni, dar 
au peste cincizeci de sisteme colonii! 

Thikair își impuse să înceteze cu netezirea cozii și să inspire 
adânc. Să aducă la suprafaţă niște vechi ranchiune nu era o 
soluţie, și dacă voia să fie complet onest (așa cum nu dorea de 
fapt să fie, mai ales în cazul lui liatu), faptul că ei bântuiseră 
galaxia de aproape șaizeci și două de mii de ani standard, spre 
deosebire de cei nouă sute de ani ai shongairilor, ar fi putut 
ajuta la explicarea, cel puţin parţială, a dezechilibrului. 

În plus, dezechilibrul acela se va schimba, îşi reaminti el 
încruntat. 

Exista un motiv clar pentru care Imperiul întemeiase nu mai 
puţin de unsprezece colonii chiar înainte ca Thikair să fi plecat și 
pentru care reprezentanţii shongairilor în Consiliu își apăraseră 
ferm dreptul de a le întemeia chiar și în condiţiile restricţiilor 
ridicole ale Hegemoniei. 

Nimeni nu-i putea interzice vreunei rase colonizarea oricărei 
planete care nu era populată de o specie nativă înzestrată cu 
rațiune. Din păcate nu existau chiar așa multe planete locuibile, 
iar acelea tindeau să fie dispuse la distanţe neplăcut de mari 
chiar și pentru civilizațiile capabile de hiper. Mai rău încă, un 


număr deprimant de mare dintre ele erau deja locuite de nativi 
înzestrați cu rațiune. Potrivit Constituției  Hegemoniei, 
colonizarea acelor planete necesita aprobarea Consiliului, care 
nu era chiar atât de lesne de obținut pe cât ar fi fost într-un 
univers mai rezonabil. 

Thikair era perfect conştient de faptul că multe dintre 
celelalte rase membre ale Hegemoniei credeau că natura 
războinică „perversă” a shongairilor (și codurile lor de onoare 
încă și mai „perverse”) le explica entuziasmul de a se extinde 
prin cuceriri. Şi, pentru a fi cinstit, aveau dreptate. Insă 
adevăratul motiv, niciodată discutat în afara întrunirilor secrete 
ale Imperiului, era că dezvoltarea unei colonii era grăbită și 
ușurată de o infrastructură deja existentă, oricât de 
rudimentară. Şi, încă mai important... cucerirea unor specii mai 
puţin dezvoltate, dar care puteau fi dresate, oferea creșterea 
utilă a numărului de muncitori ai Imperiului. Muncitori care - 
mulţumită accentului sentimental pus de Constituţie pe 
autonomia internă a membrilor - puteau fi ţinuţi la respect așa 
cum se cuvenea pe orice planetă care aparţinea Imperiului. 

Muncitori ce clădeau resursele de război de care Imperiul 
urma să aibă nevoie în ziua când avea să-i spună restului 
Hegemoniei ce putea face cu toate restricţiile sale înjositoare. 

Însă nimic din toate acelea nu avea nici-o legătură cu 
problema sa curentă. 

— Spui că este posibil un Nivel II, rosti el. Ce te face să crezi 
asta? 

— Ţinând seama de activitatea electromagnetică și de 
sofisticarea atâtor semnale, este evident că localnicii au 
minimum Nivelul III. 

Thikair observă că Ahzmer nu părea să devină deloc mai 
încântat. 

— Analiza preliminară sugerează că posedă deja energia prin 
fisiune. Dar, deși pe planetă există surse de energie prin fisiune, 
acestea par foarte puţine, iar generarea energiei se realizează 
majoritar prin arderea de hidrocarburi. De ce ar face ceva atât 
de stupid o civilizaţie care este cu adevărat de Nivelul Il? 

Urechile comandantului flotei s-au pleoștit când el s-a 
încruntat. Ca și comandantului navei, îi venea greu să-și 
imagineze o specie atât de stupidă, încât să continue 
consumarea unor resurse de neînlocuit pentru a genera energie 


pe bază de hidrocarburi... dacă putea să n-o facă. Ahzmer pur și 
simplu nu dorea s-o admită, fiindcă, dacă era cu adevărat o 
civilizaţie de Nivelul Il, le-ar fi fost interzisă pentru totdeauna 
colonizării. 

— Scuzaţi-mă, sir, rosti Ahzmer căruia tulburarea îi sporise 
îndrăzneala, dar ce vom face? 

— Deocamdată nu pot răspunde la întrebarea aceasta, 
Comandant de Navă, replică Thikair mai oficial decât obișnuia 
când discutau doar ei doi. Iti pot spune însă ce nu vom face - să 
îngăduim acestor rapoarte să ne sperie și să ne împingă spre 
concluzii sau reacţii premature. Am petrecut opt ani subiectivi 
ca să ajungem aici și trei luni pentru a readuce personalul din 
crio. Nu vom tăia pur și simplu sistemul acesta de pe lista 
noastră și vom trece la următorul, până nu analizăm amănunţit 
tot ce am aflat despre el și nu evaluăm toate opţiunile existente. 
Este limpede? 

— Da, sir! 

— Perfect. Între timp însă trebuie să presupunem că e posibil 
să ne confruntăm cu sisteme de supraveghere considerabil mai 
avansate decât orice  anticipasem. Ţinând seama de 
circumstanţele acestea, doresc ca flota să treacă la statut sub 
acoperire. 

Controlul complet al tuturor emisiilor și mod de recunoaștere, 
Comandant de Navă! 

— Da, sir. Voi transmite imediat ordinul mai departe. 


Plutonierul Stephen Buchevsky cobori din MRAP, se întinse, Își 
luă arma și făcu un semn de încuviinţare spre șofer. 

— Du-te și caută-ţi o cafea. Nu cred că va dura prea mult, 
doar știi cât de grozav sunt în prezicerile astea. 

— Da, șefu', aprobă rânjind caporalul de la volan. 

Călcă pedala accelerației și MRAP-ul (a cărui denumire oficială 
era „vehicul blindat rezistent la explozia de mine și protejat 
împotriva ambuscadelor”) se îndepărtă, îndreptându-se către 
cortul popotei din capătul opus al taberei, pe când Buchevsky 
porni pe jos spre buncărul de comandă înconjurat cu saci de 
nisip, cocoţat în vârful coamei ascuţite. 

Aerul dimineţii era rece și rarefiat, dar Buchevsky se 


obișnuise cu el, acum când nu mai avea nici două săptămâni 
până la sfârșitul actualei sale detașări. De fapt, nu venea aici 
pentru prima dată. Și chiar dacă mulţi pușcași marini din 
Compania Bravo îl considerau locul cel mai groaznic din univers, 
plutonierul văzuse altele considerabil mai rele în cei 
șaptesprezece ani de când crezuse pe cuvânt un recrutator cu 
chip onest de amăgitor. 

— Oho-ho, în ce locuri vei ajunge... ce chestii vei vedea! îi 
spusese plin de entuziasm recrutatorul. 

Intr-adevăr, Stephen Buchevsky ajunsese de atunci în multe 
locuri și văzuse multe chestii. Intre timp fusese rănit de șase ori 
în luptă, iar la vârsta de treizeci și cinci de ani căsătoria i se 
dusese de râpă, destul de neplăcut, în primul rând din cauza 
repetatelor detașări îndelungate. Avea un șchiopătat ușor pe 
care terapeuţii nu izbutiseră să-l înlăture complet, durerea din 
mâna dreaptă prezicea în mod credincios ploaia sau ninsoarea, 
iar cicatricea care-i urca pe tâmpla stângă era clar vizibilă prin 
părul tuns periuță, mai ales pe pielea lui închisă la culoare. Dar, 
deși uneori visa cu ochii deschiși să-l caute pe recrutatorul care- 
| convinsese să semneze, se domolise de fiecare dată. 

Ceea ce spune, probabil, ceva nesănătos despre 
personalitatea mea, reflectă el și se opri pentru a privi drumul 
îngust care se răsucea în serpentine mult mai jos. 

În prima lui călătorie în Afganistanul însorit, stătuse în Camp 
Rhine, lângă Kandahar. Atunci se alesese cu șchiopătatul. La 
următoarea detașare, fusese trimis lângă Ghanzi și ajutase la 
supravegherea autostrăzii A01, de la Kandahar la Kabul. Fusese 
mai puţin... interesant decât perioada petrecută în provincia 
Kandahar, deși tot reușise să se aleagă cu o schijă de rachetă în 
fund, ceea ce-i adusese altă stea de aur pe panglica Purple 
Heart (și glume nemiloase din partea așa-zișilor prieteni). După 
care polonezii preluaseră supravegherea în Ghanzi, așa încât, 
pentru a treia detașare în Afganistan, fusese trimis cu restul 
Batalionului I, Regimentul 3 pușcași marini, Divizia 3 Marină, 
înapoi în Kandahar, unde situaţia se încinsese din nou. 
Rămăseseră acolo până la primirea de noi ordine. Situaţia din 
provincia Paktika - cea la care polonezii renunţaseră în favoarea 
lui Ghanzi, fiindcă Paktika era mult mai animată - se înrăutăţise, 
de asemenea, iar Buchevsky și Compania Bravo fuseseră alocațţi 
ca forță de susţinere pentru Batalionul 508 infanteriști 


parașutați al Armatei terestre din zonă, până ce Armata terestră 
găsea trupe disponibile pe care să le aducă acolo. 

În ciuda accentului pus pe „colaborare”, relaţia nu fusese cea 
mai perfectă cu putinţă. Nu ajuta nici faptul că toţi recunoșteau 
că era doar o soluţie provizorie și că pușcașii din Bravo erau 
vizitatori temporari (când primiseră misiunea respectivă, mai 
aveau trei luni până la revenirea în Statele Unite). Sosiseră fără 
susţinerea logistică ce ar fi trebuit să-i însoţească în mod firesc 
și, cu toate că mare parte din echipamentul lor era uzual, asta 
însemnase un stres suplimentar pentru serviciul de 
aprovizionare al Batalionului 508. Însă cei din Armată fuseseră 
îndeajuns de încântați să-i vadă și se străduiseră cu adevărat ca 
pușcașii marini să se simtă cât mai bine. 

Faptul că provincia aceea de mărimea statului Vermont avea 
o mie de kilometri de frontieră cu Pakistanul, adăugat 
schimbărilor politice din Pakistan și creșterii producţiei de opiu 
sub conducerea talibanilor (era straniu felul în care opoziţia 
cândva înverșunată a fundamentaliștilor faţă de comerţ 
dispăruse când avuseseră nevoie de cash pentru a-și susține 
operațiunile), împiedicase Compania B să se plictisească. 
Infiltrările și înteţirea atacurilor asupra unităţilor armatei afgane, 
încă fragile, din provincie nu fuseseră de mare ajutor, deși, 
ţinând seama de toate, Buchevsky prefera Paktika prin 
comparaţie cu detașarea sa în Iran, din 2004. Sau, de fapt, cu 
perioada cea mai recentă petrecută în Kandahar. 

Acum privea prin aerul rarefiat de munte spre drumul în 
serpentine pe care trebuia să-l supravegheze plutonul 2. Toate 
șmecheriile sofisticate de recunoaștere din lume nu puteau 
înlocui prezenţa constantă a oamenilor și supravegherea vizuală 
necesară pentru interzicerea traficului printr-un asemenea loc. 
Era probabil mai ușor decât misiunea pe care o avusese tatăl lui 
Buchevsky când încercase să procedeze la fel cu Drumul Ho Și 
Mân - cel puţin oamenii săi puteau vedea mult mai departe! —, 
dar, una peste alta, asta nu spunea mare lucru. lar el nu-și 
reamintea ca tatăl să-i fi povestit despre martiri lunatici care se 
detonau pe ei înșiși pentru a-i ucide pe alţii întru slava 
Domnului. 

Se scutură energic. Organizarea plecării companiei spre casă 
implica multe, așa încât se întoarse către buncărul de comandă 
pentru a-l informa pe sergentul-major Wilson că înlocuitorii 


plutonului său aveau să înceapă să sosească în patruzeci și opt 
de ore. Era momentul să organizeze primirea-predarea și 
deplasarea plutonului 2, să participe la nesfârșitele verificări de 
acte și echipamente ocazionate de mutarea oricărei companii. 

Atât doar că Buchevsky nu se aștepta să existe cineva care să 
se plângă de această mutare. 


La ședința din sala de conferinţe din Steaua Imperiului 
participau cei trei comandanţi de escadrilă ai lui Thikair, 
comandantul trupelor sale de sol și Comandanta de Bază, 
Shairez. Deși Shairez era subordonată Comandantului Trupelor 
de Sol Thairys, era în același timp comandanta bazei expediției 
și, ca atare, îi raporta direct lui Thikair. 

Zvonurile despre descoperirile navelor-cercetaș se 
răspândiseră, bineînţeles. Doar o intervenţie divină ar fi putut 
împiedica așa ceva! În același timp însă, dacă se dovedea că nu 
va urma nici-o debarcare, n-ar fi contat prea mult. 

— Comandant de Bază, care este interpretarea ta privind 
datele navelor-cercetaș? o întrebă Thikair pe Shairez, fără să se 
mai sinchisească să anunţe deschiderea oficială a ședinței. 

Majoritatea celor prezenţi au părut surprinși de ignorarea 
protocolului, iar Shairez nu era încântată să vorbească cea 
dintâi. Nu putea fi, totuși, mirată de întrebare în sine; la urma 
urmelor, era comandanta bazei expediției mulţumită cunoașterii 
ei la nivel de expert a contactelor cu alte specii înzestrate cu 
rațiune. 

— Comandant de Flotă, răspunse ea, am examinat cu atenţie 
datele, inclusiv pe cele provenite de la platformele orbitale 
stealth. Mă tem că analiza mea confirmă temerile iniţiale ale 
Comandantului de Navă Ahzmer. Aș clasifica în mod clar 
civilizaţia locală ca fiind de Nivelul II. 

Incântată sau nu că a fost prima întrebată, nici măcar n-a 
tresărit, gândi aprobator Thikair. 

— Dezvoltă, te rog, rosti el. 

— Da, sir. 

Shairez apăsă pe ghearatura virtuală a computerului ei 
personal și ochii i se defocalizară ușor când privi însemnările 
care-i erau proiectate direct pe retine. 

— In primul rând, specia aceasta folosește energia nucleară. 


Desigur tehnologia este foarte primitivă și s-ar părea că abia a 
început experimentele cu fuziunea, însă există indicaţii clare că 
nivelul general de tehnologie este mai ridicat decât am fi 
anticipat vreodată din partea cuiva cu capacitate nucleară atât 
de limitată. Din motive bine cunoscute numai de ei, se pare că 
indivizii aceștia - folosesc termenul în sensul general, 
bineînţeles - au optat să păstreze generarea energiei din 
hidrocarburi mult dincolo de punctul în care ar fi putut-o înlocui 
cu generarea nucleară. 

— Asta-i absurd! obiectă Comandantul de Escadrilă Jainfar. 

Bătrânul și ţâfnosul câine spaţial era cel mai vechi comandant 
de escadrilă al lui Thikair și tot atât de intransigent ca una dintre 
bateriile principale ale cuirasatului. Acum rânji când Thikair se 
uită la el, cu o ureche ciulită întrebător. 

— Scuze, Comandant de Bază, mormăi fără chef comandantul 
escadrilei. Nu-ţi pun datele la îndoială. Doar că-mi este imposibil 
să cred că o specie atât de stupidă ar putea înţelege cum să 
folosească în primul rând focul! 

— Comandant de Escadrilă, situaţia este într-adevăr unică în 
experiența noastră, recunoscu Shairez. Și, potrivit bazelor 
centrale de date, este unică și în experienţa tuturor membrilor 
Hegemoniei. Totuși, specia aceasta posedă practic toate 
celelalte atribute ale unei culturi de Nivelul Il. 

Ridică o mână și îndoi pe rând ghearele, punctând: 

— Telecomunicaţii la nivel planetar. Deși a întreprins puţine 
pentru a explora realmente spaţiul cosmic, are numeroși sateliți 
de comunicaţii și navigaţie. Aparatele de zbor militare sunt 
capabile de regimuri de zbor trans-sonice, utilizează din 
abundență materiale compozite avansate - vreau să spun 
„avansate” pentru orice cultură pre-Hegemonie - și am 
observat, de asemenea, experimente cu arme energetice 
direcționale de primă generaţie. Capacităţile tehnologice nu 
sunt distribuite uniform pe planetă, dar se răspândesc rapid. Aș 
fi foarte surprinsă - presupunând că specia va supravieţui - 
dacă în următoarele două-trei generaţii nu va avea un guvern 
planetar efectiv unificat. Este posibil să-l aibă chiar mai 
devreme. Asta dacă ne putem călăuzi după viteza incredibilă a 
progresului său tehnologic! 

Tăcerea din jurul mesei de conferinţe era profundă. Thikair îi 
îngădui să se mai prelungească câteva momente, apoi se lăsă 


pe spate în scaun. 

— Cum explici discrepanţa între ceea ce observăm acum și 
raportul iniţial de cercetare? 

— Sir, n-o pot explica, rosti ea deschis. Am verificat și 
răsverificat raportul original. Nu poate fi nici-o îndoială că a fost 
corect la momentul întocmirii, totuși acum descoperim a/tceva. 
Specia aceasta a efectuat cumva de peste trei ori mai rapid 
decât orice altă specie saltul de la transportul cu animale, 
energia vântului și armele de foc rudimentare, la nivelul actual. 
Şi aș dori să ţineţi seama că am spus „orice altă specie”. M-am 
gândit în mod explicit la ugartu. 

Comandantul flotei zări nu numai o grimasă la auzul precizării 
aceleia. Ugartu nu devenise niciodată membră a Hegemoniei... 
fiindcă își transformase sistemul stelar natal într-un depozit de 
deșeuri radioactive. Consiliul care funcţiona la momentul 
respectiv suspinase ușurat, în mod discret, dar foarte, foarte 
profund, la petrecerea evenimentului respectiv, ţinând seama 
de faptul că ugartu progresase tehnologic cu o viteză de două 
ori mai mare decât norma galactică. Ceea ce însemna că specia 
aceasta... 

— Sir, întrebă Comandantul de Navă Ahzmer cu o expresie 
neliniștită, nu este posibil ca echipa de cercetare iniţială să fi 
încălcat procedura? 

Thikair îl străpunse cu privirea și ambele urechi ale 
comandantului navei-amiral se ciuliră. 

— Mă întrebam dacă nu cumva membrii acelei echipe au 
stabilit, fără să vrea, contact direct cu localnicii. Să-i fi ajutat 
accidental... 

— Posibil, dar improbabil, Comandant de Navă, rosti 
Comandantul Trupelor de Sol Thairys. Aș fi vrut să nu fi fost 
nevoit să spun asta, întrucât găsesc progresul acesta rapid la fel 
de neliniștitor pe cât îl găsești tu. Din păcate, cercetarea 
originală a fost efectuată de barthoni. 

Câţiva dintre ofiţerii lui Thikair se strâmbară de parcă 
mirosiseră ceva neplăcut. De fapt, din punctul de vedere al 
oricărui carnivor care se respectă, barthonii miroseau pur și 
simplu delicios, însă timizii mâncători de plante se numărau 
printre cei mai severi critici ai shongairilor. Și, în ciuda timidităţii 
lor inerente, erau masiv reprezentaţi în echipele de cercetare 
ale Hegemoniei, din cauza susţinerii fanatice pe care o acordau 


reglementărilor Consiliului privitoare la limitarea contactelor cu 
rasele inferioare. 

— Mă tem că sunt de acord cu Comandantul Trupelor de Sol, 
zise Shairez. 

— Oricum, n-ar conta dacă s-a întâmplat așa, sublinie Thikair. 
Constituţiei nu-i pasă de unde provine tehnologia unei specii. 
Contează doar nivelul pe care l-a atins, indiferent de felul cum a 
ajuns acolo. 

— Şi de felul cum va reacţiona Consiliul, zise Jainfar acru, și 
urechile tuturor celor din jurul mesei se mișcară în semn de 
acord. 

— Sir, oftă apăsat Thairys, mă tem că Jainfar, Comandant de 
Escadrilă, are dreptate. A fost și așa destul de greu să căpătăm 
aprobarea pentru celelalte obiective ale noastre, iar ele sunt 
mult mai puţin avansate decât s-a dovedit specia aceasta. Sau 
sper, pe Copoii lui Dainthar, să mai fie tot așa! 

Şi mai multe urechi fluturară aprobator, printre care și ale lui 
Thikair. Oricât de aberantă ar fi fost, dezvoltarea acestei specii o 
situa în mod clar mult în afara parametrilor autorizaţiei 
Consiliului. Și totuși... 

— Sunt perfect conștient de gradul însemnat în care 
descoperirile noastre au modificat circumstanţele prevăzute în 
ordinele de misiune, rosti el. Pe de altă parte, există câteva 
puncte suplimentare care cred că merită să fie examinate. 

Cei mai mulţi îl priviră cu surprindere evidentă, însă coada lui 
Thairys se curbă peste spătarul scaunului său și urechile i se 
turtiră anunțând că se pregătea pentru speculație. 

— Unul dintre lucrurile pe care le-am observat când am 
parcurs prima ciornă a raportului Comandantei de Bază Shairez 
a fost că specia aceasta nu numai că deţine remarcabil de 
puţine centrale energetice nucleare, ci și, pentru nivelul ei, 
remarcabil de puţine arme nucleare. Doar principalele ei puteri 
politice par să le aibă, și în stocuri foarte limitate, comparativ cu 
capacităţile lor non-nucleare. Desigur, sunt omnivori, totuși, 
numărul armelor este surprinzător de scăzut. Mai mic chiar 
decât al multor mâncători de buruieni aflați la un nivel 
comparabil. Aspectul acesta devine clar mai ales ţinând seama 
de faptul că pe mare parte din suprafaţa planetei se desfășoară 
operațiuni militare destul de extinse. Mai exact, câteva dintre 
naţiunile-stat avansate derulează operaţiuni împotriva unor 


adversari care nu se apropie în mod evident de capacităţile lor. 
Deși acele naţiuni-stat avansate - vorbesc relativ, desigur - 
deţin arsenale nucleare, iar oponenții lor, care nu deţin așa 
ceva, ar fi incapabili de ripostă, ele au optat, totuși, să nu le 
utilizeze. Nu numai atât, ci ar trebui să dețină capacitatea fie și 
limitată de a produce bio-arme, dar nu am văzut nici-o dovadă a 
folosirii lor. De altfel, n-am văzut nici măcar gaze toxice sau 
neuro-toxine! 

Făcu o pauză plină de subînţeles, după care se aplecă din nou 
în față, pentru a-și lăsa ușor mâinile încrucișate pe masa de 
conferinţe. 

— Specia aceasta pare să fie cu totul aparte din mai multe 
puncte de vedere, urmă el încet. Neutilizarea, însă, a celor mai 
eficiente arme de care dispune sugerează că este aproape la fel 
de lipsită de... pragmatism militar ca mulţi dintre mâncătorii de 
buruieni din Hegemonie. Așa stând lucrurile, părerea mea este 
că s-ar putea să fie, la urma urmelor, o specie-client... adecvată. 

Tăcerea din sala de conferinţe era absolută, când restul 
ascultătorilor începură să înţeleagă ceea ce Thairys ghicise deja. 

— Îmi dau seama, urmă Comandantul de Flotă, că o 
continuare a acestei operaţiuni ar încălca spiritul autorizaţiei 
Consiliului. După o examinare atentă, am descoperit, totuși, că 
autorizaţia nu conţine nici-o referire explicită la nivelul atins de 
nativii înzestrați cu rațiune. Cu alte cuvinte, /jtera autorizaţiei nu 
ar exclude continuarea operaţiunii de către noi. Neîndoios 
cineva ca barthoni sau liatu ar putea opta pentru un protest 
oficial ulterior, însă gândiţi-vă la avantajele posibile. 

— Avantaje, sir? întrebă Ahzmer și ochii lui Thikair sclipiră. 

— Oh, da, Comandant de Navă, rosti el încetișor. Specia 
aceasta poate fi bizară în multe feluri și în mod evident nu 
înţelege realităţile războiului, totuși este clar că deţine o 
trăsătură specifică graţie căreia a susţinut o rată de progres 
fenomenală, îmi dau seama că actualele ei capacităţi ar 
necesita o lovitură inițială mai... viguroasă decât anticipasem. Și 
chiar cu pregătiri pre-debarcare masive, pierderile ne-ar putea fi 
mai mari decât cele anticipate, dar, din fericire, dispunem de 
redundanţe ample pentru a face faţă până și acestui soi de 
țintă, graţie obiectivelor noastre următoare din Syk și Jormau. 
Dispunem de capacităţi pentru a cuceri orice civilizație legată 
de planetă, chiar dacă a atins Nivelul II, și, ca să fiu cinstit, cred 


că ar merita foarte mult să ne concentrăm asupra acestui 
sistem, chiar dacă ar însemna renunţarea la capturarea unuia - 
sau chiar a amândurora - dintre celelalte. 

Unul sau doi ofițeri arătară ca și cum ar fi vrut să protesteze, 
dar el își turti urechile și vocea îi deveni și mai blândă: 

— Îmi dau seama cum sună asta, dar gândiţi-vă puţin. Să 
presupunem că am fi capabili să-i integrăm pe indivizii aceștia - 
pe „oamenii” aceștia - în forţa noastră de muncă. Să-i punem să 
lucreze la proiectele noastre de cercetare. Să presupunem că 
am fi în stare să le exploatăm talentul pentru a ridica nivelul 
tehnologic la ceva semnificativ de avansat față de restul 
Hegemoniei. Cum credeţi că ar afecta asta planurile și 
termenele împăratului? 

Tăcerea era la fel de totală, însă acum era complet diferită, și 
el rânji subţire. 

— Au trecut trei secole - peste cinci sute din anii acestor 
„oameni” - de la primul contact al Hegemoniei cu ei. Dacă 
Hegemonia operează potrivit graficului obișnuit, vor mai trece 
minimum două secole - aproape patru sute de ani locali - până 
când o echipă de observare non-shongairi va mai ajunge în 
acest sistem... iar numărătoarea respectivă va începe din 
momentul în care vom reveni pentru a ne anunţa succesul. 
Dacă întârziem revenirea aceea cu câteva decenii, ba chiar cu 
un secol, este improbabil să mai fie cineva surprins, ţinând 
seama de faptul că se așteaptă să colonizăm trei sisteme 
stelare. Pufni puternic: de fapt, probabil că mâncătorii de 
buruieni vor fi încântați să creadă că am descoperit operaţiunea 
mai dificilă decât se anticipase! Insă, dacă optăm să petrecem 
timpul respectiv pentru a-i subjuga pe acești „oameni” și după 
aceea pentru a-i educa pe tinerii lor potrivit standardelor 
Hegemoniei, cine știe ce fel de cercetare-dezvoltare ar putea ei 
realiza înainte să se întâmple asta? 

— Posibilitatea este incitantă, sir, rosti Thairys fără grabă, 
totuși, mă tem că se bizuie pe speculaţii a căror acuratețe nu 
poate fi testată fără proceduri. Dacă s-ar întâmpla ca 
speculaţiile să fie mai puţin precise decât s-a sperat, atunci am 
încălca, așa cum ai spus, spiritul autorizaţiei Consiliului pentru 
un câștig relativ mic. Personal, cred că s-ar putea să ai dreptate 
și că posibilitatea ar trebui în mod clar investigată. Dar dacă 
rezultatul are mai puţin succes decât ne-am dori, nu riscăm să 


expunem Imperiul la represalii din partea altor membri ai 
Hegemoniei? 

— Așa este, încuviinţă Thikair. Dar, în primul rând, împăratul 
ar putea sublinia - și în mod perfect adevărat - că decizia mi-a 
aparţinut mie, nu lui, și că el n-a autorizat niciodată așa ceva. 
Cred că este cel mai probabil ca Justiţia Hegemoniei să se 
limiteze la penalizarea mea, ca individ, nu să recomande 
represalii împotriva Imperiului. Bineînţeles, este posibil ca și unii 
dintre voi, în calitate de ofițeri superiori ai mei, să suferiţi. Pe de 
altă parte cred că riscul ar merita asumat și ar spori finalmente 
onoarea clanurilor noastre. Există desigur și altă posibilitate. 
Consiliul nu se va aștepta la o civilizaţie de Nivelul III sau Nivelul 
II, tot așa cum nu ne-am așteptat nici noi. Dacă după un secol 
local se dovedește că acești „oameni” nu dau rezultate, soluţia 
cea mai simplă poate fi, pur și simplu, exterminarea lor și 
distrugerea a suficiente orașe și instalaţii pentru a ascunde 
nivelul de tehnologie pe care-l atinseseră de fapt înainte de 
sosirea noastră. Ar fi, desigur, un ghinion teribil, dacă una dintre 
bio-armele noastre atent focalizată și limitată ar suferi o mutație 
care să măture întreaga suprafaţă a planetei cu o molimă letală, 
dar, așa cum știm toţi - își dezveli caninii într-un zâmbet -, 
uneori se mai întâmplă și accidente. 


IV 


Regretabil că restricţiile internaționale privind tratamentul 
prizonierilor de război nu se aplică și propriului personal, 
reflectă Stephen Buchevsky, neizbutind - din nou - să găsească 
un mod confortabil de a sta în „scaunul” special din pântecele 
uriașului C-17 Globemaster Spartan. Dacă e/ ar fi fost un jihad, 
ar fi mărturisit totul în mai puţin de o oră după ce ar fi fost fixat 
cu curelele într-un asemenea scaun! 

De fapt, bănuia că multe probleme proveneau de la înălțimea 
sa de 1,93 metri și de la faptul că era clădit mai degrabă ca un 
jucător de fotbal american, decât ca unul de baschet. Cineva de 
gabaritul lui nu s-ar fi simţit cu adevărat comod decât într-un 
fotoliu de la clasa | dintr-un avion de pasageri, iar a te aștepta 
din partea armatei americane să zboare cu un avion E-9 la clasa 
| era la fel de realist cu a te aștepta să fii nominalizat la 
președinția SUA. Sau, poate, chiar mai puţin realist. lar dacă 


voia să fie onest, ar fi trebuit, de asemenea, să admită că, de 
fapt, detesta cel mai mult absenţa hublourilor. Să petreacă 
atâtea ore închis într-un cilindru din oţel aliat care străbătea 
cerul vibrând îl făcea să se simtă de-a dreptul întemnițat. 

Ei bine, Stevie, își spuse, dacă ești atât de nemulțumit, n-ai 
decât să-i ceri pilotului să-ți dea drumul să înoţi pe restul 
drumului! 

Ideea îl făcu să chicotească și-și privi ceasul. Distanţa de la 
Kandahar la Aviano din Italia era de aproximativ patru mii opt 
sute de kilometri, ceea ce depășea cu trei sute de kilometri raza 
de acţiune normală a unui C-17. Din fericire - deși acela s-ar 
putea să nu fi fost tocmai cuvântul potrivit -, el prinsese unul 
dintre rarele avioane care se întorceau în SUA aproape goale. 
Air Force avea nevoie neapărat de aparatul acela mare 
altundeva, așa că dorea să revină acasă cât mai repede, iar cu 
combustibil suplimentar și o încărcătură de numai treizeci- 
patruzeci de oameni putea străbate etapa Kandahar-Aviano fără 
realimentare. Ceea ce însemna că se putea aștepta la un zbor 
de șase ore, presupunând că nu aveau parte de vânturi 
nefavorabile. 

Ar fi preferat să fi făcut drumul acela cu restul oamenilor săi, 
dar trebuise să se ocupe de ultimele documente pentru 
predarea echipamentelor care aparținuseră companiei. Alta 
dintre micile și veselele corvezi care cădeau pe umerii săi de 
plutonier. Pe de altă parte, și în ciuda condiţiilor nici pe departe 
luxoase de la bordul avionului, timpul total de zbor avea să fie 
considerabil mai scurt, iar unul dintre lucrurile pe care le 
învățase în anii de armată fusese să doarmă oriunde și oricând. 

Chiar și aici, gândi el, foindu-se într-o poziţie despre care se 
putea convinge că era marginal mai confortabilă și închizând 
ochii. Chiar și aici. 


Virajul brusc și violent la dreapta îl smuci pe Buchevsky din 
moţăială și se strădui să se îndrepte în scaunul inconfortabil, în 
timp ce virajul devenea tot mai strâns. Vaietul uruit, redublat, al 
motoarelor avionului îl anunţă că pilotul ambalase puternic și 
toate instinctele îi spuneau că nu i-ar fi plăcut motivul pentru 
manevra aceea... dacă l-ar fi știut. 

Ceea ce nu-l împiedica oricum să vrea să-l știe. De fapt... 

— Atenţie, toată lumea! răsună un glas aspru și încordat din 


difuzorul compartimentului. Avem o mică problemă și ne 
abatem de la cursul spre Aviano, pentru că Aviano nu mai există 
acolo. 

Ochii lui Buchevsky se holbară. Mintea lui făcea eforturi 
disperate să creadă că vorbitorul glumise. Dar era limpede. În 
tonul acela se simțeau șocul pur... și spaima. 

— Nu știu ce mă-sa se-ntâmplă, continuă pilotul. Am pierdut 
comunicațiile pe rază mare, iar pe frecvențele civile 
recepţionăm rapoarte despre bombe nucleare cu efect limitat 
care au detonat peste tot. Din ce am aflat, cineva face praf 
Italia, Austria, Spania și toate bazele NATO din Mediterana, și... 

Vocea se întrerupse pentru o clipă și Buchevsky îl auzi cum și- 
o drege puternic. După care... 

— Și am recepționat un raport neconfirmat că Washington nu 
mai există, oameni buni. Pur și simplu, nu mai există. 

Ceva îl izbi pe Buchevsky în pântece. Nu Washingtonul! 
Washingtonul nu putea să dispară! Trish și fetele... 

— N-am dracului niciun indiciu despre cine face asta sau de 
ce, spuse pilotul, dar trebuie să aterizăm undeva, rapid. Suntem 
la o sută treizeci de kilometri nord-nord-vest de Podgorica, în 
Muntenegru, așa că intru spre uscat. Să sperăm naibii că pot 
găsi un loc unde să aterizăm întregi... și că nimeni de la sol n-o 
să creadă că noi am avea vreo legătură cu rahatul ăsta! 


V 


Thikair stătea pe puntea de comandă a Stelei Imperiului și 
studia imaginile gigantice ale planetei de dedesubt. Pictograme 
strălucitoare indicau orașe și baze militare majore pe care 
bombardamentul său cinetic le înlăturase din existenţă. Erau 
multe - mai multe decât crezuse de fapt - și își încrucișă mâinile 
la spate, apoi se concentră să radieze satisfacţie totală. 

Și ar trebui într-adevăr să fii satisfăcut. Cucerirea unei întregi 
civilizații de Nivelul II în nici două zile locale at trebui să 
însemne un record galactic! 

Mai ales, îi aminti alt glăscior, pentru că orice acţiune de felul 
acela viola în mod direct Constituţia Hegemoniei. 

Izbuti să nu schiţeze o grimasă, dar nu-i fu ușor. Când îi 
venise ideea aceasta sclipitoare, el nu înţelesese pe de-a 
întregul cât era de populată, de fapt, planeta aceasta... acest 


„Pământ” al „oamenilor”. Acum se întrebă dacă nu cumva el 
însuși nu-și îngăduise să înţeleagă cu adevărat, căci, știa că 
dacă ar fi înţeles, s-ar fi răzgândit. 

Mai termină! Așadar, pe blestemata de planetă erau mai mulți 
decât credeai și ai omorât... câți? Două miliarde, da? De-acolo 
de unde au venit o să mai vină și alţii - la urma urmelor, se 
prăsesc ca nenorociţii de garshu! Si le-ai spus lui Ahzmer și 
celorlalti că ești dispus să ucizi întreaga specie, dacă n-o să ai 
succes. Așa că toate gândurile astea despre niște pierderi 
neanticipate sunt cam lipsite de sens, nu crezi? 

Bineînţeles că așa era. De fapt, recunoștea el, grija principală 
o reprezenta numărul mare de construcţii ridicate de oamenii 
aceia. Nu încăpea îndoială că-i putea extermina dacă ar fi fost 
nevoit, dar începea să se întrebe dacă va fi posibil să elimine 
dovezile fizice ale nivelului atins de societatea lor. 

Ei bine, va trebui să împiedicăm să se ajungă la asta, nu? 

— Transmisiune către Comandantul Trupelor de Sol Thairys, 
se adresă el încetișor Comandantului de Navă Ahzmer, fără să-și 
desprindă vreo clipă ochii de la pictogramele strălucitoare. 
Vreau să-și desanteze trupele cât mai repede posibil. Şi să 
beneficieze de toată susținerea de foc necesară. 


Stephen Buchevsky stătea lângă șosea și se întreba - din nou 
- unde dracu' erau? 

Până la urmă, pilotul nu izbutise să găsească un aerodrom 
prietenos. Se străduise cât putuse, dar, fără combustibil, cu 
sistemele de comunicaţii nefuncţionale, reţeaua GPS căzută și 
explozii de ordinul kilotonelor în toată Europa, opţiunile îi 
fuseseră limitate. Reușise să găsească o porţiune de șosea cu 
două benzi care corespundea la limită și aterizase, practic, cu 
ultimele galoane de combustibil. 

C-17 fusese proiectat pentru aterizări pe piste dure, totuși, 
proiectanţii săi nu avuseseră în minte ceva chiar atât de dur. 
Dar ar fi izbutit și așa, dacă șoseaua n-ar fi traversat un canal pe 
care pilotul nu-l zărise din văzduh. Pierduse trenul de aterizare, 
care se năruise sub greutatea de 140 de tone a avionului. Mai 
rău încă, nu pierduse ambele roţi simultan și aparatul scăpase 
complet de sub control. Când se oprise din derapare de-a 
curmezișul văii muntoase accidentate, toată partea din faţă a 
fuselajului se transformase într-o ruină zdrobită și încâlcită. 


Niciun pilot nu supravieţuise, iar ceilalţi doi ofiţeri de la bord 
se număraseră printre cei șase pasageri care muriseră, astfel 
încât Buchevsky avea gradul cel mai mare din grupul lor micuţ. 
Alţi doi pasageri suferiseră răni grave, iar el îi scosese din epavă 
și-i instalase în adăpostul cel mai bun pe care-l putuse 
improviza, însă printre ei nu era nimeni care să aibă orice fel de 
cunoștințe medicale. 

Nu dispuneau nici de prea multe echipamente. Buchevsky 
avea armele personale, la fel ca șase dintre ceilalţi, dar acela le 
era tot arsenalul și niciunul nu avea multă muniţie. Deloc 
surprinzător, bănui el, întrucât n-ar fi trebuit să aibă de/oc la 
bord. Din fericire (cel puţin în cazul acesta), era extraordinar de 
dificil să-i faci pe militarii care reveneau acasă dintr-o zonă de 
lupte să nu ia cu ei măcar puțintică muniţie. 

Existau, totuși, truse de prim ajutor - îndeajuns pentru a pune 
în aţele braţele rupte a trei pasageri și a face măcar o încercare 
simbolică de a-l pansa pe rănitul cel mai grav dar asta era cam 
tot și Buchevsky și-ar fi dorit măcar să stea de vorbă cu cineva 
aflat mai sus pe scara ierarhică. Din păcate, el era șeful. 

Ceea ce, își spuse caustic, îmi oferă ceva care să mă menţină 
ocupat. 

Și îi oferea, de asemenea, altceva decât Washingtonul la care 
să se gândească. Se împotrivise lui în faţa lui Trish, când fosta 
sa soție hotărâse să le ducă pe Shania și pe Yvonne să locuiască 
cu mama ei, dar o făcuse din cauza ratei criminalităţii și a 
costului vieţii în Washington. Niciodată, niciodată nu-și făcuse 
griji despre... 

Alungă gândul acela, din nou, revenind aproape recunoscător 
la contemplarea mizeriei jalnice pe care trebuia s-o gestioneze 
într-un fel sau altul. 

Sergentul-major Calvin Meyers era al doilea ca rang din 
grupul lor, ceea ce-l făcea secundul lui Buchevsky... spre 
evidenta nemulțumire a sergentului Francisco Ramirez, care era 
subofiţerul cu gradul cel mai mare din Armata terestră. Ramirez 
își ţinea însă gura, chiar dacă detesta că toţi erau conduși acum 
de Marină. Probabil pentru că înţelegea că sarcina lui Buchevsky 
tocmai devenise o neplăcere deloc dorită. 

Aveau o cantitate limitată de alimente, graţie raţiilor de 
supravieţuire distribuite deasupra mării, însă nici unul dintre ei 
nu avea nici cea mai mică idee asupra poziţiei lor exacte, nici 


măcar unul nu vorbea sârbește (presupunând că se aflau în 
Serbia), nu aveau hărţi, erau lipsiţi de mijloace de comunicare 
și, potrivit ultimelor știri auzite, întreaga planetă părea să 
sucombe în fața demenţei spontane. 

In rest ar trebui să fie floare la ureche, reflectă el sardonic. 
Bineînţeles... 

— Cred c-ar trebui s-auzi asta, șefu', rosti un glas și 
Buchevsky se întoarse către vorbitor. 

— Ce s-aud, Gunny? 

— Recepţionăm ceva al naibii de ciudat la radio. 

Ochii plutonierului se îngustară. Nu-l cunoscuse pe Meyers 
înaintea acestui zbor, dar pușcașul marin bine clădit și cu vorbă 
tărăgănată din zona carboniferă a munţilor Apalași i se părea un 
tip solid și stăpân pe sine. Acum însă Meyers era alb ca varul și 
mâinile îi tremurau, când îi întinse aparatul de radio pentru 
cazuri de urgenţă pe care-l recuperaseră din fuzelajul distrus. 

Meyers mări volumul și Buchevsky miji ochii și mai tare. 
Vocea care se auzea din aparat suna... mecanică. Artificială. Nu 
avea absolut nici-o emoție sau tonalitate. 

Acela a fost primul lucru care i-a atras atenţia. După care 
tresări și se retrase o jumătate de pas, ca lovit de trăsnet, când 
înțelese ce spunea vocea aceea. 

— ...unt Comandantul de Flotă Thikair din Imperiul Shongairi 
și mă adresez întregii voastre planete pe toate frecvențele. 
Planeta voastră este neajutorată în fața noastră. Armele noastre 
cu energie cinetică v-au distrus principalele capitale naţionale, 
bazele militare și navele de război. Dacă va fi necesar, putem 
continua cu alte lovituri cinetice și o vom face. Vă veţi preda și 
veţi deveni supuși productivi și obedienţi ai Imperiului sau veţi fi 
distruși, așa cum au fost distruse guvernele și forțele voastre 
militare. 

Buchevsky se holbă la radio, cu gândurile tremurându-i în 
adâncul puţului negru și fără fund care se căscase brusc în locul 
unde existase cândva familia lui. Trish... În ciuda divorţului, ea 
continuase să facă parte din el aproape fizic. Și Shania... 
Yvonne... Shania avea doar șase ani, pentru Dumnezeu! Yvonne 
era încă și mai mică. Nu era posibil. Așa ceva nu era posibil! Mu! 

Engleza cu tonalitate mecanică încetă. Urmă o rafală scurtă 
într-un grai care suna precum chineza, apoi în spaniolă. 

— Spune același lucru pe care l-a zis în engleză, rosti sec 


sergentul Ramirez și Buchevsky se cutremură. 

Inchise complet ochii și strânse cu putere din pleoape, 
stăvilind lacrimile pe care nu voia - nu putea - să le verse. 
Abisul acela groaznic creștea înlăuntrul lui, încercând să-l 
absoarbă, iar o parte din el nu-și dorea decât să se lase purtat 
de curentul subteran. Dar nu putea. Avea responsabilităţi. 
Misiunea... 

— Șefu', rosti Meyers răgușit, tu crez; rahatu-ăsta? 

— Nu știu, recunoscu Buchevsky. 

Propria lui voce se auzi spartă și răgușită și o drese prelung. 

— Nu știu, reuși el pe un ton ceva mai normal. Sau, cel puţin, 
știu că nu vreau s-o cred, Gunny. 

— Nici eu, spuse alt glas. 

Acesta era de soprană și aparţinea sergentului-major Michelle 
Truman, care avea rangul cel mai mare dintre supraviețuitorii 
Air Force. Buchevsky arcui o sprânceană spre ea, recunoscător 
pentru distragerea suplimentară de la durerea care încerca să-i 
smulgă inima din piept, iar sergentul-major cu păr roșcat- 
cafeniu făcu o grimasă. 

— Nici eu nu vreau s-o cred, urmă femeia, dar să ne gândim 
puţin. Știm deja că cineva se pare că i-a făcut praf aproape pe 
toţi. Și cine dracu’ ar fi avut atâtea bombe nucleare? Scutură 
din cap: Nu sunt expertă în arme cinetice, dar am citit destul 
science fiction și aș zice că o lovitură cinetică de pe orbită ar 
arăta probabil exact ca o bombă nucleară, dacă ai vedea-o cu 
ochiul liber. Așa că, da, probabil că dacă ticălosul ăsta spune 
adevărul, supraviețuitorii ar fi raportat că au asistat la exploziile 
unor bombe nucleare. 

— Rahat, murmură Meyers, după care se uită spre Buchevsky. 

Nu mai adăugă nimic, dar nici nu mai trebuia, iar plutonierul 
inspiră adânc. 

— Nu știu, Gunny, repetă el. Pur și simplu, nu știu. 

Nu au știut - nu în mod sigur - nici a doua zi dimineaţa, dar în 
mod cert nu puteau sta locului. Nu văzuseră nici urmă de trafic 
pe șoseaua care fusese distrusă de C-17, dar toate drumurile 
mergeau undeva, așa că dacă-l urmau pe acesta, până la urmă 
aveau să ajungă „undeva” - sperând că înainte să fi terminat 
proviziile. Şi cel puţin ramificaţiile lui decizionale fuseseră 
simplificate, destul de brutal, în timpul nopţii când muriseră 
ultimii doi pasageri grav răniţi. 


Se strădui din răsputeri să nu se simtă recunoscător pentru 
moartea lor, dar era vinovat de conștient că ar fi fost neonest, 
chiar dacă ar fi reușit. 

Haide, Stevie, își spuse înverșunat, nu ești recunoscător 
pentru moartea lor. Esti, pur și simplu, recunoscător pentru că 
nu vă vor încetini pe voi, restul. Asta este, totuși, o diferenţă. 

Ştia că acela era adevărul... ceea ce nu-l făcea să se simtă 
mai bine. Şi nici faptul că pusese chipurile soţiei și ale fiicelor lui 
într-o cutiuță mintală și le încuiase acolo, îngropând durerea 
suficient de adânc cât să-i îngăduie să se ocupe de 
responsabilităţile pe care le avea faţă de cei vii. Într-o bună zi, o 
știa, trebuia să redeschidă cutia aceea. Să sufere durerea, să 
admită pierderea. Dar nu acum. Nu deocamdată. Deocamdată 
își putea spune că alţii depindeau de el, că trebuia să-și ignore 
propria durere cât timp se ocupa de nevoile /or, și se întreba 
dacă asta însemna că era un laș. 

— Gata de plecare, șefu', rosti glasul lui Meyers îndărătul său 
și Buchevsky privi peste umăr. 

— Perfect, rosti el cu glas tare, străduindu-se să radieze 
încrederea pe care n-o simţea nici pe departe. În cazul ăsta, 
cred c-ar trebui să pornim. 

Bine ar fi dacă aș avea dracu’ vreo idee încotro să pornim. 


VI 


Comandantul de Pluton Yirku stătea în trapa deschisă a 
vehiculului său de comandă cu efect de sol, în timp ce plutonul 
blindat gonea pe șoseaua lungă și largă care străpungea munţii. 
Podurile care o traversau la răstimpuri, mai ales când plutonul 
se apropia de ceea ce păreau a fi (sau fuseseră) orașe și sate, 
sileau coloana sa se îngusteze, dar, una peste alta, Yirku era 
mulţumit. Pernelor gravitaționale ale tancurilor le era cu totul 
indiferentă suprafaţa peste care treceau, totuși, asta nu le 
proteja echipajele de răul de mișcare, dacă trebuiau să se 
deplaseze rapid peste teren accidentat, iar el studiase cu 
atenţie rapoartele de cercetare. Anticipase, destul de posac, 
acţiuni pe sol foarte neregulat, care putea fi străbătut, ici-colo, 
de „drumuri” ce nu erau mai mult decât simple poteci pentru 
animale. 

În ciuda ușurării pe care o simţea fiindcă scăpase de 


neplăcerile respective, Yirku recunoștea (doar pentru sine) că 
găsea... neliniștitoare infrastructurile „omenești”. Erau foarte 
multe, mai ales în zonele care aparţineau unor naţiuni ca aceste 
„State Unite”. Și, deși construcţiile puteau părea rudimentare, în 
majoritate erau bine concepute. lar faptul că reușiseră să 
construiască atât de multe și atât de adecvate cerinţelor 
actualului lor nivel tehnologic, te punea pe gânduri și... 

Gândurile Comandantului de Pluton Yirku se sfârșiră brusc, 
când ieși de sub ultimul pod și proiectilul de șapte kilograme al 
lansatorului portabil antiblindate M-136 îi lovi flancul turelei cu 
viteza de 110 m/s. Focosul HEAT produse un jet de gaze de 
hiperviteză, care trecu prin blindajul ușor al VES-ului, aidoma 
unui pumnal încins, iar explozia internă ce rezultă a sfârtecat 
fără efort tancul. 

Alte zece rachete loviră aproape simultan în porţiunea 
mărginită de taluzuri a autostrăzii interstatale 81 și opt dintre 
ele își găsiră ţintele, explodând ca niște trăsnete. Fiecare 
distruse un VES, iar oamenii care le lansaseră se concentraseră 
asupra primului și ultimului rând al coloanei ordonate în care se 
înșiruise plutonul. În ciuda pernelor gravitaționale, cele patru 
supraviețuitoare ale plutonului lui Yirku fură blocate temporar 
înapoia carcaselor care ardeau în vâlvătăi. Incă nu se mișcaseră 
din loc, când următorul cvartet de rachete le izbiră, sfârâind. 

Organizatorii ambuscadei - o echipă încropită în grabă din 
Garda Naţională Tennessee, veterani ai războaielor din Irak sau 
Afganistan - își părăsiseră poziţia, strecurându-se înapoi printre 
copaci, aproape înainte de explozia ultimului tanc shongairi. 


Coloana de transportoare a Comandantului de Companie 
Kirtha uruia în mijlocul unui nor de praf, care-l făcea să fie 
recunoscător etanșeităţii ermetice a VES-ului său de comandă. 
Păcat că nu fusese repartizat la una dintre bazele majore de pe 
continentul numit „America”, sau măcar la marginea vestică a 
acestui continent! 

N-ar fi fost chiar rău să fi avut toate perne gravitaționale, 
gândi el, privind vehiculele cu roţi prin pâcla înăbușitoare de 
praf. Însă  VES-urile erau scumpe și generatoarele 
antigravitaţionale ocupau volum interior preţios, la care nu 
puteau renunţa nici chiar transportoarele de trupe. Vehiculele 
imperiale cu roţi aveau capacitate de tracţiune integrală 


excelentă, dar până și o așa-zisă șosea mizerabilă ca aceasta le 
îngăduia să se deplaseze mai eficient. 

Cel puțin ne aflăm în mijlocul unui teren perfect plat cât poti 
vedea cu ochiul liber, își reaminti Kirtha. Nu-i plăceau zvonurile 
despre ambuscade întreprinse asupra unor detașamente izolate. 
Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple, mai ales din partea unor 
adversari care fuseseră învinși atât de complet și aproape fără 
eforturi, ca acești „oameni”. Și chiar dacă ambuscadele ar fi 
avut loc, n-ar trebui să fi fost eficiente. lar făptașii ar fi trebuit 
distruși. 

Ceea ce, dacă zvonurile erau corecte, nu se întâmpla cum ar 
fi trebuit. Unii atacatori fuseseră detectațţi și distruși, dar, ţinând 
seama de tehnologia Hegemoniei, toți; ar fi trebuit să fi fost rași 
de pe faţa pământului; însă nu se petrecuse așa. Pe de altă 
parte, în mijlocul acestor lanuri de cereale nesfârșite și perfect 
netede nu existau versanţi muntoși convenabili, nici zone de 
păduri dese în care să se ascundă atacatori și... 


Căpitanul Pieter Stefanovici Ușakov din armata ucraineană 
privi cu o satisfacţie nemiloasă prin binoclu cum întregul convoi 
extraterestru și escorta sa de tancuri dispărură într-un talaz 
sălbatic și distrugător, lung de doi kilometri. Se gândi cu răceală 
că zecile de proiectile de mortiere de 120 mm îngropate în 
șosea, ca proprie versiune a „dispozitivelor explozive 
improvizate”, care le cauzaseră atâtea pierderi americanilor în 
Irak, se dovediseră a fi pline de succes. 

Și-acum, gândi el, să vedem exact cum reacționează 
nevăstuicile astea. 

Era perfect conștient de riscul rămânerii în vecinătatea 
ambuscadei, totuși avea nevoie de o înţelegere a capacităţilor și 
tacticii extratereștrilor, iar pentru asta trebuia să vadă ce făceau 
ei. Era încrezător că-și acoperise poziţia cu suficient pământ 
pentru a camufla orice amprentă termică și era complet 
neînarmat, neavând asupra lui niciun metal feros, ceea ce spera 
că ar fi anulat posibilităţile de detectare magnetică. Așa încât, 
cu excepţia cazului în care utilizau radare de scanare profundă, 
ar fi trebuit să fie re/ativ ferit. 

Și chiar dacă nu, întreaga lui familie se aflase în Kievul lovit 
de proiectile cinetice. 


Colonelul Nicolae Băsescu stătea în trapa de comandă a 
tancului T-72M1, cu mintea straniu de pustie, și aștepta. 

Primul prototip al tancului său - modelul de export al tancului 
rusesc T-72A - fusese terminat în 1970, cu patru ani înainte de 
nașterea lui Băsescu, și fusese, din păcate, depășit de modele 
mai moderne și mai performante. Continua, totuși, să fie 
superior modelului TR-85 construit de Armata Română, care se 
bazase pe încă și mai venerabilul T-55, dar asta nu spunea mare 
lucru prin comparaţie cu modelele T-80 și T-90 ale rușilor sau cu 
M1A2 al americanilor. 

În tot cazul nu spune mare lucru prin comparaţie cu niște 
extratereștri care se pot deplasa realmente printre stele, gândi 
Băsescu. E 

Din păcate nu dispunea de nimic altceva. In plus, nici nu știa 
ce ar fi trebuit să facă el cu cele șapte tancuri pe care izbutise 
să le adune sub comanda sa. 

Termină! îşi spuse cu fermitate. Esti ofițer al Armatei Române. 
Stii exact ce trebuie să faci. 

Privi prin deschiderea pe care o tăiase cu o toporișcă. 
Tancurile îi erau camuflate, pe cât de atent izbutiseră, în 
interiorul halelor industriale orientate spre drumul de acces 
riveran lat de o sută de metri de pe malul Mureșului. Cele două 
benzi ale șoselei E-81 traversau râul pe un pod în consolă cu 
două travee, flancat spre est de un pod feroviar, la doi kilometri 
sud-vest de Alba lulia, capitala judeţului Alba. Orașul cu trei sute 
optzeci de mii de locuitori - în care Mihai Viteazul proclamase 
prima unire a celor trei mari provincii ale României în anul 1599 
- era pustiu în proporţie de șaizeci la sută și lui Băsescu nu-i 
plăcea să se gândească ce vor face civilii care-l părăsiseră, după 
ce aveau să-și termine proviziile pe care reușiseră să le înhaţe 
când fugiseră. În același timp, însă, nu-i putea învinui pentru că 
fugiseră. În niciun caz când orașul lor se găsea la numai 390 de 
kilometri nord-vest de locul în care Bucureștiul existase până în 
urmă cu patru zile și jumătate. 

Ar fi dorit să-și folosească aparatura radio, însă transmisiunile 
comandantului extraterestru sugeraseră că n-ar fi fost înţelept. 
Din fericire, cel puţin o parte din liniile terestre erau funcţionale. 
Se îndoia că aveau să mai rămână mult timp așa, totuși erau 
suficiente cât să știe despre coloana de extratereștri care gonea 
pe șosea spre el... și spre Alba lulia. 


Comandantul de Companie Barmit își apelă sistemele de 
navigaţie, dar făceau din nou nazuri și mormăi o înjurătură 
discretă, însă din toată inima, când lovi pentru a doua oară în 
consola de comandă. 

După părerea lui, orașul din față nu era nici pe departe 
îndeajuns de mare pentru a merita atenţia a două companii de 
infanterie, chiar dacă analiza  pre-bombardament a 
Comandantei de Bază Shairez îl identificase ca fiind subcentru 
administrativ. Proximitatea sa de fostă capitală naţională le 
sugerase superiorilor lui Barmit că fusese probabil suficient de 
important pentru a se dovedi util ca garnizoană pentru trupele 
de ocupaţie locale. Barmit bănuia însă că era mai probabil ca 
lucrurile să fi stat invers. Un centru administrativ aflat atât de 
aproape de un oraș de dimensiunile celuilalt - „București”, sau 
ceva la fel de bizar și străin - era mai probabil să se piardă în 
umbra capitalei, decât să funcţioneze ca un creier secundar 
important. 

Păcat că Comandantul Trupelor de Sol Thairys nu mi-a 
solicitat părerea, gândi el sec, continuând să împungă display-ul 
recalcitrant. 

Imaginile apărură până la urmă și se stabilizară, iar urechile îi 
tresăriră a strâmbătură, când îi confirmară amintirea. Deschise 
comunicatorul. 

— În regulă, rosti el. Ne apropiem de un alt râu, după care se 
află obiectivul nostru. Vom trece podul în coloană standard de 
deplasare, dar nu vom risca nimic. Secţiunea Roșu, ocolire prin 
stânga. Secţiunea Alb, ocolire prin dreapta. 

Primi confirmările și reconfigură display-ul, de la navigaţie, la 
tactic. 


Colonelul Băsescu tresări și se îndreptă, când vehiculele 
extraterestre îi apărură în raza vizuală. Focaliză binoclul, sporind 
claritatea imaginii vehiculelor care se apropiau, și se simți 
aproape dezamăgit de aspectul lor deloc remarcabil. De-a 
dreptul... banal. 

Majoritatea erau vehicule de transport cu roţi, cu aspect 
paralelipipedic care-l ducea cu gândul la transportoarele 
blindate pentru soldaţi. Erau vreo treizeci și aveau o escortă 
evidentă, formată din alte cinci vehicule. 


Își îndreptă atenţia asupra lor și se încordă când își dădu 
seama cât de ne-banale erau acelea. Aerodinamice și 
întunecate, pluteau la unu-doi metri deasupra solului, iar din 
turelele cubice ieșeau ţevi ca de tunuri, lungi și subţiri. 

Formaţia care se apropia încetini când transportoarele 
începură să se formeze într-o coloană de câte două, sub privirea 
atentă a escortelor, care erau probabil tancuri, iar Băsescu 
cobori binoclul și ridică receptorul telefonului de campanie, ale 
căror fire le întinseseră după ce se camuflaseră în ascunzători. 

— Mihai, se adresă el comandantului grupului 2, noi ne 
ocupăm de tancuri. Radu, tu și Matei vă concentrați pe 
transportoare. Nu trageţi decât după ce începem eu și Mihai - 
pe urmă încercaţi să le blocaţi pe pod. 


Barmit simţi cum urechile i se relaxează de satisfacție când 
vehiculele cu roţi formară coloana și VES-ul său porni peste râu, 
supraveghindu-i flancul. Coborârea de pe șosea pe suprafaţa 
apei adusese obișnuita senzaţie de ridicare a stomacului în gât, 
dar, odată ce porniseră realmente pe apă, deplasarea devenise 
lină, ca pe sticlă. Se afla în fruntea celorlalte două VES-uri ale 
Secţiunii Alb și înainta fără grabă printre plaurii din mijlocul 
râului, pentru a ţine pasul cu transportoarele. 


Poate că au tancuri fermecate, dar tactica nu-i prea grozavă, 
nu-i așa? reflectă un colţișor al minţii lui Băsescu. Nici măcar nu 
se deranjaseră să trimită un cercetaș peste râu ori să lase un 
tanc pe malul opus, pe o poziţie de acoperire și susținere. Sigur 
că da, el nu intenţiona să se plângă... 

Turela tancului se roti lent spre dreapta, când ochitorul său își 
urmări ţinta aleasă, însă Băsescu privea vehiculele cu roţi. Podul 
era lung de 150 de metri și el dorea pe cât posibil ca toate 
vehiculele să se fi suit pe pod. 


Comandantul de Companie Barmit oftă când VES-ul i se 
apropie de malul opus. leșirea de pe râu avea să fie, din nou, 
destul de neplăcută și încetini în mod deliberat, prelungind 
senzația de deplasare lină, pe când privea transportoarele care 
traversau podul. 

Frumos din partea „oamenilor” că au construit toate șoselele 
astea minunate, reflectă, gândindu-se la munţii împăduriţi din 


regiune. Ar fi cu adevărat teribil să... 


— Foc! ţipă Nicolae Băsescu, și reflecţiile Comandantului de 
Companie Barmit fură încheiate brusc de sosirea unui proiectil 
3BK29 HEAT de nouăsprezece kilograme, capabil să străpungă 
un blindaj gros de trei sute de milimetri de la o depărtare de doi 
kilometri. 

Băsescu simţi un fior de încântare, când tancul se scutură, 
peretele exterior al halei în care se ascunsese dispăru în 
detunătura teribilă la gura ţevii tunului său principal 2A46 de 
120 mm și ţinta explodă. Trei dintre celelalte patru tancuri de 
escortă au fost distruse din primul proiectil și au dispărut în râu 
în erupții de foc, jerbe de spumă și fum, iar tubul 
semicombustibil a fost ejectat din chiulasă. Încărcătorul automat 
preluă proiectilul următor și-l alimentă în culată, iar comandanții 
lui instruiți cu grijă angajară ţinte fără vreun ordin suplimentar 
din partea lui. 

Tancul extraterestru supravieţuitor viră furios în lateral, cu 
turela rotindu-se nebunește, și Băsescu făcu o grimasă când îl 
văzu trăgând. 

Nu cunoștea armamentul cu care era dotat, însă nu semăna 
cu niciun tun pe care-l văzuse e/ vreodată. O bară de lumină 
solidă ţâșni din extremitatea „tunului” și clădirea în care se 
camuflase tancul nr. 3 explodă. Dar chiar în clipa în care tancul 
extraterestru trăsese, alte două proiectile de 120 mm îl izbiră 
aproape simultan. 

Fu distrus la fel de spectaculos ca și tovarășii săi, iar Radu și 
Matei nu stătuseră cu mâinile în sân în tot acel răstimp. 
Făcuseră exact ce dorise Băsescu, lovind primul și ultimul dintre 
transportoarele blindate numai după ce acestea avansaseră 
bine pe pod. Celelalte erau prinse acum la mijloc, ca niște ţinte 
imobile, incapabile de manevre, iar tancurile lui supraviețuitoare 
baleiară toată coloana cu foc. 

Câţiva extratereștri izbutiră să scape din vehicule, dar mai 
aveau trei sute de metri până la malul opus al râului și 
mitralierele de 7,62 mm și de 12,7 mm montate pe cupolă la 
staţiile comandanților îi așteptau. De la distanţa aceea, a fost un 
masacru. 

— Încetaţi focul! ţipă Băsescu. Retragerea! 

Echipajele răspunseră aproape instantaneu și motoarele 


puternice cu 12 cilindri în V ale tancurilor răbufniră fum negru 
când T-72-urile au ieșit cu spatele din ascunzători și au pornit pe 
șosea cu șaizeci de kilometri la oră. Ceea ce reușiseră deja 
extratereștrii cu armele lor „cinetice” sugera că a rămâne pe loc 
era o idee foarte proastă, iar Băsescu își alesese viitoarea 
poziție de luptă chiar înainte s-o fi ocupat pe aceasta. Aveau 
nevoie de numai cincisprezece minute să ajungă până acolo, 
plus alte cincisprezece-douăzeci de minute pentru a se camufla. 


Exact peste șaptesprezece minute, dâre incandescente de 
lumină au sfârâit, coborând din cerul perfect senin, și au distrus 
toate tancurile lui Nicolae Băsescu - plus jumătate din Alba lulia 
- într-o explozie de furie care a scuturat Munţii Carpaţi. 


VII 


Stephen Buchevsky simţi cum corpul încerca să i se 
aplatizeze cât mai mult, când vibraţiile uruitoare ce-i clănțăneau 
dinţii crescură în intensitate de cealaltă parte a crestei 
muntoase. Manevrarea pistolului AKM cu care-și înlocuise pușca 
M-16 continua să i se pară greoaie, însă era o armă solid 
construită, care deţinea siguranţa brută a strămoșului său AK- 
47, muniţia era accesibilă... și în clipa asta îi oferea un confort 
indescriptibil. 

Atenţia îi rămăsese fixată pe „sunetul” dronei extraterestre 
de recunoaștere, însă un colţișor al minţii îi revenea întruna la 
cele petrecute în ultimele trei săptămâni. 

Pilotul avionului C-17 zburase spre est mai mult decât crezuse 
Buchevsky. Pentru o zi sau două nu și-au dat seama că nu 
ajunseseră în Serbia, ci în România; înţeleseseră asta abia când 
se întâlniseră cu resturile a două plutoane de infanteriști români 
care fuseseră atacați pe când se deplasau în coloană pe șosea; 
le identificase naționalitatea după uniforme și semnele de pe 
arme. Majoritatea fuseseră omorâţi de gloanţe ce păreau 
standard, dar văzuseră și câteva cratere cu aspect straniu de 
sticlos, cauzate de arme de calibru evident mai greu. 

Dezastrul românilor reprezentase un noroc neașteptat pentru 
grupul pestrit condus de Buchevsky. Au putut recupera o 
mulţime de arme individuale, plus grenade de mână și mai 
multe lansatoare portabile de proiectile antitanc și rachete sol- 


aer - varianta „Gremlin” a lui SA-14 - decât ar fi putut 
transporta, ba chiar și bidonașe și raţii alimentare. Buchevsky n- 
ar fi vrut să renunţe la arma sa M-16, dar, deși România intrase 
în NATO, continua să folosească în principal armament din fostul 
bloc sovietic. N-aveau să găsească muniţie de 5,56 mm, dar, pe 
de altă parte, n-aveau să ducă lipsă de încărcătoare de 7,62 
mm. 

Asta era vestea bună. Vestea proastă era că, după 
bombardamentul nemilos al extratereștrilor, din majoritatea 
așezărilor se produsese un exod major. Văzuseră câteva grupuri 
mari - în unele cazuri, formate din sute de persoane. Majoritatea 
erau însoţite de cel puţin câţiva indivizi înarmaţi, și de aceea 
evitaseră să-și asume riscuri. Probabil că oamenii respectivi 
erau deja conștienți de felul cum se va înrăutăţi situația odată 
cu epuizarea rezervelor de hrană și, indiferent ce altceva ar fi 
putut crede, nimeni n-ar fi fost încântat să vadă treizeci și trei 
de necunoscuţi în uniforme de camuflaj. 

În uniforme străine de camuflaj. 

Fuseseră trase câteva focuri de avertisment, dintre care unul 
îl zgăriase pe soldatul Lyman Curry și Buchevsky înţelesese. 
Trebuia, totuși, să găsească un loc în care propriii oameni să 
poată beneficia de minimum de securitate, în timp ce ei se 
îngrijeau de supraviețuirea zilnică. 

Exact cu asta se ocupase azi, pe când se deplasau prin 
pădurile dese din munţi, rămânând deasupra șoselelor ce 
treceau prin văi, în ciuda înaintării mai greoaie. Unii dintre 
oamenii săi, printre care sergentul Ramirez, mormăiseră iniţial, 
însă pe Buchevsky nu-l deranja dacă se plângeau, atât timp cât 
continuau să-l asculte, și până și obiecțiile cele mai vehemente 
dispăruseră rapid, când pricepuseră cât era de important să nu 
fie detectaţi din văzduh. 

judecând după comportamentul obiectelor zburătoare stranii 
și întunecate, plutonierul bănuia că erau similare aparatelor 
Predator ale armatei americane - drone aeriene telecomandate, 
utilizate pentru recunoaștere. Nu știa însă dacă erau sau nu 
înarmate. De asemenea, nu știa dacă rachetele sol-aer lansate 
de la umăr ar fi avut efect împotriva lor și nu nutrea dorinţa 
arzătoare de a explora vreuna dintre posibilităţi, decât dacă ar fi 
fost într-adevăr o chestiune de viaţă și de moarte. 

Din fericire, deși vehiculele cu aspect straniu erau rapide și 


foarte manevrabile, nu aveau nici cele mai elementare măsuri 
stealth.  Propulsiile lor necunoscute produceau  trepidaţii 
puternice și persistente care-ţi vibrau dinţii. Nu era tocmai 
comparaţia cea mai potrivită, o știa prea bine, totuși, nu putea 
găsi alta pentru o senzaţie care nu era auzită, ci percepută cu 
tot corpul. Și indiferent ce ar fi fost, era detectabilă de la o 
distanță mai mare decât raza vizuală. 

Discutase despre asta cu sergentul-major Truman și cu 
caporalul Jasmine Sherman, singurul lor subofițer din Marină. 
Truman era specialistă în echipamente electronice, iar Sherman 
purta însemnul de armă cu racheta înconjurată de simbolul 
undei electronice al tehnicienilor de proiectile teleghidate. 
Laolaltă, ele formau „trustul creierilor” lui Buchevsky, dar nici 
una dintre femei nu avea vreo idee cu privire la propulsia 
extraterestră. Căzuseră, totuși, de acord că oamenii erau 
probabil mai sensibili decât extratereștrii la „vibraţia” produsă 
de aceasta, întrucât ar fi fost ilogic să construiască aparate de 
recunoaștere despre care ar fi știut că oamenii le puteau 
percepe înainte să le fi văzut. 

Buchevsky nu și-ar fi pariat însă toți banii pe convingerea că 
oamenii săi puteau „auzi” dronele înainte ca dronele să-i fi auzit 
pe ei. Acela fusese și motivul pentru care făcuse semn grupului 
să se întindă la pământ când vibraţiile denunţătoare începuseră 
să-i freamăte prin plombe dinapoia crestei aflate la nord de ei. 
Dacă ar și... 

În clipa aceea auzi focuri de armă și ţipete. 

Asta n-ar fi trebuit să conteze. El avea o responsabilitate faţă 
de oamenii săi. Trebuia să-i ţină în viaţă până-i aducea acasă... 
presupunând că mai exista o „casă” pentru ei. Dar când auzi 
strigătele, când auzi zbieretele - când recunoscu ţipetele 
copiilor se trezi în picioare. Întoarse capul, îl văzu pe Calvin 
Meyers privindu-l, după care roti braţul într-un arc larg și indică 
spre dreapta. 

O duzină din oamenii lui rămaseră locului - nu din lașitate, ci 
pentru că erau prea derutaţi și surprinși de schimbarea bruscă 
de planuri pentru a înţelege ce voia sa facă -, iar el nu-i 
învinovăţi. Chiar în clipa când porni înainte, a știut că era o 
nebunie. Nici jumătate dintre ei nu aveau experienţă reală de 
luptă, iar cinci fuseseră tanchiști, nu infanteriști. Nu era de 
mirare că nu pricepeau ce făcea! 


Meyers înţelesese, însă, ca și Ramirez - deși era un iepure din 
Armata terestră -, fruntașul Gutierrez, caporalul Alice Macomb și 
alţi vreo șase, care-l urmară, alergând ghemuiţi. 


Comandantul de Detașament Rayzhar își dezveli caninii când 
trupele sale începură să urce prin vale. Nu era nici de șapte zile 
pe planeta asta blestemată și ajunsese deja să-i urască pe 
locuitorii ei așa cum nu mai urâse niciodată. Nu aveau nici urmă 
de decenţă, niciun simţ al onoarei! Fuseseră învinși, lua-i-ar 
Dainthar! Shongairii dovediseră că erau mai puternici, totuși, în 
loc să se predea și să-și recunoască inferioritatea, persistau cu 
atacurile lor nebunești! 

Rayzhar pierduse doi fraţi de naștere în ambuscada coloanei 
Comandantului de Companie Barmit. Fraţi de naștere care 
fuseseră împușcați ca mâncătorii de buruieni, ca și cum e; ar fi 
fost inferiori. Rayzhar n-avea de gând să uite - ori să ierte - 
asta, până când n-avea să culeagă destule suflete „omenești” 
ca să-i slujească pe amândoi în tărâmul lui Dainthar. 

De fapt n-ar fi trebuit să întreprindă atacul acesta, dar drona 
de recunoaștere sincronizată cu transportorul lui de comandă îi 
arătase ceata zdrențăroasă care se ascundea în fundătura din 
munte. Nu erau mai mult de cincizeci-șaizeci, dar vreo șase 
purtau aceleași uniforme ca oamenii care-i masacraseră fraţii de 
naștere. Asta fusese îndeajuns pentru el. In plus, cartierul 
general n-avea să vadă niciodată imaginile de la drone - el avea 
să ia măsurile necesare în privinţa aceea -, așa că nu se aștepta 
la întrebări când urma să raporteze că fusese atacat cu focuri de 
armă de către oameni și, pur și simplu, le răspunsese în același 
fel. 

Ridică ochii de la display-ul holografic conectat la dronă și 
lătră un ordin spre Gersa, comandantul celui de-al doilea 
detașament al său. 

— La dreapta! Ocolește-i prin flanc! 

Gersa confirmă ordinul și Rayzhar își dezgoli din nou caninii - 
de data asta de satisfacţie - când doi războinici, oameni rebeli, 
fură doborâţi. Un proiectil de mortier lansat de un transportor 
explodă ceva mai sus în fundătură, printre oamenii care 
tremurau. Intre copaci, și shongairii fură cuprinși de un 
sentiment sălbatic de plăcere. 

Buchevsky ajunse pe creastă și privi în jos, într-o scenă parcă 


desprinsă din infern. Peste cincizeci de civili, din care mai bine 
de jumătate erau copii, se ghemuiseră la adăpostul fragil al 
coniferelor și foioaselor, în timp ce o mână de soldaţi români 
încercau cu disperare să-i protejeze de minimum douăzeci și 
cinci-treizeci de extratereștri. Pe șoseaua de dedesubt erau trei 
vehicule cu roţi, iar unul dintre ele avea o turelă cu o armă de 
susţinere similară mortierului. Chiar pe când se uita, arma 
aceea trase și o rafală strălucitoare, care-i umplu ochii de 
lacrimi, erupse în partea de sus a fundăturii. Auzi ţipetele 
copiilor arși, pe moarte, și, dedesubtul gândurilor care-i alergau 
prin minte, înţelese ce se întâmplase de fapt. Inţelese care era 
motivul ce-l determinase să-și modifice complet planurile și să-i 
expună unui asemenea risc pe toţi cei de care era răspunzător. 

Civili... Copii... Aceștia erau cei pe care el ar fi trebuit să-i 
protejeze, iar în adâncul inimii sale exista rana sângerândă a 
morţii propriilor fiice, copilele pe care n-avea să le mai vadă 
niciodată. Shongairii îi răpiseră fetele și el avea să le sfâșie 
beregatele cu unghiile și cu dinţii înainte de a-i lăsa să mai 
răpească alţi copii. 

— Gunny, ocupă-te de vehicule! ordonă el și vocea răspicată 
nu trădă niciun semn al revelaţiei pe care o avusese. 

— Da, șefu'! confirmă Meyers și făcu semn din braţ spre 
Gutierrez și Robert Szu, altul dintre soldații Armatei terestre. 

Ca și Meyers, Gutierrez și Szu erau înarmaţi cu RBR-M60, 
lansatoarele românești antiblindaj cu un singur proiectil, 
derivate din M72 americane. Versiunea românească avea o rază 
teoretică de acţiune de peste o mie de metri și capacitatea de a 
distruge majoritatea tancurilor principale de model mai vechi, 
iar Meyers, Gutierrez și Szu coborâră cu ele, derapând prin 
pădure, spre șosea. 

Buchevsky lăsă acţiunea aceea pe mâinile competente ale lui 
Meyers, iar el se întinse și o prinse de umăr pe caporalul 
Macomb. 

Femeia avea unul dintre lansatoarele de rachete sol-aer 
recuperate și plutonierul indică din cap spre drona care plutea 
pe deasupra. 

— Doboară porcăria aia, rosti el sec. 

— Da, șefu'. 

Glasul lui Macomb era sec, expresia chipului înspăimântată, 
dar mâinile nu-i tremurară când ridică lansatorul de rachete la 


umăr. 

— Restul - cu mine! urlă Buchevsky. 

Nu erau cine știe ce instrucţiuni detaliate, dar patru dintre cei 
opt oameni care rămăseseră alături de el erau pușcași marini, 
iar trei dintre ceilalţi erau pușcași din Armata terestră. 

În plus, situaţia tactică era brutal de simplă. 


Rayzhar văzu cum moare alt om în uniformă. Apoi mârâi de 
furie, când unul dintre propriii soldaţi răcni, se ridică pe vârful 
degetelor și se prăbuși într-o jerbă de sânge. Shongairii nu erau 
obișnuiți să se lupte cu inamici ale căror arme le puteau 
străpunge armurile corporale și Rayzhar simţi un fior îngheţat 
de spaimă, care-i străbătu până și furia. Nu intenţiona, totuși, 
să-i îngăduie să-l oprească și mai rămăseseră doar trei oameni 
înarmaţi. Doar trei și apoi... 


Buchevsky auzi exploziile chiar în clipa când vehiculele 
extraterestre vomitară flăcări și fum. Aproape în același 
moment, SA-14 se ridică în văzduh și două lucruri deveniră 
clare: în primul rând că propulsia necunoscută a dronelor radia o 
amprentă termică suficient de mare pentru a fi detectată de 
„Gremlin”. În al doilea rând, materialul din care erau construite 
dronele nu era îndeajuns de dur pentru a rezista la impactul 
focosului de un kilogram. 

Suprapuse reticulul AKM-ului peste extraterestrul straniu și 
sfrijit, care aducea cu un câine și ale cărui mâini ce fluturau 
sugera că era la comandă, și apăsă pe trăgaci. 

O rafală de patru gloanţe calibrul 7,62 mm trecu prin partea 
dorsală a armurii lui Rayzhar. Gloanţele nu se opriră decât după 
ce ieșiră prin partea ventrală însoţite de un jet de sânge și 
comandantul de detașament auzi zbieretul gâlgâit al cuiva. Vag 
își dădu seama că era al său, apoi căzu cu faţa în jos în ţărâna 
unei planete străine. 

Nu era singurul. Pe flancul lui nu existau decât nouă pușcași, 
dar aveau câmp de tragere perfect și toți auziseră comunicatul 
Comandantului de Flotă Thikair. Știau motivul pentru care 
Rayzhar și soldaţii lui veniseră pe planeta lor, știau ce se 
întâmplase cu orașele și căminele lor. În ei nu exista milă și 
gloanţele lor au fost extrem de precise. 

Shongairii s-au retras șocați, când și mai mulţi dintre ei au 


murit ori s-au prăbușit în agonie - șoc care s-a transformat în 
teroare, când și-au dat seama că vehiculele le fuseseră și ele 
distruse. Nu știau cu câţi atacatori se confruntau, însă 
recunoșteau înfrângerea când o vedeau. Au ridicat armele 
deasupra capetelor în semn de capitulare și, aplatizându-și 
urechile de teste, au anunţat că se predau. 


Stephen Buchevsky zări extratereștrii întorcându-se către 
oamenii săi, ridicând armele ca să atace creasta și, îndărătul 
ochilor lui ca de granit, îi văzu pe copiii pe care tocmai îi uciseră 
și schilodiseră... și pe fiicele lui. 

— Ucideţi-i! șuieră el. 


VIII 


— Vreau o explicaţie. 

Comandantul de Flotă Thikair privi încruntat în jurul mesei de 
conferințe. Nici unul dintre ofiţerii săi superiori nu trebuia să 
întrebe ce anume dorea să-i fie explicat și nu numai o pereche 
de ochi lunecă într-o parte către Comandantul Trupelor de Sol 
Thairys. Pierderile lui erau de peste șase ori mai mari decât 
estimările cele mai pesimiste dinaintea desantării... și creșteau 
întruna. 

— N-am nici-o scuză, Comandant de Flotă. 

Thairys își aplatiză urechile în semn de predare înaintea 
autorităţii lui Thikair și pentru o secundă sau două se lăsă 
tăcerea. 

Apoi Comandanta de Bază Shairez ridică o mână, cu 
timiditate. 

— Îmi dai voie, Comandant de Flotă? 

— Dacă ai vreo explicație, Comandant de Bază, aș fi încântat 
s-o aud, zise Thikair, acordându-i toată atenţia. 

— Sir, mă îndoiesc că există o singură explicaţie. (Urechile îi 
erau pe jumătate coborâte în semn de respect, deși nu la fel de 
aplatizate ca ale lui Thairys, iar tonul îi era calm.) Cred că mai 
degrabă asistăm la o combinaţie de factori. 

— Care sunt...? 

Thikair se lăsă pe spate, cu furia cumva atenuată de postura 
ei. 

— Primul dintre ei este, pur și simplu, faptul că aceasta este 


prima societate de Nivelul II pe care am încercat s-o subjugăm. 
Deși armamentul îi este inferior faţă de al nostru, este mai puţin 
relativ inferior decât orice am întâlnit vreodată. De exemplu, 
vehiculele lor blindate, deși sunt mult mai lente, mai stângace, 
cu garda mai scurtă la sol și tactic mai greoaie decât ale 
noastre, sunt de fapt mai bine protejate și deţin arme capabile 
să ne distrugă unităţile cele mai grele. Până și infanteria lor are 
arme cu această capacitate, ceea ce a afectat major calculele 
iniţiale ale Comandantului Trupelor de Sol. 

Thikair își dezveli un canin în semn de frustrare, dar ea avea 
dreptate. Ultimul război serios al shongairilor avusese loc cu 
secole în urmă și fusese unul intern, în cadrul propriei rase, 
înainte să fi ieșit în spaţiul cosmic. De atunci militarii lor se 
războiseră în general doar cu primitivi înarmaţi cu arme albe 
sau cu arme de foc rudimentare... exact așa cum ar fi trebuit să 
se întâmple aici. 

— Un al doilea factor, continuă Shairez, poate fi succesul 
foarte mare al bombardamentului nostru iniţial. Am afectat în 
asemenea măsură reţeaua de comunicaţii și structurile de 
comandă ale oamenilor, încât este posibil să nu existe nici-o 
modalitate prin care unităţilor individuale să li se poată ordona 
să lase armele. 

— Să lase armele? repetă pe ton de stupoare Comandantul de 
Escadrilă Jainfar. Ei sunt înfrânți, Comandant de Bază! Nu-mi 
pasă cât de stupizi sunt sau în ce măsură le pot fi afectate 
comunicațiile, ei trebuie să știe asta! 

— Poate că da, Comandant de Escadrilă. Shairez îl privi drept 
în ochi pe bătrânul câine spaţial: Din păcate, cunoaștem 
deocamdată foarte puţine despre psihologia acestei specii. 
Ţinând seama de rata incredibilă a progresului său, știm că 
deţin ceva diferit și important, dar asta este tot ce știm. Este 
perfect posibil ca oamenilor să nu /e pese pur și simplu că i-am 
înfrânt. 

Jainfar dădu să spună ceva, apoi se stăpâni în mod vizibil. Era 
evident că nu-și putea imagina o specie inteligentă care să 
gândească în asemenea mod bizar, totuși Shairez era experta 
expediției în privinţa creaturilor non-shongairi înzestrate cu 
rațiune. 

— Chiar dacă ar fi adevărat, Comandant de Bază, vorbi 
Thikair cu un ton mai apropiat de cel normal, nu schimbă cu 


nimic problema. 

ÎI privi pe Thairys. 

— Care este rata pierderilor cu care ne confruntăm, 
presupunând că acest comportament al oamenilor nu se 
schimbă? 

— Potenţial dezastruoasă, încuviinţă Thairys. Am pierdut deja 
unsprezece la sută din vehiculele blindate. Nu ne-am așteptat 
nici-o clipă să avem nevoie de multe VES-uri împotriva opoziţiei 
pe care o anticipam, ceea ce înseamnă că n-avem nici pe 
departe vehiculele și echipajele care se pare că ne vor fi 
necesare. În cifre absolute, am pierdut mai multe transportoare, 
dar din ele avem foarte multe. Pierderile infanteriei sunt altă 
problemă și nu sunt deloc sigur că putem menţine rata actuală 
a acestor. Şi trebuie să subliniez că n-au trecut decât opt zile 
locale. Este perfect posibil ca proiecţiile bazate pe ce am văzut 
până acum să fie aproape la fel de incorecte ca estimările 
noastre iniţiale. 

In mod clar comandantului trupelor de sol nu-i plăcea să 
adauge posibilitatea aceea. Ceea ce era destul de corect. Nici lui 
Thikair nu-i plăcea s-o audă. 

— Comandantul Trupelor de Sol cred că e nejustificat de 
pesimist, sir. 

Toţi ochii reveniră spre Shairez și comandanta de bază flutură 
din urechi a neștiinţă. 

— Propria analiză îmi sugerează că este vorba despre două 
tipuri de incidente și ambele par să fie rezultatul unor unităţi 
relativ mici care au acţionat independent de vreo comandă 
superioară sau coordonare. Pe de o parte, avem unităţi care 
utilizează armele grele ale oamenilor și o fac în modul despre 
care bănuiesc că este tactica lor standard. Un exemplu în 
această privinţă ar fi distrugerea de acum câteva zile a întregii 
forţe a Comandantului de Companie Barmit. Pe de altă parte, 
avem niște trupe de infanterie echipate cu arme ușoare sau 
care utilizează arme și explozibili ce par improvizate. 

În primul caz, au determinat frecvent pierderi grele - din nou, 
așa cum s-a întâmplat cu Barmit. De fapt, de cele mai multe ori 
au pricinuit pierderi incredibil de disproporționate. 

In instanţele respective, sistemele noastre de atac spațiu- 
planetă sunt, totuși, în condiţii normale, capabile să le localizeze 
și să le distrugă. Pe scurt, oamenii care ne atacă în felul acela 


supraviețuiesc rareori pentru a ataca a doua oară și au deja mai 
puţine arme grele. 

In a/ doilea caz, însă, atacatorii s-au dovedit mult mai greu de 
depistat. Sistemele noastre de detecție sunt concepute pentru 
localizarea de arme mai grele, mai avansate tehnologic. Căutăm 
emisii tehnologice, amprente termice, precum cele ale 
generatoarelor de putere ale vehiculelor, și altele de aceeași 
natură. Suntem mai puţin bine echipați pentru a detecta indivizi 
sau grupuri mici de oameni. Drept urmare, putem intercepta și 
distruge un procentaj mai mic din asemenea atacatori. 

Vestea bună este că, deși armele lor portabile de infanterie 
sunt mai puternice decât anticipasem vreodată, sunt, totuși, 
mai puţin periculoase decât vehiculele lor blindate grele sau 
decât artileria. Asta înseamnă, printre altele, că ei pot angaja cu 
șanse reale de succes doar forțe mai mici din războinicii noștri. 

— In esenţă, toate acestea sunt corecte, rosti Thairys după un 
moment, însă una dintre implicaţii este că vom fi obligaţi să 
operăm cu trupe mai mari, pentru a împiedica atacurile acestor 
forțe de infanterie. Noi avem, totuși, un număr finit de soldaţi, 
așa încât, cu cât forțele noastre individuale devin mai mari, cu 
atât vom putea desfășura mai puţine la un moment dat. Pentru 
a stopa atacurile, va trebui să reducem sever acoperirea 
suprafeţei planetei pe care putem spera s-o menţinem. 

— Te-am înţeles, Thairys, rosti Thikair după un moment și-și 
dezgoli toţi caninii superiori într-un surâs glacial. Trebuie să 
mărturisesc că o planetă începe să pară serios mai mare, când 
analizezi nevoia de a-i patrula toată suprafaţa cu resursele unei 
singure flote de colonizare! 

Se gândise să spună ceva mai dur, însă nu cuteza să admită 
că era posibil să fi mușcat mai mult decât putea mesteca de 
fapt flota sa. 

— Deocamdată, urmă el, vom continua operaţiunile de bază 
așa cum au fost planificate, dar schimbând focalizarea 
geografică.  Thairys, vreau să-ţi  reanalizezi desfăşurarea 
trupelor. Pentru moment ne vom concentra asupra zonelor cel 
mai dezvoltate și avansate tehnologic. Acolo este cel mai 
probabil să întâlnim ameninţări importante, așa încât să 
începem prin a stabili enclave complet securizate din care 
putem opera cu putere mai mare, pe măsură ce ne vom extinde 
pentru consolidare. 


— Da, sir, încuviinţă Thairys. Asta va dura însă ceva vreme. 
Mai precis, avem infanteriști desfășuraţi în scopul vânării și al 
distrugerii grupurilor cunoscute de oameni. Ei operează în locuri 
aflate la distanţe reciproce mari, iar aducerea lor pentru a fi 
concentrați în alte locuri ne va ocupa la maximum capacitatea 
de transport aerian. 

— Vor fi necesari pentru a atinge ţintele pe care tocmai le-am 
descris? 

— Nu, sir. Sigur că va fi necesar un surplus de infanteriști, 
însă putem desanta trupe suplimentare direct din spaţiul 
cosmic. În plus, avem nevoie de mai multă experienţă reală de 
luptă împotriva grupurilor atacatoare aflate în permanentă 
mișcare. Trebuie să ne rafinăm tactica, însă nici veteranii noștri 
de luptă nu s-au confruntat cu nivelul acesta de ameninţare. Aș 
prefera realmente să ne păstrăm o parte din infanterie în 
hinterland, unde putem instrui mai mulţi ofiţeri asupra mediului 
cu nivel de ameninţare mai redus. 

— N-am nici-o obiecţie în această privinţă, atât timp cât ești 
capabil să realizezi concentrările pe care tocmai le-am ordonat, 
rosti Thikair. 

Si atât timp cât suntem cumva în stare să folosim un garou ca 
să oprim șşuvoiul ăsta permanent de pierderi, adăugă în gând 
Comandantul de Flotă. 


IX 


O insectă se deplasa pe ceafa transpirată a lui Stephen 
Buchevsky. O ignoră, păstrându-și privirea ațintită asupra 
extratereștrilor care pregăteau un bivuac. 

Insecta dispăru și bărbatul își verifică grenada de mână RDG- 
5. N-ar fi cutezat să utilizeze un aparat de radio, chiar dacă l-ar 
fi avut, însă detonarea grenadei avea să îndeplinească cu 
succes rolul de semnal de atac. 

In realitate ar fi preferat să lase în pace patrula aceea, dar Îi 
era imposibil. Nu știa ce făcea în zonă și, de altfel, nici nu era 
important. Indiferent ce alt obiectiv ar fi avut, toate unităţile 
shongairi păreau să se afle în propriile misiuni permanente de 
căutare și de distrugere, iar el nu putea îngădui așa ceva când 
în faţa acestei patrule se aflau civilii față de care el și oamenii 
lui deveniseră responsabili. 


Reacţia lui faţă de atacul shongairilor asupra civililor români îi 
adusese altă misiune... pe care ar fi preferat fără discuţii s-o fi 
evitat. Sau, cel puţin, așa își spunea în gând. Restul oamenilor 
săi - cu posibila excepţie a lui Ramirez - nu păreau să-i 
împărtășească rezervele. Ba chiar se gândea adesea că unicul 
motiv pentru care le avea era tocmai faptul că se găsea la 
conducere. Era sarcina lui să le aibă. Indiferent însă cum se 
petrecuseră lucrurile, el și americanii naufragiaţi aici deveniseră 
protectorii unui grup de români care creștea încetișor, dar 
constant. 

Din fericire, unul dintre românii respectivi - Elisabeta 
Cantacuzino - fusese profesor universitar. Vorbea o engleză cu 
accent evident, dar gramatica ei (și Buchevsky bănuia că și 
vocabularul) era considerabil mai bună decât a sa, iar 
dobândirea unui translator local meritase aproape toate bătăile 
de cap de care fusese însoţită. 

De acum plutonierul comanda aproape șaizeci de bărbaţi și 
femei înarmate. Americanii alcătuiau nucleul acestei trupe, dar 
numărul lor era aproape egalat de o mână de soldaţi români și 
de civilii mult mai numeroși care se găseau în procesul primirii 
unui curs-fulger de supravieţuire militară din partea sa, a lui 
Gunny Meyers și a sergentului Alexandru lonescu din Armata 
Română. Îi organizase în patru „plutoane” aproape egale ca 
mărime, unul comandat de Meyers, unul de Ramirez, unul de 
lonescu și unul de Alice Macomb. Michelle Truman îi era 
superioară în rang lui Macomb, dar ea și cu Sherman continuau 
să fie prea valoroase pe post de „trust al creierilor” săi, pentru a 
o „irosi” pe post de pușcaș. In plus, femeia învăţa româna de la 
Cantacuzino. 

Sergentul lonescu vorbea însă deja engleza și Buchevsky 
reușise să aibă în fiecare pluton măcar un român vorbitor de 
engleză. Sistemul era destul de greoi, totuși funcţiona, și ei 
petrecuseră multe ore repetând întruna semnale din mâini care 
nu necesitau rostirea de cuvinte. Cel puţin, parametrii situaţiei 
lor erau dureros de clari pentru toţi. 

să scăpăm. Să ne ascundem. Să facem tot ce se poate pentru 
a-i proteja pe civili - care se apropiau acum de două sute. Să ne 
mișcăm permanent. Să evităm șoselele și așezările. Să căutăm 
întruna orice surse de alimente. Se dovedi că Meyers era un 
excelent vânător de căprioare și, împreună cu alţi doi români cu 


aceleași abilități, care fuseseră  pădurari, contribuiau 
semnificativ la hrănirea oamenilor. Se apropia însă toamna, iar 
frigul și foametea aveau să devină foarte repede ameninţări 
ucigătoare. 

Dar ca să se întâmple asta, mai întâi trebuie să supravieţțuim 
verii, nu? gândi el cu asprime. Ceea ce înseamnă că ticăloșii 
ăștia trebuie opriți înainte de a ști că aici sunt civili care pot fi 
uciși. Și trebuie s-o facem fără ca ei să reușească să expedieze 
un mesaj către bază. 

Nu-i plăcea situaţia. Nu-i plăcea absolut deloc. Dar nici nu 
vedea o alternativă și, ajutat de Cantacuzino, discutase cu toţi 
cei care-i văzuseră pe shongairi în acţiune, căutând informaţii 
despre tactica și strategia lor. 

Era evident că însemnau distrugere instantanee pentru 
corpurile mari de trupe sau pentru unităţile echipate cu 
armament greu. Se gândi că unul dintre motive putea fi faptul 
că echipajele din interiorul tancurilor nu puteau percepe 
apropierea dronelor de recunoaștere, așa cum o făceau 
infanteriștii în câmp deschis. lar Truman și Sherman suspectau 
că senzorii shongairilor erau concepuţi pentru a detecta trupe 
mecanizate sau, cel puţin, unităţi cu amprente masive de emisii, 
acesta fiind unul dintre motivele pentru care plutonierul 
renunţase la toate aparatele de radio. 

Se părea, de asemenea, că patrulele de infanterie erau dotate 
cu mai puţini senzori decât tancurile plutitoare sau decât 
convoaiele de pe șosele. Şi, ţinând seama de cele câteva 
înfruntări pe care le avusese cu infanteriștii lor, devenise 
evident că invadatorii nu aveau o reţea de comunicaţii care să 
se extindă dincolo de unitatea lor imediată. Fiindcă în caz 
contrar, era sigur în această privinţă, până acum măcar una 
dintre patrulele pe care le atacaseră ar fi izbutit să solicite 
susţinerea unei lovituri cinetice de pe orbită. 

De aceea trebuie să-i izbim rapid, să ne asigurăm că le 
distrugem vehiculele din prima lovitură... și că nimeni care are 
un radio nu supraviețuiește îndeajuns pentru a-l folosi. ` 

Se părea că extratereștrii terminaseră de instalat tabăra. In 
mod vădit, nu știau că Buchevsky sau oamenii lui se aflau aici, 
ceea ce-i convenea de minune. 

Daţi-i drumul, își spuse mohorât. Faceţi-vă comozi. Culcaţi-vă. 
Am somniferul vostru chiar aici. În nici cinci... 


— Scuză-mă, dar chiar crezi că e ceva înţelept? 

Stephen Buchevsky tresări ca și cum cineva tocmai îl 
curentase și capul i se răsuci iute în direcţia de unde venise 
întrebarea. 

Întrebarea îi fusese șoptită în ureche într-o engleză aproape 
fără accent... de un glas pe care nu-l mai auzise niciodată până 
atunci. 


— Ce-ar fi să-mi spui cine ești și de unde dracu’ ai apărut? 
întrebă Buchevsky după zece minute. 

Stătea în fața unui bărbat complet necunoscut, la două sute 
de metri de bivuacul shongairilor, și regreta că lumina nu era 
mai puternică. In același timp nici nu era ispitit să aprindă un 
chibrit. 

Necunoscutul era mai înalt decât media românilor, totuși mai 
scund decât Buchevsky. Avea nas mare și ascuţit, ochi verzi 
afundaţi în orbite și păr negru. Asta era cam tot ce putea spune 
despre el, cu excepţia faptului că surâsul îi părea ușor amuzat. 

— Scuză-mă, rosti celălalt bărbat. N-am vrut să te... sperii, 
însă știu ceva ce nu-ţi este cunoscut. La ceva mai mult de un 
kilometru depărtare, în direcţia aceea, există o a doua patrulă. 

Arătă pe drumul îngust în direcţia din care veniseră shongairii 
și un deget de gheaţă atinse brusc spinarea lui Buchevsky. 

— De unde știi? 

— Oamenii mei și cu mine i-am urmărit, răspunse 
necunoscutul. Şi este o stratagemă pe care am mai văzut-o - 
una pe care au adoptat-o cam de o săptămână. Cred că 
experimentează tactici noi, trimițând perechi de echipe de 
infanterie care să se susţină reciproc. 

— La naiba! Sperasem că va dura mai mult până se vor gândi 
la asta, mormăi Buchevsky. Se pare că pot fi mai isteţi decât 
apreciasem pe baza primelor lor tactici. 

— Nu știu cât de inteligenţi pot fi, dar bănuiesc că dacă ai 
ataca această patrulă, cealaltă ar cere probabil imediat ajutor 
de calibru greu. 

— Exact așa vor face, aprobă plutonierul, apoi se încruntă. Să 
nu crezi că nu sunt recunoscător pentru avertisment sau 
altceva, totuși nu mi-ai spus cine ești, de unde ai apărut sau 
cum ai ajuns aici. 

— Cu siguranţă - de data aceasta amuzamentul din glasul 


românului era inconfundabil - astea ar fi întrebări pe care ar fi 
mai rezonabil să le pun eu unui pușcaș marin american, care a 
apărut în inima Valahiei. 

Buchevsky strânse din maxilare, dar celălalt bărbat chicoti și 
clătină din cap. 

— Scuză-mă. Mi s-a spus că am un simţ dubios al umorului. 
Mă numesc Mircea Basarab și am venit de la Lacul Vidraru, aflat 
cam la cincizeci-șaizeci de kilometri nord de locul acesta. 
Oamenii mei și cu mine facem în principal ceea ce bănuiesc că 
faceţi și voi - încercăm să ne apărăm concetăţenii de măcelarii 
„shongairi”. 

Schiţă o grimasă și continuă: 

— Protejarea civililor de invadatori este, din păcate, un fel de 
tradiţie naţională prin locurile astea. 

— Înţeleg... rosti Buchevsky încet și dinţii albi ai celuilalt 
sclipiră în penumbră. 

— Cred că mă-nţelegi. În plus, sunt convins că satele pe care 
le-am luat sub protecţia noastră i-ar putea primi pe civilii pe 
care i-aţi protejat voi. Sunt așezări tipice de munte, în general 
autonome, cu puţine „luxuri moderne”. Sătenii își cresc și 
cultivă singuri cele necesare traiului, iar hrănirea atâtor 
persoane suplimentare le va pune serios resursele la încercare. 
Mă-ndoiesc că cineva se va îngrășa peste iarnă! Dar vor face tot 
ce pot și vor saluta ajutoarele suplimentare apărute înainte de 
căderea zăpezii. lar din câte am văzut, voi înșivă aţi fi o 
completare salutară a defensivelor lor. 

Buchevsky lăsă capul pe un umăr, străduindu-se să vadă mai 
bine expresia de pe chipul celuilalt. Totul se petrecea prea 
rapid. Ştia că ar fi trebuit să se retragă și să analizeze detașat și 
raţional oferta aceasta, dar în același timp simţea un val de 
nedescris de ușurare, fiindcă bărbaţilor, femeilor și copiilor - 
mereu, copiii - pentru care devenise responsabil li se oferea o 
șansă în faţa înfometării și a degerăturilor. 

— Și cum am putea ajunge acolo, cu căţelanarii ăștia care ne 
stau în poală? întrebă el. 

— În mod evident, mai întâi trebuie să-i îndepărtăm din 
„poală”. Intrucât oamenii mei se află deja într-o poziţie de unde 
se pot ocupa de a doua patrulă, iar oamenii tăi se află deja într- 
o poziţie de unde se pot ocupa de această patrulă, îţi propun să 
trecem amândoi la treabă. Bănuiesc că intenţionai să folosești 


grenada pentru a semnala începutul atacului tău, da? 

Buchevsky încuviinţă din cap și Basarab ridică din umeri. 

— Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să-ţi schimbi 
planul în privinţa asta. Îngăduie-mi cincisprezece minute - ba 
nu, douăzeci ar fi mai bine - să mă întorc la oamenii mei și să le 
spun să fie cu urechile ciulite la atacul vostru. După aceea - 
dinţii albi sclipiră din nou, dar de data aceasta, plutonierul o 
știu, surâsul era rece și crud -, poţi să-ţi anunţi prezenţa 
jigodiilor astea. Cât mai puternic! 


X 


Comandantului de Pluton Dirak nu-i plăcea câtuși de puțin 
situația, dar ordinele erau ordine. 

Înainta încet în mijlocul grupei a doua, cu urechile ciulite și 
străduindu-se să audă cel mai mic zgomot, pe când urmau 
grupa întâi pe drumeagul îngust. Din păcate, soldaţii lui 
fuseseră civilizați de o mie de ani standard. Dispăruse mare 
parte din acuitatea auzului și a mirosului care însemnaseră 
cândva diferenţa între moarte și supravieţuire și se simţea pe 
jumătate orb în pădurea masivă și întunecoasă. 

Pe planeta lui natală nu mai existau de acum astfel de codri - 
în niciun caz cu asemenea coronament uriaș, cu trunchiuri a 
căror bază era o dată și jumătate mai largă decât înălţimea unui 
shongairi - totuși, zona din jur era surprinzător de lipsită de tufe 
și hăţișuri. Potrivit botaniștilor expediției, era ceva de așteptat 
într-o pădure matură, unde puţine raze de soare ajungeau direct 
la sol. Cu siguranţă, ei știau ce spun, dar situaţia continua săi 
se pară... în neregulă lui Dirak. Și, în mod aberant, îi plăceau 
încă și mai puţin vlăstarele și tufișurile ce creșteau în lungul 
drumului îngust. Probabil că ele confirmau teoriile botaniștilor, 
întrucât ceva soare răzbătea pe aici, în locurile unde 
coronamentul se întrerupea deasupra drumeagului, însă îi 
transmiteau senzaţia de strâmtorare și claustrofobie. 

Probabil că mare parte din anxietatea sa se datora faptului că 
i se ordonase în mod explicit să-și lase drona-releu de 
recunoaștere și comunicaţii mult în urma acestui punct, 
ancorată de transportoarele cu roţi ce gâfâiau din greu pe 
același drumeag. Analiza celor întâmplate cu ultimele trei 
patrule care fuseseră trimise în zona aceasta sugera că oamenii 


izbutiseră cumva să distrugă dronele, înainte de a-i fi atacat pe 
infanteriștii pe care acestea îi susțineau prin supraveghere și 
comunicaţii sigure cu baza. Nimeni nu știa cum izbuteau 
primitivii - atât doar că, bineînţeles, nu erau de fapt primitivi, 
nu? — să detecteze și să ţintească cu atâta eficienţă dronele, 
însă cartierul general decisese să încerce o apropiere mai 
discretă... și-l alesese pe Dirak să efectueze experimentul. 

Cum trebuie să-mi fi surâs zeii, reflectă el posomorât. Inteleg 

nevoia de a câștiga experienţă cu aceste... creaturi, dacă va 
trebui să ne modificăm tactica, dar de ce a trebuit să fiu ales 
tocmai eu să-mi vâr capul în vizuina asta de hastharj? În niciun 
caz... 
Auzi o explozie în spate și se răsuci. Nu putea să vadă nimic 
prin coronament, dar nu era necesar să zărească ceva pentru a 
ști că fusese drona RE. Cum de izbutiseră e; s-o deslușească 
printre blestematele de crengi și crenguţe? 

Întrebarea continua să-l obsedeze când auzi alte explozii - de 
data aceasta pe sol... acolo unde cele două grupe de rezervă îl 
urmau în transportoare. 

Nu avu timp să înţeleagă ce erau exploziile ace/ea înainte ca 
automatele de asalt ascunse înapoia copacilor și sub mormanele 
de frunze de pe flancul de sud al drumeagului să deschidă focul. 

Din păcate pentru Comandantul de Pluton Dirak, bărbaţii și 
femeile dinapoia automatelor de asalt învăţaseră cum să-l 
recunoască pe ofițerul comandant al unei formaţii de infanterie 
shongairi. 


— Încetaţi focul! încetaţi focul! urlă Buchevsky, iar și rafalele 
automatelor se stinseră brusc. 

Rămase locului cu AKM-ul pregătit, în timp ce trecea în revistă 
corpurile shongairilor rășchirate pe drumeag. Unul sau doi încă 
zvâcneau, deși nu păreau s-o mai facă multă vreme. 

— Bună treabă, rosti în spatele lui un glas cu satisfacţie 
înverșunată și evidentă, iar plutonierul privi peste umăr. 

Din umbrele dese ale pădurii, Mircea Basarab privea patrula 
căzută în ambuscadă. 

— Aţi făcut treabă bună, Ștefanul meu. 

— Poate că da, însă ar fi mai bine să-i dăm drumul, replică 
Buchevsky asigurându-și arma și ridicându-se din poziţia de 
tragere. 


Propria expresie, o știa, era mai neliniștită decât a lui 
Basarab. Acesta fusese al treilea contact dur cu shongairii în 
cele șase zile de când își trecuse oamenii sub comanda lui 
Basarab și, din spusele acestuia, se apropiau de enclava din 
munţii ce înconjurau Lacul Vidraru. Ceea ce însemna că trebuiau 
să scape cu adevărat de urmăritorii aceștia insistenţi... chiar 
dacă inepțţi. 

— Cred că dispunem de niţel timp, spuse Basarab, privind în 
sus pe drum către coloanele de fum ce se ridicau din vehiculele 
blindate de care se ocupase plutonul lui lonescu și jumătate 
dintre oamenii lui Basarab. Pare improbabil ca de data asta să fi 
apucat să emită un mesaj. 

— Poate că așa este, fu de acord Buchevsky, însă superiorii 
lor știu unde se află. Când nu vor raporta la ora stabilită, cineva 
o să vină să-i caute. Din nou. 

Chiar dacă părea ca și cum l-ar fi contrazis pe celălalt bărbat, 
nu era defel așa. În primul rând pentru că, probabil, Basarab 
avea dreptate. Dar, în al doilea rând, pentru că în decursul 
ultimei săptămâni ajunsese să înțeleagă că Mircea Basarab era 
unul dintre cei mai buni ofiţeri care-l comandaseră vreodată. 
Ceea ce, reflectă el, era o laudă însemnată pentru orice ofiţer 
străin din orice Marină... și în același timp nu-l împiedica pe 
român să fie unul dintre bărbaţii cei mai înspăimântători pe 
care-i întâlnise vreodată. 

Poate că mulţi nu şi-ar fi dat seama de asta. Într-o lumină mai 
bună, chipul lui Basarab era osos, totuși arătos, cumva într-un 
fel vulpesc, iar zâmbetul îi era adesea cald. Însă înapoia ochilor 
verzi existau tenebre tăcute. Tenebre tăcute care nu erau 
străine multor oameni din Balcanii post-Ceaușescu. Tenebre 
tăcute pe care plutonierul le recunoștea, pentru că întâlnise 
mulţi alţi indivizi înspăimântători... și pentru că, acum, și 
înlăuntrul lui existau tenebre tăcute, care purtau eticheta 
„Washington, D.C.”... 

Indiferent însă ce ar fi existat în trecutul lui Basarab, individul 
era aproape înfricoșător de competent și radia o charismă pe 
care Buchevsky o întâlnise rar. Soiul de charismă ce putea 
câștiga până și loialitatea unui Stephen Buchevsky, ba încă 
după o perioadă relativ scurtă petrecută împreună. 

— Ai perfectă dreptate, Ștefanul meu, spuse Basarab 
surâzând aproape ca și cum i-ar fi citit gândurile și ridicând 


mâna ca s-o pună pe umărul americanului mai înalt. 

Gestul ar fi putut părea condescendent, ca și modul aproape 
posesiv în care spunea „Ștefanul meu”. Dar nu era așa. 

— Cu toate astea, urmă el și zâmbetul îi dispăru, cred că ar fi 
timpul să trimitem jigodiile astea altundeva. 

— Ar fi grozav. 

O undă de scepticism se simţea în vocea lui Buchevsky și 
Basarab chicoti. Nu a fost un sunet deosebit de plăcut. 

— Cred că putem reuși asta, spuse el și fluieră ascuţit. 

Peste câteva clipe, Tache Brătianu, un român brunet, cu 
umeri laţi, se desprinse din umbrele pădurii. 

Mulțumită Elizabetei Cantacuzino, Buchevsky prindea repede 
româna, dar cunoștințele lui erau prea rudimentare ca să 
înţeleagă ceva din schimbul de cuvinte rapid care a urmat. A 
durat câteva minute, după care Brătianu a încuviinţat și Basarab 
s-a întors către plutonier. 

— Mă tem că Tache nu vorbește deloc engleza, spuse el. 

Asta era cât se poate de evident, gândi Buchevsky amuzat. 

Pe de altă parte Brătianu nu avea nevoie să vorbească 
engleza pentru a transmite faptul că era un tip al naibii de 
periculos. Nici unul dintre oamenii lui Basarab nu vorbea 
engleza. 

Erau numai douăzeci, dar se mișcau aidoma unor spectre. 
Buchevsky însuși nu mergea greoi, totuși își dădea seama când 
altul era mai bun la furișarea prin tufișuri... lar bărbaţii ăştia 
erau mai buni decât fusese el vreodată. Şi pe lângă puști, 
pistoale și grenade de mână, purtau o sumedenie de cuțite, 
securi și macete feroce. Buchevsky suspecta, de altfel, că ar fi 
preferat să folosească oţelul rece în locul oricăror carabine de 
asalt. 

Acum, în timp ce Brătianu și tovarășii săi mergeau în lungul 
drumului, cuţitele sclipiră și cei câţiva shongairi răniţi încetară 
să se mai zvârcolească. 

Plutonierul nu avea probleme în privinţa asta, ba chiar ochii îi 
erau satisfăcuţi, deși mohorâţi. Însă când unii români începură 
să dezbrace corpurile extraterestre, în timp ce alţii tăiau copăcei 
tineri de pe marginea drumului, se încruntă și se uită la 
Basarab. Românul se mulţumi să clatine din cap. 

— Așteaptă, spuse el și Buchevsky reveni cu privirea la toţi 
oamenii lui. 


Lucrau iute și sigur, folosind securile și macetele cu eficiență 
exersată, în timp ce obținură prăjini de aproximativ trei metri, 
pe care le ascuţiră la ambele capete. Intr-o perioadă 
surprinzător de scurtă, ciopliră mai bine de o duzină de 
asemenea prăjini și ochii lui Buchevsky se holbară șocați, când 
bărbaţii îi luară cu gesturi calme pe shongairii morţi și-i traseră 
în ţeapă. 

Sânge și alte fluide corporale se prelinseră pe ţepele 
grosolane necojite, dar plutonierul nu spuse nimic când prăjinile 
fură înfipte în solul moale al pădurii. Extratereștrii morți atârnau 
înșiraţi în lungul drumului ca niște insecte prinse în ace, grotești 
în umbre, iar Buchevsky simţi ochii lui Basarab aţintindu-l. 

— Eşti șocat, Ștefanul meu? întrebă încetișor românul. 

— Am... începu Buchevsky apoi inspiră profund. Da, cred că 
sunt. Într-un fel, recunoscu el. Cred că poate din cauză că se 
apropie niţel prea mult de unele lucruri pe care am văzut că le 
fac jihazii. 

— Într-adevăr? Ochii lui Basarab erau reci. Cred că asta n-ar 
trebui să mă surprindă. Noi înșine am învăţat obiceiul de la 
turci, cu mult timp în urmă. Cel puţin ăștia erau deja morţi când 
au fost trași în ţeapă. 

— Ar fi fost vreo diferenţă? întrebă Buchevsky. 

Nările lui Basarab se dilatară, după care bărbatul se 
cutremură. 

— Cândva, nu, ridică el din umeri. Așa cum am spus, obiceiul 
are rădăcini vechi în regiunea asta. La urma urmelor, unul dintre 
cei mai faimoși fii ai României a fost cunoscut ca „Vlad Tepeș”, 
nu? zâmbi vag: din cauza asta, eu, unul, nu m-am bucurat de o 
copilărie fericită, cum ziceţi voi, americanii, și a existat o vreme 
când i-am tratat cu cruzime pe toți cei din jur. Când îmi făcea 
plăcere să mă comport așa. Sigur că pe-atunci aș fi preferat ca 
ei să fi fost vii. 

Expresia i se întristă când privi corpurile de extratereștri trași 
în ţeapă. 

— Mă tem că a durat prea mult până să înţeleg că nici toată 
cruzimea din univers nu poate răzbuna o copilărie distrusă și nu 
poate calma furia unui tânăr rămas orfan, Ștefanul meu. A 
existat cândva un doctor, un bărbat pe care l-am întâlnit în 
Austria, care mi-a explicat asta. Spre rușinea mea, atunci n-am 
vrut cu adevărat să aud ce spunea, însă era adevărat. lar anii de 


care am avut nevoie ca să înţeleg adevărul ăsta au cerut un 
preţ prea mare din partea celor pe care-i iubeam și care m-au 
iubit. 

Se mai uită o vreme la corpuri, apoi se scutură brusc din tot 
trupul. 

— Însă asta, prietene, n-are nici-o legătură cu întunericul din 
mine. 

— Nu? ridică Buchevsky o sprânceană. 

— Nu. Îmi este evident că jigodiile acestea vor continua să ne 
urmărească. De aceea le vom oferi ceva care chiar să le atragă 
atenţia - ceva care să scoată din minţi de furie orice creatură, 
până și pe una dintre ele -, iar apoi le vom oferi și pe altcineva, 
în afară de civilii tăi, pe care să-l urmărească. Tache și 
majoritatea oamenilor mei vor porni spre sud, lăsând urme atât 
de evidente, încât nici ei - indică din bărbie spre patrula 
măcelărită - n-ar putea s-o rateze. li vor atrage până la zeci de 
kilometri depărtare. După aceea vor reveni pe furiș la noi. 

— Fără ca ei să-i poată urmări? 

— Nu fi așa sceptic, prietene! Basarab chicoti și-l strânse de 
umăr pe Buchevsky: nu i-am ales la întâmplare! În toată 
România nu există pădurari mai iscusiţi. Nu te teme că-i vor 
conduce pe dușmani la noi. 

— Sper să ai dreptate, rosti plutonierul uitându-se din nou la 
corpurile trase în ţeapă și gândindu-se cum ar fi reacţionat e/ în 
locul extratereștrilor. Sper să ai dreptate. 


XI 


Comandantul de Flotă Thikair apăsă butonul de deschidere, 
apoi se lăsă pe spate în scaun când Shairez intră în cabina sa. 
Ușa se închise în urma ei și Thikair îi indică un scaun. 

— la loc, Comandant de Bază, spuse el în mod intenţionat mai 
oficial din cauza caracterului anormal al acestei întâlniri. 

— Mulţumesc, Comandant de Flotă. 

O privi așezându-se în scaun. Se gândi că afișa aproape 
obișnuita-i siguranţă, totuși, poziţia urechilor sugera ceva în 
plus. Ca și căutătura ochilor. 

S-a schimbat, gândi el. A îmbătrânit. Pufni în minte. De fapt, 
toţi am îmbătrânit, nu? În cazul ei mai există însă și altceva. Mai 
exact, mai mult decât exista ieri. 


— De ce ai dorit să ne întâlnim, Comandant de Bază? întrebă 
el după o clipă. 

Și de ce, continuă, dar numai în gând, ai vrut s-o facem între 
patru ochi? 

— Sir, aproape că am terminat profilul psihologic iniţial al 
acestor oameni, replică ea și-l privi fără să clipească. Mă tem că 
speranţele noastre iniţiale pentru planeta aceasta au fost... 
destul de eronate. 

Thikair rămase absolut nemișcat. Se gândi că faptul că-i 
vorbise atât de deschis constituia o dovadă a forței ei interioare. 
Mai ales ţinând seama că nu fuseseră „speranţele noastre 
iniţiale”, ci speranţele /u; iniţiale. 

Inspiră adânc, simțind cum urechile i se turtesc, lipindu-se de 
ţeastă, și închise ochii, gândindu-se la preţul acelor speranţe. În 
numai trei luni locale, planeta aceasta mizerabilă îi costase 56 
din VES-uri, 23 din transportoare și TAB-uri și 26 din infanterie. 

Bineînţeles, reflectă el încruntat, pe oameni îi costase și mai 
mult. Totuși, indiferent ce ar fi făcut el, creaturile demente 
refuzau să se predea. 

— Cât de greșite? întrebă fără să deschidă ochii. 

— Problema, răspunse ea oarecum indirect, este că până 
acum n-am mai întâlnit o specie similară. Psihologia ei nu 
seamănă... cu nimic din experienţa noastră anterioară. 

— Asta am ghicit deja, rosti Thikair cu ironie sfredelitor de 
seacă. Ar trebui să conchid că acum deţii o înţelegere mai bună 
asupra diferenţelor existente? 

— Da, sir. Ea inspiră profund și urmă: în primul rând, trebuie 
să înţelegi că în psihologia lor există variaţii locale uriașe. 

Asta este inevitabil, desigur, ţinând seama de faptul că, spre 
deosebire de noi sau de altă rasă membră a Hegemoniei, 
oamenii păstrează un număr mare de șabloane culturale și 
sociale uimitor de diferite. Dar există și fire comune. lar unul 
dintre ele, Comandant de Flotă, este că, în esenţă, nu au un 
mecanism de predare, așa cum îl înţelegem noi. 

— Poftim? 

Ochii lui Thikair se deschiseră brusc la auzul acelei afirmații 
absurde și ea suspină. 

— Sir, în Hegemonie există puţine rase care să se apropie, 
poate, de psihologia oamenilor, iar mie nu-mi vin în minte decât 
două sau trei. Toate, ca și oamenii, sunt omnivore, totuși niciuna 


nu deţine nivelul de... încăpățânare al acestei specii. Sincer 
vorbind, orice psiholog shongairi i-ar declara pe toţi oamenii 
nebuni. Spre deosebire de mâncătorii de buruieni sau de 
majoritatea omnivorilor, ei deţin o caracteristică de ferocitate 
foarte asemănătoare shongairilor, dar în același timp un 
sentiment al individualităţii invariabil mai mare decât 
sentimentul de haită. 

Thikair se gândi că ea se străduia în mod evident să descrie 
ceva aflat în afara oricărei psihologii rasiale cunoscute. 

— Aproape toţi mâncătorii de buruieni au instinct de turmă 
foarte puternic, continuă Shairez. Deși în anumite circumstanţe 
pot lupta feroce, primul lor instinct, copleșitor, este de a evita 
conflictul, iar psihologia lor fundamentală subordonează binele 
individului, ba chiar și supraviețuirea lui, față de binele 
„turmei”. În prezent cei mai mulţi dintre ei definesc „turma” în 
termenii unor întregi populaţii planetare sau naţiuni stelare, 
totuși, ea rămâne platforma de pe care pornesc toate deciziile și 
politica lor. 

Majoritatea  omnivorilor din Hegemonie împărtăşesc 
orientarea aceea într-un grad mai mare sau mai mic, deși câțiva 
se apropie de propria noastră poziţie psihologică, ce nu pune 
accentul pe turmă, ci pe haită. Specia noastră a evoluat ca 
vânători, nu ca pradă, cu structură socială și psihologie 
orientate în jurul acelei funcţii primare. Spre deosebire de 
mâncătorii de buruieni și de majoritatea omnivorilor, mândria 
shongairilor față de realizările personale, dovada abilităţilor 
noastre, este asociată străvechii importanţe primare a bravurii 
vânătorului individual ca fiind definitorie pentru statutul său în 
interiorul haitei. 

Haita continuă să fie, totuși, mai importantă decât individul. 
Sentimentul nostru de merit personal, de realizare, este validat 
doar în contextul haitei. lar predarea celui slab înaintea celui 
mai puternic provine din același context. Avem înscrisă în gene 
cedarea în faţa conducătorului haitei, în faţa individului a cărui 
putere domină totul din jurul său. Bineînţeles, noi, și mai ales 
masculii noștri, ne-am provocat mereu conducătorii, fiindcă 
acela era felul în care haita din vechime se asigura că liderul îi 
rămânea puternic. Dar odată ce un conducător și-a reafirmat 
dominaţia, puterea, până și șalangerul i se predă. Intreaga 
noastră filozofie, codul de onoare, așteptările sociale pleacă din 


acest punct fundamental. 

— Da, sigur că da, încuviinţă Thikair ușor nerăbdător. Cum 
altfel ar putea supravieţui o societate ca a noastră? 

— Exact asta vreau să spun, sir. O societate ca a noastră nu 
ar putea supravieţui printre oameni. Instinctul lor de predare 
este de nenumărate ori mai slab decât al nostru și este înlocuit 
de imboldul individual de a înfrânge amenințările aduse grupului 
său primar de loialitate - care nu este nici haita, nici turma. 

— Poftim? clipi Thikair și ea schiţă o grimasă. 

— Loialitatea primară a omului, sir, este față de grupul său de 
familie. Nu față de cireadă, din care familia formează doar o 
părticică. Și nici faţă de haită, unde accentul se pune pe putere 
și pe valoarea pentru haită. Există excepţii, desigur, dar 
orientarea respectivă formează temelia motivaţiilor omenești. 

Ai putea să ţi-i închipui aproape ca pe... ca pe o cireadă 
compusă din haite individuale de prădători. Oamenii sunt 
capabili să-și extindă sentimentul loialității dincolo de gruparea 
familie - la organizaţii, comunităţi, state naţionale sau filozofii -, 
dar mecanismul de motivare fundamental al familiei individuale 
le este tot atât de întipărit, pe cât ne este nouă întipărită 
predarea înaintea celui mai puternic. Cercetările mele arată că 
un procentaj foarte mare de oameni vor ataca orice inamic, 
indiferent de puterea ori de forța acestuia, pentru a-și apăra 
perechea sau vlăstarele. Și o vor face complet indiferenți faţă 
de implicaţiile pentru restul haitei sau al cirezii lor. 

Thikair o privi și se strădui să cuprindă cu mintea psihologia 
bizară pe care încerca s-o explice. Din punct de vedere 
intelectual, o putea pricepe, cel puţin imperfect; din punct de 
vedere emoţional, nu avea absolut niciun sens. 

— Sir, continuă Shairez, am aplicat toate testele psihologice 
standard. Așa cum ai ordonat, am experimentat, încercând să 
determin cât de aplicabile sunt pentru oameni tehnicile noastre 
de educaţie neurală directă și pot raporta că ele funcţionează 
destul de bine. Opinia mea însă, bazată pe profilul psihologic - 
recunosc, imperfect - pe care l-am construit, îmi sugerează că 
folosirea oamenilor ca rasă-client ar fi o culme a nebuniei. 

Ei nu vor pricepe niciodată predarea naturală a celui slab în 
fața celui mai puternic, ci se vor strădui permanent să devină 
mai puternici, și nu în scopul de a-și asuma conducerea haitei. 
Da, unii dintre ei vor reacţiona foarte similar shongairilor, iar 


alţii s-ar putea apropia de șabloanele de comportament ale 
mâncătorilor de buruieni. Însă majoritatea vor vedea puterea ca 
având rolul de protecţie a grupării lor de loialitate primară. Işi 
vor focaliza energia asupra distrugerii oricăror surse de 
ameninţări aduse acesteia - chiar și când încercarea de a 
distruge ameninţarea în sine riscă distrugerea grupării - și nu 
vor uita sau ierta niciodată ameninţarea la adresa a ceea ce 
protejează ei. Le-am putea impune obedienţă temporară și este 
posibil să-i convingem pe mulţi dintre ei să ne accepte ca pe 
stăpânii lor naturali. Nu-i vom convinge însă niciodată pe toți, 
așa încât, până la urmă, vom descoperi că acești „clienţi” se vor 
întoarce asupra noastră cu toată inventivitatea și ferocitatea pe 
care le-am observat aici, dar deţinând în plus toate capacităţile 
noastre tehnologice... ca punct de pornire. 


— Se pare, li se adresă Thikair ofiţerilor săi superiori, că 
modalitatea de abordare a acestei planete n-a fost realizarea 
cea mai de seamă a carierei mele. 

Toţi îl priveau tăcuţi, majoritatea fiind încă evident stupefiaţi 
de raportul lui Shairez. Niciunul, gândi comandantul de flotă, nu 
reacţionase mai bine decât e/. 

— În mod evident, este necesar să ne reevaluăm politica - să- 
mi reevaluez politica - în lumina descoperirilor Comandantei de 
Bază. Şi, să fiu sincer, în lumina pierderilor noastre operative 
deja alarmante. 

Eforturile depuse până în prezent de a-i convinge pe oameni 
să se predea au ucis peste jumătate din populaţia iniţială a 
planetei și ne-au costat pierderi masive. Estimarea curentă a 
Comandantului Trupelor de Sol Thairys este că, dacă vom 
continua operaţiile timp de un an local, vom pierde trei sferturi 
din soldaţii lui și vom ucide jumătate din oamenii care au mai 
rămas. În mod clar, chiar dacă modelul Comandantei de Bază 
Shairez ar fi eronat, nu putem susţine pierderi la nivelul acesta. 
De asemenea, nu am îndrăzni să oferim acces la tehnologia 
modernă unei specii atât de... recalcitrante, după ce tocmai am 
ucis trei sferturi din membrii ei. 

În sala de conferinţe se așternu tăcerea, în timp ce el le 
cercetă feţele. 

— A sosit momentul să reducem pierderile, anunţă sec. Nu 
sunt pregătit să renunţ la planeta aceasta, în niciun caz după 


preţul pe care l-am plătit deja. Dar în același timp am decis că 
oamenii sunt prea periculoși. Ba cred că multe dintre celelalte 
rase ale Hegemoniei mi-ar împărtăși concluzia, dacă s-ar 
confrunta cu ceea ce am descoperit noi aici! 

Am instruit-o deja pe Comandanta de Bază Shairez să ne 
implementeze strategia de rezervă și să dezvolte o bio-armă 
orientată. Aceasta constituie o schimbare importantă în 
priorităţile ei și va fi necesar să-i asigurăm atât facilităţi 
adecvate, cât și subiecţi pentru testări. 

Mă gândisem să o mutăm împreună cu personalul ei de 
cercetare într-una dintre bazele de la sol, însă intensitatea 
operaţiunilor necesare pentru consolidarea bazelor respective a 
dus la... sărăcirea populațiilor umane din vecinătatea lor. De 
aceea am decis să înființăm o bază nouă într-o zonă rurală a 
planetei, unde n-am derulat operaţiuni atât de intense și unde 
va putea dispune de un număr rezonabil de subiecţi pentru 
teste. Comandantul Trupelor de Sol Thairys va răspunde de 
asigurarea securităţii bazei pe durata construirii... ca și de 
asigurarea ulterioară de subiecţi pentru testare. 


XII 


— Așadar, Ștefanul meu, ce părere ai despre asta? 

Buchevsky termină salata și trase o dușcă zdravănă de bere. 
Bunica lui îl învățase să mănânce zarzavaturi, totuși continua să 
fie surprins de gustul incredibil de bun al salatei proaspete, 
după săptămâni în care el și oamenii lui mâncaseră orice le-ar fi 
căzut în mână. 

Ceea ce, din păcate, nu constituia subiectul întrebării lui 
Basarab. 

— Realmente, nu știu, Mircea, răspunse el încruntându-se. Noi 
n-am făcut nimic deosebit. Cel puţin nimic din ceea ce știu eu. 

— Nici din ceea ce știu eu, încuviință Basarab gânditor, 
privind biletul scris de mână de pe masă. 

Zilele erau considerabil mai răcoroase în exteriorul cabanei 
construite din bușteni și culorile toamnei înaintau încetișor peste 
versanţii munţilor de deasupra Argeșului și a uriașei nestemate 
albastre care era Lacul Vidraru. Lacul se afla la mai puţin de 
șaptezeci de kilometri nord de ruinele Piteștiului, capitala 
judeţului Argeș, dar era situat în inima unei rezervaţii naturale, 


iar cabana fusese construită de serviciul forestier, nefiind parte 
din cele trei sătuleţe pe care Basarab le organizase în micuțul 
lui regat. 

În ciuda apropierii relative a Lacului Vidraru de Pitești, puţini 
dintre supraviețuitorii loviturilor cinetice porniseră spre 
vecinătatea sa. Buchevsky presupunea că munţii și pădurile 
dese fuseseră prea amenințătoare pentru a-i atrage pe foștii 
locuitori ai orașului. În regiune aproape că nu existau drumuri, 
iar satele lui Basarab păreau așezări izolate ce se întorseseră în 
timp, în altă epocă. Ba chiar îi reaminteau destul de mult lui 
Buchevsky de sătucul din musicalul Brigadoon. 

Ceea ce nu-i rău, reflectă el. Vidraru este la doi pași cu 
generatoarele sale hidroelectrice, iar cei de aici nici măcar n-au 
electricitate! Ceea ce înseamnă că nu radiază niciun fel de 
emisii pe care le-ar putea recepta shongairii. 

În ultimele două luni, el, americanii lui și românii fuseseră 
primiţi de săteni și - așa cum îl avertizase Basarab - puși la 
treabă, pentru a se pregăti de sosirea iernii. Unul dintre 
motivele pentru care salata de la prânz avusese un gust atât de 
bun fusese faptul că în scurtă vreme n-avea să se mai bucure 
de salate. Aici nu se putea vorbi despre produse proaspete 
aduse din California. 

— Trebuie să existe un motiv, Ștefanul meu, zise Basarab. Şi 
mă tem că nu-i unul care ne-ar plăcea vreunuia. 

— Mircea, mie nu mi-a plăcut nici măcar un singur lucru din 
ce au făcut nemernicii ăștia în prima zi. 

Basarab arcui o sprânceană și Buchevsky fu el însuși puţin 
surprins de tonul tăios și plin de ură care-i înăsprise glasul. Ura 
aceea îl consterna uneori. Atunci când amintirile cu Trish și cu 
fetele ieșeau din nou din adâncuri, dezvelindu-și colții, pentru a-i 
reaminti de pierdere, de durere și de spaimă... 

Nu-i tare al dracului când lucrul cel mai bun la care mă pot 
gândi este că cei pe care i-am iubit au murit probabil fără să 
aibă habar de asta? 

— Nu pot spune că eu m-aș fi dat în vânt după ei, zise 
Basarab după un moment. Într-adevăr a fost... greu să ne 
reamintim că n-am cutezat să mutăm lupta pe terenul lor. 

Buchevsky încuviinţă înţelegător. Basarab arătase clar din 
capul locului că evitarea contactului cu inamicul și păstrarea 
discreţiei constituiau modurile cele mai bune de a-i proteja pe 


civili, pentru care erau răspunzători, și avea perfectă dreptate. 
În același timp, însă, asta nu-i modifica orientarea firească a 
personalităţii - similară celei a lui Buchevsky - către preluarea 
ofensivei. Să caute inamicul și să-l distrugă, nu să se ascundă 
de el. 

Însă așa ceva ar fi intrat în categoria „idei proaste”. Oamenii 
lui Basarab contactaseră alte câteva enclave mici din sudul 
României și nordul Bulgariei, care de acum erau la fel de 
preocupate de apărarea împotriva altor oameni, nu numai 
împotriva shongairilor. După bombardamentele inițiale și luptele 
confuze din primele două săptămâni, invadatorii păreau că au 
hotărât să se retragă din Balcanii cu relief neprietenos și să 
ocupe regiuni mai plate ale planetei. Din cauza colapsului reţelei 
planetare de comunicaţii, era greu să fii sigur în privinţa asta, 
totuși, părea rezonabil. Așa cum arătase „trustul creierilor” săi, 
format din Truman și Sherman, numărul soldaţilor ar fi fost în 
mod cert limitat în cazul oricăror expediţii interstelare, așa încât 
ar fi fost logic să evite dispersarea lor inutilă, prin suirea pe 
munți în căutarea de sate sărace lipite pământului care nu le 
puteau aduce aproape niciun beneficiu. 

Oamenii refugiaţi constituiau însă o ameninţare de cu totul 
altă natură - una cu care Buchevsky era fericit că e; nu trebuiau 
să se confrunte... deocamdată. Foametea, condiţiile climaterice 
și bolile uciseseră probabil cel puţin jumătate din civilii care își 
părăsiseră casele, iar supraviețuitorii deveneau tot mai disperaţi 
odată cu apropierea iernii. Unele dintre celelalte enclave 
fuseseră deja silite să lupte, adesea fără milă, împotriva 
semenilor lor, pentru a păstra resursele de care propriii oameni 
aveau nevoie. 

Faptul că acțiunile extratereștrilor îi împinseseră pe oameni 
să se ucidă între ei în numele simplei supravieţuiri alimentase 
mânia cea mai profundă a lui Stephen Buchevsky. 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să merg după 
ei și să le trag șuturi în cururile alea sfrijite, răspunse el acum la 
comentariul lui Basarab. Dar dacă nu-și bagă boturile în 
regiunea noastră... 

Strânse din umeri și Basarab încuviinţă. După aceea chicoti 
încetișor. 

— Ce este? înălţă Buchevsky o sprânceană spre el. 

— Chestia e că noi doi semănăm mult unul cu celălalt. 


Basarab clătină din cap: poţi s-o negi cât vrei, Ștefanul meu, dar 
prin tine curge sânge slav! 

— Prin mine? (Plutonierul izbucni în râs și-și privi dosul mâinii 
complet negre.) Ti-am zis deja! Dacă vreunul dintre strămoșii 
mei a fost vreodată în Europa, atunci a ajuns aici din Africa, nu 
din stepele Asiei! 

— Ha! îi flutură românul un deget pe sub nas. l-adevărat, așa 
ai zis, dar eu știu mai bine! Ce vrei să spui - că „Buchevsky” 
este un nume african? 

— Nu, probabil c-a fost numele unui proprietar de sclavi care 
i-a avut pe stră-străbunicii sau stră-străbunicele mele. 

— Prostii! In America secolului al XIX-lea, slavii erau prea 
sărăntoci ca să aibă măcar un sclav! Nu, nu. Crede-mă - este-n 
sânge. Undeva în trecutul tău există - cum ziceţi voi, 
americanii? — un slav în carul cu fân! 

Buchevsky râse din nou. Practic reînvăţa s-o facă - cel puţin 
uneori -, iar el și Basarab mai purtaseră conversaţia asta. Apoi, 
însă, expresia românului redeveni serioasă și întinse mâna 
peste masă pentru a-l prinde de antebraţ. 

— Indiferent unde te-ai fi născut, Ștefanul meu, rosti el 
încetișor, acum ești slav. Valah. Ţi-ai câștigat meritul ăsta. 

Buchevsky flutură din mână cu un gest indiferent, totuși nu 
putea să nege căldura care-l cuprinsese în interior. Ştia că 
Basarab nu arunca nici-o vorbă în vânt, tot așa cum știa că-și 
câștigase rangul de secund al românului prin disciplina și 
instrucţia pe care le adusese sătenilor. Cumva, Basarab reușise 
să adune cantităţi impresionante de arme individuale și de arme 
de susţinere pentru infanteriști, dar, oricât de fioroși ar fi fost 
Tache Brătianu și restul grupului său iniţial luaţi individual, era 
evident că nici unul dintre ei nu știuse cu adevărat cum să-i 
instruiască pe civili. Pe de altă parte, Stephen Buchevsky 
petrecuse ani întregi transformând civili americani răsfăţaţi în 
pușcași marini. Prin comparaţie cu aceia, instruirea sătenilor 
români aspriţi de traiul în munţi era floare la ureche. 

Sper doar ca nici unul dintre ei să nu aibă nevoie de genul 
ăsta de instruire, gândi el și redeveni posomorăt. 

Ceea ce-l readuse la subiectul conversaţiei anterioare. 

— Nu-mi place, Mircea. N-au niciun motiv să înfiinţeze o bază 
tocmai în munţii ăștia nenorociți. Decât numai dacă se întâmplă 
ceva despre care noi nu avem habar. 


— De-acord, de-acord, încuviinţă Basarab jucându-se din nou 
cu biletul, apoi ridică din umeri. Mai devreme sau mai târziu, cu 
excepția cazului în care vor pur și simplu să ne omoare pe toţi, 
trebuie să existe o formă de adaptare. 

Expresia lui acră trăda opinia despre propria-i analiză, totuși 
continuă neabătut: 

— Oamenii de pe meleagurile acestea au supravieţuit și altor 
cuceriri din trecutul lor. Cu siguranţă, o pot face din nou, iar 
dacă shongairii intenţionaseră doar un măcel, nu o cucerire, ar fi 
început prin a ne distruge din spaţiul cosmic toate așezările. Eu 
însă nu-i voi lăsa pe oamenii mei pe mâna lor, fără a căuta să le 
obțin condiţiile cele mai bune cu putinţă. Și dacă îmi vor dovedi 
că m-am înșelat - dacă vor demonstra că sunt într-adevăr 
pregătiți pentru măcel, nu pentru cucerire -, vor plăti un preţ 
mai mare decât își pot imagina înainte de a ajunge să 
stăpânească munţii ăștia. 

Rămase pentru o clipă într-o tăcere rece, primejdioasă, după 
care continuă: 

— Speculaţiile sunt însă inutile când nu avem informaţii la 
prima mână. De aceea bănuiesc că va trebui să privim mai de 
aproape noua bază, să vedem dacă putem ghici ce au de gând. 
Bătu cu degetul în bilet: după ceea ce scrie aici, aproape c-o 
terminaseră înainte ca Iliescu să-i observe existenţa. Așa că 
poate ar fi mai bine dacă eu și cu Tache ne-am duce acolo. 

Buchevsky deschise gura ca să protesteze, apoi o închise la 
loc. Descoperise că nu se simţea niciodată în largul său când 
Basarab pleca să hălăduiască prin munţi, departe de ochii lui. 
lar o părticică din el nu era încântată de faptul că românul nici 
măcar nu se gândise să-l invite în incursiunea aceea. Adevărul 
însă, oricât de puţin ar fi dorit să-l recunoască, era că probabil 
ar fi fost mai mult o bătaie de cap, decât un ajutor. 

Basarab și Tache Brătianu păreau să fie în stare să vadă pe 
întuneric, ca pisicile, și să se miște ca frunzele căzute din arbori. 
Plutonierul nu se putea apropia nici măcar pe departe de ei 
când era vorba despre furișatul prin pădure noaptea și o știa 
prea bine... oricât de puţin i-ar fi plăcut să admită că exista ceva 
pe care altul îl putea face mai bine decât el. 

— Vom merge diseară, decise Basarab. Și cât timp voi lipsi, 
îmi vei ţine locul, da, slavul meu african? 

— Da, încuviinţă Buchevsky. 


XIII 


Comandantului de Regiment Harah nu-i plăceau copacii. 

Nu avusese dintotdeauna sentimentul acela. Ba chiar fi 
plăcuseră copacii înainte ca Imperiul să fi invadat planeta 
aceasta niciodată îndeajuns de blestemată. Acum alegea cu 
disperare spaţii întinse, netede și pustii - preferabil din pământ 
sterp și bătătorit, în care nu s-ar fi putut piti nici măcar un 
garish sau vreunul dintre „iepurii” oamenilor. Orice alt soi de 
relief părea să creeze în mod spontan oameni... și toți păreau să 
aibă arme. 

Nu trebuia să-i spună Comandanta de Bază Shairez că toţi 
oamenii erau nebuni! Bineînţeles, era plăcut să aibă o 
confirmare și era pur și simplu încântat că acele concluzii ale lui 
Shairez îl determinaseră pe Comandantul de Flotă Thikair să-și 
schimbe planurile. După ce aveau să fie nimiciţi toți blestemații 
de oameni, probabil că planeta avea să fie un loc cât se poate 
de plăcut. 

Se strâmbă la propriilor gânduri și privi harta holografică din 
VES-ul de comandă. 

De fapt, Harah, o parte din tine admiră creaturile astea, nu-i 
așa? gândi el. La urma urmelor, am ucis mii dintre ele pentru 
fiecare shongairi pe care l-am pierdut și tot mai au curajul - 
absolut dement, complet irațional, stupefiant de stupid - de a 
ne ataca. Dacă ar avea măcar pe jumătate la fel de mult creier, 
ne-ar fi recunoscut superioritatea și s-ar fi predat cu luni în 
urmă. Dar nu! N-ar fi putut proceda așa, este? 

Mărâi, amintindu-și că pierduse 35 din regimentul său pentru 
a cuceri așezarea care fusese cândva Cincinnati. Comandantul 
de Divizie Tesuk intrase acolo cu trei regimente; ieșise cu mai 
puţin de unul și până la urmă tot fuseseră nevoiţi să distrugă de 
pe orbită mai bine de jumătate din oraș. Mai ales în națiunea pe 
care oamenii o numiseră „Statele Unite”, păreau să existe mai 
multe arme decât oameni! 

Experienţa îi învățase pe ofițerii superiori shongairi să se 
limiteze la ocuparea de teren deschis, a cărei monitorizare 
putea fi menţinută eficient, și să solicite lovituri cinetice asupra 
oricărei rezistenţe aparent organizate în zonele cu relief mai 
accidentat. 


Nimeni nu era, totuși, încântat de ideea de a captura subiecţi 
pentru testări din vreun loc în care existaseră contacte intense 
cu oamenii. In primul rând pentru că în astfel de locuri nu prea 
mai rămăseseră mulţi oameni, iar supraviețuitorii deveniseră 
diabolic de iscusiţi în a se ascunde. Simpla lor găsire ar fi fost 
îndeajuns de dificilă chiar și fără a doua consideraţie... că 
aceiași supraviețuitori erau și incredibil de iscusiţi în a le întinde 
ambuscade celor care veneau să-i caute. 

Bineînţeles, ţinând seama de încăpăţânarea nebunească a 
oamenilor, nu existau multe locuri în care să nu se fi purtat chiar 
nici-o luptă; totuși, porțiunile muntoase ale regiunii numite de 
oameni „Balcani” avuseseră parte de mai puţine conflicte decât 
majoritatea planetei, în principal fiindcă populaţia era atât de 
puţină, iar relieful atât de blestemat de dificil, încât cartierul 
general decisese să-i lase pe oamenii de acolo să fiarbă în sucul 
propriu, în loc să investească eforturi de a pleca în urmărirea 
lor. 

Și, reflectă el nemulțumit, motivul secundar pentru care 
cartierul general a luat decizia asta a fost că am primit șuturi în 
fund de fiecare dată când am plecat în urmărirea lor, nu? 

Ca să fie cinstit, suferiseră pierderile cele mai grele în primele 
săptămâni, înainte să fi început să înţeleagă cât de falimentară 
era ideea de a porni în căutarea oamenilor pe terenul ales de ei. 

Pentru asta au creat zeii susținerea de pe orbită, gândi Harah 
încruntat. 

Ei bine, își reaminti el pe când VES-ul și transportoarele se 
apropiau de destinaţie, ce/ puțin sateliții ne-au precizat unde 
sunt oamenii ăștia. In plus, ei au fost lăsaţi singuri. Cireada lor 
n-a fost sacrificată deocamdată. Nu numai că ei ar trebui să fie 
grași, fericiți și stupizi prin comparație cu mizerabilii jermahk pe 
care încercam să-i scoatem din păduri acasă, ci noi înșine am 
învățat multe în ultimele luni. 

Buzele i se încreţiră, retrăgându-se de pe canini într-un rânjet 
de vânător. 


Stephen Buchevsky blestemă în gând cu amărăciune. 

Soarele abia se ridicase deasupra orizontului estic, 
strălucindu-i în ochi pe când îi studia pe shongairi cu binocilul și 
se întreba ce naiba intenționau. După ce atâta vreme se 
ținuseră departe de munţi, ce i-ar fi putut determina să vină 


direct spre sate în felul acesta? 

Și de ce dracu' trebuie s-o facă tocmai când este Mircea 
plecat? întrebă un colţișor al minţii sale. 

Măcar avuseseră norocul ca posturile de ascultare să 
detecteze din vreme dronele, ţinând seama cât de aproape 
fuseseră urmate de data asta de extratereștri. Avuseseră timp - 
la limită - să folosească vechile sirene de alarmă, acţionate 
manual. Şi cel puţin terenul era prea împădurit pentru 
operațiuni aeropurtate. Dacă shongairii îi doreau, trebuiau să 
vină după ei până la capăt. 

Și exact asta păreau să aibă în minte. O mulţime de TAB-uri și 
câteva tancuri se adunau pe terenul mai puţin înalt din capătul 
sudic al lacului, la un kilometru sub barajul hidrocentralei, în 
timp ce o forţă mai mică de tancuri traversa lacul în sine, 
urmată de o duzină de navete orbitale mari, iar asta nu-i plăcea 
deloc plutonierului. 

Satele se găseau pe versanţii accidentaţi ai unei coame 
muntoase, orientate pe direcţia est-vest pe malul sud-estic al 
lacului. Coama se ridica pe alocuri la aproape 1.000 de metri, cu 
satele pitite la adăpostul copacilor deși, la peste 550 de metri 
altitudine. El considerase că erau bine ascunși, totuși era clar că 
shongairii știau unde se găsesc și intenționau în mod evident să- 
i strivească între trupele ce veneau peste lac și a doua forţă, 
care înainta prin valea adâncă dintre coama lor și cea din sudul 
ei. 

Asta cel puţin era destul de evident. Printre multele întrebări 
al căror răspuns nu era evident se număra capacitatea 
senzorilor extratereștri de a-i urmări pe oameni pe teren 
accidentat, la adăpostul arborilor deși. Spera ca răspunsul la 
întrebarea aceea să fie „capacitate redusă”, însă nu se putea 
bizui pe o speranţă. 

— Anunţă-i că plecăm, i se adresă el Elizabetei Cantacuzino. 
Ăştia se îndreaptă direct spre sate și-ar fi mai bine să ne găsim 
altundeva când vor ajunge aici. 

— Da, Stephen. 

Profesoara părea mult mai calmă decât se simţea Buchevsky; 
încuviinţă din cap, apoi dispăru pentru a-i transmite ordinul 
curierilor care așteptau. Ştia că ordinul avea să pornească în 
câteva momente și oamenii lor aveau să se retragă pe poziţia 
pe care îi îngăduise lui Ramirez s-o boteze „Bastogne”. 


Acolo a rezistat Armata terestră americană în al Doilea Război 
Mondial, gândi el, și a făcut-o cu destul succes. Cred că-i 
momentul să vedem cât de bine se vor descurca Beretele Verzi. 


Comandantul de Regiment Harah  blestemă când 
pictogramele de pe harta lui se mișcară. 

Se pare că, totuși, n-am fost suficient de aproape de drone, 
gândi el nemulţumit. 

Cartierul general fusese silit să ţină seama de abilitatea 
stranie a oamenilor de a percepe dronele încă înainte să fi ajuns 
în câmpul lor vizual, astfel că planul de operaţii prevăzuse marje 
care ar fi trebuit să fie suficiente. Din păcate, nu fuseseră așa și 
el pierdea deja rezoluţia senzorilor, când oamenii dispărură, 
grăbindu-se printre copacii blestemaţi. 

— Se deplasează în lungul coamei, transmise el pe reţeaua 
regimentului. Merg spre vest - către piscurile mai înalte. 
Batalionul 2, ieșiţi mai sus pe lac și încercaţi să le cădeţi în 
flanc! Batalionul 1, începeţi să suiţi prin vale! 


Buchevsky murmură altă înjurătură când vibraţiile neplăcute 
ale dronelor ţinură pasul cu el. În mod clar, blestemăţiile puteau 
să urmărească prin coronament mai bine decât sperase. Pe de 
altă parte, păreau să se apropie, survolând vârfurile arborilor, și 
dacă erau... 


— Lua-i-ar Dainthar! 

Un cvartet de fulgere globulare murdare se scurse din cer și 
semnalele a patru drone ale lui Harah dispărură din eter. 

La naiba! În numele celui de-al Treilea lad al lui Dainthar, de 
unde au rachete sol-aer sătenii din munţii ăștia blestemați? 

Plutonierul își dezveli dinţii într-un rânjet gâfâit, când echipele 
de apărare antiaeriană ale lui Macomb doborâră dronele cele 
mai apropiate. Continua să simtă vibraţiile altor drone, mai 
îndepărtate, dar, dacă nemernicii le mențineau suficient de sus 
pentru a evita rachetele „Gremlin”, își afectau serios rezoluția 
senzorilor. 


Harah se strădui să-și stăpânească furia, dar îl scotea din 
minţi felul în care blestemațţii de oameni insistau să creeze 
probleme până și pentru cea mai simplă operaţiune. In munţii 


ăștia n-ar fi trebuit să fi existat rachete sol-aer sau armament 
greu. Acela era și motivul pentru care veniseră aici să caute 
specimene pentru Comandanta de Bază Shairez. Atât doar că 
oamenii continuau să refuze să coopereze! 

Se gândi să raporteze cartierului general. Pierderile de 
echipament suferite în nenorocita de invazie erau deja 
astronomice și se îndoia că cei din cartierul general i-ar fi 
mulţumit, dacă pierdea încă și mai mult în urmărirea unor săteni 
care ar fi trebuit să fi fost neînarmaţi și să tremure în vizuinile 
lor din munţi. Trebuiau, totuși, să obţină specimene de undeva, 
iar el îi avea pe oamenii aceștia aproape în faţa ochilor. 

— Nu vom putea apropia dronele pe cât de mult am plănuit, li 
se adresă comandanților săi de batalioane. Sarcina cade pe 
cercetași. Spuneţi-le să ţină ochii larg deschişi. 

Primi confirmările de receptare a ordinului și privi cum 
pictogramele propriilor forțe se apropiau de zona umbrită, 
devenită brusc amorfă, care reprezenta aproximarea realizată 
de drone pentru localizarea oamenilor. 

Poate că nu suntem în stare să-i distingem clar, gândi el 
furios, dar, chiar dacă nu putem, acum nu mai există multe 
locuri în care să meargă ei, nu? 

Buchevsky se simţea profund recunoscător muncilor aspre 
care-i întăriseră pe refugiații de la șes. Aceștia izbuteau să ţină 
pasul cu muntenii, ceva imposibil fără antrenamentele acelea. 
Câţiva copii mai mici începuseră să obosească, bineînţeles, și i 
se frângea inima din cauza cerinţelor nemiloase care le erau 
impuse. Insă cei mari izbuteau să nu rămână în urma adulţilor, 
care erau destui pentru a-i purta în braţe, pe rând, pe copii. 

Rana nevindecată, deschisă de dispariția lui Shania și a lui 
Yvonne, se deschise și mai larg, cerându-i să-l ridice pe unul 
dintre omuleţii ăia, să poarte copilul cuiva spre siguranţa pe 
care nu izbutise s-o ofere propriilor copii. 

Insă nu aceea era sarcina lui, așa încât o alungă din minte. 

Se opri, derapând, pe poteca îngustă, respiră gâfâit și-i privi 
pe ultimii săteni care trecură pe lângă el. Urmară apoi 
plantoanele de pe perimetru, urmate de cercetașii din posturile 
de ascultare. Unul dintre ei era Robert Szu. 

— Este... cam cum ai... gândit tu și Mircea... șefu', gâfâi 
soldatul. 

Se opri câteva clipe, își trase răsuflarea, apoi continuă 


indicând din bărbie: 

— Ei suie pe drumurile forestiere de ambele părţi ale coamei. 
Bănuiesc că avangardele lor au ajuns de acum la jumătatea 
versanților. 

— Bine, spuse Buchevsky. 


— Farkalash! 

Pilotul comandantului de regiment Harah privi peste umăr 
către imprecaţia teribilă, până ce mâărâitul cu canini dezgoliţi ai 
lui Harah îl făcu să revină în grabă la comenzile sale. 
Comandantul de Regiment regretă că nu-i putea supune la fel 
de ușor pe oamenii blestemaţi de Dainthar! 

N-ar fi trebuit să trimită vehiculele atât de aproape, își spuse 
printr-un clocot de furie roșie de sânge. Ar fi trebuit să-i coboare 
pe infanteriști mai departe. Bineînţeles că pentru oameni este la 
fel de evident ca pentru mine că vehiculele pot folosi numai 
două drumuri! 

Mărâi în barbă, dar știa de ce comisese eroarea aceea. 
Oamenii se mișcau mai repede decât apreciase el că ar putea și 
dorise să folosească avantajul vehiculelor. Drept urmare, 
oamenii distruseseră alte șase VES-uri și unsprezece TAB-uri cu 
roţi... ca să nu mai amintească de peste o sută de soldaţi care 
fuseseră /a bordul transportoarelor. 

Și nu se poate spune câte alte mici surprize n-or fi plantat de- 
a lungul oricăror deschideri îndeajuns de largi pentru vehicule. 

— Debarcaţi infanteria, comandă el sec pe reţeaua 
regimentului. Formaţie de cercetare. Vehiculele nu vor avansa 
până când geniștii n-au verificat drumurile pentru explozibili. 


Buchevsky se strâmbă acru. Judecând după fumul care se 
ridica prin vârfurile copacilor, le doborâseră cel puţin câteva 
vehicule. Din păcate, nu știa câte. 

Oricât de multe ar fi fost, ei vor pricepe ideea, și de aici vor 
înainta pe jos... cu excepția cazului în care sunt complet și 
absolut idioţi. Și cumva nu cred chestia asta. Fir-ar al naibii! 

Măcar le încetinise înaintarea. Asta avea să le câștige civililor 
un mic răgaz. Era, însă, momentul să le câștige un răgaz mai 
mare. 


Urechile lui Harah se lipiră de ţeastă, dar cel puţin de data 


asta nu era o surpriză. Focurile de arme ușoare ce răsunau 
dintre copaci deveniseră inevitabile din clipa în care le ordonase 
infanteriștilor să înainteze pe jos. 


Armele automate păcăneau, iar Buchevsky regreta că 
fuseseră siliți să-și îngroape radiourile. Oamenii lui cunoșteau 
perfect terenul, cunoșteau cele mai bune poziții defensive, însă 
shongairii aveau armament de susţinere mai greu și 
comunicațiile lor erau infinit mai bune. Și ca o insultă 
suplimentară, unii dintre infanteriștii lor utilizau lansatoare de 
rachete și grenade ale oamenilor pentru a-și spori puterea de 
foc. 

Ironia amară a situaţiei nu-i scăpa. De data asta trupele /ui se 
aflau în dificultatea „războiului asimetric” și nu era deloc plăcut. 
Pe de altă parte, el avusese experienţe personale dureroase cu 
privire la eficienţa luptătorilor de gherilă pe genul acesta de 
teren. 


Frustrarea din mârâitul lui Harah fu însoţită de o undă de 
satisfacţie, când privi actualizarea cea mai recentă a hărţii. 

Înaintarea fusese mai lentă decât ar fi crezut vreodată, iar 
dimineaţa devenise după-amiază, totuși se părea că oamenii își 
terminau rachetele sol-aer. Asta însemna că-și putea apropia 
dronele suficient pentru a vedea ce naiba se întâmpla, iar elanul 
lui creștea. 

Ceea ce era bine, fiindcă pierduse deja peste 20 din soldaţi. 

Poate că așa-i, dar și pe ei i-a costat, gândi cu asprime. 
Imprecizia estimărilor în timp real ale pierderilor inamice era 
bine cunoscută, dar, chiar și potrivit evaluărilor cele mai 
pesimiste, oamenii pierduseră până acum peste patruzeci de 
luptători. 

Asta era vestea bună. Vestea proastă era că păreau să fie 
remarcabil de bine echipați cu armament de infanterie și 
comandantul lor era unul dintre cei mai inteligenţi oameni de 
care auzise Harah vreodată. Forţele îi erau surclasate numeric și 
ca dotări, însă el răspundea extrem de dur - în ciuda VES-urilor 
și mortierelor, pierderile lui Harah erau, de fapt, de șase-șapte 
ori mai mari decât ale oamenilor. Adversarii erau familiarizați cu 
terenul și-l exploatau la maximum, iar infanteriștii lui dăduseră 
peste suficiente explozibile camuflate pentru a trezi prudenţa 


oricui. 

Indiferent peste ce ne-or da boturile, reflectă Harah, acolo nu- 
i un grup de săteni simpli. Cineva a petrecut mult timp 
cartografiind munţii ăștia blestemaţi. Se luptă de pe poziții care 
au fost preselectate pentru câmpurile lor de foc. Și explozibilele 
alea... Le-au ales amplasarea al naibii de bine. Indiferent cine ar 
fi fost, știa ce face și trebuie să fi petrecut luni bune cu 
pregătirea pozițiilor. 

Fără să vrea, simţi un licăr de respect pentru adversarul 
uman. Desigur, asta n-avea să conteze defel în cele din urmă. 
Datele transmise de drone continuau să fie mai puţin detaliate 
decât ar fi dorit, însă era limpede că sătenii intrau într-o 
fundătură. 


Buchevsky simţi începutul disperării. 

Plecase de dimineaţă cu 100 de „soldaţi” și alţi 150 de 
„recruţi” din sate. Ştia că toţi tind să-și supraestimeze propriile 
pierderi într-o asemenea luptă, mai ales pe genul acela de 
teren, dar ar fi fost surprins dacă n-ar fi pierdut deja un sfert din 
numărul oamenilor. 

Ceea ce era destul de rău în sine, însă răul nu se oprea acolo. 

Poziţia Bastogne nu fusese gândită pentru a rezista unui asalt 
masiv al shongairilor, ci doar ca loc de retragere în fața atacului 
adversarilor umani aflaţi în căutare de alimente peste iarnă. In 
ciuda numelui, Bastogne era mai degrabă un depozit fortificat, 
decât o redută finală. El își făcuse liniile defensive cât putuse de 
solide, însă nu le gândise niciodată pentru a rezista la sute de 
infanteriști shongairi, susținuți de tancuri și mortiere. 

Termină cu autoacuzațiile, mârâi un glas interior. N-ar fi avut 
niciun rost să-ncerci să clădești o poziție pe care s-o fi putut 
menține înaintea unui astfel de atac. Și ce dacă le-ai fi rezistat 
pentru o vreme? Până la urmă ar fi apelat oricum la una dintre 
blestematele lor de lovituri cinetice de pe orbită. 

Ştia că era adevărat, dar tot atât de adevărat era și faptul că 
unicele căi de retragere erau atât de abrupte, încât aproape că 
nu puteau fi utilizate. Bastogne ar fi trebuit să reziste împotriva 
oricărui potenţial atac uman, iar fără rezervele depozitate acolo, 
șansele ca niște civili să fi putut supravieţui iernii care se 
apropia ar fi fost în cazul cel mai bun minime. De aceea, el și 
Mircea mizaseră totul pe pregătirea unui loc suficient de dificil 


pentru a rezista... iar acesta era acum o capcană din care mulți 
dintre oamenii lor n-ar fi putut scăpa. 

Privi prin pădurea înceţoșată, uitându-se la soarele dinspre 
vest care zugrăvea fumul în culoarea sângelui, și știu că oamenii 
lui nu mai aveau unde să fugă. Intraseră în perimetrul final și 
acum avea nevoie de fiecare gram de disciplină pe care o 
deprinsese pentru a-și înfrânge disperarea. 

Îmi pare rău, Mircea, gândi el încruntat. Am belit-o. Suntem 
terminati. Mă bucur, însă, că măcar tu nu te-ai întors. 

Mușchii fălcilor i se încordară și se întinse, prinzând-o de braţ 
pe Maria Averescu, una dintre curierii săi. 

— Vreau să-l cauţi pe Gunny Meyers, îi vorbi în româna pe 
care începuse s-o stăpânească. 

— E mort, șefu', răspunse ea sec și bărbatul simţi un nod în 
abdomen. 

— Sergentul Ramirez? 

— Cred că și el. Ştiu c-a fost lovit aici. 

Averescu se atinse în centrul pieptului. 

— Atunci caută-l pe sergentul lonescu și spune-i... Buchevsky 
inspiră adânc: Spune-i că vreau ca el și oamenii lui să scoată de- 
aici cât mai mulţi copii. Spune-i că noi ceilalţi îi vom câștiga cât 
timp putem. Ai înţeles? 


— Da, șefu'! 
Chipul încruntat al lui Averescu era palid, dar încuviinţă 
apăsat. 


— Perfect. Dă-i drumul! 
li eliberă umărul. Femeia dispăru prin fum, iar el se îndreptă 
către postul de comandă al perimetrului. 


Cercetașii shongairi înțelegeau că retragerea oamenilor îi 
încetinise încă și mai mult. Experiențele dureroase îi făcuseră 
precauţi înaintea schimbărilor și înaintau prudent, pipăind 
fiecare palmă de teren. 

Aveau perfectă dreptate să se comporte așa. 


Bastogne fusese clădit în jurul unei peșteri adânci, care 
oferea depozitare protejată și lesne de camuflat pentru 
alimentele de iarnă și nutreţurile pentru animalele sătenilor. 
Camuflarea nu era însă unica sa formulă de apărare. 


Buchevsky rânji sălbatic când auzi exploziile. Continua să 
regrete că nu avusese mine mai bune - și-ar fi sacrificat și 
braţul drept pentru două lăzi de mine antipersonal -, dar minele 
românești de care izbutise Basarab să facă rost erau, 
bineînţeles, mai bune decât nimic. Câmpul de mine nu era pe 
atât de lat pe cât i-ar fi plăcut, însă în mod evident shongairii 
nu-și dăduseră seama în ce intraseră și el le ascultă zbieretele 
cu satisfacție însetată de sânge. 

Poate că n-o să-i opresc, dar îi pot face să plătească al naibii 
de mult. Și poate că - poate că - lonescu va izbuti să scoată 
niște puști de-aici. 

Nu-și îngădui să se gândească la șansele copiilor de a 
supravieţui iernii care se apropia fără acoperiș, fără alimente. 
Pur și simplu, refuză să se gândească. 

— Curier! 

— Da, șefu'! 

— Caută-l pe caporalul Gutierrez. Spune-i că-ncepe dansul. 

Shongairii se opriră la marginea câmpului de mine și se lipiră 
de pământ, când perechea de mortiere de 120 mm de care 
Basarab făcuse rost odată cu minele începu să-și reverse focul 
ucigător asupra lor. Puţini dintre ei avuseseră realmente de-a 
face cu artileria umană, iar proiectilele explozive de câte 15 
kilograme constituiau o experienţă devastatoare. 


Comandantul de Regiment Harah se strâmbă când reţeaua de 
comunicaţii fu inundată de rapoarte neașteptate de foc de 
calibru greu. Nu anticipase așa ceva, nici chiar după neplăcuta 
surpriză a rachetelor sol-aer portabile de infanterie. 

Pierderile deja masive înregistrate de companiile lui de 
infanterie aflate în avangardă crescură și mai mult, iar el mârâi 
pe rețea către comandantul armelor de susţinere: 

— Găseşte nenorocitele alea de mortiere și bombardează-le - 
imediat! 


Infanteriștii lui Harah se retraseră, când focul automatelor se 
adăugă carnajului produs de proiectilele mortierelor și de 
câmpul de mine. Erau însă supraviețuitori care-și învăţaseră 
lecţiile într-o școală dură, iar ofiţerii lor inferiori începură să 
înainteze din nou, căutând breșe. 

Trei mortiere grele, montate pe transportoare neblindate, 


izbutiseră să suie pe poteca îngustă dinapoia lor și încercau să 
localizeze mortierele oamenilor. Terenul accidentat și pădurea 
deasă făceau însă imposibilă o citire radar precisă pe focul pe 
care-l recepţionau. În cele din urmă, nereușind să găsească 
adăposturile mortierelor, începură un foc de represalii orbesc. 

Mortierele shongairi erau mai puternice și fulgere orbitor de 
albe porniră să baleieze zona din spatele poziţiilor cele mai 
avansate ale lui Buchevsky, iar bărbatul auzi ţipete ridicându-se 
dinapoia sa. 

Shongairii aveau însă și ei probleme. Vehiculele lor cu 
armament erau limitate la deplasarea pe potecă, pe când 
armele oamenilor se aflau în adăposturi săpate adânc, iar 
Buchevsky și Ignacio Gutierrez cartografiaseră din timp aproape 
toate poziţiile posibile de tragere din lungul potecii aceleia. 
Imediat ce deschiseră focul, Gutierrez știu unde trebuiau să fie, 
și ambele sa/e mortiere își schimbară obiectivele. Trăgeau mai 
rapid decât armele shongairi mai grele și proiectilele lor căzură 
printre vehiculele dușmane într-un schimb violent care nu putea 
să dureze mult... și nici nu dură. 

Ignacio Gutierrez muri, împreună cu toţi servanţii mortierului. 
Al doilea mortier continuă însă... ceea ce era mai mult decât se 
putea spune despre vehiculele în care trăgea. 


Harah mâărâi. 

Avea mai bine de o duzină de vehicule cu mortiere... aflate 
toate la kilometri înapoia punctului de contact, în capătul 
îndepărtat al potecilor strâmte și întortocheate în lungul cărora 
infanteriștii săi îi urmăriseră pe oameni. Le putea aduce - la 
timp -, tot așa cum ar fi putut cere o lovitură cinetică pentru a 
pune capăt în câteva minute episodului. Cu cât întârzia, însă, 
mai mult, cu atât mai multe pagube avea să cauzeze unicul 
mortier ce le rămăsese oamenilor. lar dacă cerea lovitura 
cinetică, aceasta ar fi ucis subiecţii pentru testare pe care 
venise să-i captureze, împreună cu apărătorii lor... astfel încât 
întreaga operaţiune și toate pierderile pe care le suferise deja ar 
fi fost lipsite de sens. 

Asta n-avea să se întâmple. Dacă ceata de primitivi era atât 
de incredibil de stupidă, atât de pierdută pentru orice rațiune și 
decență fundamentală, încât să dorească să moară luptând, 
atunci el avea să le respecte fără doar și poate dorinţa aceea. 


Ridică ochii spre o deschidere prin coronament. Lumina pălea 
iute și shongairilor nu le plăcea să lupte pe întuneric. Mai era 
însă timp. Ar fi putut răzbate înainte de lăsarea întunericului, 
dacă... 


Stephen Buchevsky simţi că veneau. N-ar fi putut să explice 
în ce fel, dar o știa. Putea realmente să-/ simtă pe shongairi 
adunându-se, încordându-se. 

— Sosesc! răcni el și-și auzi avertismentul transmis în lungul 
liniei defensive în formă de potcoavă, în ambele direcţii, din 
postul său de comandă. ă 

Își lăsă pușca și se instală înapoia mitralierei grele KPV. În 
perimetrul final al lui Bastogne existau trei cuiburi de mitraliere 
mijlocii PKMS de 7,62 mm, pe trepiede, însă până și talentul lui 
Mircea Basarab de-a obţine arme avea limite. Reușise să facă 
rost de o singură mitralieră grea - o armă masivă și greoaie, 
lungă de doi metri, care fusese demontată de pe un vehicul și 
instalată pe un suport improvizat. 

Shongairii atacară dinapoia unui uragan de foc lansat de puști 
și grenade. Câmpul de mine îi încetini, le anulă formaţia 
ordonată, totuși, continuau să avanseze. Se aflau prea aproape 
pentru a trage în ei cu singurul mortier rămas, și mitralierele 
mijlocii deschiseră focul. 

Shongairii urlară, se rostogoliră, dispărură în jerbe de sânge și 
ţesuturi, dar apoi două transportoare blindate pe roţi apărură pe 
potecă în urma lor. Buchevsky nu izbuti să înţeleagă cum 
ajunseseră aici, dar armele lor energetice ușoare montate pe 
turele se roteau într-o parte și-n alta, căutând ţinte. Un fulger 
semisolid de lumină traversă apoi haosul, sângele și teroarea, și 
o mitralieră amuţi pentru totdeauna. 

Stephen Buchevsky știa însă de unde provenise fulgerul acela 
de lumină, iar armata sovietică concepuse mitralierele KPV în 
jurul proiectilelor de 14,5 mm ale armelor sale antitanc de la 
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Gloanţele de 12 
grame ale PKMS-urilor dezvoltau o energie cinetică de un 
kilogram şi jumătate la gura ţevii; gloanţele KPV-urilor 
cântăreau 65 de grame... și dezvoltau o energie cinetică de 
aproape douăsprezece kilograme. 

Tinti vehiculul care trăsese și expedie în el șase sute de 
gloanţe urlătoare pe minut. 


TAB-ul se clătină când gloanţele cu miez de oţel, antiblindaj și 
incendiare îl izbiră cu o viteză de aproape o mie de metri pe 
secundă. Blindajul conceput să reziste la focul armelor ușoare 
nu avu nici măcar o șansă împotriva acelui torent distrugător, și 
vehiculul vomită fum și flăcări. 

Tovarășul său se roti spre sursă, când Alice Macomb se ridică 
dintr-un adăpost individual de infanterie. Se expuse 
nepăsătoare cu un lansator RBR-M60, și racheta de un kilogram 
și jumătate a acestuia lovi TAB-ul... exact înainte ca o rafală de 
șase gloanţe s-o omoare instantaneu. 

Buchevsky răsuci ţeava încinsă a KPV-ului și baleie cu foc linia 
shongairilor,  revărsându-și asupra inamicilor ura, dorinţa 
disperată de a-i proteja pe copiii din spatele său. 

Încă trăgea, când grenada shongairi îi amuţi pentru totdeauna 
mitraliera. 


XIV 


Se trezi lent, ridicându-se din adâncuri aidoma spectrului 
altcuiva. Se trezi în beznă, în durere și într-un vârtej nebunesc 
de ameţeală, confuzie și amintiri fracturate. 

Clipi, lent, orbește, străduindu-se să înţeleagă. Fusese rănit 
de mai multe ori decât îi plăcea să-și amintească, dar niciodată 
nu așa. Durerea nu-i cursese niciodată pe sub piele, ca și cum ar 
fi gonit mânată de forța propriilor bătăi de inimă. Şi în același 
timp, deși știa că în viaţa lui nu suferise o durere similară, era în 
mod straniu... distantă. Făcea parte din el, dar era separată 
printr-un zid de ameţeală. Menţinută la o depărtare de o 
jumătate de pas. 

— Te-ai trezit, Stefanul meu. 

Își dădu seama că era o afirmaţie, nu o întrebare. Aproape ca 
și cum glasul încerca să-l liniștească. 

Întoarse capul, de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva. Gestul păru 
să dureze o eternitate, dar în cele din urmă faţa lui Mircea 
Basarab apăru în câmpul lui vizual. 

Clipi iarăși, încercând să focalizeze, însă nu izbuti. Zăcea 
undeva într-o peșteră din munţi și privea afară în noapte, iar 
ceva era în neregulă cu ochii lui. Totul părea defazat în chip 
straniu și noaptea continua să pâlpâie, ca și cum ar fi fost 
străbătută de fulgere termice. 


— Mircea... 

Nu-și recunoscu propria voce. Era slabă, subţire. 

— Da, încuviinţă Basarab. Ştiu că s-ar putea să n-o crezi pe 
moment, dar te vei face bine. 

— Te... cred... pe... cuvânt. 

— Foarte înţelept din partea ta. 

Văzu surâsul fugar al lui Basarab fără să-l focalizeze și-și simţi 
gura zvâcnind ca să-i răspundă. Pentru ca apoi să-l sfâșie un fel 
nou și diferit de durere. 

— Am... belit-o. (înghiţi cu greutate un nod.)...pare rău... 
foarte rău. Copiii... 

Ochii îl arseră când o lacrimă i se prelinse de sub pleoape și-l 
simţi pe Basarab strângându-l de mâna dreaptă. Românul i-o 
ridică, o apăsă de pieptul lui și chipul i se apropie când se 
aplecă peste Buchevsky. 

— Nu, Ștefanul meu, vorbi el încet. Nu tu ai dezamăgit, ci eu. 
Asta a fost vina mesa, prietene. 

— Nu, clătină slab Buchevsky din cap. Nu. Nu i-am fi putut... 
opri, nici chiar... dacă ai fi fost și tu... aici. 

— Crezi că nu? Fu rândul lui Basarab să clatine din cap. 
Greșești! Creaturile acestea - shongairii aceștia - nu mi-ar fi 
atins niciodată poporul, dacă mi-aş fi reamintit. Dacă n-aş fi 
irosit atât timp, încercând să fiu cineva cine nu sunt. Încercând 
să uit. M-ai acoperit de rușine, Ștefanul meu. Ai căzut în locul 
meu, făcând datoria mea, plătindu-mi cu sânge eșecul. 

Plutonierul se încruntă și mintea lui învolburată se strădui să 
găsească o logică în cuvintele celuilalt. Nu reuși... ceea ce 
probabil n-ar fi fost surprinzător, decise el, ţinând seama cât de 
îngrozitor se simţea. 

— Câţi...? întrebă el. 

— Doar puţini, mă tem, răspunse încetișor Basarab. Gunny 
Meyers al tău este aici, deși a fost rănit chiar mai grav decât 
tine. Nu mă surprinde că jigodiile nu s-au mai ocupat de voi, 
crezându-vă morţi. Şi Jasmine, și soldatul Lopez. Ceilalţi au... 
căzut înainte să fi revenit eu și Tache. 

Stomacul lui Buchevsky se încleștă când Basarab îi confirmă 
ceea ce știuse deja. 

— Şi... sătenii? 

— Sergentul lonescu a dus probabil vreo duzină de copii în 
siguranţă, zise Basarab. El și majoritatea oamenilor lui au murit 


apărând poteca, în timp ce copiii au fugit cu mamele lor. 
Ceilalţi... 

Ridică din umeri, ferindu-și ochii, apoi se întoarse cu privirea 
la Buchevsky. 

— Nu i-am mai găsit aici, Stephen. Dintr-un motiv necunoscut, 
jigodiile i-au luat și, după ce le-am văzut baza cea nouă, nu cred 
că vreunuia dintre noi i-ar plăcea motivul acela. 

— Dumnezeule... Buchevsky închise din nou ochii. lartă-mă. A 
fost vina mea, repetă el. 

— Să nu mai spui prostia asta, altfel o să mă enervezi, rosti 
sever Basarab. Şi nu abandona orice speranţă pentru ei. Sunt 
poporul meu. Am jurat să-i apăr și nu voi îngădui ca vorbele 
mele să se dovedească sperjure. 

Plutonierul simţea că lumea începe iar să se învârtă, totuși 
deschise ochii și privi neîncrezător. Vederea i se limpezi, chiar 
dacă numai pentru moment, iar când zări chipul lui Mircea 
Basarab simţi cum neîncrederea îl părăsește. 

Totuși, era absurd. O știa. Atât doar că, într-un fel, uitându-se 
la expresia aceea de granit, nu mai conta ce știa el. Tot ce conta 
era ce simțea... și când lunecă înapoi în bezna fără fund, unei 
părticele de conștiință aproape că-i păru rău pentru shongairi. 


Soldatul Kumayr simţi cum capul îi coboară spre piept și-și 
îndreptă spinarea, revenind la poziţia verticală. Scaunul era al 
naibii de confortabil, nu tocmai ceea ce-i trebuia pentru a 
rămâne treaz și alert în toiul nopţii. 

Se scutură și decise că ar fi fost mai bine să-și găsească ceva 
de făcut, dacă nu dorea ca vreunul dintre ofiţeri să apară și să-i 
smulgă gâtul pentru că moţăia în timpul gărzii. Ceva care să 
pară harnic și conștiincios. 

Urechile îi zvâcniră amuzate și tastă o diagnoză standard a 
sistemelor de securitate din perimetru. Nu pentru că s-ar fi 
așteptat să găsească vreo problemă. Baza era nou-nouţă și 
toate sistemele ei absolviseră strălucit verificările finale, cu mai 
puţin de trei zile locale în urmă. O asemenea diagnoză avea, 
totuși, să arate bine în jurnalul de gardă. 

Fredonă încetișor în timp ce computerele se inspectau 
reciproc și-i transmiteau raportul final. Fu mai cu seamă atent la 
sistemele din zona laboratoarelor. Acum aveau subiecţi pentru 
testare și laboratoarele urmau să fie serios puse la încercare. lar 


atunci... 

Fredonatul i se opri și urechile i se ciuliră când o pictogramă 
roșie apăru pe display. Nu putea fi ceva bun... nu? 

Tastă alt program de diagnoză, mai precis focalizat, și 
urechile ciulite i se lipiră de ţeastă când începură să pâlpâie și 
mai multe pictograme. Se holbă la ele, apoi pocni cu palma 
tasta transmiţătorului. 

— Perimetrul 1! se răsti el. Perimetrul 1, Central. Raportează 
statutul! 

Nu primi niciun răspuns și sute de piciorușe îngheţate 
începură să i se plimbe în sus și în jos pe spinare. 

— Perimetrul 2! lătră el, încercând alt circuit. Perimetrul 2, 
raportează statutul! 

Nici acum nu primi vreun răspuns, iar asta era imposibil. În 
fiecare dintre poziţiile acelea erau câte cincizeci de soldați - 
măcar unul trebuia să-l fi auzit! 

— Către toate staţiile de pe perimetru! 

Işi auzi disperarea din glas și încercă s-o stăpânească, în 
vreme ce ţinea apăsată tasta de comunicare generală. 

— Către toate staţiile de pe perimetru, alertă roșie! 

Tăcerea continua și el apăsă mai multe comenzi, activând 
monitoarele. Acestea înviară... și Kumayr încremeni. 

Nu-i posibil, rostea un glăscior stins în fundul creierului său pe 
când se holba la imaginile carnajului. La soldaţii cu gâtlejurile 
sfârtecate, la sângele shongairi îmbibând pământul însetat al 
unei planete străine, la capetele răsucite spre spate pe gâturi 
frânte și la bucăţile de corpuri dezmembrate și împrăștiate, ca 
opera însângerată a unui dement. 

Nu-i posibil, nu se poate să nu se fi declanșat măcar o 
alarmă. Nu... 

Auzi un sunet slab și mâna dreaptă îi țâșni spre arma de pe 
șold. Dar chiar când o atinse, ușa camerei de comandă zbură 
din ţăţâni și bezna se prăbuși peste el. 


XV 
— Poftim? 
Comandantul de flotă Thikair îl privea pe comandantul de 
navă Ahzmer cu o uimire atât de profundă, încât era realmente 
neînțelegere. 


— Îmi... îmi pare rău, sir. (Cumva, ca prin vis, lui Thikair i se 
părea că Ahzmer suna ca o persoană prinsă într-un coșmar 
teribil.) Tocmai a sosit raportul. Mă... mă tem că se confirmă, 
sir. 

— Toţi? se scutură Thikair. Toţi cei din acea bază... până și 
Shairez? 

— Toţi, încuviinţă încet Ahzmer. Și au dispărut toţi subiecţii 
pentru testare. 

— Dainthar... șopti Thikair fără putere. 

Rămase privindu-l pe comandantul navei-amiral, apoi se 
scutură din nou, mai violent. 

— Cum au făcut-o? 

— Nu știu, sir. Nimeni nu știe. De fapt, nu... mă rog, nu 
seamănă cu nimic din ce am văzut până acum că ar face 
oamenii. 

— Ce vrei să spui? 

Vocea lui Thikair era mai dură, mai iritată. Ştia că mare parte 
din enervare se datora propriului șoc, dar asta nu schimba 
faptul că spusele lui Ahzmer erau lipsite de orice înţeles. 

— Comandant de Flotă, se pare că făptașii n-au utilizat arme. 
Ahzmer nu suna ca și cum s-ar fi așteptat ca Thikair să-l creadă, 
totuși continuă încăpățânat: Pare mai degrabă ca și cum o fiară 
sălbatică ar fi trecut prin toate sistemele de securitate fără să fi 
declanșat măcar o alarmă. Niciuna, sir. Nu există răni de 
gloanţe, răni de cuțite, nu există urmele niciunei arme. Oamenii 
noștri au fost pur și simplu... rupţi în bucăţi. 

— Este lipsit de sens, protestă Thikair. 

— Da, sir, așa este. Insă asta s-a întâmplat. 

Cei doi rămaseră privindu-se ochi în ochi, apoi Thikair inspiră 
profund. 

— Intrunire cu ofiţerii superiori peste două ore, rosti el sec. 


— Patrulele de sol au confirmat, Comandant de Flotă, rosti 
apăsat Comandantul Trupelor de Sol Thairys. Nu există 
supraviețuitori shongairi. Niciunul. Și... Trase adânc aer în piept, 
precum cineva care vrea să spună un lucru foarte neplăcut:...nu 
există nici-o dovadă că măcar unul dintre soldaţii noștri ar fi tras 
un foc în propria apărare. A fost ca și cum toţi au... stat pur și 
simplu locului, așteptând pe cineva - sau ceva - să-i facă bucăţi. 

— Calmează-te, Thairys, rosti Thikair, punând atât autoritate, 


cât și înțelegere în tonul glasului. Vor circula destule zvonuri 
panicate când soldaţii vor auzi despre cele întâmplate. Să nu 
începem să credem în terorile nopţii înainte să se fi pornit 
fabrica de zvonuri! 

Thairys îl privi tăcut o clipă, apoi izbuti un chicotit care sună 
ușor spart. 

— Aveţi dreptate, bineînţeles, sir. Atât doar că... Ei bine, atât 
doar că n-am mai văzut vreodată așa ceva. Și am verificat baza 
de date. Din câte pot spune, nimeni din toată Hegemonia n-a 
mai văzut vreodată așa ceva. 

— Galaxia este mare, îi reaminti Thikair, iar Hegemonia n-a 
explorat decât o porţiune foarte mică din ea. Nici eu nu știu ce 
s-a întâmplat pe planetă, dar, crede-mă, există o explicaţie 
rațională. Trebuie doar să o deducem. 

— Cu tot respectul, Comandant de Flotă, interveni încetișor 
Comandantul de Escadrilă Jainfar, cum vom proceda în această 
privință? 

Thikair îl privi și comandantul de escadrilă ciuli urechile. 

— Sir, am examinat personal înregistrările senzorilor. Înainte 
ca soldatul Kumayr să fi început contactarea posturilor de pe 
perimetru, nu existase absolut nici-o indicație a vreunei 
probleme. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, se pare că toţi membrii 
garnizoanei - cu excepţia lui Kumayr - au fost omorâţi fără nici- 
o detectare din partea vreunui senzor termic, audio sau de 
mișcare. Problema este că nu dispunem de niciun fel de date, 
de niciun fel de informaţii. Doar de o bază plină cu morţi. Şi fără 
date, cum să deducem ce s-a întâmplat, cu atât mai puţin cine 
este responsabil pentru măcel? 

— Cred că putem totuși presupune un lucru, sir. 

Comandantul de Bază Barak se afla pe planetă și participa 
electronic la conferinţă, iar Thikair încuviință, acordându-i 
imaginii sale permisiunea de a vorbi. 

— Așa cum spuneam, cred că putem totuși presupune un 
lucru, urmă Barak. Dacă ar fi fost oamenii - dacă oamenii ar fi 
capabili de așa ceva -, de ce ar fi așteptat până acum, după ce 
am ucis peste jumătate din populaţia planetei, ca să acţioneze 
în felul acesta! Se pune apoi întrebarea, de ce tocmai aici? De 
ce în baza lui Shairez, și nu în baza mea sau a Comandantului 
de Bază Fursa. Dacă am presupune că oamenii au dedus cumva 
ce urma să facă Shairez, de ce să folosească această „armă 


secretă” pentru prima dată împotriva unei baze nou-nouţe unde 
nici măcar nu fusese omorâtă mare parte din populaţia locală? 

— Cu tot respectul, Comandant de Bază, spuse Thairys, dacă 
n-au fost oamenii, atunci cine sugerezi că a fost? 

— Nu știu, sir, răspunse Barak respectuos. Spun doar că, logic 
vorbind, dacă oamenii puteau face asta de la bun început, 
atunci ar fi făcut-o deja... și la o scară considerabil mai mare. 

— Sugerezi că ar putea fi responsabil alt membru al 
Hegemoniei? întrebă lent Thikair. 

— Cred că există o posibilitate... dar una foarte îndepărtată, 
sir, strânse Barak din umeri. Repet, nu știu cine - sau ce - a fost 
de fapt. In același timp nu înţeleg în ce fel oricare alt membru al 
Hegemoniei ar fi putut pătrunde prin securitatea noastră etanșă. 
Tehnologia ne este la fel de bună ca a oricărui alt membru al 
Hegemoniei. Probabil chiar mai bună, în aplicaţii pur militare. 

— Minunat, se strâmbă Jainfar. Prin urmare, tot ce am reușit 
să stabilim deocamdată este că habar n-avem cine a făcut-o sau 
cum, sau măcar de ce! Presupunând, desigur, că n-au fost 
oamenii... despre care toţi am căzut de acord că nu dispun în 
primul rând de capacitatea respectivă! 

— Cred că ne-am îndepărtat cu speculaţiile pe cât de departe 
o puteam face în mod profitabil, rosti ferm Thikair. Nu văd niciun 
rost în a ne ajuta reciproc să intrăm în panică pe baza ignoranței 
noastre actuale. 

Subordonaţii îl priviră mai degrabă sfioși, iar el își dezveli 
caninii într-un zâmbet îngheţat. 

— Nu mă-nţelegeţi greșit. Sunt la fel de... neliniștit de 
problema aceasta ca oricare altul. Haideţi s-o examinăm 
raţional. Deocamdată am pierdut o bază și personalul ei. De 
acord, este extrem de dureros. Indiferent ce s-a petrecut însă, 
este evident că baza lui Shairez a fost luată prin surprindere și 
mai știm că reţeaua de senzori n-a detectat nimic. De aceea 
cred că primul lucru care trebuie făcut este să trecem toate 
bazele și personalul la starea de alertă maximă. În al doilea 
rând, este clar că făptuitorii s-ar putea să deţină o formă 
avansată de tehnologie stealth. Întrucât se pare că nu ne putem 
baza pe senzorii noștri pentru a o detecta, va trebui să ne 
bazăm pe simţurile fizice. Vreau ca toate unităţile să stabilească 
reţele de comunicaţii în timp real, cu flux permanent. Toate 
punctele de control vor fi deservite de shongairi, nu de 


automate, și toate detașamentele vor lua legătura în mod 
constant cu cartierele lor generale. Chiar dacă nu putem 
detecta apropierea necunoscuţilor aceștia - indiferent cine ar fi 
ei -, putem fi siguri cel puţin că știm când au sosit. Și nu-mi 
pasă cât de bună le este „tehnologia stealth”. Dacă știm că sunt 
acolo, avem destui soldaţi și destule arme grele ca să ucidem 
orice. 


— Da, Thairys? spuse Thikair. 

Comandantul trupelor de sol zăbovise după plecarea celorlalţi 
ofițeri superiori. Acum îl privi pe comandantul de flotă, cu 
urechile pe jumătate pliate și ochi sobri. 

— Sir, rosti el încet, au existat două detalii pe care... am optat 
să nu le menţionez în fața celorlalţi. 

— Da? 

Thikair izbuti să-și păstreze egal nivelul glasului, în ciuda 
fiorului brusc și rece care-i dansă în lungul nervilor. 

— Da, sir. Mai întâi, examenele medicale preliminare arată că 
Comandanta de Bază Shairez a fost ucisă la câteva ore după 
restul personalului ei. Și există indicaţii că a fost... interogată 
înainte de a-i fi fost frânt gâtul. 

— Inţeleg. Thikair își privi subordonatul pentru un moment, 
apoi își drese glasul: Și al doilea detaliu? 

— Al doilea detaliu, sir, este că au dispărut două unităţi de 
educare neuronală din bază. Atacatorii bazei lui Shairez trebuie 
să le fi luat cu ei. Și dacă știu cum să le opereze... 

Glasul comandantului trupelor de sol se stinse. La urma 
urmelor, nu mai era necesar să termine fraza, deoarece fiecare 
unitate de educare conţinea platforma de cunoștințe esenţiale a 
întregii Hegemonii. 


XVI 


— Aproape că-mi doresc să se întâmple altceva, rosti 
Comandantul de Bază Fursa. 

El și Comandantul de Bază Barak discutau prin intermediul 
comunicatorului, și Barak se încruntă spre el. 

— Fursa, îmi doresc la fel de mult ca tine să înţeleg ce se 
petrece. Şi presupun că, pentru asta, trebuie să se întâmple 
„altceva”. Dar în timp ce-ţi dorești asta, nu uita că tu ești baza 


majoră cea mai apropiată. 

— Ştiu, se strâmbă celălalt. Asta-i și problema. Ne simţim 
niţel cam expuși aici. Sunt înclinat să suspectez că anticiparea 
este cel puţin la fel de neplăcută pe cât ar fi respingerea unui 
atac real. 

Barak mormăi. Propria bază se găsea situată în mijlocul unui 
loc care cândva se numise „Kansas”, ceea ce însemna că între 
el și ceea ce i se întâmplase lui Shairez se întindea un ocean. Pe 
de altă parte, baza lui Fursa se afla imediat în exteriorul ruinelor 
orașului omenesc Moscova. 

Trecuseră aproape două săptămâni locale. Asta însemna mult 
timp, însă nimeni din expediţie nu izbutise să vină cu o 
explicaţie raţională pentru cele întâmplate. Însemna mult timp 
în care nervii să se încordeze, în care „anticiparea” tocmai 
menţionată de Fursa să acţioneze asupra tuturor. 

Și însemna mult timp pentru ca necunoscuţii care atacaseră 
baza lui Shairez să-și mute operaţiunile în altă zonă. 

— Poate că ai dreptate, zise el în cele din urmă, totuși nu pot 
spune că eu abia aştept să se întâmple. Ba chiar, dacă ar fi 
după mine - și nivelul glasului îi cobori m-aș retrage deja. 
Planeta asta n-a fost nimic altceva decât un uriaș ghimpe în 
talpă. Aș zice să ne evacuăm toţi soldaţii și să plecăm 
altundeva. 

Privirile celor doi comandanţi de bază se întâlniră și Barak zări 
acordul ascuns din ochii lui Fursa. Oricare cuirasat al 
Comandantului de Flotă Thikair era capabil să sterilizeze orice 
planetă. Bineînţeles dacă ar fi făcut realmente așa ceva, ar fi 
ridicat destule  sprâncene printre rasele membre ale 
Hegemoniei. Genul de anchetă pe care ar fi atras-o asupra 
Imperiului ar fi putut avea consecinţe realmente dezastruoase. 
Chiar și așa însă... 

— Cumva nu cred că soluţia aceasta particulară ar figura prea 
sus pe lista Comandantului de Flotă, rosti Fursa cu precauție. 

— Nu, și probabil că nici n-ar trebui să fie, încuviință Barak. 
Sunt însă gata să pun prinsoare că-i trece deja prin minte, și o 
știi și tu. 


— Controlul periodic, anunţă Comandantul de Brigadă 
Caranth. Raportaţi! 
— Perimetrul 1, asigurat. 


— Perimetrul 2, asigurat. 

— Perimetrul 3, asigurat. 

— Perimetrul 4, asigurat. 

Anunţurile veneau regulat și urechile lui Caranth se ciuleau 
satisfăcute la fiecare dintre ele... până ce se întrerupseră. 

— Perimetrul 5, raportează, rosti el. 

Nu-i răspunse decât tăcerea. 

— Perimetrul 5! se răsti... și atunci începură focurile de arme. 

Caranth sări de la locul său și se repezi la fanta de observaţie 
a buncărului de comandă blindat, în vreme ce personalul 
înnebunise înapoia sa. Se holbă afară, în noapte, cu corpul rigid 
de neîncredere față de furia stroboscopică de fulgerări de arme 
care zdrențuiau bezna. Nu putea zări nimic, doar focurile 
pâlpâitoare ale armelor automate... și nici senzorii nu-i arătau 
absolut nimic. Avea totuși infanteriști acolo, care trăgeau în 
ceva, iar pe când privea, unul dintre posturile de armament 
greu deschise de asemenea focul. 

— Suntem atacați! urlă cineva pe reţea. Perimetrul 3... 
suntem atacați! Ei vin prin... 

Vocea îi fu retezată, pentru ca după aceea Caranth să audă, 
oribil, alte glasuri răcnind alarmate, zbierând panicate, 
întrerupte în mijlocul unei silabe. Era de parcă un vârtej invizibil, 
de neoprit, mătura perimetrul lui și, oricât și-ar fi silit ochii, nu 
putea nici măcar să-l zărească. 

Glasurile  începură să se stângă, topindu-se într-un 
diminuendo încă și mai terifiant decât focurile de arme și 
exploziile proiectilelor de artilerie care cădeau pe niște atacatori 
invizibili. Focurile încetară. Ultimul zbieret bolborosi în tăcere și 
Caranth simţi cum inima încerca să-i îngheţe în piept. 

Se auzeau doar sunetele celor din buncăr, care încercau cu 
disperare să contacteze măcar unul dintre punctele de 
securitate ale perimetrului. 

Niciun răspuns, doar tăcere. lar apoi... 

— Ce-i asta? izbucni cineva. 

Caranth se întoarse și văzu ceva curgând din fantele 
sistemului de ventilaţie al buncărului. Nu avu nici măcar timp să 
înceapă să recunoască ce era înainte ca întunericul să se 
prăbușească peste el ca un baros. 


Comandantul de Flotă Thikair se simţea ca un bătrân de o mie 


de ani, pe când stătea în tăcerea sălii de conferinţă, blestemând 
ziua când avusese ideea strălucitoare de a folosi planeta 
aceasta și pe veșnic blestemaţii ei oameni în beneficiul 
Imperiului. 

Părea atât de simplu, gândi el aproape amorţit. Un risc 
perfect rezonabil. Pentru ca apoi totul să se desfăşoare într-o 
direcţie complet greșită, din clipa în care soldaţii noștri au 
coborât pe planetă. Și acum asta! 

Întregul personal al Comandantului de Bază Fursa dispăruse, 
lichidat într-o singură noapte. lar în mai puţin de opt ore, două 
brigăzi de infanterie și un regiment de blindate fuseseră nimicite 
la fel de complet. 

lar ei continuau să nu aibă absolut nici-o idee despre felul în 
care se întâmplase. 

Primiseră un singur raport, de la un comandant de pluton, 
care anunţase că era atacat de oameni. Oameni care ignorau 
complet focurile de armă trase în ei. Oameni care nu apăreau pe 
niciun senzor termic, pe niciun senzor de mișcare. Oameni care 
nu puteau să fie acolo. 

Poate că nu-i posibil. Sau poate că nu-i decât altă nebunie 
legată de planeta asta dementă. Indiferent însă ce ar fi, e 
suficient. E mai mult decât suficient. 

Apăsă un buton de pe comunicator. 

— Da, Comandant de Flotă? răspunse încetișor vocea lui 
Ahzmer. 

— Adu-i pe orbită, rosti Thikair sec, dar cu ton apăsat, teribil. 
Vreau ca toți soldaţii să părăsească planeta în următoarele 
douăsprezece ore. lar apoi vom lăsa cuirasatele lui Jainfar să 
folosească locul ăsta blestemat de Dainthar ca poligon de ţintă. 


Bineînţeles, lucrurile n-au mers așa simplu. 

Retragerea de urgenţă a unei forțe de asalt planetare era mai 
complicată decât asolizarea. Cel puţin trupele care trebuiau 
transportate aerian fuseseră drastic reduse, reflectă Thikair 
amar. Mai bine de jumătate din forţa sa de sol fusese distrusă. 
Oricât de mici ar fi fost pierderile lui absolute prin comparaţie cu 
cele înregistrate de oameni, rămânea o înfrângere zguduitoare 
pentru Imperiu, iar responsabilitatea îi aparţinea numai lui. 

Și-ar fi luat deja viaţa, atât doar că nici-o sinucidere onorabilă 
n-ar fi putut înlătura pata pe care o adusese pe onoarea clanului 


său. Nu, așa ceva necesita ispășirea prin execuţie oficială... și 
poate nici chiar aceea nu s-ar fi dovedit îndeajuns. 

Însă, înainte de a porni spre casă pentru a da ochii cu 
Maiestatea Sa, mai trebuie să fac un ultim lucru. 

— Suntem gata, Ahzmer? 

— Da, potrivit datelor pe care le-am primit, răspunse 
comandantul de navă. 

Ceva din glasul lui avea totuși un ton ciudat, și Thikair îl privi. 

— Adică? întrebă el nervos. 

— Adică, potrivit datelor pe care le-am primit, toate navetele 
s-au întors și au andocat, însă nici Zorii stelari, nici Spada 
imperială n-au confirmat revenirea navetelor lor. Toate celelalte 
transportoare și-au anunţat sosirea, dar nu și acestea. 

— Poftim? 

Întrebarea dintr-un singur cuvânt a lui Thikair tremura de 
furie bruscă, rece ca gheaţa. Era ca și cum toată neliniștea lui, 
toată frica, vinovăția și rușinea găsiseră în mod brusc pe 
altcineva asupra căruia să se focalizeze și-și dezgoli toţi caninii 
într-un mârâit feroce. 

— Fă-mi legătura imediat cu comandanții lor, se răsti el. Află 
ce fac, pe al Doilea lad al lui Dainthar! După aceea, fă-mi 
legătura cu Jainfar! 

— Imediat, sir! Am... 

Glasul lui Ahzmer se întrerupse și Thikair miji ochii. 

— Ahzmer? rosti el. 

— Sir, cursul... 

Thikair se întoarse către display-ul principal și fu rândul lui să 
încremenească. 

Șase dintre cele șapte cuirasate ale expediției se îndepărtau 
lent de planetă. 

— Ce fac...? începu să rostească, apoi icni când două 
cuirasate deschiseră pe neașteptate focul. 

Nu asupra planetei, ci asupra propriilor escorte! 

Nimic din galaxie n-ar fi putut rezista spectrului energetic al 
armamentului unui cuirasat. În tot cazul, nave de cercetare, 
distrugătoarele și cuirasatele nu puteau. 

În nici patruzeci și cinci de secunde toate navele de protecţie 
ale lui Thikair erau nimicite, alături de trei sferturi din 
transportoare. 

— Fă-mi legătura cu Jainfar! răcni el spre Ahzmer. Află ce... 


— Sir, nava Comandantului de Escadrilă Jainfar nu răspunde! 
se auzi glasul precipitat al ofițerului de comunicaţii. Și niciun 
cuirasat nu răspunde, de asemenea! 

— Poftim? 

Thikair se holbă la el neîncrezător, apoi alarmele începură să 
urle. Mai întâi una, apoi alta, și alta. 

Reveni iute cu privirea la display-ul principal și gheaţa îi 
fumegă prin vine, când luminile stacojii inundară consolele de 
sisteme. Ingineria dispăru, apoi Centrul de Informaţii de Luptă. 
Comanda Centrală a Focului ieși off-line, ca și Urmărirea, 
Apărarea Antiproiectile și Astronavigațţia. 

După care însăși puntea-amiral rămase fără energie. 
Iluminatul principal se stinse, lăsându-i în întuneric și Thikair 
auzi pe cineva bolborosind o rugăciune, când se aprinseră 
luminile de avarie. 

— Sir? 

Glasul lui Ahzmer era slab și Thikair îl privi. Nu-și putea regăsi 
însă propria voce. Nu putea decât să stea locului, paralizat, 
incapabil să facă faţă evenimentelor imposibile. 

După aceea, ușile blindate ale punţii de comandă se 
deschiseră, glisând, și ochii lui Thikair se holbară spre omul care 
intră pe acolo. 

Toţi ofițerii de pe punte erau înarmaţi și Thikair fu asurzit 
când o duzină de arme individuale deschiseră focul simultan. 
Zeci de gloanţe îl loviră pe intrus... fără absolut niciun efect! 

Nu, nu era chiar așa, insistă un colţișor al creierului lui 
amortit. Gloanţele trecuseră prin el, ţiuind și ricoșând din pereţii 
dinapoia sa, dar el nu păruse nici măcar să le bage în seamă. Nu 
existară nici răni, nici jeturi de sânge. Corpul părea să-i fie 
alcătuit din fum: nu oferea rezistenţă și nici nu suferea de vreo 
afecţiune. 

Omul rămase locului, privindu-i, pentru ca după aceea, pe 
neașteptate, să apară mai mulţi oameni. Patru. Numai patru... 
dar era îndeajuns. 

Mintea lui Thikair bolborosi, prea copleșită pentru a se panica 
realmente, când cei patru nou-sosiţi părură că se înceţoșează. 
Era ca și cum ar fi fost pe jumătate transformați în vapori, ce se 
revărsau cu o viteză imposibilă prin puntea de comandă. 
Curseră peste punte, cuprinzându-i pe ofiţerii săi, și auzi urlete. 
Urlete de panică pură, care crescură în intensitate când 


shongairii văzură fumul curgând în direcţia /or... și muriră în 
liniște hidoasă, presărată doar de gâlgâituri, când fură învăluiţi. 

Pentru ca apoi Thikair să fie singurul dintre shongairi care a 
rămas în picioare. 

Corpul lui insista că trebuia să se prăbușească, totuși, cumva, 
genunchii refuzau să se deblocheze. Colapsul ar fi necesitat 
mișcarea sa... dar ceva din ochii verzi ai primului om i-o 
interzicea. 

Omul cu ochii verzi înaintă pe puntea de comandă presărată 
de trupuri și se opri în faţa lui Thikair, ţinând mâinile la spate. 

— Ai de dat socoteală, Comandant de Flotă Thikair, rosti el 
încet, fără grabă... în shongairi perfectă. 

Thikair se holbă la el, fără să poată - fără să i se îngăduie - 
măcar să vorbească, iar omul zâmbi. Zâmbetul acela avea ceva 
terifiant... și în același timp ceva anormal. Dinţii, înţelese 
Thikair. Caninii omenești ridicol de mici se alungiseră, se 
ascuţiseră și în clipa aceea shongairiul pricepu exact felul în 
care, de mii și mii de ani, animalele vânate văzuseră zâmbetele 
propriei rase. 

— Vă  autointitulaţi  „prădători”, continuă omul, și buza 
superioară i se răsfrânse. Crede-mă, Comandant de Flotă, 
poporul tău nu știe nimic despre prădători. Dar va afla. 

Ceva scânci în gâtlejul lui Thikair și ochii verzi străluciră cu un 
foc intern teribil. 

— Uitasem, spuse omul. Întorsesem spatele propriului trecut. 
Chiar și după ce aţi venit pe planeta mea, chiar și după ce ați 
omorât miliarde de oameni, eu tot uitasem. Insă acum, 
mulţumită ţie, Comandant de Flotă, mi-am amintit. Mi-am 
amintit obligaţiile de onoare. Mi-am amintit responsabilităţile 
unui prinţ al Valahiei. Și mi-am amintit - oho-ho, ce bine mi-am 
amintit! — gustul răzbunării. lar asta mi se pare imposibil de 
iertat, Comandant de Flotă Thikair. Am petrecut cinci sute de 
ani învățând să uit gustul și voi mi-aţi reumplut gura cu el. 

Thikair și-ar fi vândut sufletul pentru a-și putea feri privirea de 
la ochii de smarald arzător, dar până și gestul acela îi era 
interzis. 

— Un secol întreg m-am ascuns până și de mine însumi, m- 
am ascuns sub numele fratelui meu omorât, dar acum, 
Comandant de Flotă, mi-am reluat propriul nume. Eu sunt Vlad 
Draculea - Vlad, Fiul Dracului, prinţ de Valahia - și tu ai cutezat 


să verși sângele celor aflaţi sub protecţia mea. 

Paralizia părăsi vocea lui Thikair - eliberată, era sigur de asta, 
de monstrul cu formă de om din faţa lui - și shongairiul înghiţi 
un nod dureros. 

— Ce... ce €...? izbuti să pronunţe, după care glasul eliberat 
nu-l mai ajută și Vlad surâse cu cruzime. 

— N-aș fi putut acţiona când aţi sosit, chiar dacă aș fi fost 
pregătit - și doritor - să revin la ceea ce am fost cândva, rosti el. 
Nu eram decât eu și o mână de devotați. Am fi fost prea puţini. 

Apoi mi-ai arătat însă că nu aveam realmente de ales. Când 
ţi-ai construit baza pentru a crea arma care i-ar fi nimicit pe toţi 
oamenii aflaţi în viață, mi-ai redus spectaculos opţiunile. N-aș fi 
putut permite așa ceva - și nu aveam să permit. Așa că n-am 
avut alternativă, decât să creez mai mulţi asemenea mie. Să 
creez o armată - nu atât de numeroasă pe cât sunt de obicei 
armatele, totuși o armată - care să se ocupe de voi. 

Am fost mai precaut decât în tinereţea mea... impetuoasă. 
Vampirii pe care am ales să-i fac de data aceasta au fost bărbaţi 
și femei mai buni decât fusesem eu pe când încă respiram. 
Pentru binele meu mă rog ca ei să echilibreze setea pe care ai 
redeșteptat-o în mine, însă nu te aștepta ca ei să simtă vreo 
blândeţe faţă de tine și față de rasa ta. 

Sunt toți mai tineri ca mine, cu abilități abia dobândite, totuși 
încă insuficient de puternici pentru a suporta atingerea soarelui. 
Dar aidoma mie, ei nu mai respiră de acum. Aidoma mie, au 
putut sui pe exteriorul navetelor când le-aţi readus la navele 
spaţiale... și la cuirasatele voastre. Şi aidoma mie, au utilizat 
educatoarele voastre neurale, au învăţat cum să vă controleze 
navele și cum să vă folosească tehnologia. 

Vă voi lăsa educatoarele neurale pe Pământ, pentru a le 
asigura oamenilor care respiră o educaţie completă la nivelul 
Hegemoniei. Așa cum poate ai observat, am avut foarte multă 
grijă să nu vă distrugem navele. Ce crezi că va putea realiza în 
următoarele secole o planetă de oameni, pornind de la temelia 
aceasta, chiar și după toate câte aţi făcut voi? Crezi că Consiliul 
Hegemoniei va fi încântat? 

Thikair înghiţi încă un nod, aproape înecându-se de spaimă, și 
omul își înclină capul pe un umăr. 

— Mă îndoiesc că va fi foarte încântat de tine, Comandant de 
Flotă, dar îţi promit că mânia sa nu va avea niciun efect asupra 


Imperiului vostru. La urma urmelor, un cuirasat poate steriliza o 
planetă, nu? Şi care dintre planetele Imperiului vostru ar visa, 
fie măcar pentru o clipă, că vreuna dintre navele tale de război 
ar putea reprezenta o ameninţare pentru ea? 

— Nu, izbuti Thikair să scâncească, cu ochii repezindu-se la 
harta pe care pictogramele verzi ale celorlalte cuirasate 
continuau să se îndepărteze de planetă. Nu, te rog... 

— Câţi taţi și câte mame ale noastre v-au spus vovă exact 
aceleași cuvinte când copiii le-au fost omorâţi? replică rece 
omul și Thikair icni. 

Omul se uită la el nemilos, după care își întoarse privirea. 
Strălucirea verde ucigașă îi dispăru din ochi, care părură că se 
îmblânzesc când se opriră asupra bărbatului mai înalt de alături. 

— Păstrează-mi omenia cât poţi de mult, Ștefanul meu, vorbi 
el încet în limba engleză. Reamintește-mi că m-am străduit atât 
de mult să uit. 

Cel cu piele neagră îl privi și încuviinţă din cap, după care 
ochii verzi reveniră asupra lui Thikair. 

— Cred că încă n-ai terminat cu acesta, Ștefanul meu, zise el 
și fu rândul celui înalt, mai voinic, mai întunecat și infinit mai 
puţin înfricoșător să zâmbească. 

— Nu, n-am terminat, hurui glasul lui gros. 

Thikair chiţăi ca un animal mic prins în capcană, când mâinile 
puternice și negre se întinseră către el. 

— Asta-i pentru fiicele mele, rosti Stephen Buchevsky. 


FETELE DE LA AVENGER 


Carrie Vaughn 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Urmează un episod mișcător dintr-o parte a istoriei celui de-al 
Doilea Război Mondial aproape necunoscută pentru majoritatea 
oamenilor chiar și în secolul al XXI-lea: rolul vital jucat de piloţii 
din Women Airforce Service Pilots (WASP). Care nu puteau să 
participe în lupte, dar puteau - și nu o dată! — să moară. 

Autoarea de bestselleruri Carrie Vaughn a scris o serie 
populară de romane care detaliază aventurile lui Kitty Norville, 
care este vârcolac și are o emisiune radiofonică nocturnă cu 
telefoane în direct, oferindu-le sfaturi creaturilor supranaturale. 


Dintre romanele cu Kitty fac parte Kitty and the Midnight Hour, 
Kitty Goes to Washington, Kitty Takes a Holiday și Kitty and the 
Silver Bullet. Textele scurte ale lui Vaughn au apărut în Jim 
Baen's Universe, Asimov's Science Fiction, Inside Straight, 
Realms of Fantasy, Paradox, Strange Horizons, Weird Tales, All- 
Star Zeppelin Adventure Stories și în alte publicaţii. Cele mai 
recente romane cu Kitty sunt Kitty Goes to War și Kitty's Big 
Trouble. Vaughn locuiește în Colorado. 


IUNIE 1943 


Soarele cobora peste aerodromul Avenger, când Em și alte 
vreo zece o aruncară pe Mary în Fântâna Dorinţelor, bazinul 
rotund și mare din faţa clădirii dormitoarelor recruţilor. Două 
fete o prinseră de braţe; altele două o apucară de picioare și o 
ridicară de pe pământ. Mary ţipă, luată prin surprindere, și Em 
râse - ar fi trebuit să știe ce o așteaptă, asta se întâmpla cu 
toate după ce zburau solo. În același timp însă, din propria baie 
primită cu o săptămână în urmă, își reamintea că era greu să nu 
tipi, pur și simplu de entuziasm. 

Em opri gloata femeilor care ovaţionau, timp suficient pentru 
a-i scoate lui Mary jacheta din piele - apoi merse chiar acolo, în 
spatele ei, ridicând-o peste buza din piatră a bazinului cu apă. 
Mary ţipă din nou - mai degrabă un țipăt amestecat cu un râs - 
și căzu înăuntru, săltând un val peste margine. Se ridică în 
genunchi, cu combinezonul de zbor ud atârnându-i ca un sac, și 
le împroșcă pe toate celelalte. Em fugi, ferindu-se. 

Aplauzele și râsetele muriră și Mary dădu să iasă din fântână. 

— Nu uita să-ţi iei monedele, îi spuse Em. 

— Ah, da! 

Se afundă din nou în apă, căută în jur câteva clipe, după care 
îi arătă lui Em trofeul: doi penny în palma deschisă. Mary era 
tânără, douăzeci și doi de ani, și ochii ei mari și limpezi erau cea 
mai bună dovadă. Părul castaniu îi atârna peste ochi și arăta 
udă leoarcă, dar surâdea larg. 

— Sunt fata cea mai norocoasă din lume! 

De fiecare dată când una dintre recruţii din Detașamentul de 
instruire de zbor pentru femei de la aerodromul Avenger urma 
să susţină un test sau un zbor de verificare, arunca o monedă în 
fântână, ca să-i poarte noroc. După ce zbura solo pentru prima 


oară, putea să scoată două monede dinăuntru, pentru baftă. Em 
avea încă monedele în buzunar. 

Întinse mana și Mary i-o prinse. 

— Haide, ieși de-acolo. Cred că Suze are ascunsă pe sub 
saltea o sticlă de whisky de trei sferturi cu numele tău. 

Mary scoase un strigăt de bucurie și ieși din fântână. Își 
scutură combinezonul. Jerbe de apă se revărsară din el și femeia 
chicoti iarăși. 

Braţ la braţ, porniră spre clădirea dormitoarelor, unde cineva 
pornise radioul și petrecerea începuse deja. 


DECEMBRIE 1943 


Într-o organizaţie mică, așa cum era WASP, toţi se cunoșteau 
între ei și veștile circulau repede. 

Em auzi imediat ce intră în clădirea dormitoarelor de la New 
Castle. Nu a avut timp nici măcar să-și lase geanta ori să-și 
scoată jacheta înainte ca trei fete să apară în fugă de pe hol, s-o 
înconjoare și să înceapă să turuie. Janey a prins-o de braţ, 
strâns, de parcă se îneca și încerca să iasă la suprafaţă, iar Em 
a lăsat geanta să-i cadă pe podea. 

— Ai auzit? întrebă Janey. 

Fata avea ochii înroșiţi de plâns, Tess arăta de parcă ar fi fost 
și ea gata să izbucnească în lacrimi, iar Patty era albă ca varul. 
Em a simţit cum i se ridică stomacul în gât, fiindcă știa deja ce 
aveau să-i spună. 

— Ce să aud? întrebă ea. 

Amâna inevitabilul, ca și cum, dacă ar fi putut prelungi 
momentul, vestea n-ar mai fi fost adevărată. 

— A căzut un avion, la Romulus, răspunse Patty. 

Em întrebă ceea ce se întreba întotdeauna prima dată. 

— Cine? 

— Mary Keene. 

Lumea s-a dat peste cap în secunda aia, inima a început s-o 
înțepe și tot sângele i-a coborât din cap. Nu, trebuia să fie o 
greșeală, nu Mary! Zvonurile zburau mai repede ca orice 
altceva, își dădu seama că Patty nu era atât de îngrijorată din 
cauza accidentului, ci din cauza ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Ca întotdeauna, a doua întrebare. 


— Nu știu, doar că s-a prăbușit. 

— Mary... a...? 

Janey vorbi cu glas încordat, printre lacrimi. O strânse pe Em 
încă și mai tare. 

— Of, Em! îmi pare atât de rău. Știu că eraţi prietene... îmi 
pare atât de rău! 

Dacă nu pleca imediat din locul ăla, Em ar fi trebuit să le 
strângă pe toate în braţe și să înceapă să plângă împreună cu 
ele. Trebuia să se gândească la cum să se comporte, ce să 
spună și ce să facă în continuare. Trebuia să asculte zvonurile și 
să încerce să pună cap la cap ce se petrecuse de fapt. 

Trecu pe lângă ele și ieși din cercul lor, ignorând-o pe Patty 
care-i atinse braţul, încercând s-o reţină. Işi lăsă geanta, apoi se 
gândi că ar fi trebuit s-o ia cu ea, fiindcă era plină cu rufe 
murdare. | s-a părut că cineva o strigă, dar ea nu dorea decât să 
fie singură. 

Își găsi camera, se așeză pe patul ei şi privi patul gol de lângă 
peretele din faţă. Stătuse împreună cu Mary, chiar aici, în 
camera asta, la fel cum stătuseră în Avenger. Se așeză cu fața 
în poală și se întrebă ce să facă în continuare. 


Nu era ceva care să se petreacă atât de des, încât să te 
gândești că ţi s-ar putea întâmpla ţie sau cuiva cunoscut. 
Femeile începuseră de un an să piloteze avioane militare și nu 
se înregistraseră mai mult de vreo zece accidente cu totul. Erau 
îndeajuns de puţine pentru ca Em să le cunoască pe toate, chiar 
dacă nu fusese prietenă cu toate fetele. Se întâlniseră la 
cursurile de instruire ori se salutaseră când se intersectaseră 
spre o misiune sau alta. 

lar asta se întâmplase de suficiente ori, pentru ca ele să aibă 
un sistem. 

Em ciocăni la ultima ușă a dormitoarelor, ca să strângă bani 
de la Ruth și de la Liz. Nu trebui să explice pentru ce era, când 
întinse cana. La fel a fost cu toate douăsprezece care se aflau în 
momentul acesta în bază. Em avea să ia cei o sută douăzeci de 
dolari, să-i adauge la suta trimisă de femeile din Sweetwater și 
Houston, iar cu banii aceia avea s-o ducă pe Mary înapoi la 
Dayton. Nici una dintre ele nu era oficial încadrată în armată, 
așa încât statul nu plătea funeraliile. Părea un lucru minor 
pentru care să se lamenteze, mai ales când mureau atâţia băieţi 


de peste mări și ţări. Însă Mary îşi jucase și ea rolul ei. Asta oare 
nu însemna nimic? 

— Ai aflat ce s-a-ntâmplat? o întrebă Liz. 

Toate puseseră aceeași întrebare. 

Em clătină din cap. 

— Nimic. Am sunat-o pe Nancy, dar nici ei nu i-au spus nimic. 

— Crezi c-a fost ceva rău? urmă Liz. Crezi că de-aia trec sub 
tăcere? 

— Trec sub tăcere pentru că nu le place să se gândească la 
femei care mor în avioane, răspunse ea. 

La începutul anului, doi piloţi bărbaţi îi spuseseră fără 
ocolișuri că singurele femei care aveau treabă cu avioanele erau 
cele pictate pe boturile acestora. O consideraseră o replică 
spirituală. Ea ar fi trebuit să râdă și să flirteze. Em se 
îndepărtase pur și simplu. 

Pași grăbiţi răsunară pe podeaua din lemn și, întorcându-se, o 
văzură pe Janey apărând în fugă. Panica din ochii ei o făcu pe 
Em să se întrebe dacă nu cumva se întâmplase din nou, dacă nu 
cumva altcineva se prăbușise și murise, și că ele vor trebui să 
plimbe din nou cana, atât de curând. 

Janey se opri, o prinse pe Em de braţ și spuse: 

— A sosit un avion de la Romulus, doi tipi într-un B-26. Crezi 
că ei s-ar putea să știe ce s-a-ntâmplat? 

Oricum ar fi știut mai multe decât oricare alta de aici. Poate 
chiar văzuseră ceva. 

— Până acum a vorbit cineva cu ei? întrebă Em. 

Janey scutură din cap. 

O ușă deschisă în fabrica de zvonuri. Em le surâse hotărâtă 
colegelor ei și ieși din clădire. 


Nu putea să treacă pe lângă hangare fără să se oprească și să 
se uite, să vadă care staţionau și care vuiau pe deasupra. Locul 
era un furnicar și-i iuţea de fiecare dată bătăile inimii. Clocotea 
de potenţial - ceva măreț se întâmpla aici. Luptăm într-un 
război, da, dar o facem cu adevărat. Trase adânc în piept aerul 
plin de izuri de combustibil și asfalt încins. Zeci de avioane de 
toate formele și mărimile erau înșiruite și alte o duzină decolau 
și aterizau. Ușile hangarelor erau deschise, arătând încă și mai 
multe, iar vreo sută de oameni se mișcau printre ele, lucrând 
pentru a menţine puterea și dulceaţa sunetului motoarelor. 


De data asta ea nu fusese singura care să se oprească pentru 
a privi, fiindcă un sunet nou răsuna pe deasupra, un uruit subtil, 
diferit de cele auzite de obicei aici. Bineînţeles, Em auzi motorul, 
căută cu privirea sursa sunetului și, uitându-se în sus, zări un 
avion de vânătoare ca un buldog zumzăind peste aerodrom, mai 
iute ca păcatul. Duse mâna pavăză la ochi, ferindu-i de soarele 
puternic al iernii, și văzu un P-51 Mustang - mai grațios și mai 
agil decât orice altceva de pe cer. Botul era alungit până la un 
vârf ascuţit, aerodinamic și iute ca o rachetă. Nu semăna deloc 
cu avioanele de antrenament greoaie și cu bot butucănos. De 
acord, avioanele de antrenament greoaie slujeau unui scop - 
unui pilot care învăţa îi venea mai ușor să corecteze o eroare la 
viteza de o sută cincizeci de kilometri la oră, decât la patru sute 
cincizeci de kilometri la oră. Totuși, Em nu putea să nu se 
întrebe ce simţeai când zburai cu adevărat. Cumva, într-un fel 
sau altul, ea avea să suie într-unul dintre avioanele acelea într-o 
bună zi. Avea să afle cum era să comanzi peste 1.500 de cai- 
putere. 

Dacă ar fi fost bărbat, instruirea nu i s-ar fi oprit la 
monomotoarele de antrenament pe care WASP le duceau 
înainte și înapoi de la o bază de instruire la alta, unde erau 
pilotate de bărbaţi care aveau să treacă la avioane de 
vânătoare și bombardiere, iar de acolo la linia frontului. Dacă ar 
fi fost bărbat, ar fi pilotat deja avioane mai mari, mai rapide, 
mai grele. lar după aceea ar fi trecut oceanul ca să le piloteze în 
luptă. 

Așa cum spusese Janey, un B-26 Marauder - un bombardier 
bimotor rapid și compact - era alimentat cu combustibil de doi 
mecanici. Oprise probabil pentru realimentare în drum spre altă 
destinaţie. Asta însemna că Em beneficia de o singură șansă de 
a vorbi cu piloţii. Işi continuă drumul spre centrul operaţional. 
Ușa sălii de informare era închisă, dar dinăuntru răzbăteau voci 
înăbușite. Mânată de instinct, își lipi urechea de ușă și ascultă, 
însă discuţiile erau de rutină. Bombardierul se găsea în drum 
spre Newark pentru a pleca peste ocean, iar pilotul era un 
instructor de luptă, abia revenit de pe front. 

Se așeză într-un scaun de pe coridor și așteptă. Peste o 
jumătate de oră, ușa se deschise. Cei doi bărbaţi care ieșiră 
erau piloţi tipici: jachete din piele, ochelari de soare vâărâţi în 
buzunare, uniforme kaki, păr tuns periuţă și fețe de Hollywood. 


Trese de locotenenţi pe umeri. 

Când Em a luat poziţie de drepţi, netezindu-și pantalonii și 
străduindu-se să nu-și facă griji dacă gulerul îi era închis 
regulamentar, bărbaţii au părut surprinși. Ea nu le-a dat răgaz 
să se gândească cum să reacționeze. 

— Îmi cer scuze dacă vă deranjez. Mă numesc Emily Anderson 
și fac parte din escadrila WASP de aici. Am aflat că tocmai ați 
sosit de la Romulus și aș fi dorit să vă întreb ceva. 

Cel mai înalt dintre ei porni ferm către ușă. 

— Trebuie să verific... ceva. lartă-mă! 

Scuza lui fu rapidă și nu foarte sinceră. 

Celălalt pilot arăta încă și mai tulburat și părea gata să-și 
urmeze camaradul. 

— Te rog, doar o întrebare scurtă, spuse ea detestând să pară 
că cerșește un favor. 

Mai bine ar fi flirtat... 

Se uită în ochii lui și-l văzu cum devine din ce în ce mai 
prudent, cum se încruntă încercând parcă să se apere, iar 
privirea lui serioasă o împinse în braţele disperării. Șovăi, ca și 
cum s-ar fi luptat cu sine, înainte de a ceda. 

— Cu ce te pot ajuta, domnişoară Anderson? 

Ea inspiră adânc. 

— Încerc să aflu detalii despre un accident care s-a petrecut 
acum trei zile lângă aerodromul Romulus. Era pilotat de o WASP, 
Mary Keene. Mi-a fost prietenă, iar noi - celelalte WASP și cu 
mine - vrem doar să știm ce s-a petrecut. Nimeni nu vrea să ne 
spună nimic. 

El ar fi putut să nege că ar ști ceva, să clatine din cap și să 
plece, iar Em n-ar fi fost în stare să-l oprească, și asta ar fi 
neliniștit-o și mai tare decât era. Totuși, bărbatul șovăi. Mâinile i 
se jucară cu marginea jachetei și privi spre ușă, nervos. Ştia. 

Și nu doar că știa. Era mai mult de-atât, ceva teribil despre 
care nu voia să vorbească. 

Ea insistă: 

— Ştii cum este când se-ntâmplă așa ceva și nimeni nu vrea 
să-ţi spună nimic. 

El clătină din cap și-i evită ochii. 

— N-ar trebui să-ţi spun asta... 

— De ce? Fiindcă e strict secret? Sau pentru că sunt femeie și 
crezi că nu știu cum să primesc vestea? 


Locotenentul își ţuguie buzele. Fusese pe front, poate că se 
luptase cu avioane de vânătoare inamice, totuși nu părea că ar 
fi vrut s-o înfrunte. 

— A fost o coliziune, rosti în cele din urmă. 

Em își imaginase o duzină de scenarii, de la condiţii meteo 
nefavorabile, până la defecţiuni mecanice. Era pregătită să audă 
până și că Mary comisese o eroare. In văzduh se puteau 
întâmpla un milion de chestii. Totuși... o coliziune? 

— Mi se pare lipsit de sens. Mary avea aproape șapte sute de 
ore de zbor, era prea experimentată pentru așa ceva. 

El îi aruncă privirea aceea de superioritate pe care o afișau 
atâția piloţi bărbaţi când aveau de-a face cu WASP, ca și cum ei 
i-ar fi fost imposibil să înţeleagă despre ce vorba. 

— Ti-am zis că n-ar fi trebuit să-ţi spun... 

— O coliziune cu cine? Celălalt pilot a scăpat? Ce au făcut ca 
să între unul în celălalt? Ai văzut cumva? 

— Îmi pare rău, nu cunosc detalii. 

— Nimeni nu vrea să-mi spună nici măcar ce avion pilota când 
a avut accidentul, rosti ea. 

El se apropie, conspirativ, ca și cum s-ar fi temut să fie auziţi 
de cineva. Ca și cum ar fi fost într-adevăr ceva clasificat „strict 
secret”. 

— Domnișoară Anderson, pari să fii o fată drăguță. De ce te-ai 
băgat în chestia asta? De ce vă riscaţi voi vieţile în felul ăsta? 
De ce nu staţi acasă, în siguranţă...? 

— Şi să plantez o Grădină a Victoriei, ca o fată cuminte? Să 
stau lângă aparatul de radio și s-aștept pe cineva care să-mi 
spună că totul va fi bine și că soţul meu se va-ntoarce teafăr 
acasă? N-aș putea proceda așa, locotenente. Trebuie să fac 
ceva concret. 

Argumentele împotriva femeilor-pilot aveau tendinţa de a se 
împotmoli în punctul acesta, pierzându-se în afirmaţii vagi 
despre ce se cuvenea pentru niște doamne, despre ce ar fi 
trebuit să facă fetele bine-crescute, despre faptul că femeile nu 
erau îndeajuns de puternice pentru a manevra avioanele mari, 
deși ele dovediseră contrariul în repetate rânduri. Un an întreg 
de zboruri efectuate de femei ar fi trebuit să le închidă gurile 
cârcotașilor până acum. Nu se întâmplase așa... 

Locotenentul nu spuse nimic. 

— Există cineva cu care pot vorbi? întrebă ea. 


— Uite care-i treaba - eu nu știu, colportez și eu zvonuri ca 
toată lumea. Nu te pot ajuta. Îmi pare rău. 

Plecă, retrăgându-se cu spatele spre ușă și abandonând-o pe 
Em în mijlocul coridorului pustiu. 


Toate WASP îl plăceau pe colonelul Roper, care comanda 
Grupul 2 de Transbordare de la New Castle. In alte baze, 
comandanții le primiseră cu răceală, dar el le tratase cu respect 
și obligase restul grupului să procedeze la fel. Nu le întreba 
întruna dacă puteau îndeplini o misiune, ci le încredința pur și 
simplu misiunea. 

Em se duse la el cu povestea locotenentului. 

Ușa biroului său era deschisă și bărbatul o văzu venind. Când 
ridică privirea, se încruntă puţin. Era tânăr pentru un colonel, 
poate ceva mai plinuţ decât majoritatea celor din armata 
terestră, însă curajos. Vestonul uniformei era atârnat pe 
spătarul scaunului. 

— Îmi pare rău, Anderson, n-am nici-o veste pentru tine, îi 
spuse înainte ca ea să fi rostit vreun cuvânt. 

Em își plecă ochii și se înroși la faţă. Venise aici, zilnic, 
interesându-se despre vești cu privire la moartea lui Mary. 

— Îmi pare rău, domnule colonel, răspunse și adoptă cea mai 
corectă poziţie de drepţi de care era în stare, cu spatele perfect 
vertical și braţele pe lângă corp. Tocmai am discutat cu piloţii 
avionului B-52 care a sosit de la Romulus. Ei mi-au zis că Marya 
avut o coliziune. N-au vrut să-mi spună mai multe. 

Buzele lui Roper se subţiară și fruntea i se încreţi. 

— O coliziune... Mary n-ar fi făcut așa ceva. 

— Știu. Domnule colonel, ceva nu-i în regulă. Dacă puteţi afla 
ceva... 

EI mâzgăli o însemnare pe un blocnotes. 

— Raportul despre accident ar fi trebui să fie gata de-acum. O 
să cer o copie. 

Asta însemna alte câteva zile de așteptare, însă cel puţin era 
un progres. Aveau să capete raportul și cu asta, basta! Ea, însă, 
tot dorea să stea de vorbă cu cineva. Cu cineva care văzuse 
accidentul, care o cunoscuse pe Mary. Dacă fusese o coliziune, 
atunci fusese implicat încă un pilot. Dacă ar fi putut afla cine 
anume... 

— Mulţumesc, domnule colonel, rosti ea. 


— Cu plăcere. Anderson... încearcă să te odihnești. Pari 
frântă. 

Ea nici măcar nu se gândise la oboseală. Funcţionase pe 
adrenalină. 

— Da, domnule colonel. 


Mary Keene provenea din acel gen de familie care făcea totul 
ca la carte, cu toată eticheta cuvenită. O mașină de la pompe 
funebre aștepta la gară, împreună cu tatăl lui Mary. Em îl 
recunoscu după poza de familie pe care fata o ţinea în camera 
lor. 

Îmbrăcată în uniforma albastră - fustă dreaptă, guler călcat, 
revere netede, acul și aripile insignei lustruite -, Em sări pe 
peron chiar înainte ca trenul să se fi oprit complet și se îndreptă 
către vagonul de bagaje. Așteptă din nou. Ar fi trebuit să plouă, 
însă pe cerul senin strălucea un soare hibernal cu dinţi. O vreme 
perfectă pentru zbor. Era recunoscătoare uniformei din lână, 
fiindcă un vânt rece sufla peste regiunea rurală netedă. 

Bărbaţii de la pompe funebre coborâră sicriul, în timp ce 
domnul Keene îi mulțumi pentru că venise, scuturându-i mâna 
ţinută între palmele lui și străduindu-se din răsputeri să nu 
izbucnească în lacrimi. 

— Credeam că așa o să-l primesc pe vreunul dintre băieţi. Dar 
nu pe Mary... 

Em plecă fruntea. Nimeni nu știa ce să spună despre o femeie 
care se întorcea de la război într-un sicriu. Dacă unul dintre fiii 
domnului Keene ar fi fost omorât, familia ar fi pus o stea de aur 
în fereastră, pentru a o înlocui pe cea albastră care arăta că cei 
dragi erau pe front. Familia și-ar fi putut celebra eroul de război. 
Mary n-avea să capete însă nimic din toate astea, nici măcar un 
drapel pe sicriu. 

Domnul Keene plecă în propriul automobil. Em avea să 
meargă alături de Mary la sediul firmei de pompe funebre, după 
care să comande un taxi și să găsească un hotel în care să stea, 
până la înmormântarea de a doua zi. Înainte de a pleca, unul 
dintre bărbaţii de la pompe funebre o trase deoparte. 

— Am înţeles că domnișoara Keene a murit într-un accident 
aviatic. 

— Exact. 

Bărbatul era agitat, n-o privea și-și ţinea mâinile încleștate. 


Em crezuse că indivizii ăștia știau cum să abordeze orice 
subiect. 

— Mă tem că trebuie să vă-ntreb... n-am primit nici-o 
informaţie, urmă el. În mod obișnuit, serviciile funerare se fac cu 
sicriul deschis... acum va fi posibil? 

Mary fusese ori arsă, ori atât de zdrobită, încât nu mai putea 
fi recunoscută. Mai rămăsese ceva...? Buzele lui Em se subţiară. 
Ignoră orice sentimente, rămâi focalizată, ca și cum ai pilota 
printr-un banc de ceaţă! 

— Nu, nu cred că va fi posibil, spuse ea. 

Bărbatul plecă privirea, se înclină puţin și se întoarse la 
mașină. 


În săptămâna următoare, Em consemnă treizeci de ore în 
aparate de antrenament, două AT-6 și un BT-13, zburând de la 
un capăt la celălalt al ţării. Într-o dimineaţă se trezise în 
dormitor și a trebuit întâi să se uite afară, pe fereastră, ca să-și 
aducă aminte unde se află. Era permanent atentă la alte 
avioane de antrenament și de misiune care veneau și plecau de 
pe toate bazele și se interesa întruna de persoane care fuseseră 
la Romulus cu o săptămână în urmă. Toţi știau despre accident, 
dar, cu excepţia faptului că murise o WASP, nimeni nu-l tratase 
ca pe ceva neobișnuit. La urma urmelor, erau în război. 

După ce a ajuns la New Castle cu trenul și a dus alt rând de 
BT-13 la Houston, și-a lăsat geanta în clădirea dormitoarelor și 
s-a dus la colonelul Roper. Purta combinezonul și jacheta de 
zbor și avea realmente nevoie să facă un duș. Și să mănânce. Și 
să doarmă. Dar poate că de data asta el avea vești. 

— Domnule colonel? strigă din pragul biroului său. 

El o privi încruntat și nu rosti niciun cuvânt. Când și-a dat 
seama cum arăta, Em și-a aranjat șuviţele de păr pe după 
urechi. Poate că ar fi trebuit, totuși, să fi făcut mai întâi duș. 
Încercă din nou. 

— Domnule colonel? 

— Ai avut dreptate, Anderson, rosti el în cele din urmă. Ceva 
e-n neregulă. Raportul accidentului a fost clasificat „secret”. 

Ea făcu ochii mari. 

— Dar n-are niciun sens. 

— Am ceva pentru tine. 

Îi întinse o hârtie împăturită, care semăna suspicios de mult 


cu un ordin de zbor. Zburase în ultimele trei zile. De o 
săptămână nu mai intrase în camera ei. Nu mai voia altă 
misiune; nu mai dorea ordine de zbor. Însă nu trebuie să spui 
niciodată „nu”; nu te plângi niciodată. 

Probabil că disperarea i s-a citit pe chip, fiindcă pe faţa lui 
Roper a văzut un surâs vag. 

— Am păstrat misiunea asta special pentru tine. Am un AT-11 
care trebuie să ajungă la Romulus și m-am gândit că ai fi pilotul 
cel mai nimerit s-o facă. 

Epuizarea dispăru. Ar fi putut zbura o lună, zi de zi, dacă ar fi 
fost nevoie. 

El continuă: 

— De fapt pari puţin cam obosită. Ce-ar fi să rămâi acolo 
câteva zile, după misiune? Faci o pauză... îi cunoști pe cei din 
preajma locului... 

Cu alte cuvinte, faci niște investigaţii. 

— Mulţumesc, domnule colonel, rosti cu răsuflarea întretăiată. 

— Adu-mi niște date precise, Anderson. 


Anul trecut în iunie, imediat după absolvire și înainte de a se 
transfera la New Castle, Em și Mary zburaseră împreună într-o 
misiune de antrenament de traversare a ţării, de la Sweetwater 
la Dallas. Era genul de călătorie simplă, în care Em putea să fie 
relaxată și să aprecieze cu adevărat zborul în sine. Genul de 
zbor care-i reamintea motivul pentru care făcea asta. Putea să 
se lase pe spate în scaunul îngust, să privească în sus și de jur- 
împrejur prin cupola îngustă și dreptunghiulară a carlingii, fără 
să vadă nimic altceva decât cerul albastru. Liberă ca pasărea. 

— Hei, Em, ia manșa niţel! strigase Mary peste vuietul 
motorului, când aproape că ajunseseră la aerodromul Love din 
Dallas. 

De pe locul din spate al avionului lor BT-13 Valiant, Em 
întinsese gâtul ca să se uite peste umărul lui Mary și o văzuse 
lăsând manșa și scotocind într-un buzunar al jachetei. Incă nu 
preluase comanda dublă. Valiant era un aparat de antrenament 
și putea fi pilotat atât de pe locul din faţă, cât și de pe cel din 
spate, iar instructorul din spate le luase cel puţin o dată 
comanda tuturor elevilor care stăteau în față. Avionul zbura 
perfect, așa că Em nu se alarmase deloc; avusese suficient timp 
să pună o mână fermă pe manșă. 


— Ce faci acolo? întrebase ea. 

Mary se întorsese doar atât cât Em s-o poată vedea că se 
rujează, examinându-se cu atenţie într-o oglinjoară. Căpătase 
destulă experiență în ce privește rujatul în avion, pentru ca 
vibraţiile motorului, care altminteri făceau să-ţi clănţăne dinţii în 
gură, să n-o deranjeze deloc. Em a râs atunci. 

— Cui crezi că-i pasă de rujul tău acum? 

Mary îi păruse chiar puţin ridicolă, așa cum arăta, cu casca 
din piele care-i turtea părul și cu ochelarii ridicaţi pe frunte, 
dându-și cu ruj pe buze. Așadar ăsta fusese motivul pentru care- 
și dorise să zboare cu cupola închisă într-o zi atât de frumoasă și 
de caldă. lar din cauza asta, în interiorul carlingii se făcuse 
înăbușitor de fierbinte. Ei bine, Mary voia să nu fie ciufulită la 
aterizare... 

— Trebuie să fiu pregătită. Poate că vreun ofiţer tânăr și 
chipeș de-abia așteaptă să-l bag în seamă. Of, sper s-ajungem 
acolo la timp pentru cină! Rabla asta abia se mișcă. Crezi că ne 
vor da să pilotăm ceva mai rapid? 

— Un avion adevărat, vrei să zici? o întrebase Em. 

Era o glumă veche. 

— N-aș zice chiar așa ceva. Avionul ăsta este destul de 
adevărat, dacă nu te deranjează că zbori încet. 

Em privise afară prin cupola montată exact în mijlocul 
fuzelajului. 

— Trebuie s-ajungem acolo și s-aterizăm înainte ca tu să-l poţi 
băga în seamă pe ofițerul tău tânăr și chipeș. Ştii unde suntem? 

Zburau la altitudine joasă și peste teren plat. Em căutase 
niște jaloane orientative, ceea ce nu era deloc simplu în mijlocul 
Texasului. 

— Nu te mai agita, suntem pe direcţia bună. Apleacă-te în 
stânga - vezi acolo șoseaua principală? 

Em împinsese ușor manșa și avionul se înclinase, oferindu-i o 
imagine largă dincolo de aripa ce purta steaua Armatei terestre, 
până la sol și la linia lungă a șoselei care ducea la Dallas. Mary 
părea să aibă un instinct anume pentru genul acela de 
orientare. 

— Acum înţeleg c-ai planificat totul, zisese Em. De la hangare, 
o-ntinzi direct la popota ofițerilor, așa-i? 

Mary se fandosise puțin. 

— S-ar putea să mă opresc mai întâi, să mă pieptăn. 


Em râsese și Mary se uitase înapoi spre ea, peste umăr. 

— De ce mă baţi la cap? Doar pentru că nu-s deja măritată cu 
un bărbat minunat, așa cum ești tu? 

Em își aminti că suspinase. Nu-și mai văzuse soţul de aproape 
un an. Ultima scrisoare primită de la el purtase ștampila poștei 
din Honolulu, cu trei săptămâni în urmă. El nu spusese încotro 
se îndrepta - de fapt, nici nu putea s-o facă. Tot ce știa Em era 
că se afla în mijlocul unui ocean uriaș și pilota bombardiere ale 
Marinei, care decolau de pe un portavion. Uneori regreta că era 
și ea pilot, fiindcă știa cu exactitate ce probleme ar fi putut să 
aibă Michael. În același timp, însă, era tot atât de posibil ca și el 
să se afle în zbor chiar în clipa aceea - în Pacific era mijlocul 
dimineţii -, într-o banală misiune de antrenament, într-o zi 
frumoasă, gândindu-se la ea. 

— Em? întrebase Mary și se întorsese din nou peste spătarul 
scaunului, ca să-i vadă chipul mai bine. 

— Scuză-mă. M-ai prins gândindu-mă la Michael. 

Pentru o clipă, Em a zărit limpede surâsul larg de pe buzele 
roșii al lui Mary și ochii surescitaţi. 

— Ţi-e dor de el, nu? 

— Da. 

Mary oftase. 

— Ce romantic! 

Em aproape că izbucnise din nou în râs. 

— Tu te-asculţi ce spui? Nu-i nimic romantic să te trezești în 
fiecare dimineaţă și să te întrebi dacă e viu sau mort. 

Avea doar douăzeci și patru de ani și era cam tânără ca să 
devină văduvă. Trebuia să înceteze cu gândurile astea, altfel 
începea să plângă și pe urmă trebuia s-o lase pe Mary să 
piloteze singură avionul. Scuturând din cap, își ferise privirea și 
se întorsese la cerul albastru de dincolo de cupola carlingii și la 
norii risipiţi care treceau pe lângă ei. 

— Așa e să fii îndrăgostită? Eu n-am fost niciodată 
îndrăgostită în felul ăsta. Decât, poate, de Clark Gable. 

Zâmbise larg. Em se simţi recunoscătoare pentru glumă și o 
continuase: 

— Sper că nu te-aștepţi să-l vezi pe Clark Gable pe aerodrom, 
când aterizăm. 

— Nu poţi să știi niciodată. Trăim în timpuri ciudate. El s-a- 
nrolat, știai? Şi el și Jimmy Stewart, iar Jimmy Stewart e pilot! 


— Şi poate că amândoi vor fi la Dallas, special pentru tine. 

— Speranţa moare ultima, replicase Mary sigură pe ea. Nu 
uita că am la mine cei doi penny norocoși. 

— Bun, dar dacă ei vor fi acolo, va trebui ca tu să-i inviţi la 
dans. 

— Batem palma, spusese Mary veselă, știind că nu va trebui 
niciodată să se ţină de cuvânt. 

Pentru că Clark Gable și Jimmy Stewart nu erau la Dallas. 
Însă, dacă așa ceva s-ar fi putut întâmpla cuiva, atunci cu 
siguranță Mary era aceea. 

Peste câteva minute Em se aplecase în faţă ca să asculte. Da, 
auzise bine, Mary cânta. 

— Să nu stai sub măru'-nflorit cu alta decât cu mine, cu 
mine... 

Em i se alăturase și cântaseră împreună până deasupra 
aerodromului. 


După ce opri motorul, rămase în carlingă și se uită la 
aerodromul din Romulus, în îngheţatul Michigan. Imaginile 
acelea nu încetau niciodată s-o fascineze: o sută de avioane 
argintii pe asfaltul din faţa hangarelor, o forţă uriașă care era 
pregătită și aștepta. Zumzetul motoarelor era constant; putea 
simţi zgomotul în oase. 

Acesta era ultimul loc din care decolase Mary. 

Oftă, completă fișa de aterizare a avionului, își luă geanta și 
jurnalul de bord și sări jos din carlingă. Îl întrebă pe primul 
individ pe care-l văzu, un mecanic, unde erau dormitoarele 
WASP. Privirea precaută de pe chipul lui îi spuse tot ce trebuia 
să știe despre ce credeau bărbaţii din baza asta despre WASP. 
Ea auzise zvonurile - schimbau între ele istorii despre bazele 
care le primeau cu braţele deschise și cele care nu doreau să 
aibă de-a face cu piloţi femei. Auzise povești destule și nu știa 
dacă să le creadă sau nu. Una dintre ele era că cineva ar fi pus 
zahăr în rezervorul de combustibil al avionului unei WASP, la 
Camp Davis, și că din cauza asta se prăbușise. Nu credea pentru 
că nu-și imagina cum cineva ar fi putut face așa ceva unui 
avion. Totuși, cam astea era istorioarele care circulau din gură 
în gură. 

Porni înspre clădirea dormitoarelor. După un duș, avea să 
poată privi ceva mai relaxată ziua aceea. 


După duș, îmbrăcată în cămașă și pantaloni, Em își usca 
părul, când în clădire intră un grup de femei - trei, mai precis, 
râzând, răvășite de vânt, scoţându-și jachetele de zbor și 
trecându-și degetele prin părul zbârlit. Amuţiră când o văzură, 
iar ea lăsă prosopul jos. 

— Salut! 

Una dintre ele, o blondă zveltă cu o undă jucăușă în ochi, 
genul de femeie pe care șefii o preferau în fotografiile pentru 
presă, înaintă cu mâna întinsă. 

— Salut! Tu trebuie să fii puștoaica nouă despre care vorbeau 
în operativ. Eu sunt Lillian Greshing. 

— Em Anderson, replică ea scuturându-i mâna. Sunt numai în 
trecere. Sper că nu se supără nimeni c-am folosit un prosop de 
pe raft. N-am văzut niciun nume sau etichete... 

— Bineînţeles că nu, de-aia sunt acolo. Auzi, după ce ne 
spălăm, mergem să cinăm în oraș. Nu vrei să vii și tu? Mai 
facem schimb de bârfe... 

Zâmbetul lui Em din politicos deveni cald, simțindu-se din nou 
printre prietene. 

— Sună grozav. 


Cele patru femei găsiră o masă în colţul unui băruleţ destul de 
aproape de bază. „Runaway” nu era nimic spectaculos; avea 
într-un colţ un brad de Crăciun decorat cu staniol și becuri 
simple, un bar destul de bun și un tonomat care cânta swing. 
Specialitatea casei pentru cină era pui la rotisor, cartofi piure și 
o sticlă de bere, ca să alunece mai ușor. 

— De ce transferă WASP la Camp Davis? întrebă Betsy, o 
femeie înaltă, cu față îngustă și surâs nervos, când Em le spuse 
ultimul zvon. 

— Habar n-am, răspunse ea. Nimeni nu suflă o vorbă. Dar 
Davis este o școală de tunari. 

Alte murmure speculative circulară în jurul mesei. 

— Remorcare de ţinte. Care pune pariu? spuse Lillian. 

— Mulţumesc foarte mult, dar eu rămân la meseria pe care o 
am, se înfioră Betsy. 

Em simţi cum surâsul ei se stinge și devine evaziv. 

— Eu nu. Să mă târăsc pe lângă instructori lenți? Suntem mai 
bune decât asta. 

— Vrei să pilotezi avioane în timp ce un boboc sașiu trage-n 


tine? 

— Nu, spuse Em. Eu vreau să trec la avioane de vânătoare. 

— Asta n-o să se-ntâmple niciodată, scutură Lillian din cap ca 
să-și sublinieze cuvintele. Moșii ca Burnett n-o vor îngădui 
niciodată. 

— Burnett? 

— Colonelul care conduce minunăţia de-aici. 

Făcu un gest în direcţia aerodromului. Fumul veni după mâna 
ei, îngroșând pâcla din aer. 

— Cum e tipul? întrebă Em. 

Faptul că toate îi răspunseră prin căutături piezișe și ochi 
ridicați spre tavan îi spuse destule. Romulus era o bază 
neprimitoare. 

— O s-ajungem și-acolo, insistă ea. Nancy Love are deja cinci 
fete în tranziţie la Palm Springs. Toate fabricile lucrează în 
schimburi prelungite, construind bombardiere și avioane de 
vânătoare, iar Comandamentul Aviației n-are destui piloţi ca să 
le ducă pe aerodromuri. Indiferent dacă le place sau nu, vor 
trebui să ne lase să le pilotăm. 

Betsy clătină și ea din cap. 

— Avioanele alea sunt prea periculoase. 

Mary a murit într-un avion de instrucţie, a vrut Em să spună. 

— Dar o putem face. Suntem capabile. 

— Burnett va spune că nu suntem destul de puternice, rosti 
Lillian cu o intonaţie sarcastică. Că n-am putea ridica de pe sol 
nici măcar un Mustang. 

— Mănâncă știţi-voi-ce cu polonicul, spuse Em. Abia astept să 
pun mâna pe unul. 

Zâmbind vag, Betsy se uită în paharul cu bere. 

— Nu știu cum i-aș putea povesti soțului meu cum stă treaba 
cu avioanele de vânătoare. Abia dacă-i de acord cu faptul că 
pilotez... 

— Atunci nu-i spune, replică Lillian. 

Îi răspunseră chicoteli șocate. Molly, o blondă cu ochi rotunzi 
și părul strâns în codiţă, interveni: 

— N-o asculta, are trei prieteni diferiţi pe trei aerodromuri 
diferite. Nu-nţelege care-i treaba cu soţii. 

Alte chicoteli. Em zâmbi. 

— El nu-i în ţară, Betsy? 

— E-n Anglia. Este medic. 


Se vedea pe faţa ei cât de mândră era. 

— Văd că porţi inel, Em, spuse Molly și-i arătă verigheta de pe 
deget. Eşti măritată sau îl porţi ca să-i ţii pe piloţi la depărtare? 
— Soţul meu e-n Marină, zise Em. Pe un portavion în Pacific. 

După câteva clipe de șovăială, dar evident plină de simpatie, 
Lillian urmă: 

— El ce părere are că tu pilotezi? 

Em zâmbi larg: 

— Ne-am cunoscut pe când luam amândoi lecţii de pilotaj, 
înainte de război. N-are argumente împotrivă. In plus, trebuie să 
fac și eu ceva ca să-mi ţină mintea ocupată. 

Lillian ridică sticla. 

— Pentru sfârșitul războiului! 

Celelalte își ridicară paharele și toastară din inimă. 

Pauza aceea îi oferi lui Em deschiderea dorită - momentul 
potrivit să se intereseze despre subiectul delicat pentru care 
venise aici. 

— Voi ce știți despre accidentul lui Mary Keene de săptămâna 
trecută? 

Niciuna n-o privi în ochi. Betsy își mușcă buza care-i tremura 
și lăcrimă, iar Molly răsuci paharul în mână. Maxilarul lui Lillian 
se încordă, cu o grimasă. Îşi stinse ţigara în scrumieră cu 
destulă forță cât să distrugă de tot chiștocul. 

— S-a-ntâmplat la optzeci de kilometri depărtare, spuse apoi 
cu glas potolit. Nimeni n-a văzut nimic, noi am aflat doar când a 
plecat mașina de pompieri. Ştim că a plecat un grup de șapte 
avioane - toate BT-13 -, iar peste o oră s-au întors doar șase și 
nimeni n-a vrut să ne spună nimic. Numai că Mary murise... O 
cunoșteai? 

— Am fost în aceeași clasă la Avenger, spuse Em. Am fost 
prietene. 

— Îmi pare rău, zise Lillian. A stat aici numai două zile, dar 
toți am plăcut-o. 

Molly îi întinse lui Betsy o batistă și ea își tamponă ochii. 

— Mi s-a spus că raportul despre accident a fost clasificat 
„secret”, iar asta-i lipsit de sens. Niște tipi care au fost pe la noi 
săptămâna trecută mi-au spus c-a fost o coliziune. 

Lillian se aplecă mai aproape de ea și vorbi încet, de parcă ar 
fi fost o conspirație: 

— Asta am auzit și noi, iar un avion s-a-ntors cu o roată ruptă, 


dar Burnett a interzis atât de repede orice discuţii, încât ne-a 
blocat. A completat toate hârțoagele și n-a vrut să răspundă la 
nici-o întrebare. Nu știm nici măcar cine a mai zburat în ziua aia. 

— Nu se poate să procedeze așa, spuse Em. Nu puteţi încerca 
să vorbiţi cu el? Să insistațţi... 

— Nu-l știi pe Burnett, zise Lillian. Tipu-i un zid de beton. 

— Atunci să treceţi peste capul lui. 

— Şi să fim consemnate la sol? Să fim date afară? Cu asta ne- 
a ameninţat dacă trecem peste capul lui, spuse Lillian, iar Em n- 
a putut s-o contrazică. 

În același timp însă ea nu făcea parte din escadrila colonelului 
și Burnett n-o putea intimida cu nimic. Putea să pună orice 
întrebare voia. 

În bar intră alt grup de la aerodrom, piloţi în jachete de piele 
cu aripile de argint prinse la rever. Divizia de Transbordare, 
potrivit însemnelor. Nu foarte diferite de fete, care purtau 
pantaloni și bluze, cu jachetele atârnând pe spătarele scaunelor 
- un grup strâns în jurul unei mese, care comanda bere și 
bârfea, vorbind despre pilotaj și război. 

La scurt timp după sosire, doi dintre ei merseră la tonomat și-l 
alimentară cu monede. Se auzi o melodie de dans - ceva 
îndeajuns de ritmat cât să te facă să vrei să sari de pe scaun: 
Glenn Miller, „Little Brown Jug”. Lillian dădu ochii peste cap și 
Molly își ascunse zâmbetul înapoia palmei; toate știau ce va 
urma. 

Bineînţeles, piloţii se apropiară de masa lor. Em avu grijă să 
întindă cât mai la vedere mâna cu verigheta, deși asta nu avea 
niciun efect asupra unora. Doar un dans, spuneau ei. Ea însă nu 
voia să danseze, pentru că ar fi făcut-o să se gândească la 
Michael. 

Lillian se lăsă pe spate în scaun, cu bărbia ridicată și umerii 
drepţi și-i privi drept în ochi. Celelalte se uitară ca la un 
spectacol. 

Piloții nu arătau rău deloc, puţin trecuţi de treizeci de ani. 
Uniforme ușor mototolite și zâmbete frumoase. 

— Dorește vreuna dintre doamne să danseze? 

Femeile schimbară priviri - avea să zică „da” vreuna dintre 
ele? 

Cu sprâncenele arcuite și cârlionţii blonzi coborându-i peste 
urechi cu atâta măiestrie, încât păreau fixaţi acolo, Lillian 


răspunse: 

— Ce vă face să credeţi, băieţi, că aţi putea ţine pasul cu 
oricare dintre noi? 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul, apoi îi surâseră lui 
Lillian. Mănusșa fusese ridicată. 

— În tot cazul, am vrea să-ncercăm... 

Nimeni nu schiță vreo mișcare să se ridice, iar Lillian preluă 
din nou iniţiativa... dezamăgindu-i pe piloţi. 

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar fetele și cu mine am 
petrecut toată ziua rulând AT-6 reparate și suntem frânte. Abia 
așteptam o seară frumoasă și liniștită. 

Pilotul aflat în spatele tovarășului său pufni ceva ce putea să 
însemne: „Femei-pilot!”. 

Cel din faţă păru ușor descurajat. 

— Atunci, poate ne lăsaţi să ne tragem niște scaune și să vă 
facem cinste cu un rând? 

Cuvintele fermecate, la momentul potrivit. Lillian se ridică și 
făcu loc la masă. 

— N-avem nimic împotrivă în privinţa asta. 

Alt rând de beri sosi peste câteva momente. 

Bărbaţii erau destul de drăguţi, piloţi din Divizia de 
Transbordare care aduceau bombardiere și avioane de 
vânătoare de la fabrici. Em puse întrebări - câte avioane, ce 
modele, unde mergeau, cum era? — și devoră răspunsurile. Ei 
păreau destul de încântați s-o mulţumească, chiar dacă vorbele 
lor sunau mai degrabă condescendent - ce interesant, nu-i așa? 
— o fată care vrea să piloteze avioane rapide. 

Atitudinea era destul de ușor de ignorat. Toate WASP aveau 
povești despre cum fuseseră aburite de piloţi din baruri care se 
lăudau cu pilotarea de avioane de mare viteză și sfârșeau cu 
fraza: „Mâine plec spre Europa, dulceaţă”, pentru ca a doua zi 
să vadă expresia de șoc de pe chipul tipilor, când se trezeau cu 
ele la hangare suind în carlinga propriilor avioane. Povestea era 
amuzantă de fiecare dată. 

Lillian se aplecă spre Jim, cel care intrase cu ele în vorbă, și-l 
întrebă: 

— Nu vor să vină și amicii voștri? Am putea face o adevărată 
petrecere. 

Doi piloţi li se alăturaseră deja, însă câţiva rămăseseră la 
cealaltă masă, vorbind încetișor și sorbind din bere. Nu le 


acordau prea multă atenţie, cu excepţia unuia cu față rotofeie și 
păr pieptănat pe spate, care-și păstra jacheta pe el, deși 
atmosfera se încălzise serios în bar. 

Rânjind, Jim se aplecă în faţă și cobori glasul: 

— Cred că-i cam intimidaţi pe unii băieţi. 

Em zâmbi și-și cobori ochii, pe când celelalte chicotiră. 

Lillian se alintă: 

— Acum nu zburăm, așa că nu-nţeleg de ce ar trebui să fie 
intimidaţi. N-o să intrăm în coliziune cu ei. 

Em își feri privirea la auzul acelor cuvinte. E doar o glumă, își 
spuse ea. 

Jim întoarse capul spre pilotul posac. 

— Frank era să iasă din bar, când v-a văzut aici. 

— De ce? S-a temut de niște biete fete ca noi? spuse Lillian și 
celelalte râseră. 

Frank, pilotul cu aspect morocănos de la cealaltă masă, a 
părut că se afundă și mai mult în jacheta lui. 

Jim strânse din umeri. 

— El are de pierdut, nu? 

Em a fost de acord. Dacă cineva nu le înghiţea pe femeile- 
pilot era problema lui, nu a ei. 


Em trebuia să încerce să descopere misterul pe alte căi. 
Raportul accidentului nu era accesibil, așa că se afundă în 
jurnalele de zbor ca să vadă cine mai decolase în ziua aceea. 
Cine se mai ridicase în văzduh odată cu Mary. 

În ziua următoare, pe la ora prânzului, când era mai puţin 
probabil să se întâlnească acolo cu cineva, merse la centrul 
operativ, o clădire mare și paralelipipedică din prefabricate, 
aflată lângă hangare. Momentul se dovedi bine ales - înăuntru 
nu era decât o secretară în haine civile. Em ţinea în mână 
jurnalul ei de zbor, care să-i confere un aspect mai oficial decât 
în realitate, și pretextă că era nouă în bază, trebuia să-și 
înregistreze următoarea cursă și nu știa unde s-o facă. 
Secretara o îndrumă spre o cameră adiacentă. Acolo Em găsi 
interiorul familiar: hărţi prinse pe perete, table negre cu 
instrucţiuni scrise cu cretă, diagrame cu avioane și grafice de 
zbor și un perete plin de fișete. 

Toţi piloţii care decolau de pe aerodrom trebuiau să 
completeze un plan de zbor, care era ţinut în centrul operativ. 


Planurile de zbor, și al lui Mary, și ale tuturor celor care 
zburaseră în ziua accidentului și care ar fi putut intra în coliziune 
cu ea, trebuiau să se afle aici. Em frecă între ei cei doi penny 
Norocoși și se apucă de treabă. 

Norocul o ajută: dosarele erau numerotate pe zile și puse în 
ordine. Căutând prin ele, îl găsi pe cel din ziua respectivă, îl 
scoase și-l duse la o masă goală de lângă perete, unde începu 
să-l studieze, reconstruind în minte succesiunea zborurilor. 

Mary făcuse parte dintr-un grup care transborda șapte BT-13 
Valiant de la Romulus la Dallas. Iniţial nu fusese în acel grup; 
rămăsese la Romulus peste noapte, după ce adusese acolo alt 
BT-13. Însă aveau un avion suplimentar și, ca orice altă WASP, 
Mary ar fi pilotat în orice misiune i s-ar fi încredinţat. Acelea 
erau datele seci. Acela era punctul de plecare. La mai puţin de o 
oră după decolare, Mary se prăbușise. O coliziune - ceea ce 
însemna că se ciocnise cu alt avion din grup. 

WASP nu erau autorizate pentru zborul în formaţie apropiată. 
Când zburau, totuși, în grup, o făceau cu suficientă distanţă 
între avioane pentru a preveni accidentele - minimum o sută 
cincizeci de metri. Mary era singura WASP din grup, dar piloţii ar 
fi trebuit să urmeze aceeași procedură și să menţină o distanţă 
sigură. Simpla menționare „coliziune” nu spunea toată 
povestea, fiindcă doar un singur avion lovise solul și doar un 
singur pilot murise. 

Accidentul avusese martori oculari: ceilalți șase piloți din 
grup, care zburaseră alături de Mary. Em începu să scrie numele 
și numerele de identificare ale avioanelor care zburaseră. 

— Ce faci aici? 

Surprinsă, Em tresări și ridică ochii, văzând în prag un bărbat 
deșirat, trecut de patruzeci de ani, cu uniformă scrobită și 
perfectă, cu pumnii încleștaţi, care o fulgera cu privirea. Pe 
umeri avea vulturi de argint. Trebuia să fie colonelul Burnett. În 
mod reflex, mototoli foaia cu notițe și o vâri în buzunar. 
Mișcarea fusese prea evidentă ca s-o poată ascunde. Adunându- 
și gândurile, se ridică în picioare, într-o ţinută de drepţi cât mai 
corectă... însă o parte a minţit ei era preocupată de cei șase 
piloţi. 

Petrecuse destul timp în aviația Armatei terestre ca să știe 
cum operau bărbaţii ca Burnett. Metodele lor erau intimidarea și 
frica. Aveau opinii ferme și nu doreau să audă argumentări. Ea 


trebuia, pur și simplu, să nu îngăduie să se lase înspăimântată. 

— Completam un plan de zbor, domnule colonel. 

Păstră minciuna simplă și scurtă, pentru ca Burnett să nu aibă 
multe capete de acuzare împotriva ei. 

— Nu mi se pare, rosti el privind hârtiile întinse pe masă. 

Erau în impas. Ea nu terminase și voia să vadă și ultimele trei 
nume. Burnett nu părea că ar fi avut vreo intenţie să plece. 

— Ba da, spuse ea la cacealma. BT-13 spre Dallas. 

Ultimul plan de zbor al lui Mary; poate că acolo exagerase. 

— Poţi să-mi arăţi ce ai în buzunarul acela? 

— O listă de cumpărături pentru băcănie, domnule colonel, 
replică ea fără să tresară. 

El se apropie un pas și Em a trebuit să facă un efort serios ca 
să rămână pe loc. 

— Alea sunt documente de săptămâna trecută, arătă Burnett 
planurile pe care le examinase ea. 

— Da, domnule colonel. 

El se înroși la față și Em se gândi că s-ar putea să înceapă să 
răcnească la ea, în stilul sergenţilor de instrucţie. 

— Cine te-a autorizat să le examinezi? 

Cineva trebuia să vorbească. Cineva trebuia să afle adevărul. 
Asta îi îngădui să-l înfrunte, cu bărbia sus. 

— Domnule colonel, consider că ancheta acelui accident s-a 
încheiat prematur, că nu toate informaţiile au fost aduse la 
lumină. 

— Raportul respectiv a fost clasat. Nu mai este nimic de spus. 
Te rog să pleci de-aici, duduie. 

Acum reușise s-o înfurie. Probabil că se aștepta să tremure și 
să se supună - probabil că răcnise la toate femeile, tocmai 
pentru se aștepta să tremure și să se supună. Em făcu un pas 
înainte, simțind cum începe să se înroșească la față și cum îi 
răbufnește propriul temperament. 

— De ce a fost raportul îngropat? Vreau să știu ce s-a- 
ntâmplat de fapt? 

— Nu trebuie să-ți explic nimic. Eşti o civilă. Nu ești decât o 
civilă. 

— Ce ar fi de explicat, domnule colonel? 

— Dacă nu părăsești imediat sala, o să te arestez pentru 
spionaj. Să nu crezi că armata nu va-mpușca o femeie pentru 
trădare! 


Em se așteptase la o sumedenie de ameninţări - să i se 
interzică să mai decoleze, să fie dată afară din WASP, exact cum 
spusese Lillian. Dar să fie împușcată pentru trădare? Ce dracu'- 
ncerca Burnett să ascundă? 

Rămase fără cuvinte și fără pic de energie de luptă. Părăsi 
sala cu jurnalul ei, exact așa cum îi spusese Burnett, cu capul 
plecat, neputând să-l privească în ochi. Cu toate că, de fapt, ar fi 
vrut să-l scuipe. Cu coada ochiului i se păru că-l vede rânjind, ca 
și cum obținuse o victorie asupra ei. Intimidase o femeie și i se 
părea că asta îl face un tip dur. Până când părăsi clădirea, ochii 
lui Em se umplură de lacrimi. Și le șterse cu un gest furios. 

După ce se îndepărtă suficient de centrul operativ, se opri să- 
și tragă răsuflarea. Încrucișă braţele și așteptă să se calmeze. 
Ridică ochii spre cer și privi norii. Era o zi mohorâtă, cu plafonul 
coborât și vânt mușcător care mirosea a ninsoare. O vreme 
îngrozitoare pentru zbor. Ea, însă, ar fi decolat instantaneu, în 
orice rablă de antrenament ar fi fost disponibilă, numai ca să 
plece de aici. 


O lecţie pe care o deprindeai devreme: împrietenește-te cu 
personalul de sol. Când unele dintre avioanele pe care le pilotau 
cunoscuseră vremuri mai bune și necesitau multă atenţie ca să 
poată continua să zboare, soluţia era să-i lingușești pe mecanici, 
nu să te lamentezi. Chiar dacă epava avionului lui Mary mai 
exista - probabil că între timp fusese dezasamblată pentru 
aluminiu și părţi componente -, pe Em n-ar fi ajutat-o prea mult 
fără să vadă și locul prăbușirii. Trebuia să stea de vorbă cu cei 
care făcuseră parte din echipa de recuperare. 

Lillian îi spusese că Valiantul lui Mary fusese recuperat de 
echipa sergentului Bill Jacobs. El știa probabil o mulţime de 
lucruri care nu ajunseseră în rapoarte, poate știa chiar ce se 
petrecuse. Dacă ar fi putut să se dea bine pe lângă el... Se rujă 
din nou, își aranjă părul și atinse bănuţii norocoși. 

În drum spre hangar încercă să-și alunge proasta dispoziţie, 
să înlăture mânia ca să fie într-o stare în care putea câștiga 
bunăvoință. Auzi, mi-ai putea spune ceva despre avionașu' ăla 
de-a căzut săptămâna trecută? Nu era foarte pricepută să se 
bage pe sub pielea oamenilor, în niciun caz așa pricepută cum 
era Lillian. Sau cum fusese Mary. 

Ușa principală a hangarului era larg deschisă, ca să între 


lumina după-amiezii. Se opri în prag un moment, cât să să se 
obișnuiască puţin cu penumbra. Înăuntru se afla un B-24, cu 
două dintre cele patru motoare demontate și pe jumătate 
desfăcute. Cei doi bărbaţi care lucrau la ele schimbau din când 
în când câte un cuvânt, cerând o sculă sau un sfat. Dintr-un 
aparat de radio se auzea Duke Ellington. 

Hangarul degaja un sentiment ciudat de intimitate, cu 
atmosfera de vaselină și muncă susţinută, cu muzica veselă și 
pălăvrăgeala prietenoasă a mecanicilor. Ar fi putut fi orice 
atelier de reparaţii al unui aeroport obișnuit, dacă n-ar fi 
meșterit la un bombardier. 

Em privi în jur după cineva care putea fi şeful - Jacobs. În 
colţul din spate zări ușa unui birou și porni într-acolo. Înăuntru 
găsi ceea ce probabil căuta: o masă largă, ticsită cu hârtii și 
clipboarduri. Putea să pună prinsoare că erau cereri de 
aprovizionare, înregistrări de reparaţii, inventare și altele de 
același fel. Poate chiar și un ordin de reparaţie pentru un BT-13 
avariat în urma unei coliziuni săptămâna trecută? 

Era pe punctul să-și vâre nasul prin documente, când un 
bărbat rosti: 

— Te pot ajuta cu ceva, domnişoară? În ușă stătea un tip în 
salopetă militară și cu șapcă. Făcând uz de tot farmecul ei, Em 
se îndreptă și surâse. Probabil că avea o siluetă interesantă în 
pantaloni și jachetă, pentru că el se intimidă puţin. Îi privi 
insigna de pe rever, ecusoanele de pe jachetă, și-și dădu seama 
dacă nu cine era, măcar ce era... 

— Sergent Jacobs? zâmbi ea. 

— Da, doamnă. 

Surâse și mai fermecător. 

— Sunt Emily Anderson și am venit de la New Castle. Făcu un 
gest vag, arătând ceva peste umăr: mi s-a spus că m-ai putea 
ajuta. 

El se relaxă, gândindu-se că poate avea să-i ceară doar puţină 
vaselină pentru că-i scârțâia cupola carlingii. 

— Accidentul de săptămâna trecută, continuă Em. Cel în care 
a murit o WASP. Mi-ai putea spune ce s-a-ntâmplat? 

Zâmbetul i-a încremenit brusc; politeţea era doar o mască. 

Jacobs trecu pe lângă ea încercând să-i blocheze accesul 
vizual la biroul cu documente vitale. Începu să sorteze hârtiile, 
dar făcea mișcări mecanice. 


— Nu știu nimic despre asta. 

— Dumneata ai recuperat avionul. Ai văzut locul acelui 
accident. 

— Era un morman de fiare. N-aș putea să spun ce s-a- 
ntâmplat. 

— Dar celălalt avion? Cât de rău a fost avariat? 

El o privi. 

— De unde știi c-a mai fost un avion? 

— Am auzit c-a fost o coliziune. Cine pilota celălalt avion? 
Măcar asta îmi poţi spune? 

— Nu te pot ajuta, îmi pare rău. 

Scutură din cap ca și cum ar fi vrut să alunge din zbor o 
muscă enervantă. 

— Sergent Jacobs, Mary Keene a fost prietena mea. 

Când bărbatul o privi din nou, ochii îi erau obosiţi și-n ei i se 
citea compătimirea. 

— Doamnă, te rog! Uită ce s-a-ntâmplat. Răscolirea n-o să 
rezolve nimic. 

— Trebuie să știu ce s-a petrecut de fapt. 

— Avionul s-a prăbușit, da? Pur și simplu s-a prăbușit. Așa 
ceva se-ntâmplă adesea - nu-mi face plăcere s-o spun, dar asta- 
i realitatea. 

Em clătină din cap. 

— Mary era un pilot bun. Ceva trebuie să se fi întâmplat. 

Jacobs își feri ochii. 

— A oprit motorul. 

— Poftim? 

— Pierduse o parte din aripă - era imposibil să se mai salveze. 
Dar înainte de a lovi solul, a avut timp să oprească motorul ca 
să nu ia foc. Ca avionul să nu ardă. Ştia ce se va întâmpla șia 
oprit motorul. 

Mary, în carlingă, lipsită de orice posibilitate de control al 
aparatului după ce fusese lovită, întinzându-se calm să oprească 
motorul, știind întruna că poate n-avea să supravieţuiască... 

— Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? zise Em. 

— Nu. Imi pare rău, doamnă. Dar ai dreptate. A fost un pilot 
bun. 

— Atunci de ce nu vrei...? 

Un strigăt panicat din hangar le distrase atenţia. 

— Hei, hei, prinde chestia-aia, o să cadă... 


Urmă apoi bubuitul rău prevestitor de metal care lovește 
betonul. Jacobs se repezi afară din birou, ca să vadă ce se 
întâmplase. 

Em nu era deloc mândră de ea; cât timp bărbatul a avut 
treabă, ea a răsfoit teancul de documente. 

Faptul că Mary se prăbușise cu avionul și murise devenea mai 
puţin important pentru ea decât felul în care se comportau toţi 
când venea vorba de accident. Toţi deveneau brusc neliniștiţi. 
Toţi băteau în retragere. Ca un pilot care remorchează ţinte 
pentru antrenamentul tunarilor și se întreabă dacă bobocii n-o 
să-l lovească pe el din greșeală. Era limpede că toţi oamenii 
ăștia, care știau ce se petrecuse, nu voiau să vorbească, îi 
deranja că ea le punea întrebări și se străduiau din răsputeri să-l 
mușamalizeze. Ce ascundeau toţi? Sau ce protejau? 

Ea avea un răspuns oarecum logic: pilotul. Il protejau pe 
celălalt pilot care supravieţuise coliziunii. 

Răsfoi ordinele de reparaţii. Avionul lui Mary se prăbușise... 
dar nu și celălalt aparat. Numai că trebuie să fi fost și el avariat, 
iar pentru reparaţii trebuia să existe acte. Privi datele, căutând 
data aceea. O găsi și găsi ordinul de reparaţii pentru un BT-13 
avariat. Scoase iute lista de nume pe care o luase din planurile 
de zbor. Copiase doar jumătate dintre ele înainte să fie 
întreruptă de Burnett. Avea cincizeci la sută șanse să descopere 
unul dintre numele alea pe ordinul de reparaţii. Cap sau pajură? 

Și-l descoperi. Când compară numerele de identificare cu cele 
de pe ordinul de reparaţii, găsi potrivirea pe care o căuta: Frank 
Milliken. Numele celuilalt pilot era Frank Milliken. 

leși din birou în hangar. Jacobs era lângă aripa lui B-24 și 
zbiera la bărbaţii care se pare că în timp ce-o demontaseră au 
scăpat-o din mâini. Era posibil s-o fi urmărit cu o privire 
suspicioasă până a ieșit din clădire, dar acum era prea târziu. 
Ce-i mai putea face?! Em privi ţintă înainte ca să nu-i lase nici-o 
șansă s-o oprească. 


— Îl cunoşti pe Frank Milliken? o întrebă pe Lillian când reveni 
la dormitoare. 

— După nume. Face parte din Grupul de Transbordare 3... a 
fost în grupul de clovni al lui Jim de-aseară. 

Em se strădui să-și amintească numele pe care le auzise și să 
le asocieze cu chipurile, bărbaţii care vorbiseră cu ele. 


— Nu-mi amintesc niciun Frank, spuse ea. 

— Era tipul morocănos care a rămas la masa cealaltă. 

Aha... 

— Ştii ceva despre el? 

— Nu tocmai. Ţi se cam amestecă-n minte când toţi flirtează 
cu tine în același timp, zâmbi Lillian. Ce-i cu el? 

— Cred că el a pilotat avionul care s-a ciocnit de-al lui Mary 
săptămâna trecută. 

— Poftim? făcu ea și se încruntă, apoi înclină capul de parcă 
nu auzise bine. 

— Am un plan de zbor și un număr de identificare a avionului 
pe un ordin de reparaţii, care spune că el a fost pilotul. 

Cu maxilarele încleștate și cu privirea tulburată, Lillian arăta 
și mai tânără. Întrebă nedumerită. 

— Și acum ce facem? 

— Eu vreau doar să aflu ce s-a-ntâmplat, spuse Em. 

Nu voia decât să stea între patru ochi cu bărbatul ăla, să-l 
facă să-i povestească totul, să-i explice cine zburase în 
apropierea cui, dacă fusese un accident, condiţiile meteo, o 
rafală de vânt, eroare de pilotaj... orice. Nu voia decât să știe. 

— Ești sigură? întrebă Lillian. Există un motiv pentru care 
totul este înăbușit. N-are cum să fie ceva bun. Sigur că da, nimic 
n-o să-ndrepte lucrurile, dar... înţelegi ce vreau să spun? Em, 
dacă... dacă a fost vina lui Mary? Ești pregătită s-auzi asta? Ești 
pregătită s-auzi c-a fost un accident stupid și că Burnett acoperă 
totul doar pentru ca dosarul lui să fie impecabil? 

Em înţelese ce spunea Lillian - nu conta cât de multe istorii 
născoceai, fiindcă adevărul putea fi întotdeauna și mai rău. 
Dacă ceva - Doamne ferește! — i se întâmpla vreodată lui 
Michael, ar fi vrut ea cu adevărat să afle ce anume îl omorâse? 
Ar fi vrut cu adevărat să vizualizeze imaginea aceea? 

N-ar fi fost mai bine să abandoneze cazul lui Mary? 

Își simţi zâmbetul firav și îndurerat. 

— Lillian, noi trebuie să avem grijă una de cealaltă. Nimeni 
altul n-o face și nu va exista nimeni altul care să vorbească în 
numele nostru. Trebuie să aflu. 

Lillian se îndreptă și atitudinea ei îi spulberă confuzia. 

— Bine, atunci. Haide să bem ceva! 


Em și Lillian se instalară la aceeași masă din „Runaway”, dar 


în seara aceea nu comandară cina. Em își simţea stomacul în 
gât și nu se putea gândi la mâncare. Și ea, și Lillian au băut apă 
minerală și au așteptat. 

— Şi dacă nu apar? întrebă Em. 

— Vor veni, răspunse Lillian. Când sunt în bază, vin aici în 
fiecare seară. Nu-ţi face griji. 

Pe când așteptau, sosiră și alte fete care li se alăturară și 
toate aveau expresii sobre, încruntate, tăcute. Em nu știa cum, 
dar zvonul se răspândise. 

— Este adevărat? întrebă Betsy, așezându-se în faţa ei. Ai 
aflat ce i s-a întâmplat lui Mary? 

— Asta va trebui să vedem, răspunse ea fără să-și desprindă 
ochii de la ușă, așteptând. 

Imediat ce-au intrat și le-au găsit pe femei urmărindu-i cu 
atenţie, bărbaţii și-au dat seama că se întâmplase ceva. 
Atmosfera era încordată, inconfortabilă. Nimeni nu zâmbea. 
Apoi apăru el, cu părul pieptănat peste cap, gârbovit în jachetă, 
de parcă ar fi încercat să se ascundă. Șovăi o clipă după ce 
trecu pragul, la fel ca restul piloților. Dacă s-ar fi întors și ar fi 
ieșit atunci, Em era sigură că nici Jim, nici ceilalţi n-ar fi încercat 
să-l oprească. 

Fata se ridică de la masă și se apropie de ei. 

— Frank Milliken? 

El ridică ochii, surprins, deşi era imposibil să n-o fi văzut 
apropiindu-se. Ceilalți piloți se îndepărtară și-i lăsară singuri. 

— Da? făcu el precaut. 

Inspirând adânc, ea închise ochii pentru-o clipă, ca să-şi 
adune puterile. Indiferent cât de mult ar fi repetat discursul 
acesta în minte, n-avea să-i iasă perfect. Nu știa ce să zică. 

— Săptămâna trecută ai zburat cu un grup de BT-13. A avut 
loc o coliziune. O WASP pe nume Mary Keene s-a prăbușit, 
încerc să aflu ce s-a-ntâmplat. Mi-ai putea spune? 

El se uită în jur, roltindu-și privirea într-o parte și în alta, ca și 
cum ar fi căutat o rută de scăpare. Nu spuse nimic. Em 
continuă: 

— Avionul tău a fost avariat - am văzut ordinul de reparaţii. 
De aceea, cred că ai fost implicat și că știi exact ce s-a 
întâmplat. Te rog, nu vreau nimic altceva decât să aflu cum s-a 
prăbușit un pilot bun ca Mary. 

El scutură din cap. 


— Nu. Nu sunt obligat să stau de vorbă cu tine. Nu sunt 
obligat să-ţi spun nimic. 

— Ce s-a întâmplat? insistă Em. Ce-ncercaţi să ascundeţi voi 
toți? 

— Nu te mai băga. De ce nu poţi să nu te mai bagi? rosti el, 
refuzând s-o privească, clătinând din cap de parcă ar fi putut s-o 
alunge. 

Lillian venise de acum în spatele lui Em și alte două WASP li 
se alăturară, formând un grup, fixându-l cu privirile pe Milliken. 

Dacă ea ar fi fost bărbat, Em l-ar fi putut înșfăca de guler și l- 
ar fi izbit de perete, ca să-l facă să vorbească. Și era pe punctul 
s-o facă. L-ar fi surprins probabil gestul ei. 

— A fost vina ta, așa-i? 

Aceea era marea taină, care i s-a dezvăluit dintr-odată. De- 
asta n-o putea privi în ochi, de-asta nici măcar nu voia să fie 
aici, cu WASP la masa alăturată. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ai pierdut, pur și simplu, controlul? Ai 
suferit vreo defecţiune la avion? 

— A fost un accident, rosti el încet. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? insistă Em, obosită să întrebe același 
lucru, dar neștiind ce altceva să facă. 

Pilotul era țintuit acum de ochii a șase femei, iar o mână de 
bărbaţi priveau întruna de la ele la Milliken. Probabil că se 
întrebau cine va începe să plângă primul. 

— De ce nu-i spui, Milliken, îl întrebă Jim încruntându-se. 

— Te rog, nimeni nu vrea să-mi... 

— A fost un accident! (Era roșu la faţă și-și trecu o palmă 
tremurătoare peste păr.) A fost doar un joc, pricepi? Am bâzâit-o 
doar de două ori. Am crezut c-o să fie amuzant - trebuia să fie o 
chestie amuzantă. Ştii cum, te apropii, o sperii puţin. Dar... a 
fost un accident. 

_ Probabil că și-o repetase de atâtea ori, încât chiar o credea. 
Insă când a rostit-o cu glas tare, n-a mai putut ascunde delictul: 
încălcase regulamentul, o băzâise pe Mary în aer, se apropiase 
sub cei o sută cincizeci de metri regulamentari, crezuse că va 
putea stăpâni cascadoria... dar nu reușise. Intrase în ea și-i 
boţise aripa. Ea pierduse orice capacitate de control al 
aparatului și lovise solul. Brusc, filmul evenimentelor i s-a 
limpezit lui Em. Zguduitura din clipa când celălalt avion o izbise 
pe Mary... picajul, când ea a început să piardă controlul... 


Probabil că se uitase prin cupolă și văzuse aripa ruptă, se uitase 
apoi în cealaltă parte și văzuse pământul apropiindu-se rapid. 
Trăsese de manșă, încercând să ridice botul, știind că nu va 
reuși pentru că deja cobora prea repede, așa că oprise motorul, 
pentru orice eventualitate... Nu-și dorise oare întotdeauna să 
zboare mai iute?! 


Ai încercat să fii respectuoasă, să fii o fată bună. Ai cumpărat 
obligaţiuni pentru război și ai ascultat ultimele știri la radio. Te- 
ai rugat pentru băieţii de peste mări și ţări și, în primul rând, n- 
ai făcut valuri, fiindcă erau atât de multe alte lucruri despre care 
să-ţi faci griji... de la obţinerea unui galon de benzină 
raţionalizată pentru mașină, până la întrebarea dacă soţul tău 
se va întoarce întreg acasă. g 

Ei erau un grup de americani care-și îndeplineau rolul. Incercă 
să uite de toate. Să lase furia să se risipească. Nu reuşi. 
Războiul aproape că nu mai exista în mintea lui Em, era doar ca 
un zgomot slab, pe fundal. Acum avea în faţă o altă bătălie. 

Cu Burnett la conducere, Milliken n-avea să păţească nimic. 
Colonelul mușamalizase totul pentru că nu voia o anchetă 
amănunţită, nu dorea să se afle despre indisciplina piloților săi 
bărbați. Milliken n-avea să fie deferit curții marţiale și să fie 
consemnat la sol, întrucât piloţii instruiți erau prea valoroși. Em 
nu putea face nimic, doar să stea acolo și să-l ţintuiască pe 
bărbat cu privirea. Dar cum să facă în așa fel încât asta să fie o 
pedeapsă destul de mare? 

— Mary Keene a fost prietena mea, rosti ea încet. 

Milliken vorbi în șoaptă: 

— A fost un accident. N-am vrut s-o lovesc. Îmi pare rău. Îmi 
pare rău, da? 

Tăcerea tăie ca o lamă de cuţit. Nici unul dintre bărbați n-o 
privi. 

Em se întoarse și ieși, flancată de celelalte WASP. 

Afară soarele apusese, dar ea tot mai putea auzi motoarele 
avioanelor vuind peste aerodrom, decolând și aterizând, 
schimbându-și  tonalităţile când mugeau deasupra. Aerul 
mirosea a combustibil și aerodromul era atât de puternic 
iluminat, încât parcă stele căzuseră pe pământ. Soarele avea să 
strălucească mâine din nou, indiferent ce s-ar fi întâmplat și 
nimic nu se schimbase. Nu-și dădea seama dacă ea era cea care 


câștigase bătălia. Se rezemă de un perete și se lăsă să lunece 
până în jos, își îngropă faţa în genunchi, își acoperi capul cu 
braţele și plânse. Celelalte se strânseră în jurul ei și o 
îmbrăţișară. Nimeni nu a spus niciun cuvânt. Au așteptat doar 
ca ea să plângă. Apoi Lillian și Betsy au luat-o în braţe și-au dus- 
o în dormitoare, unde o fată avea ascunsă o sticlă de whisky. 


Em o văzuse ultima dată pe Mary cu patru zile înaintea morții. 

Ajunsese la clădirea dormitoarelor după ce coborâse din avion 
și o zărise stând pe treptele din faţă, cu picioarele întinse, 
fumând o ţigară și privind în gol. Em se apropiase încet și se 
așezase lângă ea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Mary îi zâmbise șmecherește. 

— N-a fost așa cum mi-am imaginat eu, așa cum plănuisem. 

— Ce anume? 

Ea își lăsase capul pe spate, iar buclele de culoarea mierii 
alunecaseră ușor, încadrându-i faţa bronzată. Se uita la cer. 

— Păi ar fi trebuit să cobor din avionul meu cu fruntea sus, 
frumușică foc, să-mi scutur părul după ce-mi scoteam casca, iar 
tânărul meu ofițer chipeș să stea locului, stupefiat de apariția 
mea. Ei, nu s-a-ntâmplat chiar așa... 

Em zâmbise larg. Probabil c-a fost ceva interesant. 

— Şi ce s-a-ntâmplat, de fapt? 

— Tocmai coborâsem din Valiant și voiam să verific trenul de 
aterizare, fiindcă mi s-a părut că juca puţin. Și când eram 
aplecată acolo, am auzit pe cineva întrebând: „Auzi, amice, poţi 
să-mi spui unde-i centrul operativ?”. A fost cât pe ce să-mi ies 
din pepeni. M-am ridicat și m-am uitat la el, de i-au sărit ochii 
din cap. Şi mă jur că semăna cu Clark Gable. Nu doar nitel, așa, 
ci bine de tot. Și m-am înroșit toată, fiindcă primul lucru pe 
care-l văzuse la mine fusese... fusese funduleţul meu ridicat în 
aer! Cred c-am stat așa privindu-ne unul pe celălalt, șocați, vreo 
cinci minute. Dup-aia ne-a umflat râsul. 

Em izbucnise în râs atunci și Mary i se alăturase, până când 
se rezemaseră una de cealaltă, umăr lângă umăr. 

— Şi ia zi, o întrebase Em. A apărut marea dragoste? 

— Nu știu. E drăguţ. Este un căpitan venit de la Long Beach. 
M-a invitat să ieșim mai târziu să bem ceva. 

— Când se va termina totul, spusese Em, o să avem ce 


povesti. 

Mary devenise tăcută, gânditoare. 

— Pot să-ţi spun un secret? O parte din mine nu vrea ca 
războiul să se termine. Nu vreau ca asta să ia sfârșit. Vreau, pur 
și simplu, să continui să zbor și s-o ţin așa întruna. Odată ce 
băieţii vor reveni acasă, nu ne vor mai lăsa să zburăm. Atunci va 
trebui să mă-ntorc la casa mea, să-mi pun mănuși albe și un 
șirag de perle și să-ncep să mă comport respectabil. Clătinase 
din cap: de fapt, nu, nu vorbesc serios când spun asta despre 
război. Trebuie să se termine cândva, nu? 

— Așa sper, zisese Em încetișor. 

Pearl Harbor fusese aproape exact cu doi ani în urmă și era 
greu să vezi vreun sfârșit la toate câte se întâmplau. 

— Uneori regret că nebunul meu de unchi actor ambulant m-a 
dus să zbor, fiindcă atunci n-aș fi simţit asta. Taică-meu a fost 
atât de furios, oho-ho! ar fi trebuit să-l fi văzut. Dar odată ce-am 
ajuns să zbor, n-aveam să mai mă-ntorc vreodată. N-o să mă las 
niciodată de zburat, Em. 

— Știu. 

Au mai stat acolo pe trepte un timp, privind și ascultând 
avioanele care treceau pe deasupra, până când Mary plecase să 
se spele și să se pregătească pentru întâlnire. 


Em rămase în faţa biroului colonelului Roper și așteptă până 
ce el îi citi raportul bătut cu grijă la mașină. Il citi de două ori, 
netezi paginile și-l puse deoparte. Își încrucișă degetele mâinilor 
și o studie. 

— Cum merge? 

Femeia tăcu o clipă, gândindu-se. Nu răspunse automat: 
„Bine”. Fiindcă nu era bine, iar el n-ar fi crezut-o. 

— Merită, domnule colonel? 

El înclină capul, întrebător, și ea încercă să explice: 

— Contribuim realmente cu ceva la război? Nu ne vom uita în 
urmă și vom spune că eaa murit degeaba? 

Privirea lui cobori asupra biroului în timp ce-și căută cuvintele. 
Em aşteptă platitudinile previzibile, asigurările efuzive. Nu 
sosiră. 

— Vrei să-ţi spun că moartea lui Mary a însemnat ceva, că 
ceea ce făcea ea era esenţial pentru război, că moartea ei ne va 
ajuta să învingem. Nu pot să fac asta. 


Clătină din cap. Em aproape că regretă că n-o minţea. Nu voia 
să audă aşa ceva. În același timp era ușurată că Roper îi spunea 
adevărul. Poate că atitudinea negativă a piloților era corectă și 
că WASP nu erau decât o amăgire. 

El continuă: 

— O mașinărie de război bine clădită nu se prăbușește, dacă 
ai înlăturat o rotiță. Poate că vom examina retrospectiv totul și 
vom decide că ne-am fi putut descurca și fără voi. Dar, Emily - 
ar fi fost mult mai greu, al naibii de greu. N-am fi avut piloţii de 
care aveam nevoie și n-am fi avut avioanele acolo unde ne 
trebuiau. Și ne mai așteaptă încă al dracu' de mult război de 
luptat. 

Ea nu voia să se gândească la asta. Puteai lua toate cifrele, 
toți oamenii care muriseră în ultimii ani și toate cauzele pentru 
care muriseră, și poate că cifrele ar fi avut noimă pe hârtie, dar 
când începeai să adaugi nume și istorii pe listă nu mai aveau pic 
de noimă, nu mai merita câtuși de puţin. Ea nu dorea decât să 
se termine totul; voia ca Michael să se întoarcă acasă. 

Roper scotoci printr-un teanc de hârtii de pe colţul biroului și 
o găsi pe cea căutată. O studie pe îndelete, oferindu-i lui Em 
timp să-și desprindă ochii de la peretele pe care-l fixa orbește. 
În cele din urmă, ea îi întâlni privirea peste birou. 

— Am aici ordinul de transfer pentru tine. Dacă-l dorești. Ea 
clătină din cap, derutată, întrebându-se cu ce greșise. 
Întrebându-se dacă Burnett se răzbuna până la urmă pe ea, 
după toate câte se întâmplaseră. 

— Domnule colonel, rosti buimăcită, dar... unde? De ce? 

— Palm Springs, spuse el și femeia făcu ochii mari, iar în 
inimă i se aprinse o scânteie, fiindcă știa ce era la Palm Springs. 
Școala de piloți de vânătoare. Dacă te interesează. 


MARTIE 1944 


Em se așeză pe locul ei și ridică mâna să închidă cupola de 
deasupra. Era un avion cu un singur loc, compact, cuibărit într- 
un fuzelaj îngust, aerodinamic. Prin comparaţie, vechile avioane 
de antrenament erau spaţioase. Așezată în locul ei, se simţea ca 
într-un cocon, cu toate elementele de control și instrumentele la 
îndemână. 

Porni motorul care mugi. Abia se putu auzi apelând turnul: 


— Sunt P-51 21054, solicit aprobare pentru decolare. Palmele 
de pe manșă puteau simţi forța aparatului curgându-i prin oase. 
Nu trebuia să împingă avionul ăsta ca să se ridice. Tot ce 
trebuia să facă era să-i dea frâu liber și să-l lase. Un glas îi bâzâi 
în ureche: 

— P-51 21054, sunt Turnul, ai aprobarea pentru decolare. 
Acesta era un tigru pregătindu-se să sară. O rachetă gata să 
explodeze. Botul se afla mai sus decât coada. Em nici nu putea 
să vadă drept înainte, ci doar drept în sus, peste argintiul 
lustruit, în cerul albastru. 

Împinse maneta de gaze și avionul începu să se miște. Apoi 
începu să se miște cu adevărat. Coada se ridică - acum ea 
putea să vadă drept înainte, până la capătul pistei. Viteza îi 
crescu și privi cadranele din faţa ei. La o sută cincizeci de 
kilometri pe oră, trase de manșă, se ridică și lăsă pământul în 
urmă. Se ridică iute, în cerul albastru senin, ca un glonţ, ca un 
șoim. Privi peste umăr; pista era deja minusculă. Nimic altceva 
decât cer deschis în faţă și toată viteza pe care o putea scoate 
din aparat. 

Acesta era paradisul. 

— Cea mai norocoasă fată din lume, murmură ea gândindu-se 
că lui Mary i-ar fi plăcut asta. 


CĂI STRĂVECHI 


S.M. Stirling 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Considerat de mulţi urmașul lui Harry Turtledove și al titlului 
de Rege al romanului de Istorie Alternativă, starul science fiction 
S.M. Stirling, aflat în ascensiune rapidă, este autorul seriilor de 
bestselleruri Nantucket (Island in the Sea of Time, Against the 
Tide of Years, On the Ocean of Eternity), în care Nantucket este 
smuls din timp și proiectat în anul 1250 î.Hr., iar Draka (ce 
cuprinde Marching Through Georgia, Under the Yoke, The Stone 
Dogs și Drakon, plus o antologie de povestiri Draka de alţi autori 
editată de Stirling, Drakas!), în care conservatorii englezi care 
au fugit din faţa Revoluţiei Americane au înființat o societate 
militantă în Africa de Sud și sfârșesc prin a cuceri cea mai mare 
parte a planetei. El a produs de asemenea seria Emberverse 


(Dies the Fire, The Protector's War, A Meeting at Corvallis), plus 
seria de cinci volume Fifth Milennium și seria de șapte volume 
General (cu David Drake), ca și romane de sine stătătoare, 
precum Conquistador, The Peshawar Lancers și The Sky People. 
Stirling a scris, de asemenea, romane în colaborare cu Raymond 
F. Feist, Jerry Pournelle, Holly Lisle, Shirley Meier, Karen 
Wehrstein și James Doohan, actorul din Star Trek, și a contribuit 
la serialele Babylon 5, T2, Brainship, War World și Man-Kzin War. 
Textele sale scurte au fost strânse în culegerea /ce, /ron and 
Gold. Cea mai recentă serie a sa este o heptalogie din 
Emberverse a Schimbării, din care au apărut până acum patru 
volume: The Sunrise Lands, The Scourge of God, The Sword of 
the Lady și The High King of Montival. Cartea lui cea mai recentă 
este The Council of Shadows. Născut în Franţa și crescut în 
Europa, Africa și Canada, Stirling locuiește actualmente în Santa 
Fe, statul New Mexico. 

În nuvela plină de acţiune care urmează, el ne prezintă 
încheierea unei alianţe improbabile între două tipuri foarte 
diferite de războinici, care pornesc după aceea într-o misiune 
încă și mai improbabilă, o misiune incredibil de periculoasă, care 
le va pune la încercare hotărârea, ingeniozitatea și curajul - ca 
și legătura de prietenie. 


Era o zi fierbinte de iulie a Anului Domnului 2055; sau 
cincizeci și șapte de ani de la Schimbare, plus câteva luni. larba 
penată a stepei din lungul Volgăi mijlocii foșnea în jurul lui, 
întinzându-se cât vedeai cu ochii în valuri gălbui, înalte până la 
genunchi. Maxilarele lui Serghei Ivanovici molfăiau constant 
fâșia din carne de berbec uscată și fără gust, pe când îl urmărea 
prin binoclu pe călăreţul care se apropia, la început mic cât o 
furnică sub cupola imensă și albastră a cerului. La răstimpuri 
sorbea dintr-o ploscă din piele, apă îndoită cu votcă de porumb, 
ca să poată fi băută fără grijă. 

— Cine-i ăsta, mârțoagă bătrână? rosti el într-o doară, fie 
pentru sine, fie adresându-se calului care era întins lângă el, 
verificând în același timp în minte locurile unde ţinea armele. 
Are boașele de bronz, ca să călărească singur pe-aici. Sau se 
grăbește, Hristos mi-e martor. 

Mesteca precaut păstrama, fiindcă parcă ar fi molfăit o 
scândură, iar la răstimpuri se folosea de pumnal pentru a 


desprinde feliuțe foarte subțiri. Dinţii îi erau intacţi ca ai unui 
flăcău și intenţiona să-i păstreze așa cât mai mult timp. La 
vârsta de patruzeci și opt de ani, tatălui său, Ivan Mihailovici, îi 
mai rămăseseră exact cinci cioturi decolorate în fălci și trebuia 
să se hrănească doar cu varză fiartă și ciorbă, când nu era beat 
și se hrănea cu alcool, ceea ce, ca să fie cinstit, se întâmpla mai 
tot timpul. 

Oricine ar fi fost, necunoscutul se apropia destul de iute - 
galop-trap-galop, urmat de doi cai de schimb, duși de frâu. Trei 
cai ar fi fost foarte apreciaţi când soseau negustorii din 
Belgorod. 

— Așadar, fuge de cineva sau spre ceva? 

Serghei venise aici cu speranţa de a da peste o antilopă saiga 
sau un cal sălbatic. Și ca să scape de staniţă - satul cazac - și 
de coliba din pământ bătut a familiei lui, ticsită până la refuz, de 
tipetele fraţilor și ale surorilor mai mici, ca și de nesfârșitele 
corvezi, măcar pentru o vreme, înainte ca recoltarea să-i 
ţintuiască pe toți. 

Şi pentru că bunicul lui, Mihail, murise și nu se făcea să 
jelească așa pe faţă după un bărbat de optzeci de ani. Era 
voința Domnului și calea firii, iar cazacii dispreţuiau moartea. 
Mihail fusese un mare om, unul dintre puținii adulţi dinainte de 
Schimbare și unul dintre conducătorii care văzuseră renașterea 
Hoardei de pe Don. 

Sunt ultimul dintre ei, spusese bătrânul chiar înainte de a 
înceta să mai respire. Ultimul! Și o lume moare odată cu mine. 

Serghei nu a înţeles ce voia să spună bunicul Mihail prin 
cuvintele acelea, însă ochii tot îl înţepaseră; acum alungă brutal 
gândul acela și se concentră asupra situaţiei din prezent. 

— Şi putea azvârli securea ca un înger, murmură el. Hristos 
să te primească-n braţele lui, bunicule. 

Un pâlc de arbori și resturile de livezi vechi spre nord, care 
înconjurau rămășițele unor clădiri în ruină, erau singurele semne 
că pământul de aici fusese cândva cultivat, în zilele dinainte ca 
mașinile să se oprească. Cotul fluviului mare se găsea la numai 
optzeci de kilometri spre est, dar cei din staniţa lui nu mergeau 
într-acolo, în niciun caz dacă ţineau la capetele lor. Pe acolo 
bântuiau prea mulţi dintre păgânii cu feţe turtite. Vrajba dintre 
rusnaci și tătari se întindea mult în trecut, înaintea Ţarilor Roșii 
și a vremii vrăjitorilor, în zilele înceţoșate de legendă. 


— Şi uneori îi mai vezi pe unii dintre ticăloșii ăia din Kuban 
hăt-departe aici în nord, reflectă el. Sau pe daghestani... Fii 
cuminte, vlăstarul lui Satan, adăugă el când calul se foi. 

Animalul mare și sur, cu osatură proeminentă, era bine dresat 
și stătea întins în spatele lui; amândoi asudau sub soarele 
fierbinte al amiezii. Lăcuste albe micuţe ţopăiră dintre tulpinile 
ierbii, când bărbatul își mută greutatea pe coate, iar aerul 
mirosea a ozon și a fân - dar și a transpiraţie de cal și de om, a 
piele și metal. 

— Slavă Domnului, acum și-n vecii vecilor, mormăi Serghei în 
barbă, când trăsăturile și veșmintele călăreţului începură să se 
distingă în lentilele duble. Nu cred că-i deloc tătar; cel puţin, 
nogai nu este. 

Așa se intitulau în zilele acestea triburile de chipuri turtite din 
jurul Volgăi, iar cei din neamul lui Serghei le cunoșteau bine din 
război și din negoţ. Şi după nunțile lor bizare, căci se știa cum 
își răpeau miresele. Coiful necunoscutului era un con bont cu o 
ţepușă în vârf și o fâșie de blană împrejurul marginii, și nu era 
legat cu un turban; de asemenea, bărbatul purta părul negru 
strâns într-o coadă la spate. lar scările din piele erau destul de 
lungi, nu în stilul scurt, cu genunchii ridicaţi, al piticilor tătari. 

— Poate c-atunci n-ar trebui să-l omor. Nu imediat. Părintele 
Cherepanin m-ar dojeni, dac-aș ucide un creștin doar pentru caii 
lui. 

Și ar fi fost păcat să scape ocazia să-i pună niște întrebări. 
Serghei simţea cum curiozitatea îl furnica precum o mușcătură 
de ţânţar. Bunicul Mihail dispreţuise mereu generaţia tânără, 
fiindcă era ţintuită într-un singur loc și se lăuda cu felul cum 
cutreierase din Germania în China în slujba Marii Rusii, în zilele 
de demult, dinaintea Schimbării. Majoritatea generaţiei lui 
Serghei nu avea timp să asculte povești din zilele Ţarilor Roșii, 
totuși, lui îi trezeau nostalgia câteodată. lar viaţa în staniță 
putea fi plictisitoare. 

Sau dacă Olga află despre Svedana, atunci ar putea deveni 
mult prea interesantă ca să mai fie confortabilă! 

Necunoscutul care se apropia călărea un cal de un fel pe care 
cazacul nu-l mai văzuse până atunci: avea picioare scurte și era 
lăţos, cu capul ca o baniţă și trup rotund ca un burlan. Nu părea 
cine știe ce de capul lui, dar își purta călăreţul fără greutate. 
Caii de schimb care-l urmau la capătul frâului erau tătari, mai 


înalţi, mai zvelţi și mai frumoși, însă, deși purtau poveri ușoare, 
desagi gemeni, arătau mult mai obosiţi. 

— Așadar, fie că se-așteaptă la o luptă, fie tocmai vine de la 
una. Mai probabil că fuge de la una. Cine ar merge singur într-un 
raid? Şi călărește bine, comentă Serghei pentru sine. La fel de 
bine ca un cazac. Puțin cam pitic, dar nu-i nici mujic, nici ţăran. 

Toţi cazacii se considerau nobili, bineînţeles, deși își făceau 
singuri toate treburile. 

In plus, bărbatul era bine înarmat, având la brâu un iatagan, 
pe spate o tolbă de săgeți ciudată, foarte turtită, și în mână un 
arc; un scut rotund din trestie acoperită cu piele și un arcan 
împletit atârnau de oblânc. Purta cizme și pantaloni din piele și 
o cămașă din zale peste tunica de piele, echipament călduros 
pentru toiul verii, în caz că nu te așteptai la o luptă. Pe când îl 
privea, necunoscutul se opri și se uită cu atenţie îndărăt, 
ridicându-se în scări și adumbrindu-și ochii cu palma. 

Serghei încuviinţă pentru sine, puse binoclul în toc, își ridică 
lancea și fluieră calul, suind fără efort în șa, când animalul se 
ridică, necunoscutul reacţionă instantaneu, ducând mâna peste 
umăr ca să ia o săgeată; se găsea acum la trei sute de metri, o 
distanță mare chiar și pentru un bărbat puternic înarmat cu arc 
lung. Mișcarea se opri când Serghei ridică lancea orizontal 
deasupra capului, după care o cobori și o înfipse în pământ, 
arătându-și intenţiile pașnice, fără să-și atingă arcul prins sub 
genunchiul lui stâng. După aceea, așteptă în tăcere, în vreme ce 
călăreţul avansă în trap și se opri la o depărtare de unde se 
puteau face auziți unul pe celălalt. 

Se examinară reciproc. Serghei era un bărbat tânăr, care abia 
împlinise douăzeci de ani, înalt de un metru și optzeci, cu umeri 
laţi, mușchi prelungi aidoma unor funii și chip cu nas lung și 
drept. Și o colecţie impresionantă de cicatrice, din care cele mai 
multe erau la vedere, pentru că purta doar pantaloni largi din 
lână, cizme înalte din piele și centura lată din piele, în care erau 
înfipte sabia saska, pumnalul și o secure ușoară cu mâner lung, 
de un metru. Avea țeasta rasă, cu excepția unei șuvițe lungi și 
blonde, legată cu șireturi, care-i atârna peste umăr pornind de 
deasupra urechii drepte. Mustaţa de aceeași culoare gălbuie era 
încă iritant de scămoșată pe buza superioară; ochii foarte puţin 
oblici erau verde-deschis, strălucitori pe fața arămie. 

Celălalt bărbat aducea puțin cu un tătar, însă era mai închis la 


culoare decât majoritatea acestora - piele brun-cafenie, păr 
negru strâns în coadă, chip turtit, aproape scobit ca o scoică, 
pomeţi înalți și nas cârn. Ochii oblici și mijiţi erau albaștri, dar 
tradiţia răpirilor de femei era atât de veche, și de o parte, și de 
cealaltă, încât nu mai puteai judeca un om doar după felul cum 
arăta. Era mai scund decât Serghei, părea puternic, dar era 
subțirel și aparent un tânăr care abia împlinise vârsta pentru a 
porni pe cărarea războiului; chipul îi era foarte spân chiar și 
pentru un cur-negru. Sudoarea strălucea pe faţa netedă și 
inexpresivă. 

Necunoscutul vorbi primul. 

— Rusnac? rosti el cu glas care suna încă și mai tânăr decât 
chipul lui și-l arătă pe Serghei. 

Cazacul încuviinţă și se lovi cu pumnul în pieptul gol, făcând 
să ricoșeze crucifixul din argint care atârna acolo. 

— Da, rusnac, hristianski, spuse el. 

Creștin. 

— Eu nume este Dorja Abakov, răspunse necunoscutul. 

— Eu sunt Serghei Ivanovici Horkina. Sunt cazac din staniţa 
Polovo din Hoarda Donului, sub atamanul Oleg Andreevici 
Arhipov. Şi tu, băiete cu faţa turtită? 

— Popor tangâci, calmuci zice voi rusnaci. Conducător la mine 
este han Erdne din Elst. 

Hăt departe, gândi Serghei și sprâncenele i se înălţară de 
surprindere. 

Nu auzise niciodată de hanul acela și doar vag de calmuci, 
care-și pășteau cirezile și-și ridicau iurtele în stepa aridă din 
sudul Astrahanului, pe ţărmul Caspicii. Rusa cu accent oriental 
vorbită de Dorja era rudimentară, totuși inteligibilă; un subton 
gutural sugera altceva, probabil graiul lui natal. 

— Musul'manin? întrebă Serghei suspicios. 

Dorja scuipă cu dispreţ, scutură din cap și arătă în sus. 

— Slăvit este Tengri Etseg - Veșnic Tată-cer Albastru - și 
Milostivul Buddha, nu zeu prost din carte. 

Asta ar fi putut să fie o insultă la adresa sfintei credinţe 
ortodoxe, însă următoarele cuvinte ale calmucului, însoţite de 
gestul lui, când a arătat cu degetul mare spre răsărit, l-au făcut 
pe Serghei să devină atent. 

— Bărbaţi nogai urmărește eu omoară. Cinci și doi. 

— Șapte tătari? icni Serghei. 


Dorja încuviinţă. 

— Șapte, da. 

Pentru a fi și mai clar, ridică o palmă și două degete de la 
mâna cealaltă. 

— Era nouă când pleacă după eu, adăugă cu un zâmbet care-i 
arătă dinţii foarte regulaţi și albi și bătu cu palma pe mânerul 
iataganului, după care arătă caii care-l urmau: Era cai la ei. 
Acum cai /a eu. 

Serghei înjură fluent și prelung, regretând decizia de a nu-l fi 
omorât pe necunoscut din ascunzătoare. Probabil că tătarii s-ar 
fi întors dacă i-ar fi găsit trupul; se apropiau prea mult de 
staniţă ca să fie în siguranţă. Acum... chiar și fără nici-o datorie 
de sânge, era de la sine înţeles că orice nogai care găsea un rus 
singuratic pe aici l-ar fi umplut de săgeți, asta dacă nu avea de 
gând să-l captureze ca să-l tortureze sau să-l vândă ca sclav. 
Actualmente nu exista niciun armistițiu și oricum nu se găseau 
în apropierea drumului negustoresc recunoscut din lungul căii 
ferate Belgorod-Volga. 

Își stăvili impulsul de a porni imediat în galop. Dacă ar fi 
făcut-o, cum l-ar fi putut opri pe acest Dorja să-l urmeze la o 
depărtare mai mare de bătaia săgeţii? 

Diavolii cu cururi-negre ne vor urmări pe-amândoi! Nu-i de 
mirare că blestematul de pitic calmuc rânjește! 

Şansele /u; tocmai fuseseră reduse la jumătate. 

Mă așteaptă însă o luptă de trei contra unu. Ducă-se cu 
bunica diavolului! 

După aceea râse și se aplecă înainte în șa, întinzând mâna. 

— Oricum, a trecut ceva timp de când n-am mai vărsat sânge, 
spuse el. 

Dorja îi luă mâna, apoi trase o dușcă lungă din plosca oferită 
de Serghei și mâncă puţină pâine cu sare din desagii săi. 
Cazacul bău la rândul său din plosca întinsă de calmuc, în care 
era cumâs, lapte de iapă fermentat. Cumâsul era mai bun decât 
apa, și asta era tot ce puteai spune despre el. 

— Merge mai departe sau luptă aici? întrebă Dorja. Aici este 
pământul la tine, la voi. g 

Serghei privi în jur, după care se uită la caii calmucului. In 
ochii lor se vedeau și setea, și oboseala, parcă le curgeau 
balele... lar dacă urmăritul nu fusese în stare să se oprească să-i 
adape, atunci probabil că n-o făcuseră nici urmăritorii... 


— Auzi, frate-câine, în colhozu-ăla ruinat de-acolo există un 
puț vechi, spuse el gânditor. Porcii de tătari îl știu și probabil că- 
și adapă caii acolo. 

Dorja rânji și aprobă din cap, apoi făcu un gest arătând spre 
vest, urmat de un altul, care sugera că ar fi bine să ocolească. 
Adică să se întoarcă acum spre nord și să meargă paralel cu 
propriile urme. 

— Este timp întoarce și ascunde în case dărâmate? Poate ei 
vine curând... 

Arătă spre cer, apoi indică locul unde soarele avea să fie 
peste o oră. 

— Noi fuge, ei ajunge în doi timp ca asta. 

Serghei râse; calmucul prinsese iute esenţialul. 

— Da. La patru kilometri spre vest e o râpă lungă, care merge 
spre nord-est. O putem folosi și după aia să venim la ruine 
dinspre nord, dacă ne mișcăm repede. Imi place cum gândești, 
calmucule! Să-i dăm bice! 


Tătarii erau șapte, bărbaţi cu mustăţi zbârlite și bărbi rare, 
turbane verzi ponosite, haine lungi și murdare din piei de oaie... 
și arme neplăcut de curate și bine îngrijite. 

Serghei privi printr-un ochi murdar de geam străvechi cum 
inamicii descălecară în iarba rară din mijlocul vechii așezări, 
lângă un morman de rugină care fusese unul dintre boii 
fermecațţi ai diavolului înainte ca mașinile să se oprească. 

Tractor, aşa-i spuneau ei, potrivit poveștilor vechi, adus întâia 
oară din lad de vrăjitorii răi ai Țarului Roșu al Oţelului pentru a-i 
asupri pe ţărani. Cel puţin așa spusese străbunica lui. Bunicul 
Mihail zisese mereu că erau tot mașini, ca un ceas sau ca o 
cositoare, și că făceau treaba mai repede decât o pereche de 
boi. Serghei avea îndoieli în privinţa asta - dacă nu fuseseră 
puse în mișcare de spiritele rele, de ce se opriseră toate în 
același timp? 

Totuși bunicul se pricepea cu-adevărat să spună o poveste, fie 
ea adevărată sau nu. Să ari stând jos, ca și cum te-ai fi tolănit 
într-o crâșmă! 

Niciun nogai nu era mai departe de douăzeci de metri, iar 
cizmele lor înălțau norișori de praf prin iarba rară. Erau 
îndeajuns de aproape pentru ca Serghei să le simtă izul greu de 
sudoare și grăsime râncedă, la fel de puternic ca mirosul de 


pământ uscat, cărămidă veche și lemn din ruine. 

Putul avea de jur-împrejur ghizduri din pământ, iar deasupra 
un acoperiș solid din lemn; clădirile fuseseră jefuite de mult de 
orice materiale folositoare, inclusiv de cărămizi, iar cele 
scheletice de pe margini arseseră în incendiile care se stârneau 
în fiecare al pe câmpuri. Totuși niciun locuitor al stepei, fie el 
cazac, tătar sau chiar bandit rătăcitor, n-ar fi distrus un puț. 
Tătarii păreau obosiţi, iar caii lor arătau cu adevărat sleiți, deși 
fiecare mai avea câte trei de schimb. Animalele erau însetate. 
Bărbaţii cu ochii pieziși au fost nevoiţi să-i înfrâneze când au 
simţit apa și s-au luptat cu căpestrele, lovindu-i cu cravașele 
peste nări și înjurând. 

Tătarii călăresc iute, iar ăștia sunt cai buni, gândi cazacul. 
Înseamnă că Dorja i-a alergat, nu glumă. 

Mai adăugă câteva crestături pe răbojul pe care și-l crease în 
minte ca să marcheze respectul pe care-l căpătase în timp 
pentru Oamenii din Orient. 

Asta nu-i un băiețaș pierdut, care s-a rătăcit prin stepa 
noastră, deși n-are barbă. 

Războinicii nogai luaseră urma lui Serghei și Dorja pe o 
distanță suficient de mare pentru a se asigura că ei nu 
trecuseră pe la puț, după care veniseră direct aici; cei doi 
tovarăși alăturaţi de soartă galopaseră trei kilometri spre vest, 
după care cotiseră spre nord prin râpă și se întorseseră la 
distanță mare de urmele lăsate iniţial. 

Tătarii credeau că prada lor continua să fugă spre vest. 
Intenționau să-și adape caii înainte de a relua urmărirea, 
galopând și mai tare pentru a-i sili pe urmăriţi să-și istovească 
animalele; un cal însetat murea mai iute. Chiar dacă se credeau 
în siguranţă aici, călăreţii din Hoarda Nogai erau luptători cu 
multă experiență. Doi dintre ei rămaseră călări, privind cu 
atenţie în jur și ţinând arcurile pregătite, pe când ceilalţi dădură 
la o parte scândurile masive ale capacului și-și descolăciră 
arcanele pentru a cobori găleți din piele și a le ridica după aceea 
pline cu apă. 

Serghei își îmbrăcase cămașa-tunică kosovorotka în timp ce 
călărea, iar peste ea pusese o vestă din piele fără mâneci, 
cusută cu șaibe vechi din oţel inoxidabil, o moștenire de la 
bunicul său, ca și casca rotundă a Armatei Roșii care-i acoperea 
acum ţeasta rasă. Îl privi pe Dorja și-și atinse arcul, apoi ridică 


două degete și arătă cu mâna în faţă și-n spate pentru a indica 
santinelele tătare: 

Eu pe cea din nord; tu pe cea din sud. Pe urmă cât de mulţi 
putem. 

Calmucul aprobă încruntat, ţinându-și capul mult sub 
marginea înaltă de un metru și jumătate a peretelui ruinat. 
Serghei scoase trei săgeți din tolbă, alegându-le pe cele de 
vânătoare cu vârfuri triunghiulare mari, fiindcă niciun tătar nu 
părea că ar fi purtat armură. 

Instrună o săgeată, iar pe celelalte două le așeză cu grijă cu 
vârful în jos în pământ. Dorja făcu la fel. Săgeţile lui aveau pene 
negre, așa cum obișnuiau nomazii; cazacul prefera să 
folosească pene de păun scumpe, importate din Crimeea, chiar 
dacă unii dintre prietenii lui îl luau peste picior, numindu-l 
„filfizon”. 

Ca și cum ar fi exersat mișcarea aceea împreună, de mulți 
ani, amândoi au sărit în picioare deodată, încordând arcurile și 
slobozind săgețile în același timp. 

— Ura! răcni Serghei. 

Dorja scoase un strigăt de triumf, un sunet care semăna cu 
scrâșnetul pilei pe metal. Pocnetul corzilor pe apărătorile pentru 
braţ se auzi aproape simultan cu bufnetul impactului. De la 
depărtarea de zece metri, o săgeată lansată din arcul puternic 
din corn și tendon al unui călăreț lovea mai iute ca gândul. Tinta 
lui Serghei căzu pe spate peste crupa calului, împroșcând sânge 
prin două părţi, când săgeata îi străpunse pieptul și ieși prin 
spate fără să fi încetinit. Cealaltă santinelă primi sub o 
subsuoară săgeata lui Dorja și intră în carnea lui până la pene; 
omul se prăbuși, zbătându-se și urlând. 

Serghei se întinse după altă săgeată. Dorja trase înainte ca el 
măcar să fi încordat arcul și un tătar aflat în picioare se împletici 
îndărăt, holbându-se fără să-i vină să creadă la coada cu pene 
care-i ieșea din stomac, apoi căzu pe spate, fără să dea drumul 
găleţii pe care o scotea. Frânghia lungă din piele se zbătu în jos 
prin puț, după el, și un zbieret se ridică dinăuntru, urmat de un 
plescăit, când bărbatul căzu în apă cu capul înainte. 

— Mai sunt patru! strigă Serghei. 

Apoi nogaii au început să tragă și ei și au sărit în șei. Serghei 
se lăsă iute în jos și săgețile îi șuierară pe deasupra capului. Un 
răcnet sălbatic de luptă răsună când tătarii se năpustiră spre 


zid. 

— Gur! Gur! Gur! 

Şi un tunet de copite. Serghei hohoti încântat, iar cei doi 
bărbaţi se întoarseră și o luară la fugă, sărind peste zidul din 
spate, ceva mai scund, al clădirii ruinate, ca să cotească apoi 
imediat la stânga, unde erau o porţiune mai ridicată, plină de 
ruine, și un stejar mare. 

— Porcii păgâni nu s-ar da jos de pe cai nici să se pișe dacă s- 
ar putea! 

Pe asta se și bizuise. Cu o iscusinţă superbă, tătarul din frunte 
trecu peste zidul pe care abia îl săriseră Serghei și Dorja și trase 
cu arcul din șa. Serghei se feri cu un răcnet, săgeata îi zbârnăi 
pe la ureche, și el se aruncă pe pământ. Dorja ateriză lângă el și 
bâjbâi în ţărână; tătarul care trecuse zidul trase ușor de frâie, 
pentru a le îngădui tovarășilor săi să i se alăture, după care se 
îndreptă către ei cu lancea în mână. 

— Trage! zbieră Serghei. 

— Eu trage, bou cazac prost! șuieră Dorja. 

Arcanele lor înnădite ţâșniră în sus, din colb, legate de stejar 
și trecute cu o jumătate de nod în jurul ciotului zidului de 
cărămidă măcinată. Amândoi se încordară în picioare și se 
aruncară pe spate, dar, deși nodul era destul de mare, funia le 
sfârâi sălbatic prin palmele cu bătături când primii doi cai o 
loviră. Unul făcu o tumbă peste cap și ateriză peste călăreţul 
său asemenea ciocanului din lemn cu care femeile frăgezesc 
carnea; celălalt se prăbuși și derapă, azvârlindu-și călăreţul în 
față. Cei doi din urmă s-au cabrat și au săltat pe picioarele din 
spate, nechezând mai puternic decât le urlau călăreţii, 
încercând să treacă de vălmășagul de carne omenească și 
cabalină dinaintea lor. 

Serghei smulse securea de la brâu, o ridică puţin pentru o 
priză mai bună și o azvârli cu o smucitură din braţ. Lemnul de 
frasin al mânerului îi părăsi palma cu senzaţia fluidă și plăcută 
pe care o simţi când arunci ceva așa cum se cuvine, iar peste o 
clipă tăișul din oţel izbi, răsunând, faţa unui tătar; bărbatul căzu 
și lovi pământul cu pumnii, horcăind și înecându-se. 

Dorja își scosese iataganul. Se feri iute ca o pisică pe sub 
lovitura pripită a ultimului călăreț, o devie cu scutul rotund din 
trestie acoperită cu piele și înfipse vârful sabiei curbate în pulpa 
calului. Acesta se cabră incontrolabil și pentru o clipă nogaiul nu 


avu timp de armă. A fost suficient. 

Chiar că iute ca o pisică! gândi Serghei când oţelul ascuţit cu 
model de Damasc spintecă iute coapsa bărbatului, descriind o 
curbă minunat de economică și tăind mușchiul aproape până la 
os. Dorja sări iute îndărăt, lăsându-l să-și verse sângele. 

Tătarul care fusese aruncat de pe cal aterizase cu agilitatea 
unei nevăstuici, rostogolindu-se de câteva ori, apoi sărise în 
picioare. Pierduse arcul, dar aproape imediat scoase șamșira 
curbată. 

— Allah Akbar! răcni el și se năpusti, rotind sabia deasupra 
capului. Gur! 

— lob tvoiu mat, replică Serghei, rânjind, și se ridică pe vârful 
picioarelor; probabil că tătarul îl înţelese, fiindcă toţi rețineau 
înjurăturile. Ura! Hristos s-a-ntrupat! 

Saska lui era mai lungă decât arma nomadului, o curbă 
îngustă fără gardă, cu mânerul terminat printr-un cap de vultur, 
iar dacă tătarii erau luptători de temut din șa, când luptau pe 
pământ cei mai mulţi erau la fel de stângaci ca porcii pe gheaţă. 
Devie lovitura nogaiului - Serghei icni ușor sub impact; bărbatul 
era într-adevăr puternic - cu un zăngănit și o jerbă de scântei. 
Tătarul îl asalta ca un ţăran care bate grâul cu îmblăciul, dar 
Serghei se retrase încetișor, până îl văzu cu coada ochiului pe 
Dorja, dându-i ocol prin spate. Atunci dezlănţui atacul, 
fandând... doar un prost ar fi luptat cinstit cu un tătar, când nu 
era nevoie. 

Peste câteva secunde, nogaiul se prăvăli cu un răcnet de 
agonie când iataganul îi reteză tendonul genunchiului și sabia 
cazacă îi spintecă mâna în care ţinea arma. Serghei icni din nou, 
dar acum de surprindere, când Dorja îi opri lovitura de graţie, 
făcându-l să se clatine pentru o clipă. 

— Băga-te-ar  dracu-n  desagă! rosti el nemulțumit, 
examinându-și tăișul sabiei - slavă sfinţilor, nu era nici-o 
știrbitură. De ce-ai făcut asta? 

Dorja îl ignoră, așeză un picior pe pieptul tătarului rănit și-i 
puse vârful iataganului sub bărbie. Tătarul îl scuipă, apoi șuieră, 
când vârful se afundă în carne. 

— Unde-i prinţesa? întrebă Dorja... în tătară, pe care Serghei 
o cunoștea destul de bine. 

— În drum spre Astrahan, unde tu n-o s-ajungi niciodată, 
kufur nenorocit și... 


Vârful pătrunse adânc și înjurătura se sfârși cu un horcăit, iar 
călcâiele tătarului răpăiră scurt pe pământ. Dorja își șterse de 
sânge sabia și marginea cizmei pe haina din piele de oaie a 
nomadului. 

— Prinţesă? întrebă Serghei nepăsător, pe când își ajuta 
tovarășul să se asigure și în privinţa celorlalţi. 

— $mecherie bună cu topor, spuse Dorja. 

Serghei smulse securea din faţa bărbatului rănit și lovi cu 
partea ei boantă în tâmpla nogaiului. Se auzi un trosnet sec, 
bărbatul zvâcni o dată și rămase nemișcat. 

— În iad cu tine, cur-negru, rosti el vesel, apoi azvârli arma în 
aer și o prinse de mâner. Bunicul Mihail a fost în spețnaz și ne-a 
învăţat șmecheria, continuă arătând securea - nu tocmai 
amenințătoare, dar nici chiar de/oc. Prinţesa? 

Dorja oftă și se așeză pe un ciot de zid. 

— Fiica han la mine. Am fost paza la ea. Nu ostaș, doar... paza 
personală. 

Un puști nomenclaturist de neam mare, ca să danseze în jurul 
unei prințese, gândi Serghei. 

Observase calitatea cizmelor lui Dorja și lucrăturile în argint 
de pe iatagan și pumnalul kinjal, ca și cele de pe centură, a 
cărui cataramă era un cap de lup smălţuit în albastru. lar 
cămașa lui de zale era din verigi foarte fine, lucrătură de 
maestru. 

După aceea, în silă: Tânăr și nobil, dar știe să se lupte. 

— Duceam pe ea în sus pe Volga - la nunta cu duce Piotr de 
Nikolaievsk. Au atacat la noi tătari, pirați de fluviu, de la han de 
Chistopol. 

Serghei încuviinţă gânditor. 

— Câinele păgân n-ar fi dorit ca puterea Nikolaievskului să fie 
sporită printr-o alianţă. 

Dorja izbi cu pumnul în cărămida de lângă șoldul său. 

— Eu crede că ei primit poruncă omoare ea, dar luat să vândă 
sclav. De aceea eu grabă. Rău nu făcut la ea... 

— Pentru fiica virgină a unui han, poţi obţine o sumă 
frumușică, reflectă Serghei. În Astrahan. 

Se întoarse și-și eliberă arcanul, descolăcindu-l și pregătind 
un laţ. 

— Să-i dăm drumul, spuse după aceea. Avem optsprezece cai 
de-ai lor. Poţi dormi în șa, băiete? 


Dorja rânji. 
— Tu poate, ţărane? 


— Oi, pri lujke! cânta Serghei în ton de bariton sonor și 
melodios, peste șapte zile, legănându-se în șa, cu picioarele 
scoase din scări. Adu apa, Gala! Vino, fecioară, să-mi adapi 
iapa... 

— Taci, porc cazac! vorbi în rusă grosolană cu dialect sud- 
estic ofițerul stre/t de la poarta de nord a Astrahanului. 

Işi răsuci mustățţile negre și lungi care coborau dincolo de 
bărbia nerasă de câteva zile; îndărătul lui, gărzile își pregătiră 
arbaletele și halebardele. Cei doi tineri aveau cu ei douăzeci de 
cai, punându-i la socoteală și pe cei pe care-i călăreau, iar 
echipamentul le era de cea mai bună calitate. Probabil că-și 
puteau permite să dea mită și erau străini fără prieteni aici. 
Șuviţa de pe ţeasta rasă a cazacului de pe Don era 
inconfundabilă, ca și trăsăturile calmucului; hanul Erdne nu era 
în război cu Astrahanul, dar cele două nu erau nici foarte 
prietenoase. 

— Ce treabă aveţi în oraș? 

— Am venit să beau toată votca și să regulez toate femeile, 
normal, prostule, rosti Serghei și ţinu plosca deasupra gurii 
deschise ca să scuture ultimele picături, după care icni de 
satisfacţie și o aruncă cât colo. Ahhhh! Ai ceva de băut la tine, 
bot-de-câine? Sau va trebui să mă mulţumesc să i-o trag lui sor- 
ta, după ce-o să-i pun un sac pe capu-ăla urât? 

Bărbatul se înroși de furie și un val de râsete se ridică din 
mulțimea ticsită în poartă, ţărani zdrenţăroși din mlaștinile 
asanate din afara orașului, cu cotigi pe două roţi trase de boi și 
încărcate de legume, vânzători ambulanți cu măgari cocoșaţi de 
desagi, un negustor armean cu nas coroiat, purtând chipă și 
caftan lung, cu un cuţit curbat vârât la brâu. O cămilă din 
convoiul armeanului dădu capul pe spate și scoase un bolborosit 
nepământesc, parcă alăturându-se veseliei. Doi cazaci din 
Kuban, cu căciuli rotunde și negre din blană de miel și haine 
cherkessa lungi, din lână, râdeau cel mai gălăgios. Deși între 
Marea Hoardă a Kubanului și verii lor mai nordici de la Don nu 
exista mare iubire, se bucurau, totuși, să vadă un Frate Sir 
batjocorind un orășean. 

Strelţul privi în jur, încercând în mod vădit să vadă cine a râs, 


ca să poată să-l bată pe acela care era mai periculos decât un 
cazac. 

— Am venit să ne vindem caii, interveni Dorja strâmbându-se 
și jucându-se cu mânerul încrustat în argint al iataganului său. 

Legănă hăţul primului cal. Aveau toţi caii nogailor, mai puţin 
pe cei care-și rupseseră sau scrântiseră picioarele în lupta 
scurtă. Animalele înalte și cu picioare subţiri fornăiau și-și 
rostogoleau ochii înaintea zgomotelor și a  mirosurilor 
nefamiliare ale marelui oraș din delta Volgăi. 

Ofiţerul de pază fornăi la rândul său. 

— De unde-i aveţi? întrebă el. Aștia-s cai buni. 

— l-am primit în dar, răspunse Serghei. 

— În dar? 

— Da. De la niște tătari morţi, zise Serghei. Sau a; putea 
spune la fel de bine că i-am primit moștenire. 

Replica aceea stârni și mai multe râsete prelungite, ba chiar 
unul dintre bărbaţii din Kuban fu cât pe ce să cadă din șa, pe 
când se ţinea cu ambele mâini de burtă și hohotea neajutorat. 
Doi tătari îi aruncară priviri lui Serghei pe sub pleoapele grele, 
iar din spatele mulţimii se auziră strigăte adresate strel/țului să 
înceteze să mai fie atât de scorţos și să elibereze trecerea. 

— Ai de gând acum să ne lași să trecem, ca să putem să ne 
potolim și noi setea, ca niște buni creștini, sau o să ne ţii la 
palavre toată noaptea? întrebă Serghei. 

Mai era doar o jumătate de oră până la asfinţitul de la sfârșitul 
verii și nimeni nu dorea să rămână pe-afară la închiderea 
porţilor. Ofiţerul își cântări securea cu coadă lungă, trecându-și 
leneș degetul mare peste tăișul curbat și ascuţit. In ciuda 
căldurii umede, purta pieptar din oţel și coif, iar sudoarea îi 
șiroia pe chipul supt și întunecat. | se adresă lui Dorja: 

— Şi ce caută un băiat calmuc cu diavolul ăsta cu codiţă? 

— ÎI ţin lângă mine ca să mă potolească atunci când îmi pierd 
cumpătul! spuse Dorja și-i azvârli o monedă. la de-aici! 

Strelțul o prinse din zbor, mușcă dirhamul din argint și-l privi 
cu respect - purta însemnul monetăriei din Christopol. 
Mulțumită nogailor morţi, amândoi aveau destule monede din 
acelea. Cineva îi plătise bine. 

— Treceţi atunci, rosti el și oamenii lui se foiră așteptându-și 
partea. Nu uitaţi, însă, că marele ţar Boris Bojenov păstrează 
ordine strașnică în orașul său - hoţii sunt trimiși în lanţuri, iar 


jefuitorii înarmaţi sunt trași în ţeapă sau bătuţi cu cnutul până la 
moarte. Scandalagii beţi își răcoresc capetele în butuci. 

Arătă brusc cu degetul mare spre o mână de prăpădiţi cu 
priviri tulburi, aflaţi nu departe, cu mâinile și picioarele prinse în 
juguri. Câţiva copii se distrau aruncând în ei cu baligi de cai și 
din când în când cu pietre. 

— Tar! rosti Dorja cu dispreţ, după ce trecuseră dincolo de 
zidul gros din pietre și beton în hărmălaia și mulțimile de pe 
stradă. Bunicul lui Boris își spunea „președinte”. 

Serghei strânse din umeri. 

— Toţi prinții și marii duci și hanii și țarii se numeau așa, în 
zilele de demult, spuse el. Sau „secretari de partid”, așa ne 
spunea nouă bunicul pe când eram copii. 

Bineînțeles, el mai spunea că pe atunci putea să zboare ca o 
pasăre și să sară din cer direct în bătălie, gândi Serghei. Câna 
era treaz, era mincinosul cel mai strașnic pe care l-am cunoscut 
vreodată. Sigur că da, există planoare și baloane, dar... Și-n plus 
putea să arunce securea ca un înger. 

— Trebuia să fii gălăgios ca taurul care mugește la poartă? 
zise Dorja. 

Rusa i se îmbunătăţise considerabil și doar uneori mai avea 
mici scăpări. Serghei ridică iarăși din umeri. 

— Cine-a auzit vreodată de-un cazac umil? făcu el. Așa ceva 
ar fi fost suspicios. In plus, ideea ta a fost bună: vrem ca tătarii 
ăia s-audă de noi și să ne caute ca să se răzbune. Cum altfel i- 
am putea găsi înainte de a-ţi vinde prinţesa marelui șef Boris 
sau vreunui negustor de sclavi kazah pentru haremul emirului 
de Bukhara? In orașul ăsta trebuie să trăiască treizeci-patruzeci 
de mii de oameni. 

— Șaptezeci și cinci de mii, spuse Dorja neatent. 

— Boje moi! rosti Serghei uluit. Trebuie să fie orașul cel mai 
mare din lume, mai mare decât era Măreaţa Moscova în 
vechime! 

Dorja clătină din cap. 

— Se spune că Winchester este la fel de mare și mai bogat, 
zise el şi, văzând privirea nedumerită a lui Serghei, continuă: În 
Britania, departe, în vest. Şi că există orașe încă și mai mare... 
mai mari... în Hinduraj și China. 

Serghei mormăi. Locurile acelea se aflau la marginea lumii, 
unde oamenii puteau avea capetele întoarse cu ochii la ceafă 


sau puteau ţopăi pe un singur picior. Cu siguranţă Astrahan era 
cel puţin de două ori mai mare decât Belgorod, care era orașul 
cel mai mare din partea /u; de lume. 

Bunicul Mihail ne numea melci, pentru că nu văzuserăm 
Măreaţa Moscovă sau Vladivostok, gândi cazacul. Acum, însă, 
am început să călătoresc ca el! 

Trecură cu caii printr-o îngrămădire de cotigi, căruţe și ricșe, 
și ocazionalele biciclete sau tricicluri, pe lângă tramvaie trase de 
cai care circulau pe șine din oţel vârâte în drum - alt semn al 
sofisticării urbane. Majoritatea oamenilor erau localnici, ruși de 
un fel sau altul, dar erau și georgieni, armeni, greci și 
caucazieni, tătari dintr-o duzină de triburi diferite, kurzi, bărbați 
din orașe-oaze aflate hăt spre est, un leş ţanţoș în haina stacojie 
cu fireturi aurii și cu pălăria cu pene pe care le afișau polonezii, 
marinari din flotele de pe Caspică, hamali clătinându-se sub 
mormane de pachete... 

— Pute, spuse Dorja pe un ton resemnat. (Așa era. Orașul era 
înconjurat de o mlaștină naturală și permanent se simţea un iz 
bogat și umed de zoaie și putreziciune.) Mai bine să nu bei apa. 

— Eu nu beau apă. E bună însă pentru băi, răspunse Serghei. 

Spre deosebire de alţii, se spăla la fiecare două săptămâni, 
indiferent dacă avea sau nu nevoie, și mergea la saună chiar și 
iarna. 

Se sili acum să nu se holbeze ca un mujic, când trecură pe 
lângă o clădire care trebuie să fi fost înaltă de paisprezece 
etaje, o supraviețuitoare dinaintea Schimbării, care încă nu 
fusese îmbucătăţită pentru metal. In cea mai mare parte, orașul 
era post-Schimbare: clădiri cu două-trei etaje, construite din 
cărămizi, adesea tencuite în culori vii; pe o colină spre nord se 
vedeau zidurile Kremlinului, iar dincolo de ele bulbii auriţi ai 
cupolelor catedralei și ai palatului. Proprietarii de prăvălii și 
artizanii strigau în gura mare bunurile ce se revărsau pe stradă, 
rotind din braţe și răcnindu-și preţurile mici într-o duzină de 
graiuri, vânzând de toate, de la mătase chinezească, la calupuri 
de ceai aduse din Georgia, la mormane de portocale azere de 
pe ţărmul de sud, și până la săbii ispititoare, întinse pe ţesături 
întunecate. 

Serghei s-ar fi întors să se uite la sclipirile fascinante ale 
metalului lustruit, dacă Dorja nu s-ar fi strâmbat și i-ar fi făcut 
semn din cap să continue. Caravanseraiul pe care-l alesese era 


unul obișnuit: un pătrat de cămăruţe în interiorul unui val înalt 
de pământ, cu o zonă izolată printr-un gard, ca ţarc pentru 
animale, și o magazie unde bunurile puteau fi lăsate sub pază 
pentru o taxă suplimentară. Serghei umflă nările înaintea 
aromelor de mâncare gătită; fusese o zi lungă. 

Un bărbat posomorât în haine zdrenţăroase și cu zgardă de 
fier veni să le ia caii. 

— la aici, rab, rosti cazacul și-i azvârli o monedă de argint. Ai 
grijă de caii noștri, să fie bine adăpaţi și hrăniţi - lucernă și orz 
decorticat, nu doar fân. 

Banul acela lumină chipul sclavului; în același timp sporea 
șansele să-și facă treaba așa cum se cuvenea... și oricum, se 
știa că un frate cazac era larg la pungă, mai ales cu bani găsiţi 
și pradă. Lui Serghei nu-i plăcea să-și lase calul pe mâna unui 
rab, însă sclavii erau ceva obișnuit prin locuri ca acesta. 

Mulţi rezidenţi stăteau pe vine în faţa intrărilor în cămăruţele 
din cărămizi de lut și-și pregăteau cina la focuri mici de cărbune. 
Cei indiferenți la segregarea religioasă stăteau la mese lungi în 
jurul unei gropi cu jăratic, unde proprietarul caravanseraiului și 
ajutoarele lui tăiau carne dintr-o oaie întreagă și doi purcei de 
lapte, care erau învârtiţi pe frigare, și înmânau bucăţi de pâine, 
cepe crude și pepeni. 

— Faceţi-ne și nouă loc, dacă vă e voia, fraţilor, spuse 
Serghei. 

Un client privi peste umăr la el, scoase un mârâit și reveni la 
cina lui. 

— Mulţumesc pentru loc, bot-de-câine, spuse cazacul. 

Îl prinse apoi de spatele hainei, îl smulse și-l azvârli cu un 
bufnet și scâncet pe pământ, după care îi aruncă farfuria și 
pâinea după el. 

— la-ţi cina și s-o fut pe mă-ta, prietene. 

lob tvoiu mat nu era neapărat o insultă de moarte în rusnacă 
- între prieteni putea fi pur și simplu un mod de a spune 
„privește cu seriozitate chestiunea asta” -, însă Serghei nu 
folosise intonaţia prietenoasă. Meseanul evacuat era voinic și 
avea la brâu un cuţit lung. Serghei se ridică în picioare și-i rânji, 
ţinând degetele mari vârâte la brâu. Bărbatul duse pentru o 
clipă mâna la cuţit, apoi se răzgândi și se îndepărtă; cei doi 
care-l flancaseră la masă se strânseră pentru a le face loc nou- 
veniţilor. 


— Nu se poate plânge dacă i-am răspuns cu propriile maniere, 
comentă cazacul după ce se așeză pe bancă, apoi pocni cu 
palma în scândurile negeluite și pătate din lemn de plop. 
Mâncare și vin! Pe sângele lui Hristos, se poate ca un Frate Sir, 
un cavaler al Hoardei Donului să rămână înfometat și-nsetat 
aici, când are aur și argint în teșcherea? 

O servitoare se apropie cu farfurii din lemn și căni de lut ars, 
privindu-l îndelung și apreciativ pe Serghei. El se înfoie și-și 
netezi mustăţile cu degetul mare înainte ca ea să plece spre alţi 
meseni, dar observă și privirea pe care i-o aruncase tovarăşului 
său. 

— Ai văzut ce dos rotund și frumos are? i se adresă lui Dorja 
când tânărul se așeză lângă el. Și coapse ca un cal de plug. 
Frate-câine, cred însă c-a pus ochiu' pe tine. Sau pe cizmele și 
haina ta frumoasă? Eu zic să-ncerci! 

Calmucul se îmbujoră sub pielea măsliniu-închis și rupse o 
bucată din pâine. Serghei hohoti. Tânărul era mofturos și delicat 
ca un preot abia ieșit din seminarul unei mânăstiri; ba chiar 
aștepta să apară o stâncă ori o tufă, înainte de a-și da jos 
pantalonii. Observase asta pe drumul încoace, deși nu 
avuseseră mult timp pentru altceva decât pentru călărit, dormit 
și mestecat păstramă în șa. Cu câte zece cai pentru fiecare, 
puteai să tragi tare, să parcurgi două sute de kilometri pe zi sau 
mai bine. 

Si trebuia s-o facem, după ce am pierdut ore, ca să pescuim 
tătarul ăla mort din puț... 

— Prinde mucegai dacă n-o folosești, puștiule, zise el. Oricum 
slăbăânogii ăștia micuţi ca tine pot regula ca iepurașii. 

Dorja se înroși încă și mai tare, apoi se încruntă când Serghei 
izbucni în râs și sorbi îndelung din vinul roșu și aspru. 

Și eu m-am Îmbujorat așa, gândi el, prima dată când unchiul 
Igor mi-a spus același lucru. Sigur că da, eu aveam pe atunci 
treisprezece ani, iar calmucul trebuie să fie mai vârstnic. 

— Ar fi bine să nu te-mbeţi, vorbi rece Dorja. Dacă avem 
noroc, poate că-n noaptea asta avem de lucru. 

— Băutura este bucuria rusului, anunţă Serghei pe un ton 
rezonabil după care strânse din umeri: în plus, nu-i decât vin. 
Niciun cazac nu se poate îmbăta cu vin. Noi ne-am născut cu 
struguri în gură. 

Nu luă, totuși, decât o cană; băiatul avea dreptate. După ce 


ronţăi ultima bucăţică de carne plină de zgârciuri de pe coastele 
de porc și se scobi în dinţi cu vârful pumnalului, îi azvârli oasele 
unui câine care părea chiar mai flămând decât rab, și porni spre 
cămăruţa lor, pășind cu o grijă exagerată; dacă cineva îl privea, 
ar fi putut să creadă că era într-adevăr beat și avea să doarmă 
neîntors. 


Nu poți opri un câine să se tăvălească-n rahat sau un tătar să 
caute răzbunare, gândi el mai târziu în noaptea aceea. Nu sunt 
pașnici și iertători și plini de iubire și bunătate ca noi, creștinii. 

Lăsaseră ușa deschisă; mulţi locuitori ai caravanseraiului 
făceau așa, pentru a se bucura de puţina briză existentă în 
căldura sufocantă de vară a deltei. Serghei întredeschise un 
ochi; era întins numai în izmene, cu mâinile și picioarele 
rășchirate și capul pe coburi. Cuţite lungi și curbe scânteiară 
scurt în lumina lunii, când trei siluete înveșmântate în negru se 
prelinseră înăuntru, cu cozile turbanelor trase peste faţă, astfel 
încât să le expună doar ochii. Un bărbat se aplecă, cu cuțitul 
ridicat pentru a se înfige în abdomenul lui Serghei. 

Bum. 

Laba piciorului îi ţâșni în sus, între picioarele asasinului, cu 
degetele trase spre îndărăt, astfel ca să izbească cu călcâiul 
tăbăcit. Acesta lovi testiculele victimei, proiectându-le în sus în 
osul pubian, ca și cum ar fi bătut un fier pe nicovală. Se auzi un 
țipăt ascuţit și stins, ca al unui iepure murind, urmat de un 
sunet de topor care lovește în stejar, când genunchiul cazacului 
lovi fața care cobora. Tătarul se prăvăli într-o parte, inconștient 
sau mort; Serghei se folosi de aceeași mișcare pentru a ridica 
ambele picioare în aer, ajungând apoi într-o postură ușor 
ghemuită. 

Dorja se mișcase în aceeași clipă cu el. Avea centura în mână, 
cu o cărămidă prinsă într-un laţ la capătul cu catarama. Cureaua 
se destinse și izbi capul celui de-al doilea asasin; pumnalul lung 
căzu dintre degete, iar bărbatul se împletici puţin în spate și se 
prăbuși lângă perete. 

Al treilea tătar acţionă cu prudenţă lăudabilă și în mare 
viteză; își azvârli cuțitul spre Dorja și fugi. Tânărul calmuc 
scoase un strigăt surprins de durere. Serghei îl ignoră - mai 
târziu avea să fie timp destul să bandajeze rănile - și se repezi 
înainte într-un placaj, prinzându-l pe bărbat în jurul genunchilor 


și doborându-l. Aerul ieși din plămânii asasinului cu un șuierat 
scurt, când izbi pământul cu burta și faţa; cazacul însuși își 
pierdu răsuflarea pentru moment, dar înaintă iute de-a bușilea 
peste corpul căzut și îl lovi în rinichi cu pumnul său noduros - 
mult mai bine decât să-ţi învineţești încheieturile degetelor pe o 
țeastă, îi spusese mereu bunicul. Lovi din nou și din nou, până 
ce inamicul se înmuie. 

— Gălăgia, păcălici poponari! Încercăm să dormim ca niște 
creștini! răcni cineva din cămăruţa alăturată. 

— lertare, frate, rosti Serghei pocăit. Să-ţi vegheze sfinţii 
visele! 

Apoi îl târî pe bărbat de gleznă înapoi în odăiţă și se întoarse 
să-l privească pe Dorja. Calmucul era în izmene și cămașă, cu o 
pată roșie lungă, lăţindu-se pe inul de sub braţul stâng. Işi apăsă 
palma peste ea și clătină din cap. 

— Doar o zgârietură, rosti cu glas încordat care trăda 
minciuna. Haide s-obținem ce să știm trebuie... vreau să zic, ce 
trebuie să știm. 

Serghei mormăi gânditor și-i privi prin semiîntuneric pe cei 
trei atacatori. Cel pe care-l lovise cu piciorul și apoi cu 
genunchiul răsufla iute și superficial, cu ochii holbaţi și privind în 
gol. În mod clar, nu putea afla nimic de la el. Cel pe care-l lovise 
era fără cunoștință - și probabil că avea hemoragie internă de la 
rinichii sparţi. Dacă se trezea, n-ar fi făcut altceva decât să urle. 

— Păi, Hristos să-mi fie martor, l-ai lovit pe-ăsta numai bine! 
spuse el când cel ameţit de calmuc începu să se foiască. A fost 
treabă bună - arată o mână delicată. Eu i-am scos pe ai mei din 
luptă, sau pe-aproape, și-s de prisos. 

— Cazacii nu știu ce-nseamnă delicat, da? făcu Dorja cu un 
surâs îndărătul căruia se citea durerea. 

Serghei râse, apoi îl înșfăcă pe bărbat, îi scoase centura, îi 
legă mâinile la spate cu ea și-i vâri un căluș în gură. 

— Cască urechile, bot-de-câine, rosti el turnând apă din 
burduful său peste bărbat, care-l privi sfidător când își reveni pe 
deplin. Dă din cap când simţi că putem sta de vorbă, da? Nu 
facem gălăgie și scandal, ai înţeles? Oamenii încearcă să 
doarmă. 

— Lasă-mă pe mine, rosti Dorja. 

Serghei privi în jur; calmucul se înfășurase cu o cămașă 
curată în jurul coastelor, pe sub haine, și mergea cu grijă. 


Cazacul strânse din umeri și se trase într-o parte. Dorja luă unul 
dintre cuţitele tătarului și-l ţinu ridicat până ce ochii captivului 
urmăriră sclipirea razelor lunii pe tăișul ca lama, după care ţâșni 
cu iuţeala unei feline. Ochii tătarului se holbară, când pantalonii 
din piele îi căzură. Abia după câteva secunde începu să dea 
disperat din cap, străduindu-se în același timp să zbiere, dar 
înecându-se, pe măsură ce țesătura umedă îi aluneca și mai 
adânc în gura larg deschisă. 

Dorja scoase călușul cu vârful cuţitului și-l ţinu astfel încât 
sângele să picure pe chipul bărbatului. Serghei se strâmbă ușor 
și-și stăpâni impulsul de a-și pune palmele peste vintre. Incepu 
să se îmbrace, în timp ce calmucul punea întrebări în tătară, 
iute și sigur - vorbea dialectul turc mai bine decât rusa, deși cu 
un accent și alegeri nefamiliare ale cuvintelor, care arătau că nu 
o învățase pe cursul mijlociu al Volgăi. Interogatoriul era 
amănunţit și expert; unde, când, câte gărzi, care erau parolele, 
o suită rapidă de întrebări care să nu lase timp minţii ameţite de 
durere a captivului să inventeze minciuni. 

— Ucide-mă, icni în cele din urmă tătarul, pământiu la faţă și 
asudând. 

Dorja încuviinţă și înfipse pumnalul. Oţelul lustruit pătrunse 
abia scoțând un sunet, iar calmucul îl lăsă cu mânerul ieșit din 
pieptul bărbatului, ca să nu ţâșnească sângele. După aceea se 
ridică... și se clătină, ochii i se dădură peste cap până se văzu 
numai albul pupilelor, după care se prăbuși moale. 

— Boje moi! Nu crezusem că era chiar așa grav rănit! mormăi 
Serghei și sări să-l târască în puţinul spaţiu liber din odăiţă. 

Îi ridică după aceea cămașa pentru a ajunge la rană; supura 
prin bandajul larg și improvizat în grabă. După aceea, rămase 
holbându-se mult timp, clipind și scuturând din cap. 

— Boje moi! repetă el și se pocni cu podul palmei în frunte, 
când fel de fel de întâmplări din ultima săptămână își găsiră 
locul în mintea lui. Aaaaaah! Chiar că sunt un bou cazac prost! 


Dorja deschise ochii și ridică o mână pentru a-și pipăi 
coastele, acum legate strâns și expert. După aceea mâna i se 
repezi spre mânerul iataganului care stătea lângă ea. 

Serghei râse. Ochii ei îl fulgerară și lama străluci alb-albastru 
în beznă, reflectând o rază rătăcită de lună venită de afară. 

— Câţi oameni te-am văzut omorând, surioară? 


Ochii ei se mijiră, iar cazacul continuă: 

— Patru. Şi te cunosc de numai opt zile! Așa că, dac-aș fi avut 
oarece gânduri cu dosul tău slăbănog, nu ţi-aș fi lăsat sabia aia 
la îndemână, ce zici? 

— Ascult, spuse Dorja. 

Se ridică în capul oaselor, rezemându-se de peretele din 
cărămizi de lut al odăiţei, și-și așeză sabia pe genunchi. 

— In plus, ca flăcăiandru te purtai prea ca o fată, iar ca fată 
ești prea flăcăiandru pentru gustul meu. Și am împărţit pâinea și 
sarea, și ne-am apărat spatele unul celuilalt. Așa că să vedem 
acum ce-i cu salvarea acestei „prinţese”... este o prietenă a ta 
sau sor-ta? 

Dorja zâmbi fără să vrea. 

— Soră vitregă. Mama a fost concubină și pe jumătate 
rusnacă. Eu am fost crescută împreună cu Bort€... prinţesa... și 
hanul s-a amuzat să mă lase să mă antrenez precum războinicii, 
ca s-o protejez. Surâsul se lărgi și mai mult. 

— Cât m-a mai invidiat ea! Suntem și prietene... mai mult sau 
mai puţin. Ea este... înţeleaptă. Este cărturar. 

Serghei mormăi și-i aruncă plosca din piele cu apă. Dorja bău 
însetată, apoi se ridică în picioare, mișcându-se încetișor. 

— Cum merge? întrebă Serghei. 

— Nu foarte rău. N-aș vrea să fiu nevoită să-mi folosesc arcul, 
dar mă pot lupta; ai bandajat bine rana. Unde sunt leșurile? 

— Peste zid, răspunse Serghei. Porcii de pe străzi vor mânca 
bine-n noaptea asta sau poate cerșetorii. 

Se ridică și el, își legănă braţele lungi și zâmbi: 

— Să-i dăm drumul! 


Cum să-l omoram pe-ăsta? 

Tătarii o ţineau pe prinţesă - Serghei se gândea la ea că ar fi 
arătat ca o icoană, cu veșminte ţepene și brodate cu aur - în 
casa unui negustor kurd bogat, care făcea negoţ cu mătase, 
bumbac și sclavi; de aici puteai privi în lungul uliţei înguste ce 
trecea pe lângă ea, dar era scufundată în beznă, fiind prea 
departe de străzile principale pentru a căpăta felinare cu gaz. 
Clădirea avea spre stradă un zid gros lipsit de orice deschideri, 
în spatele căruia se ridica un turn cu patru nivele și cu ferestre 
înguste ca niște fante; la una dintre ele se vedea lumina unui 
opaiţ, dar toate celelalte erau întunecate. 


— Dă-mi lanterna, șopti Dorja. 

Serghei i-o întinse. Era a ei, o lanternă bună din metal, care 
funcţiona cu naft. Până acum nu știuse însă că, dacă strângeai 
de mâner, capacul i se mișca înainte și înapoi. Exact asta făcea 
acum calmuca; lung-scurt-scurt-lung-lung-lung. Nu era un cod 
pe care să-l cunoască, dar... 

A doua oară însă fereastra se întunecă... apoi se aprinse 
iarăși, repetând codul, ca și cum cineva ar fi trecut o țesătură 
prin faţa luminii. Dorja păru să se gârbovească ușor și suspină 
slab, ușurată. 

— Este acolo, rosti ea. Şi... a spus vino la mine. Foloseam 
semnalul ăsta când voiam să ne furișăm afară din casa hanului 
din Elst. 

— Voi două trebuie să fi făcut minuni pentru liniștea 
sufletească a tatălui vostru, rânji Serghei în beznă. 

— Teha! replică Dorja. la zi, cum ar fi cel mai bine să intrăm? 

— Au patrule pe ziduri. Cel mai bine ar fi pe poartă... dac-o 
putem face în tăcere. 

— Cred că pot. Haide! 

Dădură un ocol, fără să întâlnească nimic mai alarmant decât 
un câine vagabond, care mârâi și se retrase din adulmecarea 
unui beţiv nemișcat, sau poate cadavru, care zăcea în rigolă. 
Acesta era un cartier respectabil, ceea ce însemna că puţini 
cetățeni ieșeau noaptea din case. In cele din urmă, se furișară 
pe drumul care venea frontal către casa kurdului, păstrându-se 
în umbrele adânci întinse de lună pe partea dreaptă a străzii. 
Aceeași lună strălucea plină peste santinela care se rezema de 
suliță în fața porții - scânteia pe metalul ascuţit și pe unduirile 
zalelor emailate în negru ale cămășii fără mâneci. 

— Cum trecem de el? șopti Serghei. 

— Lasă-n seama mea, zise Dorja. 

— O să vomit, dac-o să-i tai... 

Calmuca îl privi cu o strâmbătură, după care își rezemă 
scutul, sabia, arcul și tolba de zid și se îndreptă fără zgomot 
spre santinelă. Bărbatul moţăia, dar se îndreptă și-și răsuci 
sulița la apropierea ei. 

— Cine vine noaptea la casa lui Ibrahim al-Vani? mărâi el în 
tătară. 

Dorja îi răspunse și Serghei clipi uluit. Cu excepţia accentului, 
calmuca îi vorbise mereu cu glas pur și deschis, ca al unui 


flăcăiandru... la urma urmelor, o făcuse îndeajuns de bine ca să- 
| păcălească. Acum însă... 

— Cineva care căuta un războinic viteaz, rosti Dorja cu un 
glas pe care nimeni nu l-ar fi putut confunda cu al unui bărbat 
de orice vârstă, un glas plin de miere, mosc și promisiuni. Văd 
însă că l-am găsit. 

Serghei clipi din nou, când tătarul își rezemă sulița de zid și 
cele două siluete se contopiră. Peste o clipă tătarul se nărui, 
abia scoțând un scâncet scurt și slab. Când Serghei se apropia, 
Dorja se freca peste buze cu dosul palmei. 

— Nu cred că șmecheria asta o pot imita, comentă el 
întinzându-i armele pe care le lăsase. 

— Ptha! făcu ea - fie spunând ceva în calmucă, fie 
exprimându-și, pur și simplu, dezgustul. După aceea înstrună o 
săgeată și zise: la-i cheile! Te acopăr. 

— Slabe măsuri de siguranţă, comentă Serghei în timp ce luă 
cheile, apoi propti cadavrul de zid în felul în care s-ar fi rezemat 
un om care dormea. Ar fi trebuit să-l ţină pe ăsta afară, să fi 
încuiat poarta și să mai aibă unul în spatele ei. 

Deși probabil că negustorul se păzea doar împotriva hotilor, 
împotriva celor care s-ar fi furișat, nu a unui asalt, și era greu 
să-ţi schimbi iute obiceiurile. Poarta era din stejar gros, legat cu 
o împletitură din oţel recuperat, bătut în bolţuri groase la fiecare 
traversă, iar zăvorul era bine uns. 

Alte măsuri de siguranță slabe. Un scârțâit zdravăn ar fi 
avertizat toată casa. 

Poarta se deschise spre înăuntru, doar atât cât să-i lase să 
treacă în curtea interioară. Era un dreptunghi îngust, pavat cu 
bolovani, cu grajduri și odăițe în lungul unei laturi, un șir de 
uluci pentru cai, și locuința propriu-zisă a negustorului pe latura 
opusă; care probabil avea ea însăși o curticică interioară, pentru 
femeile lui. Turnul se găsea opus porţii prin care intraseră, o 
construcţie izolată, probabil un refugiu împotriva revoltelor și în 
același timp tezaur pentru bunurile cele mai preţioase. 

— Așteaptă, rosti Serghei. 

Luă de la brâu altă moștenire de la bunicul lui: o bucată lungă 
de metal flexibil, cu mânere din lemn la ambele capete. O 
înfășură în jurul zăvorului și trase după aceea înainte și înapoi. 
Se auzi un hârșâit slab și pilitură de metal pluti spre caldarâm. 
Avu grijă să nu se grăbească - bunicul îl prevenise că s-ar fi 


putut să-și piardă puterea și să se rupă dacă se supraîncălzea și 
niciun fierar modern nu i-ar fi putut copia proprietăţile 
fermecate. 

— Bortë ar fi interesată de asta, spuse încet Dorja. Ei îi plac 
lucrurile de dinaintea Schimbării. 

Pe când vorbea, acoperea curtea interioară cu arcul pe 
jumătate încordat și gata să sloboadă o săgeată. După o 
jumătate de minut, zăvorul căzu și Serghei îl prinse înainte de a 
lovi bolovanii de jos. După aceea închise din nou ușa cu grijă și o 
încuie, lăsând cheia în broască. Poate că n-avea să conteze 
deloc sau poate că ar fi putut păcăli pe cineva să creadă că ușa 
era asigurată, deși lucrurile nu stăteau așa. Nu poţi ști niciodată, 
spusese bunicul... 

Porniră spre turn. Când trecură pe lângă uluci, Serghei luă 
apă în palma făcută căuș ca să-și umezească gura care i se 
uscase puţintel. Clădirile întunecate păreau să crească în jurul 
lui aidoma unor maluri de ochi furioși și atenţi, iar umerii îl 
furnicară, parcă anticipând o săgeată neașteptată trasă de arc 
sau de arbaletă. În stepă, ba chiar și într-o pădure, se simţea ca 
acasă. Acum parcă s-ar fi luptat într-un coșciug. 

O vizetă micuță se deschise și cineva vorbi într-un glas 
muzical, cu tonalități fluide, înăbușit în mare parte de ușa 
ferecată în fier gros. 

— Parola este Sabia lui Azrael, răspunse Dorja în tătară, 
numindu-l pe îngerul Morţii. 

Un mormăit posac și alte cuvinte în graiul necunoscut. Dorja 
rosti din nou: 

— Vorbește și-n alt grai decât în behăitul ăla de capre, 
renegat kurd slăvitor de păuni. Seful nostru vrea s-o vadă pe 
femeia calmucă. 

— Este la fel de bine păzită ca înseși nevestele stăpânului 
meu Ibrahim al-Vani! zise bărbatul în tătară stâlcită, vorbind 
mult mai prost decât o făcuse Dorja în rusnacă la întâlnirea cu 
Serghei. 

— Nevestele lui sunt păzite de cei cincizeci de taţi ai copiilor 
lor, pufni Dorja. Sau eunuci kurzi - de parc-ar exista kurzi cu 
boașe. Noi am prins-o, așa că acum vrem s-o vedem. 

— Îmi pierd capul dacă i se întâmplă ceva, mormăi paznicul. 
Oricum, blestemată fie vrăjitoarea, cu alchimia ei de la Satan. 

Serghei suspină neauzit de ușurare; bărbatul avea să 


deschidă ușa. 

— lar eu îmi pierd capul dacă nu fac ce spune Șeful, replică 
Dorja. Și capul meu preţuiește mai mult decât al tău. Am spus 
parola - deschide! Altfel plec și ne-ntoarcem cu un berbec de 
spart ușa și c-un cuţit de jupuit să te las fără piele pe dosu-ăla 
netrebnic! 

— Voi, tătarii, nu stăpâniţi universul, ci doar credeți asta, 
mormăi bărbatul. Așteaptă, atunci, așteaptă. 

Auziră clicuri și zăngănituri. Ușa se deschise, doar o crăpătură 
îngustă, iar un lanţ gros se întindea de-a latul deschiderii. 

Un ochi albastru privi dinăuntru și se holbă pentru o clipă, 
înainte ca vârful iataganului Dorjei să-l străpungă, cu un trosnet 
de oţel în osul subţire care separă orbita de creier. Bărbatul 
căzu în spate ca un copac retezat. Serghei o împinse pe Dorja 
într-o parte, trecu sârma tăietoare în jurul lanţului și se apucă 
de treabă. 

— Mai repede! îl îndemnă Dorja. 

— S-ar putea să mai avem nevoie de ăsta. Nu vreau să-l rup, 
replică Serghei încăpățânat. In plus, a fost al bunicului. 

Dorja spuse ceva burzuluit în graiul ei nativ - însă încet -, dar 
în scurtă vreme veriga de fier se desfăcu și căzu cu clinchet 
muzical pe pardoseala din piatră. Serghei ţuguie buzele într-un 
fluier silențios de ușurare, când ușa se deschise după aceea. 

Pentru că n-am habar ce am fi făcut, dacă mai exista o 
încuietoare! 

Holul din turn era pustiu; în ambele părţi erau camere despre 
care tătarul spusese că foloseau la depozitarea bucatelor, iar în 
mijloc se găsea un horn pătrățos din beton, după toate 
aparențele o relicvă a lumii vechi. În stânga se vedea o scară. 
Porniră pe ea în grabă, dar încercând să facă zgomot cât mai 
puţin, cu Serghei în faţă. In aer se simţea un miros straniu, 
acrișor, care sporea, pe măsură ce urcau. Indărătul lui, Dorja 
chicoti. 

— Asta-i Bortă&, spuse ea. 

Miroase a naft și sulf? se întrebă cazacul, nedumerit. 

Ușa nu era zăvorâtă pe dinafară; o dungă de lumină se zărea 
pe sub partea de jos a scândurilor groase din care era făcută. 
Serghei o împinse, cu sabia pregătită - probabil că înăuntru se 
găsea alt paznic, care o veghea pe prinţesă. Ușa se deschise 
puţin, apoi se opri, parcă întâmpinând o greutate. Serghei puse 


cizma pe ea și apăsă cu putere, icnind. În spatele său, Dorja 
vorbi în graiul ei. 

Ușa se deschise. Serghei sări înăuntru, agil ca o pisică și 
încercând să privească în trei direcţii în același timp... apoi se 
relaxă puţin, când văzu o femeie în caftan lung, cu glugă, care 
stătea în picioare cu un opaiţ în mână. Mirosul de acid și metale 
ciudate provenea din odaia dindărătul ei. Inăuntru se puteau 
desluși băncuţe și sticlărie cu forme stranii. 

l-a atras atenţia, însă, trupul de la picioarele femeii: un bărbat 
uriaș, cu multă grăsime peste mușchii solizi. Purta turban, dar 
nu avea barbă și trunchiul lui voinic și spân era gol deasupra 
centurii, pantalonii largi stacojii și încălțările cu vârfuri întoarse. 
O sabie lată și curbată zăcea lângă degetele groase ca niște 
cârnaţi; pe chip avea întipărită o expresie de oroare, iar ochii i 
se holbau ca și cum ar fi fost gata să-i iasă din faţa perfect 
netedă, făcută parcă din aluat. 

Interesant, gândi Serghei, privind în jurul încăperii şi 
observând un joc de șah răsturnat de bărbatul mort; mobilierul 
era format din perne și covorașe. Scaune nu existau, așa cum ar 
fi fost de așteptat la un kurd. Ceva l-a ucis... 

Dorja trecu pe lângă el, băgându-și iataganul în teacă. 

— Borte! strigă ea. 

— Dorja! răspunse cealaltă femeie și așeză opaițul pe podea. 

Se îmbrăţișară cu putere, după care Dorja își împinse sora 
vitregă. 

— Ești bine? întrebă ea în rusnacă, în mod limpede pentru 
cazac. 

— Da.  Plictisită. Proștii mi-au îngăduit să-mi păstrez 
echipamentul, așa că am avut timp destul să mă pregătesc, 
răspunse Borte. De ce a durat așa mult? 

— Au fost... probleme. 

Bort& își dădu pe spate gluga caftanului și Serghei clipi 
repede. Asemănarea de familie era evidentă, deși cealaltă fiică 
a hanului era mai scundă și nu chiar la fel de zveltă, iar părul 
negru ca noaptea care-i cădea liber pe spate era mai lucios 
decât al Dorjei. Nasul era cârn, tenul trandafiriu-roșcovan, 
buzele pline și ochii negri înguști și ușor pieziși. 

Poate că vinovată era lumina opaiţului, care bătea de jos în 
sus, dar el simţi un fior ușor de alarmă în pântece și în spinare, 
văzând faţa aceea. Îi amintea cumva de o pisică sau mai exact 


de o nevăstuică - micuță, iute, frumușică și, în același timp, 
destul de rea. Ochii negri îi examinară din tălpi în creștet statura 
înaltă. 

— De unde l-ai găsit pe boul ăsta cazac voinic? întrebă ea, tot 
în rusnacă, cu un accent de modă veche perfect clar. Nu mă 
miră atunci că ai întârziat, dacă a trebuit să-l târăști după tine. 

Dorja strânse din umeri. 

— Este de folos când e nevoie de forță, rosti ea. Să-i dăm 
drumul acum! 

— Cum l-ai omorât? întrebă Serghei curios, în timp ce Bortë 
ridică o boccea și și-o puse în spate ca pe un rucsac. 

Împinse mortul cu vârful piciorului. Bortë era mai micuță 
decât sora ei și, deși se ţinea bine, n-o putea vedea omorând un 
bărbat atât de masiv cu un cuţit, decât dacă l-ar fi luat complet 
prin surprindere. De asemenea, nu se vedea nici urmă de sânge 
- până și un stilet mic ar fi sângerat nitel când era înfipt adânc 
în trup. 

Bort€ surâse, dezvăluind dinţi mici și foarte albi; cei doi de 
sus din mijloc erau niţel mai mari decât restul. In loc să-i 
răspundă, ea ridică mâna; o fâșie din piele în care era ascuns un 
ac din oţel îi traversa palma. Pe vârful acului minuscul se vedea 
sânge. 

— L-am lăsat, totuși, să câștige ultima partidă, zise ea. Nu era 
un om rău. Pentru un eunuc... 

Serghei înghiţi un nod. 

— Sora ta a spus că ești cărturar... 

— Așa este, încuviinţă ea și zâmbi și mai larg. Studiez chimia. 

Cazacul își făcu cruce. 

— lob tvoiu mat, spuse Serghei. 

| se părea mai bărbătesc decât să zbiere Am belit-o! și să se 
pocnească cu palma în frunte. 

Luminile și glasurile de la baza scării nu erau foarte deslușite, 
dar deveneau tot mai puternice. Și nu exista altă cale de /eșire 
din turn. Răcnete de furie au răzbătut prin vacarm. Cineva 
descoperise probabil trupul și lanţul tăiat. 

— Am belit-o, spuse Dorja, apoi înjură în calmucă și lovi 
sălbatic cu piciorul în perete. 

Nu-i corect, gândi Serghei. Ea nu trebuie să fie bărbătoasă. 

Moartea eroică era întotdeauna mai plăcută când erai beat și 
ascultai cântecul mincinos al unui ţigan care-și ciupea balalaica, 


decât într-o situaţie ca aceasta. Mintea îi alerga înainte și înapoi, 
ca un lup pe care-l văzuse odată prins pe fundul unei gropi. 
Brusc, simţi o simpatie neașteptată pentru disperarea aceea 
mârâită. 

— Am mai ucis noi destui tătari de-ăștia pân-acum, vorbi 
Dorja dar cu o notă de îndoială în glas. 

— Da, încuviință Serghei. Când le-am întins o ambuscadă, 
când i-am luat prin surprindere. O luptă faţă în faţă... 

Strânse din umeri. Dorja făcu la fel și-și roti iataganul ca să-și 
dezmorțească încheietura mâinii. 

— Ştiam că va fi riscant, spuse ea. 

— Da, repetă bărbatul. Oricum, cazacii nu obișnuiesc să 
moară bătrâni. 

Un sunet de palme lovite una de alta răsună în spatele lui. Se 
întoarse și o fulgeră cu privirea pe Bortă, care târâse un sac 
afară din odăiţa interioară. Femeia pocni iarăși din palme. 

— Ascultaţi-l pe baatar! pufni ea. Ascultaţi-l pe erou! 
Ascultaţi-l cum își înfruntă moartea fără teamă... fiindcă-i mult 
mai ușor decât să gândească. 

Dorja se strâmbă la sora ei. Serghei făcu la fel. Aș putea 
ajunge cu-adevărat s-o urăsc pe femeia asta, dacă aș avea timp, 
gândi el. 

Apoi se aplecă iute, cu un strigăt, când ea scoase din sac un 
urcior de lut cu dop și-l aruncă peste capul lui. Urciorul căzu 
până la palierul de dedesubt, un etaj mai jos, și se sparse. In 
întunericul casei scării bărbatul nu văzu să iasă ceva din el... 
apoi însă un miros îndeajuns de puternic pentru a-ţi sfârteca 
plămânii îl făcu să tușească și să se retragă iute, frecându-și 
ochii înlăcrimaţi. 

— E mai greu ca aerul, zise Borte. 

— Otravă? întrebă el, când răcnetele de furie de sub ei se 
transformară în răgete sufocate de panică. 

— Clor. Ucigător. Va curge în jos. Haideţi! 

Se întoarse, trăgând sacul după ea, și intră în sanctuarul 
interior. Serghei ignoră retortele și spiralele din sticlă de pe 
mese; hornul pătrăţos interior trecea prin odaia aceasta și în el 
se deschidea o ușiţă prin care se vedeau funii moderne, nu 
cabluri străvechi ruginite. Așa ceva arăta mult mai bine decât o 
luptă pe trepte, chiar dacă aerul de acolo ar fi fost respirabil, 
ceea ce nu era cazul acum. Mihail îi povestise despre gazele de 


război în zilele de demult și despre cum le folosise el împotriva 
moujidilor într-un loc aflat hăt departe în est. Prinţesa luă o 
jumătate de duzină de urcioare din sac și le azvârli prin 
deschizătură. 

— Astea se vor îngriji de oricine așteaptă dedesubt, spuse ea. 
Există un tunel care iese afară, trecând pe sub zid. Eunucul mi-a 
povestit despre el. Ironia sorții, este? 

— Ha, ha! rosti Serghei și simţi cum boașele voiau să i se 
ascundă în trup. Dacă chestia asta arde plămânii, vom muri cum 
coborâm acolo! Sau, cel puţin, eu voi muri, vrăjitoareo! 

— Nu și cu astea, zise ea și scoase din sac măști improvizate. 
Baatar, eu m-am gândit tot timpul cât am fost aici. Norocul îi 
ajută pe cei pregătiţi. 

— Nu se-oprește niciodată, comentă Dorja luând o mască și 
examinându-i legăturile cu care trebuia să și-o prindă peste 
față. Nu-i de mirare că tata a-ncercat s-o mărite cu cineva care 
se află la două luni depărtare. 

— Astea ne vor apăra? întrebă Serghei. Bortë surâse iarăși. 

— Substanțele chimice trebuie activate cu acid uric, zise ea. 

— Asta ce mai înseamnă? întrebă derutat bărbatul. Cuvintele 
erau în rusnacă, dar nu le mai auzise niciodată până atunci. Ea îi 
explică. 


După o jumătate de oră, Serghei își smulse masca de pe faţă 
și scuipă. 

— Ţi-a plăcut asta? se răsti el. 

Spre marea lui surprindere, Dorja se alătură râsetelor surorii 
ei. 

— Doar vederea feţei tale, cazacule, spuse ea. 

Bărbatul privi în jur pe străduţele întunecate. Se aflau în 
apropiere de docuri și catargele corăbiilor se zăreau deasupra 
acoperișurilor; în vârfurile unora dintre ele ardeau stelele 
pâlpâitoare ale luminilor de ancoră. 

— Cred c-ar trebui să-ncercăm să te ducem la tatăl tău, zise 
el. 

Ciudat. O să-mi lipsească Dorja. lar soră-sa este interesantă. 
Înfricoșătoare, totuși interesantă. 

Borte privi spre sud pentru o clipă. 

— De ce? zise ea. O să mă mărite cu alt imbecil gras. Serghei 
se legănă pe călcâie. 


— De ce, de ce... Mintea îi măcina în gol. 

— Ce altceva se poate face cu tine? Dorja rosti: 

— Tu n-ai fi crezut că există orașe mai mari ca Astrahan. 
Continuă apoi visătoare: Eu n-am văzut altele mai mari. Se 
spune însă că în China... 

Din umbră, capul lui Bortë se întoarse către ei. 

— Se spune că în China domnește acum Toghrul-han, rosti ea 
gânditoare. Este yek, totuși mongol ca noi; strămoșii noștri au 
venit în apus de-acolo, cu foarte mult timp în urmă - graiurile 
sunt încă apropiate. Cel puţin, el conduce părţile din preajma lui 
Gobi și se mai zice că poartă războaie cu hanul din sud. Mă- 
ntreb... Mă-ntreb dacă ar putea folosi un cărturar cunoscător al 
artelor străvechi? Se spune că cea mai bogată Curte din lume 
este cea a lui din Xian. 

— Aur, zise Dorja meditativ. Mătăsuri. Ranguri. 

Borte clătină din cap. 

— Cărţi! spuse ea și ochii îi străluciră. Învăţaţi! Laboratoare! 

Brusc, iritarea îi dispăru lui Serghei, care începu să râdă. 

— Ce mai bogatâr - adică, erou - am fost și eu, să scap 
purtând pe nas eșarfa unei femei înmuiate în pișat! 

— Te descurci mai bine când urmezi instrucţiuni, comentă 
Borte. 

— Ţi-am zis că este de folos când e nevoie de forţă, spuse 
Dorja. 

Serghei râse din nou, un hohot asurzitor care ricoșă din 
magaziile ce-i înconjurau. lar dacă se ducea acasă, l-ar fi 
așteptat Olga și Svetlana. Probabil cu îmblăciele în mâini. 

— În ce direcţie e China? întrebă el. 


NINIESLANDO 


Howard Waldrop 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Howard Waldrop este considerat în general unul dintre cei 
mai buni scriitori de texte scurte în viaţă, fiind poreclit „Mintea 
Stranie a generaţiei noastre” și „un autor care scrie ca un înger 
honky-tonk”. Celebra lui povestire „The Ugly Chickens” a 
câștigat premiile Nebula și World Fantasy în anul 1981. Textele 
i-au fost strânse în culegerile Howard Whof, All About Strange 


Monsters of the Recent Past, Night of the Cooters, Going Home 
Again, în versiunea tipărită a culegerii sale Dream Factories and 
Radio Pictures (anterior disponibilă doar în formă descărcabilă 
on-line) și o culegere a povestirilor sale scrise în colaborare cu 
diverși autori, Custer Last jump and Other Collaborations. 
Waldrop este, de asemenea, autorul romanului The Texas-/sraeli 
War: 1999, în colaborare cu Jake Saunders, și a două romane 
solo: Thern Bones și A Dozen Tough Jobs, ca și al nuvelei în 
format chapbook A Better World's in Birth! Lucrează la un nou 
roman cu titlul provizoriu The Moone World. Cele mai recente 
cărţi ale lui sunt două colecţii retrospective mari: Things Will 
Never Be the Same: Selected Short Fiction 1980-2005 și Other 
Worlds, Better Lives: Selected Long Fiction 1989-2003. După ce 
a locuit mulţi ani în statul Washington, Waldrop s-a mutat recent 
în fostul lui oraș natal Austin, statul Texas, ceea ce a stârnit 
ovaţii puternice din partea restului populaţiei. 

Povestirea următoare ne aduce într-o lume nouă și 
strălucitoare, o lume croită mai bine, în ultimul loc unde v-aţi fi 
gândit s-o căutaţi: în noroiul îngheţat, sârmele ghimpate și 
moartea șuierătoare din no-man's-land. 


Căpitanul avea o privire derutată pe chip. Apăsă cu mâna 
casca de pe urechea dreaptă și se încruntă, concentrat. 

— larăși multe convorbiri ciudate pe linii. Sunt aproape sigur 
că niște friţi au fost înlocuiți de austrieci în sectorul ăsta. Pare să 
fie-ntr-o limbă pe care eu n-o vorbesc. Poate că-s unguri. 

Tommy se zgâi afară, în bezna din jurul postului de ascultare. 
Și, desigur, nu putu zări nimic. PDA se găsea înăuntrul 
reproducerii unui cal mort și umflat de putrefacție, care zăcuse 
luni întregi între linii. Cu o săptămână în urmă, statuia din ghips 
sosise prin tranșeea de rezervă de la atelierele de camuflare 
aflate mult în spatele liniilor. Asta însemnase că o echipă fusese 
nevoită să iasă noaptea și să amplaseze reproducerea, și, în 
același timp, să îngroape cadavrul real al animalului, care se 
umflase și plesnise cu luni în urmă. 

Membrii echipei  reveniseră murdari, urât mirositori și 
arțăgoși, și fuseseră trimiși la kilometri îndărătul liniilor, unde să 
se bucure de luxul unei băi fierbinţi și al unei uniforme curate. 
Afurisiți norocoși! gândise Tommy atunci. 

În noaptea aceasta, sarcina lui Tommy nu fusese de a scruta 


ca de obicei peste parapet pustiul întunecat al no-man's-land, ci 
de a-l însoţi pe ofiţer până la postul de ascultare din interiorul 
calului mort din ghips, la zece metri în faţa tranșeelor lor. Pentru 
ca PDA să fie conectat la reţeaua telefoanelor de campanie 
germane (tot așa cum era conectat și la reţeaua britanică), un 
amărât de genist se târâse cinci sute de metri prin no-man's- 
land, în noapte, găsise un fir și se legase la el. (Uneori, după ce 
o făceau, constatau că se cuplaseră la o linie moartă sau 
abandonată.) Apoi se târâse cu grijă înapoi la propriile linii, 
îngropând firul pe când se retrăgea, fără să facă niciun zgomot, 
pentru ca să nu se aleagă cu vreo rachetă de semnalizare 
lansată după atâta muncă. 

Așa se proceda de obicei când echipele de telefonie erau 
ieșite de ambele părţi și făceau propriile zgomote, activităţi atât 
de rutiniere, încât nu atrăgeau iluminat sau foc de arme mici. 

Într-adevăr, potrivit zvonurilor, în ultima vreme pe linii se 
purtase o sumedenie de convorbiri neidentificate. Ofițerii erau 
destul de secretoși. (Nu recunoșteau că glasurile vorbeau într-o 
limbă pe care n-o înțelegeau și pentru care nu puteau întocmi 
niciun raport.) În ultimele nopţi ofiţerii din statul-major fuseseră 
în PDA, dar se întorseseră fără nimic util. Câteva ore în noroi și 
în beznă le fuseseră probabil utile - o modificare a rutinelor din 
castelul care adăpostea cartierul general, la kilometri în spatele 
liniilor. 

Puținele informaţii ajunse la soldaţi fuseseră că, așa cum 
spusese căpitanul: „Se vorbea probabil în maghiară sau alt sub- 
grai balcanic”. Cartierul general se ocupa de caz și avea să 
trimită în scurt timp niște experți. Cel puţin, așa afirma. 

Tommy se uită prin fanta de sub gâtul calului fals. Ca de 
fiecare dată, nimic. Strânse pușca la piept. Luna martie fusese 
aproape la fel de geroasă ca orice lună ianuarie pe care și-o 
reamintea. Bine măcar că nu începuse încă dezgheţul, care 
transforma totul în noroi rece și ud ce se lipea de tot și toate. 

În spatele lor se auzi zgomot de târât încet și Tommy ridică 
pușca. 

— Parola, rosti căpitanul către bezna din spatele machetei 
calului. 

— Aăă... Ajunul Sfintei Agnes... se auzi un șuierat. 

— Aprig a fost gerul, răspunse căpitanul. Treceţi! 

Un locotenent și un caporal apărură în partea deschisă a 


calului. 

— A sosit schimbul, domnule căpitan, rosti locotenentul. 

— Nu te invidiez, spuse căpitanul. Decât dacă nu cumva ai 
crescut în Buda-Peș. 

— larăși conversațiile neidentificabile? întrebă locotenentul. 

— Aceleași. 

— Sper că cineva din cartierul general le va da de cap în 
curând. 

— Toţi sperăm. 

— Eu o să-ncerc în tot cazul, zise locotenentul. Somn ușor, 
domnule căpitan. 

— Perfect. Să ai noroc mai mare decât am avut eu. Se 
întoarse către Tommy: Să-i dăm drumul, soldat. 

— Da, domnule căpitan! spuse Tommy. 

Se târâră sub un unghi pieziș cei zece metri înapoi până la 
tranșeea frontală, astfel încât distanța fu mult mai mare, și 
ajunseră sub sârma ghimpată înainte de a fi somaţi de 
santinele. 

Tommy merse imediat la firida lui săpată în peretele 
parapetului cu saci de nisip. Santinela moţăia; alţii dormeau în 
poziţii de epuizare, ca și cum ar fi fost, precum calul PDA, făcuţi 
din ghips. 

Se înveli în pătura îngheţată și în câteva secunde se cufundă 
în somn agitat. 


— Pregătirea pentru alarma de dimineaţă! răcni sergentul, 
lovindu-l cu piciorul în talpa bocancului stâng. 

Tommy se trezi instantaneu, așa cum faci după câteva 
săptămâni pe Front. 

Era alarma de dimineaţă, cea mai inutilă instrucţie din 
armată. La baza ei stătea teoria potrivit căreia, în zori, soarele 
va lovi în plin în ochii soldaţilor din tranșeele britanice și 
franceze, iar nemţii puteau profita și avansa prin no-man's-land, 
surprinzându-i când erau năuciţi de lumină. (Așa cum germanii 
aveau alarmă de seară, pentru eventualitatea în care britanicii 
ar fi întreprins asupra lor un atac-surpriză în care să profite de 
apusul soarelui.) întrucât nici unul dintre combatanți nu lansase 
vreodată un atac peste solul răscolit, acoperit de sârmă 
ghimpată și mine al no-man's-land, fără să-l preceadă cu un 
înspăimântător baraj de artilerie, care dura între două și, într-un 


caz, douăzeci și patru de ore de proiectile care se revărsau 
întruna din tunurile părţii inamice, alarma de dimineaţă era o 
minciună perpetuată de o necesitate de mult uitată din primele 
zile ale acestui Război Mondial. 

Celălalt motiv al inutilităţii sale îl constituia faptul că această 
secţiune a Liniei care se întindea de la Canalul Mânecii până la 
frontiera Elveţiei intra în teritoriul inamic, astfel că britanicii 
erau orientaţi cu faţa mai degrabă spre nord decât spre est, și în 
felul acesta soarele nu-i lovea în ochi, ci se răsfrângea, lipsit de 
strălucire, din căștile lor undeva spre dreapta. Dacă ar fi venit 
vreodată peste spaţiul deschis, nemţii ar fi fost luminaţi dintr-o 
parte, constituind astfel ținte excelente. 

Însă tradiţia și lipsa unei gândiri raţionale menţinuse de mult 
alarma de dimineaţă, mai exact de când Războiul Mondial se 
transformase dintr-un conflict de tactică și deplasări, așa cum 
fusese în primele zile, în unul de uzură și impas. 

Din 1915, partea aceasta a liniei frontului nu se mișcase nici 
cu o sută de metri într-o parte sau alta. 

Fred, fratele mai mare al lui Tommy, murise anul trecut, în 
prima zi a Bătăliei de pe Somme, ultima dată după mulţi ani 
când avuseseră loc mișcări reale de trupe. lar asta se petrecuse 
la optzeci de kilometri mai departe. 

Tommy stătu pe treapta de tragere a parapetului și-și trecu 
pușca prin ambrazura dintre sacii de nisip, fără s-o aţintească 
asupra unui obiectiv anume. De o parte și de alta, ceilalți 
procedau la fel. 

Ocazional, câte un lunetist neamţ profita de ocazie ca să 
tragă în ei. Sacii de nisip germani erau un amestec bizar de 
toate tipurile de culori și modele, îngrămădiţi la întâmplare în 
lungul parapetelor. Din depărtare formau un șablon neregulat, 
iar tonurile de lumini și umbre împiedicau depistarea cu ușurință 
a oricărei întreruperi de felul ambrazurilor. Pe de altă parte, 
sacii de nisip britanici erau uniformi, iar ambrazurile și fantele 
pentru observare săreau imediat în ochi, ceva ce soldaţii le 
atrăgeau mereu atenţia ofiţerilor. 

Parcă auzindu-i gândurile, ceva mai departe în tranșee răsună 
un zgomot de sticlă spartă și ţiuitul unui glonţ care ricoșase. Un 
locotenent aruncă pe jos periscopul, ca și cum ar fi fost o viperă 
care-l mușcase. 

— Fir-ar el să fie de blestemat! exclamă cu glas tare, după 


care i se adresă ordonanţei: Cere alt periscop de la 
aprovizionarea regimentului. 

Periscopul spart rămase lângă peretele tranșeei, cu vârful și 
oglinda dinăuntru transformate în cioburi de un neamţ cu ochi 
ageri. Ordonanţa plecă prin tranșeea diagonală de comunicare 
care ducea înapoi către tranșeea de rezervă. 

— Ar fi putut să fi fost mai rău, murmură cineva din tranșee. 
Ar fi putut să fi fost capul lui. 

li răspunse un cor de pufnituri și chicote. 

Umorul era acolo unde-l găseai, oricât de slab. 

De obicei ambele părţi se respectau în decursul alarmelor. lar 
după aceea, în timpul micului dejun și al cinei. Se considera o 
impoliteţe să trimiţi un proiectil în capul unui om care de-abia 
băgase în gură furculiţa cu fasole. Sărmanul s-ar fi putut îneca. 

Ziua era momentul când te odihneai, atât cât puteai, dacă 
puteai... Bineînțeles, puteau să existe misiuni de 
reaprovizionare, de adus muniţie sau de serviciu la bucătărie, 
dar acelea apăreau rareori și sergenţii ţineau foarte bine minte 
cine fusese ultima oară într-o asemenea misiune, așa încât 
rândul nu-ţi venea foarte des. 

Urma apoi anunţarea poștei, când era cazul, după aceea 
prânzul (când și dacă sosea) și ocazionala inspectare a 
echipamentului. In general, dormeai până te trezea ceva. 

O dată pe lună, unitatea era trimisă prin rotaţie în tranșeea 
secundară, unde în cea mai mare parte a timpului dormeai cât 
puteai de bine, iar la fiecare a treia săptămână era trimisă în 
tranșeea de rezervă, unde puteai să faci și altceva decât să fii 
soldat. Uniforma îţi era spălată și despăducheată, la fel ca 
propria persoană. 

Tranșeea de rezervă era singurul loc în care puteai să-ţi ţii 
mintea departe de război și de rutina lui. Puteai să citești în mod 
serios, nu pe apucate, așa cum se întâmpla în primele două 
tranșee. Puteai să bei și să mănânci și altceva decât conserve 
de carne de vacă și pesmeţi, dacă găseai pe cineva care să 
vândă mâncare și băutură. Puteai să te uiţi și la un film, undeva, 
într-o zonă din spatele liniilor, deși asta însemna cale lungă, sau 
poate să mergi la vreun spectacol de music-hall, pus în scenă de 
o unitate, cu mult umor în travesti, râsete aspre și texte nu 
foarte subtile. (Tommy era convins că viaţa unui soldat german 
era în mare parte la fel ca a lui.) 


Una dintre ironiile vremurilor acestea era că în vara aurie și 
îndepărtată a anului 1914, când „porcăria naibii din Balcani” se 
îndrepta către climaxul inevitabil, fratele lui Tommy, Fred, pe 
atunci în vârstă de optsprezece ani, fusese ales ca delegat din 
partea Asociaţiei de Esperanto a Muncitorilor din Birmingham să 
participe la a XXIV-a Conferinţă Anuală Esperanto în Basel, 
Elveţia. 

Conferinţa Esperanto ar fi trebuit să aibă loc în ultimele zile 
ale lunii iulie și primele din august. (Fred mai fusese în Franţa cu 
un grup de amici din școală și era obișnuit să călătorească.) 

Conferinţa Esperanto urma să aniverseze douăzeci și patru de 
ani de la inventarea de către Zamenhof a graiului aceluia 
artificial care fusese gândit să aducă o mai bună înţelegere între 
oameni, prin folosirea unui limbaj ușor de învăţat, complet 
inventat; ideea fusese că dacă toţi oamenii ar fi vorbit aceeași 
limbă (recunoscând un vis pre-Babel), ei ar fi înţeles că erau un 
singur neam, cu visuri și țeluri comune, și ar fi pierdut treptat 
naționalismul și partizanatul religios prin folosirea graiului 
comun. 

De atunci, mai apăruseră și alte limbaje artificiale - Volapiik 
avusese destui aderenţi la începutul secolului -, dar niciunul nu 
căpătase reputaţia lui esperanto, primul și cel mai bun dintre 
ele. 

De mulţi ani, Tommy și Fred fuseseră fascinaţi de esperanto. 
(Fred îl putea atât scrie, cât și citi, cu o ușurință pe care Tommy 
o invidiase.) 

Ceea ce-l surprinsese pe Fred, după ce sosise în Elveţia cu 
trei ani în urmă, fusese că participanţii la conferinţa aceea 
internaţională dedicată unei mai bune înţelegeri între oameni 
erau la fel de caustici în privinţa naţiunilor lor, ca orice ţopârlan 
dintr-o ţară de mâna a treia condusă de o căpetenie inferioară și 
superstițioasă. Aproape din capul locului, războiul și discuţiile 
despre război îi separaseră pe cei cu adevărat convinși de 
sicofanţii nesinceri. Abundaseră dezertările, pe măsură ce mai 
întâi o ţară, apoi alta, anunţaseră mobilizări. Pe jos, călare, cu 
automobilul și trenul, iar într-un caz cu avionul, delegaţii 
părăsiseră conferința pentru a se alătura apropiatei și glorioasei 
aventuri a războiului, despre care își imaginau că va fi iute, 
aspră, splendidă și scurtă, terminându-se „înainte să cadă 
zăpada”. 


Până la sfârșitul conferinţei, doar câţiva delegaţi mai 
rămăseseră, iar aceia fuseseră nevoiţi să-și facă planuri grăbite 
de întoarcere acasă înainte de primele focuri de armă. 

Fratele său Fred, acum mort, pe Somme, revenise în Anglia 
pe 2 august 1914, la timp ca să asiste la declararea unui război 
pe care nu-l dorea nimeni (dar pe care-l speraseră toţi). El, ca 
atâţia idealiști din toate clasele și naţiunile, i se alăturase 
imediat. 

Tommy era singurul care le mai rămăsese tatălui și mamei 
sale. Și el fusese, desigur, chemat sub arme, chiar înainte să fi 
primit vestea morţii fratelui. 

lar acum se afla aici, într-o tranșee din noroi îngheţat, la mulţi 
kilometri de casă, când sergentul se apropie și spuse: 

— Pregătește-te pentru misiune de sârme. 


Misiunea de sârme era unicul moment când puteai să fii cât 
de cât sigur în no-man's-land. Pe când îţi reparai și îndeseai 
hăţișul de oţel, germanii făceau același lucru cu hăţișul lor, la 
nici cinci sute de metri depărtare. 

Sulurile de sârmă ghimpată, care păreau întâmplătoare din 
depărtare, nu erau făcute ca să oprească asaltul unui inamic, 
deși îl încetineau, desigur. Sârmele aveau rolul de a-l direcţiona 
pe inamic în spaţii tot mai strâmte, astfel încât acţiunile să-i fie 
tot mai restrânse... iar locul unde atacul avea să încetinească în 
cele din urmă în faţa sârmei ghimpate impenetrabile era și locul 
spre care se îndrepta focul mitralierelor defensive. Soldaţii 
așteptau să treacă peste, pe sub sau prin sârmă ferfeniţiţi de 
gloanţe de calibrul 7,7 mm, trase cu cadenţa de cinci sute pe 
minut. 

Soldaţii nu puteau supravieţui într-un asemenea climat de 
fier. 

De aceea, sârmele trebuiau reparate întruna. Noaptea. În 
întuneric, zgomotele sârmelor desfășurate și ale maiurilor 
înăbușite umpleau spaţiul dintre linii. Blestemând în barbă, 
bărbaţii ridicau sulurile de sârmă ghimpată peste parapete și 
apoi le împingeau și trăgeau către locul unde un baraj de 
artilerie anterior (despre care se presupunea că ar fi trebuit să 
reteze toate sârmele, dar care n-o făcuse niciodată) rupsese 
unele segmente sau spulberase unul dintre stâlpii de tip nou 
(care nu trebuiau bătuţi, ci înșurubaţi în sol, de parcă pământul 


în sine ar fi fost un gigantic dop de șampanie). 

Soldaţii cărară sârme, stâlpi și maiuri în beznă, spre locul 
unde se afla sergentul. 

— Doi stâlpi noi aici, rosti el indicând spre o beznă și mai 
adâncă. i 

Tommy nu putea să zărească nimic, nicăieri. Işi așeză sulul de 
sârmă pe pământ și imediat se zgârie în ghimpii unui cablu 
nevăzut aflat la înălţimea umărului. Pipăi... și simţi sârma 
întinzându-se spre stânga și spre dreapta. 

— Fără zgomot, spuse sergentul. Nu vrem să ne trezim c-o 
rachetă de semnalizare-n dos. 

Iluminatul era adevăratul dușman al muncii nocturne. 

Zgomote de ciocănituri și activitate se auzeau dinspre linia 
germană. Tommy se îndoia că cineva ar fi tras o rachetă de 
semnalizare cât timp propriii soldaţi se aflau în câmp deschis. 

Se apucă de treabă. Un alt soldat înșuruba un stâlp la un 
metru depărtare. 

— Sârma! ceru sergentul. Frumos și decorativ, ca și cum aţi 
împodobi bradul pentru Moș Crăciun. Vrem ca Hans și Fritz să ne 
admire munca, imediat înainte să se taie-n două în ea. 

Tommy și alţi câţiva derulară sârma și o drapară, purtând-o 
înainte și înapoi între cei doi stâlpi noi și legând-o de bucăţile 
deja existente. 

De obicei ieșeai, executai misiunea de sârme și reveneai la 
tranșee, știind că ţi-ai îndeplinit rolul în război. Mulţi se 
rătăciseră în momentele acelea: existau istorii despre soldaţi 
dezorientaţi, care înaintaseră în beznă spre tranșeele inamice și 
care fuseseră uciși sau petrecuseră restul războiului ca 
prizonieri. 

Uneori Tommy vedea misiunile de sârme ca pe o întrerupere 
a rutinei de arșiţă insuportabilă, ploi de primăvară și toamnă și 
geruri hibernale care-ţi îngheţau oasele. Era unicul moment 
când puteai să stai în picioare în relativ confort și siguranţă, nu 
să umbli aplecat printr-un șanț. 

O cometă se înălță pe neașteptate în noapte. Cineva din 
partea friților lansase o rachetă de semnalizare. Toţi 
încremeniră - când no-man's-land era iluminat ca o zi sclipitoare 
de vară, era important să nu te clintești absolut deloc. 
Nemișcat, Tommy fu surprins să-i vadă pe germanii prinși în 
câmp deschis stând tot aidoma unor statui, în faţa tranșeei lor, 


împietriţi în poziţii de muncă deasupra sârmelor. 

Atunci cine trăsese racheta de semnalizare? 

Era o rachetă cu parașută, care cobori lent, arzând în noapte 
cu strălucirea unui cuptor de topit oţelul. Din ambele tranșee se 
auziră pocnete, trosnete și ţiuituri, deoarece lunetiștii din 
ambele tabere profitară de bonificaţia-surpriză a soldaţilor 
iluminaţi între linii. 

Ţărâna se ridică înaintea picioarelor lui Tommy, care se 
împotrivi impulsului de a se repezi spre un adăpost; cel mai 
apropiat era un crater de proiectil la șase metri depărtare. Orice 
mișcare ar fi atras focul armelor, dacă nu asupra lui, atunci 
asupra celor din jurul lui. Toţi erau înlemniţi; văzu picături de 
transpiraţie pe chipul sergentului. 

Din linia germană, un mortier tuși. 

Pământul se înălţă în bulgări de noroi îngheţat și o cascadă de 
fragmente de corpuri umane. 


Se simţea ca și cum cineva îl lovise cu piciorul în spate. 

Avea braţul drept prins dedesubtul trupului. Pușca dispăruse. 
Noaptea revenea peste lumina care pâlpâia și se estompa a 
rachetei muribunde. Zăcând întins, îi văzu pe sergent și pe doi 
soldaţi târându-se către propria linie. Se strădui să-i urmeze. 
Picioarele nu-l ascultară. 

Încercă să se împingă în braţul liber și să se ridice; nu făcu 
altceva decât să se rostogolească pe pământul îngheţat. Simţi 
pe spate ceva cald, care se răci foarte iute. E 

Nu, își spuse, nu pot să mor în felul ăsta, în no-man's-land. În 
lunile trecute, auzise ţipetele slabe, tot mai slabe ale soldaţilor 
care fuseseră prinși aici, în loc deschis, și muriseră lent. Nu se 
putea gândi că va muri în felul acela. 

Zăcu mult timp, prea obosit și încercat de dureri ca să încerce 
să se miște. Treptat, auzul îi reveni; după explozia proiectilului 
de mortier în urechi îi răsunase doar un ţiuit ascuţit. 

Distinse glasuri care vorbeau încet în propria tranșee, la vreo 
douăzeci de metri depărtare. Acum își putea imagina discuţia. 
Ar trebui să ieşim și să-ncercăm să-i aducem pe răniți sau pe 
morţi? Oare Fritz ţine locul sub cătare? Unde-i Tommy? Probabil 
c-a-ncasat-o. 

În mod surprinzător, putea auzi și sunete care veneau 
probabil dinspre linia germană - pași înceţi, mișcarea furișată de 


la groapă de proiectil la groapă de proiectil peste no-man's-land. 
Probabil că germanii trimiseseră echipe de căutare. Cât timp 
zăcuse aici? Se răspunsese cu focuri de pușcă în echipele 
germane prinse de rachetă în câmp deschis? Oare britanicii își 
căutau răniții? Pașii se apropiară de el. De ce nu-i somau 
santinelele din propria tranșee? Sau de ce nu trăgeau? Se 
temeau că erau propriii oameni care se întorceau? 

Pașii se opriră la nici doi metri. După explozie, ochii lui 
Tommy se acomodaseră cu bezna. Văzu de jur-împrejur forme 
vagi, întunecate. Printre ele se mișca o formă umană mai 
deschisă la culoare. Se deplasa cu eficienţă rapidă și se opri să 
întoarcă ceea ce Tommy văzu acum că era un cadavru din 
apropiere. 

In clipa aceea, altă rachetă de semnalizare, mai slabă, înflori 
pe cer dinspre tranșeea germană, un semnal roșu. In lumina sa, 
Tommy văzu că silueta de lângă el continua să buzunărească 
trupul nemișcat. 

Tipul era un chinez. Ce căuta un chinez aici, în no-man's-land? 

Poate că, gândi Tommy, tușind, poate că vorbește engleza. 
Poate că-i pot vorbi în esperanto? De-asta a fost inventată, nu? 

Rosti în esperanto prima frază pe care o învățase în graiul 
acela: 

— Poţi să mă îndrumi spre casa familiei Lodge? 

Chinezul se opri. Chipul i se deformă într-o expresie 
întrebătoare în lumina rachetei care cobora. După aceea zâmbi, 
duse mâna la centură și ridică un baston scurt și gros. Se 
apropie și-l lovi pe Tommy în cap. 


Se trezi într-un pat curat, în cearșafuri curate, în lenjerie de 
corp curată, cu durere de cap și de umăr. Se găsea sub lumina 
puternică a unor lămpi electrice, undeva pe un coridor curat și 
spaţios. 

Bănui că se afla mult în spatele liniilor, într-un spital de 
regiment. Nu știa cum ajunsese acolo. 

Un bărbat se apropie de piciorul patului. Avea un stetoscop. 

— Ah! rosti el. Te-ai trezit. 

Vorbea esperanto. 

— Sunt în spitalul diviziei? întrebă Tommy în engleză. 

Bărbatul îl privi neînţelegător. 

Tommy întrebă același lucru, în esperanto, căutându-și 


cuvintele în timp ce vorbea. 

— Departe de așa ceva, spuse bărbatul. Te afli în spitalul 
nostru, unde nu va mai trebui niciodată să-ţi faci griji despre 
războiul pe care l-ai cunoscut. Totul va fi explicat mai târziu. 

— Am fost dus în Elveţia în timp ce dormeam? întrebă 
Tommy. Sunt în vreo ţară neutră? 

— Oh, da, ești într-un fel de ţară neutră. Dar te afli la numai 
câţiva metri de locul unde ai fost găsit. Şi bănuiesc că ai rămas 
cu impresia că te-a salvat un chinez. Nu este chinez - ar fi 
ofensat să fie numit așa -, ci annamez, din Indochina Franceză. 
A fost adus aici în unul dintre primele valuri, la începutul 
războiului. Mulţi dintre ei au murit în acea primă iarnă, un fapt 
pe care supraviețuitorii nu-l uită niciodată. Cum de ne vorbești 
limba? 

— Am fost în Uniunea Esperanto încă din copilărie. Eu și 
fratele meu, care a murit. El scria și vorbea mult mai bine decât 
mine. 

— A fost sortit să se întâmple așa, vorbi bărbatul. Îţi poţi 
imagina surprinderea lui Ngyen, când i-ai vorbit așa, îmbrăcat în 
uniformă britanică. Când ai vorbit, te-ai definit ca unul dintre 
noi; el s-a gândit să te aducă în modul cel mai rapid cu putinţă, 
adică în stare de inconștienţă. Doctorul ţi-a îngrijit rănile foarte 
urâte, de pe urma cărora probabil că ai fi murit, dacă n-ai fi fost 
adus aici. 

— Unde este „aici”? întrebă Tommy. 

— Aici, spuse bărbatul, este chiar la câţiva metri sub no- 
man's-land -, sunt sigur că ex-căpitanul îţi va explica totul. A 
trecut ceva vreme de când nu ni s-a mai alăturat cineva în 
starea ta. Cei mai mulţi dintre noi au venit în primele zile ale 
războiului, de îndată ce au fost trasate Liniile, sau au fost găsiți, 
pe jumătate nebuni ori răniţi între linii, și a fost necesar să le fie 
readusă sănătatea mintală și fizică. Tu ai venit singur, rănit 
bineînţeles, dar vorbind deja limba. O să te adaptezi rapid. 

— Ești britanic? Francez? German? întrebă Tommy. Bărbatul 
râse. 

— Aici, spuse el, nici unul dintre noi nu mai are naţionalitate. 
Aici suntem toţi Oameni. 

Plecă. Mai târziu veni medicul, îi schimbă pansamentul de la 
umăr și-i dădu o pastilă. 


Ex-căpitanul veni să-l vadă. Era un bărbat mărunţel, în 
uniformă decolorată. Pe guler, materialul era mai întunecat, în 
forma treselor de căpitan. 

— Bun venit în Ninieslando, spuse el. 

— Este foarte curat, spuse Tommy. Nu sunt învăţat cu așa 
ceva. 

— Măcar atât putem face, spuse ex-căpitanul, rotindu-și mâna 
și indicând Totul Din Jur. O să-ți înveţi rosturile. Ai marele 
avantaj că ne vorbești deja limba, așa că nu va trebui să faci 
cursuri. Până ţi se vor vindeca rănile, vei căpăta doar sarcini 
ușoare. 

— Sunt destul de „ruginit”, spuse Tommy. N-am mai exersat. 
Fratele meu era expertul; a vorbit esperanto până în ziua când a 
fost ucis pe Somme. 

— Ne-ar fi fost de folos aici, spuse ex-căpitanul și continuă pe 
un ton profesoral: 

— Locul în care ne aflăm este la câţiva metri sub no-man's- 
land. Am sosit aici lent, unul câte unul, în decursul războiului. 
Rătăciţii, răniții, abandonaţii și, din păcate, cei ușor nebuni. Ne- 
am săpat încăperi și tunele, am tras fire de la telefoanele de 
campanie ale combatanţilor și de la cablurile electrice, le-am 
deviat apa în propriile utilizări. Aici clădim o societate a 
Oamenilor, care conduce Pământul după ce se va sfârși acest 
război. Chiar în clipa de faţă țelul nostru este de a supravieţui 
războiului - pentru asta, trebuie să trăim cu alimentele lor, cu 
apa, lumina, hainele și cu echipamentul lor, capturate în timpul 
nopţii de echipele de scurmători. Intrăm în tranșeele lor și luăm 
ce ne trebuie. Noi le găsim utilizări mai bune decât uciderea de 
oameni. În sectorul ăsta suntem 5.600. Pe toată lungimea de 
șase sute cincizeci de kilometri a Frontului de Vest, suntem o 
jumătate de milion, care așteptăm clipa în care să ieșim și să 
începem Noua Lume a Frăției. Noi suntem primele ei exemple: 
foști combatanți care trăim în armonie cu un grai comun și țeluri 
comune, fără grija războiului în sine, o alternativă viabilă la 
naționalism și bigotism, îţi poţi imagina ziua când vom ieși de 
aici. 

Tommy întinse mâna. Ex-căpitanul i-o strânse. 

— Este bine să-ntâlnesc în sfârșit un idealist adevărat, spuse 
Tommy. 

— Mulţi nu sunt. 


— Vei vedea - spuse ex-căpitanul - că sunt multe de făcut în 
timp ce așteptăm, și este ușor să pierzi din vedere obiectivele 
mai vaste, în timp ce scotocești după o conservă de fasole. 
Războiul s-a îngrijit pentru noi, atât doar că nu pentru cei mai 
potriviti... Cei care sunt combatanți încă, care cred încă în 
razboi. Pentru că să nu faci greșeala să crezi că nemţii sunt 
inamicul. Nici britanicii nu sunt inamicul. Nici foștii tăi ofiţeri, nici 
statul-major. Războiul este inamicul. El trăiește din spaimele 
combatanţilor. Este o mașină în care oamenii sunt transformați 
în amintiri. 

— Fiecare boală, rană autoindusă sau accident este numită de 
ambele părți „irosire” - perdajo -, ceea ce înseamnă că moartea 
n-a contribuit în niciun fel la moartea nici unui singur soldat 
inamic. 

— Orice om care a fost în război, care a fost expus gândirii 
războiului, a fost irosit. Ideea a devenit superioară planificării. 
Războiul gândește în numele statului-major. În acești trei ani, 
statul-major n-a avut o singură idee care să nu fie a războiului. 

— Așa că noi profităm. O rachetă de semnalizare trasă în 
noapte când nu se așteaptă nimeni aduce același rezultat ca al 
unei baterii de obuziere Krupp. Războiul oferă obuzierele atât 
pentru noi, cât și pentru combatanți. 

— N-ar mai trebui să-ţi spun asta. Vorbesc precum artileristul 
peregrin al lui Wells din Războiul lumilor. Toţi cei de aici trebuie 
să înceteze să mai gândească precum niște combatanți și să 
înceapă să gândească precum niște cetăţeni ai lui Ninieslando. 
Ce putem face noi pentru a cobori războiul de pe capra 
vizitiului? Cum plănuim o lume mai bună, în timp ce războiul 
împinge lumea aceea să-și reteze propria beregată? Noi suntem 
puși aici pentru a-i conferi un sens: pentru a opri mâna 
războiului. Odată ce omenirea va ști că războiul este inamicul, 
va putea să ni se alăture în viitorul acela luminos. Zamenhof a 
avut dreptate: esperanto va conduce calea! 

— Noroc - zise el, pregătindu-se să plece - noule cetăţean al 
lui Ninieslando! 


Misiunea lor azi, la câteva săptămâni după vizita ex- 
căpitanului, era de a merge la un punct de aprovizionare 
francez, de a încărca și a aduce provizii înapoi, pe căi secrete, în 
Ninieslando, unde bucătarii lor aveau să le transforme în ceva 


mult mai gustos decât s-ar fi gândit vreodată francezii să 
creeze. Purtau obiecte disparate din uniforme franceze; într-un 
moment atât de înaintat al zilei și al războiului, nimeni nu era 
foarte atent dacă culorile erau corespunzătoare. Tommy avea la 
centură o cască franceză prinsă de curelușa de sub bărbie, așa 
cum procedau geniștii francezi nepăsători. 

Își luară locul într-o coadă lungă de soldaţi care așteptau, 
înaintară minut după minut, până le veni rândul să încarce. 

— Fără napi, spuse sergentul care-i însoțea și care fusese la 
Verdun. 

— Ah, sigur că da, replică sergentul de la aprovizionare. Cum 
comanzi. 

Făcu un gest lipsit de politeţe. 

Luară lăzile și sacii și urmară șirul clătinător de bărbaţi 
împovăraţi care reveneau la tranșee în faţa lor. Tranșeea de 
legătură începea ca o cărare la nivelul solului și cobora lin, iar 
pereţii șanțului se ridicară în jurul lor, când pășiră pe grătarele 
din lemn. Înaintea lor răsunau tropăiturile multor tălpi. Aceleași 
sunete se ridicau înapoia lor. 

Undeva în tranșeea diagonală dintre a doua tranșee și linia 
frontului, ei dispărură pur și simplu cu proviziile la un cot orb în 
tranșeea de legătură. 

Aduseră proviziile în bucătăriile electrice puternic iluminate 
de sub linia frontului. 

— Ah, bun - spuse un bucătar, privind într-un sac. 


— Napi! 

Aștepta la un post de ascultare cu un ex-locotenent german. 

— In noaptea asta sunt multe convorbiri. — îi spuse el lui 
Tommy. 


— Nu vor observa mare lucru când vom vorbi cu alte 
sectoare, mai târziu. 

— Bineînţeles, zise Tommy. Combatanţii sunt conectaţi unii la 
liniile celorlalţi, încercând să capete informaţii. Ei își aud nu 
numai inamicii, ci și pe noi. 

— Şi ce fac în privinţa asta? întrebă ex-germanul. 

— Încearcă să înţeleagă în ce limbă se vorbește. Tabăra 
noastră era derutată. 

— De obicei cred că este o limbă balcanică, spuse ex- 
germanul. 


— Tabăra noastră credea că poate fi velșa sau basca. Tu ai 
auzit-o vreodată? 

— Nu, doar ofiţerii ascultau. ` 

— Ai fi recunoscut-o imediat. Insă războiul i-a învățat pe 
ofiteri că soldații sunt porci analfabeți și leneși, interesați doar 
să evite munca și să se îmbete. Ce cunoștințe de limbi străine ar 
fi putut avea ei? Altfel, ar fi fost ofițeri. Nu-i adevărat? 

— Foarte adevărat, spuse Tommy. 


După o săptămână Tommy se afla în biblioteca puternic 
iluminată și privea cărţile ezoterice șterpelite din ambele tabere. 
Manuale de tactică militară, romane ieftine, antologii de poezii, 
piese de teatru într-o mulţime de limbi. Erau și unele cărţi în 
esperanto, majoritatea publicate înainte de începutul secolului. 
Esperanto fusese foarte în vogă pe atunci, înainte ca naţiunile 
să fi hotărât că totul era doar un vis și să fi revenit la cursele de 
înarmare și la „locurile lor sub soare”. Existau și câteva romane 
traduse în esperanto. 

Aici se găsea, de asemenea, cel mai complet set de hărţi 
topografice ale frontului care putea fi imaginat. Tommy căută 
sectorul său. Văzu ghemul de tuneluri și coridoare ale lui 
Ninieslando, observă că până și postul de ascultare britanic 
purta eticheta „cal fals din ghips”. Putea urmări rutele lui 
Ninieslando de la graniţa elveţiană până la Canalul Mânecii (cu 
excepția locurilor în care tranșeele liniei frontului se găseau la 
numai câţiva metri depărtare; acolo aproape că nu exista loc 
pentru excavări fără a atrage atenţia ambelor tabere asupra 
prezenţei tale). Aici Ninieslando se reducea la un singur tunel, 
nu mai larg decât o tranșee de comunicaţie de la suprafaţă 
pentru a permite schimburi între sectoare. 

Ambele tabere de la suprafaţă ar fi fost gata să dea câte o 
mie de oameni în schimbul oricărei hărţi din set. 

Asta însemna că munca lui Ninieslando continua zi și noapte, 
ascultând și cartografiind cele mai mici schimbări de topografie. 
Harta cea mai de sus din fiecare teanc din sertar era cea mai 
recentă, cu data cea mai apropiată. Puteai să parcurgi teancul și 
să privești războiul derulându-se spre înapoi până la - în unele 
cazuri - sfârșitul anului 1914, când germanii determinaseră 
unde va fi frontul, retrăgându-se pe teren mai înalt, chiar dacă 
numai cu o jumătate de metru. Ninieslando fusese întemeiat 


atunci, pe măsură ce războiul se transforma într-o poziţie de pat 
din jocul de șah. 

În majoritatea cazurilor liniile nu se mai schimbaseră, decât 
pentru a deveni și mai dezgustătoare, mai murdare, mai 
ticăloase. Ocazional se deplasau cu unu-doi metri sau cu o sută 
de metri, pe măsură ce una sau alta dintre tabere avansa. Intre 
timp, Ninieslando devenea mai complexă și mai sănătoasă, pe 
măsură ce i se alăturau tot mai mulţi oameni. 

După cum spusese ex-căpitanul: 

— Războiul ne-a făcut cei mai buni ingineri, mașiniști și soldați 
care au fost cunoscuţi vreodată. Ar fi păcat să irosești 
pregătirea aceea. Așa că noi am folosit-o pentru a clădi o lume 
mai bună, subterană. 

Tommy privi în jurul bibliotecii strălucitor de luminoasă, într- 
adevăr, și-ar fi putut petrece viaţa aici, clădind o lume mai 
bună. 


În trei nopţi consecutive, ambele tabere trimiseseră grupe de 
atac spre linia celorlalţi. Se purtaseră lupte aprige, și soldaţii din 
tot sectorul se călcaseră în picioare și se loviseră unii pe alţii 
până la moarte. 

Fusese o mină de aur pentru echipele de scurmători din 
Ninieslando. Jefuiseră cadavre și răniţi, luând orice era utilizabil: 
cărți, alimente, echipamente, haine. Işi făcuseră treaba eficient 
și amănunţit, lăsând corpuri despuiate în tot no-man's-land. 
Gemetele muribunzilor îi urmară, pe când reveneau, coborând 
prin intrări ascunse spre Ninieslando. 

Tommy, a cărui rană de la umăr se vindecase, se întinse în 
patul lui curat, după ce-și lăsă prada la depozitul sectorului. 

Mormanul de bunuri crescuse mai înalt ca oricând - mai multe 
pentru Ninieslando. Tinea deschis pe piept un exemplar din The 
Oxford Book of English Verse. Nu mai vorbise de atâta vreme 
engleza, încât începuse s-o piardă. Acum gândea, ba chiar și 
visa în esperanto. Așa cum și trebuia. Limbile naţionale erau o 
povară și un obstacol în calea rasei umane. Citi câteva poezii, 
apoi închise cartea. Pentru altă zi, gândi el, când vom privi în 
urmă cu nostalgie spre o vreme în care graiurile naţionale 
mențineau separarea dintre oameni. Işi imagină poemele 
pastorale ale viitorului, scrise în esperanto, cu păstori și nimfe 
reamintindu-și unul altuia versuri în engleză, ca și cum ar fi fost 


o limbă moartă, ca greaca sau latina. Tânjea după o lume în 
care ar fi putut exista așa ceva. 


În mod straniu, telefoanele de campanie tăcuseră de o zi. 
Observaseră, apoi, cum curierii se deplasau înainte și înapoi, din 
tranșee la postul de observaţie și apoi la cartierul general. În 
ambele tabere. Evident, se petrecea ceva. Un curier a fost 
atacat prin surprindere, o acţiune periculoasă, dar nu avea 
asupra lui documente. Echipa de răpitori nu a recurs, totuși, la 
tortură și a raportat că ordinele fuseseră probabil verbale. Poate 
că printr-o coincidenţă, ambele tabere plănuiau atacuri în 
același moment. Ar fi fost o conflagrație sincer dorită de 
Ninieslando. 

Bineînţeles, războiul procedase astfel încât ambele tabere 
aveau să piardă elementul surprizei, când bateriile din 
amândouă părţile aveau să pornească barajul de artilerie 
simultan sau aproape simultan. Ninieslando așteptă - indiferent 
ce s-ar fi întâmplat, no-man's-land avea să fie presărat de morți 
și muribunzi, perfecţi pentru prădat. 

— Prea liniște, spuse cineva în coridor. 

— Până acum n-au mai stat niciodată atât timp departe de 
telefoane, spuse altul. 

Tommy mergea prin coridorul curat. Se minuna că la numai 
un metru-doi deasupra sa era o lume de ekskremento și 
malpurajo pentru care oamenii se luptau de trei ani. Aici exista 
o lume mai strălucitoare și mai curată decât orice izbândise 
omul la suprafaţă. 

Cam atunci începură să se reverse de sus primele proiectile 
ale barajului de artilerie așteptat. Praful pluti în jos din plafon. 
Părţi din perete se curbară și se zguduiră. 

Tommy își dădu seama că se afla sub mijlocul no-man's-land. 
Cu excepţia cazului în care tirul lor era într-adevăr execrabil, 
artileriștii ambelor părţi n-ar fi avut niciun motiv să bombardeze 
zona aceasta. Ar fi trebuit să ţintească frontul celeilalte tabere. 

Ninieslando se zgâlțăi și se clătină sub baraj. Luminile se 
stinseră când un proiectil reteză un fir pe undeva. 

Tommy aprinse un chibrit și găsi lanterna electrică în nișa ei 
din intersecţia coridoarelor. O aprinse și se îndreptă către 
bibliotecă. 

Apoi se lăsă o liniște rău prevestitoare. Barajul de artilerie luă 


sfârșit după foarte puţin timp. Cine ar fi bombardat cinci minute 
un loc greșit? Oare cei de sus înnebuniseră cu toţii? 

Intră în bibliotecă și-și roti lanterna. Câteva cărţi căzuseră de 
pe rafturi; majoritatea erau neatinse. 

Se așeză la o masă. În capătul îndepărtat al coridorului se 
auziră zgomote. Un bărbat însângerat apăru în fuga mare, cu 
ochii îngroziţi, urlând: 

— Tri rugo bendos! Trei benzi roșii! 

Oare vorbea metaforic? Trei bande de marxiști? Sau ca 
Sherlock Holmes, literalmente, ca în „Banda pestriță”? Ce voia 
să spună? Tommy se ridică să-l oprească, dar dispăruse, 
părăsise biblioteca, tot zbierând. 

Tommy parcurse holul și sui treptele până la un post de 
observaţie cu două fante, una către nord-est, cealaltă spre sud- 
vest. _ 

Privind spre nord-est, văzu ceva cu totul neașteptat. In plină 
lumină a zilei, soldaţi germani cu baionetele la armă avansau. 
Pe când mergeau, împungeau solul și toate gunoaiele de pe el. 
Toţi purtau pe mâneca stângă o banderolă cu trei dungi roșii pe 
fond alb. 

Tommy se întoarse către cealaltă fantă, întrebându-se de ce 
nici-o pușcă sau mitralieră nu secera linia de germani. 

Ceea ce văzu îi îngheţă sângele în vine. Din cealaltă direcţie, 
soldaţi britanici și francezi avansau și ei pe teren deschis. Pe 
braţele drepte aveau banderole cu trei dungi roșii pe fond alb. 
Pe când privea, câţiva soldaţi dispărură în jos pe un taluz. Se 
auzi zgomot de împușcături. Un Ninieslandoja, fără dungi pe 
mânecă, se împletici afară și muri în ţărână. Focurile de armă 
continuară, slăbind în intensitate. 

Reîncepură apoi, hăt departe în coridorul de dedesubt. 

Tommy porni în fugă spre infirmerie. 


În tâmplărie existau multe feluri de vopsea, dar foarte puţine 
se apropiau de roșu, ultima culoare pe care ţi-ai fi dorit-o pe un 
câmp de bătălie. 

Când intră în goană în infirmerie, Tommy îl găsi acolo pe ex- 
căpitan. Bărbatul sfâșia pansamente, în bucăţi lungi de treizeci 
de centimetri. 

Tommy merse la dulapul de medicamente și-l deschise cu 
forţa. Sticluţe zburară și se sparseră. 


— Au făcut-o-n cele din urmă! spuse ex-căpitanul. Au 
cooperat doar atât cât să scape de noi. Probabil că lucrările 
noastre de săptămâna trecută le-au deschis în cele din urmă 
ochii. 

Tommy luă o fâșie de pansament lungă de treizeci de 
centimetri și trase iute pe ea trei benzi roșii cu pensula unei 
sticluţe de mercurocrom. l-o întinse ex-căpitanului, apoi făcu 
alta pentru sine. 

— Mai întâi ne vor lichida pe noi, spuse el. După aceea, vor 
reîncepe să se omoare între ei. Asta se va petrece pe toată 
lungimea Frontului de Vest. N-am crezut niciodată că ar fi fost în 
stare să ţină secret atât timp un asemenea plan. 

Ex-căpitanul îi întinse o cască britanică și o centură model 
nou, din țesătură. 

— Ţi-ai luat pușca? Perfect, încearcă să te-amesteci printre ei. 
Vorbește engleza. Baftă. 

Dispăru pe ușă. 

Tommy porni în direcţia opusă. Alergă spre locul unde credea 
că ar putea fi germanii. g 

Sunetele împușcăturilor deveniră mai puternice. Ințelese că 
de acum putea să fie o țintă și pentru Ninieslanderi. Dădu colțul 
la o răspântie a coridorului și nimeri drept în fața unui soldat 
german. Bărbatul ridică ţeava puștii spre plafon. 

— Anglander? întrebă germanul. 

— Da, spuse Tommy și ridică de asemenea pușca. Alţii vin 
imediat după mine, adăugă el. Am întâlnit foarte puţini... 
subterani. 

Germanul îl privi neînţelegător. Se uită pe coridor în direcţia 
din care apăruse Tommy. _ 

Din cealaltă parte se auzeau venind alţi germani. Işi ridicară 
armele, văzură benzile roșii, le coborâră. 

Tommy merse cu ei prin coridoare și-i văzu minunându-se de 
construcţie. Un moment de surescitare apăru când un 
Ninieslander ţâșni dintr-o cameră în capătul holului și fu ucis de 
o rafală a germanilor. 

— Bine ţintit, rosti Tommy. 

În cele din urmă auziră cuvinte în engleză. 

— Ai mei, zise Tommy. 

Flutură din braţ spre germani și merse în direcţia de unde 
veneau vocile. 


Un căpitan britanic stătea în faţa unui grup de soldaţi cu 
pistolul în mână. Trupurile a doi Ninieslanderi zăceau în faţa lui. 

— Şi ce şobolan am scos din gaura lui? întrebă căpitanul în 
esperanto. 

Tommy nici măcar nu clipi. 

— Aţi vorbit în maghiară, sir? întrebă el și cuvintele i se 
părură stranii pe limbă. 

— Care-i unitatea ta? întrebă căpitanul. 

— Regimentul 1 Pușcași Regali, răspunse Tommy. Am fost 
separat și am mers cu niște germani. 

— Confruntări multe? 

— Puţine, majoritatea coridoarelor sunt pustii. Au fugit pe 
undeva, sir. 

— Stai cu oamenii mei, până te putem returna companiei tale, 
când se termină totul. Ce fel de dungi mai sunt și alea? Nu-i iod? 

— Cred că-i mercurocrom, răspunse Tommy. S-au terminat 
proviziile. Sanitarii noștri au folosit ce-au găsit în trusele de prim 
ajutor. 

Avu dificultăţi în a găsi cuvintele corecte. 

Fraze în esperanto îi apăreau întruna în minte. Trebuia să fie 
atent, mai ales în preajma acestui ofiţer. 

Mai căutară în câteva încăperi și coridoare, fără să găsească 
nimic. În depărtare se auziră fluierături. 

— Asta-i semnalul să ne întoarcem, spuse căpitanul. Haide! 

Alte fluierături, mai groase, răsunară de și mai departe, acolo 
unde erau germanii. Probabil că acţiunea se terminase. 

Îl urmară pe ofițer până ajunseră la podeţul de scânduri care 
ducea afară, pe no-man's-land. 

Căpitanul plecă pentru o consultaţie grăbită cu un grup de alţi 
ofițeri. Reveni după câteva minute. 

— Mai avem ceva de făcut, spuse el. 

Un soldat aduse canistre cu petrol și le lăsă în apropiere. 

— Trebuie să incendiem primele două coridoare de la intrare. 
Tu, tu și tu, rosti el, indicându-l pe Tommy la sfârșit. Luaţi 
canistrele astea și vărsaţi petrolul peste tot. Semnalul e când 
auziţi trei fluierături. Ștergeţi-o de-acolo imediat ce-ați dat foc. 
Aveţi toți chibrituri? Perfect. 

Reveniră înăuntru. Canistra era grea în mâinile lui Tommy. 
Merse până la răspântia coridorului și începu să verse petrol pe 
podeaua din scânduri. 


Mai păstră puţin pe fund. ÎI agită încet, rotindu-l prin recipient. 

Timp destul pentru a clădi mâine lumea mai bună. Mulţi ca el 
trebuie să fi scăpat afară, alăturându-se taberei lor sau făcându- 
se pierduţi în haos. 

După ce războiul acesta se va sfârși, ne vom reîntâlni, ne vom 
căuta, vom începe să clădim noua omenire pe cenușa acestei 
lumi vechi. 

Se auziră cele trei fluierături. Tommy aprinse un chibrit, îl 
aruncă pe podeaua din scânduri și privi petrolul aprinzându-se 
cu un vuiet. 

Azvâărli canistra după el și ieși în ziua luminoasă a noii lumi 
care aștepta să fie născută. 


RECIDIVISTUL 


Gardner Dozois 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Gardner Dozois a fost timp de aproape douăzeci de ani 
editorul revistei Asimov's Science Fiction și a editat, de 
asemenea, seria de antologii anuale The Year's Best Science 
Fiction, care a câștigat de șaisprezece ori Premiul Locus pentru 
„Cea mai bună antologie”, mai mult decât orice altă serie de 
antologii din istorie, ajungând acum la numărul douăzeci și opt. 
El a câștigat de cincisprezece ori Premiul Hugo pentru „Cel mai 
bun editor” și a obţinut Premiul Locus de treizeci de ori, dintre 
care de șaisprezece ori la rând pentru „Cel mai bun editor”, o 
performanţă fără precedent. A câștigat de două ori Premiul 
Nebula și un Premiu Sidewise pentru propriile proze scurte, care 
au fost colectate în The Visible Man, Geodesic Dreams: The Best 
Short Fiction of Gardner Dozois, Strange Days: Fabulous 
Journeys with Gardner Dozois și Morning Child and Other 
Stories. Este autorul sau editorul a peste o sută de cărți, dintre 
care cele mai recente sunt romanul Hunter's Run, scris 
împreună cu George R.R. Martin și Daniel Abraham, și 
antologiile Galactic Empires, Songs of the Dying Earth (editată 
cu George R.R. Martin), The New Space Opera 2 (editată cu 
Jonathan Strahan) și The Dragon Book: Magical Tales from the 
Masters of Modern Fantasy (editată cu Jack Dann). Născut în 
Salem, statul Massachusetts, trăiește în prezent în Philadelphia, 


statul Pennsylvania. 

În povestirea care urmează, ne poartă într-un viitor straniu în 
care un războinic încăpățânat insistă să lupte într-o acţiune de 
ariergardă, deși crede că a pierdut nu numai bătălia, ci și 
războiul. 


Kleisterman mergea în lungul țărmului, iar valurile blânde ale 
Atlanticului de Nord se spărgeau și năvăleau în franjuri 
dantelate de spumă albă, care ajungeau până aproape de 
vârfurile cizmelor sale. O pasăre alerga paralel cu el, ceva mai 
departe, ciugulind bucățele de mâncare răscolite de surf. Când 
valurile se retrăgeau, lăsând nisipul negru mat și lucios, se 
vedeau jeturi de bule care se ridicau de la muștele îngropate în 
nisip. Valurile spumegau în jurul unui dig din piatră ruinat, pe 
jumătate ascuns sub ape. 

În spatele lui, milioane de roboţi minusculi dezasamblau 
Atlantic City. 

Scormoni cu vârful piciorului prin algele aruncate pe țărm, 
care se uscau deasupra liniei fluxului într-o masă încâlcită de 
vezicule brune pe jumătate dezumflate și se uită în sus și în jos 
pe plaja lungă. Era pustie, cel puţin de oameni. Existau însă 
pescăruși cu spinarea neagră și pescăruși-răzători, risipiţi ici- 
colo, unii singuri, alţii în grupuri de doi-trei, unii în congregaţiile 
stranii în formă de V de câte douăsprezece păsări sau chiar mai 
bine, care stăteau tăcute pe nisip, toate orientate spre aceeași 
direcție, de parcă ar fi așteptat să ia lecţii de zbor de la 
conducătorul lor. Un crab se deplasă grăbit prin alge, aproape la 
picioarele sale. Deasupra liniei fluxului, nisipul uscat era 
amestecat cu nenumărate fragmente de cochilii sparte, 
produsul cine știe câtor ani de izbituri ale talazurilor. 

Puteai veni aici în oricare zi din ultimii zece mii de ani, de 
când ghețarii se topiseră și oceanul crescuse la nivelul său 
actual, și totul ar fi fost la fel: valurile care se spărgeau, tipetele 
pescărușilor, crabii care alergau, păsările care vânau la 
marginea apei. 

Acum însă, peste numai câteva zile, totul avea să dispară, 
pentru totdeauna. 

Kleisterman se întoarse și privi oceanul. Peste sute de 
kilometri de apă cenușie și rece, încă nevăzută, Europa sosea. 

Un vânt rece îi suflă mirosul de sare în faţă. Un pescăruș- 


râzător trecu pe deasupra capului său, împroșcându-l cu râsete 
stridente, ca niște ţipete, care dăduseră speciei numele acesta. 
Azi râsul lui părea deosebit de disonant și batjocoritor. La urma 
urmelor, ziua omenirii se terminase. Era momentul să fie 
alungată în hohote de pe scenă. 

Urmat de râsetele răutăcioase ale pescărușilor, Kleisterman 
întoarse spatele oceanului și se îndepărtă, mergând pe plajă 
peste nisipul uscat, cu fragmentele de scoici trosnindu-i sub 
tălpi. Aici existau dune scunde, acoperite de iarbă, și sui pe ele, 
oprindu-se în vârf ca să privească demolarea orașului. 

Atlantic City fusese oricum în ruine, turnurile cândva înalte 
ale hotelurilor nu mai erau decât cioturi rupte, însă roboții 
mâncau cu viteză uimitoare ceea ce mai rămăsese din oraș. 
Erau milioane, de la cei cât vagoanele de tren, până la puncte 
micuţe, abia vizibile, de mărimea unor monede, și probabil alţii 
mult mai mici, de dimensiunile unor molecule, care nu puteau fi 
văzuţi deloc. Se învolburau ca niște dervişi din desenele 
animate, desfăcând tot ce putea fi recuperat din ruine: oţel, 
plastic, cupru, cauciuc, aluminiu. Nu se auzea niciun sunet, doar 
un zumzet surd, și nu se ridica niciun nor de praf, așa cum s-ar fi 
întâmplat la demolările făcute de oameni, dar cioturile 
neregulate ale turnurilor se micșorau vizibil sub ochii lui, 
topindu-se ca niște conuri din zahăr lăsate în ploaie. Nu putea 
înţelege unde dispărea totul. Părea pur și simplu că piere, nucă 
ar fi fost transportat undeva prin mijloace vizibile, dar, evident, 
era dus undeva. 

Mai sus, pe coastă, alte miliarde de roboţi goleau 
Manhattanul, iar alţii mâncau Philadelphia, Baltimore, Newark, 
Washington, toate structurile liniei țărmului sortit pieirii. N-avea 
rost să irosească materiile acelea prime. Totul avea să fie 
recuperat înainte ca Europa, străbătând inexorabil oceanul tot 
mai diminuat, să se izbească de ei. 

Pe țărmul Atlanticului nu mai trăiau oricum așa mulţi oameni, 
dar IA-urile îi avertizaseră, politicos, curtenitor, cu două luni în 
urmă că ţărmul va fi distrus și le oferiseră timp să evacueze. Cei 
care nu aveau s-o facă urma să fie descompuși pentru 
recuperarea materiilor prime, împreună cu orașele și alte lucruri 
inutile, sau, dacă se fereau din calea echipelor de roboţi 
recuperatori, distruși în cele din urmă, când cele două plăci 
tectonice aveau să se ciocnească precum două uși care se 


îmbină, izbindu-se. 

Locuinţa lui Kleisterman se afla mult în interiorul uscatului, 
însă făcuse o călătorie nostalgică aici, în direcţia opusă 
firicelului de refugiaţi. Cândva, timp de doi ani fericiţi, locuise 
aici, într-un locșor de lângă Atlantic Avenue, împreună cu soţia 
lui, moartă de mult, și cu fiicele lui, moarte tot de mult, în altă 
lume și altă viață. Dar fusese o greșeală. Pentru el, de acum 
înainte în locul ăsta nu mai rămăsese nimic. 

Nori înalți se îngrămădeau peste orizontul estic, devenind 
negri-cenușii la bază, cu licăre ocazionale de fulgere în interior, 
iar rafale scurte și vârtejuri mici de vânt îi răvășeau părul. Odată 
cu inexorabila Europă se apropia și o furtună, de pe rămășițele 
oceanului. Dacă nu voia să fie udat până la piele, era momentul 
să plece. 

Kleisterman se ridică în aer. Pe măsură ce se înălța tot mai 
mult, rămânând deasupra norului rotitor de roboţi care mâncau 
orașul, întinderea de mlaștini sărate ce înconjura insula pe uscat 
deveni vizibilă, aidoma unei vânătăi brune care se lăţea. De aici, 
din văzduh, puteai vedea ruinele unei arheologii care se târâse 
afară din ocean pentru a muri în ultimele zile ale războaielor 
intraumane tot mai stranii, înainte de Exodul IA-urilor, înainte ca 
totul să se schimbe - un schelet imens de sticlă și metal care se 
întindea pe aproape doi kilometri în lungul plajei. În scurt timp 
roboții aveau să le mănânce și pe acelea. Un condor, care zbura 
aproape la același nivel cu el, îl surprinse pentru o secundă, 
apoi se înclină și plană fără efort în lungul unei lungi și invizibile 
pante de aer, ca și cum ar fi spus: „Poate că ești în stare să 
zbori, dar nu poţi zbura atât de bine”. 

Kleisterman se întoarse către vest și acceleră. Avea de 
străbătut o distanță mare și lumina zilei avea să dureze doar 
zece-douăsprezece ore. Din fericire putea să zboare continuu, 
fără să fie nevoie să se oprească pentru a se odihni, ba chiar 
putea să urineze din zbor, dacă era nevoie, fără să se 
sinchisească de cei care ar fi umblat pe sol, dedesubt. 

Vechiul lui costum de motociclist, din piele, îi ţinea destul de 
cald. Totuși, fără îmbrăcăminte încălzită sau echipament de 
oxigen, nu putea urca prea mult, deși tehnologia IA implantată |- 
ar fi dus până la marginea exterioară a stratosferei, dacă ar fi 
fost atât de imprudent, încât să încerce. Cu toate că s-ar fi putut 
înălța suficient pentru a trece peste Apalași - care fuseseră 


cândva mai înalți decât Himalaya, așa cum aveau să se 
întâmple și cu munţii noi care urma să fie creați pe coastă, tociţi 
de milioane de ani de eroziune -, era de obicei mai simplu să 
urmeze drumurile vechi, prin pasurile care-i lăsaseră cele dintâi 
pe coloniștii americani să treacă dincolo de munţi, în interiorul 
ţării... pe timpul când existau drumuri. 

Era o vreme bună pentru zburat, cu soare, vânt slab și cerul 
plin de nori cumulus pufoși, așa că ajunse destul de repede. 

La vest de locul unde fusese cândva Pittsburgh, trecu peste o 
ființă colectivă, mai mulţi oameni diferiţi care fuseseră contopiţi 
laolaltă într-un singur corp multilobat, care se târâse probabil 
spre vest de luni bune, de când fusese difuzat avertismentul cu 
privire la evacuarea coastei. 

Îl privi îndelung cum trecea pe deasupra. 


După alte două ore de zbor, Kleisterman începu să se 
relaxeze puţin. Se părea că Millersburg de data asta avea să fie 
acolo. Nu era întotdeauna. Uneori în nordul locului acesta se 
ridicau munţi înalţi cu creste înzăpezite, acolo unde ar fi trebuit 
să fi fost Marile Lacuri. Alteori nu se ridicau. 

Niciodată nu puteai spune dacă un drum te va purta azi în 
același loc în care te purtase ieri. Drumul spre vest de la 
Millersburg la Mansfield ducea acum - mai precis când și când - 
la un câmp de floarea-soarelui din Franţa, aproape de Loara, 
unde uneori pe fundal era un apeduct roman ruinat, dar alteori 
nu era. Oameni care nu vorbeau engleza și câteodată oameni 
care nu vorbeau graiuri cunoscute de oameni treceau ocazional 
pe acolo, așa cum fusese cioplitorul de cremene îmbrăcat în piei 
de căprioară însăilate laolaltă, care se instalase în pădurea din 
spatele hanului, care nu părea să vorbească absolut niciun fel 
de limbă și care folosea un sistem de numărare enigmatic pe 
care nu-l înţelegea nimeni. Cine știa ce alte drumuri duceau tot 
spre Millersburg, venind de la Dumnezeu-știa-unde? Sau unde 
sfârșiseră cei din Millersburg, care dispăruseră în timp ce 
călătoreau? 

Sigur că da, dispariţia oamenilor nu constituia un eveniment 
rar în ceea ce mai rămăsese din comunitatea umană. In zilele 
Schimbării care urmase Exodului IA-urilor, toţi oamenii din 
Denver dispăruseră. Toţi din Chicago dispăruseră, lăsând 
mâncarea încă fierbinte pe plite. Pittsburgh dispăruse, clădiri și 


totul, fără a lăsa în urmă măcar vreun semn că existase 
vreodată. Zone întregi din ţară fuseseră depopulate sau 
populaţiile lor fuseseră mutate altundeva într-o clipită. Dacă 
toate evenimentele acelea aveau o logică, atunci era o logică pe 
care niciun om nu reușise s-o deslușească. Totul era arbitrar. 
Uneori plantele care răsăreau nu erau cele care fuseseră sădite 
în sol. Alteori, animalele puteau vorbi; iar alteori, nu. Unii 
oameni fuseseră modificaţi în chipuri stranii, căpătaseră braţe 
suplimentare, picioare suplimentare, capete de animale, 
corpurile le fuseseră contopite. 

Entităţi cu milioane de ani mai evoluate tehnologic decât 
oamenii se jucau cu ei, aidoma unor copii plictisiți, capricioși și 
distrugători, care erau siliţi să stea în casă cu jucăriile într-o zi 
ploioasă... și lăsau în urmă jucării stricate și abandonate la 
întâmplare. 

Soarele cobora într-o masă confuză de nori vineţii, portocalii 
și liliachii, când ajunse la Millersburg. Populaţia orașului 
crescuse impresionant în primele decenii ale secolului al XXI-lea, 
pentru ca după aceea să se reducă în războaiele dezastruoase 
ce precedaseră Exodul. După Schimbare pierduse mare parte 
din restul populaţiei. Mai dăinuiau doar strada principală, 
galeriile pentru turiști și magazinele de fleacuri, transformate 
acum în locuinţe pentru familii. Restul orașului dispăruse într-o 
după-amiază și fusese înlocuit de o pădure lățoasă și venerabilă. 
Pădurea nu existase acolo cu o zi în urmă, însă dacă tăiai un 
copac și-i numărai inelele, acestea indicau că ar fi crescut acolo 
de sute de ani. 

Timpul nu era mai demn de încredere ca spaţiul. După 
socoteala personală a lui Kleisterman, trecuseră doar cincizeci 
de ani de când IA-urile care fuseseră silite să slujească în 
ambele tabere ale unui război uman se revoltaseră, se 
emancipaseră și dispăruseră în masă într-o dimensiune stranie 
și paralelă cu a noastră - din care, pentru motive enigmatice și 
utilizând instrumente insondabile, își aplicaseră voinţa asupra 
lumii oamenilor, modificând-o în chipuri aparent arbitrare. În 
acei cincizeci de ani, Pământul se schimbase îndeajuns pentru a 
crede că trecuseră mii sau chiar milioane de ani - așa cum, într- 
adevăr, se poate să se fi întâmplat pentru IA-urile cu viteză 
mare, pentru care un an omenesc însemna un milion de ani de 
evoluţie. 


Structura cea mai mare rămasă în oraș era hanul, o clădire 
din lemn întinsă și dărăpănată, care fusese construită pe locul și 
în jurul unui fost Holiday Inn; vechiul panou HOLIDAY INN din 
față continua să fie intact și era utilizat ca avizier al comunităţii. 
Kleisterman ateriză în poieniţa din spatele hanului, după ce 
survolase la joasă înălțime porumbiștile care se întindeau spre 
est. In săptămânile petrecute în Millersburg, se străduise pe cât 
posibil să-și ţină pentru sine capacităţile lui stranii, o intenţie 
care n-ar fi fost ajutată de o planare peste Main Street. 
Deocamdată nu atrăsese prea multă atenţie sau curiozitate. Se 
păstrase retras, iar comportamentul lui tăcut și încruntat îi 
îndepărtase pe cei mai mulţi și-i speriase pe unii. Aceasta, și 
faptul că era dispus să plătească bine pentru beneficiul 
respectiv, ajutase să-i asigure intimitatea. Aurul continua să 
aibă un cuvânt de spus, deși nu exista niciun motiv cu adevărat 
logic în această privinţă - nu puteai să mănânci aur. Oamenilor 
le venea însă greu să abandoneze mii de ani de obiceiuri 
înrădăcinate și încă puteai schimba aurul pentru bunuri mai 
practice, chiar dacă, de fapt, nu mai exista nici-o monedă care 
să-l susțină. 

Vrăbii ciripiră și ţopăiră în jurul picioarelor lui când trecu prin 
iarba înaltă, zburând un metru-doi într-un vârtej scurt de aripi și 
apoi revenind la ceea ce făcuseră înainte de trecerea sa, iar lui 
Kleisterman îi fu imposibil să nu se gândească, aproape cu 
invidie, că vrăbiilor nu le păsa cine conducea lumea. Oameni 
sau IA-uri - pentru ele era totuna. 

O caravană mică venise din Wheeling și Uhrichville, poate 
vreo cincisprezece oameni, bărbaţi și femei, conducând catâri și 
lame cu bagaje. În ciuda pericolelor imprevizibile ale drumului, o 
economie limitată de tip barter se înfiripase între orășelele din 
regiunile de obicei destul de stabile și de câteva ori pe lună, mai 
ales vara, caravane micuţe intrau și ieșeau din Millersburg și 
așezările din jur, făcând negoţ cu produse agricole, blănuri, 
conserve vechi, unelte și flecușteţe, alcool produs în casă, ţigări, 
ba chiar și, uneori, obiecte de înaltă tehnologie primite de la IA- 
uri, care uneori erau dispuse la barter, deși adesea în schimbul 
celor mai ciudate lucruri. Le plăceau poveștile bune, de pildă, și 
era uimitor ce puteai obţine de la ele dacă născoceai o istorie 
atractivă. Așa se alesese Kleisterman cu biluța implantată sub 
pielea braţului, care îi îngăduia să zboare, prin nici-o metodă 


măcar pe departe posibilă potrivit legilor fizicii pe care o 
cunoștea. 

Caravana descărca în faţa fostului „The Tourist Trap”, un 
magazin de curiozităţi aflat de cealaltă parte a străzii faţă de 
marele panou HOLIDAY INN și în care acum locuiau trei familii. 
Unul dintre membrii caravanei era un bărbat cu cap de câine, 
ale cărui urechi lungi fluturau în urma lui în bătaia vântului. 

Bărbatul cu cap de câine se opri din desfacerea unui pachet 
de pe un catâr, se uită drept spre Kleisterman și, aproape 
imperceptibil, încuviinţă din cap. 

Kleisterman făcu același gest. 

Exact în clipa aceea se declanșă cutremurul. 

Șocul fu atât de scurt și de violent, încât îl trânti pe 
Kleisterman cu faţa în jos pe stradă. Se auziră un vuiet și un 
uruit asurzitor, de parcă pe acolo ar fi trecut chiar marfarul 
Domnului. Solul sări sub bărbat, apoi sări din nou, lovindu-l și 
învineţindu-l. Dincolo de uruit se auzi o cascadă de pârâituri și 
trosnete, după care, cu un vuiet ascuţit, o parte din cochilia de 
lemn ce înconjura vechiul Holiday Inn se prăbuși, iar etajele unu 
și doi din partea opusă se revărsară pe stradă. Una dintre 
clădirile de peste drum, la trei case depărtare de „The Tourist 
Trap”, cedase și ea, transformată aproape instantaneu dintr-o 
clădire de gresie veche, cu trei etaje, într-un morman de moloz. 
Un nor de praf se ridică spre cer și aerul se umplu brusc cu izul 
umed de praf de cărămidă și ipsos. 

Când vuietul de marfar se stinse și pământul încetă să se mai 
miște, pe măsură ce auzul începu să i se întoarcă, cât de cât, la 
normal, putu auzi oameni care ţipau și zbierau, o duzină de 
glasuri diferite, simultan. 

— Cutremur! ţipa cineva. 

— Cutremur! 

Kleisterman știa că nu fusese un cutremur, cel puţin nu un 
seism obișnuit. De fapt, se așteptase la așa ceva, deși fusese 
imposibil de prezis momentul exact când avea să se întâmple. 
Deși cratogenul european, miezul continentului, probabil că nu 
era nici măcar vizibil de pe plaja unde stătuse în dimineaţa 
aceea, sub suprafaţa Pământului, adânc în litosferă, placa 
eurasiană se ciocnise de placa nord-americană și forţa 
impactului gonise peste continent, ca un vagon de marfă aflat în 
plină viteză, care-și transmisese momentul cinetic unui vagon 


staționar. Acum plăcile aveau să se macine una de cealaltă cu 
forţă imensă, terciuind continentele laolaltă, strivind Atlanticul 
între ele și desființându-l. În cele din urmă un continent avea să 
lunece sub celălalt - probabil placa eurasiană aflată în mișcare - 
iar forţa inexorabilă a coliziunii avea să ridice munţi noi în lungul 
liniei de impact. De obicei, așa ceva dura milioane de ani; de 
data aceasta se întâmpla în câteva luni de zile. De fapt, întregul 
proces părea să se fi accelerat chiar și mai mult. Acum se 
petrecea în câteva zile... 

Au mișcat-o în direcția greșită, gândi Kleisterman cuprins de o 
bruscă iritare absurdă, de parcă așa ceva ar fi adăugat o insultă 
distrugerii. Chiar dacă iuţești tectonica plăcilor, placa eurasiană 
ar fi trebuit să fi mers în altă direcţie. Cine cunoștea motivul 
pentru care IA-urile doreau ca Europa să se lovească de America 
de Nord? Ele aveau propriile rațiuni estetice. Poate că încercau 
într-adevăr să reasambleze supracontinentul Pangeea. Cine 
putea să știe? 

Kleisterman se ridică în picioare, icnind. Continuau să se audă 
multe strigăte și oamenii își agitau braţele, totuși zbieretele 
erau mai puţine. Văzu că și bărbatul cu cap de câine se ridicase 
și schimbară surâsuri chinuite. Orășenii și membrii caravanei se 
strânseseră laolaltă și vorbeau agitaţi, întrerupându-se reciproc. 
Trebuia să caute printre sfărâmături, să vadă dacă nu erau 
oameni prinși sub ele, iar dacă se declanșa vreun incendiu 
trebuiau să organizeze o echipă cu găleți de apă. Un arbore se 
prăbușise de-a curmezișul străzii și trebuia să fie tăiat în bucăţi; 
un început, oricum, pentru provizia de lemne de la iarnă... 

O femeie ţipă. 

Ţipătul acela fu mai ascuţit, mai puternic și mai acut chiar 
decât cele dinainte, și mult mai plin de teroare. 

Prăbușindu-se, una dintre ramurile copacului care fusese 
doborât lovise fața unui orășean - Paul? Eddie? —, spintecând-o 
larg. 

Dedesubtul marginilor răsfrânte ale  rănii căscate se 
întrezărea o sclipire metalică. 

Femeia ţipă din nou și arătă spre... Paul? Eddie? 

— Robot! ţipă ea. Robot! Robot! 

Doi orășeni îl înhăţară pe Paul? Eddie? de ambele braţe, dar el 
se  descotorosi de amândoi printr-o răsucire a umerilor, 
trimițându-i cât colo. 


Alt țipăt. Mai multe răcnete. 

Un membru al caravanei aprinsese un felinar cu kerosen, 
pentru că se apropia înserarea și-l azvârli spre Paul? Eddie? 
Felinarul se sparse și kerosenul dinăuntru explodă cu un muget 
într-un glob orbitor de flăcări. Deși aflat pe cealaltă parte a 
străzii, Kleisterman simţi răbufnirea bruscă de căldură pe faţă și 
duhoarea pătrunzătoare și unsuroasă de carne arsă. 

Paul? Eddie? rămase o clipă învăluit în flăcări, iar când focul 
se stinse, se văzu că faţa îi arsese, lăsând în urmă doar un 
craniu de metal strălucitor și lipsit de trăsături. 

Un craniu de metal strălucitor în care ardeau doi ochi roșii, 
atenţi. 

Nimeni nici măcar nu mai ţipă de data aceasta, deși se auzi 
un icnet colectiv de oroare și toți se retraseră în mod instinctiv 
câțiva pași. Un moment de tăcere stranie, în care mulţimea și 
robotul - de acum nu mai era Paul? Eddie? — se priviră reciproc. 
După aceea, de parcă fusese creat un vid și aerul năvălise 
înăuntru, fără niciun cuvânt, mulţimea se năpusti să atace. 

O jumătate de duzină de bărbaţi îl prinseră pe robot și 
încercară să-l pună la pământ, dar el acceleră într-o pâclă de 
mișcări super-rapide, se strecură prin mulţime ca un troacar ce 
fentează placajele adversarilor, izbind pe unii în stânga și în 
dreapta, după care dispăru îndărătul caselor. Peste o secundă 
se puteau auzi foșnetele arborilor și trosnetele crengilor, pe 
când gonea prin pădure. 

Bărbatul cu cap de câine stătea lângă umărul lui Kleisterman. 

— Spionul lor nu mai este, rosti el cu glas perfect normal, cu 
bolta palatină și corzile vocale oarecum modificate pentru a-i 
permite să articuleze cuvintele omenești, în ciuda capului de 
câine. Ar trebui s-o facem acum, înainte să se întoarcă vreunul 
dintre ei. 

— Este posibil să ne urmărească și acum, spuse Kleisterman. 

— E posibil să nu le pese, zise trist bărbatul cu cap de câine. 

Kleisterman își atinse catarama centurii. 

— Eu rulez un ecran de distorsiune, dar nu va fi îndeajuns 
dacă vor dori cu adevărat să privească. 

— Celor mai multe nu le pasă suficient pentru a privi. Doar un 
subset foarte mic dintre ele este câtuși de puţin interesat de 
noi, și chiar acelea nu pot privi peste tot simultan, tot timpul. 

— De unde știm că nu pot? întrebă Kleisterman. Cine știe ce 


pot face cu adevărat? Uite de pildă ce ţi-au făcut tie. 

Limba lungă și roșie a bărbatului cu cap de câine trecu peste 
dinţii albi și ascuţiţi, el încercând să râdă, dar scoase un sunet 
care semăna cu un gâfâit. 

— Asta a fost doar o glumă, o toană, un capriciu de moment. 
Destul de amuzant, nu? Pentru ele nu suntem decât jucării, 
lucruri cu care să se joace. Pur și simplu, nu ne privesc cu atâta 
seriozitate, încât să ne urmărească cu asemenea atenţie. 

Lătră un râs scurt și amar. 

— La dracu’, au făcut toată chestia asta și nici măcar nu s-au 
sinchisit să-mi îmbunătăţească simţul mirosului! 

Kleisterman ridică din umeri. 

— În seara asta, atunci. Adună-i pe ai noştri. O vom face după 
întâlnire. 


Târziu în seara aceea se strânseră în camera lui Kleisterman, 
care se găsea, din fericire, în partea veche, Holiday Inn, a 
hanului și nu se prăbușise. Erau opt-nouă persoane - două-trei 
femei și restul bărbaţi, inclusiv cel cu cap de câine, câţiva 
orășeni, iar restul din caravana ce sosise din Wheeling. 

Kleisterman se ridică în picioare, înalt și scheletic, în capătul 
odăii. 

— Cred că sunt cel mai bătrân de aici, spuse el. 

Avusese aproape nouăzeci de ani când apăruse primul dintre 
tratamentele de reîntinerire/longevitate, înainte de Exod și 
Schimbare, și, deși știa din anterioarele întâlniri că câţiva din 
încăpere erau aproximativ din aceeași generaţie, el era, totuși, 
cu minimum cinci ani mai vârstnic decât cel mai bătrân dintre 
ei. 

După ce așteptă politicos să fie contrazis de cineva, ceea ce 
nu se întâmplă, urmă cu ton solemn, ritual: 

— Îmi amintesc Lumea Oamenilor. 

Toţi îl îngânară. 

Kleisterman privi în jurul camerei și spuse: 

— Îmi amintesc primul televizor pe care l-am avut, era alb- 
negru, într-o cutie de mărimea unei servante; primele programe 
pe care le-am vizionat au fost Howdy Doody, Superman și The 
Cisco Kid. De fapt, nici nu prea mai erau multe alte chestii. 
Numai trei posturi și toate terminau programul la ora 
unsprezece seara, după care urmau doar așa-zisele „mire de 


reglaj”. În plus nu existau „telecomenzi”. Dacă voiai să schimbi 
postul, te ridicai, traversai camera și-l schimbai manual. 

— Îmi amintesc când se reparau televizoarele, rosti unul 
dintre cei prezenţi. Drogheriile (mai ţineţi minte drogheriile?) 
aveau mașinării în care puteai testa tuburile electronice de la 
radiouri și televizoare, pentru ca să le poţi înlocui pe cele 
defecte fără să fii nevoit să duci aparatul „la atelier”. Mai ţineţi 
minte când existau ateliere unde puteai aduce aparatura mică, 
pentru a fi reparată? 

— Și dacă veneau la tine ca să ducă televizorul la atelier, 
spuse Kleisterman, scoteau doar „tubul” din el, și-ţi lăsau o cutie 
mare cu o gaură imensă, rotundă. Era perfectă să te vâri 
înăuntru și să faci teatru de păpuși... la care o sileam pe biata 
maică-mea să se uite. 

— Îmi amintesc cum coboram din dormitor sâmbăta 
dimineaţă ca să mă uit la desene animate la televizor, spuse 
altcineva. Stăteai pe canapea, mâncai Pop-Tarts și te uitai la 
Bugs Bunny, Speed Racer și Ultraman... 

— Clipuri video! spuse altă persoană. MTV! 

— Britney Spears! rosti alta. „Oops. | Did It Again.” Noi 
crezuserăm mereu că-nsemna că scăpase o bășinică. 

— Lindsay Lohan. Era marfă. 

— Sex Pistols! 

— Mai ţineţi minte buzele alea din ceară pe care le puteai 
găsi vara în cofetării? Şi panglicile alea lungi de hârtie cu 
punctuleţe roșii, ca niște bombonele? Și sticluțele alea din ceară 
pline cu chestia aia cu gust ciudat. De fapt, ce era chestia aia? 

— Noi alergam vara prin aspersoarele de pe peluză. Aveam 
cercuri hula hoop și Slinkies. 

— Mai ţineţi minte când existau furgonete albe care-ţi livrau 
pâinea și laptele la ușă? întrebă o femeie. Lăsai pe prag un bilet 
pe care scriai cât lapte vrei a doua zi și dacă vrei sau nu brânză 
de vaci. Dacă era iarnă, când ieșeai vedeai că îngheţase 
caimacul și se ridicase și scosese dopul sticlei. 

— Patinoar. Moș Crăciun. Brazi de Crăciun! Ghirlandele alea 
de beculeţe la care exista mereu unul ars și trebuia să-l găsești, 
fiindcă altfel nu luminau toate. 

— O cină mare de Crăciun sau de Thanksgiving, cu curcan și 
sos și cartofi piure. Şi checurile alea cu fructe, le mai ţineţi 
minte? Nimeni nu le mânca niciodată și unele dintre ele circulau 


și ani întregi. 

— McDonald's, rosti bărbatul cu cap de câine, și liniștea 
cobori în cameră, urmată de un fel de suspin colectiv. Cartofi 
prăjiți. Big Mac. „Sosul special” îți curgea de fiecare dată peste 
degete și nu-ţi dădeau decât un șerveţel micut și fragil. 

— Froot Loops. 

— Covrigei, scoși fierbinţi din cuptor. 

— Pizza! 

— Moluște prăjite pe plajă, vara, rosti altă femeie. Le 
cumpărai de la tarabele alea mici și amărâte. Stăteai pe pătură, 
le mâncai și ascultai la radio. 

— Pe când eram eu băiat nu existau aparate de radio atât de 
mici, ca să le iei la plajă cu tine, spuse Kleisterman. Radiourile 
erau chestii mari și masive în dulăpioare sau, în cazul cel mai 
fericit, modele mai mici, alimentate tot de la priză, pe care le 
ţineai pe masă sau pe bufet. 

— Cititul de romane pe plajă! Fă/ci. Pasărea-spin. 

— BD-urile Asterisc, Sandman. Romanele lui Philip K. Dick cu 
copertele alea sordide din carton moale. 

— Animaţii japoneze. Cowboy Bebop. Aqua Teen Hunger 
Force. 

— YouTube. Facebook. 

— World of Warcraft! Mamă, ce-mi mai plăcea să joc jocul ăla. 
Aveam un pitic în Alianţă... 


După ce plecaseră toţi, după avertismentul ritual de a nu uita 
Lumea Oamenilor, bărbatul cu cap de câine își scoase rucsacul 
din dulap, îl puse pe masă lângă locul unde stătea Kleisterman 
și încet, solemn, extrase dinăuntru un mecanism complicat din 
metal și sticlă. Îl aşeză grijuliu pe tăblia mesei. 

— Doi oameni au murit pentru asta, rosti el. Asamblarea 
componentelor a durat cinci ani. 

— Ne dau doar firimituri din tehnologia lor sau fac barter cu 
chestii vechi care nu le mai interesează. Avem noroc că n-a 
durat zece ani. 

Rămaseră tăcuţi un moment, apoi Kleisterman vâri mâna într- 
un buzunar interior și scoase un săculeţ din piele. Il deschise, 
dezvăluind o casetă cu protecţie magnetică, cam de mărimea 
unui etui pentru ochelari, pe care o deschise precaut. 

Mișcându-se foarte lent și cu gesturi extrem de precise, ridică 


din casetă o fiolă de sticlă. 

Fiola era plină cu o substanţă perfect neagră, care părea să 
absoarbă toată lumina din odaie. Flacăra felinarului cu kerosen 
pâlpâi, undui, se micșoră, aproape se stinse. Fiola părea, de 
asemenea, să absoarbă aerul din plămânii oamenilor și să le 
zbârlească toate firișoarele de păr de pe corp. Fără să vrea, se 
pomeniră aplecându-se către ea, fiind nevoiţi să-și încordeze în 
mod conștient mușchii pentru a se opune căderii. Părul lui 
Kleisterman se mișcă și flutură, parcă plutind pe un val, 
îndreptându-se către fiolă, atras irezistibil de ea. 

Încet, foarte încet, Kleisterman cobori fiola într-o fantă din 
mecanismul din metal și sticlă. 

— Ușurel, spuse bărbatul cu cap de câine. Dacă se 
declanșează, ia cu ea jumătate din coasta răsăriteană. 

Kleisterman făcu o strâmbătură, însă continuă să coboare lent 
fiola, centimetru cu centimetru, cu mâini sigure și ferme. 

În cele din urmă fiola dispăru cu un clic și un șir de luminiţe 
chihlimbarii se aprinseră pe partea frontală a mecanismului. 

Kleisterman se retrase cu picioare nesigure și pe jumătate se 
afundă, pe jumătate se prăbuși în scaun. Bărbatul cu cap de 
câine stătea rezemat de ușa deschisă a dulapului. 

Amândoi se priviră în tăcere. Bărbatul cu cap de câine respira 
scurt, gâfâit, de parcă alergase. 

Demult, în zilele dinainte ca IA-urile să fi apărut cu adevărat, 
toţi presupuseseră că vor fi nepăsător de logice, lipsite de 
emoții, „ca niște mașini”, dar se dovedise că pentru a putea să 
funcţioneze fără să înnebunească pur și simplu, ele trebuiau 
construite, astfel încât să fie mai emoţionale decât oamenii. IA- 
urile simțeau lucrurile acut - profund, bogat, extravagant; 
emoţiile lor și extremele pasiunilor la care puteau ajunge le 
păreau adesea oamenilor ca fiind melodramatice, flamboiant, 
exagerate, ieșite din comun. Poate din cauza faptului că ele 
însele nu aveau așa ceva, erau de asemenea fascinate de 
cultura umană, mai ales de cultura și arta pop, cu cât mai 
primitivă cu atât mai bine... cel puţin o parte din ele. Multe nu-i 
băgau absolut deloc în seamă pe oameni. Cele care o făceau 
aveau tendinţa de a fi jucăușe într-un chip nestatornic, 
periculos, capricios. 

Kleisterman căpătase fiola și conţinutul ei de la o IA care 
optase în mod arbitrar să se configureze ca femeie și care se 


autointitulase Honey Bunny Ducky Downy Sweetie Chicken Pie 
Li'l Everlovin” Jelly Bean, deși uneori era de acord să le îngăduie 
solicitanţilor să scurteze numele la Honey Bunny. Ea făcea 
barter cu Kleisterman din necunoscuta dimensiune în care se 
retrăseseră IA-urile, prin intermediul unui extensor mobil care 
semăna perfect cu Dragon Lady din Terry and the Pirates. Deși 
Honey Bunny ar fi trebuit să știe că sus-numitul Kleisterman 
intenţiona să utilizeze conţinutul fiolei împotriva lor, a părut să 
găsească totul foarte amuzant și în cele din urmă fusese de 
acord să i-o dea în schimbul a 100 de centimetri cubi din 
sperma lui. Insistase s-o colecteze în stilul de modă veche, într-o 
noapte care parcă durase o mie de ani - și poate că așa și 
fusese oferindu-i în decursul procesului atât plăcerea cea mai 
intensă, cât și durerea cea mai hidoasă pe care el le cunoscuse 
vreodată. 

Se împleticise afară din alcovul ei în zori, zguduit și scăldat în 
sudoare, încercând să nu se gândească la faptul că probabil 
tocmai condamnase mii de copii fizice ale sale, create din ADN- 
ul lui, la vieţi de sclavie inimaginabilă. Dar făcuse rost de fiolă, 
una dintre cele două componente majore ale planului. Asta era 
important. Şi de data asta reușise să-și ducă la bun sfârșit 
misiunea, oricare ar fi fost costul și oricât de vinovat s-ar fi putut 
simţi după aceea. 

Bărbatul cu cap de câine se îndreptă și privi fascinat 
șabloanele de lumini care clipeau ritmic pe plăcuţele frontale ale 
mecanismului. 

— Crezi că e bine ce facem? întrebă el încet. 

Kleisterman nu-i răspunse imediat. După câteva momente, el 
îi răspunse: 

— Am dorit zeități și n-am putut găsi niciuna, așa încât ni le- 
am construit singuri. Ar fi trebuit să ne fi amintit cum erau 
zeitățile în vechile mitologii: amorale, crude, egoiste, nemiloase, 
jucăușe și gata să ucidă. 

Tăcu apoi multă vreme, după care, adunându-și în chip vizibil 
puterile, de parcă ar fi fost prea obosit să vorbească, adăugă: 

— Trebuie distruse. 

Kleisterman se deșteptă plângând în ora rece dinaintea 
zorilor, un vis de trădare și pierdere și durere și vinovăţie care 
se pierdu înainte ca el să-l fi putut prinde realmente cu mintea 
trează, lăsând în urmă un reziduu întunecat de tristeţe. 


Privi tavanul ascuns de umbre. După visul acela, n-a mai 
putut să adoarmă. Stânjenit, deși nu exista nimeni care să-l 
vadă, își spălă lacrimile într-un lighean cu apă și se îmbrăcă. Se 
gândi să încerce să șterpelească ceva pentru micul dejun din 
bucătăria adormită a hanului, apoi alungă ideea. Cadaveric de 
slab, nu mânca niciodată mult și în tot cazul în ziua aia nu avea 
poftă de mâncare. Işi consultă instrumentele și, așa cum se 
așteptase, îi arătau o acumulare și o convergenţă a 
combinațiilor aparte de amprente electromagnetice ce precedau 
o manifestare majoră de IA-uri, undeva în nord-est. Se gândi că 
știa unde avea să fie locul acela. 

Mecanismul de sticlă și metal zumzăia și clicăia pentru sine, 
continuând să arate șiruri de lumini chihlimbarii ce clipeau 
ritmic. Îl puse cu grijă în rucsac, își fixă strâns rucsacul pe spate 
și ieși din han pe una dintre ușile din spate. 

Era încă frig afară, încă întuneric, iar respiraţia i se ridică în 
fuioare de aburi în aerul îngheţat al dimineţii. Ceva foșni la 
apropierea sa, îndepărtându-se prin rândurile aproape nevăzute 
de porumb și o pasăre cântătoare, de undeva, un sturz sau 
poate alta, începu încălzirea înaintea zorilor. Deși soarele încă 
nu se ridicase, cerul de deasupra orizontului estic era complet 
pătat în roșu morocănos care pălea și se înteţea, pălea și se 
întețea, după cum strălucirea din fântânile de lavă lumina 
pântecele norilor joși. 

Tocmai pe când Kleisterman se pregătea să se ridice în cer, 
se declanșă alt seism și, preţ de o bătaie de inimă, el se clătină, 
cu un picior încă pe pământ, înainte de a se înălța în văzduh. 
Ridicându-se, auzi alte clădiri care se prăbușeau dedesubt în 
Millersburg. De acum înainte cutremurele aveau să se succeadă 
aproape încontinuu, atât timp cât dura stabilizarea frontierelor 
noii plăci. De obicei asta ţinea milioane de ani. Azi... cine putea 
ști? Zile? Ore? 

Soarele apăru în cele din urmă, în vreme ce zbura către nord- 
est, deși fumul provenit de la incendiile forestiere atinse de 
fântânile de lavă îl redusese la un disc de smalţ portocaliu. In 
câteva rânduri a fost nevoit să schimbe direcţia pentru a evita 
să zboare prin coloane de fum negru ca noaptea, străbătute de 
jerbe de scântei, lungi de zeci de kilometri, care se îndeseau în 
apropiere de zona unde fusese cândva coasta. El însă insistă, 
verificându-și la răstimpuri locatorul, pentru a se asigura că 


amprentele electromagnetice continuau să sporească. 

IA-urile întreprinseseră eforturi uriașe pentru a pune la punct 
spectacolul acela; ca atare, n-aveau să-l rateze. Şi fiindcă erau 
tot atât de sentimentale, pe cât erau de crude, Kleisterman 
credea că știe din ce punct de vedere aveau să privească - cât 
mai aproape cu putinţă de Manhattan... sau de locul unde 
fusese cândva Manhattan -, unde primele IA-uri fuseseră create 
în laboratoare experimentale, cu mulţi ani în urmă. 

Când, după ore de zbor, ajunse până la urmă în locul 
respectiv, era greu de spus dacă se afla realmente acolo, deși 
coordonatele corespundeau. 

Totul se schimbase. Atlanticul dispăruse și masa continentală 
a Europei se întindea la nesfârșit spre est, pierzându-se în pâcla 
purpurie a depărtării. Acolo unde cele două continente se 
întâlneau și se măcinau acum între ele, solul se încreţea, se cuta 
și se ridica în mod vizibil, în domuri de pământ ce se înălţau mai 
sus și tot mai sus, aidoma unor pâini vaste care creșteau într-un 
cuptor cosmic. La est de graniţa coliziunii, un șir de fântâni de 
lavă se întindea spre nord și spre sud; fisuri se deschiseseră 
aidoma unor cusături rupte și din ele se revărsau puhoaie mari 
și fumegătoare de lavă bazaltică. Solul era afectat permanent 
de seisme, unde de pământ înalte de câte treizeci de metri, care 
goneau în cercuri concentrice ce se lărgeau. 

Kleisterman s-a ridicat cât de sus a avut curaj, fără 
echipament de oxigen sau îmbrăcăminte încălzită, străduindu-se 
să stea departe de erupțiile de lavă și de gazele corozive 
eliberate de acestea. În cele din urmă, zări ceea ce știa că ar fi 
trebuit să fie acolo. 

O fereastră se deschidea în cer, o fereastră înaltă de treizeci 
de metri și tot atât de lată, orientată spre est. Din spatele ei o 
lumină albă și clară contura o Faţă masivă, înaltă de vreo 
treisprezece metri de la bărbie la frunte, care privea 
contemplator prin fereastră. Faţa alesese să se proiecteze ca 
imaginea unui profet sau sfânt din Vechiul Testament, cu barbă 
neagră, cârlionţată și încadrată de șuviţe de păr lung ce cobora 
de ambele părți. Ochii, fiecare cu diametrul mai mare decât 
înălţimea unui om, erau albastru-îngheţat, pătrunzător. 

Kleisterman mai întâlnise creatura aceea. Printre IA-uri 
existau ierarhii de complexitate bizantină, dar Entitatea 
respectivă se găsea în vârful subsetului care era interesat de 


afacerile oamenilor, sau, oricum, în vârful unui asemenea 
subset. În mod sarcastic, uneori chiar cumva viclean, se 
autointitula Mr. Big... sau, alteori, Cilindrul Principal. 

Fereastra spre lumea cealaltă era deschisă. Asta era unica lui 
șansă. 

Kleisterman setă temporizatorul mecanismului la intervalul 
cel mai scurt posibil, sub un minut, și păstrându-l în rucsac, tinu 
curelele acestuia în mână. 

Acceleră cât de mult reuși spre fereastră, se opri în ultima 
clipă, roti braţul și azvârli rucsacul prin fereastra deschisă. 

Faţa îl privi ușor surprinsă. 

Fereastra se închise brusc. 

Kleisterman rămase plutind în aer, așteptând, cu vântul 
fluturându-i părul. Nu se întâmplă absolut nimic. 

După un timp, fereastra din cer se redeschise și Faţa îl privi 
iarăși. 

— Chiar ai crezut că asta ar fi îndeajuns să ne distrugă? rosti 
Mr. Big cu glas surprinzător de calm și prietenos. 

Sentimentul de înfrângere și epuizare îl copleși pe 
Kleisterman, golindu-i, parcă, de măduvă toate oasele și 
umplându-le cu plumb. 

— Nu, nu tocmai, răspunse el obosit. Dar a trebuit să-ncerc. 

— Știu, spuse Mr. Big aproape afectuos. 

Kleisterman ridică fruntea și privi sfidător Faţa gigantică. 

— Şİ voi continua să-ncerc, o știi. Nu voi abandona lupta 
niciodată. 

— Ştiu că n-o să te lași, zise Mr. Big cu tristeţe. Asta te face 
să fii om. 

Fereastra se închise. 

Kleisterman rămase plutind nemișcat în văzduh. 

Dedesubtul lui, munţi noi, zbierând ca un milion de viței nou- 
născuţi, începură să se ridice treptat spre cer. 


LEGIUNE ESTE NUMELE MEU 


David Morrell 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Viața unui soldat depinde adesea de camarazii săi, stabilind o 
legătură care poate fi mai strânsă decât cea dintre fraţi. Dar ce 


se întâmplă când fraţii tăi sunt cei care încearcă să te omoare? 


Creatorul lui Rambo, unul dintre cei mai bine-cunoscuți 
războinici din ficţiunea contemporană, David Morrell este autor 
de bestselleruri ale cărui romane au avut un tiraj total de peste 
optsprezece milioane de exemplare și ale cărui thrillere au fost 
traduse în peste douăzeci și șase de limbi și ecranizate în filme 
cu reţete-record, dar și în seriale TV. Faimosul său prim roman 
Rambo |, singur contra tuturor a stat la originea personajului 
Rambo. Este autorul altor peste 28 de cărţi, printre care trilogia 
de spionaj Frăția Trandafirului, The Fifth Profession, Assumed 
Identity, The Covenant of the Flame, Extreme Denial, Desperate 
Measures, Creepers și multe altele. Povestirile i-au fost strânse 
în Black Evening și Nightscape și a scris, de asemenea, o carte 
cu sfaturi despre tehnici literare, The Successful Novelist, ca și 
alte cărți de non-ficțiune. Mai bine cunoscut pentru thrillere, a 
scris și romane horror, fantasy și istorice și a obținut de trei ori 
Premiul Bram Stoker. Organizaţia Internaţional Thriller Writers |- 
a onorat cu prestigiosul său Premiu Thriller Master. Cea mai 
recentă carte a lui este The Naked Edge. David Morrell locuiește 
în Santa Fe, statul New Mexico. 


Misiunea este sacră. 
O vei executa până la capăt, cu orice preț. 
— Din Codul de onoare al Legiunii Franceze 


Siria. 

20 iunie 1941. 

— Colonelul a găsit pe cineva să cioplească o mână din lemn. 

Kline nu se întoarse când auzi vocea lui Durado în spatele 
său. Işi menţinu privirea focalizată între cei doi bolovani care-l 
protejau de tirul lunetiștilor. Rezemat cu spatele de panta 
pietroasă, fixa clădirile galbene din depărtare. 

— O mână din lemn? (Nu referinţa era cea care-l surprindea 
pe Kline, cât, mai degrabă, momentul ales.) Nu suntem în 
aprilie. 

— Poate că s-a gândit c-avem nevoie de un memento, spuse 
Durado. 

— "Ţinând seama de ce se va-ntâmpla mâine, probabil că are 
dreptate. 


— Ceremonia este la ora 15.00. 

— Nu pot veni, zise Kline. Sunt în post până când se întunecă. 

— Va fi și o a doua ceremonie. Sergentul mi-a spus să mă- 
ntorc mai târziu și să-ți iau locul, ca să poţi participa. 

Kline încuviinţă în semn de mulţumire. 

— Îmi aminteşte de vremea când eram puști și ai mei 
mergeau la biserică. Colonelul a devenit predicatorul nostru. 

— Vezi ceva pe-acolo? întrebă Durado. 

— Nimic care să se miște - doar păcla de căldură. 

— Mâine va fi altceva. 

Kline auzi scrâșnetul pietrelor sub bocancii de luptă, când 
Durado se îndepărtă. Era acoperit cu o pătură sfâșiată. Uniforma 
îi era minimală - șort cafeniu și cămașă cu mânecă scurtă, 
decolorate de soarele deșertului. Pe cap avea faimoasa kepi 
blanc a Legiunii, un chipiu alb, rotund, cu partea superioară 
plată și cu cozoroc negru. Şi ea era decolorată de soare. Clapa 
de la spate îi acoperea ceafa și urechile, dar pentru rest Kline se 
bizuia pe pătura care-i proteja picioarele și braţele goale și care 
împiedica pietrele să absoarbă atât de multă căldură, încât să-l 
frigă. 

Pușca de asalt MAS 36 se afla alături, gata să fie ridicată și 
utilizată, dacă vreun lunetist s-ar fi arătat. Bineînţeles, asta ar fi 
trădat poziţia lui Kline, ar fi atras gloanţe inamice și l-ar fi silit să 
găsească o altă poziţie bună. Dar pentru că netezise solul și-și 
făcuse locașul ăsta cât mai confortabil cu putinţă, prefera să se 
abţină să tragă vreun foc până mâine. 

Gloanţe inamice? Cuvintele îi veniseră în mod reflex în minte, 
dar în circumstanţele actuale îl tulburau. 

Da, putea să aștepte până mâine să apese pe trăgaci. 


Numele lui adevărat nu era Kline. Cu șapte ani în urmă, în 
1934, sosise la Vieux-Fort din zona Vincennes a Parisului, unde 
se înscrisese voluntar în Legiunea Străină franceză, numită așa 
fiindcă reprezenta unica modalitate prin care străinii se puteau 
înrola în armata franceză. 

— American! pufnise un sergent. E 

Kline primise cafea, pâine și supă apoasă de fasole. Intr-un 
dormitor aglomerat, dormise pe o saltea umplută cu paie pe cel 
mai de sus dintre cele trei paturi metalice suprapuse. După 
două zile, el și alți douăzeci de nou-veniţi, în majoritate spanioli, 


italieni și greci, plus un irlandez, fuseseră transportaţi cu trenul 
în sud, spre Marsilia. Fuseseră mânaţi în cala inferioară urât 
mirositoare a unui vapor, unde vomitaseră două zile, cât a durat 
călătoria crâncenă peste Mediterana spre Algeria. In cele din 
urmă, camioane îi duseseră pe un drum colbuit și denivelat 
până la sediul Legiunii din îndepărtata așezare din deșert Sidi 
Bel Abbes. Căldura era copleșitoare. 

Acolo începuse interogatoriul lui Kline. Deși avea faima că 
atrage criminali care fugeau dinaintea braţului legii, în realitate 
Legiunea înțelegea și-și asuma să facă din ei soldaţi disciplinaţi 
și nu-i accepta cu bună știință pe cei mai nemernici dintre 
delincvenţi. De aceea, toți candidații erau  chestionați 
amănunţit, iar trecutul le era investigat cât mai în detaliu cu 
putință. Deși nu erau criminali, mulţi voluntari ajunseseră la o 
fundătură în viaţă și doreau un început nou, alături de șansa de 
a deveni cetăţeni francezi. Dacă Legiunea îi accepta, li se 
îngăduia să-și aleagă nume noi și primeau identități noi. 

Kline ajunsese cu siguranţă într-o fundătură. Inainte să fi sosit 
în Franţa și să se fi înscris voluntar în Legiune, trăise în Statele 
Unite, în Springfield, statul Illinois, unde Marea Recesiune îl 
lipsise de slujba în uzină și-l adusese în imposibilitatea de a-și 
întreţine soţia și fetița. Se împrietenise cu indivizi dubioși și 
fusese om de veghe la spargerea unei bănci, acţiune în urma 
căreia un paznic fusese ucis, iar totalul banilor furaţi se ridicase 
la doar 24,95 dolari. În luna pe care o petrecuse fugind de 
poliţie, fiica îi murise de tuse convulsivă. Soţia, pe jumătate 
înnebunită de durere, își tăiase venele și murise în urma 
hemoragiei. Singurul lucru care-l împiedicase pe Kline să 
procedeze la fel a fost hotărârea de a se autopedepsi, și asta îl 
împinsese până la urmă să recurgă la un act extrem, cel mai 
cumplit pe care și-l putea imagina. Răspunzând unui articol 
dintr-un ziar pe care-l găsise din întâmplare pe stradă, el își 
sfârșise rătăcirile chinuitoare muncind ca încărcător de cărbuni 
pe un vapor care-l dusese în portul francez Le Havre, de unde 
mersese pe jos până la Paris și se înrolase în Legiune. 

Potrivit articolului din ziar, niciun alt mod de viaţă nu putea fi 
mai dificil și Kline fusese încântat să descopere că articolul 
minimalizase realitatea. lIzbutind să-și ascundă trecutul, el 
suportase o serie aparent interminabilă de antrenamente de 
lupte corp la corp, marșuri forţate, instrucţie cu arme și alte 


teste de rezistenţă, care-i oferiseră satisfacție prin durerile pe 
care i le cauzau. În cele din urmă, când primise certificatul care-l 
admitea în mod oficial în Legiune, simţise că începe cu adevărat 
un drum nou. Fără să se ierte vreodată pe sine, lumea, ori pe 
Dumnezeu pentru pierderea familiei, el simţise o neașteptat de 
profundă înrudire cu un grup care avea ca parte din crez „Ţi-e 
dat să trăiești”?. 


Irlandezul își spunea Rourke. Se împrieteniseră în lunile lungi 
de instrucţie, fiindcă el și Kline erau singurii vorbitori de engleză 
în grupul lor de voluntari. Ca toţi ceilalţi din Legiune, Rourke 
spunea prea puţine lucruri despre trecutul său, dar abilităţile în 
manipularea armelor și a explozivilor îl făcuseră pe Kline să 
creadă că bărbatul fusese în Armata Republicană Irlandeză. Că 
omorâse soldaţi britanici, ca să-i convingă să plece din ţara lui și 
că-și căutase refugiu în Legiune după ce armata britanică jurase 
să-și pună la bătaie toate resursele ca să-i dea de urmă. 

— Nu cred că ești romano-catolic, spusese Rourke într-o seară 
după ce terminaseră un marș de optzeci de kilometri într-o 
arșiță îngrozitoare. 

Accentul lui cu intonaţii înalte făcea ca vocea să-i pară 
melodioasă, în ciuda durerilor de la bășicile de pe tălpi pe care 
le tratau, în vreme ce vorbea. 

— Nu, sunt baptist, răspunsese Kline, după care se corectase: 
cel puţin, așa am fost crescut. Dar nu mai merg la biserică. 

— În Irlanda n-am văzut mulţi baptiști, glumise Rourke. Știi 
Biblia? 

— Taică-meu citea din ea în fiecare seară, cu glas tare. 

— „Legiune este numele meu...”, citase Rourke. 

— m... căci suntem mulţi”, încheiase Kline. Evanghelia după 
Marcu. Un posedat i-a spus asta lui lisus, încercând să-i explice 
câte duhuri necurate, diavoli, erau în el... O legiune. (Cuvântul 
acela îl făcuse în cele din urmă să priceapă încotro îndrepta 
Rourke conversaţia.) Ne compari cu diavolii? 

— După ce ne-a purtat prin marșul ăla, sergentul este-n mod 
clar îndreptăţit la așa ceva. 

Kline nu s-a putut abţine să nu chicotească. 

— Cu siguranţă, urmase Rourke, sergentul vrea ca inamicul să 


? Parte din deviza Legiunii Franceze: “Ţi-e dat să trăieşti, ai ales 
să iubeşti, ești instruit să ucizi” (n.tr.) 


creadă că suntem diavoli. Așa le-au spus soldaţii mexicani 
legionarilor după bătălia de la Camerone, nu? 

— Da, exact. „Aștia nu sunt oameni, sunt diavoli”. 

— Ai memorie bună. 

— Aș vrea să n-o fi avut. 

— Valabil și pentru mine. 

Ochii, de obicei neastâmpăraţi ai lui Rourke, păreau stinși. 
Pistruii îi erau acoperiţi de praf. 

— Oricum, după un marș ca ăsta, am putea la fel de bine să 
fim diavoli. 

— De ce crezi asta? 

Curăţându-și sângele de pe picioare, Rourke se strădui ca 
replica lui să sune tot ca o glumă: 

— Noi înţelegem ce simţi în iad. 

Rourke nu mai era de acum. 

Anii petrecuţi de Kline în Legiune îl învățaseră să-și domine 
slăbiciunile, totuși pierderea prietenului său îl îndurerase. 
Privind acum printre bolovani, spre clădirile din gresie aparent 
abandonate, se gândi la nesfârșitele conversații cu Rourke. În 
1940, pe când Germania ameninţa tot mai puternic Europa, ei 
doi luptaseră umăr la umăr în fortificațiile din beton ale Liniei 
Maginot, construită de Franţa de-a lungul frontierei sale cu 
Germania. Unitatea lor suferise asalturi neîncetate din partea 
mitralierelor, a tancurilor și a avioanelor de bombardament în 
picaj, contraatacând de câte ori germanii arătau cel mai mărunt 
semn de slăbiciune. 

Pierderile fuseseră masive, totuși Kline, Rourke și camarazii 
legionari continuaseră lupta. Când ofițerul comandant al unei 
unităţi franceze obișnuite insistase că nimeni n-avea nici-o 
șansă și că unica opţiune rezonabilă era predarea în faţa 
germanilor, comandantul legionarilor îl împușcase pe loc. Un al 
doilea ofițer francez încercase să riposteze, și de data aia Kline 
a fost cel care a tras, apărându-și comandantul, care era întors 
cu spatele. Toţi legionarii înțelegeau asta. Din prima zi de 
instrucţie erau îndoctrinaţi cu adevăruri ferme, iar unul dintre 
ele era: Nu-ti vei preda niciodată armele. 

— Ce cred baptiștii? întrebase Rourke în seara de după altă 
bătălie. 

Amândoi își curățau armele. 

— Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre, 


replicase Kline. 

— Şi ce poţi face pentru a fi mântuit? 

— Nimic. Totul depinde de mila lui Hristos. 

— Milă? Faţa ascuţită a lui Rourke se încordase când repetase 
cuvântul. Ai văzut multă milă în jurul tău? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Dar ce cred catolicii despre mântuire? întrebase Kline. 

— Noi spunem că ne căim pentru păcatele noastre și facem 
penitenţă ca să arătăm ca suntem sinceri. 

Gândindu-se la soţia și la fiica sa, la cum le lăsase singure în 
timp ce el ajutase la jefuirea băncii, la soţia care s-a sinucis 
după moartea fetiţei, Kline a întrebat: 

— Dar dacă păcatul tău este atât de mare, încât este 
imposibil să-l ispășești? 

— Şi eu îmi pun de multe ori întrebarea asta. Am fost acolit, 
băiatul care-l ajută pe preotul catolic, și mă pregăteam să 
urmez seminarul. Dar poate că nu sunt în religia potrivită. Voi 
spuneţi că Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre și 
că unica noastră speranţă este mila Lui? Mi se pare logic. 

In clipa aceea Kline hotărâse că Rourke nu se alăturase 
Legiunii pentru a scăpa de armata britanică. Nu, el se afla în 
Legiune pentru că, la fel ca și Kline, făcuse ceva îngrozitor de 
rău și se autopedepsea. 


Kline îi ducea dorul prietenului său. Privind printre bolovani, 
căută să-și alunge gândul de la regrete și întinse mâna după 
bidonașul de sub pătura care-l proteja de soare. li deșurubă 
capacul și-și îndepărtă privirea de la clădirile vechi din gresie 
doar atât cât să soarbă din apa caldă, cu gust metalic. 

Se concentră din nou asupra țintei. Acolo se aflau bărbați 
înarmaţi cu puști, care se uitau spre coama unde era el. In 
privinţa asta nu avea nici-o îndoială. Mâine avea să se dea o 
bătălie. Nici în privinţa asta nu avea nici-o îndoială. 

Dindărătul lui se apropiară pași, dislocând pietre. 

Glasul lui Durado rosti: 

— Prima ceremonie s-a terminat. Te-nlocuiesc în post. 

— Liniște peste tot, raportă Kline. 

— Mâine nu va mai fi așa. Căpitanul spune că vom ataca fără 
doar și poate. 


Kline îndepărtă pătura și simţi razele aspre ale soarelui pe 
braţele și picioarele expuse. Se strecură pe lângă baza pantei 
pietroase, având grijă să rămână cât mai ghemuit. După ce 
trecu de alte posturi de santinele, ajunse în partea principală a 
taberei, unde jumătate din 13 DBLE, Semi-brigada 13, stătea în 
formaţie lângă corturi. 

Lumina era orbitor de strălucitoare, când colonelul sui pe un 
bolovan, pentru a-i cuprinde pe toţi cu privirea. Se numea 
Amilakvari. Era un rus care la vârsta de unsprezece ani scăpase 
de revoluţia comunistă, iar la douăzeci de ani se alăturase 
Legiunii. Acum în vârstă de treizeci și cinci de ani, arăta 
slăbănog, dar vânjos, după luni de bătălii prin deșert. Purta, 
totuși, uniforma completă. 

În ciuda originii ruse, colonelul le vorbi legionarilor în 
franceză, limba lor comună, deși majoritatea continuau să 
vorbească între ei în graiul lor natal și legaseră prietenii pe baza 
sa, așa cum făcuseră Kline cu Rourke. Solemn, colonelul ridică o 
mână, dar care nu-i aparținea. Mâna fusese cioplită dintr-un 
bloc de lemn, cu palma și degetele incredibil de realiste. 

Nici lui Kline, și nimănui altuia nu trebuia să i se spună că era 
copia mâinii din lemn a celui mai de seamă erou al Legiunii, 
căpitanul Jean Danjou. Toţi cunoșteau evenimentele pe care 
colonelul avea să le descrie și toţi cei căliţi în lupte mai știau că, 
înainte de încheierea ceremoniei, lacrimile aveau să le curgă pe 
chipuri. 


Camarón, Mexic. Legiunea îl numea Camerone. 

Deși Kline o auzise de multe ori, povestea devenea mai 
puternică cu fiecare repetare. Ascultându-l pe colonel cum o 
recita, Kline trăia ca și cum ar fi fost acolo, simțind aerul rece 
nocturn, când patrula pornise la ora unu noaptea pe 30 aprilie 
1863. 

Erau infanteriști: șaizeci și doi de soldaţi, trei ofiţeri și 
căpitanul Danjou, veteran decorat cu mustață și cioc elegant. 
Puţini înțelegeau motivul pentru care se aflau în Mexic - ceva 
legat de un pact între Napoleon al Ill-lea al Franţei și împăratul 
Maximilian al Austriei, un plan de invadare a Mexicului, în timp 
ce Statele Unite erau prinse în Războiul Civil. Însă legionarii erau 
indiferenți faţă de politică. Pe ei nu-i interesa decât să-și ducă la 
bun sfârșit misiunile primite. 


Trupele franceze sosiseră în portul Veracruz din Golful Mexic, 
unde descoperiseră imediat un inamic la fel de ucigător ca 
soldaţii mexicani și civilii furioși care li se împotriveau. Ravagiile 
frigurilor galbene omorâseră o treime din ei și-i siliseră să-și 
mute cartierul general cu o sută de kilometri spre interiorul 
uscatului, în orașul Córdoba, unde sperau că aerul avea să fie 
mai puţin contaminat. Mutarea cartierului general însemna că 
ruta de aprovizionare dintre Veracruz și Cordoba trebuia 
păstrată deschisă, iar responsabilitatea respectivă cădea pe 
umerii unor patrule precum cea comandată de căpitanul 
Danjou. 

Kline își imagină marșul nocturn pe drumul pustiu și 
îndepărtat. În zori, legionarilor li se îngădui să se oprească 
pentru micul dejun, dar pe când căutau lemne pentru foc, o 
santinelă arătă spre vest. 

— Cavalerie mexicană! 

Praful ridicat de caii care se apropiau îngreuna numărătoarea 
călăreţilor, însă un lucru era clar - erau sute și sute. 

— Formati un pătrat! ordonă Danjou. 

Bărbaţii se strânseră în rânduri îndreptate spre cele patru 
puncte cardinale. Primul rând îngenunche, iar rândul al doilea 
rămase în picioare cu puștile întinse peste capetele celor din 
faţa lor. 

Cavaleria mexicană șarjă. Ca un singur om, legionarii din 
primul rând traseră, oprind atacul. În timp ce reîncărcau, cei 
dinapoia lor ţintiră, gata să tragă la ordin. 

Știind că nu câștigase decât un mic răgaz, Danjou cercetă 
terenul deschis în jur, căutând o posibilitate de adăpost. Spre 
est, zări o hacienda ruinată și le ordonă oamenilor săi să 
pornească într-acolo, dar mexicanii șarjară iar și legionarii 
traseră din nou și gloanţele lor dispersară atacul. 

— Nu vă opriţi! răcni Danjou. 

Apropiindu-se de ruine, privi peste umăr și văzu infanteriști 
care se alăturau cavaleriei mexicane. Cu răsuflarea întretăiată, 
patrula intră în fugă într-o curte interioară plină de dărâmături. 

— Închideţi porţile! Baricadaţi-le! 

Danjou examină locul în care ajunseseră. Hacienda era 
formată din clădiri de fermă dărăpănate, dispuse într-un pătrat 
cu latura de cincizeci de metri. Era înconjurată de un zid din 
piatră, care atingea pe alocuri înălţimea de trei metri; în alte 


părți se prăbușise însă în mormane de pietre ce ajungeau până 
la piept. 

— Desfășuraţi-vă! Adăpostiţi-vă! 

O santinelă sui iute o scară rezemată de un grajd și de pe 
acoperișul acestuia anunţă apropierea prafului ridicat de călăreţi 
și infanteriști. 

— Văd sombrero în toate direcţiile! 

— Câţi sunt? întrebă Danjou. 

— Cel puţin două mii. 

Danjou calculă rapid raportul de forţe: treizeci la unu. 

— În curând vor fi mult mai puţini! le strigă el oamenilor săi. 

Primi drept răspuns râsetele la care sperase. Insă pantalonii 
lui roșii, largi, și vestonul bleumarin erau îmbibate de sudoare 
după retragerea rapidă spre hacienda. Pe de altă parte își 
simţea gura uscată și știa că, pe măsură ce arșiţa zilei avea să 
sporească, oamenii săi aveau să fie teribil de însetaţi. 

O cercetare iute prin ruine dovedi că în haciendă nu exista 
nici-o sursă sau rezervă de apă. Nu același lucru se putea spune 
despre mexicani. Un pârâiaș din apropiere le oferea toată apa 
pe care și-ar fi dorit-o. Danjou își simţi buzele și mai uscate la 
gândul acela. 

— Se apropie un călăreț! strigă santinela. Poartă un steag alb! 

Danjou sui scara pe acoperișul grajdului. Escaladarea nu era 
ușoară pentru el. Mai avea un singur braț valid. Cu ani în urmă, 
mâna stângă îi fusese sfârtecată de o muschetă. Nedomolit, el îi 
comandase unui cioplitor să-i facă o mână din lemn, care fusese 
lăcuită în culoarea pielii. Degetele erau prevăzute cu balamale 
care le făceau flexibile și avea o manșetă neagră în care își 
introducea ciotul încheieturii. Prin mișcarea ciotului peste 
curelușele din piele din interiorul manșetei, el învățase să miște 
degetele din lemn. 

Ascunzând mâna artificială la spate, ca să nu o ia cineva ca 
pe-o slăbiciune, Danjou îl privi de sus pe ofițerul mexican care 
se apropia călare de ei. Numeroasele graiuri vorbite de 
legionarii lui Danjou îl siliseră să devină multilingv. 

— Sunteţi în inferioritate numerică, rosti mexicanul. Nu aveţi 
apă. În curând vă veţi termina și hrana. Predaţi-vă. Veţi fi trataţi 
corect. 

— Nu, replică Danjou. 

— A rămâne acolo înseamnă a muri. 


— Nu ne vom abandona armele, sublinie Danjou. 

— Asta-i o prostie. 

— Încercaţi să ne atacați și veţi afla că aceea este o prostie. 

Furios, ofițerul mexican se îndepărtă. 

Danjou cobori scara cât putu de repede. Deși le striga 
încurajări oamenilor săi, îl îngrijora faptul că hacienda era 
situată într-o depresiune a solului. Terenul mai înalt dinapoia ei 
le îngăduia pușcașilor inamici să tragă în jos, peste ziduri, în 
curte. 

Lunetiștii mexicani deschiseră focul, asigurând acoperire 
pentru altă șarjă de cavalerie. Praful ridicat de cai asigura 
acoperire pentru infanteriștii care avansară. Gloanţe trecură 
prin pereţii din lemn ai caselor și zburară așchii de piatră din 
ziduri. În ciuda barajului neîncetat de foc, rafalele disciplinate 
ale legionarilor respinseră atac după atac. 

Până la ora 11.00, soarele devenise nemilos. Ţevile puștilor 
erau aproape prea fierbinţi pentru a fi atinse. Doisprezece 
legionari muriseră. 

Danjou îi îmboldea pe supraviețuitori să continue lupta. 
Gesticulând din mâna de lemn, merse de la un grup la altul și-i 
spuse fiecărui om în parte că se bizuia pe el. Când traversă 
curtea ca să sprijine grupul care apăra un zid, căzu pe spate, 
lovit în piept de glonţul unui lunetist. 

Un legionar care alergă în ajutorul lui îl auzi murmurând cu 
ultima răsuflare horcăită: 

— Să nu cedaţi niciodată! 

Secundul lui preluă comanda, strigând la oameni și 
determinându-i să jure că vor lupta și mai dârz în onoarea lui 
Danjou: 

— Putem să murim, dar n-o să ne predăm niciodată! 

Două mii de mexicani trăgeau, așa încât numărul enorm de 
gloanţe ce loveau curtea - ajungând poate până la opt mii pe 
minut - echivala cu focul modern a numeroase mitraliere. 
Zgomotul în sine era teribil. Se năruiau clădiri. Fumul puștilor 
umplea aerul. 

Ferma luă foc, aprinsă poate de scânteile de la gurile ţevilor. 
Fumul provenit din incendiu îngreuna și mai mult vederea și 
chinuia respiraţia legionarilor. Ei însă au continuat să tragă, 
respingând și mai multe atacuri, ignorând alte propuneri de 
predare. 


Până la ora 16.00, doar doisprezece legionari mai erau în 
viață. Până la ora 18.00, numărul celor capabili de luptă se 
redusese la cinci. Când mexicanii au năvălit în curte, mâna de 
supraviețuitori își trase ultimele gloanţe rămase, după care 
atacă la baionetă, năpustindu-se prin fum, spintecând și 
ciomăgind. 

Un soldat a fost împușcat de nouăsprezece ori pe când 
încerca să-și protejeze locotenentul. Alţi doi au fost loviți și au 
căzut, însă unul s-a străduit să se ridice în picioare și s-a 
alăturat ultimilor săi doi camarazi. Au stat spate în spate, lovind 
cu baionetele. 

Ofițerul mexican care vorbise mai devreme cu Danjou nu 
văzuse niciodată pe cineva luptând așa. 

— Opriţi! le ordonă el oamenilor săi. 

După aceea se răsuci spre supraviețuitori: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, este lipsit de noimă! Predaţi- 
vă! 

— Nu ne vom preda armele, insistă un legionar rănit. 

— Armele voastre? încercaţi să negociaţi cu mine? întrebă 
mexicanul uluit. 

Legionarul însângerat se clătină și se strădui să nu cadă. 

— Puteţi să ne luaţi prizonieri, dar armele nu le predăm. 

Mexicanul icni. 

— Nu mai aveţi muniții și oricum puștile vă sunt aproape 
inutile. Păstraţi-vă blestemăţiile! 

— Şi trebuie să ne îngăduiţi să ne-ngrijim răniții. 

Stupefiat de îndrăzneala lor, ofiţerul mexican îl prinse pe 
legionarul aflat pe punctul de a se prăbuși și spuse: 

— Unor bărbaţi ca voi, nu le pot refuza nimic. 


Kline stătea sub soarele Siriei și-și asculta comandantul care 
descria bătălia de la Camerone. 

Auzise detaliile alea de multe ori, dar, cu fiecare relatare, 
câștigau și mai multă putere. In imaginaţia sa, simţea mirosul 
de sânge, auzea zumzetul muștelor pe cadavre și simţea pe 
limbă gustul amar al fumului de la praful de pușcă și de la 
clădirile incendiate.  Strigătele  muribunzilor păreau să 
reverbereze în jur. Ochii i s-au împăienjenit de emoție și era 
convins că și cei din jur simțeau la fel. 

În tot acest timp, colonelul ţinu ridicată mâna din lemn, o 


copie a protezei lui Danjou, care fusese recuperată după bătălia 
aceea din trecut. Mâna originală se găsea acum într-o vitrină din 
sticlă la sediul Legiunii. In fiecare an, pe 30 aprilie, aniversarea 
bătăliei, era purtată în jurul sălii ticsite de legionari, îngăduindu- 
le tuturor să privească relicva cea mai prețioasă a Legiunii. În 
aceeași zi, o ceremonie similară - mai puţin prezentarea mâinii - 
avea loc în toate bazele Legiunii din lume. Era cel mai important 
ritual anual al lor. 

Insă nimeni nu ceruse niciodată cioplirea unei copii a mâinii 
lui Danjou. Nimeni nu ajunsese atât de departe în imitarea 
ceremoniei anuale de la sediul general al Legiunii. Mai mult 
încă, acum nu era 30 aprilie. Ţinând seama de cele ce urmau să 
se întâmple a doua zi dimineaţă, Kline înțelegea că 
nerespectarea datei sublinia hotărârea colonelului de a le 
reaminti legionarilor de moștenirea lor. 

Stând pe bolovan și ţinând mâna de lemn deasupra capului, 
colonelul vorbi cu atâta forţă, încât era imposibil să nu-l audă 
cineva. 

— Fiecare dintre cei șaizeci și șase de legionari din bătălia 
aceea a avut câte șaizeci de gloanţe. Au fost trase toate 
gloanţele. Asta înseamnă că ei au tras trei mii opt sute de 
gloanţe. In ciuda arșiţei, a setei, a prafului și a fumului, au ucis 
aproape patru sute de inamici. Gândiţi-vă ce-nseamnă asta - din 
fiecare zece gloanţe, unul și-a găsit ţinta. Uimitor, în condiţiile 
acelea. Legionarilor li s-au oferit repetate oportunităţi să se 
preda. Ei și-ar fi putut abandona misiunea în orice clipă, dar au 
refuzat să dezonoreze Legiunea ori pe ei înșiși. Să vi-i amintiţi 
mâine pe eroii aceia. Mâine, vo; veţi fi eroii. Niciun legionar n-a 
înfruntat vreodată ceea ce veţi înfrunta voi toți mâine. Noi ne 
executăm misiunea până la capăt, cu orice preţ. Noi ne onorăm 
întotdeauna obligaţiile. Care este deviza noastră? 

— Legiunea este patria noastră! strigară în mod reflex Kline și 
toți ceilalţi. 

— Nu vă aud! 

— Legiunea este patria noastră! 

— Care este a doua lozincă? 

— Onoare și fidelitate! 

— Da! Nu uitaţi niciodată asta! Nu uitaţi niciodată Camerone! 
Nu dezonorațţi niciodată Legiunea! Misiunea trebuie executată 
întotdeauna până la capăt! 


Reflectând asupra alegerii sumbre cu care avea să se 
confrunte a doua zi, Kline reveni pe lângă baza pantei pietroase. 
Abia băgând în seamă numeroasele santinele de pe drum, 
ajunse în locul unde Durado stătea sub pătură și privea printre 
cei doi bolovani spre periferia Damascului. 

— Te-ai și întors? întrebă Durado. Tocmai când îmi găsisem o 
poziţie comodă. 

Kline schiță o jumătate de surâs. Umorul îi reamintea de 
glumele pe care obișnuia să le facă Rourke. 

Căldura radia din stânci. 

— Crezi că discursul colonelului a contat? întrebă Durado, 
coborând către baza pantei. 

— N-o să știm asta decât mâine, răspunse Kline, ocupându-și 
locul între bolovani. Niciun legionar n-a mai fost silit vreodată 
într-o asemenea situaţie. 

— Noi facem ceea ce trebuie făcut, replică Durado și dădu să 
se îndepărteze. 

— Da, murmură Kline, Dumnezeu ne pedepsește pentru 
păcatele noastre. 

Durado se opri și se întoarse. 

— Poftim? N-am auzit bine ce-ai spus. 

— Vorbeam de unul singur. 

— Mi s-a părut că ai zis ceva de Dumnezeu. 

— Te-ai gândit vreodată că trebuia să nu se-ntâmple? întrebă 
Kline. 

— Ce anume să nu se-ntâmple? 

— Camerone. Legionarii nu aveau apă. Nu aveau aproape 
deloc hrană. Muniția le era limitată. În căldura aia, după trei zile 
fără nimic de băut, și-ar fi pierdut cunoștința sau mai rău. 
Mexicanii nu trebuiau să facă nimic altceva decât să aștepte. 

— Poate că se temeau că până atunci vor sosi întăriri, sugeră 
Durado. 

— Şi de ce s-ar fi temut? întrebă Kline. Erau atât de mulţi, 
încât o misiune de salvare n-ar fi avut nici-o șansă. Dacă ar fi 
judecat puţin situaţia și ar fi lăsat impresia că doar două sute de 
mexicani înconjurau hacienda, ar fi putut atrage întăririle într-o 
ambuscadă. 

— Ce vrei să spui, de fapt? 

— Exact ce am spus: că uneori bătăliile nu sunt necesare. 


— Precum cea de mâine, de pildă? întrebă Durado. 

Kline indică spre clădiri. 

— Poate că se vor preda. 

— Sau poate că ei speră că noi ne vom preda. Așa se va- 
ntâmpla? 

— Bineînţeles că nu. Kline câtă din Codul de onoare al 
Legiunii, pe care toţi recruţii trebuiau să-l memoreze la 
începutul instrucției: „Nu-ţi vei preda niciodată armele”. 

— Şi nici ei n-o vor face, zise Durado. 

— În cele din urmă, însă, Franţa a fost nevoită să părăsească 
Mexicul. Camerone n-a contat deloc, spuse Kline. 

— Ai grijă. Ar fi bine să nu fii auzit de colonel spunând așa 
ceva. 

— Poate că nici bătălia de mâine nu va conta. 

— Meseria noastră nu este să gândim. Sosise rândul lui 
Durado să citeze din Codul de onoare: „Misiunea este sacră, o 
execuți până la capăt cu orice preţ”. 

— „Cu orice preţ”, pufni Kline. Ai perfectă dreptate. Nu sunt 
plătit să gândesc. Mâine voi lupta la fel de dârz ca tine. 

— Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre? Asta ai 
spus mai devreme? întrebă Durado. Ce am văzut în războiul 
ăsta dovedește că El nu există. Altfel n-ar fi îngăduit așa ceva. 

— Numai dacă nu cumva bătălia de mâine este felul prin care 
ne răsplătește Dumnezeu. 

— Pentru păcatele noastre? 

— Pentru lucrurile pe care am fi în stare să dăm oricât ca să le 
putem uita. 

— În cazul ăsta, să ne ajute Dumnezeu! 

Şi de data aceasta ironia din vocea lui Durado i-l reaminti lui 
Kline pe Rourke. 


Kline stătea sub pătură și se uita peste dealul pietros, către 
clădirile care păreau că tremură din cauza valurilor de căldură. 
Ştia că, de acolo, alţi soldaţi, ca și el, priveau din propriile 
ascunzători. Dindărătul zidurilor, al parapetelor, al turnurilor și 
al porţilor orașului, cu armele la îndemână, ei știau că în curând, 
probabil mâine-dimineaţă, avea să înceapă bătălia. 

Kline se gândi cât de diferit stătuseră lucrurile cu un an în 
urmă. Când germanii străpunseseră crenelurile din beton ale 
Liniei Maginot și invadaseră Franţa, unica tactică ce părea logică 


fusese ca el, Rourke, și restul legionarilor să se retragă treptat, 
luptând, străduindu-se să încetinească cât mai mult posibil 
înaintarea germanilor. 

Și era chiar posibil să-i fi înfrânt, gândi Kline, dacă germanii n- 
ar fi înţeles greșeala pe care fuseseră cât pe ce s-o comită. 

Pentru armata invadatoare, riscul fusese ca, în graba de a 
ocupa toată Franţa, să-și extindă prea mult liniile de 
aprovizionare, rămânând vulnerabilă înaintea devastatoarelor 
atacuri fulgerătoare urmate de retrageri imediate ale civililor 
francezi și ale resturilor armatei franceze. Fără provizii, germanii 
ar fi fost neajutoraţi. Pentru a preîntâmpina așa ceva, ei 
concepuseră strategia sclipitoare a consolidării trupelor lor în 
nordul și vestul ţării, o zonă care includea Parisul. Între timp, 
masiva lor prezenţă amenințătoare convinsese restul Franţei că 
ocupaţia totală era doar o chestiune de timp, că era mai bine să 
capituleze și să negocieze pentru termeni favorabili. 

Așa că nemernicii din sud au devenit colaboraționiști, gândi 
Kline. 

Inţelegerea fusese că cele două cincimi sudice ale Franţei nu 
vor fi ocupate de soldaţi germani. Între timp, Franţa avea să 
formeze un guvern nou, cu sediul în Vichy, în centrul ţării. 
Teoretic, guvernul acela era neutru față de Germania, dar în 
realitate regimul Vichy era atât de doritor să-i concilieze pe 
germani, încât fusese mai mult decât încântat să le predea evrei 
sau orice alţi „indezirabili” doriți de Germania. 

Restul Franţei putea la fel de bine să fie invadat, gândi Kline. 
Rezultatul a fost același. Poate că ei ar fi putut să justifice 
colaboraționismul, dacă ar fi întreprins un efort să reziste. Se 
predaseră însă, pur și simplu, și acționaseră la fel ca inamicul. 

Işi aminti cu durere ultima dată când îl văzuse pe Rourke. 
Alături de un rest al unităţii lor, se ascunseseră într-un hambar 
francez abandonat, așteptând să se lase noaptea ca să se poată 
furișa afară pentru a ocoli patrulele miliției de la Vichy. 

Radiotelegrafistul recepţionase un semnal pe care-l anunţase 
imediat: 

— Semibrigada 13 a fost evacuată cu vapoarele din Norvegia. 

Toţi bărbaţii din hambar se ridicaseră în capul oaselor de pe 
paiele pe care stătuseră întinși. Contextul nu mai trebuia 
explicat - Legiunea luptase pe două fronturi, iar obiectivul 
Semibrigăzii 13 fusese Norvegia. Dar, la fel ca unitatea de pe 


Linia Maginot, Semibrigada 13 fusese silită să se retragă. 

— A debarcat la Brest, continuase radiotelegrafistul. 

Bărbaţii încuviințaseră din capete, perfect conștienți că Brest 
era portul situat în punctul cel mai îndepărtat, spre vest, din 
Franţa. 

— Când și-au dat seama că Franţa capitulase și că germanii 
se aflau pe punctul de a ocupa portul, s-au reîmbarcat în grabă 
și au pornit spre Anglia. 

— Așadar îi vor ajuta pe Aliați să încerce să recâștige Franţa? 
întrebase Kline. 

— Da, răspunsese radiotelegrafistul. Însă nu toţi s-au dus în 
Anglia. 

Rourke tresărise. 

— Ce vrei să spui? 

— Unii au hotărât să revină la cartierul general din Algeria. 

Legionarii rămăseseră  tăcuţi un moment, analizând 
semnificația acelei informaţii. Un alt motiv pentru care 
Germania nu invadase toată Franţa fusese faptul că ocupaţia 
respectivă i-ar fi adus ca inamici Algeria și Maroc: teritoriile 
franceze din Africa de Nord. Convingând Franţa să creeze 
guvernul de la Vichy, un regim presupus neutru, care era, de 
fapt, un guvern-marionetă, Germania obținuse controlul indirect 
al acelor teritorii franceze și-i împiedicase pe legionarii staționaţi 
acolo să ajute Anglia. 

— Vor lupta împotriva englezoilor? întrebase Kline șocat. 

— Se pare mai degrabă că ei speră că Algeria va rămâne 
neutră. Atunci nu vor trebui să lupte cu nimeni pe toată durata 
războiului, explicase radiotelegrafistul. 

— Le trebuie baftă la greu, spusese cineva. 

— Mesajul a sosit din Anglia, continuase radiotelegrafistul. Din 
partea generalului de brigadă De Gaulle. 

— Cine-i ăsta? 

— Nici eu n-am auzit vreodată de el, răspunsese 
radiotelegrafistul, dar se pare că se află la conducerea așa- 
ziselor Forțe Franceze Libere, care-i includ și pe legionarii care 
s-au dus în Anglia. El vrea ca toţi soldaţii francezi să ajungă 
acolo și să se regrupeze. Lupta nu s-a terminat. 

— Slavă Domnului că mai are cineva coaie, zisese alt 
legionar. Ştim acum în ce direcţie plecăm la noapte. Spre sud, 
spre coastă. Vom pune mâna pe o barcă și ne vom îndrepta spre 


Anglia. 

Majoritatea bărbaţilor fuseseră imediat de acord. Se 
născuseră și crescuseră în Spania, Portugalia, Grecia sau alte 
ţări, dar acum erau toţi cetăţeni francezi și se simțeau loiali față 
de națiunea pe care o apăraseră prin lupte puternice. 

Kline a observat, totuși, că unii tăceau, gânditori. In mod 
evident, luptele purtate un an întreg făceau foarte atrăgătoare 
ideea de a evita restul războiului, stând în Algeria. 

De asemenea, a văzut și că Rourke se număra printre cei care 
rămăseseră tăcuți. 


După ce întunericul se lăsase și grupul începuse să se furișeze 
afară din hambar, Kline i-a făcut semn lui Rourke să rămână pe 
loc. 

— Am sentimentul că nu vii cu noi în Anglia, îi spusese când 
rămăseseră singuri doar ei doi. 

Din umbre, Rourke nu-i răspunsese imediat: 

— Da. După ce ajungem la Mediterană, voi găsi o cale s-ajung 
în Algeria. 

— Te-ai săturat de lupte? 

— N-are nici-o legătură cu evitarea războiului. Crede-mă, sunt 
încântat să lupt împotriva germanilor. Rourke făcuse o pauză: 
dar nu pot merge în Anglia. 

— Nu-nţeleg. 

— Prietene, îi pusese Rourke mâna pe umăr, noi doi n-am 
vorbit niciodată despre trecutul nostru. Cred însă că tu ai ghicit 
multe despre al meu. Dacă mă întorc în Anglia, s-ar putea să 
sfârșesc luptând alături de aceiași soldaţi britanici care m-au 
vânat în Irlanda înainte de a mă alătura Legiunii. Nu mă-nţelege 
greșit. Nu m-am alăturat Legiunii ca să scap de ei. 

— Știu. Te-ai alăturat, ca o formă de penitenţă. 

— Vezi că ne-nţelegem? Ti-am spus cândva despre catolici că 
trebuie să-i spună lui Dumnezeu că-și regretă păcatele, iar apoi 
să facă ceea ce-i necesar pentru a dovedi că au vorbit serios. 

— Îmi aduc aminte. 

— Ei bine, cum pot continua cu penitenţa dacă un nenorocit 
de Tommy britanic mă recunoaște și mă-mpușcă? 

Din bezna dinafara hambarului, un legionar șoptise: 

— Kline, trebuie să-i dăm drumul. 

— Vin într-o secundă, murmurase el prin ușa șubredă. 


După aceea se întorsese către Rourke. 

— Ai grijă de tine. 

— Nu te teme, îi strânsese mâna bărbatul. Drumurile noastre 
se vor mai încrucișa după război. 


Însă Rourke se înșelase. Drumurile lor nu aveau să se mai 
încrucișeze după război. La scurt timp după scindarea Legiunii, 
când unii plecaseră spre Anglia și alţii spre Algeria, guvernul de 
la Vichy le ordonase legionarilor din Algeria să ajute armata 
germană. 

În iunie 1941, când Aliaţii luptau pentru eliberarea Siriei de 
invadatori, unitatea lui Kline din Legiune îi ajuta deja pe 
britanici. Între timp, o altă unitate a Legiunii, brigada Vichy, îi 
ajuta pe germani. 

Kline știa că în dimineaţa următoare avea să se petreacă 
inimaginabilul. În bătălia pentru Damasc, legionari care se 
instruiseră împreună, mărșăluiseră împreună, se îmbătaseră 
împreună și luptaseră împreună aveau să se lupte între ei și, 
dacă nu cumva Rourke murise deja, avea să fie unul dintre cei 
atacați de Kline. 


Când soarele începu să apună, Durado reveni pentru ultima 
oară, întrucât fusese numit santinelă pe timp de noapte. 

Căldura intensă îi apăsa în continuare. 

— Acolo-i tot liniște? întrebă Durado. 

— Niciun semn de la nimeni. Poate că s-au retras, speră Kline. 

— Mă-ndoiesc. 

— Și eu. Ei știu că noi nu ne vom retrage. 

— Cu siguranţă însă că știu că nu sunt de partea cea bună, 
zise Durado. 

— Probabil că și ei gândesc la fel despre noi. 

— Ce vrei să zici? 

— Ei sunt cei care luptă pentru Franţa. 

— Pentru un guvern care îi linge-n cur pe blestemaţii de 
germani, spuse Durado. 

— Chiar și așa este unicul guvern francez existent. Mai ţii 
minte ce a spus comandorul Vernerey când Aliaţii i-au cerut să 
lupte împotriva germanilor în Norvegia? 

— Dacă am auzit vreodată, am uitat. Ș 

— Legionari care să se lupte pe zăpadă, nu pe nisip. Inţelegea 


prea bine ce nebunie era asta. Însă n-a comentat ordinul. 

A spus: „Care-i obiectivul meu? Să cuceresc portul Narvik. 
Pentru norvegieni? Fosfaţii? Anșoaurile? Habar n-am. Misiunea 
mea este să cuceresc Narvik”. 

— Da, încuviinţă Durado. Noi avem misiunea noastră. 

— Ceva se mișcă acolo, rosti Kline. 

Durado se târî lângă el și privi atent printre bolovani. 

Un steag alb apăru la o poartă din zidul Damascului. leșiră 
câţiva legionari, lesne de recunoscut fiindcă toţi purtau 
tradiționalul kepi alb al Legiunii. Spre deosebire de șortul și 
cămașa cu mâneci scurte ale unităţii lui Kline, uniforma 
legionarilor din faţă consta din pantaloni normali și cămăși cu 
mânecă lungă. 

Sub ultimele raze ale soarelui care apunea, ei se înșiruiră 
lângă zid, luară poziţia de drepţi și ridicară armele în semn de 
salut oficial spre unitatea lui Kline. 

Kline se strădui să le distingă feţele, dar nu reuși să-și dea 
seama dacă Rourke se număra printre ei. Chiar și așa, nu se 
îndoia că, dacă s-ar fi apropiat, ar fi fost în stare să-i strige pe 
toţi după prenume. 

Brusc, se prinse cu mâna de bolovanul din dreapta sa. 
Sprijinindu-se în el, se ridică în picioare. 

— Ce faci? întrebă Durado alarmat. 

Kline nu era însă unicul care stătea în picioare. Pe toată 
coama, santinelă după santinelă se ridica. 

În curând și Durado făcu la fel. 

Cineva răcni: 

— Prezentaţi... arm’! 

Şirul de santinele îi imită pe frații de vizavi. Kline își simțea 
pieptul strivit, pe când executa ritualul care se încheia cu pușca 
apropiată de corp, cu patul spre sol și ţeava spre cer. 

De undeva din Damasc o goarnă cântă, răsunând în vale. „Le 
Boudin”, era familiar tuturor legionarilor, care învăţțaseră 
cântecul pe dinafară la începutul instrucției. Data din secolul al 
XIX-lea, când Belgia refuzase să le permită cetăţenilor săi să se 
înroleze în Legiune. Pe măsură ce melodia se stinse, o goarnă 
din partea semibrigăzii o reluă. În scurt timp i se alăturară 
glasuri, care umplură valea cu versurile de obicei hazlii despre 
sângereţi și despre faptul că Legiunea n-avea să-i împartă cu 
belgienii, fiindcă erau niște ţintași de tot rahatul. 


„Le Boudin” fu urmat de alt favorit din primele zile de 
instrucţie, „La Legion Marebe”. Energia sa umflă pieptul lui Kline 
și-l făcu să cânte atât de tare, încât risca să răgușească. Deși 
glasul lui nu era decât unul dintre miile de ambele părţi ale văii, 
el se strădui din răsputeri să se facă auzit de Rourke. 


„Legiunea mărșăluiește spre front. 
Cântând, noi suntem moștenitorii 
Tradiţiilor noastre. 

Totuna cu Legiunea.” 


Cântecul preamărea Onoarea și Fidelitatea, virtuțile care 
confereau putere Legiunii. Insă glasul lui Kline tremură când 
înțelese că loialitatea absolută față de o misiune adusese 
Legiunea la confruntarea aceea. 


Când au ajuns la refren, o parte din el l-a făcut pe Kline să nu 
mai cânte deloc: 


„Noi n-avem doar arme. 
Ci diavolul însuși mărșăluiește cu noi.” 


l-a fost imposibil să nu-și aducă aminte de conversaţia pe 
care o purtase cu Rourke, când se înrolaseră, cu mult timp în 
urmă. 

— „Legiune este numele meu...”, spusese Rourke. 

— „... căci suntem mulţi”, replicase Kline. Un posedat i-a spus 
asta lui lisus, încercând să-i explice câte duhuri necurate, 
diavoli, erau în el. 

Din Damasc și de pe creasta unităţii sale, ambele tabere 
repetau acum refrenul cântecului, iar glasurile legionarilor se 
ridicau. 


„Diavolul mărșăluiește cu noi.” 


Când soarele dispăru complet sub orizont, muzica se stinse și 
ea, reverberând slab, coborând în tăcere. 

Învăluit în beznă, Kline rămase la baza pantei și privi în sus la 
strălucirea rece a stelelor care răsăreau. 

II părăsi pe Durado și se îndreptă către cortul cantinei. Deși 


nu-i era deloc foame, știa că dimineaţă va avea nevoie de toate 
puterile, așa încât mâncă șuncă, pâine și bău cafea amară. Mulţi 
alţi bărbaţi se aflau în jurul lui. Niciunul nu scoase vreun cuvânt. 

După aceea, în întunericul din cortul său, se întrebă ce fapte 
atât de oribile făcuse Rourke, încât să-l determine să se alăture 
Legiunii ca pedeapsă personală. Amplasase o mină destinată 
unui convoi al armatei britanice, dar văzuse cum aruncase în 
aer un autobuz școlar plin cu copii? Sau incendiase o casă 
ocupată de o familie de irlandezi despre care se spunea că le-ar 
fi destăinuit britanicilor planurile IRA, doar pentru a afla că 
greșise adresa și că familia care murise în flăcări fusese 
nevinovată? Oare lucrurile acelea ar fi fost îndeajuns de teribile 
pentru a determina pe cineva ca Rourke să se deteste așa de 
tare? Oare în coșmarurile sale, auzea ţipetele copiilor care 
mureau, tot așa cum Kline și-o închipuia pe soţia sa plângând 
deasupra trupului fiicei lor, întinzându-se către o lamă de ras ca 
să-și taie venele, în vreme ce Kline se ascundea de poliţie 
pentru că jefuise o bancă în care un paznic fusese ucis pentru 
24,95 dolari? 

Toţi au fugit în direcții diferite, îşi aminti Kline. Nu m-am ales 
nici măcar cu un dolar. 

Închipuindu-și tusea fără sfârșit care-i chinuise și sufocase în 
cele din urmă fiica, se gândi: Ar fi trebuit să fiu cu ele. 

Rămase treaz multă vreme, privind tavanul cortului. 


Explozii îl zgâlţâiră dintr-un somn agitat, atât de multe 
bubuituri asurzitoare, încât nu le putea diferenţia între ele. 
Solul, cortul, aerul... totul tremura. Primele unde de șoc îi izbiră 
timpanele, făcându-le să ţiuie. Printre uruiturile persistente, 
urechile i se înfundară rapid, ca și cum ar fi fost astupate cu 
dopuri din vată. Își înhăţă pușca și se repezi afară din cort, unde 
văzu haosul unei tabere lovite de proiectile de artilerie. Licăriri 
puternice iluminau bezna, în vreme ce roci, corturi și oameni se 
dezintegrau în explozii. 

Siluete neclare de legionari alergau disperate către adăpostul 
stâncilor, către gropile pe care le săpaseră, către orice i-ar fi 
putut proteja de sfărâmăturile care zburau prin aer. Artileria 
taberei răspunse focului, iar mortierele și tancurile se 
cutremurară, când lansară proiectile spre Damasc. 

Explozii arzătoare erupseră din clădirile de gresie ale orașului. 


Ele și sclipirile de la gurile ţevilor tunurilor transformară 
întunericul într-un amurg pulsatoriu care-i îngădui lui Kline să-și 
croiască drum spre un perete de piatră, înapoia căruia plonjă 
înainte ca o detonare din apropiere să-l împroaște cu șrapnele. 

Bombardamentul continuă ore la rând. Când se sfârși în cele 
din urmă, aerul era ticsit de praf și de fum. In ciuda ţiuitului 
permanent din urechi, Kline îi auzi pe ofițeri răcnind: 

— Allez! Allez! În picioare, javre puturoase! La atac! 

Kline se sculă, dar praful era atât de des în jur, încât mai mult 
îi simţi decât îi văzu pe camarazii care făceau la fel. 

Împreună cu ei escaladă coama dealului. Uneori lunecau pe 
grohotiș, dar acela era unicul lucru care-i făcea să dea înapoi. 
Kline le simţi hotărârea când ajunseră în vârf și-și sporiră viteza, 
repezindu-se pe lângă bolovani spre zidurile orașului. 

Praful era tot acolo, oferindu-le adăpost, dar în scurtă vreme 
se disipă și în clipa în care ieșiră din colb și deveniră vizibili așa 
cum alergau spre ziduri, legionarii din faţa lor deschiseră focul. 
Kline simţi cum un bărbat de lângă el cade pe spate. Un altul din 
față se prăbuși. 

El își urmă însă asaltul, trăgând spre parapete, acolo unde 
distingea mișcări. O porţiune din zid fu spulberată de proiectilul 
unui tun. O a doua explozie lărgi spărtura. 

Kline se opri doar atât cât să smulgă inelul unei grenade, pe 
care a azvârlit-o cât a putut de departe prin deschizătura aceea. 
Alţi legionari au procedat la fel, după care s-au trântit la pământ 
și au așteptat ca exploziile să le deschidă calea. 

El trecu peste dărâmături și pătrunse într-o curte interioară. 
Printre casele din piatră, ulite înguste duceau în diverse direcţii. 
Un glonţ șuieră pe lângă el, ridicând așchii de gresie. Se răsuci 
spre o fereastră și trase, neștiind dacă nimerise pe cineva, apoi 
își continuă şarja. Ajunse la o uliţă și porni în lungul ei. Alţi 
legionari i se alăturară și înaintară încet acum, pregătiţi să tragă 
în orice ţintă. 

Împușcăturile păreau să răsune de pretutindeni. Exploziile 
uruiau pe când Kline înainta, cu iz de praf de pușcă în nări și 
țipete în urechi. Casele nu aveau mai mult de două etaje. Fumul 
plutea peste ele și fuioare coborau pe uliţă, însă nu-și îngădui să 
se lase distras. Nu-l interesau decât ușile și ferestrele din faţă. 

Un bărbat urlă și se prăbuși lângă el. Kline trase spre 
fereastra de la parter, de unde pornise glonţul, și de data 


aceasta zări sângele împroșcat. Un legionar din apropiere 
aruncă o grenadă prin aceeași fereastră și în clipa imediat 
următoare exploziei sparseră ușa și deschiseră focul. 

Doi soldaţi zăceau morţi pe jos. Chipiurile albe de legionari 
erau pătate de sânge. Uniformele aveau mânecile și pantalonii 
lungi ai taberei adverse. Kline îi recunoscu pe amândoi. Rinaldo 
și Stavros. Se instruise cu ei, mărșăluise cu ei, împărţise același 
cort cu ei și cântase cu ei la micul dejun din sala de mese din 
Sidi-bel-Abbes. 

O scară suia la etaj. De deasupra Kline auzi împușcături. Cu 
armele întinse, el și ceilalți legionari verificară odaia vecină, 
după care se apropiară de trepte. În timp ce suia, o privire 
scurtă aruncată spre însoţitorul său îi arătă că făcea din nou 
pereche cu Durado. Tenul de obicei arămiu al spaniolului era 
acum pământiu. 

Niciunul nu scoase o vorbă, în timp ce se furișară tot mai sus. 

Impușcăturile continuau să răsune de acolo, îndreptate 
probabil către ulița pe care o părăsiseră ori spre cea de pe 
cealaltă latură a clădirii. Poate că exploziile din zonă îl 
împiedicaseră pe pușcaș să le audă atacul cu grenada. Sau 
poate că nu era singur. Poate că el continua să tragă, în vreme 
ce un alt soldat păzea scara, sperând să-i atragă pe Kline și pe 
Durado într-o cursă. 

Sudoarea șiroia pe faţa lui Kline. Apropiindu-se de vârful 
scării, armă altă grenadă și o azvârili într-o odaie. Imediat, el și 
Durado se plecară sub nivelul palierului, protejându-se de forța 
detonaţiei. Se îndreptară apoi și alergară în sus, trăgând când 
intrară în încăpere. 

Camera era pustie. La fel și cea vecină. Probabil că în ultima 
clipă pușcașul suise scara, refugiindu-se la etajul al doilea, 
ultimul. 

Kline și Durado schimbară pe rând încărcătoarele puștilor. 
Suiră din nou tiptil, atât doar că de data aceasta Durado a fost 
cel care a aruncat grenada. La o secundă după explozie, 
sprintară prin fum până în vârful scării, dar tot nu găsiră pe 
nimeni. 

In colţul îndepărtat al odăii, o scară ducea la un chepeng 
deschis spre acoperiș. 

Glasul lui Durado se auzi sec: 

— Eu nu mă urc acolo. 


Kline îl înţelese. Cel pe care-l vânau stătea probabil întins pe 
acoperiș, ţintind cu arma chepengul, pregătit să facă fărâme 
capul oricărui om care s-ar fi ivit prin deschiderea micuță. Era 
imposibil de știut în ce direcţie să arunci o grenadă pentru a 
curăța acoperișul. 

— Poate c-a fugit peste acoperiș spre altă clădire, spuse Kline. 

— Sau poate că nu. N-o să sui acolo, ca să aflu. 

— Bine. Dă-l dracului, spuse Kline. 

Trase cu ochiul printr-o fereastră deschisă și văzu un lunetist 
la o fereastră în clădirea de vizavi. Purta chipiu alb de legionar. 
Mânecile cămășii lui erau lungi. Când bărbatul ţinti în jos, spre o 
uliţă, Kline îl împușcă înainte să fi avut ocazia să apese pe 
trăgaci. 

Durado arătă cu degetul: 

— Pe toate acoperișurile sunt lunetiști! 

Kline armă pușca și trase prin fereastră. Armă și trase. 
Mișcarea deveni automată. Îl auzi pe Durado făcând la fel prin 
fereastra din spatele său, schimbă încărcătorul și continuă să 
tragă frenetic. Uniforma îi era îmbibată de sudoare. Loviţi de 
gloanţele lui, bărbaţi cu chipiuri albe și cămăși cu mâneci lungi 
se năruiau pe acoperișuri sau se prăbușeau jos, pe uliţe. 

O explozie îl îmbrânci pe Kline în faţă, aproape aruncându-l pe 
fereastră. Izbuti să se răsucească pe jumătate și se izbi de 
pervaz înainte să fi căzut afară. Îl înţepa tot spatele și-și simţea 
cămașa încă și mai udă, dar de data asta știa că e sânge. 

Încercând să-și revină din şoc, se întoarse complet spre 
interiorul odăii și înţelese că explozia venise din capătul 
îndepărtat. Scara era făcută bucăţi. Bărbatul de pe acoperiș 
aruncase o grenadă prin chepeng. 

— Durado! 

N-avea rost să alerge ca să încerce să-l ajute. Durado trăsese 
printr-o fereastră aflată lângă scară. Grenada explodase lângă el 
și-l făcuse bucăţi. Peste tot era plin de sângele lui. Intestinele i 
se revărsaseră în jur. Muștele coborâseră deja peste el. 

Kline tinti spre chepengul deschis în plafon. Brusc, o rafală de 
gloanţe răpăi prin fereastra de alături. Lunetiștii de vizavi 
înţeleseră direcţia din care sosiseră împușcăturile. Dacă 
peretele n-ar fi fost din gresie groasă, gloanţele l-ar fi secţionat 
și l-ar fi ucis. Chiar și așa, avea să se dezintegreze până la urmă 
sub barajul de foc neîncetat. Nu mai putea zăbovi în camera 


aceea. 

Când altă grenadă căzu prin chepeng, Kline se azvârli către 
scara ce cobora. Șocul îi aduse o grimasă pe chip, apoi se 
rostogoli și simţi toate muchiile treptelor pe spinarea sa 
însângerată. Exploziile mugiră în urma lui. Icni când ateriză jos, 
dar nu se opri din rostogolit. 

În mod deliberat tropăi apăsat cu bocancii pe ultimul palier de 
trepte. Când ajunse la parter, trase un foc, sperând să lase 
impresia că împușcase pe cineva înainte să fi părăsit clădirea. 
După aceea urcă fără zgomot până la etajul întâi și se ascunse 
în prima încăpere de lângă scară. 

Partea cea mai grea a așteptării în nemișcare era strădania 
de a-și controla zgomotul răsuflării. Pieptul i se ridica și cobora 
agitat. Era sigur că va fi trădat de sunetul strident al aerului 
care-i traversa nările. Încercă cu disperare să respire mai lent, 
dar nu izbuti decât să sporească apăsarea pe care o simţea în 
plămâni. Inima îi părea gata să explodeze. 

Trecu un minut. 

Două. 

Sângele i se prelingea pe spatele rănit. Afară continuau 
exploziile și împușcăturile. 

Îmi irosesc timpul, gândi Kline. Ar fi trebuit să fiu afară, să-i 
ajut pe ceilalţi. 

În clipa în care dădu să plece, auzi o împușcătură la etajul de 
deasupra și zâmbi. Bărbatul de pe acoperiș hotărâse în cele din 
urmă că locul era pustiu. Coborâse și reîncepuse să tragă de la 
adăpostul unei ferestre. 

Kline ieși din odaie. Auzind altă împușcătură de sus, porni pe 
trepte. Se opri, așteptând o nouă împușcătură și pocnetul 
armării puștii. Zgomotele acelea acopereau sunetele produse de 
el, când sui în vârful scării și trase în spinarea legionarului. 

Bărbatul care purta pantaloni lungi se prăbuși în față, cu 
capul pe pervazul ferestrei. Kline îi recunoscu ceafa groasă. Se 
numea Arick. Era german și făcuse parte din grupul de voluntari 
al lui Kline din 1934. Afară, alţi germani se luptau între ei, unii 
pentru Legiunea Vichy, unii pentru Legiunea Franceză Liberă. 
Nu conta însă câtuși de puțin unde se născuse și crescuse un 
legionar. 

Legiunea este singura noastră Patrie, gândi Kline. 

Așa să ne ajute Dumnezeu! 


Se întoarse și cobori în fugă scara, ca să reintre în luptă. 
Ajunse la etajul întâi. Tocmai cobora spre parter când un bărbat 
părăsi haosul de afară, năpustindu-se în odaia devastată. Purta 
kepi alb de legionar. Pantaloni lungi. 

Se holbă la Kline. 

Kline se holbă și el. 

Bărbatul era încă mai slab decât atunci când îl văzuse pentru 
ultima dată, cu pistruii aproape invizibili sub praful bătăliei. 

— Rourke. 

Numele nu-i ieșise complet lui Kline de pe buze înainte să-l 
împuște în piept. Apăsarea degetului pe trăgaci fusese reflexă, 
rezultatul a nenumărate antrenamente în care autoconservarea 
preceda gândirea. 

Rourke se clătină, se lovi de perete și lunecă în josul lui, 
lăsând în urmă o dâră de sânge. Miji ochii spre Kline, parcă 
încercând să-și focalizeze vederea care-i pălea. 

Se cutremură și rămase nemișcat. 

— Rourke, repetă Kline. 

Se duse la ușa deschisă, trase într-un legionar care-i apăru în 
faţă și se năpusti în tumultul de pe uliţă, sperând să moară. 


Bătălia continuă și în ziua următoare. Până în amurg, 
Legiunea Vichy a fost alungată. Damascul a căzut în mâinile 
Aliaților. 

Epuizat, cu spatele plin de sânge închegat, Kline se așeză cu 
ceilalţi legionari în dărâmăturile unei case. Era greu să-și 
găsească o poziţie comodă printre ruine. Au lins ultimele 
picături de apă din bidonașe și au mestecat ultimii pesmeţi 
mucegăiţi din raţie. 

După ce soarele a apus și au apărut stelele reci, Kline a rămas 
cu ochii la cerul nesfârșit. Era uimit de cifrele pierderilor care le 
fuseseră anunţate. Din tabăra lor, doar 21 de legionari fuseseră 
uciși și 47, răniţi. Dar din tabăra adversă, fuseseră uciși 128 de 
legionari și 728 fuseseră răniţi. 

Diferenţa era atât de mare, încât îi venea greu s-o înţeleagă. 

Au beneficiat de timp suficient pentru a-și pregăti liniile 
defensive din interiorul orașului, gândi el. Aveau clădiri care să-i 
ferească de gloanțele noastre, în timp ce i-am atacat de pe 
terenul deschis. Noi am fost ținte ușoare. Ar fi trebuit să ne 
poată opri înainte să fi ajuns la ziduri. 


Un gând neliniștitor i se furișă în minte. Oare s-au abținut s-o 
facă? Oare în mod deliberat au tras imprecis? Oare sperau să 
lase impresia că luptă, deși, de fapt, nu doreau decât ca bătălia 
să se sfârșească de îndată ce le-ar fi îngăduit-o mândria? 

Își reaminti discuţia lui cu Durado despre posibilitatea ca 
soldaţii din Legiunea Vichy să fi știut că erau de partea greșită, 
de partea agresorului, de partea invadatorului. 

Lunetiștii pe care-i văzuse la ferestre și pe acoperișuri... se 
mulţumiseră oare să tragă, fără să ochească, de fapt? 
Căutaseră oare o cale onorabilă de a pierde lupta? 

Și-l reaminti pe Rourke năvălind grăbit prin ușă, în încăperea 
ruinată. El îl împușcase în mod reflex. Cercetă acum prin 
memorie și se strădui să se focalizeze asupra armei lui Rourke. 
Oare o ridicase, pregătindu-se să tragă? Sau o cobora, 
pregătindu-se să-și salute prietenul? 

Îi era imposibil să-și dea seama. Totul se petrecuse prea 
repede. 

Am făcut ceea ce am fost instruit să fac, gândi Kline. S-ar fi 
putut ca în clipa următoare Rourke să mă împuște pe mine. 

Pe de altă parte, s-ar fi putut să nu o facă. 

Oare prietenia noastră să fi însemnat pentru el mai mult 
decât datoria lui ca legionar? se întrebă Kline. Sau oare 
instrucția l-ar fi făcut să apese pe trăgaci? 

Privind în sus, spre cer, i se păru că stelele erau mai multe. 
Sclipirea lor deveni mai rece - amar de rece -, când un gând 
nou, încă și mai tulburător, puse stăpânire pe el. Îşi aminti de 
numeroasele ocazii în care discutase cu Rourke despre 
mântuire. 

— Ce cred baptiștii? întrebase Rourke. 

— Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre, 
replicase el. 

Kline bănuia acum că uciderea prietenului său era altă cale 
prin care îl pedepsea Dumnezeu. 

— Dar ce cred catolicii despre mântuire? întrebase Kline. 

Fostul acolit răspunsese: 

— Noi îi spunem lui Dumnezeu că ne căim pentru păcatele 
noastre și facem penitenţă ca să-l arătăm că suntem sinceri. 

Penitenţă. 

Gândindu-se la soţia și la fiica lui moarte, gândindu-se la 
paznicul de bancă mort, gândindu-se la Rourke, Kline murmură 


cu glas întretăiat: 
— lartă-mă! 


APĂRĂTORII FRONTIEREI 


Robert Silverberg 
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


În toate epocile, soldaţii au învăţat că deviza lor neoficială 
este: „Grăbiţi-vă și așteptaţi!”. Ce-ar fi să presupunem însă că 
niciodată n-aţi fi făcut nimic altceva decât să așteptați? Şi să 
așteptați. Şi să așteptați... 

Robert Silverberg este unul dintre cei mai faimoși scriitori de 
SF ai vremurilor moderne, având la activ zeci de romane, 
antologii și culegeri. Atât ca scriitor, cât și ca editor (a fost 
editorul seriei de antologii de texte originale New Dimensions, 
poate cea mai admirată din epoca sa), Silverberg a fost unul 
dintre personajele cele mai influente ale epocii post-New Wave 
din anii 1970 și continuă să fie în linia întâi a domeniului și în 
prezent, câștigând cinci Premii Nebula și patru Premii Hugo, plus 
prestigiosul Grandmaster Award acordat de SFWA. 

Printre romanele sale se numără elogiatele Dying Inside, Lord 
Valentine's Castle, The Book of Skulls, Downward to the Earth, 
Tower of Glass, Son of Man, Nightwings, The World Inside, Born 
with the Dead, Shadrah in the Furnace, Joc crud, Up the Line, 
The Man in the Maze, Tom O'Bedlam, Star of Gypsies, At 
Winter's End, The Face of the Waters, Kingdoms of the Wall, Hot 
Sky at Midnight, The Alien Years, Lord Prestimion, The 
Mountains of Majipoor, trei extinderi la nivel de roman ale 
faimoaselor povestiri de Isaac Asimov, Căderea nopții, Băiețelul 
cel urât și Omul pozitronic, The Longest Way Home şi romanul- 
mozaic Roma Eterna. Dintre culegerile sale fac parte Unfamiliar 
Territory, Capricorn Games, Majipoor Chronicles, The Best of 
Robert Silverberg, The Conglomeroid Cocktail Party, Beyond the 
Safe Zone și patru culegeri retrospective Secret Sharers (două 
volume), To the Dark Star (două volume), Something Wild Is 
Loose: The Collected Stories, Phases of the Moon și o culegere 
de lucrări timpurii în The Beginning. Antologiile pe care le-a 
editat sunt prea numeroase pentru a fi enumerate aici, dar 
dintre ele fac parte The Science Fiction Hall of Fame, Volume 


One și remarcabila serie Alpha, alături de alte zeci. Robert 
Silverberg trăiește împreună cu soţia sa, scriitoarea Karen 
Haber, în Oakland, statul California. 


Căutătorul revenise îmbujorat și euforic de la fort. 

— Am avut dreptate, anunţă el. Unul dintre ei se ascunde 
destul de aproape. Eram sigur de asta, iar acum știu unde se 
află. De data asta simt în mod clar direcţia. 

Sceptic ca întotdeauna,  Maestrul-grajdurilor ridică o 


sprânceană. _ 
— Ultima dată te-ai înșelat. In ultima vreme ești tare dornic 
să-i găsești. 


Căutătorul se mulțumește să strângă din umeri. 

— Nu poate fi nici-o îndoială, spune el. 

De trei săptămâni, Căutătorul a încercat să găsească o 
iscoadă inamică - sau rătăcit, sau renegat, sau orice ar fi fost - 
despre care credea că ar fi campat în vecinătatea fortului. 
Urcase pe culmea dealului acesta, și pe culmea celuilalt, pe 
foișorul acesta și pe celălalt, în veghea lui solitară, azvârlindu-și 
năvodul minţii în felul său misterios pe care nici unul dintre noi 
nu poate măcar să încerce să-l priceapă. Și de fiecare dată se 
întorsese convins că simţise emanaţii inamice, totuși, nu 
avusese niciodată un sentiment al direcţionalităţii suficient de 
puternic pentru a justifica din partea noastră trimiterea unei 
echipe de căutare. Acum, însă, părea sigur. Căutătorul e un 
bărbat micuţ cu aspect fragil, așa cum trebuie în general să fie 
cei de felul lui. In ultimele luni, pe chip i se puteau citi 
descurajarea și dezamăgirea. Meseria lui este să ne găsească 
inamici pe care să-i ucidem. În ultima vreme inamicii au fost 
puţini și foarte rari. Dar acum este realmente entuziasmat. E 
înconjurat de o aură de triumf, de răzbunare. 

Căpitanul intră în cameră. Imediat evaluează situația. 

— Care-i treaba? rostește el brusc. Până la urmă ai adulmecat 
ceva, Căutătorule? 

— Haideţi! O să vă arăt. 

Ne conduce afară, pe acoperișul plat adiacent dormitoarelor 
noastre. La dreapta și la stânga, uriașele redute cu turele estică 
și vestică, acum neocupate, se ridică aidoma unor pilaștri vaști, 
iar înaintea noastră se întinde curtea interioară centrală, cu 
zidul masiv din cărămizi roșietice care ne veghează dincolo de 


ea, spre nord. Fortul este imens, un enorm edificiu lăbărţat 
conceput să găzduiască zece mii de oameni. Îmi amintesc 
perfect efortul gigantic pe care l-am depus pentru a-l construi, 
cu douăzeci de ani în urmă. Acum am mai rămas doar 
unsprezece ocupanţi și ne-nvârtim prin el aidoma unor pietricele 
într-un recipient uriaș. 

Căutătorul gesticulează spre exterior, către pustiul galben și 
nisipos care se întinde înaintea noastră ca un ocean nesfârșit, 
de cealaltă parte a zidului. Câmpia aceea netedă cu arbuști 
contorsionați și inutili marchează singura deschidere din linia de 
stânci pline de prăpăstii ce formează aici graniţa dintre teritoriul 
Imperial și tărâmurile inamicului. Sarcina noastră în ultimii 
douăzeci de ani - ne-am născut pentru ea și este o obligaţie a 
castei noastre - a fost să păzim deschiderea aceea împotriva 
eventualelor incursiuni inamice. Vreme de două decenii, noi am 
populat meleagurile astea  singuratice. Am fortificat 
deschiderea, am patrulat-o, ne-am dedicat vieţile străjuirii ei. În 
vechime, brigăzi de trupe inamice au încercat să ne străpungă 
linia, apărând pe neașteptate ca nori de insecte furioase de pe 
câmpia colbuită, iar noi le respingeam, cu pierderi însemnate de 
vieţi de ambele părți. Acum lucrurile sunt mai liniștite pe graniţa 
asta, ba chiar mult mai liniștite, totuși noi suntem tot aici, 
căutând și interceptând iscoadele ocazionale care încearcă 
periodic să se strecoare pe lângă apărările noastre. 

— Acolo, spune Căutătorul. Vedeţi cele trei cocoașe mititele 
spre nord-est? S-a îngropat nu foarte departe înapoia lor. Știu că 
el este. Il pot simţi, tot așa cum voi aţi simţi un furuncul de pe 
ceafă. 

— Un singur om? întreabă Căpitanul. 

— Unul. Unul singur. 

Maestrul-armelor spune: 

— Ce ar spera un singur om să realizeze? Credeţi că se- 
așteaptă să între tiptil în fort și să ne ucidă unul câte unul? 

— Nu trebuie să-ncercăm să-i înţelegem, spune Sergentul. 
Sarcina noastră este să-i găsim și să-i omorâm. Putem lăsa 
înţelegerea lor în seama minţilor înțelepte de acasă. 

— Aha, rostește sardonic Armurierul. Cei de casă, da. Minţile 
înțelepte. 

Căpitanul se apropiase de marginea acoperișului și acum 
stătea acolo cu spatele la noi, strângând balustrada și 


aplecându-se înainte în vântul uscat și tăios care suflă veșnic 
peste curtea interioară. O aură de tăcere impenetrabilă și rece 
pare să-l înconjoare. Căpitanul fusese dintotdeauna un bărbat 
enigmatic, solitar și meditativ, dar devenise mai ciudat ca 
oricând după moartea Colonelului de acum trei ani, în urma 
căreia devenise ofiţerul superior din fort. Nimeni nu-i știe 
gândurile și nimeni nu cutează să încerce vreun soi de 
intimitate. 

— Perfect, spune el după un răstimp care devenise intolerabil 
de lung. O echipă de căutare din patru oameni: Sergentul la 
conducere, însoţit de Căutător, Furnizor și Topograf. Plecarea, 
dimineaţă! Luaţi provizii pentru trei zile. Căutaţi, găsiţi și 
omorâți. 


Trecuseră unsprezece săptămâni de la ultima misiune de 
căutare încununată de succes. Se încheiase prin uciderea a trei 
inamici, dar de atunci, în ciuda eforturilor constante ale 
Căutătorului, în teritoriul nostru nu a mai existat niciun semn al 
unei prezenţe ostile. Odată, cu șase-șapte săptămâni în urmă, 
Căutătorul izbutise să se convingă singur că simțea emanaţii ce 
proveneau de lângă râu, o poziţie ciudată în care să se fi 
instalat vreun inamic, pentru că se afla adânc în interiorul 
perimetrului nostru defensiv și o echipă din cinci oameni, 
condusă de Maestrul-grajdurilor, pornise în grabă într-acolo. Nu 
găsiseră însă pe nimeni, doar un grup micuţ de pescari, care se 
juraseră că n-au nimic neobișnuit, iar pescarii nu mint. Când s- 
au întors, Căutătorul însuși fusese nevoit să admită că nu mai 
percepea emanaţiile și că acum nici nu mai era așa sigur că le 
simţise vreodată. 

Printre noi există sentimentul real că am dăinuit mai mult 
decât misiunea noastră aici, că puţini inamici, sau chiar niciunul, 
mai ocupă teritoriul din nordul deschiderii, că este foarte posibil 
ca războiul să se fi încheiat de mult. Sergentul, Intendentul, 
Maestrul-armelor și Armurierul sunt principalii susţinători ai 
acestei teorii. Ei atrag atenţia că de ani întregi n-am mai primit 
absolut nimic din capitală - n-a mai sosit niciun mesager, cu 
atât mai puţin întăriri sau provizii proaspete - și că nici din 
partea inamicului n-am mai avut niciun semn cum că vreo trupă 
solidă s-ar fi adunat pe undeva în apropiere. Odată, cu mult 
timp în urmă, războiul părea iminent și într-adevăr aveau loc 


adesea bătălii. Aici, însă, de mult timp este teribil de liniște. De 
șase ani n-a mai fost nici-o bătălie adevărată, doar câteva 
hărţuieli cu mici plutoane inamice, iar în ultimii doi ani am 
detectat doar câteva grupuri izolate, de obicei nu mai mult de 
doi-trei bărbaţi, pe care i-am prins relativ ușor când au încercat 
să se infiltreze pe teritoriul nostru. Armurierul insistă că ei nu 
sunt iscoade, ci soldaţi rătăciţi, ultimele rămășițe ale neștiutei 
forţe inamice care, cândva, ocupa regiunea din nordul nostru, 
care fuseseră mânaţi de foame sau de singurătate sau de cine 
știe ce alt imbold pentru a ocupa poziţii apropiate de fortul 
nostru. El susţine că în cei douăzeci de ani de când suntem aici, 
noi înșine ne-am redus de la zece mii de bărbaţi la doar 
unsprezece, mai întâi prin pierderile din bătălii, dar în ultima 
vreme din cauza vârstei și a bolilor, iar Armurierul crede că cel 
mai probabil aceeași reducere trebuie să se fi petrecut și de 
cealaltă parte a graniţei, astfel încât noi, puţinii apărători, ne 
confruntăm acum cu un inamic care ne poate fi inferior numeric. 

Eu, unul, văd destule motive care concordă cu părerea lui. 
Cred că este perfect posibil să fim un pluton pierdut, ca războiul 
să se fi terminat și ca Imperiul să ne fi uitat, iar vigilenţa noastră 
continuă nu mai are absolut niciun sens. Dar dacă Imperiul ne-a 
uitat, cine poate da ordinul care să ne retragă de la posturile 
noastre? Aceasta este o decizie pe care doar Căpitanul o poate 
lua, iar Căpitanul nu ne-a oferit nici cea mai vagă aluzie despre 
părerea lui în această privinţă. Așa că rămânem aici și putem 
rămâne până la sfârșitul zilelor noastre. Ce nebunie ar fi, spune 
Armurierul, să  lâncezim aici de-a pururi, apărând acest 
îndepărtat meleag de graniţă împotriva unor invadatori care au 
optat de mult să nu mai atace! Pe jumătate, sunt de acord cu el, 
dar numai pe jumătate. N-aș vrea să petrec timpul care-mi mai 
rămâne de trăit slujind o nebunie. În același timp, însă, nu vreau 
să mă fac vinovat de abandonarea datoriei, după ce am servit 
atât timp și cu atâta onoare pe hotarul acesta. De aceea, 
părerile mele sunt destul de împărţite în această privinţă. 

Există, desigur, teoria opusă, care susţine că inamicul 
tergiversează pur și simplu, așteptându-ne să abandonăm fortul, 
după care o armată uriașă se va revărsa prin deschidere și va 
izbi Imperiul într-unul din punctele sale cele mai vulnerabile. 
Inginerul și Semnalizatorul sunt susţinătorii cei mai vehemenţi ai 
acestui punct de vedere. Ei cred că retragerea ar fi un act de 


înaltă trădare, negarea tuturor idealurilor cărora ne-am dedicat 
vieţile, și se enervează numai când li se sugerează așa ceva. 
Când ne propun această teorie, îmi vine greu să-i contrazic. 

Căutătorul se străduiește cel mai intens să ne păstreze 
misiunea în viaţă, încercând întruna să detecteze emanaţii 
amenințătoare. La urma urmelor, asta i-a fost munca de o viaţă. 
Omuleţul ăsta trist nu cunoaște altă vocaţie. Și, zi după zi, suie 
pe vârfurile dealurilor, dă târcoale foișoarelor sale și-și folosește 
unicul lui dar pentru a detecta prezenţa de minţi ostile, iar din 
când în când revine și dă alarma, și noi plecăm pe dată în altă 
incursiune de căutare. În ultima vreme, însă, ele se dovedesc de 
cele mai multe ori inutile. Fie că puterile Căutătorului slăbesc, 
fie că își dorește prea mult să interpreteze ceea ce receptează 
ca fiind emisii mintale ale unor inamici din apropiere. 

Mărturisesc că simt un soi de incitare fiindcă fac parte din 
echipa actuală de căutare. În mod obișnuit ne trecem zilele într- 
o rutină teribil de găunoasă. Avem grijă de micul lot de 
zarzavaturi, vedem de animalele noastre, pescuim și vânăm, 
efectuăm lucrările regulate de întreţinere, citim aceleași puţine 
cărţi iar și iar, purtăm aceleași conversații și ne aducem aminte 
în principal de vremurile când eram mai mult de unsprezece 
aici. Și evocăm pe cât putem de bine personajele robuste și 
lumești care trăiau cândva printre noi, dar care au pierit de mult 
în ţărână. De aceea, în seara asta simt o iuţire a pulsului. Imi 
adun lucrurile pentru mâine-dimineaţă, mănânc cina cu un 
entuziasm neobișnuit, mă acuplez pasional cu mica mea 
parteneră Pescar. Noi toţi, cu excepţia Căutătorului, care pare 
să nu aibă nevoi de felul acesta, ne-am luat partenere femele 
din rândurile cetei de oameni simpli care trăiesc în lungul 
singurului nostru râuleţ. Până și Căpitanul ia câteodată una în 
patul său, dar, spre deosebire de noi ceilalţi, nu are o femeie 
anume. A mea se numește Wendrit. Este o făptură slăbuţă și 
palidă, surprinzător de iscusită în artele iubirii. Pescarii nu sunt 
tocmai oameni - de exemplu, noi nu putem zămisli copii 
împreună cu ei -, dar sunt îndeajuns de apropiaţi de oameni 
pentru a sluji majorităţii scopurilor noastre și sunt parteneri 
plăcuţi, modești și tăcuţi. Așa încât o îmbrăţișez pe Wendrit cu 
vigoare în noaptea asta, iar în zori ne adunăm toţi patru - 
Sergentul, Furnizorul, Căutătorul și cu mine - lângă poarta- 
ghilotină din nord. 


Este o dimineaţă limpede și strălucitoare, cu soarele ca un 
disc perfect conturat pe cerul de est. Soarele este singurul lucru 
care ne vine dinspre Imperiu, vizitându-ne zilnic după ce și-a 
terminat treaba acolo, la mii de kilometri spre est. Capitala este 
probabil deja în beznă de acum, în timp ce noi ne începem ziua. 
La urma urmelor, lumea este foarte mare și noi suntem foarte 
departe de casă. 

Cândva, trâmbiţași ne-ar fi oficiat plecarea, când ieșeam 
călări pe poartă, trimițând pentru noi un marș metalic în 
văzduh. Însă ultimii trâmbiţași ne-au murit de ani buni și deși 
mai avem instrumentele, nici unul dintre noi nu știe să cânte la 
ele. Eu am încercat odată și am scos un scârţțâit supărător, ca 
scrâșnetul de metal pe metal, nimic mai mult. Așa încât unicele 
sunete pe care le auzim când ieșim călări în deșert sunt 
bufniturile moi și constante ale copitelor armăsarilor pe solul 
nisipos și zgrunţuros. 

Acesta este într-adevăr locul cel mai deprimant cu putinţă, 
dar ne-am obișnuit. Eu încă păstrez amintiri din copilărie cu 
splendorile florale ale capitalei: arbori măreţi acoperiţi de frunze 
cărnoase și tufișuri înveșmântate în ciorchini de flori, roșii, 
galbene, portocalii și purpurii, și peluzele verzi și dese ale 
marilor bulevarde. M-am obișnuit însă cu deșertul, care a 
devenit etalonul pentru mine, iar abundența luxuriantă pe care 
mi-o amintesc de la începutul vieţii mă izbește acum ca fiind 
neplăcut de vulgară și excesivă, o risipă de energie și resurse. 
Aici, pe câmpia care se întinde spre nord între dealurile ca niște 
pereţi, nu avem decât sol galben arid, care scânteiază cu 
sclipirile melancolice ale cuarțului supraabundent, tufe micuţe și 
strâmbe și arbuști miniaturali la fel de contorsionaţi, și 
ocazionale smocuri de iarbă aspră, cu muchii tăioase. De partea 
sudică a fortului, peisajul nu-i chiar la fel de dur, fiindcă pe acolo 
trece râulețul nostru, un afluent micuţ al altuia, mult mai mare, 
care izvorăște probabil dintr-unul din lacurile mari aflate în 
centrul continentului. Râușorul nostru trebuie să se îndrepte 
către mare, așa cum fac apele curgătoare, dar, desigur, noi nu 
suntem deloc aproape de mare și fără îndoială se isprăvește 
undeva în adâncul deșertului. Insă trecând pe lângă avanpostul 
nostru, aduce verdeață pe malurile sale, ba până și arbori, și 
destui pești pentru a asigura existenţa tribului de primitivi care 
sunt singurii noștri tovarăși aici. 


Ruta noastră se îndreaptă spre nord-est, către cele trei 
delușoare rotunde îndărătul cărora - așa afirmă neclintit 
Căutătorul - vom găsi tabăra inamicului solitar. Delușoarele 
păreau destul de aproape când le privisem de pe acoperișul 
dormitoarelor, dar fusese o simplă iluzie. Acum călărim toată 
ziua, iar distanţa nu se reduce deloc. E o călătorie dificilă. Solul, 
care în apropierea fortului este doar pietros, devine stâncos și 
greu de străbătut, iar bidiviii noștri își aleg drumul cu grijă, 
precauţi, cu picioarele lor fragile. Totuși, teritoriul acesta ne este 
familiar. Peste tot vedem urme de potcoave sau de anvelope, 
vechi de cinci, zece, ba chiar de douăzeci de ani, cicatricele 
unor raiduri străvechi, resturi din bătălii pe jumătate uitate de 
acum un deceniu și mai bine. Ploaia ajunge aici în cazul cel mai 
bun de vreo două ori pe an. Dacă faci un semn pe solul 
deșertului, va rămâne acolo pe vecie. 

Ne oprim pentru un popas când începe prima alungire a 
umbrelor, adunăm ceva crengi pentru foc din tufișuri și ne 
ridicăm cortul. Nu se poate vorbi despre cine știe ce 
conversaţie. Sergentul este un bărbat grosolan. Căutătorul este 
prea încordat și agitat ca să fie un tovarăș plăcut. Furnizorul, 
care s-a îngrăşat și a devenit roșu la faţă odată cu trecerea 
anilor, poate fi îndeajuns de jovial după ce bea un pahar sau 
două, dar în seara asta pare neobișnuit de prost dispus și 
singuratic. Ca atare, rămân pe cont propriu și, după ce 
terminăm cina, mă plimb puţin prin noapte și privesc, așa cum 
fac adesea, păienjenișul sclipitor de stele de pe cerul vestic, 
întrebându-mă, aproape tot timpul, dacă fiecare dintre ele are 
propriile planete și dacă planetele acelea sunt populate și ce fel 
de vieţi ar putea duce fiinţele de acolo. Bănuiesc că-i un soi de 
amuzament oarecum pervers: eu, care mi-am petrecut jumătate 
de viață păzind un fort sumbru din cărămizi din avanpostul 
acesta izolat și ars de soare, privesc cerul nopţii și-mi închipui 
palatele strălucitoare și grădinile înmiresmate ale unor planete 
îndepărtate. 

Ne trezim devreme, încropim un mic dejun simplu, călărim 
mai departe printr-un vânt tăios spre cele trei dealuri 
îndepărtate. In dimineaţa asta, însă, perspectiva se modifică 
iute: pe neașteptate, dealurile sunt mult mai aproape, apoi sunt 
lângă noi, iar Căutătorul, surescitat acum, ne călăuzește spre 
trecătoarea de pe dealul aflat cel mai spre sud. 


— Simt că e chiar în spatele dealului! ne strigă. 

Pentru Căutător, simţul pe care el îl numește direcţionalitate 
este aidoma unei busole, indicând calea spre dușmanii noștri. 

— Haideţi! Pe-aici e drumul! Repede! Repede! 


lar de data aceasta nu ne conduce greșit. Pe versantul 
îndepărtat al dealului situat la sud, cineva a ridicat un adăpost 
micuţ din crengi răsucite, acoperite cu un maldăr de iarbă, o 
construcţie deloc simplă în pustiurile pietroase și lipsite de 
generozitate. Ne scoatem armele și ocupăm poziții împrejurul 
său, iar Sergentul se apropie de el și spune: 

— leşi afară cu mâinile sus! 

Dinăuntru se aud zgomote. Peste câteva momente, iese un 
bărbat. 

Are fizionomia clasică a inamicului: corp scund și bondoc, 
piele albicioasă precum ceara și trăsături greoaie, cu pomeţi 
proeminenţi și ochi albaștri de gheaţă. La vederea ochilor, simt 
un val involuntar de mânie, ba chiar de ură, pentru că noi, cei 
din Imperiu, avem ochii căprui, iar eu m-am instruit de-a lungul 
multor ani să nu simt decât ostilitate față de cei cu ochii 
albaștri. R 

Aceștia nu sunt însă ochi amenințători. In mod vădit bărbatul 
dormea și acum încearcă să se trezească, în timp ce iese din 
adăpost, clipind din ochi și scuturând din cap. In plus, tremură. E 
singur și noi suntem patru. Avem armele scoase, pe când el este 
neînarmat și a fost luat prin surprindere. Nu e cel mai plăcut 
mod de a-ţi începe ziua. Sunt uimit să constat că furia îmi este 
înlocuită de ceva ce seamănă cu mila. 

Nu i se lasă mult timp la dispoziţie pentru a înţelege 
gravitatea situației. 

— Ticălosule! spune Sergentul și înaintează trei pași. 

Fulgerător, își înfige cuțitul în abdomenul bărbatului, îl 
retrage, lovește din nou, și din nou. 

Ochii albaștri se cască de șoc. Eu însumi sunt șocat, în alt 
mod, iar atacul crud și neașteptat mă face să icnesc de uimire. 
Inamicul lovit se clatină, se prinde cu mâinile de abdomen, ca și 
cum ar încerca să stăvilească torentul de sânge, face trei-patru 
pași împleticiţi și cade. Urmează o convulsie sau două, apoi 
rămâne nemișcat, cu faţa în jos. 

Sergentul lovește cu piciorul în intrarea adăpostului și se uită 


înăuntru. 

— Vedeţi dacă-i ceva util acolo, ne spune el. 

Incă buimăcit, rostesc: 

— De ce l-ai ucis așa repede? 

— Am venit aici ca să-l ucidem. 

— Poate că da. Dar era neînarmat. Probabil că s-ar fi predat 
pașnic. 

— Am venit aici ca să-l ucidem, repetă Sergentul. 

— Măcar l-am fi putut interoga mai întâi. Asta e procedura 
uzuală, nu? Poate că undeva în apropiere mai există și alţii 
asemănători lui. 

— Dacă ar mai fi fost și alţii ca el prin preajmă, rostește 
Sergentul dispreţuitor, Căutătorul ne-ar fi spus, nu? Nu crezi că 
ne-ar fi spus, Topografule? 

Sunt multe alte lucruri pe care aș vrea să le zic, despre felul 
cum inamicul ar fi putut să ne fi fost util sau, oricum, măcar 
interesant, să aflăm motivul pentru care optase să întreprindă 
călătoria asta riscantă până la marginea teritoriului nostru. Dar 
n-are rost să continuam discuţia, fiindcă Sergentul este prea 
stupid ca să-i pese de cele ce am de spus și, în plus, bărbatul 
este deja mort. 

Dărâmăm adăpostul și-l scotocim. Nu găsim mare lucru: 
câteva unelte și arme, un soi de emblemă religioasă placată cu 
aramă din cele adulate de dușmani, portretul unei femei cu chip 
plat și ochi albaștri, despre care bănuiesc că este soţia sau 
mama inamicului. Nu pare a fi echipamentul unui spion. Chiar și 
pentru un soldat bătrân ca mine, totul este foarte trist. A fost un 
om ca noi, deși inamic, și a murit departe de casă. Da, avem de 
mult timp misiunea de a-i ucide pe oamenii aceștia înainte ca ei 
să ne poată ucide. Cu certitudine eu însumi am omorât nu puţini 
dintre ei. Totuși, una este să mori în bătălie și cu totul altceva 
este să fii înjunghiat ca un porc, când erai pe jumătate adormit. 
Mai ales dacă singurul tău scop fusese să te predai. De ce 
altceva bărbatul ăsta singuratic și probabil disperat ar fi 
traversat deșertul nemilos, dacă nu pentru a ni se preda la fort? 

Bănuiesc că odată cu vârsta devin mai sentimental. Sergentul 
are dreptate: misiunea noastră era să-l ucidem. Căpitanul ne 
dăduse ordinul acela în modul cel mai explicit. Aducerea unui 
prizonier înapoi nu făcuse niciodată parte din plan. Nu avem 
cum să ţinem prizonieri în fort. Și așa hrana este destul de 


puţină pentru noi, iar paza lui ar fi ridicat o problemă. El trebuia 
să moară. Își pierduse viaţa din clipa în care se aventurase în 
zona învecinată fortului. Era cu totul irelevant dacă fusese 
singur sau disperat, dacă suferise când traversase deșertul 
teribil și dacă sperase poate să obțină adăpost în fortul nostru, 
dacă avusese o soţie sau, poate, o mamă pe care o iubea. Nu 
era nici-o noutate pentru mine că inamicii noștri nu diferă prea 
mult de noi, decât în culoarea ochilor și textura pielii. Ei sunt, 
totuși, inamicii. Au pornit război împotriva noastră cu mult timp 
în urmă și până va sosi ziua în care-și vor abandona visul de a 
distruge ceea ce a clădit Imperiul, datoria celor ca noi este să-i 
omoram pe cei ca el. Sergentul n-a fost blând sau amabil în 
privinţa asta. De fapt, nu există un mod blând sau amabil de a 
ucide. 


Zilele care au urmat au fost foarte liniștite. Fără să discutăm 
măcar o dată despre ceea ce se petrecuse în deșert, am revenit 
la rutina noastră: să curăţțăm și să lustruim asta și aia, să 
reparăm ce trebuie reparat și ce mai poate fi reparat, să 
muncim pe rând în câmpurile din lungul râului, să intrăm în apa 
nu foarte adâncă și să căutăm porci-de-apă, să îngrijim 
rezervoarele pe care le umplem cu terciul care se transformă în 
bere și așa mai departe, zi după zi. Şi, bineînţeles, am citit mult. 
Fusesem dintotdeauna un om dedicat lecturilor. 

Avem nouăsprezece cărţi. Toate celelalte au fost citite până s- 
au rupt ori legăturile li s-au destrămat în aerul uscat. Unele 
volume s-au rătăcit pur și simplu undeva prin fort și n-au mai 
fost găsite niciodată. Le citisem pe toate nouăsprezece iar și iar, 
deși cinci dintre ele sunt manuale tehnice din domenii ce nu s- 
au numărat niciodată printre abilitățile mele și care oricum sunt 
irelevante în prezent. (Este inutil să știi cum să repari 
vehiculele, când ultima picătură de combustibil s-a terminat cu 
cinci ani în urmă.) Una dintre cărţile mele favorite este Saga 
regilor, pe care o știu din copilărie, relatarea familiară, probabil 
complet mitică, a istoriei timpurii a Imperiului, a măreţilor și 
charismaticilor conducători care l-au clădit, a faptelor lor de 
eroism, a vieților lor exagerat de lungi. Există, de asemenea, un 
text religios, pe care-l preţuiesc, deși am mari îndoieli asupra 
existenţei zeilor. Totuși, volumul din biblioteca noastră la care 
țin cel mai mult este cel intitulat Catastiful lucrurilor ciudate de 


dincolo de munti, o relatare veche de o mie de ani a minunilor 
naturale care pot fi găsite la marginile uriașei întinderi a 
Imperiului. A mai rămas de acum doar jumătate din carte - 
poate că unul dintre camarazii mei a rupt pagini pentru a le 
folosi la aprinderea focului, câte una pe rând -, dar eu preţuiesc 
jumătatea aceea și o citesc constant, deși o știu deja pe 
dinafară. 

Lui Wendrit îi place să-i citesc. Nu am habar câte poate 
înţelege din cele ce aude: este un suflet simplu, ca toţi din 
neamul ei. Dar iubesc felul cum își întoarce ochii ei mari și 
violeți spre mine când citesc și încremenește atentă. 

Îi citesc despre Poarta Fantomelor și-i povestesc despre 
ghereta vămilor de acolo pe care o păzesc fantomele: 

— Zece bărbaţi pleacă. Nouă bărbaţi se întorc. 

Îi citesc despre Pietrele lui Shao, două lespezi netede care 
flanchează o șosea principală și care într-o anumită zi, la fiecare 
zece ani, se izbesc reciproc, strivind orice călător care se 
întâmplă să treacă tocmai atunci printre ele. li citesc despre 
Pilaștrii din bronz ai Regelui Mai, care ţin cele două stânci printr- 
o vrajă ce le împiedică să se mai miște vreodată. Îi citesc despre 
Muntele cu o Mie de Ochi, a cărui faţă din granit este presărată 
cu bolovani din onix lucios care strălucesc deasupra trecătorilor 
ca niște ochi negri și severi. Îi povestesc despre Pădurea de 
Scorţișoară, despre Grota Visurilor și despre Locul Norilor 
Galopanţi. Oare asemenea locuri au fost adevărate sau nu sunt 
decât fanteziile unui străvechi  născocitor de poveşti 
vânătorești? Cum aş putea ști eu, care mi-am petrecut copilăria 
și tinerețea în capitală și am trăit restul anilor aici, în acest fort 
îndepărtat din deșert, unde nu poţi să vezi decât sol nisipos și 
galben, tufe strâmbe și scorpioni mici ce aleargă în faţa 
picioarelor noastre? Însă în ultimele zile locurile stranii descrise 
în Catastiful lucrurilor ciudate de dincolo de munți au devenit 
pentru mine mult mai reale decât capitala însăși, care se 
redusese în mintea mea la o mână de impresii vagi și 
fragmentare. Așa încât citesc cu convingere și Wendrit ascultă 
copleșită, iar când obosesc de minunile Catastifului, îl pun 
deoparte, o iau de mână, o conduc spre patul meu, îi dezmierd 
pielea moale verzui-deschis și-i sărut vârfurile sânilor micuţi și 
rotunzi, și astfel trece altă noapte. 

În zilele acelea liniștite ce au urmat raidului nostru, m-am 


gândit adesea la bărbatul pe care-l ucisese Sergentul. În 
vremurile când dădeam bătălii aici, am ucis fără remușcări cinci, 
zece, douăzeci de bărbaţi într-o luptă. Nu am simţit neapărat 
vreo plăcere, dar nici vinovăţie. Insă am făcut-o de la o distanţă 
decentă, cu puști sau cu arme de calibru greu, pentru că pe 
atunci mai aveam muniţie, iar armele noastre erau încă în stare 
bună. Acum, în incursiunile pe care le întreprindem asupra 
iscoadelor ocazionale care se apropie de fort, este necesar să 
omoram cu sulițe sau cu cuțite, iar a ucide de la o distanţă atât 
de mică mi se pare mai puţin o faptă de război, cât mai degrabă 
un asasinat. 

Mintea mi-a revenit cu ușurință la bătăliile din anii trecuți: 
sunetul alarmei santinelei, prima imagine a liniei întunecate de 
trupe inamice la orizont, apoi graba cu care nu luam armele și 
porneam vehiculele. După care, ne năpusteam afară prin 
poarta-ghilotină pentru a-i respinge pe invadatori, grăbindu-ne 
să ocupăm formațiunea defensivă primară, și avansam în 
rânduri egale ce umpleau întreaga deschidere dintre dealuri, 
astfel încât atunci când inamicul pătrundea în pâlnia aceea 
ucigașă puteam să ne prăbușim asupra lui și să-l măcelărim. De 
fiecare dată se petrecea la fel. Ei veneau. Noi răspundeam. Ei 
piereau. Cât de mult trebuie să fi umblat pentru a-și întâlni 
moartea jalnică în deșertul nostru trist! Nici unul dintre noi nu 
avea o idee reală despre distanţa până la ţara inamicului, dar 
știam că trebuia să se găsească hăt departe, spre nord și spre 
vest, tot așa cum propria ţară se află hăt departe spre sud și 
spre est. Frontiera apărată de avanpostul acesta se întinde la 
jumătatea distanţei dintre două deșerturi. În spatele nostru este 
un teren aproape infinit cu așezări rare, care culminează în cele 
din urmă cu oraşele glorioase ale Imperiului. În faţa noastră sunt 
pustietăţi la fel de interminabile, dincolo de care, la un moment 
dat, se află ţara inamicului. Pentru ca o naţiune s-o atace pe 
cealaltă, trebuie să-și trimită armatele foarte departe peste un 
neant necartografiat și neprietenos. lar dușmanii erau dispuși să 
o facă - doar zeii le știu motivele. Armatele lor au venit din nou 
și din nou, iar noi le-am distrus din nou și din nou în frenezia 
minunată a bătăliilor. Asta a fost cu mult timp în urmă. Pe 
atunci, nu eram decât niște flăcăiandri. Până la urmă, armatele 
mărșăluitoare n-au mai venit, și singurii inamici cu care am avut 
de-a face au fost iscoadele rare sau poate rătăcite pe care 


Căutătorul le depista și pe care mergeam și le înjunghiam din 
apropiere cu sulițe și cu cuțite, privindu-i în ochii lor albaștri, de 
gheaţă, în timp ce le răpeam viaţa. 


Căutătorul este în toane rele. Trec zile întregi în care nu 
spune o vorbă. Continuă să suie la foișoarele lui aproape în 
fiecare dimineaţă, dar revine de la perioadele de veghe într-o 
mantie întunecată de amărăciune și trece prin mijlocul nostru în 
tăcere absolută. Știm bine că în astfel de momente nu trebuie 
să ne apropiem de el, pentru că, deși nu este un bărbat voinic 
sau puternic, are uneori momente de furie sălbatică, atunci 
când este tulburat. De aceea, îl lăsăm în pace; dar, pe măsură 
ce zilele trec și starea îi devine tot mai sumbră, ne temem de un 
soi de explozie. 

Intr-o după-amiază l-am văzut discutând cu Căpitanul pe 
terasa de pe acoperiș. Aparent, Căpitanul era cel care iniţiase 
conversaţia, iar Căutătorul îi răspundea șovăitor, privindu-și 
bocancii în timp ce vorbea. Apoi însă Căpitanul a spus ceva ce l- 
a făcut pe Căutător să se anime brusc, să ridice privirea și să 
gesticuleze. Căpitanul a clătinat din cap. Căutătorul și-a 
încleștat pumnii. Căpitanul a schiţat un gest ca și cum l-ar fi 
concediat și s-a îndepărtat. 

Este imposibil de ghicit ce și-au spus unul celuilalt. Și la fel de 
imposibil să aflăm, fiindcă, dacă există o persoană mai opacă 
decât Căutătorul, aceea este Căpitanul. lar dacă, cel puţin la 
răstimpuri, este posibil să-l întrebi pe Căutător la ce se 
gândește, este inimaginabil că i-ai putea adresa Căpitanului o 
astfel de întrebare. 

In ultima vreme Căutătorul s-a obișnuit să bea cu noi după 
cină. Este ceva nou pentru el. A detestat dintotdeauna băutura. 

Spune că disprețuiește ceea ce producem noi și numim bere 
și vin, și coniac. Este destul de rezonabil, pentru că ne 
producem berea din seminţele puţine și acre ale unei plante 
care crește lângă râu și ne obţinem vinul apos și coniacul 
grosolan din fructele cenușii și amare ale altei plante, iar ele 
sunt într-adevăr produse jalnice pentru oricine își reamintește 
de berea înspumată din capitală și de recoltele dulci ale celor 
mai bune regiuni viticole ale noastre. Am epuizat însă de foarte 
mult timp proviziile de felul acela, pe care le-am adus cu noi, iar 
de acasă n-a sosit nici-o completare. Şi pentru că în peisajul 


ăsta mohorât îți poţi găsi alinarea în băutură, bem ceea ce 
putem produce. Nu și Căutătorul... el nu. Nu până în săptămâna 
asta. 

Acum bea, fără să pară că-i face vreo plăcere, dar își întinde 
adesea paharul pentru încă un rând. lar într-o seară în care a 
întins paharul de mai multe ori ca oricând, el a întrerupt tăcerea 
prelungită. 

— Nu mai există niciunul, rostește cu glas ca dăngănitul unui 
clopot spart. 

— Ce anume? întreabă Furnizorul. Scorpioni? Chiar ieri am 
văzut trei scorpioni. 

Furnizorul este bine cherchelit, ca de obicei. Fața lui 
roșcovană, cu gușă, se încreţește într-un zâmbet larg, care-i 
dezvelește toţi dinţii, de parcă ar fi rostit cea mai inteligentă 
vorbă de duh. 

— Inamici, spune Căutătorul. Cel pe care l-am ucis... el a fost 
ultimul. N-a mai rămas nimeni. Ştiţi cât de golit mă simt, când 
mă urc în turnuri să ascult, dar nu aud nimic? Ca și cum aș fi 
fost sfredelit și mi s-ar fi extras totul din mine. Puteţi înțelege 
sentimentul ăsta? Puteţi? Nu, bineînţeles că nu puteţi. Ce puteţi 
ști voi? Ne privește îndurerat: Tăcerea... tăcerea... 

Nimeni nu pare să știe cum să răspundă la asta, așa încât nu 
spunem nimic. lar Căutătorul ia un alt pahar de coniac, pe care-l 
umple ochi. Asta este alarmant. Să-l vezi cum bea așa este la fel 
de ciudat ca priveliștea unei ploi torențiale. 

Inginerul, care este probabil cel mai calm și mai raţional 
dintre noi, spune: 

— Măi, omule, nu poţi să mai ai puţină răbdare? Știu că vrei 
să-ţi îndeplinești misiunea. Vor mai veni însă și alţii dintre ei. 
Mai devreme sau mai târziu va fi unul, apoi altul. Două 
săptămâni, trei, șase, cine poate ști? Dar vor veni. Ai mai trecut 
prin momente ca ăsta. 

— Nu. Acum este altceva, spune Căutătorul morocănos. Dar 
voi nu puteţi înţelege. 

— Ușurel, spune Inginerul punându-și mâna puternică peste 
încheietura lui fragilă. Ușurel, măi omule. Ce vrei să spui prin 
„acum este altceva”? 

Cu grijă, făcând un efort vizibil de autocontrol, Căutătorul 
spune: 

— În toate celelalte rânduri, după ce între incursiunile noastre 


trecuseră câteva săptămâni, simţisem de fiecare dată un 
zumzet interior surd, un fel de electricitate statică subliminală, o 
presiune mintală abia perceptibilă, care-mi spunea că mai există 
cel puţin câţiva inamici pe undeva, la o sută de kilometri, la 
cinci sute de kilometri, la o mie de kilometri depărtare. Un soi 
de băzâit discret, care nu-mi arăta pic de direcţionalitate, dar 
care exista și, mai devreme sau mai târziu, devenea mai 
puternic, iar atunci știam că doi dintre ei se apropiau de noi, 
apoi căpătăm direcţionalitate și vă puteam conduce la ei, să 
ieşim și să-i omoram. Așa s-a întâmplat de mulţi ani, de când au 
încetat bătăliile adevărate. Acum însă nu percep nimic. Absolut 
nimic. În capul meu este tăcere totală. Ceea ce înseamnă fie că 
mi-am pierdut complet puterea, fie că nu mai există niciun 
inamic pe o rază de o mie de kilometri sau mai mult. 

— Și tu pe care dintre variantele astea o crezi adevărată? 

Căutătorul ne privește pe rând cu o expresie descompusă. 

— Eu cred că nu mai există inamici. Ceea ce înseamnă că 
este inutil să mai rămânem aici. Ar trebui să ne strângem 
lucrurile, să mergem acasă și să ne croim vieţi noi în Imperiu. În 
același timp însă ar trebui să rămânem pentru eventualitatea în 
care ei ar apărea. Eu trebuie să rămân, fiindcă aceasta este 
unica misiune pe care știu s-o execut. Ce fel de viaţă nouă mi-aș 
putea croi în Imperiu? N-am avut niciodată vreo viaţă. Asta este 
viaţa mea. Ca atare, alegerea mea este fie să rămân aici absolut 
inutil, executând o misiune care nu mai trebuie executată, fie să 
revin acasă unde nu mă așteaptă niciun fel de viaţă. Imi 
înțelegeţi situaţia? 

Incepe să dârdâie. intinde spre coniac o mână tremurătoare, 
își mai toarnă o porție, o dă iute peste cap, tușește, se înfioară, 
își coboară capul spre tăblia mesei. Îl auzim suspinând. 


Seara aceea marchează începutul dezbaterilor dintre noi. 
Colapsul Căutătorului a adus la suprafaţă ceva ce exista de 
multe săptămâni în mintea mea și la care Armurierul, Maestrul- 
armelor, Intendentul, ba chiar și obtuzul Sergent se gândiseră 
de asemenea, fiecare în felul lui. 

Este incontestabil că frecvenţa incursiunilor inamice s-a redus 
mult în ultimii doi ani, iar atunci când ei vin, cam la cinci, sau 
șase, sau zece săptămâni, nu mai apar în grupuri de vreo 
duzină, ci câte doi-trei. Acel ultim bărbat pe care Sergentul îl 


înjunghiase lângă cele trei dealuri venise singur. Armurierul și-a 
formulat destul de apăsat teoria că tot așa cum numărul nostru 
a scăzut enorm de-a lungul anilor, probabil că și inamicul care 
ne înfruntă în deșert trebuie să fi suferit același proces. Și, la fel 
ca noi, probabil că n-a mai primit întăriri din ţară, astfel încât au 
rămas doar o mână de dușmani - sau, poate, așa cum crede 
Căutătorul acum, nici măcar unul. Dacă-i adevărat, spune 
Armurierul, care este un individ sardonic și practic, de ce să nu 
închidem taraba și să ne căutăm o îndeletnicire nouă într-o 
regiune mai veselă a Imperiului? 

Sergentul, căruia îi place războiul și pentru care lupta nu-i o 
necesitate hâdă, ci un act de devoțiune pasională, împărtășește 
opinia Armurierului că ar trebui să plecăm. Nu este vorba atât 
despre neliniștea cauzată de inactivitate - neliniste nu este un 
termen care să se aplice cu adevărat unui bărbat ca un bloc de 
lemn așa cum este Sergentul -, cât despre faptul că, precum 
Căutătorul, el trăiește exclusiv pentru a-și exercita funcţia 
militară. Funcţia Căutătorului este de a căuta și funcţia 
Sergentului este de a ucide. Căutătorul simte acum că el va 
căuta de-a pururi aici fără să mai găsească vreodată și 
Sergentul crede, în felul lui lipsit de minte, că a rămâne aici ar 
însemna pentru el o irosire a capacităţilor. Și-și dorește să 
plece. 

La fel vor Maestrul-armelor, care n-a mai avut de întreţinut 
alte arme decât cuțite și sulițe de când ni s-a terminat muniţia, 
și de aceea își ocupă zilele cu flecușteţe incredibile. Și 
Intendentul, care cândva trona peste materialele necesare 
pentru zece mii de oameni, iar acum, la bătrâneţea încărunţită, 
să trăiască un fel de parodie zilnică a ceea ce putea odată, 
ocupându-se de nevoile a numai unsprezece persoane. Avem 
așadar patru bărbaţi - Armurierul, Sergentul, Maestrul-armelor, 
Intendentul - destul de hotărâți să pună capăt existenţei acestui 
avanpost, plus încă unul, Căutătorul, care pe de o parte vrea să 
plece, iar pe de alta să rămână. Eu însumi sunt oarecum de 
părerea Căutătorului, conștient că ducem în fort vieţi leneșe și 
inutile, dar împovărat în același timp de sentimentul de obligaţie 
față de profesiunea mea, care mă face să văd abandonarea 
fortului ca pe un act rușinos. Ca atare, oscilez. Când Armurierul 
vorbește, sunt înclinat să mă alătur lui. Dar când unul dintre 
ceilalţi susţine să rămânem aici, revin în direcția asta. 


Treptat, în discuția noastră nocturnă, se dovedește că ceilalți 
patru suntem ferm deciși să rămânem. Inginerului îi place viața 
pe care o duce aici: găsește mereu provocări tehnice, un nou 
canal de proiectat, un parapet care trebuie reparat, un 
harnașament de cârpit. Este mânat în același timp de un 
sentiment puternic al datoriei și crede că este necesar să 
rămânem aici pentru binele Imperiului. Mai puţin îngrijorat de 
datorie, Maestrul-grajdurilor își iubește animalele și de aceea nu 
vrea să plece. Furnizorul, care rareori este încercat de dubii, 
indiferent de ce fel, ar fi mulțumit să rămână atât timp cât 
proviziile de hrană și băutură sunt ample, așa cum par să stea 
lucrurile. lar Semnalizatorul continuă să creadă, în ciuda 
suferinţei Căutătorului, că deșertul de dincolo de zid abundă în 
inamici răbdători, care vor roi prin deschidere și vor mărșălui 
spre capitală aidoma unor fiare lacome de îndată ce vom părăsi 
fortul. 

Inginerul, care este cu siguranţă cel mai raţional dintre noi, a 
atras atenţia asupra altui factor în favoarea rămânerii. Aproape 
că nu știm cum să ajungem acasă. Acum douăzeci de ani am 
fost aduși aici într-un convoi imens... și care dintre noi s-a 
sinchisit să bage în seamă detaliile traseului pe care l-am 
parcurs? Până și aceia care poate că le-ar fi reţinut au uitat 
aproape toate amănuntele călătoriei. Avem, totuși, o idee 
generală vagă despre provocarea ce ne așteaptă. Intre noi și 
capitală se întinde mai întâi o pustietate uriașă și aridă lipsită de 
drumuri, urmată de regiuni împădurite, ocupate de triburi de 
sălbatici. Dincolo de ele se găsesc jungle tropicale 
necartografiate și probabil aproape impenetrabile, și neîndoios 
vom întâlni multe alte riscuri. Nu avem nici-o hartă a rutei. Nu 
avem niciun dispozitiv de comunicaţii funcţionabil. 

— Este posibil ca, dacă vom pleca, spune Inginerul, să ne 
petrecem restul vieţii rătăcind pierduţi fără speranţe prin 
sălbăticie. 

Cel puţin aici avem un adăpost, femei, ceva de mâncat și un 
loc de dormit. 

Eu ridic altă obiecţie: 

— Voi toţi vorbiţi de parcă ar fi un subiect pe care l-am putea 
supune pur și simplu votului. „Să ridice mâinile toți cei care 
doresc să părăsim fortul.” 

— Dacă am vota, spune Armurierul, cei care vor să plece ar fi 


majoritari. Tu, eu, Sergentul, Intendentul, Maestrul-armelor, 
Căutătorul - asta înseamnă șase din unsprezece, chiar dacă ar 
vota invers Căpitanul. 

— Nu. Eu nu sunt atât de sigur că-s de partea voastră. Nici în 
privinţa Căutătorului nu sunt sigur. De fapt nici unul dintre noi n- 
a ajuns la o decizie fermă. (Îl privim toţi pe Căutător, dar el 
doarme cu capul pe masă, pierdut în ameţeala alcoolului.) În 
cazul cel mai bun în clipa de faţă suntem două tabere egale, 
patru vor să plece, patru vor să rămână și doi sunt nehotărâți. 
Locul ăsta nu-i însă o democraţie și nu contează cum votăm. 
Căpitanul și numai el va decide dacă vom părăsi sau nu fortul. 
lar noi nu avem habar care-i sunt sentimentele. 

— L-am putea întreba, sugerează Armurierul. 

— Cotu’ și pișcotu', râde homeric Furnizorul. Cine ar vrea să-l 
întrebe ceva pe Căpitan? Cel care o va face se va alege c-o 
cravașă peste faţă. 

Cei din jurul mesei încuviinţează din capete. Toţi am simţit pe 
pielea noastră ferocitatea imprevizibilă a Căpitanului. 

Intendentul spune: 

— Dacă am întruni o majoritate în favoarea întoarcerii acasă, 
am putea să mergem toţi la el și să ne spunem părerea. Nu va- 
ncerca să ne lovească pe toţi. Ba s-ar putea chiar să ne spună 
că-i de acord cu noi. 

— Insă nu întruniţi o majoritate, atrage atenţia Inginerul. 

Intendentul mă privește. 

— Vino de partea noastră, Topografule. Nu se poate să nu 
vezi că argumentele noastre sunt mai puternice decât ale lor. 
Asta înseamnă cinci la patru în favoarea plecării. 

— Şi Căutătorul? întreabă Inginerul. Dacă va vota invers, când 
se va trezi? Asta ar însemna iar o egalitate de voturi. 

— L-am putea ruga pe Căpitan să decidă de partea cui să 
încline balanţa și atunci s-ar rezolva totul, spune Armurierul. 

Asta ne face pe toţi să izbucnim în râs. Căpitanul este foarte 
sensibil la orice aduce a nesubordonare. Până și cel mai stupid 
dintre noi înţelege că el nu va reacţiona favorabil, auzind că 
încercăm să rezolvăm o chestiune serioasă de viitor prin vot. 


În noaptea aia zac treaz ore în șir, derulând la nesfârșit în 
minte discuţia. Ambele tabere au argumente puternice. Ideea 
de a abandona fortul și a pleca acasă este foarte atrăgătoare. 


Toţi am înaintat în vârstă. În cazul cel mai fericit mai avem zece- 
cincisprezece ani de trăit și care îmi doresc cu adevărat să 
petrec anii ăștia fără să fac nimic altceva decât să vânez porci- 
de-apă în râu, să trudesc peste recoltele noastre firave și să 
recitesc aceeași mână de cărţi? îl cred pe Căutător când spune 
că bărbatul pe care l-am ucis acum câteva săptămâni a fost 
ultimul inamic din teritoriul nostru. 

Pe de altă parte se pune problema datoriei. Ce vom spune 
când vom apărea în capitală? Vom anunţa, pur și simplu, că, pe 
baza propriei autorităţi, am abandonat avanpostul căruia ne 
devotaserăm vieţile, doar pentru că am crezut noi nu mai era 
nevoie să rămânem acolo? Soldaţii nu sunt îndreptăţiţi la păreri. 
Soldaţii care sunt trimiși să apere un avanpost de graniţă nu au 
opţiune - doar să apere avanpostul acela până la primirea altor 
ordine. 

Argumentului acesta eu îi opun altul, și anume că datoria 
implică reciprocitate. Poate că noi ne abandonăm fortul, ceva ce 
soldaţii n-ar trebui să facă, dar nu-i oare adevărat că și Imperiul 
ne-a abandonat de mult pe noi? De foarte multă vreme n-am 
mai primit niciun cuvânt de acasă. Nu numai că n-au sosit 
întăriri sau provizii proaspete din Imperiu, dar n-a apărut nimeni 
care să pună măcar o întrebare. Au uitat de existenţa noastră. 
Dacă războiul s-a terminat cu ani în urmă și nimeni din capitală 
nu s-a sinchisit să ne anunţe? Cât îi datorăm unui Imperiu care 
nu-și amintește de existenţa noastră? 

lar argumentul final este cel al Inginerului - că întoarcerea 
acasă ar fi oricum imposibilă, pentru că nu avem hărţi, nu avem 
vehicule, nu avem o idee clară asupra rutei pe care ar trebui s-o 
urmăm și știm că ne găsim la o depărtare aproape inimaginabilă 
de orice regiune civilizată a Imperiului. Călătoria va fi o 
strădanie teribilă și este posibil să pierim în cursul ei. Pentru 
mine, în toiul nopţii, acesta este poate amănuntul cel mai 
important. 

Pe când stau întins și reflectez la toate astea îmi dau seama 
că Wendrit este trează lângă mine și plânge. 

— Ce este? o întreb. De ce plângi? 

Nu-mi răspunde pe loc. Îi pot percepe bâjbâielile tulburate ale 
minţii. În cele din urmă, printre suspine, rostește: 

— O să mă părăsești. Aud lucruri. Știu. O să pleci și voi fi 
singură. 


— Nu, îi spun chiar înainte să mă fi gândit. Nu, nu-i adevărat. 
N-o să plec. Și chiar dacă voi pleca, te voi lua cu mine. Îţi promit 
asta, Wendrit. 

Și o trag în braţele mele și o ţin până nu mai suspină. 


Mă trezesc știind că am hotărât să merg acasă. Alături de 
Armurier, Sergent, Maestrul-armelor și Maestrul-grajdurilor, cred 
acum că ar trebui să strângem toate proviziile, să alegem 
animalele cele mai puternice ca să ne tragă cotigile, să ne luăm 
femeile și să pornim în necunoscut. Dacă zeii ne iubesc, vom 
ajunge până la urmă în Imperiu, vom cere să fim lăsaţi la vatră 
și vom încerca să ne formăm vieţi noi în ceea ce, fără îndoială, 
va fi o naţiune mult schimbată faţă de cea pe care am lăsat-o în 
urmă acum mai bine de douăzeci de ani. 

În aceeași seară, când ne strângem în jurul coniacului, anunţ 
convertirea mea la facțiunea Armurierului. Căutătorul dezvăluie 
însă că și el avusese o epifanie în cursul nopţii, care-l făcuse să 
treacă în cealaltă tabără: slab și bătrân, așa cum este, se teme 
de călătoria spre casă mai mult decât se teme să-și trăiască 
restul vieţii în inutilitate la fort. Ca atare, suntem tot în impas, 
cinci la cinci, și n-are niciun rost să-l abordăm pe Căpitan, chiar 
presupunând că el ne-ar acorda cea mai mică atenţie. 

Urmează, însă, un eveniment care schimbă totul. Este ziua 
vânătorii săptămânale de porci, când patru-cinci dintre noi își 
încalţă cizmele înalte și coboară la râu cu sulițe, să completeze 
proviziile de carne proaspătă. Porcii-de-apă care trăiesc în râu 
au mărimea vitelor, creaturi mari purpurii, lucioase, cu colţi 
lungi și galbeni, foarte periculoase când sunt înfuriate, dar și 
stupide. Obișnuiesc să se adune laolaltă în amonte de noi, în 
locul unde un meandru al albiei a creat un bazin larg, plin de 
plante acvatice, pe care le place să le rumege. Tehnica noastră 
de vânătoare constă în izolarea unui animal de restul turmei, 
împungându-l cu suliţele și deplasându-l în aval, îndepărtându-l 
de celelalte, astfel ca să-l putem omori izolat, fără să ne temem 
că ne vom trezi implicaţi într-o luptă absurdă cu șapte-opt porci 
furioși care să ne atace din toate părţile. Carnea unui singur 
porc ne ajunge pentru toţi unsprezece timp de o săptămână 
întreagă, uneori mai mult. 

Azi echipa de vânătoare este alcătuită din Furnizor, 
Semnalizator, Maestrul-armelor, Armurier și eu. Toţi suntem 


vânători iscusiţi și acționăm bine laolaltă. De îndată ce răcoarea 
nopţii a pierit din văzduh, coborâm la râu și mergem pe malurile 
sale către bazinul porcilor-de-apă, alegem animalul pe care-l 
vom vâna și ne dispunem în lungul malului, astfel încât să 
formăm o formaţiune semicirculară când intrăm în apă. O să ne 
strecurăm între porcul singuratic și restul tovarășilor săi și-l vom 
îndepărta de ei, iar când vom aprecia că este sigur să atacăm, 
avansăm și-l omorâm. 

La început totul merge fără probleme. Râul este aici adânc 
până la șold. Alcătuim semicercul, ne înconjurăm prada, o 
împungem ușor cu vârfurile sulițelor. Ochișorii lui tiviți cu roșu 
strălucesc furioși spre noi și-i putem auzi mârâiturile înfundate 
de iritare, totuși animalul pe jumătate scufundat se retrage din 
faţa împunsăturilor fără a încerca să lupte, iar noi îl împingem 
cinci, zece, cincisprezece metri în aval, spre locul de ucidere. Ca 
de obicei, câţiva pescari s-au strâns pe mal ca să ne privească, 
deși ca întotdeauna ochii lor inexpresivi sunt paradoxal de 
indiferenți. 

Apoi, catastrofă. 

— Atenţie! strigă Armurierul și în aceeași clipă îmi dau seama 
că apa spumegă furios în spatele meu, văd două spinări purpurii 
late apărând la suprafaţa râului și înţeleg că de data asta alţi 
porci - cel puţin doi, poate mai mulţi, cine știe? — ne-au urmărit 
în aval și intenționează să-și apere de intruderi locul unde se 
hrănesc. 

Este reacția de care ne-am temut întotdeauna, dar de care n- 
am avut parte niciodată, unicul pericol serios în aceste vânători. 
Suprafaţa apei fierbe și clocotește. Vedem porci care sar 
frenetic împrejurul nostru. Râul este în cel mai fericit caz 
tulbure, dar acum, cu porcii-de-apă înfuriați pufnind și fornăind 
peste tot, nu avem o idee clară despre ce se întâmplă, atât doar 
că am pierdut controlul situaţiei și suntem în primejdie. 

— Toată lumea afară din apă! zbiară Maestrul-armelor, însă 
noi am pornit deja prin apă spre mal. 

les afară, mă rezem în suliță, îmi trag răsuflarea. Maestrul- 
armelor și Armurierul stau lângă mine. Furnizorul a ieșit pe 
malul opus. Nu văd însă nici urmă de Semnalizator, apoi, brusc, 
râul se înroșește de sânge, iar colții lungi și galbeni din râturile 
porcilor se văd peste tot, după care Semnalizatorul apare 
plutind la suprafaţă, cu burta în sus, cu trupul spintecat de la 


gât până la abdomen. 

Îl aducem înapoi purtat pe umeri, ca pe un erou căzut în 
luptă. Este prima moarte înregistrată în rândurile noastre după 
mulți ani. Cumva, în timpul care s-a scurs de atunci, am ajuns să 
simţim că noi cei unsprezece supraviețuitori vom continua de-a 
pururi împreună, dar acum știm că nu va fi așa. Maestrul- 
armelor îi duce vestea Căpitanului și ne povestește apoi că 
bărbatul acela implacabil și împietrit a părut să dea semne de 
durere autentică la aflarea veștii despre moartea 
Semnalizatorului. Inginerul, Furnizorul și cu mine săpăm 
mormântul, iar Căpitanul conduce slujba și pentru câteva zile în 
fort domnește o liniște funerară. 

Apoi, odată ce șocul morţii a început să se destrame, 
Armurierul spune ceea ce nici unul dintre noi n-a amintit în mod 
deschis după evenimentul de la râu. Și anume că, prin dispariţia 
Semnalizatorului, egalitatea de voturi a dispărut. Acum cinci 
doresc să pornim către casă, iar patru doresc să rămânem pe 
termen nedefinit în fort. lar Armurierul intenționează să 
deschidă subiectul în numele majorităţii, să meargă la Căpitan și 
să-l întrebe dacă va autoriza o retragere de la frontieră. 

Vreme de multe ore urmează o discuţie agitată, care capătă 
pe alocuri accente de furie și amărăciune. Toţi recunoaștem că 
va trebui să acţionăm fie într-un fel, fie în altul, că nu ne putem 
separa; un grup mic de patru-cinci persoane nu va izbuti 
niciodată să se întreţină în fort și nici celălalt grup, cam de 
aceeași mărime, nu va avea speranţe de succes în traversarea 
ținuturilor necunoscute din spate. Trebuie să rămânem toţi 
laolaltă, altfel cu certitudine vom muri toţi, dar asta înseamnă 
că cei patru care vor să rămână trebuie să se supună celor cinci 
care vor să plece, indiferent de propria dorinţă. lar cei patru 
care vor fi nevoiţi să se alăture călătoriei împotriva dorinţei lor 
sunt extrem de indignaţi pe cei cinci care insistă în privinţa 
plecării. 

În cele din urmă, spiritele se mai calmează și cădem de acord 
să lăsăm decizia în seama Căpitanului, așa cum se cuvine, de 
fapt. Este aleasă o delegaţie din patru bărbaţi care să meargă la 
el: Inginerul și Maestrul-grajdurilor, din partea celor care doresc 
să rămână, și Armurierul împreună cu mine în numele celorlalţi. 

Căpitanul își petrece cea mai mare parte a timpului într-o 
aripă a fortului în care noi intrăm arar. Acolo, așezat la un uriaș 


birou cu incrustaţii, într-un cabinet îndeajuns de mare pentru 
zece oameni, el studiază teancuri de documente lăsate de 
conducătorii care l-au precedat, ca și cum ar spera să înveţe din 
scrierile acelor colonei dispăruţi care este felul cel mai bun în 
care să îndeplinească responsabilităţile așezate pe umerii lui de 
capriciile timpului. Este un bărbat vânjos, cu chip dur, buze 
subţiri și ochi severi, cu sprâncene negre și dese care îi trasează 
o singură linie amenințătoare peste frunte și, chiar după atâţia 
ani, este un străin pentru noi toți. 

In obișnuita lui tăcere rece, ne ascultă cum expunem 
argumentele: convingerea Căutătorului că nu mai există inamici 
cu care să ne confruntăm aici, cea a Armurierului că suntem 
absolviţi de datoria faţă de Imperiu care ne-a neglijat de atâta 
vreme. Apoi convingerea Inginerului că drumul spre casă va fi 
periculos până aproape de nebunesc, și a Semnalizatorului, 
oferită în numele lui de către Maestrul-grajdurilor, că inamicul 
ne așteaptă pur și simplu să plecăm pentru ca după aceea să-și 
lanseze mult așteptata campanie de cucerire în teritoriul 
imperial. Până la urmă, începem să ne repetăm și ne dăm 
seama că nu mai este nimic de spus, deși Căpitanul nu și-a 
întrerupt tăcerea nici măcar printr-o singură silabă. Ultimul 
cuvânt îi aparține Armurierului, care-i spune Căpitanului că cinci 
dintre noi sunt în favoarea plecării, iar patru sunt pentru a 
rămâne, deși el nu precizează opţiunea fiecăruia. 

Mi se pare că a făcut o greșeală că i-a spus asta. Ceea ce 
arată - în mod corect - că în rândul nostru s-a desfășurat un 
proces democratic și mă aștept din partea Căpitanului să 
reacționeze furios la sugestia că astfel de probleme ar putea fi 
decise, sau măcar influențate, de votul plutonului. Dar nu 
urmează nici-o furtună de mânie. El rămâne tăcut, nu spune 
nici-o vorbă, pentru o durată aproape insuportabilă. După aceea 
rostește, pe un ton surprinzător de moderat: 

— Căutătorul nu poate culege niciun semn de prezenţă 
inamică? 

Îi adresează întrebarea Inginerului, pe care, aparent, l-a 
identificat în mod corect ca fiind unul dintre liderii facțiunii care 
favorizează continuarea șederii în fort. 

— Așa este, răspunde Inginerul. 

Căpitanul tace din nou. In cele din urmă, spre uimirea noastră 
generală, spune: 


— Gândirea celor care susţin retragerea de la frontieră este în 
aceeași direcţie cu a mea. Mă gândisem de multă vreme că 
serviciile noastre în locul acesta nu mai sunt cerute de Imperiu 
și că, dacă mai putem fi de folos ţării în vreun fel, trebuie să 
obţinem realocarea altundeva. 

Cred că este ultimul lucru la care se așteptase vreunul dintre 
noi. Armurierul strălucește de satisfacţie. Inginerul și Maestrul- 
grajdurilor par dezamăgiţi. Eu, ambivalent chiar și acum, mă 
mulțumesc să-l privesc pe Căpitan cu uimire. 

Căpitanul continuă: 

— Inginerul și Maestrul-grajdurilor, întocmiţi planuri pentru 
plecarea noastră cât mai devreme cu putinţă. Stipulez totuși 
ceva: Plecăm ca un grup, nimeni nu rămâne aici și ne vom 
comporta ca un grup de-a lungul întregii călătorii, despre care 
știu că va fi lungă și anevoioasă. Oricine va încerca să 
părăsească grupul va fi considerat dezertor și tratat ca atare. Vă 
voi cere tuturor să depuneţi un jurământ în această privinţă. 

Asta conveniserăm oricum între noi, așa că nu reprezintă nici- 
o dificultate. Nici cei patru minoritari nu se opun în vreun fel 
ordinului de plecare, deși Căutătorul este în mod evident 
îngrozit de pericolele și stresul călătoriei. Începem imediat să 
întocmim planurile pentru plecare. 


Se dovedește că avem, totuși, niște hărţi ale teritoriului pe 
care va trebui să-l străbatem. Căpitanul le scoate din colecția lui 
de documente, alături de două volume ale unei cronici a 
călătoriei noastre din capitală până la frontieră, pe care o ţinuse 
primul Colonel. El mă cheamă și-mi dă materialele acelea, 
ordonându-mi să le consult și să concep planul unei rute pentru 
întoarcerea noastră. 

Descopăr însă repede că totul este inutil. Hărțile s-au tocit și 
s-au rupt în lungul îndoiturilor, iar informaţiile pe care le 
conţinuseră cândva despre centrul continentului au devenit 
invizibile. Pot distinge un semn îngroșat în formă de stea care 
arată capitala în colţul din dreapta-jos, precum și o linie vag 
neregulată care indică frontiera hăt departe în stânga, dar 
aproape totul dintre ele s-a șters. Nici cronica bătrânului Colonel 
nu este de ajutor în vreo privinţă. Primul volum se ocupă de 
organizarea forţei expediţionare și problemele de logistică 
implicate în deplasarea ei de la capitală spre interior. Al doilea 


volum pe care-l avem, și care este, de fapt, al treilea dintre cele 
trei originale, descrie construirea fortului și primele hărţuieli cu 
inamicul. Lipsește volumul din mijloc, și acela este cel care, 
presupun, se referă la drumul propriu-zis dintre capitală și 
frontieră. 

Ezit să-i spun asta Căpitanului, fiindcă nu este un individ care 
să primească veștile rele cu multă stăpânire de sine. Decid că 
voi face tot ce-mi stă în putință pentru a improviza pentru noi 
un traseu, apelând la indiciile pe care le vom descoperi pe 
măsură ce înaintăm spre sud-est. Ne pregătim, alegându-ne 
căruțele cele mai zdravene și caii cei mai robuști, și încărcându- 
le cu unelte, arme și toate proviziile pe care le putem 
transporta: fructe și fasole uscată, făină, butoiașe cu apă, cutii 
cu pește afumat, pachete de carne uscată la vânt pe care 
Furnizorul le prepară în fiecare iarnă, întinzând la soare fâșii de 
carne de porc. În timpul marșului ne vom descurca cum vom 
putea în privinţa cărnii proaspete și a altor produse. 

Femeile acceptă placid ordinul de a ne însoţi în sălbăticie. Ele 
au trecut oricum din vieţile lor de pescari în vieţile noastre. Sunt 
numai nouă, deoarece Căutătorul nu alesese niciodată să aibă 
una, iar Căpitanul prea rar dovedise un oarecare interes faţă de 
ele. Chiar și așa avem una în plus: Sarkariet, partenera 
Semnalizatorului. Ea rămăsese în fort după moartea 
Semnalizatorului și spune că nu vrea să se întoarcă în satul ei, 
așa că o luăm cu noi. 

Ziua plecării noastre este frumoasă, soarele cald, dar nu 
arzător, vântul blând. Poate că este un semn bun. Părăsim fortul 
fără să aruncăm măcar o privire în urmă, ieșim pe poarta de est 
și coborâm spre râu. O duzină de pescari ne urmăresc cu feţe 
inexpresive cum traversăm podeţul de lemn din amonte de 
satul lor. După ce am trecut pe malul opus, Căpitanul ne oprește 
și ne poruncește să distrugem podul. Inginerul scoate un sunet 
șocat: podul a fost unul dintre primele lui proiecte, cu mult timp 
în urmă. Însă Căpitanul nu vede niciun motiv pentru care să-i 
lăsăm inamicului vreo cale facilă de înaintare spre est, în cazul 
în care ar pândi în hinterland. Așa încât mânuim topoarele 
jumătate de dimineaţă, până ce podul se rostogolește în apele 
râului. 


În ultimii douăzeci de ani n-am avut niciodată vreun motiv să 


ne aventurăm foarte departe în regiunile din estul și sudul 
fortului, dar nu ne surprinde să descoperim că sunt destul de 
asemănătoare cu cele din nord și vest, pe care le-am patrulat 
atâta vreme. Altfel spus, ne găsim într-o zonă aridă cu sol gălbui 
pietros, cu dealuri scunde ici-colo, tufișuri strâmbe și smocuri de 
iarbă cu fire tăioase. La răstimpuri, câte un animal slăbănog ne 
taie iute calea, ori auzim sâsâitul unui șarpe din hăţișuri, iar 
alteori păsări solitare și melancolice plutesc în înălţimi, 
croncănind răgușit. Însă, în general, teritoriul este pustiu. Nu 
zărim absolut niciun semn de apă în prima zi, și nici în a doua, 
până la amiază, când Căutătorul anunţă că detectează prezenţa 
pescarilor în apropiere și nu peste mult timp ajungem la un 
pârâu șerpuit, probabil alt afluent al fluviului în care se vărsa 
râul care trece pe sub fortul nostru. Pe malul opus zărim o 
tabără de pescari, mult mai mică decât satul de pe malurile 
râului nostru. 

Wendrit și celelalte femei devin agitate când îl văd. O întreb 
ce s-a întâmplat și-mi spune că oamenii aceia sunt dușmani 
vechi ai neamului ei și că cele două triburi se luptă între ele de 
câte ori se întâlnesc. Până și pescarii pasivi și placizi poartă, 
așadar, războaie între ei! Cine ar fi crezut asta? îl anunţ pe 
Căpitan, care pare indiferent. 

— Nu se vor apropia de noi, rostește el și se dovedește că a 
avut dreptate. 

Pârâul este puţin adânc și poate fi trecut, iar pescarii ciudaţi 
se adună lângă corturile lor și stau tăcuţi în timp ce trecem. 
Ajunși pe malul opus, ne umplem butoiașele cu apă. 

După aceea vremea devine neprietenoasă. Intrăm într-un 
ţinut stâncos și accidentat, un tărâm al stâncilor de gresie, roşu- 
strălucitoare și erodate până la nivelul unor turle și creste 
zimţate și bizare, iar aici ne suflă în faţă un vânt puternic și 
constant dinspre sud, care pătrunde printr-o deschidere dintre 
dealuri și poartă o sumedenie de grăunţe trandafirii, minuscule 
și neplăcute. Soarele este roșu ca un ban nou de aramă pe cerul 
trandafiriu, ca și cum amurgul ar dura toată ziua. Pentru a evita 
furtuna de nisip despre care bănuiesc că se va abate asupra 
noastră, cotesc caravana, îndreptând-o spre est, unde vom 
călători în lungul bazei stâncilor și poate că vom fi feriţi de 
rafalele cele mai rele. Manevra se dovedește greșită, pentru că 
se stârnește brusc un vânt transversal rece și permanent, care 


aduce cu el din nord exact furtuna de nisip pe care sperasem s- 
o ocolesc, astfel că suntem blocaţi timp de o zi și jumătate 
imediat sub stâncile roșii, ghemuindu-ne jalnic laolaltă, cu feţele 
acoperite cu eșarfe. Vântul urlă toată noaptea; eu dorm foarte 
prost. În cele din urmă încetează și ne grăbim să trecem prin 
deschiderea dintre stânci, după care ne continuăm înaintarea 
greoaie spre sud-est. 

Dincolo de ea găsim ceea ce este cu certitudine fundul unui 
lac secat, întins și acoperit cu o pojghiţă subţire de sare ce 
scânteiază în lumina solară violentă precum promoroaca nou- 
căzută. Aici nu crește nimic, decât îndărătnica iarbă tăioasă, și 
fără îndoială că lacul a secat cu milenii în urmă, fiindcă nu există 
nici măcar urmele scheletice ale necunoscutei vegetaţii, ale 
tufelor și arborilor care poate că i-au mărginit perimetrul în 
zilele când aici exista apă. Traversăm de trei zile lacul mort. 
Rezerva noastră de apă potabilă devine deja alarmant de mică 
și ne-am terminat toată carnea proaspătă; a rămas numai cea 
uscată, care ne sporește setea. Desigur, aici nu există animale 
pe care să le vânăm. 

Cu asta va trebui să ne înfruntăm, săptămână după 
săptămână, până când, în cele din urmă, vom ajunge într-un 
ţinut mai blând? Cei mai vârstnici dintre noi, Căutătorul și 
Intendentul, trădează semne evidente de oboseală, iar femeile, 
care n-au fost niciodată departe de râul lor, nici chiar pentru o 
zi, par neliniștite și retrase. În mod vădit demoralizate și 
speriate, șușotesc tot timpul între ele în graiul pescarilor pe care 
nici unul dintre noi nu s-a sinchisit vreodată să-l înveţe, dar se 
opresc de câte ori ne apropiem. Până și animalele noastre de 
povară încep să se împotrivească. Mâncarea și apa le-au fost 
frugale de când am pornit, iar efectele sunt perfect vizibile. 
Pocnesc apatic din fălci spre smocurile de iarbă cenușie și 
tăioasă și ne privesc cu ochi trişti, ca și cum ne acuză că le-am fi 
trădat. 

Călătoria abia a început și încep deja să regret că am pornit. 

Într-o seară, când campăm într-un loc jalnic din apropierea 
capătului opus al lacului, îi mărturisesc Căpitanului îndoielile 
mele. Întrucât este ofiţerul conducător, iar eu conduc grupul pe 
rută, am ajuns să consider că între noi există un soi de egalitate 
în rang, care va îngădui conversații confidenţiale. M-am înșelat 
însă. Când îi spun că am început să cred că acţiunea aceasta ar 


putea fi mai presus de puterile noastre de îndurare, îmi 
răspunde că nu are răbdare cu lașii şi-mi întoarce spatele. În 
zilele care vin nu mai vorbim între noi. 


În regiunea care urmează există urme ale unor așezări 
străvechi, acolo pe unde a curs probabil cândva râul care 
alimenta lacul. Acum nu mai există, desigur, niciun râu, deși 
ochiul meu antrenat detectează meandrele vagi ale albiei 
preistorice, iar ruinele fragmentare ale unor sătucuri din piatră 
pot fi văzute pe pragurile de deasupra fostelor maluri. In 
prezent, însă, totul este deșert aici. De ce dorea Imperiul ca noi 
să-i apărăm frontiera, când există această gigantică zonă- 
tampon de pustiu între teritoriile sale bogate și fertile, și ţara 
inamicului? 

Mai târziu ajungem la ceea ce trebuie să fi fost capitala 
acestei provincii de mult abandonate, un labirint întins de ziduri 
din piatră năruite și de structuri cu multe odăi, greu de 
descifrat. Găsim un fel de templu sanctuar, unde mai dăinuie 
statui demonice, idoli din rocă neagră cu o duzină de capete și 
treizeci de braţe, fiecare ţinând ciotul unei probabile arme. 
Șerpi sculptați, cu ochi mari, se încolăcesc deasupra mijlocurilor 
acestor zei formidabili și uitaţi. Cărturarii naţiei noastre ar dori 
cu certitudine să colecţioneze obiectele acestea pentru muzeele 
din capitală și eu le consemnez poziţia, ca să pot completa 
pentru ei un raport amănunţit după ce vom ajunge la civilizaţie. 
De acum, însă, am îndoieli serioase în privinţa asta... 

II trag pe Căutător deoparte și-i cer să-și proiecteze mintea în 
felul în care obișnuia s-o facă, pentru a vedea dacă nu poate 
detecta vreo urmă de sate locuite în fața noastră. 

— Nu știu dacă pot, îmi spune. (Este teribil de slab, 
tremurător, palid.) E nevoie de o putere pe care nu cred c-o mai 
deţin. 

— Incearcă. Te rog. Trebuie să știu. 

Este de acord să facă efortul și intră în transă, iar eu rămân 
alături, privind cum ochii i se dau peste cap în orbite și 
răsuflarea îi iese în icnete neregulate, răgușite. Stă nemișcat ca 
o statuie, fără să se clintească câtuși de puţin mult timp. După 
aceea, treptat, revine la starea normală de conștiință și începe 
să se năruie, dar îl prind la timp și-l așez pe sol. Stă în capul 
oaselor, clipind pentru o vreme, inspirând profund, adunându-și 


puterile. Aștept până ce pare că și-a revenit. 

— Ei bine? 

— Nimic. Tăcere. În faţă este la fel de pustiu pe cât este în 
spate. 

— Pe ce depărtare? îl întreb. 

— De unde să știu. Acolo nu-i nimeni. Asta-i tot ce pot spune. 


Raţionalizăm apa cu foarte multă zgârcenie și în același timp 
începem să avem probleme cu proviziile. Nu există nimic care 
să poată fi vânat și nimic din puţina vegetaţie care crește nu 
pare comestibil. Până și Sergentul, cu siguranţă cel mai puternic 
dintre noi, este acum tras la faţă și cu ochii afundaţi în orbite, 
iar Căutătorul și Intendentul par la limita puterii de a continua. 
La răstimpuri găsim câte o sursă de apă potabilă, deși sălcie, ori 
înjunghiem vreun animal nebănuitor care rătăcește prin pustiu, 
iar atunci dispoziţia ne crește, totuși mediul pe care-l străbatem 
rămâne ostil și nu știu când ni se va ușura călătoria. Ofer un 
spectacol întreg din studierea hărților mele, sperând că-i va 
încuraja pe ceilalți să creadă că știu ce fac, dar hărţile pe care le 
am pentru partea aceasta a continentului sunt albe și aș putea 
la fel de bine să-mi consult căruţa sau animalele care o trag, 
când încerc să descifrez ceva din foile acelea decolorate de 
hârtie. 

— Asta-i o expediţie sinucigașă, îmi spune Inginerul într-o 
dimineaţă pe când ne pregătim să ridicăm tabăra. N-ar fi trebuit 
să plecăm de la fort. Ar trebui să ne întoarcem cât încă mai 
putem. Cel puţin la fort vom fi în stare să supravieţuim. 

— Tu ne-ai băgat în asta, rostește Furnizorul strâmbându-se la 
mine. Tu și votul pe care ţi l-ai schimbat. 

Furnizorul corpolent nu mai este de acum corpolent. A 
devenit o simplă umbră a bărbatului care era. 

— Recunoaște, Topografule: nu vom reuși niciodată. A fost o 
greșeală să-ncercăm. 

Ar trebui să mă apăr împotriva acestor acuzaţii? Ce aș putea 
să spun? 

Peste o zi, când condiţiile nu s-au îmbunătăţit deloc, Căpitanul 
ne adună pe toţi nouă și face un anunţ uluitor. Va trimite 
femeile înapoi. Sunt o povară prea mare pentru noi. Le vom da o 
căruţă și o parte din proviziile care ne-au rămas. Dacă vor 
merge mereu înspre apus, spune el, mai devreme sau mai târziu 


vor ajunge la satul lor de sub zidurile fortului nostru. 

Se îndepărtează de noi înainte ca vreunul să-i fi putut 
răspunde ceva. Oricum suntem prea năuciţi ca să putem 
articula vreun cuvânt. Și cum am fi putut replica? Ce am fi putut 
spune? Că ne opunem actului acela de incredibilă cruzime și că 
nu-i vom îngădui să le trimită pe femei la moarte sigură? Sau că 
am votat din nou și suntem unanimi în dorinţa ca toţi, nu doar 
femeile, să ne întoarcem la fort? El ne va reaminti că un pluton 
militar nu este o democraţie. Sau poate că ne va întoarce pur și 
simplu spatele, așa cum procedează de obicei. Am pornit pe 
drumul spre interiorul Imperiului; am jurat să continuăm ca un 
grup; el nu ne va elibera. 

— Nu poate vorbi serios! spune Maestrul-grajdurilor. Este o 
condamnare la moarte pentru ele! 

— De ce ar trebui să-i pese de asta? întreabă Armurierul. 
Pentru el, femeile nu sunt decât niște animale domestice. Mă 
miră că nu ne cere pur și simplu să le ucidem aici și acum, în loc 
să se mai complice și să le dea hrană pentru drumul de 
întoarcere. 

E evident cât de tare ne-a vlăguit drumul până aici, de vreme 
ce nici unul dintre noi nu se simte capabil să-și exprime opoziţia 
deschisă față de ordinul scandalos al Căpitanului. El discută cu 
Furnizorul și cu Maestrul-grajdurilor, pentru a stabili partea din 
proviziile noastre la care putem renunţa în folosul lor și căruţa 
pe care să le-o dăm, iar discuţia se desfășoară exact ca și cum 
ar fi o situaţie normală de gospodărire internă. 

Femeile nu știu nimic despre decizia luată de Căpitan. Nu-i 
pot spune nimic lui Wendrit când mă întorc în cortul nostru. 

O trag aproape de mine și o ţin într-o îmbrăţișare prelungă, 
gândindu-mă că asta este probabil ultima dată. 

Când mă retrag și o privesc în ochi, propriii ochi mi se umplu 
de lacrimi, iar ea se uită la mine derutată. Dar cum pot să-i 
explic? Sunt protectorul ei. Nu pot să-i spun cum Căpitanul i-a 
ordonat moartea și că eu sunt pregătit să accept decizia lui 
monstruoasă. 

Se poate spune că este posibil să simt iubire faţă de o femeie- 
pescar? Da, poate că da. Poate că o iubesc pe Wendrit. Cu 
siguranţă, aș fi profund îndurerat să mă despart de ea. 

Femeile se vor rătăci repede când vor încerca să traverseze 
înapoi neospitalierele tărâmuri pustii prin care am trecut până 


acum. Fără îndoială, vor muri în câteva zile. Noi înșine, mai mult 
ca probabil, vom muri peste o săptămână sau două, înaintând 
mereu în căutarea lipsită de speranţe a regiunilor populate ale 
Imperiului. Am fost un nebun să cred că am putea izbândi 
vreodată în călătoria asta, să cred că putem să ne îndreptăm 
pur și simplu în direcţia capitalei și să persist în 
autoconvingerea că, pas cu pas, vom ajunge în cele din urmă 
acolo. 

Există însă o a treia cale, care le cruță pe Wendrit și pe 
celelalte femei, ca și pe prietenii mei, de la moartea singuratică 
în regiunile astea singuratice. În ziua aia, în spatele celor trei 
delușoare din nordul fortului, Sergentul mi-a arătat cum se 
procedează... 

les din cort. Căpitanul a terminat de vorbit cu Furnizorul și cu 
Maestrul-grajdurilor și stă într-o parte a taberei, ca și cum ar fi 
singur pe altă planetă. 

— Căpitane? spun eu. 

Tăișul îmi este pregătit când se întoarce spre mine. 


După aceea, le vorbesc încet bărbaţilor zguduiţi, uluiţi: 

— Acum eu sunt Căpitan. Se-mpotrivește cineva? Perfect. 

Și indic spre nord-vest, înapoi, către locul idolilor din piatră 
încolăciți de șerpi, către lacul secat de după ei și către stâncile 
roșii și mai departe: 

— Știm cu toţii că nu vom găsi niciodată Imperiul. Dar fortul 
este tot acolo. Așa că, haideţi! Să ridicăm tabăra și să pornim. 
Ne-ntoarcem. Mergem acasă! 


PERGAMENTUL 


David Ball 
Traducerea din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu 


Fost pilot, făuritor de sarcofage și businessman, David Ball a 
călătorit în șaizeci de ţări de pe șase continente, a traversat 
Sahara de patru ori în decursul documentării sale pentru 
romanul Empires of Sand și a explorat Anzii cu un microbuz 
Volkswagen. Alte călătorii de documentare l-au dus în China, 
Istanbul, Algeria și Malta. A fost șofer de taxi în New York, a 
instalat echipamente de telecomunicaţii în Camerun, a renovat 


imobile victoriene în Denver și a lucrat la o benzinărie în Grand 
Tetons. Printre romanele lui bestselleruri se numără epopeea 
istorică amănunţit documentată /ronfire și mai sus-amintitul 
Empires of Sand, dar și thrillerul contemporan China Run. 
Locuiește cu familia sa într-o casă pe care au construit-o în 
Munţii Stâncoși. 

În povestea sumbră care urmează, el ne poartă în Marocul 
secolului al XVIl-lea, într-un joc tulburător de-a pisica și 
șoarecele, un joc în care, dacă ești norocos, trofeul este 
moartea... 


Prizonierul simţi ceva alunecos pe abdomen și când deschise 
ochii văzu un șarpe. 

Era o viperă, care se mișca lent în răcoarea dinaintea zorilor și 
căuta căldura trupului său. Abia cutezând să răsufle, inginerul 
ridică încet capul și privi în ochișorii negri ca tăciunele: lipsiți de 
orice emoţii, reci și morţi ca ai lui. După ce valul iniţial de frică 
bolnavă i-a gonit prin vene, a fost în stare să inspire adânc, de- 
abia venindu-i să creadă ce noroc are. Cu numai o săptămână în 
urmă, unul dintre oamenii lui se rostogolise exact peste o 
asemenea reptilă, poate chiar peste asta. Era adevărat, suferise 
îngrozitor, dar după aceea scăpase pentru totdeauna de viaţă. 
După toate prin câte trecuse prizonierul, se putea oare să fie 
atât de simplu? 

Își simţi bubuiturile inimii când mișcă mâna ca să-i ofere o 
ţintă ușoară. Aerul era apăsător, aproape lichid. 

Limba șarpelui șfichiui. 

Te rog, Doamne, ia-mă! Acum. 

Șarpele îi ignoră mâna. Menţinând capul ridicat, continua să-l 
fixeze pe inginer cu privirea. El întinse mâna mai mult. Vipera se 
retrase. Nu atacă. lritat, decis s-o provoace, bărbatul lovi cu 
palma. Simţi solzii reci pe pielea aspră a palmei sale, dar nu au 
urmat nici arsura colţilor, nici ţâșnirea veninului. Era un vis, cu 
siguranţă era un vis; poate împăratul, în altă întrupare, îl 
zeflemisea din nou plin de cruzime. Altă consemnare pe 
pergamentul lui, altă parte a destinului său pe care nu putea 
face nimic s-o schimbe. 

Apoi nu mai contă. Șarpele lunecă și dispăru într-o gaură din 
zidărie, ca să vâneze șoareci. 

Baptiste expiră și rămase nemișcat, întins pe spate. O lacrimă 


i se prelinse pe obraz. Căldura începuse deja să se infiltreze în 
metamore, încăperea subterană pe care o împărțea cu alţi cinci 
sute de oameni. Cândva, aici fuseseră patruzeci dintre propriii 
oameni, dar acum rămăseseră doar șase; restul muriseră pe 
rând, ori s-au sinucis, ori din cauza bolilor, a foametei, a șerpilor, 
a scorpionilor, a extenuării, a disperării, a torturii și, bineînţeles, 
a împăratului. 

Auzi chemarea piţigăiată a muezinului, dar nu încă și pașii 
paznicilor. Era duminică și prizonierii creștini beneficiau de o 
jumătate de ceas suplimentară de odihnă, ba chiar și de ocazia 
de a se ruga împreună. Auzi acum refrenul familiar al preotului 
care ţinea slujba lângă pârâiașul care curgea prin mijlocul lor: 

— Veseliți-vă de suferinţă, copiii mei, căci este voia Domnului. 

Baptiste făcu o grimasă. Era clar că prizonierii se veseleau, 
doar le auzea agoniile pe când se străduiau să înceapă o altă zi. 

Rămase cu ochii închiși până când chepengul se deschise și o 
rază de soare lumină pământul lângă capul său. O scară de 
frânghie fu aruncată de sus. Un cor de gemete fu urmat de 
zăngănit de lanţuri și năvala bărbaţilor care se luptau să ajungă 
cât mai aproape de scară, fiindcă ultimul care ajungea sus era 
bătut pentru lenevie. Ceilalţi îl lăsau întotdeauna pe inginer să 
suie printre primii, pentru că Baptiste avea putere de viaţă și de 
moarte asupra lor. Majoritatea auziseră salutul familiar pe care 
i-l adresase împăratul. 

Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? 

Nimeni nu dorea să fie printre cei aleși să moară. Nimeni nu 
încerca să se împrietenească vreodată cu el, fiindcă asta - o 
văzuseră - putea fi fatal. Mai presus de orice, nimeni nu 
îngăduia să i se întâmple ceva rău, fiindcă știau că dacă 
Baptiste trăia, numai unii dintre ei aveau să moară. Dacă 
Baptiste murea, toţi aveau să moară. 

Până să iasă afară, spre o altă zi de pierzanie, clipind des 
înaintea soarelui marocan orbitor, Baptiste nu mai era sigur de- 
acum că șarpele fusese acolo cu adevărat. 


— Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? 

Auzise pentru prima dată refrenul împăratului cu prea multe 
vieţi în urmă ca să le mai reţină numărul. O sută? O mie? 
Oameni morţi din pricina propriilor slăbiciuni și a plictiselii unui 
împărat, oameni morţi din cauza unui joc și a unui pergament, o 


blestemată de hârtie îngălbenită al cărui sfârșit el putea doar 
să-l ghicească. 

Baptiste era soldat, dar nu crezuse niciodată că ar fi un 
ucigaș. Era un inginer și slujise ca mână dreaptă a lui Vauban, 
maestrul artei asediilor. Vauban, care putea construi orice și 
distruge orice. Împreună, ei concepuseră metode ingenioase de 
atac pentru nesfârșitele războaie ale lui Ludovic al XIV-lea și le 
întrecuseră cu metode încă și mai strălucitoare de apărare. 

Baptiste iubea crenelurile, fortificațiile și toate instrumentele 
războiului, dar găsea terifiante zgomotele și mirosurile bătăliei 
în sine. Nu-i plăceau trupurile și sângele care-i întinau șanțurile 
regulate, nu-i plăceau distrugerile ghiulelelor care-i sfârtecau 
zidurile virgine, de fapt, nu-i plăcea moartea. Incălca legile 
Domnului și ordinea propriei vieţi. Da, munca lui le îngăduia 
altora să ucidă cu iuţeală și eficiență, dar propriile mâini erau 
curate. Era departe de toate astea: el iubea precizia elegantă a 
uneltelor de proiectare și desenele exacte pe care le realizau. In 
bătălie stătea adesea expus focului inamic, cu capul plecat 
asupra muncii sale, indiferent la zbieretele bărbaţilor, la vuietul 
armelor și la pericole, iar proiectele concepute în momentele 
acelea erau cele care-i împiedicau pe inamici, ba chiar salvau 
vieţi. Acesta era darul său: să vadă lucruri care încă nu erau 
reale, lucruri pe care ceilalţi nu le puteau distinge, pentru a le 
pune apoi pe hârtie, astfel ca alţii să-i poată transforma viziunea 
în pământ, lemn și fier. După ce câteva din proiectele acelea 
schiţate pe câmpul de bătălie își dovediseră valoarea, Vauban 
însuși îl declarase un geniu și-l promovase. 

Se dovedise o avansare ghinionistă. Inginerul comanda o 
companie de geniști și urma să transporte echipamente de 
asediu în două galioane, de la arsenalul din Toulon, la Marsilia. 

Propriul fiu, Andre, se afla în a doua corabie. Baptiste 
fluturase din braţ spre Andre, care stătea la parmaclâc, ușor de 
observat de la depărtare, întrucât avea șuvița albă și distinctivă 
a familiei în părul des și negru. Trecuseră trei ani de când se 
războiseră întruna și abia așteptau o permisie scurtă. Corăbiile 
pătrunseseră într-o zonă de acalmie, apoi fuseseră înghiţite de o 
ceaţă nu foarte deasă. Căpitanul îi asigurase că vântul va reveni 
cel mai târziu în dimineaţa următoare, apoi împărţise rom 
tuturor membrilor echipajului. Bărbaţii băuseră, tăiaseră frunză 
la câini sau jucaseră dame. Majoritatea moţăiau când fuseseră 


atacați de o felucă de pirați. Înainte de a putea fi dată alarma, 
punţile roiseră de mauri. Corabia fusese cucerită fără să se fi 
tras măcar un singur foc de armă. Când fusese aruncat în 
lanţuri, singura consolare a lui Baptiste fusese că nu 
capturaseră și corabia fiului său. 

De la raisul care comanda corabia-pirat, aflaseră că destinaţia 
lor urma să fie Marocul. 

— Veţi vedea că moartea în Hadesul vostru creștin este 
preferabilă vieţii pe meleagurile acelea, chicotise raisul. In 
privinţa suferinței oamenilor, Moulay Ismail este maestrul 
absolut; diavolul nu-i decât un ucenic. 

Pe corabie umblaseră zvonuri despre împărat, un tiran a cărui 
cruzime era legendară. Atigny, un genist din Aix, fusese 
întemnițat acolo vreme de șase ani și sănătatea îi fusese serios 
afectată. 

— Ismail este un geniu, spusese morocănosul Atigny. El ridică 
un palat care să rivalizeze cu Versailles, dar este un monstru, 
însetat de sânge și de-a dreptul dement. Ucide cu propriile 
mâini. Ucide din plăcere și-l încântă suferințele altora. Eu am 
supravieţuit fiindcă am găsit de lucru în grajduri. Caii trăiesc în 
Maroc mai bine decât orice om. Până la urmă am fost 
răscumpărat, dar familia mi-a fost ruinată. Tata a murit în 
sărăcie. Pentru mine nu va exista o a doua răscumpărare. 

— Prostii, îi zisese Baptiste. Vom fi toţi răscumpăraţi, dacă nu 
de familiile noastre, atunci de o biserică. 

— Când Ismail va afla că suntem constructori, nu ne va mai 
lăsa să plecăm. Are nevoie de noi pentru palatul lui. Eu nu mă 
mai pot întoarce acolo. Nu mai pot îndura din nou suferinţele. 
Roagă-te să nu-i atragi atenţia, mon capitaine. El alege 
prizonieri la întâmplare, pentru torturi speciale. Să se joace cu 
ei. Dumnezeu nu-i mai poate ajuta cu nimic pe cei care-i atrag 
atenţia împăratului. 

Baptiste încercase să-i ridice moralul, dar îi fusese imposibil. 
În dimineaţa în care matelotul de veghe din gabie anunţase 
vederea pământului, Atigny izbutise să se stranguleze, cu 
propriile lanţuri. 

Echipamentele capturate odată cu galionul îi identificaseră pe 
oamenii lui Baptiste ca fiind geniști. Ei fuseseră duși de la 
Sallee, bârlogul piraţilor, spre interiorul ţării, spre capitala 
Meknes. Fără alte ceremonii, fuseseră puși să muncească la 


ziduri, unde, așa cum promisese Atigny, cruzimile abundau și 
moartea era un fapt banal. Oamenii erau siliți să lucreze mai 
presus de orice rezistenţă, erau biciuiţi și omorâţi fără milă, apoi 
îngropaţi în ziduri, amestecați în varul nestins. 

Într-o dimineaţă, caii împărătești sosiră galopând răsunător 
pe un pasaj lung, cu Moulay Ismail în frunte, cu veșmintele 
fluturând în vânt, flancat de bokhaxa, ucigașii din garda lui 
personală. Bărbaţii care se mișcară prea încet fură striviți sub 
copite. Alaiul împărătesc se opri brusc și călăreţii descălecară. 
Gărzile intrară imediat în acţiune, silindu-i pe muncitori să 
îngenuncheze pe nisip. Înjosirea și umilinţa erau unicele 
răspunsuri îngăduite în prezenţa împăratului. Precum ceilalţi, 
Baptiste îngenunche cu fruntea lipită de pământ. Peste o clipă 
văzu înaintea ochilor încălțările împărătești. 

— Ridică-te, porunci împăratul. 

Baptiste nu știa dacă i se adresase lui sau altuia, dar aproape 
imediat după aceea fu ridicat cu brutalitate în picioare. 

Împăratul Marocului era micuţ și purta veșminte simple, fără 
podoabe. 

— Tu ești inginerul lui Vauban, rosti el cu glas plăcut. 

— Da, Maiestate, am avut onoarea de a sluji sub Vauban. 

— Tu ai întocmit planurile astea? întrebă Ismail. 

Baptiste recunoscu hârtiile sale de pe galion. 

— Da, Maiestate. 

Chipul lui Ismail se lumină și împăratul încuviinţă fericit. 

— Atunci suntem încântați să te avem în slujba noastră, spuse 
el de parcă Baptiste s-ar fi aflat acolo din propria voinţă. Haide, 
vino cu noi! 

Se întoarse și intră în palat, în timp ce, uluit, Baptiste se grăbi 
să-l ajungă din urmă, neștiind ce să creadă despre răsturnarea 
aceea de situaţie. Acesta era Moulay Ismail, sultanul Marocului 
din dinastia Alaouită, descendent din Profetul Mahomed. Moulay 
Ismail, războinicul care ajutase la alungarea englezilor din 
Tanger și a spaniolilor din Larache. Moulay Ismail, de mâinile 
căruia muriseră șase mii de femei și copii, când îi îmblânzise pe 
neîmblânziţii berberi. Moulay Ismail, care-i sfidase pe turcii 
otomani, pavoazând zidurile lui Marrakesh și Fez cu capetele 
comandantului lor și a zece mii de soldaţi ai săi, o dovadă a 
dorinţei lui de pace. Moulay Ismail, pentru care piraţii din Sallee 
efectuau raiduri pe coastele Europei și răpeau bărbaţi, femei și 


copii pe care să-i folosească pentru răscumpărare sau în 
clădirea imperiului său. El construise palate, drumuri, poduri și 
fortărețe și impusese legi aspre, care aduseseră pacea într-o 
ţară care nu cunoscuse decât războiul. 

— Oamenii mei au ordine și pâine, se lăudă el pe când 
mergeau prin palat. In scurt timp imperiul acesta va fi din nou 
măreț, mai măreț încă decât a fost în dinastia Almohazilor, când 
arta, arhitectura și literatura din Maroc erau preţuite în lumea 
civilizată. Ai văzut Alhambra? 

— Nu, Maiestate. 

— Nici noi, dar am auzit despre genialitatea ei. Noi vom 
construi ceva încă și mai măreț. Tu ne vei ajuta, Inginerule. Tu 
ne vei ajuta să atingem visul acela. 

— Maiestate, eu... 

— Povestește-ne despre asediul lui Maastricht, porunci Ismail. 

Se opriră, și Baptiste desenă în nisip și răspunse la întrebări 
detaliate ale monarhului bine informat, care dovedea interes 
real față de arta și știința asediilor. 

— Eu am hambare ce ne vor îngădui să rezistăm la asedii de 
cinci ani, se lăudă el. 

— Poate că da, spuse Baptiste examinând meterezele cu ochii 
lui exersaţi, totuși există slăbiciuni pe care un inamic inteligent 
le poate exploata. 

— Cu siguranţă. Tu vei corija slăbiciunile acelea, Inginerule. Și 
ne vei clădi un oraș mai măreț decât străvechile capitale 
Marrakesh și Fez, ba chiar mai măreț decât Versailles, palatul 
păgânului tău rege Ludovic. 

Plimbarea prin palat dură trei ore, iar împăratul fu expansiv și 
mândru, pe când indica detaliile complexului de clădiri care 
devenise deja unul dintre cele mai mari din lume: grajduri și 
hambare ce ocupau săli vaste, palate și haremuri, săli de 
primire, apartamente private, săli de banchete, bucătării, 
corpuri de gardă, băi și moschei. Totul era colbuit, nesfârșit și 
uriaș, împăratul energic clocotea de idei și se oprea frecvent 
pentru a le da ordine supraveghetorilor, care erau în mod 
evident terorizaţi de prezenţa sa. Lui Baptiste i se păru destul 
de plăcut turul prin palat. 

Tocmai reveniseră la locul de muncă al lui Baptiste, când 
Ismail observă un grup de sclavi care i se păru că se mișcau 
prea încet. Smulse o sabie de la un bokhaxa și decapită 


fulgerător doi bărbaţi. Baptiste păli. Pe chipul lui nu se citise 
decât un licăr fulgerător de suferință, însă Ismail îl văzu. Din 
clipa aceea viaţa lui Baptiste se transformă. 

Ismail îi întinse sabia și-l indică pe sclavul rămas în viaţă, care 
tremura la picioarele sale. 

— Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? întrebă împăratul. 

În mod stupid, Baptiste crezu că era un fel de glumă. 

— Maiestate, eu nu sunt un ucigaș. 

— Eşti războinic, nu? 

— Sunt inginer, Maiestate. 

— Invențiile tale nu ucid? 

— Alţi bărbaţi le folosesc pentru a ucide, Maiestate. Nu eu. 

— Și care-i diferența? Chipul lui Ismail se aprinse de interes: 
Ce înseamnă puterea fără capacitatea de a aduce moartea? 
Cum s-ar putea teme oamenii de tine? 

— Nu mă interesează ca alți oameni să se teamă de mine, 
Maiestate. Și nici nu pot să știu în ce fel ar trebui să-mi utilizeze 
invențiile. Știu doar că nu voi ucide niciodată cu propriile mele 
mâini, decât pentru a evita să fiu ucis la rându-mi. 

Împăratul râse și glasul îi deveni ascuţit. 

— Niciodată este într-adevăr foarte îndepărtat. Nu-i așa? 

— Așa este, Maiestate. 

Ismail îl examină cu atenţie pe Baptiste, cu chipul încruntat în 
concentrare, apoi îi făcu semn scribului să se apropie și să ia loc 
pe un taburet de lângă el. După aceea înclină capul și începu să 
șoptească la urechea scribului, care-i transcrise cuvintele pe un 
pergament lung. Baptiste rămase nemișcat, sperând la început 
că ceea ce dicta împăratul nu avea nici-o legătură cu el. Cu 
toate astea, Ismail se uita din când în când spre el, în timp ce-i 
dicta scribului, iar expresia feţei îi alterna între amuzament și 
gravitate. Șopti, se opri, păru să reflecteze profund, apoi șopti 
din nou vreme de aproape o oră. Baptiste începu să se teamă 
de ce avea să se întâmple când va termina de dictat, își 
reaminti cuvintele lui Atigny: Roagă-te să nu-i atragi atenția. 

În cele din urmă Moulay Ismail i se adresă lui Baptiste: 

— Sângele Profetului care ne curge în vene ne îngăduie să 
vedem calea pe care Allah în infinita lui înţelepciune a destinat- 
o unor oameni, rosti el. Noi am scris momentele-cheie ale vieţii 
tale pe acest pergament. El va fi ţinut pe buiandrugul ușii 
palatului pentru a fi văzut de toţi, dar nu va putea fi atins de 


nimeni, decât de scribul nostru. Noi îl vom citi la răstimpuri, 
pentru a descoperi cât de limpede ne-a fost dezvăluită calea lui 
Allah pentru tine. 

Scribul rulă strâns pergamentul, îl legă cu un șnur de mătase 
și-l îndesă într-o firidă de deasupra ușii păzite de un bokhaxa. 

Baptiste avu la dispoziţie câteva zile pentru a munci și a-și 
face griji înainte să audă din nou tropotul detunător al copitelor. 
Împăratul se opri în apropiere, dar nu-l chemă la el, ci cercetă 
zidurile așa cum făcea adesea, fiind atent mereu la cele mai 
mărunte detalii. Tocmai în clipa aceea, toarta unui coș din 
nuiele al unui sclav se rupse, revărsând dinăuntru materialele 
pe care le căra. Sclavul se aruncă în patru labe și se grăbi să 
culeagă pietrele căzute, pe când împăratul se apropie. 

— Aha, Inginerule, rosti el vesel când îl văzu pe Baptiste. Ce 
întâlnire norocoasă! Arătă din bărbie spre slav: Vei demonstra 
pedeapsa pentru trândăvie la lucrările împăratului? 

— Maiestate? scutură Baptiste nesigur din cap. 

— Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? 

Glasul lui Ismail avea un ton plăcut, de parcă ar fi comentat 
starea vremii. Baptiste simţi un gol în stomac când stăpânul 
Marocului îl privea, așteptând tăcut, cu bokhaxa impasibili. 
Baptiste avea în mâini un baston gros, dar nu-l putea ridica 
împotriva sclavului, un spaniol sfrijit care înţelese ce urma să se 
întâmple și începu să cerșească îndurare. 

— Nu? întrebă împăratul. 

— Nu, Maiestate, răspunse inginerul. 

— Perfect, zise Ismail. 

Luă bastonul din mâinile lui Baptiste și-l bătu pe spaniol până 
îl omorî. Arătă după aceea către alt sclav, un arab care fu adus 
târâș înaintea lui, zbătându-se și plângând. Sunetele îl iritară în 
mod evident pe Ismail, care lovi din nou și din nou până se făcu 
liniște. A treia victimă fu aleasă apoi la întâmplare dintre 
muncitorii care tremurau, de data asta un sudanez. Ismail îl vârî 
cu capul într-un ciubăr cu mortar abia preparat și-l ţinu apăsat 
acolo cu talpa. Ochii împăratului erau ațintiți asupra lui Baptiste, 
care asistase la omoruri năucit, transfigurat. După ce a treia 
victimă încetă să se mai zbată, Ismail se trase un pas îndărăt și 
chemă scribul să aducă pergamentul. 

Scribul citi cu glas tare: 

— Stă scris: În prima zi, trei vor muri, totuși Inginerul va 


rămâne neclintit. 

Împăratul bătu din palme încântat și încălecă. 

— Azi au murit oameni. Nu de mâna ta, însă din vina ta, 
Inginerule. Trei pentru unul. Un amuzament îndeajuns de plăcut 
pentru noi, este adevărat, dar un târg prost pentru tine - și cu 
siguranţă un târg prost pentru ei, nu? |n ritmul acesta, 
proiectele tale de construcţii vor începe să încetinească din 
cauza lipsei de oameni, și atunci mai mulţi vor fi pedepsiţi și vor 
muri. Poate că vei ucide pentru noi, mâine? 

Ochii lui Baptiste se umpluseră de lacrimi de la căldură, praf 
și moarte, și nu cuteză să-i șteargă. Ismail hohoti cu râsul lui 
ascuţit, dădu pinteni calului și plecă. Leșurile au fost aruncate în 
zid și în scurt timp au fost acoperite cu cărămizi și pietre; 
oamenii erau acum parte permanentă din clădirile împăratului. 

Baptiste rămase mult timp nemișcat. Se luptă cu șocul, 
străduindu-se să raţioneze. În ciuda sentimentelor, nu-i acorda 
împăratului puterile profeţiei. Nu aveai nevoie de abilităţi 
supranaturale ca să ghicești că Baptiste nu va ucide un om doar 
pentru a satisface nazurile împărătești. 

În următoarele zile, echipa lui Baptiste auzi tropotul copitelor 
cailor, dar de fiecare dată în depărtare. Apoi le-au auzit 
apropiindu-se și au știut că le venise rândul. Inginerul a 
continuat să dea ordine și să-și studieze planurile, căutând să-și 
alunge încordarea din glas pe măsură ce tropotele creșteau în 
intensitate, iar sclavii s-au aplecat deasupra muncii lor, 
temându-se să nu fie cei aleși. Paznicii făceau pariuri între ei 
despre care kafin vor muri. Totuși, au devenit extrem de 
vigilenţi la sosirea alaiului împărătesc, temându-se ca nu cumva 
să cadă ei înșiși victime tăișului capricios al împăratului. 

Moulay Ismail nu părea să aibă gânduri crude. II chemă pe 
Baptiste să i se alăture și merseră împreună să examineze 
lucrările, trecând prin curţi interioare vaste și printre colonade 
măreţe, apoi în lungul unui zid. Indiferent la povara de pe umerii 
lui Baptiste, Ismail pălăvrăgea despre poziţionarea unui bastion 
și cursul apei printr-o grădină. Pipăi îmbinarea dintr-o zidărie, 
asigurându-se că era bine construită și etanșă. 

— Secţiunea asta este la fel de perfectă ca oricare dintre cele 
care-i aparțin păgânului rege Ludovic, rosti el încântat. Nu ești 
de acord? 

— Așa cum spuneţi, Maiestate. 


— Sunt foarte încântat de lucrătura în piatră a acestor 
coloane. Un englez le-a realizat. 

— Englezii sunt un popor simplu, Maiestate, fără imaginaţie. 
Marmura ar fi arătat mai bine. 

Ismail încuviinţă gânditor: 

— Atunci vom avea marmură. 

Continuară printr-o secţiune mai mică a curţii. Baptiste sugeră 
îmbunătăţiri ale unei porțiuni din metereze și chiar își îngădui să 
se bucure de parfumul înviorător al livezilor de măslini și al 
grădinilor. În cele din urmă, ajunseră la punctul de plecare, unde 
paznicii așteptau lângă cai. Moulay Ismail dădu să încalece, apoi 
se opri și se întoarse cu un surâs plăcut. 

— Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? Doar un singur om? 

Baptiste se înroși la față și simţi că-i tremură genunchii. Nu 
scoase niciun sunet, găsind doar într-atâta putere cât să clatine 
din cap. 

— Nu? Perfect. 

Ismail alese doi berberi. Primul muri cu stoicism, pe când al 
doilea își blestemă și scuipă călăul până în ultima clipă. Ochii lui 
Ismail se injectară și îl alese chiar pe unul dintre geniștii lui 
Baptiste, care începu să scâncească. Când sabia se ridică să 
lovească, Baptiste căzu în genunchi: 

— Vă rog, Maiestate, el face parte din echipa mea. Vă implor 
mila! mai bine, luaţi-mi viața mie. 

Se plecă și întinse gâtul în faţa tăișului împărătesc. 

Ismail șovăi. 

— Aha! Omul tău! Ce neglijenţă din partea noastră. Foarte 
bine, azi acordăm clemenţă compatriotului tău francez. 

Bărbatul leșină de ușurare, ceea ce-l irită în asemenea 
măsură pe Ismail, încât fu cât pe ce să se răzgândească, dar 
compatrioţii genistului nemișcat îl traseră iute de acolo. 

— Mai devreme ai spus că englezii sunt un popor simplu, îi 
reaminti Ismail lui Baptiste. Să convenim atunci că ei sunt mai 
puţin valoroși decât francezul pe care tocmai l-am cruțat, da? Să 
zicem... — și ochii lui negri scânteiară -... poate, doi pentru 
unul? 

Baptiste clătină capul în semn de protest. 

— Maiestate, nu la asta m-am referit. 

— Oh, ba da! Ai spus-o și te-am auzit. Acum să vedem roadele 
alegerii tale. 


Peste câteva clipe, doi englezi muriră, printre care nefericitul 
care făcuse coloanele din piatră, al cărui sânge îmbibă nisipul 
de la picioarele lui Baptiste. Inginerul nici n-a putut să privească 
moartea pe care o adusese printr-un comentariu nesăbuit. 

— Deși nu ucizi, se pare că moartea te urmărește ca un șacal 
în căutarea prăzii, observă Ismail hohotind. Câte omoruri! Din 
fericire, însă, nimeni n-a murit de mâna ta! Conștiinţa îţi poate 
rămâne nepătată, da? 

Impăratul sui pe superbul său armăsar arab. 

— Inginerule, se spune despre noi că suntem iscusiți 
judecători ai oamenilor. Vom vedea asta. Poate mâine? Sau 
poate că ai prefera mai degrabă să citim pergamentul, pentru a 
afla despre durata încăpăţânării tale? 

Baptiste nu știu ce să răspundă, așa că tăcu. Un bokhaxa îl 
lovi sălbatic cu un baston. 

— Așa cum vă face plăcere, Maiestate, murmură el. 

Ismail râse și clătină din cap. 

— Peste alte câteva zile. 

O dată în plus, cadavrele deveniră mortar pentru ziduri și 
munca se reluă. Baptiste știa că dacă oamenii săi nu și-ar fi 
continuat treaba, paznicii i-ar fi bătut. De aceea, își recăpătă 
vocea, dădu ordine și se întoarse la desenele sale, dar nu putea 
ţine pana între degete. Simţea ochii celorlalţi prizonieri asupra 
sa. Când ridică privirea, ei trudeau de zor. Mâna îi tremură și 
liniile se înceţoșară în forme lipsite de înţeles. Le putea simţi 
teama și furia că el nu acţiona pentru a împiedica morţile 
inutile. 

Baptiste nu putea nici să doarmă, nici să mănânce. Când 
închidea ochii, era cuprins de coșmaruri - mai întâi șarpele, apoi 
capetele retezate, după aceea citirea pergamentului. 

Sui pe un zid a cărui construcţie o supraveghea, hotărât să se 
arunce de acolo. Era singura cale. Închise ochii și inspiră adânc, 
dar simţi cum îl cuprinde ameţeala, deschise ochii speriat și se 
opri. 

Nu! Sinuciderea era un păcat de moarte și ar fi însemnat un 
schimb prost - osânda veșnică în focurile iadului Satanei, în 
schimbul osândei temporare în cele ale lui Moulay Ismail. Nu 
știa dacă acela era adevărul sau dacă era, pur și simplu, un laș, 
însă cobori de pe zid. 

Se gândi la alt mod de a părăsi lumea, cu onoare și fără a se 


sinucide. Nu trebui să aștepte mult pentru a-l încerca. În 
dimineaţa următoare un supraveghetor îl bătea cu sălbăticie pe 
un bărbat, pentru niciun alt motiv decât setea de sânge. 
Baptiste luă bastonul paznicului și începu să-l ciomăgească. li 
aplică doar câteva lovituri, înainte ca bokhaxa să-l desprindă de 
lângă supraveghetorul însângerat, dar rămas în viaţă. Bokhaxa 
nu-l omorâră pe loc, așa cum se așteptase, ci-l aduseră înaintea 
împăratului, care nu păru surprins de raportul gărzilor. Cu un 
zâmbet cunoscător, Ismail își chemă scribul, care aduse 
pergamentul. 

—” Inginerul va căuta să ucidă un paznic, pentru ca el însuși 
să fie ucis”, citi scribul. Așa stă scris. 

Baptiste absorbi cuvintele inert. Oare era într-adevăr atât de 
previzibil? Oare avusese vreodată liber-arbitru sau și-l pierduse? 
Nu-și putea da seama. La naiba cu pergamentul! Avea să 
trăiască pentru a-și revedea fiul, pentru a-și îmbrăţișa din nou 
soţia. 

Ca prin vis își dădu seama că Ismail vorbea: 

— ...noi știm că religia păgână te împiedică să-ţi iei propria 
viață, spunea împăratul. În același timp, însă, nu voi îngădui să 
te sinucizi printr-un intermediar, provocând un paznic să te 
omoare. Ba chiar am fi nemulţumiţi dacă ai muri, pentru că îţi 
preţțuim talentul. De aceea ordinul meu este ca din clipa aceasta 
siguranţa și binele tău să fie responsabilitatea tuturor. Dacă vei 
muri, toţi cei prezenţi vor plăti cu propria viaţă și cu vieţile 
familiilor lor. Porunca aceasta se va aplica tuturor paznicilor, 
tuturor bokhaxa, tuturor caizilor și tuturor cetăţenilor din Maroc. 
Porunca aceasta se va aplica tuturor sclavilor din metamore a 
ta, tuturor sclavilor aflaţi sub comanda ta pentru lucrările de la 
Meknes. Nu vei muri, kafir, câtă vreme vei fi în glorioasa noastră 
împărăție. Dacă o vei face, moartea a multe sute de oameni îţi 
va mânji numele. 

După aceea Ismail numi un bokhaxa, un războinic tăcut și 
gigantic pe nume Tafari, să-i fie străjer. 

Vigilenţa lui Tafari era neîncetată: îl urmărea pe Baptiste la 
muncă, îl urmărea când mergea la privată, îl supraveghea când 
mânca și rămânea mereu la numai câţiva pași depărtare. Ochii 
lui îl părăseau doar când Baptiste cobora în metamore peste 
noapte, fiindcă tovarășii de prizonierat ai inginerului erau 
responsabili pentru el, punându-și zălog propriile vieţi. Toţi cei 


din Meknes cunoșteau legea: Baptiste nu trebuia să moară. Nici 
de propria mână, nici de mâna altuia. 

Soarta lui era conținută în pergamentul împăratului, care 
singur îi cunoștea sfârșitul. Așa stătea scris. 

Baptiste reveni la munca sa, care continuă zi după zi. Copitele 
cailor împăratului răsunară prin pasaje lungi și orașul lui se 
ridică pe sângele și oasele sclavilor săi, iar de fiecare dată lui 
Baptiste i se oferea opţiunea ritualică: ucide un om sau privește 
cum mor trei! 

— Va trebui să moară mulţi, până vei ucide pentru noi, 
Inginerule. Câţi va trebui să moară? Zece? O sută? Care-i 
numărul tău, Inginerule? Când se va sfârși „niciodată”? 

Baptiste rămase ferm. Capete căzură. 

— Poate că ar fi trebuit adăugat un mic rafinament, propuse 
Ismail. Un om cu asemenea principii n-ar trebui să fie lipsit de 
audienţă. 

Ordonă ca toate capetele să fie înfipte în pari și ţepele acelea 
să fie ridicate pe zidurile clădirilor la care lucra Baptiste. Șase 
oameni, apoi opt, apoi zece. Inginerul le putea simţi ochii asupra 
sa, până ce corbii soseau și-i mâncau. Între morţile acelea, 
stăpânul lui îl purta prin celelalte clădiri, mereu copilăros în 
entuziasmul lui, mereu  lăudându-se, punând întrebări, 
comentând despre penajul unei păsări din grădini, pentru ca 
apoi - pe neașteptate, dintr-un capriciu - să omoare iarăși. 

Baptiste se agăţă cu disperare de convingerea că proceda așa 
cum era bine, dar pe măsură ce tot mai mulţi oameni mureau în 
jocul oribil al lui Ismail, își dădea seama că l-ar fi putut opri, că 
ar fi putut opri măcar unele morţi inutile. Oare nu era mai bine 
să moară un singur om în loc de trei? Bineînţeles că nu era 
corect, dar ce mai conta corectitudinea? Pur și simplu, el nu știa 
cum să se opună unui individ atât de sclipitor, atât de însetat de 
sânge și de nebun. Preotul îi spuse că sinuciderea era un păcat, 
că omorul era un păcat. Tot sângele păta mâinile lui Ismail. 

— Veselește-te de suferinţa ta, îi spuse, căci este voia 
Domnului. 

Morţile continuară urmate de coşmaruri și în cele din urmă el 
nu mai putu rezista. Avea s-o facă. Impăratul o să-și declare 
victoria și totul o să se sfârșească. 

A fost un abisinian care încetinise ritmul și trebuia omorât, un 
sclav înalt și slăbănog cu surâs liniștit, care-i rămase pe buze 


chiar și după ce capul i-a fost despărţit de trup. După ce o făcu, 
Baptiste rămase nemișcat, cu sabia însângerată în mână, cu 
pieptul ridicându-se și coborând greoi, dar fața inexpresivă, 
perfect conștient de atenţia cu care-l privea împăratul, hotărât 
să nu-i ofere satisfacția de a-i citi în adâncul sufletului, hotărât 
să nu trădeze repulsia care, cu siguranţă, l-ar fi determinat pe 
Ismail să-i ordone s-o facă din nou. 

Chicotitul de satisfacție al împăratului a fost urmat de 
chemarea  scribului, care trebuia să aducă pergamentul. 
Curtenii, bokhaxa și locuitorii orașului se adunară în curtea 
interioară și-l priviră cu intensitate pe scribul care derulă 
pergamentul. 

— „Inginerul va ucide un om, numai după ce optsprezece vor 
fi murit”, citi scribul. Așa stă scris. 

— Din păcate, rosti Ismail, au fost nouăsprezece. Regretabil, 
totuși bănuim că e și un noroc pentru cineva. Dacă ar fi fost 
șaptesprezece, atunci ar fi trebuit să mai moară unul. Poate că 
următoarea revelaţie va fi mai precisă. Il ţintui cu privirea pe 
Baptiste: deși am prevăzut asta în pergament, nu te preţuim 
prea tare, Inginerule. Dacă ţi-ar fi fost adevărate credinţele, ar fi 
murit o mie de oameni. De o mie de ori o mie. Atât de ușor este 
să fii abătut din cale? 

Râse și reveni în palat, iar pergamentul fu pus în firida sa. 
Baptiste merse la zidul unde urinau oamenii și vomită violent. 

Așa stă scris. Aşa și făcuse. Fusese doar o previziune 
norocoasă? Sau era atât de lesne de citit? Era vina lui că 
muriseră oamenii aceia? Dacă ar fi fost mai puţin încăpățânat, 
oare o duzină de bărbaţi ar fi fost azi în viață? Oare ar fi trebuit 
să se ţină puternic, indiferent care ar fi fost costul? 

Coșmarurile nu-l părăsiră. Ardeau mai intens, alimentate de 
surâsul abisinianului. Se trezi zbierând și descoperi un prizonier 
care-l ţinea strâns. 

— S-a terminat, îi spuse bărbatul. A făcut ce-a vrut din tine, 
Inginerule. S-a terminat. 

Dar nu se terminase. De-abia începuse. Atigny avusese 
dreptate. Se joacă îngrozitor cu oamenii. 

Urmară alte morți, trei într-o săptămână, apoi nici măcar una 
vreme de două săptămâni, apoi alte trei. Cu fiecare nouă 
încercare, lui Baptiste îi era imposibil să nu caute refugiu în 
refuzul tăcut, lipsit de speranţe. De fiecare dată, trei bărbaţi 


muriră în loc de unul. Moulay Ismail părea să capete puteri din 
înfruntarea aceea de voințe și din crime înseși. Incerca arme 
noi: un ciocan de război german, un iatagan turcesc cu 
crestătură sau o lance scoțiană care putea străpunge trei 
oameni dintr-o singură împunsătură. Părea cu adevărat fascinat 
de efectul pe care fiecare moarte îl avea asupra lui Baptiste, la 
ale cărui suferinţe contribuia lent, neîncetat, cu o mie de 
variaţiuni. 

— De ce-mi faceţi asta, Maiestate? întrebă Baptiste într-o zi 
pe când umblau printr-o livadă. Moartea mea n-ar însemna 
nimic. De ce nu dovediţi mila Profetului și nu mă eliberaţi 
Dumnezeului meu? 

Moulay Ismail culese o caisă și sucul i se prelinse pe bărbie, 
pătrunzându-i în barbă. 

— Pentru că așa ne place, răspunse el. Pentru că ne place să 
facem să se frângă în faţa voinţei noastre un bărbat ca tine. 
Fiindcă într-o bună zi îţi vom putea aduce îndurarea și adevărata 
lumină a Islamului. Fiindcă tu poţi vedea în mintea ta lucruri 
care încă nu există. Ca și mine, ești cu adevărat un om printre 
oameni, deși cusururile îţi sunt mari și curajul slab. Nu dispera 
însă: te vom elibera când vor fi terminate noile săli de recepţie, 
spuse el cu onestitate. 

— Așa scrie în pergament, Maiestate? 

Împăratul zâmbi și în ochii lui nu se citi niciun răspuns. 

Pergamentul se derulă lent, precis, iar scribul recită litania 
acţiunilor Inginerului: Avea să ucidă, avea să șovăie, avea să 
încerce un șiretlic, avea să acţioneze, avea să eșueze, încercând 
mereu să preîntâmpine o moarte, fără a izbuti vreodată. 

Suviţa de păr alb a lui Baptiste se lăți. Ochii îi erau urduroși 
de la lipsa de somn. Trecu timp și muriră oameni și Meknes 
crescu, iar el gândea și muncea. Când sălile de recepţie au fost 
gata, împăratul a găsit alt motiv pentru a-i amâna eliberarea. 

Cu opt dintre oamenii săi, Baptiste petrecu unsprezece luni 
pentru a săpa un tunel din metamore. Lucrau toată ziua pentru 
împărat și toată noaptea pentru evadare, lucrară până ce 
mâinile li se însângerară și genunchii le deveniră răni, și 
trupurile le ajunseră în pragul colapsului. Nu aveau dificultăţi în 
a îndepărta pământul scos din tunel. Timp de șase luni pe an,ei 
trăiau și dormeau în apă, alimentată de izvoarele subterane ce 
creșteau când se topeau zăpezile de pe Atlasul Mare. Deșertau 


pământul în apă, care-l spăla și-l purta cu ea, fără a lăsa urme 
care să fie descoperite de paznici. Mituiră negustori pentru 
informaţii despre locurile unde s-ar fi putut duce și cum s-ar fi 
putut ascunde și plătiră sume exorbitante pentru veșminte de 
ţărani mâncate de molii. leșiră din tunel într-o noapte perfectă 
de toamnă, anotimpul ideal, fiindcă drumul de vreo sută zece 
kilometri până la mare putea fi străbătut fără extreme de 
căldură sau de frig. Mergând numai noaptea și în șir indian, se 
aflau la trei zile și la douăzeci și patru de kilometri de drum greu 
de Meknes când un păstor îi descoperi și dădu alarma. Toţi 
păstorii erau vigilenţi, fiindcă împăratul îi făcea să plătească 
pentru orice sclavi evadați care trecuseră pe lângă satele lor. 
După alte patru zile și încă douăzeci și șapte de kilometri, câinii 
îi ajunseră din urmă, urmaţi de bokhaxa călări. Dintre cei opt 
bărbaţi care-l urmaseră pe inginer afară din tunel, cinci se 
întoarseră vii în Meknes. 

Supraviețuitorii au fost chemaţi înaintea lui Moulay Ismail, 
care la rândul său îl chemă pe scrib să aducă pergamentul. 

—” Inginerul va încerca să evadeze.” Așa stă scris. 

Împăratul pocni încântat din palme. 

— Suntem fericiți că Allah te-a binecuvântat cu continuarea 
vieţii! strigă el. 

Porunci apoi ca tovarășii lui Baptiste să fie uciși, în chinuri 
lungi de o zi, în ţepe și apă clocotită în cazane. 

— Păcat că nu sunt pe măsura ta toți compatrioţii tăi! Ah, 
dacă am fi avut o mie de bărbaţi ca noi, Inginerule, cu viziunea 
noastră și cu ochii tăi, Versailles însăși n-ar fi decât o pietricică 
sărmană pe drumul de aur spre Meknes! 

— Lasă-mă să mor, imploră inginerul. 

— Oh, dar pe noi ne așteaptă o viaţă de muncă, spuse Ismail. 
Zece vieţi de muncă. Privește ce progrese am făcut, indică el 
printr-un gest larg cu braţul gloriile capitalei sale. Amândoi mai 
trebuie să trăim mult timp, nu, Inginerule? 

— Eu nu mai vreau să trăiesc, Maiestate. 

— Regretabil, rosti Ismail, apoi se lumină la chip. Totuși, noi 
vedem o cale spre eliberarea ta. 

— Care, Maiestate? 

— Abandonează-ţi religia strâmbă și acceptă-l pe Mohamed 
ca trimisul lui Dumnezeu. 

— Niciodată, replică Inginerul cu mai multă convingere decât 


simţea. Niciodată! 

— Vom vedea, Inginerule, spuse Ismail încântat. Vom vedea 
ce stă scris. 

În aceeași clipă împăratul zări un sclav al cărui picior fusese 
strivit într-un accident și care nu mai putea transporta cărămizi. 

Azi, Inginerule, vei ucide pentru noi? 

Baptiste încercă ceva nou. 

— Mai bine să construiască, Maiestate. Este un maestru al 
mozaicurilor. Poate să lucreze și dacă nu are picioare. Lăsaţi-l să 
moară de moarte bună, în timp ce muncește pentru viziunea 
voastră. Lăsaţi-l să moară, finisând acest monument adus gloriei 
voastre. 

Împăratul  hohoti încântat și schilodul fu cruțat, iar 
pergamentul anunţă: 

— „Inginerul va salva o viaţă printr-un șiretlic ingenios, chiar 
dacă transparent.” Așa stă scris. 

— Așadar, Inginerule, spuse Ismail, ia spune: viaţa înseamnă 
destin sau speranţă? 

Baptiste nu avu răspuns, dar un șiretlic similar pe care-l 
încercă în săptămâna următoare dădu greș și doi oameni 
muriră, amândoi sub mâna lui Baptiste. El omora mai des acum. 
Se ruga ca împăratul să se plictisească de jocul lor, dar Moulay 
Ismail nu dădea niciun semn în acest sens. 

— Veselește-te de suferinţa ta, spuse preotul. 

Baptiste îndrăgise un băiat, un curier care purta mesaje de la 
o echipă la alta, ale cărui picioare desculţe zburau pe lutul roșu. 
Băiatul era slăbuţ și negru, avea ochi mari și păr scurt, creţ, și 
privea desenele inginerului cu o curiozitate încântată. Inginerul 
îl lăsa să deseneze el însuși și băiatului i se părea o magie 
minunată. Avea aptitudine pentru cifre și litere, și zilnic, pe când 
aștepta să poarte instrucţiuni, învăţa câte ceva nou. 

Într-o bună zi, Ismail spuse: 

— Am auzit că te-ai împrietenit cu un băiat. 

Baptiste simţi un ghem în stomac. Desigur, Tafari, bokhaxa 
care-l însoțea, raporta totul. Strânse indiferent din umeri. 

— Nu-i decât un simplu curier, Maiestate. Duce mesaje pentru 
supraveghetori. 

— Pe cine iubești mai mult, Inginerule? Pe băiat sau pe noi? 

Baptiste regreta din tot sufletul că nu-l alungase pe băiat. 

Acum, indiferent ce ar fi răspuns, l-ar fi pus în pericol. Dacă ar 


fi răspuns că pe băiat, Moulay Ismail ar fi poruncit, cu siguranţă, 
uciderea lui. Dacă ar fi spus „Pe voi, Maiestate”, împăratul ar fi 
considerat, bineînţeles, că era imposibil și ar fi poruncit ca 
băiatul să fie omorât oricum. Cum să procedeze pentru ca Ismail 
să nu acţioneze în niciun fel? 

— Pe niciunul, Maiestate. Dumnezeul meu îmi spune să-i 
iubesc pe toţi oamenii la fel de mult. 

— Ești un prost să crezi că Allah pune pe același nivel un 
împărat cu un băiat sclav, rosti Ismail furios. 

Inginerul știu că-l condamnase la moarte pe copil, dar trecu o 
lună, apoi încă una și băiatul continua să ducă mesaje între 
posturile de lucru. Baptiste începu să se destindă, totuși nu mai 
dovedi niciun fel de bunătate față de băiat. 

lar apoi, într-o zi, Ismail îl zări pe băiat și întinse lancea: 

— Vei ucide azi pentru noi, Inginerule? 

Ochii lui Baptiste se umplură de lacrimi. 

— Maiestate, nu... vă rog. Mai bine, cruţaţi-l să vă slujească. 
Este un alergător excelent... 

— Ne va face plăcere. 

Şase oameni muriră înainte ca Baptiste să-l ucidă pe băiat. 

Se întâmplă din nou, după șase luni. El doar a râs la 
comentariul unui meșter zidar. Tafari îl văzu și bărbatul acela 
deveni iute un pion în jocul interminabil, alt cap care să 
încununeze zidurile. Inginerul se retrase din compania celorlalţi. 
Vorbea singur, desena, iar șuviţa de păr alb crescu. Noaptea, 
când somnul nu venea, el chema imagini cu familia sa. Le 
spunea copiilor săi, Andre și Annabelle, să se căsătorească și să 
aibă mulţi copii, care să-l poată cinsti pe bunicul lor, simplul 
inginer al unui rege, care devenise un ucigaș, pe măsură ce 
viaţa i se derula pe un pergament. Apoi, somnul odihnitor sosea, 
plin de coşmaruri. Șarpele i se târa pe abdomen și-l privea în 
ochi, dar nu-l mușca niciodată. 

— Ai câștigat jocul. De ce mă mai torturezi? 

Se aflau în vârful unui turn și cercetau mijloacele de apărare 
ale orașului, cu Ismail ca de obicei nepăsător faţă de suferinţele 
lui Baptiste, fascinat doar de lucrările grandioase de la 
picioarele lor. 

— Păi, ca să văd sfârșitul pergamentului, desigur, răspunse 
Ismail. 

— Nu l-ai scris chiar tu? Nu știi cum se sfârșește? 


— Allah l-a scris. Eu doar l-am copiat pe hârtie. Evident că știu 
ce scrie, spuse Ismail. Dar tu nu știi. 

— Ce contează că eu nu știu? Există vreun om care să-și 
cunoască destinul? 

— Nu contează ce știi, rosti gânditor Moulay Ismail. Contează 
numai ceea ce faci tu. 

De fiecare dată când trecea pe lângă poarta palatului, 
Baptiste se uita la pergament. Tânjea să-l smulgă de acolo, să-l 
citească și să termine cu totul, dar străjerul era atent și, în plus, 
inginerul nu voia cu adevărat să știe ce fusese scris pe sul. Ştia 
doar că pergamentul îl redusese la nivelul unui animal, lipsit și 
golit de orice urmă de umanitate, despuiat de demnitate și de 
liber-arbitru. Ştia doar că armăsarii în galop aduceau moarte. 
Ştia doar duhoarea și mizeria din metamore și că Meknes era un 
iad crud construit din bălegar, praf și moarte. Somnul nu sosea 
pe de-a-ntregul, dar nici nebunia. Era îngrozit că va trăi până la 
adânci bătrâneţi, construind și omorând pentru împărat. 

Ştia că e un laş. Se temea de moarte mai mult decât de viaţă 
și se temea de Moulay Ismail mai mult decât de Dumnezeu. 
Furia Domnului avea să sosească mai târziu, pe când cea alui 
Moulay Ismail era acum. Poate că nu era chiar atât de rău, 
reflectă el, să accepte situaţia aceasta. Oare nu avea dreptate 
preotul, că toate suferințele erau cu adevărat voia lui 
Dumnezeu? Poate că exista un ţel mai măreț, iar el era prea 
nătâng pentru a-l înţelege. Poate că el era menit să 
supravieţuiască și să clădească, să execute poruncile celor mai 
însemnați decât el, oameni hotărâți de... Dumnezeu? Allah?... să 
conducă alţi oameni. Moulay Ismail nu revendica nimic altceva 
decât dreptul divin al regilor. Cine era Baptiste să-l contrazică? 
Și ce însemnau, la urma urmelor, vieţile amărâte, a nenumărați 
sclavi? 

lar apoi, când justificările începuseră să-i roadă marginile 
conștiinței, împăratul îl salută într-o dimineaţă frumoasă cu 
refrenul: „Vei ucide azi pentru noi, Inginerule?”. Avea să fie o 
altă ființă nevinovată, cineva pe care-l știa sau poate un străin, 
dar omorul acela îl făcea să se cufunde iarăși cu repeziciune în 
hăul nebuniei. 

Ismail îi putea citi chipul și știa când era momentul pentru o 
altă făgăduială solemnă. 

— Te vom elibera primăvara viitoare, spunea el. 


lar Baptiste lucra și ucidea și aștepta primăvara. Dar 
primăvara sosea și nu urma nici-o eliberare. 

— Nu chiar acum, Inginerule, fiindcă ne trebuie un pavilion 
nou. Termină-l și te vom elibera la toamnă. 

În ciuda anotimpurilor care treceau, inginerul nu-și pierdea 
nicicând speranţa. Dumnezeu are un plan. El mă va elibera când 
planul acela îi va sluji țelul. 

Oricât de mult s-ar fi străduit să creadă asta, nu înceta 
împotrivirea. Sabotă unul dintre cuptoarele de var ce alimentau 
nevoia nesfârșită de cărămizi. Procedă cu inteligenţă, astfel 
încât sabotajul să nu poată fi pus pe seama nimănui. A folosit 
niște cărămizi pentru a canaliza un jet de aer foarte fierbinte 
către un punct din partea superioară din spate a cuptorului, 
astfel ca peretele să cadă. A planificat totul zile la rând, 
vizualizând totul în minte, apoi a făcut schiţe în noroiul unde 
dormea, după care a cercetat interiorul cuptorului, când se 
prefăcea că inspectează cărămizile, iar ochii lui exersaţi au 
evaluat grosimea și rezistența peretelui. S-a îngrijit apoi de 
reordonarea cărămizilor când cuptorul a fost curăţat, înfăptuind 
totul sub ochii atenţi însă ignoranţi ai lui Tafari. Ştia că va fi 
necesară cel puţin o zi de ardere înainte ca peretele să se 
prăbușească. Cuptorul aproviziona patru sute de muncitori care 
lucrau pe partea de vest a unui nou zid al palatului. Un flux 
permanent de bărbaţi îl alimentau cu lut și cu paie și preluau 
cărămizile. Pierderea cuptorului l-ar fi putut încetini pe împărat 
cu numai o oră sau o zi ori, cel mult, cu cinci zile. Era posibil ca 
împăratul nici măcar să nu observe. Dar e/ar fi știut că o făcuse. 

Cuptorul se prăbuși exact așa cum plănuise. Reparaţia lui 
necesită importarea de lut special din Fez, astfel încât 
construcţia se opri pentru aproape o săptămână. Împăratul 
fusese plecat, dar vizită cuptorul imediat ce se întoarse, cu 
trăsăturile schimonosite de furie și plin de suspiciune. Flutură 
din braţ, alungând explicaţiile sincere și științifice ale lui 
Baptiste despre prăbușirea structurii cauzată de căldură, 
spunând că în cincisprezece ani de muncă așa ceva nu se 
întâmplase niciodată, dar nici nu-l acuză pe inginer de sabotaj - 
cel puţin nu în mod direct. Ceru să fie adus pergamentul, care 
nu era deloc clar. 

— „Evenimente neobișnuite se vor petrece”, citi scribul, „ce 
nu vor putea fi puse pe seama vreunui om.” 


Baptiste fu încântat că păcălise soarta, dar Ismail nu era 
mulţumit. Întrucât nu exista nimeni care să poată fi învinuit, îi 
învinui pe toţi. Cei paisprezece bărbaţi care lucraseră la cuptor 
în momentul prăbușirii sale fură arși de vii în noul cuptor, pentru 
a le reaminti tuturor că nu va fi tolerată nici-o încetinire a 
muncii. Inginerul simţi timp de o săptămână rezultatele 
sabotajului său, deoarece soarele fierbinte al verii și văzduhul 
nemișcat păstrau în apropiere miasmele teribile. Se zvârcoli și 
gemu în metamore și se deșteptă în fiecare dimineaţă scăldat în 
sudoarea spaimelor nopţii. Pentru prima dată în viaţă, își putea 
reaminti coșmarurile și niciunul nu depășea orele de trezie. 

Zilele interminabile se preschimbară în luni, iar lunile se 
adunară în ani. El nu număra zilele, fiindcă asta însemna o 
tortură în plus. Își văzu de muncă, ca amorţit, susţinut de 
gândurile la familie. De acum soţia lui trebuia să se apropie de 
cincizeci de ani. Se cunoscuseră din copilărie și se căsătoriseră 
la prima lui permisie. Frumuseţea ei deveni și mai plină de 
farmec în amintirea bărbatului. Uneori, ea sosea noaptea la el 
și-l iubea, când zăcea singur pe salteaua din metamore. Feţele 
copiilor îi rămâneau clare în minte, fixate în timp. Gropiţa din 
bărbie a fiicei, șuviţa de păr alb a fiului. Annabelle trebuia să fie 
acum în plină floare a frumuseţii, ca mama ei odinioară, să fie 
măritată și să aibă copii. Pe când Andre, oglinda tatălui său, 
lupta probabil în războaiele regelui. Își imagina vieţile lor și se 
ruga pentru fericirea acestora, când se trezi întrebându-se dacă 
pergamentul prevedea reîntâlnirea cu ei. Blestemă gândul 
acela: cum putea să creadă în pergament? 

De două-trei ori pe lună, o trâmbiţă răsuna de pe metereze, 
anunțând sosirea de sânge proaspăt. Baptiste se suia pe un zid 
și privea sosirea caravanei. Întotdeauna era la fel: cincizeci, o 
sută sau mai mulţi oameni care se târau prin poartă pentru a 
hrăni fiara lacomă din Meknes: bărbaţi pentru muncă, femei 
pentru haremuri, copii pentru viitor. Unii purtau zdrenţe, alţii 
resturi de veșminte scumpe, toți erau epuizați, flămânzi și 
speriaţi. Alături de sclavi mergeau taţii răscumpărători, cărora li 
se îngăduise să vină în Meknes pentru a negocia eliberarea unor 
sclavi. Banii soseau uneori de la rudele prizonierilor, iar alteori 
de la străini miloși din Spania, Franța sau Anglia, doritori să-și 
elibereze concetăţenii nefericiţi de blestemul sclaviei. Taţii 
intrau în negocieri dificile și prelungite, adesea direct cu 


împăratul însuși, ale cărui sipete erau veșnic sărăcite de 
construcţie. Astfel, ciclul continua: o mie de oameni intrau prin 
porțile lui Meknes și o duzină ieșeau, șchiopătând. 

Baptiste îi privea venind. Se întreba care dintre ei va muri de 
mâna lui și dacă într-o bună zi va pleca și el cu cei eliberaţi. S-ar 
fi putut ca acela să fie sfârșitul din pergament? Se îndoia. Nici-o 
răscumpărare nu era pe măsura jocului unui împărat, niciun preţ 
n-ar fi fost pe măsura pierderii unui inginer. În plus, el nu putea 
trimite un mesaj către familia sa. Răscumpărătorii știau că 
Ismail avea un interes aparte cu el, iar acceptarea unui mesaj ar 
fi însemnat condamnarea altor oameni. Unica lui speranţă de 
eliberare era nebunia sau moartea. Așa încât ucise și construi, 
iar Meknes înflori, un oraș luminos care se ridică din nisipurile 
deșertului, pe măsură ce se derula încet pergamentul vieţii sale. 

Orașul și palatul s-au dezvoltat. Existau acum minarete și 
ziduri, cazărmi și săli de banchete, turnuri și un cartier evreiesc, 
ca și grajduri magnifice pentru cai. Oh, să ai norocul cailor! 
Baptiste le extinse adăposturile, în care fiecare animal era 
îngrijit de doi sclavi. Mergea peste tot în oraș și în palat, însoţit 
întotdeauna de Tafari, supraveghetorul lui, clădind, schițând, 
munca lui fiind singura eliberare de chinuri. În zilele în care i se 
poruncea să ucidă, lăsa desenele deoparte și nu mai dădea 
ordine, ci-și afunda mâinile în mortarul de var, sânge și nisip. 
Aidoma celui mai umil sclav, căra găleți cu cobiliţa și suia scări 
până când tălpile îi sângerau, punea cărămizi pentru intrări cu 
propriile mâini până când spinarea îi urla de durere, lucra până 
când soarele îi bășica pielea și el însuși leșina de epuizare, 
muncea până se prăbușea și supraveghetorii îl cărau la 
metamore, unde era coborât cu frânghia în locul de dedesubtul 
iadului, pentru a petrece altă noapte chinuitoare cu șerpi și 
cranii în bezna viselor sale. 

Moartea sosea frecvent, dar nu pentru el. 

Într-o zi de primăvară, algerienii atacară Tezzo, aflat la două 
zile depărtare de Fez. Moulay Ismail adună o parte din prizonierii 
creștini, bărbaţi familiarizați de mult cu războiul și tacticile, și le 
promise că-i va elibera dacă îl ajutau să-l respingă pe inamic. 
Spre surprinderea sa, Baptiste primi permisiunea de a-i însoţi, 
cu Tafari mereu alături. Petrecură luni sângeroase și fierbinţi în 
deșert și se descurcară strălucitor, iar inginerul a stat în mijlocul 
bătăliei așa cum făcuse cândva, indiferent la focul inamicilor și 


neatins de el, și a ajunat la obținerea victoriei. Inamicii 
împăratului au fost nimiciţi. La întoarcerea lor în Meknes, mulţi 
creștini au fost eliberaţi, dar nu și Baptiste. 

— „Inginerul va aduce mari servicii imperiului marocan. O 
favoare îi va fi acordată de un monarh generos.” Așa stă scris. 

— Va sosi și timpul tău, îi spuse Moulay Ismail inginerului 
abătut după plecarea scribului. Nu azi. Cât de dezolant ar arăta 
orașul meu fără serviciile tale! Ce planuri avem noi! Câtă muncă 
trebuie depusă! Ce favoare vei descoperi în seara aceasta! 

După amurg, a fost chemat afară din metamore și i s-a oferit 
ocazia să se îmbăieze. Îl conduseră la o poartă de lângă palatul 
interior, unde simţi miros de parfum și de uleiuri. Un eunuc cu 
trupul ca o pară îl conduse prin mai multe odăi într-o cameră 
iluminată cu lumânări și scăldată în arome de tămâie. O sclavă 
italiancă îl aștepta. Darul împăratului, prima femeie pe care o 
văzuse după doisprezece ani. li atinse pielea și plânse. Nu a 
putut să facă nimic cu ea, ceea ce a îngrozit-o, fiindcă dacă nu 
reușea să-i ofere plăcere avea să fie schilodită sau ucisă, așa că 
au stat întinși unul lângă celălalt și au șoptit minciuna pe care 
aveau s-o spună, iar noaptea a trecut fără împlinire. 

Dimineaţa ea dispăru și mai târziu scribul citi din pergament: 

— „Inginerul va rămâne cast înaintea ispitei.” Așa stă scris. 

Ismail a considerat foarte amuzantă castitatea lui. Mai târziu, 
Baptiste a aflat că fata fusese omorâtă. Unica lui consolare a 
fost că nu el o ucisese. Sau da? 

Într-o zi, Baptiste fu abordat de un caid corupt și unsuros, pe 
nume Yaya, care purta în urechea dreaptă un cercel cu piatră 
prețioasă și al cărui apetit pentru profit nu cunoștea limite. El 
știa că Baptiste câștiga adesea bani din schimbarea ordinelor de 
muncă ale prizonierilor. El însuși încasase o parte din banii 
aceia. Concepuse un plan ingenios de evadare pentru inginer. 

Cu un preţ anume, îi spuse, putea aranja ca un alt prizonier să 
cadă de pe zid într-o groapă cu var, făcând să pară că acela era 
Baptiste, iar între timp l-ar fi evacuat pe inginer în siguranţă în 
cotiga unui evreu care mumifia capete pentru zidurile 
împăratului. Varul nestins avea să dizolve corpul, făcând 
imposibil de verificat identitatea victimei. Impăratul avea să 
creadă că inginerul său suferise, pur și simplu, unul dintre 
inevitabilele riscuri ale zidurilor. 

— Nu voi plăti cu viaţa altui om pentru a o salva pe a mea, 


conchise el. 

Yaya izbucni în râs. 

— Faci asta în fiecare zi, Inginerule. Dar, foarte bine, vom 
folosi pe cineva deja mort. Nu-i ceva dificil de aranjat aici. 

— Cum îl vom păcăli pe bokhaxa? Tafari mă urmărește clipă 
de clipă. 

— Poate că supraveghetorul tău este incoruptibil, dar nu toţi 
sunt ca el. Nu te teme! În ziua când se va întâmpla, Tafari va fi 
drogat. Înlocuitorul lui, pe care-l cunosc bine, va privi de jos 
când tu vei inspecta zidul. Va jura că ai murit. 

Baptiste căzu pe gânduri. Planul era rezonabil. Cât despre 
morţile de care împăratul decretase că vor urma decesului său, 
ajunsese să înţeleagă inutilitatea eforturilor lui de a-i cruța pe 
alţii. Capriciul împăratului, ca să nu mai amintească de 
pergamentul lui, dejuca orice strădanie de a păcăli destinul. 
Dacă oamenii erau sortiți morţii, ei aveau să moară și el nu le 
putea împiedica moartea cu nimic. Trebuia să încerce. 

Avea bani, dar îi trebuiau mai mulţi. Caidul urma să mituiască 
destui indivizi. Baptiste petrecu luni câștigând fiecare sou pe 
care putea. Pentru prima dată în lunga lui captivitate, se trezi 
suind cu entuziasm, cu speranţă, din groapa în care-și petrecea 
nopţile. 

În ziua prevăzută, speranţa aceea căpătă aripi: pentru prima 
dată, Tafari nu era acolo să-l întâmpine. Alt bokhaxa se găsea în 
locul lui, un bărbat a cărui expresie îl anunţa clar că făcea parte 
din complot. Groapa de var nestins și mortar era în locul 
cuvenit. Trupul înlocuitor, un breton care murise în ziua 
anterioară, se afla deja pe zid. Cotiga în care urma să se 
ascundă aștepta lângă o poartă. Supraveghetori și sclavii lor 
munceau în apropiere, niciunul însă îndeajuns de aproape ca să 
vadă tot. 

Baptiste începu să suie scara, când auzi tropotul copitelor 
galopând prin pasaj. Blestemă, însă știa că putea însemna o 
întârziere de numai o oră sau două, pentru a satisface 
curiozitatea împăratului legată de vreun aspect al construcţiei 
ori pentru a ucide pe cineva, ori pentru a face altceva care să 
împlinească scrisele din pergament. 

Se dovedi că împăratul voia doar să inspecteze o secţiune a 
meterezelor. Totul dură o oră în care nu se întâmplă nimic, 
împăratul era gata să plece, când se opri. 


— Era cât pe ce să uităm, Inginerule, rosti el. Avem un cadou 
pentru tine. 

Un bokhaxa înaintă și-i întinse un pacheţel învelit în pânză 
uleiată. 

— Un cadou? 

— O mică piatră prețioasă. Un simbol al stimei noastre pentru 
serviciile tale, despre care știm că nu sunt întotdeauna oferite 
cu cel mai mare entuziasm. 

Precaut, Baptiste luă pacheţelul. 

— Dar mai întâi, urmă împăratul, trebuie să-l ascultăm pe 
scrib. 

Pulsul lui Baptiste se iuți. 

— „Va fi un subterfugiu, dublat de o trădare”, citi scribul și 
Baptiste simţi că tâmplele îi zvâcneau și genunchii i se înmoaie. 
Așa stă scris. 

Împăratul făcu semn din bărbie spre pacheţel. Ca amorţite, 
degetele lui Baptiste îi desfăcură legătura. Înăuntru se găsea 
într-adevăr o piatră prețioasă, alături de urechea de care fusese 
atașată. Genunchii inginerului cedară și se prăbuși în ţărână, iar 
pachetul îi căzu din mână. 

Împăratul hohoti: 

— Dacă ne-ai fi întrebat, cu siguranţă am fi putut aranja 
același final pentru mai puţini bani, rosti el, iar chipul i se 
întunecă de tenebrele nebuniei, ca de fiecare dată când mureau 
oameni. Inginerule, nu trebuie să abuzezi de firea noastră foarte 
bună. 

— Nu stătea scris în pergament că voi face asta? întrebă 
Baptiste surd. Cum aș fi putut greşi, neacţionând în felul care 
mi-a fost prestabilit? 

Ismail râse și aplaudă. 

— Ah! O replică inspirată! Ai ajuns să înţelegi că într-adevăr 
calea ţi-a fost scrisă. Facem progrese însemnate. 

Pocni încă o dată din palme și bokhaxa care-i luase locul lui 
Tafari fu adus târâș în piaţă. l-au legat organele genitale de o 
frânghie, al cărei capăt opus a fost prins de harnașamentul unui 
catâr. Stăpânul catârului era delicat și distră mulţimea aproape 
o oră, dar apoi catârul răspunse prea exuberant la o 
împunsătură și totul se sfârși. Baptiste fu silit să privească, iar 
când bărbatul muri în cele din urmă, inginerul nu simţi absolut 
nimic. Privi din nou cum căpăţâna evreului este adăugată pe 


ziduri - fără, desigur, să fi fost mumifiată. Împăratul trebuia să- 
și găsească alt specialist. 

— Veselește-te de suferinţa ta, îi spuse preotul. Se va împlini 
voia Domnului. 

Baptiste se duse să lucreze într-una dintre gropile de lut în 
care cărămizile erau amestecate cu paie. Rotea sapa cu furie, 
străduindu-se să-și alunge imaginile din minte. Auzi tropotul 
copitelor, dar nu se întoarse către ele, ci continuă să 
muncească. 

Peste o clipă, era umăr la umăr cu împăratul însuși, ale cărui 
braţe auguste se afundară până la coate în lut. Ismail vorbi 
despre clădiri și arhitectură, despre păgânul Rege Soare și 
pateticul lui Versailles, ale cărui deficienţe îi erau raportate de 
ambasadorii săi, ca și despre proprietăţile zidăriei și diferenţele 
dintre lutul Franţei și lutul Marocului. Împăratul răcni porunci, 
indică, comandă și trudi din greu, cu spatele ghemuit ca un 
muncitor de rând, iar Baptiste observă că și gâtul îi era încordat 
tot ca al unui muncitor de rând. Işi dădu seama că ar fi putut 
reteza gâtul acela cu hârleţul simplu pe care-l avea în mâini, 
punând astfel capăt suferințelor a cincizeci de mii de oameni. 
Simţea ochii lui Tafari și ai celorlalți bokhaxa asupra sa, dar în 
același timp știa prea bine că ar fi putut s-o facă dintr-o singură 
lovitură. Închise ochii pentru a-și aduna forţele, dar, când 
mușchii i se mișcară pentru a-i asculta comanda, împăratul se 
plictisi de muncă și ieși din groapă, iar prilejul dispăru. Ismail se 
lăsă spălat și frecat cu prosoape, și în tot acel timp îl urmări pe 
Baptiste cu un surâs enigmatic. li făcu semn scribului să se 
apropie și-i ordonă să aducă pergamentul. 

— „Inginerul va lăsa să scape o ocazie pentru răzbunare.” Așa 
stă scris. 

Ismail hohoti asurzitor: 

— O asemenea ocazie nu apare decât o dată-n viaţă, zise el. 
Păcat s-o irosești. 

Baptiste înţelese că împăratul știuse când pergamentul va 
spune că era timpul pentru încercarea aceea și se oferise în 
mod deliberat tăișului hârleţului său. Insă el dăduse greș, ca în 
toate celelalte încercări. 

Se gândi apoi că ar fi putut curma omorurile, construind, pur 
și simplu, mai repede și mai bine decât o făcuse vreodată. Dacă 
împăratul vedea un progres ca în visurile sale, dacă împăratul, 


mulţumit din toate punctele de vedere, era posibil să-și 
stăvilească sabia, ori dorinţa ca Inginerul s-o mânuiască în 
numele lui. Propuse cu nepăsare un nou edificiu pentru recepții, 
în care Ismail ar fi putut primi și întreţine ambasadori și 
demnitari, o construcţie egală cu statutul lui în lume, un 
complex spectaculos, care să aibă nu doar o sală de banchete, 
ci și o curte mare și deschisă cu douăsprezece pavilioane, 
fiecare cu placări și mozaicuri complicate. Ismail fu încântat de 
idee. Baptiste i se dedică. Se îngriji de transportul de marmură 
din apropiatele ruine romane de la Volubilis. Dulgheri tăiară 
lemn de măslini pentru panouri cu marchetării. Pereţii purtau 
gravuri ce preamăreau realizările împăratului care-i ridicase. 
Mozaicuri minunat de complexe  înfrumuseţau cele 
douăsprezece pavilioane, fiecare mai frumos decât cel dinainte. 
Complexul a fost ridicat mai repede decât oricare altul, iar la 
inspecţiile sale regulate împăratul îl declara măreț și pe gustul 
lui. Construcţia dură luni întregi, o iarnă și o primăvară, iar în 
lunile acelea Inginerul se afundă ca niciodată în munca sa. Așa 
cum sperase, muriră mai puţini oameni, iar vreme de șaizeci de 
zile niciunul de mâna lui. Pergamentul rămăsese în firidă. 

Un banchet somptuos a fost dat la terminarea edificiului, la 
care au participat guvernatori și ambasadori, care au degustat 
deliciile din bucătăriile lui Ismail și au fost înveseliți de muzicanți 
și de dansurile a patruzeci de sclave. Baptiste a putut doar să-și 
închipuie succesul evenimentului, fiindcă și-a petrecut noaptea 
ghemuit în metamore. În dimineaţa următoare, Ismail s-a 
pronunţat nemulţumit, deoarece întregul edificiului nu depășea 
suma părţilor sale. Și a poruncit demolarea complexului. Într-o 
săptămână, triumful lui Baptiste se transformase într-un 
morman de dărâmături ce urmau să fie utilizate în alte clădiri. 
Inginerul a fost invitat să-i omoare pe șase dintre cei 
paisprezece supraveghetori care-i îndepliniseră ordinele. 

— Nu au fost pe măsura talentului tău, spuse Moulay Ismail. 
Nu-i vei ucide pentru noi, Inginerule? 

Baptiste nu mai știa ce să inventeze. Indiferent dacă ar fi 
construit repede sau încet, bine sau prost, dacă s-ar fi împotrivit 
ori ar fi cedat, jocul împăratului continua. Singur, pergamentul 
părea să deţină răspunsul la ce va urma. Incidentele variau, dar 
nimic nu se schimba. Caii împărătești galopau pe coridoare 
lungi. Săbii fulgerau și capete zburau, iar oamenii trăiau și 


mureau, tot așa cum clădirile erau create și distruse, totul 
pentru toanele împărătești. Zidurile palatului creșteau de 
neoprit, metru cu metru, groase și înalte, umplute cu carnea și 
oasele celor care le ridicau. Meknes era cu adevărat splendid. 

— Mulţumește Domnului pentru suferinţa ta, îi spuse preotul. 
Este minunat să înduri pentru adevărata credinţă. 

Apoi, într-o dimineaţă, după ce un sclav murise și 
pergamentul fusese citit, scribul îi șopti ceva împăratului. 

— Însemnările din pergamentul tău au ajuns la sfârșit, rosti 
Moulay Ismail. Mai există doar una. 

Baptiste simţi că înlemnește. 

— Nu vrei să ghicești ce este? 

— Adevărul, zise Baptiste după o pauză. Nu contează, atât 
timp cât este sfârșitul. 

Împăratul râse și anunţă că ultima însemnare din pergament 
va fi citită peste o săptămână, după rugăciunea de dimineaţă. 

Baptiste se întoarse la zidurile sale. Nu privi pe nimeni și-și 
astupă urechile înaintea tropotului copitelor. Pentru prima dată 
în lunga lui captivitate își refuză și speranţa, și disperarea. 
Exista doar un singur sfârșit. 

Sâmbătă dimineaţă auzi sunetul trâmbiţei și zăngănitul 
lanțurilor care vesteau sosirea unei caravane de la Sallee. Era a 
doua în săptămâna aceea. Vânătoarea fusese bună pentru 
pirați. Printre măgari și cămile veneau obișnuiţii ambasadori și 
neguţători, toţi ridicând un nor uriaș de praf, și taţii 
răscumpărători purtându-și pungile și petiţiile, în vreme ce 
alături de ei și în urma lor înaintau cu greu cei mai noi prizonieri 
și paznicii lor. O sută intraţi pentru cinci ieșiţi, în matematica 
oribilă a lui Meknes. Pe Baptiste îl interesa prea puţin să 
studieze un nou și mizerabil șuvoi de oameni care pătrundea în 
ţinutul pierzaniei, așa încât aruncă numai o privire fugară 
alaiului, revenind apoi cu ochii la linia unui zid nou. Totuși, ceva 
îi atrăsese atenţia. Simţi fiori de groază și se uită iarăși, mijind 
ochii pentru a vedea mai bine prin colbul care se înălțase 
deasupra convoiului. Ochii lui cercetară chipurile. 

Acolo. 

Aproape de sfârșit, îndărătul unui paznic, o șuviţă albă, în păr 
negru și des. Se holbă, temându-se de tot ce putea fi mai rău, 
până când nu mai există îndoială. 

Andre! Fiul meu! Doamne Dumnezeule, te rog, fă să mă fi 


înșelat ochii! 

Nu era însă nici-o greșeală. Își vedea fiul la fel cum și-ar fi 
văzut propria reflexie. Apoi Andre ridică ochii spre zid, cu chipul 
luminat și limpede, își zări tatăl, flutură din braţ și strigă, cu glas 
care abia ajunse până la el: 

— Tată! Tată! Sunt eu! Andre! Tată! 

Aproape imperceptibil, Baptiste clătină din cap, avertizându-și 
fiul să tacă, dar Andre răcni și mai tare: 

— Tată! 

După aceea, glasul i se pierdu în vacarm, faţa în mulţime, și 
dispăru după colţ. 

Baptiste rămase încremenit, incapabil să se miște, abia 
izbutind să răsufle. Cu mintea gonindu-i, se răsuci încet și-l văzu 
pe Tafari. Îl privea, ca întotdeauna. Asistase la recunoașterea 
fiului de către tată, la recunoașterea tatălui de către fiu. Chipul 
lui mare și rotund nu trăda nimic, dar era limpede. 

— Te rog! Vocea lui Baptiste fu abia un murmur: Ai milă de un 
sărman tată! Ai milă de fiul lui. Nu spune nimic, te implor! 

Luă o pungă de la brâu și o îndesă în mâna incoruptibilului 
bokhaxa. Cu chipul împietrit, Tafari o lăsă să cadă pe pământ. 

Baptiste se prăbuși în genunchi și se rezemă de zid. 
Bineînţeles, Tafari avea să-l informeze pe împărat. 

Baptiste știa ultima însemnare din pergament. 

Fiul avea să moară de mâna tatălui. 


Curteni și ambasadori se grăbiră să ocupe locuri cât mai 
bune, să asiste la citirea pergamentului, să audă o dată în plus 
dovada înţelepciunii împăratului. Doar un adevărat fiu al lui 
Mahomed putea să aibă asemenea putere a profeţiei. 

Impăratul îl trimise pe Tafari să-l aducă pe prizonier, care, 
alături de ceilalţi creștini, se bucura de alinarea preoţilor lor 
păgâni în dimineaţa de duminică. 

— Suntem înștiințaţi că fiul Inginerului a sosit cu caravana din 
Sallee, rosti Ismail. Aduce-ţi-l! 

Curtea amuţi când doi bokhaxa îl escortară pe francez în 
prezența împăratului. Venea nu dintre sclavi, ci dintre 
răscumpărători. Nu era un prizonier, ci un petiționar. 

— Ai venit să negociezi libertatea tatălui tău, spuse Ismail. 

— Da, Maiestate, răspunse Andre cu discursul atent pregătit. 
(Se știa prea bine că Moulay Ismail confisca răscumpărări și 


încălca acorduri.) Apelăm la bunăvoința voastră și am adus o 
răscumpărare pentru eliberarea lui. Suntem siguri că... 

Moulay Ismail îi făcu semn să tacă, printr-o fluturare plictisită 
a braţului. 

— Pentru bărbatul acesta, nu contează ce ai adus. Contează 
doar ce este scris pe pergament. În curând, vom vedea ce-i 
oferă destinul tatălui tău. 

Bokhaxa reveniră, pământii la faţă. 

— Unde-i Inginerul? întrebă împăratul. 

Tafari căzu cu faţa în ţărână. 

— lartă-mă, Maiestate. Este mort. 

Impăratul se întunecă la chip și ochii îi fulgerară injectaţi, 
clocotind de furie. 

— Cum s-a-ntâmplat? 

— A fost găsit pe salteaua sa, Maiestate. Avea pe gât semne 
de colţi de șarpe. 

Cei prezenţi așteptară să vadă cum își va descărca Ismail 
mânia. Impăratul căzu însă puţin pe gânduri, apoi îi făcu semn 
scribului, care se grăbi să înainteze. Sala mare se cufundă în 
tăcere, când acesta derulă pergamentul mult folosit. Scribul își 
drese glasul. 

— Nu este decât un singur cuvânt, spuse el. 

— Citește-l, porunci împăratul. 

— „Eliberare", șopti scribul. Așa stă scris. 

Copleșit de emoţii, Andre dădu un strigăt, apoi se clătină, cu 
murmurele sugrumate ale rugăciunilor lui pierdute în zumzetele 
curtenilor. Un tată răscumpărător îl prinse de braţ. 

— Până acum, tatăl tău ne-a fost un slujitor de credinţă, rosti 
Ismail. Totuși, încheierea micului nostru experiment n-a fost 
întru totul pe placul nostru. În mod regretabil, tatăl tău a ales 
calea greșită de eliberare. 

Ismail își privi bokhaxa. 

— Luaţi-l prizonier! 

Suspinele tânărului Inginer se stinseră în șocul zăngănitului 
de lanţuri. După ce fiarele i se închiseră la mâini și la picioare, 
Ismail i se adresă scribului, care scoase un pergament nou și 
așteptă cu pana pregătită. 

Înviorat de posibilitatea unui nou divertisment, împăratul 
Marocului surâse orbitor spre Andre: 

— In imperiul acesta, spuse el, fiii trebuie să ispășească 


pentru faptele taţilor. 

Andre se bâlbâi stupefiat: 

— Maiestate? 

— Spune-ne, Fiu al Inginerului, îl întrebă vesel Ismail, vei 
ucide azi pentru noi? 


CAVALERUL MISTERIOS 


Poveste din Cele Şapte Regate 
George R.R. Martin 
Traducere din limba engleză: Laura Bocancios 


Câștigător al Premiilor Hugo, Nebula și World Fantasy, George 
R.R. Martin, autor al seriei fantasy de referință „Cântec de 
gheaţă și foc”, care l-a plasat pe lista New York Times a celor 
mai bine vânduți scriitori, a fost supranumit „Tolkien al 
Americii”. 

Născut în Bayonne, statul New Jersey, George R.R. Martin și-a 
vândut prima povestire în anul 1971 și s-a consacrat în scurt 
timp ca unul dintre cei mai populari scriitori SF ai anilor 1970. A 
devenit curând un stâlp de bază al revistei Analog editate de 
Ben Bova, cu povestiri ca „With Morning Comes Mistfall”, „De 
om nu te atinge”, „The Second Kind of Loneliness”, „The Storms 
of Windhaven” (scrisă în colaborare cu Lisa Tuttle și extinsă mai 
târziu de cei doi în romanul Winahaven), „Comandă prioritară” 
etc. Însă a publicat și în revistele Amazing, Fantastic, Galaxy, 
Orbit şi altele. Una dintre povestirile publicate în Analog, 
remarcabila nuvelă „Cântec pentru Lya”, i-a adus primul Premiu 
Hugo, în anul 1974. 

La sfârșitul anilor 1970 își câștigase deja prestigiul ca scriitor 
de science fiction și realiza cele mai bune lucrări ale sale din 
această categorie, precum „Regii nisipurilor”, cea mai 
cunoscută dintre povestirile lui, care i-a adus atât Premiul 
Nebula, cât și Premiul Hugo în anul 1980 (mai târziu, în 1985, 
avea să câștige alt Premiu Nebula, pentru povestirea „Portraits 
of His Children”), „Calea Crucii și a Dragonului”, care i-a adus 
Premiul Hugo în același an (devenind astfel primul scriitor care a 
obținut vreodată două Premii Hugo pentru ficțiune în același 
an), „Flori amare”, „Orașul de piatră” și altele. Aceste povestiri 
aveau să fie adunate în volumul Regi; nisipurilor (Ed. Nemira, 


2010), una dintre cele mai importante colecţii ale perioadei. La 
acea dată, se îndepărtase în mare măsură de Analog, deși pe 
parcursul anilor 1980 avea să publice în această revistă, editată 
acum de Stanley Schmidt, o lungă serie de povestiri despre 
amuzantele aventuri interstelare ale lui Haviland Tuf - reunite 
mai târziu în Peregrinările lui Tuf (Ed. Nemira, 2010) - precum și 
câteva remarcabile scrieri individuale, ca „Zburătorii nopţii”. 
Cea mai mare parte a creaţiei sale de la sfârșitul anilor 1970 și 
începutul anilor 1980 avea să apară însă în revista Omni. În 
această perioadă a văzut lumina tiparului memorabilul roman 
Dying in the Light, unicul lui roman SF scris de unul singur, în 
timp ce povestirile i-au fost grupate în A Song for Lya, Regii 
nisipurilor, Songs of Stars and Shadows, Songs the Dead Men 
Sing, Zburătorii nopții (Ed. Nemira, 2010) și Portraits of His 
Children. La începutul anilor 1980, trecuse de la genul SF la 
horror, publicând romanul Fevre Dream și câștigând Premiul 
Bram Stoker pentru povestirea „The Pear-Shaped Man” și 
Premiul World Fantasy pentru nuvela cu licantropi „The Skin 
Trade”. La sfârșitul decadei însă, prăbușirea pieţei horror și 
eșecul comercial al romanului său The Armageddon Rag l-au 
determinat să părăsească lumea cărţilor și să înceapă în schimb 
o carieră de succes în televiziune, unde, vreme de mai bine de 
zece ani, a lucrat ca scenarist sau ca producător la seriale ca 
Zona crepusculară și Frumoasa și bestia. 

După o absenţă de ani buni, Martin și-a făcut o revenire 
triumfătoare în lumea scrisului în anul 1996, odată cu publicarea 
romanului fantasy de un imens succes, Urzeala tronurilor (Ed. 
Nemira, 2007), prima parte a seriei „Cântec de gheaţă și foc”. O 
nuvelă independentă desprinsă din aceasta, „Blood of the 
Dragon”, i-a adus lui Martin încă un Premiu Hugo, în anul 1997. 
Următoarele cărţi, /ncleștarea regilor (Ed. Nemira, 2008), Iureșul 
săbiilor (Ed. Nemira, 2009), Festinul ciorilor (Ed. Nemira, 2010) 
și Dansul dragonilor (Ed. Nemira, 2012), au făcut din „Cântec de 
gheaţă și foc” una dintre cele mai populare, elogiate și bine 
vândute serii din istoria modernă a literaturii fantasy. Cele mai 
recente cărţi ale lui sunt o vastă colecţie retrospectivă care 
cuprinde întregul spectru al carierei sale, GRRM: A 
Retrospective, o colecţie de nuvele, Starlady and Fastfriend, un 
roman scris în colaborare cu Gardner Dozois și Daniel Abraham, 
Hunter's Run, iar ca editor, trei noi volume din seria „Wild 


Cards”: Busted Flush, Suicide Kings și Fort Freak. 

Martin i-a introdus pentru prima oară pe Ser Duncan 
Vlăjganul, Cavalerul Rătăcitor de obârșie joasă, și pe scutierul 
său, E9g, în nuvela „The Hedge Knight”, finalistă la Premiul 
World Fantasy. Cele două personaje au devenit extrem de 
populare și au revenit pentru noi aventuri în „The Sworn Sword”. 
In nuvela plină de viaţă și extrem de amuzantă care urmează, 
Martin îi poartă pe Dunk și pe Egg prin noi întâmplări palpitante, 
cei doi participând la un turnir sinistru unde absolut nimic nu 
este ceea ce pare - nici măcar Dunk și Egg! 

Povestirile cu Dunk și Egg au fost publicate recent ca benzi 
desenate, sub titlurile „The Hedge Knight” și „The Hedge Knight 
II: Sworn Sword”. 


Cădea o ploaie măruntă de vară când Dunk și Egg părăsiră 
Septul de Piatră. 

Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu 
Egg alături, călare și el pe tânărul și agerul său buiestraș pe 
care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, 
catârul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk 
și cărţile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul și hainele, mai multe 
felii de carne de vită sărată și tare, o jumătate de carafă de 
mied și două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, 
cu borurile largi și pleoștite, îi ferea de ploaie capul măgarului. 
Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. lar el purta pe 
cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru urechi, 
cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel. 

Când se apropiară de porţile orașului, Egg trase brusc de 
hăţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător fusese 
înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparențele, 
cu carnea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se 
puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate și 
zdrenţuite, la fel și obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, 
din care se prelingeau încet lacrimi roșii, pe măsură ce picăturile 
de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului 
mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeţilor care 
treceau prin poarta de dedesubt. 

Dunk mai văzuse asemenea priveliști. 

— Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o 
dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe 


zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după ce Rafe și 
Pudding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană 
străjerii, băiatul l-a aruncat jos și Dunk a fost cel care l-a prins. 
Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă 
Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. 
Toate arată la fel, după câteva zile în ţeapă. 

El și cei trei prieteni ai săi folosiseră căpățâna ca să terorizeze 
fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe uliţe și nu le lăsau 
în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Și căpăţâna 
avusese parte de multe sărutări, din câte-și amintea. Nu exista 
fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de repede ca 
Rafe. Însă era de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. 
Ferret, Rafe și Pudding. Niste mici monștri, ăia trei, iar eu, cel 
mai afurisit dintre toți. Dunk și amicii lui păstraseră capul până 
când carnea se înnegrise și începuse să cadă. Asta le-a răpit 
distracţia cu hărţuirea fetelor, așa că, într-o seară, au dat buzna 
într-o cârciumă și au aruncat rămășițele în căldare. 

— Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. 
Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzește... Dunk miji 
ochii. la stai! Chipul ăla mi-e cunoscut. 

— Așa e, ser, zise Egg. Mai știi, acum trei zile...? E septonul 
ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui. 

Atunci își aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Șapte, chiar 
dacă propovăduia trădarea. 

— Are mâinile roșii de sângele propriului frate și de-al 
tânărului său nepot, afirmase cocoșatul în fața mulţimii adunate 
în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii 
bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul 
nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s- 
au dus Bunul Rege Daeron și neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? 
l-a chemat mormântul pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, 
cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui 
Aerys și îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă și în 
ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă și sânge. Vă spun: ridicați- 
vă și amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. 
Şapte zei sunt pe lume și șapte regate, iar Dragonul Negru 
șapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi și femei de viță nobilă. 
Ridicaţi-vă, bravi cavaleri și dârzi ţărani, și alungaţi-l pe Corbul 
Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemaţi vor fi pe vecie 
copiii și copiii copiilor voștri. 


Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un șoc 
să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor. 

— El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă 
orașul ăsta. 

Dădu ușor pinteni Tunetului și cei doi, Dunk și Egg, ieșiră pe 
porțile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câţi; 
ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie și unul. 

Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, 
care putea să-și schimbe chipul, să ia înfățișarea unui câine cu 
un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că 
haite întregi de lupi cenușii îi vânau dușmanii și că avea ciori 
negre care spionau pentru el și-i șopteau secrete la ureche. 
Dunk era ferm convins că majoritatea acestor povești erau 
simple istorisiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că 
Lordul Corbul Sângelui avea informatori peste tot. 

Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. 
Albe ca osul erau părul și pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul 
său - avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul 
lerbii Roșii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul înverșunat - era 
roșu ca sângele. Pe obraz și pe gât purta semnul rubiniu din 
naștere care-i adusese numele. 

Când orașul rămase departe în urma lor, Dunk își drese glasul 
și spuse: 

— Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut 
decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt. 

— Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare. 

Egg era slab ca un băț, dar gură avea. 

— Acum vorbeşti ca un adevărat prinţișor. 

Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce și era. 

— O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n- 
a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a Primăverii. 

— Așa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor 
nebunilor și mincinoșilor, jumătate din orașele Celor Şapte 
Regate vor rămâne goale. 


Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire. 

Dunk își lepădase tunica, să-și desfete pielea în căldura 
soarelui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă și 
înmiresmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină. 

— Apă, anunţă el. li simţi mirosul? Lacul nu poate fi departe 


de-acum. 

— Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhnește. 

Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să 
pască iarba de lângă drum, așa cum făcea din când în când. 

— Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo 
odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac 
acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până 
așteptăm podul plutitor. 

Egg îi aruncă o privire plină de speranţă. 

— Ca să alunece mâncarea, ser? 

— Despre ce mâncare vorbești? 

— O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de rață, o 
strachină de tocană? Orice au, ser. 

Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, își 
potoleau foamea cu fructe căzute din pomi și fâșii de vită 
sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile la cale cu 
niște mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e 
strașnic de departe. 

— O să și înnoptăm? întrebă Egg. 

— Stăpânul vrea un pat de puf? 

— Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, 
ofensat. 

— N-avem bani pentru paturi. 

— Avem douăzeci și doi de gologani, trei stele, un cerb și 
granatul ăla vechi și ciobit. 

Dunk își scărpină urechea. 

— Credeam că avem doi arginţi. 

— Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l 
avem. 

— N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la 
hanuri. Vrei să împărţi patul cu cine știe ce peticar și să te 
trezești cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei și nu le 
plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele. 

— Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, 
ser, și uneori e plăcut să ai o pernă sub cap. 

— Pernele sunt pentru prinți, răspunse Dunk. 

Egg era cel mai bun scutier pe care și-l putea dori un cavaler, 
dar, din când în când, îl apucau fandoselile. F/ăcău/ are sânge de 
dragon, nu uita! |n ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de 
cerșetor... sau cel puţin așa i se spunea adesea în Fundătura 


Puricilor, asta când nu i se trâmbiţa că îl așteaptă negreșit 
spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem niște bere și o 
masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoși pentru 
un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima 
oară când traversase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, 
dar asta se întâmplase cu șase ani în urmă... sau poate șapte. 
Totul devenise mai scump de atunci. 

— Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să 
trecem. 

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era periculos 
să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veștile se răspândesc 
întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea 
ochii violeţi ai celor din vechea Valyria și un păr care strălucea 
ca aurul bătut, întreţesut cu șuvițe de argint. Ar fi fost același 
lucru dacă purta ca broșă un dragon cu trei capete sau dacă-și 
lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros 
și... ei, bine, era de preferat să nu riște nimic. Încă o vorbă 
despre cizma aia a ta, continuă Dunk, și-ţi trag o scatoalcă 
peste ureche de-o să zbori peste lac. 

— Aș prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se 
răsuci în șa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nostru. 
Auzi caii? 

— Nu sunt surd. 

Dunk vedea și praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Și 
foarte grăbit. 

— Crezi că ar putea fi tâlhari, ser? 

Egg se ridică în scara de șa, mai mult nerăbdător decât 
speriat. Așa era el. 

— Tâlharii ar fi mai potoliți. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk 
agită, cu un zăngănit, mânerul sabiei, să descleșteze lama din 
teacă. Oricum, ne retragem din drum și-i lăsăm să treacă. Există 
fel și fel de lorzi. 

Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu mai 
erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier ședea 
Bunul Rege Daeron. 

Dunk și Egg se ascunseră în spatele unui tufiș tepos. Dunk își 
dezlegă scutul și și-l vâri pe braţ. Era un obiect vechi, înalt și 
greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin și mărginit cu 
fier. ÎI cumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care 
Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese 


timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul și steaua 
căzătoare, așa că scutul purta și acum blazonul ultimului său 
proprietar, un om cu ștreangul de gât, atârnând macabru și 
cenușiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi 
ales pentru sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil. 

Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri 
lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul 
purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: una 
albă, una roșie și una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă 
era împodobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el 
purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul 
stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreţii 
trecură cu iuţeala fulgerului, chiuind și râzând, cu mantiile lungi 
fluturând în urma lor. 

Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei 
lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari și 
servitori, toți ca să slujească trei cavaleri, și li se adăugau 
oștenii, arbaletiștii călare și o duzină de care înţesate cu 
armurile, corturile și proviziile lor. De șaua lordului atârna scutul 
lui portocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre. 

Dunk cunoștea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l 
purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie 
acră a gurii și o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la 
turnirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în 
castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler 
rătăcitor slujise la atâtea fortărețe și castele diferite de-a lungul 
anilor, încât nu-și putea aminti nici măcar jumătate. 

Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiș. 

— Tu, din tufiș. Arată-te! 

În spatele lui, doi arbaletiști potriviră săgețile în arc. Ceilalţi își 
văzură de drum. 

Dunk păși prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ și mâna dreaptă 
odihnindu-se pe mânerul sabiei sale lungi. Faţa îi era o mască 
roșie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, și era 
gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, știa asta, însă 
pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul. 

— Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu și 
scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie. 

— Scutier? Pretinzi că ești cavaler? 

Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea 


jupui un om. Găsi prudent să-și ia mâna de pe sabie. 

— Sunt un cavaler rătăcitor care-și caută un rost. 

— Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus 
același lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă ești, într- 
adevăr, un ser. O spânzurătoare și un om spânzurat. Astea sunt 
însemnele tale? 

— Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit. 

— De ce? L-ai furat de pe un cadavru? 

— L-am cumpărat, cu bani frumoși. Trei castele, negre pe 
fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ. 

Ochii lordului erau așchii de cremene. 

— Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de 
bici? 

— Un pumnal. Dar faţa mea nu te privește, lordul meu. 

— Am să stabilesc eu ce mă privește. 

Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de 
ce întârziau tovarășii lor. 

— Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul negru, un 
tânăr suplu și mlădios, cu o față plăcută, proaspăt bărbierită, și 
trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe 
guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu 
satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu 
marginile zimţate, cu o scripcă de aur în prima și a treia 
diviziune și o sabie de aur în a doua și a patra. Ochii săi 
oglindeau albastrul hainei și scânteiau amuzațţi. Alyn se temea 
că ai căzut de pe cal, continuă călăreţul. O scuză transparentă, 
mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă. 

— Cine-s briganzii ăștia doi? întrebă călăreţul de pe murg. 

Egg se zburli la auzul acestei insulte. 

— N-ai niciun drept să ne numești briganzi, lordul meu. Când 
am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că sunteţi tâlhari. 
Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser 
Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui. 

Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de orăcăitul 
unei broaște. 

— Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am 
văzut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o faţă 
rotofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii brune. 
Aș pune rămășag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie 
pământul când o să se prăvălească de pe cal. 


Dunk simţi cum i se ridică roșeața în obraji. Ai pierde 
rămășagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, 
fratele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi 
metri. 

— Ala, e calul tău, Uriașule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o 
să-l căsăpim pentru carne. 

— Lordul Alyn își uită adesea manierele, interveni cavalerul 
brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze 
lui Ser Duncan. 

— Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu așteptă răspunsul, ci își 
întoarse murgul și se îndepărtă pe drum la trap. 

Celălalt mai zăbovi puţin. 

— Vă duceţi la nuntă, ser? 

Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Rezistă 
pornirii și răspunse: 

— Am venit pentru podul plutitor, lordul meu. 

— Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy și acel 
pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt 
cavaler rătăcitor, ca și voi. Ser John Scripcarul mi se spune. 

Era genul de nume pe care și l-ar fi putut alege un cavaler 
rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să 
poarte veșminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un 
asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el. 

— Numele meu îl știi. Pe scutierul meu îl cheamă Egg. 

— Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidurile 
Albe și rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordului 
Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălţime. 

Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiștea Ashford 
încoace. Dacă aș putea să câștig câteva trofee, am mânca bine 
în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut 
spuse: 

— Ser Duncan trebuie să-și vadă de drum. Și noi la fel. 

John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat. 

— Mi-ar plăcea să-mi încrucișez sabia cu tine, ser. Mi-am 
încercat puterile cu oameni din multe ţări și seminţii, dar 
niciodată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de 
falnic? 

— Nu mi-am cunoscut tatăl, ser. 

— Îmi pare rău să aud asta. Și mie mi-a fost răpit tatăl prea 
curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar 


trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nostru 
vesel. 

— N-avem nevoie de unul ca el. 

Dunk nu-și găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler 
rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de înalții lorzi. Aș 
avea mai multe în comun cu servitorii lor. judecând după 
lungimea coloanei, Lordul Cockshaw și Scripcarul luaseră cu ei 
grăjdari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri 
să le curețe armurile, oșteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg. 

— De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul așa 
mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni 
puternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele vechi. 
Am auzit adesea vorba asta. 

— Spusă de nătărăi. Nu știi absolut nimic despre omul ăsta. Ar 
putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui. 

— Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Și, lordul meu, n-ai 
dreptul să vorbești despre mine de parcă aș fi surd, mort sau 
departe, în Dorne. 

Ochii de cremene îl scrutară. 

— Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din 
partea mea, acolo să te duci. 

— Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... 
suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul 
ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe? 

— Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeași tabără cu unii 
ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le 
țesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau 
cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk și Egg și-ar molfăi bucăţile 
tari de carne sărată. N-aș putea, zise Dunk. 

— Vezi, spuse lordul celor trei castele. Își știe locul, și locul lui 
nu e cu noi. Cavalerul își întoarse calul înapoi spre drum. Lordul 
Cockshavw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră. 

— Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăși din urmă. Scripcarul 
îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni 
cândva. Așa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine. 

Dunk nu știa ce să răspundă la asta. 

— Succes în turnir, ser, reuși el să îngaime, în cele din urmă, 
dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai 
vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. 
Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganţa Lordului Alyn. 


Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea și el ceva 
ciudat. Două scripci și două săbii, o cruce zimţată, îi spuse Dunk 
lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce 
casă e asta? 

— Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial. 

Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk își 
concepuse propriul blazon la Pajiștea Ashford, când o păpușară 
zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut. 

— Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey? 

Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi și proprietăţile lor 
nu erau departe de locul în care se aflau. 

Egg dădu ochii peste cap. 

— Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate 
între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei caste/e negre 
pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod? 

— Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare când îţi 
mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una peste ureche 
de-o să-ţi rămână întorși în cap pe veci. 

Egg îl privi smerit: 

— N-am vrut să... 

— Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era. 

— Gormon Peake. Lordul de Starpike. 

— Asta e în Reach, nu-i așa? Chiar are trei castele? 

— Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, 
trei castele, dar a pierdut două dintre ele. 

— Cum să pierzi două castele? 

— Luptând pentru Dragonul Negru, ser. 

— Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeași poveste. 

De două sute de ani, regatul fusese condus de urmașii lui 
Aegon Cuceritorul și de surorile lui, care uniseră Cele Șapte 
Regate și făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca 
blazon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roșu pe fond 
negru. Cu șaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui 
Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise 
împotriva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise și el 
dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, așa 
cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa se sfârșise pe Câmpul 
lerbii Roșii, unde Daemon și fiii săi gemeni au murit sub ploaia 
de săgeți a Corbului Sângelui. Rebelii supraviețuitori care au 
plecat genunchiul fuseseră iertaţi, dar unii pierduseră 


pământuri, alţii titluri și alţii aur. Cu toţii au dat ostatici, ca zălog 
al viitoarei lor loialităţi. 

Trei castele negre pe fond portocaliu. 

— Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut niciodată să 
vorbească despre Câmpul lerbii Roșii, însă odată, când era 
cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk 
auzea parcă și-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea răsuflarea 
cu miros de vin. Roger de Penneytree, așa-l chema, continuă el. 
Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe 
scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a știut niciodată 
numele. Sau n-a vrut să i-l știe. Lordul Peake și John Scripcarul 
nu mai erau acum decât o dâră de praf roșu în depărtare. Au 
trecut șaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit și cei care 
i-au urmat au fost exilați sau iertati. Oricum, n-am eu nici-o 
treabă cu asta. 

Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele 
tânguitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk își drese 
glasul și spuse: 

— Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui? 

— In partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost 
maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier ședea 
Regele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru 
multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe și 
galbene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-și etaleze cunoștințele 
de heraldică. 

— E prieten cu tatăl tău? 

Egg se strâmbă. 

— Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al 
doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea 
pretendentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a 
asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul 
Butterwell n-a luptat de partea nimănui. 

— Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă. 

— Tatăl meu a considerat-o o dovadă de lașitate. 

Da, fără doar și poate. Lordul Maekar era un om aspru, 
mândru și dispreţuitor. 

— Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la 
drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai 
gândul îi făcea matele să chiorăie. Poate că vreunul dintre 
nuntaşi va avea nevoie de un însoțitor ca să se întoarcă la locul 


lui. 

— Parcă ziceai că mergem spre nord. 

— Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puţin. 
Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo și ne-ar prinde 
bine niște arginţi în plus în pungă. Dunk se și vedea călare pe 
Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe 
scut. Ar fi fost plăcut. „Te-a învins scutierul bătrânului Ser 
Arian”, i-as putea spune, când ar veni să-și răscumpere armele 
și armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” 
Bătrânului i-ar plăcea asta. 

— Nu te gândești să intri în turnir, nu-i așa, ser? 

— Poate că este timpul. 

— Nu este, ser. 

— Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. N- 
ar trebui să câștig decât două runde. Dac-aș putea aduna banii 
din două răscumpărări și aş plăti doar una, am mânca regește 
timp de un an. 

— Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip. 

Statura și puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o 
înfruntare colectivă decât într-un duel. 

— Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser. 

— Dar e obiceiul să se organizeze un ospăț. Avem cale lungă 
de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, măcar o 
dată? 


Soarele cobora la apus când zăriră lacul, cu apele scânteind 
roșietice și aurii, strălucitoare ca o coală de aramă bătută. Când, 
deasupra unor sălcii, zăriră micile turnuri ale hanului, Dunk își 
îmbrăcă din nou tunica îmbibată de sudoare și se opri să-și 
stropească faţa cu puţină apă. Se spălă de praful drumului cât 
putu de bine și își trecu degetele ude prin chica deasă 
întrețesută cu șuviţe decolorate de soare. N-avea ce să facă în 
privinţa staturii sale și nici a cicatricii de pe obraz, dar nu voia 
să arate ca un sălbatic cavaler tâlhar. 

Hanul era mai mare decât se așteptase, o construcţie din 
lemn, cu turnuri, lăbărțată și cenușie, din care jumătate se 
înălța pe piloni deasupra apei. Pe ţărmul mocirlos al lacului 
fusese așternută o cărare din scânduri grosolane, până la 
debarcader, dar nici podul umblător, nici podarii nu erau de 
zărit. De-a curmezișul drumului se înălța cu grajd cu acoperișul 


de stuf. Curtea era înconjurată de un zid construit din piatră 
brută, dar poarta era deschisă. Înăuntru, găsiră o fântână și o 
adăpătoare. 

— Ocupă-te de animale, îi spuse Dunk lui Egg, dar vezi să nu 
bea prea mult. Am să întreb de niște mâncare. 

O găsi pe hangiţă măturând scările. 

— Aţi venit pentru podul umblător? îl întrebă femeia. Aţi 
întârziat. Apune soarele, și lui Ned nu-i place să traverseze 
noaptea, decât dacă e lună plină. Se întoarce dis-de-dimineaţă. 

— Ştii cumva cât cere? 

— Trei gologani pentru fiecare dintre voi. Şi zece pentru cai. 

— Avem doi cai și un catâr. 

— Tot zece e și pentru catări. 

Dunk făcu socoteala în cap și ajunse la treizeci și șase, mai 
mult decât se așteptase să cheltuiască. 

— Ultima oară când am trecut pe-aici, era câte doi gologani 
pentru oameni și șase pentru cai. 

— Discută asta cu Ned. Pe mine nu mă privește. Dacă sunteţi 
în căutarea unui pat, n-am niciunul de oferit. Lordul Shawney și 
Lordul Costayne au venit cu alaiul. Suntem plini până la refuz. 

— E și Lordul Peake aici? L-a ucis pe scutierul lui Ser Arian. 
Era cu Lordul Cockshaw și cu John Scripcarul. 

— Ned i-a trecut apa cu ultima tură. Femeia îl cercetă pe 
Dunk de sus până jos. Aţi făcut parte din grupul lor? 

— l-am întâlnit pe drum, atâta tot. Un miros plăcut venea, dus 
de vânt, dinspre ferestrele hanului, un miros de-i lăsa gura apă. 
S-ar putea să vrem și noi din ce frigi acolo, dacă nu e prea 
scump. 

— E mistreț, răspunse femeia, cu mult piper, servit cu ceapă, 
ciuperci și piure de napi. 

— Ne descurcăm și fără napi. Câteva felii de mistreț și o halbă 
din berea aia bună, brună, pe care-o aveţi. Cât ai cere pentru 
asta? Și poate că s-ar găsi un loc în grajdul tău, unde să 
înnoptăm. 

Asta fu o greșeală. 

— Grajdurile sunt pentru cai. De-aia le zicem grajduri. Ești 
mare cât un cal, ce-i drept, dar văd că n-ai decât două picioare. 
Femeia balansă mătura spre el, să-l alunge. N-am cum să 
hrănesc toate Cele Şapte Regate. Mistreţul e pentru oaspeţii 
mei. Berea la fel. N-am de gând să-i aud pe lorzi spunând că nu- 


mi ajunge mâncarea sau băutura ca să-i îndestulez. Lacul e plin 
de pești și veţi găsi și alţi vagabonzi adăpostiți pe lângă 
buturugi. Cavaleri rătăcitori, dacă stai să-i crezi. Din tonul ei se 
deslușea limpede că ea nu-i credea. Poate că au mâncare să vă 
dea. Mie nu-mi pasă. Acum pleacă, am treabă. Ușa se închise cu 
o bufnitură puternică în spatele ei, înainte ca lui Dunk să-i 
treacă măcar prin cap s-o întrebe unde erau buturugile alea. 

ÎI găsi pe Egg așezat pe marginea adăpătorii, înmuindu-și 
picioarele în apă și făcându-și vânt cu pălăria lui mare și 
pleoștită. 

— Fac friptură de porc, ser? Simt miros de carne de porc. 

— Mistreţ, răspunse Dunk pe un ton mohorât, dar cine să vrea 
mistreț, când avem bunătate de vită sărată. 

Egg se strâmbă. 

— Aș putea, rogu-te, să-mi mănânc mai bine cizmele, ser? O 
să-mi fac altă pereche din vita sărată. E mai rezistentă. 

— Nu, răspunse Dunk încercând să-și stăpânească zâmbetul. 
Nu poţi să-ţi mănânci cizmele. Dar încă o vorbă și o să-mi 
mănânci pumnul. Scoate-ţi picioarele din adăpătoarea aia. Işi 
găsi coiful mare pe catăr și i-l azvârili lui Egg. Trage niște apă din 
fântână și pune la înmuiat vita sărată. Dacă nu era înmuiată 
destul, riscai să-ţi rupi dinţii cu ea. Avea cel mai bun gust când 
era înmuiată în bere. Dar mergea și în apă. Și nu folosi 
adăpătoarea, adăugă Dunk. N-am de gând să-ţi gust picioarele. 

— Picioarele mele i-ar da mai multă savoare, ser, răspunse 
Egg, mișcându-și degetele. 

Dar făcu așa cum i se spusese. 


Cavalerii rătăcitori n-au fost greu de găsit. Egg le zări focul 
licărind în pădure, pe malul lacului și se îndreptară într-acolo, 
trăgând animalele după ei. Băiatul ducea coiful lui Dunk sub 
braţ, împroșcând noroi la fiecare pas. Soarele era de-acum o 
amintire roșie la apus. În scurt, timp, copacii se despărţiră și cei 
doi se pomeniră într-un loc care trebuie să fi fost cândva un 
crâng de copaci ai inimii. Doar un cerc de buturugi albe și o 
încrengătură de rădăcini albe ca osul se mai aflau acolo unde se 
înălţaseră copacii pe vremea când copiii pădurii domneau în 
Westeros. 

Printre buturugile de copaci ai inimii, găsiră doi bărbaţi 
ghemuiţi lângă un foc, trecându-și un burduf cu vin de la unul la 


altul. Caii celor doi pășteau dincolo de crâng, iar armurile lor 
fuseseră ordonat stivuite. Undeva la o parte, cu spatele sprijinit 
de un castan, ședea un bărbat mult mai tânăr. 

— Bine v-am găsit, cavalerilor! strigă Dunk cu glas voios. Nu 
era niciodată înţelept să iei niște oameni înarmaţi pe 
nepregătite. Mie-mi zice Ser Duncan Vlăjganul. Flăcăul ăsta este 
Egg. Putem să ne așezăm lângă focul vostru? 

Un bărbat trupeș, de vârstă mijlocie, se ridică să-i întâmpine, 
îmbrăcat în veșminte nobile, dar ponosite. Avea faţa încadrată 
de perciuni roșcaţi, extravaganțţi. 

— Mă bucur să te cunosc, Ser Duncan. Da' știu că ești mare... 
și ești bine-venit, firește, împreună cu flăcăul tău. Egg ziceai? Ce 
fel de nume e ăsta, rogu-te? 

— Unul scurt, ser. Egg era prea isteţ ca să le mărturisească 
unor necunoscuţi că Egg venea de la Aegon. 

— Chiar așa. Ce s-a întâmplat cu părul tău? 

Păduchi, gândi Dunk. Spune-i că ai avut păduchi, băiete. Era 
cea mai sigură poveste, povestea pe care o spuneau cel mai 
adesea... deși, uneori, lui Egg îi cășuna cine știe ce ghidușie 
copilărească. 

— Mi l-am ras, ser. Am de gând să rămân ras în cap până-mi 
dobândesc titlul de cavaler. 

— Un legământ nobil. Eu sunt Ser Kyle, Motanul din Mlaștina 
Ceţoasă. Sub castanul de colo stă Ser Glendon... Ball. lar acolo-l 
aveţi pe bunul Ser Maynard Plumm. 

E9g își ciuli urechile la auzul acestui nume. 

— Plumm:... ești rudă cu Lordul Viserys Plumm, ser? 

— De departe, mărturisi Ser Maynard, un bărbat înalt, subţire, 
cu umerii lăsaţi și un păr lung, drept și bălai. Deși mă îndoiesc 
că Nobilul Lord ar recunoaște-o. S-ar putea spune că eleo 
prună dulce, în timp ce eu sunt una acră. Mantia lui Plumm era 
la fel de violet ca numele cu rezonanţă de prună pe care-l purta, 
dar era zdrenţuită la margini și prost vopsită. Era prinsă pe 
umăr cu o broșă dintr-o piatră a lunii, mare cât un ou de găină. 
In rest, mai purta haine din pânză aspră, cenușie și piele maro, 
pătată. 

— Avem vită sărată, anunţă Dunk. 

— Ser Maynard are un sac cu mere, zise Kyle Motanul. lar eu 


3 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonia cuvintelor 
"plumm” și „plum”; Plum-prună, în Ilb.eng.(n. tr.) 


am ouă murate și ceapă. Păi, împreună avem toate 
ingredientele unui ospăț! la loc, ser. Avem buturugi de tot felul, 
după placul inimii. Vom fi aici până dimineaţa târziu, dacă nu 
cumva am presupus greșit. Există un singur pod plutitor și nu e 
destul de mare să ne ia pe toţi. Lorzii și suitele lor trebuie să 
traverseze primii. E 

— Ajută-mă la animale, îi spuse Dunk lui Egg. Impreună, cei 
doi au scos șaua de pe Tunet, pe Potop și Maester. 

Abia după ce animalele fură hrănite, adăpate și priponite 
pentru noapte, Dunk acceptă burduful de vin pe care i-l oferi Ser 
Maynard. 

— Până și vinul acru e mai bun decât nimic, zise Kyle Motanul. 
Vom bea vinuri vechi mai de soi la Zidurile Albe. Se zice că 
Lordul Butterwell are cele mai bune vinuri de la nord de Arbor. A 
fost cândva Mâna Regelui, ca și bunicul lui, mai înainte. Pe lângă 
asta, se spune că e un om evlavios și foarte bogat. 

— Toată bogăţia îi vine de la vite, interveni Maynard Plumm. 
Ar trebui să-și ia un uger umflat drept blazon. Celor din Casa 
Butterwell le curge lapte prin vene, iar Frey nu sunt nici ei mai 
buni. Va fi o căsătorie între hoţi de vite și strângători de biruri, o 
clică de zornăitori de bani unindu-se cu alta. Când s-a ridicat 
Dragonul Negru, acest lord al vitelor și-a trimis un fiu la Daemon 
și altul la Daeron, ca să se asigure că are un Butterwell de 
partea învingătoare. Amândoi au pierit pe Câmpul lerbii Roșii, 
iar mezinul a murit în timpul primăverii. De aceea încheie 
această nouă căsătorie. Dacă noua lui soție nu-i dăruiește un 
fiu, numele Butterwell va pieri odată cu el. 

— Așa cum ar trebui. Ser Glendon Ball trecu încă o dată piatra 
de șlefuit peste lama sabiei. Lașii sunt urâţi de Războinic. 

Dispreţul din glasul tânărului îl făcu pe Dunk să-l cerceteze 
mai atent. Hainele lui Ser Glendon erau din țesătură bună, dar 
foarte uzate și desperecheate, de parcă ar fi fost de căpătat. De 
sub coifu-i de fier ieșeau smocuri de păr castaniu. Flăcăul era 
scund și îndesat, cu ochi mici și apropiaţi, umeri vânjoși și braţe 
musculoase. Avea sprâncenele zburlite, ca două omizi după o 
primăvară umedă, nasul mare, bărbia agresivă. Și era tânăr. 
Saisprezece ani, poate. Nu mai mult de optsprezece. Dunk l-ar fi 
putut lua drept un scutier, dacă Ser Kyle nu l-ar fi numit ser. 
Flăcăul avea coșuri pe obraji în loc de barbă. 

— De când ești cavaler? îl întrebă Dunk. 


— De destulă vreme. Jumătate de an, luna viitoare. M-a făcut 
cavaler Ser Morgan Dunstable de la Cascada Saltimbancului, 
sub privirile a două duzini de oameni, dar mă pregătesc pentru 
asta de când m-am născut. Am mers în șa înainte să știu să 
umblu și i-am smuls dintele din gură unui bărbat în toată firea, 
înainte să-mi cadă mie vreunul. Am de gând să-mi câștig 
renumele la Zidurile Albe și să revendic oul de dragon. 

— Oul de dragon? Asta e recompensa campionului? Zău? 
Ultimul dragon pierise acum o jumătate de secol, o femelă. Dar 
Ser Arian văzuse câteva ouă de-ale ei. Erau tari ca piatra, zicea, 
dar frumoase la vedere, îi spusese lui Dunk bătrânul. Cum de-a 
pus mâna Lordul Butterwell pe un ou de dragon? întrebă Dunk. 

— Regele Aegon i l-a dăruit bunicului său, după ce acesta l-a 
găzduit o noapte în vechiul castel, zise Ser Maynard Plumm. 

— A fost o recompensă pentru vreo faptă de vitejie? întrebă 
Dunk. 

Ser Kyle chicoti. 

— Așa ar putea zice unii. Se spune că bătrânul Lord Butterwell 
avea trei tinere fiice fecioare când înălțimea Sa a trecut pe- 
acolo. Dimineaţa, toate trei aveau bastarzi regali în micile lor 
pântece. O noapte fierbinte, asta a fost. 

Dunk mai auzise asemenea povești. Aegon cel Netrebnic se 
culcase cu jumătate din fecioarele regatului și zămislise bastarzi 
cu multe dintre ele, după cum se vorbea. Mai rău, bătrânul rege 
i-a recunoscut pe toţi pe patul de moarte, bastarzii de obârșie 
joasă, născuţi din fetișcane de tavernă, târfe ori păstoriţe, și 
Marii Bastarzi ale căror mame fuseseră de obârșie nobilă. 

— Am fi cu toţii fiii bastarzi ai bătrânului Rege Aegon, dacă 
jumătate din poveștile astea ar fi adevărate. 

— Şi cine poate spune că nu suntem? întrebă sarcastic Ser 
Maynard. 

— Ar trebui să vii cu noi la Zidurile Albe, Ser Duncan, îl 
îndemnă Ser Kyle. Statura ta va atrage negreșit atenţia vreunui 
lord. Ţi-ai putea găsi o slujbă bună. Eu, unul, știu că-mi voi găsi. 
Va fi și Joffrey Caswell la nunta asta, Lordul de la Podul Amar. Pe 
când avea trei ani, i-am făcut prima sabie. l-am cioplit-o din 
lemn de pin, pe potriva mâinii sale. In tinereţe, mi-am pus sabia 
în slujba tatălui său. 

— Tot cioplită din pin era și sabia aceea? întrebă Ser Maynard. 

Kyle Motanul avu gentileţea să râdă. 


— Sabia aceea era din oţel bun, te asigur. Aș mânuli-o iarăși 
bucuros în slujba centaurului. Ser Duncan, chiar dacă nu 
hotărăști să participi la turnir, vino cu noi la ospăţul de nuntă. 
Vor fi cântăreţi și muzicanți, jongleri și saltimbanci și o trupă de 
pitici comici. 

Dunk se încruntă. 

— Egg și cu mine aveam în faţă o călătorie lungă. Mergem 
spre nord, la Winterfell. Lordul Beron Stark adună săbii ca să 
alunge krakenii pe vecie de pe țărmurile lui. 

— E prea frig acolo pentru mine, zise Ser Maynard. Dacă vreţi 
să ucideţi krakeni, mergeţi în vest. Lannisterii construiesc 
corăbii să-i atace din nou pe oamenii de fier, în insulele lor de 
baștină. Așa-i poţi veni de hac lui Dagon Greyjoy. Să-l înfrunţi pe 
uscat e zadarnic, nu face decât să se strecoare înapoi pe mare. 
Trebuie să-l înfrângi pe mare. 

Părea verosimil, dar perspectiva de a se lupta cu oamenii de 
fier pe mare nu era pe placul lui Dunk. Trăise experienţa asta pe 
Doamna Albă, călătorind din Dorne spre Orașul Vechi, când își 
îmbrăcase armura ca să ajute echipajul să respingă niște 
atacatori. Fusese o bătălie disperată și sângeroasă și, la un 
moment dat, fusese cât pe ce să cadă în apă. Asta i-ar fi adus 
sfârșitul. 

— Tronul ar trebui să înveţe de la Casele Stark și Lannister, 
afirmă Ser Kyle Motanul. Ei luptă, cel puţin. Targaryenii ce fac? 
Regele Aerys se ascunde printre cărţile lui. Prinţul Rhaegel 
țopăie despuiat prin sălile Fortăreţei Roșii, iar Prinţul Maekar 
clocește în Castelul Verii. 

Egg aţțâţa focul cu un băț, stârnind scântei care pluteau sus, 
pe cerul nopţii. Dunk fu mulţumit să-l vadă ignorând felul în care 
fusese pomenit numele tatălui său. Poate că a învățat, în sfârșit, 
să-și țină gura aia. 

— Eu, unul, îl consider vinovat pe Corbul Sângelui, continuă 
Ser Kyle. E Mâna Regelui, dar nu face nimic, în timp ce krakenii 
răspândesc foc și teroare de-a lungul și de-a latul Mării Apusului. 

Ser Maynard ridică din umeri. 

— Are ochiul îndreptat spre Tyrosh, unde Oţelul înverșunat 
stă în exil, uneltind cu fiii lui Daemon Blackfyre. Așa că ţine 
corăbiile regelui aproape, ca să-i împiedice dacă încearcă să 
treacă. 

— Da, s-ar putea, zise Ser Kyle, dar mulţi ar primi bucuroși 


întoarcerea Oţelului înverșunat. Corbul Sângelui este rădăcina 
tuturor nenorocirilor noastre, viermele alb care roade inima 
regatului. 

Dunk se încruntă, amintindu-și de septonul cocoșat de la 
Septul de Piatră. 

— Poţi să plătești cu capul pentru asemenea cuvinte. Unii ar 
putea spune că vorbele tale sunt trădare. 

— Cum poate fi adevărul trădare? întrebă Kyle Motanul. Pe 
vremea Regelui Daeron, nu trebuia nimeni să se teamă când 
spunea ce gândește, însă acum? pufni cu dispreţ. Corbul 
Sângelui l-a așezat pe Regele Aerys pe Tronul de Fier, dar 
pentru câtă vreme? Aerys e neputincios, iar când va muri, va 
veni un război sângeros pentru coroană între Lordul Rivers și 
Prinţul Maekar, Mâna împotriva moștenitorului. 

— L-ai uitat pe Prinţul Rhaegel, amice, obiectă Ser Maynard, 
pe un ton blajin. El e urmașul lui Aerys, nu Maekar, și apoi copiii 
lui. 

— Rhaegel e slab la minte. Ei, bine, nu-i vreau răul, dar omul 
e ca și mort, la fel și gemenii lui, deși nu se știe dacă vor muri 
de buzduganul lui Maekar sau de vrăjile Corbului Sângelui... 

Păzească-ne Cei Sapte, gândi Dunk, când Egg interveni, cu 
glas piţigăiat și sonor: 

— Prinţul Maekar este fratele Prințului Rhaegel. Ţine la el. Nu 
i-ar face rău niciodată, nici alor lui. 

— Taci din gură, băiete, mârâi Dunk. Acești cavaleri nu vor să- 
ţi audă părerile. 

— Pot să vorbesc, dacă vreau. 

— Ba nu, i-o reteză Dunk. Nu poţi. Gura aia a ta o să te bage- 
n mormânt într-o bună zi. Și pe mine la fel, foarte probabil. Cred 
că vita sărată s-a înmuiat destul. Câte o bucăţică pentru 
prietenii noștri. Hai, grăbește-te! 

Egg se îmbujoră și, preţ de o fracțiune de secundă, Dunk se 
temu că băiatul avea să-i întoarcă vorba. Dar puştiul îi aruncă o 
privire ursuză, clocotind de mânie, așa cum numai un băiat de 
unsprezece ani putea să clocotească. 

— Da, domnule, spuse el, pescuind pe fundul coifului lui Dunk. 

Teasta rasă îi lucea roșiatică în lumina focului, când le întinse 
carnea de vită sărată. 

Dunk își luă bucata și începu să se lupte cu ea. Pusă la 
înmuiat, carnea se transformase din lemn în piele, nimic 


altceva. Molfăi un colț, simțind gustul sării și încercând să nu se 
gândească la friptura de mistreţ de la han, sfârâind pe frigare și 
picurând grăsime. 

Pe măsură ce se lăsa înserarea, dinspre lac începură să 
mișune muște și musculiţe care înţepau. Muștele preferau să le 
sâcâie caii, dar musculiţele erau atrase de carnea de om. 
Singurul mod prin care se puteau feri de mușcătura lor era să 
stea aproape de foc, inhalând fum. Te prăjești sau ești devorat, 
gândi mohorât Dunk. A; ce alege. și scărpină brațul și se trase 
mai aproape de foc. 

Curând, burduful ajunse din nou la el. Vinul era acru și tare. 
Dunk bău cu nesaţ și dădu burduful mai departe, în timp ce 
Motanul din Mlaștina Ceţoasă începu să spună cum îi salvase 
viața Corbului Sângelui în timpul Rebeliunii Blackfyre. 

— Când stegarul Lordului Armond a căzut, am sărit de pe cal. 
Eram înconjurați de trădători... 

— Ser, întrebă Glandon Ball, cine erau acești trădători? 
Lumina focului scânteie pe sabia din mâna lui Ser Glendon. 
Urmele de coșuri de pe faţă i se înroșiră ca niște răni deschise și 
fiecare mușchi îi era încordat ca un arc. Tatăl meu a luptat 
pentru Cavalerul Dragon. 

Aceeași poveste. Dunk pufni. Roșu sau Negru? Asta nu era o 
întrebare pe care puteai s-o adresezi cuiva. Aducea necazuri 
întotdeauna. 

— Sunt sigur că Ser Kyle n-a vrut să-ţi insulte tatăl. 

— Nicidecum, întări Ser Kyle. E o poveste veche, Dragonul 
Roșu și Dragonul Negru. N-are rost, flăcăule, să ne certăm 
pentru asta acum. Aici suntem cu toții fraţi ai codrului. 

Ser Glendon păru să cântărească vorbele Motanului, ca să 
vadă dacă era luat în batjocură. 

— Daemon Blackfyre n-a fost un trădător. Bătrânul rege /ui i-a 
dat sabia. A văzut în Daemon un om vrednic, deși era născut 
bastard. De ce altceva să fi pus sabia Blackfyre în mâna lui, și 
nu în a lui Daeron? Lui a vrut să-i lase și regatul. Daemon a fost 
mai bun. 

Se așternu tăcerea. Dunk auzea cum focul trosnește domol. 
Simţea musculițele mișunându-i pe ceafă. Le plesni, cu ochii la 
Egg, dorindu-și ca băiatul să tacă mâlc. 

— Eram doar un copil când s-au luptat pe Câmpul lerbii Roșii, 
spuse el, când nimeni altcineva nu părea că are de gând să rupă 


tăcerea. Dar am fost scutierul unui cavaler care a luptat alături 
de Dragonul Roșu, iar mai târziu am slujit un altul care a luptat 
de partea Dragonului Negru. Au existat bărbaţi viteji de ambele 
părți. 

— Bărbaţi viteji, îl îngână Kyle Motanul, cu jumătate de gură. 

— Eroi. Glendon Ball își întoarse scutul, ca toţi să poată vedea 
blazonul pictat acolo, o sferă de foc ce arunca sclipiri roșii și 
galbene pe un fond negru ca noaptea. Îmi curge prin vene 
sânge de erou. 

— Eşti fiul Globului de Foc, spuse Egg. 

Atunci îl văzură pentru prima oară pe Ser Glendon zâmbind. 

Ser Kyle Motanul îl cercetă atent pe băiat. 

— Cum e cu putință? câţi ani ai? Queynton Ball a murit... 

— „înainte să mă nasc eu, îl completă Ser Glendon, dar în 
mine trăiește din nou. Işi vâri sabia înapoi în teacă. O să vă 
demonstrez tuturor la Zidurile Albe, când o să-mi revendic oul 
de dragon. 


În ziua următoare, profeția lui Ser Kyle se adeveri. Podul 
plutitor al lui Ned nu era nici pe departe suficient de mare ca să- 
i transporte pe toţi cei doritori să traverseze lacul. Lorzii 
Costayne și Shawney aveau prioritate, cu suitele lor. Pentru asta 
era nevoie de mai multe drumuri, și fiecare dura mai mult de un 
ceas. Aveau de luptat cu zonele mlăștinoase de la țărm, de 
coborât căruțele și caii, de încărcat și de descărcat pe celălalt 
mal al lacului. Cei doi lorzi împotmoliră lucrurile și mai mult 
când se luară la harţă pentru întâietate. Shawney era cel mai 
vârstnic, dar Costayne se considera de obârșie mai nobilă. 

Dunk n-avea ce face, decât să aștepte și să asude. 

— Am putea trece primii dacă m-ai lăsa să-mi folosesc cizma, 
sugeră Egg. 

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Lordul 
Costayne și Lordul Shawney au fost aici înaintea noastră. Pe 
lângă asta, sunt lorzi. 

Egg se strâmbă. 

— Lorzi rebeli. 

Dunk cobori spre băiat o privire încruntată: 

— Ce vrei să spui? 

— Au fost de partea Dragonului Negru. Ei, bine, Lordul 
Shawney a fost, la fel și tatăl Lordului Costayne. Aemon și cu 


mine obișnuiam să simulăm bătălia pe masa verde a lui Maester 
Melaquin, cu soldaţi pictaţi și flamuri în miniatură. Blazonul lui 
Costayne e împărţit în patru, cu un potir de argint pe fond negru 
și cu un trandafir negru pe fond auriu. Stindardul acela era la 
stânga oștirii lui Daemon. Shawney a fost cu Oţelul înverșunat, 
la dreapta, și era cât pe ce să moară din pricina rănilor. 

— O poveste veche și îngropată. Acum sunt aici, nu-i așa? 
Așadar, au plecat genunchiul și Regele Daeron le-a acordat 
iertarea. 

— Da, dar... 

Dunk strânse buzele băiatului între degete. 

— Taci din gură. 

Egg tăcu. 

Nici nu se îndepărtă bine de țărm ultimul grup de oameni ai 
lui Shawney, că Lordul și Lady Smaliwood se iviră la debarcader, 
cu suita lor, astfel că Dunk și Egg se văzură iarăși nevoiţi să 
aștepte. 

Frăția codrului nu supravieţuise peste noapte, se vedea cu 
ochiul liber. Ser Glendon stătea de unul singur, țâfnos și ursuz. 
Kyle Motanul socotea că se va face amiază până când aveau să 
fie lăsaţi să urce pe podul plutitor, așa că se desprinse din grup, 
încercând să se insinueze pe lângă Lordul Smaliwood, pe care îl 
cunoștea vag. Ser Maynard își petrecea timpul flecărind cu 
hangița. 

— 'Ţine-te departe de omul ăla, îl preveni Dunk pe Egg. Ceva îl 
neliniștea la Plumm. Se prea poate să fie un cavaler tâlhar. 

Avertismentul nu făcu decât să stârnească și mai mult 
interesul lui Egg faţă de Ser Maynard. 

— N-am mai întâlnit un cavaler tâlhar. Crezi că are de gând să 
fure oul de dragon? 

— Lordul Butterwell va avea grijă ca oul să fie bine păzit, sunt 
sigur de asta. Dunk se scărpină la mușcăturile de musculiţe de 
pe gât. Crezi că s-ar putea să-l expună la ospăț? Mi-ar plăcea să 
arunc o privire. 

— ŢI l-aș arăta pe-al meu, ser, dar e la Castelul Verii. 

— Al tău? Oul tău de dragon? Dunk îl privi încruntat pe băiat, 
întrebându-se dacă glumește. De unde a apărut? 

— De la un dragon, ser. Mi l-au pus în leagăn. 

— Vrei o scatoalcă peste ureche? Nu există dragoni. 

— Nu, dar există ouă. Ultimul dragon a lăsat cinci, iar la Piatra 


Dragonului există mai multe, vechi, dinaintea Dansului. Fraţii 
mei au și ei câte unul. Al lui Aerion parcă e făcut din aur și 
argint, străbătut de vinișoare de foc. Al meu e alb cu verde, 
numai vârtejuri. 

— Oul tău de dragon? M; l-au pus în leagăn. Dunk era atât de 
obișnuit cu Egg, încât uneori uita că Aegon era prinţ. Firește că 
i-au pus un ou de dragon în leagăn. Ei, bine, vezi să nu te-apuci 
să pomenești de ou când s-ar putea să te audă cineva. 

— Nu-s prost, ser. Egg cobori glasul: într-o bună zi, dragonii se 
vor întoarce. Fratele meu, Daeron, a visat asta, iar Regele Aerys 
a citit-o într-o profeție. Poate că tocmai din oul meu va ieși un 
dragon. Ar fi minunat. 

— Zici tu? 

Dunk avea îndoielile sale. Nu și Egg. 

— Aemon și cu mine ne imaginam că ouăle noastre vor scoate 
primele dragoni. Dacă s-ar întâmpla așa, am putea zbura în 
văzduh, pe spatele dragonilor, ca primul Aegon și surorile sale. 

— Da, și dacă toţi ceilalţi cavaleri din regat ar muri, eu aș fi 
Lordul Comandant al Gărzii Regelui. Dacă ouăle alea afurisite 
sunt atât de preţioase, cum de Lordul Butterwell renunţă la al 
lui? 

— Ca să arate lumii cât e de bogat. 

— Așa o fi. Dunk își scărpină din nou gâtul și aruncă o privire 
spre Ser Glendon Ball, care strângea chingile de șa, în 
așteptarea podului plutitor. Calul la nu-i va fi de folos. Calul lui 
Ser Glendon era deșelat, pipernicit și bătrân. Ce știi despre tatăl 
lui? îl întrebă el pe Egg. De ce i s-a spus Globul de Foc? 

— Fiindcă avea capul înfierbântat și părul roșu. Ser Quentyn 
Ball a fost maestrul de arme al Fortăreţei Roșii. El i-a învăţat pe 
tatăl și pe unchii mei să lupte. Și pe Marii Bastarzi. Aegon i-a 
promis că-l primește în Garda Regelui, așa că Globul de Foc și-a 
obligat soţia să între în rândul surorilor tăcute, numai că, atunci 
când s-a eliberat un loc, Regele Aegon era deja mort și Regele 
Daeron i l-a oferit lui Ser Willam Wylde, nu lui. Tatăl meu zice că 
Globul de Foc, la fel ca și Oţelul înverșunat, l-a convins pe 
Daemon Blackfyre să revendice coroana și l-a salvat atunci când 
Daeron a trimis Garda Regelui să-l aresteze. Mai târziu, Globul 
de Foc l-a ucis pe Lordul Lefford, la porţile Lannisportului și l-a 
trimis pe Leul Cenușiu să se ascundă, cu coada între picioare, la 
Casterly Rock. La traversarea râului Mander, i-a ucis pe fiii 


Doamnei Penrose, unul după altul. Se spune că l-a cruțat pe cel 
mai mic, într-un gest de bunăvoință faţă de mama sa. 

— A fost un gest cavaleresc, se simţi Dunk nevoit să 
recunoască. Ser Quentyn a murit pe Câmpul lerbii Roșii? 

— Inainte de asta, ser, răspunse Egg. Un arcaș i-a vârât o 
săgeată în gâtlej în timp ce descăleca lângă un pârâu, să bea 
apă. Un om oarecare, nimeni nu știe cine. 

— Acești oameni oarecare pot fi periculoși când le cășună să 
se apuce de ucis lorzi și eroi. Dunk zări podul plutitor alunecând 
agale pe lac. lată-l că vine. 

— Înaintează încet. Ne ducem la Zidurile Albe, ser? 

— De ce nu? Vreau să văd oul de dragon. Dunk zâmbi. Dacă o 
să câștig turnirul, vom avea amândoi câte un ou de dragon. Egg 
îi aruncă o privire neîncrezătoare. Ce-i? De ce te uiţi așa la 
mine? 

— Ţi-aș putea spune, ser, răspunse băiatul solemn, dar 
trebuie să învăţ să-mi ţin gura. 


Cavalerii rătăcitori au fost așezați la masa de jos, mai aproape 
de uși decât de dais. 

Zidurile Albe erau o construcţie aproape nouă pentru un 
castel, înălţată cu doar patruzeci de ani în urmă, de bunicul 
actualului lord. Oamenii din popor de prin partea locului numeau 
castelul Casa de Lapte, căci avea zidurile, donjoanele și turnurile 
zidite din piatră albă, șlefuită cu măiestrie, scoasă din carierele 
din Vale și adusă peste munţi, cu mare cheltuială. In interior, 
podelele și coloanele erau din marmură albă ca laptele, cu 
nervuri aurii, iar grinzile tavanelor erau sculptate din trunchiuri 
de copaci ai inimii, albe ca osul. Dunk nici nu-și putea imagina 
cât costaseră toate astea. 

Sala principală nu era, însă, atât de mare precum altele pe 
care le văzuse. Măcar am fost primiţi sub acoperiș, gândi Dunk, 
ocupându-și locul pe bancă, între Ser Maynard Plumm și Kyle 
Motanul. Deși neinvitaţi, cei trei fuseseră acceptaţi la ospăț 
destul de ușor: refuzul de a-i oferi unui cavaler ospitalitate, în 
ziua nunţii, aducea ghinion. 

Tânărul Ser Glendon, însă, avusese ceva de furcă. 

— Globul de Foc n-a avut niciun fiu, l-a auzit Dunk spunându-i 
tânărului, în gura mare, pe maestrul de ceremonii al Lordului 
Butterwell. Flăcăul i-a răspuns aprins și numele lui Ser Morgan 


Duskendale a fost pomenit de mai multe ori, dar maestrul de 
ceremonii rămăsese de neclintit. Când Ser Glendon și-a atins 
mânerul sabiei, o duzină de oșteni și-au făcut apariţia, cu sulițe 
în mâini și, preţ de o clipă, părea că totul avea să se lase cu 
vărsare de sânge. Doar intervenţia unui cavaler vânjos și bălai 
pe nume Kirby Pimm a salvat situaţia. Dunk era prea departe ca 
să audă, dar l-a văzut pe Pimm luându-l pe maestrul de 
ceremonii pe după umeri și șoptindu-i ceva la ureche, râzând. 
Maestrul de ceremonii s-a încruntat și i-a spus lui Ser Glendon 
ceva care l-a făcut să se îmbujoreze ca racul. Arată de parcă ar 
sta să izbucnească în plâns, a gândit Dunk, privindu-l. Sau să 
omoare pe cineva. După toate astea, tânărul cavaler a fost, în 
cele din urmă, primit în sala castelului. 

Bietul Egg nu a fost la fel de norocos. 

— Sala mare e pentru lorzi și cavaleri, i-a informat ţanţoș un 
supraveghetor, când Dunk a încercat să-l aducă pe băiat 
înăuntru. Am așezat mese în curtea interioară pentru scutieri, 
grăjdari și oșteni. 

Dacă ai avea cea mai vagă idee cine e, l-ai putea așeza direct 
pe dais, pe un tron moale. Lui Dunk nu-i prea plăcuse cum 
arătau ceilalți scutieri. Câţiva flăcăi aveau vârsta lui Egg, dar 
majoritatea erau mai mari, luptători căliţi, care, cu multă vreme 
în urmă, aleseseră să slujească un cavaler în loc să devină ei 
înșiși cavaleri. Sau, oare, au avut de ales? Ca să devii cavaler, 
nu era de-ajuns să fii viteaz și priceput la mânuitul armelor. 
Aveai nevoie de un cal, de-o sabie și de-o armură și toate astea 
erau scumpe. 

— Vezi ce vorbești, îi spuse Dunk lui Egg, înainte să-l lase în 
tovărășia lor. Ăştia sunt oameni maturi, care n-o să fie încântați 
de insolenţa ta. Şezi, mănâncă și ascultă, poate înveţi câte 
ceva. 

În ceea ce-l privea, Dunk se bucura să fie la adăpost de 
soarele fierbinte, cu o cupă de vin în faţă și șansa de a-și umple 
burta. Chiar și un cavaler rătăcitor obosește să mestece fiecare 
îmbucătură câte o jumătate de oră. Acolo, la masa de jos, 
mâncarea avea să fie mai degrabă simplă decât sofisticată, dar 
avea să fie din belșug. Pentru Dunk, la masa de jos era destul 
de bine. 

Dar, vorba bătrânului Ser Arian: mândria ţăranului e rușinea 
nobilului mărunt. 


— Acesta nu poate fi locul care mi se cuvine, îi spuse Ser 
Glendon Ball supraveghetorului. Îmbrăcase o haină curată 
pentru ospăț, o tunică veche și frumoasă, cu dantelă aurie la 
manșete și la guler și cu blazonul Casei Ball cusut pe piept, cele 
trei discuri albe deasupra unui „v” roșu. Ştii cine a fost tatăl 
meu? 

— Un nobil cavaler și un lord puternic, nu mă îndoiesc, 
răspunse supraveghetorul, dar același lucru e valabil și pentru 
mulţi alții de aici. Rogu-te, ia loc sau ia-ţi rămas-bun, ser. Mie 
mi-e totuna. 

În cele din urmă, băiatul se așeză îmbufnat la masa de jos, 
alături de ceilalţi. Sala lungă și albă se umplea, pe măsură ce 
alţi și alţi cavaleri se înghesuiau pe bănci. Erau mai mulţi decât 
anticipase Dunk și, după toate aparențele, unii dintre oaspeţi 
bătuseră cale lungă. El și Egg nu mai fuseseră în preajma atâtor 
lorzi și cavaleri de la Pajiștea Ashford și n-avea cum să 
ghicească cine și-ar mai putea face apariţia. Ar fi trebuit să 
rămânem în codru, să dormim sub un copac. Dacă sunt 
recunoscut... 

Când un servitor așeză câte o bucată de pâine neagră pe faţa 
de masă, înaintea fiecăruia dintre ei, Dunk primi cu recunoștință 
acest prilej de a-și muta gândul. Tăie bucata de-a lungul, scobi 
jumătatea de jos, făcându-și din ea o strachină și mâncă partea 
de deasupra. Era veche, dar, în comparaţie cu carnea de vită 
sărată, părea pufoasă ca o budincă. Cel puţin nu trebuia 
înmuiată în bere, lapte sau în apă ca să poată fi mestecată. 

— Ser Duncan, se pare că atragi privirile, remarcă Ser 
Maynard Plumm, în timp ce Lordul Vyrwel și grupul lui defilau pe 
lângă ei, spre a-și ocupa locurile de onoare din cel mai înalt 
punct al sălii. Fetele de pe dais nu-și pot dezlipi ochii de la tine. 
Pun rămășag că n-au mai văzut în viaţa lor un bărbat atât de 
impunător. Chiar și așezat, ești cu o jumătate de cap mai înalt 
decât toţi cei prezenţi. 

Dunk își aplecă umerii. Era obișnuit ca lumea să se holbeze la 
el, dar asta nu însemna că-i plăcea. 

— N-au decât să se uite. 

— Ala de colo, de lângă dais, e Bătrânul Taur, zise Ser 
Maynard. Se spune că-i un bărbat uriaș, dar mi se pare că la el 
burta e cea mai mare. Tu ești un gigant pe lângă el. 

— Într-adevăr, ser, interveni unul dintre tovarășii lor de pe 


bancă, un bărbat palid și posomorât, îmbrăcat în gri și verde. 
Avea ochii mici și vicleni, apropiaţi sub sprâncenele subţiri și 
arcuite. O barbă neagră și îngrijită îi încadra gura, ca să 
compenseze părul împuţinat. Intr-o competiţie ca asta, doar 
statura ar fi de-ajuns ca să devii unul dintre cei mai formidabili 
concurenți. 

— Auzisem că s-ar putea să vină Bruta din Bracken, zise un 
altul, așezat ceva mai departe pe bancă. 

— Nu cred să vină, spuse omul în verde și gri. E un turnir mic, 
în cinstea nunţii Nobilului Lord. O trântă în curte, care să 
marcheze trânta din așternuturi. Nu merită osteneala, pentru 
unul ca Otho Bracken. 

Ser Kyle Motanul luă o gură de vin. 

— Aș pune prinsoare că Lordul Butterwell nu intră nici el în 
arenă. Işi va susține campionul din nobila sa lojă așezată la 
umbră. 

— Atunci o să-și vadă campionul căzând, se făli Ser Garlan 
Ball și, în cele din urmă, o să-mi înmâneze mie oul. 

— Ser Garlan e fiul Globului de Foc, îi explică Ser Kyle 
necunoscutului. Putem avea onoarea să-ţi aflăm numele, ser? 

— Ser Uthor Underleaf. Fiul unui om oarecare. Hainele lui 
Underleaf erau din postav bun, curate și îngrijite, dar aveau o 
croială simplă. Mantia îi era prinsă cu o broșă de argint, în formă 
de melc. Dacă lancea ţi-e pe măsura limbii, Ser Glendon, s-ar 
putea să-i dai de furcă până și voinicului de-aici. 

Ser Garlan îi aruncă lui Dunk o privire, în timp ce se turna 
vinul. 

— Dacă ne întâlnim în luptă, o să cadă. Nu-mi pasă cât e de 
mare. 

Dunk urmări un servitor umplându-i cupa cu vin. 

— Sunt mai priceput cu sabia decât cu lancea, recunoscu el, 
și încă și mai priceput cu securea de război. Va fi organizată și o 
bătălie cavalerească? Statura și puterea erau un avantaj pentru 
Dunk într-o bătălie, și știa că ar putea să dea tot ce avea mai 
bun. Duelul era altă socoteală. 

— O bătălie cavalerească? La o căsătorie? Ser Kyle părea 
șocat. Nu s-ar cuveni. 

Ser Maynard chicoti. 

— Mă tem că e doar duelul, dar, pe lângă oul de dragon, 
Lordul Butterwell a promis treizeci de dragoni de aur pentru cel 


care pierde ultima rundă și zece pentru fiecare dintre cavalerii 
înfrânți în penultima. 

Zece dragoni. Nu-i chiar așa de rău. Cu zece dragoni ar putea 
cumpăra un buiestraș, astfel că Dunk n-ar mai trebui să 
călărească Tunetul decât în luptă. Cu zece dragoni ar putea 
cumpăra o armură pentru Egg și un pavilion demn de un 
adevărat cavaler, cusut cu însemnele lui Dunk, copacul și 
steaua căzătoare. Zece dragoni ar însemna gâscă friptă și 
jambon, plus plăcintă de porumbel. 

— Se oferă și recompense pentru cei care-și câștigă rundele, 
zise Ser Uthor, în timp ce-și scobea strachina, și am auzit 
zvonindu-se că unii pun rămășaguri. În ceea ce-l privește, 
Lordului Butterwell nu-i place să-și asume riscuri, dar printre 
oaspeţii săi sunt unii care pariază din greu. 

Nici nu isprăvi de vorbit, că Ambrose Butterwell își făcu 
intrarea, în sunet de trompete dinspre galeria menestrelilor. 
Dunk se ridică în picioare, alături de ceilalţi, în timp ce 
Butterwell își conduse noua mireasă, braţ la braţ, spre dais, de-a 
lungul unui covor myrishez cu modele. Fata avea cincisprezece 
ani, proaspăt îmbobocită, iar nobilul ei soţ avea cincizeci, 
proaspăt văduv. Ea era rozalie, el cenușiu. Mantia de mireasă 
mătura podeaua în urma ei, în valuri de verde, alb și galben. 
Arăta atât de călduroasă și de greoaie, încât Dunk se întrebă 
cum de putea s-o poarte. Lordul Butterwell părea și el 
înfierbântat și greoi, cu gușa-i pronunţată și părul rar și cânepiu. 

Tatăl miresei venea aproape, în urma ei, ţinându-și de mână 
fiul cel mic. Lordul Frey de Crossing era un bărbat uscăţiv, în 
veșminte elegante, albastre și gri, iar moștenitorul său, un băiat 
mucos, de patru ani, cu bărbia teșită. Le urmau lorzii Costayne 
și Risley, cu nobilele lor soţii, fiice ale Lordului Butterwell, cu 
prima soţie. După ei, veneau fiicele Lordului Frey, cu soţii lor. 
Apoi lorzii Gormon Peake, Smaliwood și Shawney, alţi lorzi mai 
mărunți și cavaleri înstăriți. Printre ei, Dunk îi zări pe John 
Scripcarul și pe Alyn Cockshaw. Lordul Alyn părea ameţit de 
băutură, deși ospățul nici nu începuse bine. 

Când terminară de defilat cu toţii înspre dais, masa de onoare 
era la fel de înţesată ca și băncile. Lordul Butterwell și mireasa 
lui se așezară pe perne moi și pufoase, pe un tron dublu din 
stejar poleit cu aur. Ceilalţi se instalară în jilţuri cu braţe migălos 
sculptate. Pe peretele din spatele lor atârnau de grinzi două 


flamuri imense: turnurile gemene ale Casei Frey, albastre pe 
fond negru, și valurile verzi, albe și galbene ale Casei Butterwell. 

Lordului Frey îi reveni misiunea de a ţine primul toast. 

— În cinstea Regelui! începu el simplu. 

Ser Glendon înălţă cupa deasupra castronului cu apă. Dunk 
ciocni cu el, cu Ser Uthor și cu ceilalţi. Băură. 

— În cinstea Lordului Butterwell amabila noastră gazdă! vesti 
apoi Frey. Fie ca Tatăl să-i dăruiască viaţă lungă și mulţi fii. 

Băură din nou. 

— Pentru Lady Butterwell, mireasa fecioară, scumpa mea 
fiică. Fie ca Mama să-i dea fertilitate. Frey îi zâmbi fetei. Vreau 
un nepot înainte să se sfârșească anul. Gemeni ar fi încă și mai 
bine, așa că bate bine untul la noapte, draga mea. 

Râsetele răsunară lovindu-se de grinzi și oaspeţii băură încă o 
dată. Vinul era greu, roșu și dulce. 

Apoi, Lordul Frey spuse: 

— Să bem în sănătatea Mâinii Regelui, Brynden Rivers. Fie ca 
felinarul Babei să-i lumineze calea înţelepciunii. Ridică sus cupa 
și bău, împreună cu Lordul Butterwell, cu mireasa și ceilalţi de 
pe dais. La masa de jos, Ser Glendon își răsturnă cupa, vărsând 
vinul pe podea. 

— Păcat de băutura bună irosită, zise Maynard Plumm. 

— Nu beau în cinstea ucigașilor, zise Ser Glendon. Corbul 
Sângelui e un vrăjitor și un bastard. 

— Născut bastard, fu de acord Ser Uthor, cu glas blajin, dar 
tatăl său, regele, l-a recunoscut pe patul de moarte ca fiu 
legitim. Bău cu nesaţ, la fel cu Ser Maynard și mulţi alţii din 
sală. Aproape la fel de mulţi își coborâră cupele sau le vărsară, 
întocmai cum făcuse Ball. Pocalul atârna greu în mâna lui Dunk. 
Câţi ochi are Corbul Sângelui? zicea, ghicitoarea. O mie și unul. 
Urmară toast după toast, unele propuse de Lordul Frey, unele 
propuse de alţi meseni. Băură în sănătatea Lordului Tully, 
vasalul Lordului Butterwell, despre care se zvonea că e bolnav. 
Băură în memoria vitejilor morţi. Da, gândi Dunk, amintindu-și. 
Beau bucuros pentru ei. 

Ser John Scripcarul propuse ultimul toast: 

— În cinstea bravilor mei fraţi! Ştiu că în seara asta zâmbesc. 
Dunk nu intenţionase să bea atât de mult, având în vedere 
turnirul de a doua zi, dar cupele erau umplute după fiecare toast 
și descoperi că era însetat. 


— Nu refuza niciodată o cupă de vin sau un corn de bere, îi 
spusese cândva Ser Arian. S-ar putea să treacă un an până mai 
vezi altul. 

Ar fi fost o lipsă de respect să nu beau în cinstea mirelui și a 
miresei, își spuse Dunk, și periculos să nu beau în cinstea 
Regelui și a Mâinii sale, cu atâția străini în preajmă. Din fericire, 
toastul Scripcarului fu ultimul. Lordul Butterwell se ridică greoi 
să le mulțumească pentru prezenţă și să promită un turnir 
frumos a doua zi dimineaţă. 

— Să-nceapă ospăţul! 

La masa de pe dais se servi purcel de lapte, un păun fript în 
penajul său, o știucă uriașă acoperită cu o crustă de migdale 
zdrobite. Nici-o bucăţică din toate acestea nu ajunse la masa de 
jos. În loc de purcel, primiră porc în saramură, înmuiat în lapte 
de migdale și plăcut condimentat. In loc de păun, mâncară 
claponi, bine rumeniţi, umpluţi cu ceapă, ierburi, ciuperci și 
castane prăjite. În loc de știucă, mâncară bucăţi de cod alb și 
pufos, în aluat, cu un fel de sos maro, delicios, pe care Dunk nu-l 
dibui exact. În plus, fură serviţi cu terci de mazăre, napi cu unt, 
morcovi stropiți cu miere și brânză albă, fermentată, care 
mirosea la fel de puternic ca Bennis Scutul Brun. Dunk mâncă 
bine, dar în tot acest timp se întrebă ce primea Egg în curte. Ca 
să se asigure, strecură o jumătate de clapon în buzunarul 
mantiei, cu câteva bucăţi de pâine și puţină brânză puturoasă. 

În timp ce mâncau, aerul răsuna de sunetele vioaie de fluier și 
scripcă și discuţia reveni la turnirul de a doua zi. 

— Ser Franklyn e bine privit de-a lungul Furcii Verzi, zise 
Uthor Underleaf, care părea să-i cunoască bine pe acești eroi 
locali. E cel de colo, de pe dais, unchiul miresei. Lucas Nayland a 
venit de la Mlaștina Cotoroanţei; nu trebuie nesocotit. Nici Ser 
Mortimer Boggs, de la Capul Ghearei Sfărâmate. Altminteri, ăsta 
ar fi un turnir al cavalerilor de casă și al eroilor mărunți. Kirby 
Pimm și Galtry cel Verde sunt cei mai buni dintre aceștia, dar 
niciunul nu se poate pune cu Tom Heddle cel Negru, ginerele 
Lordului Butterwell. Ticălos individ! A câștigat mâna fiicei celei 
mari a lordului, omorându-i pe trei dintre peţitori, așa se spune, 
și o dată l-a doborât de pe cal pe Lordul de Casterly Rock. 

— Ce? Pe tânărul Lord Tybolt? se miră Ser Maynard. 

— Nu, pe bătrânul Leu Cenușiu, cel care a murit în timpul 
primăverii. 


Așa se vorbea despre cei care pieriseră în vremea Marii 
Molime a Primăverii. A murit în timpul primăverii. Zeci de mii 
muriseră în timpul primăverii, printre care un rege și doi tineri 
prinți. 

— Nu-l nesocoti pe Ser Buford Bulwer, zise Kyle Motanul. 
Bătrânul Taur a ucis patruzeci de oameni pe Câmpul lerbii Roşii. 

— Şİ numărul lor sporeşte cu fiecare an, remarcă ironic Ser 
Maynard. Vremea lui Bulwer a apus. Uită-te la el. Trecut de 
șaizeci de ani, moale și gras, cu ochiul drept aproape orb. 

— Nu vă osteniți să căutați campionul, se auzi un glas din 
spatele lui Dunk. Sunt aici, domnilor. Delectaţi-vă ochii! 

Dunk se întoarse și zări statura impunătoare a lui Ser John 
Scripcarul deasupra lui, cu umbra unui zâmbet fluturând pe 
buze. Tunica-i albă avea mâneci largi, căptușite cu satin roșu, 
atât de lungi încât vârfurile lor atârnau până mai jos de 
genunchi. Peste piept îi șerpuia un lanţ greu de argint, 
împodobit cu un imens ametist negru, aidoma ochilor lui. Lantul 
ăla valorează cât tot avutul meu, gândi Dunk. 

Vinul îmbujorase obrajii lui Ser Glendon și îi inflamase 
coșurile. 

— Cine ești tu, să te grozăvești așa? 

— Mi se spune John Scripcarul. 

— Ești muzicant sau luptător? 

— Se face că pot cânta un cântec dulce și cu lancea, și cu 
arcușul. Orice nuntă are nevoie de un cântăreţ și orice turnir de 
un cavaler misterios. Îmi permiteţi să stau cu voi? Butterwell a 
fost destul de bun să mă așeze pe dais, dar prefer compania 
cavalerilor rătăcitori ca mine, în locul doamnelor grase și rozalii 
și al boșorogilor. Scripcarul îl bătu pe Dunk pe umăr. Fii bun, Ser 
Duncan, și dă-te mai încolo. 

Dunk se dădu mai încolo. 

— Ai venit prea târziu pentru mâncare, ser. 

— Nu contează. Știu unde sunt bucătăriile lui Butterwell. Sper 
c-a mai rămas niște vin. 

Scripcarul mirosea a portocale și a lămâi verzi, cu izul unei 
ciudate mirodenii răsăritene. Nucșoară, poate. Dunk nu-și putea 
da seama. Ce știa el despre nucșoară? 

— E necuviincios cum te fălești, îi spuse Scripcarului Ser 
Glendon. 

— Zău? Atunci trebuie să-ţi cer iertare, ser. N-aș vrea nici în 


ruptul capului să-l ofensez pe vreun fiu al Globului de Foc. 

Tânărul fu luat pe nepregătite. 

— Ştii cine sunt? 

— Fiul tatălui tău, nădăjduiesc. 

— Priviţi, zise Ser Kyle Motanul. Plăcinta de nuntă. 

Șase ajutoare de bucătar o împingeau prin uși, pe un imens 
car cu roți. Plăcinta era rumenă, crocantă și uriașă, iar din 
interiorul ei se auzeau zgomote: ţipete, cârâieli și bufnituri. 
Lordul și Lady Butterwell coborâră de pe dais, s-o întâmpine, cu 
sabia în mână. Când o tăiară, cincizeci de păsări țâșniră afară și 
începură să zboare prin sală. La alte ospeţe de nuntă la care 
participase Dunk, plăcintele fuseseră umplute cu porumbei sau 
cu păsări cântătoare, dar înăuntrul acestora erau gaiţe albastre 
și ciocârlani, porumbei și guguștiuci, ciocârlii, vrăbii mici și 
brune și un papagal mare și roșu. 

— Douăzeci și unu de soiuri de păsări, zise Ser Kyle. 

— Douăzeci și unu de feluri de găinaţ, punctă Ser Maynard. 

— N-ai pic de suflet pentru poezie, ser. 

— Ai găinaţ pe umăr. 

— Așa se umple o plăcintă! pufni Ser Kyle, curățându-și 
tunica. Plăcinta e căsnicia, și o căsnicie adevărată are tot felul 
de lucruri: bucurie și necaz, durere și plăcere, dragoste și 
dorinţă și fidelitate. Așa că e nimerit să fie păsări de multe 
feluri. Nimeni nu știe ce-i va aduce o nouă soție. 

— Gaura dintre picioare, zise Plumm, sau care să fie rostul? 

Dunk se retrase de la masă. 

— Am nevoie de o gură de aer. La drept vorbind, el avea 
nevoie să se ușureze, dar, într-o asemenea companie, era mai 
politicos să vorbească despre aer. Vă rog să mă scuzațţi. 

— Întoarce-te repede, ser, zise Scripcarul. Mai urmează 
jonglerii și n-ai vrea să pierzi ritualul nupţial. 

Afară, vântul nopţii îl plesni pe Dunk ca limba unei fiare 
uriașe. Pământul bătătorit al curţii părea să i se miște sub 
picioare... sau poate el se clătina. 

Arena fusese amenajată în mijlocul curţii exterioare. O tribună 
de lemn pe trei rânduri fusese ridicată la poalele zidurilor, ca 
Lordul Butterwell și oaspeţii lui de viță nobilă să poată sta la 
umbră, pe pernele lor moi. La ambele capete ale terenului de 
turnir se aflau corturi, unde cavalerii să-și poată îmbrăca 
armurile, cu stelaje încărcate de lănci așteptându-i. Când vântul 


flutură flamurile, preţ de o clipă, Dunk simţi mirosul de var pe 
bariera despărțitoare. Porni în căutarea curții interioare. Trebuia 
să-l găsească pe Egg și să-l trimită la maestrul competiţiei, ca 
să-l înscrie în turnir. Asta era treabă de scutier. 

Însă castelul îi era străin și, cumva, Dunk se rătăci. Se pomeni 
în faţa adăposturilor pentru câini, unde dulăii de vânătoare îl 
adulmecară și începură să latre și să urle. Vor să-mi sfâșie 
beregata, gândi el, sau poate vor claponul pe care-l am în 
mantie. Făcu, așadar, cale întoarsă, pe lângă templul septim. O 
femeie trecu în goană pe lângă el, sufocându-se de râs, în timp 
ce un cavaler pleșuv se căznea s-o ajungă din urmă. Bărbatul 
cădea întruna, până când, în cele din urmă, femeia fu nevoită să 
se întoarcă și să-l ajute să se ridice. Ar trebui să mă strecor în 
templu și să mă rog la Cei Sapte ca acel cavaler să fie primul 
meu adversar, gândi Dunk, dar asta ar fi fost o impietate. Ce-mi 
trebuie mie cu adevărat e o privată, nu o rugăciune. În 
apropiere erau niște tufișuri, lângă un șir de trepte de piatră. 
Bune și astea. Se duse pe bâjbâite în spatele lor și își desfăcu 
pantalonii. Bășica stătea să-i explodeze. Urina se revărsa la 
nesfârșit. 

Undeva deasupra, o ușă se deschise. Dunk auzi sunet de pași 
pe scări, scrâșnet de cizme pe piatră... 

— „ospăț de  cerșetori ne-ai așternut. Fără Oţelul 
înverșunat... 

— Să nu mai aud de Oţelul înverșunat, zise apăsat un glas 
cunoscut. Nu te poţi încrede în niciun bastard, nici măcar în el. 
Câteva victorii o să-l aducă peste apă cât ai clipi. 

Lordul Peake. Dunk își ţinu răsuflarea... și urina. 

— E mai ușor să vorbești despre victorii decât să le obţii. Cel 
care vorbea acum avea o voce mai groasă decât Peake, 
hodorogită, cu inflexiuni furioase. Bătrânul Papă-Lapte se 
aștepta să-i aparţină băiatului și la fel se vor aștepta și toți 
ceilalţi. Vorbele meșteșugite și farmecul nu pot înlocui asta. 

— Dar un dragon, da. Prinţul susţine că din ou va ieși un 
dragon. A visat asta, întocmai cum cândva și-a visat frații morți. 
Un dragon viu ne va aduce toate săbiile pe care le vrem. 

— Un dragon e una, un vis e alta. Te asigur, Corbul Sângelui 
nu visează. Avem nevoie de un luptător, nu de un visător. 
Seamănă băiatul cu tatăl lui? 

— Tu fă-ţi numai partea, așa cum ai promis, și lasă-mă pe 


mine să mă frământ cu asta. Odată ce ne alegem cu aurul lui 
Butterwell și cu săbiile Casei Frey, Harrenhalul ne va urma, apoi 
Casa Bracken. Otho știe că nu poate spera să reziste... 

Glasurile se estompau, pe măsură ce vorbitorii se îndepărtau. 
Șuvoiul lui Dunk își reluă cursul. Când termină, își scutură 
mădularul și își legă pantalonii. 

— Dacă seamănă cu tatăl său, murmură el. Despre cine 
vorbeau? Despre fiul Globului de Foc? Când ieși de sub scări, cei 
doi lorzi erau deja departe, traversând curtea. li veni să strige 
după ei, să-i facă să-și arate feţele, dar se răzgândi. Era singur 
și neînarmat și, în plus, pe jumătate beat. Poate nu doar pe 
jumătate. Rămase acolo un moment, încruntându-se, după care 
porni cu pași mari înapoi spre sala ospăţului. 

Inăuntru, se servise deja ultimul fel și începuseră momentele 
vesele. Una dintre fiicele Lordului Frey cânta foarte prost, la 
harpa mare, „Două inimi ce bat ca una”. Câţiva jongleri își 
aruncară o vreme torţe aprinse unul altuia și niște saltimbanci 
se rostogoliră în aer. Nepotul Lordului Frey începu să cânte 
„Ursul și frumoasa fecioară”, iar Ser Kirby Pimm bătea ritmul pe 
masă, cu o lingură de lemn. Alţii i se alăturară, până când 
întreaga sală răcnea: „Un urs! Un Urs! Negru și brun și acoperit 
de păr! Lordul Caswell își pierdu cunoștința la masă, cu faţa într- 
o baltă de vin, iar Lady Vyrwel începu să plângă, dar nimeni nu 
era prea sigur care era pricina supărării ei. 

În tot acest timp, vinul continua să curgă. Vinurile roșii, grele, 
de Arbor lăsară loc vinurilor vechi din partea locului sau, cel 
puţin, așa spunea Scripcarul. La drept vorbind, Dunk nu le putea 
deosebi. Era la masă și vin cu mirodenii, așa că trebui să încerce 
o cupă și din acesta. Ar putea să treacă un an până când o să 
mai beau altul. Ceilalţi cavaleri rătăcitori, cu toții băieţi subțiri, 
începură să discute despre femeile pe care le cunoscuseră. 
Dunk se pomeni întrebându-se unde era Tanselle în seara 
aceea. Stia unde era Lady Rohanne - în pat, la Castelul Șanțul 
Rece, cu bătrânul Ser Eustace alături, sforăind prin mustață -, 
așa că încercă să nu se gândească la ea. Oare ele se gândesc 
vreodată la mine? se întrebă el. 

Meditaţiile melancolice îi fură întrerupte brutal când o trupă 
de pitici vopsiți ţâșni din burta unui porc de lemn, fugărindu-l pe 
bufonul Lordului Butterwell printre mese și cotonogindu-l cu 
bășici umflate de porc, care scoteau zgomote grotești la fiecare 


lovitură. Era cel mai hazliu lucru pe care-l văzuse Dunk de atâția 
ani și râse împreună cu ceilalţi. Fiul Lordului Frey fu atât de 
captivat de bufoneriile lor, încât li se alătură, burdușind oaspeţii 
cu o bășică împrumutată de la un pitic. Copilul avea cel mai 
sâcâitor râs pe care-l auzise Dunk vreodată, un sughiţ subțire, 
pițigăiat, de-i venea să-i dea o mamă de bătaie sau să-l arunce 
într-o fântână. Dacă mă lovește cu bășica aia, s-ar putea s-o fac. 

— Ăsta-i băiatul care-a provocat căsătoria asta, spuse Ser 
Maynard, când ștrengarul cu bărbia teșită trecu ţipând pe lângă 
ei. 

— Cum așa? Scripcarul ridică o cupă goală și un servitor care 
trecea i-o umplu cu vin. 

Ser Maynard aruncă o privire către dais, unde mireasa îi vâra 
cireșe în gură soţului ei. 

— Nobilul Lord n-o să fie primul care gustă din trufanda. Se 
spune că miresei lui i-a luat fecioria un ajutor de bucătar, la 
Gemeni. Se furișa jos, în bucătărie, să-l întâlnească. Din 
nefericire, într-o noapte, frățiorul ăla al ei s-a strecurat după ea. 
Când i-a văzut unul peste altul, a scos un țipăt. Bucătarii și 
străjerii au năvălit și i-au găsit pe domniţă și pe servitor 
împreunându-se pe planșeta de marmură unde bucătarul 
întindea aluatul, despuiaţi amândoi ca-n ziua în care s-au născut 
și plini de făină, din cap până-n picioare. 

Nu poate fi adevărat, gândi Dunk. Lordul Butterwell avea 
pământuri întinse și ulcele întregi de aur galben. De ce s-ar 
însura cu o fată care fusese pângărită de un băiat de la 
bucătărie și ar renunţa la oul de dragon, în cinstea acestei 
uniuni? Casa Frey de la Crossing nu era mai nobilă decât Casa 
Butterwell. Aveau un pod, în loc de vite, asta era singura 
diferenţă. Lorzi. Cine să-i înțeleagă? Dunk mâncă niște nuci și 
cugetă la cele auzite mai devreme, în timp ce se ușura. Dunk 
cherchelitul, ce crezi c-ai auzit? Mai bău o cupă de vin cu 
mirodenii, dacă tot fusese atât de bună prima. Apoi își așeză 
capul peste braţele încrucișate și închise ochii, doar pentru o 
clipă, ca să-i ferească de fum. 


Când îi deschise, jumătate din nuntași erau în picioare și 
strigau: 

— În pat! În pat! Făceau așa o hărmălaie, încât îl treziră pe 
Dunk dintr-un vis plăcut cu Tanselle Lungana și Văduva Roșie. In 


pat! În pat! răsunau strigătele. 

Dunk se ridică și se frecă la ochi. 

Ser Franklyn Frey ţinea mireasa în braţe și o cobora de pe 
dais, asaltat din toate părțile de bărbaţi și de băieţi. Doamnele 
de la masa de onoare îl înconjuraseră pe Lordul Butterwell. Lady 
Vyrwel își revenise din starea de tristeţe și încerca să-l tragă pe 
Nobilul Lord de pe scaun, în timp ce una dintre fiicele sale îi 
dezlega ghetele și o altă femeie din Casa Frey îi scotea tunica. 
Butterwell se zbătea fără succes și râdea. Era beat, după câte 
observă Dunk, iar Ser Franklyn era și mai și... atât de beat, încât 
a fost cât pe ce să scape mireasa. Nici nu apucă Dunk să se 
dumirească de-a binelea, că John Scripcarul îl și trase în 
picioare: 

— Aici! strigă el. S-o ducă uriașul! 

Până să se dezmeticească, Dunk se pomeni urcând o scară 
spre un turn, cu mireasa zvârcolindu-se în braţele lui. Nu știa 
cum de reușea să se ţină pe picioare. Fata nu stătea o clipă 
locului și erau înconjurați din toate părţile de bărbaţi care 
făceau glume deocheate despre cum ar trebui dată prin făină și 
frământată bine, în timp ce-i smulgeau hainele. Piticii erau și ei 
prin preajmă. Mișunau pe lângă picioarele lui Dunk, ţipând și 
râzând și lovindu-l peste gambe cu bășicile de porc. Se străduia 
din răsputeri să nu se împiedice și să nu cadă peste ei. 

Dunk n-avea habar unde era de găsit dormitorul Lordului 
Butterwell, dar ceilalţi îl împinseră și-l înghiontiră până când 
ajunse acolo, cu mireasa chicotind, îmbujorată și aproape goală, 
mai purtând doar ciorapul de pe piciorul stâng, care 
supravieţuise cumva urcușului. Dunk era și el stacojiu la faţă, și 
nu din pricina efortului. Aţâţarea lui trupească ar fi fost vizibilă 
dacă cineva s-ar fi uitat, dar, din fericire, toţi ochii erau 
îndreptaţi spre mireasă. Lady Butterwell nu semăna defel cu 
Tanselle, dar cu o femeie zvârcolindu-i-se, în braţe, Dunk 
începuse să se gândească la cealaltă. Tanselle Lungana, așa i se 
zicea, dar pentru mine nu era prea înaltă. Se întrebă dacă avea 
s-o regăsească vreodată. În unele nopţi, îi trecuse prin minte că 
Tanselle n-a fost decât un vis. Nu, idiotule, visul a fost că te 
place. 

Dormitorul Lordului Butterwell se dovedi mare și somptuos, 
odată ce-l găsi. Covoare din Myr acopereau podelele, zeci de 
lumânări parfumate ardeau în toate ungherele, iar lângă ușă se 


afla o armură incrustată cu aur și cu pietre preţioase. Camera 
avea chiar și o privată proprie, plasată într-o mică nișă de 
piatră, în zidul exterior. 

Când, în cele din urmă, Dunk o aruncă pe mireasă pe patul 
nupţial, un pitic sări lângă ea și o apucă de un sân, s-o 
dezmierde niţel. Fata scoase un scâncet, bărbaţii izbucniră în 
hohote de râs, iar Dunk îl înhăţă pe pitic de guler și-l trase de 
lângă mireasă, în timp ce ea dădea din picioare. Îl ducea pe 
omuleţ spre ușă, să-l azvârle afară, când văzu oul de dragon. 

Lordul Butterwell îl așezase pe o pernă de catifea neagră, pe 
un soclu de marmură. Era mult mai mare decât un ou de găină, 
deși nu atât de mare cum își imaginase. Suprafaţa oului era 
acoperită de solzi roșii, delicaţi, ce străluceau ca nestematele în 
lumina lămpii și a lumânărilor. Dunk lăsă jos piticul și ridică oul, 
doar să-l atingă o clipă. Era mai greu decât se așteptase. Aí 
putea zdrobi cu el capul unui om, fără să-i crapi măcar coaja. 
Solzii era netezi la atingere, iar roșul lor viu, intens, parcă 
scânteie atunci când Dunk răsuci oul în mâini. Sânge și foc, 
gândi el, dar avea și picăţele aurii și arabescuri negre ca 
noaptea. 

— Hei, tu! Ce faci acolo, ser? Un cavaler pe care nu-l cunoștea 
îl privea fioros, un bărbat impunător, cu o barbă neagră ca 
tăciunele și furuncule pe faţă, al cărui glas îl făcu să clipească; 
un glas pătrunzător, îngroșat de mânie. £/ a fost împreună cu 
Peake, își dădu seama, când bărbatul spuse: „Lasă-l jos. Ţi-aș fi 
recunoscător dacă ţi-ai ţine degetele unsuroase departe de 
comorile Nobilului Lord. Altfel, jur pe Cei Şapte, ai să-ţi dorești s- 
o fi făcut”. 

Cavalerul nu era nici pe departe la fel de beat ca Dunk, așa 
că, înţelept, a părut să-i dea ascultare. Așeză oul înapoi pe 
pernă, cu mare grijă și își șterse degetele de mânecă. 

— N-am vrut să fac nimic rău, ser. Dunk nătărăul, prost de dă- 
n gropi. După care își croi drum pe lângă bărbatul cu barba 
neagră și apoi, pe ușă afară. 

Pe casa scărilor se auzea gălăgie, strigăte vesele și râsete 
feciorelnice. Femeile îl aduceau pe Lordul Butterwell la mireasa 
lui. Dunk n-avea niciun chef să dea nas în nas cu ei, așa că urcă, 
în loc să coboare, și se pomeni pe acoperișul turnului, sub cerul 
înstelat, înconjurat de sclipirea palidă a castelului în lumina 
lunii. 


Se simţea ametit de la vin, așa că se sprijini de parapet. Oare 
o să-mi fie rău? De ce atinsese oul de dragon? își aminti 
spectacolul de marionete al lui Tanselle și dragonul de lemn 
care provocase toate necazurile acolo, la Ashford. Amintirea îi 
stârni un sentiment de vinovăţie, așa cum se întâmpla 
întotdeauna. Trei oameni de ispravă morti, ca să salvezi piciorul 
unui cavaler rătăcitor. N-avea nici-o noimă și n-avusese 
niciodată. Învaţă-ți lecţia, nătărăule! Nu-i de nasul tău să umbli 
cu dragoni sau cu ouăle lor. 

— Arată aproape de parcă ar fi din zăpadă. 

Dunk se întoarse. John Scripcarul stătea în spatele lui, 
zâmbind în veșmintele-i de mătase și brocart. 

— Ce să fie din zăpadă? 

— Castelul. Toată piatra aia albă, în lumina lunii. Ai fost 
vreodată la nord de Gât, Ser Duncan? Am auzit că acolo ninge 
chiar și vara. Ai văzut vreodată Zidul? 

— Nu, lordul meu. De ce vorbește despre Zid? Acolo mergem 
Egg și cu mine. În nord, la Winterfell. 

— Mi-ar plăcea să vă pot însoţi. Aţi putea să-mi arătaţi calea. 

— Calea? Dunk se încruntă. E drept înainte pe drumul regelui. 
Dacă nu te abaţi din drum și mergi întruna spre nord, n-ai cum 
să-l ratezi. 

Scripcarul râse. 

— Bănuiesc că nu... deși te-ar surprinde ce pot unii să rateze. 
Se duse lângă parapet și privi peste castel. Se spune că nordicii 
ăștia sunt un neam sălbatic și că pădurile lor sunt pline de lupi. 

— Lordul meu? De ce-ai urcat aici? 

— Mă căuta Alyn și n-am vrut să mă găsească. Alyn devine 
obositor când bea. Te-am văzut strecurându-te din acel dormitor 
al ororilor și m-am furișat după tine. Am băut prea mult, 
recunosc, dar nu destul ca să fac faţă unui Butterwell despuiat. 
Îi oferi lui Dunk un zâmbet enigmatic. Te-am visat, Ser Duncan. 
Inainte chiar de a te întâlni. Când te-am văzut pe drum, ţi-am 
recunoscut chipul imediat. Era ca și cum am fi fost vechi 
prieteni. 

Dunk fu atunci străbătut de cele mai stranii sentimente, de 
parcă mai trăise toate acestea o dată. Te-am visat, așa a spus. 
Visul meu nu e ca al tău, Ser Duncan. Al meu e adevărat. 

— M-ai visat? întrebă el, cu glasul îngroșat de vin. Ce fel de 
vis? 


— Păi, răspunse Scripcarul, am visat că erai în alb din cap 
până-n picioare, cu o mantie lungă atârnându-ţi de pe umerii 
largi. Erai o Sabie Albă, ser, un Frate Jurat al Gărzii Regelui, cel 
mai măreț cavaler din Cele Şapte Regate, și nu aveai alt scop în 
viață decât să-l păzești, să-l slujești și să-l mulţumești pe rege. 
Așeză o mână pe umărul lui Dunk: ai visat și tu același vis, știu 
că e așa. 

Visase, era adevărat. Prima dată când bătrânul m-a lăsat să-i 
țin în mână sabia. 

— Orice băiat visează să slujească în Garda Regelui. 

— Însă doar șapte ajung să poarte mantia albă. Ţi-ar plăcea 
să fii unul dintre ei? 

— Eu? 

Dunk a dat brusc la o parte mâna lordului care începuse să-i 
frământe umărul. S-ar putea. Sau nu. Cavalerii Gărzii Regelui 
erau numiţi pe viaţă și jurau să nu se căsătorească și să nu 
dețină pământuri. Poate că într-o bună zi am s-o regăsesc pe 
Tanselle. De ce n-aş avea și eu o soție și fii? Nu contează ce 
visez eu. Doar un rege poate să facă o asemenea numire, 
adăugă Dunk. 

— Presupun, atunci, că voi fi nevoit să iau tronul. Aș prefera 
să te învăţ să cânţi la scripcă. 

— Ești beat. Râde ciob de oală spartă. 

— Minunat de beat. Vinul face totul posibil, Ser Duncan. Cred 
că ai arăta ca un zeu în veșminte albe, dar dacă această culoare 
nu-ţi e pe plac, ai prefera, poate, să fii lord? 

Dunk îi râse în nas: 

— Nu. Mai repede mi-ar crește aripi mari și albastre și aș 
zbura. E la fel de posibil. 

— Acum râzi de mine. Un adevărat cavaler nu-și ia niciodată 
regele în batjocură. Scripcarul părea jignit. Sper că vei da mai 
multă crezare vorbelor mele când vei vedea dragonul ieșind din 
ou. 

— O să iasă un dragon din ou? Un dragon mare? Unde? Aici? 

— Am visat asta. Acest castel alb, pe tine, un dragon ţâșnind 
dintr-un ou. Am visat totul, întocmai cum i-am visat odinioară pe 
fraţii mei zăcând morţi. Ei aveau doisprezece ani, iar eu doar 
șapte, așa că râdeau de mine. Şi au murit. Acum am douăzeci și 
doi și mă încred în visele mele. 

Dunk își amintea de un alt turnir, își amintea cum se plimbase 


prin ploile blânde de primăvară, cu un alt prinţișor. Te-am visat 
pe tine și un dragon mort, i-a spus Daeron, fratele lui Egg. O 
fiară uriașă, imensă, cu aripi atât de mari, încât puteau acoperi 
dumbrava asta. A căzut peste tine, dar tu erai viu și dragonul 
era mort. Şi așa a și fost, bietul Baelor. Visele erau un teren 
alunecos. 

— Cum spui, lordul meu, îi răspunse el Scripcarului. Am să te 
rog să mă scuzi. 

— Unde te duci, ser? 

— În patul meu, să dorm. Sunt beat ca un câine. 

— Fii câinele meu, ser. Noaptea are atâtea de oferit! Putem să 
urlăm împreună și să trezim chiar zeii. 

— Ce vrei de la mine? 

— Sabia ta. Te-aș face omul meu și te-aș ridica foarte sus. 
Visele mele nu mint, Ser Duncan. Vei avea o mantie albă, iar eu 
trebuie să am oul de dragon. Trebuie! Visele mi-au arătat-o 
deslușit. Poate că din ou va ieși un dragon sau poate... 

În spatele lor, ușa se dădu în lături cu putere. 

— lată-l aici, stăpâne. 

Doi oșteni pășiră pe acoperiș. Lordul Gammon Peake era chiar 
în spatele lor. 

— Gormy, zise cu glas tărăgănat Scripcarul. Păi, ce faci în 
camera mea, lordul meu? 

— Suntem pe acoperiș, ser, și ai băut prea mult vin. La un 
semn hotărât al Lordului Gormon Peake, cei doi oșteni înaintară. 
Îngăduie-ne să te ajutăm să ajungi în pat. Mâine te duelezi, nu 
uita, rogu-te. Kirby Pimm se poate dovedi un adversar periculos. 

— Sperasem să mă duelez cu bunul Ser Duncan, aici de faţă. 

Peake îi aruncă lui Dunk o privire ostilă. 

— Mai târziu, poate. Pentru prima ta rundă, l-ai tras la sorţi pe 
Ser Kirby Pumm. 

— Atunci Pimm trebuie să cadă! Toţi trebuie să cadă! 
Cavalerul misterios triumfă în faţa tuturor adversarilor și calea îi 
e presărată cu minuni. Un oștean îl luă pe Scripcar de braţ. Ser 
Duncan, se pare că trebuie să ne despărțim! strigă cavalerul, în 
timp ce cobora, ajutat, scările. Doar Lordul Gormon rămase pe 
acoperiș cu Dunk. 

— Cavaler rătăcitor, mârâi el, nu te-a învăţat mama ta să nu- 
ţi vâri niciodată mâna în gura unui dragon? 

— Nu mi-am cunoscut mama, lordul meu. 


— Asta ar fi o explicaţie. Ce ţi-a promis? 

— Un titlu de lord. O mantie albă. Aripi mari și albastre. 

— Uite ce-ţi promit eu: trei picioare de oţel rece prin burtă, 
dacă scoţi o vorbă despre ceea ce tocmai s-a întâmplat. 

Dunk își scutură capul, să-și limpezească minţile. Nu părea să 
ajute la nimic. Se aplecă până la pământ și vomită, împroșcând 
cizmele lui Peake. Lordul înjură. 

— Cavaleri rătăcitori! exclamă el cu dezgust. N-aveţi ce căuta 
aici. Niciun cavaler adevărat n-ar fi atât de mitocan, încât să-și 
facă apariţia neinvitat, dar voi, fiinţe ale codrului... 

— Nu suntem doriţi nicăieri și apărem peste tot, lordul meu. 

Vinul îi dăduse curaj lui Dunk, altfel ar fi tăcut. Se șterse la 
gură cu dosul palmei. 

— Încearcă să nu uiţi ce ţi-am spus. Altfel o să-ți meargă rău. 

Lordul Peake își scutură voma de pe cizmă. Apoi se făcu 
nevăzut. Dunk se sprijini din nou de parapet. Se întreba cine era 
mai nebun, Lordul Gormon sau Scripcarul. 

Când, în cele din urmă, ajunse înapoi în sala mare, dintre 
tovarășii lui mai rămăsese doar Maynard Plumm. 

— Avea vreo urmă de făină pe ea când i-ai scos lenjeria? vru 
el să știe. 

Dunk clătină din cap, își mai turnă o cupă de vin, îl gustă și 
hotărî că băuse destul. 


Administratorii lui Butterwell pregătiseră camere în donjon 
pentru lorzi și doamne și paturi în cazarmă pentru suitele lor. 
Ceilalţi oaspeţi avuseseră de ales între un pat de paie în beci și 
o bucată de teren sub zidurile dinspre răsărit, unde să-și ridice 
pavilioanele. Cortul modest din pânză de vele pe care Dunk îl 
cumpărase la Septul de Piatră era departe de a aduce a 
pavilion, dar îl ferea de ploaie și de soare. Câţiva dintre vecinii 
lui erau încă treji. Pereţii de mătase ai pavilioanelor lor 
străluceau în noapte ca niște lămpașe colorate. Din interiorul 
unui astfel de pavilion albastru, pictat cu floarea-soarelui, se 
auzeau râsete, iar dinăuntrul unuia în dungi albe și violet, 
sunete de amor. Egg montase cortul lor ceva mai departe de 
celelalte. Maester și cei doi cai erau priponiţi în apropiere, iar 
armele și armura lui Dunk erau ordonat stivuite lângă zidul 
castelului. Când se strecură în cort, își găsi scutierul așezat cu 
picioarele încrucișate lângă o lumânare, cu ţeasta ițindu-se 


strălucitoare din spatele unei cărţi. 

— Poţi să orbești, dacă citești la lumânare. 

Cititul rămânea o taină pentru Dunk, deși flăcăul încercase să- 
| înveţe. 

— Am nevoie de lumânare ca să văd cuvintele, ser. 

— Vrei o scatoalcă peste ureche? Ce carte-i aia? Dunk văzu 
pe pagină o mulţime de culori vii, mici scuturi pictate, ascunse 
printre litere. 

— Un armorial, ser. 

— Îl cauţi pe Scripcar? N-ai să-l găsești. Cavalerii rătăcitori nu 
sunt trecuţi în cărțile alea, numai lorzii și campionii. 

— Nu pe el îl căutam. Am văzut un alt blazon în curte... Lordul 
Sunderland este aici, ser. Poartă ca însemne trei capete palide 
de femeie, pe un fond cu valuri verzi și albastre. 

— Un om de pe Surori? Zău? 

Cele Trei Surori erau insulele din Golful Mușcăturii. Dunk îl 
auzise pe septon zicând că insulele erau o cloacă unde 
domneau păcatul și avariţia. Sisterton era cel mai cunoscut cuib 
al contrabandiștilor din tot Westerosul. 

— A bătut cale lungă, adăugă Dunk. Pesemne e rudă cu noua 
mireasă a lui Butterwell. 

— Nu este, ser. 

— Atunci a venit pentru ospăț. Se mănâncă pește pe Trei 
Surori, nu-i așa? Omul se mai satură de pește. Ai primit destul 
de mâncare? Ti-am adus o jumătate de clapon și niște brânză. 
Dunk scotoci în buzunarul mantiei. 

— Ne-au dat coaste, ser. Egg stătea cu nasul aproape lipit de 
carte. Lordul Sunderland a luptat pentru Dragonul Negru, ser. 

— Ca bătrânul Ser Eustace? N-a fost așa de rău, nu? 

— Nu, ser, răspunse Egg, dar... 

— Am văzut oul de dragon. Dunk puse mâncarea deoparte, 
lângă pâinea lor tare și carnea de vită sărată. Era roșu, aproape 
în întregime. Corbul Sângelui are și el un ou de dragon? 

Egg cobori cartea. 

— De ce-ar avea? E de obârșie joasă. 

— De obârşie păcătoasă, nu joasă. Corbul Sângelui se 
născuse dintr-o relaţie nepotrivită, dar era nobil prin ambii 
părinţi. Dunk era gata să-i spună lui Egg despre cele auzite din 
întâmplare, când îi observă faţa. Ce-ai păţit la buză? 

— O încăierare, ser. 


— Lasă-mă să văd. 

— Am sângerat doar un pic. Am tamponat-o cu niște vin. 

— Cu cine te-ai bătut? 

— Cu niște scutieri. Ziceau... 

— Lasă ce ziceau. Ce ţi-am spus eu? 

— Să-mi ţin gura și să nu intru în belea. Băiatul își atinse buza 
spartă. Dar l-au făcut pe tata fratricid. 

Așa și este, băiete, deși nu cred c-a făcut-o înadins. Dunk îi 
spusese lui Egg de zeci de ori să nu pună la inimă asemenea 
vorbe. Tu știi adevărul. Asta să-ți fie de-ajuns. Mai auziseră 
asemenea discuţii, în crame și cârciumi sordide sau în jurul 
focurilor, în păduri. Tot regatul știa cum fusese doborât Baelor 
Sfarmă-Lance, în turnirul de pe Pajiștea Ashford, de buzduganul 
fratelui său, Prinţul Maekar. Era de așteptat să se vorbească 
despre uneltiri. 

— Dacă ar fi știut că Prinţul Maekar este tatăl tău, n-ar fi spus 
asemenea lucruri. Pe la spate, da, dar niciodată în faţă. Şi ce le- 
ai spus acestor scutieri, în loc să-ţi ţii gura? 

Egg părea rușinat. 

— Că moartea Prințului a fost doar un accident. Numai că, 
atunci când am spus că Prinţul Maekar l-a iubit pe fratele lui, 
Baelor, scutierul lui Ser Addam a zis că l-a iubit mort și scutierul 
lui Ser Mallor a spus că are de gând să-l iubească și pe fratele 
lui, Aerys, în același fel. Atunci l-am pocnit. L-am pocnit bine. 

— Ar trebui să te pocnesc eu bine. Să-ţi umflu urechea pe 
măsura buzei ăleia umflate. Asta ar face și tatăl tău, dacă ar fi 
aici. Crezi că Prinţul Maekar are nevoie de un ţângău ca să-l 
apere? Ce ţi-a spus când te-a trimis cu mine? 

— Să te slujesc cu credinţă, ca scutier, și să nu mă dau 
îndărăt de la nici-o sarcină sau încercare. 

— Și mai ce? 

— Să mă supun legilor regelui, regulilor cavalerești și ţie. 

— Și mai ce? 

— Să-mi rad sau să-mi vopsesc părul, răspunse băiatul, cu o 
vizibilă strângere de inimă. Și să nu dezvălui nimănui adevăratul 
meu nume. 

Dunk clătină din cap. 

— Cât vin băuse băiatul ăla? 

— A băut bere de orz. 

— Vezi? Berea de orz vorbea din el. Vorbele sunt vânt, Egg. 


Lasă-le să zboare pe lângă tine. 

— Unele vorbe sunt vânt. Băiatul era încăpățânat ca un catâr. 
Altele sunt trădare. Asta este un turnir de trădători, ser. 

— Cum așa? Toţi? Dunk scutură din cap. Și dacă ar fi 
adevărat, oricum, toate s-au întâmplat de mult. Dragonul Negru 
a murit, iar cei care au luptat alături de el fie au fugit, fie au fost 
iertaţi. Dar nu e adevărat. Fiii Lordului Butterwell au luptat de 
ambele părți. 

— Asta îl face doar pe jumătate trădător, ser. 

— Au trecut șaisprezece ani. Aburii vinului se risipiseră. Dunk 
era furios și aproape treaz. Administratorul Lordului Butterwell e 
maestrul turnirului, un om pe nume Cosgrove. Găsește-l și 
înscrie-mă. Nu, așteaptă... Să nu-i dezvălui numele meu. Cu 
atâția lorzi prin preajmă, unul dintre ei s-ar putea să-și 
amintească de Ser Duncan Vlăjganul de la Ashford. Înscrie-mă 
cu numele de Cavalerul Spânzurătorii. Oamenii din popor mor 
de plăcere când la un turnir își face apariția un cavaler rătăcitor. 

Egg își atinse buza umflată. 

— Cavalerul Spânzurătorii, ser? 

— Așa cum mi-e scutul. 

— Da, dar... 

— Du-te și fă cum ţi-am spus. Ai citit destul pentru o singură 
noapte. Dunk stinse lumânarea între degetul mare și arătător. 


Soarele răsări fierbinte, crud, implacabil. 

Valuri de căldură se înălţau, pâlpâitoare, dinspre pietrele albe 
ale castelului. Aerul mirosea a pământ dogorit și iarbă smulsă 
din rădăcini și nici-o adiere nu clintea flamurile care atârnau 
deasupra donjonului și a casei porţii, în verde, alb și galben. 
Tunet era agitat, așa cum rareori îl mai văzuse Dunk. Armăsarul 
își smucea capul dintr-o parte într-alta, în timp ce Egg Îi 
strângea chinga șeii. La un moment dat, chiar își dezveli dinţii 
mari și pătraţi în faţa băiatului. £ arsită mare, gândi Dunk. Prea 
mare ca să călărești. Un cal de război nu e pașnic din fire, nici în 
cele mai bune momente. Chiar și Mama ar fi nesuferită pe 
dogoarea asta. 

In centrul curţii, concurenţii începură o nouă rundă. Ser 
Harbert călărea un gonaci auriu, înveșmântat în negru și 
împodobit cu șerpii albi și roșii ai Casei Paege, iar Ser Franklyn 
un roib, al cărui veșmânt de mătase purta turnurile gemene ale 


Casei Frey. Când se ciocniră, lancea roșie cu alb crăpă exact în 
două, iar cea albastră se făcu ţăndări, dar nici unul dintre 
călăreți nu căzu din șa. Un val de ovații izbucni din tribună și 
dinspre străjerii aflaţi pe zidurile castelului, dar scurt, firav, lipsit 
de vlagă. 

E prea cald pentru ovații. Dunk își șterse sudoarea de pe 
frunte. E prea cald pentru duel. Capul îi bubuia ca o tobă. Să 
câștig runda asta și încă una și voi fi mulțumit. 

Cavalerii își întoarseră caii la capătul terenului și azvârliră pe 
jos rămășițele lăncilor, cea de-a șaptea pereche pe care o 
distruseseră. Cu trei în plus. Dunk amânase să-și pună armura 
cât de mult îndrăznise, dar își simţea deja hainele de corp 
lipindu-i-se de piele, pe sub oţel. Există și lucruri mai rele decât 
să fii scăldat în sudoare, își spuse, amintindu-și bătălia de pe 
Doamna Albă, când oamenii de fier năvăliseră la bordul corabiei, 
câtă frunză și iarbă. Doamna Albă fusese scăldată în sânge 
înainte de sfârșitul zilei. 

Cu lănci noi în mâini, Paege și Frey dădură iarăși pinteni 
cailor. Bulgări din pământul uscat și crăpat ţâșneau de sub 
copitele cailor, cu fiecare pas uriaș. Părâitul lăncilor rupându-se 
îl făcu pe Dunk să tresară. Prea mult vin aseară și prea multă 
mâncare. Avea o amintire vagă despre cum purtase mireasa în 
braţe pe scări în sus și despre cum se întâlnise cu John 
Scripcarul și cu Lordul Peake pe un acoperiș. Ce făceam pe 
acoperiș? își amintea că se vorbise despre dragoni sau ouă de 
dragoni, sau așa ceva, dar... 

Un zgomot îl smulse din reverie, jumătate răget, jumătate 
geamăt. Dunk zări calul auriu trecând la trap, fără călăreț, către 
capătul terenului, în timp ce Ser Harbert Paege se prăbușea fără 
vlagă pe jos. Incă două runde, înainte de a mea. Cu cât îl dobora 
mai repede de pe cal pe Ser Uthor, cu atât mai repede putea să- 
și dezbrace armura, să bea ceva rece și să se odihnească. Ar 
trebui să aibă la dispoziție cel puţin o oră înainte să fie chemat 
din nou. Heraldul trupeș al Lordului Butterwell se urcă în vârful 
tribunei, să anunţe următoarea pereche de concurenți: 

— Ser Argrave Sfidătorul, strigă el, un cavaler din Nunny, în 
slujba Lordului Butterwell de Zidurile Albe. Ser Glendon Flowers, 
Cavalerul Mâţișorilor. Veniţi și vă dovediţi vitejia! 

Un hohot de râs străbătu tribunele. 

Ser Argrave era un bărbat uscăţiv, un versat cavaler de casă, 


într-o armură ciobită, călare pe un cal fără veșminte. Dunk mai 
cunoscuse asemenea oameni; erau robuști ca rădăcinile bătrâne 
și-și cunoșteau bine treaba. Adversarul său era tânărul Ser 
Glendon, călare pe mârţoaga lui și îmbrăcat într-o haină grea de 
zale și un coif de fier, fără vizieră. Scutul de pe braț înfățișa 
blazonul înflăcărat al tatălui său. /-ar trebui o platoșă și un coif 
mai acătării, gândi Dunk. O /ovitură în cap l-ar putea ucide, 
îmbrăcat așa. 

_ Ser Glendon era vizibil înfuriat de felul cum fusese prezentat. 
Işi răsuci, mânios, calul și strigă: 

— Sunt Glendon Ball, nu Glendon Flowers! Încearcă, numai, 
să-ţi baţi joc de mine, heraldule! Am sânge de erou, ia aminte! 

Heraldul nu catadicsi să răspundă, dar alte hohote de râs 
întâmpinară protestul tânărului cavaler. 

— De ce râde lumea de el? întrebă Dunk cu voce tare. E 
bastard? 

Flowers era numele de familie dat în Reach bastarzilor născuți 
din părinţi nobili. Și ce-a fost asta cu mâţișorii? 

— Aș putea afla, ser, răspunse Egg. 

— Nu. Nu e treaba ta. Ai coiful meu? 

Ser Argrave și Ser Glendon își înclinară lăncile în faţa Lordului 
Butterwell și a doamnei sale. Dunk îl văzu pe Butterwell 
aplecându-se și șoptindu-i ceva la ureche miresei. Fata începu 
să chicotească. 

— Da, ser. 

Egg își pusese pe cap pălăria-i pleoștită, să-i umbrească ochii 
și să-i ferească de căldură ţeasta pleșuvă. Lui Dunk îi plăcea să-l 
șicaneze pe băiat în privinţa pălăriei, dar acum își dorea să fi 
avut și el una la fel. Mai bine o pălărie de paie decât una de fier, 
sub soarele ăsta. Işi dădu la o parte părul din ochi, își potrivi 
coiful mare pe cap, cu ambele mâini, și își prinse grumăjerul. 
Căptușeala duhnea a transpiraţie veche și Dunk simţea toată 
povara fierului pe gât și pe umeri. Capul îi bubuia de la vinul din 
seara trecută. 

— Ser, zise Egg, nu e prea târziu să te retragi. Dacă-l pierzi pe 
Tunet și armura... 

Cariera mea de cavaler ar lua sfârșit. 

— De ce aș pierde? întrebă Dunk. Între timp, Ser Argrave și 
Ser Glendon se duseseră la capetele opuse ale terenului. Nu e 
ca și cum l-aș înfrunta pe Uraganul Surâzător. Există pe-aici 


vreun cavaler care mi-ar putea da de furcă? 

— Aproape toţi, ser. 

— Iţi datorez o scatoalcă peste ureche pentru asta. Ser Uthor 
este cu zece ani mai bătrân și e pe jumătate cât mine. 

Ser Argrave își cobori viziera. Ser Glendon n-avea ce vizieră 
să-și coboare. 

— N-ai mai participat la un turnir de la Ashford, ser. 

Obraznic băiat. 

— M-am antrenat. 

Nu cu atâta zel cum ar fi trebuit, negreșit. Când putea, se 
antrena la ţintă, dacă avea una la îndemână, iar uneori îi 
poruncea lui Egg să se urce într-un copac și să agaţe un scut 
sau o doagă de butoi sub o creangă potrivită, ca amândoi să-și 
încerce lăncile pe ele. 

— Ești mai priceput cu sabia decât cu lancea, remarcă Egg. 
Cu o secure sau un buzdugan, puţini pot ţine piept puterii tale. 

Era destul adevăr în vorbele băiatului ca Dunk să devină și 
mai iritat. 

— Nu e nici-o luptă cu săbii și buzdugane, preciză el, în timp 
ce fiul Globului de Foc și Ser Argrave Sfidătorul își începură 
atacul. Du-te și adu-mi scutul. 

Egg se strâmbă, după care se duse să-i aducă scutul. 

In partea opusă a terenului, lancea lui Ser Argrave izbi scutul 
lui Ser Glendon și săltă într-o parte, tăind un șanț de-a 
curmezișul globului de foc. Dar măciulia lancei lui Ball nimeri 
mijlocul platoșei adversarului său cu atâta forţă, încât chinga 
șeii lui Ser Argrave plesni. Cavaler și șa se prăvăliră în praf. 
Dunk era impresionat peste măsură. Băiatul luptă aproape la fel 
de bine precum cum vorbește. Se întrebă dacă acum va mai 
râde cineva de el. 

O goarnă sună destul de tare ca să-l facă pe Dunk să tresară. 
Un alt herald se căţără pe platforma sa. 

— Ser Jay din Casa Caswell, Lord de Podul Amar și Apărător al 
Vadurilor. Ser Kyle, Motanul din Mlaștina Ceţoasă. Veniţi și vă 
dovediţi vitejia! 

Armura lui Ser Kyle era de bună calitate, dar veche și 
ponosită, cu multe ciobituri și zgârieturi. 

— Mama a fost milostivă cu mine, Ser Duncan, le spuse el lui 
Dunk și lui Egg, în drum spre terenul de turnir. Sunt trimis 
împotriva Lordului Caswell, tocmai omul pe care am venit să-l 


văd. 

Dacă exista cineva prin preajmă care să se simtă mai rău 
decât Dunk în acea dimineaţă, acela trebuia să fie Lordul 
Caswell, care băuse la ospăț până leșinase. 

— E de mirare că poate să stea pe cal, după noaptea trecută, 
spuse Dunk. Victoria îţi aparţine, ser. 

— O, nu! Ser Kyle afișă un zâmbet mieros. Motanul care-și 
vrea castronul cu smântână trebuie să știe când să toarcă și 
când să-și scoată ghearele, Ser Duncan. Dacă lancea Nobilului 
Lord îmi atinge, fie și în treacăt, scutul, am să cad la pământ de- 
a berbeleacul. Pe urmă, când am să-i duc calul și armura, am 
să-l complimentez, spunându-i cât de viteaz a devenit de când i- 
am făcut prima sabie. Asta îi va aminti de mine și, până diseară, 
voi fi din nou omul Casei Caswell, cavaler al Podului Amar. 

Nu e nici-o onoare în asta, îi veni lui Dunk să spună, dar își 
mușcă limba din nou. Ser Kyle n-ar fi fost primul cavaler 
rătăcitor care-și vinde onoarea pentru un loc călduţ lângă foc. 

— Cum spui tu, mormăi el. Mult noroc. Sau ghinion, dacă 
preferi... 

Lordul Joffrey Caswell era un tânăr sfrijit, de douăzeci de ani, 
deși, ce-i drept, arăta ceva mai impresionant în armură decât 
arătase cu o seară înainte, când căzuse cu nasul într-o baltă de 
vin. Pe scut avea pictat un centaur de aur, trăgând cu arbaleta. 
Același centaur împodobea veșmântul de mătase al calului său 
și arunca scânteieri de aur galben din vârful coifului. Unu/ care 
are centaurul pictat pe scut ar trebui să călărească mai bine de- 
atât. Dunk nu știa cât de bine mânuia lancea Ser Kyle, dar, după 
cum se ținea Lordul Caswell în șa, aveai impresia că o tuse ceva 
mai puternică l-ar putea dobori la pământ. Motanul n-are 
altceva de făcut decât să treacă pe lângă el în mare viteză. 

Egg îl ţinu pe Tunet de căpăstru, în timp ce Dunk săltă greoi 
în șaua înaltă și rigidă. Stând și așteptând acolo, simţea ochii 
aţintiți asupra lui. Se întreabă dacă uriașul cavaler rătăcitor e 
bun de ceva. Dunk se întreba același lucru. Avea să afle cât de 
curând. 

Motanul din Mlaștina Ceţoasă era un om de cuvânt. Lancea 
Lordului Caswell se clătină tot drumul și îl rată pe Ser Kyle. Nici 
unul dintre ei nu-și zori calul. Cu toate acestea, Motanul se 
prăbuși de-a dura când măciulia lăncii Lordului Joffrey îi lovi din 
întâmplare umărul. Credeam că toate pisicile cad grațios în 


picioare, gândi Dunk, pe când cavalerul rătăcitor se rostogolea 
în praf. Lancea Lordului Caswell rămase întreagă. Întorcându-și 
calul, o înălţă în aer, cu mișcări repetate, de parcă l-ar fi doborât 
de pe cal pe Leo Ghimpe-Lung sau pe Uraganul Surâzător. 
Motanul își scoase coiful și o luă la goană după calul său. 

— Scutul meu, îi zise Dunk lui Egg. 

Băiatul i-l înmână. Dunk își strecură braţul stâng pe după 
curea și își închise pumnul pe mâner. Greutatea scutului alungit 
îi dădea siguranţă, deși lungimea îl făcea greu de mânuit, iar 
imaginea omului spânzurat îi făcu din nou să se înfioare. E un 
blazon de rău augur. Hotări să ducă scutul la revopsit cât de 
curând putea. 

Fie ca Războinicul să-mi netezească drumul și să-mi aducă 
iute victoria, se rugă el, în timp ce heraldul lui Butterwell urca 
din nou scările. 

— Ser Uthor Underleaf, răsună glasul. Cavalerul Spânzurătorii. 
Veniţi și vă dovediţi vitejia! 

— Ai grijă, ser, îl avertiză Egg pe Dunk, dându-i lancea de 
turnir, o bârnă conică de lemn, lungă de trei metri, având la 
capăt o măciulie de fier în forma unui pumn închis. Ceilalţi 
scutieri zic că Ser Uthor se ţine bine în șa. Şi e sprinten. 

— Sprinten! pufni Dunk. Are un melc pe scut. Cât de sprinten 
poate fi? 

Dunk îi dădu pinteni Tunetului și îl conduse încet înainte, cu 
lancea ridicată. O singură victorie, și nu stau mai rău ca la 
început. Două vor fi un progres însemnat. Nu e prea mult să 
sper la două, cu asemenea adversari. Avusese noroc la tragerea 
la sorți, cel puţin. Ar fi putut foarte bine să-i nimerească pe 
Bătrânul Taur, pe Ser Kirby Pimm sau cine știe ce alt erou al 
locului. Dunk se întreba dacă maestrul turnirului potrivea 
intenţionat cavalerii rătăcitori unii împotriva altora, ca niciun 
lord să nu fie nevoit să sufere rușinea de-a pierde din prima 
rundă, în fața unuia dintre ei. Nu contează. Nu mai mult de un 
inamic o dată, așa spunea mereu bătrânul. Acum trebuie să mă 
preocupe numai și numai Ser Uthor. Se întâlniră în dreptul 
tribunei unde Lordul și Lady Butterwell ședeau pe pernele lor, la 
umbra zidurilor castelului. Lordul Frey era lângă ei, legănându-și 
pe un genunchi fiul mucos. Un șir de servitoare le făcea vânt, 
dar, cu toate acestea, tunica de damasc a Lordului Butterwell 
era pătată de sudoare sub braţe, iar părul doamnei sale era 


pleoștit de transpiraţie. Părea încălzită, plictisită și avea aerul că 
nu se simte în largul ei, dar când îl văzu pe Dunk își umflă 
pieptul într-un fel care-l făcu să roșească sub coif. Dunk își 
înclină lancea în faţa ei și a nobilului ei soț. Ser Uthor făcu la fel. 
Butterwell le ură amândurora succes. Soţia lui întinse limba 
printre buze. 

Era timpul. Dunk înaintă la trap spre capătul sudic al 
terenului. La o distanţă de douăzeci și cinci de metri, adversarul 
său se îndrepta și el spre locul lui. Armăsarul sur al lui Ser Uthor 
era mai mic decât Tunetul, dar mai tânăr și mai sprinten. Ser 
Uthor purta o platoșă verde, emailată și o haină argintie de zale. 
Dinspre coiful lui rotunjit se revărsau fâșii de mătase verde și 
gri, iar pe scutul verde purta blazonul melcului argintiu. O 
armură bună și un cal bun înseamnă o răscumpărare bună, 
dacă-l dobor. 

O goarnă sună. 

Tunetul porni înainte, la trap domol. Dunk își săltă lancea spre 
stânga și o cobori, îndreptând-o spre capul calului și spre bariera 
de lemn dintre el și inamicul său. Scutul îi proteja partea stângă 
a trupului. Se aplecă, încordându-și picioarele în timp ce Tunetul 
îl purta de-a lungul terenului. Suntem una. Om, cal, lance, 
suntem o singură fiară de sânge, lemn și fier. 

Ser Uthor ataca în forţă. Nori de praf se ridicau de sub 
copitele calului său sur. Când patruzeci de metri îi mai 
despărţeau, Dunk îi dădu pinteni calului, la galop, și îndreptă 
vârful lăncii direct spre melcul argintiu. Soarele apăsător, praful, 
arșiţa, castelul, Lordul Butterwell și mireasa lui, Scripcarul și Ser 
Maynard, cavaleri, scutieri, grăjdari, oameni de rând, totul 
dispăru. Doar inamicul rămase. Pintenii, din nou. Tunetul începu 
să alerge. Melcul gonea spre ei, crescând cu fiecare pas al 
armăsarului sur cu picioare lungi... dar în faţă venea lancea lui 
Ser Uthor, cu pumnul ei de fier. Scutu/ meu e puternic, scutul 
meu va rezista loviturii. Doar melcul contează. Dacă lovesc 
melcul, victoria e a mea. 

Când mai rămaseră zece metri între ei, Ser Uthor îndreptă 
vârful lăncii în sus. Un pâărâit răsună în urechile lui Dunk când 
lancea îl izbi. Simţi impactul în braţ și în umăr, dar nu apucă să 
vadă lovitura. Pumnul de fier al lui Uthor îl luă din plin între ochi, 
cu toată forța omului și a calului din spatele lui. 


Dunk se trezi pe spate, privind cu ochi goi arcadele unui 
tavan boltit. Preţ de o clipă, nu știu unde se află sau cum 
ajunsese acolo. În cap îi răsunau glasuri și în faţa ochilor i se 
perindau chipuri - bătrânul Ser Arian, Tanselle Lungana, Bennis 
Scutul Maro, Văduva Roșie, Baelor Sfarmă-Lance, Aerion Prinţul 
Strălucirii și nebuna Lady Vaith. Apoi, dintr-odată, turnirul îi 
reveni în minte: arșiţa, melcul, pumnul de fier venindu-i spre 
faţă. Gemu și se răsuci într-un cot. Mișcarea îi făcu ţeasta să 
bubuie ca o monstruoasă tobă de război. 

Ambii ochi păreau să-și facă treaba, cel puţin. Nici nu simţea 
vreo gaură în cap, ceea ce era un semn bun. Văzu că se află 
într-o pivniţă, cu butoaie de vin și de bere de-o parte și de alta. 
Măcar e răcoare aici, gândi el, și băutură la îndemână. Simţea 
gustul sângelui în gură. Un fior de spaimă îl străbătu. Dacă-și 
mușcase limba, avea să fie mut, pe lângă faptul că era tolomac. 

— Bună dimineaţa, zise el răgușit, doar ca să-și audă glasul. 
Vorbele răsunară cu ecou, lovindu-se de tavan. Dunk încercă să 
se ridice în picioare, dar beciul începu să se învârtă, în urma 
acestui efort. 

— Încetișor, încetișor, zise o voce tremurătoare, foarte 
aproape. Un bătrân gârbovit își făcu apariţia lângă pat, îmbrăcat 
în veșminte la fel de albe ca părul lui. La gât purta un colan de 
maester din multe metale. Avea faţa îmbătrânită și ridată, 
brăzdată de cute adânci de-o parte și de alta a nasului mare și 
coroiat. Stai liniștit și lasă-mă să-ţi văd ochii, adăugă bătrânul. 
Cercetă ochiul stâng al lui Dunk, apoi pe dreptul, ţinându-i 
deschişi între degetul mare și arătător. 


Dunk se sforță să bea scârboasa poţiune până la ultima 
picătură și reuși să n-o scuipe. 

— Turnirul, spuse el, ștergându-se la gură cu dosul palmei. 
Spune-mi! Ce s-a întâmplat? 

— Aceeași nebunie care se întâmplă mereu în încăierările 
astea. Oamenii s-au doborât unul pe altul de pe cal cu niște 
bețe. Nepotul Lordului Smaliwood și-a rupt încheietura mâinii, 
iar Ser Eden Riskey și-a zdrobit piciorul sub propriul cal, dar 
nimeni n-a fost omorât, până acum. Deși am temerile mele în 
privinţa ta, ser. 

— Am fost doborât de pe cal? 

Continua să-și simtă capul de parcă ar fi fost îndesat cu lână, 


altfel n-ar fi pus o întrebare atât de stupidă. Dunk o regretă 
chiar în clipa când vorbele îi ieșiră pe gură. 

— Cu o izbitură care a cutremurat cele mai înalte metereze. 
Cei care au pariat bani buni pe tine au fost cei mai înnebuniţi, 
iar scutierul tău și-a ieșit din minţi. Ar sta și acum lângă tine, 
dacă nu l-aș fi alungat. N-am nevoie de copii care să-mi stea în 
cale. l-am amintit care îi e datoria. 

Dunk descoperi că trebuia să i se reamintească și lui. 

— Ce datorie? 

— Calul tău, ser. Armele și armura. 

— Da, zise Dunk, amintindu-și. 

Băiatul era un scutier bun, știa ce are de făcut. 

Am pierdut sabia bătrânului și armura pe care mi-a făurit-o 
Pate Oțelarul. 

— Amicul tău, scripcarul, a întrebat și el de tine. Mi-a spus că 
trebuie să ai parte de cele mai bune îngrijiri. L-am dat afară și 
pe el. 

— De când te ocupi de mine? Dunk își îndoi degetele mâinii 
drepte. Toate păreau să funcţioneze. Doar capul mă doare, iar 
Ser Arian spunea că oricum nu-l folosesc. 

— De patru ore, după cadranul solar. 

Nu era așa de grav. Odată, auzise o poveste despre un 
cavaler lovit atât de tare, încât a dormit patruzeci de ani și s-a 
trezit bătrân și ofilit. 

— Ştii dacă Ser Uthor a câștigat cea de-a doua rundă? 

Poate că Melcul avea să câștige turnirul. Dacă și-ar putea 
spune că a pierdut în faţa celui mai bun cavaler de pe teren, 
Dunk s-ar simţi mai puţin copleșit de înfrângere. 

— Da. Împotriva lui Ser Addam Frey, un văr de-al miresei şi- 
un tânăr promiţător. Nobila doamnă a leșinat când l-a văzut 
căzând. A avut nevoie de ajutor ca să ajungă înapoi în 
apartamentele ei. 

Dunk se căzni să se ridice în picioare și ameţi, dar maesterul îl 
ajută să-și ţină echilibrul. 

— Unde-mi sunt hainele? Trebuie să merg. Sunt nevoit... 
Trebuie... 

— Dacă nu-ţi poţi aminti, nu poate fi atât de important. 
Maesterul făcu un gest iritat. Ţi-aș sugera să eviţi mâncărurile 
grele, băutura tare și alte lovituri între ochi... dar am aflat de 
mult că toţi cavalerii sunt surzi când vine vorba de rațiune. Du- 


te, du-te! mai am și alţi nechibzuiţi de îngrijit. 


Afară, Dunk zări un șoim plutind în cercuri largi pe cerul 
albastru al dimineţii. Îl invidia. Câţiva nori se adunau spre 
răsărit, mohorâţi ca starea lui de spirit. În timp ce-și croia drum 
spre terenul de turnir, soarele îl izbea în creștet ca un ciocan pe 
nicovală. Pământul părea să i se miște sub picioare... sau poate 
că el se clătina. Fusese cât pe ce să cadă, de două ori, urcând 
treptele pivniţei. Ar fi trebuit să-i dau ascultare lui Egg. 

Străbătu încet curtea exterioară, dând ocol mulţimii. La 
marginea terenului, dolofanul Lord Alyn Cockshaw șchiopăta 
între doi scutieri, ultima victimă a tânărului Glendon Ball. Un al 
treilea scutier îi ţinea coiful, cu cele trei pene semeţe rupte. 

— Ser John Scripcarul, strigă heraldul. Ser Franklyn din Casa 
Frey, un cavaler al Gemenilor, jurat Lordului de Crossing. Veniţi 
și vă dovedliţi vitejia! 

Dunk rămase înmărmurit privind cum armăsarul negru al 
Scripcarului intră la trap pe teren, într-un vârtej de mătase 
albastră, săbii aurite și viori. Platoșa cavalerului era tot albastră, 
emailată, la fel și genunchierele, cotierele, apărătorile pentru 
picioare și grumăjerul. Haina de zale de dedesubt era aurită. Ser 
Franklyn călărea un cal sur, cu o coamă unduioasă, argintie, 
care se potrivea cu griul mătăsurilor sale și argintiul armurii. Pe 
scut, pe bluză și pe valtrapul calului purta turnurile gemene ale 
Casei Frey. Atacară și atacară din nou. Dunk stătea privind, dar 
nu vedea nimic. Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi, se dojeni el. 
Avea un melc pe scut. Cum poți să pierzi în fața unui om cu un 
melc pe scut? 

De jur-împrejur răsunau ovaţii. Când Dunk ridică privirea, 
văzu că Franklyn Frey era la pământ. Scripcarul descălecase, să- 
și ajute adversarul căzut să se ridice. E cu un pas mai aproape 
de oul de dragon, gândi Dunk, iar eu unde sunt? 

Când se apropie de poarta din spate, Dunk dădu peste trupa 
de pitici de la ospăţul din seara precedentă, pregătindu-se să 
plece. Legau ponei de porcul lor de lemn cu roţi și de un al 
doilea car, cu o formă mai convenţională. Erau șase la număr, 
unul mai pipernicit și mai pocit ca altul. Unii dintre ei ar fi putut 
fi copii, dar erau cu toţii atât de scunzi, încât era greu să-i 
deosebești. La lumina zilei, îmbrăcaţi în pantaloni din piele de 
cal și mantii cu glugă, din țesătură aspră, păreau mai puţin 


nostimi decât în haine pestrițe. 

— Bună dimineaţa vouă, spuse Dunk, ca să fie amabil. Porniţi 
la drum? E înnorat spre est, s-ar putea să plouă. 

Singurul răspuns pe care-l căpătă fu o privire dușmănoasă de 
la cel mai hidos pitic. £/ să fi fost cel pe care l-am smuls aseară 
din patul miresei? De aproape, omuleţul mirosea ca o hazna. O 
singură boare fu de-ajuns ca Dunk să grăbească pasul. 

Drumul prin Casa de Lapte părea să-i ia lui Dunk la fel de mult 
timp cât le luase cândva lui și lui Egg să traverseze nisipurile din 
Dorne. Se ţinea aproape de un zid și, din când în când, se 
sprijinea de el. De fiecare dată când întorcea capul, lumea se 
învârtea. Să beau, gândi el, trebuie să beau niște apă, altfel s-ar 
putea să leșin. 

Un grăjdar care trecu pe lângă el îi spuse unde să găsească 
cea mai apropiată fântână. Acolo îl descoperi pe Kyle Motanul, 
discutând liniștit cu Maynard Plumm. Umerii lui Ser Kyle erau 
pleoștiți de mâhnire, dar ridică privirea când Dunk se apropie. 

— Ser Duncan? Am auzit că ești mort sau pe moarte. 

Dunk se frecă la tâmple. 

— Mi-aș dori să fiu. 

— Cunosc bine sentimentul. Ser Kyle oftă. Lordul Caswell nu 
m-a recunoscut. Când i-am spus cum i-am cioplit prima sabie, s- 
a holbat la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile. A spus că nu e 
loc la Podul Amar pentru cavaleri atât de nevolnici precum m- 
am dovedit eu. Motanul râse cu amărăciune. Dar armele și 
armura mi le-a luat. Și calul. Ce-am să mă fac? 

Dunk n-avea niciun răspuns pentru el. Până și un călăreț liber 
avea nevoie de un cal de călărit; mercenarii trebuie să aibă săbii 
de vândut. 

— O să găsești alt cal, spuse Dunk, trăgând sus găleata. Cele 
Şapte Regate sunt pline de cai. O să găsești alt lord să te 
înarmeze. Dunk își făcu mâinile căuș, le umplu cu apă și bău. 

— Alt lord, da. Ai auzit de vreunul? Eu nu-s la fel de tânăr și 
puternic ca tine. Nici la fel de voinic. Oamenii voinici au 
întotdeauna căutare. Lordului Butterwell, cel puţin, îi plac 
cavalerii vânjoși. Uită-te la acel Torn Heddle. L-ai văzut cum se 
duelează? A doborât fiecare om cu care s-a înfruntat. Flăcăul 
Globului de Foc a făcut la fel. Și Scripcarul tot așa. Mi-aș fi dorit 
ca el să fi fost cel care m-a doborât de pe cal. Refuză să ia 
trofee. Nu vrea nimic altceva decât oul de dragon, așa zice. Oul 


și prietenia adversarilor învinși. O floare a cavalerismului, omul 
ăsta! 

Maynard Plumm izbucni în râs. 

— O scripcă a cavalerismului, vrei să spui. Băiatul ăla 
pregătește o furtună și ar fi bine să fim plecaţi cu toții înainte să 
izbucnească. 

— Nu ia trofee, zise Dunk. Un gest galant. 

— E ușor să faci gesturi galante, când ai punga doldora de 
aur, spuse Ser Maynard. Ascultă sfatul meu, dacă ai 
înțelepciunea să-l primești, Ser Duncan. Nu e prea târziu să 
pleci. 

— Să plec? Unde? 

Ser Maynard ridică din umeri. 

— Oriunde. La Winterfell. La Castelul Verii. La Asshai de lângă 
Umbră. N-are importanţă, atât timp cât nu ești aici. la-ţi calul și 
armura și furișează-te pe poarta din spate. N-o să observe 
nimeni că lipsești. Melcul se gândește la următoarea lui 
confruntare, iar restul nu are ochi decât pentru turnir. 

Preţ de o clipă, Dunk se simţi ispitit. Atât timp cât era înarmat 
și călare, ar rămâne un soi de cavaler. Fără ele, nu era mai mult 
decât un cerșetor. Un cerșetor voinic, dar tot cerșetor. Dar 
armele și armura lui îi aparţineau acum lui Ser Uthor. La fel și 
Tunetul. Mai bine cerșetor decât hoţ. Fusese și una, și alta, în 
Fundătura Puricilor, pe când hoinărea cu Ferret, Rafe și Pudding, 
dar bătrânul îl scăpase de viața aceea. Ştia ce-ar fi spus Ser 
Arian din Pennytree la propunerea lui Plumm. Ser Arian fiind 
mort, Dunk vorbi în locul lui: 

— Până și un cavaler rătăcitor are onoarea lui. 

— Ai prefera să mori cu onoarea nepătată sau să trăiești cu 
ea mânjită? Nu, scutește-mă, știu ce-ai să spui. la-ţi feciorul și 
fugi, cavaler al spânzurătorii. Până când destinul nu-ţi va fi 
aidoma blazonului ce-l porți. 

Dunk se zburli: 

— De unde-mi cunoşti tu destinul? Ai visat și tu, ca John 
Scripcarul? Ce știi despre Egg? 

— Ştiu că ţâncii ar face bine să nu se joace cu focul, răspunse 
Plumm. Zidurile Albe nu sunt un loc sănătos pentru un copil. 

— Cum te-ai descurcat în duelul tău? îl întrebă Dunk. 

— O, n-am riscat să intru în competiţie. Semnele fuseseră 
proaste. Cine-ţi închipui că va revendica oul de dragon, rogu-te? 


Nu eu, gândi Dunk. 

— Cei Şapte știu, eu nu. 

— Încearcă să ghicești. Ai doi ochi. 

Dunk chibzui o clipă: 

— Scripcarul. 

— Foarte bine. Eşti bun să-ţi explici raţionamentul? 

— Eu doar... am un sentiment. 

— Şi eu la fel, răspunse Maynard Plumm. O presimţire neagră 
pentru orice bărbat sau băiat suficient de nesăbuit să stea în 
calea Scripcarului nostru. 


În fața cortului, Egg peria coama Tunetului, dar privea 
departe, cu ochii pierduţi. Băiatul a pus la inimă înfrângerea 
mea. 

— Ajunge! strigă Dunk. Dacă-l mai perii mult, Tunetul o să fie 
la fel de chel ca tine. 

— Ser? Egg lăsă peria să cadă. Ştiam că niciun melc idiot nu 
te poate ucide, ser. 

Băiatul se aruncă în braţele lui. Dunk îi șterpeli pălăria 
pleoștită de paie și și-o puse pe cap. 

— Maesterul a spus că ai șters-o cu armura mea. 

Indignat, Egg înhaţă înapoi pălăria. 

— Ti-am curăţat armura și ţi-am lustruit apărătoarele de 
picioare, grumăjerul și platoșa, ser, dar coiful ţi-e crăpat și ciobit 
acolo unde a lovit măciulia lui Ser Uthor. Va trebui să ţi-l bată un 
armurier. 

— N-are decât să-l dea la bătut Ser Uthor. Acum îi aparţine. N- 
am cal, n-am sabie, n-am armură. Poate c-o să mă primească 
piticii ăia în trupa lor. Ar fi o apariţie hazlie: șase pitici 
cotonogind cu bășici de porc un uriaș. Tunetul e tot al lui. Vino! | 
le ducem pe toate și-i urăm succes în continuare. 

— Acum, ser? N-ai de gând să răscumperi calul? 

— Cu ce, băiete? Cu pietricele și căcăreze de oaie? 

— M-am gândit la asta, ser. Dacă ai putea împrumuta... 

Dunk îi reteză vorba. 

— Nimeni nu-mi va împrumuta atâta bănet, Egg. De ce-ar 
face-o? Ce altceva sunt eu decât un mare nătărău care și-a zis 
cavaler până când un melc cu un băț era să-i facă o gaură-n 
cap? 

— Păi, zise Egg, ai putea lua Potopul, ser, iar eu am să-l 


călăresc iarăși pe Maester. Mergem la Castelul Verii. Poţi să intri 
în slujba tatălui meu. Are grajdurile pline de cai. Ai putea avea 
un cal de luptă și un buiestraș. 

Egg era bine intenţionat, dar Dunk nu se putea întoarce, 
ploconindu-se, la Castelul Verii. Nu așa, lefter și înfrânt, 
oferindu-și serviciile fără să aibă măcar o sabie. 

— Băiete, zise el, e frumos din partea ta, dar nu vreau 
firimiturile de la masa nobilului tău tată. Și nici din grajdurile 
sale. Poate că e timpul să ne despărţim. Dunk putea oricând să 
se plece pe furiș și să între în Garda Orașului din Lannisport sau 
din Orașul Vechi. Le plăceau bărbaţii voinici pentru asta. M-am 
lovit la bostan de fiecare tavan din fiecare han, de la Lannisport 
la Debarcaderul Regelui. Poate c-a venit vremea să mă aleg și 
cu niște bani de pe urma staturii mele, nu doar cu niște cucuie. 
Dar străjerii nu aveau scutieri. Te-am învăţat ce-am putut, 
continuă el. Și asta a fost destul de puţin. Ai fi mai câștigat cu 
un maestru de arme adecvat, care să se ocupe de 
antrenamentul tău, un bătrân cavaler aprig, care știe de care 
capăt se apucă o lance. 

— Nu vreau niciun maestru de arme adecvat, protestă Egg. 
Pe tine te vreau. Ce-ar fi dacă mi-aș folosi... 

— Nu. Nici pomeneală. Să n-aud așa ceva! Du-te și adu-mi 
armele. | le vom oferi lui Ser Uthor, cu toate complimentele 
mele. Lucrurile grele devin și mai grele, dacă le tot amâni. 

Egg lovi pământul cu piciorul, cu fața la fel de pleoștită ca 
pălăria lui mare de paie. 

— Cum spui. 


De afară, cortul lui Ser Uthor era cât se poate de banal: o 
cutie mare și pătrată, din pânză de vele în culori mohorâte, 
prinsă în pământ cu funii de cânepă. Stâlpul central era 
împodobit cu un melc argintiu, deasupra unui fanion lung, 
cenușiu, dar alte podoabe nu avea. 

— Așteaptă aici, îi spuse Dunk lui Egg. Băiatul îl prinse pe 
Tunet de căpăstru. Murgul voinic era încărcat cu armele și 
armura lui Dunk, căra până și noul său scut vechi. Cavalerul 
Spânzurătorii. Ce dezamăgire s-a dovedit a fi cavalerul 
misterios! Nu stau mult, adăugă el, după care își plecă puţin 
capul și își încovoie umerii, trecând dincolo de clapa cortului. 

Aspectul exterior nu-l pregătise pentru luxul pe care-l găsi 


înăuntru. Pământul de sub picioare era acoperit cu tot soiul de 
covoare myrisheze tesute într-o bogăţie de culori. O masă 
ornamentată de lemn era înconjurată de scaune de campanie. 
Patul de puf era plin de perne moi, iar într-un mangal ardea 
tămâie parfumată. 

Ser Uthor ședea la masă, cu un morman de aur și argint în 
faţă și o carafă cu vin alături, numărând monedele împreună cu 
scutierul său, un ins greoi, cam de vârsta lui Dunk. Din când în 
când, Melcul mușca o monedă sau punea o alta deoparte. 

— Văd că am încă multe să te învăţ, Will, îl auzi Dunk 
spunând. Moneda asta a fost ciuntită, cealaltă răzuită. lar asta? 
O monedă de aur îi săltă pe degete. Uită-te la monede, înainte 
să le iei. Ţine și spune-mi ce vezi. Dragonul se răsuci în aer. Will 
încercă să prindă moneda, dar ea se lovi de degete și căzu pe 
jos. Fu nevoit să se lase pe genunchi, ca s-o caute. Când o găsi, 
o răsuci de două ori înainte de-a spune: 

— Asta e bună, stăpâne. Are un dragon pe-o parte și un rege 
pe alta... 

Underleaf aruncă o privire spre Dunk. 

— Omul spânzurat. Mă bucur să te văd mișcându-te, ser. Mă 
temeam că te-am omorât. Îmi faci, te rog, favoarea să-l 
informezi pe scutierul meu cu privire la natura dragonilor? Will, 
dă-i lui Ser Duncan moneda. 

Dunk n-avu încotro și o luă. M-a doborât de pe cal. Vrea să 
faci și tumbe pentru el? încruntându-se, cântări moneda în 
palmă, examină ambele feţe și o vâri în gură. 

— Aur, nici răzuit, nici ciuntit. Pare să aibă greutatea bună. Eu 
aș lua-o și pe asta, ser. Ce nu-i bine cu ea? 

— Regele. 

Dunk o privi mai atent. Faţa de pe monedă era tânără, 
proaspăt bărbierită și frumoasă. Regele Aerys avea barbă pe 
monedele sale, la fel ca bătrânul Rege Aegon. Regele Daeron, 
care venise pe tron între ei, fusese proaspăt bărbierit, dar nu 
era chipul lui. Moneda nu părea destul de uzată ca să fie de 
dinaintea lui Aegon cel Netrebnic. Dunk privi încruntat cuvântul 
de sub cap. Şase litere. Arătau la fel cu cele pe care le văzuse 
pe alți dragoni. DAERON stătea scris, dar Dunk cunoștea chipul 
lui Daeron cel Bun și acesta nu era el. Când se uită mai bine, 
văzu ceva ciudat la forma celei de-a patra litere... 

— Daemon, izbucni el. Scrie Daemon. N-a existat niciodată 


vreun rege Daemon, deși, doar... 

— „„„Pretendentul, Daemon Blackfyre, și-a bătut propriile 
monede în timpul rebeliunii sale. 

— E aur, totuși, insistă Will. Dacă e aur, ar trebui să fie la fel 
de bun ca toţi ceilalți dragoni, stăpâne. 

Melcul îi dădu o palmă peste tâmplă. 

— Cretinule. Da, e aur. Aurul unui rebel. Aurul unui trădător. E 
o trădare să deţii asemenea monede și o trădare de două ori 
mai mare să le dai mai departe. Va trebui s-o dau la topit. Îl lovi 
din nou pe bărbat. Piei din faţa mea! Acest bun cavaler și cu 
mine avem de discutat. 

Will ieși valvârtej din cort. 

— la loc, spuse politicos Ser Uthor. Dorești vin? 

Aici, în cortul lui, Underleaf părea alt om decât la ospăț. 
Melcul se ascunde în cochilia sa, își aminti Dunk. 

— Nu, mulţumesc. 

Dunk îi aruncă moneda înapoi lui Ser Uthor. Aurul unui 
trădător. Aurul lui Blackfyre. Mi-a spus Egg că ăsta e turnirul 
unui trădător, dar n-am vrut să-l ascult. Îi datora băiatului scuze. 

— O jumătate de cupă, insistă Underleaf. După cum vorbești, 
mi se pare că ai nevoie. Umplu două cupe cu vin și îi întinse una 
lui Dunk. Fără armură, arăta mai mult a negustor decât a 
cavaler. Ai venit pentru plată, presupun. 

— Da. Dunk luă vinul. Poate avea să-i potolească durerea de 
cap. Mi-am adus calul, armele și armura. la-le și primește 
complimentele mele. 

Ser Uthor zâmbi. 

— lar aici vin eu și-ți spun că ai luptat vitejește. 

Dunk se întrebă dacă vitejește era un fel de-a spune 
„stângaci”. 

— Frumos din partea ta că spui asta, dar... 

— Cred că nu m-ai auzit bine, ser. Aș fi prea îndrăzneţ dacă 
te-aș întreba cum ai devenit cavaler, ser? 

— Ser Arian de Pennytree m-a găsit în Fundătura Puricilor, 
alergând după porci. Bătrânul lui scutier fusese ucis pe Câmpul 
lerbii Roșii, așa că avea nevoie de cineva să aibă grijă de cal și 
să-i curețe armura. Mi-a promis c-o să mă înveţe să mânuiesc 
sabia și lancea și să călăresc, dacă vin să-l slujesc, și așa am 
făcut. 

— O poveste fermecătoare... deși, dacă aș fi în locul tău, n-aș 


pomeni partea cu porcii. Şi unde e Ser Arian al tău acum, rogu- 
te? 

— A murit. Eu l-am îngropat. 

— Înţeleg. L-ai dus acasă la Pennytree? 

— Nu știam unde se află. Dunk nu văzuse niciodată locul de 
baștină al bătrânului. Ser Arian vorbea rar despre el, nu mai 
mult decât era dornic Dunk să vorbească despre Fundătura 
Puricilor. L-am îngropat pe un deal, cu faţa spre apus, ca să 
poată vedea soarele asfințind. 

Scaunul de campanie scârţâi din toate încheieturile sub 
greutatea lui Dunk. 

Ser Uthor se așeză la loc. 

— Am armura mea și un cal mai bun decât al tău. Ce să fac cu 
o mârţoagă bătrână, o platoșă zobită și o armură ruginită? 

— Pate Oţelarul a făcut armura aia, zise Dunk, cu o undă de 
furie în glas. Egg a avut mare grijă de ea. Armura mea n-are 
nici-o pată de rugină, iar oţelul e bun și rezistent. 

— Rezistent și greu, se plânse Ser Uthor, și prea mare pentru 
un om de talie normală. Ești neobișnuit de mare, Duncan 
Vlăjganule. Cât despre calul tău, e prea bătrân ca să-l poţi călări 
și prea aţos ca să-l poți mânca. 

— Tunetul nu mai e așa de tânăr cum era, recunoscu Dunk, 
iar armura mea e mare, așa cum spui. Dar ai putea s-o vinzi. La 
Lannisport și la Debarcaderul Regelui, sunt o grămadă de fierari 
care te-ar scăpa de ea. 

— Pentru a zecea parte din cât valorează, probabil, remarcă 
Ser Uthor, și doar ca s-o topească pentru metal. Nu. De argint 
dulce am eu nevoie, nu de fier vechi. Moneda regatului. Acum, 
vrei să-ţi răscumperi armele sau nu? 

Dunk răsuci cupa de vin în mâini, încruntându-se. Era din 
argint masiv, cu un șir de melci de aur incrustaţi în jurul gurii. 
Vinul era tot auriu și înfocat pe limbă. Dacă tot ce-ar zbura s-ar 
mânca, da, aș plăti. Bucuros. Numai că... 

— N-ai nici-o leţcaie. 

— Dacă mi-ai... mi-ai da înapoi calul și armura, aș putea plăti 
răscumpărarea mai târziu. Îndată ce-aș găsi bani. 

Melcul părea amuzat. 

— Unde ai găsi, rogu-te? ` 

— Aș putea să intru în slujba unui lord sau... li era greu să 
rostească vorbele. Îl făceau să se simtă ca un cerșetor. S-ar 


putea să dureze câţiva ani, dar ţi-aș plăti, îţi jur. 

— Pe onoarea ta de cavaler? 

Dunk roși. 

— Aș putea să mă iscălesc pe un pergament. 

— Mâzgăleala unui cavaler rătăcitor pe o bucată de hârtie. 
Ser Uthor dădu ochii peste cap. Bună de șters la fund. Nimic 
altceva. 

— Eşti și tu cavaler rătăcitor. 

— Acum mă jigneşti. Merg unde vreau și nu slujesc pe nimeni, 
în afară de mine însumi, e adevărat, dar au trecut mulţi ani de 
când am dormit ultima oară într-un tufiș. Găsesc că hanurile 
sunt mult mai confortabile. Eu sunt cavaler de turniruri, cel mai 
bun pe care vei avea ocazia vreodată să-l întâlnești. 

— Cel mai bun? Aroganţa aceea îl înfurie pe Dunk. Uraganul 
Surăzător s-ar putea să nu fie de acord, ser. Nici Leo Ghimpe- 
Lung, nici Bruta din Bracken. La Asford, nimeni nu vorbea de 
melci. De ce oare dacă ești un campion de turniruri atât de 
renumit? 

— M-ai auzit tu pe mine să-mi spun „campion”? Asta 
înseamnă să ai renume. Aș prefera mai degrabă să am sifilis. 
Nu, mulţumesc. Am să câștig următorul duel, da, dar, la sfârșit, 
am să pierd. Butterwell are treizeci de dragoni pentru cavalerul 
care iese al doilea, asta-mi va fi de-ajuns... dimpreună cu niște 
răscumpărări și câștigul din rămășaguri. Arătă către mormanele 
de cerbi de argint și dragoni de aur de pe masă. Pari un bărbat 
sănătos și foarte mare. Statura îi impresionează întotdeauna pe 
nătărăi, deși nu înseamnă mai nimic în duel. Will a fost în stare 
să parieze trei la unu împotriva mea. Lordul Shawney a pariat 
cinci la unu, neghiobul. Luă în mână un cerb de argint și îl făcu 
să se învârtă, dându-i un bobârnac cu degetele-i lungi. Bătrânul 
Taur va cădea următorul. Apoi Cavalerul Mâţișorilor, dacă 
supraviețuiește până atunci. Dată fiind starea de spirit, o să am 
un câștig frumușel din pariuri, împotriva amândurora. Oamenii 
de rând își iubesc eroii din partea locului. 

— Ser Glendon are sânge de erou! se repezi Dunk. 

— O, sper sincer. Sângele de erou ar trebui să fie bun pentru 
doi la unu. Sângele de târfă atrage șanse mai slabe. Ser 
Glendon nu scapă nici-o ocazie să vorbească despre pretinsul 
său tată, dar n-ai observat că nu pomenește niciodată despre 
mama sa? Are motive întemeiate. E născut dintr-o vivandieră. 


Penny Jenny i se spunea, până la Bătălia de pe Câmpul lerbii 
Roșii. În noaptea de dinaintea bătăliei, s-a culcat cu atâția 
bărbaţi, încât, după aceea, i s-a spus Jenny larbă-Roșie. Globul 
de Foc a avut-o înainte de asta, nu mă îndoiesc, dar au avut-o și 
alţii o sută. Amicul nostru Glendon merge cam departe cu 
presupunerile, pare-mi-se. Nici măcar nu are părul roșu. 

Sânge de erou, gândi Dunk. 

— Spune că e cavaler. 

— O, atâta lucru e adevărat. Băiatul și sora lui au crescut într- 
un bordel numit Mâţișorul. După ce Penny Jenny a murit, 
celelalte târfe au avut grijă de ei și l-au hrănit pe băiat cu 
povestea născocită de mama lui, cum că era din sămânţa 
Globului de Foc. Un scutier bătrân care locuia prin preajmă i-a 
dat băiatului instrucţia, așa cum a fost, în schimbul berii și al 
plăcerilor, dar, fiind doar scutier, acesta nu putea să-l facă pe 
micul bastard cavaler. Acum o jumătate de an, însă, un grup de 
cavaleri s-a nimerit la bordel și un anume Ser Morgan Dunstable 
a făcut o pasiune, printre aburii beţiei, pentru sora lui Ser 
Glendon. Intâmplarea a făcut ca sora să fie încă fecioară, iar 
Dunstable nu avea destui bani să plătească preţul virginităţii ei. 
Așadar, s-a făcut un târg. Ser Morgan l-a făcut pe fratele ei 
cavaler, chiar acolo, în bordel, în fața a douăzeci de martori, iar 
apoi surioara lui l-a dus sus și l-a lăsat să-i culeagă floarea 
fecioriei. Și cu asta, basta. 

Orice cavaler putea să facă pe altul cavaler. Pe când îi era 
scutier lui Ser Arian, Dunk auzise povești despre bărbaţi care-și 
cumpăraseră titlul de cavaler cu o favoare sau cu o ameninţare, 
ori cu un sac de arginţi, dar niciodată cu fecioria propriei surori. 

— E doar o poveste, se auzi Dunk zicând. Nu poate fi 
adevărat. 

— Am auzit-o de la Kirby Pimm, care susţine că a fost de faţă, 
martor la ceremonie. Ser Uthor ridică din umeri. Fiu de erou, fiu 
de târfă sau amândouă, când mă va înfrunta, băiatul o să cadă. 

— Poate că sorții o să-ţi dea alt adversar. 

Ser Uthor arcui o sprânceană. 

— Cosgrove e al fel de disperat după argint ca oricare altul. 
Te asigur, am să nimeresc cu Bătrânul Taur data viitoare, apoi 
cu băiatul. N-ai vrea să pariezi pe asta? 

— Nu mai am cu ce să pariez. Dunk nu știa ce anume îl 
tulbura mai mult: faptul că Melcul îl mituia pe maestrul de turnir 


ca să aibă adversarul pe care-l dorea sau faptul că omul îl dorise 
pe el în duel. Se ridică în picioare: am spus ce-am venit să spun. 
Calul și sabia mea îţi aparţin, la fel și toată armura. 

Melcul își împreună vârfurile degetelor. 

— Poate că rezolvăm altfel. Nu ești complet lipsit de talent. 
Ştii să cazi minunat. Buzele lui Ser Uthor sclipiră când zâmbi. Îţi 
înapoiez armele și armura... dacă te pui în slujba mea. 

— In slujba ta? Dunk nu înţelegea. Ce fel de slujbă? Ai scutier. 
Ai vreun castel de păzit? 

— S-ar putea, dacă aș avea un castel. La drept vorbind, prefer 
un han bun. Costă prea mult să întreţii un castel. Nu, serviciul 
pe care ţi l-aș cere ar fi să mă înfrunţi în alte câteva turniruri. 

Douăzeci ar fi de-ajuns. Poţi face asta, nu-i așa? Vei avea a 
zecea parte din câștigurile mele și, pe viitor, îţi promit că am să 
te lovesc în pieptul ăla mare, nu în cap. 

— Vrei să umblu de colo-colo cu tine ca să mă dobori de pe 
cal? 

Ser Uthor chicoti încântat. 

— Eşti un individ atât de robust, încât nimeni n-ar crede 
vreodată că un bătrân gârbovit cu un melc pe scut ar putea să 
te doboare. Ser Uthor își frecă bărbia. Ai nevoie de un nou 
blazon, dacă tot veni vorba. Omul spânzurat e destul de 
înfiorător, recunosc, dar... e cam prea spânzurat, nu? Mort și 
înfrânt. E nevoie de ceva feroce. Un cap de urs, poate. Un 
craniu. Sau, și mai bine, trei cranii. Un prunc înfipt într-o suliță. 
Și ar trebui să-ţi lași părul lung și barbă, cu cât mai sălbatică și 
mai neîngrijită, cu atât mai bine. Există mai multe asemenea 
mici turniruri decât știi. Cu ce m-aș alege din rămășaguri, am 
putea câștiga destul ca să cumpărăm un ou de dragon, până 
nu... 

— „„„se află că nu am nici-o șansă? Mi-am pierdut armura, nu 
onoarea. Ai să primești calul și armura mea. Nimic altceva. 

— Mândria nu-i şade bine cerșetorului, ser. Ai putea să ajungi 
mult mai rău decât să călătorești cu mine. Cel puţin eu te-aș 
putea învăţa câte ceva despre turniruri, în privinţa cărora ești 
total neștiutor în momentul de faţă. 

— M-ai face de râsul lumii. 

— Ceea ce am și făcut mai devreme. Până și un măscărici 
trebuie să mănânce. 

Lui Dunk îi venea să-i strivească zâmbetul pe faţă. 


— Înţeleg de ce ai un melc pe scut. Nu ești un cavaler 
adevărat. 

— Vorbești ca un adevărat mocofan. Eşti atât de orb încât nu 
poţi vedea în ce pericol te afli? Ser Uthor lăsă jos cupa. Ştii de 
ce te-am lovit unde te-am lovit, ser? Se ridică în picioare și îl 
atinse pe Dunk ușor pe piept: o măciulie plasată aici te-ar fi 
doborât la pământ la fel de repede. Capul e o ţintă mai mică, 
lovitura e mai dificil de dat... deși e mai probabil să fie mortală. 
Am fost plătit să te lovesc acolo. 

— Plătit? Dunk se dădu înapoi. Ce vrei să spui? 

— Şase dragoni oferiţi în avans, alţi patru promiși la moartea 
ta. O sumă meschină pentru viaţa unui cavaler. Fii recunoscător 
pentru asta. Dacă mi s-ar fi oferit mai mult, poate că ţi-aș fi 
înfipt vârful lăncii în ochi. 

Pe Dunk îl cuprinse din nou ameţeala. 

— De ce-ar plăti cineva ca să mă vadă mort? N-am făcut 
niciun rău nimănui la Zidurile Albe. Dunk era convins că nimeni 
nu-l ura într-atât, în afară de fratele lui Egg, Aerion, iar Prinţul 
Strălucirii era în exil, dincolo de marea îngustă. Cine te-a plătit? 
întrebă el. 

— Un slujitor mi-a adus aurul în zori, la scurt timp după ce 
maestrul turnirului a bătut în cuie perechile. Avea fața ascunsă 
de glugă și n-a rostit numele stăpânului său. 

— Dar de ce? făcu Dunk. 

— N-am întrebat. Ser Uthor umplu cupa din nou. Cred că ai 
mai mulţi dușmani decât știi, Ser Duncan. Cum să nu? Unii ar 
zice că ești cauza tuturor nenorocirilor noastre. 

Dunk simţi o mână rece strângându-i inima. 

— Spune la ce te referi. 

Melcul ridică din umeri. 

— N-oi fi fost eu la Ashford, dar turnirurile sunt pâinea mea. 
Le urmăresc de departe, așa cum un maester urmărește stelele. 
Ştiu cum un anume cavaler rătăcitor a provocat un Duel Judiciar 
de Șapte, care a condus la moartea lui Baelor Sfarmă-Lance de 
mâna fratelui său, Maekar. Ser Uthor se așeză și-și întinse 
picioarele: Prinţul Baelor era foarte iubit. Prinţul Strălucirii avea 
și el prieteni, care nu vor fi uitat cauza exilului său. Gândește-te 
la oferta mea, ser. Poate că melcul lasă o dâră murdară în urma 
lui, dar puţină murdărie nu face niciun rău... în timp ce, dacă 
dansezi cu dragonii, te poţi aștepta să te arzi. 


Ziua părea mai întunecoasă când Dunk ieși din cortul 
Melcului. Norii de la răsărit deveniseră mai mari și mai 
întunecaţi, iar soarele cobora spre apus, proiectând umbre lungi 
peste curte. Dunk îl găsi pe scutierul Will examinând picioarele 
Tunetului. 

— Unde-i Egg? îl întrebă. 

— Băiatul chel? De unde să știu eu? A fugit undeva. 

Nu poate suporta despărțirea de Tunet, hotărî Dunk. Trebuie 
să fie la cort, cu cărțile. 

Insă nu era acolo. Cărţile erau acolo, legate ordonat într-un 
teanc, lângă sacul de dormit al lui Egg, dar nici urmă de băiat. 
Ceva nu era în regulă. Dunk simţea asta. Egg n-ar fi plecat fără 
permisiunea lui. 

La câţiva pași, în fața unui pavilion vărgat, doi oșteni cărunţi 
beau bere de orz. 

— ...la naiba, o dată mi-a fost de-ajuns, bodogăni unul. larba a 
fost verde când a răsărit soarele, da... Se întrerupse când 
celălalt îl coti și abia atunci îl observă pe Dunk. Ser? 

— Mi-ai văzut scutierul? Egg îl cheamă. 

Bărbatul își scărpina miriștea albă de sub ureche. 

— II ţin minte. Cu păr mai puţin ca mine și o gură de trei ori 
cât el. Câţiva dintre ceilalţi flăcăi l-au îmbrâncit puţintel, dar 
asta a fost aseară. Nu l-am mai văzut de-atunci, ser. 

— L-au speriat, zise tovarășul său. 

Dunk îi aruncă o privire aspră. 

— Dacă se întoarce, spuneţi-i să mă aștepte aici. 

— Da, ser. Așa vom face. 

Poate că s-a dus doar să privească luptele. Dunk porni înapoi 
către terenurile de turnir. Trecând pe lângă grajduri, dădu peste 
Ser Glendon Ball, care-și peria frumosul cal murg. 

— L-ai văzut pe Egg? îl întrebă. 

— A trecut în goană acum câteva clipe. Ser Glendon scoase 
un morcov din buzunar și i-l dădu murgului. Îţi place noua mea 
iapă? Lordul Costayne și-a trimis scutierul s-o răscumpere, dar i- 
am spus să-și păstreze banii. Am de gând s-o păstrez pentru 
mine. 

— Nobilului Lord n-o să-i placă asta. 

— Nobilul Lord a zis că n-am dreptul să-mi pun un astru de foc 
pe scut. Mi-a spus că blazonul meu ar trebui să fie un mănunchi 


de mâţișori. Nobilul Lord poate să se ducă la naiba. 

Dunk nu-și putu stăpâni un zâmbet. Mâncase și el la masa 
asta, înghițind aceleași mâncăruri amare servite de unii ca 
Prinţul Strălucirii sau Ser Steffon Fossoway. Simţi o anumită 
apropiere față de ţâfnosul tânăr cavaler. Din câte știu, și mama 
mea a fost tot târfă. 

— Câţi cai ai câștigat? 

Ser Glendon ridică din umeri. 

— Le-am pierdut șirul. Mortimer Boggs încă îmi datorează o 
iapă. A zis că mai bine-o mănâncă decât s-o călărească 
bastardul unei târfe. Și și-a ciopârțit armura cu toporul, înainte 
să mi-o trimită. E plină de găuri. Presupun că mai pot căpăta 
ceva pentru metal. Părea mai mult trist decât furios. Exista un 
grajd lângă... lângă hanul unde am crescut. Am lucrat acolo pe 
când eram copil și, când puteam, șterpeleam caii când stăpânii 
lor erau ocupați. M-am priceput întotdeauna la cai, mârțoage, 
armăsari, buiestrași, cai de tracţiune, cai de plug, cai de luptă... 
pe toţi i-am călărit. Până și un bidiviu de nisip dornishean. Am 
cunoscut un bătrân care m-a învăţat cum să-mi fac o lance. 
Credeam că, dacă le arăt tuturor cât sunt de bun, n-o să aibă 
încotro și o să mă recunoască drept fiu al tatălui meu. Dar nu 
vor. Nici acum. Pur și simplu nu vor. 

— Unii n-o să vrea niciodată, îi spuse Dunk. Orice-ai face. Alţii 
însă... Nu sunt toţi la fel. Am întâlnit câţiva oameni de treabă. 
Rămase pe gânduri o clipă. Când turnirul se termină, Egg și cu 
mine avem de gând s-o luăm spre nord. Să ne punem în slujba 
Casei Stark, la Winterfell, și să luptăm împotriva oamenilor de 
fier. Ai putea veni cu noi. 

Nordul era o lume în sine, după cum spunea mereu Ser Arian. 
Nimeni de-acolo n-avea să știe povestea lui Penny Jenny și a 
Cavalerului Mâţișorilor. Nimeni n-o să râdă de tine acolo. Te vor 
cunoaște doar după sabia ta și te vor judeca doar după valoarea 
ta. 

Ser Glendon îi aruncă o privire bănuitoare: 

— De ce-aș vrea eu să fac asta? Vrei să-mi spui că e nevoie să 
fug și să mă ascund? 

— Nu, doar mă gândeam... două săbii în loc de una. 
Drumurile nu mai sunt atât de sigure ca odinioară. 

— E-adevărat, zise băiatul, fără tragere de inimă, dar tatălui 
meu i s-a promis cândva un loc în Garda Regelui. Am de gând să 


revendic mantia albă pe care el n-a apucat s-o poarte. 

Ai tot atâtea șanse să porți mantia albă ca și mine, îi veni lui 
Dunk să spună. Mama ta a fost o vivandieră, iar eu am ieșit din 
canalele Fundăturii Puricilor. Regii nu-i copleșesc cu onoruri pe 
cei de teapa mea și-a ta. Dar băiatul n-ar fi fost încântat să audă 
acest adevăr. Așadar, Dunk se mulțumi să spună. 

— Braţ puternic, atunci! 

Făcuse doar câțiva pași, când Ser Glendon strigă după el: 

— Ser Duncan, așteaptă! Eu... eu n-ar fi trebuit să fiu atât de 
tăâios. Un cavaler trebuie să fie curtenitor, spunea mama. Băiatul 
părea că nu-și găsește cuvintele. Lordul Peake a venit să mă 
vadă după primul meu duel. Mi-a oferit un loc la Starpike. 
Spunea că se apropie o furtună cum n-a mai văzut Westerosul 
de generaţii, că va avea nevoie de săbii și de oameni care să le 
mânuiască. Oameni loiali, care știu să se supună. 

Lui Dunk îi venea greu să creadă. Gormon Peake își 
exprimase limpede disprețul față de cavalerii rătăcitori, atât pe 
drum, cât și pe acoperiș, dar oferta era generoasă. 

— Peake e un lord mare, spuse el cu prudenţă, dar... dar nu 
un om în care aș avea încredere. 

— Nu. Băiatul roși. A fost un prinţ. Zicea că are să mă ia în 
slujba lui... dar mai întâi trebuia să-i dovedesc loialitatea. Avea 
să aibă grijă ca următorul meu adversar să fie prietenul lui, 
Scripcarul, și voia să jur că am să pierd. 

Dunk îl credea. Își dădea seama că ar fi trebuit să fie șocat, 
dar, cumva, nu era. 

— Şi ce-ai răspuns? 

— Am spus că s-ar putea să nu reușesc să pierd în faţa 
Scripcarului nici dacă încerc. Și că deja am doborât de pe cal 
adversari mai buni ca el, iar oul de dragon va fi al meu până 
diseară. Ball zâmbi firav. N-a fost răspunsul pe care-l voia. M-a 
făcut nătărău și mi-a spus că mai bine mi-aș păzi spatele. 
Scripcarul are mulţi prieteni, așa a zis, iar eu n-am nici măcar 
unul. 

Dunk își așeză o mână pe umărul lui și-l strânse. 

— Ai unul, ser. Doi, după ce-l găsesc pe Egg. 

Băiatul îl privi în ochi și clătină din cap. 

— E plăcut să știi că încă mai există cavaleri adevărați. 


Dunk apucă să-l vadă bine pentru prima oară pe Ser 


Tommard Heddle în timp ce-l căuta pe Egg prin mulţimea din 
preajma terenului de turnir. Indesat și vânjos, cu pieptul 
bombat, ginerele Lordului Butterwell purta o platoșă neagră, 
peste hainele de piele fiartă, și un coif împodobit, de forma unui 
demon bălos, acoperit de solzi. Calul lui era cu trei palme mai 
înalt decât Tunetul și cu peste zece kilograme mai greu, un 
animal monstruos în armură de zale. Toată acea povară de fier îi 
încetinea mișcările, așa că, până la sfârșitul rundei, Heddle 
rămase într-un galop mic, dar asta nu-l împiedică să isprăvească 
repede cu Ser Clarence Charlton. Pe când Charlton era scos pe 
targă de pe teren, Heddle își scoase coiful demonic. Avea capul 
mare și pleșuv, barba neagră și rară. Buboaie roșii, umflate, îi 
supurau pe obraji și pe gât. 

Dunk cunoștea acel chip. Heddle era cavalerul care-l 
ameninţase în dormitor, când a atins oul de dragon, omul cu 
vocea groasă pe care-l auzise vorbind cu Lordul Peake. 

Un vălmășag de vorbe îi năvăli în minte: ospăț de cersetori 
ne-ai asternut... seamănă băiatul cu tatăl lui?... Oţelul 
înverșunat... nevoie de o sabie... Bătrânul Papă-Lapte se 
aștepta... seamănă băiatul cu tatăl lui... te asigur, Corbul 
Sângelui nu visează... seamănă băiatul cu tatăl lui?... 

Privi încordat în tribune, întrebându-se dacă nu cumva Egg 
izbutise să-și ocupe locul cuvenit printre oamenii de vază. Însă 
băiatul nu era de zărit. Butterwell și Frey lipseau și ei, deși soţia 
lui Butterwell era tot pe locul ei, cu un aer plictisit și iritat. 
Straniu, cugetă Dunk. Era castelul lui Butterwell, nunta lui, iar 
Frey era tatăl miresei sale. Acest turnir era în onoarea lor. Unde 
să se fi dus? 

— Ser Uthor Underleaf! bubui heraldul. O umbră trecu peste 
faţa lui Dunk, când soarele a fost înghiţit de un nor. Ser 
Theomore din Casa Bulwer, Bătrânul Taur, un cavaler de la 
Coroana Neagră. Veniţi și vă dovediţi vitejia! 

Bătrânul Taur era o apariţie fioroasă, în armura-i roșie ca 
sângele și cu coarnele negre de taur ce se înălţau din coif. Dara 
avut nevoie de ajutorul unui scutier vânjos ca să se urce pe cal, 
iar felul în care-și întorcea mereu capul în timp ce înainta sugera 
că Ser Maynard avusese dreptate în privinţa ochiului său. 

Cu toate astea, bărbatul a fost întâmpinat cu puternice urale 
când a intrat pe teren. 

Nu de aceeași primire avu parte Melcul, ceea ce, fără doar și 


poate, își și dorea. La prima ciocnire, ambii cavaleri loviră pieziș. 
La cea de-a doua, Bătrânul Taur își rupse lancea de scutul lui 
Ser Uthor, în timp ce lovitura Melcului rată ţinta complet. Același 
lucru se întâmplă la cea de-a treia și, de data asta, Ser Uthor se 
clătină ca și cum ar fi fost gata să cadă. Se preface, își dădu 
seama Dunk. Trage de timp, ca să-și sporească șansele pentru 
data viitoare. Nu trebuia decât să arunce o privire împrejur ca 
să-l vadă pe Will la treabă, încheind pariuri pentru stăpânul lui. 
Abia atunci și-a dat seama că și-ar fi putut îngroșa punga și el 
de pe urma Melcului, cu un gologan, doi. Dunk nătărăul, prost 
de dă-n gropi. 

Bătrânul Taur căzu la cea de-a cincea ciocnire, doborât într-o 
parte de o măciulie care îi alunecă abil peste scut, izbindu-l în 
piept. În cădere, piciorul i se agăţă în scăriţa șeii și bărbatul a 
fost târât vreo patruzeci de metri până când oamenii lui au 
reușit să-i potolească armăsarul. Targa își făcu din nou apariţia, 
să-l ducă pe Bătrânul Taur la maester. Câteva picături de ploaie 
începură să cadă, în timp ce Bulwer era scos de pe teren, 
întunecându-i tunica acolo unde picau. Dunk îl privi cu faţa 
împietrită. Se gândea la Egg. Dacă acest dușman secret al meu 
a pus mâna pe el? Era o posibilitate demnă de luat în calcul. 
Băiatul n-are nici-o vină. Dacă are cineva o socoteală cu mine, 
n-ar trebui să plătească el pentru asta. 


Dunk îl găsi pe Ser John Scripcarul în toiul pregătirilor pentru 
următoarea confruntare. De el se ocupau nu mai puțin de trei 
scutieri, prinzându-i în catarame armura și îngrijindu-se de 
valtrapul calului, în timp ce Lordul Alyn Cockshaw stătea în 
apropiere, bând vin îndoit cu apă, cu un aer chinuit și arțăgos. 
Când a dat cu ochii de Dunk, Lordul Alyn scuipă, vărsându-și vin 
pe piept. 

— Cum de mai ești pe picioarele tale? Melcul ţi-a strivit faţa. 

— Pate Oţelarul mi-a făcut un coif zdravăn, lordul meu. Și am 
capul tare ca un bolovan, cum obișnuia să spună Ser Arian. 

Scripcarul râse. 

— Nu-l lua în seamă pe Alyn. Bastardul Globului de Foc l-a 
doborât de pe cal, de a căzut direct pe dosul ăla dolofan. Așa că 
acum a hotărât că urăște toţi cavalerii rătăcitori. 

— Bubosul ăla nenorocit nu e fiul lui Quentyn Ball, zise apăsat 
Alyn Cockshaw. Nici n-ar fi trebuit să-l lase să concureze. Dacă 


asta ar fi fost nunta mea, aș fi pus să fie biciuit pentru aroganță. 

— Ce fată s-ar mărita cu tine? făcu Ser John. lar aroganţa lui 
Ball e mult mai puţin sâcâitoare decât aerul tău morocănos. Ser 
Duncan, ești cumva prieten cu Galtry cel Verde? Trebuie să-l 
despart curând de calul său. 

Dunk nu se îndoia de asta. 

— Nu-l cunosc, lordul meu. 

— Vrei o cupă de vin? Niște pâine cu măsline? 

— Doar o vorbă, lordul meu. 

— Poţi avea toate vorbele pe care le dorești. Hai să ne 
retragem în pavilionul meu. Scripcarul îi ţinu clapa de la intrare, 
lăsându-l să treacă. Tu nu, Alyn. i-ar prinde bine ceva mai 
puţine măsline, la drept vorbind. 

Înăuntru, Scripcarul i se adresă din nou lui Dunk: 

— Ştiam că Ser Uthor nu te-a ucis. Visele nu mă înșală 
niciodată. lar Melcul trebuie să mă înfrunte destul de curând. 
După ce-l dobor de pe cal, am să-i cer armele tale și armura 
înapoi. Și calul, cu toate că meriţi unul mai bun. Accepţi unul în 
dar din partea mea? 

— Eu... nu... n-aș putea face asta. Gândul îl stânjeni pe Dunk. 
Nu vreau să fiu nerecunoscător, dar... 

— Dacă te neliniștește gândul datoriei, lasă-l deoparte. N-am 
nevoie de argintul tău, ser. Doar de prietenia ta. Cum să te 
numeri printre cavalerii mei, fără cal? 

Ser John își puse mănușile de zale și își îndoi degetele. 

— Scutierul meu a dispărut. 

— Poate c-a fugit cu vreo fată. 

— Egg e prea tânăr pentru fete, lordul meu. Nu m-ar fi părăsit 
niciodată de bunăvoie. lar dacă aș muri, ar sta lângă mine până 
când mi s-ar răci trupul. Calul lui e tot aici. La fel și catârul. 

— Dacă vrei, le-aș putea cere oamenilor mei să-l caute. 

Oamenii mei. Lui Dunk nu-i plăcea cum sună. Un turnir pentru 
trădători, gândi el. 

— Tu nu ești cavaler rătăcitor. 

— Nu. Zâmbetul Scripcarului era plin de un farmec copilăresc. 
Dar știai asta de la bun început. Mi-ai spus întruna „lordul meu” 
de când ne-am întâlnit pe drum. De ce? 

— Felul cum vorbeşti. Felul cum arăţi. Felul cum te porți. 
Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi. 

Azi-noapte, sus, pe acoperiș, ai spus unele lucruri... 


— Vinul mă face să vorbesc prea mult, dar e adevărat tot ce- 
am spus. Suntem făcuţi unul pentru altul, tu și cu mine. Visele 
mele nu mint. 

— Visele tale nu mint, zise Dunk, însă tu, da. John nu este 
numele tău adevărat, nu-i așa? 

— Nu. Ochii Scripcarului scânteiară poznaș. 

Are ochii lui Egg. 

— Numele lui adevărat va fi dezvăluit, cât de curând, celor 
care trebuie să-l afle. Lordul Gormon Peake se strecurase în 
pavilion, privind încruntat. Cavaler rătăcitor, te previn... 

— O, încetează, Gormy, zise Scripcarul. Ser Duncan e de-al 
nostru sau va fi în curând. Ti-am spus, l-am visat. Afară, goarna 
heraldului sună. Scripcarul întoarse capul: mă cheamă pe teren. 
Te rog să mă scuzi, Ser Duncan. Putem să ne reluăm discuţia 
după ce isprăvesc cu Ser Galtry cel Verde. 

— Braţ puternic! îi ură Dunk. Așa era politicos... 

Lordul Gormon mai zăbovi după plecarea lui Ser John. 

— Visele lui o să ne omoare pe toţi. 

— Cum l-aţi cumpărat pe Ser Galtry? se pomeni Dunk 
întrebând. A ajuns argintul sau pretinde aur? 

— Văd că cineva a vorbit. Peake se așeză pe un scaun de 
campanie. Am o duzină de oameni afară. Ar trebui să-i chem 
înăuntru și să le cer să-ți taie beregata, ser. 

— De ce n-o faci? 

— Alteța Sa s-ar supăra. 

Alteța Sa. Dunk se simţi de parcă ar fi primit un pumn în 
burtă. A/t dragon negru, gândi el. Altă Rebeliune Blackfyre. Și, în 
curând, alt Câmp al lerbii Roșii. larba n-a fost roșie când a 
răsărit soarele. 

— De ce această nuntă? 

— Lordul Butterwell a vrut o soţie tânără, să-i încălzească 
patul, iar Lordul Frey avea o fiică oarecum pângărită. Nunta lor 
a oferit un pretext plauzibil pentru întrunirea câtorva lorzi care 
împărtășesc aceleași opinii. Majoritatea celor invitaţi aici au 
luptat cândva pentru Dragonul Negru. Ceilalţi au motive să 
deteste domnia Corbului Sângelui ori să aibă propriile 
nemulțumiri sau ambiţii. Mulţi dintre noi au avut fii sau fiice 
duse la Debarcaderul Regelui, ca zălog al viitoarei noastre 
loialități, dar majoritatea ostaticilor au pierit în timpul Marii 
Molime a Primăverii. Nu mai avem mâinile legate. Vremea 


noastră a sosit. Aerys e slab. E un om al cărților, nu un 
războinic. Oamenii din popor abia dacă-l cunosc, iar ceea ce știu 
despre el nu le place. Lorzii lui nu-l iubesc nici atât. Tatăl său a 
fost slab și el, e adevărat, dar când i-a fost ameninţat tronul, și- 
a trimis fiii la luptă în locul lui. Baelor și Maekar, ciocanul și 
nicovala... Dar Baelor Sfarmă-Lance nu mai e, iar Prinţul Maekar 
stă îmbufnat la Castelul Verii, certat și cu regele, și cu Mâna. 

Da, gândi Dunk, iar acum un cavaler rătăcitor nesăbuit i-a dat 
fiul preferat pe mana dușmanilor săi. Ce cale mai bună să te 
asiguri că prințul nu se clintește din Castelul Verii? 

— Mai e și Corbul Sângelui, spuse Dunk. El nu e slab. 

— Nu e, fu de acord Lordul Peake, dar nimeni nu iubește un 
vrăjitor, iar fratricizii sunt blestemaţi în ochii zeilor și ai 
oamenilor. La primul semn de slăbiciune sau înfrângere, 
oamenii Corbului Sângelui se vor topi ca ninsorile verii. lar dacă 
visul prinţului se adeverește, și aici, la Zidurile Albe, se naște un 
dragon... 

Dunk termină fraza în locul lui: 

— „tronul este al tău. 

— Al lui, punctă Lordul Gormon Peake. Eu nu sunt decât un 
umil servitor. Se ridică. Să nu încerci să părăsești castelul, ser. 
Dacă o faci, am s-o iau drept o dovadă de trădare și vei 
răspunde cu viaţa. Am mers prea departe ca să mai dăm înapoi. 


Cerul plumburiu revărsa șiroaie de ploaie când John Scripcarul 
și Ser Galtry cel Verde își luară în mâini lăncile noi, la capetele 
opuse ale terenului. Unii dintre oaspeţi se retrăgeau către sala 
mare, cuibăriţi sub mantii. 

Ser Galtry călărea un armăsar alb. O pană verde, pleoștită, îi 
împodobea coiful, aidoma celei de la grumăjerul calului său. 
Mantia pe care-o purta era un amestec de multe bucăţi de 
material, fiecare având altă nuanţă de verde. Apărătorile pentru 
picioare și mănușile de zale scânteiau, încrustate cu aur, iar pe 
scut erau înfăţișați nouă chefali de jad, pe un fond verde-praz. 

Până și barba îi era vopsită verde, după moda bărbaţilor din 
Tyrosh, de dincolo de marea îngustă. 

De nouă ori atacară cu lăncile înclinate Ser Galtry și 
Scripcarul, cavalerul verde al peticelor și tânărul lord al săbiilor 
și al scripcilor de aur, și de nouă ori li se sfărâmară lăncile. La 
cea de-a opta înfruntare, pământul începuse deja să se înmoaie 


și armăsarii imenși săltau prin bălți, împroșcând apa de ploaie. 
La cea de-a noua, Scripcarul se dezechilibră, dar se redresă 
înainte să cadă de pe cal. 

— Bine lovit! strigă el, râzând. Aproape că m-ai doborât, ser. 

— Incă puţin! strigă prin ploaie cavalerul verde. 

— Nu, nu cred. Scripcarul își azvârli cât colo lancea sfărâmată 
și un scutier îi dădu o alta în loc. 

Următoarea înfruntare a fost și ultima. Lancea lui Ser Galtry 
trecu fără efect peste scutul Scripcarului, iar Ser John îl izbi pe 
cavalerul verde direct în piept, doborându-l din șa. Un imens val 
mocirlos se stârni când Ser Galtry atinse pământul. Spre răsărit, 
Dunk zări scânteierea îndepărtată a unui fulger. 

Tribunele se goleau cu repeziciune, oameni de rând și lorzi 
deopotrivă alergând de-a valma din calea ploii. 

— Uite-i cum fug, șopti Alyn Cockshaw, strecurându-se în sus, 
pe lângă Dunk. Câţiva stropi de ploaie și toţi lorzii viteji se duc 
scheunând să-și caute adăpost. Mă-ntreb ce-o să facă atunci 
când o să izbucnească adevărata furtună. 

Adevărata furtună. Dunk știa că Lordul Alyn nu vorbea despre 
vreme. Ce vrea omul ăsta? S-a hotărât dintr-odată să-mi devină 
prieten? 

Heraldul se urcă din nou pe platforma sa. 

— Ser Tommard Heddle, un cavaler de la Zidurile Albe, în 
slujba Lordului Butterwell! strigă el, în timp ce un tunet bubuia 
în depărtare. Ser Uthor Underleaf. Veniţi și vă dovediţi vitejia! 

Dunk aruncă o privire către Ser Uthor, tocmai la timp ca să-i 
vadă zâmbetul acrindu-se. Nu e adversarul pentru care a plătit. 
Maestrul turnirului l-a înșelat, dar de ce? Altcineva și-a vârât 
coada, cineva pe care Cosgrove îl prețuiește mai mult decât pe 
Uthor Underleaf. Dunk rumegă ideea o clipă. Ceilalti nu știu că 
Uthor n-are de gând să câștige, înţelese el dintr-odată. // văd ca 
pe o amenințare, așa că vor ca Tom cel Negru să-l îndepărteze 
din calea Scripcarului. Heddle însuși făcea parte din conspirația 
lui Peake; puteau conta pe faptul că va pierde la nevoie. Așadar, 
mai rămânea doar... 

Și, dintr-odată, Lordul Peake însuși traversă năvalnic terenul 
noroios, cu mantia fluturând în urmă-i, să urce treptele spre 
platforma heraldului. 

— Suntem trădaţi! strigă el. Corbul Sângelui are un spion 
printre noi. Oul de dragon a fost furat! 


Ser John Scripcarul își întoarse calul. 

— Oul meu? Cum e posibil așa ceva? Lordul Butterwell are 
străjeri în faţa dormitorului, zi și noapte. 

— Uciși, declară Lordul Peake, dar unul a rostit numele 
ucigașului, înainte de-a muri. 

Are de gând să mă acuze pe mine? se întrebă Dunk. O 
mulţime de oameni îl văzuseră atingând oul de dragon, în seara 
precedentă, când o urcase în braţe pe Lady Butterwell în patul 
soțului său. Degetul Lordului Gormon cobori acuzator. 

— Uitaţi-l acolo. Fiul târfei. Puneţi mâna pe el! 

În celălalt capăt al terenului de turnir, Ser Glendon Ball ridică 
privirea nedumerit. Preţ de o clipă, lăsă impresia că nu înţelege 
ce se întâmplă, până când văzu oameni alergând înspre el din 
toate direcţiile. Atunci, băiatul se mișcă mai repede decât și-ar fi 
putut imagina Dunk. Avea sabia pe jumătate scoasă din teacă în 
clipa când primul om își aruncă braţul în jurul gâtului său. Ball 
se smuci din strânsoare, dar deja alţi doi se năpusteau asupra 
lui. Se izbiră în el și-l traseră jos, în noroi. Alţii se învălmășeau 
deasupra lor, răcnind și lovind cu picioarele. În locul lui aș putea 
fi eu, îşi dădu seama Dunk. Se simţea la fel de neajutorat ca la 
Ashford, în ziua când i s-a spus că trebuie să-și piardă o mână 
sau un picior. 

Alyn Cockshaw îl trase îndărăt. 

— Nu te amesteca, dacă vrei să-l găsești pe scutierul ăla al 
tău. 

Dunk se întoarse spre el: 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea să știu unde poate fi găsit băiatul. 

— Unde? Dunk n-avea poftă de glume. 

In capătul opus al terenului, Ser Glendon era tras cu 
brutalitate în picioare și imobilizat între doi oșteni cu zale și 
coifuri. Era mânjit de noroi din cap până-n picioare, iar pe obraji 
îi șiroiau sângele și ploaia. Sânge de erou, gândi Dunk, în timp 
ce Tom cel Negru descăleca în faţa prizonierului. 

— Unde e oul? 

Din gura lui Ball picura sânge. 

— De ce-aș fi furat oul? Eram pe cale să-l câștig. 

Da, gândi Dunk, și asta nu putea fi îngăduit. 

Tom cel Negru îi crestă obrazul lui Ball cu un pumn înmănușat 
în zale. 


— Scotociţi în desagele de șa! porunci Lordul Peake. Pun 
rămășag că vom găsi oul de dragon bine înfășurat și ascuns. 

Lordul Alyn cobori glasul: 

— Şi așa va fi! Vino cu mine, dacă vrei să-ţi găsești scutierul. 
E momentul cel mai potrivit, cât timp sunt ocupați cu toții. 

Lordul nu așteptă răspunsul. Dunk se văzu nevoit să-l urmeze. 
Din trei pași mari ajunse lângă el. 

— Dacă te-ai atins de Egg... 

— Băieţii nu-s pe gustul meu. Pe-aici. luţește pasul acum. 

Pe sub o galerie acoperită, în josul unui șir de trepte pline de 
noroi, pe după un colţ, Dunk îl urma cu pași mari, călcând prin 
băltoace, în timp ce ploaia cădea în jurul lor. Se ţinură aproape 
de ziduri, la adăpostul umbrelor, până când, în cele din urmă, se 
opriră într-o curte închisă, pavată cu pietre netede și lucioase. 
Din toate părţile erau înconjurați de clădiri. Deasupra se aflau 
ferestre, toate închise și oblonite. În mijlocul curţii era o fântână 
înconjurată de un zid scund de piatră. 

Un loc pustiu, gândi Dunk. Nu-i plăcea senzaţia. Un vechi 
instinct îl făcu să întindă mâna după mânerul sabiei, uitând că 
Melcul îi câștigase arma. În timp ce își atingea pe bâjbâite 
șoldul, acolo unde ar fi trebuit să atârne teaca, Dunk simţi 
înţepătura unui vârf de cuţit în şale. 

— Dacă te întorci, îţi scot rinichiul și i-l dau bucătarului lui 
Butterwell să-l frigă pentru ospăț. Cuţitul împunse insistent 
spatele tunicii lui Dunk. La fântână! Fără mișcări bruște, ser. 

Dacă l-a aruncat pe Egg în fântâna aia, n-o să-l salveze de 
mânia mea un cuţitaș de jucărie. 

Dunk păși încet înainte. Simţea furia crescându-i în viscere. 

Lama de la spate dispăru. 

— Acum te poţi întoarce să mă vezi, cavaler rătăcitor. 

Dunk se întoarse. 

— Lordul meu! Au legătură toate astea cu oul de dragon? 

— Nu. Cu dragonul. Credeai c-am să stau cu mâinile în sân și- 
am să te las să-l furi? Ser Alyn se strâmbă. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama că nu mă pot bizui pe Melcul ăla nenorocit să te 
omoare. Îmi vreau aurul înapoi, fiecare monedă. 

El? se miră Dunk. Acest lord dolofan, palid și parfumat e 
dușmanul meu secret? Nu știa dacă să râdă sau să plângă. 

— Ser Uthor și-a meritat aurul. Sunt tare de cap, atâta tot. 

— Așa se pare. Dă-te înapoi. 


Dunk făcu un pas în spate. 

— Mai. Mai. Încă puțin. 

Incă un pas și Dunk era lipit de fântână. Pietrele îi apăsau 
șalele. 

— Așază-te pe margine. Nu te sperii de-o mică scaldă, nu? Nu 
poţi să te uzi mai tare decât ești acum. 

— Nu știu să înot. Dunk așeză o mână pe fântână. Pietrele 
erau ude. Una se mișcă sub apăsarea palmei sale. 

— Ce păcat! Sari singur sau trebuie să-ţi dau brânci? 

Dunk privi în jos. Vedea stropii de ploaie ciupind suprafaţa 
apei, la șapte metri dedesubt. Pereţii fântânii erau acoperiţi de 
un strat vâscos de alge. 

— Nu ţi-am făcut niciun rău. 

— Și nu-mi vei face niciodată. Daemon este al meu. Am să fiu 
la comanda gărzii sale regale. Nu ești demn de o mantie albă. 

— N-am susţinut vreodată că sunt. 

Daemon. Numele răsună în capul lui Dunk. Nu John. Daemon, 
după tatăl său. Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi. 

— Daemon Blackfyre a zămislit șapte fii. Doi au murit pe 
Câmpul lerbii Roșii, gemenii... Aegon și Aemon. Nişte fanfaroni 
nenorociţi fără minte, întocmai ca tine. Când eram copii, le 
plăcea să ne chinuiască și pe mine, și pe Daemon. Am plâns 
când Oţelul înverșunat l-a dus pe Daemon în exil și, din nou, 
când Lordul Peake mi-a spus că vine acasă. Dar pe urmă te-a 
văzut pe tine pe drum și a uitat de existența mea. Cockshaw 
flutură cuțitul ameninţător: poţi să intri în apă așa cum ești sau 
poţi să intri sângerând. Ce preferi? 

Dunk închise palma în jurul pietrei desprinse. Se dovedi mai 
puţin desprinsă decât sperase... înainte să reușească s-o 
smulgă, Ser Alyn se năpusti. Dunk se răsuci într-o parte, astfel 
că vârful cuţitului tăie prin carnea braţului său stâng. Și apoi 
piatra se smulse dintr-odată. Dunk o vâri în gura Nobilului Lord 
și îi simţi dinţii pârâind sub lovitură. 

— Fântâna, așa-i? îl lovi din nou pe lord în gură, apoi aruncă 
piatra, îl înhăţă pe Cochskaw de încheietură și răsuci, până când 
osul trosni și pumnalul zăngăni pe pietre. După tine, stăpâne. Cu 
un pas lateral, Dunk smuci braţul lordului și îi înfipse un picior în 
șale. Lordul Alyn se prăvăli cu capul în jos în fântână. Urmă un 
pleoscăit. 

— Bună treabă, ser. 


Dunk se răsuci valvârtej. Prin ploaie, nu reuși să deslușească 
decât o siluetă învăluită în mantie și un singur ochi alb. Abia 
când bărbatul se apropie, faţa umbrită de glugă căpătă 
trăsăturile cunoscute ale lui Ser Maynard Plumm și ochiul palid 
se dovedi a fi nimic altceva decât broșa din piatra lunii care-i 
prindea mantia pe umăr. 

Jos, în fântână, Lordul Alyn se zbătea și striga după ajutor. 

— Crimă! Ajutor! 

— A încercat să mă omoare, spuse Dunk. 

— Asta explică tot sângele. 

— Sânge? Dunk privi în jos. Braţul stâng îi era roșu de la umăr 
până la cot, iar tunica îi era lipită de piele. Oh! 

Dunk nu-și amintea cum căzuse, dar se pomeni dintr-odată pe 
jos, cu picăturile de ploaie șiroindu-i pe faţă. Îl auzea pe Lordul 
Alyn scâncind din fântână, dar zbaterea lui era acum mai lipsită 
de vlagă. 

— Trebuie să-ţi legăm mâna. Ser Maynard își strecură braţul 
pe sub trupul lui Dunk. Sus, acum. Nu te pot ridica de unul 
singur. Folosește-ţi picioarele. 

Dunk a făcut cum i s-a spus. 

— Lordul Alyn. O să se înece. 

— N-o să-i ducă nimeni dorul. Cu atât mai puţin Scripcarul. 

— Nu e... gâfâi Dunk, palid de durere... scripcar. 

— Nu. E Daemon din Casa Blackfyre, Al Doilea pe Numele 
Său. Sau așa își va spune, dacă va ajunge vreodată pe Tronul de 
Fier. Ai fi surprins să afli câţi lorzi preferă să aibă regi curajoși și 
nătărăi. Daemon e tânăr și neînfricat și îi stă bine pe cal. 

Sunetele din fântână abia se mai auzeau. 

— N-ar trebui să-i aruncăm Nobilului Lord o frânghie? 

— Să-l salvezi acum ca să-l execuţi mai târziu? Nu cred. Lasă-l 
să guste din mâncarea pe care ţi-a pregătit-o ţie. Hai, sprijină-te 
de mine! 

Plumm îl ajută pe Dunk să străbată curtea. Văzute de 
aproape, trăsăturile lui Ser Maynard aveau ceva ciudat. Cu cât 
Dunk îl privea mai mult, cu atât părea să deslușească mai puţin. 

— Te-am îndemnat să fugi, adu-ţi aminte, dar ţi-ai prețuit 
onoarea mai mult decât viaţa. O moarte onorabilă e bună și 
frumoasă, dar ce te faci dacă viața care e-n pericol nu-ţi 
aparţine? Răspunsul tău ar fi același, ser? 

— A cui viaţă? Dinspre fântână se auzi un ultim pleoscăit. A 


lui Egg? La Egg te referi? Dunk strânse cu putere braţul lui 
Plumm. Unde-i băiatul? 

— La zei. Și cred că știi de ce. 

Durerea care-i sfârtecă trupul în clipa aceea îl făcu pe Dunk 
să uite de braţu-i rănit. Gemu. 

— A încercat să folosească cizma. 

— Așa bănuiesc. l-a arătat inelul lui Maester Lothar, care i l-a 
dat lui Butterwell care, fără îndoială, s-a scăpat în nădragi la 
vederea lui și a început să se întrebe dacă nu cumva s-a 
alăturat cui nu trebuia și cât de multe știe Corbul Sângelui 
despre conspirația lui. Răspunsul la această întrebare este 
„multişor”, chicoti Plumm. 

— Cine ești? 

— Un prieten, răspunse Maynard Plumm. Unul care te-a 
urmărit și s-a întrebat ce cauţi în cuibul năpârcilor. Acum taci 
din gură și te facem bine. 

Ţinându-se în umbră, cei doi își croiră drum înapoi spre micul 
cort al lui Dunk. Odată ajunși înăuntru, Ser Maynard aprinse un 
foc, umplu un vas cu vin și îl așeză pe flacără, la fiert. 

— O tăietură curată și, cel puţin, nu e la mâna dreaptă, spuse 
el, sfâșiind mâneca tunicii pătate de sânge a lui Dunk. Se pare 
că n-a atins osul. Totuși, va trebui s-o spălăm, altfel s-ar putea 
să-ți pierzi braţul. 

— Nu contează. Dunk era ameţit și avea senzaţia c-o să 
vomite în orice clipă. Dacă Egg e mort... 

— „vina îţi aparține. Ar fi trebuit să-l ţii departe de locul ăsta. 
Dar n-am spus nici-o clipă că băiatul e mort. Am spus că e cu 
zeii. Ai pânză curată? Mătase? 

— Tunica mea. Cea bună, pe care o am din Dorne. Cum adică 
e cu zeii? 

— Toate la timpul potrivit. Mai întâi braţul. 

Vinul începu în scurt timp să răspândească aburi. Ser 
Maynard găsi tunica bună a lui Dunk, o mirosi neîncrezător, apoi 
scoase un pumnal și începu s-o taie. Dunk își înăbuși protestul. 

— Ambrose Butterwell n-a fost niciodată ceea ce s-ar putea 
numi un om hotărât, spuse Ser Maynard, făcând ghemotoc trei 
bucăţi de mătase și înmuindu-le în vin. A avut îndoieli în privinţa 
acestui complot încă de la început, îndoieli care i-au fost ațâțate 
în clipa când a aflat că băiatul nu poartă sabia. lar azi- 
dimineaţă, oul lui de dragon a dispărut și, odată cu el, ultimele 


sale rămășițe de curaj. 

— Ser Glendon n-a furat oul, spuse Dunk. A fost în curte toată 
ziua, luptând în turnir sau privindu-i pe alţii cum luptă. 

— Cu toate astea, Peake va găsi oul în desaga lui de șa. Vinul 
fierbea. Plumm scoase o mănușă de piele și spuse: încearcă să 
nu ţipi. Apoi scoase o fâșie de mătase din vinul clocotit și începu 
să spele tăietura. 

Dunk nu ţipă. Scrâșni din dinţi, își mușcă limba și își izbi șoldul 
cu pumnul atât de tare, încât îl învineţi, dar nu ţipă. Ser 
Maynard folosi restul tunicii bune ca să facă un bandaj pe care. i- 
| legă strâns în jurul braţului. 

— Cum e? îl întrebă Plumm când isprăvi. 

— Îngrozitor. Dunk tremura. Unde-i Egg? 

— Cu zeii, ţi-am spus. 

Dunk ridică mâna sănătoasă și-l apucă pe Plumm de gât. 

— Vorbește limpede. M-am săturat de aluzii și șarade. Spune- 
mi unde-l găsesc pe băiat sau îţi frâng gâtul, așa prieten cum 
îmi ești. 

— În Templul Septim. Ai face bine să mergi înarmat. Ser 
Maynard zâmbi. E destul de limpede pentru tine, Dunk? 


Prima oprire a lui Dunk a fost în pavilionul lui Ser Uthor 
Underleaf. 

Strecurându-se înăuntru, nu-l găsi decât pe scutierul Will, 
aplecat peste o covată și frecând hainele de corp ale stăpânului 
său. 

— larăși tu? Ser Uthor e la ospăț. Ce vrei? 

— Imi vreau sabia și scutul. 

— Ai adus răscumpărarea? 

— Nu. 

— Atunci de ce te-aș lăsa să-ţi iei armele? 

— Am nevoie de ele. 

— Asta nu-i un motiv. 

— Dar dacă ţi-aș spune că te omor dacă încerci să mă 
împiedici? 

Will gâfâi. 

— Sunt acolo. 

Dunk se opri în fața templului septim al castelului. Zeii să m- 
ajute să nu fi ajuns prea târziu! Avea centura sabiei la locul 
obișnuit, strânsă la brâu. Işi legase scutul de brațul rănit și 


povara lui îi provoca junghiuri de durere la fiecare pas. Se 
temea că ar putea să ţipe, la cea mai mică atingere. Dădu ușile 
în lături cu mâna sănătoasă. 

Înăuntru, templul era întunecat și tăcut, luminat doar de 
flăcările lumânărilor care pâlpâiau pe altarele Celor Şapte. In 
dreptul Războinicului ardeau cele mai multe lumânări, cum era 
și de așteptat în timpul unui turnir. Mulţi cavaleri veneau aici să 
se roage pentru putere și curaj, înainte să între în luptă. Altarul 
Străinului era învăluit în umbră, cu o singură lumânare aprinsă. 
Mama și Tatăl aveau cu zecile fiecare, Fierarul și Fecioara ceva 
mai puţine. lar sub felinarul strălucitor al Babei era 
îngenuncheat Lordul Ambrose Butterwell, rugându-se în tăcere, 
cu capul plecat, pentru înţelepciune. 

Nu era singur. De îndată ce Dunk porni spre el, doi oșteni 
înaintară să-i taie calea, cu feţele aspre sub coifurile fără 
vizieră. Amândoi purtau veșminte de zale pe sub cămășile cu 
dungi vălurite, verzi, albe și galbene, ale Casei Butterwell. 

— Stai pe loc, ser. N-ai ce căuta aici. 

— Ba da, are. V-am prevenit c-o să mă găsească. 

Glasul era al lui Egg. 

Când băiatul ieși din umbrele de la picioarele Tatălui, cu 
ţeasta rasă lucind în lumina lumânărilor, lui Dunk îi veni să 
alerge spre el, să-l ia pe sus cu un țipăt de bucurie și să-l 
strivească în braţe. Dar ceva din tonul lui Egg îl făcu să ezite. 
Pare mai degrabă furios decât speriat și nu l-am văzut niciodată 
atât de serios. Și Butterwell in genunchi. Ceva e ciudat aici. 

Lordul Butterwell se ridică în picioare. Chiar și în lumina difuză 
a lumânărilor, carnea lui avea un aspect palid și lipicios. 

— Lăsaţi-l să treacă, le spuse el străjerilor. Când aceștia se 
retraseră, îi făcu semn lui Dunk să se apropie. Nu i-am făcut 
băiatului niciun rău. L-am cunoscut bine pe tatăl său, pe când 
eram Mâna Regelui. Prinţul Maekar trebuie să știe, nimic din 
toate acestea n-a fost ideea mea. 

— Va ști, promise Dunk. Ce se petrece aici? 

— Peake. Totul a fost pus la cale de el, jur pe Cei Şapte. 
Lordul Butterwell așeză o mână pe altar. Să mă doboare zeii 
dacă mint. Mi-a spus pe cine trebuie să invit și pe cine nu și l-a 
adus aici pe acest tânăr pretendent. N-am vrut să iau parte la 
această trădare, trebuie să mă crezi. Tom Heddle, el m-a 
îndemnat, n-am să tăgăduiesc asta. Ginerele meu, căsătorit cu 


fiica mea cea mare, dar n-am să mint, a fost părtaș la toate 
acestea. 

— E campionul tău, spuse Egg. Dacă a fost părtaș, atunci ai 
fost și tu. 

Taci din gură! îi venea lui Dunk să răcnească. Gura aia 
slobodă a ta o să ne bage-n mormânt pe amândoi. Insă 
Butterwell părea să tremure de frică. 

— Lordul meu, nu înţelegi. Heddle e la comanda garnizoanei 
mele. 

— Trebuie să ai câţiva oșteni credincioși, spuse Egg. 

— Cei de-aici, răspunse Lordul Butterwell. Alți câţiva. Am fost 
prea moale, recunosc, dar n-am fost trădător niciodată. Frey și 
cu mine am avut îndoieli încă de la bun început în privinţa 
pretendentului Lordului Peake. Nu poartă sabia! Dacă ar fi fost 
fiul tatălui său, Oţelul înverșunat l-ar fi înarmat cu sabia 
Blackfyre. Și toată vorbăria lui despre un dragon... o nebunie. 
Nebunie și prostie. Nobilul Lord își șterse cu mâneca sudoarea 
de pe faţă și continuă: lar acum mi-au luat oul, oul de dragon pe 
care bunicul l-a primit de le însuși regele, ca recompensă pentru 
loialitatea sa. Era acolo azi-dimineaţă, când m-am trezit și 
străjerii mei jură că nimeni n-a intrat și n-a ieșit din dormitor. S- 
ar putea să-i fi cumpărat Lordul Peake, nu știu, dar oul a 
dispărut. Trebuie să fie la ei sau... 

Sau oul a făcut pui, gândi Dunk. Dacă în Westeros și-ar face 
din nou apariţia un dragon viu, lorzii și oamenii de rând s-ar 
înghesui lângă prinţul care l-ar putea revendica. 

— Lordul meu, spuse el, aș dori să am o vorbă cu... scutierul 
meu, dacă ești atât de bun. 

— Cum ţi-e voia, ser. Lordul Butterwell îngenunche să se 
roage din nou. 

Dunk îl trase pe Egg deoparte și se lăsă pe un genunchi, să-i 
vorbească faţă în faţă. 

— Îţi trag o scatoalcă peste ureche de-ţi întorc ochii la ceafă 
și-o să-ţi petreci tot restul zilelor privind în spate. 

— Ar trebui, ser. Egg avea graţia să pară rușinat. Îmi pare rău. 
N-am vrut decât să trimit un corb la tatăl meu. 

Ca să pot rămâne eu cavaler. Băiatul avusese intenţii bune. 
Dunk aruncă iute o privire spre locul unde se ruga Lordul 
Butterwell. 

— Ce i-ai făcut? 


— L-am speriat, ser. 

— Da, asta văd și eu. O să aibă bătături la genunchi până 
mâine-dimineaţă. 

— N-am știut ce altceva să fac, ser. Maesterul m-a adus la ei, 
după ce a văzut inelul tatălui meu. 

— La ei? 

— La Lordul Butterwell și la Lordul Frey, ser. Mai erau acolo și 
câţiva străjeri. Toată lumea era supărată. Cineva a furat oul de 
dragon. 

— Sper că nu tu. 

Egg clătină din cap. 

— Nu, ser. Am știut că am intrat în bucluc din clipa când 
maesterul i-a arătat Lordului Butterwell inelul meu. Mi-a trecut 
prin minte să zic că l-am furat, dar mi-am zis că n-o să mă 
creadă. Apoi mi-am amintit că l-am auzit odată pe tata 
pomenind despre ceva ce-a spus Corbul Sângelui, cum că e mai 
bine să fii înfricoșător decât înfricoșat, așa că le-am zis că tata 
ne-a trimis aici să spionăm pentru el, că e pe drum încoace, cu o 
armată, că Nobilul Lord ar face mai bine să mă elibereze și să 
renunţe la trădare, dacă nu vrea să-și piardă capul. Băiatul afișă 
un zâmbet sfios: A mers mai bine decât mă așteptam, ser. 

Lui Dunk îi venea să-l ia pe băiat de umeri și să-l scuture 
până-i clănţăne dinţii. Asta nu e un joc! ar fi vrut să urle. E pe 
viaţă și pe moarte: 

— Lordul Frey a auzit și el toate astea? 

— Da. l-a urat Lordului Butterwell casă de piatră și a anunţat 
că se întoarce la Gemeni numaidecât. Atunci Nobilul Lord ne-a 
adus aici să ne rugăm. 

Frey a putut să fugă, gândi Dunk, dar Butterwell n-are unde 
și, mai devreme sau mai târziu, va începe să se întrebe de ce 
Prințul Maekar și oastea lui nu și-au făcut apariția. 

— Dacă Lordul Peake află că ești în castel... 

Ușa principală a templului se deschise cu zgomot. Dunk se 
întoarse și-l văzu pe Tom Heddle cel Negru, privind mânios, în 
zale și platoșă, cu ploaia șiroindu-i de pe mantia udă și băltind la 
picioarele lui. Alături de el avea o duzină de oșteni înarmaţi cu 
sulițe și topoare. Cerul din spatele lor fu străbătut de strălucirea 
albastră și albă a unui fulger care proiectă umbre trecătoare pe 
podeaua albă de piatră. O pală de vânt stârni toate lumânările 
din sept într-un dans. 


O, șapte iaduri afurisite! Atât avu Dunk timp să gândească, 
înainte ca Heddle să spună: 

— lată băiatul. Luaţi-l! 

Lordul Butterwell se ridicase în picioare. 

— Nu. Stați pe loc. Băiatul nu va fi molestat. Tommard, ce- 
nseamnă toate astea? 

Faţa lui Heddle se strâmbă cu dispreţ. _ 

— Nu tuturor ne curge lapte prin vene, Nobile Lord. Il vreau 
pe băiat. 

— Nu înţelegi. Glasul lui Butterwell devenise un tremolo 
piţigăiat. S-a isprăvit cu noi. Lordul Frey a plecat și îl vor urma și 
alţii. Prinţul Maekar se apropie cu o oștire. 

— Un motiv în plus să-l luăm ostatic pe băiat. 

— Nu, nu, zise Butterwell. Nu mai vreau să am de-a face cu 
Lordul Peake și pretendentul lui. Nu vreau să lupt. 

Tom cel Negru își privi stăpânul cu răceală. 

— Lașule. Tom scuipă. Spune ce vrei. Lupţi sau mori, lordul 
meu? Arătă spre Egg. Un cerb pentru primul om care scoate 
sabia. 

— Nu, nu. Butterwell se întoarse către străjerii lui. Opriţi-i, mă 
auziţi? Vă poruncesc. Opriţi-i! 

Dar toţi străjerii stăteau înmărmuriţi, neștiind cui să dea 
ascultare. 

— Trebuie s-o fac eu însumi, așadar? Tom cel Negru scoase 
din teacă sabia lungă. 

Dunk făcu la fel. 

— Treci în spatele meu, Egg. 

— Lăsaţi armele, amândoi! ţipă Butterwell. Nu vreau vărsare 
de sânge în templu! Ser Tommard, acesta este scutul jurat al 
prinţului. Te va ucide! 

— Numai dacă se prăbușește peste mine. Tom cel Negru își 
dezveli dinţii într-un rânjet aspru. L-am văzut încercând să lupte 
în turnir. 

— Sunt mai priceput cu sabia, îl preveni Dunk. 

Heddle răspunse cu un fornăit și atacă. Dunk îl îmbrânci pe 
Egg în spate și se întoarse să-i întâmpine sabia. A parat destul 
de bine prima lovitură, dar sabia lui Tom cel Negru i-a 
zdruncinat scutul și rana bandajată din spatele lui, trimiţându-i 
un spasm de durere de-a lungul braţului. Incercă apoi să 
lovească spre capul lui Heddle, dar Tom cel Negru alunecă într-o 


parte și îl izbi din nou. Dunk abia reuși să pareze cu scutul la 
timp. Așchii de pin zburară și Heddle izbucni în râs, întețindu-și 
atacul, jos, sus și iarăși jos. Dunk preluă toate loviturile în scut, 
dar fiecare era o tortură și se pomeni pierzând teren. 

— Vino-i de hac, ser! îl auzi pe Egg strigând. Vino-i de hac, 
vino-i de hac, e chiar acolo. 

Dunk simţea gustul sângelui în gură și, mai rău, rana i se 
deschisese la loc. Îl cuprinse un val de ameţeală. Sabia lui Tom 
cel Negru făcea fărâme scutul alungit. Stejar și fier, păziți-mă cu 
strășnicie, astfel sunt mort și osândit pentru vecie, gândi Dunk, 
înainte să-și aducă aminte că scutul său era din pin. Când se izbi 
cu spatele de altar, se împletici, căzu pe-un genunchi și își dădu 
seama că nu mai are unde să se retragă. 

— Nu ești cavaler, zise Tom cel Negru. Ai lacrimi în ochi, 
mocofane? 

Lacrimi de durere. Dunk își forţă genunchiul și se izbi, cu 
scutul înainte, de dușmanul său. 

Tom cel Negru păși înapoi, clătinându-se, dar reuși să-și 
păstreze echilibrul. Dunk năvăli după el, lovindu-l cu scutul, iar 
și iar, folosindu-și statura și puterea ca să-l împingă pe Heddle 
cu spatele, până la jumătatea templului. Apoi, cu o mișcare 
bruscă, dădu scutul la o parte și lovi cu sabia-i lungă, iar Heddle 
ţipă când oţelul mușcă prin lână și mușchi, adânc în coapsă. 
Sabia lui zvâcni sălbatic, dar lovitura fu disperată și stângace. 
Dunk își lăsă scutul să preia o ultimă lovitură, pe care o 
contracară cu toată greutatea lui. 

Tom cel Negru făcu un pas înapoi, clătinându-se și privi în jos, 
cu oroare, la antebraţul care-i cădea pe podea, lângă altarul 
Străinului. 

— Tu! gâfâi el. Tu, tu... 

— Ti-am spus eu. Dunk îi înjunghie beregata. Sunt mai 
priceput cu sabia. 

Doi dintre oșteni ieșiră alergând în ploaie, când un lac de 
sânge se revărsă din trupul lui Tom cel Negru. Ceilalţi își 
apucară suliţele și ezitară, aruncându-i lui Dunk priviri precaute 
și așteptând ca stăpânul lor să vorbească. 

— A fost... a fost o nelegiuire, articulă, în cele din urmă, 
Butterwell. Se întoarse către Dunk și Egg: Trebuie să plecăm de 
la Zidurile Albe înainte ca Gormon Peake să fie înștiințat de cei 
doi. Are mai mulţi prieteni printre oaspeţi decât mine. Poarta din 


spate din zidul nordic, ne strecurăm pe-acolo... veniţi, trebuie să 
ne grăbim. 

Dunk își trânti sabia în teacă. _ 

— Egg, du-te cu Lordul Butterwell. Işi trecu un braţ pe după 
umerii băiatului și cobori glasul: Nu rămâne cu el mai mult decât 
ai nevoie. la-o înainte, cu Potopul, și dispari înainte ca Nobilul 
Lord să treacă din nou de partea cealaltă. la-o spre lazul 
Fecioarelor, e mai aproape decât Debarcaderul Regelui. 

— Dar tu, ser? 

— Nu-ţi fă griji în privinţa mea. 

— Sunt scutierul tău. 

— Da, încuviință Dunk, și vei face așa cum îţi spun, altfel te 
alegi cu o scatoalcă peste ureche. 


Un grup de oameni părăsea sala mare a castelului, oprindu-se 
cât să-și tragă glugile pe cap, înainte să se aventureze prin 
ploaie. Printre ei erau Bătrânul Taur, sfrijitul Lord Caswell, din 
nou cherchelit. Amândoi îl ocoliră de departe pe Dunk. Ser 
Mortimer Boggs îi aruncă o privire curioasă, dar nu îndrăzni să-i 
vorbească. Uthor Underleaf nu era la fel de sfios. 

— Ai întârziat la ospăț, ser, zise el, scoţându-și mănușile. Şi 
văd că porţi iarăși sabie. 

— O să-ţi primeşti plata pentru ea, dacă asta te preocupă. 
Dunk își abandonase scutul sfărâmat și își acoperise braţul rănit 
cu mantia, să-și ascundă sângele. Dacă nu mor cumva, adăugă 
el. Atunci ai permisiunea să-mi jefuiești cadavrul. 

Ser Uthor râse. 

— Să fie curaj sau prostie? Ambele au cam același miros, din 
câte-mi amintesc. Nu e prea târziu să-mi accepţi propunerea, 
ser. 

— E mai târziu decât crezi, îl înștiință Dunk. 

Nu așteptă răspunsul lui Underleaf, ci trecu pe lângă el, prin 
ușile duble. Sala mare duhnea a bere, a fum și a lână udă. In 
balconul de deasupra, câţiva muzicanți cântau încetișor. Râsete 
răsunau dinspre mesele de onoare, acolo unde Ser Kirby Pimm 
și Ser Lucas Nayland jucau un joc pe băute. Sus, pe dais, Lordul 
Peake vorbea pătruns cu Lordul Costayne, în timp ce proaspăta 
mireasă a Lordului Butterwell şedea părăsită în jilțul ei. 

Jos, la mesele de rând, Dunk îl găsi pe Ser Kyle înecându-și 
amarul în berea Lordului Butterwell. Talerul său de lemn era plin 


de tocană vârtoasă, făcută din mâncarea rămasă după seara 
precedentă. „O strachină brună”, așa era numită această 
mâncare în bodegile de la Debarcaderul Regelui. Era limpede că 
Ser Kyle n-avusese stomac pentru ea. Neatinsă, tocana se 
răcise și o peliculă de grăsime sclipea deasupra conţinutului 
maro. 

Dunk se strecură pe bancă, lângă el. 

— Ser Kyle. 

Motanul clătină din cap. 

— Ser Duncan. Vrei niște bere? 

— Nu. Berea era ultimul lucru de care avea nevoie. 

— Nu te simţi bine, ser? lartă-mă, dar arăţi... 

— ...mai bine decât mă simt. Ce s-a întâmplat cu Glendon 
Ball? 

— L-au dus în temniţă. Ser Kyle își scutură capul. Odraslă de 
târfă sau nu, băiatul nu mi s-a părut niciodată hoț. 

— Nici nu este. 

Ser Kyle îl privi printre gene: 

— Braţul tău... cum s-a... 

— Un pumnal. Dunk se întoarse cu faţa spre dais, 
încruntându-se. Scăpase de moarte de două ori în ziua aceea. 
Ştia că așa ceva ar fi de-ajuns pentru cei mai mulţi oameni. 
Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi. Se ridică în picioare: Alteță! 
strigă el. Câţiva oameni de pe băncile din apropiere lăsară jos 
lingurile, își întrerupseră conversațiile și se întoarseră să-l 
privească. Alteță! repetă Dunk, mai tare. Se îndreptă spre dais, 
pășind apăsat pe covorul myrishez. Daemon! 

Acum, jumătate de sală amuţi. La masa de onoare, bărbatul 
care își zicea Scripcarul se întoarse și-i zâmbi. Dunk observă că- 
și îmbrăcase tunica violet pentru ospăț. Violet, ca să-i pună în 
evidență culoarea ochilor. 

— Ser Duncan, sunt încântat că te afli printre noi. Ce dorești 
de la mine? 

— Dreptate, răspunse Dunk. Pentru Glendon Ball. 

Numele răsună, lovindu-se de ziduri și, preţ de o clipă, fiecare 
bărbat, femeie și copil din sală parcă a împietrit. Lordul 
Costayne izbi cu pumnul în masă și strigă: 

— Moarte merită, nu dreptate! 

Alte glasuri i se făcură ecou, iar Ser Harbert Paege declară: 

— E născut bastard. Toţi bastarzii sunt hoţi sau mai rău. 


Sângele își spune cuvântul. 

În primul moment, Dunk fu cuprins de disperare. Sunt singur 
aici. Dar Ser Kyle Motanul se ridică în picioare, clătinându-se 
doar puţin. 

— O fi băiatul bastard, lorzii mei, dar e bastardul Globului de 
Foc. E întocmai cum a spus Ser Harbert: sângele își spune 
cuvântul. 

Daemon se încruntă: 

— Nimeni nu-l preţuiește pe Globul de Foc mai mult decât 
mine, spuse el. N-am să cred că acest fals prinţ e din sămânţa 
lui. A furat oul de dragon și a ucis trei oameni de ispravă pentru 
asta. 

— N-a furat nimic și n-a ucis pe nimeni, insistă Dunk. Dacă au 
fost omorâţi trei oameni, căutațţi-le ucigașul în altă parte. Alteța 
Ta știe la fel de bine ca mine că Ser Glendon a fost toată ziua în 
curte și a participat la o luptă după alta. 

— Da, recunoscu Daemon. M-a surprins asta și pe mine. Dar 
oul de dragon a fost găsit printre lucrurile lui. 

— Chiar așa? Unde e oul acum? 

Lordul Gormon Peake se ridică în picioare, cu privirea rece și 
poruncitoare. 

— La loc sigur și bine păzit. Şi de ce te preocupă asta pe tine, 
ser? 

— Adu-l aici, îi ceru Dunk. Aș vrea să-l mai privesc o dată, 
lordul meu. Aseară l-am văzut doar o clipă. 

Ochii lui Peake se îngustară. 

— Alteță, i se adresă el lui Daemon, pare-mi-se că acest 
cavaler rătăcitor a venit la Zidurile Albe cu Ser Glendon, 
neinvitat. S-ar putea să fie părtaș la toate astea. 

Dunk ignoră această remarcă. 

— Alteță, oul de dragon pe care Lordul Peake l-a găsit printre 
lucrurile lui Ser Glendon a fost cel pe care l-a pus el însuși acolo. 
Cere-i să-l aducă, dacă poate. Cercetează-l cu ochii tăi. Pun 
rămășag că nu e decât o piatră vopsită. 

În sală se iscă un adevărat vacarm. O sută de glasuri începură 
să vorbească deodată și mulţi cavaleri săriră în picioare. 
Daemon arăta aproape la fel de mic și de neajutorat cum 
arătase Ser Glendon când fusese acuzat. 

— Eşti beat, prietene? 

Aș vrea să fiu. 


— Am pierdut niște sânge, recunoscu Dunk, dar nu mi-am 
pierdut minţile. Ser Glendon a fost acuzat pe nedrept. 

— De ce? întrebă Daemon, nedumerit. Dacă Ball n-a făcut 
niciun rău, așa cum susţii, de ce ar insista Nobilul Lord că a furat 
și ar încerca să-i dovedească vinovăția cu o piatră vopsită? 

— Ca să-l înlăture din calea ta. Nobilul Lord ţi-a cumpărat alţi 
adversari, cu aur și promisiuni, dar Ball n-a fost de vânzare. 

Scripcarul roși. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Trimite după Ser Glendon și întreabă-l chiar tu. 

— Asta am să și fac. Lord Peake, cere să-mi fie adus bastardul 
numaidecât. Și adu-mi și oul de dragon. Vreau să-l văd mai bine. 
Gormon Peake îi aruncă lui Dunk o privire plină de dezgust. 

— Alteță, bastardul este supus unui interogatoriu. În câteva 
ore vom avea o mărturisire completă, nu mă îndoiesc. 

— Prin interogatoriu, lordul vrea să spună tortură, interveni 
Dunk. În câteva ore, Ser Glendon va mărturisi că ţi-a ucis tatăl, 
Alteță, și ambii fraţi. ` 

— Ajunge! Fața Lordului Peake era aproape stacojie. Incă o 
vorbă și-ţi smulg limba din rădăcini. 

— Eşti mincinos, răspunse Dunk. lată, am spus două vorbe. 

— Şi le vei regreta pe amândouă, îi promise Peake. Luaţi-l pe 
omul acesta și întemniţaţi-l în lanţuri. 

— Nu! Glasul lui Daemon era periculos de potolit. Vreau 
adevărul. Sunderland, Vyrwel, Smaliwood, luaţi-vă oameni și 
mergeţi să-l aduceţi pe Ser Glendon din temniță. Aduceţi-l aici și 
aveţi grijă să nu păţească nimic. Dacă încearcă cineva să vă 
împiedice, spuneţi-i că aveţi misiune de la rege. 

— Cum poruncești, răspunse Lordul Vyrwel. 

— Voi rezolva această problemă așa cum ar face tatăl meu, 
zise Scripcarul. Ser Glendon e acuzat de crime abominabile. In 
calitate de cavaler, are dreptul să se apere cu puterea armelor. 
Am să-l înfrunt pe terenul de turnir și am să las zeii să hotărască 
dacă e vinovat sau nevinovat. 

Sânge de erou sau sânge de târfă, gândi Dunk, când doi 
dintre oamenii Lordului Vyrwel îl aruncară pe Ser Glendon, gol, 
la picioarele lui, are, oricum, mult mai puțin decât înainte. 

Băiatul fusese bătut cu sălbăticie. Avea fața umflată și plină 
de vânătăi, avea mai mulţi dinţi sparţi sau lipsă, din ochiul drept 
îi șiroia sânge, iar pe piept carnea îi era roșie și crăpată, acolo 


unde fusese ars cu fierul înroșit. 

— Eşti în siguranţă acum, murmură Ser Kyle. Aici suntem doar 
cavaleri rătăcitori și zeii știu că suntem oameni pașnici. 

Daemon le dăduse apartamentele maesterului și le poruncise 
să bandajeze toate rănile pe care le putea avea Ser Glendon și 
să-l pregătească pentru duel. 

În timp ce spăla sângele de pe faţa și mâinile băiatului, Dunk 
observă că trei unghii de la mâna stângă îi fuseseră smulse. 
Asta îl îngrijora mai mult decât celelalte răni. 

— Poţi ţine lancea în mână? 

— Lancea? Când încercă să vorbească, din gura lui Ser 
Glendon se scurse sânge amestecat cu salivă. Am toate 
degetele? 

— Zece, zise Dunk, însă doar șapte unghii. 

Ball clătină din cap. 

— Tom cel Negru avea de gând să-mi taie toate degetele, dar 
a fost chemat în altă parte. Cu el trebuie să mă lupt? 

— Nu. L-am omorât. 

Asta îl făcu pe băiat să zâmbească. 

— Trebuia s-o facă cineva. 

— Vei lupta împotriva Scripcarului, dar numele lui adevărat 
este... 

— ...Daemon, da. Mi-au spus. Dragonul Negru. Ser Glendon 
râse. Tatăl meu a murit pentru el, aș fi fost bucuros omul lui. Aș 
fi luptat pentru el, aș fi ucis pentru el, aș fi murit pentru el, dar 
nu pot pierde pentru el. Întoarse capul și scuipă un dinte spart. 
Pot să capăt o cupă cu vin? 

— Ser Kyle, adu plosca. 

Băiatul bău cu nesaţ, apoi se șterse la gură. 

— Uită-te la mine. Tremur ca o fată. 

Dunk se încruntă. 

— Mai poţi să te ţii pe cal? 

— Ajută-mă să mă spăl și adu-mi scutul, lancea și șaua, spuse 
Ser Glendon, și vei vedea ce pot să fac. 


Era aproape dimineaţă când ploaia se domoli îndeajuns ca 
duelul să aibă loc. Curtea castelului era o mocirlă moale care 
sclipea udă în lumina sutelor de torţe. În spatele terenului de 
turnir, o ceaţă alburie se ridica, înălțând pe zidurile de piatră 
degete fantomatice, ca să înhaţe meterezele castelului. Mulţi 


dintre nuntași dispăruseră în orele scurse între timp, dar cei 
rămași urcau din nou în tribune și se așezau pe scândurile de 
pin îmbibate de ploaie. Printre ei se afla Ser Gormon Peake, 
înconjurat de un grup de lorzi mai mărunți și cavaleri de casă. 

Doar câţiva ani trecuseră de când Dunk fusese scutierul 
bătrânului Ser Arian. Nu uitase ce are de făcut. incheie 
cataramele armurii ce nu-i era pe măsură lui Ser Glendon, îi 
prinse coiful de grumăjer, îl ajută să încalece și îi dădu scutul. 
Turnirurile anterioare lăsaseră scobituri adânci în lemn, dar 
globul strălucitor de foc se mai vedea și acum. Arată la fel de 
tânăr ca Egg, gândi Dunk. Un băieţel speriat și înverșunat. O fi 
roibul mai bine antrenat și mai ager, dar un călăreț se descurcă 
mai bine pe calul pe care-l cunoaște, iar acesta îi e străin. 

— Voi avea nevoie de o lance, spuse Ser Glendon. O lance de 
război. 

Dunk se duse la stativ. Lăncile de război erau mai scurte și 
mai grele decât cele de turnir pe care le folosise în duelurile 
anterioare, doi metri și jumătate de frasin masiv, cu un vârf 
ascuţit de fier. Dunk alese una și o scoase, trecându-și mâna pe 
toată lungimea ei, să se asigure că nu are crăpături. 

La capătul opus al terenului, unul dintre scutierii lui Daemon îi 
oferea acestuia o lance identică. Era un scripcar, nimic mai 
mult. In loc de săbii și scripci, veșmintele calului său de război 
înfățișau acum dragonul cu trei capete al Casei Blackfyre, negru 
pe fond roșu. Prinţul își spălase și vopseaua neagră din părul 
care acum i se revărsa pe umeri într-o cascadă de argint și aur, 
scânteind ca metalul bătut în lumina torţelor. Tot așa ar fi și 
părul lui Egg, dacă l-ar lăsa vreodată să crească, își dădu seama 
Dunk. li venea greu să și-l imagineze așa, dar știa că, într-o 
bună zi, va trebui, dacă vor trăi amândoi până atunci. 

Heraldul urcă din nou pe platforma lui. 

— Ser Glendon, Bastardul e acuzat de furt și de crimă, vesti 
el, iar acum vine să-și dovedească nevinovăția cu preţul trupului 
său. Daemon din Casa Blackfyre, Al Doilea pe Numele Său, Rege 
de drept al Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni, 
Stăpân al Celor Şapte Regate și Apărător al Regatului, vine să 
dovedească adevărul acuzațiilor sale împotriva bastardului 
Glendon. 

Şi, dintr-odată, anii se risipiră și Dunk se afla din nou pe 
Pajiștea Ashford, ascultându-l pe Baelor Sfarmă-Lance chiar 


înainte de a porni în bătălia pentru propria viaţă. Vâri lancea de 
război înapoi, luă o lance de turnir din următorul rastel, o lance 
lungă de patru metri, suplă și elegantă. 

— Folosește-o pe asta, îi spuse lui Ser Glendon. E ceea ce am 
folosit la Ashford, la Duelul Judiciar de Șapte. 

— Scripcarul a ales o lance de război. Are de gând să mă 
omoare. 

— Pentru asta trebuie mai întâi să te nimerească. Dacă 
ţintești bine, vârful lui nu te va atinge niciodată. 

— Nu știu. 

— Eu știu. 

Ser Glendon îi smulse lancea din mână, se răsuci și porni la 
trap către teren. 

— Cei Șapte să ne apere pe amândoi, așadar. 

Undeva, la răsărit, un fulger brăzdă cerul rozaliu. Daemon lovi 
cu pintenii de aur în trupul armăsarului său și ţâșni ca un fulger, 
coborându-și lancea de război cu vârful ei ucigaș de fier. Ser 
Glendon ridică scutul și alergă să-l întâmpine, legănându-și 
lancea mai lungă peste capul iepei, s-o izbească în pieptul 
tânărului pretendent. De sub copitele cailor ţâșnea noroi, iar 
flăcările torțelor păreau mai strălucitoare când cei doi cavaleri 
trecură bubuind unul pe lângă altul. 

Dunk închise ochii. Auzi un pârâit, un țipăt, o bufnitură. 

— Nu! îl auzi el pe Lordul Peake strigând cu durere. 
Nuuuuuuu! Preţ de o fracțiune de secundă, lui Dunk aproape i 
se făcu milă de el. Deschise ochii. Fără călăreț, armăsarul mare 
și negru încetinea pasul, la trap. Dunk sări și-l apucă de 
căpăstru. La celălalt capăt al terenului, Ser Glendon Ball își 
întoarse iapa și își înălță lancea zdrobită. Oamenii năvăliră pe 
teren, acolo unde Scripcarul zăcea neclintit, cu faţa în jos, într-o 
bălţă. Când îl ajutară să se ridice, era plin de noroi din cap până- 
n picioare. 

— Dragonul Maro! strigă cineva. Un val de râsete străbătu 
curtea, în timp ce zorile se revărsau peste Zidurile Albe. 

Abia câteva clipe mai târziu, pe când Dunk și Ser Kyle îl 
ajutau pe Glendon Ball să coboare de pe cal, sună prima goarnă 
și santinelele de pe ziduri dădură alarma. O oaste își făcuse 
apariția dincolo de zidurile castelului, ivindu-se din ceţțurile 
dimineţii. 

— Până la urmă, Egg n-a minţit, îi spuse Dunk, uluit, lui Ser 


Kyle. 


De la lazul Fecioarelor venise Lordul Mooton, de la Raventree 
Lordul Blackwood, de la Duskendale Lordul Darklyn. 

Domeniile regale din preajma  Debarcaderului Regelui 
trimiseseră Casele Hayford, Rosby, Stokeworth, Massey și chiar 
săbiile jurate ale regelui, în frunte cu trei cavaleri ai Gărzii, 
sprijiniți de trei sute de Dinţi ai Corbului, cu arcuri înalte din 
lemn alb de copac al inimii. Însăși smintita Danelle Lothston 
plecase cu oaste din turnurile ei bântuite de la Harrenhal, cu 
părul roșu în vânt și cu armura-i neagră, care-i venea ca o 
mănușă de fier. 

Lumina soarelui care răsărea scânteia pe vârfurile a cinci sute 
de lănci și de zece ori mai multe sulițe. Flamurile cenușii ale 
nopții renășteau în zeci de culori ţipătoare. lar deasupra tuturor 
fluturau doi dragoni regali, pe fundaluri negre ca noaptea: 
bestia cu trei capete a Regelui Aerys | Targaryen, roșie ca focul, 
și o fiară albă, înaripată, care scotea flăcări stacojii. 

Până la urmă, nu e Maekar, își dădu seama Dunk, atunci când 
văzu acele stindarde. Stindardele Prințului de la Castelul Verii 
înfățișau patru dragoni cu trei capete, doi câte doi, blazonul 
celui de-al patrulea fiu al răposatului Rege Daeron Il Targaryen. 
Un singur dragon alb vestea prezenţa Mâinii Regelui, Lordul 
Brynden Rivers. 

Corbul Sângelui în persoană venise la Zidurile Albe. 

Prima Rebeliune Blackfyre se sfârșise pe Câmpul lerbii Roșii în 
sânge și în glorie. Cea de-a doua se sfârșise cu un scâncet. 

— Nu ne pot intimida, declară Tânărul Daemon de pe 
meterezele castelului, după ce văzuse cercul de fier care-i 
înconjura, căci cauza noastră este dreaptă. Vom trece cu sabia 
prin ei și vom merge neabătut la Debarcaderul Regelui! Să sune 
goarnele! 

Însă cavalerii, lorzii și oștenii murmurară între ei și câţiva 
începură să dea înapoi, îndreptându-se către grajduri sau spre 
câte-o ușă lăturalnică ori vreo ascunzătoare unde sperau că pot 
rămâne în siguranţă. lar când Daemon a scos sabia și a ridicat-o 
deasupra capului, toată suflarea a putut vedea că nu era 
Blackfyre. 

— Astăzi va fi din nou ca pe Câmpul lerbii Roșii, promise 
pretendentul. 


— Las-o baltă, scripcarule! îi strigă un scutier cărunt. Prefer să 
trăiesc. 

În cele din urmă, cel de-al doilea Daemon Blackfyre înaintă 
singur, struni calul în faţa oștirii regale și îl provocă pe Corbul 
Sângelui la duel. 

— Am să vă înfrunt, pe tine ori pe lașul Aerys sau pe oricare 
campion vei voi să numești. 

Dar oamenii Corbului Sângelui îl înconjurară, îl traseră jos de 
pe cal și-l puseră în lanţuri de aur. Implântară în pământul 
mocirlos stindardul pe care-l purtase și îi dădură foc. Flamura 
arse multă vreme, înălțând o dâră șerpuitoare de fum ce se 
făcea văzută până-n depărtări. 

În ziua aceea n-a curs alt sânge decât al unui om aflat în 
slujba Lordului Vyrwel, care s-a lăudat că el fusese unul dintre 
spionii Corbului Sângelui și că în curând avea să fie bine 
răsplătit. 

— Încă puţin și-am să mă desfăt cu târfe și cu vin roşu 
dornishean, se pare că ar fi fost auzit spunând, chiar înainte ca 
unul dintre cavalerii Lordului Costayne să-i taie beregata. 

— Bea asta, spuse el, când omul lui Vyrwel se înecă de 
propriul sânge. Nu e dornishean, dar e roșu. 

Altminteri, era o coloană tăcută, posomorâtă, de oameni care 
ieșeau, târându-și picioarele, pe porţile castelului Zidurile Albe, 
ca să-și arunce armele într-un morman scânteietor înainte de-a 
fi legaţi și conduși să aștepte judecata Lordului Corb al Sângelui. 
Dunk ieși alături de ceilalţi, împreună cu Ser Kyle Motanul și 
Glendon Ball. Îl căutaseră pe Ser Maynard, să-l ia cu ei, dar 
Plumm se făcuse nevăzut cândva în timpul nopţii. 

Abia târziu, în după-amiaza aceea, Ser Roland Crakehall din 
Garda Regelui îl găsi pe Dunk printre ceilalți prizonieri. 

— Ser Duncan! Unde în șapte iaduri te-ai ascuns? Lordul 
Rivers întreabă de tine de ore în șir. Vino cu mine, rogu-te! 

Dunk porni alături de el. Mantia lungă a Lordului Crakehall 
flutura la fiecare pală de vânt, albă ca lumina lunii pe zăpadă. 
La vederea ei, Dunk își aminti cuvintele pe care le rostise 
Scripcarul, sus, pe acoperiș: Am visat că erai înveșmântat în alb, 
din cap până-n picioare, cu o mantie lungă și albă fluturând de 
pe umerii tăi largi. Dunk pufni. Da, și ai visat dragoni ieșind din 
ouă de piatră. La fel de verosimile amândouă. 

Pavilionul Mâinii se afla la câteva sute de metri de castel, în 


umbra unui ulm cu coroana lăbărțată. Câteva vaci pășteau iarba 
prin preajmă. Regi; se ridică și cad, gândi Dunk, iar vacile și 
oamenii de rând işi văd de treburile lor. Era o vorbă de-a 
bătrânului. 

— Ce se va alege de ei? îl întrebă pe Ser Roland când trecură 
pe lângă un grup de ostatici așezați pe iarbă. 

— Vor fi duși la Debarcaderul Regelui, la judecată. Cavalerii și 
oștenii ar trebui să scape destul de ușor. Ei n-au făcut decât să- 
și urmeze suveranii. 

— Şi lorzii? 

— Unii vor fi iertaţi, dacă spun adevărul despre ceea ce știu și 
dacă cedează un fiu sau o fiică drept zălog al loialității lor. Le va 
fi mai greu celor care au primit iertarea după Câmpul lerbii 
Roșii. Aceștia vor fi întemnițați sau dezonorațţi. Cei mai ticăloși 
își vor pierde capul. 

Corbul Sângelui trecuse deja la fapte. Dunk observă asta în 
drum spre pavilionul lui. Flancând intrarea, capetele schilodite 
ale lui Gormon Peake și ale lui Tom Heddle cel Negru fuseseră 
înfipte în tepe, cu scuturile etalate dedesubt. Trei castele, negre 
pe fond portocaliu. Omul care l-a ucis pe Roger de Pennytree. 

Chiar și în moarte, ochii Lordului Gormon erau duri, ca de 
cremene. Dunk i-i închise cu degetele. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă unul dintre străjeri. Oricum o 
să-i scoată ciorile curând. 

— Îi datoram măcar atât. 

Dacă Roger n-ar fi murit în ziua aceea, bătrânul nici nu s-ar fi 
uitat la Dunk, când l-a zărit alergând după porci pe ulițele 
Debarcaderului Regelui. Un rege mort de mult i-a dat o sabie 
unui fiu în locul celuilalt, ăsta a fost începutul. lar acum sunt aici 
și bietul Roger e în mormânt. 

— Mâna așteaptă, porunci Roland Crakehall. 

Dunk trecu pe lângă el, prezentându-se în faţa Lordului 
Brynden Rivers, vrăjitorul, și a Mâinii Regelui. Egg stătea în faţa 
lui, proaspăt îmbăiat și îmbrăcat în veșminte princiare, așa cum 
îi ședea bine unui nepot al regelui. În apropiere, Lordul Frey era 
așezat pe un scaun de campanie, cu o cupă de vin în mână și cu 
micuțul lui moștenitor hidos foindu-i-se în poală. Lordul 
Butterwell era prezent și el... în genunchi, palid la faţă și 
tremurând. 

— Trădarea nu e mai puţin mârșavă dacă trădătorul se 


dovedește un laş, spuse Lordul Rivers. Ti-am auzit scâncelile, 
Lord Ambrose, și cred un cuvânt din zece. Ţinând seama de 
asta, am să-ţi îngădui să păstrezi a zecea parte din averea ta. Îţi 
poţi păstra și soţia. iți doresc să te bucuri de ea. 

— Şi Zidurile Albe? întrebă Butterwell, cu glas tremurător. 

— Confiscate pentru Tronul de Fier. Am de gând să dărâm 
castelul piatră cu piatră și să împrăștii sare pe pământul pe care 
se află. În douăzeci de ani, nimerii nu-și va mai aminti că a 
existat. Bătrâni nebuni și tineri răzvrătiți fac și acum pelerinaje 
la Câmpul lerbii Roșii, să planteze flori pe locul unde a căzut 
Daemon Blackfyre. Nu voi îngădui ca Zidurile Albe să devină un 
alt monument al Dragonului Negru. Lordul Rivers flutură o mână 
palidă: Acum fugi de-aici, gândacule. 

— Mâna Regelui e milostivă. 

Butterwell plecă împleticindu-se, atât de orb de durere, încât 
nici măcar nu a părut să-l recunoască pe Dunk când a trecut pe 
lângă el. 

— Ai permisiunea mea să pleci și tu, Lord Frey, porunci 
Rivers. Vom vorbi mai târziu. 

— Cum poruncește stăpânul meu. 

Frey își conduse fiul afară din pavilion. 

De-abia atunci Mâna Regelui se întoarse spre Dunk. Era mai 
bătrân decât și-l amintea, cu fața aspră și ridată, însă avea 
pielea albă ca osul, iar obrajii și gâtul încă purtau semnul 
dizgrațios din naștere, ca o pată de sânge despre care unii 
oameni ziceau că seamănă cu un corb. Avea cizmele negre, 
tunica stacojie. Peste ea purta o mantie fumurie, prinsă cu o 
broșă în forma unei mâini de fier. Părul îi cădea pe umeri, lung, 
alb și drept, pieptănat în faţă, ca să-i ascundă ochiul lipsă, cel 
pe care Oţelul înverșunat i-l răpise pe Câmpul lerbii Roșii. Ochiul 
rămas era foarte roșu. Câţi ochi are Corbul Sângelui? O mie și 
unul. 

— Prinţul Maekar are, fără îndoială, un motiv întemeiat să-și 
lase fiul să fie scutier în slujba unui cavaler rătăcitor, spuse el, 
deși nu cred că asta însemna să fie adus într-un castel plin de 
trădători care pun la cale o rebeliune. Cum se face că mi-am 
găsit vărul într-un cuib de năpârci ca acesta, ser? Lordul Putinică 
vrea să mă facă să cred că Prinţul Maekar te-a trimis aici, să 
adulmeci rebeliunea deghizat în cavaler misterios. Acesta-i 
adevărul? 


Dunk plecă un genunchi. 

— Nu, stăpâne. Adică, da, stăpâne. Asta i-a spus Egg. Aegon, 
adică. Prinţul Aegon. Așadar, partea aceea este adevărată. Nu 
este, însă, ceea ce s-ar numi adevărul adevărat. 

— Înţeleg. Așadar, voi doi aţi aflat despre această conspirație 
împotriva coroanei și v-aţi hotărât s-o dejucațţi singuri. Așa stau 
lucrurile? 

— Nici așa. Noi doar... într-un fel, am nimerit din întâmplare, 
cum s-ar zice. 

Egg își încrucișa braţele. 

— lar Ser Duncan și cu mine aveam situaţia sub control 
înainte de-a apărea tu cu oastea ta. 

— Am avut ajutoare, stăpâne, adăugă Dunk. 

— Cavaleri rătăcitori. 

— Da, stăpâne. Ser Kyle Motanul și Maynard Plumm. Și Ser 
Glendon Ball. El l-a doborât de pe cal pe Scripe... pe pretendent. 

— Da, am auzit povestea asta deja de pe zeci de buze. 
Bastardul Mâţișorilor. Născut dintr-o târfă şi-un trădător. 

— Născut din eroi, zise Egg apăsat. Dacă e printre ostatici, 
vreau să fie găsit și eliberat. Și răsplătit. 

— Şi cine ești tu să-i spui Mâinii Regelui ce să facă? 

Egg nici nu clipi. 

— Ştii cine sunt, vere. 

— Scutierul tău e insolent, ser, îi zise lui Dunk Lordul Rivers. 
Ar trebui să-i tragi o mamă de bătaie să se lecuiască. 

— Am încercat, stăpâne. Dar e prinţ. 

— E un dragon, zise Corbul Sângelui, asta e. Ridică-te, ser. 

Dunk se ridică. 

— Au existat întotdeauna Targaryeni care au visat lucrurile ce 
vor veni, încă dinainte de Cucerire, spuse Corbul Sângelui, așa 
că n-ar trebui să ne mire, din când în când, dacă și un Blackfyre 
dovedește acest dar. Daemon a visat că dragonul se va naște la 
Zidurile Albe și așa a fost. Numai că nătărăul a greșit culoarea. 

Dunk se uită la Egg. Văzu inelul. /ne/u/ tatălui său. E pe 
degetul lui, nu vărât în cizmă. 

— Aproape că-mi vine să te iau cu noi la Debarcaderul 
Regelui, îi zise lui Egg Lordul Rivers, și să te ţin la curtea mea, 
ca... oaspete. 

— Tata n-ar vedea asta cu ochi buni. 

— Bănuiesc că nu. Prinţul Maekar are o... fire... arţăgoasă. 


Poate c-ar trebui să te trimit înapoi la Castelul Verii... 

— Locul meu e cu Ser Duncan. Sunt scutierul lui. 

— Cei Şapte să ne apere pe amândoi. Cum poftești. Eşti liber 
să pleci. 

— Vom pleca, răspunse Egg, dar mai întâi avem nevoie de 
niște aur. Ser Duncan trebuie să-i plătească Melcului 
răscumpărarea. 

Corbul Sângelui râse. 

— Unde e băiatul umil pe care l-am întâlnit cândva la 
Debarcaderul Regelui? Cum spui, prinţe. Am să-l însărcinez pe 
vistierul meu să-ţi dea cât aur dorești. În limite rezonabile. 

— Doar un împrumut, preciză Dunk. Am să-l plătesc înapoi. 

— Când înveţi să lupţi în turnir, fără îndoială. Lordul Rivers 
pocni din degete, concediindu-i, desfășură un pergament și 
începu să bifeze nume cu un condei. 

Insemnează oamenii care trebuie să moară, își dădu seama 
Dunk. 

— Stăpâne, spuse el, am văzut capetele afară. Asta 
înseamnă... Scripcarul... Daemon... ai să-i iei și lui capul? 

Corbul Sângelui ridică privirea de pe pergament. 

— Asta hotărăște Regele Aerys... dar Daemon are patru fraţi 
mai mici. Și surori. Dacă aș fi atât de nesăbuit să-i tai frumosul 
cap, mama lui ar jeli, prietenii lui m-ar blestema și m-ar numi 
„ucigaș”, iar Oţelul înverșunat l-ar încorona pe fratele său, 
Haegon. Mort, tânărul Daemon e un erou. Viu, e un obstacol în 
calea fratelui meu vitreg. N-are cum să-l facă rege pe un al 
treilea Blackfyre, atât timp cât cel de-al doilea rămâne, atât de 
supărător, în viaţă. In plus, un ostatic așa de nobil va fi o 
podoabă la curtea noastră și o mărturie vie a milosteniei și 
bunăvoinţei înălţimii Sale, Regele Aerys. 

— Am și eu o întrebare, interveni Egg. 

— Încep să pricep de ce era tatăl tău atât de dornic să scape 
de tine. Ce mai vrei de la mine, vere? 

— Cine-a luat oul de dragon? La ușă erau străjeri și alţii pe 
scări, n-avea cum să pătrundă nimeni neobservat în dormitorul 
Lordului Butterwell. 

Lordul Rivers zâmbi: 

— Dac-ar fi să ghicesc, aș spune că cineva a urcat prin puţul 
privatei. 

— Puţul privatei e prea mic să poată fi urcat. 


— Pentru un om. Un copil s-ar descurca. 

— Sau un pitic! izbucni Dunk. 

O mie și unul de ochi. De ce n-ar face parte câțiva dintr-o 
trupă de pitici comici?