Conn Iggulden — [Imparatul] 02 Moartea regilor

ÎMPĂRATUL 


MOARI EA 
REGILOR 


A aa a ri» a 


CONN IGGULDEN 


www.virtual-project.eu 


CONN IGGULDEN 


Seria 


ÎMPĂRATUL 


Volumul 2 


MOARTEA 
REGILOR 


Original: Emperor. The Death of Kings (2004) 


Traducere de: 
OANA AMARICAI 


af 
virtual-project.eu 


rao international publishing company 
2011 


Tatălui meu, care recita „Vitai Lampada” cu sclipiri în ochi. De 
asemenea, mamei mele, care m-a învățat că istoria este o 
culegere de povești minunate, care conțin date. 


e PARTEA ÎNTÂI e 


e CAPITOLUL UNU 


Fortul Mytilene se contura ameninţător pe dealul de deasupra 
lor. Puncte de lumină se mișcau pe ziduri, în timp ce străjile își 
parcurgeau traseele în întuneric. Poarta de fier și stejar era 
închisă, iar singurul drum care urca pantele abrupte era foarte 
bine păzit. 

Gaditicus își lăsase doar douăzeci de oameni pe galeră. De 
îndată ce restul centuriei debarcase, ordonase ca puntea 
corvus? să fie retrasă, iar Accipiter se depărtase de insula 
întunecată, vâslele făcând foarte puţin zgomot în apele liniștite 
ale mării. 

Galera avea să fie la adăpost de orice atac cât timp ei erau 
plecaţi. Cu toate luminile stinse, era doar o pată de întuneric, pe 
care vasele inamice n-o puteau descoperi decât dacă intrau 
direct în portul micuţei insule. 

_ lulius stătea împreună cu contuburnia? sa, așteptând ordinele. 
Inverșunat, își stăpâni entuziasmul pe care i-l stârnea faptul că 
avea să aibă în sfârșit parte de ceva acţiune, după șase luni de 
patrulat pe coastă. Deși aveau avantajul elementului-surpriză, 
fortul părea trainic și periculos, iar el știa bine că escaladarea 
zidurilor urma să fie sângeroasă. Verifică din nou echipamentul, 
controlând fiecare treaptă a scărilor care îi fuseseră date, 
plimbându-se printre oameni pentru a se asigura că își legaseră 
cârpe peste sandale, ca să nu facă zgomot și pentru a avea mai 
multă stabilitate la urcare. Totul era în ordine, firește, dar 
oamenii se supuseră inspecției fără să crâcnească, așa cum mai 
făcuseră de două ori de când debarcaseră. Ştia că n-aveau să-l 
facă de rușine. Patru dintre ei erau soldaţi de multă vreme, 
inclusiv Pelitas, care avea zece ani de experienţă pe galeră. 
lulius îl făcuse ofițer secund în contuburnie, după ce realizase că 


1 În latină: corb sau (pe navele de război romane) planșeu de abordaj care avea la 
capăt o cange din metal, ce se înfigea în chila vasului abordat, permiţând trecerea 
rapidă și relativ sigură a soldaţilor romani pe puntea celuilalt vas. (n.tr.). 

2 Subdiviziune a centuriei. (n.red.). 


omul se bucura de respectul majorităţii echipajului. Înainte, 
fusese trecut cu vederea când se făcuseră avansări în grad, dar 
lulius văzuse calitatea din spatele atitudinii sale destul de 
relaxate față de uniformă și a feţei năucitor de urâte a omului. 
Pelitas deveni repede un tovarăș de neclintit al tânărului 
tesserarius:. 

Ceilalţi șase fuseseră adunaţi de prin porturile romane din 
jurul Greciei, pe măsură ce Accipiter își completa efectivul. Fără 
îndoială, trecutul unora era destul de dubios, dar bunul renume 
reprezenta o cerință ignorată adesea, când venea vorba despre 
soldaţii de pe galere. Oamenii care aveau datorii sau necazuri 
cu ofiţerii știau că singura lor șansă de a mai primi soldă era pe 
mare. lulius însă nu se plângea. Toţi cei zece oameni ai lui 
fuseseră în război și poveștile lor rezumau progresul Romei din 
ultimii douăzeci de ani. Erau brutali și duri, iar lulius se bucura 
de luxul de a ști că n-aveau să se codească sau să dea înapoi 
din faţa treburilor murdare, cum ar fi să curețe fortul Mytilene 
de rebeli în toiul unei nopţi de vară. 

Gaditicus trecu printre contuburnii, vorbind cu fiecare ofițer în 
parte. Suetonius dădu din cap la tot ce i se spunea, apoi salută. 
lulius își privi fostul vecin, simțind un nou val de ostilitate pe 
care nu o putea pune pe seama nici unui lucru anume legat de 
tânărul ofițer de gardă. Luni întregi lucraseră împreună, cu o 
politețe îngheţată, care acum părea de nezdruncinat. Suetonius 
încă vedea în el pe băieţandrul pe care, împreună cu câţiva 
prieteni, îl legase și îl bătuse parcă într-o altă viaţă. Nu știa ce se 
întâmplase cu lulius între timp și se strâmbase cu dispreț când îl 
auzise povestind cum era să te întorci la Roma într-un car 
triumfal, alături de Marius. Evenimentele din capitală nu erau 
decât zvonuri îndepărtate pentru oamenii de pe vas și lulius 
avea senzaţia că unii dintre prietenii lui Tonius nu îi dădeau 
crezare. Acest lucru îl sâcâia, dar cel mai mic semn de tensiune 
sau de conflict între contuburnii atrăgea retrogradarea imediată. 
lulius păstrase tăcerea chiar și atunci când îl auzise pe 
Suetonius povestind cum îl lăsase să-l spânzure de picioare pe 
celălalt tesserarius, după ce îi trăsese câteva la cap. Tonul cu 
care vorbea făcea ca incidentul să nu pară nimic altceva decât 


3 Ofițer de rang inferior din armata romană, însărcinat cu preluarea parolelor de la 
comandant și păstrarea lor (din latinescul tessera, ce desemna plăcuţele de lemn pe 
care erau scrise parolele), (n.tr.). 


5 


un pic de distracție mai dură, ca între băieţi. Simţise că lulius îl 
țintuia cu privirea și se prefăcuse surprins, făcându-i cu ochiul 
ofițerului secund, în timp ce se întorceau la îndatoririle lor. 

Când Gaditicus plecă spre ultimele contuburnii, lulius îl văzu 
pe Suetonius rânjind peste umărul centurionului. El însuși se uită 
drept la Gaditicus și salută scurt în timp ce lua poziţia de drepţi. 
Gaditicus dădu din cap și îi răspunse la salut cu o mișcare iute a 
mâinii drepte. 

— Dacă nu află că suntem aici, putem să facem scrum cuibul 
ăsta până mâine-n zori. Dar, dacă au fost avertizaţi, va trebui să 
luptăm pentru fiecare pas. Ai grijă ca armurile și săbiile să fie 
înfășurate-n cârpe. Nu vreau să dea careva alarma când o să 
fim pe flancurile expuse. 

— Da, domnule! răspunse lulius prompt. 

— Oamenii tăi vor ataca pe partea dinspre sud. Panta e un pic 
mai lină acolo. Adu scările repede și pune câte un om la baza 
fiecăreia să le ţină bine, ca să nu mai pierzi timp căutând 
reazeme ferme. Oamenii lui Suetonius au ordin să ucidă străjile. 
Sunt patru la număr, așa că s-ar putea să iasă gălăgie. Dacă 
auzi strigăte înainte să ajungi la zid, grăbiţi-vă. Nu trebuie să le 
dăm timp să se organizeze. S-a-nţeles? Bine. Întrebări? 

— Domnule, știm cumva câţi sunt înăuntru? întrebă lulius. 

Gaditicus păru surprins. 

— O să cucerim fortul ăsta indiferent dacă au cincizeci de 
oameni sau cinci sute. N-au mai plătit taxe de doi ani, iar 
guvernatorul a fost ucis. Crezi poate că ar trebui să așteptăm 
întăriri? 

lulius roși de jenă. 

— Nu, domnule. 

Gaditicus chicoti amar. 

— Flota e și așa prea împrăștiată. Dacă nu mori în noaptea 
asta, ai să ajungi destul de repede să te obișnuiești să n-ai 
niciodată destui oameni sau nave. Acum, ocupă-ţi poziţia și dă 
ocol fortului. Ai grijă să nu fiţi văzuți. S-a-nţeles? 

— Da, domnule! răspunse lulius, salutând din nou. 

Să fii ofițer, chiar și cu cel mai mic grad, era treabă grea și în 
cele mai bune momente. Toţi se așteptau să știi mereu exact ce 
ai de făcut, de parcă priceperea se dobândea odată cu gradul. 
Nu mai participase niciodată la asaltul unei fortărețe, nici ziua, 
nici noaptea, dar se voia de la el să ia într-o clipită decizii care 


6 


puteau însemna viața sau moartea oamenilor săi. Se întoarse 
spre ei și găsi noi rezerve de hotărâre. N-avea să-i 
dezamăgească. 

— Aţi auzit ce-a zis centurionul. Înaintaţi în liniște. Formaţie 
dublă. Daţi-i drumul! 

Ca o singură fiinţă, soldaţii loviră cu pumnul în platoșele de 
piele, salutând astfel ordinul. lulius tresări de neplăcere când 
auzi zgomotul. 

— Și terminaţi cu gălăgia asta! Până nu intrăm în fort, n-o să 
mai salutaţi niciun ordin. Nu vreau să vă aud strigând: „Da, 
domnule!” când încercăm să ne mișcăm neauziţi, bine? 

Unul sau doi zâmbiră, dar tensiunea era aproape palpabilă în 
timp ce își croiau drum, încet și prudent, afară din ascunziș. Alte 
două contuburnii plecară odată cu ei, lăsându-l pe Gaditicus să 
comande atacul frontal după ce Suetonius avea să taie gâtlejul 
străjilor. 

lulius se simţi recunoscător pentru nesfârșitele exerciţii și 
simulări când văzu cât de lin se împărțeau oamenii în perechi, 
ducând cele patru scări încredințate fiecărei contuburnii. Soldaţii 
erau în stare să se urce pe scările largi la viteză aproape 
maximă și în doar câteva secunde puteau să ajungă în vârful 
zidurilor negre și să intre în fort. După aceea avea să fie un iad. 
De vreme ce nu știau câți rebeli aveau să-nfrunte, legionarii 
trebuiau să încerce să omoare cât mai mulţi în primele 
momente. 

Cu palma deschisă, le făcu semn oamenilor să se ghemuiască 
atunci când una dintre străjile care purtau torţe se opri aproape 
de poziţia lor. Sunetele s-ar fi auzit foarte ușor, în ciuda 
țârâitului ritmic al greierilor din iarbă. După o scurtă zăbavă, 
lumina se îndepărtă, iar lulius căută privirile ofiţerilor care erau 
mai aproape de el, făcându-și semne cu capul să înceapă atacul. 

Se ridică în picioare și inima începu să-i bată mai repede. 
Oamenii se ridicară odată cu el, unul dintre ei gemând ușor sub 
greutatea scării solide. Incepură să urce stânca sfărâmată de pe 
panta sudică. În ciuda cârpelor cu care oamenii îşi înfășuraseră 
sandalele și armurile, bocănitul picioarelor i se părea prea 
zgomotos lui lulius, care începu să alerge ușor pe lângă oameni. 
Pelitas era în față, la capătul primei scări, dar ordinea se 
schimba întruna, în timp ce ei se poticneau pe panta neregulată, 


neavând nici măcar luna să le lumineze calea. Gaditicus alesese 
noaptea perfectă. 

Fiecare dintre scări trecu repede prin mâinile omului din faţă, 
care o așeză cu partea de jos foarte aproape de zid, astfel încât 
să ajungă cât mai sus. Primul o ţinu bine, iar al doilea se căţără 
în întuneric. În câteva secunde, primul grup trecuse, iar al doilea 
se pregătea, urcarea fiindu-le îngreunată considerabil de scara 
care tot aluneca și zgâria piatra. lulius prinse o scară care 
tocmai aluneca și își încordă umerii ca să o ţină în loc până când 
greutatea de la celălalt capăt dispăru. Avu astfel ocazia să își 
dea seama de sarcina extrem de dificilă a celor care trebuiau să 
proptească scara. Unul câte unul, soldaţii dispăreau în interiorul 
fortului și încă nu se dăduse alarma. 

Mișcă scara până când capătul căptușit se prinse de ceva, o 
apucă strâns și începu să urce, trebuind să se lipească de ea din 
cauză că aceasta era atât de aproape de zid. Nu se opri când 
ajunse sus, ca să nu fie luat la ţintă de către arcași. N-avea timp 
să analizeze situaţia, așa că se lăsă să alunece peste zid și să 
cadă în întunericul de dedesubt. 

Se rostogoli și, când se ridică în picioare, își găsi oamenii 
așteptând. În fața lor se afla o fâșie scurtă de mărăcini care 
crescuseră peste pietrele străvechi. Era un „teren de vânătoare” 
pentru arcași și trebuiau să plece de acolo repede de tot. lulius 
văzu că nici celelalte unităţi nu se opriseră, ci se apropiaseră de 
zidul interior. Se încruntă. Acesta era aproape la fel de înalt ca și 
primul și se afla la nu mai mult de șapte metri depărtare, numai 
că scările rămăseseră în afară, iar ei erau prinși în cursă între 
cele două ziduri, exact așa cum prevăzuseră constructorii din 
timpuri trecute. Injură încet când oamenii îl priviră, așteptând să 
ia rapid o hotărâre. 

Apoi, un clopot începu a se auzi din fort, sunetul grav bubuind 
în întuneric. 

— Ce facem acum, domnule? întrebă Pelitas și vocea lui păru 
plictisită. 

lulius inspiră adânc și simţi cum nervii i se mai calmează 
puţin. 

— Dacă rămânem aici, suntem morţi și, cât de curând, o să- 
nceapă să arunce torţe, ca să ne vadă arcașii. Peli, tu te pricepi 
cel mai bine la diversiuni, așa că scoate-ţi armura și vezi dacă 


poţi să treci o funie peste zidul interior. Bolovanii ăștia sunt 
vechi, ar trebui să aibă destule găuri. 

Se întoarse spre ceilalţi, în timp ce Pelitas desfăcea șireturile 
care îi ţineau armura. 

— Trebuie să recuperăm scara. Dacă Pelitas cade, vom fi ţinte 
sigure pentru arcași. Zidul exterior are patru metri jumate, dar 
ar trebui să putem să-i ridicăm pe doi dintre cei mai ușori până 
în vârf, ca să se aplece peste zid și să tragă scara. 

Nu luă în seamă din ce în ce mai puternicele zgomote de 
panică și de luptă care se auzeau din fort. Cel puţin, rebelii se 
concentrau asupra atacului lui Gaditicus, dar soldaţii acestuia nu 
aveau să mai reziste mult. 

Oamenii pricepură imediat care era planul și cei mai masivi 
dintre ei își uniră brațele și se proptiră cu spatele de pietrele 
întunecate ale zidului exterior. Alţi doi se cățărară pe primii și se 
întoarseră cu grijă, așa încât să poată și ei să se sprijine de zidul 
din spate. Cei trei de la bază icniră din cauza greutăţii care le 
apăsa pe armuri. Plăcile de metal mușcau din umerii oamenilor, 
dar fără ele riscau să-și rupă claviculele. Suportau disconfortul în 
liniște, dar lulius își dădea seama că n-aveau să mai reziste 
mult. 

Se întoarse către ultimii doi, care își dezbrăcaseră armurile și 
hainele până la lenjerie și își scoseseră și încălțările. Amândoi 
zâmbiră nerăbdători când lulius le făcu semn să pornească și 
începură să se caţăre pe turnul uman cu aceeași viteză și 
eficienţă cu care contribuiau la manevrarea lui Accipiter. 
Așteptând, lulius își scoase sabia din teacă și se chinui să vadă 
ceva în bezna de deasupra. 

e 

La șase metri de ei, pe zidul interior, Pelitas își apăsă fața pe 
pietrele reci și uscate și îngână o rugăciune scurtă și disperată. 
Degetele îi tremurau când se agățară de o crăpătură minusculă 
dintre lespezi. Se chinui să nu facă zgomot în vreme ce se 
împingea cu mare greutate mai sus, căutând în grabă un sprijin 
cu picioarele. Respirația îi răzbătea printre dinţi atât de 
zgomotos, încât era sigur că avea să vină cineva să vadă despre 
ce este vorba. Preţ de o clipă, îi păru rău că luase și greoaia 
sabie - gladius - cu el, pe lângă colacul de funie înfășurat în 
jurul pieptului, deși nu putea să-și închipuie ceva mai rău decât 


să se trezească neînarmat în vârful zidului. Dar nici să cadă în 
cap de la înălțimea aceea nu era o variantă mai plăcută. 

Deasupra lui, putea să distingă buza întunecată de piatră, ce 
se contura vag în lucirea slabă a torţelor pe măsură ce soldații 
din fort se repezeau să se apere de cei cincizeci de oameni 
conduși de Gaditicus. Fără un sunet, schiță o grimasă de 
dezgust. Niște profesioniști ar fi trimis de mult cercetașii să se 
asigure că nu mai sunt și alţii și că nu se pregătește o 
ambuscadă. „Mare lucru să te poţi mândri cu munca ta”, gândi 
el. 

Mâna lui căuta orbește în sus, găsind în sfârșit un sprijin bun, 
acolo unde colțul unei pietre se măcinase în decursul secolelor. 
Braţele îi tremurau de epuizare când apucă, în sfârșit, ultima 
lespede. Rămase atârnat un moment, ascultând ca nu cumva să 
fie cineva îndeajuns de aproape încât să-l spintece când ar fi 
trecut peste zid. 

Nu mișca nimic, nici măcar când își ţinu răsuflarea, ca să audă 
mai bine. Dădu din cap ca pentru sine și își încleștă maxilarele, 
de parcă ar fi vrut să sfâșie cu dinţii frica pe care o simţea 
mereu în momente ca acela. Apoi, se opinti în sus, își trecu 
picioarele peste zid și alunecă înăuntru. Se lăsă imediat pe vine 
și își trase sabia centimetru cu centimetru, pentru a nu face 
zgomot. 

Se găsea într-un con de întuneric, la marginea unei mici 
platforme de unde porneau trepte ce duceau în jos, spre 
celelalte clădiri de pe cele două laturi. Resturile de mâncare de 
pe jos demonstrau că acolo fusese o santinelă, dar cu siguranță 
omul plecase să ţină piept atacului frontal, în loc să stea unde i 
se spusese. În gândul lui, Pelitas dezaprobă lipsa de disciplină. 
Mișcându-se încet, își desfăcu colacul de funie de pe umeri și 
legă un capăt de un inel de fier ruginit prins în piatră. Trase de 
câteva ori și zâmbi, în vreme ce dădea drumul frânghiei să se 
desfășoare în întuneric. 

e 

lulius văzu că o altă contuburnie era blocată lângă zidul 
interior și îi urma ordinul de a recupera scările. Data viitoare 
aveau să lege o sfoară de ultima treaptă, astfel încât ultimul om 
să poată trage scara peste zid, dar nu era mare lucru să fii 
înţelept după ce o păţeai. Gaditicus ar fi trebuit să-și acorde mai 
mult timp pentru a studia planul construcției, deși era cam greu, 


10 


având în vedere că în jur nu se afla nimic mai înalt decât dealul 
abrupt pe care fusese clădit fortul Mytilene. lulius respinse 
gândul acesta ca fiind lipsit de loialitate, deși o parte din el știa 
că, dacă el ar fi fost la comandă, nu și-ar fi trimis oamenii să 
cucerească fortul până când n-ar fi știut absolut tot ce se putea 
ști despre el. 

Feţele celor trei oameni de la baza turnului erau brăzdate de 
sudoare și contorsionate de durerea sfâșietoare. De deasupra se 
auzeau hârșâituri și, curând după aceea, întreaga lungime a 
scării deveni vizibilă. lulius o sprijini iute de zid și piramida 
umană se desfăcu de-a lungul ei. Cei trei de jos gâfâiau ușurați 
și își roteau umerii ca să alunge crampele musculare. lulius îi 
bătu pe braţe în semn de mulţumire și le spuse în șoaptă partea 
următoare a planului. Se duseră împreună sub zidul interior. 

Deasupra lor, din întunericul fortului se auzi o voce strigând, 
iar inima lui lulius începu să bubuie. Nu înțelesese cuvintele, dar 
panica din vocea omului era evidentă. Nu mai aveau avantajul 
surprizei, dar aveau în schimb scara și, când se lipi de zid, lulius 
văzu că Pelitas nu căzuse și nici nu dăduse greș. 

— Duceţi scara ceva mai departe și rezemaţi-o bine. Trei 
dintre voi se vor cățăra pe funia de-aici. Restul veniţi cu mine. 

Alergară înspre scară și brusc aerul fu despicat de săgeți care 
le șuierau pe deasupra capului și se înfigeau în trupurile 
soldaților din celălalt grup, care tocmai încerca să își aducă 
scara înăuntru. Puteau să audă ţipetele romanilor doborâți. 
lulius numără cel puţin cinci arcași care aveau o vizibilitate bună 
în lumina torţelor aprinse aruncate pe „terenul de vânătoare”. 
Chiar sub zidul interior era încă întuneric și lulius ghici că rebelii 
credeau că tocmai respingeau primul asalt. Habar n-aveau că 
romanii ajunseseră deja sub ei. 

Ținând strâns sabia, lulius puse piciorul pe scară și începu să 
urce treptele largi. O amintire îi străfulgeră prin minte. Revolta 
care îi ucisese tatăl cu mulţi ani înainte. Deci așa te simţeai 
când treceai primul peste zid! iși alungă gândurile exact când 
ajunse în vârf. Se aplecă brusc, evitând în ultima clipă un topor 
menit să-l decapiteze. Își pierdu echilibrul și preţ de o clipă 
îngrozitoare se balansă pe marginea zidului. Apoi sări înăuntru. 

N-avea timp să își dea seama unde se afla. Pară încă o 
lovitură de topor și îl lovi puternic cu piciorul pe omul ce îl 
mânuia și pe care greutatea armei îl făcuse să se aplece într-o 


11 


parte. Toporul se izbi de pietre și lama sabiei alunecă ușor în 
pieptul fremătător al dușmanului. Ceva îl lovi peste coif, 
crăpându-i apărătoarea de obraz. Vederea i se încețoșă și ridică 
automat sabia, ca să se apere. Simţi umezeala sângelui ce îi 
curgea pe gât, pe piept și pe burtă, dar o ignoră. Intre timp, alţi 
soldaţi din contuburnia sa ajunseră la pasajul îngust și începu 
măcelul. 

Trei dintre ei se așezară în triunghi în jurul scării. Lovituri 
puternice le crestau armurile ușoare. lulius văzu cum un gladius 
era înfipt de jos în sus, pe sub maxilarul unui rebel, trăgându-l 
practic în ţeapă. 

Oamenii cu care luptau nu purtau uniforme obișnuite. Unii 
aveau armuri străvechi și mânuiau arme cu lame ciudate, în 
vreme ce alţii aveau securi și sulițe. Erau greci după înfățișare și 
strigau unii la ceilalți în limba aceea curgătoare a lor. Era un 
haos total și lulius nu putu decât să înjure când unul dintre 
oamenii lui căzu ţipând, sângele său ţâșnind întunecat în lumina 
torțelor. Sunetele pașilor bubuiau și stârneau ecouri peste tot 
prin fort. Avea impresia că înăuntru se afla o armată întreagă, 
care toată venea spre ei. Încă doi dintre oamenii lui ajunseseră 
la pasaj și se aruncară în luptă, făcându-i pe dușmani să dea 
înapoi. 

lulius înfipse vârful sabiei în gâtul unuia, cu o mișcare pe care 
o învățase cu ani în urmă, de la Renius. Lovea tare și cu furie, 
iar adversarii săi se zvârcoleau și cădeau morți. Indiferent ce 
nație erau, singurul avantaj al oamenilor cu care luptau era cel 
numeric. Priceperea și antrenamentul romanilor făceau ca micul 
nucleu din jurul scării să fie aproape imposibil de străpuns. 

Totuși, oboseau. lulius auzi strigătul de frustrare și frică al 
unuia dintre oamenii săi în momentul în care sabia i se blocă 
între plăcile unei armuri împodobite, moștenite probabil din 
generaţie în generaţie, de pe vremea lui Alexandru. Romanul 
smuci înnebunit de sabie, cu atâta violenţă, încât aproape că îl 
dărâmă pe rebel. Urletul de furie se transformă brusc într-un 
țipăt, iar lulius văzu cum acesta îi împlânta soldatului său un 
pumnal scurt în vintre, pe sub platoșă. În cele din urmă, romanul 
se prăbuși și sabia îi rămase înfiptă în armura celuilalt. 

— Toţi, la mine! strigă lulius. 

Împreună puteau să-și croiască drum prin pasajul îngust și să 
pătrundă mai adânc în fort. Zări niște trepte în apropiere și se 


12 


îndreptă către ele. | se alăturară și alţii, iar lupta începu să-i 
placă. Sabia avea exact greutatea potrivită, armura îi dădea 
senzaţia că e de neînvins și sângele înfierbântat îl făcea să i se 
pară chiar ușoară. 

O lovitură bruscă la cap îi smulse coiful deteriorat și lulius 
simţi aerul rece al nopţii pe pielea asudată. Era o plăcere. Râse 
scurt când se avântă și lovi năprasnic scutul unui rebel, 
doborându-l în calea tovarășilor săi. 

— Accipiter! strigă deodată. 

Își drese glasul. Era de-ajuns. Auzi voci care repetau cuvântul 
ca un ecou și îl urlă din nou, aplecându-se ca să evite o sabie 
curbată, ce semăna mai mult cu o unealtă agricolă decât cu o 
armă de luptă. Contralovitura lui lulius despică adânc coapsele 
omului, care căzu pe pietre blestemând. 

Ceilalţi legionari se adunară în jurul lui. Văzu că opt oameni 
din contuburnia lui reușiseră să treacă peste zid și mai erau 
șase, din alta, care scăpaseră de arcași. Stăteau împreună, și 
avântul rebelilor deveni ezitant pe măsură ce cadavrele se 
adunau în jurul lor. 

— Noi suntem soldaţi ai Romei! mârâi unul dintre ai lui. Cei 
mai buni din lume. Haideţi, nu vă codiți! 

lulius rânji înspre soldat și, când numele galerei începu să fie 
strigat din nou, îl strigă și el. Spera ca Pelitas să-i audă. Cumva, 
n-avea nicio îndoială că ticălosul ăla urât era în viață. 

e 

Pelitas își pusese peste tunică o pelerină pe care o găsise pe 
un cârlig și trăsese sabia din teacă. Se simţea vulnerabil fără 
armură, dar oamenii care trecură zornăind pe lângă el nici 
măcar nu-l priviseră. Pe undeva pe-aproape, auzi legionari care 
își mârâiau și își strigau provocările și realiză că era timpul să se 
alăture luptei. 

Ridică o torţă dintr-un suport de pe perete și se amestecă 
printre dușmanii care se repezeau către locul de unde se auzea 
zăngănitul armelor. Pe toţi zeii, ce mulţi erau! Interior fortului 
era un labirint de ziduri surpate și încăperi goale, genul de loc 
pentru care trebuiau ore întregi ca să îl cureţi, unde, la fiecare 
pas, erai expus unei ambuscade sau tirului de săgeți. Pe 
întuneric trecu de un colț, momente preţioase rămânând 
anonim și nebăgat în seamă. Se mișca repede, încercând să nu- 
și piardă simţul direcţiei din cauza cotiturilor și a ocolurilor pe 


13 


care le făcea. Apoi, se pomeni pe zidul nordic, lângă un grup de 
arcași care trăgeau atent, cu fețele calme și serioase. Era de 
presupus că rămășițele trupei conduse de Gaditicus erau încă 
acolo, jos, deși auzea voci repezite de romani care dădeau 
ordine în curte, lângă poarta principală. Unii reușiseră să intre, 
dar bătălia nu era nici pe departe sfârșită. 

„Probabil că jumătate din oraș se ascunsese în fort”, gândi 
Pelitas cu furie, pe când se apropia de arcași. Unul dintre ei se 
uită atent la el, dar se mulțumi doar să dea din cap, slobozindu- 
și fără grabă săgeata în masa de oameni de dedesubt. 

Când ţinti din nou, Pelitas atacă, împingându-i pe doi dintre ei 
cu capul în jos, spre pietrele de la baza zidului. Se prăbușiră cu o 
bufnitură, și ceilalți trei arcași se întoarseră îngroziţi să-l 
privească. Pelitas își dădu la o parte pelerina și ridică sabia 
scurtă. 

— Salutare, flăcăi! zise cu voce calmă și veselă. 

Dintr-un singur pas, sabia îi intră în piept celui care era mai 
aproape. Împinse cadavrul peste zid cu genunchiul, apoi o 
săgeată se înfipse în el, străpungându-i trupul într-o parte și 
ieșindu-i prin spate. Doar penele săgeţii i se mai vedeau din 
burtă și Pelitas gemu când apucă de ele cu mâna stângă și trase 
aproape fără să vrea. Cu ferocitate, își trecu sabia prin gâtul 
celui mai apropiat dintre arcași, care se pregătea să tragă. 

Ultimul și cel mai îndepărtat arcaș era cel care trimisese 
săgeata. Încerca febril să potrivească alta în arc, dar frica îl 
făcea neîndemânatic și Pelitas ajunse lângă el, cu sabia 
pregătită să-l spintece. Omul îngrozit se dădu înapoi și căzu 
țipând de pe zid. Pelitas se lăsă încet într-un genunchi, respirând 
zgomotos și dureros. Nu era nimeni în jur, așa că lăsă sabia din 
mână, încercând să ajungă cu mâinile la spate, să rupă săgeata. 
Nu voia să o scoată de tot. Toţi soldaţii văzuseră cum ţâșnea 
sângele și cât de repede puteai să mori dacă scoteai săgeata 
complet. De fiecare dată când se răsucea, credea că va izbuti să 
o apuce și, de durere, îi dădură lacrimile. 

Scăpă un icnet surd, de agonie, constatând că mâinile îi 
alunecau și nu reușea decât să îndoaie săgeata de lemn. Toată 
partea aceea a corpului era îmbibată de sânge și, când încercă 
să se ridice, ameţi. Mârâind încet, trase ușor săgeata pe unde 
intrase, ca să nu iasă atât de mult în afară. 

— Trebuie să-i găsesc pe ceilalţi, șopti, inspirând adânc. 


14 


Mai avea puţin și intra în șoc hemoragic, iar mâinile 
începuseră să îi tremure deja, așa că apucă sabia cât de strâns 
putu și își înfășură celălalt pumn în faldurile pelerinei. 

e 

Cu dosul mâinii, Gaditicus lovi un om peste dinți, continuând 
cu o lovitură scurtă la coaste. Fortul era plin de rebeli, mai mulți 
decât puteau să trăiască pe insulița aceea, de asta era absolut 
sigur. Probabil că și instigatorii de pe continent se alăturaseră 
revoltei, dar era prea târziu să-și mai facă griji pentru asta 
acum. Își aminti de tânărul ofițer care îl întrebase câţi erau și de 
disprețul cu care îl tratase. Poate că n-ar fi fost rău să fi așteptat 
întăriri. Era greu de prezis cum avea să se sfârșească noaptea 
aceea. 

De început, începuse bine. Străjile fuseseră ucise imediat, 
aproape dintr-o suflare. Zece dintre oamenii lui trecuseră de 
cealaltă parte a zidului și deschiseseră poarta înainte să-și dea 
seama cineva ce se întâmplă. Apoi, din clădirile întunecate 
începuseră să se reverse valuri de soldaţi care își îmbrăcau 
armurile din fugă. Pasajele înguste și scările formau un labirint, 
reprezentând perfecte căi libere de tragere pentru arcași și, 
dacă oamenii lui nu fuseseră răniţi decât superficial, asta se 
datora luminii foarte slabe. Totuși, un om îi murise ucis de o 
săgeată care îi intrase pe gură și îi străpunsese craniul. 

Își auzea oamenii gâfâind, lipiţi de zid, în întunericul din 
spatele lui. Fuseseră aprinse câteva torţe, dar, în afară de câte o 
săgeată trasă orbește din când în când, inamicul se retrăsese 
deocamdată în clădirile laterale. Oricare dintre ei s-ar fi repezit 
pe cărarea care îi despărţea ar fi fost tăiat în bucăţi după primii 
pași, însă, în același timp, nici inamicii nu puteau să iasă din 
adăpost și să se angajeze în luptă cu legionarii. Era un scurt 
răgaz și Gaditicus profită de ocazie ca să își recapete răsuflarea. 
Nu mai era la fel de în formă ca legionarii de pe uscat. Oricâte 
exerciţii și simulări ai fi făcut pe vas, după câteva minute de 
luptă și de alergat, erai epuizat. „Sau poate că vârsta era de 
vină”, admise cu autoironie. 

— S-au dat la fund, murmură. 

De-acum înainte avea să fie crunt. Trebuiau să se omoare 
pentru a trece de la o clădire la alta, pierzând câte un om pentru 
fiecare unu sau doi inamici doborâţi. Pentru aceștia din urmă 


15 


era mult prea ușor să aștepte după câte o ușă sau o fereastră și 
să ucidă primul om care intra. 

Gaditicus tocmai se întorcea către soldatul din spate, ca să 
dea ordine, când omul privi în jos, cu gura căscată de groază. 
Pietrele erau acoperite de un lichid lucios, care șerpuia iute 
printre ei și se pierdea spre clădirile fortului. N-aveau timp să 
facă planuri. 

— Fugiţi! strigă Gaditicus. Urcaţi-vă pe ce găsiţi mai înalt! Pe 
toţi zeii, fugiţi! 

Unii dintre oamenii mai tineri rămaseră locului uimiţi, dar cei 
mai experimentați nu mai statură să afle despre ce era vorba. 
Gaditicus se afla în spate și încerca să nu se gândească la 
arcașii care pândeau exact un moment ca acela. Auzi pârâiturile 
și șuieratului focului când aprinseră lichidul acela lipicios, iar 
săgețile vâjâiră în jur, nimerind un legionar în șale. Soldatul se 
clătină pe picioare, apoi se prăbuși. Gaditicus se opri să îl ajute, 
dar, când întoarse capul, văzu flăcările care goneau înspre ei. Își 
trecu iute sabia peste gâtul soldatului, știind că era mai bine așa 
decât să-l lase să ardă de viu. Simţea fierbințeala pe spate și, 
când se ridică de lângă cel mort, îl copleși panica. Chestia aia i 
se îmbibase în sandale și știa bine că focul acela nu se putea 
stinge. Fugi orbește după soldații săi. 

Alergând cu toată viteza, grupul de soldaţi dădu un colț și 
atacă, năpustindu-se asupra a trei arcași ghemuiţi. Aceștia 
intrară în panică și doar unul încercă să riposteze, trimițând o 
săgeată peste capetele atacatorilor. Fură tăiaţi și călcați în 
picioare aproape fără ca romanii să încetinească. 

Pe fundalul flăcărilor, fortul deveni vizibil. Gaditicus și ceilalți 
urlară de furie și de ușurare că încă erau vii, iar urletele le 
alimentau forța și îi terorizau pe inamici. 

Aleea dădea într-o curte și de data asta arcașii care așteptau 
traseră fără probleme, nimicindu-i pe primii patru și făcând 
următorul rând să cadă grămadă peste tovarășii morţi. Curtea 
era plină de rebeli care ieșiră urlând, slobozind strigăte prelungi, 
la fel de feroce ca ale romanilor. 

e 

lulius îngheţă când văzu flăcările ce explodau de-a lungul unui 
șir de clădiri joase. Intunericul ocrotitor se prefăcu în aur 
pâlpâitor, amestecat cu umbre. Trei oameni ascunși într-o firidă 
deveniră brusc vizibili la doar câţiva pași în faţă. Fură hăcuiţi și 


16 


în spatele lor se dezvălui o ușă deschisă, care ducea în 
măruntaiele fortului. lulius se hotărî într-o clipită și îi trecu în 
fugă pragul, spintecând un om care se afla înăuntru, înainte ca 
acesta să poată lovi. Nici camarazii lui nu șovăiră. Cum nu 
cunoșteau fortul, puteau să piardă minute preţioase căutând 
drumul spre oamenii lui Gaditicus. Cel mai important lucru era 
să se miște permanent și să omoare pe oricine le apărea în cale. 

După ce ieșiră din lumina focului, întunericul din interiorul 
fortăreței era înfricoșător. Câteva trepte duceau în jos, spre un 
șir de încăperi goale, iar în capăt mai era un rând de scări 
luminat de o singură lampă cu ulei aflată pe perete. lulius o 
smulse, înjurând când picături încinse îi săriră pe piele. Oamenii 
îl urmau zăngănindu-și armele și armurile. În capăt, lulius se 
lăsă iute în jos, în vreme ce în jurul lui săgeți se loviră de zidul 
de piatră, sfărâmându-se și împroșcând cu așchii ascuţite. 

În camera lungă și joasă în care intraseră erau trei oameni. 
Doi dintre ei se îngroziră la vederea soldaţilor murdari și 
acoperiţi de sânge. Al treilea, un prizonier, zăcea legat de un 
scaun. După îmbrăcăminte, lulius își dădu seama că era roman. 
Faţa și trupul îi erau lovite și umflate, dar ochii i se însufleţiră 
brusc de speranță. 

lulius se repezi de-a lungul încăperii, mișcându-se în zigzag ca 
să evite o săgeată trasă prost și în grabă. Ajunse lângă cei doi 
și, aproape cu dispreț, îi tăie gâtul arcașului. Celălalt încercă să 
îl înjunghie, dar platoșa suportă lovitura fără probleme. Izbindu-l 
cu dosul mâinii, lulius îl dobori la podea. 

Simţindu-se dintr-odată obosit, se sprijini de sabia proptită în 
pardoseală. Respira rar și poticnit. Deodată, își dădu seama cât 
de liniștit era locul și cât de mult coborâseră în adâncul fortului. 

— Bine lucrat, zise omul de pe scaun. 

lulius îl privi. De aproape era evident că omul fusese torturat 
cu bestialitate. Avea fața umflată și schimonosită, iar degetele îi 
fuseseră rupte și atârnau nefiresc. Trupul omului fu cuprins de 
frisoane și lulius înţelese că probabil se străduia din răsputeri să 
nu-și piardă și puţina stăpânire de sine pe care o mai avea. 

— Tăiaţi-i legăturile, ordonă, ajutându-l pe om să se ridice în 
picioare și observând totodată cât de slăbit era. 

Când o mână i se lovi de unul dintre brațele scaunului, 
bărbatul scoase un geamăt agonizant și își dădu ochii peste cap. 
După o clipă, își îndreptă trupul sprijinit de lulius. 


17 


— Cine ești? vru acesta să știe, întrebându-se cum să 
procedeze cu omul. 

— Guvernatorul Paulus... S-ar putea zice că ăsta e fortul meu. 

Închise ochii în timp ce vorbea, copleșit de epuizare 
amestecată cu ușurare. 

lulius îi observă curajul și simţi o undă de respect. 

— Nu, încă nu e, zise lulius. Deasupra noastră, bătălia este în 
toi și trebuie să ne întoarcem la luptă. Propun să căutăm un loc 
sigur, unde să așteptați să se sfârșească. Nu arătaţi în stare să 
luptaţi. 

De fapt, omul părea secătuit de sânge, cu pielea cenușie și 
flască. Era un ins pe la cincizeci de ani, cu umerii căzuţi și cu 
burtă. „Poate că fusese cândva un războinic, gândi lulius, dar 
timpul și viaţa bună îi secaseră forțele, cel puţin pe cea a 
trupului.” 

Cu un efort de voinţă evident, guvernatorul se ţinu și mai 
drept. 

— Voi merge cu voi până unde voi putea. Am mâinile 
zdrobite, deci nu pot să lupt, dar vreau să ies din cloaca asta 
împuțită, cel puţin. 

lulius aprobă repede din cap, făcând semn înspre doi dintre 
oamenii lui. 

— Țineţi-l de brațe, ușor. Dacă trebuie, îl duceți pe sus. 
Trebuie să ne întoarcem, ca să-l ajutăm pe Gaditicus. 

Acestea fiind zise, lulius începu deja să urce scările zornăind, 
cu gândul la lupta de deasupra. 

— Haideţi, domnule, sprijiniţi-vă de mine, zise unul dintre 
romani, preluând povara. 

Guvernatorul strigă când mâinile strivite i se mișcară, apoi 
scrâșni din dinţi, pentru a-și stăpâni durerea. 

— Scoateţi-mă repede de-aici, ordonă scurt. Cine este ofiţerul 
care m-a eliberat? 

— E Cezar, domnule, răspunse soldatul, începându-și drumul 
lent. 

La capătul primului rând de scări, guvernatorul își pierdu 
cunoștința din cauza durerii, iar ei putură să grăbească pasul. 


18 


e CAPITOLUL DOI 


Sulla zâmbi și bău îndelung dintr-un pocal de argint. Obrajii i 
se înroșiseră de la vin și ochii lui o înspăimântau pe Cornelia, 
care şedea pe divanul pe care i-l indicase el. 

Oamenii lui o ridicaseră de acasă în arșița după-amiezii, când 
simţea cel mai dureros greutatea sarcinii. Incercă să-și ascundă 
disconfortul și teama pe care i le stârnea dictatorul Romei, dar 
mâinile îi tremurau ușor pe buza cupei de vin alb și rece pe care 
i-o oferise. Sorbi puţin, ca să îi facă pe plac, dorindu-și din tot 
sufletul să poată pleca din apartamentele lui aurite și să se 
întoarcă în siguranța căminului ei. 

Ochii lui pândeau fiecare mișcare a femeii, iar ea nu fu în 
stare să-i susţină privirea în tăcerea care se lăsase între ei. 

— Stai comod? întrebă el și o anumită nuanţă nedeslușită din 
cuvintele lui o făcu să simtă fiori de panică. 

„Stai calmă, își spuse în gând. Copilul îți va simţi frica. 
Gândește-te la lulius. El ar vrea să fii puternică.” 

Când vorbi, vocea îi era aproape sigură: 

— Oamenii voștri s-au gândit la toate. S-au purtat foarte 
curtenitor cu mine, deși nu mi-au spus de ce aţi dorit prezența 
mea. 

— Am dorit? Ce ciudat că ai ales tocmai cuvântul acesta! 
răspunse el cu o voce moale. Un cuvânt pe care cei mai mulți 
bărbaţi nu l-ar folosi în legătură cu o femeie care mai are - cât? 
- câteva săptămâni până să nască? 

Cornelia îl privi fără expresie, iar el își goli cupa, plescăind 
satisfăcut din buze. Se ridică brusc și se întoarse cu spatele la 
ea, ca să își toarne din nou vin dintr-o amforă, lăsându-i dopul 
să cadă și să se rostogolească nebăgat în seamă pe pardoseala 
de marmură. 

Ca hipnotizată, ea se uită cum se învârte în spirale și 
încetinește. Când se opri, el vorbi din nou, cu o voce tainică și 
molatică. 

— Am auzit că o femeie nu e niciodată mai frumoasă decât 
atunci când e însărcinată, dar nu e mereu adevărat, nu-i așa? 

Veni mai aproape de ea, gesticulând cu pocalul și astfel 
făcând ca stropi de vin să se reverse peste margine. 

— Nu... nu știu, domnule... eu... 


19 


— Oh, le-am văzut eu. Viţici cu păr ca de şobolan, care merg 
deșelate și mugesc, cu pielea asudată și plină de pete. Femei 
comune, de stirpe comună, pe când o adevărată matroană 
romană, ei bine... 

Veni și mai aproape, iar ea se abţinu cu greu să nu se tragă 
îndărăt. Ochii lui străluceau și Corneliei îi trecu brusc prin minte 
să ţipe, dar cine ar fi venit? Cine ar fi îndrăznit să vină? 

— O doamnă romană e ca un fruct copt, cu pielea 
strălucitoare, cu părul lucios și fin... 

Vocea lui era un murmur răgușit și, în timp ce vorbea, își 
apăsă mâna pe pântecul ei umflat. 

— Vă rog, șopti ea, dar Sulla nu părea s-o audă. 

Mâna lui se târa peste ea, pipăind rotunjimea grea. 

— Ah, da. Tu ai o asemenea frumusețe, Cornelia. 

— Vă rog, sunt obosită. Aș vrea să merg acasă acum, soțul 
meu... 

— lulius? Un tânăr foarte indisciplinat. Ştiai că a refuzat să te 
cedeze? Acum înţeleg de ce. 

Degetele lui îi atinseră sânii. În stadiul acela al sarcinii, pieptul 
greu și umflat era susținut destul de lejer de mami/lare*. 
Nefericită și neajutorată, închise ochii când simţi mâna 
bărbatului odihnindu-se pe trupul ei. Ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Ce greutate de/icioasă, șopti el cu vocea urâţită de patimă. 

Brusc, se aplecă și își apăsă gura peste a ei, împingându-și 
limba grasă printre buzele femeii. Corneliei îi veni să vomite 
când simţi mirosul rânced al vinului. Apoi, el se retrase, 
ștergându-și buzele flasce cu dosul palmei. 

— Te rog, nu-i face rău copilului, spuse ea cu voce frântă. 

Lacrimile îi șiroiau pe chip, iar vederea lor păru că îl dezgustă 
pe Sulla. Cu gura strâmbată de iritare, acesta se îndepărtă. 

— Du-te acasă. Îţi curge nasul și ai stricat momentul. Vor mai 
fi și alte dăţi. 

Sulla își umplu din nou cupa cu vin din amforă, pe când ea 
părăsea încăperea, orbită de lacrimi și aproape sufocându-se din 
cauza suspinelor. 


4 Fâșie de pânză pe care femeile romane o purtau legată în jurul bustului, pe sub 
îmbrăcăminte. (n.tr.). 


20 


lulius urlă când oamenii lui năvăliră în curtea mică unde 
Gaditicus lupta cu ultimii dintre rebeli. Când legionarii săi 
atacară pe flanc, aceștia fură cuprinși de panică, fapt la care 
contribui și întunericul, spre avantajul romanilor. Trupurile 
cădeau iute, dezmembrate de săbiile lor. În câteva secunde, nu 
mai rămaseră decât vreo douăzeci de rebeli care să ţină piept 
legionarilor, iar Gaditicus strigă cu o voce vibrând de autoritate: 

— Aruncaţi armele! 

După o secundă de ezitare, se auzi zdrăngănitul săbiilor și al 
pumnalelor care cădeau pe lespezi și, în sfârșit, dușmanii 
rămaseră nemișcaţi, cu piepturile fremătând, scăldaţi în 
sudoare, dar începând să simtă momentul acela de neîncredere 
bucuroasă ce vine negreșit atunci când oamenii își dau seama 
că au supravieţuit acolo unde atâţia alţii au pierit. 

Cu fețele împietrite, legionarii îi înconjurară. 

Gaditicus așteptă până când armele fură adunate. Rebelii 
stăteau îngrămădiţi într-un grup mohorât. 

— Acum, omorâţi-i pe toţi! ordonă Gaditicus. 

Legionarii atacară pentru ultima dată. Se auziră câteva ţipete, 
dar totul se termină repede, iar în curtea aceea mică se lăsă 
liniștea. 

lulius respiră adânc, încercând să-și curețe plămânii de 
duhoarea de fum, de sânge și de măruntaie spintecate. Tuși și 
scuipă pe pardoseala de piatră, apoi își șterse g/adius-ul de un 
cadavru. Lama era ciobită și zgâriată, aproape de nefolosit. 
Trebuia să o lustruiască vreo câteva ore, ca să elimine 
imperfecțiunile, așa că ar fi fost mai bine să o schimbe în liniște 
cu una nouă, de la magazii. Simţi cum i se strânge ușor 
stomacul și se concentră și mai intens asupra lamei și asupra a 
ceea ce aveau de făcut înainte de a se întoarce pe Accipiter. Mai 
văzuse și înainte grămezi de cadavre, iar amintirea dimineţii de 
după moartea tatălui său îl făcu să i se pară că simte în nări 
miros de carne arsă. 

— Cred că ăștia sunt ultimii, zise Gaditicus, aplecându-se și 
sprijinindu-și palmele pe genunchi. O să așteptăm până în zori, 
apoi vom căuta prin toate clădirile, în caz că or mai fi câţiva 
ascunși prin diverse cotloane. Işi îndreptă trupul și se strâmbă 
de durere când își simţi spatele pocnind. Oamenii tăi au venit 
târziu, Cezar. Am fost descoperiţi destul de multă vreme. 


21 


lulius dădu din cap. Îi trecu prin minte să spună cât de greu 
fusese să ajungă chiar și mai târziu, dar își ţinu gura cu 
încăpățânare. Suetonius rânji. Işi apăsa o cârpă peste o tăietură 
urâtă de pe obraz. lulius spera să-l doară cumplit când aveau să- 
| coasă. 

— A ajuns târziu pentru că m-a salvat pe mine, centurionule, 
zise o voce. 

Guvernatorul își recăpătase cunoștința și își sprijinea 
greutatea pe umerii celor doi oameni care îl purtau. Avea 
mâinile vinete și nefiresc de umflate, abia dacă mai arătau a 
mâini. 

Gaditicus observă croiala romană a togii murdare și încleiate 
de sânge și noroi. Omul avea ochii obosiţi, dar vocea îi era 
destul de clară, în ciuda buzelor sparte. 

— Guvernatorul Paulus? întrebă Gaditicus și salută când omul 
făcu semn că da. Noi auziserăm că ați murit, domnule. 

— Da... așa am crezut și eu ceva vreme. Guvernatorul înălță 
capul și gura i se arcui într-un zâmbet ușor. Bun venit în fortul 
Mytilene, domnilor! 

e 

În bucătăriile goale, Clodia suspină când Tubruk o cuprinse cu 
brațul. 

— Nu mai știu ce să fac, zise cu vocea estompată de tunica 
lui. De când e însărcinată, n-a lăsat-o în pace o clipă. 

— Ssst... gata. 

Tubruk o mângâie pe spate, încercând să-și stăpânească 
spaima care îl cuprinsese când văzuse chipul acoperit de praf și 
lacrimi al Clodiei. Nu o cunoștea prea bine pe doica fetei, dar, 
din ce văzuse, îi făcuse impresia unei femei robuste și 
rezonabile, care nu s-ar fi pus pe plâns din senin. 

— Ce e, scumpo? Hai, stai jos și spune-mi ce s-a-ntâmplat. 

Vorbise cu cea mai calmă voce de care era capabil, dar 
trebuise să facă un efort. Pe zei, oare murise copilul? Trebuia să 
vină din zi în zi și nașterile erau întotdeauna periculoase. Simți 
un fior. li spusese lui lulius că urma să aibă grijă de ei cât timp 
el era departe de oraș, dar totul păruse în regulă. Cornelia 
fusese cam retrasă în ultimele luni, dar multor femei le este 
teamă când se gândesc la chinurile primei nașteri. 

Clodia îl lăsă să o conducă la o bancă de lângă cuptoare. Se 
așeză fără să se asigure că nu este grăsime sau funingine pe 


22 


bancă, ceea ce îl îngrijoră și mai mult. îi turnă o cană de suc de 
mere, din care ea bău cu poftă. Suspinele fură înlocuite de 
tremurat. 

— Zi-mi care e problema, rosti Tubruk. Cele mai multe lucruri 
pot fi rezolvate, oricât de grave ar părea. 

Așteptă răbdător ca ea să termine de băut, apoi îi luă cu 
blândeţe cana din mâna nesigură. 

— Sulla, șopti femeia. O tot chinuie pe Cornelia. Ea nu-mi 
spune toate amănuntele, dar oamenii lui vin să o ia la orice oră 
din zi și din noapte, așa gravidă cum e, și ea se întoarce 
plângând de fiecare dată. 

Tubruk păli de furie. 

— l-a făcut ceva? l-a făcut ceva copilului? insistă el, venind 
mai aproape. 

Clodia se trase înapoi sub intensitatea privirii lui. Buzele îi 
tremurau la fel de tare. 

— Nu încă, dar de fiecare dată e mai rău. Mi-a zis că este 
mereu beat și că... își pune mâinile pe ea. 

Tubruk închise ochii pentru o clipă, știind că trebuia să 
rămână calm. Doar pumnul încleștat îl dădea de gol și felul 
periculos în care îi sclipiră ochii când vorbi: 

— Tatăl ei știe? 

Clodia îl apucă brusc de braț. 

— Cinna nu trebuie să știe! Ar fi sfârșitul lui. N-ar putea să-l 
întâlnească pe Sulla în senat fără să-i aducă acuzaţii și, dacă 
zice ceva în public, va fi ucis. Nu trebuie să i se spună nimic. 

Ridicase vocea în timp ce vorbea. Tubruk o mângâie pe mână, 
ca să o liniștească. 

— Nu va afla de la mine. 

— Numai pe tine pot să te rog să mă ajuţi să o apăr, spuse 
Clodia cu voce frântă și ochi rugători. 

— Ai făcut bine că mi-ai zis, scumpo. Cornelia așteaptă un 
copil al acestei case. Trebuie să știu tot ce s-a întâmplat, mă 
înţelegi? Nu putem să greșim în privinţa asta. Înţelegi cât este 
de important? 

Ea dădu din cap, ștergându-și apăsat lacrimile. 

— Așa sper, continuă el. In calitate de dictator, Sulla aproape 
că nu poate fi atins de legi. Sigur, am putea să prezentăm un 
caz în faţa senatului, dar nimeni n-ar îndrăzni să reprezinte 
acuzarea. Oricine ar încerca ar muri. Așa stau de fapt lucrurile 


23 


cu prețioasa lor egalitate în faţa legii. Și ce fărădelege a 
săvârșit? În faţa legii, niciuna, dar, dacă a atins-o și a speriat-o, 
zeii cer răzbunare, chiar dacă senatul n-o face. 

Clodia dădu din nou din cap. 

— Ințeleg asta... 

— Trebuie să înţelegi, o întrerupse tăios, cu vocea joasă și 
aspră. Pentru că, orice vom face, va fi în afara legii și, dacă e să 
aibă loc un atac asupra persoanei lui Sulla, eșecul ar însemna 
moartea lui Cinna, a ta, a mea, a mamei lui lulius, a servitorilor, 
a sclavilor, a Corneliei și a copilului, a tuturor. Pe lulius l-ar găsi 
oriunde s-ar ascunde. 

— Îl vei omori pe Sulla? șopti Clodia, trăgându-se mai 
aproape. 

— Dacă lucrurile sunt precum zici, cu siguranţă îl voi omori, 
promise el și, pentru o clipă, Clodia văzu în el gladiatorul de 
odinioară, sumbru și înfricoșător. 

— Bine, asta și merită. Cornelia va putea să uite lunile astea 
întunecate și să nască în liniște. 

Își șterse ochii și o parte din durere și griji dispăru. 

— Ea știe că ai venit la mine? întrebă el încet. 

Clodia scutură din cap. 

— Bine, nu-i spune ce-am zis. E prea aproape de soroc ca să 
suporte asemenea temeri. 

— Dar... după? 

Tubruk se scărpină prin părul scurt de pe ceafă. 

— Niciodată. Las-o să creadă că a fost mâna vreunui dușman 
al lui. Are destui. Păstrează secretul, Clodia! Cei care îl sprijină 
vor cere răzbunare și peste mulţi ani, dacă adevărul iese la 
iveală. O sigură vorbă nechibzuită către cineva care după aceea 
spune unui prieten și, până a doua zi în zori, gărzile vor fi la 
porți să o ia pe Cornelia cu tot cu copil și să o ducă pentru a fi 
torturată. 

— Nu voi spune nimic, șopti ea, susținându-i privirea secunde 
întregi. 

În cele din urmă, femeia se uită în altă parte, iar el oftă și se 
așeză pe bancă, lângă ea. 

— Acum, ia-o de la capăt și nu omite nimic. Tinerele 
însărcinate adesea își închipuie lucruri și, înainte să pun în 
pericol tot ce îmi este drag, trebuie să fiu sigur. 


24 


Șezură și vorbiră preţ de un ceas, cu vocile coborâte. La 
sfârșit, mâna pe care ea o așezase pe brațul lui marca începutul 
unei atracții timide, în ciuda urâciunii subiectului pe care îl 
discutaseră. 

(J 

— Aveam de gând să mă întorc pe mare cu prima maree, 
zisese Gaditicus acru. Nu să iau parte la o paradă. 

— Pe atunci mă credeai mort, îi răspunsese guvernatorul 
Paulus. Vezi bine, sunt bătut, dar viu și consider necesar să arăt 
că Roma îmi stă alături și mă sprijină. Faptul acesta va 
descuraja... alte eventuale atentate la demnitatea mea. 

— Domnule, cred că fiecare tânăr luptător de pe insulă se 
ascundea în fort, alături de mulți de pe continent. Jumătate din 
familiile din oraş vor jeli un fiu sau un tată. Le-am arătat destul 
de clar ce Înseamnă să nu te supui Romei. Nu se vor răscula din 
nou. 

— Așa crezi? răspunsese Paulus, zâmbind ironic. Cât de puțin 
îi cunoști pe oamenii ăștia! S-au luptat încontinuu cu invadatorii, 
încă de pe vremea când Atena era centrul lumii. Acum, Roma e 
aici, dar ei continuă să lupte. Cei care au murit aveau negreșit fii 
care vor pune mâna pe arme, de îndată ce vor fi în stare. Este o 
provincie dificilă. 

Disciplinat, Gaditicus nu mai protestă. Tânjea să se întoarcă 
pe mare, la bordul lui Accipiter, dar Paulus insistase, cerând 
chiar ca patru legionari să rămână acolo, în calitate de gărzi 
personale. Când auzise acel ordin, Gaditicus aproape că se 
întorsese pe navă, dar câţiva dintre oamenii mai bătrâni se 
oferiseră voluntari, preferând serviciul mai ușor vânătorii de 
pirați. 

— Nu uitaţi ce s-a-ntâmplat cu ultimul lui rând de gărzi, îi 
avertizase Gaditicus, însă toţi știau că erau vorbe goale, după ce 
rugul funerar al rebelilor înălţase o coloană de fum negru ce se 
văzuse de la kilometri depărtare. 

Din serviciul acela aveau să fie lăsaţi la vatră în siguranţă. 

Gaditicus înjură pe înfundate. Urma să aibă mare nevoie de 
oameni buni în anul care venea. Veteranii pe care Cezar îi 
adusese cu el pe vas dovediseră că făceau faţă bine rănilor, așa 
că o parte din cei răniţi puteau să scape de o lăsare timpurie la 
vatră și de sărăcie. Totuși, nu putea să facă minuni și unii dintre 
cei schilodiți trebuiau lăsați în primul port, unde să aștepte un 


25 


vas lent de negustori, care să îi ducă înapoi la Roma. Centuria 
de pe galeră își pierduse o treime din oameni. Era necesar să 
facă avansări în grad, dar n-avea cum să înlocuiască douăzeci și 
șapte de oameni morţi în luptă, dintre care paisprezece erau 
hastat? pricepuţi, care serviseră pe Accipiter mai bine de zece 
ani. 

Gaditicus oftă ca pentru sine. Oameni buni irosiţi doar ca să 
elimine câţiva băieţandri cu capetele înfierbântate, care 
încercau să trăiască poveștile pe care le auziseră de la bunici. 
Putea lesne să-și închipuie ce discursuri ţineau, pe când 
adevărul era că Roma le oferise civilizaţia și îi lăsase să 
întrevadă ce putea să realizeze omul. Habar n-aveau că 
luptaseră doar pentru dreptul de a trăi în colibe de lut și de a se 
scărpina în fund. Nu se aștepta la recunoștință, trăise prea mult 
și văzuse prea multe pentru așa ceva, dar pretindea respect, iar 
harababura prost gândită din fort arătase prea puţină 
consideraţie. Optzeci și nouă de cadavre ale dușmanilor 
fuseseră arse în zori. Romanii morți fuseseră duși pe vas, 
urmând să li se facă funeralii pe mare. 

Gândurile acestea furioase i se învălmășeau în minte, pe când 
intră mărșăluind în orașul Mytilene, îmbrăcat cu cea mai bună 
armură pe care o avea și urmat de centuria împuţinată, care 
strălucea. Nori grei și întunecaţi amenințau cu ploaia, iar 
dogoarea apăsătoare se potrivea perfect cu dispoziţia lui. 

După bătaia pe care o încasase în noaptea de dinainte, lulius 
mărșăluia ţeapăn. Il uimise să vadă câte mici tăieturi și 
zgârieturi adunase fără să-și dea seama. Toată partea stângă a 
pieptului i se învinețise și pe una dintre coaste avea o umflătură 
galbenă. Când urmau să se întoarcă pe Accipiter, avea să-l 
roage pe Cabera să se uite un pic, dar nu credea că era ruptă. 

Nu era de acord cu Gaditicus în privinţa necesității marșului. 
Centurionul era bucuros să plece de-ndată ce înăbușea o 
revoltă, lăsând politica pe seama altora, dar era important să li 
se amintească localnicilor că persoana guvernatorului era mai 
presus de orice. 

Aruncă o privire înspre Paulus, observându-i mâinile 
bandajate și faţa încă umflată. lulius îl admira pentru că 
refuzase să fie purtat în lectică, hotărât să se arate neînfrânt 
după tortură. Era normal să vrea să se întoarcă în oraș în 


5 Hastatus (latină) - legionar din primele rânduri, putător de lance. (nitr.). 
26 


fruntea unei armate. Oameni ca el se găseau în toate ţinuturile 
imperiului. Nu primeau prea mult sprijin din partea senatului și, 
chiar dacă erau un fel de regi, bunul mers al lucrurilor depindea 
de localnici. lar lulius știa că, atunci când bunăvoința acestora 
dispărea, viaţa guvernatorului putea să fie foarte grea, din 
nenumărate motive. Lemnul și alimentele nu mai erau livrate 
decât sub ameninţarea sabiei, drumurile erau distruse, 
proprietăţile - arse. Nimic care să necesite intervenţia gărzilor, 
doar șicane neîntrerupte, ca niște ghimpi sub piele. 

Din felul în care descrisese viaţa pe care o ducea, lui Paulus 
părea să îi placă provocările. lulius fusese surprins să remarce 
că sentimentul precumpănitor al guvernatorului faţă de calvarul 
prin care trecuse nu era de furie, ci de tristeţe la gândul că 
oamenii în care se încrezuse se întorseseră împotriva lui. Se 
întrebă dacă, pe viitor, avea să fie la fel de încrezător. 

Legionarii mărșăluiau prin oraș, ignorând oamenii care se 
holbau și mamele care, cu mișcări pripite, își luau copiii din 
calea lor. Cei mai mulţi dintre legionari simțeau neplăcerile 
nopții trecute și se bucurară când ajunseră în sfârșit la casa 
guvernatorului, în centrul orașului. Formară un careu în faţa 
clădirii și lulius putu să aprecieze unul dintre beneficiile poziţiei 
lui Paulus, admirând frumusețea zidurilor albe și a bazinelor 
ornamentale. Era un colţ din Roma transplantat în mijlocul 
Greciei rurale. 

Paulus începu să râdă la vederea copiilor care-i alergau în 
întâmpinare. Se lăsă într-un genunchi, dându-le voie să-l 
îmbrățișeze și ferindu-și mâinile zdrobite. Soţia guvernatorului 
ieși la rândul ei să-l întâmpine, iar lulius putu să-i vadă ochii 
înlăcrimațţi, deși era în rândul al doilea. Ce bărbat norocos! 

— Tesserarius Cezar, un pas în faţă! ordonă Gaditicus, 
trezindu-l pe lulius din visare. 

lulius păși repede și salută. Gaditicus îl cercetă cu o privire de 
nepătruns. 

Paulus și familia sa dispărură în interiorul casei, iar soldații 
așteptară răbdători, fericiţi să stea în căldura soarelui de după- 
amiază, fără să aibă nimic de făcut. 

Gândurile lui lulius începură să rătăcească, acesta întrebându- 
se de ce i se ordonase doar lui să iasă din formaţie și cam ce-ar 
simţi Suetonius dacă aveau să-l avanseze în grad. Guvernatorul 
nu putea să-i ordone lui Gaditicus să îi dea o anume funcţie, dar 


27 


era foarte improbabil ca o recomandare din partea acestuia să 
nu fie luată în seamă. i 

În cele din urmă, Paulus ieși din casă, împreună cu soția sa. Își 
umplu plămânii, pregătindu-se să le vorbească, iar când începu, 
avea vocea caldă și puternică. 

— Datorită vouă, am putut să mă întorc la îndatoririle și la 
familia mea. Roma vă mulțumește pentru serviciul adus. 
Centurionul Gaditicus a fost de acord să luaţi masa aici. 
Servitorii mei pregătesc cele mai alese bucate și băuturi pentru 
voi toți. Făcu o pauză și își lăsă privirea să cadă asupra lui lulius. 
Noaptea trecută, am văzut fapte de mare curaj, îndeosebi din 
partea unui anumit bărbat care și-a riscat viaţa ca să o salveze 
pe a mea. Îi acord acestuia cununa de onoare, pentru a-i 
recunoaște astfel vitejia. Roma are fii curajoși, iar faptul că sunt 
astăzi aici este dovada grăitoare. 

Soţia lui Paulus făcu câţiva pași în faţă și ridică o coroniţă din 
frunze verzi, de stejar. lulius se trezi brusc și, când Gaditicus îi 
făcu semn cu capul, își scoase coiful, acceptând cu acest gest 
cununa. Se înroși de emoție, iar oamenii începură să aclame, 
deși lulius nu știa sigur dacă salutau onoarea ce-i fusese făcută 
unuia dintre ei sau ospăţul care urma. 

— Mulţumesc, eu... se bâlbâi el. 

Soţia lui Paulus îi acoperi mâna cu a sa și, de aproape, lulius 
observă fardul cu care își acoperise cearcănele întunecate, pe 
care îngrijorarea i le desenase sub ochi. 

— Tu mi l-ai adus înapoi. 

Gaditicus lătră ordinele ca soldaţii să își scoată coifurile și să-l 
urmeze pe guvernator acolo unde servitorii acestuia așterneau 
masa. Îl reţinu o clipă pe lulius și, când se lăsă liniștea, îi ceru 
acestuia să-i arate coroniţa. lulius i-o dădu iute, abia abţinându- 
se să nu ţipe de încântare. 

Gaditicus răsuci în mâini cununa de frunze întunecate. 

— O meriţi? întrebă încet. 

lulius șovăi. Știa că își riscase viaţa și doborâse de unul singur 
doi oameni în adâncurile fortului, dar nu se așteptase la o 
asemenea răsplată. 

— Nu mai mult decât aţâţi alţii, domnule, răspunse el. 

Gaditicus îl privi cu atenţie, apoi dădu din cap mulțumit. 

— Bună replică, deși trebuie să spun că am fost încântat 
noaptea trecută, când i-ai atacat din flanc pe nemernici. 


28 


Zâmbi maliţios observând expresiile de pe chipul lui lulius, 
care se schimbau cu repeziciune, de la încântare la jenă. 

— Ai de gând să o porți pe sub coif sau cocoţată peste? 

lulius era agasat. 

— Nu... nu știu... nu m-am gândit. Cred că o s-o las pe vas 
dacă e rost de acțiune. 

— Eşti sigur? Poate că piraţii vor fugi îngroziţi la vederea unui 
om cu frunze pe cap, cine știe? 

lulius roși din nou și Gaditicus izbucni în râs, bătându-l pe 
umăr. 

— Te tachinez doar, băiete. Este o onoare rară. Va trebui să te 
avansez, desigur. Nu pot să las un amărât de ofițer de gardă să 
poarte cununa de onoare. O să ai douăzeci de oameni sub 
comandă. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse lulius din ce în ce mai 
fericit. 

Gaditicus strânse frunzele între degete, gânditor. 

— Va trebui să o porţi în oraș, cândva. Se vor aștepta să faci 
asta măcar o dată. 

— De ce, domnule? Nu cunosc ritualul. 

— Eu așa aș face, în orice caz. Astea sunt legile Romei, 
băiete. Dacă apari la un eveniment public purtând cununa de 
onoare, toţi cei prezenți trebuie să se ridice în picioare. Toti, 
chiar și senatorii. Centurionul chicoti ca pentru sine. Ce 
priveliște ar fi! Vino când ești gata. Voi avea grijă să-ţi păstreze 
și ţie niște vin. Cred că ţi-ar prinde bine un pahar, după cum 
arăţi. 


e CAPITOLUL TREI 


În lumina cenușie a serii, Brutus cobori poticnindu-se pe 
peretele clădirii, rupând trandafirii agăţători. Când piciorul i se 
prinse într-o încâlcitură de spini de la baza zidului, căzu cât era 
de lung și sabia îi alunecă zăngănind pe pietriș. Strâmbându-se 
de durere, își eliberă piciorul, chinuindu-se să se ridice. De 
deasupra se auzi alt răget de furie și tatăl Liviei se arătă la 
fereastră, săgetându-l pe intrus cu privirea. Brutus se holbă la el 


29 


în timp ce smucea de bracaef, gemând când un spin i se înfipse 
adânc în coapsă. 

Tatăl Liviei era un individ cu înfățișare bovină, înarmat cu o 
secure ca o bardă și care cântărea posibilitatea de a-l nimeri pe 
Brutus cu o lovitură bine ţintită. 

— Te găsesc eu, otreapă ce ești! răcni omul, practic 
spumegând în barbă de furie. 

Brutus se trase îndărăt, încercând să iasă din bătaia grecului 
stacojiu la faţă și să-și culeagă sabia fără să-și ia ochii de la el. 
Apucă de bracae cu o mână, dibuind mânerul sabiei cu cealaltă, 
dorindu-și să nu-și fi descălţat sandalele în timpul tăvălelii 
atletice cu Livia. „Dacă tatăl voia să-i apere fetei nevinovăția, se 
trezise cu vreo trei ani prea târziu”, cugetă Brutus. Îi trecu prin 
minte să-l informeze și pe grec, doar așa, în ciudă, dar fata se 
purtase bine cu tânărul roman, deși chiar ar fi trebuit să se uite 
prin casă înainte să-l oprească din drum și să-l tragă în cameră. 
De vreme ce ea era goală, i se păruse o chestiune de bună 
creștere să-și scoată sandalele înainte să se arunce în pat, deși 
politeţurile astea aveau să-i îngreuneze oarecum fuga prin 
orașul somnoros. 

De bună seamă că Renius sforăia în camera pentru care 
plătise Brutus. După cinci zile de dormit sub cerul liber, ambii 
bărbaţi fuseseră mai mult decât bucuroși să-și întrerupă 
călătoria, ca să poată face o baie caldă și să se bărbierească. 
Dar se părea că doar Renius urma să se bucure de luxul acesta, 
în vreme ce el trebuia s-o ia la sănătoasa peste dealuri. Brutus 
se fâțâia de pe un picior pe celălalt, gândindu-se cam ce opţiuni 
avea. Il înjură în gând pe Renius, în parte pentru că dormea 
când el se confrunta cu o criză, dar mai ales pentru că îi băgase 
în cap că un cal le-ar fi făcut praf economiile înainte să ajungă 
pe coastă și să-și găsească loc pe vreun vas înspre Roma. 
Renius spusese că pentru un legionar nu era mare lucru să 
meargă pe jos, dar și un căluţ slăbănog i-ar fi prins bine ca să 
fugă. 

Barba furioasă de deasupra dispăru și, în timp ce Brutus 
șovăia, apăru Livia, cu pielea încă îmbujorată de activităţile 
recente. Avea o strălucire frumoasă și sănătoasă, observă 
Brutus într-o doară, admirând felul în care fata își odihnea sânii 
pe pervaz. 


6 Un gen de pantaloni, lungi și largi, întâlnit mai ales la gali. (.n.tr). 
30 


— Fugi, îi șopti ea cu asprime, vine după tine! 

— Atunci, aruncă-mi sandalele, șuieră el, nu pot să fug așa! 

După câteva clipe, cele două obiecte zburară spre el, iar 
Brutus și le legă frenetic, auzind deja bocănitul pașilor 
bărbatului care se apropia de ușă. 

Omul exclamă satisfăcut când dădu peste el în grădină. Fără 
să se mai uite în urmă, Brutus o rupse la fugă, alunecând pe 
pietriș din cauza întăriturilor de fier de pe tălpile sandalelor. 

În spatele lui, tatăl Liviei striga să îl oprească iute cineva, fapt 
care stârni oarecare agitaţie printre trecătorii care mergeau în 
treburile lor. Brutus gemu în vreme ce alerga. Se auzeau deja 
strigăte și își dădu seama că și alţii se alăturaseră urmăririi. 

Deznădăjduit, încerca să își amintească străzile pe care 
rătăcise cu doar câteva ore înainte, în căutarea vreunui loc cu 
camere ieftine și mâncare caldă. Pe atunci, tatăl Liviei păruse 
destul de prietenos, dar, ce-i drept, nu venise cu toporul să le 
arate celor doi oameni obosiţi cea mai ieftină cameră pe care o 
avea. 

După ce luă un colț în viteză maximă, Brutus se lovi de un zid, 
pitindu-se după o căruţă și dându-i peste mâini proprietarului 
care încerca să îl înhaţe. Pe unde naiba s-o ia? Orașul era ca un 
labirint. O luă pe diverse străzi, la stânga și la dreapta, fără să 
se uite în urmă, cu respiraţia întretăiată. Deocamdată, Livia 
meritase efortul, dar, dacă murea, nu era chiar alegerea ideală 
ca ultimă femeie din viaţa sa. Spera ca tatăl fetei să-și verse 
furia pe Renius și le ură noroc amândurora. 

Aleea pe care intrase se înfundă brusc, după un colț. O pisică 
o zbughi când el se opri lângă cel mai apropiat zid de piatră, 
făcându-și curaj să arunce o privire în spate. Nu mai avea pe 
unde să fugă, dar poate că îi pierduseră urma pentru moment. 
Își încordă auzul înainte să se miște ușor spre ieșire, dar cel mai 
ameninţător lucru pe care îl auzi fură protestele pisicii 
pierzându-se în depărtare. 

Aruncă o privire după colţ și se trase imediat înapoi. Aleea 
părea plină de oameni și toţi veneau înspre el. Brutus se lăsă pe 
vine și îndrăzni să se mai uite o dată, sperând că n-aveau să-l 
vadă în poziţia în care stătea. 

Recunoscându-l, un om strigă și Brutus oftă când se trase 
înapoi. În timpul petrecut alături de Pumnul de Bronz învățase o 
brumă de greacă, dar nici pe departe destul încât să poată să o 


31 


scoată la capăt cu vorba bună. Se hotărî într-o clipă. Se ridică, 
strânse mai tare plăselele sabiei și duse cealaltă mână la teacă, 
astfel încât să o poată scoate repede. Era o lamă pe cinste, pe 
care o câștigase la o întrecere din legiune și-avea de gând să le 
arate țăranilor că o meritase. Mai trase o dată de bracae înainte 
să pășească pe alee și să-i înfrunte. 

Cinci oameni goneau pe alee, pe chipurile lor citindu-se un 
entuziasm copilăresc. Brutus trase sabia cu un gest ostentativ, 
în caz că aceștia mai aveau vreun dubiu cu privire la intenţiile 
lui. Cu mare solemnitate îndreptă vârful armei spre cei cinci, 
care se opriră ca unul singur. Momentul se prelungea și Brutus 
se gândea febril. Tatăl Liviei nu apăruse încă și poate că avea o 
șansă să scape de oamenii mai tineri înainte să vină el să-i 
încurajeze. Poate că erau sensibili la persuasiune sau măcar la 
mită. Cel mai masiv dintre ei păși în faţă, având grijă să nu intre 
în raza sabiei neclintite din mâna lui Brutus. 

— Livia e nevasta mea! zise într-o latină curată. 

Brutus își miji ochii. 

— Și ea știe asta? întrebă. 

Omul se înroși de furie și scoase un pumnal de la cingătoare. 
Ceilalţi îi urmară exemplul, dând la iveală bâte și cuțite pe care 
le agitau către Brutus, făcându-i semn să se apropie. 

Înainte să tabere pe el, Brutus începu să vorbească repede, 
încercând să pară calm și netulburat de ameninţări: 

— Aș putea să vă omor până la ultimul, dar nu vreau decât să 
fiu lăsat în pace să-mi văd de drum. Cu frumuseţea asta de 
sabie am ieșit campionul legiunii și niciunul dintre voi nu va 
scăpa cu viaţă dacă faceţi o alegere greșită. 

Patru dintre ei ascultară impasibili până ce bărbatul Liviei 
traduse discursul. Brutus așteptă răbdător, sperând ca ei să 
reacționeze favorabil. În loc de asta, oamenii izbucniră în râs și 
se apropiară și mai mult de el. Brutus făcu un pas îndărăt. 

— Livia e o fată sănătoasă, cu dorinţe normale. Ea m-a sedus 
pe mine, nu invers. Nu merită nimeni să moară pentru atâta 
lucru. 

Așteptă împreună cu ceilalți să înceapă traducerea, dar soțul 
tăcu. Apoi spuse în greacă niște cuvinte pe care Brutus le urmări 
cu greu. O parte era să încerce să-l ţină în viaţă, și cu asta era 
de acord, dar a doua parte presupunea să „fie dat pe mâna 
femeilor”, lucru care suna foarte neplăcut. 


32 


Soţul Liviei rânji spre el. 

— La noi e sărbătoare când prindem un răufăcător. lar tu vei fi 
miezul... inima... serbării? 

Pe când Brutus ticluia un răspuns, oamenii se năpustiră 
asupra lui cu un vârtej de lovituri și, cu toate că reuși să-l 
împungă pe unul cu sabia, un ciomag îl pocni după ureche și 
bărbatul își pierdu cunoștința. 

e 

Când se trezi, auzi un scârţăit lent și simţi o senzaţie de 
greață. Işi ţinu ochii închiși cât se dezmetici, încercând să-și dea 
seama unde se află fără ca observatorii neștiuţi să-și dea seama 
că se trezise. Simţea adierea vântului pe o suprafaţă prea mare 
a corpului și prin minte îi trecu bănuiala că îl despuiaseră. 
Pentru așa ceva nu exista o explicaţie rezonabilă, așa că ochii i 
se deschiseră fără să vrea. Atârna cu capul în jos, spânzurat de 
un cadru de lemn, în mijlocul orașului. O privire furișă în sus îi 
confirmă faptul că era gol. Îl durea peste tot și o amintire din 
copilărie, când fusese spânzurat de un copac, îl făcu să se 
cutremure. 

Era întuneric și undeva în apropiere se auzeau zgomotele unei 
petreceri. Înghiţi în sec la gândul că făcea parte dintr-un ritual 
păgân și trase de frânghiile care îl ţineau. Din pricina efortului, 
sângele îi bubuia în cap, dar nodurile nu cedau. Smuciturile îl 
făcuseră să se răsucească ușor, așa că reuși să vadă toată 
piaţa, pe fragmente. Fiecare casă luminată oferea un spectacol 
al vieții mult mai impresionant decât fundătura plicticoasă pe 
care și-o închipuise la sosire. De bună seamă că puseseră la fiert 
capete de porc și că ștergeau praful de pe sticlele de vin vechi, 
de casă, gândi Brutus cu oroare. 

Preţ de o clipă, se simţi deznădăjduit. Își lăsase armura în 
cameră, cu Renius, iar sabia îi dispăruse. Nu mai avea nici 
sandalele și, cu siguranţă, din economiile lui fusese plătită 
festivitatea care avea să-i pună capăt zilelor. Chiar dacă reușea 
să scape, era gol pușcă și fără un chior, într-un ţinut străin. Îl 
blestemă pe Renius cu oarece înflăcărare. 

— După un somn revigorant, mă întind bine și mă uit pe 
fereastră, zise Renius la urechea lui. 

Brutus trebui să aștepte să se rotească pentru a-l putea privi. 
Bătrânul gladiator era curat și bărbierit și, în mod evident, se 
distra. 


33 


— De bună seamă, îmi spun, silueta aceea care atârnă de 
picioare nu poate fi tânărul soldat falnic cu care am venit. 

— Uite ce e, sunt convins că o să le zici amicilor tăi o poveste 
tare nostimă, dar ţi-aș fi recunoscător dacă te-ai opri din a face 
repetiții și ai tăia funiile înainte să vină careva să te oprească. 

Frânghiile părâitoare îl rotiră din nou pe Brutus. Fără 
avertisment, Renius le tăie, iar Brutus se prăvăli la pământ. In 
jurul lor se auziră strigăte și tânărul se chinui să se ridice, 
sprijinindu-se de cadrul de lemn. 

— Nu mă ţin picioarele! zise el, frecându-și fiecare picior cu 
energia disperării. 

Renius inspiră adânc, uitându-se în jur. 

— Ba să te ţină. Cu un singur braț, nu pot să te car și pe tine 
și să-i ţin și pe ăștia la respect. Freacă bine. S-ar putea să 
trebuiască să mergem la cacealma. 

— Dacă am fi avut un cal, ai fi putut să mă legi de șa, ripostă 
Brutus, masându-se cu frenezie. 

Renius dădu din umeri. 

— N-ar fi fost timp de așa ceva. Ai armura în sac. Ți-au adus 
lucrurile la casa de oaspeţi și le-am înșfăcat din mers. la-ţi sabia 
și sprijină-te de par. Uite-i că vin. 

Îi dădu arma și, în ciuda goliciunii neajutorate, Brutus se simţi 
un pic mai liniștit simțind în palmă mânerul familiar. 

Mulțimea se adună repede, în frunte cu tatăl Liviei, înarmat cu 
toporul pe care îl ţinea cu ambele mâini. Iși încordă umerii 
extrem de puternici și agită tăișul în direcţia lui Renius. 

— Tu ai venit cu cel care mi-a atacat fiica. Îţi dau o singură 
șansă: să-ţi iei catrafusele și să pleci. El rămâne aici. 

Renius stătea periculos de nemișcat. Apoi, păși fulgerător în 
față, împlântându-și sabia în pieptul omului, străpungându-l 
până pe partea cealaltă. Trase de g/adius și omul se prăbuși cu 
fața în jos pe pietriș, tăișul toporului lovindu-se cu zgomot de 
caldarâm. 

— Care mai vrea ca băiatul să rămână aici? întrebă Renius, 
privind mulţimea aflată de jur împrejur. 

Omorul fulgerător îi paralizase și niciunul nu răspunse. Renius 
dădu sever din cap, vorbindu-le clar și lent: 

— Nimeni n-a atacat pe nimeni. După zgomotele pe care le- 
am auzit, fata era la fel de entuziasmată ca și prietenul meu cel 
tâmpit. 


34 


Renius nu băgă în seamă exclamaţia ofuscată din spatele lui; 
își aţinea privirea pătrunzătoare asupra gloatei. Abia dacă îl 
auziseră. Gladiatorul ucisese într-o clipită și  subjugase 
mulţimea. 

— Ești gata? murmură Renius. 

Brutus își încercă picioarele cu mare grijă, strâmbându-se din 
cauza arsurii sângelui care își relua circulaţia. Işi îmbrăcă în 
mare grabă veșmintele, zdrăngănind armura, în timp ce căuta 
prin sac cu o singură mână. 

— Imediat ce mă îmbrac. 

Știa că liniștea aceea n-avea să dureze, dar tot tresări când o 
văzu pe Livia care își croia drum prin mulţime, ţipând aproape 
isterică: 

— De ce staţi să vă uitaţi? strigă ea gloatei. Priviţi-mi tatăl! 
Cine îi va ucide pe asasinii lui? 

În spatele ei, Brutus se ridică, având sabia pregătită. 
Zâmbetele dulci pe care și le amintea din după-amiaza aceea se 
transformaseră în ură în vreme ce femeia încerca să-i asmuţă pe 
oamenii de același sânge cu ea. Niciunul nu o privea în ochi, 
setea lor de răzbunare fiind domolită de silueta întinsă la 
picioarele ei. 

La marginea mulţimii, soțul Liviei se întoarse cu spatele și se 
îndepărtă în întuneric. Când realiză cine era cel care tocmai 
plecase, femeia se întoarse către Renius, potopindu-l cu lovituri. 
Singura lui mână era încleștată pe sabie și, când văzu cum i se 
încordează mușchii, Brutus se repezi și o trase deoparte pe 
Livia. 

— Du-te acasă! o repezi el. 

Însă ea întinse mâinile spre ochii lui, iar Brutus o împinse dur. 

Căzu la pământ, lângă corpul tatălui ei mort, de care se agăţă 
plângând. 

Renius și Brutus se uitară unul la celălalt, apoi la mulţimea 
care se subţia. 

— Las-o, zise Renius. 

Împreună, cei doi bărbaţi traversară piaţa și străbătură în 
liniște orașul. Li se părea că trecuseră ore întregi până să ajungă 
la ultimele case și să vadă valea care ducea înspre un râu aflat 
în depărtare. 


35 


— Ar trebui să mergem cât putem de mult. Până mâine în 
zori, vor face legământ să se răzbune și vor veni după noi, 
spuse Renius, vârându-și în sfârșit sabia în teacă. 

— Chiar ai auzit?... întrebă lulius, ferindu-și privirea. 

— Da, m-aţi trezit cu gemetele voastre, răspunse Renius. 
Tăvăleala ta încă mai poate să ne vină de hac dacă trimit după 
noi cercetași cât de cât buni. Taman în casa tatălui ei! 

Brutus se strâmbă la tovarășul său. 

— Nu uita că tu l-ai omorât! bombăni el. 

— Și tu ai mai fi și acum acolo dacă n-aş fi făcut-o. Acum, 
mergi! Trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult până mâine în 
zori. Și, data viitoare când o fată frumoasă se uită la tine, rupe-o 
la fugă. Aduc mai multe necazuri decât merită. 

Fără să se pună de acord, cei doi porniră în liniște în josul 
dealului. 


e CAPITOLUL PATRU 


— Cum, nu porţi cununa? Eu am auzit că și dormi cu ea, râse 
Suetonius batjocoritor când lulius intră de cart. 

Acesta îl ignoră, știind că, dacă i-ar fi răspuns, ar fi avut loc un 
alt schimb de replici care i-ar fi adus pe cei doi tineri ofițeri și 
mai aproape de un conflict deschis. Deocamdată, Suetonius 
măcar se prefăcea că e politicos când în preajmă mai erau și 
alţii, dar, când erau doar ei doi de cart, o dată la două dimineţi, 
amărăciunea omului ieșea la suprafață. 

In prima zi pe mare, după ce părăsiseră insula, unul dintre 
oameni legase un cerculeț de frunze de catargul lui Accipiter, ca 
și cum nava întreagă ar fi primit onorul. Mulţi dintre legionari își 
făcuseră de lucru prin preajmă, ca să vadă reacţia lui lulius când 
avea să dea cu ochii de cunună, iar zâmbetul încântat al 
acestuia îi făcu pe toți să aclame. Suetonius zâmbise și el 
împreună cu ceilalți, dar ostilitatea din privirea lui se adâncise 
din momentul acela. 

lulius își ţinea privirea aţintită asupra mării și a îndepărtatei 
coaste africane, legănându-se ușor, în ritm cu mișcările lui 
Accipiter, pe măsură ce galera aluneca prin valurile domoale. În 
ciuda remarcii disprețuitoare a lui Suetonius, de la plecarea din 
Mytilene, nu purtase niciodată cununa, decât poate o dată sau 


36 


de două ori, când o probase în intimitatea cabinei minuscule de 
sub punte. De-acum, frunzele de stejar erau sfărâmicioase și 
întunecate, dar asta nu conta. | se dăduse dreptul să poarte 
cununa de onoare și plănuia să aibă una din frunze proaspete 
data următoare când avea să vadă Roma. 

Nu-i era greu să-l ignore pe Suetonius când visa cu ochii 
deschiși că triumfa în Circus Maximus, într-o zi de întreceri și că 
vede mii de romani ridicându-se, mai întâi pe măsură ce îl 
zăreau, apoi ca un val propagându-se până când întreaga 
mulțime avea să fie în picioare. Zâmbi ușor, ca pentru sine, iar 
Suetonius pufni iritat. 

Chiar și în liniștea deplină a zorilor, ramele se ridicau și 
coborau ritmic, în timp ce Accipiter străpungea valurile. lulius se 
lămurise până acum că nu era un vas ager. In lunile care 
trecuseră de la asediul de la Mytilene, văzuse deja două nave- 
pirat cum dispar la orizont fără prea mare greutate. Ramele, 
care nu intrau prea adânc în apă, mușcau prea puţin din mare 
și, în ciuda rândului dublu de vâsle de manevră, Accipiter se 
poticnea serios când schimba direcția. Singurul său avantaj era 
faptul că ramele îi permiteau să accelereze brusc, dar, chiar și 
atunci când foloseau două sute de sclavi, viteza maximă era 
cam ca o plimbare mai vioaie pe uscat. Gaditicus nu părea 
foarte deranjat de incapacitatea lor de a aborda dușmanul. Era 
suficient să-i alunge de pe lângă orașele de pe coastă și de pe 
rutele comerciale majore, dar nu era ceea ce sperase lulius că 
avea să fie atunci când se înrolase pe vas. 

Işi imaginase că avea să fie o vânătoare rapidă și nemiloasă și 
pentru el era foarte deranjant să constate că romanii nu își 
vădeau și pe mare talentul pe care îl aveau în războiul pe uscat. 

lulius privi într-o parte, spre cele două șiruri de rame care se 
înălțau și se-afundau la unison, croindu-și drum prin apele 
calme. Se întreba cum de reușeau să mânuiască acele vâsle 
uriașe atât de ritmic, oră după oră, fără să se prăbușească de 
epuizare, chiar dacă erau câte trei sclavi la fiecare ramă. Ca 
parte a îndatoririlor sale, coborâse de câteva ori pe puntea 
sclavilor, dar era un loc înghesuit și respingător. Santinelele 
puţeau cumplit din cauza mizeriilor spălate de două ori pe zi cu 
găleți cu apă de mare, iar duhoarea îi întorsese stomacul pe 
dos. Se spunea că sclavii erau hrăniţi mai bine decât legionarii, 


37 


dar, uitându-se cum se înălțau și coborau ramele acelea uriașe, 
înțelegea și de ce. 

Pe puntea principală, pe măsură ce Accipiter își croia drum 
împotriva vântului din vest, căldura înnebunitoare a coastelor 
africane era temperată de briza permanentă. Măcar din acea 
poziţie, lulius avea senzaţia că Accipiter era într-adevăr o navă 
gândită pentru luptă, dacă nu pentru viteză. Puntea deschisă 
era goală, doar o întindere largă de lemn, albită în cursul 
deceniilor de razele soarelui. Numai în capătul îndepărtat se afla 
o structură mai înaltă, care adăpostea cabinele lui Gaditicus și 
Prax. Restul centuriei dormea în spațiul înghesuit de sub punte, 
cu tot echipamentul păstrat în magazia de arme, de unde putea 
fi luat imediat. În cadrul simulărilor obișnuite, reușeau să treacă 
de la somn la starea de luptă în mai puţin de o întoarcere de 
clepsidră. „Este un echipaj foarte disciplinat”, cugetă lulius. 
Dacă reușeau vreodată să ajungă o navă din urmă, aveau să fie 
mortali. 

— Ofiţer pe punte! lătră Suetonius în urechea lui lulius, care 
tresări și luă poziţia de drepți. 

Gaditicus alesese un om mult mai bătrân pe post de optio’, 
iar lulius bănuia că Prax mai avea vreun an, cel mult doi, până la 
lăsarea la vatră. Avea un ușor început de burtă, pe care o 
strângea zdravăn cu centura în fiecare dimineaţă, dar era un 
ofițer destul de bun și remarcase tensiunile dintre Suetonius și 
lulius încă din primele săptămâni la bord. Tocmai Prax aranjase 
ca ei doi să fie împreună de cart în zori, dintr-un motiv pe care 
nu binevoise să i-l împărtășească și lor. 

Ofițerul îi salută binevoitor din cap în timp ce mergea pe 
puntea lungă, făcând inspecția de dimineaţă. Verifică fiecare 
dintre funiile care duceau la pânza pătrată ce se zbătea 
deasupra lor, apoi se lăsă într-un genunchi ca să vadă cât de 
bine și de stabil erau legate catapultele pe punte. Abia după ce 
termină cercetarea amănunţită, se apropie de tinerii ofiţeri, 
răspunzându-le la salut fără prea multă ceremonie. Scrută 
orizontul și zâmbi pentru sine, mângâindu-și satisfăcut bărbia 
proaspăt rasă. 

— Patru... nu, cinci pânze, rosti vesel. Comerțul naţiunilor. Dar 
nu prea e vânt care să-i împingă pe cei care se bazează doar pe 
el. 


7 Adjutant (în Ib. latină, în original). 
38 


În acele luni, lulius înţelese că dispoziţia binevoitoare a 
omului ascundea o minte care știa tot ce se întâmpla pe 
Accipiter, pe punte și dedesubtul ei, iar sfaturile lui se dovedeau 
adesea valoroase dacă aveai răbdare să-i asculţi introducerile 
neinteresante. Suetonius credea că Prax era un prost, dar părea 
că îl ascultă cu interes avid, atitudine pe care o adopta faţă de 
toți ofițerii superiori. 

Prax continuă, dând din cap ca pentru sine: 

— Va trebui să folosim vâslele până la Thasus, dar de acolo 
calea de-a lungul coastei e liberă. După ce lăsăm cuferele cu 
bani, ar trebui să ajungem în Sicilia în câteva săptămâni, dacă 
între timp nu vom avea de alungat pirați din apele noastre. 
Sicilia este un loc superb. 

lulius dădu din cap, simțindu-se în largul lui alături de Prax, 
așa cum n-ar fi putut să se simtă niciodată în preajma 
căpitanului, în ciuda momentului de familiaritate de după 
cucerirea fortului Mytilene. Prax nu luase parte la asalt, dar 
lucrul acesta nu părea să îl deranjeze. lulius bănuia că era cât se 
poate de mulţumit cu îndatoririle ușoare de pe Accipiter, în 
vreme ce aștepta lăsarea la vatră, când avea să ajungă la o 
legiune din apropierea Romei, de unde să-și ridice solda 
impresionantă. Acesta era unul dintre aspectele bune ale 
vânătorii de pirați alături de Gaditicus. Cei șaptezeci și cinci de 
dinari pe care legionarii îi primeau în fiecare lună se adunau, 
fiindcă nu existau prea multe ocazii de a-i irosi. Chiar și după 
cheltuielile cu echipamentul și zeciuiala pentru fondul văduvelor 
și înmormântări, cei mai mulţi aveau la dispoziţie o sumă 
frumușică atunci când le trecea vremea. Asta, desigur, dacă 
până atunci nu pierdeau totul la jocuri. 

— Domnule, de ce folosim nave care nu sunt în stare să-i 
ajungă din urmă pe dușmani? Am putea curăța Mare Internum& 
în mai puţin de un an, dacă i-am forţa să se angajeze în luptă cu 
noi. 

Prax zâmbi, aparent încântat de întrebare. 

— Să se angajeze în luptă cu noi? Oh, se mai întâmplă și asta, 
dar sunt navigatori mai pricepuţi decât noi, să știi. Au toate 
șansele să ne atace cu berbecul și să ne scufunde înainte ca 
oamenii noștri să abordeze. Sigur, dacă legionarii reușesc să 


8 În perioada de maximă înflorire a Imperiului Roman, extinderea acestuia făcuse ca 
Mediterana să fie practic o mare interioară. (n.tr.). 


39 


ajungă pe punţile lor, bătălia e câștigată. Încercă să explice, 
suflând ușor și astfel dezumflând puţin obrajii dolofani. Ne 
trebuie mai mult decât nave mai ușoare și mai rapide - deși eu 
n-am să apuc ziua când Roma va trimite bani pentru construirea 
lor. Avem nevoie de un echipaj profesionist care să manevreze 
ramele. Gândește-te la cele trei șiruri verticale pe care piraţii le 
folosesc cu atâta precizie. Îţi închipui cam ce-ar face sclavii 
noștri musculoși cu ele? Le-ar face surcele de prima dată când 
am încerca să atingem viteza maximă. Așa cum procedăm noi, 
nu-i nevoie să pregătim experţi și, din punctul de vedere al 
senatului, nici salarii nu trebuie să plătim. Se dau bani o singură 
dată pe sclavi, după care nava merge de la sine. Și-i mai și 
scufundăm pe tâlhari câteodată, deși par să fie tot mai mulţi. 

— Doar că uneori pare... frustrant, răspunse lulius. 

Ar fi vrut să spună că era nebunie curată ca această cea mai 
puternică naţiune din lume să fie întrecută pe apă de jumătate 
din vasele care cutreierau oceanele, dar, în ciuda purtării 
prietenoase, Prax păstra o rezervă care îl împiedică să facă alte 
comentarii. Exista totuși o limită pe care un ofiţer inferior nu o 
putea trece, chiar dacă în cazul lui Prax era mai puţin evidentă 
decât la alţii. 

— Noi suntem oameni ai uscatului, domnilor, deși unii ca mine 
ajung să iubească marea până la urmă. Senatul privește flota ca 
pe un mijloc de transport care să ducă soldaţii să lupte pe uscat, 
așa cum a fost la Mytilene. Poate că vor înţelege că e la fel de 
important să stăpânească și valurile, dar, cum spuneam, nu în 
timpul vieţii mele. Până atunci, Accipiter e un pic greoi și încet, 
dar și eu sunt la fel, iar el e de două ori mai bătrân decât mine. 

Suetonius râse conștiincios, făcându-l pe lulius să se strâmbe 
cu dispreț, însă Prax nu păru să observe. La cuvintele acestuia, 
lulius simţi adierea unei amintiri. Își aminti că Tubruk îi spusese 
odată ceva asemănător, când îl pusese să ţină în palme ţărâna 
întunecată a moșiei și să se gândească la generaţiile care o 
îngrășaseră cu sângele lor. Părea că trecuse o viaţă de om. Pe 
atunci, tatăl lui trăia, iar Marius încă era consulul cu viitor 
strălucit. Se întrebă dacă se mai îngrijea cineva de mormintele 
lor. Preţ de o clipă, valul întunecat al îngrijorării care îi scălda 
mereu gândurile se ridică la suprafaţă. Se liniști ca întotdeauna, 
spunându-și că Tubruk avea grijă de Cornelia și de mama lui. În 


40 


nimeni nu avea încredere nici măcar pe jumătate din cât avea în 
omul acela. 

Prax se crispă ușor în vreme ce își plimba privirea de-a lungul 
coastei. Expresia plăcută îi dispăru de pe chip, înlocuită de 
asprime. 

— Suetonius, coboară sub punte și dă alarma! Vreau ca toţi 
oamenii să fie pe punte și gata de acţiune în cinci minute. 

Făcând ochii mari, Suetonius salută prompt și se repezi pe 
scările abrupte, coborându-le agil. lulius se uită în direcția în 
care arăta Prax și își îngustă ochii. Pe coastă, o coloană de fum 
negru se înălța în aerul dimineții, aproape nemișcată de vânt. 

— Piraţi, domnule? întrebă iute, ghicind răspunsul. 

Prax dădu din cap. 

— S-ar părea că au prădat un sat. l-am putea prinde când se 
îndepărtează de țărm. S-ar putea să ţi se îndeplinească dorința 
de a te „angaja în luptă cu ei”, Cezar. 

e 

Accipiter se pregăti de acțiune. Stivuiră la loc sigur toate 
piesele de echipament care nu erau prinse de ceva, traseră în 
jos catapultele și pregătiră pietrele și uleiul cu care aveau să 
tragă. Legionarii se adunară repede și fu aleasă o echipă care 
aranjă corvus-ul, bătând cu ciocanul ţepi de fier printre secțiuni, 
până când uriașa rampă de abordare a fost gata, înălțându-se 
mult deasupra punţii. Când urmau să-i taie funiile, avea să cadă 
în afară, pe vasul inamic, împlântându-și țţepușele în lemnul 
acestuia, fiind de neclintit. Pe rampă urmau să treacă întâi cei 
mai buni oameni de pe Accipiter, izbindu-i cu toată forța pe 
dușmani, ca să facă loc pentru ceilalţi care aveau să sară la 
bord. Era o treabă primejdioasă, dar, după fiecare acţiune, 
dreptul de a fi printre primii era aprig disputat, iar în lunile 
anoste trecea de la unii la alţii ca miză mare la jocurile de noroc. 

Sub punte, cel care îi coordona pe sclavi ceru timpi dubli, iar 
vâslele începură să se miște în ritm mai alert. Vântul bătea 
dinspre coastă, așa că pânza fu coborâtă și rulată strâns. Se 
verificau săbiile, să nu aibă crăpături și ciupituri. Se legau strâns 
armurile, iar la bord se simțea entuziasmul tot mai mare al 
oamenilor domolit de disciplina cu care erau de mult obișnuiți. 

Satul care ardea se afla pe marginea unui intrând natural. 
Zăriră vasul-pirat în timp ce trecea pe lângă promontoriile 
stâncoase și ieșea în larg. Gaditicus ordonă viteză maximă de 


41 


atac, pentru a-i lăsa vasului inamic cât mai puţin spaţiu de 
manevră. Prinsă între romani și coastă, nava-pirat nu putea face 
mare lucru ca să evite întâlnirea cu Accipiter, care ţâșni înainte, 
în vreme ce legionarii ovaţionau. Plictiseala lungilor luni de 
călătorii lente de la un port la altul dispăru în briza revigorantă. 

lulius privi cu atenție vasul inamic, gândindu-se la deosebirile 
pe care i le explicase Prax. Putea să vadă cele trei rânduri de 
vâsle cum despicau marea unduitoare într-o armonie perfectă, 
în ciuda lungimilor diferite. Galera lor era mai înaltă și mai 
îngustă decât Accipiter, iar lulius știa că ţepușa lungă, de bronz, 
de la prora putea să străpungă chiar și plăcile grele de cedru ale 
vaselor romane. Prax avea dreptate, rezultatul unei bătălii nu 
era niciodată sigur, dar nava aceea n-avea scăpare. Urmau să 
se apropie și să lase corvus-ul să cadă, și-apoi să-i trimită pe cei 
mai buni luptători din lume pe vasul vrăjmaș. Îi păru rău că nu 
reușise să-și asigure și el un loc printre primii, dar fuseseră 
toate ocupate încă dinainte de lupta de la Mytilene. 

Pierdut în gândurile sale nerăbdătoare, nu sesiză de la 
început schimbarea bruscă din tonul strigătelor de avertizare. 
Când privi în sus, făcu un pas în spate de lângă balustradă fără 
ca măcar să-și dea seama. Din golfuleţ ieșea o altă galeră chiar 
când ei depășeau intrândul, urmărind prima navă. Venea drept 
spre ei, iar vâslașii erau ajutaţi de pânza întinsă la limită, care 
pârâia. lulius văzu cum berbecul se ridică din valuri și se 
prăbușește înapoi în ele, cu viteză maximă. Țepușa de bronz era 
la nivelul apei, iar puntea era ticsită de oameni înarmaţi, mai 
mulţi decât se găseau de obicei pe rapidele vase-pirat. Înţelese 
într-o clipită că fumul fusese un șiretlic. Le întinseseră o capcană 
în care ei intraseră de-a dreptul. 

Fără o clipă de șovăială, Gaditicus pricepu ameninţarea și 
începu să împartă ordine ofiţerilor. 

— Creșteți bătaia la al treilea semn! O să treacă pe lângă noi! 
lătră el în timp ce, sub punte, toboșarul începu să bată ritmul 
pentru al doilea nivel de viteză. 

Viteza pentru atacul cu berbecul nu putea fi menţinută decât 
preţ de o zvâcnire scurtă înainte ca sclavii să înceapă să se 
prăbușească, dar și viteza normală de atac, doar cu puţin mai 
mică, reprezenta un efort teribil. Se mai întâmplase ca în timpul 
bătăliilor să plesnească inima câte unui sclav, iar cadavrul să îi 
încurce pe ceilalţi și să strice ritmul văslitului. 


42 


Prima navă se apropia repede, iar lulius își dădu seama că 
vâsleau în sens invers, luând poziţia de atac. Fusese o 
stratagemă bine gândită, ca să aducă galera romană aproape 
de țărm. Fără îndoială că miza erau cuferele cu argint din cală, 
însă n-aveau să le câștige prea ușor. 

— La comanda mea, trageţi cu catapultele în primul vas... 
Acum! strigă Gaditicus, urmărind apoi cu privirea drumul 
pietrelor care șuierau în aer. 

— Două puncte mai jos! strigă omul de la prora înspre cele 
două echipe care mișcară iute armele masive. 

Sub ele, pene solide de lemn erau bătute ca să ţină noul 
unghi. În același timp, alţii înfășurau la loc vinciurile; legionari 
asudaţi se opinteau să tragă o funie din păr de cal, de două ori 
cât coapsa unui om, întinsă la maximum. 

Vasul-pirat se contura ameninţător, în vreme ce catapultele își 
sloboziră încărcătura din nou. De data aceasta, pietrele poroase, 
îmbibate cu ulei și aprinse făcură boltă în zborul lor spre trirema 
inamică, lăsând dâre de fum în aer. Loviră puntea adversă cu 
pârâituri care se auziră clar pe Accipiter. Legionarii care 
mânuiau catapultele strigară de bucurie, în timp ce înfășurau 
din nou vinciurile. 

A doua triremă se năpusti către ei, iar lulius fu sigur că 
berbecul avea să le străpungă pupa, făcându-i incapabili să se 
miște sau să contraatace prin abordaj. Țintuiţi de berbecul 
vasului inamic, aveau să fie neputincioși și expuși tirului de 
săgeți. Când îi trecu prin minte gândul acesta, le strigă 
oamenilor lui să aducă repede scuturile și să le împartă. La 
abordaj, mai mult i-ar fi încurcat decât i-ar fi ajutat, dar, prinși 
cum erau între două nave și urmând să intre rapid în bătaia 
arcurilor, aveau nevoie disperată de scuturi. 

Câteva secunde mai târziu, cele două trireme începură să 
scuipe săgeți în aer. Trăgeau dezordonat și fără ţintă. Le 
trimiteau neîntrerupt în înaltul cerului, în speranţa că vreun 
legionar avea să fie nimerit de una dintre săgețile lungi și negre. 

În mod normal, vasul cu berbecul ar fi alunecat prin spatele 
lor în largul mării, dar, având în față prima triremă, Accipiter 
trebuia să se ferească, cu toţi sclavii de pe o parte vâslind în 
sens invers. Bătăile erau neîndemânatice, dar era mai rapid așa 
decât să ridice pur și simplu vâslele, așteptând ca ramele de pe 
partea cealaltă să întoarcă galera. Manevra îi încetinea, însă 


43 


Gaditicus găsise necesar să încerce a vira, ca să nu fie prins 
între cele două vase, fiindcă al doilea ajunsese în dreptul lor. 

Accipiter trecu pe lângă prora primei trireme, cutremurându- 
se când pierdu brusc viteză. Gaditicus avusese grijă ca omul 
care îi coordona pe sclavi să fie pregătit pentru manevra care 
urmă, iar sub punți ramele fură trase repede înăuntru. 
Profesioniştii de pe triremă nu au fost îndeajuns de iuți. In 
trecerea lui, Accipiter îi rupea vâslele câte trei odată, fiecare 
dintre ele zdrobind câte un om din inima vasului inamic și 
prefăcându-l într-o masă de carne însângerată. 

Înainte ca nava romană să parcurgă jumătate din flancul 
primei trireme, berbecul de bronz al celei de-a doua o lovi cu 
putere, iar lemnul rupt pârâi asurzitor. În momentul impactului, 
Accipiter gemu ca un animal viu. Sclavii de sub punte începură 
să urle într-un cor oripilant al terorii. Erau toți legaţi cu lanţuri de 
băncile pe care ședeau, așa că, dacă galera se scufunda, se 
scufundau și ei. 

Tirul de săgeți spintecă aerul de pe puntea lui Accipiter. Era o 
dovadă clară a lipsei de disciplină militară. În vreme ce se ferea 
de o săgeată care-i vâjâi pe deasupra capului, lulius mulţumi 
sorților că inamicii nu aveau pregătirea necesară pentru a trage 
simultan. Scuturile îi protejară de cele mai multe dintre săgeți. 
Apoi, masivul corvus se înclină în jos și în afară, părând să 
atârne o clipă în aer când fură tăiate funiile, apoi se prăbuși și 
țepușele mușcară din puntea inamică, neînduplecate ca 
răzbunarea ce urma. 

Primul legionar alergă pe rampă, aruncându-se spre cei care îl 
așteptau dincolo, strigând și provocându-i. Avantajul numeric pe 
care îl aveau de obicei nu mai exista față de niciuna din navele 
ostile. Ambele păreau ticsite cu luptători ale căror arme și 
armuri erau o amestecătură de vechi și nou, de prin toate 
porturile de pe coastă. 

lulius îl zări pe Cabera alături de el. Zâmbetul său obișnuit 
dispăruse. Bătrânul luase un pumnal și un scut, dar altfel purta 
tot veșmântul lui de fiecare zi, lucru pe care Gaditicus îl 
îngăduia cu condiţia ca haina să fie căutată de păduchi de două 
ori pe lună. 

— Mai bine să stau pe lângă tine, decât dedesubt, în 
întuneric, zic eu, mormăi Cabera, măsurând din ochi haosul care 
se dezlânțuia. 


44 


Amândoi se adăpostiră brusc sub scuturile solide, de lemn, în 
timp ce săgețile zumzăiau pe lângă ei. Una dintre ele se înfipse 
aproape de mâna lui lulius, făcându-l să dea înapoi. Fluieră ușor 
când văzu capul bărbos al bătrânului apărând din nou. 

Cârlige grele, de bronz zornăiră agățându-se de bordajul din 
lemn, trăgând după ele colaci de funii care se desfășurau. 
Oameni începură să sară pe puntea lui Accipiter, iar zgomotul 
luptei se auzea de jur împrejur: săbii ciocnindu-se, strigăte de 
triumf și disperare. 

lulius văzu că Suetonius își înșirase oamenii pentru a ţine 
piept atacatorilor. „lute”, le ordonă și el oamenilor lui să li se 
alăture, deși bănuia că ar fi făcut asta oricum, dacă el ar fi 
reacţionat prea încet. Accipiter avea chila spartă, așa că nici nu 
se puteau preda și fiecare om de acolo era conștient de asta. 
Atacurile romanilor erau feroce în intensitate, iar cei care 
trecuseră primii peste corvus curăţau puntea inamică în faţa lor, 
ignorându-și rănile. 

Când atacă, Cabera rămase cu el, iar lulius se simțea mai 
liniștit avându-l alături; îi amintea de toate celelalte bătălii din 
care scăpaseră vii împreună. „Poate că bătrânul vraci este un 
talisman norocos”, gândi el și apoi se pomeni în mijlocul săbiilor 
inamice, lovind aproape fără să conștientizeze ce face. Corpul 
lui reacționa în ritmul pe care îl învățase de la Renius în decursul 
multor ani dificili. 

lulius se aplecă, ferindu-se de o secure, lovindu-l pe cel care o 
mânuia când acesta se dezechilibră și trimițându-l grămadă la 
picioarele lui Pelitas. Acesta călcă pe el fără să se gândească, o 
reacţie tipică pentru un legionar pe câmpul de luptă. „Dacă stă- 
n picioare, taie-l, dacă e pe jos, calcă-l.” 

Corvus-ul era plin de soldaţi care se îngrămădeau și se 
împingeau pentru a trece dincolo. Erau ţinte ușoare pentru 
arcași și lulius văzu un grup lângă bordul îndepărtat al triremei, 
care trăgea ori de câte ori aveau cale liberă printre camarazi. De 
la o distanţă atât de mică, erau teribil de eficienţi. Mai bine de o 
duzină de legionari căzu înainte ca aceia aflați deja la bord să-i 
secere pe arcași ca pe niște spice de grâu, într-o frenezie 
sângeroasă. lulius dădu din cap satisfăcut de ceea ce vedea. 
Simţea aceeași ură pentru arcași ca toţi legionarii care 
cunoscuseră groaza și frustrarea atacurilor de la distanţă. 


45 


Cei de pe a doua triremă vâsleau în sens invers și aceasta 
aproape că se desprinsese de Accipiter, acum că răul era făcut. 
Gaditicus, care reţinuse câteva contuburnii care să respingă 
atacul celei de-a doua trireme atunci când avea să înceapă, 
privea manevra. Situaţia se schimba prea repede ca să poată 
prezice ce-avea să urmeze, dar știa sigur că piraţii de pe al 
doilea vas n-aveau să stea deoparte. Poate că Accipiter se 
scufunda, dar asta n-avea să se-ntâmple în câteva minute, iar 
legionarii încă puteau să-și croiască drum pe cealaltă triremă și 
să preia comanda. Nu era imposibil să obţină un fel de victorie, 
dacă ar fi avut o oră la dispoziţie și erau lăsaţi în pace, și tocmai 
de asta era sigur că avea să mai urmeze un atac imediat ce 
nava-pirat reușea să-și elibereze berbecul și să-și aducă 
luptătorii îndeajuns de aproape încât să abordeze. Înjură în gând 
când se auzi o ultimă pârâitură, iar prora ascuţită se îndepărtă 
de Accipiter. Noile ordine erau strigate repede către vâslași, în 
ceea ce părea să fie un amestec de greacă și latină stricată. 

Gaditicus își trimise ultimele rezerve de soldaţi pe partea 
cealaltă a lui Accipiter, ghicind că a doua triremă urma să-i 
abordeze pe flancul opus, ca să le slăbească apărarea. Era o 
mișcare rezonabilă, care și-ar fi atins scopul, deși, dacă romanii 
reușeau să cucerească prima triremă îndeajuns de repede, 
atunci ar fi putut să își aducă toţi oamenii înapoi, ca să respingă 
al doilea atac și în acest caz poate că nu era totul pierdut. 
Gaditicus își încleștă pumnul pe mânerul sabiei într-un acces de 
furie despre care știa bine că e inutilă. Ar fi trebuit să se aștepte 
din partea lor să joace cinstit și să se lase tăiaţi în bucăţi de 
soldaţii lui? Erau niște hoţi și niște cerșetori pe urma argintului 
din cuferele lui și avea impresia că niște câini jigăriţi erau pe 
cale să răpună lupul roman. 

Mâna îi tremură de emoție când văzu retrăgându-se șirul de 
rame de pe unul din flancuri, iar trirema folosi văslele mici ca să 
se apropie de scumpul lui Accipiter. Auzea în continuare ţipetele 
sclavilor de sub punte, într-un cor neîntrerupt al terorii, care îi 
măcina nervii. 

lulius primi o lovitură peste armură și își trecu sabia peste 
fața unui om. Inainte să își reia poziţia, un uriaș bărbos păși spre 
el. lulius simţi un fior de spaimă când văzu înălțimea și umerii 
enormi ai războinicului care căra un ciocan greoi, de fierar, 
înroșit de sânge și plin de păr. Cu dinţii dezgoliţi și urlând, omul 


46 


își cobori ciocanul de pe umăr, într-o lovitură fulgerătoare. lulius 
dădu înapoi, ridicând din reflex braţul, ca să pareze. Simţi cum îi 
pocnesc oasele încheieturii și strigă de durere. Cabera se repezi 
printre cei doi, înfigându-și pumnalul în gâtul bărbatului, dar 
războinicul doar scoase un răget, rotindu-și ciocanul și 
măturându-l din cale pe firavul vraci. lulius întinse mâna după 
propriul pumnal, încercând să ignore agonia oaselor făcute 
așchii. Se simţea ameţit și detașat, dar uriașul încă era 
periculos, chiar dacă sângele îi ţâșnea din rana de la gât. 

Trupul ca de taur se clătină pe picioare și omul își roti din nou 
ciocanul, orbit de durere. Cu o pocnitură înfundată, lovi puternic 
capul lui lulius, care se prăbuși. Sângele ce îi curgea din nas și 
urechi se aduna încet în băltoace, în timp ce lupta continua în 
jurul lui. 


e CAPITOLUL CINCI 


Brutus inspiră adânc aerul curat de munte și se uită înapoi, 
spre urmăritori. Cu Grecia care se întindea la picioarele lor și 
pantele acoperite de minusculi boboci purpurii, care își înălţau în 
aer parfumul bogat, părea o necuviinţă să te gândești la moarte 
și la răzbunare. Totuși, după cum prevestise Renius, grupul de 
călăreţi includea și un hăitaș iscusit, iar în ultimele cinci zile se 
ținuseră scai pe urmele lor, oricât se străduiseră să scape de ei. 

Renius ședea aproape, pe o stâncă acoperită de mușchi, cu 
ciotul brațului la vedere, ungând cu grăsime carnea plină de 
cicatrici, așa cum făcea în fiecare dimineaţă. Brutus simţea vina 
de fiecare dată când vedea asta, amintindu-și lupta din curtea 
de antrenament de pe domeniul lui lulius. | se păru că își 
amintește și lovitura care retezase nervii mâinii, dar n-avea cum 
să o facă după atâta vreme. Deși carnea formase o pernuţă 
rozalie de ţesut mort, mai apăreau petice crude care trebuiau 
oblojite. Singurele momente de adevărată alinare se petreceau 
atunci când Renius era obligat să-și scoată acoperitoarea din 
piele și să lase aerul să-i ajungă la carne, dar ura privirile 
curioase pe care le atrăgea, așa că purta învelitoarea cât de des 
putea. 

— Se apropie, spuse Brutus. 


47 


Nu trebuia să explice, cei cinci oameni se aflaseră în gândurile 
amândurora încă de când îi văzuseră prima dată. 

Frumuseţea însorită a munţilor nu dezvăluia faptul că solul 
era sărac, atrăgând foarte puţini fermieri. Singurele semne de 
viață erau siluetele mici ale vânătorilor care urcau anevoie. 
Brutus era conștient că, nu peste mult timp, caii aveau să-i 
ajungă din urmă și că, de îndată ce ajungeau pe câmpiile de jos, 
cei doi romani aveau să fie doborâţi și uciși. Amândoi erau 
aproape epuizați și ultimele resturi de mâncare uscată se 
terminaseră în dimineaţa aceea. 

Brutus cântări din ochi plantele care se agăţau de viaţă pe 
pantele neprielnice și se întrebă dacă vreuna dintre ele era 
comestibilă. Auzise despre soldaţi care mâncaseră greierii 
cântători ce populau fiecare tufiș și smoc de iarbă, dar nu prea 
merita efortul să prinzi doar câte unul. Nu aveau să mai reziste 
încă o zi fără mâncare și fiecare avea burduful de apă pe 
jumătate gol. Cingătoarea îi era plină cu monede de aur, dar cel 
mai apropiat oraș roman se afla la mai bine de o sută șaizeci de 
kilometri depărtare, dincolo de câmpiile Thessaliei, și n-ar fi 
reușit să ajungă până acolo. Viitorul părea destul de sumbru 
dacă Renius nu reușea să vină cu vreo idee, dar bătrânul 
gladiator tăcea și părea perfect mulțumit să piardă un ceas 
frecându-și ciotul. Sub privirile lui Brutus, Renius smulse una 
dintre florile întunecate și îi stoarse seva peste pernuţa păroasă 
care îi atârna din umăr. Bătrânul gladiator încerca întotdeauna 
ierburile, în caz că aveau efect calmant, însă, ca de obicei, suflă 
dezamăgit și lăsă petalele strivite să-i cadă din mâna sănătoasă. 

Expresia liniștită a lui Renius îl înfurie brusc pe Brutus. Dacă 
ar fi avut cai, urmăritorii nu s-ar fi apropiat atât. Lui Renius nu-i 
stătea în fire să regrete deciziile luate, dar fiecare pas cu care 
ceilalți se apropiau de romanii cu picioarele umflate îl făcea pe 
Brutus să bombăne iritat. 

— Cum poţi să stai așa în timp ce ăia urcă spre noi? 
Nemuritorul Renius, care a învins în sute de lupte pe viaţă și pe 
moarte, să fie făcut bucăţi de câţiva greci zdrențăroși pe un vârf 
de deal?! 

Neimpresionat, Renius îl privi și ridică din umeri. 

— Panta o să le mai reducă din avantaj. Caii nu prea te ajută 
aici. 


48 


— Deci, ne batem cu ei? întrebă Brutus extrem de ușurat la 
gândul că Renius avea un plan. = 

— Mai durează câteva ore până ajung. In locul tău, m-aș 
așeza la umbră și m-aș odihni. S-ar putea să constați că, 
ascuţindu-mi sabia, îţi vei calma nervii. 

Brutus îl privi pieziș, dar luă totuși sabia omului mai în vârstă 
și începu să-i treacă o piatră peste muchii, cu mișcări lungi. 

— Ține minte că sunt cinci, zise el după o vreme. 

Renius îl ignoră și își potrivi acoperitoarea de piele peste ciot, 
mormâind. Ținu cu dinţii un capăt al șnurului și făcu nodul cu 
ușurința exerciţiului îndelungat, în vreme ce Brutus continua să 
îl privească. 

— Optzeci și nouă, spuse Renius brusc. 

— Poftim? 

— Optzeci și nouă de oameni am ucis în lupte, la Roma. Nu 
sute. 

Se ridică în picioare cu ușurință, fără nimic din mișcările 
greoaie ale unui om bătrân. În absenţa braţului stâng, îi trebuise 
mult timp și antrenament pentru ca trupul său să-și regăsească 
echilibrul, dar învinsese pierderea aceea tot așa cum învinsese 
tot ce îi fusese potrivnic în viaţă. Brutus își aminti momentele 
când Cabera își apăsase mâinile pe pieptul cenușiu al lui Renius 
și văzuseră cum carnea i se colorează, iar corpul i se încordează 
într-o explozie bruscă a vieţii care se întorcea. Cabera se lăsase 
pe călcâie și privise cu tăcută uimire cum părul bărbatului se 
întuneca de parcă moartea nu reușea să îl cuprindă. Poate că 
zeii îl salvaseră pe bătrânul gladiator pentru ca el, la rândul lui, 
să poată salva un alt tânăr roman, pe un deal din Grecia. Brutus 
se simţea tot mai încrezător, uitând de foamea și epuizarea care 
îl chinuiau. 

— Nu sunt decât cinci azi, spuse Brutus. lar eu sunt cel mai 
bun din generația mea, să știi. Nu există om în viaţă care să mă 
înfrângă cu o sabie. 

— Eu am fost cel mai bun din generaţia mea, băiete, și, după 
câte văd, standardele au cam scăzut între timp. Totuși, am 
putea să le oferim o surpriză. 

e 

Cornelia gemu de durere în timp ce moașa îi masa coapsele 
cu ulei auriu, de măsline, ajutând mușchii să se relaxeze. Luă 
băutura caldă din lapte și vin cu miere pe care i-o întindea 


49 


Clodia și goli cupa aproape fără să-i simtă gustul, după care o 
întinse din nou să-i fie umplută, chiar când începea următoarea 
contracție. Se cutremură și ţipă. 

Moașa continua să o ungă cu ulei de măsline, cu mișcări largi 
și lente, înmuind o cârpă din lâna cea mai moale într-un bol cu 
ulei. 

— Nu mai e mult de-acum, spuse. Te descurci foarte bine. 
Mierea și vinul ar trebui să-ţi mai ia din durere, dar în curând va 
trebui să te mutăm pe scaunul de nașteri. Clodia, mai adu niște 
cârpe și buretele, în caz că sângerează. Nu prea ar trebui să fie 
sânge, ești foarte puternică și ai șoldurile potrivite pentru 
asemenea munci. 

Drept răspuns, Cornelia nu putu decât să geamă, respirând 
întretăiat în vreme ce durerea ajungea la apogeu. Işi încleștă 
dinţii și apucă strâns marginile patului tare, apăsându-și 
șoldurile în jos. Moașa dădu ușor din cap. 

— Nu împinge încă, dragă. Copila abia se gândește să iasă. S- 
a așezat cum trebuie și acum se odihnește. Îţi spun eu când să 
începi să o împingi afară. 

— Copila? întrebă Cornelia cu glas pierit, printre respiraţiile 
greoaie. 

Moașa dădu din cap. 

— Nașterile de băieţi sunt mereu mai ușoare. Numai cu fetele 
durează atâta. 

Îi mulțumi Clodiei, care așeză buretele și cârpele lângă 
scaunul de nașteri, din lemn, la îndemână pentru ultimele faze 
ale travaliului. 

Clodia luă mâna Corneliei și o mângâie tandru. O ușă se 
deschise încet și intră Aurelia, care se apropie repede de pat și 
luă cealaltă mână a Corneliei, strângând-o puternic. Clodia o 
privi pe furiș. Tubruk îi povestise despre problemele femeii, 
pentru ca ea să poată face faţă oricăror neplăceri, dar Aurelia 
părea cu totul absorbită de travaliul Corneliei și era normal să 
fie de faţă la nașterea nepoatei ei. Acum că Tubruk plecase să 
îndeplinească treburile despre care vorbiseră, știa bine că ei îi 
revenea sarcina de a o scoate pe Aurelia din încăpere dacă 
boala ei se manifesta înainte ca nașterea să se termine. Niciunul 
dintre servitori n-ar fi îndrăznit și misiunea îi displăcea profund 
și Clodiei, așa că se rugă iute zeilor casei să nu fie nevoie. 


50 


— Credem că va fi fetiţă, îi zise Clodia Aureliei, care se așeză 
de cealaltă parte a patului. 

Mama lui lulius nu răspunse. Clodia se întrebă dacă nu cumva 
era atât de țţeapănă pentru că ea era stăpâna casei, iar cealaltă 
o simplă sclavă, dar respinse ideea. Regulile nu mai erau așa de 
stricte în timpul unei nașteri, iar Tubruk îi spusese că femeia 
avea probleme cu lucrurile mărunte, pe care oamenii le iau ca 
atare. 

Cornelia strigă, iar moașa dădu iute din cap. 

— A venit timpul, zise, întorcându-se înspre Aurelia. Poţi să ne 
ajuţi, drăguță? 

Fiindcă nu primi răspuns, puse din nou întrebarea, mult mai 
tare de data asta. Aurelia păru că se trezește dintr-un vis. 

— Aș vrea să ajut, spuse încet, iar moașa făcu o pauză, 
cântărind-o din priviri, după care ridică din umeri. 

— Bine, dar ar putea să dureze ore întregi. Dacă nu te simţi în 
stare, trimite o fată voinică să ne-ajute în locul tău. Inţelegi? 

Aurelia dădu din cap, atenţia fiindu-i din nou atrasă de 
Cornelia, care se ridicase, ca să poată fi dusă la scaun. 

Clodia începu și ea să se ridice, minunându-se de cât de 
încrezătoare era moașa. Desigur, ea fusese eliberată, așa că anii 
de sclavie rămăseseră de mult în urmă, dar în purtările ei nu era 
nicio urmă de deferență. Clodia o plăcea și se hotărî să fie și ea 
cât de puternică trebuia. Scaunul solid fusese adus cu carul, 
odată cu moașa, cu câteva zile în urmă. Ilmpreună, femeile o 
ajutară pe Cornelia să meargă până la scaunul așezat aproape 
de pat. Aceasta îi apucă strâns braţele, lăsându-și toată 
greutatea să cadă pe curbura îngustă a acestuia. Moașa 
îngenunche în fața  Corneliei, depărtându-i picioarele cu 
blândeţe, peste tăietura adâncă, în formă de semilună, din 
lemnul vechi. 

— Lasă-te pe spătar, o sfătui, apoi se întoarse spre Clodia. Nu- 
| lăsa să se răstoarne. Mai am o treabă pentru tine când apare 
capul copilului, dar deocamdată asta trebuie să faci, înţelegi? 

Clodia se duse în spatele scaunului, proptindu-se cu șoldul în 
spătar. 

— Aurelia? Vreau să apeşi pe burtă când îţi spun eu, nu mai 
devreme. E clar? 

Aurelia își puse mâinile pe burta umflată, așteptând 
răbdătoare, cu ochii limpezi. 


51 


— larăși începe, zise Cornelia, strâmbându-se. 

— Așa și trebuie, fata mea. Copilul vrea să iasă. Așteaptă. Îți 
spun eu când să împingi. Continuă să o frece cu ulei și zâmbi: 
Nu mai e mult. Gata? Acum, fată, împinge! Aurelia, apasă ușor. 

Apăsară amândouă, iar Cornelia se văită de durere. larăși și 
iarăși, apăsau și dădeau drumul, până trecu contracția. Cornelia 
era leoarcă de sudoare, cu părul ud și întunecat. 

— Cel mai greu e să iasă capul, zise moașa. Te descurci foarte 
bine, drăguță. Multe femei zbiară de la început până la sfârșit. 
Clodia, vreau să îi ţii o cârpă la fund, în timpul spasmelor. N-o să 
fie deloc bucuroasă dacă la sfârșit rămân strugurași pe-acolo. 

Clodia făcu cum i se spuse, aplecându-se și întinzând mâna 
printre Cornelia și șezutul scaunului, ţinând cârpa bine. 

— Nu mai e mult, Cornelia, spuse cu voce liniștitoare. 

Cornelia reuși să zâmbească stins. Apoi, contracția începu din 
nou, o contractare a tuturor mușchilor, înfricoșătoare în 
intensitatea sa. Nu mai trăise nicicând așa ceva și aproape că se 
simţea spectatoare în propriul trup ce se mișca în ritmuri numai 
de el știute, cu o forţă pe care nu știa că o are. Simţi cum se 
acumulează presiunea și-apoi dispare brusc, epuizând-o. 

— Nu mai pot, șopti. 

— A ieșit capul, scumpo. De-acum e mai ușor, răspunse 
moașa cu o voce calmă și veselă. 

Aurelia masa umflătura cu mâinile, aplecându-se peste scaun, 
ca să vadă printre picioarele tremurânde ale Corneliei. 

Moașa ţinea capul copilului cu mâinile înfășurate în cârpe 
aspre, ca să nu alunece. Ochișorii erau închiși, iar capul îi păru 
diform, umflat, însă moașa nu părea îngrijorată. Le îmboldi să 
continue când începu următoarea contracție și copilul îi alunecă 
în mâini. 

Cornelia se lasă să cadă pe scaun, simţindu-și picioarele 
sleite. Respira horcăit și nu putea decât să dea din cap în semn 
de mulţumire pentru Aurelia, care îi ștergea fruntea cu o cârpă 
rece. 

— Avem o fată, spuse moașa și tăie cordonul cu un cuțitaș 
ascuţit. Bravo, doamnelor! Clodia, adu-mi un cărbune încins ca 
să-l închid. 

— Nu-i legi buricul? întrebă Clodia fără să se miște. 

Moașa clătină din cap, curățând sângele și membranele de pe 
pielea copilului. 


52 


— E mai curat să îl ard. Grăbește-te, mă dor genunchii. 

Tresărirea altei contracţii lăsă ca o mizerie lunecoasă de 
carne vineţie să iasă din Cornelia, care scăpă un ultim strigăt de 
epuizare. Moașa îi făcu semn Aureliei să o curețe. Mama lui 
lulius se îngriji de ce trebuia făcut după naștere, fără discuţii, 
obișnuită de-acum cu autoritatea femeii. Simţea un licăr de 
fericire neobișnuită, în vreme ce noua realitate punea stăpânire 
pe ea: avea o nepoată. Aurelia își privi mâinile pe furiș, ușurată 
să vadă că nu tremurau încă. 

Un țipăt sfâșie aerul și femeile începură brusc să zâmbească. 
Cu mișcări iuți și exersate, moașa verifică mădularele pruncului. 

— O să fie bine. E un pic vânătă, dar începe deja să prindă 
culoare. Va avea părul bălai, ca al mamei, dacă nu se mai 
închide în timp. Un copil foarte frumos. Aveţi scutecele de 
înfășat? 

Aurelia i le întinse, iar Clodia se întoarse cu un cărbune mic 
într-un cleşte de fier. Moașa îl apăsă cu un sfârâit pe rămășiţa 
de cordon, iar copilul ţipă cu forțe noi, în vreme ce femeia 
începea să îl înfeșe strâns, lăsându-i doar capul liber. 

— Te-ai gândit ce nume să-i dai? o întrebă pe Cornelia. 

— Dacă era băiat, voiam să-i spun lulius, după tatăl lui. Am 
crezut tot timpul că el... ea... va fi băiat. 

Moașa stătea în picioare, cu copilul în braţe, observând 
paloarea și oboseala Corneliei. 

— Ai destulă vreme să te gândești la nume. Doamnelor, 
ajutaţi-o să se-ntindă pe pat cât îmi strâng eu lucrurile. 

In camera de naștere, sunetul unui pumn care lovea în porțile 
domeniului se auzi ca o bufnitură înfundată. Aurelia se ridică în 
picioare, înălțându-și capul. 

— De obicei, Tubruk deschide porțile când avem vizite, dar 
acum ne-a părăsit, zise ea. 

— Numai pentru câteva săptămâni, stăpână, spuse Clodia 
iute, simțindu-se vinovată. A zis că treburile de la oraș n-o să 
dureze mai mult de-atât. 

leșind din încăpere, Aurelia nu părea să fi auzit răspunsul. 

Mama lui lulius păși încet și cu grijă în curtea din faţă, 
strâmbându-se din cauza soarelui puternic, după ce stătuse 
atâta înăuntru. Doi dintre servitorii ei așteptau răbdători lângă 
porți, dar știau bine că nu trebuie să deschidă fără permisiunea 
ei, indiferent cine ar fi venit. Era una dintre regulile impuse de 


53 


Tubruk de când cu revoltele ce avuseseră loc cu mulţi ani 
înainte. Părea că îi pasă de siguranţa casei, și totuși o lăsase 
singură, deși promisese să nu facă nicicând așa ceva. Observă 
un strop de sânge pe mânecă în timp ce se străduia să își 
controleze expresia. Mâna dreaptă îi tremura ușor, așa că o 
apucă strâns cu stânga, forțându-se să o potolească. 

— Deschideţi poarta! se auzi de pe partea cealaltă vocea unui 
bărbat care bătu din nou cu pumnul în lemn. 

Aurelia le făcu semn celor doi servitori care îndepărtară bârna 
ce zăvora porțile, deschizându-le larg. Aurelia observă că ambii 
erau înarmaţi, altă regulă a lui Tubruk. 

Intrară trei soldați călare, strălucitori în armurile lor lucioase și 
cu pene pe coifuri. Erau îmbrăcaţi ca de paradă și vederea lor o 
înfioră. 

De ce nu era Tubruk acolo? El s-ar fi descurcat mult mai bine 
decât ea. 

Unul din bărbaţi descălecă agil și sigur pe sine. Ținând frâiele 
cu o mână, îi întinse un sul de vellus? pecetluit cu ceară groasă. 
ÎI luă și aşteptă, privindu-i. Bărbatul își mută greutatea de pe un 
picior pe celălalt când înţelese că Aurelia n-avea de gând să 
vorbească. 

— Ordine, doamnă. De la stăpânul nostru, dictatorul Romei. 

Aurelia tăcu în continuare, apucând strâns mâna care ţinea 
sulul cu cealaltă mână, având încheieturile degetelor albite. 

— Nora dumneavoastră este aici și Sulla îi cere să se prezinte 
imediat în faţa lui, în oraș, zise omul, înțelegând că, dacă nu 
spunea ceva, era posibil ca ea să nici nu deschidă pergamentul 
care confirma ordinele, pecetluit cu sigiliul personal al lui Sulla. 

Aurelia își regăsi graiul când tremuratul conteni o clipă. 

— Abia a nascut. Nu poate fi mutată. Veniţi peste trei zile și 
mă voi îngriji să fie gata de călătorie până atunci. 

Pierzându-și răbdarea, expresia soldatului se 
Cine se credea femeia asta? 

— Doamnă, vă veți îngriji chiar acum. Sulla a ordonat să-i fie 
adusă în oraș, așa că va pleca de îndată, de bunăvoie sau nu. 
Am să aștept aici, dar vreau să o văd în câteva minute cel mult. 
Nu ne faceţi să venim înăuntru, să o luăm noi. 

Aurelia păli ușor. 


A 


năspri ușor. 


? Piele de oaie, acesta fiind materialul predilect din care se confecţionau 


pergamentele. (în Ib. latină, în original). (n.tr.). 
54 


— Cum rămâne cu pruncul? 

Soldatul clipi. Ordinele lui nu spuneau nimic de niciun copil, 
dar nu puteai face carieră dezamăgindu-l pe dictatorul Romei. 

— Și copilul. Pregătiţi-i pe amândoi. Expresia lui se îmblânzi 
puţin. Nu strica să arate un pic de blândete, iar femeia părea 
dintr-odată foarte fragilă. Dacă aveţi un car și cai care pot fi 
înhămaţi repede, pot să călătorească așa. 

Fără un cuvânt, Aurelia se întoarse și dispăru în clădire. 
Ridicând din sprâncene, soldatul se uită la cei doi camarazi. 

— V-am zis eu că o să meargă ușor. Mă-ntreb ce vrea de la 
femeia asta. 

— Cred că depinde de cine e tatăl copilului, răspunse unul, 
făcând lasciv cu ochiul. 

[] 

Tubruk stătea crispat pe scaun. Dădu din cap în semn de 
acceptare a vinului ce îi era oferit. Omul din faţa lui avea cam 
aceeași vârstă cu el; erau prieteni de aproape treizeci de ani. 

— Incă nu-mi vine ușor să admit că nu mai sunt omul tânăr de 
altădată, spuse Fercus, zâmbind amar. Înainte aveam oglinzi 
peste tot prin casă, dar, de câte ori treceam pe lângă una, 
rămâneam surprins de moșul care se uita la mine. Totuși, trupul 
mă lasă, dar mintea încă îmi este destul de ascuţită. 

— Sper că e așa. Nu ești bătrân deloc, răspunse Tubruk, 
încercând să se relaxeze și să se bucure de tovărășia prietenului 
său, așa cum făcuse de atâtea ori de-a lungul anilor. 

— Crezi că nu sunt? Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut nu 
mai fac acum belele decât în ţinuturile tăcerii. Boala l-a răpus pe 
Rapas, care era cel mai voinic om pe care l-am văzut vreodată. 
Am auzit că, spre sfârșit, fiul lui l-a luat pe umăr, ca să-l ducă 
afară, la soare. Poţi să-ţi închipui pe cineva care să-l ducă pe 
umăr pe individul ăla cât un taur? Fie el și fiu-său. Groaznic 
lucru să îmbătrânești! 

— Măcar le ai pe llita și fetele tale. Tot nu te-a părăsit? 

Fercus pufni în cupa cu vin. 

— Incă nu, dar tot ameninţă în fiecare an că mă lasă. 
Adevărul e că și ţie ţi-ar trebui o femeie vrednică și grasă. Sunt 
foarte bune ca să întârzie bătrânețea. Și-ţi țin și cald la picioare 
noaptea. 

— Sunt prea învechit într-ale mele ca să mai încapă vorba de 
vreo dragoste nouă, răspunse Tubruk. Unde aș găsi o femeie 


55 


care să mă suporte? Nu, mi-am găsit o familie la moșie. Nici nu 
pot să-mi închipui alta. 

Fercus dădu din cap, iar ochii lui observară tensiunea care 
apăru pe chipul bătrânului gladiator. Era dispus să aștepte până 
când Tubruk s-ar fi simţit pregătit să abordeze motivul vizitei 
sale bruște. Îl cunoștea îndeajuns de bine încât să știe că nu 
trebuie să se grăbească, tot așa cum știa că avea să-l ajute cu 
orice. Nu era vorba doar despre datoriile pe care le avea, și erau 
multe. Era vorba despre faptul că Tubruk era un om pe care îl 
respecta și îl aprecia. Nu era nici urmă de răutate în ființa lui și 
era puternic în feluri pe care Fercus arar le văzuse. 

Făcu în minte socoteala bunurilor pe care le avea și a aurului 
disponibil. Dacă era o problemă de bani, fuseseră și vremuri mai 
bune, dar avea ceva pus deoparte, plus datoriile pe care putea 
să le colecteze. 

— Cum merg afacerile? întrebă Tubruk, rezonând inconștient 
cu gândurile lui Fercus. 

Fercus dădu din umeri, dar își reţinu răspunsul ușuratic 
înainte să-i părăsească buzele. 

— Am fonduri, spuse. După cum bine știi, la Roma e mereu 
nevoie de sclavi. 

Tubruk îl privi intens pe cel care îl vânduse cândva, ca să fie 
antrenat pentru luptă în faţa a mii de oameni. Chiar și atunci 
când nu era decât un tânăr sclav de la cariera de piatră și care 
nu știa nimic despre viață sau antrenamentul care îl aștepta, 
văzuse că Fercus nu era niciodată crud cu cei pe care îi vindea. 
Işi aminti disperarea din noaptea de dinainte de a fi trimis în 
tabăra de antrenament, când mintea lui căutase feluri de a-și 
curma viaţa. Fercus se oprise pe la el în timp ce își făcea rondul 
de noapte și îi spusese că, dacă avea tărie și curaj, putea să își 
cumpere libertatea și încă să aibă o viaţă întreagă de trăit. 

— In ziua aceea, am să mă întorc să te omor, îi spusese 
Tubruk. 

Fercus îi susținuse îndelung privirea, apoi răspunsese: 

— Sper să nu faci asta. Sper să vii să îmi ceri să beau o cupă 
de vin cu tine. 

Mai tânărul Tubruk nu putuse să răspundă, dar, după aceea, 
vorbele lui Fercus îl alinaseră. Numai ideea de a fi cândva liber 
să stea la soare și să bea, ca singur stăpân al său! În ziua în 
care fusese eliberat, traversase orașul până la casa lui Fercus și 


56 


așezase o amforă pe masă. Fercus pusese două cupe alături, iar 
prietenia lor începuse fără amărăciune. 

Dacă exista un om în afara domeniului în care să se poată 
încrede, Fercus era acela. Totuși, păstra în continuare tăcerea în 
timp ce revizuia în minte planurile pe care le făcuse din ziua 
când Clodia venise la el. Oare chiar nu exista altă soluție? Calea 
pe care o alesese îl îmbolnăvea, dar știa că, dacă era gata să 
moară pentru Cornelia, atunci cu siguranţă era în stare să facă 
lucrul pe care îl plănuise. 

Fercus se ridică în picioare și apucă brațul lui Tubruk. 

— Eşti tulburat, bătrânul meu prieten. Cere-mi orice ar fi. 

Privirea lui era neclintită. 

Tubruk își ridică ochii și se uită îndelung la el, iar între ei se 
iscară amintirile trecutului. 

— Pot să-mi pun viaţa în mâinile tale? întrebă Tubruk. 

Drept răspuns, Fercus îi strânse braţul și mai tare, apoi se 
așeză la loc pe scaun. 

— Ştii bine că poți. Fiica mea ar fi murit cu siguranţă dacă nu 
găseai tu o moașă să o scape. Și pe mine m-ar fi omorât tâlharii 
ăia dacă nu te băteai cu ei. Datoria mea față de tine este atât 
de mare, încât credeam că nu voi avea niciodată ocazia să o 
plătesc. Cere! 

Tubruk inspiră adânc. 

— Vreau să mă vinzi din nou ca sclav - în casa lui Sulla, spuse 
încet. 

e 

lulius abia simţi mâinile lui Cabera când acesta îi ridică 
pleoapele. Lumea îi părea când strălucitoare, când întunecată și 
în capul lui se învârtejea o agonie roșie. Auzi vocea lui Cabera 
venind de departe și vru să îl înjure pentru că tulburase 
întunericul. 

— E ceva în neregulă cu ochii lui, zise cineva. 

Gaditicus? Numele nu-i spunea nimic, dar cunoștea vocea. 

Tatăl lui era oare acolo? Amintiri îndepărtate, cu el zăcând în 
întuneric, la moșie se apropiară și se contopiră cu gândurile lui. 
Era încă în pat după ce Renius îl rănise la antrenament? Prietenii 
lui se duseseră afară, pe ziduri, să înăbușe revolta fără el? Se 
zbătu ușor și simţi mâini care îl împingeau în jos. Incercă să 
vorbească, dar vocea nu îl ascultă și nu izbuti să scoată decât 
un sunet slab, ca un geamăt de bou pe moarte. 


57 


— Nu e semn bun, auzi el vocea lui Cabera. Are pupilele 
inegale și nu mă vede. Ochiul stâng i s-a umplut cu sânge, deși 
asta trece în câteva săptămâni. Vedeţi ce roșu e? Mă auzi, 
lulius? Gaius? 

lulius nu reuși să răspundă nici când își auzi numele din 
copilărie. Un val de negreală îi îndepărta pe toţi de el. 

Cabera se ridică și suspină. 

— Cel puţin, coiful i-a salvat viaţa, dar sângele care îi curge 
din urechi nu e semn bun. Poate să-și revină sau să rămână așa. 
Am mai văzut așa ceva la cei cu răni la cap. Poate să-i fie 
zdrobit spiritul. 

Durerea se deslușea limpede în glasul lui, iar Gaditicus își 
aminti că vraciul venise pe vas împreună cu lulius și că se 
cunoșteau dinainte să ajungă pe Accipiter. 

— Ajută-l cum poţi. Există șansa să revedem cu toţii Roma 
dacă piraţii primesc banii pe care îi vor. Cel puţin, o vreme, 
valorăm mai mult vii decât morți. 

Gaditicus se strădui să-și alunge disperarea din voce. Un 
căpitan care își pierdea corabia n-avea prea multe șanse să 
găsească alta. Neputincios, legat fedeleș pe puntea celei de-a 
doua trireme, privise cum iubitul lui Accipiter se scufunda sub 
ape, într-un vârtej de bule și lemn rupt. Sclavii de la rame nu 
fuseseră eliberați, iar urletele lor disperate și răgușite se 
auziseră până când marea acoperise vasul. Știa bine că și 
cariera lui se scufundase odată cu el. 

Lupta fusese crâncenă, dar, în cele din urmă, majoritatea 
oamenilor lui fuseseră copleșiți, atacați din două părți și 
ciopârțiţi. larăși și iarăși, Gaditicus derula scurta bătălie în 
minte, gândindu-se cum ar fi putut câștiga. De fiecare dată, 
sfârșea prin a ridica din umeri, spunându-și că trebuia să uite 
înfrângerea, dar umilinţa era cu el clipă de clipă. 

Se gândise să se omoare, ca să-i lipsească pe tâlhari de 
răscumpărare și să-și scutească familia de rușine. Asta, în orice 
caz, dacă reușeau să adune banii de răscumpărare. 

Pentru ei ar fi fost mai ușor dacă Gaditicus se ducea în 
adâncuri împreună cu Accipiter și cu atâţia dintre oamenii lui. În 
schimb, fusese lăsat să zacă în propria mizerie, alături de cei 
doisprezece ofițeri care supraviețuiseră și de Cabera, care 
scăpase oferindu-și serviciile de vindecător. Se găseau mereu 
marinari cu răni care nu se închideau și infecţii la organele 


58 


genitale din cauza târfelor de prin porturi singuratice. Bătrânul 
avusese de lucru de când se terminase bătălia și nu i se dădea 
voie să vină la ei decât o dată pe zi, să le verifice rănile și 
pansamentele. 

Gaditicus se mișcă ușor,  scărpinându-și  mâncărimile 
provocate de păduchii și puricii care îl năpădiseră din prima 
noapte petrecută în celula împuţită și înghesuită. Undeva 
deasupra, indivizii care îi ţineau captivi se plimbau fuduli pe 
punte, încântați de argintul din cuferele furate din cala lui 
Accipiter şi având prizonieri pentru care să  încaseze 
răscumpărări. Riscul pe care și-l asumaseră se dovedise extrem 
de profitabil pentru ei, iar Gaditicus făcu o grimasă când își 
aminti triumful lor arogant. 

Unul dintre ei îl scuipase în faţă după ce îi legaseră mâinile și 
picioarele. Gaditicus se îmbujoră când își aminti episodul. Omul 
era orb de un ochi, iar faţa îi era o masă de cicatrici vechi și ţepi 
zbârliți. Ochiul alb păruse a se holba la el, iar chicotitul omului 
aproape că îl făcuse pe centurion să-și arate mânia și să se 
umilească și mai mult, zbătându-se. În loc de asta, se uitase 
doar impasibil, gemând numai când individul scund îl lovise în 
burtă și plecase. 

— Ar trebui să-ncercăm să scăpăm, șopti Suetonius, 
aplecându-se atât de aproape, încât Gaditicus îi putu mirosi 
respirația. 

— Nu-l putem mișca pe Cezar încă, așa că nici nu te gândi. 
Vor trece câteva luni până ce mesajele de răscumpărare vor 
ajunge în oraș și-apoi alte câteva până vor ajunge banii, dacă 
vor ajunge. Avem timp mai mult decât suficient ca să ne facem 
planuri. 

Și Prax fusese cruțat de pirați. Lipsit de armură, părea un om 
cu totul obișnuit. li luaseră până și centura, ca nu cumva 
catarama masivă să fie folosită pe post de armă, așa că trebuia 
să tragă întruna de bracae. Dintre toţi, el părea să fie cel mai 
resemnat de schimbarea sorții, calmul lui înnăscut ajutându-i pe 
toți să-și păstreze cumpătul. 

— Băiatul are totuși dreptate, domnule căpitan! E foarte 
posibil să ne arunce pe toţi peste bord de îndată ce primesc 
banii de la Roma. Sau senatul ar putea să le interzică alor noștri 
să plătească, preferând să ne uite pur și simplu. 

Gaditicus se zbârli. 


59 


— Ţi-ai uitat de tine, Prax. Oricât de proastă ar fi părerea ta 
despre ei, senatorii sunt romani și ei și nu vor lăsa să fim uitaţi. 

Prax dădu din umeri. 

— Ar trebui totuși să ne facem un plan. Dacă trirema asta dă 
peste o galeră romană, care să dea semne că ar vrea să 
abordeze, o să ne arunce cu siguranţă peste bord. Câteva 
lanţuri la picioare și problema e rezolvată. 

Gaditicus se uită lung la secundul său. 

— Bine, o să punem la punct câteva lucruri. Dar, dacă se 
ivește ocazia, nu-mi las niciun om în urmă. Pe lângă rana de la 
cap, Cezar mai are și un braţ rupt. Mai trec săptămâni întregi 
până să poată măcar să stea în picioare. 

— Asta dacă trăiește, adăugă Suetonius. 

Cabera se uită la tânărul ofițer cu o privire cruntă. 

— E puternic, băiatul ăsta, și are un vindecător cât se poate 
de priceput care să se ocupe de el. 

Suetonius își desprinse ochii sub privirea intensă a bătrânului, 
simțindu-se brusc rușinat. 

Gaditicus sparse tăcerea: 

— Ei bine, domnilor, avem tot timpul din lume să ne gândim 
la variantele posibile. Timp avem din belșug. 


e CAPITOLUL ȘASE 


În timp ce supraveghea sălile lungi ale bucătăriei, Casaverius 
își îngădui un zâmbet prin care se felicita singur. Peste tot în jur, 
vânzoleala serii se potolea. Ultimele comenzi fuseseră servite cu 
câteva ore în urmă. 

— Perfecțiunea se află în detalii, șopti ca pentru sine, așa cum 
făcuse în fiecare seară a celor zece ani de când era în serviciul 
lui Cornelius Sulla. 

Zece ani buni, deși trupul lui cândva zvelt se rotunjise 
alarmant între timp. Casaverius se sprijini de peretele tencuit cu 
grijă și continuă să piseze în mojar, pregătind pasta de seminţe 
de muștar care îi plăcea atât de mult lui Sulla. Își înmuie un 
deget în amestecul întunecat și mai adăugă un pic de ulei și de 
oțet din șirul de vase cu gât îngust care atârnau pe pereţi. Cum 
putea un bucătar bun să se abţină a gusta din mâncărurile pe 
care le prepara? Era parte din proces. Tatăl lui fusese și mai 


60 


gras, iar Casaverius se mândrea cu greutatea lui, știind că 
numai un prost ar angaja un bucătar slab. 

Focul fusese stins de mult în cuptoarele de cărămidă, care 
probabil că se răciseră între timp. Casaverius le făcu semn 
sclavilor să le curețe și să pună la-ndemână cărbunele pentru 
dimineaţă. Aerul din bucătărie era încă dens din pricina căldurii 
de peste zi, iar bucătarul scoase de la cingătoare o cârpă cu 
care își șterse fruntea. Recunoscu că, de când se îngrășase, 
transpira mai mult și își apăsă pe față pânza deja umedă. 

Se gândi să termine pasta într-una dintre camerele reci, unde 
pregăteau felurile cu gheaţă, dar nu-i plăcea deloc să lase 
sclavii nesupravegheaţi. Ştia că obișnuiau să fure mâncare, să o 
ducă familiilor lor și, dacă luau în cantităţi moderate, putea să îi 
ierte. Dar, dacă îi lăsa singuri, erau în stare să devină nesăbuiţi 
și cine știe ce ar fi dispărut atunci? Își aminti că și tatăl lui se 
plângea seara de același lucru și spuse iute o rugăciune pentru 
bătrân, oriunde se va fi aflat. 

Savura pacea de la sfârșitul fiecărei zile care mersese bine. 
Casa lui Sulla era faimoasă pentru mâncarea bună și, atunci 
când se cerea ceva special, îl încântau nerăbdarea și energia 
care îi cuprindeau pe toți, din momentul de anticipare când 
deschidea legătura de reţete a tatălui său, desfăcând șireturile 
de piele care ţineau laolaltă neprețuitele pergamente și 
trecându-și degetul peste litere, făcându-i plăcere să știe că 
numai el le poate citi. Tatăl lui fusese de părere că fiecare 
bucătar ar trebui să fie un om educat și Casaverius suspină când 
se gândi la propriul fiu. Băieţandrul își petrecea dimineţile în 
bucătărie, dar tot ce învăţa părea că îi zboară din minte ori de 
câte ori era frumos afară. Băiatul era o dezamăgire, iar 
Casaverius acceptase faptul că probabil n-avea să fie niciodată 
în stare să conducă singur o bucătărie mare. 

Totuși, mai erau ani buni până când avea să-și lase oalele și 
cuptoarele pentru ultima oară și să se retragă în căsuţa lui dintr- 
o zonă bună a orașului. Poate că atunci ar fi avut timp să se 
ocupe de musafirii pe care și-i dorea nevastă-sa. Cumva, la el 
acasă nu reușise niciodată să-și pună în practică priceperea, 
mulțumindu-se cu mâncăruri simple din carne și legume. 
Stomacul îi chiorăi la acest gând. Văzu cum sclavii își scoteau 
pachetele cu pâine și carne coaptă din spuza cuptoarelor, acolo 
unde le puseseră la sfârșit. Pentru bucătărie nu era mare 


61 


pierdere dacă trimitea sclavii la culcare cu câteva îmbucături 
calde, iar obiceiul ăsta crea o atmosferă prietenoasă, lucra de 
care era sigur. 

Sclavul cel nou, Dalcius, trecu pe lângă el, ducând o tavă cu 
vase cu mirodenii, gata să fie așezate înapoi la locurile lor, pe 
polite. Casaverius îi zâmbi în vreme ce sclavul începu să 
descarce tava. 

Muncea cu sârg, și vânzătorul de sclavi nu minţise când 
spusese că se descurca în bucătărie. Casaverius se gândi chiar 
să-i dea voie să pregătească un fel de mâncare pentru 
următorul banchet, sub atenta lui supraveghere, bineînţeles. 

— Dalcius, ai grijă să pui mirodeniile unde trebuie, spuse el. 

Omul masiv dădu din cap, zâmbind. Ce-i drept, nu era prea 
vorbăreț. „Poate că ar trebui să-și radă barba aia”, gândi 
Casaverius. Tatăl lui nu lăsa niciodată o barbă să-i intre în 
bucătărie, considerând că făcea locul să pară dezordonat. 

Gustă din nou din pasta de muștar și plesni din buze în semn 
de apreciere, observând că Dalcius își terminase treaba repede 
și corect. Judecând după cicatricile pe care le avea, arăta mai 
degrabă ca un luptător bătrân, dar nu era nimic agresiv în 
făptura omului. Dacă ar fi fost, Casaverius nu l-ar fi putut ţine în 
bucătărie, unde agitația și graba neîntreruptă făceau ca oamenii 
să se mai ciocnească unul de altul. Cei iuți la mânie nu 
supravieţuiau acolo jos, sub casele bogate, dar Dalcius se 
dovedise plăcut, chiar dacă era cam taciturn. 

— Voi avea nevoie de cineva mâine-dimineaţă, să m-ajute cu 
aluaturile. Ai vrea să vii tu? 

Casaverius nu-și dădu seama că vorbea încet, cum vorbești 
cu copiii, dar Dalcius nu părea să bage de seamă niciodată, iar 
tăcerile lui păreau o invitaţie să-i vorbeşti așa. Nu era niciun pic 
de răutate în bucătarul gras, care se bucură sincer când Dalcius 
încuviință din cap, înainte să se întoarcă în magazii. Un bucătar 
bun trebuia să aibă ochiul format pentru lucrătorii buni, așa 
zicea mereu tatăl lui. Asta era diferenţa dintre a te băga singur 
în mormânt înainte de vreme și a atinge perfecțiunea. 

— ... lar perfecțiunea stă în detalii, murmură din nou pentru 
sine. 

In capătul bucătăriei lungi se deschise ușa ce dădea spre casa 
de deasupra și un sclav frumos îmbrăcat intră. Fără să-și dea 


62 


seama, Casaverius își îndreptă trupul și își lăsă mojarul la o 
parte. 

— Stăpânul transmite scuze pentru ora târzie și întreabă dacă 
s-ar putea să i se trimită ceva rece înainte de culcare, un fel cu 
gheață, spuse tânărul. 

Casaverius îi mulțumi, încântat ca de fiecare dată de politeţea 
pe care o arăta. 

— Pentru toţi oaspeţii săi? întrebă repede, gândindu-se. 

— Nu, domnule, oaspeţii au plecat, doar domnul general a 
rămas. 

— Așteaptă aici, atunci. Pregătesc totul în câteva clipe. 

In scurtul răstimp care îi trebui pentru a da ordine noi, 
bucătăria trecu de la toropeala de seară târzie la starea de 
perfectă eficiență. Doi dintre băieţii de alergătură fură trimiși în 
camerele cu gheață, mult sub casă. Casaverius se năpusti pe 
sub o arcadă joasă și printr-un coridor scurt până în camera 
unde se pregăteau deserturile. 

— Lămâie cu gheaţă aș spune, mormăi în timp ce mergea. 
Frumoasele lămâi amărui din sud, îndulcite și răcite. 

Totul era în ordine când intră în camera rece pentru deserturi. 
Ca și în bucătăria principală, pe pereţi erau atârnate zeci de 
amfore pline cu siropuri și sosuri pe care le făceau și le 
schimbau ori de câte ori apărea un moment de răgaz în 
bucătărie. Acolo nu se simțea deloc căldura de la cuptoare și, cu 
un fior plăcut, Casaverius simţi cum i se usucă sudoarea pe 
trupul mare. 

Blocurile de gheață sosiră în câteva minute, înfășurate în 
cârpe aspre, și fură zdrobite sub supravegherea sa până când 
deveniră o pastă fină, peste care Casaverius turnă sucul dulce- 
amărui de lămâie și amestecă doar atât cât trebuia să-i dea 
aromă, nu prea mult. Tatăl lui îi spusese că gheaţa nu trebuie să 
fie galbenă, iar Casaverius zâmbi la vederea culorii și texturii 
fine a desertului, apoi luă cu un polonic și turnă în bolurile de 
sticlă de pe tava de servit. 

Muncea repede. Chiar și în camera aceea rece, gheaţa se 
topea, iar călătoria prin bucătărie trebuia să fie foarte rapidă. 
Spera ca, într-o bună zi, Sulla să aprobe să mai fie tăiat un pasaj 
prin roca de sub casa luxoasă, pentru ca deserturile înghețate 
să poată fi duse sus direct. Totuși, cu grijă și viteză, deserturile 
puteau să ajungă la masa sa aproape intacte și acum. 


63 


După doar câteva minute, cele două boluri erau pline cu 
gheață albă și Casaverius își supse degetele cu plăcere 
exagerată. Ce bine era să guști ceva rece în toiul verii! Se 
întrebă preţ de o clipă câte monede de argint însemnau cele 
două boluri, dar era o sumă de neînchipuit. Care și cărăuși 
aduceau blocurile imense din munţi, jumătate pierzându-se pe 
drum. Apoi, erau aduse în întunericul umed al ghețăriilor de sub 
el, unde continuau să se topească încet, asigurând totuși băuturi 
și deserturi reci în lunile de vară. Își notă în minte să verifice 
dacă mai erau provizii suficiente. Aproape că venise vremea să 
mai facă o comandă. 

Dalcius intră în cameră după el, ducând în continuare tava lui 
de mirodenii. 

— Pot să mă uit cum faci înghețatele? Fostul meu stăpân n- 
avea așa ceva. 

Casaverius îi făcu vesel semn să intre. 

— Treaba e terminată. Trebuie doar să fie duse iute prin 
bucătărie înainte să înceapă să se topească. 

Dalcius se aplecă peste masă și dărâmă cu mâna urciorul cu 
sirop lipicios, care se întinse într-o pată mare, galbenă. Buna 
dispoziţie a lui Casaverius se evaporă instantaneu. 

— Repede, idiotule, adu cârpe să curăţăm! Nu-i timp de 
pierdut! 

Sclavul cel mare păru îngrozit și se bâlbâi: 

— Îmi pare... îmi pare rău. Am altă tavă aici, stăpâne! 

Întinse tava, iar Casaverius ridică acele două boluri, 
curățându-le repede cu cârpa lui îmbibată de sudoare. „Nu-i 
timp de sensibilităţi”, își spuse. Se topea gheaţa. Puse bolurile 
pe tavă și își șterse enervat degetele. 

— Nu sta așa acolo, dă fuga! Și, dacă ți se-mpleticesc 
picioarele, pun să fii biciuit. 

Dalcius ieși repede din încăpere, iar Casaverius începu să 
curețe mizeria de pe masă. Poate că omul era prea 
neîndemânatic pentru sarcini mai complicate. 

Afară, în coridor, lui Tubruk nu-i trebui decât o clipă să 
golească fiola de otravă în cele două boluri, amestecând totul cu 
degetul. Când termină, goni prin bucătării și înmână tava 
sclavului care aștepta. 

Ochii care păruseră atât de neliniștiți priveau calmi spatele 
care se îndepărta și ușa care se închidea în urma lui. Acum, 


64 


trebuia să fugă, dar mai întâi avea o treabă sângeroasă de 
făcut. Oftă. Casaverius nu era om rău, dar cândva, în viitor, ar fi 
putut să-l recunoască indiferent dacă își rădea barba, iar părul îi 
creștea la lungimea obișnuită. 

Simţindu-se brusc foarte obosit, se întoarse în camera rece, 
atingând din mers mânerul de os al cuţitului de sub tunică. Avea 
să se asigure că va arăta ca o crimă, nu o sinucidere. In felul 
acesta, familia lui Casaverius ar fi fost la adăpost de răzbunarea 
ce urma. 

— l-ai dat tava? se răsti Casa când Tubruk intră din nou în 
camera rece. 

— Da. Imi pare rău, Casaverius. 

Bucătarul își ridică privirea când Tubruk păși iute spre el. 
Vocea omului devenise mai profundă și purtările lui obișnuite 
dispăruseră. Văzu lama și o undă de frică și derută îl străbătu. 

— Dalcius! Lasă cuțitul! zise el, dar Tubruk înfipse pumnalul 
drept în pieptul cărnos al omului, despicându-i inima. 

II mai înjunghie de două ori, ca să fie sigur. 

Casaverius se chinui să respire, dar aerul nu venea. Faţa i se 
învineţi, iar mâinile îi deveniră moi, dărâmând polonicele și 
urcioarele de pe masă, care se sparseră cu zgomot. 

_ În cele din urmă, Tubruk își îndreptă trupul, făcându-i-se rău. 
In toţi anii cât fusese gladiator și legionar, nu ucisese niciodată 
un nevinovat și se simțea pătat de ceea ce făcuse. Casaverius 
fusese om bun și Tubruk știa bine că zeii se revoltau împotriva 
celor care îi vătămau pe drepţi. Se stăpâni, încercând să-și 
îndepărteze privirea de la trupul gras al omului care alunecase 
pe podea. Plecă, pașii răsunându-i pe coridorul care ducea 
înapoi la bucătărie. Acum, trebuia să plece și să ajungă la Fercus 
înainte să se dea alarma. 

e 

Sulla stătea tolănit pe o sofa, cu gândurile rătăcindu-i 
departe, ignorând conversaţia cu Antonidus, generalul său. Ziua 
fusese lungă, iar senatul părea că încerca să-l împiedice să 
numească noi magistrați. Când fusese făcut dictator, i se 
încredinţase sarcina de a restabili ordinea în republică și, în 
primele luni, fuseseră foarte dornici să-i îndeplinească orice 
dorinţă. În ultimul timp, petreceau ore în dezbateri și discursuri 
lungi asupra puterilor și limitărilor oficiului pe care îl îndeplinea, 
iar sfătuitorii lui spuneau că nu trebuia să-și impună voinţa prea 


65 


brutal, deocamdată. „Sunt cu toţii niște oameni mărunți”, gândi 
el. Mărunțţi în fapte și mărunți în visuri. Marius le-ar fi disprețuit 
prostia, dacă ar mai fi trăit. 

— ... Vor fi obiecţii cu privire la numărul de lictori!%, prietene, 
zicea Antonidus. 

Sulla pufni cu dispreţ. 

— Cu sau fără obiecţii, voi avea în continuare douăzeci și 
patru. Am mulţi dușmani și vreau ca lictorii să le amintească de 
puterea mea atunci când merg de la Capitoliu la Curie. 

Antonidus ridică din umeri. 

— În trecut, erau doar doisprezece. Poate ar fi mai bine să-i 
lași pe senatori să aibă câștig de cauză în chestiunea asta și 
astfel să câștigi mai multă putere în negocieri mai importante. 

— Sunt o haită de moși știrbi! izbucni Sulla. N-am restabilit 
ordinea în Roma în ultimul an? Puteau ei să facă asta? Nu. Sunt 
stăpânul lor și ar trebui să-i oblig să recunoască acest fapt 
simplu. M-am plictisit să le tot menajez sensibilităţile și să mă 
prefac că republica încă mai e tânără și puternică. 

Antonidus nu mai spuse nimic, știind că orice obiecţie a sa ar 
fi fost întâmpinată cu promisiuni și ameninţări încă și mai 
sălbatice. La început, se simţise onorat să devină consilierul 
militar al dictatorului, dar funcţia era lipsită de conţinut, întrucât 
Sulla îl folosea ca marionetă pentru propriile ordine. Chiar și așa, 
o parte din el înțelegea frustrarea lui Sulla. Senatul se zbătea 
să-și păstreze demnitatea și vechea autoritate, deși recunoștea 
nevoia de a avea un dictator care să menţină pacea în oraș și în 
teritoriile romane. Era ridicol, iar Sulla se plictisise repede de 
jocul acela. 

Un sclav intră cu îngheţatele pe care le așeză pe o măsuţă 
joasă, apoi ieși din încăpere, făcând plecăciuni. Sulla se ridică în 
capul oaselor, uitând enervarea. 

— Trebuie să guști! Nu există nimic mai bun care să te 
răcorească în arșița verii. 

Duse gheaţa albă la gură cu o linguriţă de argint și gustă, 
închizând ochii de plăcere. Bolul se goli repede și Sulla se gândi 
să mai ceară unul. Își simţea tot corpul mai rece și mintea mai 
limpede. Văzu că Antonidus nu mâncase deloc și îl îndemnă să 
încerce: 


10 persoane care îi însoțeau adesea pe demnitarii înalţi, deschizând calea și purtând 
fasciile. (n.tr.). 


66 


— Trebuie s-o mănânci repede, până nu se topește. Chiar și 
atunci, va fi o băutură deosebit de revigorantă. 

Privi cum generalul ia o linguriţă și zâmbi împreună cu el. 
Antonidus voia să termine odată ce aveau de discutat și să 
meargă acasă, la ai lui, dar știa că nu se poate ridica până ce 
Sulla nu se simţea obosit. Se întrebă cam cât avea să mai 
dureze până atunci. 

— Noii tăi magistrați vor fi confirmaţi mâine, la Curie, zise. 

Sulla se întinse la loc pe sofa, iar expresia redeveni mohorâtă. 

— Ar fi bine. Le datorez favoruri acelor oameni. Dacă mai 
apare vreo amânare, senatul va regreta, ţi-o jur în faţa zeilor. 
Am să-i dau afară și o să bat ușa în cuie! 

Se strâmbă ușor în timp ce vorbea și-și duse mâna la burtă, 
frecându-se ușor. 

— Dacă suprimi senatul, vei avea din nou război civil și Roma 
va arde iarăși, spuse Antonidus. În orice caz, cred că ai ieși 
învingător din asta. Știi că ai sprijinul nestrămutat al legiunilor. 

— Aceasta este calea regilor. Mă atrage și îmi repugnă în 
același timp. Am iubit republica și aș iubi-o și acum dacă ar fi 
condusă de cei care o cârmuiau când eram eu copil. Acum au 
murit toţi, iar oamenii mărunți care au rămas în urmă nu pot 
face altceva decât să vină la mine să se smiorcăie. 

Îi veni brusc să vomite și se strâmbă. Antonidus începu și el 
să simtă viermele durerii zbătându-i-se în vintre. Sări în picioare 
de frică, iar privirea îi căzu pe cele două boluri, unul gol, altul 
abia atins. 

— Ce e? întrebă Sulla cu fața schimonosindu-i-se în momentul 
în care înțelese ce se întâmplase. 

Arsura din burtă se răspândea și Sulla apăsă cu mâinile, de 
parcă voia să o strivească. 

— Și eu simt, zise Antonidus cuprins de panică. Ar putea să fie 
otravă! Bagă-ţi degetul pe gât, repede! 

Sulla se clătină pe picioare, căzând într-un genunchi. Părea 
gata să leșine și Antonidus se întinse spre el, ignorându-și 
propria durere, mai mică, dar care se întețea. 

Își împinse degetul în gura inertă a dictatorului, făcând o 
grimasă când ţâșni potopul de pulpă alunecoasă a vomei. Sulla 
gemu, dându-și ochii peste cap. 

— Haide, haide, încă o dată, zise Antonidus, apăsând cu 
vârfurile degetelor în carnea moale a gâtului. 


67 


Începură din nou spasmele care expulzau bilă întunecată și 
salivă de pe buzele dictatorului, până când stomacul începu să i 
se contracte în gol. Apoi, pieptul pârjolit se lăsă în jos, iar 
plămânii încetară să mai tragă aerul și cedară după o ultimă 
respiraţie șuierătoare. Antonidus strigă după ajutor și își goli 
conținutul propriului stomac, sperând, printre undele de groază, 
că nu a mâncat îndeajuns încât să moară. 

Gărzile ajunseră iute, dar Sulla era deja livid și ţeapăn, iar 
Antonidus - semiconștient, împroșcat cu amestecul împuţit a 
ceea ce mâncaseră. Abia avu destulă putere să se ridice în 
picioare, dar oamenii îngheţaseră, neștiind ce să facă dacă nu le 
dădea ordine. 

— Aduceţi doctori! icni, simţindu-și gâtul umflat și iritat. 
Durerea din stomac începuse să se mai potolească, așa că își 
luă mâna de pe burtă, încercând să se adune. 

— Inchideţi casa! Dictatorul a fost otrăvit. Trimiteţi oameni la 
bucătării. Vreau să știu cine a adus lăturile astea aici și numele 
fiecărui om care le-a atins. Mișcaţi-vă! 

Puterile îl părăsiră și se lăsă să cadă pe sofaua pe care 
stătuseră atât de liniștiți cu doar câteva minute în urmă, 
discutând treburile senatului. Știa că trebuia să ia măsuri 
repede, altfel haosul ar fi erupt în întreaga Romă de îndată ce se 
afla. Mai vomă o dată, după care se simţi slăbit, dar mintea 
începu să i se limpezească. 

Atunci când intrară, doctorii îl ignorară pe general, ca să se 
ocupe de Sulla. li atinseră încheietura și gâtul și se priviră 
îngroziți. 

— A murit, zise unul, albindu-se la faţă. 

— Asasinii lui vor fi găsiţi și sfâșiaţi. Jur pe zeii casei mele, 
șopti Antonidus cu vocea la fel de amară precum gustul pe care 
îl simţea în gură. 

e 

Tubruk ajunse la ușița care dădea în stradă chiar în momentul 
în care ţipetele izbucneau în clădirile principale ale casei din 
oraș a lui Sulla. Nu era decât o strajă, dar omul era pregătit și 
atent, iar expresia îi era cruntă. 

— Intoarce-te de unde-ai venit, sclavule, spuse autoritar, cu 
mâna pe g/adius. 

Tubruk mârâi și sări în faţă, doborându-l cu o lovitură bruscă 
de pumn. Soldatul căzu într-o poziţie ciudată, pierzându-și 


68 


cunoștința. Tubruk ezită, știind că putea foarte ușor să pășească 
peste el și să iasă pe poarta de serviciu. Dar omul putea să îl 
descrie și să îl recunoască, chiar dacă era foarte posibil să fie 
executat pentru că nu fusese în stare să păzească poarta. 
Tubruk își stăpâni disperarea care îl cuprinsese de când îl 
omorâse pe Casaverius. Datoria lui era față de Cornelia și de 
lulius - și faţă de memoria tatălui lui lulius, care avusese 
încredere în el. 

Cu o privire sumbră, își scoase cuțitul și-i tăie gâtul soldatului, 
ținându-se deoparte, ca să nu-și păteze hainele cu sânge. Omul 
horcăi, iar privirea i se limpezi preţ de o clipă înainte să moară. 
Tubruk zvârli cuțitul, apoi deschise poarta și ieși pe străzile 
orașului, amestecându-se printre oamenii care își vedeau liniștiți 
de drum, neștiutori de lupul care se strecura printre ei. 

Trebuia să ajungă la Fercus, unde avea să fie în siguranţă, dar 
avea de mers vreo doi kilometri și, cu toate că se mișca repede, 
nu putea să fugă, de teamă să nu stârnească bănuielile cuiva 
care să îl urmărească. În spate, auzea zgomotul bine cunoscut al 
sandalelor soldaţilor care începeau să-i oprească pe oameni, 
căutând arme, uitându-se după o față vinovată. 

Mai mulți legionari trecură pe lângă el. Privirile lor măturau 
mulțimea pe măsură ce încercau să înainteze și să închidă 
drumul. Încercând să nu intre în panică, Tubruk o luă pe o 
străduță laterală, apoi pe alta. Încă nu puteau să știe pe cine 
caută, dar trebuia neapărat să-și radă barba de îndată ce 
ajungea la adăpost. Orice s-ar fi întâmplat, nu trebuiau să îl 
prindă viu. Cu un pic de noroc, n-ar fi făcut niciodată legătura 
între el și domeniu, și familia lui lulius. 

Când soldații începură să închidă drumul, un om din mulţime 
o luă la fugă, aruncând coșul cu legume pe care îl dusese până 
atunci. Tubruk le mulţumi zeilor pentru conștiința încărcată a 
individului și încercă să nu se uite în urmă, în ciuda ţipetelor 
disperate pe care omul le scoase când soldaţii îl prinseră și îi 
striviră capul de pietrele pavajului. 

Cu pași grăbiţi, Tubruk dădea colț după colț, până când 
tipetele se pierdură, în sfârșit. Pe măsură ce umbrele deveneau 
tot mai întunecate, ajunse în strada unde îi spusese Fercus să 
vină și își încetini pasul. La început, strada îi păru pustie, dar își 
văzu prietenul ieșind din cadrul neluminat al unei uși și făcându- 
i semn. Intră iute, cu nervii întinși la maximum, gata să cedeze. 


69 


În cele din urmă, se prăbuși în cămăruţa murdară care însemna 
siguranţă, cel puţin pentru moment. 

— Ai reușit? întrebă Fercus, în timp ce Tubruk încerca să își 
recapete suflul și să își domolească bătăile inimii. 

— Cred că da. Vom ști mâine. Au închis străzile, dar am reușit 
să trec nevăzut. Pe zei, a fost cât pe ce! 

Fercus îi întinse un brici și îi arătă un vas cu apă rece. 

— Mai trebuie să ieși nevăzut și din oraș, prietene. Ceea ce nu 
va fi ușor dacă Sulla e mort. Și, dacă n-a murit, va fi aproape 
imposibil. 

— Ești gata să faci ce trebuie? spuse Tubruk încet, frecând cu 
apă încâlceala aspră care îi acoperea faţa. 

— Da, chiar dacă mă doare ce trebuie să fac. 

— Nu cât o să mă doară pe mine. Incepe rapid, imediat ce mă 
rad. 

Observă că mâinile care mânuiau lama îngustă tremurau și 
înjură în gând când se tăie. 

— Lasă-mă pe mine, zise Fercus, luându-i briciul. Vreme de 
câteva minute se lăsă liniștea, deși gândurile celor doi goneau 
nebunește. 

— Te-a văzut cineva când ai ieșit din casă? întrebă Fercus, 
chinuindu-se cu țepii încăpăţânați. 

Tubruk tăcu îndelung. 

— Da. A trebuit să omor doi oameni nevinovaţi. 

— Republica poate să suporte un pic de sânge pe pulpană 
dacă moartea lui Sulla readuce egalitatea la Roma. Nu poate să- 
mi pară rău pentru ce ai făcut, Tubruk. 

Tubruk rămase tăcut, în timp ce lama briciului îi reteza 
ultimele fire de barbă. Apoi, își frecă fața, cu ochii trişti. 

— Fă-o acum, cât sunt ametit. 

Fercus inspiră adânc și veni în fața bătrânului gladiator. Pe 
chipul puternic al acestuia nu se mai vedea nicio urmă a lui 
Dalcius cel împiedicat. 

— Poate... începu Fercus, șovăind. 

— Nu e altă cale. Am mai vorbit despre asta. Fă-o! 

Tubruk apucă brațele scaunului pe când Fercus ridică pumnul 
și începu să-l lovească peste față până când aceasta deveni de 
nerecunoscut. Simţi cum i se rupe nasul de-a lungul unei linii 
vechi și scuipă pe podea. Fercus respiră adânc și Tubruk tuși, 
strâmbându-se. 


70 


— Nu te opri... încă, șopti el printre valurile de durere, dorind 
ca totul să se sfârșească. 

Când avea să se termine, Fercus se va întoarce acasă cu 
Tubruk. Aveau să părăsească acea cameră închiriată, fără să 
lase vreo dovadă. Tubruk, cu faţa umflată, urma să fie legat în 
lanţuri și pus într-un transport de sclavi care pleca din oraș. 
Ultimul lucru pe care îl făcuse înainte să se ducă la târgul de 
sclavi fusese să semneze o notă de cumpărare, pe numele lui. 
lar Fercus urma să livreze încă un sclav anonim la domeniul din 
afara orașului, sclav care avea să se piardă într-o viaţă de 
muncă teribilă, la câmp. 

În sfârșit, Tubruk ridică o mână, iar Fercus se opri, respirând 
greoi și nevenindu-i să creadă ce efort teribil fusese să-i 
administreze bătaia. Omul care stătea pe scaun nu mai semăna 
decât vag cu cel care intrase din stradă. Era mulţumit. 

— Nu-mi bat niciodată sclavii, zise Fercus. 

Tubruk ridică încet capul. 

— Nici acum n-ai bătut un sclav, spuse, înghițind sânge. 

e 

Gâfâind, Brutus se lăsă în jos, în spatele unei creste de piatră. 
Urmăritorii aveau arcuri. Aruncase o privire peste stâncă și 
văzuse că doi dintre ei rămaseră mai în spate, pe când ceilalţi se 
chinuiau să urce spre ei. De îndată ce el și Renius ar fi fost 
obligaţi să se arate, săgețile aveau să muște din ei și totul s-ar fi 
terminat. 

Brutus stătea cât putea de aproape de stânca neagră, 
gândind febril. Era sigur că unul dintre arcași era soţul Liviei, 
deci femeia îl convinsese că era nevinovată și n-avea cine s-o 
contrazică. Fără îndoială că avea să-l primească acasă ca pe un 
erou dacă ar fi adus cu el cadavrul lui Brutus. 

Gândul la ea îi încălzi trupul. Plicticosul ăla de bărbat al ei 
sigur nu era în stare să aprecieze ce avea. 

Renius îi dăduse lui pumnalul, preferând să simtă greutatea 
sigură a sabiei. Brutus însuși aștepta cu propriul g/adius în teacă 
și cu două tăișuri mai mici în fiecare mână. Ştia că putea să le 
arunce îndeajuns de bine, încât să omoare, dar nu prea avea 
timp să ţintească înainte să fie ţintit de arcași. Trebuia să se 
miște repede. 

Își înălță capul peste creastă, observând poziţiile celor care 
veneau înspre ei. Arcașii strigară la tovarășii lor, ca să-i prevină, 


71 


dar Brutus dispăruse deja din vedere și plecase de acolo. De 
data aceasta, se ridică în picioare și aruncă unul din cuţitele 
scânteietoare înainte să se trântească la pământ. 

O săgeată îi vâjâi pe deasupra capului. Brutus rânji când auzi 
cum cuțitul intră în carne. Cu celălalt cuţit pregătit, se mișcă din 
nou în lungul crestei, apropiindu-se de Renius. 

— Cred că doar l-ai zgâriat un pic, mormăi acesta. 

Brutus se uită pieziș la el, pentru că nu-l lăsa să se 
concentreze și roși puternic când auzi potopul de blesteme 
turbate care venea din vale. 

— Și l-ai enervat, adăugă Renius. 

Brutus se încordă, vrând să mai încerce o dată. Tare i-ar mai fi 
plăcut să ţintească un arcaș, dar n-ar fi rezolvat nimic. Alt 
dușman ar fi luat arcul, cu deosebirea că primii erau mai 
departe de creasta în spatele căreia se ascundeau romanii. 

Sări iarăși în picioare, aproape dând nas în nas cu unul dintre 
greci. Omul rămase cu gura căscată de surpriză, iar Brutus îi 
înfipse cuțitul în gât, după care se aruncă la pământ și se 
îndepărtă târâș, ridicând praf în urma sa. 

Alţi doi oameni veniră spre Brutus, care se ridică să-i 
întâmpine, încercând să nu-i piardă din vedere pe arcașii din 
spate și făcând pași repezi la stânga și la dreapta, ca să nu le 
dea ocazia să ţintească. 

Exact când își împlântă sabia în unul din ei, o săgeată brăzdă 
aerul și se înfipse în pământul de la picioarele lui. Brutus se 
agăţă de trupul moale, folosindu-l pe post de scut. Deși era pe 
moarte, omul striga și-l blestema pe Brutus, care dansa cu el în 
stânga și în dreapta. O săgeată veni de nicăieri și se înfipse în 
spatele grecului. Sângele îi țâșni din gură pe faţa lui Brutus. 
Romanul înjură și aruncă trupul mort în brațele tovarășului său, 
după care își înfipse sabia în vintrele omului, cu lovitura tipică a 
legiunilor. Cei doi căzură în tăcere printre mărăcini și flori, iar 
Brutus se trezi privindu-l pe soțul Liviei, care tocmai se pregătea 
să-și trimită săgeata. Dădu să fugă, dar săgeata năucitoare îl 
ajunse când se întorcea, și-l făcu să cadă pe spate. Armura îl 
salvase și Brutus le mulţumi zeilor pentru norocul pe care îl 
avusese. Se ridică și îl văzu pe Renius cum îl doboară pe soțul 
Liviei cu o ploaie de lovituri, după care se întoarse spre ultimul 
dintre atacatori, care aștepta îngrozit, cu braţele tremurând sub 
încordarea arcului. 


72 


— Ușor, băiete, îi strigă Renius. Dacă tragi săgeata aia, am 
să-ți smulg beregata cu dinţii. 

Brutus făcu un pas înspre Renius, dar bătrânul gladiator 
întinse mâna, ca să îl oprească. 

— Știe ce are de făcut, Brutus. Dă-i un pic de timp, zise 
Renius cu voce limpede. Galben la faţă, tânărul care ţinea arcul 
întins la maximum scutură din cap. Soţul Liviei se zbătea pe 
pământ și Renius îi apăsă un picior pe gât, ca să-l ţină locului. 

— Aţi avut parte de o luptă, băieţi. Acum, mergeţi acasă, la 
neveste și înduioșaţi-le cu povestea asta, continuă Renius, 
apăsându-și piciorul ceva mai tare, astfel încât soţul Liviei își 
încleștă mâinile pe gamba lui, începând să se sufoce. 

Celălalt slăbi arcul și făcu doi pași în spate. 

— Dă-i drumul, zise cu un accent greoi. 

Renius dădu din umeri. 

— Întâi, aruncă arcul. 

Tânărul ezită atât de mult, încât soțul Liviei se învineţi la faţă, 
apoi aruncă arcul care căzu zâăngănind pe pietrele din spate. 
Renius își îndepărtă piciorul și-l lăsă pe grec să se ridice 
împleticindu-se și respirând greoi. Bătrânul gladiator așteptă 
nemișcat, până când cei doi se îndepărtară. 

— Staţi! strigă Brutus din senin, făcându-i să îngheţe. Acolo, 
jos, aveţi trei cai care nu vă trebuie. Vreau eu doi! 

(J 

Cornelia şedea cu spatele drept și ochii sclipind de îngrijorare 
în fața lui Antonidus, cel căruia i se spunea „câinele lui Sulla”. 

Știa că omul care o interoga și îi urmărea concentrat fiecare 
mișcare era extrem de crud. N-auzise nimic bun despre 
generalul lui Sulla și se lupta din greu să nu-și arate frica sau 
ușurarea pe care i-o provocase vestea pe care o aflase. Fiica ei îi 
dormea în braţe. Se hotărâse să-i spună lulia. 

— Cinna, tatăl tău, știe că ești aici? întrebă Antonidus cu voce 
răstită în timp ce o sfredelea cu privirea. 

Femeia clătină ușor din cap. 

— Nu cred. Sulla a trimis după mine în casa soţului meu, din 
afara orașului. Stau de zile întregi în camerele astea, cu copila, 
și n-am văzut pe nimeni, doar sclavi. 

Generalul se încruntă, de parcă era ceva în vorbele ei care nu- 
i părea adevărat, însă nu-și dezlipi privirea de a ei. 

— De ce te-a chemat Sulla? 


73 


Cornelia înghiţi în sec și știu că el observase gestul. Ce-ar fi 
putut să-i spună? Că Sulla o violase lângă fetița care plângea? 
Poate c-ar fi luat-o în râs sau, mai rău, ar fi crezut că încerca să 
mânjească numele marelui om care murise și să pună să fie 
ucisă. 

Antonidus o privea cum se foia de frică și de griji și-i veni să o 
plesnească. Era atât de frumoasă, încât era evident de ce fusese 
chemată, deși nu putea să înțeleagă cum putea un trup lăbărțat 
de naștere să îl ațâțe pe Sulla. 

Se întrebă dacă nu cumva tatăl ei fusese în spatele 
asasinatului și înjură când își dădu seama că trebuia să mai 
pună un nume pe lista cu dușmani. Cinna era plecat cu treburi 
în nordul peninsulei, după cum îi spuseseră informatorii lui, dar 
și de acolo putea să trimită asasini. Se ridică brusc în picioare. 
Se mândrea cu abilitatea lui de a descoperi un mincinos, dar 
femeia aia ori era imbecilă, ori chiar nu știa nimic. 

— Să nu pleci în vreo călătorie. Unde te găsesc dacă trebuie 
să te aduc din nou aici? 

Cornelia se gândi o clipă, luptându-se să-și ţină bucuria în 
frâu. Avea să-i dea drumul! Era mai bine să se ducă la casa din 
oraș sau mai bine se întorcea la moșia de la ţară a familiei lui 
lulius? Clodia era probabil acolo. 

— Voi fi în afara orașului, în casa de unde am fost luată. 

Antonidus dădu din cap, gândindu-se deja la problemele pe 
care trebuia să le rezolve. 

— Îmi pare rău pentru tragedia întâmplată, se forţă Cornelia 
să spună. 

— Vinovaţii vor suferi cumplit, zise el pe un ton dur. 

Încă o dată, Cornelia simţi intensitatea privirii lui, care o făcea 
să i se pară că expresia de pe chipul ei este falsă. 

După încă un moment, Antonidus traversă pardoseala de 
marmură. Copilul se trezi și începu să scâncească, așteptând să 
fie hrănit. Singură, fără doică, femeia își dezveli sânul aproape 
de gura fetiţei și încercă să nu izbucnească în plâns. 


e CAPITOLUL ȘAPTE 


Tubruk se trezi în întunericul din casa sclavilor, plin de 
junghiuri și înţepenit de frig. Auzea alţi oameni mișcându-se în 


74 


jur, dar nu se vedea nici urmă de lumină în temniţa unde erau 
ținuți și pregătiți de drum. 

Aceasta era partea la care își îngăduise să se gândească doar 
puţin, încă din primele ore pe care le petrecuse cu Fercus 
stabilind amănuntele planului. Cât timp mai existase 
posibilitatea de a fi torturat și ucis, dacă atentatul la viaţa lui 
Sulla dădea greș sau dacă era prins când încerca să scape, 
partea aceasta îi păruse o problemă minoră. Fuseseră atâtea 
posibilităţi diferite ca totul să se termine dezastruos, încât ziua 
și noaptea pe care urma să le petreacă drept sclav rămăseseră 
ascunse într-un cotlon al minţii și aproape că uitase de ele. 

Se uită în jur, reușind să distingă câteva forme în întuneric. 
Simţea greutatea fiarelor de metal care îi legau mâinile de lanţul 
neted ce zornăia la fiecare mișcare. Incercă să nu se gândească 
la cum fusese prima dată, dar memoria sa retrăia primele zile, 
primele nopţi, primii ani, până când toate începură să murmure 
în el și se abţinu cu greu să urle. Unii dintre bărbații înlănțuiţi 
plângeau încet și Tubruk nu auzise nicicând un sunet mai plin de 
jale. 

Poate că fuseseră aduși de pe pământuri îndepărtate sau 
poate deveniseră sclavi în urma unor fărădelegi sau datorii 
neplătite. Existau nenumărate moduri de a ajunge sclav, dar 
Tubruk știa că niciunul nu era mai cumplit decât să te naști 
astfel. Când erau copii mici, erau și ei liberi să se joace și să 
alerge, neștiutori și fericiți. Asta până când creșteau îndeajuns 
cât să înţeleagă că aveau să fie vânduți. 

Tubruk inspiră adânc mirosurile de grajd: ulei și paie, sudoare 
și piele, animale umane curate, care nu posedau nimic, în 
schimb, erau posedate de alţii. Se trase în picioare, în ciuda 
greutăţii lanțurilor. Ceilalţi sclavi credeau că era unul dintre ei și 
că se făcuse vinovat de cine știe ce de vreme ce fusese bătut 
așa de rău. Şi paznicul îl luase la ochi drept scandalagiu, din 
același motiv. Numai Fercus știa că era om liber. 

Gândul acesta nu-l liniștea deloc. Nu-i era de-ajuns să-și 
repete întruna că era aproape de domeniu și de libertate. Dacă 
alţii cred că ești sclav și dacă ești legat cu lanțuri într-o 
cămăruțţă întunecată și nu poţi nici să te ridici în picioare, unde 
mai e nepreţuita ta libertate? Dacă legi un om liber cu fiarele 
pentru sclavi, atunci omul acela este sclav. Tubruk simţi din nou 
groaza aceea fără nume, pe care o simţise în aceeași încăpere 


75 


cu decenii în urmă. Să mănânci, să dormi, să stai în picioare sau 
să mori la cheremul altuia - se întorsese în starea aceea și toți 
anii de mândrie fiindcă își câștigase libertatea păreau să se fi 
transformat în cenușă. 

— Ce lucru fragil, spuse el doar ca să-și audă vocea, iar omul 
de alături se trezi bombănind, aproape dărâmându-l pe Tubruk 
când se ridică în picioare. 

Tubruk își ascunse privirea, multumind întunericului. Nu voia 
să intre lumina prin ferestrele înalte și să le dezvăluie chipurile. 
Toţi aveau în faţă vieţi scurte și brutale de trudă la câmp. Urmau 
să muncească până într-o zi când aveau să cadă din picioare și 
să nu se mai poată ridica. Și toţi erau aidoma lui. Poate că unul 
sau doi dintre ei aveau să fie aleși, graţie forței sau agilității lor, 
și duși să fie antrenați pentru circ. In loc să-și sfârșească vieţile 
ca schilozi buni doar să care apă sau seceraţi de boli, aveau să- 
și însângereze viitorul în nisipul arenei. Unul sau doi se vor 
căsători poate și vor avea copii, doar ca să vadă cum sunt luaţi 
de lângă ei și vânduți de îndată ce creșteau. 

Parcă în ciuda lui, lumina intră alene prin ferestre, 
permițându-i să vadă că sclavii legaţi erau nemișcați, așteptând 
apatici în lanţuri. În cazul multora dintre ei, singurul semn că 
erau treji îl reprezenta zgomotul ușor pe care îl făcea lanțul când 
se foiau. Odată cu lumina venea și mâncarea, iar ei o așteptau 
răbdători. 

Tubruk își duse mâna la faţă și se strâmbă de durere când 
pipăi umflăturile lăsate de pumnii lui Fercus cu o noapte în 
urmă. Mirarea paznicului fusese evidentă atunci când Tubruk 
fusese adus înăuntru. Fercus nu se manifestase niciodată cu 
cruzime și probabil că sclavul îl insultase cumplit ca să 
primească așa o bătaie doar cu o noapte înainte de a fi livrat 
noilor proprietari. 

Bineînţeles că nimeni nu întrebase nimic. Chiar dacă stăteau 
doar câteva zile în casa sclavilor, cât timp Fercus își încasa 
profitul, sclavii erau bunurile lui, la fel ca scaunul pe care stătea 
sau hainele pe care le purta. 

Li se dădură blide de lemn, cu fiertură de legume și pâine. 
Tubruk tocmai își înmuia degetele în vasul lui, când se deschise 
ușa și Fercus intră împreună cu trei soldați. 

Tubruk își cobori privirea, la fel ca toţi ceilalţi, neîndrăznind să 
se uite în ochii lor nici măcar din întâmplare. Un murmur de 


76 


interes traversă încăperea, dar Tubruk nu i se alătură. Bănuia de 
ce veniseră și simțea că îi îngheață stomacul de încordare. 
Probabil că până acum vorbiseră cu tot personalul de la 
bucătărie și aflaseră că un oarecare Dalcius lipsea. Fercus 
spusese că aveau să fie controlaţi la porțile orașului, dar nu se 
așteptase să fie atât de meticuloși și să-i verifice casa de sclavi 
înainte de plecare. 

În lumina cenușie a dimineţii, Tubruk simţea că îl vor 
descoperi într-o clipită, dar soldaţii se mișcau încet printre 
sclavii care mâncau. Era clar că își luau misiunea extrem de în 
serios. Și așa și trebuia să fie, își zise acru Tubruk. Dacă nu îl 
descopereau acum și era prins mai târziu, la porți, soldaţii aveau 
să fie aspru pedepsiţi. Se întrebă dacă Sulla înghiţise otrava, 
deși știa că puteau să mai treacă zile până să fie sigur, poate 
chiar săptămâni, dacă senatul se hotăra să ascundă veștile. 
Romanii nu prea îl văzuseră pe dictator altfel decât de la 
distanță, pe deasupra mulţimii. Aveau să-și vadă de viețile lor 
fără să știe nimic și, dacă Sulla supravieţuise, poate că nu vor 
afla niciodată de atentat. 

Işi mesteca mâncarea încet când o mână aspră îl apucă de 
bărbie. Tubruk o lăsă să-i ridice capul și se trezi privind în ochii 
duri ai unui legionar tânăr. Înghiţi dumicatul și încercă să pară 
liniștit. 

Soldatul fluieră. 

— Asta a cam luat-o pe coajă, zise încet. 

Tubruk clipi neliniștit, cu ochii umflați. 

— Mi-a insultat soţia, domnule ofițer, zise Fercus. Eu însumi i- 
am administrat pedeapsa. 

— Nu zău? continuă legionarul. 

Cu inima bubuind, Tubruk se uită în altă parte, dându-și 
seama prea târziu că susţinuse privirea soldatului, ceea ce nu 
era permis. 

— Dacă mi-ar fi insultat mie nevasta, i-aș fi smuls 
măruntaiele, zise, lăsând bărbia lui Tubruk să cadă. 

— Și să pierd câștigul? răspunse iute Fercus. 

Ofiţerul făcu o grimasă disprețuitoare și scuipă un singur 
cuvânt: 

— Negustori! 

Împreună cu Fercus, trecu la următorul sclav. Tubruk își 
curăță castronul, apucându-l strâns, ca să ascundă mâinile ce 


77 


tremurau de ușurare. Câteva minute mai târziu, soldaţii plecară 
și, în locul lor, intrară paznicii care îi făcură să se ridice, lovindu-i 
cu picioarele. Urmau să fie luaţi de acolo și legaţi în carul care 
avea să-i scoată din oraș și să-i ducă la noile lor case și vieţi. 

(J 

lulius își sprijini capul de gratiile micuței celule aflate sub 
puntea triremei, închizând ochiul stâng pentru a vedea mai 
limpede ce se întâmpla dincolo de ele. Dacă îl ținea deschis, 
ceața prin care vedea făcea să i se intensifice durerea de cap, 
iar el dorea să amâne acest lucru cât mai mult posibil în fiecare 
zi. Trase adânc aer în plămâni și se întoarse spre ceilalți. 

— Ne aflăm, în mod sigur, într-un port. Aerul este cald și simt 
miros de fructe și de mirodenii. Aș zice că ne aflăm în Africa. 

După o lună petrecută în semiîntunericul apăsător, aceste 
cuvinte stârniră rumoare printre romanii care stăteau în capul 
oaselor sau întinși în temniţa lor de lemn. lulius îi privi și oftă 
înainte de a se întoarce la locul lui, lăsându-se în jos cu grijă și 
evitând să se sprijine pe braţul zdrobit. 

Acea lună fusese dificilă pentru toţi. Fără a avea cu ce să se 
bărbierească sau apă de spălat, soldaţii, care de obicei erau 
îngrijiţi, formau acum un grup jalnic, murdar și cu bărbi 
întunecate. Găleata care le fusese dată pentru a-și face nevoile 
era plină ochi și muștele băzâiau îi jurul ei. Se afla într-un colţ, 
dar excrementele bălteau pe lângă ea, iar oamenii nu aveau 
cârpe cu care să se șteargă. In căldura zilei, aerul duhnea a 
boală, iar doi dintre soldaţi făcuseră o febră pe care Cabera abia 
o putea ţine sub control. 

Bătrânul vraci făcea tot ce putea pentru ei, dar era 
percheziționat cu minuţiozitate de fiecare dată când le aducea 
mâncare sau venea să îi consulte. Piraţii încă îi dădeau de lucru 
cu suferințele lor, iar Cabera își spunea că era limpede că, de 
ani de zile, nu mai avuseseră un tămăduitor la bord. 

lulius simţi că îl apucă durerea de cap și își înăbuși un 
geamăt. De când își recăpătase cunoștința, durerea nu-l slăbise 
nicio clipă, slăbindu-i voinţa și forţele și făcându-l să se 
răstească la toată lumea. Toţi erau nervoși și disciplina ce îi 
caracterizase cândva dispărea treptat în întunericul de sub 
punte, iar Gaditicus trebuia să intervină adesea pentru a calma 
spiritele. 


78 


Dacă își ţinea ochii închiși, durerea rămânea surdă, dar 
Cabera îi spusese că trebuia să-și folosească neîncetat ochiul 
vătămat și să petreacă niște ore pe zi concentrându-și privirea 
alternativ asupra unor obiecte apropiate și îndepărtate, 
altminteri ar fi fost pierdut în clipa în care aveau să vadă din nou 
lumina soarelui. Trebuia să creadă că acest coșmar va lua 
sfârșit. Se va întoarce la Roma și la Cornelia, iar chinul trăit 
acum va deveni o amintire. L-a ajutat puţin să-și imagineze că 
acest lucru s-a întâmplat deja, că stătea la soare, pe zidul 
domeniului, cu braţul petrecut în jurul taliei subţiri a Corneliei în 
timp ce adierea curată și rece, ce bătea dinspre dealuri, le 
ciufulea părul. Ea l-ar întreba cum fusese în mizeria și duhoarea 
temniţei, iar el ar minimaliza suferinţa. Își dorea să își poată 
aminti mai limpede chipul ei. 

lulius își ridică mâna și o privi, apoi se uită la ușa zăbrelită. 
Făcu asta iarăși și iarăși, până când tâmpla stângă începu să-i 
pulseze de durere. Lăsă mâna să-i cadă și își închise ochii, sleit 
după o lună în care li se dăduse mâncare doar cât să nu moară 
de foame. Ar fi dat orice pentru o stridie rece, care să-i alunece 
pe gât. Știa că este o prostie să se tortureze singur, dar mintea 
lui crea viziuni ale scoicilor ce păreau atât de reale, de parcă i s- 
ar fi aflat în faţa ochilor, la fel de clare ca vederea sa înainte de 
bătălia de pe Accipiter. 

Nu-și mai amintea nimic în legătură cu acea zi. Memoria lui îi 
spunea doar că, într-o clipită, era sănătos și puternic, iar în 
următoarea - zdrobit și copleșit de durere. In primele zile după 
ce își recăpătase cunoștința, fusese plin de mânie gândindu-se 
la ceea ce i se luase. Nu putuse să zărească nimic cu ochiul 
stâng un timp atât de îndelungat, încât crezuse că nici nu mai 
avea să vadă vreodată și nici nu va mai putea să mânuiască 
sabia. 

Suetonius îi spusese că bărbaţii cu un singur ochi nu pot fi 
buni luptători, iar el deja descoperea că nu nimerește lucrurile 
pe care voia să le apuce, mâna lui nimerind în gol, fiindcă nu era 
în stare să aprecieze corect distanţele. Cel puţin, această 
problemă se rezolva pe măsură ce vederea îi revenea, deși 
contururile tremurătoare pe care le zărea cu ochiul stâng îl 
înfuriau, făcându-l să-și dorească să-l frece, pentru a vedea mai 
limpede. Mâna lui se ridică din reflex pentru a face acest lucru, 
dar reuși să se controleze, știind că n-ar fi indicat. 


79 


Pulsaţia de cap păru să găsească o cale de a migra către alt 
punct din creierul lui, așa că îl durea în două locuri. Spera totuși 
că nu se va extinde și mai mult. Gândul acesta era o teamă pe 
care abia începuse să o conștientizeze, fiindcă, de trei ori până 
acum, durerea se transformase în lumini pâlpâitoare care îl 
epuizaseră și îl făcuseră să se trezească având buzele amare din 
pricina bilei galbene, zăcând în propria mizerie în vreme ce 
Gaditicus îl țintuia la pământ. Cu ocazia primei crize, își 
mușcase limba atât de tare, încât gura i se umpluse cu sânge 
care îl făcuse să se înece, dar acum era pregătită o legătură 
murdară, o fâșie dintr-o mânecă de-a lui, pe care să i-o îndese 
între dinţi în timpul convulsiilor. 

Cu ochii roșii și murdari, toți soldații și-au ridicat capetele la 
auzul pașilor care coborau pe treptele înguste dinspre puntea de 
deasupra. Orice era binevenit pentru a-i smulge din plictiseala 
nesfârșită, și chiar și cei doi oameni cuprinși de febră se 
străduiră să se ridice pentru a vedea despre ce-i vorba, dar unul 
din ei căzu epuizat la loc. 

Era căpitanul, care aproape că strălucea datorită curățeniei și 
sănătăţii pe care le respira comparativ cu oamenii de pe 
Accipiter. Era suficient de înalt pentru a fi nevoit să se aplece pe 
când intra în temniţă însoţit de un alt bărbat care avea pregătite 
o sabie și un pumnal pentru a stăvili un eventual atac. 

Dacă nu i-ar fi pulsat capul de acea durere neiertătoare, lulius 
ar fi râs la vederea acestei măsuri de precauţie. Romanii își 
pierduseră puterile, neavând ocazia să se antreneze. Încă îl 
uimea rapiditatea cu care mușchii își pierdeau vigoarea dacă nu 
erau folosiți. Cabera le arătase cum să își menţină forțele 
trăgând unul de altul, dar asta nu părea să ajute prea mult. 

Căpitanul încercă să își ţină respiraţia la vederea găleţii pline. 
Faţa lui era bronzată și ridată ca urmare a anilor în care își 
mijise ochii scrutând marea și încercând totodată să se ferească 
de strălucirea ei. Chiar și hainele lui miroseau a proaspăt, iar 
năzuinţa lui lulius de a se afla la aer, într-un spaţiu deschis, era 
de-a dreptul dureroasă, atât de puternică, încât inima îi bubuia 
de dorință. 

— Am ajuns într-un port sigur. Probabil că, în șase luni, vă veţi 
petrece nopţile singuri, liberi, odată răscumpărarea plătită. 


80 


Căpitanul făcu o pauză pentru a savura efectul vorbelor sale. 
Eventualitatea eliberării îi făcuse pe oameni să își aţintească 
privirile asupra lui. 

— Sumele cerute, ei bine, asta-i o problemă delicată, continuă 
el pe un ton plăcut, de parcă s-ar fi adresat unui grup de oameni 
pe care îi cunoștea bine, nu unor soldaţi care l-ar fi sfâșiat cu 
dinţii dacă ar fi avut suficientă putere. Nu trebuie să fie atât de 
mult, încât cei dragi vouă să nu fie în stare să plătească. Nu 
avem nevoie de așa ceva. Totuși, cumva, nu cred că veţi 
răspunde sincer dacă vă întreb cât ar fi în stare să plătească 
familiile pentru voi. Înţelegeţi? 

— Înţelegem destul de bine, spuse Gaditicus. 

— Cred că ar fi cel mai bine să ajungem la un compromis. 
Fiecare îmi va spune numele lui, gradul și averea de care 
dispune, iar eu voi decide dacă minte și voi adăuga cât voi 
crede de cuviinţă. E ca un joc. 

Nimeni nu-i răspunse, dar jurăminte tăcute le-au fost făcute 
zeilor, iar ura se citea clar pe chipurile romanilor. 

— Bine. Să începem atunci. 

Arătă spre Suetonius, îndepărtându-și privirea când tânărul 
bărbat se scărpină din pricina păduchilor care îi mușcaseră pe 
toţi, astfel încât trupurile le erau pline de inflamații roșii. 

— Suetonius Prandus. Sunt ofiţer de cart de gradul cel mai 
mic. Familia mea nu are nimic care să poată fi vândut, zise 
Suetonius cu o voce groasă și asprită din pricina tăcerii 
îndelungate. 

Căpitanul îl măsură cu privirea, cântărindu-i vorbele. La fel ca 
și în cazul celorlalți, nimic din trupul slăbit nu sugera bogăţie. 
lulius realiză că omul doar se distra pe seama lor. li făcea 
plăcere faptul că aroganţii soldaţi romani erau nevoiţi să 
negocieze cu dușmanul. Totuși, ce altceva ar fi putut face? Dacă 
piratul cerea prea mult, iar familiile lor nu ar fi putut împrumuta 
acei bani sau, și mai rău, ar fi refuzat să o facă, asta ar fi 
însemnat o moarte rapidă. Era dificil să nu accepti jocul. 

— Cred că, pentru gradul ce/ mai mic, voi cere doi talanţi!! - 
cinci sute în aur. 


11 Talant - monedă de aur sau de argint cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. 
(n.red.). 


81 


Suetonius izbucni, cu toate că lulius știa că familia acestuia ar 
fi putut plăti cu ușurință acel preț sau chiar unul de zece ori mai 
mare. 

— Pe toţi zeii, omule! Nu au atâţia bani! spuse Suetonius, tot 
trupul lui murdar părând să exprime adevărul vorbelor sale. 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Roagă-te acelor zei ca ei să poată face rost de acești bani, 
altfel vei fi zvârlit peste bord, cu un lanţ care să te tragă la fund. 

Suetonius se ghemui la locul lui, aparent cuprins de disperare, 
cu toate că lulius știa că acesta era încântat că îl păcălise pe 
pirat. 

— Tu, centurionule? Provii dintr-o familie bogată? întrebă 
căpitanul. 

Gaditicus se uită lung la el înainte de a-i răspunde. 

— Nu, dar nimic din ce-aș spune nu ar conta pentru tine, 
mârâi acesta înainte de a se uita în altă parte. 

Căpitanul se încruntă gânditor. 

— Cred că... da, pentru un centurion, cel puţin căpitan, așa, 
ca mine... ar fi o insultă să cer mai puţin de douăzeci de talanți. 
Asta ar însemna cam cinci mii în aur, cred. Da. 

Gaditicus îl ignoră, deși păru că se încovoaie puţin, de 
disperare. 

— Cum te numești? îl întrebă căpitanul pe lulius. 

Și el se gândi să-l ignore pe bărbat, dar durerea făcu să îi 
bubuie capul și o undă de mânie se ridică în el. 

— Numele meu este lulius Cezar. Am sub comandă douăzeci 
de oameni. De asemenea, sunt capul unei case bogate. 

Sprâncenele căpitanului se ridicară, iar ceilalți murmurară 
neîncrezători. lulius schimbă o privire cu Gaditicus, care clătină 
din cap, transmiţându-i un mesaj clar. 

— Capul unei case! Sunt onorat să te cunosc, spuse căpitanul 
pe un ton batjocoritor. Poate că și pentru tine douăzeci de 
talanți ar fi potriviţi. 

— Cincizeci, rosti lulius, îndreptându-și spatele în timp ce 
vorbea. 

Căpitanul clipi, atitudinea sa ușuratică dispărând iute. 

— Asta înseamnă douăsprezece mii de piese din aur, zise el 
copleșit de încântare. 


82 


— Hai să zicem cincizeci, replică lulius ferm. După ce o să te 
găsesc și o să te omor, voi avea nevoie de bani. Mă aflu departe 
de casă, la urma urmelor. 

In ciuda durerii de cap, reuși să zâmbească sălbatic. 

Căpitanul își reveni rapid din surpriză. 

— Tu ești cel care a avut capul spart. Probabil că ţi-ai lăsat 
mintea pe puntea mea. O să cer cincizeci, dar, dacă nu-i 
primesc, marea este suficient de adâncă pentru tine. 

— Nu este suficient de întinsă pentru ca tu să te ascunzi de 
mine, bastardule, replică lulius. O să-ţi ţintuiesc oamenii pe un 
șir de cruci de-a lungul coastei. Poate că, din milă, pe ofiţeri îi 
voi strangula înainte. Ai cuvântul meu! 

Soldaţii izbucniră într-un val de urale și râsete, iar căpitanul 
păli de furie. Pentru o clipă, păru că se va repezi să-l lovească 
pe lulius, dar reuși să se stăpânească și privi dispreţuitor de jur 
împrejur, la oamenii care chicoteau. 

— Voi pune preț mare pe fiecare dintre voi. Să vedem cât de 
entuziasmați o să fiţi atunci! ţipă el ca să acopere zeflemelile, în 
vreme ce se îndepărta împreună cu tovarășul lui care închise 
ușa în urma sa, clătinând capul a neîncredere către lulius, 
printre zăbrele. 

Când au fost siguri că nu îi mai auzea nimeni, Suetonius se 
luă de lulius. 

— De ce ai făcut asta, tâmpitule? O să ne aducă familiile la 
sapă de lemn din pricina mândriei tale prostești. 

lulius ridică din umeri. 

— O să stabilească prețurile în funcţie de ce crede că o să 
capete, așa cum ar fi făcut înainte de a cobori aici, cu toate că s- 
ar putea să ceară cincizeci pentru mine, ca să-mi facă rău. 

— Cezar are dreptate, spuse Gaditicus, doar se distra cu noi. 
Chicoti brusc. Cincizeci! l-ai văzut fața? Eşti un roman adevărat, 
băiete. 

Râsul i se transformă în tuse, dar el zâmbea încă. 

— Cred că ai greșit ispitindu-l, continuă Suetonius, iar unul 
sau doi dintre ceilalţi murmurară aprobator. 

— A ucis romani și l-a scufundat pe Accipiter, iar tu consideri 
că ar trebui să ne pretăm jocurilor sale? Te-aș scuipa dacă aș fi 
în stare! se răsti lulius. Am vorbit serios. Îndată ce voi fi liber, îl 
voi găsi și îl voi ucide. Chiar dacă va dura ani de zile, chipul meu 
va fi ultimul pe care îl va zări înainte să moară. 


83 


Suetonius se împletici furios către lulius, dar Pelitas îl reținu 
când trecu pe lângă el. 

— Stai jos, idiotule! mârâi Pelitas, împingându-l înapoi. N-are 
niciun rost să ne batem între noi, iar el abia dacă și-a revenit. 

Suetonius se supuse, aruncându-i o privire mânioasă, pe care 
lulius o ignoră, scărpinându-și gamba în timp ce se gândea. 
Privirea lui poposi asupra bolnavului care zăcea în mizerie, pe 
paiele care duhneau. 

— Locul ăsta ne va ucide, rosti el. 

Pelitas încuviinţă. 

— Știm că pe punte sunt doi oameni care păzesc intrarea spre 
temnita noastră. Ar trebui să-i doborâm. Acum, că ne aflăm într- 
un port, ar merita să încercăm? 

— Poate, spuse lulius, dar sunt vigilenţi. Chiar dacă am reuși 
să desprindem balamalele ușii, chepengul de pe punte este 
zăvorât pe exterior ori de câte ori cineva vine aici, chiar și 
Cabera. Nu-mi dau seama cum l-am putea forța suficient de 
rapid pentru a nu ne pomeni cu o mulţime care să ne aștepte la 
ieșire. 

— Am putea să ne folosim de capul lui Suetonius, zise Pelitas. 
Câteva lovituri zdravene și ori el, ori chepengul va ceda. In 
oricare din cazuri, nu avem decât de câștigat. 

lulius chicoti împreună cu el. 

În noaptea următoare, unul dintre bolnavi muri. Căpitanul îi 
permise lui Cabera să scoată trupul și să-l arunce peste bord 
fără vreo ceremonie. Starea de spirit a celor rămași era 
disperare pură. 


e CAPITOLUL OPT 


— Sunt înconjurat de femei, zise Tubruk vesel când Aurelia, 
Cornelia și Clodia intrară în tric/inium-ul!? tăcut, aducând cu ele 
viaţă și energie. 

În săptămânile din urmă, după ce Fercus îl trecuse de porţile 
domeniului și-i pusese biletul de vânzare în mâinile acum libere, 
Tubruk aproape că-și regăsise liniștea pe care o pierduse în 
oraș. Pentru toţi patru, a mânca împreună în fiecare dimineaţă 
devenise un fel de ritual, iar Tubruk începuse să aștepte cu 


12 T7riclinium - sufragerie. (în Ib. latină, în original). 
84 


nerăbdare micul dejun. Starea Aureliei era întotdeauna mai 
bună dimineaţa și, dacă se pricepea vreun pic, Tubruk ar fi spus 
că între ea, Cornelia și Clodia era o prietenie adevărată. Casa 
aceea nu mai auzise hohote de râs dinainte de revoltele 
sclavilor, iar faptul că acum se auzeau îl bine-dispunea pe 
Tubruk. 

În timp, faţa omului se vindecase, deși acum avea încă o 
cicatrice deasupra ochiului stâng, care să-i amintească de 
calvarul acela. Se gândi cât de ușurat fusese când văzuse prima 
dată legionari îmbrăcaţi în negru, uniformă pe care aveau s-o 
poarte un an încheiat, în semn de doliu pentru moartea 
dictatorului. Totuși, pânza neagră nu părea să se potrivească 
dispoziției Romei. Fercus îi spusese că se simţea un suflu nou în 
senat, cu Cinna și Pompei care se străduiau să restabilească 
vechea republică și să trimită înapoi în morminte nălucile regilor 
pe care Sulla le făcuse să umble pe străzi. 

Administratorul domeniului nu mai mergea decât arareori în 
oraș, iar când se ducea era cu mare băgare de seamă. Se 
gândea că erau șanse foarte mari să nu fie niciodată asociat cu 
otrăvirea conducătorului Romei, însă era de ajuns o singură 
acuzaţie și senatul avea să întoarcă domeniul cu susul în jos, în 
căutare de dovezi. Era sigur că, dacă îl găseau pe Fercus și-l 
torturau, negustorul avea să-l dea de gol. Omul avea o familie 
pe care o iubea, iar onoarea și prietenia nu înseamnă nimic în 
comparaţie cu asta. Totuși, făcuseră ceea ce trebuia și 
învinseseră, chiar dacă Tubruk urma să nu mai aibă nicio zi de 
pace deplină câtă vreme prietenii și susţinătorii lui Sulla îl mai 
căutau pe asasin. 

La o lună după întoarcerea sa la domeniu, Tubruk îmbrăcase 
o mantie greoaie și se dusese călare în oraș, ca să aducă 
ofrande în templele lui Marte și al Vestei, în semn de mulțumire 
pentru că-i cruţaseră viaţa Corneliei. Și se rugase și pentru 
sufletele lui Casaverius și al soldatului pe care îl omorâse la 
poartă. 

Fetița Corneliei ședea în poala mamei sale, iar Clodia se 
întindea din când în când să gâdile copila sub braţ, ca să o facă 
să râdă. Chiar și Aurelia zâmbea la auzul chicotelilor copilărești 
pe care le scotea lulia. Tubruk își întindea mierea pe pâine cu un 
amestec de emoţii care se învâărtejeau în el. Era bine că Aurelia 
își regăsise un pic din fericirea de odinioară. Prea mult timp 


85 


fusese înconjurată doar de bărbaţi mohorâţi. Când își ţinuse 
prima dată nepoata în braţe, plânsese fără suspine, doar lacrimi 
care îi lunecau de pe faţă. 

Totuși, Tubruk era sigur că Aurelia se stingea, iar gândul 
acesta îl îndurera. Observă că nu mâncase împreună cu ceilalți 
și împinse înspre ea farfuria cu pâine proaspătă, crocantă, iar 
ochii lor se întâlniră preț de o clipă. Aurelia rupse o bucăţică de 
pâine și o mestecă încet, în timp ce el o privea. li spusese că 
mâncarea îi declanșa crizele și că, după ce mânca, îi era rău și 
voma. N-avea poftă de mâncare și, înainte ca el să înceapă să o 
supravegheze, slăbise îngrozitor și aproape că nu mai înghiţea 
nimic. 

Dispărea încet, sub ochii lui și, orice i-ar fi spus când erau 
singuri, Aurelia nu făcea decât să plângă și să spună că nu e loc 
în ea pentru mâncare. 

Clodia gâdilă copila și fu răsplătită cu o răbufnire de vomă 
lăptoasă. Toate cele trei femei se ridicară să o curețe și Tubruk 
se ridică odată cu ele, simțindu-se exclus, dar fără ca asta să-l 
supere. 

— Aș vrea să fie și tatăl ei aici și să o vadă cum crește, spuse 
Cornelia, gânditoare. 

— Va fi, scumpo, zise Tubruk. Trebuie să-i ţină în viaţă pe cei 
pentru care se cer răscumpărări, altfel negoţul acesta ar înceta. 
Pentru ei nu e decât o afacere. lulius va veni acasă și, acum că 
Sulla e mort, poate s-o ia de la capăt. 

Vorbele lui părură să-i dea Corneliei mai multă speranţă decât 
simţea el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, Tubruk știa că, și dacă 
lulius reușea să se întoarcă, n-avea să mai fie niciodată la fel 
după experiențele prin care trecuse. Tânărul care se îmbarcase 
ca să scape de Sulla murise. Rămânea de văzut cine urma să se 
întoarcă în locul lui. Viaţa avea să fie mai grea pentru ei toți 
după ce fuseseră obligaţi să plătească o recompensă atât de 
mare. Tubruk trebuise să vândă o parte din pământ rudelor lui 
Suetonius, care se târguiseră cumplit, știind bine care le era 
nevoia pentru că și ei primiseră o cerere de răscumpărare. 
Tubruk suspină. Cel puţin, lulius avea o fiică și o soţie care să-l 
iubească, ceea ce era mai mult decât se putea spune despre el 
însuși. 

Aruncă o privire înspre Clodia și descoperi că și ea îl privea cu 
o expresie care-i trimise tot sângele în obraji, de parcă ar fi fost 


86 


un băiețandru. Clodia îi făcu cu ochiul, după care se întoarse s-o 
ajute pe Cornelia, iar el se simţi foarte stânjenit. Știa că ar fi 
trebuit să meargă la muncitorii care așteptau porunci, dar 
rămase la locul lui și mai luă o felie de pâine pe care o mâncă 
încet, sperând ca ea să se mai uite o dată la el. 

Aurelia se clătină ușor pe picioare. Tubruk se repezi spre ea și 
o prinse de umăr. Era incredibil de palidă, iar pielea îi părea ca 
de ceară. Simţi osul descărnat de sub stola”? și durerea care nu 
îl părăsea niciodată se înteți. p 

— Ar trebui să te odihnești, îi spuse încet. Iți mai aduc ceva de 
mâncare mai târziu. 

Aurelia nu răspunse, iar în ochi avea expresia aceea pierdută. 
Cu picioarele tremurânde și slăbite, păși alături de el, 
îndepărtându-se de masă. Tremuratul începuse din nou și, cu 
fiecare acces, era tot mai slăbită. 

Cornelia și Clodia rămaseră singure cu copilul care trăgea de 
rochia mamei în căutarea unui sfârc. 

— E un om bun, zise Clodia privind ușa pe care ieșiseră cei 
doi. 

— Păcat că e prea bătrân să se mai însoare, răspunse 
stângaci Cornelia. 

Clodia strânse din buze. 

— Bătrân? E încă viguros acolo unde contează, răspunse cu 
vocea tăioasă. 

Apoi, văzu ochii strălucitori ai Corneliei și roși. 

— Vezi prea multe, fată! Lasă copila să mănânce. 

— Mereu îi e foame, spuse Cornelia, strâmbându-se când 
fetița se agăţă de ea, cu faţa îngropată în sânul mamei. 

— Asta te face să-i iubeşti mai mult, zise Clodia pe un ton 
care o făcu pe Cornelia să-și ridice privirea și să vadă lacrimile 
din ochii celeilalte. 

e 

În întunericul răcoros al camerei de dormit, Tubruk o ţinu 
strâns pe Aurelia până când criza trecu. Pielea ei ardea, iar 
bărbatul dădu din cap când observă iarăși cât de slabă era. In 
cele din urmă, Aurelia îl recunoscu, iar el o împinse ușor pe 
pernele moi. Prima dată, o ţinuse în braţe în noaptea în care 
fuseseră funeraliile soțului ei. Devenise un fel de ritual al lor. 


15 Rochie încinsă cu două cordoane, unul sub sâni, altul pe șolduri, pe care o purtau 
femeile romane din clasele înstărite, pe deasupra tunicii. (n.tr.). 


87 


Știa că puterea lui o mai liniștea și avea și mai puţine vânătăi de 
când el îi ținea strâns membrele care zvâcneau. Işi dădu seama 
că respira greu și se miră, ca și alte dăţi, cum era posibil să 
existe asemenea forță într-un trup atât de veștejit. 

— Mulţumesc, șopti ea cu ochii întredeschiși. 

— N-ai pentru ce. Îți aduc o băutură rece și te las să te 
odihnești. 

— Nu vreau să pleci, Tubruk, rosti ea. 

— Nu ţi-am zis că voi avea grijă de tine? Voi fi aici cât timp vei 
avea nevoie de mine, răspunse el, forțându-se să vorbească pe 
un ton vesel. 

Aurelia deschise ochii de tot și își întoarse capul înspre el. 

— lulius a spus că o să stea cu mine, dar a plecat. Acum, și 
fiul meu a plecat. 

— Scumpa mea, câteodată zeii își bat joc de făgăduielile 
noastre, dar soţul tău a fost om bun. Și, dacă îl cunosc cât de 
cât, fiul tău se va întoarce teafăr. 

Femeia închise din nou ochii și Tubruk așteptă să adoarmă 
înainte să se furișeze afară din cameră. 

e 

Furtunile loveau coasta, iar trirema trasă la țărm se clatina 
greoaie, în ciuda adăpostului oferit de micuțul golf african, 
departe de ţinuturile romane. Câţiva dintre ofițeri se strâmbau, 
venindu-le să vomite, deși n-aveau ce să verse. Cei care aveau 
în buri apa din raţia zgârcită se străduiau să nu piardă niciun 
strop, apăsându-și strâns mâinile pe gură. Nu primeau niciodată 
apă îndeajuns și, în căldura aceea apăsătoare, trupurile lor 
tânjeau după umezeală de orice fel. Cei mai mulţi dintre ei își 
făceau mâinile căuș când urinau și înghițeau repede lichidul cald 
înainte să se piardă. 

Legănatul vasului nu îl afecta pe lulius, care se bucura de 
starea de rău a lui Suetonius. Acesta zăcea întins pe o parte, cu 
ochii închiși și gemea încet, ținându-și mâinile apăsate pe burtă. 

În ciuda răului de mare, o nouă adiere de optimism se simţea 
în temniţa înghesuită. Căpitanul trimisese un om să le spună că 
toate răscumpărările fuseseră plătite și parcurseseră uscat și 
mări, până într-un loc secret de întâlnire, de unde un agent al 
piraţilor făcuse ultima parte a lungii călătorii și adusese aurul în 
acel port îndepărtat. lulius simţea că era o mică victorie faptul 
că nu venise însuși căpitanul sub punte. Spre satisfacția tuturor, 


88 


nu-l mai văzuseră de luni întregi, din ziua aceea când încercase 
să-și bată joc de ei. Dacă ar fi venit, ar fi fost surprins de ce-ar fi 
văzut. Prizonierii supravieţuiseră celor mai rele momente ale 
captivității și deveneau tot mai puternici. 

Grupul disperat din primele luni aștepta acum cu răbdare să 
fie eliberat. Încă doi oameni muriseră de febră, iar înghesuiala 
copleșitoare se mai aerisise un pic. Apoi, voinţa de a trăi i-o 
datorau în parte lui Cabera, care reușise în cele din urmă să 
obţină raţii ceva mai bune pentru ostatici. Fusese un joc 
periculos, dar bătrânul înţelesese că abia o jumătate din ei 
aveau să mai apuce ziua libertăţii dacă oamenii nu erau mai 
bine hrăniţi și îngrijiţi, așa că se așezase pe punte și refuzase să 
mai trateze vreun pirat dacă nu i se dădea și lui ceva în schimb. 
În acele zile, căpitanul suferea de o erupție violentă cu care se 
alesese din port, așa că nu se împotrivise prea mult înainte să 
accepte. Odată cu mâncarea a venit și speranţa, iar oamenii 
începură să spere că ar mai putea vedea Roma și gusta 
libertatea. Gingiile umflate și sângerânde începuseră să se 
vindece, iar Cabera obținuse permisiunea de a le da o cană cu 
untură albă cu care să-și dea pe răni. 

Și lulius jucase un rol. Când îi îndepărtaseră atela, se 
îngrozise să vadă că toți mușchii dispăruseră și se apucase 
imediat de exerciţiile pe care le recomandase Cabera. Fusese 
îngrozitor în spaţiul acela atât de strâmt, dar lulius împărţise 
ofițerii în două grupuri de patru și cinci oameni. Unul din grupuri 
se înghesuia cât mai mult posibil, lăsându-le celorlalţi o oră să 
se lupte și să-și ridice tovarășii ca pe niște greutăți și să-și 
refacă astfel mușchii atrofiaţi. Apoi, făceau schimb și celălalt 
grup începea să lucreze și să transpire. Găleata cu scârnă 
fusese dărâmată de nenumărate ori, dar oamenii prindeau 
puteri și niciunul nu mai murise de febră. 

Durerile de cap erau mai rare, dar cele mai rele îl făceau 
aproape incapabil să vorbească. Ceilalţi învăţaseră să-l lase în 
pace când se albea la faţă și închidea ochii. Ultima criză se 
petrecuse cu două luni în urmă, iar Cabera spusese că era foarte 
posibil să nu fie ultima. Se ruga să fie așa. Gândul la boala 
mamei lui îl făcea să se teamă îngrozitor de slăbiciunea aceea 
care îl arunca pe jos și îi cufunda mintea în întuneric. 

Când primiră vestea că vasul se pregătea să ridice pânzele și 
să se îndrepte spre o zonă retrasă a coastei, unde aveau să fie 


89 


debarcaţi, ofițerii de pe Accipiter fură în culmea fericirii și, de 
încântare, Pelitas chiar îl bătuse pe umăr pe Suetonius. Erau 
bărboși și arătau ca niște sălbatici, dar își povesteau deja 
fanteziile cu terme și masaj cu ulei. 

Ce ciudat era cum se schimbau lucrurile! lulius visase cândva 
să ajungă general, ca Marius, dar acum i se părea că să fii curat 
e o plăcere incomparabilă. Dar dorinţa lui de a-i distruge pe 
pirați nu se schimbase. Unii dintre ofițeri vorbeau despre 
întoarcerea la Roma, dar el știa că nu poate reveni câtă vreme 
averea familiei lui plutea pe mări în cala unui vas-pirat. Furia îl 
împingea să înfrunte durerea și slăbiciunea pe care i le provocau 
exerciţiile grele și se forțase să facă tot mai multe în fiecare zi, 
știind că trebuia să fie puternic dacă voia ca promisiunea pe 
care i-o făcuse căpitanului să nu fie vorbă-n vânt. 

Tangajul triremei se schimbă ușor, iar romanii ovaţionară 
încet când simţiră mișcările mai stabile ale vasului și auziră toba 
care bătea pentru vâslași, în timp ce vasul ieșea în larg. 

— Mergem acasă, zise Prax visător, cu vocea schimbată. 

Cuvântul avea o putere ciudată și unul dintre oameni începu 
să suspine. Ceilalţi își feriră privirile jenaţi, deși văzuseră și 
altele mai rele în lunile pe care le petrecuseră împreună. Multe 
lucruri se schimbaseră între ei în răstimpul acela și Gaditicus se 
întreba uneori dacă ar mai putea să lucreze împreună, ca 
echipaj, dacă Accipiter ar fi apărut întreg și gata de drum în faţa 
lor. Păstraseră o urmă de disciplină câtă vreme Gaditicus și Prax 
aplanaseră disputele și opriseră încăierările, dar conștiința de 
rang se erodase încet. Oamenii se judecau după alte reguli și își 
descopereau noi puteri și slăbiciuni. 

Pelitas și Prax deveniseră buni prieteni, fiecare găsind la 
celălalt aceeași perspectivă flegmatică asupra vieţii, în ciuda 
diferenței de vârstă. În timpul petrecut în temniţă, Prax scăpase 
de pântecul umflat, pe care îl înlocuise cu mușchi tari după 
săptămânile în care lucrase alături de ceilalţi, antrenându-se 
zilnic. lulius presupunea că avea să fie foarte încântat de noile 
lui forțe, de îndată ce avea să fie curat și bărbierit. Zâmbi la 
gândul acela în timp ce-și scărpina o ciupitură la subraţ. 

Gaditicus era unul dintre cei care suferiseră în apele agitate 
ale portului, dar acum, că nava spinteca valurile, în loc să se 
legene în ele, culoarea începuse să-i revină în obraji. lulius 
ajunsese să îl placă și să îl respecte, lucruri pe care nu le simţise 


90 


în zilele de supunere necondiționată în faţa rangului superior. 
Gaditicus reușise să ţină grupul laolaltă și părea că apreciază 
ceea ce lulius și Cabera făcuseră pentru ei. 

Lui Suetonius nu-i mersese prea bine în captivitate. Văzuse 
legăturile care se formau între Pelitas, Prax, lulius și Gaditicus și 
îi displăcea profund faptul că lulius fusese inclus în grup. Un 
timp, se purtase prietenos cu ceilalţi patru ofiţeri și astfel se 
formaseră două tabere pe care lulius le pusese să concureze 
una împotriva celeilalte în timpul antrenamentului zilnic. Până 
când unul dintre ofițeri îl plesnise pe Suetonius, care i se 
plângea în șoaptă. 

Nu mult după aceea, Cabera reușise să le aducă prima 
mâncare mai acătării pe care o văzuseră de la începutul 
calvarului și toţi îl aplaudaseră. Cum era de așteptat, bătrânul îi 
dăduse lui lulius fructele să le împartă. Suetonius abia aștepta 
eliberarea și momentul în care ordinea avea să fie restabilită. 
Abia aștepta clipa în care lulius își va aduce aminte că era doar 
un ofiţer inferior. 

La două săptămâni după plecarea din port, fuseseră scoși pe 
întuneric din celulă și lăsaţi pe un țărm străin, fără arme sau 
provizii. Căpitanul le făcuse o plecăciune înainte să fie suiţi în 
bărcuța cu vâsle care urma să-i ducă pe plaja unde se auzeau 
valurile spărgându-se. 

— Rămas-bun, romani! Am să mă gândesc la voi când vă voi 
cheltui banii, strigase râzând. 

Nimeni nu răspunsese, deși lulius îl privea insistent, de parcă 
ar fi încercat să-i memoreze fiecare trăsătură a feței. Era furios 
că lui Cabera nu i se dăduse voie să plece odată cu ei, deși 
știuse că era posibil să-l reţină pe vas. Încă un motiv să-l 
găsească pe căpitan și să-i frângă beregata. 

După ce ajunseră pe plajă, marinarii le tăiaseră legăturile și- 
apoi se îndepărtaseră prudenţi cu spatele, având pumnalele 
pregătite. 

— Acum, să nu faceţi vreo prostie! îi avertiză unul dintre ei. O 
să reușiți cumva să ajungeţi acasă. 

Apoi, urcaseră în barcă și vâsliseră din răsputeri înspre vasul 
care se contura pe fundalul mării luminate de lună. 

Pelitas se aplecase și luase o mână de nisip moale, pe care îl 
frecase între degete. 


91 


— Nu știu ce faceţi voi, băieţi, dar eu mă duc să înot, zise, 
smulgându-și în grabă hainele împuţite. 

O clipă după aceea, singurul care mai stătea pe mal era 
Suetonius. Puțin mai târziu, ofiţerii care strigau și râdeau 
veniseră și-l târâseră în apă, cu haine cu tot. 

e 

Brutus își folosea pumnalul ca să jupoaie iepurii pe care îi 
cumpărase de la un ţăran. Scotea măruntaiele și le arunca într-o 
grămadă scârboasă. Renius găsise niște ceapă sălbatică. Mai 
aveau pâine cu coajă groasă și o jumătate de burduf cu vin, un 
ospăț potrivit pentru ultima noapte pe care aveau s-o petreacă 
sub cerul liber. Roma era la mai puţin de o zi depărtare și, după 
ce vânduseră caii, erau în câștig. 

Renius trânti câteva bucăţi de lemn uscat lângă foc, după 
care se întinse cât putu de aproape, bucurându-se de căldură. 

— Dă-mi burduful, băiete, zise cu voce molatică. 

Brutus scoase dopul și-i întinse burduful, privind cum Renius ÎI 
duce la gură și bea cu poftă. 

— In locul tău, aș lua-o mai încet, rosti Brutus. Nu prea ţii la 
băutură și nu vreau să ne luăm la ceartă sau să te-apuci de 
bocit, sau mai știu eu ce. 

Renius îl ignoră, trăgând adânc aer în piept când cobori 
burduful. 

— E bine să te-ntorci acasă, spuse. 

Brutus umplu ochi ulcica mică pe care o aveau, apoi se întinse 
și el de cealaltă parte a focului. 

— Da, este. Nu-mi dădusem seama ce mult mi-a lipsit până 
când omul de cart a zărit țărmul. Atunci, mi-am amintit de toate. 

Amestecă în tocană cu pumnalul, dând din cap pierdut în 
gânduri. Renius își sprijini capul în palmă. 

— Nu mai ești de mult băiatul pe care l-am antrenat. Nu cred 
că ţi-am spus vreodată cât de mândru am fost când ai intrat în 
Pumnul de Bronz. 

— Dar ai zis oricui altcuiva, așa că, până la urmă, am aflat și 
eu, răspunse Brutus zâmbind. 

— Și-acum o să fii omul lui lulius? spuse Renius, privind 
tocana care fierbea. 

— De ce nu? Avem același drum, îţi amintești? Cabera a spus 
asta. 


92 


— Așa mi-a zis și mie, murmură Renius, încercând cu degetul 
fiertura. Deși era clar clocotită, nu păru să-și dea seama că e 
atât de fierbinte. 

— Credeam că de asta te-ai întors cu mine. Puteai să rămâi cu 
Pumnul dacă voiai. 

Renius ridică din umeri. 

— Doream să fiu iarăși în mijlocul lucrurilor. 

Brutus rânji către matahala de om. 

— Știu. Acum, că Sulla a murit, e vremea noastră. 


e CAPITOLUL NOUĂ 


— Habar n-am despre ce vorbeşti, zise Fercus, smucind de 
frânghiile ce îl legau de scaun, dar care nu cedară. 

— Ba eu cred că știi exact despre ce vorbesc, zise Antonidus, 
aplecându-se foarte aproape, astfel încât feţele celor doi 
aproape se atinseră. Am un dar aparte să recunosc minciunile. 

Adulmecă brusc și Fercus își aminti că i se spunea „câinele lui 
Sulla”. 

— Tu duhnești a minciuni, spuse Antonidus cu o grimasă de 
dispreţ. Știu că ești implicat, așa ca mai bine vorbește, ca să nu 
trebuiască să chem torţionarii. De-aici, n-ai cum să scapi, 
negustorule! N-a văzut nimeni când ai fost arestat și nu va ști 
nimeni de convorbirea noastră. Spune-mi doar cine a ordonat 
asasinatul și unde este ucigașul și vei pleca teafăr. 

— Vreau să am parte de un proces. Voi găsi pe cineva să mă 
reprezinte și voi dovedi ca sunt nevinovat. 

— Oh, nu-i așa că ţi-ar plăcea? Să irosim zile întregi 
sporovăind în timp ce senatul încearcă să demonstreze că n-are 
decât o lege pentru toţi. În camera asta nu există lege. În 
camera asta, încă ne amintim de Sulla. 

— Nu știu nimic! strigă Fercus și, spre ușurarea lui, Antonidus 
se trase puţin înapoi. 

Generalul dădu din cap a părere de rău. 

— Știm că asasinul își spunea Dalcius. Știm că a fost 
cumpărat cu trei săptămâni înainte, ca să muncească la 
bucătărie. Sigur, înregistrarea vânzării a dispărut, dar au fost 
martori. Chiar credeai că n-o să-l remarce nimeni pe agentul lui 


93 


Sulla la piaţa de sclavi? Numele tău, Fercus, a fost pomenit de 
nenumărate ori. 

Fercus păli. Ştia că n-aveau să-l lase în viață. N-avea să-și mai 
vadă fetele vreodată. Bine măcar că nu erau în oraș. Își 
trimisese și soția de-acasă, când soldaţii veniseră să ceară 
registrele de la piaţa de sclavi, înțelegând încă de atunci ce- 
avea să se-ntâmple. Și știuse că nu putea fugi și el dacă voia ca 
ele să scape de lupii pe care prietenii lui Sulla aveau să-i pună 
pe urmele lui. 

Știuse de la început că existau unele riscuri, dar, după ce 
arsese documentele de vânzare, crezuse că nu mai aveau cum 
să îl bănuiască tocmai pe el dintre atâtea mii de oameni. Ochii i 
se umplură de lacrimi. 

— Te copleșește vina? Sau îţi pare rău c-ai fost descoperit? 
întrebă Antonidus pe un ton aspru. 

Fercus nu răspunse și își pironi privirea în pământ. Nu credea 
că poate să reziste la tortură. 

Bărbaţii care intrară la porunca lui Antonidus erau soldați 
bătrâni, calmi și netulburaţi de ce li se cerea să facă. 

— Vreau să scoateţi nume de la el, le spuse Antonidus. 

Se întoarse spre Fercus și îi ridică bărbia până când ochii li se 
întâlniră din nou. 

— Odată ce oamenii ăștia încep, va fi foarte greu să-i mai 
opresc. Le plac lucrurile astea. E ceva ce-ai vrea să spui înainte 
să înceapă? 

— Republica merită o viaţă, spuse Fercus cu ochi strălucitori. 

— Republica a murit, dar chiar îmi place să întâlnesc oameni 
cu principii. Hai să vedem cât te ţine. 

Fercus încercă să se tragă înapoi când primele așchii de metal 
îi erau împunse în piele. O vreme, Antonidus privi fascinat, apoi 
se făcu tot mai palid, strâmbându-se la auzul sunetelor 
înfundate, sufocate pe care Fercus le scoase când cei doi indivizi 
se aplecară asupra lui. Generalul le făcu semn să continue, apoi 
plecă, dintr-odată grăbit să iasă în aerul rece al nopţii. 

e 

Era mai rău decât orice suferise Fercus vreodată, o agonie de 
umilință și teroare. Işi întoarse capul spre unul din cei doi, iar 
buzele i se strâmbară ca pentru a vorbi, deși ochii lui înceţoșați 
nu mai vedeau decât forme vagi de durere și lumină. 


94 


— Dacă iubiţi Roma, lăsaţi-mă să mor. Lăsaţi-mă să mor 
repede. 

Cei doi oameni se opriră cât să schimbe o privire, apoi 
continuară. 

e 

lulius ședea tremurând lângă ceilalți, în nisip, când zorii 
veniră, în sfârșit, să-i încălzească. Își înmuiaseră hainele în 
mare, înlăturând ce era mai rău din lunile întregi de întunecime 
fetidă, dar trebuiau să le usuce pe trupuri. 

Soarele se înălță repede și romanii fură martorii tăcuţi ai 
primul răsărit glorios pe care îl văzuseră de când stăteau liberi 
pe punţile lui Accipiter. Odată cu lumina, văzură că plaja era o 
fâșie îngustă de nisip care tivea coasta necunoscută. Cât vedeai 
cu ochii, frunzișul des se îngrămădea până la marginea plajei, cu 
excepţia unei cărări largi, la vreun kilometru distanţă, pe care o 
găsise Prax când cercetau zona. N-aveau nici cea mai vagă idee 
unde îi lăsase căpitanul, tot ce puteau să ghicească era că 
exista un sat prin apropiere. Dacă piraţii voiau ca 
răscumpărările să fie o sursă sigură de fonduri, era important ca 
prizonierii să poată ajunge înapoi în civilizaţie, așa că era 
improbabil ca ţărmul acela să fie nelocuit. Prax era sigur că se 
aflau pe coasta de nord a Africii. Spunea că recunoaște unii 
dintre copaci și, ce-i drept, păsările nu erau la fel ca acelea de 
acasă. 

— Am putea fi aproape de o așezare romană, le spusese 
Gaditicus. Sunt cu sutele de-a lungul coastei și nu se poate să 
fim primii prizonieri pe care îi debarcă aici. Probabil că vom reuși 
să ne îmbarcăm pe un vas comercial și să ajungem la Roma 
până la sfârșitul verii. 

— Eu nu mă întorc, spusese lulius, încet. Nu așa, zdrenţăros și 
fără niciun ban. Ce i-am zis căpitanului... vorbeam serios. 

— N-ai încotro. Chiar dacă ai avea o navă și-un echipaj, tot ți- 
ar trebui luni întregi să-i găsești pe piraţii aceia dintre atâţia 
alţii. 

— Am auzit că unul dintre paznici îi spunea căpitanului 
Celsus. E un început, chiar dacă nu e numele lui adevărat. Îi 
cunoaștem vasul și cineva trebuie să îl știe pe el. 

Gaditicus ridică din sprâncene. 

— Uite ce e, lulius, și mie mi-ar plăcea să mai dau o dată ochii 
cu nemernicul ăla, la fel de mult ca și ţie. Dar, pur și simplu, nu 


95 


se poate. Nu m-a deranjat că l-ai asmuţit pe dobitoc, dar 
adevărul este că n-avem nici măcar o sabie și n-avem o leţcaie. 
lulius rămase pe loc și îl fixă pe centurion. 

— Atunci, vom începe prin a face rost de asta. Apoi, vom face 
rost de un echipaj, după aceea de o navă cu care să-l vânăm. 
Vom lua lucrurile pe rând. 

Gaditicus îi întoarse privirea, simțind intensitatea din spatele 
ei. 

— Noi? întrebă ușor. 

— Aș face-o și singur dacă altfel nu se poate, dar ar dura mai 
mult. Dar, dacă rămânem împreună, am câteva idei despre cum 
putem să ne luăm banii înapoi și să ne întoarcem acasă cu 
onoare. Eu nu vreau să mă-ntorc cu coada-ntre picioare. 

— Nici mie nu-mi surâde gândul ăsta. Aurul pe care l-au trimis 
ai mei probabil că i-a sărăcit. Ei ar fi fericiţi să mă vadă teafăr, 
dar eu ar trebui să văd în fiecare zi cum s-au schimbat vieţile 
lor. Dacă nu visezi cu ochii deschiși, am să ascult ideile alea ale 
tale. Nu pierdem nimic dacă discutăm. 

lulius întinse mâna și apucă umărul omului mai în vârstă, 
înainte să se întoarcă spre ceilalţi. 

— Dar voi? Vreţi să vă întoarceţi ca niște câini bătuţi sau mai 
așteptăm câteva luni și-ncercăm să recuperăm ce-am pierdut? 

— Aurul nostru nu e tot ce au la bord, zise Pelitas tărăgănat. 
N-au unde să-l lase în siguranţă, așa că, probabil, și argintul 
legiunii va fi la ei. 

— Care aparţine legiunii, izbucni Gaditicus cu ceva din vechea 
lui autoritate. Nu, băieţi, eu nu sunt hoț. Argintul legiunii e 
însemnat cu pecetea Romei. Tot ce găsim se duce la oamenii 
care și-au câștigat solda. 

Ceilalţi dadură din cap, știind că vorbele centurionului erau 
drepte. 

Neîncrezător, Suetonius începu brusc: 

— Vorbiţi de parcă aurul ar fi chiar aici, în fața noastă, nu 
undeva departe, pe un vas pe care n-o să-l mai vedem 
vreodată, cât timp suntem te miri unde și flămânzi. 

— Ai dreptate, zise lulius. Am face mai bine să o luăm pe 
cărarea asta. E prea largă ca să fie doar pentru animale, așa că 
ar trebui să fie un sat pe-aici. Vom mai vorbi când o să ne 
simţim iarăși ca niște romani, cu mâncare bună în burtă și fără 
bărbile astea împuţite. 


96 


Grupul se ridică și plecă împreună cu el înspre spărtura din 
frunziș, iar Suetonius rămase singur pe plajă, cu gura căscată. 
După câteva clipe, o închise și o luă la fugă după ceilalţi. 

(J 

Cei doi torționari tăcură în timp ce Antonidus se uita la epava 
a ceea ce fusese Fercus. Generalul se strâmbă de milă la 
vederea trupului diform, bucurându-se totuși că putuse să tragă 
un pui de somn cât se petrecuse totul. 

— N-a zis nimic? întrebă Antonidus, dând uimit din cap. Pe 
capul lui Jupiter, uite ce i-aţi făcut! Cum poate un om să reziste 
la așa ceva? 

— Poate că nu știa nimic, zise unul din bărbații sumbri. 

Antonidus cântări un timp răspunsul. 

— Poate. Aș vrea să fi putut să-i aducem fetele, ca să fiu 
sigur. 

Părea fascinat de răni și examina cadavrul îndeaproape, 
observând fiecare tăietură și arsură. Fluieră ușor printre dinți. 

— Greu de crezut. N-aș fi bănuit c-avea atâta curaj în el. N-a 
încercat nici să dea nume false? 

— Nimic, domnule general. N-a rostit nicio vorbă. 

Cei doi oameni schimbară o privire ascunsă în spatele 
generalului care tocmai se apleca peste leșul legat. Există un 
moment extrem de scurt de comunicare înainte ca torționarii să- 
și reia expresiile indescifrabile. 

e 

Cu un zâmbet strălucitor, Varro Aemilanus îi primi în casă pe 
ofiţerii zdrenţăroși. Chiar dacă se retrăsese din viaţa de legionar 
de mai bine de cincisprezece ani, era întotdeauna o plăcere să-i 
vadă pe tinerii pe care piraţii îi debarcau pe bucăţica lui de 
țărm. Îi aminteau de lumea din afara satului, îndeajuns de 
îndepărtată încât să nu-i tulbure viaţa liniștită. 

— Luaţi loc, domnilor, spuse, arătând sofalele roase. 

Fuseseră excelente cândva, dar, în timp, strălucirea 
materialului dispăruse, observă el cu regret. Nu că le-ar fi păsat 
soldaților ăstora, își spuse în timp ce nou-veniţii se așezau pe 
locurile pe care le indicase. Numai doi rămaseră în picioare și 
știu că aceia trebuiau să fie conducătorii. Asemenea trucuri îi 
făceau plăcere. 


97 


— După cum arătaţi, aș zice că aţi fost răpiți de piraţii care 
infestează țărmurile acestea, spuse el cu vocea plină de 
simpatie. 

Se-ntrebă ce-ar spune soldaţii dacă ar ști că piratul Celsus 
venea destul de des prin sat, ca să stea de vorbă cu vechiul lui 
prieten și să-i spună noutăţile și bârfele de prin orașe. 

— Totuși, așezarea aceasta e neatinsă, spuse cel mai tânăr 
dintre cei doi. 

Varro se uită atent la el, remarcând intensitatea privirii 
albastre. Într-unul din ochi era o pată mare, întunecată la mijloc, 
care părea că îi contrazice dispoziţia jovială și se uită la omul 
adevărat din spatele ei. În ciuda bărbilor, toţi stăteau mai drepţi 
și păreau mai puternici decât grupurile mizerabile pe care 
Celsus le posta prin preajmă, o dată la doi ani. Işi puse în vedere 
să fie atent, nefiind sigur care este situaţia reală. Bine măcar că 
fiii lui erau afară, înarmaţi până-n dinţi și gata să răspundă la 
chemarea lui. Trebuia să fie atent. 

— Cei răscumpăraţi sunt lăsaţi de-a lungul țărmului. Sunt 
sigur că piraţilor le convine ca prizonierii să se întoarcă în lumea 
civilizată, altfel răscumpărările ar înceta. Și ce-ai vrea să facem? 
Pe-aici nu sunt decât ţărani. Roma ne-a dat pământurile ca să 
trăim în pace după lăsarea la vatră, nu ca să ne batem cu pirații. 
Cred că asta e treaba galerelor. 

Spusese ultimele cuvinte cu o sclipire în ochi, așteptându-se 
ca tânărul să zâmbească sau să pară jenat de eșecul suferit. Dar 
privirea fixă nu-l slăbi și Varro constată că buna dispoziţie i se 
evaporase. 

— Așezarea e prea mică și n-avem baie publică, dar sunt 
câteva case care vă vor primi și vă vor împrumuta briciuri. 

— Dar niște haine? întrebă cel mai bătrân din cei doi. 

Varro își dădu seama că nu le cunoștea numele și clipi. Nu așa 
se desfășurau de obicei conversațiile acestea. Membrii ultimului 
grup efectiv plânseseră de bucurie că dăduseră peste un roman 
în ţinuturile acelea străine și că ședeau pe sofale într-o casă de 
piatră construită cum trebuie. 

— Tu ești ofițerul? întrebă Varro, aruncând o privire spre omul 
mai tânăr. 

— Am fost căpitanul galerei Accipiter, dar nu mi-ai răspuns la 
întrebare, zise Gaditicus. 

— Mă tem că nu avem veșminte pentru voi... începu Varro. 


98 


Bărbatul mai tânăr se repezi la el și-l apucă de gât, ridicându-l 
din scaun. Începu să se sufoce de groază când fu târât peste 
masă și strivit pe ea. Se uita în ochii aceia albaștri, care păreau 
să îi cunoască toate secretele. 

— Trăiești într-o casă foarte frumoasă, pentru un țăran, șuieră 
vocea. Credeai că n-o să băgăm de seamă? Ce grad ai avut? 
Sub comanda cui ai fost? 

Strânsoarea slăbi puţin, ca să poată vorbi, și lui Varro îi trecu 
prin minte să-și strige oamenii, dar nu îndrăzni câtă vreme 
mâna omului era încă la gâtul lui. 

— Am fost centurion, sub comanda lui Marius, spuse răgușit. 
Cum îndrăznești... 

Degetele se strânseră din nou, sugrumându-i vocea. Abia mai 
putea să respire. 

— Familie bogată, nu-i așa? Afară sunt doi inși care se 
ascund. Cine sunt? 

— Fiii mei... 

— Cheamă-i înăuntru. Vor trăi, dar nu vreau să fim prinși într- 
o ambuscadă când plecăm de-aici. Dacă încerci să-i previi, te 
omor înainte s-ajungă la tine. Ai cuvântul meu! 

Varro îl credea, așa că își chemă băieţii îndată ce putu să 
respire. Privi îngrozit cum străinii se duseră iute la ușă, 
apucându-i pe cei doi de cum intrară și luându-le armele. 
Încercară să ţipe, dar un potop de lovituri îi doborâră. 

— Te-nșeli în privinţa noastră. Ducem vieţi pașnice aici, zise 
Varro cu vocea strivită. 

— Ai fii. De ce nu s-au întors la Roma să intre în armată ca 
tatăl lor? Ce-ar putea să-i ţină aici, dacă nu o alianţă cu Celsus și 
alţii ca el? 

Tânărul ofițer se întoarse spre soldaţii care îi ţineau pe fiii lui 
Varro. 

— Duceţi-i afară și tăiaţi-le gâtul, zise. 

— Nu! Ce vrei de la mine? rosti Varro, repede. 

Ochii albaștri se adânciră din nou într-ai lui. 

— Vreau săbii și tot aurul pe care îl primiţi de la pirați ca să fiţi 
ospitalieri cu ei. Vreau haine pentru oamenii mei și armuri, dacă 
aveţi. 

Varro încercă să dea din cap în timp ce tânărul încă îl 
strângea de gât. 

— Vă dau tot, deși nu prea sunt bani, zise jalnic. 


99 


Strânsoarea se făcu mai puternică preţ de o clipă. 

— Nu face pe prostul cu mine, spuse tânărul. 

— Cine ești? se smiorcăi Varro. 

— Sunt nepotul celui pe care ai jurat să-l slujești până la 
moarte. Numele meu este lulius Cezar, rosti încet. 

lulius îl lăsă pe Varro să se ridice, păstrându-și expresia 
austeră și rece, chiar dacă, pe dinăuntru, clocotea de bucurie. 
Oare cât trecuse de când Marius îi spusese că soldaţii trebuie 
să-și urmeze instinctele uneori? Din prima clipă în care intrase în 
satul liniștit și observase drumul bine întreţinut și casele 
frumoase, știuse că ticălosul de Celsus n-ar fi lăsat locul neatins 
fără vreun motiv anume. Se întrebă dacă toate satele de pe 
coastă arătau așa și simţi o undă de vinovăţie pentru o clipă. 
Orașul lăsa legionarii la vatră pe țărmurile acestea îndepărtate, 
le dădea pământ și se aștepta să-și poarte singuri de grijă și să 
păstreze pacea prin simpla lor prezență. Cum puteau să trăiască 
dacă nu se înțelegeau cu piraţii? Poate că unii luptaseră la 
început, dar fuseseră uciși, iar cei rămași n-aveau încotro. 

Se uită înspre fiii lui Varro și oftă. Tocmai legionarii lăsaţi la 
vatră aveau copii care nu văzuseră niciodată Roma și care 
îngroșau echipajele navelor-pirat când acestea veneau. Observă 
pielea închisă la culoare a celor doi și trăsăturile lor care erau un 
amestec de Africa și Roma. Oare câţi ca ei erau, tineri care nu 
știau nimic despre jurămintele de credință ale părinţilor lor? N-ar 
putea să facă pe fermierii când e o lume întreagă de văzut, tot 
așa cum n-ar putea nici el. 

Varro își freca gâtul, uitându-se la lulius și încercând să-i 
ghicească gândurile. Il cuprinse disperarea când văzu ochii 
aceia ciudaţi oprindu-se asupra băieţilor lui dragi. Se temea 
pentru ei. Și acum mai simţea furia tânărului ofițer. 

— N-am avut de ales, zise. Celsus ne-ar fi omorât pe toți. 

— Ar fi trebuit să trimiteţi soli la Roma și să spuneţi despre 
pirați, răspunse lulius absent, cu gândurile aiurea. 

Pe Varro aproape că îl pufni râsul. 

— Chiar crezi că republicii îi pasă de ce se întâmplă cu noi? 
Senatorii ne fac să credem în visurile lor cât timp suntem 
îndeajuns de tineri și de puternici încât să luptăm pentru ei. 
Când toate astea trec, uită cine suntem și încep să convingă altă 
generaţie de proști și devin tot mai grași și mai bogaţi de pe 


100 


urma pământurilor pe care noi le cucerim pentru ei. Suntem pe 
cont propriu și am făcut ce trebuia să fac. 

Exista un oarecare adevăr în mânia lui și lulius îl privi, 
observând ţinuta mai dreaptă. 

— Corupţia poate fi eliminată, zise. Dar câtă vreme Sulla are 
puterea, senatul moare. 

Varro dădu ușor din cap. 

— Băiete, republica era pe moarte mult înainte să vină Sulla 
la putere, dar ești prea tânăr ca să înţelegi asta. 

Varro se prăbuși înapoi pe scaun, frecându-și gâtul în 
continuare. Când își luă ochii de la el, lulius descoperi că toți 
ofițerii de pe Accipiter îl priveau și așteptau răbdători. 

— Ei bine, lulius? rosti Pelitas încetișor. Ce facem acum? 

— Luăm ce ne trebuie și trecem la satul următor, apoi la 
următorul și tot așa. Oamenii ăștia ne sunt datori pentru că lasă 
piraţii să huzurească în mijlocul lor. Nu mă îndoiesc că mai sunt 
mulți ca ăsta, zise el, arătându-l pe Varro. 

— Crezi că poţi să tot faci așa ceva? întrebă Suetonius, 
îngrozit de ce se întâmpla. 

— Desigur. Data viitoare vom avea săbii și vom fi îmbrăcați 
cum se cuvine. Va fi mult mai ușor. 


e CAPITOLUL ZECE 


Tubruk roti lin toporul și îl împlântă în crestătura din stejarul 
uscat. O așchie de lemn sănătos sări sub lovitură, dar crengile 
uscate arătau că era vremea ca bătrânul copac să fie tăiat. Nu 
mai avea mult până la inima copacului și era sigur că miezul era 
putred. Muncea de mai bine de o oră și sudoarea îi lipea de trup 
îmbrăcămintea de in. Își scosese tunica după ce se înfierbântase 
și nu-i simțea lipsa, în ciuda adierii de vânt din pădure. 
Transpiraţia care se usca îl răcorea și se simţea liniștit. Era greu 
să nu se gândească la problemele pe care le presupunea 
administrarea domeniului după ce trebuiseră să plătească 
răscumpărarea, dar dăduse gândurile acelea la o parte și se 
concentra numai asupra mânuirii tăișului greu, de fier. 

Se opri, respirând greu, și își odihni mâinile pe mânerul lung 
al toporului. Fusese o vreme când putea să-nvârtă un topor cât 
era ziua de lungă, dar acum până și părul de pe piept era 


101 


cenușiu iernatic. Poate că era nechibzuit să muncească așa, dar 
bătrâneţea venea mai repede la cei care stăteau degeaba s-o 
aștepte și măcar așa își păstra abdomenul plat. 

— Obișnuiam să mă caţăr în copacul ăla, se auzi o voce din 
spatele lui. 

Tubruk tresări când liniștea pădurii fu spartă și se întoarse cu 
toporul în mâini. 

Brutus era acolo. Ședea pe o buturugă, cu brațele încrucișate 
și cu rânjetul lui cunoscut, care-i făcea ochii să strălucească. 
Tubruk începu să râdă de plăcere când îl văzu și își sprijini 
toporul de trunchiul larg al stejarului. Preţ de o clipă, nu vorbiră, 
apoi Tubruk traversă spaţiul dintre ei și îl prinse pe Brutus într-o 
îmbrăţișare strânsă, ridicându-l de pe buturugă. 

— Pe toţi zeii, Marcus, ce bine-mi pare să te văd, băiete! zise 
Tubruk și-i dădu drumul lui Brutus. Te-ai schimbat. Ești mai 
înalt! Stai să mă uit la tine. Bătrânul gladiator făcu un pas în 
spate și-și luă tunica. Asta e armură de centurion. Ti-a mers 
bine. 

— Pumnul de Bronz, răspunse Brutus. N-am pierdut nicio 
bătălie, deși am fost pe-aproape o dată sau de două ori, când 
dădeam eu ordinele. 

— Mă-ndoiesc. Pe toți zeii, ce mândru sunt de tine! Te-ai 
întors definitiv sau ești doar în trecere? 

— Angajamentul meu s-a încheiat. Am câteva lucruri de făcut 
în oraș, înainte să-mi caut altă legiune. 

Pentru prima dată, Tubruk observă cât de prăfuit era tânărul. 

— Cât ai mers pe jos? 

— Mi se pare că jumătate de lume. Lui Renius nu-i place să 
dea banii pe cai, deși am avut două mârţoage o bucată de 
drum. 

Tubruk chicoti când ridică toporul și-l sprijini pe umăr. 

— Deci, s-a-ntors și el cu tine? Credeam că s-a săturat de oraș 
când i-au ars casa, în timpul revoltelor. 

Brutus ridică din umeri. 

— S-a dus să vândă peticul de pământ și să găsească oarece 
de închiriat. 

Tubruk zâmbi amintirilor. 

— Acum, Roma e prea liniștită pentru el. Cred că nu i-ar 
plăcea deloc. Il lovi ușor cu palma pe umăr pe Brutus. Coboară 


102 


dealul cu mine. Camera ta e neschimbată și o baie bună o să-ți 
scoată praful drumului din plămâni. 

— lulius s-a-ntors? întrebă Brutus. 

Tubruk păru că se clatină, de parcă toporul se făcuse brusc 
mai greu. 

— A trebuit să strângem bani de răscumpărare pentru el, 
când piraţii i-au scufundat galera. Tot mai așteptăm s-auzim 
dacă e teafăr. 

Brutus îl privi surprins. 

— Pe toţi zeii! N-am auzit de asta. A fost rănit? 

— Nu știm nimic. Am primit doar ordinul să plătim. A trebuit 
să plătesc paznici care să încarce banii pe un vas de negustori. 
Cincizeci de talanţi, atât a fost. 

— N-am știut că familia are atâţia bani, zise Brutus, încet. 

— Acum, nu mai avem. A trebuit să vindem toate prăvăliile și 
o parte din pământul domeniului. Nu mai avem decât veniturile 
din recolte. O să fie câţiva ani mai grei, dar avem din ce trăi. 

— A avut partea lui de ghinion. Destul pentru toată viaţa. 

— Nu prea cred că va fi mult în cumpănă. Tu și lulius sunteți 
la fel. Banii se fac la loc, dacă trăiești destul. Ai aflat că Sulla e 
mort? 

— Am auzit. Chiar și în Grecia, soldaţii din porturi erau 
îmbrăcaţi în negru. E adevărat că a fost otrăvit? 

Tubruk se încruntă o clipă și își feri privirea înainte să 
răspundă: 

— Da, e adevărat. Și-a făcut destui dușmani în senat. 
Antonidus, generalul lui, încă îi caută pe asasini. Nu cred că va 
renunţa vreodată. 

Vorbind, se gândea la Fercus și la zilele groaznice care 
urmaseră după ce aflase că fusese prins. Tubruk nu mai 
cunoscuse niciodată o groază ca aceea, când aștepta să apară 
soldaţii mărșăluind și să-l ducă la judecată și la execuţie. Nu 
veniseră, și Antonidus continuase cu interogatoriile și căutările. 
Tubruk nu îndrăznise să caute familia lui Fercus, în caz că 
Antonidus o supraveghea, dar jurase să plătească datoria aceea 
cumva. Fercus îi fusese un prieten adevărat, dar, mai mult decât 
atât, crezuse în republică, dovedind o pasiune care îl 
surprinsese pe bătrânul gladiator încă de când începuse să 
schiţeze planul pentru moartea lui Sulla. Nu-i trebuise prea mult 
să îl convingă pe Fercus. 


103 


— Tubruk?... îi întrerupse Brutus șirul gândurilor, privindu-l 
curios. 

— Îmi pare rău. Mă gândeam la trecut. Se zice că republica s- 
a întors și că Roma este din nou un oraș al legii. Dar nu e așa. 
Acum, se sfâșie cu dinţii unii pe alţii, ca să nu ocupe nimeni 
locul lui Sulla. De curând, doi senatori au fost executaţi pentru 
trădare și singura dovadă a fost cuvântul acuzatorilor. Dau mită 
și fură, și împart grâne pe degeaba mulţimii, care își umple 
burta și se duce acasă fericită. E un oraș ciudat, Marcus! 

Brutus își puse mâna pe umărul lui Tubruk. 

— N-am știut că îţi pasă atâta de el, zise. 

— Întotdeauna mi-a păsat, dar, în tinerețe, eram mai 
încrezător. Credeam că oameni ca Sulla și, ei bine, ca Marius nu 
pot să-i facă rău Romei, dar pot. Pot să o distrugă. Ştii că 
grânele gratuite îi termină pe micii fermieri, care nu mai pot să- 
și vândă recoltele? Pământurile lor sunt scoase la vânzare și se 
adaugă la averile umflate ale senatorilor. Aceiași fermieri ajung 
apoi pe străzile orașului, unde primesc tocmai grânele care i-au 
ruinat. 

— Cu timpul, vom avea oameni mai buni în senat. O generație 
nouă de oameni ca lulius. 

Expresia lui Tubruk se mai destinse puţin, dar Brutus era 
șocat de profunzimea tristeţii și a amărăciunii care i se 
dezvăluiseră. Tubruk fusese mereu un etalon de siguranţă în 
viaţa băieţilor. Făcu un efort să găsească vorbele potrivite. 

— Vom face o Romă de care să fii mândru, zise. 

Tubruk apucă braţul întins al lui Brutus. 

— Of, dac-aș fi iarăși tânăr! spuse el zâmbind. Haide, Aurelia 
va fi încântată să vadă ce înalt și vânjos te-ai făcut. 

— Tubruk? Știi... ezită Brutus. Nu stau mult. Am destui bani ca 
să-mi găsesc o locuinţă în oraș. 

Tubruk îi aruncă o privire, înțelegând despre ce era vorba. 

— Aici e și casa ta. Și va fi mereu. Stai cât vrei. 

Liniștea se așternu din nou, în timp ce se îndreptau spre 
clădirile domeniului. 

— Mulţumesc. Nu eram sigur dacă nu cumva te aștepți să mă 
descurc singur de-acum. Să știi că pot. 

— Știu, Marcus, răspunse Tubruk zâmbind, apoi strigă să se 
deschidă porţile. 

Tânărul simţi că i se ia o povară de pe umeri. 


104 


— Acum mi se spune Brutus. 

Tubruk întinse mâna, iar Brutus o apucă în strânsoarea tipică 
legionarilor. 

— Bine ai venit acasă, Brutus! zise Tubruk. 

Îl duse pe Brutus în bucătărie și făcu semn spre un scaun, în 
vreme ce apa pentru baie se încălzea, Tubruk îi tăie pâine și 
carne. Și lui îi era foame după cât muncise cu toporul. Mâncară 
împreună și vorbiră cu ușurința și dezinvoltura prietenilor vechi. 

e 

lulius îi inspecta pe cei șase recruți noi în căldura care părea 
că îl biciuie. Soarele african făcea ca armura să fie imposibil de 
atins și era pură agonie ori de câte ori metalul i se atingea de 
piele, până când reușea să o așeze la loc. 

Starea de disconfort nu i se citea pe chip, deși, la vederea 
oamenilor pe care îi găsise, primele îndoieli începeau să-i 
tulbure concentrarea. Erau suficient de puternici și în formă, dar 
niciunul n-avea pic de antrenament militar. Dacă voia ca planul 
lui să meargă, îi trebuia o trupă de cel puţin cincizeci de oameni. 
Începuse să creadă că poate să-i adune. Necazul era că aceștia 
trebuiau să fie în stare să execute ordine și să lupte cu acel gen 
de disciplină cu care erau perfect deprinși ofițerii de pe 
Accipiter. Cumva, trebuia să îi facă să priceapă simplul fapt că 
fără disciplină vor muri. 

Din punct de vedere fizic, erau cât se poate de impresionanţi, 
dar numai doi din șase se oferiseră voluntari, iar aceia erau din 
ultimul sat. Se aștepta să mai fie și alţii pe măsură ce începeau 
să semene cât de cât cu o jumătate de centurie romană, dar 
primii patru veniseră doar la insistența lui și încă mai erau 
furioși. Al doilea sat păruse extrem de fericit să se 
descotorosească de cel mai mare dintre inși și lulius bănuia că 
era vreun scandalagiu. Expresia feţei lui părea înțepenită într-un 
dispreţ veșnic, fapt care îl enerva pe lulius ori de câte ori dădea 
cu ochii de el. 

„Renius i-ar fi bătut până ar fi fost gata antrenați”, se gândi. 
Era un punct de plecare. Trebuia să se gândească la ce-ar face 
Renius. Gaditicus și ceilalţi de pe Accipiter îl urmaseră până 
acolo, nevenindu-le să creadă cât de ușor fusese după prima 
recrutare. lulius se întreba câți dintre romanii lăsaţi la vatră prin 
fermele acelea aveau băieţi pe care i-ar fi putut învăţa să lupte. 


105 


O armată întreagă era împrăștiată pe-acolo. Trebuia doar să îi 
găsească și să le amintească de chemarea sângelui. 

Se opri lângă scandalagiu și văzu cum ochii acestuia îi 
întâmpină pe ai lui cu un soi de politeţe întrebătoare, dar fără 
nicio urmă de respect sau frică. Era mai înalt decât toţi ceilalţi, 
cu membre lungi și musculoase, care străluceau de sudoare. 
Muștele care îi chinuiau pe ofițerii de pe Accipiter păreau ca nu îl 
deranjează defel. Stătea ca o statuie în căldura aceea cumplită. 
Până la un punct, îi amintea de Marius. Arăta ca oricare alt 
roman, dar latina pe care o vorbea era amestecată cu fraze 
dintr-un dialect african. lulius știa că tatăl lui murise și îi lăsase o 
fermă pe care o neglijase până la limita ruinei. Lăsat de capul 
lui, avea să fie ucis în vreo bătaie sau să se alăture vreunui vas 
de pirați când rămânea fără bani și vin. 

Cum îl chema? lulius se mândrea cu ușurința cu care ţinea 
minte numele, ca Marius care îl știa pe nume pe fiecare om care 
lupta sub comanda sa, dar, sub privirea aceea calmă, nu putu să 
își amintească din prima. Apoi, își aduse aminte. Le spusese să-i 
spună Ciro și nu dăduse alt nume. Probabil că nici nu știa, dar 
Ciro era nume de sclav. Ce-ar face Renius? 

— Am nevoie de oameni în stare să lupte, spuse, privind în 
ochii căprui care îi întorceau atât de calm privirea. 

— Sunt în stare să lupt, îi răspunse Ciro cu încredere 
evidentă. 

— Am nevoie de oameni care să nu-și iasă din fire în 
momente de criză, continuă lulius. 

— Sunt în stare să-mi ţin... începu Ciro. 

lulius îl lovi puternic peste faţă. Preţ de o clipă, mânia aprinse 
ochii întunecaţi, dar Ciro rămase nemișcat, cu mușchii jucând pe 
pieptul gol, ca la o felină. 

lulius se aplecă mai aproape de el. 

— Vrei să pui mâna pe sabie? Să mă ucizi? șopti aspru. 

— Nu, răspunse Ciro cu calmul de dinainte. 

— De ce nu? zise lulius, întrebându-se cum să îl atingă. 

— Tata... zicea că un legionar trebuie să aibă stăpânire de 
sine. 

lulius rămase pe loc, deși gândurile lui o luară la goană. 

Asta era pârghia. 


106 


— Dar, în așezarea unde te-am găsit, nu prea te stăpâneai, 
nu-i așa? întrebă, sperând că intuise corect care era relaţia lui 
Ciro cu sătenii. 

Namila de om nu spuse nimic un timp îndelungat, iar lulius 
aşteptă răbdător, știind că era mai bine să nu intervină. 

— Pe-atunci, nu eram... legionar, zise Ciro. 

lulius îl privi, căutând insolenţa cu care se obișnuise. N-o găsi 
și blestemă în gând senatul pentru că irosea asemenea oameni 
care visau să fie legionari, dar își treceau vieţile pe pământuri 
străine. 

— Nici acum nu ești legionar, spuse lulius încet și văzu cum 
gura bărbatului începe să se contorsioneze ca răspuns la acea 
respingere... dar eu pot să te fac legionar. De la mine și 
împreună cu mine, vei învăţa ce înseamnă frăţia și vei păși cu 
capul sus pe străzile orașului îndepărtat. Și, dacă te oprește 
cineva, îi vei spune că ești soldat al lui Cezar. 

— Așa voi face, spuse Ciro. 

— „Domnule.” 

— Așa voi face, domnule, zise omul, îndreptându-și trupul. 

lulius făcu câţiva pași în spate, ca să le vorbească recruţilor 
care așteptau lângă ofiţerii de pe Accipiter. 

— Cu oameni ca voi, ce nu putem oare înfăptui? Sunteţi copiii 
Romei, iar noi vă vom arăta istoria și mândria voastră. Vă vom 
învăţa cum să mânuiţi un gladius și vă vom vorbi despre 
formaţiile de luptă, despre legi, despre obiceiuri și despre viața 
la Roma. Vor veni și alţii pe care voi îi veţi pregăti și le veți arăta 
ce înseamnă să fii de-al Romei. Acum, pornim în marș. 
Următorul sat va vedea legionari când se va uita la voi. 

Șirul format din perechi de bărbaţi era zdrenţăros și incapabil 
să păstreze cadenţa, dar lulius știa că aveau să învețe. Se 
întrebă dacă Renius ar fi înţeles nevoia de a avea oameni noi, 
dar respinse gândul. Renius nu era acolo. El era. 

Gaditicus așteptă alături de el și se așezară amândoi la 
coadă, închizând coloana. 

— Te urmează, observă el. 

lulius se întoarse repede spre el. 

— Așa și trebuie, dacă vrem să manevrăm o corabie și să ne 
luăm banii înapoi. 

Gaditicus pufni ușor, lovind cu palma armura lui lulius. 

lulius se împletici și se opri. 


107 


— Oh, nu, șopti. Zi-le că-i ajungem din urmă. Repede! 

Gaditicus dădu ordinul și privi cum șirul dublu de romani se 
îndepărta mărșăluind pe cărare. Curând, se pierdură din vedere 
după un cot și Gaditicus se răsuci întrebător către lulius. Acesta 
era palid și-și ţinea ochii închiși. 

— larăși e boala? întrebă Gaditicus. 

lulius dădu slab din cap. 

— Inainte de... ultima criză, am simţit un gust metalic în gură. 
Și-acum simt. 

Se opinti și scuipă cu o expresie amară. 

— Să nu le zici. Nu... 

Gaditicus îl prinse în cădere și îi ţinu corpul care zvâcnea și se 
contorsiona. Sandalele tăiau brazde în pământ, atât de violente 
erau mișcările lui lulius. Muștele părură să simtă slăbiciunea 
omului și începură să roiască în jurul lui. Gaditicus se uită în jur, 
după ceva ce-ar fi putut să vâre între dinţii lui lulius, dar cârpa 
pe care o folosiseră pe Accipiter dispăruse de mult. Smulse o 
frunză mare și reuși se strecoare cotorul fibros în gura care se 
încleșta. Cotorul nu se rupse și Gaditicus se apăsă cu toată 
greutatea pe lulius, până când trecu criza. 

In sfârșit, lulius reuși să se ridice în capul oaselor și să scuipe 
cotorul pe care aproape îl rupsese. Se simţea de parcă l-ar fi 
bătut cineva până ar fi leșinat. Se strâmbă când văzu că își 
golise vezica și își înfundă pumnul în pământ de furie, 
împrăștiind muștele care imediat ţâșniră înapoi spre pielea lui 
expusă. 

— Credeam că s-a terminat. 

— Poate că asta a fost ultima, zise Gaditicus. E mai complicat 
cu rănile la cap. Cabera a zis că s-ar putea să mai dureze o 
vreme. 

— Sau toată viaţa. Îmi lipsește bătrânul, spuse lulius cu voce 
sumbră. Mama mea avea accese de tremurat. Nu înțelegeam cu 
adevărat ce înseamnă asta. E ca și cum ai muri. 

— Poţi sta-n picioare? Nu vreau să ne pierdem de ceilalţi și, 
după discursul pe care l-ai ţinut, cred că sunt în stare să 
mărșăluiască toată dimineața. 

Gaditicus îl ajută pe tânărul ofiţer să se ridice și îl privi cum 
inspiră profund de câteva ori, ca să-și recapete echilibrul. Voia 
să-i ofere câteva vorbe de alinare, dar cuvintele nu-i veneau 
uşor. 


108 


— Vei înfrânge boala, zise în cele din urmă. Cabera a zis că 
ești puternic și, din ce-am văzut, și eu cred la fel. 

— Poate. Atunci, hai să mergem. Aș vrea să rămânem 
aproape de mare, ca să mă spăl. 

— Putem să zicem că ţi-am spus eu un banc și ai făcut pe tine 
de râs, spuse Gaditicus. lulius chicoti și Gaditicus îi zâmbi. Vezi? 
Ești mai tare decât crezi. Se zice că și Alexandru cel Mare avea 
boala tremuratului. 

— Chiar? 

— Da, și Hannibal la fel. Nu e sfârșitul, e doar o povară. 

e 

Brutus încercă să ascundă șocul pe care îl avu când o văzu pe 
Aurelia în dimineaţa următoare. Era albă ca varul și foarte slabă 
și pe față avea un păienjeniș de riduri care nu fuseseră acolo cu 
ani în urmă, când el plecase în Grecia. 

Tubruk îi observă tulburarea și umplu golurile din conversaţie, 
dându-i Aureliei răspunsuri la întrebări pe care ea nu le pusese. 
Bătrânul gladiator nu era nici măcar sigur de faptul că Aurelia îl 
recunoștea pe Brutus. 

Tăcerea ei era acoperită de râsetele Clodiei și ale Corneliei, 
care se ocupau de copilul lui lulius, în timpul micului dejun. 
Brutus zâmbi îndatoritor spre fetiţă, spunând că semăna cu tatăl 
ei, deși adevărul era că el nu vedea nicio asemănare cu o ființă 
umană. Nu se simţea în largul lui în tric/inium, fiind conștient de 
faptul că oamenii aceia formaseră legături care îl excludeau. Era 
pentru prima oară când se simţea străin în casa aceea, lucru 
care îl întrista. 

Tubruk plecă împreună cu Aurelia, care abia se atinsese de 
mâncare, iar Brutus încercă din greu să ia parte la conversaţie, 
povestindu-le femeilor despre tribul de piei-albastre cu care 
luptase în primele luni pe care le petrecuse în Pumnul de Bronz, 
în Grecia. Clodia râse când auzi despre sălbaticul care își 
fluturase organele genitale înspre romani, crezând că e un lucru 
sigur. Cornelia acoperi cu mâinile urechile luliei și Brutus roși 
stânjenit. 

— Îmi pare rău. Sunt mai obișnuit cu compania soldaţilor. A 
trecut ceva timp de când m-am aflat ultima oară în casa 
aceasta. 

— Tubruk ne-a zis că ai crescut aici, interveni Clodia, ca să-l 
liniștească, știind cumva că era important să facă asta. Ne-a 


109 


spus că ai visat întotdeauna să fii un bun luptător cu sabia. Ţi-ai 
împlinit visul? 

Timid, Brutus le povesti despre turneul de luptă cu sabia pe 
care îl câștigase în faţa celor mai bune dintre centuriile legiunii. 

— Mi-au dat o sabie făcută dintr-un fier mai dur, care-și 
păstrează mai bine tăișul. Are aur pe mâner. Am să v-o arăt. 

— lulius va scăpa nevătămat? întrebă Cornelia deodată. 

Brutus îi răspunse cu un zâmbet rapid. 

— Sigur ca da. Răscumpărarea a fost plătită. Nu mai e în 
pericol. 

Cuvintele veniseră ușor și păruseră să o liniștească. Propriile 
temeri erau neatinse. 

e 

În după-amiaza aceea, se întoarse pe deal împreună cu 
Tubruk, fiecare ducând câte un topor pe umăr. Se așezară de o 
parte și de alta a copacului și începură să lovească într-o 
cadență lentă, tăișurile mușcând tot mai adânc din lemn în timp 
ce ziua se sfârșea. 

— Mai e un motiv pentru care m-am întors la Roma, zise 
Brutus, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu palma. 

Tubruk își lăsă toporul și respiră adânc câteva clipe înainte să 
răspundă. 

— Care anume? întrebă. 

— Vreau să-mi găsesc mama. Nu mai sunt copil și vreau să 
aflu de unde vin. M-am gândit că poate știi tu unde este. 

Tubruk expiră și luă din nou toporul. 

— Îţi va aduce durere, băiete. 

— Trebuie. Am și eu rude. 

Tubruk își năpusti toporul cu o forţă teribilă, împlântându-l 
adânc în trunchiul copacului. 

— Familia ta e aici, zise, scoțând tăișul. 

— Dar eu vorbesc de rude de sânge. Nu mi-am cunoscut 
niciodată tatăl. Vreau să o cunosc măcar pe ea. Voi regreta 
mereu dacă moare înainte să o văd. 

Tubruk se opri din nou și suspină înainte să vorbească. 

— Are o casă în Via Festus, în partea cealaltă a orașului, lângă 
dealul Quirinal. Gândește-te bine înainte să te duci. S-ar putea 
să fii dezamăgit. 


110 


— Nu. M-a părăsit când aveam doar câteva luni. Nu mai poate 
face nimic care să mă dezamăgească acum, zise Brutus ușor, 
apoi luă din nou toporul și reîncepu să lovească arborele bătrân. 

La apusul soarelui, stejarul căzu și cei doi se întoarseră spre 
casă, în lumina amurgului. Renius era acolo, așteptând în umbra 
porii. 

— Au construit pe locul casei mele, îi spuse el furios lui 
Brutus, și niște legionari tineri m-au alungat din oraș ca pe un 
pierde-vară. Din orașul meu! 

Tubruk izbucni într-o explozie de râs. 

— Le-ai zis cine ești? întrebă Brutus, încercând să pară serios. 

În mod clar, pe Renius îl enerva amuzamentul lor și mârâi: 

— Nu-mi știau numele! Niște căţei cu lapte la bot, asta erau! 

— Avem o cameră liberă, dacă o vrei, rosti Tubruk. 

Renius se uită pentru prima dată la fostul lui elev. 

— Cât ceri? întrebă. 

— Nimic altceva decât plăcerea companiei tale, bătrâne 
prieten! Doar atât. 

Renius pufni. 

— Atunci, ești un prostănac. Ți-aș fi dat un preţ bun. 

La strigătul lui Tubruk, porţile se deschiseră și Renius intră 
țanţoș înaintea celorlalţi. Brutus surprinse privirea lui Tubruk și 
zâmbi larg când văzu afecțiunea care se citea în ea. 


e CAPITOLUL UNSPREZECE 


Brutus stătea la răscrucea de la poalele dealului Quirinal și 
lăsa mulţimea bâzâitoare să treacă pe lângă el. Se trezise de 
dimineaţă și-și verificase armura, recunoscător pentru lenjeria 
pe care i-o pregătise Tubruk. O parte din el știa că era ridicol să- 
i pese, dar unsese fiecare segment al armurii și lustruise metalul 
până începuse să strălucească. Se simţea strident printre 
culorile întunecate ale mulţimii, dar greutatea solidă a armurii îl 
liniștea, de parcă putea să-l apere și de altceva în afară de 
arme. 

Pumnul de Bronz avea propriul armurier și, ca toţi ceilalți 
membri ai centuriei, era cel mai bun. Apărătoarea pe care 
Brutus o purta pe piciorul drept fusese modelată cu pricepere, 
astfel încât să urmărească liniile mușchilor. Era inscripționată cu 


111 


un model cu cercuri făcute cu acid și Brutus dăduse pe ea solda 
pe o lună. Sudoarea i se prelingea pe sub teaca de metal. Se 
aplecă și încercă fără succes să se scarpine. Din motive 
practice, lăsase pe domeniu penele coifului. Nu se cuvenea să le 
agaţe prin ușile casei unde locuia mama lui. 

Vederea locuinţei acesteia îl făcu să se oprească și să 
cântărească lucrurile. Se așteptase la o clădire cu patru sau 
cinci etaje, curată, dar mică. In loc de asta, descoperi o faţadă 
de marmură închisă, aproape ca de templu. Clădirile principale 
erau departe de praful și scârna de pe străzi, abia zărindu-se 
dincolo de o poartă înaltă. Brutus presupuse că locuinţa lui 
Marius fusese mai mare, dar nu putea fi sigur. 

Tubruk nu-i spusese decât adresa, dar, observând 
împrejurimile, își dădu seama că era o zonă bogată. O mare 
parte din mulţime era alcătuită de servitori și sclavi care alergau 
după treburi și cărau bunuri pentru stăpânii lor. Se așteptase ca 
mama lui să fie impresionată de fiul care ajunsese centurion, 
însă, când văzu casa, înțelese că ea ar putea să creadă că e 
doar un soldat oarecare. Ezită. 

Îi trecu prin cap să se întoarcă la domeniu. Știa că Tubruk și 
Renius l-ar fi primit fără să-i judece eșecul, dar oare nu plănuise 
întâlnirea aceasta tot drumul de întoarcere din Grecia? Ar fi fost 
ridicol să renunţe tocmai când se afla în faţa măreţei clădiri. 

Inspiră adânc și își mai verifică o dată armura, să nu aibă 
imperfecţiuni. Șireturile de piele erau legate bine și nu se vedea 
nicio pată. Era bine. 

Când începu să înainteze, mulţimea se despărți în jurul lui, 
fără să împingă. Văzută de aproape, poarta îi trezea amintiri 
legate de casa lui Marius, din partea cealaltă a orașului. Abia 
ajunse lângă ea și poarta se deschise în faţa lui. Un sclav făcea 
plecăciuni și îl îndemna să intre. 

— Pe aici, domnule, zise sclavul, care închise poarta și îl 
conduse printr-un coridor îngust. 

Brutus îl urmă cu inima bubuind. Era așteptat? 

Fu condus într-o încăpere foarte luxoasă. Coloane de 
marmură, aurite la bază și la vârf sprijineau tavanul. Statui albe 
erau aliniate la pereţi și sofale erau adunate în jurul unui bazin 
din mijloc, unde zări pești greoi care înotau aproape fără să se 
miște în adâncimile reci. Armura lui părea greoaie și 


112 


zgomotoasă în nemișcarea aceea, iar Brutus își dori să fi 
dezlegat apărătoarea și să se fi scărpinat bine înainte să intre. 

Sclavul dispăru printr-o ușă și el se trezi singur, doar cu 
clipocitul apei care să-i distragă atenţia. Totul era foarte liniștit 
și, după ce se gândi o clipă, Brutus își scoase coiful și își trecu 
mâna prin părul umed. 

Simţi mișcarea aerului când o altă ușă se deschise în spatele 
lui. Sări în picioare de surpriză, văzând o femeie frumoasă, care 
venea spre el. Se gândi că era pictată ca o păpușă și avea cam 
aceeași vârstă ca el. Rochia îi era dintr-o țesătură cum nu mai 
văzuse niciodată și prin ea putea să distingă contururile sânilor 
și ale sfârcurilor. Avea pielea perfect albă și singura podoabă pe 
care o purta era un lanţ greu, de aur, care îi înconjura gâtul. 

— Te rog, ia loc. Cred că este destul de confortabil. 

În timp ce vorbea, femeia se așeză pe sofaua de pe care 
sărise el, încrucișându-și delicat picioarele și făcând rochia să se 
unduiască și să dezvăluie îndeajuns, încât să-i ia foc obrajii. 
Brutus se așeză lângă ea și încercă să găsească o fărâmă din 
hotărârea cu care intrase. 

— Îţi sunt pe plac? întrebă ea ușor. 

— Eşti frumoasă, dar eu o caut pe... caut o femeie pe care am 
cunoscut-o. 

Fata se îmbufnă și el tânji dureros să o sărute, să o ia în brațe 
și să îi taie răsuflarea. Imaginea îi făcu simţurile să o ia razna și 
își dădu seama că aerul se umpluse de un parfum care îl 
amețea. Fata întinse mâna și îl atinse chiar deasupra apărătorii, 
unde câţiva centimetri din pielea arămie de pe picior erau 
dezgoliţi. Brutus tremură ușor, apoi își veni brutal în fire. Sări în 
picioare. 

— Aștepţi plată? 

Fata părea derutată și mai tânără decât crezuse la început. 

— N-o fac din dragoste, spuse și o mare parte din dulceaţa 
glasului ei dispăruse. 

— Servilia e aici? O să vrea să mă vadă. 

Fata se trânti pe sofa și dispoziţia ei de flirt se evaporă într-o 
clipă. 

— Nu primește centurioni, să știi. Ar trebui să fii consul ca să 
ai o șansă la ea. 

Brutus se holbă îngrozit. 


113 


— Servilia! urlă, repezindu-se pe lângă bazin, spre cealaltă 
parte a încăperii. Unde ești? 

Auzi tropăit de pași care se apropiau de o ușă, așa că 
deschise repede alta, intră și o închise în timp ce fata de pe sofa 
hohotea. Se pomeni într-un coridor lung, în faţa unui sclav cu 
gura căscată, care purta o tavă cu băuturi. 

— Nu puteţi intra aici! strigă sclavul, dar Brutus îl împinse la o 
parte, dărâmând băuturile. 

Sclavul o luă la goană și în locul lui apărură doi bărbaţi care 
blocau capătul coridorului. Amândoi aveau bâte și, împreună, 
umpleau pasajul îngust, frecându-se cu umerii de pereţi când se 
repeziră la el. 

— Ai băut cam mult, nu? mârâi unul în timp ce se apropiau de 
el. 

Cu o mișcare lină, Brutus trase sabia care străluci. Ca și 
apărătoarea, lama era acoperită de desene șerpuitoare, ce 
captau lumina. Cei doi se opriră nesiguri. 

— Servilia! urlă Brutus cât putu de tare, ţinând sabia 
îndreptată spre acei bărbaţi. 

Aceștia își scoaseră ușor pumnalele din tecile de la cingătoare 
și înaintară încet. 

— Ticălos arțăgos ce ești! zise unul, agitând pumnalul. 

— Crezi că poţi să vii aici și să faci ce-ţi tună? N-am avut 
niciodată ocazia să omor un ofițer, dar o să-mi placă. 

Brutus înțepeni. 

— Drepţi, nenorociţi ignoranţi ce sunteţi! se răţoi la ei. Dacă 
văd un tăiș îndreptat spre mine, pun să vă spânzure. 

Sub privirea lui aprigă, cei doi ezitară, răspunzând aproape în 
mod reflex la tonul autoritar. Brutus făcu un pas furios către ei. 

— la să-mi spuneţi cum se face că doi inși de vârsta voastră 
au plecat din legiune ca să păzească o casă de curve. Dezertori? 

— Nu... domnule. Am fost soldați în Primigenia. 

Brutus își păstră fața împietrită, ca să-și ascundă surpriza și 
încântarea. 

— Sub Marius? întrebă. 

Cel mai în vârstă dintre cei doi încuviinţă din cap. Luaseră 
poziția de drepţi în faţa lui Brutus care îi privea din cap până-n 
picioare, ca la inspecţie. 

— Dac-aș avea timp, v-aș arăta scrisoarea pe care mi-a scris- 
o Marius ca să mă trimită la centuria mea din Grecia. Am mers 


114 


alături de el până pe treptele Curiei, să-și ceară Triumful!*. Nu-i 
faceţi amintirea de rușine. Cei doi clipiră jenaţi, iar Brutus lăsă 
tăcerea să se prelungească un moment. Acum, am treabă cu o 
femeie pe nume Servilia. Puteţi să o aduceţi pe ea la mine sau 
să mă duceți pe mine la ea, dar vă veţi purta ca niște soldaţi cât 
timp sunt eu aici, s-a-nţeles? 

Cei doi dădură din cap. O ușă se deschise la capătul 
coridorului și o voce de femeie tună: 

— Daţi-vă la o parte de lângă el și lăsaţi-mă să ţintesc. 

Cei doi paznici nu se mișcară, cu ochii fixaţi pe tânărul 
centurion. Umerii lor trădau încordarea, însă nu se mișcară. 

Brutus le vorbi cu o voce clară: 

— Ea este? 

Cel mai în vârstă asuda de încordare. 

— E doamna casei, confirmă. 

— Atunci, faceți cum vă spune, domnilor. 

Fără o vorbă, cei doi paznici pășiră în lături și lăsară vederii o 
femeie care ţintea de-a lungul unei săgeți îndreptate spre el. 

— Tu ești Servilia? întrebă Brutus, observând tremurul ușor al 
mâinilor care începeau să obosească. 

— Numele pe care îl tot zbieri ca un plod ce vinde pește pe 
stradă? Ești în casa mea. _ 

— Nu ești în nicio primejdie, zise Brutus. In locul tău, aș lăsa 
arcul ăla înainte să tragi din greșeală în cineva. 

Servilia aruncă o privire spre cei doi paznici și păru că 
prezența lor o liniștea. Expiră cu putere și cobori arcul, deși 
Brutus văzu că îl ţinea așa încât să poată trage repede dacă s-ar 
fi repezit la ea. Mai avusese parte de ameninţarea soldaţilor, 
ghici el. 

Femeia pe care Brutus o avea în faţă nu semăna deloc cu cea 
din camera cu statui. Era la fel de înaltă și de slabă ca el, cu păr 
lung, negru, care îi curgea liber pe umeri și piele ce strălucea de 
soare și de sănătate. Chipul ei nu era frumos, de fapt, era 
aproape urât, dar gura mare și ochii întunecaţi aveau o 
senzualitate plină de secrete care, gândi lulius, trebuie că 
prindea mulţi bărbaţi în cursă. Mâinile ce ţineau arcul erau mari 
și puternice. Brăţări de aur îi zornăiau la încheieturi, când se 
mișca. 


14 Ceremonie civilă și religioasă în Roma antică, prin care erau onorați comandanții 
care se distingeau în campanii militare. (n.tr.). 


115 


Observă atent fiecare detaliu al făpturii ei și simţi un ghimpe 
de durere când recunoscu ceva din el în linia perfectă a gâtului 
ei. 

— Nu știi cine sunt, zise încet. 

— Ce-ai spus? întrebă ea, venind mai aproape. Îmi tulburi 
casa și aduci o sabie în încăperile mele. Ar trebui să pun să fii 
biciuit până la sânge și să nu crezi că rangul tău frumușel te 
scapă. 

„Are un mers trufaș”, gândi el. O singură dată mai văzuse 
asemenea încredere sexuală la o femeie, în templul Vestei, 
unde fecioarele se mișcau cu insolenţă, știind că orice bărbat 
care ar fi îndrăznit să le atingă ar fi murit. Servilia avea ceva din 
insolenţa aceea și Brutus se simţi aţâţat, îmbolnăvit, neștiind 
cum să simtă ca un fiu. Sângele îi inundă faţa și gâtul, iar ea 
zâmbi senzual, arătându-și dinţii albi și ascuţiţi. 

— Mă aşteptam să pari mai bătrână, șopti el, iar în ochii ei 
apăru enervarea. 

— Arat cum arăt. Tot nu știu cine ești. 

Brutus își vâri sabia în teacă. Ar fi vrut să-i spună cine e și să 
vadă cum șocul îi spulberă încrederea, să-i vadă ochii măriţi de 
uimire când ar fi înţeles ce tânăr remarcabil era el. 

Apoi, totul îi păru zadarnic. În mintea lui își făcu loc amintirea 
îndelung reprimată a unui moment când îl auzise pe tatăl lui 
lulius vorbind despre ea. Oftă, acum că i se confirma. Se afla 
într-un bordel, oricât de bogat ar fi fost. Nu prea mai conta ce 
credea ea despre el. 

— Numele meu e Marcus. Sunt fiul tău, zise, ridicând din 
umeri. 

Servilia împietri ca una dintre statuile ei. Îi susținu privirea 
îndelung, apoi ochii i se umplură de lacrimi, aruncă arcul și o luă 
la fugă pe coridor, trântind ușa din capăt atât de tare, încât se 
zguduiră pereţii. 

Paznicul îl privea pe Brutus cu gura căscată. 

— E adevărat, domnule? întrebă răgușit. 

Brutus dădu din cap și omul roși stânjenit. 

— N-am știut. 

— Nu v-am zis. Uite ce e, eu o să plec acum. Mă așteaptă 
careva după ușa asta, să bage vreun fier în mine? 

Paznicul se mai destinse un pic. 


116 


— Nu, spuse. Eu și băiatul ăsta suntem singurele gărzi. Nu 
prea are nevoie de noi de obicei. 

Brutus dădu să plece, când paznicul vorbi din nou: 

— Sulla a obligat senatul să elimine Primigenia. Am găsit ce- 
am putut de muncă. 

Brutus se întoarse spre el, dorindu-și să-i poată oferi mai 
mult. 

— Știu unde vă găsesc. Dacă am nevoie de voi, vă chem. 

Paznicul întinse mâna pe care Brutus o apucă în strânsoarea 
legionarilor. 

In drum spre ieșire, Brutus trecu prin încăperea cu bazinul, 
bucuros că era goală. Se opri doar cât să-și ia coiful și să-și dea 
cu un pic de apă pe faţă și pe gât. Nu reuși să-și limpezească și 
mintea. Evenimentele acelea îl năuciseră și dorea cu disperare 
să găsească un loc liniștit unde să se poată gândi la tot ce se 
întâmplase. Il enerva gândul că trebuia să dea din coate în 
mulțimea de pe stradă, dar trebuia să se întoarcă la domeniu. 
Era singura lui casă. 

Un sclav îl ajunse din urmă în dreptul porţii. Când auzi pașii, 
vru să scoată din nou sabia, însă sclavul era de fapt o fată 
neînarmată. Işi trase răsuflarea când ajunse în dreptul lui. 
Brutus observă aproape absent mișcările pieptului ei. Altă 
frumusețe. Se părea că toată casa era plină de frumuseți. 

— Stăpâna a spus să vă întoarceți mâine-dimineaţă. Vă va 
primi atunci. 

In mod inexplicabil, cuvintele acelea îl bucurară enorm. 

— Voi fi aici, zise. 

e 

Amplasamentul așezărilor de pe coastă sugera că următoarea 
avea să fie mai departe decât distanța pe care o puteau acoperi 
soldații într-o zi de marș. Inaintau mai repede când dădeau 
peste potecile făcute de animalele mari, pe care le puteau urma 
atâta timp cât rămâneau aproape de țărm. lulius nu era dispus 
să se îndepărteze prea mult de sunetul valurilor care se 
zdrobeau, de teamă să nu se rătăcească de tot. Ori de câte ori 
părăseau o cărare, trebuiau să muncească și să asude din greu 
ca să-și taie drum printre tulpini și mărăcinișuri înalte cât un stat 
de om și presărate cu ţepi roșii, de parcă ar fi fost deja 
însemnate cu sânge. Când se îndepărtau de mare, aerul 
devenea dens din cauza umezelii, iar insectele ce se ridicau 


117 


nevăzute dintre frunzele grele, pe care le deranjau în mers, îi 
chinuiau pe toţi. 

În timp ce așezau tabăra pentru noapte, lulius se întrebă dacă 
nu cumva izolarea așezărilor romane era dovada vreunui plan 
de perspectivă al senatului, menit să împiedice satele 
împrăștiate să se unească pe măsură ce se succedau 
generaţiile, dar presupuse că depărtarea dintre ele trebuia doar 
să le lase loc să se dezvolte. Işi spuse că poate ar fi trebuit să 
meargă mai departe prin întuneric, dar ofițerii de pe Accipiter se 
simțeau mult mai incomod în noaptea africană atât de fierbinte 
decât cei care crescuseră pe coastă. Strigătele și chemările 
ciudate ale animalelor îi făceau să se trezească și să pună mâna 
pe săbii, în vreme ce recruții dormeau duși. 

lulius îi dăduse lui Pelitas sarcina de a stabili schimburile de 
gardă, formând perechi dintr-un om nou și unul în care avea 
deja încredere. Era perfect conștient că fiecare kilometru de-a 
lungul urmelor înguste ale animalelor sălbatice le oferea 
tinerilor săteni ocazia de a dezerta. Aveau arme puţine, așa că 
ziua umblau neînarmaţi, dar trebuiau să le dea săbii celor care 
erau de pază. Unul sau doi dintre ei priveau vechile lame de fier 
cu un soi de lăcomie. lulius spera că tânjeau după lucrurile ce 
aparținuseră părinţilor lor și că nu voiau doar să fure ce se putea 
și să fugă. 

Aveau de înfruntat aceleași probleme și ca să facă rost de 
mâncare. Era crucial ca oamenii de pe Accipiter să nu depindă 
de nou-veniţi pentru mâncare. Lucrul acesta ar fi însemnat o 
schimbare subtilă, dar semnificativă în ierarhia pe care o 
instituise lulius. Știa bine că aceia care împart mâncarea sunt 
stăpânii, indiferent de rang. Era un adevăr mai vechi decât 
însăși Roma. 

Le mulțumi zeilor pentru că îl avea pe Pelitas, care părea în 
stare să prindă animale mici în ţinuturile acelea străine cu 
aceeași ușurință cu care vânase cândva în pădurile peninsulei. 
Până și recruţii fuseseră impresionați când se întorsese, după 
doar câteva ore, cu trupurile schilodite a patru iepuri. Aveau de 
hrănit cincisprezece bărbaţi puternici, așa încât vânătoarea de 
seară devenise vitală. Graţie lui Pelitas, grupul nu se împărțţise 
în două tabere, a celor care știau să vâneze și a celor care 
așteptau să fie hrăniți. 


118 


lulius își privi prietenul care era ocupat să taie felii dintr-o 
parte a unui purcel pe care îl prinsese mai devreme în ziua 
aceea, îi rupsese piciorul cu o piatră aruncată rapid pe când 
purcelul ieșise din ascunziș și aproape că se năpustise în 
mijlocul lor. Scroafa nu fusese văzută, deși o auziseră guițând în 
desișul îndepărtat. lulius își dorea ca scroafa să fi venit mai 
aproape. Ar fi avut parte de un ospăț, nu de câteva îmbucături 
calde. Niciunul dintre oamenii de pe Accipiter n-avea pic de 
grăsime pe el și trebuia să mai treacă oarece timp până să se 
întremeze cu totul. Gura lui lulius se strâmbă într-un rictus când 
își dădu scama că probabil și el arăta la fel de schilod. Trecuse 
atâta vreme de când nu mai văzuse o oglindă și se întrebă dacă 
faţa lui se schimbase în bine sau în rău. Oare, dacă l-ar vedea 
acum, Corneliei i-ar fi pe plac sau ar fi șocată și supărată de 
expresia sumbră pe care își închipuia că o purta în ochi, dovadă 
mută a ororilor captivitățţii? 

Râse de el însuși din pricina felului în care îi zburau gândurile. 
Era același om, indiferent de cum i se schimbase faţa. 

Când auzi hohotul, Suetonius ridică brusc privirea, căutând 
mereu jigniri acolo unde nu era niciuna. lulius se abţinu cu greu 
să-l sâcâie pe celălalt tânăr, dar în privința aceea își impusese 
limite rigide. Simţea că ranchiuna celuilalt ascundea teama ca 
nu cumva lulius să se folosească de autoritatea pe care o 
dobândise ca să plătească jigniri mai vechi. lar lulius nu putea 
să-și permită asemenea lux nici măcar pentru o clipă, ca să nu 
spulbere unitatea pe care încerca să o clădească. Știa că trebuia 
să devină genul de conducător care e mai presus de supărările 
mărunte, că trebuie să li se înfăţișeze așa cum i se înfăţișase lui 
Marius - ca un om făcut dintr-un aluat mai bun. Îi făcu un semn 
scurt din cap lui Suetonius, apoi se uită spre ceilalți. 

Gaditicus și Prax supravegheau tabăra și marcau perimetrul 
cu crengi uscate, în lipsă de ceva mai bun. lulius îi auzea 
repetând regulile cu santinelele și zâmbi într-un moment de 
nostalgie. 

— De câte ori întrebi cine e? îi spunea Prax lui Ciro, așa cum 
le spusese tuturor celorlalți. 

— O dată, domnule. Ei strigă că vor să se apropie de tabără, 
iar eu spun „apropie-te și fă-te cunoscut”. 

— Și dacă nu te anunţă că se apropie? întrebă Prax, vesel. 


119 


— Atunci, mai trezesc pe careva, aștept să se apropie și le 
zbor căpăţânile. 

— Bun flăcău! La gât și la vintre, ţine minte. Dacă lovești în 
altă parte, dușmanul ar mai putea avea destulă forță, încât să te 
ia cu el. La gât și la vintre e cel mai iute. 

Ciro rânji, sorbind orice frântură de informaţie pe care i-o 
arunca Prax. Lui lulius îi plăcea nervul omului. Voia să fie 
legionar și să cunoască lucrurile pe care tatăl său le iubise. La 
rândul lui, Prax descoperise că îi plăcea să îi înveţe pe alţii 
lucrurile pe care le învățase el însuși în deceniile de mărșăluit și 
de navigat în slujba Romei. În timp, noii recruți aveau să 
păcălească pe oricine. Aveau să arate ca niște legionari, să 
folosească aceleași expresii și să vorbească același jargon 
relaxat. 

lulius se încruntă, încercând să găsească o poziţie comodă în 
care să doarmă. Dacă aveau să rămână în picioare când toţi cei 
din jur cădeau și când inamicul împărțea moarte sigură cu 
strigăte triumfătoare, de asta nu putea să fie sigur până când nu 
se întâmpla. lar faptul că nici măcar oamenii de pe Accipiter nu 
știau sigur de unde venea curajul acela nebun nu era de vreun 
ajutor. Unii oameni puteau să-și petreacă toată viaţa evitând 
orice conflict, pentru ca apoi să fie uciși în încercarea de a apăra 
ceva ce iubeau. lulius închise ochii. Poate că asta era cheia, dar 
nu mulţi iubeau Roma. Orașul era prea mare, prea impersonal. 
Legionarii pe care îi cunoscuse el nu se gândeau niciodată la 
republica acelora care votau liber, cioplită de un râu în lutul a 
șapte coline. Luptau pentru general, pentru legiune, chiar 
pentru centurie sau pentru prieteni. De rușine, un om nu poate 
să fugă când luptă alături de prieteni. 

Brusc, Suetonius ţipă și sări în picioare, lovindu-se cu palmele. 

— Ajutor! E ceva pe pământ! strigă. 

lulius ţâșni în picioare și ceilalți se apropiară de foc, cu săbiile 
trase. lulius observă cu plăcere cum Ciro rămase la post. 

La lumina focului, o dâră neagră de furnici uriașe șerpuia pe 
pământ ca uleiul, dispărând în umbrele de dincolo de lumină. 
Suetonius sărea frenetic și își sfâșia hainele. 

— Sunt pe mine! se văita. 

Pelitas se apropie să îl ajute. Când puse piciorul lângă coloana 
în marș, o parte a acesteia se desprinse și alunecă spre el. Omul 


120 


se împletici înapoi, ţipând și trăgându-se de picioare cu mâinile 
goale. 

— Pe toţi zeii, luaţi-le de pe mine! urlă. 

Tabăra se împrăștie în haos. Cei care crescuseră pe coastă 
erau mult mai calmi decât ofițerii de pe Accipiter. Furnicile 
mușcau la fel de adânc ca șobolanii și, când soldaţii le prindeau, 
se rupeau și, în spasmele morții, își lăsau fălcile înfipte în carnea 
pe care o sfâșiau. Strânsoarea era crâncenă, iar fălcile nu 
puteau fi desprinse cu mâna goală. Curând, Suetonius fu 
acoperit de capete negre. Avea mâinile pline de sânge de cât 
trăsese de ele. 

lulius îl chemă pe Ciro și privi cum acesta îi examină cu calm 
pe cei doi romani și rupse cu mâinile sale puternice restul de 
furnici. 

— Încă sunt în mine. Nu poţi să le scoţi capetele? se rugă 
Suetonius, cutremurându-se de groază, aproape gol în timp ce 
uriașul îi verifica pielea. 

Ciro dădu din umeri: 

— Fălcile trebuie scoase cu cuțitul, altfel nu se poate. Triburile 
de pe aici le folosesc ca să închidă răni, ca un fel de copci. 

— Ce sunt? întrebă lulius. 

— Soldaţii pădurii. Păzesc marșul coloanei. Tata spunea că 
seamănă cu călăreţii Romei. Dacă nu le stai în drum, nu te 
atacă, dar, dacă te nimerești în calea lor, te fac să sari ca 
Suetonius. 

Pelitas aruncă o privire cruntă coloanei care încă șerpuia prin 
tabără. 

— Putem să le dăm foc, zise. 

Ciro dădu iute din cap. 

— Șirul e nesfârșit. Cel mai bine e să ne dăm la o parte. 

— Bun, aţi auzit ce a zis, spuse lulius. Strângeţi tot și 
pregătiţi-vă să coborâm vreo doi kilometri în josul coastei. 
Suetonius, vreau să te-mbraci și să fii gata de drum. Tu și Pelitas 
puteți să le scoateţi când vom face o nouă tabără. 

— Dar doare cumplit, se văicări Suetonius. 

Ciro se uită la el și lulius simţi un val de rușine și de enervare 
că tânărul ofiţer se făcea de râs în fața recruţilor. 

— Mișcă-te sau te leg cu mâna mea în faţa furnicilor, zise. 

Amenințarea păru să-și facă efectul și, înainte ca luna să se 
înalțe pe cer, altă tabără fu stabilită, iar Ciro și alţi doi inși își 


121 


terminară schimbul. A doua zi aveau să fie cu toții obosiţi din 
cauza nesomnului. 

Capul lui lulius bubuia lent, parcă în același ritm cu insectele 
ce bâzâiau peste tot în jur. De fiecare dată când aluneca în 
somn, simţea câte o gânganie cum i se așază pe pielea 
dezgpolită. Prindea și strivea insectele care îi lăsau pe piele pete 
din propriul sânge, dar, de fiecare dată, erau altele și altele care 
așteptau să stea nemișcat. Işi puse lucrurile sub cap, în chip de 
pernă, și își acoperi faţa cu o cârpă, tânjind după cerurile 
îndepărtate ale Romei. Cu ochii minţii, o văzu pe Cornelia și 
zâmbi. O clipă mai târziu îl copleși epuizarea. 

e 

A doua zi, înainte de prânz, romanii încercănaţi și acoperiţi de 
pișcături roșii ajunseră în următoarea așezare, la vreun 
kilometru și jumătate de țărm. lulius își conduse oamenii în 
piață, observând priveliștile și mirosurile unei umbre de 
civilizaţie. O dată în plus, îl uimi lipsa totală a fortificațiilor de 
orice fel. Își zise că, probabil, bătrânii soldaţi care își luaseră în 
primire pământurile de pe coasta aceea nu prea se temeau de 
atacuri. Fermele erau mici, dar de bună seamă că așezările 
acelea izolate făceau negoţ cu satele băștinașilor aflate mai 
adânc pe continent. Zări un număr de feţe negre printre romanii 
care se adunaseră să-i vadă. Se întrebă cât avea să treacă până 
ce sângele roman se va fi amestecat și pierdut, iar generațiile 
următoare vor fi uitat cu desăvârșire de strămoșii lor și de vieţile 
acestora. Pământul avea să se întoarcă în starea în care fusese 
înainte să vină romanii și până și poveștile din jurul focului de 
tabără aveau să șovăie și să cadă în uitare. Se întrebă dacă 
oamenii de pe-acolo își aminteau de imperiul Cartaginei ale 
cărui mii de vase porneau să exploreze lumea chiar din porturile 
de pe coasta aceea. Era un gând înspăimântător, pe care îl 
amână pentru un alt moment de reflecţie, știind că trebuia să se 
concentreze dacă voia să plece de acolo cu lucrurile de care 
avea nevoie. 

Așa cum fuseseră instruiți, oamenii lui lulius stăteau aliniaţi în 
două șiruri, cu expresii serioase pe chipuri. În afară de lulius, 
numai opt erau înarmaţi și doar trei aveau armuri 
corespunzătoare. Tunica lui Suetonius era acoperită cu pete de 
sânge și degetele ofițerului tremurau de nevoia de a scărpina 
rănile pe care furnicile i le lăsaseră pe tot corpul. Cei mai mulţi 


122 


dintre oamenii de pe Accipiter erau carne vie din cauza soarelui 
și a insectelor. Doar noii recruți păreau neafectați. 

lulius bănuia că arătau mai degrabă ca o bandă de tâlhari sau 
de pirați decât a soldaţi romani și văzu că nu puţini erau sătenii 
care, vizibil agitaţi, se înarmau pe furiș. Un măcelar se opri în 
plin proces de tranșare a ceea ce părea să fie un verișor al 
purcelului pe care îl mâncaseră cu o seară în urmă. Omul ieși de 
după masă cu satârul sprijinit pe braţ, gata să atace pe 
neașteptate. lulius își lăsă privirea să plutească asupra mulțimii, 
căutându-l pe cel care avea comanda. Intotdeauna exista un 
asemenea om, chiar și în sălbăticie. 

După o așteptare încordată, cinci oameni se apropiară dinspre 
partea opusă a caselor. Patru dintre ei erau înarmaţi, trei cu 
topoare cu mânere lungi, iar al patrulea cu un g/adius care se 
rupsese în cine știe ce bătălie de demult și din care mai 
rămăsese un fel de pumnal greoi. 

Al cincilea individ păși încrezător înspre nou-veniţi. Avea părul 
cenușiu ca fierul și era slab ca o scândură. lulius bănui că avea 
aproape șaizeci de ani, însă ţinuta îi era dreaptă, de soldat și, 
când vorbi, o făcu în latina curgătoare vorbită la oraș. 

— Numele meu este Parrakis. Acesta este un sat pașnic. Ce 
căutați? întrebă. i 

Îi adresase întrebarea lui lulius și nu părea să se teamă. În 
momentul acela, lulius renunță la planul de a-l intimida pe 
conducător, așa cum făcuse prima dată. Poate că satul avea 
vreo înţelegere cu piraţii, însă, după cum se vedea, nu prea 
trăgea foloase din asta. Casele, ca și oamenii, erau curate, dar 
lipsite de podoabe. 

— Suntem soldaţi ai Romei, de pe galera Accipiter. Am fost 
răscumpăraţi din mâinile unui pirat pe nume Celsus. 
Intenţionăm să adunăm un echipaj și să îl găsim. Aceasta e o 
așezare romană. Mă aștept să ne ajutaţi. 

Parrakis ridică din sprâncene. 

— Aici nu veţi găsi nimic. Eu n-am mai văzut Roma de 
douăzeci de ani sau mai bine. Familiile de aici nu au datorii de 
plătit. Dacă aveţi argint, puteți să cumpăraţi mâncare, însă apoi 
trebuie să plecați. 

lulius făcu câţiva pași în faţă, observând cum însoțitorii 
omului, pe care îi ignora ostentativ, se încordau. 


123 


— Pământurile acestea au fost date legionarilor, nu piraţilor. 
Coastele astea colcăie de pirați și voi aveți datoria să ne ajutaţi. 

Parrakis începu să râdă. 

— Avem datoria? Am lăsat în urmă lucrurile astea acum foarte 
multă vreme. Incă o dată îţi spun, Roma n-are nicio putere 
asupra noastră aici. Trăim în pace și facem negoț și, dacă piraţii 
vin, noi le vindem mărfurile noastre și ei pleacă. Tu cauţi o 
armată? Ei bine, nu aici ai s-o găsești. Aici, printre ţărani, orașul 
n-are nimic. 

— Nu toţi oamenii mei sunt de pe vas. Câţiva sunt de prin 
satele din vest. Căutăm oameni care să poată fi instruiți pentru 
luptă. Bărbaţi care să nu fie dispuși să-și irosească vieţile 
ascunzându-se în satul ăsta, ca voi. 

— Noi ne ascundem? Muncim pământul și luptăm cu molimi și 
dăunători doar ca să ne hrănim familiile. Primii dintre noi au 
venit din legiunile în care au luptat cu onoare, prin ţinuturi 
îndepărtate și, în cele din urmă, au primit ultimul dintre darurile 
senatului - pacea. Și tu-ndrăznești să spui că ne ascundem? 
Dacă eram mai tânăr, puneam mâna pe sabie și-ți arătam eu, 
bastard obraznic ce ești! 

lulius își dori să fi tăbărât de la început asupra omului. 
Deschise repede gura să vorbească, știind că pierdea 
autoritatea. Unul dintre bărbaţii cu topoare vorbi înaintea lui. 

— Eu aș vrea să plec cu ei. 

Omul mai bătrân se întoarse spre el ca un vârtej, cu saliva 
adunându-i-se în colțurile gurii. 

— Să pleci și să fii omorât? Unde ti-e capul? 

Cel cu toporul își ţuguie buzele împotriva furiei care se 
revărsa din Parrakis. 

— Tu ai zis mereu că aceia au fost cei mai buni ani din viața 
ta, murmură el. Când voi, bătrânii, vă îmbătaţi, povestiţi despre 
zilele alea de parcă au fost de aur. Eu n-am decât „ocazia” să 
mă spetesc din zori până-n seară. Ce-o să povestesc când am să 
fiu bătrân și beat? Ce bine a fost să tai un porc pentru serbare? 
Sau cum mi-am rupt un dinte într-o pietricică din pâine? 

Parrakis era stupefiat. lulius interveni înainte să apuce să 
răspundă: 

— Tot ce-ţi cer este să lași sătenii să hotărască. Prefer 
voluntari, dacă mai sunt și alţii ca omul ăsta. 


124 


Furia se scurse din Parrakis, care păru dintr-odată extrem de 
obosit. 

— Tinerii ăştia, zise cu o undă de resemnare. Mereu umblă 
după necazuri. Cred că și eu am fost așa odată. Se întoarse spre 
cel cu toporul. Ești sigur, băiete? 

— li ai pe Deni și pe Cam să muncească pământul, n-ai nevoie 
și de mine. Eu vreau să văd Roma, răspunse tânărul. 

— Bine, fiule, dar să știi că tot ce am zis e adevărat. Nu-i nicio 
rușine să-ți câștigi traiul aici. 

— Știu, tată. O să mă întorc la voi. 

— Sigur că da. Casa ta e aici. 

Cu totul, opt săteni se oferiră voluntari. lulius luă șase și-i 
respinse pe ceilalți doi, care erau abia niște copii, deși unul își 
dăduse cu tăciune pe faţă, ca să dea impresia că ar avea o 
umbră de barbă. Doi dintre nou-veniţi își aduseră arcurile. 
Incepeau să semene cu armata de care avea nevoie să 
manevreze un vas și să cutreiere mările în căutarea lui Celsus. 
In timp ce ieșeau de sub arborii bogaţi, îndreptându-se spre 
țărm, unde aveau să facă primele exerciţii ale zilei, lulius 
încercă să-și stăpânească optimismul. Socoti în minte lucrurile 
care le trebuiau. Aur cu care să închirieze un vas, încă douăzeci 
de oameni și treizeci de săbii, mâncare cât să aibă din ce trăi 
până ajungeau într-un port mare. Se putea face. 

Unul dintre arcași se împiedică și căzu cât era de lung, făcând 
ca o mare parte a coloanei să se oprească poticnindu-se. lulius 
suspină. De asemenea, i-ar fi prins bine încă vreo trei ani ca să-i 
instruiască. 


e CAPITOLUL DOISPREZECE 


Servilia stătea pe marginea sofalei, cu spatele drept. 
Tensiunea se citea clar în fiecare linie a făpturii ei, dar Brutus 
simţea că nu el trebuia să vorbească primul. Stătuse treaz 
aproape toată noaptea, fără să ia vreo decizie. De trei ori se 
hotărâse să nu se întoarcă în casa de lângă Quirinal, dar, de 
fiecare dată, fusese doar un gest de sfidare lipsit de conţinut. 
Pentru că, în realitate, nu existase nicio clipă în care n-ar fi venit 
la ea. Nu simțea dragoste de fiu, totuși, un ideal nebulos îl 


125 


făcuse să vină, ca fascinația de a-și smulge cojile de pe răni și 
de a se privi cum sângerează pentru ea. 

Când era copil, când era singur și lumea îl îngrozea, își dorise 
ca ea să vină să-l ia. Când soţia lui Marius îl copleșea cu nevoia 
ei de a avea un fiu, se retrăsese în sine, vlăguit de emoţii pe 
care nu le înțelegea. Însă femeia pe care o avea în faţă îl 
stăpânea cu o putere pe care nu o avea nimeni, nici Tubruk, nici 
măcar lulius. 

In tăcerea nefirească, Brutus o sorbea din priviri, căutând 
ceva ce nu putea să numească sau măcar să încerce să 
înţeleagă. Servilia purta o stola de un alb pur peste pielea 
întunecată de soare. N-avea nicio podoabă și, ca în ziua de 
dinainte, avea părul lung despletit. Pășea cu o graţie eterică și 
era o plăcere să o privească fie și numai când mergea sau se 
așeza. Era aproape ca și cum ar fi admirat unduirile perfecte ale 
unui leopard sau ale unei căprioare. Avea ochii prea mari, hotărî 
Brutus, și bărbia prea puternică pentru a fi o frumuseţe clasică. 
Cu toate acestea, nu putea să-și ia ochii de la ea, nu putea să nu 
studieze ridurile care îi însemnau ochii și gura. Servilia părea 
încordată ca un arc, gata să sară în picioare și să fugă de lângă 
el, cum făcuse și înainte. Brutus continua să aștepte și se 
întreba câtă tensiune se citea în trăsăturile lui. 

— De ce ai venit? întrebă ea, spărgând tăcerea cumplită. 

Câte răspunsuri pentru întrebarea aceea închipuise! În 
noaptea care trecuse, imaginaţia lui jucase scenă după scenă: o 
disprețuia, o jignea, o cuprindea în braţe. Niciuna nu îl pregătise 
pentru momentul adevărat. 

— Când eram copil, încercam să mi te închipui. Voiam să te 
văd măcar o dată, doar ca să știu cine ești. Voiam să știu cum 
arăţi. 

Işi auzi vocea tremurând și un spasm de furie îl străbătu. Nu 
avea să se facă de rușine, nu avea să-i vorbească așa, ca un 
copil, femeii aceleia, târfei aceleia. 

— M-am gândit mereu la tine, Marcus, zise ea. Am început 
atâtea scrisori, dar nu ţi le-am trimis niciodată. 

Brutus își adună gândurile. În toţi anii vieţii lui, nu-și auzise 
numele din gura ei niciodată. Îl înfuria, iar furia îi permitea să 
vorbească stăpânit. 

— Cum era tatăl meu? întrebă. 

Ea se uită la pereţii camerei simple în care se aflau. 


126 


— Era un om bun, foarte puternic și la fel de înalt ca tine. Nu 
l-am cunoscut decât cu doi ani înainte să moară, dar îmi aduc 
aminte ce mult se bucura că avea un fiu. El ţi-a dat numele și te- 
a dus în templul lui Marte, să fii binecuvântat de preoţi. S-a 
îmbolnăvit în anul acela și s-a stins înainte de venirea iernii. 
Doctorii n-au putut să-l vindece, dar n-a suferit prea mult când 
s-a sfârșit. 

Brutus își simţi lacrimile și se frecă furios la ochi în timp ce ea 
continua: 

— Singură... nu puteam să te cresc. Eram eu însămi o copilă 
și nu eram nici pregătită, nici în stare să fiu mamă. Te-am lăsat 
la prietenul tatălui tău și am fugit. 

Vocea i se frânse când spuse ultimele cuvinte. Deschise 
pumnul încleștat și lăsă la vedere cârpa boţită cu care își 
ștergea lacrimile. 

Brutus o privea cu un ciudat sentiment de detașare, ca și 
când nimic din ce-ar fi putut ea să spună sau să facă nu-l 
atingea. Furia se scursese din el și-l lăsase aproape ametit. 
Trebuia să pună o întrebare, dar acum îi venea ușor. 

— De ce n-ai venit mai târziu să mă iei? 

Servilia tăcu îndelung, ștergându-și lacrimile cu cârpa, până 
când respiraţia i se liniști și fu din nou în stare să îl privească, își 
înălţă capul cu o demnitate fragilă. 

— N-am vrut să-ţi fie rușine. 

Calmul lui nefiresc făcu loc emoţiilor care se învârtejeau în el 
ca paiele purtate de furtună. 

— Poate că mi-ar fi fost, șopti el răgușit. Acum multă vreme, 
am auzit pe cineva vorbind despre tine și am încercat să mă 
prefac că e o greșeală, să te dau la o parte din gândurile mele. 
Așadar, e adevărat că ești... 

Nu putu să spună cuvintele, dar ea își îndreptă și mai mult 
trupul, cu ochii strălucind. 

— Că sunt târfă? Poate că da. Am fost odată, deși, dacă 
bărbaţii pe care îi cunoști sunt îndeajuns de puternici, ești 
numită curtezană sau chiar însoţitoare. Își strâmbă gura într-o 
grimasă. M-am gândit că ai fi putut să te rușinezi de mine și n-aș 
fi suportat să văd asta la fiul meu. Dar să nu te aștepți ca eu să 
mă rușinez. A trecut atâta timp de când am pierdut rușinea, 
încât nici nu-mi mai aduc aminte. Dacă aș putea să mă întorc, 
mi-aş trăi viața altfel, dar nu cunosc nici măcar un singur om 


127 


care să n-aibă visul acesta leneș, inutil. Nu voi trăi plecând capul 
a vină în fiecare zi. Nici măcar pentru tine. 

— De ce mi-ai zis să vin azi aici? întrebă Brutus, dintr-odată 
nevenindu-i să creadă că răspunsese atât de ușor la chemarea 
ei. 

— Voiam să văd dacă tatăl tău ar mai fi mândru de tine. 
Voiam să văd dacă eu sunt mândră de tine. Am făcut în viață 
multe lucruri pe care le regret, dar faptul că te-am avut pe tine 
m-a consolat de multe ori când totul devenea insuportabil. 

— M-ai părăsit! Nu-mi spune mie că te-ai consolat, n-ai venit 
să mă vezi nici măcar o dată! Nici nu știam unde să te caut în 
oraș. Puteai să fi plecat oriunde. 

Servilia își îndoi degetul mare și ridică patru degete ţepene. 

— De patru ori m-am mutat de când te-ai născut tu. De 
fiecare dată, i-am trimis vorbă lui Tubruk și i-am zis unde sunt. 
El a știut mereu cum să dea de mine. 

— Eu n-am știut, răspunse el năucit de intensitatea din vocea 
ei. 

— Nu l-ai întrebat niciodată, spuse ea, lăsându-și mâna să-i 
cadă în poală. 

Tăcerea se lăsă din nou, ca și cum n-ar fi fost întreruptă 
niciodată, devenind brusc grea în spaţiul dintre ei. Brutus se 
trezi că voia să-i spună ceva care să o lase în sfârșit fără replică, 
iar el să poată pleca de acolo cu demnitate. Remarci tăioase i se 
perindară prin minte până când înțelese că era un prost. O 
disprețuia, simţea rușine pentru viaţa ei, pentru trecutul ei? 
Căută un răspuns înăuntrul său și îl găsi. Nu simţea nicio urmă 
de rușine. Ştia că, în parte, era datorită faptului că fusese 
comandant în bătălii, ca ofițer al unei legiuni ce îl înălțase. Poate 
că, dacă ar fi venit la ea fără să fi făcut nimic, ar fi urât-o. Dar își 
măsurase valoarea în ochii dușmanilor și ai prietenilor și nu se 
temea să o măsoare și în ochii ei. 

— Nu-mi pasă... ce ai făcut, zise încet. Ești mama mea. 

Ea izbucni în hohote năvalnice de râs care îi zguduiau trupul. 
Încă o dată, se simţi pierdut în faţa acelei femei bizare, care era 
în stare să spulbere fiecare moment de calm pe care reușea el 
să-l adune. 

— Cu câtă nobleţe o spui! rosti ea printre hohote. Cu ce față 
gravă îmi acorzi iertarea. Oare nu m-ai înţeles defel? Cunosc 
mai bine mersul orașului decât oricare dintre senatori, cu robele 


128 


și cu bărbile lor dichisite cu tot. Am mai multă avere decât aș 
putea să cheltuiesc vreodată și cuvântul meu are mai multă 
putere decât poţi tu să-ţi închipui. Mă ierți pentru viața mea 
depravată? Of, fiul meu, mi se rupe inima când văd cât ești de 
tânăr! Imi amintesc cât eram și eu de tânără odinioară. Faţa ei 
împietri și râsul i se stinse pe buze. Dacă aș vrea să mă ierți 
pentru ceva, ar fi pentru anii pe care i-am fi putut petrece 
împreună. Pentru nimic în lume n-aș schimba ceea ce sunt, iar 
căile pe care am umblat ca să ajung în ziua asta, în ceasul ăsta! 
Ei bine, acelea nu pot fi iertate. Tu n-ai dreptul sau privilegiul să 
mă ierți pentru ele. 

— Atunci, ce vrei de la mine? Nu pot să dau din umeri și să uit 
că am ajuns la vârsta bărbăţiei fără să te fi cunoscut. Cândva, 
am avut nevoie de tine, însă oamenii pe care-i iubesc și-n care 
am încredere au fost lângă mine. Tu n-ai fost. 

Se ridică și se uită în jos la ea, rănit și derutat. 

Se ridică și ea. 

— Acum, ai să mă părăsești? întrebă șoptit. 

Brutus ridică mâinile cu disperare. 

— Vrei să mă întorc? întrebă. 

— Foarte mult, spuse ea, întinzând mâna și atingându-l ușor 
pe braț. 

Atingerea aceea făcu încăperea să pâlpâie și să se-nceţoșeze. 

— Bine. Mâine? 

— Mâine, confirmă ea și zâmbi printre lacrimi. 

e 

Lucius Auriga își curăță gâtul și scuipă enervant. Aerul Greciei 
Centrale avea ceva care Îi usca mereu gâtul, mai ales când 
ardea soarele. Ar fi preferat de departe să se bucure de somnul 
de după-amiază în răcoarea casei sale decât să fie chemat pe 
câmpia aceea întinsă, unde vântul continuu îi măcina nervii. Nu 
era demn de un roman să stea la cheremul grecilor, indiferent 
ce statut ar fi avut ei, își zise. Fără îndoială că era iarăși vorba 
despre vreo plângere pe care trebuia să o rezolve, de parcă n-ar 
fi avut nimic mai bun cu care să-și umple zilele decât să-i 
asculte pe ei cum se văicăresc. Işi așeză toga în timp ce grecii 
se apropiau. Nu trebuia să pară pus în încurcătură de locul de 
întâlnire pe care îl aleseseră. La urma urmei, lor nu le era 
îngăduit să călărească în timp ce el putea foarte bine să urce în 


129 


șa și să se întoarcă între zidurile din Pharsalus, înainte să se 
întunece. 

Omul care trimisese după el venea fără grabă, însoţit de doi 
tovarăși. Umerii și braţele enorme îi atârnau lejer, bâțâindu-se în 
ritmul pașilor lungi. Arăta de parcă abia coborâse din munţii 
care spărgeau orizontul de jur împrejur, gând care îl făcu pe 
Lucius să tremure ușor. Măcar nu veniseră înarmaţi, își zise. De 
obicei, Mithridates nu era genul care să-și amintească să se 
supună legilor Romei. Lucius studie omul care pășea peste 
ierburile mărunte și florile de câmp. Știa că oamenii locului încă 
îl numeau rege și cel puţin mergea ca un rege, cu capul sus, în 
ciuda sfârșitului dezastruos al revoltei sale. 

„De-acum e istorie, își zise Lucius, s-a întâmplat înainte de 
vremea mea, ca orice altceva în ţinutul ăsta neprietenos.” Știa 
bine că, dacă s-ar fi ivit ocazia să preia funcţia de guvernator, ar 
fi refuzat. Grecii erau niște oameni atât de neplăcuţi! Era peste 
puterea lui de înţelegere cum niște ţărani atât de vulgari și de 
neciopliţi putuseră să elaboreze matematici de o asemenea 
complexitate extraordinară. Dacă nu i-ar fi studiat pe Euclid și 
pe Aristotel, n-ar fi acceptat în veci o numire în afara peninsulei, 
însă ideea de a întâlni asemenea oameni fusese irezistibilă 
pentru tânărul comandant. Oftă în sinea lui. Nu se găsea nici 
urmă de Euclid într-o mare de greci. 

Mithridates nu zâmbi când se opri în faţa micului grup de opt 
soldaţi pe care Lucius îl luase cu sine. Întorcându-se pe loc, privi 
în depărtare, de jur împrejur, apoi inspiră adânc, umplându-și 
pieptul puternic, și închise ochii. 

— Ei bine? Am venit, după cum ai cerut, zise Lucius tare, 
uitând pentru o clipă că trebuia să pară calm și netulburat. 

Mithridates deschise ochii. 

— Ştii ce loc e ăsta? întrebă. 

Lucius clătină din cap. 

— Este exact locul unde am fost înfrânt de oamenii voştri 
acum trei ani. Ridică braţul gros, arătând cu degetele întinse. 
Dealul de-acolo... îl vezi? Acolo aveaţi arcașii și săgețile curgeau 
peste noi neîntrerupt. În cele din urmă, le-am venit de hac, deși 
puseseră peste tot capcane și ţepușe. Mulţi oameni buni au 
murit încercând să curețe terenul, dar nu puteam să-i lăsăm pe 
arcași în spatele nostru, înţelegi? Așa ceva distruge moralul. 

— Bine, dar... începu Lucius. 


Mithridates ridică mâna cu palma întinsă. 

— Șșșt, zise. Lasă-mă să spun povestea. Grecul era cu un cap 
mai înalt decât Lucius și părea să posede o forță care interzicea 
orice întrerupere. Întinse din nou braţul gol și mușchii ca niște 
funii se mișcară pe sub piele, odată cu degetele. Uite, acolo, 
unde e pământul vălurit, acolo aveam oameni cu praștii, cei mai 
buni cu care am luptat vreodată. Au doborât mulţi romani, apoi 
au pus mâna pe săbii și s-au alăturat fraţilor lor. Liniile 
principale erau în spatele tău. Oamenii mei erau înmărmuriţi de 
priceperea pe care o vedeau. Ce mai formaţii! Am numărat 
șapte strigăte diferite în timpul luptei, dar poate c-au fost și mai 
multe. Pătratul, desigur, cu coarne care să încercuiască 
dușmanul. Și capul de porc, ce spectacol era să vezi romanii 
formând capul de porc în mijlocul oamenilor mei! Cât de bine se 
foloseau de scuturi! Cred că fiii Spartei ar fi putut să le ţină 
piept, însă în ziua aceea noi am fost distruși. 

— Nu cred că... începu din nou Lucius. 

— VUite-acolo, la nici patruzeci de pași de unde stăm noi, acolo 
era cortul meu. În ziua aia era noroi. Și-acum, când revăd în 
minte lupta, mi se pare ciudat să văd flori și ierburi în jur. Soţia 
și fiicele mele erau în cort. Regele Mithridates zâmbi cu privirea 
pierdută. N-ar fi trebuit să le las să vină, dar n-aș fi crezut în veci 
că romanii pot să acopere atâta distanţă într-o singură noapte. 
Noi abia ne dăduserăm seama că erau prin preajmă și ne-am și 
trezit cu ei peste noi, atacându-ne. Soţia mea a fost ucisă 
ultima. Mi-au târât fetele afară din cort și le-au omorât. Cea mai 
mică avea paisprezece ani. l-au rupt spatele înainte să-i taie 
gâtul. 

Ascultând vorbele grecului, Lucius simţi cum i se scurge 
sângele din cap. Mișcările lente ale omului aveau o intensitate 
stranie și aproape îi veni să facă un pas în spate, în brațele 
soldaților. Auzise povestea aceea de când venise în Grecia, însă 
vocea calmă care povestea asemenea orori era înfiorătoare. 

Mithridates se uită la Lucius și arătă cu mâna înspre pieptul 
omului mai tânăr. 

— Unde stai tu acum am îngenuncheat eu, legat și bătut, 
înconjurat de un cerc de legionari. Credeam că o să mă omoare 


15 Formaţie de luptă în care soldaţii dispuși în unghi ascuţit înaintau în rândurile 
inamice ca o pană de despicat lemnul; denumirea provine de la asemănarea vagă a 
acestei formaţii cu un cap cu frunte îngustă. (n.tr.). 


131 


și chiar îmi doream să fie așa. Vezi, tu, auzisem ţipetele fetelor 
mele și voiam să plec cu ele. A-nceput să plouă, îmi aduc 
aminte; pământul mustea de apă. Unii dintre ai mei zic că, 
atunci când plouă, plâng zeii. Ai mai auzit așa ceva? Atunci am 
înțeles vorba asta. 

— Te rog... zise Lucius, care nu mai voia decât să urce pe cal, 
să plece și să nu mai audă nimic. 

Mithridates îl ignoră, sau poate nu-l auzi, pierdut în amintiri. 
Uneori, lăsa impresia că uitase cu desăvârșire de romani. 

— L-am văzut pe Sulla apropiindu-se și descălecând. Purta 
cea mai albă togă pe care am văzut-o vreodată. Trebuie să ţii 
minte că totul în jur era plin de sânge și de noroi, și de mizerie. 
Părea... neatins de toată grozăvia și lucrul ăsta... Mithridates 
dădu ușor din cap și continuă: ... Era tare ciudat. Mi-a zis că 
oamenii care îmi omorâseră soția și fetele fuseseră executaţi, 
știai? Nu era obligat să-i spânzure. Nu știam ce putea să mai 
vrea de la mine. Până când mi-a dat de ales: să rămân în viaţă și 
să nu mai ridic armele cât timp avea el să trăiască sau să mor 
pe loc, de sabia lui. Cred că, dacă n-ar fi zis nimic despre cei 
care mi-au luat fetele, aș fi ales să mor. Dar am ales șansa pe 
care mi-o oferea. Am ales bine. Măcar mi-am revăzut băieţii. Se 
întoarse înspre cei doi bărbaţi care erau cu el și le zâmbi. Hoca, 
flăcăul de-aici, e cel mai mare, însă mie mi se pare că Thassus 
seamănă mai bine cu maică-sa. 

Lucius făcu acel pas în spate când înţelese ce spunea 
Mithridates. 

— Nu, Sulla n-a... nu poţi... 

Se întrerupse când văzu oameni ivindu-se din toate părțile. 
Veneau de peste creasta fiecărui deal și din pădurea unde 
spusese Mithridates că stătuseră ascunși arcașii romani. Caii 
fulgerară înspre ei și se opriră lângă grupul de legionari. Soldaţii 
scoaseră săbiile și așteptară mohorâţi, dar fără panică, să vină 
sfârșitul. Zeci de săgeți erau îndreptate spre ei și așteptau doar 
comanda. 

Îngrozit, Lucius apucă braţul lui Mithridates. 

— Toate au trecut! strigă deznădăjduit. Te rog! 

Mithridates îl apucă de umeri și îl ţinu strâns. Faţa i se 
schimonosi de turbare. 

— Mi-am dat cuvântul să nu pun mâna pe arme câtă vreme 
Cornelius Sulla avea să fie în viață. Acum, soţia și fetele mele 


132 


sunt la adăpost, în pământ, și eu voi lua sângele care mi se 
cuvine. 

Duse o mână la spate și dădu la iveală un pumnal pe care îl 
apăsă pe gâtul lui Lucius. Trecu iute tăișul dintr-o parte în alta. 

Legionarii muriră în câteva secunde, spintecaţi de săgeți, fără 
să fi apucat să lovească măcar o dată. 

Cu faţa gânditoare, cel mai tânăr dintre fiii grecului împinse 
uşor cu piciorul trupul lui Lucius. 

— Ai jucat un joc periculos, Maria Ta, zise Thassus. 

Mithridates ridică din umeri, ștergându-și sângele de pe faţă. 

— In locul ăsta sunt spirite pe care le iubim. Atât am putut 
face pentru ele. Acum, dă-mi un cal și-o sabie. Oamenii noștri au 
dormit prea mult. 


e CAPITOLUL TREISPREZECE 


lulius ședea în umbra hanului și își îndoi degetele în jurul 
primei cupe de vin pe care o văzuse în aproape un an. Zgomotul 
de pe străzile portului roman se scurgea înăuntru și, împreună 
cu murmurul conversaţiilor dimprejur, îi dădea senzaţia că e 
acasă, mai ales dacă închidea ochii. 

Pelitas își dădu vinul pe gât fără ceremonie, ţinând vasul 
ridicat până fu sigur că se scursese și ultima picătură, apoi îl 
puse înapoi pe masă. Suspină apreciativ. 

— Cred că, dac-aș fi de capul meu, mi-aș vinde armura și-aș 
bea pân-aș orbi, zise. De mult aștept. 

Ceilalţi dădură din cap, sorbind sau gâlgâind din propriile 
cupe cumpărate cu ultimii bani pe care îi aveau. Restul 
oamenilor, mai vechi sau mai noi, erau la kilometri întregi în 
susul coastei, ascunși de ochii patrulelor ce-ar fi putut să treacă. 
Numai ei cinci veniseră în port, să decidă ce aveau să facă mai 
departe. Fusese foarte ciudat să fie întâmpinați și somaţi de 
legionari când se apropiaseră de primele depozite, dar 
majoritatea celor cinci ofițeri simţiseră ușurare înainte de orice. 
Primul ordin clar, dat în latină, de a spune cine sunt 
transformase lunile petrecute pe coastă într-o aventură 
îndepărtată. Cel puţin, povestea cu piraţii care-i răpiseră fusese 
primită doar cu o ridicare din sprâncene când soldaţii din port 
observaseră armurile curate și armele în bună stare pe care le 


133 


aveau asupra lor. Fie și numai pentru asta, soldaţii de pe 
Accipiter erau recunoscători. Ar fi fost neplăcut să sosească în 
port ca niște cerșetori. 

— Cât mai e până ajunge chestorul? întrebă Prax, uitându-se 
la Gaditicus. 

Având rang de centurion, Gaditicus fusese cel care vorbise cu 
ofițerul roman care răspundea de port și cei doi conveniseră să 
se întâlnească la hanul de lângă docuri. Fusese un moment de 
tensiune pe care îl percepuseră cu toții. Ceilalţi ofițeri erau atât 
de obișnuiți ca lulius să le arate drumul, încât nu le căzuse prea 
bine să li se amintească ierarhia oficială. Suetonius abia se 
abţinea să zâmbească. 

Gaditicus sorbi din cupa sa. Vinul făcea să îl usture o gingie 
inflamată. Se strâmbă ușor. 

— A spus că vine până la al patrulea ceas, așa că mai avem 
un pic de timp. Va trebui să raporteze la Roma că suntem vii și 
nevătamați. Cu siguranţă că ne va oferi locuri pe vreun vas de 
negustori care merge într-acolo. 

Părea pierdut în gânduri, ca și ceilalţi, care reușeau cu greu 
să accepte că se întorseseră în civilizaţie. Gaditicus înțepeni 
când cineva din mulţime se frecă în trecere de el. Trecuse mult 
de când nu mai cunoscuseră vânzoleala din orașe și porturi. 

— Puteţi să vă îmbarcaţi pe vreun vas înspre casă, dacă asta 
vreţi, zise lulius încet, privindu-i pe ofițerii din jurul mesei. Dar 
eu merg mai departe. 

Preţ de o clipă, nu răspunse nimeni, apoi vorbi Prax: 

— Cu noi cu tot, ai treizeci și opt de oameni. Câţi dintre ei 
sunt îndeajuns de disciplinaţi și bine instruiți încât să lupte, 
lulius? 

— Cu tot cu ofițerii de pe galeră, aș spune că vreo douăzeci. 
Restul sunt ce-am găsit și noi: ţărani cu săbii. 

— Atunci, e imposibil, zise Pelitas mohorât. Chiar dacă l-am 
găsi pe Celsus, și zeii știu că n-o să fie ușor, tot n-avem destui 
oameni, încât să fim siguri că-l batem. 

lulius pufni furios. 

— După tot ce-am realizat, credeţi că pot să renunţ acum? În 
pădurea aia sunt oamenii noștri, care așteaptă să le trimitem 
vorbă să vină aici. Credeţi poate că ar trebui să-i lăsăm în urmă 
și să plecăm liniștiți la Roma? Nu-i nicio cinste în asta, Peli, chiar 
deloc. Mergeţi acasă, dacă vreţi, eu nu ţin pe nimeni, dar să știți 


134 


că, atunci când îl găsim și-l învingem pe Celsus, am să împart 
oamenilor răscumpărările voastre. 

Cuvintele furioase ale omului mai tânăr îl făcură pe Pelitas să 
chicotească. 

— Chiar crezi că se poate face? Pe cinstea ta? Ne-ai adus 
până aici și n-aș fi crezut în veci că e posibil dacă n-aș fi fost de 
faţă să văd ce-ai făcut prin satele alea. Acum, dacă tu zici să 
mergem mai departe, eu rămân să văd și restul. 

— Se poate face, zise lulius ferm. Trebuie doar să ajungem la 
bordul unui vas de negustori pe care să-l scoatem în larg. Când 
ne îndepărtăm de coastă, avem grijă să părem cât mai ispititori 
cu putință. Știm că piraţii bântuie apele astea. Vor mușca 
momeala. Cel puţin, oamenii noștri arată a legionari, chiar dacă 
unii sunt de calitate proastă. Punem luptătorii buni în faţă și 
improvizăm mai departe. 

— Eu rămân până la capăt, spuse Prax. Dacă vreau să mă 
bucur de pensie, trebuie să-mi iau înapoi banii de răscumpărare. 

Gaditicus aprobă din cap în liniște. lulius privi în jurul mesei și- 
și aţinti ochii asupra celui pe care-l cunoștea de cel mai mult 
timp. 

— Tu ce zici, Suetonius? Vrei să pleci acasă? 

Suetonius bătu cu degetele în masa de lemn. Știuse de la bun 
început că avea să vină și clipa aceea și-și jurase să profite de 
prima ocazie și să plece la Roma. Spre deosebire de ceilalți, 
familia lui putea suporta cu ușurință pierderea răscumpărării, 
dar gândul de a se întoarce acoperit de eșec era amar. Roma 
avea foarte mulţi ofiţeri tineri, iar viitorul lui nu mai era la fel de 
promițător cum fusese când stătuse întâia dată pe punţile lui 
Accipiter. Tatăl lui se așteptase ca Suetonius să fie promovat 
repede și, cum asta nu se întâmplase, pur și simplu nu mai 
pusese întrebări. Avea să fie greu pentru ei toți să-l primească 
pe domeniul familiei când tot ce cunoscuse în cariera sa militară 
fusese înfrângerea. 

Sub privirile celorlalţi, o idee prinse contur în mintea lui și 
Suetonius se forță să nu lase nimic să transpară. Dacă era cu 
băgare de seamă, exista o cale ca el să se-ntoarcă triumfător la 
Roma. Și, în mod fermecător, avea să însemne și distrugerea lui 
lulius. 

— Suetonius? repetă lulius. 


— Rămân și eu, răspunse hotărât, începând deja să urzească 
planuri. 

— Excelent. Avem nevoie de tine, Tonius, răspunse lulius. 

Suetonius își păstră expresia imperturbabil, deși pe dinăuntru 
fierbea. Știa bine că niciunul nu punea preţ prea mare pe el, dar 
tatăl lui ar fi fost de acord cu ce-avea să facă, spre binele 
Romei. 

— La treabă, domnilor, zise lulius, coborând vocea, ca să nu 
se audă ce vorbeau în afara micului lor grup. Unul dintre noi va 
trebui să se întoarcă la ceilalţi și să le spună să vină în port. 
Soldaţii de-aici n-au părut să se-ndoiască de povestea cu 
rapirea, așa că asta vor spune și ei dacă sunt opriţi și luaţi la- 
ntrebări. Trebuie s-avem mare grijă în privinţa asta. Nu va fi 
deloc bine dacă se hotărăsc să reţină câţiva oameni, ca să-i 
verifice chestorul mâine dimineaţă. Vreau să fim pe mare, cu 
mareea din zori și cu toţi oamenii la bord. 

— Nu putem să-i aducem la noapte? întrebă Pelitas. 

— Am putea să trecem de gărzi, dar piraţii vor afla cu 
siguranţă că un grup mare de soldaţi a urcat la bordul unui vas 
comercial. N-am nicio îndoială că piraţii au iscoade în portul 
ăsta, care le dau de știre ce vase transportă aur sau alte 
încărcături de valoare. Eu, unul, așa aș face, plus că Accipiter a 
oprit aici înainte de atac. La urma urmei, își pot permite să dea 
câteva mite. Problema e cum să urcăm aproape patruzeci de 
oameni la bord fără să bată la ochi că e o capcană. Mai bine ar 
veni în grupuleţe de doi, trei oameni, pe parcursul întregii nopti. 

— Dacă ai dreptate, e clar că piraţii vor avea iscoade la 
docuri, care ne vor vedea, zise Gaditicus încet. 

lulius se gândi o clipă. 

— Atunci, vom împărţi oamenii. Aflăm care știu să înoate și-i 
punem să vină la navă prin apă. Îi vom trage la bord cu funii. 
Luna e mică în noaptea asta, așa că artrebui să reușim fără să 
fim văzuţi. Va fi necesar să aducem armurile și armele la bord 
ca și cum ar fi niște mărfuri oarecare, pe care căutăm să le 
vindem. Tu trebuie să mergi, Pelitas! Înoţi ca un pește. Crezi că 
poți să-i aduci la navă de cum se întunecă? 

— E mult de înotat, dar fără armură pot. Și băieții ăștia au 
crescut la malul mării, ar trebui să poată și ei, zise Pelitas. 

lulius băgă mâna în buzunarul de la cingătoare și scoase două 
monede de argint. 


136 


— Parcă ai zis ca nu mai sunt bani, spuse Prax vesel. Cred că 
o să mai iau o cupă de vin dacă nu te superi. 

lulius clătină din cap fără să zâmbească. 

— Poate mai târziu. Am păstrat banii ăștia pentru că vreau ca 
doi oameni să vină aici la noapte și să-și ia câteva băuturi. Unul 
va trebui să joace rolul gărzii care-și petrece ultima noapte în 
port, înainte să plece pe mare cu o încărcătură prețioasă - lucru 
care le va fi transmis piraţilor de către oamenii lor de legătură. 
Trebuie ca acela care face asta să nu se-mbete și nici să se lase 
omorât, deci am nevoie de un om de nădejde, poate ceva mai în 
vârstă decât noi, ceilalți. 

— Bine, bine, nu trebuie să baţi apa-n piuă până moare, zise 
Prax zâmbind. S-ar putea să-mi placă așa o însărcinare. Ce zici, 
Gadi, te simţi în stare? 

Centurionul dădu ușor din cap, privindu-l pe lulius. 

— Nu de data asta. Vreau să rămân cu oamenii mei în caz că 
lucrurile nu merg bine. 

— Vin eu, zise Suetonius brusc. 

Prax ridică din sprâncene, apoi dădu din umeri. 

— Dacă nu vrea altcineva, continuă Suetonius, încercând să 
nu pară prea dornic. 

Despărţit de ceilalţi, era exact ocazia de care avea nevoie. 
Reticent, Prax aprobă din cap, iar Suetonius se lăsă pe scaun, 
destinzându-se. 

— Am văzut că te uitai la nave, îl îmboldi Gaditicus pe lulius. 

Bărbatul mai tânăr se aplecă în față și toți își apropiară 
capetele, ca să audă ce avea de zis. 

— Am văzut un vas care încărca provizii. Ventulus. Triremă cu 
pânze. E un echipaj mic, pe care îl putem supune fără prea mare 
efort. 

— Îți dai seama, spuse Suetonius, că, dacă furăm o navă 
dintr-un port roman, devenim noi înșine pirați? 

Chiar în timp ce vorbea, își dădu seama că fusese o greșeală 
să-i prevină, dar o parte din el nu se putuse înfrâna. Mai târziu, 
aveau să-și aducă aminte cine-i salvase de planurile nebunești 
ale lui lulius. Ceilalţi se crispară ușor, cântărindu-i vorbele, iar 
lulius se holbă la tânărul ofiţer de gardă. 

— Numai dacă suntem prinși. Și, dacă-ţi pasă așa de mult, n- 
ai decât să-l despăgubești pe căpitan din partea ta de câștig, 
zise lulius. 


137 


— Nu, are dreptate, se încruntă Gaditicus. Să fie foarte clar, 
niciun membru al echipajului nu va fi ucis și nici nu ne atingem 
de încărcătură. Și, dacă avem succes, îl vom despăgubi pe 
căpitan pentru timpul și profitul pierdute. 

Se înfruntă din priviri cu lulius și, în tăcerea apăsătoare, 
ceilalți simţiră tensiunea dintre cei doi. Ignoraseră atât de mult 
timp problema cine deținea comanda, încât aproape că uitaseră 
de ea. Dar problema exista încă și Gaditicus fusese cel care 
dăduse ordinele și păstrase disciplina pe Accipiter. Observând 
conflictul mocnit pe care îl stârnise, Suetonius se strădui să nu 
rânjească. 

În cele din urmă, lulius dădu din cap și tensiunea se evaporă. 

— Ai dreptate. Dar, într-un fel sau altul, vreau să avem 
controlul asupra lui Ventu/us până la căderea nopţii. 

Dintr-odată, o voce necunoscută se auzi deasupra lor și-i făcu 
pe toţi să se tragă înapoi. 

— Care dintre voi are comanda? întrebă vocea, reflectând 
inconștient propriile lor gânduri. 

lulius își studie cu atenţie cupa cu vin. 

— Eu am fost căpitanul galerei Accipiter, zise Gaditicus drept 
răspuns și se ridică să-l întâmpine pe nou-venit. 

Omul acela le amintea de Roma chiar mai mult decât o 
făcuseră legionarii care păzeau portul. Peste pielea goală, purta 
o togă prinsă cu o broșă de argint în care era cioplit un vultur. 
Avea părul tuns scurt și pe al patrulea deget al mâinii pe care i-o 
întinse lui Gaditicus purta un inel greu, de aur. 

— Păreţi mai sănătoși decât cei mai mulţi dintre oamenii 
eliberați de pirați pe care îi vedem pe-aici. Numele meu este 
Pravitas, sunt chestorul. Văd că aveţi cupele goale și, la drept 
vorbind, și mie îmi e cam sete. 

Făcu semn unui sclav care veni și le umplu din nou cupele cu 
un vin mai bun decât primul. În mod evident, chestorul era 
foarte cunoscut în orașul-port. lulius observă că venise fără 
gărzi, semn că legile Romei erau respectate în locul acela. 
Totuși, la cingătoare, avea un pumnal lung, pe care îl mută 
puţin, cât să se poată așeza pe bancă, lângă ei. 

Când sclavul le turnă vinul, chestorul își înălță cupa ca să 
toasteze. 

— Pentru Roma, domnilor! 


Repetară cuvintele în cor și începură să soarbă alene din 
băutură. Nu voiau să dea pe gât și să irosească așa un vin bun 
câtă vreme nu știau dacă omul avea să mai ceară sau nu. 

— Cât v-au ţinut? întrebă chestorul când puseră cupele pe 
masă. 

— Credem că vreo șase luni, dar a fost greu să ţinem 
socoteala. În ce lună suntem acum? spuse Gaditicus. 

Pravitas ridică sprâncenele. 

— Aţi fost captivi mult timp. Abia au trecut calendele lui 
octombrie. 

Gaditicus făcu iute socoteala. 

— Ne-au ţinut șase luni, dar ne-au mai trebuit încă trei ca să 
ajungem în port. 

— Probabil că v-au debarcat destul de departe, zise Pravitas, 
cu interes. 

Gaditicus își dădu seama că nu prea voia să-i explice 
chestorului cât timp petrecuseră învățându-i pe noii soldaţi să 
lupte și să execute ordine, așa că dădu pur și simplu din umeri. 

— Unii dintre noi au fost răniţi. A trebuit să mergem încet. 

— Totuși, cum se face că aveţi săbii și armuri? Mă mir că nu vi 
le-au luat piraţii, insistă Pravitas. 

Lui Gaditicus îi dădu prin cap să mintă, dar știa că puteau 
foarte bine să fie arestaţi dacă Pravitas credea că-i ascund ceva. 
În ciuda tonului destins, chestorul părea deja bănuitor, aşa că 
Gaditicus încercă să nu se depărteze prea mult de adevăr. 

— Le-am găsit într-o magazie veche de arme, dintr-o așezare 
romană. A trebuit să muncim pentru ele, dar oricum trebuia să 
ne recăpătăm forma fizică, așa că lucrurile s-au potrivit destul 
de bine pentru noi. 

— Câtă generozitate! Cred că numai săbiile fac o sumă 
frumușică. Ştiţi cumva ce așezare era? 

— Domnule, uitaţi ce e! Bătrânul soldat care ni le-a dat n-a 
făcut altceva decât să ajute niște romani care treceau prin 
vremuri grele. Ar trebui să lăsaţi lucrurile așa. 

Pravitas se lăsă în scaun, păstrându-și expresia întrebătoare. 
Era o situaţie dificilă, iar cei cinci ofițeri îl priveau atent. 
Teoretic, toți cetățenii romani din provincie se supuneau 
autorităţii sale, însă asupra soldaţilor avea puteri limitate. Dacă 
îi aresta fără să aibă dovezi, comandantul legiunii din zonă avea 
să fie furios. 


139 


— Foarte bine. Vă îngădui să vă păstraţi tainele. Poate că ar 
trebui să vă fac să-mi dovediţi că aţi câștigat pe drept 
echipamentul acesta, care face cât solda voastră pe un an, dar 
îmi închipui că nu veţi sta pe-aici atât de mult, încât să mă 
obligaţi să cercetez chestiunea mai amănunţit. 

— Intenţia noastră e să luăm primul vas spre casă, spuse 
Gaditicus. 

— Aveti grijă să fie așa, domnilor! Aveţi nevoie să vă aranjez 
transportul sau poate că „soldatul acela bătrân” v-a dat și bani 
de drum? 

— Mulţumim, vom face singuri toate aranjamentele, zise 
Gaditicus, abia reușind să-și ascundă enervarea. 

— Atunci, îmi veţi spune cum vă numiţi, ca să trimit raportul 
la Roma, după care vă las în pace, rosti Pravitas. 

Ofițerii își spuseră numele repede, iar chestorul îl repetă pe 
fiecare în parte, ca să le fixeze în memorie. Apoi, se ridică și-și 
înclină ţeapăn capul. 

— Mult noroc în călătoria spre casă, zise, după care își croi 
drum prin hanul aglomerat, până în stradă. 

— Ce idiot bănuitor! bombăni Pelitas, după ce omul plecase. 

Ceilalți bombăniră și ei în semn de aprobare. 

— De-acum, trebuie să ne mișcăm repede, spuse lulius. De 
bună seamă că Pravitas va pune să fim urmăriţi până plecăm 
din provincia lui. Ne va fi un pic mai greu să facem planul să 
meargă. 

— Ei bine, înainte era prea ușor. Chiar ne mai trebuia o 
provocare, zise Prax. 

lulius zâmbi împreună cu ceilalți. Orice s-ar fi întâmplat, între 
ei se legase o prietenie care n-ar fi existat niciodată dacă 
rămâneau la bordul lui Accipiter. 

— Întoarce-te repede la ceilalţi, Peli. Dacă ești urmărit, mă 
aştept să-ţi pierzi urma cu mult înainte să ajungi la ai noștri. 
Dar, dacă nu poţi să scapi de iscoade, pune oamenii să-i prindă 
și să-i lege până trece noaptea. Mâine, după ce vom fi plecat, n- 
o să mai conteze dacă li se observă lipsa. 

Pelitas se ridică și-și goli cupa, râgâind ușor. Plecă fără o 
vorbă, iar lulius se întoarse spre cei trei care rămăseseră. 

— Acum, domnilor, zise, maimuţărind tonul chestorului, 
trebuie să ne facem rost de un vas negustoresc. 


140 


Căpitanul Durus de pe Ventu/us era un om mulţumit. Avea 
cala plină cu piei și lemn exotic, pentru care urma să obţină o 
mică avere în peninsulă. Mândria încărcăturii erau cei zece colți 
de fildeș, fiecare dintre ei lung cât un stat de om. Nu văzuse 
niciodată animalele care mureau pentru colții aceia. Cumpărase 
fildeșul de la un negustor din port, care, la rândul lui, se târguise 
cu vânătorii de pe continent. Durus știa că avea să ia pe ei cel 
puţin de trei ori cât dăduse și se felicita în gând pentru 
priceperea cu care se târguise. Durase aproape două ore și 
trebuise să accepte și câţiva baloţi de pânză lipsiţi de valoare. 
Dar și pe pânză putea să scoată câţiva bănuţi de bronz dacă o 
vindea ca îmbrăcăminte pentru sclavi, așa că n-avea de ce să se 
plângă. Fusese o călătorie plină de succes și, chiar scăzând din 
câștig taxele de port și proviziile pentru echipaj și sclavi, tot 
trebuia să-i mai rămână destul, încât să-i cumpere soţiei perlele 
acelea pe care le voia și poate și un cal pentru el însuși. Măcar 
de-ar găsi un armăsar bun și nu prea scump, pe care să-l 
împerecheze cu iapa nevesti-sii. 

Gândurile îi fură întrerupte de patru soldaţi care veneau pe 
doc, spre locul unde era legat Ventu/us. Presupuse că veneau 
din partea chestorului băgăcios care controla tot ce mișca în 
port și oftă în sine, având grijă să le zâmbească soldaţilor care 
se apropiau. 

— Permiteţi să venim la bord? zise unul. 

— Sigur că da, răspunse Durus, întrebându-se dacă nu cumva 
individul acela voia să mai stoarcă vreo taxă sau vreo mită de la 
el. Era chiar prea de tot. Cum pot să vă ajut? întrebă când cei 
patru pășiră pe punte. 

Se încruntă când văzu că doi dintre ei îl ignorau cu totul în 
timp ce studiau fiecare detaliu al micuțului vas negustoresc. Cei 
mai mulţi dintre oamenii lui Durus erau în permisie pe țărm, 
desigur, și vasul era practic părăsit. Doar doi oameni se zăreau 
pe punte. 

— Vrem să îţi punem câteva întrebări în particular, spuse unul 
dintre soldați. 

Durus se strădui să pară calm. Credeau oare că e vreun pirat 
sau contrabandist? Încercă să nu arate vinovat, dar întotdeauna 
se putea găsi ceva în neregulă. Apăreau atâtea reglementări în 
zilele acelea, încât era imposibil să le ţină minte pe toate. 


141 


— Am un vin excelent în cabină. Putem vorbi acolo, rosti, 
forțându-se să zâmbească. 
Soldaţii îl urmară fără o vorbă. 


e CAPITOLUL PAISPREZECE 


— Stai! Ceva nu-i bine, zise Suetonius cu răsuflarea 
întretăiată, apucându-l pe Prax, care se pregătea să iasă din 
umbra clădirilor docului. 

Ofiţerul mai în vârstă se smuci enervat din strânsoarea 
degetelor celuilalt. 

— N-aud nimic. Trebuie să ajungem la lulius. Haide! 

Suetonius dădu din cap, măturând cu privirea docurile pustii. 
Unde era chestorul? Era sigur că n-avea să ignore avertismentul 
pe care i-l trimisese? Fusese foarte ușor să-i șoptească un mesaj 
unui legionar care își golea vezica în curtea întunecată a 
hanului. Inainte ca soldatul să termine și să se întoarcă, 
Suetonius se pierduse în îmbulzeala și luminile dinăuntru, cu 
inima bubuindu-i de emoție. Poate că omul acela fusese prea 
beat ca să transmită mesajul. După câte-și amintea Suetonius, 
soldatul se cam clătina pe picioare în timp ce golea vinul de 
peste noapte în rigola de piatră. 

Tânărul roman își încleștă pumnii de frustrare. Chestorul 
trebuia să răsplătească un om care demasca actele de piraterie 
săvârșite în inima unui port roman. lulius avea să fie distrus, iar 
Suetonius se putea întoarce la Roma cu demnitatea neatinsă, 
lăsând în sfârșit în urmă toate umilinţele pe care le îndurase. 
Asta dacă nu cumva soldatul beat uitase mesajul pe care i-l 
șoptise sau leșinase în drum spre barăci. Işi dădu seama că ar fi 
trebuit să se asigure, dar n-avusese decât câteva clipe ca să își 
aleagă omul înainte să se facă nevăzut. 

— Ce este? întrebă Prax. Vasul e acolo. Am de gând să fug 
până la el. 

— E o capcană, spuse iute Suetonius, trăgând de timp, 
disperat. Ceva nu e bine. Simt asta. 

Nu mai îndrăzni să adauge nimic, ca Prax să nu intre la 
bănuieli. Își încordă toate simţurile, încercând să prindă vreun 
semn al soldaţilor din port, dar nu se auzea nimic. 

În întuneric, Prax se uită chiorâș la omul mai tânăr. 


142 


— Ei bine, eu nu simt nimic. Dacă ţi-ai pierdut curajul, n-ai 
decât să stai aici, dar eu mă duc. 

Ofiţerul solid o luă la fugă spre conturul întunecat al navei de 
negustori, evitând oazele de lumină pâlpâitoare din drum. 
Suetonius se uită după el, încruntându-se. Era mai bine să 
rămână singur, dar, dacă nu apărea până la urmă chestorul, 
trebuia să se ducă și el. Nu putea să rămână pe-acolo și să 
cerșească un loc pe vreun vas spre Roma. 

e 

La bordul lui Ventu/us, lulius, încordat și nervos, apucă 
balustrada și se uită înspre docuri. Unde erau Prax și Tonius? 
Ochii lui măturau spaţiul gol dintre nave și depozite, căutând 
oamenii, îmboldindu-i să vină mai repede. Luna ca o seceră era 
sus pe cer și lulius știa sigur că mai erau doar câteva ceasuri 
până în zori. ` 

Auzi o bufnitură în spate și aruncă o privire. Incă un om 
ajunsese înot până la umbrele punţii, și-acum zăcea întins pe 
spate, suflând greu, de epuizare. Fără nicio lumină care să-i 
călăuzească, oamenii înotaseră în apele adânci, pe lângă limba 
de piatră ce forma portul natural. Nu putuseră nici măcar să se 
țină de stânci din cauza aricilor de mare și a muchiilor ca de 
brici, care le luau pielea la cea mai mică atingere. Mulţi dintre ei 
ajunseseră la navă cu picioarele pline de sânge și cu frica de 
rechini citindu-li-se în ochi. Fusese greu pentru ei, dar lulius își 
făcea griji mai degrabă pentru cei care nu știau să înoate, 
printre care și uriașul Ciro. Trebuiau să fugă prin port, pe 
întuneric, fără să fie văzuţi de gărzile chestorului și întârziau 
cam mult. 

Luna acoperită de nori trimitea doar o lucire slabă, dar peste 
tot pe docuri erau așezate torţe, scânteieri de un galben-închis, 
care se mișcau și săltau în briza ce sufla dinspre coastă. Cu o 
oră în urmă, vântul își schimbase direcţia și lulius nu voia decât 
să ridice ancora, să taie parâmele și să plece. Căpitanul era 
legat în cabină, iar soldaţii acceptaseră fără comentarii și fără să 
se alarmeze prezenţa câtorva soldați în plus la bord. Mersese 
mult mai ușor decât sperase lulius, dar, în timp ce privea torțele 
care fluturau și trosneau, îl cuprinse teama că oamenii lui 
fuseseră prinși și că totul era în zadar. 

Își dori să nu-i fi trimis la han pe Prax și Suetonius. Poate că 
se luaseră la bătaie sau treziseră bănuieli cu vreo poveste 


143 


stângace despre bogăţiile de la bord. Cu degetele albite pe 
balustrada lui Ventu/us, lulius recunoscu în sine că fusese prea 
riscant. 

Acolo! lulius recunoscu silueta lui Prax, care se năpustea spre 
vas. Îngheţă, căutându-l din ochi pe Suetonius. Niciun semn. Ce 
se întâmplase? 

Prax se căţără la bord, gâfâind. 

— Unde-i Suetonius? se repezi lulius. 

— A rămas în urmă. Cred că l-a lăsat curajul. Oricum, e mai 
bine pentru noi să scăpăm de el, răspunse Prax, uitându-se în 
spate, la orașul-port scufundat în întuneric. 

Undeva departe, se auzi un strigăt. lulius se aplecă în direcţia 
aceea. Se mai auzi un strigăt, dar, cu vântul care bătea, nu 
putea să-și dea seama ce era. Işi întoarse capul la stânga și la 
dreapta, apoi auzi bătăile ritmice ale legionarilor în marș. lulius 
ar fi recunoscut oriunde zgomotul pe care îl făceau sandalele cu 
ținte de fier pe pietrișul drumurilor. Zece, poate douăzeci de 
oameni. În mod cert, nu ai lui. Cu Suetonius cu tot, nu trebuiau 
să vină pe jos decât șase inși. | se uscă gura. Cu siguranță că 
era chestorul care venea să-i aresteze pe toţi. Șt/use doar că 
individul bănuia ceva! 

lulius se întoarse și se uită la placa îngustă de lemn, ce îl lega 
pe Ventulus de doc și care se legăna în ritm cu nava. Doar vreo 
doi saci cu nisip umed o ţineau locului. Putea s-o ridice într-o 
secundă și să dea ordinul de plecare. Gaditicus îl păzea pe 
căpitan. Pelitas era cu cel care răspundea de sclavi, așteptând 
semnalul de plecare. Dintr-odată, se simţi îngrozitor de singur 
pe puntea pustie și își dori să fi fost cu ei. Dădu din cap enervat. 
Era hotărârea lui și avea să aștepte până vedea cine se apropia. 
Miji ochii înspre clădirile docului, rugându-se să apară oamenii 
lui, dar nu se vedea nimic. În schimb, auzi cum legionarii 
nevăzuţți măresc pasul, tropăind tot mai puternic. 

Aproape îl cuprinse disperarea când îi văzu pe soldaţii care 
ieșeau de pe aleea întunecată și pășeau pe docurile luminate. 
Chestorul în persoană conducea vreo douăzeci de oameni 
înarmaţi și iuți, direct către șirul întunecat de nave și spre 
Ventulus. 

e 

Suetonius suspină de ușurare când auzi bocănitul soldaților. 

Avea de gând să aștepte până îi prindeau pe ceilalţi și să se facă 


144 


nevăzut în zori. De bună seamă, chestorul avea să fie bucuros 
să stea de vorbă cu omul care îl avertizase. Zâmbi ca pentru 
sine. Era tentat să rămână, ca să vadă execuţia lui lulius, doar 
pentru a-l privi în ochi, din mijlocul mulţimii. Simţi o umbră de 
regret pentru ceilalţi, dar ridică involuntar din umeri. Erau pirați 
și niciunul nu încercase să-l împiedice pe lulius să distrugă 
disciplina cu lingușelile și făgăduielile lui obscene. Gaditicus nu 
era în stare să comande, iar Pelitas... ei bine, avea să-i facă 
plăcere să-l vadă pe Pelitas doborât. 

— Suetonius! strigă o voce din spatele lui, iar șocul aproape 
că făcu să-i stea inima. Fugi, vine chestorul cu soldaţi! Dă-i 
drumul! 

Suetonius intră în panică în momentul în care simţi cum 
cineva îl apucă de umăr și îl smulge din umbre, târându-l în 
goana oamenilor. Aruncă o privire îngrozită și văzu cum 
giganticul Ciro îl căra fără să încetinească. Odată ajuns în spaţiul 
deschis, rămase cu gura căscată la vederea soldaţilor sumbri 
care șerpuiau spre ei, cu săbiile scoase. Înghiţi în sec, 
împleticindu-se înainte. N-avea timp să gândească. Puteau să-l 
taie-n bucăţi până să-și dea seama că el îi ajutase. Înghiţindu-și 
frica și furia, o luă la goană alături de ceilalţi. De-acum, trebuia 
să-și ia adio de la întâlnirea privată cu chestorul, ca între domni, 
pe care și-o închipuise. Inainte de orice, trebuia să scape cu 
viaţă din haosul acela. Își încleștă maxilarele și ţâșni înainte, 
depășindu-l pe Ciro cu câţiva pași. 

lulius aproape strigă de ușurare când își văzu oamenii care 
alergau spre vas. Soldaţii chestorului îi văzură și ei și începură 
să urle la ei să se oprească. 

— Haideţi! strigă lulius. 

Își întoarse iute capul dintr-o parte a docului spre cealaltă și 
bombăni când văzu cât de aproape erau legionarii de oamenii 
lui. Nu era timp destul. Chiar în condiţiile în care Ciro și ceilalţi 
reușeau să ajungă pe punte, primii dintre soldaţii chestorului 
aveau să pășească drept în urma lor. 

Ameţit și cu inima bătându-i cu putere, lulius privea cum cele 
două grupuri se îndreaptă spre el. Rămase locului, forțându-se 
să nu se miște prea repede, apoi se întoarse și strigă peste 
punți: 

— Acum! Hai, Peli! Acum! 


145 


Sub el, adânc în măruntaiele navei, auzi cum Pelitas dă ordine 
ca răspuns la ordinele lui. Ventulus se cutremură când ramele 
ieșiră din locurile lor și se opintiră în stâncile care mărgineau 
docul, împingând nava peste apele negre. lulius tăia frenetic 
frânghiile care îi ţineau în loc, crestând balustrada. Sub punte se 
auziră alte strigăte când echipajul se trezi din cauza mișcărilor 
navei, crezând, de bună seamă, că pluteau în derivă. lulius știa 
că oamenii se așteptau să mai petreacă în port câteva zile și n- 
avea decât câteva secunde înainte ca puntea să se umple. 
Ignoră problema aceea. Placa sprijinită de doc se mișcă 
împreună cu nava și sacii de nisip căzură în apă. 

Oare  strigase prea devreme? Soldații erau la nici 
cincisprezece metri de oamenii lui. Primii dintre aceștia săriră pe 
punte și se întoarseră cu săbiile în mâini. Suetonius era ca o 
nevăstuică; picioarele abia-i atinseră placa înainte să se arunce 
pe vas. 

— Hai, Ciro! Plecăm! strigă lulius, agitându-și sabia deasupra 
capului. 

Namila de om era prea înceată. Fără să gândească, lulius o 
luă înspre placă, gata să sară pe doc. 

Oprindu-se brusc, Ciro își scoase sabia, încercând să respingă 
atacul soldaților. 

— Ciro! Sunt prea mulţi! urlă lulius, ezitând între pericolul de 
a fi prins, dacă sărea de pe vas, și dorinţa de a-și ajuta omul. 

Ramele zvâcniră încă o dată și scândura căzu. 

Ciro păși încet înspre margine, neîndrăznind să le întoarcă 
spatele soldaţilor. Aceștia se repeziră spre el, iar Ciro lovi turbat 
cu pumnii, trimițând un legionar în mare. Armura îl trase în 
adâncuri, lăsând în urmă un vârtej de bule argintii. Atunci, Ciro 
se întoarse către navă și gemu când o sabie i se înfipse în spate. 
Cu braţele tremurând, urlă și se aruncă înspre vasul care pleca, 
prinzând balustrada cu o mână. lulius îl apucă de încheietură și 
privi în ochii întunecați, înnebuniţi de durere și energie. 

— Ajutaţi-mă să-l trag! strigă lulius, străduindu-se să ţină bine 
de pielea transpirată. 

Fu nevoie de încă doi oameni să-l ridice pe Ciro la bord. Omul 
respira șuierat, iar spinarea sfâșiată și sângerândă lăsa o pată 
negricioasă pe puntea unde zăcea. 

— N-am vrut să-l omor, zise Ciro, printre respiraţiile horcăite. 

lulius îngenunche lângă el și îl luă de mână. 


146 


— N-ai avut încotro. 

Ciro închise ochii de durere și nu văzu expresia sumbră a lui 
lulius, care se ridică și se duse lângă balustradă. Vasul se 
îndepărta de țărm, acum că sclavii aveau destul loc să își afunde 
ramele în apă. 

La nici zece metri depărtare, legionarii se holbau la ei, cu ură 
vădită pe fețe. Deși erau atât de aproape, nu puteau să treacă 
golul care se lărgea între ei. Sub privirea tăcută a lui lulius, unul 
dintre soldaţi scuipă cu dezgust pe pietre. 

Chestorul stătea lângă ei, purtând o tunică închisă la culoare, 
în locul togii. Cu faţa încinsă de furie și oboseală, fu obligat să se 
uite la corabia care ieși din port și, în cele din urmă, fu înghițită 
de întuneric. Doi dintre oamenii lui, care se uitau și ei după 
Ventulus, înjurară încet. 

— Ordine, domnule? zise unul, uitându-se la chestor. 

Pravitas nu răspunse până când răsuflarea nu i se potoli și o 
parte din roșeaţă îi dispăru de pe față. 

— Dă fuga la căpitanul galerei care a tras ieri în port. Spune-i 
că-i ordon să ridice imediat ancora și să plece în căutarea 
vasului de negustori Ventulus. Vreau să se miște în cel mult o 
oră, să nu piardă refluxul. 

Soldatul salută. 

— Da, domnule, răspunse. Să-i dau o explicaţie? 

Pravitas dădu iute din cap. 

— Spune-i că un legionar a fost omorât, iar Ventulus a fost 
furat de pirați. 

(J 

lulius își adună oamenii în întunericul de pe puntea 
mișcătoare. Doar Ciro lipsea. Il lăsaseră să se odihnească într-o 
cabină după ce-i pansaseră rana. Tăietura de sub umăr era 
adâncă, dar părea destul de curată și, cu un pic de noroc, omul 
avea să trăiască. 

Echipajul fusese încuiat sub punte până când vor fi putut să le 
explice noua situaţie. Cel puţin, ofiţerii lui puteau să manevreze 
vasul fără nicio greutate. Totuși, îl amăra faptul că trebuia să 
țină prizonieri niște oameni nevinovaţi. Le amintea prea tare de 
propria captivitate, iar lulius simţea, mai mult decât vedea, furia 
care se ridica dinspre oamenii de pe Accipiter. 

— Lucrurile s-au schimbat, zise, încercând să-și pună în ordine 
gândurile care i se învălmășeau în cap. Pentru aceia dintre voi 


147 


care încă n-au aflat, unul dintre soldaţii chestorului s-a înecat. 
Ceea ce înseamnă că fiecare galeră din zonă o să ne caute. O 
vreme, va trebui să ne ţinem cât de departe de țărm putem și 
să fugim de fiecare pânză pe care o vedem, până se mai 
liniștesc lucrurile. N-am plănuit să se întâmple așa, dar nu mai 
este cale de întoarcere. Dacă ne prind, suntem morți. 

— Eu n-am de gând să fiu pirat, îl întrerupse Gaditicus. Am 
pornit toată nebunia asta tocmai ca să ne luptăm cu nenorociţii, 
nu să le îngroșăm rândurile. 

— Chestorul ne știe numele, nu uita. Mesajul pe care îl va 
trimite la Roma va descrie faptul că am furat o corabie și am 
înecat un legionar. Fie că-ţi place sau nu, suntem pirați, cel 
puţin până când găsim o cale de ieșire din mizeria asta. Singura 
noastră speranţă este să mergem mai departe și să-l prindem 
pe Celsus. Cel puţin atunci, vor da dovadă de bunăvoință. Poate 
asta o să-i împiedice să ne bată în cuie pe cruci. 

— Uite unde ne-au adus ideile tale! lătră Suetonius, agitând 
pumnul. E un dezastru! Niciunul nu mai are scăpare. 

Din toate părţile izbucniră certuri, iar lulius îi lăsă să strige, 
luptând cu propria disperare. Dacă Pravitas și-ar fi petrecut 
noaptea în pat, acum ar fi fost liberi să-i caute pe cei care îi 
ținuseră prizonieri. 

In cele din urmă, se simţi îndeajuns de calm, încât să 
vorbească din nou. 

— Când veţi termina cu certurile, veți vedea că nu avem altă 
soluţie. Dacă ne predăm, chestorul ne va judeca și ne va 
executa. Este inevitabil. Și mai vreau să spun un singur lucru. 

Se lăsă liniștea și lui lulius i se făcu rău când văzu speranța 
din ochii lor. Ei încă mai credeau că era în stare să vină cu o 
soluție salvatoare, pe când el nu mai avea decât niște 
promisiuni în care nici el nu mai știa dacă să creadă sau nu. Se 
uită pe rând în ochii fiecăruia dintre ofiţerii de pe Accipiter, 
incluzându-i pe toți. 

— Când eram în temniţa aceea împuţită, ni s-ar fi părut un vis 
să fim aici, cu o navă la dispoziţie și să-i vânăm pe dușmani. 
Trebuie să plătim un preţ și îl vom plăti când Celsus va zăcea la 
picioarele noastre, iar aurul lui va fi al nostru. Țineţi capetele 
sus. 

— Roma are ţinere de minte când vine vorba de dușmanii ei, 
zise Gaditicus, cu voce mohorâtă. 


148 


lulius se forță să zâmbească. 

— Dar noi nu suntem dușmanii Romei. Noi știm asta. Nu mai 
trebuie decât să îi convingem și pe ei. 

Gaditicus dădu ușor din cap și îi întoarse spatele lui lulius, 
pășind încet peste punte. Pe cer se zărea prima atingere a 
zorilor. Delfini cenușii se jucau și săreau pe sub prora teșită a 
navei ce străpungea valurile. Ramele spintecau iute apa, 
ducându-i tot mai departe de țărm și de pedeapsă. 


e CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Adâncită în gândim, Servilia mergea încet prin forum, alături 
de fiul ei. Pe Brutus nu părea să îl deranjeze ritmul lent. Privirile 
lui întârziau pe clădirea senatului de care tocmai se apropiau. 
Femeia abia observă boltele și arcadele măreţe, pe care le mai 
văzuse de o mie de ori. 

Privi cu coada ochiului la el, având grijă ca Brutus să nu-și dea 
seama. Așa cum îi ceruse, tânărul venise la întâlnire îmbrăcat cu 
uniforma completă și lustruită, de centurion. Ştia că bârfitorii 
aveau să observe și să întrebe cum îl chema, crezând, 
neîndoielnic, că era amantul ei. Până acum, nu puţini erau cei 
care povesteau în șoapte că fiul ei se întorsese la ea, un mister 
pe care aveau să-l exploreze cu încântare. Servilia știa că n- 
aveau să treacă neobservaţi prin inima orașului. Era ceva ca de 
fiară în felul lui de a merge, cu capul aplecat într-o parte, ca să 
asculte ce-i spunea ea, un soi de încredere care făcea mulţimea 
să se despartă aproape involuntar în faţa lui. 

O lună întreagă se întâlniseră în fiecare zi, mai întâi în casa ei, 
apoi plimbându-se prin oraș. La început, peregrinările lor 
fuseseră ţepene și incomode, dar, pe măsură ce zilele treceau, 
fură în stare să poarte conversații fără încordare și chiar să 
râdă, deși momentele acelea erau rare. 

Fusese surprinsă să constate cu câtă plăcere îi arăta altarele 
și-i spunea poveștile și miturile care le înconjurau. Roma era 
plină de legende pe care Brutus le sorbea cu o aviditate care îi 
trezea și ei interesul. 

Işi trecu o mână prin păr, dându-l după ureche cu o mișcare 
lejeră. Un trecător se opri și se holbă la ea, iar Brutus se 
încruntă într-un fel care-o făcea pe Servilia să vrea să râdă. 


149 


Uneori, încerca să fie protector, uitând că ea supravieţuise 
singură în orașul acela, în tot timpul vieții lui fragede. Și totuși, 
atitudinea aceea n-o deranja, pentru că venea din partea lui. 

— Senatorii au ședință azi, spuse ea când îl văzu privind prin 
ușile de bronz, în sălile umbrite. 

— Ştii ce se discută? întrebă el. 

Brutus ajunsese să accepte faptul că puţine lucruri care 
țineau de senat îi erau ei necunoscute. N-o întrebase dacă avea 
amanți din rândurile demnitarilor, dar era clar că bănuia asta 
tocmai din pricina modului delicat în care evita subiectul. li 
zâmbi. 

— În cea mai mare parte, lucruri teribil de plictisitoare: numiri 
în funcţie, orânduiri pentru oraș, taxe. Lucruri care par să le 
placă acelora mai prăfuiţi dintre ei. Cred că o să se întunece 
înainte să termine. 

— Ce mult mi-ar plăcea să-i ascult! zise Brutus cu dor în glas. 
Plictisitori sau nu, mi-ar plăcea să petrec o zi ascultându-i pe 
bărbaţii aceia. Din locul acela mic, ajung atât de departe, în 
ținuturile romane. 

— Te-ai plictisi într-un ceas. Cea mai mare parte a muncii 
adevărate se face în particular. N-ai vedea decât ultima fază, 
când trasează legile pe care le-au rumegat săptămâni întregi. 
Nu e ceva ce i-ar plăcea unui tânăr. 

— Mie mi-ar plăcea, răspunse el, iar Servilia îi percepu dorinţa 
din voce. 

Se întrebă din nou cum să procedeze cu el. Nu părea să-l 
deranjeze să-și petreacă fiecare dimineaţă cu ea, dar încă nu 
discutaseră despre viitor. Poate că era bine să se bucure pur și 
simplu unul de prezența celuilalt, dar uneori ea vedea nevoia lui 
de a merge mai departe, deși încă nu avea o ţintă. Ştia că 
plutea în derivă în momentele pe care le petrecea cu ea, de 
parcă s-ar fi abătut o vreme de la calea vieții lui. Servilia nu 
putea să regrete nicio clipă pe care o avea cu el, dar poate că 
lui Brutus îi trebuia un imbold ca să se întoarcă la sine însuși. 

— Peste o săptămână se fac numirile pentru funcţiile cele mai 
înalte, spuse ea ca din întâmplare. Roma va avea un nou 
pontifex maximus și alți demnitari. Tot atunci se vor stabili și 
comandanții legiunilor. 


Cu coada ochiului, văzu cum tânărul întoarce brusc capul 
înspre ea. Așadar, sub aparențele destinse, mai era ceva 
ambiţie în el! 

— Ar trebui să... mă înrolez și eu într-o legiune, zise el încet. 
Aș putea să fiu primit drept centurion aproape oriunde. 

— O, cred că pot să aranjez ceva mai bun decât atât pentru 
fiul meu, spuse ea, cu aparentă nepăsare. 

El se opri și îi prinse blând brațul. 

— Ce... cum? începu. 

Deruta lui o făcu să râdă. Brutus roși. 

— Câteodată, uit cât poţi să fii de inocent, zise ea, îndulcindu- 
și vorbele cu un zâmbet. Cred că ai petrecut prea mult timp în 
marșuri și lupte. Da, probabil că asta e. Ai trăit printre soldați și 
sălbatici, fără vreo adiere de politică în viaţa ta. Își așeză palma 
cu afecţiune peste mâna care o ţinea de braț. Senatorii sunt 
oameni, iar oamenii rareori fac ceea ce e corect. De cele mai 
multe ori, fac așa cum sunt convinși de alţii, cum li se ordonă 
sau cum sunt amenințați să facă. Mitele în aur trec din mână în 
mână, dar adevăratele monede ale Romei sunt influenţa și 
favorurile. Influență am, iar favoruri mi se datorează din plin. 
Probabil că jumătate din numiri au fost deja stabilite în cadrul 
acelor întâlniri private despre care îţi spuneam. Celelalte funcții 
pot fi negociate sau pretinse. 

Ea se aștepta ca el să zâmbească, dar Brutus părea îndurerat 
și Servilia își retrase mâna. 

— Credeam că lucrurile sunt... altfel, zise el încet. 

Servilia se adună, ezitând între dorinţa de a-i cruța iluziile și 
nevoia de a-l trezi repede la realitate pe tânărul soldat înainte 
să fie ucis. 

— Vezi îngrăditura aceea? Tii minte că acolo ţi-am zis că se 
adună cetăţenii Romei, ca să voteze numirile senatului: tribunii, 
chestorii, chiar pretorii? Votul este secret și lumea îl ia foarte în 
serios, și totuși, din nou și din nou, aceiași oameni sunt aleși, 
aceleași familii, cu foarte puţine schimbări. Pare corect, dar cei 
care votează n-ar cunoaște intrușii. Doar senatorii se bucură de 
suficientă faimă și avere, încât numele lor să ajungă și pe buzele 
celor mai de jos dintre romanii liberi. Totul este o iluzie, dare o 
iluzie elegantă. De neînțeles este că o mână de senatori chiar 
încearcă să fie drepţi și îmbunătăţesc în mod cinstit orașul și 
viaţa cetățenilor. Servilia arătă înspre clădirea senatului. În 


151 


clădirea aceea sunt câţiva oameni măreţi, a căror muncă 
luminează orașul. Dar restul sunt lipsiţi de orice fel de vigoare. 
Se folosesc de puterea pe care le-o conferă senatul pentru a-și 
spori averile și autoritatea. Aceasta este simpla realitate. 
Senatul nu e nici blestemat, nici binecuvântat, ci un amestec, la 
fel ca toate celelalte lucruri pe care le atingem în viața asta. 

Percepându-i intensitatea din voce, Brutus o studie. Chiar 
dacă nu o știa, Servilia nu era deloc atât de detașată și sătulă de 
lume cum voia să pară. În timp ce vorbea cu evidentă neplăcere 
despre senatorii venali, poza ei cinică se evaporase. „Nu este o 
femeie simplă”, își zise Brutus și nu era pentru prima oară când 
gândul acela îi trecea prin minte. 

— Te înțeleg. Doar că atunci când l-am cunoscut pe Marius... 
era ca un zeu. Era deasupra lucrurilor mărunte. Am întâlnit 
atâţia care nu sunt în stare să vadă mai departe de munca sau 
de rangul lor, dar, când mă uit în urmă, îmi dau seama că Marius 
a avut o viziune și că tot ceea ce a făcut a fost ca să 
înfăptuiască acea viziune, indiferent de preţul pe care l-a plătit. 
A riscat tot ce avea ca să-l doboare pe Sulla. Și avea dreptate. 
De îndată ce Marius a murit, Sulla aproape că s-a proclamat 
rege. 

Servilia privi repede în jur, să vadă dacă nu cumva era cineva 
îndeajuns de aproape, încât să audă ce vorbeau. Işi cobori 
vocea: 

— Brutus, nu spune numele astea în public; nu așa de tare. 
Poate că oamenii aceia sunt morţi, dar rănile sunt încă 
proaspete, iar asasinii lui Sulla încă n-au fost găsiți. Mă bucur că 
l-ai cunoscut pe Marius. El n-a venit niciodată în casa mea, dar și 
dușmanii lui îl respectau, de asta sunt sigură. Aș vrea să fie mai 
mulţi ca el. Servilia păru că se scutură de seriozitatea 
subiectului și adoptă un ton mai destins. Acum, hai să mergem 
mai departe, până nu-ncep bărfitorii să se întrebe despre ce 
vorbim. Aș vrea să urcăm dealul, până la templul lui Jupiter. Știai 
că Sulla a pus să fie refăcut după războiul civil, cu coloane pe 
care le-a adus din Grecia, de la ruinele templului lui Zeus? Vom 
aduce o ofrandă acolo. 

— În templul lui Sulla? întrebă Brutus în timp ce mergea. 

— Morţii nu posedă temple. Templele sunt ale Romei sau ale 
zeilor, dacă vrei. Bărbaţii se străduiesc atât de mult să lase ceva 
în urmă! Cred că de asta-i iubesc eu. 


152 


Brutus o privi, având din nou impresia că femeia aceea trăise 
vieţi întregi. 

— Ai vrea să mă înrolez într-o legiune? întrebă el. 

Servilia zâmbi mulțumită de subiectul mai sigur al 
conversației. 

— Ar fi cel mai potrivit. Nu prea are sens să mi se datoreze 
favoruri dacă nu apelez niciodată la ele, nu-i așa? Ai putea să-ți 
irosești cariera ca simplu centurion, să fii trecut cu vederea de 
comandanţi orbi și să-ţi sfârșești zilele la o fermă mică, din vreo 
provincie abia îmblânzită, unde să dormi cu mâna pe sabie. 
Primește ce pot eu să îţi ofer. Imi face plăcere că pot să te ajut, 
după ce am lipsit atâta vreme din viaţa ta. Înţelegi? Este o 
datorie a mea față de tine și eu îmi plătesc mereu datoriile. 

— La ce te-ai gândit? întrebă el. 

— A, începi să fii interesat, nu-i așa? Bine. Chiar n-aș vrea să 
cred că fiul meu e lipsit de ambiţie. Să vedem. Abia ai făcut 
nouăsprezece ani, ceea ce înseamnă că funcțiile religioase sunt 
excluse, deocamdată. Ar trebui să fie ceva în domeniul militar. 
Pompei o să-și pună prietenii să voteze cum vreau eu. E un 
tovarăș mai vechi al meu. Și Crassus mă va susţine, în contul 
unor favoruri trecute. Și Cinna va fi de acord. El este... un 
prieten mai recent. 

Brutus izbucni surprins: 

— Cinna, tatăl Corneliei? Dar credeam că-i om bătrân! 

Servilia râse cu un sunet adânc și senzual. 

— Uneori, e bătrân, alteori, nu. 

Brutus se făcu stacojiu de rușine. Cum mai putea să dea ochii 
cu Cornelia? 

Servilia îi ignoră stânjeneala și continuă să vorbească, 
ridicându-și colțurile buzelor. 

— Cu sprijinul lor, ai putea să comanzi o mie de oameni din 
oricare dintre cele patru legiuni pe care le vor revizui. Ce părere 
ai? 

Brutus aproape că se împiedică. Oferta pe care i-o făcea era 
năucitoare. Își dădu seama că era cazul să nu se mai minuneze 
atât de fiecare dată când descoperea ceva la Servilia. Era o 
femeie extrem de neobișnuită, în foarte multe feluri, dar mai 
ales ca mamă a cuiva. Un gând îi veni în minte și Brutus se opri 
brusc din mers. Servilia se întoarse spre el și îl privi, ridicând 
întrebător din sprâncene. 


153 


— Dar fosta legiune a lui Marius? 

Servilia se încruntă. 

— S-a sfârșit cu Primigenia. Chiar dacă ai învia numele, nu se 
poate să fi supravieţuit mai mult de o mână de oameni. 
Folosește-ţi capul, Brutus! Ai ajunge în atenţia tuturor prietenilor 
lui Sulla. Ai avea noroc să mai trăieşti un an după aceea. 

Brutus ezită. Trebuia să întrebe, altfel s-ar fi gândit mereu ce- 
ar fi fost dacă încerca. 

— Dar este posibil totuși? Dacă îmi asum riscurile, pot 
oamenii despre care vorbeai să o reinstituie? 

Servilia ridică din umeri și alt trecător se holbă captivat la ea. 
Brutus duse mâna la mânerul sabiei și omul merse mai departe. 

— Da, dacă le-aș cere așa ceva, dar Primigenia a căzut în 
dizgrație. Marius a fost declarat dușman al statului. Cine ar veni 
să lupte sub numele acela? Nu, e imposibil. 

— Dar asta vreau. Doar numele și dreptul de a instrui soldaţi 
noi. Nici n-aș putea să îmi închipui un lucru pe care să îl vreau 
mai mult. 

Servilia îl privi adânc în ochi. 

— Ești sigur? 

— Cinna, Crassus și Pompei pot să facă tot ce ai zis? întrebă el 
hotărât. 

Servilia zâmbi, uimită de felul în care tânărul acela putea să o 
facă să treacă de la furie la amuzament și la mândrie în doar 
câteva clipe. Nu putea să îi refuze nimic. 

— Ar fi nevoie de toate favorurile care mi se datorează, dar, 
ce-i drept, îmi datorează multe. N-ar trebui să îmi refuze 
Primigenia dacă e pentru fiul meu. 

Brutus își înfășură braţele în jurul ei, iar ea îi întoarse râzând 
îmbrăţișarea, lăsându-se purtată de fericirea lui. 

— Îți va trebui un capital enorm dacă vrei să învii din morţi o 
legiune întreagă, zise Servilia când Brutus o lăsă jos. Am să te 
prezint lui Crassus. Nu cunosc nici un om mai bogat - nu cred că 
există om cu mai multă avere. Dar nu e prost. Va trebui să îl 
convingi că va primi ceva în schimbul aurului. 

— O să mă gândesc la asta, zise Brutus, uitându-se îndărăt la 
clădirile senatului pe care le lăsaseră în spate. 

e 

Când își aminti cât de frustrat fusese la bordul lui Accipiter, 

lulius n-ar fi crezut vreodată că avea să fie recunoscător pentru 


154 


cât de încete și greoaie erau galerele romane. Când se 
revărsaseră zorii, în strălucirea bruscă a coastelor tropicale, 
oamenii lui strigaseră de spaimă văzând pentru prima dată 
pânza romană pătrată. lulius se uitase la ea în primele ore de 
lumină, până când se convinsese că distanţa dintre ei scădea. 
Sumbru, porunci ca încărcătura vasului să fie aruncată peste 
bord. 

Cel puţin căpitanul navei era încă legat de un scaun în cabină 
și n-avea să fie de faţă. lulius știa că omul urma să fie furibund 
când avea să afle. Dacă reușeau ce-și propuseseră, trebuiau să-i 
dea omului și mai mult din aurul lui Celsus. Nu avusese altă 
soluție, dar fusese o oră foarte neplăcută. Oamenii lui aduceau 
afară grupuri mici de membri ai echipajului, care să-i ajute să 
arunce bunurile preţioase ale continentului lăsat în urmă. 
Câteva bucăţi de lemn preţios se legănau în valuri, dar pieile și 
baloții de pânză se scufundară imediat. Ultimele lucruri care 
trebuiau aruncate erau colții uriași de fildeș gălbui. lulius știa cât 
erau de preţioși și îi trecu prin minte să îi păstreze. Apoi, își 
regăsi hotărârea și, fără tragere de inimă, ordonă să fie aruncaţi 
peste bord împreună cu restul încărcăturii. 

Le zise oamenilor să stea pe poziţii și priviră împreună pânza 
de la orizont, în lumina soarelui care răsărea. Dacă se apropia și 
mai mult, știa că tot ce rămânea de făcut era să arunce tot ce 
se putea desface sau smulge de pe vas, dar, pe măsură ce orele 
treceau, galera care îi urmărea se făcu din ce în ce mai mică, 
până când se pierdu în strălucirea orbitoare reflectată de mare. 

lulius se întoarse spre oamenii lui care munceau cot la cot cu 
echipajul. Observă că Gaditicus nu era cu ei, ci rămăsese sub 
punți când ofiţerii fuseseră chemaţi să mute încărcătura. Se 
încruntă ușor, dar hotărî să nu meargă la el și să nu forţeze 
lucrurile. În cele din urmă, Gaditicus avea să vadă că trebuiau să 
meargă mai departe cu planul iniţial. Era singura lor speranță. 
Trebuia să îl ţină pe Ventulus departe de coastă pentru câteva 
săptămâni și să își instruiască mai departe oamenii în practicile 
războiului pe mare. l-ar fi plăcut să facă un corvus, dar, dacă 
voiau să-i ispitească pe pirați, era important să arate ca o navă 
comercială oarecare. Abia atunci ar fi văzut dacă reușise să-i 
transforme pe ţărani în legionari sau dacă aveau să cedeze și 
să-l oblige să îl vadă pe Ventu/us scufundat, așa cum se 
întâmplase cu Accipiter. Își încleștă maxilarele și trimise o 


155 


rugăciune scurtă către zeul Marte. Nu puteau să irosească 
această a doua șansă. 


e CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


Alexandria se uită prin cămăruţa care îi fusese oferită. Nu era 
cine știe ce, dar cel puţin era curată și nu prea era corect să mai 
ocupe spaţiu în casa extrem de mică a lui Tabbic, acum că 
bijuteriile ei aduceau ceva venit. Știa că bătrânul meșteșugar ar 
fi lăsat-o să mai stea și chiar ar fi primit o chirie mică, la 
insistența ei, dar în locuința înghesuită de la etajul al doilea abia 
era destul loc pentru familia lui. 

Nu le spusese că își căuta gazdă, având de gând să Îi 
surprindă cu o invitaţie la cină, de îndată ce găsea ceva de 
închiriat. Trecuse aproape o lună de când căuta. Probabil că 
oamenilor li se părea ciudat ca o femeie născută în sclavie să 
îndrăznească să refuze ceva, dar, la banii pe care era dispusă 
să-i dea, Alexandriei nu i se oferiseră decât încăperi murdare, 
umede sau infestate de viețuitoare ce mișunau de colo-colo și la 
care Alexandria nu stătuse să se uite mai de aproape. 

Ar fi putut să închirieze mai mult de o singură cameră, chiar o 
căsuță numai a ei. Broșele ei se vindeau de cum le termina de 
făcut și, chiar dacă cea mai mare parte a câștigurilor se ducea 
pe materiale noi și mai bune, îi rămânea destul să pună 
deoparte în fiecare lună. Poate că viaţa ca sclavă o învățase să 
preţuiască banii atunci când veneau și o făcea să-i fie ciudă 
pentru fiecare bănuţ de bronz care se ducea pe mâncare sau pe 
acoperișul de deasupra capului. Să dea prea mult pe chirie îi 
părea cea mai mare prostie, pentru că, după ani întregi de plătit 
cu bani munciţi din greu, n-ar fi avut nimic al ei. Mai bine să 
cheltuiască acum cât mai puţin posibil și să-și cumpere cândva 
o casă a ei, cu o ușă pe care să o închidă între ea și lume. 

— Vrei odaia? întrebă proprietara. 

Alexandria șovăi. Era tentată să se mai târguiască la preț, dar 
cealaltă femeie părea epuizată după o zi de muncă la piaţă și 
preţul pe care îl cerea era corect. N-ar fi fost drept să profite de 
sărăcia evidentă a familiei aceleia. Alexandria văzu că mâinile 
femeii erau umflate și pătate de pigmenţii din albiile de vopsit. 


156 


Când își trecu inconștient mâna prin păr, femeia lăsă o urmă 
albăstruie peste ochi. ă 

— Mai am două de văzut mâine. |ţi dau răspunsul atunci, zise 
Alexandria. Să trec pe aici pe seară? 

Femeia dădu din umeri, cu o expresie resemnată. 

— Intreabă de Atia. Ar trebui să fiu pe-aici. Dar să știi că n-ai 
să găsești ceva mai bun la banii ăștia. Casa e curată și pisica 
are grijă de șoarecii care mai intră. Faci cum vrei. 

Se întoarse și se apucă de treburile de seară și de gătitul 
mâncării pe care o adusese de la piaţă, ca parte din salariu. 
Alexandria știa că mâncarea aceea mai avea puţin și se strica, 
însă Atia nu părea îngenuncheată de truda vieţii pe care o 
ducea. 

Era ciudat să vadă o femeie liberă, care trăia la limita 
mizeriei. Pe domeniul unde muncise Alexandria, până și sclavii 
erau mai bine îmbrăcaţi și hrăniţi decât familia femeii. Era o 
perspectivă asupra vieții pe care nu o mai explorase și o încerca 
un sentiment bizar de rușine, așa cum stătea acolo, în hainele ei 
bune și cu mantia încheiată cu o broșă făcută de mâna ei. 

— O să le văd și pe celelalte două, apoi mă întorc aici, spuse 
Alexandria ferm. 

Fără alte vorbe, Atia începu să mărunțească legumele și să le 
pună într-o oală de fier, pe vatra de lut de lângă perete. Până și 
cuțitul cu care lucra avea lama îngustă de un deget și extrem de 
tocită, dar îl folosea mai departe, în lipsă de ceva mai bun. 

Afară, în stradă, izbucni un cor strident de ţipete piţigăiate și 
o siluetă plină de noroi ţâșni prin ușa deschisă, izbindu-se în 
Alexandria. 

— Ușor, băiete! Aproape că m-ai dărâmat, zise aceasta, 
zâmbind. 

Băiatul se uită la ea cu o expresie nedumerită în ochii albaștri. 
Faţa îi era la fel de plină de praf ca și restul făpturii, dar 
Alexandria observă că din nasul umflat și vânăt îi curgea o dâră 
de sânge pe care băieţelul îl întinse peste toată fața, când se 
șterse la nas. 

Femeia lăsă cuțitul din mână și îl cuprinse în braţe. 

— Ce-ai mai făcut acum? întrebă, pipăindu-i nasul. 

Băiatul se strâmbă și se zbătu să scape din strânsoarea ei. 


157 


— Doar o bătaie, mamă. Băieţii care lucrează la măcelar m-au 
fugărit până acasă. l-am pus piedică unuia care mi-a tras una-n 
nas. 

Băiatul își privi mama cu un zâmbet triumfător și duse mâna 
sub tunică, de unde scoase două cotlete neîmpachetate, din 
care picura sângele. Maică-sa scăpă un geamăt și le înhăţă cu o 
mișcare iute a mâinii. 

— Nu, mamă. Sunt ale mele! Nu le-am furat! Le-am găsit așa, 
pe stradă! 

Femeia se albi la față de furie și se îndreptă spre ușă, cu 
băieţelul care se agăța disperat de ea și sărea cât putea de sus, 
ca să-și ia înapoi trofeele. 

— Eu te-am învăţat să nu furi și să nu minţi. la-ţi mâinile de 
pe mine. Astea se duc înapoi de unde le-ai luat. 

Alexandria stătea între Atia și ușă, așa că păși în stradă, ca să 
o lase pe cealaltă să iasă. Un grup de băieţi stătea în preajmă, 
cu un aer vag ameninţător. Începură să râdă la vederea 
băiețelului care sărea pe lângă maică-sa, iar unul dintre ei 
întinse mâna după cotletele pe care Atia i le trânti în palmă fără 
o vorbă. 

— E iute de picior, ce-i drept. Moș Tedus a zis să-ţi spun că, 
dacă flăcăul dumitale mai fură ceva, îl dă pe mâna gărzilor. 

— Nu-i nevoie, se repezi Atia enervată, ștergându-și sângele 
de pe mâini cu o cârpă pe care o scosese din mânecă. Zi-i lui 
Tedus că tot ce a pierdut a primit înapoi și, dacă încearcă să 
facă oarece, am să împrăștii vorba să nu mai cumpere nimeni 
de la el. Am să-mi învăţ băiatul de una singură, mulțumesc. 

— Și ce treabă bună mai faci! rosti cu dispreţ băiatul mai 
mare. 

Atia ridică iute mâna și băiatul se trase înapoi, prăpădindu-se 
de râs și arătând înspre făptura umilită care încă se agăța de 
fusta ei. 

— Am să-i trag chiar eu o chelfăneală plodului ăstuia de 
Thurium dacă îl mai prind pe la prăvălie. Stai numai să vezi. 

Atia se înroși de furie și făcu un pas spre ei, dându-le scuza pe 
care o căutau ca să o ia la fugă și să arunce jigniri în timp ce se 
împrăștiau. 

Alexandria rămase lângă cei doi, gândindu-se că ar trebui să 
plece pur și simplu. Scena la care asistase nu era treaba ei, dar 


158 


era curioasă să vadă ce urma să se întâmple, acum că mama 
rămăsese singură cu pușlamaua ei de copil. 

Băiatul își trase nasul și îl frecă ușor. 

— Îmi pare rău, mamă. Am crezut că ai să te bucuri. Nu m-am 
gândit că o să se ia după mine până aici. 

— Tu nu te gândești niciodată. Dacă tatăl tău ar mai trăi, i-ar 
fi rușine cu tine, băiete. Ți-ar zice și el că noi nu furăm și nu 
mințim niciodată. Apoi, ţi-ar încinge bine spinarea cu cureaua, 
cum ar trebui să fac și eu. 

Dând din picioare, băiatul se zbătu să scape de femeia care îl 
ținea bine de braț. 

— Tata schimba bani. Tu spui că toţi sunt niște hoţi, deci cred 
că și el era hoţ. 

— Să nu care cumva să spui așa ceva! zise Atia printre buzele 
palide. 

Fără să mai aștepte răspunsul, femeia îl ridică pe genunchi și 
îl pocni tare, de șase ori. Copilul se zvârcoli la primele trei 
lovituri, apoi le încasă nemișcat pe celelalte. Când îl lăsă jos, 
țâșni printre cele două femei și o luă la fugă pe strada îngustă, 
dispărând după primul colţ. 

Atia suspină, uitându-se la el cum fuge. Alexandria pocni din 
palme stânjenită de faptul că fusese de faţă într-un moment 
atât de intim. Brusc, Atia păru să își aducă aminte de ea și roși 
când îi întâlni privirea. 

— Îmi pare rău. Mereu șterpelește câte ceva și nu pot să-l fac 
să priceapă că trebuie să înceteze. E prins de fiecare dată, dar 
săptămâna următoare încearcă din nou. 

— ÎI cheamă Thurium? întrebă Alexandria. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu. Copiii îi spun așa pentru că familia noastră a venit de la 
Thurium. E o poreclă jignitoare, pe care i-au găsit-o, dar lui pare 
să-i placă. Îl cheamă Octavian, ca pe tatăl lui. Pacoste mică. N- 
are decât nouă ani, dar deja se simte mai în largul lui pe străzi 
decât acasă. Îmi fac atâtea griji pentru el! Aruncă o privire spre 
Alexandria, remarcând hainele și broșa. N-ar trebui să vă supăr 
cu necazurile noastre. Nu mă sfiesc să recunosc că ne-ar prinde 
bine chiria. N-ar fura de la dumneavoastră și, oricum, dacă ar 
face-o, v-aș da imediat lucrurile înapoi, pe onoarea familiei 
mele. N-aveţi de unde să știți, dar prin venele lui curge sânge 


159 


nobil. Din spiţa Octavilor și a Cezarilor, dacă ar vrea numai să 
înțeleagă. 

— Din spița Cezarilor? întrebă brusc Alexandria. 

Femeia dădu din cap. 

— Bunica lui era din familia aceea înainte să intre, prin 
căsătorie, în familia noastră. De bună seamă că sărmana ar 
plânge dacă l-ar vedea furând carne de la un măcelar care stă la 
doar trei străzi depărtare. Adică, nu-i ca și cum nu l-ar cunoaște! 
O să-i frângă mâinile dacă mai face, și de mine ce se alege 
atunci? 

Lacrimi începură să-i curgă din ochi, iar Alexandria păși în faţă 
și, fără să se gândească, își petrecu un braţ în jurul Atiei. 

— Hai să mergem înăuntru. Cred că voi lua camera aceea a 
voastră. 

Femeia își îndreptă trupul și o privi intens. 

— Nu vreau pomană. Ne descurcăm, iar băiatul o să mai 
prindă minte cu timpul. 

— Nu-i vorba de pomană. Camera voastră e prima încăpere 
curată pe care am văzut-o. În plus, acum câţiva ani, am... lucrat 
pentru un Cezar. Poate că era aceeași familie. Suntem aproape 
rude. 

Femeia dădu din nou la iveală cârpa adunată ghemotoc în 
mânecă și se șterse la ochi cu ea. 

— Ţi-e foame? zise zâmbind. 

Alexandria se gândi la grămăjoara de legume care așteptau 
să fie tăiate. 

— Am mâncat deja. Îţi plătesc pentru prima lună, apoi mă duc 
să-mi iau lucrurile de unde stau acum. Nu-i departe. 

Dacă mergea repede și nu pierdea vremea pe la Tabbic, 
Alexandria credea că putea să se întoarcă la noua ei locuinţă 
înainte de căderea nopţii. Poate că, până atunci, Atia ar fi reușit 
să cumpere un pic de carne cu banii din chirie. 

e 

Senatorii se foiau incomod pe scaune. Şedinţa fusese lungă și 
mulţi dintre ei ajunseseră în punctul în care nu mai urmăreau 
dezbaterile întortocheate, ci votau așa cum spuseseră dinainte 
că aveau să facă. 

Umbrele serii se alungeau și torţele erau aprinse cu sfeșnice 
cu cozi lungi. Strălucirea flăcăruilor se reflecta în pereţii de 
marmură albă, lustruită, iar aerul se umplu de mirosul discret al 


160 


uleiului parfumat. Mulţi dintre cei trei sute de senatori care se 
adunaseră în dimineața aceea plecaseră deja, lăsând ca 
ultimele câteva chestiuni să fie votate în absenţa lor. 

Crassus zâmbi în sinea lui. Se asigurase că aceia care Îl 
sprijineau pe el aveau să rămână până ce torţele se stingeau, 
iar ziua ajungea în mod oficial la sfârșitul marcat prin 
rugăciunea pentru siguranța orașului. Ascultă atent lista 
numirilor, așteptând să audă numele pe care el și Pompei se 
hotărâseră să îl supună la vot. Aproape fără să vrea, ochii lui se 
îndreptară spre lista legiunilor, cioplită în marmura albă. In locul 
în care fusese înscrisă Primigenia nu mai era decât un spaţiu 
gol. Avea să-i facă plăcere să anuleze încă o bucăţică din 
moștenirea lui Sulla, chiar dacă nu i-ar fi cerut-o o veche 
prietenă. 

La gândul acesta, se uită spre Cinna, iar ochii lor se întâlniră 
pentru o clipă. Cinna făcu semn din cap către lista legiunilor și 
zâmbi. Crassus îi întoarse zâmbetul, observând părul încărunţit 
al prietenului său. De bună seamă că Servilia nu putea să îl 
prefere pe părintele acela iernatic în defavoarea lui, nu? Numai 
gândul la ea îi înfierbânta sângele și se pierdu în amintiri care îl 
făcură să piardă sfârșitul unei secţiuni. Se uită să vadă cum 
votează Cinna și ridică și el mâna împreună cu acesta. 

Alţi senatori se ridicară și se scuzară în liniște, îndreptându-se 
spre casele și amantele pe care le aveau prin tot orașul. Crassus 
se uită la Cato care se opintea să-și ridice trupul de pe scaun. 
Omul fusese unul dintre apropiații lui Sulla și avea să-i fie ciudă 
că nu fusese prezent la votul care urma. Crassus se forță să 
ascundă plăcerea pe care o simţea privindu-l pe Cato, care se 
apropie și trecu pe lângă el, adâncit într-o discuţie. Avea să fie 
mai ușor dacă simpatizanţii lui Sulla părăseau senatul, dar, chiar 
dacă ar fi fost prezenţi până la ultimul, Crassus se îndoia că el, 
Cinna și Pompei n-ar fi reușit să le vâre pe gât reinstituirea 
Primigeniei. Aveau să-și iasă din minţi. Își puse în gând să îi 
mulțumească Serviliei pentru ideea pe care i-o dăduse, de 
îndată ce aveau să se întâlnească. Poate și un mic cadou, ca să-i 
arate cât o aprecia. 

Pompei se ridică să răspundă la o întrebare privitoare la noul 
comandant al unei legiuni din Grecia. Vorbea cu aerul că avea 
încredere deplină în noile nume pe care le recomanda 
senatorilor. Crassus auzise că era din nou o revoltă, iar 


161 


pierderile umane pe care le suferea armata însemnau noi șanse 
pentru prietenii și rudele oamenilor din sala senatului. Dădu din 
cap cu tristeţe când își aminti ziua în care Marius forțase senatul 
să voteze trimiterea lui Sulla să înăbușe prima revoltă a lui 
Mithridates. Dacă Marius ar mai fi fost acolo, i-ar fi obligat să-și 
scoată cozile dintre picioare și să ia măsuri! În schimb, neghiobii 
aceia iroseau zi după zi discutând și certându-se, în loc să 
trimită câteva dintre legiunile lor preţioase să le sprijine pe cele 
din Grecia, așa cum ar fi trebuit să facă. 

Crassus zâmbi ironic când își dădu seama că și el era unul 
dintre neghiobii pe care îi critica. Ultima revoltă dusese la un 
război civil și la instalarea unui dictator. Nici unul dintre 
generalii din încăpere nu îndrăznea să se ofere de teamă ca nu 
cumva ceilalţi să se unească împotriva lui. Nimeni nu mai voia 
un al doilea Sulla și, drept urmare, nimeni nu făcea nimic. Chiar 
și Pompei aștepta, iar Pompei era aproape la fel de impetuos ca 
însuși Marius. Ar fi fost sinucidere curată să te oferi voluntar, 
așa cum făcuseră Marius și Sulla. Era prea multă ciudă și invidie 
între ei ca să i se permită vreunuia să obţină o victorie împotriva 
lui Mithridates. Era vina lui Sulla, pentru că îl lăsase liber de 
prima dată. Individul acela nu fusese în stare să facă nimic bine. 

Pompei se așeză. Se votă repede. Nu mai rămăsese decât 
ultima chestiune de pe ordinea zilei, propusă de Crassus și 
sprijinită de Pompei. În momentul acela preferaseră să nu 
amestece și numele lui Cinna, întrucât erau zvonuri despre 
implicarea lui în otrăvirea lui Sulla. Nefondate, desigur, dar 
nimic nu-i putea opri pe negustorii de bârfe ai Romei să-și facă 
treaba. 

Preţ de o clipă, Crassus se întrebă dacă zvonurile chiar erau 
nefondate, dar alungă gândul acela. El era un om pragmatic, iar 
Sulla și trecutul dispăruseră. Dacă fata lui Cinna evitase să 
devină amanta reticentă a lui Sulla, așa cum se șușotea prin jur, 
cu siguranţă, asta demonstra că zeii priveau cu bunăvoință spre 
casa lui Cinna - sau către Cezari, poate. In mod cert, spre unii 
dintre ei. 

Auzise că erau ceva mai aproape de găsirea sclavului care 
dusese otrava, dar încă nu se știa nimic despre cine ordonase 
asasinatul. Crassus se uită de jur împrejurul camerei pe 
jumătate goale. Ar fi putut să fie aproape oricare dintre ei. Cu o 
lipsă totală de prudenţă, Sulla își făcuse dușmani. „lar în politică 


162 


prudenţa ar trebui să fie prima regulă”, gândi Crassus. A doua 
regulă în politică ar fi trebuit să fie evitarea femeilor frumoase, 
care aveau nevoie de favoruri, dar viaţa omului nu prea era 
plină de motive de bucurie, iar Servilia îi oferise câteva amintiri 
pe care le preţuia. 

— Reinstituirea legiunii Primigenia, anunță maestrul de 
dezbateri, făcându-l pe Crassus să se îndrepte în scaun și să se 
concentreze. 

— Permisiunea de a recruta și instrui soldaţi, de a depune 
jurăminte și de a numi ofițeri, sub autoritatea senatului, să-i fie 
acordată lui Marcus Brutus din Roma, continuă vorbitorul într-o 
cadență care nu se potrivea cu murmurele de interes care 
veneau dinspre scaunele celor o sută de senatori rămași în sală. 

Unul dintre susținătorii lui Sulla plecă în grabă, de bună 
seamă ca să-și aducă prietenii înapoi înainte să se voteze. 
Pompei se încruntă când îi văzu pe Calpurnius Bibilus și pe alţi 
doi inși care se ridicaseră să vorbească. Omul fusese 
simpatizantul neclintit al lui Sulla și încă mai jura că avea să-i 
nimicească pe asasini imediat ce ar fi avut ocazia să o facă. 

Se părea că aveau în minte un șiretlic vechi. Aveau să 
vorbească îndelung în faţa senatului, unul după celălalt, până 
când se încheia ședința sau cel puţin până când și-ar fi putut 
aduna destui adepţi care să voteze împotriva moţiunii. Dacă 
propunerea lor era amânată pentru următoarea întrunire, exista 
posibilitatea să fie respinsă. 

Crassus își întoarse capul spre Cinna și îl privi cu regret. Spre 
surprinderea lui, bătrânul îi făcu cu ochiul. Crassus se relaxă și 
se lăsă pe spate. Banii erau o pârghie puternică, știa asta la fel 
de bine ca oricine. Ca să poată amâna votul, simpatizanţilor lui 
Sulla trebuia să li se permită să înceapă, iar maestrul de 
dezbateri recita amănuntele propunerii fără să-și ridice privirea 
măcar o dată înspre băncile unde aceștia stăteau și-și dregeau 
vocile ostentativ, ca să îi atragă atenţia. 

Când toate amănuntele fură expuse, maestrul de dezbateri 
ceru să se treacă imediat la vot. Unul dintre simpatizanţii lui 
Sulla înjură cu voce tare și ieși din sala senatului, încălcând în 
mod grav eticheta. Numirea fu aprobată cu ușurință, iar ședința 
fu declarată închisă. In timpul ultimei rugăciuni, Crassus aruncă 
o privire către Pompei și Cinna. Trebuia să aleagă cu grijă darul 


163 


pe care avea să i-l facă Serviliei. Fără îndoială că și ceilalți doi 
aveau cam aceleași gânduri. 


e CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE 


Alături de ceilalţi, lulius aștepta cu sabia scoasă, în cala 
întunecată. Toţi tăceau, așteptând semnalul, și, în liniștea aceea 
nefirească, scârţâitul buștenilor lui Ventu/us semăna cu niște 
voci șoptite peste zgomotul valurilor care loveau chila. 

Deasupra lor, soldaţii auzeau cum piraţii râd și înjură, în timp 
ce-și legau trirema rapidă de Ventulus și se adunau pe puntea 
acesteia fără să întâmpine rezistenţă. lulius se străduia să audă 
fiecare zgomot. Era un moment încordat pentru ei toți, dar cea 
mai mare primejdie îi pândea pe cei care rămăseseră pe punte 
și care puteau să fie uciși ca exemplu pentru ceilalţi sau din 
simplă cruzime. La început, lulius fusese surprins de faptul că 
echipajul de pe Ventu/us fusese de acord să rămână pe punte în 
timp ce piraţii îi abordau. Îndoielile și furia pe care le simţiseră la 
început împotriva oamenilor lui se evaporaseră când le spusese 
despre planul lor de a-i ataca pe pirați și lulius credea că 
entuziasmul lor era sincer. Le făcuse mare plăcere să decidă 
cine avea să se predea pe punte și lulius înțelesese că, pentru 
oamenii aceia, șansa de a lovi în piraţii de care se temeau și pe 
care îi urau era o ocazie unică. Ei n-aveau puterea unei galere 
militare. Un vas de negustori ca Ventu/us nu putea decât să 
fugă și mulți dintre membrii echipajului pierduseră prieteni dragi 
de-a lungul anilor, din cauza lui Celsus și a fraților lui pirați. 

Chiar și așa, lulius îi lăsase cu ei pe Prax și Pelitas îmbrăcaţi în 
veșminte aspre. N-ar fi fost prea profitabil să-și pună vieţile în 
mâinile unor străini. Chiar dacă echipajul îl trăda, unul dintre 
ofiţerii lui avea să dea semnalul. Prefera să nu lase nimic la voia 
întâmplării. 

Vocile se auzeau slab prin tambuchiurile de deasupra capului. 
Oamenii lui se foiau îngrămădiţi laolaltă, dar nu îndrăzneau nici 
măcar să șoptească. N-aveau cum să știe câţi inamici stăteau pe 
punte. Echipajele navelor-pirat erau de obicei mai mici decât 
cele ale galerelor romane și n-aveau mai mult de treizeci de 
săbii. Dar, după ce văzuse punţile pline de oamenii celor două 
corăbii care îl scufundaseră pe Accipiter, lulius știa că nu se 


164 


putea baza pe superioritatea numerică. Aveau nevoie de 
elementul-surpriză ca să fie siguri de victorie. Cu tot cu ceilalţi 
membri ai echipajului, avea cu el cincizeci de oameni. lulius 
hotărâse să le dea voie marinarilor să își aleagă singuri armele, 
gândindu-se că nu-și putea permite să lase oameni care să-i 
păzească. Cea mai bună soluţie era să-i pună să se amestece 
printre soldaţii lui, împiedicându-i în felul acesta să-i atace pe la 
spate, când ei s-ar fi năpustit asupra piraţilor de pe punte. 

Unul dintre marinari stătea lângă el, ţinând o bară ruginită de 
fier pe post de armă. lulius nu putea desluși la el niciun semn de 
înșelăciune. Ca și ceilalți, omul fixa cu privirea tambuchiurile 
întunecate de deasupra, conturate de lumina soarelui care 
răzbătea printre scânduri, în raze largi, aurii, în care străluceau 
vârtejurile de praf. Razele se mișcau aproape hipnotic, în timp 
ce Ventulus se ridica și se rostogolea în valuri. Alte voci se 
auziră deasupra și lulius se încordă. Umbre mișcătoare blocară 
lumina și scândurile pocniră sub povară. Oamenii lui n-ar fi stat 
chiar pe tambuchiuri. Probabil că erau piraţii care umblau după 
pradă. 

lulius așteptase cât de mult putuse înainte să coboare cu 
ceilalți. Voise să vadă cu ochii lui cum operează piraţii, ca să fie 
pregătit data viitoare. Ca totul să pară real, trebuise să le 
ordone oamenilor de pe Ventu/us să vâslească destul de repede, 
dar, dacă piraţii nu reușeau să se apropie, lulius ar fi pus câțiva 
vâslași să se scoată reciproc din ritm. Nu fusese necesar. 
Probabil că vasul inamic era cu totul gol. Se apropiaseră din ce 
în ce mai mult, pe măsură ce ziua se sfârșea. 

Când fură îndeajuns de aproape încât să numere vâslele, 
lulius se duse jos. Cea mai mare grijă a lui era ca nu cumva 
dușmanii să folosească un echipaj instruit, cum făcuse Celsus. 
Dacă erau oameni plătiţi, probabil că nu erau legaţi de bănci. O 
sută de vâslași musculoși care s-ar fi năpustit asupra alor lui ar 
fi însemnat dezastru total, indiferent dacă erau înarmaţi sau nu. 
Văzuse că vasul-pirat avea un berbec ascuţit, cu care îi putea 
ţine pe loc dacă se izbea direct de ei, dar bănuia că n-aveau să-l 
folosească, ci că ar fi preferat să vină în dreptul lor și să-i 
abordeze. Fără îndoială că, aflându-se atât de departe de coastă 
și de patrule, se simțeau în deplină siguranţă să descarce în voie 
lucrurile valoroase de pe Ventulus și chiar să revendice vasul, în 
loc să îl scufunde. La urma urmei, piraţii nu aveau șantiere 


165 


navale. Spera că nu aduseseră decât o forţă simbolică la bordul 
lui Ventulus. Câtă vreme inamicii erau legaţi bine, niciuna dintre 
nave nu putea să scape, ceea ce era exact cum voia lulius. 
Acesta transpira de nerăbdare în timp ce aștepta semnalul. Erau 
atâtea lucruri care puteau să nu meargă bine! 

Deasupra, vântul bătea cu putere, împrăștiind stropi 
minusculi de apă sărată pe feţele marinarilor de pe Ventulus și 
ale celor care-i capturaseră. Așa cum plănuiseră, echipajul se 
predase fără să se plângă. Strigând sclavilor să tragă ramele, 
coborâseră pânza. Fără rame și fără pânză, Ventulus se băţăia 
pe loc, în valuri. În timp ce piraţii își legau corabia de Ventu/us, 
un zbor de săgeți se arcui pe deasupra, iar Pelitas trebui să 
pășească într-o parte, ca să nu fie lovit. Văzu cum unii dintre 
membrii echipajului se așezau pe punte, cu mâinile ridicate. Pe 
lângă ei nu cădeau săgeți, așa că îi imită și îl trase și pe Prax în 
jos. De îndată ce toţi fură așezați, săgețile încetară să mai 
zboare. Pelitas auzi râsetele celor care se pregăteau să-i 
abordeze și zâmbi sumbru, așteptând momentul potrivit. Iulius îi 
spusese să aștepte până când dușmanii își vor fi împărțit forțele 
între cele două nave, dar îi era cu neputinţă să judece câţi 
oameni de rezervă aveau piraţii. Pelitas se hotărî să strige când 
douăzeci de dușmani aveau să treacă pe puntea lui Ventu/us. 
Un număr mai mare de inamici ar fi putut să reziste primului 
atac și ultimul lucru pe care și-l doreau ar fi fost o luptă 
crâncenă la bordul vasului. Prea mulţi dintre oamenii lui lulius 
erau novici și, dacă piraţii nu se dădeau bătuţi repede, sorții 
luptei se puteau întoarce împotriva lor și-atunci totul era 
pierdut. 

Primii zece dintre dușmani ajunseră pe puntea principală a lui 
Ventulus. Deși erau încrezători, Pelitas observă că se mișcau ca 
o unitate, apărându-se reciproc de un atac brusc. Se împrăștiară 
ușor spre echipajul așezat și Pelitas văzu fâșiile de piele care le 
atârnau de cingători și cu care aveau de gând să lege 
prizonierii. De bună seamă, cei zece erau cei mai buni luptători 
dintre pirați, veterani care știau ce fac și capabili să-și croiască 
drum cu sabia dintr-o situaţie dificilă. Pelitas își dori ca lulius să-i 
fi dat voie să ia o sabie pe punte. Fără sabie, se simțea gol 
pușcă. 

Marinarii se lăsau legaţi fără să se zbată și Pelitas șovăi. Cum 
nu trecuseră decât zece pirați pe puntea lor, era prea devreme 


166 


să dea semnalul, dar indivizii erau foarte eficienţi și, dacă îi 
legau și pe ceilalţi la fel de repede, oamenii ar fi fost inutili când 
începea lupta. Văzu încă patru pirați care se căţărau la bordul lui 
Ventulus, apoi privi figura serioasă a omului care se apropia cu 
șnururile pregătite. Paisprezece trebuiau să ajungă. 

Când omul întâlni privirea lui Pelitas, romanul strigă din 
răsputeri, făcându-l pe pirat să tresară și să ridice sabia. 

— Accipiter! strigă Pelitas, ridicându-se în picioare. 

Piratul părea derutat și dădu să urle un răspuns, dar 
tambuchiurile se deschiseră violent și legionari romani începură 
să șerpuiască printre ei, cu armurile strălucind în soare. 

Omul de lângă Pelitas se întoarse să se uite la ei, cu gura 
căscată. Fără să ezite, Pelitas sări în spatele lui și își apăsă 
antebraţul peste gâtul acestuia cu toată forța. Omul făcu vreo 
câţiva pași împleticiţi, apoi își întoarse sabia în mână și o înfipse 
în pieptul lui Pelitas. Romanul căzu, agonizând. 

lulius conducea atacul. Îl ucise pe primul om care-i stătea în 
cale și înjură când văzu că Pelitas strigase prea devreme. Arcașii 
erau încă pe cealaltă navă și săgeți negre cădeau pe punte, 
omorând un marinar legat. Fără scuturi, n-aveau cum să se 
ferească de săgeți și lulius nu putea decât să spere că atacul n- 
avea să șovăie. Oamenii lui nu mai fuseseră niciodată sub tir de 
săgeți. Oricum, era foarte greu și pentru soldaţii cu multă 
experiență, când toate instinctele îți spuneau să te arunci la 
pământ și să te ascunzi. Sabia lui se izbi de o alta. lulius lovi cu 
pumnul pe după ea, doborându-și adversarul. O singură lovitură 
rapidă în gâtul expus al omului și se termină cu el. 

În spaţiul rămas liber, lulius privi iute la dreapta și la stânga, 
observând toate detaliile scenei pe care o vedea. Cei mai mulţi 
dintre piraţii care trecuseră pe puntea lor fuseseră doborâțţi. 
Oamenii lui luptau bine, deși unul sau doi se chinuiau să-și 
smulgă săgețile din membre, urlând de durere. 

O săgeată bâzâitoare îl lovi pe lulius în piept, împingându-l 
câțiva pași în spate. Simţi că i se taie răsuflarea, dar lucrul acela 
îngrozitor căzu cu un zăngănit pe puntea de lemn. Inţelese că 
armura îl salvase. 

— Abordaţi! urlă lulius și oamenii lui se năpustiră împreună cu 
el înspre nava-pirat. 

Alte săgeți brăzdară aerul printre ei, fără prea multe pagube, 
și lulius mulțumi zeilor pentru solidele platoșe romane. Sări pe 


167 


balustrada lui Ventu/us și se dezechilibră din cauza sandalelor 
cu ţinte de fier, care alunecau pe suprafaţa de lemn. 

Ateriză cu un bubuit metalic și un potop de înjurături la 
picioarele unui dușman. Pară cu antebraţul o sabie mușcătoare. 
Tăișul îl crestă. Sabia lui era sub el, așa că trebuia să se 
rostogolească pentru a o lua. Altă sabie îl izbi în umăr, 
crăpându-i platoșa. 

Când îl văzură căzut, ceilalți romani urlară și începură să 
lovească sălbatic în piraţii pe care îi aveau în faţă. Se aruncau 
fără nicio precauţie pe vasul dușman, împingând linia luptei 
dincolo de lulius. Gaditicus îl apucă de braţ și îl smuci în 
picioare. 

— Îmi mai datorezi una! mormăi Gaditicus, în timp ce alergau 
împreună peste puntea inamică. 

lulius alergă spre un pirat și se lansă cu sabia în faţă, având 
grijă să nu îl atingă o eventuală contralovitură. In loc de asta, 
omul se dezechilibră în vreme ce se retrăgea. Sabia îi scăpă din 
mână și zbură în mare. Se uită oripilat cum lulius coboară sabia 
grea spre gâtul său. 

— Ajunge! Te rog! strigă îngrozit. 

lulius se opri și aruncă încă o privire fulgerătoare în jur. Piraţii 
se dădeau bătuţi. Mulţi dintre ei muriseră, iar cei care scăpaseră 
ridicau mâinile în aer și cereau pace. Săbiile căzură cu zgomot 
pe punți. Arcașii care mai erau în viaţă își lăsau jos arcurile, 
mânuindu-le cu grijă chiar și în timp ce se predau. 

lulius făcu un pas în spate și se uită în urmă. Inima i se umplu 
de mândrie. 

Recruții lui stăteau în uniformele lor strălucitoare și cu săbiile 
scoase, pe care le ţineau în prima poziţie. Arătau ca niște 
legionari în toată puterea cuvântului, proaspeţi și disciplinaţi. 

— Ridică-te! îi zise omului căzut. Pretind această navă în 
numele Romei. 

Supraviețuitorii fură legaţi cu aceleași șnururi de piele pe care 
piraţii le aduseseră pentru echipajul lui Ventu/us. Treaba mergea 
iute, deși lulius trebuise să ordone ca unul dintre membrii 
echipajului să fie legat după ce îl lovise în cap pe unul dintre 
pirați. 

— Zece lovituri de bici pentru omul ăsta, zise lulius cu vocea 
puternică și sigură. 


Oamenii lui îl apucară strâns pe marinar, în vreme ce 
echipajul de pe Ventu/us schimba priviri cu înțeles. lulius îi ţintui 
cu privirea, știind cât era de important ca oamenii aceia să-i 
accepte ordinele. Dacă îi lăsa de capul lor, probabil că i-ar fi 
făcut bucăţi pe pirați, răzbunându-și anii de ură într-o orgie de 
violenţă și tortură. Niciunul nu îi susținu privirea. În schimb, se 
îndepărtară de grupurile care se felicitau pentru victorie. In cele 
din urmă, lulius se întoarse, supraveghind restul ostaticilor. 
Auzea sub punți urletele vâslașilor de care se temuse. Erau 
îngroziţi de vuietul luptei de deasupra. Avea să trimită niște 
oameni să-i liniștească. 

— Domnule, veniţi aici! strigă o voce. 

Prax ţinea în braţe trupul lui Pelitas, apăsându-și mâna peste 
o rană deschisă din pieptul omului. Prietenul lui avea sânge în 
jurul gurii și lulius știu de cum se uită la el că nu mai era nicio 
speranţă. Poate doar Cabera l-ar mai fi putut salva, dar, în lipsa 
lui, nu mai puteau face nimic. Pelitas se sufoca, cu ochii 
deschişi, care priveau spre nicăieri. Fiecare respiraţie 
sfâșietoare făcea să-i șiroiască și mai mult sânge printre buze. 
lulius se lăsă pe vine lângă cei doi și mulţi alți oameni se 
adunară în jurul lor, blocând lumina soarelui. Așa cum priveau în 
tăcere, secundele care treceau păreau nesfârșite, dar, în cele 
din urmă, răsuflarea chinuită se opri și privirea strălucitoare se 
pierdu într-o nemișcare sticloasă. 

lulius se ridică, uitându-se în jos, la trupul prietenului său. 
Făcu semn către doi dintre oameni. 

— Ajutaţi-l pe Prax să îl ducă sub punte. N-o să-mi arunc un 
om în mare împreună cu leșurile ăstora. 

Plecă fără o vorbă și, dintre toţi, numai ofiţerii de pe Accipiter 
înțelegeau de ce trebuia să păstreze o mină atât de severă. 
Comandantul nu putea să dezvăluie nicio slăbiciune în fața 
oamenilor și de-acum niciunul nu mai avea dubii în privinţa cui îi 
conducea. Chiar și Gaditicus își cobori capul când lulius trecu 
singur pe lângă el. În noaptea aceea, când ambele vase fură 
legate bine, lulius se întâlni cu ofiţerii de pe Accipiter și băură în 
cinstea lui Pelitas, care nu reușise să ajungă până la capătul 
drumului. 

Înainte de stingere, Gaditicus se plimbă împreună cu lulius pe 
puntea luminată de lună a lui Ventu/us. Tăcură îndelung, 


169 


pierduţi în amintiri, dar, când ajunseră în capul scărilor care 
duceau sub punte, Gaditicus îl apucă de braț. 

— Tu comanzi aici. 

lulius se întoarse spre el și omul mai în vârstă simţi forţa 
acelei personalități. 

— Știu, zise lulius simplu. 

Gaditicus zâmbi ironic. 

— Abia când ai căzut, mi-am dat seama. Toţi oamenii te-au 
urmat fără să aștepte ordine. Cred că te-ar urma oriunde. 

— Aș vrea să știu spre ce îi conduc, rosti lulius încet. Poate că 
vreunul dintre oamenii pe care i-am prins va ști unde este 
Celsus. Vom vedea mâine-dimineaţă. Se uită spre acea parte a 
punţii unde căzuse Pelitas. Peli s-ar fi prăpădit de râs dacă mă 
vedea când am căzut. Ar fi fost o moarte ridicolă. 

În timp ce vorbea, lulius râse fără umor. Viteazul care atacă 
direct la picioarele dușmanului. Gaditicus nu râse. Il bătu pe 
umăr pe lulius, dar tânărul nu păru să înţeleagă. 

— N-ar fi murit dacă n-aș fi ţinut eu să-l găsim pe Celsus. Toţi 
ați fi acum la Roma, cu numele curate. 

Gaditicus îl apucă blând de umăr și îl întoarse cu faţa la el. 

— Nu tu ne-ai zis că n-are rost să ne frământăm pentru ce-ar 
fi putut să fie? Toţi am vrea să ne putem întoarce în timp și să 
facem alegeri mai înțelepte, dar pur și simplu nu așa merg 
lucrurile. N-avem decât o singură șansă, chiar dacă lumea 
întreagă depinde de ce facem. Poate că eu nu l-aș fi dus pe 
Accipiter în partea aia a coastei, dar atunci - cine știe? - poate 
că m-aș fi îmbolnăvit sau aș fi fost înjunghiat în vreun han, sau 
aș fi căzut pe scări și mi-aş fi crăpat capul. N-are rost să-ți faci 
gânduri negre pentru asta. Trăim fiecare zi așa cum vine și luăm 
cele mai bune hotărâri pe care le putem lua. 

— Și dacă se dovedesc proaste? șopti lulius. 

Gaditicus dădu din umeri. 

— De obicei, eu dau vina pe zei. 

— Crezi în zei? întrebă lulius. 

— Nu poţi să comanzi o navă fără să înţelegi că mai există 
ceva în afară de oameni și stânci. Cât despre temple, am fost 
întotdeauna prudent și-am adus ofrande. N-ai nimic de pierdut, 
plus că nu se știe niciodată. 

lulius zâmbi ușor când auzi filosofia pragmatică a omului. 

— Sper câ... am să-l văd pe Pelitas din nou, zise. 


170 


Gaditicus aprobă din cap. 

— Toţi îl vom vedea din nou, dar nu deocamdată, răspunse. 

Gaditicus își puse din nou mâna pe umărul lui lulius, apoi 
cobori sub punte. lulius rămase acolo, briza mării izbindu-i fața. 
Când rămase singur, închise ochii și rămase nemișcat vreme 
îndelungată. 

[] 

În dimineaţa următoare, lulius îşi împărţi oamenii în două 
echipaje. Era tentat să ia el locul căpitanului pe vasul mai rapid 
al piraţilor, dar își ascultă instinctul și îi cedă corabia lui Durus, 
proprietarul lui Ventu/us. Pe toată durata bătăliei, omul fusese în 
cabină. Când înţelese situaţia, încetă să mai ţipe în legătură cu 
încărcătura pe care o aruncaseră peste bord. Îi ura pe pirați la 
fel de mult ca toţi ceilalți și îi făcu mare plăcere să-i vadă legaţi 
cum fusese el însuși cu doar câteva ceasuri în urmă. Când lulius 
îi făcu oferta, Durus îi strânse mâna, pecetluind astfel 
înțelegerea. 

— Deci, amândouă navele sunt ale mele când îl găsești pe cel 
pe care-l cauţi? 

— Da, dacă nu cumva una din ele se scufundă în timpul 
luptei. Oamenii mei vor avea nevoie de un vas cu care să se 
întoarcă în ţinuturile romane. Mi-ar plăcea să fie vasul lui, dar 
individul știe ce face și n-o să fie ușor să-l batem. Asta dacă îl 
găsim, răspunse lulius, întrebându-se câtă încredere putea să 
aibă în căpitan. 

Ca să fie sigur de loialitatea lui, nu le dădu voie decât câtorva 
dintre marinarii de pe Ventu/us să meargă cu el pe celălalt vas. 
Legionarii lui aveau să-l oblige pe căpitan să-și păstreze sângele 
rece, dacă singur nu era în stare. 

Durus părea bucuros și avea și de ce. Dacă vindea vasul pe 
care îl capturaseră, avea să obţină mult mai mult profit decât de 
pe încărcătura pe care o aruncaseră în mare. Deși tot 
bombănise de când auzise că aruncaseră și fildeșul. 

Problema principală era cum aveau să procedeze cu piraţii 
care supraviețuiseră luptei. Din ordinul lui lulius, răniții fuseseră 
expediați iute peste bord, împreună cu morții. Ei singuri 
aleseseră viaţa pe care o duceau și lui lulius nu-i era deloc milă 
de ţipetele lor. Rămâneau totuși șaptesprezece pirați care 
trebuiau să fie păziţi zi și noapte. lulius își încleștă maxilarele. 
Soarta lor era în mâinile lui. 


171 


Ceru să i se aducă piraţii unul câte unul în cabina căpitanului, 
unde ședea calm, la masa greoaie. Fiecare pirat era legat 
fedeleș și ținut bine de doi soldați. lulius voia ca ei să se simtă 
neajutorațţi, iar fața pe care le-o arăta era cât de dură și crudă 
putea el să o facă să pară. După spusele lor, căpitanul murise în 
luptă, iar lulius se întreba dacă era adevărat. Fără îndoială că, 
dacă omul era printre ei, ar fi preferat să nu se afle. 

— Am două întrebări, îi spuse lulius primului pirat. Dacă știi să 
răspunzi, trăiești. Dacă nu, te arunc peste bord, la rechini. Care 
e căpitanul vostru? 

Omul scuipă pe podea, lângă picioarele lui lulius și se uită 
aiurea, de parcă nu îl interesa ce se întâmpla. lulius se făcu a nu 
băga de seamă, deși simţise pe gleznă stropii de lichid cald. 

— Unde e omul care-și spune Celsus? continuă. 

Din nou, niciun răspuns, deși lulius observă că prizonierul 
începea să asude. 

— Foarte bine, zise ușor. Daţi-l la rechini și aduceți-l pe 
următorul. 

— Da, domnule, răspunseră soldaţii într-un glas. 

Omul păru că se animează. Se zbătu și urlă înnebunit tot 
drumul până la balustradă. Soldaţii îl ţinură acolo câteva clipe, 
în timp ce unul dintre recruți își scoase cuțitul de la centură. 
Celălalt îl privi întrebător. Primul ridică din umeri și tăie șnurul 
de la mâinile piratului. Apoi, îl aruncară peste bord. Omul căzu 
în mare urlând și făcând apa să sară în jurul lui. 

Soldatul își puse la loc pumnalul și se uită la zvârcoleala 
frenetică a piratului din apă. 

— M-am gândit să-i dau o șansă, spuse el. 

Văzură cum trei umbre întunecate se îndreaptă grațios spre 
pirat. Rechinii se ţinuseră după cele două nave încă de când 
aruncaseră primele cadavre peste bord. Piratul îi văzu venind și 
își ieși din minţi, bătând cu mâinile apa care spumega în jur. 
Apoi, dispăru brusc de la suprafaţă și cei doi soldaţi se 
întoarseră să-l ia pe următorul. 

Al doilea om nu știa deloc să înoate și se duse pur și simplu la 
fund. Al treilea îi blestemă întruna în timpul interogatoriului, 
când fu aruncat peste bord, chiar și în clipa când fu tras la fund. 
Și mai mulţi rechini se adunaseră și alunecau unul peste celălalt, 
într-o vânzoleală sângeroasă în jurul prăzii. 

Al patrulea om vorbi de cum termină lulius de pus întrebările. 


172 


— Oricum o să mă omori. 

— Nu și dacă îmi spui ce vreau eu să aflu, răspunse lulius. 

Omul răsufla ușurat. 

— Ei bine, eu sunt căpitanul. N-ai să mă omori? 

— Dacă-mi spui unde e Celsus, îţi dau cuvântul meu, zise 
lulius, aplecându-se spre pirat. 

— Pe timp de iarnă merge la Samos, în Asia. E în cealaltă 
parte a mării Greciei. 

— N-am mai auzit de locul ăsta, spuse lulius suspicios. 

— E o insulă mare, departe de coastă - aproape de Milet. 
Navele romane nu patrulează prin zonă, dar eu am fost acolo. |ţi 
spun adevărul. 

lulius îl crezu și dădu din cap. 

— Perfect. Înseamnă că acolo mergem. Cât de departe e? 

— O lună pe mare, cel mult două. 

lulius se încruntă când auzi răspunsul. Trebuiau să se 
oprească pentru a face provizii, ceea ce însemna că se 
supuneau la și mai multe riscuri. Se uită la cei doi soldați. 

— Aruncaţi-i pe ceilalţi la rechini. 

Căpitanul piraţilor se strâmbă când auzi ordinul. 

— Nu și pe mine. Doar ai zis că nu mă omori! 

lulius se ridică încet. 

— Din cauza celor de teapa ta, am pierdut prieteni buni și un 
an din viaţă. 

— Dar ţi-ai dat cuvântul! Ai nevoie de mine ca să te duc acolo. 
N-ai să-l găsești fără mine, zise repede, cu vocea frântă de frică. 

lulius îl ignoră și le vorbi soldaţilor care îl ţineau de brațe: 

— Deocamdată, încuiaţi-l undeva. 

Când plecară, lulius rămase în cabină și ascultă cum ultimii 
pirați erau târâţi și aruncaţi în mare. În timp ce vacarmul înceta 
în sfârșit, lulius își privi mâinile. Auzea din nou scârţăielile și 
pocniturile obișnuite pentru un vas aflat în larg. Se aștepta să 
simtă rușine și remușcare pentru ordinele pe care le dăduse, 
dar, în mod surprinzător, nu simţea niciuna, nici alta. Apoi, 
închise ușa, ca să îl poată plânge pe Pelitas. 


173 


e CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Alexandria oftă enervată când văzu că broșa dispăruse dintre 
hainele pe care le împăturise cu o seară în urmă. O singură 
privire prin celelalte camere îi fu de ajuns ca să înţeleagă că 
Octavian plecase foarte devreme de acasă. Își încleștă 
maxilarele în timp ce ieși pe ușă, în drum spre atelierul lui 
Tabbic. Nu era vorba doar despre argintul preţios, nici măcar 
despre multele ore de muncă în care modelase și lustruise 
broșa. Dar era singura pe care o făcuse pentru sine și mulţi 
dintre cei care acum îi erau clienți începuseră să cumpere abia 
după ce o văzuseră și întrebaseră de broșă. Modelul era o acvilă 
simplă, pe care ea, una, n-ar fi purtat-o dacă n-ar fi devenit 
simbolul tuturor legiunilor și obiectul dorinței tuturor. De obicei, 
cei care o opreau din drum și întrebau de broșă erau ofițeri, iar 
faptul că i-o furase un arici plin de noroi o făcea să strângă din 
pumni în timp ce mergea, cu mantia care îi cădea aiurea de pe 
umeri și de care tot trebuia să tragă. 

Și nu numai că era hoţ, dar mai era și tâmpit pe deasupra, își 
zise Alexandria. Cum oare se aștepta să nu fie prins? O 
posibilitate îngrijorătoare era că băiatul se obișnuise atât de 
mult cu pedepsele, încât nici nu-i mai păsa și era dispus să 
suporte orice ar fi păţit, numai să poată păstra broșa. Alexandria 
clătină din cap enervată, bombănind în sinea ei ce-avea să-i 
facă dacă punea mâna pe el. Rușine nu-i era nici măcar de faţă 
cu maică-sa, de asta se convinsese când veniseră băieții 
măcelarului după carnea pe care o șterpelise. 

Poate că ar fi fost mai bine să nu-i spună nimic Atiei. Gândul 
de a o vedea umilită era dureros pentru Alexandria, care 
începuse să o placă pe cealaltă femeie, deși nu trecuse decât o 
săptămână de când se mutase în noua ei locuinţă. Era mândră 
și avea un fel de demnitate a ei. Mare păcat că nimic nu părea 
să îl atingă și pe fiul ei! 

Atelierul lui Tabbic fusese avariat la sfârșitul revoltelor din 
urmă cu doi ani. Alexandria îl ajutase să-l repare, învățând un 
pic de tâmplărie când refăcuseră ușa și bancurile de lucru. Își 
salvase pâinea ducând la timp metalele preţioase în locuinţa de 
deasupra, bine baricadată împotriva bandelor de raptores!$ care 


16 Hoti, prădători. (în Ib. latină, în original). 
174 


terorizau orașul lăsat pradă haosului. În vreme ce se apropia de 
clădirea modestă, Alexandria decise să nu îl împovăreze pe 
Tabbic cu furia ei. Îi datora extrem de multe și nu numai pentru 
că o primise în sânul familiei lui și o ţinuse în siguranță în 
perioada cea mai cumplită. Deși nu era nevoie să mai spună 
asta, avea o datorie față de Tabbic și își jurase să o plătească. 

Când deschise ușa de stejar, aerul se umplu de ţipete subțiri. 
Ochii Alexandriei străluciră de satisfacţie când văzu că braţul 
arămiu al lui Tabbic ţinea suspendat în aer trupul ce se zbătea 
frenetic al lui Octavian. Meșterul ridică privirea când se deschise 
ușa și, văzând că era Alexandria, îl întoarse pe băiat cu faţa 
înspre ea. 

— N-o să-ţi vină crezi ce-a încercat ăsta să-mi vândă mai 
adineaori, zise Tabbic. 

Octavian se zbătu cu și mai multă ferocitate când văzu cine 
intrase. Lovea în braţul care îl ţinea suspendat fără niciun efort. 
Tabbic îl ignoră. 

Alexandria se repezi prin atelier, către cei doi. 

— Unde-i broșa mea, tâlhar mic ce ești? întrebă. 

Tabbic desfăcu cealaltă mână și dădu la iveală vulturul de 
argint, pe care Alexandria îl luă și-l prinse la loc pe mantie. 

— A intrat aici ţanţoș ca un cocoș și mi-a zis să-i fac o ofertă! 
spuse Tabbic furios. 

Fiind un om întru totul cinstit, Tabbic îi ura pe cei care vedeau 
hoţia ca pe un mod ușor de viață. Il mai scutură o dată pe 
Octavian, vărsându-și indignarea asupra băiatului care se văita 
și se zvârcolea, căutând din ochi o scăpare. 

— Ce să facem cu el? o întrebă Tabbic. 

Alexandria se gândi câteva clipe. Chiar dacă era tentată să îi 
tragă o chelfăneală bună, știa că degetelele lui i-ar fi șterpelit 
iarăși lucrurile, cu prima ocazie. Avea nevoie de o soluție mai de 
durată. 

— Cred că aș putea să o conving pe mama lui să îl lase să 
muncească la noi, rosti Alexandria gânditoare. 

Tabbic îl lăsă în jos pe Octavian până când picioarele acestuia 
atinseră podeaua. Imediat, băiatul îl mușcă de mână, iar Tabbic 
îl ridică din nou, fără efort și-l lăsă să se bâţâie, pradă mâniei 
inutile. 


175 


— Cred că glumești. Pușlamaua asta e ca un animal! spuse 
Tabbic, strâmbându-se la vederea urmelor albe de dinţi pe care 
copilul i le făcuse pe degete. 

— Poţi să-l înveți, Tabbic. N-are tată care să facă asta și, dacă 
o ţine tot așa, n-apucă să crească. Tu zici că avem nevoie de 
cineva la foale, plus că ar avea de măturat și de cărat lucruri. 

— Dă-mi drumu’! Nu fac nimica! strigă Octavian. 

Tabbic îl măsură din ochi. 

— Băiatul ăsta-i slab ca o mâţă. N-are pic de putere în braţe, 
spuse încet. 

— Tabbic, are nouă ani. Cum ai vrea să fie? 

— O s-o ia la fugă de cum se deschid ușile, aș zice eu, 
continuă Tabbic. 

— Dacă fuge, îl aduc eu înapoi. Odată și-odată, tot ar trebui să 
vină acasă, unde am să fiu eu să-l aștept, să-l iau de urechi și 
să-l aduc aici. Dacă vine la atelier, n-o să mai intre în necazuri, 
unde mai pui că ne-ar prinde bine și nouă. Tu nu mai ești așa de 
tânăr, iar eu aș avea nevoie de un pic de ajutor la forjă. 

Tabbic îl puse pe Octavian pe podea. De data asta, copilul nu 
mai mușcă, ci îi privi temător pe cei doi adulţi care vorbeau 
despre el de parcă n-ar fi fost de faţă. 

— Cât mă plătiţi? zise, ștergându-și cu degetele murdare 
lacrimile de furie și reușind doar să se mânjească bine pe faţă. 

Tabbic izbucni în râs. 

— Să te plătim! rosti și vocea i se umplu de dispreţ. Băiete, ai 
învăța o meserie. Tu ar trebui să ne plătești pe noi. 

Octavian scuipă un șir de blesteme și încercă din nou să-l 
muște pe Tabbic. De data aceasta, meșterul îl pocni cu dosul 
palmei fără să se uite măcar. 

— Dar dacă ne fură lucrurile? zise. 

Alexandria văzu că lui Tabbic începea să-i placă ideea. 
Desigur, asta chiar era o problemă. Dacă Octavian o tulea cu 
argintul lor sau, mai rău, cu micul depozit de aur pe care Tabbic 
îl ţinea încuiat, le-ar fi făcut rău tuturor. Alexandria afișă cea mai 
cruntă expresie posibilă și îl apucă de bărbie, întorcându-l cu 
faţa spre ea. 

— Dacă fură, spuse ea, ţintuind copilul cu privirea, vom avea 
tot dreptul să cerem să fie vândut ca sclav, ca să se acopere 
datoria. Și maică-sa la fel, dacă se ajunge la asta. 


176 


— N-ai face așa ceva! zise Octavian care încetă să se mai 
zbată, șocat de vorbele ei. 

— Noi ne facem meseria, băiete, nu facem pomeni. Am face 
așa ceva, răspunse Tabbic hotărât. 

Omul îi făcu cu ochiul Alexandriei, peste capul lui Octavian. 

— Da, într-un fel sau altul, toate datoriile se plătesc în orașul 
acesta, întări ea. 

e 

larna venise repede. Tubruk și Brutus purtau mantii groase în 
timp ce tăiau stejarul bătrân în lemn de foc, pe care urmau să-l 
care cu căruţa în șoproanele de pe domeniu. Renius nu părea să 
simtă frigul. Departe de ochii străinilor, își lăsase ciotul braţului 
dezgolit în vântul iernii. Adusese cu el un băieţel sclav care să 
țină bine crengile, în timp ce Renius lovea cu toporul. Băiatul nu 
scosese o vorbă de când se așezase la picioarele lui Renius, dar 
se ferea cât putea de mult când bătrânul dădea cu toporul. Cu 
fața înroșită de vânt, băiatul se strădui să-și ascundă un zâmbet 
când tăișul toporului alunecă și-l făcu pe Renius să se clatine pe 
picioare și să înjure în barbă. Brutus îl cunoștea destul de bine 
pe bătrânul gladiator încât să se strâmbe, gândindu-se în liniște 
ce-avea să urmeze dacă Renius vedea amuzamentul copilului. 
Munca grea îi făcea pe toţi să transpire și să sufle aerul rece al 
iernii, desenând fuioare îngheţate. Brutus privi cu aer critic cum 
Renius lovește cu toporul, făcând două așchii să sară și să se 
învârtă în aer. Își ridică și el toporul și se uită la Tubruk. 

— Cea mai mare grijă a mea este datoria faţă de Crassus. 
Numai barăcile costă patru mii de aurei”. 

Brutus roti lin toporul și icni când acesta se înfipse în lemn. 

— Ce așteaptă în schimb? întrebă Tubruk. 

Brutus dădu din umeri. 

— Zice numai să nu-mi fac griji, ceea ce înseamnă că nu mai 
am somn de câte griji îmi fac. Armurierul pe care l-a angajat 
face atâtea rânduri de arme, de n-o să am oameni pentru ele 
nici dacă întorc Roma cu susul în jos. Cu solda mea de 
centurion, ar trebui să muncesc patru ani ca să plătesc numai 
săbiile. 

— Sume ca acestea nu-nseamnă mare lucru pentru Crassus. 
Umblă vorba că ar putea să cumpere jumătate de senat dacă ar 
vrea, zise Tubruk, oprindu-se o clipă și sprijinindu-se în topor. 


17 Pluralul latin de la aureus, monedă romană din aur. (n.tr.). 
177 


Aerul pe care îl respirau le mușca gâturile, iar răceala era 
aproape plăcută. 

— Știu. Mama mea zice că deja are atâtea proprietăţi la 
Roma, de nu mai știe cum să o scoată la capăt cu ele. Tot ce 
cumpără îi aduce câștig, ceea ce mă face din nou să mă întreb 
ce are el de câștigat din cumpărarea Primigeniei. 

În timp ce-și ridică toporul, Tubruk dădu din cap. 

— Crassus n-a cumpărat Primigenia. Și nici tu. Nici să nu mai 
spui așa ceva! Primigenia nu e o casă sau o broșă. Numai 
senatul o comandă. Dacă își închipuie că-și face rost de legiunea 
lui personală, zi-i mai bine să înscrie altă flamură pe listele 
legiunilor. 

— N-a zis asta. Nu face decât să semneze facturile pe care le 
trimit. Mama crede că vrea să-și asigure cu bani bunăvoința ei. 
Aș vrea să-l întreb, dar dacă e adevărat? N-am de gând să-mi 
prostituez mama pentru el sau oricare altul, însă trebuie să am 
Primigenia. 

— N-ar fi prima dată pentru Servilia, aruncă Tubruk chicotind. 

Brutus își așeză cu grijă toporul pe un buștean. Se întoarse cu 
fața spre Tubruk, iar bătrânul gladiator se opri când văzu furia 
din expresia tânărului. 

— Poţi să spui asemenea lucruri o singură dată, Tubruk. Nu le 
mai spune din nou. 

Vocea lui era la fel de rece ca vântul care se înfășură în jurul 
lor. Tubruk se sprijini din nou în topor, susţinând privirea 
străpungătoare a tânărului. 

— În ultimul timp, vorbești foarte mult despre ea. Eu nu te-am 
învățat să lași garda jos atât de ușor față de nimeni. Și nici 
Renius nu te-a învăţat așa. 

Renius pufni ușor drept răspuns. Grămada lui de lemne 
crăpate era abia pe jumătate cât a celorlalţi, deși pe el îl costase 
mai mult efort. 

Brutus dădu din cap. 

— E mama mea, Tubruk! 

Omul mai în vârstă ridică din umeri. 

— Nu știi cine e, băiete. Vreau doar să ai grijă până ajungi să 
o cunoști. 

— O cunosc destul, zise Brutus, luând iarăși toporul. 

Preţ de aproape o oră, cei trei bărbaţi tăiară lemnul în liniște 
și-l stivuiră în roaba pe care o aveau cu ei. In cele din urmă, 


178 


văzând că Brutus n-avea de gând să vorbească, Tubruk își 
înghiţi enervarea. 

— Vrei să te duci pe câmpul legiunilor, cu ceilalţi? întrebă, 
fără să se uite la Brutus. 

Știa raspunsul, dar măcar era un subiect neutru cu care să-și 
continue conversaţia. În fiecare iarnă, toţi băieţii care 
împliniseră șaisprezece ani se duceau pe Campus Martius!:, 
unde noile legiuni își înfigeau flamurile. Numai ciungii și orbii nu 
erau primiţi. Acum că fusese înscrisă din nou în listele senatului, 
Primigenia avea dreptul să-și așeze acvila alături de celelalte 
legiuni. 

— Trebuie să mă duc, răspunse Brutus, aruncând cuvintele cu 
ciudă. Expresia încruntată se mai destinse în timp ce vorbea. 
Dacă punem la socoteală băieţii care o să vină din celelalte 
orașe, cred că se vor aduna vreo trei mii de oameni acolo. Unii 
dintre ei se vor înrola în Primigenia. Zeii știu că am nevoie de 
oameni, și asta repede. Barăcile pe care le-a cumpărat Crassus 
sunt practic goale. 

— Câţi oameni ai până acum? întrebă Tubruk. 

— Cu cei șapte care au venit ieri, am aproape nouăzeci. Ar 
trebui să-i vezi, Tubruk! Tânărul privi în depărtare, văzând cu 
ochii minţii fețele soldaţilor. Cred că toți oamenii care au 
supraviețuit războiului cu Sulla au venit să se înroleze. Unii 
făceau diverse meserii prin oraș. Când au auzit că Primigenia e 
reînfiinţată, au lăsat uneltele din mână și-au venit să se înroleze. 
Pe alţii i-am găsit păzind case sau temple. Au venit și ei fără 
discuţii. Toţi pentru amintirea lui Marius. Se opri o clipă și vocea 
se înăspri: Mama mea avea un paznic care fusese optio în 
Primigenia. A întrebat-o dacă putea să vină cu noi și ea l-a lăsat 
să plece. Acum, omul o să-l ajute pe Renius să-i instruiască pe 
recruți. Dacă vom avea recruți. 

Tubruk se întoarse spre Renius. 

— Ai de gând să pleci cu el? zise. 

Renius lăsă toporul din mână. 

— Nu cred că am cine știe ce viitor ca tăietor de lemne, 
băiete. Am să-mi fac partea mea. 

Tubruk dădu din cap. 


18 Câmpia lui Marte. (în Ib. latină, în original). 
179 


— Încearcă să nu omori pe careva. Și-așa o să vă fie greu să-i 
adunaţi. Zeii știu că Primigenia nu mai e o legiune în care să 
visezi să te înscrii. 

— Noi avem un trecut, răspunse Brutus. Legiunile noi nu pot 
să compenseze asta. 

Tubruk îl privi intens. 

— Un trecut rușinos, ar spune unii. Nu te holba așa la mine! 
Asta vor spune toţi. O să vă vadă ca pe legiunea care n-a putut 
apăra orașul. N-o să vă fie ușor. Se uită în jur, la grămezile de 
lemne și la căruţul plin și dădu din cap ca pentru sine. Gata 
pentru azi. Deocamdată, ajunge atât. Ne așteaptă câte-o cupă 
de vin fierbinte. 

— Incă unul atunci, zise Renius, întorcându-se spre băiatul de 
lângă el, fără să mai aștepte răspunsul. Cred că învârt toporul 
acesta ceva mai bine decât la început, nu-i așa, flăcău? 

Băiatul se frecă iute la nas, lăsând o dâră argintie pe obraz. 
Dădu din cap, neliniștit. 

Renius îi zâmbi. 

— Ai grijă. Cu o singură mână, nu poţi controla prea bine 
toporul. Adu creanga aia și ţine-o bine cât o tai. 

Băiatul târî o bucată de stejar până la picioarele lui Renius și 
începu să se tragă în spate. 

— Nu așa. Ține-o bine, cu amândouă mâinile, zise Renius cu 
voce aspră. 

Preţ de o clipă, băiatul șovăi, uitându-se pe furiș la ceilalți doi, 
care priveau cu interes tăcut. N-avea să primească niciun ajutor 
de la ei. Strâmbându-se, băiatul își puse mâinile pe laturile 
rotunjite ale bușteanului, apoi se lăsă pe spate, cu fața 
schimonosită în așteptarea loviturii. 

Renius nu se grăbi. Căută cum să apuce mai bine de topor. 

— Acum, ţine bine, avertiză el, începând să învârtă toporul. 

Tăișul toporului se roti înceţoșat și despică lemnul pârâitor. 
Copilul își trase iute mâinile la subraţ, strângând din dinţi din 
cauza durerii bruște. 

Renius se lăsă repede pe vine lângă copil și aruncă toporul la 
pământ. Trase blând una din mâinile băiatului, ca să se uite la 
ea. Copilul roși de ușurare. Când Renius văzu că n-avea nicio 
rană, rânji și-i ciufuli părul. 

— N-a alunecat, zise băiatul. 


— Nu când conta, îl aprobă Renius, râzând. Ai avut curaj, nu 
glumă! Aș spune că meriţi o cană de vin fiert pentru asta. 

Băiatul zâmbi fericit, uitând într-o clipă de mâinile care-l 
usturau. 

Cei trei bărbați se priviră pierduţi în amintiri plăcute stârnite 
de mândria băiatului. Apucară mânerele căruțului și porniră în 
josul dealului, spre domeniu. 

— Vreau ca Primigenia să fie puternică până se întoarce 
lulius, zise Brutus când ajunseră la porţi. 

e 

Printre tufișurile de pe panta abruptă a muntelui, lulius și 
Gaditicus se uitau în jos, la nava micuță, îndepărtată, ancorată 
în golful liniștit al insulei. Amândurora le era foame, iar setea 
era aproape de nesuportat, dar burduful de apă era gol și 
conveniseră să nu înceapă drumul înapoi până la căderea nopții. 

Le luase mai mult decât se așteptaseră să urce panta cea mai 
blândă până în vârf, acolo unde pământul era retezat brusc. De 
fiecare dată când credeau că au ajuns pe creastă, o altă culme 
se dezvăluia. Zorii se revărsaseră chiar înainte să înceapă 
coborârea. Până să zărească vasul, lulius se întrebase dacă nu 
cumva piratul minţise ca să se salveze de rechini. Pe toată 
durata lungii călătorii, omul fusese legat în lanțuri la ramele 
propriului vas. Se părea că își câștigase dreptul la viaţă graţie 
detaliilor pe care le dăduse despre locul unde Celsus mergea pe 
timp de iarnă. 

lulius schița ceea ce vedea cu cărbunele pe pergament, ca să 
aibă ce le arăta celorlalţi când aveau să-i ia din drum. Cu o 
figură acră, Gaditicus îl privea în tăcere. 

— E imposibil. N-avem nicio siguranţă, bombăni Gaditicus și 
se uită din nou prin frunzișul jos. 

lulius nu mai putu desena din memorie și se ridică în 
genunchi, ca să mai vadă scena o dată. Niciunul nu purta 
armură, atât ca să câștige viteză, dar mai ales pentru că soarele 
s-ar fi reflectat din platoșe și i-ar fi dat de gol. lulius se așeză din 
nou, pentru a termina desenul pe care îl privi cu aer critic. 

— Nu de pe vas, zise după o vreme, cu dezamăgirea întipărită 
pe chip. 

Timp de o lună de călătorie în viteză, echipajele se 
antrenaseră zi și noapte, pregătindu-se pentru lupta cu Celsus. 
lulius și-ar fi pariat ultimul ban pe capacitatea lor de a-l aborda 


181 


și a-l învinge repede, fără prea multe pierderi. Acum, privind 
micul golf cuibărit între trei munţi, toate pregătirile lor păreau 
irosite. 

Insula nu avea pământ în mijloc, erau doar trei vârfuri 
vulcanice străvechi, care adăposteau golfulețul. Din punctul lor 
înalt de observaţie, Gaditicus și lulius văzură că între munţi erau 
canele adânci. Pe oriunde l-ar fi atacat pe Celsus, acesta putea 
pur și simplu să aleagă un canal și să dispară în largul mării, 
fără să se grăbească și fără niciun pericol. Dacă ar fi avut trei 
nave, l-ar fi prins la mijloc, dar, numai cu două, era un joc de 
noroc. 

In jos, lulius vedea formele întunecate ale delfinilor care 
înotau în jurul vasului din golf. Locul era foarte frumos și lulius 
se gândi că i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo dacă ar fi avut 
ocazia. De departe, munţii păreau ascuţiţi și sumbri, dar 
priveliștea pe care o vedeau ei, cocoțaţi acolo sus, era glorioasă. 
Aerul era atât de limpede, încât distingeau detalii de pe celelalte 
două vârfuri zgrunţuroase. Tocmai din cauza asta, cei doi nu 
îndrăzneau să se miște. Dacă ei puteau să vadă mișcările 
oamenilor de pe vasul lui Celsus, la rândul lor, puteau să fie 
văzuți și atunci singura lor șansă de răzbunare s-ar fi pierdut. 

— M-aș fi așteptat să petreacă iarna în vreun oraș mare, 
departe de Roma, zise lulius, gânditor. 

Insula părea nelocuită, cu excepţia vasului ancorat, iar lulius 
se miră că echipajul de pirați căliţi nu se plictisea după luni 
întregi de prădat negustori. 

— Fără îndoială că, din când în când, merge pe continent, dar 
e clar că locul ăsta este cel mai sigur pentru el. În lacul acela de 
la poalele dealului e probabil apă dulce și cred că prind destule 
păsări și pești, încât să aibă câte un ospăț, două. Totuși, în cine 
ar putea să aibă destulă încredere să păzească nava când e 
plecat? Oamenii lui n-ar trebui decât să ridice ancora și el ar 
pierde totul. 

lulius se uită la Gaditicus și ridică din sprâncene. 

— Sărăcuţul de el, zise, împăturind harta. 

Gaditicus rânji și se uită la soare. 

— Pe toţi zeii, mai sunt câteva ore bune până să putem trece 
peste creastă și eu am gâtul plin de praf. 

lulius se întinse, cu mâinile după cap. 


182 


— Pe plute, am putea să ne apropiem destul de mult. Navele 
ar veni în urma noastră, ca să le taie retragerea. Până în prima 
noapte fără lună, vom avea timp destul să facem câteva plute și 
să punem un plan la punct. Acum, eu am de gând să trag un pui 
de somn până se întunecă destul și putem să plecăm, murmură, 
închizând ochii. 

In câteva minute, începu să sforăie încet și Gaditicus îl privi 
amuzat. Bărbatul mai în vârstă era prea încordat ca să doarmă, 
așa că privi în continuare mișcările oamenilor de pe vasul din 
golf. Se întrebă câţi dintre ai lor aveau să moară, dacă totuși 
Celsus avea îndeajuns de mult bun-simţ încât să pună oameni 
de cart în fiecare noapte și își dori să aibă și el încrederea în 
viitor pe care o avea tânărul. 


e CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Apa neagră era cumplit de rece și se îmbiba în hainele 
romanilor care stăteau perfect lipiţi de plute și vâsleau încet 
spre conturul întunecat al navei lui Celsus. Deși tânjeau după un 
pic de viteză, fiecare om se ţinea în frâu. Plescăind încet, își 
mișcau lin mâinile amorţite prin apa calmă. Echipajele lui lulius 
munciseră febril să facă plutele. Smulseseră scânduri și frânghii 
de pe cele două vase care așteptau trase la țărm, în afara 
golfului. Când terminaseră, cinci platforme se mișcau prin 
canalele adânci, înspre plaja unde era ancorat vasul lui Celsus. 
Săbiile legate la un loc, înfășurate în cârpe, serveau drept 
contragreutăţi. Nu purtau armuri. Chiar dacă le-ar fi conferit un 
avantaj considerabil, lulius bănuia că nu vor avea destul timp să 
le îmbrace. In schimb, oamenii lui tremurau în tunicile ude și cu 
apărătorile de picioare, care nu prea îi apărau de briza nopţii. 

e 

În cabina sa, Celsus se trezi brusc. Încercă să audă din nou 
zgomotul care îl trezise. Oare se pornise vântul? Golful era un 
adăpost perfect, dar o furtună putea să trimită valuri mari prin 
canalele dintre munţi, care ar fi slăbit strânsoarea ancorei pe 
fundul argilos al mării. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să se 
întoarcă pe partea cealaltă în patul îngust și să lase somnul să-l 
cuprindă din nou. In seara aceea, băuse prea mult cu ceilalţi și 
grăsimea alunecoasă de la carnea friptă i se întărise pe piele în 


183 


stropi ca de ceară. Frecă leneș un asemenea strop, îndepărtând 
cu unghia rămășițele ospăţului. Fără îndoială că ofiţerii lui 
dormeau după cât băuseră. Cineva trebuia să patruleze pe vas 
la fiecare oră. Oftă și întinse mâna prin întuneric după haine. 
Strâmbă din nas din cauza mirosului de mâncare și vin rânced 
care se ridica din ele. 

— Să mă-nvăţ minte, murmură ca pentru sine când un val de 
acid amar își făcu simțită prezenţa în gâtul lui. 

Se întrebă dacă merita să-l trezească pe Cabera și să-i ceară 
să pregătească pasta aceea ca de cretă, care îl făcea să se 
simtă mai bine. 

În fața ușii se auzi brusc zgomotul înfundat al unei lupte, apoi 
sunetul unui corp care se prăbușea pe punte. Celsus se încruntă 
și luă pumnalul din cârlig, mai degrabă din obișnuinţă decât de 
frică. Deschise ușa și se uită afară. 

La lumina stelelor, zări o umbră întunecată, fără chip. 

— Unde-s banii mei? șopti lulius. 

Celsus strigă de surpriză și se năpusti în faţă, lovind din mers 
cu braţul în umbra aceea. Când să iasă pe punte, simţi cum 
niște degete puternice îl apucă de păr și-i smucesc capul, după 
care se desprinseră. Se împletici mai departe, urlând de groaza 
sabiei pe care și-o închipuia cum i se înfige în spinarea 
descoperită. 

Puntea principală era o masă haotică de corpuri care se 
zvârcoleau, dar nimeni nu-i răspunse. Celsus văzu că oamenii lui 
erau copleșiți. Inmuiaţi de somn și băutură, nu puteau să ţină 
piept atacatorilor. Evită grupurile de oameni și se repezi înspre 
magazia de arme. Acolo puteau să se adune și să lupte, încă nu 
era totul pierdut. 

Ceva greu îl lovi în gât. Celsus se clătină. Picioarele i se 
încurcară ca niște sfori. Căzu cu o bufnitură. Tăcerea era stranie. 
In întuneric nu se auzeau strigăte sau ordine, doar respiraţia și 
icnetele oamenilor care luptau crunt să-și salveze vieţile, 
folosind orice le cădea în mână. Celsus văzu cum unul dintre 
oamenii lui se zbătea cu o frânghie groasă în jurul gâtului, de 
care trăgea cu mâini ca niște gheare. Apoi, se ridică și începu 
iarăși să înainteze prin beznă, scuturând din cap ca să alunge 
panica. Inima îi bătea cu o forță inutilă. 

Magazia de arme era înconjurată de necunoscuţi. Când 
aceștia se întoarseră spre el, pieile ude sclipiră în lumina 


184 


stelelor. Nu le vedea ochii. Ridică pumnalul să lovească în timp 
ce străinii se repezeau spre el. 

De la spate, un braţ îi înconjură gâtul. Celsus lovi înnebunit cu 
pumnalul, făcând braţul să cadă cu un geamăt. Se învărti 
sălbatic, agitând tăișul în faţa lui. Apoi, umbrele se despărțiră și 
o scânteie lumină scena ca un fulger, dezvăluind pentru o clipă 
ochii strălucitori ai necunoscuţilor. Întunericul se întoarse, mai 
cumplit decât înainte. 

lulius scăpără din nou, încercând să aprindă lampa cu 
untdelemn pe care o luase chiar din cabina lui Celsus. Acesta 
ţipă de groază când îl recunoscu pe tânărul roman. 

— Dreptate pentru morţi, Celsus, zise lulius, făcând lumina să 
joace pe trăsăturile schimonosite ale individului. Ti-am doborât 
aproape toţi oamenii, deși câţiva s-au baricadat dedesubt, îi 
lăsăm pe mai târziu. 

Ochii lui lulius străluciră. Ceilalţi se apropiară de Celsus, care 
avu senzaţia oribilă a inevitabilului în momentul în care îl 
apucară strâns de braţe, smulgându-i pumnalul dintre degete. 
lulius se aplecă spre el, până ce aproape îl atinse. 

— Vâăslașii tăi vor fi legaţi de bănci, cu lanţuri. Echipajul tău va 
atârna pe cruci, așa cum ţi-am promis. Pretind vasul acesta în 
numele Romei și al casei lui Cezar. 

Celsus se holba la el cu fascinaţie stupefiată. Gura îi atârna 
larg deschisă, în timp ce se chinuia să înțeleagă ce se 
întâmplase, dar efortul îl depășea. 

Fără avertisment, lulius îi trase un pumn în burtă. Celsus simți 
acidul săltându-i în stomac și se înecă în amăreala care îi 
umpluse gâtul. Se lăsă moale în braţele atacatorilor. lulius se 
trase înapoi. Dintr-odată, Celsus se repezi la el, scăpând din 
strânsoarea mai slabă a oamenilor din spate. Se izbi de lulius și 
amândoi se prăbușiră. Uleiul din lampă se vărsă pe punte, în 
momentul acela de derută, romanii se grăbiră să stingă focul, cu 
frica instinctivă a celor care navigau pe vase de lemn. Celsus 
lovi puternic în trupul care se zbătea sub el, apoi sări înspre 
latura punţii, încercând disperat să scape. 

Silueta uriașă a lui Ciro îi tăie calea. Celsus nici nu văzu sabia 
în care se înfipse. Agonizând, privi chipul ucigașului său și nu 
văzu Nimic, doar un gol. Apoi, alunecă din tăișul sabiei și căzu 
pe punte. Murise. 


lulius se ridică gâfâind. În apropiere, se auzi pârâitul lemnului 
pe măsură ce oamenii lui își croiau drum cu forța în cabinele 
baricadate. Aproape că se sfârșise. Zâmbi cu buzele sângerând 
de pe urma vreunei lovituri pe care o primise în luptă. 

Cabera veni spre el pe puntea de lemn. Părea un pic mai slab, 
dacă era cu putinţă, iar zâmbetul larg avea cel puţin un dinte 
lipsă față de cel pe care și-l amintea lulius. Dar era același chip. 

— Le-am tot zis eu c-ai să vii, dar nu m-au crezut, spuse 
Cabera vesel. 

lulius îl îmbrăţișă, copleșit de ușurare să vadă că bătrânul era 
teafăr. Nu era nevoie de cuvinte. 

— Hai să vedem cât a reușit Celsus să cheltuiască din 
răscumpărările noastre, zise lulius în cele din urmă. Lămpi! 
Aduceți lămpi aici! Veniţi cu ele în cală. 

Cabera și ceilalți îl urmară în josul unui șir de trepte aproape 
perpendiculare. Fiecare dintre oamenii care se îmbulzeau în 
urma lui lulius era la fel de interesat ca el însuși de ce aveau să 
găsească. Gărzile bete fuseseră doborâte în timpul primului 
atac, dar ușa cu gratii era încuiată încă, așa cum ordonase 
lulius. Se opri cu mâna pe ușă. Nerăbdarea îi tăia răsuflarea. 
Știa, desigur, că putea să fie goală, dar, la fel de bine, cala 
putea să fie plină. 

Ușa cedă ușor în faţa topoarelor. lulius intră urmat de toţi 
ceilalți. Lămpile cu ulei luminară spaţiul gol de sub punţile 
ramelor. Murmurele furioase ale vâslașilor păreau ecouri 
fantomatice în spaţiul acela strâmt. Răsplata lor pentru 
loialitatea față de Celsus avea să fie sclavia. Urmau să fie 
singurul echipaj antrenat din serviciul Romei. 

lulius inspiră adânc. Cala era căptușită cu rafturi mari, de 
stejar gros, care înconjurau fiecare perete, de la podea până la 
tavanul înalt. Fiecare raft era acoperit de bogății. Erau acolo 
cufere cu monede de aur și bare mici de argint, așezate în stive 
și dispuse cu grijă, astfel încât să nu afecteze echilibrul navei. 
lulius dădu neîncrezător din cap. Cu ce vedea în faţa ochilor ar fi 
putut să cumpere un mic regat în anumite părți ale lumii. 
Probabil, Celsus era nebun de îngrijorare din cauza comorii 
aceleia. lulius se îndoia că individul părăsea vreodată vasul, 
când avea atâta de pierdut. Singurul lucru pe care nu îl vedea 
era pachetul cu hârtii de valoare pe care Marius i-l dăduse 
înainte să moară. Știuse de la bun început că piratul n-avea cum 


186 


să le transforme în bani, de vreme ce nu putea să retragă 
sumele mari din trezoreria orașului fără ca trecutul lui de 
fărădelegi să iasă la iveală. O parte din lulius spera că hârtiile nu 
se scufundaseră odată cu Accipiter, dar banii pe care îi 
pierduseră nu însemnau nimic în comparaţie cu aurul pe care 
tocmai îl câștigaseră. 

Oamenii care intraseră odată cu el erau năuciţi de ce vedeau. 
Numai Cabera și Gaditicus înaintaseră în încăpere, verificând și 
judecând valoarea fiecărui raft. Gaditicus rămase brusc 
nemișcat, apoi trase icnind o ladă. Conturul unui vultur era ars 
pe capacul de lemn, pe care centurionul îl sparse cu mânerul 
sabiei, entuziasmat ca un copil. 

Scoase pumnul plin cu monede strălucitoare de argint, abia 
bătute. Fiecare dintre ele era marcată cu însemnele Romei și 
capul lui Cornelius Sulla. 

— Când vom da astea înapoi, ne vom recăpăta onoarea, zise 
satisfăcut, uitându-se la lulius. 

lulius începu să râdă, remarcând ce simţ al priorităţilor avea 
bărbatul mai în vârstă. 

— Și dacă le dăm nava asta în locul lui Accipiter, o să ne 
primească acasă ca pe niște fii demult pierduţi. După cum bine 
știm, e mai rapidă decât cele mai multe dintre galerele noastre, 
răspunse lulius. 

Văzu cum Cabera strecoară câteva obiecte de preţ în pliurile 
robei. Comorile se opriră în cingătoarea care strângea brâul 
bătrânului. Amuzat, lulius dădu ochii peste cap. 

Gaditicus izbucni în râs, lăsând monedele să-i cadă printre 
degete, înapoi în cufăr. 

— Putem să ne ducem acasă, spuse. În sfârșit, putem să ne 
ducem acasă. 

e 

lulius refuză să-i dea căpitanului Durus cele două trireme pe 
care i le promisese drept despăgubire pentru încărcătura 
pierdută. Ştia că ar fi fost o prostie să-și scindeze apărarea 
Înainte să ajungă în siguranta unui port roman. În timp ce Durus 
spumega de furia pricinuită de hotărârea aceasta, Gaditicus îl 
vizită pe lulius în cabina care-i aparținuse lui Celsus și care 
fusese curățată și golită. In timp ce vorbeau, bărbatul mai tânăr 
se plimba încordat în susul și în josul camerei. 


187 


Gaditicus sorbea dintr-o cupă cu vin, savurând alegerea lui 
Celsus. 

— lulius, am putea să tragem în portul din Thessalonica și să 
predăm acolo argintul legiunii și galera. După ce vom fi 
dezvinovăţiţi, vom putea să navigăm în lungul coastei sau chiar 
să mărșăluim spre vest, către Dyrrhachium și să luăm de-acolo 
un vas spre Roma. Suntem atât de aproape! Durus zice căe 
dispus să jure că am avut un aranjament de afaceri, așa că nu 
vom putea fi acuzaţi de acte de piraterie. 

— Mai rămâne problema cu soldatul pe care l-a omorât Ciro 
pe docuri, zise lulius încet, adâncit în gânduri. 

Gaditicus ridică din umeri. 

— Soldaţii mai și mor și, la urma urmei, nu e ca și cum l-ar fi 
măcelărit cu sânge rece. Omul acela pur și simplu n-a avut 
noroc. Nu mai pot să ne acuze de nimic acum. Suntem liberi să 
ne întoarcem. 

— Tu ce vrei să faci? Aș zice că ai destui bani ca să ieși la 
pensie. 

— Poate. Dar mă gândeam ca din partea mea să despăgubesc 
senatul pentru sclavii care s-au scufundat odată cu Accipiter. 
Poate că așa există o șansă să mă trimită înapoi pe mare, drept 
căpitan pe un vas. La urma urmei, am capturat două nave-pirat, 
lucru pe care nu vor putea să-l ignore. 

lulius se ridică și prinse braţul celuilalt om. 

— Îţi datorez enorm de mult, să știi. 

Gaditicus apucă brațul care îl ţinea pe al lui. 

— Nu-mi datorezi nimic, băiete. Când eram în celula aia 
împuţită... când au murit prietenii noștri... voința mea a dispărut 
și ea un timp. 

— Totuși, Gadi, tu ai fost căpitanul pe Accipiter. Ai fi putut să 
te agăţi de autoritatea ta. 

Gaditicus zâmbi cu o urmă de regret. 

— Oamenii care sunt obligaţi să facă asta ajung uneori să 
realizeze că nu prea au de ce să se agaţe. 

— Ești un om bun, să știi - și un căpitan bun, spuse lulius, 
dorindu-și să fi avut niște cuvinte mai potrivite pentru prietenul 
lui. 

Știa că Gaditicus dăduse dovadă de o tărie rară când își 
înghiţise mândria, dar, dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi reușit 
niciodată să își recapete onoarea și vieţile. 


188 


— Haide, atunci, zise lulius. Dacă asta vrei, ne vom îndrepta 
spre Grecia și spre civilizaţie. 

Gaditicus zâmbi și el. 

— Tu ce-ai de gând să faci cu partea ta de aur? întrebă, 
șovăind puţin. 

Numai Suetonius se plânsese de faptul că lulius pretinsese 
pentru sine jumătate din tot, cealaltă jumătate împărțindu-se în 
mod egal între ceilalți. Chiar și după ce dăduseră la o parte 
argintul roman și răscumpărările ofiţerilor de pe Accipiter, 
fiecare om urma să primească mai mulţi bani decât ar fi putut 
vreodată spera să vadă. Suetonius nu-i mai adresase un cuvânt 
lui lulius de când își primise partea lui de bani. Dar era singura 
față îmbufnată de pe toate cele trei nave. Ceilalţi îl priveau pe 
lulius cu un soi de neîncredere amestecată cu respect. 

— Încă nu știu ce voi face, spuse lulius și zâmbetul i se șterse 
de pe buze. Nu pot să mă-ntorc la Roma, îţi amintești? 

— Sulla? întrebă Gaditicus, amintindu-și de tânărul care se 
îmbarcase pe galeră, la Ostia, cu faţa mânjită de funinginea 
orașului care ardea în spate. 

lulius dădu din cap cu o expresie sumbră. 

— Nu pot să mă întorc cât timp el e în viață, murmură și buna 
dispoziţie îi dispăru la fel de repede cum apăruse. 

— Eşti prea tânăr ca să-ţi faci griji pentru asta, să știi. Unii 
dușmani pot fi înfrânți, dar pe alţii trebuie să-i aștepți să moară. 
E și mai puţin periculos așa. 

e 

lulius se gândea la conversaţia lor, în timp ce alunecau prin 
canalul adânc care apăra Thessalonica de furtunile Mării Egee. 
Cele trei nave înaintau una lângă cealaltă, împinse de vântul 
puternic, care făcea pânzele să părâie. Toţi oamenii disponibili 
erau pe punți, curățând și lustruind. lulius poruncise să fie 
făcute trei steaguri ale republicii pentru cele trei catarge. Când 
aveau să treacă pe lângă ultimul golf și să intre în port, aveau 
să ofere o priveliște înălțătoare pentru orice roman. Oftă în 
sinea lui. Roma era lumea sa. Tubruk, Cornelia și Marcus atunci 
când avea să-i vadă din nou. Și mama lui. Pentru prima oară în 
viaţă, lulius își dorea să o vadă, fie și numai ca să îi spună că 
acum înţelegea boala ei și că îi părea rău. Viaţa în exil era de 
neîndurat. lulius tremura ușor din cauza vântului care îi biciuia 
pielea. 


189 


Gaditicus se apropie de balustradă și de lulius. 

— Ceva nu-i bine, băiete. Unde sunt vasele negustorilor? 
Unde sunt galerele? Portul ăsta e aglomerat de obicei. 

lulius miji ochii, încercând să vadă pământul de care se 
apropiau. Fuioare subţiri de fum se înălţau în aer, prea multe ca 
să fie de la vetrele de gătit. Când ajunseră suficient de aproape 
încât să lase ancora, văzură că singurele vase din port se 
aplecau pe-o parte și purtau urmele focului. Dintr-unul nu mai 
rămăsese decât un fel de coajă fără măruntaie. Suprafaţa apei 
era acoperită de cenușă și lemn rupt. 

Ceilalţi veniră lângă balustradă și priviră într-o liniște șocată 
scena dezolantă care se dezvăluia. Vedeau cadavre ce 
putrezeau în soarele slab. Câini pricăjiţi trăgeau de ele și făceau 
ca membrele smulse din încheieturi să miște și să salte într-o 
parodie obscenă a vieţii. 

Cele trei nave acostară. Soldaţii debarcară fără să tulbure 
liniștea nefirească, cu săbiile pregătite și fără să aștepte ordine. 
lulius merse cu ei după ce îi spuse lui Gaditicus să fie pregătit 
pentru o retragere în viteză. Căpitanul roman acceptă ordinul 
dând din cap și adunând repede o mână de oameni care să-l 
ajute să-i coordoneze pe vâslași. 

Femei și copii zăceau laolaltă pe pietrele de un maroniu șters 
ale docurilor. Rănile mari din carnea lor se umpluseră de nori de 
muște băzâitoare, care se ridicau la trecerea soldaților. 
Duhoarea era înfiorătoare chiar și în briza rece care sufla 
dinspre mare. Cele mai multe cadavre erau ale legionarilor 
romani. Armurile încă străluceau peste tunicile negre. 

lulius pășea alături de ceilalţi printre grămezile de morți, 
recreând în minte ce se întâmplase. Vedea nenumărate pete de 
sânge pe lângă fiecare morman de corpuri. Fără îndoială că 
petele marcau locul unde căzuseră dușmanii, care fuseseră apoi 
îngropaţi. Faptul că lăsaseră acolo cadavrele romanilor era o 
insultă voită, un act de dispreţ ce aprinse în lulius furia pe care 
o vedea reflectată și în ochii celorlalți. Mânia creștea în ei în 
timp ce pășeau pe străzi cu săbiile pregătite, alungând șobolanii 
și câinii de lângă cadavre. Dar nu era niciun dușman cu care să 
se bată. Portul era pustiu. 

lulius se opri, respirând greu pe gură. Privea trupul strivit al 
unei fetițe aflate în braţele unui soldat care fusese înjunghiat în 
spate în timp ce fugea cu ea. Cum zăceau sub cerul liber, pielea 


190 


li se înnegrise și carnea înțepenită se trăsese la o parte, lăsând 
la vedere dinţii și limbile vineții. 

— Pe toţi zeii, cine-a fost în stare să facă așa ceva? șopti Prax. 

Fața lui lulius era o mască a amărăciunii. 

— Vom afla. Aceștia sunt oamenii mei. Strigă către noi, Prax, 
și le vom răspunde. 

Prax îi aruncă o privire și simţi fanatica energie ce se revărsa 
din bărbatul mai tânăr. Când lulius se întoarse spre el, Prax își 
feri privirea, nefiind în stare să se uite în ochii lui. 

— Formează o echipă care să-i îngroape. Când vor fi în 
pământ, Gaditicus va spune rugăciunile. 

lulius se opri și privi înspre orizont, unde soarele ardea într-un 
arămiu stins, de iarnă. 

— Și trimite restul oamenilor să taie copaci. Crucificările vor 
avea loc chiar aici, pe ţărmul ăsta. Drept avertisment pentru 
cine a făcut asta. 

Prax salută și alergă spre locul unde ancoraseră navele. Era 
bucuros să scape de duhoarea morţii și de tânărul ofițer ale 
cărui vorbe îl îngroziseră chiar dacă, până atunci, crezuse că-l 
cunoaște. 

e 

lulius rămase impasibil în vreme ce primii cinci oameni fură 
bătuți în cuie pe trunchiurile cioplite grosolan. Fiecare cruce fu 
înălțată cu frânghii, până când partea verticală alunecă în gaura 
menită să o țină și fu fixată cu pene de lemn. Piraţii urlară până 
când gâtlejurile li se făcură carne vie și singurul sunet pe care-l 
mai scoteau era șuieratul aerului. La unul dintre ei, sudoarea 
amestecată cu sânge se prelingea pe subsuori și pe stinghiile 
picioarelor, în linii stacojii, subţiri, care îi desenau pe piele 
modele hidoase. 

Al treilea om agoniza în spasme, în timp ce țepușa de fier îi 
era înfiptă prin încheietură, în lemnul moale al bârnei orizontale. 
Plânsese și se rugase ca un copil și-și trăsese celălalt braţ cu 
toată puterea, până când soldaţii îl prinseseră și-l ţinuseră 
pentru a-l străpunge cu pironul. 

Inainte ca soldaţii să-și termine munca brutală cu picioarele 
piratului, lulius păși înainte ca prin vis, trăgând sabia ușor. 
Oamenii lui îngheţară când se apropie, dar lulius îi ignoră, 
părând că gândește cu voce tare. 

— Gata, ajunge! murmură și înfipse sabia în gâtul piratului. 


191 


În ochii uimiţi ai soldaţilor se citi ușurarea, iar lulius își feri 
privirea în timp ce-și ștergea sabia. Se detesta pentru că era 
atât de slab, dar nu mai putuse suporta. 

— Pe restul omorâţi-i repede, ordonă, apoi plecă singur spre 
navă. 

Gândurile îi alergau nebunește în vreme ce mergea pe 
lespezile docului. Își vâri sabia în teacă fără să conștientizeze 
gestul. Le promisese că-i va pune pe cruci, dar realitatea era o 
urâciune de nesuportat. Urletele îi măcinaseră nervii și îi era 
rușine. După oroarea de a-l vedea pe primul răstignit, fusese 
nevoie de toată voinţa lui ca să se uite și la ceilalți câţiva. 

Schiță o grimasă de furie împotriva lui însuși. Tatăl lui nu s-ar 
fi înmuiat așa. Renius i-ar fi bătut în cuie cu mâna lui și asta nu 
i-ar fi tulburat somnul. Simţi că obrajii îi iau foc de rușine și 
scuipă. Ajunsese la marginea docului. Totuși, n-ar fi putut să mai 
stea lângă soldaţi să se uite și numai faptul că plecase trebuie 
că îl coborâse în ochii lor, deși el fusese cel care ordonase 
morțile acelea crude. 

Cabera nu voise să meargă la țărm cu legionarii și să vadă 
execuțiile. Stătea sprijinit de balustrada vasului, cu capul 
înclinat într-o parte, în semn de întrebare mută. lulius se uită la 
el și dădu din umeri. Bătrânul tămăduitor îl bătu cu o mână pe 
braţ și cu cealaltă dădu la iveală o amforă cu vin. 

— Bună idee, zise lulius distant, cu gândurile aiurea. Mai bine 
mai adu una, ce zici? Nu vreau vise în noaptea asta. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI 


Numai câteva dintre clădirile portului mai aveau acoperișuri și 
pereţi îndeajuns de solizi încât să poată fi folosite de oamenii lui 
lulius. Cele mai multe fuseseră arse din temelii și doar zidurile 
de piatră mai stăteau în picioare, ca niște cochilii goale. 
Pendulând între depozite și cele trei nave, lulius își trimise 
oamenii să răscolească zona în căutare de provizii. Deși Celsus 
pusese deoparte îndeajuns încât să reziste aproape toată iarna, 
cu greu ar fi putut să hrănească din ce aveau atâția soldaţi 
activi, pentru mult timp. 

Legionarii mergeau cu băgare de seamă, nu plecau niciodată 
singuri și întotdeauna erau pregătiţi pentru un atac-surpriză. 


192 


Chiar dacă toate cadavrele fuseseră strânse și îngropate, portul 
era încă un loc tăcut și sinistru, iar romanii trăiau cu frica 
neîntreruptă că aceia care distruseseră pașnica așezare romană 
puteau să fie pe-aproape sau să se întoarcă. 

Nu găsiseră decât un om în viaţă. Avea o rană adâncă la 
picior, care se infectase imediat. Îl auziseră când încerca să 
omoare un șobolan care se apropiase prea mult, atras de 
mirosul de sânge. Îi strivise capul cu o piatră. Urlase îngrozit 
când oamenii lui lulius îl apucaseră de braţe și-l scoseseră la 
lumină. După atâtea zile în beznă, abia suporta lumina slabă a 
soarelui de dimineață. Cât timp îl căraseră până la navă, 
bolborosise fără noimă. 

lulius îl chemă pe Cabera de îndată ce văzu piciorul umflat, 
deși bănuia că era în zadar. Buzele sărmanului erau niște coji 
uscate și îngheţate. Plânse fără lacrimi când îi duseră un blid cu 
apă la gură. Cu degetele lui lungi, Cabera pipăi carnea pufoasă 
a piciorului și scutură din cap în cele din urmă. Se ridică și se 
trase la o parte, lângă lulius. 

— Otrava a ajuns deja la os. E prea târziu să mai tai piciorul. 
Pot încerca să-i mai alin durerea, dar nu mai are mult. 

— N-ai putea... să-ţi pui mâinile pe el? îl întrebă lulius pe 
bătrân. 

— E prea târziu, lulius. Ar trebui să fie mort deja. 

lulius dădu din cap cu resemnare amară. Luă blidul și îl duse 
la buzele muribundului. Degetele scheletice tremurau prea tare, 
iar când lulius îl atinse, ca să îl ajute, aproape că își smuci mâna 
din cauza fierbințelii care ardea prin pielea chinuită. 

— Înţelegi ce spun? întrebă. 

Omul încercă să dea din cap în timp ce sorbea și se sufocă 
oribil. Faţa i se făcu de un roșu strălucitor din cauza efortului 
care îl secătuia de ultimele puteri. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? insistă lulius, încercând 
să-și folosească propria voinţă ca să-l oblige pe celălalt să 
respire. 

În sfârșit, spasmele se stinseră și capul omului epuizat căzu în 
piept. 

— l-au omorât pe toți. Tot ţinutul arde, șopti. 

— O răscoală? întrebă lulius, repede. 

Se așteptase să fie vorba despre vreun invadator străin care 
să facă ravagii prin câteva orașe de pe coastă, după care să se 


193 


întoarcă pe navele cu care venise. În partea aceea a lumii se 
întâmpla mult prea des. Omul dădu din cap și făcu semn cu 
degetele tremurânde spre blidul cu apă. lulius i-l dădu și se uită 
la el cum îl golește. 

— Mithridates a fost, zise omul cu vocea răgușită și pierdută. 
Când a murit Sulla, i-a chemat și... 

Tuși din nou, iar lulius se ridică șocat în picioare și ieși pe 
punte, departe de mirosul copt al bolii, care umpluse încăperea. 
„Sulla murise?” Strânse balustrada navei lui Celsus până îi 
înţepeni mâna. Speră că omul care i-l luase pe Marius murise 
încet și în chinuri. 

O parte din el își închipuise tot felul de scene, cum s-ar fi 
întors la Roma cu noii lui soldaţi, bogat și din ce în ce mai 
puternic, s-ar fi luptat cu Sulla și l-ar fi răzbunat pe Marius. In 
momentele mai tihnite, știa că era doar o fantezie de copil, dar îl 
susținuse atâta vreme! Era un vis care îl ajutase să suporte 
lunile de captivitate, crizele, totul. 

În timp ce ziua se scurgea, lulius se cufundă în miile de lucruri 
pe care trebuia să le organizeze pe măsură ce degajau toată 
zona portului. Ordinele pe care le dădea și oamenii cu care 
vorbea îi păreau la fel de îndepărtate. Trebuia să gândească și 
să înţeleagă implicaţiile veștilor pe care le aflase de la 
muribund. Cel puţin câtă vreme se ocupa de provizii și locuri de 
dormit pentru soldaţi avea ceva care să-i ocupe mintea. Moartea 
lui Sulla îi lăsase un gol în viitor, o lipsă care parcă își bătea joc 
de strădaniile lui. 

Durus, negustorul, îl găsi curăţând de otravă o fântână, 
împreună cu trei legionari. Era destul de obișnuit ca o forță 
invadatoare să otrăvească sursele de apă ale localnicilor, 
aruncând leșuri de animale în putrefacție. lulius muncea într-un 
soi de amorțeală, trăgând în sus găinile moarte și încercând să 
nu vomite din cauza mirosului când le aruncau la o parte. 

— Domnule, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, zise 
Durus. 

La început, lulius nu păru să audă, așa că acesta repetă mai 
tare. lulius oftă și se apropie de negustor, lăsându-i pe ceilalţi 
doi să mai facă o încercare cu funiile cu cârlige în capăt. lulius 
își șterse mâinile puturoase de tunică în timp ce mergea și 
Durus văzu că era epuizat. Își dădu seama dintr-odată cât de 


194 


tânăr era. Acum că oboseala domolea focurile din el, ofiţerul 
părea aproape pierdut. Negustorul își drese vocea: 

— Domnule, aș vrea să plec cu cele două trireme ale mele. 
Am semnat o scrisoare în care am spus că aţi angajat Ventu/us 
pentru o vânătoare de pirați. A venit vremea să mă întorc la 
familia și la viaţa mea. 

lulius îl privi intens, fără să răspundă. După o pauză, Durus 
începu din nou: 

— Ne-am înţeles ca atunci când aveaţi să-l găsiţi pe Celsus, 
să-mi daţi înapoi vasul împreună cu cealaltă triremă, ca 
despăgubire pentru încărcătura mea. N-am a mă plânge de 
nimic, dar v-aș ruga să ordonaţi soldaţilor să coboare de pe 
vasele mele, ca să pot pleca acasă. Nu vor să primească ordine 
de la mine. 

lulius se simţea sfâșiat și furios. Nu știuse niciodată cât de 
greu putea să fie să păstrezi măcar o aparenţă de onoare. li 
promisese cele două nave negustorului, dar asta înainte să 
găsească portul roman distrus, în toiul războiului. La ce se 
aștepta omul ăla? Fiecare instinct marțţial care îi fusese indus lui 
lulius îi spunea să refuze scurt. Cum să-i treacă prin cap să 
renunțe la două dintre cele mai preţioase lucruri pe care le avea 
acum, când Mithridates plănuia să smulgă tot ce era roman din 
carnea Greciei? 

— Fă câţiva pași cu mine, îi spuse lui Durus și trecu pe lângă 
el cu pași mari, așa încât căpitanul trebui să pornească într-un 
trap ușor, ca să nu rămână în urmă. 

lulius merse repede până la docurile unde cele trei vase se 
legănau ușor în apă. Gărzile îl salutară când se apropie și el le 
întoarse gestul. Se opri brusc chiar pe marginea docurilor, unde 
cele trei galere se profilau amenințătoare deasupra lor. 

— Nu vreau să pleci, zise scurt. 

Durus se îmbujoră de surpriză. 

— Dar v-aţi dat cuvântul că pot să plec după ce cuceriţi galera 
lui Celsus, se răsti negustorul. 

lulius se întoarse spre el și căpitanul înghiţi în sec când văzu 
expresia de pe faţa lui. 

— Nu trebuie să mi se aducă aminte, căpitane. N-am să te 
opresc dacă pleci. Dar Roma are nevoie de corăbiile acestea. Se 
gândi îndelung, privind cu ochi întunecaţi vasele care se înălțau 
și coborau în apele murdare. Vreau să le duci cât de repede poţi 


195 


în susul coastei și să găsești portul din vest în care Roma își 
debarcă legiunile. Predă argintul legiunilor, în numele meu și în 
numele căpitanului Gaditicus de pe Accipiter. Sunt sigur că ei o 
să te trimită la Roma, să aduci soldaţi. N-ai nimic de câștigat, 
dar amândouă galerele sunt iuți și vor avea nevoie de tot ce 
plutește. 

Înmărmurit de ce auzea, Durus își trecea greutatea de pe un 
picior pe altul. 

— Am întârziat luni întregi. Probabil că deja familia mea și 
creditorii cred că am murit, zise, trăgând de timp. 

— Mulţi romani chiar au murit. Oare nu le-ai văzut cadavrele? 
Pe toţi zeii, îţi cer să faci ceva pentru orașul care te-a zămislit și 
te-a crescut. N-ai luptat niciodată pentru el, nici nu ţi-ai dat 
sângele pentru el. Acum îţi dau ocazia să plătești puţin din ce-i 
datorezi Romei. 

Durus aproape că zâmbi când îi auzi vorbele, dar se opri când 
înțelese că tânărul era serios. Se întrebă ce-ar crede prietenii lui 
din oraș despre soldatul ăsta. Se părea că viziunea lui despre 
Roma excludea cu totul cerșetorii, șobolanii și molimele. Işi dădu 
seama că lulius vedea în Roma ceva mai măreț decât vedea el 
însuși și, preţ de o clipă, simţi o undă de rușine în fața acelei 
credinţe. 

— De unde știi că n-am să iau banii și să mă duc direct spre 
nordul peninsulei și către casă? întrebă. 

lulius se încruntă ușor și își aţinti ochii reci asupra 
negustorului. 

— Pentru că, dacă faci asta, eu voi deveni dușmanul tău și știi 
bine că, mai devreme sau mai târziu, te-aș găsi și te-aș nimici. 

Cuvintele fuseseră spuse ca din întâmplare, dar, după ce 
văzuse execuțiile și auzise cum îl aruncase pe Celsus peste 
bordul propriului vas, Durus își înfășură haina mai strâns 
împotriva vântului rece. 

— Foarte bine. Voi face cum spui, dar blestem ziua în care ai 
pus prima dată piciorul pe Ventu/us, răspunse printre dinții 
strânși. 

lulius strigă spre gărzile de la prora navelor lui Durus. 

— Oamenii mei să debarce! 

Soldații salutară și dispărură după ceilalţi. Durus simţi un val 
de ușurare, care îl înveseli. 

— Mulţumesc, zise. 


lulius se îndrepta deja spre magazii. Se opri. În spatele lui, 
acolo unde lespezile docurilor făceau loc noroiului, cinci trupuri 
atârnau de cruci. 

— Să nu uiţi, spuse, apoi îi întoarse spatele căpitanului și 
plecă. 

Durus se îndoia că ar fi putut să uite. 

e 

La căderea nopţii, oamenii se adunară în magazia pe care o 
găsiseră în cea mai bună stare. Unul dintre pereți era pârlit, dar 
focul nu se întinsese. In afară de mirosul acru, locul era cald și 
uscat. Afară începuse să plouă și răpăitul se auzea peste 
acoperișul de lemn. 

Lămpile cu ulei fuseseră aduse de pe vasul lui Celsus. Când se 
terminau, oamenii aveau să fie reduși la a căuta provizii prin 
casele abandonate ale portului. Ca pentru a-i pregăti pentru 
clipa aceea, flăcările tot mai mici pâlpâiră, abia mai luminând 
spaţiul gol al magaziei. Boabele de porumb împrăștiate de cei 
care umblau după jaf murdăreau podeaua. Soldaţii se așezară 
pe pânze de sac, încercând să stea cât de comod se putea. 
Gaditicus se ridică, pentru a le vorbi oamenilor înghesuiți. Cei 
mai mulți dintre ei munciseră toată ziua, fie reparând 
acoperișul, fie cărând provizii la și de la navele care urmau să 
plece cu mareea din zori. 

— Domnilor, a venit timpul să ne gândim la viitor. Eu aș fi vrut 
să mă odihnesc o vreme într-un port roman sigur. În loc de asta, 
un rege grec ne-a măcelărit soldaţii. Fapta asta nu trebuie să 
rămână nepedepsită. 

Un murmur străbătu rândurile soldaţilor, deși era greu de zis 
dacă era un murmur de aprobare sau de frustrare. De unde 
stătea, lângă Gaditicus, lulius își trecu privirea peste soldați. 
Erau oamenii lui. Petrecuse atâta vreme urmărind ţinta simplă 
de a-l prinde pe Celsus, încât nu prea se gândise la ce avea să 
fie după aceea, blocând visul îndepărtat de a-l provoca la luptă 
pe dictatorul Romei. Dacă aducea o centurie nouă într-o legiune, 
senatul trebuia să-i recunoască autoritatea și să-i ofere o funcție 
oficială. 

Se strâmbă ușor, în întuneric. Sau nu. Puteau să-i redea 
comanda lui Gaditicus și pe el să-l reducă iarăși la a comanda 
douăzeci de oameni. Senatorii nu erau genul de oameni care să 
recunoască autoritatea neobișnuită pe care o avea el asupra 


197 


grupului pestriț, deși bunăstarea lui recent găsită putea să-i 
procure influenţa, dacă o folosea cu chibzuinţă. Se întrebă dacă 
s-ar fi putut mulţumi cu o asemenea situaţie și zâmbi în sinea 
lui, fără ca oamenii care îl priveau pe Gaditicus să observe. 
Răspunsul era simplu. Descoperise că nu exista nimic mai bun 
decât să conduci și nicio provocare mai mare decât să nu poţi 
cere ajutorul nimănui. În momentele cele mai grele, toţi se 
uitaseră la el și așteptaseră să le arate calea, să vadă pasul 
următor. Zeii știau că era mult mai ușor să te lași condus, fără 
să gândești, dar nici pe jumătate la fel de satisfăcător. O parte 
din el tânjea după siguranţa aceea, după plăcerea simplă de a 
face parte dintr-o unitate. Dar, în inima lui, își dorea amestecul 
acela ameţitor de frică și pericol, pe care nu-l simţeai decât 
dacă erai la comandă. 

Cum era posibil să fi murit Sulla? Gândul acela tot revenea să- 
| sâcâie. Muribundul de la bordul galerei lui Celsus nu știuse ce 
se întâmplase, doar că soldaţilor li se spusese să poarte negru 
un an întreg. Când omul își pierduse cunoștința, lulius îl lăsase 
în mâinile lui Cabera. La apus, inima bărbatului cedase în sfârșit. 
lulius ordonase să fie îngropat alături de cadavrele celorlalţi 
romani. Îi era rușine când se gândea că nici măcar nu-l 
întrebase cum îl chema. 

— lulius? Vrei să le vorbeşti și tu? zise Gaditicus, 
întrerupându-i gândurile și făcându-l să tresară. 

Simţindu-se vinovat, lulius își dădu seama că n-auzise nimic 
din ce spusese ofițerul mai în vârstă. Se ridică încet, punându-și 
gândurile în ordine. 

— Știu că majoritatea dintre voi sperau să vadă Roma. Și așa 
va fi. Orașul meu e un loc ciudat, făcut din marmură și vise, și 
înălţat pe puterea legiunilor. Toţi legionarii sunt legaţi prin 
jurământ să apere poporul roman, oriunde s-ar afla. Tot ce 
trebuie cineva să spună este „sunt cetăţean roman”, pentru a-i 
fi oferite ajutorul și protecția noastră. Se opri o clipă și văzu că 
fiecare om avea privirea aţintită asupra lui. Dar voi n-aţi depus 
jurământul și nu vă pot forța să luptaţi pentru un oraș pe care 
nici nu l-aţi văzut vreodată. Aveţi mai multă avere decât ar 
vedea alți soldaţi în zece ani. Trebuie să alegeţi cu libertate 
deplină: să luptaţi sub jurământ sau să plecaţi. Cei care vor 
pleca rămân prietenii noștri. Am luptat împreună și unii n-au 
ajuns până aici. Pentru alţii, am ajuns îndeajuns de departe. 


198 


Dacă rămâneţi, îi voi încredința căpitanului Durus comoara lui 
Celsus. Ne vom întâlni cu el pe coasta de vest, după ce îl 
înfrângem pe Mithridates. 

Alte murmure joase umplură încăperea, iar lulius se opri din 
nou. 

— Poţi să ai încredere în Durus? întrebă Gaditicus. 

lulius se gândi o clipă, apoi dădu din cap. 

— Nu când e vorba de atât aur. Prax va merge cu el, ca să se 
asigure că e om cinstit. Căută privirea fostului optio și fu 
mulțumit să vadă semnul de aprobare al aceluia. După ce 
stabiliră asta, lulius inspiră adânc, privindu-i pe oamenii așezați. 
Îi știa pe toţi pe nume. Vreţi să depuneţi jurământul legiunii și să 
intraţi sub comanda mea? 

Soldaţii își strigară aprobarea. 

Aplecându-se la urechea lui lulius, Gaditicus șopti aspru: 

— Pe toţi zeii, omule! Senatul o să mă jupoaie dacă fac așa 
ceva! 

— Atunci, ar trebui să pleci, Gadi. Du-te la navă și la 
Suetonius până depun jurământul, răspunse lulius. 

Gaditicus îl privi calm, cântărindu-l din ochi. 

— Mă întrebam eu de ce l-ai lăsat pe Suetonius la galeră. Nu 
vrei să depună un jurământ pe care să-l încalce, zise. Te-ai 
gândit unde îţi vei conduce oamenii? 

— Da. Am de gând să strâng o armată pe care să i-o bag pe 
gât lui Mithridates. 

Întinse mâna și Gaditicus șovăi, după care o prinse într-o 
strânsoare scurtă, aproape dureroasă. 

— Atunci, calea noastră e aceeași, zise centurionul, iar lulius 
dădu din cap în semn că înţelege. 

lulius ridică brațele, cerând liniște și zâmbind când aceasta se 
așternu. Vocea lui se auzea limpede în tăcerea bruscă. 

— Nu m-am îndoit de voi, le zise oamenilor. Nici pentru o 
clipă. Acum, ridicaţi-vă și spuneți după mine. 

Se ridicară ca un singur trup și luară poziţia de drepţi, cu 
capetele ridicate și spinările drepte. 

lulius îi privi pe toți și știu că de-acum era legat de drumul 
acela. Nimic în el nu-i spunea să se întoarcă din cale, dar, din 
momentul în care recruţii depuneau jurământul, viaţa lui avea 
să schimbe, cel puţin până când Mithridates va fi fost mort. 


Rosti cuvintele pe care le învățase de la tatăl său, în vremurile 
când lumea era încă simplă. 

— Jupiter Victor, auzi-ne jurământul. Jurăm să ne dăm 
puterea, sângele și viața pentru Roma. Nu vom șovăi, nu vom 
ceda. Vom ignora durerea și suferința. Cât timp arde lumina, de- 
aici și până la capătul lumii, luptăm pentru Roma și sub 
comanda lui Cezar. 

Soldații recitară cuvintele cu voci limpezi și ferme. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU 


Alexandria încercă să privească fără să fie văzută cum Tabbic 
îi explica o anumită tehnică lui Octavian. Vocea lui, ca un 
murmur neîntrerupt, însoțea fiecare mișcare a mâinilor 
puternice. Pe bancul de lucru din faţa lor, Tabbic așezase o 
bucată groasă de sârmă de aur, pe un pătrat de piele. Ambele 
capete ale firului de aur erau prinse în clame mici, de lemn. 
Tabbic gesticula, arătându-i lui Octavian cum să treacă o bucată 
îngustă de lemn pe deasupra sârmei. 

— Aurul e cel mai moale metal, băiete. Ca să faci un model pe 
fir, nu trebuie decât să apeși lemnul de modelat ușor și să-l 
plimbi înainte și-napoi. Întinde bine braţul, cum ţi-am arătat, 
încearcă și tu. 

Octavian cobori încet bucata de lemn, lăsând dinţii 
proeminenţi de pe ea să se odihnească pe șnurul aparent fragil, 
de metal preţios. 

— E bine așa. Acum, mai apasă un pic. Asta e, înainte și- 
napoi. Bun. Hai să vedem ce-ai făcut, continuă Tabbic. 

Octavian dădu lemnul la o parte și zâmbi încântat când văzu 
șirul regulat de mărgele care se formase sub apăsarea lui. 
Tabbic se uită cu atenţie, aprobând din cap. 

— Ai atingere ușoară. Dacă apeși prea mult, sârma pocnește 
și trebuie s-o luăm de la capat. Acum, o să desfac clamele și-o 
să întorc șnurul, să-i faci model și pe partea cealaltă. Așază 
lemnul cu grijă și să apeşi mai ușor de data asta. Incheieturile o 
să iasă subțiri ca firul de păr. 

Tabbic își îndreptă spatele care-l durea după ce stătuse atâta 
vreme aplecat la băncuța joasă pe care o făcuse pentru 
Octavian. Surprinse privirea Alexandriei. Fata îi făcu cu ochiul, 


200 


iar Tabbic roși ușor și-și drese vocea morocănos, ca să-și 
ascundă zâmbetul. Alexandria știa bine că meșterului 
începuseră să-i placă lecţiile cu Octavian. Durase destul de mult 
până când își mai pierduse ceva din neîncrederea faţă de micul 
hoț, dar ea știa din proprie experienţă cât de mult îi plăcea lui 
Tabbic să-i înveţe pe alții meșteșugul lui. 

Octavian înjură când sârma îngustă se rupse sub mâna lui. Cu 
mare părere de rău, ridică lemnul și se uită la cele trei bucăți 
rupte. Tabbic își încruntă sprâncenele stufoase, clătină din cap 
și adună cu grijă bucăţile de metal care trebuiau topite și 
răsucite din nou. 

— Mai încercăm o dată mai târziu sau mâine. Aproape că ţi-a 
ieșit acum. Când o să reușești să modelezi tot firul fără cusur, 
am să-ți arăt cum să-l așezi frumos pe marginea unei broșe 
pentru doamne. 

Octavian părea dărâmat, iar Alexandria își ţinu răsuflarea, 
așteptând să vadă dacă urma una dintre ieșirile violente cu care 
îi chinuise în primele săptămâni. Când aceasta nu veni, dădu 
drumul ușurată aerului din plămâni. 

— Bine. Mi-ar plăcea, zise băieţelul pierit. 

Tabbic se întoarse cu spatele la el și începu să caute printre 
pachetelele cu piese terminate, care trebuiau duse la 
proprietari. 

— Acum, am altă treabă pentru tine, zise, întinzându-i lui 
Octavian o punguţă de piele, strânsă la gură și legată. Ai aici un 
inel de argint pe care l-am reparat. Vreau să dai fuga la târgul 
de vite și să-ntrebi de jupânul Gethus. El se ocupă de toate 
vânzările, așa că ar trebui să-l găsești ușor. Trebuie să-ţi dea un 
sesterț plată. lei banul și vii direct aici, da? Nu te-oprești pe 
nicăieri. M-ai înțeles? Mă bazez pe tine. Dacă pierzi inelul sau 
banul, suntem terminaţi amândoi. 

Alexandriei îi veni să râdă când văzu expresia serioasă a 
copilului. În primele patru săptămâni de ucenicie, asemenea 
ameninţări ar fi fost inutile. Băiatul se luptase teribil împotriva 
eforturilor unite ale mamei sale, ale lui Tabbic și ale Alexandriei. 
Ea însăși trebuise de două ori să-l caute prin iarmaroace. A doua 
oară îl târâse la târgul de sclavi și pusese să fie evaluat. De- 
atunci nu mai fugise, dar adoptase o dispoziţie bosumflată, 
despre care Alexandria crezuse că avea să fie veșnică. 


Schimbarea se produsese cam pe la mijlocul celei de-a patra 
săptămâni, când Tabbic îi arătase cum să facă un model pe o 
foaie de argint, cu stropi mici, de metal topit. Se arsese la deget 
când încercase să pună mâna, dar procedeul îl fascinase și, în 
seara aceea, nu se dusese la masă, ci rămăsese să vadă cum e 
lustruită piesa finită. Atia venise la atelier cu o expresie de 
scuză pe chipul obosit, dar, când văzuse trupușorul care 
muncea cu cârpele de lustruit, rămăsese fără grai. Când se 
trezise a doua zi, Alexandria descoperise că toate hainele îi 
fuseseră curățate și reparate cu grijă în noaptea aceea. Intre ele 
nu era nevoie de alte mulțumiri. Deși cele două femei abia dacă 
se vedeau un ceas, două înainte de culcare, fiecare găsise în 
cealaltă genul acela de prietenie care îi ia prin surprindere pe 
oamenii rezervaţi și retrași, care muncesc atât de mult, încât 
nici nu-și dau seama cât sunt de singuri. 

e 

Octavian fluiera în timp ce tropăia prin mulțimea de la târg. 
Când crescătorii de vite își aduceau animalele la oraș, să fie 
vândute și tăiate, locul devenea foarte aglomerat și se umplea 
de mirosurile bogate și calde de sânge și bălegar. Toată lumea 
părea să ţipe la toată lumea, făcând gesturi complicate cu 
mâinile, ca să se tocmească atunci când nu se puteau face 
auziţi. 

Octavian se uită după vreun vânzător pe care să-l întrebe de 
Gethus. Voia să predea inelul reparat și să se întoarcă la 
atelierul lui Tabbic atât de repede, încât adulţilor să nu le vină 
să creadă. 

În vreme ce se învârtea prin masa schimbătoare de oameni, 
copilul se distra închipuindu-și ce surprins avea să fie Tabbic să 
vadă cât de repede se întorsese. 

Dintr-odată, o mână îl apucă de gât și-l smuci de pe picioarele 
care alunecară. Șocat, dădu drumul unui val de aer când 
gândurile îi fură întrerupte și începu să se lupte din instinct cu 
atacatorul nevăzut. 

— Încerci să-i furi cuiva vaca, nu? se auzi o voce aspră, 
nazală, în urechea copilului. 

Octavian își suci repede capul și gemu când văzu trăsăturile 
greoaie ale băiatului măcelarului, cu care mai avusese necazuri. 
Unde-i fusese capul? Ca un prost ce era, nu se mai păzise de 


202 


atacatori, cum făcea de obicei, și uite că puseseră mâna pe el 
fără nicio greutate. 

— Dă-mi drumul! Ajutor! ţipă el. 

Băiatul mai mare îl pocni tare în nas, făcând să-i curgă 
sângele. 

— Tacă-ţi gura! Ti-am rămas dator cu o bătaie bună, la 
schimb cu cea pe care-am luat-o eu pentru că nu te-am oprit 
data trecută. 

Bratul solid al celuilalt i se înfășură în jurul gâtului, sufocându- 
| și târându-l pe o alee. Octavian se zbătu să scape, dar n-avea 
nicio șansă, iar mulţimea grăbită nici nu se uita la el. 

Mai erau trei băieţi cu ucenicul măcelarului. Toţi aveau 
brațele lungi și constituţia robustă a celor obișnuiți de mici cu 
munca grea. Purtau șorțuri pătate de sânge proaspăt, cum 
plecaseră de la muncile lor din târg. Octavian intră în panică și 
aproape leșină de groază când le văzu figurile crude. 

După ce dădură un colț pe alee, băieţii începură să râdă în 
batjocură și să-l bată cu pumnii. Acolo, vânzoleala din târg era 
blocată de zidurile înalte ale maghernițelor, care se înclinau în 
partea de sus și aproape le atingeau pe cele de peste drum, 
creând un întuneric nefiresc. 

Băiatul măcelarului îl aruncă pe Octavian în mizeria scârboasă 
de pe alee, care le ajungea la glezne. De ani întregi, acolo se 
amestecau gunoaiele și dejecţiile umane aruncate pe ferestrele 
înguste de deasupra. Octavian se poticni într-o parte, încercând 
să scape, dar unul dintre ei îl lovi cu piciorul atât de tare, încât îl 
trimise înapoi, ridicând trupul micuţ de la pământ și icnind din 
cauza efortului. Octavian ţipă de durere și frică, iar ceilalţi doi 
luară exemplul primului și începură să-i tragă picioare oriunde 
apucau. 

După vreun minut, cei trei băieți se opriră, cu mâinile pe 
genunchi, gâfâind de efort. Octavian era aproape inconștient, cu 
trupul încolăcit într-un ghem strâns de durere, care aproape că 
nu se mai distingea în mizeria în care zăcea. 

Băiatul măcelarului își dezgoli dinţii într-un rânjet. Ridică 
pumnul și râse grosolan când Octavian tresări. 

— Așa-ţi trebuie, bastard de Thurium ce ești! Data viitoare, o 
să te gândești mai bine înainte să furi de la stăpânul meu. 

Ținti cu grijă, apoi îi trase un șut în faţă, chiuind când văzu 
capul mic cum se duce în spate. Octavian își pierdu simţurile și 


203 


rămase cu ochii deschişi și fața pe jumătate îngropată. Un soi de 
apă murdară îi curgea printre buze și, așa inconștient cum era, 
tuși slab, înecându-se. Nu mai simţi degetele care îl căutară 
peste tot și nici nu mai auzi strigătele bucuroase ale băieților 
mai mari când găsiră inelul de argint din săculețul de piele. 

Băiatul măcelarului fluieră ușor când probă cercul de metal. 
Piatra era un simplu jad rotunjit, prins cu gheare mici de argint. 

— Mă-ntreb de unde l-ai șterpelit pe ăsta? zise, aruncând o 
privire înspre silueta ghemuită. 

Fiecare dintre ei mai trase câte un șut copilului, în numele 
proprietarului inelului, apoi se întoarseră la târg, cât se poate de 
mulțumiți de norocul care dăduse peste ei. 

e 

Octavian se trezi după câteva ore. Se ridică încet în capul 
oaselor și vomă minute în șir. Apoi, își încercă picioarele, să 
vadă dacă îl puteau ţine. Rămase îndelung ghemuit, scuipând 
pe pământ fâșii elastice de sânge negru. Se simţea prea slăbit și 
prea frânt ca să se miște. Când capul i se mai limpezi, căută 
inelul prin buzunare, apoi pe pământul din jur. În cele din urmă, 
trebui să accepte că îl pierduse și lacrimi proaspete îi brăzdară 
mizeria și sângele închegat de pe faţă. Se împletici până la 
drumul principal, unde trebui să-și apere ochii de lumina 
dureroasă. Plângând în continuare, cu picioarele moi, își croi 
drum spre atelierul lui Tabbic. Disperarea îi golise mintea de 
gânduri. 

e 

Tabbic bătea cu piciorul în podeaua de lemn a atelierului. 
Furia i se citea în fiecare trăsătură a feței încruntate. 

— Pe toţi zeii, am să omor pușlamaua aia! Trebuia să se- 
ntoarcă de când lumea! 

— De o oră tot zici asta, Tabbic. Poate că a întârziat pe 
undeva sau nu l-a găsit pe jupânul Gethus, zise Alexandria, 
încercând să-și păstreze vocea neutră. 

Tabbic bătu cu pumnul în bancul de lucru. 

— Sau mai degrabă a vândut inelul și a întins-o! mormăi. 
Treaba asta o să ne coste, să știi. Și piatra era jad! O să îmiia o 
zi de muncă și materiale de aproape un aures, ca să-i fac alt inel 
lui Gethus. Unde mai pui că sigur o să spună că i l-a lăsat maică- 
sa cu limbă de moarte și-o să vrea despăgubiri și pentru asta. 
Unde este băiatul ăla? 


204 


Ușa groasă de lemn a atelierul se deschise scârțâind, lăsând 
să intre un vârtej de praf de pe stradă. In ușa stătea Octavian. 
Tabbic văzu dintr-o privire vânătăile și tunica ruptă a băiatului. 
Furia i se evaporă. Traversă repede atelierul înspre el. 

— Imi pare rău, scânci copilul în timp ce Tabbic îl conducea 
înăuntru. Am încercat să mă bat cu ei, dar erau trei și pe mine 
nu m-a ajutat nimeni. 

Işi trase nasul în vreme ce Tabbic îi pipăia pieptul, căutând 
oase rupte. 

Meșteșugarul mormăi și suflă aerul printre dinţii încleștați. 

— Te-au aranjat fain, ce-i drept. Respiri bine? 

Cu dosul mâinii, Octavian își șterse cu grijă nasul care curgea. 

— Da. M-am întors cât de repede am putut. Nu i-am văzut în 
mulțime. De obicei, mă uit după ei, dar mă grăbeam și... 

Incepu să suspine și Alexandria îl cuprinse cu braţul, făcându-i 
semn lui Tabbic să plece. 

— Hai, du-te, Tabbic. N-are nevoie de o consultație. A păţit-o 
destul de rău și are nevoie de grijă și de odihnă. 

Tabbic se dădu la o parte, iar Alexandria duse copilul în 
camera din spate, apoi în sus, pe scări, în locuinţa de deasupra 
atelierului. Rămas singur, Tabbic oftă și-și frecă faţa cu o mână, 
scărpinând ţepii cărunţi care apăruseră deja, după bărbieritul de 
dimineaţă. Dând din cap, se întoarse spre bancul de lucru și 
începu să aleagă uneltele de care avea nevoie ca să-i facă alt 
inel lui Gethus. 

Munci în tăcere câteva minute, apoi se opri, privind scările 
înguste. li venise un gând. 

— Trebuie să-ţi fac un cuţit acătării, băiete, murmură pentru 
sine, apoi luă din nou uneltele. După un timp în care schiţase cu 
cretă conturul, șopti: Și să te învăţ ce să faci cu el. 

e 

Brutus stătea pe Campus Martius, lângă flamura-acvilă înfiptă 
în pământ a Primigeniei. li făcuse plăcere să vadă că alte legiuni 
aveau flamuri din pânză ţesută, pe când el reușise să găsească 
vechiul stindard al lui Marius. Aramă bătută cu aur, care reflecta 
soarele dimineţii. Brutus spera că avea să ia ochii multora dintre 
băieţii care se adunaseră dinaintea zorilor. Nu toţi veniseră să 
se înroleze. Unii dintre ei veniseră doar să se uite. Pentru 
aceștia, vânzătorii de mâncare își instalaseră tarabele încă din 
zori. Mirosurile de carne friptă și legume îi făceau foame și se 


205 


gândi să ia prânzul mai devreme. Zornăi monedele din pungă în 
timp ce își plimba privirea peste mulţimea din jurul șirului de 
flamuri. 

Se așteptase să fie mai ușor. Renius arăta ca un leu din 
vechea Romă, iar cei zece oameni pe care-i aduseseră cu ei 
erau cât se poate de impresionanţi în armurile noi, lustruite ca 
oglinda, spre admiraţia mulţimii. Și totuși, Brutus trebuise să se 
uite cum, de jur împrejur, sute de romani se înrolau în diverse 
legiuni, fără ca vreunul să se apropie de a lui. De câteva ori, 
grupuri mici se adunaseră, arătând spre Primigenia și șușotind, 
apoi trecuseră mai departe. Brutus fusese ispitit să înhaţe vreo 
doi vlăjgani și să-i întrebe ce-și tot spuneau, dar își ţinuse firea. 
Era aproape amiază, de-acum mulțimea se înjumătăţise și, după 
cum vedea, stindardul Primigeniei era singurul care nu era 
înconjurat de mânji din noua generaţie. 

Strânse din dinţi. Cei care se înrolaseră deja atrăgeau și mai 
mulţi tineri spre respectivele legiuni. Işi închipuia că de-acum 
oamenii începuseră să se întrebe ce era cu Primigenia de nu 
voia nimeni să se înscrie. Cu încântare puerilă, aveau să-și ducă 
mâinile la gură și să povestească despre legiunea trădătoare. 
Brutus își curăţă gâtul și scuipă pe pământul nisipos. Înscrierile 
se terminau la apus, iar el nu putea decât să stea acolo și să 
aștepte să se termine totul. Eventual, să spere că va fi putut să 
adune câţiva întârziaţi înainte să cadă întunericul. Gândul 
acesta îl făcea să ia foc de rușine. Ştia bine că, dacă Marius ar fi 
fost acolo, s-ar fi plimbat printre tineri, i-ar fi luat cu binișorul, ar 
fi glumit cu ei și i-ar fi convins să intre în legiunea lui. Ce-i drept, 
pe vremea aia mai era o legiune în care să intri. 

Brutus își reluă privirea solemnă cu care cântărea mulţimea. 
Măcar dacă i-ar fi putut face să priceapă. Trei tineri rătăciră 
către flamura lui și Brutus le zâmbi cât putu de primitor. 

— Primigenia, nu? zise unul dintre ei. 

Brutus văzu cum ceilalți își ascundeau zâmbetele. Veniseră ca 
să se distreze, își spuse. Preţ de o clipă trecătoare, se gândi cum 
ar fi să-i dea cap în cap, dar se abţinu, intuind în spate privirile 
soldaților lui. Simţi cum Renius începe să se zburlească, dar 
bătrânul își tinu și el cumpătul. 

— Am fost legiunea lui Marius, consulul Romei, spuse Brutus. 
Victorioși în Africa și în toate ţinuturile romane. Avem un trecut 
glorios, pentru bărbaţii potriviţi, care vor să se înscrie. 


206 


— Și ce soldă daţi? întrebă cel mai înalt dintre cei trei pe un 
ton batjocoritor, care se voia serios. 

Brutus inspiră încet. Știa bine că senatul stabilea soldele. Câtă 
vreme avea sprijinul lui Crassus, i-ar fi plăcut la nebunie să le 
ofere mai mult, dar limitele acelea erau stabilite tocmai ca să 
împiedice sponsorii bogaţi să distrugă întregul sistem. 

— Şaptezeci și cinci de dinari, ca peste tot, răspunse iute. 

— la stai un pic, Primigenia ai zis? Aștia nu sunt ăia care au 
zdrobit orașul? întrebă băiatul mai înalt, de parcă tocmai ar fi 
avut o revelaţie. Se întoarse înspre prietenii care rânjeau și-l 
lăsau bucuroși să se dea în spectacol. Ba ăia sunt, continuă 
încântat. Parcă Sulla i-a făcut praf, nu? Îi conducea nu mai știu 
ce trădător. 

Lunganul se opri când văzu schimbarea din expresiile 
tovarășilor săi și înţelese că mersese prea departe. 

Când se întoarse, Brutus ridică pumnul, dar Renius întinse 
braţul și pară lovitura. Cei trei se traseră speriaţi în spate, dar 
șeful lor își regăsi iute încrederea. Gura i se schimonosi într-un 
zâmbet dispreţuitor. 

Înainte să înceapă să vorbească, Renius făcu un pas spre el. 

— Cum te cheamă? 

— Germinius Cato, răspunse trufaș. Sigur ai auzit de tatăl 
meu. 

Renius se întoarse către soldaţii din spate. 

— Treceţi-i numele acolo. Il acceptăm. 

Aroganţa se transformă în uimire, în timp ce Germinius se uita 
cum îi scriau numele pe sulul gol. 

— Nu poţi să faci asta! Tata are să vă... 

— Te-am acceptat, băiete. De faţă cu martori, răspunse 
Renius. Oamenii ăștia vor jura că ai venit de bunăvoie. Când o 
să-ți dăm noi drumul, n-ai decât să dai fuga la taică-tău și să-i 
spui cât ești de mândru. _ 

Băiatul lui Cato se holbă la omul mai în vârstă. Increderea îi 
reveni. 

— Până diseară, numele meu va fi șters de pe sulul ăla! 

Renius mai făcu un pas spre el. 

— Spune-i că Renius te-a întrebat cum te cheamă. Știe el cine 
sunt. Mai spune-i că vei fi cunoscut drept băiatul care s-a codit 
să slujească orașul ca legionar. Cred că va fi distrus dacă se 
răspândește vorba asta, ce părere ai? Gândești că, după așa o 


207 


rușine, o să mai poţi să-i calci pe urme? Senatorii nu prea înghit 
lașii, băiete! 

Tânărul păli de furie și frustrare. 

— Am să vă... 

Se opri și o îndoială teribilă se strecură pe chipul lui. 

— Ai să te duci lângă stindard și ai să aștepți să depui 
jurământul, asta ai să faci. Până la noi ordine, tu ești recrutul 
numărul unu pe ziua de azi. 

— Nu poţi să mă oprești dacă vreau să plec! răspunse 
Germinius cu voce nesigură. 

— Refuzi să te supui unui ordin legitim? Dacă mai faci un pas 
de lângă mine, pun să fii biciuit. Drepţi, până nu-mi pierd 
răbdarea! 

Ordinul pe care îl lătrase Renius îl reduse pe Germinius la 
furie neputincioasă. Sub privirea fostului gladiator, băiatul își 
îndreptă trupul. Tovarășii lui încercară să se îndepărteze. 

— Și numele voastre! se răsti Renius, făcându-i să îngheţe. 

Cei doi se uitară la el ca muţii, iar Renius dădu din umeri. 

— Treceţi-i acolo drept legionarii cu numerele doi și trei pe 
ziua de azi. Mi-ajunge că știu cum arată. Hai, băieţi, staţi drepți, 
să vă vadă lumea. 

Se întoarse spre soldaţii Primigeniei fără să ia în seamă 
uimirea lor. 

— Dacă dau să fugă, zise limpede, vreau să-i târâţi înapoi și 
să-i bateţi cu biciul în mijlocul câmpului. O să pierdem câţiva 
recruți, dar măcar ceilalţi o să priceapă că toată gloria asta are 
și o parte neplăcută. 

Cei trei tineri romani se întoarseră ţepeni cu faţa către 
mulțime. Renius păru surprins când Brutus îl trase câțiva pași la 
o parte, unde să nu-i audă nimeni. 

— Cato o să-și iasă din minţi, șopti Brutus. Dintre toate 
legiunile, tocmai în asta n-ar fi vrut să se înroleze fiu-său. 

Renius își drese vocea și scuipă pe iarba prăfuită a câmpului. 

— Dar nici n-o să vrea să se zică despre el că e un laş. Faci 
cum vrei, dar nu câștigi nimic dacă îi lași să plece acum. Fie o să 
încerce să te mituiască, fie o să suporte lucrurile așa cum sunt. 
Vedem noi într-o zi, două. 

Brutus se uită atent la bătrânul gladiator și clătină din cap a 
neîncredere. 


208 


— M-ai pus în faţa faptului împlinit, așa că trebuie să merg 
înainte, de-acum. 

Renius îi aruncă o privire. 

— Dacă dădeai în el, taică-său te omora. 

— Când am vrut să dau în el, n-aveai tu de unde să știi al cui 
băiat e, i-o întoarse Brutus. 

Renius oftă. 

— Bine tare te-am mai învăţat, măi băiete, nimic de zis. Cum 
oare să nu fi știut când băiatul poartă un inel de aur cu 
însemnele lui Cato, mare cât să cumperi o casă cu el?! 

Brutus clipi, apoi se duse la cei trei recruți și-i studie lui 
Germinius mâna cu inelul, fără să scoată o vorbă. Tocmai voia 
să se întoarcă la Renius când alţi trei băieţi se desprinseră din 
mulțime și se apropiară de acvila Primigeniei. 

— Mergeţi să vă scrieţi numele, apoi staţi lângă ceilalţi, le zise 
Renius. Veţi depune jurământul când veţi fi destui. 

Un zâmbet îi înălță colţurile gurii în timp ce le făcea semn cu 
mâna să treacă. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI 


lulius lupta cu căldura Greciei și cu scuzele de tot felul și îi era 
tot mai greu să-și ţină cumpătul. Avea nevoie disperată de 
recruți, dar cetatea romană înconjurată de ziduri uitase datoria 
pentru care fusese fondată. Fiecare cerere a lui era întâmpinată 
cu tergiversări și discuții. 

— Am văzut deja tinerii. Acum adu-mi veteranii, îi spuse lulius 
bătrânului orașului. 

— Poftim? Vrei să rămânem fără apărare? izbucni omul 
indignat. 

lulius tăcu, așteptând câteva clipe înainte să răspundă, așa 
cum făcea Renius. Descoperise că acele mici pauze dădeau 
greutate cuvintelor mai mult decât orice. 

— De aici, oamenii mei pleacă direct să se bată cu 
Mithridates. N-aveţi împotriva cui să vă mai apăraţi. N-am timp 
să mai instruiesc ţărani, ca să-i transform în legionari și, după 
câte văd, nu există nicio forță romană pe o rază de două sute de 
kilometri. Vreau să văd în faţa mea fiecare om dintre zidurile 


209 


astea care a pus vreodată mâna pe o sabie, în slujba Romei. Să 
fie cât se poate de bine armati și echipați. 

Bătrânul încolţit dădu din nou să vorbească. lulius îl 
întrerupse, ridicând puţin vocea. 

— Nu cred că trebuie să pomenesc condiţiile în care au fost 
lăsaţi la vatră. Ar însemna să atentez la onoarea lor dacă le-aș 
aminti că pământurile acestea le-au fost date cu condiţia ca ei 
să răspundă când Roma îi cheamă. Ei bine, Roma îi cheamă. 
Adu-mi-i! 

Bătrânul se întoarse și aproape că o luă la fugă înspre sala de 
adunări. lulius aşteptă. În spatele lui, soldaţii stăteau drepţi. 
Suportase destul codelile consiliului și o parte din el n-avea 
niciun pic de înţelegere pentru bătrâni. Trăiau într-un ţinut 
cucerit, iar teama constantă de revolte tocmai se materializase. 
Aveau de gând să aștepte frumos să treacă totul, ascunși după 
zidurile lor solide? Se întrebă ce-ar fi făcut dacă Mithridates 
ajungea primul la ei. Era limpede ca lumina zilei. Ar fi deschis 
larg porțile, ar fi îngenuncheat în ţărână și i-ar fi jurat credință, 
de teamă pentru soarta familiilor lor. 

— Vine cineva pe strada principală, zise Gaditicus în spatele 
lui. 

lulius se întoarse la stânga și ascultă pasul măsurat a vreo 
sută de legionari. Înjură în barbă. Ultimul lucru de care avea 
nevoie era să dea nas în nas cu un ofițer din legiunile oficiale. 

Când deveniră vizibili, lui lulius îi săltă inima de bucurie. 

— Legionari... staţi! se auzi o voce dogită, al cărei lătrat stârni 
ecouri între zidurile piaţetei. 

Unul dintre oamenii lui lulius fluieră ușor, surprins de ce 
vedea. Nou-veniţii erau bătrâni. Unii dintre ei purtau armuri 
vechi de aproape cincizeci de ani, cu modele mai simple de 
platoșe și zale. Trupurile lor purtau dovezile deceniilor de război. 
Unora le lipsea câte un ochi sau o mână. Alţii aveau feţele și 
membrele acoperite de cicatrici încrețite, cusute anapoda, care 
le brăzdau pieile în semiluni lungi. 

Comandantul era un tip bine legat, cu capul ras și umeri 
puternici. Faţa îi era plină de riduri adânci, dar lăsa totuși 
impresia de putere, într-un fel care amintea vag de Renius. 
Omul salută, știind instinctiv că lulius era comandantul, după 
distanţa pe care o păstra faţă de ceilalți. 


— Quertorus Far, permiteţi să raportez. Ne-am gândit că 
bătrânii din consiliu vor pălăvrăgi toată ziua, așa că am dat 
adunarea fără ei. Domnule, veteranii sunt gata de inspecţie. 

lulius aprobă din cap și îl urmă. Privi cum tot mai mulţi 
veterani intrau în piaţă și se aliniau în formaţii perfecte. 

— Câţi sunteţi? întrebă lulius, încercând să măsoare valoarea 
oamenilor cu bărbi albe, care stăteau drepţi sub soarele de 
iarnă. 

— Cu totul, suntem aproape patru sute, domnule, dar unii, 
care vin de pe la fermele mai îndepărtate, sunt încă pe drum. Ar 
trebui să fim toţi până la căderea nopţii. 

— Și media de vârstă? continuă lulius. 

Quertorus se opri și se întoarse cu faţa înspre tânărul ofiţer. 

— Sunt veterani, domnule. Asta înseamnă că sunt bătrâni. 
Dar toţi au venit ca voluntari și sunt îndeajuns de puternici și de 
duri, încât să-l facă pulbere pe Mithridates. Au nevoie de câteva 
zile, să se antreneze împreună, dar ţineţi cont că toţi au fost 
puși la-ncercare și-au arătat ce pot. Ani după ani, mulţi oameni 
au murit în slujba Romei. Aceștia sunt cei care au câștigat 
bătăliile. 

Omul avea o expresie insolentă, dar lulius desluși hotărârea 
din vocea care încerca să-l convingă pe severul ofițer venit în 
orașul lor să caute o armată. 

— Și tu, Quertorus? Tu îi comanzi? 

Omul chel râse - un gâlgâit rapid, întrerupt brusc. 

— Eu nu, domnule. Consiliul orașului își închipuie că îi 
comandă, bănuiesc, dar oamenii ăștia fac numai ce vor, și asta 
de multă vreme. Luaţi aminte, au început să-și lustruiască 
săbiile încă de când Mithridates a cucerit portul, dacă înțelegeţi 
ce vreau să zic. 

— Vorbești de parcă n-ai fi și tu unul dintre ei? spuse lulius, 
transformând afirmaţia în întrebare. 

— N-am vrut, domnule. Am servit douăzeci de ani în 
Cyrenaica Prima, dintre care zece ani ca optio. 

Din instinct, lulius întrebă: 

— Ultimii zece? 

Quertorus își drese glasul și-și feri o clipă privirea. 

— Mai degrabă zece ani pe la mijloc, domnule. Spre sfârșit, 
mi-am pierdut rangul din cauză că îndrăgeam prea mult jocurile 
de noroc. 


211 


— Înţeleg. Ei bine, s-ar părea că iarăși jucăm la noroc, tu și cu 
mine, zise lulius, încet. 

Quertorus zâmbi exuberant, lăsând la vedere golurile din falca 
de jos, de unde lipseau dinții. 

— Eu, unul, n-aș paria împotriva veteranilor, domnule. Nu 
când îi cunosc așa de bine. 

lulius privi rândurile înghesuite cu mai puţină încredere decât 
lăsa să se vadă. 

— Sper că ai dreptate. Acum, intră și tu în rând. Vreau să le 
vorbesc oamenilor. 

Preţ de o clipă, lulius crezu că Quertorus avea să se opună și 
se întrebă dacă nu cumva își pierduse rangul dintr-un motiv mai 
serios decât jocurile de noroc, acestea fiind o ocupaţie destul de 
răspândită printre soldaţi, când nu erau la datorie. Apoi, chelul 
intră în rând și luă poziţia de drepţi, fixându-și ochii cu interes 
asupra lui lulius. Acesta își umplu plămânii cu aer. 

— Veterani ai Romei! urlă și-i făcu pe cei de mai aproape să 
tresară. 

Avusese întotdeauna vocea puternică, dar o parte din el se 
întrebă dacă era de ajuns, având în vedere că probabil unii 
dintre ei erau surzi. 

— Înainte să ajungem aici, eu și oamenii mei am trecut prin 
două sate aflate mai la sud. Veștile pe care le-am căpătat spun 
că Mithridates a făcut tabără la vreo două sute de kilometri spre 
vest. Puteţi fi siguri că legiuni romane se îndreaptă spre el chiar 
acum, din porturile de la vest, Dyrrhachium și Apollonia. Am de 
gând să-l alung pe Mithridates înspre ei. Vom fi precum ciocanul 
pentru nicovala romană. 

Fără niciun dubiu, captase interesul tuturor. Toţi ochii erau 
ațintiţi asupra lui, atât ai soldaţilor lui, cât și ai veteranilor 
cărunţi. Le mulţumi zeilor pentru că avusese inspiraţia să 
parcurgă cei douăzeci de kilometri spre nord și să adune recruți 
și din cetatea aceea. 

— Cu voi cu tot, am o mie de oameni cu care să-l atac pe 
Mithridates. Unii oameni din cetatea voastră și din satele din sud 
n-au fost instruiți deloc. Alţii, dintre soldaţii pe care i-am adus cu 
mine, sunt obișnuiți să lupte numai pe mare, pe galerele 
romane. Voi aţi făcut parte din legiunile de uscat, așadar, voi 
trebuie să fiţi coloana vertebrală a marșului nostru. Fiecare 


212 


dintre voi va primi un frate de sabie dintre oamenii mei, pe care 
să-l antreneze. 

Se opri, dar liniștea persistă și, în clipa aceea, lulius înţelese 
că veteranii încă își aminteau disciplina anilor trecuți. Se întrebă 
câţi dintre ei aveau să reziste kilometrilor întregi de marș și să 
apuce să lupte. Dacă ar fi avut soldați tineri, ar fi putut să 
acopere distanţa aceea în trei, patru zile. Dar cu soldaţi ca 
aceia? N-avea cum să știe. 

— Am nevoie de un ofiţer de intendenţă, care să pregătească 
pachete cu mâncare și echipament din ce se găsește prin 
cetate. 

Quertorus păși în față, cu ochii sclipind de plăcere. 

— Quertorus? zise lulius. 

— Cu voia dumneavoastră, intendent Quertorus, domnule. De 
mult aștept ocazia să scot ochii consiliului. 

— Foarte bine, dar plângerile lor vor ajunge la mine, iar eu le 
voi lua foarte în serios. la trei oameni de-ai mei și începe să 
pregătești proviziile. Avem nevoie de câte un scut pentru fiecare 
om și de toate sulițele și arcurile pe care le găsiţi. Vreau o 
bucătărie de campanie instalată în afara zidurilor, până la 
căderea întunericului. Mai avem încă destulă lumină cât să 
facem niște exerciţii și vreau să văd cum se mișcă oamenii 
ăștia. Tuturor o să le fie foame când o să terminăm. 

Quertorus salută și mărșălui regulamentar până în dreptul lui 
Gaditicus, care stătea în poziţie de drepţi lângă ceilalţi, unde îl 
lăsase lulius. Acesta privi cum Quertorus alese alţi doi oameni 
care să meargă cu el și încercă să ignore presentimentul că 
dăduse drumul vulpii printre gâște. 

Cei patru porniră în grabă. lulius văzu cum bătrânul orașului 
se năpustește afară din sala de adunări și pornește drept înspre 
rândurile veteranilor. Cu totul dezinteresat, lulius se întoarse cu 
spatele. Orice hotărâre va fi luat adunarea era acum lipsită de 
importanţă. 

— Am văzut că puteţi sta la inspecţie și știu după cicatricile 
voastre că puteți lupta. Acum, vreau să văd dacă vă mai amintiţi 
formaţiile de luptă. 

La ordinul lui, toţi se întoarseră și mărșăluiră în josul străzii 
principale, până la poarta care ducea afară din micuțul oraș. Cei 
care așteptaseră pe străduţele lăturalnice se așezară cu precizie 
în rânduri, în spatele celorlalţi. Iulius îi făcu semn lui Gaditicus 


213 


să închidă coloana. Cei doi bărbaţi schimbară o privire în timp ce 
se alăturau trupei care părăsea cetatea. Bătrânul orașului striga 
în urma lor, cu vocea tot mai stinsă pe măsură ce se convingea 
că n-aveau să-l mai asculte. 

e 

Dură ceva timp până când legionarii reușiră să formeze patru 
şiruri egale, în care veteranii se amestecau cu bărbați mai tineri. 
lulius mergea țeapăn în susul și în josul șirurilor, evaluând 
calitatea oamenilor care se adunaseră să lupte în numele lui. În 
timp ce se încrunta la ei, lulius se chinui să-și amintească lecţiile 
de tactică și exerciţiile pe care Renius i le băgase în cap cu 
atâţia ani în urmă. Niciuna dintre ele nu spunea cum să faci o 
legiune din nimic, dar își mai aminti câte ceva când începu să se 
gândească la problemele practice pe care le presupunea un 
grup atât de mare, care trebuia să se miște și să execute ordine. 
Grija lui obsedantă era că vreunul dintre veterani avea să-și dea 
seama că nu mai comandase niciodată o unitate de infanterie. 
Se încruntă și mai mult. N-avea încotro decât să ducă mai 
departe cacealmaua. 

Începând cu oamenii din colţuri, trasă un pătrat simplu, 
revăzând în minte diversele figuri, în vreme ce oamenii 
așteptau, îi împărţi pe ceilalţi în treizeci de rânduri numerotate, 
apoi le indică oamenilor din colţuri noile poziţii. Când fură gata, 
lulius strigă ordinul: 

— Marş lent în formaţie pătrată! 

Formația era neregulată, dar oamenii se mișcau cu atenţie 
solemnă. Apoi, se opriră și așteptară în liniște. 

— Acum, priviţi în jur, domnilor. Vreau câte un veteran lângă 
un soldat mai tânăr oriunde se poate. Vom combina viteza cu 
experienţa. Executarea! 

Încă o dată, oamenii își schimbară poziţiile, iar foșnetul 
picioarelor suna ciudat fără pălăvrăgeala care-l însoțea de 
obicei. lulius văzu că soldaţii lui se mișcau mai bine decât 
veteranii și zâmbi ușor, chiar dacă Renius îl învățase că acela 
care conduce trebuie să fie respectat, dar rece. Că nu trebuie să 
zâmbească. Că n-are voie să fie plăcut. Pe Marius îl iubiseră, e 
drept, dar luptaseră împreună ani întregi. El n-avea atâta vreme. 

— Avem două cohorte de câte patru sute optzeci de oameni. 
Vă despărțiți după linia a cincisprezecea și lăsaţi între voi un 
rând gol. 


214 


Oamenii se mișcară din nou și un drum larg se deschise între 
ei, pe pământul prăfos. 

— Prima cohortă se va numi Accipiter, șoimul. A doua va fi 
Ventulus, briza. Accipiter va fi comandat de secundul meu, 
Gaditicus, iar Ventulus, de mine. Repetaţi-vă numele astea. 
Când le veţi auzi în luptă, vreau să reacționațţi fără să vă gândiţi. 

Se hotărî să nu le spună că una din cele două galere era un 
vas negustoresc, iar cealaltă zăcea pe fundul mării. Își șterse 
sudoarea de pe frunte. 

— Inainte să începem să exersăm formaţiile de luptă, trebuie 
să ne găsim un nume. 

Făcu o pauză, gândind cu disperare, dar mintea i se goli. 
Veteranii îl priviră impasibili, ghicind poate lipsa lui bruscă de 
încredere. Numele potrivit putea să le dea curaj în timp ce 
atacau și lulius începu să intre în panică. Era copleșit de 
importanţa de a face alegerea perfectă de la prima încercare și 
nu-i venea nimic în minte. 

„Haide!” se îmboldi singur. Rostește numele și dă-le o 
identitate. Işi trecu privirea printre oameni, furios pe propria 
indecizie. Erau romani, tineri și bătrâni. Găsise! 

— Sunteţi Lupii Romei, zise. 

Vocea îi era liniștită, totuși ajunse până la cei mai îndepărtați. 
Sub ochii lui, câţiva dintre veterani își îndreptară și mai mult 
trupurile, iar lulius știu că alesese bine. 

— Acum, cohorta Ventulus, formaţi două manipule? la 
dreapta mea. Accipiter, vă adunaţi în stânga. Mai avem trei 
ceasuri până se întunecă. Vreau să faceţi manevre până cădeţi 
din picioare. 

Nu se putu abţine să nu-și încleșteze pumnul într-un gest de 
satisfacţie feroce când văzu cât de precis se mișcară. Îl chemă 
pe Gaditicus dintre rândurile lui Accipiter și îi răspunse la salut. 

— Până se întunecă, vreau să treci cu ei prin fiecare formaţie 
pe care o cunoști. Nu le lăsa nicio clipă de gândire. Eu am să fac 
la fel cu ai mei. Schimbă comandanții de unitate dacă este clar 
că sunt nepotriviți sau ca să întărești disciplina, dar cu 
chibzuială. Vreau să lucreze bine până mergem la masă. 

— Ai de gând să pornești marșul mâine? întrebă Gaditicus, 
coborând vocea, ca să nu fie auziți de oamenii din apropiere. 


19 Manipulus (în latină) - subunitate militară romană, aflată în componenţa unei 
cohorte. (n.tr.). 


215 


lulius clătină din cap. 

— Mâine vreau să facem simulări de luptă. Ai tăi împotriva 
alor mei. Vreau ca bătrânii să-și aducă aminte, iar cei tineri să 
se obișnuiască să execute ordine pe câmpul de luptă, când vor fi 
sub presiune. Vino diseară să mă vezi și să punem la punct 
detaliile. Aa, Gaditicus... 

— Da, domnule. 

— Muncește-i din greu, pentru că mâine Ventulus o să-i facă 
praf și va trebui s-o iei de la capăt. 

— Abia aștept să încercaţi, domnule, i-o întoarse Gaditicus 
zâmbind ușor. 

Salută din nou și se întoarse la noul lui post de comandă. 

e 

Două zile mai târziu, când dădu ordinul de plecare, lulius fu 
copleșit de un val de mândrie care-l făcea să-și simtă picioarele 
ușoare pe pământul străin. Ochiul drept îi era aproape închis din 
cauza unei lovituri cu coada toporului pe care o încasase de la 
unul dintre soldații lui Gaditicus, dar știa că durerea avea să 
treacă. 

Mulţi dintre soldaţii ambelor cohorte șchiopătau de pe urma 
bătăii pe care și-o administraseră reciproc în timpul simulărilor 
de luptă, dar se transformaseră din străini în lupi, și lulius știa că 
aveau să fie greu de ucis și încă și mai greu de dezbinat. Urmau 
să străbată două sute de kilometri de păduri și câmpii, iar lui 
Mithridates i-ar fi trebuit foarte mulţi ţărani răsculați ca să le 
facă faţă. Se simţea ca și când ar fi avut stomacul plin de vin 
bun, care-l făcea să vrea să râdă de încântare. 

In dreptul lui, Gaditicus îi simţi dispoziţia și râse scurt, apoi se 
strâmbă de durere când deschise gura umflată. 

— Un lucru era grozav pe galeră. Nu trebuia să cari în spate 
atâtea fiare și bagaje, se plânse în șoaptă. 

lulius îl bătu pe umăr și începu să râdă. 

— Consideră-te norocos. Soldaţii unchiului meu erau porecliţi 
„catării lui Marius” din cauza greutăţii pe care erau în stare să o 
care. 

Drept răspuns, Gaditicus mormăi și-și mută un pic pachetul 
greu, ca să-și odihnească mușchii. Cel mai rău îl dureau 
picioarele. Mulţi dintre veterani aveau gambe enorme, care 
demonstrau o forță dobândită în ani întregi de marșuri. 
Gaditicus jură în tăcere să nu-și oprească primul cohorta, nu 


216 


înainte să-i oprească lulius pe-ai lui sau să se prăbușească vreun 
bătrân. Nu era sigur care din evenimente era mai probabil. 

lulius mări pasul și se strecură printre rânduri până în fruntea 
coloanei. Se simţea ca și când ar fi putut merge toată ziua și 
toată noaptea, iar romanii din spatele lui l-ar fi urmat. 

În depărtare, orașul se făcea tot mai mic. 

(J 

„Dintr-o viață de războaie în pământuri străine nu puteau să 
iasă oameni slabi”, medită lulius în timpul marșului, spre 
sfârșitul celei de-a doua zile, pe jumătate orbit de praf și 
transpirație. Dacă veteranii ar fi dus-o mai ușor în timpul anilor 
de pensie, se îndoia că ar fi fost în stare să ţină pasul cu mersul 
nerăbdător al tinerilor. Se părea că munca grea cu desţelenitul 
pământului pentru arături îi ţinuse în putere, deși unii dintre ei 
păreau să aibă numai piele și tendoane pe sub armurile vechi. 
Tunicile lor de piele erau pocnite și scorțoase după ce zăcuseră 
atâta prin cufere, dar cataramele de fier și platoșele unse și 
lustruite străluceau. Puteau să-și spună că erau fermierii, dar 
iuțeala cu care răspunseseră la chemarea lui dezvăluia 
adevărata lor fire. Cândva fuseseră cei mai disciplinaţi ucigași 
de pe pământ și fiecare pas al lungului drum aducea înapoi 
văpăile de odinioară. Se vedea în ţinuta lor și li se citea în ochi 
cum entuziasmul pentru război se aprindea din nou. Pentru 
bărbaţii aceia, lăsarea la vatră fusese un soi de moarte. Erau 
oameni care se simțeau cu adevărat vii doar când trăiau 
camaraderia dintre soldaţi, când își cheltuiau energiile tot mai 
puţine în lovituri năprasnice sau când erau atacați de inamic și 
simțeau groaza aceea care le usca gurile. 

lulius ducea în spate un scut vechi, de lemn, pe care 
Quertorus îl smulsese de la locul lui de deasupra ușii cuiva. Ca 
să nu i se frece de piele, ducea un burduf greu de apă între scut 
și apărătoarea de umăr. Apa din burduf gâlgâia melodios la 
fiecare pas. Ca și ceilalți de pe galere, simţea condiţia fizică 
proastă, cauzată de faptul că libertatea lor de mișcare fusese 
mereu limitată la puntea unui vas. Dar, cel puţin, avea plămânii 
curați și nici urmă de crizele cutremurătoare care îl torturaseră 
de când fusese rănit la cap. Nu îndrăznea să se gândească prea 
mult la ele, dar se întreba ce s-ar fi ales de autoritatea lui dacă 
începeau din nou. Nu există intimitate în timpul unui marș 
fortat. 


217 


În cea mai mare parte a primei zile, lulius impusese un pas 
relaxat. Avea prea puţini oameni ca să riște să piardă mai mulţi 
veterani decât era absolut inevitabil. Ajunseseră cu toţii la prima 
tabără. lulius alesese santinele numai din rândul celor tineri. 
Nimeni nu se plânsese, deși era clar că Suetonius își stăpânise 
cu greu un comentariu înainte să-și ocupe postul, cu obedienţă 
dușmănoasă. Erau momente când lui lulius i-ar fi plăcut la 
nebunie să-l biciuiască și să-l lase în urmă, dar se stăpânea. Știa 
că trebuia să formeze legături între el și soldaţi. Legături atât de 
puternice, încât să reziste primelor momente de haos ale 
bătăliei. Trebuiau să îl vadă așa cum odinioară îl văzuse el pe 
Marius - un om pe care să-l urmezi în infern. 

In a doua dimineaţă, lulius își potrivi pasul după al lui 
Gaditicus, care mergea în fruntea celor două cohorte. Abia își 
trăgeau suflul și nu prea le venea să stea la discuţii, dar se 
puseseră de acord să meargă pe rând în fruntea coloanei, 
permițându-i celuilalt să se piardă în spate printre soldaţi și să 
evalueze slăbiciunile și punctele tari ale marșului. Pentru lulius, 
mersul în spate, cu ceilalţi, era extrem de preţios. În timpul unui 
asemenea interval, văzuse cum lumina entuziasmului se 
aprindea și pe feţele celor mai slabi dintre oamenii lui. Se 
scuturaseră de legile și restricțiile meschine ale vieţii la oraș și 
se întorseseră în cea mai simplă lume pe care o cunoscuseră 
vreodată. 

De aproape o oră, lulius mergea în dreptul unei linii de pe la 
jumătatea cohortei Ventulus. Unul dintre veterani îi atrase 
atenţia. Singurul pe lângă care trecuse și care nu îl privise în 
ochi. Omul trebuia să fie unul dintre cei mai bătrâni veterani. Nu 
îl zăreai din prima, așa cum mergea ascuns printre trupurile 
soldaților din jur. lulius ghici că lucrul acela putea să fie 
deliberat. In loc de coif, purta pielea zdrenţuită a unui leu 
bătrân, care-i acoperea capul cu totul și se termina în linii 
drepte deasupra umerilor. Ochii felinei moarte erau două găuri 
adânci, negre. Ca și proprietarul, pielea părea mult prea uzată 
ca să mai fie de vreun folos. În timp ce mergea, bătrânul privea 
fix în faţă. Din cauza prafului, ochii lui păreau înșurubaţi în două 
crăpături înguste, înconjurate de riduri. lulius îl privea cu interes, 
observând liniile dure ale tendoanelor de pe gât și încheieturile 
umflate ale degetelor, care păreau mai degrabă niște bâte de 
os. Deși veteranul ţinea gura închisă, era evident că mai avea 


218 


puţini dinţi în falca bătrână, după cât de afundaţi îi erau obrajii. 
lulius se întreba ce spirit putea să facă un om atât de bătrân să 
mărșăluiască kilometri după kilometri și să nu-și ia ochii dinspre 
o destinaţie pe care niciunul n-o vedea. 

Amiaza se apropia și lulius se pregătea să oprească marșul, 
ca să mănânce și să aibă o oră de odihnă binecuvântată. Văzu 
că bătrânul începuse să șchiopăteze cu piciorul stâng și 
genunchiul i se umflase în scurtul răstimp cât lulius fusese lângă 
el. Urlă semnalul, iar lupii se opriră din doi pași, lovindu-se unii 
de alții. 

Quertorus începu să adune echipamentul pentru gătit, iar 
lulius îl găsi pe bătrân așezat, cu spatele rezemat de o cioată. 
Faţa lui brăzdată se aspri și mai mult când înfășură genunchiul 
slab într-o fâșie de pânză pe care o răsuci în atât de multe 
straturi, încât abia mai putea îndoi piciorul. Își scosese pielea de 
leu, pe care o așezase cu grijă alături. Părul rar și cenușiu i se 
lipea de cap în smocuri asudate. 

— Cum te cheamă? întrebă lulius. 

Bătrânul vorbi în vreme ce continua să înfășoare pânza. Mișca 
piciorul și mormăia la fiecare încercare, din cauza disconfortului. 

— Lumea îmi zice Cornix, bătrânul corb. Sunt vânător. Pun 
capcane în pădure. 

— Am un prieten care ar putea să te ajute cu genunchiul ăla. 
E vindecător. Cred că e mai bătrân decât tine, zise lulius, încet. 

Cornix scutură din cap. 

— Nu-mi trebuie. Genunchiul ăsta m-a dus în multe campanii. 
Mai rezistă la una. 

Impresionat de căpoșenia bătrânului, lulius nu mai insistă. 
Fără o vorbă, aduse niște fiertură de fasole și niște pâine pe 
care Quertorus le încălzise. Aceea avea să fie ultima lor masă 
caldă, pentru că se apropiaseră destul de mult de Mithridates, 
încât să întâlnească iscoade, care ar fi văzut fumul. Cornix luă 
mâncarea, multumind din cap. 

— Ce mai soi de comandant ești și tu, spuse printre 
îmbucături, să-mi aduci mie mâncarea. 

Câteva clipe, lulius se uită la el cum mănâncă și nu răspunse. 

— Aș fi crezut că ai cam terminat-o cu soldățeala. Trebuie să 
fie, cât, douăzeci de ani de când ai fost în legiune? 


— Mai degrabă vreo treizeci și tu știi bine, răspunse bătrânul 
și zâmbi, dând la iveală o pastă de pâine nemestecată. Dar tot 
îmi e dor câteodată. 

— Ai familie? vru lulius să știe, întrebându-se în continuare de 
ce nu era omul acela în siguranţă pe dealuri, în loc să-și 
irosească ultimele puteri acolo. 

— Nevasta a murit și ceilalţi s-au mutat mai la nord. Sunt 
numai eu acum. 

lulius se ridică și se uită în jos, la omul care mesteca placid, 
strâmbându-se când îndoia genunchiul șubred. Privirea lui lulius 
rătăci până lângă copac, unde Cornix își lăsase sabia și scutul. 
Bătrânul îi urmări ochii și se hotărî să răspundă la întrebarea 
nepusă. 

— Mai pot să le folosesc, nu te gândi. 

— Ar fi bine. Se zice că Mithridates are o puzderie de oameni. 

Cornix pufni cu dispreţ. 

— Mda, mereu se zice așa. 

Bătrânul termină de mestecat o îmbucătură, apoi trase un gât 
din burduful de apă. 

— Deci, ai de gând să-ntrebi sau nu? 

— Ce să-ntreb? răspunse lulius. 

— Am văzut eu că n-aveai tihnă cât ai mers pe lângă mine. Ce 
treabă are un moș de vârsta mea să se ducă la război? Asta-i 
treaba, nu? Cred că te întrebai dacă mai pot măcar să ridic 
sabia aia veche de-o car cu mine. 

— Mi-a trecut prin minte, râse lulius, răspunzând la scânteia 
de amuzament din ochii întunecaţi. 

Cornix râse cu el, un șir de sunete aspre și poticnite. Apoi, 
rămase tăcut și se uită drept la tânărul comandant înalt, atât de 
plin de încrederea tinereții și care avea o viaţă întreagă de trăit. 

— Vreau numai să-mi plătesc datoriile, băiete. Orașul ăla 
bătrân mi-a dat mult mai multe decât i-am dat eu. Mă gândesc 
că treaba asta o să ne facă să fim chit, acum, la sfârșit. 

Clipi când termină de vorbit și lulius zâmbi șters, înțelegând 
brusc că bătrânul venise cu ei ca să moară, preferând poate un 
sfârșit rapid, în locul unei agonii prea lungi, într-o cabană mizeră 
de vânător. Se întrebă câţi dintre veterani voiau să-și lepede 
viețile cu ultimele licăriri de curaj decât să aștepte ca moartea 
să se strecoare noaptea în ei. lulius tremură ușor în timp ce se 
îndrepta spre focurile de tabără, deși ziua nu era rece. 


220 


Nu puteau ști cu certitudine unde făcuseră tabăra Mithridates 
și armata lui de strânsură. Relatările pe care le auziseră de la 
supraviețuitorii romani puteau pur și simplu să fie greșite sau 
regele grec ar fi putut să parcurgă kilometri întregi, în vreme ce 
romanii mărșăluiau înspre el. Cea mai mare grijă era ca nu 
cumva cele două armate să dea fiecare peste iscoadele 
celeilalte și să fie siliți să intre în luptă înainte să fie pregătiţi. 
Cercetașii romanilor înțeleseseră că vieţile tuturor depindeau de 
priceperea lor de a nu se lăsa descoperiţi. lulius îi trimisese pe 
cei mai iuți și mai în formă dintre ei să străbată kilometri întregi 
în căutarea semnelor proaspete ale prezenţei inamicului, în timp 
ce grosul lupilor se ascundea în pădurea deasă. Era o perioadă 
frustrantă. Nu puteau aprinde focul și nici să plece mai departe, 
ca să vâneze, suportau fiecare noapte în frig și umezeală, iar 
ziua abia se dezmorțeau un pic în soarele palid care ajungea la 
ei printre copaci. 

După patru zile de lâncezeală, lulius era practic gata să le 
ordone să iasă în spaţiu deschis și să suporte consecinţele. 
Numai trei dintre iscoade nu se întorseseră deja. Cei care 
veniseră, printre rândurile exterioare ale santinelelor, înghițeau 
mâncare rece alături de ceilalţi, în aceeași liniște jalnică. 

lulius fierbea în vreme ce-i aștepta pe ultimii trei. Ştia că 
grecii erau pe undeva prin zonă, după ce găsiseră o centurie 
romană măcelărită și lipsită de arme și armuri, la doar zece 
kilometri spre est. Centuria fusese luată pe nepregătite, în timp 
ce păzea un fort izolat. Vederea cadavrelor era dezolantă. Nimic 
din ce-ar fi putut lulius să zică n-ar fi stârnit atât de deplin 
hotărârea oamenilor. 

Cei trei cercetași veniră împreună, foșnind prin frunzele ude, 
în trapul ușor cu care acopereau neobosiţi kilometri întregi. 
Ignorară fiertura rece care îi aștepta și se duseseră drept spre 
lulius, cu fețele obosite, dar luminate de încântare. Toţi trei 
lipsiseră patru zile întregi și lulius știu că, în sfârșit, găsiseră 
dușmanul. 

— Unde sunt? întrebă, ridicându-se iute în picioare. 

— La vreo șaizeci de kilometri spre vest, răspunse unul dintre 
ei, nerăbdător să dea veștile. Au tabără mare. Se pare că se 
pregătesc să se apere de legiunile care vin dinspre Oricum. S-au 
înghesuit într-un loc îngust dintre două pante abrupte. 


221 


Se opri să-și tragă răsuflarea și unul din ceilalţi doi continuă 
raportul. 

— Au înfipt ţepușe pe pante și pe terenul dinspre vest. Au 
răspândit multe iscoade și gărzi, așa că nu ne-am putut apropia 
prea mult. Dar ţepușele alea păreau destul de bune, încât să 
țină în loc cavaleria. Am mai văzut arcași care se antrenau și 
cred că l-am văzut chiar pe Mithridates. Era o namilă care dădea 
ordine unităţilor. Se părea că el era comandantul pe-acolo. 

— Câţi sunt? se răsti lulius, aspectul acesta fiind cel care-l 
interesa în primul rând. 

Cercetașii schimbară o privire, apoi primul dintre ei vorbi din 
nou: 

— Credem că, din ochi, așa, să tot fie vreo zece mii. Nu ne-am 
putut apropia destul, încât să fim siguri, dar toată valea dintre 
dealuri era acoperită de corturi de piele - poate vreo mie. Am 
socotit că, dacă sunt opt, zece oameni în fiecare cort... 

Ceilalţi doi dădeau din cap și-l priveau pe lulius, să vadă cum 
avea să primească veștile. Atent, lulius își păstră expresia 
neutră, deși era dezamăgit. Nu era de mirare că Mithridates se 
simţea suficient de încrezător încât să iasă în calea legiunilor. 
Data trecută, senatul îl trimisese numai pe Sulla să înăbușe o 
revoltă mai mică. Dacă și acum trimiteau o singură legiune, 
Mithridates avea mari șanse să iasă victorios și să mai câștige 
un an de răgaz, până când senatul auzea veștile și retrăgea 
fiecare om disponibil din celelalte teritorii. Chiar și așa, poate că 
nu s-ar fi grăbit să lase restul provinciilor romane fără apărare. 
Oare chiar era cu neputinţă să renunțe la Grecia? Toate cetăţile 
romane care acum se ascundeau în spatele zidurilor de apărare 
ar fi fost strivite de greci înainte ca senatul să adune o forță 
copleșitoare. Râurile s-ar înroși de sânge și Roma ar fi smulsă 
din Grecia și, dacă Mithridates reușea să unească orașele, 
razboiul ar fi putut dura o generaţie. 

lulius trimise iscoadele să mănânce și să se odihnească, 
lucruri pe care le meritau din plin. Oricum, n-aveau să se bucure 
prea mult. 

Când oamenii plecară, Gaditicus veni lângă lulius, cu 
sprâncenele ridicate în semn de interes. 

— l-am găsit, confirmă lulius. Cel mult zece mii. Mă gândesc 
să mai facem douăzeci de kilometri în noaptea asta, iar restul 
de patruzeci să-i facem mâine, pe întuneric. Arcașii noștri vor 


222 


ucide santinelele, iar noi vom ataca grosul armatei înaintea 
zorilor. 

Gaditicus păru îngrijorat. 

— Veteranii vor fi practic epuizați dacă-i mâni atâta drum pe 
întuneric. Am putea fi măcelăriți. 

— Sunt mai în formă decât erau când am plecat din orașul lor. 
Va fi greu și vom pierde câţiva, nu mă îndoiesc, dar avem 
avantajul surprizei. Plus că oamenii ăștia au fost în marș toată 
viaţa lor. Vreau să organizezi o retragere iute imediat după 
primul atac. Nu vreau ca oamenii noștri să lupte pe viaţă și pe 
moarte cu atât de mulţi dușmani. Explică-le că vom da o lovitură 
din fugă - atacăm direct, omorâm cât putem de mulţi, apoi ne 
retragem. Ne îndepărtăm cât putem de mult până în zori și... ei 
bine, vedem atunci cum ne prezentăm. Privi printre trunchiurile 
acoperite de mușchi la cerul de deasupra. Nu mai e mult până 
se întunecă, Gadi! Pregătește-ţi oamenii să ne mișcăm. Îi voi 
duce cât de departe se poate în noaptea asta, dar nu trebuie să 
fim văzuţi. Ne vom mai gândi la tactici când vom fi mai aproape. 
N-are sens să punem la punct detaliile până nu văd cum sunt 
dispuși grecii. Nu trebuie să-i învingem, doar să-i forțăm să 
ridice tabăra și să o ia spre vest și spre legiunile care vin de pe 
țărm. 

— Dacă vin, răspunse Gaditicus încet. 

— Vor veni. Indiferent ce s-a întâmplat după moartea lui Sulla, 
senatul nu-și permite să cedeze Grecia fără luptă. Formează 
rândurile, Gadi! 

Gaditicus salută și trăsăturile i se destinseră. Era conștient că 
orice atac împotriva unei forțe atât de mari era riscant, dar 
lovitura pe timp de noapte pe care o propusese lulius părea cea 
mai bună soluţie, ţinând cont și de oamenii de care dispuneau. 
In plus, Mithridates își formase armata din civili neinstruiţi, care 
erau pe cale să se bată cu unii dintre cei mai experimentați 
luptători cu sabia. Avantajul acesta nu era enorm, având în 
vedere că trebuiau să se bată cu zece mii de oameni, însă avea 
să conteze totuși. 

Ordonă cohortei Accipiter să ridice tabăra și privi cum tinerii și 
veteranii lucrau împreună, iute și în liniște, adunându-se în 
formaţii largi, până ce adunară totul din pădure. Într-adevăr, unii 
dintre ei erau lupi. 


223 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI 


Mithridates tocmai își pierduse gărzile de perimetru și habar 
n-avea de asta. lulius privise cercul exterior al străjilor timp de 
aproape o oră. În cele din urmă, zâmbi încântat de sistemul 
extrem de simplu pe care îl folosea regele grec. Fiecare dintre 
străji stătea lângă o torță așezată pe un par de lemn. La 
intervale întâmplătoare, ridica torţa și rotea flacăra deasupra 
capului, iar străjile din jur răspundeau. 

„O fi fost Mithridates rege, dar în mod sigur nu era tactician”, 
își zise lulius. Lupii le distruseseră sistemul de veghe cu câte o 
pereche de arcași la fiecare strajă. Primul arcaș dobora soldatul 
inamic, de îndată ce acesta dădea semnalul, iar al doilea roman 
îi lua locul. Totul mergea foarte repede și romanii se apropiară 
de al doilea cerc. Străjile acestea erau mai aproape una de alta 
și dură aproape o oră până fură înlocuite. lulius le poruncise 
oamenilor să fie foarte prudenţi, dar și el era tot mai încordat pe 
măsură ce timpul trecea și romanii așteptau ca ultima strajă să 
facă semn cu torţa, complet neștiutor de faptul că toţi cei care 
aveau să-i răspundă erau romani. 

Cabera slobozi ultima săgeată tăcută și soldatul inamic se 
prăbuși într-o movilă întunecată. Câteva clipe mai târziu, inelul 
de lumină străluci peste o altă față umbrită, care stătea calmă, 
de parcă nimic nu se întâmplase. Nu se auzi alarma și lulius își 
încleștă pumnii de încântare. 

Tabăra de la poalele dealurilor era luminată de torţe fixate pe 
pari, ca acelea pe care le foloseau santinelele. De departe, 
noaptea întunecată de iarnă părea sfâșiată de o mare de pete 
aurii, ca niște ochi ce nu clipeau, ci străluceau înspre romanii 
care așteptau semnalul lui lulius. Tânărului comandant i se 
părea că toată lumea atârna de cuvântul lui. Se trase lângă cea 
mai apropiată dintre străjile false și îi făcu semn lui Cabera. 
Acesta aprinse de la torță o săgeată îmbibată în ulei și trase 
repede, în timp ce flăcările i se repezeau spre degete. 

Gaditicus văzu așchia de lumină care se avânta în sus și arătă 
cu vârful sabiei către tabăra din fața lor. Oamenii lui se puseră 
în mișcare fără un țipăt sau un strigăt de luptă. Alergau într-o 
liniște stranie înspre oazele de lumină care marcau tabăra. 


224 


Aveau să se unească în două puncte diferite cu Ventulus, astfel 
încât să iște cât mai multă panică și dezordine. 

La căderea nopţii, armata greacă dăduse stingerea, bazându- 
se pe străjile lor împrăștiate să-i avertizeze în caz că erau 
atacați. Mulţi dintre ei nu își dădură seama de pericol decât în 
momentul în care corturile de piele fură sfâșiate și săbii 
nevăzute înjunghiară trupurile adormite, omorând zeci de 
oameni în primele secunde. Vaietele se amestecară cu strigăte 
și tabăra începu să se trezească și să pună mâna pe arme. 

— Lupii! urlă lulius, considerând că nu mai era cazul să 
păstreze liniștea. 

Entuziasmul îl copleși în timp ce el și ai lui alergau prin 
tabără, omorându-i pe toţi cei care se împleticeau afară din 
corturi. Le spusese oamenilor să ucidă fiecare câte doi dușmani, 
apoi să fugă, dar trei greci muriseră deja de mâna lui și abia 
trecea primul moment de paroxism. Simţea panica oamenilor lui 
Mithridates. Ofițerii acestuia întârziau să răspundă atacului și, 
fără să primească ordine, vreo sută de oameni încercară să se 
opună atacatorilor nevăzuți. Mureau unul după altul, răpuși de 
săbiile veteranilor. Strigătul lui lulius ridică ecouri dinspre 
cohorta lui Gaditicus, sute de voci care sporeau deruta și spaima 
dușmanilor. Cabera trase celelalte săgeți în corturile întunecate, 
iar lulius spintecă un om gol, care încerca să-și găsească sabia. 
Totul era haos și, în dezordinea aceea, lulius aproape că rată 
momentul de care jurase să ţină seama. 

Se produse după minute bune de luptă, când se auziră 
goarnele și grecii năuciţi începură să se adune în unităţi. 
Dușmanii se înarmaseră în corturile la care romanii nu reușiseră 
să ajungă. Acum, grecii începeau să riposteze. Ordine în elenă 
se auzeau peste loviturile de săbii. 

lulius se învârti pe călcâie și reteză de la încheietură mâna 
unui om care se repezise la el. Fiecare lovitură cu tăișul acela 
greu făcea ravagii. Următoarea lovitură fu însă parată corect și 
lulius se trezi cu doi inamici în față și cu alţii care veneau în fugă 
din toate părțile. Grecii își reveniseră din șoc și era timpul ca 
lupii să se retragă înainte să fie făcuți bucăţi. 

— Retragerea! urlă în timp ce dădea o lovitură joasă cu sabia, 
care crestă adânc glezna celui mai apropiat om. 

Al doilea inamic se împiedică de corpul primului și lulius se 
trase la o parte, se întoarse în spațiul strâmt și o rupse la fugă, 


225 


sandalele alunecându-i pe ţărâna însângerată. Oamenii lui îl 
urmară imediat ce putură să se elibereze de riposta inamicilor. 

Dincolo de torțele taberei, noaptea era o ascunzătoare 
cufundată în beznă. In momentul în care lulius strigă retragerea, 
toate torțele străjilor fură stinse și romanii se împrăștiară 
nevăzuţi, dispărând iute dincolo de hotarele taberei, lăsând în 
urmă cadavre și distrugere. 

Unităţile grecilor se opriră la marginea luminată a taberei. Nu 
voiau să fugă în întunericul în care păreau că se ascund mii de 
dușmani - dușmani despre care li se spusese că erau la mai 
mult de o săptămână de marș depărtare și că veneau din altă 
direcție. Ordine nesigure era strigate încoace și încolo prin 
tabără. Grecii șovăiau, iar lupii se pierdură în noapte. 

(J 

Mithridates era ca turbat. Fusese smuls din somn de urlete 
care veneau din capătul celălalt al taberei. Cortul lui era la gura 
trecătorii înguste și, când mintea somnoroasă i se limpezi, 
înțelese că erau atacați dinspre latura pe care o considerau 
sigură. Ştia că soldații lui curățaseră toate așezările romane 
dintre partea aceea a taberei și orașele înspăimântate de pe 
coasta de est. 

Cele zece mii de greci acopereau o întindere vastă din vale. 
Până când el și căpitanii lui reușiseră să ajungă la locul atacului 
și să facă ordine, romanii dispăruseră. 

Cu feţe sumbre, numărară morţii. Ofițerii care supraviețuiseră 
estimau că fuseseră atacați de aproximativ cinci mii de oameni 
care lăsaseră mai bine de o mie de cadavre în urma lor. 
Mithridates urlă de durere când văzu oamenii care zăceau unii 
peste alţii în corturi, uciși înainte să fi dat ochi cu dușmanul. Era 
un carnagiu, și regele simţi din nou frustrarea care îl încercase 
cu ani în urmă, când Sulla venise după el. 

„Cum putuseră să treacă de el și să ajungă în spatele 
taberei?” se întrebă în timp ce mergea printre cadavrele care 
zăceau de-a valma. Privi înspre pădurea întunecată și-și aruncă 
sabia în noapte, copleșit de furie. Întunericul înghiţi arma 
aproape de îndată ce părăsi mâna regelui. 

— Străjile sunt moarte, domnule, raportă un ofițer. 

Mithridates îl privi cu ochii înroșiți de fum și nesomn. 

— Pune altele și pregătește oamenii să ridice tabăra. Plecăm 
în zori. Vreau să fie hăituiţi până la ultimul. 


226 


Omul plecă în fugă să transmită ordinele și Mithridates privi 
din nou dezolarea din jurul lui. Pierduse o mie de oameni, dar 
văzuse doar câteva cadavre de romani. De ce se retrăseseră? 
Indiferent care legiune era, se părea că ar fi putut să treacă prin 
tabără ca un tăvălug până la revărsatul zorilor, atât de mari 
fuseseră panica și dezordinea din rândul grecilor. Unde oare 
aveau să fie în siguranță, dacă nu în inima pământului lor, în 
propria tabără? 

Când plecase la culcare în noaptea aceea, o făcuse cu 
convingerea că era în fruntea celei mai mari armate pe care o 
adunase vreodată, pe care o văzuse vreodată. Acum, știa că nu 
avea să mai poată dormi fără să se teamă că romanii aveau să- 
și bată joc de forța lor și să le smulgă vieţile cu ușurință 
sălbatică. Se uită la feţele din jurul lui, observând șocul și 
groaza, iar îndoielile începură să se strecoare în el. Crezuse că 
era înconjurat de lei, dar vedea că erau miei, de fapt. 

încercă să se scuture de disperarea care îl apăsa. Cum oare 
putea să mai spere să înfrângă Roma? Oamenii aceia se 
adunaseră sub flamura lui după ce obținuse câteva victorii 
ușoare împotriva romanilor pe care îi urau atât de mult. Dar 
erau niște tineri cu capetele umplute de visurile de glorie ale 
Spartei, Tebei și Atenei. Cu visurile de glorie ale lui Alexandru, 
pe care el, Mithridates, nu era sigur că le putea înfăptui. Lăsă 
capul în jos și își încleștă pumnii mari, în timp ce oamenii 
mergeau grăbiţi pe lângă el, neîndrăznind să i se adreseze 
regelui mânios. 

e 

— Ar trebui să ne întoarcem, zise Suetonius. Încă un atac în 
vreme ce ridică tabăra. N-o să se aștepte la așa ceva. 

— Și cum crezi că am putea să scăpăm din nou, acum că se 
apropie zorii? răspunse lulius enervat. Nu. Marș forțat până 
găsim adăpost. 

Își întoarse faţa, ca să nu vadă expresia îmbufnată care știa 
că avea să urmeze cuvintelor lui. Chiar și aceea era doar cu 
puţin mai suportabilă decât plăcerea aprigă ce pusese stăpânire 
pe tânărul ofiţer după raidul nocturn. Îl îmbolnăvea. Pentru 
lulius, bătălia scurtă fusese lipsită de onoare, o simplă chestiune 
practică, al cărei unic scop fusese să reducă numărul 
dușmanilor. Pentru el, entuziasmul fierbinte care îi umpluse 
venele în timpul luptei dispăruse aproape imediat ce se 


227 


îndepărtaseră, dar omorul facil îl stârnise pe Suetonius într-un 
mod aproape sexual. 

lulius observă că și veteranii se îndepărtaseră de tabăra 
grecilor de îndată ce putuseră, fără să se bucure sau să ia în 
seamă rănile minore. Profesioniști, păstrau tăcerea, așa cum 
ordonase lulius. Numai Suetonius pălăvrăgise pe când 
mărșăluiau, părând că nu se putea abţine să-și manifeste 
satisfacția de sine. 

— Am putea să trimitem arcașii să tragă de la adăpost, 
înainte să ne retragem, zise și gura i se deschise umedă în faţa 
acelei perspective. Ai văzut straja aia în care am tras? Drept în 
gât, o lovitură perfectă. 

— Taci! se răsti lulius la el. Intră în rând și ţine-ţi gura! 

Se săturase de individul acela și era ceva profund neplăcut în 
bucuria pe care i-o stârnea măcelul pe care îl făcuseră. Nu 
fusese evident în timpul luptelor pe mare, dar faptul de a fi ucis 
oameni care dormeau trezise ceva extrem de urât în tânărul 
ofițer, pe care lulius voia să îl trimită cât mai departe cu putinţă 
de el. Crucificarea piraţilor îi flutură în minte și lulius se 
cutremură. Se întrebă dacă Suetonius ar fi arătat vreun pic de 
milă sau ar fi mers până la capăt. Bănuia că moartea piraţilor ar 
fi fost cumplit de lentă dacă Suetonius ar fi dat ordinele în locul 
lui. 

Tânărul ofițer de gardă nu intră imediat în rând, iar lulius se 
abținu cu greu să-i tragă una. Aparent, individul credea că ei doi 
aveau un soi de relație personală, care izvora din amintirile lor 
comune, încă din celula de pe nava lui Celsus. lulius se întoarse 
spre el și-i văzu fața schimonosită de ciudă, cu gura care se 
mișca anapoda în vreme ce Suetonius se gândea cum să 
răspundă la ordinul pe care îl primise. 

— Intră în rând sau te omor aici! se răsti lulius. 

În sfârșit, silueta deșirată a celuilalt tropăi în rândul oamenilor 
care mărșăluiau în spate. 

Unul dintre veterani înjură când se împiedică. Nu era deloc 
greu să te împiedici în bezna nopții fără lună. Incă de la început, 
stabiliseră un pas alert și nu se plânsese nimeni. Toţi știau că 
Mithridates avea să plece în căutarea lor de îndată ce se lumina 
destul încât să vadă. Mai erau mai puţin de două ceasuri până în 
zori și, la viteză maximă, ar fi putut să acopere vreo 
cincisprezece kilometri. 


228 


Mai puţin, de fapt, din cauza răniților. Fără să fi cerut ajutor, 
oamenii care mergeau greu erau sprijiniți de ceilalţi. Rănile erau 
minore totuși. Lupta fusese de așa fel, încât cei mai mulţi 
romani fie muriseră, fie scăpaseră cu totul neatinși. lulius nu 
avusese timp să estimeze pierderile, dar bănuia că se 
descurcaseră bine, mult mai bine decât sperase. 

In vreme ce mergea, se gândea cum ar fi apărat el armata 
greacă dacă ar fi răspuns de ea. Inainte de orice, un sistem mai 
bun de veghe. Aceea fusese slăbiciunea care le permisese 
romanilor să ajungă neștiuţi în inima taberei. Se părea că lupii 
avuseseră noroc, dar, în ciuda tuturor defectelor lui, Mithridates 
nu era prost. Data următoare avea să fie mai greu și mai mulţi 
romani aveau să moară. Nevăzut, în fruntea coloanei, lulius avu 
în sfârșit un moment de liniște în care să evalueze succesul. 
Oricât de înjositoare era bucuria lui Suetonius, individul avea 
dreptate. Fusese o lovitură perfectă. 

La revărsatul zorilor, cei mai mulţi erau epuizați. Sumbru, 
lulius îi forță să se împleticească înainte, aruncând neîntrerupt 
ordine și ameninţări. După alţi câţiva kilometri, ajunseră la un 
lanţ de dealuri abrupte, împădurite, care aveau să-i 
adăpostească de lumina zilei. Aveau să mănânce și să doarmă 
acolo. Până și voinţa de fier a veteranilor începea să fie 
măcinată de marșul nesfârșit și, pe când le asculta mormăielile, 
lulius își spuse că trebuia să stea ascunși ceva mai mult, până 
își vor fi recăpătat puterile. 

e 

În zori, Mithridates își trimise toţi călăreţii, puţini la număr, în 
grupuri de câte douăzeci, cu porunca de a se întoarce de îndată 
ce zăreau inamicii. Planul iniţial, de a ridica tabăra și a trimite 
toată armata în căutarea atacatorilor, îi stârnise îndoieli. Poate 
că exact asta voiau romanii să facă, să părăsească adăpostul 
aparent al văii înguste și să iasă în câmpia deschisă, unde 
legiunile ascunse puteau să-i nimicească. Se plimba prin cort 
într-o agonie a frustrării, blestemându-se pentru că era așa de 
nehotărât. Trebuia oare să se retragă într-un oraș? Dar toate 
orașele erau ale romanilor, care ar fi apărat zidurile până la 
ultima suflare. Dar unde pe câmpie putea să fie în siguranţă? 
Știa că și alte legiuni veneau probabil dinspre coastă, ca să 
înăbușe revolta, și se jucă un timp cu ideea de a dizolva armata 
și de a trimite oamenii înapoi la fermele lor pierdute prin văi. Nu, 


229 


nu putea face asta. Romanii care căutau rebeli i-ar fi omorât 
unul câte unul și n-ar fi câștigat nimic. 

Strânse din dinţi cu aceeași furie neputincioasă care îl 
străbătea încă de când văzuse morţii din noaptea trecută. Oare 
Alexandru s-ar fi lăsat prins între legiuni? 

Se opri brusc. Nu, Alexandru s-ar năpusti asupra lor și i-ar 
obliga să lupte deschis, dar în care direcţie să plece? Dacă 
ducea armata spre est, ar fi fost prins de legiunile care veneau 
de pe coastă. Dacă se mișca înspre vest, către porturile romane, 
ucigașii aceia nocturni i-ar fi hărțuit neîntrerupt ariergarda. Zeii 
să-l ierte, dar ce-ar fi făcut Sulla? Dacă iscoadele se întorceau 
fără vești, iar el stătea cu mâinile în sân, oamenii aveau să 
dezerteze, de asta era sigur. 

Oftă și își turnă a treia cupă de vin, în ciuda senzaţiei acide 
din stomacul care se revolta împotriva unei asemenea pedepse 
la ora aceea din zi. Enervat, ignoră senzaţia de disconfort și 
dădu cupa pe gât. Nu peste mult timp, trebuia să meargă și să 
le spună fiilor lui că încetineala cu care reacţionaseră noaptea 
trecută îi costase viața pe mulți. 

Ziua trecea și Mithridates bău mai mult și mai mult. Iscoadele 
se întoarseră pe caii plini de spume, dar fără nicio veste. In 
toată tabăra, Mithridates regele fu singurul care bău până 
adormi la căderea nopții. 

(J 

lulius știa că estimările privitoare la raidul din noaptea trecută 
aveau să fie imprecise sau exagerate. Era în firea soldaţilor să 
pretindă că avuseseră succese mai mari decât în realitate. Dar, 
chiar și așa, se gândi că probabil reduseseră forțele lui 
Mithridates cu opt sute, până la o mie de oameni. Ei înșiși 
pierduseră doar unsprezece soldați. Bărbaţii aceia n-aveau să fie 
îngropaţi sub privirile zeilor romani. Nu fusese timp să adune 
morţii și lucrul acela era ca un ghimpe în sufletele veteranilor. 
Niciodată nu le plăcuse să-și lase camarazii în mâinile 
dușmanilor. 

Soldaţii mai tineri scăpară de o parte din încordarea nopţii 
trecute imediat ce ajunseră în siguranţa oferită de șirurile de 
copaci de pe deal și lulius le dădu permisiunea să rupă 
rândurile. Chiuiseră și ovaţionaseră până rămăseseră fără glas, 
în vreme ce veteranii îi priveau doar, zâmbind, mai preocupaţi 
să-și curețe și să-și ungă echipamentul decât să sărbătorească. 


230 


Quertorus îi trimisese după carne pe cincizeci dintre cei mai 
pricepuţi vânători și, pe la jumătatea dimineţii, terminase de 
pregătit mâncarea aburindă. Arici, iepuri și căprioare se frigeau 
laolaltă, deasupra focurilor  mocnite. Flăcările în sine 
reprezentau un pericol, dar copacii aveau să împrăștie fumul, iar 
lulius știa că oamenii aveau nevoie de sucul și căldura cărnii 
fierbinţi. Insistă numai ca focurile să fie stinse de îndată ce 
ultimele capturi ale vânătorilor vor fi fost gătite. 

În după-amiaza aceea, avantajele tinereţii fură mai clare ca 
oricând. Recruţii tineri se refăcuseră complet și se mișcau plini 
de energie prin tabără, în grupuri mici, stând de vorbă și râzând, 
în schimb, veteranii zăceau ca morții. Nici nu se întorceau în 
somn, așa încât se treziră amorţiţi și plini de junghiuri. Vânătăile 
li se întindeau pe sub piele, apărând în locuri în care, cu o 
noapte în urmă, nu fusese niciun semn. Tinerii nu luau în seamă 
rănile superficiale, dar nici nu îi luau în râs pe veterani pentru 
cât erau de ţepeni. Văzuseră priceperea, și nu vârsta lor. 

lulius îl găsi pe Cornix așezat aproape de foc, bucurându-se în 
mod evident de căldura care-i pătrundea în oasele bătrâne. 
Mesteca agale. 

— Carevasăzică, n-ai murit, zise lulius, bucurându-se sincer să 
vadă că bătrânul supraviețuise haosului din timpul raidului. 

Piciorul șubred era întins pe pământ, cu genunchiul legat 
strâns. 

Cornix îi făcu un semn de bun venit, fluturând vag o bucată 
de carne. 

— Mda, n-au fost ăia în stare să mă omoare, se puse de 
acord. 

Supse toată zeama din bucata de carne, apoi o apăsă bine pe 
obraz, ca să se înmoaie îndeajuns, încât să o poată mesteca. 

— Erau cam mulţi, am băgat de seamă. 

Ochii lui îi căutară pe ai lui lulius, plini de interes. 

— AŞ zice că mai sunt vreo opt sau nouă mii, zise lulius. 

Cornix se încruntă. 

— O să ne ia timp, nu glumă, să omorâm atâţia, remarcă 
bătrânul cu toată seriozitatea în vreme ce învârtea în gură 
bucata de carne, rumegând-o. 

lulius zâmbi maliţios. 

— Ei bine, meșteșugarii pricepuţi nu fac lucrurile în pripă, 
spuse. 


231 


Cornix aprobă din cap și, fără voia lui, un zâmbet i se întinse 
peste faţa ridată. 

lulius îl lăsă să mănânce și plecă să îl caute pe Gaditicus. 
Împreună dădură ocol taberei, oprindu-se și vorbind cu străjile. 
Erau dispuși în grupuri de câte trei, astfel încât să fie tot timpul 
cineva care să poată da alarma. Fiecare grup se afla în raza 
vizuală a celorlalte și în felul acesta făceau înconjurul taberei. 
Era nevoie de mulţi oameni, dar lulius ordonase schimburi 
scurte, de numai două ore. Oamenii erau înlocuiţi repede, și 
noaptea trecu fără să se dea alarma. 

Întunericul cădea rapid în zilele de iarnă. În seara următoare, 
romanii ieșiră în marș din pădure și atacară din nou tabăra lui 
Mithridates. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU 


Cu pielea pătată de furie, Antonidus se plimba în sus și în jos 
prin camera mobilată luxos. Tolănită pe o sofa purpurie și 
moale, se afla silueta corpolentă a senatorului Cato. Ochii care îl 
urmăreau pe Antonidus păreau mici, pierduţi pe întinderea 
cărnoasă a feței transpirate. Străluceau intrigaţi, în timp ce 
urmăreau pașii fostului general al lui Sulla, care măsurau 
pardoseala de marmură. Cato schiţă o grimasă când observă 
praful care se agăța de Antonidus. Individul acela ar fi trebuit să 
aibă mai mult bun-simt și să nu solicite o întrevedere înainte de 
a se fi spălat măcar. 

— Nu am nicio informaţie nouă, domnule senator. Nicio 
frântură, zise Antonidus. 

Cato oftă teatral și întinse o mână pufoasă pe mânerul 
canapelei, trăgându-se în capul oaselor. Degetele care 
strângeau lemnul erau alunecoase și lipicioase din cauza 
rămășițelor dulci ale cinei pe care o întrerupsese din cauza lui 
Antonidus. Leneș, Cato își curăţă degetele cu limba, în vreme ce 
aștepta ca omul acela enervant să se calmeze. Câinele lui Sulla 
nu fusese niciodată un om răbdător, ce-i drept. Și când 
dictatorul trăia, Antonidus conspirase și trăsese sfori neîncetat, 
ca să obţină mai multă autoritate și libertate de mișcare de care 
Sulla oricum nu avea nevoie. După asasinatul acela mai degrabă 
sordid, Antonidus se purtase într-un mod strigător la cer, 


232 


depășindu-și cu mult atribuţiile în încercarea de a găsi ucigașii. 
Cato fusese nevoit să îl sprijine când acţiunile generalului 
fuseseră discutate în senat. Altfel ar fi fost doborât de cei pe 
care îi ofensase. Chiar și protecţia lui era fragilă, iar Cato se 
întreba dacă generalul agitat își dădea seama cât de aproape 
era de a fi distrus. În ultimele luni, Antonidus îi jignise pe 
aproape toţi cei care însemnau ceva în orașul acela, 
interogându-i chiar și pe cei care erau deasupra oricărei 
bănuieli. 

Cato se miră în sinea lui cum de reușise Sulla să suporte 
compania mohorâtă a generalului. El, unul, se plictisea foarte 
repede de prezenţa lui. 

— Ai luat vreodată în calcul posibilitatea de a nu-l găsi pe cel 
care a comandat asasinatul? întrebă. 

Antonidus se opri și se întoarse înspre senator. 

— Nu voi da greș. Durează mai mult decât aș fi crezut, dar 
până la urmă cineva va vorbi sau voi găsi dovezile care să arate 
ca un deget plin de sânge spre vinovat. Il voi prinde. 

Cato îl privi atent, observând strălucirea fanatică din ochii 
generalului. „O obsesie periculoasă”, își spuse, cântărind 
posibilitatea de a-l înlătura în liniște pe Antonidus înainte ca 
acesta să creeze și alte probleme. De bine, de rău, eforturile 
publice fuseseră depuse și, dacă Sulla n-avea să fie răzbunat, ei 
bine, orașul avea să-și vadă în continuare de viaţă. Indiferent 
dacă Antonidus avea sau nu succes. 

— S-ar putea să dureze ani întregi, să știi, continuă Cato. Sau 
ai putea să mori fără să găsești vinovatul. N-ar fi foarte 
neobișnuit. Dacă era să se dea de gol cineva sau să fie tradat, 
mă gândesc că s-ar fi întâmplat imediat după asasinat, dar 
degetul acela plin de sânge despre care vorbești n-a apărut și s- 
ar putea să nu apară în veci. Poate că a venit timpul să renunti, 
Antonidus! 

Ochii negri îl sfredeliră, dar Cato păru neafectat. Puțin îi păsa 
de obsesiile lui Antonidus, chiar dacă o vreme se bucurase să-l 
lase să dea roată ca un nebun caselor Romei. Poate că era 
vremea să cheme câinele înapoi. 

Antonidus păru să ghicească gândurile pe care senatorul le 
ascundea sub expresia plată, plictisită, cu care îi întorcea 
privirea. 


233 


— Mai daţi-mi un pic de timp, domnule senator, îi ceru, iar 
expresia furioasă fu iute înlocuită de îndoială. 

„Poate că, la urma urmei, omul înțelegea cum Cato îl 
protejase de furia celorlalţi senatori”, medită demnitarul obez. 
Privi ostentativ în altă parte și Antonidus începu să vorbească 
repede: 

— Sunt aproape sigur că asasinatul a fost pus la cale de unul 
din trei oameni. Oricare dintre ei putea să aranjeze fapta și toți 
erau simpatizanţii lui Marius înainte de război. 

— Și cine sunt oamenii aceștia periculoși? se interesă Cato în 
bătaie de joc, deși putea să turuie cele trei nume la fel de ușor 
ca generalul. 

La urma urmei, informatorii veneau întâi la el și-abia apoi la 
Antonidus. Și cum să nu fie așa câtă vreme Cato le umplea 
pungile cu bani? 

— Pompei și Cinna sunt cei mai probabili. Poate Cinna mai 
mult decât toţi, având în vedere că Sulla era... interesat de fiică- 
sa. Și Crassus. Aceștia trei au banii și influenţa care să le 
permită să cumpere un asasinat și nici unul nu era prieten cu 
Sulla. Sau poate că au acţionat împreună. De exemplu, Crassus 
și-a pus banii la bătaie, iar Pompei - relaţiile. 

— Ai numit trei oameni foarte puternici, Antonidus. Sper că n- 
ai pomenit de bănuielile astea nimănui. Mi-ar părea extrem de 
rău să te pierd, spuse Cato cu o voce batjocoritoare. 

Antonidus nu păru să observe. 

— Nu voi zice nimic până nu voi avea dovezi care să-i acuze. 
Toţi trei au avut beneficii de pe urma morții lui Sulla și votează 
pe faţă împotriva simpatizanţilor lui. Instinctul îmi spune că unul 
dintre ei a fost sau că măcar și-au dat acordul. Numai de-aș 
putea să-i interoghez, ca să mă asigur! 

Își sfărma la propriu dinţii de furie și Cato trebui să aștepte 
până când petele de pe piele îi dispărură și accesul de mânie își 
pierdu din intensitate. 

— Nu poţi să te apropii de ei, Antonidus! Toţi trei sunt foarte 
bine apăraţi de tradiţiile senatului și de propriile gărzi. Chiar 
dacă ai dreptate, ar putea să-ţi scape. 

Spusese asta numai ca să vadă dacă Antonidus putea fi 
zgândărit până la a-și pierde controlul cu totul și fu mulţumit să 
vadă venele vineţii care i se umflară pe frunte și pe gât. Cato 
izbucni în râs și Antonidus își reveni din momentul de turbare, 


234 


năucit de sunetele neașteptate. „Cum putuse Sulla să-l 
suporte?” se întrebă Cato din nou. Era copilăros de deschis și de 
ușor de manipulat. 

— Soluţia este simplă, Antonidus. Trebuie să angajezi la 
rândul tău asasini, dar să ai grijă să nu afle cine ești. 

Captase întreaga atenţie a generalului, observă Cato 
mulțumit. Incepuse să îl doară capul de la prea mult vin și voia 
să scape odată de omulețul acela agitat. 

— Trimite-ţi asasinii pe urma familiilor celor trei. Alege o soţie 
preaiubită, o fiică, un fiu. Lasă un semn care să arate că fapta a 
fost săvârșită în memoria lui Sulla. Una dintre săgețile tale va 
nimeri în cine trebuie, cât despre ceilalți doi... Ei bine, n-au fost 
niciodată prietenii mei. E în avantajul nostru dacă vor fi 
vulnerabili un timp. Apoi, consideră chestiunea încheiată și 
închipuie-ţi că Sulla se odihnește în mod rezonabil, ca un spirit 
de treabă ce este. 

Zâmbi în vreme ce Antonidus rumega ideea și fața subţire i se 
aprindea de o cruzime strălucitoare. Cutele de îngrijorare se 
destinseră ușor pe fruntea generalului, unde fuseseră cioplite în 
lunile care trecuseră de la otrăvirea dictatorului. Cato dădu din 
cap, știind că găsise omul perfect. Mintea îi alunecă spre gândul 
de a mânca un pic de carne rece înainte să meargă la culcare și 
abia băgă de seamă când Antonidus se înclină și ieși din cameră 
cu mișcări iuți, nestăpânite. 

Mai târziu, pe când își îndesa mâncarea în gura leneșă, Cato 
oftă enervat când își aminti de problema cu tâmpitul de fiu-său 
și cu Renius. Își aminti că îl văzuse pe cel din urmă luptând în 
arenă și simţi un fior plăcut când își închipui sălbăticia 
controlată care fusese în stare să reducă la tăcere mulțimile 
asurzitoare ale Romei. Un om care punea atât de puţin preț pe 
viaţă nu era ușor de întors din drum. Oare ce putea să ofere în 
schimbul fiului său? Brutus, băieţandrul-general, era băgat în 
datorii până peste cap. Poate că niște aur l-ar fi înmuiat. Puterea 
era un lucru tare nestatornic și, dacă banii și influenţa aveau să 
dea greș, așa cum se aștepta, urma să aibă nevoie de o unealtă 
atât de utilă cum era Antonidus. Ar fi fost mare păcat să îl 
piardă. 

[] 

Alexandria se opri înainte să bată în poarta atât de cunoscută 

a domeniului. Drumul de opt kilometri din oraș până acolo 


235 


fusese ca o întoarcere în timp. Stătuse în fața porții aceleia ca 
sclavă. Amintirile se revărsară asupra ei. Îşi aminti când o 
biciuise Renius, când îl sărutase pe Gaius la grajduri, cum 
muncea până cădea din picioare, în vânt sau în ploaie, cum 
omorâse oameni cu un cuţit de bucătărie, chiar sub zidurile 
acelea, în toiul revoltelor. Dacă lulius n-ar fi dus-o la oraș, ar fi 
fost tot acolo, frântă de anii care treceau. 

Işi amintea feţele oamenilor din trecut și parcă tot timpul 
scurs de atunci fusese anulat. Trebui să își adune tot curajul ca 
să ridice pumnul și să bată în lemnul masiv. 

— Cine e acolo? se auzi o voce străină, însoţită de pași iuți 
până în vârful zidului. 

O figură pe care nu o cunoștea se ivi deasupra acestuia, de 
unde se uită în jos, la ea. Sclavul avu grijă să-și păstreze 
expresia neutră, în vreme ce studia aspectul femeii și pe 
băieţelul pe care îl ţinea de mână. Alexandria ridică sfidătoare 
capul sub ochii iscoditori ai omului, privindu-l cu toată 
încrederea de care era în stare, în ciuda inimii care o luase 
razna. 

— Alexandria. Am venit să vorbesc cu Tubruk. E aici? 

— Vă rog să așteptați o clipă, doamnă, zise sclavul și dispăru 
înăuntru. 

Alexandria inspiră repede. Sclavul considerase că era femeie 
liberă. Își îndreptă și mai mult umerii, iar încrederea îi crescu. 
Avea să-i fie greu să dea ochii cu Tubruk și trebui să își impună 
să rămână calmă cât așteptă. Octavian tăcea, încă supărat din 
cauza hotărârii pe care o luaseră în numele lui. 

Când Tubruk deschise poarta și ieși să o întâmpine, fata 
aproape ţipă și strânse mâna lui Octavian atât de tare, încât îl 
făcu să geamă. Bărbatul părea neschimbat, absolut la fel pe 
când lumea gonea nebună înainte. Zâmbetul lui era prietenos și 
sincer, iar Alexandria simţi cum îi dispare o parte din încordare. 

— Am auzit că îţi merge bine, zise Tubruk. Dacă ţi-e foame, 
pun să ne aducă niște mâncare. 

— Mi-e doar sete după cât am mers, Tubruk. Acesta e 
Octavian. 

Tubruk se aplecă să se uite la băieţelul îngrijorat, care încerca 
să se ascundă în spatele Alexandriei. 

— Bună dimineaţa, flăcău. Pun pariu că ţie ţi-e foame. 

Octavian dădu convulsiv din cap și Tubruk începu să râdă. 


236 


— N-am cunoscut niciodată un băiat căruia să nu-i fie. Haideţi 
înăuntru. Pun să ni se aducă oarece. Tubruk se opri o clipă, 
gânditor. Marcus Brutus e aici, zise. Și Reniuse cu el. 

Alexandria se crispă ușor. Numele lui Renius îi trezea amintiri 
amare. Brutus, de asemenea, era un nume din trecutul ei uitat; 
dulceaţa se combina cu durerea. Strânse puternic mâna lui 
Octavian când intrară pe poartă, mai mult ca să se liniștească 
pe sine decât pe copil. 

Umbrele curții o făcură să se cutremure. Fusese... chiar acolo 
și înjunghiase un om care se năpustise asupra ei. Și Susanna 
murise acolo, lângă poartă. Scutură din cap și inspiră adânc. In 
locul acela, mai mult decât în oricare altul, era extrem de ușor 
să se piardă în trecut. 

— Stăpâna e acasă? întrebă. 

În timp ce răspunse, expresia lui Tubruk se schimbă ușor, 
făcându-l să pară mai bătrân. 

— Aurelia e foarte bolnavă. Nu vei putea să o vezi, dacă de 
asta ai venit. 

— Îmi pare foarte rău să aud asta, dar am venit să vorbesc cu 
tine. 

Tubruk îi conduse într-o încăpere liniștită, în care Alexandria 
intrase doar arareori în anii cât fusese sclavă acolo. Podeaua era 
caldă și camera părea comodă și locuită. Tubruk îi lăsă singuri și 
plecă să aducă de mâncare. Alexandria se relaxă și mai mult 
când rămaseră singuri. Octavian se foia enervant, frecând 
covorul cu sandalele, până când Alexandria îl apucă strâns de 
genunchi, ca să oprească picioarele ce se bâţâiau. 

Tubruk se întoarse și așeză pe masă o tavă pe care era un 
urcior și boluri pline cu fructe tăiate felii. Octavian se aruncă 
încântat asupra lor, iar Tubruk zâmbi amuzat de entuziasmul 
copilului. Se așeză și așteptă ca Alexandria să înceapă să 
vorbească. 

— Despre Octavian aș vrea să-ţi vorbesc, zise ea după o 
vreme. 

— Vrei să pun pe cineva să-i arate grajdurile? întrebă Tubruk 
repede. 

Alexandria ridică din umeri. 

— Știe ce am de zis. 

Tubruk îi turnă o cupă cu suc de mere, din care fata sorbi, 
adunându-și gândurile. 


237 


— Deţin o parte dintr-un atelier de bijuterie și, împreună cu 
asociatul meu, l-am luat pe Octavian ca ucenic. N-am să te mint 
și să-ți spun că e copilul perfect. Când l-am luat, era ca o 
sălbăticiune, dar acum e cu totul alt băiat. 

Se întrerupse când îl văzu pe Octavian cum își îndesa felii 
întregi de pepene în gură. 

Tubruk îi urmări privirea și se ridică brusc în picioare. 

— Ajunge, băiete! Du-te și te uită prin grajduri. la câteva felii 
de mere să le dai cailor. 

Octavian se uită la Alexandria și, când aceasta aprobă din 
cap, zâmbi larg, înșfăcă o mână de fructe și se făcu nevăzut fără 
o vorbă. Un timp, îi auziră ecourile pașilor, apoi liniștea căzu din 
nou. 

— Nu își mai aduce aminte de tatăl lui. Era un animăluţ de 
stradă când l-am luat la atelier. Ar trebui să vezi cât de tare s-a 
schimbat, Tubruk! E fascinat de tot ce îi arată Tabbic. E 
îndemânatic și, în timp, ar putea ajunge un meșteșugar 
priceput. 

— Atunci, de ce l-ai adus la mine? o îmboldi blând Tubruk. 

— De aproape o lună, n-am mai putut să-l lăsăm pe stradă. 
Tabbic trebuie să-l ducă acasă în fiecare seară și-apoi să se- 
ntoarcă singur pe întuneric. În vremurile astea, străzile sunt 
periculoase chiar și pentru el. Cât despre Octavian, a fost bătut 
crunt de trei ori, de când e ucenic la atelier. Prima dată, i-au 
furat un inel de argint și credem că de-atunci îl pândesc, în caz 
că mai are ceva de valoare la el. E o gașcă de băieţi la mijloc. 
Tabbic s-a plâns stăpânilor lor, când a aflat cine sunt, dar a treia 
bătaie a venit imediat după aceea. Copilul nu mai rezistă mult, 
Tubruk. Tabbic i-a făcut un cuţit, dar nu vrea să-l ia. Spune că, 
dacă scoate cuțitul la ei, băieţii mai mari îl omoară cu el. Cred 
că are dreptate. Inspiră adânc, ca să poată continua. Mama lui e 
disperată, iar eu i-am promis că te întreb dacă n-ai vrea să-l ţii 
aici și să-l înveţi o meserie. Ne-am gândit că poate i-ai putea da 
de muncă vreun an, doi, până mai crește un pic și-l putem lua 
înapoi la atelier, unde să-și termine ucenicia. 

Işi dădu seama că vorbește fără șir și se opri. Tubruk își privi 
mâinile și Alexandria își reluă cuvântul grăbită, nevrând să-l lase 
să vorbească și să refuze. 

— Familia lui se înrudește de departe cu lulius. Bunicii lor au 
fost fraţi, mi se pare, sau cumnaţi. În afară de tine, nu știu pe 


238 


nimeni care să-l poată adăposti de bandele de pe străzi, Tubruk. 
l-ai salva viaţa. Nu te-aș ruga dacă aș avea pe altcineva la care 
să apelez, dar... 

— Il iau, zise brusc Tubruk. 

Alexandria clipi surprinsă și Tubruk începu să râdă. 

— Credeai că am să te refuz? Îmi amintesc când ţi-ai riscat 
viața pentru casa asta. Puteai să fugi și să te ascunzi în grajduri, 
dar n-ai făcut-o. Îmi ajunge atât. La o moșie ca asta se găsește 
mereu ceva de făcut, chiar dacă am pierdut un pic de pământ 
de când ai fost tu aici ultima oară. Băiatul o să-și câștige 
mâncarea, nu-ţi face griji. Îl lași aici de azi? 

Alexandriei îi venea să sară de gâtul bătrânului gladiator. 

— Da, dacă vrei. Ştiam eu că mă pot baza pe tine. lţi 
mulțumesc. Crezi că mama lui ar putea să vină să-l vadă din 
când în când? 

— Va trebui s-o întreb pe Aurelia, dar nu cred că e vreo 
problemă atâta timp cât nu vine prea des. li voi spune despre 
legăturile de familie. Probabil că îi va plăcea ideea. 

Alexandria suspină ușurată. 

— Mulţumesc, spuse din nou. 

Amândoi întoarseră capetele când auziră pașii repezi care se 
apropiau de ușă. Octavian intră în fugă, cu fața roșie de 
încântare. 

— Sunt cai în grajduri! anunţă, făcându-i pe amândoi să 
zâmbească. 

— A trecut ceva vreme de când n-au mai fost băieței în casa 
asta veche. O să fie frumos să-l avem aici, zise Tubruk. 

Octavian se uită de la unul la altul, bâţâindu-se agitat pe 
picioare. 

— Deci, pot să rămân? întrebă încet. 

Tubruk dădu din cap. 

— Te așteaptă multe treburi grele, băiete. 

Copilul sări în sus de bucurie. 

— E grozav aici! spuse el. 

— N-a ieșit niciodată din oraș, zise Alexandria jenată. Apucă 
mâna lui Octavian într-a ei. Ascultă, să faci ce ţi se spune, da? 
Mama ta va veni să te vadă după ce te instalezi. Să fii harnic și 
să înveți cât de multe poţi, înţelegi? 

Octavian dădu din cap, zâmbind fericit. Alexandria îi lăsă 
mâna. 


239 


— Multumesc, Tubruk. Nu pot să-ţi spun cât de mult înseamnă 
pentru mine. 

— Ascultă, fato, zise Tubruk cu vocea groasă. Acum, ești 
femeie liberă. Ai mers pe aceeași cale ca mine. Chiar dacă n-ai fi 
luptat de partea noastră în timpul revoltelor, tot te-aș ajuta dac- 
aș putea. Cei ca noi trebuie să se ajute uneori. . 

Alexandria îl privi lung, înțelegând brusc. În cea mai mare 
parte a vieţii ei fragede, Tubruk fusese administratorul 
domeniului. Uitase că el știa la fel de multe ca ea despre cum e 
să fii sclav, că aveau o legătură pe care ea n-o conștientizase. 
Porni alături de el înspre poartă și încordarea dispăru cu totul. 

Brutus și Renius erau acolo, ducând de frâie două iepe tinere 
și vorbind încet. Când dădu cu ochii de ea, Brutus o privi 
îndelung. Fără o vorbă, îi dădu frâiele lui Renius și se repezi la 
ea, îmbrăţișând-o strâns și ridicând-o de la pământ. 

— Pe toţi zeii, fată, au trecut ani de când nu te-am mai văzut! 

— Lasă-mă jos! răspunse Alexandria furioasă și el aproape o 
scăpă când îi auzi tonul îngheţat. 

— Ce e? Credeam c-o să te bucuri să mă vezi după... 

— N-ai să mă pipăi ca pe o sclavă! se răsti Alexandria. 

Obrajii îi ardeau. Pe de o parte, îi venea să râdă de accesul ei 
brusc de demnitate, dar totul se întâmpla prea repede. Mută de 
rușine, fata ridică mâna de pe care lipsea inelul de fier, 
însemnul sclavilor. 

Brutus râse de ea. 

— N-am vrut să vă supăr, stăpână, zise, aplecându-se până la 
pământ. 

Alexandriei îi veni să îi tragă un șut, dar, cum Octavian și 
Tubruk erau de faţă, trebuia să-i suporte batjocura veselă. 
Insuportabil, cum fusese mereu. Îi trecu prin minte ceva ce-i 
spusese lulius și, când Brutus se îndreptă, Alexandria ridică 
mâna să-l plesnească. 

Brutus vru să o prindă de încheietură, apoi se gândi mai bine 
și-o lăsă să-l pălmuiască. Zâmbea în continuare. 

— Indiferent pentru ce a fost asta, mă bucur că am rezolvat 
problema, zise. Eu... 

— lulius mi-a spus cum te lăudai tu în legătură cu mine, îl 
întrerupse ea. 


240 


Totul era anapoda. De fapt, ar fi vrut să se așeze lângă el și 
să râdă cu lupul acela tânăr pe care îl cunoscuse cândva, dar 
fiecare vorbă care ieșea din gura lui părea să o înfurie. 

Faţa lui Brutus se limpezi dintr-odată, în semn de înțelegere. 

— A zis el că m-am lăudat?... Ah, ce ticălos deștept! Nu, eu n- 
am zis așa ceva. Mereu se gândește înainte, lulius ăsta. Când o 
să-l văd, am să-i spun ce bine i-a ieșit. O să-i placă grozav. Să 
mă pocnești așa în fața lui Renius! Minunat! 

Renius își drese vocea. 

— Am să-ţi duc eu calul la grajd, până termini tu cu joaca, 
bombăni, conducând cele două iepe prin întunericul tot mai 
dens. 

Alexandria se încruntă în urma lui, remarcând felul în care 
înfășurase ambele frâie în jurul încheieturii, cu ușurința 
exerciţiului îndelungat. Niciun semn de bun venit din partea lui. 

Dintr-odată, Alexandriei îi dădură lacrimile. Nimic nu părea să 
se fi schimbat din noaptea în care domeniul fusese atacat. Toţi 
erau acolo și numai ea părea să simtă anii care trecuseră. 

Tubruk își trecea greutatea de pe un picior pe celălalt. Se uită 
în jos, la expresia fascinată a lui Octavian. 

— Închide gura, băiete. Ai treabă de făcut înainte să mergi la 
culcare. 

Tubruk o salută din cap pe Alexandria. 

— Vă las să staţi de vorbă cât îi arăt eu lui Octavian ce are de 
făcut. 

Dădu din cap și înspre Brutus, apoi îl apucă ferm pe Octavian 
și plecă împreună cu el. 

Rămași singuri în curtea tot mai întunecată, Brutus și 
Alexandria începură să vorbească în același timp, apoi se opriră 
și începură iarăși. 

— Îmi pare rău, încercă Brutus din nou. 

— Nu, eu m-am purtat prostește. A trecut foarte mult timp de 
când am fost aici ultima oară și... Tubruk, tu... Renius... m-au 
copleșit amintirile. 

— Nu i-am zis niciodată lui lulius că m-aș fi culcat cu tine, 
continuă Brutus, venind mai aproape. 

„Este foarte frumoasă, remarcă el, una dintre femeile acelea 
care arată cel mai bine în lumina asfinţitului.” Avea ochii mari și 
întunecaţi și felul în care-și ţinea capul când îl privea, înclinat 
ușor spre spate, îl făcea să vrea să o sărute. Işi aminti cum se 


241 


sărutaseră odată, înainte ca Marius să-i dea hârtiile cu numirea 
lui în Grecia. 

— Tubruk n-a zis dacă lulius e aici, spuse Alexandria. 

Brutus clătină din cap. 

— Încă așteptăm vești. A fost răpit de pirați undeva în largul 
Africii, dar cred că acum e în drum spre casă. Nimic nu maie 
chiar la fel, să știi. Tu ești liberă, eu am ajuns centurion, iar 
Renius și-a pierdut abilitatea de a face jonglerii. 

Imaginea aceea o făcu să chicotească, iar el profită de ocazie 
ca să o ia din nou în braţe. De data asta, Alexandria îi răspunse 
la îmbrățișare, dar, când încercă să o sărute, fata își întoarse 
ușor capul. 

— Nu pot nici măcar să-ţi urez bun venit cum se cuvine? rosti 
el, uimit peste măsură. 

— Ești un om îngrozitor, Marcus Brutus! Să știi că nu m-am 
ofilit de dorul tău, răspunse ea. 

— Eu da! Nu mai sunt nici pe jumătate ce-am fost, zise el, 
dând trist din cap. Vreau permisiunea ta de a veni să te văd și, 
dacă nu mi-o dai, s-ar putea să mă veștejesc cu totul. 

Oftă ca niște foaie sparte și amândoi începură să râdă 
relaxaţi, fără să se mai jeneze. 

Înainte ca fata să apuce să răspundă, un strigăt se auzi 
dinspre omul care stătea de veghe la poartă, făcând-o pe 
Alexandria să tresară. 

— Se apropie niște călăreţi și un car, strigă sclavul. 

— Câţi sunt? întrebă Brutus, îndepărtându-se de ea. 

Orice urmă de flirt dispăruse și, în orice caz, Alexandriei îi 
plăcea mai mult această faţă a lui decât cealaltă. 

— Trei oameni călare și un car tras de boi. Bărbaţii sunt 
înarmați. 

— Tubruk! Renius! Primigenia, la poartă! ordonă Brutus. 

Soldaţii începură să iasă de prin clădirile de pe domeniu. 

Era un șir de douăzeci de oameni în armuri, care o lăsară pe 
Alexandria cu gura căscată. 

— Deci vechea legiune a lui Marius e acum cu tine, spuse ea 
mirată. 

Brutus îi aruncă o privire iute. 

— Cei care mai trăiesc. Lui lulius o să-i trebuiască un general 
când se va întoarce. Mai bine, stai departe de poartă, până 
aflăm despre ce e vorba, bine? 


242 


Fata dădu din cap, iar Brutus plecă. Departe de el, se simți 
brusc singură. Își aminti scene sângeroase și începu să tremure 
ușor în timp ce se ducea spre lumina clădirilor. 

Tubruk ieși din grajd împreună cu Octavian, de care uitase. 
Administratorul moșiei lăsă copilul să se învârtă prin curtea 
pietruită și urcă treptele care duceau pe zidul porţii. Se uită în 
jos, la soldaţii care se apropiau zăngănindu-și armurile. 

— Cam târziu pentru vizite, nu credeţi? strigă. Cu ce treabă 
veniți? 

— Venim din partea senatorului Cato, să vorbim cu Marcus 
Brutus și cu gladiatorul Renius, se auzi o voce adâncă. 

Tubruk se uită în jos și dădu mulţumit din cap când văzu că 
arcașii lui își ocupaseră poziţiile în jurul curţii. Erau bine 
antrenați și oricine ar fi încercat să ia casa cu asalt ar fi fost 
răpus în câteva clipe. Brutus își dispusese soldaţii într-un cerc 
de apărare. Tubruk îi făcu semn să deschidă poarta. 

— Mișcaţi-vă încet dacă ţineţi la viața voastră, îi avertiză pe 
oamenii lui Cato. 

Poarta se deschise și se închise repede în urma călăreţilor și a 
carului. Luaţi la ţintă de arcași, călăreții coborâră încet din șa, 
iar încordarea lor era evidentă. Renius și Brutus se apropiară de 
ei, iar mai-marele celor trei dădu din cap când îl recunoscu pe 
gladiatorul cu un singur braț. 

— Cato, stăpânul meu, crede că a avut loc o eroare. Fiul lui a 
fost luat din greșeală în Primigenia, deși era stabilit să intre în 
altă legiune. Stăpânul meu înţelege că entuziasmul tineresc l-a 
făcut să se lase dus de val pe Campus Martius, dar regretă că 
nu vă poate servi. Carul e plin cu aur care să vă despăgubească 
pentru pierderea aceasta. 

Brutus înconjură boii asudaţi și dădu la o parte acoperitoarea 
carului, lăsând la vedere două cufere mari. Deschise unul și 
fluieră ușor când văzu monedele de aur. 

— Stăpânul tău pune mare valoare pe importanţa fiului său 
pentru Primigenia. 

Soldatul privi impasibil bogăţia însemnată, pe care Brutus o 
dezvelise. 

— Sângele lui Cato e nepreţuit. Ce vedeți aici e simbolic. 
Germinius e aici? 

— Ştii bine că este, zise Brutus, smulgându-și cu greu privirea 
de pe aur. 


243 


Ar fi fost înghiţit foarte repede de ce îi datora lui Crassus, dar 
era totuși o sumă uriașă pe care să o refuze. Se uită la Renius, 
care ridică din umeri, știind că trebuia să fie decizia lui Brutus. 
Ar fi fost foarte ușor să descuie ușa de la încăperea unde îl ţinea 
pe Germinius și să-l predea. Roma ar fi apreciat frumuseţea unei 
asemenea mișcări și Brutus ar fi fost cunoscut ca un om abil, 
care reușise să-l pună pe Cato într-o asemenea poziţie. Oftă. 
Legionarii nu erau proprietatea comandanților lor, ca să fie 
vânduți și cumpăraţi. 

— Luaţi-vă banii, zise, aruncând o ultimă privire plină de 
dorinţă înspre aurul acela. Mulţumiţi-i din partea mea stăpânului 
vostru pentru gestul frumos și spuneţi-i că fiul lui va fi tratat 
cum se cuvine. Nu suntem dușmani, dar Germinius a depus deja 
jurământul care nu poate fi desfăcut decât de moarte. 

Soldatul înclină ţeapăn din cap. 

— Voi transmite mesajul, dar stăpânul meu va fi foarte mâhnit 
de faptul că nu găsiţi o cale de a îndrepta această greșeală 
nefericită. Seara bună, domnilor! 

Porțile se deschiseră din nou și, fără să mai spună ceva, 
grupul mic de gărzi ieși cu zgomot în întuneric. Vitele mugiră 
dureros în timp ce căruţașul le biciuia, ca să le facă să se 
întoarcă. 

— Eu aș fi luat aurul, zise Renius când se închiseră porțile. 

— Ba nu l-ai fi luat, bătrânul meu prieten. Și nici eu nu 
puteam să-l iau, răspunse Brutus. 

Se întrebă în liniște ce-avea să facă senatorul când va afla. 

e 

Pompei intră în locuința sa de pe Colina Aventină și-și strigă 
fetele. Casa era plină de miros de pâine fierbinte. Senatorul 
inspiră adânc, apreciativ și ieși în grădini, căutându-le. Se 
simțea epuizat după ziua aceea nesfârșită în care ascultase 
rapoarte cu privire la ofensiva în plină desfășurare împotriva lui 
Mithridates. Dacă n-ar fi fost atât de disperat de importantă, 
situaţia aceea ar fi fost aproape ridicolă. După săptămâni întregi 
de dezbateri, senatul își dăduse în sfârșit permisiunea ca doi 
generali să-și ducă legiunile în Grecia. Din punctul lui de vedere, 
fuseseră aleși cei mai nepricepuţi și mai puţin ambiţioși dintre 
toți oamenii aflaţi sub comanda senatului. Raționamentul din 
spatele alegerii era cât se poate de clar, dar generalii cei mult 
prea prudenţi înaintau foarte încet pe continent, întrucât nu 


244 


erau dispuși să-și asume niciun risc. Cu mare greutate, 
încercuiseră câteva așezări mici, le asediaseră când fusese 
cazul, apoi trecuseră mai departe. Lui Pompei îi venea să scuipe 
de scârbă. 

Voise să preia chiar el comanda unei legiuni, dar dorinţa 
aceea le făcuse părul măciucă tuturor susținătorilor lui Sulla, 
care votaseră împotriva propunerii de îndată ce numele lui 
Pompei apăruse pe listă. După cum vedea el lucrurile, lupta pe 
care senatorii o dădeau ca să-și protejeze carierele, pe 
socoteala Romei, era un spectacol obscen. Cu toate acestea, 
senatorii îl forțaseră să intre înapoi în rând. Dacă aduna o trupă 
de „voluntari” cu banii lui Crassus, știa bine că ar fi fost declarat 
inamic al republicii înainte să ajungă la nave. În fiecare zi, 
frustrarea senatorului creștea, în timp ce asculta rapoarte care 
descriau o lipsă aproape totală de realizări. Nici măcar nu 
găsiseră încă armata principală. 

Işi masă baza nasului, ca să mai risipească din tensiune. Cel 
puţin în grădini era răcoare, deși vântul slab nu putea să-l 
calmeze. Of, să vadă cum niște căţei pricăjiţi trăgeau cu dinții 
de roba senatului! Potăi agitate, lipsite de imaginaţie și de 
simțul gloriei. Nişte negustori de prăvălie, asta erau. Și Roma 
era condusă de asemenea oameni. 

Pierdut în gânduri, Pompei se plimba încet prin grădini, cu 
mâinile împreunate la spate. Treptat, simţi cum încordarea de 
peste zi se risipește. De ani întregi, își făcuse obiceiul să facă 
plimbări scurte prin grădinile liniștite, ca să separe în felul 
acesta ziua de muncă de viața de familie. Revigorat, se putea 
alătura familiei la masa de seară și se putea juca în voie cu 
fiicele lui, uitând de meschinăriile senatului până în dimineaţa 
următoare. 

Aproape că trecu pe lângă trupul fiicei mai mici, care zăcea cu 
fața în jos, lângă zidul exterior. Când ochii lui priviră în partea 
aceea, începu să zâmbească în semn de recunoaștere, 
așteptându-se ca fetiţa să sară în sus și să-l ia în braţe. Îi plăcea 
grozav să îl sperie când ajungea acasă și se prăpădea de râs 
când tatăl ei tresărea de surpriză. 

Zări sângele de pe hăinuţa copilei, pete de un maroniu-închis, 
și fața senatorului se descompuse încet, pradă unei dureri atât 
de atroce, încât nici nu putea să încerce să-i reziste. 

— Laura? Hai, fetiţă, ridică-te de-acum. 


245 


Copila avea pielea foarte albă. Bărbatul văzu tăietura adâncă 
din locul unde gâtul i se întâlnea cu pânza cu model a 
veșmântului de copil. 

— Hai, iubito, sus! șopti. 

Traversă grădina până la ea și se așeză pe frunzele umede, 
lângă membrele mititele. O mângâie îndelung pe păr în timp ce 
soarele apunea și umbrele se alungeau încet în jurul lor. Vag, 
știa că trebuia să cheme ajutor, să strige, să urle, dar nu voia să 
o lase singură nici măcar pentru o clipă, cât ar fi durat să își 
cheme soţia. Işi aminti cum o ducea vara pe umeri și cum ea 
maimuţărea tot ce spunea tatăl ei, cu vocea aceea subţire și 
limpede. Stătuse lângă ea când îi ieșiseră dinţii și avusese febră, 
și când fusese bolnavă, și stătea cu ea și acum, la urmă de tot, 
șoptindu-i blând, trăgând de gulerașul hainei, ca să acopere 
rana cu buze roșii, singura pată strălucitoare din făptura ei. 

După o vreme, se ridică și merse ţeapăn spre casă. Timpul 
trecea. Apoi se auzi urletul de durere al unei femei. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI 


Mithridates încerca să distingă prin negurile zorilor. Se întrebă 
dacă avea să mai vină vreun atac. Începu să tremure. Își strânse 
mantia groasă în jurul umerilor, spunându-și că de vină era doar 
răceala dimineţii. Era foarte greu să nu se lase cuprins de 
disperare. 

Atacurile nocturne erau tot mai îndrăzneţe și nimeni nu mai 
era în stare să adoarmă ușor, în tabăra dezorganizată. În fiecare 
seară se trăgeau la sorți numele santinelelor. Cei care erau aleși 
se priveau cu ochi înroșiţi și ridicau din umeri, așteptând deja să 
vină moartea. Dacă nu venea în noaptea aceea, se întorceau la 
adăpostul taberei principale cu o umbră de încredere care dura 
până data următoare când extrăgeau însemnul greșit din vasul 
ce trecea din mână în mână. 

Prea des se întâmpla să nu se mai întoarcă. Sute de străji 
lipseau la apel în fiecare dimineaţă. Mithridates era sigur că mai 
bine de jumătate din ei dezertau, dar se părea totuși că tabăra 
era înconjurată de un dușman invizibil, care-i alegea la 
întâmplare pe cei care aveau să moară. Unele străji erau ucise 


246 


de săgeți ale căror vârfuri metalice erau adunate cu grijă, 
pentru a fi folosite din nou. 

Nu părea să conteze numărul oamenilor pe care îi punea de 
strajă împreună sau locurile în care îi plasa, în fiecare zi, tot mai 
puţini erau cei care se întorceau în tabără. 

Regele privi pătrunzător prin ceața umedă care îi înmuia 
plămânii în frig de iarnă. Unii dintre oamenii lui credeau că erau 
hăituiţi de fantomele luptelor trecute și răspândeau povești 
despre războinicii cu bărbi albe pe care îi zăriseră o clipă înainte 
să dispară în liniște. Mereu în liniște. 

Mithridates începu să se plimbe prin faţa șirului de soldați. La 
fel de obosiţi ca regele, aceștia stăteau totuși pregătiţi, cu 
armele scoase și așteptau să se ridice ceața. Regele încercă să 
zâmbească, să le ridice moralul, dar era teribil de greu. 
Neputinţa cu care trebuiseră să privească, săptămână după 
săptămână, cum vieţile se stingeau în jurul lor spulberase 
curajul prea multor dintre oamenii lui. Se cutremură din nou și 
blestemă cețurile albe care păreau să întârzie doar asupra 
corturilor în timpul ce restul lumii se trezea. Uneori, se gândea 
că, dacă ar fi urcat pe cal și ar fi fugit destul de repede, ar fi 
reușit să ajungă sub strălucirea soarelui și, dacă ar fi privit în 
urmă, ar fi văzut că numai valea lor era acoperită de giulgiul 
acela. 

Un cadavru zăcea neatins între corturi. Regele se opri din 
mers și îl privi furios și rușinat de faptul că tânărul războinic nu 
fusese îngropat. Faptul acela, mai mult chiar decât privirea 
goală a oamenilor, îl făcea să înţeleagă cât de rău mersese totul 
de când împlântaseră ţepușe în dealurile din jur și închinaseră 
cupele de vin pentru succes și pentru distrugerea Romei. Cât de 
mult ura numele acela! 

Poate că ar fi trebuit să-și ducă armata în altă parte, dar de 
fiecare dată îi trecea prin minte gândul acela sâcâitor, că exact 
asta sperau dușmanii să facă, să-și scoată grosul armatei în 
câmpia deschisă. 

Undeva, ascunsă de iscoade, era o legiune comandată de un 
om cum Mithridates nu mai văzuse nicicând. Comandantul acela 
nevăzut lăsa impresia că voia să îi prefacă în fărâme. 

Când nimeni nu se aștepta, arcurile dușmanilor scuipau săgeți 
în oricine purta un coif de ofițer sau ducea o flamură. Se 
ajunsese atât de departe, încât oamenii refuzau să mai pună 


247 


mâna pe stindarde și preferau să fie biciuiţi drept pedeapsă 
decât să invite moartea ce li se părea inevitabilă. 

Era cumplit să trebuiască să vadă cum moralul lor se 
prăbușea de pe niște culmi atât de înalte. Poruncise grupurilor 
de străji să omoare pe oricine ar fi încercat să dezerteze, dar în 
noaptea următoare dispăruseră și mai mulţi oameni despre care 
Mithridates nu știa dacă muriseră ori fugiseră. Uneori, găsea în 
urma lor grămezi de armuri, de parcă se scuturaseră în același 
timp de fiare și de cinste, dar, din când în când, grămezile erau 
stropite de sânge. 

Regele Mithridates își frecă furios faţa obosită, aducând un 
strop de culoare în obraji. Nici nu-și mai amintea de când nu mai 
dormise. Nu mai îndrăznea să se îmbete acum, când puteau fi 
atacați la orice oră din noapte. Erau ca fantomele. Spirite iuți, 
mortale, care nu lăsau în urma lor decât leșuri albe. 

Fiii lui înfiinţaseră niște unităţi de sprijin, așa încât să aibă tot 
timpul un număr de oameni echipați și gata de luptă, dar 
măsura nu dăduse niciun rezultat. Mithridates se întreba dacă 
nu cumva oamenii ăia se codeau, pentru că nu voiau să ajungă 
primii în faţa dușmanului și să fie uciși. Ajungeau la fața locului 
numai după ce romanii dispăruseră deja. Veneau cu mare zarvă 
de scuturi și săbii și se dispuneau în cerc în jurul răniților, de 
unde strigau insulte în noapte, cu un fel de ciudă zadarnică. La 
fel ca ultima lovitură sau ca ultimul rânjet batjocoritor al Iașilor 
care se văd la adăpost. 

Ceaţa începea să se subţieze și Mithridates se ciupi de obraji 
cu degetele lui mari, ca să alunge gerul. În curând, avea să 
primească raportul despre străjile pierdute. Spera să fie unul 
dintre momentele acelea când toţi se întorceau în tabără năuciţi 
de norocul pe care îl avuseseră și clătinându-se pe picioare de 
ușurare după atâtea ceasuri de încordare și spaimă. Asemenea 
nopţi erau rare acum. 

Odată, încercase să le întindă o cursă dușmanilor. Ascunsese 
o sută de oameni aproape de două posturi de gardă. A doua zi, 
toţi cei o sută, până la ultimul, fuseseră găsiţi ţepeni, fără 
suflare. După aceea, Mithridates nu mai încercase nimic. 
Fantome. 

În jurul lui începu să adie vântul și regele își strânse și mai 
mult mantia. Ceaţa se învărteji și dispăru în câteva minute, 
dezvăluind câmpia neagră. Mithridates îngheţă de spaimă când 


248 


văzu șirurile de soldaţi care așteptau în liniște deplină. Legionari 
aliniaţi perfect, ale căror armuri străluceau dureros, într-o 
nebuloasă argintie. Două cohorte. O mie de oameni. La cinci 
sute de metri depărtare, așteptându-l pe el. 

Inima îi bubui dureros sub mușchii mari ai pieptului, 
ameţindu-l. Auzi strigătul care străbătea tabăra, în vreme ce 
ofițerii care nu muriseră deja își îmboldeau oamenii să se ridice 
și să fugă la poziţiile lor. Simţi atingerea panicii. O mie de 
oameni pe o latură. Unde erau ceilalţi? 

— Trimiteţi iscoadele! urlă. 

Câţiva oameni începură să alerge, săriră în șa și ieșiră în 
galop din tabără. 

— Arcașii la mine! continuă Mithridates și ordinul lui fu 
transmis din rând în rând. 

Sute de arcași începură să se adune în jurul siluetei înfășurate 
în mantie. Apoi, regele adună ofiţerii. 

— E o momeală, un șiretlic. Vreau să apăraţi partea asta a 
taberei. Trageţi fiecare săgeată pe care o avem și ţineţi-i la 
distanță cu orice preț. Dacă puteți, omorâţi-i pe toţi. Eu voi 
apăra gura văii, unde sunt sigur că va fi atacul principal. Nu 
cruţați niciun efort. Sub nicio formă nu trebuie să treacă de voi, 
în timp ce ne lovesc ceilalţi. Așa ceva ne-ar face moralul praf. 

Ofițerii dădură din cap și se înclinară. Incordară arcurile de 
cum se îndreptară. Pe chipurile lor se citeau primele semne ale 
entuziasmului, ale beţiei de putere pe care o simțeau arcașii 
când trimiteau în dușmani roiuri aducătoare de moarte, în 
vreme ce ei înșiși erau în siguranţă. 

Mithridates îi lăsă să formeze unităţile și luă frâiele calului din 
mâinile băiatului care le ţinea. Porni în galop spre capătul 
taberei. Disperarea începea să se evapore. Se îndreptă în șa 
când văzu oamenii pregătiți de luptă peste tot în jur. Era zi și 
ziua până și fantomele pot fi ucise. 

(J 

lulius stătea pe flancul drept al veteranilor, în fruntea cohortei 
Ventulus. Trei rânduri de câte o sută șaizeci de oameni stăteau 
lângă el, șase centurii de câte optzeci, veteranii fiind dispuși în 
primul și al treilea rând, în vreme ce pe cei mai slabi dintre 
luptători îi așezase în rândul al doilea, de unde să nu poată fugi 
în caz că își pierdeau curajul. Împreună cu Gaditicus și Accipiter, 
acoperiseră vreun kilometru și jumătate. Acum, așteptau tăcutți, 


249 


nemișcați. Se terminase cu joaca. Fiecare dintre lupi știa că era 
posibil să moară înainte ca soarele să se înalțe pe cer, dar toți 
stăteau drepţi, neînfricaţi. Rugăciunile fuseseră spuse și nu mai 
urma decât măcelul. 

Era un frig năprasnic. Unii soldaţi tremurau, așteptând să se 
ridice ceața. Nu vorbeau, iar cei pe care tocmai îi avansase la 
rangul de optio nu erau nevoiţi să dea cu bastoanele în cei mai 
tineri, ca să îi facă să tacă. Toţi păreau să simtă momentul. În 
cele din urmă, ceața se împrăștie purtată de vântul revigorant. 
Legionarii înălţară capetele, aproape ca niște câini care 
adulmecau. Erau conștienți de efectul pe care urmau să-l aibă 
asupra privitorilor. 

Unii dintre veterani ar fi vrut să atace cât timp ceața dimineţii 
era încă groasă, dar lulius le spusese că voia ca dușmanii să 
guste groaza înainte de atacul final. Bătrânii acceptaseră ordinul 
fără alte întrebări. După trei săptămâni de atacuri distrugătoare 
asupra taberei, ajunseseră să se uite cu un soi de uluială 
respectuoasă la tânărul comandant care mergea alături de ei. 
lulius părea în stare să ghicească fiecare mișcare pe care 
Mithridates voia să o facă și o înăbușea crunt. Dacă lulius 
spunea că venise timpul pentru o ultimă lovitură deschisă, care 
să-i distrugă pe greci, ei aveau să îl urmeze oriunde i-ar fi 
condus, fără să se plângă. 

lulius supraveghea curios linia corturilor, savurând momentul. 
Se întrebă care dintre trupurile grăbite era regele, dar n-avea 
cum să-și dea seama. Avu un moment de îndoială când lumina 
soarelui aprinse valea. Chiar dacă, în ultimele câteva nopţi, 
grecii muriseră sau dezertaseră cu sutele, acopereau totuși o 
întindere enormă, în comparaţie cu care armata lui părea foarte 
mică. Își dezveli ușor dinţii, într-un moment de anticipație. 
Alungă îndoielile și își spuse că văzuse deja cât valorau grecii. 
Multe dintre corturi erau goale. 

Fiecare zi de așteptare fusese chinuitoare pentru lulius din 
cauza faptului că nu putuse lua o hotărâre. Dezertorii pe care îi 
capturaseră le povestiseră despre moralul distrus și slaba 
organizare din tabără. Știa tot ce se putea ști despre ofițerii 
grecilor, despre echipamentul lor și despre pofta cu care aveau 
să se bată. La început, se mulţumise cu planul atacurilor 
nocturne, care aveau să smulgă bucăţi din oastea grecilor până 
când Mithridates avea să-și piardă cumpătul și să o ia la fugă 


250 


drept în brațele legiunilor care veneau de pe coastă. Dar 
săptămânile trecuseră fără ca grecii să dea semne că ar vrea să 
ridice tabăra și fără vreo urmă de întăriri romane la orizont. 

Cam pe la începutul celei de-a treia săptămâni, lulius 
acceptase că era posibil ca legiunile să nu ajungă înainte ca 
Mithridates să se trezească din letargia lui defensivă și să 
înceapă să se poarte ca un comandant adevărat. În noaptea 
aceea, când zeci de dezertori trecuseră fără să știe la doar 
câţiva pași de romanii ascunși, lulius începu să plănuiască un 
atac deschis. 

Acum, grosul armatei inamice se aduna în blocuri compacte, 
de câte zece rânduri. lulius dădu mohorât din cap, în vreme ce- 
și amintea lecţiile pe care i le dăduse fostul lui profesor. Grecii 
n-aveau cum să aducă atât de multe săbii în primul rând, încât 
să depășească liniile desfășurate mult în lateral ale romanilor. 
Dar cele zece rânduri n-aveau să cadă prea ușor acum, că îi 
aveau în sfârșit în faţă, în câmpia deschisă, pe dușmanii care îi 
chinuiseră noapte de noapte de o veșnicie, parcă. Înghiţi cu 
greu în vreme ce examina atent terenul, așteptând momentul 
perfect în care să dea ordinul. Văzu un om înalt, care sări în 
șaua unui cal și plecă în galop, apoi sute de arcași care formau 
linii de apărare. Săgeţile lor aveau să înnegrească văzduhul. 

„Sunt vreo mie”, șopti pentru sine. Oamenii lui aveau scuturi, 
multe dintre ele furate de la grecii pe care îi omorâseră noapte 
de noapte. Dar, chiar dacă uneau scuturile și se adăposteau sub 
ele, fiecare zbor de săgeți avea să doboare câţiva romani. 

— Sună înaintarea - repede! se răsti lulius la cornicen2. 

Acesta duse la gură o goarnă rablagită și sună o notă dublă. 
Cele două cohorte porniră ca un singur trup, tropăind în același 
ritm pe pământul Greciei. lulius se uită repede în stânga și în 
dreapta și zâmbi sălbatic când văzu rândurile perfecte în care 
înaintau veteranii lui. Niciunul nu rămânea în urmă. Bătrânii 
tânjeau după genul de luptă pe care o înțelegeau, la fel de tare 
ca lulius, și în sfârșit nerăbdarea lor avea să fie astâmpărată. 

La început, se apropiară încet. lulius așteptă ca arcașii să 
tragă și aproape îngheţă când mii de săgeți lungi și întunecate 
băzâiră prin aer, în direcţia lui. Ținteau bine, dar veteranii 
avuseseră de-a face cu arcașii din toate ținuturile Romei. Se 


20 Persoană însărcinată să dea diverse semnale, suflând într-un corn, pe câmpul de 
luptă sau la vânătoare. (în Ib. latină, în original) (n.tr.). 


251 


mișcau fără să se pripească. Se lăsară pe vine, trăgându-și 
aproape braţele și picioarele, apoi fiecare își lipi scutul de scutul 
celui de alături. Formaseră un zid de nepătruns, iar săgețile se 
izbeau inutile de lemnul lăcuit și arama acestuia. 

Urmă un moment de liniște, apoi veteranii se ridicară ca o 
singură fiinţă, urlând sălbatic. Scuturile erau pline de săgeți 
irosite, dar nu pierduseră nici măcar un singur om. Făcură 
repede douăzeci de pași în faţă. Apoi, aerul începu din nou să 
vâjâie și legionarii se adăpostiră sub scuturi. Undeva, un roman 
strigă de durere. Cele două cohorte înaintară încă de trei ori, 
pierzând doar câteva trupuri livide. 

Erau îndeajuns de aproape încât să atace. lulius dădu ordinul 
și cele trei note răsunară de-a lungul rândurilor. Lupii începură 
să alerge repede și se treziră la numai câteva zeci de metri de 
arcași. Norul negru trecu peste capetele lor. 

Arcașii greci rămăseseră prea mult pe poziţii, vrând cu 
disperare să-i omoare pe cei care semănaseră atâta groază 
printre ei. Primul rând încercă să fugă din faţa romanilor care se 
năpusteau, dar retragerea lor dezordonată creă un moment de 
derută, pe care urletele sălbatice ale lupilor o transformară în 
teroare. 

lulius exultă când rândul romanilor trecu prin arcași, croindu- 
și drum cu pricepere sângeroasă. După numai câteva secunde, 
rândurile grecilor se desfăcură într-un haos de ţipete. lulius 
ordonă cohortei Ventulus să împingă mai mult, iar Gaditicus își 
trimise oamenii ușor spre stânga, ca să mărească unghiul 
atacului. 

Panica se împrăștie ca viscolul în rândurile grecilor. Urlau de 
groază și fugeau din primele linii. Aerul se umpluse de ţipetele 
muribunzilor și grecii se trăgeau înapoi din faţa lupilor, 
desprinzându-se din formaţii și lepădând armele, în ciuda 
strigătelor neputincioase ale ofițerilor. 

Din ce în ce mai mulți o luară la fugă, până când și cei mai 
viteji dintre ei, văzând că rămân singuri, se alăturară goanei 
nebune. 

Lupii atacau frenetic. Veteranii își tăiau drum prin inamici, cu 
experienţa și priceperea sutelor de bătălii din care ieșiseră vii. 
Tinerii atacau cu energie nestăpânită, și bucuria ameţitoare 
făcea să le tremure mâinile și să le sticlească ochii în timp ce își 
măcelăreau dușmanii, cu braţele acoperite de sângele morților. 


252 


Grecii șerpuiau în toate direcţiile. În două rânduri, ofiţerii 
încercară să-i aducă la ordine și lulius trebui să ajute cohorta 
Accipiter să zdrobească grupul cel mai mare. Nodul de luptători 
înfricoșaţi rămase la un loc mai puţin de un minut, apoi se 
împrăștie din nou. 

Tabăra se transformase în scena unui carnagiu, cu cadavre 
călcate în picioare și bucăţi de echipament ce zăceau peste tot. 
Veteranii începură să obosească. Braţele îi dureau din pricina 
sutelor de lovituri năprasnice. 

lulius ordonă cohortei Ventulus să formeze fierăstrăul: rândul 
din mijloc se mișcă la stânga și la dreapta, umplând golurile și 
întărind punctele slabe. Cohorta lui trecu prin tabără ca un 
tăvălug. Li se părea că omorâseră greci o zi întreagă. 

Gaditicus reușise să avanseze și mai mult. Oamenii lui fură cei 
care dădură peste Mithridates și fiii acestuia, înconjurați de 
aproape o mie de oameni. Grupul acela era ca o ancoră pentru 
dezertori, pe care îi oprea din fugă și îi trăgea înapoi, să 
participe la sfârșitul bătăliei. lulius le ceru romanilor să formeze 
capul de porc și să străpungă astfel grupul compact din jurul 
regelui. O dată în plus, romanii se scuturară de oboseală. lulius 
se așeză în vârfului celui de-al doilea rând, chiar în spatele lui 
Cornix. Trebuiau să înfrângă repede ultima rezistenţă a grecilor. 
Oamenii aceia nu o luaseră la fugă, ci așteptau calmi, sub 
privirea regelui. 

Ventulus formă capul de porc atât de ușor, de parcă ar fi 
luptat împreună o viaţă întreagă. Scuturile fură înălțate, ca să 
apere laturile formaţiei ca un vârf de săgeată. Cu toată forța, 
romanii se năpustiră în rândurile grecilor, făcându-i să se 
împleticească în spate și să se ciocnească unii de alţii. Singurul 
om care rămânea expus în acea alcătuire era cel din vârf. Cornix 
se prăbuşi în prima explozie de lovituri. Plin de sânge, se ridică 
din nou. Işi ţinea o mână la burtă, iar cu cealaltă lovea iarăși și 
iarăși. Căzu a doua oară. De data aceasta, nu se mai ridică. 
lulius ocupă poziţia din vârful săgeţii, iar Ciro, uriașul, păși lângă 
el. 

Cu o expresie fanatică pe chip, Mithridates începu să își 
croiască drum printre ai lui, încercând să ajungă la romani. lulius 
mai mult simţi decât văzu cum forța cu care împingeau în 
dușmani începuse să scadă. Practic, îi veni să bată din palme de 
încântare când văzu că Mithridates le ușura treaba și deschidea 


253 


el însuși drum printre greci. Știa că regele ar fi trebuit să 
rămână în spate, unde romanii n-ar fi putut să-l ajungă. In loc de 
asta, Mithridates urla ordine în stânga și în dreapta, făcându-și 
oamenii să se dea la o parte din calea lui. 

Era un om uriaș, înfășurat într-o mantie groasă, purpurie. Nu 
încercă să se apere, ci ridică sabia deasupra capului, de unde o 
prăvăli cu forţă teribilă. lulius se feri și lovi la rândul său, dar 
lovitura fu parată cu o putere care-i amorţi braţul. Regele era 
puternic și rapid. Și mai mulţi greci se adunară în jurul lui. 
Veteranii urlară din nou și trecură mai departe, împingând 
înapoi gărzile regelui și omorându-le cu un potop de lovituri. 
Mithridates nu păru să își dea seama că fusese prins în spatele 
liniei romanilor. Urlă și își roti sabia fulgerător înspre pieptul lui 
lulius. Puterea loviturii îl făcu pe tânărul ofiţer să se clatine pe 
picioare și să dea îndărăt. O brazdă adâncă îi cresta armura. 
Amândoi războinicii suflau cu greu, din cauza oboselii și a furiei. 
lulius credea că îi pocnise o coastă, dar regele grec rămăsese 
prins în spatele primei linii a luptei. Tot ce trebuia să facă era să 
strige, iar legionarii lui s-ar fi năpustit din toate părțile asupra lui 
Mithridates. 

Gărzile regelui încolţit făceau eforturi disperate să ajungă la 
el. Veteranii obosiţi se opintiră împotriva lor, dar puterile îi 
lăsau. Mithridates păru să simtă schimbarea și strigă din toate 
puterile: 

— La mine, fiii mei! Veniţi la mine! 

Eforturile grecilor frenetici se dublară. 

lulius se lăsă pe spate, evitând încă o lovitură circulară, apoi 
se repezi în faţă și împlântă lama ciobită în umărul regelui. 
Mithridates se poticni și Ciro îl înjunghie în pieptul puternic și îl 
împinse într-o explozie de energie. Sângele ţâșni și sabia căzu 
dintre degetele moi ale regelui. Ochii acestuia îi întâlniră o clipă 
pe ai lui lulius. Apoi, se prăbuși în învălmășeala de cadavre și 
mocirlă. lulius ridică sabia înroșită în semn de triumf, iar 
Gaditicus șarjă în flancul grecilor, împrăștiindu-i și făcându-i să o 
ia la fugă împreună cu ultimii dintre fraţii lor care rămăseseră în 
viaţă. 

e 

Nu aveau ulei cu care să ardă trupurile morților, așa că lulius 
porunci să fie săpate gropi mari în spatele taberei. Dură o 
săptămână încheiată până reușiră să facă niște gropi îndeajuns 


254 


de adânci, încât să încapă în ele morţii lui Mithridates. lulius nu 
le dăduse voie romanilor să sărbătorească victoria din cauza 
faptului că o mare parte din armata pe care o puseseră pe fugă 
supravieţuise. Sesiză ironia faptului că trebuia să stabilească un 
perimetru armat chiar în tabăra pe care o atacase de atâtea ori. 
În orice caz, știa că erau puţine șanse ca aceia care 
supravieţuiseră să se adune și să atace din nou, acum, că regele 
cel charismatic murise. Și fiii lui Mithridates fuseseră omorâți la 
sfârșitul luptei. lulius spera că anihilaseră voinţa celor care 
scăpaseră cu viaţă, dar Gaditicus era de părere că nu mai puţin 
de patru mii de greci reușiseră să fugă. lulius voia să plece cât 
mai repede din valea aceea, imediat ce răniții aveau să-și revină 
sau să moară. 

Mai puţin de cinci sute de lupi supravieţuiseră atacului asupra 
taberei. Cei mai mulţi dintre ei pieriseră în timpul ultimei lupte, 
din jurul regelui grec. lulius pusese să fie înmormântați separat 
și nimeni n-avusese motive să se plângă de felul în care 
fuseseră tratate trupurile camarazilor morți. Aceștia avuseseră 
parte de toate ritualurile funerare, care duraseră aproape o zi 
întreagă. Torţele de înmormântare răspândeau un fum negru, 
înecăcios, care părea potrivit pentru sacrificiul pe care îl 
făcuseră lupii căzuţi. 

Când toţi morţii fură în pământ și tabăra curățată de 
rămășițele luptei, lulius își adună ofiţerii. Îi alese pe cei mai în 
vârstă zece centurioni care să vorbească în numele veteranilor. 
ÎI întrista faptul că printre ei nu se afla și Cornix, dar înțelegea 
că bătrânul războinic alesese fără păreri de rău moartea pe care 
și-o dorise. Quertorus veni împreună cu ceilalți. Abia când se 
așezară își dădu lulius seama că și Suetonius era acolo, deși nu 
comanda peste nimeni. Braţul tânărului era înfășurat într-un 
bandaj gros, din pricina rănii pe care o suferise, și doar vederea 
feșelor îl împiedicase pe lulius să-l alunge. Poate că își câștigase 
dreptul de a sta printre ei, deși lulius se întreba dacă îi plăcuse 
măcar pe jumătate cât îi plăcuseră atacurile nocturne. 

— Vreau să plecăm înspre coastă și să ne întâlnim cu Durus și 
Prax. Pe undeva pe aici, între valea asta și mare, trebuie să 
găsim o legiune romană. Asta dacă nu cumva senatorii și-au 
pierdut minţile cu totul. Le vom preda corpul lui Mithridates, 
apoi vom pleca spre casă. Nu mai e nimic care să ne ţină aici. 


— Le vei da voie oamenilor să se împrăștie? întrebă 
Quertorus. 

lulius se uită la el și zâmbi. 

— Da, dar numai după ce ajungem la ţărmul mării. Au 
supravieţuit prea mulţi dintre grecii lui Mithridates, așa că nu ne 
putem permite să ne împrăștiem acum. În plus, o parte din cei 
cu care am venit eu în cetatea voastră au murit noaptea 
trecută. Am aur pe care vreau să-l împart supravieţuitorilor. 
Cred că ar fi corect să primească toţi lupii câte o parte. 

— Atunci, ai de gând să le dai câte o parte din jumătatea ta? 
întrebă Suetonius repede. 

— Nu. Așa cum am promis, banii din răscumpărări vor fi daţi 
înapoi proprietarilor de drept. Tot ce rămâne din jumătatea asta 
se va împărţi în mod egal între lupi. Dacă nu-ţi place ideea, îţi 
sugerez să le spui și lor ce părere ai. Zi-le că tu nu consideri că 
merită să primească un pic de aur cu care să se întoarcă acasă 
drept răsplată pentru ce au făcut aici. 

Incruntat, Suetonius se dădu bătut. Veteranii îl priviră cu 
interes, dar el se feri de ochii lor. 

— Despre cât aur vorbim, de fapt? întrebă Quertorus, cu tot 
interesul posibil. 

lulius ridică din umeri. 

— Douăzeci, poate treizeci de aurei de om. Va trebui să fac 
socotelile când ne întâlnim cu Durus. 

— Zici că omul ăsta are toţi banii la bord și te aștepți să îl mai 
găsești în port? îl întrerupse unul dintre ceilalţi. 

— Mi-a dat cuvântul lui că va fi acolo. lar eu i-am dat cuvântul 
meu că, dacă nu va fi acolo, am să-l găsesc și am să-l omor. Dar 
va fi. Acum, vreau ca toată lumea să fie gata de marș în cel mult 
o oră. M-am săturat de tabăra asta. M-am săturat de Grecia. 

Se întoarse spre Gaditicus cu o expresie melancolică. 

— Acum, putem să mergem acasă, zise. 

e 

Găsiră una dintre cele două legiuni la nicio sută douăzeci de 
kilometri în interiorul continentului. Era comandată de Severul 
Lepidus. În tabăra puternic fortificată, lulius și Ciro îi predară lui 
Lepidus trupul lui Mithridates aşezat pe o targă de lemn. Ciro 
rămase tăcut după ce așezară corpul pe o masă joasă dintr-un 
cort gol. lulius văzu că buzele uriașului se mișcau într-o 
rugăciune mută, ca semn de respect pentru dușmanul înfrânt. 


256 


Când termină, Ciro simţi privirea intensă a lui lulius și i-o susținu 
fără să se rușineze. 

— A fost un om viteaz, zise Ciro simplu și lulius fu surprins de 
cât de mult se schimbase de când îl văzuse prima oară, în 
sătucul de pe ţărmul african. 

— Te-ai rugat zeilor romani? întrebă lulius. 

— Zeii romani încă nu mă știu. Când ajungem la Roma, o să 
vorbesc cu ei. 

Legatul roman trimise o escortă care să-i conducă pe lupi 
până la mare. lulius nu se opusese ideii, deși escorta părea mai 
degrabă să păzească niște prizonieri decât să le garanteze 
libera trecere. _ 

În sfârșit, ajunseră în port și îl căutară pe Durus. Îl găsiră la 
bordul navei sale. Căpitanul nu păru copleșit de fericire să vadă 
că scăpaseră cu viaţă, dar se înmuie repede când lulius îi spuse 
că avea să-l plătească pentru timpul pierdut. Și ca să îi ducă la 
Brundisium, portul cel mai apropiat de Roma. 

Era foarte ciudat să se afle din nou pe o corabie. lulius își 
cheltui o parte din proaspăta avere pentru a cumpăra toate 
butoaiele cu vin din port, ca să sărbătorească victoria cum se 
cuvine. În ciuda obiecţiilor lui Suetonius, comorile lui Celsus fură 
împărțite între lupi și mulţi dintre ei aveau să se întoarcă acasă 
bogaţi, cel puţin după standardele vieţii pe care o duseseră 
înainte. Chiar dacă trebuiau să dea bani pentru călătoria 
scumpă, confortul unei caravane sau chiar spinarea unui cal. 

Veteranii cerură să îl mai vadă o dată pe lulius în particular, 
înainte să plece spre est și către casă. lulius le oferise locuri în 
armată dacă voiau să meargă la Roma, cu el. Drept răspuns, 
veteranii izbucniseră în râs și se uitaseră unii la alţii. Era greu să 
ispitești niște oameni de vârsta lor, mai ales dacă aveau punga 
plină, iar lulius nu se așteptase să accepte. Quertorus îi mulţumi 
în numele tuturor, apoi bătrânii îl aclamară, acoperind nava cu 
zgomotul pe care îl făceau. Apoi, plecară. 

Durus prinse mareea din zori și o luară din loc fără fanfare sau 
declamaţii. Toţi lupii tineri rămaseră cu el și savurară experienţa 
scurtă a mersului pe mare, cu entuziasmul ușor de stârnit al 
oamenilor tineri. Apele erau liniștite și, după doar câteva 
săptămâni, ajunseră la Brundisium și pășiră pe uscat. 

Cei care fuseseră cu el încă de la început se priviră năuciţi 
câteva clipe, apoi cele trei centurii ale lupilor formară o coloană 


257 


lungă și începură marșul spre oraș. Ciro fusese de curând 
promovat să comande o unitate de cincizeci de oameni. Tinea 
pasul în timp ce medita la faptul că avea să vadă, în sfârșit, 
orașul care îl chemase. Tremură ușor și își strânse umerii. Era 
ceva mai frig decât la ferma lui mică de pe coasta Africii, dar 
simțea că locul acela era exact așa cum trebuia. De parcă 
spiritele strămoșilor lui veniseră să-și întâmpine fiul de care erau 
mândre. 

Cu lacrimi în ochi, prea copleșit ca să mai poată vorbi, lulius 
se lăsă în genunchi și sărută pământul. Pierduse prieteni dragi și 
suferise răni pe care avea să le poarte cu sine până la sfârșitul 
vieții, dar Sulla murise și el se întorsese acasă. 


e PARTEA A DOUA * 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Cato își trecu o mână bondoacă peste frunte. Chiar dacă 
răceala iernii apăsa încă asupra Romei, clădirea senatului era 
ticsită și aerul dinăuntru era greu din pricina căldurii emanate 
de cele trei sute de demnitari înghesuiți în spaţiul strâmt. Cato 
ridică mâinile cerând liniște și așteptă răbdător până când 
rumoarea se potoli. 

— Acest Cezar, acest tânăr nesăbuit a arătat numai dispreţ 
pentru voința senatului. Acţionând de unul singur, a dus la 
moarte sute de cetățeni romani, dintre care mulţi erau veterani 
ai legiunilor noastre. Așa cum înţeleg eu lucrurile, și-a asumat o 
autoritate care nu i-a fost conferită nicicând și s-a purtat exact 
așa cum era de așteptat din partea nepotului lui Marius. Cer 
corpului senatului să-l cenzureze pe acest mic cocoș și să arate 
cât de mult ne repugnă risipa de vieţi pe care a făcut-o și lipsa 
lui de respect pentru autoritatea noastră. 

Se așeză cu un mormăit satisfăcut, iar maestrul de dezbateri 
se ridică, arătând întru totul destins. Era un om corpolent, 
înfloritor, care avea prea puţină răbdare cu proștii. Deși 
autoritatea lui era pur formală, îi făcea plăcere să-i controleze 
pe membrii mult mai puternici ai senatului. 

Cuvintele lui Cato îl făcură pe Cinna să se ridice. Faţa îi ardea 
de furie. Maestrul de dezbateri îi făcu semn să vorbească, iar 
Cinna își plimbă privirea pe deasupra rândurilor ocupate de 
senatori, captându-le atenţia. 

— După cum mulți dintre voi știu, sunt înrudit cu Cezar prin 
căsătoria fiicei mele. Am venit astăzi aici nu ca să vorbesc în 
apărarea lui, ci ca să iau parte la ceea ce mă așteptam să fie un 
mesaj de felicitare, just și potrivit. 

Dinspre simpatizanţii lui Cato izbucni un val de murmure care 
îl împiedică să continue, dar senatorul așteptă cu răbdare 
îngheţată până când vociferările se stinseră. 

— Oare n-ar trebui să-l felicităm pe cel care l-a înfrânt pe unul 
dintre dușmanii Romei? Mithridates este mort, armata lui e 


259 


împrăștiată și totuși unii dintre voi vorbesc despre cenzură? Este 
de necrezut! În loc să numărăm vieţile soldaţilor care au căzut 
în lupta cu o forţă mult mai mare, să ne gândim mai degrabă la 
oamenii nevinovaţi care trăiesc astăzi tocmai datorită faptului 
că Mithridates a fost zdrobit. Câţi cetățeni ai Romei ar mai fi 
murit până când precautele noastre legiuni ar fi reușit să se 
apropie suficient încât să intre în luptă cu dușmanul? Potrivit 
relatărilor pe care le-am tot auzit, se pare că ar fi fost posibil nici 
să nu găsească oastea grecilor! 

Izbucni o altă furtună de vociferări, peste care se auziră 
râsete batjocoritoare și strigăte. Mulţi dintre senatorii de pe 
ambele părți se ridicaseră să vorbească și se foiau în timp ce 
așteptau să li se dea cuvântul. Maestrul de dezbateri prinse 
privirea lui Cinna și ridică întrebător din sprâncene. Cinna cedă 
cuvântul cu graţie forțată și se așeză. 

Senatorul Prandus se ridică în dreptul lui Cato. Era un individ 
înalt, care părea deșirat alături de trupul masiv al patronului 
său. Își drese ușor vocea când i se făcu semn să vorbească. 

— Fiul meu, Suetonius, a fost unul dintre cei capturați de 
pirați împreună cu acest Cezar. Opiniile mele se bazează pe 
relatările lui, care pun în evidenţă pericolul pe care acest roman 
îl reprezintă pentru toate valorile în care credem. Acţionează 
fără să ceară sfatul nimănui. Se aruncă în conflicte fără să se 
gândească la alte metode de a rezolva problemele. Primul și 
singurul lui răspuns la orice provocare este atacul orbesc. 
Cunosc amănunte despre execuțiile și torturile săvârșite în 
numele lui, neaprobate de senat. A obligat soldaţi bătrâni să 
meargă la luptă de dragul gloriei personale. Trebuie să mă 
declar de acord cu onorabilul Cato și să spun că acest Cezar ar 
trebui adus în faţa senatului, de la care să primească pedeapsa 
care i se cuvine. N-ar trebui să uităm nici acuzaţiile de piraterie 
pe care i le-a adus chestorul Pravitas. Dacă îi aprobăm faptele, 
așa cum cred unii că ar trebui să facem, vom sfârși prin a crea 
un alt Marius și prin a ne căi pentru generozitatea pe care i-am 
arătat-o. 

Cato împinse în picioare un om care părea nesigur. Senatorul 
Bibilus aproape că se împiedică sub apăsarea mâinilor greoaie. 
Era alb la față și broboane de sudoare îi atârnau pe frunte. 
încălcând obiceiul, începu să vorbească fără să fi primit 


260 


permisiunea și primele lui cuvinte fură acoperite de vocile care îl 
luară în râs. 

— ... Ar trebui să se ia în consideraţie retragerea dreptului de 
a face parte din senat, zise înghițind saliva care i se adunase în 
gât. Sau, eventual, să îi fie interzis să deţină funcţii militare. Să 
se apuce de negustorie cu aurul prădat, pe care l-a adus cu el. 

In timp ce Bibilus vorbea, maestrul de dezbateri îl privi cu 
răceală cumplită. Un gest scurt îl trimise pe Bibilus înapoi pe 
scaunul lui. Faţa senatorului ardea de rușine. Maestrul de 
dezbateri se uită spre băncile opuse, hotărât să redreseze 
balanţa prin alegerile pe care avea să le facă. Crassus primi 
permisiunea să vorbească. Multţumi din cap maestrului de 
dezbateri și se uită calm de la un capăt la altul al băncilor 
înghesuite, până când fu destul de liniște și putu să înceapă. 

— Cum vă daţi pe faţă spaimele secrete! izbucni el. Un alt 
Marius, ziceţi. Nepotul lui Marius! Gândiţi oare că pretioasa 
noastră republică ar putea supraviețui fără putere militară? Câţi 
dintre voi au condus soldați în lupte încununate de succes? 

Privirea lui sfredeli rândurile ocupate de senatori. Ştia că 
rivalul său Cato nu făcuse decât serviciul militar minim, de doi 
ani, care să-i permită să urce pe scara politică. Și alţi senatori 
dădură din cap, în timp ce Cato își înăbuși un căscat și privi 
aiurea. 

— Avem un tânăr care e în stare să conducă soldaţi, continuă 
Crassus. A adunat o mică armată și a zdrobit o forță de opt sau 
nouă ori mai mare. E adevărat, a acţionat fără să ceară 
aprobarea noastră, dar cu greu ar fi putut să aștepte vreun an, 
doi, până terminam noi de dezbătut. 

Maestrul de dezbateri îi căută privirea, dar Crassus îl ignoră. 

— Nu, domnilor, ciuda veninoasă pe care o simt unii dintre noi 
are o cauză rușinoasă. Tânărul acesta ne-a demonstrat că 
modul în care alegem comandanții legiunilor este greșit. 
Succesul lui este dovada faptului că noi nu am acţionat cu 
destulă energie și iuţeală pentru a ne apăra posesiunile din 
Grecia. Asta nu le dă pace domnilor în cauză. Asta este pricina 
mâniei lor împotriva lui Cezar. Daţi-mi voie să vă amintesc că 
tânărul acesta a primit cununa de stejar pentru vitejia de care a 
dat dovadă în lupta de la Mytilene. Este un soldat talentat, loial 
Romei și ar fi o rușine dacă n-am recunoaște lucrul acesta în 
mod public. Il aud pe Bibilus cum bâlbâie ceva despre 


261 


excluderea lui din viaţa militară și nu pot să nu mă întreb ce 
victorii ne-a adus Bibilus? Sau Cato? Și iată-l și pe Prandus, care 
face aluzii la acte de piraterie, deși știm cu toţii că acuzaţiile 
acelea s-au dovedit niște prostii când toate faptele au ieșit la 
lumină. Nu e de mirare că evită să vorbească deschis despre o 
chestiune atât de dificilă, de vreme ce chiar fiul lui e unul dintre 
romanii acuzaţi de piraterie! Ar trebui să îl onorăm pe Cezar 
pentru ceea ce a realizat. 

— Ajunge, Crassus, spuse maestrul de dezbateri pe un ton 
sever, deși omul era mulțumit că îl lăsase să vorbească destul, 
încât să compenseze ieșirea lui Bibilus. Ambele părți au vorbit. 
Putem trece la vot. 

Cei care erau încă în picioare se așezară fără chef și priviră în 
jurul sălii, încercând să ghicească rezultatul dezbaterii. Înainte 
ca votul să poate începe, ușile masive de bronz se deschiseră 
larg și Pompei intră, generând un nou val de interes. De când îi 
murise fiica, nimeni nu-l mai văzuse în apropierea forumului sau 
a senatului și mulţi oameni se întrebau în șoaptă despre 
tragedia pe care o trăise și ce urmări putea să aibă. 

Maestrul de dezbateri îi făcu un semn lui Pompei, indicându-i 
un loc printre senatori. În loc să se așeze, Pompei merse spre 
locul acela și rămase în picioare, așteptând să fie validat. 

Maestrul de dezbateri oftă și își ridică mâna către Pompei. 
Toate zgomotele încetară și toţi ochii se aţintiră asupra acestuia. 

Cato mai ales îl privea cu intensitate strălucitoare, observând 
fiecare detaliu. Cenușa fiicei lui nu era de mult în pământ, dar 
niciun semn de durere nu se citea pe chipul omului. Părea calm, 
așa cum privea în jurul lui, spre băncile pline. 

— Senatori ai Romei, iertaţi-mi absenţele și întârzierea. Mi-am 
înmormântat fiica, zise fără vreo urmă de slăbiciune în voce. Fac 
legământ în fața voastră că vinovaţii se vor căi pentru că au 
răpus nevinovați în jocurile puterii, dar aceasta este o problemă 
pe care o vom discuta în altă zi. Vorbea rezonabil, dar cei care 
ședeau aproape de el vedeau cât de încordat îi era fiecare 
mușchi al umerilor, de parcă se străduia să ţină în frâu o furie 
cumplită. Spuneti-mi ce se votează în dimineața asta? îl întrebă 
pe maestrul de dezbateri. 

— Se decide dacă acțiunile lui lulius Cezar din Grecia trebuie 
cenzurate sau aprobate, răspunse omul. 


— Înţeleg. Cum se pronunţă Cato în această chestiune? 
întrebă Pompei fără să se uite la silueta revărsată, care se 
îndreptă brusc în scaun. 

Maestrul de dezbateri se încumetă să arunce o privire în 
direcţia lui Cato. 

— Se pronunţă în favoarea cenzurii, răspunse omul, 
descumpănit. 

Pompei își împreună mâinile la spate și, din nou, cei de lângă 
el văzură cât îi erau de albe încheieturile degetelor. 

— Atunci, eu votez împotriva lui. 

Preţ de câteva momente lungi, Pompei susținu privirea lui 
Cato în liniște, până când toţi cei prezenţi deveniră conștienți de 
noua dușmănie dintre ei. Începură să se audă șoapte și cei mai 
bătrâni dintre senatori se îndreptară în scaune, interesaţi de ce 
se întâmpla. 

— Mai mult, le cer tuturor celor care mă susţin să voteze 
împotriva lui. Le cer tuturor celor care îmi datorează un vot să 
voteze împotriva lui. Votaţi acum și datoriile față de mine vor fi 
plătite toate. 

Rumoarea izbucni în senat. Toţi discutau implicaţiile unei 
asemenea mișcări. Era practic o declaraţie de război. Cato își 
strânse gura cărnoasă într-o linie subțire de enervare, în timp ce 
maestrul de dezbateri anunţă votul. Apelând în același timp la 
toate favorurile care i se datorau, Pompei lepăda ani întregi de 
aranjamente și alianţe chibzuite, doar ca să își arate disprețul în 
public. 

Crassus păli ușor. Pompei era nesăbuit, dar credea că îl 
înţelege. Niciunul dintre cei prezenți nu se putea îndoi de faptul 
că Pompei îl identificase pe cel care se făcea vinovat de 
moartea fetei. Cato avea să-și piardă mult din putere, având în 
vedere că oamenii din jurul lui cântăreau amenințarea lui 
Pompei și se gândeau dacă ar trebui să ia distanţă. Crassus oftă. 
Cel puţin, aveau să câștige votul acela, iar Cato avea să fie 
prejudiciat de o asemenea hotărâre. Chiar dacă numărul mare al 
celor care votară împotriva lui reflecta multele obligaţii față de 
Pompei, era greu pentru senatorul cel gras să rămână de unul 
singur, în vreme ce sute de colegi se aliau împotriva lui. 

Votul trecu repede și Pompei se așeză, pentru a participa la 
discuţia privitoare la rangul care avea să îi fie acordat lui lulius 
când avea să se întoarcă în senat. Cei mai mulţi dintre senatori 


263 


voiau să iasă din încăperea sufocantă, în aerul proaspăt și rece 
de afară. Astfel, dezbaterea merse surprinzător de repede, iar 
Cato abia dacă luă parte la ea, împietrit de umilirea pe care o 
suportase. 

In vreme ce senatorii ieșeau în rând pe ușile de bronz, Cato 
făcu o grimasă și înclină capul în direcţia lui Pompei, 
recunoscând victoria acestuia. Pompei îl ignoră și plecă repede 
spre casă, fără să schimbe o vorbă cu nimeni. 

e 

Tubruk urcă scările interioare care duceau pe zidul moşiei, 
mulțumit că fusese avertizat din timp de sclavii care munceau la 
câmp. Se chinui să distingă detaliile coloanei care venea în marș 
pe drumul ce ducea la domeniu. 

— Două sau trei legiuni, s-ar părea, îi strigă Corneliei care 
jieșise din casă la chemarea lui. Nu vad flamuri, dar poartă 
armuri. Ar putea să facă parte dintr-o garnizoană romană. 

— Vrei să chemi oamenii? întrebă Cornelia, îngrijorată. 

Tubruk nu-i răspunse imediat. Privea atent soldaţii care se 
apropiau. Erau foarte disciplinaţi și complet echipați, dar lipsa 
flamurilor îl îngrijora teribil. Moartea fiicei lui Pompei aruncase 
vechile familii ale Romei în starea aceea de nesiguranţă care 
dispăruse după moartea lui Sulla. Dacă un senator atât de 
puternic fusese atacat chiar în casa lui, atunci nimeni nu era în 
siguranţă. Tubruk șovăi. Putea să îi cheme pe Brutus și pe 
soldaţii acestuia, ca să apere poarta. Dar faptul acela ar fi putut 
fi interpretat ca o provocare, o insultă la adresa unei forțe 
legitime. Apucă strâns piatra zidului și luă o hotărâre. Mai bine 
să jignească pe careva decât să fie luaţi prin surprindere. 
Soldaţii aceia care ascunseseră toate însemnele legiunii din care 
făceau parte puteau foarte bine să fie asasini. 

— Cheamă-l pe Brutus. Spune-i că am nevoie de toți oamenii 
lui, acum! îi strigă Tubruk Corneliei. 

Aceasta renunţă la ceremonie și o rupse la fugă spre clădirile 
din preajmă. 

Coloana care mărșăluia către ei ajunsese la mai puţin de trei 
sute de metri până când Brutus își dispuse oamenii în formaţie, 
în spatele porţilor mari. Erau gata să se năpustească afară și să 
atace. N-aveau decât douăzeci de oameni și Tubruk își dori să fi 
avut loc la domeniu pentru mai mulţi. Chiar dacă, la început, îl 


264 


luase în râs pe tânărul comandant care mergea peste tot cu 
douăzeci de soldați după el. 

Pe Brutus îl cuprinse senzaţia aceea de anticipare care îi 
făcea stomacul ghem. Copilul din el își dori să nu-l fi lăsat pe 
Renius la barăcile din oraș, dar momentul de slăbiciune trecu 
repede. Își scoase sabia din teacă și se simţi mai încrezător. 
Oamenii lui răspunseră și încordarea de pe feţele lor fu înlocuită 
de zâmbete reţinute. Auzeau tropăitul soldaţilor care se 
apropiau de domeniu, dar niciunul nu dădea semne de frică. 

O siluetă micuță ieși în fugă din grajduri și ţâșni lângă Brutus. 

— Nu vii cu noi! se răsti Brutus ca răspuns la întrebarea 
nerostită. 

Nu știa mare lucru despre ariciul pe care îl salvase Tubruk, 
dar în momentul acela n-avea răbdare să stea la discuţii. 
Octavian deschise gura și Brutus se înfurie când zări pumnalul 
care lucea în mâna copilului. 

— Dispari de aici! lătră Brutus. 

Octavian îngheţă, făcu ochii mari, apoi se întoarse pe călcâie 
și se îndepărtă ţanţoș, fără să mai spună nimic. Brutus nu-l băgă 
în seamă. Se uita la Tubruk, așteptând vești despre ce se 
întâmpla dincolo de porți. Era frustrant să trebuiască să aștepte 
așa, ca legat la ochi, dar știa că, dacă soldaţii aceia veneau din 
partea senatului, n-ar fi fost deloc bine să-i întâmpine cu sabia 
în mână. De bună seamă, ar fi urmat vărsare de sânge chiar 
dacă misiunea iniţială a legionarilor ar fi fost pașnică. 

Pe zid, Tubruk făcu ochii mici, privind armata care se apropia 
în marș măsurat. Expiră brusc și toată încordarea dispăru într-o 
clipă, fără ca oamenii de jos să vadă. 

— Marcus Brutus! strigă Tubruk. Vreau să deschideţi poarta și 
să ieșiți în întâmpinarea lor. 

Brutus se uită în sus nedumerit. 

— Ești sigur? Dacă vin cu gânduri rele, o să ne apărăm mai 
bine după ziduri. 

— Deschide porțile! răspunse Tubruk liniștit, cu o expresie 
ciudată pe faţă. 

Brutus ridică din umeri și dădu ordinul. Soldaţii Primigeniei își 
scoaseră săbiile și înaintară. Inima lui Brutus bubuia. Simţi 
bucuria sălbatică pe care i-o stârnea convingerea că nu era om 
în viață care să mânuiască mai bine un gladius. Avea 


265 


certitudinea asta din ziua aceea, cu mulți ani în urmă, când el și 
Renius se înfruntaseră chiar în curtea aceasta. 

— Bine, demon bătrân ce ești. Dar, dacă ăștia mă omoară, să 

știi c-am să te aștept dincolo, când ţi-o veni și ţie rândul! 
e 

lulius văzu oamenii înarmaţi care ieșeau pe porţile domeniului 
și înţepeni. Ce se întâmplase? 

— Pregătiţi armele! se răsti și aerul vesel al oamenilor dispăru 
imediat. 

Ceea ce crezuseră că avea să fie o întoarcere victorioasă se 
transformase într-un nou pericol. Cabera tresări când auzi 
ordinul. Scrută cu ochii îngustaţi grupul necunoscut de soldați, 
întinse mâna să îi atragă atenţia lui lulius, apoi se răzgândi și 
zâmbi pentru sine. Ridică pumnalul și începu să gesticuleze 
furios cu el. Se distra teribil, dar soldaţii din jur nu păreau să fie 
în aceeași dispoziţie. Se așteptaseră să fie primiţi ca niște eroi 
după atâtea luni grele de drum și de moarte. Cu expresii 
sălbatice, scoaseră încă o dată săbiile. 

— Formaţie liniară! ordonă lulius, turbat. 

Dacă puseseră mâna pe casa lui, avea să-i omoare pe toţi, 
până la ultimul. Inima i se strânse de îngrijorare pentru mama 
lui și pentru Tubruk. 

Îi privi cu ochi experţi pe soldaţii care se desfășurau în faţa 
zidurilor. Nu erau mai mult de douăzeci, deși puteau să mai fie 
ascunși în curte. Legionari. Se mișcau bine, dar avea încredere 
în lupii lui împotriva oricărei armate, de oriunde. In plus, erau 
mult mai mulţi. Își impuse să nu se mai gândească la soarta 
familiei lui și se pregăti să dea ordinul de atac. 

e 

— Pe Marte! Vor să atace! exclamă Brutus când zări coloana 
desfășurându-se în formaţie ofensivă. 

Când văzu cât de mulți erau, fu ispitit să le ordone soldaților 
lui să intre înapoi în curte, dar n-ar fi avut timp să închidă poarta 
în urma lor și dușmanii i-ar fi făcut praf în timp ce se retrăgeau. 

— Tubruk, încuie porțile! urlă Brutus. 

Neghiobul acela bătrân judecase greșit, nu văzuse cât de 
mare era ameninţarea și el trebuia să plătească preţul. 

Spre mândria lui Brutus, soldaţii Primigeniei nu se clintiră din 
loc, deși înțelegeau că distrugerea lor era inevitabilă. Își ocupară 
poziţiile sub zidurile domeniului. Pregătiră armele și desfăcură 


266 


cataramele cu care erau legate sulițele pe care aveau să le 
arunce în dușmani, în vreme ce erau atacați. Fiecare dintre ei 
purta câte patru sulițe lungi. Mulţi dușmani aveau să cadă graţie 
lor, înainte să se fi apropiat destul încât să folosească săbiile. 

— Nu încă... strigă Brutus pe deasupra capetelor soldaţilor lui. 

Doar câţiva pași în plus și armata în marș ar fi intrat în raza 
suliţelor. 

Dintr-odată, aceștia primiră ordinul să se oprească și rândurile 
disciplinate încremeniră. Brutus ridică din sprâncene de uimire, 
privind atent fețele dușmanilor. Dădu cu ochii de lulius și începu 
să râdă în hohote, spre deruta totală a celorlalți. 

— Pe loc repaus! le ordonă celor douăzeci de soldaţi ai lui, 
care își prinseră la loc suliţele și vârâră săbiile în teacă. Când 
totul fu gata, îi duse în marș înspre soldaţii necunoscuţi, 
chicotind. 

lulius vorbi primul. 

— Ai oare cea mai mică idee cât de aproape am fost să te 
ciopârțesc cu sabia? întrebă el rânjind. 

— Cam la asta mă gândeam și eu. Oamenii mei ar fi aruncat 
câteva sulițe în tine înainte să mai înaintezi câţiva pași. Tot 
norocos ai rămas, din câte văd. 

— Eu te-am recunoscut! exclamă Cabera, cu înfumurare. 

Brutus chiui când văzu că bătrânul încă era în viaţă. Se 
îmbrăţișară tustrei, sporind perplexitatea soldaţilor din jur. lulius 
se desprinse primul și observă cele trei săgeți îngemănate de pe 
platoșa lui Brutus. 

— Pe toți zeii! Asta nu e Primigenia? 

Brutus dădu din cap, cu ochii strălucitori. 

— Eu sunt la comandă. Dar ne mai lipsesc niște oameni în 
momentul de faţă. 

— Cam câți? 

— Doar vreo patru mii, vezi tu, dar mă ocup de problema 
asta. 

lulius fluieră încet. 

— Avem multe de vorbit. Tubruk știe c-am venit? 

Brutus se uită peste umăr, către zidurile albe ale domeniului. 
Pe creasta lor, administratorul domeniului ridică un braţ în semn 
de salut. Cabera îi răspunse entuziasmat. 

— Da, știe, răspunse Brutus cu un zâmbet acru. 


— Va trebui să găsesc niște barăci în oraș, pentru soldaţii mei, 
zise lulius. Deocamdată, pot să-și întindă corturile pe domeniu, 
cât timp mă ocup eu de câteva chestiuni, dar am nevoie de un 
aranjament definitiv și de un teren de instrucţie. 

— Știu locul perfect. Și omul care să-i instruiască, răspunse 
Brutus. Renius s-a întors cu mine. 

— Voi avea nevoie de el. Și de tine, spuse lulius, care 
începuse deja să facă planuri. 

Brutus zâmbi. Își simţea inima ușoară în vreme ce se uita la 
vechiul lui prieten. Avea înfățișarea mai aspră decât își amintea 
Brutus, din cauza cicatricilor noi de pe faţă, dar era același om. 
Din impuls, întinse braţul pe care lulius îl apucă strâns, pradă 
aceleiași emoții. 

— Soţia mea e în siguranţă? întrebă lulius, cercetând atent 
faţa vechiului său prieten în încercarea de a afla veștile. 

— E aici, împreună cu fiica ta. 

— Am o fiică? Zâmbetul lui lulius se întinse de la o ureche la 
cealaltă. De ce mai stăm aici? O fiică! Haideţi! 

Strigă scurt ordinul ca soldaţii lui să întindă tabăra în jurul 
zidurilor moșiei, apoi plecă în grabă. Cu mintea roind de 
gânduri, Brutus mărșăluia în spate, împreună cu cei douăzeci de 
oameni ai lui. Avea atâtea să-i spună lui lulius! Despre 
asasinarea lui Sulla, despre fiica lui Pompei, despre ce-i spusese 
mama lui că se șușotea prin senat. Ah, lulius trebuia să o 
cunoască pe Servilia! Acum, că se întorsese lulius, i se părea că 
lumea e stabilă din nou și Brutus simţi cum scapă de toate 
grijile. Acum, că bunul lui prieten era acolo să-l ajute, avea să 
refacă puterea de odinioară a Primigeniei, începând chiar cu 
cele trei centurii pe care le adusese cu el. lulius făcea ca orice 
problemă să pară un fleac și, dintre toţi oamenii, el avea să 
înţeleagă de ce trebuia să renască „Legiunea trădătorului”. 

Brutus începu să râdă când ajunse în faţa lui Tubruk, care îl 
așteptase înăuntrul zidurilor, cu o expresie sarcastică. 

— Ai ochi buni pentru un om de vârsta ta, îi zise bătrânului 
gladiator. 

Tubruk începu să râdă. 

— Soldaţii trebuie să fie atenţi la toate amănuntele. De 
exemplu, la cine este comandantul armatei adverse, răspunse 
vesel Tubruk. 

Brutus ridică jenat din umeri. 


268 


— Unde a fugit lulius? 

— Să-și vadă soţia și fiica, băiete. Lasă-i singuri un timp. 

Brutus se încruntă ușor. 

— Sigur ca da. Am să mă duc cu oamenii la barăcile din oraș. 
Rămân acolo peste noapte. Să-i zici unde mă găsește. 

— Nu asta am vrut să spun... nu trebuie să pleci, băiete, zise 
Tubruk repede. 

Brutus clătină din cap. 

— Nu, ai dreptate. In momentele acestea, ar trebui să stea cu 
familia lui. Ne vedem mâine. 

Se întoarse ţeapăn și le ordonă oamenilor lui să iasă din curte 
încolonați, în pas de marș. 

Cabera rătăcea prin grădină, zâmbind fericit de tot ce vedea. 

— Tubruk! strigă el. Ai de gând să ne dai ceva gustos de 
mâncare, nu? A trecut foarte mult de când n-am mai băut un vin 
bun și n-am mai gustat din mâncărurile alea dichisite și civilizate 
cu care voi, romanii, vă mândriţi atâta. Vrei să mă duc să 
vorbesc cu bucătarul? Ţin minte că mi-a plăcut de el, cânta 
frumos. Tie cum îţi merge? 

Fruntea lui Tubruk se descreţi după momentul tensionat al 
plecării lui Brutus. Era imposibil să nu te atingă valul de 
entuziasm pe care bătrânul vindecător îl aducea cu el oriunde ar 
fi fost. Lui Tubruk îi lipsise la fel de mult ca și celorlalți. Cobori 
scările să îl întâmpine. 

Cabera prinse privirea pe care bătrânul gladiator o aruncă în 
urma lui Brutus și îl bătu ușor pe umăr. 

— Lasă-l să se ducă. Băiatul ăsta a fost cam îmbufnat de când 
se știe. Mâine o să fie iarăși ca fraţii, dar lulius are alte lucruri de 
făcut acum. 

Tubruk inspiră adânc și își puse palmele pe umerii slăbănogi 
ai vraciului, cu o licărire nouă de optimism. 

— Bucătarul o să vrea să-și ia câmpii când o să vadă câți 
sunteți, dar îți promit că mâncarea va fi mai bună decât rațiile 
cu care ești obișnuit. 

— Țintește mult mai sus, Tubruk, răspunse Cabera serios. 

e 

Cornelia se întoarse repede când auzi pașii care veneau în 
fugă. Preţ de o clipă, nu îl recunoscu pe ofițerul care se oprise în 
ușă, așa ars de soare și slab cum era. Apoi, chipul i se aprinse, 
iar lulius făcu câţiva pași și o cuprinse în brațe. Il îmbrăţișă 


269 


strâns, inspirând adânc mirosul pielii lui și începu să râdă când 
el o ridică pe vârfuri. 

— Parcă a trecut o veșnicie fără tine, zise el și ochii îi 
străluciră peste umărul ei. 

O strânse atât de tare, încât îi tăie respiraţia. Când îi dădu 
drumul, pe Cornelia o dureau coastele, fapt care nu o supără 
câtuși de puţin. 

Vreme îndelungată, lulius uită de orice altceva decât de 
femeia frumoasă pe care o ţinea în braţe. În cele din urmă, îi 
dădu drumul și se trase puțin înapoi. O ţinea în continuare de 
mână, de parcă nu voia să o mai lase niciodată să plece de 
lângă el. 

— Tot superbă ești, zise el. Și am auzit că avem o fată. 

Cornelia își strânse buzele enervată. 

— Voiam să îţi spun eu! Clodia, adu-o înăuntru! 

Doica intră îndeajuns de repede încât să fie evident că stătuse 
afară, așteptându-i să termine. În braţele Clodiei, fetița se uita 
de jur împrejur, interesată de tot ce vedea. Ochii ei erau de 
același cafeniu dulce ca ai Corneliei, iar părul îi era întunecat ca 
al tatălui ei. lulius îi zâmbi copilei care îi întoarse fericită surâsul, 
făcând gropiţe în obraji. 

— Are aproape doi ani și ridică toată casa în picioare de 
neastâmpărată ce e. Spune deja multe cuvinte când nu e prea 
rușinoasă, zise Cornelia cu mândrie, luând fetița din braţele 
Clodiei. 

lulius le îmbrăţișă pe amândouă și le strânse ușor. 

— În cele mai negre clipe, visam să te văd din nou. Când am 
plecat, nici nu știam că erai însărcinată, zise și le drumul. A 
învăţat să meargă? 

Cornelia și Clodia dădură din cap și își zâmbiră. Cornelia puse 
fetița pe pământ. O priviră cum tropăia prin încăpere, oprindu- 
se să se uite la toate obiectele pe lângă care trecea. 

— Am numit-o lulia, ca pe tine. Nu știam sigur dacă te mai 
întorci și... 

Ochii i se umplură de lacrimi și lulius o îmbrățișă strâns. 

— Gata, nevastă, m-am întors. S-a terminat. 

— O vreme, a fost destul de... greu. Tubruk a trebuit să vândă 
o parte din pământ, ca să putem plăti răscumpărarea. 

Cornelia ezită, apoi îi spuse și restul. Slavă tuturor zeilor 
milostivi, Sulla murise. Nu-i spuse și ce îndurase din cauza lui. N- 


270 


ar fi făcut decât să-l rănească pe lulius. Își puse în gând să-l 
prevină și pe Tubruk să nu zică nimic. 

— Tubruk a vândut din pământ? întrebă lulius surprins. 
Speram că... nu, nu mai contează. O să-l iau înapoi. Vreau să 
aud tot ce s-a întâmplat în oraș cât am fost plecat, dar va trebui 
să aștepte până fac o baie lungă și mă schimb. După ce am 
debarcat, am venit direct aici, fără să mai trecem prin oraș. 
Ridică mâna și o mângâie pe păr. Am o surpriză pentru tine, zise 
și își strigă oamenii. 

Cornelia aşteptă răbdătoare lângă Clodia și fetiță în vreme ce 
oamenii lui lulius intrau încărcaţi de pachete pe care le stivuiră 
în mijlocul camerei. Soţul ei era același vârtej de energie pe 
care și-l amintea. lulius strigă niște servitori și le porunci să le 
arate soldaților cum să ajungă în pivniţă și să îi lase să ia cât vin 
voiau. Alţi servitori fură trimiși cu o sumedenie de treburi și casa 
începu să forfotească de viaţă. În cele din urmă, închise ușa și-i 
făcu semn Corneliei, arătând pachetele de piele. 

Soția lui și Clodia rămaseră cu gurile căscate când văzură 
strălucirea monedelor de aur din pachetul pe care îl desfăcea, 
începu să râdă când văzu cât de bucuroase erau și desfăcu alte 
și alte pachete, dând la iveală mici lingouri și monede de aur și 
argint. 

— Toată răscumpărarea și încă de patru ori pe-atât! zise lulius 
vesel în timp ce lega la loc pachetele. Vom recupera pământul 
pe care l-am pierdut. 

Cornelia vru să întrebe unde găsise atâta avere, apoi își 
plimbă ochii peste cicatricile albe care îi brăzdau brațele maronii 
și peste semnul adânc de pe frunte. Nu mai spuse nimic. Plătise 
din greu aurul acela. 

— Tata? se auzi un glăscior și lulius începu să râdă când privi 
în jos și văzu trupușorul micuţ, care întindea mânutele, cerând 
să fie luat în brațe. 

— Da, fetița mea scumpă. Eu sunt tatăl tău. Am venit de pe 
mare. Acum, îmi trebuie o baie caldă și o mâncare bună înainte 
să merg la culcare. Gândul că voi dormi în patul meu e o plăcere 
pe care abia o pot descrie. 

Fiica lui râse când îi auzi vocea și lulius o îmbrăţișă. 

— Mai ușor! Nu e un soldățoi de-al tău, zise Clodia și întinse 
mâinile după copilă. 


271 


lulius simţi o lovitură ușoară când fetiţa îi fu luată din braţe și 
ofta mulțumit, privindu-le. 

— Avem atâtea de făcut, draga mea! îi spuse soției sale. 

e 

Prea nerăbdător ca să mai aștepte, lulius îl chemase pe 
Tubruk, ca să stea de vorbă chiar în timp ce-și spăla de pe corp 
praful și mizeria lungii călătorii. Apa fierbinte se făcu gri-închis 
după numai câteva momente. Căldura îi făcu inima să bată mai 
repede și să alunge ceva din oboseală. 

Tubruk stătea în picioare, în capătul bazinului îngust și recita 
toate treburile bănești pe care le orânduise la domeniu în ultimii 
trei ani, așa cum făcea odinioară pentru tatăl lui lulius. După ce 
lulius fu curat, păru mai tânăr decât războinicul întunecat pe 
care îl zărise în fruntea coloanei în marș. Când valul de energie 
pe care îl provocase apa fierbinte se pierdu, tânărul abia își mai 
ținea deschişi ochii de un albastru spălăcit. 

Înainte să adoarmă în baie, Tubruk îi dădu un halat moale și 
câteva prosoape și plecă. Pășea ușor prin coridoarele casei, 
ascultând lălăielile soldaţilor beţi de afară. Pentru prima oară de 
când se întâmplase, sentimentul de vinovăţie care îl măcina de 
la asasinarea lui Sulla dispăru de parcă n-ar fi existat nicicând. 
Se gândi să îi spună lui lulius de îndată ce avea să rezolve tot ce 
avea de făcut și lucrurile se vor fi așezat. La urma urmei, crima 
fusese săvârșită în numele lui și, dacă lulius afla, ar fi putut să le 
trimită daruri anonime familiilor lui Casaverius și Fercus și 
părinţilor soldatului pe care îl omorâse la poartă. Mai ales 
familiei lui Fercus, care trăia aproape în mizerie de la moartea 
lui și căreia Tubruk îi datora enorm pentru curajul de care tatăl 
lor dăduse dovadă, iar el nu se îndoia că lulius ar simţi același 
lucru. 

Trecu pe lângă ușa Aureliei, prin care se auzea un bocet 
înfundat. lulius era prea obosit ca să se trezească și nici măcar 
nu întrebase de maică-sa. Tubruk nu voia decât să meargă și el 
la culcare, după o zi atât de lungă. In loc de asta, oftă și intră în 
camera Aureliei. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


Trimisul senatului ajunse a doua zi în zori. Lui Tubruk îi trebui 
mult timp să îl trezească pe lulius, care nu se dezmeticise de tot 
când ieși, într-un târziu, să stea de vorbă cu mesagerul. După 
luni întregi de încordare, o singură noapte de somn în casa lui 
nu reușise să alunge epuizarea pe care o simţea până în 
măduva oaselor. 

Căscând, lulius își trecu mâna prin păr și îi zâmbi vag 
tânărului care venise din oraș. 

— Eu sunt lulius Cezar. Spune ce ai de zis. 

— Stăpâne, senatul solicită prezența dumneavoastră astăzi, la 
prânz, zise repede mesagerul. 

lulius clipi. 

— Asta-i tot? întrebă sec. 

Mesagerul se foi ușor. 

— Acesta e mesajul oficial, stăpâne, dar mai știu câte ceva 
din ce-am auzit că vorbeau ceilalţi mesageri. 

— Tubruk? zise lulius și privi cum administratorul îi întinde 
omului o monedă de argint. 

— Ei bine? întrebă lulius când banul dispăru într-un buzunar 
ascuns. 

Mesagerul zâmbi. 

— Se zice că vor să vă acorde rangul de tribun pentru ce aţi 
făcut în Grecia. 

— Tribun? 

lulius se uită la Tubruk, care dădu din umeri în vreme ce 
vorbi. 

— E o treaptă a ierarhiei, răspunse administratorul și-i făcu 
semn din ochi înspre mesager. 

lulius înţelese aluzia și-i dădu drumul băiatului să se întoarcă 
în oraș. Când rămaseră singuri, Tubruk îl bătu pe spate. 

— Felicitări! Acum, poate îmi zici și mie ce-ai făcut ca să 
meriţi asta. Spre deosebire de senatori, eu n-am mesageri care 
să fugă de colo-colo pentru mine. Tot ce-am auzit este că l-ai 
bătut pe Mithridates și ai zdrobit o armată de douăzeci de ori 
mai mare decât a ta. 

lulius izbucni în hohote surprinse. 


— La cum umblă bârfele în Roma, săptămâna viitoare o să fie 
de treizeci de ori mai mare. Poate că n-ar trebui să-i contrazic, 
zise lulius ironic. Hai să facem o plimbare și-ţi povestesc tot. 
Vreau să văd unde sunt noile hotare ale domeniului. 

Tubruk se încruntă brusc și lulius zâmbi, ca să îl liniștească. 

— Am fost foarte surprins, când mi-a spus Cornelia. Dintre toți 
oamenii, n-aș fi crezut că tu ai fi în stare să vinzi pământ. 

— Băiete, am avut de ales: să vând pământul sau să trimit 
răscumpărarea incompletă. Și tu ești singurul fiu al acestei case. 

lulius strânse umărul lui Tubruk într-un gest de afecţiune. 

— Știu. Te necăjesc doar. Ai făcut ce trebuia și am destui bani 
ca să cumpăr totul la loc. 

— A trebuit să-i vând tatălui lui Suetonius, spuse Tubruk, 
mohorât. 

lulius se opri în loc, încercând să priceapă ce auzea. 

— Probabil că Prandus știa că îţi trebuiau banii pentru 
răscumpărare. La urma urmei, și el a trebuit să strângă bani 
pentru răscumpărarea fiului său. Ţi-a dat un preț bun? 

Tubruk răspunse cu o expresie îndurerată: 

— Nu tocmai. S-a târguit la sânge și a trebuit să vând mai 
mult decât aș fi vrut. De bună seamă că el a văzut chestiunea 
ca pe o afacere profitabilă, dar - trăsăturile i se strânseră de 
parcă ar fi înghiţit ceva amar - a fost o rușine. 

lulius inspiră adânc. 

— Hai să văd cât de mult am pierdut și-apoi o să vedem cum 
putem face să-l convingem pe bătrân să ne vândă înapoi. Dacă 
fiu-său îi seamănă, n-o să fie prea ușor. Aș vrea să ne întoarcem 
până se trezește mama. Tubruk, trebuie să-i spun... atâtea 
lucruri. 

Ceva îl oprise pe lulius să-i zică lui Tubruk despre lovitura la 
cap și crizele pe care le avusese după aceea. In parte, se rușina 
de cât de puţină înţelegere arătase pentru mama lui în toţi anii 
din urmă. Ştia că era o situaţie pe care trebuia să o îndrepte. 
Dar se oprise și pentru că nu voia să vadă milă în ochii 
bătrânului gladiator. Nu credea că ar fi suportat așa ceva. 

Impreună se îndepărtară de clădiri și urcară dealul spre 
pădurile prin care lulius alergase în copilărie. Tubruk ascultă, în 
timp ce lulius îi povesti tot ce se întâmplase în anii cât fusese 
plecat de la Roma. 


274 


Noul hotar era marcat de un gard solid, de lemn, care tăia 
cărarea pe care lulius săpase o capcană pentru Suetonius, cu 
ani în urmă. Când văzu gardul acela de-a curmezișul pământului 
care aparţinea familiei lui de generaţii întregi, îi veni să îl 
sfărâme. În loc de asta, se rezemă de el, adâncit în gânduri. 

— Am destul aur încât să-i dau mult mai mult decât face 
pământul, dar nu-mi cade prea bine, Tubruk. Nu-mi place să fiu 
înșelat. 

— Va fi prezent la întrunirea senatului, la amiază. Ai putea să 
vorbești cu el acolo. Poate că l-am judecat greșit. Poate că o să 
se ofere să-ți înapoieze pământul exact la preţul pe care l-a 
plătit, zise Tubruk, deși îndoielile i se citeau clar pe față. 

lulius bătu cu degetele în gardul trainic și oftă. 

— Nu prea cred. Probabil că Suetonius a ajuns deja acasă. Noi 
doi ne-am certat de câteva ori, pe corabie și în Grecia. N-o să fie 
prea dornic să-mi facă mie favoruri. Dar voi recupera cumva 
pământul tatei. Am să văd ce zice și Marcus. 

— Acum, i se zice Brutus, îţi dai seama. Ştiai că a ajuns 
centurion în Pumnul de Bronz? Cred că și el vrea să audă ce 
sfaturi îi dai în legătură cu Primigenia. 

lulius aprobă din cap și zâmbi la gândul că va putea sta din 
nou de vorbă cu vechiul lui prieten. 

— Cred că e cel mai tânăr general pe care l-a avut Roma 
vreodată, zise chicotind. 

Tubruk pufni. 

— Mai degrabă, general fără legiune. Se trezi brusc și ochii îi 
deveniră reci în timp ce-și amintea. După moartea lui Marius, 
Sulla a pus să fie șters numele Primigeniei de pe lista legiunilor. 
O vreme, viaţa la Roma a fost cumplită. Nimeni nu era în 
siguranţă, nici măcar senatorii. Toţi cei pe care Sulla i-a declarat 
dușmani ai statului au fost târâţi afară din casele lor și executaţi 
fără proces. M-am gândit să o duc în altă parte pe Cornelia, cu 
copil cu tot, dar... Ș 

Își luă seama la ce spunea și se opri. Își aminti ce îi zisese 
Cornelia cu o noapte în urmă, după ce el ieșise din încăperile 
Aureliei, în vreme ce lulius dormea dus. 

Bătrânul gladiator era sfâșiat între loialitatea față de Cornelia 
și cea față de lulius. Sentimentele lui pentru amândoi erau mult 
mai apropiate de dragostea de tată decât de simplele îndatoriri 
ale unui administrator. Îi displăcea profund să ţină secrete, dar 


275 


Cornelia avea dreptul să afle prima ce se întâmplase de fapt cu 
Sulla. 

Pierdut în propriile gânduri, lulius nu păru să observe grijile lui 
Tubruk. 

— Mulţumesc furiilor că ticălosul a murit. Nu știu ce mă 
făceam dacă mai trăia acum. Cred că ţi-aș fi scris să îmi scoţi 
familia din oraș, dar viaţa în exil m-ar fi distrus. Nu pot să-ți 
descriu ce-am simţit când am pus iarăși piciorul pe pământul 
Romei, după atâta vreme. N-am realizat cât de puternică e 
legătura asta decât după ce am plecat, înţelegi? 

— Ştii bine că da, băiete. Nu pricep cum poate Cabera să 
umble așa prin lume. Să trăiești în felul acesta, fără rădăcini, 
este peste putinţa mea de înțelegere. Dar poate că noi avem 
rădăcini mai adânci aici decât au alţii. 

lulius își plimbă privirea peste pădurea cu umbre verzi, de 
care îl legau atâtea amintiri și hotărârea lui se întări. Avea să 
recupereze tot ce îi fusese luat. 

Un alt gând îl lovi. 

— Ce s-a ales de casa lui Marius din oraș? 

— Am pierdut-o, zise Tubruk fără să îl privească. Au scos-o la 
licitaţie când Sulla a fost proclamat dictator. Multe proprietăţi au 
trecut dintr-o mână în alta din ordinul lui. Crassus a cumpărat o 
parte, dar în general licitaţiile au fost niște farse. Simpatizanţii 
lui Sulla au luat ce-a fost mai bun. 

— Ştii cine stă acolo acum? întrebă lulius, cu voce furioasă. 

Tubruk ridică din umeri. 

— l-au dat-o lui Antonidus, generalul lui Sulla. De fapt, a plătit 
un preţ de nimic din valoarea casei. | se zicea „câinele lui Sulla”, 
pentru cât i-a fost de loial dictatorului, dar adevărul este că a 
avut mult de câștigat de pe urma stăpânului. 

lulius își încleștă pumnii încet. 

— Asta e o problemă pe care o pot rezolva chiar azi, după 
întrunirea senatului. Are mulţi soldaţi, Antonidus ăsta? 

Tubruk se încruntă când înțelese unde bătea, apoi un zâmbet 
îi înflori în colțul gurii. 

— Numai câteva gărzi. Rangul lui e mai degrabă formal și nu 
s-a gândit nimeni să i-l ia, dar nu e legat de nicio legiune 
anume. Ai destui oameni ca să-l dai afară dacă te miști repede. 


— Atunci, mă voi mișca repede, răspunse lulius și se întoarse 
cu spatele la gard și cu faţa spre casă. Crezi că mama s-a trezit 
până acum? 

— De obicei, e trează la ora asta. Nu prea mai doarme în 
ultimul timp. Boala ei e la fel, dar trebuie să știi că e tot mai 
slăbită. 

lulius îl privi cu drag pe bătrânul gladiator ale cărui emoţii 
erau întotdeauna mai aproape de suprafaţă decât îi plăcea lui să 
pretindă. 

— Ar fi pierdută fără tine, zise. 

Tubruk se uită în altă parte și își drese vocea. Începură să 
meargă spre casă. Îndatoririle lui faţă de Aurelia erau mai 
presus de orice discuţie. Cu toate acestea, în ultimele luni, îi 
apăreau tot mai des în gânduri. Se gândise la Aurelia în ziua 
aceea când o privise pe Clodia și acceptase valul de afecţiune 
care se născuse din nimic, spre surpriza lui. Doica era o femeie 
blândă, care îi dăduse de înțeles într-un mod cât se putea de 
clar că împărtășea dragostea nerostită pe care o simţea el. Dar 
trebuia să aibă grijă de Aurelia și știa bine că n-ar fi putut să se 
retragă într-o căsuţă din oraș câtă vreme în viaţa lui mai exista 
acea obligaţie. Chiar dacă ar fi reușit să cumpere libertatea 
Clodiei, cum era ea convinsă că ar fi putut. Când se apropiară de 
casă, își spuse că n-avea sens să-și facă griji pentru viitor. De 
fiecare dată, viitorul își bătea joc de planurile oamenilor. Tot ce 
puteau face era să încerce să fie pregătiţi pentru suișurile și 
coborâșurile repezi, pe care le aducea cu sine. 

Octavian îi aștepta la poartă. lulius îl privi indiferent când 
ajunse lângă el. Se opri uimit când copilul făcu o plecăciune 
adâncă. 

— Și el cine e? întrebă, întorcându-se spre Tubruk, surprins să 
îl vadă roșind de jenă. 

— İl cheamă Octavian. l-am zis că o să ţi-l prezint când o să ai 
timp, dar și-a pierdut răbdarea încă o dată, după cum văd. 

Octavian păli ușor când auzi criticile. Era adevărat că nu mai 
fusese în stare să aștepte. Dar nu era vorba că fusese 
neascultător, ci se temuse ca nu cumva Tubruk să se 
răzgândească, ceea ce era cu totul altceva, credea el. 

— Tubruk are grijă de mine, în locul mamei, zise istet 
Octavian. Măâ-nvaţă să mă bat cu sabia și să merg cu calul și... 


277 


Tubruk îl lovi ușor, ca să oprească enumerarea, și stânjeneala 
îi crescu. Avusese de gând să-i explice situaţia lui lulius, iar 
acum era mort de rușine că aflase singur, fără ca el să fi avut un 
pic de timp să-l pregătească. 

— L-a adus Alexandria, spuse și-l împinse ușor pe copil în 
direcția grajdurilor. E o rudă îndepărtată de-a voastră, dinspre 
sora bunicului tău. Cred că Aurelia îl place, dar băiatul încă 
învaţă să se poarte. 

— Și să se bată cu sabia, și să meargă cu calul? întrebă lulius, 
distrându-se pe seama derutei lui Tubruk. 

Era o experienţă nouă să-l vadă pe gladiator pus în 
încurcătură și îi făcu plăcere să-l zgândăre un pic. 

Tubruk făcu o grimasă și se scărpină după ureche, uitându-se 
la Octavian, care pricepu ce voia și o luă la fugă, dispărând din 
vedere. 

— Asta a fost ideea mea. În oraș îl tot băteau niște ucenici. M- 
am gândit să-i arăt cum să-și poarte de grijă. Aveam de gând să 
te întreb, dar... 

lulius nu mai putu să-și ţină râsul, mai ales când văzu 
expresia înmărmurită a lui Tubruk. 

— În viaţa mea nu te-am văzut așa de nesigur. Am impresia 
că îţi cam place de căţelandrul ăsta? 

Tubruk dădu din umeri, enervat de schimbările de dispoziţie 
ale lui lulius. Era tipic pentru Octavian să nu asculte, din nou, de 
ordinele lui. În fiecare zi, copilul o lua de la capăt și uita cu 
desăvârșire lecțiile și pedepsele din ziua precedentă. 

— Așa mic cum îl vezi, e numai inimă tot. Îmi amintește de 
tine, mai ales acum, că l-am curăţat un pic. 

— Tubruk, nu voi pune la îndoială nimic din ce-ai făcut în lipsa 
mea. Tata s-a bazat pe judecata ta, care va fi mereu îndeajuns 
de bună și pentru mine. Am să mă uit mai bine la băiat diseară, 
când mă întorc, sau mâine. Cam mic totuși, ca să se bată pe 
străzile dosnice ale orașului, nu? 

Tubruk dădu din cap, bucuros că lulius nu avusese obiecţii. Se 
întrebă dacă era momentul potrivit să-i spună că băieţelul avea 
camera lui în casă și un căluţ numai al lui, în grajd. Probabil că 
nu. 

Zâmbind în continuare, lulius intră în clădirile principale, iar 
Tubruk rămase singur în curte. Prinse cu coada ochiului o 
mișcare iute la grajduri și oftă. Copilul îl spiona iarăși, probabil 


278 


de frică să nu îi ia poneiul, singura ameninţare care părea să 
aibă efect asupra lui. 
e 

lulius ședea tăcut în camera de toaletă a mamei lui și se uita 
cum Sclava aplica pomezi și vopsele care ascundeau într-o 
anumită măsură starea jalnică a Aureliei. Faptul că îi permisese 
să o vadă fără să fie aranjată îl îngrijora la fel de mult cât îl 
șocase să vadă cât era de slabă și de palidă. De atât de mult 
timp își promitea să îi spună că acum îi înțelegea starea și să 
construiască un soi de tovărășie cu ea, din cioburile copilăriei. 
Acum, că momentul acela venise, nu știa cum să înceapă. 
Femeia care stătea în faţa oglinzii îi era aproape străină. Obraijii i 
se înfundaseră în două hăuri întunecate, care se opuneau 
vopselelor și care se zăreau pe sub culorile mai deschise, ca 
niște umbre ale morţii ce atârna deasupra ei. Ochii ei întunecaţi 
erau obosiţi și lipsiţi de viaţă, iar braţele îi erau atât de dureros 
de slabe, încât lulius se înfioră când le privi. 

Cel puţin, Aurelia îl recunoscuse. Îl întâmpinase cu lacrimi în 
ochi și cu o îmbrăţișare delicată, la care el răspunse cu 
nesfârșită grijă, de parcă se temea să nu frângă fiinţa fragilă în 
care se transformase mama lui. Chiar și strângerea aceea 
ușoară o facuse să suspine și lulius se simţi copleșit de vină. 

Sclava își strânse lucrurile și le închise într-o cutie elegant 
lăcuită. Apoi, se înclină și părăsi încăperea. Aurelia se întoarse 
spre fiul ei și încercă să zâmbească, pielea încreţindu-i-se sub 
culorile false. 

lulius se strădui să își controleze emoţiile. Cabera îi spusese 
că starea lui era diferită de a Aureliei, care nu suferise o rană la 
cap ca aceea care aproape îl omorâse pe el. Chiar și așa, aveau 
în sfârșit ceva în comun, deși prăpastia dintre ei părea de 
netrecut. 

— M-am gândit... mult la tine cât am fost plecat, începu lulius. 

Aurelia nu răspunse. Părea absorbită cu totul de faţa ei, pe 
care o studia în suprafaţa de bronz lustruit. Ridică degetele lungi 
și subțiri și își atinse gâtul și părul, sucindu-se încruntată într-o 
parte și în alta. 

— Am fost rănit într-o bătălie și mult timp am fost bolnav, se 
luptă lulius să continue, și după aceea am început să am niște 
crize ciudate. M-am gândit... la tine și-am zis să-ţi spun. Aș vrea 
să fi fost un fiu mai bun pentru tine. Înainte nu înţelegeam prin 


279 


ce treci, dar, când mi s-a întâmplat și mie, a fost ca și cum o 
fereastră s-ar fi deschis. Imi pare rău! 

Urmări mâinile tremurânde cu care Aurelia își mângâia și își 
netezea fața în vreme ce el vorbea. Mișcările mâinilor deveniră 
tot mai agitate. Îngrijorat, lulius dădu să se ridice de pe scaun și 
mișcarea aceea distrase atenţia Aureliei, care se întoarse cu 
faţa spre el. 

— lulius? șopti ea. Avea pupilele mari și negre, iar ochii pe 
care îi trecea pe deasupra lui păreau că privesc în gol. 

— Sunt aici, zise el trist, întrebându-se dacă auzise ceva din 
tot ce-i spusese. 

— Credeam că m-ai părăsit, continuă ea cu o voce care îl făcu 
să se cutremure. 

— Nu, m-am întors, rosti el și simţi cum durerea îi înțeapă 
ochii. 

— Ce face Gaius? E un copil atât de neastâmpărat, zise ea, 
apoi închise ochii și își cobori capul, de parcă voia să alunge 
lumea. 

— Gaius... face bine. Te iubește foarte mult, răspunse lulius 
încet, ridicând mâinile ca să șteargă lacrimile care-i înțepau 
ochii. 

Aurelia dădu din cap și se întoarse la oglindă. 

— Mă bucur. Vrei să-mi trimiţi sclava, scumpule? Cred că voi 
avea nevoie de un pic de machiaj ca să înfrunt casa astăzi. 

lulius dădu din cap și se ridică în picioare, privind-o un timp. 

— Am să ţi-o aduc, spuse și ieși din cameră. 

e 

Umbra amiezii însemna cadranul solar din forum, când lulius 
intră în deschiderea largă împreună cu gărzile sale și apucă 
drept spre clădirea senatului. În timp ce traversa spaţiul deschis, 
fu surprins de felul în care se schimbase orașul de când plecase 
el. Fortificațiile pe care le înălțase Marius de-a lungul zidurilor 
fuseseră dezmembrate. Nu se vedeau decât câţiva legionari 
care păreau relaxaţi, în vreme ce se plimbau cu amantele sau 
stăteau de vorbă în grupuri mici. Nici urmă de tensiunea la care 
se așteptase! Era din nou pace în oraș. Un fior îl străbătu și nu 
știa dacă să-i pară bine sau rău. Bătălia care se dăduse pentru 
zidurile orașului era încă proaspătă în mintea lui, de parcă n-ar fi 
plecat niciodată. Dar oamenii luminaţi slab de soarele de iarnă 
râdeau și glumeau împreună, orbi la scenele sângeroase care 


280 


fluturau în închipuirea lui. Îl văzu din nou pe Marius căzând și 
auzi zăngănitul de arme al trupelor lui Sulla. Văzu cum siluetele 
acelea întunecate îi spintecau pe cei care se adunaseră în jurul 
generalului lor. 

Gura i se strâmbă de amărăciune când se gândi cât fusese de 
tânăr și de exaltat în noaptea aceea. Abia coborât din patul 
nupţial, văzuse cum visurile și planurile lor erau zdrobite și 
viitorul lui se schimba pentru totdeauna. Dacă l-ar fi bătut pe 
Sulla, of, numai de l-ar fi bătut pe Sulla, Roma ar fi fost scutită 
de ani întregi de războaie și republica și-ar fi redobândit poate 
demnitatea din trecut. 

Își opri oamenii la picioarele scărilor largi, de marmură și, în 
ciuda aerului liniștit din forum, le spuse să rămână în gardă. 
După moartea lui Marius, învățase că era cu mult mai sigur să te 
aștepți la primejdii, chiar și lângă clădirea senatului. 

lulius își lăsă oamenii să aștepte în soare și privi în sus, la 
ușile de bronz, cu ţinte, care fuseseră deschise în vederea 
întrunirii ce urma. Senatorii stăteau câte doi, trei și discutau 
chestiunile de pe ordinea zilei în timp ce așteptau să înceapă 
ședința. lulius își văzu socrul, pe Cinna, stând de vorbă cu 
Crassus și urcă treptele spre ei, ca să îi salute. Işi ţineau 
capetele apropiate, în vreme ce discutau și lulius văzu 
frustrarea și furia de pe feţele lor. Crassus era același om 
oacheș, slab ca un băț, pe care îl știa. Purta un veșmânt alb și 
sandale simple, aproape ca un semn de dispreţ față de propria 
bogăţie. Pe Cinna îl văzuse ultima dată la nunta lui cu Cornelia 
și, dintre cei doi senatori, el părea să se fi schimbat cel mai mult 
în anii care se scurseseră. Când se întoarse să-l salute pe lulius, 
acesta fu uluit de ridurile adânci care îi brăzdau faţa, efecte 
vizibile ale grijilor. Cinna îi adresă un zâmbet obosit, la care 
lulius răspunse stingherit. Nu apucase să-l cunoască bine pe 
tatăl Corneliei. 

— „Rătăcitorul și-a lăsat sabia și arcul și s-a întors la noi”, cită 
Crassus. Unchiul tău ar fi mândru de tine dacă te-ar vedea. 

— Mulţumesc. Tocmai mă gândeam la el, răspunse lulius. Imi 
vine greu să privesc orașul după atâta timp, mai ales din locul 
acesta. Mă tot aștept să-i aud vocea. 

— Ştiai că, înainte să moară Sulla, ne era interzis chiar și 
numai să îi pronunțăm numele? întrebă Crassus, pândindu-i 
reacţia. 


281 


O încordare ușoară a gurii fu singurul lucru care îi trădă 
sentimentele. 

— Dorinţele lui Sulla nu m-au interesat prea mult nici când 
trăia, cu atât mai puţin mă interesează acum, răspunse lulius 
sec. După ședință, aș vrea să merg la mormântul lui Marius, să îi 
aduc un omagiu. 

Crassus și Cinna schimbară o privire, apoi Crassus prinse ușor 
braţul lui Iulius în semn de simpatie. 

— Îmi pare rău, dar rămășițele lui Marius au fost împrăștiate. 
Soldaţii lui Sulla au făcut-o, dar el a negat tot timpul. Cred că de 
asta a lasat instrucţiuni să fie incinerat, deși prietenii lui Marius 
nu s-ar fi coborât la așa ceva. 

Își lăsă mâna în jos, în vreme ce lulius, copleșit de furie, făcea 
eforturi vizibile să nu își piardă controlul. Crassus vorbi calm, 
dându-i timp să se adune. 

— Moștenirea dictatorului încă apasă asupra noastră, sub 
forma adepților lui din senat. Cato este primul dintre ei, iar 
Catalus și Bibilus îl urmează bucuroși în toate. Cred că îl cunoști 
pe senatorul Prandus, împreună cu fiul căruia ai fost luat 
ostatic? 

lulius dădu din cap. 

— Am ceva de discutat cu el după întrunirea de azi, răspunse 
lulius, reluându-și expresia calmă. 

Își apucă pe furiș mâna dreaptă cu stânga, temându-se să nu 
aibă o criză chiar acolo, pe treptele senatului, din cauza 
emoțiilor care creșteau în el, și să se acopere de rușine pentru 
totdeauna. 

Crassus se prefăcu a nu observa că era ceva în neregulă, fapt 
pentru care lulius îi fu recunoscător. 

— Fii cu băgare de seamă în preajma lui Prandus, zise Crassus 
serios, apropiindu-se mai mult, astfel încât senatorii care intrau 
în clădire să nu audă ce vorbeau. Are relaţii puternice prin 
tabăra lui Sulla, iar Cato îl consideră prietenul lui. 

lulius își apropie capul și mai mult de Crassus și șopti aspru: 

— Cei care au fost prieteni cu Sulla sunt dușmanii mei. 

Fără să mai spună o vorbă, plecă de lângă cei doi, urcă 
ultimele trepte și se pierdu în sala umbrită. 

Crassus și Cinna se priviră cu ascunsă complicitate și îl 
urmară cu pași mai lenți. 

— Scopurile noastre coincid, zise Cinna încet. 


Crassus aprobă scurt din cap. Nu voia să continue discuţia în 
vreme ce își croiau drum printre colegi, spre locurile lor, trecând 
pe lângă prieteni și dușmani deopotrivă. 

lulius simţi energia vibrantă a adunării de îndată ce păși 
înăuntru. Puţine locuri erau libere și trebui să se așeze în al 
treilea rând de la tribuna oratorilor. Cercetă satisfăcut 
priveliștea și sunetele locului aceluia, știind că se întorsese în 
inima puterii. Văzu atât de mulţi străini, încât își dori să fi rămas 
lângă Crassus și Cinna, care să dea nume fețelor necunoscute. 
Deocamdată, se mulțumea să privească și să afle, să treacă 
neobservat de animalele de pradă, până când va avea o apărare 
mai bună. Își zâmbi sieși când avu din nou vedenia aceea a 
luptei pe care senatul o reprezenta în mintea lui. Desigur, știa 
că era o reprezentare falsă. În locul acela, dușmanii puteau să te 
primească extrem de călduros și apoi să își trimită asasinii pe 
urmele tale, de îndată ce te întorceai cu spatele. Tatăl lui 
avusese întotdeauna un dispreţ total pentru toți demnitarii, deși 
nutrea un respect reținut pentru cei puţini care așezau onoarea 
deasupra politicii. 

Rumoarea se potoli când un consul bătrân, pe care lulius nu îl 
cunoștea, începu să rostească jurământul. Toţi cei prezenţi se 
ridicară la auzul cuvintelor solemne: 

— Noi, cei ce suntem Roma, jurăm să ne dăm vieţile pentru 
pacea ei, să ne dăm puterile pentru puterea ei și să ne punem 
onoarea în slujba cetățenilor ei. 

lulius repetă cuvintele melodioase împreună cu ceilalţi și 
începu să simtă încântarea de a fi acolo. Inima lumii bătea încă. 
Ascultă cu deplină concentrare ordinea dezbaterilor care urmau 
și reuși să pară neimpresionat când consulul ajunse la 
„Acordarea demnităţii de tribun lui Gaius lulius Cezar, pentru 
faptele sale din Grecia”. Unii dintre cei care îl cunoșteau se 
întorseseră să-i vadă reacţia, dar lulius nu le arătă nimic, 
bucuros că putuse să cumpere informaţiile mesagerului. Se 
hotărî chiar atunci să angajeze sfătuitori care să-l ajute să 
înțeleagă fiecare dintre chestiunile zilei. De asemenea, urma să 
aibă nevoie de niște juriști pricepuţi, împreună cu care să 
pregătească procesele în care avea să fie implicat de îndată ce 
primea prima funcţie din cariera sa politică. Era sigur că prima 
cauză care urma să fie adusă în fața magistraţilor avea să fie 
împotriva lui Antonidus, după ce va fi recuperat casa unchiului 


283 


său. Faptul că discursurile din timpul procesului aveau să 
includă o apărare publică a lui Marius îi provoca o satisfacţie 
adâncă. 

Cato era ușor de recunoscut după trupul mare, deși lulius nu- 
și amintea să-l fi văzut cu ani în urmă, când mai făcuse o vizită 
în clădirea senatului. Omul era obscen de gras și trăsăturile feţei 
păreau să-i fi fost sufocate de pliurile revărsate ale cărnii, astfel 
încât omul adevărat părea că privește de undeva din adâncul 
figurii aceleia. Era înconjurat de o clică de prieteni și adepţi, iar 
lulius își dădu seama, din deferenţa cu care aceștia se purtau, 
că era un om extrem de influent, cum spusese Crassus. Tatăl lui 
Suetonius era și el acolo și ochii li se întâlniră o clipă, apoi 
bărbatul mai în vârstă se uită în altă parte, prefăcându-se că nu- 
| văzuse. O clipă mai târziu, individul șopti ceva la urechea lui 
Cato, iar lulius își dădu seama că era obiectul unor priviri mai 
degrabă amuzate decât îngrijorate. Cu o mină impasibilă, lulius 
îl însemnă în minte pe Prandus drept dușman. Observă cu 
interes cum privirea lui Cato zbură și se lipi de Pompei, care 
tocmai intrase și se așezase pe locul pe care prietenii lui i-l 
ținuseră. 

La rândul lui, lulius îl studie pe Pompei, cântărind schimbările 
pe care le vedea în făptura lui. Moliciunea aceea a cărnii 
dispăruse. Avea aspectul zvelt și musculos al soldaților și, în 
comparație cu Cato, părea un ogar. Pielea îi era arsă de soare și 
lulius își aminti că Pompei petrecuse ceva timp în Spania, 
supraveghind legiunile de acolo. De bună seamă că misiunea de 
a potoli triburile revoltate era cea care îi topise grăsimea. 

Pompei se ridică alene, pentru prima chestiune de pe ordinea 
de zi, și vorbi despre necesitatea de a trimite o forță armată 
împotriva piraţilor. Estima că aceștia aveau mai bine de o mie 
de nave și controlau două mii de sate și așezări de pe coaste. 
Din cauza propriilor experienţe amare, lulius ascultă cu mare 
interes și fu șocat să vadă că situaţia scăpase de sub control în 
asemenea măsură. Fu uimit când alţi senatori se ridicară să 
respingă cifrele propuse de Pompei și susţinură că ar fi fost o 
nechibzuinţă să își risipească și mai mult forțele armate. 

— Aș putea să curăț mările în patruzeci de zile dacă aș avea 
destule vase și oameni suficienţi, se răsti Pompei drept răspuns, 
dar se votă împotriva lui, iar el se așeză la loc, cu sprâncenele 
încruntate de frustrare. 


284 


lulius votă în alte trei chestiuni, observând că Pompei, 
Crassus și Cinna avuseseră de fiecare dată același punct de 
vedere ca el. Totuși, pierdură de fiecare dată și lulius simţi cum 
propria frustrare creștea. O revoltă a sclavilor din apropiere de 
Vezuviu se dovedise greu de înăbușit, dar, în loc să trimită 
împotriva lor o forță zdrobitoare, senatul nu permise decât unei 
singure legiuni să plece. lulius dădu din cap, nevenindu-i să 
creadă. Nu știuse că senatul devenise atât de precaut. Din 
experienţele pe care le trăise alături de Marius și din propriile 
bătălii, lulius învățase că un imperiu trebuia să fie puternic ca să 
rămână în picioare, dar senatorii păreau orbi la problemele cu 
care comandanții legiunilor se confruntau peste tot în jurul Mare 
Internum. După o oră de ascultat discursuri, lulius fu în stare să 
înţeleagă mult mai bine nemulţumirea pe care poticnelile 
senatului le-o provocau unor oameni ca Gaditicus și Prax. Se 
așteptase ca senatorii să dea dovadă de nobleţe în acţiuni și în 
înfățișare, pe măsura jurământului pe care îl făcuseră. În loc de 
asta, dăduse peste ciorovăieli mărunte și facţiuni rivale. 

Pierdut în gânduri, nu auzi când se citi următorul punct de pe 
ordinea de zi și doar auzul propriului nume îl smulse din reverie. 

— ... Cezar, care va primi funcţia de tribun militar, cu toate 
drepturile și onorurile ce decurg din ea, în semn de mulţumire 
pentru înfrângerea lui Mithridates, în Grecia, și pentru 
capturarea a două nave-pirat. 

Toţi senatorii se ridicară. Chiar și Cato se opintise greoi în 
picioare. 

lulius zâmbi copilăros când senatorii îl aclamară și se prefăcu 
a nu-i observa pe cei care nu participau la ovaţii, deși le 
memora chipurile în timp ce-și plimba privirea peste rândurile 
înghesuite. 

Se așeză cu inima bubuind de emoție. Tribunii aveau dreptul 
să recruteze trupe și el știa trei sute de oameni nu departe de 
acolo, care aveau să fie primii lui soldaţi. Cato îi căută privirea și 
își înclină capul, punându-l la încercare. lulius îi întoarse gestul, 
cu un zâmbet larg. Nu avea rost să-l avertizeze că își făcuse un 
nou dușman. 

e 

Când ușile de bronz fură deschise larg, ca lumina soarelui să 
pătrundă, lulius se mișcă repede și îi tăie calea tatălui lui 
Suetonius, care tocmai voia să iasă. 


285 


— Domnule senator, aș vrea să vorbesc un moment cu 
dumneavoastră, zise lulius, întrerupând o conversație. 

Senatorul Prandus se întoarse spre el, cu sprâncenele ridicate 
a surpriză. 

— Nu pot să-mi închipui ce-am avea noi de discutat, Cezar, 
răspunse. 

lulius ignoră tonul rece și continuă, de parcă se adresa unui 
prieten. 

— Este vorba despre pământul pe care administratorul 
domeniului meu vi l-a vândut ca să poată plăti răscumpărarea. 
După cum bine știți, am reușit să recuperez tot aurul, inclusiv pe 
al fiului dumneavoastră. Aș vrea să îmi acordaţi o întrevedere ca 
să discutăm preţul pentru care veţi înapoia pământul familiei 
mele. 

Senatorul clătină ușor din cap. 

— Mă tem că vei fi dezamăgit. De mult timp voiam să îmi 
extind proprietatea și plănuiesc să ridic încă o casă acolo, 
pentru fiul meu. Imediat ce tai pădurile. Îmi pare rău că nu te 
pot ajuta. 

Zâmbi ușor și vru să se întoarcă spre tovarășii lui. lulius 
întinse mâna și îl apucă de braţ, dar senatorul se smuci repede. 
Faţa lui Prandus se înroși de furie. 

— Fii cu băgare de seamă, tinere! Te afli în casa senatului, nu 
în vreun sat pierdut cine știe pe unde. Dacă mai pui mâna pe 
mine, pun să fii arestat. Din ce mi-a zis fiul meu, nu ești un om 
cu care să vreau să fac afaceri. 

— Poate ţi-a zis și că nu vrei să mă ai de dușman, șopti lulius, 
păstrându-și vocea joasă, ca să nu fie auzit de cei din jur. 

Senatorul îngheţă o clipă în timp ce cântărea ameninţarea, 
apoi se alătură lui Cato, care tocmai ieșea pe uși. 

Gânditor, lulius se uită în urma lui. Se așteptase la o reacţie 
asemănătoare, deși vestea că avea să construiască o casă pe 
pământul lui fusese o lovitură. Din vârful dealului, casa aceea 
avea sa domine asupra domeniului lui și poziția de superioritate 
probabil că îl încânta pe Suetonius. Se uită în jur, după Crassus 
și Cinna. Voia să le vorbească înainte ca ei să plece spre casă. 
Intr-un fel, ceea ce spusese Prandus era adevărat. Dacă folosea 
forța în inima Romei, avea să se îndrepte iute spre dezastru. 
Trebuia să fie subtil. 

— Dar primul e Antonidus, șopti pentru sine. 


286 


În cazul lui, forţa avea să fie perfectă. 
e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT 


lulius mergea prin oraș, în fruntea celor zece soldați. Amintiri 
dureroase se trezeau în timp ce-și croia drum spre strada pe 
care era casa lui Marius. Își aminti cât de încântat fusese când 
furtuna de energie din jurul generalului îl prinsese în vârtejul ei. 
Fiecare stradă pe care mergeau și fiecare colț pe după care 
treceau îi aminteau de prima călătorie zgomotoasă pe care o 
făcuse până la casa senatului, înconjurat de cei mai duri oameni 
ai Primigeniei. Oare câţi ani avea atunci? Paisprezece? Destui, în 
orice caz, ca să înțeleagă o lecție importantă: legea se pleca în 
faţa forței. Chiar și Sulla dăduse înapoi din fața soldaților care 
umpleau forumul, pe lespezile ude de sângele mulţimii 
pulsânde. Lui Marius îi fusese acordat Triumful pe care îl dorise 
și demnitatea de consul, care urma. Dar Sulla l-a doborât până 
la urmă. Durerea îl apăsa greu pe lulius, care își dorea să mai fi 
avut măcar câteva clipe alături de Generalul de Aur. 

Niciunul dintre oamenii care erau cu lulius nu mai văzuse 
Roma, iar patru dintre ei veneau din sătucurile de pe ţărmul 
african. Se străduiau să nu se holbeze, dar lupta aceea era 
pierdută din start. Aveau, în sfârșit, în faţa ochilor orașul 
legendar. 

Ciro părea uimit peste măsură numai de numărul mare de 
oameni de pe străzile zumzăitoare. lulius începu să vadă orașul 
cu ochi noi, prin prisma reacțiilor uriașului. Nicăieri în lume nu 
era așa. Mirosurile de mâncare și mirodenii se amestecau cu 
strigăte și zgomote de ciocan. Prin mulţimi se împleteau tunici și 
togi albastre, roșii, aurii. Era o beţie a simţurilor și lulius savura 
uluiala oamenilor săi. Își aminti cum stătuse el însuși lângă 
Marius, într-un car aurit, care străbătea străzile pline de oameni 
care aclamau. În amintirea lui, gloria dulce a momentelor 
acelora era amestecată cu durerea celor care urmaseră. Totuși, 
fusese acolo în ziua aceea. 

Chiar dacă numai străzile mai mari purtau nume, lulius își 
amintea drumul fără nicio greutate. În mod aproape inconștient, 
alesese exact aceeași rută pe care o urmase cu ocazia primei lui 
vizite, după ce trecuse prin forum. Pe măsură ce se îndepărtau 


287 


de valea plină de magherniţe aflate pe straduțe șerpuitoare și 
urcau pe drumul pavat de pe deal, străzile deveneau tot mai 
puţin aglomerate și mai curate. De-a lungul drumului lor erau 
numeroase uși și porţi modeste, care ascundeau adevărate 
splendori. 

lulius își opri oamenii la câteva zeci de metri de poarta pe 
care și-o amintea și se apropie singur. O siluetă mică, îndesată, 
îmbrăcată cu o tunică simplă, de sclav veni în faţa grilajului, să îl 
întâmpine. Chiar dacă omul acela zâmbea politicos, lulius 
observă că ochii îi alergau în susul și în josul străzii, într-un gest 
automat de prudenţă. 

— Am venit să vorbesc cu proprietarul casei, zise lulius, 
zâmbind destins. 

— Generalul Antonidus nu e aici, răspunse cu băgare de 
seamă paznicul porții. 

lulius dădu din cap, de parcă asta se așteptase să audă. 

— Atunci, am să-l aştept. Trebuie să audă veștile pe care i le 
aduc. 

— Nu puteţi intra câtă vreme... începu omul. 

Cu o smucitură bruscă, lulius întinse braţul printre barele 
grilajului, cum îl văzuse odată pe Renius. Portarul se trase înapoi 
și aproape scăpă, dar degetele lui lulius îl apucară de tunică și îl 
loviră cu toată forța de porţile de fier. 

— Deschide poarta, zise lulius în urechea omului care se 
lupta. 

— Nici gând! Dac-ai ști a cui e casa asta, n-ai îndrăzni! Dacă 
nu-mi dai drumul, o să fii mort până la apus! 

lulius smuci cu toată forţa, izbindu-l de nou pe sclav de 
grilajul porții. 

— Știu a cui e casa asta! E a mea. Acum, deschide poarta sau 
te omor eu pe tine. 

— Atunci, omoară-mă! Tot n-o să poţi să intri! se răsti omul, 
zbătându-se înnebunit. 

Sclavul își umplu plămânii, vrând să ţipe după ajutor și lulius 
rânji când văzu cât curaj avea individul. Fără să mai spună o 
vorbă, întinse cealaltă mână printre bare și luă cheia porții de la 
cingătoarea portarului. Acesta rămase cu gura căscată de furie 
și lulius fluieră ușor, chemându-și soldaţii. 


288 


— Țineţi-l bine și nu-l lăsaţi să ţipe. Am nevoie de amândouă 
mâinile ca să descui lacătul și să trag zăvorul, ordonă lulius. Nu-l 
răniţi. E un om curajos. 

— Ajutor! reuși portarul să strige înainte ca mâna grea a lui 
Ciro să-i acopere gura. 

lulius potrivi cheia în broască și zâmbi când auzi declicul 
zăvorului. ÎI ridică și poarta se deschise larg, în timp ce două 
gărzi alergau zornăind prin curte, cu săbiile ridicate. 

Oamenii lui lulius se mișcară repede să-i dezarmeze. Când se 
văzură în fața atâtor dușmani, cele două gărzi aruncară săbiile, 
în ciuda portarului, care se făcuse stacojiu de furie. Incercă să îl 
muște de mână pe Ciro, care îl pocni zdravăn, în loc de răspuns. 

— Legaţi-i și căutaţi prin toată casa. Nu vărsaţi sânge! porunci 
lulius, privind cu răceală cum oamenii lui se împărțeau în 
perechi și plecau să cotrobăie prin casa pe care o cunoștea atât 
de bine. 

Aproape că nu se schimbase deloc. Fântâna era tot acolo și 
Antonidus lăsase grădinile așa cum le găsise. lulius vedea locul 
unde o sărutase pe Alexandria și ar fi putut să ajungă în fosta ei 
cameră din clădirea sclavilor fără să-i arate nimeni drumul. Era 
atât de ușor să și-l închipuie pe Marius care se cutremura de râs 
pe undeva pe acolo și, în momentul acela, lulius ar fi dat orice 
ca să mai vadă o dată muntele acela de om. Tristeţea bruscă a 
amintirii îl apăsa. 

Nu îl recunoscu pe niciunul dintre sclavii și servitorii care fură 
scoși din casă și legaţi fedeleș în curte, de către soldaţii lui care 
lucrau cu eficiență veselă. Unul sau doi dintre ei aveau 
zgârieturi pe față, dar lulius fu mulţumit să vadă că niciunul 
dintre prizonieri nu fusese rănit. Dacă voia să câștige procesul și 
să-și recapete drepturile asupra casei, ca unic moștenitor în 
viață, era important ca totul să se desfășoare în mod pașnic. 
Magistraţii făceau parte din familiile vechi ale orașului și orice 
zvon despre vărsare de sânge în inima orașului i-ar fi dăunat în 
ochii lor, de la bun început. 

Totul merse repede și, fără alte discuţii, oamenii lui luară 
prizonierii legaţi ca pe niște snopi și îi duseră în drum. Portarul 
fu scos ultimul. Îi puseseră căluș, ca să nu mai strige, dar tot se 
zbătea furios împotriva lui Ciro când acesta îl așeză în stradă. 
lulius închise poarta și o încuie cu cheia pe care o luase de la 


289 


paznicul porţii. Înainte să se întoarcă, îi făcu cu ochiul omului 
agitat. 

Soldaţii lui așteptau în două rânduri de câte cinci. Nu erau 
destui ca să apere casa de un atac hotărât și primul lucru pe 
care trebuia să îl facă era să trimită câţiva oameni înapoi la 
domeniu, ca să se întoarcă împreună cu cincizeci dintre cei mai 
buni luptători. Era cât se poate de nimerit să pregătească un 
proces legal, dar lulius știa că acela care avea efectiv casa în 
stăpânire pornea cu un avantaj clar, pe care nu era dispus să ÎI 
piardă când Antonidus se va fi întors. 

În sfârșit, își trimise trei dintre cei mai iuți alergători, 
îmbrăcaţi cu tunici de mesager, pe care le găsiseră în magaziile 
casei. Grija cea mai mare era ca nu cumva cei trei să se 
rătăcească prin orașul necunoscut și lulius se mustră în gând 
pentru că nu-i dăduse prin cap să ia cu el pe cineva de la 
domeniu, care să le arate celor trei drumul până la podul peste 
Tibru. 

Când cei trei plecară, se întoarse spre ceilalți și un zâmbet i 
se întinse încet pe faţă. 

— V-am zis doar că o să vă găsesc un loc unde să staţi la 
Roma. 

Oamenii începură să râdă și se uitară admirativ în jur. 

— Am nevoie ca trei dintre voi să păzească poarta. Veţi fi 
înlocuiţi de ceilalţi la fiecare două ore. Antonidus are să se 
întoarcă în curând, sunt sigur. Chemaţi-mă când vine. 

Gândul la conversaţia aceea îl înveseli enorm. Gărzile își 
ocupară poziţiile. Casa avea să fie bine apărată până la căderea 
nopții și apoi el avea să poată să-și concentreze atenţia asupra 
reabilitării numelui lui Marius, chiar dacă trebuia să lupte cu tot 
senatul pentru asta. 

e 

Brutus și Cabera erau la domeniu când sosiră doi mesageri 
din partea lui lulius. Al treilea era la câțiva kilometri buni în 
urmă. Obişnuit să comande, Brutus adună repede cincizeci de 
soldați și organiză marșul rapid spre oraș. lulius n-avea cum să 
știe că un grup atât de mare de legionari n-avea să fie lăsat să 
intre în oraș, așa că Brutus îi puse să se dezbrace de armuri și 
de arme și-i trimise în grupuri de câte doi, trei oameni. Aveau să 
se reunească după ce se pierdeau din vederea gărzilor orașului, 
ochii senatorilor, pe străzile Romei. Ultimul care plecă fu carul 


290 


încărcat cu arme și armuri. Brutus rămase în urmă, ca să-l 
mituiască pe căpitanul de la poartă. Cabera trase o sticlă de vin 
de sub acoperitoarea carului și o îndesă în mâna soldatului, 
împreună cu câteva monede. Cu o privire complice, căpitanul îi 
lăsă să treacă. 

— Nu știu dacă să mă bucur sau să fiu îngrozit de cât de ușor 
a fost, murmură Brutus, în timp ce Cabera pocnea hăţurile pe 
spinarea perechii de boi care trăgeau carul greu. Când se 
termină totul, mai că m-aș duce înapoi la străjerul ăla, să stau 
un pic de vorbă cu el. Nici măcar nu i-am dat cine știe ce mită. 

Cabera izbucni în hohote care semănau cu un cotcodăcit și 
făcu din nou hăţurile să pocnească în aer. 

— Dacă i-am fi dat prea mulţi bani, omul ar fi intrat la 
bănuieli. Nu, i-am dat exact cât trebuia ca să-l facem să creadă 
că suntem doar niște negustori de vin, care vor să scape de taxa 
de intrare în oraș. Tu ai cam arăta a paznic, iar eu probabil că i- 
am părut proprietarul avut al vinului. 

Brutus pufni. 

— Mai degrabă a crezut că ești căruțașul. Vechitura aia de 
robă mâncată de molii nu prea îmi pare haină de negustor avut, 
răspunse Brutus în vreme ce carul se legăna pe străzi. 

Drept răspuns, Cabera pocni enervat din hăţurile de piele. 
Carul bloca drumul de la un capăt la altul, cu roţile care se 
potriveau perfect între pietrele pe care le foloseau mulțimile în 
mers. N-aveau pe unde să treacă sau să se întoarcă și drumul 
spre casa lui Marius era foarte lent. Totuși, Cabera se distra de 
minune. Țipa și arăta pumnul la toţi căruţașii care îndrăzneau să 
treacă prin faţa lor. Patru dintre oamenii lui lulius se adunară în 
spatele carului, bucurându-se în mod evident că puteau să se 
țină după ei și să scape din labirintul străduțelor întortocheate. 
Nici Brutus, nici Cabera nu îndrăzneau să se uite îndărăt, la ei, 
deși Brutus se întreba câţi aveau să mai umble aiurea prin pieţe, 
la căderea nopţii. Era sigur că le explicase foarte clar pe unde să 
o ia, dar, după luni întregi de muncă ale Primigeniei în barăcile 
din oraș și după drumurile dese pe care le făcea pentru a-și 
vedea mama, el ajunsese să cunoască Roma la fel de bine ca 
oricine. Se prefăcu că verifică roţile din spate și aruncă o privire 
iute în jur. Fu ușurat să vadă că soldații lui lulius care se ţineau 
după ei erau acum vreo nouă. Spera să nu iasă prea tare în 
evidenţă, altfel gloatele curioase ale Romei s-ar fi luat și ele 


291 


după car și o adevărată procesiune spontană ar fi ajuns până la 
casa lui Marius. Orice speranţă de a face lucrurile cu discreţie s- 
ar fi năruit. 

Când începură să urce dealul unde se afla casa măreață, pe 
care și-o amintea atât de clar, Brutus văzu un om care gesticula 
și striga la altcineva, în faţa porţii. „Bine măcar că strada este 
îndeajuns de largă încât să nu blocheze toată circulaţia dacă 
oprim carul”, gândi Brutus, recunoscător. 

— Dă-te jos și fă-te că te uiţi la roți sau ceva, îi șuieră lui 
Cabera, care cobori supărat și începu să se plimbe pe după car, 
oprindu-se în dreptul fiecărei roţi și pronunţând cuvântul 
„roată”. 

Omul care striga în spatele porţii nu păru să observe căruţa 
încărcată ce se oprise pe drum. Brutus riscă să arunce o privire 
în spate și clipi surprins când văzu grupul de soldaţi deghizați 
care se oprise în spatele lor. Mai rău decât atât, oamenii se 
așezaseră în rânduri și, în ciuda hainelor, arătau exact a ceea ce 
erau - un grup de legionari ce se dădeau cetățeni oarecare, 
Brutus sări din car și alergă spre ei. 

— Nu staţi ca la apel, neghiobi ce sunteți! Vreţi ca fiecare 
casă din preajmă să-și trimită gărzile să vadă ce faceți? 

Oamenii începură să se foiască nesiguri și Brutus își dădu 
exasperat ochii peste cap. Nu mai aveau ce să facă. Deja 
servitori și străji începuseră să se adune pe la porțile din jur, ca 
să se uite la soldaţii care se învârteau fără rost. In depărtare se 
auziră strigăte de alarmă. 

— Bun așa. S-a terminat cu secretul. Luaţi-vă săbiile și 
armurile din car și veniţi cu mine la poartă. Repede! Senatorii o 
să facă spume când o s-audă c-am adus o armată în oraș. 

Odată ce situația aceea confuză se termină, soldaţii ușurați își 
apucară armurile și se echipară fără vâlvă, în doar câteva 
minute. Brutus îi spuse lui Cabera că nu mai era cazul să dea 
roată carului. Bătrânul nu se oprise deloc și, de fiecare dată 
când anunţa că a găsit o roată, vocea lui era tot mai obosită. 

— Acum, înainte! mârâi Brutus, cu obrajii aprinși de numărul 
tot mai mare al privitorilor. 

Mărșăluiră în rânduri perfecte și stânjeneala lui Brutus fu 
întreruptă de o evaluare scurtă a oamenilor care îl urmau. Da, 
erau îndeajuns de buni pentru Primigenia. 


Când lulius termină să îi explice situația, Antonidus era livid 
de furie. 

— Îndrăznești? urlă el. Voi apela la senat. Casa asta e mea de 
drept, pentru că am cumpărat-o, și mai degrabă te omor decât 
să te las să mi-o furi. 

— N-am furat nimic de la nimeni. Tu nu aveai niciun drept să 
oferi bani pentru proprietăţile unchiului meu, răspunse lulius 
calm, mai degrabă amuzat de mânia celuilalt. 

— Unchiul tău a fost inamic al statului! Pământurile și averile 
i-au fost confiscate. Un trădător, asta a fost! urlă Antonidus. 

l-ar fi plăcut enorm să întindă mâna printre gratii și să-l 
strângă de gât pe tânărul acela obraznic, dar gărzile din spatele 
porţii stăteau cu săbiile scoase, iar cei doi soldaţi cu care venise 
nu prea aveau ce să facă împotriva atâtor adversari. 

Socoti în minte ce avea să găsească lulius prin încăperile 
casei. Era oare vreo dovadă care să facă legătura între el și fiica 
lui Pompei? Nu credea, dar gândul acela nu-i dădea pace și 
dădea furiei sale aerul panicii nebune. 

— A fost trădător pentru că așa a zis Sulla, cel care și-a atacat 
propriul oraș? răspunse lulius, îngustându-și ochii. Atunci, a fost 
acuzat pe nedrept. Marius a apărat senatul de cel care avea să 
se proclame dictator. A fost om de onoare! 

Antonidus scuipă scârbit pe pământ și stropii aproape că 
atinseră tivul tunicii portarului care încă mai era legat fedeleș. 

— Asta gândesc eu despre onoarea lui! urlă Antonidus și 
apucă barele porții. 

lulius făcu semn înspre unul dintre oamenii lui, care făcu un 
pas în faţă și Antonidus trebui să-și coboare mâinile. 

— Să nu-ţi treacă prin cap să mai pui mâinile pe ceva ce este 
al meu, zise lulius. 

Antonidus vru să răspundă, dar auzi zăngănitul sandalelor 
legionarilor care veneau din josul dealului. Se opri și aruncă o 
privire în direcţia de unde se auzea sunetul și o expresie de 
dispreț total îi acoperi trăsăturile. 

— Acum ai să vezi tu, nelegiuit ce ești! Senatul a trimis 
legionari să restabilească ordinea. Am să pun să fii bătut și lăsat 
în drum, cum mi-ai lăsat tu mie oamenii. Făcu câţiva pași de 
lângă poartă, ca să-i întâmpine pe nou-veniţi: Individul acesta a 
intrat cu forța în casa mea și mi-a maltratat servitorii. Vreau să 


293 


fie arestat, zise către cel mai apropiat dintre soldaţi și pete albe 
de furie i se adunară în colțurile gurii. 

— Da, dar uite ce figură prietenoasă are. Lasă-i mai bine casa, 
răspunse Brutus rânjind. 

Preţ de câteva secunde, Antonidus nu fu în stare să priceapă 
ce auzea. Apoi, păru să își de seama de numărul celor care îi 
înconjurau și observă că nu aveau însemnele nici unei legiuni. 

Se trase ușor în spate și ridică sfidător capul. Brutus începu să 
râdă în bătaie de joc. Antonidus se duse între cele două gărzi ale 
sale. Oamenii se foiră nervoși, pentru că acum era clar că erau 
cu el și inamicii erau mult prea mulţi. 

— Senatul va asculta ce am de zis! spuse Antonidus aspru, cu 
vocea răgușită de cât ţipase. 

— Zi-le stăpânilor tăi să fixeze data audierii. Voi da socoteală 
în faţa legii pentru faptele mele, răspunse lulius și descuie, în 
sfârșit, poarta pentru ca Brutus să intre cu soldaţii. 

Antonidus se holbă la el, apoi se răsuci pe călcâie și se 
îndepărtă cu pași mari, împreună cu cele două gărzi. 

Brutus trecu pe lângă lulius, care îl atinse pe braţ și-l opri. 

— Nu prea a fost adunarea discretă pe care o aveam eu în 
minte, Brutus. 

Prietenul lui strânse din buze și o vreme nu putu să se uite la 
el. 

— Ţi i-am adus până aici, nu? Habar n-ai cât e de greu să 
aduci oameni înarmaţi în oraș. Zilele când Marius trimitea câte 
cincizeci de soldați odată, unde avea el chef, au apus de mult. 

Cabera veni lângă ei, trecând în pas de plimbare pe poarta 
deschisă, odată cu ultimii soldați. 

— Străjile de la poarta orașului au crezut că sunt un negustor 
cu dare de mână, zise vesel. 

lulius și Brutus îl ignorară, ţintuindu-se din priviri unul pe altul. 
În cele din urmă, Brutus înclină ușor capul. 

— Ai dreptate, ar fi putut să iasă mai bine. 

La vorbele lui, tensiunea dintre cei doi se evaporă și lulius 
rânji. 

— Ce-i drept, mi-a plăcut teribil când a crezut că sunteţi 
trupele senatului, spuse, râzând ușor. Cred că numai momentul 
ăla a meritat să veniţi cu atâta zarvă. 

Brutus părea încă plin de regrete, dar un zâmbet i se strecură 
pe față, drept răspuns. 


294 


— Poate. Uite ce e, senatul va afla că ai adus atâţia oameni în 
oraș. Nu vor permite una ca asta. Poate că ar trebui să trimiţi o 
parte la barăcile Primigeniei. 

— Așa am să fac, dar înainte trebuie să punem la punct 
câteva lucruri. Ar trebui să-mi aduc și celelalte centurii în oraș. 
Un gând îi trecu prin minte. Cum se face că senatorii n-au nimic 
împotriva faptului că Primigenia e în oraș? 

Brutus ridică din umeri. 

— Primigenia e înscrisă pe listele senatului, nu uita. În plus, 
barăcile sunt în afara zidurilor, în partea de nord, aproape de 
poarta de pe Quirinal. Cred că am cel mai bun teren de 
instrucție din Roma și pe Renius care să-mi instruiască oamenii. 

— Brutus, ai făcut atât de multe, zise lulius, prinzându-l de 
umăr. Roma nu va rămâne la fel acum, că noi doi ne-am întors. 
O să-mi aduc oamenii la tine, de îndată ce mă asigur că 
Antonidus nu mai încearcă nimic. 

Jubilând, Brutus prinse braţul lui lulius. 

— Avem mare nevoie de oamenii tăi. Primigenia trebuie să 
crească. N-o să am odihnă până când nu va avea puterea de 
odinioară. Marius... 

— Nu, Brutus, spuse lulius, coborând braţul. Nu m-ai înţeles 
bine. Oamenii mei au depus jurământul de credinţă faţă de mine 
și atât. Nu pot să fie sub comanda ta. 

Nu voia să fie dur cu bunul lui prieten, dar era mai bine dacă 
lămureau lucrurile de la început. 

— Cum? zise Brutus surprins. Bine, dar soldaţii tăi nu fac 
parte din nicio legiune, iar Primigenia n-are nicio mie de oameni. 
Tot ce trebuie să faci... 

lulius dădu ferm din cap. 

— Am să te ajut să aduni oameni, așa cum am promis. Dar nu 
pot să ţi-i dau pe ai mei. Imi pare rău! 

Brutus îl privea, nevenindu-i să creadă. 

— Dar eu vreau să refac Primigenia pentru tine. Eu voi fi sabia 
ta la Roma, ţii minte? 

— Da, răspunse lulius și îl luă din nou de braț. Prietenia ta 
înseamnă mai mult pentru mine decât orice altceva, în afară de 
viețile soției și copilului meu. Tu ţii minte că sângele tău e în 
venele mele? Și al meu în ale tale. Făcu o pauză și strânse mai 
tare brațul lui Brutus. Oamenii ăștia sunt lupii mei. Nu pot să fie 
sub comanda ta. Lasă lucrurile așa. 


295 


Brutus își smuci brațul și faţa îi împietri. 

— Bine. N-ai decât să-ţi ţii lupii în timp ce eu mă zbat pentru 
fiecare recrut. Mă duc înapoi la barăcile mele și la oamenii mei. 
Vino să mă cauţi când te hotărăști să-ţi aduci oamenii acolo. 
Vom stabili tot atunci taxa pentru cazarea lor. 

Se întoarse și răsuci cheia în broască. 

— Marcus, strigă lulius după el. 

Brutus îngheță o clipă, apoi deschise poarta și ieși, lăsând-o 
să se trântească în urma lui. 

e 

Chiar dacă era însoțit de cele două gărzi, Antonidus nu-și lua 
mâna de pe pumnalul de la centură, în timp ce-și croia drum pe 
aleile întunecate. Așa strâmte cum erau, existau destule locuri 
în care să se ascundă raptores și să aștepte să-l ia pe 
nepregătite. Respira pe nas în timp ce mergea, încercând să 
ignore băltoacele de apă puturoasă, care îi stricaseră sandalele, 
de la primii pași pe care îi făcuse, odată ce ieșise de pe străzile 
principale. Unul dintre oamenii lui scăpă o înjurătură când 
piciorul îi alunecă într-o moviliţă îndeajuns de proaspătă încât să 
nu se fi răcit încă. 

Lumina zilei nu prea ajungea în părțile acelea ale Romei, dar 
umbrele erau înfricoșătoare noaptea. Acolo nu exista nicio lege, 
nu erau soldaţi care să-i vină în ajutor sau cetăţeni care să 
îndrăznească să răspundă la chemarea lui. Antonidus apucă mai 
strâns pumnalul, speriindu-se când ceva ţâșni de lângă 
picioarele lor. Nu se opri să vadă ce era, ci merse mai departe, 
aproape fără să vadă nimic. Pipăia cu mâna colţurile pe lângă 
care treceau și le număra. Trei colţuri de la intrare, apoi încă 
patru la stânga. 

Chiar dacă era noapte, străzile erau frecventate de oameni pe 
care cei mulţi dintre romani nu-i zăreau niciodată. Oamenii pe 
care-i vedeau nu prea vorbeau între ei. lar la trecerea lor 
amuţeau cu totul. Siluete grăbite treceau pe lângă cei trei fără 
să-i privească, ferindu-se de băltoacele împuţite și ţinând 
capetele plecate. Acolo unde câte o torță le-ar fi luminat pașii, 
oamenii se fereau de parcă, dacă mergeau la lumină, ar fi 
invitat cine știe ce nenorocire. 

Numai furia îl făcu pe Antonidus să meargă mai departe, deși 
îi era frică. Omul cu care se întâlnise îi spusese să nu vină 
niciodată pe acolo nechemat. Dar faptul că își pierduse casa îi 


296 


dăduse curajul furiei. Care începea să pălească din cauza 
întunericului și a neliniștii crescânde. 

În sfârșit, ajunse în locul știut, o răscruce între patru pereţi 
acoperiți de mucegai, undeva în inima acelui cuib de șobolani. 
Se opri și se uită după cele două gărzi, mijindu-și ochii în 
întuneric. Pe undeva pe-aproape, apa picura încet pe o 
suprafaţă de piatră. Dintr-odată, se auziră zgomote de picioare, 
care îi făcură oamenii să se întoarcă în loc neliniștiți și să-și 
agite pumnalele de parcă voiau să alunge spiritele rele. 

— Ți s-a spus să nu vii să mă cauţi decât în ultima noapte a 
lunii, se auzi o voce șoptită în urechea generalului. 

Panica aproape că îl copleși pe Antonidus. Tresări de groază 
când își dădu seama cât de aproape de el era cel care vorbise și 
picioarele-i alunecară pe lespezile ude. Din instinct, scoase 
pumnalul de la centură, dar mâna îi fu prinsă într-o strânsoare 
care îl lăsă neajutorat. 

Omul de lângă el purta o mantie cu glugă, dintr-o pânză 
aspră, care îi ascundea trăsăturile. Lucru inutil în întunecimea ca 
de cerneală de pe alei. Lui Antonidus îi veni să verse când simţi 
mirosul ciudat, dulceag, pe care îl emana necunoscutul. Era 
putoarea bolii, a putregaiului ascuns sub uleiuri parfumate. 
Generalul se întrebă din nou dacă nu cumva gluga aceea trebuia 
să ascundă mai mult decât identitatea omului care o purta. 
Silueta întunecată se aplecă atât de aproape, încât buzele 
nevăzute aproape atinseră urechea generalului. 

— De ce ai venit aici și-ai făcut atâta zarvă, de mi-ai deranjat 
jumătate din iscoade cu poticnelile tale zgomotoase? 

Vocea aceea era un șuierat de furie atât de aproape, încât 
aducea dulceaţa morţii în fiecare val de respiraţie caldă. Lui 
Antonidus îi veni din nou să verse. Se cutremură când gluga îi 
atinse ușor obrazul. 

— A trebuit să vin. Am altă treabă pentru tine și am nevoie să 
o faci repede. 

Strânsoarea de pe încheietură se intensifică, devenind 
aproape dureroasă. Antonidus nu putea să se întoarcă spre 
celălalt de frică să nu se atingă de el. Se uită în altă parte și se 
strădui să nu se strâmbe din cauza izului bolnăvicios care 
macula fiecare gură de aer pe care o trăgea în piept. 

Silueta întunecată țâțâi încet. 


— Încă n-am găsit cum să mă apropii de fiul lui Crassus. E 
prea curând după cealaltă treabă. Dacă ne pripim, fraţii mei 
mor. Nu m-ai plătit destul, ca să fiu dispus să pierd oameni 
pentru tine. Ai plătit numai serviciul pe care îl primești. 

— Lasă-l pe Crassus. Nu înseamnă nimic pentru mine în 
momentul ăsta. Vreau să o găsești pe fiica lui Cinna și să o 
omori. Acum, ea e ţinta ta. Lasă un semn cu numele lui Sulla, 
cum ai făcut și cu cățeaua aia a lui Pompei. 

Antonidus simţi cum mâna îi era condusă blând înspre 
centură și, înțelegând, vârf pumnalul în teacă. Apoi, strânsoarea 
slăbi. Se forță să aștepte nemișcat, neîndrăznind să se tragă în 
spate și să-și arate fățiș repulsia. Ştia că, dacă individul acela se 
simțea insultat, nici el, nici oamenii lui n-aveau să mai apuce să 
calce pe străzile principale. 

— Va fi foarte bine păzită. Va trebui să plătești pentru vieţile 
oamenilor pe care am să-i pierd ca să ajung la ea. Zece mii de 
sesterţi, ăsta e prețul. 

Antonidus inspiră cu maxilarele încleștate. Știa că datoria 
avea să fie acoperită de Cato. Nu fusese oare ideea lui să-i 
angajeze? Dădu convulsiv din cap. 

— Va fi plătit. Gărzile mele îţi vor aduce aurul în ziua stabilită. 

— Va trebui să-ţi găsești alte gărzi. Să nu mai vii aici 
nechemat sau va trebui să plătești mai scump, șopti vocea, 
îndepărtându-se repede de el. 

Se auziră sunete de pași repezi și, într-o clipă, Antonidus își 
dădu seama că rămăsese singur. Cu grijă, păși spre oamenii lui 
și pipăi cu mâinile pe jos. Sări ca ars când simţi umezeala 
gâturilor despicate. Se cutremură și plecă iute pe unde venise. 


e CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


lulius își aduse soldaţii la barăcile Primigeniei, cu o oră înainte 
de revărsatul zorilor. Brutus avusese dreptate în legătură cu 
clădirile și terenul de instrucție, care erau impresionante. Fluieră 
ușor în timp ce intra în marș pe sub arcada porții principale, 
remarcând distanţa potrivită dintre santinele și poziţiile 
fortificate din interior. 

Probabil că gărzilor de la porţi li se spusese că aveau să vină. 
Făcură semn soldaţilor să intre, fără să-i oprească din marș. Dar, 


298 


odată ce ajunseră înăuntru și poarta masivă se închise în urma 
lor, lulius își dădu seama că se aflau pe un „teren de 
vânătoare”, ca acela dintre zidurile de apărare de la Mytilene. 
Oricare dintre clădirile care dădeau spre curtea principală putea 
să fie ticsită cu arcași. Nu aveau pe unde să se retragă și aleea 
pe care înaintau era îngustă, mărginită de ziduri întrerupte din 
loc în loc de nișe pentru și mai mulţi arcași. lulius ridică din 
umeri. Centuriile sale se opriră în ordine, modificând rândurile 
până când formară un careu perfect, care acoperi curtea. 

lulius se întrebă cât avea de gând Brutus să-l facă să aștepte. 
Era greu de zis după ce fusese atâta vreme departe de cel mai 
vechi prieten pe care îl avea. Băiatul pe care îl cunoscuse 
cândva ar fi fost deja acolo, așteptându-i. Dar bărbatul care 
comanda rămășițele Primigeniei se schimbase enorm între timp. 
Poate se schimbase atât de mult încât îngropase deja băiatul. N- 
avea cum să știe. 

Fără să lase să se vadă cât de nerăbdător era, lulius așteptă 
impasibil alături de oamenii lui, în vreme ce minutele se 
lungeau. Adevărul era că avea nevoie de barăci și, după cum 
spunea Tubruk, chiar erau atât de bune pe cât pretindea Brutus. 
La urma urmei, punga lui Crassus era îndeajuns de mare, încât 
să cumpere ce era mai bun în oraș. Pe când aștepta, lulius se 
gândi să cumpere o parte a barăcilor de la Crassus. In sinea lui, 
era de acord cu Tubruk că legătura pe care senatorul bogat o 
construia cu atâta grijă putea să se dovedească un spin în 
coaste, oricât de prietenos li se arăta acum. 

Cu pași mari, Brutus ieși din clădirea principală, alături de 
Renius. Având grijă să-și menţină o expresie impasibilă, lulius 
privi cu interes ciotul acoperit care rămăsese din brațul stâng al 
lui gladiatorului. Brutus părea mânios și speranțele lui lulius 
muriră. 

Când ajunse în fața lui, Brutus se opri ţeapăn și salută ca de la 
egal la egal. lulius îi întoarse salutul fără să ezite. Simţi o clipă 
de durere din cauza golului care îi despărțea, apoi hotărârea i se 
întări. N-avea să cedeze. Brutus nu era unul dintre oamenii pe 
care voia să-i flateze și să-i manevreze. Genul acela de 
manipulare era doar pentru dușmani și pentru aliaţii formali, nu 
pentru băiatul cu care prinsese corbi cu atâţia ani în urmă. 

— Bun venit la barăcile Primigeniei, domnule tribun, zise 
Brutus. 


299 


lulius scutură din cap când auzi tonul acela ceremonios. Simţi 
o umbră de enervare și i se adresă lui Renius, ignorându-l pe 
celălalt. 

— Imi pare bine să te văd din nou, bătrâne prieten! Nu poţi 
să-l faci să priceapă că oamenii ăștia nu fac parte din 
Primigenia? 

Renius întoarse impasibil privirea lui lulius și tăcu o clipă 
înainte să răspundă. 

— Nu e momentul să-ţi dezbini forțele, băiete! Anul ăsta, ai 
pierdut ziua recrutărilor de pe Campus. N-ai de unde să mai iei 
oameni pentru încă o legiune. Voi doi ar trebui să nu vă mai 
umflaţi în pene și să vă împăcați. 

lulius pufni enervat: 

— Pe toţi zeii, Brutus, ce vrei să fac? Primigenia nu poate 
avea doi comandanţi, iar oamenii ăștia au depus jurământul faţă 
de mine. l-am găsit prin sate uitate de lume și i-am transformat 
în legionari. Am plecat de la nimic. Nu poţi să te aștepți c-o să-i 
predau pur și simplu altui comandant după tot ce au îndurat 
lângă mine. 

— Am crezut că... tu, dintre toţi oamenii, o să vrei să vezi 
Primigenia puternică. 

— Ca tribun militar, am dreptul să strâng trupe. Am să trimit 
prin toată ţara după soldaţi. Jur că o să refacem Primigenia. Și 
eu îi sunt dator lui Marius, chiar mai mult decât tine. 

Ochii lui Brutus îi cercetară pe ai lui, cântărindu-i vorbele. 

— Dar vrei să-ţi faci și o legiune a ta? Vrei să soliciţi înscrierea 
altui nume pe listele senatului? întrebă cu vocea încordată. 

lulius ezită și Renius își drese glasul, în semn că voia să 
vorbească. Obișnuinţa anilor întregi în care i se supuseseră îi 
făcu pe amândoi să tacă și să aștepte. Renius îl privi în ochi pe 
lulius, țintuindu-l pe loc. 

— Loialitatea e lucru rar, băiete. Când a cerut ca Primigenia 
să fie trecută înapoi pe liste, Brutus și-a riscat viaţa de dragul 
tău. Acum, și-a atras dușmănia unora de teapa lui Cato și totul a 
fost pentru tine. Nu e niciun conflict între voi. Primigenia e 
legiunea ta, nu vezi? Oamenii tăi pot să depună din nou 
jurământul și să rămână ai tăi. 

lulius îi privi pe cei doi și i se păru că se uită înapoi, în 
copilărie. Reticent, scutură din cap. 

— Nu pot să fie doi comandanţi, zise. 


Brutus se holbă la el. 

— Îmi ceri să depun și eu jurământul? Să-ţi predau comanda? 

— Cum altfel ai putea să fii sabia mea, Brutus? Dar nu pot să- 
ţi cer să renunţi la rangul la care ai visat mereu. E prea mult, 
spuse lulius și îl apucă ușor de braţ. 

— Nu, șopti Brutus neclintit în hotărârea pe care tocmai o 
luase. Nu e prea mult. Noi doi am făcut jurăminte mai vechi unul 
faţă de celălalt. Ți-am jurat că voi răspunde când mă vei chema. 
Mă chemi acum? 

lulius inspiră lent, adânc, măsurându-și prietenul. Simţi cum 
inima începe să îi bubuie cu o viteză ameţitoare. 

— Te chem, zise încet. 

Brutus aprobă energic din cap. Decizia lui era luată. 

— Atunci, o să depun și eu jurământul odată cu lupii ăștia ai 
tăi și azi va începe renașterea Primigeniei. 

e 

lulius luase cu el doar cinci soldați. Mergea grăbit pe străzile 
aglomerate ale oraşului, urmând instrucțiunile pe care i le 
dăduse Tubruk. Trecea prin mulțime cu inima ușoară. Pusese 
mâna pe casa unchiului său, care era păzită bine de douăzeci de 
soldaţi. Dar, mai important decât asta, problema cu Primigenia 
se rezolvase. Îi binecuvântă în gând pe Renius și Brutus pentru 
cât îi erau de loiali. Chiar și în momentul acela de mândrie, o 
parte din el îi șoptea că se folosise de dragostea lor cu aceeași 
răceală ca un dușman. Își spuse că nu avusese încotro, dar 
vocea aceea interioară nu voia să tacă. 

Nu departe de casa lui Marius, găsi ușor atelierul lui Tabbic. 
Pe măsură ce se apropia, simţi cum bucuria crește în el. Nu o 
mai văzuse pe Alexandria din ziua nunţii lui. La început, aproape 
îi fusese frică să-l întrebe pe Tubruk dacă fata nu fusese ucisă în 
luptele crâncene, care urmaseră fugii lui. Întinse mâna spre ușă 
și ezită. Simţi o atingere a vechii nesiguranţe care îl încercase 
mereu, în prezența ei. Scutură din cap și râse ușor când 
recunoscu sentimentul. Apoi, intră, iar oamenii lui rămaseră 
afară, blocând aleea îngustă. 

Alexandria era aproape de ușă și se întoarse să-l salute pe cel 
care intrase. Începu să râdă când îl văzu, cu plăcerea aceea 
simplă pe care o simt prietenii vechi când se întâlnesc. Stătea în 
picioare, cu un colier de aur la gât. În spatele ei, Tabbic se 
chinuia cu încheietoarea. 


301 


lulius o sorbi din ochi. Sclipirile aurului îi luminau gâtul. Părea 
să fi găsit un echilibru și o siguranţă de sine care îi lipsiseră în 
trecut. 

— Arăţi minunat, zise lulius, închizând ușa în urma lui. 

— Asta pentru că mă vezi alături de Tabbic, răspunse ea în 
glumă. R 

Tabbic mormăi și ridică ochii de la ce făcea. Il studie pe 
bărbatul care intrase în atelier și își îndreptă trupul, apăsându-și 
o mână pe șale. 

— Vreţi să vindeţi sau să cumpăraţi? întrebă bijutierul, luând 
colierul de la gâtul Alexandriei, spre regretul lui lulius. 

— Niciuna, nici alta, Tabbic. lulius e un prieten vechi al meu, 
răspunse Alexandria. 

Reţinut, Tabbic făcu un semn de bun venit cu capul. 

— Cel care are grijă de Octavian? 

— Îi merge bine, spuse lulius. 

Tabbic pufni pe nas, dar nu reuși să-și ascundă zâmbetul 
drăgăstos. 

— Îmi pare bine, zise încet, apoi se duse în încăperea din 
spatele atelierului, cu colier cu tot, și-i lăsă singuri. 

— lulius, ce slab ești! Nevasta aia frumoasă a ta nu-ţi dă de 
mâncare? întrebă Alexandria fără ceremonie. 

lulius începu să râdă. 

— Abia m-am întors de câteva zile. Stau în casa lui Marius din 
oraș. 

Alexandria clipi surprinsă. 

— Te-ai mișcat repede. Credeam că generalul lui Sulla stă 
acolo. 

— A stat. Va trebui să merg la judecată, ca să pot păstra casa, 
dar măcar voi avea ocazia să apăr numele lui Marius în public. 

Zâmbetul ei dispăru din cauza amintirii unor vremuri mai 
grele. Le găsi mâinilor o ocupaţie, încercând să-și scoată șorțul, 
înjurând când degetele nu reușiră să desfacă nodul. Lui lulius îi 
veni să se ducă lângă ea și s-o ajute, dar făcu un efort de voinţă 
și se înfrână. Când intrase în atelier, fusese șocat să simtă din 
nou vechea atracţie față de ea. Lucrul acesta îl îngrijora 
îndeajuns încât să se ţină cât de departe putea, până Alexandria 
reuși singură să desfacă nodul. 

„Eşti om însurat”, își spunea el ferm, dar se surprinse roșind 
când Alexandria îl privi din nou. 


302 


— Așadar, ce te aduce în umilul nostru atelier, lulius? Nu cred 
că ai venit doar ca să mă vezi pe mine. 

— Poate că de asta am venit. M-am bucurat când mi-a zis 
Tubruk că ai scăpat vie. Am auzit că Metella și-a luat viața. 

Ca întotdeauna când se afla în preajma ei, lulius se trezi 
bâjbâind în căutarea cuvintelor. Îi era ciudă pe sine că nu era în 
stare să vorbească mai cu noimă. 

Alexandria se întoarse spre el, cu ochii strălucind. 

— N-aș fi lăsat-o singură dacă aș fi știut ce voia să facă. Pe 
toţi zeii, aș fi luat-o cu mine la Tabbic. A fost o victimă, la fel ca 
nenorociţii pe care ticălosul de Sulla i-a omorât pe stradă. Nu-mi 
pare rău decât că el a murit repede, după cum zic unii. Mi-aș fi 
dorit să moară cât mai încet. 

— Nici eu n-am uitat, Alexandria, oricât ar vrea senatorii să 
uităm, fu de acord lulius cu vocea amară. 

Cei doi schimbară o privire de înţelegere mută, încărcată de 
amintirea celor pe care îi pierduseră și de o intimitate mai 
proaspătă decât ar fi crezut. 

— Ai să-i faci să plătească, lulius? Mă înfioară gândul că 
scursurile pe care le-am văzut atunci încă mai umblă libere. 
Roma e mult mai murdară decât se vede din forum, să știi. 

— Am să fac tot ce pot. Vreau să încep prin a-i obliga să 
onoreze amintirea lui Marius, lucru care ar trebui să le stea în 
gât câtorva dintre ei, răspunse el serios. 

Fata îi zâmbi din nou. 

— Pe zei, ce bine e să te văd din nou, după atâta vreme! Mă 
face sa-mi aduc aminte de ce-a fost, spuse ea și lulius roși din 
nou. 

Alexandria începu să râdă ușor, pierdută în aduceri-aminte. 
Siguranța de sine pe care o avea acum, ca femeie liberă, o 
făcea aproape de nerecunoscut. Totuși, lulius simţea că putea 
avea încredere în ea, pentru simplul motiv că făcea parte din 
vremurile de demult. Vocea mai cinică din el îi spuse că era 
iremediabil naiv. Toţi se schimbaseră, și Brutus ar fi trebuit să îi 
amintească asta cât se poate de clar. 

— Nu ţi-am mulţumit niciodată pentru banii pe care i-ai dat 
Metellei, pentru când aveam să fiu liberă, zise ea. Am cumpărat 
partea mea din atelier cu ei. A însemnat enorm pentru mine. 

lulius îi respinse mulţumirile cu un gest. 

— Am vrut doar să te ajut, rosti, foindu-se pe picioare. 


— Ai venit la atelier ca să vezi cum i-am cheltuit? 

— Nu. Știu că am zis adineaori că poate am venit doar din 
prietenie pentru tine, dar întâmplarea face să... începu el. 

— Ştiam eu! Vrei un medalion pentru soţia ta sau poate o 
broșă frumoasă? Am să-ţi fac ceva deosebit, ca să fie în ton cu 
ochii ei. 

Veselia ei contrasta cu atitudinea lui serioasă, atât de diferită 
de timiditatea băiatului pe care îl cunoscuse. 

— Nu, e ceva pentru proces... și nu numai. Vreau să comand 
niște scuturi de bronz care să-l omagieze pe Marius: un portret, 
bătăliile pe care le-a dat, chiar și moartea lui, când a căzut 
orașul. Vreau să spună povestea vieții lui. 

Alexandria își trecu o mână peste părul legat, lăsând în urmă 
o pată mică de pulbere de aur. Stropii preţioși captau lumina 
când se mișca și, împotriva voinţei lui, lulius se trezi dorind să-i 
frece ușor pielea cu degetul mare și să șteargă pata. Se 
concentră, furios pe sine. 

Fata se încruntă gânditoare și luă un sty/us?! și o plăcuţă de 
ceară de pe o poliţă. 

— Ar trebui să fie mari, poate de un metru lăţime, ca să se 
vadă de la depărtare. 

Incepu să schiţeze pe tăblița de ceară, aproape închizând un 
ochi. lulius o privi cum își dădu la o parte o șuviţă de păr de pe 
frunte. Tubruk spusese că era pricepută și judecata lui era 
demnă de încredere, de cele mai multe ori. 

— Primul ar trebui să fie un portret. Cum ţi se pare? 

Întoarse spre el tăbliţa și lulius se destinse când văzu chipul 
pe care îl cunoștea. Trăsăturile desenate aveau ceva din tăria 
pe care și-o amintea, deși liniile simple nu puteau fi decât un 
ecou stins al vieţii de care Marius debordase. 

— El e. Nu știam că poţi să faci așa ceva. 

— Lui Tabbic îi place mult să-i înveţe pe alţii. Pot să-ţi fac eu 
scuturile, dar numai metalul te va costa destul de mult. Nu 
vreau să mă tocmesc cu tine, lulius, dar e vorba de luni întregi 
de muncă. Cu genul acesta de comandă, aș putea să-mi fac un 
nume în oraș. 


21 Instrument antic de scris, constând dintr-o vergea, de obicei metalică, ascuţită la 
capătul cu care se scrijelea plăcuța de ceară și aplatizată la celălalt capăt, cu care se 
putea șterge. (n.tr.). 


304 


— Prețul nu e important. Am încredere în tine să ceri atât cât 
e corect. Dar voi avea nevoie de ele în câteva săptămâni, nu 
luni. Senatul nu va amâna prea mult procesul, având în vedere 
că Antonidus spumegă pentru că a pierdut casa. Vreau să le faci 
cât de bine și cât de repede poţi. 

— Tabbic? strigă Alexandria. 

Meșteșugarul cărunt veni încet din cealaltă încăpere, cu 
uneltele în mână. Fata îi explică repede despre ce era vorba și 
lulius zâmbi când văzu cum fața omului se aprinde de interes. În 
sfârșit, dădu din cap. 

— AŞ putea să mă ocup eu de celelalte treburi ale atelierului, 
dar va trebui să amâni comenzile pentru broșe. Bagă de scamă 
- Tabbic își frecă bărbia gânditor -, asta ar putea să crească 
prețul pentru cele pe care le-ai terminat deja. Și nu ne-ar prinde 
rău. Va trebui să închiriem un spaţiu mai larg și o forjă mult mai 
mare. Stai să văd... 

Luă altă tăbliță de pe poliţă și petrecu mult timp scriind și 
vorbind încet cu Alexandria. lulius îi privea exasperat. În cele din 
urmă, ajunseră la un acord și Alexandria se întoarse lângă lulius. 
Pulberea de aur încă îi strălucea pe piele. 

— Accept comanda. Preţul va depinde de câte scuturi ies cu 
greșeli și trebuie remodelate. Când ai vreo două ore libere, mi- 
ar plăcea să stăm de vorbă despre scenele pe care le vrei. 

— Știi unde să mă găsești, zise el. Poţi să vii oricând dacă ai 
nevoie de mine. 

Alexandria își plimbă leneș sty/us-ul prin aer. Dintr-odată, nu 
se simţea în largul ei. 

— Aş prefera să vii tu la mine, spuse. 

Nu voia să explice că vederea domeniul îi pusese la încercare 
toată stăpânirea de sine ultima dată când fusese acolo. 

lulius înţelese ceea ce ea nu rostise. 

— Am să vin. Poate c-am să-l iau cu mine și pe băiatul ăla. 
Tubruk zice că vorbește întruna despre tine și ăăă... Tabbic. 

— Trebuie să-l aduci. Îi simţim lipsa aici. Mama lui merge să-l 
vadă de câte ori poate, dar copilului trebuie să-i fie greu fără ea, 
răspunse Alexandria. 

— Întoarce totul cu susul în jos pe unde trece. Acum câteva 
zile, Tubruk l-a prins că-mi călărea calul pe câmp. 

— Nu l-a bătut, nu? întrebă ea prea repede. 

lulius clătină din cap, zâmbind. 


— Tubruk nu l-ar bate. Noroc că n-a dat Renius peste el, deși 
nu pricep cum ar putea să-l chelfănească numai cu o mână. 
Spune-i mamei lui să nu-și facă griji pentru el. Băiatul e din 
sângele meu. Voi avea grijă de el. 

— A crescut fără tată, lulius. Băieţii au mai multă nevoie de 
tată decât fetele. 

lulius șovăi. Nu voia să-și asume responsabilitatea aceea. 

— Între Renius și Tubruk, îndrăznesc să cred că o să crească 
drept. 

— Ei nu sunt de același sânge cu Octavian, lulius, zise ea și-i 
susținu privirea până când el se uită în altă parte. 

— Bine! O să-l ţin pe lângă mine, deși n-am avut o clipă de 
liniște de când m-am întors în oraș. O să am grijă de el. 

Fata zâmbi obraznic. 

— „Cel mai bun mod în care un bărbat își poate folosi 
talentele este să-și crească fiii”, cită ea. 

lulius oftă. 

— Tata zicea asta. 

— Știu. Și avea dreptate. Băiatul acela n-are niciun viitor cât 
timp aleargă pe străzile orașului. Ce s-ar fi ales de Brutus dacă 
familia ta nu-l primea? 

— Am fost de acord, Alexandria. Nu trebuie să baţi şaua până 
crapă. 

Fără să-l prevină, fata ridică mâna și atinse cicatricea albă 
care îi brăzda fruntea. 

— Stai să mă uit la tine, zise ea, venind mai aproape și 
fluierând ușor. Ai noroc că n-ai murit. De asta ai un ochi altfel? 

lulius dădu din umeri, vrând să schimbe subiectul. Apoi, spuse 
pe nerăsuflate toată povestea. Bătălia de pe Accipiter, rana de 
la cap care se vindecase după luni întregi, crizele de care nu 
scăpase. 

— Nimic nu mai e la fel de când am plecat, spuse el. Sau totul 
e la fel, dar eu m-am schimbat prea mult ca să văd asta. Cabera 
zice că aș putea să am crizele acelea toată viaţa sau că ar putea 
să dispară mâine. Nu putem ști. 

Ridică mâna stângă și o privi îndelung. Nu tremura. 

— Câteodată, cred că viaţa e doar durere, cu câteva 
momente de bucurie, răspunse ea. Ești mai puternic acum decât 
erai înainte, lulius. În ciuda loviturii la cap. Am descoperit că 


306 


șmecheria e să aștepți să treacă durerea și să te bucuri de 
momentele de fericire, fără să-ţi faci griji pentru viitor. 

lulius lăsă mâna în jos, simțindu-se brusc rușinat de faptul că 
vorbise despre spaimele lui cu atâta intimitate. Nu erau povara 
ei, a nimănui altcuiva, doar a lui. Era capul unei familii, tribun al 
Romei și generalul Primigeniei. Ciudat că nu reușea să simtă 
plăcerea pe care știa că ar fi simţit-o cu câţiva ani în urmă, 
numai dacă visa la așa ceva. 

— L-ai văzut... pe Brutus? întrebă lulius după un moment de 
tăcere. 

Alexandria se întoarse și își făcu de lucru, așezând în ordine 
uneltele pe bancul lui Tabbic. 

— Da... ne vedem, spuse ea. 

— Ah. Nu i-am zis că noi... dă... 

Alexandria izbucni în râs și-l privi peste umăr. 

— Mai bine nu-i zice. E deja prea multă concurenţă între voi, 
fără să fiu și eu la mijloc. 

Spre marea lui surprindere, lulius simţi un ghimpe de gelozie. 
Se luptă împotriva lui. Alexandria nu era a lui și, în afară de 
amintirea aceea perfectă în limpezimea ei, din urmă cu mulţi 
ani, nici nu fusese a lui vreodată. Fata nu păru să ghicească în 
privirea lui vârtejul de sentimente care îl încerca. 

— Ține-l aproape de tine, lulius. Roma e mai periculoasă 
decât crezi, zise ea. 

Lui lulius îi veni să râdă când se gândi la câte îndurase doar 
ca să se întoarcă la Roma, dar faptul că viaţa lui conta pentru ea 
îl trezi din visare. 

— Am să-l ţin aproape, spuse el. 

e 

lulius coborî de pe cal, vrând să străbată pe jos ultimii trei 
kilometri până la domeniu. Nenumărate planuri i se conturau în 
minte în timp ce mergea agale, cu frâiele calului înfășurate pe 
braț. De când se întorsese, atâtea lucruri se întâmplaseră și atât 
de repede, încât nu putuse să le pătrundă înțelesul. Primise 
funcţia de tribun, recuperase casa lui Marius, devenise 
comandantul Primigeniei, o văzuse din nou pe Alexandria. 
Octavian. Cornelia. Îi era ca o străină. Se încruntă în vreme ce 
păși mai departe, îngânat de bocăniturile copitelor în ţărâna 
drumului. Gândul la ea îl ajutase în clipele cele mai negre ale 
captivităţii. Dorinţa de a o vedea fusese forța lui secretă, care îl 


307 


făcuse să învingă rănile, boala și durerea. Totuși, când o ţinuse 
în sfârșit în braţe, avusese impresia că era altcineva. Spera ca 
lucrurile să se îndrepte în timp, dar o parte din el încă mai 
tânjea după soţia pe care o iubea, deși nu era decât la un 
kilometru de el și-l aștepta. 

Procesul nu-l îngrijora deloc. Avusese șase luni de lâncezeală 
pe vasul lui Celsus, în care să desăvârșească apărarea lui 
Marius. Dacă Antonidus nu i-ar fi oferit ocazia perfectă, ar fi 
găsit alt mod să forțeze chestiunea. Nu putea îndura să știe că 
numele unchiului său era în continuare acoperit de rușine. 

Cornelia îi ieși în întâmpinare la poartă. lulius o sărută și își 
dădu seama cu întârziere că erau anumite lucruri între soți pe 
care le neglijase în cele două nopţi de când se întorsese. 
Intimitatea avea să-i reaprindă dragostea pentru ea, era sigur 
de asta. Simţi cum osteneala călătoriilor dispare iute și o sărută 
din nou, prelung. Absorbit de propriile gânduri, lulius nu observă 
felul în care Cornelia se crispase într-un atac de panică. lulius 
lăsă calul în grija sclavului care aștepta. 

— E totul în regulă? șopti în urechea ei. 

Mirosul parfumului îi umplu plămânii de prospeţime. Cornelia 
dădu din cap fără să vorbească. 

— Copilul doarme, nevastă? 

Ea își trase capul și-l privi. 

— Ce-ţi trece prin minte? întrebă, străduindu-se să-și păstreze 
calmul. 

— Îți arăt, dacă vrei, zise el și-o sărută din nou. 

Intrară împreună în casă. Pielea ei era palidă și frumoasă. 
lulius se simțea neîndemânatic în dormitor. Işi acoperi 
nesiguranța sub sărutări pe când își arunca hainele pe podea. 
Ceva nu era în regulă în felul în care ea răspundea la atingerile 
lui, dar credea că de vină era separarea îndelungată. Cu totul, 
petrecuseră atât de puţin timp împreună, încât știa că 
intimitatea dintre ei nu putea să fie tocmai ușoară. Încercă să o 
facă să se relaxeze, mângâind-o pe gât și plimbându-și ușor 
mâinile pe spatele ei, așa cum stăteau goi unul lângă altul, cu o 
singură lampă mică, în lumina căreia încăperea părea aurie. 

Cornelia îi suportă sărutările, deși îi venea să plângă pentru 
tot ce o durea pe dinăuntru. Nu spusese nimănui ce-i făcuse 
Sulla, nici măcar Clodiei. Era o rușine pe care spera să o uite, un 
lucru pe care îl strivise adânc în ea, până când aproape putea 


308 


crede că nu se întâmplase. Se mișcă alături de lulius, care era 
tot mai aprins, dar nu simţi nimic, decât frică, în timp ce 
amintirile ultimei vizite a dictatorului îi fulgerară prin minte, 
nechemate. Auzi din nou fetița care plângea în pătuţul de 
alături, în timp ce Sulla se apăsa pe ea și lacrimi i se prelinseră 
din ochi când cruzimea din amintirile acelea ieși la suprafaţă, 
îngrozitor de puternică. 

— Gaius, nu cred că pot, zise ea cu vocea frântă. 

— Ce e? întrebă lulius, șocat de lacrimile ei. 

Cornelia se chirci lângă el, iar el își înfășură brațele în jurul ei. 
Își sprijini capul de capul ei. Suspinele scuturau trupul femeii. 

— Ţi-a făcut cineva ceva? șopti el și un pustiu nesfârșit se 
întinse în pieptul lui în timp ce dădea glas gândului înfiorător. 

La început, ea nu putu să-i răspundă, apoi începu să 
șoptească, cu ochii închiși strâns. Nu-i zise ce era mai rău, doar 
începutul, groaza din timpul sarcinii, furia neputincioasă pe care 
o simţise știind că în toată Roma nu era nimeni să-l oprească pe 
Sulla. 

Ascultând-o, lulius se simţi copleșit de o tristeţe enormă. 
Dintr-odată, lacrimi de frustrare și furie izvorâră din el din cauza 
lucrurilor pe care trebuise ea să le îndure. Se controlă cu 
ferocitate, își mușcă buzele, ca să nu scape întrebările pe care 
ar fi vrut să le pună, întrebările prostești, inutile, care n-ar fi 
făcut decât să-i rănească și mai mult pe amândoi. Nimic nu mai 
conta. Trebuia doar să o ţină în braţe tot timpul, până când 
suspinele se stinseră încet și se prefăcură în mici fiori de durere. 

— A murit, Lia. Nu mai poate să te rănească și să te sperie, îi 
spuse. 

Și îi mai zise și cum dragostea ei îl ajutase să nu-și piardă 
minţile în întunericul din închisoarea lui Celsus, cât de mândru 
fusese la nuntă, cât de mult însemna ea în viaţa lui. Lacrimile lui 
se uscară odată cu ale ei și, când luna se scufundă în zori, 
alunecară în somn și departe unul de altul. 


e CAPITOLUL TREIZECI 


Când soarele era numai de două palme deasupra orizontului, 
Tubruk îl găsi pe lulius sprijinit de zidul exterior al domeniului, 


apărat de frigul dimineţii de o pătură pe care o purta pe pieptul 
dezgolit. 

— Pari bolnav, îi zise bătrânul gladiator. 

Spre surpriza lui, lulius nu-i răspunse, nici măcar nu păru să 
observe că se apropiase. Ochii tânărului erau roșii, fiindcă nu 
dormise decât vreo două ore, iar vântul rece îi dădea fiori pe 
care îi ignora. Tubruk se uită la urmele albe ale cicatricilor pe 
bronzul mai închis al pielii. Erau o poveste scrisă a vechilor lupte 
și dureri. 

— lulius? întrebă Tubruk blând. 

Nu primi răspuns, dar lulius lăsă pătura să cadă și rămase 
doar în sandale și în bracae scurţi până la jumătatea coapsei. 

— Trebuie să alerg o vreme, rosti lulius și se uită spre 
pădurea de pe dealul de deasupra lor. 

Vocea îi era la fel de rece ca vântul și Tubruk își îngustă ochii, 
îngrijorat. 

— Vin cu tine, băiete, dacă mă aștepți puţin, spuse și, când 
lulius ridică din umeri, Tubruk se întoarse în casă și-și dezbrăcă 
tunica grea. 

Când se întoarse, îl găsi pe lulius încălzindu-și încet mușchii 
de la picioare și i se alătură după ce își legă sus pe gambă 
șireturile de piele ale sandalelor. 

După ce fură gata amândoi, porniră împreună în susul 
dealului. lulius impunea ritmul. 

Tubruk alergă fără nicio greutate preț de vreun kilometru și 
jumătate prin pădure, bucuros că nu-și neglijase exerciţiile 
fizice. Apoi, când pieptul începu să-l ardă pe dinăuntru din cauza 
efortului, se uită pe furiș la lulius. Acesta alerga ușor pe cărarea 
denivelată. Plămânii îi lărgeau pieptul în răsuflări lungi, încete. 
Tubruk se ținu după el, alergând umăr la umăr cu el, în sprinturi 
scurte, apoi revenea la ritmul mai lent, din nou și din nou. lulius 
se forţa înainte, fără să vorbească, sudoarea curgându-i în stropi 
mici, care îi înțepau ochii. 

După încă un kilometru și jumătate, ieșiră din întunericul 
verde și rece al pădurii și alergară în jurul domeniului. Tubruk 
începu să răsufle scurt, dureros, iar picioarele începură să nu-l 
mai asculte. Oricât de în formă ar fi fost, un om de vârsta lui nu 
putea să ţină pasul cu ritmul crunt pe care îl impusese lulius. 
Acesta nu arăta niciun semn de oboseală în timp ce alerga, de 
parcă disconfortul trupului era ignorat sau uitat. Ochii lui priveau 


310 


în sine și nu văzu că Tubruk începea să se simtă rău. Bătrânul 
gladiator înțelegea că era cumva important să fie acolo când 
lulius avea să fie epuizat, dar efortul intens îl făcea să vadă pete 
de lumină în faţa ochilor. Inima îi bătea dureros în punctele în 
care se simte pulsul și-i trimitea prin corp valuri de căldură care 
se adăugau la ameţeala din ce în ce mai mare. 

lulius se opri dintr-odată și se odihni cu mâinile pe genunchi, 
respirând greoi. Tubruk se opri și el imediat, recunoscător 
pentru răgazul acela. Se îndepărtă puţin, ca să blocheze cărarea 
pe care o urmase lulius, sperând că n-avea s-o ia din nou la fugă 
după o pauză de doar câteva secunde. 

— Ştiai ce s-a întâmplat cu Cornelia? întrebă lulius. 

Lui Tubruk i se făcu frig și epuizarea deveni irelevantă. 

— Da, știam, zise el mohorât. Mi-a spus Clodia. 

lulius începu să  înjure într-un moment de turbare, 
încleștându-și pumnii, cu fața congestionată de emoţiile 
necontrolate. Tubruk aproape că făcu un pas în spate, mirat de 
propria reacţie. Tânărul pășea înainte și înapoi, apucând aerul 
cu mâinile, în căutarea cuiva pe care să-l prindă și să-l omoare. 
Ochii lui se fixară asupra administratorului și lui Tubruk îi trebui 
toată voinţa ca să-i susţină privirea. 

— Mi-ai zis c-ai să ai grijă de ea, se repezi lulius și făcu un pas 
în față, până când chipul lui aproape îl atinse pe al lui Tubruk. 
Am avut încredere în tine că o s-o aperi! 

Cu un spasm brusc, lulius ridică pumnul și Tubruk rămase 
nemișcat, acceptând lovitura care avea să urmeze. In loc de 
asta, lulius pufni și se răsuci pe călcâie. 

Tubruk vorbi încet. El însuși cunoștea o parte din emoţiile care 
îi distruseseră autocontrolul lui lulius. 

— Când mi-a zis Clodia, am făcut ce trebuia, spuse el. 

lulius nu păru să îl audă. 

— Scârba aia de Sulla a îngrozit-o, Tubruk. Și-a pus mâinile 
împuțite pe ea, zise lulius și izbucni în suspine. 

Se lăsă într-un genunchi pe iarba măruntă și își acoperi ochii 
cu o mână. Tubruk se lăsă pe vine și-și trecu braţele în jurul 
tânărului, trăgându-l la piept cu efort considerabil. lulius nu se 
opuse. Vocea îi era ca un croncănit înfundat. 

— Credea că am s-o disprețuiesc, Tubruk, îţi vine să crezi? 


311 


Tubruk îl ţinu strâns, ajutându-l să se elibereze de durerea din 
el. Când lulius se linişti în cele din urmă, Tubruk îi dădu drumul 
și-l privi în ochi, palid din cauza propriei dureri. 

— Eu l-am omorât, lulius. L-am omorât pe Sulla când am aflat, 
rosti bărbatul. 

Șocat, lulius căscă ochii, iar Tubruk vorbi mai departe, ușurat 
că putea în sfârșit să spună cuiva. 

— Am aranjat să fiu vândut ca sclav în bucătăriile lui și i-am 
condimentat mâncarea cu aconit?. 

lulius începu să-și revină din șoc pe măsură ce înţelegea 
pericolul care îi pândea pe toţi. Apucă strâns brațul lui Tubruk. 

— Cine mai știe? 

— Doar Clodia. Corneliei nu i-am zis, ca să o apăr, răspunse 
Tubruk, luptând cu impulsul de a se smulge din strânsoarea lui 
lulius. 

— Nimeni altcineva? Eşti sigur? Te-ar putea recunoaște 
careva? 

Tubruk se înfurie în sfârșit și smulse degetele ţepene ale lui 
lulius. 

— Toţi cei care ar fi putut să mă recunoască sunt morți. 
Prietenul meu de treizeci de ani, cel care m-a vândut ca sclav în 
casa lui Sulla, a murit sub tortură și nu m-a trădat. In afară de 
Clodia și de noi doi, nu mai e nimeni care să poată face 
legătura, îţi jur. Se uită în ochii duri ai lui lulius și vorbi lent și 
apăsat printre dinţii strânși, ghicind ce gândea bărbatul mai 
tânăr: Nu te vei atinge de Clodia, lulius. Nici să nu te gândești. 

— Câtă vreme rămâne în viaţă, soţia și fiica mea sunt în 
pericol, răspunse lulius fără ocolișuri. 

— Și câtă vreme sunt eu în viață. Ai de gând să mă omori și 
pe mine? Pentru că asta va trebui să faci dacă te atingi de 
Clodia. |ţi dau cuvântul că te omor cu mâna mea. 

Cei doi rămaseră unul lângă altul, copleșiți de încordare. 
Liniștea dintre ei se prelungi, dar niciunul nu-și feri privirea. 
Apoi, lulius ridică din umeri și expresia fanatică îi pieri din ochi. 
Tubruk continuă să îl privească fix. Era important să îl facă pe 
lulius să cedeze. In cele din urmă, tânărul vorbi: 


22 Plantă otrăvitoare din zonele montane, cu flori albastre sau galbene, denumită 
popular omag sau mărul-lupului. (n.tr.). 


312 


— Bine, Tubruk. Dar, dacă adepţii lui Sulla vin după ea sau 
după tine, nu trebuie să existe nicio legătură între voi și familia 
mea. 

— Nu-mi cere așa ceva, răspunse Tubruk furios. Am servit 
familia asta zeci de ani. N-am de gând să dau și sângele meu, și 
pe al ei! O iubesc, lulius, și ea mă iubește pe mine. Datoria mea, 
dragostea mea pentru tine nu se întind până la a-i face rău ei. 
Așa ceva n-o să se întâmple. Și oricum, sunt sigur că nu există 
nicio urmă care să ducă la mine sau la tine. Am sânge nevinovat 
pe mâini, care să dovedească asta. 

Când lulius vorbi din nou, vocea îi era îngreunată de o 
oboseală cumplită. 

— Atunci, trebuie să pleci. Am destui bani ca să te ajut să te 
instalezi pe undeva, departe de Roma. Pot să o eliberez pe 
Clodia din sclavie și s-o iei cu tine. 

Tubruk își încleștă maxilarele. 

— Și cu mama ta cum rămâne? Cine o să aibă grijă de ea? 

Toată patima se scurse din omul mai tânăr, lăsându-l pustiit și 
extenuat. 

— O are pe Cornelia și aș putea să angajez altă doică. Ce 
altceva rămâne de făcut, Tubruk? Crezi că eu vreau asta? Ai fost 
lângă mine toată viața mea. Nici nu pot să-mi închipui cum va fi 
când tu n-o să mai administrezi domeniul, dar simpatizanţii lui 
Sulla încă mai caută asasinii, știi doar. Pe toţi zeii, fata lui 
Pompei! 

Îngheţă de groază când înţelese implicaţiile morţii aceleia. 
Vocea îi deveni o șoaptă răgușită. 

— Au lovit la întâmplare! Cornelia e deja în pericol! zise. 

Fără un cuvânt, sări în picioare și o luă la fugă înspre 
domeniu, luând-o la stânga pe puntea îngustă de pe peste 
pârâu. Tubruk înjură și alergă după el, dar picioarele lui obosite 
nu mai erau în stare să-l ducă mai repede. De îndată ce 
terminase de vorbit, bătrânul gladiator știuse că lulius avea 
dreptate, și panica îl cuprinse. Când se gândea că ar putea să o 
piardă pe Cornelia după tot ce făcuse ca să o apere, îi venea să 
urle de furie. Ignorând durerea, se forță să alerge mai repede. 

e 

Cornelia dormise la fel de prost ca soţul ei. Când cei doi 
ajunseră gâfâind înapoi la domeniu, o găsiră împreună cu Clodia 
și lulia, punând la cale un drum în oraș. Il auzise pe lulius 


313 


strigând după soldaţi și se ridicase de pe canapea, evident 
agitată, în ciuda tandreţei pe care i-o arătase, lulius nu mai era 
omul care fugise dintr-o Romă cuprinsă de flăcări, cu ani în 
urmă. Inocenta îi dispăruse, furată poate de cicatricile despre 
care nu voia să vorbească. Erau clipe în care credea că nu mai 
sunt lacrimi în ea, ca să plângă pentru ce le luase Sulla 
amândurora. 

Când lulius intră ca o furtună în încăpere, ochii ei se măriră de 
spaimă. 

— Ce e? întrebă. 

Drept răspuns, lulius se încruntă la Clodia. Ştia, la fel ca 
Tubruk, că, dacă îi spuneau Corneliei secretul acela, n-ar fi făcut 
decât să o pună și mai mult în pericol. Tubruk intră în urma lui și 
schimbă o privire cu doica, dând scurt din cap în semn de 
confirmare a ceea ce ea ghicise. lulius vorbi repede, ușurat să 
vadă că nu i se întâmplase nimic Corneliei. Fuga înapoi spre 
casă fusese agonizantă. Se torturase singur, închipuindu-și cum 
asasinii se strecurau prin încăperi și o ucideau. 

— Cred că ai putea să fii în pericol din cauza prietenilor lui 
Sulla. Pompei a fost un apropiat al lui Marius și tocmai a pierdut 
o fiică. Trebuia să mă fi gândit mai dinainte! E posibil ca aceia 
care încă mai vor să-l răzbune pe Sulla să lovească în foștii lui 
dușmani, sperând să-l prindă în cursă pe cel care a ordonat 
asasinatul. Va trebui să aduc niște legionari aici, ca să te 
păzească. Și să trimit mesageri la Crassus. E posibil ca și el să 
fie o ţintă. Pe toţi zeii, și Brutus! Măcar el e bine apărat. 

Începu să se plimbe prin cameră, iar pieptul încă îi tresălta din 
cauza alergăturii. 

— Va fi nevoie de toată priceperea mea, dar nu pot să-l las în 
viață. Intr-un fel sau altul, trebuie să frâng spinarea acestei 
alianțe care s-a format în numele lui Sulla. Nu putem trăi 
așteptând întruna să primim un cuţit în spate. 

Se întoarse brusc și arătă înspre administratorul domeniului, 
care stătea în ușă, leoarcă de sudoare. 

— Tubruk, vreau să ai grijă de familia mea până se termină 
totul. Când voi fi la Roma, voi avea nevoie de un om de 
încredere care să le apere. 

Bărbatul mai în vârstă își îndreptă trupul cu demnitate. N- 
avea să pomenească amenințările nebune pe care le aruncase 


314 


lulius în timp ce alerga, dar nu putea să ghicească în ce fel avea 
să se sucească mintea mereu în mișcare a celuilalt. 

— Vrei să rămân aici? zise, iar cuvintele purtară un înțeles 
care îl făcură pe lulius să se oprească din acel du-te-vino. 

— Da. Am greșit. Mama mea are nevoie de tine. Eu am nevoie 
de tine mai mult ca oricând. În cine altcineva pot să mă încred? 

Tubruk dădu din cap în semn de înţelegere. Știa că discuţia pe 
care o avuseseră pe deal n-avea să mai fie pomenită nicicând. 
Tânărul care se plimba de colo-colo, ca un leopard, n-avea 
obiceiul să se gândească prea mult la greșelile trecute. 

— Din partea cui vine ameninţarea? întrebă Cornelia, ridicând 
capul și încercând să ţină în frâu teama ce creștea în ea. 

— Cato îi conduce. Antonidus, poate. Chiar tatăl lui Suetonius 
ar putea să fie amestecat. Fie sprijină ce se întâmplă, fie știu 
despre ce-i vorba, răspunse lulius. 

Cornelia se cutremură când auzi numele generalului de care 
încă își amintea. Soţul ei înjură când un gând îi trecu prin minte. 

— Trebuia să-l omor pe câinele lui Sulla când am avut ocazia. 
Am stat la numai câţiva pași de el, lângă poarta lui Marius. Dacă 
e amestecat în moartea fetei lui Pompei, e mai periculos decât 
credeam. Pe toţi zeii, cât de orb am fost! 

— Trebuie să vorbești cu Pompei. E aliatul tău, fie că își dă 
seama, fie că nu, zise Tubruk repede. 

— Și cu Crassus, și cu tatăl tău, de asemenea, spuse lulius, 
făcând un semn spre Cornelia. Trebuie să stau de vorbă cu toţi 
trei. 

Cornelia se lăsă să cadă înapoi pe sofa. lulius îngenunche în 
faţa ei și îi luă o mână în mâna lui. 

— N-am să permit să păţești ceva, îţi promit. Cu cincizeci de 
soldați, pot să transform locul ăsta într-o fortăreață. 

Cornelia văzu în ochii lui câtă nevoie avea să o apere. Nu din 
dragoste, ci din datoria lui de soț. Crezuse că amorţise îndeajuns 
pe dinăuntru încât să nu mai simtă pierderile, dar nimic nu era 
mai rău decât să-i vadă faţa aceea atât de rece și de serioasă. 

Se forţă să zâmbească și își apăsă o mână pe obrazul lui, încă 
fierbinte după cât alergase. „O fortăreață, își zise, sau o 
închisoare.” 

(J 

Două zile mai târziu, când zăriră călăreţii care se apropiau pe 

drumul dinspre oraș, lulius și Brutus ridicară tot domeniul în 


315 


picioare, în doar câteva minute. Renius adusese cincizeci de 
oameni din barăcile Primigeniei și, când călăreţii aceia ajunseră 
lângă poartă, ar fi fost nevoie de o armată întreagă ca să le 
spulbere apărarea. Pe fiecare zid erau arcași. Cornelia și ceilalți 
fuseseră ascunși într-un rând de încăperi pe care lulius le 
alesese special pentru acel scop. Clodia plecase cu lulia fără 
comentarii, dar pierduseră timp preţios încercând să o mute pe 
Aurelia, care nu pricepea nimic din ce se întâmpla. 

lulius rămase singur în curte, privind cum Renius și Tubruk își 
ocupau poziţiile. In ciuda protestelor sale furioase, Octavian 
fusese expediat împreună cu femeile. Totul se liniști și lulius 
dădu din cap ca pentru sine. Domeniul era sigur. 

Cu sabia în teacă, urcă treptele care duceau deasupra porții și 
privi cum călăreţii se opriră ceva mai departe, puși în gardă de 
numărul mare de arcași de pe ziduri. O trăsură înaintă din 
rândul lor, trasă de niște cai slăbănogi, care se opintiră anevoie 
câţiva pași, simțind încordarea oamenilor. lulius se uită fără să 
spună nimic cum un om descălecă și întinse o bucată de mătase 
în ţărână. 

Cato păși greoi pe ea și-și potrivi faldurile togii cu atenţie 
delicată. Praful drumului nu se atinse de el. Se uită la lulius fără 
nicio expresie în ochi, apoi le făcu semn oamenilor să coboare 
de pe cai și să se apropie de poartă. 

lulius duse mâna la spate și ridică degetele, ca să arate 
numărul străinilor. Erau prea puţini ca să-i atace deschis, dar nu 
se simţea în largul lui știind că un asemenea om venise atât de 
aproape de cei pe care îi iubea. Își încleștă maxilarele când nou- 
veniţii pășiră în umbra porții. Brutus îi spusese despre fiul lui 
Cato, dar n-avea ce face ca să schimbe ce se întâmplase. Ca și 
Brutus, trebuia să aștepte și să vadă cum aveau să evolueze 
lucrurile. 

Un pumn lovi în bârnele masive ale porții. 

— Cine vine în casa mea? întrebă lulius, privind în ochii lui 
Cato. 

Omul îi întoarse privirea impasibil. Nu-l deranja să aștepte să 
se termine formalităţile acelea. Ştia mai bine decât oricine ce 
vârtej era în mintea lui lulius. Nu puteai să nu primești un 
senator. 

Unul dintre soldaţii de lângă Cato vorbi atât de tare, încât fu 
auzit din casă: 


316 


— Senatorul Cato dorește să fie primit într-o chestiune 
privată. Trimite-ţi oamenii de aici și deschide poarta. 

lulius nu răspunse. Cobori în curte și se sfătui repede cu 
Brutus și Tubruk. Arcașii de pe ziduri fură trimiși în clădirile din 
jur, unde aveau să aștepte să fie chemați. Celorlalţi, lulius le 
dădu diverse sarcini, astfel încât să poată rămâne pe-aproape. 
Era de tot râsul să vezi cum oameni înarmaţi până în dinţi 
scoteau caii de prin grajduri și îi ţesălau în mijlocul curţii, dar 
lulius nu avea de gând să riște nimic. Deschise poarta și se 
întrebă dacă avea să fie vărsare de sânge în următoarea oră. 

Cato trecu pe sub poartă și zâmbi ușor când văzu câţi oameni 
înarmaţi erau acolo. 

— Te aștepți să pornească vreun război, Cezar? zise el. 

— Soldaţii trebuie să se antreneze, domnule senator. Nu mi-ar 
plăcea să fiu luat prin surprindere, răspunse lulius. 

Se încruntă când soldații lui Cato intrară în curte, în urma 
stăpânului. Nu putea să-i oprească, dar le mulțumi zeilor casei 
pentru că avusese inspiraţia să aducă atâţia legionari la 
domeniu. Oamenii lui Cato aveau să fie uciși în câteva clipe, 
dacă ordona asta. Pe feţele lor se citea că înțelegeau perfect 
cum stăteau lucrurile, mai ales când le fură luați caii și rămaseră 
expuși în curtea largă. 

Cato se uită la el. 

— Carevasăzică, acum tu ești generalul Primigeniei? Nu-mi 
amintesc să fi fost înaintată vreo cerere senatului. 

Vorbea pe un ton relaxat, lipsit de ameninţări, dar lulius se 
crispă, știind că trebuia să-și aleagă cu grijă cuvintele. 

— Nu e o chestiune oficială încă, dar, da, vorbesc în numele 
legiunii, răspunse. 

Regulile curtoaziei cereau să-i ofere senatorului un scaun și 
ceva de băut după drumul lung pe care-l străbătuse, dar lulius 
nu se simți în stare să rostească acele amăgeli de politețe, chiar 
dacă știa că, în ochii lui Cato, lipsa aceea de politețe ar fi trecut 
drept o mică victorie. 

Renius și Brutus veniră lângă lulius, iar Cato se uită de la unul 
la celălalt, fără să pară afectat de prezenţa lor. 

— Foarte bine, lulius. Iţi voi vorbi despre fiul meu, zise Cato. 
Am oferit aur în schimbul lui și am fost refuzat. Am venit aici, în 
seara asta, ca să aflu ce ești dispus să primești pentru el. 


317 


Înălță capul și lulius văzu strălucirea din ochii adânciţi. Se 
întrebă dacă omul acela comandase asasinarea fiicei lui Pompei. 
Oare primejdia pe care o reprezenta ar fi fost micșorată dacă i-l 
dădea înapoi pe Germinius? Sau lucrul acela ar fi fost văzut ca 
un semn de slăbiciune de care Cato s-ar fi folosit ca să-i facă 
scrum casa? 

— A depus jurământul, domnule senator. Nu mai... 

— Aveţi prea puţini soldați, nu-i așa? îl întrerupse Cato. Pot să 
îți trimit o mie de oameni mâine-dimineaţă. Sclavi sănătoși, de 
pe domeniul meu, care să fie coloana vertebrală a Primigeniei. 

Renius mârâi brusc: 

— În legiuni nu există sclavi, domnul senator. Oamenii 
Primigeniei sunt liberi. 

Cato dădu din mână de parcă lucrul acela era cu totul lipsit de 
importanţă. 

— Atunci, eliberaţi-i după ce depun jurământul vostru 
neprețuit. Nu mă îndoiesc că un om ca tine va găsi o soluție, 
Renius. Ești atât de... ingenios! 

În timp ce vorbea, lulius întrevăzu o străfulgerare de 
resentiment și știu că, dacă ar fi cedat, nu ar fi făcut altceva 
decât să dea tonul propriei distrugeri. 

— Răspunsul meu e nu, domnule senator. Un jurământ odată 
făcut nu mai poate fi cumpărat. 

Cato îl privi în liniște câteva clipe. 

— Atunci, nu-mi lași de ales. Dacă fiul meu trebuie să 
servească doi ani sub comanda ta, vreau să fie viu la sfârșit. Voi 
trimite oamenii - făcu o pauză - oamenii /iberi, Renius. Îi voi 
trimite la tine, ca să-mi apere fiul. 

— După ce îi vei fi eliberat, e posibil să nu mai facă exact ce 
vrei tu, răspunse Renius, întorcându-i privirea cu aceeași 
intensitate. 

— Vor veni! se răsti Cato. Foarte puţini oameni îmi creează 
atâtea neplăceri ca voi. 

— Dacă se înrolează în Primigenia, nu vor fi paznicii fiului tău, 
spuse lulius. Crede-mă când îţi spun că nu voi permite așa ceva. 

— Nu vrei să dai nimic? zise Cato, ridicând vocea înfuriat. 

Mișcările celor care umpleau curtea se schimbară și oamenii 
întinseră ușor mâinile spre arme. 

— Cu voia zeilor, îţi voi da fiul înapoi peste doi ani. Asta e tot, 
răspunse lulius ferm. 


318 


— Să ai grijă să fie așa, Cezar. Dacă moare... Cato vorbea 
printre dinţii încleștaţi și orice urmă de răbdare sau calm 
dispăruse. Ai mare grijă să nu moară. 

Apoi, senatorul se întoarse pe călcâie și le făcu semn 
oamenilor lui să deschidă poarta. Soldaţii Primigeniei ajunseră 
primii la poartă și Cato urcă în trăsură fără să se uite în urmă. 

Când poarta se închise și ascunse vederii grupul lui Cato, 
Brutus se întoarse spre lulius. 

— Unde-ţi stă mintea? câţi spioni crezi că o să fie printre 
acești „sclavi eliberați”? Câţi asasini? Te-ai gândit la asta? Pe 
toți zeii, lulius, trebuie să găsești o cale să-l oprești. 

— Nu vrei încă o mie de oameni în Primigenia? întrebă lulius. 

— Cu prețul ăsta? Nu, cred că mai degrabă l-aș fi dat înapoi 
pe Germinius sau aș fi primit aurul. Dacă era vorba de mai 
puţini, am fi putut să-i supraveghem. Dar o mie! Să nu putem 
avea încredere în jumătate din soldaţii legiunii? E nebunie 
curată. 

— Are dreptate, să știi, adăugă Renius. Și o sută ar fi mai 
mulți decât aș fi eu dispus să primesc, darămite o mie. 

lulius îi privi. Ei nu fuseseră cu el când scotocise țărmurile 
Africii în căutarea fiilor de romani, nici în Grecia, când adunase 
veteranii. 

— Îi vom face de-ai noștri, zise, ignorându-și propriile îndoieli. 

e 

Cato dormise până când soarele se ridicase în înaltul cerului, 
deasupra orașului iernatic și suferea de o durere de cap pe care 
nici vinul fiert nu o putuse înmuia. Tâmplele îi bubuiau în timp 
ce-l asculta pe Antonidus și îi venea foarte greu să-i suporte 
aerele. 

— Zece mii de sesterţi e mult chiar și pentru o moarte, 
Antonidus, spuse Cato. 

li făcea plăcere să urmărească șiroiul de sudoare care se 
prelingea pe fruntea generalului. Știa la fel de bine ca Antonidus 
că generalul avea să fie următoarea ţintă a furiei asasinilor dacă 
suma nu era plătită. Era o meschinărie din partea lui să-l lase să 
aștepte așa, Cato știa asta, dar lăsă totuși timpul să se scurgă 
lent. Bătu cu degete leneșe în braţul canapelei. Desigur, fusese 
de așteptat că Pompei avea să-și declare ura în public, chiar 
dacă asasinul n-ar fi lăsat însemnul de lut în mâna fetei, așa 
cum i se spusese. Dar Cato nu putuse ghici că avea să renunțe 


319 


la toate favorurile care i se datorau doar ca să demonstreze 
ceva. Totuși, îi venea să aplaude subtilitatea mișcării. Se 
așteptase ca Pompei să-și piardă minţile de durere și să 
acţioneze nechibzuit. l-ar fi dat lui Cato ocazia să ceară să fie 
arestat și scos din jocul puterii care se desfășura în senat. În loc 
de asta, Pompei dăduse dovadă de o stăpânire de sine care îl 
făcea mult mai periculos ca dușman decât ar fi crezut. Cato oftă 
și se scărpină în colțul gurii. Ce-i drept, dacă judecai după 
dușmanii pe care îi avea, era cu siguranţă o adevărată putere în 
oraș. 

— AȘ fi ispitit să-mi retrag sprijinul și banii din răzbunarea ta, 
Antonidus, dacă n-ar fi și procesul ăsta al tău. L-am angajat pe 
Rufus Sulpicius să-ți fie avocat. 

— Domnule senator, aș putea să pledez singur împotriva lui 
Cezar. Cazul e cât se poate de simplu, spuse Antonidus surprins. 

— Nu, vreau ca acest cocoș abia ieșit din ou să fie umilit. Din 
ce-am văzut, e îndeajuns de tânăr și de pripit încât să-l doborâm 
ușor. Dacă se face de rușine în public, în fața magistraţilor și a 
plebei, sunt sigur că rangul lui de tribun o să-și cam piardă din 
strălucire. Am putea chiar să cerem moartea lui pentru 
nedreptăţile pe care ţi le-a făcut. Cato își frecă fruntea, cu ochii 
închiși și strângând din gura cărnoasă. Există un preţ pentru fiul 
meu și trebuie să-l plătească. Folosește ajutorul lui Sulpicius. Nu 
sunt multe minţi ca a lui în toată Roma. Îţi va numi juriști și va 
găsi precedente în cutumă. Sunt sigur că acest Cezar va fi 
pregătit. Ai trimis citaţiile? 

— Nu, aștept să se stabilească data. Am înaintat o cerere 
pretorului, dar încă n-am primit răspuns. 

— Vezi, Antonidus, de asta ai nevoie de Sulpicius. Stai de 
vorbă cu el și lasă-l să se ocupe de caz. Va avea grijă să 
stabilească data pentru proces în cel mult o lună. Asta e 
profesia lui, știi? Ai să pui din nou mâna pe casa aia a ta, lucru 
pentru care aștept să-mi fii cuviincios de recunoscător și de 
îndatorat. 

— Vă sunt, domnule senator. Și banii? 

— Da, da, zise Cato mușcător, vei primi fonduri atât pentru 
judecată, cât și pentru... cealaltă chestiune. Acum, lasă-mă să 
mă odihnesc. Ziua aceasta a fost lungă și obositoare. 

Chiar și când se găsea în intimitatea propriei case, Cato 
vorbea cu grijă, plăcându-i ocolișurile complotului care îl obliga 


320 


să ţină în slujba lui oameni de soiul lui Antonidus. Ştia că mulţi 
dintre senatori îl vedeau doar ca pe un om priceput numai la 
vorbe, care prefera o replică tăioasă, în locul ifoselor lor 
razboinice. Asasinii reprezentau o variaţie delicioasă la intrigile 
pe care le ţesea de obicei și găsea că puterea pe care o avea 
graţie lor era îmbătătoare. Să poţi să arăţi cu degetul înspre 
oricine și să ceri morții să se abată asupra lui! Da, era un 
adevărat deliciu chiar și pentru cerul gurii cuiva care gustase 
atâtea lucruri ca el. Generalul plecă și Cato ceru să i se aducă o 
pânză umedă, cu care să-și acopere faţa. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU 


Procesul începu când cerul se lumina spre estul Romei, în zorii 
aceia falși care îi trezeau pe muncitori și îi trimiteau pe hoţi și 
târfe la culcare. Porțiunea din forum care era rezervată pentru 
proceduri legale era încă luminată de torţele din timpul nopţii. O 
mare mulţime de oameni se adunase dincolo de margine, ţinută 
în frâu doar de linia solidă formată de soldaţii din garda orașului. 
Aceștia se aflau sub comanda directă a pretorului care urma să 
supravegheze procesul și aveau însărcinarea de a păstra 
ordinea în cazul în care verdictul avea să nu fie pe placul 
gloatei. Oamenii aveau grijă să nu intre în raza de acţiune a 
bastoanelor pe care le purtau gărzile. În mod neobișnuit pentru 
un caz care privea o chestiune în aparenţă neînsemnată, băncile 
de pe ambele părți ale pătratului avocaţilor erau pline și ele. 
Mulţi dintre oamenii pe care lulius îi cunoscuse în clădirea 
senatului veniseră să asculte, unii la invitația lui lulius, alţii la 
chemarea lui Antonidus. Familia lui lulius se afla la domeniul din 
afara orașului. Cornelia și fiica lui rămăseseră sub paza 
soldaţilor Primigeniei, cât despre Tubruk, voia să îl știe cât mai 
departe cu putinţă de Antonidus și de senatori, în ciuda 
asigurărilor lui că nu putea fi recunoscut. 

lulius îl căută pe Brutus cu privirea și-l găsi în al doilea dintre 
cele trei rânduri, așezat lângă o femeie care își înălță capul, 
privindu-l. Era ceva supărător în felul rece în care îl măsura și 
lulius se întrebă cum de i se părea că ieșea în evidenţă faţă de 
toţi cei din jur, de parcă ar fi stat doar cu puţin mai aproape 
decât oricine. După un moment nesfârșit, femeia se lăsă încet 


321 


pe spate, captându-i atenţia. Avea părul desfăcut și, înainte ca 
el să-și adune destulă voință pentru a-și putea desprinde 
privirea, ridică mâna și dădu la o parte o șuviţă care îi căzuse lin 
pe chip. 

lulius se sili să se relaxeze și să se concentreze. Inspiră aerul 
călduț, revizuind în minte argumentele pe care le pregătise 
împreună cu juriștii, în săptămânile de după ce trimiseseră 
citaţiile. Dacă judecata urma să fie corectă, lulius știa că avea 
șanse foarte bune să câștige, dar, dacă oricare dintre cei trei 
magistrați fusese cumpărat de dușmanii lui, procesul putea să 
fie o bătaie de joc în care să câștige orice, mai puţin verdictul 
final. Își plimbă privirea asupra mulţimii care se îngroșa fără să 
înţeleagă ce anume era în joc. Veniseră doar pentru 
divertisment, ca să-i asculte pe oratori și să aplaude sau să 
protesteze în momentele interesante ale dezbaterii. lulius spera 
și că unii veniseră datorită zvonurilor pe care juriștii lui le 
porniseră prin oraș, cum că procesul n-avea să fie altceva decât 
apărarea publică a lui Marius. Ce-i drept, păreau să fie destul de 
mulți plebei în mulţime și vânzătorii de pește fript și pâine 
aburindă începuseră deja să vândă binișor în timp ce oamenii 
așteptau răbdători ca magistrații și pretorul să-și facă intrarea. 

lulius se uită din nou la scuturile acoperite, pe care Alexandria 
le terminase, și observă că mulţi își întindeau gâturile ca să le 
zărească o clipă, arătând cu mâna și discutând. Numai 
Alexandria, Tabbic și el însuși știau ce se ascundea sub faldurile 
groase de pânză, și lulius simţi o umbră de nerăbdare când se 
gândi la reacția pe care urmau să o stârnească în momentul în 
care aveau să le dezvelească. 

In spatele lui, cei trei juriști ai săi răsfoiau pentru ultima dată 
însemnările pe care le făcuseră, cu capetele plecate în murmure 
joase. Îl costase doi talanţi de aur să îl angajeze pe Quintus 
Scaevola, dar nu erau mulţi oameni la Roma care să 
stăpânească la fel de bine legile îngemănate ale cutumelor și 
ale celor Douăsprezece Table”. Fusese nevoie de un onorariu 
destul de mare doar ca să-l ispitească să revină în activitate 
după ce se retrăsese. În ciuda mișcărilor înţepenite de artrită, 
lulius descoperise că mintea din spatele ochilor cu pleoape grele 
era pe cât de ascuţită i se spusese că este. Îl privi pe Quintus, 


23 Cod de legi elaborat la Roma, în jurul anului 450 Î.H., care stă la baza dreptului 
roman. (n.tr.). 


322 


care mâzgălea ceva pe marginea înseninărilor pentru proces. 
Juristul ridică gânditor ochii și-i surprinse privirea. 

— Ești neliniștit? întrebă Quintus, făcând semn cu teancul de 
notițe spre curte și mulțimile ascunse în umbra din jur. 

— Un pic, recunoscu lulius. Sunt foarte multe lucruri în joc. 

— Să ţii minte argumentul cu valoarea. Mereu îl uiţi. 

— O să ţin minte, Quintus. Am repetat totul îndeajuns, 
răspunse lulius. 

Începuse să-i placă juristul bătrân, deși părea să trăiască doar 
pentru legi și să nu-l intereseze niciun alt aspect al orașului. In 
prima săptămână în care pregătiseră cazul, lulius îl întrebase în 
glumă ce-ar fi făcut dacă ar fi descoperit că unul dintre fiii lui 
dăduse foc unei case din oraș. După ce se gândi îndelung, în 
tăcere, Quintus îi spusese că n-ar putea lua cazul, pentru că 
legea îi interzicea să se cheme pe sine ca martor. 

Quintus îndesă însemnările în mâinile lui lulius, cu o expresie 
serioasă. 

— Să nu te temi să te consulţi cu mine, ţine minte. Vor 
încerca să te facă să vorbești fără să gândești înainte. Dacă 
simţi că îţi scapă argumentele, vino la mine și te voi sfătui cât 
de bine pot. Mai ţii minte pasajul din cele Douăsprezece Table? 

lulius dădu ochii peste cap, exasperat. 

— Cel pe care îl știm toţi pe de rost, de când eram copii? Da, îl 
țin minte. 

Quintus pufni ca răspuns la sarcasmul lui lulius. 

— Poate că ar trebui să-l mai spui o dată, doar ca să fim 
siguri, zise neclintit. 

lulius deschise gura să spună ceva, dar câteva aplauze slabe 
îl întrerupseră. 

— Vin magistraţii... și pretorul. N-au întârziat decât o oră, 
maestre Scaevola, sâsâi unul dintre juriștii mai tineri înspre 
Quintus. 

lulius le urmări privirea și văzu grupul care ieșea din clădirea 
senatului, unde se pregătiseră. 

Mulțimea făcu liniște, așteptându-i pe cei patru care veneau 
încet, însoţiţi de gărzi, către zona destinată curții. Iulius îi privi 
cu mare atenție. Pretorul îi era necunoscut, un om scund, roșu 
la faţă și chel în creștet. Mergea cu capul aplecat, ca și cum ar fi 
fost cufundat în rugăciune. Își ocupă locul de pe platforma 
înălţată care fusese montată pentru proces. lulius văzu cum 


323 


pretorul face un semn spre centurionul gărzilor și apoi înspre 
magistrații care se așezară lângă el. 

Aceștia din urmă îi erau destul de cunoscuți și lulius expiră 
prelung, ușurat că nu recunoștea în niciunul dintre ei un 
membru al vreunei facţiuni din senat. Cea mai mare teamă a lui 
era ca nu cumva magistraţii să fie animalele de casă ale lui 
Cato, dar se destinse când unul dintre ei îi zâmbi. Tribunul 
plebei se așeză alături de ei, fiind cel mai în vârstă dintre 
magistrați. Mulțimea îl aclamă într-o doară pe cel care o 
reprezenta şi omul zâmbi și ridică mâna într-un semn scurt de 
mulțumire. II chema Servius Pella și asta era cam tot ce știa 
lulius despre el. Părul alb era tuns scurt, pe un craniu colţuros, 
iar ochii adânciţi în orbite păreau negri în lumina slabă a 
torțelor. Pentru o clipă, lulius își dori să-și fi făcut timp să stea 
de vorbă cu el la întrunirile senatului, dar împinse gândul acela 
la o parte. N-avea rost să-și facă griji din pricina magistraţilor, 
știa asta. Dacă reușea să facă faţă ifoselor lui Rufus, avocatul lui 
Antonidus, avea un caz destul de puternic. Dacă se făcea de râs, 
avea să piardă mai mult decât casa ce-i aparținuse lui Marius. În 
mare măsură, ar fi pierdut și statutul pe care îl dobândise în 
senat și chiar în oraș. Nu putea să regrete riscurile pe care și le 
asumase ca să forţeze procesul acela. Marius nu s-ar fi așteptat 
la mai puţin din partea lui. 

lulius aruncă o privire câtre locul unde ședea Cato și 
descoperi că privirea greoaie a acestuia era aţintită asupra lui 
cu interes. Ca întotdeauna, Bibilus și Catalus stăteau lângă el. 
Suetonius stătea alături de tatăl său și același zâmbet încrezut 
se întindea pe ambele fețe. Chiar dacă n-ar fi știut deja că sunt 
rude, expresiile acelea identice i-ar fi demonstrat-o. 

lulius se uită în altă parte, ca să nu-și lase furia să se vadă. 
Adepții lui Cato aveau să înveţe cu timpul să se teamă de el, pe 
măsură ce va fi distrus, unul câte unul, pilonii influenței lor. 

Quintus îl bătu pe lulius pe umăr și se așeză lângă ceilalți 
juriști. Mulțimea se foia și șușotea. Simţea că procesul era pe 
cale să înceapă. lulius se uită din nou la scuturi, ca să se asigure 
că acoperitorile nu alunecaseră și nu lăsau nimic la vedere. 

Pretorul se ridică încet, netezindu-și cu mâinile faldurile togii. 
Porunci cu un semn să fie stinse torțele și toţi cei prezenţi 
așteptară ca fiecare lumină în parte să fie acoperită. Zorii 
cenușii luminau acum forumul. 


324 


— Această augustă instanţă s-a reunit în ziua a nouăzeci și 
patra din anul consular. Să se consemneze. Le cer tuturor celor 
prezenţi aici, sub privirile zeilor, să rostească doar adevărul, sub 
pedeapsa cu exilul. Celui care va declara fals în faţa acestei 
curţi i se vor lua focul, sarea și apa și va fi alungat din Roma, 
unde nu se va putea întoarce, după cum prevăd edictele. 

Pretorul făcu o pauză și se întoarse să privească întâi spre 
Antonidus, apoi către lulius. Ambii înclinară capetele în semn că 
au înțeles, iar pretorul continuă cu voce înaltă, care plutea 
deasupra rândurilor liniștite. 

— În acest caz de rei vindicatio?, cine este reclamantul? 

Antonidus făcu câțiva pași pe pardoseala curții. 

— Eu sunt. Generalul Antonidus Severus Sertorius. Susţin că 
proprietatea mea se află în posesia ilegală a învinuitului. 

— Și cine va vorbi în numele tău? 

— Avocatul meu este Rufus Sulpicius, răspunse Antonidus. 

Cuvintele lui stârniră murmure de entuziasm în mulţime, sub 
privirea sumbră a pretorului. 

— Să vină în faţă învinuitul, zise acesta tare. 

lulius cobori de pe platforma pe care erau așezate scuturile și 
îl privi pe Antonidus. 

— Eu sunt Gaius lulius Cezar, învinuitul în această cauză și 
pretind posesia respectivei proprietăţi. Eu singur voi vorbi în 
numele meu. 

— Ai adus o parte a proprietăţii, ca simbol? 

— Da, domnule, răspunse lulius. 

Se întoarse spre șirul de drapaje și, cu mișcări îndemânatice, 
smulse stofa de pe primul scut și îl dezvălui curții. Murmure de 
uimire străbătură mulţimea, urmate de șoapte încântate. 

Scutul îi depășise așteptările lui lulius. Alexandria dăduse 
totul, știind că putea să își facă un renume într-o singură zi, 
având în vedere că scuturile aveau să fie văzute de senatori și 
de magistrați. 

Scutul era tivit cu ornamente de bronz, dar toţi ochii se 
ațintiră asupra chipului și umerilor lui Marius, un relief în mărime 
naturală, care îi privea intens pe toţi cei prezenţi. Murmurele 
continuară îndelung, apoi aplauze se auziră din mulţimea care 
încerca astfel să-și arate admiraţia pentru generalul mort. 


24 Acţiune în revendicare, intentată de proprietar împotriva posesorului. (n.tr.). 


Antonidus vorbi aprins cu avocatul și Sulpicius își drese vocea, 
ca să atragă atenţia magistraţilor. Zarva pe care o făcea 
mulțimea punea la încercare răbdarea pretorului, care făcu un 
semn cu palma întinsă înspre centurionul gărzilor. Soldaţii loviră 
cu bastoanele în pavaj și mulţimea se potoli, temându-se de un 
atac. Rufus păși în faţă. Era un om uscăţiv, cu o figură ca de 
vultur, îmbrăcat într-o robă închisă la culoare. Arătă cu dispreţ 
către scut. 

— Onorat pretor, clientul meu insistă asupra faptului că 
acest... obiect nu aparține casei disputate. Nu poate fi folosit ca 
simbol, întrucât nu face propriu-zis parte din proprietatea în 
cauză. 

— Cunosc legea, Rufus. Nu încerca să-mi ţii prelegeri, 
răspunse pretorul crispat. Se întoarse spre lulius. Cum răspunzi? 

— Este adevărat că, atâta vreme cât Antonidus a fost în 
posesia ilegală a casei, niciun asemenea scut nu atârna pe 
pereţi. Dar, în dimineaţa asta, scutul se afla în casă și nu există 
niciun motiv pentru care n-ar putea fi simbolul proprietăţii. Pot 
aduce martori care să dovedească tot ce spun, zise lulius calm. 

Pretorul aprobă din cap. 

— Nu este necesar. Accept argumentul. Vom folosi scutul 
acesta. 

Se încruntă când un val nou de încântare cuprinse mulțimea 
din jur și începu să ridice mâna, ca să facă din nou semn 
gărzilor. Vociferările se potoliră. Nimeni nu voia să-l facă să-și 
piardă răbdarea. 

— Reclamant și învinuit, apropiaţi-vă de simbol și îndepliniţi 
ritul de disputare a proprietăţii, rosti cu o voce răsunătoare. 

Antonidus traversă încăperea cu o suliță subțire în mâini. 
lulius păși alături de el pe platformă și se strădui să nu lase să 
se vadă vreun semn de triumf, care să îi ofenseze pe magistrați. 
Cu un clinchet metalic, lulius atinse ușor scutul cu vârful suliței, 
apoi făcu un pas în spate. Antonidus cobori și el vârful suliței 
înspre scut și buzele i se strânseră când cineva din mulţime îl 
luă în râs. Apoi, se întoarse cu spatele la lulius și reveni la locul 
lui de lângă Rufus. Acesta stătea cu braţele încrucișate, destins 
și netulburat. 

— Proprietatea a fost însemnată ca obiect al disputei. 
Procesul poate începe, intonă pretorul și se așeză confortabil pe 
scaun. 


326 


Rolul lui în desfășurarea procedurilor se încheiase până când 
venea vremea să suspende ședința. Cei trei magistrați se 
ridicară și se înclinară în faţa lui. Apoi, unul dintre ei își drese 
vocea. 

— Avocatul reclamantului trebuie să vorbească primul, spuse 
magistratul spre Antonidus. 

Rufus se înclină și făcu trei pași în faţă, ca să stăpânească mai 
bine spaţiul larg. 

— Pretor, magistrați, senatori, începu el. Cauza aceasta este 
simplă, deși pedepsele care se impun sunt cele mai drastice 
prevăzute de legile noastre. Acum cinci săptămâni, învinuitul a 
adus în oraș oameni înarmați, în scopuri violente. O asemenea 
fărădelege se pedepsește cu moartea sau exilul. Pe lângă 
aceasta, învinuitul și-a pus oamenii să intre cu forța într-o 
locuință privată, aceea a reclamantului, generalul Antonidus. 
Pedeapsa pentru această fărădelege este doar o biciuire, deși, 
după moartea învinuitului, ar fi un gest inutil de cruzime. 

Se opri și râsete reținute traversară băncile curții. Gloata nu 
râse. 

— Servitorii și gărzile casei au fost bruscațţi și, când 
proprietarul s-a întors, aceiași soldaţi i-au interzis să intre în 
propria casă. Clientul meu nu e un om răzbunător, dar 
fărădelegile săvârșite împotriva lui au fost multe și grave. Ca 
avocat al său, solicit să i se administreze învinuitului cea mai 
severă pedeapsă. Moartea sub sabie este singurul răspuns 
posibil la o încălcare atât de gravă a legilor Romei. 

Aplauze politicoase se auziră dinspre oamenii din jurul lui 
Cato. Rufus înclină ușor din cap către ei și-și reluă locul. Ochii 
strălucitori  dezminţeau expresia  destinsă pe care și-o 
compusese. 

— E rândul învinuitului, continuă magistratul. 

Pe chipul lui nu se citea niciun semn că fusese sau nu mișcat 
de cuvintele lui Rufus. Totuși, când lulius păși în faţă, stomacul i 
se făcu ghem. Știuse că puteau să ceară moartea lui, dar să 
audă lucrul acesta în faţa instanței era o realitate care îi 
zdruncina încrederea. 

— Pretor, magistrați, senatori, popor al Romei, rosti lulius 
îndeajuns de tare, încât să fie auzit de mulţime. 

Aceasta îl aclamă, deși pretorul se încruntă la el. Înainte să 
continue, lulius își puse gândurile în ordine. Simţea instinctiv că 


327 


apărarea pe care o pregătise pentru Marius urma să aibă mai 
mult efect în rândul oamenilor care suferiseră sub regimul lui 
Sulla decât asupra judecătorilor tăcuţi. Dar știa și că era 
periculos să încerce să manipuleze plebea, lucru care i-ar fi 
putut face pe magistrați să se întoarcă împotriva cazului solid pe 
care îl pregătise. Trebuia să fie atent. 

— Povestea acestei cauze n-a început acum cinci săptămâni, 
zise lulius. A început într-o noapte de acum trei ani, când orașul 
se pregătea de război civil. Marius era consul legitim al Romei și 
legiunea lui fortificase orașul împotriva atacului... 

— Onorati magistrați, fac apel la dumneavoastră să-i cereţi să 
pună capăt acestui discurs sforăitor, spuse Rufus, ridicându-se 
în picioare. Chestiunea în discuţie este dreptul de proprietate 
asupra unei case, nu conflictele istoriei. 

Magistraţii se sfătuiră un moment, apoi unul dintre ei se 
ridică. 

— Nu mai întrerupe, Rufus! Învinuitul are dreptul să-și susţină 
cauza cum crede de cuviinţă, zise el. 

Rufus cedă și își reluă locul pe scaun. 

— Mulţumesc, onorati magistrați, continuă lulius. E bine știut 
că Marius a fost unchiul meu. Și-a asumat răspunderea de a 
apăra orașul de unul singur, când Sulla a plecat în Grecia să-l 
înfrângă pe Mithridates, sarcină pe care a îndeplinit-o destul de 
prost. 

Mulțimea râse scurt, apoi se potoli când pretorul fulgeră cu 
privirea. lulius continuă: 

— Marius era sigur că Sulla avea să se întoarcă în oraș cu 
scopul de a dobândi puterea absolută. Tocmai ca să evite asta, 
a fortificat zidurile orașului și și-a pregătit oamenii să apere 
populaţia împotriva unui atac armat. Dacă Sulla s-ar fi apropiat 
de ziduri fără violenţă, i s-ar fi permis să-și reia atribuţiile 
consulare și pacea orașului ar fi rămas netulburată. In loc de 
asta, Sulla a lăsat în urmă asasini care l-au atacat pe generalul 
Marius într-o încercare mârșavă de a-l ucide. Oamenii lui Sulla 
au deschis porţile și și-au lăsat stăpânul să intre în oraș. Cred că 
acela a fost primul atac armat asupra Romei după mai bine de 
două sute de ani. 

lulius se opri să respire și îi privi pe magistrați, ca să vadă 
reacţiile provocate de cuvintele lui. Aceștia îl priviră impasibili, 
iar aerul lor neutru nu lăsa să transpară nimic. 


328 


— Unchiul meu a fost ucis de pumnalul mânuit de însuși Sulla. 
Legiunea lui a luptat cu vitejie zile întregi, dar a fost învinsă de 
invadator. 

— E prea de tot! strigă Rufus, sărind în picioare. Se folosește 
de protecția oferită de proces ca să întineze numele unui 
conducător iubit al Romei. Solicit să fie tras la răspundere 
pentru această nesocotinţă. 

Magistratul care vorbise mai devreme se aplecă în față și i se 
adresă lui lulius: 

— Abuzezi de răbdarea noastră, Cezar. Dacă verdictul se va 
dovedi nefavorabil ţie, fii sigur că vom cântări această lipsă de 
respect când se va stabili sentinţa. Inţelegi? 

lulius dădu din cap și înghiţi repede, ca să-și umezească 
gâtul. 

— İnțeleg, dar vorbele acestea trebuie rostite. 

Magistratul ridică din umeri. 

— Doar e capul tău la mijloc, bombăni. 

lulius respiră adânc, încercând să se liniștească, apoi vorbi din 
nou: 

— Ce a urmat se știe deja. Ca învingător, Sulla s-a proclamat 
dictator. Nu vreau să vorbesc despre vremurile acelea din istoria 
Romei. 

Magistratul aprobă hotărât din cap și lulius continuă: 

— Chiar dacă apărase orașul în mod legiuit, Marius a fost 
declarat trădător și bunurile sale au fost vândute de către stat. 
Casa lui a fost scoasă la licitaţie publică și cumpărată de 
reclamantul din această cauză, generalul Antonidus. Legiunea 
lui Marius a fost dizolvată și numele ei a fost șters de pe sulurile 
din senat. 

lulius se opri și își coborî capul de parcă i-ar fi fost rușine de 
faptele acelea. Murmure trecură printre senatorii prezenţi, care 
își șopteau întrebări și comentarii unul altuia. Apoi, lulius ridică 
din nou capul și vocea i se reverbă peste magistrați și mulțime 
deopotrivă: 

— Cazul meu se sprijină pe trei argumente. Primul se referă la 
faptul că Primigenia a fost reînscrisă pe listele legiunilor, cu 
onoare. Dacă legiunea nu a fost acoperită de nicio pată, cum e 
posibil ca generalul ei să fie considerat trădător? In al doilea 
rând, dacă Marius a fost pedepsit pe nedrept, atunci bunurile 
sale ar trebui să îmi revină în calitate de unic moștenitor. În 


329 


sfârșit, acţiunile pe care le-am întreprins pentru a-mi recupera 
casa din mâinile hoţilor au fost săvârșite cu convingerea că 
instanţa va arăta clemenţă, în lumina sorții injuste a lui Marius. 
Multe nedreptăți au fost comise, e adevărat, dar împotriva mea, 
nu de către mine. 

Mulțimea începu să ovaţioneze și gărzile loviră din nou cu 
bastoanele în pământ. Magistraţii își apropiară capetele pentru o 
clipă, apoi unul dintre ei îi făcu semn lui Rufus că are cuvântul. 

Sulpicius se ridică, oftând exagerat. 

— Încercările lui Cezar de a crea confuzii în legătură cu cauza 
judecată sunt admirabile în seriozitatea lor. Dar legea vede 
lucrurile așa cum sunt. Nu mă îndoiesc că onoraţilor magistrați 
le-a plăcut această întoarcere în istorie la fel de mult ca mie, dar 
presupun că realizează că această interpretare este colorată de 
relația personală pe care a avut-o învinuitul cu fostul general. 
Oricât de mult mi-ar plăcea să mă angajez într-o polemică 
privitoare la viziunea aceasta personală, care ne-a fost 
prezentată drept adevăr neîndoielnic, consider că este necesar 
să reducem chestiunea la fundamentele sale legale și să nu mai 
irosim timpul tuturor celor prezenţi. ÎI privi pe lulius cu un 
zâmbet prietenos, astfel încât toţi să vadă că îi ierta tânărului 
nechibzuinţa. Așa cum ni s-a zis, clientul meu a cumpărat casa 
la licitaţie și vânzarea a fost întru totul legală. Numele clientului 
meu este scris în documentul de vânzare. Faptul că soldați 
înarmaţi i-au furat proprietatea marchează o întoarcere la 
folosirea forţei pentru rezolvarea diferendelor. Sunt sigur că 
toată lumea a văzut momentul de la începutul procesului când 
sulițele au fost atinse de scutul acela arătos. Vă amintesc că 
gestul simbolic al luptei este, întocmai, simbolic. La Roma, nu 
ridicăm sabia ca să punem capăt neînțelegerilor, fără să ne 
supunem legii. Am toată înţelegerea pentru argumentele 
invocate de tânărul Cezar, dar nu au nicio relevanţă pentru 
cauza aceasta. Sunt convins că i-ar plăcea să ne poarte și mai 
mult în urmă și să ne împărtășească povestea casei încă de la 
prima piatră de temelie, dar nu consider că e necesar să lărgim 
chestiunile într-atât. Mă văd nevoit să repet cererea pentru 
pedeapsa cu moartea, deși regret că Roma va pierde un tânăr 
avocat atât de pătimaș. 


330 


Pe fața lui se citea tristețea pentru pedepsele aspre care 
urmau. Își reluă locul și se sfătui cu Antonidus, care îl privea pe 
lulius cu ochii mijiţi. 

lulius se ridică și se întoarse încă o dată spre magistrați. 

— Rufus a făcut referire la un document de vânzare. Consider 
că ar trebui să îl prezinte în faţa instanţei, zise repede. 

Magistraţii se uitarăa către Rufus, care făcu o grimasă. 

— Onoraţi magistrați, dacă bunul în cauză ar fi un cal sau un 
sclav, de bună seamă că aș putea prezenta asemenea 
documente. Din păcate, este vorba despre o casă, una pe care 
s-a pus stăpânire prin forță. După cum bine știe Cezar, actele 
erau înăuntrul casei. 

Magistratul care părea să vorbească în numele celorlalţi se 
uită încruntat la lulius. 

— Se află documentele acestea în posesia ta? întrebă el. 

— Jur că nu, răspunse lulius. Pe onoarea mea, nu e nici urmă 
de așa ceva în casa lui Marius. 

Se așeză din nou. Arsese documentele cu o noapte înainte, 
așa cum îl sfătuise Quintus, și avea conștiința împăcată. 

— Așadar, niciuna din părţi nu poate prezenta documente de 
proprietate? continuă magistratul, pe un ton egal. 

lulius dădu din cap și Rufus imită mișcarea, cu faţa crispată 
de enervare. Se ridică și se adresă din nou magistraţilor. 

— Clientul meu a bănuit că documente-cheie, ca acela, aveau 
să „dispară” înaintea procesului, zise el și îl privi pe lulius cu un 
dispreț prost mascat. Astfel, am adus un martor care a fost 
prezent la licitaţie și care poate da asigurări că vânzarea a fost 
legală. 

Martorul se ridică de pe scaunul de lângă Antonidus și păși în 
față. lulius îl recunoscu ca fiind unul dintre indivizii care stăteau 
mereu aproape de Cato, în clădirea senatului. Era un om 
cocoșat, cu aspect fragil, care-și îndepărta tot timpul o șuviţă de 
pe frunte. 

— Eu sunt Publius Tenelia. Pot depune mărturie despre 
caracterul legal al vânzării. 

— Pot să-i pun întrebări acestui om? întrebă lulius și păși în 
faţă când primi permisiunea. 

— Ai fost de faţă pe toată durata licitaţiei? întrebă lulius. 

— Da. Am fost acolo de la început la sfârșit. 


— Ai văzut când actul de vânzare a fost semnat cu numele lui 
Antonidus? 

Omul avu o clipă de ezitare înainte să răspundă. 

— Am văzut numele, zise. 

Ochii îi erau neliniștiţi și lulius știu că adevărul era altul. 

— Așadar, ai zărit documentul doar pentru câteva momente? 
insistă lulius. 

— Nu, l-am văzut bine, răspunse omul mai încrezător. 

— Ce sumă a plătit generalul? 

In spatele martorului, Rufus zâmbi, înțelegând manevra. N- 
avea să meargă. Martorul fusese pregătit pentru întrebări ca 
aceea. 

— O mie de sesterți, răspunse triumfător Tenelia. 

Zâmbetul îngheță când, din rândurile mulţimii, izbucni un cor 
de strigăte batjocoritoare. Multe capete se întoarseră spre masa 
de plebei și lulius văzu că străzile se umpluseră de când 
începuse procesul. Fiecare locșor liber fusese ocupat și forumul 
gemea de oameni. Magistraţii se uitară unul la altul și pretorul 
strânse din dinţi îngrijorat. Cu un public atât de numeros, era din 
ce în ce mai probabil să apară probleme. Se gândi să trimită un 
mesager la barăcile gărzilor. Era nevoie de mai mulţi soldaţi ca 
să păstreze ordinea. 

Când mulţimea se potoli, lulius vorbi din nou: 

— Onorati magistrați, în timp ce pregăteam cazul, am pus să 
fie evaluată casa. Dacă ar fi fost vândută în dimineaţa asta, 
cumpărătorul ar fi trebuit să plătească în jur de un milion de 
sesterți, nu o mie. Un anumit pasaj din cele Douăsprezece Table 
este relevant în privinţa aceasta. 

In vreme ce lulius se pregătea să citeze pasajul, Rufus ridică 
ochii plictisit, iar martorul care nu fusese trimis la loc începu să 
se foiască. 

— „Bunurile nu pot trece de la cumpărător la vânzător dacă 
valoarea lor nu e plătită”, zise lulius răspicat. 

Mulțimea vociferă în semn de aprobare pentru argumentul 
acela. Începură câteva conversații, în timp ce unii le explicau 
pasajul altora. 

— O mie de sesterți pentru o proprietate de un milion nu se 
poate spune că „valoarea a fost plătită”, onoraţi magistrați. 
Vânzarea aceea a fost o farsă a favorurilor, licitaţia a fost o 


332 


batjocură. Nici nu se poate spune că o tranzacţie legală a avut 
loc, de vreme ce nu există un document de vânzare. 

Rufus se ridică încet. 

— Poate Cezar vrea să ne facă să credem că orice afacere 
bună reprezintă o încălcare a Tablelor, începu el. 

Mulțimea îl huidui și pretorul își trimise mesagerul după 
soldați. 

— Trebuie să repet, Cezar nu vrea decât să distragă atenţia 
instanţei cu digresiuni inutile. Martorul acesta a dovedit că 
vânzarea a fost legală. Suma plătită n-are nicio importanţă. 
Clientul meu știe să se tocmească. 

Se așeză, încercând să ascundă cât de mult îl înfuriase 
argumentul acela. Nu puteau să recunoască deschis că licitaţia 
chiar fusese o farsă prin care Sulla își răsplătise favoriţii. Dar 
Cezar avusese grijă ca toţi cei prezenţi să priceapă, dacă nu 
știau deja. In orice caz, mulţimea nu știuse. Din ce în ce mai 
multe priviri furioase îl ţintuiau pe Antonidus, care se scufunda 
tot mai mult în scaun. 

— Mai mult, continuă lulius de parcă Rufus n-ar fi zis nimic, 
având în vedere că problema valorii casei a fost ridicată chiar de 
martorul lui Antonidus, aș vrea să vă supun atenției o altă 
chestiune. Dacă verdictul curţii îmi este favorabil, ca unic 
moștenitor al lui Marius, cer să îmi fie plătită chirie pe cei doi ani 
în care generalul Antonidus a ocupat casa. Suma aproximativă 
care mi se datorează este de treizeci de mii de sesterţi. Cer să 
mi se acorde această sumă împreună cu dreptul de proprietate 
asupra casei, ca despăgubire ce i se cuvine familiei mele. 

— Ce? Cum îndrăznești să ceri așa ceva? 

Antonidus se ridicase de pe scaun și spumega de furie. Rufus 
se străduia să-l împingă la loc, vorbindu-i agitat la ureche. Când 
Antonidus se potoli, Rufus se întoarse spre magistrați. 

— De parcă multele nedreptăţi săvârșite împotriva clientului 
meu n-ar fi fost de ajuns, Cezar încearcă să-l provoace și să-l 
umilească în public. Casa era goală în momentul în care 
generalul Antonidus a intrat în posesie legală, în urma vânzării. 
Nu se pune problema de a plăti chirie. 

— Familia mea a ales să lase casa goală și avea tot dreptul să 
facă asta. Banii mi se cuvin din partea chiriașului care e clientul 
tău, se răsti lulius la el. 


333 


Magistratul își drese vocea, apoi înclină capul, ascultând ce-i 
spuneau ceilalţi doi. 

— Suntem de părere că această cauză este îndeajuns de 
clară. Părţile doresc să mai spună ceva înainte să deliberăm 
asupra verdictului? 

lulius cotrobăi prin fiecare cotlon al minţii, dar spusese deja 
tot ce voise să spună. Ochii lui se întoarseră spre scuturile de 
bronz. Rezistă impulsului de a le dezvălui mulțimii, știind că 
magistraţii aveau să vadă gestul acela ca pe un spectacol ieftin. 
Nu putea ghici care avea să fie verdictul și, când se întoarse 
spre Quintus, bătrânul ridică din umeri. 

— Eu nu doresc să adaug nimic, onoraţi judecători, am 
încheiat, zise lulius. 

Mulțimea începu să-l aclame și să strige insulte spre Rufus, 
care își încheie și el pledoaria. Cei trei magistrați se ridicară și 
se înclinară în fața pretorului, apoi plecară către clădirea 
senatului, unde aveau să hotărască verdictul final. Soldaţii care 
tocmai ajunseseră le deschideau calea, înarmați cu săbii, în loc 
de bastoane. 

După ce magistraţii plecară, pretorul se ridică în picioare și se 
adresă mulțimii, ridicând vocea sa profundă: 

— Când magistraţii se vor întoarce, nimeni nu va provoca 
dezordine, indiferent de rezultat. Fiţi siguri că orice urmă de 
ostilitate va atrage o pedeapsă rapidă și definitivă. Veţi pleca în 
liniște și oricine se opune va suferi consecințele nemulțumirii 
mele. 

Se așeză din nou, ignorând privirile amenințătoare ale 
cetăţenilor Romei. Liniștea dură doar câteva secunde, apoi o 
voce strigă: „Ma-ri-us!” și cei din jur i se alăturară. In câteva 
momente, toată mulțimea striga numele generalului și bătea din 
picioare, iar membrii adunați ai senatului priveau neliniștiți în 
jur, realizând dintr-odată că între ei și gloată nu era decât un șir 
subțire de soldaţi. 

lulius hotărî că venise momentul să dezvăluie și restul muncii 
Alexandriei. Îi căută privirea și, cu mișcări de o încetineală 
calculată, apucă stofa aspră care acoperea primul scut. 
Alexandria zâmbi nerăbdătoare. lulius smulse materialul și 
mulțimea începu să strige. Erau cele trei săgeți încrucișate ale 
Primigeniei, legiunea atât de dragă lui Marius. În rândul al doilea 
al băncilor, Brutus se ridică în picioare și începu să aclame, la fel 


334 


de aprins ca mulţimea. Alţii care stăteau pe lângă el îi urmară 
exemplul. 

Pretorul îi strigă lui lulius un ordin, care se pierdu peste gloata 
dezlănţuită. lulius se duse la celelalte scuturi, dezvelindu-le unul 
câte unul. Cu fiecare scut dezvelit, urletele mulțimii deveneau 
tot mai sălbatice. Cei din faţă strigau la cei din spate, descriind 
ce vedeau. Părinţii ridicau pe umeri copiii mici. Pe alţii, plăcerea 
îi făcea să lovească aerul cu pumnii. Scuturile înfățișau scene 
din viața lui Marius: bătăliile sale din Africa, Triumful lui pe 
străzile orașului, ţinuta mândră cu care îl așteptase pe Sulla sub 
ziduri. 

lulius întinse mâna spre acoperitoarea ultimului scut și se opri 
teatral. Mulțimea se linişti ca la un semn. Apoi, lulius smulse 
stofa și dezvălui ultimul scut. Acesta străluci în soarele dimineţii, 
cu desăvârșire gol. 

In tăcerea care se lăsă, lulius strigă: 

— Oameni ai Romei, astăzi vom plăsmui ultima imagine! 
Mulțimea izbucni în urlete de încântare, care îl făcură pe pretor 
să sară în picioare și să strige la gărzi. Acestea lărgiră spaţiul 
dintre gloată și curte, împingându-i pe oameni cu bastoanele. 
Plebeii se traseră înapoi nedumeriţi, strigând sfidări și batjocuri 
spre Antonidus. Numele lui Marius se auzi din nou, ca o 
incantaţie. Părea că toată Roma îl rostea. 

e 

În lumina cenușie, Cornelia privi cum Tubruk se aplecă și o 
sărută pe Clodia. Era atât de blând, încât vederea acelui sărut 
fusese aproape dureroasă, dar nu-și putuse dezlipi privirea. 
Ascunsă în umbra unei ferestre, Cornelia se simţi mai singură 
decât oricând. De bună seamă, Clodia avea să ceară să fie 
eliberată și atunci ea n-ar mai fi avut pe nimeni. 

Zâmbi amar în timp ce pipăia locurile dulci din amintirea ei. 
Totul ar fi trebuit să fie altfel. lulius părea atât de plin de energie 
și de viaţă în timp ce lua Roma în stăpânire, dar nimic din 
exuberanţa aceea n-avea de-a face cu ea. Își aminti cum se 
revărsau cuvintele din el pe vremea când Marius mai trăia. 
Trebuise să-i acopere gura cu mâna, ca să nu-l audă tatăl ei sau 
servitorii cum vorbea și râdea lângă ea. Fusese atâta bucurie în 
el pe atunci! Acum, era un străin. O dată sau de două ori, îi 
surprinsese privind-o cu ceva din focul de odinioară, dar privirea 
aceea dispăruse de îndată ce Cornelia își dăduse seama de ea. 


335 


De câteva ori, își adunase tot curajul și-i ceruse să facă dragoste 
cu ea, doar ca să spargă gheaţa ce se forma între ei. Își dorise 
să se întâmple, visase chiar că se întâmpla, dar, de fiecare dată, 
amintirea degetelor brutale ale lui Sulla îi distrusese hotărârea și 
Cornelia alunecase singură în coșmarurile ei. Sulla murise, își 
spunea, dar încă îi mai vedea faţa și câteodată i se părea că îi 
simte mirosul în adierea vântului. Momentele acelea o făceau să 
se chircească în așternuturi și să alunge lumea. 

Tubruk își petrecu brațul pe după doica ei și Clodia își odihni 
capul pe umărul lui, șoptindu-i. Preţ de o clipă, Cornelia auzi 
râsul gutural al lui Tubruk și simţi un ghimpe de invidie pentru 
ce găsiseră cei doi. Nu avea inima să o refuze pe Clodia dacă îi 
cerea să o elibereze. Dar nu putea să suporte gândul că avea să 
devină nevasta uitată a lui lulius, în timp ce el își sărbătoarea 
gloria în oraș și împreună cu legiunea. Le văzuse ea pe acele 
matroane romane veninoase, care aveau doici la copii și sclavi 
care se ocupau de casă. Işi petreceau zilele cumpărând stofe 
scumpe și întreținându-și cercul social. Clodia vedea lucrurile 
acelea ca pe un soi de moarte. Ce milă avea să le fie de Cornelia 
când aveau să dezgroape cu ghearele adevărul despre căsătoria 
ei lipsită de dragoste. _ 

Cornelia se frecă la ochi, furioasă. Iși spuse că era prea tânără 
ca să se lase distrusă. Dacă era nevoie de încă un an ca să-și 
revină, atunci avea să aștepte să se vindece. Chiar dacă se 
schimbase în lunile de captivitate, în lulius mai era ceva din 
tânărul pe care îl cunoscuse ea. Cel care își riscase viața și 
relaţia cu tatăl Corneliei doar ca să vină în camera ei, peste 
acoperișurile alunecoase. Numai dacă ar fi putut să-l păstreze în 
gând pe tânărul acela, poate ar fi fost în stare să-i vorbească din 
nou și poate și el și-ar fi amintit de fata pe care o iubise. Poate 
conversaţia aceea nu s-ar mai fi transformat într-o ceartă și 
niciunul din ei n-ar fi plecat, lăsându-l singur pe celălalt. 

O umbră se mișcă în curte și Cornelia înălță capul, să vadă. 
„Probabil că este un soldat care își face rondul”, se gândi, apoi 
expiră adânc când noaptea cenușie îl dezvălui. Era Octavian. Îi 
spiona pe cei doi iubiți. Dacă îl striga, momentul de intimitate 
dintre Clodia și Tubruk s-ar fi spulberat. Speră că măcar băiatul 
avea destulă minte încât să nu se apropie prea mult. 

Și lulius crescuse între zidurile acelea și cândva fusese la fel 
de fascinat de misterele dragostei ca și Octavian. 


336 


Se uită în liniște cum Octavian se ghemuiește în spatele unui 
jgheab, pândindu-l pe Tubruk. Cuplul se sărută din nou și Tubruk 
întinse mâna spre pământ. Începu iarăși să râdă în timp ce 
căuta ceva cu degetele. Găsi ce voia și Cornelia văzu cum braţul 
lui se trage înapoi și țâșnește înainte, aruncând pietricele spre 
ascunzătoarea lui Octavian. 

— Du-te la culcare! îi strigă Tubruk copilului. 

Cornelia zâmbi și plecă de la fereastră, hotărâtă să asculte și 
ea sfatul acela. 

e 

— Se deschid ușile senatului! zise Quintus peste umărul lui 
lulius. 

Acesta se uită într-acolo și văzu că magistraţii se întorceau. 

— A mers repede, îi zise agitat juristului. 

Bătrânul dădu din cap. 

— În cazuri ca acesta, nu cred că e de bine când se 
deliberează repede, bombăni sumbru. 

lulius se încordă, cuprins brusc de frică. Oare făcuse 
îndeajuns? Dacă verdictul se dădea împotriva lui și magistraţii 
acceptau cererea pentru pedeapsa capitală, avea să fie mort 
până la apus. Auzea cum sandalele lor bocăneau pe lespezile 
forumului de parcă ar fi marcat ultimele momente ale vieţii lui. 
Simţi pe sub togă șiroaiele de sudoare rece, care i se prelingeau 
pe coaste. 

Se ridică împreună cu restul asistenţei, întâmpinându-i pe 
magistrați și înclinându-se când aceștia intrară. Soldaţii care îi 
însoțiseră își ocupară poziţiile, cu mâinile pe săbii, dublând șirul 
celor care despărțeau curtea de mulţimea privitorilor. Lui lulius i 
se făcu inima mică. Dacă soldaţii aceia se așteptau la probleme, 
era posibil ca magistraţii să-i fi avertizat în legătură cu verdictul. 

Cei trei își ocupară locurile cu lentoare demnă. lulius încercă 
să îi privească în ochi. Avea nevoie disperată de orice indiciu în 
legătură cu ce avea să fie, dar fețele lor nu trădau nimic. 
Mulțimea amuţi pe măsură ce tensiunea creștea. 

Magistratul care vorbise în timpul procedurilor se ridică încet 
în picioare, cu o expresie sumbră. 

— Roma, auzi-ne verdictul! strigă. Am căutat adevărul și 
vorbele noastre sunt lege. 


În mod inconștient, lulius își ţinu răsuflarea. Liniştea care îl 
înconjura era aproape dureroasă după izbucnirile de ovaţii și 
scandări. 

— Mă pronunt în favoarea generalului Antonidus, zise 
magistratul, cu capul și gâtul drepte. 

Mulțimea începu să urle de furie, apoi amuţi din nou, când al 
doilea magistrat se ridică. 

— Și eu mă pronunt în favoarea lui Antonidus, zise el, 
măturând cu privirea mulțimea haotică. 

Vorbele lui stârniră un nou val de urlete de protest. lulius 
ameţi. 

Tribunul se ridică la rândul lui și privi mulţimea, reliefurile de 
bronz și, în fine, pe lulius. 

— Ca tribun, am drept de veto asupra judecății colegilor mei. 
Nu e o cale pe care aș alege-o cu ușurință. Am cântărit cu grijă 
toate argumentele. Făcu o pauză, pentru a da mai multă 
greutate cuvintelor. Astăzi, îmi exercit dreptul de veto. Verdictul 
e în favoarea lui Cezar, spuse tribunul. 

Mulțimea înnebuni de bucurie și scandările „Ma-ri-us, Ma-ri- 
us!” începură din nou, mai puternice ca oricând. 

lulius se prăbuși pe scaun, ștergându-și sudoarea de pe 
frunte. 

— Bravo, tinere, zâmbi Quintus știrb. De-acum, multă lume își 
va aminti numele tău dacă te hotărăști să candidezi pentru o 
funcție mai înaltă. Ce-i drept, mi-a plăcut ce-ai făcut cu scuturile 
alea. Cam strident, dar plebei îi place așa ceva. Felicitări! 

lulius expiră prelung, simțindu-se în continuare ameţit de cât 
de aproape fusese de o catastrofă. Cu picioarele moi, traversă 
curtea, spre scaunul lui Antonidus. Vorbi îndeajuns de tare, încât 
să-l audă magistraţii peste zarva mulţimii și puse în mișcare 
prima parte a răzbunării pentru suferințele Corneliei. 

— Imi pun mâinile asupra ta pentru datoria de treizeci de mii 
de sesterţi, zise, apucând brutal toga lui Antonidus. 

Generalul înţepeni de furie neputincioasă. Îl căută din priviri 
pe Cato, printre cei care ocupau băncile. lulius se întoarse și el 
către șirurile de bănci, fără să slăbească strânsoarea asupra lui 
Antonidus. Văzu cum Cato întâlnește privirea generalului, apoi 
scutură ușor din cap, cu o expresie de dezgust. Antonidus păru 
năucit de felul în care sorții i se întorseseră împotrivă. 

— Nu am atâţia bani, rosti el. 


338 


Rufus interveni: 

— Se obișnuiește să se acorde un termen de treizeci de zile 
când datoria e atât de mare. 

lulius zâmbi fără pic de umor. 

— Nu, vreau banii acum sau generalul va fi legat fedeleș și 
vândut la târgul de sclavi. 

Antonidus începu să se zbată violent în strânsoarea lui lulius, 
dar nu reuși să scape. 

— Nu poţi! Cato! Nu poţi să-l lași să mă ia! strigă el. 

Cato îi întoarse spatele și se pregăti să părăsească forumul. 
Pompei era și el prezent, privind scena cu interes avid. 
Antonidus reuși să-și păstreze îndeajuns de mult bun-simt încât 
să nu înceapă să turuie despre asasini. Dacă făcea o asemenea 
dezvăluire, fie Pompei, fie Cato, fie asasinii înșiși l-ar fi torturat 
Și ucis. 

Brutus cobori din bancă și veni lângă lulius, cu o funie în 
mână. 

— Leagă-l, Brutus, dar cu grijă. Vreau să iau cât mai mult pe 
el când îl vând ca sclav, spuse lulius aspru, lăsând ca furia și 
disprețul să se reverse din el. 

Brutus îndeplini sarcina eficient. Îi puse căluș lui Antonidus, ca 
să-i stăvilească urletele. Magistraţii priveau fără nicio reacţie. 
Știau că fapta aceea era permisă de lege, deși cei doi care se 
pronunţaseră împotriva lui lulius erau roșii de furie tăcută. 

Când totul se termină, Rufus își așeză o mână pe braţul lui 
lulius, ca să îi atragă atenţia. 

— Ai vorbit bine, Cezar, dar Quintus este prea bătrân ca să 
reprezinte o alegere optimă pe viitor. Sper că îţi vei aminti 
numele meu dacă vei avea nevoie de un avocat. 

lulius îl privi fix. 

— Cred că este mai degrabă improbabil să te uit, zise. 

Cu Antonidus legat și luat în sclavie, pretorul suspendă 
ședința. Mulțimea aclamă din nou. Cato plecase deja și cei mai 
mulţi dintre senatori ieșiră grăbiţi din bănci. În mod evident, se 
simțeau incomod în prezența atâtora dintre cei pe care îi 
reprezentau. 

Împreună, Brutus și lulius îl târâră pe generalul căzut la 
pământ peste pardoseala curții și îl sprijiniră de platforma pe 
care erau scuturile. 


339 


Alexandria ocoli grupurile agitate de senatori și veni lângă 
lulius. Ochii îi străluceau de bucuria triumfului. 

— Bravo! La un moment dat, am crezut că ţi-au venit de hac. 

— Și eu la fel. Trebuie să-i mulţumesc tribunului pentru ce-a 
făcut. Mi-a salvat viaţa. 

Brutus pufni. 

— Ține minte că e reprezentantul plebei, care l-ar fi sfâșiat 
dacă se pronunţa împotriva ta, cum au făcut ceilalţi doi. Pe zei, 
uită-te la ei! 

Brutus făcu un semn cu braţul spre cetățenii care se 
înghesuiau cât mai aproape de curte, ca să-l zărească pe lulius 
măcar o clipă. 

— Urcă lângă scuturi și fă-le un semn, zise Alexandria cu 
zâmbetul până la urechi. 

Orice s-ar fi întâmplat de-acum, știa că operele ei aveau să fie 
la mare căutare și că putea să obţină prețuri enorme de la mai- 
marii Romei. 

lulius urcă pe platformă și mulţimea ovaţionă. Scandările 
începură din nou și obrajii lui lulius se înfierbântară de plăcere 
când numele lui îl înlocui pe al lui Marius. 

Ridică brațul în semn de salut și realiză că Scaevola avusese 
dreptate. Numele lui avea să rămână în minţile oamenilor și cine 
știe unde putea asta să îl ducă? 

Soarele dimineţii se ridicase îndeajuns, încât să lumineze 
forumul și să facă să strălucească suprafeţele de bronz ale 
scuturilor pe care le crease Alexandria. lulius zâmbi când văzu 
lucirile bronzului și speră că Marius le vedea și el de-acolo de 
unde era. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI 


În aerul dimineţii se simțeau primele urme de căldură 
primăvăratică. lulius alerga prin pădurile lui dragi, simțind cum 
încordarea zilei i se scurgea din picioare. Acum, că emoţiile 
procesului trecuseră, își petrecea cea mai mare parte a timpului 
alături de Renius și de Brutus, în barăcile Primigeniei și se 
întorcea acasă numai ca să doarmă. Oamenii pe care îi 
recrutase în Africa și în Grecia se prezentau bine. Un proaspăt 
sentiment de mândrie îi însuflețea pe supraviețuitorii Primigeniei 


340 


de odinioară când vedeau cum renaște legiunea atât de dragă 
lui Marius. Bărbaţii pe care îi trimisese Cato erau foarte tineri și 
lipsiţi de cicatrici. lulius fusese tentat să-i chestioneze în 
legătură cu trecutul lor, dar se abţinuse. Nimic nu mai conta, în 
afară de jurământul faţă de Primigenia, indiferent de puterea pe 
care Cato își închipuia că o are asupra lor. Aveau să învețe asta 
în timp. Renius își petrecea fiecare ceas de trezie alături de ei. 
Soldaţii cu experienţă îl ajutau să-i antreneze și să-i instruiască 
pe cei noi. 

Deși aveau în continuare mai puţin de jumătate din efectiv, 
trimiseseră vorbă prin celelalte orașe și Crassus se angajase să 
plătească oricât de mulţi soldaţi ar fi reușit să adune sub 
stindardul Primigeniei. Datoria faţă de el era ameţitoare, dar 
lulius acceptase situaţia. Cu tot aurul pe care îl luase de la 
Celsus, era nevoie de o avere întreagă ca să pui pe picioare o 
legiune. Și Crassus era împotriva taberei lui Sulla, ca și el. 
Sumele acelea uriașe îi fierbeau într-un colț al minţii, nebăgate 
în seamă. În fiecare zi, tot mai mulţi oameni veneau pe jos, de 
peste tot, ademeniţi de promisiunile făcute de trimișii lui lulius. 
Erau vremuri interesante. Seară de seară, la apus, lulius se 
despărţea reticent de legionarii lui și se întorcea acasă, unde îl 
aștepta o primire îngheţată. 

Deși împărțeau patul, Cornelia sărea ca arsă de fiecare dată 
când încerca să o atingă și spumega de furie împotriva lui până 
când lulius își ieșea din fire sau o lăsa singură și căuta o sofa pe 
care să doarmă, în altă încăpere. În fiecare noapte era mai rău 
și lulius adormea tânjind după ea. Îi era dor de fata din trecut. 
Câteodată, se întorcea spre ea, ca să-i împărtășească vreun 
gând sau vreo glumă, și găsea doar un chip plin de o 
amărăciune care-i depășea puterea de înţelegere. Uneori, era 
tentat să-și ia alt dormitor și să pună să i se aducă o sclavă, 
doar ca să aibă un pic de liniște. Știa că soţia lui l-ar fi urât, așa 
că suportase nopţile lungi până când o furie abia ţinută în frâu 
ajunsese să-i învenineze fiecare oră din zi. Numai în somn avea 
un pic de pace. O visa pe Alexandria. 

Spre rușinea lui, îl dusese de trei ori pe Octavian în oraș doar 
ca să aibă un motiv să se oprească pe la atelierul lui Tabbic. În 
al treilea rând, îl găsise pe Brutus acolo. După câteva minute în 
care toţi trei se bâlbâiseră stânjeniţi, își jurase să nu mai 
meargă niciodată. 


341 


Gâfâind, se opri în vârful dealului care se înălța deasupra 
domeniului, nu departe de gardul pe care îl ridicase tatăl lui 
Suetonius. Poate că, în sfârșit, venise vremea să se ocupe de 
problema aceea. Transpirase din cauza alergăturii. Aerul curat îi 
umplea plămânii și lulius se simţi din ce în ce mai optimist în 
timp ce măsura din ochi pământurile care erau ale lui. Roma era 
pregătită de schimbare. Simţea asta la fel de clar cum simţea 
schimbarea subtilă a anotimpurilor, ce-avea să aducă înapoi 
fierbinţeala verii pe străzi și pe câmpuri. 

Un tunet de copite îl făcu să tresară din reveria în care se 
cufundase. Se dădu la o parte de pe cărare, iar zgomotul deveni 
tot mai puternic. Ghici cine era înainte să vadă silueta micuță, 
cocoțată pe cel mai puternic dintre armăsarii din grajd. lulius 
remarcă echilibrul și priceperea băiatului, deși se străduia să-și 
compună o expresie mânioasă. Privirea aceea încruntată îl făcu 
pe Octavian să se oprească fulgerător, printre frunzele ude ale 
pădurii. 

Când se văzu înfrânat, armăsarul începu să fornăie și să se 
cabreze. Smucea de frâie în semn clar că voia să fugă mai 
departe. Cu o mână îngropată în coama calului, Octavian se lăsă 
să alunece de pe spinarea goală. lulius se apropie fără să spună 
nimic. 

— Imi pare rău, începu Octavian, stacojiu la față. Calul avea 
nevoie de o alergătură bună și băieţilor de la grajd nu prea le 
place să iasă cu el. Știu c-am zis că... 

— Vino cu mine, îl întrerupse lulius. 

Coborâră dealul în liniște. Cu o figură demnă de milă, 
Octavian mergea în urma lui lulius, ducând calul de căpăstru. 
Ştia că putea să se aștepte la o bătaie bună sau, mai râu, să fie 
trimis înapoi în oraș și să nu mai vadă un cal în veci. Ochii i se 
umplură de lacrimi pe care le șterse repede. lulius l-ar fi 
disprețuit dacă l-ar vedea că plânge ca un copil mic. Se hotărî 
să-și suporte pedeapsa fără lacrimi, chiar dacă aveau să-l 
alunge de pe domeniu. 

lulius strigă să se deschidă poarta și îl duse pe Octavian la 
grajduri. Tubruk trebuise să vândă o parte din cai, ca să strângă 
banii de răscumpărare, dar păstrase cele mai bune exemplare 
de prăsilă, pentru a putea reface herghelia. 

Soarele se înălța și aducea o adiere binecuvântată de căldură 
când lulius intră în grajdul umbros. Ezită o clipă în timp ce caii își 


342 


întorceau capetele spre el, adulmecând aerul cu boturile lor moi. 
Fără să dea explicaţii, lulius se duse lângă un armăsar tânăr, pe 
care Tubruk îl crescuse și-l dresase de când era mânz. |și trecu 
mâna peste umărul puternic, maroniu. 

Octavian privi mut cum lulius încheie cataramele frâului și 
alege o șa de pe raftul de pe perete. În liniște, scoase din grajd 
calul care părea că râde blând în lumina dimineții. 

— De ce nu mai ieși la plimbare cu poneiul? întrebă lulius. 

Octavian se holbă la el, complet derutat. 

— E prea încet, zise, mângâind fără să-și dea seama gâtul 
armăsarului. 

Animalul puternic îl domina cu statura sa enormă, dar stătea 
liniștit sub mângâierea copilului. Nu părea să fie calul nărăvaș 
care le dădea de furcă grăjdarilor. 

— Ştii că ești rudă cu mine, nu? întrebă lulius. 

— Da, mi-a zis mama, răspunse băiatul. 

lulius se gândi câteva momente. Probabil că tatăl lui ar fi pus 
mâna pe băț dacă el sau Brutus ar fi pus în pericol cel mai bun 
armăsar, fugind ca nebunii prin pădure. Dar nu voia să strice 
dispoziția optimistă care-l cuprinsese. La urma urmei, îi 
promisese Alexandriei că va avea grijă de băiat. 

— Atunci, hai, vere. Să vedem dacă ești chiar așa de bun cum 
te crezi. 

Faţa lui Octavian se lumină. Sări cu ușurință pe spinarea 
armăsarului. lulius încălecă mai potolit, apoi chiui brusc și-și 
îmboldi calul care o luă la galop în susul dealului. 

Octavian se uită după el cu gura căscată, apoi un zâmbet i se 
furișă pe faţă. Lovi calul cu călcâiele și strigă și el, cu părul 
fluturându-i în vânt. 

e 

Când lulius se întoarse în casă, Cornelia tânji să-l îmbrăţișeze. 
Îmbujorat cum era și cu părul plin de praf și încâlcit, părea atât 
de tânăr și de plin de viaţă, încât îi frângea inima. Voia să-i vadă 
zâmbetul și să-i simtă puterea braţelor care o cuprindeau. In loc 
de asta, se trezi vorbindu-i cu furie. Nu putea controla 
amărăciunea care se revărsa, deși o parte a ei încerca disperată 
să găsească niște cuvinte mai dulci. 

— Cât te aștepți să mai trăiesc ca o prizonieră? întrebă ea. Tu 
ești liber, în vreme ce eu nu pot să mănânc sau să mă duc 


343 


nicăieri fără ca niște nenorociţi de legionari să se ţină după mine 
peste tot. 

— Sunt aici ca să te apere! răspunse lulius șocat de 
profunzimea sentimentelor ei. 

Cornelia îl privi intens. 

— Cât timp, lulius? Știi mai bine ca oricine că pot să mai 
treacă ani buni până când dușmanii tăi nu vor mai fi o 
ameninţare. Vrei să mă ţii închisă toată viața? Și cum rămâne cu 
fiica ta? Când ai luat-o în brațe ultima oară? Vrei să crească 
singură? Soldaţii ăia i-au percheziţionat până și pe prietenii tatei 
când au venit în vizită. Să fii sigur că a doua oară nu mai vin! 

— Am fost ocupat, Cornelia, știi doar. Îmi voi face timp pentru 
lulia, îti promit. Poate că soldaţii au fost prea precauţi, admise 
lulius, dar eu le-am zis să aibă grijă să fii în siguranţă până 
reușesc să înlătur ameninţarea asasinilor. 

Spre surprinderea lui, Cornelia înjură. 

— Și toate astea numai din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu 
fiica lui Pompei! Ti-a trecut prin minte că poate nu există niciun 
pericol? Din câte știm noi de fapt, e posibil ca Pompei să fi fost 
atacat dintr-un motiv care să n-aibă nicio legătură cu senatul. 
Totuși, eu n-am voie nici măcar să fac un drum scurt, până în 
oraș, ca să mai ies din monotonia asta! E prea mult, lulius! Nu 
mai suport! 

Nu putea să oprească șuvoiul cuvintelor și era atât de 
confuză! Nimic nu era cum trebuia să fie. El trebuia să simtă cât 
de mult îl iubea și totuși se îndepărta de ea. 

lulius o privi și expresia îi deveni mai dură. 

— Vrei să-mi expun familia unui atac? Nu pot. Ba nu, nu 
vreau. Am început deja să-mi dobor dușmanii. L-am înfrânt pe 
Antonidus chiar sub ochii lui Cato și ai clicii lui. De-acum, au 
înţeles că sunt un pericol pentru ei, ceea ce înseamnă că 
riscurile care te pândesc sunt mult mai mari. Chiar dacă asasinii 
țintesc numai în mine, ai putea să te nimerești în calea lor. 

Cornelia respiră adânc, vrând să încetinească bubuitul 
sângelui. 

— Așadar, de ce ne ţii prizoniere în casa noastră, lulius? Ca să 
ne salvezi pe noi sau ca să-ţi salvezi mândria? 

Văzu cum ochii lui se îngustează de furie. li era atât de dor de 
el! 


344 


— Ce-ai vrea să fac? se răsti el. Vrei să te întorci la tatăl tău? 
Atunci, du-te, dar soldaţii vin cu tine și vor face și din locul acela 
o fortăreață. Până vor muri dușmanii mei, tu trebuie să fii în 
siguranţă. Își apăsă mâinile pe ochi, de parcă voia să ţină 
înăuntru frustrarea care îl copleșea. Întinse brațele și cuprinse 
trupul crispat al Corneliei. Nu e vorba de mândria mea, Cornelia. 
Nu e nimic mai important pe lume decât tine și lulia. Gândul că 
v-ar putea face rău cineva e... insuportabil. Trebuie să vă știu în 
siguranţă. ă 

— Dar nu e tocmai adevărat ce spui, nu? șopti ea. lți pasă mai 
mult de Roma decât de familia ta. Îţi pasă mai mult de reputaţia 
ta și de dragostea poporului decât îţi pasă de noi. 

Începu să plângă și el o îmbrăţișă și mai strâns, odihnindu-și 
capul pe al ei. Cuvintele ei îl îngrozeau. Lupta cu vocea aceea 
dinăuntrul lui, care spunea că era un sâmbure de adevăr în ce 
zicea Cornelia. 

— Nu, nevastă, rosti lulius, forțându-se să vorbească pe un 
ton mai vesel. Tu însemni mai mult decât orice altceva. 

Cornelia se trase îndărăt și-l privi în ochi. 

— Atunci, hai să plecăm, lulius. Dacă e adevărat ce zici, 
atunci ia-ţi aurul și familia și lasă în urmă conflictul ăsta urât. 
Sunt atâtea alte locuri unde ne putem așeza, îndeajuns de 
departe de Roma, încât orașul să nu ne mai tulbure, unde fiica 
ta să poată crește fără să se aștepte la asasini în puterea nopții. 
Are coșmaruri de pe acum, lulius. Mă tem mai mult de efectul 
pe care îl are izolarea asta asupra ei decât asupra mea. Dacă 
însemnăm atât de mult pentru tine, atunci părăsește Roma. 

Ochii lui se închiseră de durere. 

— Nu poţi să-mi ceri... așa ceva, spuse el. 

În timp ce vorbea, Cornelia se smulse din îmbrăţișarea lui și 
se trase la o parte. Braţele lui tânjeau să o cuprindă din nou, dar 
nu o făcură. Vocea ei aspră și stridentă umplea încăperea. 

— Atunci, nu-mi ţine mie predici despre cât de mult îţi pasă 
ție de noi, lulius! Dacă suntem în pericol e tocmai din cauza 
orașului tău preaiubit. lar tu te înfășori în tot felul de minciuni 
despre datorie și dragoste. 

Lacrimi de furie îi țâșniră încă o dată din ochi. Cornelia 
deschise violent ușa și trecu printre cei doi soldaţi care așteptau 
acolo, împingându-i din mers. Feţele celor doi erau palide din 
cauza a ceea ce auziseră, dar amândoi își ţinură privirea înfiptă 


345 


în podea. Plecară după ea, urmărind-o de la distanţă, de frică să 
n-o provoace și mai mult. 

În câteva clipe, lulius rămase singur. Amorţit, se lăsă să cadă 
pe o sofa. Era a treia ceartă pe care o avuseseră în zilele care 
trecuseră de la proces. Și cea mai rea. Se întorsese acasă plin 
de entuziasmul triumfului și, în vreme ce îi povestea cum 
fusese, sentimentele ei ieșiseră la suprafaţă și o făcuseră să-i 
vorbească plină de furie, așa cum el nu o mai văzuse. Spera ca 
măcar Clodia să fie pe aproape. Numai fosta ei doică părea în 
stare s-o liniștească. Orice ar fi spus el ar fi stârnit-o și mai mult. 

Mohorât, revăzu în minte cearta aceea. Cornelia nu înțelegea 
munca la care se înhămase el în oraș. lulius își încordă pumnii 
într-un moment de enervare bruscă împotriva lui însuși. Cornelia 
avea dreptate: avea destui bani ca să plece cu ele în altă parte. 
Ar fi putut să vândă domeniul vecinilor lor avari. Conflictele 
senatului și ale provinciilor puteau să rămână în grija altora. 
Tubruk ar fi putut să se retragă în căsuţa aia a lui. Și-ar fi fost ca 
și cum familia lui Cezar n-ar fi jucat niciodată un rol în cel mai 
măreț dintre orașe. 

O amintire îi fulgeră prin minte. Tubruk apăsându-și degetele 
în pământul negru ale câmpurilor, când lulius era copil. Făcea 
parte din pământul acela și nu putea să-l părăsească, deși îi era 
rușine de faptul că o rănea pe Cornelia. Când dușmanii lui vor fi 
morţi, ea avea să vadă că nu fusese decât o durere trecătoare. 
Aveau să-și poată crește fetița în pace, în braţele Romei. Dacă 
ar fi putut să mai îndure puţin, în timp, s-ar fi revanșat faţă de 
ea. 

În cele din urmă, se scutură de letargia neagră în care se 
scufundase și se ridică în picioare. Era aproape amiază. Seara 
devreme era programată o întrunire a senatului. Trebuia să 
rezolve repede problema aceea cu casa lui Suetonius, apoi să 
plece în oraș. 

Octavian era la grajduri, îl ajuta pe Tubruk să încalece. 
Armăsarul pe care călărise lulius în dimineaţa aceea fusese 
țesălat și lucea frumos. lulius bătu copilul pe umăr în semn de 
multumire. Urcă în șa. Amintirea cursei nebune din dimineața 
aceea îi mai risipi din furie pentru moment. Cuprins de 
remușcări, lulius își dădu seama că era încântat să plece de pe 
domeniu, de lângă ea. 


346 


Pământurile tatălui lui Suetonius erau mai apropiate de oraș 
decât ale sale. O fâșie lungă a proprietăţii lui Prandus atingea 
domeniul lui. Deși senatorul nu deținea vreun rang militar, avea 
în serviciu un număr mare de gărzi, care îi interceptaseră pe cei 
doi călători de cum trecuseră hotarul. Apoi, îi însoţiseră spre 
clădirile principale, cu precauţie și viteză de profesioniști. 
Trimiseseră mesageri înainte, care să anunţe că lulius și Tubruk 
se apropiau de intrarea principală. Aceștia din urmă schimbară 
priviri uimite de eficiența gărzilor lui Prandus. 

Locul unde crescuse Suetonius era o masă întinsă de ziduri 
albe, aproape de două ori mai mare decât casa pe care o 
moștenise lulius. Același pârâu care uda proprietatea lui curgea 
și pe pământurile lui Prandus, ce străluceau de viaţă și culoare. 
Pini străvechi umbreau intrarea și cărarea care ducea la ea era 
răcoroasă din cauza umbrelor dese aruncate de crengile de 
deasupra. Tubruk pufni pe nas, dezaprobând fățiș tot ce vedea. 

— E imposibil de apărat locul ăsta, bombăni. Copacii ăștia 
oferă prea mult adăpost, plus că-i trebuie un zid de împrejmuire 
mai acătării. Cu numai douăzeci de oameni, aș putea să 
cuceresc domeniul. 

lulius nu răspunse. Se gândea la propria casă, cu tot 
pământul acela liber din jur. Până atunci, nu-și dăduse seama 
cât schimbase Tubruk fața locurilor, mai ales după revoltele 
sclavilor. Casa lui Suetonius era splendidă și, în comparaţie cu 
ea, a lui părea urâtă și pustie. Poate Corneliei i s-ar fi părut că 
timpul trece mai repede dacă locuinţa n-ar fi semănat așa de 
mult cu o garnizoană. 

Coborâră de pe cai. Urmau să treacă prin intrarea principală, 
o arcadă acoperită cu plăci de ceramică, dincolo de care auzeau 
șopotitul apei ce curgea ascunsă de ierburi și tufișuri 
înmugurite. Trecură frâiele în mâinile sclavilor care veniseră în 
întâmpinarea lor. lulius luă pachetele grele de pe cai, își puse 
unul pe umăr și i-l dădu pe celălalt lui Tubruk. Fură conduși într- 
o încăpere exterioară, răcoroasă. Sclavul le indică niște scaune 
și le spuse să aștepte. 

lulius se așeză comod, știind bine că senatorul putea să 
ignore prezența lor o bună parte din zi. Tubruk se duse la 
fereastră și se uită la bobocii despre care lulius credea că poate 
Corneliei i-ar fi plăcut să-i aibă pe lângă casă. 


347 


Un sclav tânăr veni din clădirea principală și se apropie de cei 
doi. 

— Domnul senator Prandus vă urează bun venit, domnule 
tribun! Vă rog, urmaţi-mă. 

Tubruk ridică din sprâncene, uimit de viteza răspunsului. 
lulius dădu din umeri. Îl urmară pe sclav într-o aripă îndepărtată, 
unde tânărul le deschise o ușă, făcând plecăciuni când cei doi 
intrară. 

Senatorul Prandus stătea împreună cu fiul său într-o cameră 
care semăna mai mult cu un templu decât cu un spaţiu de 
locuit. Marmură bogată, strălucitoare placa zidurile de jur 
împrejur. Altarul casei era așezat pe peretele îndepărtat. Aerul 
mirosea ușor a tămâie dulce, parfumată și lulius inspiră 
admirativ. Fără nicio îndoială, trebuia să facă multe schimbări la 
domeniu. Cu fiecare pas, descoperea alte detalii interesante, de 
la bustul unui strămoș așezat pe altar până la colecţia de 
obiecte grecești și egiptene de pe alt perete. lulius abia se 
abţinu să nu dea fuga și să se uite la ele. Totul era o etalare 
calculată a bogăției casei, dar aspectul acesta îi scăpă lui lulius 
întru totul, nu vedea decât schimbările pe care trebuia să le facă 
la el acasă. 

— Vizita ta e neașteptată, Cezar, începu Prandus. 

lulius își smulse privirile de pe tot ce vedea și le zâmbi 
deschis celor doi bărbați care se uitau la el. 

— Ai o locuinţă foarte frumoasă, domnule senator. Mai ales 
grădinile. 

Prandus clipi surprins, apoi se încruntă când se văzu obligat 
să răspundă politicos. 

— Mulţumesc, domnule tribun. Am muncit mulți ani ca să o 
fac atât de frumoasă. Dar nu mi-ai zis de ce ai venit. 

lulius ridică sacul de pe umăr și-l trânti pe pardoseala de 
marmură. Clinchetul monedelor dinăuntru era inconfundabil. 

— Știi foarte bine de ce am venit, domnule senator. Am venit 
să răscumpăr terenul care ţi-a fost vândut, în timp ce eu eram 
prizonier alături de fiul tău. 

lulius aruncă o privire spre Suetonius în timp ce vorbea și 
văzu că trăsăturile tânărului erau înțepenite într-un zâmbet 
arogant. lulius nu-i răspunse. Își păstră expresia neutră. Cu tatăl 
trebuia să trateze. 


348 


— Am vrut să ridic o casă pentru fiul meu pe terenul acela, 
începu senatorul. 

lulius îl întrerupse: 

— Așa ai zis, îmi amintesc. Am adus banii pe care i-ai plătit și 
încă un sfert, ca să te despăgubesc pentru pierderea asta. N-am 
de gând să mă tocmesc pentru pământul meu. Nu voi face 
oferta asta a doua oară, zise lulius hotărât, dezlegând sacul și 
lăsând la vedere monedele de aur. 

— Este... un aranjament corect, spuse Prandus, privind sacii. 
Foarte bine, voi pune sclavii să dărâme gardul. 

— Cum? Tată, nu poţi să... începu Suetonius furios. 

Senatorul se întoarse către fiul său și-i apucă strâns braţul. 

— Taci! se răsti. 

Bărbatul mai tânăr clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 
lulius se apropie de Prandus și-i strânse mâna, pecetluind 
înţelegerea. Fără alte discuţii, Iulius și Tubruk plecară, lăsându-l 
pe Suetonius singur cu tatăl său. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Suetonius, surprins și furios. 

Gura tatălui se strâmbă până când oglindi perfect grimasa 
fiului. 

— Ești un neghiob, băiete! Te iubesc, dar ești un neghiob. 
Doar ai fost cu mine la proces. Pe omul ăsta nu vrei să ţi-l faci 
dușman. E destul de limpede, încât să pricepi și tu? 

— Dar cum rămâne cu casa pe care voiai să mi-o faci? Pe zei, 
am pierdut deja atâtea zile stând de vorbă cu arhitecţii! 


Senatorul Prandus își privi fiul și în ochi i se citea 
dezamăgirea. Pe Suetonius privirea aceea îl duru mai tare decât 
un pumn. 


— Crede-mă, Suetonius, n-ai fi trăit mult în casa aia, atât de 
aproape de pământurile lui. Chiar dacă îţi dai seama sau nu, 
tocmai ţi-am salvat viaţa. Nu mă tem pentru mine, dar tu ești 
fiul meu cel mai mare și Cezar e prea periculos pentru tine. ÎI 
sperie pe Cato, iar pe tine ar trebui să te îngrozească de-a 
dreptul. 

— Nu mi-e frică de Cezar, nici de soldaţii lui! strigă Suetonius. 

Tatăl lui dădu trist din cap. 

— Tocmai de asta ești neghiob, fiule! 

e 

lulius și Tubruk își conduceau caii pe poarta domeniului când 

auziră un strigăt dinspre clădirile principale. Brutus alergă în 


349 


calea lor și saluturile vesele li se stinseră pe buze când văzură 
expresia de pe fața lui. 

— Slavă zeilor că v-aţi întors, zise Brutus. Senatul ne cheamă 
pe toţi. Primigenia trebuie să fie gata de plecare. 

În timp ce vorbea, un sclav îi aduse calul. Tânărul sări în șa. 

— Ce se-ntâmplă? se repezi lulius, simțind un val de agitaţie. 

— A izbucnit o revoltă a sclavilor în nord. Sunt câteva mii, plus 
sute de gladiatori care și-au omorât stăpânii. Au distrus 
Mutina”, răspunse Brutus cu fața palidă sub praful drumului. 

— E imposibil! Sunt două legiuni acolo, îl întrerupse Tubruk, 
îngrozit. 

— Asta ni s-a spus. Au trimis mesageri peste tot, dar m-am 
gândit că o să vrei să știi cât mai repede. 

lulius își întoarse calul și apucă frâiele strâns. 

— Nu pot să-i iau de-aici pe soldaţii care îmi păzesc soția, mai 
ales că există pericolul ca revolta asta să se întindă până la noi, 
zise sec. 

Brutus dădu din umeri. 

— Ordinele sunt să pregătim de marș fiecare soldat disponibil, 
dar o să mă prefac că i-am uitat pe aceia, răspunse Brutus, 
bătându-și prietenul pe umăr. 

lulius trase de frâie și se pregăti să-și înfigă călcâiele în 
coastele calului. 

— Apără casa, Tubruk, ordonă lulius. Dacă revolta asta ajunge 
până aici, s-ar putea ca până la urmă să-mi placă amenajările 
pe care le-ai făcut. Ține-mi familia în siguranţă, ca și până acum. 

Tubruk îl privi în ochi și între cei doi se întinse un moment de 
înţelegere intimă. lulius se aplecă peste umărul calului, ca 
Brutus să nu audă ce-avea să spună, și șopti în urechea lui 
Tubruk: 

— Știu ce-ţi datorez, zise. Moartea lui Sulla ne-a salvat pe toți. 

— Nu te mai gândi. Du-te! răspunse Tubruk scurt, pocnind 
crupa calului lui lulius. 

Cei doi tineri se aplecară mult pe coamele cailor și porniră în 
galop, ridicând o perdea de praf pe drumul spre Roma. 


25 Veche așezare etruscă, devenită colonie romană în 183 î.H., pe locul orașului 
Modena din zilele noastre. (n.tr.). 


350 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI 


Clădirea senatului forfotea când lulius și Brutus se apropiară. 
Descălecară la marginea forumului și își conduseră caii spre 
grupurile îngrămădite de senatori, care veneau din toate părțile, 
de prin oraș și din împrejurimi. Fuseseră convocați în ședință de 
urgenţă. 

— Tu cum de-ai aflat veștile atât de repede? își întrebă lulius 
prietenul, în vreme ce traversau spaţiul deschis. 

Brutus păru stânjenit o clipă, apoi își înălță capul. 

— Mi-a spus mama. Are destule... cunoștințe în senat. Cred că 
ea a aflat printre primii. 

lulius remarcă o anumită fereală în modul de a vorbi al lui 
Brutus și se întrebă despre ce era vorba. Tânărul tot insista să o 
întâlnească pe Servilia și lulius simţea că era foarte importantă 
pentru el. 

— Chiar cred că trebuie să o cunosc și eu pe mama asta ata, 
zise pe un ton vesel. 

Brutus îl privi pe furiș, căutând vreun semn de batjocură, apoi 
se relaxă mulțumit. 

— Și ea vrea foarte mult să te cunoască după ce te-a văzut la 
proces. lar eu îmi doresc ca tu să o întâlnești pe ea. N-am mai 
văzut niciodată pe cineva care să-i semene. 

— Atunci, poate în seara asta, dacă mai rămâne timp, zise 
lulius, ascunzându-și reticenţa. 

Tubruk îi împărtășise deja câteva păreri despre acea femeie, 
dar trebuia să facă asta pentru Brutus, dacă tânărul își dorea 
atât de mult. Când ajunseră în faţa treptelor de marmură, 
Brutus luă frâiele ambilor cai. 

— Vino la barăci după aia, dacă mai poţi. Eu voi pregăti 
Primigenia de plecare, la ordinele tale. 

Ochii îi străluceau de entuziasm. lulius începu să râdă. 

— De îndată ce termin, spuse și urcă scările, pierzându-se în 
întunericul din spatele ușilor. 

Când lulius intră, discuţiile oficiale nu începuseră încă. 
Maestrul de dezbateri și consulul nu ajunseseră. In schimb, 
jumătate din colegii lui se adunaseră în pâlcuri agitate, 
strigându-și comentarii și întrebări unul altuia. Zarva aceea nu 
făcea decât să mărească impresia de urgenţă. Era o dezordine 


351 


totală și lulius profită de momentele acelea ca să treacă pe la 
cei pe care îi cunoștea și să adune amănuntele pe care Brutus 
nu le aflase. 

Pompei era cu Crassus și Cinna, adânciţi într-o conversaţie 
înfierbântată. Îl salutară pe lulius cu un semn din cap, apoi 
discuţia continuă. 

— Bineînţeles că vei primi comanda, prietene. Nu mai e 
nimeni care să merite luat în calcul. Nici măcar Cato nu va 
șovăi. Sudul nu mai e apărat decât de trupele de la Ariminum?, 
îi spuse Crassus lui Pompei. 

Comandantul ars de soare ridică din umeri, cu o expresie de 
înţelegere amară pe chip. 

— Cato ar face orice ca să mă împiedice să obţin controlul 
asupra armatei, știi doar. Nu trebuie să-i dăm voie să-și împingă 
în față protejaţii. Uite ce s-a întâmplat în Grecia! lar piraţii 
cutreieră liberi pe mări și ne atacă negustorii. Dacă e vorba de 
aceiași gladiatori pe care nu i-am putut înfrânge la Vezuviu 
înseamnă că Mutina a fost distrusă din cauza politicii noastre 
timide, după moartea lui Sulla. Și asta din vina lui Cato, care nu- 
i dă voie senatului să trimită un general capabil. Crezi că de 
data asta o să fie altfel? 

— S-ar putea, răspunse Cinna. Cato are destul de multe 
proprietăţi în nord, care sunt probabil amenințate de revolta 
asta. Sclavii ar putea chiar să se întoarcă spre sud și să atace 
Roma. Nu e atât de prost, încât să ignore o asemenea 
ameninţare asupra orașului. Te vor trimite pe tine, n-au încotro. 
Bine măcar ca s-au întors legiunile din Grecia, să se alăture 
celorlalte. 

— Vine consulul. Trebuie să-și folosească dreptul de veto 
împotriva lui Cato dacă nătângul ăla gras se amestecă iarăși. Nu 
mai e vorba de o problemă personală, între noi doi. E în joc 
siguranţa părții de nord. Și siguranța Romei. 

Pompei plecă de lângă ceilalţi, împingându-se nepoliticos 
printre senatorii adunaţi. Voia să stea de vorbă cu consulul care 
tocmai intra. lulius privi cum Pompei se oprește în fata 
demnitarului, un om bătrân, a cărui alegere fusese un gest de 
compromis între facțiunile senatului. Pompei vorbea și gesticula, 
iar consulul părea tot mai agitat și mai intimidat. lulius se 
încruntă, bătându-se cu degetele pe burtă, de încordare. 


26 Colonie romană datând din 268 î.H., astăzi, orașul Rimini. (n.tr.). 


Consulul se întoarse cu spatele la senatorul care continua să 
gesticuleze și urcă la tribună. 

— Domnilor senatori, așezaţi-vă! strigă demnitarul. 

Jurământul de deschidere a ședinței fu spus în grabă, apoi 
consulul își drese vocea și se adresă rândurilor pline de bărbaţi 
neliniștiţi: 

— Aţi fost convocați la această întrunire de urgenţă pentru a 
discuta modul în care trebuie să răspundem revoltei. Am primit 
ultimele rapoarte și sunt îngrijorătoare. A început ca o răscoală 
a gladiatorilor de la o școală de luptă din Capua. La început, 
pretorul local a crezut că poate să se descurce, dar n-a reușit să 
țină revolta în frâu. S-ar părea că au adunat o armată de sclavi 
și au fugit în nord. Au jefuit un număr de așezări și de domenii 
private. Au ucis sute de oameni și au făcut scrum tot ce n-au 
putut fura. Legatul de la Mutina a încercat să le ţină piept. 
Garnizoana a fost distrusă și nu sunt supraviețuitori. 

Se opri. Aceia dintre senatori care nu auziseră veștile fie 
rămăseseră fără glas, fie începuseră să strige de furie. Consulul 
ridică mâinile, încercând să îi liniștească. 

— Domnilor senatori, amenințarea aceasta nu trebuie 
judecată greșit. Legiunile de la Ariminum au primit ordin să 
apere orașul, dar, având în vedere că Mutina a căzut, nordul e 
complet neprotejat. Estimările pe care le-am primit variază, dar 
e posibil să fie vorba de treizeci de mii de sclavi cărora li se 
adaugă alţii și alţii, cu fiecare așezare prădată. Este de presupus 
că datorită numărului mare au reușit să înfrângă legiunile de la 
Mutina. Trebuie să trimitem împotriva lor cea mai mare forță pe 
care o putem aduna, fără să lăsăm descoperite granițele sudice. 
Nu trebuie să vă spun că nu putem retrage soldaţi din 
garnizoanele din Grecia atât de curând după revolta de acolo. 
Deocamdată, nu sunt semne că ar vrea să se întoarcă în sud, 
spre oraș, dar, dacă lucrul acesta se va întâmpla, alţi optzeci de 
mii de sclavi ar putea să li se alăture. Primejdia este gravă și 
trebuie să i se răspundă repede și hotărât. Consulul aruncă 
priviri iuți spre Cato și Pompei. În vremuri ca acestea, trebuie să 
vă cer să lăsați diferendele la o parte, spre binele orașului și al 
ținuturilor romane. Dau cuvântul maestrului de dezbateri, 
pentru a asculta răspunsurile dumneavoastră. 

Consulul se așeză și-și șterse fruntea agitat, ușurat în mod 
evident că putea să treacă sarcinile întrunirii în seama altcuiva. 


353 


Maestrul de dezbateri deţinea funcţia de mulți ani. Experienţa 
făcea să fie îndeajuns de detașat, încât să calmeze și cele mai 
înfierbântate firi. Așteptă răbdător să se lase liniștea înainte să 
aleagă primul vorbitor: 

— Pompei? 

— Mulţumesc. Senatori ai Romei, cer să mi se încredinţeze 
comanda legiunilor care vor fi trimise împotriva răsculaților. 
Realizările mele militare demonstrează că sunt potrivit pentru 
această sarcină. Vă cer să votaţi repede. Toţi soldaţii romani de 
pe o rază de o sută de kilometri au fost chemaţi în oraș. Într-o 
săptămână, vom avea o armată formată din șase legiuni, pe 
care să o trimitem împotriva sclavilor, în sprijinul celor două 
legiuni de la Ariminum. Dacă vom întârzia, armata lor ar putea 
crește până la a deveni de neoprit. Nu uitaţi că sunt mai mulţi 
decât noi, chiar și în casele noastre. Acordaţi-mi comanda și îi 
voi distruge, în numele senatului. 

Pompei se așeză, în ovaţii și bătăi din picioare. Nu reacţionă 
în niciun fel la zarva din jur, ci își fixă privirea asupra siluetei lui 
Cato, care se ridicase încet, roșu la față. 

— Are cuvântul Cato, confirmă maestrul de dezbateri. 

— Realizările militare ale lui Pompei sunt într-adevăr 
remarcabile, începu Cato, zâmbindu-i senatorului cu fața 
împietrită, aflat în cealaltă parte a sălii. Sunt de acord că trebuie 
să adunăm și să trimitem o forță armată care să zdrobească 
această răscoală înainte să pârjolească nordul. Însă mai sunt și 
alte opţiuni în ceea ce privește comandantul respectivei forțe. 
Mai sunt și alți bărbaţi care au rang de general și experienţă în 
luptele pentru Roma. Mi se pare evident că acela care se 
propune pe sine nu este potrivit pentru un asemenea rol. Mai 
bine să încredințăm această sarcină extrem de dificilă unui 
general care este acceptabil pentru toţi. Mărturisesc că mă 
neliniștește zelul lui Pompei, având în vedere istoria recentă a 
orașului. În locul lui, propun să îi fie încredințată comanda 
generalului Lepidus, abia întors din Grecia. 

Se așeză în liniște, înainte să izbucnească un val de strigăte 
furioase și discuţii aprinse, fiecare facțiune aruncând jigniri 
înspre cealaltă. 

— Faceţi liniște, domnilor! Resentimentele acestea nu servesc 
intereselor Romei, spuse maestrul de dezbateri, privind de la 
unii la alții și aducând o oarecare liniște instabilă în sală. 


354 


Își plimbă privirea pe deasupra senatorilor așezați, apoi îi făcu 
semn lui lulius, care se ridicase pe la sfârșitul discursului lui 
Cato. 

— Am fost martorul prudenței de care a dat dovadă Lepidus 
împotriva lui Mithridates. A amânat prea îndelung să înfrunte 
dușmanul. De fapt, când i-am predat trupul regelui grec, l-am 
găsit foarte aproape de locul unde debarcase. Am văzut prea 
multe compromisuri în sânul senatului. Lepidus e o alegere 
proastă. Trebuie să ne mișcăm repede și să strivim revolta 
aceasta înainte să scape cu totul de sub control. Trebuie să 
lăsăm la o parte resentimentele personale și dezbinarea dintre 
noi și să-i acordăm comanda aceluia dintre generali care poate 
obţine rezultatele cele mai bune și cele mai iuți. Și acela este 
Pompei. 

Maestrul de dezbateri dădu din cap în semn de aprobare, 
renunțând la atitudinea lui de obicei neutră. Apoi, fu nevoit să-i 
dea cuvântul lui Cato, care se ridicase din nou. 

— Mă tem că amenințarea care ne pândește este folosită de 
unii drept paravan pentru propriile ambiţii, domnilor senatori. 
Lepidus nu ne va pune în pericol când lupta cu sclavii se va 
termina. Dar Pompei ar putea să-și facă anumite planuri de 
viitor, chiar acum, în timp ce noi dezbatem. Eu voi vota în 
favoarea lui Lepidus. 

Cato se lăsă cu grijă pe scaun și îl fixă pe lulius cu privirea. 

— Mai sunt alţi candidaţi? Dacă da, să se ridice acum, altfel 
vom trece direct la vot. 

Maestrul de dezbateri așteptă, plimbându-și privirea asupra 
adunării. 

Crassus se ridică ţeapăn, ignorând surpriza simpatizanţilor lui 
Cato. Maestrul de dezbateri înclină capul, dându-i astfel 
permisiunea să vorbească. Crassus își încrucișă mâinile la spate, 
ca un magistru în fața elevilor. 

— Senatori ai Romei, mă tem că, din considerente politice, 
vom face alegerea greșită pentru Roma. Nu știu cine ar câștiga 
votul, între Lepidus și Pompei, dar, dacă ar câștiga Lepidus, ne- 
am trezi în fața unui dezastru. Doresc să fiu al treilea candidat, 
pentru a împiedica risipa de vieţi care ar urma negreșit din 
alegerea lui Lepidus. Chiar dacă, în ultimii ani, m-am dedicat 
afacerilor, și eu mă bazez pe trecutul meu militar care mă 
recomandă. 


355 


Încă o dată, rumoarea conversaţiilor umplu sala senatului în 
timp ce Crassus se așeza. Pompei era uimit de revelaţia pe care 
tocmai o oferise prietenul său și încercă să-l privească în ochi. 
Crassus însă își feri privirea. 

Când zgomotele se stinseseră, Pompei se ridică, strângându- 
și inconștient pumnii. 

— Imi retrag candidatura în favoarea lui Crassus, zise cu 
amărăciune. 

— Atunci, vom trece la vot fără alte întârzieri. Domnilor, 
ridicaţi-vă când auziţi numele celui pe care doriţi să-l votaţi, 
raspunse maestrul de dezbateri la fel de surprins ca toţi ceilalţi 
de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

Mai așteptă câteva minute, pentru ca senatorii să se 
hotărască, apoi strigă cele două nume. 

— Lepidus! 

lulius își întinse gâtul, la fel ca toţi cei care nu se ridicaseră, 
încercând să aprecieze câți erau în favoarea lui Lepidus, apoi 
respiră mulțumit. Nu erau destui, încât să câștige. 

— Crassus! rosti maestrul de dezbateri, zâmbind. 

lulius se ridică împreună cu Pompei și cu toţi cei care credeau 
că aceea era alegerea corectă. Maestrul de dezbateri îi făcu 
semn consulului, care se ridică și apucă strâns lemnul tribunei. 

— Crassus este numit comandant al armatelor din nord. 
Senatul îi poruncește să plece la luptă împotriva acestei 
răscoale și să o zdrobească definitiv, spuse consulul. 

Crassus se ridică pentru a le mulțumi senatorilor. 

— Domnilor, voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a apăra 
orașul și ținuturile romane. De îndată ce legiunile se vor reuni 
pe Campus Martius, voi pleca împotriva răsculaților. Făcu o 
pauză scurtă și zâmbi șiret. Toţi legaţii militari vor rămâne în 
funcţie, dar trebuie să am un ofiţer adjunct în cazul în care eu 
voi cădea. Il numesc pe Gnaeus Pompei. 

Ocări și ovaţii erupseră de peste tot. Apelurile maestrului de 
dezbateri, care încerca să restabilească ordinea, erau cu 
desăvârșire ignorate. lulius izbucni în râs, apreciind acea 
lovitură de maestru și Crassus își înclină capul spre el, în semn 
de mulţumire. Era foarte clar că se amuza grozav. 

— Liniște! urlă maestrul de dezbateri pe deasupra lor, ieșindu- 
și din fire. Sub privirea lui fixă, vociferările se stinseseră lent. 
Domnilor, ar trebui să trecem la discutarea amănuntelor, zise 


356 


consulul, frunzărindu-și pergamentele. Trimișii noștri au raportat 
că sclavii sunt bine înarmaţi după ce au distrus Mutina și au pus 
mâna pe echipamentele și proviziile legionarilor. Unii dintre ai 
noștri susțin că au văzut cum gladiatorii îi învaţă pe ceilalți să 
lupte cu sabia și cu sulița și chiar maimuţăresc formaţiile 
noastre de luptă. După ce au făcut la Mutina, nu ne putem 
permite să-i subestimăm. Agitat, consulul își linse degetul în 
timp ce-și trecea privirea peste teancul de pergamente pe care-l 
avea în faţă. 

— Au ofiţeri? strigă Pompei. 

Consulul dădu din cap în vreme ce citea. 

— Da, s-ar părea că s-au organizat după modelul structurii 
legiunilor, sub toate aspectele. Mi-a parvenit mesajul original al 
proprietarului școlii de luptă de unde au fugit gladiatorii. E pe- 
aici, pe undeva. 

Senatorii așteptară în liniște până ce bătrânul consul găsi 
pergamentul pe care îl căuta. 

— Da, au fugit șaptezeci de gladiatori. Toţi paznicii au fost 
uciși. Ceilalţi sclavi care trăiau la școala de luptă au plecat cu ei, 
dar nu se știe dacă de bunăvoie sau siliţi. Proprietarul pretinde 
că abia a scăpat cu viaţă. S-ar părea că acești gladiatori 
formează corpul de ofițeri al armatei de sclavi. 

— Cine conduce gloata asta de sclavi? întrebă imperativ 
Pompei, fără să-i pese de faptul că tonul acela le confirma 
tuturor că de fapt Crassus avea să fie comandant doar cu 
numele. 

Consulul căută din nou printre însemnările lui și își linse 
degetele de mai multe ori, ca să dezlipească pergamentele. 

— Da, am găsit. li conduce un trac pe nume Spartacus. El a 
început răscoala și ceilalți l-au urmat. Nu mai avem alte detalii, 
dar, de îndată ce sosesc relatări noi, le voi transmite lui Crassus. 

— Cu voia dumneavoastră, domnilor, aș vrea să plec 
împreună cu ofițerul meu adjunct. Trebuie să ne pregătim 
pentru marșul care ne așteaptă, zise Crassus. Când se întoarse, 
îl bătu pe umăr pe lulius. Vreau ca Primigenia să vină cu mine 
când plec, îi zise încet. 

— Va fi gata, îi promise lulius. 

e 

Crassus stătea relaxat în căldura băii, lăsând greutățile zilei 

să se scurgă din el. Afară se întunecase repede, dar încăperea 


357 


băii era luminată de lămpi și lumânări care pâlpâiau ușor. Aerul 
era îngreunat de aburii care se ridicau din apă. Își odihni braţele 
pe marginea de marmură a bazinului. Îi făcea plăcere să simtă 
pe piele răceala pietrei. Apa îi ajungea până la gât, dar Crassus 
şedea pe scaunul neted, de piatră, de sub suprafață și putea să 
se relaxeze complet. Expiră ușor, întrebându-se cum de bazinul 
lui de acasă nu era niciodată atât de confortabil. 

Servilia stătea goală în faţa lui. Numai umerii îi ieșeau din 
apă. Când se mișca, rotunjimile pline ale sânilor se iveau preț de 
câteva clipe ispititoare, apoi se scufundau din nou sub apa 
înceţoșată de uleiurile dulci pe care le turnase în bazin. De cum 
ajunsese la ea, știuse că asta voia Crassus, obosit și irascibil. 
Dispoziţia aceea trecuse după ce degetele ei masaseră toate 
locurile dureroase de pe gâtul senatorului. Apoi, intraseră în 
bazinul scufundat în pardoseala unei încăperi din partea privată 
a casei. Servilia fusese mereu în stare să intuiască dispoziţia în 
care se găsea senatorul. 

Femeia privea cum încordarea zilei se scurgea din Crassus, 
amuzată de suspinele și mormăielile lui. Știa ceva despre el ce 
doar puţini oameni bănuiau. Și anume că era un om îngrozitor 
de singur, care adunase bogății și influență, dar renunţase la toți 
prietenii din tinerețe. Rareori voia mai mult de la ea decât să 
stea de vorbă singuri. Totuși, Servilia știa că vederea goliciunii 
ei încă îl stârnea dacă își propunea asta. Aveau o relaţie tihnită, 
lipsită de grija sordidă a plăţii, care le-ar fi stricat intimitatea. 
Singura monedă pe care i-o oferea erau conversațiile acelea 
care de multe ori valorau mult mai mult decât aurul. 

Uleiurile străluceau la suprafaţa bazinului. Cu degetul, Servilia 
trasa modele prin ele, știind că lui Crassus avea să-i placă 
priveliștea. 

— Ai înviat Primigenia, zise ea. Fiul meu e grozav de mândru 
de oamenii pe care a reușit să-i adune. 

Crassus zâmbi ușor. 

— Dacă l-ai fi cunoscut pe Marius, ai fi știut de ce mi-a făcut 
atâta plăcere reinstituirea Primigeniei. 

Senatorul preferă să nu amintească de rolul pe care îl 
jucaseră Pompei și Cinna. Nu-i plăcea să audă numele acelea în 
casa ei. Incă un lucru pe care Servilia îl înțelesese fără să 
vorbească despre asta. 


Servilia se ridică din apă, întinzându-și brațele suple pe 
marginea bazinului, astfel încât sânii să-i fie perfect vizibili. Era 
foarte mândră de ei și se mișca fără jenă. Crassus zâmbi 
admirativ. Când era cu ea, se simţea perfect liniștit. 

— Am fost surprins când am auzit că i-a cedat comanda lui 
lulius, zise senatorul. 

Servilia ridică din umeri, gest care îl fascina. 

— Brutus îl iubește pe lulius. Roma este norocoasă să aibă 
asemenea fii. 

— Cato n-ar fi de aceeași părere, draga mea. Trebuie să te 
ferești de el. 

— Știu, Crassus. Amândoi sunt atât de tineri! Prea tineri chiar 
ca să înțeleagă că datoriile care se tot adună reprezintă un 
pericol pentru ei. 

Crassus suspină. 

— Tu mi-ai cerut ajutorul, mai ţii minte? N-am stabilit niciun 
fel de limită pentru cheltuielile Primigeniei. Ai vrea să șterg 
datoria cu totul? Aș deveni ţinta batjocurii tuturor. 

— Pentru că ai înviat din cenușă legiunea lui Marius? 
Niciodată. Te-ai purtat ca un om de stat, Crassus, toată lumea 
va înţelege asta. Ai făcut un lucru nobil. 

Crassus râse scurt, odihnindu-și capul pe piatra rece și 
uitându-se la tavanul de care aburii se agăţau într-o negură 
rece. 

— Măgulelile tale sunt cam străvezii, nu crezi? E vorba totuși 
de foarte mulţi bani, oricât de mult m-aș bucura să văd 
Primigenia pe liste. 

— Te-ai gândit că lulius ar putea să plătească datoria asta? 
Are destul aur. Aerul începuse să-i răcească pielea. Servilia 
tremură ușor și se scufundă înapoi în apă. Cu atât mai bine dacă 
transformi totul într-un dar. Un gest măreț, care să-i umilească 
pe oamenii mărunți din senat. Știu că nu-ţi pasă de bani, 
Crassus, tocmai de asta ai așa de mulți. Influenţa e ce îţi dorești 
de fapt. Datoriile sunt de multe feluri. De câte ori nu ţi-am 
dezvăluit informaţii pe care le-ai folosit în avantajul tău? 

Dădu din umeri, ca răspuns la propria întrebare, trimițând 
cerculeţe prin apa aburindă. Crassus își ridică anevoie capul și 
își lăsă privirea să zăbovească asupra ei. Servilia îi zâmbi. 

— Fac asta din prietenie pentru tine și mă bucur că te pot 
ajuta din când în când. Fiul meu se va gândi mereu la tine cu 


359 


recunoștință dacă îi dăruiești banii aceia. lulius te va susţine în 
orice ai vrea să faci. Asemenea oameni nu se cumpără cu 
monede, Crassus! Sunt mult prea mândri. Dar o datorie iertată? 
Ar fi un gest de nobleţe și tu știi asta la fel de bine ca mine. 

— Am să... mă mai gândesc, zise Crassus, închizând ochii. 

Servilia îl privi cum se cufunda într-un somn ușor. Apa 
începuse să se răcească. Avea să facă exact cum voia ea. 
Gândurile îi alunecară spre ziua procesului, când îl văzuse pe 
lulius. Ce tânăr puternic! Când fiul ei îi cedase Primigenia, 
Servilia se întrebase dacă vreunul dintre ei se gândea la datoria 
faţă de Crassus. De-acum, n-avea să mai fie o povară. Ce ciudat 
că gândul la recunoștinţa fiului ei o încânta mult mai puţin decât 
faptul că lulius avea să afle că ea aranjase darul acela. 

Își trecu o mână leneșă peste burtă în timp ce se gândea la 
tânărul roman cu ochi ciudați. Poseda o forţă care, în cazul 
senatorului adormit, nu era decât un ecou slab, deși bărbatul 
mai în vârstă era cel care avea să plece în nord cu legiunile. 

Una dintre sclavele ei intră în liniștea mătăsoasă a încăperii. O 
fată superbă, pe care o salvase de la o fermă de prin nord. 

— Doamnă, a venit fiul dumneavoastră împreună cu tribunul, 
șopti ea. 

Servilia aruncă o privire spre Crassus, apoi îi făcu semn fetei 
să treacă în locul ei, în apa caldă. Dacă se trezea între timp, lui 
Crassus nu i-ar fi plăcut să fie singur. lar fata era îndeajuns de 
frumoasă, încât să-i trezească interesul până și lui. 

Servilia își trase un halat pe pielea udă și tremură ușor de 
nerăbdare. Se opri o clipă în faţa unei oglinzi imense, prinse în 
perete. Își îndepărtă părul umed de pe frunte. Spre surpriza ei, 
simţi cum i se strânge stomacul de încordare la gândul că avea 
să-l cunoască în sfârșit pe lulius. Zâmbi amuzată de propria 
reacţie. 

Brutus şedea alături de lulius, într-o încăpere care n-avea 
nimic din arta cu care erau decorate camerele de afaceri. Era 
mobilată simplu, iar pereţii erau îmbrăcaţi într-o stofă cu modele 
discrete, ce crea impresia de căldură. Un foc mic pâlpâia în 
cămin. În lumina aurie, cei doi bărbaţi se ridicară să o 
întâmpine. 

— Mă bucur să te cunosc, în sfârșit, Cezar, zise ea, întinzând 
mâna. 


360 


Halatul se lipea de ea exact așa cum sperase, iar lulius se 
chinuia să nu se holbeze. Expresia de pe fața lui îi stârnea o 
enormă plăcere Serviliei. 

lulius se simţi copleșit de femeia aceea. Se întrebă dacă pe 
Brutus nu-l deranja că era aproape goală, în ciuda pânzei care-i 
acoperea pielea. Își dădu seama că abia ieșise din baie și inima 
începu să-i bubuie când se gândi la ce se întâmplase poate 
înainte de sosirea lor. Nu era frumoasă, își spuse, dar, când 
zâmbea, dezvăluia o senzualitate cu totul lipsită de prefăcătorie. 
Deveni slab conștient că nu se mai culcase cu o femeie de atât 
de mult timp, încât aproape că uitase cum era. Oricum, nu-și 
amintea ca Alexandria sau Cornelia să-l fi stârnit atât de ușor ca 
femeia aceasta. 

Roși ușor când îi strânse mâna. 

— Fiul tău vorbește foarte frumos despre tine. Mă bucur că te- 
am întâlnit, chiar dacă numai pentru câteva clipe, înainte să mă 
întorc acasă. Îmi pare rău că nu pot sta mai mult. 

— Da, Primigenia a fost chemată să zdrobească răscoala 
sclavilor, zise ea, dând din cap. Ochii lui se măriră ușor, când 
înţelese ce spunea. Nu vreau să te rețin. Și trebuie să mă întorc 
în baie. Dar ţine minte că ai o prietenă aici, dacă vei avea 
vreodată nevoie de ceva. 

lulius se întrebă dacă într-adevăr văzuse o promisiune în ochii 
care îl priveau cu atâta căldură. Avea vocea joasă și moale, ar fi 
putut să-și uite de sine ascultând-o. Scutură brusc din cap, de 
parcă ar fi încercat să se trezească dintr-un vis. 

— Voi ţine minte, zise el, înclinând ușor capul în timp ce o 
privea. 

Servilia se uită la Brutus, și lulius aruncă o privire spre pânza 
umedă care i se curba în jurul sânilor. Roși din nou când Servilia 
îi surprinse privirea și zâmbi cu plăcere vădită. 

— Brutus, te rog să-l mai aduci cândva, când veţi avea mai 
mult timp. Fiul meu vorbește foarte frumos și despre tine. 

lulius își privi prietenul care se încruntase ușor. 

— Așa voi face, răspunse Brutus. _ 

Plecă împreună cu lulius. Servilia privi în urma lor. Işi trecu 
ușor degetele peste sâni, gândindu-se la tânărul roman. 
Sfârcurile tari n-aveau nimic de-a face cu aerul rece. 


Brutus găsi ușor casa în care locuia Alexandria, în ciuda 
întunericului de pe străzi. Purta armura graţie căreia nu era 
tocmai o ţintă atrăgătoare pentru bandele de raptores care îi 
vânau pe cei slabi sau săraci. Atia, mama lui Octavian, deschise 
ușa cu o privire temătoare, care dispăru imediat ce îl recunoscu. 
Intră în urma ei, întrebându-se câţi alţii trăiau cu groaza că 
soldații puteau să vină în miez de noapte, să-i înșface. Senatorii 
se înconjurau de gărzi, în vreme ce poporul Romei nu-și 
permitea altă apărare decât ușa pe care o zăvora împotriva 
orașului. 

Alexandria era acolo. Pe Brutus îl stânjenea cumplit prezenţa 
mamei lui Octavian, care pregătea masa de seară la câţiva pași 
de ei. 

— Am putea sta de vorbă într-un loc mai retras? întrebă. 

Alexandria aruncă o privire spre ușa deschisă de la camera ei. 
Atia strânse din buze până când gura îi deveni o linie subţire. 

— Nu la mine în casă, zise ea, încruntându-se la Brutus. Voi 
doi nu sunteţi căsătoriți. 

Brutus roși. 

— Plec mâine. Voiam numai să... 

— Lasă că pricep eu ce voiai, dar nu la mine în casă. 

Atia se apucă din nou de tăiatul legumelor. Alexandria și 
Brutus își înăbușiră chicotelile, care n-ar fi făcut altceva decât 
să-i confirme bănuielile. 

— Hai să mergem afară, Brutus. Sunt convinsă că Atia te va 
socoti mai demn de încredere sub privirile vecinilor, zise 
Alexandria. 

Își puse mantia și-l urmă pe Brutus în noapte. 

Atia ridică fundul de tocat deasupra oalei cu fiertură, 
neafectată de împunsătura fetei. 

Când rămaseră singuri, Alexandria se strecură în braţele lui. 
Se sărutară. Deși se întunecase, străzile erau încă pline de 
oameni. Brutus se uită enervat în jur. Pragul ușii abia îi ferea de 
vânt. Nici pomeneală de intimitatea pe care și-ar fi dorit-o. 

— E ridicol! zise el, deși adevărul era că sperase ca întâlnirea 
lui cu Alexandria să fie exact cum spusese Atia. Avea să plece 
să lupte pe câmpuri îndepărtate și devenise aproape o tradiţie 
ca, în noaptea de dinainte, să-și găsească un pat primitor. 

Alexandria râse și îl sărută pe gât, în locul în care pielea 
tânărului era rece din cauza armurii. 


362 


— Trage mantia în jurul amândurora, îi șopti ea la ureche, 
făcând să-i crească pulsul. 

Brutus aranjă stofa în așa fel încât să-i cuprindă pe amândoi. 
Respirau același aer. 

— O să-mi fie dor de tine, spuse Brutus cu părere de rău, 
simţindu-i trupul lipit de al lui. Cu o mână trebuia să ţină mantia, 
dar își plimbă mâna liberă pe spatele ei cald. Când degetele i se 
încălziră, își trecu mâna pe sub stola fetei, pe carnea ei 
fierbinte. Alexandria gemu ușor. 

— Cred că Atia are dreptate, rosti ea în șoaptă, de teamă ca 
femeia cu auz fin să nu audă ce spunea. 

Simţea pe șold mâna mare a lui Brutus și avea impresia că e 
goală lângă el. Mulțimea care se grăbea în întuneric nu făcea 
decât să-i sporească excitarea. Mantia delimita un spaţiu cald în 
spaţiul mai mare, rece. Se lipi și mai mult de Brutus, simțind 
contururile tari ale armurii. Picioarele lui musculoase erau 
dezgolite, ca de obicei. Cu o îndrăzneală șocantă, Alexandria își 
puse mâna pe coapsele lui, simţindu-le forţa fină. 

— Ar trebui să o chem să mă apere de tine, zise din nou, 
mișcându-și mâinile mai sus. 

Găsi niște șnururi moi, pe care le desfăcu și îi simţi căldura în 
mână. Atingerea aceea învăluitoare îl făcu pe Brutus să geamă 
ușor. Se uită repede în jur, să vadă dacă nu observase careva. 
Gloata ascunsă în întuneric era neștiutoare. Brusc, își dădu 
seama că nu-i păsa dacă erau văzuţi sau nu. 

— Vreau să mă ţii minte cât ești plecat, tinere Brutus. Nu 
vreau să te uiţi cu dor la târfele care umblă prin taberele 
soldaţilor, șopti ea. Avem treburi neterminate noi doi. 

— Nu m-aș... oh, zei. Te vreau de atâta timp! 

Pe sub mantie, Alexandria, își descheie stola și-l lăsă să 
alunece în ea, închizând ochii strâns. Brutus o ridică fără efort și 
împreună se sprijiniră de tocul ușii. Se mișcau în tăcere și 
niciunul nu era conștient de ce se întâmpla în jur. Trecătorii se 
îmbulzeau pe lângă ei fără să se oprească și se pierdeau în 
noapte. 

Alexandria își mușcă buzele de plăcere, strângând mantia mai 
tare și mai tare, până când aproape se sufocă. Platoșa rece îi 
apăsa trupul, dar ea nu simţea disconfortul, ci doar căldura lui 
înăuntrul ei. Răsuflarea lui Brutus era fierbinte pe buzele ei. | se 
tăie respiraţia când îl simţi încordându-se. 


363 


Părea că trecuse o veșnicie până simţiră din nou mușchii 
înțepeniţi și frigul. Alexandria gemu ușor când el se trase în 
spate. Rămase aproape de ea, pe întuneric, mângâind pielea pe 
care nu o vedea, cuprins de un fel de nedumerire. Căldura pe 
care o emanau se învârtejea în aer. În ciuda siguranţei de sine 
pe care o afișa, era ceva vulnerabil în ființa Alexandriei. Dar nu 
conta. N-avea s-o rănească. Se strădui să găsească vorbele cu 
care să-i spună cât de mult însemna pentru el, dar Alexandria îi 
puse mâna pe gură, ca să-i oprească bâlbâielile. 

— Șșșt... Știu. Trebuie doar să te întorci la mine, bărbatul meu 
frumos! Doar să te întorci. 

Își potrivi mantia, ca să ascundă dezordinea de sub ea, îl mai 
sărută o dată, apoi deschise ușa și se topi în lumină. 

Brutus rămase singur. Pierdu câteva momente, aranjându-se, 
ca să fie îndeajuns de decent încât să poată ieși în stradă. 
Fiecare nerv îi furnica acolo unde ea îl atinsese. Intensitatea a 
ceea ce tocmai se întâmplase îl făcea să se simtă dureros de 
viu. Plecă spre barăci, clătinându-se vag pe picioarele nesigure. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU 


Inspirând greoi aerul rece, lulius se întoarse să vadă șarpele 
strălucitor care se unduia de-a lungul Via Flaminia, în josul 
trecătorii înalte. Primele trei zile fuseseră destul de grele, până 
începuse să-și recapete condiţia fizică pe care o avusese în 
Grecia. Acum, picioarele i se întăriseră în funii de mușchi, iar 
lulius savura plăcerea de a istovi un trup ce părea imposibil de 
obosit. La sfârșitul celei de-a zecea zile, ajunsese să îi placă 
marșul către Ariminum, în fruntea legiunilor care veneau în 
spate. Seara, în tabără, se antrena în lupta cu sabia împreună 
cu experţii pe care îi adusese Crassus. Știa că n-avea să fie 
niciodată un maestru, dar încheieturile îi deveneau mai 
puternice cu fiecare zi. De-acum, numai antrenorii mai erau în 
stare să-i străpungă garda. 

Vântul bătea în rafale în jurul coloanei în marș. lulius tremura 
ușor. Cât fusese plecat din Roma, văzuse multe ţinuturi diferite, 
dar frigul de pe crestele muntelui Apenninus era o noutate pe 
care o suporta cu neplăcere mohorâtă, aceeași neplăcere pe 
care o oglindeau mulţi soldaţi din jurul lui. 


364 


Își mută puţin echipamentul greoi, ca să poată trage la gură 
gâtul cu dop al burdufului de apă. Sorbi prelung, vrând să-și 
spele din gât gustul de praf. Coloana nu se oprea decât de două 
ori pe zi: o pauză scurtă la prânz, apoi popasul de seară, care 
începea cu trei ore de trudă cruntă. In orele acelea, pregăteau 
hotarele taberei, astfel încât să reziste unui atac sau unei 
ambuscade. Se uită din nou spre coloana legiunilor și se minună 
de cât era de lungă. Din înaltul trecătorii, vedea până departe, 
prin aerul limpede, dar ariergarda invizibilă a cavaleriei era la 
mai mult de patruzeci și cinci de kilometri în urmă. Crassus 
impusese un ritm îndeajuns de alert încât să acopere aproape 
patruzeci de kilometri din zori până la amurg. Ceea ce însemna 
că oamenii din coadă erau la mai bine de o zi în urma lui și nu 
aveau să-i mai ajungă până la Ariminum. Semnalul pentru 
fiecare oprire trecea de-a lungul coloanei, de la un cornicen la 
altul. Notele stridente se făceau tot mai mici în depărtare, până 
se pierdeau de tot. 

Pretutindeni pe pantele abrupte din jur se întindeau unităţile 
de călăreți extraordinari’, care, cu mișcări în zigzag, cercetau 
terenul din faţa coloanei în marș. Ştia că era o tactică standard, 
tot așa cum știa că nimeni n-ar fi îndrăznit să atace o forță atât 
de mare decât dacă își căuta moartea. 

În fiecare zi se trăgea la sorți numele legiunii care avea să fie 
în avangardă. Cum efectivele Primigeniei erau reduse, legiunea 
lui nu participa la tragerea la sorți. Rămânea la cincisprezece 
kilometri în spate, în mijlocul coloanei, ascunse vederii. lulius se 
întreba cum suportau Brutus și Renius marșul. Cabera era mai 
bătrân decât mulţi dintre veteranii cu care luptase el în Grecia. 
Înainte să plece din Roma, lulius crezuse că era important să 
stea aproape de Crassus, dar acum îi era dor de prietenii lui. 
Oricât de mult și-ar fi încordat vederea, nu putea să distingă 
acvila Primigeniei printre celelalte stindarde. Se uită cum 
cavaleria se plimba în susul și în josul coloanei, la fel ca 
furnicile-soldaţi pe care le văzuse în Africa, fiind mereu în gardă 
împotriva unui eventual atac pe flancuri, pe care călăreţii l-ar fi 
respins în timpul în care legiunile s-ar fi așezat în formaţii de 
luptă. 

lulius mergea în avangardă. Din cauza distanţei, trebuia să 
strige ca să se înțeleagă cu Crassus și Pompei, care veneau 


27 Trupe auxiliare. (în Ib. latină, în original). 
365 


călare, în pasul domol al coloanei. Mai bine de patru mii de 
oameni mergeau înaintea lor, astfel încât, când ajungeau seara 
la locul de popas, cei doi generali găseau tabăra așezată și 
corturile înălțate. Abia ajunși în tabăra principală, cei doi puteau 
să mănânce și să-și înceapă discuţiile în timp ce restul ridicau 
parapete de pământ, închizând astfel un perimetru în stare să 
reziste la aproape orice. 

În fiecare seară, cele trei tabere erau însemnate cu steaguri, 
în exact același mod. Până când soarele apunea în spatele 
munţilor, cele șase legiuni erau închise în careuri imense, care 
aveau până și drumuri principale: orășele ivite din nimic, în 
mijlocul sălbăticiei. lulius fusese înmărmurit de nivelul acela de 
organizare pe care soldaţii cu mai multă experienţă îl 
considerau un dat. Seară de seară, bătea cu ciocanul cuiele 
lungi, de fier, care ţineau corturile exact în locurile marcate. 
Apoi, se alătura unităților care săpau tranșeea și înfigeau țepușe 
în valul de pământ ce reprezenta zidul exterior al terenului 
considerat sigur. Țepușele erau întrerupte doar de cele patru 
„porţi” prevăzute cu santinele și parole. Deși preceptorii lui îl 
învățaseră câte ceva despre tacticile și viața de campanie a 
legiunilor, realitatea era fascinantă. lulius înţelese de la bun 
început că mare parte din forţa lor venea din greșelile săvârșite 
în trecut. Dacă Mithridates ar fi ridicat în jurul taberei un hotar 
ca acela pe care îl făceau ei seară de seară, lulius credea că 
încă ar fi umblat prin Grecia, căutând o cale să pătrundă în 
tabăra regelui. 

Drumul pietruit al Via Flaminia fusese tăiat printr-un defileu 
strâmt, între pante acoperite de pietriș. Lumina începuse deja să 
pălească, dar lulius era sigur că Pompei și Crassus aveau să 
continue marșul până ce avangarda ajungea pe teren deschis, 
îndeajuns de larg încât să cuprindă prima tabără. Din raţiuni de 
siguranţă, una dintre legiuni trebuia să rămână în urmă, pe 
câmpie. Astfel, defileul rămânea gol, cu excepţia santinelelor și 
a trupelor de extraordinarii care continuau să patruleze călare. 
Orice s-ar fi întâmplat, legiunile nu trebuiau să fie luate prin 
surprindere de niciun dușman, prudenţă pe care o dobândiseră 
cu o sută de ani înainte, în timpul luptelor cu Hannibal. lulius își 
aminti cât respect nutrea Marius faţă de inamicul de odinioară. 
Totuși, până și Hannibal căzuse în fața Romei. 


366 


Ținuturile acelea fuseseră cândva sălbatice, dar acum 
parapetele largi de pe Via Flaminia despicau munții, întrerupte 
la fiecare treizeci și cinci de kilometri de posturi de gardă. În 
jurul acestora se dezvoltaseră nenumărate sate, pe măsură ce 
oamenii se adunau la umbra Romei. Mulţi dintre săteni lucrau la 
întreținerea drumului. Din când în când, lulius zărise grupuri de 
muncitori care așteptau, perfect indiferenți la orice, mai puţin la 
ceea ce le întrerupea munca. Alteori, trecuseră pe lângă 
negustori ce fuseseră obligaţi să elibereze drumul și care îi 
priveau cu un amestec de furie și uimire. Nu puteau să înainteze 
înspre Roma câtă vreme legionarii în marș ocupau drumul. Aceia 
dintre ei care făceau negoț cu bunuri perisabile îi priveau cu 
figuri întunecate în timp ce socoteau pierderile pe care aveau să 
le sufere. Legionarii îi ignorau. Drumurile comerciale fuseseră 
construite cu braţele și spinările lor, deci ei aveau întâietate. 

lulius își dori să fi fost și Tubruk acolo. La vremea lui, fostul 
gladiator călătorise pe aceeași rută, prin munţi, până pe 
câmpiile întinse din nord, unde Crassus spera să poată da lupta 
cu armata sclavilor. Dar administratorului domeniului nu i-ar fi 
plăcut să plece din nou în campanie, chiar dacă lulius l-ar fi 
scutit de sarcina de a o păzi pe Cornelia. 

Gura i se încleștă involuntar când se gândi la despărţirea de 
ea. Fusese amară și, cu toate că lui nu-i plăcuse că trebuia să 
plece și să lase furia aceea proaspătă să atârne între ei, nu mai 
putuse amâna. Trebuise să se alăture Primigeniei în mijlocul 
armatei uriașe, care aștepta plecarea pe Campus Martius. 

Amintirea celeilalte plecări a lui de la Roma reprezenta o rană 
ce nu se vindecase încă. Atunci, Roma ardea în zare, în spatele 
lui, iar oamenii lui Sulla vânau ultimele resturi ale Primigeniei. 
lulius făcu o grimasă. Primigenia trăia în timp ce carnea otrăvită 
a lui Sulla se făcuse scrum. 

Procesul împotriva lui Antonidus reușise să spele, până la un 
punct, numele lui Marius. Dar, atâta timp cât vechea clică a lui 
Sulla trăia și-și făcea jocurile meschine în senat, lulius știa că nu 
putea să plăsmuiască orașul pe care și-l dorise unchiul său. Cato 
era în deplină siguranţă câtă vreme dușmanii lui cei mai 
înverșunați erau pe câmpul de luptă. Dar, la întoarcere, lulius 
avea să-și unească forțele cu ale lui Pompei și să-l doboare. 
Puţini erau cei care înțelegeau la fel de bine ca însuși Pompei 
cât era de important să-l distrugă. Preţ de o clipă, lulius se gândi 


367 


la fiul lui Cato. Ar fi fost foarte ușor să-l trimită în prima linie, din 
nou și din nou, până când avea să fie ucis. Dar o asemenea 
victorie asupra lui Cato ar fi fost o lașitate. Își jură că, dacă-i era 
sortit să piară, Germinius avea să moară ca orice alt soldat. La 
voia întâmplării. Fiica lui Pompei fusese găsită ţinând în palmă 
un însemn de lut pe care era scris numele lui Sulla. Dar lulius n- 
avea să se coboare până la a omori nevinovaţi. Spera totuși că 
senatorul obez era bolnav de grija fiului său. N-avea decât să nu 
doarmă nopţile în timp ce ei luptau pentru Roma. 

Întâi, aveau să fie luni nesfârșite, amare, de campanie. lulius 
știa că ar fi avut mare noroc să vadă Roma mai curând de un 
an. Putea să rabde. Numai o armată întreagă ar fi putut să-i ia 
cu asalt domeniul, iar Cinna, tatăl Corneliei, rămăsese în urmă, 
să-i ţină piept lui Cato în senat. Formaseră o alianţă extrem de 
puternică. Ce nu putea oare face cu forţa lui Pompei și averea 
lui Crassus la dispoziţie? 

Cornurile suflară semnalul de oprire în vreme ce lulius trecea 
prin defileu, în lumina tot mai slabă a zilei. Vedea cum Via 
Flaminia se îngropa într-o vale, apoi se cățăra pe un vârf negru, 
depărtat, despre care se zicea că era ultimul urcuș până la 
Ariminum. Își dori ca Brutus să fi fost acolo, să vadă și el. Sau 
măcar Cabera, care venea cu trupele auxiliare, și mai departe în 
josul coloanei. Rangul lui de tribun militar îi permisese să 
meargă în frunte, dar un marș forțat nu era tocmai potrivit 
pentru ca doi prieteni să lenevească. 

La apusul soarelui, primul rând de gărzi își ocupă pozițiile, își 
lăsaseră scuturile în tabără, așa cum cerea o veche tradiţie. 
Ordinea se așternu peste peisajul neregulat. Zece mii de soldaţi 
mâncară repede, apoi se culcară în orașul miniatural pe care îl 
ridicaseră. În timpul nopţii erau treziţi în schimburi, ca să stea 
de veghe. Santinelele abia întoarse treceau în locul lor, în 
așternuturile calde, o adevărată binecuvântare după aerul rece 
de pe munte. 

lulius ţinu strajă în întuneric, privind peste valul de pământ, la 
terenul aspru din jur. Luă plăcuţa de lemn pe care i-o dădu un 
centurion și învăţă parola cioplită. Apoi, rămase singur în beznă. 
Tabăra din spate era liniștită. Zâmbi acru când pricepu de ce nu 
li se dădea voie să-și ia scuturile cu ei când stăteau de veghe: 
era mult prea ușor să-ţi sprijini capul pe marginea de sus a 
scutului, după aceea capul pe braţe și să aţipești. Rămase treaz 


368 


și se întrebă cât trecuse oare de când o santinelă fusese prinsă 
dormind. Pedeapsa era să fii omorât în bătaie chiar de către cei 
cu care împărţeai cortul, lucru care îi descuraja și pe cei mai 
osteniți dintre soldaţi să închidă ochii. 

Schimbul lui a fost lipsit de întâmplări. Fu înlocuit de altcineva 
din cort. Voia să adoarmă cât mai repede. Necazurile cu 
Cornelia și Cato îi păreau foarte îndepărtate, așa cum stătea cu 
ochii închiși și asculta sforăitul bărbaţilor din jur. Era ușor să-ţi 
închipui că nicio putere de pe lume nu putea să tulbure acea 
întindere de forță pură pe care Crassus o adusese la nord de 
Roma. Ultimul gând care îi trecu prin minte, înainte să alunece 
în somn, fu speranţa că el și Brutus aveau să transforme numele 
Primigeniei într-o adevărată făclie, în baia de sânge care avea 
să urmeze. 

e 

Octavian scoase un strigăt pițigăiat, în semn de provocare 
pentru roiul de adversari care îl înconjurau. Ei nu înțelegeau că 
se născuse un mare războinic și fiecare lovitură pe care o dădea 
trimitea un duşman în brațele morții, strigând după maică-sa. Se 
năpusti și-l spintecă pe conducătorul lor, care, în închipuirea lui 
înfierbântată, semăna bine cu ucenicul măcelarului. Dușmanul 
se prăbuși cu gâlgâit de sânge și-i făcu semn lui Octavian să-și 
apropie urechea de buzele lui și să-i asculte ultimele cuvinte. 

— M-am bătut într-o sută de lupte, dar n-am întâlnit vreodată 
un adversar atât de priceput, zise acesta cu ultima suflare. 

Octavian chiuia și alerga în jurul grajdurilor, învârtind sabia 
grea deasupra capului. Dintr-odată, o mână puternică îi apucă 
strâns încheietura și-l făcu să scâncească. 

— Ce-ţi închipui că faci cu sabia mea? întrebă Tubruk, 
respirând greu pe nas. 

Copilul se strâmbă, așteptând lovitura și, fiindcă aceasta nu 
veni, deschise ochii. Văzu că fostul gladiator se uita fix la el, 
așteptând un răspuns. 

— Îmi pare rău, Tubruk! Am împrumutat-o doar, ca să mă 
antrenez. 

Ținând bine încheietura băiatului, Tubruk se aplecă și-i luă 
sabia dintre degetele moi. Ridică lama și înjură de furie când se 
uită la ea, făcându-l pe Octavian să tresară. Ochii copilului se 
măriră de groază când văzură expresia de pe fața lui Tubruk. 


369 


Crezuse că avea să se întoarcă de la câmp abia peste câteva 
ore și până atunci ar fi pus sabia la loc. 

— la uite ce-ai făcut! Ai habar cât o să dureze să-i refac 
tăișul? Nu, sigur că n-ai. Eşti doar un prost mic, care crede că 
poate să fure tot ce poftește! 

Ochii lui Octavian se umplură de lacrimi. Nu-și dorea nimic 
mai mult pe lume decât ca Tubruk să fie mulțumit de el, iar 
dezamăgirea bătrânului gladiator era mai rea decât orice 
durere. 

— Imi pare rău, n-am vrut decât s-o iau cu împrumut. O ascut 
eu la loc de n-o să se mai vadă nicio urmă! 

Tubruk se uită din nou la sabie. 

— Dar ce-ai facut? Ai vrut s-o faci țăndări cu bună știință? Nu 
mai poţi s-o ascuţi. Trebuie dată pe tocilă. Sau, și mai bine, pot 
s-o arunc la gunoi. Am luptat cu sabia asta în arenă și în trei 
războaie. Și mi-o strică într-o oră un copil nătărău, care nu poate 
să-și ia mâna de pe lucrurile altora. Ai mers prea departe de 
data asta, ţi-o jur. 

Prea furios ca să mai spună ceva, Tubruk aruncă sabia la 
pământ și-i dădu drumul copilului care se smiorcăia. leși ca o 
furtună din grajduri și-l lăsă pe Octavian singur în nenorocirea 
sa. 

Copilul luă din nou arma și-și trecu degetul peste muchia 
care, în unele locuri, se îndoise de tot. Se gândi că putea să facă 
rost de o piatră bună de ascuţit și să dispară de la domeniu 
pentru vreo două ore. Până să se întoarcă, Tubruk s-ar fi calmat 
și el ar fi putut să-i dea sabia înapoi. Văzu în închipuire cât de 
surprins ar fi fost bătrânul gladiator să vadă lama perfect 
refăcută. 

— „N-am crezut că e posibil!” zise Tubruk, în închipuirea lui, 
uitându-se atent la tăiș. Octavian se gândi cum nu i-ar fi 
răspuns, doar ar fi adoptat o expresie umilă, până când Tubruk 
i-ar fi ciufulit părul și incidentul ar fi fost uitat. 

Visul îi fu întrerupt de întoarcerea lui Tubruk. Octavian scăpă 
sabia din mână când dădu cu ochii de fâșia de piele cu care 
venise. 

— Nu! Am zis că-mi pare rău! Am să repar sabia, promit! urlă 
Octavian, dar Tubruk păstră o tăcere cruntă în timp ce-l târî 
afară din grajd. 


Băiețelul se zvârcoli fără speranță când Tubruk îl târî prin 
curte. Mâna aceea îl ţinea cu putere de om mare și nu putea să 
scape chiar dacă mai crescuse și el. 

Cu mâna cu care ţinea cureaua, Tubruk ridică zăvorul mare al 
porții principale, icnind din cauza efortului. 

— De mult trebuia să fac asta! Uite drumul spre oraș! Te 
sfătuiesc să apuci pe el și să ai grijă să nu mai dai ochii cu mine 
vreodată. Dacă rămâi, am să te bat până te-nveți minte. Cum 
vrei, stai sau pleci? 

— Nu vreau să plec, Tubruk, strigă copilul printre suspine de 
groază și derută. 

Tubruk își încleștă gura, surd la tânguielile lui. 

_ — Bun, atunci, zise ameninţător și înșfacă tunica lui Octavian. 
II lovi cu cureaua al cărei pocnet stârni ecouri prin curte. 

Octavian se zbătu înnebunit, urlând incoerent și văitându-se, 
dar Tubruk nu-l băgă în seamă. Ridică din nou cureaua. 

— Tubruk! Oprește-te! zise Cornelia. 

leșise în curte să vadă de unde venea zarva aceea și-acum 
stătea în faţa lor, cu ochii în flăcări. Octavian profită de moment 
ca să-și smulgă tunica din mâna lui Tubruk și fugi lângă 
Cornelia, luând-o în braţe și ascunzându-și faţa în rochia ei. 

— Ce-i faci copilului, Tubruk? se răsti Cornelia. 

Administratorul nu răspunse. Păși înspre ea, ca să-l apuce din 
nou pe Octavian. Chiar și cu fața ascunsă în rochia Corneliei, 
băiatul simţi că vine și se ascunse în spatele ei. Cornelia întinse 
mâinile pentru a-l ţine pe Tubruk la distanţă, într-o izbucnire 
frenetică de energie care-l făcu pe Tubruk să facă un pas în 
spate, cu pieptul tresăltând. 

— Oprește-te imediat! E îngrozit, nu vezi? zise Cornelia. 

Tubruk scutură ușor din cap și-și aţinti privirea în ochii ei. 

— Când o să fie mare, n-o să-i prindă deloc bine dacă-l lași să 
se ascundă după tine acum. Vreau să mă ţină minte data 
viitoare când îi trece prin cap să mai șterpelească vreun lucru. 

Cornelia se aplecă și luă mânuţele lui Octavian în mâinile ei. 

— De data asta ce-ai mai luat? întrebă. 

— l-am luat sabia cu împrumut. Voiam s-o pun la loc. Da' s-a 
tocit și n-am apucat s-o ascut, că s-a întors Tubruk, se văită 
Octavian jalnic, pândind cu coada ochiului la Tubruk, ca să vadă 
dacă încerca din nou să pună mâna pe el. 

Cornelia dădu din cap. 


371 


— l-ai stricat sabia? Of, Octavian. E prea grav. Trebuie să te 
dau pe mâna lui. Imi pare rău. 

Octavian ţipă când Cornelia îi desprinse cu fermitate degetele 
de pe rochie și Tubruk îl înșfăcă din nou de tunică. Tânăra își 
mușcă nefericită buza de jos, cât timp Tubruk îi mai trase patru 
curele lui Octavian. Apoi, îi dădu drumul și copilul ţâșni în 
întunericul ca de tăciune al grajdurilor. 

— li e tare frică de tine, zise Cornelia, uitându-se în urma lui. 

— Poate, dar a căutat-o cu lumânarea. l-am trecut cu vederea 
lucruri pe care nu le-aș fi acceptat din partea lui lulius și a lui 
Brutus când erau de vârsta lui. Umblă numai cu capul în nori, 
copilul ăsta. N-are cum să-i strice că i-am încins bine spinarea. 
Poate că, data viitoare când vrea să fure, o să-i meargă mâinile 
mai încet. 

— Sabia e distrusă? întrebă Cornelia, simțindu-se nesigură 
încă în preajma acelui om care-l cunoscuse pe lulius când era de 
seama lui Octavian. 

Tubruk dădu din umeri. 

— Probabil că da. Dar băiatul n-o să fie. Dar dacă-și mai făcea 
de cap prin oraș, cum știe el, ar fi fost cât de curând. Lasă-l să 
stea-n grajd o vreme. La cum îl cunosc, o să se smiorcăie bine 
și-apoi o să vină la mâncare, de parcă n-ar fi păţit nimic. 

Dar Octavian nu apăru la masa de seară. Când se lăsă 
întunericul, Clodia îi duse un castron cu mâncare. Nu-l găsi în 
grajd. Il căutară peste tot, dar nu găsiră niciun semn. Și el, și 
sabia dispăruseră. 

e 

— Eşti prea urât ca să poți să lupți bine cu sabia, zise Brutus 
vesel, mișcându-se ușor în jurul legionarului furios. 

La căderea întunericului, oamenii se adunaseră în mijlocul 
taberei, cum făcuseră în ultimele trei seri, ca să se uite la 
întrecerile pe care le pornise Brutus. 

— Ai nevoie de un pic de îndemânare, e adevărat, dar 
contează și să fii frumos, continuă el, privindu-l foarte atent pe 
celălalt, în ciuda împunsăturilor. 

Legionarul se întoarse cu faţa la el, apucând un pic prea 
strâns sabia de antrenament. Armele acelea de lemn cu greu 
puteau fi considerate mortale, dar o lovitură puternică putea să- 
ți rupă un deget sau să te lase fără un ochi. Lamele de lemn 
fuseseră scobite pe dinăuntru și umplute cu plumb, astfel încât 


372 


erau mai grele decât un g/adius. Când soldaţii puneau mâna pe 
săbiile adevărate, acestea le păreau miraculos de ușoare. 

Brutus se răsuci pe loc, ca să evite o lovitură lungă și lăsă 
sabia celuilalt să treacă la câţiva centimetri de el. Pornise 
întrecerile acelea în seara celei de-a șasea zile, când își dăduse 
seama că nu era nici pe departe atât de obosit pe cât s-ar fi 
așteptat să fie. Luptele se transformară iute în distracţia 
principală a soldaților plictisiţi, atrași și de asigurările încrezute 
ale lui Brutus că nu era nici unul printre ei care să-l poată 
învinge. Uneori, se lupta cu trei, patru la rând. Până și jocurile 
de noroc încetaseră. Toţi banii erau pariaţi pe sau împotriva lui 
Brutus. Dacă reușea să câștige în continuare, ar fi încheiat 
marșul acela ca posesor al unei mici averi. 

— Vezi tu, oamenilor le plac eroii chipeși. Și tu nu prea te poți 
numi așa, anunţă Brutus. 

Lansă un atac brusc și icni la sfârșit. 

— Nu e ceva evident, un nas urât sau vreo gură strâmbă... 

Lansă o combinaţie învăluitoare, pe care adversarul o pară 
disperat. Brutus făcu un pas în spate, ca să-i dea celuilalt timp 
să-și revină. Legionarul acela fusese tot așa de înfumurat la 
început, însă acum stropi de sudoare îi săreau din păr când se 
ferea și ataca. Brutus se uită chiorâș la faţa lui, de parcă îi 
evalua trăsăturile. 

— Nu, e o urâţenie adunată, de parcă toate se îmbină aiurea, 
zise. 

Soldatul mârâi și se pregăti să dea o lovitură care i-ar fi crăpat 
capul lui Brutus dacă l-ar fi nimerit. În schimb, trecu pe lângă și 
soldatul o urmă. Brutus îl lovi ușor cu sabia, la baza gâtului, doar 
cât să-l facă să se dezechilibreze. Legionarul căzu cât era de 
lung. Sări în picioare, cu pieptul tresăltând. 

— Mâine? Cred că pot să te bat dacă-mi mai dai o șansă, așa 
urât cum sunt. 

Brutus ridică din umeri și arătă spre șirul de soldați care 
așteptau. 

— Sunt câţiva înaintea ta, dar încerc să vorbesc cu Cabera, să 
te treacă primul pentru mâine-seară dacă mai vrei. Tii sabia 
prea strâns, să știi. 

Soldatul se uită la mâna încleștată pe mâner și dădu din cap. 


— Lucrează-ţi încheieturile, continuă Brutus serios. Când vei 
ajunge să te încrezi în forţa lor, vei putea să te mai destinzi un 
pic. 

Individul se întoarse în mulțime, mișcând încet, concentrat 
sabia de lemn. Cabera îl aduse pe următorul, împingându-l în 
faţă ca pe un copil preferat. 

— Asta zice că e bun. A fost campion pe centurie acum câţiva 
ani. Intendentul vrea să știe dacă pariurile merg mai departe. 
Cred că a început să se îngrijoreze, zise Cabera zâmbind, fericit 
că reușise să se strecoare până la corturile Primigeniei după ce 
petrecuse o seară extrem de plicticoasă în ariergardă. 

Brutus se uită de sus în jos la noul adversar, observându-i 
umerii puternici și mijlocul subţire. Bărbatul se prefăcu că nu 
vede cum era cântărit din priviri și începu să-și încălzească 
mușchii. 

— Cum te cheamă? întrebă Brutus. 

— Domitius. Sunt centurion, răspunse omul. 

Individul acela avea ceva care-l făcu pe Brutus să-și îngusteze 
ochii bănuitor. 

— Zici că ai fost campion pe centurie? Acum câţi ani? 

— Trei. Și campion pe legiune, anul trecut, răspunse Domitius, 
continuându-și exerciţiile fără să se uite la bărbatul mai tânăr. 

Brutus schimbă o privire cu Cabera. Observă că mulţimea din 
jurul lor crescuse atât de mult, încât probabil că nu lipseau 
decât santinelele. Venise și Renius. Brutus se încruntă când îl 
văzu. Îi venea greu să se relaxeze când omul care îl învățase tot 
ce știa dădea din cap a neîncredere. Își concentră stăpânirea de 
sine. 

— Uite cum stă treaba, Domitius. Sunt sigur că ești foarte 
priceput, dar în fiecare generaţie există unul care e mai bun 
decât toţi ceilalți. E o lege a firii. 

Domitius își încălzea în tihnă mușchii picioarelor. Părea că se 
gândea serios la ce auzise. 

— Probabil că ai dreptate, răspunse. 

— Am dreptate. Întotdeauna, cineva trebuie să fie cel mai bun 
din generaţie și aproape că mă jenez să-ţi spun că acela sunt 
eu. 

Brutus pândi reacția lui Domitius. 

— Aproape că te jenezi? murmură acesta, relaxându-și 
mușchii spatelui. 


374 


Pe Brutus îl enervă calmul legionarului. Era ceva deranjant în 
mișcările acelea hipnotice. 

— Bun. Cabera? Du-te la intendent și zi-i că se mai pariază 
pentru o luptă cu acest Domitius. 

— Nu cred că... începu Cabera, uitându-se cu îndoială la 
intrus. 

Domitius era cu aproape un cap mai înalt decât Brutus și 
bătrânul rareori văzuse pe cineva care să se miște cu asemenea 
control, ușurință și echilibru. 

— Tu zi-i așa. Încă una și vin să-mi iau banii. 

Cabera se strâmbă și o luă la fugă. Domitius se ridică de 
parcă se desfășura de pe un ghem și îi zâmbi lui Brutus. 

— Asta aşteptam, spuse. Prietenii mei au pierdut prea mulţi 
bani pariind împotriva ta. 

— Și lucrul ăsta nu-ţi zice nimic? Hai să-i dăm drumul atunci, 
rosti Brutus scurt. 

Domitius oftă. 

— Voi, ăștia scunzi, n-aveţi niciodată răbdare, spuse, dând din 
cap. 

e 

Octavian își șterse nasul cu braţul, lăsând o dâră argintie pe 
piele. La început, orașul i se păruse altfel decât îl știa. Nu-i 
fusese greu să treacă de gărzile de la porţi, ascuns după o 
căruţă, dar, odată intrat, gălăgia, mirosurile și graba mulțimii îi 
păruseră deconcertante. Işi dădu seama că lunile petrecute pe 
domeniu îl făcuseră să uite energia care vibra în oraș, chiar și 
noaptea. 

Spera că Tubruk își făcea griji pentru el. „Peste vreo zi, două, 
se gândi Octavian, o să mă primească înapoi cu braţele 
deschise.” Mai ales dacă îl convingea pe Tabbic să dea lama pe 
tocilă și să-i refacă tăișul. Nu trebuia decât să se ferească de 
necazuri până dimineaţa, când avea să se deschidă micul 
atelier. Ținea sabia sub braţ, înfășurată într-o pătură de la grajd. 
Altfel, n-ar fi ajuns prea departe cu ea. L-ar fi oprit vreun 
cetățean cu spirit civic sau, mai rău, i-ar fi furat-o vreun hoț, ca 
să o vândă la unul dintre atelierele mai ieftine decât al lui 
Tabbic. 

Aproape fără să-și dea seama, Octavian se lăsă purtat de pași 
în direcţia casei mamei lui. Dacă putea să stea acolo peste 
noapte, în vreo zi, două ar fi rezolvat cu Tabbic și ar fi putut să 


375 


se întoarcă pe domeniu. lar Tubruk n-ar mai fi fost supărat pe el. 
Încercă să-și închipuie reacţia mamei lui când l-ar fi văzut. Se 
strâmbă. Mda, ar fi găsit sabia și ar fi crezut că a furat-o. Ca 
mamă, nu prea avea încredere în el, recunoscu trist în sinea lui. 
Niciodată nu-l credea, nici când spunea adevărul, lucru care-l 
înfuria de fiecare dată. 

Poate că era mai bine să-i facă un semn Alexandriei să 
coboare, fără să deranjeze toată casa. Ea ar fi înţeles mai ușor 
decât maică-sa că trebuia să facă asta. 

Tropăi printre gloatele nopţii, ferindu-se de vânzătorii de pe 
stradă și luptând cu impulsul de a șterpeli din fugă mâncarea 
caldă, care umplea aerul de mirosuri îmbietoare. Era mort de 
foame, dar burta goală nu însemna nimic pe lângă dorinţa lui de 
a-l împăca pe Tubruk. Totul s-ar fi dus de râpă la fel de ușor și 
dacă stătea de vorbă cu maică-sa, și dacă-l prindea vreun 
tarabagiu mânios. 

— Uite șobolanul! 

Exclamaţia aceea îl făcu să tresară din gândurile lui nefericite. 
Ridică privirea și întâlni ochii miraţi ai ucenicului măcelarului. 
Panica ţâșni prin el. Sări în mijlocul străzii, ferindu-se de mâinile 
care se întinseseră după el. Erau toţi! Disperat, desfăcu pătura 
și puse mâna pe mânerul sabiei lui Tubruk. O ridică în faţă, în 
timp ce băiatul măcelarului se repezea la el, strângând pumnii 
de nerăbdare. Roti sălbatic sabia și aproape că atinse degetele 
pregătite să-l înhațe. Ucenicul înjură surprins. 

— Pentru asta te omor, bastard din Thurium ce ești! Mă 
miram eu pe unde-ai dispărut. La furat de săbii, ai? 

În timp ce băiatul mai mare lătra la el, Octavian văzu cum 
ceilalți ucenici formează un cerc în jurul lui, ca să-i taie 
retragerea. În câteva clipe, se trezi înconjurat. Multimea se 
îmbulzea pe lângă ei, fără să observe scena. Sau poate le era 
prea frică de orice fel de violenţă și preferau să nu intervină. 

Octavian ţinu sabia în poziţie de atac, cum îl învățase Tubruk. 
Nu putea să fugă, așa că își promise să-l taie bine pe unul dintre 
ei înainte ca băieţii mai mari să se năpustească asupra lui. 

Băiatul măcelarului începu să râdă, închizând cercul. 

— Nu mai ești așa de ţanţoș, nu, șobolane? 

Lui Octavian, băiatul acela îi părea uriaș, iar sabia - 
nefolositoare. Ucenicul măcelarului păși în faţă, cu mâna ridicată 


376 


împotriva unui atac brusc. Faţa i se aprinse de o încântare 
bestială. 

— Dă-mi sabia și te las în viaţă, zise rânjind. 

Când auzi ameninţarea, Octavian apucă și mai strâns mânerul 
sabiei, încercând să se gândească la ce ar fi făcut Tubruk în 
locul lui. Se hotărî când ucenicul măcelarului intră în raza de 
acțiune a sabiei. 

Octavian strigă și atacă, trecând tăișul peste brațul întins al 
dușmanului. Dacă ar fi fost ascuţit, băiatul acela ar fi fost 
schilodit. Cum nu era, ucenicul icni și sări înapoi, înjurând și 
prinzându-și mâna rănită cu cea teafără. 

— Lasă-mă-n pace! strigă Octavian, căutând un gol pe unde 
să fugă. 

Nu găsi niciunul. Ucenicul măcelarului își privi cu grijă mâna 
tăiată. Faţa i se schimonosi de răutate. Intinse mâna la spate și 
scoase de la cingătoare un cuţit mare, pe care i-l arătă lui 
Octavian. Ruginise tot din cauza sângelui animalelor ucise. 
Copilul nu-și putea lua ochii de la cuţit. 

— Am să te spintec, șobolan ce ești! Am să-ţi scot ochii și-am 
să te las orb! lătră băiatul mai mare. 

Octavian încercă să fugă, dar, în loc să-l ţină, ceilalți băieţi îl 
împinseră înapoi spre ucenicul măcelarului. Octavian ridică din 
nou sabia. O umbră se lăsă amenințătoare deasupra ucenicului 
și o mână grea îl lovi tare peste căpățână, dărâmându-l de pe 
picioare. 

Tubruk se aplecă și luă cuțitul de unde căzuse. Băiatul 
măcelarului vru să se ridice. Tubruk strânse pumnul și-l trimise 
înapoi în mizeria de pe stradă. Ucenicul se zvârcoli ameţit. 

— N-am crezut să apuc ziua să mă bat cu niște copii, bombăni 
fostul gladiator. Ești teafăr? Te caut de câteva ore. 

Octavian îl privea cu gura căscată de uimire. 

— Voiam... să duc sabia la Tabbic. N-am furat-o, spuse repede 
și ochii i se umplură iarăși de lacrimi. 

— Știu, băiete. Clodia și-a dat seama unde ai plecat. Noroc că 
te-am găsit, zic eu. Tubruk se uită la cercul de băieţi care 
stăteau locului, neștiind dacă să fugă sau nu. Dacă aș fi în locul 
vostru, băieţi, aș cam lua-o la sănătoasa. Mai repede, până nu- 
mi pierd răbdarea! 

Expresia de pe faţa lui făcea ca urmările să fie foarte clare în 
mintea tuturor. Băieţii dispărură fără să mai aștepte invitaţii. 


377 


— O să trimit eu sabia la Tabbic, bine? Acum, vii înapoi la 
moșie sau nu? 

Octavian dădu din cap în semn că da. Tubruk se întoarse și își 
croi drum prin mulţime, spre porţile orașului. Avea să se facă 
dimineaţă până ajungeau înapoi. Dar știa că oricum n-ar fi putut 
să doarmă dacă nu-l găsea pe Octavian. Cu toate cusururile lui, 
copilul îi plăcea. 

— Stai, Tubruk. Numai un pic, zise Octavian. 

Tubruk se întoarse încruntat. 

— Acum, ce mai e? 

Octavian se duse lângă ucenicul bătut și-i trase un șut între 
picioare cât putu de tare. Tubruk se strâmbă de milă. 

— Pe toţi zeii, multe mai ai de învățat. Nu-i cinstit să dai în 
cineva care e la pământ. 

— N-o fi, dar îi eram dator. 

Tubruk suflă aerul din obrajii umflaţi, iar Octavian veni lângă 
el. 

— Mda, poate că îi erai dator, băiete. 

e 

Lui Brutus nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Individul 
acela nu era om. Nu mai avea suflu pentru replici ironice. 
Aproape că pierduse lupta din primele secunde, când Domitius 
lovise cu o viteză cum nu mai văzuse. Furia îi ascuţise reflexele 
și-l ajutase să ţină pasul cu atacul celuilalt. Loviturile cădeau 
neîncetat de mai mult timp decât ar fi crezut că e posibil. 
Domitius părea că nici nu respiră. Lovea neîntrerupt, din toate 
unghiurile. În două rânduri, Brutus aproape că scăpase sabia 
când fusese lovit peste braţ. Dacă ar fi avut arme adevărate, 
acele două lovituri ar fi fost de ajuns ca să pună capăt luptei. 
Dar, la antrenament, luptele nu se terminau decât cu o lovitură 
care ar fi fost fatală adversarului. Mai ales când erau bani în joc. 

Brutus câștigase teren când adoptase stilul fluid pe care-l 
învățase de la un războinic dintr-un trib din Grecia. Așa cum 
sperase, schimbarea de ritm întrerupsese atacul lui Domitius, iar 
Brutus îl lovise peste antebraț atât de puternic, încât i-ar fi 
retezat mâna de la încheietură dacă sabia ar fi avut tăiș. 

În momentul acela, Domitius dăduse înapoi surprins. Brutus 
profitase de moment ca să-și potolească furia și să-și recapete 
calmul. Adversarul lui respira fără greutate și părea foarte 
relaxat. 


378 


Soldaţii care priveau n-aveau voie să strige sau să-i încurajeze 
pe cei doi, ca nu cumva zarva lor să acopere zgomotul unui 
eventual atac. În schimb, scoteau exclamaţii înfundate, își 
agitau pumnii încleștați și rânjeau cu entuziasm reprimat. 

În momentul în care săbiile se blocară una pe cealaltă, Brutus 
ar fi putut să-i dea un pumn lui Domitius, dar nici asta nu era 
permis, ca nu cumva soldaţii să se rănească reciproc atât de 
tare, încât să nu mai fie în stare să lupte sau să mărșăluiască. 

— AȘ fi... putut... să te termin adineauri, mârâi el. 

Domitius aprobă din cap. 

— Da, și eu aș fi putut ceva mai devreme. Unde mai pui că eu 
am braţul mai lung. 

Începu din nou să atace. Brutus reuși să-l mai respingă de 
două ori, însă a treia lovitură îi străpunse garda. Se uită în jos, la 
vârful de lemn care i se apăsa dureros în piept, sub coaste. 

— Cred că am câștigat, zise Domitius. Chiar ești foarte bun. 
Aproape că ai câștigat cu stilul ăla pe care l-ai folosit pe la 
jumătate. Trebuie să mă înveţi și pe mine. Văzu expresia 
nenorocită a lui Brutus și începu să râdă. Băiete, am fost 
campion pe legiune de cinci ori, de când eram de vârsta ta. Ești 
încă prea tânăr și n-ai atins iuţeala cea mai mare de care ești 
capabil. Cât despre tehnică, asta durează și mai mult. Mai 
caută-mă peste un an, doi și e posibil ca rezultatul să fie altul. 
Te-ai descurcat foarte bine, știu ce vorbesc. 

Domitius se pierdu în mulţimea de soldaţi care-l băteau pe 
spate și pe umeri, felicitându-l. 

Cabera se apropie de Brutus cu o figură acră. 

— E foarte bun, bombăni Brutus. Mai bun decât Renius sau 
oricine. 

— Crezi că ai putea să-l învingi dacă aţi mai lupta o dată? 

Brutus se gândi un timp, frecându-și gura și bărbia. 

— Posibil, dacă am învăţat ceva de data asta. 

— Bun, pentru că am luat câștigurile de la intendent înainte 
să înceapă lupta. 

— Poftim? Ți-am zis să lași pariurile să meargă! zise Brutus cu 
un zâmbet uimit. Ha! Cât am câștigat? 

— Douăzeci de aurei, adică banii puși în joc dublaţi de cele 
șapte lupte pe care le-ai câștigat. Sigur, a trebuit să pariez ceva 
pe tine în lupta cu Domitius, așa, din politeţe, dar în rest am 
retras totul. 


379 


Brutus râse din toată inima, apoi se strâmbă de durere când 
începu să simtă loviturile pe care le încasase. 

— Nu m-a provocat la luptă decât ca să le dea prietenilor lui 
șansa să-și recapete banii. S-ar părea că îmi voi lua revanșa 
până la urmă. 

— Pot aranja pentru mâine. Cotele vor fi grozave. Dacă baţi 
tu, n-o să mai rămână un ban prin toată tabăra. 

— Așa facem! Abia aștept să mai fac o încercare cu Domitius. 
Ce bătrân șiret ești! De unde-ai știut că aveam să pierd? 

Cabera oftă și se apropie de Brutus de parcă voia să-i spună 
un secret. 

— Am știut pentru că tu ești cam prostănac. Nimeni nu poate 
să bată un campion pe legiune după ce a mai dat trei lupte. 

Brutus pufni. 

— Data viitoare, îl las pe Renius să plaseze pariurile, ripostă 
el. 

— În cazul ăsta, eu o să-mi iau partea mea de bani înainte să 
începi. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI 


lulius crezuse că văzuse porturi aglomerate în Africa și în 
Grecia, dar Ariminum era centrul negoţului cu grâne din toată 
peninsula, iar docurile erau ticsite de nave care încărcau și 
descărcau mărfuri. Portul avea chiar și un forum în mijloc și 
temple în care soldaţii puteau să se împace cu zeii și să se 
roage să fie păziţi în conflictul care urma. Era o Romă mai mică, 
construită pe marginea vastei câmpii padane. O poartă către 
sud. Toate bunurile din nord care ajungeau la Roma treceau mai 
întâi prin Ariminum. 

Crassus și Pompei rechiziționaseră o locuință de la marginea 
forumului. In a doua noapte, lulius se îndreptă spre acea 
locuinţă, oprindu-se de mai multe ori să ceară lămuriri. Era 
însoţit de zece soldaţi din Primigenia, precauţie care păruse 
necesară într-un oraș necunoscut, dar locuitorii din Ariminum 
păreau prea absorbiți de negoţul lor ca să își găsească timp 
pentru urzeli și politică. Dacă îi tulbura forța aceea enormă ce-și 
făcuse tabăra ca un cerc în jurul orașului, lulius nu avea cum să 
știe. Navele și caravanele cu grâne veneau și plecau, iar negoţul 


380 


continua neîntrerupt, de parcă singura ameninţare de care erau 
conștienți era posibilitatea ca preţurile să crească din cauza 
războiului. 

Împreună cu cei zece soldaţi, lulius se mișca ușor printre 
oamenii grăbiţi, ascultându-le conversațiile, văzându-i cum fac 
târguri sau se plimbă parcă fără să-i vadă pe soldaţii pe lângă 
care treceau. „Poate au dreptate să nu se teamă”, își zise lulius. 
Cu tot cu cele două legiuni pe care le găsiseră în oraș, se 
adunase o armată de aproape patruzeci de mii de soldaţi căliţi. 
Era greu să-ţi închipui o armată pe care să n-o poată înfrânge, în 
ciuda șocului pe care îl stârnise răscoala lui Spartacus, după ce 
trecuse ca un tăvălug prin Mutina. 

Își dădu seama că a ajuns unde trebuia când văzu străjile care 
păzeau treptele de la intrare. „Era de așteptat din partea lui 
Crassus să aleagă o casă atât de opulentă”, își zise lulius și 
zâmbi. Chiar dacă era foarte auster în multe privinţe, 
senatorului îi plăcea să se înconjoare cu lucruri frumoase. lulius 
se întrebă dacă nu cumva adevăratul proprietar al casei avea să 
găsească vreo două locuri goale printre comorile lui după ce 
romanii aveau să plece. Își aminti că Marius obișnuia să spună 
că lui Crassus îi poţi încredința liniștit absolut orice, mai puțin 
obiecte de artă. 

Condus de un soldat, lulius intră într-o sală dominată de o 
statuie lăptoasă, care înfățișa o fată goală. Crassus și Pompei 
așezaseră scaune la picioarele ei și de jur împrejur. 

Șase dintre cei opt legaţi erau deja acolo. Când intrară și 
ultimii doi, lulius se așeză cu mâinile în poală și așteptă. Ultimul 
care venise era Lepidus, cel căruia îi dăduse trupul lui 
Mithridates, în Grecia. | se părea că trecuse o viaţă de atunci, 
dar individul acela avea aceeași expresie anostă, indiferentă. li 
făcu un semn vag cu capul lui lulius, apoi începu să-și curețe 
unghiile de la o mână cu mâna cealaltă. 

Pompei se aplecă, ridicând de la podea picioarele din spate 
ale scaunului. 

— De acum înainte, domnilor, vreau să vă văd aici în fiecare 
seară, după ce santinelele își ocupă poziţiile. Am ordonat ca, în 
locul șirului vulnerabil de patru tabere, să avem numai două, cu 
câte patru legiuni în fiecare. Cred că sunteţi îndeajuns de 
aproape, încât să ajungeţi la postul de comandă cu două ore 
înainte de miezul nopții. 


381 


Printre legaţii care rumegau noutăţile se stârniră murmure de 
interes. Pompei continuă pe deasupra lor: 

— Cele mai recente vești spun că armata de sclavi se 
îndreaptă spre nord, cât de repede poate. Eu și Crassus credem 
că există pericolul ca sclavii să ajungă în Alpi și-apoi în Galia. 
Dacă nu-i ajungem din urmă până atunci, vor dispărea. Galia e 
întinsă, iar influenţa noastră e redusă acolo. Nu putem să-i 
lăsăm să scape, altfel la anul vom avea o nouă răscoală. Fiecare 
sclav din ţinuturile romane va vrea să scape în același fel. 
Distrugerile și pierderile de vieți vor fi enorme. 

Se opri, ca să le dea ocazia să vorbească, dar generalii 
adunaţi tăceau, privindu-l. Unul sau doi aruncară priviri iuți spre 
Crassus, întrebându-se în mod evident cui îi acordase senatul 
comanda. Crassus însă ședea destins pe scaunul lui, aprobând 
din cap în timp ce Pompei expunea situația. 

— Veţi merge cu soldaţii spre vest, pe drumurile de pe 
câmpie, până când voi da eu semnalul să o luaţi spre nord. 
Drumul va fi mai lung așa, dar ne vom mișca mult mai repede 
pe drumuri decât prin sălbăticie. Vreau să acoperiţi patruzeci și 
cinci de kilometri pe zi, apoi treizeci de kilometri, apoi iarăși 
patruzeci și cinci. 

— Pentru cât timp? îl întrerupse Lepidus. 

Pompei îngheţă și păstră un moment de tăcere, ca să-și arate 
enervarea. 

— Am estimat că vor fi cam șase sute cincizeci de kilometri 
spre vest, apoi încă o bucată de drum spre nord, dar nu o putem 
aprecia, atâta vreme cât nu știm unde anume se află dușmanul. 
Desigur, depinde de cât de mult se vor apropia de munţi. Mă 
aștept... 

— Nu e cu putinţă, zise Lepidus, sec. 

Pompei făcu încă o pauză, apoi se ridică și-l privi pe Lepidus 
de sus în jos. 

— Eu îţi spun ce se va întâmpla, Lepidus. Dacă soldaţii tăi nu 
pot ţine pasul cu ceilalţi, am să-ţi iau rangul și-am să-l dau cuiva 
care poate să-i facă să meargă. 

Lepidus pufni indignat. lulius se întrebă dacă i se spusese cât 
de aproape fusese să primească el controlul legiunilor. Dacă ar 
mai fi primit doar câteva voturi, ar fi stat acum în locul lui 
Pompei. lulius îl privi mai atent și își dădu seama că Lepidus era 
perfect conștient de asta. De bună seamă, Cato avusese grijă să 


382 


afle în timp ce ei se adunau pe Campus Martius. Probabil 
sperase să creeze necazuri între ei. 

— Oamenii mei au acoperit deja patru sute cincizeci de 
kilometri în ritm alert, Pompei. Pot face asta din nou, dar numai 
după două săptămâni de odihnă. Și nu mai mult de treizeci de 
kilometri pe zi. Altfel, vom începe să pierdem oameni. 

— Atunci, o să pierdem câţiva oameni, se răsti Pompei. 
Fiecare zi pe care o irosim în Ariminum îl duce pe acest 
Spartacus mai aproape de munţi, de Galia și de libertate. Nu 
stau aici nici măcar o zi mai mult decât trebuie ca să încărcăm 
proviziile. Dacă la sfârșit vom avea câţiva soldaţi șchiopi sau cu 
picioarele scrântite, ei bine, e un preţ care merită plătit. Chiar și 
o sută de șchiopi, dacă asta e diferenţa între a-i prinde pe sclavi 
sau a ne uita la ei cum scapă nepedepsiţi pentru sângele roman 
pe care l-au vărsat. Nouă mii de morți la Mutina! 

Pompei aproape că strigase. Se aplecă spre lui Lepidus, care îl 
privea cu un calm înnebunitor. 

— Cine este comandantul aici? întrebă Lepidus, mișcând un 
braţ spre Crassus. Am fost făcut să cred că acela pe care 
senatul l-a ales în defavoarea mea a fost Crassus. Nu înțeleg 
cum vine treaba asta cu ofiţerul adjunct. Măcar e legal? 

Celorlalţi generali nu le scăpă aluzia că Lepidus ar fi putut să 
îi comande. Nici lui lulius nu-i scăpă. li priveau pe cei doi ca 
niște pisici cu ghearele bine ascunse, așteptând rezultatul. 
Crassus se ridică și el de pe scaun și veni lângă Pompei. 

— Pompei vorbește în numele meu, Lepidus, și în numele 
senatului. Indiferent ce ţi s-a spus, ar trebui să ai mai multă 
minte decât să pui la îndoială autoritatea comandantului. 

Faţa lui Pompei era crispată de încordare. 

— Îţi spun de pe acum, Lepidus. Am să-ţi iau rangul la prima 
greșeală pe care o vei face. lar dacă îmi mai discuţi ordinele, voi 
pune să fii omorât și lăsat în mijlocul drumului. Ai înţeles? 

— Cât se poate de bine, răspunse Lepidus, părând mulțumit. 

lulius se întrebă oare ce spera să câștige din discuţia aia. 

Voia să-i slăbească autoritatea lui Crassus? In orice caz, lulius 
știa că n-ar fi putut să lupte sub comanda unuia ca el, oricât s-ar 
fi străduit să obţină puterea. Faptul că Pompei îl ameninţase era 
destul de periculos. Dacă soldaţii din legiunea lui aveau acel gen 
de loialitate personală faţă de Lepidus cum fusese cu Primigenia 
și Marius, atunci Pompei își asumase un risc. In locul lui, lulius 


383 


credea că ar fi fost mai bine să-l omoare imediat pe Lepidus și 
să-i trimită legiunea acoperită de rușine înapoi la Roma. Era de 
departe mai bine să-i piardă pe oamenii aceia decât să meargă 
mai departe cu ei, știind că puteau să-i trădeze. 

— Plecăm peste două zile, în zori, zise Pompei. Am trimis deja 
iscoadele. Le-am ordonat să se întoarcă printre noi abia când 
vom ajunge destul de aproape. Nu putem pune la punct 
strategiile de luptă până nu avem informaţii mai precise. Sunteţi 
liberi. Tribunule Cezar, aș vrea să vorbesc puţin cu tine dacă mai 
poți rămâne. 

Lepidus se ridică împreună cu ceilalți legaţi și începu o 
conversaţie cu doi dintre ei, în timp ce părăseau încăperea. 
Înainte ca vocile lor să se piardă, lulius îl auzi cum râde de nu 
știu ce ironie. Văzu cum Pompei se crispează de enervare. 

— Ochii și urechile lui Cato, asta e Lepidus, îi zise Pompei lui 
Crassus. Poţi să fii sigur că-și scrie pe undeva tot ce facem, ca 
să-i povestească atunci când ne întoarcem. 

Crassus dădu din umeri. 

— Atunci, trimite-l înapoi la Roma. Eu voi pune pecetea pe 
document, iar cu șapte legiuni avem tot atâtea șanse să-i 
înfrângem pe răsculați ca și cu opt. 

Pompei negă din cap. 

— Poate. Dar mai sunt și alte vești pe care încă nu vi le-am 
zis. lulius, totul rămâne între noi, înţelegi? N-are sens să 
umplem tabăra cu zvonuri până mâine. Exact asta s-ar fi 
întâmplat dacă le-aș fi spus celorlalţi, mai ales lui Lepidus. 
Armata sclavilor a crescut îngrijorător. Am auzit că sunt mai 
mult de cincizeci de mii. Sute de ferme și domenii au rămas 
pustii. Pentru niciunul dintre ei nu mai e cale de întoarcere, ceea 
ce înseamnă că vor lupta cu disperare. Știu bine cum îi 
pedepsim noi pe sclavii revoltați. Răscoala asta nu se va 
termina fără o demonstraţie masivă de forță. Cred că vom avea 
nevoie de fiecare legiune disponibilă. 

lulius fluieră încetișor. 

— Nu mai putem spera să-i zdrobim la primul atac, zise. 

Pompei se încruntă. 

— S-ar părea că nu. M-aș aștepta să se împrăștie și să fugă de 
la primul atac, doar că au cu ei femei și copii și n-au unde să se 
ducă dacă pierd. Deja gladiatorii ăia au avut câteva succese. Nu 
cred că avem de-a face cu o gloată oarecare. Pufni ușor. Mai că 


384 


îmi vine să mă-ntreb dacă nu cumva Cato speră să pierdem, dar 
nu, ar fi prea de tot chiar și pentru el. Incă mai pot să se 
întoarcă spre sud. De la Ariminum în jos nu e nimic care să-i 
oprească. Trebuie să-i zdrobim și am nevoie de comandanți 
buni, lulius! 

— Primigenia are mai mult de două mii de oameni, răspunse 
acesta. 

lulius nu pomeni de faptul că aproape o jumătate dintre ei îi 
fuseseră trimiși de Cato, ca să aibă grijă de fiul lui. Renius îi 
antrenase până la epuizare, dar încă nu se puteau compara cu 
restul legionarilor. Se întrebă câţi dintre ei pândeau momentul 
să-i înfigă un cuţit în spate. Nu păreau prea demni de încredere, 
oricât de mult încerca lulius să-l convingă pe Renius că aveau să 
devină de-ai lor. 

— Mă bucur să aud numele acesta pe câmpul de luptă. Nici nu 
pot să-ţi spun cât de mult, răspunse Pompei zâmbind. Arăta 
surprinzător de copilăros. Apoi, umbra furiei neabătute, care îi 
apăsa de când îi murise fiica, se așternu din nou asupra lui. 
Vreau ca în timpul marșului să rămâi pe flancul lui Lepidus. Nu 
poţi avea încredere într-un individ al cărui sponsor e Cato. Când 
vom începe să luptăm, vreau să rămâi pe lângă el. Am încredere 
în tine să faci ce trebuie. Într-un fel, veţi fi un fel de 
extraordinarii ai mei. Ai făcut treabă bună în Grecia. Să faci 
treabă bună și pentru mine. 

— Sunt la dispoziţia ta, aprobă lulius, înclinând scurt din cap. 

ÎI privi pe Crassus și începu deja să facă planuri. Trebuia să-i 
spună și lui Brutus. 

Când plecă înconjurat de soldaţii din Primigenia, lulius simţi o 
umbră de mândrie și încântare. Nu fusese trecut cu vederea și 
avea să se asigure că lui Pompei n-avea să-i pară rău pentru 
încrederea pe care i-o arăta. 

e 

Sclavul își afundă sapa în pământul tare, spărgând bulgării de 
țărână. Sudoarea i se scurgea de pe faţă și lăsa urme negre în 
praf. Umerii îi ardeau de la efort. La început, nu-l observase pe 
străinul care stătea lângă el. Era prea pierdut în propria 
nefericire. Ridică din nou sapa și prinse cu coada ochiului 
fluturarea unei mișcări. Nu reacţionă imediat, ci își ascunse 
surpriza sub mișcările muncii. Bășicile din palme i se spărseseră 
din nou. Se opri să le îngrijească. Era conștient de prezenţa 


385 


omului, dar încă nu voia să-i dea de știre că îl văzuse. Învăţase 
să prețuiască și cel mai mic avantaj pe care îl avea în fața 
stăpânilor. 

— Cine ești? întrebă ușor silueta întunecată. 

Sclavul se întoarse calm. Străinul era înfășurat într-o robă 
maronie, aspră, pe deasupra unei tunici zdrențuite. Avea fața 
parţial acoperită, dar ochii erau plini de interes și de milă. 

— Sunt sclav, răspunse el, mijindu-și ochii din cauza soarelui. 
Chiar și printre rândurile de vie, soarele dogorea cumplit, 
arzându-l și umplându-l de bășici. Umerii îi erau acoperiţi de 
pete roșii, crude și de piele zdrențuită, care-l mânca îngrozitor. 
Se scărpină leneș pe umăr, uitându-se la străin. 

— N-ar trebui să stai aici, prietene. Proprietarul are străji pe 
câmp. Dacă te găsesc, te omoară pentru că ai călcat pe 
pământul lor. 

Străinul ridică din umeri fără să-și ferească privirea. 

— Străjile sunt moarte. _ 

Sclavul se opri din scărpinat și își îndreptă spatele. Işi simțea 
mintea amorţită de osteneală. Cum să moară străjile? Oare 
omul acela era nebun? Ce voia? Straiele străinului semănau 
mult cu ale lui. Nu era bogat. Poate era un servitor de-al 
proprietarului, venit să-i pună loialitatea la încercare. Sau poate 
că era doar un cerșetor. 

— Trebuie să mă... întorc, murmură. 

— Străjile sunt moarte, n-ai auzit ce ţi-am zis? Nu trebuie să 
te duci nicăieri. Cine ești? 

— Sunt doar un sclav, se răsti el, neputând să-și ascundă 
amărăciunea din voce. 

Ochii străinului se încreţiră și sclavul își dădu seama că 
zâmbea pe sub pânza aceea aspră. 

— Nu, fratele meu. Noi te-am făcut om liber. 

— Cu neputinţă. 

Străinul râse din toată inima și își trase mantia de pe chip, 
dând la iveală o față puternică, sănătoasă. Dintr-odată, duse 
degetele la gură și fluieră ușor. Viile începură să foșnească. 
Cuprins de teamă, sclavul apucă sapa. Vedea în fața ochilor 
asasini trimiși de la Roma, ca să-l omoare. Aproape că simţi în 
gură dulceaţa aceea pe care și-o amintea și stomacul i se 
strânse, deși n-avea ce să verse. 


386 


Din umbrele verzui ieșiră oameni care îi zâmbeau. Ridică 
sapa, ţinând-o ameninţător. 

— Oricine aţi fi, lăsaţi-mă în pace. N-am să spun nimănui că 
ați fost aici, zise întretăiat, cu inima bubuind. 

Simţi că amețește de foame. 

Străinul râse din nou. 

— N-ai avea cui să-i spui, prietene. Ai fost sclav, iar noi te-am 
eliberat. Ăsta e adevărul. Străjile sunt moarte, iar noi vom pleca. 
Vrei să vii cu noi? 

— Ce s-a întâmplat cu... Nu reușea să spună „stăpân” în fata 
lor. Ce s-a întâmplat cu proprietarul și familia lui? 

— Sunt prizonieri în casă. Vrei să-i mai vezi o dată? 

Sclavul se uită la necunoscuţii aceia, observându-le expresiile. 
Aveau un soi de încântare pe care o înţelegea. Incepu să creadă. 

— Da, vreau să-i mai văd. Aș vrea să stau o oră cu 
proprietarul și cu fiicele lui. 

Străinul râse din nou, iar sunetul acela nu era deloc plăcut. 

— Câtă ură! Dar te înţeleg. Știi să mânuiești o sabie? Am una 
pentru tine dacă vrei. 

Îi întinse o sabie, punându-l la încercare. Sclavii n-aveau voie 
să poarte arme. Dacă o lua, era însemnat, ca și ei, și avea să fie 
executat. Întinse mâna și apucă strâns sabia. Îi făcea plăcere să- 
i simtă greutatea. 

— Acum, Îmi spui cine ești? întrebă străinul încet. 

— Numele meu e Antonidus. Am fost general al Romei, zise, 
îndreptându-și ușor spatele. 

Străinul ridică din sprâncene. 

— Spartacus o să vrea să te cunoască. Și el a fost în armată, 
înainte de... toate astea. 

— O să mă lăsaţi să mă ocup de familia proprietarului? 
întrebă Antonidus, nerăbdător. 

— Îți dau o oră, dar după aia trebuie să plecăm. Mai sunt 
sclavi de eliberat azi, iar armata noastră are nevoie de grânele 
din hambarele astea. 

Antonidus zâmbi încet, gândindu-se ce-avea să le facă acelora 
care își spuneau „stăpânii” lui. Nu-i văzuse decât de departe, în 
timp ce muncea, dar își închipuise disprețul și batjocurile lor. Își 
trecu degetul mare peste tăișul sabiei. 

— Întâi, duceţi-mă la ei. Sunt al vostru după ce mă răzbun. 


Lumina și viaţa Romei nu păreau să ajungă în păienjenișul 
acela de străzi împuţite. Cei doi oameni trimiși de Cato pășeau 
cu grijă peste gunoaie și excremente, încercând să nu tresară 
când auzeau șobolanii și animalele mai mari de pe aleile 
întunecate. De undeva se auzi ţipătul unui copil, întrerupt 
repede, de parcă ar fi fost înăbușit. Cei doi își ţinură răsuflarea, 
așteptând ca plânsul copilului să înceapă din nou. Când liniștea 
se prelungi prea mult, cei doi se strâmbară, înțelegând. Viaţa 
era foarte ieftină prin părțile alea. 

Numărară colțurile pe lângă care treceau. Din când în când, 
se întrebau în șoaptă dacă trebuiau să numere și câte un gol 
dintre două magherniţe. Golurile acelea erau uneori late de 
numai două palme și pline de o masă întunecată, pe care nu 
îndrăzniră să o cerceteze. Într-unul dintre goluri, un câine era 
îngropat pe jumătate în gunoi și dădea impresia că se mișca 
înspre ei când guri nevăzute mușcau din jumătatea îngropată. 

Când ajunseră la răscrucea unde le spusese Cato să meargă, 
cei doi se simțeau teribil de neliniștiţi. Răscrucea era aproape 
pustie. Doar câţiva oameni trecură grăbiţi pe lângă ei, fără să-i 
privească. 

După ceva vreme, o umbră se desprinse din întunericul de 
sub un intrând și se apropie fără zgomot de ei. 

— Pe cine căutați pe-aici? șopti o voce. 

Cei doi înghiţiră în sec de frică și se chinuiră să distingă 
trăsăturile omului în bezna ca de smoală. 

— Nu vă uitaţi la mine! se răsti vocea. 

Cei doi se întoarseră de parcă fuseseră împinși. Își aţintiră 
ochii în mizeria de pe stradă. Un miros cumplit pluti deasupra lor 
când silueta întunecată se apropie îndeajuns, încât să-i atingă. 

— Stăpânul nostru a zis să pomenim numele „Antonidus” 
oricui ar veni la noi, zise unul din ei, respirând pe gură. 

— Antonidus a fost vândut ca sclav, undeva prin nord. Cine e 
stăpânul vostru acum? 

Unul din cei doi își aminti că mai simţise mirosul acela când 
murise tatăl lui. Se aplecă și vomă, deșertându-și ultima masă în 
mocirla de pe alee. Al doilea vorbi poticnit: 

— Fără nume, așa ni s-a zis. Stăpânul nostru vrea să continue 
asocierea cu voi, dar fără nume. 

Un iz cald, de putregai pluti deasupra lui. 


388 


— Aș putea să aflu, idioților, dar știu cum să joc jocul ăsta. 
Foarte bine atunci, ce dorește stăpânul vostru de la mine? 
Spuneţi ce aveţi de zis cât timp încă mai am răbdare cu voi. 

— El... stăpânul nostru a zis să uiţi de cine ţi-a spus 
Antonidus, acum că a fost luat în sclavie. iți va transmite alte 
nume și va plăti prețul pe care îl ceri. Dorește ca asocierea asta 
să continue. 

Silueta întunecată lăsă să-i scape un oftat de regret. 

— Zi-i să spună numele și voi hotărî singur. Nu făgăduiesc să 
servesc pe oricine. Cât despre moartea pe care a cumpărat-o 
Antonidus, e prea târziu ca să-i chem înapoi pe cei pe care i-am 
trimis. Femeia e moartă chiar dacă încă umblă neștiutoare. 
Acum, întoarce-te la stăpânul tău și ia-l și pe tovarășul tău cu 
stomac sensibil. 

Mirosul apăsător dispăru, iar servitorul lui Antonidus inspiră 
adânc. Prefera putoarea străzii, în locul mirosului dulceag, care 
părea că i se îmbibase în haine și în piele. Mirosul acela rămase 
în nările celor doi până când ieșiră pe străzile mari, printre 
lumea care striga și râdea, fără să ţină cont de aleile pline de 
puroi, aflate atât de aproape de ei. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE 


Crestele munţilor cu vârfuri albe tiveau orizontul. Pe undeva 
printre culmile acelea erau trei trecători pe unde spera că 
puteau să scape de urgia Romei. Spartacus privea vârfurile reci 
ale munților care îi stârneau o umbră de dor. Nu mai văzuse 
Tracia de când era copil, dar își amintea cum se căţăra pe 
pantele mai blânde de acolo. Mereu îi plăcuseră înălțimile unde 
vântul îţi biciuia pielea. Te simţeai viu. 

— Suntem atât de aproape, zise cu voce tare. Am putea să 
trecem prin păsurile acelea într-o săptămână, cel mult două și 
să nu mai vedem în veci o uniformă romană. 

— Până anul viitor, când vor răscoli toată Galia în căutarea 
noastră, după cum îi știm, spuse Crixus. 

Bărbatul acela fusese întotdeauna cam din topor, în 
comparație cu Spartacus. Crixus se mândrea cu reputaţia de om 
pragmatic, care nu lăsa niciun vis și niciun proiect măreț să-i 
distragă atenţia de la ceea ce dobândiseră deja. Părea scund și 


389 


îndesat alături de Spartacus, care nu-și pierduse aspectul zvelt 
ce crea impresia de iuțeală și când stătea pe loc. Crixus era 
lipsit de asemenea graţie. Se născuse într-o mină și era pe cât 
de urât, pe-atât de puternic. Era singurul dintre gladiatori care 
putea să termine la egalitate o luptă împotriva lui Spartacus. 

— N-ar putea să ne găsească, Crix. Galii spun că pământul de 
peste munţi e locuit de triburi războinice. Legiunile ar trebui să 
poarte un război de zeci de ani și nu prea le plac lucrurile astea. 
Acum, că a murit Sulla, nu e niciunul mai acătării, care să-i 
conducă. Dacă trecem Alpii, suntem liberi. 

— Tot visător ai rămas, Spartacus? zise Crixus, evident 
frustrat. Ce fel de libertate vezi tu, de te bucuri atât? O să fim 
liberi să muncim mai greu decât am muncit vreodată în sclavie, 
liberi să scormonim câteva recolte amărâte, într-un pământ 
veșnic ameninţat de oamenii locului? Galii nu ne vor printre ei 
mai mult decât ne vor romanii, de asta să fii sigur. Eu atâta știu, 
că libertatea asta a ta o să ne frângă spinările. Trimite femeile și 
copiii, mai bine. Trimite o sută de bărbaţi să-i conducă prin 
trecători, iar noi vom termina ce am început. 

Spartacus își privi adjunctul. Setea de sânge a lui Crixus 
devenise și mai mare după triumful de la Mutina. Era ușor de 
înțeles, având în vedere câte suferise din cauza romanilor, însă 
Spartacus știa că mai era ceva. 

— Asta îţi dorești tu, Crix, viaţa bună a romanilor? zise 
Spartacus. 

— Și de ce nu? întrebă Crixus. Le-am distrus cuibul, mierea ni 
se cuvine. Ca și mine, îţi amintești războiul civil. Cine pune 
mâna pe Roma le pune piciorul pe gât. Dacă putem cuceri 
orașul, ceilalţi s-ar prăbuși singuri. Sulla știa asta! 

— Sulla a fost general roman, nu sclav. 

— Nu asta contează! Dacă pui stăpânire pe oraș, poţi să 
schimbi regulile cum îţi place. Wu există reguli, decât cele pe 
care le alegi singur, când ești destul de puternic. Ascultă ce-ţi 
spun! Dacă nu profiţi de ocazia asta, arunci în vânt tot ce-am 
făcut până acum. Peste zece ani, scribii vor scrie că garnizoana 
de la Mutina s-a răsculat, iar noi am fost romanii loiali! Dacă 
putem cuceri orașul, o să le vârâm pe gât istoria și trufia și-o să- 
i facem să accepte noua ordine. Doar dă porunca, Spartacus! Mă 
ocup eu de restul! 


390 


— Și ce facem cu palatele și cu domeniile lor? îl încercă 
Spartacus, cu ochii micșorați. 

— Să fie ale noastre, cum altfel? Ce ne așteaptă în Galia decât 
mărăcini și sate? 

— Vei avea nevoie de sclavi, ca să ţii palatele și domeniile, 
Crixus. Te-ai gândit la asta? Cine o să-ţi strângă recoltele și-o 
să-ți îngrijească viile? 

Crixus își agită pumnul acoperit de cicatrici înspre cel pe care 
îl iubea mai presus de orice. 

— Știu la ce te gândești, dar noi n-am face ca nenorociţii ăia 
blestemaţi. Nu trebuie să fie așa. 

Spartacus îl privi în tăcere. Crixus continuă furios: 

— Bine, dacă vrei musai un răspuns, aș pune senatorii să-mi 
muncească pământul. Și le-aș da și plată nemernicilor. 

Spartacus începu să râdă. 

— Care din noi visează acum, Crix? Uite, am ajuns până aici. 
Putem lăsa totul în urmă. Putem să începem vieți noi. Nu, putem 
să ne întoarcem la vieţile noastre așa cum ar fi trebuit să fie. 
Poate că o să vină după noi, dar, cum spuneam, Galia e 
îndeajuns de mare, încât să ascundă mai multe armate. Și vom 
merge tot mai în nord, până vom găsi un loc unde Roma e doar 
o vorbă sau poate nici atât. Dacă ne întoarcem spre sud, chiar și 
fără femei și copii, riscăm să pierdem tot ce am câștigat. Și 
pentru ce? Ca să poţi să stai în case de marmură și să scuipi 
niște bătrâni? 

— Ești în stare să-i lași să te alunge de pe pământurile lor? 
întrebă Crixus, cu amărăciune. 

Spartacus îi apucă braţul cu mâna lui puternică. 

— Tu ești în stare să-i aștepți să te omoare? zise blând. 

Vorbele lui făcură ca furia lui Crixus să se evapore. 

— Nu înţelegi, pui de curvă tracă, zise el, schițând un zâmbet. 
Acum acesta e și pământul meu. Aici sunt generalul tău, 
ciocanul care a strivit trei legiuni cu cele de la Mutina. În Galia 
nu sunt decât fiul oarecare al unui trib îmbrăcat în piei prost 
tăbăcite. Și tu la fel. Ar trebui să fim nebuni să dăm la o parte 
atâta bogăţie doar ca să ne trăim ultimii ani cu speranţa că n-o 
să ne prindă. Uite, îl avem și pe Antonidus acum. El știe care 
sunt slăbiciunile lor. Dacă n-aș fi sigur că putem să câștigăm, m- 
aș întoarce cu dosul la ei și-aș fugi să nu mai văd în viaţa mea 
legionari. Dar putem să câștigăm. Antonidus zice că sunt întinși 


391 


peste măsură, la toate graniţele. În Grecia, în Africa, peste tot. 
Nu sunt destule legiuni în Italia, ca să ne învingă. Pe toţi zeii, 
nordul e deschis, doar ai văzut! Antonidus zice că am avea trei 
oameni de fiecare legionar. Sorţii nu pot fi mai buni de-atât, nu 
în viaţa asta. Indiferent câţi aduc împotriva noastră, îi putem 
înfrânge și, după aceea, Roma, orașele, ţara, averile - totul e al 
nostru. Totul. 

Întinse mâna și șopti cuvintele care îi însoţiseră în fiecare 
parte a răscoalei, din primele zile nebune și până acum, când se 
iveau zorii încrederii lor că pot învinge Roma și ordinea care 
exista de secole întregi. 

— Totul sau nimic, Spartacus? spuse el. 

Gladiatorul se uită la mâna întinsă și la jurământul de 
prietenie pe care îl reprezenta. Privirea îi pluti înspre acvila de la 
Mutina, care stătea sprijinită de o parte a cortului lui. După 
câteva clipe de meditaţie tăcută, Spartacus expiră puternic. 

— Bine, totul sau nimic. Pregătește plecarea femeilor și a 
copiilor. Și vreau să stau de vorbă cu Antonidus înainte să le 
spun oamenilor. Crezi că ne vor urma? 

— Nu, Spartacus, te vor urma pe tine oriunde ai vrea să-i duci. 

Spartacus dădu din cap. 

— Atunci, ne vom întoarce spre sud și-i vom lovi în inimă. 

— Le vom smulge inima. 

e 

Pompei ordonase ca legiunea lui Lepidus să meargă în fruntea 
coloanei, obligându-i să stabilească ritmul. In spatele lor venea 
Primigenia, în frunte cu Pompei și Crassus. Mesajul era clar și 
primii o sută cincizeci de kilometri fuseseră acoperiți cu viteza 
pe care o voia Pompei, fără ca măcar un singur om să fie rănit. 

Serile erau mai liniștite în cele două tabere mari decât 
fuseseră pe Via Flaminia. Ritmul alert îi seca de energie pe 
legionari. La popasul de seară, mai erau în stare doar să 
mănânce și să se culce. Și Brutus încetase cu întrecerile lui după 
ce reușise să iasă la egalitate cu Domitius, cu două victorii și 
două înfrângeri. Din când în când, Cabera pomenea amărât de 
banii pe care-i pierduseră. 

Călăreţii extraordinarii se întorceau în fiecare seară la raport, 
după ce cercetaseră terenul din faţa coloanei. Mesajele pe care 
le aduceau erau îngrijorător de scurte. Nu găsiseră niciun semn 
al prezenței armatei de sclavi pe distanța în care căutaseră. 


392 


Pompei trimitea tot mai multe iscoade spre nord și vest, 
ordonându-le să-i găsească. Nu rostiseră cuvintele cu voce tare, 
dar toţi se temeau de faptul că, într-un ţinut atât de vast, sclavii 
puteau pur și simplu să treacă neobservaţi pe lângă ei și să se 
întoarcă spre sud. 

În fiecare seară, întrunirile generalilor erau marcate de certuri 
și atitudini tot mai încinse. Lepidus părea să nu-și mai încapă în 
piele de bucurie că era în fruntea armatei și nu interpreta faptul 
acela ca pe o dovadă a nemulțumirii lui Pompei, care era din ce 
în ce mai puţin dispus să asculte plângerile lui Lepidus. Potrivit 
acestuia, numai autoritatea lui avea puterea să facă legiunile să 
meargă la viteza dorită de Pompei. Și în fiecare seară încheia 
prin a spune că prețul pe care urmau să-l plătească avea să fie 
dezastruos. Ştia cu măiestrie până unde putea să împingă 
răbdarea lui Pompei. Fiecare seară se transformase într-un soi 
de luptă între voinţele celor doi. Crassus nu putea să intervină. 
lulius spera că Lepidus știa să lupte la fel de bine cum știa să se 
certe. 

După două săptămâni de mers către vest, Lepidus raportă 
triumfător că apăruseră primele răni și că oamenii aceia 
fuseseră lăsaţi la punctele de pază sau prin sate, având ordin să 
se întoarcă la ceilalţi când se vor fi întremat. In fiecare seară, 
sute de legionari din toată coloana se chinuiau cu bășici și oase 
scrântite. Legiunile erau aproape epuizate și ceilalți legaţi 
începuseră să se alieze cu Lepidus și să ceară un răgaz. 
Reticent, Pompei își dădu acordul. Nu voia să-i fie subminată 
autoritatea, așa că decise să facă un popas de patru zile. Numai 
extraordinarii n-avură parte de odihnă. Fură trimiși cu toţii într-o 
ultimă încercare de a găsi armata sclavilor. 

In sfârșit, călăreţii galopară înapoi spre tabără, purtând vești. 
Răsculaţii se mișcau spre sud și est, dinspre munți înapoi către 
câmpie. In seara aceea, Pompei își adună generalii și le dădu 
vestea sumbră. 

— Se întorc spre Roma și iscoadele au zis că au mai mult de 
optzeci de mii de oameni. Toţi sclavii din nord au trecut de 
partea lor. 

N-avea sens să le ascundă cifrele îngrijorătoare, având în 
vedere că răsculații erau doar la câteva sute de kilometri 
depărtare. Acum, că îi descoperiseră, nu mai puteau să-i lase să 


393 


scape. Indiferent cât de mulţi erau, romanilor nu le mai rămânea 
decât să aleagă locul atacului. 

— Dacă vin spre sud, putem fie să le ieșim în întâmpinare, fie 
să așteptăm să ajungă ei la noi. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie 
să treacă de noi, altfel Roma e pierdută. Nu vă faceţi iluzii, 
domnilor! Dacă reușesc să ne străpungă apărarea, Roma va 
cădea și tot ce iubim va pieri, cum s-a întâmplat cu Cartagina. 
Le vom ţine piept până la ultimul om dacă va fi nevoie. Puneți-le 
soldaţilor în vedere lucrul ăsta. N-avem unde să ne retragem, nu 
există niciun refugiu sigur, unde să ne putem regrupa și apoi să 
atacăm din nou. Republica se bazează numai pe noi. 

Lepidus părea la fel de șocat ca ei toți. 

— Optzeci de mii! Am toată încrederea în soldații noștri, dar 
trebuie chemate legiunile din Spania și din Grecia. Senatul nu 
știa cât de mare e ameninţarea când ne-a trimis pe noi. 

De data aceasta, Pompei îi suportă ieșirea fără să-l critice. 

— Am trimis mesageri le Roma, dar noi suntem aici, acum. 
Chiar dacă legiunile acelea pot fi retrase fără să pierdem tot ce- 
am câștigat într-o sută de ani, nu vor ajunge la timp ca să mai 
schimbe ceva în lupta asta. 

— Dar putem să luptăm în timp ce ne retragem, până vin 
ajutoarele. Optzeci de mii de inamici ne-ar putea copleși. Ne-ar 
încolți și ne-ar face praf în prima oră de luptă. E imposibil! 

— Dacă vorbeşti așa în faţa oamenilor, exact asta o să se 
întâmple, lătră Pompei la el. Ține cont că n-avem de-a face cu 
soldaţi instruiți, Lepidus! S-ar părea că ar fi putut să scape prin 
munți, dar ei umblă după jaf și bogății, în vreme ce ai noștri 
luptă pentru oraș și pentru vieţile tuturor celor care îl locuiesc. 
Nu vor șovăi. Le putem face faţă. 

— Probabil că tot așa a zis și comandantul de la Mutina, 
bombăni Lepidus, dar nu atât de tare, încât să-l oblige pe 
Pompei să răspundă, deși acesta îi trimise o privire ucigătoare. 

— Ordinul meu e să intraţi în luptă și să-i distrugeţi, domnilor. 
Și exact asta veți face. Dacă stăm și-i așteptăm, există riscul să 
treacă pe lângă noi. Așa că vom merge noi după ei. Pregătiţi-i 
pe oameni. Plecăm spre nord. Lepidus, tu vei merge pe flancul 
stâng. Te desfășori într-o linie largă, ca să nu ne poată încercui. 
Sclavii n-au cavalerie, doar câţiva cai furaţi, așa că trimiteţi 
călăreții noștri să ţină aripile. lulius, vreau să rămâi pe flancul 
stâng, cu Lepidus, să îl sprijini dacă este nevoie. Eu și Crassus 


394 


luăm flancul drept, ca de obicei. Tot pe dreapta va fi și grosul 
cavaleriei, ca să ne asigurăm că sclavii nu se împrăștie și trec 
pe lângă noi, spre sud și est. Orice-ar fi, nu trebuie să ajungă la 
Ariminum. 

Unul din cei doi legați din Ariminum își drese glasul. 

— Domnule, aș vrea să stau și eu tot pe flancul drept. Mulţi 
dintre oamenii mei au familiile în Ariminum. Și eu la fel. Vor 
lupta și mai îndârjit știind ce s-ar putea întâmpla dacă dreapta 
cedează. 

Pompei aprobă din cap. 

— Foarte bine. Legiunile de la Ariminum vor fi inima flancului 
drept. Restul vor sta în centru. Vreau ca manipulele de hastat’? 
să treacă în prima linie, în locul celor de ve/ites?%. Dacă vrem să 
îi zdrobim de la primul atac, vom avea nevoie mai mult de 
greutate decât de viteză. Dacă înaintarea noastră e încetinită 
sau oprită, vreau să aduceţi repede triarif* în faţă. Incă n-am 
văzut o armată care să poată ţină piept veteranilor noștri. 

Întrunirea aceea se încheie abia la revărsatul zorilor. 
Petrecură ziua următoare pregătind tabăra pentru marș. lulius 
își petrecu ziua alături de Primigenia, transmițând ordinele lui 
Brutus și centurionilor și explicându-le poziţiile. Până seara, 
fiecare soldat înțelesese cât era de serioasă bătălia care urma. 
Multe dintre rănile cu care se aleseseră în timpul marșului fură 
uitate sau se pierdură printre gândurile la conflictul pe care abia 
îl așteptau. Chiar dacă auziseră zvonurile despre numărul imens 
al inamicului, fiecare soldat roman era hotărât să nu-și lase 
orașul și familia la cheremul invadatorului. Știau mai bine decât 
oricine că disciplina și priceperea lor erau imposibil de egalat, 
indiferent cine li s-ar fi împotrivit sau cât de mulți ar fi fost. 

e 

Armata lui Spartacus fu zărită la apus. Tabăra din seara aceea 
era și mai bine păzită ca până atunci, cu hotare de două ori mai 
înalte decât de obicei. Soldaţii dormeau în schimburi scurte, 
pregătiţi să respingă un atac nocturn. Cât au fost treji, și-au 
petrecut timpul verificându-și săbiile și armurile, ungând piesele 
din piele și lustruindu-le pe cele de metal. Vârfurile sulițelor erau 


28 Suliţași. (în Ib. latină, în original). 

29 Infanterie ușoară. (în Ib. latină, în original). 

30 Veterani romani, numiţi astfel pentru că erau dispuși în rândul al treilea și ultimul al 
legiunii. (n.tr.). 


395 


ascuţite ori înlocuite cu unele noi, abia făcute de fierari. Montau 
baliste și onagre*! greoaie și pregăteau bolovanii cu care aveau 
să tragă, lăsând șanțuri în pământul umed. Armata sclavilor nici 
nu visa la imensele mașini de război ale romanilor. Acestea nu 
puteau trage decât pe o anumită rază, dar onagra cu „lovitură 
de catâr” putea să taie adevărate poteci printre dușmani. 

Brutus îl trezi pe lulius, scuturându-l ușor de umăr. 

— A venit rândul meu? întrebă lulius somnoros, ridicându-se 
în capul oaselor în cortul întunecat. 

— Șșșt. Vino afară. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Vag enervat, lulius îl urmă pe Brutus prin tabără. Se opri de 
două ori, ca să spună parola zilei santinelelor atente. Deși se 
aflau atât de aproape de inamic, tabăra era departe de a fi 
liniștită. Mulţi dintre cei care nu puteau să doarmă stăteau pe 
lângă corturi sau în jurul focurilor mici, discutând în șoaptă. 
Încordarea și frica le strânseseră vezicile. Când trecură pe lângă 
șanțul pentru urinat, lulius și Brutus văzură că începuse deja să 
mustească și să pută. 

lulius își dădu seama că Brutus se îndrepta spre poarta de 
nord a împrejmuirii. 

— Ce faci? îi șuieră prietenului său. 

— Am nevoie de tine, ca să pot ieși din tabără. Ești tribun și 
pe tine te vor lăsa să treci dacă dai ordinul. 

Îi povesti în șoaptă ideea care îi venise. Prin beznă, lulius se 
uită chiorâș la Brutus, mirându-se de sălbatica energie ce părea 
că emană din el. Se gândi să refuze și să se întoarcă în cort, dar 
aerul rece al nopţii îi limpezise mintea și se îndoia că ar mai fi 
putut să doarmă. Nu se simțea obosit. In schimb, mușchii îi 
tremurau de agitaţie și ar fi fost mult mai rău să stea degeaba și 
să aștepte. 

Poarta era păzită de o centurie de extraordinarii acoperiţi de 
praf din cap până-n picioare. Comandantul își aduse calul spre 
cei doi care se apropiau. 

— Da? întrebă sec. 

— Vreau să plec din tabără câteva ore, răspunse lulius. 

— Avem ordine să nu lăsăm pe nimeni să iasă din tabără. 

— Sunt legatul Primigeniei, tribun al Romei și nepotul lui 
Marius. Lasă-ne să trecem! 


31 Catapulte de dimensiuni mai mici, cu un singur braţ, mai ușor de manevrat pe 
câmpul de luptă. (n.tr.). 


396 


Centurionul șovăi o clipă în faţa ordinului. 

— Trebuie sa raportez, domnule. Dacă plecaţi, nesocotiţi 
ordinul direct al lui Pompei. 

lulius aruncă o privire înspre Brutus, înjurându-l în gând 
pentru că îl pusese în poziția aceea. 

— Voi lămuri eu lucrurile cu generalul, când mă întorc. 
Raportează ce crezi de cuviinţă. 

— Generalul Pompei va dori să știe de ce aţi plecat, domnule, 
continuă centurionul cu o grimasă vagă. 

lulius îi admiră loialitatea, deși îl îngrozea reacţia pe care ar fi 
avut-o Pompei dacă acel centurion își ducea la capăt 
amenințarea. 

— Am găsit un pinten de stâncă de pe care se vede câmpul 
de luptă. Brutus crede că am putea să ne uităm mai bine la 
armata sclavilor. 

— Știu, domnule, dar cercetașii spun că e prea abrupt ca să 
poată fi urcat. E aproape vertical, răspunse centurionul, 
frecându-și gânditor bărbia. 

— Merită să încercăm măcar, zise repede Brutus. 

Centurionul îl privi pentru prima oară, cu o expresie 
mohorâtă. 

— Pot să amân raportul până la următorul schimb de gardă, 
peste trei ore. Dacă nu vă întoarceţi până atunci, va trebui să 
spun că aţi dezertat. Asta e tot ce pot să fac pentru nepotul lui 
Marius. 

— Ești om de ispravă. Nu se va ajunge atât de departe. Cum 
te cheamă? întrebă lulius. 

— Taranus, domnule. 

lulius îi mângâie calul pe gât. 

— Eu sunt lulius Cezar. Acesta e Marcus Brutus. Acum, știi 
cum ne cheamă. Dar ne vom întoarce până la schimbul de 
gardă, Taranus. Ai cuvântul meu. 

La ordinul lui Taranus, gărzile se dădură la o parte, lăsându-i 
să treacă și lulius se trezi pe câmpia plină de bolovani, cu 
dușmanul undeva în față. 

Când se îndepărtară destul de mult încât să nu-i mai audă 
gărzile, lulius se întoarse brusc spre Brutus. 

— Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să mă convingi. Dacă 
află Pompei, ne jupoaie de vii, în cel mai bun caz. 

Brutus dădu liniștit din umeri. 


— N-o să zică nimic dacă reușim să ne suim pe stânca aia. 
Cercetașii sunt călăreţi, ţine cont. După ei, orice ridicătură pe 
care nu se pot sui cu calul e imposibil de urcat și gata. M-am 
uitat bine la stânca aia, înainte să se întunece. De pe vârf, vom 
vedea perfect tabăra inamică, mai ales că luna e mare în seara 
asta. Vom fi în avantaj, indiferent ce zice Pompei. 

— Ar fi bine să ai dreptate, spuse lulius sumbru. Hai odată, 
trei ore nu înseamnă prea mult. 

Cei doi tineri o luară la fugă spre masa întunecată ce se 
profila pe fundalul cerului înstelat. Era un pisc ameninţător, un 
dinte care se înălța în mijlocul câmpiei. 

e 

— E mai mare de aproape, șopti Brutus, scoțându-și sandalele 
și sabia. 

Aveau să se lovească la picioare, dar ţintele de fier ale 
sandalelor ar fi alunecat cu zgomot pe pietre, dându-le de știre 
dușmanilor. Nu puteau ști cu siguranţă cât de aproape erau 
patrulele inamicului, însă nu puteau să fie prea departe. 

lulius se uită la lună și încercă să estimeze cât mai era până 
avea să apună. Nemulțumit de rezultatul calculului, își scoase 
sandalele și sabia și inspiră adânc. Fără o vorbă, își înfipse mâna 
în prima crăpătură a peretelui stâncos și se opinti în sus, 
căutând un punct de sprijin cu picioarele goale. 

Chiar dacă îi ajuta lumina lunii, urcușul era anevoios și 
înfricoșător. Cât timp se cățără, pe lulius îl tortură gândul că un 
arcaș sclav avea să-i vadă și să scuipe în ei săgeți care i-ar fi 
făcut să cadă de pe stâncă și să se zdrobească pe câmpia de 
dedesubt. 

Pe când urcau, pintenul de piatră părea că se face tot mai 
înalt. lulius era sigur că avea pe puţin treizeci de metri, poate 
chiar șaizeci. După ceva vreme, picioarele îi amorţiră atât de 
tare, încât abia se mai ţinea pe ele. Degetele îi înțepeniseră și îl 
dureau. Începu să se teamă că n-aveau să ajungă înapoi, în 
tabără, înainte de schimbarea gărzilor. 

După cât putea să-și dea seama, durase cam o oră până 
ajunseseră pe creasta dezgolită a stâncii. În primele momente, 
nici el, nici Brutus nu putură să facă altceva decât să zacă pe 
spate, gâfâind și așteptând ca mușchii chinuiţi să-și revină. 

Vârful era un spaţiu denivelat, aproape alb în lumina lunii. 
lulius își înălță capul, apoi se ghemui brusc, cuprins de groază. 


398 


Mai era cineva acolo, la doar câţiva metri de ei. Două siluete 
stăteau așezate și se uitau cum lulius bâjbâia disperat la 
centură, unde ţinea de obicei sabia. Injură aproape cu voce tare 
când își aminti că o lăsase jos. 

— S-ar părea că voi doi aţi avut aceeași idee ca noi, râseo 
voce joasă. 

Brutus înjură și se ridică în picioare cuprins de aceeași groază 
care îl străbătuse pe lulius. Vocea aceea vorbise în latină, dar 
speranţa că aparținea unuia dintre ai lor se nărui repede. 

— Nu cred că aţi putut să urcați până aici cu săbii la voi, dar 
eu am un pumnal. Cum vă aflaţi atât de sus și mai sunteţi și 
desculți, cred că ar fi o idee bună să staţi cuminţi. Veniţi încet 
spre mine și nu mă enervați. 

Brutus și lulius se priviră. N-aveau pe unde să scape. Cele 
două siluete se ridicară în picioare, părând să umple spaţiul 
micuţ. Și ei erau desculți și purtau doar niște tunici. Unul din ei 
flutură un pumnal. 

— Cred că asta înseamnă că eu sunt regele în noaptea asta, 
măi flăcăi. Imi dau seama după straie că sunteţi romani. Aţi 
venit să admiraţi priveliștea, nu? 

— Hai să-i omoram, zise tovarășul lui. 

Brutus se uită la el cu inima cât un purice. Avea constituția 
masivă a unui luptător de la circ, iar lumina lunii dezvăluia o 
căutătură nemiloasă. Nu putea să spere decât că avea să-l tragă 
cu el în hău, dar gândul acela nu-l consola defel. Se trase un pic 
de lângă marginea stâncii. 

Celălalt bărbat puse o mână pe pieptul prietenului său, 
ținându-l în loc. 

— Nu-i nevoie, Crix. Vom avea vreme destulă mâine, în timpul 
luptei. Atunci, o să fim în dispoziţia potrivită ca să ne vărsăm 
sângele unii altora, urlând și amenințând cum se cuvine. 

Luptătorul cedă bombănind și se întoarse cu spatele la cei doi 
romani. Era îndeajuns de aproape, încât să-l atingă, dar ceva din 
felul în care stătea îl avertiză pe Brutus că se aștepta la orice. 
Poate chiar spera că o să încerce să-l atace. 

— Sunteţi înarmaţi? întrebă celălalt pe un ton plăcut. 

Le făcu semn să se apropie. Cum cei doi nu se urniră, se 
apropie el de lulius, cu pumnalul pregătit. In spatele lui, omul 
mai scund se întorsese din nou și se holba la cei doi romani, 
provocându-i din ochi să încerce ceva. 


399 


lulius se lăsă pipăit, apoi se dădu la o parte când veni rândul 
lui Brutus să fie căutat de lame ascunse. Necunoscutul se mișca 
atent și umerii lui păreau îndeajuns de puternici, încât să fie în 
avantaj chiar și fără pumnal. 

— Buni băieţi, rosti după ce se asigură că erau neajutoraţi. Eu 
am luat un pumnal numai pentru că sunt un ticălos periculos. 
Veţi lupta mâine? 

lulius dădu din cap, nevenindu-i să creadă ce se întâmpla. 
Mintea îi alerga nebunește, dar nu găsea nicio soluţie. Când 
înţelese în sfârșit că nu era nimic de făcut, se relaxă și izbucni în 
râs, făcându-l pe Brutus să tresară. 

Omul cu cuțitul se uită la tânărul roman și începu și el să 
râdă. 

— N-ai decât să râzi, flăcău. Nu prea e loc aici ca să ne batem. 
Fă ce-ai venit să faci, oricum nu contează. Nu veţi putea să ne 
opriţi mâine, indiferent ce le vei povesti când te întorci. 

lulius se așeză, pândind o eventuală mișcare bruscă a 
necunoscutului. Inima îi bubuia de teamă că avea să-l împingă 
în gol. Situaţia era cel puţin ciudată, dar omul cu cuțitul părea 
complet relaxat, desprins de bătălia care avea să se dea a doua 
zi. 

Din vârful stâncii de granit, tabăra răsculaților părea incredibil 
de aproape. Avea impresia că, dacă sărea de acolo, ar fi căzut 
fix în mijlocul ei. lulius o privea cu atenţie, întrebându-se dacă 
aveau să-i lase să se întoarcă înainte ca Taranus să raporteze că 
plecaseră. 

Necunoscutul își puse cuțitul înapoi în tunică și se așeză lângă 
lulius, urmărindu-i privirea. 

— Cea mai mare armată pe care am văzut-o vreodată, zise 
vesel, făcând un semn înspre tabăra lor. Aș zice că n-o să vă fie 
prea bine mâine. _ 

lulius tăcu, nevoind să se lase provocat. In sinea lui, avea cam 
aceeași impresie. Tabăra sclavilor era aproape prea mare ca să 
o cuprindă cu privirea și părea în stare să înghită cele opt 
legiuni fără prea mare efort. 

Brutus și luptătorul rămăseseră în picioare, pândindu-și unul 
altuia fiecare mișcare. Omul cu cuțitul le zâmbi ironic. 

— Staţi jos, voi doi, zise el, înclinând ușor capul. 

Reticenţi, cei doi se apropiară încet și se așezară încordaţi ca 
arcul. 


400 


— Probabil că aveţi, cât? Treizeci, poate patruzeci de mii de 
oameni? îl întrebă luptătorul pe Brutus. 

— Mai încearcă, spuse Brutus scurt. 

Individul masiv dădu să se ridice, dar tovarășul său îl atinse 
ușor, ţinându-l locului. 

— Ce mai contează? îi vom pune pe fugă indiferent câţi sunt. 

Rânji înspre lulius, sperând că avea să-i răspundă la 
provocare. lulius îl ignoră, încercând să memoreze puţinele 
amănunte pe care le distingea în lumina slabă. Observă că luna 
coborâse destul de mult și se ridică încet, ca să nu-și supere 
ciudaţii tovarăși. 

— Ar trebui să ne întoarcem de-acum, zise și neliniștea îl 
cuprinse din nou, încordându-i mușchii dureroși. 

— Da, cred că toţi ar trebui să ne întoarcem, răspunse cel cu 
pumnalul, ridicându-se cu ușurință în picioare. 

Era de departe cel mai înalt dintre toți și avea acea economie 
în mișcări tipică războinicilor. Brutus se mișca așa. Cel cu 
constituție de luptător se zbărli, poate tocmai din cauza faptului 
că lulius îl recunoscuse în mod inconștient pe cel cu cuțitul. 

— Noaptea asta a fost... interesantă. Sper ca noi doi să nu ne 
întâlnim mâine, îi spuse lulius necunoscutului înalt. 

— Eu sper ca noi doi să ne întâlnim, îi zise și Brutus 
luptătorului, care pufni a dispreț. 

Cel cu cuțitul își întinse spatele, strâmbându-se ușor, apoi îl 
bătu pe lulius pe umăr și zâmbi. 

— Cum or vrea zeii, flăcăi. Acum, cred că eu și prietenul meu 
ar trebui să coborâm primii, nu? Chiar nu vreau să vă răzgândiţi 
în privinţa armistiţiului nostru când veţi pune din nou mâna pe 
săbii. Hai, treceţi pe partea pe unde-aţi venit. Noi vom dispărea 
cât ai clipi. 

Cei doi oameni mai în vârstă începură să coboare agili și se 
pierdură repede din vedere. 

Brutus expiră cu putere. 

— Am crezut că s-a terminat cu noi. 

— Și eu. Crezi că era Spartacus? 

— Posibil. În mod sigur, va fi Spartacus când voi zice eu 
povestea. 

Incepu să râdă doar ca să se elibereze de încordarea acelei 
întâlniri. 


401 


— Am face bine să ne mișcăm, altfel gărzile ne vor duce în 
dinţi la Pompei, spuse lulius fără să bage în seamă gluma lui 
Brutus. 

Coborâră iute și suportară juliturile și vânătăile fără o vorbă. 
Găsiră sandalele unde le lăsaseră, însă cele două săbii 
dispăruseră. Brutus căută armele prin tufișuri, dar se întoarse cu 
mâna goală. 

— Ticăloșii. Nu mai există pic de onoare! 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘAPTE 


Cu două ore înaintea zorilor, legiunile ridicară tabăra și 
formară liniile de luptă. De îndată ce fu destulă lumină încât să 
vadă, cornicenii îşi suflară notele tânguitoare și careurile uriașe 
de legionari porniră, scuturându-se din mers de amorțeala și 
junghiurile dimineţii. Printre rânduri nu se auzeau obișnuitele 
sporovăieli leneșe. Armata lui Spartacus umplea câmpia și părea 
că se întinde până la orizont. Chiar și bocănelile sandalelor erau 
înăbușite de iarbă. Fiecare soldat își rotea umerii, încălzindu-i. 
Se apropiau din ce în ce mai mult de momentul în care liniștea 
avea să se transforme în haos. 

De-a lungul rândurilor, catapultele și onagre/e greoaie erau 
ridicate în poziţie de tragere. Bolovani, ghiulele de fier și săgeți, 
cât trei oameni de grele, puteau fi prăvălite asupra dușmanului, 
pe distanţe enorme. Bărbaţii din jurul lor aclamară când funiile 
groase, din păr de cal se înfășurară pe troliu, pregătind mașinile 
de război. 

lulius mărșăluia alături de Brutus și de Ciro, iar Renius venea 
cu un pas în urma lui. Ar fi fost sinucidere curată ca unul dintre 
recruţii trimiși de Cato să încerce să atace, dar cei trei erau 
pregătiţi pentru orice. Locul lui Cabera nu era acolo, așa că îl 
lăsaseră în tabără, în ciuda protestelor lui, împreună cu ceilalți 
care însoţiseră legiunile. lulius fusese neclintit. Chiar dacă 
bătrânul era dispus să poarte armură și gladius, nu luptase 
niciodată în formaţie și n-ar fi făcut altceva decât să-i 
stânjenească pe cei din jur. 

În mijlocul celui de-al optulea rând din spatele suliţașilor, cei 
patru erau înconjurați de cei mai buni oameni ai Primigeniei, pe 
care Renius îi antrenase și îi călise pentru o zi ca aceea. Niciunul 


402 


dintre recruţii lui Cato nu era îndeajuns de aproape de ei, încât 
să poată lovi. 

Mulți dintre legionari abia așteptau să atace, dar ţineau pasul 
cu rândul din faţă. Își dezveleau inconștient dinţii, lăsând în 
urmă tot ceea ce ţinea de lume. Toate impulsurile violente pe 
care trebuiau să și le reprime în oraș erau mai mult decât 
binevenite pe câmpul de bătălie. Unii dintre ei trebuiau să își 
înăbușe hohotele de râs când își aminteau libertatea stranie pe 
care o simțeau în luptă. 

Sună ordinul de oprire. Câteva clipe mai târziu, aerul fu 
despicat de tunetele mașinilor de război ale căror brațe enorme 
se năpusteau în cadrele de lemn și își zvârleau încărcăturile. 
Sclavii nu se puteau feri de grindina de piatră și fier, care-i 
transforma cu sutele în carne zdrenţuită. Incet, brațele 
catapultelor fură trase înapoi și Pompei așteptă, lingându-și 
buzele uscate, să dea din nou ordinul de tragere. 

Se pregăteau să tragă a treia oară când se auzi din nou 
ordinul să avanseze. Mai aveau să tragă o dată înainte ca 
rândurile inamice să se unească. 

Când cele două armate se apropiară, soldaţii își lepădară 
spoiala fină a civilizaţiei. Doar disciplina de fier îi ţinea în 
formație și se împotriveau dorinței din ce în ce mai mari de a 
ucide. 

Prin golurile din rânduri, zăreau dușmanul care îi aștepta: un 
zid întunecat de oameni care veniseră să pună la încercare 
puterea ultimilor apărători ai Romei. Unii purtau câte un gladius, 
dar mulţi dintre ei mânuiau topoare sau coase, sau săbii lungi, 
pe care le luaseră din barăcile de la Mutina. Pete sângerii 
marcau cărările largi, croite de bolovanii aruncaţi de onagre, dar 
erau acoperite repede de cei care veneau în urmă. 

lulius se trezi respirând greu, de entuziasm amestecat cu 
frică, la fel ca toți cei din jurul lui, când rândurile se strânseră și 
inimile începură să bată cu putere, umplându-i de forță și 
energie necontrolată. Undeva aproape, cineva slobozi un urlet 
sălbatic. 

— Pe loc, Primigenia! urlă lulius, simțind el însuși impulsul să 
fugă înainte. 

Văzu că și Brutus era cuprins de bucuria aceea stranie, care 
făcea ca fiecare moment dinaintea primului val de durere să 
pară mai lung decât orice trăiseră până atunci. Dură o sută de 


403 


ani până traversară câmpia. Apoi, sunete începură să străpungă 
liniștea când primele două rânduri își năpustiră sulițele în aer, 
cu icnete ca tusea, care se transformară în răgete de sfidare. 
Chiar în timp ce suliţele despicau aerul, sulițașii începură să 
fugă și să taie primii sclavi. 

Dușmanii hăuliră atât de tare, încât umplură lumea întreagă și 
se năpustiră spre legionari. Prima întâlnire iscă un bubuit care 
amorţi toate sunetele ulterioare. Greoaiele scuturi romane 
izbeau în prima linie a sclavilor, dărâmându-i cu sutele de pe 
picioare. Apoi, săbiile se împlântau în trupuri și sângele ţâșnea 
orbitor, până când acoperi cu totul prima linie. Cu brațele și 
fețele ude, romanii smulgeau cu săbiile mădularele și vieţile 
celor care-i înfruntau. 

Cu Brutus în dreapta, lulius lovea în jurul scutului prietenului 
său, în timp ce Ciro îi proteja cu propria pavăză. Disciplina 
înrădăcinată îi oprea să se repeadă în prima linie. In loc de asta, 
priveau măcelul care se desfășura la numai câţiva metri de ei. 
Stropi usturători de sânge îi atingeau în vreme ce sulițașii se 
repezeau ca grindina printre sclavi. Cu forță neobosită, Ciro 
zdrobea tot ce îi ieșea în cale. Brutus și lulius înaintau în ritmul 
rândurilor din faţă, înfigându-și săbiile în corpurile căzute, 
asigurându-se că muriseră. Când ultimele rânduri aveau să 
treacă peste cadavre și să-și înroșească săbiile în ele, din 
acestea nu vor mai fi rămas decât oase albite și carne 
zdrențuită. 

Sulițașii erau coloana vertebrală a armatei, oameni cu câte 
zece ani de experienţă. Nu era nici urmă de frică în ei, dar, după 
un timp, lulius începu să simtă o schimbare ușoară a ritmului, pe 
măsură ce înaintarea șovăia. Chiar și căliții hastati oboseau în 
fața puzderiei de dușmani, iar soldaţii din rândurile din spate 
trebuiră să pășească în față, ca să umple golurile, călcând peste 
trupurile stinse ale celor pe care îi cunoscuseră și îi socotiseră 
prieteni. Renius mergea cu ei. Își prinsese scutul de trup cu 
curele groase. Ucidea dintr-o singură mișcare și para cu scutul 
fiecare contralovitură, iarăși și iarăși. Scutul pocnea și zvâcnea 
sub impacturile repetate, dar rezistă. 

Cornicenii sunară repetat un șir de trei note și lungile șiruri de 
legionari luciră în soare, când manipulele Romei se mișcară cu o 
disciplină fără pereche în toată lumea. Sulițașii își ridicară 
scuturile ca să se apere și se retraseră lin printre rânduri, în 


404 


timp ce triarii avansau. Hastati gâfâiau obosiţi, dar încă erau 
cuprinși de o plăcere sălbatică. Slobozeau strigăte de încurajare 
înspre veteranii cu câte douăzeci de ani de serviciu militar, care 
alergau spre prima linie. Veteranii erau cei mai buni dintre ei 
toți. Erau în culmea puterii lor. Familia și prietenii le erau 
legiunile în care luptau. În curând, fură și ei scăldaţi de același 
roșu ud ca și sulițașii dinaintea lor. Pe lângă Renius, Primigenia 
nu avea decât o mână de veterani, compensând cu trupele 
proaspete oferite de Cato. Sclavii se aruncau nebuni în oamenii 
legiunilor, iar Primigenia plăti cel mai mare tribut de morți. Noii 
recruți mureau mult mai repede decât oamenii cu experienţă 
din jurul lor. Renius ţinea în ordine rândurile Primigeniei, care se 
lupta să înainteze. 

Romanii ţâșniră din nou peste trupurile spintecate. Nu puteau 
ocoli cadavrele, de vreme ce nici sclavii, nici legionarii nu ezitau 
și nu dădeau înapoi în faţa izvorului de sânge care era prima 
linie. lulius stătea în al cincilea rând, în vreme ce Primigenia se 
zbătea să ajungă în faţă și să atace. Braţele și săbiile tremurau 
de nerăbdare. Pe măsură ce se apropiau de măcel, din ce în ce 
mai mulţi stropi de sânge îi împroșcau ca rafalele de ploaie și se 
scurgeau în șiroaie pe armurile strălucitoare. 

Unele grupuri cedau în faţa sulițașilor, altele cedau abia când 
voinţa le era frântă de veterani. Trupurile peste care treceau și 
pe care le înjunghiau din mers se numărau cu sutele, poate cu 
miile de-a lungul rândului, dar abia începuseră să taie straturile 
exterioare ale armatei lui Spartacus. Curând, fiecare dintre 
legionarii din spatele veteranilor înţelese că era inevitabil să 
treacă în locul acestora, la un moment dat. Chiar și celor mai 
slabi dintre ei li se calmară nervii. Așteptau să ajungă în prima 
linie. 

— Primigenia - al doilea rând de sulițe! ordonă lulius, 
repetând strigătul la stânga și la dreapta. 

Rândurile din spatele lui lulius lansară sulițele fără răgaz, 
peste capetele camarazilor. Prăjinile de lemn cădeau nevăzute 
în masa dușmanilor. Acţiunea se repetă și doar strigătele 
îndepărtate mărturiseau vieţile pe care vârfurile ascuţite le 
luaseră. 

lulius se ridică pe vârfuri, încercând să vadă ce se întâmpla pe 
flancuri. Când înfruntau o armată atât de mare, era datoria 
cavaleriei să se asigure că romanii nu erau încercuiți. Prima linie 


405 


a armatei lui Spartacus se înclina în faţa lor, când în mintea lui 
lulius străfulgeră amintirea unei săli de clasă îndepărtate, în 
care se ţinea o lecție despre războaiele lui Alexandru. Așa 
imensă cum era, armata romană putea fi înghițită și distrusă 
dacă flancurile nu erau puternice. 

Chiar când vru să se uite, simţi schimbarea din stânga sa. 
Văzu cum linia luptei se adâncea în interiorul legiunii lui Lepidus, 
iar dușmanii se revărsau în breșa aceea. Era prea departe ca să 
distingă amănuntele. Când păși în faţă împreună cu Brutus, 
pierdu scena din vedere și înjură. 

— Brutus, îl vezi pe Lepidus? Ne străpung apărarea pe acolo. 
Vezi dacă rezistă? 

Brutus se ridică pe vârfuri, încercând să zărească. 

— Au rupt linia, zise el, îngrozit. Pe toţi zeii, cred că ai noștri 
încep să fugă! 

lulius aproape că se împiedică de omul din faţă, care 
încetinise pasul. Se uită la prima linie, cu patru rânduri mai în 
faţă. Acolo, triarii îi striveau pe sclavi și nu păreau să obosească. 
Disperarea îi cuprinse gândurile și frica năvăli în el. Dacă ducea 
Primigenia spre stânga, să-l sprijine pe Lepidus, așa cum îi 
promisese lui Pompei, îi lăsa pe veterani descoperiţi. Dacă linia 
acestora se subția, întăririle pe care le-ar fi așteptat n-ar fi fost 
acolo, iar sclavii ar fi avut două breșe prin care să se reverse și, 
în cele din urmă, ar fi frânt șirurile romanilor în mici insulițe de 
oameni, care aveau să se micșoreze și să dispară sub loviturile 
lor. 

În timp ce șovăia, văzu că flancul stâng se strângea laolaltă, 
pe măsură ce sclavii lărgeau spărtura. Unii dintre oamenii lui 
Lepidus dădeau înapoi din fața dușmanului și o luau la fugă. 
Nenorocirea avea să se întindă precum ciuma. Cei care fugeau 
aveau să-i scoată din ritm pe cei din spate și să-i infecteze cu 
lașitatea lor. lulius se hotărî. 

— Primigenia! Formaţie fierăstrău în stânga, pe flanc! 

Ca și înainte, repetă ordinul de două ori. Cei din rândurile din 
față îl auziră, deși nu se puteau întoarce. Știau că nu mai era 
nimeni în spate să-i sprijine și aveau să lupte și mai aprig cât 
timp erau descoperiţi. 

Soldaţii Primigeniei se mișcară iute de-a curmezișul rândurilor 
care înaintau. Câţiva dintre ei se împiedicară de legionarii care 
nu auziseră ordinul. O asemenea manevră era periculoasă în 


406 


toiul luptei, dar lulius știa că oamenii lui trebuiau să întărească 
legiunea lui Lepidus, altfel întreg flancul stâng s-ar fi prăbușit. 
Alerga printre rânduri, alături de ceilalţi, sărind peste cadavre și 
strigând întruna ordine, ca să-și ţină oamenii aproape și în 
mișcare. În cel mai bun caz, avea câteva secunde la dispoziţie 
ca să împiedice catastrofa. 

Brutus ajunse primul și dărâmă intenţionat cu scutul un 
legionar care se întorcea să fugă. lulius și Ciro se opriră de o 
parte și de alta a lui, formând miezul, iar restul legionarilor 
Primigeniei formară un zid viu în jurul lor. Romanii care fugeau 
trebuiau să treacă printre soldaţii Primigeniei. Renius se rătăcise 
în îmbulzeală. Sute de soldaţi care așteptau îl despărțeau de ei. 

— Ridicaţi săbiile! urlă lulius cu fața schimonosită într-o 
mască de furie animalică. Niciun soldat nu trece printre noi în 
viaţă! Arătaţi-i acestui Lepidus cine suntem! 

Goana oamenilor cuprinși de panică se opri brusc când 
rândurile  Primigeniei se desfășurară în faţa lor, tăindu-le 
retragerea. Văzând săbiile pregătite să îi spintece, lucirile de 
panică le dispărură din ochi. N-aveau nicio îndoială că săbiile 
acelea aveau să fie folosite. Soldaţii Primigeniei înțelegeau la fel 
de bine ca lulius că, dacă legiunea lui Lepidus fugea de pe flanc, 
ei toţi aveau să moară. Ar fi fost copleșiți. 

În câteva momente, o aparenţă de ordine se reinstaură în 
gloata dezorganizată care devenise legiunea lui Lepidus. Fiecare 
centurion și optio își folosi latul sabiei sau bastoanele grele, de 
stejar ca să-și împingă soldaţii înapoi în formaţie. Reușiră să-i 
stăpânească în ultima clipă. 

Armata sclavilor le ghicise slăbiciunea. Dușmanii urlau ordine, 
împingându-se cu sutele în gaură, ca să o lărgească. lulius nu 
reușea să se hotărască. Voia să ducă Primigenia în faţă, printre 
rândurile celorlalți, ca să astupe breșa aceea, dar, în același 
timp, voia să rămână unde era, în caz că oamenii lui Lepidus se 
pierdeau din nou cu firea. Știa că echilibrul lor era fragil. Soldaţii 
terifiaţi abia își ţineau în frâu groaza morții, care deja îi pusese 
pe fugă o dată. A doua oară avea să fie mai ușor. 

— lulius? întrebă Brutus, așteptând un ordin. 

lulius aruncă o privire înspre prietenul lui și văzu cât era de 
nerăbdător. La urma urmei, nu se punea problema să aleagă. N- 
aveau încotro, trebuiau să intre în prima linie și să se roage ca 
oamenii lui Lepidus să nu-i lase descoperiţi. 


407 


— Primigenia! În prima linie! strigă lulius și cei șapte sute de 
soldaţi pe care îi comanda alergară odată cu el, păstrând perfect 
formaţia. 

Ultimii dintre oamenii lui Lepidus care rămăseseră în prima 
linie dădură să fugă, dar soldaţii Primigeniei îi spintecară, ca să 
nu împrăștie și mai mult panica. Îi omorâră cu o eficienţă 
înfiorătoare, care ar fi trebuit să-i îngrijoreze pe sclavii care se 
străduiau să profite de avantajul pe care îl creaseră. 

Scuturile Primigeniei se năpustiră în gaură, iar săbiile se 
ridicau și cădeau cât de repede se putea. Legionarii renunţau la 
prudenţă de dragul vitezei. Se ghemuiau pe deasupra răniților 
care rămâneau ţipând în urma lor, de multe ori fără să moară. 
Primigenia se împingea înainte atât de repede, încât risca să 
depășească primul rând al întregii armate romane și să fie 
distrusă. Renius îi prinse din urmă, urlând ordine și împingând 
rândul în față. 

lulius lupta cu frenezie. Îl durea braţul. O rană lungă i se 
întindea de la încheietură până aproape de umăr. O sabie 
alunecase pe deasupra lui înainte să apuce să-l omoare pe cel 
care o mânuia. Un sclav puternic, care purta o armură romană 
sări înspre el, dar fu doborât de pe picioare de Renius, care 
tocmai ajunsese lângă el, înjunghiindu-l pe sclav în coaste, 
printre plăcile armurii. 

lulius îl omori pe următorul sclav care îl înfruntă, dar alți trei 
se năpustiră să-l spintece. Fu recunoscător pentru miile de ore 
de antrenament care îi permiteau să acţioneze înainte să 
gândească. Îl ocoli pe cel din margine și-l îmbrânci în ceilalţi doi. 
Voia să îi încurce, așa că renunţă la plăcerea de a-l omori. Omul 
se împletici în calea celui de-al doilea și lulius îi despică gâtul 
dintr-o parte, apoi se aplecă peste cadavrul care cădea și-și 
înfipse sabia în pieptul fremătător al celui din mijloc. Lama se 
înţepeni între coaste și lulius aproape că ţipă de frustrare când 
mâna udă de sânge îi alunecă de pe mâner și se trezi brusc 
dezarmat. 

Al treilea om învârti un gladius într-o lovitură năprasnică ce l- 
ar fi ciopârţit. Iulius trebui să se arunce pe burtă, ca să evite 
tăișul. Panica îl cuprinse în secunda în care așteptă să simtă 
cum lama intră în el și-i amestecă sângele cu mizeria 
alunecoasă de dedesubt. Individul acela muri cu sabia lui Ciro 
înfiptă în gură, iar lulius bâjbâi după propria sabie, dând un 


408 


cadavru la o parte și smucind de ea până când lama se eliberă 
cu sunet de oase rupte. 

Brutus era cu un pas mai în față și lulius îl văzu cum ucide doi 
oameni cu o ușurință și o viteză cum nu mai întâlnise niciodată 
la nimeni, cu atât mai puţin la băiatul pe care îl știa de-o viață. 
În jurul lui Brutus era ca un fel de spaţiu liniștit, iar faţa tânărului 
era calmă, aproape senină. Orice ființă vie care îi intra în raza 
sabiei murea dintr-o lovitură, cel mult două și sclavii parcă 
simțeau hotarul din jurul lui, așa că îi făceau loc și nu se 
îngrămădeau atât de aproape de el ca de ceilalți. 

— Brutus! strigă lulius. Ai gladiatori în faţă! 

Bărbaţi cu armuri de gladiatori se repeziră înspre Primigenia. 
Purtau coifuri pline, care le acopereau fețele în întregime, 
lăsând doar niște găuri pentru ochi, ce le dădeau un aspect de 
ferocitate inumană. Sosirea lor păru să le dea avânt sclavilor din 
jur, așa încât Primigenia se opri cutremurându-se, înfigându-și 
scuturile în pământul moale. 

lulius se întrebă dacă printre ei erau și cei doi pe care Îi 
întâlnise noaptea trecută. N-avea cum să-și dea seama în 
învălmășeala aceea de metal și trupuri. Erau iuți și bine 
antrenați. lulius văzu cum Renius îl dărâmă pe unul cu umărul în 
timp ce rândurile se strângeau, iar altul se repezi la el. Smuci 
scutul în sus și simţi un șoc când contralovitura lui crestă o 
armură. Scutul lui blocă braţul ce ţinea sabia inamică, iar lulius 
izbi din nou și din nou în coiful de fier până când, în cele din 
urmă, acesta crăpă, iar el putu să treacă mai departe, gâfâind. 
Mușchii îl dureau, iar respiraţia părea că îi dogorește gâtlejul. 

Brutus aștepta într-o oază de nemișcare, neatinsă de 
înghesuiala trupurilor din jur. Gladiatorul din faţa lui încercă să-l 
deruteze, dar Brutus înţelese manevra și se feri de lovitura 
adevărată. Drept răspuns, sabia lui ţâșni în faţă și crestă gâtul 
dușmanului. Sângele începu să șiroiască. La doar câţiva pași 
distanţă, lulius auzi sunetul ușor de surpriză pe care îl scoase 
gladiatorul când duse mâna la rană, împietrit. Nu era decât o 
ciupitură, dar atinsese o venă majoră și sclavul se prăbuși. Se 
chinui să se ridice, gâfâind și gemând ca un taur rănit, apoi viaţa 
se scurse din el. 

lulius își înfipse sabia într-un gât descoperit, apoi se trezi 
aruncat în spate, când alt inamic îi lovi cu putere scutul, 
smulgându-i curelele de pe braț. Dădu drumul pavezei și-și 


409 


apucă orbește atacatorul cu mâna stângă, încercând să-l ţină 
îndeajuns de mult, încât să-l poată înjunghia cu dreapta, deși 
simţi o înţepătură de-a lungul spatelui când văzu arma pregătită 
a celuilalt. După ce sclavul muri, lulius simţi mirosul de usturoi 
al ultimului fel pe care îl mâncase. 

Primigenia se adună în jurul lui lulius. Și mai mulți gladiatori 
se repezeau să acopere breșa care încă nu fusese închisă cu 
totul. lulius aruncă o privire în spate și scoase un geamăt de 
ușurare când văzu că legiunea lui Lepidus se regrupase și 
aștepta să avanseze. 

— Primigenia! În manipule! Vă regrupaţi la al cincilea! strigă 
lulius și mai omori doi sclavi furibunzi, dintre cei care încercau 
să profite de schimbarea aceea și atacau sălbatic prima linie a 
Primigeniei, murind la fel de iute. 

Inamicii erau atât de mulţi! Dacă nu erau înlocuiți în prima 
linie de oameni odihniţi, legionarii Primigeniei aveau să fie 
copleșiți. 

Brutus se retrase împreună cu ceilalţi și lulius simţi o plăcere 
bizară când observă că respira anevoios. O vreme, prietenul lui 
păruse că nu putea fi atins de bătălia din jur și era reconfortant 
să vadă că putea să obosească la fel ca și ceilalţi. lulius privi 
aprobator cum oamenii lui Lepidus duceau mai departe lupta, 
avansând. Venise vremea să se întoarcă la poziţiile lor originale. 
Flancul stâng era în siguranţă. 

— Domnule? se auzi o voce în dreptul lui lulius, care întoarse 
brusc capul, prea încordat ca să mai vadă altceva decât posibile 
ameninţări. Era un centurion fără coif. O vânătaie care i se 
întindea peste obraz și antebrațele pline de sânge demonstrau 
că fusese în mijlocul măcelului. 

— Ce e? întrebă lulius. 

— Generalul Lepidus a murit, domnule. N-are cine să 
comande flancul stâng. 

lulius închise ochii o clipă, impunându-și să alunge oboseala 
care i se strecurase în mușchi cu fiecare pas cu care se 
îndepărtase de prima linie. Aruncă o privire spre Brutus, care îi 
zâmbi. 

— Tot norocos ești, lulius, zise el cu o urmă de amărăciune în 
glas. 


410 


lulius apucă strâns mâna prietenului său în semn de 
mulțumire tăcută pentru sacrificiul pe care acesta îl făcuse, apoi 
se întoarse spre soldatul care aștepta. 

— Foarte bine, centurionule. Voi prelua eu comanda. Adu-mi 
acvila, ca oamenii să știe unde să se uite după ordine. Împrăștie 
vorba că, dacă vor ceda sub comanda mea, îl voi răstigni pe 
fiecare în parte când se va termina lupta. 

Centurionul clipi, privind în ochii tânărului comandant. Apoi, 
salută și dădu fuga după stegar. Patru rânduri mai în faţă, 
bătălia continua cu aceeași turbare. 

e 

Pompei și Crassus priveau desfășurarea bătăliei din înaltul 
șeilor. Soarele se înălța pe cer, dar armata sclavilor roia încă pe 
dealurile din jur. Pompei ordonase ca onagrele și catapultele să 
tragă neîntrerupt pe deasupra primelor rânduri până când 
aveau să rămână fără încărcături. Rămaseră tăcuţi după primele 
trei ore și, între timp, bătălia devenise tot mai feroce. 

Cei doi senatori observau lucrurile în relativă siguranţă, la mai 
bine de treizeci de metri în spatele primelor rânduri, pe flancul 
drept. Poziţia lor era apărată de o centurie care nu dădea voie 
decât mesagerilor călare să se apropie. După atâta timp, caii 
ajungeau la punctul de comandă acoperiţi de spume și salivă 
albă. Un călăreț tropăi până la senatori și-i salută prompt, în 
ciuda oboselii. 

— Breșa a fost închisă, domniile. Cezar comandă flancul 
stâng. Generalul Lepidus a murit, zise călăreţul printre răsuflări 
greoaie. 

— Bine, răspunse scurt Pompei. Mă scutește pe mine de 
sarcina de a-l omori pe neghiob, după luptă. Du-te la Martius și 
spune-i să aducă o mie de oameni, să-l sprijine pe Cezar. Lasă-l 
la comandă. Aș spune că e un drept pe care l-a câștigat. 

Călărețul salută și plecă în galop printre gărzi. Oboseala i se 
vedea din felul în care se ţinea în șa. Pompei făcu semn altui 
călăreț, care se apropie, așteptând următorul ordin. Generalul își 
plimbă privirea peste câmpul de bătaie, încercând să judece 
cum aveau să evolueze lucrurile. 

Știa că romanii ar fi trebuit să-i zdrobească pe sclavi. 
Căzuseră cu miile, dar păreau posedaţi, iar legiunile lui erau 
epuizate. Indiferent cum roteau manipulele în rândurile din faţă, 
apăreau mereu alţi dușmani care să le submineze forţa și 


411 


voinţa. Pompei trimisese ordine arcașilor să tragă în oricine ar fi 
purtat armură de gladiator, dar era aproape imposibil să 
nimerească ţinte individuale. 

Crassus privi peste flancul drept, unde cavaleria și două 
legiuni se zbăteau să păstreze teritoriul pe care îl câștigaseră în 
primul atac. Caii nechezau de durere și sclavii începuseră deja 
să se reverse în jurul lor. 

— Pompei, în dreapta! se răsti el la colegul lui. 

Pompei înţelese riscul și trimise mesagerul după întăriri. Era 
periculos să ia prea mulţi oameni din centru. Dacă se forma o 
breșă acolo, armata romană avea să fie tăiată în două, ceea ce 
ar fi însemnat sfârșitul. Pompei simţi cum creștea în el 
disperarea. Armata sclavilor era nesfârșită. Cu toată priceperea 
și disciplina romană, nu vedea cum putea să le aducă victoria. 
Oamenii lui omorau până la epuizare, apoi erau ei înșiși uciși. 

Pompei făcu semn spre corniceni să sune din nou rotația 
manipulelor. Nici nu mai știa de câte ori dăduse semnalul acela 
și putea să își închipuie ce simțeau oamenii lui când erau trimiși 
înapoi în prima linie, înainte să-și fi revenit după atacul 
precedent. Trebuia să ţină intervale scurte, ca să le cruțe vieţile, 
dar asta însemna mai puţin timp să-și recapete forțele. 

Pompei și Crassus se întoarseră când un strigăt de avertizare 
se auzi din dreapta. Sclavii își tăiaseră drum printre rămășițele 
cavaleriei și se năpusteau înainte, stârnind panică printre 
rândurile romane. Exista pericolul să zdrobească flancul sau 
chiar să-i atace din spate. Pompei înjură și chemă alt călăreț. 

— Dreapta se retrage în formaţie de luptă. Stânga vine în 
faţă. Trebuie să rotim tot câmpul de bătaie, altfel ne vor 
înconjura. Zi-le cornicenilor să sune „roata la dreapta”. Du-te! 

Omul plecă în galop și cei doi generali renunţară la ceremonie 
și se ridicară în genunchi pe șei, ca să vadă mai bine ce se 
întâmpla. Mâinile lui Pompei erau crispate și albe pe frâie. Ştia 
că soarta bătăliei depindea de decizia pe care o luase. Dacă 
retragerea se transforma în haos, armata sclavilor avea să se 
reverse în jur și să-i încercuiască pe romani. Respira șuierat și 
aerul rece îi uscase gura. 

Dură mult până când ordinele trecură în susul și în josul 
liniilor. Strigăte se auziră în apropiere și dreapta începu să se 
retragă în ordine, desenând o diagonală roșie peste câmpie. 


412 


Pompei își încleștă pumnii când văzu cum stânga împingea 
înainte, înghesuind sclavii laolaltă. 

Întreaga luptă se roti și Pompei era înnebunit de grijă. Era 
singurul mod în care putea să salveze flancul drept, dar, în timp 
ce miile de oameni se roteau, sclavii puteau să se desprindă și 
să se îndrepte spre Ariminum, dacă aceia care îi comandau 
descopereau posibilitatea aceasta. 

e 

Spartacus se ridică în șa și înjură încet când văzu că legiunile 
rezistau. La început, crezuse că Antonidus avea dreptate și că 
aripa dreaptă avea să fie copleșită, dar, cumva, se rotiseră 
împreună, opt legiuni care se mișcau ca un singur trup și 
împinseseră lupta spre est. Fluieră încet, în semn de admiraţie, 
chiar dacă vedea cum visurile lor se prăbușeau în pulberea de 
pe câmp. Legiunile acelea erau tot ce știa el că puteau fi și, preţ 
de o clipă, își aminti de zilele când fusese soldat printre ei. 
Fusese un sentiment grozav de fraternitate înainte ca lucrurile 
să se strice pentru el. O ceartă la beţie și un ofițer mort și de 
atunci nimic nu mai fusese cum trebuie. Fugise pentru că știa că 
aveau să-l ducă în faţa prietenilor individului pe care îl omorâse 
și avea să fie condamnat la moarte. Nu exista dreptate pentru 
unul ca el. Fusese aproape un copil când îl recrutaseră în Tracia. 
Pentru ei, el nu era cu adevărat roman. Era doar cu puţin mai 
bun decât un animal. Acelea erau amintiri diferite și amare: cum 
fusese prins, sclavia, școala de gladiatori unde erau trataţi ca 
niște câini agresivi, care trebuiau ţinuţi în lanţuri și bătuţi ca să 
se înrăiască. 

— Morituri te salutamus. Noi, cei ce suntem pe cale să murim, 
te salutăm, șopti ca pentru sine, uitându-se la oamenii lui care 
cădeau. 

Se uită înspre soare și văzu că se ridicase mai mult de 
amiază, palid și rece în spatele norilor. Zilele abia începuseră să 
se mai lungească. Nu mai erau decât câteva ore până la 
căderea întunericului. 

Privi îndelung bătălia, sperând că legiunile aveau să cedeze, 
dar acestea erau în continuare puternice în lupta cu mulțimile 
de sclavi. Îl cuprinse disperarea. În cele din urmă, dădu din cap 
ca pentru sine. Peste noapte, când romanii aveau să se retragă 
în tabără, urma să plece spre Ariminum. Oamenii lui nu mai 


413 


mâncaseră de patru zile și în orașul bogat se găsea destulă 
hrană să-i întremeze. 

— Va trebui să fugim, Crix, murmură el. 

Prietenul lui stătea lângă Antonidus, ţinând frâiele calului lui 
Spartacus. 

— Ar putea totuși să cedeze înainte să cadă noaptea, 
răspunse amar Crixus. 

De furie, Antonidus mormăi și scuipă o flegmă pe pământ. Le 
promisese o victorie și simţi cum influența lui scădea, pe măsură 
ce numărul morților creștea. 

Spartacus dădu din cap. 

— Nu. Dacă nu i-am înfrânt până acum, nu mai sunt șanse să 
fugă de noi. Se vor retrage în fortărețele alea ale lor și vor 
mânca pe săturate, iar mâine-dimineaţă se vor întoarce să 
termine treaba. Dar noi nu vom mai fi aici până atunci. 

— Dar de ce nu cedează? întrebă Crixus aerul. 

— Pentru că, dacă o fac, Roma cade în mâinile noastre! se 
răsti Antonidus. Ştiu bine ce e în joc. Dar încă mai putem 
câștiga. Retrage oamenii din primele rânduri și trimite alții 
odihniţi, în locul lor. Trimite-i să învăluie aripa stângă. Indiferent 
dacă romanii o iau la fugă sau nu, îi putem epuiza până la 
distrugere. 

Spartacus se uită cu dezgust la generalul roman pe care îl 
găsiseră oamenii lui. Individul acela era numai fiere și nu părea 
în stare să priceapă că vieţile pe care îi sfătuia să le irosească 
erau ale fraţilor și prietenilor lor. Gladiatorul își închise ochii un 
moment. Toţi îl aclamaseră pe Antonidus când Crixus li-l arătase 
prima dată, îmbrăcat în armura pe care o luaseră de pe cadavrul 
unui roman. Îl plimbaseră prin faţa oamenilor, ca pe un animal 
de rasă la paradă, dar promisiunile lui fuseseră goale, iar 
tacticile lui deștepte nu făcuseră decât să-i deruteze pe sclavii 
care nu puseseră niciodată mâna pe o sabie, înainte de 
răscoală. 

— Ai noștri sunt înfometați, zise Spartacus. Am văzut că unii 
erau verzi pe la gură de la ierburile fierte pe care le-au mâncat. 
Nu mai putem supraviețui unei zile de luptă cum a fost asta. 

— Am putea încerca să ajungem la trecătorile dinspre Galia, 
începu Crixus. 

— Câţi dintre noi crezi că ar ajunge vii la trecătorile din 
munți? întrebă Spartacus. Legiunile ne-ar vâna de cum am ieși 


414 


din câmpie. Nu, am pierdut șansa aceea. Trebuie să fie 
Ariminum. Vom lua mâncarea care ne trebuie și ne vom reface 
forțele. Cumva, vom reuși să rămânem în faţa lor. 

— Dacă am găsi niște nave, poate că ne-ar lăsa să plecăm, 
zise Crixus, uitându-se în sus, la prietenul lui. 

— Ar fi nevoie de o flotă întreagă, spuse Spartacus, cântărind 
posibilitatea. 

Tânjea să scape de puterea Romei și îl îndurera faptul că știa 
că ar fi trebuit să-și conducă oamenii peste munţi. Să fi rămas ei 
cu ţara lor amărâtă. El se mulțumea să fie liber. 

Antonidus abia își ţinea cumpătul. Îl eliberaseră din sclavie 
doar ca să fie omorât chiar de ai lui. Niciunul dintre ei nu 
pricepea că Roma n-ar fi iertat niciodată un general care i-ar fi 
lăsat pe sclavi să fugă. Ar fi fost o rușine care s-ar fi întins peste 
secole și fiecare sclav din ţinut s-ar fi gândit să se revolte 
împotriva stăpânilor. Furia creștea în el, în vreme ce asculta 
planurile pe care și le făceau. Singura libertate posibilă ar fi 
venit dacă înfrângeau legiunile atunci, indiferent câţi dintre ei ar 
fi murit. Antonidus își promise în gând să fugă înainte să se 
termine. N-aveau să-l plimbe prin Roma ca pe un trofeu. Nu 
suporta să se gândească la Cato, care, triumfător, l-ar fi 
condamnat la moarte, fluturându-și mâinile grase. 

e 

— Oamenii sunt epuizați, se răsti Crassus. Trebuie să ordoni 
retragerea înainte să fie copleșiți. 

— Nu. Mai rezistă, spuse Pompei, mijindu-și ochii în lumina 
soarelui care cobora. Trimite extraordinarii să pregătească 
tabăra pentru noapte. Ne vom retrage numai când piere lumina. 
Dacă dau retragerea acum, sclavii o să creadă că au învins 
singurele legiuni care stau între ei și Roma. Trebuie să mai 
reziste. 

Crassus își răsuci mâinile torturat de nehotărâre. Legiunile 
erau sub comanda lui și, dacă Pompei aștepta prea mult înainte 
să le scoată de acolo, acela ar fi fost sfârșitul pentru munca lor 
de o viaţă. Dacă legiunile cădeau, Roma cădea și ea. 

e 

lulius se opinti să tragă aer în plămânii ca de plumb, în timp 
ce aştepta ca goarnele să sune următorul atac. Sângele de pe el 
se uscase de mult și cădea în coji întunecate, la fiecare mișcare. 


415 


Sângele vechi. Își privi ostenit braţele și ridică o mână, 
îngustându-și ochii când văzu cum tremura de epuizare. 

Un alt om gâfâia lângă el și lulius îi aruncă o privire. Luptase 
bine în ultimul atac, irosindu-și forța cu încrederea tinerilor 
nemuritori. Băiatul ridică privirea și văzu că lulius se uita la el. O 
umbră îi întunecă ochii cenușii. Nu erau cuvinte de zis. lulius se 
întrebă dacă fiul lui Cato avea să supraviețuiască bătăliei. Dacă 
scăpa cu viaţă, Cato n-avea să înțeleagă niciodată schimbările 
pe care le suferise. 

Ciro scuipă în spate, încercând să-și curețe gâtul de sânge. 
Avea buzele sparte și umflate. Îi zâmbi roșu și dureros 
generalului. 

Toţi erau tăiaţi și snopiţi. lulius se strâmba de durere la 
fiecare mișcare. Ceva i se sucise în josul spatelui, când se 
opintise să arunce un cadavru de pe el. Fulgerele de durere îi 
ajungeau până la umeri și nu voia decât să doarmă. Se uită la 
Brutus, care își pierduse cunoștința când un sclav înnebunit îl 
lovise în cap. Fusese nevoie de un contraatac-fulger ca să 
recâștige terenul și trupul prietenului său. Ciro îl târâse în 
spatele rândurilor, ca să-și revină. Când cerul începuse să se 
întunece, Brutus se întorsese lângă ei, dar se mișca încet și 
priceperea părea că îi dispăruse cu totul. lulius se întreba dacă 
nu cumva lovitura aceea îi crăpase capul, dar nu putea să îl 
trimită înapoi în tabără. Aveau nevoie de fiecare om care se mai 
ținea pe picioare. 

Trecuseră de epuizare și durere și intraseră într-un fel de 
amorțeală care le lăsa gândurile să plutească aiurea. Culorile 
păliseră și ei pierduseră noţiunea timpului care când încetinea, 
când se năpustea cu viteză înfricoșătoare, iarăși și iarăși. 

lulius tresări când auzi ţipătul goarnei celui mai apropiat 
cornicen. Se împletici înainte, pentru încă o tură în prima linie și 
dădu la o parte mâna lui Ciro, care i se așeză pe braţ. 

— S-a terminat pentru azi, domnule general, zise Ciro, 
proptindu-l pe lulius cu braţul, ca să poată sta drept. Lumina s-a 
dus. Ne cheamă înapoi în tabără. 

Un moment, lulius îl privi iară expresie, apoi dădu istovit din 
cap. 

— Spune-le lui Brutus și Renius să formeze liniile și să se 
retragă în ordine. Și zi-le oamenilor să fie atenţi la vreun atac 
brusc. 


416 


Oboseala îi îngreuna cuvintele, dar își înălță capul și-i zâmbi 
omului pe care îl găsise pe alt continent, în altă lume. 

— E mai bine ca la fermă, Ciro? 

Namila de om se uită la cadavrele din jur. Fusese cea mai 
grea zi din viața lui, dar îi cunoștea pe oamenii aceia mai bine 
decât putea să explice. La fermă, fusese singur. 

— Da, domnule, rosti Ciro și lulius păru să înţeleagă. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI OPT 


Suetonius se sprijini de gard, în pădure. Cu coada ochiului, 
vedea cum sclavii tatălui său munceau fără grabă, smulgând 
parii din pământ și desființând hotarul acela. În câteva ore, 
toate semnele că existase aveau să dispară și Suetonius se 
încruntă când își sprijini capul pe braţe. Casa pe care plănuise 
să o facă ar fi fost foarte frumoasă. S-ar fi înălțat deasupra 
copacilor de pe pământul lui lulius și-ar fi privit în josul dealului. 
Avusese de gând să facă și un balcon în care să șadă în serile 
calde, cu o băutură rece. Toate se pierduseră în momentul acela 
de slăbiciune al tatălui său. 

Suetonius începu să tragă de o așchie dintr-un par, gândindu- 
se la nenumăratele mici jigniri pe care lulius îl obligase să le 
suporte în timpul captivităţii și printre lupi, în Grecia. Ştia că, 
dacă n-ar fi fost lulius acolo, ceilalți oameni l-ar fi acceptat mai 
ușor, poate chiar ar fi fost de acord să-i comande până la urmă, 
cum fusese cu lulius. Ar fi predat trupul lui Mithridates legatului 
Lepidus și-ar fi luat masa cu el, în loc să se grăbească spre port, 
fără niciun răgaz. Senatul l-ar fi făcut pe el tribun și tatăl lui ar fi 
fost mândru. 

În schimb, tot ce avea era o răscumpărare care de fapt îi 
aparţinea lui taică-său și câteva cicatrici care arătau ce 
îndurase. Cezar îi dusese pe lupi în nord, lingușindu-i și 
convingându-i să îl urmeze. Pe el îl lăsaseră îndărăt și n-avea 
nici măcar consolarea măruntă de a-și vedea casa înălțată. 

infuriat dintr-odată, Suetonius smulse așchia și se strâmbă 
când un colț îi sfâșie pielea mâinii. Ceruse să meargă în nord, cu 
cele șase legiuni, dar niciunul dintre legaţi nu îl primise. Nu erau 
dubii cine împrăștiase vorba. Știa că tatăl lui ar fi putut să 
apeleze la favorurile care i se datorau și să facă în așa fel încât 


417 


Suetonius să fi fost primit, dar nu reușise să îl roage. În liniștea 
pădurii, rușinea pentru felul în care fusese tratat îl ardea pe 
dinăuntru. 

Zări altă mișcare și înălță capul, ca să vadă mai bine. Aproape 
că spera ca vreunul dintre sclavi să se eschiveze de la muncă. L- 
ar fi biciuit bine și ar fi scăpat de o parte din letargia aceea. li 
părea că simţea viaţa zvâcnindu-i mai puternică în vene când 
pedepsea sclavii leneși. Știa că aceștia se temeau de el și așa se 
cuvenea să fie. 

Inspiră adânc, ca să le latre un ordin, sperând că aveau să 
tresară. Apoi, îngheţă. Nişte romani se mișcau pe furiș printre 
tufișurile dese, de partea cealaltă a gardului. Nu erau sclavii lui. 
Foarte încet, își cobori din nou capul pe brațe și se uită în liniște 
cum indivizii aceia trecură nu departe de el, fără să-și dea 
seama că era acolo. 

Dintr-odată, Suetonius simţi cum inima îi bubuie de frică, iar 
obrajii îi luară foc când încercă să respire superficial. Incă nu-l 
văzuseră, dar era ceva foarte ciudat în legătură cu scena aceea. 
Erau trei bărbaţi care se mișcau împreună și un al patrulea care 
venea la ceva distanță în urma lor. Suetonius aproape că se 
ridicase în picioare, ca să se uite după primii, dar nu știu ce 
instinct îl avertizase să stea nemișcat, iar cei trei se pierdură 
printre copaci. Apoi, apăruse al patrulea, care se mișca obosit. 
La fel ca și ceilalţi, era îmbrăcat într-o pânză aspră, întunecată și 
pășea ușor peste mușchi și lemn uscat, iar în liniștea lui se 
citeau deprinderile unui vânător. 

Suetonius văzu că și acela era înarmat și îi trecu prin cap că îl 
vedea printre umbre. Voia să o ia la fugă sau strige după sclavi. 
Avu vedenia răscoalei din nord și mintea i se umplu de imagini 
vii, oripilante, cu cuțite care se înfigeau în el. Văzuse atâția 
murind și era mult prea ușor să-și închipuie că sclavii aveau să 
se repeadă asupra lui, ca niște fiare. Avea sabia lângă el, dar 
nu-și mișcă mâna. 

Işi ținu răsuflarea când trecu ultimul necunoscut. Acesta păru 
să îi simtă privirea și ezită, cercetând copacii din jur. Nu-l văzu 
pe Suetonius și, după o vreme, se relaxă și plecă mai departe, 
dispărând cu totul, la fel ca tovarășii lui. 

Suetonius expiră ușor, încă neîndrăznind să se miște. Se 
îndreptaseră spre domeniul lui Cezar. Ochii lui Suetonius se 
umplură de cruzime când înțelese ce se întâmpla. Să-și ţină 


418 


lulius pământul, dacă asemenea oameni îl cutreierau. N-avea 
să-i dea de gol. Totul era în mâinile zeilor, nu într-ale lui. 

Se simţea de parcă o mare parte din durerea și amărăciunea 
lui dispăruseră. Se ridică în picioare și își îndreptă spatele. 
Indiferent cine erau vânătorii, le dorea să aibă noroc. Se duse 
către locul unde sclavii dărâmau gardul. Le porunci să-și strângă 
uneltele și să se întoarcă pe domeniul tatălui său, vrând, 
instinctiv, să nu se apropie de locul acela în următoarele câteva 
zile. 

Sclavii văzuseră că dispoziţia i se înseninase și schimbară 
priviri rapide, întrebându-se ce răutate putuse să vadă, ca să-l 
înveselească așa. Ridicară pe umeri poverile și se îndreptară 
spre casă. 

e 

lulius era epuizat. Înjură în gând când se împiedică de o 
piatră. Ştia că, dacă ar fi căzut, era posibil să nu se mai poată 
ridica și să fie lăsat în drum. 

Nu puteau să se oprească, nu câtă vreme armata sclavilor era 
înaintea lor și se ducea spre Ariminum. Fugiseră de pe câmpul 
de luptă în timpul nopţii și aveau un avans de jumătate de zi. 
Pompei ordonase să îi ajungă din urmă și să-i facă praf. Dar 
distanţa dintre ei nu se micșora de șapte zile, de când legionarii 
urmăreau o armată mult mai în formă decât a lor. Sclavii 
smulgeau roadele de pe pământul pe unde treceau, ca 
lăcustele, iar legiunile mărșăluiau pe urma distrugerilor pe care 
le făceau aceștia. lulius știa că puteau să mai piardă mulţi 
soldați, dar, dacă sclavii se întorceau spre sud, Roma rămânea 
neapărată în calea lor, pentru prima dată în istorie. 

Își aţinti privirea asupra spatelui legionarului din faţă, la care 
se holbase toată ziua. Ajunsese să-i cunoască fiecare amănunt, 
de la smocurile de păr sur care ieșeau pe sub coif, până la 
petele de sânge de pe gleznele omului, unde bășicile i se 
spărseseră după kilometri de mers apăsat. Cineva urinase pe 
drum, înnegrind praful. lulius călcă indiferent pe pata aceea, 
întrebându-se când avea să facă și el același lucru. 

Lângă el, Brutus își curăţă gâtul și scuipă. Nu mai rămăsese 
nimic din energia lui obișnuită. Se cocoșase sub greutatea 
poverilor pe care le căra și lulius știa că umerii îi erau carne vie. 
Noaptea, îi masa cu untură de gătit și aștepta cu stoicism să se 
formeze coji. 


419 


Nu-și mai vorbiseră din zori. Fiecare lupta cu oboseala și cu 
drumul, fără să facă prea mult caz de asta. Pentru cei mai mulți 
dintre ei era la fel. Mergeau cu gurile moi, deschise și nu erau 
conștienți decât de vreun punct oarecare aflat pe drum. De 
multe ori, când goarnele sunau oprirea, se împiedicau de cei din 
față și nu păreau să se trezească decât când aceștia îi înjurau și 
îi împingeau. 

lulius și Brutus mestecau pâinea și carnea râncedă care le 
erau împărţite din mers. În timp ce încercau să-și adune destulă 
salivă pentru a înghiţi, trecură pe lângă alt soldat căzut și se 
întrebară dacă și ei aveau să fie lăsaţi în mijlocul drumului. 

Dacă Spartacus își propusese să epuizeze legiunile într-o 
urmărire nesfârșită, n-ar fi putut să-i iasă mai bine. Și toți erau 
conștienți că avea să mai fie o bătălie când sclavii și gladiatorii 
ar fi găsit în sfârșit locul în care să le ţină piept. Numai moartea 
mai putea opri legiunile. 

Cabera tuși din cauza prafului din gât și lulius îi aruncă o 
privire bătrânului, minunându-se că încă nu căzuse printre 
ceilalți. Raţiile zgărcite și kilometrii de drum îl subțiaseră și mai 
mult. Părea un schelet. Obrajii îi erau înfundaţi și negri, iar 
marșul îi răpise veselia și sporovăiala bine cunoscute. La fel ca 
Brutus și Renius, nu scosese un cuvânt din clipa în care fuseseră 
obligaţi să se ridice în picioare de adjutanţii care loveau cu 
bastoanele în ofiţeri și soldaţi deopotrivă, fără niciun interes, cu 
fețele la fel de obosite și de supte ca ale tuturor. 

Nu li se dădea voie să doarmă decât patru ore pe noapte. 
Pompei știa că era posibil să găsească orașul Ariminum în 
flăcări, dar Spartacus n-ar fi avut timp să se odihnească până ce 
legiunile s-ar fi ivit la orizont și l-ar fi obligat să plece mai 
departe. Nu puteau să le permită sclavilor să se regrupeze. 
Dacă era nevoie, aveau să-i urmărească până în apele mării. 

lulius își înălță capul cu greu, știind că Primigenia îl vedea. 
Legiunea lui Lepidus mergea în rând cu ei, dar era o diferență 
subtilă între cele două grupuri. Primigenia nu fugise și fiecare 
soldat știa că pedeapsa pentru eșecul acela avea să vină. In 
ochii oamenilor lui Lepidus se citea groaza care le eroda voința, 
cu fiecare oră plină de îngrijorare mută. lulius și Brutus nu 
puteau face nimic pentru ei. Moartea lui Lepidus nu răscumpăra 
decât parțial momentele lor de panică din timpul bătăliei. 


420 


Cornicenii sunară când ajunseră pe locul unei foste tabere a 
lor. Era mai devreme cu două ore decât de obicei, dar, în mod 
evident, Pompei hotărâse să folosească parapetele pe care tot 
ei le ridicaseră. Nu era nevoie decât de un pic de muncă pentru 
a repara valurile de pământ. De îndată ce ajunseră înăuntru, 
oamenii se prăvăliră din picioare, care unde se găsea. Unii 
zăceau pe o parte, prea obosiţi ca să-și mai lase poverile din 
spate. Prietenii se ajutau unii pe alţii cu legăturile, iar rațiile din 
ce în ce mai mici fură scoase din pachete și trimise din mână în 
mână până la bucătari, care făcuseră focuri în cenușa focurilor 
vechi. Toţi voiau să doarmă, dar trebuiau să mănânce mai întâi, 
așa că mâncarea de boabe și carne uscată fu încălzită repede și 
împărţită pe farfurii de fier. Legionarii își îndesau mâncarea în 
gură fără interes, apoi își desfăceau păturile subțiri și se culcau. 

lulius tocmai terminase de mâncat și își lingea degetele, ca să 
nu piardă niciun strop de umezeală de care corpul lui avea 
nevoie disperată. Auzi cum cormicenii sună o notă de 
atenţionare undeva pe-aproape. Pompei și Crassus se apropiau 
de ei. 

Se ridică anevoie în picioare și îi trase un șut lui Brutus, care 
se cufunda deja în somn. Renius deschise un ochi când auzi 
zgomotul acela și mormăi, împingându-se în capul oaselor cu 
braţul bun. 

— Sus! Scoală oamenii în picioare. Centurioni, dispuneţi 
Primigenia în careuri pentru inspecţie. Repede! 

Nu-i plăcea deloc ce trebuia să facă, se uita cum oamenii lui 
se ridicau în picioare, năuci. Unii adormiseră deja și acum 
braţele le atârnau pe lângă corp și în ochi nu li se citea decât 
epuizarea. Centurionii îi împingeau și smuceau până când 
reușiră să realizeze ceva ce semăna vag cu o formaţie. 

Nimeni nu bombănea și nu se plângea; nu mai aveau voința și 
energia să se împotrivească la nimic. Stăteau unde fuseseră 
puși și așteptau să li se spună că pot să se culce din nou. 

Pompei și Crassus veniră călare prin tabără, până aproape de 
lulius, apoi descălecară. Cum era de așteptat, cei doi păreau 
mai odihniţi decât legionarii din jur, dar aveau un aer de 
seriozitate și buzele strânse, ceea ce îi avertiză pe unii dintre 
oamenii lui Lepidus de pericol, făcându-i să-și arunce unii altora 
priviri neliniștite. Pompei se apropie de lulius, care îl salută. 

— Primigenia e gata de inspecţie, domnule, zise lulius. 


421 


— Am venit pentru ceilalți pe care îi comanzi, Cezar. Trimite 
Primigenia la culcare. Vreau să văd legiunea lui Lepidus în 
formație, în locul lor. 

lulius dădu ordinele și cei trei așteptară până când soldaţii se 
mișcară repede în formaţie. Chiar și după pierderile pe care le 
suferiseră în haosul bătăliei, mai bine de trei mii 
supravieţuiseră. Unii erau răniţi, dar pe cei cu rănile cele mai 
grave îi lăsaseră în urmă, de câteva zile. Pompei urcă pe cal, ca 
să le vorbească, dar, înainte să o facă se aplecă spre lulius și i 
se adresă în șoaptă: 

— Să nu te amesteci, lulius. Decizia e luată. 

lulius îi întoarse impasibil privirea întrebătoare și dădu din 
cap. Pompei se duse lângă Crassus și împreună se duseră până 
în faţa primului rând. 

— Centurioni, un pas în faţă! lătră Pompei. Apoi, își înălță 
capul, astfel încât vocea lui să se audă cât mai departe. 
Legiunea asta poartă o rușine care trebuie răscumpărată. Nu 
există scuze pentru lașitate. Auziţi, deci, pedeapsa pe care o 
veţi primi. Centurionii vor însemna fiecare al zecelea om din 
rând. Acesta va muri de mâna celorlalţi. Nu veţi folosi săbiile, ci 
îl veţi zdrobi în bătaie cu pumnii și bâtele. Astfel, veţi vărsa 
sângele prietenilor voştri și veţi ţine minte. O zecime dintre voi 
va muri astăzi. Centurioni, începeţi numărătoarea! 

lulius privi îngrozit cum centurionii strigau numerele. Mergeau 
de-a lungul rândurilor și oamenii din jurul nenorocitului se 
chirceau de groază când centurionul se oprea lângă ei, apoi 
inspirau adânc când mâinile se așezau pe umerii altora. Unii 
dintre ei strigau de groază pentru ei înșiși sau pentru prieteni, 
dar nu exista clemenţă. Crassus și Pompei priveau scena cu 
dispreț crispat. 

Dură mai puţin de o oră la capătul căreia trei sute de oameni 
fuseseră scoși din rând. Unii plângeau, dar alţii priveau în gol, 
incapabili să înţeleagă ce li se întâmpla, de ce fuseseră aleși 
tocmai ei să moară. 

— Să ţineţi minte! Aţi fugit din faţa unor sclavi, cum n-a făcut 
nicio legiune, de generaţii întregi. Lăsaţi săbiile și îndepliniţi-vă 
sarcina. 

Rândurile se rupseră și fiecare dintre cei care fuseseră scoși 
în faţă fu înconjurat de nouă fraţi și prieteni. lulius auzi cum unul 
dintre ei își ceru iertare înainte să dea prima lovitură. Era mai 


422 


cumplit decât orice văzuse lulius vreodată. Adjutanţii aveau 
bâte, dar soldaţii de rând n-aveau decât pumnii cu care să 
strivească feţele și piepturile celor pe care îi cunoșteau de ani 
întregi. Unii dintre ei suspinau în timp ce loveau, strâmbându-se 
ca niște copii, dar niciunul dintre ei nu refuză. 

Dură la nesfârșit. Unii dintre soldații bătuţi muriră repede, cu 
gâturile zdrobite, dar alţii se chinuiau cumplit, cutremurându-se 
și urlând într-un cor terifiant, care îl făcea pe Brutus să tremure. 
Nu putea să-și ia ochii de la grupurile de oameni cu mâini roșii, 
care loveau sălbatic cu pumnii și cu picioarele. Scutură din cap, 
nevenindu-i să creadă ce vedea, apoi își smulse privirea, 
îmbolnăvit. Văzu că Renius stătea țeapăn, palid la faţă. 

— N-aș fi crezut să mai văd vreodată așa ceva, murmură 
Renius ca pentru sine. Credeam că obiceiul ăsta a murit de 
mult. 

— Da, a murit, zise lulius, sec. Se pare că Pompei tocmai l-a 
înviat. 

Ciro privea îngrozit, cu umerii căzuţi. Se uită întrebător la 
lulius, dar acesta n-avea ce să-i spună. 

lulius privi cum se dădeau ultimele lovituri și centurionii 
verificau fiecare cadavru în parte. Oamenii se traseră înapoi 
sleiți și se împleticiră înapoi în rânduri. Corpurile zăceau în faţa 
lor, în cercuri de iarbă însângerată. Mulţi dintre cei care 
rămăseseră în viață purtau pe ei petele execuţiei. Stăteau cu 
capetele plecate, cuprinși de disperare. 

— Dacă am fi la Roma, v-aș dizolva legiunea și v-aș interzice 
să mai purtaţi arme! urlă Pompei în liniștea lăsată. Dar 
împrejurările în care ne aflăm s-ar putea să vă salveze, 
deocamdată. 

Pompei se uită la Crassus, care se foi în șa. lulius se încruntă 
brusc. Dacă Pompei îi ceda locul lui Crassus însemna că avea 
nevoie de greutatea senatului pentru ce avea de gând să facă. 
În ciuda manevrelor lor, doar Crassus avea asemenea 
autoritate. 

Bărbatul mai în vârstă își drese vocea. 

— Ordon să se formeze o nouă legiune, ca se ștergem pata lui 
Lepidus. Vă veţi uni cu Primigenia și veţi scrie o istorie nouă. 
Flamurile voastre vor fi schimbate. Veţi avea alt nume, neatins 
de rușine. Îl numesc pe Gaius lulius Cezar drept comandant. 
Vorbele mele au autoritatea senatului. 


423 


Crassus își întoarse calul și veni la trap lângă lulius, care îl 
privea intens. 

— Așadar, vor face parte din Primigenia? întrebă el aspru. 

Crassus clătină din cap. 

— Știu ce înseamnă asta pentru tine, lulius, dar e cea mai 
bună soluţie. Dacă vor lupta sub comanda ta, așa cum sunt 
acum, vor fi tot timpul daţi la o parte. Un alt nume va face 
lucrurile mai ușoare pentru ei... și pentru tine. Eu și Pompei ne- 
am pus de acord. Te vei supune ordinelor. Primigenia sfârșește 
astăzi. 

Preţ de o clipă, lulius nu putu vorbi de furie, iar Crassus îl privi 
atent, așteptând răspunsul. Omul mai tânăr înțelegea ce voiau 
ei să facă, dar amintirea lui Marius îi bântuia gândurile. 
Înţelegând, Crassus se aplecă în șa și vorbi încet, ca să nu fie 
auzit de ceilalţi: 

— Unchiul tău ar înțelege, lulius, de asta să fii sigur. 

lulius își încleștă maxilarele și dădu scurt din cap. Nu avea 
destulă încredere că putea să vorbească în momentele acelea. li 
datora foarte multe lui Crassus. 

Senatorul se lăsă pe spate, mai destins. 

— Vei avea nevoie de un nume nou. Pompei crede că ar 
trebui să fie... 

— Nu, îl întrerupse lulius. Știu ce nume să le dau. 

Surprins, Crassus ridică din sprâncene când lulius îi ocoli calul 
și se opri în faţa oamenilor însângeraţi, pe care avea să-i 
comande. Inspiră adânc, vrând ca vorbele lui să ajungă la cât 
mai mulți. 

— Voi primi jurământul vostru dacă vreți să mi-l faceţi. N-am 
uitat că n-aţi fugit de pe câmp, ci v-aţi adunat când v-am cerut- 
o, chiar dacă Lepidus murise. Își lăsă privirea să cadă peste 
trupurile frânte dintre rânduri. Preţul eșecului vostru a fost plătit 
și, de azi înainte, nu se va mai vorbi niciodată despre el. Dar 
trebuie să îl ţineţi minte. 

Tăcerea era îngrozitoare, iar aerul mirosea a sânge. 

— Sunteţi însemnați de vieţile fiecărui al zecelea dintre fraţii 
voştri. Vă numesc Legiunea a Zecea, ca să nu uitaţi niciodată ce 
ați plătit și să nu vă dați bătuți. 

Cu coada ochiului, lulius văzu grimasa pe care o făcuse 
Crassus când auzise numele, dar știuse din prima clipă că era 


424 


alegerea bună. Numele acela avea să-i oblige să îndure frica și 
durerea când ceilalţi își vor fi pierdut curajul. 

— Primigenia! Ultimul ordin pe care vi-l dau! Intraţi în rânduri, 
printre fraţii voştri. Uitaţi-vă la ei și învățaţi-le numele. Și ţineţi 
minte! Când dușmanii vor auzi că A Zecea le stă în cale, se vor 
teme, pentru că vor ști că v-aţi plătit datoriile cu sângele vostru. 

În timp ce rândurile se refăceau, lulius se întoarse lângă 
Crassus și Pompei. Cei doi generali îl priviră cu interes reţinut. 

— Le vorbești... bine, lulius, zise Pompei. 

Clătină ușor din cap când văzu cum Primigenia era primită în 
rânduri. Crezuse că lulius avea să se împotrivească ordinului, de 
dragul numelui legiunii lui Marius, și se pregătise să-i forțeze 
mâna. Fusese o mare surpriză să vadă ușurința cu care tânărul 
comandant acceptase ordinul și îl întorsese în avantajul lui. 
Pentru prima oară, Pompei înţelese cum reușise tânărul acela să 
îi înfrângă pe pirați și apoi pe Mithridates, în Grecia. Ştia ce 
cuvinte să spună și știa că vorbele pot să muște mai tare decât 
săbiile. 

— Aș vrea să mai stăm puţin în tabără, înainte să plecăm, 
domnule. Voi avea ocazia să vorbesc cu oamenii, iar ei vor 
putea să termine de mâncat și să doarmă un pic. 

Pompei fu tentat să refuze cererea. Nu era doar nevoia 
imperioasă să-i urmărească pe sclavi. Fiecare instinct îl avertiza 
să nu facă lucrurile prea ușoare pentru tânărul comandant care 
se adresa direct inimilor oamenilor și era în stare să-i ridice 
deasupra nenorocirii în câteva clipe. Apoi se răzgândi. Cezar 
urma să aibă nevoie de orice avantaj dacă voia să învie din 
cenușă demnitatea noii legiuni. 

— Poţi să le spui că, la cererea ta, le acord două ore în plus. 
Să fiţi gata de marș la apus. 

— Mulţumesc, domnule. Voi face rost de scuturi și armuri noi 
de îndată ce înăbușim răscoala asta. 

Pompei dădu absent din cap, făcându-i semn lui Crassus să 
plece împreună spre punctul de comandă, undeva în capul 
coloanei. lulius se uită după ei cu o expresie indescifrabilă. Apoi, 
se întoarse spre Brutus și-l zări pe Cabera lângă acesta. Ceva 
din vechea  însuflețire și curiozitate revenise pe chipul 
tămăduitorului. lulius îi zâmbi ușor. 


425 


— Brutus, rupe rândurile și spune-le să termine de mâncat. Și 
vreau să vorbesc cu cât mai mulţi posibil înainte să se culce. 
Marius le-ar fi învăţat numele, și eu voi face la fel. 

— Mă doare să văd că Primigenia s-a pierdut, murmură 
Brutus. 

lulius clătină din cap. 

— Nu s-a pierdut. Numele va rămâne pe listele senatului, mă 
voi asigura eu de asta. Pompei și Crassus au avut dreptate. E 
nevoie de un nou început, deși e adevărat că doare. Haideţi, 
domnilor, să ne plimbăm printre A Zecea. E timpul să ne 
desprindem de trecut. 

e 

Ariminum era acoperit de fum. Armata sclavilor trecuse prin 
port ca un roi de lăcuste. Luaseră tot ce se putea mânca și 
mânaseră oi și vite în marșul lor. Cetăţenii se ascundeau pe 
după ușile baricadate, în timp ce Spartacus și ai lui treceau pe 
străzile tăcute. Soarele arunca umbre nesigure în spatele lor. 
Dădură foc magaziilor de grâne și târgurilor părăsite, știind că 
urmăritorii lor puteau să piardă timp preţios stingând incendiile, 
înainte să plece iarăși după ei. Legiunile se ţineau pe urmele lor 
ca niște ogari, iar fiecare oră era crucială. 

Gărzile de la trezoreria orașului fugiseră și Spartacus porunci 
ca aurul să fie încărcat pe catări, în vederea călătoriei lor spre 
sud. Era o avere enormă, adunată din comerț, iar flota care 
avea să-i ducă departe, spre libertate, deveni realitate când 
gladiatorii văzură lăzile cu monede. 

Niciun vas nu mai era în port. Siluetele negre ale corăbiilor 
stăteau departe, pe mare, de unde oamenii priveau hoarda de 
sclavi care jefuia orașul învăluit în vălătuci de fum și cenușă. 
Navele erau ticsite de oameni tăcuţi, care doar se uitau. 
Spartacus merse spre marginea docului și se uită la ei. 

— Uite câți oameni încap pe punti, Crix. Avem destul aur ca 
să cumpărăm un loc pentru fiecare dintre noi. 

— Drăguţii de negustori n-o să se zbată prea tare ca să ne 
salveze pe noi, răspunse Crixus. Trebuie să găsim pirați. Zeii 
știu că au destule vase și cred că le-ar plăcea să scuipe pe 
obrazul Romei. 

— Dar cum să le dăm de știre? Trebuie să trimitem călăreţi în 
fiecare port. Trebuie să găsim o cale să dăm de ei. 


426 


Spartacus privi peste apă, la feţele înghesuite pe nave, ca 
niște pete palide. Era posibil, dacă reușea să discute cu 
dușmanii Romei. 

Antonidus veni lângă el, privind cu dispreţ pe deasupra 
valurilor. 

— Uită-te la bravii cetăţeni ai Romei cum se ascund de noi ca 
niște copii, zise. 

Spartacus ridică din umeri, sătul de amărăciunea și ura 
fostului general. 

— Cu șaizeci sau șaptezeci de nave ca astea, am putea părăsi 
ținuturile romane. Să cumpărăm o flotă chiar cu aurul lor ar fi un 
soi de justiție. 

Antonidus se uită cu ceva mai mult interes la cei doi 
gladiatori. Fusese ispitit să se facă nevăzut în port, lepădând 
armura și amestecându-se printre mulțimile care aveau să se 
adune de îndată ce plecau sclavii. Apoi, văzuse aurul din 
trezorerie. Era destul ca să-și cumpere un domeniu în Spania 
sau o fermă întinsă în Africa. Erau multe locuri unde un om se 
putea ascunde, dar care nu puteau adăposti o armată întreagă. 
Ştia că, dacă rămânea cu ei, încrederea de care se bucura i-ar fi 
oferit la un moment dat ocazia prielnică. Oare Pompei l-ar fi 
iertat dacă îi ducea capul lui Spartacus? Antonidus se încruntă. 
Nu, fusese judecat o dată de romani și îi era de ajuns. Mai bine 
să fugă undeva unde să o poată lua de la capăt. 

Spartacus își întoarse spatele spre mare. 

— Vom trimite oameni de prin părţile astea în fiecare port. Le 
vom da câteva monede, ca să demonstreze că promisiunile 
noastre sunt reale. Vorbește cu ei, Crixus. Cineva trebuie să știe 
cum putem da de pirați. Spune-le care e planul. Le va ridica 
moralul în timp ce mergem spre sud. 

— Așadar, ne ducem în sud, spre Roma? întrebă Antonidus cu 
o voce stridentă. 

Pentru o clipă, o mânie teribilă încreţi trăsăturile gladiatorului 
și Antonidus făcu un pas în spate. 

— N-ar fi trebuit niciodată să ne îndepărtăm de munţi, dar 
acum trebuie să rămânem în faţa lor. Nenorociţii ăia se vor face 
zdrențe pe urmele noastre. Nu uita, noi suntem cei care le 
muncesc pământurile, cei care trudesc în fiecare clipă de 
lumină, pentru bunăstarea lor. Și asta ne-a întărit. Să vedem 


427 


cam în ce stare vor fi ei când ne vom apropia de orașul lor mult 
iubit. 

În timp ce vorbea, se uita spre vest, în lumina soarelui. Ochii îi 
sclipiră aurii când își închipui legiunile care îi vânau. Faţa îi era 
încrâncenată și Antonidus își feri privirea. 


e CAPITOLUL TREIZECI ȘI NOUĂ 


Luna se înălța. Alexandria stătea pe zidul înalt de deasupra 
măreţului oraș al Romei. Ploaia biciuia pietrele. De jur împrejurul 
orașului fuseseră aprinse torţe care sfârâiau și pocneau, oferind 
doar puţină lumină apărătorilor. Când se auziră trâmbiţele de 
avertizare, veniseră cu toţii, înșfăcând unelte și cuțite, ca să 
apere zidul orașului împotriva masei tăcute care trecea în marș 
pe lângă ei, frământând cu picioarele bulgării de noroi de pe 
Campus Martius. _ 

Tabbic ţinea strâns ciocanul de fier. În lumina pâlpâitoare, 
faţa îi era suptă și palidă. N-avea să șovăie. Nici el, nici ceilalţi, 
de asta Alexandria era sigură. Dacă sclavii îi atacau, aveau să 
lupte cu tot atâta ferocitate ca înșiși legionarii. Se uită în susul și 
în josul șirului de oameni care priveau în întunericul de sub 
ziduri și se miră de cât erau de calmi. Familiile stăteau una 
lângă alta, în tăcere. Chiar și copiii amuţiseră de uimire când 
văzuseră armata care trecea pe lângă ei. Luna arunca doar o 
lumină palidă, dar puteau totuși să distingă feţele albe ale 
sclavilor care se uitau la orașul ce îi condamnase la moarte. 
Păreau că nu se mai termină. Luna ajunse la zenit și începu să 
coboare înainte ca ultimii dintre rătăcitori să se piardă în 
noapte. 

In sfârșit, încordarea se evaporă după ore întregi de așteptare 
dureroasă. Mesagerii legiunilor împărţiseră vestea că soldaţii 
erau foarte aproape și senatul dăduse ordin ca toată populaţia 
Romei să se adune pe ziduri, până când primejdia avea să 
treacă. Senatorii dăduseră exemplul, strângându-se pe 
acoperișul porților, înarmaţi cu săbiile taţilor și ale bunicilor. 

Alexandria înghiţea cu nesaţ aerul rece, simțindu-se mai vie 
ca oricând. Ploua mai încet și Roma supravieţuise. Zâmbete și 
râsete neașteptate demonstrau că și ceilalți simțeau același 
lucru. Știu că împărtășise cu ei, în bezna acelei nopţi, o legătură 


428 


la fel de strânsă ca oricare alta din viaţa ei. Totuși, se simțea 
sfâșiată. Și ea fusese sclavă, ca ei. Și ea visase că se ridică 
împreună cu cei asemenea ei și dărâmă zidurile și casele lor 
scumpe. 

— O să-i omoare pe toţi? șopti ea mai mult pentru sine. 

Tabbic se întoarse brusc, cu ochii umbriți. 

_ — Da. Senatul a gustat frica și nu îl va ierta pe niciunul. 
Inainte ca totul să se termine, legiunile îi vor transforma în cel 
mai sângeros exemplu. 

e 

Câteva lămpi ardeau cu flăcări mici în cortul lui Pompei, care 
citea depeșele de la Roma. Erau la mai puțin de patruzeci și 
cinci de kilometri la nord de oraș. Ploaia răpăia pe pânza cortului 
de comandă și picura înăuntru prin câteva locuri, adunându-se 
în băltoace pe pământ. Mâncarea zăcea neatinsă pe masa lui 
Pompei, care citea și recitea fiecare mesaj. Trebuia să-i spună 
lui Crassus. 

După un timp, se ridică în picioare și începu să se plimbe de 
colo-colo. Aproape că nu băgă de seamă când una dintre torţe 
pâlpâi și se stinse. Luă alta din suport și lumină o hartă care 
acoperea o latură întreagă a cortului. Pete de umezeală 
întunecată se vedeau pe pergament. Işi zise că trebuia să dea 
harta jos dacă nu se oprea ploaia. Roma era un cerculeț pe 
pielea groasă și undeva, în sud, sclavii se îndreptau fără răgaz 
spre mare. Se uită fix la simbolul de pe hartă al orașului, știind 
că trebuia să se hotărască înainte să ajungă Crassus. 

De jur împrejur, numai santinelele se mișcau prin tabăra 
tăcută, cufundate în nefericirea lor umedă. Senatul le trimisese 
provizii de îndată ce armata sclavilor trecuse de oraș. Pompei nu 
putea decât să își închipuie frica de pe străzile orașului când 
marea de sclavi trecuse atât de aproape prin faţa porţilor 
baricadate. 

Fusese mândru de poporul lui când auzise: tineri și bătrâni, 
femei și sclavi credincioși se pregătiseră de luptă. Chiar și 
senatorii se înarmaseră, cum făcuseră cu secole în urmă, gata 
să-și dea viețile pentru oraș. Faptul acela îi dădea speranţă în 
ceea ce îi privea. 

In fața cortului se auzi un schimb de parole șoptite, care îi 
dădu de știre că ajunsese Crassus. Acesta intră privind în jur, 


429 


surprins de întunericul din cort. Purta o mantie grea, de piele, își 
trase gluga de pe cap, împrăștiind stropi de ploaie. 

— Cumplită noapte, bombăni el. Care sunt veștile? 

Pompei se opri și se întoarse spre el. 

— Unele sunt... îngrozitoare, răspunse, dar trebuie să mai 
aștepte. Sunt patru legiuni pe coastă, abia întoarse din Grecia. 
Le voi ieși în cale și le voi lua cu noi. 

Crassus dădu obosit din cap. 

— Ce mai e, Pompei? Ai putea să trimiţi extraordinarii cu 
pecețile noastre pe ordin. De ce vrei să te duci tu însuţi? 

Pompei schiţă o grimasă în umbră. 

— Cel care mi-a ucis fiica a fost găsit. Oamenii pe care i-am 
lăsat să îl caute sunt cu ochii pe el. Mă voi opri în oraș, înainte 
să mă întâlnesc cu legiunile care vin din est. Va trebui să 
continui fără mine, până când termin ce am de făcut. 

Crassus luă de pe masă o feștilă și o cană cu ulei și aprinse 
toate lămpile, cu mâinile tremurând ușor de concentrare. În cele 
din urmă, se așeză și-l privi în ochi pe Pompei. 

— Dacă se întorc să lupte, nu voi putea să te aştept, zise. 

Pompei dădu din cap. 

— Atunci, nu îi forţa să se întoarcă. Lasă-i să fugă și, în câteva 
zile, cel mult o săptămână, am să mă întorc cu trupe proaspete, 
ca să punem în sfârșit capăt goanei acesteia. Nu-ţi asuma riscul 
să pierzi totul, prietene. Oricât de abil ai fi ca senator, nu ai 
stofă de general. Știi asta la fel de bine ca mine. 

Crassus își ascunse furia. Intotdeauna îl priveau ca pe un 
negustor, un cămătar, de parcă legiunile erau niște taine 
cunoscute doar de câţiva aleși. De parcă trebuia să se rușineze 
de faptul că era bogat. Işi dădea seama că Pompei era disperat 
să nu scape din mână victoria aceea. Și cât de cumplit ar fi fost 
ca tocmai Crassus cel josnic să i-o fure! Era sigur că oricine ar fi 
reușit să înăbușe răscoala ar fi devenit următorul consul. Cum ar 
fi putut senatul să se opună voinței poporului după atâtea luni 
de frică? Nu era prima oară când Crassus regreta cât fusese de 
generos când îl alesese pe Pompei, în mijlocul senatului. Dacă ar 
fi știut atunci cum avea să evolueze campania, s-ar fi încumetat 
de unul singur. 

— Îi voi mâna înspre sud, zise el. 

Pompei dădu din cap mulţumit și luă altă depeșă de pe masă, 
pe care i-o arătă lui Crassus, înclinând-o așa încât lumina să 


430 


cadă pe ea. În timp ce Crassus citea, Pompei se ridică și arătă 
pe hartă. 

— Flota despre care se vorbește nu poate fi decât pentru 
sclavi. N-aș pleca dacă n-aș fi sigur că vor merge înainte. Dacă 
nu-i provoci, ar trebui să o ţină tot spre sud, ca să ajungă la 
vasele alea. Voi chema galerele împotriva lor. Nu vor scăpa pe 
mare, îţi jur. 

— Dacă asta au de gând să facă, murmură Crassus, citind mai 
departe. 

— Nu pot să fugă la nesfârșit. Probabil că sunt morți de 
foame, indiferent ce au găsit pe ici, pe colo. Dacă au de gând să 
mai dea o luptă cu noi, fiecare zi de marș îi slăbește. Nu, 
încearcă să scape și rapoartele astea sunt cheia. 

— Și când vor vedea că galerele noastre s-au adunat să-i 
oprească, tu vei veni din urmă cu legiunile din Grecia, ca să îi 
termini? întrebă Crassus și un pic din fierea pe care o simţea i se 
strecurase în voce. 

— Da, răspunse Pompei tăios. Nu lua în râs ameninţarea asta, 
Crassus! Dacă pierdem acum, pierdem tot. Avem nevoie de 
legiunile pe care le voi aduce. Nu intra în luptă până nu îmi vezi 
steagurile. Mai degrabă, te retragi decât să fii făcut praf înainte 
să vin eu. 

— Foarte bine, răspunse Crassus, simțindu-se jignit de felul 
aproape firesc în care Pompei îi nesocotise abilitatea. 

Dacă Spartacus avea să atace în lipsa lui Pompei, Crassus o 
să profite de ocazie și de gloria de după. 

— Știu că ai să vii cât de repede ai să poţi, zise el. 

Pompei se lăsă ușor pe scaun, odihnindu-și încheieturile 
degetelor pe masă. 

— Mai e o problemă. Eu voi pleca imediat spre oraș și nu știu 
dacă să ţin totul pentru mine până se termină povestea asta sau 
nu. 

— Spune-mi, zise Crassus, încet. 

e 

Corturile de piele erau îngreunate de ploaia care cădea cu un 
sunet spart peste somnul agitat al oamenilor. lulius visa că era 
pe domeniu. Ziua fusese obositoare. Legiunile măriseră pasul 
înspre Roma. Când veni ordinul să instaleze corturile, legionarii 
abia se sinchisiseră să dezbrace armurile înainte să adoarmă. 
Cei care supravieţuiseră marșurilor forțate erau mai tari decât 


431 


fuseseră vreodată. Piele întinsă peste mușchi ca funiile. Își 
văzuseră prietenii murind în timpul marșului sau căzând pur și 
simplu lângă drum, cu picioarele zvăcnind. Unii dintre ei trăiseră 
și se alipiseră la coada coloanei, dar mulţi dintre răniţi muriseră. 
Pierduseră sânge cu fiecare pas, până ce inimile bolnave se 
opriseră. Rămăseseră să zacă acolo unde căzuseră. 

Picioarele care sângeraseră și se acoperiseră de o brumă 
maronie erau acum acoperite de bătături care păreau albe în 
comparaţie cu sandalele. Mușchii sfâșiaţi se vindecaseră și 
legiunile se întăriseră din mers. Capetele se înălțau tot mai sus. 
În a treia săptămână, Pompei ordonase să mărească pasul peste 
Via Flaminia. Se supuseseră fără să protesteze, începând din 
nou să simtă fiorii vânătorii. 

lulius bombăni enervat când o mână îl scutură de umăr. 

— lulius, a venit un mesager din partea lui Pompei. Trezește- 
te repede! 

lulius sări din somn și își scutură capul, încercând să-și 
limpezească mintea de imaginile din vis. Se uită afară din cort, 
la mesagerul care purta pecetea de bronz a lui Pompei. Se 
îmbrăcă rapid, lăsând armura în cort. De cum păși afară, ploaia 
îl udă până la piele. 

e 

Santinela din fața cortului de comandă se dădu la o parte 
când lulius îi spuse parola zilei. Crassus și Pompei erau 
împreună, iar lulius îi salută pe amândoi, simțindu-se brusc 
neliniștit. Era ceva ciudat pe chipurile lor, ceva ce nu mai 
văzuse. 

— la loc, lulius, îi zise Crassus. 

Bărbatul mai în vârstă nu îl privise în ochi, iar lulius se 
încruntă și se așeză pe o bancă, lângă masă. Așteptă răbdător 
și, când văzu că generalii nu începură imediat să vorbească, un 
ghimpe de îngrijorare i se răsuci în stomac. și șterse apa de pe 
față cu o mișcare agitată. Pompei turnă vin într-o cupă pe care i- 
o întinse tânărului tribun. 

— Avem... am vești rele, lulius. Am primit niște mesaje din 
oraș, începu el. 

Se opri cu o expresie îndurerată și inspiră prelung înainte să 
continue: 

— A avut loc un atac pe domeniul tău. Soţia ta a fost ucisă. 
Am înţeles că... 


432 


lulius sări în picioare. 

— Nu, rosti el. Nu, n-are cum să fie așa. 

— Îmi pare rău, lulius. Mesajul a venit odată cu depeșele, 
spuse Pompei. 

Groaza tânărului îi răscolea propriile amintiri de când își 
găsise fetiţa în grădină. Îi dădu pergamentul lui lulius și se uită 
în liniște cum acesta începea să-l citească, apoi ochii i se 
împăienjeneau și o lua de la capăt, iarăși și iarăși. Aerul izbucni 
din plămânii lui lulius și mâinile îi tremurau atât de tare, încât 
abia reușea să citească mesajul. 

— Pe toţi zeii, nu, șopti el. Dar nu zice mai nimic. Ce e cu 
Tubruk? Cu Octavian? Despre fiica mea nu scrie nimic. Nu e 
nimic aici, decât câteva cuvinte. Cornelia... 

Nu reuși să termine fraza și capul îi căzu într-o durere mută. 

— E un mesaj formal, lulius, zise Pompei. Dacă nu scrie nimic 
despre ceilalţi, s-ar putea ca ei să fie în viață. Vor mai veni și 
alte scrisori. Se opri o clipă, luând o hotărâre. Având în vedere 
că suntem atât de aproape de oraș, voi înțelege dacă vei cere o 
permisie scurtă, ca să te ocupi de problemele de acasă. 

lulius nu păru să îl audă. Crassus se duse lângă tânărul care 
cunoscuse atâta durere în viața lui. 

— Dacă vrei să te întorci pe domeniu, voi semna ordinul chiar 
eu. Mă auzi? 

lulius înălță capul și cei doi senatori își feriră privirile, ca să 
nu-i vadă agonia. 

— Cer permisiunea să iau A Zecea cu mine, zise lulius, 
tremurând. 

— lulius, nu pot permite așa ceva, răspunse Pompei. Chiar 
dacă ne-am putea lipsi de soldaţi, nu pot să-ți dau o legiune pe 
care s-o folosești împotriva dușmanilor tăi. 

— Atunci, dă-mi cincizeci de oameni. Dă-mi măcar zece, ceru 
lulius cu vocea frântă. 

Pompei clătină din cap. 

— Și eu mă întorc în oraș, lulius. Se va face dreptate, îţi jur, 
dar numai la lumina legii. Orașul va rămâne în pace. Pentru asta 
a muncit Marius. Te vei întoarce cu mine peste câteva zile, ca să 
punem capăt revoltei. E datoria ta. Și a mea. 

lulius se întoarse de parcă dorea să iasă din cort. Făcu un 
enorm efort de voinţă să rămână pe loc. Pompei îi puse mâna pe 
umăr. 


433 


— Nu putem condamna republica ori de câte ori ne săturăm 
de regulile ei, lulius. Când fiica mea a murit, mi-am impus să 
aştept. Însuși Marius spunea că republica merită o viaţă, ţii 
minte? 

__— Nu viaţa ei, răspunse lulius. Respira în suspine grele. 
Incerca să vorbească în ciuda lor, deși îl sfâșiau. Ea nu era 
amestecată în nimic. 

Cei doi generali se priviră peste capul lui. 

— Du-te acasă, lulius, zise Crassus, blând. Te așteaptă un cal. 
Brutus va comanda A Zecea în lipsa ta. 

In cele din urmă, lulius se ridică, respirând adânc, ca să-și 
regăsească o umbră de stăpânire de sine în faţa lui Crassus și a 
lui Pompei. 

— Mulţumesc, spuse și încercă să salute. 

Incă mai strângea pergamentul în pumn și abia atunci îl 
observă. Il așeză pe bancă, apoi ieși din cort și luă frâiele calului 
care îi fusese adus. O parte din el voia să își afunde călcâiele în 
coastele animalului și să fugă din tabără. În schimb, întoarse 
calul și se duse până la corturile în care dormea legiunea A 
Zecea. Trase acoperitoarea de la gura unui cort și îl trezi pe 
Brutus, care ieși repede când îi văzu privirea. 

— Mă întorc la Roma, Brutus. Cumva, Cornelia a murit... nu 
înțeleg. 

— Oh, lulius, nu, rosti Brutus. 

Işi îmbrăţișă prietenul și apropierea aceea făcu să ţâșnească 
lacrimi din ochii lui Iulius. Rămaseră împreună mult timp, uniţi în 
durere. 

— Pregătesc legiunea de marș? întrebă Brutus în șoaptă. 

— Pompei mi-a interzis cu desăvârșire, răspunse lulius, 
trăgându-se în sfârșit înapoi. 

— Chiar și așa, lulius. Pregătesc legiunea de marș? Spune 
doar un cuvânt. 

lulius își închise ochii o clipă, gândindu-se la ce îi spusese 
Pompei. Și consulul pierduse enorm. Putea să se arate mai slab 
decât bărbatul acela? Moartea Corneliei îl elibera de toate 
constrângerile. Nu mai era nimic care să-l împiedice să arunce o 
armată asupra lui Cato și să-l ardă din carnea orașului. O parte 
din el voia cu disperare să vadă Roma în flăcări, când avea să-i 
smulgă numele și amintirea cilicii lui Sulla pentru totdeauna. 
Catalus, Bibilus, Prandus și însuși Cato. Toţi aveau familii care 


434 


puteau să plătească răscumpărarea de sânge pentru ce îi fusese 
luat. 

Mai era fiica lui, lulia. Mesajul acela nu menţiona și moartea 
ei. Când se gândi la ea, constrângerile vieții pe care o alesese îi 
cuprinseră ca o mantie, înăbușindu-i durerea. Brutus îl privea 
atent, așteptând. 

— Nu, Brutus, nu încă. Voi aștepta, dar trebuie să mi se 
plătească o datorie de sânge. Condu A Zecea până mă întorc. 

— Vrei să te duci singur? Lasă-mă să vin cu tine, zise Brutus, 
punând mâna pe frâiele pe care le ţinea lulius. 

— Nu, tu trebuie să rămâi aici, ca să comanzi legiunea. 
Pompei mi-a interzis să iau pe careva din A Zecea. Scoate-l pe 
Cabera din cort. De el am nevoie. 

Brutus fugi la cortul în care dormea bătrânul vraci și îl trezi cu 
o smucitură. Când înţelese despre ce era vorba, bătrânul se 
mișcă iute, deși fața îi era brăzdată de oboseală. Işi strânse roba 
mai tare, ca să se apere de ploaia năprasnică. 

Cabera întinse un braţ ca să urce pe cal, în spatele lui lulius, 
și se trezi ridicat cu o smucitură în timp ce lulius întorcea în loc 
calul agitat. Brutus se uită în ochii lui lulius și îi apucă brațul în 
strânsoarea legionarilor. 

— Pompei nu știe de soldaţii pe care i-am lăsat pe domeniu, 
lulius. Vor lupta pentru tine dacă ai nevoie de ei. 

— Dacă mai sunt în viaţă, răspunse lulius. 

Durerea copleșitoare îi tăie respiraţia și lulius își înfipse 
călcâiele în burta calului. Porni aplecat mult în șa, cu Cabera în 
spate și orbit de lacrimile care se amestecau cu ploaia. 


e CAPITOLUL PATRUZECI 


Grămezi groase de nori ascundeau soarele de primăvară și 
ploaia cădea la fel de deasă, în timp ce lulius și Cabera călăreau 
înspre domeniu. lulius simţi o sfârșeală adâncă atunci când zări 
casa care părea să n-aibă nimic de-a face cu goana lor nocturnă. 
Simţind în spate greutatea bătrânului vraci, lulius mână calul în 
trap ușor, iar orele treceau pe lângă ei. Nu mai era nicio grabă 
în el. Voia ca timpul să se întindă nesfârșit și îi era ciudă pe 
fiecare pas care îl ducea mai aproape de momentul acela. 
Cabera tăcuse tot drumul și veselia lui molipsitoare dispăruse 


435 


fără urmă când ajunseră în locul atâtor amintiri. Roba îi atârna 
udă pe trupul firav, făcându-l să tremure. 

lulius descălecă lângă poartă și se uită cum aceasta se 
deschide în faţa lui. Cumva, acum, că ajunsese, nu mai voia să 
intre. Amorțit pe dinăuntru, își duse calul în curte. 

Soldaţii Primigeniei îi luară frâiele și agonia lui se reflecta pe 
fețele lor. Nu le spuse nimic, ci traversă curtea înspre clădirile 
principale, prin bălțile și noroiul furtunii. Cabera se uita la el cum 
se îndepărtează, mângâind botul moale al calului. 

lulius o găsi pe Clodia cu o cârpă plină de sânge în mâini. Era 
palidă și părea epuizată. Sub ochi, avea pungi negre. 

— Unde e? întrebă el și femeia păru să se sfărâme în faţa lui. 

— În triclinium, stăpâne, zise ea. Eu... 

lulius trecu pe lângă ea și se opri în ușă. Torţe ardeau la 
căpătâiul unui pat simplu și căldura lor lumina faţa Corneliei. 
lulius traversă încăperea și se opri lângă soţia sa, privind-o. li 
tremurau mâinile. Fusese spălată și îmbrăcată într-o pânză albă. 
Faţa îi era nemachiată, iar părul strâns la spate. 

lulius îi atinse chipul și se strâmbă când simţi cât era de 
moale. 

Nu puteai să maschezi moartea. Ochii i se deschiseseră puțin 
și lulius văzu albeaţa de sub pleoape. Incercă să-i închidă din 
nou cu mâna, dar, când își trase degetele, se întredeschiseră din 
nou. 

— Îmi pare rău, șopti el și vocea lui părea stridentă în 
comparaţie cu murmurul torţelor. _ 

Îi luă mâna și simţi cât de ţepene erau degetele. Îngenunche 
lângă ea. 

— Îmi pare rău că te-au lovit atât de tare. Tu nu erai 
amestecată. Îmi pare rău că nu te-am luat de aici. Dacă mă auzi, 
să știi că te iubesc. Mereu te-am iubit. 

Își coborî capul când îl copleși rușinea. Ultimele cuvinte pe 
care i le spusese femeii pe care jurase să o iubească fuseseră 
încărcate de mânie. Nu putea să-și răscumpere vina. Fusese 
prea prost ca să o ajute. Cumva, fusese sigur că ea avea să fie 
mereu acolo, iar certurile și vorbele urâte nu însemnau nimic. Și 
acum, ea nu mai era. Își încleștă pumnul și și-l apăsă pe cap, 
furios pe sine. Apăsă mai tare și mai tare și se bucură când simţi 
durerea. Cum se mai lăudase în fața ei! Dușmanii lui aveau să 
moară și ea avea să fie în siguranţă. 


436 


După mult timp, se ridică în picioare, dar nu putu să plece de 
lângă ea. 

O voce sfâșie liniștea. 

— Nu! Nu intra acolo! 

Era Clodia, striga de afară. lulius se răsuci cu mâna pe sabie. 
Fiica lui, lulia, intră în fugă și se opri când îl văzu. Instinctiv, 
lulius încercă să o ascundă pe Cornelia de ochii ei, pășind în faţă 
și luând copila în brațe, strângând-o puternic. 

— Mămica a plecat, zise ea și lulius clătină din cap, cu 
lacrimile ţâșnindu-i din ochi. 

— Nu, nu, e aici și te iubește mult, zise el. 

e 

Oamenii lui Pompei aproape că vomitară când simțiră mirosul 
de putregai care se ridica din individul pe care îl țineau. Pielea 
pe care o simțeau pe sub mantie părea să se miște prea ușor 
sub degetele lor. Când își mutară mâinile, omul cu glugă icni de 
durere, de parcă o bucată din el se rupsese. 

Pompei stătea în faţa lor și ochii îi străluceau de răutate. 
Lângă el erau două fete tinere, pe care le găsise în casa din 
inima păienjenișului de magherniţe dintre dealuri. Pe feţele lor 
se putea vedea frica, dar n-aveau unde să fugă, așa că așteptau 
într-o tăcere îngrozită. Amenințarea era clară. Pompei își șterse 
un strop de sudoare de pe obraz. 

— Dă-i gluga la o parte. Vreau să văd cum arată cel care mi-a 
omorât fiica, zise el. 

Cei doi soldaţi întinseră mâinile și traseră la o parte pânza 
aspră, ferindu-și privirea îngrețoșaţi de ce văzură. Asasinul se 
holbă la ei, cu fața ca o masă informă de pustule și coji. Nu era 
niciun centimetru de carne sănătoasă, iar pielea plină de 
cicatrici și de sânge îi plesni când vorbi. 

— Nu sunt cel pe care îl căutaţi, zise. 

Pompei își dezgoli dinţii. 

— Ești unul dintre ei. Ai un nume pentru mine, știu asta. Dar 
viața ta îmi aparţine pentru ce ai făcut. 

Ochii apoși ai omului se îndreptară spre cele două fete, 
încreţiți de teamă. Dacă n-ar fi știut deja, Pompei ar fi ghicit că 
erau fiicele lui. Senatorul cunoștea foarte bine frica din ochii lui. 
Asasinul vorbi repede, de parcă voia să acopere ceea ce-i lăsase 
să vadă: 

— Cum m-aţi găsit? 


437 


Pompei scoase cuțitul de la centură. Tăișul străluci chiar și în 
întunericul plin de umbre din încăpere. 

— A fost nevoie de timp, de aur și de vieţile a patru oameni 
de nădejde ca să dau de tine, dar gunoaiele pe care le plătești 
te-au trădat până la urmă. Mi s-a spus că îţi faci un domeniu 
frumos, undeva prin nord, departe de cloaca asta. Îl faci cu 
sângele meu. Chiar credeai că am să uit de ucigașul fiicei mele? 

Omul tuși și respiraţia lui se contopi cu parfumul dulceag cu 
care încerca să acopere putregaiul. 

— Nu cuțitul meu a... 

— Dar ordinul a fost al tău. Cine ţi-a zis numele? Al cui aur l-ai 
luat? Oricum știu, dar vreau să îl spui tu în fața martorilor, ca să- 
mi pot face dreptate. 

Un moment nesfârșit, cei doi se fixară cu privirea, apoi ochii 
asasinului căzură pe cuțitul pe care Pompei îl ţinea atât de 
firesc. Fetele lui priveau în gol. Lacrimile li se uscaseră. Nu 
înțelegeau pericolul în care se aflau și aproape că îi veni să 
plângă când văzu cât de nevinovate erau, cu câtă încredere își 
priveau tatăl. Pe ele nu le scârbeau bubele lui. De fapt, dacă n- 
ar fi fost ele, care își oblojeau tatăl cu atâta blândețe, și-ar fi luat 
singur viața de mult. Fetele nu erau bolnave. Pielea lor era 
desăvârșită pe sub tina cu care se mânjeau, ca să se ascundă 
de fiarele de pe stradă. Cine avea să le poarte de grijă când el 
nu mai era? Il cunoștea destul de bine pe Pompei, încât să știe 
că viaţa lui se sfârșise. De când murise fetița, nu mai era nicio 
urmă de milă în el. Dacă fusese vreodată. 

— Lasă-mi fiicele să plece și îţi spun, șuieră asasinul, cu ochi 
rugători. 

Pompei mormăi ușor, apoi întinse mâna după cea mai tânără 
și o apucă strâns de păr. Cu cealaltă mână, își trecu pumnalul 
peste gâtul fetei și o lăsă să cadă când ea se chirci în braţele lui. 

Asasinul ţipă odată cu cealaltă fată și se zvârcoli să scape din 
strânsoarea celor care îl ţineau. Apoi, începu să plângă, lăsându- 
se moale în brațele lor. 

— Acum, știi cum e, rosti Pompei. Șterse lama cuţitului cu 
două degete, lăsând sângele să cadă în stropi mari, neauziţi, pe 
podeaua de lut a casei. Așteptă răbdător până când căpetenia 
asasinilor izbucni în suspine sufocate. 

— Poate că pe cealaltă o voi lăsa în viaţă. Ultima dată când te 
întreb. De la cine ai primit aurul? 


438 


— De la Cato. Cato a fost, prin intermediul lui Antonidus. Asta 
e tot ce știu, jur. 

Pompei se întoarse spre soldații de lângă el. 

— Aţi auzit cu toții ce-a zis? 

Soldaţii dădură din cap, la fel de întunecați ca bărbatul care îi 
comanda. 

— Atunci, am terminat aici. Dădu să plece și o pată mică de 
pe mânecă era singurul semn că fusese vreodată acolo. 
Omorâţi-i pe amândoi. Întâi fata, adăugă el în timp ce pășea pe 
alee. 


— E treaz? întrebă lulius. 

Camera puțea a boală și Tubruk zăcea întins pe un pat 
acoperit de pete ruginii de sânge. Înainte să intre, lulius 
așteptase ca fetița să se oprească din plâns, apoi îi desprinsese 
blând degetțelele de pe gâtul lui. Incepuse iarăși să plângă, dar 
nu voia să o ducă în altă cameră mortuară. Clodia găsi o sclavă 
tânără să se ocupe de fetiță. După cum se dusese în braţele ei, 
lulius bănui că femeia o mai consolase în zilele acelea cumplite. 

— Poate că se trezește dacă vorbeşti cu el, dar nu mai are 
mult, zise Clodia, uitându-se prin cameră. 

Faţa ei îi spuse mai multe decât voia să știe și lulius închise 
ochii o clipă, înainte să intre. 

Tubruk zăcea într-un mod bizar. Cusături proaspete i se 
vedeau pe piept și dispăreau sub pătură. Tremura, deși părea 
adormit, și lulius ridică mai sus pătura, învelindu-l. În jurul gurii, 
avea o urmă de sânge proaspăt și roșu. Clodia ridică de pe 
podea un lighean cu apă stacojie și șterse cu grijă pata. lulius se 
uita disperat. Se schimbaseră prea multe lucruri ca să le poată 
asimila. Stătea îngheţat, în timp ce Clodia curăța cu grijă tandră 
buzele și cusăturile supurânde ale lui Tubruk. 

Tubruk gemu și deschise ochii când simţi atingerea ei. Nu 
părea în stare să privească într-un punct anume. 

— Mai ești aici, babo? șopti el și un zâmbet stins îi deformă 
buzele. 

— Cât ai nevoie de mine, dragul meu, răspunse ea. Aruncă o 
privire spre lulius și apoi spre bărbatul din pat. A venit lulius, 
zise ea. 

Tubruk întoarse capul. 

— Vino să te văd. 


439 


Clodia se dădu la o parte, iar lulius se apropie de pat și se uită 
în ochii lui. Tubruk inspiră adânc și tot corpul i se cutremură 
când expiră. 

— N-am putut să-i opresc, lulius. Am încercat, dar... n-am 
ajuns la ea. 

lulius începu să suspine încet când se uită la vechiul lui 
prieten. 

— Nu-i vina ta, șopti el. 

— l-am omorât pe toţi. Eu i-am omorât, ca să o salvez, spuse 
Tubruk cu ochii goi. 

Respira sfâșietor și lulius blestemă zeii. Prea multă durere le 
dăduseră celor pe care-i iubea. 

— Cheamă-l pe Cabera aici. E vindecător, îi zise Clodiei. 

Femeia îi făcu semn să se îndepărteze de silueta chinuită de 
pe pat și lulius aplecă urechea să audă. 

— Nu-l mai tulbura. Nu mai putem face nimic decât să 
așteptăm. Nu mai e sânge în el. 

— Adu-l pe Cabera, răspunse lulius, cu ochii înfricoșători. Preţ 
de o clipă, crezu că femeia avea să refuze din nou, dar aceasta 
plecă și lulius îi auzi vocea în curte. Cabera e aici, Tubruk. O să 
te facă el bine, spuse lulius și suspinele încete se porniră din 
nou în gâtlejul lui. 

Bătrânul veni, lăsând în urma lui stropi de ploaie și traversă 
încăperea până la pat. Părea nenorocit. Pipăi rănile cu degetele 
lui pricepute, ridicând pătura și uitându-se sub ea. Văzu 
expresia disperată a lui lulius și oftă. 

— Incerc, zise și-și așeză mâinile pe carnea vânătă din jurul 
cusăturilor. 

Închise ochii. 

lulius se aplecă, șoptind o rugăciune. Nu vedea nimic, doar 
silueta curbată a vraciului și mâinile lui nemișcate și întunecate 
pe pieptul palid. Tubruk inspiră adânc, cuprins de un spasm, 
apoi expiră încet. Deschise ochii și se uită la Clodia. 

— Nu mai doare, iubito, zise. 

Apoi, viața se scurse din el. Cabera se împletici și căzu din 
picioare. 

e 

Pompei se încruntă la căpitanul galerei, care stătea ţeapăn 

fata lui. 


440 


— Nu-mi pasă ce ordine ai primit. Eu îţi dau ordine acum. Vei 
naviga în sud, spre Sicilia, și vei opri toate galerele pe care le 
întâlnești pe coastă. Fiecare vas roman va apăra sudul și-i va 
împiedica pe sclavi să scape. Ai înţeles sau trebuie să te arestez 
și să numesc alt căpitan? 

Gaditicus salută. Senatorul acela arogant îi displăcea cu o 
profunzime pe care nu îndrăznea să o arate. După șase luni pe 
mare, sperase să petreacă oarece timp în oraș, dar i se ordona 
să plece din nou, fără ca măcar să fi apucat să curețe vasul. 
„Prax o să fie furios când o să-i spună”, își zise. 

— Am înţeles, domnule. Voi pleca la prima maree. 

— Ai grijă să fie așa, spuse Pompei, apoi se îndreptă spre 
soldații care îl așteptau. 

Gaditicus se uită după el, apoi aruncă o privire spre galerele 
care fuseseră deja scoase în larg. Dacă toate se duceau spre 
strâmtoarea Siciliei, porturile romane de pretutindeni aveau să 
fie ţinte ușoare pentru oricine. Speră că planul senatorilor 
merita un asemenea risc. 

e 

Când veni seara cenușie, Clodia îl găsi pe lulius bându-și 
minţile într-o încăpere întunecată. Se uită cu ochii goi la ea când 
intră. 

— Te-ai întors definitiv? întrebă ea. 

lulius clătină din cap. 

— Nu, o să plec cu Pompei peste câteva zile. Daro să mă 
ocup de înmormântările lor până atunci. 

Vocea îi era poticnită și jalnică, dar Clodia nu găsea cuvinte 
de alinare pentru el. O parte din ea voia ca lulius să sufere 
cumplit pentru cruzimea cu care o tratase pe Cornelia și, cu 
ultimele puteri, se abținu să-i arunce vorbe grele. Se vedea pe 
faţa lui că înțelegea. 

— Vrei să rămâi aici și să ai grijă de mama și de lulia? întrebă 
el fără să se uite la ea. 

— Sunt doar o sclavă. Ar trebui să mă întorc în casa 
senatorului Cinna, răspunse ea. 

lulius se uită în ochii ei și făcu un semn cu mâna, nesigur din 
cauza beţiei. 

— Atunci, te eliberez. Am să cumpăr documentul de la tatăl 
ei. Măcar atât pot să fac înainte să mă întorc. Tu să ai grijă de 
lulia. Octavian e aici? 


441 


— E în grajd. N-am știut dacă să-l trimit înapoi la maică-sa 
sau... 

— Și de el să ai grijă. E din neamul meu și i-am promis cuiva. 
Eu îmi ţin toate promisiunile. Faţa i se schimonosi de suferință. 
Vreau să rămâi aici și să conduci casa asta. Nu știu când o să 
mă întorc, dar o să te pun să-mi vorbești despre ea. Tu ai 
cunoscut-o înaintea mea și vreau să știu tot. 

„Este atât de tânăr”, își zise Clodia. Tânăr și nesăbuit și 
tocmai învăţa că viaţa putea să fie amarnic de nedreaptă. Cât 
așteptase ea dragostea până să o găsească lângă Tubruk? 
Cornelia ar fi eliberat-o, ca să se mărite cu el, și Tubruk ar fi 
cerut-o de îndată ce și-ar fi adunat curajul. Acum, ei nu-i mai 
rămăsese nimic și fata pe care o crescuse de când era în fașă 
zăcea nemișcată și tăcută, în altă încăpere. Când avea să-și 
adune puterile, Clodia știa că trebuia să înfășoare în giulgiu 
trupul strivit al lui Tubruk și să-i curețe pielea pentru ultima 
dată. Dar nu încă. 

— Am să rămân, zise ea și se întrebă dacă o auzise. 


e CAPITOLUL PATRUZECI ȘI UNU 


Cato stătea în mijlocul forumului, sub cerul sur. Îi smulseseră 
toga de pe umeri și lăsaseră la iveală o masă de carne albă, 
care lucea sub mărgelele de apă ce se scurgeau peste el. 
Spatele îi era însemnat de dungi acolo unde căzuse biciul. 
Durerea aceea nu era decât un ecou slab al furiei și dezgustului 
pe care le simțea împotriva oamenilor mărunți care îl 
doborâseră. Niciunul dintre ei nu s-ar fi dat în lături de la a face 
exact ce făcuse el, dacă ar fi avut ocazia. Și totuși, se holbau la 
el și-l arătau cu degetul, de parcă ei erau din altă plămadă. li 
privi cu dispreţ, ţinând capul sus chiar în timp ce călăul pășea 
spre el, cu sabia lungă în mâini. 

Pompei se uită fără să lase să se vadă plăcerea pe care o 
simțea. Amânase întoarcerea în tabără tocmai ca să vadă 
sarcina aceea dusă la bun sfârșit. Ar fi preferat să vadă mâinile 
alea grase bătute în cuie peste o bârnă de lemn și expuse în 
forum pentru o moarte înceată. Un atare sfârșit ar fi fost mult 
mai potrivit pentru Cato. Cel puţin, avusese satisfacția să-i vadă 
familia vândută în sclavie, în ciuda strigătelor acestuia. Casa lui 


442 


fusese dată senatului, iar fondurile pe care aveau să le obțină 
din vânzarea ei ar fi contribuit la plătirea legiunilor pe care 
Pompei le conducea împotriva sclavilor. 

Lângă Pompei, lulius privea amorţit. Generalul triumfător îl 
adusese în față, ca să vadă execuţia, dar el însuși nu simţea 
nimic. Nu simţea nicio bucurie să-l vadă pe Cato murind. Era ca 
și cum ar fi omorât un câine sau ar fi strivit o insectă. Senatorul 
umflat nu înţelegea nimic din durerea pe care o cauzase și 
chinurile lui n-aveau să i-o aducă pe Cornelia înapoi. „Să se 
întâmple repede, își șopti sieși în timp ce privea. Să se termine 
totul.” 

Cato scuipă pe lespezile forumului în vreme ce se uita în jur, 
la mulţimea de senatori și cetățeni care se îngrămădeau să 
vadă execuţia. Pentru prima oară în viaţă, nu se mai simţea 
ameninţat de gloată. Nu fusese niciodată prea iubit de populaţia 
orașului - de parcă ar fi putut să-i pese cuiva de ce credeau sau 
făceau ăia. Scuipă din nou și gura i se strâmbă de furie 
împotriva mulţimii care aștepta. Animale, asta erau toţi, care nu 
erau în stare să priceapă că un bărbat măreț putea să îndoaie 
legile cu mâna. Marius știuse asta. La fel și Sulla. Dar nici unul 
dintre ceilalți nu înţelegea că nu există alte legi decât cele pe 
care poți să le mânuiești. 

Auzi zgomot de pași și își întoarse capul, ca să-l vadă pe 
Pompei, care se apropia de el. Schiţă o grimasă. Individul acela 
nici măcar nu avea eleganța să-l lase să moară fără alte 
batjocuri și jigniri. Nu era făcut pentru măreție. Sulla le-ar fi 
acordat dușmanilor lui demnitatea unui sfârșit intim, orice ar fi 
fost între ei. El înţelesese ce însemna puterea. 

Pompei ajunse îndeajuns de aproape, încât să vorbească la 
urechea lui Cato. 

— Familia ta nu va trăi prea mult în sclavie. Eu i-am cumpărat 
pe toţi, șopti vocea sacadată. 

Cato îl privi rece. 

— Și pe Germinius? întrebă. 

— El nu va scăpa viu din ultima bătălie. 

Cato zâmbi când auzi ce-i spusese. Se întrebă dacă și Pompei 
avea la fel de multe neplăceri cu lulius și Brutus cum avusese el 
însuși. Își ridică sfidător capul. Cumva, i se părea foarte nimerit 
ca spiţa lui să se stingă odată cu el. Auzise despre niște regi din 
vechime care puneau ca rudele lor să fie aruncate de vii pe 


443 


rugurile lor funerare. Pompei era un prost dacă încerca să-i facă 
rău. 

— Vei cunoaște și tu o zi ca asta, îi zise Cato. Ești un om prea 
mărunt, ca să ţii orașul în mâini pentru mult timp. 

Izbucni în hohote de râs și faţa lui Pompei se schimonosi într- 
un spasm de furie. 

— la sabia și termină cu el, se răsti generalul înspre călău, 
care se plecă până la pământ în timp ce Pompei mergea ţanţoș 
la senatorii care îl așteptau. 

Cato îi făcu un semn din cap. Dintr-odată se simţea extrem de 
obosit, aproape amorțit. 

— Nu azi, băiete. Unele lucruri trebuie să le împlinești cu 
mâna ta, murmură, scoțându-și o brățară grea de pe 
încheietură. Cu degetul mare, scoase un brici de pe margine, 
apoi se întoarse spre mulţime, rânjind cu dispreţ. Cu o smucitură 
a mâinii, își crestă gâtul într-o parte, deschizând arterele mari. 
Rămase în picioare, așteptând, în timp ce sângele îi ţâșnea 
peste carnea albă, scăldându-l. 

Călăul păși agitat în faţă, dar Cato găsi forța să ridice mâna și 
să refuze sabia. Gloata privi cu fascinaţie animalică picioarele 
care începură să-i tremure, apoi căzu în genunchi, cu un zgomot 
puternic. Chiar și atunci, îi fixă pe toţi cu privirea, înainte să 
cadă în faţă, într-un morman de carne. 

Cetăţenii adunaţi suspinară când încordarea morţii dispăru. În 
ciuda fărădelegilor pe care și le povesteau în șoaptă, curajul de 
la sfârșit al senatorului stricase plăcerea pentru care veniseră, 
începură să se împrăștie în liniște, trecând cu capul plecat pe 
lângă trupul prăvălit. Unii dintre ei murmurau rugăciuni. 

Pompei își strânse buzele de furie. Sfârșitul acela îi răpise 
bucuria răzbunării și se simţea de parcă îi fusese furat ceva. 
Făcu semn gărzilor să ia de acolo cadavrul și se întoarse spre 
lulius. 

— Acum, plecăm spre sud, să încheiem lucrurile, zise el. 

e 

Generalul îl privi uluit pe Crassus. 

— Domnule, vorbim de mai bine de treizeci de kilometri de 
teren accidentat! Vă implor să vă mai gândiţi. Ar trebui să 
ocupăm o poziţie centrală și să fim pregătiţi să le tăiem 
retragerea. 


444 


Crassus așteptă ca bărbatul să termine de vorbit. În timp ce 
asculta, degetele îi băteau agitat în masă. Era cel mai bun lucru 
pe care îl putea face, era sigur de asta. Sclavii erau prinși pe 
țărm și, dacă Pompei reușise să trimită galerele, n-avea să-i mai 
ajute nimeni să scape. Tot ce trebuia să facă era să-i ţină acolo, 
să-i prindă în cursă pe limba aceea de pământ de la poalele 
țării. Aruncă o privire spre harta lui Pompei, de pe perete. Acolo, 
părea o distanţă atât de mică! 

— Ordinele pe care ţi le-am dat sunt limpezi, generale. 
Pompei vine din nord, cu legiuni proaspete. Îi vom ţine aici până 
sosesc și vreau fortificaţii dintr-o parte în alta a ținutului. Îmi 
irosești timpul. 

Vocea lui avea o notă amenințătoare. Omul acela nu s-ar fi 
codit atât dacă ordinul ar fi venit de la Pompei. Erau 
insuportabili. 

— leşi! se răsti el, ridicându-se de pe scaun. 

Când rămase singur, se așeză la loc, frecându-și nervos 
fruntea și uitându-se din nou la hartă. 

Fiecare zgomot din noapte îl făcea să sară din somn, îngrozit 
de gândul că sclavii reușiseră să treacă de ei și prădau ţinuturile 
din jur. Așa ceva nu trebuia să se mai întâmple vreodată. La 
început, se gândise să-i zdrobească acolo, la malul mării, dar 
dacă s-ar fi bătut cum făcuseră în nord? Câtă vreme nu aveau 
pe unde să fugă, sclavii ar fi luptat cu disperare și, dacă treceau 
de liniile romanilor, Crassus știa că acela i-ar fi fost sfârșitul. 
Chiar dacă nu murea în luptă, senatul ar fi cerut să fie executat. 
Schiţă o grimasă. Oare câţi dintre ei aveau datorii pe care doar 
moartea lui le putea șterge? Işi închipui fețele pioase cu care i- 
ar fi pecetluit soarta în sala senatului. Acum, că Pompei plecase, 
înţelegea ceva mai bine presiunea. N-avea pe cine să întrebe, 
trebuia să hotărască singur. 

Se duse lângă hartă și își trecu degetul peste cea mai îngustă 
fâșie de pământ, de la capătul ţării. 

— O să vă ţin aici până vin legiunile, zise încruntându-se. 

Mai bine de treizeci de kilometri de parapete. Niciodată nu 
mai fusese înălțată o asemenea fortificaţie, iar cetățenii Romei 
aveau să le povestească despre asta copiilor lor. Crassus, care a 
construit un zid de-a curmezișul ţării. Frecă locul acela cu 
degetul iarăși și iarăși, până când o linie mai întunecată apăru 
pe pergament. 


445 


Avea să-i țină pe loc. Numai să fi reușit Pompei să adune 
destule galere încât să nu poată fugi pe mare. Altfel, ar fi ajuns 
de râsul întregii lumi. Crassus, care păzea câmpii goale. Își 
scutură capul, ca să își limpezească mintea și se așeză din nou, 
să se gândească. 

e 

După ce întârziase pentru execuţia lui Cato, Pompei împingea 
spre sud legiunile din Grecia, fără odihnă. Erau veteranii 
graniţelor elene, cu numere imense de hastati și triarii care să îi 
sprijine pe cei mai tineri. Cu Via Appia sub picioare, în prima zi, 
parcurseseră cincizeci de kilometri. Pompei știa că urmau să 
încetinească atunci când aveau să iasă de pe drum, dar, chiar 
dacă sclavii s-ar fi ascuns în cel mai îndepărtat colț al ţării, știa 
că legiunile acelea puteau să-i ajungă în mai puţin de două 
săptămâni. 

lulius călărea alături de Cabera, schimbând caii, la fel ca 
Pompei, la fiecare douăzeci și cinci de kilometri. Pompei era 
profund nedumerit în privinţa tânărului tribun. Nu-și adresaseră 
decât câteva cuvinte de când priviseră împreună moartea lui 
Cato, în marele forum, dar parcă era altă persoană. Focul acela 
interior, care îl neliniștise pe Pompei când lulius preluase 
comanda Legiunii A Zecea, părea că se stinsese în el. Nu era 
același om care călărea indiferent, pe un cal ce căsca ochii de 
neliniște din cauza faptului că omul din șa nu-l strunea aproape 
deloc. Pompei îl studia cu atenţie în fiecare zi în care călăreau 
împreună. Mai cunoscuse oameni distruși de câte o tragedie și, 
dacă lulius se dovedea incapabil să comande, n-avea să ezite 
să-l îndepărteze din funcţie. Marcus Brutus era la înălțimea 
sarcinii aceleia și, în forul său interior, Pompei recunoștea că 
Brutus n-ar fi putut niciodată să reprezinte o ameninţare pentru 
el, spre deosebire de lulius. Felul în care acesta pusese mâna pe 
Primigenia și reușise, în același timp, să păstreze prietenia 
dintre el și Brutus vorbea cât zeci de pergamente despre cât era 
de abil. Poate că era mai bine să îl îndepărteze cât timp era 
slab, înainte să-și revină de pe urma morţii soției. 

Pompei se uită în lungul drumului larg. Crassus nu avea curaj 
să atace armata sclavilor, știuse asta de când îi auzise numele 
în senat. Victoria avea să fie numai a lui și doar așa ar fi reușit 
să unească facțiunile din senat și să dobândească puterea 


446 


asupra Romei. Undeva în faţă, galerele blocau marea și, chiar 
dacă sclavii nu aflaseră încă, răscoala lor se sfârșise. 
(J 

Spartacus se uită peste stânci, la fumul care se înălța din alt 
vas capturat și ars de galere. Marea forfotea de navele care 
fugeau de flota romană, lovind cu ramele în marea agitată, în 
timp ce încercau să facă manevre una în jurul celeilalte fără să 
se ciocnească. Nu exista nicio urmă de milă pentru cei prinși. 
Galerele romane înduraseră prea mulţi ani de perindări 
neputincioase, ca să nu savureze distrugerea pe care o 
semănau. Unele vase-pirat erau abordate, dar cele mai multe 
erau făcute scrum de cele două, trei galere care revărsau 
neîntrerupt foc pe punţile lor, până când piraţii mureau în flăcări 
sau săreau urlând în mare. Celelalte se îndepărtau de coastă cu 
toată viteza, ducând cu ele ultima lor șansă de libertate. 

Stâncile erau înțesate de oamenii lui Spartacus, care priveau 
doar, cu vântul proaspăt al mării suflându-le în faţă. Bolovanii 
aceia erau înverziţi de ierburile de primăvară. Neobservată, 
ploaia fină le întuneca feţele murdare. 

Spartacus se uită la ei, la armata lui zdrențuită. Erau flămânzi 
și obosiţi, încovoiaţi de evidenţa faptului că goana lor nebună 
de-a lungul ţării luase sfârșit. Totuși, ce mândru era de ei! 

Crixus se întoarse spre el, sfârșit. 

— Nu prea mai avem cum să ieșim din treaba asta, nu-i așa? 

— Nu, nu cred. Fără nave, suntem terminaţi, răspunse 
Spartacus. 

Crixus se uită la oamenii din jurul lor, care stăteau în ploaie, 
în picioare sau așezați, lipsiţi de speranţă. 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să trecem munţii, zise încet. 

Spartacus ridică din umeri, râzând ușor. 

— Măcar i-am fugărit un pic. Pe toţi zeii, ce sperietură le-am 
tras! 

Tăcură din nou, îndelung. În largul mării, ultimele nave-pirat 
erau alungate sau capturate. Galerele măturau apele cu vâslele 
lor lungi. Fumul de pe punţile în flăcări se înălța prin ploaie, 
neclintit și fierbinte ca răzbunarea. 

— Antonidus a dispărut, zise Crixus dintr-odată. 

— Știu. A venit la mine noaptea trecută, să ceară o parte din 
aur. 

— Și i-ai dat? întrebă Crixus. 


447 


Spartacus dădu din umeri. 

— De ce să nu-i fi dat? Dacă reușește să scape, îi doresc să 
aibă noroc. Nu ne mai așteaptă nimic aici. Și tu ar trebui să 
pleci. Poate că unii dintre noi se vor descurca mai bine singuri. 

— N-o să poată trece de legiuni. Nenorocitul ăla de zid pe 
care l-au făcut ne ţine pe toţi aici. 

Spartacus se ridică în picioare. 

— Atunci, îl vom sparge și ne vom împrăștia. N-o să așteptăm 
aici, să ne taie ca pe miei. Adună oamenii, Crix! Vom împărți 
aurul, astfel încât fiecare să primească un bănuțţ, doi. Apoi, mai 
fugim o dată. 

— O să ne hăituiască, zise Crixus. 

— Dar n-o să ne prindă pe toți. Țara e prea mare. 

Spartacus întinse mâna și Crixus o strânse. 

— Pe data viitoare când ne întâlnim, Crix. 

— Pe data viitoare. 

(J 

Era o noapte fără lună, care avea să-i ascundă de soldații care 
stăteau pe fâșia aceea enormă, ce se întindea de la un țărm la 
altul. Când Spartacus văzuse zidul, clătinase din cap, nevenindu- 
i să creadă că un general roman ar fi încercat așa o nebunie, ca 
să-i ţină pe sclavi la malul mării. Într-un fel, era un semn de 
respect pentru camarazii lui faptul că legiunile nu îndrăzneau să 
îi vâneze, ci se mulțumeau să stea în tranșee și să pândească 
prin întuneric. 

Spartacus stătea întins pe burtă, în iarba măruntă, cu fața 
înnegrită de noroi. Crixus era lângă el, iar în spatele lor se afla 
un șir enorm de oameni ascunși, care așteptau strigătul de atac. 
Nu se opuseseră când le expusese ultima încercare nebunească. 
Văzuseră cu toţii cum arseră vasele și disperarea lor se 
transformase într-un fatalism sumbru. Mărețul lor vis se sfârșise. 
Aveau să se împrăștie ca niște semințe purtate de vânt și 
romanii n-aveau să-i prindă niciodată nici pe jumătate dintre ei. 

— Probabil că linia care păzeşte un șanț atât de lung e destul 
de subţire, le zisese Spartacus la apus. Noi vom fi săgeata care 
le va străpunge pielea. Înainte să apuce să se adune, cei mai 
mulți dintre noi vor fi scăpat deja. 

Nu se auziseră ovaţii, ci doar dăduseră vorba mai departe, 
apoi se lăsaseră pe spate, ascuţindu-și săbiile și așteptând. 


448 


Când soarele apusese, Spartacus se ridicase și ceilalți î 
urmaseră, alergând prin beznă, îndoiţi de spate. 

Buza tranșeei era o linie întunecată sub lucirea slabă 
stelelor de pe cerul senin. Crixus o privi, apoi se chinui s 
distingă trăsăturile prietenului său. 

— Are cel puţin trei metri înălțime și pare destul de solid. 

Simţi mai degrabă decât văzu că Spartacus dă din cap și își 
pocni gâtul de încordare. Cei doi se ridicară încet și Spartacus 
fluieră încet, ca să adune primul grup care avea să se apropie 
de zid. Bărbaţii cei mai puternici se adunară în jurul lui ca niște 
umbre, înarmați cu topoare și ciocane grele. 

— Duceţi-vă! Putem dărâma ce au construit romanii, șopti 
Spartacus și oamenii porniră în pas alert, cu armele pregătite 
pentru prima lovitură. Oamenii din spate se ridicară și ei în 
picioare și fugiră spre zid. 


a 
ă 


e CAPITOLUL PATRUZECI ȘI DOI 


lulius șopti un „mulțumesc” când îi fu întins castronul cu 
tocană caldă. Peste tot pe câmpurile din jur, cât vedea cu ochii, 
soldații legiunilor din Grecia mâncau, iar vălătucii albi se înălțau 
din focuri și desenau spirale în aer. Pământul se transformase în 
mocirlă și bulgări grei de noroi li se lipeau de sandale, 
încetinindu-i. Cei care aveau mantii se așezau pe ele, întinzând 
pe pământ partea interioară a veșmintelor, astfel încât să nu se 
vadă noroiul când aveau să plece iarăși. Mulţi alții se așezau pe 
ce găseau: pe câte un bolovan plat, pe iarbă aspră sau chiar pe 
câte o grămăjoară de fân pe care o împrăștiau pe jos. 

lulius știa că pauza aceea avea să fie scurtă. Extraordinarii se 
întorseseră mai devreme în dimineaţa aceea din misiunea lor de 
cercetare și zvonurile umblau printre oameni chiar înainte ca 
mesajul oficial să străbată lanţul ierarhic. 

Raportul cercetașilor nu conţinea nicio veste bună. lulius 
fusese lângă Pompei când generalul aflase că sclavii veneau 
spre nord, în întâmpinarea lor, și niciuna dintre flamurile lui 
Crassus nu se zărea. Pompei se dezlănțuise ca un turbat 
împotriva călărețului care îi adusese vestea, cerând amănunte 
pe care acesta nu i le putea da. Indiferent unde era Crassus, era 
clar că nu reușise să-i țină pe sclavi la malul mării. lulius se 


449 


întrebă dacă nu cumva murise, dar nu se putea preface că îi 
pasă în mod deosebit. Văzuse atâta moarte! Incă un senator 
care murea în campania aceea dezastruoasă nu mai însemna 
mare lucru. 

Cabera își șterse castronul cu degetul, apoi îl dădu înapoi 
ajutoarelor  bucătarilor care treceau prin tabăra întinsă. 
Niciodată nu primeau destulă mâncare. Oricum, până erau 
împărţite, multe castroane erau la fel de reci ca ziua aceea. În 
jurul lor, oamenii așteptau cu liniștea aceea ca de somnambuli, 
dinaintea bătăliilor. Niciunul dintre ei nu mai luptase împotriva 
sclavilor, dar conversațiile obișnuite lipseau. li era ușor să își 
închipuie o câmpie ca aceea pe care stăteau, undeva mai la sud, 
murdărită de cadavrele romanilor și de ciori. 

lulius oftă când ploaia începu din nou. Avea să înmoaie 
pământul și mai tare. Nu conta. Se potrivea perfect cu starea lui 
de spirit. Cerul reflecta depresia în care se scufundase. 
Imaginea chipului palid al soţiei lui pe patul luminat de torţe era 
atât de vie, încât parcă o vedea aievea. Tubruk. Până și Cato. 
Totul părea atât de îngrozitor de inutil! La început, îi plăcuse să 
lupte, pe când Marius era generalul de aur, iar ei știau că se bat 
pentru oraș și unii pentru alţii, dar rândurile din pergamentul 
acela se înceţoșaseră în timp și lulius era bolnav, mâncat de viu 
de vinovăţie. 

Își înmuie degetele în tocană, îndesându-și mâncarea în gură, 
fără să o guste. Când murise Pelitas, plânsese pentru el, dar nu 
mai avea lacrimi pentru ceilalţi. Nu mai avea minciuni pentru ei, 
nu mai avea discursuri. Cea mai grandioasă dintre minciuni 
fusese faptul că exista ceva pentru care să lupţi. 

Tatăl lui văzuse ceva demn de a fi salvat în republică, dar nu 
mai rămăsese nimic din asta. Nu rămăseseră decât oameni 
mărunți, ca Pompei și Cato, care nu erau în stare să vadă mai 
departe de gloria personală. Oameni fără viziune, care nu 
dădeau doi bani pe lucrurile despre care Tubruk spusese că erau 
importante. lulius crezuse tot ce îl învățase omul acela măreț, 
dar toţi muriseră pentru visurile lor. 

Întinse mâna printre picioarele depărtate și desenă cu degetul 
o linie în noroi. Nimic nu valora cât viaţa oricăruia dintre ei. Nu 
cât viața Corneliei. Nu cât a lui Tubruk sau a oricăruia dintre cei 
pe care îi condusese în Grecia. Îl urmaseră și își dăduseră vieţile 
fără să se plângă. Ei bine, măcar atâta putea face și el. 


450 


Dintre toţi soldații, lulius aștepta cu nerăbdare bătălia care 
urma. Avea să se așeze în prima linie pentru un ultim ceas, 
înainte ca totul să se sfârșească. Se săturase de senat și de 
calea pe care o alesese. li venea să se strâmbe de durere când 
se gândea la ziua aceea în care Marius îl dusese prima dată în 
clădirea senatului. Fusese uluit de inima puterii. Toţi îi păruseră 
atât de nobili, apoi îi cunoscuse îndeajuns de bine, încât să-și 
piardă respectul pentru ei. Își trase mantia pe el, când vântul se 
înteţi și ploaia căzu mai grea, împroșcând noroi în jur. Unii dintre 
oameni înjurară, dar cei mai mulţi rămaseră tăcuţi. Făceau pace 
cu zeii, înainte să înceapă omorul. 

— lulius? zise Cabera, făcându-l să tresară din gândurile 
mohorâte. 

Se întoarse și văzu că bătrânul întindea mâinile spre el. Zâmbi 
când văzu ce îi făcuse. Era un cerculeț de frunze adunate din 
tufișurile din jur și legate la un loc cu o aţă smulsă din roba lui 
Cabera. 

— Pentru ce e aia? întrebă lulius. 

Cabera i-o întinse, îndesându-i-o în mâini. 

— Pune-o pe cap, băiete. E a ta. 

lulius clătină din cap. 

— Nu azi, Cabera, nu aici. 

— Am făcut-o pentru tine, lulius. Te rog! 

Se ridicară împreună și lulius întinse o mână cu care îl apucă 
pe bătrân de ceafă. 

— Bine, dragul meu prieten, spuse el, expirând prelung. 

Își scoase coiful și își apăsă pe păr cercul de frunze ude, 
simțind cum îi înțepau pielea. Câţiva soldaţi se uitară la ei, dar 
lui lulius nu-i păsa. Cabera fusese mereu lângă el și nu merita să 
aștepte să moară pe un câmp mocirlos, atât de departe de casa 
lui. Încă unul care avea să moară lângă el. 

— Cabera, vreau să stai departe de primele rânduri când o să 
vină sclavii. Vreau să ieși viu din asta, îi zise. 

— Drumul tău e și al meu, ţii minte? rosti bătrânul cu ochii 
strălucind în ploaie. 

Părul alb îi atârna în fâșii subţiri peste faţă și era atât de 
murat, încât lulius începu să râdă ușor. 

În jurul celor doi, câţiva oameni se ridicară în picioare în 
liniște. lulius ridică brusc capul când le auzi mișcările, crezând 
că începea marșul, dar oamenii stăteau pur și simplu în picioare 


451 


și se uitau la el. Din ce în ce mai mulţi se ridicară când se 
împrăștie vorba, până ce fiecare soldat, până la ultimul, era în 
picioare. 

Mirat, lulius duse mâna la cerculeţul de frunze și simţi cum i 
se înalță inima. Aceia nu erau oameni mărunți. Işi dădeau vieţile 
fără să le pese și aveau încredere că generalii lor n-aveau să 
risipească nimic din ceea ce le ofereau. Oamenii începură să 
zâmbească și să râdă când îi privi și lulius simţi din nou 
legăturile care îi ţinea la un loc. 

— Noi suntem Roma, șopti și se întoarse să se uite la miile de 
oameni care se ridicaseră pentru el. 

În momentul acela, avu explicaţia pentru loialitatea lui Tubruk 
și pentru credinţa tatălui său. Avea să întindă mâna spre visul 
acela, așa cum făcuseră oameni mult mai buni decât el, și-avea 
să îi închine viaţa, în onoarea lor. 

Undeva departe, cornicenii sunară notele lungi, care cereau 
să se ridice tabăra. 

e 

— Nu vă opriţi, fraţii mei! urlă Spartacus. 

Acela era sfârșitul, dar, cumva, nu se temea de nimic. Sclavii 
lui arătaseră că legiunile puteau fi înfrânte și era sigur că avea 
să vină o zi când breșele făcute de ei aveau să se lărgească și 
Roma avea să se prăbușească. Legiunile din spatele lor 
străluceau în soarele dimineţii și sloboziră strigăte când miile de 
oameni ale lui Pompei coborâră în marș spre ei, din ce în ce mai 
repede, ca niște fălci care aveau să-i strivească pe sclavi. 
Spartacus văzu că oastea lui zdrențăroasă avea să fie prinsă 
între cele două forţe romane. Își scoase sabia din teacă și își 
trase coiful de fier peste faţă. 

— Pe toţi zeii, ce i-am mai fugărit, zise pentru sine când cerul 
se întunecă de sulițe. 


452 


e EPILOG e 


Pompei mergea cu Crassus printre rândurile de cruci, 
apropiindu-se de orașul care se vedea deja. Rândurile celor 
răstigniţi se întindeau pe kilometri întregi de-a lungul Via Appia. 
Șase mii de oameni care serveau drept avertisment și dovadă a 
victoriei. Păduri întregi fuseseră doborâte, ca să îi ţină și, când 
dulgherii legiunii rămăseseră fără cuie, sclavii fuseseră pur și 
simplu legați cu funii și străpunși cu sulița sau lăsaţi să moară 
de sete. 

Cei doi generali descălecară, vrând să străbată pe jos ultimii 
kilometri până în oraș. Crassus n-avea să fie făcut de rușine, 
Pompei îi promisese asta. Faptul că puseseră capăt răscoalei 
ștergea dezastrele dinainte și Pompei era dispus să-i acorde 
momentul lui de glorie. Nu avea de ce să se teamă din partea lui 
Crassus și trebuia să se gândească și la averea celuilalt senator. 
Urma să aibă nevoie de oameni bogaţi care să-i finanţeze 
mandatul de consul. Se gândi că poate ar fi fost profitabil chiar 
să-l îmboldească pe Crassus să ia a doua funcţie consulară când 
aveau să vină alegerile. Ar fi împărţit cheltuielile și Crassus i-ar 
fi fost veșnic recunoscător. 

De undeva de departe, cei doi generali auziră zgomotele 
înfundate ale unei mulțimi care aclama după ce îi zărise în 
lungul drumului. Își zâmbiră, savurând momentul. 

— Mă întreb dacă e cazul să cerem un Triumf, zise Crassus, 
respirând mai iute din cauza gândului aceluia. N-a mai fost unul 
de pe vremea lui Marius. 

— Îmi amintesc, zise Pompei, gândindu-se la tânărul care 
stătuse lângă Marius, în carul ce îi purta prin forum. 

Crassus se uită la el de parcă îi ghicise gândurile. 

— Mare păcat că nu e și lulius aici, să vadă asta. A luptat din 
greu pentru noi. 

Pompei se încruntă. Nu era dispus să recunoască în faţa lui 
Crassus, dar, când văzuse cum legiunile din Grecia se ridicaseră 
în picioare pentru lulius, în ploaie și în noroi, fusese îngrozit. Toţi 
oamenii mari muriseră, dar acela rămăsese în picioare, cu 
sângele lui Marius în vene, general al Legiunii A Zecea și 


453 


bucurându-se de o faimă tot mai mare, care putea fi o armă 
mortală dacă alegea să o folosească. Nu, nu îl voia pe lulius în 
oraș. Nici pe el, nici legiunea lui nepreţuită. Semnase ordinul 
care îi trimisese în Spania fără o clipă de ezitare. 

— Spania îl va potoli, Crassus, n-am nicio îndoială. 

Crassus îl privi întrebător, dar alese să nu răspundă și Pompei 
dădu satisfăcut din cap când urletele mulțimii care îi aștepta 
crescură în intensitate. Spania era destul de departe pentru 
nepotul lui Marius și, până să-și isprăvească acei cinci ani acolo, 
oamenii aveau să-l uite. 


454 


e NOTĂ ISTORICĂ e 


Faptul că, în tinerețe, lulius Cezar a fost capturat de pirați, 
care au cerut o răscumpărare în schimbul lui, este atestat 
istoric. Când piraţii au sugerat suma de douăzeci de talanţi, 
Cezar le-a zis să ceară cincizeci, din moment ce habar nu aveau 
pe cine capturaseră. Le-a spus piraţilor că urma să-i 
răstignească, deși avea să-i sugrume pe ofițeri, de milă. 

Când a fost eliberat pe ţărmul de nord al Africii, Cezar a 
început să adune fonduri și să ceară oameni de prin sate, până 
când a avut destui încât să formeze un echipaj și să angajeze un 
vas. E greu de închipuit charisma de care probabil a dat dovadă, 
ca să realizeze așa ceva. Nu trebuie să uităm că era tânăr pe 
atunci și nu se bucura de autoritate sau de un loc în senat. 

In carte, am presupus că și-a adunat recruţii de prin așezările 
romane și că aceștia erau copii ai veteranilor romani. Doar astfel 
pot să îmi explic cum de a fost capabil să urce la bordul unei 
nave, să cutreiere Mediterana în căutarea piraţilor, să îi 
găsească și să-și ducă la bun sfârșit promisiunile înfiorătoare. 

Când a debarcat în Grecia, Cezar a descoperit răscoala 
condusă de Mithridates și a adunat o armată în jurul său. În 
realitate, lupta pe care a dat-o ca să întărească voința 
șovăielnicelor așezări romane a fost împotriva unui căpitan al lui 
Mithridates, nu împotriva regelui însuși. lulius a obţinut o 
victorie care a menţinut stabilitatea în regiune, în ciuda bâlbelor 
și nehotărârii senatului. Pompei a fost cel care l-a înfrânt pe 
Mithridates în cele din urmă și amândoi bărbaţii au câștigat 
influență odată întorși la Roma. lulius a devenit tribun militar, 
având dreptul să ridice trupe, poziţie pe care încă o deţinea 
când a izbucnit răscoala sclavilor conduși de Spartacus. 

Nu există dovezi care să ateste participarea lui lulius la 
războiul împotriva lui Spartacus, dar îmi vine greu să cred că un 
tribun militar atât de hotărât și de energic n-ar fi făcut parte din 
legiunile conduse de Crassus și Pompei. 

Deși Karl Marx îl descrie pe Spartacus drept „cel mai bun om 
pe care ni-l înfățișează istoria antică”, nu sunt multe îndoieli că 
ar fi putut să treacă Alpii și să scape de urgia Romei. Nu se știe 


455 


ce l-a făcut să se întoarcă spre sud, dar, având în vedere cât de 
aproape a fost, poate credea sincer că puterea legiunilor putea 
fi înfrântă. 

Armata de sclavi a zdrobit mai multe legiuni care i s-au 
împotrivit și a trimis undele de șoc ale fricii prin Cetate și prin 
ținuturile romane. Se estimează că pe Spartacus l-au urmat mai 
mult de șaptezeci de mii de sclavi, împreună cu care a 
cutreierat peninsula, de la nord la sud, timp de doi ani. 

Crassus și-a construit zidul peste sudul peninsulei și speranţa 
lui Spartacus de a fugi pe navele piraţilor s-a spulberat. Sclavii 
au străpuns bariera lui Crassus și s-au revărsat încă o dată spre 
nord. A fost nevoie de trei armate ca să îi înfrângă. Nu se știe 
dacă Spartacus a murit în luptă sau a fost crucificat alături de 
ceilalți, pe Via Appia. 

Primul dictator pe viaţă al Romei, Cornelius Sulla, a reușit să 
se retragă din funcţie și să-și trăiască restul vieţii în confort. A 
murit în 78 î.H. Este faimos pentru listele sale de proscriși, pe 
care le făcea publice în fiecare zi și care îi cuprindeau pe cei 
care îi erau neplăcuţi sau pe care îi decretase inamici ai 
republicii. Bandele de raptores câștigau o anumită taxă dacă îi 
târau afară din case pe nenorociți pentru a fi executaţi. Un timp, 
Roma a fost foarte aproape de anarhie și teroare. În multe feluri, 
Sulla a fost artizanul căderii republicii, deși fisurile aveau să se 
vadă abia mai târziu. 

Cât despre felul în care a murit Sulla, în anumite împrejurări, 
am considerat necesar să schimb unele evenimente. Cezar a 
luptat la Mytilene și a primit cununa de stejar pentru curajul pe 
care l-a arătat, dar am omis călătoriile sale în Asia Mică și 
procesele pe care le-a instrumentat la Roma, cam în aceeași 
perioadă. 

Octavian era strănepotul de soră al lui lulius, nu vărul lui, așa 
cum am spus eu. Schimbarea legăturii de rudenie mi-a permis 
să elimin un personaj minor din prima carte. În același mod, în 
scopuri care ţin de intriga romanului, am inclus sinuciderea lui 
Cato în Moartea regilor, deși Cato a continuat să fie dușmanul 
lui Cezar timp de mulţi ani. 

lulius Cezar a înfăptuit atât de multe, încât este mai greu să 
te hotărăști ce să nu spui decât să alegi episoadele care cer să 
fie dramatizate. Din păcate, restricţiile de lungime nu-mi dau 
voie să mă ocup de fiecare aspect al realizărilor lui. Celor 


456 


interesaţi de amănuntele pe care a trebuit să le omit le 
recomand, din nou, cartea lui Christian Meier, Caesar. 

Amănuntele vieţii romanilor erau, în mare măsură, așa cum 
le-am prezentat, de la scaunul de nașteri și făuritul bijuteriilor 
până la practicile și obiceiurile dintr-un tribunal roman. Pentru 
acestea din urmă, sunt dator cărții The Elements of Roman Law, 
a lui R.W. Lee. 

Sper ca evenimentele din cărțile ce se vor scrie în viitor să fie 
îmbogăţite de cunoașterea celor care s-au întâmplat în trecut. 


C. Iggulden 


virtual-project.eu 


457