Conn Iggulden — [Imparatul] 01 La portile Romei

ÎMPĂRATUL 


LA 
PORTILÆ ROMEI 


CONN IGGULDEN 


Uimitor. La portile Romei începe prin a insinua misterul ai 
şi continuă sub forma unui thriller istoric e izant. S 


Los ANGELES TIMES 
<È 


WWw.virtual-project.eu 


CONN IGGULDEN 


Seria ÎMPĂRATUL 
Volumul 1 


LA PORŢILE ROMEI 


Original: Emperor. The Gates of Rome 


Traducere de: 
ALINA STAN şi OANA DONŢU 


Fiului meu, Cameron, şi fratelui meu, Hal, 
celălalt membru al Clubului Pisica Neagră 


Capitolul 1 


Celor doi băieţi care o coborau, poteca din pădure li se părea 
un dig anevoios. Erau atât de murdari de noroi gros şi negru, 
încât abia dacă îţi dădeai seama că sunt oameni. Cel mai înalt 
dintre ei avea ochi albaştri, nefiresc de strălucitori în 
comparaţie cu nămolul care-l acoperea şi care-i dădea o 
senzaţie de uscăciune şi mâncărime. 

— O să fim ucişi pentru asta, Marcus, spuse rânjind. 

În mână, o bandulieră îi atârna leneş, îngreunată sub povara 
unei pietre netede de râu. 

— E vina ta că m-ai împins, Gaius. Ţi-am spus că albia râului 
nu a secat peste tot. 

În timp ce vorbea, băiatul mai scund râdea, înghiontindu-şi 
prietenul în tufişurile care mărgineau cărarea. Ţipa şi fugea, iar 
Gaius sărea şi pornea în urmărire, învârtind banduliera 
deasupra capului. 

— La luptă! striga cu vocea lui înaltă, puternică. 

Bătaia pe care urmau să o primească acasă pentru că îşi 
stricaseră tunicile era încă departe şi oricum amândoi 
cunoşteau toate şiretlicurile care să-i scoată din belea; tot ce 
conta era să se alerge pe potecile din pădure, cât de repede 
puteau, speriind păsările. Doi copii desculți, având deja semne 
de bătături, deşi nu împliniseră mai mult de opt ani. 

„De data asta îl prind”, îşi spuse Gaius trăgându-şi sufletul în 
timp ce fugea. Pentru el reprezenta un mister cum de reuşea 
Marcus să-şi mişte picioarele şi braţele mai repede, deşi avea 
tot atâtea la număr. De fapt, pentru că era mai scund, pasul 
acestuia ar fi trebuit să fie mai mic, nu? 

Frunzele îl loveau, înţepându-i braţele goale. Undeva, în faţă, 
îl auzea pe Marcus întărâtându-l. Gaius strânse din dinţi, 
începea să-l doară pieptul. 

Năvăli dintr-odată într-un luminiş, dar se opri brusc, 
încremenit. Marcus zăcea la pământ, încercând să se ridice şi 
sprijinindu-şi capul în mâna dreaptă. Trei bărbaţi - de fapt, nu, 
băieţi mai mari - stăteau lângă el, cu bețe în mâini. 

Gaius îşi dădu seama unde se află şi scoase un geamăt. Joaca 
îi purtase pe cei doi băieţi dincolo de micul domeniu al tatălui 
său, în pădurea vecinilor. Ar fi trebuit să recunoască drumul 


4 


care marca hotarul, dar fusese prea pornit să-l prindă pe 
Marcus. 

— Ce-avem noi aici? Doi peştişori plini de noroi, care s-au 
târât din apa râului. 

Cel care vorbea era Suetonius, fiul cel mare al vecinilor. Avea 
paisprezece ani şi era un pierde-vară care abia aştepta să intre 
în armată. Mugşchii îi erau proeminenţi, genul acela de 
musculatură pe care cei doi băieţi mai tineri nu îl dezvoltaseră 
încă, avea o hălăciugă de păr blond, deasupra unei feţe pătate 
de coşuri pline cu puroi, care îi acopereau atât obrajii, cât şi 
fruntea şi care se continuau, roşii şi agresive, dispărând sub 
toga pretextă!. Mai avea un ditamai băţul lung şi drept, prieteni 
pe care să-i impresioneze şi o după-amiază la dispoziţie. 

Gaius era înspăimântat, ştiindu-se în primejdie. El şi Marcus 
tocmai încălcaseră o proprietate, aşa încât cel mai bun lucru la 
care s-ar fi putut aştepta era să încaseze nişte pumni, iar cel 
mai rău, să li se rupă oasele în bătaie. Aruncă o privire către 
Marcus şi-l văzu cum se străduia să se ridice în picioare. Era 
clar că fusese lovit când se întâlnise cu băieţii mai mari. 

— Lasă-ne să plecăm, Tonius! Suntem aşteptaţi. 

— Un peştişor care vorbeşte! O să ne îmbogăţim, băieţi! 
Ţineţi-l, am nişte sfoară pentru legat porcii, dar merge şi 
pentru peştişori de noroi. 

Gaius nu se gândise niciun moment să fugă, mai ales că 
Marcus era rănit. Chiar nu reprezenta un joc ceea ce se 
întâmpla, iar cruzimea băieţilor ar fi putut fi controlată dacă 
erau luaţi cu binişorul, dacă erau trataţi ca nişte scorpioni gata 
să atace în orice moment. 

Ceilalţi doi băieţi se apropiară cu bâtele pregătite. Gaius nu 
îi ştia. Unul din ei îl săltă în picioare pe Marcus, iar al doilea, 
un tânăr robust cu faţă deloc inteligentă, îl pocni pe Gaius cu 
bâta în stomac. Acesta se chirci de durere, amuţit. Auzea 
hohotele de râs ale băiatului, în timp ce el se zvârcolea şi 
gemea, încercând să-şi domolească durerea. 

— Uite o creangă bună. Legaţi-le picioarele şi atârnaţi-i de 
ea. Să vedem cine-i mai bun la aruncatul cu sulița şi cu pietrele. 

— Tatăl tău îl cunoaşte pe tatăl meu, scrâşni Gaius, profitând 
de faptul că durerea îl mai slăbise. 


1 Togă albă cu garnitură de purpură, pe care o purtau în vechea 
Romă tinerii patricieni. Din lat. toga praetexta (n.tr.). 


— Aşa e, deşi nu îl place. Tatăl meu e un patrician adevărat, 
nu ca al tău. Toată familia ta i-ar putea servi de slugi, dacă el ar 
vrea. Aş pune-o pe nebuna de maică-ta să frece podelele. 

Măcar vorbea. Bruta cu funia din păr de cal se pregătea să 
lege picioarele lui Gaius, pentru a-l ridica în aer. Oare cu ce se 
putea tocmi? Tatăl său nu prea avea influenţă în oraş, iar din 
familia mamei abia dacă se născuseră câţiva consuli - asta era 
tot. Dar unchiul Marius era un om puternic, cel puţin aşa zicea 
maică-sa. 

— Suntem nobili. Unchiul Marius nu e un om cu care să te... 

Dintr-odată se auzi un țipăt ascuţit, funia se încordă, iar 
Marcus fu ridicat în aer, cu picioarele-n sus. 

— Leagă capătul de buturuga aia. Urmează celălalt peştişor, 
spuse 'Tonius, râzând vesel. 

Gaius băgă de seamă că prietenii îi urmau acestuia 
comenzile fără ezitare. Ar fi fost în zadar să încerce să-i 
abordeze. 

— Lasă-ne jos, vierme plin de coşuri ce eşti! ţipă Marcus, cu 
faţa întunecată de sângele care îi năpădea obrajii. 

Gaius gemu. Acum chiar că aveau să-i omoare. 

— Marcus, eşti un idiot! Nu te lua de coşurile lui; îţi dai 
seama că e complexat de ele. 

Suetonius ridică o sprânceană şi rămase cu gura căscată de 
uimire. Tânărul mătăhălos se opri o clipă, apoi petrecu funia pe 
aceeaşi creangă pe care se afla şi Marcus. 

— Ai greşit amarnic, peştişorule! Termină ce-ai început, 
Decius, o să-i umplu puţin de sânge. 

Brusc, pământul se înclină ameţitor; Gaius auzi sfoara 
scârţâind şi un şuierat surd îi înfundă urechile. Sângele îi năvăli 
în cap. Se întoarse încet şi îl văzu pe Marcus atârnând în 
acelaşi fel. Nasul îi sângera puţin, de la prima lovitură care îl 
pusese la pământ. 

— Cred că mi-ai oprit sângerarea, Tonius. Mulţumesc. 

Vocea lui Marcus tremură uşor. Curajul lui îl făcu pe Gaius 
să zâmbească. 

Atunci când venise să stea cu ei pentru prima dată, Marcus 
era un copil agitat din fire şi puţin cam scund pentru vârsta lui. 
Gaius îi făcuse turul proprietăţii şi apoi se suiseră în hambarul 
cu fân, chiar în vârful căpiţelor îndesate. Se uitaseră în jos la o 


grămadă de paie ce părea tare departe, iar Gaius îi văzuse 
mâinile tremurând. 

— Hai că sar eu primul, ca să vezi cum se face, spusese 
voios, dându-şi drumul cu picioarele înainte şi strigând de 
bucurie. 

Când se văzuse jos, privise către marginea hambarului, 
pentru câteva secunde, aşteptând ca Marcus să-şi facă apariţia. 
Tocmai când se gândea că n-avea să se întâmple niciodată, o 
siluetă mică ţâşnise prin aer, într-un salt plin de forţă. Gaius se 
ferise din drum, iar Marcus se prăbuşise în fân, gâfâind. 

— Credeam că ţi-e frică să sari, îi spusese prietenului, care îl 
privea de jos, întins în praf. 

— Chiar îmi era, răspunsese în şoaptă Marcus, dar n-am să 
accept asta. Nu vreau să-mi fie frică. 

Vocea aspră a lui Suetonius întrerupse gândurile lui Gaius: 

— Domnilor, carnea trebuie frăgezită cu ciocanul. Ocupaţi-vă 
poziţiile şi aplicaţi procedeul în consecinţă. 

Îşi repezi băţul către capul lui Gaius, pocnindu-l peste 
ureche. Totul deveni alb, apoi negru, şi când deschise ochii i se 
păru că lumea în jur se învârte, răsuncindu-se odată cu sfoara 
de care atârna. Pentru o vreme, simţi loviturile numărate de 
Suetonius: 

— „Un-doi-trei, un-doi-trei...” 

I se păru că îl aude pe Marcus plângând, apoi îşi pierdu 
cunoştinţa, în aplauze însoţite de râsete batjocoritoare. 

e 

Se trezi şi leşină de mai multe ori pe parcursul zilei, 
neizbutind să rămână conştient decât către asfinţit. Ochiul 
drept îi sângera abundent, iar faţa îi era umflată şi lipicioasă. 
Încă stăteau atârnaţi şi se legănau încet, purtaţi de briza de 
seară care cobora de pe dealuri. 

— Marcus, trezeşte-te! Marcus! 

Prietenul său nu schiţa niciun gest. Arăta groaznic, aducea 
aproape cu un demon. Crusta uscată de nămol de râu i se 
desprinsese de pe corp, lăsând în urmă doar praful sur, 
străbătut de vinişoare roşii. Avea o falcă umflată şi un cucui 
mare în dreptul tâmplei, iar mâna dreaptă, tumefiată, căpătase 
o tentă vineţie în lumina slabă a apusului. Gaius încercă să-şi 
mişte braţele legate cu sfoară. Deşi înţepenite şi săgetate de 
durere, ambele braţe erau tefere. Gaius începu operaţiunea de 


7 


eliberare. Trupul lui tânăr era agil, iar explozia de durere care-l 
cuprinse păli în faţa îngrijorării pentru soarta prietenului său. 
Nu se putea să fi păţit ceva. Insă înainte de toate, Gaius trebuia 
să coboare de acolo. 

Işi eliberă o mână şi bâjbâi pe jos, scotocind prin praf şi prin 
frunze moarte cu vârfurile degetelor. Nimic. Apoi îşi slobozi şi 
cealaltă mână şi îşi lărgi aria de căutare, legănându-şi uşor 
trupul în cerc. În sfârşit, dibui o piatră mai ascuţită. Acum urma 
partea cea mai grea. 

— Marcus, mă auzi? O să te dau jos, nu-ţi face griji! Pe urmă 
o să-l omor pe Suetonius, împreună cu grăsanii lui de prieteni. 

Marcus se clătina uşor în liniştea serii, cu gura deschisă, 
înţepenită. Gaius trase adânc aer în piept şi se pregăti să 
înfrunte durerea. Chiar şi în condiţii normale, i-ar fi fost destul 
de greu să se ridice şi să reteze sfoara groasă doar cu ajutorul 
unei pietre cu vârful ascuţit, dar acum, mai ales că abdomenul 
îi era plin de răni, acest lucru îi părea a fi imposibil. 

„Haide!” 

Se ridică brusc, urlând de durerea care-i năvăli din stomac. 
Se căţără pe creangă şi se prinse de ea cu ambele mâini, 
respirând cu greu din cauza efortului. Se simţea slăbit, vederea 
i se înceţoşa. li venea să vomite, aşa că îşi ţinu respiraţia 
câteva secunde, pentru a-şi reveni. Apoi, centimetru cu 
centimetru, îşi lăsă liberă mâna în care ţinea piatra şi se 
aplecă, dându-şi destul spaţiu ca să poată apuca sfoara şi să o 
taie fără să-şi vatăme pielea acolo unde laţul intrase în carne. 

Piatra era însă destul de boantă, iar el nu se putu menţine în 
poziţie. Încercă să se desprindă înainte ca mâinile să-i alunece, 
ca să-şi poată controla căderea, dar se dovedi un lucru prea 
dificil. „Măcar n-am scăpat piatra, murmură în sinea lui. 
Trebuie să mai încerc, să nu cumva să se întoarcă Suetonius.” 

Incă un gând îl cutremură. Probabil că tatăl lui se întorsese 
deja de la Roma. Putea sosi din moment în moment. Se 
întuneca şi sigur şi-ar fi făcut griji. Poate că şi începuse să-i 
caute, poate că se apropia de locul unde se aflau ei şi le striga 
numele. Nu trebuia să-i găsească în halul ăsta. Ar fi fost prea 
umilitor. 

— Marcus, o să le zicem tuturor că am căzut. Nu vreau ca 
tata să afle ce s-a întâmplat. 

Marcus se legăna în cerc, inconştient. 


Gaius avu nevoie de alte cinci încercări până când, în cele 
din urmă, sfoara cedă. Căzu la pământ cât era de lung, gemând 
sub convulsiile muşchilor. 

Încercă să-l coboare uşor pe Marcus, dar trupul acestuia 
cântărea prea mult pentru el şi impactul îl dărâmă. 

Trezit de spasmul de durere provocat de cădere, Marcus 
deschise ochii. 

— Mâna mea, şopti cu voce pierdută. 

— Cred că e ruptă. N-o mişca. Trebuie să plecăm înainte ca 
Suetonius să se întoarcă sau ca tata să încerce să ne găsească. 
Aproape că s-a înnoptat. Poţi să te ţii pe picioare? 

— Cred că da, deşi abia mi le simt. 'Tonius ăla e un ticălos, 
mârâi Marcus. 

Nu se încumetă să deschidă mandibula umflată, ci vorbi din 
vârful buzelor tumefiate şi crăpate. 

Gaius îl aprobă, prevestind a rău. 

— Aşa e, cred că va trebui să ne luăm revanşa. 

Marcus zâmbi, înfiorându-se sub înţepătura durerii. 

— Dar numai după ce ne revenim un pic, da? Nu cred c-aş fi 
în stare să-l înfrunt chiar acum. 

Sprijinindu-se unul pe celălalt, o luară clătinându-se spre 
casă prin întunericul nopţii, mergând cale de mai bine de un 
kilometru, prin lanurile de grâu, trecând de adăposturile 
sclavilor care lucrau câmpul, până la casa de pe deal. După 
cum era de aşteptat, lămpile străluceau, încă aprinse, străjuind 
pereţii corpului central. 

— Sigur ne aşteaptă Tubruk; nu doarme niciodată, spuse 
Gaius pe când treceau pe sub stâlpii porţii. 

O voce din umbră îi făcu să sară în sus de spaimă. 

— Şi bine fac că nu dorm. Nu mi-aş fi iertat-o dacă ratam aşa 
o privelişte. Aveţi noroc că taică-tău nu e aici, v-ar fi dat o 
mamă de bătaie zdravănă dacă v-ar fi văzut întorcându-vă într- 
un asemenea hal. Ce s-a mai întâmplat de data asta? 

Tubruk păşi în lumina gălbuie a lămpilor şi se aplecă. Era 
bine clădit, fusese cândva gladiator, acum deţinea postul de 
supraveghetor pe moşioara aceea de la marginea Romei, şi nu 
tânjea deloc după vechea lui viaţă. Tatăl lui Gaius spunea că nu 
mai găseai unul ca el, atât de priceput în gospodărie. Sclavii îi 
dădeau ascultare, unii de frică, iar alţii, de drag. li adulmecă pe 
cei doi băieţi. 


— Aţi căzut în râu, nu? Aşa pare. 

Cei doi încuviinţară, mulţumiţi de explicaţie. 

— Hmm... şi vânătăile tot de acolo le-aţi căpătat? Sau e mai 
degrabă mâna lui Suetonius? Trebuia să-i fi dat o lecţie de mult, 
cât era destul de tânăr ca să înţeleagă. Ce aveţi de zis despre 
asta? 

— Te înşeli, ne-am certat între noi şi pe urmă ne-am luat la 
trântă. Nimeni nu a mai fost implicat şi, chiar dacă ar fi fost, 
am prefera să ne ocupăm personal de asta, înţelegi? 

Tubruk fu surprins de bravura băiatului. Avea patruzeci şi 
cinci de ani şi albise încă de când împlinise treizeci. Luptase ca 
legionar în Africa în Legiunea a III-a Cirenaica şi luptase de 
aproape o sută de ori în arena gladiatorilor, adunând o mulţime 
de cicatrici pe trup. Îşi trecu degetele butucănoase prin părul 
lui Gaius. 

— Înţeleg, pui de lup. Doar semeni cu taică-tău. Dar acum nu 
poţi să faci nimic, nu eşti decât un puşti şi am auzit că 
Suetonius - sau cine-o fi - s-a făcut un luptător pe cinste. 
Vedeţi-vă de treaba voastră, tatăl lui s-ar putea transforma într- 
un duşman prea puternic în Senat. 

Gaius adoptă o poziţie cât mai demnă şi grăi pe tonul cel mai 
serios pe care-l ştia, încercând să pară cât mai credibil cu 
putinţă: 

— Atunci suntem norocoşi că acest Suetonius nu are nicio 
legătură cu noi. 

Tubruk încuviinţă ca şi cum ar fi acceptat adevărul celor 
auzite, încercând să nu-şi trădeze zâmbetul. 

Gaius continuă şi mai încrezător: 

— Trimite-l pe Lucius să ne oblojească rănile. Am nasul spart 
şi mai mult ca sigur că şi Marcus are mâna ruptă. 

Tubruk îi urmări împleticindu-se către casă şi reveni la postul 
său în beznă, străjuind poarta ca în fiecare noapte. Vara se 
apropia cu paşi repezi şi vipia zilei urma să fie prea greu de 
suportat. Era plăcut să fii în viaţă, să te bucuri de seninul 
cerului şi de roadele unei munci cinstite. 

e 

Dimineaţa următoare aduse cu sine agonia trupului, iar 
vreme de două zile durerile se înrăutăţiră. Marcus fu doborât 
de febră şi doctorul era de părere că acesta reprezenta un efect 
al mâinii rupte care se umflase căpătând proporţii 


10 


considerabile în urma punerii atelei. Temperatura ridicată se 
menţinu mai multe zile, timp în care pacientul fu ţinut la 
întuneric, cu Gaius fierbând de nelinişte pe treptele casei. 

La aproape o săptămână de la atacul din pădure, Marcus 
zăcea în pat, încă slăbit, dar în afara oricărui pericol. Pe Gaius 
încă îl mai dureau muşchii şi faţa îi era plină de pete galbene- 
roşietice, vânătăi încă umede, altele uscate, în funcţie de faza 
de vindecare. Dar chiar şi aşa, sosise momentul să-l înfrunte pe 
Suetonius. 

În timp ce străbătea pădurea de pe moşia familiei, mintea îi 
fu cuprinsă de teamă. Dacă Suetonius n-avea să apară? Nu 
exista niciun motiv care să-i dea certitudinea că vecinul ieşea la 
plimbări regulate prin codru. Dacă era din nou însoţit de 
prieteni? Cu siguranţă că de data asta l-ar fi omorât. Numai că 
acum Gaius adusese cu el un arc, cu care exersa din mers. 
Arma fusese concepută pentru a fi mânuită de un adult şi era 
prea mare pentru el, dar descoperise că putea înfige unul din 
capete în pământ, punând o săgeată în strună, destul cât să-l 
sperie pe Suetonius, dacă l-ar fi ameninţat. 

— Suetonius, nu eşti decât o piază plină de coşuri! Dacă te 
mai prind pe pământul tatălui meu, îţi înfig o săgeată drept în 
cap. 

Mergea şi vorbea singur. Era o zi frumoasă, numai bună de o 
plimbare prin pădure, şi poate că s-ar fi bucurat de ea dacă 
motivul pentru care venise acolo nu ar fi fost unul extrem de 
serios. De data asta îşi dăduse cu ulei în părul castaniu, pentru 
a-i sta lins pe cap, şi îmbrăcase haine curate şi simple, care i-ar 
fi permis mişcări uşoare şi rapide. 

Încă nu trecuse de hotarul moşiei tatălui său; deodată Gaius 
fu surprins să audă zgomot de paşi şi îl văzu apoi pe Suetonius, 
apărând pe cărare însoţit de o fată, toată numai chicote. Iniţial, 
băiatul mai mare nu-l observă, fiind mult prea preocupat de 
prezenţa fetei. 

— Mi-ai încălcat proprietatea, interveni Gaius, satisfăcut de 
faptul că vocea îi răsuna ferm, chiar dacă puţin cam ascuţit. 
Eşti pe moşia tatălui meu. Ş 

Suetonius tresări şi trase o înjurătură, surprins. Înţelegând 
că se confrunta cu ameninţarea arcului înfipt în pământ de 
Gaius, începu să râdă. 


11 


— Acum eşti un pui de lup! O creatură cu multe feţe, se pare. 
Nu ţi-a ajuns bătaia de data trecută, pui de lup? 

Lui Gaius îi plăcea tânăra domnişoară, cu toate că şi-ar fi 
dorit să plece, să se facă nevăzută. Nu şi-ar fi închipuit că va da 
de o prezenţă feminină la întâlnirea lui cu Suetonius; simţea că 
adversarul era acum cu mult mai primejdios. 

Suetonius îşi puse braţul în jurul fetei, într-o manieră 
melodramatică. 

— Ai grijă, dragă! Avem de-a face c-un bătăuş periculos. E de 
nestăvilit, mai ales atunci când stă atârnat de o creangă! 

Râse la propria glumă şi fata se grăbi să-i ţină isonul. 

— El este cel despre care îmi spuneai, Tonius? Uită-te ce 
mutrişoară furioasă are! 

— Dacă te mai prind pe aici, o să bag o săgeată-n tine, se 
repezi Gaius, vorbele sale rostogolindu-se asupra lor ca tunetul. 
Trase coarda înapoi câţiva centimetri. Pleacă acum sau te 
dobor! 

Suetonius nu mai zâmbea; îşi analiza şansele de reuşită 
contra adversarului. 

— Bine, parvus lupus?. O să-ţi dau ceea ce vrei. 

Pe nepregătite, se năpusti asupra lui, iar Gaius slobozi 
săgeata prea repede. Aceasta lovi tunica tânărului, dar căzu 
deoparte, fără a-l străpunge. Suetonius scoase un strigăt de 
victorie şi înaintă, cu braţele întinse şi cu privirea nemiloasă. 
Gaius ridică arcul, panicat, şi îl lovi pe băiat în nas. Sângele 
ţâşni şi Tonius urlă de mânie şi de durere, cu ochii inundaţi de 
lacrimi. Gaius se pregătea de un nou atac, însă băiatul mai 
mare îi înşfăcă arcul într-o mână şi cu cealaltă îl apucă de gât, 
târându-l înapoi vreo şase, şapte paşi, purtat de un acces de 
furie oarbă. 

— Tot mă mai ameninţi? mârâi, strângâdu-l mai tare. 

Sângele îi curgea din nas, pătându-i tunica. Smulse arcul din 
mâinile lui Gaius şi se năpusti asupra acestuia cu o ploaie de 
lovituri, fără a-i slăbi gâtul din strânsoare. 

„O să mă omoare şi o să spună că a fost un accident, se gândi 
Gaius disperat. I se citeşte în ochi. Nu mai pot să respir.” 

Începu şi el să-i care pumni băiatului mai mare, dar nu avea 
destulă forţă ca să-l rănească serios. În cele din urmă, o ceaţă i 
se aşternu peste ochi şi realitatea se transformă în vis; urechile 


2 Pui de lup (în 1b. latină în orig.). 
12 


îşi pierdură puterea de a auzi. Când Tonius îl aruncă pe 
frunzele umede, Gaius îşi pierduse deja cunoştinţa. 
e 

După o oră, Tubruk îl găsi pe Gaius pe cărare şi îl trezi 
turnându-i apă peste capul plin de vânătăi. Din nou, chipul 
băiatului părea desprins dintr-un coşmar. Ochiul i se umpluse 
de sânge, întunecându-i vederea pe o parte; nasul îi fusese din 
nou spart; tot restul era o rană. 

— Tubruk? şopti ametit. Am căzut din copac. 

Ecoul hohotelor de râs ale voinicului se pierdu în pădurea 
deasă. 

— Băiete, nimeni nu-ţi pune la îndoială curajul. Doar 
abilităţile tale de luptător mă îngrijorează. E timpul să te 
antrenezi cum se cuvine, înainte să te ucidă careva. O să discut 
despre asta cu taică-tău când se întoarce din oraş. 

— N-o să-i spui că... am căzut din copac? M-am lovit de o 
groază de crengi până am atins pământul. 

Gaius simţea în gură gustul sângelui care i se prelingea din 
nasul spart. 

— Dar tu ai reuşit să dai în copac măcar o dată? întrebă 
Tubruk, citind deja răspunsul în frunzele răvăşite. 

— Şi copacul are un nas exact ca al meu. 

Gaius încercă să facă o glumă, dar sfârşi prin a vomita într- 
un tufiş. 

— Hmmm, nu crezi că e cazul să pui capăt poveştii? Nu te 
pot lăsa să continui aşa, să ajungi schilod sau chiar mort. Când 
taică-tău e plecat în oraş se aşteaptă ca-n timpul ăsta tu să 
deprinzi responsabilităţile pe care le ai ca moştenitor al lui şi 
ca patrician, nu să te porţi ca un mucos care se încaieră toată 
ziua. Tubruk făcu o mică pauză ca să ridice arcul din boscheţi. 
Ei, drace! Coarda era ruptă: Ai merita o bătaie la fund şi pentru 
că ai furat arcul. 

Gaius dădu din cap deznădăjduit. 

— Fără încăierări de-aici înainte, ai înţeles? 

Tubruk îl ridică în picioare şi îi curăţă o parte din noroiul 
adunat pe haine. 

— Promit. Mulţumesc că ai venit să mă iei, răspunse Gaius. 

Băiatul se împletici şi aproape căzu în timp ce vorbea, 
stârnind mila bătrânului gladiator. Cu o mişcare iute, acesta îl 


13 


urcă pe băiat pe umerii săi şi-l purtă la vale, către casă, 
strigând: „Fereşte!” ori de câte ori întâlneau ramuri mai joase. 
e 

Cu excepţia mâinii bandajate, după o săptămână Marcus era 
din nou pe picioare. Mai scund decât Gaius cu vreo cinci 
centimetri, avea părul castaniu şi o figură atletică. Braţele îi 
erau un pic cam prea lungi faţă de corp, ceea ce, susţinea el, 
avea să-l ajute să devină un spadasin iscusit când va mai creşte, 
pentru că urma să aibă o alonjă mai mare. Ştia să facă jonglerii 
cu mere şi ar fi încercat chiar şi cuţitele, dacă sclavii de la 
bucătărie nu l-ar fi pârât Aureliei, mama lui Gaius. Atât de tare 
se luase de el, încât îl făcuse să jure că n-o să mai încerce în 
viaţa lui aşa ceva. Amintirea respectivului eveniment îl făcea să 
ezite chiar şi atunci când se folosea de cuţit ca să mănânce. 

Când Tubruk îl aduse pe Gaius la vilă, aproape inconştient, 
Marcus coborâse deja din pat şi se furişase la etajul inferior, 
unde se aflau sălile încăpătoare ale bucătăriei. Tocmai îşi muia 
degetele în tigăile unsuroase; deodată, auzi un murmur de voci 
şi trecu grăbit de cuptoarele din cărămidă grea, către 
încăperea unde Lucius îngrijea de cei suferinzi. 

Ca întotdeauna atunci când păţeau ceva, Lucius, sclavul care 
lucra ca medic, le oblojea rănile. Avea grijă de familie, dar şi de 
toţi ceilalţi sclavi de pe moşie. Pansa umflături, punea 
cataplasme cu lipitori pe infecţii, scotea dinţii cu cleştele şi 
cosea răni. Era un om tăcut şi răbdător, şi respira întotdeauna 
pe nas atunci când se concentra. Şuieratul blând care-i izvora 
din plămâni însemna pentru băieţi linişte şi siguranţă. Gaius 
ştia că atunci când tatăl său va muri, Lucius avea să fie 
eliberat, ca răsplată pentru grija lui devotată pentru Aurelia. 

Marcus şedea alături, plescăind la pâinea unsă cu untură, în 
timp ce Lucius vedea din nou de nasul spart recent. 

— Iar te-a scărmănat Suetonius? întrebă. 

Gaius dădu din cap în semn de aprobare, fără a putea vorbi, 
fără a putea vedea prin perdeaua de lacrimi care-i năpădiseră 
ochii. 

— Trebuia să mă aştepţi, împreună l-am fi doborât. 

De data asta Gaius nu mai putu încuviinţa. Lucius termină de 
examinat cartilajul nazal şi trase brusc, ca să fixeze porţiunea 
desprinsă. Un nou izvor de sânge ţâşni peste coaja deja uscată. 


14 


— Pe toţi zeii, Lucius, fii atent! Mai ai puţin şi-mi smulgi 
nasul de tot! 

Lucius zâmbi şi tăie o nouă bucată de pânză în fâşii, ca să-i 
înfăşoare capul. 

Între timp, Gaius se întoarse către prietenul său. 

— Nu te poţi lupta. Ai o mână ruptă şi bandajată şi coastele 
făcute ţăndări. 

Marcus îl privi, dus de gânduri. 

— Da, poate că nu. O să încerci iar? De data asta o să te 
omoare, să ştii. 

Gaius îl privi calm, pe deasupra bandajelor. Lucius îşi adună 
ustensilele şi se ridică să plece. 

— Mulţam, Lucius! N-o să mă omoare, pentru c-o să-l bat eu 
primul. Trebuie doar să mai lucrez un pic la strategie, asta-i tot. 

— Ba o să te omoare, repetă Marcus şi muşcă dintr-un măr 
uscat, furat din cămara cu provizii pentru iarnă. 

e 

O săptămână mai târziu, Marcus se trezi de cum se iviră 
zorile şi îşi începu antrenamentele, încrezător că acestea îi vor 
crea reflexele necesare ca să devină un mare spadasin. Camera 
lui era o chilie simplă din piatră albă, în care se aflau doar un 
pat şi un cufăr pentru lucruri personale. În drum spre toaletă, 
dădu un picior în uşa camerei lui Gaius, aflată alături, ca să-l 
trezească. Intră în odaia mică şi alese unul dintre cele patru 
orificii pietruite care duceau către un canal cu apă curentă, o 
minune inginerească prin care se elimina aproape orice miros 
şi care purta murdăria de peste noapte pe râul care traversa 
valea. Dădu la o parte lespedea, ridicându-şi cămaşa de noapte. 

La întoarcere, Gaius nici nu se clintise, aşa că deschise uşa 
ca să se ia de el că e prea leneş. Odaia era goală şi Marcus se 
simţi profund dezamăgit. 

„Trebuia să mă fi luat cu tine, prietene. Nu era nevoie să-mi 
arăţi pe faţă că nu ai nevoie de mine.” 

Se îmbrăcă repede şi porni după Gaius, la ceasul când 
soarele se revărsa în vale, luminând domeniile pe care sclavii 
pământului îşi începeau prima rundă de lucru. 

Ultimele fire de ceaţă se mistuiseră deja, chiar şi în codrii cei 
mai reci. Marcus îl găsi pe Gaius neînarmat, la hotarul dintre 
cele două moşii. 


15 


La auzul paşilor care se apropiau din spate, Gaius se 
întoarse, afişând o privire cuprinsă de groază. Se relaxă şi 
zâmbi când văzu că nu era decât tovarăşul său. 

— Îmi pare bine că ai venit, Marcus! Nu ştiam când o să 
apară, aşa că am sosit mai din timp. Am crezut că eşti el, 
pentru o clipă. 

— Puteam să te însoțesc, să ştii. Doar sunt prietenul tău, nu? 
Pe deasupra, şi eu îi sunt dator cu o bătaie. 

— Ai mâna ruptă, Marcus. Şi oricum, faţă de tine, eu îi sunt 
dator de două ori. 

— E adevărat, dar măcar aş fi putut să-i sar în spate din 
copac sau să-i pun piedică în timp ce-şi lua avânt. 

— Nu câştigi o luptă cu tertipuri. O să-l dobor cu mâinile 
goale. 

O clipă, Marcus păstră tăcerea. O hotărâre rece şi 
necruțătoare se citea pe faţa de obicei senină a prietenului său. 

Soarele se înălţă încet, umbrele îngustându-se. Marcus se 
aşeză pe pământ, mai întâi ghemuit, apoi îşi întinse picioarele 
în faţă. Nu voia să fie el cel care rupea tăcerea în concursul de 
seriozitate impus de Gaius. Şi nici nu putea sta în picioare ore 
în şir, aşa cum părea să fie dispus prietenul său. Umbrele se 
mişcară şi Marcus însemnă cu bețe poziţia în care se aflau, 
estimând că aşteptau deja de trei ore, când deodată Suetonius 
îşi făcu apariţia tăcut, mergând agale de-a lungul potecii. Când 
îi văzu, zâmbi fără chef şi se opri. 

— Începi să-mi placi, pui de lup! Socot că azi o să te omor 
sau măcar o să-ţi rup un picior. Ce crezi că ar fi mai potrivit? 

Gaius zâmbi, luând o poziţie cât mai semeaţă. 

— Eu aş alege prima variantă. Pentru că altfel o să mă lupt 
cu tine până o să mă fac mare şi o să am destulă putere ca să te 
omor eu pe tine. După care o să-ţi iau femeia, dar nu înainte de 
a o da mai întâi prietenului meu. 

Marcus ascultă îngrozit vorbele lui Gaius. Singura lor salvare 
acum era să o ia la fugă. Suetonius îi privi sălbatic şi trase de la 
brâu o sabie mică, extrem de ascuţită. 

— Pui de lup şi tu, peştişorule! Sunteţi prea proşti ca să mă 
supăr pe voi, dar faceţi zgomot mai ceva ca nişte căţeluşi. O să 
vă pun eu din nou cu botul pe labe! 


16 


Se năpusti asupra lor. Dar chiar înainte de a-i ajunge, 
pământul se căscă trosnind, înghiţindu-l cu zgomot, într-o 
explozie de frunze şi de praf. 

— Ţi-am făcut o capcană pentru lupi, Suetonius! strigă Gaius 
cuprins de veselie. 

Băiatul de paisprezece ani se zbătea dintr-o parte în alta, 
spre deliciul celor doi camarazi care petrecură câteva minute 
bune lovindu-l peste degete pe când încerca să iasă la 
suprafaţă. Le striga cele mai cumplite ameninţări, dar băieţii se 
băteau reciproc pe spinări şi-i făceau în ciudă. 

— Mă gândeam să arunc un bolovan peste tine, aşa cum se 
omoară lupii în nord, îi şopti Gaius, când Suetonius încetă să se 
mai zbată, cotropit de o furie neputincioasă. Dar tu nu m-ai 
omorât, aşa că nici eu n-o s-o fac. S-ar putea chiar să nu spun 
nimănui cum l-am azvârlit pe Suetonius într-o capcană pentru 
lupi. Baftă la evadat! 

Slobozi un strigăt de victorie, urmat imediat de Marcus. 
Ţipetele şi chiuiturile de bucurie se mistuiră în pădure în urma 
celor doi băieţi care se îndepărtau, zburdând de fericire. 

În timp ce hoinăreau pe cărări, Marcus îi strigă peste umăr: 

— Ziceai c-o să-l dobori cu mâinile goale! 

— Păi, asta am şi făcut! Toată noaptea am săpat la groapa 
aia. 

Soarele străluci printre copaci şi lor li se păru că puteau 
alerga ziua-ntreagă. 

Rămas singur, Suetonius îşi croi drum cu mâinile la 
suprafaţă, se agăţă de o margine a gropii şi, cu o mişcare iute, 
reuşi să se elibereze. Pentru o vreme stătu acolo, 
contemplându-şi tunica şi pantalonii murdari. Aproape tot 
drumul spre casă merse încruntat, dar, pe măsură ce copacii 
rămâneau în urmă şi ieşi la lumina zilei, începu să râdă. 


17 


Capitolul 2 


Gaius şi Marcus mergeau în urma lui Tubruk în timp ce 
acesta măsura cu pasul o nouă parcelă pentru arat. La fiecare 
cinci paşi, fostul gladiator întindea o mână ca să ia un ţăruş pe 
care Gaius i-l dădea dintr-un coş greu. Bărbatul căra un ghem 
mare de sfoară, înfăşurată în jurul unui fus de lemn. Cu 
răbdarea care-l caracteriza, lega mai întâi sfoara de ţăruş, apoi 
i-l dădea lui Marcus să-l ţină, iar el îl bătea cu ciocanul în 
pământul tare. Din când în când, Tubruk privea înapoi la 
însemnele făcute de-a lungul hotarului care prindea contur, 
dând din cap mulţumit înainte de a continua. 

Era o îndeletnicire plictisitoare, de care amândoi băieţii s-ar 
fi lipsit bucuroşi ca să meargă în vale, în afara porţilor oraşului, 
pe Câmpul întins al lui Marte’, unde puteau să călărească şi să 
participe la competiţiile sportive. 

— Ţine-l drept, îl repezi Tubruk pe Marcus, a cărui minte 
zburase departe. 

— Cât o să ne mai ţii, Tubruk? întrebă Gaius. 

— Atât cât este nevoie ca să ne facem bine treaba. Trebuie să 
marcăm câmpurile pentru plugari şi pe urmă să batem ţăruşii 
ca să fixăm hotarul. Taică-tău vrea să facă moşia mai 
productivă şi pământurile astea au sol bun pentru smochine, pe 
care putem să le vindem în pieţele din oraş. 

Gaius îmbrăţişă cu privirea dealurile verzi-aurii care 
alcătuiau domeniul tatălui său. 

— Înseamnă că este o moşie bogată?! 

Tubruk râse pe înfundate. 

— De pe urma ei mănânci şi te îmbraci, dar pământul nu 
ajunge ca să plantăm prea mult orz sau grâu pentru pâine. 
Recoltele noastre nu pot fi prea mari, aşa că trebuie să ne 
concentrăm pe produse de care oraşul are nevoie. De exemplu, 
din grădinile de flori scoatem seminţe, le zdrobim şi din ele 
obţinem uleiuri de faţă, folosite de doamnele din înalta 
societate. Taică-tău a şi cumpărat o duzină de stupi pentru noi 


3 Din lat. Campus Martius. Zona publică unde defilau eroii Romei 
Antice, unde se antrenau atât armata romană, cât și oamenii de rând, 
unde aveau loc diferite jocuri și competiţii publice. Denumit astfel 
după zeul roman al războiului, Marte. (n.tr.). 


18 


roiuri de albine. În câteva luni o să aveţi miere la fiecare masă 
şi o să obţinem şi un câştig frumuşel din asta. 

— Putem să te ajutăm cu stupii când vin albinele? interveni 
Marcus, brusc interesat. 

— Să vedem, trebuie să le mânuim cu grijă. Bătrânul Tadius 
creştea albine înainte să devină sclav. Sper să ne ajute să 
adunăm mierea. Albinelor nu le place să le furi proviziile pentru 
iarnă, aşa că avem nevoie de cineva cu experienţă. Hai, ţine 
ţăruşul ăla drept! Ăsta-i un stadiu, adică am măsurat deja şase 
sute douăzeci de picioare, o să facem colţul aici. 

— O să ne mai ţii mult, Tubruk? Voiam să mergem cu poneii 
în oraş să vedem dacă putem asculta dezbaterea Senatului. 

Tubruk pufni. 

— Vrei să spui că vreţi să mergeţi pe câmp să vă întreceţi cu 
poneii cu ceilalţi băieţi, nu? Nu mai avem decât latura asta de 
marcat astăzi şi o să-i pun mâine pe oameni să fixeze restul de 
ţăruşi. Cred că într-o oră, două terminăm. 

Cei doi băieţi se priviră posomorâţi. Tubruk puse jos ghemul 
şi ciocanul de lemn şi îşi îndreptă spinarea, cu un oftat. Il bătu 
pe Gaius uşor pe umăr. 

— Ăsta pe care muncim e pământul tău, să ţii minte. A fost al 
bunicului tău şi mai târziu o să fie al copiilor tăi. Uite! 

Bărbatul se sprijini într-un genunchi şi sparse ţărâna tare 
folosind ţăruşul şi ciocanul, bătând până când dădu de 
pământul negru, cleios. Vâri mâna şi luă un pumn din materia 
negricioasă, ridicând-o către cei doi băieţi. 

Gaius şi Marcus priviră vrăjiţi cum sfărâmă pământul între 
degete. 

— Unde stăm noi acum au stat alţi romani înaintea noastră, 
de sute de ani. Ăsta nu este doar pământ. Suntem noi toţi, este 
cenuşa celor care au trăit aici înaintea noastră. De aici ne 
tragem şi aici o să ne întoarcem. Alţi oameni vor călca aceste 
meleaguri în urma noastră, fără să ştie că am existat vreodată. 

— Cripta familiei este în drumul spre oraş, nu aici, mârâi 
Gaius, iritat de patosul crescând al lui Tubruk. 

Bătrânul gladiator ridică din umeri. 

— Asta se întâmplă de puţin timp. Poporul nostru a vieţuit 
aici cu multă vreme înainte de a exista vreun oraş. Am sângerat 
şi ne-am dat viaţa pe câmpurile astea în războaie de mult 


19 


uitate. Şi poate c-o s-o facem iar, în cele ce vor veni. Aşază-ţi 
mâna pe pământ! 

Aplecându-se către băiatul care şovăia, prinse mâna lui Gaius 
şi o împinse către ţărâna frământată, strângând-o ferm şi 
împiedicând-o astfel să se retragă. 

— Ce ţii tu în mână este istorie, băiete! Pământul ăsta a 
văzut lucruri pe care noi nu le vom vedea niciodată. Aici este 
familia ta şi Roma întreagă. De-aici o să ne luăm hrana şi banii 
cu care ne bucurăm de lux. Fără el nu suntem nimic. Pământul 
este totul şi oriunde te vei duce în lumea asta, numai el o să fie 
cu adevărat al tău. Numai lutul ăsta negru pe care îl ţii tu în 
mână va fi casa ta. 

Marcus urmărise totul cu solemnitate. 

— Va fi şi casa mea? 

Pentru o clipă Tubruk nu-i răspunse, în schimb îl urmări pe 
Gaius care strângea cu forţă pământul între degete. Apoi se 
uită către Marcus şi zâmbi. 

— Bineînţeles, băiete! Nu eşti şi tu tot un roman? Oraşul ăsta 
nu este şi al tău? Zâmbetul îi păli şi îşi întoarse din nou privirea 
către Gaius. Dar moşia asta este a lui Gaius, într-o bună zielo 
să fie stăpânul ei, el o să-şi plece ochii către livezile încărcate 
de smochini şi la stupii plini de zumzet, şi o să-şi aducă aminte 
de vremurile când era doar un flăcău care nu voia decât să le 
arate celorlalţi băieţi noi trucuri cu poneiul pe Câmpul lui 
Marte. 

Tubruk nu observă tristeţea care se aşternu o clipă pe chipul 
lui Marcus. 

Gaius îşi descleştă degetele şi puse pământul înapoi în 
gropiţa făcută de gladiator, bătătorindu-l cu grijă. 

— Atunci, hai să terminăm de măsurat, spuse Gaius, iar 
Tubruk încuviinţă, ridicându-se în picioare. 

e 

Soarele era la asfinţit când băieţii traversară unul dintre 
podurile de pe Tibru, care ducea spre Câmpul lui Marte. 
Tubruk ţinuse morţiş ca ei să se spele şi să se schimbe în 
veşminte curate înainte de a pleca, dar chiar şi la acea oră 
târzie întinderea Câmpului era încă plină de tinerii Romei 
adunaţi în grupuri, unii aruncând discuri şi sulițe, alţii bătând 
mingea cu piciorul sau călărind ponei şi cai, sub încurajările 


20 


mulţimii. Era un loc zgomotos şi băieţii mureau de nerăbdare 
să asiste la luptele corp la corp şi la întrecerile cu carele. 

Deşi foarte tineri, Gaius şi Marcus se simțeau în largul lor în 
şaua înaltă, strânsă bine pe pântece şi pe coapse, ce le oferea 
siguranţă în timpul manevrelor. Picioarele le atârnau peste 
coastele armăsarilor, lipindu-se cu forţă la viraje, pentru mai 
multă stabilitate. 

Gaius se uită în jur după Suetonius, mulţumit că acesta nu se 
zărea în mulţime. De când îl prinsese în capcana pentru lupi, nu 
se mai întâlniseră şi ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, 
bătălia fiind câştigată şi încheiată. Orice alte altercaţii nu ar fi 
adus decât necazuri. 

Cei doi o luară în sus la trap, către un grup de copii de vârstă 
apropiată de a lor. Îi salutară, descălecând din mers, trecându- 
şi un picior pe deasupra poneiului. Nimeni dintre cunoscuţi nu 
se afla acolo, dar grupul îi primi în mijlocul său; atmosfera era 
una prietenoasă, atenţia tuturor fiind concentrată asupra unui 
bărbat care ţinea strâns un disc în mâna dreaptă. 

— Ăla e Tani, e campion în legiunea lui, murmură unul dintre 
băieţi către Gaius. 

Sub privirile mulţimii, Tani îşi luă avânt, rotindu-se pe loc şi 
slobozind discul spre apus. Se auziră fluierături în semn de 
apreciere şi aplauzele câtorva băieţi. 

Tani se întoarse către ei. 

— Aveţi grijă. E posibil să vină spre voi. 

Gaius zări un alt bărbat alergând către discul căzut, 
ridicându-l şi rotindu-se înainte de a-l lansa din nou. Asistenţa 
se risipi, ghicind că se îndrepta spre ei. Un băiat rămas în urmă 
fu lovit cu putere în coaste, tocmai când încerca să se ferească. 
Căzu la pământ cu respiraţia tăiată şi gemând de durere. Tani 
alergă către el. 

— Straşnică oprire, tinere! Te simţi bine? 

Băiatul încuviinţă din cap şi se ridică şovăielnic în picioare, 
ţinându-se încă de locul unde-l durea. Tani îl bătu uşor pe umăr 
şi se aplecă să ia discul. Apoi se îndepărtă ca să arunce din 
nou. 

— A făcut cineva întrecere cu caii astăzi? întrebă Marcus. 

Câţiva băieţi se întoarseră curioşi către el, holbându-se la 
poneiul robust pe care i-l alesese Tubruk. 


21 


— Încă nu. Am venit să ne uităm la lupte, dar s-au terminat 
acum o oră. 

Cel care vorbise arătă către o suprafaţă bătătorită din 
apropiere, unde fusese trasat un pătrat în iarbă. Alături stăteau 
în grupuri bărbaţi şi femei, sporovăind şi mâncând. 

— Aş putea să mă lupt eu, interveni brusc Gaius, luminându- 
se la faţă. Am putea să organizăm o competiţie a noastră. 

Grupul începu să şuşotească, vădind interes. 

— Pe perechi? 

— Nu, toţi odată. Şi ultimul care rămâne în picioare e 
câştigător, ce ziceţi? răspunse Gaius. Dar avem nevoie şi de un 
premiu. Ce-ar fi să punem la bătaie banii pe care îi avem şi 
câştigătorul să îi ia pe toţi? 

Băieţii din grup dezbătură problema, apoi începură să se 
caute de monede prin buzunarele de la tunici, pe care le 
dădură celui mai voinic dintre ei. Acesta păşea încrezător 
printre ei, iar grămăjoara de bani creştea în palma sa. 

— Eu sunt Petronius. Am strâns aproape douăzeci de bănuţi. 
Tu câţi ai? 

— Marcus, ai vreo monedă? Eu am câteva piese de bronz. 

Gaius le puse şi pe acestea în palma băiatului, iar Marcus 
adăugă încă trei. 

Petronius le numără din nou şi zâmbi. 

— O colectă pe cinste! Pentru că şi eu o să iau parte la lupte, 
am nevoie de cineva care să ţină banii până câştig. 

Băiatul rânji cu subîinţeles la cei doi nou-veniţi. 

— O să-i ţin eu, Petronius, spuse o fată, primind monedele în 
mâna sa mică. 

— Ea este sora mea Lavia, explică Petronius. 

Fata le făcu cu ochiul lui Gaius şi lui Marcus, acesta din urmă 
semănând izbitor cu fratele ei, la fel de voinic, deşi puţin mai 
scund. 

Veseli şi sporovăind, băieţii se îndreptară către pătratul 
trasat în iarbă. Foarte puţini rămaseră pe margine ca să 
privească. Gaius numără încă şapte băieţi pe lângă Petronius, 
începând cu toţii siguri pe ei să-şi încălzească muşchii. 

— Care sunt regulile? întrebă Gaius în timp ce-şi întindea 
picioarele şi spatele. 

Petronius făcu un semn şi băieţii se adunară în jurul lui. 


22 


— Nu aveţi voie să daţi cu pumnul. Dacă aterizaţi pe spate 
sunteţi eliminaţi, aţi înţeles? 

Băieţii consimţiră încruntaţi. Pe măsură ce se priveau unii pe 
ceilalţi, atmosfera deveni din ce în ce mai ostilă. 

Lavia rosti de pe margine: 

— Eu o să dau semnalul. Sunteţi gata? 

Participanţii aprobară din cap. Gaius observă şi alţi oameni 
adunându-se în jur, gata oricând să asiste sau să parieze pe o 
competiţie. Aerul purta mireasmă de iarbă şi el se simţi plin de 
viaţă. Işi frecă picioarele de pământ şi se gândi la ceea ce îi 
spusese Tubruk. Era pământ roman, hrănit cu sângele şi cu 
oasele strămoşilor lui. Pentru o clipă, timpul rămase suspendat 
şi Gaius îl văzu pe campionul Tani rotindu-se şi aruncându-şi 
din nou discul, care se înălţă şi traversă Câmpul lui Marte. 
Soarele asfinţea, tot mai însângerat, aruncând îmbrăţişări calde 
peste băieţii încordaţi. 

— Incepeti! strigă Lavia. 

Gaius se lăsă într-un genunchi, ferindu-se din calea unei 
lovituri care-i trecu pe deasupra capului. Apoi se ridică iute şi, 
cu toată puterea braţelor, săltă un alt băiat în aer, trântindu-l în 
iarba prăfuită. Fu izbit imediat dintr-o parte, dar se răsuci în 
cădere, făcând ca atacatorul necunoscut să se izbească primul 
de pământ, cu răsuflarea tăiată. 

Marcus era prins într-o luptă strânsă cu Petronius, fiecare 
apucând strâns de braţele şi umerii celuilalt. Deodată Petronius 
fu izbit de un alt combatant care se prăvăli peste ei, trântindu-i 
la pământ. Profitând de neatenţia de moment a lui Gaius, 
adversarul îi încolăci un braţ în jurul gâtului, strângându-l tot 
mai tare. Gaius lovi cu picioarele în spate şi sandalele sale 
întâlniră tibia cuiva; izbi totodată cu cotul. Simţi cum 
strânsoarea slăbeşte, dar apoi fură amândoi răsturnaţi de un 
grup de băieţi încolăciţi în luptă. Gaius lovi pământul cu putere 
şi se rostogoli spre marginea pătratului de iarbă, însă o lovitură 
de picior îl pocni în bărbie, crăpându-i pielea. 

Pentru o clipă fu cuprins de furie, dar îşi dădu repede seama 
că atacatorul nici măcar nu-l observase, aşa că se retrase la 
marginea pătratului, încurajându-l pe Marcus, aflat din nou în 
picioare. 

Petronius fusese redus la tăcere şi eliminat din joc. Nu mai 
rămăseseră decât Marcus şi încă trei băieţi. Mulțimea care se 


23 


strânsese în jur striga cuvinte de încurajare şi oamenii făceau 
pariuri pe câte unul dintre concurenţi. Marcus îl apucă pe un 
combatant de gât şi de picioare şi încercă să-l ridice în aer ca 
să-l arunce. Îndată ce se desprinse de la pământ, băiatul începu 
să se zbată sălbatic şi Marcus se clătină cu el preţ de câţiva 
paşi; deodată ostaticul se încolăci de pieptul lui şi-l răsturnă pe 
spate, într-o grămadă de mădulare zvâcnind prin aer. 

Străinul se ridică în picioare cu un strigăt de victorie şi făcu 
turul arenei improvizate fluturându-şi mâinile în aer. Gaius îl 
auzi pe Marcus râzând şi trase adânc în piept aerul proaspăt de 
vară, văzând că acesta se ridică în picioare şi se scutură de 
praf. 

În depărtare, dincolo de Câmpul lui Marte, Gaius privi oraşul 
ridicat pe şapte coline străvechi, cu secole în urmă. Băiatul era 
înconjurat de strigătele şi de uralele poporului său, iar sub tălpi 
se afla pământul lui. 

e 

În bezna fierbinte, luminată doar de ultimul pătrar al astrului 
nopţii, care prevestea sfârşitul de lună, cei doi băieţi îşi croiau 
drum tăcuţi peste câmpurile şi potecile moşiei. În aer se simţea 
miros de fructe şi de flori, şi greierii ţârâiau din tufişuri. 
Merseră fără să vorbească până când ajunseră în locul unde 
stătuseră mai devreme cu Tubruk, la colţul parcelei marcate cu 
ţăruşi. 

Lumina lunii fiind atât de slabă, Gaius trebui să meargă pe 
dibuite de-a lungul sforii până atinse colţul, apoi se ridică în 
picioare şi scoase de la cingătoare un cuţit cu lama subţire, pe 
care îl luase de la bucătărie. Foarte solemn, îşi crestă buricul 
degetului mare. Lama pătrunse mai adânc decât intenţionase şi 
sângele ţâşni abundent. Îi dădu şi lui Marcus cuțitul, ţinându-şi 
degetul ridicat, puţin îngrijorat de rana pe care şi-o provocase 
şi sperând să domolească sângerarea. 

Marcus îşi petrecu lama peste degetul mare o dată, apoi de 
două ori, rezultând o zgârietură din care stoarse câteva 
mărgele de sânge. 

— Eu aproape mi-am retezat degetul! spuse Gaius nervos. 

Marcus se strădui să rămână serios, dar nu reuşi. Întinse 
mâna spre Gaius, întâlnind-o pe a acestuia pentru ca sângele 
lor să se amestece în întuneric. Apoi Gaius îşi apăsă înfiorat 


24 


degetul sângerând peste ţărâna fărâmiţată. Marcus îl privi 
îndelung înainte de a-i urma gestul. 

— Acum suntem fraţi şi tu faci parte din moşie, spuse Gaius. 

Marcus încuviinţă. În liniştea serii porniră înapoi către casele 
spaţioase şi albe. Ascunşi în întuneric, ochii lui Marcus se 
umplură de lacrimi pe care băiatul le şterse repede cu mâna, 
lăsând pe pielea obrazului o dâră de sânge. 

e 

Gaius se căţărase pe poartă, privind către Roma cu mâna 
streaşină la ochi, din cauza soarelui puternic. Tubruk îi spusese 
că tatăl lui trebuia să se întoarcă din oraş şi voia să fie primul 
care-l întâmpină. Scuipă în palmă şi-şi trecu mâna prin părul 
negru ca să-l netezească. 

Îi plăcea nespus că se afla acolo sus, departe de sarcinile şi 
de grijile zilnice. Sclavii care treceau către un capăt sau altul al 
moşiei rareori priveau în sus. Era un sentiment ciudat să 
urmăreşti totul, dar să nu poţi fi văzut: un răgaz nepreţuit de 
intimitate şi de linişte. Mai mult ca sigur că mamă-sa era pe 
undeva, căutându-l ca să-i ţină coşul la culesul fructelor; sau 
poate că Tubruk avea nevoie de cineva care să ungă cu ceară şi 
cu ulei pielea hamurilor de la cai şi de la boi; probabil că mai 
erau o groază de alte treburi de făcut, iar faptul că el le putea 
evita îi ridica moralul. Nu aveau cum să-l găsească în acel 
culcuş secret, de unde veghea drumul către Roma. 

Văzu dâra de praf şi se ridică pe stâlpul porţii. Călărețul se 
afla încă departe, dar nici nu existau prea multe moşii care să 
dea spre drumul acela, aşa că şansele erau mari. 

După câteva minute putu să desluşească omul de pe cal şi 
slobozi un chiot de bucurie, coborând în grabă la pământ. 
Poarta era masivă, dar Gaius se împinse în ea cu toată forţa şi o 
deschise cât să se poată strecura; o zbughi apoi în jos pe 
cărare, ca să-şi întâlnească tatăl. 

Sandalele îi lipăiau de pământul uscat, iar el îşi agita braţele 
entuziasmat, alergând într-un suflet către silueta care se 
apropia. Tatăl său lipsise de acasă o lună întreagă şi Gaius era 
dornic să îi arate cât de mult crescuse între timp. Cel puţin aşa 
zicea toată lumea. 

— Tată! îl strigă. 


25 


Acesta îl auzi şi struni calul, văzându-l pe băiat alergându-i în 
întâmpinare. Deşi părea obosit şi plin de praf, Gaius desluşi în 
ochii lui albaştri începutul unui zâmbet. 

— Oare drumeţul care mi se arată este un cerşetor sau un 
pui de hoţ? întrebă bărbatul, întinzând un braţ ca să-şi ridice 
fiul în şa. 

Gaius râse şi fu săltat în aer, prinzându-se de spatele tatălui 
său, în timp ce calul îşi începu galopul la deal, către zidurile 
moşiei. 

— Eşti mai înalt decât ultima dată când te-am văzut, spuse 
tatăl cu voce blândă. 

— Da, puţin. Tubruk zice că mă înalţ ca spicele de grâu. 

Bărbatul aprobă din cap în semn de răspuns, apoi între cei 
doi se lăsă o tăcere prietenească până când ajunseră la porţi. 
Gaius cobori de pe cal şi împinse poarta atât cât să poată intra 
tatăl lui. 

— O să stai acasă mai mult de data asta? 

Tatăl descălecă şi îi trecu mâna prin păr, stricându-i 
netezimea la care muncise mai devreme. 

— O să stau câteva zile, poate şi o săptămână. Aş vrea să pot 
rămâne mai mult, dar întotdeauna se găseşte ceva de făcut 
pentru Republică. li dădu hăţurile fiului său. Ia-l pe bătrânul 
Mercur şi du-l la grajduri. Ţesală-l cum se cuvine. Ne vedem 
după ce vorbesc cu oamenii şi cu maică-ta. 

Faţa lui Gaius se crispă când auzi numele Aureliei, iar tatăl 
său observă. Oftă şi îşi puse mâna pe umărul băiatului, 
făcându-l să-i întâlnească privirea. 

— Aş vrea să pot petrece mai mult timp cu voi, băiete, dar 
mă preocupă ceea ce fac pentru oraş. Inţelegi tu cuvântul 
„Republică”? 

Gaius dădu din cap afirmativ, dar tatăl său se arătă sceptic. 

— Mă îndoiesc. Şi aşa, prea puţini dintre colegii mei senatori 
par să mai înţeleagă asta. Trăim un ideal, un sistem de 
guvernare care permite oricui să iasă în faţă, chiar şi unui om 
de rând. Îţi dai seama cât de rar este acest lucru? Orice altă 
ţărişoară pe care o ştiu eu e condusă de un rege sau deo 
căpetenie anume. Ei împart pământuri prietenilor şi iau bani de 
la cei care-i cad în dizgrație. E ca şi cum i-ai permite unui copil 
să se plimbe nestingherit cu o sabie. În Roma guvernează 
legea. Nu este perfectă şi nici atât de dreaptă pe cât mi-aş dori, 


26 


dar măcar încearcă să fie astfel, şi pentru asta îmi dedic 
întreaga viaţă. Merită s-o fac... şi o s-o faci şi tu la vremea 
potrivită. 

— Dar îmi lipseşti, răspunse Gaius, dându-şi seama că era 
egoist. 

Privirea tatălui se înăspri uşor, apoi acesta se aplecă să-şi 
mai treacă o dată mâna prin părul băiatului. 

— Şi mie îmi e dor de tine. Ai genunchii murdari şi tunica 
asta ar fi mai potrivită pentru un copil al străzii, dar tot îţi duc 
dorul. Du-te şi spală-te! Dar mai întâi îngrijeşte-te de Mercur. 

Îşi urmări fiul îndepărtându-se agale ţinând calul de dârlogi 
şi zâmbi cu tristeţe. Chiar era mai înalt, Tubruk avea dreptate. 

La grajduri, Gaius ţesălă cu râvnă armăsarul, îndepărtând 
transpiraţia şi praful, şi meditând la cuvintele tatălui său. Ideea 
unei republici nu era rea, dar cu siguranţă era mult mai 
interesant să fii rege. 

e 

De câte ori Iulius, tatăl lui Gaius, se întorcea acasă după o 
perioadă mai îndelungată, Aurelia ținea ca masa să fie una 
după tot tipicul şi să se desfăşoare în tricliniumt. Cei doi băieţi 
şedeau pe tabureţi speciali, lângă sofalele lungi, de care 
Aurelia şi soţul ei se sprijineau desculți, aşteptând ca mâncarea 
să fie servită pe măsuţele joase de sclavii din gospodărie. 

Gaius şi Marcus urau aceste mese. Nu aveau voie să 
vorbească, aşa că îndurau o tăcere chinuitoare pe toată durata 
lor; iar sclavilor nu li se permitea decât să le curețe rapid 
degetele înainte ca ei să şi le înmoaie în mâncare. Deşi aveau o 
poftă grozavă, Gaius şi Marcus învăţaseră să nu o jignească pe 
Aurelia mâncând în grabă, aşa că se vedeau obligaţi să mestece 
şi să înghită la fel de încet ca adulţii, în timp ce ziua se 
transforma în noapte. 

Primenit şi îmbrăcat în haine curate, Gaius se simţea cumva 
agitat şi stingher în prezenţa părinţilor lui. Tatăl său nu mai era 
jovial ca atunci când se întâlniseră pe drum; acum vorbea cu 
soţia sa de parcă cei doi băieţi nici nu ar fi existat. Gaius îşi 
urmărea mama îndeaproape atunci când avea prilejul, pândind 
acel tremurat care-i prevestea crizele. La început fusese 
îngrozit, sfârşind în hohote de plâns, dar cu timpul devenise 


+ Sală de mese (în 1b. latină în orig.). 
27 


oarecum impasibil şi uneori chiar spera ca simptomele să apară 
pentru ca el şi Marcus să fie alungaţi de la masă. 

Încercă să asculte cu interes conversaţia părinţilor, dar nu 
erau decât discuţii despre mersul legilor şi al decretelor de la 
oraş. Tatăl său nu avea niciodată ceva interesant de povestit, 
cum ar fi vreo execuţie sau întâmplări cu bandiți celebri. 

— Ai prea multă încredere în popor, Iulius, spunea Aurelia. 
Trebuie să ai grijă de el ca de un copil. Unii oameni pot gândi 
în nume propriu, sunt de acord, dar cei mai mulţi nu vor decât 
să fie protejaţi... 

Vocea i se stinse şi se lăsă tăcerea. 

Iulius îşi ridică privirea şi Gaius zări în acea căutătură o 
tristeţe care-l făcu să-şi ferească ochii jenat, de parcă ar fi fost 
martorul unei scene intime. 

— Relia? 

Auzind vocea tatălui, băiatul îşi întoarse privirea către mama 
lui, care stătea imobilă ca o statuie, cu ochii fixaţi undeva 
departe. Mâna îi prinse a tremura şi faţa i se strâmbă ca a unui 
copil. Apoi  spasmele se  răspândiră în tot corpul, 
contorsionându-l, şi un braţ mătură vasele de pe măsuţă. Vocea 
îi izbucni violent din gâtlej, într-un torent de ţipete care-i făcu 
pe băieţi să sară în picioare. 

Iulius se ridică uşor de pe scaun şi-şi luă soţia în braţe. 

— Plecaţi! le porunci lui Gaius şi lui Marcus, care ieşiră 
împreună cu sclavii, lăsând în urmă bărbatul şi făptura sluţită 
de spasme, îmbrăţişaţi. 

e 

În dimineața următoare, Gaius fu trezit de Tubruk, care-l 
scutură de umăr. 

— Trezeşte-te băiete! Mama ta vrea să te vadă. 

Băiatul mormăi mai mult pentru sine, dar Tubruk îl auzi. 

— De obicei e liniştită după... o noapte proastă. Se opri ca să- 
şi tragă hainele. Apoi privi către bătrânul gladiator. Uneori o 
urăsc. 

Tubruk oftă încetişor. 

— Aş fi vrut să o cunoşti înainte să se-mbolnăvească. 
Întotdeauna fredona cântece şi casa era plină de veselie. 
Trebuie să înţelegi că este aceeaşi persoană, numai că nu poate 
să-şi comunice sentimentele. Dar să ştii că te iubeşte. 

Gaius încuviinţă şi-şi aranjă nepăsător părul. 


28 


— Tata s-a întors cumva în oraş? întrebă, ştiind deja 
răspunsul. Tatăl lui nu suporta să se simtă neputincios. 

— A plecat în zori, răspunse Tubruk. 

Fără să mai rostească vreun cuvânt, Gaius îl urmă pe 
coridoarele reci către camera mamei lui. 

Aceasta stătea în capul oaselor în pat, cu faţa proaspăt 
spălată şi cu părul lung legat la spate. Era palidă, dar îi zâmbi 
lui Gaius atunci când intră, şi el îi răspunse la zâmbet. 

— Vino mai aproape, Gaius. Îmi pare rău dacă te-am speriat 
seara trecută. 

Se duse la ea şi o lăsă să-l îmbrăţişeze, fără să simtă însă 
nimic. Cum ar fi putut să-i spună că nici măcar nu se mai 
speria? O văzuse astfel de prea multe ori, întotdeauna mai rău 
decât ultima dată. În adâncul sufletului ştia că starea ei avea să 
se înrăutăţească tot mai mult, că deja era pe ducă. Dar nu se 
putea gândi la asta, prefera să ţină totul în el, să zâmbească şi 
să o îmbrăţişeze fără să se implice în vreun fel. 

— Ce ai de făcut astăzi? îl întrebă, eliberându-l. 

— Treburi în gospodărie cu Marcus, răspunse băiatul. 

Ea înţelese, apoi păru că uită de el. Gaius aşteptă câteva 
secunde, fără însă a mai primi atenţie, se întoarse şi ieşi din 
cameră. 

Când golul din mintea Aureliei se risipi şi se concentră din 
nou la realitatea înconjurătoare, încăperea era goală. 

e 

Îl întâlni pe Marcus la poartă, în timp ce căra o plasă de 
prins păsări. Văzându-şi prietenul, Gaius deveni senin şi vesel. 

— Cred că o să am noroc azi. O să prindem un şoim; ba nu, 
doi şoimi. O să-i dresăm să stea pe umăr şi să atace la comanda 
noastră. Când o să ne vadă Suetonius, o s-o ia la fugă de frică! 

Gaius chicoti mulţumit, eliberându-şi mintea de gândurile 
despre mama sa. Deja îi era dor de tatăl său, dar ziua abia 
începea şi întotdeauna se găsea ceva de făcut în pădure. Nu 
prea credea în reuşita planului lui Marcus de a prinde şoimi, 
dar acceptă propunerea, măcar cât să treacă ziua şi să vadă ce 
mai e prin pădure. 

Din cauza umbrelor verzi, abia zăriră un corb care stătea pe 
o creangă mai joasă, în apropierea câmpurilor scăldate în 
lumină. Marcus îl observă primul şi încremeni cu o mână pe 
pieptul lui Gaius. 


29 


— Uită-te cât e de mare! şopti, desfăcând plasa. 

Se ghemuiră la pământ şi porniră târâş înainte, sub privirile 
curioase ale păsării. Era mare chiar şi pentru un corb. Pe 
măsură ce ei se apropiau, îşi desfăcu aripile negre şi grele, apoi 
săltă uşor în copacul alăturat, cu o bătaie leneşă. 

— Înconjoar-o, şopti Marcus cu o voce tensionată, imitând 
mişcarea din degete. 

Gaius rânji şi se strecură în bălăriile de pe margine. Merse 
târâş, urmând un cerc larg şi încercând să nu scape copacul din 
ochi, atent în acelaşi timp să nu păşească pe crenguţe sau pe 
frunze uscate. 

Când Gaius se arătă de partea cealaltă, văzu că pasărea 
schimbase din nou copacul, aterizând de data asta pe un 
trunchi gros, prăbuşit cu ani în urmă. Panta lină a buşteanului 
era uşor de urcat, aşa că Marcus începuse deja să se caţere 
încet către corb, cu plasa pregătită de lansare. 

Gaius se furişă şi el tiptil spre baza arborelui. „De ce nu-şi ia 
zborul?” se gândi, privind în sus, către corb. Pasărea îşi lăsă 
capul mare într-o parte şi-şi deschise din nou aripile. Amândoi 
băieţii încremeniră până când zburătoarea păru că se linişteşte, 
apoi Marcus îşi croi drum din nou în sus, bălăbănindu-şi 
picioarele de-o parte şi de alta a trunchiului puternic. 

Era la doar câţiva paşi de pasare, temându-se că o să-şi ia din 
nou zborul. Corbul ţopăia însă de colo-colo pe ramuri şi pe 
trunchi, părând a nu avea nicio grijă. Marcus desfăcu plasa din 
sfoară aspră, folosită de obicei la depozitarea cepei în 
bucătărie, prefăcută acum în mâinile lui într-o unealtă grozavă 
de prins păsări. 

O aruncă, ţinându-şi răsuflarea, şi corbul îşi luă zborul c-un 
țipăt de indignare. Bătu din nou din aripi şi ateriză pe crengile 
subţiri ale unui pomişor aflat lângă Gaius, care fugi imediat 
spre el. 

În timp ce Marcus cobora de pe trunchi, Gaius se năpusti 
asupra copăcelului, care cedă sub greutatea lui, trosnind. 
Corbul fu țintuit la pământ, printre frunze şi surcele, iar Gaius 
reuşi să-l ţină până când Marcus îl prinse strâns cu ambele 
mâini. Îl ridică triumfător, făcând cu greu faţă zbaterilor păsării 
care încerca să evadeze. 

— Ajută-mă! E puternic! strigă Marcus şi Gaius îşi înfipse şi 
el degetele în maldărul de pene care se zbătea. 


30 


Brusc, o durere atroce îl străbătu. Ciocul păsării, lung şi 
încovoiat ca o lance din lemn negru, i se năpustea spre mână, 
prinzând carnea moale dintre degetul mare şi arătător. 

Gaius scoase un urlet de durere. 

— Ia-l de pe mine! M-a apucat de mână! 

Durerea era de nesuportat şi amândoi fură cuprinşi de 
panică: Marcus încercă să ţină strâns pasărea, iar Gaius se 
strădui să îndepărteze ciocul feroce care i se înfipsese în piele. 

— Marcus, nu pot să scap de el! 

— Va trebui să tragi, fu răspunsul lipsit de inimă al lui 
Marcus, a cărui faţă se înroşise de la efortul de a ţine corbul 
furios. 

— Nu pot, e ascuţit rău! Dă-i drumul! 

— Nu vreau să-i dau drumul! Corbul ăsta este al nostru. L-am 
prins în sălbăticie, ca nişte adevăraţi vânători. 

Gaius gemea de durere. 

— Cred că mai degrabă ne-a prins el pe noi. 

Îşi agită degetele disperat şi corbul îi dădu brusc drumul, 
încercând să le atace. Gaius răsuflă uşurat şi se retrase în 
grabă, chircindu-se şi apăsându-şi palma de stomac. 

— E un luptător, ce mai! spuse Marcus rânjind şi schimbând 
priza ca să evite ciocul păsării. O să-l luăm acasă să-l antrenăm. 
Am auzit că sunt păsări foarte inteligente. O să-l învăţăm tot 
felul de şmecherii şi o să-l luăm cu noi când mergem pe Câmpul 
lui Marte. 

— Trebuie să îi dăm un nume. Ceva războinic, răspunse 
Gaius în timp ce-şi sugea pielea zdrelită. 

— Cum îl cheamă pe zeul ăla care zboară sub formă de corb 
sau poartă un corb cu el? 

— Nu ştiu sigur, cred că e vreun zeu grec. Zeus? 

— Cred că ăla e cu bufnița. Ştiu că e unul care are o bufniţă. 

— Nici eu nu-mi amintesc de unul cu corb, dar cred că i s-ar 
potrivi Zeus. 

Îşi zâmbiră şi corbul se linişti, privind în jur, părând calm 
acum. 

— Atunci Zeus îi va fi numele. 

Îşi începură drumul înapoi spre casă, peste câmpurile moşiei, 
cu pasărea ţinută bine de Marcus. 


31 


— O să trebuiască să găsim un loc unde să-l ascundem, spuse 
acesta. Mamei tale nu-i place să prindem animale. Îţi aminteşti 
când a aflat de vulpe? 

Gaius tresări, privind în pământ. 

— E un coteţ pentru păsări chiar lângă grajduri. L-am putea 
instala acolo. Cu ce se hrănesc corbii? 

— Cu carne, cred. Cu hoiturile de pe câmpurile de luptă, 
dacă nu cumva alea sunt ciori. Oricum, putem să-i aducem 
câteva resturi de la bucătărie, să vedem ce-i place. Nu va fi 
nicio problemă. 

— Va trebui să-i legăm picioarele cu sfoară când îl antrenăm. 
Altfel, o să-şi ia zborul, spuse Gaius, pe gânduri. 

Tubruk stătea de vorbă cu trei tâmplari care urmau să repare 
o bucată din acoperişul conacului. li observă pe băieţi de cum 
intrară în curte şi le făcu semn să vină la el. Cei doi se priviră 
cu înţeles, întrebându-se dacă ar putea scăpa fugind, numai că 
Tubruk i-ar fi ajuns îndată, chiar dacă se întorsese către 
muncitori şi părea că nu este atent. 

— Nu renunţ la Zeus, şopti Marcus încrâncenat. 

Gaius încuviinţă din cap, în vreme ce se apropiau de grupul 
de oameni. 

— Vin şi eu în câteva clipe, le spuse Tubruk muncitorilor, iar 
aceştia porniră către treburile lor. Scoateţi ţigla până ajung. 

Se întoarse către băieţi. 

— Ce-i ăsta? Un corb? Trebuie să fie bolnav dacă a stat să-l 
prindeţi. 

— L-am capturat în pădure. L-am urmărit şi apoi l-am 
doborât, spuse Marcus cu glas sfidător. 

Tubruk zâmbi, părând că înţelege şi întinse mâna ca să 
mângâie pasărea. Părea că toată energia de mai devreme o 
părăsise şi acum se gudura aproape ca un câine, iţindu-şi limba 
subţire printre lamele tăioase ale ciocului. 

— Sărăcuţul, şopti Tubruk. Pare mort de frică. Ce aveţi de 
gând să faceţi cu el? 

— ÎL cheamă Zeus. O să-l antrenăm ca pe un animal de casă. 
Ca pe un şoim. 

Tubruk dădu încet din cap. 

— Băieți, nu puteţi să antrenați o pasăre sălbatică. Un şoim 
este crescut de mic de cineva care se pricepe, ba chiar şi atunci 
tot sălbatic rămâne. Până şi un specialist mai pierde câte unul 


32 


din când în când, dacă zboară prea departe de el. Dar Zeus e 
deja mare. O să moară dacă îl păstraţi. 

— Putem să folosim o cotineaţă veche pentru păsări, insistă 
Gaius. Acum nu mai e nimic acolo. O să-l hrănim şi o să-i dăm 
drumul să zboare cu sfoara. 

Tubruk oftă mâhnit. 

— Ştiţi ce face o pasăre dacă o ţineţi închisă? Nu poate 
suporta pereţii din jur. Mai ales într-un spaţiu mic, ca ăla din 
cotineaţă. O să fie copleşit de tristeţe şi încet-încet o să-şi 
smulgă toate penele de nefericire. Nici nu o să mai mănânce, o 
să se chinuie până moare. Zeus al vostru o să aleagă moartea, 
nu va suporta să fie prizonier. Cel mai bun lucru pe care îl 
puteţi face pentru el este să-i daţi drumul. Nu cred că aţi fi 
putut să-l prindeţi dacă nu era bolnav, aşa că oricum s-ar putea 
să fie pe moarte, dar măcar o să-şi petreacă ultimele zile în 
pădure, la aer curat, acolo unde-i e locul. 

— Dar... 

Marcus tăcu, uitându-se la corb. 

— Haideţi, spuse Tubruk. Să mergem pe câmp să-l vedem 
cum zboară. 

Băieţii se priviră cu un aer ursuz, apoi îl urmară către poartă. 
Se opriră, uitându-se în gol, în josul dealului. 

— Dă-i drumul, băiete! rosti Tubruk şi ceva în vocea lui îi 
făcu pe cei doi să-l privească. 

Marcus se înălţă, îşi deschise mâinile şi Zeus se avântă în 
văzduh, desfăcându-şi larg aripile mari şi negre. Corbul îşi ţipă 
frustrarea până când deveni doar un punct pe cerul de 
deasupra pădurii. Apoi îl văzură coborând spre copaci şi 
dispăru. 

Tubruk se aplecă, punându-şi mâinile aspre pe umerii celor 
doi băieţi. 

— Aţi făcut un gest nobil. Acum însă avem multe treburi de 
făcut în gospodărie. Şi pentru că nu v-am găsit mai devreme, s- 
au tot adunat şi vă aşteaptă. Poftiţi înăuntru! 

li mână pe băieţi în curte, aruncând o ultimă privire peste 
câmpurile dinspre pădure, înainte de a-i urma. 


33 


Capitolul 3 


În acea vară băieţii îşi începură în mod oficial educaţia. 
Amândoi fură trataţi în mod egal, aşa că Marcus primi şi el 
învăţătura necesară pentru a conduce o moşie complexă, deşi 
micuță. În afară de continuarea lecţiilor de latină literară, cu 
care fuseseră pisaţi încă de la naştere, fură iniţiaţi în 
cunoaşterea războaielor celebre, a tacticilor de luptă, dar şi în 
ştiinţa de a cârmui oameni şi de a administra banii şi debitele. 
Anul următor, când Suetonius plecă să devină ofiţer într-o 
legiune din Africa, Marcus şi Gaius începură să studieze 
retorica greacă şi arta polemicii, de care ar fi avut nevoie mai 
târziu ca tineri senatori, în cazul în care ar fi acuzat sau ar fi 
apărat un cetăţean într-o chestiune legală. 

Deşi cei trei sute de membri ai Senatului se întâlneau doar 
de două ori în fiecare lună, tatăl lui Gaius zăbovea din ce în ce 
mai mult timp la Roma, asistând la eforturile tot mai mari ale 
Republicii de a face faţă noilor colonii şi puterii crescânde. Luni 
întregi, singurii oameni mari pe care cei doi băieţi îi vedeau 
erau Aurelia şi dascălii care soseau la conac de cu zori şi 
plecau seara la apus, cu dinarii” zornăindu-le în buzunare. 
Tubruk era şi el mereu prezent la datorie, întotdeauna 
prietenos, dar foarte strict cu băieţii. Inainte ca Suetonius să 
plece, bătrânul gladiator mersese pe jos cei opt kilometri până 
la conacul de pe moşia vecină şi aşteptase unsprezece ore, din 
zori şi până-n seară, ca să obţină permisiunea de a-l vedea pe 
fiul cel mare al casei. Nu-i spusese lui Gaius la ce concluzie 
ajunsese în urma vizitei, însă revenise acasă zâmbind şi 
petrecându-şi mâna mare prin părul băiatului, înainte de a se 
îndrepta spre grajdurile unde trebuia să vadă de iepele intrate 
în călduri. 

Dintre toţi profesorii, lui Gaius şi lui Marcus cel mai mult le 
plăceau lecţiile cu Vepax. Era un tânăr de origine greacă, înalt 
şi slab, îmbrăcat în togă. Acesta ajungea întotdeauna pe jos la 
moşie şi îşi număra atent monedele câştigate înainte de a se 
întoarce în oraş. Se vedeau cu el două ore pe săptămână într-o 
încăpere mică, pe care tatăl lui Gaius o păstrase special pentru 


5 Monedă de aur sau de argint de origine arabă, care a circulat în 
trecut și în Europa. (n.tr.). 
34 


lecţii. Era un loc sărăcăcios, cu lespezi de piatră şi cu pereţii 
goi. Cu ceilalţi profesori, care perorau despre poemele lui 
Homer şi despre gramatica latină, băieţii se foiau pe băncile de 
lemn sau visau cu ochii deschişi, până când dascălul băga de 
seamă şi-i trezea cu lovituri usturătoare de baston. Cei mai 
mulţi dintre ei erau severi, aşa că era greu să scape basma 
curată, băieţii fiind singurii elevi din clasă. Odată, Marcus se 
folosise de stylus? ca să deseneze un porc care avea faţa şi 
barba unui profesor. Fusese prins tocmai când încerca să-i 
arate portretul lui Gaius şi trebuise să ţină palma întinsă ca să 
primească trei lovituri de băț, chinuitor de dureroase. 

Vepax nu avea baston. Singurul lucru pe care-l purta cu sine 
era o traistă grea de pânză, plină cu figurine şi cu tăblițe de lut, 
roşii sau albastre, pentru tabere diferite. Înainte de începerea 
lecţiei, dădea băncile într-o parte a camerei şi-şi etala piesele 
pentru a înfăţişa vreo bătălie celebră din trecut. După un an de 
astfel de reprezentări, prima sarcină atribuită elevilor fu aceea 
de a recunoaşte structura de luptă şi de a numi generalii din 
fruntea armatelor. Bănuiau că Vepax nu avea să se oprească la 
războaiele romane; uneori figurinele minuscule ilustrau oştirile 
Parţiei”, ale Greciei Antice sau ale Cartaginei. Ştiind că el 
însuşi era grec, cei doi băieţi îl forţaseră să le arate şi 
războaiele purtate de Alexandru”, vrăjiţi de legendele despre 
acesta şi de lucrurile pe care împăratul le înfăptuise la o vârstă 
atât de fragedă. La început Vepax ezitase, nevrând să pară că 
ţine partea istoriei poporului său, dar în timp se lăsase convins 
şi le arătase toate bătăliile importante despre care se mai 
păstraseră oarece mărturii scrise sau hărţi. Când venea vorba 
despre războaiele grecilor, Vepax nu se folosea niciodată de 
cărţi, plasând şi mutând fiecare piesă din memorie. 


6 Instrument metalic de scris, folosit în Roma Antică. (n.red.). 
7 Veche civilizaţie iraniană situată în nord-estul Iranului de astăzi. 
(n.tr.). 
3 Oraș antic în nordul Africii, localizat în partea estică a Lacului 
Tunis, în prezent un cartier al orașului modern Tunis din Tunisia. A 
fost cea mai mare forță maritimă din Mediterana Occidentală până la 
Războaiele Punice cu Imperiul Roman. (n.tr.). 
* Cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare sau Alexandru al III- 
lea al Macedoniei, rege al Macedoniei (336 î.Hr. - 323 î.Hr.). A fost 
unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. 
(n.tr.). 

35 


Le spunea băieţilor numele generalilor şi ale celor care 
jucaseră un rol important în conflict şi, dacă împrejurările o 
cereau, le vorbea de atmosfera istorică şi politică din jurul 
evenimentului. Intotdeauna reuşea să dea viaţă pieselor de lut, 
aşa că la sfârşitul celor două ore Marcus şi Gaius deja le 
duceau dorul, nostalgici, în timp ce Vepax le strângea ca să le 
pună la loc în desagă, încet şi cu grijă. 

Intr-o zi, când ajunseră în cămăruţa în care se ţinea lecţia, 
descoperiră că podeaua era aproape plină de personajele 
neînsufleţite. O bătălie grozavă se pregătea în faţa lor şi Gaius 
numără repede figurinele albastre, apoi pe cele roşii, calculând 
în minte aşa cum învățase la ora de aritmetică. 

— Spune-mi ce vezi, i se adresă încet Vepax. 

— Două oşti, una cu peste cincizeci de mii de combatanți, 
cealaltă, cu aproape patruzeci. Cea roşie este... armata 
romană, judecând după infanteria grea plasată în faţă, cu 
legiuni de formă pătrată, susţinute pe cele două laturi de 
cavalerie. Aceeaşi aşezare o văd şi la armata albastră 
poziționată în faţă. Văd aici aruncători cu praştia şi lăncieri, dar 
nu văd arcaşi. Asta înseamnă că atacurile cu proiectile se vor 
face de la mică distanţă. Oştile par destul de echilibrate. Ar 
trebui să fie o bătălie lungă şi dificilă. 

Vepax dădu din cap a aprobare. 

— Cea roşie este într-adevăr armata romană, alcătuită din 
veterani disciplinaţi, căliţi în multe războaie. Dar dacă v-aş 
spune că armata albastră este amestecată, compusă din gali, 
spanioli, numidieni şi cartaginezi? Credeţi că asta ar conta în 
rezultatul final? 

Ochii lui Gaius sclipiră de curiozitate. 

— Înseamnă că avem în faţă trupele lui Hannibal!'". Dar unde- 
i sunt faimoşii elefanţi? Parcă aveai şi elefanţi în traistă. 

Marcus privi cu speranţă către sacul mototolit. 

— Da, romanii se vor lupta cu Hannibal, dar în această 
bătălie elefanții muriseră. A reuşit să găsească alţii mai târziu. 
Te îngrozeau atunci când atacau. Dar aici a trebuit să se 
descurce fără ei. Observaţi că este depăşit numeric cu două 


10 Om de stat și general cartaginez (247 î.Hr. - 183 î.Hr.), considerat 
unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul 
dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane. (n.tr.). 


36 


legiuni. Trupele lui sunt amestecate, pe când armata romană e 
unită. Ce alţi factori ar mai putea afecta rezultatul? 

— Terenul! strigă Gaius. Sunt aşezaţi pe deal? Cavaleria lui 
ar putea zdrobi... 

Vepax îl întrerupse cu o fluturare a mâinii. 

— Bătălia s-a dat în câmpie. Vremea era rece, cerul - senin. 
Hannibal ar fi trebuit să piardă. Vreţi să vedeţi cum a ieşit 
victorios? 

Gaius privi lung la piesele adunate în luptă. Totul era 
împotriva trupelor albastre. Îşi ridică privirea. 

— Putem să mutăm figurinele în timp ce explici? 

Vepax zâmbi. 

— Sigur. Astăzi o să am nevoie de amândoi ca să însufleţim 
lupta, aşa cum a fost atunci. Gaius, tu vei fi de partea romană. 
Marcus şi cu mine vom prelua forţele lui Hannibal. 

Zâmbind, cei trei se priviră unii pe alţii deasupra şirurilor de 
soldaţi. 

— Aceasta este bătălia de la Cannae!!, purtată acum o sută 
douăzeci şi şase de ani. Toţi cei care au luptat acolo acum sunt 
cenuşă, toate săbiile au ruginit, dar lecţia rămâne, pentru cei 
ce vor să o înveţe. 

Gaius îşi dădu seama că Vepax îşi adusese probabil toţi 
soldaţii şi toţi caii de lut pentru această bătălie. Chiar dacă 
fiecare piesă reprezenta cinci sute de oameni, armata ocupase 
aproape întreg spaţiul din încăpere. 

— Gaius, tu vei fi Aemilius Paullus şi Terentius Varro, cei mai 
încercaţi comandanţi romani. Cu fiecare linie vei avansa direct 
către inamic şi nu vei permite nicio abatere de la disciplină. Ai 
o infanterie impunătoare, care ar trebui să ţină piept cu succes 
falangelor străine. 

Gaius începu să îşi mişte gânditor oamenii înainte, regiment 
după regiment. 

— Aduc-ţi şi cavaleria. Altfel rişti să fii atacat de inamic. 


11 Bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic (2 august 216 
î.Hr.) care a avut loc aproape de orașul Cannae în Apulia (sud-estul 
Italiei). Armata cartagineză condusă de Hannibal a distrus armata 
romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius 
Paullus și Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una dintre 
cele mai mari bătălii tactice din istoria militară. (n.tr.). 


37 


Încuviinţând, băiatul îşi aduse şi căluţii de lut, angajându-i 
împotriva cavaleriei grele comandate de Hannibal. 

— Marcus, infanteria noastră trebuie să reziste! Vom avansa 
către ei şi cavaleria noastră o va ataca pe a lor pe laterale, 
ţinând-o pe loc. 

Cu capetele plecate, toţi trei mutară tăcuţi figurinele până 
când cele două armate fură faţă în faţă. Gaius şi Marcus puteau 
auzi fornăitul cailor şi strigătele de luptă care spintecau 
văzduhul. 

— Acum vor muri oameni, murmură Vepax. Infanteria 
noastră se va retrage în centru în faţa celui mai bine instruit 
inamic pe care l-a înfruntat vreodată. 

Îşi flutură mâinile, schimbând piesele pe noi poziţii şi 
îndemnându-i pe băieţi să-l urmeze. 

Pe podeaua din faţa lor, legiunile romane se afundau tot mai 
mult în inima armatei lui Hannibal, care se retrăgea în derută. 

— Adversarii nu pot face faţă, şopti Gaius, văzând cum 
legiunile de nestăvilit îşi croiau drum tot mai adânc în oastea 
vrăjmaşă. 

Se opri şi privi peste câmpul de luptă. Cavaleria stătea pe 
loc, prinsă într-o luptă sângeroasă cu inamicul. Rămase mut de 
uimire, în timp ce Marcus şi Vepax continuau să mişte piesele. 
Dintr-odată înţelese întregul plan. 

— N-am să mai înaintez, spuse, iar Vepax îi răspunse cu o 
expresie mirată: 

— Aşa de repede, Gaius? Ai văzut un pericol de care nici 
Paullus, nici Varro nu şi-au dat seama decât atunci când a fost 
prea târziu. Condu-ţi oamenii înainte, bătălia trebuie dusă până 
la capăt! 

Era clar că se amuza, dar Gaius se simţi iritat că trebuia să 
continue nişte mutări care aveau să ducă la distrugerea 
armatelor sale. 

Legiunile înaintară în interiorul forţelor cartagineze, iar 
inamicul le îngădui să pătrundă, retrăgându-se fără prea multă 
grabă şi încercând să piardă cât mai puţini soldaţi în faţa 
trupelor care avansau. Armata lui Hannibal se deplasa din 
spatele câmpului de luptă către laterale, lărgind capcana, astfel 
încât, după numai câteva ore, le spuse Vepax, întreaga oştire 
romană fusese înconjurată de inamic din trei părţi ca într-un 
cleşte zămislit de Hannibal, care se închise încet în urma lor. 


38 


Cavaleria romană încă se lupta cu forţele egale ale inamicului, 
aşa că masacrul din scena finală nu avu nevoie de prea multe 
explicaţii. 

— Cei mai mulţi romani nu puteau lupta, aflându-se chiar în 
mijlocul propriilor formaţii de luptă. Oamenii lui Hannibal i-au 
măcelărit toată ziua, strângând laţul până când niciunul nu a 
mai rămas în viaţă. A fost o înfrângere totală, nemaiîntâlnită 
până în zilele noastre. În majoritatea bătăliilor mulţi oameni 
scapă cu viaţă, măcar cei care fug, dar romanii aceştia au fost 
înconjurați din toate părţile şi nu au mai avut nicio ieşire. 

Tăcerea se aşternu pentru câteva clipe bune, timp în care 
băieţii îşi fixară în minte detaliile luptei. 

— Am terminat pe ziua de astăzi, băieţi. Săptămâna viitoare 
o să vă arăt ce au învăţat romanii şi alţii care au căzut în 
mâinile lui Hannibal din această înfrângere. Deşi aici le-a lipsit 
imaginaţia, mai târziu au adus un comandant nou, renumit 
pentru îndrăzneala şi spiritul lui inovator. El l-a întâlnit pe 
Hannibal în bătălia de la Zama!?, paisprezece ani mai târziu, iar 
rezultatul a fost cu totul altul. 

— Cum îl chema? întrebă Marcus înflăcărat. 

— A avut mai multe nume. Cel oficial era Publius Scipio, dar, 
pentru că a câştigat multe bătălii împotriva Cartaginei, a rămas 
cunoscut ca Scipio Africanul. 

e 

Gaius nu împlinise nici zece ani şi deja părea să se 
transforme într-un tânăr bine clădit, cu statură atletică. Putea 
să strunească orice armăsar, chiar şi pe cei mai îndărătnici, 
care necesitau o mână de fier. Toţi păreau să se calmeze şi să 
se supună când veneau în contact cu el, în afară de unul, care 
refuzase să îl poarte în şa şi-l aruncase de vreo zece ori înainte 
ca Tubruk să-l vândă, evitând astfel ca unul din ei să sfârşească 
răpus de celălalt. 

Într-o oarecare măsură, Tubruk era cel care controla banii 
moşiei cât timp tatăl lui Gaius era plecat. Avea voie să decidă 
cum se cheltuiau profiturile obţinute din vânzarea grânelor şi a 
vitelor, folosindu-şi propria judecată. I se acorda o mare 


1 Bătălia finală și decisivă a celui de-al doilea război punic. A avut loc 
în jurul datei de 19 octombrie 202 î.Hr. Armata romană condusă de 
Publius Cornelius Scipio a înfrânt armata cartagineză condusă de 
Hannibal Barca. (n.tr.). 


39 


încredere, ceea ce era rar întâlnit. Singurul lucru care nu 
depindea de el îl reprezenta angajarea unor luptători 
profesionişti care să-i înveţe pe băieţi arta războiului. Această 
hotărâre, precum şi tot ceea ce ţinea de educaţia copiilor erau 
de competenţa tatălui. Conform legii romane, acesta ar fi putut 
chiar să-şi stranguleze copiii sau să-i vândă ca sclavi, dacă nu l- 
ar fi mulţumit. Puterea sa în gospodărie era absolută, iar 
bunăvoința sa nu trebuia să-i fie pusă la încercare. 

Iulius se întoarse acasă pentru petrecerea de ziua fiului său. 
Tubruk îl ajută să-şi spele praful de pe drum în piscina cu apă 
minerală. Deşi stăpânul era cu zece ani mai bătrân decât el, 
tenul bronzat nu lăsa să i se ghicească adevărata vârstă. Se 
afundă încet în bazin. Un şuvoi de apă proaspătă şi fierbinte 
ţâşni dintr-o ţeavă în apele calme ale băii, făcând ca aburii să 
se ridice în vălătuci. Tubruk cercetă cu ochi atent starea de 
sănătate a stăpânului şi fu mulţumit de rezultat. Aşteptă în 
tăcere ca acesta să se lase încet pe treptele de marmură, aflate 
chiar lângă ţeavă, în locul unde apa era mai mică şi mai caldă. 

Iulius se lăsă pe spate, sprijinit de bordura rece a bazinului şi 
ridică o sprânceană către Tubruk. 

— Dă-mi raportul, spuse el, apoi închise ochii. 

Tubruk adoptă o poziţie rigidă şi-i enumeră profiturile şi 
pierderile înregistrate în luna anterioară. Cu ochii fixaţi undeva 
în depărtare, vorbi răspicat despre cele mai amănunțite 
probleme şi succese avute, fără să recurgă măcar o dată la 
notițe. Când în sfârşit îşi termină discursul, aşteptă în tăcere. 
După o clipă, ochii albaştri ai singurului om care l-ar fi angajat 
vreodată fără să-l cumpere se deschiseră din nou şi se uitară la 
el cu o privire lucidă, nemoleşită de fierbinţeala piscinei. 

— Soţia mea cum se simte? 

Tubruk păstră o expresie senină pe chip. Ce rost avea să-i 
spună acestui om că starea Aureliei se înrăutăţea în 
continuare? Cândva fusese frumoasă, dar după ce născuse se 
zbătuse între viaţă şi moarte luni întregi. De când Gaius venise 
pe lume, părea nesigură pe propriile picioare şi nici nu mai 
umplea casa cu râsete ori cu florile pe care le culegea cu mâna 
ei de pe câmpuri îndepărtate. 

— Lucius are grijă de ea, dar nu e mai bine... A trebuit să-i 
ţin departe pe băieţi câteva zile, atunci când nu era în apele ei. 


40 


Faţa lui Iulius se înăspri şi o venă de la gât începu să i se 
zbată furioasă sub apăsarea năvalnică a sângelui. 

— Doctorii ăştia chiar nu pot face nimic? Îmi iau banii fără 
nicio jenă, dar starea ei e din ce în ce mai rea de fiecare dată 
când o văd! 

Tubruk făcu o grimasă, cu o expresie vădită de regret. Ştia 
că unele lucruri le dobândeşti în mod firesc la naştere. Soarta 
te loveşte şi te face să suferi, şi tu trebuie să i te supui în linişte 
până la capăt. 

Uneori Aurelia îşi smulgea hainele de pe ea şi le făcea bucăţi, 
apoi se ghemuia într-un colţ până când o răzbea foamea şi 
trebuia să iasă din cameră ca să mănânce. Alteori se comporta 
exact ca atunci când o cunoscuse lulius şi se îndrăgostise de ea 
de prima dată când venise la moşie, deşi trecea prin perioade 
lungi de absenţă. Obişnuia să vorbească despre o grămadă de 
lucruri, apoi, dintr-odată, ca şi cum ar fi ascultat de o altă voce, 
îşi înclina capul în aşteptare şi puteai să şi pleci din cameră, că 
nu mai ştia de tine. 

Un alt şuvoi de apă fierbinte tulbură liniştea picurilor şi 
Iulius oftă adânc, de parcă ar fi scos pe gură aburi. 

— Se pare că grecii sunt foarte avansați în medicină. 
Angajează unul şi alungă-i pe proştii ăştia care nu o ajută cu 
nimic. Şi dacă îndrăzneşte vreunul să pretindă că datorită lui 
starea ei nu s-a înrăutățit şi mai tare, pune oamenii să-l 
biciuiască şi aruncă-l pe drumul către oraş. Încearcă şi o 
moaşă. Uneori femeile se înţeleg mai bine una pe alta decât 
putem noi s-o facem; au unele indispoziţii de care noi, bărbaţii, 
suntem străini. 

Ochii albaştri se închiseră iarăşi, precum o uşă în faţa dogorii 
unui cuptor. Fără personalitatea aceea puternică, acest om 
cufundat în apă ar fi putut fi asemenea oricărui roman. Avea 
prestanţa unui soldat şi cicatricile albe, subţiri, erau mărturii 
înscrise în piele ale faptelor trecute. Nu era un om căruia să îi 
stai împotrivă şi Tubruk ştia că avea o reputaţie feroce în 
Senat. Avea interese mărunte, dar şi le apăra cu încrâncenare. 
Aşa că nu îi deranja pe cei care deţineau puterea, iar ei erau 
prea indolenţi ca să-şi dea osteneala să-l provoace în domeniile 
pe care el le stăpânea cel mai bine. Această stare de lucruri 
făcea ca moşia să prospere, permițându-i să angajeze chiar şi 
pe cei mai scumpi doctori străini pe care Tubruk i-ar fi putut 


41 


găsi. Banii cheltuiţi aveau să fie tot în zadar, era convins, dar la 
ce bun să îi ai dacă nu îi foloseai atunci când te aflai în nevoie? 

— Vreau să plantăm o vie pe versantul de sud. Solul este 
foarte bun acolo şi ar fi perfect pentru un vin roşu. 

Vorbiră despre treburile moşiei şi, din nou, Tubruk nu îşi 
notă nimic; nici nu simţea nevoia, după atâţia ani de discuţii pe 
teme similare. După două ore, Iulius zâmbi în sfârşit. 

— Ai făcut o treabă bună. Mogşia se dezvoltă şi ne merge bine. 

Tubruk încuviinţă şi zâmbi la rândul lui. Cât timp se 
sfătuiseră, Iulius nu-l întrebase nici măcar o dată de sănătate 
sau dacă îi este bine. Amândoi ştiau că nu se vor discuta decât 
problemele serioase, de cele minore urmând a se ocupa fiecare 
în particular. Aveau o relaţie bazată pe încredere; e adevărat, 
nu era una între egali, ci una între stăpân şi un slujbaş a cărui 
pricepere era respectată. Tubruk nu mai era un sclav, dar, fiind 
un om dezrobit, nu ar fi putut niciodată să arate aceeaşi 
siguranţă de sine ca un om născut liber. 

— Mai este o problemă, una mai personală, continuă lulius. E 
timpul să-mi antrenez fiul în luptă. Într-o oarecare măsură m- 
am îndepărtat de datoria mea de tată, dar adevărul este că nu 
există un prilej mai bun pentru un bărbat de a-şi pune în 
valoare talentele decât atunci când îşi educă fiul. Vreau să fiu 
mândru de el şi mi-e teamă ca absenţele mele, care s-ar putea 
să se prelungească, să nu fie în defavoarea băiatului. 

Tubruk aprobă din cap, satisfăcut la auzul acestor vorbe. 

— La oraş sunt o groază de experţi care pregătesc băieţii şi 
tinerii din familiile înstărite. 

— Nu. Pe unii îi cunosc personal, alţii mi-au fost 
recomandaţi. Le-am cercetat roadele muncii, mergând în vizite 
la vilele din oraş ca să văd tânăra generaţie. Trebuie să-ţi spun 
că nu am fost impresionat, Tubruk. Am văzut prea mulţi tineri 
contaminaţi de învăţătura asta filosofică nouă, în care se acordă 
atâta importanţă cultivării minţii în detrimentul trupului sau al 
spiritului. La ce îţi serveşte să te joci cu logica, dacă ai un 
suflet vlăguit de griji? Nu, după cum văd eu, moda de la Roma 
nu va zămisli decât fiinţe plăpânde, în afara câtorva excepţii, 
desigur. Eu vreau ca Gaius să fie instruit de oameni pe care mă 
pot baza; de oameni ca tine, Tubruk. Nimănui nu i-aş putea 
încredința o sarcină atât de serioasă în afară de tine. 

Tubruk îşi frecă bărbia, încurcat. 


42 


— Eu nu pot să-l învăţ arta pe care am deprins-o ca soldat, 
domnule. Stăpânesc multe cunoştinţe, dar nu am ştiinţa de a da 
mai departe. 

Iulius se încruntă, vizibil deranjat, dar nu stărui. Tubruk nu 
vorbea niciodată cu atâta uşurinţă. 

— Atunci fă-ţi timp ca să-l căleşti, să-l faci tare ca o stâncă. 
Pune-l să alerge şi să călărească ore în şir în fiecare zi, până 
când va fi vrednic de mine. O să găsim noi pe alţii care să-l 
înveţe cum să ucidă şi cum să conducă oamenii în luptă. 

— Ce facem cu celălalt flăcău, domnule? 

— Marcus? Ce-i cu el? 

— O să-l instruim şi pe el? 

Iulius se încruntă din nou şi pentru o clipă privi înapoi în 
trecut. 

— Da, i-am promis tatălui său înainte să moară. Mamă-sa nu 
a fost bună niciodată ca să crească un fiu, practic ea l-a omorât 
pe bătrân, când a fugit de-acasă. Mereu a fost prea tânără 
pentru el. Ultima oară când am auzit de ea locuia într-un 
district interior şi nu ducea o viaţă mai demnă decât a unei 
târfe, aşa că băiatul va rămâne în continuare în casa mea. 
Inţeleg că el şi Gaius sunt încă prieteni? 

— Sunt ca două fire de iarbă îngemănate. Mereu dau de 
bucluc. 

— Nu şi de acum înainte. Vor trebui să înveţe ce e disciplina. 

— O să am eu grijă de asta. 

e 

Gaius şi Marcus ascultaseră dincolo de uşă. Ochii lui Gaius 
luceau de entuziasm. Rânji şi se întoarse către Marcus, dar 
zâmbetul îi pieri când îşi văzu prietenul cu faţa palidă şi cu 
gura încleştată. 

— Ce ai, Marc? 

— A spus că mama mea e o târfă, îi răspunse acesta şuierând 
printre dinţi. 

Ochii îi scânteiară sălbatic şi Gaius îşi înăbuşi tentaţia de a 
replica în glumă. 

— A spus că aşa a auzit; e doar un zvon. Sunt sigur că nu-i 
adevărat. 

— Mi-au spus că a murit, la fel ca tata. Dar ea a fugit şi m-a 
părăsit. Marcus rămase neclintit, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 


43 


Sper că este o târfă! Sper să moară ca o sclavă cu plămânii 
stricaţi! 

Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, braţele şi picioarele 
mişcându-i-se alandala. 

Gaius oftă şi renunţă la ideea de a-l urma. Probabil că 
Marcus se ducea la grajduri să stea în fân şi să mediteze preţ 
de câteva ore. Dacă ar fi mers după el prea devreme, i-ar fi 
vorbit la mânie şi poate chiar s-ar fi luat la harţă. Aşa, lăsându-l 
în pace, cu timpul avea să-şi revină, schimbându-şi dispoziţia 
când te aşteptai mai puţin; cunoscându-i gândurile repezi, 
Gaius ştia că nu aveau să-i stăruie în minte prea multă vreme. 
Era în firea lui şi nimic nu l-ar fi putut schimba. Gaius îşi lipi 
din nou urechea de crăpătura uşii, de unde putea să-i audă pe 
cei doi bărbaţi vorbind despre viitorul lui. 

— ... Fără lanţuri pentru prima dată, aşa se aude. Cred că va 
fi un spectacol nemaipomenit. Toată Roma o să fie acolo. Nu 
toţi gladiatorii vor fi sclavi legaţi prin contract - unii dintre ei 
sunt oameni liberi ademeniţi de monedele de aur. Se zvoneşte 
că şi Renius o să-şi facă apariţia. 

— Renius... ar trebui să fie bătrân de-acum! Lupta în arenă 
încă de când eram eu tânăr, mârâi lulius neîncrezător. 

— Poate are nevoie de bani. Unii oameni trăiesc pe picior mai 
mare decât îi ţin curelele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 
Faima îţi dă voie să faci datorii, dar totul trebuie plătit la 
sfârşit. 

— Poate l-am putea angaja să-l instruiască pe Gaius. 
Obişnuia să primească elevi, din câte îmi aduc aminte. Dar asta 
se întâmpla de mult. Nu-mi vine să cred că o să lupte din nou. 
Atunci să iei patru bilete, chiar mi-a trezit interesul. Şi băieţii o 
să se bucure şi ei de o călătorie la oraş. 

— Bine, dar înainte să-i oferim de lucru, haideţi să aşteptăm 
măcar până îi vin leii de hac bătrânului Renius. Ar trebui să-şi 
vândă serviciile mai ieftin dacă sângerează puţin, spuse Tubruk 
cu subînţeles. 

— lar cel mai ieftin ar fi mort. N-aş suporta să-l văd cum 
piere. Era o forţă de nestăvilit când eram eu tânăr. L-am văzut 
luptând în arenă cu patru sau chiar cu cinci bărbaţi. Odată l-au 
legat la ochi şi l-au pus să lupte cu doi adversari. l-a doborât 
din două lovituri. 


44 


— L-am văzut pregătindu-se pentru acel meci. Pânza de pe 
ochi îi permitea să distingă siluetele adversarilor. Nici nu avea 
nevoie de mai mult. Pentru că oponenții lui îl credeau orb cu 
totul. 

— Pune mulţi bani deoparte pentru angajarea instructorilor. 
Arena este locul unde o să-i găsim, dar am nevoie de experienţa 
ta ca să-i alegem pe aceia respectabili şi în putere. 

— Ca întotdeauna, vă stau la dispoziţie, domnule. Voi trimite 
vorbă chiar în seara asta să se cumpere biletele în contul 
moşiei. Dacă nu mai aveţi nevoie de mine... 

— Mai vreau doar să-ţi mulţumesc. Ştiu că iscusinţa ta ne 
tine pe linia de plutire. In timp ce colegii mei senatori se dau de 
ceasul morţii văzându-şi averile irosite, eu îmi permit să stau 
liniştit şi să zâmbesc în faţa necazurilor lor. 

Se ridică în picioare şi cei doi îşi strânseră mâinile de la 
încheietură, aşa cum obişnuiau legionarii!3. 

Gaius se îndepărtă tiptil de uşă şi apoi o luă la fugă, 
ducându-se la grajduri, după Marcus. După puţin timp se opri 
însă şi se rezemă de un perete alb şi rece. Dacă nu-i trecuse 
supărarea? Nu, cu siguranţă că gândul la biletele pentru arenă 
- ca să nu mai vorbim de leii lăsaţi slobozi - erau de ajuns ca 
să-i alunge orice întristare. Cu forţe proaspete şi cu soarele 
mângâindu-l pe spate, se avântă în jos, pe pantele care duceau 
către dependinţele acoperite în lemn de tec şi tei, unde erau 
adăpostiţi caii de muncă şi boii. De undeva auzi vocea mamei 
lui strigându-i numele, dar nu o luă în seamă, aşa cum ar fi 
făcut cu ţipătul ascuţit al unei păsări. Sunetul se prelinse pe 
lângă el, fără să-l atingă. 

e 

Cei doi băieți găsiră corbul neînsuflețit aproape de locul 
unde-l văzuseră prima oară, la marginea pădurii de pe moşie. 
Zăcea pe frunzele umede, ţeapăn şi negru; Marcus îl zări 
primul, uitând într-o clipă de tristeţea şi de furia de mai 
devreme. 

— Zeus, şopti. Tubruk a avut dreptate. Era bolnav... 

Se ghemui şi mângâie penele încă lucioase. Gaius se aplecă 
odată cu el şi răcoarea pădurii îi pătrunse deodată pe cei doi, 
făcându-i să tremure uşor. 


13 Soldat care făcea parte dintr-o legiune romană. Din lat. legionarius. 
(n.tr.). 
45 


— Corbii prevestesc a rău, adu-ţi aminte, şopti Gaius. 

— Nu şi Zeus. El nu îşi căuta decât un loc unde să moară. 

Instinctiv, Marcus ridică din nou corbul, ţinându-l în mâini 
aşa cum o făcuse pentru prima dată. Contrastul îi întristă pe 
amândoi. Zbaterea de dinainte pierise, iar capul atârna acum 
fără vlagă, susţinut parcă numai de piele. Ciocul amuţise 
deschis şi ochii se ofiliseră, două găuri pustii. Marcus continuă 
să-i mângâie penele cu degetul mare. 

— Ar trebui să-l incinerăm, să-i facem o înmormântare 
onorabilă, spuse Gaius. Aş fugi înapoi la bucătărie să aduc o 
lampă cu ulei. Am putea să-i ridicăm un rug şi să turnăm puţin 
ulei peste el. Ar fi un rămas-bun cum se cuvine. 

Marcus încuviinţă şi-l aşeză pe Zeus cu grijă pe pământ. 

— A fost un luptător. Merită ceva mai mult decât să fie lăsat 
să putrezească. Găsim aici destul lemn uscat. Eu rămân să fac 
rugul. 

— Mă întorc cât pot de repede, răspunse Gaius şi se răsuci să 
plece. Gândeşte-te la nişte rugăciuni, ceva. 

O luă cu pas grăbit spre conacul moşiei şi Marcus rămase 
singur cu pasărea. Se simţi înconjurat de o solemnitate ciudată, 
de parcă ar fi îndeplinit un ritual religios. Încet şi cu grijă, 
adună surcelele uscate şi le aşeză formând un pătrat, începând 
cu rămurelele mai groase şi mai vechi, şi continuând cu straturi 
de vreascuri amestecate cu frunze uscate. I se păru firesc să nu 
se grăbească. 

Când se întoarse Gaius, în pădure era linişte. Băiatul păşea 
cu grijă, protejând flacăra mică a fitilului în locul unde limba se 
revărsa în afara lămpii vechi de bucătărie. Il găsi pe Marcus 
şezând pe poteca uscată, lângă leşul negru al lui Zeus care 
zăcea pe o grămadă de lemn uscat. 

— Va trebui să întreţin flacăra în timp ce torn uleiul, ca să se 
aprindă repede. Mai bine spunem acum rugăciunile. 

Odată cu lăsarea serii, lumina gălbuie şi tremurândă a lămpii 
păru să crească în intensitate, dezvăluindu-le chipurile aplecate 
asupra stârvului mic al corbului. 

— Jupiter, stăpân al tuturor zeilor, redă-i acestui luptător 
care a murit liber zborul în lumea de dincolo, spuse Marcus cu 
glasul calm, dar ferm. 


46 


Gaius se pregăti să toarne uleiul. Eliberă fitilul, evitând 
flacăra, şi începu să reverse substanţa uleioasă, îmbibând în ea 
pasărea şi lemnul uscat. Apoi atinse văpaia de rug. 

Timp de câteva minute nu avu loc nicio reacţie, cu excepţia 
unei scântei plăpânde, din care se ivi o vâlvătaie care crescu tot 
mai mare, arzând cu o lucire bolnavă. 

Băieţii se ridicară în picioare şi Gaius aşeză lampa pe cărare. 
Urmăriră  fascinaţi cum penele se aprinseră şi arseră 
împrăştiind un iz puturos. Limbile de foc tremurară deasupra 
leşului, emanând grăsimea pârjolită. Aşteptară răbdători. 

— La sfârşit am putea să adunăm şi să îngropăm cenuşa sau 
s-o împrăştiem prin pădure ori în râu, şopti Gaius. 

Marcus încuviinţă în tăcere. 

Pentru a stârni focul, Gaius turnă şi restul de ulei din lampă, 
stingând flacăra mică. Văpăile se înteţiră din nou, transformând 
în scrum mare parte din pene, mai puţin pe cele din jurul 
capului şi al ciocului, care păreau de nebiruit. 

Într-un sfârşit, arse şi ultima picătură de combustibil, lăsând 
în urmă doar tăciunii aprinşi. 

— Cred că abia l-am prăjit, şopti Gaius. Focul n-a fost de- 
ajuns de puternic. 

Marcus luă un băț lung şi răscoli cu el leşul acoperit în 
cenuşa lemnului, în care încă se mai distingea silueta corbului. 
Fără voia lui, băiatul rostogoli ghemul afumat de pe patul de 
tăciuni şi Marcus se strădui în zadar preţ de câteva minute să-l 
readucă în poziţia iniţială. 

— N-are niciun sens. Zi-mi tu: unde este grandoarea 
momentului? întrebă furios. 

— Uite care e treaba, nu putem să facem mai mult de atât. 
Haide să-l acoperim cu frunze şi gata. 

Cei doi băieţi adunară câteva braţe de frunze şi în curând 
corbul pârjolit fu ascuns vederii. O apucară tăcuţi spre casă; 
atmosfera solemnă se risipise însă. 


47 


Capitolul 4 


Circul fusese pregătit de Cornelius Sulla'*, un bărbat aflat în 
plină ascensiune în rândurile aristocrației romane. Însuşi 
suveranul Mauretaniei!5 îl însoţise pe tânărul senator pe când 
era la comanda Legiunii a Il-a Alaudae în Africa. lar acum, ca 
să-i facă o plăcere, regele Bocchus!€ trimisese o sută de lei şi 
douăzeci dintre cei mai buni lăncieri ai săi către capitală. 
Aceasta era atracţia principală a programului iniţiat de Sulla, 
care avea să se întindă pe parcursul a cinci zile de senzaţii tari. 

Trebuia să fie cel mai grandios circ amenajat vreodată la 
Roma, reputaţia şi poziţia socială a lui Cornelius Sulla 
depinzând de reuşita evenimentului. Chiar şi în Senat se 
dezbătea problema unei structuri permanente, care să 
găzduiască jocurile publice, căci băncile de lemn unite şi bătute 
în cuie erau prea mici şi cu adevărat neîncăpătoare pentru 
mulţimea pestriță care se înghesuia să vadă leii aduşi tocmai de 
pe misteriosul continent negru. Planurile pentru un amfiteatru 
amplu, de formă rotundă, o arenă ce putea fi umplută cu apă, 
reproducând astfel lupte navale, fuseseră deja înaintate 
Senatului, dar costurile uriaşe atrăseseră, în mod firesc, 
respingerea de către tribuni. 

Gaius şi Marcus îi urmau zburdând pe cei doi bărbaţi mai în 
vârstă. De când mama lui Gaius se îmbolnăvise, rar li se dădea 
voie să meargă la oraş, în timp ce ea se frământa şi se agita 
disperată la gândul că li s-ar putea întâmpla ceva rău pe 
străzile pline de violenţă. Zgomotul mulţimii îi copleşea pe 
băieţi şi ochii lor scotoceau pretutindeni, plini de interes. 

Mulţi senatori obişnuiau să se ducă la întreceri cu trăsura 
trasă de sclavi sau de cai. Dar tatăl lui Gaius detesta acest 
lucru, preferând să meargă chiar prin mulţime, alături de 
voinicul 'Tubruk, care, înarmat până-n dinţi, ştia să evite 
îmbrâncelile obraznice ale gloatei. 


14 General și om politic roman (138 î.Hr. - 78 î.Hr.), care, ca dictator, 
prin încercările lui de a constitui o formă nouă de stat, contribuie de 
fapt la destrămarea statului. (n.tr.). 

15 Provincie romană situată în regiunea de astăzi a Marocului și 
Algeriei de Vest. (n.tr.). 

16 Rege al Mauretaniei (110 - 91? 81? î.Hr.). 


48 


Noroiul de pe străduţele înguste devenise, sub tălpile 
puhoiului de oameni, o mocirlă rău mirositoare, care în scurt 
timp îi acoperi cu murdărie până la genunchi, făcându-le 
sandalele de nerecunoscut. Toate prăvăliile gemeau de oameni, 
iar trecători se îmbulzeau încontinuu din spate, împingându-i 
înainte. Când drumurile erau complet blocate de carele pline 
de mărfuri ale negustorilor ce le transportau de la un capăt în 
altul al oraşului, tatăl lui Gaius îi conducea pe străduţe 
lăturalnice, înţesate şi ele de oameni sărmani, de cerşetori orbi 
sau schilozi care stăteau cu mâna întinsă în uşa dughenelor. 
Clădirile de cărămidă se înălţau deasupra lor cu cinci sau şase 
etaje şi odată se întâmplă chiar ca Tubruk să-l ferească pe 
Gaius de conţinutul unei găleți cu lături care se vărsase în 
stradă de la o fereastră deschisă. 

Tatăl lui Gaius se încruntase, dar îşi continuase drumul fără 
oprire, simţul lui de orientare ajutându-i să răzbată prin 
labirintul întunecos, regăsind străzile principale care duceau 
către circ. Zgomotul oraşului creştea pe măsură ce se apropiau, 
adunând în el strigătele vânzătorilor de mâncare caldă, 
ciocanele fierarilor şi ţipetele odraslelor, care atârnau de 
şoldurile mamelor. 

La fiecare colţ de stradă, jongleri, scamatori, clovni şi 
vrăjitori de şerpi se dădeau în spectacol pentru câteva monede 
aruncate pe jos. În acea zi, profitul nu fusese prea mare, în 
ciuda numărului uriaş de trecători; aceştia preferau să meargă 
la amfiteatru decât să arunce banii pe nişte lucruri pe care 
oricum le vedeau acolo în fiecare zi. 

— Nu vă îndepărtați de noi, spuse Tubruk, distrăgându-i pe 
băieţi de la şuvoiul de culori, mirosuri şi zgomote. Râse când 
văzu că aceştia priveau în jur cu gurile căscate. Îmi aduc 
aminte de prima dată când am văzut un circ. Se numea Vespia. 
Acolo am purtat prima mea luptă. Nu mă antrenasem înainte şi 
eram foarte lent. Un simplu sclav cu sabia în mână. 

— Şi totuşi, ai câştigat, îi răspunse lulius zâmbind din mers. 

— Mă durea foarte tare stomacul, aşa că eram într-o 
dispoziţie groaznică. 

Amândoi bărbaţii izbucniră în râs. 

— N-aş suporta să înfrunt un leu, continuă Tubruk. Am văzut 
câţiva în libertate în Africa. Când vor, pot fi mai rapizi decât 
orice armăsar, iar colții şi ghearele parcă sunt din fier. 


49 


— Au adus o sută de fiare ca astea. Se vor bate de două ori 
pe zi timp de cinci zile, aşa că o să fie zece împotriva mai 
multor luptători. Abia aştept să-i văd pe lăncierii negri în 
acţiune. Sunt curios să aflu dacă sunt la fel de bine pregătiţi ca 
aruncătorii noştri de sulițe. 

Trecură pe sub intrarea arcuită şi se opriră în faţa unor 
butoaie pline cu apă. Pentru un bănuţ, li se curăţară de noroi 
picioarele şi sandalele. Era bine să fii din nou curat. Cu ajutorul 
însoţitorului, îşi găsiră locurile rezervate de unul dintre sclavii 
de pe moşie, care sosise cu o seară înainte special pentru a le 
ocupa. Când în sfârşit se aşezară, acesta se ridică pentru a-şi 
începe drumul lung înapoi spre casă. Tubruk îi mai dădu o 
monedă, ca să-şi cumpere de mâncare, şi omul zâmbi vesel, 
mulţumit că măcar o dată scăpase de munca istovitoare de pe 
câmp. 

Peste tot în jur, locurile erau ocupate de familiile de 
patricieni şi de sclavii lor. Deşi Senatul nu avea decât trei sute 
de reprezentanţi, existau aproape o mie de alţi patricieni. 
Legiuitorii Romei îşi luaseră zi liberă pentru a asista la primele 
lupte ale maratonului de cinci zile. Nisipul din arenă era 
netezit, iar băncile de lemn gemeau sub greutatea celor treizeci 
de mii de cetăţeni ai Romei. Căldura dimineţii se ridica din ce 
în ce mai aspră, ignorată însă de cei mai mulţi dintre 
spectatori. 

— Unde sunt luptătorii, tată? întrebă Gaius, căutând cu 
privirea leii din cuşti. 

— Sunt în clădirea de-acolo, cea care seamănă cu un grajd. 
Vezi unde sunt porţile? Acolo. 

Deschise un program împăturit, cumpărat la intrare de la un 
sclav. 

e 

Organizatorul jocurilor ne va ura bun venit şi probabil îi va 
mulţumi lui Cornelius Sulla. Vom aplauda cu toţii iscusinţa cu 
care el a făcut posibil un astfel de spectacol. Apoi vor urma 
patru lupte între gladiatori care se vor bate până când unul va 
fi rănit. Bătălia finală se va purta până la moarte. Renius va 
face probabil o demonstraţie şi apoi leii vor „bate tărâmurile 
Africii” sau ce-o mai fi însemnând şi asta. Spectacolul promite 
să fie impresionant. 

— Ai văzut vreodată un leu? 


50 


— O singură dată, la grădina zoologică. Dar niciodată nu m- 
am luptat cu vreunul. Tubruk zice că sunt grozavi în luptă. 

Amfiteatrul se cufundă în linişte când porţile se deschiseră şi 
un om se înfăţişă privirilor, îmbrăcat într-o togă atât de albă 
încât aproape că strălucea. 

— Parc-ar fi un zeu, şopti Marcus. 

Tubruk se aplecă spre băiat. 

— Nu uita că albesc materialul cu urină de om. Probabil, 
există un înţeles ce trebuie desprins din asta. 

Marcus îl privi uimit pentru o clipă, întrebându-se dacă nu 
cumva făcuse vreo glumă. Apoi dădu uitării gândul, chinuindu- 
se să audă glasul celui care acum ajunsese în mijlocul arenei 
acoperite cu nisip. Avea o voce antrenată, care răsuna perfect 
în cercul amfiteatrului. Insă, pentru că oamenii se foiau sau îşi 
şopteau la ureche unul altuia, o parte din vorbele sale se 
pierdu. 

— ... Mulţumiri care trebuie aduse... bestiile Africii... 
Cornelius Sulla! 

Ultimele cuvinte fură rostite pe un ton din ce în ce mai 
puternic şi audiența ovaţionă ascultătoare, mai entuziastă 
decât se aşteptaseră Iulius şi Tubruk. Gaius auzi cuvintele 
bătrânului gladiator şi se apropie de tatăl său. 

— Trebuie să fie un om care merită văzut. 

— Şi temut, îi răspunse tatăl cu o privire plină de înţelesuri. 

Gaius îşi încordă privirea, pentru a-l vedea pe cel care se 
ridicase de pe locul său, făcând o plecăciune. Purta tot o togă 
simplă, cu tivul de aur, brodat. Stătea îndeajuns de aproape de 
Gaius pentru ca băiatul să vadă că într-adevăr acest om arăta 
ca un zeu. Avea o faţă puternică şi frumoasă, şi o piele ca de 
aur. Salută mulţimea şi se aşeză la loc, zâmbind satisfăcut de 
manifestarea de bucurie a oamenilor. 

Toată lumea se aşeză confortabil, în aşteptarea atracției zilei, 
iar conversațiile începură să se aprindă. Se discuta despre 
politică şi finanţe. Cazurile în curs de judecare fură dezbătute 
de-a fir a păr de patricieni. Ei reprezentau puterea supremă la 
Roma şi deci în lumea întreagă. Deşi tribunii poporului, prin 
dreptul de veto conferit de lege, le mai reduseseră din 
atribuţiuni, încă aveau putere de viaţă şi de moarte asupra 
celor mai mulţi cetăţeni ai Romei. 


51 


Prima pereche de luptători îşi făcu apariţia în tunici de 
culoare albastru cu negru. Niciunul nu purta armură grea, căci 
spectacolul consta mai degrabă într-o etalare de viteză şi de 
aptitudini de luptă decât de barbarie. E adevărat că se mai şi 
murea la aceste întreceri, dar asta se întâmpla rar. După ce 
salutară organizatorul şi sponsorul jocurilor, săbiile scurte, 
ţinute strâns, şi scuturile începură să se mişte într-un ritm 
halucinant. 

— Cine o să câştige, Tubruk? se repezi deodată tatăl lui 
Gaius. 

— Cel mai mic de statură, îmbrăcat în albastru. Are un joc de 
picioare excelent. 

Iulius îl chemă pe unul dintre angajaţii circului răspunzători 
de alcătuirea grupurilor de pariuri şi îi dădu o monedă de aur, 
primind în schimb o mică plăcuţă albastră. După niciun minut, 
bărbatul mai scund făcu o fandare spectaculoasă şi-şi petrecu 
uşor lama spadei peste stomacul celuilalt combatant, care 
tocmai înainta. Sângele ţâşni ca de pe buza unei căni vărsate, 
sub ovaţiile şi blestemele audienței. Iulius câştigă două monede 
în locul celei pe care o pusese chezăşie şi îşi încasă profitul 
entuziasmat. Pentru fiecare dispută care urmă, de îndată ce 
luptătorii îşi intrau în rol, îl întreba pe Tubruk cine avea să 
câştige. După începutul fericit, probabilitățile de a câştiga din 
nou scăzuseră, evident, dar ochiul de expert al lui Tubruk nu 
dădu greş nici măcar o singură dată în acea zi. Deja, de la al 
patrulea meci, toţi spectatorii din jur îşi lungeau gâturile 
pentru a prinde spusele lui Tubruk şi apoi ţipau după sclavii de 
pariuri să le ia banii. 

Tubruk se distra de minune. 

— Următoarea luptă se dă până la moarte. Şansele par să fie 
în favoarea corintianului Alexandros. A fost de neoprit până 
acum, dar şi adversarul lui din sudul Italiei este la fel de temut 
şi nu a fost rănit niciodată în luptă. Deocamdată, nu pot alege 
între ei. 

— Să mă anunti de cum îţi dai seama. Am zece monede puse 
deoparte pe care să pariez - tot profitul meu şi miza iniţială. Ai 
un ochi desăvârşit astăzi. 

Iulius îl chemă pe sclavul care ţinea pariurile şi îi spuse să 
stea în preajmă. Nimeni altcineva din zonă nu voia să parieze, 
simțind că totul era în voia norocului de moment şi 


52 


mulţumindu-se să aştepte semnalul lui Tubruk. Îl urmăriră, unii 
dintre ei cu respiraţia tăiată, nemişcaţi în aşteptarea primului 
semnal. 

Gaius şi Marcus priviră mulţimea. 

— Ce şleahtă de lacomi şi romanii ăştia, murmură Gaius şi 
rânjiră unul la celălalt. 

Porţile se deschiseră din nou, iar Alexandros şi Enzo îşi 
făcură apariţia. Romanul Enzo purta o platoşă obişnuită, care-i 
acoperea braţul drept de la încheietura mâinii până la gât, şi un 
coif de bronz deasupra zalelor din fier. În mâna stângă ţinea un 
scut roşu. Singurele veşminte pe care le purta erau o pânză în 
jurul coapselor şi câteva fâşii de in în jurul picioarelor şi 
gleznelor. Avea un trup puternic, pe care se zăreau puţine 
cicatrici; totuşi, o linie încreţită îi traversa pielea de la 
încheietura mâinii stângi până la cot. Făcu o plecăciune către 
Cornelius Sulla şi salută primul mulţimea, înaintea străinului. 

Alexandros se mişca bine, deplasându-se către centrul 
amfiteatrului cu mers egal şi sigur. Era îmbrăcat aidoma 
adversarului, doar scutul îi era pictat în albastru. N 

— Nu sunt deloc uşor de deosebit, spuse Gaius. In armură, 
parcă ar fi frați. 

Tatăl său pufni dezaprobator. 

— Sângele lor nu este acelaşi. Grecul nu este la fel ca 
italianul. Zeii lui sunt diferiţi şi falşi. Crede în lucruri pe care 
niciun roman întreg la minte nu le-ar lua vreodată în seamă. 

Vorbi fără a-şi întoarce capul, atent la bărbaţii din arenă. 

— Şi ai să pariezi pe un astfel de om? continuă Gaius. 

— Am să pariez, dacă Tubruk crede că va câştiga, veni 
răspunsul, însoţit de un zâmbet. 

Întrecerea avea să înceapă la sunetul unui corn de berbec, 
ţinut pe un suport de aramă, în primul rând de locuri, acolo 
unde un bărbat scund şi bărbos aştepta un semnal pentru a 
sufla cu putere. Cei doi gladiatori se apropiară unul de celălalt 
şi sunetul cornului se rostogoli în cuprinsul întinderii de nisip. 

Înainte ca Gaius să-şi poată da seama dacă sunetul se oprise, 
mulţimea deja vuia şi cei doi bărbaţi se înfruntau cu sălbăticie. 
În primele secunde, fiecare prăvăli asupra adversarului o ploaie 
de lovituri, unele găsindu-şi ţinta, altele alunecând pe oţelul 
armurilor scăldate dintr-odată în strălucirea sângelui. 

— Tubruk? se auzi vocea tatălui. 


53 


Zona de tribună unde se aflau era sfâşiată între dorinţa de a 
urmări fantastica şi cruda confruntare şi dorinţa de a paria. 

Tubruk se încruntă, sprijinindu-şi bărbia în pumn. 

— Nu încă. Nu-mi pot da seama. Sunt amândoi la fel de buni. 

Cei doi bărbaţi se despărţiră pentru o clipă, neputând 
menţine ritmul acelui prim minut. Amândoi sângerau, amândoi 
erau acoperiţi de pulbere lipicioasă, îmbibată cu transpiraţie. 

Alexandros îşi împinse cu forţă scutul albastru sub cel al 
adversarului, tăindu-i avântul şi dezechilibrându-l. Sabia i se 
rotea în căutarea unei breşe unde să străpungă. Italianul se târî 
pe spate fără onoare pentru a scăpa de lovitură şi scutul îi căzu 
în praf, sub huiduielile şi batjocura mulţimii, ruşinate de 
purtarea reprezentantului ei. Acesta se ridică din nou şi atacă, 
atins poate de comentariile concetăţenilor. 

— Tubruk? Iulius îşi puse mâna pe braţul bărbatului. Lupta s- 
ar putea sfârşi în câteva clipe, iar dacă ar fi un avantaj evident 
pentru unul din cei doi, pariurile s-ar opri. 

— Nu încă. Nu... 

Tubruk era un monument de concentrare. 

Pe nisip, porţiunea din jurul combatanţilor era stropită în 
negru, acolo unde li se scursese sângele. Amândoi săreau când 
la stânga, când la dreapta, apoi se năpusteau înainte tăind şi 
spintecând, se fereau şi parau, loveau şi încercau să-şi 
păcălească adversarul. Alexandros blocă sabia italianului cu 
scutul. Scutul fu în parte distrus de forţa loviturii şi lama se 
prinse în metalul mai moale al dreptunghiului albastru. Ca şi 
cel al adversarului, scutul fu zvârlit în nisip, cei doi bărbaţi 
înfruntându-se acum dintr-o parte, cu mişcări ca de crab, 
protejaţi de armura de pe braţ. Săbiile erau crestate şi tocite, 
iar efortul depus sub muşcătura vipiei romane începu să-şi 
spună cuvântul. 

— Mizează totul pe grec! Repede! cuvântă Tubruk. 

Sclavul care primea pariurile privi către stăpânul său pentru 
aprobare. Probabilităţile fură cântărite în şoaptă şi pariurile 
continuară, cu aproape toţi cei prezenţi făcându-şi partea. 

— Cinci la unu pentru Alexandros... putea să fie şi mai bine 
dacă ne băgam mai devreme, murmură [Iulius în timp ce-i 
urmărea pe cei doi luptători. 

Tubruk tăcu. 


54 


Unul din gladiatori fandă, cu o mişcare din braţ rapidă, care- 
şi surprinse oponentul. Sabia izbi în coaste şi un şuvoi de sânge 
ţâşni. Riposta veni însă ca un fulger, cu o lovitură care spintecă 
un muşchi important al piciorului. Mădularul cedă şi bărbatul 
căzu la pământ, sub ploaia de lovituri ale adversarului, care-l 
izbi cu sete în gât, până când celălalt rămase fără de suflare. Se 
prăbuşi, cu pieptul umflat de efort şi durere, în balta formată 
din sângele lor amestecat, pe care nisipul îl sorbea încet. 

— Cine a câştigat? întrebă Gaius înnebunit. 

În lipsa scuturilor, finalul nu era clar. Un zvon făcu 
înconjurul arenei, cu aceeaşi întrebare repetată la nesfârşit. 
Cine câştigase? 

— Cred că grecul e mort, spuse sclavul care ţinea pariurile. 

Stăpânul său fu de părere că trupul neînsufleţit îi aparţinea 
romanului, dar nimeni nu putea spune cu siguranţă a cui era 
victoria, până când învingătorul nu se ridica, îndepărtându-şi 
coiful. 

— Ce se întâmplă dacă mor amândoi? întrebă Marcus. 

— Toate pariurile se anulează, răspunse stăpânul şi 
finanţatorul sclavului. 

Pesemne că şi el mizase o grămadă de bani pe rezultatul 
final, căci părea la fel de încordat ca toţi ceilalţi. 

Timp de aproape un minut, supravieţuitorul zăcu epuizat, cu 
sângele curgându-i şiroaie. Gloata deveni tot mai zgomotoasă, 
îndemnându-l să se ridice şi să-şi scoată coiful. Incet, vizibil 
săgetat de dureri, gladiatorul apucă sabia, proptindu-se în ea 
ca să se ridice. Odată ajuns în picioare, se clătină uşor şi se 
aplecă la pământ ca să ia o mână de nisip. Il frecă de rană, 
privindu-l cum se desprinde apoi sub forma unor bulgări moi şi 
roşii. Degetele pe care le ridică pentru a-şi scoate coiful îi erau 
pline de sânge. 

Grecul Alexandros stătea în picioare zâmbind, cu faţa palidă 
din cauza sângelui pierdut. Mulțimea începu să arunce 
înjurături către silueta care se clătina, iar monedele sclipiră în 
soare, în timp ce erau azvârlite nu ca răsplată, ci pentru a-l lovi 
pe grec. Banii treceau dintr-un buzunar în altul în tot 
amfiteatrul, însoţiţi de blesteme, şi nimănui nu îi păsă atunci 
când gladiatorul se prăbuşi din nou în genunchi şi trebui să fie 
ajutat de sclavi. 

Tubruk îl urmări plecând, cu faţa împietrită. 


55 


— Merită să vorbeşti cu el pentru antrenamente? întrebă 
Iulius, fierbând la văzul câştigurilor care îi erau numărate într- 
un săculeţ. 

— Nu, cred că nu va rezista nici până la sfârşitul săptămânii. 
Oricum, a fost prea puţină şcoală în tehnica lui, totul s-a bazat 
pe viteză şi pe reflexe bune. 

— Destul de bune pentru un grec, spuse Marcus, încercând 
să se alăture discuţiei. 

— Da, a avut reflexe bune pentru un grec, răspunse Tubruk 
cu mintea departe. 

e 

În timp ce nisipul era netezit, mulțimea îşi văzu mai departe 
de ale ei, deşi Gaius şi Marcus observară câţiva spectatori care 
mimau loviturile gladiatorilor, urlând şi plângând în batjocură 
în semn de durere. Pe când aşteptau, băieţii îl văzură pe Iulius 
bătându-l pe braţ pe Tubruk şi atrăgându-i atenţia asupra a doi 
bărbaţi care se apropiau printre rânduri. Amândoi păreau uşor 
străini locului, purtau togi din lână aspră şi trupul nu le era 
încărcat de podoabe de metal. 

Tulius se ridică în picioare, urmat de Tubruk şi de băieţi. 
Tatăl lui Gaius întinse mâna pentru a-l saluta pe bărbatul aflat 
mai în faţă. Acesta îşi plecă uşor capul când ajunse în dreptul 
lor. 

— Salutare, prieteni! Vă rog să luaţi loc. Aceştia sunt fiul 
meu şi încă un flăcău pe care-l am în grijă. Cu siguranţă pot 
petrece câteva minute să-şi cumpere ceva de mâncare?! 

Tubruk le dădu o monedă la amândoi, mesajul fiind clar. Fără 
prea mult chef, băieţii se îndepărtară printre rânduri, 
alăturându-se unei cozi din faţa unei dughene cu mâncare. li 
urmăriră pe cei patru bărbaţi care vorbeau, foarte aproape 
unul de altul, sunetul vocilor pierzându-se în zarva generală. 

După câteva minute, în timp ce Marcus cumpăra portocale, 
Gaius îi văzu pe cei doi străini mulţumindu-i din nou tatălui său 
şi strângându-i mâna. Apoi se îndreptă fiecare către Tubruk, 
care le înmână câteva monede la plecare. 

Marcus cumpărase portocale pentru fiecare şi le împărţi 
când se întoarseră la locurile lor. 

— Cine erau acei oameni, tată? întrebă Gaius curios. 

— Nişte clienţi ai mei. Am câţiva în oraş care-mi sunt 
apropiaţi, răspunse Iulius, în timp ce decojea portocala. 


56 


— Dar cu ce se ocupă? Nu i-am mai văzut până acum. 

Simţindu-i interesul, Iulius se întoarse către fiul său, 
zâmbind. 

— Sunt oameni utili. Votează candidaţii pe care îi susţin sau 
mă păzesc în locuri periculoase. Poartă mesaje în numele meu 
sau... îndeplinesc o grămadă de alte mărunţişuri. În schimb, 
fiecare primeşte şase dinari pe zi. 

Marcus slobozi un fluierat. 

— Cred că adună o avere! 

lulius îşi îndreptă atenţia către Marcus, care-şi plecă 
privirea, jucându-se cu coaja de la portocala sa. 

— Sunt bani cheltuiţi cu cap. În oraşul ăsta e bine să ai 
oameni la care poţi apela repede, pentru orice sarcină 
neprevăzută. Senatorii bogaţi pot avea şi sute de clienţi. Face 
parte din sistemul nostru. 

— Şi te poţi încrede în clienţii ăştia? interveni Gaius. 

— Nu cu ceva care valorează mai mult de şase dinari pe zi, 
murmură lulius. 

e 

Renius îşi făcu apariţia fără a fi anunţat. Gloata de oameni 
care sporovăiau de zor cât timp arena de nisip murdar era încă 
pustie se trezi că o uşă scundă se deschide şi un bărbat păşeşte 
în lumina soarelui. La început nu fu observat, apoi spectatorii îl 
arătară cu degetul, ridicându-se pe rând în picioare. 

— De ce ovaţionează atât de tare? întrebă Marcus, privind 
printre gene la silueta care stătea în soarele arzător. 

— Pentru că a revenit în arenă. Acum o să poţi spune copiilor 
tăi că l-ai văzut pe Renius luptând, răspunse Tubruk zâmbind. 

Toţi cei prezenţi păreau electrizaţi de spectacol. Mulțimea 
scanda tot mai tare: 

— Re-ni-us!... Re-ni-us! 

Zgomotul glasurilor înecă orice alt sunet, orice altă mişcare. 
Singurul ecou de pe lume era numele acestui bărbat. 

Gladiatorul îşi ridică sabia în semn de salut. Privit chiar şi 
din depărtare, era clar că încă nu arăta doborât de vârstă. 

— Arată bine la şaizeci de ani, cu toate că abdomenul nu mai 
este plat. Uită-te la centura aia largă, spuse Tubruk ca pentru 
sine. Ai pierdut puţin controlul, bătrân prostănac ce eşti! 

În timp ce gladiatorul primea aplauzele mulţimii, pe nisipul 
arenei se înşiră un rând de sclavi luptători. Fiecare sclav purta 


57 


o pânză în jurul şalelor pentru a avea libertate în mişcări şi o 
sabie scurtă. Nu aveau scuturi şi nu purtau armură. Peste 
mulţime se aşternu liniştea în timp ce luptătorii formară un 
diamant cu Renius în centru. Urmă un moment de aşteptare 
încordată, apoi ţarcul animalelor se deschise. 

Răgetele înăbuşite se putură auzi din cuşcă încă mai înainte 
ca jivinele să fie târâte pe nisip. Mulțimea stătea cu sufletul la 
gură. Trei lei se învârteau în cuşca trasă de sclavii asudaţi. 
Printre gratii păreau nişte creaturi respingătoare, cu umerii ca 
nişte cocoaşe uriaşe, cu capetele înzestrate cu fălci puternice 
privind înapoi către coapse ca după un gând pierdut. Erau 
animale plăsmuite anume pentru a strivi viaţa între fălcile lor 
masive. Labele lor loveau cu furie oarbă în barele cuştii care se 
mişca huruind, până ce aceasta în sfârşit se opri. 

Sclavii îşi ridicară ciocanele pentru a zdrobi cuiele de lemn 
care susțineau porţiunea din faţă a cuştii. Mulțimea aştepta cu 
răsuflarea tăiată. Ciocanele izbiră şi zăbrelele de fier se 
prăbuşiră în nisip, stârnind ecouri care străpunseră tăcerea. 
Una câte una, felinele maiestuoase îşi croiră drum afară, având 
o iuţeală şi o siguranţă în mişcări de-a dreptul înfricoşătoare. 

Cea mai mare dintre fiare scoase un răget sfidător către 
grupul de bărbaţi care o înfrunta de cealaltă parte a nisipului. 
Cum aceştia rămaseră neclintiţi, leul începu să se plimbe în sus 
şi în jos în dreptul cuştii, fără a-i scăpa din ochi. Tovarăşii săi 
răgeau şi dădeau târcoale. 

Leul cel mare se aruncă fără de veste spre grupul de 
gladiatori, care se retraseră puţin, întrucât moartea însăşi se 
îndrepta spre ei. 

Se putea auzi cum Renius urla poruncile. Cei aflaţi în vârful 
diamantului, trei bărbaţi neînfricaţi, înfruntară atacul cu săbiile 
pregătite. În ultimul moment, leul făcu un salt fulgerător, 
trântindu-i la pământ pe doi dintre ei, cu câte-o lovitură de labă 
tintită în piept. Amândoi rămaseră nemişcaţi, cu piepturile 
sfâşiate, dezvăluind vederii albul oaselor. Al treilea sclav îşi roti 
sabia şi lovi în coama bogată a animalului, fără a-i provoca vreo 
rană serioasă. Fălcile se înfipseră în braţul bărbatului cu 
iuţeala unei muşcături de şarpe. Acesta izbucni într-un țipăt 
fără de sfârşit, depărtându-se derutat şi sprijinind cu o mână 
rămăşiţele sângerânde ale celeilalte. O sabie zdreli coastele 
leului şi-o alta reteză un tendon al piciorului din spate, lăsându- 


58 


l dintr-odată şchiop. Acest lucru înfurie şi mai tare fiara, care 
începu să se zbată derutată. Renius răcni o poruncă şi ceilalţi 
se dădură înapoi pentru a-i permite uciderea animalului. 

În timp ce aplica lovitura finală, ceilalţi doi lei atacară. Unul 
din ei prinse capul bărbatului rănit care se îndepărtase, 
clătinându-se pe picioare. Se auzi un trosnet scurt al fălcilor şi 
totul luă sfârşit. Leul se aşeză lângă cadavru, ignorându-i pe 
ceilalţi sclavi şi înfruptându-se din stomacul moale. Fu repede 
ucis, străpuns de trei lovituri de spadă abătute în cap şi în 
piept. 

Renius întâmpină asaltul ultimului leu pe partea stângă. 
Sclavul care îl apăra fu trântit la pământ şi fiara se năpusti 
furioasă asupra lui. Lovea cu labele, iar ghearele mari şi 
întunecate ieşiseră ca nişte vârfuri de lance, încovoiate pentru 
a tăia şi sfâşia. Renius fandă şi străpunse animalul în piept. 
Sângele ţâşni din rana deschisă, negru şi lipicios; lama alunecă 
însă pe osul pieptului şi Renius se izbi de umărul fiarei, 
scăpând ca prin minune de o lovitură în plin. Se rostogoli şi se 
redresă, cu sabia încă în mână. Când animalul îşi reveni şi se 
întoarse din nou către el, Renius era deja pregătit şi înfipse 
sabia direct în inima leului. Acesta fu îndată părăsit de puteri, 
ca şi cum oţelul lamei ar fi lucrat cu precizie de chirurg. Se 
întinse pe nisip sângerând, gâfâind, cu simţurile încă vii, dar un 
suflet demn de milă de acum. Un geamăt surd îi ieşi din 
adâncul pieptului însângerat când Renius se apropie, scoțând 
un pumnal de la brâu. Bale purpurii se prelinseră pe nisip în 
vreme ce plămânii sfâşiaţi se luptau după aer. 

Renius vorbi fiarei în şoaptă, dar cuvintele nu se auziră în 
tribune. Îşi puse mâna pe coama animalului, mângâindu-l 
absent, ca pe un tovarăş devotat. Apoi îi înfipse lama în gât şi 
se aşternu tăcerea. 

Mulțimea păru că-şi trage răsuflarea pentru prima dată după 
un timp mult prea îndelungat, apoi râse uşurată. Patru bărbaţi 
zăceau în nisip, însă Renius, bătrânul mercenar, rămăsese în 
picioare, stors de puteri. Gloata începu să-i scandeze numele, 
dar luptătorul făcu o plecăciune scurtă şi părăsi ringul, păşind 
grăbit către uşa cea scundă şi apoi mistuindu-se în întuneric. 

— Du-te repede, Tubruk! Ştii care-i oferta mea cea mai mare. 
Ţine minte, un an. Un an întreg în slujba mea. 


59 


Tubruk dispăru în mulţime, lăsându-i pe băieţi să se întreţină 
cu Iulius. Dar fără el, ca să lege conversaţia, aceasta fu repede 
abandonată. Iulius îşi iubea fiul, dar nu-i plăcuse niciodată să 
stea de vorbă cu cei tineri. Trăncăneau tot timpul şi nu ştiau să 
dea dovadă de moderație şi de tact. 

— O să fie un profesor dur, dacă e adevărat ce se spune 
despre el. Pe vremuri era fără pereche în tot imperiul, dar 
Tubruk ştie povestea mai bine decât mine. 

Băieţii încuviinţară nerăbdători, hotărâți să scoată mai multe 
de la Tubruk de îndată ce s-ar ivi ocazia. 

e 

La moşie toamna îşi îmbrăcase deja hainele când băieţii îl 
văzură din nou pe Renius, descălecând în curtea pietruită a 
grajdurilor. Faptul că putea călări ca un ofiţer sau ca un 
membru al Senatului era un semn al poziţiei sale în societate. 

Marcus şi Gaius îşi petrecuseră timpul în hambarul vecin, 
sărind de pe baloţii înalţi în paiele moi. Nu se cădea să fie 
văzuţi, acoperiţi de fân şi de praf cum erau, aşa că-l iscodeau 
cu privirea pe vizitator de după colţ. Acesta se uită în jur când 
Tubruk veni să-l întâmpine, luându-i hăţurile. 

— Vei fi primit de îndată ce-ţi vei trage sufletul după 
călătorie. 

— Am parcurs mai puţin de opt kilometri. Nu-s nici murdar şi 
nici nu put ca un animal. Condu-mă acum sau îmi găsesc singur 
drumul, îl repezi bătrânul soldat, încruntându-se. 

— Văd că farmecul şi bunele maniere nu te-au părăsit de 
când ai lucrat cu mine. 

Renius nu schiţă niciun zâmbet şi pentru o clipă băieţii se 
aşteptară să-l vadă lovindu-l sau înjurându-l. 

— Observ că încă nu ai deprins buna-cuviinţă faţă de cei mai 
în vârstă. Mă aşteptam la mai mult. 

— Dar tu eşti mai în vârstă decât oricine. Cred că acum 
înţeleg la ce te aştepţi. 

Renius rămase o clipă nemişcat, clipind rar. 

— Vrei să-mi trag sabia? 

Tubruk nu se clinti din loc şi cei doi băieţi observară pentru 
prima dată că şi el îşi purta sabia veche în teacă. 

— Nu vreau decât să nu uiţi că eu sunt răspunzător de 
administrarea moşiei şi că sunt un om liber la fel ca tine. Ne-ar 


60 


prinde bine la amândoi să ne înţelegem; aici nu e vorba despre 
favoruri. 

De data asta Renius zâmbi. 

— Ai dreptate. Condu-mă atunci la stăpânul casei. Aş vrea să- 
l] întâlnesc pe omul care ţine în slujba sa nişte indivizi aşa de 
interesanţi. 

Când bărbaţii se îndepărtară, Gaius şi Marcus îşi întâlniră 
privirile, cu ochii strălucind de emotie. 

— Va fi un adevărat tiran, dar o să fie repede impresionat de 
talentul pe care-l are pe mână... şopti Marcus. 

— O să-şi dea seama că noi suntem ultima lui mare realizare 
înainte să dea colţul, continuă Gaius, urmărind ideea. 

— O să fiu cel mai mare spadasin din ţinut, mai ales că încă 
de când eram în scutece fac exerciţii de întindere a braţelor în 
fiecare seară, adăugă Marcus. 

— Maimuţa războinică va fi numele tău! proclamă Gaius cu 
nespusă admiraţie. 

Marcus îi aruncă paie-n faţă apoi se luară la trântă bătându- 
se în joacă şi rostogolindu-se până când Gaius sfârşi călare pe 
tovarăşul său, cu toată greutatea pe pieptul acestuia. 

— Eu am să fiu un spadasin un pic mai bun, dar prea modest 
ca să te fac de râs în faţa doamnelor. 

Luă o poziţie mândră, dar Marcus îl trânti din nou în fân. 
Şezură astfel o vreme, gâfâind şi visând cu ochii deschişi. 

În cele din urmă, Marcus vorbi: 

— E adevărat, tu o să conduci moşia asta, ca şi tatăl tău. Eu 
nu am nimic, iar tu ştii că maică-mea e o târfă... nu, să nu-mi 
spui nimic. Amândoi am auzit ce a spus tatăl tău. In afară de 
nume, care e pătat, nu am nicio altă moştenire. Nu pot avea un 
viitor strălucit decât în armată; măcar acolo am o origine destul 
de nobilă ca să-mi permită un rang înalt. Faptul că Renius ne 
antrenează ne va ajuta pe amândoi, dar îmi va fi de folos mai 
ales mie. 

— Ştii că vei fi mereu prietenul meu. Nimic nu ne poate 
despărţi. Gaius vorbi răspicat, privindu-l în ochi. 

— Ne vom găsi drumul împreună. 

Amândoi încuviinţară şi-şi strânseră mâinile pentru a pecetlui 
pactul. Când terminară, zăriră silueta masivă a lui Tubruk 
ivindu-se de după hambar. 


61 


— Treceţi şi vă spălaţi. Când Renius o să termine cu tatăl 
vostru, o să vrea să facă un soi de inspecţie. 

Se ridicară încet, neliniştea vădindu-li-se din mişcări. 

— Este un om rău? întrebă Gaius. 

Tubruk nu zâmbi. 

— Da, e dur. E cel mai aspru om pe care l-am cunoscut 
vreodată. Câştigă în luptă pentru că alţi oameni simt durerea şi 
le este teamă de moarte şi de schilodire. Seamănă mai mult cu 
o sabie decât cu un om şi-o să vă facă pe amândoi la fel de aspri 
ca şi el. Poate că nu o să-i mulţumiţi niciodată - o să-l urâţi 
chiar -, dar ceea ce veţi primi de la el vă va salva viaţa în multe 
rânduri. 

Gaius îl privi întrebător. 

— II cunoşteai dinainte? 

Tubruk râse cu un fel de lătrat lipsit de haz. 

— Aşa aş zice. M-a antrenat pentru arenă când eram sclav. 

Se întoarse şi ochii îi sclipiră în bătaia soarelui, apoi se făcu 
nevăzut. 

e 

Renius stătea drept, cu picioarele depărtate şi mâinile la 
spate. Se încruntă la Iulius, care stătea pe scaun. 

— Nu, dacă intervine cineva, am plecat pe loc. Vrei ca fiul 
tău şi plodul târfei să devină soldaţi. Eu ştiu cum să fac asta. 
Intr-un fel sau altul, asta am făcut toată viaţa. Unii învaţă doar 
când sunt atacați, alţii nu învaţă niciodată. Pe câţiva dintre 
aceştia i-am lăsat în urmă în morminte străine. 

— Tubruk o să vrea să discute cu tine despre ce progrese au 
făcut. De obicei are o judecată ireproşabilă. Doar a fost 
antrenat de tine, spuse Iulius, încă încercând să-şi recâştige 
poziţia pe care simţea că o pierduse. 

Bărbatul din faţa lui avea o putere copleşitoare. Dominase 
conversaţia din momentul în care păşise în cameră. În loc să 
stabilească planul de antrenament pe care băieţii aveau să-l 
urmeze, aşa cum intenţionase, Iulius se trezise în poziţie 
defensivă, răspunzând la întrebări legate de moşie şi de 
condiţiile de pregătire. Acum ştia mai bine ce nu avea decât ce 
avea. 

— Sunt foarte tineri şi... 

— Mai târziu ar fi prea târziu. Poţi să iei un om de douăzeci 
de ani şi să-l transformi într-un soldat priceput, capabil şi 


62 


puternic. Un copil, însă, poate fi modelat într-un luptător de 
fier, invincibil. Unii ar spune chiar că ai aşteptat prea mult, un 
antrenament adecvat ar trebui să înceapă la cinci ani. Eu 
personal sunt de părere că la zece ani e vârsta optimă pentru a 
asigura o bună dezvoltare a muşchilor şi a capacităţii 
pulmonare. Dacă începi mai devreme i-ai putea descuraja; mai 
târziu, dimpotrivă, caracterul e deja orientat în direcţia 
proastă. 

— Sunt de acord, într-o oarecare mă... 

— Băiatul târfei este de fapt fiul tău? întrebă Renius cu voce 
tăioasă, dar joasă, ca şi cum s-ar fi interesat de vreme. 

— Cum? Pe zei, nu! Eu... 

— Bine. Ar fi însemnat că lucrurile se complică. Atunci 
accept un an de contract. Ai cuvântul meu. În cinci minute să-i 
aduci pe băieţi în curtea grajdurilor ca să-i inspectez. M-au 
văzut când am venit, aşa că ar trebui să fie pregătiţi. O să vin 
să-ţi raportez în camera asta o dată pe trimestru. Fii amabil şi 
anunţă-mă când nu poţi ajunge la întâlnire. Ziua bună! 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi cu paşi mari. În urma lui, Iulius 
răsuflă uşurat, cu un sentiment amestecat de uimire şi 
mulţumire. 

— S-ar putea să fie exact ce voiam, spuse şi, pentru prima 
dată în acea dimineaţă, zâmbi. 


63 


Capitolul 5 


Primul lucru care li se spusese fusese că vor avea parte de o 
noapte bună de somn. Vreme de opt ore, dinainte de miezul 
nopţii şi până în zori, erau lăsaţi în pace. În restul timpului erau 
dăscăliţi, îmbărbătaţi sau îndopaţi cu forţa în pauze făcute pe 
fugă, de numai câteva minute. 

Încă din prima zi, lui Marcus îi pierise tot entuziasmul, când 
Renius îl apucase de bărbie cu mâna lui aspră şi îl privise 
iscoditor în ochi. 

— Slab de înger ca şi maică-sa. 

Nu mai spusese nimic altceva, dar obrajii lui Marcus ardeau 
de umilinţă, gândindu-se că bătrânul ostaş, de care îşi dorise 
atât de mult să fie apreciat, probabil o văzuse pe mama lui în 
oraş. Din prima clipă, dorinţa de a-i fi pe plac lui Renius deveni 
pentru el o sursă de ruşine. Ştia că trebuia să dea tot ce avea 
mai bun la antrenamente, dar că niciodată nu-l va mulţumi pe 
ticălosul bătrân. 

Pe Renius era uşor să-l duşmăneşti. Din primul moment, i se 
adresă lui Gaius pe nume, în timp ce pe Marcus îl strigă 
„băiete” sau „fiul târfei”. Gaius îşi dădea seama că o făcea 
înadins, poate că era vreo încercare de a le transforma ura într- 
un instrument care să-i facă mai buni. Şi totuşi, nu-şi putea 
reprima un sentiment de enervare văzându-şi prietenul umilit la 
nesfârşit. 

Moşia era traversată de un râu care-şi purta undele reci la 
vale, către mare. La o lună de la sosirea lui Renius, fură duşi la 
albie, cândva înainte de prânz. Gladiatorul făcu semn către o 
zonă întunecată, aflată la umbră. 

— Intraţi în apă, le spuse. 

Se uitară unul la celălalt nedumeriţi. 

Amorţiră de frig chiar dintru început. 

— Staţi aici până mă întorc după voi, răsună porunca, 
strigată peste umăr, în timp ce Renius îşi urmă drumul la deal, 
către casă, unde mâncă puţin şi se îmbăie înainte de a-şi 
petrece după-amiaza fierbinte dormind. 

Marcus fu pătruns de frig mai rău decât prietenul său. După 
numai câteva ore, era deja vânăt la faţă şi nu putea vorbi din 


64 


cauza tremuratului. Către seară picioarele îi amorţiseră de tot 
şi muşchii feţei şi ai gâtului îl dureau din cauza spasmelor. 

Vorbiră cu greutate, numai cât să-şi abată atenţia de la frig. 
Orele trecură şi conversaţia se stinse. Starea lui Gaius nu era 
nici pe departe atât de proastă ca a lui Marcus. Mădularele îi 
amorţiseră de mult, dar încă respira cu uşurinţă, pe când 
Marcus abia îşi trăgea sufletul. 

Ziua se răci pe nesimţite dincolo de frigul etern aşternut în 
acea porţiune umbrită a apei care curgea cu repeziciune. 
Marcus se odihnea, rezemându-şi capul când într-o parte, când 
în cealaltă, cu un ochi pe jumătate scufundat şi clipind rar, fără 
a vedea nimic. Mintea îi zbura departe până când nasul i se 
acoperea de apă şi se îndrepta din nou, ridicându-se la 
suprafaţă. Apoi, când durerea devenea insuportabilă, se mai 
scufunda o dată. Nu îşi vorbiseră de mult. Devenise o luptă 
personală, dar nu împotriva celuilalt. Erau hotărâți să rămână 
acolo până când Renius avea să se întoarcă şi să le 
poruncească să iasă. 

Odată cu lăsarea serii, amândoi îşi dădură seama că nu ar 
putea ieşi singuri din apă. În caz că Renius şi-ar fi făcut chiar 
atunci apariţia şi i-ar fi felicitat, ar fi trebuit să-i tragă afară 
chiar el, udându-se astfel şi umplându-se de noroi, dacă exista 
strop de dreptate pe lume. 

Marcus aţipea, apoi se trezea tresărind, dându-şi seama că 
nu mai percepea atât de clar frigul şi întunericul. In acel 
moment îşi puse întrebarea dacă nu cumva avea să moară în 
râu. 

În timp ce moţăia astfel, simţi căldura învăluindu-l şi i se 
păru că aude trosnind un foc de lemne. Un bătrânel răscolea 
jarul cu piciorul, zâmbind la scânteile limbilor de foc. Se 
întoarse şi păru că-l observă pe băiatul care-l urmărea cu 
privirea, pierdut şi alb ca varul. 

— Vino mai aproape de căldură, băiete. N-o să-ţi fac niciun 
Tău. 

Faţa bătrânului era brăzdată de riduri şi de praful anilor de 
muncă şi de griji. Era plină de cicatrici şi aproape că semăna cu 
o geantă peticită. Mâinile-i erau traversate de vene groase care 
tresăreau sub piele la orice mişcare a degetelor umflate. Era 
îmbrăcat ca un veşnic călător, cu hainele cârpite, iar la gât 
purta o bucată de pânză roşie. 


65 


— Ce avem noi aici? Un peştişor de noroi! Destul de rar prin 
părţile astea, dar, zice-se, destul de bun de mâncat. Ai putea să- 
ţi tai un picior şi să ne hrănim amândoi. Să ştii că mă pricep să 
opresc sângerarea, cunosc eu o şmecherie. 

Sprâncenele uriaşe se zbârliră, ridicându-se, vădind interes 
la adresa acestui gând. Ochii sclipiră şi gura se deschise 
descoperind gingiile moi, umede şi încreţite. Omul se căută 
prin buzunare, copiat de umbrele care fluturau pe pereţii de un 
galben-închis, luminaţi doar de flăcări. 

— Stai nemişcat, băiete, am un cuţit cu zimţi pentru tine... 

O mână ca o piatră îi apăsă pe toată faţa, mai mare decât s- 
ar fi cuvenit să fie orice mână de om. Respirația bătrânului îi 
sufla cald în ureche, cu un miros pătrunzător de dinţi stricati. 

Se trezi aproape înecat, sleit de puteri. Stomacul îi ghiorăia 
şi luna se ridicase pe cer. Gaius stătea lângă el nemişcat, cu 
faţa abia răsărind deasupra apei negre şi reci ca gheaţa. 

Gata. li era de ajuns. Dacă trebuia să aleagă între a pierde 
sau a muri, atunci alegea să piardă, fără să-i pese câtuşi de 
puţin de urmări. Tactic vorbind, era cea mai bună alegere. 
Câteodată e mai bine să te retragi şi să-ţi grupezi forţele. Asta 
era ceea ce voia bătrânul să le arate. Voia ca ei să renunţe şi 
poate că aştepta pe undeva în apropiere, aştepta ca ei să înveţe 
această lecţie extrem de importantă. 

Marcus nu-şi mai aducea aminte de vis, doar de teama că s- 
ar fi putut sufoca, pe care încă o resimțea. Corpul părea că-şi 
pierduse contururile; acum plutea greu la suprafaţă, ca un 
buştean scufundat în apă. Se transformase într-un fel de peşte 
cu pielea subţire, un locuitor al adâncurilor. Încerca să-şi adune 
puterile, iar gura i se deschise, umplându-se cu apă îngheţată. 
Se aplecă în faţă şi-şi ridică braţul ca să apuce o rădăcină. Era 
pentru prima oară după unsprezece ore când un mădular ieşea 
din apă. Simţi abătându-se asupra lui un frig de moarte, dar nu 
îi păru rău. Gaius se afla încă acolo, dar el avea cu siguranţă o 
altă rezistenţă trupească. Marcus nu voia să moară doar ca să-i 
facă pe plac unui moş de gladiator ros de vărsat. 

Se târî afară, centimetru cu centimetru, cu mâlul 
împroşcându-i faţa şi pieptul în timp ce se căţăra pe mal. 
Stomacul umflat părea că-i pluteşte în apă, plin cu aer. Un fior 
de extaz îl străbătu când se văzu la mal, când simţi sub tălpi 
pământul tare. Se întinse pe jos şi începu să tremure, cuprins 


66 


de spasme de greață. Fierea galbenă i se prelinse încet de pe 
buze şi se scurse în nămolul negru. Noaptea era învăluită în 
tăcere, iar el se simţea ca şi cum se târâse afară din mormânt. 

Zorile îl găsiră tot acolo, o umbră deasupra lui împiedicând 
soarele palid să-l încălzească. Renius stătea în picioare şi 
privea încruntat, dar nu la Marcus, ci la silueta mică şi albă ca 
varul a băiatului care se afla încă în apă, cu ochii închişi şi cu 
buzele vinete. Marcus zări un fior brusc de îngrijorare 
străbătând chipul ca de stâncă. 

— Băiete! se repezi vocea aspră pe care deja o urau. Gaius! 

Făptura din apă se legănă purtată de curent, dar nu se auzi 
niciun răspuns. Gura lui Renius se încleştă şi bătrânul soldat 
intră până la brâu în râu, apucându-l şi trăgându-l afară pe 
băiatul de zece ani ca pe un căţeluş purtat pe umăr. Ochii lui 
Gaius se deschiseră brusc, fără a putea însă focaliza. Marcus se 
ridică, în vreme ce bătrânul se îndepărta cu paşi mari, 
purtându-şi povara. Era clar că se îndrepta către casă. Băiatul 
se luă după el, clătinându-se, chinuit de dureri de muşchi. 

În urma lor, Tubruk stătea în umbra malului opus, încă 
ascuns vederii de frunzişul în care se aflase toată noaptea. Cu 
ochi mijiţi şi reci ca râul, privea la siluetele care se îndepărtau. 

kd 

Renius părea mânat de o furie continuă. După luni întregi de 
antrenament, băieții nu-l văzuseră zâmbind decât în bătaie de 
joc. În zilele proaste avea obiceiul să îşi frece gâtul, apoi se 
repezea la ei, creând impresia că avea să explodeze în orice 
moment. Cel mai rău era la amiază, când soarele era în înaltul 
cerului; atunci pielea i se irita de enervare la cea mai mică 
greşeală. 

— 'Ţineţi piatra chiar în faţa voastră! se răstea la Gaius şi la 
Marcus, care năduşeau de cald. 

Sarcina lor în acea după-amiază era să stea în picioare cu 
mâinile întinse în faţă, ţinând în palme o piatră de mărimea 
pumnului. La început fusese uşor. 

Pe Gaius îl dureau acum umerii, iar braţele-i amorţiseră, 
încercă să-şi încordeze muşchii, dar părea că nu-i mai putea 
controla. Transpirând, văzu cum mâna îi coboară sub greutatea 
pietrei, apoi simţi un spasm în stomac sub lovitura de bici a lui 
Renius. Mâinile şi muşchii îi tremurară de durere. Se concentră 
asupra pietrei muşcându-şi buza. 


67 


— N-o să-i daţi drumul! Veţi primi durerea cu bucurie. N-o 
să-i daţi drumul. 

Vocea lui Renius suna ca o lozincă aspră în timp ce se- 
nvârtea în jurul băieţilor. Ridicau pietrele pentru a patra oară şi 
de fiecare dată era tot mai greu. Li se îngăduia să-şi odihnească 
braţele chinuite numai un minut, apoi comanda se auzea din 
nou. 

— Opriţi-vă, spuse Renius, urmărindu-i cu biciul să vadă 
dacă-şi controlau coborârea braţelor. 

Marcus respira din greu; bătrânul luptător strânse din buze. 

— Va veni o vreme când o să vi se pară că nu mai puteţi 
suporta durerea şi vieţile oamenilor vor depinde de asta. Poate 
că veţi susţine o sfoară pe care se caţără alţii sau veţi merge 
complet echipați mai bine de şaizeci de kilometri ca să vă 
salvaţi tovarăşii. Mă urmăriţi? 

Băieţii dădură din cap încercând să nu gâfâie de oboseală, 
mulţumiţi că le vorbea, în loc să le comande să ridice iar piatra. 

— Am văzut oameni mărşăluind până la moarte, căzând în 
colbul drumului, cu mădularele zvâcnind şi încercând să se 
ridice. Au fost îngropaţi cu cinste. Am văzut oameni din 
legiunea mea care păstrau rândurile şi se mişcau în formaţie, 
ţinându-şi maţele cu o mână ca să nu le cadă. Au fost îngropaţi 
cu cinste. Făcu o pauză ca să-şi cântărească vorbele, frecându- 
şi ceafa de parcă îl înţepase ceva. Vor fi momente când o să vă 
doriţi pur şi simplu să staţi jos, să renunţaţi. Când trupul vă va 
spune că nu mai poate şi spiritul va fi slab. Toate astea sunt 
minciuni. Doar sălbaticii şi fiarele câmpului renunţă. Noi 
mergem tot înainte. Credeţi că acum sunteţi epuizați? Vă dor 
braţele? Vă asigur că o să ridicaţi piatra aia de încă zece ori 
într-o oră şi o s-o ţineţi în mâna întinsă. Şi de încă zece ori dacă 
o lăsaţi să cadă. 

O sclavă tocmai spăla praful de pe un perete ce împrejmuia 
curtea într-o parte. Nu privea deloc către băieţi, doar tresărea 
uşor atunci când bătrânul gladiator urla vreo comandă. Gaius 
văzu că şi ea părea obosită, dar mai observă şi că era 
atrăgătoare; avea părul lung şi negru, iar pe trup purta 
veşminte largi de sclavă. Faţa îi era delicată, avea ochii negri şi 
gura cărnoasă, pe care o ţinea strânsă, semn că era 
concentrată la muncă. Din câte îşi amintea el, o chema 
Alexandria. 


68 


În timp ce Renius vorbea, fata se aplecă să înmoaie cârpa în 
găleată, zăbovind să curețe murdăria de pe material. Gulerul 
cămăşii se deschise larg când ea se lăsă în jos şi Gaius putu 
zări pielea fină a gâtului curgând lin până la formele molatice 
ale sânilor. I se păru că vede în adânc, până la pântece, şi îşi 
imagină sfârcurile frecându-se uşor de stofa aspră la fiecare 
mişcare. 

În acel moment uită de Renius, în ciuda durerii din braţe. 

Bătrânul se opri din vorbit şi se răsuci pe călcâie ca să vadă 
ce anume le distrăgea atenţia băieţilor de la lecţie. La vederea 
sclavei scoase un mârâit puternic şi ajunse la ea din trei salturi 
mari, o luă de braţ şi o strânse cu atâta forţă, încât fata ţipă. 
Vocea bărbatului suna ca un răget: 

— Eu îi învăţ pe copiii ăştia o lecţie care o să le salveze viaţa 
şi tu îţi vânturi ţâţele la ei ca o târfă ieftină! 

Fata se chirci sub furia gladiatorului, trăgându-se cât mai 
departe de bărbatul ce-i strângea în continuare încheietura. 

— Eu... se bâlbâi ea, părând zăpăcită, dar Renius trase o 
înjurătură şi-o apucă de păr. 

Fata tresări de durere, iar el o răsuci cu faţa spre băieţi. 

— Nu-mi pasă dacă mai sunt o mie ca asta în spatele meu! Eu 
vă învăţ să vă concentrati! 

Cu o mişcare bruscă îi seceră picioarele, iar fata căzu la 
pământ. 

Ţinând-o în continuare de păr cu o mână, cu cealaltă ridică 
biciul şi-l abătu cu lovituri ascuţite, în ritmul vorbelor. 

— Nu-i vei distrage pe aceşti băieţi în timp ce predau eu! 

Fata plângea când Renius îi dădu drumul. Se târi câţiva paşi, 
apoi se ridică şi fugi din curte suspinând. 

Marcus şi Gaius păreau de-a dreptul împietriţi când Renius 
se întoarse către ei. Avea o expresie cruntă pe chip. 

— Ţineţi-vă gura, băieţi! Ăsta n-a fost nicicând un joc. O să vă 
fac îndeajuns de vrednici şi de tari ca să slujiţi Republica atunci 
când eu nu voi mai fi. Nu voi tolera nicio slăbiciune din partea 
voastră. Acum ridicaţi pietrele şi ţineţi-le în mână până am să 
vă spun eu. 

Băieţii îşi înălţară din nou braţele, fără a îndrăzni să se 
privească. 


69 


În acea seară, când liniştea se aşternu peste moşie şi Renius 
plecase deja la oraş, Gaius îşi amână prăbuşirea obişnuită în 
apele adânci ale somnului pentru a vizita dependinţele 
sclavilor. Se simţea vinovat că se afla acolo şi trăgea cu ochiul 
după umbra lui Tubruk, deşi nu putea să-şi explice prea bine de 
ce. 

Sclavii din gospodărie dormeau sub acelaşi acoperiş ca şi 
familia, într-o aripă a casei cu încăperi simple. Nu era un mediu 
cu care să fi fost obişnuit, aşa că nu se simţea în apele lui 
mergând pe coridoarele întunecate şi întrebându-se dacă ar fi 
trebuit să bată la uşi sau pur şi simplu s-o strige pe nume, în 
caz că într-adevăr o chema Alexandria. 

O găsi şezând pe o poliţă joasă, în faţa unei uşi deschise. 
Părea că e pierdută-n gânduri, iar el îşi drese uşor vocea când o 
recunoscu. Fata sări în picioare speriată, apoi rămase 
nemişcată, privind în jos. Se spălase de praful de peste zi şi 
pielea îi era acum catifelată şi palidă în lumina serii. Părul îl 
avea strâns la spate cu o bucată de pânză şi ochii adânci 
păreau a aduna în ei întunericul. 

— Te numeşti cumva Alexandria? o întrebă şoptit. 

Fata aprobă din cap. 

— Am venit să-mi cer scuze pentru azi. Te urmăream cum 
trebăluieşti şi Renius a crezut că ne distrăgeai atenţia. 

Stătea în faţa lui perfect nemişcată, cu ochii încă aţintiţi în 
podea, la picioarele lui. Tăcerea se aşternu pentru o clipă şi el 
roşi, neştiind cum să-şi ducă vorba mai departe. 

— Asta am vrut să-ţi spun. Îmi pare rău. A fost prea aspru... 

Fata continuă să tacă. Ar fi vrut să-şi verse mâhnirea, dar cel 
din faţa ei era fiul casei. 

„Sunt o sclavă, şi-ar fi dorit să spună. Fiecare zi pentru mine 
înseamnă durere şi umilinţă. Nu trebuie să-mi spui nimic.” 

Gaius mai aşteptă câteva clipe, apoi plecă, dorindu-şi să nu fi 
venit. 

Alexandria îl urmări plecând, privindu-i mersul încrezător şi 
puterea care se ghicea în el, scoasă la lumină de Renius. Cu 
anii, avea să ajungă la fel de rău ca bătrânul gladiator. Doar era 
om liber şi roman pe deasupra. Era milos numai datorită 
tinereţii, dar asta urma să piară curând în curtea de 
antrenamente. Faţa îi ardea, cuprinsă de furia pe care nu 


70 


îndrăznise să şi-o arate. Faptul că nu îi vorbise însemna o 
victorie, una mică, pe care însă o preţuia. 
(J 

Renius raporta progresul pe care-l făceau băieții de patru ori 
pe an. Cu o seară înainte de ziua stabilită, tatăl lui Gaius se 
întorcea de la reşedinţa din capitală pentru a primi veştile lui 
Tubruk despre starea moşiei. Urma să se vadă şi cu băieţii şi să 
petreacă puţin timp cu fiul său. A doua zi avea să-l întâlnească 
pe Renius în zori, iar băieţii puteau dormi mai mult dimineaţa, 
bucuroşi să aibă parte de o mică pauză în rutina zilnică. 

Prima dare de seamă fusese frustrant de scurtă. 

— E un început. Amândoi au ceva talent. La asta se rezumase 
întreg raportul lui Renius. 

După o tăcere lungă, Iulius îşi dădu seama că nu avea să mai 
urmeze niciun alt comentariu. 

— Sunt ascultători? întrebă, mirat de lipsa de informaţii. 

Pentru asta plătea atâta aur? 

— Bineînţeles, răspunse Renius ca şi cum nu se aşteptase la 
o asemenea întrebare. 

— Putem avea... speranţe? se încăpăţână Iulius, refuzând să 
lase conversaţia să se încheie ca şi ultima oară, cu toate că 
avea din nou sentimentul că se adresa unui superior, şi nu 
unuia care era în slujba lui. 

— Începutul a fost mai greu. Ăsta nu e un lucru care să se 
obţină repede. 

— Niciun lucru de valoare nu se obţine repede, răspunse 
Iulius calm. 

Se priviră o clipă în linişte şi amândoi încuviinţară cele deja 
spuse. Interviul era pe sfârşite. Bătrânul luptător îl salută pe 
Iulius printr-o strângere rapidă, dar fermă a mâinii aspre şi 
plecă. Tatăl lui Gaius rămase în picioare, privind lung la uşa 
care se închisese în urma gladiatorului. 

Tubruk considera că metodele de antrenament erau 
primejdioase şi chiar îi menţionase un incident, o situaţie în 
care băieţii s-ar fi putut îneca, nefiind supravegheați. Iulius 
strânse din dinţi. Ştia că, dacă i-ar fi spus lui Renius despre 
temerile lui, ar fi însemnat să rupă înţelegerea cu el. Sarcina de 
a-l împiedica pe bătrânul mercenar să meargă prea departe îi 
revenea administratorului moşiei. 


71 


Oftând, se aşeză din nou pentru a medita la problemele care-l 
aşteptau la Roma. Puterea lui Cornelius Sulla creştea din ce în 
ce mai mult, acesta aducând câteva orăşele din sudul ţării sub 
controlul Romei. Oare care era numele celui din urmă? Pompei, 
un fel de orăşel de munte. Sulla reuşea să pătrundă în mintea 
publicului neştiutor cu victorii mărunte ca aceasta. Un grup de 
senatori se afla sub influenţa lui datorită unei urzeli de 
minciuni, de mituiri şi linguşiri. Gândul că toţi erau oameni 
tineri îl făcu să se cutremure pe soldatul mult încercat. Dacă 
ăsta era viitorul Romei, atunci nu mai voia să-l vadă! 

În loc să trateze cu seriozitate problemele imperiului, ei 
păreau a trăi numai cu plăceri murdare dintre cele mai oculte; 
se închinau la templul Afroditei şi pretindeau că sunt „Noii 
Romani”. 

Puţine lucruri care se petreceau în templele Capitoliului! 
mai îngrozeau opinia publică, dar noua bandă de indivizi părea 
dispusă să întreacă orice limită, orice cuviinţă. Unul dintre 
tribunii poporului, un oponent înverşunat al lui Sulla, fusese 
găsit mort. Acesta nu ar fi fost un lucru neobişnuit în sine; 
fusese găsit într-o baltă formată de sângele care se scursese 
dintr-o venă a piciorului, tăiată cu precizie, o moarte destul de 
întâlnită. Problema era că şi copiii lui fuseseră omorâţi, ceea ce 
părea să reprezinte un avertisment pentru ceilalţi. Nu existau 
martori, nici indicii care să conducă la făptaş. Era puţin 
probabil ca ucigaşul să fie găsit vreodată, numai că, înainte de 
alegerea unui nou tribun, Sulla impusese o rezoluţie prin care 
generalilor li se acorda autonomie mai mare pe câmpul de 
luptă. El însuşi pledase pentru necesitatea unei astfel de legi 
într-un discurs în care pusese multă elocinţă şi pasiune. 
Senatul votase pentru, crescându-i şi mai mult puterea, în timp 
ce Republica îşi pierdea din autoritate. 

Până acum lulius reuşise să rămână neutru, dar, pentru că 
era înrudit prin alianţă cu un alt personaj influent, Marius, 
cumnatul lui, ştia că în cele din urmă trebuia să aleagă în ce 
tabără va intra. Un om înţelept ca el putea să prevadă 
schimbările ce aveau să vină, dar faptul că libertăţile Republicii 
erau percepute drept piedici de tot mai multe capete 
înfierbântate din Senat nu putea decât să-l întristeze. Marius 
credea şi el în ideea că un om puternic ar trebui să se 


7 


7 Una din cele șapte coline, pe care a fost construită cetatea Romei. 
72 


folosească de lege în avantajul lui, în loc să i se supună. Deja 
dovedise acest lucru făcând din sistemul de alegere a consulilor 
o bătaie de joc. Legea romană spunea că un consul nu putea fi 
numit decât o singură dată de Senat, urmând ca după această 
perioadă alesul să renunţe la funcţie. Dimpotrivă, Marius îşi 
aranjase de curând o a treia numire, profitând de războaiele 
câştigate împotriva triburilor cimbri' şi a teutonilor, pe care-i 
zdrobise cu Legiunea Primigenia!”. In Roma viitorului, 
cumnatul lui era încă un om cu greutate şi Iulius trebuia să-şi 
găsească protecţie în umbra lui, dacă puterea lui Sulla ar fi 
crescut în continuare. 

Ar fi însemnat să rămână dator şi să-şi piardă o parte din 
autonomie dacă ar fi trecut făţiş în tabăra lui Marius, dar asta 
s-ar fi putut dovedi singura alegere înţeleaptă. Işi dorea să se 
poată sfătui cu soţia lui, s-o asculte disecând problema cu 
mintea ei ageră, aşa ca altădată. De fiecare dată ea vedea un 
aspect al problemei sau aducea în discuţie un punct de vedere 
de care nimeni altcineva nu şi-ar fi dat seama. Ducea dorul 
zâmbetului ei ascuns, îi lipsea felul în care obişnuia să-i pună 
palmele pe ochi când era obosit, aducându-i o senzaţie 
minunată de linişte şi pace... 

Porni grăbit pe coridoarele ce duceau spre camerele Aureliei 
şi se opri în faţa uşii, ascultându-i respiraţia adâncă şi calmă, 
abia perceptibilă în tăcerea nopţii. 

Intră cu grijă şi traversă încăperea până în dreptul făpturii 
adormite, sărutând-o uşor pe frunte. Aurelia nu se trezi, iar el 
se aşeză pe marginea patului, privind-o. N 

Atunci când dormea, părea aceeaşi femeie dintotdeauna. În 
orice moment s-ar fi putut deştepta şi ochii i s-ar fi umplut de 
spirit şi de vioiciune. Ar fi râs să-l vadă cum stătea acolo în 
întuneric, ar fi tras pătura şi l-ar fi chemat lângă ea, să-i 
încălzească trupul. 

— La cine aş putea să caut sprijin, draga mea? şopti el. Cui 
ar trebui să-i ofer susţinerea şi încrederea mea ca să protejeze 
oraşul şi Republica? Cred că lui Marius nu-i pasă mai mult de 
asta decât îi pasă lui Sulla însuşi. Îşi frecă bărbia, simţindu-şi 
barba ţepoasă. Cum să asigur adăpostul soţiei şi fiului meu? 
Cui să-i încredinţez casa mea? Lupului sau şarpelui? 


18 Vechii locuitori ai Danemarcei. (n.tr.). 
1 Legiune aflată sub comanda generalului Gaius Marius. (n.tr.). 
73 


Întrebarea se risipi în tăcere şi Iulius dădu uşor din cap. Se 
ridică şi-o sărută pe Aurelia, închipuindu-şi pentru o clipă că, 
dacă ea şi-ar fi deschis ochii, ar fi putut recunoaşte în adâncul 
lor pe cineva de demult. Apoi plecă în linişte, închizând uşor 
uşa în urma lui. 

Când Tubruk îşi făcu turul de strajă în acea seară, până şi 
cele din urmă lumânări se topiseră, iar camerele erau învăluite 
în întuneric. Iulius stătea încă pe scaun, însă ochii îi erau 
închişi, iar pieptul se ridica şi cobora uşor, un şuierat slab 
ieşindu-i din nări. Tubruk dădu din cap, mulţumit că stăpânul 
său avea parte de puţină odihnă de la grijile zilnice. 

e 

A doua zi dimineaţă lulius luă micul dejun cu băieţii, o mică 
încălcare a postului cu pâine, fructe şi o fiertură caldă, pentru a 
compensa răcoarea zorilor. Gândurile negre ale zilei trecute 
fuseseră date deoparte; lulius stătea mândru în scaun, cu 
privirea limpede. 

— Arătaţi sănătoşi şi puternici, le spuse celor doi. Renius a 
făcut din voi nişte flăcăi de toată isprava. 

Pentru o clipă, pe feţele lor se ivi un rânjet. 

— Renius zice că în curând vom putea să ne antrenăm pentru 
luptă. Am demonstrat că putem să îndurăm şi arşiţa, şi frigul; 
am învăţat să ne cunoaştem limitele, punctele tari şi cele slabe. 
Totul vine din interior. Renius spune că spiritul stă la baza 
puterii fizice. 

Gaius vorbi cu însufleţire, acompaniindu-şi cuvintele cu 
gesturi largi. 

Era clar că amândoi băieţii erau din ce în ce mai încrezători 
în propriile forţe, şi Iulius fu străbătut de remuşcări pentru 
faptul că nu putea să asiste mai îndeaproape la progresul lor. 
Uitându-se la fiul său, se întrebă dacă într-o bună zi nu avea să 
găsească acasă un străin. 

— Tu eşti fiul meu. Renius i-a antrenat pe mulţi, dar niciodată 
pe fiul meu. Îl vei impresiona, cred. 

Tulius se uită la expresia sceptică de pe chipul lui Gaius, 
ştiind că băiatul nu era obişnuit să fie lăudat sau prețuit. 

— Voi încerca. Cred că şi Marcus va face o impresie la fel de 
bună. 

Tulius nu se uită la celălalt băiat aflat la masă, deşi îi simţea 
privirea. Răspunse ca şi cum acesta n-ar fi fost de faţă, deranjat 


74 


de încercarea lui Gaius de a-şi aduce prietenul în discuţie şi 
vrând ca vorbele lui să i se întipărească în minte: 

— Marcus nu e fiul meu. Numai tu duci mai departe numele 
şi reputaţia mea. 

Gaius îşi lăsă capul în jos, jenat şi incapabil să suporte 
privirea nefiresc de dură a tatălui său. 

— Da, tată, murmură printre dinţi şi continuă să mănânce. 

Câteodată şi-ar fi dorit să mai existe şi alţi copii, fraţi sau 
surori cu care să se joace şi care să poarte pe umeri povara 
aşteptărilor părinteşti. Sigur că nu ar fi renunţat la moşie 
pentru ei, asta fusese a lui dintotdeauna şi aşa avea să rămână, 
dar uneori tensiunea era prea greu de îndurat. Mama sa, mai 
ales, în momentele ei de linişte, îi şopotea încet că el era 
singurul copil care-i fusese hărăzit, cel mai de preţ lucru din 
viaţa ei. Îi spunea adesea că i-ar fi plăcut să aibă şi fete pe care 
să le îmbrace frumos şi cărora să le împărtăşească din 
înţelepciunea ei, dar că febra care o cuprinsese la naşterea lui 
îi răpise această şansă. 

Renius îşi făcu apariţia în bucătăria caldă. Purta sandale 
decupate, o tunică de soldat roşie şi şosete scurte care se 
terminau în jurul gambelor, întinse bine pe muşchii aproape 
nefiresc de mari, evident, moştenirea unei vieţi de infanterist în 
legiunile romane. În ciuda vârstei, părea că musteşte de 
sănătate şi energie. Se opri în faţa mesei, cu spatele drept şi 
ochii sclipindu-i iscoditor. 

— Domnule, cu permisiunea dumneavoastră, se apropie 
răsăritul şi băieţii trebuie să alerge opt kilometri înainte ca 
soarele să se arate peste dealuri. 

Iulius încuviinţă şi cei doi băieţi se ridicară iute, aşteptând 
un semn de la tată pentru a putea pleca. 

— Mergeţi. Antrenaţi-vă bine, spuse zâmbind. 

Fiul lui părea nerăbdător, însă în ochii negri ai celuilalt se 
citea altceva. Să fi fost furie? Nu, se risipise cu totul. 

Băieţii ieşiră în fugă pe uşă şi cei doi bărbaţi rămaseră din 
nou singuri. lulius îi făcu semn bătrânului gladiator să se aşeze 
la masă. 

— Am auzit că intenţionezi să începi cu ei instruirea de luptă 
în curând. 


75 


— Încă nu au destulă forţă pentru asta. Poate că totuşi nu se 
va întâmpla anul ăsta. Până la urmă, pentru ei sunt ceva mai 
mult decât un simplu instructor de educaţie fizică. 

— Te-ai mai gândit să continui pregătirea cu ei după ce 
expiră contractul pe anul ăsta? întrebă lulius, sperând că 
maniera neoficială de a pune problema i-ar fi mascat adevăratul 
interes. 

— La anu' mă voi retrage la ţară. Nu prea sunt şanse să mă 
răzgândesc. 

— Atunci ei vor fi ultimii tăi elevi, ultima ta moştenire lăsată 
Romei, îi răspunse Iulius. 

Pentru o clipă, Renius rămase împietrit; Iulius însă nu-şi lăsă 
emoţiile să-l trădeze. 

— E un lucru de luat în consideraţie, rosti în cele din urmă 
gladiatorul, apoi se întoarse pe călcâie şi dispăru în lumina 
slabă a zorilor. 

În urma lui, un rânjet de lup înflori pe chipul lui Iulius. 


76 


Capitolul 6 


— Ca ofiţeri de armată, veţi merge la război călare, dar lupta 
de pe cal nu e punctul nostru forte. Deşi ne folosim de cavalerie 
pentru atacurile în forţă, cei care zdrobesc în final inamicul 
sunt pedestraşii celor douăzeci şi opt de legiuni. Fiecare bărbat 
din cei o sută cincizeci de mii de legionari mobilizați pe câmpul 
de luptă poate parcurge în orice moment al zilei cincizeci de 
kilometri complet echipat, ducând în spate o raniţă egală cu o 
treime din greutatea sa. Chiar şi în condiţiile astea, poate lupta 
cu inamicul la capacitate maximă şi fără să se plângă. 

Renius îi urmărea pe cei doi băieţi care stăteau în arşiţa 
amiezii, încercând să-şi controleze respiraţia după alergare. 
Lor, ultimii lui elevi, le dăruise mai bine de trei ani de 
pregătire. Şi mai aveau încă atâtea de învăţat! Mergea în jurul 
lor în timp ce le vorbea, cuvintele curgând pe nerăsuflate. 

— Faptul că ţările lumii au căzut în mâinile Romei nu este un 
dar al zeilor. Şi nici slăbiciunea triburilor străine nu este aceea 
care le împinge să cadă sub tăişul sabiei noastre. Este puterea 
noastră, mai mare decât orice alt lucru pe care ei îl pot aduce 
în luptă. Asta este cea mai însemnată tactică a romanilor. 
Inainte chiar de a ajunge pe câmpul de război, oamenii noştri 
vor fi invincibili în spirit şi vor avea trupuri oţelite. Mai mult 
decât atât, vor fi dobândit o disciplină pe care armatele lumii se 
vor strădui zadarnic să o distrugă. Fiecare bărbat va şti că fraţii 
care luptă alături de el nu îl vor părăsi, stându-i alături până la 
moarte. Asta îl va face mai puternic decât orice asalt eroic, 
decât orice strigăte zadarnice ale triburilor sălbatice. Trăim 
pentru a lupta. Noi rămânem în picioare, şi ei pier. 

Respirația lui Gaius se domoli pe măsură ce plămânii 
încetară să mai ceară atât de aprig oxigen. În cei trei ani de 
când Renius sosise la conacul tatălui său, se înălţase binişor şi 
puterea îi crescuse. La cei aproape paisprezece ani ai săi, în el 
putea fi deja recunoscut bărbatul de mai târziu. 

Pielea, sub arsura soarelui roman, căpătase o culoare 
cafenie, statura îi era zveltă şi atletică, având umeri viguroşi şi 
picioare puternice. Putea alerga ore în şir pe dealuri şi tot mai 
găsea rezerve pentru un sprint când zărea de departe moşia 
tatălui său. 


77 


Şi Marcus se transformase trupeşte, dar şi în spirit. Bucuria 
inocentă a băiatului de altădată acum nu se mai ivea decât 
arareori. Renius îl învățase să-şi stăpânească emoţiile şi 
reacţiile. Trei ani întregi deprinsese asta prin intermediul 
biciului, fără nicio fărâmă de blândeţe. Şi el dezvoltase umeri 
bine clădiţi şi nişte pumni care loveau ca fulgerul, cărora Gaius 
nu le mai putea face faţă. Dorinţa care mocnea înăuntrul lui, 
aceea de a fi pe picioarele lui, de a nu depinde de nimeni din 
familie sau de protecţia altora era ca o otravă ce-i rodea 
stomacul. 

Sub privirile lui Renius, băieţii se liniştiră, alungând oboseala 
şi urmărindu-l cu atenţie. Nu era străin de ei faptul că obişnuia 
să lovească pe neaşteptate într-un stomac expus, mereu în 
căutarea unui punct slab. 

— Săbiile, domnilor! Aduceţi-vă săbiile. 

Se îndepărtară în tăcere şi-şi luară săbiile scurte atârnate de 
peretele curţii de antrenament. Îşi prinseră cingătorile grele de 
piele cu suportul pentru sabie în jurul taliei. Teaca era strânsă 
bine cu pânză, pentru a rămâne fixă dacă sabia ar fi fost scoasă 
pe neaşteptate. 

Echipaţi cum se cuvine, reveniră la poziţia iniţială, aşteptând 
următoarea comandă. 

— Gaius, tu o să priveşti. O să-l folosesc pe băiat ca să 
demonstrez un lucru cât se poate de simplu. 

Renius îşi întinse umerii cu un pocnet de oase şi rânji către 
Marcus, care-şi scoase încet sabia. 

— În poziţie de atac, băiete! Stai ca un soldat, dacă mai ştii 
cum se face asta. 

Marcus luă poziţia de atac, cu picioarele depărtate la lăţimea 
umerilor, cu trupul puţin înclinat în faţă, sabia ţinută la nivelul 
taliei gata să lovească în vintre, în stomac sau în gât, cele trei 
obiective principale. Preferate erau gâtul şi vintrele, unde o 
tăietură adâncă ar fi însemnat că adversarul ar fi sângerat până 
la moarte în numai câteva clipe. 

Renius îşi schimbă poziţia şi Marcus flutură şovăind vârful 
sabiei pentru a-i urma mişcarea. 

— Iar spinteci aerul? Dacă faci asta, îţi voi ghici fiecare 
mişcare. Nu am nevoie decât de o singură breşă ca să-ţi tai 
gâtul, una singură. Dă-mi voie să văd în ce direcţie vei merge şi 
te tai în două. Începu să se mişte în jurul lui Marcus care 


78 


rămase calm, cu sprâncenele ridicate pe chipul lipsit de 
expresie. Renius continuă să vorbească: Vrei să mă ucizi, nu-i 
aşa, băiete? Îţi simt ura. O simt aşa cum simt un vin bun în 
stomac. Poţi să crezi că mă înveseleşte? 

Marcus atacă brusc, fără nicio veste. Avusese nevoie de sute 
de ore de instrucţie ca să-şi poată ascunde intenţiile, 
încordarea prevestitoare a muşchilor care-l trădau. Nu conta 
cât erai de rapid, un adversar bun te-ar fi spintecat dacă ţi-ar fi 
citit gândurile înainte de fiecare mişcare. 

Renius fentase cu abilitate atacul. Îşi lipi lama sabiei de gâtul 
lui Marcus. 

— Încă o dată. Ai fost încet şi neîndemânatic ca de obicei. 
Dacă nu ai fi o idee mai rapid decât Gaius, aş zice că eşti cel 
mai prost spadasin pe care l-am văzut vreodată. 

Marcus rămase năucit. Într-o fracțiune de secundă, spada 
încălzită de soare îi atinse coapsa, chiar lângă vena mare prin 
care i se scurgea viaţa. 

Renius îşi scutură capul dezgustat. 

— Niciodată să nu-ţi asculţi adversarul. Gaius ne priveşte, tu 
te lupţi. Te concentrezi pe mişcările, nu pe vorbele mele, care 
sunt menite doar să-ţi distragă atenţia. Încă o dată. 

Trupurile lor se roteau în bătaia soarelui. 

— La început şi maică-ta era neîndemânatică în pat. 

Sabia lui Renius şerpui în afară, apoi ţâşni într-o parte cu 
zgomot de metal. Marcus interveni, lipindu-şi lama de gâtul 
aspru şi zbârcit al lui Renius. Avea o privire de gheaţă, 
neiertătoare. 

— Previzibil, mârâi Marcus, privindu-l fix în ochii albaştri, 
reci şi sfredelitori. 

Simţi o împunsătură şi privind în jos zări pumnalul pe care 
Renius îl ţinea în mâna stângă, atingându-l uşor pe stomac. 
Bătrânul schiţă un rânjet. 

— Mulţi vor fi aceia care te vor uri atât de mult, încât te vor 
ucide cu ultima lor suflare. Sunt cei mai periculoşi dintre toţi. 
Se pot arunca în sabia ta, orbindu-te în acelaşi timp cu 
degetele. Am văzut o femeie făcând asta unui camarad al meu. 

— De ce îl ura atât de mult? întrebă Marcus dându-se un pas 
înapoi, cu sabia încă în poziţie de apărare. 

— Învingătorii vor fi întotdeauna detestaţi. E preţul pe care 
trebuie să-l plătim. Dacă eşti iubit, oamenii vor face ceea ce 


79 


vrei tu, dar numai când vor dori ei. Dacă însă le va fi teamă de 
tine, vor face voia ta atunci când vrei tu. Deci, cum e mai bine: 
să fii iubit sau temut? 

— Amândouă, spuse Gaius pe un ton serios. 

Renius zâmbi. 

— Vrei să spui adorat şi respectat, ceea ce este un lucru 
imposibil atunci când cucereşti pământuri noi trecându-le prin 
foc şi sabie. Viaţa nu-ţi va pune niciodată întrebări simple. 
Intotdeauna vor exista mai multe răspunsuri. 

Băieţii păreau derutaţi şi Renius izbucni enervat: 

— O să v-arăt eu ce înseamnă disciplina! O să vă arăt ceea ce 
deja aţi învăţat. Lăsaţi săbiile deoparte şi fiţi atenţi! 

Bătrânul gladiator îi privi cu un ochi critic. Clopotul amiezii 
bătu pe neaşteptate şi el se încruntă, schimbându-şi imediat 
dispoziţia. Glasul îşi pierdu tonul autoritar şi pentru prima dată 
le vorbi încet şi calm: 

— Ştiaţi că în oraş oamenii se răscoală de foame? Bande 
întregi distrug pământuri şi apoi se împrăştie ca şobolanii când 
cineva are destul curaj să-i întâmpine cu sabia. Ar trebui să fiu 
acolo, nu să mă joc cu copiii. Şi aşa v-am antrenat încă doi ani 
peste cât ne-a fost înţelegerea la început. Încă nu sunteţi 
pregătiţi, dar n-o să-mi mai irosesc bătrâneţea cu voi. Asta va fi 
ultima voastră lecţie. Se îndreptă spre Gaius, care privea 
hotărât înainte. Trebuia să mă întâlnesc aici cu tatăl tău ca să-i 
dau raportul. Oare ce vrea să spună faptul că a întârziat pentru 
prima dată în trei ani? 

Gaius îşi drese vocea: 

— Poate că răscoalele din Roma sunt mai grave decât ai 
crezut. 

— Aşa e. Păcat că tatăl tău nu va fi aici să asiste la cea din 
urmă lecţie. Dacă el moare şi eu vă ucid, cine va moşteni 
moşia? 

Gaius clipi încurcat. Poate că nu auzise bine. Cuvintele 
bărbatului sunaseră ca şi cum şi-ar fi comandat o tunică nouă. 

— Unchiul meu, Marius, deşi acum e plecat cu Legiunea 
Primigenia. Nu se va aştepta la... 

— Bună legiune, Primigenia. S-a descurcat de minune în 
Egipt. Atunci lui o să-i trimit nota de plată. Între timp o să-ţi fac 
pe plac. Tu vei fi stăpânul moşiei în absenţa tatălui tău. Când te 
simţi pregătit mă vei înfrunta de-adevărat, nu pentru exerciţii, 


80 


nici n-o să ne luptăm până când unul din noi sângerează; vom 
pretinde pur şi simplu că astăzi trebuie să faci faţă unui atac al 
răsculaților pe străzile Romei. Voi lupta corect, iar dacă mă 
ucizi poţi considera că ai absolvit şcoala mea. 

— De ce să ne ucizi după tot timpul în care ne-ai... îndrugă 
Marcus, încălcând regulile de disciplină prin faptul că vorbi 
neîntrebat. 

— Cândva tot va trebui să înfruntaţi moartea. Nu pot să vă 
antrenez la nesfârşit. Trebuie să învăţaţi o ultimă lecţie despre 
cum să vă controlaţi teama şi furia. 

Pentru o clipă Renius păru nesigur de spusele sale, apoi 
capul i se semeţi, iar „ţestoasa arţăgoasă”, cum îl porecleau 
sclavii, reveni cu o intensitate şi-o energie copleşitoare. 

— Sunteţi ultimii mei elevi. Eu mă voi retrage în curând, aşa 
că reputaţia mea atârnă acum de bietele voastre căpăţâni. N- 
am să permit să nu aveţi un antrenament desăvârşit, ca apoi să- 
mi pătaţi numele cu faptele voastre. Numele meu este lucrul pe 
care mi l-am construit o viaţă întreagă. E prea târziu să mă 
gândesc că aş putea renunţa la el. 

— Nu o să te facem de râs, murmură Marcus aproape ca 
pentru sine. 

Renius îl repezi ţipând: 

— Fiecare lovitură a ta mă face de râs! [ii sabia ca un 
măcelar care jupoaie turbat carnea de pe un stârv de bou. Nu 
te poţi controla. Eşti dus de nas de cea mai simplă capcană şi 
dintr-odată ţi se scurge tot sângele din cap. Şi TU! Se întoarse 
către Gaius, care începuse să rânjească. Tu ai mintea în 
pantaloni, eşti mult prea uşuratic pentru a putea fi un roman 
adevărat. Te crezi nobil? Îmi îngheaţă sângele în vine când mă 
gândesc că tineri ca tine ajung să moştenească numele meu, 
oraşul acesta şi poporul întreg. 

Lui Gaius îi pieri zâmbetul la aluzia despre sclava pe care 
Renius o biciuise în faţa lor pe motiv că le distrăgea atenţia, 
încă îi era ruşine pentru acea întâmplare şi simţi o furie 
crescândă înlăuntrul lui, în timp ce tirada continua. 

— Gaius, ai voie să alegi care din voi se va duela primul. Asta 
va fi prima ta decizie tactică. 

Renius se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari către pătratul 
marcat pentru luptă, pavat cu mozaic pe terenul de 
antrenament. Începu mişcări de încălzire a muşchilor de la 


81 


picioare, părând că nu bagă de seamă privirile năucite ale celor 
doi. 

— A înnebunit, şopti Marcus. O să ne omoare pe amândoi. 

— Încă ne joacă feste, spuse Gaius îndârjit. Ca atunci, la râu. 
Am să-l dobor. Cred că sunt în stare. Cu siguranţă n-o să refuz 
provocarea. Dacă aşa îi arăt că mi-am învăţat lecţia, fie. O să 
lupt cu propriile lui arme. 

Marcus îşi privi prietenul şi văzu hotărârea din ochii lui. Ştia 
că, oricât de mult şi-ar fi dorit ca niciunul din ei să nu se lupte 
cu Renius, el era totuşi cel care avea cele mai multe şanse. Ştia 
că victoria nu avea să fie deloc uşoară, dar numai el era 
îndeajuns de rapid ca să-l ucidă pe bătrân, chiar dacă asta ar fi 
însemnat să piară la rândul său. 

— Gaius, şopti. Lasă-mă pe mine primul. 

Gaius îl privi în ochi, părând că vrea să-i ghicească gândurile. 

— De data asta nu. Eşti prietenul meu. Nu vreau să văd cum 
te ucide. 

— Nici eu pe tine. Eu sunt cel mai rapid dintre noi. Am mai 
multe şanse. 

Gaius îşi relaxă umerii şi zâmbi încordat. 

— Nu e decât un moş neputincios. Mă întorc îndată. 

Ajuns în faţa bătrânului, Gaius adoptă poziţia de luptă. 
Renius îl privi printre gene, cu ochii mijiţi sub razele soarelui. 

— De ce ai ales să te lupţi primul? 

Gaius ridică din umeri. 

— Cu toţii murim odată şi-odată. E alegerea mea. Asta-i tot. 

— Cum să nu! Începe, băiete! Să vedem dacă ai învăţat ceva. 

Începură să se mişte unul în jurul celuilalt cu mişcări agile, 
cu săbiile trase sclipind în soare. 

Renius simulă un atac cu o mişcare rapidă din umăr. Gaius îi 
ghici intenţia şi-l obligă pe bătrân să se dea un pas înapoi 
lovind cu vârful spadei. Armele se ciocniră şi lupta începu. 
Atacară şi parară loviturile, apoi îşi încrucişară săbiile, 
încordaţi şi foarte aproape unul de celălalt. Cu o zvâcnire a 
muşchilor, bătrânul gladiator îl aruncă înapoi pe băiat, care se 
prăbuşi în praf. 

Pentru prima dată, chipul lui Renius rămase extrem de 
concentrat; pentru prima dată, nu se auzi vreo replică în 
batjocură. Gaius se ridică încet, recăpătându-şi echilibrul. Era 
clar că nu putea câştiga apelând la forţă. 


82 


Făcu doi paşi repezi înainte şi lovi scurt cu sabia, spărgând 
apărarea adversarului şi tăind adânc în pielea maronie de pe 
pieptul lui Renius. 

e 

Bătrânul scoase un geamăt de uimire în timp ce băiatul îşi 
continua atacul, lovitură după lovitură. Fiecare înaintare era 
parată cu schimbări uşoare de poziție şi cu mişcări de spadă. 
Era limpede că Gaius avea să fie în curând foarte obosit, o 
pradă numai bună de hăcuit. 

Transpiraţia abundentă i se scurgea în ochi. Se simţea 
pierdut, incapabil să născocească mişcări noi prin care să 
păcălească vigilenţa acestui om de piatră care-i citea şi-i para 
loviturile cu atâta uşurinţă. Impunse cu sabia şi rată, 
pierzându-și echilibrul, în timp ce Renius întinse braţul drept şi- 
şi adânci lama spadei în vintrele lipsite de apărare. 

Gaius simţi cum îl părăsesc puterile. Picioarele păreau nişte 
nuiele firave care se îndoiră sub greutatea trupului, elastice şi 
nedureroase. Sângele stropi ţărâna şi culorile se şterseră 
împrejurul băiatului, înlocuite de bătăile puternice ale inimii şi 
de imaginile care-i fulgerau în minte. 

Renius privi spre el şi Gaius văzu că ochii îi erau umezi. Oare 
plângea? 

— Nu eşti destul... de bun... rosti gladiatorul. 

Renius înaintă, cu ochii înecaţi de durere. 

Lumina soarelui fu blocată de o umbră. Marcus îşi vâri sabia 
sub gâtul zbârcit de vreme al bătrânului luptător. La un pas în 
spatele lui Renius, văzu cum acesta înţepeni de uimire. 

— Ai uitat de mine, nu-i aşa? 

O clipire de ochi ar fi fost de ajuns ca să curme viaţa 
ticălosului bătrân petrecându-şi repede lama peste gâtlej, dar 
Marcus zări trupul prietenului său şi înţelese că viaţa i se 
scurgea din vine. Se lăsă pentru o clipă pradă furiei care 
clocotea înlăuntrul lui şi ocazia unei morţi sigure dispăru când 
Renius se îndepărtă uşor şi-şi înălţă iar sabia plină de sânge. 
Ochii îi străluceau pe chipul ca de piatră. 

Marcus îşi începu atacul, trecând peste apărarea bătrânului 
şi revenind fără ca acesta să apuce să reacționeze. Dacă ar fi 
încercat o lovitură mortală, cu siguranţă i-ar fi reuşit, căci 
Renius stătea nemişcat, cu faţa aspră de încordare. Lovitura 
băiatului nu făcu însă decât să-l aducă din nou în simţiri. 


83 


— Nu poţi să mă ucizi nici măcar atunci când stau nemişcat 
în faţa ta? îl repezi Renius dându-i iarăşi târcoale, cu partea 
dreaptă către Marcus. 

— Întotdeauna ai fost un prost. Eşti orgolios ca un prost! urlă 
Marcus, obligat să-i dea atenţie celui care-i vorbea, în timp ce 
prietenul său murea singur sub razele arzătoare ale soarelui. 

Îşi lansă din nou atacul, şi gândul i se preschimbă în faptă. 
Loviturile cădeau de la sine, fără a fi cântărite, de neoprit. 
Rănile se căscară roşii pe trupul bătrân şi Marcus auzi sângele 
picurând în praf ca o ploaie de primăvară. 

Renius nu mai avu timp să-i răspundă. Se apăra disperat, 
zguduit de ceea ce i se întâmpla, înainte de a-şi aşterne din nou 
pe chip masca de gladiator. Mişcările lui Marcus erau pline de 
supleţe şi bine echilibrate, erau mişcările unui luptător 
înnăscut, prea iuți pentru a putea fi oprite. 

În repetate rânduri, bătrânul îşi dăduse seama că parase o 
lovitură abia când auzea zăngănitul metalului; trupul i se 
mişca, reacţionând din instinct, iar mintea părea că e desprinsă 
de luptă. , 

Îşi putea auzi gândurile surde: „Sunt un bătrân nebun. Ăsta 
s-ar putea să fie cel mai bun elev pe care l-am antrenat 
vreodată, dar l-am ucis pe celălalt. I-am aplicat o lovitură de 
moarte”. 

Braţul stâng îi atârna bălăbănindu-se, cu muşchiul umărului 
secţionat. Durerea era ca un ciocan care-l dobori brusc, 
sleindu-l de puteri ca şi cum oboseala bătrâneţii ar fi pătruns în 
el deodată. Băiatul nu mai fusese nicicând atât de rapid; era ca 
şi cum priveliştea prietenului muribund ar fi deschis înlăuntrul 
lui uşi secrete. 

Renius simţi cum îl părăsesc puterile şi gemu deznădăjduit. 
De multe ori i se întâmplase să vadă cum trupul cedează în faţa 
spiritului prea puternic. Se apăra fără vlagă, rotind lama tocită 
a sabiei, convins că o făcea pentru ultima oară. 

— Încetaţi sau vă dobor pe loc! se auzi o voce necunoscută, 
joasă, dar care răsună clar în jur. 

Marcus nu se opri. Fusese antrenat să nu reacționeze la 
stimuli din afară. Nimeni şi nimic nu avea să-l priveze de acea 
victorie. Îşi încordă umerii, pregătindu-se să înfigă lama de fier. 

— Arcul ăsta o să te ucidă, băiete! Pune sabia jos. 


84 


Renius îl privi pe Marcus în ochi, văzând în ei, pentru o clipă, 
licărind nebunia. Stia că ţâncul avea să-l omoare. Apoi 
strălucirea dementă din ochi păli şi bătrânul îşi trase sufletul. 
Chiar dacă sângele îi curgea în vene încălzindu-i trupul, curtea 
îi părea rece; bătrânul îl urmări pe Marcus păşind încet în 
spate, ieşind din spaţiul de luptă, apoi întorcându-şi privirea 
către nou-venit. Rareori i se întâmplase lui Renius să fie atât de 
încredinţat de iminenţa morţii. 

Într-adevăr, se zărea un arc şi vârful unei săgeți care sclipea 
în soare. Cel care-l ţinea, fără niciun tremur al braţelor, în 
ciuda forţei de care avea nevoie ca să-l încordeze, era un 
bărbat încă mai bătrân decât Renius. Purta o robă aspră 
cafenie şi zâmbea cu jumătate de gură. 

— Nimeni nu trebuie să moară astăzi, credeţi-mă. Puneţi 
armele deoparte şi lăsaţi-mă să chem doctorii şi să vă aduc 
băuturi reci. 

Marcus se simţi dintr-odată copleşit de realitate. Sabia 
scurtă îi scăpă din mână în timp ce vorbea: 

— Gaius, prietenul meu, e rănit. S-ar putea să moară. Are 
nevoie de ajutor. 

Renius se prăbuşi într-un genunchi, nemaiputându-se ţine pe 
picioare. Sabia îi căzu din mâna neputincioasă şi pata de sânge 
se lăţi în jurul lui. Capul gladiatorului se plecă. Marcus trecu pe 
lângă el fără ca măcar să-l privească şi se îndreptă către locul 
unde zăcea Gaius. 

— Văd că apendicele i-a fost străpuns, spuse bătrânul peste 
umăr. 

— Atunci e ca şi mort. Când ţi se umflă apendicele e clar că 
eşti pe ducă. Doctorii noştri nu-l pot îndepărta. 

— Eu am mai făcut asta odată. Cheamă sclavii din gospodărie 
să-l ducă pe băiat înăuntru. Adu-mi nişte pansamente şi apă 
încălzită. 

— Eşti cumva vreun vindecător? întrebă Marcus căutând în 
ochii omului, după un strop de speranţă. A 

— Am mai învăţat câte ceva din călătoriile mele. Incă nu e 
totul pierdut. 

Privirile celor doi se întâlniră, apoi Marcus se întoarse, 
încuviinţând în tăcere. Avea încredere în străin, deşi nu putea 
spune de ce. 


85 


Renius se lăsă pe spate cu mişcări greoaie. Nu era decât un 
bătrân hârşit, călit sub soarele Romei, dar atât de fragil 
totodată. Când întâlni privirea lui Marcus încercă să se ridice, 
tremurând. 

Marcus simţi o mână poposindu-i pe umăr şi potolindu-i furia 
crescândă. Lângă el se afla Tubruk, cu faţa neagră de mânie. 
Un tremur uşor scutura braţul fostului gladiator. 

— Linişteşte-te, băiete. Nu veţi mai lupta. l-am chemat pe 
Lucius şi pe doctorul mamei tale. 

— Ai văzut şi tu? îngăimă Marcus. 

Tubruk îşi încleştă şi mai tare degetele în umărul său. 

— Doar sfârşitul. Am sperat că-l vei ucide, spuse mohorât, 
privind către locul unde Renius zăcea într-o baltă de sânge. Pe 
faţa lui Tubruk se citea neînduplecarea când se întoarse către 
nou-venit. Cine eşti, bătrâne? Vreun braconier? Asta este o 
proprietate privată. 

Bătrânul se ridică agale şi-l privi pe Tubruk în ochi. 

— Sunt doar un călător, un hoinar, spuse. 

— O să moară? îl întrerupse Marcus. 

— Cred că nu azi, îi răspunse bătrânul. N-ar fi cinstit să se 
întâmple asta odată cu sosirea mea... Doar sunt un musafir al 
casei acum, nu? 

Marcus clipi derutat, încercând să-şi măsoare felul în care 
rostea vorbele, în ciuda durerii şi a furiei care-i mocneau în 
suflet. 

— Nici măcar nu ştiu cum te cheamă, spuse băiatul. 

— Sunt Cabera, răspunse bătrânul cu voce blândă. Liniştiţi- 
vă acum. Vă voi ajuta. 


86 


Capitolul 7 


Gaius îşi recăpătă cunoştinţa, trezit de vocile furioase din 
încăpere. Capul îi atârna greu şi simţea slăbiciune în tot trupul, 
iar durerea din vintre i se răspândea în valuri, pulsând cu 
fiecare bătaie a inimii. Avea gura uscată, nu putea să vorbească 
şi nici să-şi deschidă ochii. Încercă să se scufunde iar în bezna 
caldă şi roşie, nevrând să revină la realitate. 

— Am îndepărtat apendicele străpuns şi am legat vasele de 
sânge distruse. A pierdut o groază de sânge, aşa că va mai 
trece un timp până să se înzdrăvenească, dar e tânăr şi 
puternic. 

Vocea unui străin. Oare era unul dintre doctorii de pe moşie? 
Gaius nu ştia răspunsul şi nici nu-i păsa. Din moment ce nu 
avea să moară, cel mai bine era să fie lăsat singur să se facă 
bine. 

— Doctorul soţiei mele spune că eşti un escroc. 

Ăsta era glasul tatălui său, fără nicio îndoială. 

— El nu a vrut să opereze o rană ca asta, aşa că nu ai pierdut 
nimic, nu? Am mai scos apendicele şi altădată, nu este o 
operaţie mortală. Problema este febra cu care trebuie să se 
lupte singur. _ 

— Eu aşa am învăţat. Intotdeauna când apendicele se umflă, 
plesneşte şi mori. Nu poate fi scos ca şi cum ai tăia un deget. 

Lui Gaius i se păru că tatăl său era obosit. 

— Şi totuşi, am făcut-o. Şi l-am pansat şi pe bătrân. O să-şi 
revină, dar n-o să mai poată lupta niciodată din cauza rănii de 
la umărul stâng. Nimeni n-o să moară. Ar trebui să dormi. 

Gaius auzi paşii care traversară camera şi simţi pe fruntea 
umedă mâna caldă şi aspră a tatălui său. 

— Este singurul meu copil. Cum aş putea să dorm, Cabera? 
Tu ai dormi dacă ai fi în locul meu? 

— Aş dormi ca un prunc. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. 
O să veghez asupra lui, dar tu trebuie să te odihneşti. 

Părea o voce blândă, dar nu mieroasă ca a doctorilor care 
vedeau de mamă-sa; avea un accent ciudat, totuşi plăcut. 

Gaius se cufundă din nou în apele somnului, de parcă o 
povară grea îi fusese legată de trup. Vocile se auzeau departe, 
ca prin vis. 


87 


— De ce nu ai cusut rana? Am văzut multe răni făcute în 
luptă, dar le închidem şi le coasem... 

— De asta grecilor nu le plac metodele mele. Rănii trebuie să 
i se îngăduie să-şi scurgă puroiul atunci când creşte febra. 
Dacă aş închide-o de tot, mizeria nu ar mai avea unde să se 
ducă şi i-ar otrăvi trupul. Atunci cu siguranţă ar muri, cum li se 
întâmplă aproape tuturor. Dar asta l-ar putea salva. 

— Dacă moare, o să-ţi scot apendicele cu mâna mea! 

Auzi un râs pe înfundate şi câteva cuvinte într-o limbă 
străină, care-i răsunară în minte lui Gaius ca prin vis. 

— Ai avea ceva de lucru ca să-l găseşti. Uite cicatricea pe 
care o am de când tatăl meu mi l-a scos cu mulţi ani în urmă... 
şi a lăsat şi loc puroiului să iasă. 

— Atunci mă încred în judecata ta. Vei avea mulţumirile mele 
şi chiar mai mult dacă trăieşte, rosti hotărât tatăl lui Gaius. 

e 

Băiatul se trezi sub atingerea rece a unei mâini pe frunte. 
Privirea sa întâlni doi ochi albaştri, strălucitori în contrastul lor 
cu pielea cafenie. 

— Eu sunt Cabera, Gaius. Mă bucur că în sfârşit te întâlnesc 
şi mai ales într-un moment ca ăsta din viața ta. Am călătorit mii 
de kilometri de-ai voştri. Faptul că am ajuns aici când era mai 
mare nevoie de mine este de ajuns ca să mă facă să cred în zei, 
nu socoti? 

Gaius nu putu răspunde. Avea limba umflată şi tare. De parcă 
i-ar fi citit gândurile, bătrânul întinse mâna după un vas mic cu 
apă şi i-l apropie de buze. 

— Bea puţin. Febra îţi arde umezeala din corp. 

Cele câteva picături îi alunecară în gură, eliberând saliva 
vâscoasă care se adunase acolo. Gaius tuşi şi ochii i se 
închiseră iar. Cabera îl privi şi oftă. Se uită să vadă dacă mai 
era cineva prin preajmă şi apoi îşi puse mâinile bătrâne şi 
osoase pe rană, în jurul tubului de drenaj din care încă se mai 
scurgeau picături de lichid vâscos. 

Din mâinile sale ieşi o căldură pe care Gaius o simţi până în 
vis. Undele ei i se împrăştiară în piept, apoi se cuibăriră în 
plămâni, curăţând lichidul. 

Căldura aceea crescu până deveni aproape dureroasă, apoi 
Cabera îşi îndepărtă mâinile şi rămase nemişcat, cu respiraţia 
îngreunată. 


88 


Gaius deschise ochii din nou. Era încă prea slăbit ca să se 
mişte, dar senzaţia lichidului care circula în corp dispăruse, în 
sfârşit putea respira. 

— Ce ai făcut? întrebă stins. 

— Acum e mai bine, nu? Aveai nevoie de puţin ajutor, cu 
toate calităţile mele de chirurg. 

Pe chipul bătrânului se zăreau cearcănele aduse de oboseală, 
dar ochii îi străluceau încă din adânciturile negre. 

Băiatul simţi din nou mâna pe frunte. 

— Cine eşti? şopti. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Nici eu nu sunt sigur de asta. Am fost cerşetor şi 
conducătorul unui sat. Aş spune că sunt un căutător de 
adevăruri, câte unul pentru fiecare loc în care ajung. 

— O poţi ajuta pe mama? 

Gaius îşi ţinea ochii închişi, dar putu auzi oftatul uşor al 
bătrânului. 

— Nu, Gaius. Problema ei este în minte sau poate în suflet. 
Mă pricep un pic la durerea fizică, nimic mai mult. E mult mai 
simplu. Îmi pare rău. Dormi acum, băiete! Somnul este cel care 
vindecă cu adevărat, nu eu. 

Întunericul se aşternu, ca la comandă. 

e 

Când se trezi din nou, Renius stătea pe pat, cu fața la fel de 
inexpresivă ca întotdeauna. Gaius privi atent la înfăţişarea 
schimbată a dascălului. Umărul stâng îi era legat strâns de 
corp, iar pielea arsă de soare fusese cuprinsă de paloare. 

— Cum te simţi, băiete? Nici nu ştii ce bine îmi pare să văd 
că-ţi e mai bine. Sălbaticul ăla bătrân trebuie să fie un vrăjitor. 

Cel puţin glasul îi era acelaşi. 

— Da, s-ar putea să fie. Mă mir să te văd aici după ce 
aproape că m-ai omorât, şopti Gaius, simţindu-şi inima bătându- 
i mai tare, pe măsură ce amintirile îi reveneau în minte. 

Sudoarea îi răsări pe frunte. 

— N-am vrut să te rănesc atât de tare. A fost o greşeală, îmi 
pare rău. 

Bătrânul gladiator îl privi în ochi, găsind în ei iertarea pe 
care o căuta. 

— Să nu-ți pară rău. Amândoi suntem în viaţă. Chiar şi tu poţi 
greşi. 


89 


— Când am crezut că te-am ucis... 

Durerea se aşternu pe chipul lui Renius. Gaius se strădui să 
se ridice şi, spre surprinderea lui, văzu că puterea îi revenea. 

— Dar nu m-ai ucis. Voi fi mereu mândru să spun că tu ai fost 
acela care m-a antrenat. Să nu mai vorbim despre asta. Cea 
fost a fost. 

O clipă, Gaius fu surprins de ridicolul situaţiei în care un 
băiat de numai treisprezece ani îl consola pe gladiatorul 
încercat, dar cuvintele îi veneau uşor şi îşi dădu seama că 
afecțiunea lui pentru bărbatul acela era adevărată, mai ales 
acum, când îl ştia un om, nu doar un soldat perfect, făcut dintr- 
un material straniu şi dur. 

— Tatăl meu mai este aici? întrebă, sperând că răspunsul 
avea să fie afirmativ. 

Renius clătină din cap. 

— A trebuit să se întoarcă în oraş, dar a vegheat lângă patul 
tău câteva zile, până când am fost siguri că eşti pe drumul cel 
bun. Răscoalele sunt din ce în ce mai numeroase şi legiunea lui 
Sulla a fost chemată înapoi ca să restabilească ordinea. 

Gaius încuviinţă şi ridică pumnul strâns dinaintea ochilor. 

— Mi-ar plăcea să fiu acolo, să văd legiunea intrând pe porţi. 

Renius zâmbi observând entuziasmul tânărului. 

— Cred că de data asta nu, dar vei avea timp să mai vezi 
oraşul când o să te faci bine. Tubruk e afară. Te simţi în stare 
să-l primeşti? 

— Mă simt mult mai bine, am aproape aceeaşi vână ca de 
obicei. Cât timp am stat la pat? 

— O săptămână. Cabera ţi-a dat ierburi ca să dormi. Dar 
chiar şi aşa, te-ai vindecat incredibil de repede şi crede-mă că 
am văzut o groază de răni la viaţa mea. Bătrânul zice că e 
clarvăzător. Eu cred că e ceva vrăjitorie la mijloc. Îl chem pe 
Tubruk. 

Când Renius dădu să se ridice, Gaius îşi întinse mâna. 

— O să mai rămâi aici? 

Renius zâmbi, dar clătină din cap a negare. 

— Antrenamentul s-a sfârşit. Mă retrag la căsuţa mea, să 
îmbătrânesc în linişte. 

O clipă Gaius ezită. 

— Ai... familie? 


90 


— Am avut una cândva, dar nu mai sunt de mult. O să-mi 
petrec serile cu ceilalţi moşnegi, turuind minciuni şi bând vin 
roşu bun. Daro să te urmăresc şi pe tine. Cabera zice că eşti un 
om deosebit şi nu cred că diavolul ăsta bătrân se înşală prea 
des. 

— Mulţumesc, spuse Gaius, neputând să exprime în cuvinte 
întreaga recunoştinţă pe care i-o purta gladiatorului. 

Renius dădu din cap, apoi îi strânse mâna hotărât. Plecă şi 
încăperea păru deodată pustie. 

Tubruk apăru în uşă, purtând pe buze un zâmbet vag. 

— Arăţi mai bine. Ai culoare în obraji. 

Gaius rânji, începând să se simtă din nou ca odinioară. 

— Mă simt mai în putere. Am avut noroc. 

— Nu e vorba de noroc. Cabera e răspunzător de 
însănătoşirea ta. E un om extraordinar. Cred că are vreo 
optzeci de ani. Cu toate astea, când fostul doctor al mamei tale 
s-a plâns de modul cum te-a tratat, Cabera l-a scos afară şi i-a 
tras o mamă de bătaie. N-am mai râs aşa de multă vreme. N-ai 
spune că zace atâta putere în braţele alea slăbănoage, plus că 
are şi o directă iute ca fulgerul. Trebuia să-l fi văzut! râse pe 
înfundate când îşi aduse aminte, apoi chipul îi deveni serios. 
Mama ta vrea să te vadă, dar m-am gândit că... ar suferi prea 
tare să te întâlnească până nu te faci bine. O s-o aduc mâine. 

— Poţi să o aduci şi acum. Nu sunt obosit. 

— Nu, eşti încă slăbit şi Cabera zice că nu trebuie să te 
extenuăm cu prea mulţi vizitatori. 

Gaius rămase uimit că Tubruk accepta sfaturi de la altcineva. 

Gladiatorul zâmbi din nou. 

— Păi, după cum am spus, este un om nemaipomenit. lar 
după tot ce a reuşit cu tine, tot ce spune el este sfânt, mai ales 
în ce te priveşte. L-am lăsat pe Renius să te vadă doar pentru 
că astăzi pleacă. 

— Mă bucur că ai făcut asta. Nu mi-ar fi plăcut să las 
lucrurile neterminate. 

— Şi eu am zis la fel. 

— Mă mir că nu i-ai luat capul, spuse Gaius vesel. 

— M-am gândit la asta, dar uneori, la antrenament, se mai 
întâmplă şi accidente. A mers prea departe, asta-i tot. 
Important este că e mândru de amândoi. Cred că ticălosul ăla 


91 


bătrân chiar te place, probabil pentru că eşti la fel de 
încăpățânat ca şi el. 

— Marcus ce face? întrebă Gaius. 

— Moare de nerăbdare să te vadă, normal. Poate o să-l 
convingi că n-a fost vina lui. Zice că ar fi trebuit să te oblige să- 
l laşi pe el să lupte primul, dar... 

— A fost hotărârea mea şi nu-mi pare rău. Până la urmă am 
supravieţuit. 

Tubruk pufni. 

— Nu fi prea încrezător. Numai un miracol te-ar fi putut salva 
după o rană ca asta. Dacă nu era Cabera, nu ai fi trăit. Ii 
datorezi viaţa, să ştii. Tatăl tău a tot încercat să-l facă să 
accepte o răsplată, dar nu vrea să ia nimic. Tot ce doreşte e un 
adăpost. Incă nu-mi dau seama de ce e aici. Pare a crede... că 
noi trăim după voinţa zeilor şi că ei au vrut ca el să vadă 
cetatea glorioasă a Romei înainte de a fi prea bătrân. 

Omul părea contrariat de afirmaţiile acelea şi Gaius se gândi 
că nu ar fi fost de niciun folos să-i vorbească de întâmplarea 
stranie a căldurii pe care o simţise izvorând din mâinile lui 
Cabera. Era un secret pe care avea să-l păstreze. 

— Am să pun să-ţi aducă o supă. Vrei şi nişte pâine 
proaspătă? 

Stomacul lui Gaius încuviinţă bucuros şi Tubruk plecă 
zâmbind din nou. 

e 

Renius nimeri cu greu şaua armăsarului. Braţul stâng îi era 
neputincios, iar durerea părea altfel decât cea pe care o 
cunoştea deja şi pe care o simţise de atâtea ori atunci când i se 
vindeca o rană adâncă. 

Era mulţumit că niciun servitor sau sclav nu era prin preajmă 
ca să-i vadă neîndemânarea. Casa mare de pe moşie părea 
părăsită. 

În cele din urmă, reuşi să-şi prindă picioarele strâns de 
trupul calului, puterea muşchilor susţinând greutatea. Chiar 
dacă era pe înserat, ar fi putut să ajungă în oraş înainte de 
lăsarea întunericului. Gândul acesta îl făcu să ofteze. Oare ce-l 
mai aştepta acum acolo? Avea să-şi vândă casa, deşi preţurile 
scăzuseră de când cu răscoalele. Poate că era mai bine să 
aştepte până când liniştea s-ar aşterne din nou în oraş. Acum că 
Sulla sosea cu legiunea sa în cetate, sigur urmau execuţii şi 


92 


pedepse publice, dar până la urmă ordinea avea să fie 
restabilită. Se mai întâmplase şi altădată. Romanilor nu le 
plăcea să stea cu războiul la uşă. Se entuziasmau când auzeau 
de armatele zdrobite ale barbarilor, dar nimănui nu-i plăcea 
violenţa legii marţiale, când le era interzis să iasă din casă şi 
hrana era puţină. Cu siguranţă că... 

Auzi un zgomot în spate şi firul gândurilor i se curmă. 

Marcus îl privea calm. 

— Am venit să-mi iau la revedere. 

Aproape fără să-şi dea seama, Renius observă umerii 
dezvoltați şi statura impunătoare a tânărului. Cu siguranţă avea 
să devină cineva într-un viitor pe care bătrânul luptător nu avea 
să-l mai apuce. 

Un fior îl străbătu la acest gând. Nimeni nu trăieşte o 
veşnicie. Nici Alexandru, nici Scipio, nici Hannibal, nici măcar 
Renius. 

— Mă bucur că Gaius se vindecă, răspunse răspicat. 

— Ştiu. Nu am venit să-mi arăt supărarea. Am venit să-mi cer 
iertare, răspunse Marcus, privind la nisipul de sub picioare. 

Renius ridică din sprâncene. 

Marcus trase adânc aer în piept. 

— Îmi pare rău că nu te-am ucis, ticălos afurisit ce eşti! Dacă 
peste ani drumurile noastre se vor întâlni din nou, am să-ţi iau 
gâtul. N 

Renius se clătină în şa, de parcă vorbele l-ar fi lovit! Îi simţea 
ura şi asta Îl amuza nespus de mult. li venea să bufnească în 
râs auzind amenințările mucosului, dar îşi dădu seama că i-ar fi 
făcut un ultim dar elevului său dacă şi-ar fi ales cuvintele cu 
grijă. 

— O asemenea ură te-ar putea ucide, băiete! Şi pe urmă nu 
vei mai fi aici ca să-l aperi pe Gaius. 

— O să fiu întotdeauna lângă el. 

— N-ai să poţi, dacă nu înveţi să te stăpâneşti. O să sfârşeşti 
ucis în vreo încăierare din nu ştiu ce bodegă împuţită dacă nu 
te linişteşti. Da, poate că ai fi reuşit să mă omori. La vârsta 
mea, puterea se scurge mai repede decât mi-ar plăcea mie să 
recunosc. Dar dacă ne-am fi întâlnit când eram tânăr, te-aş fi 
doborât mai uşor decât ai tăia spicele de grâu. Să ţii minte asta 
când vei da peste un tânăr care vrea să se afirme. 


93 


Renius rânji şi din spatele buzelor se iviră nişte dinţi ca de 
rechin, oferind o privelişte înfiorătoare. 

— S-ar putea să aibă ocazia asta mai devreme decât crezi, 
spuse Cabera, făcându-şi apariţia parcă de nicăieri. 

— Cum? Stăteai la pândă, diavol bătrân? spuse Renius, 
rânjind încă, deşi expresia feţei se destinse la vederea 
vindecătorului pe care ajunsese să-l respecte. 

— Priveşte către oraş. Cred că în seara asta nu pleci nicăieri, 
continuă Cabera pe un ton serios. 

Marcus şi Renius se întoarseră să privească dincolo de 
dealuri. Deşi Roma era ascunsă după valuri de pământ, o 
văpaie portocalie tot mai aprinsă se ridica spre cer, sub 
privirile îngrozite ale celor doi. 

— Pe Jupiter! Au dat foc oraşului! răbufni Renius. 

Oraşul lui iubit! 

O clipă se gândi să dea pinteni calului; ştia că locul lui era 
acolo, pe străzi. Oamenii îl cunoşteau, putea să ajute la 
restabilirea ordinii. O mână rece îi atinse glezna. Coborându-şi 
ochii, întâlni privirile bătrânului Cabera. 

— Viitorul mi se arată din când în când. Dacă pleci acum, 
până în zori eşti mort. Ăsta e adevărul. 

Renius se foi în şa, iar armăsarul frământă nisipul cu 
copitele, simțind neliniştea stăpânului. 

— Iar dacă rămân? întrebă răstit gladiatorul. 

Cabera înălţă din umeri. 

— Şi aici ai putea muri. Sclavii vin încoace să prade totul. Nu 
mai avem mult timp la dispoziţie. 

La auzul acestor vorbe, Marcus rămase cu gura căscată. Pe 
moşie existau aproape cinci sute de sclavi. Dacă se răsculau, ar 
fi fost măcel. Fără a mai rosti vreun cuvânt, se repezi spre 
conac, strigând după Tubruk, care să dea alarma. 

— Vrei o mână de ajutor ca să poţi descăleca de pe mândrul 
armăsar? întrebă Cabera, cu ochi mari şi inocenți. 

Renius făcu o grimasă, recăpătându-şi deodată obişnuita 
furie. 

— Zeii nu ne spun ce va să fie, rosti el. 

Cabera zâmbi cu tâlc. 

— Şi eu am crezut asta o vreme. Când eram tânăr şi arogant 
socoteam că pot cumva citi în sufletele oamenilor, să văd cine 
sunt cu adevărat şi să prevăd ce au de gând să facă. Mi-au 


94 


trebuit mulţi ani să ating acea umilinţă care să-mi îngăduie a şti 
că nu aşa se petrec lucrurile. Nu e ca şi cum ai privi printr-o 
fereastră la toate cele. Ci doar mă uit la tine şi spre oraş, şi 
presimt moartea. De ce nu? Mulţi oameni au puteri despre care 
alţii - cei care nu le posedă -, ar zice că sunt ireale. Priveşte 
lucrurile în felul ăsta, dacă te face să te simţi mai bine. Haide. 
Va fi nevoie de tine aici în seara asta. 

Renius pufni. 

— Presupun că ai făcut o groază de bani cu talentul ăsta al 
tău!? 

— O dată sau de două ori. Banii nu-mi prea ţin tovărăşie. 
Ajung în mâinile negustorilor de vin, se duc pe femei uşoare şi 
pe jocuri de noroc. Tot ce am este experienţa mea de viaţă, 
care valorează mai mult decât banii. 

După câteva clipe de gândire, Renius acceptă mâna întinsă, 
fără să-l surprindă deloc fermitatea strânsorii, mai ales după ce 
văzuse cum braţele slăbănoage ale bătrânului încordaseră arcul 
acela greu în curtea de antrenamente. 

— O să trebuiască să-mi ţii tu teaca, bătrâne! O să-mi fie bine 
fără sabie. Începu să-şi conducă armăsarul înapoi în grajduri, 
mângâindu-l pe bot şi şoptindu-i că vor porni mai târziu la 
drum, când tot freamătul avea să ia sfârşit. Se opri o clipă. Intr- 
adevăr poţi vedea în viitor? 

Cabera rânji, ţopăind amuzat de pe un picior pe altul. 

— Vrei să ştii dacă o să mori sau nu aici, nu-i aşa? Asta mă 
întreabă toată lumea. 

Renius redeveni pe dată morocănos ca întotdeauna. 

— Nu, nu cred că vreau să ştiu asta. [ine-o pentru tine, 
vrăjitorule! Conduse calul mai departe, fără să privească 
înapoi, cu umerii crispaţi de enervare. 

Când dispăru din vedere, ochii lui Cabera se umplură de 
mâhnire. Îi plăcea Renius şi era mulţumit că vedea în el o urmă 
de omenie, în ciuda gloriei dobândite şi a banilor pe care îi 
câştigase în viaţă. 

— Poate că ar fi trebuit să te las să pleci şi să te ofileşti încet 
alături de ceilalţi bătrâni, prietene, spuse ca pentru sine. Poate 
că ţi-ai fi găsit fericirea pe undeva. Dar dacă ai fi plecat, băieţii 
ar fi fost ucişi cu siguranţă, aşa că pot trăi cu păcatul ăsta. 

Ochii îi erau trişti când se întoarse către porţile exterioare 
ale moşiei ca să le închidă. Se întreba dacă şi el avea să piară 


95 


pe meleagurile acelea străine, neştiut de nimeni, dacă nu 
cumva spiritul tatălui său nu era undeva pe aproape, 
urmărindu-l. Decise că erau mai mari şansele să nu fie. Cel 
puţin tatăl său ar fi avut atâta minte cât să nu stea în bârlogul 
ursului, aşteptând să se întoarcă fiara. 

e 

În depărtare se auzi zgomot de copite. Cabera ţinu poarta 
deschisă, uitându-se să vadă cine se apropie. Oare era unul 
dintre atacatori sau vreun mesager de la Roma? Işi blestemă 
slăbiciunea puterii de a vedea în viitor, care nu-i permitea 
decât priviri fugare şi niciodată ceva referitor la propria soartă. 
Se pomeni că ţine poarta în aşteptarea călăreţului, deşi nu 
avusese nicio prevestire. Viziunile cele mai clare erau acelea 
care nu aveau nicio legătură cu el. Probabil că zeii voiau să-i 
dea o lecţie, deşi se pare că era una irosită. Până la urmă, 
descoperise că nu putea să-şi trăiască viaţa ca un simplu 
spectator. 

O dâră de praf negru se ridica în urma călăreţului abia vizibil 
în întunericul tot mai adânc al apusului. 

— Ţine poarta! ordonă o voce. 

Cabera ridică dintr-o sprânceană. „Dar ce credea că fac?” 

Tatăl lui Gaius trecu printre porţi în tunet de copite. Avea 
faţa roşie şi hainele scumpe erau pătate de funingine. 

— Roma este în flăcări, spuse şi sări de pe cal. Dar n-o să 
pună mâna pe casa mea! Imediat îl recunoscu pe Cabera şi-l 
bătu prieteneşte pe umăr. Ce face fiul meu? 

— E bine. Am... 

Glasul bătrânului se stinse, în timp ce bărbatul robust se 
îndepărtă în grabă ca să organizeze apărarea. Numele lui 
Tubruk răsună pe coridoarele casei. 

Pentru o clipă, Cabera rămase încurcat. Viziunile se 
schimbaseră puţin: bărbatul cu care tocmai vorbise era o 
adevărată forţă a naturii. Poate că prezenţa sa ar fi fost tot ce 
trebuia ca să încline balanţa în favoarea lor. 

Strigăte tot mai puternice se auziră pe câmpuri şi mintea i se 
goli din nou. Frustrat, Cabera se căţără pe zidul moşiei ca să 
vadă cu ochii ceea ce mintea nu reuşise să desluşească. 

Deşi întunericul învăluise zarea, bătrânul văzu cum puncte 
de lumină cât un vârf de ac se adunară laolaltă, înmulţindu-se 
ca licuricii. Erau felinare şi torţe purtate de sclavi furioşi, cu 


96 


sângele fierbând de văpaia care arsese oraşul. Deja îşi croiau 
drum către domeniul întins al lui Iulius. 


97 


Capitolul 8 


Toţi slujitorii şi sclavii din gospodărie rămaseră devotați 
casei. Lucius, doctorul de pe moşie, îşi desfăcu pansamentele şi 
materialele de lucru, răspândindu-şi ustensilele înfiorătoare pe 
o bucată de pânză aşezată pe una din mesele de la bucătărie. 
Opri din drum pe doi dintre băieţii care slujeau aici; aceştia 
tocmai ce înşfăcaseră satârele ca să ajute în luptă. 

— Voi rămâneţi cu mine. O să aveţi parte de sânge chiar aici. 

Băieţii ezitară, dar Lucius era mai mult decât un vechi 
prieten de familie şi cuvântul lui fusese întotdeauna lege pentru 
ei. 

Anarhia care la Roma era în floare nu se întinsese încă până 
la moşie. 

Afară, Renius strânsese pe toată lumea în curte. Numără 
oamenii cu o mină sumbră. Erau douăzeci şi nouă de bărbaţi şi 
şaptesprezece femei. 

— Câţi dintre voi aţi fost în armată? strigă. 

Şase sau şapte mâini se ridicară. 

— Voi aveţi prioritate la săbii. Restul, mergeţi şi căutaţi orice 
altceva cu care puteţi tăia sau zdrobi. Repede! 

Ultima poruncă îi scoase pe oamenii îngroziţi din letargie şi îi 
făcu să se împrăştie. Cei care găsiseră deja arme rămaseră pe 
loc, cu feţele înnegurate de spaimă. 

Renius se îndreptă către unul dintre ei, un bucătar gras care 
purta pe umăr un satâr uriaş. 

— Cum te cheamă? îl întrebă. 

— Cecilius, veni răspunsul. Când totul va lua sfârşit, voi 
povesti copiilor mei că am luptat alături de tine. 

— Aşa să faci. Nu vom întâmpina un atac în plină forţă. 
Agresorii caută ţinte uşoare pe care să le siluiască şi să le 
jefuiască. Vreau să fac din moşia asta un loc prea greu de 
cucerit ca să merite efortul. Eşti slab de înger? 

— Nu, domnule. M-am obişnuit să tai porcii şi viţeii, aşa că n- 
o să leşin pentru o picătură, două de sânge. 

— Nu e acelaşi lucru. Porcii ăştia au săbii şi bâte. Nu sta pe 
gânduri. Loveşte la gât şi în vintre. Şi caută ceva pentru a para 
loviturile. Ceva care să ţină loc de scut. 

— Da, domnule. Îndată. 


98 


Omul încercă un salut şi Renius se forţă să zâmbească, 
stăvilindu-şi pornirile în faţa manierelor necioplite. Îl urmări cu 
privirea în timp ce alerga către conac şi-şi şterse de pe frunte 
primele broboane de sudoare. Ce straniu că oameni ca acesta 
puteau nutri un sentiment de devotament pe când mulţi alţii îl 
călcau în picioare numai la auzul cuvântului „libertate”. Dădu 
din umeri cuprins de silă. Unii oameni nu sunt decât nişte 
animale, iar alţii vor rămâne... oameni. 

Marcus intră în curte cu sabia scoasă din teacă. Zâmbea. 

— Ţi-ar plăcea să-ţi stau prin preajmă Renius? Să-ţi acopăr 
flancul stâng? 

— Dacă aş avea nevoie de ajutor, căţelandrule, să fii sigur că 
ţi l-aş cere. Dar până atunci du-te la poartă şi fii cu ochii în 
patru. Strigă-mă când poţi să-mi dai nişte cifre. 

Marcus repezi un salut, mai precis decât al bucătarului, dar 
care totuşi ţinu prea mult. Renius simţi obrăznicia gestului şi 
pentru o clipă se gândi să-i rupă gura ţâncului. Dar nu, acum 
chiar avea nevoie de încrederea prostească în sine a tinereţii. 
Şi oricum, avea să afle destul de curând ce înseamnă să ucizi. 

Când bărbaţii se întoarseră, îi trimise pe poziţii de-a lungul 
zidurilor. Erau prea puţini, dar se încredea în ceea ce-i spusese 
lui Cecilius. Fără îndoială că dependinţele aveau să fie arse; 
poate că aveau să piardă grânele şi animalele urmau să fie 
măcelărite, dar casa nu avea să merite prăpădul pe care l-ar fi 
produs asaltul asupra ei. O armată i-ar fi asediat şi cucerit în 
doar câteva minute, ştia asta, dar atacatorii lor nu erau decât 
nişte sclavi ameţiţi de vinul furat şi de gândul la libertatea care 
oricum avea să se risipească în zori. Un singur bărbat în 
putere, o sabie bună şi o fire nemiloasă ar fi fost de-ajuns să 
ţină piept gloatei. 

Încă nu se vedea nici urmă de Iulius sau de Cabera. Fără 
îndoială că tatăl lui Gaius îşi punea platoşa, se echipa complet. 
Dar unde era vraciul cel bătrân? Arcul lui s-ar fi putut dovedi 
foarte de folos în primele minute de măcel. 

Zgomotul făcut de bărbaţii de pe ziduri semăna cu flecăreala 
unui cârd de gâşte nervoase. 

— Linişte! îi repezi Renius. Primul care mai vorbeşte o să 
aibă de-a face cu mine! 

Când tăcerea se aşternu brusc, se auziră din nou ţipetele şi 
urletele sclavilor de pe câmpuri. 


99 


— Trebuie să ascultăm ce se petrece afară. Faceţi linişte şi 
mai încălziţi-vă muşchii. Păstraţi distanţa faţă de cel de lângă 
voi, ca să puteţi schimba direcţia fără să-l răniţi. 

Oamenii se îndepărtară unul de altul, rupând micile grupuri 
care se formaseră din nevoia de apropiere. Teama se citea în 
ochii tuturor. Renius blestemă în şoaptă. Dac-ar fi avut chiar şi 
numai zece oameni buni din legiunea în care luptase ar fi putut 
ţine piept atacatorilor până în zori. Pe când ăştia nu erau decât 
nişte copii cu bețe şi cuțite. Trase adânc aer în piept, încercând 
să-şi aleagă cuvintele menite a-i încuraja. Chiar şi legiunile de 
fier avuseseră nevoie de discursuri care să le îmbărbăteze şi să 
le dea curajul de a ucide. 

— Nu aveţi unde să fugiţi. Dacă gloata trece de voi, toţi cei 
din casă vor muri. Asta este responsabilitatea pe care o aveţi. 
Nu trebuie să vă părăsiţi posturile; şi aşa suntem destul de 
puţini. Zidul nu are mai mult de un metru jumătate, exact 
lungimea unui pas mai hotărât. Ţineţi minte, dacă faceţi mai 
mult de un pas înapoi, veţi cădea. 

Îi urmări cu privirea în timp ce se foiau pe zid, verificându-i 
fiecare lăţimea. Faţa i se înăspri. 

— Am să pun oameni în curte ca să se ocupe de toţi cei care 
vor trece de zid. Nu vă uitaţi în jos, chiar dacă vedeţi că propriii 
prieteni vă sunt ucişi. 

Cabera ieşi din casă, cu arcul în mână. 

— Aşa le dai tu curaj? Crezi că imperiul ăsta pe cuvinte ca 
astea a fost clădit? mârâi bătrânul. 

Renius îl privi încruntat. 

— N-am pierdut niciodată o bătălie, nici în război, nici în 
arenă. Niciun om nu a dezertat vreodată şi nici nu a cedat sub 
comanda mea. Cine fuge va trebui să treacă de mine. 

— Eu n-am să fug. 

Vocea lui Marcus săgetă liniştea serii. 

Renius îi întâlni privirea, citind în ea nebunia pe care o 
cunoştea deja. 

— Nici eu, Renius, spuse un altul. 

Ceilalţi încuviinţară cu toţii, murmurând că mai degrabă ar 
muri decât să fugă, deşi feţele unora erau încă boţite de 
spaimă. 

— Copiii, fraţii şi părinţii voştri vă vor întreba cum aţi luptat. 
Fiţi siguri că o să-i puteţi privi în ochi. 


100 


Capetele încuviinţară şi umerii se ridicară mai semeţ. 

— Aşa e mai bine, mârâi din nou Cabera. 

Tulius îşi făcu apariţia pe uşa ce dădea spre curte. Platoşa şi 
jambierele unse îi străluceau, iar teaca se legăna în ton cu 
paşii. O expresie sălbatică i se citea pe faţă, trădând furia 
clocotitoare din interior. Bărbaţii de pe zid se întoarseră cu 
spatele la el, privind peste câmpuri. 

— Voi tăia capul tuturor celor care vor fi în afara acestor 
ziduri! urlă Iulius. 

Cabera scutură repede din cap, nevoind să-l contrazică în 
auzul tuturor oamenilor. 

— Domnule, şopti. Cu toţii au prieteni afară. Sunt bărbaţi şi 
femei cumsecade, care au căzut în capcană sau sunt 
neputincioşi să se opună. O ameninţare ca asta le afectează 
moralul. 

— Asta şi vreau! Toți cei care nu vor fi între aceste ziduri vor 
fi ucişi şi-am să le pun capetele grămadă pe poartă! Asta e casa 
mea şi Roma este urbea mea! Îi vom opri pe ticăloşii care au 
ars case şi-i vom împrăştia în cele patru zări! Ai înţeles, om 
nebun ce eşti? 

Furia îi crescu tot mai mare, ca un foc de paie întețit de vânt. 
Renius şi Cabera îl urmăriră înmărmuriţi în timp ce se căţără 
pe zid, străbătându-i lungimea, urlând noi ordine şi înfierând 
lipsa de disciplină. 

— Pentru un politician, are un mod de abordare destul de 
neobişnuit, spuse Cabera încet. 

— Roma e plină de oameni ca el. Imperiul ăsta n-a fost clădit 
pe discursuri inutile şi pe vorbe goale, prietene. 

Renius afişă acelaşi zâmbet de rechin, apoi se îndreptă către 
un grup de femei care aşteptau, şoptind între ele. 

— Cu ce putem fi de folos? întrebă o sclavă. 

O recunoscu. Era fata pe care o biciuise cu multe luni în 
urmă, pe motiv că le distrăgea atenţia băieţilor de la 
antrenament. Da, îşi aminti că o chema Alexandria. Pe când 
celelalte femei se făcuseră mici în faţa lui, aşa cum se cuvenea 
sclavelor casei, fata aceasta îl privea în ochi în aşteptarea 
răspunsului. 

— Aduceţi nişte cuțite. Dacă trece careva de zid, trebuie să 
tăbărâţi asupra lui şi să-l înjunghiaţi până la ultima suflare. 


101 


Un icnet de spaimă se ridică dinspre câteva femei mai în 
vârstă, uneia dintre ele părând chiar a-i veni rău. 

— Vreţi să fiţi violate şi ucise? Pe toţi zeii, femeie, nu ţi-am 
cerut să stai pe zid, doar să ne aperi spatele! Şi aşa sunt prea 
puţini bărbaţi; n-am cum să mai dau câţiva jos să ne apere! 

Nu le putea răbda slăbiciunea felului de-a fi. În pat sunt 
bune, dar dacă ai nevoie de ele... să te ferească zeii! 

Alexandria încuviinţă. 

— Vom aduce cuțite. Şi mai avem şi un topor de rezervă în 
grajduri, dacă nu cumva l-a luat altcineva. Repede, Suzana, du- 
te de le caută! 

O femeie mai în vârstă, încă palidă, dădu fuga să 
îndeplinească porunca. 

— Ce să mai aducem? Apă, săgeți, foc? 

— Nimic! se stropşi Renius, pierzându-şi răbdarea. Asiguraţi- 
vă doar că ucideţi pe oricine pătrunde în curte. Înfigeţi-i cuțitul 
în beregată înainte să aibă timp să reacționeze. O să cadă de la 
trei metri, aşa că va fi un moment de slăbiciune, şi atunci 
trebuie să atacați. 

— N-o să vă dezamăgim, domnule, răspunse Alexandria. 

O mai privi o clipă, de-ajuns cât să zărească în ochii ei 
scânteia de ură care se citea dincolo de înfăţişarea calmă. După 
cum părea, bătrânul avea mai mulţi duşmani între ziduri decât 
în afara lor. 

— Aşa să faceţi! spuse tăios şi apoi se răsuci pe călcâie. 

Bucătarul se întorsese cu o farfurie mare de metal prinsă de 
piept. Era caraghios de entuziasmat dar Renius îl bătu pe umăr, 
apoi îl trimise să se alăture celorlalţi. 

Tubruk stătea lângă Cabera, ţinând în mâinile mari un arc 
strunit. 

— Bătrânul Lucius se descurcă de minune cu arcul, dar acum 
e la bucătărie, se pregăteşte pentru răniţi, spuse Tubruk 
încruntat. 

— Adu-l afară. Poate să se-ntoarcă la bucătărie mai târziu, 
după ce îşi face treaba aici, îi spuse Renius fără să-l privească. 

Cerceta zidurile, observând poziţiile oamenilor, în căutarea 
punctelor slabe. Nu aveau cum să reziste unui atac în forţă, aşa 
că se rugă la zeii casei ca sclavii să nu fie în stare de aşa ceva. 

— Sclavii vor avea arcuri? îl întrebă pe Tubruk. 


102 


— Probabil unul sau două pentru prins iepuri. Pe toată moşia 
nu există niciun arc ca lumea, în afara de ăsta şi cel al lui 
Cabera. 

— Bine. Altfel ne-ar dobori pe toţi. O să trebuiască să 
luminăm curtea cu torţe destul de curând, să dăm oamenilor 
vizibilitate. Îşi vor dezvălui astfel poziţiile, dar nu pot lupta în 
întuneric. Nu ei. 

— S-ar putea să te surprindă, Renius. Numele tău are încă 
putere asupra lor. ii minte ce de lume a venit la jocuri? 
Fiecare bărbat prezent aici va avea ce povesti urmaşilor săi 
dacă supravieţuieşte. 

Renius pufni. 

— Mai bine te-ai duce pe zid. E un loc gol pe partea din 
lateral. 

Tubruk scutură din cap. 

— Toţi ceilalţi te văd ca pe un lider, ştiu asta. Până şi Iulius 
va asculta de porunca ta când o să-şi vină în fire. O să stau 
lângă Marcus, să-l pot apăra, dacă-mi dai voie. 

Renius îl privi lung. Chiar toate mergeau anapoda? Bucătari 
graşi, fete cu cuțite, copii aroganţi! Şi acum, colac peste 
pupăză, ordinele îi erau ignorate chiar înainte de luptă. Işi 
repezi pumnul drept, prăvălindu-l pe Tubruk în ţărână. Acesta 
rămase nemişcat; Renius nu-l învrednici cu vreo privire şi se 
întoarse către Cabera. 

— Când se trezeşte, spune-i că băiatul e-n stare să-şi poarte 
singur de grijă. Ştiu asta. Spune-i să-şi ocupe postul sau îl 
omor. 

Cabera zâmbi cu ochii lui mari, dar chipul bătrânului rămase 
întunecat. În depărtare se auzi deodată zgomot de metal izbit. 
Larma crescu în valuri şi strigătele răsunară în noaptea adâncă. 
Torţele fură aprinse tocmai când primii oameni ajunseră la zid. 
În urma lor, veneau alte sute de sclavi, de la Roma, pârjolind 
totul în cale. 


Capitolul 9 


Lupta aproape că se termină înainte de a începe. Aşa cum 
prevăzuse Renius, gloata de sclavi sălbatici care se înşirase de- 
a lungul zidurilor de pe moşie habar nu avea cum să treacă de 
apărătorii înarmaţi şi se învârtea de colo-colo, zbierând în 
derută. Deşi ar fi fost o ocazie perfectă pentru arcaşi, Renius le 
făcuse semn să aştepte lui Cabera şi lui Lucius care urmăreau 
totul cu arcurile pregătite şi cu ochi nemiloşi. Încă mai exista o 
şansă ca sclavii să caute o pradă mai uşor de obţinut şi poate 
că săgețile le-ar fi întețit ura, transformând-o într-o furie oarbă. 

— Deschideţi porţile! strigă un om din mulţimea purtătorilor 
de torţe. 

Cu luminile care licăreau în noapte, ai fi putut crede că era 
vreo sărbătoare, dacă nu vedeai chipurile crunte ale 
atacatorilor. Renius îi urmări, cântărindu-şi şansele. Din spate 
veneau tot mai mulţi, mai mulţi decât putea cuprinde o moşie 
precum aceea. Toată pleava Romei îngroşa rândurile mulţimii, 
fără nimic de pierdut, aducând cu ei ura şi violenţa, acolo unde 
ar fi putut domni pacea. Cei din faţă erau împinşi înainte şi 
Renius ridică braţul, pregătit să dea semnalul pentru ca arcaşii 
lor răzleţi să-şi trimită primele săgeți în bulucul de oameni. Nu 
aveau cum să rateze de la o distanţă aşa de mică. 

Un bărbat păşi în faţă, ieşind din mulţime. Era foarte voinic 
şi-şi etala ostentativ barba groasă şi neagră care-i dădea o 
înfăţişare de barbar. Poate că numai cu câteva zile înainte 
cărase supus pietrele într-o carieră sau antrenase caii vreunui 
stăpân mai îngăduitor. Acum avea pieptul stropit de sângele 
altcuiva şi pe chip purta un rânjet de ură, iar ochii îi sticleau în 
flacăra torţei. 

— Voi, de pe ziduri! Sunteţi sclavi ca şi noi. Ucideţi-i pe cei 
care se cred deasupra voastră. Omorâţi-i pe toţi şi veţi fi 
prietenii noştri. 

Renius îşi cobori braţul şi Cabera slobozi o săgeată în gâtul 
bărbatului. 

În liniştea care se aşternu, Renius urlă către gloata de sclavi: 

— Asta o să primiţi de la mine! Sunt Renius şi nu veţi trece 
de mine. Mergeţi acasă şi aşteptaţi-vă dreptatea! 

— Asta-i dreptate? se auzi un strigăt de furie. 


104 


Un alt bărbat alergă către ziduri şi sări să se prindă de 
marginea înaltă. Sosise momentul. Gloata urlă şi se repezi 
înainte. 

Puţini aveau săbii. Ca şi ei, cei mai mulţi se înarmaseră cu ce 
găsiseră la îndemână, iar alţii nu purtau cu sine decât furia 
nebună. Renius îl ucise pe primul venit cu o lovitură aplicată 
direct în gât, neluând în seamă degetele tremurânde care-i 
râcâiau platoşa. De-a lungul meterezelor tipetele înecau 
zgomotul făcut de armele ce se izbeau. Renius îl văzu pe 
Cabera renunțând la arc şi ridicând în loc un pumnal fioros cu 
care înjunghia şi apoi sărea înapoi, lăsând trupurile să cadă 
peste camarazii de dedesubt. Bătrânul strivea în picioare 
degetele care se agăţau tot mai lesne de ziduri pe măsură ce 
trupurile morţilor serveau de sprijin noilor agresori. 

Renius simţi cum îl învăluie ameţeala. Ştia că umărul îi 
cedase iar, căci îl încerca un val brusc de căldură venind de sub 
bandaje, însoţit de o durere usturătoare. Strânse din dinţi, apoi 
înfipse sabia în stomacul unui bărbat, aproape pierzând-o 
printre maţele slinoase, în timp ce omul se rostogolea pe spate. 
Un altul îi luă locul, apoi încă unul, iar Renius nu le mai putea 
vedea sfârşitul. Fu pocnit cu o bucată de lemn care-l lăsă năuc 
pentru o clipă. Se clătină înapoi ametit, încercând să-şi adune 
puterile pentru a-şi ridica sabia ca să-l întâmpine pe următorul 
atacator. Îl dureau muşchii şi sentimentul de epuizare pe care îl 
simţise atunci când se lupta cu Marcus se întoarse. 

— Sunt prea bătrân pentru asta, mârâi, scuipând sânge pe 
gură. 

Întrezări o mişcare în stânga şi se întoarse pentru a para, 
însă prea încet. Era Marcus, care-i rânjea. Era acoperit de 
sânge şi arăta ca un demon coborât din miturile străvechi. 

— Sunt un pic îngrijorat că nu mă pot apăra singur. Ai putea 
să ţii un ochi deschis pentru mine? Să-mi dai de ştire când e 
vreun pericol? 

În timp ce vorbea împinse cu umărul un bărbat care încerca 
să se ridice în picioare. Omul căzu rău, rostogolindu-se direct în 
cap, cu un țipăt. 

— 'Ţi-am spus să nu-ţi părăseşti postul. 

Renius îşi trase răsuflarea, încercând să nu-şi arate 
slăbiciunea. 


— Ai fi fost ucis. Această onoare îmi aparţine. Nu merită s-o 
risipesc atât de uşor pe nişte lepădături ca astea, nu crezi? 

Arătă către cealaltă parte a porţii, unde Cecilius, căruia cei 
mai mulţi îi ziceau, simplu, Bucătarul, spinteca în jur ca în 
transă, cu un rânjet imens pe buze. 

— Veniţi la mine, porci şi vite ce sunteţi! O să vă tai în 
bucățele! 

Sub stratul de grăsime sigur avea ceva muşchi, căci mânuia 
satârul uriaş de parcă era un vreasc. 

— li ţine-n loc Bucătarul pentru mine. De fapt, se distrează 
cum nu s-a distrat în viaţa lui, continuă vesel Marcus. 

Trei bărbaţi se năpustiră deodată asupra zidului, sărind de 
pe grămada de trupuri, care ajunsese deja la jumătatea 
înălţimii. Primul ridică o sabie asupra lui Marcus, dar băiatul îşi 
adânci dintr-o parte spada în pieptul bărbatului şi acesta căzu 
sub izbitura sălbatică pe bolovanii din curte. Pe al doilea îl 
execută cu o lovitură prin întoarcere, care nimeri la nivelul 
ochilor, tăind prin carne şi oase. Sclavul muri pe loc. 

Al treilea atacator striga de bucurie pe măsură ce se apropia 
de Renius. Ştia de renumele bătrânului şi în mintea sa deja îşi 
închipuia povestea pe care avea s-o spună prietenilor. Dar 
gladiatorul ridică sabia spărgând apărarea bărbatului şi 
despicându-i pieptul. 

Renius îl lăsă pe bărbat să cadă şi lama îi rămase în mână, 
scăldată în sânge. Il durea din nou braţul stâng, dar de data 
asta suferinţa era mult mai adâncă. Pieptul îi era săgetat de 
durere şi scoase un geamăt. 

— Eşti rănit? îl întrebă Marcus fără să-şi ia ochii de la zid. 

— Nu, du-te înapoi la locul tău, îl repezi Renius şi faţa îi 
deveni galbenă ca de ceară. 

Marcus îl privi îndelung. 

— Cred că o să mai stau puţin, spuse încet. 

Tot mai mulţi oameni se năpusteau pe ziduri şi sabia îi dansa, 
alunecând de la o beregată la alta fără oprire. 

Tatăl lui Gaius abia îi observa pe cei care-i cădeau sub sabie. 
Lupta aşa cum învățase: se năpustea asupra adversarului, para 
şi apoi lovea. Grămada de cadavre creştea tot mai mare la baza 
porţii. O voce interioară îi spunea că ar fi trebuit să cedeze 
până acum. Nu erau decât nişte sclavi. N-aveau nevoie să 


106 


treacă de zid. De ce nu se opreau? Când totul avea să se 
termine, era hotărât să înalțe zidul cu încă un stat de om. 

Păreau că i se aruncă în sabia plină de sânge, împroşcând 
zidurile şi porţile, împroşcându-l pe el. Il dureau umerii şi 
braţul îi era de plumb. Numai picioarele erau încă puternice. 
Cu siguranţă aveau să cedeze curând, aveau să caute alte 
locuri de prădat. Împingea, se apăra şi iar lovea. Intrase în 
ritmul dătător de moarte al legionarului, dar tot mai mulţi se 
căţărau pe grămada de carne fără viaţă ca să pătrundă 
înăuntru. Îşi rupsese vârful sabiei în oase şi în tăişul altor arme, 
şi abia îl zgârie pe bărbatul care-i sări dinainte. Un pumnal îi 
străpunse muşchii tari ai abdomenului, făcându-l să geamă 
străbătut de durere, apoi îl lovi pe atacator peste falcă până ce 
acesta căzu mort. 

Alexandria stătea în curte într-o beznă totală. Celelalte femei 
plângeau în tăcere. Una se ruga. Fata observă că Renius era 
epuizat şi fu dezamăgită când Marcus interveni să-l salveze. Se 
întreba de ce o făcuse şi privi îndelung la contrastul dintre cei 
doi. De o parte stătea luptătorul cărunt, veteranul a o mie de 
războaie, acum lent şi rănit. De cealaltă parte stătea Marcus, 
un asasin agil, care hăcuia zâmbind la sclavii care-i cădeau sub 
tăiş. Nu conta că aveau săbii sau bâte. In faţa lui păreau 
neputincioşi. Îi dobora dintr-o lovitură. Văzu un om care nu-şi 
dădea seama că moare. Sângele îi ţâşnea şuvoaie din piept, dar 
el lovea în continuare sălbatic, folosindu-se de o lance ruptă. 

Era straniu. Alexandria se strădui să vadă faţa omului şi 
surprinse chiar clipa fatală în care bărbatul simţi durerea, 
vestindu-i astfel întunericul de veci. 

Toată viaţa auzise poveşti despre putere şi glorie, iar acum 
luptătorii păreau că se măcelăresc între ei ca nişte stafii 
desprinse de realitate. Se aşteptase să vadă momente de 
sacrificiu de sine şi de curaj în faţa morţii, dar de acolo de jos, 
din umbră, nu zărea nimic de acest fel. 

Era clar, pentru bucătar lupta reprezenta o distracţie. 
Începuse chiar să cânte un cântec vulgar despre o zi la piaţă şi 
nişte fete drăguţe, mai mult ţipând decât cântând, în timp ce-şi 
afunda satârul în mădularele nefericiţilor. Pe măsură ce 
bărbaţii cădeau sub loviturile lui, cântecul îi era tot mai răguşit. 

În stânga ei, unul dintre apărători căzu în curte, lângă 
intrare. Nu încercă în niciun fel să se protejeze la contactul cu 


107 


pământul şi capul i se zdrobi de o piatră cu un zgomot surd. 
Alexandria se cutremură şi, prin întuneric, apucă umărul unei 
alte femei. Oricine ar fi fost, suspina încet, însă nu aveau vreme 
pentru asta. 

— Repede, o să pătrundă prin breşă! spuse Alexandria cu 
glas şuierat, apoi o trase pe femeie după ea, nefiind sigură dacă 
putea să ducă de una singură sarcina la bun sfârşit. 

Pe măsură ce se îndepărtară, o bufnitură surdă se auzi din 
altă parte a zidului, urmată de strigăte de victorie. Un alt 
bărbat se prăvăli, agăţându-se o secundă, înainte de a-şi da 
drumul de tot. 

Se  învârti sălbatic pe loc, întruchiparea unui coşmar 
sângeros, iar ochii îi scânteiară, înțelegând că nu avea 
adversari care să-l atace; exact atunci Alexandria se năpusti 
asupra lui şi-i înfipse cutitul în inimă. Viaţa se scurse din el cu 
un geamăt, în vreme ce un alt atacator lovi pietrele din 
apropiere. Zgomotul gleznei cedând la contactul cu pământul 
se auzi atât de tare, încât acoperi tumultul de dincolo de ziduri. 
Suzana, de obicei atât de grijulie cu pregătirea mesei 
stăpânului pentru banchete, îşi petrecu acum cuțitul subţire 
peste beregata bărbatului, apoi se îndepărtă, lăsându-l în urmă, 
tremurând spasmodic. _ 

Alexandria privi la cercul luminat de torţe de deasupra. In 
sfârşit aveau lumină! Era groaznic să mori în întuneric. 

— Aduceţi mai multe torţe aici! ţipă, sperând că avea să-i 
răspundă cineva. 

Nişte braţe o apucară din spate şi capul îi fu răsucit într-o 
parte. Se încordă în aşteptarea momentului de agonie, dar 
greutatea de pe umeri dispăru brusc. Se întoarse şi o văzu pe 
Suzana ţinând în mână cuțitul acoperit de sânge proaspăt. 

— Fii tare, dragă! Noaptea încă nu s-a sfârşit. 

Suzana zâmbi şi Alexandria depăşi momentul de panică. 
Cercetă curtea în căutarea altor intruşi şi aproape că nici nu 
clipi când un apărător căzu de pe zid, izbind pământul cu un 
țipăt. De data asta, trei bărbaţi pătrunseră prin spărtură şi în 
urma lor se mai zăreau încă doi, zbătându-se să urce peste 
trupurile alunecoase. 

Toate femeile îşi scoaseră cuţitele, ale căror lame străluciră 
în lumina torţelor. Înainte ca ei să desluşească ceva în 
întuneric, femeile tăbărâră pe ei, înjunghiindu-i. 


108 


Gaius se trezi cu un tresărit. Aurelia stătea pe marginea 
patului, ţinând în mână o cârpă umedă pe care i-o apăsa pe 
frunte, murmurând un cântecel. In depărtare auzi ţipete şi 
zgomote clare de luptă. Cum de nu se trezise? Cabera îi dăduse 
o băutură caldă de cum se înnoptase. Trebuie că pusese ceva în 
ea. 

— Ce se întâmplă, mamă? Aud zgomote de luptă! 

Aurelia îi zâmbi trist. 

— Taci, dragul meu. Nu trebuie să te oboseşti. Eşti pe moarte 
şi am venit să-ţi alin ultimele clipe. 

Lui Gaius i se scurse pentru o clipă sângele din obraji. Apoi 
îşi reveni: se simţea slăbit, dar era bine. 

— Nu sunt pe moarte. Mă însănătoşesc. Dar spune-mi, ce se 
întâmplă în curte? Trebuie să ies afară! 

— Şşşt! Ştiu că au spus că te înzdrăveneşti, dar m-au minţit. 
Linişteşte-te, o să-ţi răcoresc fruntea. 

Gaius o privi întristat. Toată viaţa, neputinţa asta stupidă 
ieşise mereu la suprafaţă, trăgând înapoi femeia ageră şi plină 
de viaţă care îi lipsea atât de mult. Se înfioră prevăzând criza 
care avea să urmeze dacă ar fi spus vreun cuvânt greşit. 

— Vreau să simt răcoarea nopţii pe piele, mamă. Pentru 
ultima dată. Te rog să pleci ca să mă pot îmbrăca. 

— Sigur, dragul meu. Acum că mi-am luat la revedere, mă 
pot întoarce în camera mea, preabunul meu fiu. Râse prosteşte, 
apoi oftă de parcă purta o mare povară în suflet. Tatăl tău e 
afară. Se lasă ucis în loc să aibă grijă de mine. Niciodată nu m- 
a îngrijit cum se cuvine. De ani de zile nu a mai făcut dragoste 
cu mine. 

Gaius nu ştiu ce să zică. Se ridică în capul oaselor şi închise 
ochii, străbătut de un val de slăbiciune. Nici măcar nu putea să 
ţină pumnul strâns, dar trebuia să afle cu orice preţ ce se 
întâmpla afară. De ce nu era nimeni prin preajmă? Oare se 
găseau cu toţii în curte? Chiar şi Tubruk? 

— Te rog, mamă, pleacă. Trebuie să mă îmbrac. Vreau să-mi 
petrec ultimele clipe afară. 

— Înţeleg, iubirea mea. Adio. 

Îl sărută pe frunte şi ochii i se umplură de lacrimi, apoi Gaius 
rămase din nou singur în mica încăpere. 


Pentru o clipă, fu tentat să se prăbuşească în perne pur şi 
simplu. Îşi simţea capul mare şi greu; înţelese că medicamentul 
pe care i-l dăduse Cabera l-ar fi ţinut adormit până dimineaţă 
dacă mama lui nu ar fi avut încă o dată o idee ciudată. Încet, îşi 
scoase picioarele de sub aşternut şi le sprijini de podea. Era 
slăbit. Dar mai întâi trebuia să se îmbrace. Toate la timpul lor. 

e 

Tubruk ştia că nu mai putea rezista mult timp. Încerca 
deznădăjduit să acopere golul lăsat de doi bărbaţi care 
luptaseră alături de el. Alerga în stânga şi în dreapta, ajungând 
aproape în ultima clipă ca să oprească atacul celor care se 
căţărau după ce el îi ucidea pe cei din faţa lor. Respira cu 
greutate şi, cu toată priceperea lui, ştia că moartea era 
aproape. 

De ce nu renunţau? La naiba cu toţi zeii, trebuiau să renunţe 
odată! Se blestemă că nu organizase apărarea de rezervă, dar 
chiar nu avusese cu cine. Zidurile, singura apărare a moşiei, 
erau acum pe punctul de a fi copleşite cu totul. Alunecă într-o 
baltă de sânge şi căzu rău, cu respiraţia tăiată. Un pumnal îl 
lovi în coaste, apoi simţi un picior murdar apăsându-l pe cap şi 
încercând să-i zdrobească faţa. Îl muşcă pe atacator, apoi auzi 
un țipăt în depărtare. Reuşi să se ridice într-un genunchi, însă 
fu prea târziu ca să-i mai poată opri pe alţi doi bărbaţi; aceştia 
săriră în curte. Speră că femeile aveau să se ocupe de ei. Duse 
mâna cu grijă la coaste şi tresări simțind sângele cum picură; 
încercă să-şi dea seama dacă fusese atins plămânul şi observă 
că sângele nu ţâşnea din rană bolborosind. Încă putea respira, 
deşi aerul pe care îl trăgea în piept avea gust de metal încins şi 
de sânge. 

Preţ de câteva clipe nimeni nu-şi mai făcu apariţia, aşa că 
avu timp să cerceteze zidurile. Din cei douăzeci şi nouă de 
oameni care se luptaseră la început rămăseseră mai puţin de 
cincisprezece. Făcuseră adevărate minuni, dar nu avea să fie de 
ajuns. 

Iulius lupta în continuare, cu puterile scurgându-i-se odată 
cu sângele din răni. Îşi scoase un pumnal din carne cu un 
geamăt şi-l înfipse apoi, imediat, în pieptul următorului bărbat 
care-l înfruntă. Răsuflarea îi ardea gâtul; privi în curte şi-şi 
văzu fiul apărând. Zâmbi şi mândria pe care o simţi aproape că- 
i arse pieptul. O altă sabie îl străpunse, înfiptă adânc în plămân, 


110 


prin golul dintre platoşă şi gât. Scuipă sânge, apoi îşi vâri 
spada în cel care-l atacase, fără a-i vedea măcar chipul. Braţele 
îi căzură nevolnice pe lângă trup, scăpând din mână sabia, care 
zăngăni pe pietrele din curtea de dedesubt. Nu mai putu decât 
să privească la gloata care se năpustea. 

Tubruk îşi zări stăpânul prăbuşindu-se sub avalanşa de 
trupuri care se prăvăliră asupra lui prin spărtura îngustă, 
mistuindu-se în beznă. Îşi strigă în gol durerea şi furia, ştiind că 
nu avea să ajungă la timp. 

Renius era încă în picioare, sfidând moartea, dar numai 
datorită lui Marcus. Vârtejul orbitor de săbii se clătina 
dinaintea tânărului plin de răni, din care viaţa se scurgea încet. 

Gaius urcă lângă Tubruk, cu faţa albă din cauza efortului pe 
care-l făcuse târându-şi picioarele pe treptele zidului. Când 
ajunse în vârf se clătină cu sabia în mână, tăindu-l pe primul 
bărbat care se ridică deasupra trupurilor ţepene. Apoi, când îşi 
pierdu echilibrul, Tubruk îşi vâri şi el spada în coastele omului, 
dar sclavul refuză să moară şi se repezi cu un pumnal asupra 
lui Gaius, tăindu-l pe faţă. Băiatul îl lovi din nou, de data asta în 
gât, şi totul se termină. Alte şi alte chipuri îşi făcură apariţia, 
urlând şi blestemând în încercarea de a escalada pietrele 
alunecoase. 

— Gaius, tatăl tău... 

— Ştiu. 

Braţul i se ridică fără tremur şi blocă o suliță, o relicvă a unei 
lupte de demult. Se trase mai aproape şi reteză gâtul 
bărbatului, într-o ploaie de sânge. Tubruk atacă alţi doi 
adversari, pe unul azvârlindu-l înapoi peste zid, dar făcând asta 
căzu în genunchi în murdăria lipicioasă. Gaius îl dobori pe 
celălalt, oprind o lovitură destinată lui Tubruk. Apoi se clătină, 
făcând un pas în spate, cu faţa albă sub stropii roşii de sânge şi 
cu genunchii îndoiţi de efort. Împreună, îl aşteptară pe 
următorul care avea să urce pe zid. 

Noaptea deveni deodată mai luminoasă sub focul care 
cuprinse hambarele cu grâu; dar niciun sclav nu-şi mai arătă 
chipul. 

— Încă unul, urlă Tubruk cu buzele pline de sânge. Mai pot 
dobori încă unul! Tu ar trebui să cobori, nu eşti bun de luptă. 

Gaius nu-l luă în seamă. Pe faţă i se citea încrâncenarea. 
Aşteptară, dar nu mai veni nimeni. Tubruk se apropie mai mult 


111 


de marginea zidului şi privi la grămada de mădulare şi de 
hoituri hăcuite de dedesubt. Nu văzu niciun suflet care să-l 
aştepte cu sabia în mână. 

Lumina de la hambarele în flăcări desluşi făpturi sărind 
haotic prin întuneric. Tubruk prinse a chicoti ca pentru sine, 
tresărind de durere. 

— Au găsit crama! spuse, nemaiizbutind să-şi înfrâneze 
hohotul de râs, în ciuda suferinţei cumplite care-l însoţi. 

— Pleacă! urlă Marcus înmărmurit. 

Tuşi şi scuipă sânge, întrebându-se ca prin vis dacă era într- 
adevăr al lui. Se întoarse şi rânji către Renius, care zăcea 
sprijinit, fără puteri, de două hoituri. Bătrânul gladiator îl privi 
pentru o clipă, de-ajuns cât Marcus să-şi amintească de ura pe 
care i-o purta. 

— Eu... 

Se opri însă şi se apropie repede de bătrân. 

Într-adevăr, era pe moarte. Marcus îşi apăsă mâna purtând 
sânge închegat pe pieptul lui Renius, simțind bătăile tot mai 
slabe ale inimii. 

— Cabera! Vino aici! Repede! ţipă băiatul. 

Renius închise ochii în faţa zgomotului şi a durerii. 

e 

Alexandria respira greu, de parcă ar fi fost în chinurile 
facerii. Era istovită şi acoperită de sânge. Niciodată nu şi-ar fi 
închipuit că era atât de lipicios şi de scârbos. Nici nu auzise 
asta povestindu-se vreodată. La început, lichidul acela fusese 
alunecos, apoi i se închegase pe mână, făcând ca tot ceea ce 
atingea să devină cleios. Aşteptă ca următorul atacator să cadă 
în curte, plimbându-se împrejur aproape beată, ţinând cuțitul în 
mâna ţeapănă. 

Se împiedică de un trup neînsufleţit şi-şi dădu seama că era 
Suzana. Aceasta nu avea să mai taie în veci nicio gâscă, nici nu 
avea să mai jumulească vreo pasăre la bucătărie, darămite să 
mai arunce resturi căţeilor vagabonzi în drum spre Roma. 
Gândul din urmă făcu să o podidească lacrimi limpezi ca apa, 
care i se prelinseră peste noroiul şi murdăria de pe faţă. 
Alexandria patrulă mai departe, dar niciun duşman nu mai 
ateriză în curte. Nimeni nu-i mai ieşi în cale, dar ea îşi continuă 
năucă drumul, neputând să se oprească. Cu două ceasuri 


112 


înainte de ivirea zorilor încă mai auzea strigătele de pe 
câmpuri. 
e 

— Rămâneti pe ziduri! Nimeni nu-şi părăseşte postul până în 
zori! urlă Tubruk în tot cuprinsul curții. Ar putea să se întoarcă. 

Şi totuşi, nu credea că o vor face. Crama adăpostea o mie de 
amfore cu vinul cel mai bun. Chiar dacă sclavii ar mai fi spart 
câteva, tot ar fi rămas destule ca să-i facă fericiți până în zori. 

După ce dădu ultima comandă, simţi nevoia să coboare şi să 
se ducă el însuşi în locul unde Iulius zăcea printre morţi, dar 
cineva trebuia să-i ţină pe oameni pe loc. 

— Du-te la tatăl tău, băiete! 

Gaius încuviinţă din cap, apoi cobori, sprijinindu-se de zid. 
Durerea era înfiorătoare. Simţi că operaţia i se deschisese şi 
atinse locul cu degetele observând sângele cleios care i se lipi 
de mână. Pe măsură ce urca treptele de piatră, către poziţiile 
apărătorilor, rănile îl copleşiră cu arsura lor, dar reuşi să-şi 
adune puterile. 

— Tată, ai murit? şopti privind trupul care zăcea pe jos. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Rămâneţi pe poziţii, băieţi! Nu s-a sfârşit decât pentru o 
vreme. 

Vocea lui Tubruk răsună de-a lungul şi de-a latul curţii. 

Alexandria auzi vestea şi cuțitul îi căzu pe pietre. O altă fată 
de la bucătărie o ţinea strâns de mâini, spunându-i ceva. Nu 
putea desluşi cuvintele din cauza strigătelor de durere ale 
răniților, care sfâşiau dintr-odată ceea ce ea socotise a fi linişte. 

„Parcă de-o veşnicie mă aflu în tăcere şi în întuneric, se 
gândi. Am văzut infernul.” 

Cine era ea de fapt? Hotarul înţelegerii se ştersese undeva în 
noapte, când ucidea sclavii care doreau libertatea la care şi ea 
râvnea atât de mult. Povara ultimelor întâmplări o dobori la 
pământ şi prinse să suspine. 

e 

Tubruk nu mai putu rezista. Cobori şchiopătând de la locul 
lui de pe zid şi urcă din nou acolo unde zăcea Iulius. Privi 
trupul în tăcere alături de Gaius. 

Gaius încercă să simtă realitatea morţii tatălui său, dar nu 
izbuti. Omul care stătea întins pe pietre nu mai era nimic din ce 
fusese odată. Din el nu mai rămăsese decât o grămadă de carne 


113 


sfârtecată, odihnind într-o baltă de lichid care aducea mai 
degrabă a ulei decât a sânge în lumina slabă a torţelor. Tatăl 
său nu se mai găsea acolo. 

Se răsuci brusc împrejur, cu mâna ridicată, ferindu-se parcă 
de un atac închipuit. 

— Era cineva acolo. Îl simţeam alături, privind odată cu 
mine, îngăimă Gaius. 

— Cu siguranţă că el a fost. Asta e noaptea nălucilor. 

Senzaţia dispăruse, iar Gaius se cutremură, sfâşiat de 
durere. 

— Lasă-mă singur, Tubruk. Şi mulţumesc. 

Bărbatul se supuse şi o luă în jos şchiopătând, pe treptele 
care duceau în curte. Obosit, se căţără din nou spre vechiul 
post de pe zid şi cercetă pe rând fiecare trup pe care-l 
doborâse, încercând să-şi amintească detaliile fiecărei morţi. 
Nu recunoscu decât pe câţiva şi renunţă curând. Se rezemă de 
un stâlp, cu sabia odihnind la picioare, aşteptând zorile şi 
privind la tremurul tot mai slab al focului de pe câmpuri. 

e 

Cabera îşi puse mâinile în dreptul inimii lui Renius. 

— Cred că i-a sosit ceasul. Pereţii dinăuntrul lui sunt tociţi şi 
slabi. Sângele se scurge din locuri din care n-ar trebui. 

— L-ai vindecat pe Gaius. Il poţi vindeca şi pe el. 

— El este bătrân, băiete. Era deja slăbit, şi eu... 

_ Cabera se opri, simțind o sabie fierbinte atingându-i spatele. 
Incet şi cu grijă îşi întoarse capul ca să-l privească pe Marcus. 
Nu găsi nimic care să-l liniştească pe faţa încrâncenată a 
băiatului. 

— O să trăiască! Fă-ţi treaba sau o să mai ucid o dată astăzi. 

La aceste cuvinte, Cabera simţi o schimbare bruscă şi un alt 
viitor îi apăru în faţă, ca piesele unui joc care reveneau tăcut în 
poziţia iniţială. Deschise ochii mari, dar nu spuse nimic şi 
începu să-şi adune energiile vindecătoare. Ce tânăr ciudat era 
acesta care avea puterea să transforme viitorul celor din jurul 
său! Cu siguranţă nimerise nişte vremuri potrivite. Erau 
momente de prefaceri hotărâtoare, în care ordinea obişnuită a 
lucrurilor şi cursul firesc al faptelor nu îşi găseau locul. 

Scoase un ac de fier din tivul robei şi începu să lucreze curat 
şi repede. Cu grijă, cusu la loc buzele însângerate ale cărnii 
zdrobite, amintindu-şi cum era să fii tânăr, când totul părea 


114 


atât de uşor. Sub privirile lui Marcus, Cabera îşi apăsă mâinile 
arse de soare pe pieptul lui Renius, masând în jurul inimii. 
Simţi cum bătăile se înteţesc şi-şi înăbuşi un strigăt de uimire 
când suflul vieţii inundă iar trupul şubred. Menţinu apăsarea 
vreme îndelungată, până ce durerea dispăru de pe chipul lui 
Renius, care acum părea că doarme. Cabera se ridică în 
picioare, clătinându-se istovit şi dădu din cap, încuviinţând 
parcă un gând lăuntric. 

— Zeii sunt jucători ascunşi, Marcus. Nu ne spun niciodată 
ce planuri au. Ai avut dreptate. Viaţa lui nu se termină aici. 


115 


Capitolul 10 


Când soarele se ridică pe cer, câmpurile erau deja pustii. 
Sclavii care intraseră cu forţa în cramă cu siguranţă zăceau 
printre grâne, învăluiţi în somnul adânc al beţiei. Gaius se uită 
peste zid la fumul leneş care se ridica deasupra pământului ca 
smoala. Copacii pârjoliţi erau ţepeni şi goi, iar grânele pentru 
iarnă încă mocneau în ruinele scheletice ale hambarelor. 

Era o privelişte de un calm straniu, în care până şi păsările 
amuţiseră. Violenţa şi trăirile puternice ale nopţii trecute 
păreau departe când priveai peste câmpuri. Gaius se frecă pe 
faţă preţ de o clipă, apoi se întoarse să coboare treptele care 
duceau în curte. 

Fiecare perete şi orice suprafaţă deschisă la culoare era 
stropită de pete cafenii. Sângele se închegase în bălți pe la 
colţuri şi pete dezgustătoare rămăseseră în urma cadavrelor 
care fuseseră deja târâte în faţa porţilor, aşteptând să fie duse 
la gropi comune, când aveau să ajungă carele. Apărătorii 
moşiei fuseseră întinşi pe pânze curate în încăperile răcoroase, 
cu trupurile pregătite pentru îngropăciune. Ceilalţi fuseseră 
aruncaţi într-o grămadă mereu crescândă de braţe şi de 
picioare care se iţeau pe la colţuri. Gaius urmări oamenii la 
lucru, auzind în fundal tipetele de durere ale celor cărora li se 
coseau rănile sau ale celor care erau pregătiţi pentru 
amputare. 

Ardea de mânie, dar nu avea pe cine să şi-o verse. Fusese 
închis ca să fie ferit de pericole în timp ce toţi cei dragi îşi 
riscau viaţa afară, în timp ce tatăl lui murea ca să-şi apere casa 
şi familia. E adevărat că era încă slăbit după operaţie, că rănile 
nu i se vindecaseră, dar să i se refuze ocazia de a-şi apăra 
tatăl... asta nu putea înţelege! Niciun cuvânt nu putea să 
exprime ceea ce simţea. Când Cabera veni să-şi arate 
compasiunea, Gaius nu-l băgă în seamă şi se îndepărtă. Se 
întinse pe pământ obosit, cernând praful printre degete; îşi 
aminti cuvintele rostite de Tubruk cu ani în urmă şi în sfârşit 
înţelese. Ăsta era pământul lui. 

Un sclav se apropie de el; era unul dintre aceia ale căror 
nume nu le cunoştea, dar pentru care rănile vorbeau de la sine. 


116 


— Morţii sunt toţi în faţa porţii, stăpâne. Să aducem care 
pentru ei? 

Era pentru prima oară când cineva i se adresa altfel decât pe 
nume. Faţa lui Gaius se înăspri, ca să-i ascundă surpriza. 
Sufletul îi era încărcat de durere şi glasul îi sună ca dintr-o 
prăpastie adâncă: 

— Adu nişte ulei. O să-i ard acolo unde se află. 

Sclavul  încuviinţă  plecându-şi capul şi alergă să-i 
îndeplinească porunca. Gaius merse în faţa porţilor şi privi la 
grămada diformă de trupuri. Era o privelişte înfiorătoare, dar 
nu simţi în suflet nicio urmă de simpatie. Fiecare dintre cei 
care zăceau în faţa lui îşi alesese singur soarta când atacase 
moşia. 

Turnă uleiul peste mormanul de trupuri, vărsându-l peste 
carne şi peste feţe, în gurile deschise şi în ochii împietriţi. Apoi 
aprinse focul, dar în cele din urmă îşi dădu seama că nu putea 
să privească hoiturile arzând. Fumul îi aminti de corbul pe care 
el şi Marcus îl prinseseră; chemă un sclav. 

— Adu butoaiele din magazie şi ţine focul aprins până se fac 
cenuşă, zise cu îndârjire. 

Se întoarse în casă, dar dogoarea crescu tot mai mare şi 
mirosul îl urmări ca un deget plin de vină. 

Îl găsi pe Tubruk întins pe o parte, în bucătăria spațioasă, 
muşcând dintr-o bucată de piele în timp ce Cabera îi examina o 
rană de pumnal în stomac. Gaius îi urmări o vreme; nimeni nu 
spuse nimic. Plecă mai departe şi îl găsi pe bucătar stând pe 
trepte cu un satâr plin de sânge în mână. Ştia că tatăl lui l-ar fi 
încurajat pe bărbat, care acum părea pierdut şi trist. Însă şi el 
era la fel de plin de ură, aşa că trecu mai departe, lăsându-l cu 
ochii pierduţi în zare, de parcă Gaius nici n-ar fi existat. Apoi se 
opri. Dacă tatăl lui i-ar fi vorbit bărbatului, atunci aşa avea să 
facă şi el. 

— Te-am văzut luptând pe zid, îi spuse bucătarului, şi vocea îi 
sună în sfârşit hotărâtă. 

Omul dădu din cap a încuviinţare şi păru că-şi vine în fire. Se 
chinui să se ridice. 

— Da, stăpâne. Am doborât pe mulţi, dar după o vreme le-am 
pierdut şirul. 


117 


— Tocmai am ars o sută patruzeci şi nouă de trupuri, aşa că 
trebuie să fi fost mulţi, într-adevăr, spuse Gaius, încercând să 
zâmbească. 

— Da. Nimeni nu a trecut de mine. Niciodată n-am fost atât 
de norocos. Cred că am fost ales de zei. Noi toţi am fost. 

— L-ai văzut murind pe tatăl meu? 

Bucătarul se ridică în picioare şi înălţă un braţ, ca şi cum ar 
fi vrut să-l pună pe umărul băiatului. Se răzgândi în ultimul 
moment şi gestul lui se transformă într-unul de regret. 

— L-am văzut. A luptat până la moarte şi a ucis pe mulţi. La 
sfârşit, în jurul lui se adunaseră grămezi întregi de trupuri. A 
fost un om curajos şi bun. 

Gaius simţi că-şi pierde cumpătul la auzul vorbelor de laudă 
şi gura i se încleştă. Când valul de tristeţe trecu, îi vorbi cu 
respect: 

— Ştiu că ar fi fost mândru de tine. Când te-am surprins cu 
privirea cântai. 

Spre mirarea lui, omul roşi până-n vârful urechilor. 

— Da. Mi-a plăcut să mă lupt. Ştiam că peste tot în jurul meu 
nu erau decât sânge şi moarte, dar până la urmă totul a fost 
simplu. Trebuia să-i ucid pe toţi cei care-mi ieşeau în cale. Imi 
place ca lucrurile să fie clare. 

— Înţeleg, spuse Gaius, forțând un zâmbet trist. Odihneşte-te 
acum. S-a dat drumul la bucătărie. În curând o să aducă şi 
supa. 

— Bucătăria! Şi eu sunt aici! Trebuie să plec, stăpâne, altfel 
supa n-o să fie bună de nimic. 

Gaius încuviinţă şi omul o luă la picior, uitându-şi satârul 
uriaş sprijinit de trepte. Gaius oftă. Şi-ar fi dorit ca viaţa lui să 
fie la fel de simplă, să poată schimba un rol cu altul fără niciun 
regret. 

Pierdut în gânduri cum era, nu observă că omul se întorsese 
până când acesta nu vorbi: 

— Cred că tatăl tău ar fi mândru de tine. Tubruk zice că l-ai 
salvat la sfârşit, când deja nu mai putea lupta, şi mai erai şi 
rănit pe deasupra. Eu aş fi mândru dacă fiul meu ar fi aşa de 
puternic. 

Lacrimile izvorâră din ochii lui Gaius pe neaşteptate şi 
băiatul se întoarse cu spatele pentru ca omul să nu le vadă. Nu 
era momentul să se lase învins, mai ales acum când moşia 


118 


fusese martora unui măcel şi mâncarea pentru iarnă se făcuse 
scrum. Încercă să-şi ocupe mintea cu tot felul de mărunţişuri, 
dar se simţi neajutorat şi singur, şi lacrimile îl podidiră mai 
abitir, pe măsură ce mintea deveni conştientă de pierderea 
suferită, întocmai ca o pasăre care ciuguleşte dintr-o rană 
deschisă. 

e 

— Salutare vouă! se auzi o voce de dincolo de poartă. 

Tonul acela vesel îl făcu pe Gaius să-şi vină în fire. Doar era 
stăpânul moşiei, un fiu al Romei şi al tatălui său, a cărui 
memorie trebuia s-o cinstească. Urcă treptele până pe culmea 
zidului, nebăgând de seamă tablourile fantomatice care i se 
perindau în minte cu o viteză uluitoare. Erau năluci ale 
întunericului, care în lumina soarelui îşi pierdeau din 
consistenţă. 

De sus, privi la coiful de bronz al ofițerului zvelt, călare pe un 
armăsar care lovea nervos din copite în timp ce aştepta. 
Ofiţerul era însoţit de o suită de zece legionari, cu toţii pregătiţi 
pentru noi ordine. Omul privi în sus şi-l salută din cap pe Gaius. 
Avea în jur de patruzeci de ani, un ten bronzat şi părea într-o 
formă fizică excelentă. 

— Am văzut fumul şi am venit să cercetăm dacă nu cumva 
erau alţi sclavi furioşi. Văd că aţi avut de furcă aici. Numele 
meu e Titus Priscus. Sunt centurion” în legiunea lui Sulla, care 
a binecuvântat oraşul cu prezenţa ei. Oamenii mei patrulează 
prin împrejurimi ca să facă curăţenie şi să pună la punct 
execuțiile. Aş putea să vorbesc cu stăpânul moşiei? 

— Eu sunt acela, spuse Gaius. Deschideţi porţile! le strigă 
celor de jos. 

Cuvintele lui înfăptuiră tot ceea ce nu reuşiseră jefuitorii în 
noaptea precedentă şi porţile grele se deschiseră, îngăduindu- 
le bărbaţilor să intre. 

— Se pare că aţi avut parte de un măcel aici, spuse Titus, 
fără nicio urmă de veselie rămasă în glas. Trebuia să-mi dau 
seama din grămada de trupuri, dar... Aţi pierdut pe mulţi dintr- 
ai voştri? 

— Câţiva. Am rezistat bine pe ziduri. Care e starea oraşului? 

Gaius nu prea ştia ce cuvinte să-i adreseze bărbatului. Se 
cuvenea oare să poarte o discuţie de politeţe? 


2 În armata romană, ofițer care comanda o centurie. (n.tr.). 
119 


Titus descălecă, dându-i frâiele unuia dintre tovarăşii săi. 

— E tot acolo, domnule, deşi sute de case de lemn au fost 
arse şi câteva mii de oameni zac morţi pe străzi. Pentru 
moment ordinea a fost restabilită, dar nu bag mâna în foc că 
poţi ieşi afară după lăsarea întunericului. Acum strângem toţi 
sclavii pe care îi găsim şi răstignim unul din zece oameni ca să 
dăm exemplu pe toate moşiile din jurul Romei. Astea-s ordinele 
lui Sulla. 

— Dacă-s de pe moşia mea, alege unul din trei. O să-i 
înlocuiesc când se mai liniştesc apele. Nu pot trăi cu gândul că 
cineva care a luptat împotriva mea noaptea trecută ar putea 
scăpa nepedepsit. 

Centurionul îl privi o clipă nedumerit. 

— Îmi cer iertare, domnule, aveţi autoritatea să daţi un astfel 
de ordin? Îmi pare rău că trebuie să verific, dar, date fiind 
împrejurările, mai este altcineva care să vă sprijine afirmaţiile? 

O clipă Gaius simţi mânia crescând în el, dar apoi îşi aduse 
aminte ce impresie trebuie să-i fi făcut bărbatului. 

Nu avusese timp să se spele după ce Lucius şi Cabera îi 
cususeră şi-i bandajaseră rănile. Era murdar, pătat de sânge şi 
nefiresc de palid. Nu ştia că ochii albaştri erau plânşi şi roşii în 
jur de la fumul uleios şi că numai bunul-simţ îl oprea pe Titus 
să nu-l pălmuiască pentru obrăznicia sa. Şi totuşi, ceva îl oprea, 
deşi nu putea spune exact ce anume. Poate era sentimentul că 
tânărul nu reprezenta un om pe care să-l treci uşor cu vederea. 

— Şi eu aş face la fel în locul tău. O să-l aduc pe 
administratorul moşiei, dacă a terminat cu doctorul. 

Gaius se întoarse fără să mai spună nimic. 

Ar fi fost politicos să-i ofere bărbatului ceva de băut, dar 
Gaius era prea enervat că trebuia să-l aducă pe Tubruk pentru 
a-i câştiga încrederea. Aşa că-i lăsă să aştepte. 

Măcar Tubruk era primenit şi îmbrăcat în haine bune. Rănile 
şi pansamentul îi erau ascunse de tunica de lână şi de bracae - 
pantalonii de piele. Zâmbi la vederea legionarilor. Aceştia 
reprezentau dovada că lucrurile intrau din nou pe făgaşul 
normal. 

— Sunteţi singurii în zonă? întrebă direct. 

— A... nu, dar... începu Titus. 


120 


— Bine. Tubruk se întoarse către Gaius. Domnule, vă 
sfătuiesc să-i trimiteţi pe oamenii aceştia să dea de veste că vor 
întârzia. Avem nevoie de ei ca să restabilim ordinea la moşie. 

Gaius rămase la fel de neclintit ca Tubruk, ignorând expresia 
de pe faţa lui Titus. 

— Bine zis, Tubruk. Până la urmă, Sulla a trimis oamenii să 
ajute moşiile mărginaşe. E multă muncă de făcut. 

Titus încercă din nou să intervină: 

— Ascultaţi, dar... 

Tubruk îşi îndreptă din nou privirea către el. 

— Te-aş sfătui să duci chiar tu mesajul. Văd că tovarăşii tăi 
par potriviţi pentru muncile grele. Sunt sigur că Sulla nu şi-ar 
dori să ne părăsiţi la nevoie. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt şi Titus oftă, 
scoţându-şi coiful. 

— Nu vreau să se spună că am fugit de muncă, spuse printre 
dinţi. Întorcându-se către unul dintre legionari, arătă din cap 
către câmpuri. Mergi înapoi şi alătură-te celorlalte regimente. 
Spune-le că o să mai rămân aici câteva ore. Şi dacă mai găsiţi 
vreun sclav... spune-le să execute pe unul din trei, aţi înţeles? 

Bărbatul încuviinţă mulţumit şi porni la drum. 

Titus începu să-şi descheie platoşa. 

— Ei bine, de unde vrei să înceapă băieţii mei? 

— Ocupă-te tu de asta, Tubruk. Mă duc să văd ce fac ceilalţi. 

Gaius se întoarse, arătându-şi recunoştinţa printr-o strângere 
hotărâtă a umărului celuilalt. De fapt, şi-ar fi dorit să facă o 
plimbare lungă prin pădure, de unul singur, sau să stea pe 
malul râului, cufundat în gânduri. Însă toate astea aveau să se 
întâmple mai târziu, după ce vorbea cu fiecare om care luptase 
pentru familia sa cu o noapte înainte. Şi tatăl lui ar fi făcut la 
fel. 

Trecând pe lângă grajduri, auzi pe cineva suspinând în 
întuneric. Se opri, gândindu-se dacă s-ar fi cuvenit să intre 
nepoftit. Era prea multă suferinţă în aer, dar şi în sufletul lui. 
Cei care pieriseră lăsaseră în urmă prieteni şi rude care nu se 
aşteptaseră să înceapă singuri o nouă zi. Mai zăbovi un timp, 
mirosind încă duhoarea cu iz de ulei a trupurilor pe care le 
arsese. Apoi intră în umbra răcoroasă a grajdurilor. Oricine ar 
fi fost înăuntru şi oricare i-ar fi fost suferinţa, acum erau de 
datoria lui, greutăţile acelui om erau şi ale sale. Aşa înţelesese 


121 


tatăl său că trebuie să stea lucrurile şi din acest motiv moşia 
prosperase atât de multă vreme. 

Ochii i se obişnuiră încet cu trecerea de la lumina orbitoare a 
dimineţii la obscuritatea grajdului, cercetând fiecare staul în 
căutarea locului de unde veneau sunetele. Numai două erau 
ocupate de cai, care scoaseră un nechezat blând când se întinse 
să-i mângâie pe bot. Se lovi de o piatră şi suspinele încetară pe 
loc, ca şi cum cineva şi-ar fi ţinut respiraţia. Gaius aşteptă 
neclintit, aşa cum îl învățase Renius, până auzi din nou suflul 
respirației şi-şi dădu seama de unde venea. 

Alexandria stătea în paiele murdare, cu genunchii adunaţi 
sub bărbie şi cu spinarea lipită de zidul de piatră din spatele 
grajdului. Când Gaius se apropie, fata îşi ridică privirea şi el 
văzu că praful de pe chipul ei era brăzdat de lacrimi. Îşi aminti 
că era aproape de vârsta lui, poate doar cu un an mai mare, şi 
gândul că fusese biciuită de Renius îi veni în minte ca o lovitură 
de cuţit purtătoare de vinovăţie. 

Oftă. Nu ştia ce să-i spună. Parcurse distanţa scurtă până la 
ea şi se sprijini de peretele din apropiere, având grijă să lase 
destul spaţiu între ei pentru ca fata să nu se simtă ameninţată. 
Era o tăcere liniştitoare; grajdul înmiresmat fusese întotdeauna 
un loc odihnitor pentru Gaius. Când era foarte mic, şi el se 
refugia acolo ca să scape de bucluc sau de pedeapsa care-l 
aştepta acasă. Rămase aşa o vreme, pierdut în gânduri, şi între 
ei se aşternu o tăcere firească, deloc stranie. Nu se auzeau 
decât fornăitul cailor şi suspinul sacadat al Alexandriei. 

— Tatăl tău a fost un om bun, şopti fata în cele din urmă. 

Se întrebă de câte ori avea să mai suporte auzul acelor 
cuvinte până la sfârşitul zilei. Încuviinţă tăcut din cap. 

— Îmi pare rău, îi spuse, simţindu-i mai degrabă decât 
văzându-i capul întorcându-se către el. 

Ştia că omorâse oameni, o văzuse acoperită de sânge atunci 
când ieşise în curte noaptea trecută. li păru că-i înţelege 
plânsul, şi chiar ar fi vrut să i-l aline, dar cuvintele sloboziră în 
el o durere şi mai mare iar ochii i se umplură de lacrimi. Chipul 
i se schimonosi sub povara sufletului şi capul i se plecă în piept. 

Alexandria îl privi cu ochi mari, năucită. Fără să-şi dea 
seama, se treziră îmbrăţişaţi în întuneric ca într-un nod de 
suferinţă în mijlocul unei lumi care îşi urma cursul netulburată. 
Il mângâie pe păr cu o mână, şoptindu-i vorbe liniştitoare în 


122 


timp ce el le cerea pierdut iertare ei şi tatălui lui, morţilor, 
celor care arseseră. 

Când termină, fata îi dădu drumul din îmbrăţişare, dar în 
ultima clipă, când încă nu era prea departe, îşi apăsă încet 
buzele de ale lui, simţindu-i un tremur uşor. Se trase înapoi şi 
se ghemui nevăzută, cu faţa în flăcări. Ştia că ochii lui erau 
aţintiţi asupra ei, dar nu putu să-l privească. 

— De ce m-ai...? rosti Gaius cu voce aspră, umflată de plâns. 

— Nu ştiu. Mă întrebam doar cum ar fi. 

— Şi cum a fost? întrebă amuzat. 

— Groaznic! Cineva ar trebui să te înveţe să săruţi. 

O privi vrăjit. Cu câteva clipe înainte se înecase într-un ocean 
de suferinţă care părea fără sfârşit, iar acum îşi dădea seama 
că dincolo de praf, de fânul din jur şi de mirosul sângelui, 
dincolo de tristeţea mare din sufletul ei, în faţa lui se afla o 
fiinţă deosebită. 

— Am toată ziua ca să învăţ, spuse încet, cu noduri în gât, 
care-i trădau nervozitatea. 

Fata clătină din cap. 

— Am treabă de făcut. Ar trebui să mă întorc la bucătărie. 

Se ridică pe nesimţite şi ieşi din staul, de parc-ar fi vrut să 
plece fără să mai spună nimic. Apoi se opri şi se uită la el. 

— Îţi mulţumesc că ai venit să mă cauţi, spuse fata, apoi se 
pierdu în strălucirea zilei. 

Gaius o petrecu din priviri. Se întrebă dacă ea ghicise că nu 
mai sărutase niciodată o fată. Incă mai simţea atingerea uşoară 
pe buze de parcă l-ar fi însemnat cu fierul. Doar nu vorbise 
serios când spusese că e groaznic?! O privi îndepărtându-se de 
grajduri cu mersul ei încordat. Parcă era o pasăre cu aripa 
ruptă, dar care în timp, cu ajutorul prietenilor, avea să se 
vindece. La fel cum avea să se vindece şi el. 

e 

Când Gaius intră în cameră, Marcus şi Tubruk râdeau de 
ceva ce spusese Cabera. Când îl văzură se lăsă tăcerea. 

— Am venit... să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pe ziduri, 
începu Gaius. 

Marcus îi tăie vorba. Se apropie de el şi îi luă mâna. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti pentru nimic. N-am să pot 
plăti niciodată pentru cât îi datorez tatălui tău. Mi-a părut rău 
să aud că a murit când mai aveam puţin şi răzbeam. 


123 


— Dar noi am supravieţuit. Şi mama, şi eu am răzbătut cu 
bine. Sunt sigur că ar face-o din nou dacă ar avea ocazia. Şi tu 
ai fost rănit? 

— Spre sfârşit. Nu e nimic serios. Nimeni nu s-a putut atinge 
de mine. Cabera zice că voi fi un mare luptător. 

Pe faţa lui Marcus se ivi un rânjet. 

— Dacă nu cumva şi-o face cu mâna lui. Asta l-ar încetini 
puţin, murmură Cabera în timp ce ungea lemnul arcului cu 
ceară. 

— Cum se simte Renius? întrebă Gaius. 

Amândoi se opriră auzind întrebarea. Marcus părea că 
şovăie. Ceva nu era în regulă, se gândi Gaius. 

— O să supravieţuiască, dar o să treacă mult timp până o să- 
şi revină, spuse Marcus. La vârsta lui o infecţie i-ar putea 
aduce sfârşitul, dar Cabera zice că o să treacă şi peste asta. 

— O să-şi revină, spuse Cabera hotărât. 

Gaius oftă şi se aşeză pe scaun. 

„Oare ce-o să se mai întâmple? Sunt prea tânăr ca să iau 
locul tatălui meu şi să-i reprezint interesele la Roma. E 
adevărat că niciodată n-aş fi fericit doar administrând moşia, 
dar nu ştiu nimic despre celelalte treburi de care se ocupa el. 
Nu ştiu cine se îngrijea de averea lui, nici unde sunt actele 
moşiei.” Se întoarse către Tubruk. 

— Ştiu că tu cunoşti o parte din afacerile tatălui meu şi că 
pot avea încredere în tine să te ocupi de situaţia financiară 
până când am să fiu eu în stare s-o fac, dar acum ce va fi? Să 
continui să angajez tutori pentru Marcus şi pentru mine? Dintr- 
odată viaţa îmi pare atât de neclară! Pentru prima oară, parcă 
nu mai are sens. 

Cabera se opri din lucru. 

— Cu toţii simţim asta la un moment dat. Crezi că eu m-am 
gândit că voi ajunge aici când eram tânăr? Viaţa te duce unde 
te aştepţi mai puţin. Dar chiar şi aşa, nu mi-aş dori să fie altfel. 
Viitorul este deja scris şi e bine că nu ştim fiecare detaliu, altfel 
viaţa s-ar transforma într-o moarte cenuşie şi înceată. 

— Va trebui să înveţi repede, asta-i tot, continuă Marcus cu 
faţa luminată de entuziasm. 

— Acum, când Roma e aşa cum e? Cine o să mă înveţe? Nu 
trăim vremuri de pace şi de bunăstare, ca să poţi trece cu 


124 


vederea lipsa de abilitate politică. Întotdeauna tata a fost foarte 
clar în privinţa asta, că Roma e plină de lupi. 

Tubruk încuviinţă încruntat. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, dar mulţi vor căuta să 
cumpere ieftin moşiile slăbite. Nu e timpul să ne lăsăm în voia 
sorții. 

— Dar nu ştiu destul ca să vă pot apăra, continuă Gaius. 
Senatul mi-ar putea lua tot ce am dacă nu plătesc taxele, să 
zicem, dar cum le plătesc? Unde sunt banii, cui îi dau şi cât ar 
trebui să plătesc? Unde sunt trecute numele clienţilor tatălui 
meu? Înţelegi? 

— Linişteşte-te, spuse Cabera, începând din nou să-şi 
ceruiască arcul. Mai bine chibzuieşte la ce ai decât la ce nu ştii. 

Gaius trase adânc aer în piept, gândindu-se, oare pentru a 
câta oară, ce mult şi-ar fi dorit ca tatăl său să fie acolo, să-i dea 
acel punct de sprijin de care avea atâta nevoie în viaţă. 

— Te am pe tine, Tubruk. Tu cunoşti moşia, dar nu şi 
celelalte afaceri. Niciunul din noi nu ştie nimic despre politică 
sau despre cum merg treburile în Senat. 

[i privi din nou pe Cabera şi pe Marcus. 

— Vă am pe voi doi şi îl am şi pe Renius, dar nimeni nici 
măcar nu a păşit în Senat, iar aliaţii tatălui meu sunt nişte 
străini pentru noi. 

— Concentrează-te pe ceea ce ai, altfel o iei razna. Până 
acum ai numit câţiva oameni foarte capabili. Există armate care 
au pornit de la mai puţin. Ce altceva mai ai? 

— li am pe mama şi pe fratele ei, Marius, dar tata spunea 
mereu că el e cel mai mare lup dintre toţi. 

— Ai avea nevoie de unul acum. De cineva care ştie cum 
merge treaba în politică. Are acelaşi sânge ca şi tine, trebuie să 
te duci să-l vezi, şopti Marcus. 

— Nu ştiu dacă mă pot încrede în el, spuse Gaius mohorât. 

— N-o s-o părăsească pe maică-ta. Chiar şi numai pentru ea, 
trebuie să te ajute să păstrezi moşia, zise Tubruk. 

Gaius încuviinţă fără tragere de inimă. 

— E adevărat. Aş putea să-l vizitez la casa din Roma. Nimeni 
altcineva nu mă poate ajuta, aşa că nu mi-a rămas decât el, deşi 
pentru mine e un străin. De când s-a îmbolnăvit mama, nu prea 
a mai dat pe la moşie. 


125 


— Asta nu contează. N-o să te refuze, spuse Cabera pe un ton 
liniştitor, privind la luciul în care-şi îmbrăcase arcul cu atâta 
grijă. 

Marcus îl privi pe bătrân cu luare-aminte. 

— Pari foarte sigur, îi spuse. 

Cabera dădu din umeri. 

— Nimic nu e sigur pe lumea asta. 

— Atunci aşa rămâne. O să trimit un mesager să-mi anunţe 
vizita, spuse Gaius înviorându-se puţin. 

— Voi veni cu tine, se repezi Marcus. Încă nu ţi-ai revenit de 
tot şi Roma nu e un loc tocmai sigur acum, să ştii. 

Pentru prima dată în acea zi, Gaius îşi îngădui un zâmbet 
cum se cuvine. 

Cabera spuse mai mult ca pentru sine: 

— Am venit pe pământurile astea ca să văd Roma. Am trăit în 
sate înalte de munte şi-am întâlnit în drumul meu triburi despre 
care se credea că se pierduseră în negura vremurilor. Credeam 
că le văzusem pe toate, dar tot timpul oamenii îmi spuneau că 
trebuie să vizitez Roma înainte să mor. Le răspundeam: „Locul 
acesta este cu adevărat frumos”, dar ei îmi spuneau mereu: 
„Stai să vezi Roma”. Zice-se că e un loc nemaipomenit, că e 
centrul lumii, dar niciodată nu i-am trecut zidurile. 

Amândoi băieţii zâmbiră la auzul aluziei subtile a bătrânului. 

— Bineînţeles că vei veni şi tu. Doar eşti un prieten al casei, 
întotdeauna vei fi binevenit oriunde mă aflu. Ai cuvântul meu, 
răspunse Gaius cu glas formal, de parcă ar fi repetat un 
jurământ. 

Cabera puse arcul deoparte şi se ridică în picioare, 
întinzându-şi mâna. Gaius i-o strânse hotărât. 

— Şi tu vei fi mereu binevenit la mine, spuse Cabera. Dar îmi 
place vremea şi îmi plac şi oamenii de pe aici. Cred că o să-mi 
amân călătoriile o perioadă. 

Gaius îşi retrase mâna gânditor. 

— O să am nevoie de prieteni buni în jurul meu, dacă vreau 
să supraviețuiesc primului meu an în politică. Tatăl meu zicea 
că e ca şi cum ai merge descult printr-un cuib de vipere. 

— Se vede treaba că avea limbă foarte ascuţită şi o părere nu 
prea bună despre colegii lui, spuse Cabera, râzând pe 
înfundate. Atunci o să păşim cu prudenţă şi din când în când o 
să mai zdrobim câte-o ţeastă, dacă e nevoie. 


126 


Cu toţii zâmbiră, simțind prietenia adevărată dintre ei, în 
ciuda diferenţelor de vârstă şi a trecutului fiecăruia. 

— Aş vrea să o iau pe Alexandria cu noi, adăugă dintr-odată 
Gaius. 

— A, da? Pe fata aia drăguță? răspunse Marcus cu faţa 
luminându-i-se. 

Gaius simţi că se înroşeşte şi speră că nimeni nu-şi dădea 
seama. Dar judecând după chipurile celorlalţi, era clar că 
lucrurile nu stăteau aşa. 

— Va trebui să mi-o prezinţi pe fata asta, spuse Cabera. 

— Renius a biciuit-o odată pentru că ne distrăgea atenţia de 
la antrenamente, continuă Marcus. 

— Ce arţăgos poate să fie, spuse cu ciudă Cabera. Femeile 
frumoase sunt o bucurie în viaţă. 

— Uitaţi, eu... începu Gaius. 

— Da, sunt sigur că nu vrei decât să aibă grijă de cai sau mai 
ştiu eu ce. Voi, romanii, aveţi un aşa fel de-a vă purta cu 
femeile, încât e o mirare că rasa voastră mai există. 

După un timp, Gaius părăsi încăperea, care se umplu de 
râsete în urma lui. 

e 

Bătu la uşa camerei în care stătea Renius. Era singur, cu 
toate că Lucius se afla în apropiere şi tocmai fusese la el să-i 
cerceteze rănile. Înăuntru domnea întunericul şi la început 
Gaius crezu că bătrânul adormise. 

Se întoarse cu gând să plece ca să nu-i întrerupă odihna, dar 
o voce şoptită îl opri. 

— Gaius? Mă gândeam că tu eşti. 

— Renius! Voiam să-ţi mulţumesc. 

Tânărul se apropie de pat şi trase un scaun mai aproape. 
Bătrânul avea ochii deschişi şi Gaius clipi privindu-l. Poate că 
era din pricina luminii slabe, dar Renius arăta mai tânăr. Fără 
îndoială că unele riduri mai adânci se atenuaseră şi la tâmple i 
se vedeau câteva fire negre, aproape invizibile în lumină, dar 
care contrastau cu părul alb. 

— Arăţi bine... rosti Gaius în cele din urmă. 

Renius slobozi un hohot de râs. 

— Cabera m-a vindecat, a fost un miracol. El a fost mai 
surprins decât toţi, a spus că trebuie să fie mâna destinului, să 
aibă el o putere aşa de mare asupra mea. Şi într-adevăr, mă 


127 


simt în putere, mai puţin cu braţul stâng, care încă nu-i bun de 
nimic. Lucius ar fi vrut să-l taie decât să-l lase să atârne aşa. 
Poate că am să-i permit, când o să mă vindec de tot... 

Gaius ascultă în tăcere, luptându-se cu amintiri dureroase. 

— S-au întâmplat atât de multe într-un timp aşa de scurt, 
spuse. Mă bucur că eşti încă aici. 

— N-am putut să-l salvez pe tatăl tău. Se afla prea departe şi 
eram sleit de puteri. Cabera zice că a murit pe loc, străpuns în 
inimă de o sabie. Probabil că nici nu şi-a dat seama când s-a 
întâmplat. 

— Nu-i nimic. Nu trebuie să-mi spui. Ştiu că a vrut să fie pe 
zid. Şi eu aş fi vrut, dacă n-aş fi fost lăsat în cameră, dar... 

— Dar tot ai ieşit, nu? Imi pare bine că ai făcut-o până la 
urmă, mai ales că lucrurile s-au întâmplat aşa. Tubruk mi-a zis 
că l-ai salvat chiar la sfârşit... cu ultimele forţe. 

Bătrânul zâmbi şi tuşi pentru câteva clipe. Gaius aşteptă 
răbdător până când termină. 

— Eu am dat ordin să nu te lase în luptă. Erai prea slăbit ca 
să te baţi ore în şir, iar tatăl tău a fost de acord cu mine. Voia 
să te ştie în siguranţă. Dar mă bucur că ai ieşit până la urmă. 

— Şi eu mă bucur. Doar am luptat alături de Renius! spuse 
Gaius cu ochii înecaţi în lacrimi, deşi zâmbind. 

— Eu mereu mă lupt cu Renius, spuse bătrânul printre dinţi. 
Nu e nimic atât de nemaipomenit. 


128 


Capitolul 11 


Lumina dimineţii era rece şi cenuşie, iar cerul era limpede 
deasupra câmpurilor de la moşie. Cornurile îndoliate sunau 
surd, înecând în ele ciripitul vesel al păsărilor, atât de străin 
într-o zi care însemna stingerea unei vieţi. Casa fu despuiată de 
podoabe, cu excepţia unei ramuri de chiparos, puse deasupra 
porţii principale pentru a vesti preoţilor lui Jupiter să nu intre 
cât timp trupul se afla încă înăuntru. 

Cornul sună de trei ori a jale şi oamenii intonară în cele din 
urmă Conclamatum est?!, strigându-şi tristeţea. Curtea era 
plină de cunoscuţii îndoliaţi de la oraş, îmbrăcaţi în togi aspre 
de lână, nespălaţi şi nebărbieriţi pentru a-şi arăta durerea. 

Gaius stătea lângă porţi şi, împreună cu Tubruk şi cu 
Marcus, urmări cum trupul tatălui său fu scos cu picioarele 
înainte şi aşezat cu grijă în carul deschis care avea să-l poarte 
spre rugul funerar. Mulțimea aşteptă cu capetele plecate în 
rugăciune sau în meditaţie, în timp ce Gaius se îndreptă 
ceremonios către bărbatul neînsufleţit. 

Privi la chipul cunoscut pe care-l iubise de când se ştia şi 
încercă să şi-l amintească aşa cum arăta atunci când ochii erau 
vii şi mâna puternică îl bătea pe umăr sau îi trecea degetele 
prin păr. Aceleaşi mâini acum atârnau fără vlagă pe lângă corp, 
iar pielea era curată şi lucea de la ulei. 

Rănile căpătate la apărarea zidurilor erau acoperite de 
faldurile togii; nu se zărea niciun semn de viaţă. Suflarea i se 
stinsese şi pielea arăta nefiresc de palidă. Se întrebă dacă era 
rece la atingere, dar nu fu în stare să-şi ridice mâna. 

— Adio, tată, şopti şi aproape se prăbuşi sub povara durerii 
crescânde. 

Mulțimea îl privea şi el îşi veni în fire. Poate că unii dintre ei 
erau prieteni, pe care el nu-i ştia, dar alţii nu reprezentau decât 
nişte corbi veniţi să-i judece slăbiciunea. Gândul îi provocă un 
acces de furie care-l ajută să-şi înăbuşe mâhnirea. Întinse mâna 
şi o apucă pe a tatălui, plecându-şi capul. li simţi pielea ca pe o 
cârpă aspră şi rece. 


21 Expresie folosită de vechii romani care însemna că o persoană 
aflată pe patul de moarte a fost strigată pe nume de trei ori și, pentru 
că nu a răspuns, a fost declarată decedată. (n.tr.). 


129 


— Conclamatum est! rosti cu voce tare şi mulţimea murmură 
din nou cuvintele. 

Se dădu înapoi şi urmări în tăcere cum mama lui se apropie 
de bărbatul care-i fusese soţ. O văzu tremurând sub mantia de 
lână murdară. Părul nu-i fusese îngrijit de sclavi şi stătea 
răvăşit în dezordine. Avea ochii injectaţi şi mâna îi tremură 
când îl atinse pe tatăl lui pentru ultima dată. Trupul lui Gaius 
se încordă şi băiatul imploră în sinea lui ca femeia să încheie 
ritualul cu demnitate. Stând atât de aproape, el fu singurul care 
auzi cuvintele pe care mama le rosti plecându-se deasupra 
chipului tatălui său. 

— De ce m-ai lăsat singură, dragul meu? Cine o să mă mai 
facă să râd când voi fi tristă? Cine o să mă mai îmbrăţişeze în 
întuneric? Nu era ăsta visul nostru. Mi-ai promis că o să fii 
întotdeauna lângă mine atunci când o să fiu obosită şi supărată 
pe viaţă. 

Începu să plângă cu suspine şi Tubruk îi făcu semn 
îngrijitoarei pe care o angajase pentru ea. La fel cum se 
întâmplase şi cu doctorii, nici ea nu-i îmbunătăţise cu nimic 
starea fizică, dar Aurelia părea că-şi aflase alinarea în femeia 
romană, poate doar şi pentru că găsise în ea o tovarăşă. Era de- 
ajuns pentru ca Tubruk să o păstreze, aşa că încuviinţă când 
femeia o luă pe Aurelia de braţ cu blândeţe şi o conduse înapoi 
în casa întunecată. 

Gaius răsuflă uşurat, dar fu brusc conştient din nou de 
mulţimea care-l privea. Ignoră lacrimile care-i umplură ochii, 
împiedicate doar de gene să nu înceapă şiroi. 

Tubruk se apropie de el şi-i vorbi în şoaptă. 

— O să fie bine, spuse. 

Amândoi ştiau însă că nu era adevărat. 

Unul câte unul, cei prezenţi veniră să aducă un ultim omagiu 
celui mort şi câţiva rămaseră să-i vorbească lui Gaius, aducând 
laude tatălui său şi insistând să vină în vizită când avea să se 
afle în oraş. 

— Întotdeauna a fost sincer cu mine, chiar şi atunci când nu 
aveam profit, spuse un bărbat cu părul cărunt, îmbrăcat într-o 
togă sărăcăcioasă. Avea o cincime din prăvăliile mele din oraş 
şi mi-a împrumutat bani ca să le cumpăr. Era un om rar, unul 
dintre aceia în care te puteai încrede în orice privinţă şi era 
mereu cinstit. 


130 


Gaius îi strânse mâna cu putere. 

— Îţi mulţumesc! Tubruk o să aranjeze o întâlnire ca să 
discutăm ce e de făcut mai departe. 

Omul încuviinţă. 

— Dacă se uită acum la mine, vreau să vadă că şi eu sunt 
drept cu fiul său. li datorez asta şi chiar mai mult decât atât. 

Alţii îl urmară şi Gaius fu mândru să vadă tristeţea sinceră pe 
care tatăl său o lăsase în urmă. La Roma era o lume pe care fiul 
n-o cunoscuse niciodată, dar tatăl fusese un om cumsecade şi 
asta conta cu adevărat, faptul că oraşul devenise puţin mai 
sărac fără tatăl lui. 

Un bărbat îmbrăcat într-o togă curată de lână albă şi fină 
stătea la marginea cortegiului. Nu se opri în dreptul carului 
funebru, ci veni direct la Gaius. 

— Sunt aici în numele consulului Marius. E plecat din oraş, 
dar a vrut să mă trimită ca să-ţi spun că nu-l va uita pe tatăl 
tău. 

Gaius îi mulţumi politicos, cu mintea frământată de gânduri. 

— Du mesajul că am să-i fac o vizită consulului Marius cu 
prima ocazie când va fi în oraş. 

Omul încuviinţă din cap. 

— Unchiul tău te va primi călduros, sunt sigur. O să vină în 
oraş peste trei săptămâni. O să-i dau de ştire. 

Mesagerul îşi făcu loc înapoi prin mulţime şi ieşi pe poartă 
sub privirile lui Gaius. 

Marcus se apropie de prietenul său. 

— Deja nu mai eşti atât de singur, spuse încet. 

Lui Gaius îi veniră în minte cuvintele mamei lui. 

— Nu. Nu am să mă abat de la modelul pe care mi l-a arătat 
tatăl meu. Nu vreau să fiu mai prejos decât el când am să zac 
întins acolo şi fiul meu îi va întâmpina pe cei care mă vor 
cunoaşte. Jur. 

Liniştea zorilor fu străpunsă de vocile grave ale bocitoarelor. 
Lumea se umplu de cântecul de jale, repetat iar şi iar; caii 
traseră încet carul îndoliat pe porţi, urmat de oamenii cu 
capetele plecate. 

Curtea se goli din nou în numai câteva clipe şi Gaius îl 
aşteptă pe Tubruk care intrase puţin pentru a vedea ce face 
Aurelia. 

— Vii? îl întrebă Gaius când se întoarse. 


131 


Tubruk clătină din cap. 

— O să rămân să am grijă de mama ta. Nu vreau să o las 
singură tocmai acum. 

Ochii lui Gaius se umplură din nou de lacrimi şi cuprinse 
braţul bărbatului. 

— Închide tu porţile după mine, Tubruk. Nu cred că sunt în 
stare s-o fac eu. 

— Trebuie. Tatăl tău se duce în mormânt şi tu trebuie să-i iei 
locul, dar mai întâi porţile trebuie închise de noul stăpân. Nu 
pot să fac eu asta în locul tău. Inchide moşia pentru doliu şi du- 
te şi aprinde rugul funerar. Astea sunt ultimele sarcini pe care 
le ai de îndeplinit înainte de a te putea numi stăpân. Hai, du-te! 

Gaius nu fu în stare să rostească niciun cuvânt, aşa că se 
întoarse, trăgând după el porţile grele. Cortegiul nu se 
îndepărtase prea mult, mergând cu pas măsurat, şi băiatul îl 
urmă agale, cu spatele drept şi cu inima frântă. 

Crematoriul era în afara oraşului, lângă cripta familiei. 
Decenii la rând, înmormântările fuseseră interzise între zidurile 
Romei, căci clădirile împânziseră fiecare colţ al oraşului. Gaius 
urmări în tăcere cum trupul tatălui său fu aşezat în mijlocul 
unui rug înalt, care-l ferea vederii. Lemnul şi paiele fuseseră 
îmbibate cu uleiuri parfumate şi mireasma florilor atârna greu 
în aer, în timp ce bocitoarele îşi preschimbară jalea într-un 
cântec al speranţei şi al renaşterii. Bărbatul care pregătise 
trupul tatălui său pentru înmormântare îi aduse lui Gaius o 
torţă. Avea ochii negri şi chipul liniştit al omului obişnuit cu 
moartea şi cu suferinţa, iar Gaius îi mulţumi cu politeţe rece, 
apoi se apropie de rug şi simţi ochii tuturor aţintiţi asupra lui. 
Îşi jură că nu avea să-şi arate slăbiciunea în public. Tatăl său şi 
întreaga Romă îl urmăreau ca să vadă dacă nu cumva urma să 
se prăbuşească, dar asta nu avea să se întâmple. 

De aproape, miresmele în care fusese scăldat trupul erau 
copleşitoare. Gaius scoase o monedă de argint şi deschise gura 
fără vlagă a tatălui său, apăsând metalul pe limba uscată şi 
rece. Era plata pentru Caron, barcagiul care avea să-l poarte 
către tărâmurile senine de dincolo. Închise gura uşor şi păşi în 
spate, apăsând torţa fumegândă pe paiele îmbibate în ulei, 
îndesate printre ramurile de la baza rugului. Mirosul de pene 
arzânde i se strecură în minte, dar pieri înainte de a-şi da 
seama de unde venea. 


132 


Focul crescu repede şi ramurile trosniră, învăluind în 
zgomotul lor cântecul lin al bocitoarelor. Gaius se îndepărtă de 
căldură cu faţa roşie, ţinând neputincios torţa în mână. Era 
sfârşitul copilăriei lui, chiar dacă nu ajunsese încă un om mare. 
Cetatea îl chema şi nu se simţea pregătit. Senatul îl chema şi 
era îngrozit. Dar nu avea să întineze memoria tatălui său, avea 
să înfrunte toate provocările pe rând. În trei săptămâni avea să 
părăsească moşia, intrând în Roma ca un cetăţean, ca un 
adevărat membru al nobilimii. 

În cele din urmă, izbucni în plâns. 


Capitolul 12 


— Roma, cel mai mare oraş din lume! spuse Marcus, 
clătinând uimit din cap atunci când intrară pe întinderea pavată 
a forumului?”?. 

Statui măreţe de bronz priveau în jos la pâlcul de oameni 
care-şi mânau caii prin pedestrimea fremătândă. 

— Nici nu-ţi dai seama cât de mare e totul până nu te apropii, 
răspunse Cabera, mai puţin încrezător ca altădată. 

Piramidele Egiptului i se întipăriseră în minte ca fiind mai 
mari, dar oamenii de-acolo trăiau în trecut, privind spre 
morminte. Aici, structurile falnice erau pentru cei vii, şi 
bătrânul le simţi optimismul. 

Alexandria părea la rândul ei copleşită, deşi mai mult o 
minunau toate câte se schimbaseră în cei cinci ani de când tatăl 
lui Gaius o adusese să lucreze în bucătăria lui. Se întrebă dacă 
nu cumva bărbatul la care fusese mama sa sclavă era încă în 
oraş şi se cutremură aducându-şi aminte de chipul lui şi de felul 
în care se purtase cu ele. Mama ei nu fusese niciodată liberă, 
murise ca sclavă, lovită de febră, împreună cu alţi câţiva sclavi, 
în acareturile de sub casa care avea să fie vândută. Astfel de 
epidemii erau destul de des întâlnite, iar la marile târguri de 
sclavi nu reprezenta un lucru neobişnuit să se treacă cu 
vederea câteva trupuri pe lună în schimbul unor monede 
primite de la cenuşari. Amintirile i se îngrămădeau în suflet şi 
chipul de ceară al mamei încă o mai bântuia în vis. Se înfioră 
din nou, scuturându-şi capul, vrând parcă să şi-l limpezească. 

„N-am să mor o sclavă!” îşi spuse şi Cabera se întoarse s-o 
privească, de parcă i-ar fi auzit gândul. Dădu din cap făcându-i 
cu ochiul şi ea îi zâmbi. Îi plăcuse de el de prima dată când îl 
văzuse. Era încă un om dintre aceia care, oriunde s-ar fi aflat, 
nu-şi găseau locul. 

„O să învăţ să fiu de folos, o să fac lucruri să le vând şi o să- 
mi cumpăr libertatea”, se gândi, dându-şi seama că înfăţişarea 
glorioasă a forumului o influenţa. Dar nu-i păsa. Cine nu ar fi 
visat într-un astfel de loc care arăta de parcă ar fi fost construit 
de zei? Poate mai înţelegeai cum se face o colibă doar uitându- 
te la ea, dar cine şi-ar fi putut închipui că o mână de om 


22 Locul public în centrul unui oraș roman. (n.tr.). 
134 


ridicase acele coloane? Totul era strălucitor, neatins de 
murdăria pe care o ştia atât de bine, departe de străzile înguste 
şi slinoase unde trecătorii sluţi o angajau pe mama sa cu ora 
pentru banii care trebuiau duşi stăpânului casei. 

În forum nu erau nici cerşetori, nici târfe, doar bărbaţi şi 
femei bine îmbrăcaţi şi curaţi care cumpărau sau vindeau, care 
mâncau, beau sau discutau politică şi afaceri. De fiecare parte 
se vedeau temple uriaşe construite în piatră masivă, statui 
înalte cu capetele şi cu picioarele de aur, cupole impunătoare 
ridicate în memoria triumfurilor militare. Aici se afla într- 
adevăr inima vie a imperiului. Cu toţii simțeau siguranţa, chiar 
aroganta care plutea în aer. În timp ce mai toate popoarele se 
scăldau încă în mizerie, oamenii aceştia aveau puterea şi 
bogăţiile lumii. 

Singurul semn care vorbea de tulburările recente era 
prezenţa sinistră a legionarilor care păzeau atenţi fiecare colţ, 
urmărind mulţimea cu ochi reci. 

— Locul ăsta te face să te simţi neînsemnat, murmură 
Renius. 

— Nu e adevărat, continuă Cabera, căscând gura în jur. 
Dimpotrivă, mă face să mă simt mândru că un om poate 
construi aşa ceva. Ce rasă minunată suntem! 

Alexandria încuviinţă în tăcere. Asta reprezenta dovada că 
totul era posibil, poate chiar şi libertatea. 

Tot felul de băieţaşi făceau reclamă mărfurilor stăpânilor din 
sute de prăvălii înghesuite pe marginea drumului; bărbieri, 
tâmplari, măcelari, pietrari, bijutieri în aur şi argint, olari, 
mozaicari, ţesători de covoare şi lista era nesfârşită, îmbinând 
de-a valma culori şi zgomote. 

— Acela de pe dealul Capitoliului e Templul lui Jupiter. O să 
ne întoarcem să aducem o ofrandă după ce o să-l vedem pe 
unchiul tău Marius, spuse Tubruk zâmbind relaxat în soarele 
dimineţii. Era în fruntea grupului şi-şi ridică braţul în semn de 
oprire. Aşteptaţi! Drumul acelui bărbat se va încrucişa cu al 
nostru. Este magistrat senior şi nu trebuie să-i stăm în cale. 

Ceilalţi îl ajunseră din urmă şi se opriră. 

— De unde ştii cine este? întrebă Marcus. 

— Îl vezi pe omul de lângă el? Este un lictor, un însoțitor 
special. Vezi snopul ăla de pe umărul lui? Alea sunt nuiele de 
lemn cu care biciuieşte oamenii şi mai are şi un topor pentru 


135 


tăierea capului. Dacă s-ar fi lovit de un cal de-al nostru, să 
zicem, ar fi putut ordona să fim ucişi pe loc. Nu are nevoie nici 
de martori, nici de legi ca s-o facă. E mai bine să-i evităm, dacă 
se poate. 

Urmăriră în tăcere cum bărbatul şi însoţitorul său traversară 
piaţa, părând că nu-şi dau seama de atenţia care se îndrepta 
către ei. 

— Un loc destul de periculos pentru un neştiutor, şopti 
Cabera. 

— Orice loc e periculos, dacă mă întrebi pe mine, mârâi 
Renius din spate. 

După ce trecură de forum, intrară pe străduţele lăturalnice 
care nu mai respectau drumul drept al celor principale. Aici 
erau mai puţine denumiri la intersecţii. De multe ori casele 
aveau patru sau chiar cinci etaje şi mai ales Cabera le privea cu 
gura căscată. 

— Ce vedere trebuie să aibă! Sunt scumpe casele astea 
înalte? 

— Se numesc apartamente şi nu sunt deloc scumpe; chiar 
sunt cele mai ieftine. La înălţimea aia nu au apă curentă şi sunt 
în mare pericol de incendiu. Dacă se iscă vreun foc la etajul de 
jos, cei de sus rareori mai apucă să iasă. Vezi cât de mici sunt 
ferestrele? În felul ăsta oamenii sunt feriţi de soare şi de ploaie, 
dar asta înseamnă că nici nu pot sări de la etaj. 

Îşi croiră drum păşind pe pietrele grele care străbăteau 
drumurile desfundate. Fără ele, trecătorii pretenţioşi ar fi 
trebuit să-şi afunde picioarele în murdăria lăsată de cai şi de 
măgari. Roţile carelor trebuiau fixate într-un fel aparte pentru a 
depăşi golurile dintre pietre şi Cabera dădu din cap a mirare 
privind procedeul. 

— Ce oraş pus la punct! spuse. N-am mai văzut altul la fel! 

Tubruk râse. 

— Dar nici nu este altul la fel! Cartagina, se spune, era la fel 
de frumoasă, dar am nimicit-o acum mai bine de cincizeci de 
ani şi am semănat pământul cu sare, ca să nu se mai ridice 
niciodată împotriva noastră. 

— Vorbeşti de parcă un oraş ar fi o fiinţă vie, răspunse 
Cabera. 


— Şi nu e aşa? Totul e plin de viaţă aici. Am simţit asta de 
îndată ce am intrat pe poartă. Aici mă simt acasă mai mult 
decât oriunde. 

Şi Gaius simţea fiorul din jurul lui. Deşi nu trăise niciodată 
între zidurile cetăţii, acolo era casa lui la fel cum era şi a lui 
Tubruk, poate chiar mai mult a lui decât a lui Tubruk, pentru că 
el făcea parte din nobilime, se născuse liber şi se trăgea din 
spiţa celor mai mari oameni ai lumii. „Poporul meu a construit 
oraşul ăsta, se gândi. Strămoşii mei au ridicat pietrele astea, ei 
au mers pe străzile astea. Poate că tata a stat cândva în colţul 
ăla şi poate că mama a crescut într-una din grădinile pe care le- 
am zărit pe strada principală.” 

Strânsoarea cu care ţinea hăţurile slăbi şi Cabera îl privi 
zâmbitor, simţindu-i schimbarea de dispoziţie. 

— Aproape am ajuns, spuse Tubruk. Măcar casa lui Marius e 
departe de mirosul de murdărie de pe străzi. Chiar nu-i duc 
dorul, să ştiţi! 

leşiră de pe drumul aglomerat şi-şi conduseră caii pe o colină 
abruptă, pe o străduţă mai liniştită şi mai curată. 

— Astea sunt casele celor bogaţi şi puternici. La ţară au 
moşii, dar aici au adevărate palate unde-şi petrec vremea şi 
complotează ca să obţină şi mai multă putere şi bogăţie, 
continuă Tubruk cu glasul atât de absorbit, încât Gaius îşi 
îndreptă privirea către el. 

Casele erau ascunse căutăturii curioase a trecătorilor de 
porţile înalte de fier, mai înalte decât statul de om. Fiecare 
poartă avea un număr şi o uşiţă pe unde intrau cei veniţi pe jos. 
Tubruk le spuse că asta era partea cea mai neînsemnată; 
clădirile se întindeau mult în spate şi aveau tot ce-şi putea 
imagina un om, de la băi private, la grajduri şi grădini imense, 
toate fiind ascunse vederii plebei de rând. 

— La Roma se pune mare preţ pe intimitate, spuse Tubruk. 
Poate că asta face parte din viaţa de la oraş. Dacă te-ai duce 
într-o vizită neaşteptată la cineva de la ţară, mai mult ca sigur 
că nu s-ar supăra, dar aici trebuie să stabileşti o întâlnire, să-ţi 
anunti venirea şi să aştepţi la nesfârşit până sunt pregătiţi să te 
primească. Asta-i casa. Mă duc să-i spun portarului că am 
ajuns. 

— Vă las aici atunci, spuse Renius. Mă duc şi eu acasă să văd 
dacă nu cumva mi-au făcut vreo stricăciune la răscoală. 


137 


— Nu uita de interdicții. Să fii în casă la apus, prietene! Încă 
îi mai ucid pe toţi cei care ies pe străzi după lăsarea 
întunericului. 

Renius încuviinţă din cap. 

— O să am grijă. 

Îşi întoarse calul şi Gaius îi puse o mână pe braţul drept. 

— Pleci? Credeam că... 

— Trebuie să-mi verific casa, să fiu singur o vreme. Nu mă 
mai simt pregătit să mă alătur celorlalţi bătrâni. O să mă întorc 
mâine în zori să te văd. Aşadar, pe mâine! 

Zâmbi şi se îndepărtă. 

În timp ce Renius cobora sprinten dealul, Gaius observă din 
nou părul plin de culoare şi energia de care dădea dovadă 
bătrânul gladiator. Se întoarse şi se uită la Cabera, care înălţă 
din umeri. 

— Portar! strigă Tubruk. Deschide! 

e 

După vipia care se aşternuse pe străzile romane, coridoarele 
din piatră rece care duceau spre încăperile casei erau o 
uşurare binevenită. Ajutoare preluară caii şi bagajele, şi cei 
cinci vizitatori fură conduşi în prima clădire de un sclav mai în 
vârstă, care le făcu semn să-l urmeze. 

Se opriră în faţa unei uşi din lemn aurit şi sclavul o deschise, 
îndemnându-i să intre. 

— Aici veţi găsi tot ce aveţi nevoie, domnule Gaius. Consulul 
Marius vă dă un răgaz ca să vă spălaţi şi să vă schimbaţi după 
călătorie. N-o să vă vedeţi înainte de apus, adică nu mai 
devreme de trei ore, când veţi merge la cină. Să-i conduc pe 
tovarăşii dumneavoastră către locuinţele servitorilor? 

— Nu. Vor rămâne cu mine. 

— Cum doriţi, domnule. Să o duc pe fată la dependinţele 
sclavilor? 

Gaius încuviinţă gânditor: 

— Fiţi blânzi cu ea. Este o prietenă de familie. 

— Bineînţeles, domnule, răspunse bărbatul, făcând semn 
către Alexandria. 

Fata îi aruncă o privire lui Gaius, dar din ochii ei negri nu 
răzbătu nimic. 


Fără vreun alt cuvânt, omuleţul plecă, purtându-şi sandalele 
într-o linişte deplină pe podeaua de piatră. Ceilalţi se priviră 
unul pe altul, mulţumiţi în sinea lor că se aflau între prieteni. 

— Cred că fata asta mă place, spuse Marcus pe un ton 
gânditor. 

Gaius îl privi surprins şi prietenul său dădu din umeri. 

— Şi are şi picioare frumoase! 

Apoi păşi mai departe chicotind, cu Gaius urmărindu-l năucit. 

Cabera fluieră admirativ când intră în încăpere. Tavanul se 
înălța impunător deasupra pardoselii mozaicate, iar grinzile de 
bronz brăzdau spaţiul de la un capăt la altul. Pereţii erau 
pictaţi în nuanţe de roşu-închis şi portocaliu, aceleaşi pe care le 
văzuseră de atâtea ori de când intraseră în oraş, însă cea care 
le atrăsese atenţia încă înainte de a-şi ridica privirile către 
bolta acoperişului era pardoseala, alcătuită dintr-o serie de 
cercuri care se înfăşurau în jurul unei fântâni de marmură, 
aflate în mijlocul sălii imense. Fiecare cerc conţinea figuri în 
mişcare care se întreceau în a o prinde pe cea din faţă, dar care 
se prefăcuseră în stane de piatră înainte de a o ajunge. 
Cercurile din exterior înfăţişau oameni la piaţă, cărându-şi 
mărfurile, apoi privirea pătrundea mai departe în interior, către 
diferite aspecte ale societăţii. Erau înfăţişaţi sclavi, magistrati, 
membri ai Senatului, legionari sau doctori. Un alt cerc conţinea 
numai regi care purtau doar coroana pe cap, fără alt fel de 
acoperământ, iar inelul cel mai adânc, care alcătuia un fel de 
cingătoare în jurul fântânii propriu-zise, cuprindea desene ale 
zeilor, ei fiind singurii ce stăteau nemişcaţi, privind în jos la 
hoardele mişcătoare care alergau de colo-colo, fără a putea sări 
vreodată dintr-un cerc în altul. 

Gaius traversă inelele către fântână şi bău apă, folosindu-se 
de o cupă de pe marginea de marmură. Într-adevăr, se simţea 
istovit şi, chiar dacă era răscolit de frumuseţea încăperii, se 
întreba de ce nu se vedea nici mâncare, nici vreun divan în 
acea splendoare. 

Ceilalţi îl urmară, trecând pe sub o arcadă în cealaltă 
încăpere. 

— Aşa mai merge, spuse Marcus binedispus. 

Pe o masă dichisită era aşternută mâncarea: carne, pâine, 
ouă, legume şi peşte, în timp ce fructele erau îngrămădite în 
pocale de aur. Canapele moi te îmbiau de pretutindeni, dar o 


139 


altă uşă ducea mai departe şi Gaius nu se putu abţine să nu 
arunce o privire. 

A treia cameră avea în mijloc un bazin adânc. Din apă ieşeau 
aburi ademenitori şi bănci simple de lemn se înşirau de-a 
lungul pereţilor, înţesate de prosoape albe şi moi. Halate 
atârnau de suporturi lângă apă şi patru sclavi bărbaţi aşteptau 
lângă mesele joase, gata să le facă masaj dacă era nevoie. 

— Nemaipomenit! spuse Tubruk. Unchiul tău este o gazdă pe 
cinste, Gaius! Eu o să fac o baie, înainte să mănânc. 

Începu să-şi scoată hainele în timp ce vorbea. Unul dintre 
sclavi se îndreptă către el şi întinse un braţ ca să ţină 
veşmintele. Când Tubruk fu gol, sclavul dispăru cu ele pe 
singura uşă din încăpere. După câteva clipe, un alt sclav intră, 
luându-i locul la mese. 

Tubruk se afundă cu totul în bazin, ţinându-şi respiraţia şi 
relaxându-şi fiecare muşchi în fierbinţeala apei. Până să iasă 
din nou la suprafaţă, Gaius şi Marcus se despuiaseră şi ei de 
veşminte, zvârlindu-le către alt sclav, apoi se aruncară goi şi 
râzând în celălalt capăt al bazinului. 

Un servitor îşi întinse braţul ca să-i ţină hainele lui Cabera; 
bătrânul se încruntă, apoi oftă şi începu să-şi îndepărteze roba 
de pe trupul slăbănog. 

— Să zicem că e o nouă încercare, spuse şi se cufundă uşor 
în apă, tresărind. 

— Masează-mi umerii, băiete! strigă Tubruk la unul dintre 
sclavi. 

Omul dădu din cap şi îngenunche pe marginea bazinului, 
frământând cu degetele mari muşchii gladiatorului şi eliberând 
grijile care se adunaseră acolo de când cu atacul sclavilor 
asupra moşiei. 

— Foarte bine, oftă Tubruk şi începu să moţăie, moleşit de 
căldură. 

Marcus fu primul care se aşeză pe masa de masaj, întins pe 
pânza moale, cu aburi ieşindu-i din trup în aerul ceva mai rece 
al încăperii. Sclavul care se afla mai aproape desprinse de la 
cingătoare câteva unelte ca nişte chei lungi de bronz. Turnă din 
belşug ulei cald de măsline, apoi începu să frece pielea udă a 
tânărului, ca şi cum ar fi curăţat un peşte de solzi, scoțând 
praful de pe drum la suprafaţă şi ştergând o cantitate uimitoare 
de murdărie neagră cu o cârpă pe care o ţinea la brâu. Apoi 


140 


şterse din nou pielea până se uscă de tot şi mai turnă puţin ulei 
pentru masaj, începându-şi mişcările repezi de-a lungul şirei 
spinării. 

Marcus oftă de plăcere. 

— Cred că o să-mi placă aici, prietene, spuse leneş. 

În apă, Gaius îşi dăduse frâu liber gândurilor. Se putea ca 
Marius să nu-i vrea pe amândoi băieţii în preajma lui. Nu avea 
copii şi Republica trecea prin vremuri grele. Toate libertăţile 
firave pe care tatăl său le iubise atât de mult erau amenințate 
de prezenţa soldaţilor care patrulau oraşul. Fiind consul, 
Marius era unul dintre cei doi bărbaţi ai cetăţii care deţineau 
puterea, dar cum legiunile lui Sulla cutreierau străzile, puterea 
lui devenise mai mult una teoretică şi viaţa îi atârna în mâinile 
celuilalt. Şi totuşi, cum ar fi putut Gaius să apere interesele 
tatălui său fără ajutorul lui Marius? Trebuia să fie introdus în 
Senat, să fie finanţat de cineva. Nu putea să ia pur şi simplu 
locul tatălui său. Ar fi fost dat afară şi totul s-ar fi sfârşit. 
Legătura de sânge cu mama lui avea să-i folosească, dar el nu 
putea să fie sigur de nimic. Marius era generalul de aur care 
mai trecea din când în când să-şi vadă sora când Gaius era mai 
mic. Dar vizitele se răriseră tot mai mult pe măsură ce boala ei 
înainta. Trecuseră ani de zile de când nu mai dăduse pe la 
moşie. 

— Gaius? Vocea lui Marcus îi întrerupse gândurile. Vino să-ţi 
faci un masaj. lar gândeşti prea mult. 

Gaius rânji către prietenul său şi ieşi din apă. Nici nu-i trecu 
prin minte să se simtă stânjenit de goliciunea lui. Nimeni nu se 
sinchisea de asta. 

— Cabera! Ai avut parte vreodată de un masaj? îl întrebă pe 
bătrânul aproape adormit în timp ce trecea pe lângă el. 

— Nu, dar orice lucru merită o încercare, răspunse Cabera, 
îndreptându-se prin apă către trepte. 

— Atunci te afli în cetatea potrivită, spuse Tubruk zâmbind 
cu ochii închişi. 

e 

Curaţi, îmbrăcaţi în haine noi şi răcoroase şi cu foamea 
potolită, cei patru fură conduşi la Marius la asfinţitul soarelui. 
Fiind o sclavă, Alexandria nu îi însoţi şi pentru o clipă Gaius fu 
dezamăgit. Când se afla cu ei abia izbutea să i se adreseze, dar 
când era plecată mintea i se umplea de vorbe de duh pe care 


141 


mai apoi nu şi le putea aduce aminte niciodată. Nu mai adusese 
vorba de sărutul de la grajduri şi se întreba dacă ea se gândea 
la asta la fel de des ca şi el. Işi goli însă mintea de prezenţa 
fetei, ştiind că la întâlnirea cu un consul al Romei trebuia să fie 
ager şi atent. 

Un sclav de statură impunătoare îi opri în faţa uşii care 
dădea către sala de oaspeţi şi, nemulţumit de înfăţişarea 
vizitatorilor, scoase un pieptăn cioplit în fildeş cu care potrivi 
buclele lui Marcus pe spate, apoi îndreptă haina lui Tubruk. 
Când degetele cărnoase se apropiară de Cabera, mâinile 
bătrânului ţâşniră plesnindu-le din scurt. 

— Nu mă atinge! îl repezi cu un glas ca de viespe. 

Chipul sclavului rămase ca de piatră în timp ce continuă să-i 
gătească pe ceilalţi. In cele din urmă fu mulţumit, dar îndrăzni 
să se încrunte la Cabera. 

— În seara asta veţi fi primiţi de stăpân şi de soţia lui. Când 
vă prezentaţi plecaţi-vă capul mai întâi în faţa stăpânului şi 
priviţi în pământ. Apoi faceţi o plecăciune în faţa stăpânei 
Metella, dar nu atât de adâncă precum prima dată. Dacă e 
nevoie, sclavul vostru barbar poate să se dea de câteva ori cu 
capul de podea. 

Cabera se pregăti să răspundă insultei, dar sclavul se 
întoarse şi deschise uşile. 

Gaius intră primul, dând cu ochii de o sală frumoasă având o 
grădină în centru, fără acoperiş. În jurul dreptunghiului care 
încadra grădina era o alee care ducea către alte încăperi. 
Coloane de piatră albă susțineau tavanul şi pereţii erau pictaţi 
cu scene din istoria Romei, înfăţişând victoriile lui Scipio sau 
cucerirea Greciei. Marius şi soţia lui, Metella, se ridicară în 
picioare ca să-şi primească oaspeţii şi Gaius se forţă să 
zâmbească, simțindu-se deodată prea tânăr şi nelalocul lui. 

Apropiindu-se, văzu că bărbatul îl măsura din priviri şi se 
întrebă la ce concluzie ajunsese. Cât despre Marius, acesta 
avea o statură impresionantă. Generalul trecut prin sute de 
campanii purta o togă largă care lăsa să i se vadă braţul şi 
umărul drept, dezvăluind o musculatură masivă; pieptul şi 
braţele erau acoperite de o țesătură de păr negru. Nu purta 
nicio bijuterie sau alt ornament, de parcă asemenea lucruri ar fi 
fost de prisos pentru un om de statura lui. Ţinuta îi era mândră, 
răspândind o senzaţie de putere şi de voinţă fermă. Avea faţa 


142 


aspră şi ochii de un cafeniu-închis străluceau de sub 
sprâncenele dese. Fiecare trăsătură a chipului vorbea despre 
obârşia bărbatului. Îşi ţinea mâinile la spate şi nu spuse nimic 
atunci când Gaius se apropie şi făcu o plecăciune. 

Cândva Metella fusese frumoasă, dar timpul şi grijile i se 
întipăriseră pe chip şi ridurile unei suferinţe neştiute se 
adânciseră în pielea unei femei de-acum bătrâne. Părea 
încordată şi mâinile îi tremurară uşor când îl privi. Purta o 
rochie simplă din stofă roşie, împodobită cu cercei şi cu brățări 
din aur strălucitor. 

— Fiul surorii mele este întotdeauna binevenit în casa mea, 
spuse Marius, vocea sa umplând încăperea. 

Gaius aproape că scăpă un oftat de uşurare la auzul acelor 
vorbe, dar se ţinu tare. 

Marcus înaintă până în dreptul lui şi-şi plecă uşor capul. 
Metella îi întâlni privirea şi tremurul mâinilor crescu. Gaius 
surprinse îngrijorarea din ochii lui Marius când aceasta păşi 
către ei. 

— Ce tineri chipeşi! spuse stăpâna casei, întinzându-şi 
mâinile. 

Fiecare apucară câte una, vrăjiţi. 

— Cât aţi mai suferit pe timpul revoltei! Câte grozăvii trebuie 
să fi văzut! 

Puse o mână pe obrazul lui Marcus. 

— Aici veţi fi în siguranţă, să ştiţi! Casa noastră este şi a 
voastră, atât cât veţi pofti. 

Marcus îşi puse palma deasupra palmei ei, mulţumindu-i în 
şoaptă. Părea mult mai în largul lui în prezenţa acelei femei 
stranii decât era Gaius. Inflăcărarea cu care le vorbea îi 
amintea în mod dureros de propria mamă. 

— Poate ar fi bine să vezi de pregătirile pentru cină, draga 
mea. În timpul ăsta eu o să discut afaceri cu băieţii, izbucni 
Marius vesel din spatele lor. 

Femeia încuviinţă şi plecă, aruncând o privire în spate către 
Marcus. 

Marius îşi drese vocea. 

— Cred că soţia mea te place, spuse. Zeii nu ne-au hărăzit 
copii şi cred că voi o să-i aduceţi alinare. Privirea bărbatului 
trecu mai departe. Tubruk, văd că ai rămas tot un păzitor de 


143 


nădejde. Am auzit că ai luptat cu cinste ca să aperi casa surorii 
mele. 

— Mi-am făcut datoria, domnule. Dar se pare că nu a fost de- 
ajuns. 

— Fiul şi mama lui sunt încă în viaţă. lulius ar spune că a fost 
de ajuns, răspunse Marius, apoi ochii i se îndreptară din nou 
către Gaius. Văd că ai chipul tatălui tău. Îmi pare rău că l-am 
pierdut. Nu pot să spun că eram foarte buni prieteni, dar ne 
respectam reciproc şi ăsta e un lucru mult mai cinstit decât 
multe prietenii. N-am putut veni la înmormântarea lui, dar l-am 
purtat în gândurile şi în rugăciunile mele. 

Gaius simţi că avea să-l placă pe acest om. Poate că ăsta era 
talentul lui ascuns, îl avertiză o voce interioară. Poate de aceea 
fusese reales de atâtea ori. Era un conducător înnăscut, un om 
care te cucerea. 

— Mulţumesc. Întotdeauna vorbea de bine despre 
dumneavoastră, răspunse Gaius cu voce tare. 

Marius râse cu poftă. 

— Mă îndoiesc. Cum se simte mama ta. E... la fel? 

— Aproape la fel. Doctorii sunt deznădăjduiţi. 

Marius dădu din cap, dar pe chip nu i se citi nimic. 

— Cred că ar trebui să-mi spui „unchiule” de aici înainte. Da, 
unchi mi se potriveşte. Dar cine este el? 

Încă o dată, privirea îi fugi pe neaşteptate, de data asta către 
Cabera, care i se uită nepăsător în adâncul ochilor. 

— Este preot şi vindecător. E sfătuitorul meu. Cabera îl 
cheamă, răspunse Gaius. 

— De unde eşti, Cabera? Nu ai trăsături romane. 

— Vin din Orientul îndepărtat, domnule. Locurile acelea nu 
sunt cunoscute la Roma. 

— Încearcă-mă. Am călătorit destul de departe cu legiunea 
mea de-a lungul vieţii. 

Marius nu clipi, privirea îi era neabătută. 

Cabera nu părea deloc tulburat. 

— Vin dintr-un sat de deal aflat la mai mult de o mie de 
kilometri la răsărit de Egipt. L-am părăsit când eram încă un 
băiat şi nu mai ţin minte numele. Şi eu am călătorit departe de 
atunci. 

Flacăra din ochii lui Marius păli şi acesta îşi pierdu interesul. 
Se uită din nou către cei doi băieţi. 


144 


— De aici înainte casa mea va fi şi a voastră. Bănuiesc că 
Tubruk se va întoarce la moşie? 

Gaius încuviinţă. 

— Foarte bine. Am să-ţi pregătesc intrarea în Senat de îndată 
ce rezolv câteva treburi personale. Ai auzit de Sulla? 

Gaius îşi dădu seama în mod dureros că îi erau măsurate 
cunoştinţele. 

— El controlează Roma acum. 

Marius se încruntă, dar Gaius spuse mai departe: 

— Faptul că legiunea lui patrulează străzile oraşului îi dă o 
mare putere. 

— Ai dreptate. Văd că viaţa la ţară nu te-a înstrăinat de tot 
de problemele de la oraş. Vino şi ia loc. Nu bei vin? Atunci e un 
moment prielnic să înveţi. 

După ce luară loc în jurul mesei încărcate de bucate, Marius 
îşi înclină capul şi începu să se roage cu voce tare: 

— Mărite Marte”, ajută-mă să iau deciziile corecte în 
vremurile grele care vor urma! 

Îşi îndreptă spatele şi le zâmbi, făcând semn unui sclav să 
toarne vin. 

— Tatăl tău ar fi putut să fie un mare general, dacă ar fi vrut, 
spuse Marius. Avea cea mai ageră minte din câte am întâlnit, 
dar a preferat să aibă interese mărunte. Nu înţelegea ce 
înseamnă puterea, că un om influent poate fi deasupra regulilor 
şi a legilor care-i conduc pe semenii lui. 

— Punea mare preţ pe legile Romei, răspunse Gaius după o 
clipă de gândire. 

— Aşa este. Era unul dintre neajunsurile lui. Ştii oare de câte 
ori am fost ales consul? 

— De trei ori, interveni Marcus. 

— Şi cu toate astea legea nu permite decât un singur 
mandat. Voi fi ales iar şi iar, până o să mă satur de jocul ăsta. E 
prea periculos să fiu refuzat, înţelegi? La asta se reduce 
problema, în ciuda tuturor legilor şi regulamentelor atât de 
dragi bătrânilor din Senat. Legiunea mea îmi este devotată 
doar mie. Am abolit restricţia de a avea pământ ca să intri în 
armată, aşa că mulţi dintre oamenii mei îmi datorează mie 
traiul bun. E adevărat că unii provin din plebea Romei, dar sunt 
devotați şi puternici, în ciuda originii proaste. Cinci mii de 


23 Zeul roman al războiului. (n.tr.). 
145 


oameni ar nimici oraşul ăsta dacă aş fi asasinat, aşa că mă pot 
plimba în siguranţă pe străzi. Ei ştiu ce s-ar întâmpla dacă eu 
aş muri, înţelegi? Prin urmare, dacă nu mă pot ucide, trebuie să 
mă suporte; numai că Sulla a intrat şi el în joc cu o legiune care 
îi este devotată numai lui. Eu nu-l pot ucide şi el nu mă poate 
ucide, aşa că urlăm unul la celălalt în Senat aşteptând ca unul 
din noi să arate un semn de slăbiciune. În momentul ăsta el 
este în avantaj, pentru că oamenii lui sunt pe străzi, cum ai 
spus şi tu, pe când ai mei sunt campaţi în afara cetăţii. Suntem 
în impas! Ştii să joci Jatrunculi2 ? Am o masă de joc. 

Ultima întrebare îi fu adresată lui Gaius, care clipi şi clătină 
din cap a negare. 

— O să te învăţ. Sulla este expert în jocul ăsta, la fel ca mine. 
E un joc bun pentru generali. Ideea este să-l ucizi pe celălalt 
rege sau să îi iei puterea, astfel încât să rămână neajutorat şi 
să se predea. 

Un soldat echipat complet, în uniformă strălucitoare, îşi făcu 
apariţia, salutând cu braţul drept întins înainte. 

— Generale, oamenii pe care i-ai cerut au sosit. Au intrat în 
oraş din direcţii diferite şi s-au adunat aici. 

— Excelent! Vezi, Gaius, acum urmează să facem noi 
mutarea. Am cincizeci de soldaţi la mine acasă. Sulla nu va şti 
că ei au intrat în oraş decât dacă are spioni la fiecare poartă. 
Dacă îmi ghiceşte intenţiile, în zori o să ne aştepte afară o 
centurie” din legiunea lui, dar viaţa e un joc, nu-i aşa? I se 
adresă soldatului: Vom pleca în zori. Ai grijă ca sclavii mei să se 
ocupe de oameni. Vin şi eu imediat. 

Ostaşul salută din nou şi dispăru pe uşă. 

— Ce veți face? întrebă Marcus, simțindu-se complet 
inoportun în intervenţia sa. 

Marius se ridică şi-şi îndreptă umerii. Strigă unui sclav să se 
apropie şi-i spuse să-i pregătească uniforma până în zori. 

— Aţi văzut vreodată un Triumf?%? 


2 Cel mai popular joc în Imperiul Roman. Reprezenta o formă 

incipientă a șahului. Din lat. latrones, care înseamnă mercenar și 

făcea referire la soldaţi. (n.tr.). 

235 În armata romană, subdiviziune tactică însumând o sută de ostași. 

(n.tr.). 

2 În Roma Antică reprezenta celebrarea unei victorii prin intrarea 

solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai 
146 


— Nu. Nu cred că a mai fost vreunul de câţiva ani, răspunse 
Gaius. 

— Este dreptul oricărui general care a cucerit pământuri noi 
să-şi conducă legiunile pe străzile capitalei mult iubite şi să 
primească aprecierea mulţimii şi mulţumirile Senatului. Am 
cucerit întinderi mari şi bogate de pământ arabil în nordul 
Africii, cum a făcut şi Scipio înaintea mea. Şi, cu toate astea, 
Sulla mi-a refuzat un Triumf, iar deocamdată are Senatul la 
degetul mic. Spune că oraşul a fost prea răvăşit de răscoale în 
ultimul timp, dar nu ăsta este motivul adevărat. Vreţi să vă 
spun eu care este? 

— Nu doreşte ca oamenii tăi să intre în oraş sub niciun 
pretext, spuse repede Gaius. 

— Exact. Deci ce trebuie să fac eu? 

— Să-i aduci oricum? îndrăzni Gaius. 

Marius se îmbăţoşă. 

— Nu. Asta chiar este oraşul pe care-l iubesc extrem de mult 
şi nu a văzut niciodată armate duşmane intrându-i pe porţi. N- 
am să fiu eu primul care face asta. Este o mutare riscantă şi nu 
se ştie niciodată ce ar urma. Nu, voi cere permisiunea. Mai 
sunt şase ore până în zori. Vă sfătuiesc să dormiţi un pic, 
domnilor. Daţi de ştire unui sclav când vreţi să vă conducă în 
încăperile voastre. Noapte bună! 

Râse înfundat, apoi se îndepărtă cu paşi grăbiţi, lăsându-i 
singuri pe cei patru tovarăşi. 

— El... începu Cabera, dar Tubruk ridică un deget, făcând 
semn cu ochiul către sclavii de lângă ei, care păreau că nu-i 
bagă în seamă. 

— N-o să ne plictisim aici, spuse în şoaptă. 

Marcus şi Gaius încuviinţară şi rânjiră unul la celălalt. 

— Mi-ar plăcea să-l văd cum „cere permisiunea”, spuse 
Marcus. 

Tubruk scutură repede din cap. 

— E prea periculos. O să fie cu siguranţă vărsare de sânge şi 
nu v-am adus la Roma ca să fiţi ucişi din prima zi. Dacă ştiam 
că Marius pune asta la cale, mi-aş fi amânat venirea. 

Gaius îşi puse mâna pe braţul bărbatului. 


albi și însoţit de un cortegiu din care făceau parte senatori, 
căpeteniile armatei și prizonierii făcuţi în război, reprezentând cea 
mai mare onoare acordată învingătorului. (n.tr.). 

147 


— Ai fost un apărător bun, Tubruk, dar şi eu vreau să văd ce 
va urma. Nu vom accepta un refuz. 

Vorbea încet, însă Tubruk se holba la el ca şi cum ar fi ţipat. 
Apoi îşi veni în fire. 

— Tatăl tău n-a fost niciodată atât de nesăbuit, dar dacă eşti 
hotărât că asta vrei şi dacă Marius e de acord, o să vă urmez ca 
să veghez asupra voastră, cum am făcut întotdeauna. Cabera? 

— Unde aş putea să mă duc? Merg pe acelaşi drum cu voi. 

Tubruk încuviinţă. 

— Atunci ne vedem în zori. Aţi face bine să vă treziţi cu cel 
puţin o oră sau două înainte să se crape de ziuă, ca să vă 
dezmorţiţi oasele şi să mâncaţi ceva uşor. Se ridică şi făcu o 
plecăciune în faţa lui Gaius. Domnule? 

— Poţi pleca, Tubruk, spuse Gaius hotărât. 

Tubruk se îndepărtă. 

Marcus ridică din sprâncene, dar Gaius nu-l băgă în seamă. 
Nu erau singuri şi nu puteau să se bucure de aceeaşi relaţie 
firească pe care o aveau la moşie. Chiar dacă erau rude, casa 
lui Marius nu reprezenta un loc unde să te poţi relaxa. Tubruk 
le adusese aminte de asta în felul lui ceremonios. 

Marcus şi Cabera plecară în scurt timp, lăsându-l pe Gaius cu 
gândurile lui. Se întinse pe spate pe un divan şi privi la stelele 
nopţii prin acoperişul deschis. 

Simţi cum lacrimile îi năpădesc ochii. Tatăl lui nu mai era şi 
acum se afla printre străini. Totul era atât de nou, de diferit şi 
de copleşitor! Trebuia să cântărească fiecare cuvânt care-i 
ieşea pe gură, să judece bine fiecare decizie pe care o lua. Era 
obositor şi îşi dori pentru a mia oară să mai fi fost din nou copil, 
să nu aibă nicio grijă. Intotdeauna avusese pe cineva care să-l 
ajute atunci când greşea, dar acum cine avea să-l mai ajute? Se 
întrebă dacă tatăl lui sau Tubruk se simţise vreodată la fel de 
pierdut cum era el. Părea un lucru de necrezut ca ei să fi avut 
aceleaşi temeri. Poate că toată lumea le avea, dar oamenii îşi 
ascundeau grijile în faţa altora. 

Când îşi veni din nou în fire, se ridică în întuneric şi ieşi 
neauzit din încăpere, acceptând cu greu destinaţia pe care şi-o 
alesese. Coridoarele erau învăluite în tăcere şi păreau pustii, 
dar nu făcu nici doi paşi când un paznic îi ieşi înainte şi-i vorbi: 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? 


148 


Gaius tresări. Bineînţeles că Marius avea gărzi peste tot, în 
casă şi în grădină. 

— Am adus o sclavă astăzi cu mine. Aş vrea să văd ce face 
înainte să mă culc. 

— Înţeleg, domnule, fu răspunsul omului, însoţit de un 
zâmbet. O să vă arăt drumul spre locuinţele sclavilor. 

Gaius scrâşni din dinţi. Ştia ce gândea bărbatul, dar dacă ar 
fi vorbit din nou nu ar fi făcut decât să-i adeverească 
suspiciunile. Îl urmă în tăcere până dădură de o uşă grea la 
capătul culoarului. Soldatul bătu încet şi aşteptară câteva clipe 
până ce uşa i se deschise. 

O femeie în vârstă îl întâmpină cu o privire strâmbă. Avea 
părul cărunt şi chipul i se preschimbă repede într-o mască a 
dezaprobării, ceea ce părea o expresie normală pentru ea. 

— Ce vrei, Thomas? Lucy a adormit şi ţi-am mai zis că... 

— Nu e pentru mine. Acest tânăr este nepotul lui Marius. A 
adus o fată cu el astăzi. 

Femeia îşi schimbă atitudinea când dădu cu ochii de Gaius, 
care clătină tăcut din cap, întrebându-se cu durere cât de 
publice aveau să devină lucrurile. 

— Parcă Alexandria o cheamă, nu? E o fată frumoasă. Eu 
sunt Caria. O să vă conduc la camera ei. Majoritatea sclavilor 
dorm deja, aşa că vă rog să păşiţi în linişte. 

Îi făcu semn lui Gaius să o urmeze şi el se supuse, stânjenit 
până peste poate. Simti privirea lui Thomas fixându-l din spate, 
apoi uşa se închise uşor în urma lui. 

Acea porţiune a casei lui Marius era simplă, dar curată. De-a 
lungul holului se înşirau uşile închise şi lumânări mici atârnau 
pe pereţi din loc în loc, în suporturi. Doar câteva erau aprinse, 
răspândind destulă lumină pentru ca Gaius să vadă încotro se 
îndreaptă. Când se întoarse către el, vocea Cariei se transformă 
într-un şuierat aspru. 

— Cei mai mulţi sclavi dorm împreună în câteva încăperi 
mari, dar fata dumneavoastră a fost repartizată într-o cameră 
numai pentru ea, pe care o păstrăm pentru oaspeţi mai de 
seamă. Aţi spus să o tratăm cu blândeţe, nu-i aşa? 

Gaius roşi. Uitase de interesul pe care sclavii lui Marius 
aveau să i-l arate lui şi Alexandriei. Până în zori toată casa avea 
să ştie că el o vizitase în timpul nopţii. 


149 


Cotiră pe un ultim culoar şi Gaius încremeni de uimire. Uşa 
din capăt era deschisă şi în lumina slabă a lumânării o zări pe 
frumoasa Alexandria. Dacă ar fi văzut-o numai pe ea şi tot ar fi 
tras adânc aer în piept, dar în încăpere, cu fata, se mai zărea 
umbra cuiva, care stătea sprijinit de perete. 

Caria ţâşni înainte şi amândoi îl recunoscură pe Marcus în 
acelaşi timp. Părea la fel de surprins să-i vadă ca şi ei. 

— Pe unde ai intrat? îl întrebă Caria cu vocea crispată. 

Marcus clipi din ochi. 

— M-am furişat. N-am vrut să trezesc pe toată lumea, 
răspunse. 

Gaius se uită la Alexandria şi pieptul i se încordă de gelozie. 
Părea supărată, dar lucirea din ochi nu făcea decât să-i 
sporească înfăţişarea zbârlită. 

Vorbi tăios: 

— După cum vedeţi amândoi, sunt foarte bine. Sclavii trebuie 
să se trezească înainte de ivirea zorilor, aşa că mi-aş dori să mă 
culc, doar dacă nu vreţi să-i aduceţi aici şi pe Cabera sau pe 
Tubruk. 

Marcus şi Gaius o priviră năuciţi. Părea furioasă de-a 
dreptul. 

— Nu vreţi? Atunci vă doresc noapte bună! 

Îşi plecă hotărâtă capul, apoi închise încet uşa. 

Caria rămase cu gura căscată de uimire. Nu ştia cum să 
înceapă în a-şi cere scuze. 

— Ce faci aici, Marcus? întrebă Gaius cu voce joasă. 

— Acelaşi lucru ca şi tine. M-am gândit că e singură. N- 
aveam de unde să ştiu că tu o să faci din asta o întrunire în 
grup. 

Uşile se deschideau de-a lungul coridorului; se auzi o voce 
şoptită de femeie: 

— Totul e în ordine, Caria? 

— Da, dragă. Mulţumesc, răspunse femeia printre dinţi. 
Uitaţi care e treaba. S-a dus la culcare, aşa că vă sfătuiesc să-i 
urmaţi şi voi exemplul înainte să se ridice toată casa în picioare 
ca să vadă ce se întâmplă. 

Posomorâţi, cei doi dădură din cap în semn de aprobare şi o 
luară împreună înapoi pe coridor, lăsând-o pe Caria cu mâna la 
gură, încercând să-şi oprească hohotele de râs. Aproape că 
reuşi. 


150 


Aşa cum prevăzuse Alexandria, casa lui Marius se trezi brusc 
la viaţă cu vreo două ore bune înainte de ivirea zorilor. 
Cuptoarele de la bucătărie fură aprinse, ferestrele - deschise şi 
torţele - aşezate de-a lungul pereţilor până la răsăritul soarelui. 

Sclavii zoreau fără astâmpăr, cărând tăvi cu mâncare şi 
ştergare pentru soldaţi. Liniştea nopţii fu străpunsă de hohote 
de râs şi de strigăte. Gaius şi Marcus se treziră de la primele 
zvonuri de larmă şi Tubruk îi urmă după numai câteva clipe, 
însă Cabera refuză să se scoale din pat. 

— De ce m-aş ridica din pat? Nu trebuie decât să-mi arunc 
roba pe mine şi să merg până la poartă! Încă două ore de somn 
până în zori nu mi-ar strica! 

— Ai putea să te speli şi să mănânci ceva între timp, spuse 
Marcus cu ochii scăpărându-i în orbite. 

— M-am spălat ieri şi de obicei nu prea mănânc până la 
prânz. Acum lăsaţi-mă! 

Marcus plecă şi se alătură celorlalţi ca să îmbuce puţină 
pâine cu miere, unsă cu un vin tare şi parfumat, care le umplu 
burţile de căldură. 

Nu vorbiseră despre cele întâmplate cu o seară înainte şi 
amândoi simțeau acum o oarecare încordare între ei, 
tensionând liniştea în care de obicei se înfiripau discuţii despre 
nimicuri. 

În cele din urmă Gaius îşi luă inima în dinţi. 

— Dacă te place pe tine, n-am să mă bag, spuse, pronunţând 
clar fiecare cuvânt. 

— Foarte amabil din partea ta, răspunse Marcus zâmbind. 

Işi goli cana de vin tare şi ieşi din încăpere, netezindu-şi 
părul cu mâna. 

Tubruk se uită la expresia de pe chipul lui Gaius şi slobozi un 
hohot de râs înainte de a se duce după Marcus. 

e 

Odihnit, Marius se îndreptă cu paşi grăbiţi spre grădină, în 
zgomotul pe care sandalele cu talpă de fier îl făceau pe piatră. 
Părea şi mai impunător în uniforma de general, un adevărat 
învingător. Marcus se trezi că-i urmăreşte mersul căutând un 
punct slab, aşa cum învățase să-şi observe orice adversar. 
Trăda cumva un umăr rănit în vreo luptă de demult, călca 
apăsat pe vreun picior? Nu se vedea nimic. Avea în faţă un 


151 


bărbat care nu fusese niciodată aproape de moarte, care nu 
cunoscuse niciodată deznădejdea. Faptul că nu avea niciun fiu 
era singura lui slăbiciune. Marcus se întrebă care din cei doi 
soţi nu putea avea copii. Toată lumea ştia că zeii erau 
capricioşi, dar să dai unui om atât de mult şi să nu-l laşi să-şi 
transmită moştenirea reprezenta chiar o glumă proastă. 

Marius purta o platoşă de bronz şi o mantie lungă şi roşie 
peste umeri. De mijloc îi atârna o sabie obişnuită de legionar, 
dar Marcus băgă de seamă mânerul de argint care o deosebea 
de celelalte. Picioarele cafenii erau aproape goale sub tunica de 
piele. Pentru un bărbat de vârsta lui, se mişca neobişnuit de 
bine, iar în ochi i se citea o oarecare nerăbdare sau poate 
anticipare. 

— Îmi pare bine să văd că v-aţi trezit şi că sunteţi gata de 
plecare. Aşadar, veţi defila împreună cu oamenii mei? 

Vorbea cu glas hotărât, fără nicio urmă de nervozitate. 

Gaius zâmbi, mulţumit că nu trebuia să mai întrebe. 

— Mergem cu toţii, cu permisiunea ta... unchiule. 

Marius încuviinţă din cap la auzul cuvântului. 

— Bineînţeles, dar să staţi în urmă de tot. Asta e o distracţie 
periculoasă, indiferent cum va ieşi. Să nu uit un lucru. Voi nu 
cunoaşteţi oraşul, aşa că, dacă ne despărţim, s-ar putea ca aici 
să nu mai fiţi în siguranţă. Să întrebaţi de Valcinus la băile 
publice. Până la amiază sunt închise, dar o să vă lase să intraţi 
dacă rostiţi numele meu. Aţi înţeles? 

Marcus, Gaius şi Tubruk se priviră unul pe altul, zăpăciţi de 
cum se precipitau lucrurile. Cel puţin doi dintre ei erau în 
acelaşi timp entuziasmați. Se aliniară în urma lui Marius, iar 
acesta se îndreptă cu paşi mari spre curtea unde oamenii lui 
aşteptau răbdători. 

Cabera li se alătură în ultima clipă. Avea ochii la fel de ageri 
ca întotdeauna, dar pe obraji şi pe bărbie se întrezărea o barbă 
ţepoasă. Marcus îi rânji şi i se răspunse cu o privire încruntată. 
Se aşezară în spatele grupului de oameni şi Gaius observă pe 
îndelete înfăţişarea soldaţilor. Bărbaţii cu pielea arsă şi cu 
părul negru purtau scuturi dreptunghice legate pe braţul stâng, 
iar pe bronz era înscris blazonul casei lui Marius, alcătuit din 
trei săgeți intersectate. Văzându-l, Gaius înţelese ceea ce îi 
explicase unchiul său cu o seară înainte. Oamenii din jurul lui 


152 


erau soldaţi romani care luptau să-şi apere oraşul, dar care 
erau devotați în primul rând blazonului pe care îl purtau. 

Cu toţii aşteptau în tăcere ca porţile uriaşe să se deschidă. 
Metella apăru din întuneric şi-l sărută pe Marius, care-i 
răspunse cu entuziasm, apucând-o de o fesă. Oamenii priviră 
totul netulburaţi şi fără să-i împărtăşească buna dispoziţie. Apoi 
femeia se întoarse şi îi sărută pe Gaius şi pe Marcus. Aceştia 
fură surprinşi să-i vadă lacrimile din ochi. 

— Să vă întoarceţi teferi. O să v-aştept pe toţi. 

Gaius se uită în jur după Alexandria. Avea impresia vagă că 
ar fi putut să-i spună de hotărârea lui nobilă de a-i face loc lui 
Marcus către inima ei. Spera ca fata să fie mişcată de 
sacrificiul lui şi să dispreţuiască afecțiunea lui Marcus. Din 
păcate, nu o zări nicăieri şi porţile se deschiseră. Nu mai era 
timp. 

Gaius şi Marcus se aliniară alături de Tubruk şi de Cabera, 
păşind în urma soldaţilor lui Marius, care porniră zăngănind pe 
străzile Romei. 


Capitolul 13 


În împrejurări normale, străzile Romei ar fi fost pustii la 
ivirea zorilor. Majoritatea oamenilor obişnuiau să se trezească 
dimineaţa târziu şi lucrau până spre miezul nopţii. Însă de când 
cu interdicţia de a ieşi din casă, ritmul zilei se schimbase, aşa 
că prăvăliile îşi deschideau deja porţile când Marius şi oamenii 
lui îşi începură marşul. 

Generalul îşi conducea soldaţii cu pasul uşor şi sigur. 
Strigăte de atenţionare se auzeau printre trecători şi Gaius 
văzu cum oamenii se fereau în spatele uşilor de cum zăreau 
bărbaţii înarmaţi. După răscoalele recente, nimeni nu mai avea 
chef să urmărească alaiul care-şi croia drum în josul dealului, 
către forum, acolo unde se găsea clădirea Senatului roman. 

La început, drumurile principale se goliră pe măsură ce 
muncitorii treziţi devreme se retrăgeau din calea soldaţilor. 
Gaius le simţi privirea aţintită asupra lor şi le auzi mârâielile 
furioase. Cuvântul „scelus”?” se repeta mereu, ieşind din 
piepturile aspre. Era o crimă că soldaţii se afişaseră pe străzi. 
Aerul dimineţii era umed şi rece, şi Gaius fu străbătut de un 
fior. Şi Marcus părea încruntat în lumina slabă şi prietenul său 
dădu din cap cu mâna pe sabie când privirile li se întâlniră. 
Încordarea crescu în ritmul marşului. Gaius nu-şi închipuise cât 
de zgomotoşi puteau fi cincizeci de soldaţi, dar pe străduţele 
înguste zăngănitul sandalelor cu talpă de fier răsuna în toate 
direcţiile. Câteva ferestre se deschiseră la apartamentele 
superioare şi o voce se răsti furioasă, dar ei îşi continuară 
drumul. 

— Sulla o să vă scoată ochii! urlă un bărbat înainte de a 
trânti uşa cu putere. 

Oamenii lui Marius ignorară strigătele dispreţuitoare ale 
gloatei care se aduna tot mai mare în spatele lor, atrasă de 
freamătul şi de pericolul din stradă. 

În depărtare, un legionar purtând pe scut însemnele lui Sulla 
se întoarse în direcţia de unde venea larma şi împietri. 
Convoiul se îndrepta către el şi Gaius simţi emotia fiecărui ochi 
aţintit asupra bărbatului singuratic. Omul lui Sulla alese 
retragerea în faţa vitejiei şi porni să alerge, dispărând după un 


2? Crimă, nelegiuire, ticăloșie. (în lb. latină în orig.). 
154 


colţ de stradă. Un soldat aflat în faţă, lângă Marius, se aplecă 
înainte, pregătit să-l urmeze pe legionar, dar generalul îl opri 
punându-i mâna pe piept. 

— Lasă-l să plece. O să le spună că vin. 

Vocea îi răsună printre rânduri şi Gaius rămase uimit de 
calmul unchiului său. Nimeni nu mai spuse nimic şi oamenii îşi 
continuară drumul cu paşi asurzitori. 

Cabera privi înapoi şi se făcu alb ca varul când văzu că 
străzile se umpluseră de privitori. Nu aveau unde să se retragă; 
o gloată de oameni le ţinea urma cu ochii lucind de nerăbdare, 
zbierând şi huiduindu-se unul pe altul. Cabera se căută prin 
robă şi scoase o piatră mică, albastră, incrustată într-o chingă, 
pe care o sărută, bolborosind o rugăciune scurtă. Tubruk îl 
privi pe bătrân şi-l strânse scurt cu mâna de umăr. 

Inainte ca ei să ajungă la întinderea vastă a forumului, 
mulţimea se împrăştiase deja, umplând drumurile paralele, 
revărsându-se peste tot în spatele şi în jurul lor. Gaius simţi 
tensiunea soldaţilor şi îi văzu cum îşi încordează muşchii când 
îşi traseră săbiile din teacă, gata de luptă. Înghiţi în sec şi-şi 
dădu seama că avea gâtul uscat. Inima îi bătea repede şi se 
simţi ameţit. 

Ca şi cum le-ar fi râs în nas, soarele răsări din ceața dimineţii 
tocmai când ei intrară în forum, aruncându-şi razele aurii pe o 
latură a statuilor şi a templelor. Gaius văzu treptele Senatului 
înălțându-se dinaintea sa şi gura i se uscă brusc când bărbaţii 
în robe albe se iviră din întuneric, aşteptându-i. Numără patru 
dintre legionarii lui Sulla pe trepte, cu mâinile pe săbii. Cu 
siguranţă mai erau şi alţii pe drum. 

Sute de oameni umpleau forumul din toate părţile, strigătele 
lor răsunând pe străzile din apropiere. Cu toţii îi urmăreau pe 
Marius şi pe oamenii lui, şi goliră o străduţă care ducea spre 
Senat, ghicindu-le destinaţia fără să le spună cineva dinainte. 
Gaius strânse din dinţi. Era atât de multă lume! Pe chipurile lor 
nu se citea nicio urmă de teamă sau de uimire; dimpotrivă, 
gloata arăta cu degetul şi ţipa, se înghesuia şi se îmbrâncea 
pentru un loc de unde puteau să vadă mai bine. Lui Gaius 
începea să-i pară rău că voise să-i însoţească pe soldaţi. 

Marius îşi opri oamenii la marginea treptelor şi făcu un pas 
înainte. Gloata se împinse tot mai în faţă în jurul lor, umplând 
fiecare ungher disponibil. In aer plutea un miros de sudoare şi 


155 


de mâncare condimentată. Treizeci de trepte largi duceau către 
sala de dezbateri, iar pe ele stăteau nouă senatori. 

Gaius îl recunoscu pe Sulla, care se afla pe treapta cea mai 
de sus. Se uita fix la Marius, cu chipul lipsit de expresie, ca o 
mască. Îşi ţinea mâinile la spate, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
dea glas unui discurs. Cei patru legionari îşi ocupaseră poziţiile 
pe treapta cea mai de jos şi Gaius băgă de seamă că măcar ei 
aşteptau tensionaţi ceea ce avea să se întâmple. 

Parcă răspunzând unei replici neauzite, peste mulţime se 
lăsă tăcerea, străpunsă când şi când de bombănelile şi de 
înjurăturile celor care se luptau pentru locuri mai bune. 

— Mă cunoaşteţi cu toţii! răsună ca un tunet vocea lui 
Marius. Sunt generalul, consulul şi cetăţeanul Marius! Aici, în 
faţa Senatului, îmi reclam dreptul de a ţine un Triumf, în semn 
de recunoaştere a pământurilor pe care le-am cucerit în Africa! 

Gloata se împinse mai aproape şi se auziră înjurăturile 
câtorva oameni, care străpunseră încordarea momentului. Se 
îmbrânceau în soldaţi şi doi dintre ei fură nevoiţi să-şi ridice 
braţele ca să-i împingă înapoi în mulţime; li se răspunse cu 
strigăte şi mai furioase. Gaius simţi setea de sânge a mulţimii. 
Se adunase acolo aşa cum o făcuse la jocuri, să vadă moarte şi 
violenţă, şi să se distreze. 

Observă că toţi ceilalţi senatori îşi întoarseră privirile către 
Sulla, în aşteptarea unui răspuns. Fiind al doilea consul al 
Republicii, cuvântul lui era cel care avea autoritate în oraş. 

Acesta cobori două trepte, apropiindu-se de soldaţi. Era roşu 
la faţă de furie, dar cuvintele îi sunau netulburate. 

— Ce faci tu este în afara legii. Spune-le oamenilor tăi să se 
împrăştie. Vino înăuntru şi o să discutăm despre asta când se 
va convoca tot Senatul. Ştii care e legea, Marius! 

Cei din mulţime care îi auziră cuvintele îl aclamară, în timp 
ce restul strigară înjurături, ştiind că nu pot fi văzuţi în spatele 
gloatei agitate. 

— Ştiu care e legea! Şi mai ştiu că un general are dreptul să 
ceară un Triumf. Eu cer dreptul la un Triumf! Ai de gând să mi-l 
negi? Marius urcase şi el o treaptă mai sus şi mulţimea se 
mişcă odată cu el, împingându-se înainte şi înghiontindu-se pe 
treptele Senatului între cei doi bărbaţi. 


— Vappa! Cunnus*! ţipau revoltați către soldaţii care-i 
împingeau înapoi. 

Marius se întoarse către soldaţii din primul rând. Avea 
privirea rece şi întunecată. 

— Destul! Faceţi loc pentru generalul vostru, spuse cu voce 
sumbră. 

Primii zece soldaţi îşi scoaseră săbiile şi-i doborâră pe acei 
oameni din mulţime care erau cel mai aproape de ei. În câteva 
secunde, trupurile spintecate stropiră cu sânge treptele de 
marmură. Soldaţii nu se opriră, ucigând ca în transă femei şi 
bărbaţi care căzură pe rând înaintea lor. Un vaiet se ridică în 
văzduh în timp ce gloata încerca să se retragă, dar cei aflaţi în 
spate, neputând să vadă ce se întâmplă, continuară să se 
împingă înainte. Toţi cei cincizeci de soldaţi tăiau în stânga şi 
în dreapta, fără să le pese cine le cădea sub sabie. 

Totul nu tinu mai mult de câteva clipe, dar lui Gaius şi lui 
Marcus, care urmăriseră cu groază cum oamenii cădeau 
seceraţi, li se păru că trecuse o veşnicie. Trupurile sângerânde 
murdăriră treptele forumului şi mulţimea se zbătu deodată să 
scape, dându-şi seama în sfârşit, de ceea ce se întâmpla. In 
câteva clipe, un cerc larg se formă în jurul lui Marius şi al 
oamenilor săi, care crescu tot mai mare pe măsură ce sclavii şi 
cetăţenii deopotrivă fugeau de săbiile pline de sânge. 

Nimeni nu mai spuse nimic. Săbiile fură şterse de trupurile 
morţilor şi băgate înapoi în teacă. Oamenii se întoarseră la 
locurile lor şi Marius privi din nou în sus, către senatori. 

Treptele din piatră ale forumului erau pline de sânge. Ceilalţi 
bărbaţi se făcuseră albi ca varul, păşind fără să vrea înapoi din 
faţa măcelului. Doar Sulla rămăsese pe loc hotărât, cu buzele 
strânse, încordate într-o grimasă, ferindu-se parcă de duhoarea 
cărnii şi a intestinelor revărsate. 

Cei doi bărbaţi se priviră îndelung unul pe celălalt, ca şi cum 
numai ei ar fi fost în întreg forumul. Liniştea deveni apăsătoare 
şi Marius îşi ridică mâna de parcă ar fi vrut să le dea o nouă 
comandă oamenilor săi. 

— Într-o lună de azi înainte, răsună vocea lui Sulla. Ţine-ţi 
Triumful, generale, dar să nu uiţi că astăzi ţi-ai făcut un 
duşman. Bucură-te de clipele de fericire pe care le meriti. 

Marius îşi înclină capul. 


2 Oameni de nimic! (în lb. latină în orig.). 
157 


— Îţi mulţumesc, Sulla, pentru înţelepciunea de care dai 
dovadă. 

Se întoarse cu spatele la senatori şi ordonă retragerea, 
mergând printre rânduri pentru a-şi lua din nou poziţia în 
fruntea regimentului. Mulțimea se dădu înapoi, dar furia se 
citea pe feţele aspre. 

— Înainte! răsună comanda şi zgomotul tălpilor de fier se 
făcu din nou auzit pe drumul de piatră, în timp ce jumătatea de 
centurie îşi urma generalul la ieşirea din piaţă. 

Gaius scutură uimit din cap către Tubruk şi Marcus, fără să 
spună nimic. Cu coada ochiului zări o sută din oamenii lui Sulla 
intrând în piaţă pe o străduţă lăturalnică, fiecare bărbat 
purtând în mână sabia scoasă. Se încordă şi vru să strige un 
avertisment, dar îl văzu pe Tubruk clătinând din cap. 

În spatele lor, Sulla ridicase mâna pentru a-şi opri oamenii şi 
aceştia rămaseră pe loc, atenţi, urmărind furioşi retragerea lui 
Marius. Când ajunse la marginea forumului, Gaius îl văzu pe 
Sulla făcând un cerc cu mâna dreaptă în aer. 

— Puțin cam prea devreme pentru gustul meu, şopti Tubruk. 

Auzindu-l, Marius mârâi nemulţumit. Mergea înainte, dar 
vocea îi răsună în spate: N 

— Soldati, strângeţi rândurile pe străzi. Incă nu s-a sfârşit. 

Soldații se grupară în formații. Marius privi înapoi peste 
umăr. 

— Fiţi atenţi la străzile lăturalnice! Sulla n-o să ne lase să 
scăpăm aşa de uşor, dacă are ocazia. Fiţi pregătiţi pentru orice 
şi ţineţi-vă săbiile slobode! 

Gaius se simţi năucit de întâmplările care se petreceau cu 
atâta iuţeală, fără a le putea controla. Asta era siguranţa de 
care avea parte sub protecţia unchiului său? Merse în rând cu 
ceilalţi, înconjurat de legionari. 

Un țipăt scurt şi puternic răsună din urmă şi Gaius se răsuci 
cu viteză, aproape doborât de soldatul din spate. Unul dintre 
oamenii lor zăcea pe bolovani, în murdăria de pe drum. Sângele 
se adunase în jurul lui şi Gaius zări trei bărbaţi care-l 
înjunghiau turbati. 

— Nu te uita! îl preveni Tubruk, întorcându-l înainte, cu o 
apăsare uşoară pe umăr. 

— Dar omul ăla! N-ar trebui să ne oprim? urlă Gaius, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 


158 


— Dacă ne oprim, murim cu toţii. Sulla şi-a dat drumul la 
câini. 

În trecere, Gaius aruncă o privire pe o străduţă dosnică şi 
văzu un grup de bărbaţi cu pumnalele scoase alergând către ei. 
După cum arătau, cu siguranţă erau legionari, numai că nu 
purtau uniformă. Îşi trase sabia din teacă aproape odată cu 
ceilalţi. Inima începu să-i bată din nou cu putere şi simţi cum 
sudoarea i se prelinge pe frunte. 

— Ţineţi-vă cumpătul! Nu ne oprim pentru nimic în lume! 
urlă Marius în spate, cu muşchii gâtului şi ai spatelui încordaţi. 

Cuţitarii atacară din nou ultimul rând, unul dintre soldaţi 
fiind doborât de o sabie care-i intră în coaste înainte ca ceilalţi 
să-l culce jos, pe pământ. Omul ţipase îngrozit văzând că sabia 
îi este smulsă din mână, apoi strigătul fusese brusc înăbuşit. 

In timp ce-şi continuau marşul, Gaius auzi uralele de victorie 
în urmă. Aruncă o privire furişă în spate, dar îşi dori să n-o fi 
făcut, căci atacatorii ridicară în sus un cap însângerat, urlând 
ca nişte fiare sălbatice. Bărbaţii din jurul lui înjurau cu 
duşmănie şi unul se opri dintr-odată, ridicându-şi sabia. 

— Haide, Vegus, aproape am ajuns! îl îndemnă un altul, dar 
legionarul scutură din umeri şi scuipă în ţărână. 

— Era prietenul meu, mârâi şi rupse rândurile, gonind înapoi 
spre grupul de asasini. 

Gaius încercă să urmărească ce se întâmpla. Auzi strigătele 
celor din spate când îl văzură venind, apoi alţi bărbaţi năvăliră 
de pe străduţe şi-l sfârtecară fără niciun zgomot. 

— Atenţie! strigă Marius şi Gaius îi întrezări pentru prima 
dată mânia din glas. Atenţie! strigă din nou. 

Marcus luă un pumnal de la bărbatul din dreapta lui şi se 
retrase printre rânduri. Ajunse în spatele convoiului când 
trecură pe lângă gura întunecată a unei alei de unde mai 
ţâşniră încă patru atacatori, cu lamele gata să ucidă. Marcus se 
feri şi se năpusti asupra unuia dintre bărbaţi, cei doi izbindu-se 
într-o îmbrăţişare violentă. Işi trase cuțitul de-a lungul 
gâtlejului pe care-l văzu atât de aproape de al lui şi strânse din 
ochi când sângele ţâşni spre el. Se folosi de trupul celui mort ca 
să blocheze un alt atac, apoi îl aruncă peste ceilalţi. Încercând 
să se ferească, aceştia fură loviți de trei legionari care apoi se 
alăturară din nou rândului, fără să spună un cuvânt. Unul 
dintre ei îl bătu pe Marcus pe umăr şi tânărul rânji drept 


159 


răspuns. Se strecură printre rânduri şi-l ajunse din urmă pe 
Gaius, gâfâind uşor. Gaius îl apucă prieteneşte de gât apoi 
porţile se deschiseră în faţa lor şi fură în siguranţă, păstrând 
formaţia până când ultimul om intră în curte. 

Când porţile se închiseră, Gaius se întoarse să privească 
dealul pe care-l urcaseră împreună. Era pustiu. Roma părea la 
fel de liniştită ca întotdeauna. 


160 


Capitolul 14 


Marius aproape că strălucea de bucurie şi energie mergând 
printre oamenii lui, bătându-i pe umăr şi râzând, iar legionarii 
rânjeau în colţul gurii, ca nişte şcolari lăudaţi de dascăl. 

— Am făcut-o, băieţi! strigă Marius. De azi într-o lună o să 
arătăm oraşului ăstuia o zi de pomină! 

Oamenii îl ovaţionară şi generalul ordonă să li se aducă vin şi 
bucate, adunând toţi sclavii din casă ca să-i trateze ca pe nişte 
regi. 

— Daţi-le tot ce poftesc! răsună glasul lui Marius. 

Cupe din aur şi argint fură îngrămădite în mâinile aspre ale 
fiecărui bărbat care scăpase cu viaţă printre porţi, inclusiv în 
mâinile lui Gaius şi ale lui Marcus. 

Vinul roşu ca sângele se revărsă gâlgâind din urcioarele de 
lut. Alexandria se afla şi ea printre ceilalţi sclavi şi le zâmbi lui 
Marcus şi lui Gaius. Cel din urmă o salută din cap, dar Marcus 
îi făcu cu ochiul atunci când trecu pe lângă el. 

Tubruk îşi adulmecă vinul, chicotind. 

— E cel mai bun vin. 

Marius îşi înălţă cupa, luând o expresie gravă. În câteva clipe 
se aşternu tăcerea. 

— Să bem pentru toţi cei care au murit azi pentru noi. Pentru 
Tagoe, Luca şi Vegus, trei oameni buni! 

— Oameni buni! strigară toţi într-un glas şi cupele fură băute 
până la fund, apoi întinse din nou către sclavii care aşteptau să 
le umple. 

— Le ştie numele, îi şopti Gaius lui Tubruk, care-şi apropie 
capul de al lui, ca să-i răspundă. 

— Ştie numele tuturor, murmură bărbatul. Pentru asta este 
un bun general, şi ei îl iubesc. Ar fi în stare să-ţi povestească o 
bună bucată din viaţa fiecărui bărbat de aici, chiar şi a multora 
care se află în legiunea din afara Romei. Dacă vrei, ai putea să 
spui că e un tertip, un mod ieftin de a-i impresiona pe cei care 
te slujesc. Sunt convins că asta ti-ar spune dacă l-ai întreba. 

Se opri ca să-l privească pe general cum prindea strâns capul 
uriaş şi puternic al unui soldat, trăgându-l după el prin 
mulţime. Omul urla, dar nu se împotrivea. Se supunea ca şi 
cum era ceva firesc. 


161 


— Sunt ca şi copiii lui. Poţi să-ţi dai seama după cât de mult îi 
iubeşte. Matahala aia ar putea să-i smulgă generalului braţul, 
dacă ar vrea. În mod normal, ar înjunghia un om doar pentru că 
s-a uitat la el chiorâş ziua în amiaza mare. Dar Marius poate să- 
l tragă după el şi el râde. Nu sunt sigur că poţi să antrenezi un 
om să capete harul ăsta. Cred că ori te naşti cu el, ori ba. Nici 
nu trebuie să-l ai ca să fii un bun general. Oamenii ăştia l-ar 
urma pe Sulla dacă ar fi în legiunea lui. Ar lupta pentru el în 
formaţii şi şi-ar da viaţa pentru el. Dar ei îl iubesc pe Marius, 
aşa că nu pot fi mituiţi şi nici cumpăraţi, iar în luptă nu va fugi 
niciodată nici măcar unul. Înainte trebuia să ai pământ ca să 
poţi să te alături legiunii, dar Marius a abolit legea asta. Acum 
oricine poate să-şi facă o carieră luptând pentru Roma sau cel 
puţin pentru el. Jumătate din oamenii ăştia nu ar fi ajuns în 
armată dacă Marius nu ar fi trecut legea asta de Senat. Lui îi 
datorează aproape totul. 

Bărbaţii începură să iasă pe poarta grădinii, acolo unde îi 
aştepta baia şi masajul de care aveau să se ocupe cele mai 
atrăgătoare femei de pe moşie. Câteva frumuseti îi şi luaseră 
de braţ, exclamând de mirare la auzul poveştilor de fapte- 
vitejeşti. Când Marius slobozi capul uriaş al legionarului, 
chemă imediat o fată, o brunetă zveltă cu ochi negri de 
cărbune. Bărbatul îi aruncă o privire şi rânji ca un lup, 
strângând-o în braţe. Ecoul râsului ei răsună prin zidurile de 
cărămidă în timp ce el porni la trap spre camerele de locuit. 

Un soldat tânăr îşi puse braţul musculos pe umărul 
Alexandriei şi-i spuse ceva. Marcus se repezi în spatele 
bărbatului. 

— Nu şi fata asta, prietene! Nu e de-a casei. 

Soldatul îl privi, examinându-i înfăţişarea şi hotărârea din 
ochi. Apoi înălţă din umeri şi strigă o altă sclavă care trecea pe 
acolo. Gaius urmări schimbul, iar când Alexandria îi întâlni 
privirea, chipul fetei se umplu de mânie. Se întoarse cu spatele 
la Marcus şi plecă grăbită spre încăperile răcoroase ale 
grădinii. 

Marcus se întoarse spre prietenul lui. Observase reacţia fetei 
şi îl pusese pe gânduri. 

— De ce era aşa de supărată? îl întrebă Gaius, scos din 
sărite. Nici nu mă gândeam că vrea să meargă cu matahala aia. 
Ai salvat-o. 


162 


Marcus încuviinţă. 

— Poate că asta este problema. Poate că nu voia s-o salvez 
eu. Poate voia s-o salvezi tu. 

— O! Faţa lui Gaius se lumină deodată. Crezi? 

Marius se îndreptă clătinându-se către Gaius şi prietenii lui, 
încă râzând şi cu părul lipit de frunte de la vinul care i se 
turnase în cap. Ochii îi străluceau de plăcere. Il apucă pe Gaius 
de amândoi umerii. 

— Ei bine, băiete? Cum ţi-a plăcut Roma? 

Gaius rânji. Nu se putea abţine. Buna dispoziţie pe care o 
împrăştia generalul era molipsitoare. Când se încrunta, nori 
negri de teamă şi de furie îl urmăreau şi îi atingeau pe toţi cei 
care-i ieşeau în cale. Când zâmbea, îţi venea şi ţie să zâmbeşti, 
îţi doreai să fii omul lui. Gaius simţi puterea bărbatului din faţa 
sa şi pentru prima dată se întrebă dacă şi el va putea să insufle 
celor din jur atâta devotament precum unchiul său. 

— A fost înfricoşător şi captivant deopotrivă, răspunse, 
neputând să-şi ascundă zâmbetul. 

— Foarte bine! Unii nu simt asta, să ştii. Nu fac decât să 
calculeze de câte provizii şi de câţi oameni este nevoie ca să 
aperi o trecătoare. Pur şi simplu nu simt fiorul luptei. 

Privi către Marcus, Tubruk şi Cabera. 

— Îmbătaţi-vă dacă vreţi şi alegeţi-vă o femeie, dacă mai 
găsiţi. Astăzi nu muncim şi nimeni nu pleacă până la apusul 
soarelui. Destule necazuri am avut pe ziua de azi. Mâine o să 
începem să facem planuri ca să vedem cum aducem cinci mii de 
oameni de la o depărtare de optzeci de kilometri până la Roma. 
Ştiţi ceva despre aprovizionare? 

Marcus şi Gaius dădură din cap că nu. 

— O să învăţaţi. Chiar şi cea mai bună armată din lume e 
pierdută fără apă şi mâncare, băieţi. Ăsta e un lucru pe care nu 
trebuie să-l uitaţi. Tot restul vine de la sine. Ţineţi minte, casa 
mea e şi a voastră. Mă duc să stau în fântână şi să mă îmbăt. 

Strânse trei urcioare de vin neîncepute de la sclavii bărbaţi 
care mai rămăseseră şi se îndepărtă. 

Tubruk îl privi cum pleacă din grădină, zâmbind nostalgic. 

— Odată, în Africa de Nord, în ajunul unei bătălii împotriva 
unui trib sălbatic, se spune că Marius s-a dus singur în tabăra 
inamicului, cărând câte un urcior cu vin în fiecare mână. Să nu 
uitaţi că vorbim despre o tabără de şapte mii dintre cei mai răi 


163 


luptători pe care-i întâlnise vreodată legiunea. A băut toată 
noaptea cu şeful tribului, deşi niciunul nu înţelegea un cuvânt 
din ce spunea celălalt. Au băut pentru viaţă, pentru viitor şi 
pentru vitejie. Apoi, a doua zi dimineaţă, s-a dus înapoi în 
tabăra lui, abia ţinându-se pe picioare. 

— Şi ce s-a întâmplat mai departe? întrebă Marcus. 

— I-a ras de pe faţa pământului, până la ultimul. Ce credeai 
că s-a întâmplat? râse Tubruk. 

— De ce nu l-a omorât şeful tribului? continuă Marcus. 

— Cred că îl plăcea. Cei mai mulţi oameni îl plac. 

Metella intră în curte şi-şi întinse mâinile către Gaius şi 
Marcus, zâmbind. 

— Îmi pare bine că v-aţi întors teferi! Vreau să vă gândiţi la 
casa asta ca la un loc unde vă puteţi găsi pacea şi odihna. 

Se uită îndelung în ochii lui Marcus şi el îi răspunse cu o 
privire calmă. 

— E adevărat că ai crescut fără mamă? 

Marcus roşi puţin, întrebându-se cât de multe îi spusese 
Marius. Încuviinţă din cap şi Metella oftă uşor. 

— Săracul băiat! Te-aş fi adus la mine mai devreme, dacă 
ştiam. 

Marcus se întrebă dacă ştia ce aveau de gând legionarii cu 
sclavele ei. Părea atât de nepotrivită în lumea prefăcută a lui 
Marius şi-a legiunii sale! Se întrebă cum o fi fost mama lui şi 
pentru prima dată se gândi să încerce să o caute. Probabil că 
Marius ştia deja unde este, dar nu era o întrebare pe care să 
vrea să i-o pună. Poate că Tubruk avea să-i spună înainte de a 
se întoarce la moşie. 

Metella îşi retrase mâna dintr-a lui şi-l mângâie pe obraz. 

— Ţi-a fost greu, dar acum totul s-a sfârşit. 

Tânărul îi atinse mâna uşor, de parcă ar fi ajuns la o 
înţelegere secretă. Ochii femeii se umplură deodată de lacrimi. 
Se întoarse şi plecă, păşind de-a lungul arcadelor. 

Marcus se uită la Gaius şi dădu nedumerit din umeri. 

— Ţi-ai făcut un prieten, spuse Tubruk, urmărind silueta care 
se îndepărta. Cred că te place. 

— Sunt un pic cam bătrân ca să mai am nevoie de o mamă, 
mârâi Marcus. 

— Se poate, doar că ea nu e prea bătrână, ca să aibă nevoie 
de un fiu. 


164 


Spre amiază, porţile casei vuiră de zarvă. Câţiva legionari 
ieşiră afară cu săbiile scoase, în caz că s-ar fi pregătit represalii 
la lucrătura de dimineaţă. Gaius şi Marcus se repeziră şi ei în 
curte alături de ceilalţi, apoi se opriră cu gurile căscate. 

Dincolo de stâlpii de metal se afla Renius, beat şi cântând. Se 
sprijinea de bare ca să nu cadă, iar tunica îi era îmbibată de vin 
şi de pete de vomă. Un paznic se apropie de gardul de fier ca 
să-i vorbească, apoi Gaius şi Marcus îşi făcură apariţia, urmaţi 
de Tubruk. 

Deodată Renius întinse mâna, apucă părul bărbatului şi-l izbi 
cu zgomot cu capul de metal. Omul căzu leşinat şi ceilalţi 
începură să strige furioşi. 

— Lăsaţi-l să intre şi omorâţi-l! urlă unul, dar altul fu de 
părere că putea fi o capcană a lui Sulla ca să-i facă să deschidă 
porţile. 

Toţi se opriră la auzul acestor cuvinte, apoi Marcus şi Gaius 
veniră lângă porţi. 

— Vă putem ajuta? spuse Marcus, ridicând politicos dintr-o 
sprânceană. 

Renius bolborosi mânios: 

— O să-mi înfig sabia în tine, copil de târfă ce eşti! 

Marcus începu să râdă. 

— Deschideţi porţile! strigă Gaius către celălalt paznic. E 
Renius. E cu noi. 

Paznicul nu-l băgă în seamă, de parcă nici n-ar fi vorbit, 
arătându-i cât se poate de limpede că el nu putea comanda în 
acea casă. Când Gaius păşi mai aproape de porţi, un legionar îi 
ieşi în faţă, clătinând uşor din cap. 

Marcus se îndreptă către poartă şi-i spuse câteva cuvinte 
paznicului de acolo. Omul tocmai îi răspundea când tânărul îl 
lovi sălbatic cu capul, doborându-l în praf. Fără să-l bage în 
seamă pe paznicul care se zbătea încercând să se ridice, 
Marcus trase zăvoarele grele ale porţii şi o deschise. 

Renius căzu lat în curte, cu braţul cel bun zvâcnind. Marcus 
rânji şi începu să închidă poarta când auzi zgomotul metalic al 
unei săbii ieşind din teacă. Se răsuci, tocmai la timp ca să 
pareze cu antebraţul o lovitură din partea paznicului furios. Cu 
dosul palmei stângi îl lovi pe bărbat peste gură, trântindu-l din 
nou la pământ. Apoi închise poarta. 


165 


Alţi doi bărbaţi se năpustiră asupra lui când se auzi o voce: 

— Staţi! 

Cu toţii îngheţară pe loc. 

Marius intră în curte, fără a părea afectat în vreun fel de 
vinul pe care-l turnase pe gât timp de două ore fără oprire. În 
timp ce se apropie, cei doi bărbaţi rămaseră cu ochii pironiţi pe 
Marcus, care-i privea liniştit. 

— Pe toţi zeii! Ce se întâmplă în casa mea? 

Marius îi ajunse şi-şi puse mâna grea pe umărul unuia dintre 
bărbaţii care-l înfruntau pe Marcus. 

— Renius este aici, spuse Gaius. A venit cu noi de la moşie. 

Marius privi la omul care zăcea pe pietre, dormind liniştit. 

— Nu s-a îmbătat niciodată cât a fost gladiator. Acum îmi dau 
seama de ce. Tu ce-ai păţit? 

Ultima întrebare fu adresată paznicului care îşi reluase 
postul. Avea gura şi nasul pline de sânge, iar ochii îi scânteiau 
mânioşi, dar ştia că nu avea voie să se plângă în faţa lui Marius. 

— M-am lovit de poartă când am dat s-o deschid, spuse încet. 

— Nu eşti atent deloc, Fulvio. Trebuia să-l laşi pe nepotul 
meu să te ajute. 

Mesajul fu clar. Omul dădu din cap că înţelesese şi-şi şterse 
sângele cu mâna. 

— Mă bucur că am rezolvat şi problema asta. Acum voi doi, şi 
arătă cu degetul ţeapăn către Gaius şi Marcus, veniţi cu mine 
în cabinetul meu! Trebuie să vorbesc cu voi câteva lucruri. 

Aşteptă până când cei doi băieţi i-o luară înainte, apoi îi 
urmă, strigând peste umăr: 

— Duceţi-l pe bătrân undeva să doarmă şi ţineţi naibii porţile 
alea închise! 

Marcus îi surprinse cu privirea pe legionarii din apropiere şi 
văzu că rânjeau cu toţii, poate din răutate sau pur şi simplu 
pentru că se distrau, nu putea spune cu siguranţă de ce. 

Marius deschise uşa cabinetului de lucru şi-i conduse pe cei 
doi înăuntru, într-o încăpere ticsită pe fiecare perete cu hărţi 
ale Africii, ale Imperiului Roman şi ale Romei. Închise încet uşa, 
apoi se întoarse cu faţa la ei. Avea o privire de gheaţă şi Gaius 
simţi pentru o clipă un fior de teamă, căci omul îşi pironise 
ochii întunecaţi asupra lui. 

— Ce aţi avut în cap? scrâşni Marius printre dinţii încleştaţi. 


166 


Gaius deschise gura să spună că nu intenţionase decât să-l 
lase pe Renius să intre, apoi se răzgândi. 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să te aştept. 

Marius lovi cu pumnul greu în masă. 

— Cred că-ţi dai seama că, dacă Sulla ar fi ales douăzeci de 
oameni să aştepte în stradă o ocazie ca asta, mai mult ca sigur 
că am fi fost morţi până acum! 

Gaius roşi, simțindu-se cel mai netrebnic om din lume. 

Marius se răsuci cu faţa spre Marcus. 

— Şi tu de ce l-ai atacat pe Fulvio? 

— Gaius a dat ordin să se deschidă porţile şi omul nu l-a 
băgat în seamă. Aşa că l-am forţat s-o deschidă. 

Pe chipul lui Marcus nu se citea nimic. Îşi ridică ochii spre 
general şi îi întâlni privirea fără să clipească. 

Marius ridică o sprânceană. 

— Te aşteptai ca un veteran de război, care a luat parte la 
treizeci de bătălii, să primească ordine de la un băieţaş imberb 
de paisprezece ani? 

— Nu... nu m-am gândit la asta... 

Pentru prima oară, Marcus păru nesigur pe sine; generalul 
se întoarse din nou către Gaius. 

— Dacă vă ţin partea acum, o să pierd din respectul 
oamenilor mei. Cu toţii ştiu că aţi greşit şi aşteaptă să vadă ce o 
să fac în privinţa asta. 

Lui Gaius îi stătu inima în loc. 

— Există o cale de ieşire, dar o să vă coste scump pe 
amândoi. Fulvio este campion la box în centuria lui. Azi şi-a 
pierdut din demnitate când l-ai lovit, Marcus. Îndrăznesc să 
spun că ar accepta să aveţi o luptă prietenească, cât să mai 
calmaţi spiritele. Altfel, ar putea să te înjunghie când nu sunt 
prin preajmă ca să intervin. 

— O să mă ucidă, rosti Marcus printre dinţi. 

— Nu într-un meci amical. Pentru că eşti atât de tânăr, n-o să 
folosim mănuşile de fier, doar unele din piele de capră, ca să vă 
apere mâinile. Aveţi vreun antrenament în asta? 

Băieţii bombăniră că da, gândindu-se la Renius. Marius se 
întoarse din nou către Gaius. 

— Bineînţeles, indiferent că pierde sau câştigă, dacă 
prietenul tău demonstrează că e curajos, oamenii o să-l 
iubească şi nu pot să-mi ţin nepotul în umbra lui, înţelegi? 


167 


Gaius dădu din cap, ghicind ce avea să urmeze. 

— Tu o să lupţi cu unul dintre ceilalţi. Toţi sunt campioni la 
ceva, de-aia i-am şi ales ca să mă escorteze la Senat. Amândoi o 
să luaţi o mamă de bătaie, dar dacă vă descurcaţi de-ajuns de 
bine, întâmplarea va fi dată uitării şi poate chiar o să câştigaţi 
puţin respect în faţa oamenilor mei. Cei mai mulţi se trag din 
scursura societăţii. Nu se tem de nimic şi nu se pleacă decât în 
faţa puterii. Mai există varianta să le comand să-şi vadă de 
treburile lor şi să nu facă nimic, să vă las să vă ascundeţi în 
umbra autorităţii mele, dar asta nu ar rezolva lucrurile, 
înţelegeţi? 

Aveau feţele palide şi Marius pufni dintr-odată în râs. 

— Zâmbiţi, băieţi! N-aveţi încotro. Nu există altă cale de 
ieşire, aşa că, de ce nu i-aţi râde în nas lui Jupiter, dacă tot 
aveţi ocazia? 

Marcus şi Gaius se priviră unul pe celălalt, rânjind. 

Marius râse din nou. 

— O să vă descurcaţi. Vă dau două ore. O să le spun 
oamenilor şi o să anunţ adversarii. O să aibă timp şi Renius să 
se mai trezească puţin din beţie. Bănuiesc că ar vrea să vadă şi 
el asta. Pe toţi zeii! Şi eu vreau să văd asta! Sunteţi liberi! 

Cei doi băieţi o porniră agale către camerele lor. Uşurarea de 
dinainte pălise, lăsând în urmă un freamăt în stomac, la gândul 
a ceea ce avea să vină. 

— Hei! Îţi dai seama că am doborât un campion la box? Să fiu 
al naibii dacă n-o să câştig meciul ăsta! Dacă l-am lovit o dată, 
pot să-l dobor de tot. Nu e nevoie decât de o lovitură bine 
plasată. 

— Da, numai că de data asta n-o să-l mai iei prin surprindere, 
răspunse Gaius îmbufnat. Probabil că eu o să am parte de 
maimuţoiul ăla uriaş pe care-l târa Marius de cap mai devreme; 
cred că ar fi o glumă pe placul lui. 

— Bărbaţii de talie mare sunt mai înceţi. Tu loveşti repede de 
aproape, dar trebuie să te fereşti de el. Toţi soldaţii ăştia sunt 
masivi şi asta înseamnă că lovesc mai tare ca noi. Să-ţi mişti tot 
timpul picioarele şi să rezişti cât poţi. 

— O să fim ucişi, răspunse Gaius. 

— Da, cred că e cu putinţă. 

Tubruk primi împăcat vestea când băieţii i-o aduseră la 
sosirea în cameră. 


168 


— Mă aşteptam la aşa ceva. Marius iubeşte competiţiile. Tot 
timpul pune la cale câte una între oamenii lui, şi chiar între cei 
din alte legiuni. Este exact stilul lui: puţin zgomot, mult sânge 
şi totul este uitat şi iertat. Bine că n-aţi băut mai mult deo 
cupă, două de vin. Haideţi, două ore nu sunt tocmai suficiente 
ca să vă încălziţi şi să fiţi gata. Mai bine vă mişcaţi oasele într- 
una din încăperile pentru antrenament. Puneţi un sclav să vă 
conducă acolo şi o să vă găsesc de îndată ce fac rost de nişte 
mănuşi. Şi încă ceva. Nu-l dezamăgiţi pe Marius! Mai ales tu, 
Gaius. Eşti sânge din sângele lui, aşa că trebuie să fii în formă. 

— Am înţeles, răspunse Gaius mohorât. 

— Atunci, apucaţi-vă de treabă. O să pun câţiva sclavi să 
arunce apă rece pe Renius... de la distanţă, ca să nu-l apuce 
pandaliile. 

— Ce s-a întâmplat cu el? De ce s-a îmbătat atât de devreme 
dimineaţa? întrebă Gaius curios. 

— Nu ştiu. Concentraţi-vă la fiecare lucru pe rând. O să aveţi 
ocazia să vorbiţi şi cu Renius în seara asta. Acum plecaţi! 

e 

În timp ce restul Romei îşi petrecea după-amiaza fierbinte 
dormind, bărbaţii din Legiunea Primigenia se adunară în cea 
mai mare sală de antrenament, înşiraţi de-a lungul pereţilor, 
râzând, trăncănind şi sorbind din berea rece şi din sucurile de 
fructe. După lupte, Marius le promisese un adevărat ospăț, 
alcătuit din zece feluri din cele mai alese bucate şi cel mai bun 
vin, aşa că atmosfera era una de relaxare şi de bună dispoziţie. 
Tubruk stătea lângă Marcus şi Gaius, masându-le pe rând 
umerii. Cabera şedea pe un scăunel, cu faţa de nepătruns. 

— Amândoi sunt dreptaci, şopti Tubruk. Pe Fulvio îl ştiţi; 
celălalt, Decidus, este campion la aruncarea cu lancea. Are 
umerii foarte puternici, chiar dacă nu pare rapid. Staţi departe 
şi faceţi-i pe ei să vină la voi! 

Marcus şi Gaius încuviinţară din cap. Amândoi erau un pic 
cam galbeni sub tenul bronzat. 

— "Ţineţi minte, ideea este să rezistaţi suficient timp cât să 
demonstraţi că sunteţi puternici şi curajoşi. Dacă ajungeţi la 
pământ prea devreme, ridicaţi-vă din nou. O să opresc lupta 
dacă văd că aţi dat într-adevăr de necaz, dar lui Marius nu o să- 
i placă asta, aşa că o să trebuiască să fiu atent. Îşi puse câte o 


169 


mână pe umerii fiecăruia. Amândoi sunt pricepuţi, curajoşi şi 
ageri. Renius vă urmăreşte. Să nu ne dezamăgiţi. 

Cei doi băieţi aruncară o privire spre locul unde stătea 
Renius, cu braţul beteag strâns la cingătoare. Avea părul încă 
umed şi ochii-i scânteiau ucigători. 

Începură uralele şi Marius îşi făcu intrarea în încăpere. Îşi 
ridică mâinile şi tăcerea se aşternu imediat. 

— Sunt convins că fiecare dintre voi va da ce are mai bun, 
dar să ştiţi că eu voi paria pe nepotul meu şi pe tovarăşul lui. 
Două mize de câte douăzeci şi cinci de monede de aur fiecare. 
Se mai anunţă cineva? 

Pentru o clipă, nimeni nu rupse tăcerea. Cincizeci de piese 
de aur reprezentau o sumă uriaşă pentru o luptă amicală, dar 
cine ar fi putut să se abţină? Bărbaţii îşi goliră pungile şi câţiva 
chiar plecară spre camerele lor să aducă mai multe monede. În 
scurt timp se adunară toţi banii şi Marius îşi adăugă şi el 
punga, astfel încât la sfârşit în mâna lui mare se strânseseră o 
sută de monede de aur, destul cât să cumperi o mică 
proprietate sau un cal de luptă cu tot cu armură şi cu arme. 

— Ții tu punga pentru noi, Renius? întrebă Marius. 

— O ţin, răspunse fostul gladiator cu un aer ceremonios şi 
formal. 

Părea că scăpase de principalele efecte ale băuturii, dar 
Gaius băgă de seamă că nu încercase să se ridice şi aşteptase 
ca banii să-i fie aduşi. 

Fulvio şi Decidus intrară în sala de antrenamente, însoţiţi de 
şi mai multe ovaţii din partea bărbaţilor. Era clar că tovarăşii 
lor le ţineau partea. 

Amândoi purtau doar o pânză legată strâns în jurul coapselor 
şi o cingătoare lată. Decidus avea umerii şi trupul pe care le 
vedeai în mod normal la statuile de pe forum. Gaius îl examină 
cu băgare de seamă, dar nu zări nicio urmă de slăbiciune care 
să-i sară în ochi. 

Fulvio nu salută mulţimea. Avea nasul bandajat cu o bucată 
de pânză prinsă în spatele capului, iar buzele umflate arătau 
înfiorător. 

Gaius îi făcu semn lui Marcus cu cotul. 

— Cred că i-ai spart nasul cu lovitura aia de cap. Sper că-ți 
dai seama că se aşteaptă să-l loveşti din nou. Să aştepţi o 
ocazie bună. 


170 


Marcus încuviinţă din cap, încântat că Gaius cercetase 
mişcările bărbatului odată cu el. 

Marius îşi ridică din nou mâinile pentru a se face auzit, 
liniştindu-i pe soldaţii agitati. 

— Marcus şi Fulvio vor lupta în primul meci. Nu va fi o limită 
de timp, dar runda se va sfârşi când unul din adversari are cel 
puţin un genunchi pe pământ. Dacă unul nu se mai poate 
ridica, partida se termină şi vor începe ceilalţi. Ocupaţi-vă 
locurile! 

Fulvio şi Marcus se aşezară de-o parte şi de alta a 
generalului. 

— Când auziţi că sună cornul, începeţi. Succes! 

Marius parcurse grav distanţa până la liniile desenate pe 
podea împreună cu cei doi combatanți şi făcu semn să se sune 
în cornul folosit de obicei în luptă. Se lăsă tăcerea şi trâmbiţa 
răsună limpede. 

Marcus îşi încălzi puţin muşchii umerilor, îşi legănă capul 
dintr-o parte în alta şi păşi înainte. Îşi ţinea mâinile în sus, aşa 
cum îl învățase Renius, dar Fulvio nu-şi strânsese pumnii ci 
avea doar braţele uşor îndoite. 

Se feri când Marcus se năpusti brusc cu stânga şi loviturile 
trecură pe lângă el, fără să-l atingă. Un pumn ţâşni pe 
nesimţite şi se izbi în pieptul lui Marcus, deasupra inimii. 
Tânărul răsuflă adânc, cuprins de durere, şi se dădu înapoi, pe 
urmă strânse din dinţi şi reveni. Se avântă asupra adversarului 
cu o lovitură de dreapta, dar din nou Fulvio se feri cu o singură 
mişcare şi-l izbi în acelaşi loc cu pumnul drept învelit în 
mănuşa de piele. Marcus simţi cum aerul îi explodează din 
piept odată cu durerea. 

Oamenii începuseră să aclame; doar Gaius, Tubruk şi Cabera 
îl încurajau pe tânărul luptător. Fulvio zâmbea, şi Marcus căzu 
pe gânduri. Bărbatul era rapid şi era greu să-l loveşiti. 
Deocamdată, el făcea toată munca şi nu câştiga nimic de pe 
urma efortului depus. Urlă ca turbat şi se năpusti înainte, cu 
braţul drept ridicat în aer. Îl văzu pe Fulvio luând poziţie, apoi 
se smuci brusc în sus şi lovitura care ar fi trebuit să-l doboare îi 
trecu pe lângă bărbie. Marcus izbi cu putere în nasul lui Fulvio 
şi fu mulţumit să simtă oasele trosnind. Imediat o lovitură îi 
zdruncină însă capul dintr-o parte şi căzu cu toată greutatea pe 
podeaua de lemn, năucit. 


171 


Se ridică într-un genunchi gâfâind şi se uită în sus la Fulvio, 
care stătea câţiva paşi mai încolo. Sângele îi şiroia acestuia din 
nas şi avea o privire criminală. _ 

Marcus fu întâmpinat de o rafală de lovituri. Încercă să se 
ferească din calea celor mai rapide, dar Fulvio tăbărâse cu totul 
pe el, izbindu-l cu pumnii în stomac şi în rinichi din toate 
părţile, tocându-l mărunt şi lovindu-l apoi din nou fulgerător în 
cap, trântindu-l pe spate. Marcus se prăbuşi din nou şi zăcu pe 
jos, cu pieptul tresăltând. Simţi gustul sângelui în gură, iar 
ochiul stâng i se închise, tumefiat complet sub asaltul directei 
lui Fulvio. 

De data asta se ridică şi făcu trei paşi repezi înapoi ca să 
aibă timp să-şi vină în fire. Fulvio îl urmă fără nicio remuşcare, 
mişcându-şi capul şi trupul dintr-o parte în alta şi căutând cel 
mai bun loc unde să lovească. Semăna cu un şarpe gata să 
muşte şi Marcus înţelese că data următoare când avea să cadă, 
era foarte probabil să nu se mai ridice. Fu cuprins de furie şi se 
feri din reflex de prima lovitură, parându-le pe celelalte cu 
braţul. Simţi antebraţul lui Fulvio strecurându-i-se pe sub 
degete şi-l prinse brusc de încheietură. Lovi cu pumnul drept în 
stomacul bărbatului cu toată puterea şi fu răsplătit cu un 
geamăt uşor de durere. 

Incercă să repete lovitura ţinându-l mai departe de braţ, dar 
Fulvio ridică mâna stângă şi-l izbi tare peste falcă. Totul fu 
învăluit în întuneric şi el căzu din nou, abia simțind tăria 
scândurilor de lemn de dedesubt. Picioarele păreau că-şi 
pierduseră toată vlaga şi nu reuşi decât să se ridice în patru 
labe, gâfâind ca o fiară sălbatică. 

Fulvio îi făcu semn cu mănuşa să se ridice, încă nesatisfăcut 
pe deplin. Marcus se uită spre podea şi se întrebă dacă merita 
să stea în picioare. Sângele îi picura printre buze şi el urmări 
stropii care se strânseseră într-o mică baltă. 

„Ce-o fi o fi”, se gândi. Avea să mai facă o încercare. 

De data asta Fulvio nu îl grăbi. Rânjea din nou şi-i făcu semn 
cu mâinile să vină spre el. Marcus îşi încleştă gura. Avea să-l 
doboare încă o dată pe acel bărbat, chiar dacă ar fi sfârşit ucis. 
Işi închipui că pumnii lui Fulvio erau nişte pumnale, aşa că 
orice contact cu el ar fi însemnat moartea. Simţi că-şi vine din 
nou în fire. Ştia să se lupte cu săbii şi cuțite, ce era atât de 
diferit aici? Şovăi puţin, vrând ca Fulvio să vină primul la el. 


172 


Cele mai multe antrenamente pe care le primise se 
concentraseră pe contraatac, aşa că voia ca boxerul să dea 
prima lovitură. Fulvio îşi pierdu repede răbdarea şi se repezi 
înainte, agitându-şi pumnii. 

Marcus îi urmări mişcările şi blocă primul pumn cu 
antebraţul, lovindu-l apoi pe Fulvio în stomac. Boxerul scoase 
un răcnet şi lovi cu mâna stângă de jos în sus, din instinct, dar 
de data asta Marcus se aplecă şi lovitura trecu pe deasupra lui, 
lăsându-l pe Fulvio descoperit pentru o fracțiune de secundă. 
Marcus îşi adună toate forţele şi lovi cu braţul stâng, deşi şi-ar 
fi dorit să fi fost dreptul. Capul lui Fulvio fu dat pe spate, iar 
când reveni în poziţie normală, Marcus îl pocni din nou în nas 
cu pumnul drept. Fulvio se prăbuşi brusc, sânge proaspăt 
scurgându-i-se din nasul zdrobit. 

Înainte ca Marcus să se poată bucura de isprava sa, bărbatul 
sări în picioare, revărsând asupra lui o ploaie de lovituri şi 
parând de două ori mai iute decât înainte. Marcus căzu la 
pământ după primii pumni şi mai încasă doi în cădere. De data 
asta nu se mai ridică şi nici nu mai auzi uralele sau sunetul 
cornului pe care Marius îl ordonase pentru a pune capăt 
meciului. 

Fulvio îşi înălţă mâinile în aer victorios şi Marius făcu semn 
cu tristeţe ca primele cincizeci de monede să fie înapoiate 
oamenilor. Aceştia le adunară într-o grămadă provizorie, dar 
când tăcerea se aşternu din nou, un soldat îi întinse din nou 
punga lui Marius. 

— Dacă ne permiteţi, o să lăsăm câştigul pentru runda 
următoare, domnule, zise. 

Marius făcu o grimasă, prefăcându-se îngrozit, apoi dădu din 
cap şi spuse că avea să acopere pariul. Oamenii ovaţionară din 
nou. 

Marcus se trezi când Tubruk îi aruncă o cupă de vin peste 
față. 

— Am câştigat? rosti printre buzele zdrobite. 

Tubruk râse pe înfundate şi-i şterse puţin din sângele şi din 
vinul de pe faţă. 

— Nici pe departe, dar tot ai fost nemaipomenit. Normal ar fi 
fost nici să nu-l poţi atinge. 


173 


— Şi totuşi, l-am atins zdravăn, bombăni băiatul zâmbind 
printre dinţi şi tresări când buzele i se crăpară. L-am răsturnat 
cu fundul în sus! 

Marcus se uită împrejur după un loc unde să scuipe şi, 
pentru că nu găsi nimic la îndemână, înghiţi amestecul cleios 
de salivă şi sânge. 

Îl durea tot trupul, chiar mai rău decât atunci când îl legase 
Suetonius de copac, cu ani în urmă. Se întrebă dacă avea să 
arate la fel de bine după ce rănile i se vor fi vindecat, dar 
gândurile îi fură întrerupte de Fulvio, care se apropia, 
scoţându-şi mănuşile din mers. 

— A fost o luptă pe cinste! Chiar eu am pariat pe mine trei 
monede de aur. Eşti foarte rapid. În câţiva ani ai să fii destul de 
periculos. 

Marcus dădu din cap şi-i întinse mâna. Fulvio o privi şi o 
strânse scurt, apoi se întoarse la tovarăşii săi, care-l ovaţionară 
din nou. 

— la cârpa asta şi tamponează-ţi rănile, continuă Tubruk 
vesel. O să ai nevoie de copci la ochi. Trebuie să-l tăiem ca să 
reducem umflătura. 

— Nu încă. Mai întâi vreau să-l văd pe Gaius. 

— Bineînţeles. 

Tubruk se îndepărtă râzând, şi Marcus îl privi chiorâş cu 
ochiul bun. 

Gaius îşi încordă pumnii şi-l aşteptă pe Tubruk să vină. 
Adversarul intrase deja în ring şi se încălzea întinzându-şi 
picioarele şi umerii musculoşi. 

— E ditamai bruta, mârâi când Tubruk ajunse lângă el. 

— E adevărat, dar nu e boxer, aşa că ai sorţi de izbândă, câtă 
vreme nu te pui în calea pumnilor lui uriaşi. Dacă te prinde, o 
să te doboare ca şi cum ai sufla într-o lumânare. Stai departe 
de el şi foloseşte-ţi picioarele ca să te mişti în jurul lui. 

Gaius îl privi ironic. 

— Altceva? 

— Dacă poţi, loveşte-l în testicule. Nu e prea cinstit, dar, la 
drept vorbind, nici nu e împotriva regulilor. 

— Tubruk, nu eşti un om cumsecade! 

— Nu, sunt doar un sclav şi un gladiator. Am pariat două 
monede de aur pe tine pentru asta şi vreau să câştig. 

— Ai pariat şi pe Marcus? îl întrebă Gaius. 


174 


— Bineînţeles că nu. Spre deosebire de Marius, mie nu-mi 
place să arunc cu banii pe fereastră. 

Marius se îndreptă spre mijlocul încăperii şi făcu semn din 
nou să fie linişte. 

— După înfrângerea asta amară, banii vor fi pariaţi pe runda 
următoare. Decidus şi Gaius, ocupaţi-vă locurile! Aveţi aceleaşi 
reguli. Când auziţi cornul, începeţi! 

Aşteptă până când cei doi se aşezară faţă în faţă şi se 
îndreptă spre zid, încrucişându-şi braţele enorme deasupra 
pieptului. 

Când cornul sună, Gaius atacă şi-l izbi cu pumnul în gât pe 
Decidus. Bărbatul slobozi un răcnet înăbuşit şi-şi duse ambele 
mâini la gât, în agonie. Gaius mai lovi o dată fulgerător şi-l 
nimeri în bărbie. Soldatul se prăbuşi în genunchi şi se rostogoli 
în faţă, cu ochii reci şi goi. Gaius merse agale către scaunul lui 
şi se aşeză. Zâmbi în tăcere, iar Renius, care-l urmărea, îşi 
aduse aminte de acelaşi zâmbet pe chipul unui băieţaş pe care-l 
scosese din apele de gheaţă ale unui râu. Gladiatorul încuviinţă 
repede din cap, cu ochii strălucindu-i, dar Gaius nu-l văzu. 

Preţ de o clipă, tăcerea se lăsă adâncă, apoi oamenii traseră 
din nou aer în piept şi mulţimea de voci răscoli atmosfera. Cele 
mai multe erau întrebări drese cu câteva înjurături bune când 
bărbaţii îşi dădură seama că toate pariurile fuseseră pierdute. 

Marius se îndreptă către omul întins la pământ şi-i puse 
mâna pe gât. Din nou se aşternu tăcerea. Într-un final, 
generalul dădu din cap. 

— Inima încă îi bate. O să trăiască. Trebuia să-şi ţină bărbia 
în piept. 

Oamenii îl ovaţionară pe învingător cu jumătate de gură, 
chiar dacă nu le prea venea s-o facă. 

Marius vorbi mulţimii, rânjind: 

— Dacă vă e foame, vă aşteaptă un ospăț în sala de mese. O 
să petrecem toată noaptea, căci mâine ne apucăm iar de 
planuri şi de treabă. 

Decidus fu readus în simţiri şi purtat afară, scuturând din 
cap ametit. Ceilalţi îl urmară cu multă larmă, lăsându-i pe 
Marcus şi pe Gaius singuri cu generalul. Renius nu-şi părăsise 
nicio clipă locul şi Cabera stătea tot în spate, cu faţa luminată 
de curiozitate. 


175 


— Ei bine, băieţi, am câştigat o groază de bani astăzi datorită 
vouă, rosti Marius cu glas tare, începând să râdă. Trebui să se 
sprijine de zid, căci hohotele îi cutremurau tot trupul. Ce feţe 
aveau! Doi mucoşi imberbi, şi unul din ei l-a şi trântit pe Fulvio 
cu picioarele în sus... 

Fu copleşit de râs şi-şi şterse lacrimile care i se scurgeau 
peste faţa înroşită. 

Renius se ridică, clătinându-se uşor. Merse către Marcus şi 
Gaius şi-i bătu pe amândoi pe umăr băieţilor. 

— Astăzi aţi început să vă clădiţi un nume, le spuse în şoaptă. 


176 


Capitolul 15 


În noaptea de dinaintea Triumfului, tabăra legiunii 
Primigenia era plină de freamăt. Gaius se aşeză lângă unul 
dintre focuri şi începu să ascută pumnalul care fusese al tatălui 
său. Peste tot în jur, flăcările întreţinute atent şi zgomotul celor 
şapte mii de soldaţi şi de însoțitori făceau ca întunericul nopţii 
să fie agitat şi vesel. Îşi aşezaseră tabăra în câmp deschis, la 
mai puţin de opt kilometri de porţile oraşului. În ultima 
săptămână oamenii dăduseră lustru armurilor, unseseră pieile 
cu ceară şi peticiseră veşmintele. Caii fuseseră şi ei ţesălaţi, iar 
acum străluceau mândri în soare. Instrucţiile deveniseră o 
problemă complicată. Nu era îngăduită nicio greşeală şi nimeni 
nu voia să fie lăsat în urmă când aveau să mărşăluiască pe 
străzile Romei. 

Cu toţii erau mândri de Marius şi de ei înşişi. În tabără nu 
exista nicio urmă de falsă modestie; toată lumea ştia că meritau 
onoarea unui Triumf. 

Când Marcus se arătă în lumina focului şi se aşeză pe o 
bancă, Gaius se opri din şlefuit lama cuţitului. Privi la dansul 
flăcărilor fără să-i zâmbească. 

— Şi care mai e treaba? întrebă furios, fără a-şi întoarce 
capul. 

— O să plec mâine în zori, răspunse Marcus. Privea focul la 
rândul său în timp ce vorbea. E spre binele tuturor, să ştii. 
Marius a scris o scrisoare ca s-o iau cu mine la noua mea 
centurie. Vrei s-o vezi? 

Gaius dădu din cap că da şi Marcus îi întinse un pergament. 
Citi: 


Ti-l recomand pe tânărul ăsta, Carac. În câţiva ani o 
să devină un soldat de excepţie. Are o minte ageră şi 
nişte reflexe nemaipomenite. A fost antrenat de Renius, 
care o să-l şi însoțească spre tabăra ta. Dă-i orice 
sarcină de îndată ce a demonstrat că o poate duce la 
capăt. Este un prieten al casei mele. 


Marius. Primigenia 


177 


— Frumoase cuvinte! Îţi doresc succes! spuse Gaius cu 
amărăciune, terminând de citit şi înapoindu-i pergamentul. 

Marcus pufni indignat. 

— Reprezintă mai mult decât nişte cuvinte frumoase! Unchiul 
tău tocmai mi-a semnat intrarea într-o altă legiune. Nu înţelegi 
ce înseamnă asta pentru mine! Bineînţeles că mi-ar plăcea să 
rămân cu tine, dar tu o să înveţi politică în Senat, apoi o să 
ocupi o poziţie înaltă în armată şi în templu. Eu nu am nimic în 
afară de iscusinţă, o minte ageră şi echipamentul pe care mi l-a 
dat Marius. Fără bunăvoința lui, aş fi fost nevoit să ocup un 
post de paznic la templu! Dar aşa, măcar am ocazia să fac ceva 
în viaţă. Eşti de acord cu mine? 

Gaius se întoarse către el şi Marcus fu surprins să-i vadă 
supărarea. 

— Ştiu că asta trebuie să faci, doar că nu mă pot închipui 
trăind singur la Roma. Intotdeauna am crezut că o să fii cu 
mine. Asta înseamnă prietenie. 

Marcus îl prinse strâns de braţ. 

— Întotdeauna vei fi prietenul meu cel mai bun. Dacă o să ai 
vreodată nevoie de mine, cheamă-mă şi voi veni să-ţi fiu alături. 
Îţi mai aduci aminte pactul pe care l-am făcut înainte să venim 
la oraş? Să avem grijă şi să ne încredem total unul în celălalt. 
Asta e jurământul meu, şi nu l-am încălcat niciodată. 

Gaius nu se uită la el şi Marcus îşi lăsă mâna să alunece. 

— Poţi s-o păstrezi pe Alexandria, spuse Marcus, încercând 
să ia o înfăţişare nobilă. 

Gaius trase aer în piept. 

— Asta e un cadou de adio? Ce prieten generos eşti! Oricum 
eşti prea urât pentru ea, după cum mi-a mărturisit chiar ieri. Îi 
place tovărăşia ta doar pentru comparaţie. O faci să pară mai 
frumoasă când îţi vede faţa aia de maimuţă! 

Marcus aprobă amuzat. 

— Într-adevăr, pare că mă doreşte doar pentru cele trupeşti. 
Tu ai putea să-i citeşti poeme în timp ce eu îi arăt poziţiile. 

Gaius răsuflă indignat, apoi îi zâmbi blajin. 

— Cu tine plecat, cred că eu o să-i arăt poziţiile. 

Râse pe înfundate, ascunzându-şi gândurile. Ce poziţii? Nu-i 
treceau decât două prin minte. 


178 


— O să pari un taur jugănit în comparaţie cu mine, având în 
vedere tot antrenamentul de care am avut parte. Marius e un 
bărbat generos. 

Gaius îşi privi prietenul, încercând să-şi dea seama cam cât 
de adevărate erau spusele sale. Ştia că Marcus se dovedise a fi 
foarte iubit de sclavele din casa lui Marius şi că rareori îl 
găseai în camera lui după lăsarea întunericului. Cât despre el, 
nu prea ştia ce simte. Câteodată şi-o dorea fierbinte pe 
Alexandria, alteori însă nu-şi dorea decât să alerge după fete pe 
coridoare, aşa cum făcea Marcus. Era conştient că dacă o forţa 
să fie a lui, profitând de faptul că era o sclavă, ar fi pierdut tot 
ceea ce îi părea atât de preţios. Cu o singură monedă de argint 
ar fi putut să-şi cumpere o astfel de relaţie, dacă ar fi vrut. 
Gândul că Marcus poate se bucurase deja de ceea ce-şi dorea el 
îi făcea sângele să-i zvâcnească prin vene de supărare. 

Marcus îi întrerupse gândurile, vorbindu-i încet: 

— O să ai nevoie de prieteni mai târziu, de oameni în care să 
poţi să te încrezi. Am văzut amândoi câtă putere are unchiul 
tău şi cred că ne-ar plăcea şi nouă să gustăm cândva din ea. 

Gaius încuviinţă tăcut. 

— Cu ce aş putea să-ţi fiu de folos dacă rămân un bastard 
fără bani? În legiunea asta aş putea să-mi fac un nume şi o 
avere, şi abia pe urmă putem să ne plănuim cu adevărat 
viitorul. 

— Înţeleg. Îmi amintesc jurământul pe care l-am făcut şi am 
să-l respect. Gaius tăcu pentru o clipă, apoi scutură din cap 
pentru a-şi alunga gândurile despre Alexandria. 

— Unde o să vă aşezaţi tabăra? 

— O să mă alătur Legiunii a IV-a Macedonica, aşa că eu şi 
Renius o să mergem în Grecia. Se spune că e leagănul 
civilizaţiei. Abia aştept să văd meleaguri străine. Am auzit că 
femeile aleargă dezbrăcate în competiţii. Asta îţi face mintea să 
zboare puţin. Şi nu doar mintea! 

Râse, iar Gaius zâmbi neputincios, gândindu-se încă la 
Alexandria. Oare i se dăruise lui Marcus? 

— Mă bucur că te însoţeşte Renius. O să-i facă bine să-şi ia 
gândul de la problemele lui pentru o vreme. 

Marcus se strâmbă. 


179 


— E adevărat, deşi n-o să fie cea mai grozavă companie. A 
fost cam nefericit de când a apărut beat la uşa unchiului tău, 
dar îl înţeleg perfect. 

— Şi eu m-aş simţi pierdut dacă sclavii mi-ar fi ars casa din 
temelii. Se pare că i-au luat până şi economiile. Zice că le avea 
sub podea, dar tâlharii trebuie să le fi găsit după aceea. Nu e 
un capitol prea glorios în toată povestea asta, ca sclavii să fure 
banii unui bătrânel. Pardon, nu mai e chiar un bătrânel, nu-i 
aşa, după tot ce i s-a întâmplat?! 

Marcus se uită la el dintr-o parte. Nu vorbiseră niciodată 
despre asta, dar Gaius părea că nici nu simţise nevoia s-o facă. 

— Te referi la Cabera? întrebă, întâlnindu-i privirea. 

Marcus încuviinţă. 

— Mă gândeam că la el te referi. Şi mie mi-a făcut ceva 
asemănător când am fost rănit. E clar că e bine să-l ai în 
preajmă. 

— Mă bucur că rămâne cu tine. Are încredere în viitorul tău. 
Cred că nu-i va fi greu să te ţină în viaţă până mă întorc eu, 
acoperit de glorie şi înconjurat numai de femei frumoase, 
câştigătoare de competiţii de alergat în pielea goală. 

— S-ar putea nici să nu te mai recunosc, îngropat în atâta 
glorie şi grămezi de femei! i 

— Voi fi acelaşi ca întotdeauna. Imi pare rău că o să pierd 
Triumful de mâine. Cred că o să fie ceva cu adevărat deosebit. 
Ştii că a bătut monede de argint cu chipul lui? O să le arunce 
mulțimii pe străzi. 

Gaius râse. 

— E tipic pentru unchiul meu. E înnebunit să-l recunoască 
lumea. Cred că faima îi place mai mult decât să câştige o 
bătălie. Deja îi plăteşte pe oameni cu monedele alea ca să 
răspândească mai repede banii prin Roma. Lucrul ăsta îl supără 
cu siguranţă pe Sulla şi probabil că asta şi urmăreşte. 

Cabera şi Renius îşi făcură apariţia din întunericul nopţii, 
ocupând locurile goale de pe banca lui Marcus. 

— Aici eraţi! spuse Renius. Începusem să cred că n-o să te 
pot găsi să-mi iau la revedere. 

Gaius observă din nou vigoarea de care dădea dovadă 
bărbatul. Părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani, cel 
mult cincizeci. Dădu mâna cu Gaius, strângând-o ca într-un 
cleşte. 


180 


— Ne vom întâlni din nou cu toţii, spuse Cabera şi ei se 
uitară spre el. 

Îşi ridică mâinile zâmbind. 

— Nu e nicio profeție, e doar ceea ce simt. Drumurile noastre 
nu se despart aici. 

— Mă bucur că măcar tu rămâi. Cum Tubruk se întoarce la 
moşie şi ei doi pleacă în Grecia, aş fi rămas singur aici, zise 
Gaius zâmbind timid. 

— Să ai grijă de el, ticălos bătrân ce eşti! spuse Renius. Nu 
mi-am bătut capul să-l antrenez ca să aud că a fost lovit de un 
cal. 'Ţine-l departe de femei stricate şi de prea multă băutură. 
Apoi se întoarse, arătând cu degetul spre Gaius. Să te antrenezi 
în fiecare zi. Tatăl tău nu a fost niciodată delăsător, iar tu ar 
trebui să îi urmezi exemplul, dacă vrei să fii de vreun folos 
cetăţii ăsteia. 

— Promit. Ce vei face după ce îl duci pe Marcus la 
destinaţie? 

Pentru o clipă, chipul lui Renius se întunecă. 

— Nu ştiu. Nu mai am bani pentru pensie, aşa că am să văd 
ce-i de făcut. Ca de obicei, soarta mea este în mâinile zeilor. 

Tristeţea se aşternu pe feţele lor. Nimic nu mai era ca 
înainte. 

— Haideţi! spuse Renius cu glas aspru. E timpul să dormiţi. 
Nu mai sunt decât câteva ore până în zori şi mâine ne aşteaptă 
pe toţi un drum lung. 

Îşi strânseră mâinile în tăcere pentru ultima dată, înainte de 
a se întoarce la corturile lor. 

e 

Când Gaius se trezi a doua zi dimineață, Marcus şi Renius 
plecaseră. Lângă el, împăturită cu grijă, se afla toga virilis, 
reprezentând veşmântul bărbătesc. O privi îndelung, încercând 
să-şi amintească lecțiile lui Tubruk despre cum trebuia s-o 
poarte. Tunica pentru băieţi era ceva mult mai simplu, mai ales 
că acum tivul lung avea să se murdărească foarte repede. 
Mesajul era simplu şi, prin urmare, cât se poate de clar: un 
bărbat nu avea voie să se caţere în copaci şi nici să se arunce în 
râuri noroioase. Îndeletnicirile copilăreşti trebuiau date uitării. 

În lumina zorilor, corturile mari se întindeau în depărtare, 
rânduite simetric, demonstrând disciplina oamenilor şi a 
generalului lor. Marius îşi petrecuse ultima lună plănuind ruta 


181 


de aproape zece kilometri pe străzile Romei, care avea să se 
încheie, ca şi mai înainte, pe treptele Senatului. Deşi murdăria 
fusese curățată de pe drumuri, acestea erau prea strâmte şi 
întortocheate, şi nu puteau fi parcurse decât de şase oameni 
sau trei cai odată, şi ei aveau să numere cu totul aproape o mie 
o sută de rânduri de soldaţi, cai şi echipament. După mai multe 
discuţii aprinse cu inginerii săi, Marius fusese de acord să lase 
armamentul de asediu în tabără, pentru că nu era chip să-l 
treacă de colţurile înguste ale străzilor. Estimaseră că avea să 
le ia trei ore până la încheierea marşului, dacă n-ar fi survenit 
vreo întârziere sau vreo greşeală. 

Până ce Gaius se spălă, se îmbrăcă şi îşi puse burta la cale, 
soarele se ridicase deja pe cer, iar cei mai mulţi soldaţi în 
armuri strălucitoare erau deja în poziţii, pregătiţi pentru marş. 
Lui Gaius i se spusese să-şi pună toga lungă, să încalţe 
sandalele şi să-şi lase armele în tabără. După ce atâta timp 
purtase cu el echipamentul legionarului, fără ele se simţea un 
pic fără apărare, dar se supuse. 

Marius avea să meargă pe un tron aşezat deasupra unui car 
deschis, tras de şase cai. Avea să poarte o togă de culoare 
purpurie, pe care numai generalii din fruntea unui Triumf o 
puteau purta. Vopseaua era nemaipomenit de scumpă; fusese 
strânsă din scoici rare şi apoi distilată. Era un veşmânt care 
putea fi îmbrăcat o singură dată, iar culoarea era aceea a 
vechilor regi ai Romei. 

Când avea să treacă pe sub porţile oraşului, un sclav urma 
să-i ridice deasupra capului o coroană din lauri auriţi, ţinând-o 
în aceeaşi poziţie pentru tot restul călătoriei. Aceleaşi cuvinte 
aveau să fie şoptite pe toată durata Triumfului, ignorate cu 
veselie de Marius: „Memento mori!” 

Carul fusese asamblat de inginerii legiunii şi făcut să se 
încadreze perfect printre pietrele de pe străzi. Roţile grele de 
lemn fuseseră îmbrăcate într-o bandă de fier şi osiile erau 
proaspăt unse. Partea din mijloc a carului fusese poleită şi 
strălucea în razele dimineţii de parcă ar fi fost cu totul din aur. 

Când Gaius se apropie, generalul îşi inspecta trupele, cu o 
expresie serioasă. Le vorbi multor oameni şi ei îi răspunseră 
milităreşte. În cele din urmă, generalul păru mulţumit şi se 
urcă în car. 


29 Nu uita că vei muri. (în lb. latină în orig.). 
182 


— Locuitorii Romei nu vor uita această zi. Văzându-vă pe voi, 
copiii îşi vor dori să se alăture forţei care ne oferă tuturor 
protecţie. Ambasadorii străini ne vor privi şi vor fi precauţi în 
tratativele lor cu Roma, purtând mereu în minte imaginea 
noastră. Negustorii ne vor privi şi-şi vor da seama că în lumea 
asta mai există şi altceva în afară de bani. Femeile ne vor privi 
şi-şi vor compara bărbaţii neputincioşi cu cei mai buni luptători 
ai Romei! Uitaţi-vă în ochii lor şi vă veţi vedea pe voi! Astăzi 
veţi da oamenilor mai mult decât pâine şi bani! Le veţi da 
glorie! 

La cele din urmă cuvinte, oamenii ovaţionară şi Gaius se trezi 
că le urmează exemplul. Merse către carul unde se afla tronul 
şi Marius îl zări. 

— Unde să stau, unchiule? întrebă. 

— Aici sus, băiete. Vei sta la dreapta mea pentru ca ei să ştie 
că tu eşti drag casei mele. 

Gaius rânji şi se căţără, ocupându-şi locul lângă el. De la 
înălţime putea vedea mult în depărtare şi un fior de nerăbdare 
îi străbătu trupul. 

Marius îşi lăsă braţul în jos şi cornurile sunară, străbătând 
rândurile până la ultimul. Legionarii făcură primul pas pe 
pământul bătătorit. 

De fiecare parte a carului uriaş de aur, Gaius recunoscu 
chipurile din prima călătorie sângeroasă către Senat. Chiar şi 
într-o zi ca aceasta, de sărbătoare, Marius îşi luase cu el 
oameni aleşi pe sprânceană. Numai un nebun ar fi riscat să 
atace legiunile pe străzi, declanşând astfel un măcel în cetate, 
dar Marius îi avertizase că nebuni se găseau pretutindeni, aşa 
că nimeni nu zâmbea printre rânduri. 

— Să fii în viaţă într-o zi ca asta este un dar al zeilor, spuse 
Marius cu vocea răsunându-i în cuprinsul şirurilor de oameni. 

Gaius încuviinţă din cap şi-şi sprijini mâna pe tron. 

— Sunt şase sute de mii de suflete în oraş şi nici măcar unul 
nu o să-şi vadă astăzi de treburi. Deja au început să umple 
străzile şi să-şi cumpere locuri la ferestre ca să ne ovaţioneze 
trecerea. Au presărat peste tot trestie proaspătă, un covor 
întreg pe care să păşim pe toată distanţa de aproape zece 
kilometri. Numai forumul este lăsat liber ca să ne putem aşeza 
acolo toate trupele de cinci mii de oameni. O să jertfesc un taur 


183 


pentru Jupiter şi un mistreţ pentru Minerva, şi apoi noi doi vom 
intra în Senat ca să participăm la primul nostru vot. 

— Despre ce este votul? întrebă Gaius. 

Marius râse. 

— Nu e decât un act oficial ca să te acceptăm în rândurile 
oamenilor mari şi ale nobilimii, o simplă formalitate. Ţi se 
cuvine acest drept de la tatăl tău, iar dacă nu, atunci 
sponsorizarea mea ar fi de ajuns. Să nu uiţi că oraşul a fost 
construit şi păstrat pe talent. Există casele vechi, din care fac 
parte nobilii pur sânge. Sulla însuşi e unul dintre aceştia. Dar 
alţi bărbaţi sunt acolo pentru că şi-au croit drum la putere, ca 
mine. De aceea, respectăm tăria de caracter şi preţuim tot ce 
este bun pentru oraş, indiferent de originea fiecăruia. 

— Suporterii tăi sunt din rândurile oamenilor noi? întrebă 
Gaius. 

Marius scutură din cap. 

— Nu, oricât ar părea de ciudat. De multe ori se feresc să fie 
văzuţi lângă unul de-ai lor. Mulţi dintre ei îl sprijină pe Sulla, 
dar cei care mă urmează pe mine sunt deopotrivă de origine 
nobilă, cât şi lupi tineri. Tribunii poporului fac paradă din faptul 
că nu se lasă atinşi de politică şi iau fiecare vot ca atare, deşi 
întotdeauna depindem de ei ca să votăm pentru ieftinirea 
grânelor sau pentru drepturi mai multe pentru sclavi. Având 
acest drept de veto, nu pot fi niciodată ignorati. 

— Atunci, ar putea să se împotrivească acceptării mele în 
Senat? 

Marius râse pe înfundate. 

— Nu mai face faţa asta îngrijorată! Nu votează în probleme 
interne, cum ar fi membrii noi, votează doar în treburile cetăţii. 
Şi chiar de-ar fi aşa, ar fi nevoie de un om extrem de curajos să 
voteze împotriva mea când miile de oameni din legiunea mea 
aşteaptă afară, în forum. Eu şi Sulla suntem consuli, 
comandanții supremi ai tuturor forţelor armate ale Romei. Noi 
conducem Senatul, nu el pe noi. 

Zâmbi mulţumit şi ceru să bea vin. I se dădu o cupă plină. 

— Ce se întâmplă dacă nu cazi de acord cu Senatul sau cu 
Sulla? întrebă Gaius. 

Marius pufni când duse la gură cupa cu vin. 

— Ăsta e un lucru obişnuit. Poporul alege Senatul pentru a 
face legi şi a le pune în aplicare, pentru a construi imperiul. Tot 


184 


el îi alege şi pe înalții funcţionari, pe edili%, pretori“!, şi consuli. 
Eu şi Sulla ne aflăm aici pentru că poporul ne-a votat şi Senatul 
nu uită asta. Dacă noi nu cădem de acord, un consul poate 
interzice orice lege şi votarea ei se opreşte imediat. Sulla sau 
eu ne exercităm dreptul de veto la începutul discursurilor şi nu 
se mai dezbate deloc în acel an. Putem să blocăm votarea legii 
în acelaşi fel în fiecare an, deşi asta nu se întâmplă des. 

— Dar cum îi controlează Senatul pe consuli? insistă Gaius, 
curios. 

Marius trase o duşcă zdravănă de vin şi se bătu pe burtă 
zâmbind. 

— Senatul ar putea vota împotriva mea, ba chiar, teoretic, m- 
ar putea înlătura din funcţie. Însă practic vorbind, susţinătorii 
şi clienţii mei vor împiedica un asemenea vot, aşa că pe 
parcursul unui an un consul e aproape intangibil în puterea sa. 

— Ai spus că un consul este ales pentru un an, după care 
trebuie să renunţe la funcţie, zise băiatul. N 

— Legea se pleacă în faţa oamenilor puternici, Gaius! În 
fiecare an, Senatul protestează ca să se facă o excepţie, iar eu 
să fiu reales. Înţelegi tu, eu sunt bun pentru Roma şi ei ştiu 
asta. 

Gaius se simţi mulţumit de conversaţia purtată încet, 
aproape în şoaptă, cel puţin atât de încet pe cât era capabil 
generalul. Înţelese de ce tatăl lui fusese atât de precaut cu 
bărbatul de lângă el. Marius era ca trăsnetul de vară: imposibil 
să-ţi dai seama cine avea să fie următorul lovit. Dar avea oraşul 
la picioare în prezent şi Gaius îşi dăduse seama că acolo îşi 
dorea şi el să ajungă, în miezul lucrurilor. 

e 

Auziră vuietul Romei cu mult înainte de-a ajunge la porți. 
Zgomotul semăna cu sunetul valurilor mării care se izbeau de 
țărm şi care-i înghiţiră când se opriră la turnul de la intrare. 
Paznicii cetății se apropiară de carul de aur şi Marius se ridică 
să-i întâmpine. Erau îmbrăcaţi în uniforme perfect scrobite şi 
aveau un aer oficial. 


32 Magistrat roman care supraveghea edificiile și instalaţiile publice, 
care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. (n.tr.). 

31 Magistrat roman cu înalte atribuţii judiciare (și care adesea 
guverna o provincie romană). (n.tr.). 


185 


— Spuneţi-vă numele şi treburile ce vă aduc la oraş, zise unul 
dintre ei. 

— Sunt Marius, generalul legiunii Primigenia. Am venit să ţin 
un Triumf pe străzile Romei. 

Omul roşi puţin şi Marius rânji. 

— Puteţi intra în cetate, spuse paznicul, păşind înapoi şi 
făcând semn să se deschidă poarta. 

Marius se apropie de Gaius, în timp ce îşi relua locul pe tron. 

— Ceremonialul spune că trebuie să cer voie să intru, dar e o 
zi prea frumoasă ca să fiu politicos cu nişte paznici care n-au 
fost în stare să intre în rândurile legiunii. Condu-ne înăuntru! 

La un semn, cornurile sunară din nou de-a lungul şirurilor de 
soldaţi. Porţile se deschiseră şi gloata se îmbulzi în jur, strigând 
entuziasmată. Zgomotul îi împresură pe legionari şi vizitiul lui 
Marius trebui să pocnească tare din hăţuri ca să urnească 
armăsarii. 

Legiunea Primigenia pătrunse în Roma. 

e 

— Trebuie să te ridici acum din pat dacă vrei să fii gata la 
timp ca să vezi Triumful! Toată lumea spune că o să fie glorios 
şi părinţii tăi s-au îmbrăcat şi se ocupă deja de slujitori, iar tu 
zaci în pat şi leneveşti! 

Cornelia deschise ochii şi se întinse, fără să-i pese de păturile 
care-i căzură de pe pielea ca de aur. Doica sa, Clodia, îşi făcea 
de lucru la fereastră, trăgând draperiile pentru a aerisi 
încăperea, lăsând razele soarelui să se reverse înăuntru. 

— Uită-te, soarele a urcat deja pe cer şi tu nici măcar nu te-ai 
îmbrăcat! E ruşinos să te găsesc despuiată. Dacă eram un 
bărbat sau chiar tatăl tău? 

— Nu ar îndrăzni să intre. Ştie că nu mă obosesc să port 
cămaşă de noapte când e cald. 

Căscând mai departe, Cornelia se ridică goală din pat şi se 
întinse ca o pisică, încovoindu-şi spatele şi ridicându-şi pumnii 
în aer. Clodia străbătu camera şi trase zăvorul în cazul în care 
cineva ar fi vrut să intre. 

— Bănuiesc că vrei să te îmbăiezi puţin înainte de a te 
îmbrăca, spuse Clodia, afecțiunea stricându-i strădania de a-i 
vorbi pe un ton aspru. 

Cornelia dădu din cap a aprobare şi se îndreptă pe vârfuri 
către baie. Aburii ieşind din apă îi aduseră aminte că restul 


186 


casei se trezise şi muncea încă din zori. Se simţi puţin vinovată, 
dar sentimentul se risipi repede în căldura mângâietoare când 
îşi trecu un picior peste marginea căzii şi se aşeză oftând. Era 
un lux de care ea se putea bucura, preferând să nu mai aştepte 
până la ora stabilită pentru baie, care era spre seară. 

Clodia zori în urma ei, cărând un braţ plin de pânze calde. 
Niciodată nu stătea locului, era o femeie cu o energie enormă. 
Unui ochi străin, nimic din veşmântul sau din comportamentul 
ei nu i-ar fi spus că avea dinainte o sclavă. Până şi bijuteriile pe 
care le purta erau adevărate şi-şi alegea hainele dintr-o 
garderobă somptuoasă. 

— Grăbeşte-te! Usucă-te cu astea şi pune pe tine mamillare“?! 

Cornelia se văită. 

— Mă strânge prea tare ca să-l port în zilele fierbinţi. 

— O să-ţi ţină sânii ridicaţi, ca să nu atârne ca nişte săculeţi 
goi în câţiva ani! spuse Clodia, repezind-o. Atunci o să-ţi pară 
bine că l-ai purtat. Haide, sus! leşi afară din apă, leneşă ce eşti! 
Ai un pahar cu apă pe margine ca să-ţi cureţi gura! 

În timp ce Cornelia se ştergea cu prosopul, Clodia îi scoase 
robele şi deschise mai multe cutiuţe de argint cu vopsele şi cu 
uleiuri. 

— Pune asta pe tine! spuse, aruncând o tunică lungă şi albă 
peste braţele întinse ale fetei. 

Cornelia se strecură în veşminte şi se aşeză la măsuţa de 
toaletă, ridicând o oglindă ovală de bronz ca să se poată vedea. 

— Aş vrea să am părul ondulat, spuse melancolică, ţinând o 
buclă între degete. 

Era de un blond întunecat, cu firul întins, în ciuda grosimii 
sale. 

— Nu ti-ar veni bine, Lia. Şi astăzi nu avem timp. Cred că 
mama ta deja s-a împodobit şi ne aşteaptă. Astăzi avem nevoie 
de frumuseţe simplă şi naturală. 

— Atunci pune puţin ocru pe buze şi pe obraji, doar dacă nu 
vrei să mă pictezi iar cu plumbul ăla alb şi împuţit! 

Clodia pufăi nervoasă. 

— O să treacă ani de zile până o să ai tu nevoie să-ţi ascunzi 
ridurile. Câţi ani ai acum, şaptesprezece? 


32 Fâșie de piele moale purtată de femei sub tunică pentru a le 
susține sânii (în lb. latină în orig.). 
187 


— Ştii bine câţi am, doar te-ai îmbătat la petrecere, îi 
răspunse Cornelia zâmbind şi stând nemişcată în timp ce 
culoarea i se aplica pe chip. 

— Eram şi eu veselă, dragă, ca toată lumea. Nu e nimic rău 
dacă bei cu moderație, asta am spus întotdeauna. Clodia 
încuviinţă ca pentru sine, în timp ce îmbina culorile. Şi acum să 
punem puţină pudră de antimoniu în jurul ochilor pentru ca 
bărbaţii să creadă că sunt negri şi misterioşi şi pe urmă ne 
putem ocupa de păr. Nu pune mâna! Nu te atinge ca să nu te 
pătezi! 

Doica pieptănă repede şi cu pricepere părul de un auriu- 
închis şi-l strânse la spate într-un coc, lăsând descoperit gâtul 
lung şi subţire al Corneliei. Fata îşi privi chipul în oglindă şi 
zâmbi văzând efectul. 

— N-o să înţeleg niciodată de ce tatăl tău nu a găsit un 
bărbat pentru tine. Nu mai încape nicio îndoială că eşti destul 
de atrăgătoare. 

— A spus că mă lasă pe mine să aleg, dar eu n-am găsit încă 
pe nimeni care să-mi placă, răspunse Cornelia, atingându-şi 
agrafele din păr. 

Clodia scoase o exclamaţie de dezaprobare. 

— Tatăl tău e un om bun, dar tradiţia e importantă. Ar trebui 
să-ţi găsească un tânăr cu perspectivă, iar tu ar trebui să ai o 
casă a ta pe care s-o stăpâneşti. Cred că ţi-ar plăcea într-un fel. 

— O să te iau cu mine când o să se întâmple asta. Ţi-aş duce 
dorul dacă nu te-aş lua... aşa cum mi-ar lipsi o rochie puţin cam 
veche şi demodată, dar care totuşi e confortabilă, înţelegi? 

— Ce frumos îţi arăţi afecțiunea pentru mine, draga mea! 
răspunse Clodia, lovind-o uşurel peste cap în timp ce se 
întoarse să ia roba. 

Era făcută dintr-o bucată mare de pânză cu firul de aur, care- 
i atârna Corneliei până la genunchi. Trebuia să fie aranjată cu 
îndemânare ca să se obţină efectul cel mai potrivit, dar Clodia 
făcea asta de ani de zile şi cunoştea gustul fetei pentru croială 
şi stil. 

— E frumoasă, dar e grea, murmură Cornelia. 

— Aşa sunt şi bărbaţii, draga mea, o să vezi, îi răspunse 
Clodia cu ochii scânteind. Acum dă fuga la părinţii tăi! Trebuie 
să ajungem destul de devreme ca să ocupăm locuri bune de 


188 


unde să privim Triumful. Mergem acasă la un prieten al tatălui 
tău. 
e 

— O, tată, de-ai trăi să vezi asta! şopti Gaius în timp ce 
mergeau pe străzi. 

Drumul se aşternea verde în calea lor, fiecare bucăţică de 
piatră fiind acoperită cu trestie. Oamenii purtau şi ei 
veşmintele cele mai bune şi mai luminoase, într-un amestec 
pestriţ de culoare şi de sunet. Mâinile se agitau ridicate şi ochi 
plini de invidie îi urmăreau. 'Toate prăvăliile erau închise, aşa 
cum spusese Marius. Părea că tot oraşul ieşise pe străzi în zi de 
sărbătoare ca să-l vadă pe marele general. Gaius fu uluit de 
mulţimea care se adunase şi de entuziasmul oamenilor. Oare 
uitaseră că aceiaşi soldaţi îşi croiseră drum spre forum cu doar 
o lună înainte? Marius afirmase că nu aveau respect decât 
pentru putere, şi dovada era în uralele lor, care răsunau 
asurzitoare pe străzile înguste. Gaius aruncă o privire către o 
fereastră şi văzu o femeie frumuşică aruncând flori către el. 
Prinse una şi mulţimea vui din nou, admirativ. 

Nimeni nu se îmbulzea pe drum, în ciuda lipsei soldaţilor şi a 
paznicilor de pe margini. Era clar că lecţia de ultima dată 
fusese învățată şi o barieră nevăzută îi ţinea în loc. Până şi pe 
chipurile aspre ale oamenilor din garda lui Marius se putea 
vedea un rânjet în timp ce mărşăluiau. 

Marius stătea pe tron ca un zeu. Îşi ţinea mâinile mari pe 
braţele de aur şi zâmbea mulţimii. Sclavul din spatele lui îi 
ridică ghirlanda din lauri de aur deasupra capului şi umbra eii 
se aşternu peste trăsături. Toţi ochii îi urmăreau înaintarea. 
Caii fuseseră antrenați în luptă şi ignorau strigătele oamenilor, 
chiar şi când unii mai îndrăzneţi le puneau flori în jurul 
grumazului. 

Gaius stătea lângă umărul acestui bărbat măreț, în timp ce 
marşul continuă şi mândria pe care o simţi îi ridică moralul. 
Oare tatăl lui ar fi fost la fel de mândru? Probabil că răspunsul 
era negativ şi băiatul fu străbătut de un fior de tristeţe. Marius 
avea dreptate: doar să fii în viaţă într-o astfel de zi era un dar 
ceresc. Ştia că nu avea s-o uite niciodată şi văzu în ochii 
oamenilor acelaşi lucru, că acele clipe aveau să-i încălzească în 
iernile grele ale anilor ce aveau să vină. 


La jumătatea drumului, Gaius îl zări pe Tubruk stând la un 
colţ de stradă. Când privirile li se întâlniră, simţi tot ce 
împărtăşeau, ce îi unea. Tubruk ridică o mână în semn de salut 
şi Gaius îi răspunse. Bărbaţii din jurul lui Tubruk se întoarseră 
ca să-l privească, întrebându-se care era legătura dintre cei doi. 
Dădu din cap când trecură şi Gaius făcu la fel, înghiţindu-şi un 
nod în gât. Era beat de emoție şi se prinse de spatele tronului 
ca să nu se clatine în valul de urale. 

Marius făcu un semn către doi dintre oamenii săi şi aceştia 
urcară pe car, purtând cu ei saci din piele catifelată. Mâinile li 
se afundară şi ieşiră purtând monede scânteietoare de argint. 
Profilul lui Marius se abătu asupra mulţimii şi oamenii îi 
strigară numele, îngenunchind în urma lui după bucăţile de 
metal. Marius vâri la rândul său mâinile în saci şi degetele 
ieşiră la lumină scăpând piese de argint, apoi aruncă monedele 
în înalt, gesticulând şi râzând, iar gloata se aplecă să culeagă 
darurile. Le oferi zâmbete largi, iar ei îl binecuvântară. 

e 

De la o fereastră joasă, Cornelia îşi petrecu privirea peste 
mulţimea fremătândă, mulţumită că era departe de ea. Simţi un 
fior când Marius se apropie şezând pe tron şi aclamă împreună 
cu ceilalţi. Era un general chipeş şi oraşul îi iubea pe eroi. 

Lângă el zări un băiat, dar era prea tânăr ca să fie legionar. 
Cornelia se aplecă pentru a vedea mai bine. Băiatul zâmbea şi 
ochii îi aruncau străluciri albastre, în timp ce râdea la ceva ce 
spusese Marius. 

Procesiunea ajunse în dreptul locului unde stăteau Cornelia 
şi familia ei. Văzu monedele zburând şi oamenii repezindu-se să 
le prindă. Tatăl ei, Cinna, strâmbă din nas. 

— Risipă de bani! Se vede că Roma iubeşte generalii 
cumpătaţi, spuse sarcastic. 

Cornelia nu-l luă în seamă, aţintindu-şi ochii asupra 
tovarăşului lui Marius. Era atrăgător şi avea o înfăţişare 
viguroasă, dar mai avea ceva în plus, ceva în felul în care 
stătea. Emana o încredere interioară şi Clodia spunea adesea 
că nimic pe lume nu era mai atrăgător decât încrederea. 

— Toate mamele din Roma o să alerge după cocoşelul ăsta 
pentru fetele lor, îi şopti Clodia. 

Cornelia roşi şi sprâncenele doicii se ridicară, plăcut 
surprinse. 


190 


Triumful mai dură vreo două ore, dar Corneliei i se părură 
pierdere de timp. 

e 

Culorile şi chipurile se amestecaseră între ele, bărbații 
fuseseră cu totul acoperiţi de flori şi soarele se ridicase deja în 
înaltul cerului când ajunseră la porţile forumului. Marius făcu 
semn vizitiului să poarte carul în faţă, lângă treptele Senatului. 
Spaţiul din jur răsună când copitele loviră lespezile de piatră şi 
larma de pe străzi fu lăsată încet în urmă. Gaius îi văzu pentru 
prima dată pe soldaţii lui Sulla păzind intrările în piaţă şi gloata 
clocotindă din spatele lor. 

Atmosfera aproape că se liniştise după zbuciumul călătoriei 
spre centru. 

— Opreşte aici, spuse Marius şi se ridică de pe tron ca să 
urmărească trupele intrând. 

Toţi oamenii erau bine instruiți şi se aşezară în rânduri 
compacte, din cel mai îndepărtat punct până la treptele 
Senatului, până când forumul se umplu de soldaţii săi în 
armură strălucitoare. Niciun glas de om nu ar fi putut răzbate 
până la ultimul, aşa că un corn dădu ordinul de oprire şi 
legionarii izbiră cu picioarele de pământ, cu zgomot ca de 
tunet. Marius zâmbi cu mândrie şi îl apucă pe Gaius de umăr. 

— Să ţii minte ziua de azi. Pentru asta luptăm la sute şi mii 
de kilometri distanţă de casă. 

— Nu aş putea s-o uit niciodată, răspunse Gaius cu 
sinceritate şi strânsoarea se încleştă o clipă înainte de a-i da 
drumul. 

Marius se îndreptă spre locul în care un taur alb era ţinut de 
patru dintre oamenii săi. La fel era ţinut şi un mistreţ negru şi 
tepos, grohăind şi zbătându-se în sfori. 

Generalul primi o lumânare şi aprinse tămâia dintr-un 
castron de aur. Oamenii îşi plecară capetele şi el înaintă cu 
pumnalul, vorbind în şoaptă în timp ce tăia cele două gâtlejuri. 

— Poartă-ne teferi înapoi spre casă în cetatea noastră şi 
fereşte-ne de război şi de boală! spuse. 

Şterse lama de pielea taurului în timp ce animalul se 
prăbuşea în genunchi, strigându-şi frica şi durerea. Generalul 
băgă arma în teacă, puse un braţ pe umărul lui Gaius şi urcară 
împreună treptele largi şi albe ale Senatului. 


191 


Acolo era centrul puterii întregii lumi. Coloane care nu 
puteau fi cuprinse nici de braţele întinse a trei bărbaţi robuşti 
sprijineau acoperişul înclinat, înălţat şi el pe statui măreţe. Uşi 
de bronz care-l făceau să pară mic până şi pe un om de statura 
lui Marius se găseau la capătul treptelor, ferecate. Erau făcute 
din panouri îmbinate care arătau de parcă ar fi fost făurite să 
ţină piept unei armate întregi, dar când cei doi urcară, uşile se 
deschiseră tăcute, trase din interior. Marius îi făcu semn din 
cap şi Gaius îşi înăbuşi admiraţia. 

— Vino, băiete, să mergem să ne întâlnim stăpânii. Nu se 
cuvine să lăsăm Senatul să ne aştepte. 


192 


Capitolul 16 


Marcus se miră de expresia încordată de pe faţa lui Renius, 
în timp ce băteau drumul către mare. Din zori până şi până-n 
seară, merseseră pe întinderea de piatră fără să-şi spună vreun 
cuvânt. Era flămând şi îi era groaznic de sete, dar nu voia să 
recunoască. Hotărâse la prânz că, dacă Renius dorea să facă 
tot drumul până pe chei fără oprire, atunci el nu avea să fie cel 
care renunţă primul. 

Când mirosul de peşte mort şi de alge marine putrede otrăvi 
în cele din urmă aerul curat de ţară, Renius se opri, şi spre 
surprinderea lui, Marcus băgă de seamă că era palid. 

— Vreau să mă opresc aici, să-mi văd un prieten. Poţi să 
mergi pe chei să-ţi iei o cameră acolo. E un han... 

— Vin cu tine, spuse Marcus scurt. 

Chipul lui Renius se înăspri şi rosti printre dinţi: 

— Cum doreşti! apoi ieşi de pe drumul principal, apucând-o 
pe o cărare lăturalnică. 

Încurcat, Marcus îl urmă pe drumeagul care tăia prin păduri 
kilometri în şir. Nu întrebă încotro mergeau, dar îşi ţinu sabia 
slobodă în teacă, în caz că erau bandiți ascunși în frunziş. Nu 
că o sabie ar fi folosit prea mult în faţa unui arc, socoti el. 

Când ajunseră în cele din urmă într-un sătuc, soarele abia se 
mai întrezărea prin bolta de frunziş, coborând spre orizont. Nu 
erau mai mult de douăzeci de căsuțe, dar locul părea bine 
întreţinut. 'Ţarcuri cu găini şi capre priponite se găseau pe 
lângă mai toate casele şi Marcus nu simţi niciun pericol. Renius 
cobori de pe cal. 

— Vii înăuntru? zise el, în timp ce se îndrepta spre o uşă. 

Marcus dădu din cap că da şi legă cei doi cai de un stâlp. 

Până să termine, Renius intrase deja; făcu şi el la fel, 
încruntându-se şi ţinând mâna pe pumnal. Înăuntru era destul 
de întuneric, încăperea fiind luminată doar de o candelă şi de 
un foc mic în vatră, dar Marcus îl zări pe gladiator îmbrăţişând 
cu braţul care-i rămăsese sănătos un bătrânel venit parcă din 
alte timpuri. 

— Ăsta e fratele meu, Primus. Primus, ăsta este flăcăul de 
care îţi spuneam şi care călătoreşte cu mine în Grecia. 


Omul trebuia să fi avut vreo optzeci de ani, însă avea o 
strângere de mână puternică. 

— Fratele meu mi-a scris despre progresul tău şi despre 
celălalt băiat, Gaius. Nu îi plac prea mult oamenii, dar cred că 
pe voi vă urăşte mai puţin decât pe alţii. 

Marcus scrâşni din dinţi. 

— Stai jos, băiete! Ne aşteaptă o noapte lungă. 

Se duse la focul mic de lemne şi vâri în flăcări un vătrai lung 
de metal. 

— Ce se întâmplă? întrebă Marcus. 

— Fratele meu a fost chirurg, oftă Renius. El o să-mi taie 
braţul. 

Marcus simţi cum îl cuprinde groaza când îşi dădu seama ce 
avea să vadă. Vina i se citea pe faţă. Spera ca Renius să nu 
spună cum se rănise. Ca să-şi acopere ruşinea, zise repede: 

— Sunt sigur că Lucius sau Cabera ar fi putut să facă asta. 

Renius îi făcu semn cu mâna să tacă. 

— Mulţi oameni ar putea s-o facă, dar Primus a fost... este cel 
mai bun. 

Primus râse, scoțând la iveală o gură ştirbă. 

— Frăţiorul meu obişnuia să ciopârţească oamenii şi eu îi 
coseam la loc, spuse el vesel. Haideţi să facem lumină. Se 
răsuci către o lampă cu ulei şi o aprinse folosind o lumânare. 
Când se întoarse se uită pieziş la Renius. Ştiu că ochii mei nu 
mai sunt ce au fost odată, dar ţi-ai vopsit cumva părul? 

Renius se făcu roşu la faţă. 

— Nu vreau să mi se spună că te lasă vederea înainte să 
începi să mă tai, Primus. Îmbătrânesc bine, asta-i tot. 

— Al naibii de bine, încuviinţă Primus. 

Goli un săculeţ de piele cu instrumente pe un soi de masă şi 
făcu semn fratelui său să se aşeze. Văzând fierăstraiele şi acele, 
Marcus îşi dori să fi ascultat sfatul lui Renius şi să se fi dus în 
port, dar acum era prea târziu. Renius se aşeză şi sudoarea i se 
prelinse pe frunte. Primus îi dădu o sticlă cu un lichid maroniu 
şi el o duse la gură, bând cu înghiţituri mari. 

— Băiete, ia funia aia şi leagă-l de scaun. Nu vreau să se 
zvârcolească şi să-mi strice mobila. 

Simţind că-i vine să vomite, Marcus apucă bucăţile de sfoară 
observând cu groază că erau pătate cu sânge uscat. IÎncercă să 
nu se gândească la asta şi se concentră pe legatul nodurilor. 


194 


După câteva clipe, Renius fu țintuit în scaun şi Primus îi turnă 
pe gât restul de lichid maroniu. 

— Asta-i tot ce am, din păcate. O să-l ajute, dar nu prea mult. 

— Treci odată la treabă, mârâi Renius printre dinţii 
încleştaţi. 

Primus luă o bucată groasă de piele, i-o duse la gură şi îi 
spuse să muşte din ea. 

— Măcar o să-ţi cruţe dinţii. Se întoarse către Marcus. Ţine-i 
braţul nemişcat. O să-l tai mai repede astfel. Puse mâinile lui 
Marcus pe bicepsul legat şi verifică dacă sfoara ţinea strâns 
încheietura şi cotul, apoi scoase o lamă fioroasă din legătură şi 
o ridică în lumină, mijind ochii la tăiş. O să tai un cerc de jur 
împrejurul osului şi încă unul mai jos, ca să fac loc fierăstrăului. 
O să scoatem un inel de carne, o să tăiem osul şi apoi o să 
cauterizăm rana. Trebuie să o facem repede, altfel va sângera 
până la moarte. O să las destulă piele cât să acopere ciotul, 
apoi trebuie legat bine. O săptămână nu trebuie să-l atingă, dar 
pe urmă o să-ţi dau un unguent cu care trebuie să se dea în 
fiecare dimineaţă şi seară. Nu am un suport de piele care să 
susţină ciotul, trebuie să faci tu unul sau să cumperi. 

Marcus înghiţi în sec, neliniştit. 

Primus îşi cufundă degetele în carnea braţului neputincios, 
pipăindu-l. După o clipă spuse cu ciudă, ca pentru sine: 

— E cum ai spus, nu mai simţi nimic. Mugşchii sunt tăiaţi şi 
încep să moară. A fost o luptă? 

Fără să vrea, Marcus se uită la Renius. Deasupra dinţilor 
încleştaţi ochii erau înfiorători, dar Renius îşi întoarse privirea. 

— Un accident de antrenament, spuse el încet, cu glasul 
înăbuşit de pielea din care muşca. 

Primus dădu din cap şi apăsă lama în piele. Renius zvâcni şi 
Marcus îi strânse braţul. Cu mişcări sigure şi îndemânatice, 
Primus tăie adânc, oprindu-se doar ca să tamponeze sângele 
care-i împiedica vederea. Marcus simţi un junghi în stomac, dar 
fratele lui Renius părea foarte relaxat, aerul ieşindu-i printre 
dinţi ca şi cum ar fi fredonat o melodie. Osul alb se ivi învelit 
într-o perdea roz şi Primus mormăi mulţumit. În numai câteva 
clipe ajunsese la os de jur împrejur şi începuse deja a doua 
tăietură. Renius privi mâinile pline de sânge ale fratelui său şi 
buzele i se strâmbară într-o grimasă amară. Apoi privi fix la 


195 


perete, cu gura încleştată. Un tremur uşor al respirației era 
singurul semn de frică. 

Sângele se scurse pe mâinile lui Marcus, pe scaun, pe podea, 
peste tot. Şuvoaie întregi curgeau din Renius, strălucitoare şi 
ude. Al doilea inel fu scobit lăsând bucăţi mari de piele 
atârnând. Primus crestă şi tăie, scoțând bucăţi negre de carne 
pe care le lăsă nepăsător să cadă pe podea. 

— Nu-ţi face griji că murdăreşti. Am doi câini care abia 
aşteaptă să-i las înăuntru. 

Marcus îşi întoarse capul şi vomită fără să vrea. Primus 
scrâşni din dinţi nemulţumit şi rearanjă mâinile băiatului care 
trebuiau să ţină braţul. O bucată albă de os se zărea la o lăţime 
de palmă mai sus de cot. Renius începu să respire puternic pe 
nas şi Primus apăsă cu mâna pe gâtul fratelui său ca să-i simtă 
pulsul. 

— Am să lucrez cât pot de repede, murmură. 

Renius dădu din cap fără să clipească. 

Primus se ridică şi-şi şterse mâinile pe o cârpă. Se uită în 
ochii lui Renius şi faţa i se strâmbă de ceea ce văzu. 

— Asta-i partea cea mai grea. O să simţi durerea când voi 
tăia osul şi vibrația este foarte neplăcută. Voi fi cât de rapid 
pot. Strânge-l bine. Două minute trebuie să fii tare ca piatra. 
Nu mai ai voie să vomiţi, ai înţeles? 

Marcus trase adânc aer în piept şi Primus scoase un 
fierăstrău cu lama subţire şi cu mânerul de lemn ca un cuţit de 
bucătărie. 

— Sunteţi gata? 

Amândoi încuviinţară tăcuţi şi Primus potrivi lama şi începu 
să taie, cotul mişcându-i-se rapid înainte şi înapoi. Renius se 
încordă, iar corpul țintuit cu funii i se contorsionă. Marcus îl 
tinu strâns, ca şi cum viaţa lui ar fi depins de asta, tresărind 
când degetele îi alunecau pline de sânge, apoi fierăstrăul rupse 
osul. 

Fără nicio veste braţul se desprinse, atârnând într-o parte. 
Bătrânul gladiator îl privi şi mârâi furios. Primus îşi şterse 
mâinile şi apăsă o bucată de cârpă pe rană. Îi făcu semn lui 
Marcus să-l ţină strâns şi aduse băţul de fier care se încinsese 
în foc. Vârful strălucea şi Marcus tresări dându-şi seama ce 
avea să urmeze. 


Când cârpa fu îndepărtată Primus dădu zor, arzând cu fierul 
rana sângerândă. La fiecare atingere se auzea un sfârâit şi 
duhoarea era groaznică. Marcus se prăvăli pe podea vomitând 
bilă galbenă, cleioasă. 

— Pune-l repede înapoi în foc. O să ţin eu cârpa până se 
încinge din nou. 

Marcus se ridică clătinându-se şi vâri fierul înapoi în flăcări. 
Capul lui Renius i se bălăbăni pe umeri şi bucata de piele îi 
căzu din gura fără vlagă. Primus apăsă mai departe cu cârpa pe 
rană, apoi o îndepărtă şi sângele ţâşni din belşug. Înjură turbat. 

— Am ratat cel puţin jumătate din vene. Obişnuiam să le 
nimeresc pe toate din prima, dar n-am mai făcut asta de câţiva 
ani. Trebuie să le cauterizăm bine, altfel rana o să se infecteze. 
E gata fierul? 

Marcus îl trase din foc, dar vârful era încă negru. 

— Nu. O să se facă bine? 

— Nu, dacă nu reuşesc să închid rana. Du-te afară şi adu 
nişte lemne ca să înteţim focul. 

Marcus era mulţumit că găsise o scuză şi ieşi în grabă, 
trăgând adânc în piept aerul proaspăt. Aproape că se 
întunecase - pe toţi zeii, cât timp stătuseră acolo? Zări câinii 
mari de vânătoare adormiţi lângă zid; un tremur îi străbătu 
trupul şi se apucă să adune bucăţile mari de lemn din grămada 
de lângă dulăi. Se treziră când se apropie şi mârâiră încet, fără 
să se ridice. Fără să-i privească, Marcus se întoarse înăuntru 
aruncând doi buşteni în flăcări. 

— Adu-mi fierul de îndată ce se înroşeşte la vârf, murmură 
Primus apăsând cârpa cu putere de ciot. 

Marcus se feri să privească braţul desprins. Părea nefiresc 
dezlipit de trup şi stomacul i se contractă de spasme înainte ca 
el să se uite din nou către flăcări. 

Primus nu fu mulţumit până nu încinse încă o dată fierul. 
Marcus ştia că nu avea să uite în veci sfârâitul fierului încins 
apăsat peste carne şi îşi înăbuşi un tremurat în timp ce ajută la 
legarea ciotului în pansamente de pânză curate. Il ridicară pe 
Renius şi-l aşezară pe un pat de paie într-o altă încăpere, iar 
Marcus stătu pe margine ştergându-şi sudoarea care-i ustura 
ochii, recunoscător că totul se terminase. 

— Ce se va întâmpla cu... ăsta? 

Făcu un semn către braţul care era încă legat de scaun. 


197 


Primus înălţă din umeri. 

— Nu mi se pare corect să-l dau pe tot la câini, cred că am 
să-l îngrop undeva în pădure. Dacă nu o fac, o să putrezească şi 
o să duhnească, dar să ştii că mulţi oameni mi le cer înapoi. O 
mână ascunde atât de multe amintiri... Acea mână a îmbrăţişat 
femei şi a mângâiat copii. E o mare pierdere, dar fratele meu 
este puternic. Sper că destul de puternic pentru a trece peste 
asta. 

— Vasul nostru pleacă în patru zile, aşteptăm fluxul cel bun, 
spuse Marcus cu glas pierit. 

Primus îşi scărpină bărbia. 

— Poate să stea în şa. O să fie slăbit câteva zile, dar e 
puternic ca un taur. Singurele probleme le va avea cu 
echilibrul. Va trebui să se antreneze din nou, aproape să o ia de 
la zero. Cât de mult o să dureze călătoria pe mare? 

— O lună, dacă avem vânt prielnic, răspunse Marcus. 

— Foloseşte-te de timpul ăsta. Antrenează-l în fiecare zi. 
Dintre toţi oamenii, fratele meu o să fie cel mai nefericit dacă e 
neputincios. 


Capitolul 17 


Marius se opri la uşile interioare ale camerei Senatului. 

— Nu ai voie să intri până nu eşti acceptat oficial drept 
cetăţean, şi chiar şi atunci doar ca invitat al meu. Pentru o zi. 
Te voi propune şi voi ţine un mic discurs în favoarea ta. Este o 
formalitate. Aşteaptă până mă întorc şi am să-ţi arăt unde poţi 
sta. 

Gaius încuviinţă calm şi se dădu înapoi în timp ce Marius 
bătu uşor în uşă şi intră. Băiatul rămase singur în camera 
exterioară şi se plimbă în sus şi în jos o vreme. 

După douăzeci de minute, începu să se agite din cauza 
întârzierii şi se duse către uşile exterioare, rămase deschise, 
pentru a se uita la mulţimea de soldaţi din forum. Alcătuiau o 
privelişte uimitoare, aşa cum stăteau rigizi în poziţie de drepţi, 
înfruntând arşiţa. De la înălţimea uşilor Senatului şi cu piaţa 
deschisă în faţa lui, Gaius avea o perspectivă foarte bună 
asupra oraşului zgomotos din depărtare. Se pierduse în 
contemplare, când auzi scârţâitul balamalelor de la uşile 
interioare şi apăru Marius. 

— Bine ai venit în nobilitas”, Gaius! Eşti cetăţean al Romei, 
tatăl tău ar fi fost mândru. Aşază-te lângă mine şi ascultă 
faptele zilei. Bănuiesc că le vei găsi interesante. 

Gaius îl urmă şi întâlni ochii senatorilor care îl priveau atunci 
când intră. Unul sau doi îi făcură semn cu capul şi el se întrebă 
dacă îl cunoşteau pe tatăl său şi încercă să le memoreze feţele, 
în caz că ar fi avut ocazia să discute cu ei mai târziu. Aruncă o 
privire prin sală, încercând să nu se holbeze. Lumea întreagă 
asculta ceea ce spuneau aceşti câţiva oameni. 

În timp ce se aşeza pe locul indicat de Marcus, se gândi că 
aranjamentul era foarte asemănător cu un circ în miniatură. 
Cinci trepte cu rânduri de locuri pentru şezut înconjurau 
spaţiul central, unde un vorbitor pe rând se putea adresa 
celorlalţi. Gaius îşi aminti de la tutorii săi că rostrum** era 
făcută din prora unei nave de război cartagineze şi fu captivat 
să-şi imagineze istoria ei. 


33 Nobilime. (în 1b. latină în orig.). 
34 Platforma. (în 1b. latină în orig.). 


Braţele de lemn închis la culoare ale locurilor, construite pe 
rânduri, se vedeau acolo unde nu erau acoperite de oameni 
care stăteau jos. Toată lumea purta togi albe şi sandale, iar 
efectul era acela al unei camere de lucru, un loc care clocotea 
de energie. Majoritatea bărbaţilor aveau părul alb, dar câţiva 
erau tineri şi puternici din punct de vedere fizic. Câţiva 
senatori stăteau în picioare şi se gândi că voiau să pună ceva în 
discuţie sau să vorbească în dezbaterea curentă. Sulla stătea în 
centru, vorbind despre taxe şi despre grâne. Îi zâmbi lui Gaius 
când tânărul se uită la el, iar Gaius îi simţi puterea. „Uite încă 
unul ca Marius”, cugetă pe dată, dar era oare loc în Roma 
pentru doi de felul acesta? Sulla arăta la fel ca atunci când 
Gaius îl văzuse la jocuri. Era îmbrăcat într-o toga simplă, albă, 
cu o centură roşie. Părul său era dat cu ulei şi strălucea în 
cârlionţi auriu-închis. Plesnea de sănătate şi de vitalitate, şi 
părea complet relaxat. În timp ce Gaius se aşeza lângă unchiul 
său, Sulla tuşi delicat. 

— Având în vedere problemele serioase ale zilei, această 
dezbatere asupra taxelor poate fi amânată până săptămâna 
viitoare, spuse el. Sunt obiecţii în acest sens? 

Cei care stăteau în picioare se aşezară calmi. Sulla zâmbi din 
nou, arătându-şi dinţii albi. 

— Bine ai venit, noule cetăţean, sper în numele Senatului că 
vei servi oraşul la fel de bine cum a făcut-o tatăl tău. 

Răsună un murmur de aprobare, iar Gaius îşi aplecă fruntea 
în semn de recunoaştere. 

— Totuşi, primirea noastră formală trebuie lăsată deoparte 
pentru moment. Chiar în dimineaţa asta, am primit veşti grave 
despre o ameninţare care pluteşte asupra oraşului. Se opri şi 
aşteptă răbdător ca senatorii să se oprească din vorbit. La est, 
un general grec, Mithridates, a invadat o garnizoană de-a 
noastră în Asia Minor. Are aproximativ opt mii de răsculați sub 
comanda sa. Se pare că a înţeles că trupele noastre sunt foarte 
răsfirate şi mizează pe faptul că suntem prea slăbiţi să 
recâştigăm teritoriul. Totuşi, dacă nu acţionăm pentru a-l 
respinge, riscăm ca armata lui să devină din ce în ce mai 
puternică şi să amenințe securitatea posesiunilor noastre 
greceşti. 

Câţiva senatori se ridicară în picioare şi începură să se certe. 
Sulla îşi ridică mâna în semn de tăcere. 


200 


— Trebuie luată o decizie aici. Legiunile care sunt deja în 
Grecia, sunt angajate în controlul graniţelor instabile. Nu au 
oamenii necesari pentru a înfrânge această nouă ameninţare. 
Nu putem lăsa oraşul fără apărare, mai ales după revoltele 
recente, dar este la fel de important să trimitem o legiune să-l 
întâmpine pe Mithridates. Grecia aşteaptă să vadă cum vom 
răspunde: trebuie să fie un răspuns violent. 

Diverşi senatori aprobară cu mult elan. Roma nu fusese 
construită cu prudenţă şi compromisuri. Gaius se uită la 
Marius, cumpănind. Generalul stătea cu mâinile încleştate, iar 
faţa îi era aspră şi rece. 

— Eu şi Marius comandăm fiecare câte o legiune. Suntem 
mult mai aproape decât orice legiune din nord. Decizia pe care 
o supun la vot este care din noi ar trebui să se îmbarce pentru 
a merge să întâmpine inamicul. 

Se uită fugitiv la Marius şi, pentru prima dată, Gaius putu 
vedea licărirea malefică din ochii lui Sulla. Marius se ridică în 
picioare şi în cameră se făcu linişte. Cei care stăteau în picioare 
se aşezară pentru a permite primul răspuns celuilalt consul. 
Marius îşi duse mâinile la spate, iar Gaius putu vedea albeaţa 
încheieturilor sale. 

— Nu găsesc nimic greşit în privinţa propunerii lui Sulla. 
Situaţia e clară: forţele noastre trebuie împărţite pentru a 
apăra Roma şi teritoriile noastre străine. Trebuie să-l întreb 
dacă se oferă voluntar pentru a fi cel care va spulbera inamicul. 

Toţi ochii se întoarseră spre Sulla. 

— Mă voi încrede în judecata Senatului. Sunt servitorul 
Romei. Dorinţele mele nu contează. 

Marius zâmbi strâmb, iar tensiunea dintre cei doi se putea 
simţi în aer. 

— Sunt de aceeaşi părere, rosti Marius răspicat şi se aşeză. 

Sulla păru uşurat şi aruncă o privire prin încăperea boltită. 

— Atunci este o alegere simplă. Voi rosti numele fiecărei 
legiuni, iar cei care cred că aceasta trebuie să se lupte cu 
Mithridates se vor ridica şi vor fi numărați. Ceilalţi se vor ridica 
când vor auzi al doilea nume. Nimeni nu trebuie să se abţină de 
la un astfel de vot privind securitatea oraşului. De acord? 

Cei trei sute de senatori aprobară solemn, iar Sulla zâmbi. 
Gaius simţi cum îl cuprinde frica. Sulla tăcu un răstimp 


201 


îndelungat, savurând în mod evident tensiunea din jur. Rosti în 
sfârşit un cuvânt, rupând liniştea: 

— Primigenia. 

— Nu poţi vota astăzi, băiete, zise Marius punându-şi mâna 
pe umărul lui Gaius. 

Gaius rămase aşezat, privind în jur să vadă cât de mulţi se 
ridicaseră. Marius se uită indiferent la Sulla, de parcă situaţia 
nu avea nicio importanţă pentru el. Părea că, de jur împrejurul 
lor, bărbaţii se ridicau, Gaius înţelese că unchiul lui pierduse. 
Apoi zgomotele încetară şi nu se mai ridicară şi alţi bărbaţi. 
Băiatul privi la chipeşul consul şi putu vedea cum chipul lui 
Sulla se schimba de la plăcere relaxată, la uimire, apoi furie. 
Făcu socoteala şi ceru să fie verificată de alţi doi până se 
puseră de acord. 

— O sută douăzeci şi unu în favoare ca Legiunea Primigenia 
să întâmpine inamicul. 

Îşi muşcă buzele, cu o expresie sălbatică pentru o secundă. 
Privirea sa poposi asupra lui Marius, care dădu din umeri şi se 
uită în altă parte. Bărbaţii se aşezară. 

— Legiunea a II-a Alaudae, şopti Sulla, vocea lui fiind purtată 
de acustica bună a sălii. 

Din nou, bărbaţii se ridicară, şi Gaius putu vedea că erau 
majoritatea. Orice plan avusese Sulla în minte eşuase, iar Gaius 
îl văzu făcându-le semn senatorilor să se aşeze înainte ca 
numărarea să se fi încheiat. Se strădui să-şi vină în fire, iar 
atunci când vorbi era din nou tânărul acela încântător pe care 
Gaius îl văzuse când intrase. 

— Senatul a vorbit, iar eu sunt slujitorul Senatului, rosti el 
formal. Să înţeleg că Marius va folosi cazarma oraşului pentru 
oamenii săi în absenţa mea? 

— Da, spuse Marius, cu faţa calmă şi netulburată. 

— Cu susţinerea forţelor noastre în Asia Minor, nu o văd ca 
fiind o campanie lungă. Mă voi întoarce la Roma imediat ce îl 
voi distruge pe Mithridates, continuă Sulla. Apoi vom decide 
viitorul acestui oraş. Spuse asta uitându-se direct la Marius, iar 
mesajul era foarte clar. Îi voi pune pe oamenii mei să elibereze 
cazarma în seara asta. Mai este şi altceva? O zi bună tuturor. 

Sulla părăsi încăperea, cu un grup de susţinători în spatele 
lui. Tensiunea dispăru odată cu el şi deodată toţi vorbeau, 
chicotind sau uitându-se gânditor unii la alţii. 


202 


Marius se ridică şi imediat se făcu linişte. 

— Vă mulţumesc pentru încrederea voastră, domnilor. Voi 
păzi cetatea cu mândrie, împotriva tuturor. 

Gaius se gândi că Sulla putea fi foarte bine unul dintre aceia 
împotriva cărora va păzi cetatea. 

e 

Senatorii se îngrămădiră în jurul unchiului său, câţiva îl 
felicitară deschis, strângându-i mâna. Marius îl trase pe Gaius 
lângă sine, ţinându-l cu un braţ, şi puse cealaltă mână pe 
umărul unui om sfrijit, care le zâmbi. 

— Crassus, acesta este nepotul meu, Gaius. Dacă te-ai uita la 
el nu ai zice, însă Crassus este probabil cel mai bogat om din 
Roma. 

Bărbatul avea un gât lung şi subţire, iar capul i se legăna la 
capătul acestuia; avea nişte ochi căprui calzi şi strălucitori, şi o 
mulţime de riduri mici. 

— Am fost binecuvântat de zei, e adevărat. Am şi două fete 
frumoase. 

— Una este destul de atractivă, Crassus, însă cealaltă 
seamănă cu tatăl său, chicoti Marius. 

Gaius tresări, dar Crassus nu părea deloc afectat. Râse trist. 

— Este adevărat, este un pic cam osoasă. Trebuie să-i dau o 
zestre frumoasă pentru a tenta tinerii din Roma. Se întoarse 
către Gaius şi îşi întinse mâna. E o plăcere să te cunosc, tinere! 
Vei fi un general, ca unchiul tău? 

— Voi fi, spuse Gaius serios. 

— Atunci ai nevoie de bani, zâmbi Crassus. Să vii la mine 
când vei avea nevoie de un bancher. 

Gaius apucă mâna întinsă şi o strânse scurt, apoi Crassus se 
pierdu în mulţime. Marius se aplecă spre băiat şi-i murmură în 
ureche: 

— Te-ai purtat bine. Mi-a fost un prieten loial şi are o avere 
incredibilă. Voi aranja să-i vizitezi moşia, este de-o opulenţă 
copleşitoare. Acum, mai este o persoană pe care vreau să o 
cunoşti. Vino cu mine. 

Gaius îl urmă printre grupurile de senatori care vorbeau 
despre evenimentele zilei şi despre umilirea lui Sulla. Observă 
că Marius strângea mâna fiecărui om cu care se întâlnea, 
spunând câteva cuvinte de felicitare şi întrebând despre rude 


203 


sau despre prieteni care erau absenţi. Se despărţea zâmbind de 
fiecare grup. 

Pe partea cealaltă a sălii Senatului se afla un grup de trei 
oameni, care vorbeau în şoaptă; se opriră imediat ce Marius şi 
Gaius se apropiară. 

— Aceasta este persoana, Gaius, spuse Marius vesel. Gnaeus 
Pompei, care este descris de suporterii lui ca fiind cel mai bun 
general al Romei în prezent. Desigur, doar când eu sunt bolnav 
sau plecat din oraş. 

Pompei dădu mâna cu amândoi, zâmbind cu amabilitate. 
Spre deosebire de Crassus, părea puţin cam gras, dar era la fel 
de înalt ca Marius şi arăta bine, creând impresia unui individ 
vârtos. Lui Gaius i se păru că nu are mai mult de treizeci de 
ani, ceea ce făcea ca statutul lui militar să fie foarte 
impresionant. 

— Nu e nicio îndoială, Marius, replică Pompei. Sunt într- 
adevăr splendid pe câmpul de luptă. Bărbaţi puternici plâng la 
vederea frumuseţii manevrelor mele. 

Marius râse şi îl bătu pe umăr. Pompei îl măsură pe Gaius 
din cap până-n picioare. 

— O versiune mai tânără a ta, vulpoiule bătrân? îi zise lui 
Marius. 

— Ce altceva ar putea fi, cu sângele meu curgându-i în vene? 

— Unchiul tău şi-a asumat un risc mare azi, dându-l pe Sulla 
afară din Roma. Ce crezi despre asta? întrebă Pompei punându- 
şi mâinile la spate. 

Marius dădu să răspundă, însă Pompei îşi ridică mâna. 

— Lasă-l să vorbească, vulpoi bătrân! Lasă-mă să văd dacă e 
ceva de capul lui. 

Gaius răspunse fără ezitare, cuvintele venindu-i surprinzător 
de uşor: 

— Jignirea lui Sulla este o mişcare periculoasă, dar unchiul 
meu apreciază riscurile de acest fel. Sulla este servitorul 
oraşului şi va lupta bine împotriva acestui rege străin. Când se 
va întoarce, va trebui să facă o înţelegere cu unchiul meu. 


35 Gnaeus sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr. - 
28 septembrie 48 î.Hr.), general și om de stat roman, fiu al lui 
Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale. 
(n.tr.). 


204 


Poate vom reuşi să extindem barăcile, astfel încât ambele 
legiuni să apere oraşul. 

— Este nebun? clipi Pompei, întorcându-se către Marius. 

— Nu, chicoti Marius. Însă nu ştie dacă am încredere în tine 
sau nu. Presupun că mi-a ghicit deja planurile. 

— Ce va face unchiul tău când se va întoarce Sulla? şopti 
Pompei la urechea lui Gaius. 

Gaius se uită în jur, dar nu era nimeni destul de aproape 
pentru a-l auzi, în afară de cei trei oameni, în care Marius avea 
evident încredere. 

— Va închide porţile. Dacă Sulla va încerca să forţeze 
intrarea, Senatul va trebui să-l declare inamicul Romei. Va 
trebui fie să atace, fie să se retragă. Cred că se va pune sub 
comanda lui Marius, aşa cum orice general din armată ar face-o 
în faţa consulului Romei. 

— Un plan periculos, după cum spuneam, Marius, afirmă 
Pompei, fără să clipească. Nu te pot susţine deschis, dar voi 
face tot ce pot în particular. Felicitări pentru marşul tău 
triumfal! Arătai splendid. 

Le făcu semn celor doi de lângă el şi plecară împreună. 

Gaius începu să vorbească din nou, dar Marius clătină din 
cap. 

— Hai să mergem afară, aici aerul musteşte de intrigi. 

Se îndreptară către uşă; ajunşi afară, îşi puse un deget pe 
buze pentru a opri întrebările lui Gaius. 

— Nu aici. Sunt prea mulţi care ascultă. 

Gaius se uită împrejur şi observă că o parte din senatorii lui 
Sulla se aflau în apropiere, uitându-se la ei cu duşmănie. Il 
urmă pe Marius în forum, aşezându-se pe treptele de piatră, 
departe de oricine i-ar fi putut auzi. În apropiere, Primigenia 
era încă în poziţie de drepţi, legionarii părând o forţă 
invincibilă în armurile lor sclipitoare. Îl încerca un sentiment 
ciudat să se afle în faţa a mii de soldaţi, şi totuşi să fie atât de 
relaxat, stând cu unchiul său chiar pe treptele Senatului. 

Gaius nu mai putu să se abţină. 

— Cum ai reuşit să întorci votul împotriva lui Sulla? 

Marius începu să râdă şi îşi şterse fruntea de transpiraţie. 

— Planificând, băiatul meu! Am aflat de venirea lui 
Mithridates aproape imediat ce s-a întâmplat, cu multe zile 
înaintea lui Sulla. Am folosit cel mai vechi truc din lume pentru 


205 


a-i convinge pe nehotărâţii din Senat să voteze cu mine, dar, 
chiar şi aşa, a fost mult mai strâns decât mi-aş fi dorit. M-a 
costat o avere, însă de mâine-dimineaţă o să am controlul 
asupra Romei. 

— Se va întoarce, totuşi, zise Gaius. 

— Peste şase luni sau mai mult, pufni Marius. Poate fi ucis pe 
câmpul de luptă, ar putea chiar să piardă în faţa lui 
Mithridates; am auzit că grecul este un general şiret. Chiar şi 
dacă Sulla îl bate şi are vânt bun spre Grecia şi înapoi, voi avea 
luni întregi la dispoziţie în care să mă pregătesc. Nu va 
întâmpina piedici în a pleca din Roma, dar, îţi spun de acum, nu 
va intra în cetate fără luptă. 

Gaius încuviinţă, nevenindu-i să creadă că gândurile sale 
erau confirmate. 

— Ce se întâmplă acum? Mergem înapoi la casa noastă? 

— Nu, zâmbi Marius trist. A trebuit s-o vând pentru mită - 
Sulla îi mituise deja, înţelegi, şi a trebuit să dublez suma în 
majoritatea cazurilor. Am dat tot ce aveam, mai puţin sabia, 
calul şi armura mea. Cred că sunt primul general sărac lipit pe 
care îl are Roma. 

Râse încet. 

— Dacă ai fi pierdut votul, ai fi pierdut totul, şopti şocat 
Gaius. 

— Dar nu am pierdut! Am Roma, iar legiunea mea stă în faţa 
noastră. 

— Totuşi, ce ai fi făcut dacă ai fi pierdut? 

— Aş fi plecat să mă lupt cu Mithridates, bineînţeles, 
răspunse Marius slobozind aer pe gură cu dispreţ. Nu sunt eu 
un slujitor al cetăţii? Atenţie însă, ar fi trebuit să fii un om 
foarte curajos să îmi iei banii şi să votezi împotriva mea, cu 
legiunea mea aşteptând afară, nu-i aşa? Trebuie să fim 
recunoscători că Senatul preţuieşte aşa de mult aurul. Se 
gândesc la cai şi la sclavi noi, dar nu au fost niciodată aşa de 
săraci cum am fost eu. Eu preţuiesc aurul pentru ceea ce îmi 
aduce, şi el m-a adus aici: pe treptele astea, cu cel mai mare 
oraş din lume la picioarele mele. Înveseleşte-te, băiete, asta e o 
zi de sărbătoare, nu de regrete! 

— Nu, nu e asta. Mă gândeam că Marcus şi Renius se duc 
către est să se alăture Legiunii a IV-a Macedonica. Sunt destule 
şanse să îl întâlnească pe acest Mithridates. 


206 


— Sper că nu. L-ar mânca pe grec la micul dejun şi vreau ca 
Sulla să aibă ceva de făcut când ajunge acolo. 

Gaius râse şi se ridicară amândoi. Marius se uită la legiunea 
sa, iar Gaius îi putea simţi mândria şi bucuria. 

— Astăzi a fost o zi bună. I-ai întâlnit pe cei mai puternici 
oameni din oraş, iar eu am fost iubit de popor şi susţinut de 
Senat. Apropo. Sclava aceea a ta, cea drăguță, eu aş vinde-o 
dacă aş fi în locul tău. Una e să te joci cu o fată de câteva ori, 
dar tu se pare că eşti prea bun cu ea şi asta va aduce numai 
necazuri. 

Gaius se uită în altă parte, muşcându-şi buza. Nimic nu se 
putea ţine secret? 

Marius îşi urmă vorba, fără a-şi da seama de stânjeneala 
nepotului său. 

— Ai încercat-o deja? Nu? Poate asta ţi-o va scoate din minte. 
Ştiu câteva case pe aici, dacă vrei să ai ceva experienţă înainte. 
Trebuie doar să mi-o ceri, când eşti pregătit. 

Gaius se înroşi şi tăcu. 

Marius se uită cu evidentă mândrie la Legiunea Primigenia 
încolonată în faţa lui. 

— Să ducem oamenii la cazarma oraşului, tinere! Cred că le- 
ar prinde bine o masă copioasă şi un somn decent după atâta 
mărşăluit şi stat în soare. 


Capitolul 18 


Marcus privi la Marea Mediterană şi îşi umplu pieptul cu 
aerul cald şi sărat. După o săptămână de mers pe mare, 
începuseră să se plictisească. Cercetase deja fiecare centimetru 
al micuţei ambarcaţiuni de comerţ, ba chiar şi ajutase la 
număratul şi la aranjatul amforelor cu ulei gros şi al 
scândurilor de abanos transportate din Africa. Pentru o vreme, 
interesul său fusese stârnit de sutele de şoareci de sub punte şi 
pierduse vreo două zile târându-se pe întuneric până în 
cuiburile lor, înarmat cu un pumnal şi o presă de hârtie furată 
din cabina căpitanului. După ce aruncase câteva zeci de 
cadavre peste bord, rozătoarele învăţaseră să-i recunoască 
mirosul şi pasul uşor, retrăgându-se în ungherele adânci ale 
corabiei imediat ce punea piciorul pe scara ce ducea sub punte. 

Oftă şi privi apusul, încă înmărmurit de culorile soarelui 
asfinţind pe mare. Ca pasager, ar fi putut sta în cabina sa pe 
întreaga durată a călătoriei, aşa cum hotărâse Renius să facă, 
dar spaţiul mic şi înghesuit nu-i oferea nicio distracţie, iar 
Marcus ajunsese să-l folosească numai pentru a dormi. 

Căpitanul îi permisese să stea de pază şi chiar încercase să 
controleze cele două vâsle mari din spate - sau pupa, cum 
aflase că i se spune în termeni marinăreşti -, dar îşi pierduse 
repede interesul. 

„Încă vreo două săptămâni ca asta mă vor omorî”, îşi zise, 
folosind pumnalul să-şi incrusteze inițialele în marginea de 
lemn. Auzi un târşâit de picioare în spatele lui, dar nu se 
întoarse; zâmbi, uitându-se în continuare la apus. Se făcu 
linişte, apoi se auzi un alt sunet, ca şi când cineva se foise să se 
aşeze mai bine. 

Marcus sări aruncându-şi cuțitul pe sub braţ, aşa cum îl 
învățase Renius mai demult. Lama se înfipse în catarg, vibrând. 
Se auzi un țipăt scurt de spaimă şi se mistui în întuneric, 
încercând foarte tare să nu facă niciun zgomot. 

Marcus se duse către cuţit şi îl scoase din catarg. Privind 
insistent prin beznă, îşi puse pumnalul înapoi în teacă. 

— Nu te mai ascunde, Peppis, ştiu că eşti acolo, strigă el. 
Auzi un smiorcăit. Nu te-aş fi lovit cu pumnalul, era doar o 
glumă. Pe cuvânt! 


208 


Încet, un băieţel scheletic ieşi de după nişte saci. Era cumplit 
de murdar, cu ochii măriţi de frică. 

— Doar mă uitam la tine, zise Peppis neliniştit. 

Marcus se uită cu mai multă atenţie la el, observând o crustă 
mică de sânge uscat sub nas şi o vânătaie la un ochi. 

— Te-au bătut din nou? zise el, încercând să fie prietenos. 

— Un pic, dar fusese vina mea. M-am împiedicat de o funie şi 
am desfăcut un nod. N-am vrut, însă secundul a zis că mă 
învaţă el să fiu cuminte. Sunt oricum neîndemânatic, aşa că i- 
am zis că nu mai am nevoie să mă înveţe, şi apoi mi-a dat una. 

Smiorcăi din nou şi îşi şterse nasul cu dosul palmei, lăsând o 
dâră albicioasă. 

— De ce nu fugi când ajungeţi într-un port? întrebă Marcus. 

Peppis îşi umflă pieptul cât de tare putu, dezvăluindu-şi 
coastele ca nişte bețe albe sub piele. 

— Niciodată. Voi fi marinar când voi fi mare. Învăţ tot timpul, 
doar uitându-mă la oameni. Pot lega foarte multe noduri acum. 
Puteam să leg azi funia aia la loc dacă secundul m-ar fi lăsat, 
dar nu ştia că pot. 

— Vrei să vorbesc cu... secundul? Să-i spun să înceteze cu 
bătăile? 

— M-ar omori dacă faci asta, poate pe drumul ăsta, poate la 
întoarcere, zise Peppis scuturând din cap şi pălind şi mai tare. 
Spune mereu că, dacă nu pot învăţa să devin marinar, mă va 
arunca peste bord într-o noapte când o să dorm. De asta dorm 
aici pe punte, nu în patul meu. Mă mut foarte des, astfel încât 
nu va şti să mă găsească dacă se hotărăşte că e timpul. 

Marcus oftă. li părea rău de băiat, dar nu găsea un răspuns 
simplu pentru problemele lui. Chiar dacă secundul era aruncat 
peste bord fără să ştie nimeni, Peppis avea să fie torturat de 
către ceilalţi. Toţi luau parte la asta, iar prima dată când îi 
spusese lui Renius, bătrânul gladiator râsese şi zisese că exista 
unul ca Peppis pe orice corabie de pe mare. Chiar şi aşa, 
Marcus nu putea suporta să vadă băiatul lovit. Nu uitase 
niciodată cum era să fii la mâna unor bătăuşi ca Suetonius şi 
ştia că, dacă ar fi construit el capcana pentru lupi, şi nu Gaius, 
ar fi aruncat cu pietre înăuntru şi l-ar fi strivit pe nemernic. 
Oftă încă o dată şi se ridică, întinzându-şi muşchii obosiţi. 

Unde ar fi ajuns dacă părinţii lui Gaius nu l-ar fi luat în grija 
lor? Poate că s-ar fi urcat clandestin pe un vas comercial şi ar fi 


209 


fost chiar în poziţia grea în care se afla Peppis. Nu ar fi fost 
niciodată antrenat să lupte şi să se apere, iar lipsa hranei l-ar fi 
făcut slab şi bolnăvicios. 

— Uite, zise el, dacă nu mă laşi să te ajut cu marinarii, lasă- 
mă să-mi împart hrana cu tine. Oricum nu mănânc prea mult, 
am trimis din ea înapoi, mai ales când sunt apele învolburate. 
Bine? Stai aici şi îţi aduc eu ceva. 

Peppis încuviinţă tăcut; înveselit un pic, Marcus se duse sub 
punte, în cabina sa înghesuită, să aducă brânza şi pâinea 
rămase de la masa de mai devreme. De fapt, îl cam rodea 
foamea, dar putea să reziste, iar băiatul era practic înfometat. 

Lăsându-l pe Peppis să mănânce, Marcus se duse la vâsle, 
ştiind că secundul era de gardă pe la mijlocul nopţii. Ca şi 
Peppis, nu auzise niciodată numele lui adevărat. Toată lumea îi 
spunea după grad, iar bărbatul părea să facă o treabă bună, 
strunind echipajul cu o mână fermă. Micuţul vas Lucidae avea o 
reputaţie de vas comercial onest, cu foarte puţină marfă 
dispărută pe drum. Alte vase trebuiau să deducă asemenea 
pierderi pentru a-şi ţine echipajul mulţumit, însă nu şi 
proprietarii acestuia. 

Marcus se lumină la faţă, văzând că omul îşi ocupase deja 
postul, ţinând una dintre vâslele cele mari împotriva curenților 
şi pălăvrăgind încet cu partenerul său. 

— O seară frumoasă, spuse el, când se apropie. 

Secundul mormăi şi aprobă din cap. Trebuia să fie politicos 
cu pasagerii care plăteau, dar o fărâmă de politeţe era tot ce 
putea oferi. Se dovedea a fi un om puternic, ţinând vâsla cu o 
mână, în timp ce partenerul său trebuia să-şi proptească umerii 
şi toată greutatea pentru a ţine nemişcată vâsla sa. Celălalt 
bărbat nu zise nimic, iar Marcus îl recunoscu ca fiind un 
membru al echipajului, înalt, cu braţe lungi şi cu capul ras. Se 
uita ţintă înainte, preocupat de sarcina sa şi de unealta de lemn 
masiv din mâinile sale. 

— Aş vrea să cumpăr un membru al echipajului ca sclav. Cu 
cine ar trebui să vorbesc? spuse Marcus, păstrându-şi tonul 
binevoitor. 

Secundul clipi uimit, iar cele două priviri se aţintiră asupra 
tânărului roman. 

— Suntem oameni liberi, zise celălalt, vocea trădându-i 
dezaprobarea. 


210 


— Ah, nu am vrut să spun unul din voi, bineînţeles, zise 
Marcus derutat. Mă refeream la băiat, la Peppis. Nu se află pe 
lista echipajului. Am verificat, aşa că am crezut că ar putea fi 
cumpărat. Am nevoie de un băiat să-mi care sabia şi... 

— Te-am văzut pe punte, bubui secundul din capul pieptului. 
Te strâmbai când îl învăţam minte. Bănuiesc că eşti unul dintre 
băieţii aia moi de la oraş care cred că suntem prea răi cu băieţii 
pe vase. Ori asta, ori îl vrei la tine în pat. Care din ele e? 

— Vai, zise Marcus zâmbind încet, scoţându-şi la iveală dinţii. 
Asta sună a insultă, prietene! Ar trebui să laşi vâsla, ca să pot 
să te învăţ eu minte. 

Secundul deschise gura să răspundă şi Marcus îl lovi. Pentru 
o vreme, Lucidae pluti pe mare fără ţintă. 

e 

Renius îl trezi scuturându-l tare. 

— Trezeşte-te! Căpitanul vrea să te vadă. 

Marcus gemu. Faţa şi partea de sus a corpului său erau o 
mare de vânătăi urâte. Renius fluieră uşor în timp ce se ridică 
şi începu să se îmbrace tresărind. Folosindu-şi limba, găsi un 
dinte mişcându-se şi scoase vasul cu apă de sub pat pentru a 
scuipa cu sânge. 

Cu partea activă a minţii sale, se bucură să observe că 
Renius purta platoşa din fier şi avea sabia la cingătoare. Ciotul 
braţului său era legat cu faşe curate, iar depresia care îl ţinuse 
în cabină primele săptămâni părea să fi dispărut. După ce 
Marcus îşi puse tunica şi o mantie care să-l apere de aerul rece 
al dimineţii, Renius îi tinu uşa. 

— Cineva i-a bătut bine azi-noapte pe secund şi pe încă un 
om care era cu el, zise Renius vesel. 

Marcus îşi puse o mână peste faţă şi simţi o bucată de piele 
crăpată pe obraz. 

— A spus cine a făcut-o? murmură el. 

— Zice că i-a sărit în spate, pe întuneric. Ştii, are un umăr 
rupt. 

Bătrânul nu mai era clar deprimat, dar Marcus decise că noul 
Renius, care chicotea de zor, nu reprezenta o îmbunătăţire. 

Căpitanul era un grec numit Epides. Un om mic şi energic, cu 
o barbă care părea lipită de obraz, fără un fir de păr rebel. Se 
ridică atunci când Marcus şi Renius intrară şi îşi puse mâna pe 
birou, care era țintuit de podea cu piedici mari de fier. Fiecare 


211 


deget purta o piatră prețioasă încastrată în aur; giuvaierele 
străluceau la fiecare mişcare. Încăperea era simplă, aşa cum îi 
plăcea unui comerciant. Nu era nimic luxos şi nu aveai la ce să 
te uiţi, decât la căpitanul care se zgâia la ei. 

— Hai să nu protestăm că suntem nevinovaţi, zise el. 
Secundul meu are un umăr şi clavicula rupte, iar tu ai făcut-o. 

Marcus încercă să vorbească, dar căpitanul îl întrerupse: 

— Nu te va identifica, numai Zeus ştie de ce. Dacă ar face-o, 
te-aş biciui pe punte. În starea în care e acum, va trebui să îi 
preiei îndatoririle pentru restul călătoriei şi voi trimite o 
scrisoare comandantului legiunii tale, spre a-l informa ce 
neghiob indisciplinat are sub arme. Eşti, prin urmare, trecut ca 
membru al echipajului pentru această călătorie, aşa cum îmi 
permite statutul de căpitan al vasului Lucidae. Dacă voi 
descoperi că te eschivezi de la îndatoririle tale, te voi biciui. Ai 
înţeles? 

Marcus dădu să răspundă, însă de data asta fu Renius cel 
care îl opri, vorbind încet şi chibzuit: 

— Căpitane. Când băiatul a acceptat poziţia în Legiunea a IV- 
a Macedonica, a devenit din acel moment membru al acelei 
legiuni. Cum te afli într-o situaţie dificilă, se va oferi voluntar 
pentru a-l înlocui pe secundul tău până ajungem în Grecia. 
Totuşi, voi fi eu cel care se va asigura că nu se eschivează de la 
îndatoriri. Dacă este biciuit din ordinul tău, voi veni aici şi-ţi voi 
smulge inima din piept. Ne-am înţeles? 

Vocea lui rămase calmă, prietenoasă până la sfârşit. 

Epides păli puţin şi ridică o mână pentru a-şi mângâia barba 
cu un gest nervos. 

— Asigură-te doar că îşi face treaba. Acum ieşi şi du-te la 
adjunct să-ţi dea de lucru. 

Renius se uită la el un răstimp lung, apoi încuviinţă încet din 
cap, întorcându-se spre uşă şi făcându-i loc lui Marcus să 
treacă primul. 

Lăsat singur, Epides se afundă în scaun şi îşi umezi degetele 
într-un bol cu apă de trandafiri, stropindu-şi apoi gâtul. Apoi îşi 
reveni şi zâmbi înverşunat, în timp ce îşi aduna materialele de 
scris. Pentru o vreme, visă la replicile sclipitoare şi ascuţite pe 
care le-ar fi dat. Auzi, să fie ameninţat de Renius, pe toţi zeii! 
Când s-ar fi întors acasă, ce poveste ar mai fi spus, ce discurs 


212 


muşcător, dar, la momentul respectiv, ceva violent şi adânc din 
ochii acelui bărbat îi închisese gura. 
e 

Adjunctul era un om aspru din nordul Italiei numit Parus. 
Zise foarte puține atunci când Marcus şi Renius veniră la el, 
doar sublinie treburile zilnice pentru un secund de vas 
comercial, totul culminând cu tinutul cârmei la miezul noptii. 

— Nu ar fi corect să Îți zicem secund, cu el încă sub punte. 

— li voi face treaba. Imi poţi zice cum îi spuneai şi lui, atâta 
timp cât o fac, replică Marcus. 

— Câţi ani ai, şaisprezece? se întunecă adjunctul. Nici 
oamenilor nu le va plăcea, zise el. 

— Şaptesprezece, minţi Marcus dibaci. Oamenii se vor 
obişnui. Poate că ar trebui să-i vedem acum. 

— Ai mai navigat înainte? întrebă Parus. 

— Prima călătorie, dar spune-mi ce trebuie făcut şi am să fac. 
Bine? 

Umflându-şi obrajii cu dezgust evident, Parus dădu din cap. 

— Voi aduce oamenii pe punte. 

— Voi aduce oamenii pe punte, secundule, zise Marcus 
răspicat printre buzele umflate. 

Ochii săi sclipiră periculos şi Parus se miră cum de îl bătuse 
pe secund în luptă şi de ce omul nu îl identificase în faţa 
căpitanului, când orice tâmpit ar fi văzut că fusese băiatul. 

— Secundule, aprobă el posac şi plecă. 

Marcus se întoarse spre Renius, care îl privea strâmb. 

— Ce părere ai? îl întrebă pe bătrân. 

— Cred că ar trebui să-ţi păzeşti spatele, altfel nu vei ajunge 
să vezi Grecia, răspunse Renius pe un ton serios. 

e 

Toţi membrii echipajului care nu aveau sarcini în momentul 
acela se  adunară pe puntea mică. Marcus numără 
cincisprezece marinari, cu încă cinci la cârme şi prin jur. 

Parus îşi drese glasul pentru a le capta atenţia. 

— Din moment ce mâna secundului este ruptă, căpitanul zice 
că slujba îi revine ăstuia de aici pentru toată călătoria. Treceţi 
la muncă. 

Bărbaţii se întoarseră să plece, însă Marcus făcu un pas în 
faţă, furios. 


— Staţi pe loc! răcni Marcus, surprinzându-se chiar şi pe sine 
cu puterea vocii sale. Le captase atenţia pentru un moment şi 
nu dorea să o piardă. Ştiţi cu toţii că eu am rupt braţul 
secundului, aşa că nu am de gând s-o neg. Am avut o 
nepotrivire de opinii şi ne-am bătut pentru asta, atâta tot. Nu 
ştiu de ce nu i-a spus căpitanului cine a fost, dar îl respect un 
pic mai mult pentru asta. O să fac munca lui cât pot de bine, 
dar nu sunt un marinar, şi ştiţi asta. Lucraţi alături de mine şi 
nu mă voi supăra dacă îmi spuneţi că greşesc. Dar când îmi 
spuneţi că greşesc, aţi face bine să aveţi dreptate. Vi se pare 
corect? 

Se auzi un murmur din mulţime. 

— Dacă nu eşti marinar, nu vei şti ce să faci. Ce rost are un 
fermier pe o navă de comerţ? strigă un marinar tatuat, foarte 
vârtos. 

Rânjea ironic şi Marcus răspunse repede, aprinzându-se la 
faţă de mânie: 

— În primul rând, voi merge de-a lungul şi de-a latul vasului 
şi voi vorbi cu fiecare dintre voi. Îmi veţi spune care sunt 
îndatoririle voastre, iar eu le voi îndeplini. Dacă nu le pot 
îndeplini, voi merge înapoi la căpitan şi îi voi spune că nu pot 
face faţă. Protestează cineva? 

Se făcu linişte. Câţiva dintre ei se arătau interesaţi de 
provocare, dar majoritatea feţelor nu exprimau decât o 
ostilitate fără menajamente. Marcus îşi încleştă fălcile şi simţi 
dintele zgâlţâindu-se. 

Îşi scoase pumnalul şi îl ridică. Era o armă bine făcută, dată 
de Marius ca dar pentru plecare. Fără să fie decorată 
ostentativ, nu era mai puţin prețioasă, cu un mâner din fir de 
bronz. 

— Dacă orice om poate face ceva ce eu nu pot face, îi voi da 
arma asta, primită de la generalul Marius al Legiunii 
Primigenia. La locurile voastre! 

De data asta, se putu vedea mai mult interes pe feţele 
oamenilor, iar câţiva marinari se uitară la lama încă ridicată în 
timp ce se întorceau la treburile lor. 

Marcus se întoarse către Renius şi gladiatorul clătină încet 
din cap în semn de dezaprobare. 

— Pe toţi zeii, da’ tânăr mai eşti! Asta e o lamă mult prea 
bună să o arunci. 


214 


— Nu o voi pierde. Dacă trebuie să îmi dovedesc puterile în 
faţa echipajului, asta voi face. Sunt în stare de asta. Cât de 
grele pot fi aceste sarcini? 


215 


Capitolul 19 


Marcus strânse crucea catargului până i se albiră degetele. 
Aici, în cel mai înalt punct al vasului Lucidae, părea că se 
balansa cu catargul de la un punct al orizontului la altul. Jos, 
marea era pătată de valuri albe schimbătoare, fără a fi 
periculoase pentru mica ambarcaţiune robustă. Stomacul lui se 
contractă şi fiecare parte a corpului său răspunse protestând. 
Vânătăile căpătate îi înţepeniseră gâtul până la prânz şi acum îi 
venea greu să-şi mişte capul la dreapta fără durere şi fără să 
vadă stele verzi. 

Deasupra lui, desculţ, stând fără să se ţină de catarg, era un 
marinar, primul care încerca să câştige pumnalul. Omul zâmbi 
fără răutate, însă provocarea era clară: Marcus trebuia să 
ajungă şi el acolo, riscând să cadă în mare sau, mai rău, pe 
punte. 

— Aceste catarge nu păreau aşa de înalte de jos, mormăi 
Marcus printre dinţii încleştaţi. 

Marinarul merse până la el, în echilibru perfect şi ajustându- 
şi greutatea tot timpul după balansul vasului. 

— Destul de înalte ca să te omoare. Secundul putea să 
meargă pe vergă totuşi, aşa că trebuie să alegi. 

Aşteptă răbdător, verificând din când în când nodurile şi 
funiile, din obişnuinţă. Marcus strânse din dinţi şi se ridică pe 
traversă, odihnindu-şi stomacul pe ea. li putea vedea pe ceilalţi 
dedesubt şi se gândi că nu ştia dacă puţinii oameni care 
priveau în sus aşteptau să-l vadă reuşind sau pentru a se pune 
la adăpost dacă ar fi căzut. 

Putea atinge vârful catargului festonat cu frânghii, aşa că îl 
apucă şi îl folosi ca să se ridice suficient de sus pentru a pune 
un picior pe traversă. Celălalt picior atârna în jos şi pentru 
câteva momente îi folosi legănatul pentru a se echilibra. Cu toţi 
muşchii protestând, se chirci pe vergă, ţinând vârful catargului 
cu ambele mâini, cu genunchii mai sus de bărbie. Văzu 
orizontul înălțându-se şi coborând, şi deodată i se păru că vasul 
stătea nemişcat, iar lumea se învârtea în jurul lui. Ameţi şi îşi 
închise ochii, ceea ce-l ajută, dar numai puţin. 

— Hai odată, murmură el pentru sine. Ai un echilibru bun. 


Mâinile îi tremurară când dădu drumul catargului, folosind 
muşchii picioarelor pentru a se opune balansului. Apoi se 
deşiră ca un om bătrân, fiind gata să apuce catargul din nou în 
momentul în care nu s-ar mai fi aflat în echilibru. Se ridică într- 
o poziţie cât de cât normală, cu ochii fixaţi la catarg. Îşi flexă 
genunchii un pic şi încercă să se adapteze mişcărilor vasului. 

— Nu e nici prea mult vânt, bineînţeles, zise marinarul 
liniştit. Am fost aici pe o furtună, încercând să leg o velă ruptă. 
Asta nu-i nimic. 

Marcus se abţinu să răspundă. Nu dorea să supere un om 
care stătea aşa de confortabil cu braţele încrucişate la douăzeci 
de metri deasupra punţii. Se uită la el, ochii lui Marcus 
părăsind catargul pentru prima dată de când ajunsese la 
înălţimea aceea. 

— Trebuie să mergi pe toată lungimea, zise marinarul dând 
din cap. De la capătul tău până la mine. Apoi poţi cobori. Dacă 
te lasă nervii, dă-mi pumnalul înainte să cobori. Nu va fi foarte 
uşor de luat odată ce atingi puntea. 

Asta putea să înţeleagă şi Marcus. Omul încerca să-l sperie şi 
obţinu contrariul. Ştia că poate avea încredere în reflexele sale. 
Dacă şi-ar fi pierdut echilibrul, tot ar fi avut timp să apuce ceva. 
Va ignora înălţimea şi balansul continuu şi-şi va asuma riscul. 
Se îndreptă complet de spinare şi îşi târşâi picioarele spre 
margine, înclinându-se în faţă atunci când catargul părea 
hotărât să îl arunce jos, înainte să se balanseze înapoi. Apoi se 
trezi uitându-se la o ditamai panta, blocată la un moment dat 
de trupul marinarului calm. 

— Bine, zise Marcus, întinzându-şi mâinile pentru a-şi ţine 
echilibrul. Bine. 

Începu să-şi târşâie picioarele, fără să-şi ridice tălpile goale 
de pe lemn. Ştia că marinarul poate să se plimbe de-a lungul 
traversei fără nicio grijă, dar nu avea să încerce să copieze 
acea lejeritate căpătată în ani de exerciţiu. Se mişcă preţ de 
câţiva centimetri, iar încrederea lui crescu foarte mult, până 
când începu să-i placă mişcarea, înclinându-se înainte şi înapoi, 
chicotind. 

Marinarul rămase la fel de calm când Marcus ajunse la el. 

— Asta e tot? întrebă Marcus. 

Marinarul clătină din cap. 

— Până la capăt. Mai e un metru până ajungi. 


217 


— Îmi stai în drum, omule! Marcus îl privi neliniştit. Doar nu 
se aştepta să îl ocolească pe o bucată de lemn la fel de groasă 
ca şi coapsa lui? 

— Ne vedem jos atunci, zise omul şi cobori de pe traversă. 

Marcus privi cu uimire cum omul trecu pe lângă el. În acelaşi 
moment în care îi văzu mâna apucând verga şi faţa rânjind la 
el, îşi pierdu echilibrul şi se legănă speriat, înțelegând deodată 
că avea să fie zdrobit pe punte. Mai multe feţe intrară în 
câmpul său vizual. Toţi păreau că se uită în sus, îi vedea ca prin 
ceaţă, arătând cu degetul. 

Marcus dădu din mâini înainte şi înapoi, şi se legănă cu 
mişcări spasmodice în timp ce se lupta să se salveze. Apoi se 
linişti şi se concentră la catarg, ignorând prăpastia de dedesubt 
şi încercând să recapete ritmul de care se bucurase doar cu 
câteva clipe mai devreme. 

— Aproape că ai căzut, zise marinarul, ţinându-se relaxat de 
un capăt al vergii, neluând în seamă hăul ce se căsca sub el. 

Fusese o şmecherie deşteaptă şi aproape că mersese. 
Chicotind şi clătinând din cap, omul se întinse după o funie, 
când deodată Marcus călcă peste degetele ce erau strânse pe 
vergă. 

— Hei! ţipă omul, dar Marcus îl ignoră, punându-şi toată 
greutatea pe călcâi în timp ce se întorcea odată cu mişcarea 
vasului Lucidae. 

Deodată, se simţea bine din nou şi inspiră adânc, liniştindu- 
se pe dinăuntru. Degetele se agitară sub talpa sa şi era o urmă 
de panică în vocea marinarului, în timp ce descoperi că nu 
putea să ajungă la cea mai apropiată funie, chiar dacă îşi ridica 
picioarele. Cu mâna liberă, ar fi putut să se balanseze şi să-şi 
dea drumul destul de uşor, dar, având degetele prinse, nu 
putea decât să atârne şi să înjure. 

Fără nicio avertizare, Marcus îşi mută piciorul pentru a face 
ultimul pas până la capătul verigii şi fu întâmpinat de urale 
amestecate, în timp ce marinarul, luat prin surprindere, 
alunecă şi se prinse disperat, încercând să se salveze. Marcus 
se uită în jos şi văzu căutătura furioasă a marinarului care 
începuse să se urce înapoi pe vergă. În privirea lui se puteau 
citi intenţii criminale, iar Marcus se aşeză repede în centrul 
vergii, strângând puternic vârful catargului între coapse. Încă 
simțindu-se în pericol, încolăci catargul cu piciorul, pentru a 


218 


rămâne nemişcat. Scoase pumnalul lui Marius şi începu să-şi 
cioplească inițialele în lemn, chiar în vârf. 

Marinarul aproape sări pe vergă şi stătu la capăt, uitându-se 
lung. Marcus îl ignoră, dar aproape că putea să-i audă şirul 
gândurilor: omul înţelesese că nu avea nicio armă şi că 
avantajul adus de echilibrul său superior se pierdea în faţa 
felului în care băiatul se prinsese de catarg. Dacă s-ar fi 
apropiat suficient de Marcus cât să-l poată azvârli jos, ar fi 
riscat să se trezească cu un cuţit în beregată. Se scurseră 
câteva secunde. 

— Bine, atunci. Păstrează-ţi pumnalul. E timpul să coborâm. 

— Tu primul, zise Marcus, fără să se uite la el. 

Ascultă sunetele pe care le făcu marinarul când cobori şi-şi 
termină de scrijelit inițialele în lemnul tare. Experienţa se 
dovedise dezamăgitoare. Dacă îşi făcea inamici în continuare în 
ritmul acesta, într-o noapte va întâlni cu siguranţă un cuţit 
binevoitor. 

Decise că diplomaţia era mult mai grea decât părea. 

e 

Renius nu era prin preajmă pentru a-l felicita pentru succes, 
astfel că Marcus îşi continuă turul de-a lungul vasului de unul 
singur. După aţâţarea iniţială, adusă de gândul că puteau 
câştiga pumnalul, privirile pe care le primi fură ori 
neinteresate, ori răutăcioase. Marcus îşi duse mâinile la spate 
pentru a le opri din tremuratul ce-l apucase imediat ce simţise 
sub tălpi lemnul sigur al punţii. Dădu din cap la fiecare privire 
ca şi când ar fi fost un salut şi, spre surprinderea lui, unul sau 
doi chiar răspunseră, poate doar din obişnuinţă, dar, oricum, 
făcându-l să se simtă mai bine. 

Un marinar, cu părul lung legat la spate cu o cârpă albastră, 
încerca în mod vizibil să capteze atenţia lui Marcus. Părea 
destul de prietenos, aşa că Marcus se opri. 

— Ce faci aici? întrebă el cu precauţie. 

— Vino la pupa... secundule, zise omul şi plecă, făcându-i 
semn să îl urmeze. 

Marcus îl însoţi până lângă cele două cârme mari. 

— Numele meu este Crixus. Fac o mulţime de lucruri când 
este nevoie, dar treaba mea este să curăţ cârmele când sunt 
murdare. Pot fi alge, dar de obicei sunt plase de pescuit. 

— Cum le cureţi? 


Marcus putea ghici răspunsul, dar întrebă oricum, încercând 
să pară calm şi interesat. Nu fusese niciodată un înotător bun, 
dar pieptul acestui om lua proporţii uriaşe atunci când inspira. 

— ȚŢi se va părea uşor, după plimbarea de pe catarg. Sar în 
apă, înot până la cârme şi îmi folosesc cuțitul pentru a tăia 
orice e agăţat de ele. 

— Pare a fi o treabă periculoasă, replică Marcus, primind în 
schimb un zâmbet abia schiţat. 

— Este, dacă sunt rechini pe acolo. Urmăresc Lucidae în caz 
că aruncăm resturi peste bord. 

Marcus îşi frecă bărbia, încercând să-şi aducă aminte ce era 
acela un rechin. 

— Sunt mari, rechinii aceştia? 

— Da, pe toţi zeii! Crixus dădu cu energie din cap. Unii 
dintre ei pot înghiţi un om întreg! Unul a eşuat pe mal lângă 
satul meu odată şi avea jumătate de om înăuntru. Sigur l-a 
retezat în două, când l-a muşcat. 

Marcus se uită la el şi se gândi că găsise încă unul care 
încerca să-l sperie. 

— Ce faci când te întâlneşti cu rechinii aceştia acolo? zise 
Marcus. 

— Le dai un pumn în bot, râse Crixus. Le arăţi tu lor! Asta le 
taie pofta de mâncare. 

— Bine, zise Marcus cu îndoială, uitându-se la apele negre şi 
reci. 

Se întreba dacă ar fi trebuit cumva să amâne asta pentru a 
doua zi. Coborârea de pe catarg îl dezmorţise în bună măsură, 
dar orice mişcare îl făcea încă să tresară şi apa nu era suficient 
de caldă pentru a face înotatul atractiv. 

Se uită la Crixus şi văzu că omul se aştepta ca el să refuze. 
Oftă în sinea lui. Nimic nu mergea aşa cum dorise. 

— Nu e nimic care să fie agăţat de cârme astăzi, nu-i aşa? 
zise el, iar zâmbetul lui Crixus se lăţi pe faţă, gândindu-se 
desigur că Marcus încerca să găsească scuze pentru a scăpa. 

— Nu, nu aici în larg. Răzuie doar un crustaceu de pe fundul 
uneia; este un animal mic care se lipeşte de nave. Adu unul 
când te întorci şi îţi fac cinste. Vino fără şi lama aia frumuşică e 
a mea, bine? 

Marcus aprobă cam fără chef şi îşi lepădă tunica şi sandalele, 
lăsând doar o bucată de pânză ce îi acoperea bărbăţia. Sub 


220 


privirea amuzată a lui Crixus, începu să-şi întindă picioarele 
folosind marginea vasului drept proptea. Nu se grăbi, ştiind 
după entuziasmul lui Crixus că omul socotea că n-o să fie în 
stare. 

După o vreme, era relaxat şi pregătit. Luându-şi cuțitul, păşi 
pe secţiunea plată de lemn de jur împrejurul cârmei, 
pregătindu-se pentru scufundare. Erau vreo şase metri până la 
apă, chiar şi pentru un vas aşa de scurt precum era Lucidae, 
care se legăna încet în bătaia valurilor. Se încordă, încercând 
să-şi aducă aminte cele câteva scufundări pe care le făcuse 
într-o călătorie cu părinţii lui Gaius, pe când avea opt sau nouă 
ani. Mâinile împreunate. 

— Ar fi mai bine să îţi pui asta, îi întrerupse Crixus firul 
gândurilor. Omul ţinea o funie subţire dată cu smoală. Se pune 
în jurul brâului pentru a nu rămâne în urma vasului. Lucidae nu 
pare prea rapidă, însă nu o poţi prinde înotând. 

— Mulţumesc, zise Marcus suspicios, întrebându-se dacă nu 
cumva Crixus se gândise să-l lase să sară fără ea, răzgândindu- 
se în ultimul moment. Legă bine funia şi se uită la undele reci, 
despărțite în linii subţiri de cârme. Îi trecu un gând prin minte. 
Unde e celălalt capăt? 

Crixus păru jenat şi îi confirmă suspiciunile. Fără niciun 
cuvânt, arătă către locul unde era legată funia, iar Marcus 
aprobă din cap, întorcându-se la inspecția valurilor. 

Apoi sări, răsucindu-se puţin în aer şi lovind apele cenuşii cu 
un sunet puternic. Îşi ţinu respiraţia în timp ce se scufunda, 
smucindu-se atunci când funia îi opri coborârea. Încă putea 
simţi mişcarea în momentul în care corabia începu să îl tragă 
după ea. Se luptă să ajungă la suprafaţă şi gâfâi uşurat când 
ieşi din apă lângă cârme. 

Putea vedea marginile lor negre, tăind valurile, şi încercă să 
se ţină de suprafaţa lor lunecoasă aflată deasupra apei. Era 
imposibil şi descoperi că trebuia să înoate puternic numai ca să 
stea lângă ele. De îndată ce încetini mişcarea mâinilor şi a 
picioarelor, se îndepărtă de vas, până ce funia se întinse, 
trăgându-l după ea. 

Frigul îi paraliza muşchii şi Marcus pricepu că avea doar 
puţin timp la dispoziţie până n-ar mai fi fost bun de nimic în 
apă. Strângând cuțitul puternic în pumnul drept, trase adânc 


221 


aer în piept şi se scufundă, folosindu-şi mâinile pentru a se 
ghida către verdele lunecos de sub cea mai apropiată cârmă. 

Simţi cum plămânii îi explodează. Putu să se ţină câteva 
secunde, cu degetele căutând febril prin murdărie, dar nu putu 
să găsească nimic care să semene cu tipul de vietate cu cochilie 
de care îi spusese Crixus. Blestemând, se ridică la suprafaţă. 
Cum nu izbutea să se ţină de cârme, simţi cum îl părăsesc 
puterile. 

Mai trase o gură de aer şi dispăru din nou în undele 
întunecate. 

Crixus simţi prezenţa bătrânului gladiator înainte ca acesta 
să ajungă lângă el şi să se uite în jos la funia care vibra în apă 
între cârme. Când îi întâlni privirea, Crixus zări în ochii 
bătrânului o furie cenușie şi făcu fără să vrea un pas în spate. 

— Ce faceţi? întrebă Renius încet. 

— Verifică cârmele şi scoate crustaceii, răspunse Crixus. 

Renius se strâmbă de dezgust. Chiar şi fără un braţ, 
răspândea violenţă, deşi stătea complet nemişcat. Crixus 
observă sabia prinsă de centură şi-şi şterse mâinile pe 
jambierele sale rupte de pânză. Îl urmăriră pe Marcus ieşind la 
suprafaţă şi intrând în apă de încă trei ori. Braţele sale băteau 
valurile fără rost, şi amândoi îl puteau auzi tuşind sleit de 
puteri. i, 

— Adu-l sus acum. Înainte să se înece, zise Renius. 

Crixus dădu din cap repede şi începu să tragă de funie, 
bucată cu bucată. Renius nu se oferi să-l ajute, dar îl încuraja 
suficient stând cu mâna pe mânerul sabiei. 

Crixus asuda abundent atunci când Marcus ajunse la nivelul 
punţii. Atârna moale de funie, cu mădularele prea obosite 
pentru a le mai putea controla. Ca şi când ar fi încărcat un 
balot de marfa, Crixus îl trase peste margine şi îl răsuci cu faţa 
în sus pe punte, cu ochii închişi şi gâfâind. Crixus zâmbi în 
momentul în care văzu că încă ţinea pumnalul într-o mână şi se 
întinse să-l ia. Se auzi o mişcare rapidă în spatele lui şi înlemni 
atunci când Renius îşi aduse sabia în câmpul său vizual. 

— Ce crezi că faci? 

— lau pumnalul! El... trebuia să aducă un crustaceu... se 
bâlbâi omul. 

— Verifică-i şi cealaltă mână, zise Renius. 


Marcus de-abia putea auzi din pricina vuietului apei din 
urechile sale, din pricina durerii din piept şi din membre, dar 
îşi deschise pumnul stâng, iar acolo, printre zgârieturi şi 
tăieturi, se afla o cochilie rotundă, cu ocupantul său viu şi 
lucind ud înăuntru. 

Lui Crixus îi căzu falca, iar Renius îl alungă cu sabia. 

— Pune adjunctul să adune oamenii... Parus, aşa îl cheamă. 
S-a mers prea departe cu treaba asta. 

Crixus se uită la sabie şi la expresia bătrânului, şi nu discută. 

Renius se ghemui lângă Marcus, punându-şi sabia în teacă. 
Se întinse şi-i dădu lui Marcus câteva palme peste faţa lividă, 
colorându-i puţin obrajii. Marcus tuşi jalnic. 

— Credeam că te vei opri după ce aproape că ai căzut de pe 
catarg. Nu ştiu ce vrei să dovedeşti. Stai aici şi odihneşte-te în 
timp ce eu mă ocup de oameni. 

Marcus încercă să spună ceva, dar Renius scutură din cap. 

— Nu te mai împotrivi, am avut de a face cu oameni ca 
aceştia toată viaţa mea. 

Se ridică fără niciun alt cuvânt şi se duse acolo unde se 
adunase echipajul, aşezându-se astfel încât să fie văzut de 
mulţime. Vorbi cu dinţii încleştaţi, dar vocea lui putea fi auzită 
de toţi: 

— Greşeala lui a fost că s-a aşteptat să fie tratat cu onoare de 
scursuri ca voi. Nu-mi doresc să vă câştig încrederea sau 
respectul. Vă dau dreptul la o alegere simplă din acest moment. 
Vă faceţi treaba cum trebuie. Veţi munci din greu, vă veţi ţine 
posturile şi veţi face lucrurile cum trebuie până ajungem în 
port. Am omorât mai mulţi oameni decât pot număra şi voi 
spinteca pe oricine nu mă ascultă. Acum fiţi bărbaţi! Dacă vrea 
cineva să mă contrazică, să-şi ia sabia şi să-şi adune prietenii şi 
să atace toţi în acelaşi timp. Nu plecaţi de aici şi complotaţi pe 
la colţuri ca babele la soare! zbieră el. Spuneţi ce aveţi de spus 
acum, luptaţi-vă acum, că, dacă nu o faceţi, vă jur că voi 
descoperi comploturile mai târziu şi vă voi sparge capetele! 

Se uită ţintă la ei, iar oamenii se zgâiră la picioarele lor. Nu 
zise nimeni nimic, şi nici Renius nu mai continuă. Tăcerea se 
prelungi, devenind supărătoare. Nu se mişcă nimeni, stăteau 
toţi ca nişte statui pe punte. În sfârşit, bătrânul inspiră adânc şi 
mârâi la ei: 


223 


— Niciunul dintre voi nu are curajul să se pună cu un 
moşneag cu un singur braţ? Atunci treceţi la treabă şi munciţi 
cum trebuie, fiindcă vă voi urmări pe fiecare în parte şi nu dau 
avertizări. 

Trecu printre ei, iar marinarii se dădură la o parte tăcuţi, 
făcându-i loc. Crixus se uită la Parus şi acesta înălţă uşor din 
umeri, dându-se înapoi ca şi ceilalţi. Lucidae naviga liniştită, 
tăind valurile reci. 

Renius se sprijini de uşa cabinei, când aceasta se închise în 
urma lui. Işi putea simţi subsuorile umede de transpiraţie şi 
înjură printre dinţi. Nu obişnuia să-i păcălească pe oameni să-l 
asculte, dar echilibrul lui cu spada era groaznic şi ştia că era 
încă slăbit. Voia să doarmă, dar nu putea înainte să-şi termine 
exerciţiile. Oftând, îşi scoase sabia şi începu să facă mişcările 
pe care le învățase cu jumătate de secol în urmă, din ce în ce 
mai repede, până ce lama lovi tavanul şi se înţepeni. Renius 
înjură cu năduf, iar oamenii care erau lângă uşa sa îl auziră şi 
se uitară unul la altul cu ochi măriţi. 

e 

Noaptea aceea, Marcus stătea la provă de unul singur, 
uitându-se la lună şi simțindu-se nevrednic. Eforturile sale din 
ziua respectivă nu-i aduseseră niciun câştig, iar faptul că 
Renius făcuse ordine în numele lui îl făcea să simtă o greutate 
mare în piept. 

Auzi voci joase în spatele lui şi se răsuci pe călcâie, zărind 
nişte siluete întunecate apărând de după cabinele înalte. li 
recunoscu pe Crixus, pe Parus şi pe omul de pe catarg, al cărui 
nume nu-l ştia. Se pregăti pentru lovituri, ştiind că nu putea să- 
i doboare pe toţi, dar Crixus întinse o cupă de piele, conţinând 
un lichid închis la culoare. Zâmbea reţinut, nefiind sigur dacă 
nu cumva Marcus avea să i-o azvârle din mână. 

— Uite. Am promis că îţi dau de băut dacă aduci o scoică, şi 
eu mă ţin de promisiuni. 

Marcus luă cupa, iar cei trei bărbaţi se relaxară vizibil, 
venind să se proptească de margine şi să se uite spre apa 
întunecată, care se învolbura sub ei. Toţi trei aveau cupe 
similare şi Crixus le umplu dintr-o ploscă de piele moale care 
gâlgâi când o puse la subraţ. 

Marcus simţi mirosul lichidului amărui când duse cupa la 
gură. Nu gustase niciodată ceva mai tare ca vinul şi luă o 


224 


înghiţitură sănătoasă înainte de a-şi da seama că, orice era, îl 
înţepa în tăieturile buzelor şi ale gingiilor. Din reflex, pentru a 
scăpa de usturime, înghiţi şi se înecă imediat din pricina 
flăcărilor din stomac. Se chinui să respire şi Parus îl bătu pe 
spate, fără a trăda vreo emoție. 

— Îţi face bine treaba asta, zise Crixus chicotind. 

— Îţi face bine, secundule, replică Marcus printre pufnituri. 

Crixus zâmbi. 

— Îmi place de tine, băiete! Chiar îmi place, zise umplându-şi 
cupa. Ai grijă însă, pentru că prietenul acesta al tău, Renius, 
este cu adevărat un nemernic. 

Toţi încuviinţară din cap şi se întoarseră liniştiţi la privitul 
cerului şi al mării. 


Capitolul 20 


Simţăminte felurite traversau sufletul lui Marcus pe când se 
apropiau de portul aglomerat. Lucidae manevră sprinten 
printre pietrele străvechi care marcau hotarul dintre marea 
sălbatică şi apele liniştite ale portului. O ceată de vase îi 
acompanie şi trebuiră să stea în afara radei aproape toată 
dimineaţa, până când un ghid foarte ocupat îi conduse cu o 
barcă de la chei. 

La început, Marcus nu se gândise prea mult la luna ce avea 
să o petreacă pe mare, considerând că prezenta la fel de mult 
interes ca o călătorie de la un oraş la altul. Doar destinaţia 
fusese interesantă în mintea lui. Acum însă, ştia numele 
fiecărui membru al echipajului micuţ şi se simţise acceptat de 
oameni după noaptea aceea petrecută bând la prova. Chiar şi 
întoarcerea secundului la treburi mai uşoare nu stricase 
relaţiile sale bune cu oamenii. Secundul, de fapt, nu îi purta 
pică, ba chiar era mândru, ca şi când el ar fi încurajat 
acceptarea lui Marcus în echipaj. 

Peppis nu încetase nicio clipă să doarmă noaptea pe la 
colţuri, dar se mai împlinise odată cu hrana pe care Marcus i-o 
păstra şi pentru că bătăile încetaseră ca prin farmec. Băieţelul 
devenise mai vesel şi poate că într-o zi avea să ajungă marinar, 
aşa cum spera. 

Intr-o anumită măsură, Marcus îl invidia; avea un strop de 
libertate. Aceşti oameni urmau să vadă toate porturile din 
lumea cunoscută, în timp ce el va mărşălui pe câmpuri sub 
soarele arzător, purtând Roma mereu cu sine. 

Respiră adânc şi închise ochii, încercând să desluşească 
toate mirosurile care se împleteau cu briza mării. lasomia şi 
uleiul de măsline erau puternice, dar mai era şi mirosul 
oceanului de oameni: transpiraţie şi excremente. Oftă şi tresări 
când o mână îi poposi pe umăr. 

— Ne va fi bine dacă ajungem şi noi în sfârşit pe uscat, zise 
Renius, privind alături de băiat către inima portului. Vom lua 
cai care să ne ducă spre răsărit, către legiune, să-ţi găsim 
centuria şi să-ţi depui jurământul. 

Marcus încuviinţă din cap în tăcere, iar Renius îi citi 
gândurile. 


226 


— Doar amintirile rămân aceleaşi, băiete! Toate celelalte se 
schimbă. Când vei vedea Roma din nou de-abia o vei mai 
recunoaşte, şi toţi oamenii pe care îi iubeşti vor fi diferiţi. Nu o 
poate nimeni opri, este cel mai firesc lucru de pe lume. Văzând 
că vorbele sale nu îl înseninară pe Marcus, continuă: Civilizaţia 
asta era străveche când Roma de-abia se ridica. Este un loc 
străin pentru un roman şi va trebui să ai grijă ca ideile lor 
despre viaţa uşoară să nu te strice. Există totuşi triburi 
sălbatice care atacă graniţele în Iliria, aşa că vei avea parte 
de acţiune. Ţi-am trezit interesul, aşa-i? râse scurt. Presupun că 
te-ai gândit că vei avea parte numai de exerciţii şi de stat în 
soare, nu? Marius este un judecător bun, băiete. Te-a trimis la 
unul dintre cele mai grele posturi din imperiu. Grecii nu sunt 
uşor de strunit şi sunt şireţi, iar în Macedonia s-a născut 
Alexandru. Este locul potrivit pentru a te întări. 

Se uitară împreună cum Lucidae poposi la chei, iar funiile 
fură aruncate şi legate. La scurt timp, micul vas fu priponit bine 
şi lui Marcus aproape că îi fu milă de lipsa lui de libertate. 
Epides ieşi pe punte îmbrăcat cu un chiton, o tunică grecească 
fără mâneci, lungă până la genunchi. Era încărcat de bijuterii 
sclipitoare, iar părul îi strălucea în bătaia soarelui din cauza 
uleiului turnat din belşug. Văzu cei doi pasageri stând într-o 
parte, aşteptând să coboare, şi se duse către ei. 

— Am veşti grave, domnilor. O armată grecească s-a ridicat 
în nord şi nu am putut ancora la Dyrrhachium, aşa cum am 
plănuit. Acesta este oricum, cam la o sută şaizeci de kilometri 
mai la sud. 

— Poftim? se încordă Renius. Ai fost plătit să ne duci în nord, 
pentru a ne putea alătura legiunii băiatului, eu... 

— Nu am avut altă posibilitate, cum spuneam, răspunse 
căpitanul, zâmbind. Codurile de steaguri au fost foarte clare pe 
măsură ce ne apropiam de Dyrrhachium. Din această cauză am 
mers pe lângă coastă, în sud. Nu puteam să risc ca Lucidae să 
întâlnească o armată beată pe lângă garnizoane romane 
distruse. Era în joc siguranţa navei. 

— Al naibii să fii, omule! Renius îl apucă de tunică, ridicându- 
l în aer. E un munte al naibii de mare între noi şi Macedonia, 


3 Iliria era în Antichitate teritoriul din nord-vestul peninsulei 
Balcanice, cuprins între Marea Adriatică, râul Morava și Panonia, 
locuit de iliri. (n.tr.). 

227 


după cum bine ştii. Asta înseamnă încă o lună de călătorie grea 
şi cheltuieli mari, iar tu eşti răspunzător! 

Epides se zbătu, înroşindu-se de furie. 

— Ia-ţi mâna de pe mine! Cum îndrăzneşti să mă ataci pe 
propria navă? Voi chema paza portului şi te voi spânzura, 
arogant... 

Renius îşi mută strânsoarea, apucând un rubin aflat pe un 
lanț de aur gros de la gâtul lui Epides. Trase sălbatic, rupând 
zalele, şi îl băgă în punga de la curea. Epides începu să tremure 
şi să se bâlbâie de furie, iar Renius îl împinse într-o parte, 
întorcându-se către Marcus, în timp ce căpitanul se întindea pe 
podea cât era de lung. 

— Bine. Hai să coborâm. Cel puţin acum ne permitem să 
cumpărăm provizii pentru drum, după ce vând lanțul. 

Când văzu privirea lui Marcus fixându-se undeva în spatele 
lui, Renius se răsuci şi îşi trase sabia dintr-o singură mişcare. 
Epides, cu fața contorsionată, se repezea asupra lui cu un 
pumnal împodobit cu bijuterii. 

Renius fandă neîndemânatic, spintecând pieptul proaspăt ras 
al bărbatului. Retrase lama şi o şterse de tunica lui Epides, în 
timp ce acesta se prăbuşea pe punte contorsionat. 

— Garnizoane bete şi devastate, aşa-i? murmură, încercând 
să bage sabia în teacă. A naibii teaca asta, nu stă locului... 

Marcus rămase înmărmurit de moartea subită a căpitanului 
şi membrii echipajului care se aflau în apropiere rămaseră cu 
gura căscată la vederea scenei violente. Renius dădu din cap 
spre ei în timp ce sabia intra în teacă. 

— Daţi bagajul jos. Ne aşteaptă un drum lung. 

Deschiseră o secţiune într-o latură a navei şi scânduri de 
lemn fură aşezate pentru a descărca. Marcus clătină din cap, 
nevenindu-i să creadă. Îşi verifică lucrurile pentru ultima dată 
şi se bătu cu palma peste şold, simțind lipsa pumnalului pe care 
îl dăduse secundului cu o seară înainte. Ştia că aşa se cuvenea, 
iar zâmbetele echipajului când bărbatul le arătase cadoul îi 
spuseseră că făcuse alegerea cea mai bună. Acum însă nu mai 
aveau parte de zâmbete şi îşi dori să-l fi păstrat. 

Îşi puse bagajul pe umeri şi îl ajută şi pe Renius cu lucrurile 
sale. 

— Să vedem ce are Grecia de oferit, zise el. 


228 


Renius rânji la văzul schimbării bruşte de dispoziţie a lui 
Marcus, trecând pe lângă trupul contorsionat al lui Epides fără 
să-l privească. Părăsiră vasul Lucidae fără să se uite înapoi. 

Pământul se mişca alarmant sub picioarele lui, iar Marcus se 
legănă şovăielnic pentru câteva momente, până ce obişnuinţa 
veche de ani de zile îşi reinstitui drepturile. 

— Aşteaptă! se auzi o voce din spatele lor. 

Se întoarseră şi îl văzură pe Peppis coborând rampa, dând 
alandala din mâini şi din picioare. Se opri în dreptul lor cu 
răsuflarea tăiată şi cei doi îl aşteptară să se calmeze pentru a 
putea vorbi. 

— la-mă cu tine, domnule, zise Peppis uitându-se stăruitor la 
Marcus, care clipi mirat. 

— Credeam că vrei să devii un marinar, zise el. 

— Nu mai vreau, vreau să fiu un luptător, un legionar ca tine 
şi ca Renius, zise Peppis, cuvintele îngrămădindu-i-se pe buze. 
Vreau să apăr imperiul de hoarde sălbatice. 

Marcus se uită la Renius. 

— Ai vorbit cumva cu băiatul? 

— Da, i-am spus câteva poveşti. Mulţi băieţi visează să fie 
legionari. E o viaţă demnă, răspunse Renius fără să se tulbure. 

Peppis îl văzu pe Marcus ezitând şi insistă: 

— Vei avea nevoie de un servitor care să-ţi care sabia şi să 
aibă grijă de calul tău. Nu mă puneţi să mă întorc! 

Marcus îşi lepădă greutatea de pe umeri şi i-o dădu băiatului 
care îi arunca priviri rugătoare. 

— Bine. Cară asta. Ştii să ai grijă de un cal? 

Peppis, radiind de fericire, clătină din cap în semn că nu. 

— Atunci o să înveţi. 

— Aşa voi face. Voi fi cel mai bun servitor pe care l-ai avut, 
răspunse băiatul ţinând în mână pachetul. 

— Cel puţin căpitanul nu se poate opune, spuse Marcus. 

— Nu. Nu îmi plăcea individul, replică Renius ţâfnos. 
Întreabă pe cineva unde sunt cele mai apropiate grajduri. 
Trebuie să ne mişcăm repede, înainte să se lase întunericul. 

e 

Grajdurile, locul unde se odihneau călătorii, chiar şi oamenii 
de acolo reprezentau un amestec ciudat pentru Marcus. Putea 
recunoaşte Roma în o mulţime de mici detalii, nu doar 
legionarii cu feţe încruntate care mergeau în perechi pe străzi, 


229 


în căutare de distracţii. Totuşi, la orice pas putea vedea ceva 
nou şi necunoscut. O fată frumoasă, plimbându-se cu gărzile ei, 
le vorbi într-un fel de păsărească şi ei păreau să înţeleagă. Un 
templu de lângă grajduri era construit din marmură albă, pură, 
precum cea de acasă, dar statuile erau ciudate, asemănătoare 
celor pe care le cunoştea, dar cu feţe diferite. Mulţi bărbaţi 
purtau barbă, ondulată şi parfumată cu uleiuri dulci, dar cele 
mai ciudate lucruri pe care le văzu se aflau pe pereţii templului 
dedicat vindecării bolnavilor. 

Organe întregi sau jumătăţi de organe, realizate perfect din 
ghips sau din piatră, atârnau pe zidurile exterioare legate de 
cârlige. Un picior de copil, îndoit de la genunchi, ocupa acelaşi 
spaţiu cu modelul unei mâini de femeie, iar în vecinătate se afla 
miniatura unui soldat făcută din marmură roşcată, cu detalii 
foarte frumoase. 

— Ce sunt astea? îl întrebă pe Renius în timp ce treceau pe 
lângă templu. 

— Doar un obicei, spuse bătrânul, ridicând din umeri. Dacă 
zeiţa te vindecă, trebuie să sculptezi organul însănătoşit şi să i-l 
aduci omagiu. Cred că ajută la aducerea mai multor oameni la 
templu. Nu vindecă pe nimeni fără un pic de aur înainte, aşa că 
modelele astea sunt ca nişte semne pentru un magazin. Aici nu 
e Roma, băiete! Dacă te gândeşti bine, ei nu sunt ca noi. 

— Nu îţi plac? 

— Respect ceea ce au realizat, dar trăiesc prea mult în 
umbra gloriei trecutului. Sunt oameni mândri, Marcus, dar nu 
suficient de mândri să ne salte piciorul de pe grumazul lor. Le 
place să creadă despre noi că suntem barbari, iar cei de viţă 
nobilă vor pretinde că nu existăm, dar ce rost au mii de ani de 
artă dacă nu te poţi apăra? Primul lucru pe care trebuie să îl 
înveţe oamenii îl reprezintă virtutea de a fi puternic. Fără 
putere, orice altceva vei avea sau vei face îţi poate fi luat. Ţine 
minte asta, băiete! 

Cel puţin grajdurile erau la fel ca în oricare altă parte. 
Mirosul îl făcu să se întristeze un pic, stârnindu-i dorul de casă, 
şi se gândi cum o ducea Tubruk la moşie, cum se descurca oare 
Gaius cu pericolele capitalei. : 

Renius bătu cu palma crupa unui armăsar robust. Işi petrecu 
mâinile de-a lungul picioarelor şi îi verifică atent dinţii. Peppis 
îl urmări cu atenţie şi îi imită mişcările, cu o faţă serioasă. 


230 


— Cât vrei pe acesta? îl întrebă Renius pe proprietar, care 
stătea flancat de două gărzi. 

Omul nu mirosea a cal. Părea a fi curat şi cumva spilcuit, cu 
părul şi cu barba sclipitoare. 

— E puternic, nu? rosti în latină, dar cu accent. Tatăl lui a 
câştigat curse în Pontus“, dar este un pic cam greu pentru a 
avea viteză bună, mult mai potrivit pentru luptă. 

— Vreau doar să mă ducă în nord, dădu Renius din umeri. 
Cât ceri pe el? 

— Numele lui este Apollo. L-am cumpărat când un om bogat 
a fost lovit de soartă şi a trebuit să-şi vândă proprietăţile. Am 
plătit o mică avere, dar mă pricep la cai, ştiu cât valorează. 

— Imi place, spuse Peppis. 

Amândoi bărbaţii îl ignorară. 

— Voi plăti cinci monede de aur pe el şi îl voi vinde când se 
termină călătoria, spuse Renius ferm. 

— Face douăzeci şi am plătit pentru hrana lui toată iarna, 
replică vânzătorul. 

— Pot să cumpăr o casă mică pentru douăzeci! 

Vânzătorul înălţă din umeri şi păru să-şi ceară scuze. 

— Nu mai e aşa. Preţurile au crescut. Este din cauza 
războiului din nord. Cei mai buni sunt luaţi pentru Mithridates, 
un parvenit care îşi spune rege. Apollo este printre ultimii cai 
de calitate rămaşi. g 

— Zece este ultima mea ofertă. Îţi vom cumpăra doi azi, aşa 
că vreau un preţ pentru amândoi. 

— Hai să nu ne certăm. Lasă-mă să-ţi arăt altul mai puţin 
valoros care te va duce în nord. Am alţi doi pe care pot să-i 
vând împreună, sunt fraţi şi destul de rapizi. 

Omul se îndepărtă împreună cu Renius, îndreptându-se către 
alţi cai, iar Marcus se uită la Apollo, care îl privi interesat în 
vreme ce mesteca o gură de fân. li mângâie botul delicat; 
discuţia continua, răzbătând până la el. Apollo îl ignoră şi se 
întinse să mai ia o gură, dintr-un sac de sfoară țintuit de 
peretele grajdului. 

După o vreme, Renius se întoarse, puţin cam palid. 

— Avem doi, pentru mâine: Apollo şi încă unul pe care l-a 
botezat Lancer. Sunt sigur că inventează numele pe loc. Peppis 
va călări cu tine, fiind uşor nu va fi dificil. Pe toţi zeii, ce preţuri 


37 O regiune a coastei sud-estice a Mării Negre. (n.tr.). 
231 


cer oamenii ăştia! Dacă unchiul tău nu ar fi fost aşa de generos, 
am fi mers pe jos mâine. 

— Nu e unchiul meu, îi aminti Marcus. Cât au costat? 

— Nu întreba şi nu te aştepta să mănânci prea mult pe drum. 
Hai să mergem, vom lua caii mâine-dimineaţă. Să sperăm că 
preţurile la camere nu au crescut tot aşa de mult, căci altfel ne 
vom strecura înapoi aici când se întunecă. 

Bodogănind în continuare, Renius părăsi grajdurile, cu 
Marcus şi Peppis pe urmele lui, încercând să nu zâmbească. 


Capitolul 21 


Marcus călărea dezinvolt pe bidiviul său, din când în când 
întinzându-se să scarpine urechile lui Lancer în timp ce 
înaintau pe drumul de munte. Peppis moţăia în spatele lui, 
adormit de ritmul dulce al calului. Marcus se gândi să-i tragă 
un cot şi să-l trezească pentru a vedea priveliştea, dar decise 
să-l lase în pace. 

Părea că puteau vedea toată Grecia de pe înălţimi, întinsă la 
picioarele lor, o privelişte încărcată de galben şi verde, cu 
păduri de măslini şi ferme izolate împestriţând dealurile şi 
văile. Aerul curat mirosea diferit, purtând parfumul unor flori 
necunoscute. 

Marcus îşi aminti de blândul Vepax, profesorul particular, şi 
se gândi dacă păşise pe aceste dealuri. Sau poate chiar 
Alexandru însuşi condusese armate pe aici, către câmpii, în 
marşul său pentru cucerirea Persiei îndepărtate. Îşi imagină 
fioroşii arcaşi cretani şi falangele macedonene, urmându-l pe 
regele-copil, şi se semeţi în şa. 

Renius călărea în faţă, făcând ochii roată, de la cărarea 
strâmtă la tufele cu frunziş şi înapoi, într-o stare continuă de 
alertă. Se retrăsese în sine din ce în ce mai mult în ultima 
săptămână de călătorie şi trecuseră zile întregi fără să le 
adreseze mai mult de câteva cuvinte. Doar Peppis rupea 
tăcerile lungi cu exclamaţii de uimire la vederea păsărilor sau a 
şopârlelor de pe pietre. Marcus nu insistase să vorbească, 
simțind că gladiatorului îi plăcea mai mult tăcerea. Zâmbi 
confuz în spatele bătrânului, gândindu-se la ce simţea pentru 
el. 

Îl urâse cândva, în momentul acela din curtea moşiei, când 
Gaius zăcea rănit în praf. Dar încercase un respect puternic 
chiar şi înainte să ridice sabia asupra lui. Renius era atât de 
solid, încât alţi bărbaţi păreau pitici pe lângă el. Putea fi brutal 
şi avea capacitatea de a fi de o violenţă crudă, neîndurător în 
faţa durerii şi a fricii. Alţii îl urmau fără să stea pe gânduri, de 
parcă ştiau că acest om îi va conduce unde trebuie. Marcus 
văzuse asta la moşie şi pe vas, şi nu putea să nu simtă un strop 
de admiraţie. Nici măcar vârsta nu-l putea ţine în frâu. Marcus 
îşi aminti când Cabera îi închisese rănile şi fusese surprins cât 


233 


de repede se vindecase. Se uitaseră amândoi cu mirare cum 
viaţa i se întorsese în trup şi sângele îi revenise în obraji. 

— Merge pe un drum mai glorios decât mulţi, spusese 
Cabera mai târziu, după ce Renius fusese aşezat pe un pat 
răcoros în casă pentru a se putea vindeca. Picioarele sale sunt 
foarte puternic înfipte în pământ. 

Marcus se gândi la tonul lui Cabera, care încerca să-l facă să 
înţeleagă importanţa lucrurilor pe care le văzuse. 

— Nu am văzut niciodată ca moartea să lase din gheare un 
om aşa cum s-a întâmplat cu Renius. Zeii îmi şopteau în ureche 
când l-am atins. 

Poteca se răsucea şi cotea, iar ei încetiniră pentru a îngădui 
cailor să-şi aleagă singuri calea de urmat pe suprafaţa crăpată 
de piatră, nevrând să rişte un accident pe panta abruptă. 

„Oare ce îţi rezervă viitorul? se gândi Marcus în toată acea 
linişte. Şi adăugă: Tată.” 

li răsărise în minte cuvântul şi înţelese că avea acea idee în 
cap de ceva vreme. Nu cunoscuse pe nimeni căruia să-i fi spus 
„tată”, iar cuvântul deschidea o uşă în mintea lui, pe măsură ce 
îşi explora sentimentele fără durere. Renius nu îi era rudă, însă 
o parte din el îşi dori să fi străbătut acele ţinuturi cu tatăl lui, 
apărându-se unul pe celălalt de pericole. Visa cu ochii deschişi 
şi îşi imagină feţele oamenilor la auzul veştii că el era fiul lui 
Renius. L-ar fi privit cu ceva mai multă admiraţie şi el poate că 
ar fi zâmbit cu subînţeles. 

Renius trase un vânt zgomotos, mutându-şi greutatea pe 
stânga fără să se uite înapoi. Marcus râse brusc, înveselit de 
acea întrerupere a gândurilor sale, şi chicoti la diferite 
intervale o bucată de timp după aceea. Gladiatorul călări mai 
departe, cu gândurile la coborâre şi la viitorul lui, odată ce îl 
ducea pe Marcus la legiunea sa. 

Când se apropiară de partea îngustă a cărării, întâlniră 
bolovani pe ambele părţi, de parcă drumul subţire ar fi fost 
tăiat printre aceştia. Renius îşi puse mâna pe sabie şi o trase 
puţin din teacă. 

— Suntem urmăriţi. Fii pregătit, spuse încet în spate. 

Nici nu-şi termină bine fraza, că o siluetă întunecată se ivi 
dintre tufişuri. 

— Stai! 


234 


Cuvântul fusese rostit degajat, pe un ton plin de încredere şi 
într-o latină clară, dar Renius nu îl luă în seamă. Marcus îşi 
scoase sabia pe jumătate şi ţinu calul la trap mărunt, apăsându- 
l] cu genunchii. Ştiu că Peppis era treaz şi alert, după 
strânsoarea pe care o simţi în jurul taliei; măcar acum, băiatul 
tăcea. 

Omul arăta ca un grec, cu barba cârlionţată caracteristică, 
dar, spre deosebire de comercianții pe care îi văzuseră în oraş, 
avea un aer de luptător. Zâmbi şi rosti din nou: 

— Stai sau te omor! Ultima şansă. 

— Renius? murmură Marcus neliniştit. 

Bătrânul se încruntă, dar continuă să meargă, înfigându-şi 
călcâiele în coastele lui Apollo pentru a-l grăbi la trap. 

O săgeată fulgeră prin aer, lovind calul în piept cu un sunet 
înfundat. Apollo necheză şi căzu cu un zăngănit de metal, 
ţintuindu-l pe Renius la pământ. Peppis ţipă cuprins de frică şi 
Marcus domoli calul, cercetând vegetaţia după semne de arcaş. 
Era unul singur sau erau mai mulţi? Aceşti oameni erau evident 
tâlhari, ar fi fost norocoşi să scape cu viaţă dacă s-ar fi predat 
fără a opune rezistenţă. 

Renius se ridică şovăielnic, scoţându-şi sabia. Ochii îi sticliră. 
Dădu din cap către Marcus care descălecă uşor, folosindu-şi 
calul pentru a nu intra în bătaia arcaşului. Işi scoase sabia, 
îmbărbătat de greutatea ei familiară. Peppis se dădu jos de pe 
cal aproape de-a berbeleacul şi încercă să se ascundă după un 
picior, murmurând înspăimântat. 

Străinul vorbi din nou, cu o voce prietenoasă: 

— Să nu faceţi nimic nesăbuit. Prietenii mei sunt foarte buni 
arcaşi. Exerciţiul e singura modalitate să nu te plictiseşti aici, 
la munte. Asta şi uşuratul călătorilor ocazionali de bunuri. 

— Cred că este un singur arcaş, mârâi Renius, urcându-se pe 
bolovanii de la picioarele sale, scrutând tufişul. 

Ştia că omul nu ar fi stat în acelaşi loc şi probabil se strecura 
pentru a găsi un unghi mai bun pentru a trage. 

— Vrei să-ţi pariezi viaţa pe asta? 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, iar Peppis prinse 
calul de picior făcându-l să necheze supărat. 

Tâlharul era curat şi îmbrăcat simplu. Semăna mult cu 
vânătorii pe care îi ştia Marcus de pe moşie, bronzaţi puternic 
datorită expunerii constante la soare şi de vânt. Nu părea omul 


235 


care să facă ameninţări fără temei şi Marcus oftă în sinea lui. În 
cel mai bun caz, ar fi ajuns la legiune fără echipament, un 
început de militărie pe care poate că nici n-avea să-l mai apuce. 
În cel mai rău caz, moartea se afla la câteva clipe depărtare. 

— Pari a fi un om inteligent, continuă banditul. Dacă îmi las 
mâna jos, vei fi mort imediat. Aruncă sabia şi vei mai trăi 
câteva clipe, poate până vei îmbătrâni, da? 

— Am fost bătrân. Nu merită, replică Renius, punându-se 

deja în mişcare. 
_ Îşi azvârli sabia către bărbat, lama răsucindu-se în aer. 
Inainte să-şi atingă ţinta, el sări într-o parte, la adăpostul 
stâncilor. O săgeată tăie aerul acolo unde stătuse o clipă mai 
devreme, dar nu urmară şi altele. Un singur arcaş. 

Marcus folosi momentul pentru a se strecura pe sub cal, 
trecând pe lângă Peppis; o luă la goană, aruncându-se în susul 
pantei, bazându-se pe viteză pentru a-şi menţine echilibrul. 
Trecu de creasta principală fără să încetinească şi acceleră, 
bănuind unde ar putea fi arcaşul. În timp ce se apropia, un 
bărbat o rupse la fugă din umbra unei pădurici de smochini în 
dreapta, iar el aproape că se împiedică atunci când schimbă 
direcţia. 

Il ajunse din urmă din douăzeci de paşi repezi peste 
suprafaţa pietroasă, tăbărând pe el dintr-un salt. Impactul făcu 
să-i sară sabia din mână şi se trezi prins într-o luptă crâncenă 
cu un bărbat care era mai mare şi mai puternic decât el. 
Arcaşul se răsuci violent în strânsoarea lui Marcus şi amândoi 
se apucară sălbatic de gât. Marcus începu să intre în panică. 
Faţa omului era roşie, dar gâtul lui părea făcut din lemn şi nu 
izbutea să îi apuce cum trebuie carnea tare. 

L-ar fi strigat pe Renius, dar acesta nu putea să urce creasta 
doar cu o mână şi oricum nu putea trage aer în piept, având 
labele uriaşe ale arcaşului înţepenite pe gâtul lui. Marcus îşi 
înfipse degetele în traheea adversarului şi îşi lăsă toată 
greutatea pe ele. Omul urlă de durere, însă palmele păroase se 
încleştară şi mai tare, iar Marcus văzu fulgerări de lumină albă 
trecându-i pe dinaintea ochilor, în timp ce corpul lui începea să 
ceară aer cu disperare. Mâinile lui păreau să-şi piardă puterea 
şi fu deznădăjduit preţ de o secundă. Mâna dreaptă se 
desprinse de beregată, aproape fără să-şi dea seama, pocnind 
faţa omului. Scânteierile albe erau amestecate de străluciri 


236 


negre, dar continuă să lovească, iar şi iar. Faţa adversarului 
ajunsese o mare de sânge, dar mâinile înfipte în gâtul lui erau 
necruțătoare. 

Apoi acestea se descleştară, fără prea multe proteste, zăcând 
nemişcate în ţărână. Marcus horcăi după aer şi se răsuci pe o 
parte. Inima îi bătea nebuneşte, aproape ireal de repede, şi se 
simţea uşor, ca şi cum ar fi plutit. Se ridică în genunchi, iar 
degetele sale râcâiră fără vlagă după mânerul sabiei sale, în 
cercuri din ce în ce mai mari. 

Într-un târziu, reuşi să apuce mânerul de piele şi Marcus 
rosti în gând o rugăciune de mulţumire. li putea auzi pe Renius 
şi pe Peppis strigându-l de jos, dar nu avea suflare să le 
răspundă. Clătinându-se, se apropie de arcaş şi îngheţă în 
momentul în care îl văzu cu ochii deschişi, uitându-se la el, cu 
pieptul mare săltând la fel de tare ca şi al lui. 

Cuvinte scrâşnite răzbăteau de pe buzele umflate ale omului, 
dar erau în greceşte şi Marcus nu le putea înţelege. Gâfâind 
încă violent, împlântă vârful ascuţit al sabiei în pieptul omului, 
apăsând din toate puterile. Apoi degetele îi lunecară de pe 
mâner şi căzu, răsucindu-se fără vlagă să-şi verse conţinutul 
stomacului. 

Când se întoarse, cu tot trupul ţeapăn, Peppis recuperase 
sabia lui Renius, iar gladiatorul apăsa o bucată de cârpă peste 
rana din pieptul lui Apollo. Calul tremura vizibil din cauza 
şocului, dar se ţinea pe picioare şi era conştient. Peppis trebui 
să ţină strâns frâiele lui Lancer în timp ce acesta tropăia şi se 
învârtea, cu nările dilatate şi ochii măriţi, speriat de mirosul de 
sânge. 

— Eşti bine, băiete? întrebă Renius. 

Marcus încuviinţă din cap, incapabil să vorbească. Gâtul îi 
părea zdrobit şi la fiecare răsuflare părea să şuiere. Arătă spre 
beregată, iar Renius îi făcu semn să se apropie ca să vadă mai 
bine. Îi făcu semn încet, cu băgare de seamă, astfel încât să nu 
sperie caii. 

— Nimic permanent, hotări Renius un minut mai târziu. 
Mâini mari, dacă ne luăm după amprente. 

Marcus putea doar să gâfâie slab. Spera ca Renius să nu 
simtă mirosul acru de vomă care îl înconjura, dar bănui că era 
evident şi alese să nu vorbească despre asta. 


— Au făcut o greşeală că ne-au atacat, observă Peppis, cu o 
expresie serioasă pe faţa lui mică. 

— Da, aşa este, băiete, dar şi noi suntem norocoşi, replică 
Renius. Se uită la Marcus. Nu încerca să vorbeşti, ajută-l doar 
pe băiat să lege echipamentul pe calul tău. Apollo va fi slab 
vreo săptămână sau două. Va trebui să călărim pe rând, numai 
dacă bandiții ăia nu au cai pe undeva pe-aproape. 

Lancer necheză şi un fornăit se auzi din josul muntelui drept 
răspuns. Renius rânji. 

— Văd că avem noroc din nou, zise el vesel. Ai căutat bine 
leşul? 

Marcus negă dând din cap şi ridicând din umeri. 

— Nu mai merită să urci înapoi acum. Nu cred să fi avut prea 
multe, şi un arc nu e folositor unui om cu un singur braţ. Hai să 
mergem. Putem cobori de pe muntele ăsta până la asfinţit dacă 
mergem repede. 

Marcus începu să îl descarce pe Apollo, apucându-l de 
dârlogi. Renius îl bătu pe umăr, înainte de a-i întoarce spatele. 
Gestul conta mult mai mult decât orice cuvânt. 

e 

După o lună de zile lungi şi de nopţi reci, se bucurară să vadă 
profilându-se în depărtare tabăra legiunii. Chiar şi de la 
distanţa aceea se puteau auzi sunete slabe. Părea a fi un oraş 
întins la orizont, peste câmpie, cu opt mii de suflete, bărbaţi, 
femei şi copii care îşi vedeau de viaţa de zi cu zi, necesară 
pentru a păstra atâţia oameni pe câmpul de luptă. Marcus 
încercă să-şi imagineze fierăriile şi armurăriile, construite şi 
dezmembrate odată cu fiecare tabără. Existau bucătării care 
produceau mormane de gunoaie, sculptori, tâmplari, pielari, 
sclavi, prostituate şi mii de alţi civili care trăiau şi erau plătiţi 
să susţină măreţia Romei în luptă. Spre deosebire de rândurile 
de corturi din legiunea lui Marius, asta era o tabără 
permanentă, cu un zid solid şi cu fortificaţii care înconjurau 
partea principală. Într-un fel, era un adevărat oraş, dar un oraş 
pregătit constant pentru război. 

Renius îşi opri bidiviul şi Marcus îl trase pe Lancer alături, 
smucind frâiele pentru a înfrâna cel de-al treilea cal, pe care îl 
botezaseră Bandit, după numele ultimului proprietar. Peppis 
călărea stângaci pe spinarea lui Bandit, acoperită cu o pătură; 


238 


băiatul rămăsese cu gura căscată la vederea legiunii. Renius 
zâmbi văzându-i uimirea. 

— Asta e, Marcus. Asta e noua ta casă. Mai ai hârtiile pe care 
ţi le-a dat Marius? 

Marcus se bătu cu mâna pe piept drept răspuns, simțind 
pachetul cu pergamentul împăturit aflat sub tunică. 

— Vii şi tu? întrebă. 

Marcus spera că avea s-o facă. Renius făcuse parte din viaţa 
sa pentru atât de mult timp, încât gândul de a-l vedea plecând 
în timp ce el se îndrepta către porţi era mult prea dureros. 

— Vă voi însoţi pe tine şi pe Peppis până la Praefectus 
castrorum” - şeful însărcinat cu încartiruirea. El îţi va spune în 
care centurie vei merge. Învață istoria repede; fiecare îşi are 
propriul trecut şi propria mândrie. 

— Alte sfaturi nu-mi dai? 

— Îndeplineşte orice ordin fără să crâcneşti. În momentul de 
faţă, lupti pe cont propriu, ca unul din triburile sălbatice. Te 
vor învăţa să ai încredere în companionii tăi şi să lupţi ca 
făcând parte dintr-o unitate, dar învățatul nu e aşa de uşor 
pentru unii. Se întoarse apoi către Peppis. Viaţa va fi grea 
pentru tine. Fă ceea ce ţi se spune, iar când vei creşte ţi se va 
permite să te alături legiunii. Nu face nimic de care să-ţi fie 
ruşine. Ai înţeles? 

Peppis încuviinţă, cu gâtul uscat din cauza fricii de lumea cea 
nouă ce i se deschidea. 

— Voi învăţa. La fel va face şi el, spuse Marcus. 

— Asta vei face. 

Renius dădu din cap şi plesni din limbă, făcându-i semn 
calului să se mişte. 

Marcus simţi o satisfacţie nelămurită la vederea întinderii 
curate şi ordonate a străzilor, completate cu rânduri de clădiri 
lungi şi joase ce serveau oamenilor ca adăpost. El şi Renius 
fuseseră întâmpinați călduros la porţi după ce arătase hârtiile 
şi o apucaseră pe jos până la camerele prefectului, unde avea 
să depună jurământul că-şi va dedica ani buni din viaţă în 


3 Gradul de deasupra centurionului-șef (Primus Pilus) era cel al 
prefectului taberei. Era atribuit celor care fuseseră centurioni-șefi. 
Prefectul taberei avea grijă de echipament, lucrările de construcție, 
dar putea comanda legiunea atunci când seniorii săi nu erau 
prezenţi. (n.tr.). 

239 


serviciul Romei. Era sigur pe sine, molipsindu-se de la Renius, 
care străbătea încrezător străzile înguste, aprobând cu mişcări 
din cap perfecțiunea îndelung cizelată a soldaţilor care 
mărşăluiau pe lângă el în detaşamente de câte zece. Peppis 
tropotea în spatele lor, cărând în spinare un morman greu de 
echipament. 

Hârtiile trebuiră arătate de încă două ori, până ajunseră în 
dreptul unei clădiri mici şi albe, de unde prefectul taberei 
conducea afacerile unui oraş roman într-o ţară străină. Li se 
permise după o vreme să intre şi un om slab, îmbrăcat cu o 
toga albă şi purtând sandale veni în camerele din faţă să-i 
întâmpine de cum intrară pe uşă. 

— Renius! Am auzit că eşti în tabără. Oamenii deja vorbesc 
despre faptul că ţi-ai pierdut mâna. Pe toţi zeii, ce bine e să te 
văd! 

Bărbatul le zâmbea, imaginea eficienţei romane, puternic şi 
bronzat, întâmpinându-i pe fiecare în parte cu o strângere de 
mână puternică. 

Renius zâmbi şi el, cu o căldură autentică. 

— Marius nu mi-a spus că eşti aici, Carac! Mă bucur să te 
văd! 

— Jur că nu ai îmbătrânit! Pe toţi zeii, nu arăţi că ai fi 
îmbătrânit nicio zi peste patruzeci de ani. Cum reuşeşti? 

— Trai bun, mormăi Renius, încă stânjenit de schimbarea pe 
care i-o adusese Cabera în privinţa înfăţişării. 

Prefectul ridică o sprânceană neîncrezător, dar trecu la alt 
subiect. 

— Şi braţul? 

— Accident de antrenament. Puştiul de aici m-a rănit şi a 
trebuit să mi-l retez. 

Prefectul fluieră admirativ şi îi strânse din nou mâna lui 
Marcus. 

— Nu am crezut că voi întâlni omul care să poată să-i vină de 
hac lui Renius! Pot să văd hârtiile pe care le-ai adus cu tine? 

Dintr-odată, Marcus se emoţionă. I le înmână, iar prefectul se 
duse cu hârtiile către nişte bănci lungi în timp ce citea. 

După o vreme, i le înapoie. 

— Vii cu nişte recomandări foarte bune, Marcus. Cine e 
băiatul? 


240 


— Era pe vasul de negoţ pe care am călătorit până în Grecia. 
Vrea să fie servitorul meu şi să se alăture legiunii când va 
creşte mare. 

— Avem foarte mulţi asemenea lui în tabără, aprobă din cap 
prefectul, de obicei fii bastarzi ai târfelor şi ai soldaţilor. Dacă 
intră în ritm, şi-ar putea găsi un loc, dar competiţia este feroce. 
Sunt interesat mai mult de tine, tinere. Se întoarse către 
Renius. Povesteşte-mi despre el. Mă voi încrede în judecata ta. 

— Marcus e neobişnuit de rapid, chiar şi mai iute atunci când 
sângele lui este vărsat, vorbi Renius ferm, aproape ca şi când 
ar fi raportat. Când se va maturiza, mă aştept să devină 
cunoscut. Este pripit şi nesăbuit, şi îi place să se lupte, lucru ce 
i se trage atât din cauza firii sale, cât şi din cauza vârstei. Va 
servi bine Legiunea a IV-a Macedonica. l-am făcut 
antrenamentul de bază, dar a depăşit de mult acest nivel şi va 
merge mai departe. 

— Îmi aminteşte de fiul tău. Ai observat asemănarea? întrebă 
prefectul încet. 

— Nu... m-am gândit la asta, replică Renius dând semne 
vizibile de disconfort. 

— Mă îndoiesc. Totuşi, avem întotdeauna nevoie de oameni 
de calitate, iar acesta e locul ideal pentru el să ajungă la 
maturitate. Îl voi pune în Centuria a V-a, Pumnul de Bronz. 

— Mă onorezi, zise Renius inspirând adânc. 

Prefectul clătină însă din cap. 

— Mi-ai salvat viaţa odată. Îmi pare rău că nu am putut-o 
salva pe a fiului tău. Asta e doar o mică parte a datoriei mele 
faţă de tine. 

Îşi dădură mâinile din nou. Marcus se uită la ei un pic confuz. 

— Şi acum ce ai de gând, bătrâne prieten? Te vei întoarce la 
Roma să-ţi cheltuieşti aurul chivernisit? 

— Speram să existe un loc pentru mine aici, spuse Renius 
încet. 

Prefectul zâmbi. 

— Începusem să cred că nu o să mă întrebi. Pumnul de Bronz 
duce lipsa unui maestru armurier care să-i antreneze pe 
soldaţi. Bătrânul Belius a murit de febră acum şase luni şi nu e 
nimeni la fel de bun. Vrei să accepti? 

— Voi accepta, Carac, rânji Renius dintr-odată, cu zâmbetul 
lui ascuţit. Iţi mulţumesc. 


241 


Prefectul îl bătu pe umăr, cu evidentă satisfacţie. 

— Bine aţi venit în Legiunea a IV-a Macedonica, domnilor! 
Făcu un semn unui legionar care aştepta ordine în apropiere. 
Du-l pe tânărul acesta în noua sa cazarmă, în Centuria Pumnul 
de Bronz. Trimite băiatul la grajduri până îi pot da de lucru cu 
ceilalţi copii de tabără. Eu şi Renius avem multe de istorisit... şi 
mult vin de băut în timp ce ne aşternem la poveşti. 


242 


Capitolul 22 


Alexandria şedea în tăcere, lustruind negreala de pe o sabie 
veche în mica armurărie a lui Marius. Se bucura că acesta îşi 
putuse lua înapoi casa din oraş. Auzise că proprietarul se 
grăbise să o facă cadou noului conducător al Romei. Aşa era 
mult mai bine, de preferat traiului alături de soldaţii neciopliţi 
în barăcile oraşului care ar fi fost dificil, în cel mai fericit caz. 
Zeii ştiau că nu îi era frică de bărbaţi; unele dintre primele sale 
amintiri erau legate de ei, petrecând cu mama ei în camera de 
alături. Veneau trăsnind a bere şi a vin ieftin, şi plecau făcând 
pe grozavii. Nu păreau să reziste foarte mult. Unul dintre ei 
încercase să o atingă odată şi îşi aminti că o văzuse pe mama sa 
înfuriată de-a binelea, pentru prima dată în viaţa ei. li crăpase 
capul cu un vătrai şi îl târâseră împreună într-o alee, lăsându-l 
acolo. Zile întregi aşteptase mama ei ca uşa să fie făcută bucăţi 
şi să vină să o spânzure, dar nu venise nimeni. 

Oftă în timp ce freca de zor la crustele de ulei vechi de pe 
tăişul de bronz, relicvă din vreo veche campanie militară. La 
început, Roma păruse a fi un oraş ce-i oferea posibilităţi 
nelimitate, dar Marius pusese stăpânire pe cetate cu trei luni în 
urmă şi ea tot aici era, lucrând toată ziua pentru nimic şi 
îmbătrânind cu fiecare zi. Alţii schimbau lumea, dar viaţa ei 
rămânea la fel. Doar noaptea, când şedea alături de bătrânul 
Bant în odaia lui mică în care lucra metalul, simţea că face un 
progres în viaţa ei. Bărbatul îi arătase cum se folosesc uneltele 
şi îi călăuzise mâinile la început. Nu vorbea mult, dar părea că 
se bucură de compania ei, iar ei îi plăceau tăcerile lui şi ochii 
blânzi, albaştri. Îl văzuse pentru prima dată pe când meşterea o 
broşă în atelier, şi ştiuse că aşa ceva ar fi putut face şi ea. Era o 
îndeletnicire folositoare chiar şi pentru un sclav. 

Frecă lama spadei cu şi mai multă îndârjire. Să valorezi 
pentru cineva nu mai mult decât un cal sau chiar decât o sabie 
bună, precum aceea pe care o ţinea în mână! Nu era corect. 

— Alexandria, se auzi vocea Cariei strigând. 

Pentru un moment fu tentată să păstreze tăcerea, dar femeia 
avea o limbă foarte ascuţită şi era temută de majoritatea 
femeilor sclave. 


243 


— Aici sunt, strigă ea, punând sabia jos şi ştergându-se pe 
mâini cu o cârpă. 

Avea să mai primească ceva de lucru, alte câteva ore de 
muncă înainte să adoarmă. 

— Aici erai, iubire! Am nevoie de cineva care să se ducă în 
piaţă; vrei să faci tu asta? 

— Da! 

Alexandria se ridică repede. În ultimele luni ajunsese să 
aştepte cu nerăbdare aceste însărcinări. Erau singurele ocazii 
în care putea părăsi casa lui Marius, iar ultimele dăţi fusese 
lăsată singură. Oricum, unde ar fi putut pleca? 

— Am o listă de cumpărături pentru casă. Totdeauna obţii cel 
mai bun preţ, spuse Caria dându-i o tăbliță. 

Alexandria dădu din cap. li plăcea să se târguiască cu 
negustorii. O făcea să se simtă o femeie liberă. Prima dată nu 
fusese singură, dar, chiar şi cu martori, Caria fusese şocată de 
câţi bani economisise. Negustorii cereau preţuri peste nivelul 
pieţei de ani buni, ştiind că Marius avea buzunare adânci. 
Bătrâna îşi dăduse seama că fata avea talent şi o trimitea în 
oraş cât putea de des, înțelegând că îi trebuia şi puţină 
libertate. Unii nu se obişnuiau cu condiţia de sclavi şi erau 
dărâmaţi încet de depresie şi de disperare. Caria se bucura de 
fiecare dată când vedea chipul Alexandriei luminându-se la 
gândul unei ieşiri. 

Bănuia că fata mai păstra o monedă sau două din ce primise, 
dar ce conta? Le economisea arginţii, aşa că, dacă mai păstra 
câte o piesă din bronz, Caria nu o pizmuia pentru asta. 

— Du-te repede. Vreau să te întorci în două ore şi niciun 
minut mai mult, ai înţeles? 

— Da, Caria. Două ore. Mulţumesc. 

Bătrâna îi zâmbi, amintindu-şi că fusese şi ea tânără cândva, 
iar lumea îi părea un loc aşa de interesant. Ştia totul despre 
vizitele Alexandriei la Bant, fierarul. Părea că bătrânului 
începuse să-i placă fata. Existau puţine lucruri din ce se 
întâmpla în casă despre care Caria să nu afle mai devreme sau 
mai târziu, şi femeia ştia că în camera Alexandrei se găsea un 
disc mic de bronz pe care ea îl decorase cu un cap de leu 
folosind uneltele lui Bant. Era o piesă frumoasă. 

În timp ce se uita la silueta îngrijită dispărând după colţ, 
Caria se întrebă dacă acel cap de leu nu era cumva un cadou 


244 


pentru Gaius. Bant spusese că fata dovedea talent. Poate 
pentru că făcea totul din dragoste. 
e 

Piaţa era o învălmăşeală de mirosuri şi de mulţimi 
învolburate, dar Alexandria nu pierdu deloc vremea, ochind 
fără întârziere lucrurile de pe listă. Îşi îndeplini treaba repede, 
primind preţuri bune, dar oprindu-se cu negocierea înainte de 
a-i aduce la sapă de lemn pe vânzători. Acestora părea că le 
place să discute cu fata frumoasă, aruncându-şi mâinile în aer 
şi chemând martori să vadă ceea ce solicita ea. Atunci fata le 
zâmbea, şi pentru câţiva dintre vânzători acel surâs scăzu 
preţul atât de mult, încât nu le veni să creadă după ce ea plecă. 
Cu siguranţă, preţuri mult mai scăzute decât ar fi putut accepta 
soțiile lor. 

Cu pachetele ambalate cu grijă în două traiste de cârpă, 
Alexandria se grăbi către adevărata ei destinaţie, un mic 
magazin cu bijuterii de la capătul tarabelor. Fusese înăuntru de 
multe ori pentru a se uita la modelele proprietarului. 
Majoritatea erau din bronz sau din cositor. Argintul era foarte 
rar lucrat pentru bijuterii, iar aurul costa foarte scump, fiind 
folosit doar pentru comenzi speciale. Bijutierul era un om 
scund, îmbrăcat într-o tunică aspră şi purtând un şorţ greu din 
piele. Se uită la fată când intră în magazin şi se opri din lucrul 
la un inel mic de aur pentru a o putea urmări. Tabbic nu era un 
om care să aibă încredere în ceilalţi, iar Alexandria îi putea 
simţi privirea urmărind-o în timp ce se uita la marfa lui. 

Îşi făcu în sfârşit curaj şi îi vorbi. 

— Cumperi produse? spuse ea. 

— Câteodată, veni răspunsul. Ce ai? 

Scoase discul de bronz dintr-un buzunar dinăuntrul tunicii, 
iar bărbatul i-l luă din mână, ţinându-l în lumină pentru a vedea 
modelul. Îl ţinu aşa multă vreme, iar ea nu îndrăzni să 
vorbească, de frică să nu-l mânie. Bijutierul păstră tăcerea o 
vreme, întorcând discul pe o parte şi pe alta, examinând fiecare 
amănunt săpat din metal. 

— De unde l-ai luat? întrebă el într-un sfârşit. 

— Eu l-am făcut. Îl ştii pe Bant? 

Omul încuviinţă încet din cap. 

— El mi-a arătat cum se face. 


245 


— Este  copilăresc, dar îl pot vinde. Execuţia este 
neîndemânatică, dar modelul este foarte bun. Chipul leului este 
foarte bine cioplit, eşti doar puţin nepricepută în mânuirea fină 
a uneltelor. Il întoarse din nou. Acum spune-mi adevărul. De 
unde ai luat bronzul să faci asta? 

Alexandria se uită la el neliniştită. El îi întoarse privirea fără 
să clipească, dar în acei ochi se citea blândeţe. Fata îi mărturisi 
despre negocierile sale şi despre cum reuşise să pună deoparte 
câteva monede mici din banii casei, suficient cât să cumpere 
discul de metal de la o prăvălioară cu fleacuri. 

— Nu pot să o iau atunci, dădu Tabbic din cap. Nu îţi 
aparţine, aşa că nu poţi să o vinzi. Monedele sunt ale lui 
Marius, aşa că şi bronzul este tot al lui. Ar trebui să i-l dai lui. 

Alexandria simţi cum o năpădesc lacrimile. Lucrase atât de 
mult timp pentru piesa aceea micuță, şi acum totul se dovedise 
în zadar. Privea, aproape hipnotizată, cum bărbatul întorcea în 
mână piesa de bronz. Apoi i-o îndesă înapoi în palmă. 

Nefericită, puse discul înapoi în buzunar. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

Bijutierul se întoarse iar spre ea. 

— Numele meu este Tabbic. Tu nu mă cunoşti, dar am o 
reputaţie de om onest şi uneori mândru. Ridică un alt disc de 
metal, de culoare gri-argintie. Acesta este cositor. E mai moale 
ca bronzul şi îl vei putea lucra mai uşor. Se lustruieşte uşor şi 
nu se decolorează aşa de rău, doar îşi pierde luciul. Ia-l şi dă- 
mi-l înapoi când ai făcut ceva cu el. Îi voi pune un ac şi-l voi 
vinde ca încheietoare pentru mantie pentru un legionar. Dacă 
este la fel de bun precum cel din bronz, aş putea lua o monedă 
de argint pentru el. Voi reţine preţul cositorului şi al acului şi 
vei rămâne cu şase, poate şapte quadrantes*. O afacere, 
înţelegi? 

— Unde este şi profitul tău? întrebă Alexandria cu ochii 
măriţi a mirare de norocul ce dăduse peste ea. 

— Niciunul de data asta. Fac o mică investiţie în talentul pe 
care socot că îl ai. Trimite-i lui Bant salutările mele când îl vezi. 

Alexandria băgă în buzunar cercul de cositor şi din nou 
trebui să-şi stăpânească lacrimile. Nu era obişnuită ca lumea să 
o trateze cu blândeţe. 

— Mulţumesc. Am să îi dau bronzul lui Marius. 


33 Monedă de bronz din Roma Antică. (n.tr.). 
246 


— Ai grijă să o faci, Alexandria. 

— Cum... cum de ştii numele meu? 

Tabbic ridică inelul de aur la care lucra când intrase fata în 
prăvălie. 

— Bant nu prea mai vorbeşte de altceva atunci când ne 
vedem. 

e 

Alexandria trebui să alerge într-un suflet pentru a fi înapoi 
înainte să se termine cele două ore, dar picioarele îi erau 
uşoare şi îi venea să cânte. Avea să transforme discul de cositor 
în ceva frumos şi Tabbic îl va vinde pentru mai mult de o 
monedă de argint, apoi va cere mai mult, până când munca ei 
va aduce monede de aur, iar într-o zi îşi va aduna profiturile şi 
îşi va cumpăra libertatea. Liberă. Era un vis năucitor. 

În momentul în care i se îngădui să intre în casa lui Marius, 
mirosul grădinii îi umplu nările şi rămase nemişcată o clipă, 
savurând mireasma înserării. Caria apăru, luându-i cele două 
traiste şi monedele, dând din cap aprobator, ca de obicei, la 
vederea economiilor făcute. Dacă femeia observase ceva diferit 
la Alexandria, nu o mărturisi, însă zâmbi în timp ce ducea 
alimentele jos în depozitele reci din pivniţă, unde aveau să ţină 
mai mult. 

Adâncită în gânduri, Alexandria nu îl observă la început pe 
Gaius şi nici nu se aştepta să îl vadă. Acesta petrecea 
majoritatea zilelor luptându-se cu programul sever al unchiului 
său, întorcându-se acasă la ore târzii doar pentru ca să 
mănânce şi să doarmă. Gărzile îl lăsară să intre fără niciun 
comentariu, obişnuiţi cu venirile şi plecările lui. Gaius tresări 
când o văzu pe Alexandria în grădină şi se opri un moment, 
admirând-o. Seara cobora încet, cu o lentoare de vară târzie, 
când aerul este dulce şi lumina aruncă ore întregi umbre de 
cenuşiu înainte de a se stinge. 

Fata se întoarse spre el atunci când se apropie şi îi zâmbi. 

— Pari fericită, spuse Gaius, răspunzându-i la zâmbet. 

— Da, chiar sunt, rosti fata. 

Nu o mai sărutase de când se întâlniseră la grajduri, la 
moşie, dar simţi că în sfârşit sosise clipa. Marcus plecase, iar 
casa din oraş părea pustie. 

Îşi înclină capul şi inima îl înghionti dureros, ca şi când i-ar fi 
fost frică. 


247 


Îi simţi respiraţia fierbinte înainte să-i atingă buzele, iar apoi 
o putu gusta, sufocând-o într-o îmbrăţişare firească, trupurile 
lor părând să se potrivească perfect, fără niciun efort. 

— Nu-ţi pot spune cât de des m-am gândit la asta, murmură 
el. 

Alexandria se uită în ochii lui, ştiind că exista un cadou pe 
care i-l putea face; îşi dădu seama că inima ei dorea acest 
lucru. 

— Vino cu mine în camera mea, şopti ea, luându-l de mână. 

Ca prin vis, Gaius o urmă prin grădini către camera ei. 

Caria îi privi îndepărtându-se. 

— Era şi timpul, murmură ea. 

e 

La început Gaius se îngrijoră că ar fi putut fi neîndemânatic 
sau, mai rău, prea rapid, dar Alexandria îi îndrumă mişcările, şi 
îi simţi răcoarea mâinilor pe piele. Luă o sticlă mică de ulei 
parfumat de pe un raft, iar el privi cum ea îşi picură puţin în 
palme. Uleiul răspândea o mireasmă puternică, iar nările sale 
adulmecară cu nesaţ când ea se aşeză lângă el, masându-l uşor 
pe piept şi mai jos, tăindu-i răsuflarea. Gaius luă puţin ulei de 
pe pielea lui şi îl întinse pe sânii ei, amintindu-şi momentul în 
care văzuse pentru prima dată rotunjimea lor catifelată acum 
multă vreme, pe moşie. Îşi apăsă buzele uşor pe unul, apoi pe 
celălalt, gustându-i pielea şi sărutându-i sfârcurile uleioase. Ea 
îşi întredeschise gura de plăcere, închizând ochii la atingerea 
lui. Apoi fata se aplecă să îl sărute, părul ei despletit 
acoperindu-le chipurile. 

În timp ce se înnopta, se împreunară cu dorinţă arzătoare, 
apoi din nou, jucăuş, cu desfătare. In lipsa lumânărilor, era 
puţină lumină în camera ei, dar ochii îi străluceau, iar pielea îi 
sclipea auriu în timp ce se mişca sub el. 

El se trezi înainte de răsărit, descoperind că ea se sculase 
înaintea lui şi că îi privea chipul. 

— Pentru mine a fost pentru prima dată, rosti el încet. Ceva 
dinlăuntru îi spunea să nu pună întrebarea, dar trebuia să ştie. 
A fost pentru prima dată şi pentru tine? 

Ea zâmbi, un zâmbet trist. 

— Aş vrea să fi fost, spuse ea. Chiar aş vrea. 

— Te-ai... cu Marcus? 


248 


Ochii ei se măriră o idee. Era într-adevăr atât de inocent, 
încât nu vedea insulta? 

— O, aş fi făcut-o, bineînţeles, răspunse fata cu acreală, dar 
nu mi-a cerut-o. 

— Îmi pare rău, spuse el roşind. N-am vrut să... 

— A spus el că am făcut-o? ceru Alexandria să ştie. 

— Da, mă tem că s-a fălit cu asta, spuse Gaius cu o mină 
serioasă. 

— Pe toţi zeii, am să-i bag un cuţit în ochi data viitoare când 
îl văd! se înfurie Alexandria, adunându-şi hainele pentru a se 
îmbrăca. 

Gaius aprobă din cap serios, încercând să nu zâmbească la 
gândul că Marcus se va întoarce fără să ştie de furia fetei. 

Se îmbrăcară repede, deoarece niciunul nu dorea să se 
stârnească bârfe cum că Gaius ieşise din camera ei înainte de 
răsăritul soarelui. leşiră împreună din camerele destinate 
sclavilor şi merseră în grădină, mângâiaţi de un vânt cald care 
bătea încet. 

— Când pot să te mai văd? 

Ea îşi feri privirea, iar el se gândi că nu va răspunde. I se 
făcu frică. 

— Gaius... Mi-a plăcut fiecare moment de noaptea trecută: 
atingerea ta, mângâierile, gustul tău. Dar tu te vei căsători cu o 
fiică a Romei. Ştiai că nu sunt romană? Mama mea era din 
Cartagina, luată când era copil şi înrobită, apoi transformată 
într-o prostituată. M-am născut târziu. Nu ar fi trebuit să mă 
nasc aşa de târziu. Nu a mai fost niciodată în putere după ce m- 
a născut. 

— Te iubesc, spuse Gaius, ştiind că era adevărat, cel puţin 
pentru moment, şi sperând că asta s-ar fi dovedit de-ajuns. 

Voia să o încredinţeze cumva că reprezenta mai mult decât o 
plăcere de-o noapte pentru el. 

Ea scutură încet din cap auzind vorbele lui. 

— Dacă mă iubeşti, lasă-mă să stau aici, în casa lui Marius. 
Pot să creez bijuterii şi într-o zi voi face suficiente pentru a mă 
putea elibera. Pot să fiu fericită aici, aşa cum nu aş putea fi 
niciodată dacă mi-aş îngădui să te iubesc. Aş putea, dar tu eşti 
un soldat şi pleci în locuri îndepărtate ale lumii, iar eu m-aş 
putea întâlni cu soţia şi copiii tăi pe stradă şi ar trebui să-i 
salut. Nu mă face târfa ta, Gaius! Am văzut cum e să trăieşti 


249 


aşa, iar eu nu vreau asta. Nu mă face să-mi pară rău pentru 
noaptea trecută. Nu vreau să-mi pară rău pentru ceva atât de 
frumos. 

— Pot să te eliberez, şopti el cu durere. 

Nimic nu părea a avea sens. 

— Nu, nu ai putea! Ochii ei sclipiră cu mânie, pe care şi-o 
înăbuşi repede. O, ai putea să-mi iei mândria şi să mă eliberezi 
după legea romană, dar voi fi obţinut asta în patul tău. Sunt 
liberă acolo unde contează, Gaius. Acum îmi dau seama de asta. 
Pentru a fi un cetăţean liber după cum spune legea, trebuie să 
muncesc să mă răscumpăr. Atunci mi-aş aparţine mie. Am 
cunoscut ieri un om care mi-a spus că e onest şi mândru. Eu am 
aceste două calităţi, Gaius, şi nu vreau să pierd niciuna. Nu te 
voi uita. Vino să mă vezi peste douăzeci de ani şi îţi voi dărui un 
pandantiv din aur, gravat cu dragoste. 

— Aşa voi face, spuse el. 

Se aplecă şi o sărută pe obraz, apoi se ridică şi străbătu 
grădinile parfumate. 

leşi singur pe străzile oraşului şi merse până se pierdu de tot 
şi de toate, până fu atât de obosit, încât să nu mai simtă nimic 
altceva decât amorţeală. 


Capitolul 23 


În timp ce luna se ridica pe cer, Marius se încruntă la 
centurion. 

— Ordinele mele au fost clare. De ce nu le-ai îndeplinit? 

Omul se bâlbâi un pic în timp ce răspundea: 

— Generale. Am presupus că este o greşeală. 

Faţa lui era palidă în timp ce vorbea. Ştia care erau 
consecinţele. Soldaţii nu trimiteau mesageri să le pună la 
îndoială ordinele, le îndeplineau, dar ceea ce i se ordonase 
reprezenta o nebunie. 

— ȚŢi s-a spus să ai în vedere anumite tactici împotriva unei 
legiuni romane. Mai bine zis, să găseşti modalităţi să-i anulezi 
puternica mobilitate în afara porţilor. Care parte nu ai înțeles- 
0? 

Vocea lui Marius era feroce, iar omul păli şi mai tare 
văzându-şi pensia şi gradul dispărând ca fumul. 

— Eu... nimeni nu se aşteaptă ca Sulla să atace Roma. 
Nimeni nu a mai atacat oraşul... 

— Eşti eliberat din grad, îl întrerupse Marius. Adu-mi-l pe 
Octavius, secundul tău. El îţi va lua locul. 

Ceva se rupse în interiorul omului. Fiind trecut de patruzeci 
de ani, nu avea să mai fie promovat niciodată. 

— Domnule, dacă vin totuşi, aş vrea să fiu în primele rânduri 
să-i întâmpin. 

— Să-ţi răscumperi greşeala? întrebă Marius. 

Omul încuviinţă din cap amărât. 

— Iţi dau voie. Faţa ta va fi prima pe care o vor vedea. Şi vor 
veni, ca nişte lupi, nicidecum ca mieii. 

Marius privi cum se îndepărtează soldatul cel abătut şi 
scutură din cap. Multora le venea greu să creadă că Sulla se va 
ridica împotriva oraşului lor iubit. Pentru Marius era o 
certitudine. Veştile pe care le primea zilnic vorbeau despre 
faptul că Sulla zdrobise în sfârşit armatele inamice ale lui 
Mithridates, pârjolind şi o bună bucată din Grecia. Trecuse abia 
un an şi avea să se întoarcă precum un erou cuceritor. Poporul 
îl va adula. Cu o poziţie atât de puternică, nu şi-ar fi lăsat cu 
siguranţă legiunea în câmp sau într-un oraş apropiat, în timp ce 
el şi prietenii lui ar fi intrat liniştiţi să-şi ocupe locurile în Senat 


251 


şi să îşi vadă de treabă ca de obicei. Pe asta mizase Marius. 
Deşi nu mai admira altceva la el, Sulla era un general excelent, 
iar Marius ştiuse de la bun început că putea câştiga şi că urma 
să se întoarcă. 

— Oraşul este al meu acum, bombăni el, uitându-se în jurul 
lui la soldaţii care construiau apărători pentru arcaşi pe porţile 
grele. 

Se gândea pe unde se ascunsese nepotul lui şi constată 
absent cât de puţin îl văzuse în ultimele săptămâni. Işi frecă 
obosit nasul, ştiind că îşi forţa limitele fizice. 

Dormise puţin în ultimul an, vreme în care îşi construise 
traseele de alimente, îşi înarmase oamenii şi plănuise asediul 
care avea să vină. Roma fusese recreată ca un oraş fortăreață 
şi nu exista niciun punct slab pe vreunul dintre ziduri. Ştia că 
putea rezista, iar Sulla şi-ar fi rupt colții în faţa porţilor. 

Centurionii erau aleşi pe sprânceană, iar pierderea unuia 
dintre ei în dimineaţa aceea reprezenta un prilej de mare 
enervare. Fiecare om fusese promovat pentru flexibilitatea sa, 
pentru abilitatea de a reacţiona în situaţii noi, fiind pregătiţi 
pentru acel moment, clipa în care cel mai măreț oraş al lumii 
avea să îşi înfrunte copiii în luptă - şi să-i distrugă. 

e 

Gaius era beat. Stătea pe marginea unui balcon, ţinând o 
cupă plină de vin, încercând să-şi concentreze privirea. O 
fântână arunca stropi în grădina de sub el, iar el decise ca prin 
ceaţă să se ducă să-şi vâre capul în apă. Noaptea era suficient 
de caldă. 

Când se întoarse înăuntru, zgomotul de la petrecere era un 
amestec spart de muzică, râsete şi ţipete de oameni beti. Era 
trecut de miezul nopţii şi nimeni nu mai era treaz. De-a lungul 
pereţilor se înşirau lămpi cu ulei care scânteiau, aruncând o 
lumină intimă pe feţele chefliilor. Sclavii însărcinaţi cu vinul 
umpleau fiecare cupă imediat ce era golită, şi făceau asta de 
câteva ore bune. 

O femeie se frecă de Gaius şi îşi întinse o mână peste umărul 
lui, chicotind, făcându-l să-şi verse vinul roşu pe podeaua de 
marmură crem. li trase mâna liberă să-i mângâie sânii 
dezgoliţi, în timp ce ea îşi apăsă buzele peste ale lui. 

Gaius se întrerupse din sărut pentru a respira, iar ea îi luă 
vinul şi îl goli dintr-o răsuflare. Aruncând cupa peste umăr, îşi 


252 


introduse mâna în cutele togii lui, dezmierdându-l cu 
îndemânare. O sărută din nou şi se clătină sub greutatea ei 
până ajunse cu spatele lipit de o coloană a balconului. Putea 
simţi răceala marmurei pe spinare. 

Mulţimii nu-i păsa. Mulţi erau doar pe jumătate îmbrăcaţi, iar 
în bazinul scufundat din mijlocul podelei se unduiau cupluri 
alunecoase. Gazda adusese câteva sclave, dar orgia se întinsese 
datorită beţiei, iar la ora aceea târzie, ultimii oaspeţi erau gata 
să accepte orice. 

Gaius gemu când străina îşi petrecu buzele peste pântecul 
său, şi făcu semn unui sclav care trecea să-i umple cupa. Vărsă 
câteva picături pe piept şi se uită cum lichidul se scurge în gura 
ei, frecând absent cu degetele vinul pe buzele ei moi. 

Muzica şi râsetele se împleteau în jurul lui. Aerul era 
fierbinte şi umed, încărcat de abur de la bazin şi de fum de la 
lumina lămpilor. Îşi termină vinul şi aruncă cupa peste balcon, 
în beznă, fără să îi audă căderea în grădinile de dedesubt. Era a 
cincea petrecere în două săptămâni, şi socotise că era prea 
obosit pentru a mai ieşi, dar Diracius era cunoscut pentru 
petrecerile lui sălbatice. Celelalte patru fuseseră epuizante şi 
îşi dădu seama că acesta ar fi putut fi sfârşitul. Mintea sa părea 
un pic detaşată, un simplu observator al perechilor 
contorsionate din jur. De fapt, Diracius avusese dreptate 
spunând că petrecerile îl vor face să uite, dar, chiar şi după 
atâtea luni, fiecare clipă petrecută cu Alexandria era încă 
prezentă în mintea lui. Ce pierduse erau uimirea şi bucuria. 

Îşi închise ochii şi speră că picioarele aveau să-l ţină până la 
sfârşit. 

e 

Îngenunchind, Mithridates scuipă sânge pe jos, ţinându-şi 
capul plecat. Era un om cât un taur, răpusese mulți soldați în 
bătălia de dimineață, iar legionarii mergeau prudent pe lângă 
el, chiar şi acum, când avea mâinile legate şi fusese dezarmat. 
Rânji satisfăcut la ei, dar era un rânjet amar. De jur împrejur 
zăceau sute de oameni care fuseseră prietenii şi discipolii săi, 
iar mirosul de sânge şi de intestine sfârtecate plutea în aer. 
Soţia şi fiicele sale fuseseră smulse din cortul lui şi măcelărite 
de soldaţi nemiloşi. Generalii săi fuseseră traşi în ţeapă, iar 
trupurile lor atârnau, înfipte în pari înalţi cât un stat de om. Era 
o zi blestemată, în care vedea totul sfârşindu-se. 


253 


Mintea sa rătăci în trecut, amintindu-şi ultimele luni, gustând 
din nou bucuriile rebeliunii, mândria pe care o simţise atunci 
când greci puternici veniseră sub steagul său din toate oraşele, 
uniţi din nou în faţa unui inamic comun. Totul păruse posibil 
pentru o vreme, dar acum simţea numai gustul cenuşii din 
gură. Îşi aminti primul fort care căzuse, uimirea şi ruşinea din 
ochii prefectului roman când fusese pus să se uite la el cum 
ardea. 

— Uită-te la flăcări, îi şoptise Mithridates. Aşa va fi şi la 
Roma. 

Romanul încercase să răspundă, dar Mithridates îl redusese 
la tăcere, tăindu-i beregata în uralele oamenilor. 

Acum rămăsese singurul în viaţă din grupul de prieteni care 
îndrăznise să ridice jugul stăpânirii romane. 

— Am fost liber, bolborosi el scuipând sânge, dar cuvintele 
nu îl mai însufleţeau ca pe vremuri. 

Sunară trompetele şi cai sosiră în galop pe o cărare curăţită, 
oprindu-se în locul unde aştepta Mithridates, aşezat pe pământ. 
Işi înălţă capul păros, părul lung căzându-i în ochi. Legionarii 
din jur stăteau drepţi, păstrând tăcerea, iar el ştiu cine venise. 
Unul din ochi era plin de sânge, dar cu celălalt putu desluşi o 
siluetă aurie coborând de pe un armăsar şi dând cuiva frâiele. 
Toga albă, imaculată, părea nepotrivită cu peisajul acelui câmp 
al morţii. Cum de era posibil să rămâi neatins de suferinţa unei 
zile astfel blestemate? 

Nişte sclavi aruncară bucăţi de trestie peste noroi pentru a 
face o cărare până la regele îngenuncheat. Mithridates se 
ridică. Nu-l vor vedea înfrânt şi cerşind, nu cu fiicele sale 
zăcând nemişcate, atât de aproape de el. 

Cornelius Sulla se apropie de bărbat şi se opri, privindu-l 
stăruitor. De parcă zeii ar fi pus asta la cale, soarele alesese 
acel moment pentru a se ivi dincolo de nori, iar părul blond- 
închis al romanului strălucea în timp ce scotea o sabie 
scânteietoare de argint dintr-o teacă simplă. 

— Mi-ai făcut o grămadă de probleme, Măria-Ta, spuse Sulla 
încet. 

La aceste vorbe, Mithridates miji ochii: 

— M-am străduit din răsputeri, răspunse el feroce, 
susţinându-i privirea cu ochiul cel bun. 


254 


— Dar acum s-a terminat. Armata ta este strivită. Rebeliunea 
s-a încheiat. 

Mithridates ridică din umeri. La ce bun să spui ceea ce era 
evident? 

— Nu am avut nicio legătură cu moartea nevestei şi a fiicelor 
tale, continuă Sulla. Soldaţii care au făcut asta au fost executaţi 
din ordinele mele. Nu mă războiesc cu femeile şi copiii, şi îmi 
pare rău că ţi-ai pierdut familia. 

Mithridates îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să alunge 
cuvintele şi amintirile. O auzise pe iubita sa Livia strigându-i 
numele, dar erau legionari cu bâte de jur împrejurul lui pentru 
a-l captura viu. Îşi lăsase pumnalul în gâtul unui soldat, iar 
sabia se înţepenise în coastele altuia. Chiar şi atunci, auzind 
tipetele ei, rupsese gâtul unuia care se aruncase asupra lui, dar 
când se aplecase să ridice o sabie, ceilalţi îl loviseră până 
leşinase şi se trezise legat şi bătut. 

Se uită la Sulla, căutând să vadă dacă îşi bate joc de el. În loc 
de asta, văzu numai seriozitate şi îl crezu. Se uită în altă parte. 
Ce aştepta omul acesta, ca regele Mithridates să râdă şi să 
spună că totul fusese iertat? Ucigaşii fuseseră romani, iar el era 
stăpânul lor. Nu era oare un vânător răspunzător de câinii săi? 

— Asta e sabia mea, spuse Sulla, oferindu-i-o. Jură pe zeii tăi 
că nu te vei mai ridica împotriva Romei cât timp trăiesc eu, iar 
eu te voi lăsa să trăieşti. 

Mithridates se uită la sabia de argint, încercând să nu-şi 
arate surprinderea. Se obişnuise cu gândul că va muri, dar să 
audă dintr-odată o ofertă pentru a trăi era ca şi când ar fi smuls 
cineva crustele unor răni ascunse. Sosise timpul să-şi îngroape 
nevasta. 

— De ce? mârâi el înfundat, cu gura plină de sânge cleios. 

— Pentru că te cred un om de cuvânt. Au murit prea mulţi 
azi. 

Mithridates încuviinţă din cap tăcut, iar Sulla îi reteză 
legăturile cu sabia sa fără de pată. Regele simţi cum se 
încordează soldaţii din jur la văzul inamicului liber din nou; se 
întinse şi apucă lama sabiei cu mâna dreaptă plină de cicatrice. 
Simţi atingerea rece a metalului. 

— Jur. 

— Ai fii, cu ei ce se întâmplă? 


Mithridates se uită la generalul roman, întrebându-se cât de 
multe ştia. Fiii lui erau în est, ridicând armate pentru tatăl lor. 
Se vor întoarce cu oameni şi cu alimente şi cu un motiv nou 
pentru răzbunare. 

— Nu sunt aici. Nu pot răspunde pentru fii mei. 

Sulla ţinu sabia nemişcată în palma grecului. 

— Nu, dar îi poţi avertiza. Dacă se întorc şi ridică Grecia 
împotriva Romei cât timp trăiesc eu, voi abate asupra poporului 
lor o durere aşa de cruntă cum n-au mai văzut. 

Mithridates dădu din cap că înţelesese şi dădu drumul sabiei. 
Sulla o băgă în teacă şi se întoarse pe călcâie, ducându-se la 
calul său fără a mai arunca o privire înapoi. Toţi soldaţii din jur 
îl însoţiră pe Sulla, lăsându-l pe grec singur, în genunchi, 
înconjurat de morţi. Se ridică înţepenit, cutremurându-se sub 
arsura multelor răni pe care le căpătase. Îi văzu pe romani 
ridicându-şi tabăra şi pornind spre vest, către mare, iar în ochii 
lui reci se citea nedumerirea. 

Sulla călări tăcut primii câţiva kilometri. Prietenii lui 
schimbară priviri între ei, dar pentru o vreme nimeni nu 
îndrăzni să rupă tăcerea sumbră. Într-un târziu, Padacus, un 
bărbat tânăr şi chipeş din nordul Italiei, îşi aşeză mâna pe 
umărul lui Sulla, iar generalul trase de hăţuri, uitându-se la el 
întrebător. 

— De ce l-ai lăsat să trăiască? Nu va veni iar împotriva 
noastră la primăvară? 

— Poate, spuse Sulla ridicând din umeri, dar, dacă o face, 
ştiu cel puţin că este un om pe care îl pot învinge. Succesorul 
său poate nu va face greşeli aşa de uşor. Aş fi putut petrece 
încă şase luni, exterminând toţi urmaşii săi rămaşi în viaţă prin 
taberele mici din munţi, dar ce am fi obţinut, în afară de ura 
lor? Inamicul real, adevărata luptă... Se opri şi se uită la 
orizontul din apus, ca şi când ar fi putut vedea până la porţile 
Romei. Adevărata bătălie nu a început încă şi am petrecut deja 
prea mult timp aici. Mergeţi. Vom reuni legiunea pe coastă, 
pentru a traversa marea spre casă. 


Capitolul 24 


Gaius se aplecă pe marginea de piatră a ferestrei şi privi 
soarele răsărind deasupra oraşului. O auzi pe Cornelia foindu- 
se în aşternuturile patului lung în spatele lui şi zâmbi în sinea 
lui în timp ce se întorcea s-o privească. Încă dormea, cu părul 
lung auriu răvăşit pe faţă şi pe umeri, şi se răsucea agitată. În 
timpul nopţii fierbinţi nu avuseseră nevoie de prea mult ca să 
se învelească, iar picioarele ei lungi erau dezvelite aproape 
până la şold de cearşaful alb pe care îl mototolise cu mâna ei 
mică şi îl trăsese foarte aproape de faţă. 

Pentru un moment, gândurile lui se întoarseră la Alexandria, 
dar fără să-l mai doară. Fusese greu în primele luni, chiar şi 
având prieteni ca Diracius care să-i distragă atenţia. Privea 
acum înapoi şi se cutremura dându-şi seama de naivitatea şi de 
neîndemânarea lui. Il încerca şi tristeţe, totuşi. Nu avea să mai 
fie vreodată acel băiat inocent. 

Se întâlnise în secret cu Metella şi semnase un document 
care transfera proprietatea asupra Alexandriei casei lui Marius, 
ştiind că se putea încrede în mătuşa lui că avea să fie bună cu 
ea. Lăsase şi o sumă de bani în piese de aur, luată din fondurile 
moşiei, pentru a-i fi înmânată fetei în ziua în care îşi va 
răscumpăra libertatea. Va afla despre asta când avea să fie 
liberă. Era un cadou mic, dacă lua în consideraţie ceea ce îi 
dăruise ea. 

Gaius rânji când simţi excitarea încercându-l încă o dată, 
ştiind că trebuia să plece înainte ca întreaga casă să se 
trezească. Cinna, tatăl Corneliei, era un alt mare politician pe 
care Marius îl curta şi încerca să-l controleze. Nu era un om pe 
care să vrei să-l superi, iar dacă l-ar fi descoperit în iatacul 
scumpei sale fiice, asta ar fi însemnat moartea chiar şi pentru 
cel mai iubit nepot al lui Marius. 

Se uită la ea din nou şi oftă în timp ce îşi trăgea hainele. 
Meritase însă, meritase riscul de câteva ori pe-atât. Mai în 
vârstă cu trei ani ca el, fata era virgină, ceea ce-l surprinsese. 
Fusese numai a lui şi asta îi oferise o satisfacţie dulce şi-şi 
recăpătase puţin din vechea bucurie. 

Se cunoscuseră la o întâlnire oficială a familiilor Senatului, 
unde se celebra naşterea gemenilor unuia dintre nobili. În 


257 


mijlocul zilei, nici vorbă de libertinajul de la petrecerile lui 
Diracius, iar la început Gaius fusese plictisit de nesfârşitele 
felicitări şi discursuri. Apoi, într-un moment de acalmie, ea 
venise la el şi totul se schimbase. Purta un veşmânt auriu- 
închis, aproape maroniu, cercei din aur, iar la gât îi strălucea 
un colier din acelaşi metal preţios. O dorise din primele clipe, şi 
o plăcuse la fel de repede. Era deşteaptă, plină de încredere în 
sine şi îl dorea la rândul ei. Era un sentiment ametitor. Se 
strecurase pe acoperişul de la dormitorul ei, uitându-se la ea în 
timp ce dormea, cu părul răvăşit. 

Îşi aminti cum se ridicase din aşternuturi şi se aşezase pe 
pat, cu picioarele strânse sub ea şi cu spatele drept. Trecuseră 
câteva clipe până îşi dăduse seama că zâmbea. Oftă în timp ce 
se îmbrăca şi îşi puse sandalele. 

Sulla lipsea din oraş de un an întreg deoarece răscoala 
grecilor adunase mulţi adepţi, şi lui Gaius îi venea uşor să uite 
că la un moment dat trebuia să aibă loc şi o răfuială. Marius, 
însă, muncise din prima zi, pregătind momentul în care 
stindardele lui Sulla aveau să apară la orizont. Oraşul zumzăia 
încă de surescitare şi de teamă, aşa cum se întâmpla de câteva 
luni încoace. Mulţi rămăseseră, dar o scurgere continuă de 
negustori însoţiţi de familii care părăseau oraşul arăta că nu 
toţi locuitorii împărtăşeau încrederea lui Marius în succes. 
Fiecare stradă din oraş avea magazine cu tarabe închise, iar 
Senatul criticase multe dintre deciziile luate, înfuriindu-l pe 
Marius atunci când se întorcea acasă foarte devreme 
dimineaţa. Era o încordare pe care Gaius nu o prea putea 
împărtăşi, mai ales că plăcerile oraşului îl distrăgeau. 

Se uită din nou la Cornelia în timp ce îşi strângea toga şi 
văzu că avea ochii deschişi. Se duse spre fată şi o sărută pe 
buze, simțind cum creşte dorinţa în el. Işi aşeză o mână pe 
sânul ei şi o simţi cum tresare în timp ce se dezlipea de ea. 

— Vei veni din nou la mine, Gaius? 

— Da, răspunse el zâmbind şi constată, spre surprinderea sa, 
că avea de gând într-adevăr să o facă. 

e 

— Un general bun este pregătit pentru orice eventualitate, îi 
spuse Marius lui Gaius, întinzându-i documentele. Astea sunt 
ordine de bani. Sunt la fel de bune ca aurul, luat din vistieria 


258 


oraşului. Nu vreau să mi le plăteşti înapoi, sunt un cadou 
pentru tine. 

Gaius se uită la sume şi oferi un zâmbet forţat. Sumele erau 
mari, dar abia puteau acoperii datoriile pe care le acumulase la 
creditori. Marius nu putuse să vegheze suficient de atent 
asupra nepotului său, în timp ce pregătirile pentru 
reîntoarcerea lui Sulla erau în plină desfăşurare, iar Gaius 
făcuse câteva credite în lunile de la început, după cele 
întâmplate cu Alexandria, cumpărând femei, vin şi sculpturi - 
totul pentru a-şi creşte poziţia şi influenţa într-un oraş care nu 
punea preţ decât pe aur şi pe putere. Cu avere de împrumut, 
Gaius se impusese într-un peisaj social uzat ca un leu tânăr. 
Chiar şi cei care nu aveau încredere în Marius ştiau că Gaius 
era un om ce trebuia urmărit, niciodată nefiind o problemă cu 
sumele mereu crescânde de care avea nevoie, de vreme ce 
bogătaşii se luptau să fie următorii pe listă care să-i ofere 
finanţare nepotului lui Marius. 

Marius zări un licăr de dezamăgire în privirea lui Gaius şi-l 
interpretă drept un semn de îngrijorare pentru viitor. 

— Mă aştept să câştig, dar numai un nebun nu ar lua în 
consideraţie şi eventualitatea unui dezastru atunci când vine 
vorba despre Sulla. Dacă nu merge cum am plănuit, ia hârtiile 
şi pleacă din oraş. Am adăugat o recomandare ce-ţi va asigura 
un post pe un vas al legiunii, vas care te va duce în locul cel 
mai îndepărtat din imperiu. Am... întocmit şi documentele în 
care te-am numit fiul casei mele. Vei putea să te alături oricărui 
regiment şi să-ţi faci un nume vreo doi ani. 

— Ce se întâmplă dacă îl zdrobeşti pe Sulla, aşa cum 
plănuieşti? N 

— Atunci vom continua cu promovarea ta în Roma. [i voi 
aranja un post care-ţi va oferi calitatea de membru pe viaţă al 
Senatului. Acestea sunt păstrate ca ochii din cap, dar, când vin 
alegerile, nu va fi imposibil. Ne va costa o avere, dar te va 
introduce în miezul lucrurilor, cu adevărat unul dintre cei aleşi. 
Cine ştie unde te va purta norocul după aceea? 

Gaius rânji, cuprins şi el de entuziasmul lui Marius. Va folosi 
hârtiile pentru a-şi plăti cele mai grele datorii. Bineînţeles, 
târgul de cai era săptămâna viitoare, iar bârfele spuneau că 
prinții arabi aduceau noi soiuri de cai de luptă, armăsari uriaşi 
ce puteau fi mânuiţi cu cea mai mare uşurinţă. Ar fi costat o 


259 


avere, asemănătoare cu cea pe care o avea acum în mână. Dosi 
hârtiile în togă în timp ce se îndepărtă. Cămătarii puteau să 
mai aştepte un pic. 

În noaptea rece care împresura casa lui Marius din oraş, 
Gaius îşi cântări opţiunile pentru orele pe care le mai avea la 
dispoziţie până dimineaţa. Ca de obicei, oraşul întunecat nu era 
nici pe departe adormit, iar el nu se arăta încă dispus să 
doarmă. Negustori şi cei care împingeau cărucioarele se 
înjurau, fierarii băteau cu ciocanul, cineva râse într-o casă 
învecinată, iar el putu auzi sunetul sec al unor vase de lut 
spărgându-se. Oraşul era plin de viaţă, într-un fel nicicând 
accesibil moşiei tatălui său. Lui Gaius îi plăcea la nebunie. 

Putea merge să-i asculte pe oratori în forum, cuvântând la 
lumina torţelor, probabil alăturându-se uneia dintre dezbaterile 
fără sfârşit, împreună cu alţi tineri nobili, până când zorii i-ar fi 
gonit pe toţi acasă. Sau putea merge la casa lui Diracius, 
pentru a-şi satisface alt fel de nevoi. Era mai înţelept să nu se 
plimbe singur pe străzi, se gândi el, amintindu-şi 
avertismentele lui Marius despre acei raptores care mişunau pe 
aleile întunecate, gata de hoţii sau de crime. Oraşul nu era un 
loc sigur pe timp de noapte şi izbuteai cu uşurinţă să te 
rătăceşti prin labirintul de străzi întortocheate şi fără nume. O 
cotitură greşită putea conduce pe cineva într-o alee cu 
mormane de excremente umane şi cu bălți mari de urină, deşi 
mirosul reprezenta de cele mai multe ori un avertisment 
puternic. 

Cu o lună înainte, ar fi adunat prieteni pentru a petrece o 
noapte sălbatică, dar chipul unei fete apărea tot mai des în 
gândurile lui. Dincolo de a se micşora, dorul de ea părea că se 
aprindea tot mai tare, în loc să se stingă atunci când o atingea. 
Cornelia probabil se gândea la el în odăile sale de pe domeniul 
tatălui cel influent. Se va duce la ea şi va escalada zidul 
exterior, strecurându-se pe lângă gărzi încă o dată. 

Rânji în sinea lui, gândindu-se la frica pe care o simţise 
atunci când alunecase ultima dată când se căţărase, atârnând 
deasupra pietrelor amenințătoare ale străzii de dedesubt. 
Începuse să cunoască fiecare bucăţică din zid, dar o singură 
greşeală îl putea costa nişte oase rupte sau poate chiar mai 
Tău. 


260 


— Meriti riscul, fata mea, îşi zise el în şoaptă, privind cum 
aerul îi îngheţa răsuflarea în timp ce mergea pe străzile 
întunecate către destinaţia sa. 


261 


Capitolul 25 


Zarva muncilor zilnice începu pe moşia lui Cinna la fel de 
devreme ca pe oricare alta din Roma: încălzirea apei, 
aprinderea cuptoarelor, măturatul, curăţarea şi pregătirea 
hainelor familiei înaintea deşteptării acestora. Înainte de 
răsăritul soarelui, o sclavă intră în camera Corneliei, căutând 
hainele pentru spălat. Gândurile îi stăteau la miile de alte 
corvoade pe care trebuia să le termine înainte de revărsatul 
zorilor şi pentru început nu zări nimic. Apoi ochii i se abătură în 
locul unde un picior musculos atârna peste marginea patului, 
îngheţă văzând cuplul adormit, doi tineri îmbrăţişaţi încă. 

După un moment de ezitare, ochii i se aprinseră de furie şi 
inspiră adânc, apoi un țipăt sălbatic sparse liniştea acelei 
scene. 

Gaius se rostogoli despuiat din pat şi se ghemui pe podea. 
Într-o secundă analiză situaţia, dar nu irosi nicio clipă cu 
mustrările de conştiinţă. Îşi înhăţă toga şi sabia, apoi ţâşni spre 
geam. Sclava fugi la uşă ţipând, iar Cornelia aruncă blesteme în 
urma ei. Paşi grei se auziră, iar infirmiera Clodia intră în 
cameră, cu chipul negru de supărare. Îşi repezi mâna şi izbi 
obrazul sclavei, învârtind-o în loc cu un sunet sec de carne 
plesnită care înăbuşi ţipătul. 

— Dispari imediat, flăcăule! izbucni Clodia spre el în timp ce 
sclava scâncea pe podea. Ar fi bine să meriţi efortul, la ce 
scandal o să iasă din treaba asta! 

Gaius dădu din cap aprobator, dar se întoarse de la fereastră 
către patul Corneliei. 

— Dacă nu plec, o să mă omoare ca pe un intrus. Spune-le 
cum mă cheamă şi spune-le că eşti a mea, că o să mă 
căsătoresc cu tine. Spune-le că, dacă cineva îţi face rău, o să-l 
omor. 

Cornelia nu îi răspunse, doar se ridică şi îl sărută. 

El se trase înapoi, râzând. 

— O, zeilor, lăsaţi-mă să plec! E o dimineaţă frumoasă pentru 
o partidă de vânătoare! 

Ea privi amuzată cum fesele albe ale lui Gaius dispărură 
dincolo de pervazul ferestrei, încercând să adopte o atitudine 
potrivită pentru spectacolul ce avea să urmeze. 


Gărzile tatălui său intrară în cameră, conduse de un căpitan 
sobru, care o salută înclinând din cap şi traversă camera spre 
fereastră, privind în jos. 

— Să mergem! strigă către însoțitorii săi. Eu traversez 
acoperişul după el, voi îi tăiaţi calea pe jos. Am să-i întind 
pielea pe băț pentru asta. Mă scuzaţi, domniţă, rosti spre 
Cornelia în semn de la revedere, iar faţa-i aprinsă de furie 
dispăru pe uşă. 

Cornelia îşi înăbuşi un chicotit nervos. 

e 

Gaius alunecă şi îşi pierdu echilibrul pe tigle, zgâriindu-şi 
coatele şi genunchii, renunțând la siguranță pentru a căpăta o 
viteză nebunească. Auzise vocea căpitanului strigându-i în 
urmă, dar nu se uită înapoi. Țiglele nu îi ofereau prea multă 
aderență şi tot ce putea să facă era să îşi controleze viteza 
alunecării în timp ce cobora spre marginea acoperişului şi spre 
strada pietruită de dedesubt. Găsi timp să blesteme când îşi 
dădu seama că sandalele rămăseseră în camera de sus. Cum va 
reuşi o asemenea săritură în picioarele goale? Cu siguranță că 
şi-ar rupe oasele, iar vânătoarea se va încheia. Renunţă la togă, 
căreia îi dădu drumul din mână, preferând să nu piardă sabia, 
de departe cea mai valoroasă dintre cele două. Reugşi să se ţină 
de marginea acoperişului şi înaintă precaut, evitând să stea în 
picioare, în eventualitatea în care l-ar fi pândit arcaşii. Nu ar fi 
fost de mirare ca un om cu stare precum Cinna să aibă o mică 
armată pe domeniul lui, cum avea şi Marius. 

Ghemuit, ştiu că nu mai putea fi zărit de căpitanul care înjura 
şi gâfâia în urma lui şi căută de jur împrejur o cale de scăpare 
din acea situaţie îngrozitoare. Trebuia să coboare de pe 
acoperiş. Dacă rămânea acolo, garda ar fi scotocit fiecare 
ungher al acoperişului până l-ar fi găsit şi atunci fie l-ar fi 
aruncat în cap, fie l-ar fi târât la picioarele lui Cinna să-l 
pedepsească. În furia sa de moment adusă de trădare, Cinna ar 
fi rămas surd la justificările lui şi l-ar fi executat rapid, sub 
acuzaţia de viol. De fapt, Gaius îşi dădu seama că Cinna nu ar fi 
avut nevoie să îl pună sub acuzaţie, ci doar ar fi chemat călăul 
să îl execute pe loc. Dacă Cinna şi-ar fi pierdut minţile de tot, ar 
fi pus să fie strangulată şi Cornelia, pentru a salva onoarea 
casei, deşi Gaius ştia că bătrânul îşi iubea la nebunie unica 
fiică. Dacă ar fi fost sigur că fata ar fi avut de suferit, ar fi 


263 


rămas negreşit, dar se gândi că ea avea să fie destul de în 
siguranţă în faţa mâniei lui Cinna. 

Dedesubt, unde acoperişul atârna deasupra străzii, Gaius 
putea auzi strigătele gărzilor organizate în formaţie circulară, 
blocând toate ieşirile. In spatele lui, scrâşnetul sandalelor 
ţintate pe tigla acoperişului se apropia constant, aşa că inspiră 
adânc pentru a se calma şi o zbughi, sperând ca viteza şi 
echilibrul să îl menţină pe suprafaţa lunecoasă destul de mult 
cât să îşi găsească un refugiu. Căpitanul gărzii strigă după el 
imediat ce ieşi din ascunzătoare, dar Gaius nu avea timp să 
privească înapoi. Cel mai apropiat acoperiş era prea la distanţă 
pentru a putea sări şi singurul loc plat din întreg complexul era 
o clopotniţă cu o fereastră mică. 

Ajunse la pervaz, dintr-o săritură disperată, chiar în 
momentul în care tălpile sale îşi pierduseră toată aderenţa, şi 
se ridică peste margine, trăgând în plămâni cu înghiţituri mari 
aerul rece al dimineţii. Clopotnița era micuță, cu trepte ce 
duceau în jos, spre camera principală. Pentru început, Gaius fu 
tentat să o ia la fugă pe scări, dar un plan se înfiripă în mintea 
lui şi îşi calmă respiraţia, apoi îşi încălzi puţin muşchii şi 
aşteptă ca şeful gărzilor să ajungă la fereastră. 

La câteva clipe după ce decise să rămână pe loc, bărbatul 
apăru în cadrul ferestrei, blocând razele soarelui, iar faţa i se 
lumină când se uită către tânărul încolţit în clopotniţă. Se 
priviră în ochi pentru o clipă, iar Gaius observă cum 
perspectiva de a fi ucis în timp ce ar fi escaladat fereastra 
străbătu ca un nor chipul căpitanului. Gaius clătină din cap şi 
se retrase pentru a-i permite acestuia să intre. 

Căpitanul rânji maliţios, gâfâind încă după toată acea 
alergătură. 

— Trebuia să mă omori când ai avut ocazia, spuse el, scoțând 
sabia. 

— În cazul acesta ai fi căzut de pe acoperiş, iar eu am nevoie 
de hainele tale. În special de sandalele alea, răspunse calm 
Gaius, scoțând la rândul lui sabia din teacă şi relaxându-se, 
nepărând stânjenit de goliciunea lui. 

— Vrei să îmi spui cum te cheamă înainte să te ucid? Doar ca 
să ştiu ce să îi spun stăpânului meu, îţi dai seama, rosti 
căpitanul, luând poziţia de luptă. 


264 


— Vrei să îmi dai hainele tale odată? Este o dimineaţă prea 
frumoasă ca să omor pe cineva, replică Gaius cu un zâmbet 
şăgalnic. 

Căpitanul dădu să replice şi atunci Gaius atacă, dar se trezi 
cu sabia respinsă într-o parte. Bărbatul se aştepta la o 
asemenea lovitură şi era pregătit. Gaius înţelese repede că se 
afla în faţa unui luptător priceput şi se concentră, planificând 
fiecare mişcare a confruntării. Podeaua era prea mică pentru 
mişcări ample şi casa scării se căsca între ei, amenințând să îi 
trimită la vale pe oricare dintre ei. 

Eschivau şi loveau, căutându-şi reciproc punctele slabe. 
Căpitanul era nedumerit de îndemânarea de care dădea dovadă 
tânărul. Işi dobândise funcţia în garda lui Cinna după 
câştigarea unui turneu de luptă cu sabia şi ştia că este unul 
dintre cei mai buni luptători din cetate, dar toate atacurile lui 
erau respinse cu viteză şi precizie. Totuşi, nu se arătă îngrijorat 
de acest lucru. În cel mai rău caz, nu avea decât să întârzie 
suficient timp cât să sosească ajutoare, şi atunci când gărzile îşi 
vor da seama unde se luptă, vor da năvală pe scări pentru a-l 
copleşi pe intrus. Ceva din această cugetare se pare că se 
răsfrânse şi pe chipul lui, aşa că Gaius trecu la ofensivă în cele 
din urmă. 

Gaius fandă, spărgând garda căpitanului şi străpungându-i 
umărul cu vârful sabiei. Bărbatul primi lovitura cu un geamăt şi 
izbi la rându-i, dar Gaius îi înlătură riposta şi îi despică armura 
de piele. Căpitanul se trezi încolţit cu spatele la perete în 
micuța clopotniţă, iar o izbitură peste degete îl făcu să-şi scape 
sabia pe scări, zăngănind şi ricoşând în căderea ei. Mâna îi 
atârna pe lângă trup, dintr-odată nefolositoare, şi căpitanul 
privi în adâncul ochilor lui Gaius, aşteptând lovitura care avea 
să îl doboare. 

Gaius îşi încetini elanul numai puţin. Îşi roti sabia în ultima 
clipă, astfel încât îl izbi pe căpitan cu latul ei în tâmplă, 
lăsându-l inconştient pe podea. 

Mai multe voci strigau dedesubt şi el începu să îl dezbrace pe 
căpitan, degetele lucrându-i febril. 

— Haide, haide... bombăni pentru sine. 

„Intotdeauna să ai o soluţie de rezervă”, îl sfătuise Renius 
odinioară, dar, în afară de a-i fura hainele omului, nu avusese 
timp să se gândească bine şi la restul planului de evadare. 


265 


Într-un târziu, izbuti să se îmbrace. Căpitanul începuse să se 
mişte, astfel că Gaius îl lovi din nou cu mânerul sabiei, 
aprobând din cap în timp ce foiala bărbatului încetă. Spera că 
nu-l omorâse; omul făcuse ceea ce fusese plătit să facă, şi fără 
rea voinţă. Gaius inspiră adânc. Pe scări sau pe fereastră? Se 
opri doar pentru o secundă, îşi puse propria sabie în teaca 
şefului gărzilor, ce atârna la şoldul lui acum, şi cobori scările 
revenind în clădirea principală. 

e 

Marius îşi strânse pumnii când auzi veştile de la mesagerul 
care gâfâia. 

— Cu câte zile sunt în urma ta? spuse el, cât de calm putu. 

— Dacă mărşăluiesc forţat, nu pot fi mai departe de trei sau 
patru zile. Am venit cât de repede am putut, schimbând caii, 
dar majoritatea oamenilor lui Sulla debarcaseră deja până am 
plecat eu. Am aşteptat ca să mă asigur că era grosul armatei, 
nu doar o manevră. 

— Ai făcut bine. L-ai văzut şi pe Sulla? 

— Da, deşi de la distanţă. Părea debarcarea completă a 
legiunii sale care se întorcea la Roma. 

Marius îi aruncă omului o monedă de aur, iar acesta o prinse 
din zbor. Consulul se ridică. 

— Atunci trebuie să fim pregătiţi să-l întâmpinăm. Adună şi 
celelalte iscoade. Vă voi pregăti mesaje de bun venit pe care să 
i le duceti lui Sulla. 

— Generale? întrebă omul, surprins. 

— Nu pune întrebări. Nu se întoarce eroul învingător acasă? 
Vino aici într-o oră ca să primeşti scrisorile. 

Omul se înclină şi plecă, fără să mai spună un cuvânt. 

e 

Căpitanul fusese găsit de celelalte gărzi împleticindu-se 
dezbrăcat, coborând din turnul clopotniţei în vreme ce se ţinea 
de cap. Nu se vedea nici urmă de intrus pe nicăieri, deşi se 
căutase îndelung toată dimineaţa. Unul dintre soldaţi îşi 
amintea de un om îmbrăcat precum căpitanul, care se dusese 
să verifice o stradă laterală, dar nu îşi putea aminti prea multe 
detalii pentru a-l descrie mai în amănunt. La prânz, căutarea 
fusese anulată; vestea că Sulla se întorsese deja ajunsese la 
urechile tuturor cetăţenilor. După o oră, una dintre gărzile 
casei observă un pachet mic, bine legat, care se sprijinea de 


266 


poarta casei, şi îl deschise, găsind înăuntru uniforma 
căpitanului, teaca şi sandalele. Căpitanul înjură când le primi. 

Gaius fusese chemat în faţa lui Marius în după-amiaza aceea 
şi se pregătise să se apere. Totuşi, generalul păru că nu auzise 
scandalul şi doar îi făcu semn să stea lângă centurionii săi. 

— Fără îndoială sunteţi deja la curent cu faptul că Sulla şi-a 
debarcat trupele pe coastă şi e la numai trei, patru zile de oraş. 

Ceilalţi aprobară şi doar Gaius se strădui să îşi ascundă şocul 
pe care-l resimţi. 

— Au trecut exact un an şi patru luni de când a plecat Sulla 
în Grecia. Am avut destul timp să-i pregătesc o primire cum se 
cuvine. 

Câţiva bărbaţi râseră pe înfundate în semn de răspuns, iar 
Marius rânji sumbru. 

— Nu e o misiune uşoară. Sunteţi toţi oameni în care am 
încredere şi nimic din ceea ce spun aici nu va părăsi încăperea. 
Nu vorbiţi despre asta cu nevestele voastre sau cu amantele, 
nici cu cei mai de încredere prieteni. Nu mă îndoiesc că Sulla a 
avut spioni în oraş care mi-au urmărit fiecare mişcare. Ştie 
sigur de pregătirile noastre şi va veni avertizat pe deplin 
asupra faptului că Roma se aşteaptă la un război civil. 

Cuvintele, rostite deschis în sfârşit, îngheţară inimile tuturor 
celor care le auziră. 

— Trebuie să vă mărturisesc că nu vă pot dezvălui nici acum 
toate planurile mele. Dacă Sulla ajunge în oraş încă în viaţă, şi 
s-ar putea să nu se întâmple asta, îi vom trata legiunea ca pe o 
armată atacatoare, distrugându-i pe câmpul de bătaie. Avem 
provizii de grâu, carne şi sare cât să ne ajungă pentru multe 
luni. Vom baricada oraşul împotriva lui şi îl vom nimici de pe 
ziduri. Chiar în aceste momente, intrarea şi ieşirea din Roma au 
fost oprite. Oraşul este izolat. 

— Dar dacă îşi lasă legiunea campată şi vine la porţile 
oraşului singur, pentru a-şi cere intrarea triumfală pe deplin 
meritată? întrebă un bărbat pe care Gaius nu-l cunoştea. Ai 
risca să-ţi atragi mânia Senatului, te-ai autoproclama dictator? 

Un timp îndelungat, Marius rămase tăcut, apoi îşi înălţă 
capul şi spuse încet, aproape şoptind: 

— Dacă Sulla vine singur, îl voi secera. Senatul nu mă va face 
trădător al statului. Am susţinerea lor în tot ceea ce fac. 


267 


Măcar atât era adevărat: niciun om cu influenţă nu ar fi 
îndrăznit să propună vreo moţiune care să-l condamne pe 
general. Poziţia sa era clară. 

— Acum, domnilor, însărcinările voastre pentru mâine. 

(J 

Cornelia aşteptă răbdătoare în camera ei până ce tatăl ei 
terminase, lăsând să treacă furtuna, fără a o atinge. 

— Nu, tată. Nu îl vei încolţi. Va fi soţul meu şi tu îl vei primi 
în casa noastră când va sosi timpul. 

Cinna se învineţi din nou de furie. 

— Mai degrabă îl voi vedea putrezind! Se strecoară precum 
un hoţ în casa mea şi tu stai acolo, ca o bucată de marmură, şi 
îmi zici că trebuie să accept? Nu voi face una ca asta, până ce 
trupul lui nu va zăcea sfâşiat la picioarele mele! 

Cornelia suspină uşor, aşteptând ca şuvoiul de furie să se 
oprească. Astupându-şi urechile la ţipetele lui, numără florile 
pe care le putea vedea de la geam. Intr-un final, tonul 
bărbatului se schimbă, iar fata îşi întoarse atenţia la tatăl ei, 
care se uita la ea gânditor. i 

— Îl iubesc, tată, iar el mă iubeşte. Îmi pare rău că ţi-am 
făcut casa de ruşine, dar căsătoria va şterge totul, în ciuda 
bârfelor. Îți mai aminteşti că mi-ai spus că îmi pot alege 
bărbatul pe care îl doresc? 

— Eşti însărcinată? 

— Nu, din câte ştiu eu. Nu va fi niciun semn atunci când ne 
vom căsători, nu vor exista spectacole publice. 

Tatăl ei aprobă din cap, părând cumva mai bătrân şi mai 
puţin pornit. 

Cornelia se ridică şi îşi puse mâinile pe umerii lui. 

— Nu vei regreta. 

— Îl cunosc pe acest hoţ care ţi-a răpit inocenţa? 

— Da, sunt sigură, zâmbi Cornelia, uşurată de schimbarea de 
atitudine. Este Gaius Iulius Caesar, nepotul lui Marius. 

Cinna ridică din umeri. 

— Am auzit de numele acesta. 


268 


Capitolul 26 


Cornelius Sulla sorbi din vinul răcoros la umbra cortului său, 
admirând tabăra legiunii. Era ultima noapte pe care trebuia s-o 
îndure departe de iubita sa cetate, Roma. Se cutremură uşor în 
adierea brizei, înfiorându-se poate şi în aşteptarea conflictului 
ce urma să vină. Ştia oare toate aspectele planului lui Marius 
sau vulpoiul bătrân îl va lua prin surprindere? Mesaje oficiale 
de bun venit zăceau pe masă, neluate în seamă din pricina 
faptului că nu reprezentau decât o formalitate. 

Padacus se apropie călare, oprind printr-o manevră 
ostentativă, ridicând calul pe picioarele din spate. Sulla îi 
zâmbi. „Atât de tânăr şi un bărbat atât de frumos”, se gândi el. 

— Tabăra e sigură, generale, strigă Padacus în timp ce 
descăleca. 

Fiecare centimetru din armura sa strălucea, lustruit 
conştiincios, iar pielea era moale şi îmbibată cu ulei. „Un tânăr 
Hercule, se gândi Sulla pe când primea salutul şi răspundea. 
Loial până la moarte, totuşi, ca un câine bine strunit.” 

— Mâine-noapte vom intra în oraş. Asta e ultima noapte 
petrecută pe pământ tare, într-un trai de barbar, îi spuse Sulla, 
preferând să prezinte acea imagine simplă, nicidecum 
realitatea paturilor moi şi a aşternuturilor de preţ din cortul 
generalului. 

Inima lui era alături de oameni, dar privaţiunile vieţii de 
legionar nu îl încântaseră niciodată pe consul. 

— Îţi vei împărtăşi planurile, Cornelius? Toţi ceilalţi sunt 
nerăbdători să ştie cum vei aborda lucrurile cu Marius. 

Padacus mersese prea departe în entuziasmul său, iar Sulla 
ridică o mână. 

— Mâine, prietene! Mâine va fi suficient timp pentru 
pregătiri. Mă voi retrage devreme în seara asta, după ce voi 
mai bea încă un pic de vin. 

— Doreşti... companie? întrebă Padacus încet. 

— Nu. Aşteaptă. Trimite-mi vreo două târfe frumoase. Vreau 
să văd dacă mai am ceva nou de învăţat. 

Padacus îşi plecă fruntea de parcă ar fi fost lovit în cap. Se 
întoarse la calul lui şi plecă în galop. 


269 


Sulla îi urmări retragerea arogantă şi oftă, aruncând restul 
de vin din cupă în ţărâna neagră. Era a treia oară când tânărul i 
se oferise şi Sulla trebuia să recunoască faptul că devenise o 
problemă. Hotarul dintre adoraţie şi ură era foarte lesne de 
trecut pentru Padacus. Ar fi fost mai bine să îl trimită la altă 
legiune înainte să creeze probleme care nu puteau fi trecute cu 
vederea. Oftă din nou şi intră în cort, închizând învelitoarea din 
piele în spatele lui printr-o smucitură. 

Lampa fusese aprinsă de sclavi, podeaua era acoperită cu 
covoare şi cu pânze. Intr-o cupă mică ardea un ulei cu miros 
dulce, un amestec rar care îi plăcea. Sulla inspiră adânc şi 
surprinse cu coada ochiului pe cineva apropiindu-se de el din 
partea dreaptă. Se prăbuşi pe spate, ferindu-se, şi simţi ceva 
sfâşiind aerul de deasupra lui. Sulla lovi cu picioarele sale 
puternice, iar atacatorul căzu la pământ. În timp ce asasinul se 
rostogolea, Sulla îi prinse mâna cu cuțitul într-o strânsoare 
zdrobitoare. Se ridică, astfel încât apăsa cu toată greutatea pe 
pieptul omului şi zâmbi văzând cum expresia adversarului trece 
de la furie şi frică la surpriză şi disperare. 

Sulla nu era un om firav. Era adevărat că nu agrea testele 
extreme de bravură ale romanilor, în care rănile şi cicatricile 
arătau curajul, dar se antrena în fiecare zi şi lupta în fiecare 
confruntare. Incheieturile sale erau tari ca fierul şi nu-i fu greu 
să întoarcă lama cuţitului în interior, până când fu îndreptată 
către gâtul omului. 

— Cât de mult te-a plătit Marius? rânji Sulla dispreţuitor, 
vocea trădându-i puţin încordarea. 

— Nimic. Te omor de plăcere. 

— Amator şi la vorbă, şi la faptă! continuă Sulla apăsând 
lama cuţitului mai aproape de beregata care zvâcnea. Gărzi! 
Prezentaţi-vă la consulul vostru! strigă el şi, în câteva secunde, 
omul fu țintuit la pământ, iar Sulla putu să se ridice şi să se 
scuture de praf. 

Căpitanul gărzilor intrase odată cu mulţimea de oameni. Era 
palid, dar reuşi să ofere un salut respectuos. 

— Se pare că un asasin s-a strecurat în tabără şi în cortul 
consulului Romei, fără să fie prins, spuse Sulla liniştit, 
înmuindu-şi degetele într-un bol cu apă parfumată aflat pe 
masa de stejar şi apoi ţinându-le pentru a fi şterse de o sclavă. 

Căpitanul gărzilor inspiră adânc, pentru a se calma. 


270 


— Vom scoate de la el prin tortură numele stăpânilor săi. Eu 
însumi voi supraveghea interogatoriul. Cu permisiunea ta, 
generale, îmi voi depune demisia mâine-dimineaţă. 

— Nu agreez să fiu acostat în propriul cort, continuă Sulla de 
parcă omul nu ar fi spus nimic. Este atât de vulgar ca un 
incident josnic să-mi tulbure odihna astfel! 

Se aplecă şi ridică pumnalul, ignorând zbaterea frenetică a 
posesorului său, în timp ce soldaţii cu chipuri crunte îl legau 
înfiorător de strâns. Întinse lama subţire către căpitanul 
neliniştit. 

— M-ai lăsat neprotejat. Ia asta. Du-te la tine în cort şi ia-ţi 
gâtul cu ea. Îţi voi ridica trupul în... două ore? 

Omul dădu din cap ţeapăn, luând cuțitul. Salută din nou, se 
întoarse pe călcâie şi ieşi din perimetrul cortului. 

Padacus puse o palmă fierbinte pe braţul lui Sulla. 

— Eşti rănit? 

— Sunt bine, spuse Sulla, trăgându-şi mâna iritat. Pe toţi zeii, 
era un singur om! Marius trebuie să aibă o opinie foarte 
proastă despre mine. 

— Nu ştim dacă nu cumva era însoţit. Voi pune gărzi de jur 
împrejurul cortului tău în seara asta. 

— Nu, zise Sulla scuturând din cap. Să-l las pe Marius să 
creadă că m-a speriat? Le voi păstra în aşternut pe cele două 
târfe pe care mi le aduci şi mă voi asigura că una din ele este 
trează toată noaptea. Adu-le şi scapă de toată lumea. Cred că 
mi-a venit cheful de o distracţie vicioasă. 

Padacus salută elegant, dar Sulla văzu botul pe care îl făcu 
atunci când se întoarse. Omul reprezenta un risc evident. Nu va 
ajunge înapoi la Roma. Un fel de accident... o cădere de pe 
minunatul său armăsar. Perfect. 

Rămas în sfârşit singur, Sulla se aşeză pe un pat jos, netezind 
cu o mână materialul delicat. De afară, se auzi o tuse delicată 
de femeie, iar Sulla zâmbi de plăcere. 

Cele două fete care intrară la chemarea lui erau curate, 
suple şi îmbrăcate bogat. Amândouă erau frumoase. 

— Minunat, suspină Sulla, bătând cu palma aşternutul de 
lângă el. 

Dincolo de toate defectele lui, Padacus avea ochi pentru 
femeile cu adevărat frumoase, un dar mai degrabă irosit în 
circumstanţele date. 


271 


Marius se încruntă la nepotul său. 

— Nu îţi contest decizia de a te însura! Cinna va fi astfel un 
susţinător important al carierei tale. Îţi va folosi atât politic, cât 
şi personal să te însori cu fata lui. Totuşi, pun sub semnul 
întrebării alegerea momentului. Legiunea lui Sulla poate ajunge 
la porţile oraşului mâine-seară, iar tu vrei să-ţi aranjez o nuntă 
cu aşa mare grabă? 

Un legionar alergă la general, încercând să salute cu un braţ 
plin de pergamente şi de documente. Marius ridică o mână să-l 
oprească. 

— Ai discutat anumite planuri cu mine, în caz că lucrurile nu 
merg cum trebuie mâine? întrebă Gaius cu o voce scăzută. 

Marius încuviinţă din cap şi se întoarse către soldat. 

— Aşteaptă afară. Te voi chema când am terminat aici. 

Omul se strădui să salute din nou şi părăsi repede încăperea 
din cazarmă a generalului. În momentul în care nu mai puteau 
fi auziţi, Gaius vorbi din nou: 

— Dacă se-ntâmplă ca lucrurile să nu ne meargă bine... iar 
eu trebuie să plec din oraş, nu o voi lăsa pe Cornelia 
nemăritată. 

— Nu poate veni cu tine! se stropşi Marius. 

— Nu. Dar nu o pot lăsa fără numele meu drept pavăză. 
Poate fi însărcinată. 

Nu putea suporta faptul că trebuia să admită cât de serioasă 
era relaţia lor. Era un lucru privat între ei, dar numai Marius 
putea interveni astfel încât sacrificiile şi preoţii să fie gata în 
scurtul timp rămas, şi trebuia făcut să înţeleagă situaţia. 

— Înţeleg. Tatăl ei ştie despre... intimitatea voastră? 

Gaius aprobă din cap. 

— Atunci suntem norocoşi că nu e la uşă cu un bici. Destul de 
corect totuşi. Voi face pregătirile pentru cea mai scurtă 
ceremonie de rostire a jurămintelor. Mâine în zori e bine? 

Gaius zâmbi dintr-odată, eliberat de o tensiune care îl 
chinuia. 

— Aşa mai merge, râse Marius drept răspuns. Pe toţi zeii, 
Sulla nici nu se vede în zare, şi va fi o cale lungă pentru a-mi 
lua Roma înapoi! Mă tem că eşti prea pesimist, având cele mai 
negre presimţiri. Mâine-seară, graba ta de-acum va părea 
ridicolă, atunci când vom înfige capul bătrânului Sulla într-o 


272 


ţeapă, dar nu mai contează. Du-te. Cumpără o togă de nuntă şi 
cadouri. Trimite toate socotelile la mine. Il bătu pe Gaius pe 
spate. Ah, şi treci pe la Catia în drumul tău. E o doamnă în 
vârstă care face uniforme pentru bărbaţi. Se va gândi la câteva 
lucruri trebuincioase, şi va şti şi de unde pot fi procurate într- 
un răstimp aşa de scurt. Du-te! 

Gaius plecă, chicotind. 

Imediat ce nepotul său se făcu nevăzut, Marius îşi chemă 
ajutorul cu un strigăt şi întinse sulurile de pergament pe masă, 
împiedicând marginile să se îndoaie cu greutăţi şlefuite din 
plumb. 

— İn regulă, tinere, îi spuse el soldatului. Cheamă centurionii 
pentru încă o întâlnire. Vreau să aud orice idee nouă, oricât ar 
fi de ciudată. Ce am trecut cu vederea? Ce plănuieşte Sulla? 

— Poate te-ai gândit deja la toate, generale. 

— Niciun om nu se poate gândi la toate; tot ceea ce putem 
face este să fim gata pentru orice. 

Cu un semn, Marius îl trimise la îndatoririle sale. 

e 

Gaius îl găsi pe Cabera jucând zaruri cu doi dintre legionarii 
lui Marius. Bătrânul era prins de joc, iar Gaius îşi stăpâni 
nerăbdarea, în timp ce acesta mai aruncă o dată şi bătu din 
palmele sale bătrâne cu evidentă plăcere. I se înmânară 
monedele câştigate, iar Gaius îi apucă braţul înainte ca o altă 
rundă să poată începe. 

— Am vorbit cu Marius. Poate aranja ceremonia pentru 
mâine în zori. Am nevoie azi de ajutor pentru a fi gata totul 
mâine. 

Cabera se uită cu băgare de seamă la el în vreme ce îşi 
îndesa câştigurile în roba maro, cam zdrenţuită. Făcu un semn 
din cap soldaţilor, iar unul din ei îi dădu mâna un pic abătut 
înainte de a se îndepărta. 

— De-abia aştept să o cunosc pe fata asta care a avut un 
impact aşa de mare asupra ta. Presupun că este grozav de 
frumoasă. 

— Desigur! Este o tânără zeiţă. Ochi dulci căprui şi păr 
blond. Nici nu îţi poţi închipui! 

— Nu. Pentru că nu am fost niciodată tânăr. M-am născut un 
om bătrân şi plin de riduri, spre surprinderea mamei mele, 
răspunse Cabera serios, făcându-l pe Gaius să râdă. 


273 


Se simţea îmbătat de emoție, umbra amenințătoare a venirii 
lui Sulla fiind alungată într-un ungher al minţii. 

— Marius mi-a dat pe mână băierile pungii, dar magazinele 
închid foarte devreme. Nu mai avem timp de pierdut. Haide! 

Gaius îl trase pe Cabera de mână, iar bătrânul chicoti, 
bucurându-se de entuziasmul tânărului. 

e 

În timp ce seara se aşternea peste oraş, Marius îi lăsă pe 
centurioni şi merse pentru a face o altă inspecţie pe zidurile de 
apărare. Îşi întinse mădularele din mers, auzind şi simţindu-şi 
spatele trosnind, înţepenit de atâta stat aplecat asupra 
planurilor, preţ de ore şi ore. Un gând îi fulgeră alarmant prin 
minte, amintindu-i cât de nesăbuit era să meargă prin oraş 
după lăsarea întunericului, chiar şi fiind în vigoare interdicţia 
de a ieşi din casă după o anumită oră. Alungă acest gând 
înălţând din umeri. Roma nu i-ar fi făcut niciodată rău. Ştia că 
îşi iubea fiul mult prea mult. 

Ca un răspuns la gândurile lui, simţi vântul proaspăt şi călduţ 
mângâindu-i chipul, uscând sudoarea care îi cursese pe obraji 
în cazarma înghesuită. Când Sulla va fi îndepărtat, va avea 
grijă să construiască o clădire mai mare pentru legiunea 
romană. Exista o mahala sărăcăcioasă chiar lipită de cazarmă, 
şi putea fi pusă la pământ din ordin senatorial. Îşi imagină 
măreaţa construcţie şi se văzu întreţinându-se cu lideri străini 
în sălile mari. Vise cu ochii deschişi, dar cât de plăcut era să 
viseze în timp ce mergea pe străzile tăcute, acompaniat doar de 
lipăitul sandalelor sale care întrerupea tăcerea deplină. 

Putea vedea de departe siluetele oamenilor săi aflaţi pe 
ziduri, profilându-se pe fundalul cerului spuzit de stele. Unii 
stăteau  nemişcaţi, iar alţii îşi făceau  rondurile fixe, 
intersectându-se în traseul lor. Dintr-o privire îşi putea da 
seama că erau în alertă. Oameni de ispravă. Cine putea şti ce-i 
aştepta data viitoare când avea să se lase întunericul? Ridică 
din umeri din nou, ca pentru sine, şi se bucură că nu îl văzu 
nimeni pe străzile slab luminate. Sulla va veni şi va fi 
întâmpinat cu răceala oţelului. Nu avea rost să îşi facă griji; 
Marius luă o gură de aer proaspăt, liniştindu-se pe dinăuntru. 
Zâmbi vesel atunci când prima din multele santinele îl opri. 

— Tinere brav! Ţine dreaptă sulița aceea, un pilum este o 
armă de temut într-o mână puternică. Aşa. M-am gândit să fac 


274 


o vizită acestei secţiuni. Ştii, nu pot suporta aşteptarea. Tu 
poţi? 

Santinela salută grav: 

— Nu mă deranjează, domnule. Puteţi trece. 

— Brav soldat, spuse Marius bătând santinela pe umăr. Nu 
vor trece de tine. 

— Nu, domnule. 

Legionarul îl privi cum se îndepărtează şi încuviinţă pentru 
sine. Bătrânul era încă flămând. 

Marius urcă treptele către zidul cel nou pe care îl construise 
legiunea lui de jur împrejurul porţilor vechi ale Romei. Era o 
construcţie solidă şi masivă, din blocuri grele care se îmbinau, 
cu o pasarelă largă în vârf, unde un zid mai mic avea să-i apere 
oamenii împotriva arcaşilor. Marius îşi odihni mâinile pe piatra 
netedă şi privi în adâncul nopţii. Dacă el ar fi fost Sulla, cum ar 
fi luat oraşul cu asalt? 

Legiunea lui Sulla avea mecanisme de asediu uriaşe, arcuri 
masive, aruncătoare de pietre şi catapulte. Marius folosise 
fiecare din aceste tipuri de armament şi se temea de toate. Era 
conştient de faptul că, pe lângă pietrele mari pentru dărâmarea 
zidului, Sulla îşi putea folosi mecanismele pentru a azvârli 
încărcături mai mici, ce aveau să-i facă bucăţi pe acei soldaţi 
prea lenți să se ferească. Se va folosi de foc, aruncând butoaie 
cu catran peste ziduri pentru a aprinde clădirile interioare. Cu 
suficiente butoaie, oamenii de pe ziduri vor fi arşi din spate, 
devenind o ţintă uşoară pentru arcaşi. Marius dezmembrase 
câteva clădiri din lemn de pe lângă zid, oamenii lui dovedindu- 
se eficienţi şi rapizi. Pentru cele pe care nu le putea muta, 
pusese cantităţi mari de apă la îndemână, alături de echipe 
antrenate să le folosească. Era o idee nouă pentru Roma, una 
pe care trebuia s-o investigheze mai îndeaproape când avea să 
se încheie lupta. În fiecare vară, focul mistuia diverse case din 
oraş, câteodată întinzându-se la alte clădiri înainte să poată fi 
oprit de o stradă lată sau de un zid mare de piatră. Un grup 
mic, cu apă la îndemână... 

Se frecă la ochi, apăsat, folosindu-şi pumnii. Prea mult timp 
pierdut gândind şi plănuind. Apuca numai câteva ore de somn 
de săptămâni întregi, iar oboseala îşi spunea cuvântul, chiar şi 
în cazul unui om atât de vânos precum el. 


275 


Zidul trebuia escaladat cu scări. Era puternic, dar legiunile 
romane fuseseră antrenate în cucerirea fortăreţelor şi a 
castelelor. Tehnicile erau acum  arhicunoscute. Marius 
murmură pentru sine, ştiind că santinela cea mai apropiată se 
afla prea departe pentru a-i auzi vocea. 

— Nu s-au luptat niciodată cu romani, mai ales cu cei care îşi 
apără propriul oraş. Acesta e adevăratul nostru avantaj. Il ştiu 
pe Sulla, dar şi el mă ştie pe mine. Ei au avantajul mobilităţii, 
dar noi avem fortăreaţa şi moralul. Nu oamenii mei sunt cei 
care atacă Roma, până la urmă. 

Înveselit de propriile gânduri, Marius îşi continuă inspecția, 
până la secţiunea zidului. Vorbi cu fiecare om în parte, 
amintindu-şi nume pe ici, pe colo, îi întrebă despre progresul, 
promovările lor şi despre cei dragi. Nu se simţea nicio urmă de 
slăbiciune în cei cu care vorbi. Toţi erau câini de vânătoare 
ageri, nerăbdători să omoare pentru el. 

Când sfârşi de inspectat secţiunea aceea şi cobori din nou pe 
străzile întunecate, Marius se simţea îmbărbătat de încrederea 
sinceră a oamenilor în deciziile lui. Îi vor fi alături până la 
capăt; nici el n-avea să-i părăsească. Prinse să fredoneze o 
melodie militară şi o porni spre cazarmă cu inima uşoară. 


Capitolul 27 


Gaius Iulius Caesar zâmbi, în ciuda slăbiciunii şi a 
nervozităţii pe care o simţi în stomac. Cu ajutorul cusătoresei 
lui Marius, trimisese diverşi servitori să cumpere lucruri 
trebuincioase şi să organizeze ceremonia mare parte din 
noapte. Ştiuse că festivitatea trebuia să fie simplă şi fusese 
uimit să vadă aţâţi membri ai nobilitas aşteptând în răcoarea 
dimineţii. Veniseră senatori, aducându-şi familiile şi sclavi la 
templul lui Jupiter. Fiecare privire pe care o întâlnea era 
urmată de un zâmbet, iar mireasma catifelată a florilor şi a 
lemnului aromat care ardea mocnit se simţea puternic în aer. 
Marius şi Metella se aflau acolo, la intrarea în templul de 
marmură, iar Metella îşi ştergea lacrimi din colţul ochilor. 
Gaius îi salută agitat pe amândoi, în timp ce-şi aştepta mireasa 
să ajungă. Răsuci mânecile togii sale de nuntă, tăiată adânc la 
gât pentru a dezvălui un ametist triunghiular atârnat de un lanţ 
firav de aur. 

Îşi dori ca Marcus să fie aici. Ar fi fost de ajutor să aibă pe 
cineva care îl cunoştea cu adevărat. Toţi ceilalţi făceau parte 
din lumea în care trebuia să se integreze: Tubruk, Cabera, 
Marius, chiar şi Cornelia. Brusc, fu izbit de revelaţia că, pentru 
a face ca totul să pară real, avea nevoie de cineva pe care-l 
putea privi în ochi şi care să-i cunoască toate amănuntele 
călătoriei sale prin viaţă până acolo. In loc de asta, Marcus era 
plecat în ţinuturi străine, un aventurier sălbatic, cum dorise 
întotdeauna să fie. Până la întoarcerea sa, ziua nunţii urma a fi 
o amintire pe care nu o vor împărtăşi niciodată. 

În templu era destul de frig şi Gaius tremură înfiorat, 
simţindu-şi pielea furnicându-l, iar părul zbârlindu-i-se. Se afla 
într-o încăpere plină de oameni care nu îl cunoşteau. 

Dacă tatăl său ar fi trăit, s-ar fi putut întoarce spre el, în timp 
ce toţi o aşteptau pe Cornelia. Poate că şi-ar fi împărtăşit un 
zâmbet sau i-ar fi făcut cu ochiul, spunând: „Uite ce am făcut”. 

Gaius simţi cum lacrimile îi umpleau ochii şi se uită în sus, la 
tavanul boltit, dorindu-şi ca ele să nu i se rostogolească pe 
obraji. Înmormântarea tatălui său reprezentase sfârşitul liniştii 
mamei sale. Tubruk clătinase din cap atunci când Gaius îl 


277 


întrebase dacă femeia putea veni. Bătrânul gladiator o iubea 
foarte mult, ştia asta. Poate că întotdeauna fusese aşa. 

Gaius îşi drese glasul şi îşi îndreptă gândurile către 
momentul prezent. Trebuia să lase copilăria în urmă. Se aflau 
mulţi prieteni în încăpere, îşi spuse. Tubruk era ca un unchi, cu 
afecțiunea lui posacă, iar Marius şi Metella păreau că îl 
acceptaseră fără nicio rezervă. Marcus trebuia să fie aici. Li 
datora asta. 

Gaius spera ca Cinna să fie mulţumit. Nu vorbise cu el de 
când îi ceruse mâna Corneliei oficial, pentru a trece de la tată 
la soţ. Nu fusese o întâlnire fericită, deşi senatorul îşi păstrase 
atitudinea demnă, de dragul ei. Cel puţin fusese generos cu 
zestrea Corneliei. Cinna îi înmânase actele unei case spaţioase 
într-o zonă prosperă a Romei. Odată cu sclavii şi cu gărzile ce 
însoțeau darul, Gaius simţi cum grijile i se împuţinează. Ea ar fi 
fost în siguranţă acum, nu mai conta ce se întâmpla. Se 
încruntă. Trebuia să se deprindă cu noul nume, lepădându-l pe 
cel vechi odată cu celelalte semne ale tinereţii. Iulius. Numele 
tatălui său. Suna bine, deşi bănuia că va rămâne întotdeauna 
Gaius pentru cei care îl cunoscuseră de mic. Tatăl său nu trăise 
să-l vadă adoptându-şi numele de adult, iar asta îl întristă. Se 
gândea dacă părintele îşi putea vedea singurul fiu, de acolo 
unde se afla, şi spera că da, dorindu-şi ca măcar pentru acel 
moment să-i împărtăşească mândria şi dragostea. 

Se întoarse şi zâmbi slab spre Cabera, care se uită la el cu o 
expresie acră, părul său delicat fiind încă ciufulit la spate de la 
trezitul la o oră considerată de el drept cel puţin neomenească. 
Purta la rândul său o robă nouă, maro, pentru a celebra ocazia, 
împodobită cu o simplă broşă de cositor, un model cu o lună cu 
faţa lătăreaţă care stătea mândră, încastrată în metal. Iulius 
recunoscu stilul şi lucrătura Alexandriei şi îi zâmbi lui Cabera, 
care se scărpină viguros la subraţ. Iulius continuă să 
zâmbească şi, după câteva secunde, chipul bătrânului reflectă 
un răspuns vesel, în ciuda grijilor sale. 

Viitorul era întunecat pentru Cabera, aşa cum se întâmplase 
mereu atunci când făcuse parte dintr-un destin special. 
Bătrânul simţi din nou iritare, întrucât nu i se dezvăluiau căile 
care aveau legătură cu viaţa sa, dar neliniştile aduse de 
îndoielile sale nu-l puteau împiedica să se bucure de veselia 


278 


tinerească pe care o simţea venind dinspre lulius precum o 
adiere proaspătă. 

O nuntă era ceva minunat, chiar şi una înjghebată atât de 
repede precum aceea. Toată lumea era fericită şi, măcar pentru 
un răstimp scurt, problemele care urmau să vină puteau fi 
uitate, sau cel puţin ignorate până la lăsarea serii. 

lulius auzi paşi răsunând pe marmura din spatele lui, se 
întoarse şi îl văzu pe Tubruk părăsindu-şi locul şi apropiindu-se 
de altar. Administratorul moşiei părea acelaşi ca de obicei, 
puternic, bronzat şi sănătos, iar Iulius îi strânse mâna, simțind- 
o ca pe un lucru care îi oferea stabilitate şi siguranţă. 

— Păreai un pic pierdut acolo. Cum te simţi? întrebă Tubruk. 

— Agitat. Mândru. Uimit că au venit atât de mulţi. 

Tubruk se uită cu interes reînnoit la mulţime şi se întoarse cu 
sprâncenele ridicate. 

— Aproape toată puterea din Roma este în încăperea asta. 
Tatăl tău ar fi fost mândru de tine. Eu sunt mândru de tine. 
Tăcu pentru un moment, nesigur dacă să continue. Mama ta a 
vrut să vină, însă era prea slăbită. 

Iulius dădu din cap şi Tubruk îi lovi braţul cu afecţiune 
înainte să meargă la locul său, câteva rânduri mai în spate. 

— În satul meu, e suficient să iei o fată de păr şi să o târăşti 
la tine în colibă, vociferă Cabera şocându-l pe preot şi făcându-l 
să-şi piardă expresia inspirată. Văzând asta, bătrânul continuă 
vesel: Dacă nu merge, îi dai tatălui său o capră şi apuci pe una 
dintre surorile ei. Mult mai simplu aşa: fără supărări şi lapte de 
capră pe degeaba pentru tată. Am avut o turmă de treizeci de 
capre când am fost puştan, dar a trebuit să le dau pe 
majoritatea, rămânând cu suficiente pentru a mă putea 
întreţine. Nu a fost o alegere înţeleaptă, dar ar fi fost culmea s- 
o regret, nu? 

Preotul se înroşise la auzul acestor referinţe la practicile 
barbare, numai că Iulius chicoti. 

— Bătrâne şarlatan! Vrei doar să şochezi aceşti cetăţeni 
cinstiţi ai Romei. 

Cabera pufni zgomotos. 

— Poate, recunoscu el, amintindu-şi ce necazuri stârnise 
când încercase să-şi ofere ultima capră pentru o noapte de 
plăcere. Păruse de bun-simţ la vremea respectivă, dar tatăl 
fetei luase o suliță de pe perete şi îl alergase pe tânărul Cabera 


279 


până pe dealuri, unde trebuise să se ascundă pentru trei zile şi 
trei nopţi. 

Preotul se uită la Cabera cu dezgust. El era nobil, dar în rolul 
său religios purta o togă crem cu o glugă ce-i dezvelea vederii 
doar faţa. Aşteptă răbdător, împreună cu ceilalţi, sosirea 
miresei. lulius îi explicase faptul că trebuia să fie o ceremonie 
cât mai simplă posibil, pentru că unchiul său ar fi dorit să plece 
cât mai devreme. Preotul îşi scărpinase barba, vizibil deranjat, 
înainte ca Iulius să-i strecoare un mic săculeţ cu monede în 
robă ca „ofrandă” pentru templu. Chiar şi nobilii aveau plăţi de 
făcut şi datorii de achitat. Avea să fie o ceremonie scurtă. După 
ce Cornelia va fi adusă înăuntru pentru a fi dată de tatăl său, 
vor fi rugăciuni închinate lui Jupiter, Marte şi Quirinius. Un 
augur fusese plătit cu aur pentru a prezice avere şi fericire 
pentru amândoi. Vor urma jurămintele, iar Iulius va aşeza un 
inel simplu de aur pe degetul ei. Va fi soţia lui. El va fi soţul ei. 
Simţi transpiraţia umezindu-i subsuorile şi încercă să-şi alunge 
starea de nelinişte. 

Se întoarse din nou şi se uită direct în ochii Alexandriei, care 
era îmbrăcată într-o rochie simplă, purtând o broşă de argint. 
În ochii fetei străluceau lacrimi, dar îl salută înclinând din cap 
şi parcă se mai linişti. 

De undeva din spate începu să se reverse o muzică delicată, 
ridicându-se pentru a umple tavanul boltit, ca fumul înmiresmat 
ce se vărsa din cădelniţe. Iulius îşi roti privirea, respiraţia i se 
opri pentru o clipă, iar tot restul fu dat uitării. 

Cornelia îşi făcuse apariţia, păşind semeaţă într-o rochie 
crem cu un voal auriu fin, la braţul tatălui său, care se vedea 
clar că nu izbutea să nu zâmbească mândru. Părul ei fusese 
vopsit într-o nuanţă mai închisă, iar ochii păreau a avea 
aceleaşi tonuri calde. La gâtul ei se afla un rubin de mărimea 
unui ou, încastrat în aur, contrastând cu pielea ei albă. Părea 
frumoasă şi fragilă. Pe cap avea o cunună mică, din verbină şi 
sovârf. Le putea simţi mirosul, tot mai puternic pe măsură ce 
Cornelia şi tatăl ei se apropiau. Cinna îi dădu drumul la mână 
când ajunseră în dreptul lui Iulius, rămânând cu un pas în 
urmă. 

— O las pe Cornelia în grija ta, Gaius Iulius Caesar, spuse el 
oficial. 

— O accept în grija mea, încuviinţă Iulius. 


280 


Se întoarse spre ea, iar Cornelia îi făcu cu ochiul. 

În timp ce îngenuncheară, simţi din nou mirosul florilor din 
cununa ei şi nu se putu împiedica să privească la capul ei 
plecat. Se gândi dacă ar fi iubit-o dacă nu o cunoştea pe 
Alexandria sau dacă ar fi întâlnit-o înainte să meargă la casele 
unde femeile puteau fi cumpărate pentru o noapte sau chiar 
pentru o oră. Nu ar fi fost pregătit pentru asta, nu atunci, cu un 
an şi cu o viaţă în urmă. Rugăciunile urzeau un murmur 
liniştitor, deasupra capetelor lor, iar lulius era mulţumit. Ochii 
ei erau delicaţi precum noaptea de vară. 

Restul ceremoniei se pierdu în ceaţă pentru el. Jurămintele 
simple fură rostite: „Unde mergi tu, acolo voi merge şi eu”. 
Îngenunche sub povara mâinii preotului aproape preţ de o 
veşnicie, apoi ieşiră afară, la soare, mulţimea aplaudă şi strigă: 
„Felicitas!”, iar Marius îşi luă la revedere bătându-l cu putere 
peste umăr. 

— Eşti un bărbat acum, lulius. Sau te va face ea foarte 
curând, spuse el tare, cu o sclipire în ochi. Porţi numele tatălui 
tău. Ar fi fost mândru de tine. 

— Mă vrei pe ziduri acum? zise mirele strângându-i mâna 
puternic. 

— Cred că ne putem lipsi de tine pentru câteva ore. Vino la 
mine la patru după-amiază. Cred că până atunci Metella se va fi 
oprit din plâns. 

Rânjiră unul la altul ca doi băieţei, iar Iulius fu lăsat pentru 
un moment singur cu mireasa sa într-o mulţime de urări. 
Alexandria veni la el, iar el zâmbi, încordat dintr-odată. Părul 
negru al fetei era prins cu o bentiţă din metal, iar văzând-o lui 
Iulius i se uscă gâtul. Un trecut atât de bogat se oglindea în 
ochii aceia! 

— Porţi o broşă foarte frumoasă, spuse el. 

Ea ridică mâna şi-o mângâie. 

— Ai fi surprins cât de mulţi au întrebat de ea în dimineaţa 
asta. Am deja câteva comenzi. 

— Afaceri în ziua nunţii mele! exclamă el şi ea aprobă fără a 
se arăta stânjenită. 

— Fie ca zeii să-ţi binecuvânteze casa, spuse ea oficial. 

Plecă, iar Iulius se întoarse şi o văzu pe Cornelia uitându-se 
la el întrebător. O sărută. 


— Este foarte frumoasă, cine e? spuse ea, vocea trădându-i o 
urmă de îngrijorare. 

— Alexandria. Este o sclavă în casa lui Marius. 

— Nu se poartă ca o sclavă, răspunse Cornelia cu suspiciune. 

— Mi se pare mie sau eşti geloasă? râse Iulius. 

Cornelia nu zâmbi, dar el îi luă mâinile duios într-ale lui. 

— Eşti tot ceea ce vreau. Frumoasa mea soţie! Vino în noua 
noastră casă şi-ţi voi arăta. 

Cornelia se relaxă în timp ce el o săruta cu foc, hotărându-se 
să afle tot ce se putea despre sclava aceea cu bijuteriile. 

e 

Noua casă nu avea încă mobilă sau sclavi. Erau singuri acolo, 
iar vocile le rătăceau prin unghere, purtate de ecou. Patul era 
un dar de la Metella, făcut din lemn sculptat închis la culoare. 
Cel puţin exista o saltea deasupra şipcilor, şi nişte aşternuturi 
noi. 

Pentru câteva minute, părură stânjeniţi, conştienţi de 
greutatea noilor lor titluri. 

— Cred că ar trebui să-ţi dai toga jos, nevastă, spuse Iulius 
moale. 

— Aşa voi face, bărbate. Poate mă ajuţi să-mi desfac părul. 
Pasiunea lor reveni şi stânjeneala fu dată uitării toată după- 
amiaza, în timp ce afară se încălzise. 

Iulius se opri gâfâind, cu părul ud de transpiratie. 

— Voi fi frânt diseară, spuse el respirând greu. 

O cută uşoară apăru pe fruntea Corneliei. 

— Vei avea grijă? 

— Deloc, mă voi arunca în luptă. Poate o să încep o luptă eu 
însumi, numai ca să te impresionez. 

Cornelia trasă cu degetele o linie pe pieptul lui, adâncind 
pielea netedă. 

— Mă poţi impresiona în alte feluri. 

— Nu pot chiar acum, dar dă-mi puţin timp, gemu el. Ochii ei 
sclipiră neastâmpăraţi, în timp ce îşi mişca degetele delicate. 

— Aş putea fi prea nerăbdătoare să aştept. Cred că îţi pot 
trezi interesul. 

După câteva momente, lulius gemu din nou, mototolind 
cearşafurile cu pumnii strânşi. 


La ora patru, Iulius bătu la uşa cazărmii şi i se spuse că 
generalul era pe ziduri, inspectând fiecare sector. Iulius îşi 
schimbă toga cu o uniformă simplă de legionar, din piele şi 
pânză. La brâu avea sabia legată de centură, iar sub un braţ 
ţinea un coif. Se simţea un pic ameţit după orele petrecute cu 
Cornelia, dar descoperi că putea ţine acea dorinţă într-un lăcaş 
ascuns înlăuntru. Se va întoarce la ea ca un amant tânăr şi 
viguros, dar acum era un soldat, nepotul lui Marius, antrenat 
de însuşi viteazul Renius. 

Îl găsi pe Marius discutând cu un grup de ofiţeri şi rămase la 
câţiva paşi distanţă, uitându-se cum se făceau pregătirile. 
Marius îşi împărţise legiunea în grupuri mici, mobile de câte 
şaisprezece oameni, fiecare cu sarcini precise. Toate iscoadele 
raportară că Sulla se îndrepta direct către oraş, fără nicio 
încercare de manevră sau de inducere în eroare. Se părea că 
Sulla va risca un atac direct; Marius totuşi suspecta faptul că 
un alt plan avea să se dezvăluie, în momentul în care armata 
devenea vizibilă. Dădu ultimele ordine şi strânse mâna tuturor 
ofiţerilor înainte să-i trimită la posturile lor. Soarele trecuse de 
zenit şi mai rămăseseră doar câteva ore până la căderea serii. 

Se întoarse către nepotul lui şi rânji văzându-i expresia 
serioasă. 

— Vreau să mergi pe zid cu mine, am nevoie de o minte 
proaspătă. Spune-mi orice ţi-ar da prin gând să îmbunătăţeşti. 
Uită-te la oameni, la expresiile lor, la felul în care stau. Judecă- 
le moralul. 

lulius încă mai păstra o figură sumbră, iar Marius oftă 
exasperat. 

— Şi zâmbeşte, băiete! Ridică-le moralul. Se aplecă mai 
aproape de el. Mulţi dintre aceşti oameni vor fi morţi până 
mâine-dimineaţă. Sunt experimentati, dar ştiu ce e frica. Unii 
nu vor fi prea fericiţi că ne înfruntăm propriul popor în luptă, 
deşi am încercat să-i mut pe cei mai mulţi dintre aceştia cât 
mai departe de primul zid de asalt. Spune câteva cuvinte, la cât 
de mulţi poţi, nu conversații lungi, doar observă ce fac şi laudă- 
i. Întreabă-le numele şi apoi foloseşte-l când răspunzi. Gata? 

Iulius încuviinţă, îndreptându-şi spatele. Ştia că felul în care 
li se înfăţişa soldaţilor influenţa modul în care aceştia îl 
percepeau. Dacă mergea cu umerii şi cu spatele drept, oamenii 


283 


îl vor lua în serios. Îşi aminti de tatăl său, cum le spunea celor 
doi băieţi despre felul în care să conducă soldaţii. 

— Ţineţi-vă capul sus şi nu vă cereţi scuze decât dacă este 
absolut necesar. Atunci faceţi-o o singură dată, tare şi clar. Nu 
vă plângeţi, nu insistaţi, nu izbucniţi niciodată. Gândiţi-vă 
înainte să vorbiţi cu un om, iar apoi, când o faceţi, folosiţi doar 
câteva cuvinte. Oamenii respectă tăcerea;  dispreţuiesc 
guralivii. 

Renius îl învățase cum să omoare un om cât mai repede şi cât 
mai eficient. Încă mai învăţa însă cum se câştigă loialitatea. 

Merseră încet de-a lungul unei secţiuni a zidului, oprindu-se 
şi vorbind cu fiecare soldat în parte şi petrecând câteva minute 
în plus cu fiecare conducător de sector, ascultând idei şi 
sugestii şi felicitând oamenii pentru pregătirea lor temeinică. 

Iulius întâmpină privirile şi le susţinu, încuviinţând din cap. 
Soldaţii îl recunoscură, încordaţi în mod vizibil. Se opri lângă 
un omuleţ cu pieptul cât un butoi, care ajusta un arc puternic 
din metal, încastrat în piatra zidului. 

— La ce distanţă bate? 

Soldatul salută prompt: 

— Trei sute de paşi, cu vântul în spate, domnule! 

— Excelent! Magşinăria poate fi ochită? 

— Un pic, nu foarte precis în acest moment. Atelierul 
lucrează la un suport care se mişcă. 

— Bine. Arată destul de feroce. 

Soldatul zâmbi mândru şi frecă folosind o cârpă mecanismul 
care aducea înapoi braţele puternice în locaşul lor. 

— Este o ea. Ceva atât de periculos trebuia să fie o femeie. 

Iulius chicoti gândindu-se la Cornelia şi la mădularele lui, 
care îl săgetau dureros. 

— Care e numele tău, soldat? 

— Trad Lepidus, domnule! 

— Mă voi uita să văd câţi inamici va dobori, Lepidus. 

Omul zâmbi din nou. 

— Vor fi câţiva, domnule. Nimeni nu intră în oraşul meu fără 
permisiunea generalului, domnule. 

— Brav soldat! 

Iulius plecă mai departe, simțindu-se ceva mai încrezător. 
Dacă toţi oamenii ar fi fost la fel de credincioşi precum Trad 
Lepidus, nu ar fi existat armată pe pământ care să cucerească 


284 


Roma. Îl prinse din urmă pe unchiul său, care tocmai primea să 
bea dintr-o sticluţă de argint, scuipând instantaneu conţinutul. 

— Pe Marte! Ce e acesta, oţet? 

Ofiţerul se chinui să nu zâmbească. 

— Îndrăznesc să spun că aţi fost obişnuit cu oţet mai bun, 
domnule. Alcoolul e un pic tare. 

— Tare! Ba îţi arde maţele, spuse Marius ridicând încă o dată 
sticluţa. Apoi, se şterse la gură cu dosul palmei. Excelent! 
Trimite un puşti la intendent mâine-dimineaţă. Cred că o duşcă 
mică va fi exact ceea ce le trebuie ofiţerilor pentru a lupta cu 
frigul unei nopţi de iarnă. 

— Desigur, domnule, răspunse omul, încruntându-se uşor în 
timp ce încerca să calculeze profitul pe care îl putea face ca 
unic furnizor pentru întreaga legiune. 

Răspunsul îl încântase evident, şi salută prompt atunci când 
Iulius trecu. 

În sfârşit, Marius ajunse la mulţimea de trepte de piatră ce 
duceau în stradă, scări ce marcau sfârşitul sectorului. Iulius 
vorbise, îi aprobase sau îi ascultase pe fiecare dintre cei 
aproximativ o sută de soldaţi de pe partea aceea a zidului. Avea 
muşchii feţei amorţiţi şi totuşi se simţi cotropit de o fărâmă din 
mândria unchiului său. Erau oameni buni, iar a şti că se arătau 
cu toţii gata să îşi sacrifice viaţa la ordinul tău reprezenta un 
lucru minunat. Puterea este seducătoare, iar Iulius se bucură 
de căldura ei, răzbătând dinspre unchiul său. Simţi o emoție 
crescândă în timp ce aştepta împreună cu cetatea ca generalul 
Sulla să vină, iar întunericul să se coboare. 

(J 

Turnuri înguste de lemn fuseseră aşezate la diferite intervale 
în jurul oraşului. Pe când soarele apunea, o santinelă strigă 
dintr-unul, iar alarma se propagă cu o viteză cumplită. Inamicul 
se zărea la orizont, mărşăluind către oraş. Porţile fură închise 
pentru a-i împiedica intrarea. 

— În sfârşit! Aşteptarea mă chinuia, urlă Marius, ieşind din 
cazarmă în timp ce în tot oraşul răsunau note prelungi, din 
cornurile de avertizare. 

Rezervele îşi ocupară poziţiile. Cei câţiva romani aflaţi încă 
pe străzi alergară către casele lor, baricadându-se şi 
zăvorându-şi uşile împotriva invadatorilor. Oamenilor puţin le 


285 


păsa cine conducea oraşul, atâta vreme cât familiile lor erau în 
siguranţă. 

Întâlnirile Senatului fuseseră amânate în ziua aceea, iar 
senatorii se aflau la rândul lor în casele lor maiestuoase 
împrăştiate prin oraş. Niciunul dintre ei nu plecase spre vest, 
deşi câţiva îşi trimiseseră familiile la moşiile de la ţară, 
nedorind să le expună riscurilor. Câţiva apărură cu zâmbete 
reţinute la balcoane, privind orizontul în timp ce cornurile se 
văitau în oraşul care se cufunda în întuneric. Alţii stăteau în băi 
sau în paturi şi puseseră sclavi să le maseze muşchii încordaţi 
de frică. Roma nu fusese atacată în întreaga ei istorie. Fuseseră 
întotdeauna prea puternici. Chiar şi Hannibal preferase să 
întâlnească legiunile Romei pe câmpul de luptă, mai degrabă 
decât să ia cu asalt porţile oraşului. Fusese nevoie de un bărbat 
ca Scipio pentru a lua capul lui şi al fratelui său. Va fi Marius la 
fel de capabil sau va fi Sulla cel care, în final, va ţine Roma în 
mâna sa însângerată? Unul sau doi senatori ardeau tămâie la 
altarele lor private ale zeilor casei. Îl susţinuseră pe Marius, 
atunci când acesta devenea tot mai influent în Roma, forţaţi 
fiind să se situeze de partea lui în mod public. Mulţi mizaseră 
cu propria viaţă pe succesul lui. Sulla nu fusese niciodată un 
om iertător. 


286 


Capitolul 28 


La căderea serii fură aprinse torţe în tot oraşul. Iulius se 
gândi cum li se părea zeilor, atunci când aceştia priveau din 
tării: un ochi mare strălucitor, pe întinderea neagră al 
ținutului? „Noi ne uităm în sus, în timp ce ei se uită în jos”, se 
gândi el. 

Stătea cu Cabera, pe jos, ascultând veştile strigate de 
santinelele de pe ziduri, care se transmiteau din gură în gură în 
miezul oraşului, o vână de informaţii pentru cei care nu puteau 
vedea şi auzi nimic. În ciuda zgomotelor din jur, putea însă auzi 
tropăitul îndepărtat al cailor şi al miilor de oameni înarmaţi. 
Acesta umplea blândeţea nopţii crescând pe măsură ce soldaţii 
se apropiau. 

Nu mai era niciun dubiu acum. Sulla îşi aducea legiunea 
chiar pe Via Sacra, la porţile oraşului, fără să încerce niciun 
subterfugiu. Santinelele raportară o coloană de oameni cu torţe 
întinsă pe kilometri în întuneric, capătul pierzându-se dincolo 
de dealuri. Era o formaţie de marş pentru ţinuturi prietenoase, 
nu o strategie prudentă pentru întâlnirea cu o armată vrăjmaşă. 
Încrederea unui marş atât de relaxat îi făcu pe mulţi să ridice 
din sprâncene şi să se gândească la ce avea Sulla de gând. Un 
lucru era cert: Marius nu era omul care să se teamă de 
încrederea în sine a adversarului. 

e 

Sulla îşi încleştă pumnii de nerăbdare pe măsură ce porţile şi 
zidurile fortăreței începură să se ivească în întuneric, 
strălucind de la lumina reflectată de torţele purtate de legiunea 
sa. Mii de luptători şi încă jumătate pe atât de susţinători 
mărşăluiau în noapte. Zgomotul era ritmic şi asurzitor, 
loviturile picioarelor pe drumul de piatră răsunau în noapte, 
împresurând oraşul. Ochii lui Sulla scânteiară în bătaia torţelor 
şi ridică alene mâna dreaptă. Semnalul se propagă, cornuri 
mari se auziră în noapte, stârnind răspunsuri de-a lungul 
coloanei şerpuite de soldaţi. 

Oprirea unei legiuni în mers necesita îndemânare şi 
antrenament. Fiecare secţiune trebuia să se oprească la ordin, 
altfel ar fi rezultat o îngrămădeală, precizia pierzându-se într- 
un haos general. Sulla se întoarse şi se uită în spate spre deal, 


287 


satisfăcut pe măsură ce fiecare secţiune se oprea, torţele lor 
rămânând nemişcate. Dură aproape jumătate de oră de la 
primul semnal până la ultimul, până când, în sfârşit, stăteau 
toţi pe Via Sacra, iar tăcerea firească a zonei de ţară părea că îi 
îmbracă în veşmântul ei. Legiunea lui aştepta ordine, 
răspândind luciri aurii. 

Sulla trecu în revistă fortificațiile,  imaginându-şi 
sentimentele confuze ale tuturor celor din interior. Se vor 
întreba de ce se oprise, şoptindu-şi neliniştiţi unul altuia, 
anunțându-i şi pe cei care nu puteau vedea marea procesiune. 
Cetăţenii îi vor auzi cornurile răsunând şi vor aştepta atacul în 
orice clipă. 

Zâmbi. Marius se frământa la rândul său, aşteptând 
următoarea mişcare. Trebuia să aştepte, asta era slăbiciunea 
principală a unei fortificaţii: se puteau doar apăra, având 
hărăzit un rol pasiv. 

Sulla îşi acordă un răgaz, făcând semn să-i fie adus vin rece. 
Odată cu gestul, observă poziţia oarecum rigidă a unui purtător 
de torţă. De ce era omul atât de încordat? Se înclină în şa şi 
observă firul strălucitor de ulei fierbinte care se scurgea din 
torţă către mâna neprotejată a sclavului. Sulla privi ochii 
sclavului, care reveneau stăruitor la lichidul fierbinte. Uleiul 
purta cumva cu sine şi o flacără? Căldura ar fi fost teribilă; 
lichidul cleios s-ar fi lipit de carne, arzând braţul omului. Sulla 
privi cu interes, observând sudoarea de pe fruntea sclavului şi 
făcând un pariu cu sine însuşi asupra a ceea ce se va întâmpla 
când uleiul va atinge pielea. 

Credea în semne şi, într-un asemenea moment, în faţa 
porţilor Romei, ştia că zeii îi vor privi. Era acesta un mesaj din 
partea lor, un semnal pe care Sulla să-l interpreteze? Cu 
siguranţă că era iubit de zei, aşa cum o arăta poziţia sa 
solemnă, îşi făcuse planurile cu simţ de răspundere, dar 
dezastrul era oricând posibil cu un adversar ca Marius. 
Flăcările din picăturile de ulei atinseră pielea sclavului. Sulla 
ridică o sprânceană, cu colţurile gurii strâmbându-i-se de 
surpriză. În ciuda durerii evidente, omul rămase nemişcat, ca o 
stană de piatră, lăsând uleiul să îi curgă pe încheietură şi să 
cadă în praful drumului. Sulla putea vedea flăcările lingându-i 
mâna cu o sclipire galbenă delicată, însă omul nu se mişcă din 
loc. 


288 


— Sclavule! strigă el. g 

Omul se întoarse să îşi privească stăpânul. Incântat, Sulla 
zâmbi la văzul statorniciei lui. 

— Eşti scutit. Pansează mâna aia. Curajul tău este un semn 
bun pentru seara asta. 

Omul se plecă recunoscător, stingând micile flăcărui de pe 
piele cu mâna cealaltă. Se îndepărtă, cu faţa roşie, gâfâind de 
uşurare. Sulla acceptă grațios o cupă rece care îi fu întinsă şi 
închină zidurilor oraşului, cu ochii ascunşi atunci când o înclină 
şi gustă din vin. Nu trebuia să facă nimic, decât să aştepte. 

e 

Marius apucă plin de iritare marginea zidului masiv de 
apărare. 

— Ce face? murmură pentru sine. 

Putea vedea legiunea lui Sulla întinzându-se în depărtare, 
oprită la un mai mult de câteva sute de paşi de porțile care se 
deschideau în Via Sacra. În jurul său oamenii aşteptau la fel de 
încordaţi ca şi el. 

— Sunt cu puţin în afara bătăii armelor, generale, observă un 
centurion. 

— Ştiu, răspunse Marius încercând să-şi controleze o ieşire 
de mânie. Dacă intră în raza de bătaie, începeţi să trageţi 
imediat. Loviţi-i cu tot ce avem. Nu vor cuceri niciodată oraşul 
în formaţia asta. 

Nu avea niciun sens! Doar un front larg avea vreo şansă 
împotriva unei armate bine pregătite. Marşul în formaţie de 
lance nu avea nicio şansă să străpungă apărarea. Îşi strânse 
pumnul de furie. Ce anume îi scăpase? 

— Sună din corn imediat ce se întâmplă ceva, îi ordonă 
şefului de sector, apoi se strecură printre soldaţi către treptele 
care duceau la oraşul de dedesubt. 

Iulius, Cabera şi Tubruk aşteptau răbdători ca Marius să se 
apropie, privindu-l în timp ce vorbea cu sfătuitorii săi, care însă 
nu aveau nimic nou de oferit, dacă era să judece după felul în 
care clătinau din cap. Tubruk îşi trase puţin sabia din teacă, 
simțind încordarea uşoară care se ivea întotdeauna înaintea 
vărsării de sânge. Se simţea în aer, iar el se bucură că 
rămăsese în cetate. Gaius, ba nu, Iulius acum, intenţionase să-l 
trimită la moşie, dar ceva în ochii fostului gladiator îl 
împiedicase să dea ordinul. 


289 


Iulius îşi dorea ca grupul de prieteni să fie complet. S-ar fi 
bucurat de sfaturile lui Renius şi de ciudatul simţ al umorului al 
lui Marcus. Şi în afară de acestea, dacă venea timpul unei 
lupte, existau puţini soldaţi mai buni pe care i-ar fi putut avea 
alături. Şi el îşi trase puţin sabia, zăngănind lama de buza tecii 
de câteva ori pentru a o curăța de orice piedici. Era a cincea 
oară când făcea asta în ultimele câteva minute, iar Cabera îşi 
aşeză o palmă pe umărul său, făcându-l să tresară. 

— Soldaţii se plâng mereu că trebuie să aştepte. Eu prefer 
aşteptarea decât omorul. 

De fapt, simţea cărările întortocheate ale destinului 
apăsându-l şi era prins între dorinţa de a-l duce pe Iulius 
departe pentru a fi în siguranţă şi cea de a se urca pe ziduri 
pentru a întâmpina primul atac. Orice pentru a transforma 
acele cărări în simple evenimente! 

Iulius cercetă zidurile, observând numărul soldaţilor şi 
poziţionarea lor, schimbările de gardă bine efectuate, testele 
balistei şi ale celorlalte arme împotriva armatelor. Străzile erau 
tăcute; Roma îşi ţinea răsuflarea, şi totuşi nimic nu se mişca, 
nimic nu se schimba. Marius tropăia jur-împrejur, urlând ordine 
care ar fi fost mai bine lăsate în seama oamenilor de încredere 
aflaţi la comandă. Se părea că tensiunea îl afecta chiar şi pe el. 

Şirurile nesfârşite ale mulţimii forfotitoare se opriră într-un 
târziu. Nu mai era apă de cărat, iar proviziile de săgeți şi de 
ghiulele se aflau în poziţie. Doar paşii obosiţi ai unui mesager 
dintr-o altă parte a zidului întrerupea tăcerea o dată la câteva 
minute. lulius putea citi îngrijorarea pe chipul lui Marius, 
sporită de veştile că nu exista niciun alt atac. Era Sulla capabil 
să îşi rişte pielea încercând să intre legal în oraş? Curajul său îi 
va câştiga admiratori, dacă el însuşi va păşi spre porţi, dar 
Iulius era sigur că în acest caz ar fi fost mort, ucis de o 
„săgeată întâmplătoare” pe când se apropia. Marius nu ar fi 
lăsat un şarpe aşa de periculos în viaţă dacă s-ar fi apropiat în 
bătaia săgeţii. 

Gândurile lui fură întrerupte de un mesager cu robă care se 
lovi de el. În acel moment, scena se schimbă: Iulius privi cu un 
început de teroare cum oamenii de pe secţiunea cea mai 
apropiată a zidului fură dintr-odată copleşiţi din spate, de chiar 
tovarăşii lor. Erau atât de concentrați la cei din legiunea care 
aştepta afară, încât fură luaţi prin surprindere, şi mulţi căzură 


290 


în doar câteva clipe. Cărăuşii de apă lăsară să cadă găleţile şi 
împlântară cuțite în soldaţii cei mai apropiaţi, ucigându-i 
înainte ca aceştia să înţeleagă că erau atacati. 

— Pe toţi zeii! şopti el. Sunt deja înăuntru! 

Pe când îşi scotea sabia, simţindu-l mai degrabă decât 
văzându-l pe Tubruk făcând la fel, zări o săgeată cum era 
aprinsă calm de la o torţă şi trimisă în zbor în noapte. In timp 
ce se ridica spre cer, tăcerea crimei ce se înfăptuia fu 
întreruptă. Din afara zidurilor, legiunea lui Sulla izbucni ca şi 
când iadul s-ar fi deschis şi ar fi venit către ei. 

În întunericul străzilor de jos, Marius stătea cu spatele la zid 
când observă expresia îndurerată a unui centurion. Se răsuci la 
timp ca să vadă omul bătând aerul cu braţele, străpuns de un 
pumnal ce fusese înfipt în spatele lui. 

— Ce este? Pe sângele zeilor... 

Inspiră adânc, pentru a regrupa sectoarele cele mai 
apropiate, şi în timp ce făcea asta văzu săgeata scânteietoare 
străbătând întunericul ca de smoală al nopţii fără stele. 

— La mine! Legiunea Primigenia la poartă! [ineţi poarta! 
Sunaţi alarma! Ne atacă! 

Vocea lui răsună spart, dar cei care trebuiau să dea alarma 
din corn zăceau scăldaţi în propriul sânge. Unul încă se mai 
lupta cu atacatorii săi, ţinând strâns cornul de bronz, în ciuda 
faptului că trupul său era înjunghiat. Marius trase sabia care 
fusese în familia lui de generaţii. Faţa îi era neagră de furie. 
Cei doi atacatori sfârşiră prin a fi ucişi, iar Marius duse cornul 
la buze, gustând din sângele care stropise metalul din belşug. 

În jurul lui, în întuneric, alte cornuri răspunseră. Sulla 
câştigase primele momente ale luptei, dar Marius jură că nu se 
terminase încă. 

e 

Iulius văzu un grup înarmat de oameni îmbrăcaţi în mesageri 
care se grăbeau către locul unde stătea Marius, ţinând un corn 
însângerat şi sabia strălucitoare, pătată deja de sânge. Zidul se 
întrezărea în spatele lui, strălucind din flăcările torţelor. 

— Cu mine! Se îndreaptă către general în toată confuzia 
asta! urlă către Tubruk şi Cabera, atacând spatele grupului în 
timp ce tipa. 

Prima lui lovitură îl nimeri în gât pe unul dintre oamenii care 
alergau, în vreme ce atacatorii încetiniră pentru a putea trece 


291 


de câteva grupuri de luptători. Oamenii lui Marius păreau însă 
în sfârşit a fi înţeles că inamicul era deghizat, dar lupta se 
vădea a fi grea şi, în culorile sclipitoare şi zarva disputei, niciun 
om nu ştia care grup era prieten şi care era duşman. Haosul se 
aşternuse înlăuntrul zidurilor. 

Iulius spintecă muşchiul unui picior, izbind cu picioarele în 
timp ce trecea în fugă peste corpul care se prăbuşea şi fiind 
satisfăcut când simţi oasele cedând şi rupându-se sub sandalele 
sale. La început fu surprins că grupul nu stătea să lupte, dar 
pricepu repede că aveau ordin să-l asasineze pe Marius şi nu le 
mai păsa de celelalte pericole. 

Tubruk puse încă unul la pământ cu o săritură care îi întinse 
pe amândoi pe bolovanii tari. Cabera ochi pe un altul cu o 
lovitură de cuţit ce-l izbi în coaste pe omul lui Sulla, făcându-l 
să se clatine. Iulius secera cu sabia în stânga şi în dreapta, cu 
lama zăngănind, şi simţea vibrații plăcute străbătându-i braţul 
în timp ce tăişul se înfigea şi se elibera. 

Marius stătea singur, şi alţi oameni înveşmântaţi în negru se 
îndreptau spre el. Urlă sfidător în timp ce îi văzu venind şi 
deodată Iulius ştiu că era prea târziu. Mai mult de cincizeci de 
oameni se îndreptau către general. Toţi soldaţii săi din acea 
zonă erau morţi sau pe moarte. Unul sau doi încă mai strigau, 
plini de frustrare, dar nici ei nu puteau să ajungă la unchiul lui. 

Marius scuipă sânge şi flegmă, şi îşi ridică sabia ameninţător. 

— Veniţi încoace, băieţi! Nu mă lăsaţi să aştept! răcni el 
printre dinţii încleştaţi, mânia ţinând disperarea la distanţă. 

Iulius simţi un pumn puternic încleştându-se de gulerul lui şi 
târându-l în spate. Mugi mânios şi îşi simţi făcută prizonieră 
mâna ce ţinea spada în timp ce se întorcea să înfrunte 
pericolul. Se trezi uitându-se la faţa aspră a lui Tubruk. 

— Nu, băiete. E prea târziu. Fugi cât mai poţi! 

Iulius se zbătu în strânsoare, înjurând cu furie nestăpânită. 

— Dă-mi drumul! Marius este... 

— Ştiu. Nu-l putem salva. Faţa lui Tubruk era rece şi palidă. 
Oamenii lui sunt prea departe. Pe noi nu ne-au luat în seamă 
pentru un moment, dar sunt prea mulţi. Supravieţuieşte ca să-l 
răzbuni, Gaius! Supravieţuieşte! 

Tulius se răsuci în strânsoare şi la cincizeci de paşi îl văzu pe 
Marius prăbuşindu-se sub o grămadă cotropitoare de trupuri, 
unele dintre ele învinse şi fără putere, oameni deja morţi din 


292 


cauza loviturilor lui. Văzu că alţii ţineau bâte şi-l loveau sălbatic 
pe general, trântindu-l la pământ cu o ferocitate dementă. 

— Nu pot să fug, spuse Iulius. 

Tubruk slobozi o înjurătură. 

— Nu. Dar te poţi retrage. Bătălia asta e pierdută. Oraşul e 
pierdut. Priveşte, trădătorii lui Sulla sunt chiar pe porţi. 
Legiunea lui se va abate asupra noastră dacă nu acţionăm 
acum. Vino! 

Fără să mai aştepte răspuns, Tubruk îl luă pe tânăr la subraţ 
şi începu să îl târască, ajutat de Cabera, care îl apucase de 
celălalt braţ. 

— Vom lua caii şi vom traversa oraşul către una dintre 
celelalte porţi. Apoi către coastă şi către galera legiunii. 
Trebuie să dispari. Puţini dintre cei care l-au susţinut pe 
Marius vor mai trăi până dimineaţă, continuă Tubruk pe un ton 
sumbru. 

Tânărul merse aproape fără vlagă în strânsoarea lui, apoi 
înţepeni de frică atunci când noaptea se umplu de şi mai multe 
umbre negre, care îi înconjurară. La gâtul lor fură ridicate 
săbii, iar Iulius se încordă la gândul durerii care va urma. Însă 
un alt ordin se auzi în noapte: 

— Nu şi aceştia! li cunosc. Sulla a zis să-i ţinem în viaţă. Ia 
funiile! 

Se luptară, dar nu puteau face nimic. 

e 

Marius îşi simţi sabia smulsă din mână şi auzi zăngănitul ei 
în timp ce fu aruncată pe pietre. Simţi loviturile bâtelor nu ca 
pe nişte mesageri ai durerii, ci doar ca nişte izbituri, purtându-i 
capul într-o parte şi într-alta. Simţi o coastă plesnind cu o 
durere fulgerătoare, apoi braţul i se răsuci, umărul dislocându- 
se cu un pârâit puternic. Redeveni conştient şi apoi se scufundă 
din nou, atunci când cineva călcă pe degetele lui rupându-le. 
Unde erau oamenii săi? Vor veni sigur să-l salveze. Nu aşa era 
menit să se întâmple lucrurile, nu astfel îşi văzuse sfârşitul. Nu 
era omul care intrase în Roma în fruntea unui Triumf măreț, 
care purtase veşmânt purpuriu şi aruncase monede de argint 
mulţimii care îl aclama. Era ceva stricat, care sângera şi se 
stingea pe pietrele ascuţite şi se gândea dacă oamenii lui vor 
mai veni după el, cei pe care îi iubea precum un tată îşi iubeşte 
copiii. 


293 


Se simţi tras de cap şi aşteptă ca o sabie să-i reteze beregata. 
Dar nu se întâmplă asta, şi, după lungi secunde de agonie, ochii 
săi se concentrară pe masa neagră amenințătoare a porţilor 
dinspre Via Sacra. Oameni mişunau peste ea ca nişte furnici, 
iar cadavrele o îmbrăcau într-un costum obscen. Văzu zăvorul 
ridicat de echipe de oameni şi apoi zări licărirea torţelor 
scânteind prin deschizătură. Marea poartă fu dată de ziduri, iar 
dincolo de ea stătea măreaţa legiune a lui Sulla, cu generalul în 
frunte, purtând o cunună de aur pentru a-i ţine părul, o togă 
albă imaculată şi sandale de aur. Marius clipi pentru a 
îndepărta sângele care i se scurgea în ochi, iar în depărtare 
auzi zăngănit de arme, în timp ce Legiunea Primigenia năvălea 
din toate cotloanele oraşului pentru a-l salva pe generalul ei. 

Veniseră prea târziu. Inamicul era deja înăuntru, iar el 
pierduse. Vor arde Roma, ştia asta. Nimic nu mai putea 
împiedica asta acum. Trupele lui vor fi copleşite şi vor fi 
măcelărite, iar oraşul - jefuit şi distrus. A doua zi, dacă Sulla 
mai era în viaţă, avea să moştenească un strat gros de cenuşă. 

Degetele înfipte în părul lui Marius traseră mai cu putere, 
pentru a-i înălța capul cât mai sus, o durere distantă, printre 
atâtea altele. Marius se simţi cuprins de o mânie rece împotriva 
omului care venea maiestuos către el; totuşi, era amestecată cu 
o urmă de respect pentru un inamic destoinic. Nu era oare un 
om judecat după inamicii săi? Atunci cu siguranţă că Marius 
era măreț. Gândurile lui rătăciră încoace şi încolo, înceţoşate 
de loviturile puternice. Leşinase, gândi pentru o clipă, 
revenindu-şi în timp ce un soldat cu faţa aspră îl plesni peste 
obraz, strâmbându-se nemulţumit de sângele care îi rămăsese 
pe mână. Omul începu să se şteargă pe hainele lui murdare, 
dar se auzi o voce puternică. 

— Ai grijă, soldatule, mâinile tale sunt mânjite de sângele lui 
Marius! Cred că e necesar un pic de respect. 

Omul se holbă spre cuceritor, incapabil să înţeleagă. Se dădu 
câţiva paşi înapoi, intrând în mulţimea de soldaţi şi ţinându-şi 
mâinile înţepenite departe de corp. 

— Puţini înţeleg, Marius, nu-i aşa? Cum e să fii născut pentru 
un destin măreț? 

Sulla se trase mai într-o parte pentru ca Marius să-l poată 
privi în ochi. Ochii lui scânteiau, plini de o satisfacţie pe care 
Marius sperase să nu o mai vadă în veci. Uitându-se în altă 


294 


parte, tuşi cu sânge şi îl lăsă să i se scurgă pe bărbie. Nu mai 
avea energie să scuipe şi nu avea nicio dorinţă să dea vreo 
replică în ultimele momente dinaintea morţii. Se gândi dacă 
Sulla ar fi lăsat-o pe Metella în viaţă, dar ştia că nu ar fi făcut-o. 
Iulius... spera ca el să fi scăpat, dar se afla şi el probabil printre 
cadavrele care se răceau pretutindeni. 

Zgomotele luptei se înălţară în fundal şi Marius îşi auzi 
numele răsunând în timp ce oamenii săi se luptau să ajungă la 
el. Încercă să nu spere; era prea dureros. Moartea avea să vină 
în câteva secunde. Oamenii lui îi vor vedea doar cadavrul. 

Sulla îşi duse un deget la buze, cu faţa îngândurată. 

— Dacă ai fi oricare alt general, te-aş executa şi apoi aş 
negocia cu legiunea să înceteze ostilitățile. Sunt, până la urmă, 
un consul şi mă aflu pe deplin în drepturile mele. Ar trebui să 
fie o treabă destul de uşoară să le dau voie forţelor potrivnice 
să se retragă în afara oraşului şi să-mi conduc oamenii în 
cazarma cetăţii în locul lor. Cred, totuşi, că soldaţii tăi vor 
continua lupta până la ultimul, iar asta mă va costa câteva sute 
de legionari de-ai mei. Nu eşti tu generalul poporului, iubit de 
Primigenia? Se bătu din nou cu degetul peste buze, iar Marius 
se chinui să se concentreze, să ignore durerea şi sfârşeala care 
amenințau să îl târască înapoi în întuneric. Pentru tine, Marius, 
trebuie să găsesc o soluţie specială. Asta e oferta mea. Mă poţi 
auzi? 

Îl chemă pe unul dintre oamenii pe care Marius nu îi putea 
vedea. Câteva palme îl treziră din amorţeală. 

— Mai eşti cu noi? Spune-le oamenilor tăi să-mi accepte 
autoritatea drept consul al Romei. Legiunea Primigenia trebuie 
să se predea, iar legiunii mele trebuie să i se permită să intre în 
oraş fără incidente şi fără alte atacuri. Ştii că oricum sunt 
înăuntru. Dacă poţi face asta, îţi voi îngădui să părăseşti oraşul 
cu soţia ta, cu onoarea mea drept zălog. Dacă refuzi, niciunul 
dintre oamenii tăi nu va mai trăi. Îi voi nimici pe fiecare stradă, 
în fiecare casă, împreună cu cei care ţi-au arătat susţinere sau 
bunăvoință, cu soțiile lor, copiii şi sclavii. Pe scurt, îţi voi şterge 
numele din analele oraşului, astfel încât niciun om care te-a 
numit cândva prieten nu va mai trăi. Înţelegi, Marius? Ridică-l 
în picioare şi susţine-l! Adu-i apă să îşi înmoaie gâtul. 

Marius auzi cuvintele şi încercă să le reţină în vârtejul de 
plumb al gândurilor lui. Nu avea încredere în onoarea lui Sulla 


295 


nici măcar cât negru sub unghie, dar legiunea lui putea fi 
salvată. Vor fi trimişi departe de Roma, desigur, dându-li-se 
vreo însărcinare degradantă, cum ar fi să păzească minele din 
nordul îndepărtat împotriva sălbaticilor cu trupuri vopsite, dar 
vor supravieţui. Pariase şi pierduse. O disperare surdă îl 
cuprinse, înmuind ascuţimea durerii ce izvora dinspre oasele 
rupte care se deplasau în strânsoarea cumplită a oamenilor lui 
Sulla, oameni care nu ar fi îndrăznit să-l atingă nici cu un deget 
în urmă cu un an. Braţul său atârna vlăguit, amorţit, şi îl simţi 
străin, dar asta nu mai conta. 

Un ultim gând îl opri să vorbească imediat. Să tragă cumva 
de timp, în speranţa că oamenii săi ar putea câştiga şi răsturna 
situaţia în avantajul său? Işi întoarse capul şi văzu mulţimea 
oamenilor lui Sulla repezindu-se să invadeze străzile din jur şi 
pricepu că şansa unei reveniri rapide trecuse. De atunci înainte 
avea să fie cea mai cumplită şi mai mizerabilă luptă, iar 
majoritatea soldaţilor din legiunea lui se aflau încă pe ziduri, 
incapabili să răspundă. Nu. 

— Sunt de acord. Imi dau cuvântul. Lasă-i pe cei mai 
apropiaţi dintre oamenii mei să mă vadă, ca să le pot transmite 
ordinul. 

Sulla încuviinţă din cap, cu chipul exprimând neîncredere. 

— Mii de oameni vor muri dacă minţi. Soţia ta va fi torturată 
până la moarte. Hai să-i punem capăt. Adu-l în faţă! 

Marius gemu de durere atunci când fu târât din umbra 
zidului către locul unde zgomotul luptei răsuna intens. Sulla 
făcu semn către oamenii săi. 

— Anunţaţi încetarea luptei! se răsti el, vocea trădându-i 
nervozitatea pentru prima dată de când Marius îl întâlnise. 

Cornurile dădură semnalul şi imediat primele două rânduri 
se dădură înapoi cu un pas din calea inamicului, adoptând 
poziţia de apărare, cu săbiile sângerânde. 

Trupele lui Marius părăsiră zidurile pe partea de sud-est a 
oraşului, împrăştiindu-se pe străzi. Se îngrămădiră pe fiecare 
alee şi pe fiecare drum, cu ochii aprinşi de furie şi de sete de 
sânge. În spatele lor se adunau din ce în ce mai mulţi, în timp 
ce zidurile erau despuiate de apărători. Când Marius fu ridicat 
să vorbească, un urlet puternic se ridică dinspre oameni, un 
zgomot animalic de răzbunare. Sulla rămase nemişcat, dar 
ridurile din jurul ochilor i se adânciră drept răspuns. Marius 


296 


inspiră adânc, pregătindu-se să cuvânte, şi simţi apăsarea unui 
pumnal în spate. 

— Legiunea Primigenia... Vocea lui Marius era un murmur, şi 
încercă din nou, găsind de astă dată putere. Legiunea 
Primigenia! Nu e nicio dezonoare. Nu am fost trădaţi, doar 
atacați de oamenii lui Sulla pe care şi i-a lăsat în urmă. Acum, 
dacă mă iubiţi, dacă m-aţi iubit vreodată, omorâţi-i pe toți şi 
ardeți Roma din temelii! 

Nu luă în seamă durerea cu care cuțitul îl pătrunse, stând 
mândru dinaintea oamenilor săi pentru încă o clipă, în timp ce 
ei urlară de bucurie sălbatică. Apoi se prăbuşi. 

— Pe toate flăcările iadului! urlă Sulla în timp ce Legiunea 
Primigenia se repezea la atac. În formaţii de câte patru! În 
formaţii şi angajaţi-vă! Compania a VI-a la mine! Atacaţi! 

Îşi trase sabia, pe când compania cea mai apropiată se 
strânse în jurul lui pentru a-l proteja. Deja putea simţi în aer 
mirosul sângelui şi al fumului, iar zorile erau încă departe. 


Capitolul 29 


Marcus se uită peste parapet, mijindu-şi ochii la focurile 
inamicului din depărtare. Era un tărâm frumos, dar nu avea 
nimic blând. Iernile îi omorau pe cei slabi şi bătrâni, chiar şi 
arborii pitici păreau veştejiţi şi cumva învinşi, aşa cum atârnau 
de piscurile stâncoase din trecătorile din munţi. După mai mult 
de un an pe post de cercetaş, pielea îi era de un maroniu-închis, 
iar corpul său era fibros şi musculos. Dezvoltase ceea ce 
bătrânii soldaţi numeau „mâncărime”, capacitatea de a mirosi o 
ambuscadă, de a zări un urmăritor şi de a se mişca nevăzut în 
întuneric, peste stânci şi pietre. Toţi urmăritorii experimentați 
aveau acest talent, iar cei care nu o dobândiseră după un an, 
nu aveau să o mai dobândească niciodată - şi nu vor fi niciodată 
printre cei mai buni, susțineau ei. 

Marcus fusese prima dată promovat comandant peste opt 
oameni după ce descoperise cu succes o ambuscadă a 
clanurilor cu pielea albastră, direcţionându-şi cercetaşii pe 
lângă inamic şi ajungând în spatele lor. Oamenii lui îi făcuseră 
bucăţi şi abia apoi cineva remarcase că îi urmaseră comanda 
fără să crâcnească. Era prima dată când văzuse nomazii 
sălbatici de aproape, iar imaginea feţelor lor pictate în albastru 
încă îi mai bântuia visele după ce se hrănea cu mâncare 
proastă şi bea vin ieftin. 

Politica legiunii era să controleze şi să aducă pace în zonă, 
ceea ce în realitate însemna o acoperire pentru permisiunea de 
a omori cât de mulţi sălbatici puteau. Atrocităţile se aflau la 
ordinea zilei. Gărzi romane dispăreau, fiind apoi găsite înţepate 
cu ţăruşi, cu măruntaiele revărsate în bătaia soarelui 
necruţător. Mila şi bunătatea erau date repede uitării în 
amestecul de căldură, praf şi muşte. Multe dintre acţiuni nu 
aveau amploare - pe un teren atât de ostil şi de denivelat nu 
puteau avea parte de luptele grandioase atât de iubite de 
legionarii romani. Patrulele plecau şi se întorceau cu câteva 
capete sau câţiva oameni lipsă. Se părea că ajunseseră la un 
impas, niciuna din părţi neavând puterea să o extermine pe 
cealaltă. 

După douăsprezece luni petrecute astfel, raidurile asupra 
caravanelor cu provizii sporiseră şi deveniseră brutale. 


298 


Împreună cu alte unităţi, oamenii lui Marcus se alăturaseră 
gărzilor de la provizii, pentru a se asigura că butoaiele cu apă 
şi alimentele conservate ajungeau la posturile cele mai izolate. 

Era clar că aceste clădiri erau ca nişte spini în coasta 
triburilor, iar atacurile asupra forturilor mici de piatră dintre 
dealuri erau frecvente. Legiunea îi rotea pe oamenii staţionaţi 
acolo la intervale regulate şi mulţi se întorceau la tabăra 
permanentă cu poveşti sinistre despre capete aruncate peste 
parapete sau despre cuvinte scrise cu sânge pe ziduri, 
descoperite atunci când răsărea soarele. 

La început, îndatoririle de paznic al caravanei nu se arătară 
apăsătoare pentru Marcus. Cinci dintre cei opt oameni ai săi 
erau experimentați, cu sânge rece şi îşi îndeplineau treburile 
fără să crâcnească sau să se plângă. Dintre ceilalţi trei, Japek 
se plângea mereu, fără să-i pese că ceilalţi nu-l plăceau, Rupis 
era aproape de pensionare şi fusese retrogradat după ce 
greşise pe când se afla la comandă, iar al treilea era Peppis. 
Fiecare avea probleme diferite; Renius îl refuzase când îi 
ceruse sfatul. 

— Sunt oamenii tăi, rezolvă-ţi singur problemele, fuseseră 
singurele lui cuvinte pe tema respectivă. 

Marcus îl făcuse pe Rupis secundul lui, răspunzător a patru 
dintre oameni, cu speranţa că îi va restitui astfel un strop din 
mândria pierdută. În schimb, bătrânul păruse cumva insultat de 
asta şi ajunsese practic să rânjească batjocoritor de fiecare 
dată când Marcus îi dădea un ordin. După ce se gândi un pic, 
Marcus îi ordonă lui Japek să-şi scrie toate plângerile imediat 
ce îi veneau în minte, compunând un catalog pe care îl vor 
prezenta  centurionului când se vor întoarce la tabăra 
permanentă. Omul era bine-cunoscut pentru faptul că nu putea 
suferi nebunii, iar Marcus se bucură să vadă cum nici măcar o 
singură plângere nu fusese scrisă pe pergamentul pe care i-l 
pusese la dispoziţie lui Tapek din depozitele legiunii. Probabil 
că obținuse un mic triumf, dar Marcus se străduia să înveţe să 
trateze cu oamenii sau, aşa cum spunea Renius, să îi pună să 
execute ceea ce voia fără a fi extrem de enervat că o făceau 
prost. Când se gândi la asta, îl făcu să zâmbească ideea că 
singurul profesor de diplomaţie pe care îl avusese vreodată era 
Renius. 


299 


Peppis era genul de problemă ce nu putea fi rezolvată cu 
câteva cuvinte sau cu o lovitură. Avusese un început promiţător 
la cazarma permanentă, crescând repede datorită mâncării şi a 
exerciţiilor. Din nefericire, avea obiceiul să fure din depozite, 
aducând deseori lucrurile la Marcus, ceea ce-i provoca acestuia 
o grămadă de dificultăţi. Chiar dacă fusese forţat să înapoieze 
tot ceea ce luase, ba căpătase şi o biciuire scurtă, dar 
sănătoasă, nimic nu reuşise să-l vindece pe Peppis de obicei, iar 
într-un final centurionul Legiunii Pumnul de Bronz, Leonides, îl 
trimisese pe băiat la Marcus cu un bilet pe care scria: 
„Responsabilitatea ta. Spinarea ta”. 

Garda începuse bine, cu o eficienţă pe care Marcus o luase 
ca de la sine înţeleasă, dar despre care acum bănuia că nu era 
specifică în tot cuprinsul imperiului. Plecaseră cu o oră înainte 
de răsărit, mergând de-a lungul potecilor către dealurile 
întunecate de granit. Patru căruţe trase de bivoli fuseseră 
umplute cu butoaie legate bine, iar treizeci şi doi de soldaţi se 
prezentaseră de gardă. Se aflau sub comanda unui bătrân 
cercetaş numit Peritas, care avea douăzeci de ani de experienţă 
şi cu greu putea fi păcălit. Cu totul, reprezentau o forţă 
formidabilă care urca pe drumul dintre dealuri şi, cu toate că 
Marcus simţi că erau urmăriţi chiar de la început de ochi 
ascunşi, cu un astfel de sentiment te obişnuiai destul de 
repede. Unitatea sa era în avangardă, iar Marcus mergea în 
fruntea unui grup format din doi dintre oamenii săi pe malul 
abrupt al unei stânci acoperite de muşchi uscat, când se 
întâlniră faţă în faţă cu cincizeci de indivizi cu feţele pictate în 
albastru, înarmaţi cum se cuvine pentru război. 

Pentru câteva secunde, ambele tabere se priviră, iar apoi 
Marcus se întoarse pe călcâie şi o luă la sănătoasa spre baza 
stâncii, cu cei doi însoțitori pe urme, doar o idee mai înceţi. În 
spatele lor se auzi un țipăt puternic, făcând să nu mai fie 
necesară avertizarea caravanei. Albaştrii se revărsară peste 
buza stâncii şi se aruncară asupra gărzilor caravanei cu săbiile 
lor lungi ridicate deasupra capului şi umplând aerul de munte 
cu ţipete sălbatice. 

Legionarii nu pierdură vremea, nu se intimidară. În timp ce 
albaştrii atacau, săgețile erau puse în arcuri şi un val zumzăitor 
purtător de moarte trecu pe deasupra capului lui Marcus şi al 
oamenilor săi, dându-le vreme să ajungă la drum şi să se 


300 


întoarcă spre duşman. Marcus îşi aminti că îşi scosese sabia şi 
omorâse un luptător, care ţipase chiar în momentul în care 
romanul îşi înfipsese lama în gâtul său. 

Pentru un moment, legionarii fură copleşiţi. Puterea lor 
stătea în organizarea pe grupuri, dar pe cărarea zdrenţuită 
fiecare om lupta pentru sine şi erau puţine şanse să uneşti 
scuturile cu altcineva. Totuşi, Marcus văzu că fiecare roman 
ţinea piept şi reteza cu sabia, cu faţa nemiloasă şi dârză 
înaintea înspăimântătorului trib albastru. Mulţi oameni căzură 
în ambele tabere, iar Marcus se trezi cu spatele la o căruţă, 
ferindu-se de o lovitură de sabie şi împlântându-şi lama scurtă 
într-un stomac albastru care tresăltă; îşi eliberă apoi tăişul, 
hăcuind carnea. Intestinele se iviră, de un galben aprins 
contrastând cu albastrul vopselii, gândi el în timp ce se apăra 
de alţi doi. Reteză o mână de la încheietură şi izbi un alt 
luptător în vintre, în timp ce acesta încerca să sară în căruţă. 
Sălbaticul căzu în praful înecăcios, horcăind, iar Marcus călcă 
peste el în timp ce despica bicepsul următorului. Lupta păru să 
dureze mult timp; însă, când sălbaticii cedară în sfârşit şi fugiră 
în susul pantei pentru a se pune la adăpost, Marcus fu surprins 
să vadă soarele tot acolo unde fusese în momentul în care se 
treziseră atacați. Nu trecuseră decât cel mult câteva minute. Se 
uită în jur după unitatea lui şi fu uşurat să vadă feţele pe care 
le ştia atât de bine, gâfâind, stropite de sânge, dar în viaţă. 

Mulţi nu fuseseră însă atât de norocoşi. Rupis nu avea să mai 
rânjească batjocoritor niciodată. Zăcea cu picioarele sprijinite 
de una dintre căruţe, cu o gaură roşie, largă, deschisă în gât. 
Alţi doisprezece fuseseră măcelăriți în timpul atacului, iar în 
jurul lor zăceau aproape treizeci de cadavre albastre care îşi 
udau cu sânge propriul pământ. Era o privelişte cruntă, iar 
muştele se adunaseră deja în roiuri pentru ospăț. 

În timp ce Marcus îi strigă lui Peppis să-i aducă apă, Peritas 
începu să numească gărzile din nou şi să cheme comandanții la 
el pentru raport. Marcus luă plosca adusă de Peppis şi merse 
până în capul coloanei. 

Peritas arăta de parcă, de-a lungul anilor, praful şi căldura 
supseseră toată umezeala din el, lăsând doar un fel de lemn 
tare şi ochi care se uitau la lume cu o indiferenţă amuzată. Din 
tot grupul, el era singurul călare. Răspunse la salutul lui 
Marcus. 


301 


— Ne-am putea întoarce, dar presupun că au dat deja tot ce 
puteau mai rău din ei în momentul acesta. Cred că dacă am 
duce cadavrele înapoi ar însemna o mică victorie pentru 
sălbatici, aşa că mergem mai departe. Legaţi morţii de căruţe şi 
schimbaţi gărzile. Vreau ca oamenii cei mai odihniţi să stea de 
pază, pentru orice eventualitate. Bine aţi făcut aceia care aţi 
surprins inamicul şi i-aţi făcut să se arate mai devreme. 
Probabil că aţi salvat câteva vieţi de romani. Mai sunt doar 
cincizeci de kilometri până la fortul de pe deal, aşa că ar trebui 
să ne grăbim. Întrebări? 

Marcus se uită la orizont. Nu era nimic de întrebat. Oamenii 
mureau, apoi erau incineraţi şi cenuşa trimisă la Roma. Asta 
era viaţa de armată. Cei care supravieţuiau primeau promovări. 
Nu îşi dăduse seama că aveai nevoie de atât de mult noroc, dar 
Renius încuviinţase când fusese întrebat şi-i arătase că, deşi 
zeii aveau eroi favoriţi, unei săgeți nu îi pasă pe cine omoară. 

e 

Adevăratele probleme începură atunci când compania sleită 
de puteri ajunse pe ultimii kilometri ai călătoriei. Incepuseră să 
zărească oameni albaştri care îi priveau de sub copăcei, câte-o 
licărire de culoare ici şi colo. Nu erau suficient de numeroşi 
pentru a trimite o unitate pentru atac, iar albaştrii nu folosiseră 
niciodată arme la distanţă. Aşa că legionarii se făcură că nu-i 
văd şi ţinură mâinile încleştate pe săbii. 

Cu cât se apropiau mai mult de fort, cu atât puteau vedea 
mai mulţi duşmani. Cel puţin douăzeci dintre ei ţineau ritmul 
cu caravana la un nivel mai înalt decât poteca, folosindu-se de 
copaci pentru a se ascunde, dar din când în când ieşeau la 
lumină pentru a huidui şi a-şi bate joc de soldaţii dârji ai Romei. 
Peritas se încruntă în vreme ce îşi mâna calul mai departe şi îşi 
puse mâna pe teaca sabiei. _ 

Marcus se tot aştepta să se arunce cu o suliță. Işi imagină 
unul dintre luptătorii albaştrii ochindu-l şi putea simţi practic 
locul dintre umeri unde avea să se înfigă vârful. Cu siguranţă 
aveau sulițe, dar păreau că evită să le arunce, sau cel puţin aşa 
făcuseră în trecut. Totuşi, locul acela dintre umeri încă îl ardea. 
Începu să-şi dorească să fie mai aproape fortul şi în acelaşi 
timp prinse a se teme de ceea ce ar putea găsi acolo. Se 
adunaseră mai multe triburi; cu siguranţă niciunul dintre 
oameni nu văzuse atât de mulţi albaştri la un loc până acum. 


302 


Dacă vreunul dintre ei trăia să raporteze legiunii, trebuia să îi 
avertizeze că triburile căpătaseră mai multă încredere şi 
crescuseră ca număr. 

Intr-un târziu, trecură de ultimul cot al drumului şi văzură 
ultima porţiune a călătoriei, un kilometru şi jumătate de drum 
abrupt până la o fortăreață aflată pe un deal cenuşiu. Pe zonele 
plate ale aflorimentului viermuiau mulţi oameni albaştri. Unii 
îşi făcuseră tabăra chiar în zona fortăreței şi priveau caravana 
cu ochi mijiţi. În spatele lor puteau auzi alunecări mici de 
pământ stârnite de paşi şi bolovani care se dislocau din cauza 
picioarelor goale care le escaladau. Cu toţi oamenii având 
nervii încordaţi la maximum, începură urcuşul încet până la 
fort, vizitiii pocnindu-şi bivolii cu bicele nervoşi. 

Marcus nu putea vedea niciun cercetaş şi începu să aibă o 
senzaţie de frică surdă. Nu vor ajunge... iar dacă ar fi făcut-o, 
ce ar fi găsit acolo? 

Marşul încet continuă până ajunseră suficient de aproape 
pentru a vedea detaliile fortului. Nu se zărea nimeni pe 
metereze şi Marcus ştiu, cu inima cât un purice, că înăuntru nu 
mai putea fi cineva în viaţă. Îşi scoase sabia şi o învârti nervos 
prin aer, mergând mai departe. 

Deodată se auzi un urlet puternic, slobozit din fiecare piept 
albastru din jur. Marcus se uită în spate şi văzu o ceată de 
aproximativ o sută de albaştri care îi atacau. 

Peritas străbătu călare linia de legionari. 

— Abandonaţi căruțele! Alergaţi către fort. Executarea! ţipă 
el, iar soldaţii o rupseră la fugă. 

Urletele crescură în spatele lor cu o bucurie sălbatică, în 
timp ce vizitiii săriră din căruţe şi parcurseră pe jos ultimele 
sute de metri. Marcus îşi ţinea sabia departe de corp şi alerga 
cât îl ţineau picioarele, neîndrăznind să se uite înapoi. Putea 
auzi lipăitul crunt al tălpilor goale şi tipetele ascuţite ale 
atacului albaştrilor, ameninţător de aproape. Văzu poarta 
ivindu-se în faţă şi trecu de ea cu o îmbrâncitură, soldaţii 
osteniţi întorcându-se imediat pentru a striga încurajări către 
cei mai înceţi. 

Majoritatea ajunseră. Doar doi oameni, fie prea obosiţi, fie 
prea speriaţi pentru a mai reuşi sprintul, fură prinşi din urmă, 
întorcându-se în ultimul moment, ca animalele încolţite, şi 
sfârşind pătrunşi de multe săbii. Lamele ude şi roşii fură 


303 


ridicate în semn de sfidare în timp ce supraviețuitorii închiseră 
şi baricadară poarta. Peritas cobori de pe cal şi ordonă să se 
cerceteze locul şi să se asigure că fortul era liber. Cine ar fi 
putut pătrunde în minţile bolnave ale sălbaticilor? Poate erau 
mai mulţi oameni care aşteptau înăuntru, doar pentru plăcerea 
de a-i surprinde când s-ar fi crezut în siguranţă. 

Totuşi, fortul se dovedi a fi gol, cu excepţia cadavrelor. O 
echipă de cincizeci de oameni păzea fiecare fort, cu douăzeci 
de cai. Oameni şi animale zăceau la pământ, în locul în care 
fuseseră omorâte şi apoi mutilate. Chiar şi caii aveau 
măruntaiele împrăştiate pe podeaua de piatră, şi nori de muşte 
negre-albăstrui se ridicară bâzâind când fură deranjate. Doi 
oameni vomitară când simţiră mirosul, iar inima lui Marcus se 
strânse şi mai mult. Erau prinşi în capcană, viitorul hărăzindu- 
le numai boală şi moarte. Afară, oamenii albaştri cântau şi 
ţipau. 


Capitolul 30 


Până la căderea nopţii, Peritas încuiase deja cadavrele 
legionarilor într-un depozit gol de la subsol. Caii morţi se 
dovediră a fi o problemă mai dificilă. Toate armele fuseseră 
furate din fort şi nu se putea găsi niciun topor nicăieri. 
Cadavrele cleioase puteau fi ridicate de cinci sau şase oameni 
în acelaşi timp, dar nu puteau fi nicicum urcate pe treptele de 
piatră pentru a fi aruncate peste metereze. În cele din urmă, 
Peritas îngrămădise trupurile grele, lipsite de viaţă la porţi, 
pentru a-i încetini pe atacatori. La mai mult nu puteau spera. 
Nimeni nu se aştepta să supravieţuiască peste noapte, iar frica 
şi resemnarea atârnau greu pe umerii tuturor. Pe ziduri, 
Marcus privea focurile de tabără ale sălbaticilor cu ochii mici. 

— Ce nu înţeleg, murmură el spre Peppis, este de ce ne-au 
lăsat să intrăm în fort. L-au cucerit odată şi probabil că i-a 
costat vieţi, aşa că, de ce nu ne-au oprit pe cărare? 

Peppis ridică din umeri. 

— Sunt sălbatici, domnule. Poate că le plac provocările sau 
vor să ne umilească. Băiatul îşi continuă însărcinarea de a 
ascuţi săbiile folosind o bucată tocită de gresie. Peritas spune 
că ni se va simţi lipsa atunci când nu ne vom mai întoarce, 
dimineaţă, şi vor trimite o forţă zdrobitoare până mâine-seară, 
poate şi mai devreme. Nu trebuie să rezistăm prea mult, dar nu 
cred că albaştrii ne vor îngădui un răgaz aşa de mare. 

Continuă să plimbe piatra de-a lungul unei lame de argint. 

— Cred că vom rezista aici cam o zi, spuse Marcus. Sunt 
numeroşi, e adevărat, dar nu mai au şi alte avantaje. Ţine minte 
însă că au cucerit locul odată. 

Marcus tăcu în timp ce un cântec se ridică în întuneric, de 
undeva din apropiere. Dacă îşi încorda vederea, putea zări 
siluete dansând în lumina focurilor. 

— Cineva se distrează în seara asta, mormăi el. 

Salivă. Fântâna fortului fusese otrăvită cu carne putrezită, 
iar tot ce mai era comestibil fusese luat. Dacă întăririle nu 
veneau într-o zi sau două, setea i-ar fi ucis, scutindu-i pe 
albaştri de un efort. Poate chiar asta intenționau, ca romanii să 
moară cu gâturile uscate în soarele arzător. S-ar fi potrivit cu 


poveştile crude pe care le auzise despre ei, istorisiri ale 
soldaţilor la ceas de înserare. 

Peppis se uită peste zid în semiobscuritate şi pufni. 

— Unul dintre ei se pişă pe zid acolo, spuse el, cu vocea 
amestecată între amuzament şi revoltă. 

— Ai grijă, nu te apleca prea mult şi nu-ţi înălța capul prea 
sus, zise Marcus, în timp ce se lipea de piatra dură, încercând 
să se uite peste margine expunându-se cât mai puţin. 

Uimitor de aproape, direct sub ei, se afla un sălbatic albastru 
care se legăna ţinându-şi bărbăţia şi stropind fortul cu urină 
întunecată în jeturi rapide şi scurte. Individul care rânjea 
surprinse deodată mişcarea de deasupra şi sări speriat, 
revenindu-şi însă repede. Îşi flutură mâna spre perechea care îl 
urmărea şi îşi agită părţile intime în direcţia lor. 

— Cred că a băut un pic cam mult, murmură Marcus, rânjind 
fără să vrea. 

Urmări cum omul ridică o ploscă umflată atârnată de şold şi 
o duce la gură, mai mult vărsând pe el decât bând. Abia reuşi 
să pună dopul, după a treia încercare, şi le făcu din nou semne, 
strigând ceva în limba lui dulceagă. 

Plictisit de lipsa lor de răspuns, făcu doi paşi şi căzu în nas. 

Marcus şi Peppis îl priviră. Era nemişcat. 

— Nu e mort, îi pot vedea pieptul mişcându-se. Mort de beat 
poate, şopti Peppis. Trebuie să fie o capcană. Albaştrii sunt 
prefăcuţi, aşa zice toată lumea. 

— Poate, dar văd numai unul şi îi pot ţine piept. Ne-ar prinde 
bine vinul acela. Mie, cel puţin, răspunse Marcus. Mă duc 
acolo! Adu-mi o frânghie. Pot sări peste zid şi urca înapoi 
înainte să apară vreun pericol real. 

Peppis fugi să îndeplinească însărcinarea, iar Marcus se 
concentră asupra siluetei aflate cu faţa în jos şi asupra zonei 
din jur. Cântări riscurile şi apoi zâmbi sardonic. Aveau să 
moară cu toţii la noapte sau în zori, deci ce mai contau 
riscurile? Problema dispăru astfel şi el simţi tensiunea 
părăsindu-i trupul. Moartea sigură era un calmant puternic. Cel 
puţin avea să bea ceva. Plosca aceea de vin părea suficient de 
durdulie pentru a le oferi tuturor o cupă plină. 

Peppis legă capătul lui de frânghie şi aruncă restul la baza 
zidului; funia se desfăşură în tăcere pe o distanţă de şase metri. 


306 


Marcus se asigură că sabia era la locul ei şi ciufuli părul 
puştiului. 

— Ne vedem curând, şopti el, punând un picior pe parapet şi 
dispărând în întuneric. 

Bezna era aşa de densă încât Peppis abia îl putea vedea în 
timp ce se furişa către silueta nemişcată, cu sabia trasă, 
pregătită a lovi. 

Marcus simţi „mâncărimea” din nou şi îşi încleştă fălcile. 
Ceva era în neregulă cu scena aceea, dar era prea târziu pentru 
a mai evita capcana. Întinse un picior, voind să-l mişte pe 
albastrul beat şi nu fu surprins când acesta sări dintr-odată 
spre el. Marcus îi luă gâtul înainte ca expresia de triumf să se 
formeze pe chipul sălbaticului. Apoi încă doi albaştri se ridicară 
de la pământ. Prezenţa lor îl surprinse; stătuseră ascunşi în 
nişte gropi puţin adânci, nemişcaţi cu orele, cu o disciplină 
aproape neomenească. Probabil se îngropaseră în aşteptare 
chiar înainte să apară caravana romană, îşi dădu seama Marcus 
în timp ce ataca. Nu erau nişte sălbatici, ci nişte luptători. 

Părea că erau doar aceştia trei, tineri care căutau să se 
remarce sau să omoare prima lor victimă. Se ridicaseră cu săbii 
în mâini, iar prima sa lovitură fu oprită cu un zăngănit puternic 
de metal, care îl făcu pe Marcus să se cutremure. Aveau să vină 
mai mulţi. Trebuia să scape înainte ca toată armata albastră să 
apară. 

Sabia lui Marcus lunecă pe lângă arma unuia din luptătorii 
acoperiţi de praf şi se lovi de o armură de bronz primitiv 
prelucrat. Omul îl privi cu ură, iar Marcus îl lovi în stomac cu 
celălalt pumn, străpungându-l cu sabia, atunci când adversarul 
se încovoie de durere. Se prăbuşi, cu venele de la gât tăiate, şi 
lovi pământul cu un sunet înfundat. 

Al treilea nu era la fel de priceput ca şi colegul său, dar 
Marcus putea auzi strigăte în spate şi ştia că mai avea puţin 
timp. Graba îl făcu neatent şi se feri târziu de o lovitură cruntă, 
care îi crestă urechea şi îi zgârie pielea capului. 

Fandă spre stânga şi înfipse lama în inima bărbatului, dintr-o 
parte, printre coastele vopsite în albastru. În timp ce luptătorul 
cădea cu un urlet gâlgâit, Marcus auzi lipăitul de picioare care 
se apropiau în fugă, ce-i devenise atât de familiar odată cu 
goana spre fort de la amiază. Era prea târziu să mai alerge spre 
frânghie, aşa că se întoarse şi smulse plosca de pe primul 


307 


cadavru, scoase dopul şi luă o gură zdravănă, în timp ce 
noaptea din jurul său se umplea de săbii şi de umbre albastre. 

Formară un cerc în rândul lui, cu săbiile pregătite şi cu ochii 
sclipind, chiar şi în întuneric. Marcus lăsă plosca la picioarele 
sale şi îşi ridică sabia. Nu se mişcară, şi le văzu ochii uitându-se 
la cadavre. Câteva secunde bune se scurseră în tăcere, apoi 
unul dintre ei păşi în faţă, masiv, chel şi vopsit albastru, ţinând 
o sabie lungă şi curbată. 

Războinicul făcu semn în depărtare şi gesticulă la Marcus. 
Marcus clătină din cap şi arătă către fort. Cineva râse 
batjocoritor, dar un gest scurt din mână al omului îl făcu să 
tacă. Războinicul înaintă fără teamă, cu sabia îndreptată către 
gâtul lui Marcus. Cu cealaltă mână arătă din nou către focurile 
de tabără, apoi din nou la tânărul roman. Cercul se strânse în 
jurul său în tăcere, iar Marcus simţi apropierea oamenilor din 
spatele lui. 

— Tortură până la moarte în foc să fie atunci, spuse el 
arătând la rândul său către focuri. 

Marele luptător albastru încuviinţă din cap, păstrându-şi 
privirea aţintită înspre Marcus. Spuse câteva ordine şi un alt 
luptător puse mâna pe sabia lui Marcus, desprinzându-i-o blând 
dintre degete. 

— A, da, neînarmat şi torturat până la moarte, nu 
înţelesesem de la început, rosti Marcus, forţându-şi vocea să 
capete note plăcute şi ştiind că ei nu înțelegeau. 

Zâmbi, iar ei îi zâmbiră la rândul lor. 

Lăsară fortul în urmă, în întuneric, şi probabil că doar i se 
părea că întrezăreşte chipul lui Peppis profilându-se pe 
fundalul întunecat al cerului pentru un moment, atunci când 
privi înapoi. 

e 

Războinicii merseră cu încredere evidentă în tabăra 
albaştrilor, purtându-şi prizonierul. Marcus putea vedea că se 
pregăteau pentru luptă. Armele erau aşezate în grămezi, iar 
războinicii dansau şi urlau la focuri, scuipând ceva ce părea 
alcool nerafinat, judecând după flăcările albastre care ţâşneau 
în momentul în care jerbele de lichid le loveau. Ţipau şi se 
luptau între ei, şi mulţi îşi dădeau cu o grămadă de noroi pe 
braţe şi faţă; Marcus bănuia că era sursa vopselii albastre. 


308 


Abia apucă să se dumirească de toate, că se şi trezi pus în 
genunchi într-o parte a focului, iar o cupă de argilă conţinând 
alcool pur îi fu îndesată în mâini. Îi lăcrimară ochii de la aburii 
ce se evaporau, dar îl înghiţi pe tot şi se luptă să nu se înece. 
Era un lichior puternic şi refuză atunci când i se mai întinse o 
cupă, dorind să-şi păstreze mintea limpede. Gărzile sale se 
aşezară pe pământ de jur împrejurul său şi păreau să 
comenteze între ei despre hainele şi manierele sale. Cu 
siguranţă, conversaţia implica arătatul cu degetul şi multe 
râsete. Marcus îi ignoră, gândindu-se la posibilitatea de a se ivi 
o ocazie să fugă. Observă săbiile războinicilor de lângă el, 
reţinând cum erau scoase de la centuri şi aşezate pe tufişurile 
de iarbă, la îndemână. Ar fi fost în stare să apuce una... 

Cornuri se auziră deodată şi concentrarea îi fu întreruptă. 
Cum toată lumea se uita către sursa sunetului, Marcus privi pe 
furiş la una dintre săbiile cele mai apropiate şi văzu că mâna 
războinicului se odihnea pe ea. Privirea sa urcă şi întâlni ochii 
omului; Marcus chicoti confuz în timp ce războinicul voinic făcu 
semn din cap că nu şi zâmbi, scoțând la iveală dinţi maronii, 
plini de carii. 

Cornul era ţinut de primul luptător albastru pe care Marcus 
îl văzuse. Probabil că avea în jur de cincizeci de ani şi, spre 
deosebire de corpurile tari şi musculoase ale războinicilor 
tineri, avea un burdihan mare care îi împungea roba şi tresălta 
în timp ce îşi mişca braţele subţiri. Probabil că era 
conducătorul, pentru că luptătorii reacţionau cu iuţeală la 
comenzile pe care le striga. Trei oameni îşi scoaseră săbiile 
lungi şi făcură semn prietenilor din cerc. Fură aduse tobe mici 
şi un ritm rapid începu să se audă. Cei trei oameni stăteau 
relaxaţi, în timp ce ritmul umplea noaptea, apoi bărbaţii se 
puseră în mişcare, mai repede decât ar fi crezut Marcus că e 
posibil. Săbiile păreau nişte raze de soare în zori, iar mişcările 
erau fluide, curgând una după alta, atât de diferite de 
exerciţiile romane pe care le învățase Marius. 

Putea vedea că lupta era înscenată, mai mult un dans decât o 
întrecere violentă. Oamenii se învârteau şi săreau în timp ce 
săbiile lor vibrau, tăind aerul cald al nopţii. 

Marius privi vrăjit până la sfârşit, până ce oamenii îşi reluară 
poziţiile relaxate, iar zgomotul făcut de tobe încetă. Luptătorii 


309 


prinseră a urla, iar Marcus li se alătură fără a se ruşina, 
încordându-se atunci când bătrânul veni către el. 

— Îţi place? Sunt pricepuţi? spuse omul cu un accent 
puternic. 

Marcus încercă să îşi ascundă surpriza şi încuviinţă, 
păstrând pe chip o expresie neutră. 

— Aceşti oameni ţi-au cucerit fortul cel mic. Sunt Krajka, cei 
mai buni dintre noi, da? 

Marcus aprobă din cap. 

— Oamenii tăi s-au luptat bine, dar Krajka se antrenează de 
când se ridică pe picioare da, când sunt copii? Vom lua înapoi 
forturile voastre urâte aşa, da? Piatră cu piatră, şi cenuşă 
împrăştiată? Vom face asta. 

— Câţi... Krajka sunt? întrebă Marcus. 

Bătrânul zâmbi, arătându-şi doar trei dinţi în gingiile 
întunecate. 

— Nu suficienţi. Exersăm pe cei veniţi cu tine azi. Alţi 
războinici trebuie să vadă cum luptă poporul tău, da? 

Marcus se uită la el neîncrezător. Viitorul era unul înnegurat 
pentru cei rămaşi în fort. Fuseseră lăsaţi să ajungă la adăpostul 
zidurilor doar pentru ca tinerii luptători albaştri să se umple 
din nou de sângele apărătorilor reduşi ca număr. Era 
cutremurător. Legiunea îi considera pe albaştri la fel de 
inteligenţi ca animalele. Orice prizonier capturat parcă-şi 
pierdea minţile, muşcând funiile şi omorându-se cu orice obiect 
ascuţit îi cădea la îndemână, dacă nu putea evada. Dovada 
acestor planuri meticuloase - şi unul de-al lor care vorbea o 
limbă civilizată - îi va trezi pe romani, arătându-le o ameninţare 
pe care nu o luaseră suficient în serios. 

— De ce nu am fost ucis? întrebă Marcus. 

Se luptă să rămână calm atunci când bătrânul se apropie de 
faţa lui, iar respiraţia lui acră îl învălui. 

— Sunt impresionati. Trei oameni ai omorât cu sabie scurtă. 
Omori ca bărbat, nu cu arc sau aruncare de suliță. Te-au adus 
la mine, ca pe un lucru ciudat, da? 

O curiozitate, un roman bun la ucis. Bănui ce urma să se 
întâmple înainte ca bătrânul să vorbească. 

— Nu trebuie ca tineri luptători să admire romani. Vei lupta 
cu Krajka, da? Dacă vei câştiga, te duci înapoi la fort. Dacă 


310 


Krajka te omoară, atunci toţi oamenii văd şi ştiu că există 
speranţă pentru zilele care vor urma, da? 

Marcus fu de acord. Nu mai era nimic altceva de făcut. Se 
uită la flăcări şi se întrebă dacă îl vor lăsa să-şi folosească 
sabia. 

e 

Bărbaţii albaştri veniseră de la toate celelalte focuri, lăsându- 
le în paza câtorva. Marcus îşi dădu seama că oamenii din fort 
nu îşi dădeau seama de şansa ce li se ivise. Vor vedea încă 
luminile sticlind în întuneric, neştiind că majoritatea veniseră 
să vadă întrecerea. 

Marcus fu lăsat să se ridice, iar un cerc fu trasat cu pumnale 
înfipte în pământ. Albaştrii se strânseră în jurul acestuia, unii 
ţinându-şi prietenii pe umeri pentru a vedea. Oriunde se 
întorcea Marcus, întâlnea un zid mişcător de carne albastră şi 
de dinţi galbeni, rânjind. Observă că mulţi ochi erau înroşiţi şi 
decise că trebuia să fie ceva în vopsea care irita. Bătrânul, 
albastrul cu burdihanul mare, intră în cerc şi îi înmână solemn 
lui Marcus sabia, păşind înapoi cu grijă. Marcus îl ignoră. Nu 
aveai nevoie de ochi de cercetaş pentru a observa ostilitatea 
aici. Să pierzi şi să fii tăiat în bucăţi pentru a-şi arăta 
superioritatea, să câştigi şi să fii rupt în bucăţi de mulţime. Preţ 
de o clipă, se întrebă ce ar fi făcut Gaius într-o astfel de situaţie 
şi zâmbi. Gaius l-ar fi omorât pe conducător, imediat ce acesta 
i-ar fi înmânat sabia. Până la urmă, nu şi-ar fi putut înrăutăţi în 
niciun fel situaţia. 

Liderul era încă vizibil, burta invadându-i spaţiul din cerc, 
dar cumva nu părea corect să se ducă să-l străpungă pe 
bătrânul diavol. Poate îl vor lăsa să plece. Se uită din nou la 
feţele din jur şi ridică din umeri. Nu era foarte probabil. 

O aclamare joasă se ridică din rândurile mulţimii în timp ce 
un Krajka intră în cerc, valul de luptători despărţindu-se pentru 
puţin timp, cât să-i facă loc, apoi trupurile albastre unindu-se şi 
împingându-se, pentru a căpăta o poziţie mai bună. Marcus îl 
cercetă din cap până-n picioare. Era cu mult mai înalt decât un 
luptător albastru obişnuit, fiind mai mare cu opt centimetri 
decât Marcus, chiar şi după ce acesta crescuse binişor după 
plecarea din Roma. Avea pieptul gol, iar muşchii se profilau 
uşor pe sub pielea vopsită. Marcus ghici că aveau probabil 
aceeaşi alonjă. Braţele lui erau lungi, cu încheieturi puternice 


311 


de la orele de antrenament cu sabia. Ştia că avea o şansă, 
indiferent cât de bun era omul. Renius încă mai lucra cu el în 
fiecare zi, şi Marcus nu mai avea oponenți care să-l provoace la 
antrenamente. 

Privi la felul în care se mişca omul cel înalt. Se uită în ochii 
săi şi nu găsi niciun semn de slăbiciune. Omul nu zâmbea şi nu 
ar fi înţeles oricum insultele. Dădea ocol cercului, ţinându-se 
cât mai departe, în caz că Marcus ar fi încercat un atac 
sălbatic. Marcus se întoarse pe loc, urmărindu-l tot timpul până 
îşi luă poziţia de luptă pe partea opusă, la şase metri distanţă. 
Tactică, tactică. Renius spusese că nu trebuie să te opreşti 
niciodată din gândit. Scopul era să câştige, nu să fie corect. 
Marcus tresări când bărbatul trase o sabie lungă care ajungea 
de la şold până la pământ, o lamă sclipitoare de bronz lustruit. 
Nu îşi dăduse seama până atunci, dar albaştrii foloseau arme 
de bronz, şi o sabie de fier le va toci în curând, dacă va 
supravieţui primelor lovituri. Gândurile i se puseră în mişcare. 
Bronzul se tocea. Nu era la fel de tare ca fierul. 

Omul se apropie şi îşi relaxă umerii goi. Purta doar jambiere 
peste picioarele goale şi părea extrem de atletic, mişcându-se 
ca o felină uriaşă. 

— Dacă îl omor, sunt liber, da? strigă Marcus la conducătorul 
lor. 

Un râset batjocoritor veni dinspre mulţime, făcându-l să se 
întrebe cât de mulţi înțelegeau limba. Bătrânul albastru aprobă 
din cap, zâmbind, şi făcu semn cu mâna să înceapă lupta. 

Marcus sări cât colo când tobele sunară, acoperind 
murmurul mulţimii. Oponentul său se relaxă vizibil, în ritmul 
loviturilor. Marcus îl urmări cum se pleacă într-o poziţie de 
luptător, cu sabia dreaptă. Cei câţiva centimetri în plus ai lamei 
îi vor da un avantaj în privinţa alonjei, se gândi Marcus, 
dezmorţindu-şi umerii. Ridică mâna şi făcu un pas înapoi 
pentru a-şi da jos tunica. Se simţi uşurat când o lepădă în 
căldura aceea înăbuşitoare, sporită de focul din apropiere şi de 
mulţimea năduşită. Bătăile la tobă crescură în intensitate, iar 
Marcus îşi concentră privirea pe gâtul oponentului său. Asta îi 
descuraja pe unii adversari. Rămase perfect nemişcat, pe când 
celălalt se unduia încet. Două stiluri diferite. 

Krajka păru că abia se mişcă, însă Marcus simţi atacul şi se 
răsuci într-o parte, lama de bronz trecând pe lângă el. Nu îşi 


312 


încrucişă sabia cu cea a adversarului, încercând să judece 
viteza acestuia. 

O a doua tăietură, venind în continuarea celei dintâi şi îi 
ameninţă faţa, iar Marcus îşi ridică sabia disperat, cu un 
zăngănit de metal. Lamele se încrucişară, iar el simţi sudoarea 
scăldând-i fruntea. Omul era rapid şi avea mişcări fluide, 
capabil de lovituri mortale ce păreau a fi atingeri uşoare şi 
fandări. Marcus blocă o altă lovitură joasă ţintindu-i stomacul, 
apoi atacă, izbind trupul albastru. 

Dar spada sa nu îşi găsi adresantul, iar Marcus se prăbuşi pe 
pământul tare. Se ridică repede, observând că Krajka stătea 
departe, permițându-i să o facă. Prin urmare, nu avea de gând 
să-l ucidă rapid. Marcus îşi privi adversarul, cu fălcile 
încleştate. „Nu te enerva, îşi spuse el, nici nu te ruşina.” Işi 
aminti de cuvintele lui Renius. Nu contează ce se întâmplă în 
luptă, atâta timp cât duşmanul zace la picioarele tale la sfârşit. 

Krajka sări uşor în faţă, apropiindu-se. Sabia de bronz licări 
în lumina focului, iar Marcus fu forţat să se apere. De astă dată 
nu mai continuă cu o fandare sub lovitură şi văzu că omul era 
pregătit pentru o tăietură în jos. „Se mai luptase cu romanii şi 
înainte!” Gândul se ivi în mintea lui Marcus. Omul acesta le ştia 
stilul de luptă, poate chiar îl învățase exersând cu câţiva dintre 
legionarii care dispăruseră în lunile ce trecuseră, înainte să-i 
ucidă. 

Era exasperant. Tot ceea ce fusese învăţat provenea de la 
Renius, un antrenor soldat roman şi un gladiator. Nu avea 
niciun alt stil pe care să se bazeze. Krajka era în mod clar un 
maestru în arta sa. 

Sabia de bronz se repezi spre el, iar Marius o blocă. Se 
concentră asupra gâtului vopsit în albastru, care pulsa, putând 
însă vedea în continuare braţele care se răsuceau şi mişcările 
sinuoase ale corpului. Lăsă o lovitură să treacă pe lângă el, 
apoi evită o alta, judecând distanţa perfect. Profitând de spaţiul 
ivit în garda adversarului, lovi ca un şarpe şi reuşi să-i lase 
luptătorului o crestătură roşie subţire în dreptul coastelor. 

Mulțimea tăcu dintr-odată, şocată. Krajka părea nedumerit şi 
se îndepărtă cu doi paşi de Marcus. Se încruntă, iar Marcus 
văzu că nu simţise lovitura. Îşi apăsă mâna pe rană şi se uită la 
ea, cu faţa lipsită de expresie. Apoi dădu din umeri, continuând 
să danseze, cu sabia de bronz scăldată în lumini şi umbre. 


313 


Marcus simţi ritmul mişcărilor şi începu să acţioneze 
împotriva stilului curgător, rupând acea continuitate, făcându-l 
pe Krajka să sară din dreptul unui tăiş rigid, şi din nou atunci 
când sandalele dure ale lui Marcus îl loviră zdravăn peste 
degetele de la picioare. 

Marcus înaintă, ştiind că încrederea în sine a oponentului 
său fusese zguduită. Fiecare lovitură era urmată de o alta, într- 
un ritm care imita stilul lui Krajka folosindu-l împotriva sa. 
Sabia deveni o prelungire a mâinii sale, un spin în mâna sa care 
necesita doar o atingere pentru a omori. O lovitură decisivă 
trecu milimetric pe lângă trupul lui Krajka, iar Marcus simţi 
privirea fierbinte a adversarului. Omul era furios că nu 
câştigase uşor. O altă lovitură fu blocată şi din nou degetele 
goale ale picioarelor fură strivite sub sandalele romane dure. 

Krajka lăsă să-i scape un geamăt sugrumat de durere şi sări, 
ridicându-se în aer precum o fantomă, aşa cum îi văzuse 
Marcus pe ceilalţi făcând înainte. Era o mişcare desprinsă din 
dans, iar sabia din bronz se răsuci odată cu luptătorul, ţâşnind 
pe nebăgate de seamă şi tăindu-l pe Marcus peste piept. 
Mulțimea izbucni în urlete, şi în momentul în care omul ateriză, 
Marcus întinse braţul şi îi prinse lama de bronz cu mâna 
stângă. 

Krajka privi cu uimire în ochii lui Marcus şi îşi dădu seama, 
pentru prima dată de la începutul luptei, că i se uitau până în 
adâncul sufletului, negri şi reci. Ingheţă sub privirea aceea, iar 
ezitarea îi aduse moartea. Simţi sabia de fier pătrunzându-i 
beregata, simţi şuvoiul de sânge care îi răpi puterea. Ar fi vrut 
să-şi tragă arma din mâna adversarului, tăind degetele ca pe 
nişte tulpini prea coapte, dar nu mai avea forţă şi căzu la 
picioarele lui Marcus, un ghem de carne lipsit de viaţă. 

Marcus respiră măsurat şi ridică sabia de bronz, uitându-se 
la marginea răsucită şi încovoiată, acolo unde o prinsese. Putea 
simţi sângele de la tăietura din palmă, picurându-i peste 
încheieturi, dar izbutea să-şi mişte degetele înţepenite. Aşteptă 
ca mulţimea să se repeadă şi să-l omoare. 

Ei rămaseră tăcuţi o vreme, şi în tăcerea aceea se auzi vocea 
bătrânului albastru, strigând comenzi pe un ton aspru. Marcus 
îşi ţinea privirea în pământ, iar săbiile îi atârnau în mâini. Simţi 
paşi apropiindu-se şi se întoarse; bătrânul albastru îi prinse 


314 


braţul. Ochii omului erau întunecaţi de uimire, dar în ei se 
zărea şi altceva. 

— Vino. Îmi ţin cuvântul. Te întorci la prieteni. Vom veni 
după voi toţi mâine-dimineaţă. 

Marcus dădu din cap, aproape nevenindu-i să creadă că era 
adevărat. Încercă să spună ceva. 

— A fost un luptător minunat, Krajka. Nu am luptat niciodată 
mai bine. 

— Bineînţeles. Era fiul meu. 

Omul părea mai bătrân pe măsură ce vorbea, ca şi când anii 
se aşezau pe umerii lui şi îl apăsau. Il conduse pe Marcus în 
afara cercului de pumnale şi îi făcu semn în noapte. 

— Du-te acasă acum. 

Rămase apoi tăcut, iar Marcus îi înapoie sabia de bronz şi 
dispăru în beznă. 

e 

Zidul fortului se profila tot mai mult în întuneric pe măsură 
ce Marcus se apropia. Pe când se afla încă la distanță, fluieră o 
melodie, astfel încât soldații să-l audă şi să nu-i împlânte vreo 
săgeată în piept. 

— Sunt singur! Peppis, aruncă frânghia! strigă el în liniştea 
nopţii. 

Se auziră zgomote din interior; toţi ceilalţi se grăbeau să se 
uite peste zid. 

Un cap apăru deasupra lui în întuneric şi Marcus recunoscu 
trăsăturile acre ale lui Peritas. 

— Marcus? Peppis a spus că te-au luat albaştrii. 

— Aşa au făcut, dar mi-au dat drumul. Ai de gând să-mi 
arunci o funie sau nu? răbufni Marcus. 

I se făcuse frig de când plecase de lângă focuri şi îşi ţinea 
mâna rănită la subraţ pentru a-şi păstra degetele calde. Putea 
auzi conversații şoptite deasupra şi îl înjură pe Peritas pentru 
prudenţa sa. De ce să le întindă oamenii triburilor o capcană, 
când puteau să aştepte să moară cu toţii de sete? 

Într-un târziu, o funie fu lăsată peste zid şi se trase în sus, 
mâinile tremurându-i de oboseală. Ajuns în vârf, mai multe 
mâini îi veniră în ajutor, trăgându-l pe bordura zidului interior, 
şi apoi aproape fu dărâmat de Peppis care îl cuprinse în braţe. 

— Am crezut că te vor mânca, spuse băiatul. 


315 


Faţa lui murdară era brăzdată de şanţuri lăsate de lacrimi, 
iar Marcus simţi un val de amărăciune la gândul că adusese 
băiatul în locul acela îngrozitor, unde avea să-şi găsească 
sfârşitul. 

Îi ciufuli părul cu afecţiune. 

— Nu, băiete. Au spus că sunt prea fibros. Le place să fie 
tineri şi fragezi. 

Peppis îşi pierdu răsuflarea de groază, iar Peritas chicoti. 

— Ai toată noaptea la dispoziţie să ne spui ce s-a întâmplat. 
Nu cred că va dormi nimeni. Sunt mulţi acolo? 

Marcus se uită la bătrân şi înţelese ce nu putea fi spus de 
faţă cu băiatul. 

— Sunt destui, răspunse el, cu voce scăzută. 

Peritas se uită în altă parte şi dădu din cap ca pentru sine. 

e 

Când se lumină de ziuă, Marcus şi ceilalţi aşteptară cu 
îndârjire atacul, cu ochii cârpiţi de nesomn. Fiecare om stătea 
pe ziduri, rotindu-şi privirile neliniştit la orice mişcare a unei 
păsări sau a unui iepure, jos în pădurice. Tăcerea era 
înfricoşătoare, dar atunci când căderea unei săbii o întrerupse, 
soldatul care o lăsase să cadă fu înjurat cu năduf. 

Apoi, în depărtare, auziră cornurile de alamă ale legiunii 
romane, răsunând pe dealuri. Peritas alergă la platforma 
îngustă dintre ziduri şi izbucni în strigăte de bucurie la vederea 
a trei centurii de soldaţi apărând pe poteca de munte în pas de 
marş. 

După doar câteva minute răsună o voce: 

— Ne apropiem de fort! 

Porţile fură deschise larg. 

Comandanții legiunii nu stătuseră mult pe gânduri şi 
trimiseseră o forţă de atac atunci când caravana întârziase să 
apară. După atacurile recente, doreau să demonstreze puterea 
Romei şi mărşăluiseră în orele nopţii pe teren accidentat, 
parcurgând treizeci de kilometri până în zori. 

— Aţi văzut vreo urmă de albaştri? întrebă Peritas 
încruntându-se. Erau sute împrejurul fortului când am ajuns 
noi. Aşteptam un atac. 

Un centurion clătină din cap şi îşi ţuguie buzele. 

— Le-am văzut urmele, focuri abia stinse şi gunoi. Se pare că 
toţi au plecat pe timpul nopţii. Nu poţi înţelege felul cum 


316 


gândesc sălbaticii. Unul dintre magicienii lor a văzut probabil o 
pasăre cu ghinion sau vreun soi de semn rău. Soldatul se uită 
prin fort şi simţi putoarea cadavrelor. Se pare că avem de 
lucru. Ordinele sunt să păzesc locul ăsta până la noi comenzi. 
Voi trimite un grup de cincizeci cu tine către tabăra 
permanentă. Nimeni nu se mai mişcă de acum încolo fără o 
forţă armată puternică. Este un teritoriu ostil, să ştiţi. 

Marcus deschise gura, pregătit să răspundă, dar Peritas îi 
puse o mână pe umăr şi îl întoarse cu spatele, îndepărtându-l 
de centurion cu un brânci uşor. 

— Ştim, spuse bătrânul, înainte să se întoarcă pentru a-şi 
pregăti oamenii să mărşăluiască spre casă. 


317 


Capitolul 31 


Gloata ce trecea pe stradă era deja încărcată de falduri de 
materiale bogate, furate de la magazine sau cusătorese. Vase 
de argilă revărsau vin pe pietrele drumului în timp ce oamenii 
care le purtau îşi croiau drum clătinându-se. 

Alexandria se uita printre porţile încuiate ale casei lui 
Marius, încruntându-se. 

— Scursura Romei, murmură ea pentru sine. 

Cu toţi soldaţii din oraş prinşi în luptă, nu le luase prea mult 
să iasă în stradă celor care se bucurau de haos. Şi, ca de obicei, 
cei care sufereau cel mai mult erau săracii. În lipsa gărzilor, 
casele erau luate cu asalt şi orice lucru de valoare ajungea pe 
mâinile jefuitorilor care ţipau batjocoritor. 

Alexandria putu vedea că o bucată de pânză era împroşcată 
cu sânge şi degetele ei simţiră nevoia să apuce un arc şi să 
trimită o săgeată în beregata omului cei beat. 

Se ascunse în spatele stâlpului porţii când bărbaţii trecură, 
tresărind atunci când o mână solidă se întinse să zdruncine 
poarta, testându-i rezistenţa. Strânse în palmă ciocanul pe care 
îl luase de la atelierului lui Bant. Dacă încercau să sară poarta, 
era pregătită să spargă capul cuiva. Inima ei bătu cu putere în 
timp ce ei se opriră, şi putu auzi fiecare cuvânt şovăielnic pe 
care şi-l spuneau. 

— E un bordel pe Via Tantius, băieţi! Am putea să facem un 
mic schimb de experienţă, se auzi o voce răguşită. 

— Toate au gărzi, Brac. Nu aş părăsi un post ca acela, tu ai 
face-o? M-aş asigura de asemenea că sunt plătit pentru 
serviciile mele. Acele curve ar fi bucuroase să aibă un bărbat 
puternic care să le apere. Ce vrem noi este încă o nevestică, cu 
vreo două fete tinere. Ne vom oferi să le păzim în timp ce soţul 
e plecat. 

— Eu sunt primul. Nu am apucat să mă simt bine data 
trecută, rosti prima voce. 

— Era prea mult pentru ea, de aceea. După mine, o femeie 
nu mai vrea altul. 

Râsul era spart şi brutal, iar Alexandria se cutremură în 
vreme ce bărbaţii se îndepărtau. 


Auzi paşi uşori în spatele ei şi se răsuci, ridicându-şi 
ciocanul. 

— Stai liniştită, sunt eu, spuse Metella, cu faţa palidă. 

Auzise sfârşitul conversaţiei. Amândouă femeile aveau 
lacrimi în ochi. 

— Sunteţi sigură de asta, stăpână? 

— Foarte sigură, Alexandria, dar tu trebuie să fugi. Va fi mai 
rău dacă vei rămâne aici. Sulla este un om răzbunător, iar tu nu 
ai niciun motiv să fii prinsă în această duşmănie. Du-te şi 
găseşte-l pe Tabbic. Ai hârtia pe care am semnat-o? 

— Bineînţeles. Este cel mai scump lucru pe care îl am. 

— Păstreaz-o bine. Următoarele câteva luni vor fi dificile şi 
periculoase. Vei avea nevoie să demonstrezi că eşti o femeie 
liberă. Investeşte banii pe care ţi i-a lăsat Gaius şi stai departe 
de pericole până când legiunea oraşului va restaura ordinea. 

— Aş vrea să-i pot mulţumi. 

— Sper să ai ocazia într-o bună zi. Metella se îndreptă către 
poarta de metal şi o descuie, uitându-se în susul şi în josul 
străzii. Du-te repede acum. Drumul e liber pentru moment, dar 
trebuie să te grăbeşti spre piaţă. Nu te opri pentru nimic în 
lume, ai înţeles? 

Alexandria încuviinţă cu mişcări rigide, fără să aibă nevoie să 
i se mai spună despre pericole după ce auzise mai devreme. Se 
uită la tenul palid şi la ochii negri ai Metellei, şi simţi cum o 
cuprinde frica. 

— Îmi fac griji pentru tine. O să rămâi singură în casa asta 
mare. Cine va avea grijă de tine? 

Metella ridică o mână şi gesticulă delicat. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Alexandria. Am prieteni care 
mă vor scoate afară din oraş. Voi găsi un tărâm străin cald şi 
mă voi retrage acolo, departe de intrigile şi de durerile unui 
oraş în plin avânt. Mi-ar plăcea să ajung în vreun loc străvechi, 
unde toate războaiele tinereţii sunt doar amintiri uitate. Mergi 
pe strada principală. Nu mă pot linişti până nu ştiu că şi ultimul 
din familia mea se află în siguranţă. 

Alexandria îi susţinu privirea pentru o secundă, cu ochii plini 
de lacrimi. Apoi dădu o dată din cap şi trecu printre porti, 
închizându-le bine în urma ei şi grăbind pasul. 

Metella o privi îndepărtându-se, resimţindu-şi dureros vârsta 
în comparaţie cu paşii uşori ai fetei. Invidia capacitatea celor 


319 


tineri de a lua totul de la capăt, fără să se uite înapoi la cele 
trecute. Metella o urmări cu privirea până când Alexandria 
dădu un cot al străzii, apoi se uită la casa ei cea goală, care 
răsuna de ecouri. Marea casă şi grădinile erau pustii, în sfârşit. 

Cum de nu se afla Marius acolo? Era un gând sinistru. 
Fusese plecat atât de des în campanii lungi, şi totuşi 
întotdeauna se întorcea, plin de viaţă, de înţelepciune şi de 
putere. Ideea că el nu avea să se mai întoarcă era ca o rană 
urâtă la care nu voia să se uite. Îi venea mai uşor să-şi 
imagineze că era plecat cu legiunea sa, cucerind tărâmuri noi 
sau construind apeducte uriaşe pentru regi străini. Va dormi, 
iar atunci când se va trezi, durerea cumplită dinăuntru vă 
dispărea, iar el va fi acolo să o ţină în braţe. 

Putea simţi miros de fum în aer. De la atacul lui Sulla asupra 
oraşului, petrecut în urmă cu trei zile, focul trecuse de la o casa 
la alta şi de la o strada la alta, mistuind totul în cale, fără ca 
nimeni să îl potolească. Nu ajunsese încă la casele de piatră ale 
celor bogaţi, dar incendiul care supunea Roma îi va devora pe 
toţi în cele din urmă, adunând cenuşă peste cenuşă până nu va 
mai rămâne nimic din visuri. 

Metella se uită la oraşul care se ridica pe coline. Se sprijini 
de un perete de marmură şi îi simţi răceala, alungând 
zăpuşeala şi aducând puţină linişte. Dâre învolburate şi groase 
de fum se ridicau în aer din zeci de locuri deodată şi se 
împrăştiau într-un strat cenuşiu, culoarea disperării. 'Ţipete 
erau purtate de vânt, în timp ce soldaţii jefuitori hăcuiau fără 
milă, iar prădătorii de pe străzi omorau şi violau orice le trecea 
prin cale. 

Spera că Alexandria va ajunge cu bine. Gărzile casei o 
părăsiseră în dimineaţa în care auziseră de moartea lui Marius. 
Presupunea că fusese norocoasă că nu o omorâseră în pat, pe 
când dormea, şi nu jefuiseră casa, dar trădarea lor încă durea. 
Oare nu fuseseră trataţi bine şi cinstit? De ce te mai puteai 
agăța într-o lume în care jurământul unui om putea să dispară 
odată cu prima pală de vânt? 

O minţise pe Alexandria, bineînţeles. Nu avea cum să iasă din 
oraş. Dacă era periculos să trimiţi o sclavă tânără într-o 
călătorie de doar câteva străzi, era de-a dreptul imposibil 
pentru o doamnă bine-cunoscută să-şi transporte averea, 
trecând pe lângă lupii însetaţi de sânge care mişunau pe 


320 


străzile Romei, aşteptând tocmai asemenea oportunităţi. Poate 
că s-ar fi putut deghiza într-o sclavă, ar fi putut chiar călători 
cu una dintre sclave. Cu puţin noroc, ar fi izbutit să răzbată, 
deşi credea că era mai probabil să fie lovite şi abuzate, şi lăsate 
pradă câinilor pe undeva. De trei zile, în Roma nu mai exista 
nicio lege, iar pentru unii asta reprezenta o libertate 
ameţitoare. Dacă ar fi fost mai tânără şi mai curajoasă, ar fi 
riscat, dar Marius fusese curajul ei prea multă vreme. 

Alături de el, putea îndura chicotelile doamnelor din înalta 
societate care îi comentau pe la spate imposibilitatea de a 
zămisli copii. Alături de el, putea face faţă lumii cu un pântec 
sterp şi putea zâmbi fără să cedeze nebuniei. Fără el, nu putea 
să îndrăznească să iasă pe străzi singură şi s-o ia de la capăt, 
un exilat fără niciun ban. 

Sandale cu talpă de metal trecură pe lângă porţi şi Metella 
simţi un tremur care începu de la umeri şi îi străbătu tot 
corpul. Nu avea să mai dureze mult până ce luptele ajungeau în 
acea zonă, iar jefuitorii şi criminalii care se mişcau odată cu 
trupele lui Sulla vor sparge porţile de fier ale vechii case de 
oraş a lui Marius. Primise rapoarte în primele două zile, apoi 
însă şi mesagerii ei o părăsiseră. Oamenii lui Sulla se 
răspândiseră în oraş, cucerind stradă după stradă, folosindu-se 
de avantajul pe care Marius li-l dăduse. Cum Legiunea 
Primigenia se afla pe zidurile oraşului, nu putuseră aduce 
grosul forţelor împotriva invadatorului în prima noapte de 
luptă, iar asta fusese suficient; Sulla era înfipt adânc în inima 
oraşului, bucuros să continue o luptă înfiorătoare, târându-şi 
maşinăriile de atac prin cetate pentru a distruge baricade şi 
înşirând străzile în spatele lui cu capetele oamenilor lui Marius. 
Se spunea că marele templu al lui Jupiter fusese ars, cu flăcări 
atât de fierbinţi, încât bucăţile de marmură crăpaseră şi 
explodaseră, făcând să cadă coloanele şi stâlpii grei, 
împrăştiindu-i în piaţă cu zgomote ca de tunet. Oamenii 
spuneau că era un semn, că zeii nu se arătau mulţumiţi de 
Sulla, şi totuşi părea că el continuă să câştige. 

Apoi veştile încetaseră, iar pe timpul nopţii ştia că ritmicele 
cântece de victorie care se auzeau străbătând cerul Romei nu 
izvorau din gurile soldaţilor Legiunii Primigenia. 

Metella duse o mână la umăr şi ridică breteaua, îndepărtând- 
o de piele. O lăsă să cadă şi apoi întinse mâna spre cealaltă. 


321 


Imediat, rochia ei alunecă de pe trup, într-un morman de 
material; îşi petrecu picioarele peste veşmânt şi păşi 
dezbrăcată, cu spatele la porţi, trecând printre arcade şi uşi, 
tot mai adânc în casă. Aerul părea mai rece pe pielea ei 
neacoperită de veşmânt şi se înfioră din nou, de data asta 
simțind chiar puţină plăcere. Ce ciudat era să fii dezbrăcat în 
acele camere oficiale! 

În timp ce mergea, îşi dădu jos brăţările de pe mâini şi 
inelele de pe degete, aşezând o grămăjoară de metal preţios pe 
o masă. Păstră inelul de căsătorie al lui Marius, pentru că îi 
promisese să nu îl scoată niciodată. Îşi lăsă părul liber, 
îngăduindu-i să se reverse pe spate ca un val, scuturându-şi 
capul pentru a face ca onduleurile şi cârlionţii să se desfacă. 

Era desculţă şi fără poveri pe trup în momentul în care intră 
în camera de baie şi simţi aburul care o învăluia într-o pânză 
subţire de umezeală. Respiră cu nesat şi lăsă căldura să-i umple 
plămânii. 

Bazinul era adânc, iar apa - proaspăt încălzită, ultimul lucru 
pe care îl făcuseră servitorii şi sclavii înainte să plece. Lăsă să-i 
scape un mic suspin în timp ce se cufunda în apa limpede, de 
un albastru întunecat din pricina mozaicului de pe fund. Pentru 
câteva secunde îşi închise ochii şi se gândi la anii petrecuţi cu 
Marius. Nu o deranjaseră niciodată perioadele lungi petrecute 
de el departe de Roma şi de casa lui, plecat fiind cu legiunea. 
Dacă ar fi ştiut cât de puţin timp aveau la dispoziţie, s-ar fi dus 
cu el, dar nu era momentul pentru regrete fără rost. Lacrimi îi 
izvorâră de sub pleoape, ca un lucru firesc. 

Işi aminti cum fusese prima dată împuternicit şi bucuria lui la 
fiecare creştere în rang şi în autoritate. Fusese arătos în 
vremea tinereţii şi făceau dragoste cu veselie şi sălbatic. Ea era 
o fată inocentă când o ceruse de nevastă tânărul soldat 
musculos. Nu ştia nimic despre partea urâtă a vieţii, despre 
durerea pe care avea să o simtă odată cu trecerea anilor, fără 
copii care să-i aducă bucurie. Fiecare dintre prietenele ei 
născuseră prunci care ţipau, unul după altul, iar unii îi 
frângeau inima numai uitându-se la ei şi simțindu-se stearpă. 
Aceia erau anii în care Marius îşi petrecea din ce în ce mai mult 
timp departe de ea, nefiind în stare să facă faţă furiilor şi 
acuzațiilor sale. Pentru o vreme sperase ca el să aibă o 


322 


aventură şi îi spusese că ar fi acceptat un copil dintr-o 
asemenea relaţie, considerându-l al ei. 

Marius îi luase blând capul în palme şi o sărutase uşor. 

— Eşti numai tu, Metella, spusese el. Dacă soarta nu ne-a 
îngăduit această bucurie, nu o voi blestema. 

Crezuse că nu avea să izbutească să-şi oprească vreodată 
plânsetele. Într-un târziu, el o ridicase şi o dusese în pat, unde 
se purtase atât de blând, încât ea plânsese încă o dată la 
sfârşit. Fusese un soţ bun, un om bun. 

Se întinse către marginea bazinului fără să deschidă ochii. 
Degetele ei găsiră cuțitul subţire pe care îl lăsase acolo. Unul 
dintre pumnalele lui, primit după ce centuria sa apărase un fort 
timp de o săptămână împotriva unei armate uriaşe de sălbatici. 
Prinse lama între două degete şi o îndreptă către încheietură. 
Inspiră adânc, iar mintea ei era amorţită şi împăcată. 

Lama se adânci în carne, dar cel mai straniu lucru era că nu 
o durea deloc. Durerea era un lucru îndepărtat, aproape 
neobservat, în timp ce ochiul ei interior îşi amintea de vremuri 
de mult apuse. 

„Marius.” Socoti că rostise numele cu voce tare, dar camera 
era încremenită în tăcere, iar apa cea albastră devenise roşie. 

e 

Cornelia se încruntă la tatăl ei. 

— Nu voi pleca de aici! Asta e casa mea şi este la fel de 
sigură ca oricare alta din Roma în acest moment. 

Cinna se uită în jurul lui, privind porţile grele care izolau 
clădirea de străzile de afară. Casa pe care i-o dăduse drept 
zestre era una simplă, cu opt camere, fără etaj. Era o casă 
frumoasă, dar ar fi preferat să fie una urâtă, cu un zid gros de 
cărămidă în jurul ei. 

— Dacă o mulţime vine după tine sau poate oamenii lui Sulla, 
căutând să violeze şi să distrugă... 

Vocea lui tremura în timp ce vorbea din cauza emoţiei pe 
care încerca să şi-o stăpânească, dar Cornelia rămase fermă pe 
poziţie. 

— Am gărzi care să aibă grijă de mulţime şi nimic în Roma 
nu-l va opri pe Sulla dacă Legiunea Primigenia nu o poate face, 
răspunse Cornelia. 

Glasul ei suna calm, dar pe dinăuntru o rodea îndoiala. 
Adevărat, casa tatălui ei era construită ca o fortăreață, dar cea 


323 


în care stătea îi aparţinea ei şi lui Iulius. Aici ar fi căutat-o, 
dacă supravieţuia. 

Vocea tatălui se ridică aproape ca un țipăt: 

— Nu ai văzut cum sunt străzile! Haite de animale care caută 
prăzi uşoare. Eu însumi nu aş putea ieşi fără gărzi. Multe case 
au fost mistuite de foc sau prădate. Este haos! 

Îşi frecă faţa cu palmele, iar fiica lui văzu că nu se bărbierise. 

— Roma va trece peste asta, tată. Nu voiai să te muţi la ţară 
când aveau loc răscoalele acum un an? Dacă aş fi plecat atunci, 
nu l-aş fi întâlnit pe Iulius şi nu m-aş fi măritat. 

— Îmi doresc să fi plecat! se răsti Cinna, cu vocea sălbatică. 
Îmi doresc să te fi luat atunci! Nu ai fi acum aici, în pericol, 
cu... 
Cornelia păşi mai aproape de el şi îşi puse mâna pe obrazul 
lui. 

— Calmează-te, tată, calmează-te! Nu-ţi face bine să ai atâtea 
griji. Oraşul acesta a mai văzut revoluţii şi înainte. Va trece. Voi 
fi în siguranţă. Trebuia să te fi bărbierit. 

În ochii lui sticleau lacrimi; o strânse în braţe, aproape 
strivind-o. 

— Cu grijă, bătrâne! Sunt firavă acum. 

Tatăl o eliberă din strânsoare, uitându-se la ea întrebător. 

— Însărcinată? întrebă el, cu vocea plină de afecţiune. 

Cornelia încuviinţă. 

— Frumoasa mea fată, spuse bărbatul, îmbrăţişând-o din 
nou, dar mai cu grijă. 

— Vei fi bunic, îi şopti ea la ureche. 

— Cornelia, spuse el. Trebuie să vii acum. Casa mea e mai 
sigură decât asta. De ce să-ţi asumi un asemenea risc? Vino 
acasă! 

Cuvintele lui erau atât de puternice! Voia să-l lase să o ducă 
acolo unde avea să fie în siguranţă, îşi dorea să fie din nou o 
fetiţă, dar nu se putea. Scutură din cap, zâmbind puţin, pentru 
a mai îndulci refuzul. 

— Lasă mai multe gărzi, dacă te face să te simţi mai bine, dar 
asta e casa mea acum. Copilul meu se va naşte aici, iar când 
Iulius se va putea întoarce înapoi va veni prima dată aici. 

— Şi dacă este ucis? 

Cornelia închise ochii din pricina durerii puternice care o 
săgetă, simțind lacrimi izvorându-i sub pleoape. 


324 


— Tată, te rog... Iulius se va întoarce la mine. Eu... eu sunt 
sigură de asta. 

— Ştie despre copil? 

Rămase cu ochii închişi, dorindu-şi ca slăbiciunea să treacă. 
Nu putea să izbucnească în suspine, deşi o parte din ea dorea 
să-şi îngroape capul la pieptul tatălui şi să-l lase să o ia cu el. 

— Nu încă. 

Cinna se aşeză pe o bancă, în apropierea unei fântâni 
arteziene din grădină. Işi aminti conversațiile avute cu 
arhitectul când pregătea casa aceea pentru fiica lui. Părea să fi 
trecut atât de mult timp de atunci! Oftă adânc. 

— M-ai învins, fată! Ce îi voi spune mamei tale? 

Cornelia se aşeză lângă el. 

— li vei spune că sunt bine şi că voi naşte peste vreo şapte 
luni. li vei spune că îmi pregătesc casa pentru naştere şi va 
înţelege asta. Îţi voi trimite mesaje când străzile vor fi din nou 
liniştite şi... că avem suficientă mâncare şi suntem sănătoşi. 
Simplu. 

— Acest Iulius ar face bine să fie un soţ bun pentru tine... şi 
un tată bun. Vocea tatălui ei sună puţin spart în timp ce încerca 
să fie ferm. Voi pune să fie biciuit dacă nu va şti să se poarte. 
Trebuia să o fac atunci când am auzit că alerga pe acoperişul 
meu după tine. 

Cornelia îşi petrecu o mână peste ochi, alungând grijile 
adânc înăuntrul său. Se strădui să zâmbească. 

— Nu ai pic de cruzime, tată, aşa că nu mai încerca să te 
prefaci că ai. 

El se strâmbă, iar tăcerea se aşternu minute în şir. 

— Voi mai aştepta încă două zile, apoi voi pune gărzile să te 
aducă acasă. 

— Nu, spuse Cornelia apăsând cu o mână braţul tatălui ei. 
Nu mai sunt a ta. Iulius e soţul meu şi se aşteaptă ca eu să fiu 
aici. 

Apoi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile şi începu să plângă. 
Cinna o trase la piept şi o îmbrăţişă strâns. 

e 

Sulla se încruntă în timp ce oamenii lui dădeau zor să asigure 
străzile principale, care i-ar fi permis accesul la marele forum şi 
la inima oraşului. După prima confruntare sângeroasă, bătălia 
pentru Roma decursese bine pentru el, zonă după zonă fiind 


325 


cucerite prin ambuscade rapide şi brutale, iar apoi protejate de 
un inamic dezorganizat. Înainte ca soarele să fi răsărit pe 
deplin, mare parte din zona estică a Romei era sub controlul 
său, creându-se o regiune unde se puteau odihni şi regrupa. 
Apoi apăruseră probleme tactice. Cu zonele controlate de el, 
care se măreau progresiv, aveau din ce în ce mai puţini oameni 
care să apere hotarele şi ştia că era permanent în pericol, fiind 
vulnerabil în faţa oricărui tip de atac venit din partea unui grup 
masiv de soldaţi. 

Înaintarea lui Sulla încetini, iar ordinele sale se făceau auzite 
încă şi mai des, mutând unităţile sau punându-le în aşteptare. 
Ştia că trebuia să aibă o bază sigură, înainte de a cere 
adversarului să se predea. După ultimele cuvinte pe care le 
rostise Marius, Sulla se convinsese că exista posibilitatea ca 
soldaţii săi să lupte până la ultimul om - loialitatea lor fiind 
legendară chiar şi într-un sistem militar unde o asemenea 
virtute era încurajată şi cultivată. Trebuia să îi facă să-şi piardă 
speranţa, iar o înaintare înceată nu ar fi produs acest rezultat. 

Acum stătea într-o piaţă deschisă, în vârful colinei Caelius. 
Toate străzile mari din spatele lui şi până la poarta 
Caelimontana îi aparţineau. Focurile fuseseră stinse, iar 
legiunea lui era întinsă de acolo şi până la Porta Raudusculana, 
la marginea din sud a zidurilor oraşului. 

În piaţa mică se aflau aproape o sută dintre oamenii săi, 
împărţiţi în grupuri de câte patru. Fiecare soldat se oferise 
voluntar, iar el era impresionat. Asta simţea oare Marius atunci 
când oamenii lui îşi dădeau viaţa pentru el? 

— Aţi primit ordinele. Răspândiţi-vă şi provocaţi distrugeri. 
Dacă sunteţi depăşiţi numeric, puneţi-vă la adăpost până veţi 
putea ataca din nou. Sunteţi norocul meu şi al legiunii. Zeii să 
fie cu voi! 

Salutară în acelaşi timp, iar el le răspunse la salut, cu braţul 
rigid. Se aştepta ca majoritatea să fie morţi într-o oră. Dacă ar 
fi fost pe întuneric, ar fi fost mai utili, dar în lumina puternică a 
zilei reprezentau puţin mai mult decât o distracţie. Privi ultimul 
grup de patru strecurându-se prin baricadă şi mistuindu-se 
rapid pe străzile laterale. 

— Înveleşte trupul lui Marius şi pune-l la umbră, spuse Sulla 
unui soldat din apropiere. Nu pot spune când voi avea răgazul 
să-i organizez o înmormântare potrivită. 


326 


Un val de săgeți fu lansat deodată de la două, trei străzi 
distanţă. Sulla privi cu interes norul purtător de moarte, 
analizând cam care ar fi fost locul de unde fusese slobozit şi 
sperând ca în apropiere să fie câteva din echipele sale de patru 
oameni. Săgeţile negre trecură peste capul lui şi apoi căzură în 
jur, sfărâmându-se pe pietrele din curtea pe care Sulla o 
adoptase ca post de comandă temporar. Unul dintre mesagerii 
lui căzu cu o săgeată înfiptă în piept, iar un altul ţipă, deşi nu 
părea a fi atins. Sulla se încruntă. 

— Soldat! Du mesagerul acela undeva şi biciuie-l zdravăn. 
Romanii nu ţipă sau leşină la vederea sângelui. Ai grijă să pot 
vedea puţin dintr-al lui pe spinare atunci când se întoarce. 

Soldatul dădu din cap, iar mesagerul fu dus în linişte, speriat 
la gândul că pedeapsa lui ar putea să crească în caz că ar fi 
protestat. 

Un centurion veni în fugă spre Sulla şi salută. 

— Generale. Zona e sigură. Să anunţ avansarea înceată? 

Sulla se uită la el cu ochii măriţi. 

— Mă nemulţumeşte ritmul cu care înaintăm. Sună atacul în 
forţă pentru zona asta. Lasă-i pe ceilalţi să ne prindă din urmă 
cum pot. 

— Domnule, vom fi expuşi la atacuri laterale, se bâlbâi omul. 

— Dacă-mi mai pui la îndoială pe viitor vreun ordin în luptă, 
te voi spânzura ca pe un criminal ordinar. 

Omul păli şi se repezi să anunţe ordinul. 

Sulla scrâşni din dinţi cuprins de iritare. O, ce ar păţi un 
inamic dacă s-ar întâlni cu el în câmp deschis! Lupta asta prin 
oraş era nedemnă şi violentă. Oameni tăindu-se cu săbii dosite, 
în alei necunoscute. Unde erau asalturile glorioase? Armele 
care cântau în luptă? Însă va fi răbdător şi îi va duce într-un 
final la disperare. Auzi cornul care suna atacul şi-şi văzu 
oamenii ridicând baricadele şi pregătindu-se pentru a le căra 
mai departe. Simţi sângele clocotindu-i de entuziasm. Numai să 
încerce să-l flancheze, cu atât de multe din echipele lui care se 
amestecau printre ei acolo, pentru a-i ataca din spate! 

Simţi mirosul fumului în aer şi văzu flăcările lingând 
ferestrele înalte pe străzile din faţă. Se auziră ţipete însoţind 
zăngănitul de arme şi siluete disperate apărură pe marginile de 
piatră ale ferestrelor, la zece, doisprezece metri deasupra 
luptei care se desfăşura dedesubt. Aveau să sfârşească striviţi 


327 


de pietrele caldarâmului. Sulla văzu o femeie care îşi pierdu 
echilibrul şi căzu cu capul înainte pe bordura dură. Impactul o 
făcu să se rupă ca o păpuşă stricată. Fumul îi invadă nările, 
încă o stradă, apoi încă una. 

Oamenii lui se mişcau repede. 

— Înainte! îi impulsionă el, simţindu-şi inima bătându-i mai 
repede. 

e 

Orso Ferito întinse o hartă a Romei pe masa grea de lemn şi 
se uită la feţele centurionilor din Legiunea Primigenia. 

— Linia pe care am marcat-o reprezintă teritoriul aflat sub 
controlul lui. Şi-a organizat soldaţii într-o linie care se extinde 
şi este vulnerabil la atacul de penetrare a unui punct, aproape 
în oricare parte a frontului. Sugerez să îl atacăm aici şi aici în 
acelaşi timp. 

Arătă cele două regiuni pe hartă, uitându-se în jur la ceilalţi 
oameni din încăpere. Erau obosiţi şi murdari, ca şi el. De când 
începuse lupta, de trei zile, puţini dormiseră mai mult de o oră 
sau două puse cap la cap. Se aflau în pragul epuizării totale. 

Orso se afla la comanda a cinci centurii când fusese martorul 
uciderii lui Marius de către Sulla. Auzise ultimul strigăt al 
generalului său şi încă ardea de mânie la gândul că încrezutul 
Sulla îşi împlântase sabia într-un om pe care îl iubea mai mult 
decât pe tatăl său. 

Ziua următoare fusese haos, cu sute de soldaţi care mureau 
de ambele părţi. Orso păstrase controlul asupra oamenilor săi, 
lansând atacuri scurte şi sângeroase, apoi retrăgându-se 
înainte să ajungă ajutoarele. Ca mulţi dintre oamenii lui 
Marius, nu era de viţă nobilă şi crescuse pe străzile Romei. Ştia 
cum trebuie să lupti pe străzile şi pe aleile pe care se jucase 
când era copil, iar înainte de zorile celei de-a doua zile devenise 
liderul neoficial al Legiunii Primigenia. 

Influenţa lui se făcuse imediat simțită, începând să 
coordoneze cu înţelepciune atacurile şi apărarea. Orso lăsase 
să fie cucerite unele străzi, considerându-le neimportante din 
punct de vedere strategic. Ordonase ca ocupanţii să iasă afară 
din case, pusese foc şi îi lăsase pe oamenii lui să se retragă sub 
acoperirea săgeţilor. Pentru alte străzi se luptaseră cu furie, 
concentrându-şi forţele disponibile în a-l împiedica pe Sulla să 
treacă. Multe fuseseră pierdute, dar năvala generalului în oraş 


328 


fusese încetinită, ba chiar oprită în multe zone. Acum nu avea 
să se termine repede, iar Sulla se confrunta cu un adevărat 
război. 

Oricum l-ar fi numit mama lui în pruncie, el fusese 
întotdeauna Orso, ursul, pentru oamenii săi. Trupul său îndesat 
şi mare parte din faţa sa erau acoperite de un păr negru şi 
sârmos, urcându-i până la obraji. Umerii săi musculoşi erau 
pătaţi cu sânge uscat şi, asemenea celorlalţi romani din 
încăpere care fuseseră constrânşi să renunţe la tendinţa lor 
pentru curăţenia trupului, puţea a fum şi a transpiraţie înăcrită. 

Camera de întâlnire fusese aleasă la întâmplare, o bucătărie 
din casa cuiva din oraş. Grupul de centurioni intrase din stradă 
şi desfăşuraseră harta. Proprietarul se afla undeva sus. Orso 
oftă în timp ce se uita la hartă. Breşele erau posibile, dar aveau 
nevoie de mult noroc din partea zeilor pentru a-l învinge pe 
Sulla. Se uită în jur la feţele celor de la masă; era greu să nu te 
înfiori văzând speranţa care răzbătea din acele priviri. El nu era 
Marius, ştia asta. Dacă generalul ar fi trăit şi ar fi fost în 
camera aceea, ar mai fi avut o şansă. Dar aşa cum stăteau 
lucrurile... 

— Nu au mai mult de douăzeci până la cincizeci de oameni în 
oricare punct al frontului. Dacă facem o breşă repede, cu două 
centurii în fiecare loc, vom fi în stare să îi măcelărim înainte să 
vină întăririle. 

— Apoi ce se va întâmpla? Mergem după Sulla? întrebă unul 
dintre centurioni. 

Orso recunoscu în sinea lui că Marius i-ar fi ştiut numele. 

— Nu putem fi siguri unde s-a poziţionat şarpele. Este 
capabil să instaleze un cort de comandă drept momeală pentru 
asasini. Sugerez să ne retragem, lăsând câţiva oameni 
îmbrăcaţi în haine civile să vegheze, în aşteptarea unei ocazii 
de a-l prinde. 

— Oamenii nu vor fi încântați. Nu e o victorie zdrobitoare, iar 
ei vor aşa ceva. 

Orso îşi stăpâni mânia. 

— Oamenii sunt legionari şi formează cea mai bună legiune 
din Roma. Vor face ceea ce li se spune. Este un joc al 
numerelor, dacă aşa ceva poate fi considerat un joc. Au mai 
mulţi soldaţi decât noi. Controlăm zone similare cu mai puţini 
oameni. Pot să aducă întăriri mai repede decât o putem face 


329 


noi... şi au un comandat mult mai experimentat. Ceea ce putem 
face este să distrugem o sută dintre oamenii lor şi să ne 
retragem, pierzând cât mai puţin posibil dintr-ai noştri. Sulla 
are o mare problemă de apărare, pentru că frontul lui de atac 
se tot lungeşte. 

— Într-un anumit fel, avem aceeaşi problemă. 

— Nu e nici pe jumătate atât de rău. Dacă ei fac o breşă, ea 
se produce în miezul oraşului, unde pot fi înconjurați cu 
uşurinţă şi izolaţi de restul trupelor. Avem sub control o zonă 
cu mult mai mare. Când le vom penetra linia de apărare, va fi 
chiar în inima teritoriului lor. 

— Unde se află soldaţii lor, Orso! Nu sunt convins că planul 
tău va funcţiona, continuă omul. 

— Care este numele tău? îl întrebă Orso privindu-l atent. 

— Bar Gallienus, domnule. 

— Ai auzit ce a strigat Marius înainte de a fi ucis? 

Bărbatul se înroşi uşor. 

— Am auzit, domnule. 

— Şi eu am auzit. Ne apărăm oraşul şi locuitorii lui de un 
invadator ilegal. Comandantul meu e mort. Mi-am asumat 
comanda temporară până la trecerea crizei. Dacă nu ai ceva 
folositor de adăugat, îţi sugerez să aştepţi afară şi te vom 
anunţa atunci când am terminat. Este clar? 

Deşi vocea lui Orso se menţinu calmă şi politicoasă pe durata 
schimbului de replici, toţi oamenii din încăpere simţiră mânia 
ţâşnind din el ca o forţă palpabilă. Îţi trebuia ceva de curaj să 
nu o ştergi. 

— Aş vrea să rămân, spuse Bar Gallienus încet. 

Orso îl bătu cu mâna pe umăr şi se uită la ceilalţi. 

— Orice instrument capabil să lanseze un proiectil avem la 
dispoziţie, inclusiv orice om cu arc, vor fi masate în cele două 
zone, într-o oră. li vom lovi cu tot ce avem, iar apoi două 
centurii le vor ataca apărarea la comanda mea. Voi conduce 
atacul prin zona pieţei vechi, deoarece o ştiu bine. Bar 
Gallienus o va conduce pe cealaltă. Sunt întrebări? 

La masă era linişte. Gallienus îl privi pe Orso în adâncul 
ochilor şi îşi dădu acordul aprobând din cap. 

— Atunci adunaţi-vă legionarii, domnilor! Hai să-l facem pe 
bătrân mândru. „Marius” este strigătul de luptă. Trei sunete 
scurte din corn vor fi semnalul. Într-o oră. 


330 


Sulla se retrase de lângă omul însângerat care gâfâia în faţa 
lui. Din suta de soldaţi pe care o trimisese în luptă acum câteva 
ore, doar unsprezece se întorseseră să raporteze, iar aceştia 
erau toţi răniţi. 

— Generale! Trupele mobile au izbândit doar parţial, spuse 
legionarul, încercând din greu să stea drept din cauza 
slăbiciunii plămânilor lui obosiţi. Am făcut multe pagube în 
prima oră şi pot să estimez că am omorât mai mult de cincizeci 
de inamici în încăierări mici. Unde a fost posibil, i-am prins 
singuri sau în perechi şi i-am copleşit, aşa cum ai sugerat. Apoi 
cred că au prins de veste şi ne-am trezit urmăriţi pe străzi. Cine 
îi conducea trebuie să fi ştiut străzile oraşului foarte bine. Unii 
dintre noi ne-am refugiat pe acoperişuri, dar erau oameni care 
ne aşteptau acolo. Făcu o pauză să-şi tragă sufletul, iar Sulla 
aşteptă nerăbdător ca omul să se calmeze. Am văzut câţiva 
oameni omorâţi de femei şi de copii care ieşeau din case cu 
cuțite. Au ezitat să omoare civili şi au fost făcuţi bucăţi. Echipa 
mea a fost măcelărită de un grup de legionari din Primigenia, 
care îşi scoseseră armura şi aveau numai săbiile. Alergam de 
multă vreme şi ne-au încolţit într-o alee. Eu... 

— Spui că ai informaţii de raportat. Era clar de la început că 
grupurile mobile vor face pagube neimportante. Speram să 
împrăştii frică şi haos, dar se pare că a rămas un dram de 
disciplină în Legiunea Primigenia. Unul dintre secunzii lui 
Marius a preluat probabil controlul tactic. Va încerca să 
lovească repede. Au văzut oamenii tăi vreun semn în acest 
sens? 

— Da, generale. Adunau în tăcere grupuri de oameni pe 
străzi. Nu ştiu unde şi când vor ataca, dar va fi un fel de 
încăierare în curând. 

— Nu a meritat optzeci dintre oamenii mei, dar informaţia 
îmi este folositoare. Duceţi-vă la chirurgi. Centurionule! ţipă la 
un om aflat în apropiere. Du toţi oamenii pe baricade. Vor 
încerca să facă o breşă. Triplează oamenii pe linia frontului de 
atac. 

Centurionul dădu din cap şi le făcu semn mesagerilor să 
poarte veştile la avanposturile liniei de înaintare. 

Dintr-odată cerul se întunecă sub un nor de săgeți, un 
viespar zumzăitor, aducător de moarte. Sulla privi săgețile 


331 


căzând. Îşi încordă pumnii, îşi încleştă fălcile în timp ce se 
îndreptau către el. Oamenii din jurul său se aruncară la 
pământ, dar el rămase în picioare, fără să clipească, cu ochii 
strălucind. 

Săgeţile cădeau şi se fărâmau de pietre în jurul său, dar el 
rămase neatins. Se întoarse şi râse la vederea imaginii 
consilierilor şi ofiţerilor lui. Unul era în genunchi, scoţându-şi o 
săgeată din piept şi scuipând sânge pe gură. Alţi doi fixau cu 
ochi sticloşi cerul, fără să se mişte. 

— Un semn bun, nu credeţi? spuse el, încă zâmbind. 

În faţă, undeva în oraş, un corn se auzi de trei ori şi un 
muget îi răspunse, ridicându-se în văzduh. Sulla auzi un nume 
strigat din multe piepturi, acoperind zgomotul, şi pentru o clipă 
simţi gustul îndoielii. 

— Ma-ri-us! răcnea Legiunea Primigenia în timp ce înainta. 


Capitolul 32 


Alexandria bătu la uşa micii prăvălii a bijutierului. Trebuia să 
fie cineva acolo! Ştia că se putea ca el să fi părăsit oraşul, aşa 
cum făcuseră mulţi alţii, iar gândul că probabil doar atrăgea 
atenţia asupra ei o făcu să i se scurgă sângele din obraji. Un 
zgomot se auzi în apropiere, ca şi când o uşă s-ar fi deschis. 

— Tabbic! Sunt eu, Alexandria! Pe toţi zeii, deschide, omule! 

Îşi lăsă mâna să cadă, suspinând. Strigăte se auziră din 
apropiere, iar inima ei începu să bată sălbatic. 

— Te rog. Te rog, şopti fata. 

Deodată uşa se deschise şi Tabbic se ivi în prag, uitându-se 
scrutător şi ţinând strâns o secure în mână. Când o văzu păru 
uşurat şi o parte din mânia din privire dispăru. 

— Intră, fato! Animalele au ieşit afară în noaptea asta, spuse 
el morocănos. 

Se uită în susul şi în josul străzii. Părea pustie, deşi putea 
simţi ochi urmărindu-l. 

Ajunsă înăuntru, ea avu un moment de slăbiciune. 

— Metella... m-a trimis... ea... 

— Stai liniştită, fato. Poţi să-mi explici mai târziu. Nevasta şi 
copiii pun masa sus. Du-te şi alătură-te lor. Eşti în siguranţă 
aici. 

Alexandria tăcu pentru o clipă, apoi se întoarse către el, 
neputându-se abtine. 

— Tabbic. Am hârtii şi toate cele. Sunt liberă. 

Bărbatul se apropie de ea şi o privi în ochi cu un început de 
zâmbet. 

— Când ai fost tu altceva? Treci sus acum. Soţia mea 
probabil se întreabă ce-i cu atâta gălăgie. 

e 

Nu se găsea nimic în manualele de luptă despre luarea cu 
asalt a unei baricade ridicate de-a latul unei străzi, în oraş. 
Orso Ferito răcni numele generalului său mort şi se aruncă pur 
şi simplu asupra resturilor de care şi de uşi, în braţele 
inamicului. Două sute de oameni veniră după el. 

Orso îşi împlântă sabia în prima beregată care îi apăru în 
faţă şi aproape fu tăiat de lama adversarului, din cauza 
baricadei care se mişca, trezindu-se aruncat de partea cealaltă. 


333 


Se ridică apoi clătinându-se şi fu recompensat cu un trosnet 
satisfăcător de oase. Oamenii lui erau peste tot în jurul lui, 
ciopârţind şi tăind de zor. Orso nu putea spune cât de bine se 
descurcau şi cât de mulţi muriseră. Ştia doar că inamicul se 
afla înaintea lui şi că avea o sabie în mână. Urlă şi reteză din 
umăr mâna unui om în timp ce acesta ridica un scut pentru a-l 
bloca. Înşfăcă scutul, braţul neputincios căzând la pământ, şi îl 
folosi pentru a izbi cu umărul doi oameni aflaţi în calea sa, 
zdrobindu-i apoi sub tălpi. Unul din ei împunse cu sabia, iar el 
simţi un şuvoi cald pe picioare, dar nu-i dădu atenţie. Zona era 
liberă, dar capătul străzii se umplea de oameni. Orso îl văzu pe 
căpitanul lor sunând atacul şi se repezi înspre el. Ştiu în acel 
moment trăirile de care aveau parte acei luptători demenţi din 
naţiile sălbatice pe care le cucereau. Era o libertate ciudată. 
Nu simţea nicio durere, doar o absenţă stranie a fricii sau a 
epuizării. 

Tot mai mulţi adversari cădeau sub sabia lui, iar Legiunea 
Primigenia înainta, tăind şi împărțind moarte în jur. 

— Domnule! Străzile lăturalnice. Au venit mai multe întăriri! 

Orso îşi smuci braţul, spre a scăpa de mâna ce-l trăgea în 
spate, apoi însă disciplina sa ieşi la iveală. 

— Sunt prea mulţi. Inapoi, băieţi! l-am tăiat destul pentru 
moment! 

Îşi ridică sabia triumfător şi începu să alerge înapoi pe unde 
veniseră, remarcând numărul morţilor lui Sulla. Mai mult de o 
sută, din câte putea el socoti. 

Ici şi colo erau feţe pe care le cunoştea. Unii încă mai 
mişcau, iar el fu tentat să se oprească să-i ajute, dar din spate 
venea tropotul sandalelor izbind pietrele şi ştia că trebuia să 
ajungă la baricade, altfel urmând a fi străpunşi pe la spate. 

— Înainte, băieţi! Ma-ri-us! 

li răspunseră la urlet de jur împrejur, şi apoi urcară pe 
grămada de resturi. În vârf, Orso se uită înapoi şi îi văzu pe 
oamenii săi mai înceţi cum erau doborâţi şi striviţi. Majoritatea 
scăpaseră şi, în timp ce se întorcea pentru a trece de partea 
cealaltă, arcaşii Primigeniei traseră din nou peste capetele 
oamenilor săi, împrăştiind trupuri pe piatra drumului, ţipând şi 
zvârcolindu-se în ghearele morţii. Orso chicoti în timp ce 
alerga, sabia abia mai atârnându-i în mâini din cauza epuizării. 
Se adăposti în interiorul unei clădiri şi se opri pentru a-şi trage 


334 


sufletul, cu mâinile pe genunchi. Tăietura din coapsa sa era 
adâncă, iar sângele curgea din belşug. Se simţea ameţit şi putu 
doar îngăima ceva neinteligibil atunci când mâini îl cuprinseră 
şi îl purtară înainte, departe de baricadă. 

— Nu ne putem opri aici, domnule. Arcaşii ne pot acoperi 
puţin timp, căci rămân fără săgeți. Trebuie să mergem o stradă 
sau două mai încolo. Haideţi, domnule! 

Înţelese cuvintele, dar nu era sigur dacă răspunsese. Unde se 
dusese energia lui? Îşi simţi piciorul foarte slăbit. Spera că Bar 
Gallienus se descurcase la fel de bine. 

e 

Bar Gallienus zăcea într-o baltă de sânge, cu sabia lui Sulla 
înfiptă în beregată. Ştia că va muri şi încercă să îl scuipe pe 
general, dar pe buze nu-i apăru decât o spumă roşiatică. 
Oamenii săi întâlniseră o centurie proaspăt întărită la nivelul 
baricadei şi aproape că fuseseră înfrânți la primul atac. După 
câteva minute de lupte furioase, străpunseseră zidul de pietre 
şi de lemne stivuite, şi se aruncaseră asupra mulţimii de soldaţi 
de dincolo. Oamenii săi luaseră mulţi cu ei, dar erau copleşiţi 
numeric. Frontul de atac nu fusese deloc subţire. 

Bar zâmbi, scoțând la iveală dinţii însângeraţi. Stia că Sulla 
se putea întări repede. Era păcat că nu-l putea preveni pe Orso. 
Spera ca omul cel păros să se fi descurcat mai bine, altfel 
legiunea avea să fie din nou lipsită de lider. Fusese nesăbuit 
când riscase o asemenea aventură, dar prea mulţi dintre ei 
muriseră în prima zi de prăpăd şi execuţii. Stia că Sulla va 
întări rândurile. 

— Cred că e mort, domnule, auzi Bar o voce spunând. 

— Păcat. Apoi auzi vocea lui Sulla răspunzând. Avea o 
expresie atât de stranie. Voiam să îl întreb ce gândea. 

e 

Orso mârâi la centurionul care încercă să îl ajute. Îl durea 
piciorul şi ţinea o cârjă sub umăr, dar nu avea niciun chef să fie 
ajutat. 

— Nimeni nu s-a întors? întrebă el. 

— Am pierdut ambele centurii. Secţiunea aceea fusese 
întărită chiar înainte să-i atacăm, domnule. Se pare că tactica 
nu va mai merge pe viitor. 

— Însemnă că eu am fost norocos, mormăi Orso. 


Nimeni nu îl privi în ochi. Fusese norocos într-adevăr, lovise 
o secţiune a baricadei unde întăririle erau puţine. Bar Gallienus 
probabil că şi-ar fi râs în barbă, văzând că avusese dreptate. 
Era păcat că nu-i putea da omului ceva de băut. 

— Domnule? Aveţi alte ordine? întrebă unul dintre 
centurioni. 

Orso scutură din cap. 

— Nu încă. Dar voi avea atunci când ştim cum stăm. 

— Domnule... 

Tânărul ezită. 

— Ce este? Orso se întoarse pentru a-l privi. Spune tot, 
băiete! 

— Unii dintre oameni vorbesc de predare. Suntem reduşi la 
jumătate, iar Sulla deţine rutele de alimentare către mare. Nu 
putem câştiga şi... 

— Câştiga? Cine a spus că vom câştiga? Când l-am văzut pe 
Marius murind, am ştiut că nu putem câştiga. Am înţeles atunci 
că Sulla va distruge coloana vertebrală a Legiunii Primigenia, 
înainte ca aceasta să-şi adune suficienţi soldaţi cât să-l pună în 
dificultate. Aici nu se vorbeşte de câştig, băiete, este vorba de 
luptă pentru o cauză dreaptă, urmând ordine şi onorând viaţa şi 
moartea unui om mare. 

Se uită la oamenii din încăpere. Doar câţiva nu se puteau uita 
în ochii săi, şi ştiu că era printre prieteni. Zâmbi. Cum ar fi zis 
Marius? 

— Un om poate aştepta o viaţă un moment ca acesta, fără să 
aibă parte de unul. Unii doar îmbătrânesc şi se ofilesc, fără să li 
se ivească şansa. Vom muri tineri şi puternici, nu am să-ngădui 
să se întâmple altfel. 

— Dar, domnule, poate reuşim să fugim din oraş. Să ne 
ducem în munţi... 

— Veniţi afară. Nu voi irosi un discurs măreț pe nişte gâşte 
ca voi. 

Orso mârâi de durere şi ieşi şontâcăind pe uşă. Pe stradă 
erau vreo sută de legionari, obosiţi şi murdari, cu bandaje 
legate în jurul rănilor. Păreau învinşi deja, şi gândul acesta îi 
aduse vorbele pe buze. 

— Sunt un soldat al Romei! Vocea lui, profundă şi aspră, îi 
învălui, făcându-i să-şi îndrepte spatele. Tot ceea ce am vrut a 
fost să îmi fac datoria şi să mă retrag pe un petic frumos de 


336 


pământ. Nu voiam să-mi pierd viaţa în vreun ţinut străin şi să 
fiu uitat. Dar apoi m-am trezit slujind cu un om care mi-a fost 
părinte mai mult decât mi-a fost propriul tată şi i-am văzut 
moartea, i-am auzit vorbele şi am gândit: „Orso, aici probabil că 
vei sta, bătrâne!” Şi poate că asta este de ajuns, până la urmă. 
Socoate cineva de aici că va trăi veşnic? Lăsaţi pe alţii să 
planteze varză şi să se stafidească la soare. Eu voi muri ca un 
soldat, pe străzile cetăţii pe care o iubesc, în apărarea ei! 

Vocea lui scăzu un pic, ca şi când împărtăşea un secret. 
Oamenii se apropiară, şi alţii se alăturară mulţimii care creştea 
din ce în ce mai mult. 

— Înţeleg acest adevăr. Puţine lucruri valorează mai mult 
decât visurile şi nevestele, plăceri ale cărnii sau chiar copii. 
Unele lucruri sunt însă mai importante, iar înţelepciunea 
aceasta este ceea ce ne face bărbaţi. Viaţa este doar o zi scurtă 
de vară, între două nopţi lungi. Se întunecă pentru toţi, chiar şi 
pentru cei care se împotrivesc şi pretind că vor fi mereu tineri 
şi puternici. 

Arătă către un soldat în vârstă, care-şi mişca încet piciorul în 
timp ce asculta. 

— Tinasta! Te văd testânduc-ţi bătrânul tău genunchi. Credeai 
că bătrâneţea va uşura durerea? De ce să aştepţi să se îndoaie 
de slăbiciune şi să ai oameni mai tineri care să te susţină? Nu, 
prietenii mei! Nu, fraţii mei! Hai să ne petrecem în timp ce 
lumina e încă puternică şi ziua e încă luminoasă! 

Un tânăr soldat îşi înălţă privirea şi strigă: 

— Îşi vor aminti de noi? 

Orso oftă adânc, apoi zâmbi. 

— Pentru o vreme, fiule. Dar cine îşi mai aminteşte astăzi de 
eroii din Cartagina sau de cei din Sparta? Ei ştiu cum şi-au 
încheiat ziua. lar asta e de ajuns. Asta e tot ce contează 
întotdeauna. 

— Nu este nicio şansă atunci ca noi să câştigăm? întrebă 
tânărul încet. 

Orso şchiopătă către el, folosindu-şi cârja pentru a se 
susţine. 

— De ce nu pleci din oraş? Câţiva dintre voi pot ieşi, dacă 
reuşiţi să treceţi de patrule. Nu e necesar să rămâi. 

— Ştiu, domnule. Tânărul tăcu pentru o clipă. Dar o voi face. 


337 


— Atunci nu mai e nevoie să amânaţi inevitabilul. Adunați 
oamenii. Toată lumea trebuie să fie pregătită să atace 
baricadele lui Sulla. Lăsaţi-i să plece pe cei care vor, să plece 
cu binecuvântarea mea. Lăsaţi-i să-şi facă alte vieţi, în altă 
parte, şi să nu spună niciodată nimănui că au luptat pentru 
Roma atunci când a murit Marius. Într-o oră, domnilor! Serviţi- 
vă de arme încă o dată! 

Orso se uită în jurul lui în timp ce oamenii îşi verificau lamele 
săbiilor şi armura, aşa cum fuseseră antrenați să o facă. Mulţi îl 
bătură pe umăr atunci când plecară la posturile lor şi îşi simţi 
inima plesnind de mândrie. 

— Oameni bravi, Marius, murmură el. Oameni bravi. 


338 


Capitolul 33 


Cornelius Sulla şedea leneş pe un tron de aur, aşezat pe un 
mozaic alcătuit din mii şi mii de plăcuţe de ceramică albe şi 
negre. Aproape de centrul Romei, domeniul lui nu fusese atins 
de revolte şi era o plăcere să fie din nou acasă, şi să deţină iar 
puterea. 

Legiunea lui Marius se luptase aproape până la ultimul om, 
aşa cum prezisese el că vor face. Doar câţiva încercaseră să 
scape la sfârşit, dar Sulla îi vânase fără milă. Şanţuri adânci, 
purtătoare de foc înconjurau zidurile oraşului şi i se spusese că 
miile de cadavre vor arde zile, poate săptămâni înainte de a li 
se răci cenuşa. Era sigur că zeii vor lua în seamă un asemenea 
sacrificiu făcut pentru a salva oraşul. 

Roma trebuia curățată, atunci când aveau să se stingă 
focurile. Nici nu zid nu scăpase nepătat de cenuşa unsuroasă 
care plutea pretutindeni şi intra în ochii oamenilor. 

Denunţase membrii Legiunii Primigenia ca trădători, iar 
pământurile şi averile lor fuseseră confiscate de Senat. 
Familiile fuseseră târâte în stradă de vecini invidioşi pe 
agoniseala lor. Sute fuseseră executaţi, şi încă mai aveau de 
lucru. Va fi o pagină amară în istoria glorioasă a oraşului celor 
şapte coline, dar ce altceva putea face? 

Sulla medită în tăcere în timp ce o sclavă se apropie ţinând o 
cupă rece ca gheaţa cu suc de fructe. Era prea devreme pentru 
vin şi avea încă foarte mulţi de văzut şi de condamnat. Roma se 
va ridica din nou glorioasă, o ştia, dar, pentru ca asta să se 
întâmple, ultimii dintre prietenii şi susţinătorii lui Marius - 
ultimii dintre inamicii lui Sulla - trebuiau îndepărtați din trupul 
cetăţii aşa cum înlături o tumoare. 

Tresări când sorbi din cupa de aur şi îşi trecu degetul peste 
ochiul umflat şi peste crestătura bătând în violet de pe obrazul 
drept. Fusese cea mai grea luptă din viaţa lui, campaniile 
împotriva lui Mithridates pălind prin comparaţie. 

Moartea lui Marius îi reveni în minte, aşa cum se întâmplase 
atât de frecvent în ultimele zile. Impresionant. Trupul nu fusese 
aruncat în foc. Sulla se gândea să-i facă o statuie pe una dintre 
coline. Va demonstra propria măreție, în onorarea celor morţi. 
Ori putea să îl arunce în şanţuri cu ceilalţi. Nu conta. 


339 


Camera unde stătea era aproape goală. Un acoperiş boltit 
fusese decorat cu un model al Afroditei în stil grecesc. Se uita 
la el cu dragoste, o femeie frumoasă, goală, cu părul învăluind- 
o. Voia ca oamenii care îl întâlneau să ştie că era iubit de zei. 
Sclava şi urciorul ei se aflau la câţiva paşi, gata să-i umple cupa 
la un semn. În încăpere mai era prezent călăul său, care stătea 
în apropiere, cu instrumentele sale unsuroase şi o torţă mică 
puse pe o masă în faţa sa. Şorţul lui din piele fusese deja stropit 
în urma muncilor de dimineaţă, şi încă mai avea de lucru. 

Uşile de bronz, aproape la fel de mari precum cele din Senat, 
răsunară sub loviturile unei mănuşi de armură. Se deschiseră, 
iar în prag se iviră doi dintre legionarii săi, care târau un soldat 
solid, cu mâinile şi picioarele legate. Îl traseră peste mozaic 
către Sulla, care putu vedea că faţa omului era deja lovită, 
având nasul rupt. Un scrib mergea în urma soldaţilor şi 
consulta nişte pergamente pentru a oferi detalii. 

— Acesta este Orso Ferito, stăpâne, rosti scribul. A fost găsit 
încă în viaţă sub un morman de oameni ai lui Marius şi a fost 
identificat de doi martori. A condus câţiva dintre trădători. 

Sulla se ridică vioi şi merse până la siluetă, făcându-le semn 
gărzilor să-l lase să cadă pe podea. Era conştient, dar un căluş 
murdar de cârpă îl împiedica să scoată mai mult decât nişte 
grohăituri. 

— Taie căluşul! Îl voi chestiona, ordonă Sulla, iar ordinul lui 
fu îndeplinit rapid şi brutal, o lamă scoțând sânge proaspăt şi 
un geamăt de la omul care zăcea la pământ. 

— Ai condus unul dintre atacuri, nu-i aşa? Eşti tu acela? 
Oamenii mei spun că ai luat comanda după Marius. Eşti tu omul 
acela? 

Orso Ferito se uită în sus cu o sclipire de ură. Privirea lui se 
plimbă peste vânătaie şi peste tăietura de pe faţa lui Sulla şi 
zâmbi, scoțând la iveală dinţi sparţi şi însângeraţi. Vocea părea 
să urce dintr-o fântână adâncă şi se prăvăli spre el. 

— Aş face-o din nou! 

— Da. Şi eu, replică Sulla. Scoate-i ochii şi apoi spânzură-l. 

Îi făcu semn călăului, iar acesta scoase la iveală un fier 
înroşit în foc, ţinând capătul întunecat cu nişte cleşti puternici. 
Orso se zbătu în legăturile de piele ce-i strângeau braţele, 
muşchii săi contorsionându-se. Călăul duse impasibil metalul 


340 


incandescent suficient de aproape pentru a pârli genele, apoi îl 
împinse în orbită, răsplătit cu un grohăit. 

Sulla îşi vărsă cupa fără să guste sucul. Se uită mai departe, 
fără plăcere, felicitându-se pentru lipsa emoţiei. Nu era un 
monstru, ştia, dar oamenii se aşteptau la un lider puternic şi de 
asta vor avea parte. Imediat ce Senatul se va reuni din nou, se 
va declara dictator şi-şi va asuma puterea vechilor regi. O nouă 
epocă avea să se deschidă pentru Roma. 

Leşinat, Ferito fu târât pentru a fi executat, iar Sulla nu avu 
decât câteva minute la dispoziţie pentru sine înainte ca uşa să 
răsune din nou, iar alţi soldaţi să intre însoţiţi de micul scrib. 
De data aceasta, îl recunoscu pe tânărul care se împleticea 
între ei. 

— Iulius Caesar, spuse el. Capturat chiar în momentul 
culminant al frământărilor, cred. Lăsaţi-l să stea în picioare, 
domnilor! Acesta nu este un om de rând. Scoateţi-i căluşul... cu 
blândeţe. 

Se uită la tânărul dinaintea sa şi fu bucuros să vadă că se 
îndrepta de spate. Pe faţa lui erau câteva zgârieturi, dar Sulla 
ştia că oamenii săi fuseseră cu băgare de seamă spre a nu risca 
să îl supere pe general, făcând prea multe daune înainte de 
judecată. Stătea mândru, având cu puţin sub un metru optzeci, 
corpul lui fiind musculos, bine proporţionat şi ars de soare. 
Ochii albaştri şi reci îl priveau, iar Sulla putea simţi forţa 
omului aceluia, părând să umple încăperea până când nu mai 
rămăseseră decât ei doi, soldaţii, călăul, scribul şi sclava fiind 
daţi uitării. 

Sulla îşi lăsă capul pe spate puţin, iar gura sa se deschise, 
înflorind într-o expresie de încântare. 

— Regret s-o spun, dar Metella a murit. Şi-a luat viaţa 
singură, înainte ca oamenii mei să poată intra s-o salveze. Pe ea 
aş fi lăsat-o să plece, dar tu... reprezinţi o altfel de problemă. 
Ştii că bătrânul capturat odată cu tine a reuşit să evadeze? Se 
pare că a scăpat din legături şi l-a eliberat şi pe celălalt. Nişte 
tovarăşi ciudaţi pentru un tânăr nobil. Văzu sclipirea de interes 
din ochii celuilalt. O, da! Am trimis oameni să îi caute, dar până 
acum nu au avut noroc. Dacă oamenii mei te-ar fi legat cu ei, 
îndrăznesc să spun că ai fi fost liber până acum. Soarta poate fi 
o amantă capricioasă... Apartenența ta la nobilime te ţine aici, 
pe când celelalte lepădături sunt libere. 


341 


Iulius nu spuse nimic. Nu se aştepta să trăiască mai mult de 
o oră şi pricepu dintr-odată că nimic din ce ar fi spus nu ar fi 
avut rost. Dezlănţuindu-se la adresa lui Sulla doar l-ar fi amuzat 
pe acesta, iar rugăminţile i-ar fi trezit cruzimea. Rămase tăcut 
şi se mulţumi să îl privească încruntat. 

— Ce avem despre el, scribule? se adresă Sulla omului cu 
pergamentul. 

— Nepot al lui Marius, fiul lui Iulius. Amândoi morţi. Mama, 
Aurelia, încă în viaţă, dar debilă. Posedă o mică moşie la câteva 
zeci de kilometri de oraş. Datorii considerabile către case 
private, sumele nu sunt specificate. Soţul Corneliei, fiica lui 
Cinna, căsătorit în dimineaţa luptei. 

— Ah, spuse Sulla, întrerupându-l. Miezul problemei. Cinna 
nu îmi este prieten, deşi este prea viclean să-l fi susţinut pe 
Marius pe faţă. Este bogat; înţeleg de ce ai dori susţinerea 
bătrânului, dar sunt sigur că viaţa ta valorează mai mult. Îţi voi 
oferi o alegere simplă. Las-o pe această Cornelia, jură-mi 
credinţă şi te voi lăsa să trăieşti. Dacă nu, călăul meu îşi 
încălzeşte din nou instrumentele. Marius ar fi vrut ca tu să 
trăieşti, tinere! Fă alegerea corectă. 

Mânia lui Iulius îi răzbătu în privire. Ceea ce ştia despre 
Sulla nu-l ajuta. Putea fi un şiretlic crud, cerându-i să-i renege 
pe cei pe care îi iubea, apoi să-l execute oricum. 

Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, Sulla vorbi din nou: 

— Divorţează de Cornelia şi vei trăi. Un act atât de simplu îl 
va face de ruşine pe Cinna, slăbindu-i puterea. Vei fi liber. 
Aceşti oameni sunt cu toţii martorii cuvintelor mele, vorbele 
conducătorului Romei. Care este răspunsul tău? _ 

Iulius rămase complet nemişcat. Il ura pe omul acesta. Il 
omorâse pe Marius şi mutilase Republica pe care tatăl său o 
iubise atât. Nu mai conta ceea ce pierdea, răspunsul era clar, 
iar cuvintele trebuiau rostite. 

— Răspunsul meu este nu. Termină odată! 

Sulla clipi surprins, apoi izbucni în râs. 

— Ce familie ciudată! Ştii câţi oameni au murit chiar în 
camera asta în ultimele zile? Ştii la câţi le-au fost scoşi ochii, 
câţi au fost castraţi şi câţi mutilaţi? Iar tu îmi batjocoreşti mila? 
Râse din nou, şi sunetul răsună aspru în domul purtător de 
ecouri. Dacă te las să pleci, vei încerca să mă omori? 

Iulius încuviinţă din cap. 


342 


— Mă voi dedica tot restul vieţii acestei sarcini. 

Sulla rânji la el cu o adevărată plăcere. 

— Mă gândeam eu. Eşti neînfricat, şi singurul dintre nobili 
care a refuzat un târg cu mine. Sulla tăcu pentru un moment, 
ridicându-şi mâna pentru a face semn călăului, care stătea 
pregătit. Apoi mâna lui căzu cu indiferenţă. Eşti liber să pleci. 
Părăseşte-mi oraşul până la apus. Dacă te întorci cât timp 
trăiesc, te voi omori fără proces sau audienţă. Tăiaţi-i 
legăturile, domnilor! Aţi legat un om liber. Chicoti preţ de o 
clipă, apoi rămase nemişcat în timp ce funiile căzură la 
picioarele lui Iulius. Tânărul îşi frecă încheieturile, dar expresia 
sa părea cioplită în stâncă. 

Sulla se ridică de pe tronul său. 

— Duceţi-l la porţi şi lăsaţi-l să plece. Se întoarse să se uite în 
ochii lui Iulius. Dacă te întreabă cineva, spune-i că te-am cruțat 
deoarece îmi aminteşti de mine, şi poate că am omorât 
suficienţi oameni astăzi. Asta e tot. 

— Şi soţia mea? strigă Iulius în timp ce braţele sale erau 
apucate din nou de gărzi. 

Sulla înălţă din umeri. 

— Poate o s-o iau amantă, dacă învaţă să-mi facă pe plac. 

Iulius se luptă sălbatic, dar nu se putu elibera şi fu târât 
afară. 

Scribul zăbovi lângă uşă. 

— Generale? Este oare înţelept? Până la urmă, este nepotul 
lui Marius... 

Sulla oftă şi acceptă o altă cupă de suc rece de la sclavă. 

— Zeii să ne apere de oamenii mici. Ţi-am spus motivele 
mele. Am obţinut tot ceea ce-mi doream vreodată, şi se 
întrevede plictiseala. Este bine să las în viaţă câteva pericole 
care să mă amenințe. Privirea lui se concentră undeva în 
depărtare. Este un tânăr impresionant. Cred că în el se află doi 
Marius. După expresia scribului, era evident că nu înţelegea 
nimic. 

— Să pun să fie adus următorul, consule? 

— Ajunge pentru astăzi. Băile sunt încălzite? Bine, liderii 
Senatului vor cina cu mine în seara asta şi vreau să fiu 
proaspăt. 


343 


Sulla îşi încălzea întotdeauna bazinul pe cât de fierbinte 
putea suporta. Acest lucru îl relaxa de minune. Singurele 
slujitoare prezente erau două dintre sclavele casei sale, şi se 
ridică dezbrăcat din apă, neavând reţineri în faţa lor. Şi ele 
erau dezbrăcate, purtând doar brățări de aur la încheieturi şi 
coliere la gât. 

Amândouă fuseseră alese pentru trupurile lor voluptuoase şi 
el era încântat în timp ce le lăsa să îl şteargă de apă. Făcea 
bine unui bărbat să se uite la lucruri frumoase. Ridica spiritul 
acestuia deasupra nivelului bestiilor. 

— Apa mi-a adus sângele la suprafaţă, dar mă simt leneş, le 
murmură el, făcând câţiva paşi către o bancă lungă de masaj. 

Atingerea acesteia era moale şi plăcută, şi se simţi relaxat 
complet. Îşi închise ochii, ascultând cum cele două femei tinere 
legau între ele nuiele subţiri şi flexibile de mesteacăn, proaspăt 
tăiate în dimineaţa aceea şi încă verzi. 

Sclavele stăteau deasupra corpului său înfierbântat. Fiecare 
ţinea o legătură de ramuri, aproape ca o mătură măsurând un 
metru. La început mai mult îl mângâiară cu nuielele de 
mesteacăn, lăsând urme albe uşoare pe pielea sa. 

El mârâi uşor, iar ele se opriră. 

— Stăpâne, vrei mai tare? întrebă una din ele timid. 

Buzele ei erau vinete din cauza atenţiei pe care i-o acordase 
el cu o noapte înainte, iar mâinile îi tremurau uşor. 

Bărbatul zâmbi fără să-şi deschidă ochii şi se întinse pe 
bancă. Era incredibil de revigorant. 

— Ah, da, răspunse el visător. Loviţi tare, fetelor, loviți tare! 


344 


Capitolul 34 


Tulius stătea cu Cabera şi cu Tubruk la docuri, cu faţa 
sumbră şi rece. Ca şi cum şi-ar fi bătut joc de evenimentele 
nefericite din viaţa sa, ziua se arăta fierbinte şi desăvârşită, cu 
doar o uşoară briză venind dinspre mare pentru a aduce 
uşurare călătorilor plini de praf. Fusese o goană nebună din 
oraşul acoperit de duhori. La început, fusese singur pe un ponei 
spetit pe care îl putuse cumpăra pe un inel de aur. 
Strâmbându-se, ocolise şanţurile umplute de carne arzând şi o 
apucase spre apus, pe drumul principal ce ducea către coastă. 

Apoi auzise un salut familiar şi îşi văzuse prietenii ieşind 
dintre copacii din faţă. Fusese o întâlnire plină de veselie; să se 
găsească în viaţă, însă dispoziţia i se întunecase pe măsură ce 
îşi povestiseră peripeţiile. 

Chiar dintru început, lulius putuse observa că Tubruk îşi 
pierduse în bună parte vitalitatea. Părea sfrijit şi murdar, şi cei 
doi îi povestiseră pe scurt cum trăiseră ca animalele pe străzi, 
unde se întâmplau orori de toate felurile ziua, iar noaptea se 
petreceau lucruri şi mai şi, iar tipetele şi strigătele disperate 
fiind singurele indicii. El şi Cabera hotărâseră să aştepte o 
săptămână pe drumul ce ducea spre coastă, sperând că Iulius 
izbutea să se elibereze. 

— După asta urma să furăm nişte săbii şi să venim să te 
salvăm, spuse Cabera. 

Tubruk râse drept răspuns, iar lulius putea vedea că se 
apropiaseră cât timp fuseseră împreună. Acest fapt nu reuşi să- 
l bine-dispună. Iulius le povesti despre cruzimea capricioasă a 
lui Sulla, iar pumnii săi se încleştară de mânie în timp ce 
vorbea. A 

— Mă voi întoarce la Roma. Îi voi tăia boaşele dacă se atinge 
de nevasta mea, spuse încet la sfârşit. 

Tovarăşii săi nu putură să-i susţină privirea; chiar şi umorul 
obişnuit al lui Cabera dispăru pentru o vreme. 

— Are cele mai frumoase femei din Roma, Gaius, murmură 
Tubruk. Doar că e genul de om căruia îi place să răsucească un 
pic cuțitul în rană. Tatăl ei o va apăra, chiar o va scoate din 
Roma dacă e vreun pericol. Bătrânul acela îşi va asmuţi gărzile 
asupra lui Sulla dacă există vreo ameninţare. Ştii asta. 


345 


Iulius dădu din cap, cu ochii distanţi, având nevoie să fie 
convins. La început, voise să ajungă la ea la adăpostul nopţii, 
dar semnalul de stingere al luminilor fusese introdus din nou, 
iar a te plimba pe străzi putea însemna moarte imediată. 

Cel puţin Cabera putuse face rost de câteva lucruri de preţ în 
zilele pe care le petrecuse cu Tubruk pe străzi. O brățară de 
aur pe care o găsiseră în cenuşă le procurase caii şi folosise 
drept mită pentru a trece de gărzile zidului. Hârtiile de valoare 
pe care Iulius încă le purta asupra sa erau prea mari pentru a fi 
preschimbate altundeva decât într-un oraş şi era supărător să 
trebuiască să te bazezi pe câteva monede de bronz când aveau 
la îndemână o aşa avere, şi totuşi total nefolositoare. Iulius încă 
nu era sigur dacă semnătura lui Marius le mai făcea valabile, 
dar bănuia că generalul cel viclean se gândise la asta. Se 
pregătise pentru aproape tot ce se putea întâmpla. 

Iulius cheltui două dintre monedele preţioase pentru a 
trimite o scrisoare, dând-o unor legionari care se întorceau în 
oraş, iar cealaltă unor soldaţi care călătoreau către Grecia. 

Cornelia va şti cel puţin că era în siguranţă, dar că va trece 
multă vreme până va reuşi s-o vadă din nou. Până nu va aduna 
ajutoare şi putere, nu se va putea întoarce, iar amărăciunea îi 
devora sufletul, lăsându-l pustiu şi obosit. 

Marcus va auzi de dezastrul din Roma şi va veni grăbit să îl 
caute atunci când serviciul lui militar va fi încheiat. Asta îl 
făcea să se simtă puţin mai bine. Ca niciodată în trecut, simţi 
lipsa prietenului său. 

Mii de alte regrete îl chinuiau în timp ce îi răsăreau în minte, 
prea dureroase pentru a le lăsa să prindă rădăcini. Lumea se 
schimbase din temelii pentru tânărul bărbat. Nu se putea ca 
Marius să fie mort. Universul era pustiu fără el. 

e 

Osteniţi de zilele petrecute pe drumuri, cei trei oameni îşi 
îndreptară caii către portul fremătător de pe coasta aflată la 
vest de Roma. Tubruk vorbi primul, după ce descălecară şi îşi 
legară caii în faţa unui han. 

— Steagurile celor trei legiuni se află aici. Hârtiile tale îţi pot 
da o însărcinare în oricare dintre ele. Aceea are baza în Grecia, 
cealaltă în Egipt, iar ultima se află în drum spre nord. 

Tubruk vorbi calm, arătându-şi cunoştinţele despre mişcările 
imperiului, care nu se pierduseră cât timp condusese moşia. 


346 


Iulius se simţea stingher şi expus acolo, la docuri, însă asta 
nu era o decizie pe care trebuia s-o ia în pripă. Dacă Sulla se 
răzgândea, chiar şi oricând se puteau ivi oameni înarmaţi gata 
să-i omoare sau să-i aducă legaţi la Roma. 

Tubruk nu putea da prea multe sfaturi. E adevărat, 
recunoscuse stindardele legiunilor, dar ştia că se afla cu 
cincisprezece ani în urmă în ceea ce privea reputaţia ofiţerilor. 
Nu se simţea deloc în largul lui să lase o decizie atât de 
importantă în mâinile zeilor. Cel puţin doi ani din viaţă Iulius 
avea să îi petreacă în acea unitate pe care ei o alegeau, şi era 
posibil să ajungă să dea cu banul. 

— Mie mi se pare potrivit Egiptul, spuse Cabera, uitându-se 
melancolic la mare. A trecut multă vreme de când mi-am 
scuturat sandalele de praful lui. 

Putea simţi viitorul prinzând contur după voinţa celor trei. 
Puţine vieţi aveau la dispoziţie alegeri atât de simple, sau poate 
că toate aveau, dar majoritatea nu le puteau vedea atunci când 
le sosea sorocul. Egiptul, Grecia sau nordul îndepărtat? Fiecare 
trăgea în direcţii diferite. Băiatul trebuia să ia singur o decizie, 
dar cel puţin Egiptul era fierbinte. 

Tubruk studie vasele care se legănau în apele portului, 
încercând să aleagă unul dintre ele. Fiecare era păzit de 
legionari ageri, şi un furnicar de oameni se zăreau pe punte, 
reparând, frecând sau rearanjând lucrurile, după călătorii în 
întreaga lume. 

Dădu din umeri. Presupuse că, după ce agitația s-ar fi potolit 
şi Roma îşi va fi regăsit liniştea, se va întoarce la moşie. Cineva 
trebuia să ţină locul acela în viaţă. 

— Marcus şi Renius sunt în Grecia. Ai putea să te întâlneşti 
cu ei acolo, dacă vrei, se hazardă Tubruk, întorcându-se să 
privească praful ridicat de călători pe drum. 

— Nu. Nu am realizat nimic, în afară de a mă fi căsătorit şi 
de a fi dat afară din Roma de inamicul meu, murmură Iulius. 

— Inamicul unchiului tău, îl corectă Cabera. 

Iulius se întoarse încet către bătrân, cu o privire fermă. 

— Nu. Este inamicul meu acum. Vreau să-l văd mort. 

— Cu timpul, poate, spuse Tubruk. Astăzi, trebuie să pleci să 
înveţi să fii un soldat bun şi un ofiţer capabil. Eşti tânăr. Acesta 
nu e sfârşitul tău sau al carierei tale. 


347 


Tubruk îi susţinu privirea o secundă, gândindu-se cât de mult 
începuse să semene cu tatăl său. 

În cele din urmă, tânărul dădu uşor din cap, apoi se întoarse 
către mare. Examină din nou navele. 

— Egiptul să fie, atunci. Am vrut să văd întotdeauna 
pământul faraonilor. 

— O alegere excelentă! spuse Cabera. Te vei îndrăgosti de 
Nil, iar femeile sunt frumoase şi parfumate. 

Bătrânul se bucură văzându-l pe Iulius zâmbind pentru prima 
dată după noaptea în care fusese capturat. Era un semn bun, se 
gândi el. 

Tubruk îi dădu unui băiat un bănuţ pentru a le ţine caii 
pentru o oră, iar cei trei bărbaţi se îndreptară către corabia ce 
purta un steag al legiunii egiptene. In timp ce se apropiau, 
activitatea lucrătorilor păru şi mai febrilă. 

— Cred că sunt gata să ridice ancora, observă Tubruk, 
arătând cu degetul butoaiele cu alimente care erau încărcate 
de sclavi. 

Provizii de carne sărată, ulei şi peşte erau trecute peste fâşia 
îngustă de apă ce despărţea vasul de chei, ajungând în braţele 
sclavilor transpiraţi de pe punte, fiecare butoi fiind notat pe o 
tăbliță cu eficienţă romană clasică. Tubruk fluieră la una dintre 
gărzi, care veni către ei. 

— Trebuie să vorbim cu căpitanul. E la bord? întrebă Tubruk. 

Garda îi cercetă rapid şi păru satisfăcut, în ciuda prafului de 
pe drum adunat pe hainele lor. Tubruk şi Iulius, cel puţin, 
arătau ca nişte soldaţi. 

— Este. Vom arunca ancora la prânz, odată cu refluxul. Nu 
garantez că vă va primi. 

— Spune-i că îl caută nepotul lui Marius, proaspăt venit din 
oraş. Vom aştepta aici, replică Tubruk. 

Sprâncenele gărzii se ridicară puţin iar privirea sa se 
îndreptă spre Iulius. _ 

— Sigur, domnule. Il voi anunţa imediat. 

Omul făcu un pas spre marginea docului şi traversă podul 
îngust de scândură, ajungând pe puntea corabiei. Dispăru în 
spatele structurii de lemn care domina puntea şi care, bănuia 
Iulius, trebuia să conţină cabina căpitanului. In timp ce 
aşteptau, Iulius observă detaliile imensei corăbii: găurile 
pentru vâsle din părţi care aveau să fie folosite pentru a-i 


348 


scoate din port, dar şi în luptă, pentru a împinge vasele 
duşmane, pânzele pătrate imense, care aşteptau să fie ridicate 
în vânt. 

Puntea era golită de obiecte care se puteau rostogoli, aşa 
cum se cuvenea să fie un vas roman de război. Tot ceea ce 
putea răni odată ajunşi în ape învolburate era legat bine. 
Trepte duceau la nivelele inferioare în diferite locuri ale punţii 
de scândură şi fiecare putea fi acoperită de o trapă pentru a 
împiedica valurile puternice să lovească echipajul aflat 
dedesubt. Arăta ca un vas bine întreţinut, dar, până nu-l 
întâlnea pe căpitan, nu ştia cum vor sta lucrurile pentru 
următorii doi ani din viaţa sa. Putea simţi mirosul catranului, al 
sării şi al transpiraţiei, mirosurile unei lumi străine, pe care el 
nu o cunoştea. Se simţea ciudat de emoţionat şi aproape râse 
de sine însuşi. 

Din umbra punţii apăru un bărbat înalt, în uniformă completă 
de centurion. Părea un om aspru şi îngrijit, cu părul grizonant 
tăiat scurt şi cu platoşa atent lustruită, de un bronz auriu care 
strălucea în soare. Expresia sa era una vigilentă; traversă 
puntea către marginea docului şi îi salută pe cei trei oameni 
care aşteptau. 

— Bună ziua, domnilor! Sunt centurionul Gaditicus, căpitan 
oficial al acestui vas pentru Legiunea a III-a Partica. Vom ridica 
ancora la următorul reflux, aşa că nu vă pot acorda prea mult 
timp, dar numele consulului Marius are încă mare greutate, 
chiar şi acum. Spuneţi ce treabă aveţi şi voi vedea cum vă pot 
ajuta. 

Direct la obiect, fără înflorituri. Iulius simţi cum începe să-l 
placă pe acel om. Scotoci în tunică şi scoase la iveală 
papirusurile pe care i le încredinţase Marius. Gaditicus le luă şi 
rupse sigiliul cu degetul. Citi repede, încruntat, dând din cap 
din când în când. 

— Acestea au fost scrise înainte ca Sulla să preia din nou 
controlul? întrebă el, cu ochii încă în pergament. 

Iulius simţi imboldul de a minţi, dar presupuse că era testat 
de acest om. 

— Într-adevăr. Unchiul meu nu... se aştepta ca Sulla să fie 
învingător. 

Ochii lui Gaditicus erau fermi, măsurându-l din cap până în 
picioare pe tânărul din faţa lui. 


349 


— Mi-a părut rău când am auzit că a pierdut. Era un om 
popular şi bun pentru Roma. Aceste acte au fost semnate de un 
consul; aşadar, sunt perfect valide. Totuşi, am dreptul să-ţi 
refuz un post până când poziţia ta faţă de Cornelius Sulla nu 
îmi este clarificată. Te voi crede însă pe cuvânt dacă eşti un om 
onest. 

— Sunt, domnule, replică Iulius. 

— Eşti căutat pentru ofense criminale? 

— Nu sunt. 

— Eviţi vreun scandal de orice fel? 

— Nu. 

Din nou omul îl măsură cu privirea pentru câteva clipe, dar 
Iulius nu se uită în altă parte. Gaditicus împături hârtiile şi le 
puse în interiorul hainelor sale. 

— Te voi lăsa să depui jurământul, în rangul cel mai jos al 
ofiţerilor din tesserarius“. Te voi avansa repede dacă îmi arăţi 
că eşti capabil; încet sau deloc, dacă nu eşti. Ai înţeles? 

Iulius aprobă, păstrând o expresie impasibilă. Zilele de huzur 
din societatea romană se duseseră. Acesta era oţelul 
imperiului, cel care permitea oraşului să se relaxeze în trai 
plăcut şi plin de bucurie. Trebuia să îşi dovedească abilităţile, 
de data asta, fără a beneficia de un unchi puternic. 

— Aceştia doi, cum se pot integra? întrebă Gaditicus, arătând 
către Tubruk şi Cabera. 

— Tubruk este administratorul moşiei mele. El se va întoarce 
la Roma. Bătrânul este Cabera... servitorul meu. Aş vrea să mă 
însoţească. 

— E prea bătrân pentru vâsle, dar îi vom găsi de lucru. 
Nimeni nu trândăveşte pe un vas pe care îl conduc eu. Toată 
lumea lucrează. Toată lumea. 

— Am înţeles, domnule. Are pricepere ca vindecător. 

Cabera avea o expresie sticloasă în ochi, dar încuviinţă după 
un moment de gândire. 

— De asta avem nevoie. Vei semna pentru doi sau pentru 
cinci ani? întrebă Gaditicus. 

— Doi pentru început, domnule! 


% Soldat în armata romană, răspunzător pentru transmiterea 
cuvintelor de gardă de la comandant și care avea grijă de păstrarea 
lor în siguranţă. (n.tr.). 

350 


Iulius îşi menţinu fermitatea vocii. Marius îl avertizase să nu 
îşi dedice viaţa serviciului sub contracte lungi, păstrând 
deschise opţiunile, pentru a căpăta o experienţă mai bogată. 

— Atunci fii binevenit în Legiunea a II-a Partica, Iulius 
Caesar, spuse Gaditicus pe un ton aspru. Acum urcă la bord şi 
vorbeşte cu ofiţerul însărcinat cu încartiruirea pentru cabina ta 
şi pentru alimente. Ne vom întâlni în două ore pentru a depune 
jurământul. 

Iulius se întoarse către Tubruk, care îi apucă ferm 
antebraţul. 

— Zeii îi favorizează pe cei curajoşi, Iulius, spuse bătrânul 
luptător, zâmbind. Se întoarse către Cabera. lar tu ţine-l 
departe de băuturi puternice, de femei slabe şi de oameni care 
au propriile zaruri. Ai priceput? 

— Eu am propriile zaruri, replică acesta, scoțând pe buze un 
sunet vulgar. 

Gaditicus se prefăcu că nu aude schimbul de replici în vreme 
ce traversa din nou scândura către corabia sa. 

Bătrânul simţi cum se aşterne viitorul, odată decizia luată, şi 
nodul tensionat din capul său dispăru aproape înainte să 
priceapă că se afla acolo. Putea simţi că starea sufletească a lui 
Iulius se îmbunătăţise şi îşi simţi propriul suflet mai uşurat. 
Tinerii nu îşi făceau griji pentru viitor sau pentru trecut, pe 
care-l dădeau repede uitării. În timp ce se îmbarcau pe corabie, 
evenimentele întunecate şi sângeroase din Roma păreau să 
aparţină unei alte lumi. 

Iulius păşi pe puntea care se legăna şi trase aer adânc în 
piept. 

Un tânăr soldat, având puţin peste douăzeci de ani, stătea în 
apropiere cu o privirea vicleană. Era înalt şi solid, cu o faţă 
buhăită şi ciupită, purtând semne vechi de acnee. 

— Mă gândeam că eşti tu, peştişorule, spuse el. L-am 
recunoscut pe Tubruk pe chei. 

Pentru un moment, Iulius nu îl recunoscu. Apoi îşi dădu 
seama. 

— Suetonius?! exclamă el. 

Tânărul adoptă o postură ţeapănă. 

— Tesserarius Prandus, pentru tine. Sunt comandantul 
gărzilor pentru centuria asta. Un ofiţer. 


351 


— Te înscrii ca unul dintre aceştia, nu-i aşa, Iulius? spuse 
Cabera. 

Iulius se uită la Suetonius. În acea zi, nu avea răbdare pentru 
sentimentele omului. 

— Pentru moment, îi răspunse lui Cabera, apoi se întoarse 
către vechiul lui vecin. De cât timp eşti în gradul acesta? 

— De câţiva ani, răspunse Suetonius încordat. 

— Trebuie să văd dacă pot să avansez mai repede ca tine. Mă 
poţi conduce în cabina mea? 

Mânia stârnită de felul sfidător de adresare înroşi obrajii lui 
Suetonius. Fără un alt cuvânt, se întoarse pe călcâie şi o porni 
de-a lungul punţii. 

— Un vechi prieten? murmură Cabera în timp ce îl urmau. 

— Nu, nu chiar. 

Iulius nu spuse mai mult, iar Cabera nu ceru detalii. Aveau 
timp suficient pe mare pentru a afla toate amănuntele. 

Iulius oftă în sinea lui. Avea să-şi petreacă doi ani din viaţă 
alături de acei oameni şi i-ar fi fost suficient de greu şi fără să-l 
aibă pe Suetonius acolo, să-i amintească de vremurile când era 
un mucos. Unitatea va veghea asupra drumurilor Mediteranei, 
păzind teritoriile romane, garantând un comerţ sigur, poate 
chiar luând parte la lupte pe apă sau pe uscat. Lăsă deoparte 
gândurile sale. Experienţa sa la oraş îi demonstrase că nu 
trebuie să îşi facă griji despre viitor, căci mereu acesta te lua 
prin surprindere. Se va maturiza, îşi va spori puterea şi va 
creşte în rang. În final, va fi suficient de puternic pentru a se 
reîntoarce la Roma şi a-l înfrunta pe Sulla. Atunci vor vedea ce 
va fi. 

Cu Marcus lângă el, va încheia socotelile, plătindu-i pentru 
moartea lui Marius. 


Capitolul 35 


Marcus aşteptă răbdător în odaia dinaintea camerelor 
prefectului taberei. Pentru a mai trece timpul înainte de a fi 
admis la întâlnirea care avea să-i determine viitorul, citi din 
nou scrisoarea de la Gaius. Aceasta călătorise preţ de multe 
luni şi fusese purtată din mână în mână de legiuni care 
trecuseră din ce în ce mai aproape de Iliria. Într-un târziu, 
fusese inclusă într-un pachet cu ordine pentru Legiunea a IV-a 
Macedonia şi ajunsese la tânărul ofiţer. 

Vestea morţii lui Marius reprezentase o lovitură puternică. 
Marcus dorise să-i arate generalului că încrederea lui fusese 
bine întemeiată. Ar fi vrut să-i mulţumească, dar acum era 
imposibil. Deşi nu îl întâlnise niciodată pe Sulla, se întreba dacă 
într-adevăr consulul reprezenta un pericol pentru el şi pentru 
Gaius, devenit între timp Iulius. 

Zâmbise la veştile despre căsătorie şi sărise ca ars când 
aflase lucruri despre Alexandria, ghicind mult mai mult decât 
dezvăluise Iulius. Cornelia părea un înger din felul cum o 
descria Iulius. Era de fapt singura veste bună din tot ce 
scrisese. 

Gândurile lui fură întrerupte de uşa grea de la camerele 
interioare, care se deschise. Un legionar intră şi salută. Marcus 
se ridică şi întoarse gestul. 

— Prefectul te va primi acum, spuse omul. 

Marcus aprobă din cap şi intră în cameră, stând în poziţie de 
drepţi, păstrând distanţa regulamentară de un metru faţă de 
masa de stejar a prefectului pe care se aflau doar o carafă de 
vin, o călimară şi nişte pergamente aranjate ordonat. 

Renius era şi el prezent, stând într-un colţ cu o cupă de vin în 
mână. Alături se afla Leonides, centurionul din Pumnul de 
Bronz. Carac, prefectul taberei, se ridică în timp ce tânărul 
intră şi îi făcu semn să se aşeze. Marcus se lăsă pe un scaun 
masiv şi rămase într-o postură ţeapănă. 

— Pe loc repaus, legionare. Aceasta nu este o curte marţială, 
mormăi Carac, privind hârtiile de pe biroul său. 

Marcus încercă să fie un pic mai relaxat. 

— Cei doi ani ai tăi se termină peste o săptămână, după cum 
bine ştii, spuse Carac. 


— Da, domnule, răspunse Marcus. 

— Dosarul tău a fost excelent până azi. Comanda unui 
contubernium“!, acţiuni victorioase împotriva triburilor locale. 
Câştigătorul turnirului Pumnului de Argint luna trecută. Aud că 
oamenii te respectă, în ciuda faptului că eşti tânăr, şi te 
consideră o persoană pe care te poţi baza în momente de criză. 
Părerea ofițerului este că te descurci bine în fiecare zi, dar că 
te remarci în luptă sau în momentele dificile. O trăsătură 
valoroasă la un ofiţer tânăr, potrivită pentru viaţa activă de 
legionar. Este poate în beneficiul tău faptul că imperiul se 
extinde. Vei putea găsi posturi active oriunde vei dori să mergi. 

Marcus dădu din cap cu precauţie şi Carac se îndreptă către 
Leonides. 

— Centurionul tău vorbeşte bine despre tine şi de felul în 
care ai potolit hoţiile tânărului acela... Peppis. Ne întrebam la 
început dacă îţi poţi integra individualitatea într-o legiune, dar 
ai fost onest şi în mod evident loial Legiunii a IV-a Macedonica. 
Pe scurt, băiete, aş vrea să semnezi din nou, cu promovarea la 
comanda unei unităţi de cincizeci de soldaţi. Statut şi plată mai 
bună, cu timp mai mult la dispoziţie pentru a te antrena pentru 
turniruri de sabie, dacă este necesar. Ce spui? 

— Pot să vorbesc liber, domnule? întrebă Marcus cu inima 
bătând să-i spargă pieptul. 

— Sigur, răspunse Carac încruntându-se. 

— Este o ofertă generoasă. Cei doi ani cu Macedonica au fost 
ani fericiţi pentru mine. Am prieteni aici. Totuşi... domnule, am 
crescut pe moşia unui roman care nu a fost tatăl meu. Eu şi fiul 
său eram fraţi şi am jurat că îl voi ajuta, că-i voi fi pavăză când 
vom fi bărbaţi. Putea simţi intensitatea privirii lui Renius în 
timp ce continuă. El este în Legiunea a III-a Partica în prezent, 
o legiune navală, cu puţin mai mult de un an rămas de servit. 
Când se întoarce la Roma, mi-aş dori să mă întâlnesc cu el 
acolo, domnule. 

— Renius mi-a prezentat câteva dintre amănuntele relaţiei 
tale cu acest... Gaius Iulius. Înţeleg loialitatea de felul acesta. 
Este poate ceea ce ne face să fim superiori animalelor. Carac 
zâmbi vesel, iar Marcus se uită la ceilalţi doi repede, surprins 
că nu zărea dezaprobarea de care se temea. 


^ Cea mai mică unitate de organizare a soldaţilor din armata romană. 
Era compusă din opt legionari. (n.tr.). 
354 


— Crezi că nu am fi înţeles? spuse Leonides cu voce calmă şi 
joasă. Fiule, eşti foarte tânăr. Vei servi în multe legiuni înainte 
să îţi dea pământ pe la vreo fermă. Cel mai important e totuşi 
faptul că vei servi Roma, constant şi fără preget. Noi trei ne-am 
devotat viaţa pentru țelul acesta: să o vedem în siguranţă şi 
puternică, invidiată de tot restul lumii. 

Marcus privi pe rând la chipurile celor trei şi îl surprinse pe 
Renius zâmbind în timp ce îşi acoperea gura cu cupa de vin. 
Împreună reprezentau personificarea a ceea ce îşi dorea să 
devină atunci când era copil, legaţi de credinţe, loialitate şi 
sânge ca un tot indestructibil. 

Carac ridică un document trecut pe pergament gros. 

— Renius era convins că acesta este singurul mod de a te 
reţine în legiune suficient încât să iei parte la competiţia de 
sabie din Graeca în iarna asta. Te angajează pentru un an şi o 
Zi. 

Îi înmână pergamentul, iar Marcus îşi simţi gâtul uscat de 
emotie. 

Se aştepta să fie necesar să-şi returneze echipamentul de 
ofiţer şi să-şi ceară plata înainte de a începe lungul drum de 
întoarcere în Italia. Să i se ofere aşa ceva, atunci când viitorul 
părea aşa de întunecat, era ca un dar al zeilor. Se gândea cât 
de mult se implicase Renius în asta, dar decise deodată că nu îi 
păsa. Îşi dorea să rămână cu Macedonica şi se simţise sfâşiat 
între loialitatea pentru prietenul său din copilărie şi satisfacția 
pe care o simţea alături de propria familie, legiunea. 

Acum mai avea un an la dispoziţie să crească şi să prospere. 
Ochii săi se măriră puţin în timp ce parcurgea latina complicată 
a documentului. 

— Vezi, am inclus promovarea. Vei comanda o companie de 
cincizeci, sub Leonides, direct responsabil de optio® al său, 
Daritus. Îţi sugerez să începi în noua postură cu inima deschisă. 
Cincizeci de legionari nu sunt opt; problemele vor fi noi pentru 
tine, iar antrenamentul pentru război implică abilităţi 
complexe. Va fi un an greu şi plin de provocări, dar cred că te 
vei bucura de el. 

— Aşa voi face, domnule. Mulţumesc. Este o onoare. 


42 Soldat în armata romană care deţinea o poziție similară cu cea a 
unui ofițer executiv din armatele moderne. (n.tr.). 


355 


— O onoare câştigată, tinere. Am auzit ceea ce s-a întâmplat 
în tabăra pieilor albastre. Informaţia pe care ne-ai adus-o ne-a 
ajutat să ne reformulăm politica faţă de ei. Cine ştie, poate 
chiar vom face comerţ cu ei peste câţiva ani. 

Carac se bucura în mod evident să-i aducă veşti bune 
tânărului, iar Renius se uita aprobator. 

„Acesta va fi anul meu”, îşi jură Marcus în timp ce sfârşea de 
citit documentul, observând câte kilograme de sare şi câţi litri 
de ulei putea lua din depozite, care era alocaţia pentru 
reparaţii şi stricăciuni şi aşa mai departe. Noul post 
presupunea o sută de lucruri pe care trebuia să le înveţe rapid. 
Plata era îmbunătăţită considerabil. Ştia că familia lui Iulius îl 
va susţine dacă o va cere, dar gândul că ar putea fi dependent 
de mila altora când se întorcea la Roma îl nemulţumea. Acum 
va putea economisi şi el puţin şi va avea câteva monede de aur 
pentru drumul înapoi. 

Prin minte îi fulgeră un gând. 

— Tu vei rămâne cu Macedonica? îl întrebă pe Renius. 

Războinicul ridică din umeri şi sorbi din vin. 

— Probabil, îmi plac oamenii de aici. Ai grijă, oricum sunt de 
mult trecut de vârsta pensionării. Carac trebuie să măsluiască 
socotelile de plată de fiecare dată când le trimite. Mi-ar plăcea 
să văd ce a făcut Sulla în oraş. O, am auzit că a adus Roma pe 
buzele tuturor. Nu m-ar deranja să verific că are grijă cum se 
cuvine de cetatea cea bătrână, şi, spre deosebire de tine, nu 
sunt sub contract ca maestru al armelor. 

— Şi mie mi-ar plăcea să văd Roma din nou, oftă Carac. Au 
trecut paisprezece ani de când am fost înrolat acolo, dar am 
ştiut că va fi aşa când m-am înscris în legiune. Le turnă tuturor 
vin în cupe, umplându-i-o şi pe a lui Renius când acesta o 
întinse. Un toast pentru Roma, domnilor, şi pentru anul care 
vine. 

Se ridicară în picioare şi ciocniră cupele cu zâmbete largi, 
fiecare dintre ei aflându-se foarte departe de casă. 

Marcus îşi puse cupa jos, luă pana din călimară şi îşi semnă 
numele complet pe documentul oficial. 

„Marcus Brutus”, scrise el. 

Carac se întinse peste birou şi îi luă mâna dreaptă, 
strângându-i-o puternic. 

— O decizie înţeleaptă, Brutus! 


Notă istorică 


Se găsesc foarte puţine informații istorice despre 
anii de tinereţe ai lui Iulius Caesar. Pe cât posibil, i-am 
dat o copilărie pe care ar fi avut-o un băiat provenind 
dintr-o familie romană fără statut înalt. Unele dintre 
aptitudinile sale pot fi deduse din realizările sale de 
mai târziu, bineînţeles. De exemplu, înotul i-a salvat 
viața în Egipt, când avea cincizeci şi doi de ani. 
Biograful Suetonius spunea că avea abilităţi deosebite 
în privinţa luptei cu sabia şi a călăriei, precum şi o 
surprinzătoare putere de a rezista la suferinţă, 
preferând să mărșăluiască mai degrabă decât să stea 
în şa şi mergând cu capul descoperit pe orice vreme. 
Mărturisesc cu regret că Renius este un personaj fictiv, 
deşi reprezenta un obicei să se angajeze experţi în 
diverse domenii. Se ştie despre un profesor din 
Alexandria care i-a predat lui Caesar retorică şi putem 
citi lauda fără tragere de inimă a lui Cicero despre 
capacitatea bărbatului de a vorbi abil şi mişcător 
atunci când era nevoie. Tatăl său a murit când Tulius 
avea cincisprezece ani şi este adevărat că, la puțin 
timp după aceea, lulius s-a căsătorit cu fiica lui Cinna, 
Cornelia, se pare că din dragoste. 

Chiar dacă Marius era un unchi din partea tatălui 
său, nu din partea Aureliei, cum este prezentat de 
mine, generalul semăna mult personajului pe care l-am 
descris aici. In opoziție flagrantă față de lege şi 
obiceiuri, el a fost consul de şapte ori. Dacă înainte era 
posibil ca un om să se alăture legiunii numai dacă 
deținea pământ şi avea un venit de pe urma lui, Marius 
a abolit acea hotărâre şi s-a bucurat astfel de loialitate 
fanatică din partea soldaților lui. Marius a fost cel care 
a introdus simbolul vulturului pentru toate legiunile 
romane. 

Războiul civil dintre Sulla şi Marius ocupă o mare 
parte din structura romanului, dar am ales să simplific 
unele evenimente din motive scriitoriceşti. Cornelius 
Sulla o venera într-adevăr pe Afrodita şi o parte din 


357 


stilul său de viaţă i-a scandalizat chiar şi pe cei mai 
toleranți membri ai societăţii romane. Totuşi, era un 
general extrem de abil, care a servit la un moment dat 
sub comanda lui Marius într-o campanie în Africa 
pentru care amândoi au pretins laurii victoriei. Cei doi 
bărbaţi nu se agreau defel. 

Când Mithridates s-a răsculat împotriva ocupației 
romane din est, atât Marius, cât şi Sulla au vrut să 
pornească împotriva lui, considerând campania ca fiind 
una uşoară şi o şansă de a câştiga bogății mari. În 
mare măsură din motive personale, Sulla şi-a condus 
oamenii impotriva Romei şi a lui Marius în anul 88 
î.Hr., pretinzând că „o va elibera de tirani”. Marius a 
fost obligat să fugă în Africa, întorcându-se mai apoi cu 
armata pe care o adunase acolo. Senatul era pur şi 
simplu incapabil să facă faţă unor lideri atât de 
puternici, astfel că l-a primit înapoi, declarându-l pe 
Sulla drept inamic al statului în timp ce acesta era 
plecat să se lupte cu Mithridates. Marius a fost ales 
consul pentru ultima oară, dar a murit în exerciţiul 
funcţiunii, lăsând Senatul cel şovăielnic într-o situaţie 
extrem de delicată. Au căutat pace la început, dar Sulla 
se afla într-o poziţie de superioritate, după victoria 
zdrobitoare din Grecia. L-a lăsat pe Mithridates în 
viaţă, dar i-a confiscat averi imense, prădând comori 
străvechi. Am comprimat trei ani, plasând moartea lui 
Marius în primul atac, ceea ce ar putea reprezenta un 
sfârşit prea rapid şi nedrept pentru un om atât de 
charismatic. 

Când Sulla s-a întors din campania sa în Grecia, şi-a 
condus armatele către o victorie rapidă împotriva celor 
ale Senatului, pătrunzând din nou în oraş în anul 82 
î.Hr. A solicitat să fie numit dictator şi în această 
postură l-a întâlnit pe Iulius Caesar pentru prima dată, 
adus în fața lui ca un susţinător al lui Marius. Chiar 
dacă Iulius a refuzat categoric divorțul de Cornelia, 
Sulla nu l-a ucis. Se spune despre dictator că ar fi 
afirmat că văzuse „mulţi Marius în acest Caesar”; dacă 
este adevărat, aceasta reprezintă o perspectivă asupra 


caracterului omului, aşa cum sper că l-am descris în 
această carte. 

Timpul în care Sulla a fost dictator a fost o perioadă 
întunecată pentru oraş. Poziţia unică pe care el o 
deținea şi de care abuza fusese iniţial concepută ca o 
măsură de urgenţă pentru vremurile de război, concept 
similar celui de Lege Marţială în  democrațiile 
moderne. Înainte de Sulla, existau restricţii legate de 
durata numirii, dar el a reuşit să evite aceste restricții 
şi a dat astfel o lovitură de moarte Republicii. Una 
dintre legile pe care le-a promulgat a fost interzicerea 
trupelor armate de a se apropia de oraş, chiar şi pentru 
paradele triumfale tradiţionale. A murit la vârsta de 
şaizeci de ani, iar pentru o vreme se părea că 
Republica va înflori din nou, revenind la vechea putere 
şi autoritate. În vremea asta, în Grecia, un tânăr de 
douăzeci şi doi de ani, numit Caesar, va face lucrul 
acesta imposibil. Până la urmă, Marius şi Sulla au 
arătat fragilitatea Republicii când era confruntată cu 
nişte ambiţii nemăsurate. Nu vom cunoaşte precis 
niciodată felul în care tânărul Caesar a fost afectat 
atunci când l-a auzit pe Marius spunând: „Faceţi loc 
pentru generalul vostru” şi a privit mulțimea grăbindu- 
se să-i permită trecerea, în faţa Senatului. 

Descrierile istorice ale acestor personaje, mai ales 
acelea scrise imediat după ce s-au petrecut din viaţă, 
de Plutarh şi de Suetonius, constituie o lectură 
uimitoare. În documentarea făcută pentru viaţa lui 
Caesar, întrebarea care îmi venea mereu în minte era: 
„Cum a izbutit aşa ceva?” Cum şi-a revenit un tânăr 
după dezastrul de a se afla în tabăra care pierduse 
războiul civil, până într-acolo încât numele său să 
ajungă să însemne „rege”? Atât Tar, cât şi Kaizer sunt 
derivate ale acelui nume, şi sunt încă folosite, la două 
mii de ani de la moartea măreţului bărbat. 

Tratatele istorice pot fi uneori plictisitoare, deşi aş 
recomanda Caesar de Christian Meier oricărui cititor 
interesat de detaliile pe care a trebuit să le omit aici. 
Sunt atât de multe evenimente fascinante în acest 
destin, încât a fost o mare plăcere pentru mine să le 


dau viaţă. Întâmplările din cea de-a doua carte sunt şi 
mai uimitoare. 


C. Iggulden 


360