Steven Saylor — Oameni si semizei vol.2

ROMAN ISTORIC 


OAMENI ŞI SEMIZEI 


Povestea Romei antice 
+ * 


STEVEN SAYLOR 


Steven Saylor 


Oameni şi semizei 


Povestea Romei antice - Volumul 2 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză luliana Hiliuţă 


Editura ALLFA 


Roma: The Novel of Ancient Rome 
2007 


Steven Saylor s-a născut în 1956, în Statele Unite ale 
Americii, şi a studiat istorie şi limbi clasice la University of Texas 
din Austin. Este aclamatul autor al seriei de douăsprezece 
romane Roma Sub Rosa, o istorie secretă a Romei antice sub 
Cicero, Caesar şi Cleopatra, văzută prin ochii lui Gordianus 
Descoperitorul. Cărţile lui au fost traduse în douăzeci şi una de 
limbi şi au fost incluse pe listele de bestselleruri ale unor 
publicaţii de prestigiu, iar autorul a apărut în documentare 
difuzate la nivel internaţional pe History Channel, în calitate de 
expert în politica şi viaţa romană. 


ae mi mdwpo 


> 


Arhitectul propriului destin 


Anul 312 î.H. 


— Aşadar, tinere, a venit ziua în care îmbraci toga de bărbat - 
şi ce zi splendidă pentru asta! Spune-mi, cum ai sărbătorit până 
acum? 

Înconjurat de grădinile magnifice din mijlocul casei sale 
somptuoase şi îmbrăcat în cea mai bună togă a sa, Quintus 
Fabius stătea cu braţele încrucişate, încruntat şi părând să-l 
privească mânios pe vizitator. Tânărul Kaeso fusese prevenit cu 
privire la expresia severă a distinsului său văr; se ştia că cel mai 
mare general roman zâmbea foarte rar. Kaeso încercă să nu se 
arate intimidat. Chiar şi aşa, trebui să-şi dreagă glasul înainte de 
a putea răspunde. 

— Ei bine, vere Quintus, m-am trezit în zori. Tata mi-a dăruit o 
amintire de familie, un fascinum cu un lanţ de aur, pe care şi l-a 
scos de la gât şi mi l-a pus mie. Este şi o poveste legată de el; 
bunicul meu l-a primit cu mult timp în urmă de la faimoasa 
vestală Pinaria. Apoi mi-a dăruit toga şi m-a ajutat să o îmbrac. 
Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de complicat să faci 
pliurile să stea cum trebuie. Am făcut o plimbare lungă prin 
Forum, unde m-a prezentat colegilor şi prietenilor săi. Mi s-a dat 
voie să urc la platforma oratorică şi să văd cum arată Forumul 
de pe Rostra. 

— Fireşte că, atunci când eram eu copil, spuse Quintus, 
întrerupându-l, platforma pentru oratori nu se numea Rostra, 
pentru că nu fusese încă împodobită cu toate galioanele acelea. 
Ştii când s-a întâmplat asta? 

Kaeso îşi drese glasul din nou. 

— Cred că pe vremea consulului Lucius Furius Camillus, 
nepotul marelui Camillus. Oraşul de coastă Antium a fost cucerit 
de armatele romane, iar locuitorii săi au fost siliţi să dea jos 
ornamentele de la prora- aşa-numitele rostra sau „galioane” - 
de pe navele de război şi să le trimită Romei ca tribut. 
Galioanele au fost montate ca ornamente pe platforma 
oratorilor; de aici vine şi numele platformei, Rostra. 


6 


Quintus se încruntă şi încuviinţă. 

— Continuă. 

— După ce am coborât de pe Rostra, am urcat pe Capitoliu. 
Acolo am dus la îndeplinire o veche tradiţie a familiei Dorso - 
refacerea drumului parcurs de străbunicul meu, Gaius Fabius 
Dorso, de pe Capitoliu pe Quirinal, când i-a înfruntat pe gali. La 
altarul lui Quirinus, un augur a luat auspiciile. Un singur vultur a 
fost văzut zburând de la stânga la dreapta. Augurul a spus că 
este un semn bun. 

— Semn bun, într-adevăr! Vulturul te va ocroti în lupte. Şi cum 
ţi se pare, tinere, să porţi toga? 

— E foarte bine, vere Quintus. În realitate, veşmântul de lână 
era mai greu şi mai călduros decât se aşteptase Kaeso. 

Quintus încuviinţă, dând din cap, dar se gândi că toga arăta 
mai degrabă ridicol pe tânărul Kaeso, nefăcând decât să-i 
scoată în evidenţă frumuseţea copilărească - buclele blonde şi 
obrajii îmbujoraţi, spâni, buzele roşii, pline şi ochii albaştri, 
luminoşi. Cu glas tare, Quintus spuse doar: 

— Eşti bărbat de-acum. Felicitări! 

— Mulţumesc, vere Quintus. Se sili să schiţeze un zâmbet. 
Dintre toate evenimentele zilei, această vizită putea fi cea mai 
importantă; în onoarea majoratului, fusese invitat să ia cina, 
singur, cu cel mai distins dintre Fabii, conducătorul 
numeroaselor ramuri ale familiei, marele om de stat şi general 
Quintus Fabius. Nervos şi obosit, dar hotărât să facă o figură 
bună, Kaeso stătea perfect drept în scaunul fără spătar şi 
susţinea privirea de gheaţă a vărului său. 

— Ei bine, să mergem dar în sala de oaspeţi, spuse Quintus. 
Vom mânca şi vom bea ca doi oameni de lume şi vom vorbi 
despre viitor. 

În realitate, discuţia a fost aproape în întregime despre trecut, 
în timp ce savurau numeroase feluri alese - ficat de porc cu 
telină în sos de vin, măruntaie fierte cu scorţişoară şi nucşoară, 
carne de oaie în sos de chimen dulce - Quintus îi împărtăşea 
întâmplări din istoria familiei. Kaeso auzise şi mai înainte 
aproape toate acele istorisiri, dar niciodată aşa cum le spunea 


7 


marele Quintus. Străbunicul lui Kaeso trăia încă în tinereţea lui 
Quintus; Quintus îl întâlnise pe ilustrul Dorso de mai multe ori şi 
auzise povestea faimosului drum chiar de la acesta. 

Quintus îi mai povesti şi faimoasa şi tragica ispravă a Fabilor, 
marele lor sacrificiu din timpului războiului cu Veii, când familia 
ridicase o întreagă armată doar din rândurile sale şi toţi membrii 
în afară de unul fuseseră ucişi într-o ambuscadă cumplită. 

— Din trei sute şapte războinici, doar tânărul acela a 
supravieţuit şi a dus mai departe numele familiei, spuse 
Quintus. Asemenea unei păduri de arbori falnici, distrusă de foc, 
familia s-a regenerat dintr-un singur puiet - dovadă a hotărârii 
zeilor de a-i vedea pe Fabii jucând un rol important în istoria 
Romei. 

Quintus nu se sfia nici să se laude cu propriile realizări. La 
începutul carierei sale militare, ca Magister Equitum al 
dictatorului Lucius Papirius Cursor, pornise la luptă împotriva 
samniţilor, fără să ţină seama de ordinele contrare ale 
dictatorului. Deşi repurtase o victorie răsunătoare, înfruntase 
moartea pentru nesupunerea sa. 

— Şi stăteam în Forum, iar tatăl meu îngenunchease în faţa 
lui Papirius, rugându-l să-mi cruţe viaţa. Doar protestele 
zgomotoase ale Senatului şi ale oamenilor l-au împiedicat pe 
dictator să le ordone lictorilor să mă execute pe loc cu nuielele 
şi securile lor. Deşi mi-am pierdut funcţia, mi-am păstrat capul - 
am scăpat ca prin urechile acului! Dar norocul ţi se poate 
schimba peste noapte. Nu au trecut nici trei ani şi am devenit 
unul dintre cei mai tineri consuli care au ocupat vreodată 
această funcţie. l-am învins pe samniţi încă o dată şi am fost 
răsplătit cu un triumf însemnat. Un an mai târziu, consulii care 
au urmat după mine le-au oferit samniţilor una dintre cele mai 
mari victorii asupra noastră. De bine, de rău, nu am fost de faţă 
la dezastrul de la Furcile Caudine. Presupun că ştii ruşinoasa 
poveste? 

Kaeso puse repede jos măslina pe care se pregătea să o ducă 
la gură. 


— Da, vere. O armată romană aflată sub conducerea 
consulilor Titus Veturius Calvinus şi Spurius Postumius, căutând 
o scurtătură, a intrat într-un defileu îngust, care dădea în alte 
chei, şi mai înguste. Când a ajuns în cel de-al doilea defileu, 
armata a descoperit că trecerea fusese blocată în capăt, cu 
pietre şi trunchiuri de copaci. S-au grăbit să se întoarcă la 
intrare, dar au descoperit că şi aceasta fusese blocată între timp 
de inamici. Aceste defileuri înguste erau Furcile Caudine, în care 
a fost prinsă fără scăpare întreaga armată. Au trecut câteva zile. 
In loc să lase oamenii să moară de foame sau să încerce o 
scăpare imposibilă, care ar fi dus la un masacru, consulii au 
acceptat condiţiile samniţilor care îi ţineau captivi. 

— Şi ce prevedeau acele condiţii? întrebă Quintus. Haide, 
tinere, spune-mi ce ai fost învăţat. 

— Romanii au fost siliţi să renunţe la arme şi la armură şi să-şi 
lepede toate hainele. Dezbrăcaţi, au fost obligaţi să iasă din 
defileu trecând pe sub un jug, ca simbol al supunerii lor faţă de 
inamic. Chiar şi consulii s-au văzut nevoiţi să facă asta. Samniţii 
făceau glume şi râdeau de ei, rotindu-şi săbiile în faţa romanilor. 
Soldaţii s-au întors acasă nevătămaţi, dar în dizgrație. A fost o zi 
foarte întunecată pentru Roma. 

— Cea mai întunecată de la venirea galilor! declară Quintus, 
însă nu trebuie să ne prefacem că nu s-a întâmplat, trebuie să o 
acceptăm. Dacă vom înţelege greşeala pe care au făcut-o 
consulii - netrimiţând iscoade să cerceteze drumul din faţa lor - 
vom fi siguri că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Intre 
timp, războiul cu samniţii continuă, dar nu există nici o îndoială 
cu privire la rezultatul final. Doar cucerind vom putea continua 
să prosperăm. Doar cucerirea ne poate garanta siguranţa! Este 
datoria fiecărui roman să ridice sabia şi să-şi sacrifice viaţa, 
dacă trebuie, pentru împlinirea destinului Romei: stăpânirea 
întregii Italii, iar, după aceea, înaintarea spre nord, unde ne vom 
răzbuna pe gali şi ne vom asigura că aceştia nu vor mai 
reprezenta niciodată o ameninţare pentru noi. lţi vei face 
datoria de roman, tinere? 

Kaeso trase adânc aer în piept. 


9 


— Mi-ar plăcea foarte mult să ucid câţiva samniţi, dacă va sta 
în puterea mea. Şi poate că şi câţiva gali. 

Quintus zâmbi, întâia oară. 

— Bravo, tinere! Se încruntă iar când începu să vorbească 
despre politică. Ca patricieni ce suntem, zise el, este datoria 
noastră, a Fabilor, să ne impunem privilegiile ereditare în orice 
epocă şi să le apărăm împotriva plebeilor care ar vrea să le 
încalce. Fireşte, există şi plebei vrednici să ocupe funcţii înalte. 
S-a dovedit a fi spre binele Romei că cei mai capabili şi mai 
ambiţioşi dintre plebei s-au ridicat şi au intrat în rândurile 
nobilimii, căsătorindu-se cu cei din clasa noastră şi conducând 
oraşul alături de noi. Roma răsplăteşte virtutea. Gloata, străinii, 
chiar şi sclavii eliberaţi au ocazia de a propăşi prin muncă, deşi 
sunt multe piedici care le încetinesc înaintarea şi aşa şi trebuie 
să fie! Democraţia promovată de unele colonii greceşti din sudul 
ltaliei - în care toţi oamenii au drepturi egale - a fost ţinută 
departe de Roma, slavă zeilor! Aici domnesc principiile 
republicane, prin care înţeleg libertatea elitei nobiliare de a 
concura în mod egal şi deschis la onoruri politice. 

Se lăsă pe spatele banchetei şi îşi întrerupse pentru câteva 
clipe discursul, pentru a savura o porţie de morcovi şi păstârnaci 
prăjiţi. 

— Dar m-am depărtat de subiectul istoriei familiei, o temă de 
discuţie mult mai potrivită pentru ziua majoratului tău. Originea 
Fabilor este învăluită în mister, desigur, la fel ca toate 
chestiunile apărute înainte de introducerea scrisului la romani. 
Cu toate acestea, cele mai autorizate voci ale noastre cred că 
primele familii romane aveau descendență divină. 

— Prietenul meu, Marcus Julius, susţine că familia lui se trage 
din Venus, spuse Kaeso. 

— Într-adevăr, replică Quintus, ridicându-şi o sprânceană, 
asta ar explica de ce Julii sunt mai buni ca amanți decât ca 
războinici. Descendenţa noastră e puţin mai eroică. Potrivit 
istoricilor familiei, primul Fabius era copilul lui Hercules şi al unei 
nimfe a pădurii, născut pe malul Tibrului la începutul timpurilor. 
Astfel, sângele lui Hercules curge în venele Fabilor chiar şi 


10 


acum. Quintus îi acordă lui Kaeso al doilea zâmbet, apoi se 
încruntă brusc şi tăcu. 

Urmă un moment stânjenitor, în care amândoi înţeleseră că 
se gândeau la acelaşi lucru - că ramura recentă pe care o 
reprezenta familia lui Kaeso nu purta de fapt străvechiul sânge 
al Fabilor, fiindcă avea la baza ei o adopţie. Nici Quintus, nici 
Kaeso nu aveau cum să ştie că adevărul era mult mai complicat. 
În realitate, afirmaţia Fabilor că erau descendenţii lui Hercules 
era falsă, în schimb, sângele străinului pe care îl identificaseră 
ulterior cu Hercules curgea, într-adevăr, prin venele lui Kaeso, 
care era descendentul Potitilor, fapt necunoscut niciunuia dintre 
cei doi. 

Momentul stânjenitor se prelungea insuportabil de mult. Faţa 
lui Kaeso se făcu roşie ca para focului. Se apropiaseră de un 
subiect care îl neliniştea pe Kaeso, încă din ziua în care aflase că 
bunicul său nu se născuse în familia Fabilor, ci fusese un copil 
adoptat, întâmplarea era relatată cu mândrie, pentru că ilustra 
pietatea marelui Dorso, care crescuse un orfan nou-născut, găsit 
abandonat în ruinele Romei, ca pe propriul său fiu. Lui Kaeso i 
se explicase şi că bunicul său fusese un om deosebit. Nu 
hotărâseră zeii înşişi ca acel copil găsit să devină un Fabius? Zeii 
dădeau viaţă; ce conta după aceea era ce făcea fiecare cu acea 
viaţă. Adevărata trăsătură distinctivă a unui roman - spunea 
tatăl lui Kaeso - nu consta în descendenta sa, ci în puterea de a 
modela lumea după voinţa sa. 

În pofida acestor afirmaţii şi fraze liniştitoare, gândul că 
adevărata lui descendență era necunoscută îl tulbura adesea pe 
Kaeso. Părea inevitabil ca acest subiect să nu fie adus în 
discuţie în această zi deosebită şi chiar aşa se întâmplă, deşi 
rămase nerostit. 

Kaeso deveni atât de nervos, încât schimbă deodată 
subiectul. 

— Vorbeai mai devreme despre propria ta carieră militară şi 
politică ilustră, vere, dar nu ai pomenit nimic despre o 
întâmplare care m-a pus mereu pe gânduri. 

— A, da? exclamă Quintus. Şi care ar fi aceea? 


11 


— Cred că s-a întâmplat cu puţin timp înainte de naşterea 
mea, când te aflai la începutul carierei tale politice. Are legătură 
cu un caz faimos de otrăvire - sau, mai degrabă, cu mai multe 
cazuri de otrăvire. 

Quintus încuviinţă cu gravitate. 

— Te referi la investigația care a avut loc în anul în care am 
ocupat funcţia de edil al Romei. O adevărată tragedie! 

— Dacă preferi să nu vorbeşti despre asta... 

— Ba chiar vreau să vorbesc. La fel ca în cazul nenorocirii de 
la Furcile Caudine, n-are niciun rost să ascundem un astfel de 
episod, oricât de neplăcut ar fi. După cum spui, eram tânăr şi 
foarte încântat că fusesem ales edil, o magistratură care mă 
includea de la sine în rândurile Senatului. Mie îmi revenea 
răspunderea de a păstra legea şi ordinea în oraş. 

— Pare o sarcină fascinantă. 

— Serios? în cea mai mare parte constă din obligaţii 
administrative plictisitoare - amendarea cetăţenilor care au 
adus prejudicii proprietăţii publice, investigarea acuzațiilor de 
suprataxă aduse împotriva cămătarilor şi alte îndatoriri de acest 
fel. O funcţie ingrată pentru un bărbat care ar prefera să se afle 
pe câmpul de luptă! Dar nemulţumirile mele au pălit în faţa 
nenorocirii care a cuprins oraşul în acel an. Oamenii erau 
speriaţi şi neliniştiţi, pentru că, din câte se părea, o epidemie 
cumplită, de natură neobişnuită, se abătuse asupra noastă. 
Victimele sale erau în întregime bărbaţi - nici o femeie printre ei 
- iar simptomele variau în mod inexplicabil. Unii mureau pe loc. 
Alţii îşi reveneau o vreme, apoi se îmbolnăveau la loc şi mureau. 
Şi mai neobişnuit era faptul că cei mai mulţi dintre cei care 
mureau erau bărbaţi de viţă nobilă. De obicei, epidemiile îi 
lovesc pe cei săraci, de origine umilă, mai degrabă decât pe cei 
mai înstăriți, şi nu invers. După câteva luni, zvonurile insistente 
despre natura ciudată a epidemiei şi numărul în creştere al 
victimelor au ajuns şi la urechile preoţilor şi ale magistraţilor, 
care erau deja foarte îngrijoraţi. Se părea că la mijloc era mânia 
zeilor. Ce făcuse poporul Romei şi, mai ales, ce făcuseră 
conducătorii lui, ca să-i supere? 


12 


În cele din urmă, Senatul a recurs la o soluţie folosită de 
strămoşi în vremuri de epidemie. După cum ştii, în Templul lui 
Jupiter se află o tăbliță de lemn, pe uşa care duce spre 
sanctuarul Minervei din partea dreaptă. De la înfiinţarea 
templului, în fiecare an, la idele lui septembrie, unul dintre 
consuli bate un cui în tăbliță, pentru a marca trecerea încă unui 
an; astfel pot fi calculate vârsta templului şi a republicii. Tăbliţa 
împodobeşte sanctuarul Minervei pentru că numerele au fost 
unul dintre darurile ei pentru omenire. Dar tăbliţa mai are o 
funcţie, deosebită. În vremuri de epidemie, poate fi numit un 
dictator extraordinar - o numire religioasă, nu militară - care să 
îndeplinească o singură sarcină: să bată un cui în plus în tăbliţa 
de lemn. Nimeni nu ştie cum a luat naştere acest obicei, dar se 
zice că îndeplinirea lui domoleşte epidemia. In plus, în acest fel, 
se poate ţine şi evidenţa epidemiilor şi se poate calcula 
frecvenţa lor. 

Aşadar, a fost numit un dictator extraordinar - Gnaeus 
Quinctilius, din câte-mi amintesc. Sub privirile vestalelor, ale 
preoţilor şi ale tuturor magistraţilor, Quinctilius a bătut un cui în 
tăbliță şi, după îndeplinirea sarcinii, a renunţat la funcţie. Dar 
ritualul nu a adus nici o alinare. Epidemia a continuat, iar 
numărul victimelor a crescut. Oamenii erau din ce în ce mai 
înspăimântați, iar conducătorii, mai tulburaţi. Eram şi eu la fel 
de îngrijorat ca toţi ceilalţi, desigur, dar, în calitate de edil, nu 
era sarcina mea să mă gândesc la o cale de a-i împăca pe zei şi 
de a opri epidemia. 

Apoi, într-o zi, pe când îmi vedeam de treabă în încăperile 
mele din Forum, am fost vizitat de o tânără care a refuzat să-mi 
spună numele ei, dar după rochie şi atitudine se vedea că era o 
servitoare liberă, dintr-o familie respectabilă. Mi-a spus că are 
să-mi destăinuie ceva îngrozitor, dar numai dacă promit să o 
apăr de pedeapsa statului sau de răzbunarea celor ale căror 
crime avea să mi le dezvăluie. Ei bine, m-am gândit că avea să- 
mi expună, cel mult, cazul vreunui constructor care fura 
cărămizi din oraş sau al vreunui funcţionar care taxa dublu 
pentru reparația canalului public. Am liniştit-o, promiţându-i că 


13 


nu i se va întâmpla nimic, aşa că a început să-mi spună că 
epidemia care cuprinsese oraşul era provocată de oameni - 
crimele fiind săvârşite nu de bărbaţi, ci de femei. Îşi acuza 
stăpâna şi pe câteva dintre cele mai nobile femei din Roma. 

La prima vedere, povestea ei părea absurdă. Din ce cauză ar 
fi recurs atâtea femei la otrăvirea soţilor lor şi a altor rude de 
parte bărbătească? Poate că dacă mi-ar fi spus de o singură 
femeie aş fi crezut-o, da, dar zeci de femei, în repetate rânduri, 
toate în acelaşi an? Cu toate acestea, până atunci muriseră sute 
de bărbaţi şi nu se aflase încă nici o cauză. l-am cerut dovezi. S- 
a oferit să mă ducă la casa în care se făceau otrăvurile. Dacă 
aveam noroc, mi-a spus ea, puteam să surprindem câteva 
femei, chiar în timp ce le pregăteau. 

Trebuia să fac ceva şi repede. In clipa aceea, funcţia pe care o 
considerasem neînsemnată şi monotonă apăsa dintr-odată 
asupra mea la fel de greu ca lumea pe umerii lui Atlas. Quintus 
oftă, dar ochii îi străluceau; era limpede că istorisirea acelei 
întâmplări cumplite îi oferea o mare satisfacţie. 

— Ce s-a întâmplat după aceea, vere Quintus? 

— Orice clipă era prețioasă, dar totul trebuia făcut ca la carte, 
pentru ca dovezile să nu fie compromise. l-am anunţat de îndată 
pe consuli - ce a mai vociferat bătrânul Gaius Valerius când l-am 
trezit din somnul de amiază! Avându-i pe consuli, împreună cu 
lictorii lor, drept martori, am mers până la casa în cauză, care îi 
aparţinea unui patrician pe nume Cornelius, una dintre primele 
victime ale epidemiei. Văduva lui se numea Sergia. Sclava de la 
uşă, văzându-ne, a pălit şi a încercat să ne împiedice intrarea. 
Am împins-o şi ne-am făcut drum înăuntru. 

În spatele casei am descoperit o încăpere care fusese probabil 
bucătărie de vară, dar care acum servea în întregime la 
pregătirea de poţiuni. De grinzi erau agăţate mănunchiuri de 
ierburi legate cu sfoară. Oalele fierbeau. Una era pusă la răcit pe 
o poliţă de lemn; lângă ea erau aliniate câteva urcioare. Era 
limpede că Sergia era stăpâna, celelalte femei nefiind decât 
nişte servitoare. Când ne-a văzut şi şi-a dat seama ce se 
întâmplase, a luat un urcior şi l-a dus la buze. Am lovit-o peste 


14 


mână. Urciorul a căzut jos, spărgându-se, şi un lichid verde mi-a 
stropit tunica. Lictorii au pus-o la pământ, în ochii ei se citea o 
furie care mi-a îngheţat sângele în vine. 

Sergia a refuzat să răspundă la întrebări, dar, cu puţină 
convingere, sclavele ei au vorbit destul de repede. Ne-au 
condus la peste douăzeci de case, în care puteau fi găsite 
poţiuni din bucătăria Sergiei. Ce zi a fost aceea, când am năvălit 
dintr-o casă în alta şi am văzut spaima femeilor şi neîncrederea 
soţilor acestora, teama şi tulburarea copiilor. Femeile implicate 
au fost silite să apară în faţa consulilor în Forum, împreună cu 
poţiunile care fuseseră confiscate. 

Până în ziua aceea, nu se mai ţinuse niciodată o judecată 
publică pentru acuzaţii de otrăvire. Asemenea cazuri erau destul 
de rare, iar când se petreceau, erau rezolvate în întregime în 
cadrul familiei afectate, prin judecata împărţită de pater 
familias. „A început sub acoperişul său, să se termine tot sub 
acoperişul său“, cum se spune. Dacă cineva din familie, soţie, 
fiică sau chiar fiu, îndrăznea să comită o astfel de crimă, era de 
datoria lui pater familias să stabilească vinovatul şi pedeapsa 
cuvenită. 

Dar asta depăşea, fără îndoială, autoritatea oricărui pater 
familias. Nu exista un precedent - o țesătură uriaşă de crime, 
urzită de o conspirație a femeilor! Consulii se temeau de 
represalii, din partea puternicelor familii implicate. Au fost mai 
mult decât fericiţi să mă lase pe mine să conduc interogatoriul, 
în calitate de edil. 

Sergia a rupt, în sfârşit, tăcerea. A pretins că poţiunile ei erau 
remedii pentru diferite boli, nicidecum otrăvuri. Dacă era aşa, 
am spus eu, atunci fiecare femeie va putea înghiţi poţiunea care 
fusese găsită în posesia ei. Cuvintele mele le-au tulburat peste 
măsură. Au început să plângă, să ţipe, să-şi smulgă părul. 
Incetul cu încetul, s-au liniştit. In cele din urmă, au acceptat 
testul. Urmând exemplul Sergiei, femeile au înghiţit la unison 
aşa-zisele remedii. 

Quintus clătină din cap. 


15 


— Ce privelişte! Ce sunete! Chinurile morţii a peste douăzeci 
de femei, chiar sub ochii noştri! Nu toate poţiunile erau la fel. 
Unele femei au căzut pradă unor convulsii violente. Altele au 
înţepenit şi au murit cu nişte grimase înfiorătoare aşternute pe 
chip. Eram tânăr, dar luptasem deja în numeroase războaie - 
omorâsem şi văzusem oameni omorâţi - dar nu văzusem 
niciodată ceva atât de straniu şi de înspăimântător ca moartea 
la care se condamnaseră singure acele femei! 

Kaeso se uită mirat la vărul său. Detaliile otrăvirii în masă 
erau complet noi pentru el. Istorisirea i se părea palpitantă şi 
respingătoare în acelaşi timp. 

— Asta a fost tot, vere Quintus? 

— Nici pe departe! Prietenii şi servitoarele femeilor moarte 
aveau mult mai multe să ne spună. Pe măsură ce ascultam 
mărturiile, ne-am dat seama că dimensiunea conspirației era 
mai mare decât şi-ar fi putut închipui cineva. In final, peste o 
sută şaptezeci de femei au fost găsite vinovate şi toate au fost 
condamnate la moarte. Uciderea atât de multor cetăţeni cinstiţi, 
investigația şi dezvăluirile îngrozitoare, execuțiile - toate 
acestea au aruncat o umbră de deznădejde asupra oraşului. 
Pentru unii, adevărul era prea îngrozitor şi nu puteau să-l 
accepte. Au fost şi cetăţeni care au spus că mersesem prea 
departe, că judecata mea era greşită şi că le permisesem unor 
oameni netrebnici să le acuze pe nedrept pe soțiile şi fiicele 
duşmanilor lor. Dar până şi zeii mai greşesc! Eu cred că 
investigația mea a fost amănunţită şi nepărtinitoare şi că niciun 
alt om n-ar fi putut s-o facă mai bine. În orice caz, otrăvirile au 
încetat, iar cetăţenii Romei m-au răsplătit cu alegerea într-o 
funcţie mai înaltă, în anii care au urmat. 

Kaeso clătină din cap. 

— N-am ştiut că au fost atât de multe crime şi atât de stranii. 
Am auzit doar versiuni neclare până acum. 

— Nu mă miră. După ce s-a încheiat această întâmplare 
nefericită, oamenii au făcut tot posibilul să o uite. 

— Dar de ce au comis femeile acelea asemenea crime? 


16 


— Motivele pe care le-au oferit au fost la fel de variate ca şi 
otrăvurile pe care le-au folosit: lăcomie, răzbunare, ură, gelozie. 
După prima crimă, multe femei n-au putut să se mai oprească, 
de parcă ar fi fost cuprinse la unison de un soi de nebunie, de o 
dorinţă nestăpânită de a ucide. Nimeni nu a putut afla cauza 
primară a acelei nebunii. Singura vindecare sigură era moartea. 
Am pus capăt şirului de otrăviri, iar, de atunci, nu s-a mai 
repetat. 

— Ce poveste fascinantă! 

— Chiar aşa ţi se pare? 

— Sigur! Mi-ar plăcea să aflu mai multe. Cine erau femeile 
acelea? Cum se numeau? Pe cine au ucis, de ce şi când şi... 

Amuzat şi puţin flatat de entuziasmul vărului său, Quintus 
scoase un mormăit plin de bunăvoință, care semăna suspicios 
de mult cu un hohot de râs. 

— Ei bine, tinere, întâmplarea face că am ţinut un dosar 
foarte amănunţit cu privire la investigaţie - pentru propria 
protecţie, dacă nu pentru altceva, astfel încât, dacă mi s-ar fi 
cerut mai târziu explicaţii, să pot arăta cu exactitate probele pe 
care le obţinusem şi împrejurările în care le obţinusem. Acolo 
sunt toate detaliile - nume, date, chiar şi reţetele folosite de 
femei pentru obţinerea diferitelor otrăvuri. Multe ştiau să 
citească şi să scrie, iar unele păstrau chiar însemnări detaliate 
despre otrăvuri şi urmările lor. 

— Îmi vei da voie să văd dosarul acela, vere? 

— Fireşte. Să ştii că nimeni nu a mai cerut să-l vadă până 
acum. Şi totuşi, acea investigaţie este acum o parte din istoria 
familiei, o parte din istoria Romei. 

— N-ar trebui să fie uitată, spuse Kaeso. 

Quintus încuviinţă. 

— Foarte bine. Materialele acelea trebuie să fie pe undeva, 
prin arhiva mea. Când o să am timp, o să le caut şi o să te las să 
te uiţi prin ele. 

XXX 

Mai târziu, în noaptea aceea, singur în camera lui din casa 

tatălui său, Kaeso se pregătea de culcare. La lumina pâlpâitoare 


17 


a unei singure lămpi, îşi dădu jos toga, fără ajutor; era mult mai 
uşor să-şi scoată veşmântul acela decât îi fusese să-l îmbrace. 
Impături cu grijă toga şi o puse pe un scaun. Se dezbrăcă de 
tunica de dedesubt şi rămase gol; la gât avea darul primit de la 
tatăl său, în dimineaţa aceea, un fascinum cu un lănţişor. 

Printre celelalte daruri pe care le primise se afla şi o oglindă 
mică. Un sclav o agăţase deja pe perete. Oglinda era rotundă, 
din argint şlefuit, având marginea împodobită cu imagini 
gravate în metal. Imaginile înfăţişau faptele vitejeşti ale lui 
Hercules. Fără îndoială că cel care i-o dăruise, un coleg al tatălui 
său, se gândise că oglinda era cum nu se poate mai potrivită ca 
dar de majorat pentru un tânăr Fabius, întrucât Fabii se 
considerau descendenţi ai lui Hercules; dar imaginea propriului 
său chip, înconjurat de imaginile semizeului, nu făcea decât să-i 
amintească lui că nu era cu adevărat un Fabius prin sânge, ci 
doar prin adopţie. 

Stătea gol în faţa oglinzii, uitându-se la reflecţia sa umbrită. 

— De astăzi eşti bărbat, Kaeso Fabius Dorso, îşi şopti el. Dar 
cine eşti tu? De unde ai venit? Bunicul tău a fost un copil găsit 
printre ruine; a fost zămislit de un zeu sau de un gal? Vei trăi şi 
vei muri fără să afli taina originii tale - sau există un oracol care- 
ţi poate răspunde la întrebare? 

Atinse amuleta de la piept. Auriul fascinum-ului reflecta 
lumina pâlpâitoare a lămpii, iar Kaeso era fascinat de reflecţia 
lui în oglindă. 

XXX 

A doua zi de dimineaţă, Kaeso îmbrăcă din nou toga ca să-i 
facă o vizită de curtoazie unui bărbat pe care nu-l întâlnise 
niciodată. 

Appius Claudius - al şaptelea cu acest nume dintre 
descendenţii lui Attus Clausus - clipi cu neîncredere când 
secretarul său îl anunţă pe primul vizitator din ziua respectivă. 

— Tânărul Fabius? întrebă el. Eşti sigur că ai auzit bine 
numele? 

Sclavul încuviinţă. 


18 


Claudius îşi ţuguie buzele şi îşi mângâie barba, care era încă 
mai mult neagră decât argintie. 

— Foarte bine, pofteşte-l înăuntru. O să-l primesc în grădină. 
Să nu ne deranjeze nimeni până nu terminăm. 

Grădina lui Appius Claudius, cu fântâna ei arteziană în 
mijlocul căreia se afla un grup statuar înfăţişând trei muze şi 
aleile cu trandafiri, era chiar mai frumoasă decât grădina lui 
Quintus Fabius. Kaeso era impresionat, şi pe bună dreptate, dar 
nu surprins. Dacă exista un om la fel de puternic şi respectat în 
Roma ca vărul său Quintus, omul acela era rivalul de demult al 
lui Quintus, Appius Claudius. 

— Cred că se cuvine să te felicit, tinere, spuse Claudius, 
ridicându-se să-l întâmpine. Îţi stă foarte bine cu toga. 

In realitate, Kaeso se îmbrăcase singur în dimineaţa aceea, 
fără ajutorul vreunui sclav, şi nu prea reuşise să aşeze 
veşmântul cum trebuie. Acceptă bucuros scaunul pe care i-l 
oferi Claudius. Când se aşeza, nu se mai vedeau pliurile 
nereuşite ale togii. 

— Iţi sunt recunoscător că m-ai primit, cenzore. Kaeso i se 
adresă gazdei sale cu titlul funcţiei prestigioase pe care o 
deţinea. Funcţia de cenzor era în multe privinţe o magistratură 
chiar mai înaltă decât cea de consul, iar rangul său înalt era 
indicat de toga purpurie, pe care doar cenzorul o putea purta. 
Cenzorul avea puterea de a completa locurile libere din Senat. 
El ţinea şi registrele cu numele cetăţenilor. Putea adăuga nume 
noi pe listă sau, dacă avea motive întemeiate, şterge nume de 
pe ea. In funcţie de lista cenzorului se făcea împărţirea 
cetăţenilor în clase de vot, un instrument pe care patricienii îl 
foloseau de mult timp în avantajul lor. Manipulând lista, cenzorul 
putea influenţa cursul alegerilor. 

Appius Claudius se folosise, de asemenea, de puterile pe care 
i le oferea funcţia lui ca să capete controlul absolut asupra unor 
proiecte de lucrări publice de o amploare fără precedent. Acesta 
era motivul pentru care venise Kaeso să-l vadă. 

— Dacă arăt puţin surprins, trebuie să înţelegi că a trecut 
foarte mult timp de când am văzut un Fabius în grădina mea, 


19 


spuse Claudius, care era la fel de zâmbitor pe cât era Quintus de 
încruntat. Kaeso auzise în familie că şarmul era cea mai 
remarcabilă trăsătură a acestui bărbat, dar Fabii nu o spuneau 
ca pe un compliment. De fiecare dată când apare o dispută 
politică, se pare că eu şi vărul tău Quintus suntem în tabere 
opuse. Nu reuşim niciodată să ne intersectăm, nici în politică, 
nici în persoană. 

Kaeso îşi alese cuvintele cu grijă. 

— Nimeni nu are mai multă consideraţie faţă de Quintus 
Fabius decât mine, dar asta nu-mi influenţează judecata. 

— Bine vorbit! Şi eu ştiu foarte bine cât de apăsătoare poate 
fi povara de a avea rude faimoase - sau infame. Din fericire, cei 
mai răi sunt morţi de mult. La fel ca tine, Kaeso, sunt un bărbat 
pe picioarele mele. Nu sunt mai răspunzător de comportamentul 
criminal al stră-stră-străbunicului meu, decemvirul, aşa cum nici 
tu nu eşti pentru politica nătângă şi înapoiată a stimatului tău 
văr. Fiecare judecă cu capul lui, fiecare este arhitectul propriului 
destin. Să bem pentru asta? 

Apăruse un sclav, cu două cupe de vin. Kaeso, simțindu-se 
puţin neloial faţă de Quintus, dar dornic să intre în grațiile 
gazdei sale, sorbi din vinul care era nesubţiat şi mai tare decât 
era obişnuit Kaeso. Aproape imediat se încălzi şi începu să se 
simtă ameţit. 

Claudius făcu semn să li se umple din nou cupele. 

— Date fiind relaţiile neprietenoase dintre mine şi vărul tău 
Quintus, presupun că există un motiv întemeiat căruia îi datorez 
această vizită. 

Kaeso simţea că vinul începe să-i dezlege limba; poate că, la 
urma urmei, nu era chiar atât de greu să-şi exprime dorinţa. 
Deschise gura să vorbească, dar gazda i-o luă înainte. 

— Ba nu, îmi dau seama c-ai venit la mine cu ceva treabă, dar 
e încă prea devreme, la ora asta nu pot să discut probleme 
serioase. Să ne cunoaştem mai bine. Poate avem interese 
comune. Citeşti cărţi în latină? 

— Fireşte, cenzore. 

— Şi în greacă? 


20 


— Păi... puţin, răspunse Kaeso. 

— Adică deloc, vrei să spui. Păcat! Mă gândeam să-ţi arăt 
biblioteca mea, care e cea mai mare din Roma, dar, de vreme 
ce aproape toate cărţile sunt în greacă, n-ar însemna nimic 
pentru tine. Orice roman ar trebui să înveţe măcar atâta greacă 
cât să-i citească pe marii autori dramatici - Eschil, Sofode, 
Euripide. Şi, desigur, pe marii filosofi - Platon şi Aristotel. Dar 
chipul tău a rămas neschimbat, Kaeso. Numele acestea nu-ţi 
spun nimic? 

— Mă tem că nu, cenzore. 

— Alas! Claudius clătină din cap. Ştii de unde vine cuvântul 
acesta, „alas“? 

Kaeso se încruntă. 

— Nu. 

— Tocmai tu, un Fabius, cu legături de rudenie cu Hercules! 
„Alas“ este o latinizare a unui nume grecesc, Hylas. Ştii cine era 
Hylas? 

Kaeso ridică din umeri, posomorăt. 

Claudius oftă. 

— Hylas a fost un tânăr frumos, foarte îndrăgit de Hercules. 
Cei doi i-au însoţit pe lason şi pe argonauţi în căutarea lânii de 
aur. Când argonauţii au ancorat la gura râului Ascanius, Hylas a 
fost trimis să aducă apă proaspătă de izvor. Dar nimfele geloase 
pe frumuseţea lui l-au tras pe Hylas în apă, iar acesta nu a mai 
fost văzut niciodată. Hercules era nebun de durere. Vreme 
îndelungată - cu mult după ce se pierduse orice speranţă de a-l 
mai găsi pe băiat - Hercules a cutreierat malul în sus şi în jos, 
strigând: „Hylas! Hylas!” şi de aceea noi încă mai strigăm „Alas! 
Alas!“ când suntem cuprinşi de o tristeţe adâncă. 

Kaeso ridică sprâncenele. Hylas nu se afla printre personajele 
gravate pe oglinda primită în dar. 

— N-am mai auzit povestea asta până acum. E foarte 
frumoasă. 

— Sunt mai multe variante ale legendei lui Hercules şi Hylas 
în cărţile mele, dar trebuie să ştii greacă pentru a le putea citi. 


21 


— N-am pretins niciodată c-aş fi un învăţat, cenzore. 
Principala îndatorire a oricărui roman este să-şi slujească statul 
ca soldat... 

— Aşa e! lar ca războinic ţi-ar putea folosi să citeşti Iliada lui 
Homer- sau, mai bine, Viaţa lui Alexandru de Cleon din Corint. 
Am primit chiar ieri un exemplar prin curier, tocmai de la un 
vânzător de cărţi din Atena. Cred că ai auzit de Alexandru? 

— Alexandru cel Mare al Macedoniei? Cine n-a auzit de el? 
Întâi a cucerit Grecia, apoi toate popoarele de la sud şi est - 
Egipt, Persia şi ţinuturi îndepărtate, care nu apar pe nici o hartă. 
Tata spune că suntem norocoşi că nu şi-a îndreptat atenţia spre 
vest, pentru că ar fi trebuit să ne luptăm cu el pe malurile 
Tibrului. Dar Alexandru nu va mai cuceri pe nimeni. A murit de 
zece ani. 

— Unsprezece, de fapt - dar pari să ştii, într-adevăr, cine a 
fost Alexandru. Foarte bine! Claudius râse şi ridică din umeri. Nu 
poţi şti niciodată ce cunoştinţe are sau nu are un tânăr, dată 
fiind starea jalnică a educaţiei romane. Mulţi romani îşi pot 
enumera strămoşii până la a zecea generaţie - nu e o sarcină 
prea dificilă, de vreme ce toţi tind să poarte acelaşi nume dar 
câţi ştiu numele tiranului care domneşte în Siracuza sau pot găsi 
Cartagina pe hartă? 

Kaeso zâmbi. 

— Tata spune că eşti obsedat de Siracuza şi Cartagina. 

— Chiar sunt, pentru că viitorul Romei ţine de drumurile 
navigabile din Mediterană, care vor fi stăpânite fie de Siracuza, 
fie de Cartagina - fie de noi. 

— Vărul Quintus spune că viitorul nostru e la nord, nu la sud. 
Mai întâi cucerim toată ltalia, apoi ne îndreptăm atenţia asupra 
galilor... 

— Prostii! Galii nu au nimic de oferit, nici măcar un zeu demn 
de venerație sau o limbă care să merite învățată. Bogăția lumii 
va aparţine celor care vor deţine controlul asupra comerţului pe 
Mediterană. Pentru asta, va trebui să devenim o putere 
maritimă sau, în caz contrar, să ne aliem cu cei care au deja o 
flotă - cum sunt siracuzanii şi cartaginezii. Viziunea diferită pe 


22 


care o are vărul tău Fabius cu privire la destinul Romei este 
chiar esenţa neînțelegerilor dintre noi. Ah, dar iată-mă discutând 
politică, când speram de fapt să găsim un limbaj comun. 
Claudius îşi atingea gânditor buzele cu degetul arătător. De 
vreme ce eşti un Kaeso, aş putea să-ţi cer părerea despre 
controversa în privinţa literei „K“? 

— Controversă? 

— Părerea mea e că ar trebui scoasă din alfabetul roman. Ce 
nevoie avem de „K“, când îl avem pe „C“? Astfel numele tău s- 
ar scrie C-A-E-S-0 şi s-ar pronunţa exact la fel. 

— Dar îmi place „K“-ul din numele meu... 

— Atunci, ce părere ai despre „Z“? Eu cred că e dezgustător şi 
c-ar trebui să scăpăm de el! 

— Dezgustător? 

— Sunetul pe care îl reprezintă este aspru şi nu are loc într-o 
limbă civilizată. „Z“ zgârie urechea şi insultă privirea. 

— Privirea? 

— Vită-te la faţa mea când îl pronunţ. Claudius îşi despărţi 
buzele, încleştă dinţii şi scoase un sunet prelung, ca un bâzâit. 

Vezi? Un om care pronunţă litera „Z“ seamănă cu un craniu 
care rânjeşte. Hidos! Sunetul şi litera trebuie eliminate fără milă 
din limba latină. 

Kaeso râse. 

— Pari foarte pasionat de asta! 

— Pasiunea e viaţă, tinere. Şi da, limba e pasiunea mea. Care 
e pasiunea ta? 

Kaeso se trezi brusc din beţie. Discuţia ajunsese la motivul 
vizitei sale. 

— Vreau să fiu arhitect, cenzore. 

Claudius ridică o sprânceană. 

— Serios? 

— Da. Mai mult decât orice! Sunt dornic să lupt pentru Roma, 
fireşte, iar dacă va trebui să intru în politică şi să învăţ ceva 
despre legi, o voi face. Voi studia şi ceva greacă, dacă grecii mă 
pot învăţa despre arhitectură şi inginerie - pentru că ceea ce 
vreau să fac cu adevărat este să construiesc. Asta mi-am dorit 


23 


de când eram copil. jucăriile mele preferate în copilărie erau 
cărămizile. Când am crescut şi mi s-a dat voie să cutreier oraşul 
de unul singur, în loc să mă uit la cursele de atleți şi de care sau 
la soldaţii care se antrenau pe Câmpul lui Marte, petreceam 
ceasuri întregi pe şantierul vreunui nou templu sau monument 
sau chiar în locurile în care se reparau zidurile oraşului, 
urmărind muncitorii care manevrau pârghiile şi scripeţii, 
amestecau mortarul şi aşezau cărămizile pentru a face boite şi 
intrări. Nu am nici o pregătire în acest sens, recunosc, dar pot să 
desenez - ştiu că un arhitect trebuie să fie un bun desenator - şi 
mă pricep la numere, mult mai bine decât la litere. 

— Înţeleg. Aşa că ai venit la mine. 

— Da! Oamenii spun că drumul pe care-l construieşti la sud, 
spre Capua, nu seamănă cu niciun drum construit până acum - 
drept ca o riglă, plat ca o masă şi dur ca o stâncă. Şi toată 
lumea vorbeşte despre ideea ta strălucită de a aduce apă 
proaspătă în oraş - captând izvoarele de lângă Gabii, la 
cincisprezece kilometri de Roma, aducând apa pe sub pământ, 
iar apoi livrând-o în oraş printr-un canal suprateran susţinut de 
arcade. Un apeduct, cred că aşa îl numeşti, nu? Uimitor! 
Proiectele acestea sunt cele mai interesante lucruri care s-au 
întâmplat în viaţa mea- mai interesante decât luptele sau 
alegerile sau chiar poveştile despre cuceritori de la celălalt 
capăt al lumii. Vreau să iau parte la ele. Ştiu că voi avea multe 
de învăţat, dar sunt dispus să muncesc din greu. Vreau să fac 
tot ce-mi stă în putinţă să te ajut să construieşti noul drum şi 
apeductul. 

Claudius zâmbi. 

— Entuziasmul tău mă flatează. 

— Vorbesc din inimă, cenzore. 

— Văd asta. Ciudat! Fabii au fost întotdeauna războinici, iar 
câţiva, oameni de stat, chipurile, dar niciodată arhitecţi. Mă 
întreb de unde ai moştenit o asemenea trăsătură? 

Lui Kaeso nu-i plăcu întrebarea, pentru că îi amintea de 
originea lui necunoscută, dar încercă să nu-şi arate iritarea. 

— Tatăl tău ştie că ai venit la mine? 


24 


— Da, cenzore. Deşi nu este de acord cu politica ta - spune că 
eşti un populist radical... 

— Radical? Pentru că le ofer cetăţenilor de rând o muncă bine 
plătită, în cadrul proiectelor publice care sunt în folosul întregii 
Rome? Probabil că mă consideră şi demagog, pe deasupra... 

Kaeso roşi. Tatăl său folosise, într-adevăr, cuvântul acela 
disprețuit, preluat de la greci, care desemna un conducător lipsit 
de scrupule, care exploata izbucnirile iraționale ale mulţimii. 

— În pofida disputelor noastre politice, cenzore, tata înţelege 
cât de mult îmi doresc să lucrez pentru tine. Nu va face nimic să 
mă împiedice. 

— Şi vărul tău, Quintus? 

— N-am vorbit cu el despre asta, dar nu am nevoie de 
aprobarea lui. Sunt... 

— Da, ştiu. Eşti propriul tău stăpân. 

Claudius bătu câteva clipe toba cu degetele pe genunchi, apoi 
încuviinţă şi zâmbi. 

— Foarte bine, Kaeso Fabius Dorso. O să găsesc un loc potrivit 
pentru tine într-unul dintre proiectele mele. 

— Mulţumesc, cenzore! 

— lar, între timp, ca să-mi faci pe plac, poate te vei gândi să 
înlocuieşti „K“-ul din numele tău cu „C“. 

— Păi... dacă ţi se pare într-adevăr necesar... 

— Kaeso, glumeam... Alas! 

XXX 

A doua zi dis-de-dimineaţă, urmând instrucţiunile lui Appius 
Claudius, Kaeso o porni la drum, de la casa lui de pe Palatinus. 
Trecu de coliba antică a lui Romulus şi de smochinul numit 
ruminalis, un descendent al copacului care o adăpostise pe Acca 
Larentia la umbra sa, când îi alăptase pe Romulus şi Remus. 
Cobori poteca şerpuită cunoscută sub numele de Scara lui 
Cacus. 

Străbătu Forum Boarium (care se numise la început Bovarium, 
după spusele lui Appius Claudius, dar litera „V“ fusese scoasă 
din uz cu mult timp în urmă). Vânzătorii din prăvălii şi pieţe abia 
îşi începeau ziua. Trecu de anticul Ara Maxima, unde strămoşii 


25 


săi, Pinarii şi Potitii, iniţiaseră cu mult timp în urmă venerarea lui 
Hercules. Potitii mai făceau un sacrificiu la altar în fiecare an, 
dar un îndelungat declin al averii familiei redusese ceremonia 
lor anuală la ceva neînsemnat. În pofida presupusei lui legături 
cu Hercules, prin Fabii, Kaeso avea cunoştinţe vagi despre 
Festinul lui Hercules, care avea loc în fiecare vară la Ara 
Maxima, şi habar nu avea că era cel mai vechi ritual de acest fel 
din oraş. Nu ştia nimic despre descendența lui din Pinari şi Potiti. 

Trebuia să ajungă la un şantier de la poalele Colinei Aventine, 
între Templul lui Ceres şi latura nordică a lui Circus Maximus. 
Ştiu că ajunsese la destinaţie când văzu movilele mari de 
pământ şi digurile ridicate în jurul terasamentului. O mică 
armată de muncitori, formată din sclavi eliberaţi şi cetăţeni 
născuţi liberi, se adunase acolo. Se învârteau de colo-colo, 
glumind şi plângându-se că fuseseră nevoiţi să se trezească cu 
noaptea-n cap. 

Cerul, care se lumina treptat, era presărat cu norişori şi vântul 
sufla uşor dinspre est. 

— Pare să fie o zi minunată de lucrat sub cerul liber, remarcă 
unul dintre bărbaţi. Păcat că noi vom sta sub pământ! 

Apăru şeful de echipă. Bărbaţii formară o coadă. Primiră pe 
rând lopeţi şi cazmale, apoi se făcură nevăzuţi într-o gaură care 
semăna cu o peşteră, la poalele dealului. 

Kaeso aşteptă până ce şeful de echipă avu o clipă liberă, apoi 
se apropie de el şi se prezentă, aşa cum îl învățase Claudius. 

Bărbatul era înalt şi slab, dar foarte vânjos. Tunica lui era 
imaculată, dar avea pământ sub unghii. 

— Aşadar, tu eşti tânărul Fabius, care vrea să înveţe despre 
apeduct. Numele meu este Albinius. Eu supraveghez toate 
lucrările privitoare la apeduct între zidurile oraşului, cea mai 
interesantă latură a proiectului din perspectiva unui inginer. Ştii 
de unde se aprovizionează oraşul cu apă, în momentul de faţă? 

— Din Tibru, cred, şi de la izvoarele aflate în oraş, din loc în 
loc. lar unii oameni strâng apă de ploaie. 

— Corect. Şi aşa a fost de la început. Dar apa din Tibru nu e 
tot timpul atât de curată precum ţi-ai dori, iar unele izvoare au 


26 


secat şi nu poţi să te bazezi întotdeauna pe ploaie. Şi, pe 
măsură ce Roma se extinde, poporul are nevoie de mai multă 
apă. Apă de băut şi de gătit, bineînţeles, apă pentru irigarea 
recoltelor din afara oraşului, dar şi pentru spălat. Majoritatea 
oamenilor vor să se spele câte puţin în fiecare zi şi foarte mulţi 
vor să se spele din cap până-n picioare la fiecare câteva zile. 
Pentru asta e nevoie de multă apă! Nevoia de apă a devenit atât 
de mare, încât am ajuns într-un punct în care oraşul nu mai 
poate găzdui noi locuitori dacă nu putem aduce cumva mai 
multă apă. Ce e de făcut? „Vom aduce, pur şi simplu, apa de 
care avem nevoie din altă parte”, a spus Appius Claudius. 
„Cum? S-o aducem cu căruțele?” au întrebat scepticii. „Nu, 
neghiobilor! le-a răspuns Claudius. Vom face în aşa fel, încât apa 
să curgă singură până aici, prin canalul pe care îl voi construi.” 

Şi astfel, datorită minţii strălucite a cenzorului, s-a născut 
apeductul- primul de acest fel din toată lumea, iar în curând va 
fi invidiat de orice oraş însetat de pe pământ. Chiar aici se va 
sfârşi apeductul, iar apa se va aduna într-o mare fântână 
publică. Ştii de unde începe apeductul? 

— La vreo cincisprezece kilometri de oraş, spre vest, la 
izvoarele de lângă Gabii, răspunse Kaeso. 

— Aşa e. Apa proaspătă de la acele izvoare se va scurge într- 
un canal subteran, căptuşit cu pietre şi mortar. Pentru că de 
acolo până aici e vale, canalul va aduce apa până la zidurile 
oraşului, într-un punct de lângă Poarta Capena. Canalul 
subteran e impresionant, mai ales prin volumul de muncă pe 
care îl presupune. Să sapi cincisprezece kilometri înseamnă 
ceva! Şi nu e tocmai în linie dreaptă. Are multe cotituri, ca să 
respecte conturul peisajului şi să menţină cursul apei la vale. 
Dar ceea ce se va întâmpla când apa va ajunge în oraş va fi şi 
mai impresionant. 

Claudius doreşte ca apa să ajungă aici, chiar în locul în care 
ne aflăm. Ca să facem asta - să-i permitem apei să-şi urmeze 
cursul ei, la vale - ar trebui să săpăm un canal chiar pe mijlocul 
pistei de curse de cai din Circus Maximus. Un asemenea plan 
ne-ar da prea multe bătăi de cap, prin urmare Claudius vrea ca 


27 


apa să ocolească Circus Maximus. Pentru asta, săpăm un tunel 
care va străpunge colina Aventinus. Canalul va intra printr-o 
parte a colinei şi va ieşi pe cealaltă, chiar aici. Uimitor, nu? Dar 
nici asta nu e partea cea mai spectaculoasă. Urmează-mă. 

Merseră până la poalele colinei Aventinus, traversând câmpul 
din sudul hipodromului. Când se apropiară de zidurile cetăţii şi 
de Poarta Capena, soluţia inedită a lui Claudius de transportare 
a apei începu să capete contur. Pentru a uni porţiunea din 
stânga porţii de cea din dreapta ei, se construia un canal 
susţinut de un şir de arcade făcute din cărămizi şi mortar. 
Drumul care ducea spre poartă trecea chiar pe sub una dintre 
acele arcade. 

— Ca să aducă apa la Roma, Claudius o va face să treacă nu 
doar pe sub pământ, ci şi pe deasupra capetelor noastre! spuse 
Albinius. Această parte suspendată a apeductului nu are decât 
vreo câteva zeci de metri, dintr-o distanţă totală de mulţi 
kilometri, dar e o soluţie strălucită - un râu pe cer! Nu văd de ce 
această soluţie n-ar putea fi aplicată şi în alte părţi şi nu văd de 
ce un astfel de apeduct suspendat n-ar putea fi construit şi la un 
nivel mult mai înalt, pe o lungime de câţiva kilometri. Apa poate 
fi acum transportată din orice punct înalt, spre orice punct jos. 
Nu trebuie decât să sapi un tunel, iar unde e cazul, să urci 
canalul pe un şir de arcade, cum am făcut noi aici. De la 
începuturile lumii, oamenii şi-au ridicat aşezările acolo unde 
exista destulă apă de băut. Acum se poate construi un oraş 
oriunde vor oamenii, iar apa poate fi adusă la ei. Acest lucru nu 
a mai fost posibil până acum. Apeductul nu va schimba doar 
Roma, ci întreaga lume! 

Entuziasmul şefului de lucrări era contagios, iar Kaeso era 
impresionat. l-ar fi plăcut să-şi petreacă tot restul zilei în 
preajma lui, dar, urmând instrucţiunile lui Claudius, îşi luă 
rămas-bun de la Albinius. 

Păşind pe sub arcada imensă a apeductului, Kaeso trecu de 
Poarta Capena şi ieşi dintre zidurile oraşului. Mergând în pas 
vioi, ajunse la celălalt proiect de construcţie al cenzorului. 


28 


Şantierul roia de muncitori care săpau, amestecau mortar şi 
împingeau roabele pline cu pietriş. Kaeso a întrebat de şeful de 
şantier, un bărbat pe nume Decius, şi a fost condus către cel 
mai mare şi mai vânjos muncitor de pe şantier. 

— Aşadar, eşti aici ca să înveţi cum se fac drumurile? întrebă 
Decius. Ei bine, eu cu asta m-am ocupat toată viaţa. Am învăţat 
câte ceva în cei patruzeci şi ceva de ani ai mei, dar, datorită lui 
Appius Claudius, asta-i prima oară când văd un drum planificat 
cu atâta grijă şi precizie. A fost stabilit tot traseul, până la cel 
mai mic detaliu, au fost aduse toate materialele necesare şi au 
fost tocmiţi cei mai pricepuţi muncitori din Roma - chiar dacă 
băieţii care lucrează la apeduct vor să-şi dispute titlul! O să fie 
un lucru de care vom putea fi cu toţii mândri. Peste o mie de 
ani, descendenţii tăi vor merge pe acest drum şi vor spune: „Pe 
Jupiter, ce treabă straşnică au făcut Appius Claudius şi băieţii lui 
când au construit acest drum!“ 

— Drumul acesta va mai fi aici peste o mie de ani? 

— Cu siguranţă! 

Kaeso se gândi că bărbatul cel uriaş exagera, dar pe măsură 
ce Decius îi înşirui etapele construcţiei drumului, începu să vadă 
că afirmaţia lui era demnă de luat în seamă. 

— Primele voastre drumuri nu erau decât nişte poteci, spuse 
Decius, bătătorite de paşii oamenilor sau de animale, de vreme 
ce şi acestea au cărările lor şi îşi dau seama care e mai bună 
cale de a traversa un defileu sau de a ocoli un loc primejdios. 
Când oamenii au început să folosească căruțele, roţile au făcut 
brazde în pământ şi astfel drumurile s-au lărgit. În cele din 
urmă, un geniu necunoscut a hotărât că este timpul să se facă 
un drum cu cap şi coadă, al cărui traseu să nu mai fie lăsat la 
voia întâmplării, şi astfel s-a născut arta construcţiei drumurilor. 

Drumul pe care-l construim acum va înlocui o cărare foarte 
veche, care se află aici de secole; Appius Claudius spune că 
datează de pe timpul vechilor negustori de sare şi metal, 
dinainte de întemeierea Romei. Aici poţi vedea nişte muncitori 
executând primii paşi ai lucrării. Vezi cum sapă două şanţuri 
paralele, deloc adânci? Şanţurile acelea marchează lăţimea 


29 


drumului. Drumul acesta are o lăţime de patru metri şi 
jumătate, cât trei bărbaţi întinşi unul în prelungirea celuilalt. 
Bărbaţi romani, adică; n-ar fi nevoie decât de doi gali şi 
jumătate ca să acopere aceeaşi lăţime. Se spune că nimic nu-i 
mai bun ca un gal tăiat în două, mai ales dacă e vorba de 
jumătatea fără cap! 

Decius râse cu poftă la propria-i glumă, apoi îl bătu pe Kaeso 
pe spate, de parcă l-ar fi îmboldit să facă la fel. 

— Acum, dacă vrei să mă urmezi, vei vedea că mai în faţă au 
trecut la a doua etapă. Au săpat între cele două şanţuri, până au 
dat de un strat solid care să poată susţine materialele. 
Adâncimea până la care trebuie să se sape diferă în funcţie de 
teren. Uneori, dacă terenul e mlăştinos sau solul e mai 
neobişnuit, trebuie să pui stâlpi de lemn în pământ. Din fericire, 
aici nu e cazul. Un săpător bun poate ajunge la stratul stâncos 
fără să-şi rupă spatele. Băieţii ăştia nici măcar nu transpiră. Nu-i 
aşa, băieţi? 

Săpătorii se uitară la Decius şi zâmbiră. Kaeso îşi dădu seama 
că îl îndrăgeau pe şeful de şantier. 

— Să mergem mai departe. O să-ţi arăt următoarea etapă. 
Vezi acolo, în faţă, grămezile acelea mari de pietre? Vor fi primul 
strat al drumului. Pietrele acestea au fost toate alese după 
mărime, ca să încapă în palmă, nefiind nici mai mari, nici mai 
mici decât un pumn de om. Ele formează primul strat. Peste ele 
vom aşeza un strat de pietre sfărâmate de vreo douăzeci de 
centimetri adâncime, presat cu putere şi cimentat cu clei- asta 
se numeşte balast. Deasupra, vom aşeza nucleul drumului, 
adânc de vreo cincisprezece centimetri, făcut din bucăţi de 
cărămidă şi lut ars, mai mici decât pietrele din balast şi 
cimentate cu clei. In faţă se poate vedea o porţiune unde a fost 
terminat nucleul. 

— E puţin mai înalt pe mijloc decât pe margini, nu-i aşa? 

— Foarte bună observaţia. Facem asta intenţionat, pentru ca 
apa să se poată scurge de pe drum. Deocamdată, ca să 
terminăm drumul, presărăm un ultim strat de prundiş. Acesta 
este, de regulă, sfârşitul lucrării. Dar, în acest proiect, stratul de 


30 


prundiş e doar temporar. În funcţie de timpul şi banii pe care-i 
vom avea la dispoziţie, am plănuit să înlăturăm prundişul şi să 
punem în locul lui blocuri din cea mai tare piatră care se poate 
găsi. În jurul Romei, asta înseamnă, de regulă, lavă bazaltică. 
Pietrele nu sunt uniforme, asemenea cărămizilor; sunt sparte şi 
au tot felul de forme - poligonale, le numim noi - dar nişte 
muncitori iscusiţi le pot alege şi potrivi, până când suprafaţa va 
fi uniformă şi atât de netedă, încât cu greu ai putea găsi cea mai 
mică crăpătură. Am văzut ziduri construite aşa şi nu văd de ce 
nu s-ar face la fel şi la un drum. În faţă am terminat o mică 
secţiune de drum cu strat de piatră, doar ca exemplu, 
deocamdată. lată. Uită-te. Mergi puţin pe el. Apleacă-te şi 
pipăie-l. Aşa de drept, neted şi perfect, n-ai putea jura că a fost 
făcut dintr-o singură bucată de piatră care are din întâmplare şi 
câteva fisuri? 

— Uimitor! exclamă Kaeso. Şi frumos. 

— Şi probabil că va ţine mai mult decât drumurile tuturor 
strămoşilor tăi la un loc. 

— Chiar crezi că tot drumul poate fi făcut atât de neted până 
la capăt, în Capua? 

— Cred că drumuri la fel de frumoase vor străbate într-o zi 
toată Italia şi dincolo de ea - până unde vor îndrăzni romanii să 
călătorească. De la Coloanele lui Hercules până la Pontul Euxin, 
oamenii vor spune: „Pe-aici trece un drum roman!” Decius râse. 
Ştii ce mi-a spus odată Appius Claudius? „Alexandru a cucerit 
jumătate de lume cu armata lui, dar îţi poţi închipui ce-ar fi 
putut să facă dacă grecii ar fi ştiut cum să construiască un drum 
roman?“ 

XXX 

— Şi de cât timp se întâmplă asta? întrebă Quintus Fabius, 
încruntându-se. 

— De vreo lună. De a doua zi după majorat, spuse Kaeso. 

— Exact cum credeam. Această legătură cu Appius Claudius 
nu e indicată, tinere. Pur şi simplu nu e bună! 

Quintus îl rugase pe vărul său mai tânăr să-i facă o vizită, dar 
nu-l primise în grădină; în schimb, îl întâmpină în vestibul. Kaeso 


31 


nu numai că era ţinut departe de inima casei, asemenea unui 
negustor care făcea o vizită nedorită şi era silit să rămână în 
picioare la uşă, dar aici, în vestibul, potrivit obiceiului patrician, 
busturile din ceară ale strămoşilor lui Quintus, care erau aşezate 
în nişe de-a lungul peretelui, se uitau fără să clipească la toţi cei 
care veneau şi plecau. Se părea că nu doar Quintus se încrunta 
la Kaeso şi îl judeca; la fel făceau mai multe generaţii de Fabii, 
cu chipurile lor severe. 

— Vere, îmi dau seama de neînțelegerile tale cu Appius 
Claudius... 

— Omul e degenerat! Şi-a stricat mintea cu aşa-zisa 
învăţătură greacă. Dacă are ocazia, o va strica şi pe-a ta. 

— Nu cred că e cazul să-ţi faci griji în privinţa asta, îl linişti 
Kaeso. Până acum, eforturile lui Claudius de a-l învăţa greaca 
fuseseră zadarnice. Din fericire, aptitudinile lui Kaeso pentru 
inginerie depăşiseră chiar şi propriile lui aşteptări, iar Claudius 
fusese foarte impresionat de inteligenţa şi entuziasmul noului 
său protejat. M-am apropiat de Claudius doar pentru proiectele 
sale de construcţii. Am învăţat multe despre construcţia 
drumurilor şi despre noul apeduct... 

— Era suficient să mă întrebi pe mine, pentru a afla tot ce 
trebuia să ştii despre proiectele acelea risipitoare şi lipsite de 
rezultate, tinere. Sunt consecinţa unui abuz grav din partea 
cenzorului. Cumva, Claudius a reuşit să amăgească Senatul şi să 
jefuiască trezoreria pentru a-şi finanța aranjamentele ilegale. 

— Dar aranjamentele acelea, cum le spui tu, sunt fără 
îndoială în folosul întregii Rome. 

— Sunt în folosul lui Claudius, un mijloc prin care să-şi extindă 
puterea politică! Oferindu-le de lucru, le cumpără loialitatea 
miilor de cetăţeni pe care-i angajează. Fără îndoială că se 
îmbogăţeşte şi el! 

Kaeso se încruntă. 

— Îl acuzi că deturnează fonduri publice? 

Quintus murmură: 

— L-aş crede în stare! Eşti tânăr, Kaeso. Nu cunoşti încă 
lumea destul de bine ca să poţi judeca firea unui om. Crede-mă, 


32 


Claudius nu e omul cu care ar trebui să se amestece cei 
asemenea nouă. 

— Dar e la fel de patrician ca tine sau ca mine! replică Kaeso. 

Oare a ezitat Quintus înainte să-i răspundă? se gândea cumva 
la originea lui Kaeso, la adopţie şi la descendența lui 
necunoscută? Clătină din cap. 

— Claudii au fost întotdeauna mândri şi plini de ei, dar cel 
puţin în vremurile vechi erau la fel de neînduplecaţi ca stânca în 
susţinerea privilegiilor patriciene. Appius Claudius a făcut o 
schimbare radicală şi a devenit eroul clasei de jos. Oho, în 
public, afişează un pretins devotament faţă de idealurile 
patriciene - gloria strămoşilor şi întemeietorilor Republicii - dar 
în adâncul inimii e demagog. IÎncurajează gloata. Cochetează cu 
idei democratice periculoase, pe care le-a cules probabil din 
cărţile acelor filosofi greci ticăloşi, pe care-i admiră aşa de mult. 
N-ar fi trebuit să primească niciodată controlul asupra 
registrelor cetăţenilor. 

— Dar asta e datoria lui, ca cenzor. 

— Să actualizeze registrele, da, dar nu să le manipuleze în 
modul cel mai iresponsabil. O, îţi va spune că nu face decât să 
reorganizeze clasele de vot ca să le facă mai eficiente, dar 
planul lui este să facă alegerile mai democratice şi să slăbească 
influenţa claselor dominate de patricieni - o idee foarte 
periculoasă! Întemeietorii, în înţelepciunea lor, au organizat 
anume procesul electoral, pentru a le oferi mai multă influenţă 
familiilor ale căror realizări, de-a lungul veacurilor, le-au câştigat 
un loc de frunte în stat. Nu trebuie să se facă nimic pentru a 
pune în pericol acel sistem, care a slujit bine Roma încă de la 
începutul republicii. Ne va sluji la fel de bine alte două sute de 
ani. 

Mai grav decât atât, tinere, este felul în care Claudius 
abuzează de dreptul cenzorului de a umple locurile libere din 
Senat. Fiecare loc liber este ocupat de oameni care îi sunt 
devotați lui Claudius, iar unii dintre noii senatori sunt fiii unor 
sclavi eliberaţi! O asemenea degradare a Senatului ar fi fost de 
neconceput pe vremea bunicului meu. Unde am ajuns? 


33 


— Vremurile se schimbă, vere, îi spuse Kaeso. 

— Şi rareori în favoarea celor buni! Odată ce o idee radicală 
prinde rădăcini, nimeni nu poate spune cât de repede sau de 
încet se va răspândi. De exemplu, consulatul. O perioadă foarte 
lungă, doar patricienii au putut fi aleşi în cea mai înaltă funcţie, 
plebeilor fiindu-le interzis. Dreptul exclusiv al patricienilor de a 
ocupa funcţia de consul a devenit o tradiţie, care a luat în cele 
din urmă forma unei legi. Dar aşa-numiţii reformatori s-au 
împotrivit şi în urmă cu cincizeci şi cinci de ani au reuşit să 
introducă o lege care permitea ca unul dintre cei doi consuli să 
fie plebeu. O chestiune de corectitudine, au susținut 
reformatorii; dacă un plebeu este destul de deştept ca să-i 
convingă pe oameni să-l aleagă consul, atunci de ce nu? Dar 
acesta a fost doar începutul. Acum treizeci de ani, reformatorii 
au adoptat altă lege, care impunea condiţia obligatorie ca unul 
dintre consuli să fie plebeu! Unde se va sfârşi? Astfel de 
schimbări au loc întotdeauna din cauza unor agitatori ai gloatei 
precum Appius Claudius, care îşi trădează sângele patrician. 
Claudius e un om periculos. Ar trebui să stai departe de el. 

Kaeso oftă. _ 

— Vere Quintus, te rog să înţelegi. Iti împărtăşesc opiniile 
politice. Cum aş putea să nu le susţin? Sunt ideile pe care tatăl 
meu mi le-a insuflat de la cea mai fragedă vârstă. Dar aşa cum 
l-am convins pe tata să-mi dea voie să lucrez alături de 
Claudius, tot aşa sper că te pot convinge şi pe tine să renunţi la 
proteste. Nu am nici o intenţie să-l ajut sau să-l sprijin pe 
Claudius în vreun plan de aţâţare a mulţimii. Apeductul şi noul 
drum se vor construi, indiferent ce obiecţii ai avea tu, şi eu 
vreau să iau parte la ele. Dacă asemenea proiecte aduc 
privilegii politice, atunci de ce să fie Claudius singurul care să 
profite de ele? De ce să nu fie şi un Fabius implicat în proiecte, 
ca să înveţe cum se desfăşoară procesul? Pe viitor se vor 
construi mai multe drumuri şi apeducte, iar când se va întâmpla 
asta, vreau ca un Fabius să fie cel care îşi asumă meritele şi 
culege roadele. 

Quintus clătină din cap. 


34 


— Ai apucat pe un drum periculos, Kaeso. Nu e rău să înveţi 
câte ceva despre arhitectură şi inginerie, dar Claudius e un om 
prefăcut, dar şi fascinant. Te poate ademeni să gândeşti la fel ca 
el. 

— Te asigur, vere, că asta nu se va întâmpla. Ţi-aş risipi 
temerile dacă ţi-aş promite că nu voi învăţa niciun cuvânt în 
greacă? Ar fi o promisiune uşoară, de vreme ce, oricum, par pe 
de-a-ntregul nepriceput. 

Quintus schiţă un zâmbet slab. 

— Kaeso, Kaeso! Foarte bine. De vreme ce l-ai convins pe 
tatăl tău să accepte această învoială, nici eu nu voi obiecta, cel 
puţin nu în mod deschis. Îmi voi ţine gura închisă şi sper că ştii 
ce faci. Se uită la şirul de chipuri de ceară din nişe. Aminteşte-ţi 
întotdeauna de strămoşii tăi şi păstrează-ţi demnitatea numelui! 

Oare ezitase şi clipise iar, când îşi mutase privirea de pe 
chipurile Fabilor decedați pe cel al lui Kaeso, care nu prezenta 
nici o asemănare cu ele? 

— Dar te-am chemat pentru altceva, continuă Quintus. Am 
ceva pentru tine - asta, dacă te mai interesează. Vino cu mine. 

Kaeso îl urmă într-o cameră cu pereţii acoperiţi de jur- 
împrejur cu rafturi pline cu pergamente. Ici şi colo, pe mese, se 
vedeau documente întinse pentru a fi studiate, având colţurile 
ţintuite cu obiecte grele. Biblioteca lui Quintus Fabius era mai 
mică decât cea a lui Appius Claudius, iar conţinutul ei era foarte 
diferit. Aici nu se găsea niciun text grecesc şi nici o carte despre 
istoria altor popoare. Toate documentele din biblioteca lui 
Quintus Fabius erau legate de chestiuni juridice, revendicări de 
proprietăţi, tranzacţii băneşti, istoria familiei sau genealogie. 

— Ţi-ai exprimat dorinţa de a vedea diferitele documente ale 
investigaţiei referitoare la otrăvirile în masă din oraş, pe care 
am condus-o cu mulţi ani în urmă, în calitate de edil. Erau cam 
împrăştiate, dar cred că am reuşit să le adun pe toate. Quintus 
arătă spre un sul din piele în care fuseseră îngrămădite foarte 
multe pergamente. Acesta este dosarul referitor la caz. Desigur, 
îmi dau seama că studiile tale sub îndrumarea lui Appius 
Claudius s-ar putea să-ţi solicite tot timpul şi toată atenţia... 


35 


— Nicidecum, vere Quintus! Sunt foarte recunoscător că ţi-ai 
amintit de interesul meu faţă de această problemă şi că te-ai 
deranjat atât de tare ca să mi le pui la dispoziţie. În realitate, 
fiind în culmea fericirii că lucrează la proiectele lui Claudius, 
Kaeso uitase complet de discuţia despre otrăviri, dar nu s-ar fi 
cuvenit să spună aşa ceva. Oare vărul său voia ca el să rămână 
în bibliotecă şi să cerceteze documentele? Kaeso nu avea timp; 
era nerăbdător să ajungă acasă şi să îndeplinească sarcina pe 
care i-o dăduse Claudius, de a recalcula măsurătorile pentru o 
secţiune a apeductului. Aş putea să le iau cu mine ca să le 
cercetez conţinutul pe îndelete? 

Quintus se încruntă. 

— In mod obişnuit, nu aş permite ca niciunul dintre aceste 
documente să iasă din posesia mea. Unele conţin informaţii 
foarte importante. Multe sunt de neînlocuit. Dar... de ce nu? Te 
rog doar să ai mare grijă de ele şi să mi le înapoiezi curând. 
Sper că te vor ajuta să-ţi dai seama de provocările şi 
responsabilităţile pe care le presupune deținerea unei 
magistraturi. Viaţa în serviciul public poate fi solicitantă, dar şi 
plină de satisfacţii. Trebuie să te gândeşti la viitorul tău, Kaeso, 
dincolo de munca pe care o depui pentru cenzor. 

— E foarte amabil din partea ta, vere. O să mă uit pe ele 
diseară. 

XXX 

Lucrul la lumina pâlpâitoare a unei lămpi în formă de cap de 
hidră, care atârna de tavanul camerei sale, îi luă prea mult timp 
lui Kaeso în seara aceea şi îl obosi prea tare, aşa că nu mai 
apucă să se uite pe documentele de la Quintus. În cele din 
urmă, se prăbuşi pe pat, extenuat. 

Dar nu dormi bine. Poate că avea capul prea plin de numere. 
Poate că dezaprobarea vărului său îl apăsa mai tare decât îşi 
dădea seama. 

In visul său, Kaeso era din nou în vestibulul din casa vărului 
Quintus, singur cu busturile de ceară ale strămoşilor din nişe. 
Deodată, toate chipurile clipiră la unison. Capetele fără trup se 


36 


răsuciră să-l privească, încruntându-se, apoi începură să 
vorbească. Vocile lor erau pline de sarcasm şi de ură. 

— Nu e unul dintre noi. 

— Cine e? 

— De unde vine? 

— Cine ştie ce fel de sânge curge în venele sale? 

— Poate că e urmaşul unui gal! 

— Urmarea detestabilă a unui viol! 

— Corcitură! 

— Corupţie! 

— Murdărie! 

— Fabii au o istorie care se-ntinde pe mai multe secole, dar 
individul acesta vine de nicăieri! 

— E ca o muscă care s-a ridicat dintr-un morman de bălegar! 

In vis, Kaeso ieşi în fugă din cameră. Se pomeni în Forum. 

Tatăl său îl conducea spre Rostra. O mare mulţime de oameni 
se adunase în faţa platformei ca să-l audă vorbind, dar când 
deschise gura, spuse numai prostii. Mulțimea începu să râdă şi 
să-şi bată joc de el. Capetele lor erau de ceară, asemenea 
busturilor Fabilor. 

Fugi de pe Rostra înspre casa lui Appius Claudius. Cenzorul îl 
întâmpină călduros, părând să nu ia în seamă tulburarea lui 
Kaeso. Desfăcu o hartă care indica traseul apeductului. Linia 
care ducea spre Gabii dispăru de pe hartă într-un neant cenușiu. 

— Dar unde sunt izvoarele? întrebă Kaeso. 

— O, nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Claudius. Ştiu de 
unde va veni apa. Ceea ce nu ştiu, tinere, este de unde vii tu! 
Dintr-odată, cenzorul se încruntă, părând la fel de neînduplecat 
şi dezaprobator ca busturile din vestibulul lui Quintus. 

Kaeso se trezi. Trupul îi era acoperit de o sudoare rece. 

Lampa era încă aprinsă. Din cauza oboselii, uitase să stingă 
flăcările mici, care dansau pe limbile scoase ale capetelor hidrei. 
Disperat să găsească ceva care să-i distragă atenţia, întinse 
mâna după dosarul pe care i-l dăduse vărul său Quintus. Scoase 
documentele, se frecă la ochi şi începu să citească. 


37 


Istorisirea  otrăvirilor şi investigația care urmase erau 
povestite pe bucăţi. Fiind fragmentat, materialul era cu atât mai 
fascinant, asemenea unei enigme cu multe piese. Recunoscător 
că poate să uite coşmarul, Kaeso cercetă documentele până 
târziu în noapte. 

XXX 

În lunile care urmară, viaţa lui Kaeso se aşeză în matca ei. 
Lucra sârguincios sub îndrumarea lui Appius Claudius, învățând 
tot ce se putea despre marele drum pe care oamenii îl numeau 
Via Appia şi despre canalul de apă pe care îl botezaseră 
apeductul appian. Nu exista nici o sarcină, grea sau uşoară, la 
care să nu ia parte, de la săpatul şanţurilor până la calcularea 
volumului de apă care putea trece printr-o anumită secţiune de 
apeduct într-o anumită perioadă de timp. 

Reuşi chiar să înveţe alfabetul grecesc şi câteva noţiuni 
elementare de limbă, dar de fiecare dată când Claudius îl punea 
să traducă un fragment din greacă despre hidraulică sau 
inginerie, complexitatea limbii era peste puterile lui. 

— Un lucru e limpede! spuse Claudius într-o zi, exasperat. N- 
ai nici o picătură de sânge grecesc în tine! Comentariul fusese 
complet nevinovat, dar declanşă o nouă serie de coşmaruri care 
îi tulburară somnul lui Kaeso. 

Seara, după o lungă zi de muncă grea, atât fizică, cât şi 
intelectuală, Kaeso era nerăbdător să mănânce o cină 
îmbelşugată împreună cu părinţii săi, să se relaxeze o vreme în 
grădină, iar apoi să petreacă vreo oră citind documentele pe 
care i le împrumutase Quintus. | se părea neobişnuit de liniştitor 
să examineze confesiunile vinovatelor, listele şi amintirile 
transcrise în grabă de Quintus, decretele oficiale ale Senatului şi 
consulilor şi multe alte dovezi. O informaţie neclară dintr-un 
document îl făcea să studieze altul, iar apoi altul, pe care poate 
îl citise deja, dar nu îl înţelesese pe deplin fără cunoştinţele 
suplimentare pe care le obținuse din cercetările ulterioare. 
Natura enigmatică a materialului îl distra şi îl captiva. Din 
bucățele şi piese aparent fără legătură între ele, începu să iasă 


38 


la iveală o imagine din ce în ce mai clară a evenimentelor, 
asemenea unui mozaic din bucăţi neregulate de piatră. 

Citi iar şi iar declaraţiile date de femei, de-a dreptul fascinat. 

„Am făcut-o pentru că soţul meu mă înşela cu altă femeie”, 
spunea una. 

„Am făcut-o pentru că negustorul s-a uitat urât la mine”, 
declara alta. 

„Eu şi fratele meu ne certam mereu, spunea alta. Mă 
săturasem de certuri.” 

lar alta: 

„Am făcut-o pentru că cele două surori ale mele le făcuseră 
asta soţilor şi nu voiam să mă las mai prejos.” 

Faimoasa Sergia făcuse numeroase experimente cu diferite 
plante şi alte substanţe, notând modalităţile în care puteau fi 
extrase otrăvurile, care erau mai mult sau mai puţin sigure, 
simptomele pe care le provocau, timpul necesar pentru a-şi face 
efectul şi cum funcționau în combinaţii. Sergia făcuse, de 
asemenea, schiţe detaliate pentru numeroase plante, care să 
servească drept ghid pentru servitoarele ei când le trimitea să 
găsească exemplare care creşteau în sălbăticie. 

Tipică pentru notițele Sergiei era prezentarea lui aconitum, 
exemplificată printr-un desen al plantei înflorite. 

XXX 

Aconitum. O pudră albă obţinută din planta numită coiful lui 
Pluto, pentru că floarea purpurie, care creşte în mănunchiuri, 
are forma unui coif de războinic, prin creasta înaltă şi cupa 
asemenea unor obraji. Înălţimea plantei variază de la douăzeci 
şi cinci până la cincizeci de centimetri şi creşte la umbra 
copacilor, în pământ umed. Un negustor grec mi-a spus că 
poporul său o numeşte Regina Otrăvurilor. Legenda spune că 
planta a ieşit întâia oară din saliva Cerberului cu trei capete, 
gardianul porţii infernului. Toate părţile plantei par să fie toxice, 
îndeosebi rădăcinile, din care se obţine pudra albă. Înghiţirea 
provoacă moartea. Pudra poate să ucidă o femeie şi dacă intră 
în contact cu părţile ei genitale. Acţionează foarte rapid - 
moartea poate surveni în zece minute şi aproape sigur în patru 


39 


ore. Victima se plânge de amorţeală şi furnicături în gură şi în 
gât, pe care le simte uscate; simte, de asemenea, o senzaţie de 
arsură puternică din gât până la stomac. Furnicăturile se extind 
la mâini şi la picioare, iar apoi în tot corpul. Pielea şi 
extremităţile sunt reci şi umede la atingere, totuşi victima poate 
simţi în acelaşi timp că i se jupoaie pielea de pe membre. 
Picioarele devin slăbite. Vederea şi auzul slăbesc, dar victima va 
avea mintea limpede până în clipa morţii. Muşchii se contractă. 
Pulsul slăbeşte. Pupilele se dilată. Cel mai mic efort provoacă un 
leşin fatal. 

Erau numeroase astfel de informaţii, iar Kaeso adormea cu 
gândul la detaliile unor morţi petrecute cu mult timp în urmă. 
Cititul îi asigura o evadare din problemele apăsătoare din timpul 
zilei. Decât să se culce cu gândul la vreo problemă tehnică 
enervantă ridicată de apeduct, mai bine să adoarmă gândindu- 
se la matroana patriciană Cornelia, care îşi omorâse soţul în 
timp ce se împerecheau, prin introducerea degetului mijlociu, 
acoperit cu pudra albă aconitum, în partea lui dorsală, o metodă 
de stimulare pe care acesta i-o cerea şi pe care Cornelia o 
considera dezgustătoare. Otrava omorâse victima în câteva 
minute, dar, potrivit spuselor Corneliei, nu înainte ca bărbatul să 
ajungă la un orgasm deosebit de violent. Dosarul era plin cu 
astfel de amănunte extraordinare. 

Dar oricât de mult ar fi citit, nimic nu alunga visele izvorâte 
din neliniştea lui Kaeso cu privire la originile lui. Aceste 
coşmaruri se repetau din când în când, provocate, de obicei, de 
un comentariu întâmplător care-i fusese adresat în timpul zilei şi 
care nu avea nimic de-a face cu originea lui, dar care îl făcea să 
se simtă dat în vileag şi vulnerabil- un străin, un intrus, un 
impostor într-una din cele mai vechi şi mai distinse familii 
romane. 

XXX 

Astfel, o vreme, viaţa lui Kaeso îşi urmă cursul firesc, dar sosi 
o zi care avea să-l schimbe pentru totdeauna, dar nu din motivul 
pe care-l crezuse el. 


40 


Principalul eveniment al zilei era logodna lui cu o tânără pe 
nume Galeria. Logodna era încununarea negocierilor intense 
dintre cele două familii patriciene implicate. Din partea Fabilor, 
Quintus fusese cel care insistase ca tânărul să se însoare. Kaeso 
se dovedise deştept şi ambițios, dar şi încăpățânat şi dificil; 
responsabilităţile căsătoriei puteau fi exact lucrul de care avea 
nevoie ca să-i potolească energia nestăpânită. 

Kaeso avea îndoieli în privinţa căsătoriei, dar Galeria era o 
fată drăguță cu chip de Venus, iar în discuţiile pe care le purtase 
cu ea, întotdeauna în prezenţa membrilor familiei, i se păruse 
fermecător de timidă şi delicată. 

Logodna se oficie într-o după-amiază, acasă la Quintus Fabius. 
Kaeso, tatăl lui şi tatăl Galeriei închinară mai multe pahare din 
cel mai bun vin al lui Quintus. De îndată ce i se ivi ocazia, Kaeso 
plecă pe furiş spre casa lui Appius Claudius, dornic să-i 
împărtăşească vestea mentorului său. 

Sclavul de la uşă îl rugă să aştepte în anticameră, lângă 
biblioteca lui Claudius, explicându-i că cenzorul primise un 
vizitator cu treburi oficiale de stat. Era o zi călduroasă, iar uşile 
erau deschise. Kaeso auzea destul de limpede conversaţia care 
se purta în camera alăturată. 

— Ce-i drept, spunea Claudius, există oarece precedent 
pentru ceea ce vrei tu să faci. Religia de stat a devenit atât de 
cuprinzătoare şi complexă, cu atât de multe ritualuri care 
trebuie să fie îndeplinite zilnic, în tot oraşul, încât în ultimii ani 
din ce în ce mai multe îndatoriri le-au fost încredințate sclavilor 
din temple, care se află în proprietatea statului şi sunt instruiți 
de către preoţi pentru a duce la bun sfârşit anumite sarcini. Cu 
toate acestea, ceea ce propui tu, Titus Potitius, este puţin diferit 
şi ar stârni, cu siguranţă, controverse. 

Numele Potitius îi era vag cunoscut lui Kaeso. Ştia că Potitii 
erau una dintre cele mai vechi familii de patricieni, dar nu jucau 
un rol important în politică şi rareori erau văzuţi în cercurile 
sociale înalte ale Fabilor. Dacă s-ar fi străduit, şi-ar fi amintit că 
erau într-un fel legaţi de Ara Maxima şi, de fapt, chiar în 


41 


legătură cu această îndatorire ereditară străveche venise Titus 
Potitius să-i vorbească lui Claudius. 

— Te rog să mă înţelegi, cenzore. Bărbatul părea să fie 
bătrân, iar vocea lui, obosită şi servilă. Dacă aş fi găsit o altă 
soluţie la problemele familiei, nu aş fi venit niciodată la tine cu 
această rugăminte. Tristul adevăr este că Potitii nu-şi mai pot 
permite să îngrijească altarul şi să organizeze festinul anual în 
onoarea lui Hercules. Chiar şi altarul are mare nevoie de 
restaurare. Ai trecut pe acolo în ultima vreme? E o ruşine pentru 
noi toţi! Festinul a devenit o masă sărăcăcioasă; e o ruşine 
imensă pentru mine să recunosc asta, dar e purul adevăr. 
Neputinţa noastră de a duce la îndeplinire aceste sarcini, aşa 
cum s-ar cuveni, înseamnă o dezonoare pentru Roma, pentru zei 
şi pentru Potiti. Incercările noastre de a continua ritualul nu fac 
decât să afunde şi mai adânc familia în sărăcie. În vremea 
strămoşilor noştri, altarul putea să fie doar o bucată de piatră, 
iar ospăţul, să se rezume la un pumn de fasole! Dar Roma nu 
mai e ce-a fost. Pe măsură ce puterea şi bogăţia oraşului au 
sporit, au crescut şi cerinţele ritualurilor religioase. Statul îşi 
permite să restaureze şi să întreţină Ara Maxima şi să-l 
cinstească pe Hercules cu un festin de care să fie mândră toată 
Roma. Potitii nu mai pot. 

— Punctul tău de vedere e întemeiat, Titus Potitius. Presupun 
că aştepţi o răsplată substanţială pentru renunţarea la acest 
privilegiu în favoarea statului. 

— Aşa ar fi corect. 

— O răsplată suficient de mare să rezolve toate problemele 
financiare cu care vă confruntaţi tu şi neamul tău. 

— Recompensa generoasă a statului va fi folosită cu cap, 
cenzore. 

— Aşadar, o îndatorire religioasă ereditară şi exclusivă, 
păstrată cu grijă timp de secole, nu e decât un bun care poate fi 
cumpărat şi vândut? Îţi dai seama că asta vor spune oamenii? 

— Cred că, în calitate de cenzor, dispui de autoritatea de a 
aproba această tranzacţie. 


42 


— Şi dacă voi face una ca asta, ce va spune lumea despre 
mine? „Uite că Appius Claudius abuzează din nou de funcţia pe 
care o deţine! Nu i-a ajuns că a umplut Senatul cu prietenii lui 
de origine umilă şi organizează alegerile; acum se amestecă 
după bunul lui plac în cele mai vechi ritualuri religioase ale 
oraşului!“ 

Potitius oftă. 

— Îmi dau seama că va fi o hotărâre dificilă pentru tine... 

— Dimpotrivă! îţi aprob ideea din toată inima. 

— Da? 

— Negreşit. Nu împărtăşesc ideea învechită că anumite 
ritualuri religioase ar trebui să rămână în stăpânirea exclusivă a 
unei anumite familii. Orice funcţie religioasă care afectează tot 
statul ar trebui să se afle în mâinile statului. Religia poporului ar 
trebui să fie controlată de către popor. Din acest motiv, care nu 
are nici o legătură cu problemele băneşti ale familiei tale, îţi 
accept din toată inima oferta de a ceda statului autoritatea 
asupra Altarului Suprem şi a Festinului lui Hercules. Sunt sigur 
că pot rândui ca familia ta să primească o despăgubire corectă. 

— Cenzore, nici nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea 
pentru... 

— Atunci n-o face, cel puţin nu încă. După cum te-am 
avertizat, unii se vor opune cu înverşunare acestei schimbări. 
Mă vor acuza de impietate şi abuz de putere. Te vor critica pe 
tine şi neamul tău. Trebuie să fii pregătit pentru defăimările lor. 

— Înţeleg, cenzore. 

— Foarte bine. Înainte de a merge mai departe, trebuie să ştiu 
dacă ceea ce mi-ai propus reprezintă, cu adevărat, voinţa 
întregii familii. Din registrele de recensământ... Kaeso auzi un 
foşnet de pergamente. Claudius îşi drese glasul. Văd că numărul 
vostru e mai mic decât credeam. Nu mă-nşel? Au mai rămas 
doar douăsprezece familii care poartă numele de Potitius în 
Roma, cuprinzând circa treizeci de bărbaţi? 

— Aşa e. Numărul nostru a scăzut odată cu averea. 

— Şi tu ai autoritatea de a vorbi în numele tuturor? 


43 


— Sunt cel mai în vârstă pater familias. Chestiunea a fost 
dezbătută amănunţit în familie şi am ajuns cu toţii la această 
hotărâre. 

— Bine. 

Claudius chemă un secretar, căruia îi dădu nişte instrucţiuni, 
îşi luă rămas-bun de la Titus Potitius şi îl conduse către ieşire. 
Când cei doi păşiră în anticameră, Claudius îl observă pe Kaeso 
şi îi zâmbi larg. Kaeso văzu că Potitius avea părul cenuşiu şi o 
barbă sură şi că purta o togă destul de ponosită. Bătrânul îi 
aruncă o privire lui Kaeso, apoi se opri şi începu să-l studieze cu 
atenţie. 

— Te cunosc, tinere? întrebă el. 

— Nu cred că ne-am mai întâlnit, îi răspunse Kaeso. 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Kaeso Fabius Dorso, interveni 
Claudius, un tânăr cu un cap remarcabil pe umeri. Mă ajută să 
construiesc noul drum şi apeductul. lar acesta, Kaeso, este 
venerabilul Titus Potitius, pater familias al Potitilor. 

— Una dintre cele mai vechi familii din oraş, spuse Kaeso, din 
politeţe. 

— Ne-am făcut un nume în oraş la începuturile sale, replică 
Potitius. Acum a venit rândul unor familii cum e cea a Fabilor să 
se facă remarcate, aşa cum sunt sigur că te vei face şi tu, 
tinere. Dar trebuie să spun... îl cercetă cu atenţie pe Kaeso, se 
încruntă şi clătină din cap. Îmi aminteşti de cineva - de vărul 
meu Marcus, care a murit acum câţiva ani. Da, eşti copia lui 
Marcus în tinereţe. Asemănarea e uimitoare! Chiar şi vocea e ca 
a lui. Mă întreb dacă e posibil ca voi doi să fiţi în vreun fel 
înrudiţi. Nu-mi amintesc să fi existat vreo căsătorie între Potiti şi 
Fabi în ultimii ani, dar poate că... 

— Nu cred, îl întrerupse Kaeso. Sunt absolut sigur că nu există 
nici o legătură de rudenie între noi. 

— Kaeso, ai faţa roşie ca o ţiglă de acoperiş! observă 
Claudius. 

— Mi-e cald, îngăimă Kaeso. Cred că din cauza vinului pe care 
l-am băut acasă la vărul Quintus. 


44 


— A, bine; atunci, asemănarea e o simplă coincidenţă, replică 
Potitius, dar continuă să-l privească cercetător pe Kaeso. În cele 
din urmă, îşi plecă privirea şi observă fascinum-ul de la gâtul lui 
Kaeso. Acesta se hotărâse să-l poarte în dimineaţa aceea, cu 
ocazia logodnei. 

— Ce-i asta? întrebă Potitius. 

Kaeso se dădu înapoi, iritat de privirea cercetătoare a 
bărbatului. 

— E o amintire de familie. Faimoasa vestală Pinaria i l-a dăruit 
bunicului meu în ziua majoratului. Cu siguranţă nu e prima oară 
când vezi un fascinam. 

— Podoabele acestea se fac, de obicei, din metale ieftine, nu 
din aur, iar acesta pare să aibă aripile întinse - cât se poate de 
neobişnuit! Cu toate acestea, îmi pare ciudat de familiar. Da, 
sunt sigur că îmi aminteşte de ceva, dar de ce anume? Potitius 
se scărpină în cap. 

Kaeso începea să capete o puternică aversiune faţă de 
bătrân. Claudius îl luă cu diplomaţie pe Potitius de braţ şi îi 
conduse în vestibul. 

— Sunt sigur că eşti nerăbdător să te întorci la rudele tale şi 
să le spui de succesul propunerii tale, rosti Claudius. Rămas- 
bun, Titus Potitius. Sclavul de la uşă te va conduce până la 
poartă. 

— Rămas-bun, cenzore, şi îţi mulţumesc! Bătrânul îi strânse 
mâinile lui Claudius. Inainte de a se întoarce, aruncă o ultimă 
privire curioasă spre Kaeso şi spre amuleta pe care o purta. 

— O persoană dezagreabilă, remarcă Kaeso, după plecarea lui 
Potitius. 

— Putin împrăştiat, dar inofensiv, replică Claudius. 

Kaeso se încruntă. 

— Îşi imaginează că suntem înrudiţi. 

Claudius ridică din umeri. 

— Şi eu sunt înrudit cu el, dar foarte de departe. Legătura 
datează din perioada de început a Republicii. Una dintre fiicele 
primului Appius Claudius s-a căsătorit cu un Potitius, dar acesta 
s-a dovedit un trădător, luptând împotriva Romei alături de 


45 


Coriolanus. Mult timp a fost vrajbă între familiile noastre, dar 
acum totul a fost dat uitării, iar Potitii au ajuns atât de rău, încât 
nu poţi decât să-i compătimeşti. Dar hai să vorbim despre 
lucruri mai vesele, Kaeso! Dacă nu mă înşel, ai venit să-mi 
împărtăşeşti nişte veşti bune. ă 

Kaeso îi spuse despre logodna lui. În timp ce sărbătoreau cu o 
cupă de vin, Kaeso îşi alungă din minte neplăcuta întâlnire cu 
Titus Potitius. 

XXX 

— Ce vestibul spaţios! remarcă mama lui Kaeso când trecu 
pragul micuţei case de pe Aventinus. 

— Mamă, nu e vestibulul. Nu există aşa ceva. Asta e chiar 
casa. 

— Ce? Doar camera asta? 

— Bineînţeles că nu. Este şi o grădină în mijlocul casei... 

— Bucata aceea mică de pământ, de sub gaura din acoperiş? 

— Şi mai este o cameră în spate, care serveşte drept 
bucătărie şi cămară. In spatele ei se află o cămăruţă, în care să 
doarmă sclavii, deşi nu cred că vom ţine mai mult de unul din 
fiecare categorie; şi aşa, vor fi nevoiţi să doarmă unul peste 
altul. 

— Ei bine, presupun că nu va costa prea mult să mobilezi 
locul! La patruzeci de ani, Herminia era încă o femeie drăguță, 
dar avea obiceiul de a face grimase neplăcute, care îi deformau 
chipul. Sincer, nu prea merită să te muţi din casa familiei într-un 
loc atât de înghesuit. 

— Prostii! replică tatăl lui Kaeso. Darul de nuntă al vărului 
Quintus e foarte generos. Puţine perechi de tineri căsătoriţi îşi 
pot oficia ceremonia în propria casă. Are nevoie de câteva 
reparaţii, fără-ndoială... 

— Sper că Galeriei îi plac provocările! spuse Herminia. 

— E situată în locul meu preferat, interveni Kaeso. 

— Aventinus? Herminia se strâmbă. Măcar eşti pe versantul 
de nord. 


46 


— Vino să vezi priveliştea de la fereastra aceasta. Ai grijă la 
dalele de pardoseală desprinse. Kaeso deschise obloanele. 
Impresionant, nu-i aşa? 

— Văd o mare îngrămădeală de acoperişuri, spuse Herminia, 
cu jumătate de gură. 

— Nu, mamă, uită-te acolo... între cele două case, îi arătă 
Kaeso. 

— A, da, se întrezăreşte porţiunea suspendată a apeductului, 
pacostea pe care prietenul tău Claudius a impus-o asupra 
oraşului. 

Tatăl lui Kaeso îşi drese glasul. 

— Avem multe de făcut azi, nevastă. 

— Într-adevăr! Trebuie să fac lista de oaspeţi. 

— Atunci poate că ar trebui să plecăm. 

— Eu o să mai rămân aici o vreme, dacă nu vă supăraţi, rosti 
Kaeso. 

— Bine. Herminia îşi sărută fiul pe frunte şi ieşi repede din 
casă. 

Tatăl lui Kaeso şovăi o clipă. Bătu uşor cu piciorul în lespezile 
desprinse. 

— Nu-ţi face griji, fiule. Vom găsi bani să aranjăm locul. 

— Uiţi că am şi eu un venit, tată. Claudius mă plăteşte destul 
de bine. 

— Cred că statul te plăteşte, cenzorul doar îţi stabileşte suma. 

— Fireşte, tată. N-ar fi mai bine să te duci după mama înainte 
să-şi piardă răbdarea? 

Kaeso rămase singur. Remarcile tăioase ale mamei sale nu-i 
diminuară cu nimic optimismul. Zeii îi zâmbeau. Munca pentru 
Appius Claudius era mai fascinantă ca niciodată, ziua nunţii se 
apropia cu repeziciune, iar faptul că vărul său Quintus îi dăruise 
o casă nu numai că îl surprinsese, ci îl mişcase profund. Işi 
aminti unul dintre aforismele preferate ale lui Claudius şi îl rosti 
cu glas tare: „Fiecare om este arhitectul propriului destin.” Se 
uită pe fereastră la apeductul care se zărea în depărtare. „Dacă 
e-adevărat, atunci sunt un arhitect foarte mare!“ 

— Sunt sigur că eşti, se auzi o voce în spatele lui. 


47 


Kaeso se răsuci. Tatăl său lăsase probabil uşa întredeschisă. 
Un bătrân în tunică zdrenţuită stătea în mijlocul încăperii. Kaeso 
îl privi un moment, apoi se încruntă. 

— Titus Potitius? 

— Aşadar, îţi aminteşti de mine? 

— Mă tem că da. Ce cauţi aici? 

— Tonul tău e foarte aspru, tinere. Nu se vorbeşte aşa cu un 
bătrân- mai ales cu o rudă mai vârstnică. 

— Despre ce vorbeşti, bătrâne? Kaeso îşi îndreptă umerii, dar 
avea un nod în gât. 

— Noi doi avem multe de discutat, Kaeso. 

— Nu avem nimic de discutat. 

Potitius îşi înălţă trufaş capul şi îl ţinti cu privirea. 

— Azi nu porţi fascinum-ul. 

Kaeso îşi duse mâna la locul gol de la piept. 

— ÎI port doar la ocazii speciale. 

— Ştii de unde provine? 

— Vestala Pinaria i l-a dăruit... 

— Dar înainte de asta? Ştii de la cine l-a primit? 

— Nu. Dar ştiu că e foarte vechi. 

— Este, într-adevăr - la fel de vechi ca neamul Potitilor. 

— Ce vrei să spui, bătrâne? 

— Sunt pater familias al tuturor Potitilor. Sunt, de asemenea, 
cronicarul şi istoricul familiei. Înţeleg că vărul tău, Quintus, 
îndeplineşte cam aceeaşi funcţie pentru Fabi, păstrând 
fragmente de pergament şi notite despre cine cu cine s-a 
căsătorit şi numele urmaşilor lor, despre cine şi ce a făcut, când 
şi cum. Familiile noastre sunt atât de vechi, iar strămoşii noştri 
au săvârşit atâtea fapte - măreţe şi neînsemnate, minunate şi 
îngrozitoare - încât e greu să le ţii urma! Uneori mă gândesc că 
ar fi o uşurare dacă ne-am transforma toţi în praf, astfel încât 
restul lumii să ne uite pur şi simplu şi să-şi vadă de treabă, ca şi 
cum n-am fi existat niciodată. 

— Nu cred că vărul meu Quintus Fabius ar fi de aceeaşi 
părere. 


48 


Potitius scoase un sunet răguşit, pe care Kaeso îl luă drept 
râs. 

— Cred că ai dreptate. Dar gândeşte-te ce lucruri cunoaşte! 
Un cronicar de familie ajunge să fie implicat în tot felul de taine. 
Cunoaşte lucruri despre care nimeni nu trebuie să vorbească 
vreodată - morţi misterioase, copii născuţi în afara căsătoriei, 
copii nelegitimi cu sclave... 

— Dacă ai ceva de spus, spune-o! 

— Foarte bine. Noi doi suntem rude, Kaeso. Tu eşti un 
descendent al Potitilor. 

Kaeso îşi simţi dintr-odată gura uscată. 

— De unde ştii? 

— Inainte de toate, mi-am dat seama doar uitându-mă la tine. 
Semeni cu vărul meu Marcus mai mult decât oricine altcineva, 
dar cu ochii aceştia, bărbia şi forma gurii, ai putea trece drept 
fiul sau fratele multor veri de-ai mei. La început, m-am gândit că 
poate bătrânul Marcus îşi împrăştiase sămânţa în afara patului 
conjugal, dar când am început să caut adevărul, mi-am dat 
seama că legătura era mult mai complicată şi mergea mult mai 
departe în trecut. Adineaori l-am văzut pe tatăl tău plecând şi 
m-am uitat bine la el. Şi el are înfăţişarea unui Potitius, dar 
trăsăturile lui nu sunt aşa de puternice. Din nu ştiu ce motiv, zeii 
au hotărât ca trăsăturile familiei să iasă din nou la suprafaţă în 
tine. 

Preţiosul tău fascinum a fost cel care mi-a deschis ochii. Ştiam 
că văzusem undeva în cronicile familiei o referinţă la un 
fascinum înaripat, din aur. A fost purtat de un strămoş al meu, 
care se numea tot Titus şi care a trăit în zilele decemvirilor. 
După acel Titus, nu mai există nici o referinţă cu privire la 
fascinum-ul înaripat din aur, care dispare din istoria familiei. Mi- 
am amintit însă că, potrivit legendei familiei, Titus a zămislit un 
copil în afara căsătoriei, iar copilul acela a devenit sclav. După 
cum îţi poţi închipui, despre o asemenea întâmplare nu prea se 
vorbeşte. Dar sclavii sunt proprietăţi, iar romanii ţin arhive 
foarte amănunțite despre proprietăţi, la fel de amănunțite ca 
registrele privind descendența! Prin sârguinţă, multă bătaie de 


49 


cap şi câteva presupuneri, am reuşit să urmăresc descendența 
acelui copil nelegitim până la un sclav pe nume Pennatus. Ai 
auzit de el? 

Kaeso înghiţi în sec. 

— Un sclav pe nume Pennatus a fost cel care l-a găsit pe 
bunicul meu printre ruinele rămase în urma ocupaţiei galilor. 

— Aşa a fost! Ştiai că acelaşi Pennatus s-a refugiat mai multe 
luni în vârful Capitoliului, împreună cu vestala Pinaria, care a 
intrat cumva în posesia fascinum-ului de aur şi care, din motive 
care nu au fost niciodată explicate, s-a simţit obligată să i-l 
dăruiască bunicului tău, în ziua majoratului? Acum fascinum-ul a 
ajuns la tine, Kaeso, şi tu eşti copia perfectă a unui Potitius! 
Acum înţelegi cum se leagă toate aceste lucruri? 

— Presupuneri! Insinuări! Ponegreşti memoria unei vestale 
pioase! Nu ai nici o dovadă! 

— Zeii ştiu adevărul despre tine, Kaeso, iar acum îl ştii şi tu. 

Kaeso simţi că îl ia cu leşin. Camera părea să se învârtească 
ameţitor. 

— De ce mi-ai spus toate astea? 

— Nu e mai bine să ştii adevărul? 

— Nu! 

— Ce te-am auzit spunând când te uitai pe fereastră? Ceva 
legat de faptul că eşti arhitectul propriului destin? Cum poţi 
construi un monument durabil, o viaţă plină de virtuţi şi 
împliniri, dacă nu începi cu o fundaţie solidă de autocunoaştere? 

— Eşti un neghiob bătrân, Titus Potitius! Tu şi familia ta de doi 
bani aţi irosit orice noroc de care aţi avut vreodată parte. Aţi 
insultat zeii prin vânzarea dreptului vostru din naştere asupra 
Altarului Suprem. Cum îndrăzneşti să vii la mine cu o asemenea 
minciună, sugerând că bunicul meu a fost bastardul unei vestale 
şi al unui sclav! 

Potitius oftă. 

— Lucrurile au luat o întorsătură urâtă. N-am intenţionat nici o 
clipă să te jignesc. Nu-ţi face griji, Kaeso, voi fi discret. Ceea ce 
am aflat e menit doar pentru urechile tale. N-am spus nici măcar 
vreunui alt membru al familiei. 


50 


— Strigă-ţi minciunile de pe acoperişurile oraşului, dacă ai 
curajul! Nu vei reuşi decât să te faci de râsul lumii. 

Titus Potitius îşi târşâi picioarele către uşă şi se făcu nevăzut. 
Kaeso bătu cu toată puterea din picior; o dală desprinsă din 
podea îşi luă zborul şi se izbi de perete. 

XXX 

În noaptea aceea, somnul s-a lăsat aşteptat. Când a reuşit, în 
cele din urmă, să adoarmă, Kaeso a fost bântuit de coşmaruri 
mai vii şi mai chinuitoare decât cele pe care le avusese până 
atunci. _ 

Un vis ducea vijelios către altul. In toate se simţea sfâşietor 
de singur şi nefericit, obiectul batjocurii şi dispreţului celorlalţi. 
La un moment dat, gol şi transpirat, se ridică în capul oaselor şi 
întinse mâna către fascinum-ul pe care nu-şi amintea când şi-l 
pusese la gât. Cu lacrimi de furie şi de frustrare, smulse 
lănţişorul de la gât şi aruncă amuleta cât colo, dar aceasta se 
întoarse la el din întuneric. Ţipă îngrozit şi abia atunci se trezi, 
înțelegând că totul se întâmplase în vis. 

Tatăl şi mama lui stăteau în cadrul uşii, privindu-l cercetător; 
ţipetele lui îi treziseră. Îi era ruşine să stea dezbrăcat în faţa 
mamei sale, dar nu avea cu ce să se acopere. Se uită din nou, 
iar în locul tatălui său îl văzu pe Titus Potitius plescăind din 
limbă. 

— Haide, haide, copile, spuse bătrânul, nu-ți fie frică de 
adevăr... 

Kaeso încă visa. 

Când se trezi, în cele din urmă, era epuizat. Privi suspicios 
lumina soarelui care pătrundea printre scândurile obloanelor, 
temându-se că încă doarme şi este chinuit de alt coşmar. 

Se ridică din pat. Traversă camera împleticindu-se şi deschise 
cutia în care ţinea fascinum-ul. Vederea lui îi inspira dezgust. Ar 
trebui să arunce de îndată lucrul acela îngrozitor! Dar tatăl lui se 
aştepta să-l poarte în ziua nunţii. Dacă scăpa de el pe loc, lipsa 


lui ar fi fost observată. Inchise cutia cu brutalitate. 
XXX 


51 


În ziua dinaintea nunţii, Kaeso se duse la casa de pe 
Aventinus să se asigure că este totul pregătit pentru mutarea lui 
şi a soţiei lui de a doua zi. În faţa casei fusese ridicat altarul 
pentru ceremonia sacrificării caprei şi luarea auspiciilor. In casă 
se aflau scaunele ceremoniale ale mirelui şi miresei, gata să fie 
scoase în stradă pentru festivitatea în aer liber. Pe ambele 
scaune erau pregătite cununi de flori uscate, ce aveau să 
împodobească intrarea. Intre ele se afla blana de oaie pe care 
urma să o aşeze pe Galeria după ce o trecea în braţe peste 
prag, ca pe o prizonieră sabină. Inima începu să îi bată cu 
putere când se gândi la însemnătatea evenimentului care se 
apropia. A doua zi, pe vremea asta, urma să fie un bărbat 
căsătorit. 

Casa avea puţine piese de mobilier, dar plăcile de pardoseală 
sparte fuseseră înlocuite şi totul strălucea de curăţenie. In mica 
grădină fuseseră plantați arbuşti şi flori, iar în bucătărie fuseseră 
aduse vase de gătit. Văzu patul lipit de perete, lângă fereastră - 
un pat nou, mai mare decât cel în care era obişnuit să doarmă 
singur - şi simţi un fior de plăcere la gândul partidei care urma. 
Galeria era din ce în ce mai frumoasă de fiecare dată când o 
vedea; în curând o s-o vadă goală, iar el o să fie gol cu ea şio să 
o posede. Orice îndoială pe care o avea în privinţa ceremoniei 
dispărea când se gândea la plăcerile senzuale care îl aşteptau. 
Traversă încăperea ca să cerceteze patul mai îndeaproape. 

Auzi un glas aproape şoptit: 

— Casa arată foarte bine. 

Se răsuci pe călcâie. 

— Ce faci tu aici? leşi! 

În prag stătea Titus Potitius. 

— E cumva interzis să-ţi vizitezi o rudă în ziua dinaintea nunţii 
şi să-i urezi toate cele bune? 

— Eşti nebun. Zeii ţi-au luat minţile, ca pedeapsă pentru 
faptul că ţi-ai vândut dreptul câştigat prin naştere. 

— În acest caz, l-am vândut pentru prea puţin. 

— Appius Claudius ar fi trebuit să te dea afară când ai venit 
să-l implori. N-ar fi trebuit să-ţi dea nici măcar un ban de aramă. 


52 


— E ciudat c-ai pomenit de bani. Pe lângă prezentarea 
omagiilor mele, acesta e celălalt motiv pentru care am venit să 
te văd. Potitius stătea cu mâinile împreunate în faţă şi cu 
privirea în pământ. Familia Galeriei e bogată. Presupun că-ți 
aduce o zestre însemnată. Pe lângă asta, cred că şi cenzorul îţi 
oferă un salariu foarte generos. Ai chiar şi propria casă! Eşti un 
tânăr foarte norocos, nu mulţi reuşesc să fie independenţi 
material la o vârstă atât de fragedă. 

— lar tu eşti un bătrân neghiob, fiindcă ai pierdut totul la 
vârsta ta. 

— Necazurile Potitilor au început cu mult înainte de vremea 
mea. Ce ilustrare mai grăitoare a nenorocirilor noastre ai putea 
să găseşti decât faptul că unul dintre cei mai talentaţi tineri ai 
generaţiei sale, care ar trebui să fie urmaşul familiei, nici măcar 
nu poartă numele de Potitius! Sper, totuşi, că, în vremuri de 
restrişte, tânărul acela va auzi chemarea sângelui care-i curge 
prin vine şi îşi va ajuta rudele. 

Kaeso încleştă dinţii. 

— Ce vrei de la mine? 

— Un împrumut. Doar atât, un mic împrumut din partea unei 
rude. 

— De ce acum? De ce trebuie să strici o zi în care n-ar trebui 
să mă gândesc decât la nunta mea? 

— Rugămintea mea n-are nimic de-a face cu nunta ta - deşi 
sunt sigur că tatăl miresei ar fi şocat să afle că fiica lui e pe cale 
să devină soţia descendentului unui sclav şi al unei vestale 
decăzute. 

Kaeso simţi că i se înmoaie genunchii. Se aşeză pe pat. 

Vocea lui Potitius era blândă. 

— E ciudat că eşti arhitect. Şi strămoşul tău, Titus Potitius, 
prietenul lui Coriolanus, a fost arhitect - ştiai asta? Dar tot el a 
fost şi primul care a adus ruşinea asupra familiei. Ar fi păcat să 
semeni cu el şi-n privinţa asta. 

— Cât vrei? 

Potitius spuse o sumă. Kaeso răsuflă adânc, dezgustat de 
lăcomia bărbatului, dar uşurat că nu a cerut mai mult. Stabiliră 


53 


ca Potitius să vină la el peste două zile, iar Kaeso să-l plătească 
atunci. 
XXX 

În mod surprinzător, în pofida emoţiilor în legătură cu nunta 
de a doua zi şi a neliniştilor trezite de musafirul nepoftit, Kaeso 
dormi dus în noaptea aceea, fără niciun coşmar. Se trezi 
devreme, înainte de cântatul cocoşilor, simțindu-se odihnit şi cu 
mintea limpede. Aprinse lampa. 

Cu puţin timp înainte terminase de citit toate documentele pe 
care i le împrumutase vărul său, Quintus. Intenţionase să i le 
restituie, dar în graba pregătirilor de nuntă uitase s-o facă. 
Intinse mâna după ele. Se pomeni recitind anumite documente, 
dând din cap şi scoțând câte o exclamaţie din când în când. 

După o vreme, lăsă deoparte documentele, stinse lampa şi 
mai dormi o oră, cum fac oamenii atunci când au luat o decizie 
irevocabilă şi sunt împăcaţi cu zeii şi cu ei înşişi. 

XXX 

Următoarea vizită a lui Titus Potitius a avut drept pretext 
prezentarea de omagii noilor căsătoriţi. Kaeso îl primi pe 
vizitator în noua lui casă, fără urmă de ranchiună. Ba chiar îi 
vorbi călduros şi se scuză pentru vorbele aspre dinainte, apoi îl 
prezentă noii sale soţii. 

Lui Potitius i se părea că o noapte de fericire conjugală făcuse 
minuni în privinţa atitudinii lui Kaeso. Şi de ce n-ar fi fost aşa? 
După cum vedea el lucrurile, Kaeso n-avea niciun motiv să se 
poarte neprietenos. După ce se convinsese că vânzarea 
drepturilor familiei asupra Altarului Suprem era pe deplin 
justificată, Potitius se convinsese şi că era de-a dreptul rezonabil 
să-i ceară ajutor lui Kaeso. La urma urmei, erau rude. Kaeso 
avea mulţi bani, iar Potitius se zbătea într-o sărăcie cumplită. 
Zeii preţuiau generozitatea. Nu exista niciun motiv să nu fie un 
târg paşnic. Mai mult decât atât, Kaeso ar fi trebuit să fie 
mândru că-şi ajută o rudă mai în vârstă şi nevoiaşă. 

Cu mintea plină de asemenea idei şi garda jos, Potitius nu se 
gândi să refuze când mireasa îi oferi o porţie de mâncare 
tradiţională de fasole, rămasă de la festinul nupţial, şi nu 


54 


observă că vasul îi fusese servit, de fapt, de Kaeso. Era flămând, 
iar mâncarea era delicioasă. Kaeso îi strecură discret o pungă 
mică cu monede, apoi îl conduse repede spre ieşire. Potitius nu 
se simţi jignit că îl alunga atât de repede. Nerăbdarea mirelui de 
a rămâne singur cu soţia lui i se părea perfect normală. 

Bătând cu palma punga de bani de la brâu şi fredonând vesel 
un cântec, Potitius traversă colina Aventinus, îndreptându-se 
spre casa lui de pe coasta de sud, mai puţin elegantă, a 
dealului. Trecând prin faţa Templului lunonei Regina, observă că 
una dintre gâştele sacre scăpase din ţarcul ei şi se plimba 
ţanţoş pe verandă, întinzându-şi gâtul în toate părţile. Potitius 
zâmbi, apoi simţi o furnicătură în gât. Gura îi era foarte uscată. 
Ar fi trebuit să ceară ceva de băut după fasole. Dintr-odată, o 
flacără păru să-i coboare din gâtlej până-n vintre. Senzaţia era 
atât de intensă şi de neobişnuită, încât îşi dădu seama că se 
întâmplase ceva foarte grav. Ajunsese la acea vârstă înaintată 
când un om poate muri în orice clipă, pe neaşteptate şi fără 
vreo cauză aparentă. Oare asta se întâmpla acum? Oare zeii 
hotărâseră să pună în sfârşit capăt poveştii vieţii sale? 

Fără să ştie cum ajunsese acolo, se pomeni întins pe spate în 
faţa templului, incapabil să facă vreo mişcare. Mulțimea se 
adună în jurul lui. Oamenii se aplecară şi îl cercetară. Chipurile 
lor nu erau încurajatoare. Bărbaţii clătinară din cap. O femeie îşi 
ascunse faţa şi începu să plângă. 

— Frig... reuşi să îngaime. Nu pot... să mă mişc. 

Ca pentru a-l contrazice, mâinile şi picioarele începură să i se 
zvârcolească, la început uşor, apoi atât de violent, încât oamenii 
se dădură înapoi, înspăimântați. Gâscă, alarmată, începu să dea 
din aripi. 

Potitius înţelese ce se întâmplase. Nu o considera tocmai o 
crimă, ci mai degrabă o nouă nenorocire care se abătuse asupra 
Potitilor. Cât de mult îi urau zeii familia! Nu-i trecu nici o clipă 
prin cap să-l acuze pe Kaeso de crimă, cu ultima suflare; dacă 
şi-ar fi recunoscut şantajul, n-ar fi făcut decât să-şi păteze şi mai 
tare numele şi să-şi umilească şi mai mult familia. Convulsiile se 
opriră, odată cu răsuflarea lui. 


55 


Titus, deţinătorul titlului de pater familias al Potitilor, muri 
repede şi în linişte. 

La scurt timp, sosiră doi lictori trimişi de edil să se îngrijească 
de trup, până la sosirea unui membru al familiei. Lictorul care se 
apucă să inventarieze bunurile găsite asupra mortului îl 
recunoscu pe Potitius şi se arătă surprins că bătrânul avea 
asupra lui o sumă atât de mare de bani. 

— Potitii se plâng mereu de sărăcie, dar uită-te la toate 
monedele astea! 

— Poate că e ce a rămas din tranzacţia cu cenzorul pentru 
vânzarea drepturilor asupra Altarului Suprem, răspunse 
tovarăşul său. Un asemenea sacrilegiu nu putea s-aducă nimic 
bun. 

— Nimic bun nu i s-a întâmplat până acum acestui sărman! 

XXX 

În ochii lui Kaeso, Titus Potitius, fiul decedatului pater 
familias, părea doar puţin mai tânăr decât tatăl lui. 

— Vezi tu, zicea Potitius, din câte am reuşit să-mi dau seama, 
ai fost probabil unul dintre ultimii oameni care l-au văzut în 
viaţă. Tata i-a spus unuia dintre sclavi că o să se oprească aici în 
drum spre casă, dar nu i-a spus de ce. E un mister cum de-a 
ajuns să aibă atât de mulţi bani asupra lui. Nimeni n-are idee de 
unde a luat punga aia cu bani. 

Cei doi stăteau în mica grădină a casei lui Kaeso. Nu se citea 
nici urmă de insinuare sau suspiciune în glasul lui Potitius; părea 
un fiu îndurerat, care dorea să afle tot ce se putea despre 
ultimele ore de viaţă ale tatălui său. Cu toate astea, Kaeso era 
tulburat. Îşi alese cuvintele cu grijă, încercând să-i vorbească pe 
un ton cât mai compătimitor. 

— E-adevărat, în ziua aia, tatăl tău ne-a făcut o vizită scurtă. 
Noi doi ne mai întâlniserăm o dată, din întâmplare, acasă la 
Appius Claudius. A fost foarte frumos din partea lui să vină şi să 
ne felicite cu ocazia nunţii. 

— Un bătrân atât de amabil... comentă Galeria, care se afla în 
apropiere cu fusul şi furca, torcând lână cu ajutorul sclavei sale. 
Galeria avea multe virtuţi de modă veche, dar tăcerea nu se 


56 


număra printre ele, iar casa era prea mică pentru a-i permite lui 
Kaeso să poarte o conversaţie fără ca ea să audă. Părea foarte 
ataşat de tine, Kaeso. 

Potitius zâmbi. 

— Îmi dau seama de ce te-a îndrăgit tata. Probabil îi aminteai 
de vărul Marcus. 

— De vărul Marcus? 

— Da, asemănarea e de-a dreptul izbitoare. Şi tata era foarte 
sentimental. Şi... nu se sfia să se ducă la cineva nepoftit. Nu ți- 
a... Potitius îşi lăsă privirea în jos. Nu ţi-a cerut cumva bani, nu? 
Mă tem că tata avea prostul obicei să ceară împrumuturi, chiar 
şi de la oameni pe care abia îi cunoştea. 

— Bineînţeles că nu! 

Potitius oftă. 

— A, bine, trebuia să întreb. Tot mai descopăr datoriile lui 
neplătite. Proveniența acelei pungi cu monede s-ar putea să 
rămână un mister. 

Kaeso încuviinţă din cap, cu înţelegere. Era limpede că mai 
tânărul Titus Potitius nu ştia nimic despre uneltirea tatălui său 
de a stoarce bani de la el. Şi totuşi, agitația bărbatului în 
legătură cu punga cu bani şi comentariul privind asemănarea lui 
Kaeso cu o rudă îl nelinişteau. 

Kaeso trase adânc aer în piept. La fel cum se întâmplase în 
dimineaţa căsătoriei, luă o hotărâre, iar împreună cu ea asupra 
lui se revărsă un sentiment de pace. 

ÎI privi pe Potitius cu gravitate. 

— La fel ca prietenul meu drag Appius Claudius, sunt mişcat 
de necazurile familiei tale. Faptul că una dintre cele mai vechi 
familii romane şi-a diminuat atât de tare numărul membrilor şi a 
căzut într-o asemenea sărăcie ar trebui să fie motiv de 
îngrijorare pentru toţi patricienii oraşului. Noi, cei din familiile 
vechi, ne certăm prea mult între noi, când, de fapt, ar trebui să 
avem grijă unii de alţii. Sunt un simplu tânăr şi am foarte puţin 
influenţă... 


57 


— Te subestimezi, Kaeso. Ai influenţă şi asupra lui Quintus 
Fabius şi asupra lui Appius Claudius. Puţini bărbaţi din Roma pot 
spune asta. 

— Presupun că ai dreptate. Şi aş vrea să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să-i ajut pe Potiti. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător pentru orice ajutor ne-ai da. 
Potitius oftă. Indatoririle de pater familias apasă greu pe umerii 
mei! 

— Poate voi reuşi să te ajut să scapi măcar de o parte din 
povară. La recomandarea mea, vărul Quintus şi cenzorul ar 
putea să le asigure o situaţie frumoasă câtorva dintre rudele 
tale. Noi doi ar trebui să luăm odată masa împreună, Titus. 

— AŞ fi onorat, răspunse Potitius. Casa mea nu e tocmai 
demnă să te primească, dar dacă tu şi soţia ta acceptaţi o 
invitaţie la cină... 

Şi aşa începu Kaeso să se strecoare în familie şi să câştige 
încrederea noului pater familias al Potitilor. 


58 


Anul 311 î.H. 


Noua fântână arteziană de la capătul apeductului nu era 
numai cea mai mare din Roma, ci reprezenta şi o splendidă 
operă de artă. Bazinul înălţat, de mică adâncime, în care urma 
să se adune apa, avea formă circulară şi un diametru de patru 
metri jumătate. În centru, apa urma să curgă încontinuu în bazin 
din gurile a trei nimfe de râu sculptate magnific în piatră. 

Mulţi dintre cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului se adunaseră 
să asiste la inaugurarea fântânii arteziene. Cea mai importantă 
persoană era Appius Claudius, care zâmbea larg şi arăta 
strălucitor în toga purpurie de cenzor. Şi Quintus Fabius era 
prezent, cu încruntătura lui obişnuită. Acceptase să participe 
fără prea mare tragere de inimă, iar Kaeso se simţea obligat să 
stea lângă el. 

Auspiciile fuseseră luate; augurul văzuse numeroase păsări 
de râu zburând în cerc pe deasupra Tibrului, semn cert al 
bunăvoinţei zeilor. În rândurile mulţimii se lăsă liniştea când 
inginerii se pregătiră să deschidă valvele. Quintus începu să 
mormăie: 

— Aşadar asta e scuza de care s-a folosit prietenul tău 
Claudius pentru a rămâne cenzor cu mult peste termenul legal - 
o fântână! 

Kaeso strânse din buze. 

— Claudius a susţinut că munca lui la apeduct şi la drum este 
prea importantă pentru a fi întreruptă. A cerut permisiunea să 
rămână cenzor. Senatul şi-a dat aprobarea. 

— Doar pentru c-a umplut Senatul cu lingăii lui! E viclean şi 
încăpățânat ca strămoşii lui şi periculos, în egală măsură. Pentru 
a-şi atinge scopurile egoiste, a provocat o criză politică în oraş. 
Quintus clătină din cap. Aceste aşa-zise proiecte măreţe sunt o 
simplă diversiune, în timp ce continuă să facă presiuni pentru 
implementarea proiectelor lui radicale de vot. Nu va avea 
odihnă până când nu va reuşi să transforme republica romană 
într-o democraţie greacă guvernată de un demagog ca el- o 


59 


nenorocire care nu va avea loc atâta timp cât mai am suflare în 
trup. 

— Te rog, vere! Suntem aici pentru a sărbători o reuşită a 
ingineriei romane, nu pentru a discuta chestiuni politice. Trebuie 
să recunoşti că apeductul e o realizare de care putem fi cu toţii 
mândri. 

Quintus mormăi ceva în barbă. Apoi chipul i se lumină pe 
neaşteptate. 

— Ce face micuțul? 

Kaeso zâmbi. Galeria rămăsese însărcinată imediat după 
nuntă, iar cu puţin timp în urmă dăduse naştere unui fiu. Kaeso 
ştiuse că Quintus o să fie încântat, dar era uluit de afecțiunea 
nemaipomenită pe care i-o arăta vărul său copilului. 

— Micul Kaeso e sănătos. Îi place foarte tare morişca pe care 
i-ai dat-o şi toate celelalte jucării. 

Quintus încuviinţă. 

— Mă bucur! Micuţul e foarte isteţ şi ager. Cu plămânii pe 
care-i are, va deveni un orator remarcabil într-o bună zi. 

— Asta aşa e, chiar ştie să se facă auzit, îl aprobă Kaeso. 

Claudius se urcă pe o platformă şi ridică mâinile, făcându-i 
semn mulţimii să facă linişte. 

— Cetăţeni! Suntem aproape gata să umplem fântâna. Dar 
mai întâi, dacă-mi daţi voie, aş vrea să spun câteva cuvinte 
despre modul în care am dus la bun sfârşit această 
extraordinară realizare inginerească. 

începu să ţină un discurs despre importanţa apei pentru un 
oraş aflat în dezvoltare, îşi aminti străfulgerarea care îl inspirase 
să înceapă proiectarea apeductului şi povesti câteva anecdote 
despre construcţie. Discursul era presărat cu jocuri de cuvinte şi 
întorsături de frază ingenioase. Chiar şi Quintus râse involuntar 
la câteva dintre remarcile lui. 

— Sunt foarte mulţi cei cărora trebuie să le mulţumesc pentru 
contribuţia la această realizare impresionantă, spuse Claudius. |- 
am notat, ca să fiu sigur că nu uit pe nimeni. Incepu să citească 
numele. Kaeso se simţi flatat că fusese menţionat în partea de 
început a lungii liste. 


60 


În timp ce Claudius continua să citească, Quintus îi şopti lui 
Kaeso: 

— De ce-şi mijeşte ochii aşa? 

Kaeso se încruntă. Quintus atinsese un subiect care îi 
preocupa din ce în ce mai tare: vederea cenzorului, care slăbea 
pe zi ce trecea; acum era nevoit să-şi lipească nasul de iubitele 
lui pergamente greceşti ca să le poată citi. Lista pe care o citea 
fusese scrisă cu litere mari, dar, chiar şi aşa, trebuia să-şi 
încordeze privirea ca să desluşească numele. 

Quintus remarcă îngrijorarea de pe chipul lui Kaeso. 

— Aşadar, zvonul e adevărat? Appius Claudius începe să 
orbească? 

— Desigur că nu! Are ochii obosiţi, atâta tot, din cauză c-a 
lucrat foarte mult. 

Quintus ridică o sprânceană. 

— Ştii ce spun oamenii, nu-i aşa? 

— Oamenii sunt neghiobi! murmură Kaeso. Auzise, într- 
adevăr, zvonul maliţios lansat de inamicii lui Claudius. Aceştia 
spuneau că cenzorul, care iubea atât de mult cititul şi scrisul, 
era pedepsit de zei pentru că îngăduise ca îndatoririle religioase 
ale Potitilor faţă de Ara Maxima să le fie transferate sclavilor de 
la templu. 

— Orice ai crede despre politica lui, vere, să ştii că Appius 
Claudius e un om pios, care îi cinsteşte pe zei. Dacă vederea lui 
slăbeşte, nu e din cauză că zeii îl pedepsesc. 

— Şi, totuşi, zeii i-au pedepsit pe ceilalţi prieteni cu care te-ai 
înhăitat, Potitii, nu-i aşa? Şi foarte aspru, aş zice! 

Kaeso răsuflă adânc, dar nu răspunse. In relaţiile cu Potitii din 
ultimul an, Kaeso acţionase în propriul interes, pentru a păstra 
secretul originii sale şi pentru a proteja viitorul copilului său. Dar 
oare avuseseră şi zeii un rol în ceea ce se întâmplase, făcându-l 
instrumentul mâniei lor împotriva unei familii lipsite de pietate? 

— Te  îndoieşti că sfârşitul îngrozitor al Potitilor a fost 
consecinţa judecății divine? insistă Quintus. Ce altă explicaţie 
poate exista pentru o suită aşa neobişnuită de morţi? In câteva 
luni, toţi bărbaţii din familie s-au îmbolnăvit şi au murit. N-a 


61 


rămas niciun Potitius să ducă numele mai departe. Una dintre 
cele mai vechi familii romane a dispărut cu totul! 

— Unii spun că au murit de ciumă, spuse Kaeso. 

— O ciumă care atacă o singură familie şi doar bărbaţii? 

— Asta credeau chiar Potitii. 

— Da, şi în disperarea lor au convins Senatul să numească un 
dictator extraordinar, care să bată un cui în tăbliţa de lemn de la 
sanctuarul Minervei, ca să înlăture molima. N-a folosit la nimic. 
Cel puţin au avut sprijinul unui prieten credincios - al tău, 
Kaeso. Ceilalţi le-au întors spatele, temându-se să nu se 
molipsească de soarta lor potrivnică. Dar tu, care abia te 
împrieteniseşi cu ei, le-ai rămas loial până la sfârşit. N-ai încetat 
nici o clipă să le faci vizite celor bolnavi şi să-i alini pe 
supraviețuitori. Quintus dădu din cap cu înţelepciune. Cândva, 
cu mult timp în urmă, noi, Fabii, am fost pe punctul de a 
dispărea, după cum bine ştii. Dar s-a întâmplat în mod onorabil, 
în luptă, iar zeii au găsit de cuviinţă să-l cruţe pe unul dintre noi, 
pentru a duce mai departe numele familiei. Din păcate, soarta 
sărmanilor Potiti n-a fost deloc blândă. Să fii mândru de numele 
pe care i l-ai transmis fiului tău, Kaeso! 

— Numele ăsta e mai valoros pentru mine decât viaţa însăşi, 
vere. 

Appius Claudius termină de citit lista. Printre aplauze, ridică 
mâna să ordone deschiderea valvelor. 

— Daţi-i drumul apeductului! 

Din gurile a trei nimfe de râu ieşi o rafală de aer, de parcă ar 
fi suspinat. Sunetul bolborosit îi aminti lui Kaeso de horcăielile 
victimelor sale muribunde. 

De câtă iscusinţă, şiretenie şi efort fusese nevoie ca să 
câştige încrederea Potitilor şi să se asigure că aceştia n-o să-l 
suspecteze niciodată! De la Appius Claudius învățase arta 
şarmului; de la vărul său Quintus învățase tot ce se putea 
despre otrăvuri. Odată începută, misiunea lui de a-i elimina pe 
Potiti îl acaparase complet. Fiecare nouă reuşită era mai 
îmbucurătoare decât cea dinainte. Parcă îl încercase un regret 
când îşi ucisese ultima victimă, dar, după ce se sfârşise, îl 


62 


cuprinsese o senzaţie indescriptibilă de uşurare. Secretul lui era 
în siguranţă. Nimeni nu avea să-i spună vreodată fiului său 
adevărul ruşinos al originii lor. 

Gemetele nimfelor deveniră mai puternice. Sunetul era atât 
de neobişnuit, încât mulţimea se dădu înapoi şi scoase o 
exclamaţie de spaimă. Apoi apa începu să curgă din toate cele 
trei guri la unison. Era o privelişte spectaculoasă. Torentele 
începură să umple bazinul cu apă înspumată. 

Claudius strigă, încercând să acopere zgomotul: 

— Cetăţeni, v-am adus apă curată! Apă curată şi proaspătă 
tocmai de la izvoarele de la Gabii. 

Mulțimea izbucni în aplauze frenetice. 

— Trăiască Appius Claudius! strigau oamenii. Trăiască cel 
care ne-a oferit apeductul! 


63 


Anul 279 î.H. 


Bătrânul Appius Claudius, cunoscut acum ca Appius Claudius 
Caecus - „Orbul” - ţinea cel mai impresionant discurs al vieţii 
sale în faţa Senatului. După mai mult de două sute de ani, 
oratorul Cicero avea să declare discursul său una dintre cele mai 
înălţătoare declamaţii în limba latină, iar Appius Claudius 
Caecus avea să fie considerat tatăl prozei latine. 

Avea loc o dezbatere cu privire la rezistenţa Romei în faţa 
armatelor regelui grec Pyrrhus, cea mai mare ameninţare cu 
care se confruntau romanii, după invazia galilor. Aşa cum 
strămoşul său, Alexandru cel Mare, cucerise Orientul cu o viteză 
uimitoare în urmă cu cincizeci de ani, aşa se gândea şi Pyrrhus 
că poate să invadeze ltalia şi să-i subjuge repede pe „barbarii” 
din peninsulă - termenul fiind un epitet grec care desemna toate 
neamurile care nu vorbeau greacă. 

Până atunci, romanii îi zădărniciseră planurile lui Pyrrhus. 
Invadatorul continua să câştige bătălii, dar aceste victorii erau 
costisitoare şi îi diminuau resursele, slăbeau moralul generalilor 
săi suprasolicitaţi şi reduceau numărul soldaţilor. 

— Dacă vor mai fi multe „victorii pyrrhice”, declară Appius 
Claudius Caecus, regele Pyrrhus s-ar putea să descopere în 
curând, spre uluirea lui, că a câştigat prea multe bătălii! Sala 
răsună de râsete. Umorul neştirbit şi optimismul neabătut al 
senatorului orb erau foarte apreciate în timpul dezbaterilor 
sumbre din ultimii ani. 

— Unii dintre voi cereţi să se facă pace cu Pyrrhus. Vreţi să se 
pună capăt vărsării de sânge. Sunteţi gata să-i faceţi concesii. 
Vreţi să-i permiteţi lui Pyrrhus să se instaleze pe pământul 
nostru, în speranţa că se va mulţumi cu un mic regat aici şi va 
renunţa la visul unui imperiu vestic care să întreacă imperiul lui 
Alexandru din est. Vă spun că Pyrrhus nu se va mulţumi 
niciodată cu-atât! Va unelti până ne va lua tot. Nu va fi mulţumit 
până când nu ne va face sclavii lui. 


64 


Ştiţi cu toţii că preţuiesc învăţăturile grecilor şi frumuseţile 
literaturii şi artei greceşti. Dar nu voi accepta niciodată să fiu 
condus de un grec şi nu mă voi supune niciunei legi care nue 
scrisă în limba latină! Viitorul Italiei ne aparţine nouă - poporului 
şi Senatului Romei. Nu-i aparţine niciunui grec şi niciunui rege. 
Trebuie să continuăm să luptăm împotriva lui Pyrrhus, cu orice 
preţ, până când îl vom alunga cu totul din Italia. Când ultima 
corabie grecească se va îndepărta cu rămăşiţele armatei sale 
epuizate, Italia va fi a noastră, iar Roma va fi liberă să-şi 
împlinească destinul pe care i l-au hotărât zeii! 

Cei mai mulţi senatori săriră în picioare, aplaudând şi 
aclamând. Văzând că discursul lui Appius Claudius a reuşit să 
câştige simpatia majorităţii, cei care susţinuseră încheierea păcii 
cu Pyrrhus se alăturară aclamaţiilor, dar fără tragere de inimă. 
Războiul împotriva lui Pyrrhus avea să continue. 

Chiar în timp ce părăsea Casa Senatului, ajutat de un sclav 
care îi îndruma paşii pe scări, Claudius se gândea deja la 
următorul lui discurs. De vreme ce nu mai putea să citească sau 
să scrie, începuse să compună lungi discursuri în minte şi să le 
memoreze. Subiectul avea să fie legătura Romei cu Cartagina, 
marele port maritim de pe coasta Africii, întemeiat de fenicieni 
cam în aceeaşi perioadă în care Romulus fondase oraşul său şi a 
cărui dezvoltare se asemăna în multe privinţe cu cea a Romei. 
Senatul semnase de curând un pact de prietenie cu Cartagina, 
iar incursiunea lui Pyrrhus în sfera lor comună de interes făcuse 
din Roma şi Cartagina aliaţi - dar pentru cât timp? Claudius 
credea că de îndată ce Pyrrhus va fi alungat, între Roma şi 
Cartagina va apărea o rivalitate pentru dominaţia Siciliei, a 
sudului Italiei şi a rutelor de navigaţie din vestul Mediteranei. 

— Bineînţeles că nici de data asta proştii de Fabi nu reuşesc 
să vadă esenţialul, murmură pentru sine. Incă mai cred că Roma 
ar trebui să se extindă spre nord până la Alpi şi dincolo de ei şi 
să ducă o politică de relaţii paşnice cu Cartagina. Dar destinul 
nostru se află în sud, către mare! Un conflict cu Cartagina e 
inevitabil! 


65 


Sclavul rămase tăcut. Se obişnuise să-l audă pe stăpânul său 
vorbind singur. Uneori Claudius purta discuţii complicate cu el 
însuşi, ceasuri întregi, schimbându-şi vocea în timp ce trecea de 
la un punct de vedere la altul. 

Acum, în amurgul vieţii sale, slăbit şi aproape orb, un bărbat 
mai slab decât Claudius ar fi căzut pradă amărăciunii. Încercările 
lui radicale de reformare eşuaseră; Quintus Fabius ocupase 
funcţia de cenzor la câţiva ani după încheierea mandatului său 
şi anulase fără milă aproape toate decretele populiste emise de 
Claudius. Quintus Fabius fusese ales cenzor în repetate rânduri, 
iar susţinătorii săi îl supranumiseră Maximus. Appius Claudius 
devenise Orbul, în timp ce Quintus Fabius devenise Cel Mare. 
Claudius fusese nevoit să accepte că o guvernare adevărată a 
poporului nu o să fie instituită niciodată la Roma. Dar 
monumentele sale aveau să dăinuie. Apeductul appian era 
proslăvit ca o minunată realizare inginerească şi în fiecare an 
era pavată cu piatră o altă secţiune din Via Appia, care avea să 
dăinuiască secole de-a rândul. După o viaţă de victorii şi 
înfrângeri, Appius Claudius Caecus era mai pasionat ca niciodată 
de soarta Romei. 

Traversa forumul sprijinindu-se de braţul călăuzei sale, când 
auzi o voce strigându-l: 

— Onorate senator! Am putea sta puţin de vorbă? 

Claudius se opri brusc, aproape sigur că recunoscuse vocea - 
şi totuşi, era imposibil! Vocea aceea, atât de dragă, îi aparţinea 
protejatului său de odinioară, Kaeso Fabius Dorso. Dar Kaeso nu 
se mai afla printre ei. Murise cu multe luni în urmă, răpus într-o 
luptă împotriva lui Pyrrhus. Cu toate că relaţia lor se răcise de-a 
lungul anilor, Claudius urmărise de la distanţă cariera lui Kaeso. 
Interesul lui din tinereţe faţă de arhitectură fusese, în cele din 
urmă, eclipsat de măiestria în luptă; asemenea unui adevărat 
Fabius, Kaeso se născuse pentru a deveni războinic. Claudius 
fusese îndurerat când aflase de moartea lui. Vocea aceea îi 
trezise o grămadă de amintiri. 

Claudius strânse braţul călăuzei. 


66 


— Cine îmi vorbeşte? Ce vezi, sclavule? E un om sau doar 
umbra unui om? 

— Te asigur, onorate senator, că nu sunt o umbră, răspunse 
glasul atât de familiar. Numele meu e Kaeso Fabius Dorso. 

— A! înseamnă că eşti fiul vechiului meu prieten. 

— Atunci, îţi aminteşti de tatăl meu? 

— Bineînţeles. Condoleanţele mele pentru moartea lui. 

— A murit în mod onorabil, luptând pentru Roma. Şi eu am 
luptat în bătălia aceea, sub comanda lui. L-am văzut căzând. l- 
am îngrijit trupul. 

— Poţi fi foarte mândru de el. 

— Sunt. Era un războinic neînfricat. Oamenii spun că a ucis 
mai mulţi inamici în campania aia decât orice alt soldat din 
legiune. Pentru tata, era o desfătare să provoace moartea 
invadatorilor. 

— Setea de sânge are locul ei pe câmpul de luptă, declară 
Claudius. Plăcerea de a ucide a tatălui tău a fost pusă în slujba 
gloriei Romei şi a cinstirii zeilor. 

Kaeso ridică mâna să atingă talismanul pe care-l avea la gât 

— Fascinum-ul de aur pe care-l luase de pe cadavrul tatălui 
său pe câmpul de luptă. Amuleta nu reuşise să-l apere pe 
purtătorul ei de sulița care îl omorâse, dar era o prețioasă 
amintire de familie. Kaeso o purta în memoria tatălui său. 

— Spune-mi, Kaeso, câţi ani ai? 

— Treizeci şi doi. 

— Şi tatăl tău câţi ani avea când a murit? 

— Cincizeci. 

— E cu putinţă să fi trecut atâţia ani, atât de repede? Claudius 
clătină din cap. Dar ce-i asta, tinere? Te aud cumva plângând? 

— Doar puţin. Mă simt extrem de onorat să aud cum tatăl 
meu e lăudat de un om renumit pentru discursurile lui 
impresionante. 

— Chiar aşa? Claudius radia. 

Sclavul lui îl cercetă pe Kaeso cu suspiciune şi îi şopti la 
ureche lui Claudius: 

— Stăpâne! Omul acesta e un Fabius. 


67 


— Aşa e. Dar tatăl lui era diferit de toţi ceilalţi. Poate că fiul 
seamănă cu tatăl. Pare destul de respectuos. 

— Te asigur, onorate senator, că am cel mai profund respect 
faţă de realizările tale. De asta m-am apropiat de tine astăzi. 
Speram că ai putea să-mi îndeplineşti o rugăminte. 

— Poate, tinere, deşi sunt foarte ocupat. Vorbeşte. 

— Tata cita mereu aforismele tale. Uneori, părea că jumătate 
din propoziţiile sale începeau cu: „După cum spunea Appius 
Claudius cu multă înţelepciune...” Speram că m-ai putea ajuta 
să fac o culegere cu maximele respective, în memoria tatălui 
meu. Pe multe le ştiu pe de rost, fireşte, dar nu pe toate. In plus, 
sunt sigur că există unele de care n-am auzit niciodată. Mă 
gândeam că mi le-ai putea dicta, iar eu le-aş putea scrie şi apoi 
le-am putea grupa după subiect. Am putea chiar încerca o 
traducere din latină în greacă. 

— Ştii greacă? 

— Destul de bine cât să-i traduc tatălui meu mesajele pe care 
le interceptam de la mesagerii lui Pyrrhus. 

— Aşadar, fiul lui Kaeso nu numai că are o înclinaţie pentru 
literatură, dar stăpâneşte şi greaca! E drept că fiecare generaţie 
progresează faţă de cea anterioară. 

— Nu pot spera să devin vreodată un războinic la fel de mare 
ca tatăl meu, spuse Kaeso cu modestie. 

— Hai să facem o plimbare împreună. E o zi frumoasă, iar 
mişcarea îmi va face bine. Vom urca pe Capitoliu, iar tu îmi vei 
descrie noile ornamente pe care, din păcate, nu pot să le văd cu 
ochii mei slăbiţi. 

Urcară agale poteca şerpuită până în vârf, unde în ultimii ani 
fuseseră ridicate grandioase construcţii publice. Culmea golaşă 
pe care Romulus ridicase cândva adăpostul de proscrişi 
devenise o regiune cu numeroase temple şi magnifice statui din 
bronz. 

— Această nouă statuie a lui Hercules, întrebă Claudius, e 
chiar atât de impresionantă cum spun oamenii? Am atins-o, dar 
e atât de mare, încât nu reuşesc decât să-i cuprind gleznele. 


68 


Lui Kaeso statuia nu i se părea tocmai nouă - se afla acolo de 
când era el copil - dar poate că timpul avea altă unitate de 
măsură pentru mult mai vârstnicul Claudius. 

— A, păi familia mea descinde din Hercules... 

— Voi, Fabii, nu rataţi nici o ocazie să ne-o reamintiţi. 

— ... aşa că am tendinţa de a slăvi orice reprezentare a zeului 
şi, cu cât e mai mare, cu atât mai bine. De fapt, lucrarea 
aceasta din bronz e destul de reuşită. Hercules e îmbrăcat în 
blana leului din Nemeea şi în mână are un ciomag. Are o 
expresie feroce. Cred că dacă galii ar îndrăzni vreodată să se 
întoarcă, imaginea lui ar fi de ajuns pentru a-i ţine departe de 
Capitoliu. 

— Se aseamănă cu statuia colosală a lui Jupiter din vârful 
templului? 

— Nu, Jupiter e mult mai înalt decât Hercules, aşa cum cred 
că ar trebui să fie tatăl. Poate fi văzută tocmai de pe Colina 
Alba, la cincisprezece kilometri mai jos pe Via Appia! 

— Cunoşti povestea statuii? 

— Da. După ce Spurius Carvilius i-a zdrobit pe samniţi, le-a 
topit platoşele, apărătoarele picioarelor şi coifurile pentru a 
ridica statuia. Statura uriaşă a zeului reprezintă, literalmente, 
măreţia victoriei noastre asupra vechiului inamic. Din pilitura de 
bronz rămasă, consulul a realizat statuia sa în mărime naturală, 
care stă la picioarele lui Jupiter. 

— Nu-i nevoie să mi-o descrii. Îmi amintesc foarte bine de 
urâţenia lui Carvilius! Şi cvadriga de pe frontonul Templului lui 
Jupiter e chiar atât de minunată pe cât se spune? Ştii, înainte 
era făcută din teracotă, un material expresiv, dar foarte fragil. 
Era reparată din când în când, dar unele fragmente erau la fel 
de vechi ca templul, făcute probabil chiar de mâna artistului 
Vulca. Dar acum teracota a fost înlăturată şi înlocuită cu o 
reproducere fidelă din bronz. 

— Imi amintesc teracota originală, spuse Kaeso. Crede-mă, 
bronzul e mult mai impresionant! Detaliile chipului lui Jupiter, 
nările fremătânde ale armăsarilor, ornamentele carului sunt cu 
adevărat remarcabile. 


69 


— Vai, numai de-aş mai avea ochi să văd! înlocuirea cvadrigii 
a fost făcută de dragii mei colegi Gnaeus şi Quintus Ogulnius. 
Mă bucură să văd că tinerii adoptă ideile populiste. În anul în 
care fraţii Ogulnius au fost curule aediles, i-au judecat şi 
condamnat pe cei mai corupți dintre cămătarii bogaţi. Din 
proprietăţile confiscate, Ogulnii au plătit pentru noua cvadrigă 
din bronz. Au plătit şi pentru noua statuie a lui Romulus şi 
Remus de pe Palatinus, devenită un altar pentru oamenii de 
rând ai oraşului. 

— Ştii că nu am văzut-o niciodată? 

— Serios? Nici eu, dar scuza mea e lipsa văzului. Cât de tare îi 
detestă probabil vărul tău Quintus pe Ogulni şi politica lor! 

— Acum, venerabilului meu văr i se spune Maximus, zise 
Kaeso. 

— Presupun că v-a interzis tuturor celor din familie să-i 
aduceţi omagiu marelui monument al Ogulnilor. Trebuie să 
mergem acolo, ca să-l vezi în sfârşit. 

Coborâră Capitoliul, traversară forumul şi urcară pe Scările lui 
Cacus. Claudius nu avea nevoie de ajutorul sclavului, pentru că 
ştia drumul pe de rost. Statuia gemenilor fusese înălţată pe un 
piedestal, la poalele smochinului din apropierea colibei lui 
Romulus. Nu avea o dimensiune colosală, dar era o imagine 
uimitoare: doi copilaşi dezbrăcaţi stăteau ghemuiţi sub o 
lupoaică, ridicându-şi feţele ca să sugă de la ţâţele animalului. 

— Ei bine, ce părere ai, tinere? 

— E remarcabilă. Impresionantă. Foarte frumoasă. 

— Crezi că întemeietorul oraşului şi nefericitul său frate chiar 
au fost crescuţi de o lupoaică? 

— Aşa spune legenda. 

— lar tu nu pui niciodată la îndoială legendele? Unii cred că 
lupoaica e o metaforă, sau poate o interpretare prea literală a 
unei povestiri transmise prin viu grai. La urma urmei, acelaşi 
cuvânt poate face referire la o prostituată. Nu e mai probabil ca 
gemenii să fi fost crescuţi de o astfel de femeie şi nu de un 
animal sălbatic? 


70 


Claudius nu putea să desluşească chipul bărbatului mai tânăr, 
dar simţea din tăcerea care se lăsase că fusese luat prin 
surprindere. Râse blajin. 

— lartă-mi sinceritatea. E limpede că în familiile serioase, cum 
este cea a Fabilor, nu se aduc în discuţie asemenea idei! 

— Unele dintre ideile tale... sunt noi pentru mine, recunoscu 
Kaeso. Tata spunea că puneai adesea la îndoială modul lui de a 
gândi, dar îl şi inspirai. Îţi sunt recunoscător că mi-ai arătat 
statuia gemenilor şi a lupoaicei. 

Claudius zâmbi. 

— Nu mai e mult până la casa mea. [i-ar plăcea să-mi vezi 
biblioteca? S-a mărit considerabil din zilele când încercam să-l 
învăţ greaca pe tatăl tău. Noi pergamente sosesc în fiecare lună. 
Fireşte, nu pot să le citesc singur. Trebuie să mi le citească 
cineva cu glas tare. Ai o voce foarte plăcută, Kaeso. 

— M-aş simţi onorat să-ţi citesc, venerabile senator. 

Sclavul îi conduse spre casă. 

— Vom lua o gustare, spuse Claudius, traversând vestibulul. 
După aceea, poate vom reuşi să ne apucăm de colecţia aceea 
de aforisme de care vorbeai. 

Kaeso încuviinţă fericit, apoi se încruntă. 

— Era o maximă care îl inspira foarte tare pe tata. Ceva legat 
de arhitectură şi destin... 

— Fiecare om e arhitectul propriului destin. 

— Exact! Tata a trăit după cuvintele astea. 

— Sunt sigur că nimeni nu a pus în aplicare cuvintele astea 
mai fidel decât Kaeso Fabius Dorso. 


71 


72 


Umbra lui Scipio 


73 


Anul 216 î.H. 


— l-am îngenuncheat o dată pe aceşti cartaginezi blestemaţi. 
Vom reuşi s-o facem din nou! declară Quintus Fabius Maximus, 
cu o expresie neînduplecată, care l-ar fi făcut mândru pe 
străbunicul său, primul care, cu aproape nouăzeci de ani în 
urmă, îşi atribuise numele de Maximus. Intr-o mână ţinea o cupă 
de vin. Cu cealaltă îşi bătea uşor buza superioară, un tic care 
atrăgea atenţia asupra unui neg proeminent. Din cauza acelei 
trăsături distinctive pe un chip care, în caz contrar, ar fi fost cât 
se poate de obişnuit, prietenii lui îi atribuiseră în joacă încă un 
nume, Verrucosus. 

In partea cealaltă a camerei, tânărul Kaeso îi arunca priviri 
furişe gazdei sale - un bărbat care îl intimida - dorindu-şi ca 
propriile imperfecţiuni fizice să se fi limitat la un neg urât sau 
doi. 

Kaeso avea un picior mai scurt. Unul din antebraţe avea o 
curbură neobişnuită şi nu-şi putea controla întotdeauna muşchii. 
Şchiopăta uşor şi nu fusese niciodată în stare să călărească. In 
plus, suferea de epilepsie. Crizele aveau loc în cele mai 
nepotrivite momente. In cel mai rău caz, îl făceau să-şi piardă 
complet cunoştinţa. 

In pofida acestor defecte, mama lui îl asigurase întotdeauna 
că este un băiat frumos. La douăzeci de ani, Kaeso era destul de 
mare să se privească în oglindă cu ochi critici şi să vadă că 
aceste cuvinte nu erau doar măgulirea sau iluzia unei mame, ci 
purul adevăr. 

Ochii lui aveau o nuanţă neobişnuită de albastru. Părul lucios 
era de culoarea mierii. Chipul lui i-ar fi putut servi de model unui 
sculptor grec. Dar la ce-i folosea un chip frumos, dacă trupul nu 
putea să călărească, să mărşăluiască sau să lupte aşa cum 
cereau vremurile? Ar fi fost mai bine să fi avut un trup viguros şi 
un neg de mărimea unui bob de năut pe buză, asemenea 
marelui şi puternicului său văr Maximus, care tocmai îl 
surprinsese pe Kaeso studiindu-l şi se încruntase. 


74 


Kaeso lăsă ochii în jos, jucându-se agitat cu amuleta de aur de 
la gât, o amintire prețioasă de familie, pe care şi-o pusese 
anume pentru acea ocazie foarte importantă. 

Ceilalţi doi oaspeţi de la cină erau de aceeaşi vârstă cu Kaeso. 
Vărul său Quintus era fiul lui Maximus; Publius Cornelius Scipio 
era prietenul lor comun. Era un prilej sumbru. A doua zi de 
dimineaţă, Quintus şi Scipio urmau să plece la război. Cât de 
mult şi-ar fi dorit şi Kaeso să meargă cu ei! 

Trecuseră şaptezeci de ani de când Appius Claudius Orbul 
ţinuse discursul lui emoţionant în faţa Senatului, împotriva 
invadatorului grec Pyrrhus. Retragerea definitivă a lui Pyrrhus 
din Italia era acum o amintire îndepărtată, dar mai trăiau nişte 
veterani care-şi aminteau de războiul şi mai însemnat care 
urmase, împotriva Cartaginei. Aşa cum prevăzuse Appius 
Claudius, după ce Pyrrhus, inamicul lor comun, fusese înfrânt, 
rivala maritimă a Romei devenise inamicul ei şi în luptă. Timp de 
peste două decenii, în Sicilia şi în Africa, pe pământ şi pe mare, 
romanii şi cartaginezii purtaseră un război însângerat. Pacea 
care urmase şi ale cărei condiţii fuseseră stabilite în interesul 
Romei ţinuse timp de o generaţie, dar acum cele două oraşe 
erau din nou în război, iar armatele Cartaginei, în frunte cu 
generalul Hannibal, aduseseră războiul în Italia. 

— Înainte să plecaţi la luptă, spuse Maximus, adresându-li-se 
fiului său şi lui Scipio şi ignorându-l dinadins pe Kaeso, să vă 
reamintiţi că nu Roma a rupt pacea, ci intrigantul ăla nebun de 
Hannibal, când a îndrăznit să ne-atace aliaţii din Spania! Omul 
n-are pic de ruşine, scrupule sau onoare. Blestemată fie armata 
lui corcită de libieni, numizi, spanioli şi gali! Fie ca elefanții lor să 
înnebunească şi să-i calce în picioare! 

— Să bem pentru asta! spuse Quintus, ridicând cupa. Semăna 
cu tatăl său, serios şi afişând aceeaşi încruntătură gravă, care 
semăna mai degrabă a îmbufnare pe chipul lui tineresc. 

Scipio îşi ridică şi el cupa, alăturându-se toastului. Asemenea 
lui Kaeso, fusese binecuvântat de zei cu un chip izbitor de 
frumos, dar avea părul mai întunecat şi trăsăturile mai aspre. Işi 
purta părul lung şi pieptănat pe spate - oamenii spuneau că 


75 


seamănă cu Alexandru - şi avea o constituţie robustă. Ca 
discipol, devenise în scurt timp mai erudit decât maeştrii săi. Ca 
atlet, îi întrecuse pe toţi ceilalţi. Ca soldat, îşi făcuse deja o 
reputaţie. Era renumit pentru mersul sigur şi iute şi pentru 
puterea braţelor. Scipio făcea o impresie puternică asupra 
tuturor celor pe care îi întâlnea. 

Kaeso ridică şi el cupa cu întârziere. Doar Scipio păru să-l 
observe, înclinându-şi cupa spre el şi aruncându-i un zâmbet 
fugar. 

— După cum bine ai spus, Maximus, cartaginezii fac o mare 
greşeală, zise Scipio. Vocea lui profundă era puternică, dar şi 
plăcută. Se zicea că va fi un mare orator când va împlini vârsta 
la care să poată candida pentru funcţie. Dar cred că te înşeli 
când spui că Hannibal e nebun. Obsedat, poate; ştim cu toţii 
povestea tatălui său, care a suferit pentru umilinţa la care a fost 
supus şi pentru concesiile făcute de Cartagina după ultimul 
război, şi care l-a pus pe Hannibal, copil pe-atunci, să jure ură 
veşnică faţă de Roma şi faţă de toate lucrurile romane. E 
limpede că Hannibal a luat jurământul cât se poate de în serios. 
Nimeni nu-l poate acuza că nu şi-a făcut datoria de fiu! A 
încălcat pacea cu bună ştiinţă când i-a atacat pe aliaţii noştri din 
Spania. Apoi, se spune, a avut un vis despre viitor: un zeu l-a 
aşezat pe spatele unui şarpe uriaş, iar el a călărit şarpele peste 
pământ, smulgând copacii din rădăcini şi pietrele de la locul lor 
şi distrugând totul în cale. Hannibal a interpretat visul ca pe un 
semn că destinul lui este să nimicească întreaga Italie. 

— Asta le-a spus el soldaţilor, replică Quintus, cu un zâmbet 
atotştiutor. Probabil c-a inventat visul ăla, ca să-i îmboldească la 
luptă. 

— Adevărat sau nu, a pornit din Spania şi a traversat coasta 
de sud a Galiei. Toţi spuneau că Alpii o să-l ţină departe de 
Italia; nimeni nu s-a gândit c-ar putea traversa munţii cu armata 
şi elefanții în perfectă stare. Dar a găsit o trecătoare şi s-a 
năpustit asupra noastră ca o furtună! A câştigat victorie după 
victorie. Eram cu tatăl meu la râul Ticinus, în prima bătălie a 
războiului, care s-a sfârşit atât de rău pentru noi... 


76 


— Nu fi modest, Scipio, spuse Quintus. Toată lumea ştie că i- 
ai salvat viaţa tatălui tău, când a fost rănit pe câmpul de luptă. 

— Am făcut ce ar fi făcut orice fiu. 

Scipio nu voia să facă mare caz nici de propriul curaj, nici de 
înfrângerile repetate pe care le suferiseră romanii în luptele cu 
Hannibal. 

În decursul incursiunilor lui devastatoare în Peninsula Italică, 
Hannibal îşi câştigase reputaţia unei inteligenţe şi a unui curaj 
aproape supraomeneşti. Se dovedise un maestru al deghizărilor, 
reuşind să scape din comploturi de asasinare cu ajutorul 
perucilor şi al costumelor. Se vindecase după răni cumplite, 
printre care şi pierderea unui ochi. Gândise şi pusese în aplicare 
strategii de neînchipuit. Într-o noapte fără lună, provocase un 
adevărat dezastru în armata romană, legând nişte torţe aprinse 
de coamele unei cirezi de vite, care, în spaima lor, creau 
impresia unei armate numeroase alergând în toate direcţiile pe 
un versant de munte care, altfel, ar fi fost părăsit. 

Chiar dacă ura lui neclintită şi aparenta imposibilitate de a-l 
învinge le inspirau aversiune şi frică, Hannibal câştigase, de 
asemenea, admiraţia ascunsă a multor romani, iar Scipio vorbea 
despre el cu un oarecare respect. 

— Acum, acest Cacus chior şi armata lui de mercenari au 
ajuns în inima Italiei, zise Quintus. Cutreieră şi distrug în voie şi 
ne nimicesc aliaţii, unul câte unul. Dar nu pentru mult timp, nu-i 
aşa, Scipio? 

— Ai dreptate, Quintus. Mâine o să pornim la drum să-l 
prindem pe Hannibal şi să-l nimicim, o dată pentru totdeauna! 

Maximus protestă. 

— Îmi cunoşti opinia în această privinţă, replică el înverşunat. 
Cu un an în urmă, Maximus fusese numit dictator cu puteri 
extraordinare. În timp ce colegii lui din Senat cereau încă o 
confruntare cu invadatorii, Fabius purtase un război din umbră, 
urmărind şi hărţuind armata lui Hannibal, dar evitând o 
confruntare directă. Sfatul lui de atunci şi de acum îndemna la 
prudenţă şi la răbdare. Era de părere că atâta timp cât romanii 
continuau să lupte împotriva cartaginezilor pe alte fronturi - pe 


77 


mare, în Spania şi în Sicilia în ltalia trebuia să evite alte lupte 
necugetate cu Hannibal, ai cărui elefanţi dezlănţuiţi şi călăreţi 
numizi se dovediseră până atunci de neînvins. Era mai înţelept 
ca romanii să stea deoparte şi să-i lase pe cartaginezi să-şi bată 
capul cu problemele organizatorice, de asigurare a hranei şi 
adăpostului necesar pe timp de iarnă pentru cincizeci de mii de 
mercenari şi zece mii de cai. Dar tacticile lui Maximus fuseseră 
luate în derâdere. Detractorii îl numiseră Cunctator - 
„încetinitorul” - şi devenise cel mai antipatizat om din Roma. 

Acum era vremea consulului nou ales, Gaius Terentius Varro, 
un instigator populist, hotărât să pornească la luptă împotriva 
lui Hannibal. El şi celălalt consul, Lucius Aemilius Paullus, urmau 
să pornească a doua zi de dimineaţă în fruntea celei mai mari 
armate romane strânse vreodată, peste optzeci de mii de 
oameni. Planul era să-l copleşească numeric pe Hannibal. In 
pofida obiecţiilor pe care le avea tatăl său faţă de campanie, 
Quintus lua parte la luptă în calitate de tribun militar, la fel ca 
Scipio. 

Kaeso se uită la ceilalţi doi tineri, conştient de limitele sale 
fizice. Din fericire pentru el, imperfecţiunile lui nu fuseseră 
vizibile imediat după naştere, pentru că altfel ar fi fost 
abandonat în sălbăticie; mama sa născuse înaintea lui doi fii cu 
diformităţi atât de accentuate, încât fuseseră lăsaţi undeva să 
moară, chiar la porunca tatălui său. Kaeso fusese ultimul copil. 
După moartea tatălui în bătălia de la Ticinus, Kaeso devenise 
pater familias al micii sale ramuri a Fabilor. Dar libertatea şi 
statutul său nu aveau să-i folosească prea mult. Nereuşind să 
facă cei zece ani obligatorii de serviciu militar, Kaeso nu avea să 
ocupe niciodată o funcţie publică şi, drept urmare, să candideze 
la Scara Onorurilor, o suită de funcţii care duceau către Senat şi 
către magistraturi. 

Kaeso îl privi pe Scipio din partea cealaltă a camerei şi se 
simţi sfâşiat de un amestec de emoţii. Cât de mult îl admira pe 
Scipio! Cât de tare îl invidia! Prietenia statornică a acestuia îl 
făcea să se simtă deosebit şi totuşi, de fiecare dată când se 


78 


compara cu el, se simţea cuprins de dispreţ faţă de sine. Scipio 
era tot ceea ce Kaeso nu era. 

— Trebuie să adăugăm şi surzenia la lista ta cu defecte, 
tinere? rosti Maximus cu asprime. Kaeso, trezit brusc din 
reverie, se uită la vărul lui mai în vârstă cu o privire inexpresivă. 
Doar un oaspete plictisit îşi face gazda să se repete. Te-am 
rugat să ţii un toast. Se spune că te pricepi la cuvinte, Kaeso. 
Sunt sigur că aceşti doi tineri războinici merită nişte cuvinte de 
încurajare din partea celor care nu vor lua parte la luptă. 

— Kaeso a fost tăcut toată noaptea, remarcă Scipio. Zâmbetul 
lui cald şi tonul blând contrastau puternic cu asprimea lui 
Maximus. Nu prea-i stă-n fire! De obicei e atât de glumet! Cred 
că bunul meu prieten este foarte preocupat în seara asta. 

— Mă gândeam... Kaeso îşi drese glasul. Mă gândeam că 
înțeleptul meu văr Maximus are mare dreptate. Orice ar spune 
ceilalţi, strategia corectă de luptă împotriva acestui cartaginez 
viclean este una de ocolire şi aşteptare. Să-l lăsăm să-şi 
istovească puterile împotriva aliaţilor noştri. Cu cât ocupă un 
teritoriu mai mare, cu atât are mai mult de apărat. Să-l lăsăm 
să-şi împrăştie armata prin toată Italia. Să lăsăm recoltele să se 
strice şi să ne uităm cum trupele lui suferă de foame. Să 
aşteptăm să vină viscolele ca să semene boli printre oamenii lui. 
După cum te-am auzit spunând în repetate rânduri, vere 
Maximus, noul nostru consul Varro e nesăbuit. Vorbeşti 
întotdeauna deschis, nu-i aşa, vere? Chiar şi cu un biet infirm ca 
mine! Dar... 

Kaeso răsuflă adânc. 

— Dar, dacă tot trebuie să se poarte o bătălie şi dacă tot 
trebuie să aibă loc mai devreme, Roma nu şi-ar fi putut dori doi 
războinici mai buni decât aceştia, care să lupte pentru ea. Ridică 
cupa. Dacă fiecare soldat din armata lui Varro şi Paullus ţi-ar 
semăna ţie, Scipio, şi ţie, vere Quintus, atunci elefanții lui 
Hannibal ar face bine să facă cale-ntoarsă şi să părăsească Italia 
mâine! 

Cei doi războinici râseră şi ridicară cupele. 


79 


— Ăsta e Kaeso pe care-l ştiu eu! zise Scipio. Cel care mă face 
să râd! 

Kaeso se înduioşă de privirea afectuoasă a prietenului său şi 
dădu uitării sentimentele de invidie şi nevrednicie. 

Se servi ultimul fel de mâncare, cepe fierte în supă de vită. 
Quintus sugeră un ultim toast, dar Maximus chemă un sclav, să 
strângă cupele. 

— O să-mi mulţumeşti mâine dimineaţă, când o să ieşi din 
Roma cu capul limpede pe umeri! 

Oaspeţii invitaţi la cină se îndreptară către vestibul să-şi ia 
rămas-bun. Kaeso păşea încet în urma lui Maximus, care îl luă 
pe după umeri pe Quintus şi începu să-i şoptească ceva la 
ureche. Kaeso auzi fără să vrea. 

— Mă bucur că am petrecut seara asta împreună, fiule - deşi 
părerea mea e c-ar fi trebuit să fie o reuniune doar pentru 
războinici. Nu l-aş fi invitat niciodată pe vărul Kaeso, dacă n-ar fi 
insistat prietenul tău Scipio. Nu reuşesc să înţeleg ce vede el la 
băiatul ăsta! 

Quintus ridică din umeri. 

— Scipio spune că viaţa înseamnă mai mult decât războaie şi 
politică. El şi Kaeso au interese comune. Amândoi iubesc cărţile 
şi poezia. 

— Chiar şi-aşa... 

O bătaie pe umăr îi atrase, dintr-odată, atenţia lui Kaeso. 

— Cred c-ai băut prea mult vin în seara asta, remarcă Scipio. 
Te-ai îmbujorat. 

Kaeso băgă pe neaşteptate mâna în interiorul tunicii, scoase 
un pergament rulat strâns şi i-l dădu repede lui Scipio. 

— Ce-i asta? 

— Un cadou de despărţire, răspunse Kaeso. Nu, nu-l desface 
acum. Citeşte-l mai târziu. 

— Ce e? 

— Am comandat o poezie de la Ennius. Ştiu că e preferatul 
tău. 

— Scrisă special cu această ocazie? Dar de ce n-ai citit-o cu 
glas tare la cină? Ar fi putut adăuga puţin rafinament serii. 


80 


Kaeso se făcu şi mai roşu. Nu şi-ar fi dorit să împărtăşească 
poezia, cu Maximus încruntându-se la el. 

— Ennius e războinic ca tine. Poezia e o chemare la arme. 
Foarte emoţionantă, te asigur. Nimeni nu scrie mai bine ca 
Ennius. 

— Într-o bună zi, va fi la fel de faimos ca Homer, ţine minte 
ce-ţi spun, zise Scipio. 

Kaeso ridică din umeri. 

— Puțin cam pretenţios pentru gustul meu, dar ştiu cât de 
mult îţi plac poeziile lui. Citeşte-o înainte de luptă, să te 
îmbărbăteze. Sau după luptă, ca să sărbătoreşti victoria. 

— Asta presupunând că o să supraviețuiesc, replică Scipio. 

Kaeso se înfioră. 

— Nu vorbi aşa, Scipio. 

— În zilele care vor urma, oricare ar fi deznodământul luptei, 
foarte mulţi bărbaţi vor muri. Şi eu aş putea fi unul dintre ei. 

— Nu! Zeii te vor apăra. 

Scipio zâmbi. 

— Îţi mulţumesc pentru binecuvântare, Kaeso. Şi pentru 
poezie. 

XXX 

După ce ieşiră din casa lui Maximus, Scipio şi Quintus plecară 
într-o direcţie, în timp ce Kaeso o luă în direcţia opusă. 

Era o noapte caldă de vară, cu lună plină. Kaeso îşi urmărea 
încruntat umbra - o siluetă care traversa şchiopătând străzile 
întunecate şi liniştite de pe Palatinus. Duşmănia lui Maximus şi 
discuţia lui Scipio despre moarte îl mâhniseră şi-l enervaseră, 
dar cunoştea un loc unde putea să respire în voie şi să se 
relaxeze, chiar şi la ora aceea târzie din noapte. 

Ajunse la poalele colinei Palatinus şi se îndreptă către Forum. 
După ce trecu de zona cu temple şi clădiri publice, ajunse într-o 
zonă mai sărăcăcioasă a oraşului. Străzile înguste şi şerpuite din 
Subura ofereau tot felul de distracţii, mai ales după lăsarea 
întunericului. În această ultimă noapte dinainte de plecarea lor 
la război, soldaţii umpleau tavernele, sălile de joc şi lupanarele. 
Undeva în apropiere avea loc o încăierare. Din altă parte se 


81 


auzeau glasurile unor beţivi cântând un vechi cântec de luptă. 
Întreaga zonă mirosea a vin vărsat, urină şi vomă. Obloanele 
unei ferestre de la un etaj se deschiseră. Lumina clară a lunii 
dezvălui silueta unei prostituate care surâdea, îmbrăcată într-o 
tunică sărăcăcioasă. Aceasta îl privi pe Kaeso şi îi făcu semn, cu 
îndrăzneală. Kaeso se îndepărtă în grabă, uitându-se drept 
înainte. 

Găsi strada pe care o căuta. Aleea umedă şi rece era atât de 
îngustă, încât putea atinge ambele ziduri în acelaşi timp. Nu 
exista nici o făclie pe ziduri, iar lumina lunii nu pătrundea 
întunericul; strada era cufundată în beznă. Ajunse la destinaţie 
şi ciocăni la uşa lucrată grosolan. 

Se deschise o ferestruică, iar un ochi îl cercetă cu atenţie. 
Kaeso îşi spuse numele. Sclavul deschise uşa pe loc. 

Îl conduse într-o încăpere aglomerată, unde atmosfera era 
foarte diferită de eticheta patriciană sobră, care domnea în casa 
lui Maximus. Într-un colţ, un muzician cânta la flaut o arie 
veselă, dar abia se auzea peste gălăgia conversaţiilor. Oaspeți 
de toate vârstele - unii purtând haine bogate, alţii în tunici 
zdrenţuite - stăteau unii lângă alţii pe canapele sau pe carpete 
aşezate pe podea; erau prezente chiar şi câteva femei. 

Fiecare ţinea în mână o cupă. Gazda - un bărbat solid, cu 
barbă, de vreo treizeci de ani - umbla încoace şi încolo, turnând 
vin dintr-un urcior de lut cu mânerul ciobit. Titus Maccius 
Plautus îşi ridică privirea, îl văzu pe Kaeso, îi zâmbi larg şi se 
îndreptă spre el, vărsând vin pe unul dintre oaspeţi, un tânăr cu 
înfăţişare plăpândă, care izbucni în râs. 

Plautus găsi o cupă goală, i-o întinse lui Kaeso şi îi turnă nişte 
vin. 

— Poftim, şefule! Leac pentru tristeţea ta. 

— Ce te face să crezi că sunt trist? 

— Privirea ta încruntată. Dar o să scăpăm de ea în curând, 
şefule. Plautus îl bătu pe spate, prieteneşte. 

— Nu-mi mai spune aşa, sibarit prost. 

— Dar eşti şeful meu! Eu sunt autor dramatic, iar tu deţii o 
parte substanţială a trupei de teatru. Asta te face şeful meu, nu? 


82 


Şi şeful tuturor celor de-aici. Sau, cel puţin, al actorilor. 
Admiratorii lor nu pot fi luaţi în calcul. 

Kaeso  cercetă camera. Deşi prezentarea pieselor era 
sponsorizată de stat, ca parte a diferitelor ceremonii religioase, 
actoria nu era o profesie pentru cetăţenii onorabili. Majoritatea 
actorilor lui Plautus erau sclavi sau foşti sclavi, de diferite 
origini. Cei care jucau roluri eroice sau roluri feminine erau 
destul de tineri, iar unii chiar foarte chipeşi. Toţi erau foarte 
sociabili; erau puţine semne de sfială în cameră. 

Unul dintre ei, un spaniol oacheş, sări dintr-odată de pe podea 
şi începu să jongleze cu o cupă, o broşă de cupru şi o mică 
lampă de lut. Privitorii lăsară cupele jos şi începură să bată din 
palme în ritmul cântecului la flaut. Deşi băuse, jonglerul reuşea 
să ţină obiectele în aer. Se prefăcu că-şi pierde echilibrul şi cade 
peste spectatori. Tovarăşii lui râdeau în hohote de fiecare dată 
când părea pe punctul să scape unul dintre obiectele cu care 
jongla. 

Cu ochii la giumbuşlucurile tânărului, Kaeso suspină adânc şi 
se destinse. Aici se simţea mult mai în largul lui decât acasă la 
Maximus! Privirea îi căzu asupra unuia dintre actorii mai tineri, 
un nou-venit cu trăsături plăcute şi părul lung şi blond. Tânărul îi 
amintea puţin de Scipio. 

— Nu te pot învinovăţi că te uiţi la băiatul grec, îi şopti Plautus 
la ureche, dar cel pe care trebuie să-l impresionăm în seara asta 
este individul de acolo, îmbrăcat într-o togă foarte scumpă. 

— Cine e? 

— Nimeni altul decât Tiberius Gracchus, vlăstarul unei familii 
foarte bogate de plebei. A fost ales curule aedile, aşa că va 
organiza Jocurile Romane anuale din septembrie. Pe lângă 
procesiunea religioasă şi Sărbătoarea lui Jupiter, întrecerile de 
care de luptă şi jocurile sportive, va exista, desigur, şi o zi 
dedicată comediilor pentru amuzamentul poporului. Pentru că el 
plăteşte nota şi pentru că e un admirator al teatrului, Gracchus 
este interesat personal de alegerea programului. 

— Cred că i-ai dat un scenariu pentru aprobare? 


83 


— Da, o comedie pe care am numit-o Soldatul fanfaron. 
Adaptată după o lucrare greacă, cum e la modă, dar inspirată de 
realitatea romană. Gracchus a venit aici în seara asta să-mi 
înapoieze manuscrisul şi să-mi spună părerea lui. 

— Şi? 

— Îi place! Mi-a spus că s-a tăvălit pe jos de râs. Îl vede pe 
fustangiul caraghios din titlu ca pe un pamflet la adresa 
consulului nostru războinic Varro; spune că piesa e distractivă şi 
de actualitate. Un lucru bun, de vreme ce pentru producţia ei o 
să cer o taxă mult mai mare ca de obicei. 

— Munca ta o merită, Plautus. Ai cei mai buni actori din oraş 
şi scrii cele mai spirituale dialoguri de comedie. Tu însemni 
pentru comedie ceea ce Ennius înseamnă pentru poezie. 

Plautus îşi ridică ochii spre cer. 

— Şi când te gândeşti c-am fost un băiat sărac din Umbria. 
Când am venit prima oară la Roma, am fost nevoit să-mi câştig 
existenţa ca brutar; credeam că n-o să scap niciodată de faina 
din păr. Ani întregi n-am fost decât un aşa-zis actor visător, cu 
un nume amuzant de scenă - da, mi se spunea Plautus din 
cauza piciorului meu plat, dar mi se părea şi un nume uşor de 
reţinut. Dar roata sorții s-a întors, iar Plautus clovnul este cel 
mai bun scriitor de piese de teatru din oraş. Mă faci să roşesc, 
şefule. 

— Nu-mi mai spune aşa! 

O bubuitură neaşteptată le distrase atenţia. Jonglerul scăpase 
toate obiectele odată. Lampa se sparse de un perete. Cupa se 
rostogoli pe podea. Broşa îl lovi în frunte pe unul dintre actori. 
Acesta sări în picioare şi se năpusti cu pumnii asupra jonglerului. 
Cântărețul la flaut începu o arie războinică, parcă vrând să-i 
încurajeze. Plautus se grăbi să oprească lupta. 

Kaeso auzi un chicotit în spate. 

— Am văzut-o venind. M-am dat la o parte exact la timp. Tu 
eşti Kaeso Fabius Dorso, cred. 

Kaeso se întoarse. 

— Da. lar tu eşti Tiberius Gracchus. 


84 


— Aşa e. Era dificil să-i ghiceşti vârsta. Părul lui era argintiu la 
tâmple, dar pielea arsă de soare avea puţine riduri. Avea 
maxilare puternice, dar asprimea trăsăturilor era îndulcită de 
licărirea răutăcioasă de amuzament din ochii cenuşii. Dacă era 
beat, nu o arăta. Se purta cu o demnitate care părea înnăscută. 

Kaeso şi Gracchus începură să discute. Gracchus vorbi cel mai 
mult, îndeosebi despre provocările organizării jocurilor romane 
şi munca excelentă a lui Plautus la Soldatul fanfaron. Gracchus 
avea o memorie uluitoare. li relată secvenţe lungi de dialog, 
cuvânt cu cuvânt, iar interpretarea lui inexpresivă îl făcu pe 
Kaeso să râdă cu poftă. Nu se vorbi deloc despre Hannibal, 
onoare sau moarte. Asemenea subiecte importante de discuţie 
ar fi părut deplasate în casa lui Plautus. 

După un timp, privirea lui Kaeso se opri asupra tânărului nou- 
venit pe care îl remarcase mai înainte. Tânărul grec îi răspunse 
la zâmbet. 

— Cred că numele lui e Hilarion, spuse Gracchus, urmărind 
direcţia privirii lui Kaeso. 

— Adevărat? 

— Da. Hilarion înseamnă „vese!” în greacă. | se potriveşte. De 
ce nu-ţi încerci norocul cu el diseară, înainte să o facă altcineva? 

— Nu sunt sigur la ce te referi, răspunse Kaeso. 

Gracchus zâmbi. 

— Homosexualitatea nu era privită cu ochi buni de strămoşii 
noştri, deşi cred că s-au dedat şi ei la asemenea lucruri, 
indiferent dacă se vorbea despre ele sau nu. Indrăznesc să spun 
că vărul tău cel sobru, Maximus, n-ar fi de acord nici în zilele 
astea. Dar trăim într-o epocă nouă, Kaeso. Locuim într-o lume 
mai mare decât cea a strămoşilor noştri - o lume mai mare 
decât cea pe care oamenii ca Maximus au ochi să o vadă. 
Spartanii, care sunt cunoscuţi drept mari războinici, cred că 
nimic nu e mai bărbătesc decât iubirea dintre doi soldaţi; în 
noaptea nunţii, o femeie spartană trebuie să-şi taie părul şi să 
se îmbrace într-o tunică bărbătească pentru a-l face pe soţul ei 
să o dorească. Atenienii pun în centrul filosofiei lor iubirea dintre 
un bărbat mai în vârstă şi unul mai tânăr. Generalii cartaginezi 


85 


fac dragoste cu tinerii lor ofiţeri înainte de a-i lăsa să se 
căsătorească cu fiicele lor. Jupiter l-a avut pe Ganimede, 
Hercules pe Hylas, Ahile pe Patrode, Alexandru pe Hephaestion 
- sau poate a fost invers, de vreme ce Alexandru era partenerul 
mai tânăr. Natura ne înzestrează cu pofte; poftele trebuie 
satisfăcute. Dacă se-ntâmplă să-ţi cadă privirea asupra unui 
sclav grec chipeş şi disponibil, de ce să nu faci ceva în privinţa 
asta? Atâta timp cât deţii poziţia dominantă, desigur. Bărbatul 
roman trebuie să domine întotdeauna. 

Kaeso încuviinţă. Vinul îi înfierbântase sângele în vine. Se uită 
la tânărul grec cu păr lung şi se lăsă cuprins de dorinţă, deşi în 
inima lui tânjea după Scipio. 

XXX 

Luna lui Sextilis adusese o vreme înăbuşitoare la Roma. Toată 
lumea se plângea de căldură; oamenii deveniseră apatici şi 
irascibili. Asupra oraşului se lăsase un abur sufocant şi, 
împreună cu el, o atmosferă de încordare şi prevestiri sumbre. 

In fiecare zi, forumul era plin de oameni care aşteptau veşti 
despre război, iar veştile erau întotdeauna aceleaşi: consulii 
romani şi Hannibal se urmăreau unii pe alţii prin Italia, de vreme 
ce fiecare parte voia să se lanseze în luptă în locul cel mai 
prielnic. Era doar o chestiune de timp; confruntarea îndelung 
aşteptată putea să aibă loc în orice moment. 

In ziua în care sosiră cumplitele veşti, Kaeso traversa Forumul 
şchiopătând, fluierând fericit o melodie după noaptea plină de 
desfătări din casa lui Plautus. 

Lângă templul Vestei, o femeie trecu plângând prin faţa lui. 
Apoi se întâlni cu doi senatori în vârstă, îmbrăcaţi în togi. La 
început crezu că se certau, pentru că unul din ei ţipa la celălalt. 

— Toţi? întrebă unul. Cum e posibil? Nu te cred! 

— N-ai decât, răspunse celălalt. Vestea nu e oficială. Nu 
există nici o veste oficială, de vreme ce nu a supravieţuit niciun 
ofiţer care să trimită mesaj la Roma! 

— Nu poate fi adevărat, pur şi simplu nu se poate! 

Kaeso simţi nişte furnicături la ceafa. 

— Ce veşti? 


86 


Senatorii îl priviră cu chipuri palide. 

— O nenorocire! spuse cel mai liniştit. Varro şi Paullus s-au 
confruntat cu Hannibal într-un loc numit Cannae, lângă coasta 
Adriaticii. Romanii au fost înconjurați. Întreaga armată a fost 
nimicită. Nu se ştie nimic despre soarta lui Varro, dar Paullus e 
mort, împreună cu cea mai mare parte a senatorilor. 

— De unde ştiţi asta? 

— O mână de supraviețuitori a ajuns azi-dimineaţă în Forum. 
Toţi spun aceeaşi poveste. Un masacru! Cea mai îngrozitoare zi 
din istoria Romei - nici măcar cucerirea oraşului de către gali n- 
a fost atât de rea. Şi nimic nu-l poate opri pe Hannibal să facă 
ce au făcut şi galii, să pornească spre oraş şi să-l ardă din 
temelii. Nimeni nu-i mai stă în cale. N-a mai rămas nici o armată 
romană! 

— Nu poate fi chiar atât de rău, spuse Kaeso, clătinând din 
cap. 

XXX 

Dar a fost. 

Victoria lui Hannibal la Cannae a fost copleşitoare. În a doua 
zi a lunii lui Sextilis, peste şaptezeci de mii de romani au pierit, 
iar zece mii au fost luaţi prizonieri. Numai trei sute cincizeci au 
scăpat, iar mulţi dintre ei fuseseră răniţi. Grozăvia înfrângerii 
depăşea cu mult ceea ce trăiseră romanii până atunci. 

In mijlocul panicii care ameninţa să copleşească oraşul, 
Maximus  preluă conducerea. Înţelepciunea politicii lui 
dispreţuite le era acum limpede tuturor, iar mâna sigură cu care 
preluă conducerea oraşului îi impresionă pe toţi. Membrii rămaşi 
ai Senatului, o adunare cu păr sur şi fără dinţi, i-au oferit puteri 
extraordinare. Nimeni nu s-a opus numirii, poate şi din cauză că 
nu mai rămăsese nimeni să se opună. Practic fiecare membru 
apt al Senatului fie murise la Cannae, fie se lupta cu cartaginezii 
peste hotare. Nu mai rămăsese niciun bărbat cu experienţa 
politică şi poziţia socială a lui Maximus în oraş. Tot din acelaşi 
motiv - pentru că era unul dintre puţinii magistrați rămaşi - 
curule aedile Tiberius Gracchus a fost numit Magister Equitum, 
care era mâna dreaptă a dictatorului. 


87 


La început, Maximus trimise călăreţi să caute supraviețuitori 
în toate cele patru zări, sperând că scăpaseră mai mulţi decât 
se crezuse. Când s-au întors călăreţii, aducând acasă doar 
câţiva oameni, n-au făcut decât să confirme cumplitul adevăr. 

Ca să strângă o nouă armată, Maximus a decretat să fie 
recrutaţi băieţi care nu ajunseseră încă la majorat. Când 
numărul lor s-a dovedit insuficient, i-a declarat pe sclavi apți 
pentru serviciul militar. Au fost recrutaţi şi înarmaţi opt mii de 
sclavi. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată, dar nimeni nu 
avea o soluţie mai bună. 

Kaeso răspunsese cu entuziasm chemării la arme, dar în faţa 
ofițerului de recrutare, pe Câmpul lui Marte, în văzul tuturor, 
suferise un atac de epilepsie. Fusese dus acasă, inconştient 
fiind, şi Maximus însuşi îi interzisese să se mai prezinte, nevoind 
să mai fie făcut de ruşine de un membru al familiei. 

In starea de isterie care cuprinsese oraşul, două vestale, 
Opimia şi Floronia, au fost acuzate de încălcarea jurămintelor. 
Veştile au provocat o zarvă cumplită. Mulțimea adunată în faţa 
Casei Vestalelor le-a acuzat pe păcătoase că au provocat 
distrugerea oraşului. Ambele vestale au fost judecate şi 
condamnate. Opimia s-a sinucis. Floronia a fost îngropată de vie 
lângă Porta Collina, sub privirile mulţimii gălăgioase. Bărbaţii 
găsiţi vinovaţi de pângărirea lor au fost bătuţi cu măciuca până 
la moarte de Pontifex Maximus. 

In fiecare zi era confirmată moartea a mii de alţi bărbaţi. 
Mulţimi numeroase de femei, adunate în Forum să afle veşti, 
reacţionau cu o suferinţă incontrolabilă. Îşi sfâşiau hainele, îşi 
smulgeau părul şi cădeau la pământ, hohotind. Nebunia lor se 
răspândi în tot oraşul. Pe fiecare stradă se auzeau plânsete, 
toată noaptea. Roma era în pragul nebuniei. 

In cele din urmă, Maximus decretă că asemenea manifestări 
extreme ale emoţiei erau o insultă la adresa bunei-cuviinţe 
religioase; larma bocetelor avea să alunge zeii din oraş. Porunci 
ca toate femeile să stea închise în casă şi impuse o lege a 
tăcerii. S-a decretat ca perioada de doliu pentru morţii de la 


88 


Cannae să se limiteze la treizeci de zile. După aceea, oraşul 
urma să-şi continue activităţile ca de obicei. 
XXX 

— Spectacolul trebuie să aibă loc! declară Plautus, printre 
loviturile de ciocan. 

— Asta spui tu, murmură Kaeso. 

— Asta spune vărul tău, dictatorul Maximus. Asta spune 
prietenul nostru Tiberius Gracchus, care mă asigură că jocurile 
romane vor avea loc aşa cum a fost plănuit. Ca noi toţi, şi eu am 
crezut că spectacolele vor fi anulate din cauza crizei. Cine are 
starea de spirit pentru o zi de comedie? Dar dictatorul crede că 
păstrarea programului iniţial va fi în măsură să liniştească 
poporul. Să sperăm că Hannibal nu-şi va face apariţia tocmai în 
timpul scenei de deschidere de la Soldatul fanfaron. 

De deasupra, un tâmplar scăpă ciocanul, care trecu la foarte 
mică distanţă de capul lui Plautus. 

— Idiotule! strigă Plautus. Asta primesc pentru c-am angajat 
mână de lucru liberă în loc să închiriez sclavi. Poate că nu eo 
idee bună să stăm sub schela asta. 

Se aflau în Circus Maximus, unde se construia o scenă 
provizorie pentru jocurile romane, la unul dintre capetele 
traseului de curse. Tribunele arcuite urmau să-i găzduiască pe 
spectatori, cei mai umili dintre ei fiind nevoiţi să se 
îngrămădească în picioare, în semicercul din faţa scenei. Scena 
însăşi - o platformă de lemn cu un perete ornamentat ca decor - 
avea să fie înălţată în grabă şi la fel de iute demolată; după o zi 
de spectacol, era demontată în timpul nopţii, ca să elibereze 
traseul de curse pentru întrecerile de atletism de a doua zi. 
Drept urmare, nici standardele artistice nu erau prea ridicate. 
Coloanele împodobite şi sculpturile în relief ale decorului erau 
simple iluzii făcute din lemn, ghips, pânză şi vopsea, bătătoare 
la ochi dacă erau văzute de aproape, dar destul de 
convingătoare de la distanţă. 

— Grecii nu au teatre permanente făcute din piatră? întrebă 
Kaeso. 


89 


— Da, uneori sunt construite pe versantele dealurilor, cu o 
acustică atât de bună, încât actorii nu trebuie să ridice vocea 
pentru a se face auziţi în rândurile din spate. Dar grecii, spre 
deosebire de romani, sunt un popor decadent, iubitor al 
plăcerilor şi extrem de senzual. Chiar dacă ne place o comedie 
bună, un spectacol poate fi apreciat doar în contextul unei 
festivități religioase, iar scena şi toate decorurile ei trebuie să 
dispară înainte de sfârşitul festivităţii. E o politică stupidă, dar le 
asigură un loc de muncă acestor tâmplari nepricepuţi. Pari 
preocupat, şefule. 

— Îmi fac griji pentru soarta prietenilor mei. Nu a sosit încă 
nici o veste despre vărul Quintus... sau despre Scipio... se 
încruntă Kaeso. 

— Lipsa veştilor e semn bun. 

— Aşa cred. 

— Şi cea mai bună veste e că nu se-aude că Hannibal s-ar 
îndrepta spre Roma. Mă-ntreb ce-l reţine. 

— leri, Maximus a ţinut un discurs. A spus că: „însăşi mâna lui 
Jupiter l-a oprit pe monstrul cartaginez.” 

Plautus se încruntă. 

— Oare acum îi scrie Ennius discursurile? Poporul iubeşte 
balivernele astea religioase. Îi linişteşte, la fel ca organizarea 
unei festivități când sfârşitul lumii ar putea fi atât de aproape. 
Clătină din cap. Mă întreb dacă Hannibal nu seamănă puţin cu 
unul dintre elefanții lui - mare şi distrugător, dar în definitiv 
destul de prost. 

— După Tiberius Gracchus, Hannibal ar dori să-i câştige mai 
întâi de partea lui pe duşmanii noştri şi să ne asedieze aliaţii, ca 
să cucerească toată Italia în timp ce noi nu avem nici o putere 
să-l oprim, şi-abia apoi să se-ndrepte spre Roma. 

— Dar de ce s-ar obosi să cucerească braţele, unul câte unul, 
când ar putea să taie foarte uşor capul? Zilele trec, iar Hannibal 
nu mai soseşte. 

— Nici veştile despre Scipio nu mai sosesc, şopti Kaeso. 

— Uite, se apropie Tiberius Gracchus - şi nu pare fericit. 


90 


De fapt, Gracchus părea foarte îndârjit. Fără _licărirea 
maliţioasă din privire, chipul lui avea o înfăţişare severă, demnă 
de un Magister Equitum într-o perioadă crucială pentru Roma. 

— Veşti rele? întrebă Plautus. 

— Veşti rele şi veşti şi mai rele, răspunse Gracchus. 

Plautus oftă. 

— Atunci vreau să le-aud pe cele rele, mai întâi. 

— După o discuţie foarte lungă şi foarte neplăcută, eu şi 
dictatorul am hotărât că Soldatul fanfaron nu e o piesă potrivită 
pentru a fi prezentată la jocurile romane. 

— Ce? Nu! Plautus era revoltat. Aşadar, comediile sunt 
anulate? 

— Nu, comediile se vor juca, dar Soldatul fanfaron nu va fi 
printre ele. 

— O scoateţi din spectacol? Avem un contract, Gracchus. L-ai 
semnat în calitate de curule aedile. 

— Gândeşte-te, Plautus! Comedia ridiculizează un soldat 
încrezut şi fustangiu. Cine o să râdă la ea după ce s-a întâmplat 
la Cannae? 

— Ţi s-a părut amuzantă. Ai crezut că este despre Varro! 

— Care abia a scăpat cu viaţă! Oamenii sunt uluiţi de 
înfrângerea lui Varro, îngroziţi de erorile lui de calcul, copleșiți 
de furie - dar nimeni nu vrea să-l vadă ridiculizat, nu după ce au 
murit şaptezeci de mii de oameni. 

Plautus se ciupi de vârful nasului. 

— Loviturile astea neîncetate de ciocan îmi dau dureri de cap. 
Da, îţi înţeleg punctul de vedere. Ce să facem, atunci? 

— O să-l înlocuieşti cu altă piesă. 

— În ultima clipă? Imposibil! 

— Trebuie să ai ceva. Gândeşte-te! 

— Păi... am lucrat la un scenariu. Nu e nici pe departe la fel 
de amuzant ca Soldatul fanfaron. Se numeşte Cufărul - o mică 
farsă despre o fată abandonată la naştere, care ajunge în final 
să fie reunită cu părinţii ei. Date fiind circumstanţele, cred că, 
cel puţin, nu ar supăra pe nimeni. Dar trebuie să mai lucrez la 
ea. Mai multe scene trebuie rescrise în întregime. 


91 


— Nu va trebui decât să pui totul cap la cap, spuse Gracchus. 
Poţi s-o faci, Plautus. Eşti amuzant când scrii sub presiune. 

— Nu, fac indigestie când scriu sub presiune. Dar, dacă 
trebuie... da, cred că aş putea s-o fac... Dacă Hilarion poate s-o 
joace pe fată... 

Gracchus se întunecă şi mai tare la faţă. 

Plautus încremeni. 

— Ai spus veşti rele - şi veşti şi mai rele. Ce e, Gracchus? 

Gracchus îşi lăsă privirea în jos. Ce fel de veşti îl puteau face 
pe Magister Equitum să-şi ferească privirea? Kaeso îşi tinu 
răsuflarea. 

— lţi aminteşti când vestalele au fost acuzate de încălcarea 
jurămintelor? 

— Cum aş putea uita? întrebă Plautus. Timp de câteva zile, 
întregul oraş a fost obsedat de scandalul ăsta. A distras atenţia 
poporului de la Hannibal, oferindu-le nişte vinovaţi pentru ceea 
ce s-a întâmplat la Cannae. De parcă două vestale care şi-au 
pierdut fecioria ar fi putut fi responsabile pentru atâtea morţi! 
Oricum, nici nu ştim sigur dacă vestalele au fost într-adevăr 
vinovate de încălcarea jurământului. Dacă oamenii voiau 
răzbunare, pe Varro ar fi trebuit să-l îngroape de viu în locul 
acelei biete fete. 

Gracchus răsuflă adânc. 

— Uiţi ce funcţie am eu, Plautus. Ca Magister Equitum, 
reprezint religia statului, la fel ca Pontifex Maximus. A pune la 
îndoială sentinţa sau pedeapsa vestalelor ar fi echivalent cu 
blasfemia. 

— Dacă spui tu. Ca băiat de la ţară, din Umbria, ce sunt, 
religia romană încă mi se pare puţin încurcată. 

— Vorbesc serios, Plautus. Oamenii n-au chef de discuţii 
lipsite de patriotism sau de pietate. Trebuie să ai grijă ce spui. 

Scriitorul plescăi din limbă. 

— Am reţinut! Dar, despre ce vorbeai? 

— Vestala Floronia a fost pedepsită cum se cuvine, dar 
Opimia a scăpat de pedeapsă, punându-şi singură capăt zilelor. 
S-au luat auspiciile şi s-a stabilit că zeii nu au fost împăcaţi pe 


92 


deplin. Trebuie să se facă ceva pentru a compensa nereuşita de 
a o îngropa de vie pe una dintre vestale. Au fost consultate 
Cărţile Sibiline şi s-a găsit un verset. 

Gracchus cită pasajul respectiv: 


Un miel destinat sacrificiului moare înainte de vreme. 
Ucideţi două fiare înainte de următoarea lună, 
Din câmpiile din nord şi de la răsărit. 


Plautus se încruntă. 

— Aş vrea ca finanţatorii mei să fie la fel de îngăduitori faţă 
de expresiile mele trăsnite cum a fost Tarquinius faţă de Sibila! 
Şi care a fost interpretarea acestor versuri încântătoare? 

— Preoţii s-au sfătuit şi au hotărât că, pentru curăţarea 
oraşului de păcatele vestalelor, trebuie să fie îngropaţi de vii doi 
gali şi doi greci. 

Plautus clătină din cap. 

— Sacrificiile omeneşti sunt un viciu cartaginez. Este unul 
dintre motivele pentru care îi considerăm nişte sălbatici. 

— Nici tu, nici eu nu suntem în măsură să ne îndoim de 
recomandările Cărţilor Sibiline. Gracchus oftă. Preoţii au venit la 
mine pentru o listă cu nume. 

— Latine? 

— Edilii ţin un registru al tuturor străinilor care locuiesc în 
Roma, precum şi un registru al tuturor sclavilor, unde este 
înscrisă şi originea acestora. Preoţii au cerut listele, iar eu am 
fost nevoit să le dau. Nu ştiu cum i-au ales pe cei doi gali şi pe 
cei doi greci, dar azi-dimineaţă mi-au adus la cunoştinţă 
hotărârea lor. 

Plautus era nemulţumit. 

— Şi eu deţin un gal sau doi şi chiar mai mulţi greci! apoi 
înţelese. Pe Hercules! De asta eşti aici, nu-i aşa? Anularea 
Soldatului fanfaron a fost doar vestea rea. Spuneai c-ai una şi 
mai rea... 

— Unul dintre grecii pe care i-au ales a fost Hilarion. 


93 


Kaeso, care ascultase în tăcere, scoase o exclamaţie de 
surpriză. 

— Vei fi despăgubit corespunzător, bineînţeles, adăugă 
repede Gracchus, ferindu-şi privirea. 

— Despăgubit? 

— Pentru sacrificiul proprietăţii tale. 

— Dar... de ce Hilarion? 

— Nu ştiu. Preoţii au ales numele. Pontifex Maximus le-a dat 
mână liberă. 

— Presupun că n-am de ales, nu? 

— Nu. Lictorii au fost trimişi la tine acasă înainte să vin eu 
aici. Cred că l-au luat deja pe Hilarion. Muncitorii au început să 
sape groapa în Forum Boarium de noaptea trecută. Vor fi 
îngropaţi după-amiază. 

— Cum era proverbul ăla etrusc? „Cu cât mai repede, cu atât 
mai bine”, spuse Plautus cu amărăciune. Se apucă cu mâinile de 
cap. Of, nu mai suport ciocăniturile astea infernale! 

Tiberius Gracchus îşi luă rămas-bun şi se îndepărtă. 

Kaeso îşi simţea picioarele şovăielnice. Capul îi vâjâia, cum se 
întâmpla de obicei înaintea unei crize. Privirea i se înceţoşă, iar 
ochii i se umeziră. Se înfioră, dar nu plânse. 

— Nebunie! murmură Plautus. Ce fac oamenii când se 
întâmplă o grozăvie ca cea de la Cannae? Devin mai raţionali, 
mai îngăduitori, mai buni? Nu! Dau vina pe străini; îi pedepsesc 
pe nevinovaţi. Şi dacă încerci să le atragi atenţia asupra 
nebuniei lor, te fac trădător şi hulitor! Slavă zeilor că am 
comediile mele, în care pot să-mi vărs cele mai negre 
sentimente! Altfel, aş ajunge la fel de nebun ca toţi ceilalţi. _ 

— Dar piesele tale nu sunt triste, rosti nedumerit Kaeso. li fac 
pe oameni să râdă. 

— Comedia e mai întunecată decât tragedia, replică Plautus. 
Râsul izvorăşte întotdeauna din suferinţa cuiva, de obicei a mea. 
lar acum... bietul Hilarion! 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi vreme îndelungată, ascultând 
zgomotul loviturilor de ciocan. Dintr-odată, Kaeso clipi şi se 
încruntă. 


94 


— Acela e cumva... vărul meu Quintus? 

Un tânăr ofiţer purtând însemnele de tribun militar venea 
către ei cu pas sigur. Kaeso alergă spre el. 

Quintus era palid şi tras la faţă. Avea o cicatrice proaspătă pe 
frunte, dar în rest părea nevătămat. 

— Trăieşti! strigă Kaeso. 

— Prin bunăvoința zeilor. 

— N-am mai avut nici o veste de la tine. Tatăl tău a fost 
bolnav de îngrijorare. _ 

— Chiar şi-aşa, se pare c-a reuşit să conducă oraşul. Inţeleg c- 
a fost numit dictator. 

— Nu l-ai văzut? 

— Abia am ajuns. 

— Ce veşti ai? 

— Veşti? 

Kaeso se temea să întrebe. 

— Ce s-a întâmplat cu Scipio? 

Quintus zâmbi. 

— Nu ştii? Şi-a dovedit din nou vitejia, aşa cum a făcut la 
Ticinus. Dacă a existat un erou roman care să se remarce după 
tragedia de la Cannae, acela a fost Scipio. 

— Povesteşte-mi! 

— Ticăloşii ne-au înconjurat. A urmat un măcel cumplit. Doar 
câţiva am reuşit să ne croim drum luptând şi să scăpăm de- 
acolo în viaţă. Ne-am împrăştiat. Eram răniţi, uluiţi, ne temeam 
că puteam fi capturați în orice moment. Au trecut zile până ne- 
am găsit unii pe alţii, ascunzându-ne, în tot timpul ăsta, de 
mercenarii lui Hannibal. Când ne-am regrupat în sfârşit şi ne-am 
aflat la o depărtare îndeajuns de mare de duşman ca să ne 
putem trage răsuflarea, a început o discuţie. Unde să mergem şi 
cine să ne conducă acolo? Mărturisesc că m-am aflat printre cei 
care s-au lăsat pradă deznădejdii şi care susțineau că trebuie să 
părăsim Italia pentru totdeauna. Am presupus că Hannibal o să 
pornească de îndată spre Roma, să ardă oraşul din temelii şi să-i 
ia pe cetăţeni în robie. 


95 


Există o armată romană în Spania şi o flotă romană în război 
pe mare. Am susţinut să ne alăturăm lor şi să vedem unde ne 
duce viitorul, pentru că Roma e distrusă pentru totdeauna şi n- 
are rost să ne întoarcem acasă. 

Dar Scipio nici n-a vrut s-audă. Chiar dacă tatăl şi unchiul lui 
luptă în Spania, a spus că n-are de gând să li se alăture, atâta 
timp cât Roma are nevoie de noi să o apărăm. A râs de 
deznădejdea noastră şi ne-a făcut să ne ruşinăm. Ne-a convins 
să-i jurăm solemn lui Jupiter că nu vom părăsi niciodată oraşul, 
că vom muri luptând pentru el şi că n-o să cădem vii în mâinile 
lui Hannibal. Odată ce-am făcut jurământul ăsta, parcă ni s-a 
luat o piatră de pe inimă. Ştiam că putem îndura orice, pentru 
că Scipio ne redase onoarea. 

Apoi am pândit şi am aşteptat. Zilele treceau, iar Hannibal nu 
dădea niciun semn că ar vrea s-o pornească spre oraş. La 
început am fost nedumaeriţi, apoi ne-am bucurat. Am pornit spre 
Roma, pe drumuri lăturalnice, ca să nu fim găsiţi de iscoadele 
cartagineze, înaintam încet. Unii soldaţi erau grav răniţi, dar 
Scipio n-a vrut cu niciun chip să-i lase în urmă. In cele din urmă, 
am ajuns la Via Appia, iar eu am pornit înainte călare. Sunt 
primul sosit. 

— Şi Scipio? 

— Ar trebui s-ajungă mâine sau poimâine. 

— Aşadar, trăieşte? 

— Da. 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles. 

Kaeso începu să plângă de bucurie, fără ruşine, pentru că 
înainte nu putuse să verse lacrimi de tristeţe pentru Hilarion. 
Vestea fericită că Scipio trăieşte aproape îl făcuse să uite de 
tristeţea pentru Hilarion. Quintus, care văzuse lucruri 
îngrozitoare la Cannae şi care nu sperase să se mai întoarcă 
vreodată la Roma, plângea şi el. 


Plecară împreună să-l caute pe Maximus. 
XXX 


96 


În seara dinaintea Jocurilor Romane, oraşul s-a confruntat cu o 
nouă criză. 

La porţile oraşului a sosit un sol din partea lui Hannibal, un 
nobil cartaginez pe nume Carthalo. Acesta s-a oferit să dea un 
mare număr de prizonieri romani contra unei recompense 
considerabile. Cu el veniseră şi câţiva reprezentanţi ai 
prizonierilor, care să le pledeze cauza, pentru că romanii le 
întorseseră de multe ori spatele celor care se predaseră 
duşmanului. În pofida interdicţiei, o mulţime numeroasă de 
femei se adună în Forum, stăruind pentru răscumpărarea soţilor, 
taţilor şi fiilor lor. 

Senatul a dezbătut problema în spatele uşilor închise. 

Reprezentanţii prizonierilor le-au justificat acțiunile. 
Rămăseseră pe câmpul de luptă de la Cannae până când acesta 
fusese acoperit de cadavre, apoi reuşiseră să spargă încercuirea 
inamicului şi să fugă în tabăra romană. A doua zi, decât să 
moară pe metereze, aleseseră să se predea. Era adevărat că 
nici nu muriseră cu vitejie, nici nu fuseseră destul de deştepţi ca 
să scape. Dar nu era mai bine să se plătească nişte bani pentru 
întoarcerea unor soldaţi romani adevăraţi, decât să fie înrolați 
alţi sclavi pentru apărarea oraşului? 

Cei care erau împotriva plătirii răscumpărării susţinură că 
prizonierii preferaseră să se predea în loc să moară luptând, 
dovedindu-se astfel nişte laşi care meritau să fie vânduți ca 
sclavi de către învingători. Pe lângă asta, orice răscumpărare 
plătită din trezoreria publică avea să-l îmbogăţească pe 
Hannibal, permițându-i să angajeze mai mulţi mercenari. 

În cele din urmă, s-a hotărât ca răscumpărarea să nu fie 
plătită. Prizonierii au fost lăsaţi în voia sorții. Majoritatea urmau 
să fie trimişi înapoi în Cartagina, ca sclavi. Rudele lor nu aveau 
să-i mai vadă niciodată. 

În tot oraşul se auzeau plânsete amare. Maximus îşi trimise 
lictorii să păstreze ordinea. 

Aceasta era atmosfera în care au început Jocurile Romane. 
Invocarea lui Jupiter de pe Capitoliu a avut o notă de disperare. 
Procesiunea de la Templul lui Jupiter la Circus Maximus a fost 


97 


dominată de tristeţe. Mulţi dintre senatorii şi magistraţii care ar 
fi fost prezenţi în mod normal lipseau. Festinul lui Jupiter a fost 
doar puţin mai bogat decât rațiile zilnice neîndestulătoare, 
distribuite de dictator pe durata crizei. 

Trupa lui Plautus a jucat Cufărul. Repetiţiile pentru noua piesă 
fuseseră făcute pe fugă, iar soarta cumplită a lui Hilarion le 
zdruncinase moralul. Spectacolul a fost un dezastru. Singura 
consolare a lui Plautus a fost că spectatorii comediei erau şi mai 
zguduiţi decât actorii. Publicul abia dac-a observat intrările 
întârziate, replicile omise sau pe cele spuse greşit. Nimeni nu a 
fluierat sau huiduit; nimeni nu a râs. 

Întrecerile de atletism au fost la fel de lipsite de viaţă. Mulţi 
dintre cei mai buni alergători şi boxeri ai Romei muriseră la 
Cannae, iar sclavii bine pregătiţi, care mânau de obicei carele 
de luptă, fuseseră înrolați în armată. 

Cetăţenii care au luat parte la Jocurile Romane şi-au făcut fără 
tragere de inimă datoria patriotică de a participa la o festivitate 
anuală care data de pe vremea regilor. Masacrul de la Cannae, 
scandalul fecioarelor vestale şi sfâşietoarea respingere a 
rugăminţii prizonierilor pentru răscumpărare îi împietriseră. 

Roma era înnebunită de durere şi de nelinişte. Viitorul 
oraşului era foarte nesigur. 


98 


Anul 212 î.H. 


Patru ani mai târziu, războiul cu Cartagina continua şi nu se 
întrevedea niciun sfârşit. 

Hannibal nu porni niciodată un asalt asupra Romei. Acest fapt 
curios deveni o parte din istoria oraşului, încă una dintre 
legendele sale. În cel mai vulnerabil moment al existenţei sale, 
fusese cruțat de un asalt care i-ar fi provocat fără îndoială 
distrugerea. Cum şi de ce supravieţuise Roma? Unii credeau că 
atribuirea conducerii lui Fabius Maximus, atunci când haosul 
ameninţase să cuprindă oraşul, fusese o decizie foarte inspirată, 
iar Scipio era elogiat pentru exemplul plin de însufleţire pe care 
i-l oferise tinerei generaţii; dar cei mai mulţi, dându-le dreptate 
preoţilor, credeau că Jupiter însuşi abătuse furia lui Hannibal, 
oferindu-le romanilor şansa de a se regrupa. 

Hannibal şi armata lui de mercenari rămaseră în ltalia. 
Strategia lui aparentă - de a izola Roma şi de a-i slăbi influenţa 
asupra peninsulei prin câştigarea de partea sa a aliaţilor 
acesteia, cu forţa sau cu diplomaţia - avu un succes limitat. 
Romanii evitară o altă confruntare directă cu Hannibal, dar îi 
loviră fără milă pe aliaţii care îi trădaseră. Romanii îşi regrupară 
forţele, îşi refăcură resursele şi îşi recăpătară moralul cu o 
iuţeală remarcabilă. 

Între timp, fronturile din Spania, Sicilia şi de pe mare se 
extinseseră spre est. Filip al Macedoniei, urmaşul lui Alexandru, 
se aliase cu Cartagina. Pentru a se opune amenințării lui Filip, 
Roma trimisese ambasadori în Grecia şi Asia, să caute noi aliaţi. 

Pe măsură ce lupta dintre cele două oraşe s-a extins în toată 
lumea mediteraneană, de la Pilonii lui Hercules până la 
Strâmtoarea Dardanele, romanii au dezvoltat o politică de 
alianţe din ce în ce mai cuprinzătoare. Senatorii mai vizionari îşi 
îngăduiau vise măreţe, despre un imperiu mult mai mare decât 
puteau cuprinde graniţele Italiei. Roma era asemenea păsării 
legendare Phoenix, mistuită de foc doar ca să renască din 
propria cenuşă. 


99 


KKK 


Întorsăturile sorții îi aduseră neaşteptat de mult noroc şi lui 
Kaeso. Din cauza defectelor sale fizice şi a lipsei perspectivelor 
politice, părinţii lui îşi pierduseră speranţa de a-i găsi o soţie 
potrivită. După masacrul de la Cannae, care diminuase drastic 
numărul tinerilor necăsătoriți, mama lui Kaeso reuşise să-i 
găsească o soţie patriciană cum nu se poate mai potrivită. 

Sestia nu era frumoasă. Oamenii spuneau că are trăsături 
masculine, dar lui Kaeso i se părea suficient de plăcută. 
Asemenea lui Kaeso, Sestia nu se aşteptase să se căsătorească 
şi era mulţumită că Fortuna îi hărăzise statutul de matroană. 
Părea mulţumită să-şi vadă de treburile gospodăriei şi nu 
pretindea mai multă atenţie din partea lui Kaeso decât îi cerea 
el ei. Nu îl întreba niciodată despre cheltuieli sau afaceri, despre 
venirile şi plecările neaşteptate, despre rugăciunile ciudate pe 
care le făcea la ore fixe sau despre parfumurile exotice care se 
simțeau adesea pe hainele lui. Nevoile ei simple şi lipsa ei de 
curiozitate erau pe placul lui Kaeso. 

Ambii căzuseră de acord, de la început, că scopul principal al 
căsătoriei lor era asigurarea unui urmaş. Făceau dragoste la 
intervale regulate, deşi niciunul nu manifesta prea mult 
entuziasm. Eforturile le-au fost răsplătite. La un an după nuntă, 
Sestia născu o fetiţă. 

Kaeso se simţi incredibil de uşurat când văzu că mica Fabia se 
născuse fără niciun defect fizic. Se temuse că bebeluşul ar 
putea fi un monstru, asemenea copiilor pe care îi născuse mama 
lui înainte de el, sau, în cel mai bun caz, fragilă şi diformă, ca el. 
Dar Fabia era perfectă în toate privinţele. In clipa aceea, după 
ce le mulţumi zeilor, Kaeso jură să nu mai facă alt copil. 

Rudele lui şi ale Sestiei îl sfătuiră să mai încerce, în speranţa 
că ar putea avea şi un fiu, dar Kaeso, temându-se să sfideze 
Parcele şi cam sătul să facă sex cu soţia lui, rămase 
neînduplecat. Fabia avea aproape trei ani acum. 

Sestia îi adusese o zestre mică, dar folositoare. Cu ea, Kaeso 
reuşise să cumpere toate părţile celorlalţi investitori în 
compania de teatru a lui Plautus. Faptul că era unicul proprietar 


100 


al trupei de comedie nu avea să-l facă niciodată bogat şi în mod 
cert nu avea să-i câştige respectul rudelor sale de neam 
patrician, dar lui Kaeso îi făcea plăcere poziţia de impresar şi 
juca un rol activ în conducerea companiei. Se consulta cu 
Plautus în privinţa operelor greceşti din care urma să se inspire, 
se tocmea cu magistraţii în privinţa bugetelor şi a plăţilor pentru 
spectacole şi cel mai mult îi plăcea să asiste la audițiile tinerilor 
sclavi recomandaţi de Plautus pentru extinderea trupei de 
teatru. 
XXX 

A patra comemorare a tragediei de la Cannae a venit şi a 
trecut, trezind amintirile dureroase ale masacrului şi ale 
urmărilor lui, dar şi un sentiment de reînnoire şi de speranţă; 
deznădejdea de nedescris a acelor zile părea acum îndepărtată 
şi ireală, asemenea unui vis urât. Când Sextilis a trecut şi i-a 
lăsat locul lunii septembrie, Kaeso aştepta cu nerăbdare Jocurile 
Romane anuale, pentru că dragul său prieten Scipio fusese 
numit curule aedile şi se ocupa de organizarea festivităților. 

Conform legii, Scipio fusese prea tânăr pentru a candida, dar 
în ziua votului mulţimea care îl adora îl ridicase pe umeri şi îl 
purtase prin oraş, cerând alegerea lui cu scandări, cântece şi 
urale zgomotoase. Alaiul devenise atât de mare şi nedisciplinat, 
încât funcţionarii de la vot fuseseră copleşiţi. După o şedinţă 
grăbită, acceptaseră alegerea, fără precedent, a unui bărbat de 
douăzeci şi patru de ani în funcţia de curule aedile. 

Ulterior, Scipio negase că ar fi avut vreo implicare în 
manifestaţia neaşteptată care dusese la alegerea lui. 

— Dacă toată Roma vrea să mă facă edil, spusese el, 
înseamnă că am vârsta necesară! 

Surprins sau nu de alegerea lui, acesta părea pregătit să 
accepte funcţia. Chiar în ziua în care a fost numit edil, a făcut 
public un plan detaliat pentru organizarea celor mai 
spectaculoase Jocuri Romane de până atunci. 

— Oraşul are nevoie de o festivitate, declară el, un mijloc de a 
uita lunile şi anii de griji necontenite. Să facem în aşa fel încât 


101 


anul acesta jocurile să nu fie doar o îndatorire patriotică, ci şi o 
adevărată încântare! 

Câţiva nemulţumiţi se plânseră că legile privind alegerile, pe 
care Roma le respectase secole de-a rândul, fuseseră încălcate 
pentru a răsplăti un tânăr încrezut şi că tăgăduirile categorice 
ale lui Scipio că ar fi avut vreun rol în influențarea alegerilor 
dovedeau că este prefăcut şi viclean. Ei bine, se gândi Kaeso, 
care politician nu este? Şi cine ar merita mai mult să facă legile 
să se încline de partea sa, dacă nu tânărul erou de la Ticinus şi 
Cannae? Kaeso era uluit de hotărârea şi ambiția prietenului său, 
dar nu şi de popularitatea lui uriaşă. După părerea lui, nimeni nu 
merita iubirea poporului roman mai mult decât Scipio. 

Pentru programul de teatru, Scipio ceru, după cum era de 
aşteptat, o comedie de la compania lui Kaeso. După ce se sfătui 
cu Plautus, Kaeso sugeră Soldatul fanfaron. 

Era o alegere îndrăzneață. In urma tragediei de la Cannae, 
Gracchus anulase montarea, temându-se că reprezentarea unui 
soldat orgolios şi afemeiat o să fie considerată o satiră de prost 
gust la adresa generalilor romani înfrânți. Dar acum, odată cu 
introducerea unor jocuri de cuvinte noi şi a unor aluzii susţinute 
de costume - oare ochiul acoperit cu o bucată de pânză ar fi 
prea evident? — personajul Soldatului fanfaron putea fi văzut ca 
o parodie la adresa celui mai înfumurat soldat dintre toţi - 
Hannibal. Până atunci, frica romanilor de cartaginezi fusese prea 
mare pentru a tolera satira, dar, în anii care trecuseră de la 
înfrângerea de la Cannae, Hannibal se dovedise nehotărât şi 
făcuse din ce în ce mai multe greşeli. Romanii încă îl detestau şi 
îl dispreţuiau; erau oare pregătiţi să râdă de el? 

Când Scipio se duse acasă la Kaeso după un exemplar al 
piesei, Kaeso se aştepta să-l ia şi să-l citească în voie. In schimb, 
Scipio începu să-l citească pe loc. Kaeso îl lăsă singur în camera 
de studiu şi plecă să se plimbe prin grădină. Apoi îl auzi pe 
Scipio râzând, în ora care urmă, râsul continuă aproape fără 
oprire. În cele din urmă, Scipio ieşi în grădină, strângând într-o 
mână pergamentul şi ştergându-şi o lacrimă de râs cu cealaltă. 


102 


Avea un zâmbet maliţios şi arăta la fel de lipsit de griji ca un 
băiat care nu-şi îmbrăcase încă prima togă. 

— Plin de haz! încântător! O adevărată desfătare! Îndrăgostiţii 
se găsesc unul pe celălalt, iar Soldatul fanfaron îşi primeşte 
pedeapsa binemeritată - o biciuire zdravănă chiar acolo, pe 
scenă! Dac-ar păţi aşa toţi desfrânaţii, desfrânarea ar pieri - 
într-adevăr! E piesa perfectă pentru această ocazie. Pe 
Hercules, chiar aveam nevoie să râd aşa - la fel şi poporul 
Romei! O să le placă şi o să mă iubească pentru că le-am oferit- 
o! îl bătu pe Kaeso pe piept cu pergamentul. Eşti un tip ingenios, 
Kaeso Fabius Dorso. 

Kaeso lăsă ochii în jos. 

— Plautus e cel ingenios. 

— Fără-ndoială. Dar dacă n-ai fi tu să finanţezi compania, 
scriitorul dramatic n-ar avea nici o scenă, iar fără scenă, toate 
frazele lui spirituale n-ar fi decât vorbe în vânt. Nu te 
subaprecia, Kaeso. Ştii să recunoşti talentul, la fel cum un 
general ştie să recunoască vitejia. Eşti o cunoştinţă prețioasă. 
Piesa îi provocase lui Scipio o veselie atât de mare, încât îl 
ciufuli pe Kaeso, apoi îl lovi jucăuş peste fund, cu pergamentul. 

Kaeso roşi atât de puternic, încât Scipio se retrase şi clipi 
uimit, apoi îl bătu din nou pe fund şi râse zgomotos. Kaeso îşi 
trase răsuflarea, apoi începu şi el să râdă. Râse de el, de 
absurditatea lumii, de vanitatea ridicolă a Soldatului fanfaron. 
Râse până când începură să îl doară şalele şi să îi curgă lacrimi 
din ochi. Nu mai râsese aşa de foarte mult timp. 

XXX 

Splendoarea Jocurilor Romane din anul acela a întrecut tot ce 
văzuse Roma până atunci. Ritualurile sacre din vârful 
Capitoliului au fost săvârşite într-o atmosferă de bună dispoziţie 
şi optimism; oamenii zâmbeau în timp ce rosteau cuvintele 
antice care îi consacrau festivitățile din zilele următoare lui 
Jupiter, regele zeilor. Procesiunea către Circus Maximus a fost o 
festivitate plină de veselie, în care au defilat cu mândrie călăreţi 
în veşminte strălucitoare, boxeri sumar îmbrăcaţi şi dansatori 
care au rotit lăncile în ritmul cântecelor de flaut, lire şi 


103 


tamburine. Mimi cu măşti alergau prin mulţime, ciupind fetele şi 
femeile de fund şi provocând hohote de râs. Cădelniţe în formă 
de cap de cerber au fost agăţate în vârful unor prăjini, 
înmiresmând aerul cu nori de tămăie. 

In apropiere de Circus Maximus, mirosul cădelniţelor era 
înlocuit de cel al cărnii fripte în aer liber, de mireasma pâinii 
proaspăt scoase din cuptor, mirosul pătrunzător al saramurii de 
peşte şi aroma delicată a măslinelor sărate în ulei. Niciun edil nu 
mai hrănise vreodată poporul Romei atât de bine sau atât de 
copios. Exista atât de multă mâncare, în atât de multe locuri, 
încât nimeni nu era nevoit să stea la coadă şi toată lumea putea 
să se întoarcă pentru încă o porţie de câte ori voia. Festinul lui 
Jupiter avea să ţină toată ziua şi să continue şi a doua zi. Timp 
de două zile, toată lumea era bogată, având tot timpul stomacul 
plin, petrecându-şi timpul după bunul plac, aducându-i slavă lui 
Jupiter. 

In toiul festinului, un tânăr cu chip plăcut şi voce puternică - 
unul dintre actorii-ucenici ai lui Plautus - se urcă pe o cutie şi se 
adresă mulţimii. 

— Cetăţeni! Nu vă mai îndopaţi o oră şi veniţi să vedeţi 
Soldatul fanfaron! E o comedie nouă scrisă de Plautus - aşa e, 
autorul dramatic cu picior plat din Umbria, cel care vă face să 
râdeţi cu lacrimi! Veniţi să-l vedeţi pe Soldatul fanfaron, 
Pyrgopolynices, cum se dă pe lângă concubina sa, 
fermecătoarea Philocomasium! 

Mulțimea începu să râdă, auzind cum se chinuie băiatul să 
pronunţe caraghioasele nume greceşti. 

— Veniţi, cetăţeni, să-l vedeţi pe deznădăjduitul Pleusicles, un 
tânăr îndrăgostit fără speranţă, care face tot ce-i stă în putinţă 
s-o salveze pe concubina soldatului! Veniţi să-l vedeţi pe 
bătrânul şi mâniosul Periplectomenus... Băiatul ridică din 
sprâncene şi îşi duse un deget la buze. Şi, orice-aţi face, nu-i 
spuneţi lui Periplectomenus despre pasajul secret care leagă 
casa lui de cea a soldatului, pentru că veţi strica planul! Veniţi 
să-i vedeţi pe sclavii vicleni Palaestrio, Sceledrus şi Lurcio, care 
ştiu întotdeauna mai mult decât lasă să se înţeleagă! 


104 


Băiatul sări de pe cutie, scoase un fluier şi începu să cânte o 
arie veselă, în timp ce-i conducea pe spectatori în Circus 
Maximus. Kaeso stătea sub scenă, nu departe de trapă - Plautus 
se gândise la o mulţime de moduri ingenioase de a o folosi în 
timpul jocului - şi se uita printr-o gaură cum se umplu tribunele. 
Scipio sosi printre primii, ocupându-şi locul în secţiunea 
rezervată pentru demnitari împreună cu o suită de prieteni şi 
colegi. Era o zi plăcută, cu cer senin. Festinul îi bine dispusese 
pe spectatori, aşa că erau pregătiţi să se amuze. Însă, având 
burţile pline şi fiind toropiţi de căldură, exista pericolul să 
adoarmă. 

Dar se dovedi că se îngrijorase degeaba. Orice spectator care 
ar fi aţipit chiar şi pentru o clipă ar fi fost trezit de hohotele de 
râs din jurul lui. Actorii îşi jucară rolurile spectaculos. Kaeso nu-i 
văzuse niciodată interpretând replicile lui Plautus cu atâta 
energie în timpul repetiţiilor; râsul spectatorilor îi încuraja să 
dea ce au mai bun. În ziua aceea, Kaeso văzu dovada vie a unei 
convingeri pe care Plautus i-o dezvăluise cândva, după mai 
multe pahare de vin: 

— Când devine comedia sublimă? Când dramaturgul, actorii şi 
spectatorii se implică în mod egal, lucrând împreună în armonie, 
pentru încântarea zeilor cu muzica râsetelor omeneşti. Când 
oamenii râd, şi zeii râd, iar, pentru scurt timp, lumea asta tristă 
devine nu doar suportabilă, ci de-a dreptul frumoasă. 

Sfârşitul spectacolului a fost încununat de aplauze furtunoase. 
Spectatorii i-au ovaţionat pe actori, îndeosebi pe cel care jucase 
rolul lăudărosului Pyrgopolynices. Plautus a urcat pe scenă să 
facă mai multe plecăciuni. Apoi, Scipio, râzând şi luat prin 
surprindere, a fost ridicat pe umerii tovarăşilor săi, pentru a 
primi recunoştinţa mulţimii. 

Kaeso rămase sub scenă, studiind spectatorii prin gaura lui de 
observaţie. În momentul acela îşi dorea foarte mult să fie lângă 
Scipio, dar, într-o asemenea mulţime, i-ar fi fost imposibil să se 
apropie de el. Între timp, Scipio trimise un tânăr sclav care, agil, 
îşi făcu loc printre oameni şi ajunse sub scenă. 

Îl găsi pe Kaeso şi îşi trase răsuflarea. 


105 


— Stăpânul meu, Publius Cornelius Scipio, m-a trimis să vă 
spun că şi-ar dori să vă felicite personal, dar are treburi care nu 
suportă amânare şi trebuie să plece de îndată. A adăugat că se 
va simţi onorat dacă veţi veni peste trei zile la cină, după ce se 
vor termina Jocurile. 

— Bineînţeles, răspunse Kaeso. Vom veni. Plautus va fi 
încântat. 

Sclavul zâmbi şi clătină din cap. 

— Stăpânul meu vă roagă să veniţi singur. Spune că îl va 
ospăta pe autorul dramatic în altă seară, dar, după ce se 
termină Jocurile, îşi doreşte o cină liniştită, în tovărăşia unui 
prieten vechi. 

Nici o forţă de pe pământ nu l-ar fi putut opri pe Kaeso să-l 
vadă pe Scipio în noaptea stabilită. 

XXX 

— Câtă agitaţie! Mi-aş dori doar să fi fost şi tata aici, să fi 
văzut toate astea. Scipio se uită în pahar şi agită vinul. Lui 
Kaeso i se părea că prietenul său băuse foarte puţin în seara 
aceea. Poate că reuşita Jocurilor i se urcase un pic la cap. 

— Tatăl tău e acolo unde Roma are cea mai mare nevoie de 
el, cu unchiul tău, conducând legiunile din Spania, îl linişti 
Kaeso. Ai mai primit veşti de la ei în ultima vreme? 

Scipio se încruntă. 

— Ultima scrisoare de la tata a sosit acum aproape două luni, 
iar de la unchiul Gnaeus, la câteva zile după aceea. Niciun 
cuvânt de-atunci. Absolut nici o veste din Spania. Doar o tăcere 
îndelungată. 

Kaeso ridică din umeri. 

— Scrisorile se mai pierd pe drum. Tatăl şi unchiul tău sunt 
nişte oameni atât de ocupați, încât chiar mă mir că mai au timp 
să-ţi scrie. Spaniei i se spune cuibul cu vipere pentru că a fost 
baza militară a lui Hannibal la început, nu? Toată lumea zice că 
în acest război nu există un câmp de luptă mai important decât 
cel din Spania. 

— Sau mai aprig. Sunt acolo de ani buni, încercând să-i 
alunge pe cartaginezi. După spusele tatălui meu, dacă există un 


106 


om care să ne urască mai mult decât Hannibal, acela e fratele 
lui, Hasdrubal, comandantul cartaginezilor din Spania. 

Kaeso încuviinţă cu o mişcare a capului, neştiind ce să spună. 
Ar mai fi dorit nişte vin, dar nu era politicos să bea mai mult 
decât gazda. Paharul plin al lui Scipio părea doar o oglindă 
întunecată, în care să-şi aţintească privirea. 

— În ultima scrisoare, tata se plângea de laşitatea localnicilor. 
Aliaţii celtiberi au părăsit tabăra romană peste noapte. Au 
pretins că o adunare tribală are nevoie de ei în celălalt capăt al 
peninsulei, dar era limpede că fugeau pentru că auziseră că o 
armată de suessitani din Gallia va veni în sprijinul cartaginezilor. 
Scipio oftă. Tata se simţea deja depăşit numeric de cartaginezi 
şi de numizi. De necrezut ce cavalerie pot aduna ticăloşii ăia 
africani - după cum am aflat, spre regretul nostru, la Cannae! 
Numizii s-au născut parcă pe cai. Tata spune că au un 
conducător foarte puternic în Spania, un prinţ tânăr şi cutezător, 
pe nume Masinissa, de-abia ieşit din copilărie, dar foarte sigur 
pe el. Masinissa îl îngrijorează acum, chiar mai mult decât 
Hasdrubal. Scipio oftă din nou. 

— Poate că Masinissa a fost adevăratul model care a inspirat 
Soldatul fanfaron, spuse Kaeso. Spre uşurarea lui, Scipio râse. 

— Ce încântare a fost piesa! Serios, Kaeso, actorii tăi s-au 
întrecut pe ei înşişi. M-au făcut foarte mândru. M-am uitat la 
toate celelalte comedii, dar niciuna nu m-a făcut să râd măcar 
pe jumătate la fel de mult ca ata. 

— Plautus ar trebui să primească laudele. Dar o să le accept, 
cu recunoştinţă, în numele lui. În cinstea lui Plautus! spuse şi 
ridică paharul. Scipio îi urmă exemplul, iar Kaeso fu fericit să-l 
vadă golindu-şi cupa. 

Vinul păru să-şi facă efectul aproape pe loc. Poate că, fiind în 
mod obişnuit atât de cumpătat, vinul i se urca mai repede la cap 
decât unui băutor mai experimentat precum Kaeso. 

— O piesă nemaipomenită, spuse el visător. lar întrecerile de 
atletism au fost la fel de spectaculoase: carele de luptă, boxul, 
alergările, aruncarea suliţei, toate au fost minunate. Mi-a plăcut 
îndeosebi demonstraţia de lupte greceşti, deşi atleţii nu erau 


107 


complet dezbrăcaţi, cum le place grecilor. Zâmbi răutăcios. 
Poate că şi ţie ţi-ar fi plăcut aşa, Kaeso? 

Acesta se bâlbâi o clipă, dar Scipio nu părea să aştepte un 
răspuns. Era încântat să vorbească despre Jocuri. 

— Ce părere ai avut de Festinul lui Jupiter? 

— A fost cel mai frumos festin public din câte-mi pot aminti. 
Mi s-a părut foarte drăguţ că toţi participanţii au primit vase cu 
ulei de măsline. lar meniul de a doua zi a fost chiar mai bun 
decât cel din prima zi. 

— Aşa ţi s-a părut, nu? Friptură de pasăre şi de porc, frigărui 
cu ceapă şi năut cu sos de peşte. Nu-i aşa că-ţi place sosul de 
peşte? Mă refer la ăla bun, nici prea dulce, nici prea sărat - nu la 
sosul ăla ieftin care se vinde în Subura, ci la ăla care e bine 
fermentat, atât de iute, că-ţi ia gura foc. Pun pariu că 
majoritatea oamenilor care au luat parte anul ăsta la Festinul lui 
Jupiter nu gustaseră niciodată un sos de peşte la fel de bun ca 
cel pe care li l-am oferit eu. Când se vor gândi la cel mai bun sos 
de peşte pe care l-au mâncat vreodată, se vor gândi la mine. 

— Şi te vor vota? 

— Exact! Scipio chicoti ca un băieţel şi îşi dădu pe spate 
coama de păr castaniu. 

Kaeso clipi şi se gândi ce să spună. 

— Cred că Jocurile te-au costat o avere. 

— Ai dreptate. Tata mi-a dat cea mai mare parte a banilor, 
dar n-au fost nici pe departe de-ajuns. Nici nu-ţi poţi închipui 
toate cheltuielile! A fost ca organizarea unei campanii militare - 
planificare, aprovizionare, transport. Mă tem c-am fost nevoit să 
mă împrumut puţin. 

— Scipio! Acum mă simt vinovat c-am cerut plata pentru care 
am căzut de acord. 

— Prostii! Orice politician se îndatorează ca să finanţeze 
spectacole publice pentru alegători. Pentru asta există 
cămătarii. Ştii, cred c-o să mai torn puţin din vinul ăsta foarte 
bun. La urma urmei, l-am plătit din bugetul Jocurilor! 

Scipio umplu două cupe. 

— Să închinăm în cinstea prieteniei noastre! 


108 


— Pentru prietenia noastră! murmură Kaeso şi dădură 
amândoi paharele peste cap. 

Ochii lui Scipio scânteiară în lumina lămpii. 

— Prietenia noastră înseamnă mult pentru mine, Kaeso. Eşti 
aşa diferit de majoritatea oamenilor cu care mă asociez zilele 
astea! Sunt mânaţi de ambiţie, încercând tot timpul să iasă în 
faţă, preocupaţi doar de războaie şi politică. Vieţile lor nu 
cunosc altă dimensiune - nu există nimic altceva în afară de 
Scara Onorurilor. Căsătoriile lor se fac cu un scop precis, la fel şi 
prieteniile. Acelaşi lucru e valabil şi în educaţie - învaţă pe 
dinafară câteva pasaje, ca să poată strecura din când în când 
câte un citat în conversaţie, dar nu ştiu să aprecieze o operă 
frumoasă sau nişte idei măreţe. Nu ştiu să deosebească operele 
lui Ennius de Iliada! Nici măcar slăvirea zeilor nu înseamnă prea 
mult pentru ei, în afara rolului pe care-l joacă în avansarea pe 
scara ierarhică. 

Scoase un oftat. 

— Presupun că aşa merge lumea, dar noi doi ştim că viaţa 
înseamnă mai mult decât goana după bogăţie şi onoare, 
înăuntrul nostru există o scânteie unică de viaţă, care e diferită 
de orice altceva, un fel de flacără tainică care trebuie preţuită şi 
îngrijită, aşa cum vestalele îngrijesc flacăra sacră. Uneori, mi-e 
greu să-mi amintesc. Uneori te invidiez că stai departe de Scara 
Onorurilor. 

Kaeso râse cu neîncredere. 

— Cred că glumeşti, Scipio. Se uită cu atenţie la prietenul său, 
admirându-i frumuseţea. Conştient fiind de câte realizase Scipio 
şi de cât de adorat era de cei din jurul lui, lui Kaeso îi era greu 
să-şi imagineze că Scipio ar fi putut invidia pe cineva. 

Chipul lui Scipio deveni grav. Îi luă mâna lui Kaeso şi se uită în 
ochii lui. 

— Nu, Kaeso, nu glumesc. Prietenia ta e diferită de oricare 
alta. Înseamnă enorm pentru mine. Tu însemni enorm pentru 
mine. 


109 


Kaeso se uită la mâna care rămăsese peste a lui. Dacă ar fi 
îndrăznit să-şi mişte arătătorul, ar fi atins arătătorul lui Scipio, 
un gest inconfundabil de intimitate. 

— Cred că e din cauza vinului, murmură el. 

— Poate. Dar se spune că adevărul este în vin. Tu nu simţi 
acelaşi lucru în privinţa mea? 

Inima lui Kaeso începu să bată nebuneşte. Se simţea ameţit şi 
avea gura uscată. Vinule, dă-mi puterea să spun adevărul! se 
gândi el. Dar va îndrăzni oare să spună cu glas tare ce simte 
pentru Scipio? Nu se temea că prietenul lui l-ar fi luat în râs sau 
ar fi făcut ceva care să-l umilească, dar chiar şi cea mai mică 
urmă de milă sau dispreţ pe chipul lui Scipio ar fi fost 
devastatoare pentru el. 

Deschise gura să vorbească. Ridică privirea, intenţionând să 
se uite în ochii lui Scipio, dar prietenul său îşi întorsese privirea 
spre un sclav care tocmai intrase în încăpere. 

— Ce e, Daphnis? 

— Un mesager, stăpâne. Spune că e urgent. 

Scipio se încruntă. 

— Probabil vreun negustor de la Jocuri, care vrea să-şi 
primească banii. 

— Nu, stăpâne. E un centurion. Are un mesaj din partea 
unchiului vostru din Spania. 

Scipio îşi retrase mâna din a lui Kaeso. Se ridică şi răsuflă 
adânc. Aburii vinului se risipiră pe loc. 

— Condu-l înăuntru. 

Centurionul avea o expresie sumbră. Îi întinse lui Scipio o 
tăbliță de ceară, de tipul celor folosite pentru scrierea şi 
rescrierea unor mesaje scurte. Acesta o privi o clipă, apoi clătină 
din cap. 

— Nu, citeşte-mi-o cu glas tare. 

Centurionul se împotrivi. 

— Sunteţi sigur, edile? 

— Citeşte-o! 


110 


Centurionul desfăcu legătura şi deschise tăbliţa, uitându-se 
îndelung la literele mici şi neciteţe scrise pe ceară, apoi îşi drese 
glasul. 

— Nepotului meu, Publius. Am veşti tragice pentru tine. Tatăl 
tău, iubitul meu frate... Soldatul ezită îndelung, apoi ridică 
bărbia cu hotărâre şi continuă. Tatăl tău, iubitul meu frate, a 
murit. A plecat să-i oprească pe suessitani, înainte ca aceştia să 
le vină în ajutor cartaginezilor şi numizilor, şi s-a întâlnit pe 
neaşteptate cu toţi cei trei duşmani, unul după altul. A fost 
înconjurat. În toiul luptei - luptând, reorganizându-şi oamenii, 
intervenind acolo unde lupta era mai grea - a fost străpuns de o 
lance în partea dreaptă. 

Scipio scoase un țipăt şi îşi duse pumnul la gură. După o clipă, 
îi făcu semn centurionului să continue. 

— A căzut de pe cal. Romanii şi-au pierdut curajul şi au luat-o 
la fugă, dar era imposibil să străpungă rândurile cavaleriei 
numizilor. Singurii supraviețuitori au fost cei care au reuşit să 
rămână în viaţă până la căderea nopţii, când întunericul a pus 
capăt luptei şi le-a permis să scape de duşman. Nepoate, jelesc 
împreună cu tine pierderea suferită, dar acum nu mai pot să 
scriu. Moartea eroică a tatălui tău i-a făcut pe Hasdrubal şi pe 
Messinia mai cutezători ca niciodată. Aliaţii noştri spanioli s-au 
împrăştiat. Situaţia e deznădăjduită. Jupiter, fii scutul meu! 
Marte, fii sabia mea! Rămas-bun, nepoate! Unchiul tău, Gnaeus. 

După ce termină, centurionul îi întinse din nou tăbliţa lui 
Scipio, care o luă, dar părea incapabil să o privească. O puse 
deoparte şi întrebă cu voce spartă: 

— Asta-i tot ce-a trimis unchiul meu? N-a trimis niciun obiect 
care să-mi amintească de tatăl meu? O bucată din armura lui? 
Un suvenir? 

— Unchiul tău... 

— Ce-i cu el? Vorbeşte! 

— Şi unchiul tău e mort, edile. Din cauza furtunilor, a trebuit 
s-aştept multe zile până să prind un loc pe-o corabie din Spania. 
Tocmai când mă îmbarcam, a sosit alt mesager. Aducea veşti 
despre lupta în care a pierit Gnaeus Cornelius Scipio. Inamicul i- 


111 


a asediat tabăra şi a trecut de metereze. Gnaeus s-a refugiat 
într-un turn de observaţie, dar inamicii i-au dat foc turnului. 
Comandantul şi oamenii lui au ieşit şi au murit luptând. Nu 
cunosc alte detalii, dar sunt sigur că a murit la fel de eroic ca 
fratele lui. 

Scipio privea încremenit flacăra pâlpâitoare a lămpii care 
lumina încăperea. Vocea lui era ciudat de rece. 

— Tatăl meu... unchiul meu... morţi amândoi? 

— Da, edile. 

— Imposibil! 

— Te asigur, edile, că... 

— Dar cine conduce legiunile din Spania? 

— Nu... nu sunt sigur, edile. 

Scipio rămase mult timp cu privirea aţintită asupra flăcării. 
Centurionul, obişnuit să aştepte ordine, rămase tăcut şi 
nemişcat. Kaeso nici nu îndrăznea să se uite la prietenul său, 
temându-se să-i vadă suferinţa. Dar Scipio, cu părul său lung şi 
trăsăturile frumoase, părea o statuie a lui Alexandru. Se uita la 
flacără împietrit, cu o privire în care nu se citea nimic. 

În cele din urmă, se ridică, cercetându-şi pe rând mâinile şi 
picioarele, cu o expresie nedumerită, de parcă ar fi uitat cine 
este şi ar fi avut nevoie să se descopere. Apoi se îndreptă cu 
pas hotărât spre ieşire. 

Kaeso îl urmă. 

— Scipio, unde te duci? 

— Unde mă cheamă zeii, răspunse el fără nici o altă 
explicaţie. Ajuns în vestibul, se opri să se uite la busturile de 
ceară ale strămoşilor lui. Apoi deschise uşa şi ieşi din casă aşa 
cum era îmbrăcat, într-o tunică subţire şi în papuci de casă. 

Traversă neabătut străzile întunecate şi pustii, coborând către 
Forum, apoi o apucă pe drumul care ducea în vârful Capitoliului. 
Kaeso îl urmă de la distanţă. Citise în poeme şi în piese despre 
oameni posedaţi de zei, dar nu văzuse niciodată cu ochii lui. 
Oare Scipio era posedat de un zeu? Reacţia lui la aflarea 
îngrozitoarelor veşti părea atât de ciudată, iar mişcările lui erau 


112 


atât de sigure, încât lui Kaeso nu-i venea să creadă că Scipio 
ştie ce face. 

Ajuns în vârful Capitoliului, Scipio intră în Templul lui Jupiter. 
Kaeso se opri la baza treptelor. | se părea nelalocul lui să-l 
urmeze înăuntru. 

Aşteptă. Peisajul învăluit în întuneric i se părea neobişnuit şi 
cam înfiorător. Zona sacră de temple şi statui înalte era foarte 
tăcută, de parcă înşişi zeii dormeau. 

Dar nu pentru mult timp. Un pâlpâit de torţe îi atrase atenţia. 
Se apropia un grup de magistrați şi de preoţi, în frunte cu 
Pontifex Maximus. 

Preotul înclină capul în semn de recunoaştere. 

— Tu eşti vărul mai tânăr al lui Maximus. 

— Da. Kaeso Fabius Dorso. 

— Ai auzit vestea? O tragedie! Cea mai cruntă înfrângere de 
după Cannae! 

— Am auzit veştile chiar în prezenţa edilului, răspunse Kaeso 
liniştit. L-am urmat până aici. 

— Tânărul Scipio e în templu? 

— L-a chemat Jupiter. 

— L-a chemat? 

— Asta a spus Scipio. 

Pontifex Maximus se uită neîncrezător la uşile deschise ale 
templului. El şi ceilalţi hotărâră să aştepte lângă trepte, 
asemenea lui Kaeso. În curând li se alăturară şi alţii, pentru că 
vestea tragediei se răspândise cu iuţeala fulgerului prin oraş, la 
fel ca şi cea despre veghea solitară a lui Scipio în templu. 
Încetul cu încetul, se adunase o mulţime numeroasă. Din toate 
părţile se auzeau tânguiri slabe şi strigăte îndurerate. Lumina 
atât de multor torţe făcu din noapte zi. Dacă zeii dormiseră 
până atunci, se gândi Kaeso, acum cu siguranţă se 
deşteptaseră. 

În cele din urmă, Scipio ieşi din templu. Oamenii îi strigară 
numele, precum şi pe cele ale tatălui şi unchiului său, apoi îi 
înălţară rugi lui Jupiter ca să-i apere şi să-i salveze. Mulţi dintre 


113 


cei adunaţi în faţa edificiului credeau că Scipio vorbise cu zeul şi 
îi aşteptau mesajul. 

Scipio rămase atât de mult timp pe veranda templului, 
nemişcat şi abia părând să observe mulţimea, încât Kaeso se 
temu că prietenul lui îşi pierduse minţile. 

Dintr-odată, Scipio făcu câţiva paşi în faţă, ridică mâinile şi 
strigă: 

— Cetăţeni! Faceţi linişte! Nu auziţi vocea lui Jupiter? Tăceţi! 

Mulțimea tăcu. Toate privirile erau aţintite asupra lui Scipio. 
Acesta înclină capul şi privi mulţimea cu o expresie uluită. In 
cele din urmă, de parcă ar fi descifrat o enigmă, ridică din 
sprâncene şi încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Nu, niciunul dintre voi nu poate auzi ce aud eu - dar mă 
puteţi auzi pe mine, aşa că ascultați ce am de spus. Cetăţeni! 
Acum mult timp, i-am salvat viaţa tatălui meu, în lupta de la râul 
Ticinus. Dar când furia inamicilor noştri l-a înconjurat în Spania, 
eu n-am fost acolo şi n-am putut să-l salvez. Când şi-au întors 
mânia asupra fratelui lui, Gnaeus, tata n-a fost acolo să-i sară-n 
ajutor şi nici eu n-am fost. Tatăl meu e mort. Unchiul meu e 
mort. Legiunile din Spania sunt împrăştiate şi au rămas fără 
conducători. Roma e lipsită de apărare împotriva duşmanilor 
noştri din vest. Dacă Hasdrubal ar veni să i se alăture fratelui 
său în Italia... dacă l-ar aduce cu el pe căţelandrul numid 
Masinissa... ce s-ar alege de Roma? 

Din mulţime se ridicară strigăte de spaimă. 

— Asta nu trebuie să se întâmple niciodată! strigă Scipio. 
Trebuie să-nchidem rana sângerândă din Spania. Hasdrubal şi 
Masinissa trebuie să fie alungaţi. Suessitanii trebuie să fie 
pedepsiţi. In noaptea asta, înaintea voastră, pe treptele 
lăcaşului zeului, voi face jurământul pe care mi-l cere Jupiter. Jur 
să-i iau locul tatălui meu - dacă poporul Romei mă va considera 
vrednic să primesc comanda. Jur să-i răzbun moartea. Jur să-i 
alung pe ucigaşii lui din Spania, iar după ce această sarcină va fi 
îndeplinită, jur să-l alung din Italia pe monstrul cu un singur ochi 
şi pe toate corciturile şi mercenarii aflaţi sub comanda lui, până 


114 


la ultimul. Vom porni la război împotriva Cartaginei. Îi vom face 
să regrete că au îndrăznit vreodată să provoace Roma. 

S-ar putea să fie nevoie de mulţi ani; s-ar putea să fie nevoie 
de toate zilele care mi-au mai rămas de trăit - dar când voi 
sfârşi, Cartagina nu va mai reprezenta niciodată un pericol 
pentru noi. Fac acest jurământ faţă de voi şi faţă de Jupiter, cel 
mai mare dintre zei. Pe Jupiter îl rog să-mi dea putere. Pe voi vă 
rog să-mi daţi locul pe care l-a avut tatăl meu. 

Mulțimea reacţionă. Vaietele şi plânsetele se transformară în 
strigăte de bucurie. Oamenii începură să scandeze: 

— Trimiteţi fiul în Spania! Trimiteţi fiul în Spania! Trimiteţi fiul 
în Spania! 

Kaeso privi chipurile magistraţilor şi preoţilor din faţa 
mulţimii. Aceştia nu se alăturară scandărilor, dar nici nu 
îndrăzniră să le oprească. Cei mai înţelepţi ar fi susţinut că 
Scipio era mult prea tânăr şi prea lipsit de experienţă pentru a fi 
învestit cu o asemenea autoritate, aşa cum fusese prea tânăr 
pentru funcţia de edil. Dar îi ceruse comanda legiunilor din 
Spania direct poporului şi cine ar fi îndrăznit să se pună de-a 
curmezişul? 

Kaeso lăsă capul în jos, mirându-se de propria lui îndrăzneală. 
Cum de i-a trecut prin cap, fie şi numai o clipă, că ar putea 
pretinde dragostea unui om pe care îl iubesc atât de mulţi? Fie 
că era sortit triumfului, fie că era sortit înfrângerii, Scipio pornise 
pe un drum pe care Kaeso nu putea spera să-l urmeze. 

XXX 

— Cum m-am simţit eu azi, aşa s-au simţit probabil oamenii în 
prezenţa lui Alexandru cel Mare, zise Kaeso. 

Plautus îi aruncă o privire sarcastică. 

— Adică îndrăgostit nebuneşte? 

Kaeso zâmbi strâmb. 

— Ce idee absurdă! Chiar şi în atmosfera lipsită de inhibiţii a 
casei dramaturgului, se simţea stânjenit să vorbească despre 
sentimentele lui faţă de Scipio. 

— E chiar atât de absurd? întrebă Plautus. Toţi oamenii lui 
Alexandru erau îndrăgostiţi de el şi de ce n-ar fi fost? Se spune 


115 


că nu a existat niciodată un bărbat mai frumos sau mai plin de 
avânt - avea un foc divin, o scânteie de la zei. lar Alexandru i-a 
întors iubirea cel puţin unuia dintre ei, tovarăşul lui până la 
moarte, Hephaestion. Se spune că a înnebunit de durere după 
moartea lui Hephaestion şi s-a grăbit să i se alăture în ţinutul lui 
Hades. Cine spune că tu n-ai putea fi pentru Scipio ceea cea 
fost Hephaestion pentru Alexandru? 

— Nu fi caraghios! în primul rând, Hephaestion îl egala pe 
Alexandru ca atlet şi ca războinic. Pe lângă asta, grecii sunt 
greci, iar romanii sunt romani. 

Plautus dădu din cap. 

— Oamenii sunt la fel peste tot. De aceea comedia e 
universală. Slavă zeilor pentru asta! Râsul e tot râs, indiferent 
dacă eşti în Corint sau Corsica - sau chiar în Cartagina. Oricui îi 
place să râdă, să mănânce, să se înmulțească şi să doarmă bine 
- de obicei în ordinea asta. 

Kaeso dădu din umeri şi sorbi o gură de vin. 

Plautus zâmbi atotcunoscător. 

— Scânteie divină sau nu, prietenul tău Scipio nu şi-a onorat 
toate obligaţiile sociale. Nu spuneai că vrea să mă invite la cină 
pentru a sărbători succesul nostru comun? A trecut aproape o 
lună de la Jocurile Romane, iar eu încă mai aştept invitaţia la 
cină. 

— Cred că glumeşti, Plautus. Ai idee cât de ocupat este Scipio 
cu pregătirile pentru preluarea comenzii legiunilor din Spania? 
N-are timp de oaspeţi! Cred c-am fost ultima persoană cu care a 
luat masa de plăcere. 

— In acest caz, ar trebui să te consideri norocos şi onorat. 

— Mă consider. Imi imaginez că va trece mult timp până când 
Scipio va zâmbi din nou aşa cum a zâmbit în noaptea aceea - 
relaxat, mulţumit şi aproape fără griji. Acum greutatea 
destinului apasă pe umerii lui. 

Plautus încuviinţă. 

— Şi-a asumat o misiune dificilă, care îi va aduce ori victoria, 
ori înfrângerea. 


116 


— Vom vedea cu timpul, murmură Kaeso. ÎI rugă în tăcere pe 
Jupiter să aibă grijă de prietenul lui. 


117 


Anul 201 î.H. 


Unsprezece ani mai târziu, Scipio îndeplinise jurămintele 
făcute lui Jupiter, spiritelor tatălui şi unchiului său şi poporului 
Romei. 

După victorii decisive în Spania, mută câmpul de luptă în 
Africa, amenințând Cartagina, în pofida obiecţiilor înverşunate 
ale lui Fabius Maximus, care susţinea că era preferabil ca 
Hannibal să fie înfrânt definitiv în Italia, în loc să fie ademenit în 
afara ei, şi care îi avertiză pe senatori cu privire la pericolele şi 
complicațiile unei campanii africane. Dar strategia lui Scipio avu 
un succes răsunător. Cuprinşi de panică, cartaginezii îl chemară 
pe Hannibal din Italia să le apere oraşul. Vecinii ei o trădară, aşa 
cum făcuseră, cu ani în urmă, mulţi dintre aliaţii invidioşi ai 
Romei. Scipio se folosi de acest avantaj. Războiul îndelungat 
dintre romani şi cartaginezi atinse punctul culminant în bătălia 
de la Zama, oraş aflat la circa o sută şaizeci de kilometri de 
Cartagina. 

Inainte de luptă, făcând o ultimă încercare de a ajunge la 
masa negocierilor, Hannibal ceru să vorbească cu Scipio, iar cei 
doi se întâlniră faţă în faţă în cortul lui Scipio. Urmă o tăcere 
îndelungată, în care fiecare se simţi copleşit de ura şi admiraţia 
faţă de celălalt. Hannibal vorbi primul, cerând pacea în pofida 
gustului amar pe care i-l provoca acel cuvânt. Oferi condiţii 
avantajoase pentru Roma, dar degeaba. Scipio dorea o victorie, 
nu o înţelegere. Nimic altceva nu ar fi satisfăcut jurământul pe 
care i-l făcuse lui Jupiter. 

Hannibal încercă o ultimă rugăminte. 

— Erai copil când am început războiul împotriva Romei. Între 
timp, tu ai crescut, iar eu am îmbătrânit. Soarele tău abia 
răsare. Al meu apune. Odată cu vârsta a venit oboseala, dar şi 
înţelepciunea. Ascultă-mă, Scipio: cu cât e mai răsunător 
triumful unui om, cu atât mai puţin poţi spera c-o să dureze. 
Fortuna se poate întoarce împotriva unui om într-o clipită. Crezi 
că deţii superioritatea în acest război, dar când vor începe 


118 


vărsarea de sânge şi nebunia, nimic nu va mai conta. Eşti dispus 
să mizezi atâţia ani de război şi atâta sânge vărsat pe rezultatul 
unei singure ore de luptă? 

Scipio rămase neînduplecat. Îi aminti lui Hannibal că Roma îi 
făcuse de multe ori propuneri de pace Cartaginei, iar aceasta 
refuzase întotdeauna să le asculte. Era prea târziu pentru 
negocieri. Cât despre Fortuna, Scipio îi cunoştea foarte bine 
capriciile. Ea îi răpise fiinţele cele mai dragi din viaţa lui, dar îi 
oferise şi şansa de a se răzbuna. 

Lui Hannibal i se permise să se întoarcă teafăr în tabăra 
cartagineză. 

A doua zi, cei mai faimoşi generali din lume, în fruntea celor 
mai puternice armate, au început bătălia. Lupta încrâncenată a 
fost un adevărat test de rezistenţă pentru ambele tabere. Scipio 
se rugase să-i pună pe fugă; reuşi să obţină o victorie la limită, 
dar era totuşi o victorie. Înfrânt, istovit, părăsit de Fortuna, 
Hannibal fugi înapoi în Cartagina. 

Condiţiile romanilor au fost foarte dure. Deposedată de navele 
de război şi de proviziile militare şi obligată să plătească 
reparaţii uriaşe, Cartagina a devenit puţin mai mult decât un 
stat vasal al Romei. Războiul care făcuse ravagii în toată 
Mediterana timp de şaptesprezece ani ajunsese la final, iar 
Roma deveni mai puternică ca niciodată, o putere care ar fi 
putut concura cu legendarii egipteni sau perşi, la apogeul 
imperiilor lor. Supraviețuitorii care luptaseră şi câştigaseră 
războiul se puteau considera pe bună dreptate cea mai nobilă 
generaţie din istoria Romei, iar cel mai nobil dintre toţi era, fără 
îndoială, Publius Cornelius Scipio, care avea să fie supranumit 
Africanus - cuceritorul Africii. 

XXX 

— S-a tuns scurt! Când s-a întâmplat asta? Nu l-am văzut 
niciodată fără coama lui de păr lung castaniu, rosti Kaeso 
melancolic. 

Se uita prin gaura de sub scenă la tribunele aglomerate din 
Circus Maximus, unde Scipio sosise, în sfârşit, să-şi ocupe locul 
de onoare. Mulțimea se ridică şi îl aclamă îndelung, strigând 


119 


„Africanus! Africanus!“. În cele din urmă, spectatorii începură să 
se aşeze, iar Kaeso reuşi să-l vadă desluşit pe cel căruia îi erau 
destinate aclamaţiile. 

— Eşti dezamăgit, şefule? îl întrebă Plautus, care inspecta 
pentru ultima oară trapa. Acea sarcină simplă îl făcea să gâfâie 
şi să pufăie; de-a lungul anilor, pe măsură ce devenise din ce în 
ce mai faimos, se îngrășase din ce în ce mai tare. Nu-i stă bine 
cu părul scurt? 

— Dimpotrivă! îi stă foarte bine. Kaeso se uita puţin chiorâş. 
Vederea lui nu mai era la fel de bună ca înainte. Nu mai arată ca 
un băiat... 

— Cred şi eu! Ar trebui să aibă pe puţin treizeci şi cinci de ani. 

— Dar e mai chipeş ca niciodată. Nu mai seamănă aşa de tare 
cu Alexandru; poate mai degrabă cu Hercules. Aproape că era 
prea drăguţ, înţelegi? Acum arată atât de aspru, atât de... 

— Pe Venus şi Marte, nu te mai agita atâta! râse Plautus. Nu e 
decât un om. 

— Crezi? Ai văzut procesiunea triumfală? 

— O parte din ea. A durat prea mult, aşa că n-am avut 
răbdare să stau s-o văd pe toată. 

— Atâţia prizonieri, atâta pradă de război! Măreţia carului de 
luptă, splendoarea armurii! Toţi oamenii care-i strigau numele... 

— Mă bucur că s-a hotărât să introducă şi o după-amiază de 
comedii printre festivități - deşi trebuie să recunosc că am fost 
un pic surprins când ne-a cerut să jucăm din nou Soldatul 
fanfaron. 

— De ce n-ar fi vrut Soldatul fanfaron? îi aduce aminte de 
prima lui funcţie publică; oamenii vorbesc şi acum de Jocurile 
Romane din anul acela. Şi e un mod inteligent de-a le arăta 
oamenilor că nu se ia prea în serios. Spectatorii pot vedea piesa 
ca pe o parodie nevinovată despre cel mai iubit soldat al Romei, 
un om care şi-a câştigat dreptul de a se lăuda, invincibilul Scipio 
Africanus. Faptul că îi lasă să râdă pe seama lui îi va face să-l 
iubească şi mai mult. 

— În timp ce tu, şefule, n-ai putea să-l iubeşti pe Scipio mai 
mult decât îl iubeşti deja. 


120 


Kaeso nu răspunse. Era cufundat în gânduri, meditând la 
succesul impresionant al lui Scipio. Propria lui viaţă i se părea 
cumplit de banală şi meschină prin comparaţie - o căsătorie 
liniştită, dar lipsită de iubire, o fiică de care nu se simţise 
niciodată prea apropiat, o suită nesfârşită de distracţii cu actori 
şi sclavi şi un trai la limita decenţei, cu banii câştigaţi de la 
compania de teatru şi de pe urma scribilor angajaţi să copieze 
cărţi greceşti, pe care le vindea elitei învăţate. 

Plautus îl bătu pe umăr. 

— Revino-ţi, şefule! Ai trăit în umbra lui Scipio toată viaţa. L-ai 
admirat, l-ai dorit, l-ai idolatrizat, l-ai invidiat - cred că de toate, 
cu excepţia urii. 

— N-aş putea niciodată să-l urăsc! 

— Aici te deosebeşti de restul cetăţenilor. Acum îl adoră - îl 
venerează ca pe un zeu - dar într-o bună zi se vor întoarce 
împotriva lui. 

— Imposibil! 

— Inevitabil. Oamenii sunt schimbători. Doar tu eşti devotat, 
ca un îngrijitor de sanctuar. Scipio ar trebui să te preţuiască mai 
mult! Te-a invitat măcar o dată la cină de când ne-am întâlnit să 
discutăm despre punerea în scenă a piesei? 

— A fost foarte ocupat. Kaeso se încruntă. Apoi o mişcare 
neaşteptată îi atrase atenţia; unul dintre actori uitase prin ce 
parte trebuia să-şi facă intrarea în scenă şi folosea pasajul de 
sub scenă să treacă în partea cealaltă. Intrase de curând în 
companie şi era destul de tânăr; păreau să fie din ce în ce mai 
tineri, în fiecare an. Era, de asemenea, neobişnuit de frumos, cu 
părul lung şi umerii laţi. În trecere, îi aruncă un zâmbet lui 
Kaeso. 

Plautus se uită peste umăr, apoi îl privi din nou pe Kaeso şi 
zâmbi. 

— A, da, noul băiat din Massilia. Trecând peste tunsoarea lui 
Scipio, văd că nu ţi-ai pierdut de tot slăbiciunea pentru 
frumuseţile cu păr lung. 

— Cred că nu, recunoscu Kaeso cu un zâmbet strâmb. 


121 


Pe scenă, piesa începuse. Tropăitul actorilor pe scânduri le 
răsuna puternic în urechi, dar nu la fel de tare ca primul hohot 
de râs al spectatorilor. În pofida gălăgiei, Kaeso era sigur că-l 
putea auzi clar pe Scipio râzând mai tare şi mai cu poftă decât 
toţi. 


122 


Anul 191 î.H. 


— Se pare că nu reuşim să ne mai vedem decât la teatru, 
spuse Scipio. Când te-am văzut ultima oară, Kaeso? Cred c-au 
trecut cel puţin doi ani de-atunci. 

Se sărbătorea inaugurarea unui nou templu pe Palatinus, 
închinat unei zeițe recent introduse în panteonul roman: Cibele, 
Marea Mamă a Zeilor, căreia romanii îi spuneau Magna Mater. 
Cultul ei, se spunea, data din timpurile preistorice, dar nu era 
originar din Roma, nici măcar din Italia. Fusese adoptat de la 
unul dintre noii aliaţi ai Romei din est, regatul Frigiei. Extinderea 
sferei de influenţă a Romei, după înfrângerea Cartaginei, 
adusese un aflux de oameni noi, limbi noi, idei noi - şi zeități 
noi. Cibele nu semăna cu nici o zeitate văzută până atunci la 
Roma. Statuia din noul templu o înfăţişa purtând haine exotice 
şi împodobită din cap până în picioare cu testicule de taur. 
Preoţii lui Cibele fuseseră, de asemenea, aduşi din Frigia, 
împreună cu statuia ei. Aceştia erau numiţi galli, fiind, de 
asemenea, ceva complet nou pentru Roma: eunuci. 

În cinstea evenimentului, au fost organizate jocuri şi un teatru 
provizoriu a fost înălţat în faţa templului. Compania lui Plautus 
urma să pună în scenă o comedie nouă. La acest spectacol, 
Kaeso se hotărâse să stea în tribună, în loc să rămână în culise, 
şi îl invitase pe Scipio să stea lângă el. Inainte să poată 
răspunde la invitaţia prietenului său, freamătul mulţimii le 
atrase atenţia. Gallii sosiseră în grup şi îşi ocupau locurile de 
onoare, în apropierea lui Kaeso şi a lui Scipio. Preoţii erau 
îmbrăcaţi ţipător, cu turbane roşii şi robe galbene. Purtau brățări 
la încheieturi şi erau vopsiți în obraji. 

— Ţi-i închipui pe bunicii noştri punând eunuci de neam străin 
pe statele sacre de plată? întrebă Scipio. Strămoşii noştri îi 
vedeau pe eunuci ca pe nişte simpli linguşitori ai regilor, 
jumătăţi de oameni care nu se puteau înmulţi şi astfel nu 
reprezentau nici o ameninţare la adresa moştenitorilor regilor. O 
republică nu are rege, aşa că nu are nevoie de eunuci. Cu toate 


123 


astea, mulţumită Cibelei, acum avem eunuci în Roma. Sunt 
fascinanţi, nu crezi? Am auzit că-şi taie singuri testiculele. Intră 
într-un fel de transă şi nu simt nimic. E uimitor la ce acte Îi 
poate împinge zelul religios pe unii oameni! 

Gândul că un bărbat s-ar putea castra singur îi provocă fiori 
lui Kaeso, dar se pomeni uitându-se la unul dintre galii, un tânăr 
excepţional de frumos, cu ochi negri, buze pline şi piele 
străvezie. Auzise că un bărbat care se castra la maturitate nu-şi 
pierdea apetitul erotic. Ce fel de înclinații ar fi putut avea un 
astfel de tânăr, care fusese dispus să facă aşa ceva pentru zeiţa 
lui? Kaeso nu-şi putea stăpâni curiozitatea. 

Cu glas tare, spuse: 

— Dacă cineva ar trebui să ştie despre Marea Mamă şi despre 
galii, acela eşti tu, Scipio. La urma urmei, tu le-ai urat oficial 
bun-venit în oraş şi ai acceptat piatra neagră în dar. 

Piatra neagră era obiectul de cult cel mai de preţ al noului 
templu, fiind mai importantă chiar şi decât statuia zeiţei. Se 
spunea că ar fi căzut din cer, iar forma ei înfăţişă o imagine 
primitivă a zeiţei, o masă amorfa sugerând o femeie fără 
trăsături distinctive, aflată într-o stare avansată a sarcinii. 
Această piatră de culoare neagră nu semăna cu nimic venerat 
până atunci în Roma, dar când galii din oraşul frigian Pessinus o 
oferiseră în dar, împreună cu rugămintea de a institui cultul 
Cibelei în Roma, preoţii găsiseră un verset în Cărţile Sibiline, 
care le cerea romanilor să accepte darul şi să o primească cu 
braţele deschise pe noua zeiţă. 

Pe lângă însemnătatea religioasă, cultul Cibelei avea şi una 
politică. Oamenii vizionari, asemenea lui Scipio, credeau că 
viitorul Romei se află acum în est. După ce ameninţarea lui 
Hannibal fusese îndepărtată, romanii îşi îndreptaseră atenţia 
către înfrângerea lui Filip al Macedoniei, cu ajutorul Frigiei. 
Acceptarea Marii Mame urma să-i întărească Romei legăturile cu 
noul său aliat. Piatra sosise pe o corabie, în portul Ostia. 
Versetul din Cărţile Sibiline spunea că doar cel mai nobil dintre 
romani putea să o accepte, astfel încât această onoare i-a 
revenit în mod firesc lui Publius Cornelius Scipio Africanus. 


124 


Gândul la galii şi la sacrificiul lor îl făcu pe Kaeso să ridice 
mâna către talismanul de aur care atârna de un lănţişor la gâtul 
lui. Cu mulţi ani în urmă, pusese deoparte suvenirul de familie şi 
uitase de el, până într-o zi, când dăduse de el într-o cutie cu 
lucruri vechi. Strălucirea aurului îi atrăsese atenţia şi se 
hotărâse să înceapă să-l poarte din nou la ocazii speciale, după 
cum fusese obiceiul pe vremea strămoşilor săi. 

Atingerea fascinum-ului îi trezi alte gânduri. Îşi drese glasul şi 
îi spuse lui Scipio, ca din întâmplare: 

— Toate religiile astea noi care au invadat Roma - unele 
oficiale, altele... nu chiar atât de oficiale. Ce părere ai despre 
aşa numitul cult al lui Bacchus? Se spune că oferă iniţiere în 
ritualuri secrete, care duc la o eliberare extatică de lumea 
materială. 

Scipio îl privi pieziş şi ridică o sprânceană. 

— Cultul lui Bacchus e controversat, ca să nu spun mai mult. 
Am auzit şi eu de el, ca toată lumea. Pare să se fi născut dintr- 
un cult grecesc care venerează un zeu al vinului şi nebunia. Nu 
ştiu cât preţ să pun pe ce-am auzit sau cât de răspândit e cultul. 
Dar ştiu că nu e recunoscut de stat. 

— Aşadar, nu e ilegal. 

— Presupun că nu. Dar, din ceea ce am auzit, ritualurile 
extatice ale cultului nu sunt nimic altceva decât nişte orgii ale 
unor beţivi, în timpul cărora este încurajat orice act sexual 
posibil. Şi... Scipio cobori glasul. Iniţierea în cult le cere 
bărbaţilor să se supună penetrării anale - de parcă ar fi sclavi! 
Am mai auzit şi că acest cult nu e nimic mai mult decât un 
paravan care ascunde un cuib de criminali fără scrupule. Aşa- 
zişii preoţi şi preotese sunt falsificatori, şantajişti, chiar şi 
ucigaşi. Scipio răsuflă adânc. Kaeso, te-aş sfătui să stai departe 
de orice cult care nu e recunoscut oficial şi mai ales de cultul lui 
Bacchus! 

— Da, fireşte, murmură Kaeso. Schimbă repede subiectul. 
Acum am devenit bunic! 

Scipio zâmbi. 

— Am auzit. Felicitări! 


125 


— Fiica mea e foarte norocoasă că s-a măritat cu tânărul 
Menenius. Niciun alt bărbat nu i-ar fi putut dărui un copil mai 
frumos. Mi-ar fi plăcut ca soţia mea să fi trăit s-o vadă pe micuța 
Menenia. 

— Da, am fost mâhnit să aud de moartea Sestiei. 

Kaeso ridică din umeri. 

— Sincer să fiu, nu i-am fost niciodată un soţ prea bun. Niciun 
tată prea bun pentru Fabia. Dar rolul de bunic pare să mi se 
potrivească. Ţin la micuța Menenia aşa cum nu am ţinut 
niciodată la mama sau la bunica ei. Dar tu, Scipio? Am auzit că 
ai o fetiţă. 

— Aşa el Dacă tu crezi că o răsfeţi pe Menenia, ar trebui să 
mă vezi pe mine cu Cornelia! 

Kaeso dădu din cap. 

— Ciudat că fiica ta şi nepoata mea au aproape aceeaşi 
vârstă. 

— Poate c-o să fie prietene când o să mai crească, aşa cum 
am fost noi doi. _ 

— Mi-ar plăcea, spuse Kaeso. Mi-ar plăcea foarte mult. I 
studie cu atenţie pe Scipio. Părul lui castaniu, tuns scurt, era 
acum înspicat cu fire argintii. În trăsăturile lui aspre nu se mai 
distingea nici o urmă a băiatului care fusese cândva, doar ochii 
mai străluceau uneori cu exuberanţă tinerească, atunci când 
râdea. Plăcerea de a-l vedea râzând era unul dintre motivele 
pentru care îl invitase să stea lângă el în ziua aceea la 
spectacol. Ropotul aplauzelor şi freamătul mulţimii le distrase 
atenţia. Mulţi spectatori se ridicaseră de pe scaune pe 
neaşteptate. Plautus tocmai intrase în teatru şi se îndrepta spre 
locul liber de lângă Kaeso. La şaizeci şi trei de ani, scriitorul 
dramatic umbrian era marele maestru al scenei romane. 
Publicul îl ştia din vedere şi îl aclamă în picioare. 

Numai gallii nu-l recunoscură. Se uitară unii la alţii nedumeriţi, 
apoi se ridicară şi începură şi ei să aplaude, ezitant. 

Plautus îl îmbrăţişă pe Kaeso, apoi îl salută pe Scipio. După ce 
se aşezară toţi trei, aplauzele se stinseră. 


126 


— Aşadar, prietenul meu cu picior plat, ce piesă se joacă azi? 
întrebă Scipio. 

Plautus ridică din umeri. 

— A, o bagatelă căreia i-am dat numele personajului principal, 
Pseudolus, un sclav plin de duh. 

— O bagatelă? E capodopera ta! îl contrazise Kaeso. 

— O spui cu toată convingerea, aşa cum îi stă bine 
proprietarului trupei de teatru! râse Plautus. Anumite secvenţe 
de dialog sunt strălucite, trebuie să recunosc; dar nici pe 
departe atât de strălucite ca în viaţa reală. Mă refer, Scipio, la 
dialogul pe care l-ai purtat cu vechiul tău duşman Hannibal, 
când v-aţi întâlnit faţă în faţă în ultima ta misiune din răsărit - 
dacă e să dau crezare zvonurilor. 

Scipio îi istorisise deja întâmplarea lui Kaeso, când se 
întâlniseră în faţa teatrului, dar o povesti din nou, plin de 
bunăvoință. 

— E-adevărat. Când am fost în Ephesus, am aflat că şi 
Hannibal se află acolo, aşa că am pus la cale o întâlnire. Spionii 
noştri spun că rătăceşte pe la răsărit de ani buni, oferindu-şi 
serviciile oricărui rege care ar dori să provoace Roma. E din 
cauza blestematului de jurământ pe care i l-a făcut tatălui său. 
O să comploteze pentru distrugerea noastră atâta timp cât mai 
are suflare în trup; pur şi simplu i-a intrat în sânge şi nu se 
poate opri. Până acum, nu şi-a câştigat niciun aliat. 

— Şi ce-aţi vorbit? dori să afle Plautus. 

— Una, alta. La un moment dat, l-am întrebat cine a fost, în 
opinia lui, cel mai mare general al tuturor timpurilor. 

— O întrebare importantă! spuse Plautus. Şi care a fost 
răspunsul? 

— „Alexandru”, a răspuns Hannibal. Şi ce comandant s-ar afla 
pe locul doi? „Pyrrhus”, a spus el. Şi al treilea? „Eu!“, a declarat 
Hannibal. Am izbucnit în râs, apoi l-am întrebat: „Şi pe ce loc te- 
ai fi aflat dacă m-ai fi învins?“ Hannibal m-a privit în ochi şi a 
răspuns: „în acest caz, m-aş fi considerat mai presus de Pyrrhus 
şi chiar decât Alexandru - de fapt, mai presus de toţi generalii 
care au trăit vreodată!“ 


127 


Plautus se bătu cu palma pe genunchi. 

— Ce neruşinare! N-aş putea inventa niciodată o asemenea 
frază sau un personaj cum e Hannibal. 

— E o măgulire cartagineză, nu-ţi dai seama? zise Scipio. 
Vicleană şi indirectă. Dar... m-am simţit, oricum, măgulit. Oftă. 
N-am nici o îndoială că într-o bună zi Hannibal va fi asasinat sau 
împins să se sinucidă. Nu de către mine, bineînţeles, ci de către 
cei care vor veni după mine. 

Kaeso clătină din cap. 

— Nu va exista niciodată un om la fel de mare care să-ţi ia 
locul. 

Scipio râse cu amărăciune. 

— Frumoase vorbe, prietene, dar, vai, eu devin pe zi ce trece 
din ce în ce mai neînsemnat, iar spaţiul pe care-l ocup devine 
tot mai uşor de umplut. Simt cum influenţa mea scade. Lumea 
s-a săturat de mine, la fel cum s-a săturat de Hannibal. Când îi 
aud numele, nu mai tremură. Zâmbesc afectat. Când îmi aud 
numele, ridică din umeri. Duşmanii politici îmi dau târcoale ca 
lupii, aşteptând ocazia să mă nimicească cu vreo acuzaţie 
nefondată. Aceiaşi oameni înguşti la minte, care îl vor omori pe 
Hannibal, mai devreme sau mai târziu mă vor trimite şi pe mine 
în exil, dacă le va sta în putinţă. 

Kaeso era abătut. 

— Nu! Nu te cred. Sunt sigur că eşti la apogeul puterii. Ai fost 
ales pentru a primi piatra neagră a Cibelei. In onoarea ta se 
construieşte o arcadă magnifică, ce va servi drept intrare pe 
Colina Capitoliului. Arcada lui Scipio Africanus va dăinui veşnic, 
ca monument închinat gloriei tale. 

— Poate. Monumentele durează. Oamenii nu. Cât despre 
glorie... Clătină din cap. Când ne-am întâlnit prima oară, 
înaintea bătăliei de la Zama, Hannibal a spus ceva ce n-am 
putut uita niciodată: „Cu cât e mai răsunător succesul unui om, 
cu atât mai puţin poţi spera c-o să dureze.” Atât eu, cât şi 
Hannibal vom fi daţi deoparte, înghiţiţi de trecerea timpului. Vrei 
să vezi viitorul? Uită-te acolo. 


128 


Arătă spre un senator din mulţime, un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, ceva mai tânăr decât Scipio. Chipul lui supt 
văzut din profil era dominat de un nas coroiat. Stătea uşor 
aplecat în faţă, încordat, studiind mulţimea cu o privire de 
pasăre de pradă. 

— Puternicul meu duşman: Marcus Porcius Cato. Un aşa-numit 
Om Nou, primul din familia sa care a fost ales în funcţia de 
consul, spuse Scipio cu oarecare dispreţ. Dar statutul lui de 
neofit nu-l împiedică să mă defăimeze cu orice ocazie şi să 
critice pe la spate decizia mea de încheiere a războiului 
împotriva Cartaginei - de parcă am avea vreun motiv să atacăm 
un port inofensiv, care a rămas fără campionul ei, fără flotă şi 
fără colonii. Spune că acordul pe care l-am încheiat după bătălia 
de la Zama nu rezolvă nimic pe termen lung, pentru că nu l-am 
decapitat pe Hannibal şi n-am ars Cartagina din temelii. Dar mă 
defăimează şi pe plan personal; spune că „m-am făcut grec” 
pentru că se-ntâmplă să-mi placă băile şi teatrul. Dată fiind 
aversiunea lui faţă de tot ce nu e roman, sunt surprins să-l văd 
astăzi în public. Oare ce caută aici? 

Ca la un semn, Cato se ridică de pe scaun. 

— Cetăţeni! Cetăţeni! Ascultaţi-mă! strigă el, cu un glas atât 
de puternic şi răsunător, încât reuşi să atragă imediat atenţia 
întregii mulţimi. Cetăţeni, mă cunoaşteţi bine. Sunt Marcus 
Porcius Cato. Am început să slujesc Roma de la vârsta de 
şaptesprezece ani, când m-am înrolat, pe vremea când ticălosul 
de Hannibal pusese ltalia pe jar. De atunci mi-am dedicat 
întreaga viaţă salvării acestui oraş şi conservării stilului de viaţă 
roman. Acum patru ani, mi-aţi făcut onoarea de-a mă alege 
consul şi de-a mă trimite în Spania; ca urmare, am fost 
întâmpinat cu un triumf pentru înăbuşirea revoltei de-acolo. 
Dacă au mai fost tulburări în Spania după plecarea mea, cred că 
putem afirma fără să ne înşelăm că s-au întâmplat din vina 
succesorului meu. 

Scipio murmură o obscenitate. El preluase controlul în Spania 
după Cato. 


129 


— Pentru că sunt primul din familia mea ales în această 
funcţie înaltă, unii mă numesc un „Om Nou“. Dar vă asigur că 
vitejia şi curajul strămoşilor mei mă fac la fel de vechi ca oricare 
dintre cei prezenţi aici! Aşa că sper să-mi acordaţi atenţia 
voastră câteva clipe şi să vă gândiţi la ce am de spus. 

Cetăţeni! Ce faceţi astăzi aici? Ce e spectacolul ăsta decadent 
la care aţi venit să luaţi parte? Gândiţi-vă: iată-vă adunaţi să 
urmăriţi o piesă de inspiraţie greacă, jucată în onoarea unei 
zeițe asiatice aduse dintr-un ţinut condus de un rege, totul ca să 
faceţi un grup de eunuci străini să se simtă bineveniţi! La toate 
astea, eu spun: nu, nu și iar nu! 

Cum de s-a ajuns la o asemenea ruşine? O să vă spun eu 
cum. Bogăția şi toate viciile care derivă din bogăţie - lăcomia, 
iubirea de lux, oportunismul - v-au îndepărtat de virtuțile 
strămoşilor voştri. Mă uit în jurul meu şi nu văd decât moravuri 
uşoare, depravare şi necinste. S-a ajuns până-ntr-acolo încât 
întinăm cu bună ştiinţă puritatea religiei noastre, batjocorind zeii 
antici care ne-au apărat secole de-a rândul! 

Lucrurile merg din rău în mai rău. Nu ne-am mulţumit s- 
aducem preoţi eunuci în mijlocul nostru; se-aude că-n rândurile 
populaţiei s-au răspândit credinţe străine, care sunt chiar mai 
neobişnuite şi mai periculoase. Nu ne mulţumim să punem în 
scenă piese ca cea pe care o veţi vedea astăzi - încă o colecţie 
revoltătoare de obscenităţi greceşti; în ultima vreme, nişte 
senatori, iar ei ştiu bine la cine mă refer, au pus în discuţie 
înălţarea unui teatru de piatră permanent la Roma. Noi, romanii, 
o să devenim la fel de depravaţi şi iubitori de plăceri ca grecii? 

Tu, Marcus Junius Brutus! Cato arătă către pretorul care 
finanța jocurile. Ce-ar spune strămoşul tău erou, cel care a 
răzbunat siluirea Lucreţiei şi l-a doborât pe ultimul rege, 
Tarquinius, dac-ar vedea această privelişte jalnică? lubita 
noastră Roma s-a ridicat pe culmile gloriei doar ca să cadă într- 
un abis al ruşinii? 

Cetăţeni, vă rog stăruitor! Dacă vorbele mele au aprins cea 
mai mică scânteie de patriotism în inimile voastre, urmaţi-mi 
exemplul şi părăsiţi de îndată locul acesta! 


130 


Cato îşi strânse ostentativ faldurile togii. După câţiva paşi, se 
opri şi se întoarse. 

— A, şi încă ceva: Cartagina trebuie distrusă! După aceste 
cuvinte, ieşi mândru din teatru, urmat de o suită considerabilă. 

Câţiva dintre spectatori îi urmară exemplul, dar cei mai mulţi 
începură să-l huiduie pe Cato, care nu aruncă nici o privire 
înapoi. Oamenii se foiau pe locurile lor. Teatrul era cuprins de 
freamăt. 

Scipio se ridică. Nu spuse nimic ca să atragă atenţia mulţimii, 
dar încetul cu încetul toate privirile se aţintiră asupra lui. Se făcu 
linişte. 

— Cetăţeni! Dacă senatorul care tocmai ne-a pus la încercare 
răbdarea, tulburând bucuria acestui eveniment, n-ar fi găsit de 
cuviinţă să mă atace personal - lucru pe care pare să-l facă tot 
timpul, asemenea unui om cu un tic imposibil de controlat - n-aş 
fi îndrăznit să vă mai pun şi eu răbdarea la încercare, ţinându-vă 
la rândul meu un discurs. Totuşi, simt că e de datoria mea să vă 
spun, în primul rând, asta: un om care lasă dezordine în urma lui 
nu are dreptul să-l defăimeze pe cel care vine după el! Aşa cum 
a trebuit să curăţ mizeria lăsată în urmă de elefanții lui 
Hannibal, la fel am fost nevoit să rânduiesc dezordinea lăsată în 
urmă de Cato în Spania. 

Publicul izbucni în râs. Încordarea provocată de discursul lui 
Cato se risipi într-o clipită. 

— În al doilea rând: dacă toţi anii petrecuţi în slujba poporului 
roman îmi dau dreptul să vorbesc în numele lui, daţi-mi voie să- 
mi cer iertare de la oaspeţii noştri de onoare, preoţii zeiţei 
Cibele, pentru defăimările pe care le-a rostit senatorul la adresa 
lor. Vă asigur că nu toţi romanii sunt la fel de bădărani şi 
neospitalieri. 

Gallii, care ascultaseră cu chipurile împietrite tirada lui Cato, 
zâmbiră şi dădură din cap în semn de acceptare a scuzelor lui 
Scipio. 

— De asemenea, daţi-mi voie să-mi cer iertare pentru 
cuvintele aspre pe care colegul meu ţi le-a adresat ţie, Marcus 
Junius Brutus, sponsor generos al acestor festivități. În loc să-l 


131 


citez pe nobilul tău strămoş într-o replică retorică, dă-mi voie să 
folosesc exemplul unuia dintre strămoşii lui renumiţi. O, dar am 
uitat - Cato nu are strămoşi renumiţi. 

Brutus râse şi strigă: 

— Aşa, aşa! Bine zis, Africanus! 

— Cât despre celelalte aiureli ieşite din gura senatorului, o să 
spun doar atât. Arătă către Plautus. In anul cumplit al tragediei 
de la Cannae, toată puterea lui Hannibal n-a putut să împiedice 
punerea în scenă a operei acestui scriitor. Sunt sigur că o toană 
a lui Cato n-o va împiedica nici astăzi. Spectacolul trebuie să 
continue! 

Publicul sări în picioare, râzând şi aplaudând, şi îl ovaţionă 
îndelung pe Scipio. 

Reacţia mulţimii îl linişti pe Kaeso. Era dovada că temerile 
sumbre ale lui Scipio în privinţa viitorului erau fără temei. Dar ce 
povară trebuia să poarte prietenul său, nevoit să îndure 
atacurile unor oameni precum Cato! Oricare ar fi fost 
problemele mărunte ale lui Kaeso, cel puţin nu trebuia să-şi facă 
griji că duşmani fără scrupule urzeau distrugerea lui. Poate că 
nu era un lucru chiar atât de rău să duci o viaţă neînsemnată. 
Se gândi la cuvintele pe care i le spusese Hannibal lui Scipio, 
dar le inversă înţelesul. Murmură cu glas tare: 

— Cu cât e mai neînsemnat succesul unui om, cu atât mai 
mult poţi spera c-o să dureze. 

— Ce-ai spus? întrebă Plautus, după ce aclamaţiile se opriră. 

— Nimic, răspunse Kaeso. Absolut nimic. 

XXX 

Piesa se bucură de un succes răsunător. 

La final, Kaeso refuză invitaţia de a sărbători acasă la Plautus. 
leşi singur din teatru, şchiopătând uşor. Festivităţile din ziua 
respectivă se încheiaseră, dar străzile erau încă pline de oameni 
care îl înghionteau din toate părţile. De mai multe ori a fost 
nevoit să ocolească o baltă de vomă lăsată în urmă de cineva 
care sărbătorise prea mult. Remarcă doar vag ce se întâmpla în 
jurul lui. Ca întotdeauna după ce îl vedea pe Scipio, era neliniştit 
şi tulburat, cufundat în gândurile despre viaţa pe care ar fi putut 


132 


s-o ducă dacă ar fi fost alt om, cu alt destin, un om ca Scipio, 
sau unul care ar fi putut să fie camaradul lui de arme, demn să 
împărtăşească aventurile, gloria, cortul cu el... 

Pe măsură ce se apropia de destinaţie, o casă de pe 
Aventinus, mulţimea se rărea. Străzile erau aproape pustii. 
Scoase un suspin de uşurare, bucuros că scăpase de înghesuială 
şi ştiind că locul spre care se îndrepta o să-l facă să uite toate 
grijile pământeşti. 

Pe o stradă respectabilă dintr-un cartier respectabil, ajunse la 
o casă cu obloanele trase. Bătu la uşă. Ferestruica de observaţie 
se întredeschise uşor. O clipă uită parola, dar apoi şi-o aminti: 
„Pe Muntele Falemus din Campania cresc strugurii din care se 
face vinul falernian.” Parola era schimbată frecvent, dar avea 
întotdeauna legătură cu vinul, pentru că vinul era darul lui 
Bacchus pentru omenire şi avea un rol esenţial în venerarea lui. 

Uşa se deschise, apoi se închise repede în urma lui. Grădina 
din centrul casei fusese acoperită şi toate ferestrele aveau 
obloane grele, ca nu cumva zgomotele dinăuntru să se audă la 
vecini. Prin urmare, interiorul era destul de întunecat, fiind 
luminat din loc în loc de flăcările slabe ale unor lămpi, iar 
sunetele erau înăbuşite. 

Se auzea o arie exotică cântată la tamburină şi la fluier. 
Melodia era când lentă şi visătoare, când vioaie şi frenetică. 
Chipuri cunoscute de bărbaţi şi femei ieşiră din penumbră. li 
zâmbiră şi îşi înclinară capetele respectuos. 

— Bun venit, mare preot, rostiră ei la unison. 

Unul dintre ei îi şopti la ureche: 

— Un nou acolit e înăuntru şi aşteaptă iniţierea. 

Kaeso ridică braţele. Bărbaţii şi femeile îl dezbrăcară, apoi îi 
unseră trupul cu ulei parfumat, din cap până-n picioare. li 
duseră o cupă de vin la gură. Kaeso dădu capul pe spate şi bău. 
Vinul i se scurse din gură pe piept, de unde limbi lacome se 
grăbiră să-l lingă. Mâinile îi alunecară peste umeri, piept, şolduri 
şi fese, mângâindu-l, dezmierdându-l, excitându-l. 

II luară de mâini şi îl conduseră într-o cameră care mirosea a 
transpiraţie şi a tămâie. Aici muzica se auzea mai tare şi se 


133 


putea distinge acum murmurul unui cântec monoton, în care era 
invocat numele lui Bacchus. Camera era plină de fum de tămâie 
şi de trupuri calde şi goale, aşezate unul lângă altul. În mijlocul 
camerei, pe un piedestal înalt, dominând mulţimea adunată, se 
găsea statuia lui Bacchus, zeul vinului şi al euforiei, cu frunze de 
viță-de-vie în păr şi un zâmbet de extaz înmărmurit pe chip. 

Kaeso privi statuia, cu venerație şi recunoştinţă. Sosirea 
cultului la Roma marcase începutul unei noi perioade din viaţa 
sa. Kaeso găsise în sfârşit un sens pentru viaţa sa în 
îmbrăţişarea caldă şi tainică a zeului. Capul începu să-i vâjâie 
dintr-odată, cum se întâmpla uneori înaintea unui atac de 
epilepsie, dar asta nu-l nelinişti. Preoţii şi preotesele lui Bacchus 
îi explicaseră că boala lui nu era un blestem, ci un semn al 
bunăvoinţei zeului. Aşa cum Scipio se aflase întotdeauna într-o 
legătură specială cu Jupiter, la fel şi Kaeso descoperise în cele 
din urmă că avea o legătură specială cu zeul Bacchus. 

Vâjâitul din cap dispăru. De data asta, zeul binevoise să-l lase 
în simţiri. 

Cineva îi şopti la ureche: 

— Mare preot, iniţiatul e gata pentru ritual. 

Altcineva îi apucă cu fermitate sexul rigid şi îi şopti la cealaltă 
ureche. 

— lar tu pari să fii pregătit pentru iniţiat! 

Kaeso atinse fascinum-ul care îi atârna pe pieptul gol. Închise 
ochii strâns. Acoliţii îl ghidară pas cu pas până când sexul lui 
întâmpină un cerc de rezistenţă, fiind apoi înghiţit într-o 
îmbrăţişare convulsivă. Auzi strigătul înăbuşit al iniţiatului, 
urmat de un suspin şi de un geamăt. Kaeso se lăsă în voia 
plăcerii care punea stăpânire pe el. 

Cine era iniţiatul din faţa lui? Bărbat sau femeie, tânăr sau 
bătrân? Nu ştia. În spatele ochilor închişi şi-l imagina pe Scipio, 
Scipio când avea încă părul lung şi nici o cicatrice din lupte nu-i 
umbrise încă frumuseţea perfectă. Scipio era cel căruia îi erau 
destinate toată dragostea şi toată dorinţa dinăuntrul lui. 

Chiar şi pe culmile extazului, ştia că imaginea lui Scipio era 
doar o fantezie. Dar extazul pe care îl resimțea era real. La urma 


134 


urmelor, doar clipele acelea de eliberare erau adevărate. Restul 
era iluzie. Gloria pământească nu însemna nimic; chiar şi Scipio 
recunoscuse. Scipio atinsese o culme a gloriei necunoscută altor 
oameni, dar trăise el vreodată plăcerile de nedescris pe care le 
simţise Kaeso de când intrase în cultul lui Bacchus? 


135 


Anul 183 î.H. 


Kaeso îşi trecu degetele prin părul albit şi închise ochii o clipă, 
ca să-i odihnească. Cât de tare îi slăbise vederea în ultimii ani! 
Când era tânăr, chiar şi trecut de patruzeci de ani, putea să 
citească fără efort toate poemele lui Ennius şi piesele lui 
Plautus, oricât de mici ar fi fost literele. Acum, oricât s-ar fi 
chiorât, îi era aproape imposibil să citească oricare dintre 
documentele  împrăştiate înaintea lui. Cititul era treaba 
secretarului său, desigur, dar Kaeso voia să se asigure că nu se 
strecoară nici o greşeală. 

Se hotărâse să-şi lichideze toate proprietăţile. Găsise un grup 
de cumpărători pentru trupa de teatru, iar scribii erau vânduți la 
bucată. Işi verifica şi testamentul, deşi termenii erau destul de 
simpli; întreaga lui avere avea să-i fie încredinţată nepoatei lui, 
Menenia. 

Deschise ochii şi se uită de jur-împrejurul camerei de lucru, la 
rafturile pline cu pergamente. De-a lungul anilor, adunase o 
colecţie însemnată de opere, anticipând ani lungi de 
singurătate, în care-ar fi avut nevoie de multe scrieri să-i ţină 
companie. În mijlocul dulapurilor de cărţi se afla un mic altar din 
piatră, pe care se afla o statuie în miniatură a lui Bacchus. 
Kaeso se uită lung în ochii zâmbitori ai zeului, apoi îşi întoarse 
privirea. 

— Cred că ne-am terminat treaba pe ziua de azi, poţi să pleci, 
îi spuse el secretarului. Trimite-l înăuntru pe Cletus. 

Secretarul plecă. Peste câteva clipe, în cameră intră un sclav 
tânăr şi chipeş, cu umerii laţi şi părul lung. 

— Cletus, vreau să ies la o plimbare. 

— Desigur, stăpâne. Vremea e destul de bună. Sclavul îi oferi 
lui Kaeso un antebraţ vânjos de care să se sprijine. Kaeso nu 
prea avea nevoie de sprijin, dar îi plăcea să se rezeme de braţul 
lui Cletus. 

Făcură o plimbare lungă prin oraş. 


136 


Kaeso vizită întâi arcul construit în memoria victoriilor lui 
Scipio, aflat în centrul oraşului, pe drumul care ducea spre vârful 
Capitoliului. Sculpturile în relief înfăţişând victoriile lui Africanus 
erau la fel de splendide pe cât şi le amintea. Era un monument 
admirabil în memoria prietenului său. 

Apoi se îndreptă spre cimitirul de la Poarta Esquilină, să pună 
flori la umilul monument funerar al lui Plautus. În ziua aceea se 
împlinea un an de la moartea autorului dramatic. Cât de mult îi 
simţea Kaeso lipsa - îi lipseau intuiţia lui ascuţită, umorul 
pătrunzător, devotamentul statornic faţă de prieteni. Cel puţin, 
zecile de piese scrise de Plautus aveau să dăinuie; Kaeso 
păstrase copii după toate. 

Sprijinindu-se de braţul lui Cletus - pentru că începea să se 
simtă slăbit - porni către colina Aventinus, punctul terminus al 
excursiei. În apropiere de Circus Maximus, observă un grup 
foarte însufleţit de bărbaţi. După felul în care vorbeau toţi odată, 
se părea că discutau nişte veşti de mare însemnătate. Erau oare 
veşti fericite sau tragice? Nu-şi putea da seama după chipurile 
lor. 

Printre ei îl recunoscu pe Lucius Pinarius, o veche cunoştinţă, 
şi îl trimise pe Cletus să-l cheme. 

— Ce se-ntâmplă, Lucius? 

— N-ai aflat? 

— Te-aş mai fi întrebat dac-aş fi ştiut? 

— A murit Hannibal. 

Kaeso răsuflă adânc. Doar atât: a murit Hannibal. Ar fi putut la 
fel de bine să i se spună că marea secase sau că luna căzuse de 
pe cer. Şi totuşi trebuia să fie adevărat. Ce-ar fi putut să fie mai 
simplu, sau mai inevitabil? Hannibal era mort. 

— Cum s-a întâmplat? 

— S-a sinucis. La şaizeci şi patru de ani, încă mai complota 
împotriva noastră, încercând să stârnească revolte în Grecia şi 
Asia. Senatul s-a săturat, în sfârşit, de vicleniile lui şi a trimis o 
forţă militară să-l extrădeze. Cred că n-a putut face faţă 
umilinţei de a fi judecat şi executat. S-a otrăvit. Dar, înainte de a 
muri, i-a dictat unui scrib ultimele sale cuvinte: „Să-i punem 


137 


acum capăt marii nelinişti a romanilor, cărora li s-a părut o 
sarcină prea îndelungată şi prea grea să aştepte moartea unui 
bătrân detestat.” 

— Un sfârşit amar. 

— Şi îndelung aşteptat. Scipio Africanus... 

— Da, ştiu: Scipio ar fi trebuit să-l ucidă atunci când a avut 
ocazia şi să ardă Cartagina din temelii. Dar nu vreau să aud 
niciun cuvânt rău despre dragul meu prieten răposat, mai ales 
azi! 

Kaeso îi întoarse spatele lui Pinarius şi-l chemă pe Cletus să-i 
ofere braţul, ca să poată pleca. 

Cum se adeveriseră spusele lui Scipio! Totul ajunsese să se 
întâmple exact după spusele lui. Dar ce lovitură a sorții ca doi 
mari generali, care dominaseră cândva lumea ca doi titani, să 
moară în acelaşi an! 

Cu ajutorul lui Cletus, Kaeso urcă panta colinei Aventinus, 
ajungând în final la casa sărăcăcioasă a lui Ennius. Poetul locuia 
singur şi avea o singură sclavă care-l slujea. Ea îi deschise uşa 
lui Kaeso şi îl conduse în camera de lucru a lui Ennius. Cletus 
rămase în vestibul. 

— Cred c-ai auzit vestea. 

— Despre Hannibal? Da. Poetul, care nu era îmbrăcat prea 
îngrijit de obicei şi care arăta mereu de parcă ar fi avut nevoie 
urgent de o tunsoare şi de un bărbierit, arăta acum şi mai rău. 
Cred că Hannibal nu va avea nevoie de un epitaf pentru 
mormânt. Din câte-am auzit, şi-a rostit singur epitaful cu limbă 
de moarte. 

Kaeso zâmbi. 

— Ce se aude de epitaful lui Scipio? L-ai terminat? 

— Da. Urmează să fie dăltuit pe monumentul lui funerar. M- 
am simţit foarte onorat că a cerut în testament să i-l compun 
eu. 

— Cine altcineva? Ai fost întotdeauna poetul lui preferat Şi? 

Ennius îi întinse o bucată de pergament. 

Kaeso se împotrivi. 

— Ştii că nu mai văd bine. Citeşte-mi-o cu glas tare. 


138 


Ennius îşi drese glasul. 


Soarele care răsare deasupra mlaştinilor de la răsăritul 

Lacului Maeotis 

Nu luminează niciun om la fel de măreț în fapte ca mine. 

Dacă ar fi posibil ca un muritor să urce până la cerul zeilor, 

Porţile nemuririi s-ar deschide pentru mine şi numai pentru 
mine. 


Kaeso zâmbi strâmb. 

— Puțin cam pompos pentru gustul meu, dar este exact ce şi- 
ar fi dorit Scipio. Unde e Lacul Maeotis? 

Ennius ridică o sprânceană. 

— E ochiul de apă situat dincolo de Pontul Euxin, la capătul 
lumii civilizate. Nu am nici o amintire despre el din viaţa asta, 
dar cred că am fost acolo într-o viaţă anterioară; desigur, n-aş fi 
văzut niciodată răsăritul cu ochii mei, de vreme ce am fost orb 
în timpul acelei încarnări. 

Kaeso dădu din cap. De când devenise adeptul învățăturilor 
filosofului grec Pitagora, Ennius era convins de metempsihoză 
sufletelor. Era foarte sigur că-şi începuse existenţa în trupul lui 
Homer, autorul Iliadei. Celelalte încarnări ale lui includeau un 
păun, mai mulţi războinici renumiţi şi pe însuşi Pitagora. 

Ennius încă mai vorbea, dar Kaeso, pe care explicaţiile 
poetului îl oboseau, îşi lăsă mintea să rătăcească în voie. 
Gândurile lui se întoarseră la Scipio. Cu câtă precizie îşi 
prevestise prietenul său soarta! În cele din urmă, duşmanii îl 
copleşiseră. Obţinuse o ultimă victorie militară, o campanie 
triumfătoare împotriva  cutezătorului rege Antioh, care 
îndrăznise să amenințe hegemonia Romei în Grecia. Dar fusese 
o victorie a la Pyrrhus; când se întorsese la Roma, Scipio fusese 
acuzat că primise mită de la rege şi conspirase să devină 
conducător alături de el. Nici o acuzaţie nu putea fi mai gravă 
pentru un politician roman decât aceea că dorise să devină 
rege. Nu exista nici o îndoială că acuzaţia fusese pusă la cale de 
Cato. Nedorind să se supună judecății, Scipio hotărâse să se 


139 


retragă la moşia lui de la Liternum, pe coasta de sud a Romei. 
Se retrăsese din război, din viaţa politică şi din viaţă pur şi 
simplu, ascunzându-se în spatele unor ziduri masive, cu un corp 
de veterani devotați care să îl apere. Intristat şi dezamăgit, se 
îmbolnăvise şi murise la vârsta de cincizeci şi doi de ani. lar 
acum murise şi Hannibal. 

— Doi titani, hăituiţi până la moarte de oameni mai 
neînsemnaţi decât ei, murmură Kaeso. 

— Dacă mă-ntrebi pe mine, pentru Scipio e mai bine aşa, 
spuse Ennius. Roma a devenit un loc insuportabil. Aerul e 
otrăvit. Retrograzi înguşti la minte precum e Cato au preluat 
conducerea. 

Kaeso încuviinţă. 

— Şi gusturile oamenilor s-au schimbat. Văd asta în teatru. Nu 
se mai joacă comediile lui Plautus. Acum avem tragediile lui 
Ennius. Oamenii pleacă de la teatru cu o dispoziţie sumbră, pe 
potriva acestor zile sumbre. 

Ennius mormăi: 

— Mi-ar plăcea să scriu o comedie, dacă aş găsi ceva la care 
să râd. Cum de s-a ajuns la asta? lţi aminteşti de exaltarea 
oamenilor, de încrederea şi camaraderia pe care le-am simţit cu 
toţii când am cucerit, în sfârşit, Cartagina? Apoi au urmat 
victoriile din răsărit - zile năvalnice, cu bogății nesfârşite şi idei 
noi care invadau Roma din toate părţile. Dar lucrurile s-au 
schimbat repede. Poporul a devenit neliniştit. Oameni precum 
Cato le-au manipulat temerile, iar drept urmare am făcut un salt 
înapoi foarte urât. Ennius oftă. Cred că cea mai rea manifestare 
a acestui salt înapoi a fost desfiinţarea îngrozitoare a cultului lui 
Bacchus. 

Kaeso se crispă. Deschise gura să schimbe subiectul, dar 
Ennius abia îşi începuse tirada. 

— Ce zile oribile: anchetele, acuzaţiile nefondate de crimă şi 
conspirație împotriva statului, scoaterea în afara legii a cultului 
şi a membrilor săi! Mii de bărbaţi şi femei executaţi, siliţi să 
plece în exil sau să se sinucidă! Ura dezlănţuită împotriva 
bieţilor oameni a fost revoltătoare şi totuşi nu s-a putut face 


140 


absolut nimic pentru a o împiedica; dacă spuneai ceva împotriva 
anchetei, erai catalogat drept partizan şi persecutat împreună 
cu ei! 

Şi, totuşi, s-ar putea să mai existe o rămăşiţă a cultului. S-a 
făcut o nouă serie de arestări. Chiar zilele trecute am asistat la 
una pe strada mea. Scena s-a desfăşurat după tipicul bine 
cunoscut: bărbatul acuzat, uluit şi tremurând de frică, a fost 
târât afară din casă de lictorii cu feţele împietrite. În timpul 
acesta, sclavul familiei, care îl trădase pe sărmanul nefericit, a 
stat deoparte, încercând să nu pară vinovat. Priveliştea îţi dădea 
fiori! 

Kaeso nu mai putea suporta. Se ridică brusc şi îi spuse lui 
Ennius că trebuie să-şi ia rămas-bun. 

— Atât de curând? Am crezut... 

— Mă tem că n-am prea mult timp la dispoziţie. Am vrut doar 
să ascult epitaful lui Scipio. Mulţumesc. Dar acum chiar trebuie 
să plec. Aştept oaspeţi după-amiază. 

— Invitaţi la cină? 

— Nu chiar. 

Intors acasă, obosit de plimbarea lungă, Kaeso stătea singur 
în camera de lucru şi se uita la mulţimea de pergamente din 
bibliotecă; îi erau ca nişte prieteni vechi, de la care se vedea 
nevoit să-şi ia rămas-bun, cu tristeţe. Se asigură că testamentul 
se află la locul lui. Deşi nu-l putea citi, găsi pasajul pe care 
secretarul îl subliniase de dimineaţă, după instrucţiunile lui. 
Acesta făcea referire la fascinum şi specifica dorinţa lui Kaeso ca 
Menenia să-l poarte la ocazii speciale şi să-şi amintească astfel 
de bunicul ei care o iubise. Işi scoase talismanul de la gât şi îl 
puse peste testament. 

Luă carafa şi îşi turnă un pahar de vin falemian de cea mai 
bună calitate, în care strecură un praf. Cu paharul în mână, 
îngenunche în faţa altarului lui Bacchus. Sărută statuia zeului şi 
aşteptă. 

La scurt timp după aceea, auzi ciocănituri puternice în uşa din 
faţă. Câteva clipe mai târziu, Cletus intră alergând în camera de 
lucru. 


141 


— Bărbaţi înarmaţi, stăpâne. Cer să intre în casă. 

— Ştiu, îi aşteptam. 

— Stăpâne? Faţa lui Cletus deveni albă ca varul. 

— Nu la ora asta le-ai spus să vină? Te-am auzit vorbind cu 
omul ăla în Forum, ieri, Cletus. De ce m-ai trădat? 

Se auziră zgomote în vestibul. Lictorii nu mai aşteptau la uşă. 
Cletus îşi feri privirea, incapabil să-şi ascundă vinovăția. 

Kaeso bău repede otrava. Avea să moară cu gustul licorii 
preferate a zeului pe buze. 


142 


143 


IX 


Prietenul Gracchilor 


144 


Anul 146 î.H. 


— Fiică, mamă, soţie, văduvă... 

Pe măsură ce pronunţa fiecare cuvânt, Cornelia îşi unea unul 
câte unul degetele de la cele două mâini, un gest oratoric pe 
care-l văzuse la tatăl ei. Era foarte tânără când murise Scipio, 
dar acesta lăsase o impresie puternică asupra ei şi multe dintre 
gesturile şi expresiile feţei lui şi chiar câteva dintre frazele 
folosite de el se regăseau la ea. Deşi se apropia de patruzeci de 
ani, Cornelia era o femeie izbitor de frumoasă. Părul ei castaniu 
reflecta lumina soarelui cu străluciri roşiatice şi aurii. 

— Fiică, mamă, soţie, văduvă, repetă ea. Care e cel mai 
important rol al unei femei în viaţă? Tu ce părere ai, Menenia? 

— Cred... Prietena ei zâmbi timid. Cornelia şi Menenia erau de 
aceeaşi vârstă şi erau amândouă văduve. Deşi nu la fel de 
frumoasă, avea o ţinută plină de graţie, care atrăgea privirile, în 
egală măsură, când cele două intrau într-o cameră împreună. 
Cred c-ai omis o categorie, Cornelia. 

— Care-ar fi aia? 

— lubită. Menenia atinse cu o mână talismanul pe care îl 
purta la gât, un fascinum străvechi moştenit de la bunicul ei. Cu 
cealaltă mână atinse uşor braţul unui bărbat care stătea lângă 
ea şi schimbară amândoi o privire lungă şi plină de înţeles. 

Blossius era un filosof italian născut la Cumae. Cu părul lung, 
grizonat şi barba tăiată îngrijit, avea un aer demn, care se 
potrivea cu cel al Meneniei. Cornelia era impresionată de 
legătura deosebită dintre cea mai bună prietenă a ei şi 
preceptorul copiilor ei. Doi adulţi maturi, trecuţi de mult de 
vârsta iubirii impetuoase, care descoperiseră totuşi unul în 
celălalt nu doar un tovarăş de drum, ci un suflet pereche. 

— Ce te face să pui întrebarea asta? dori să afle Blossius. Ca 
adept al şcolii stoice, tindea să răspundă la o întrebare printr-o 
altă întrebare. 


145 


Cornelia închise ochii şi îşi ridică faţa spre lumina caldă a 
soarelui. Era o zi liniştită pe Palatinus; se auzeau păsările 
cântând pe acoperişuri. 

— Mă gândeam şi eu. Eu şi Menenia ne-am pierdut amândouă 
taţii la o vârstă fragedă. Şi suntem amândouă văduve, după ce 
am fost căsătorite şi am îngropat bărbaţi mult mai în vârstă 
decât noi. După moartea tatei, rudele mele au pus la cale 
căsătoria cu bunul Tiberius Gracchus. lar tu ai fost a doua soţie 
a lui Lucius Pinarius, nu-i aşa? 

— A treia, de fapt, răspunse Menenia. Dragul de el, avea 
nevoie mai mult de o îngrijitoare decât de o iapă de prăsilă. 

— Şi totuşi ţi-a dăruit un fiu minunat, pe tânărul Lucius. 

— Da. lar ţie Tiberius ţi-a dăruit mulţi copii. 

— Doisprezece, mai precis. Şi i-am iubit pe toţi. Dar, vai, doar 
trei au rămas în viaţă! 

— Şi ce copii remarcabili sunt cei trei, spuse Menenia, 
mulţumită în mare parte şi învăţăturii primite de la Blossius. Işi 
strânse iubitul de braţ. Fiica ta, Sempronia, are deja o căsătorie 
fericită şi lumea aşteaptă lucruri măreţe de la Tiberius şi Gaius. 

Cornelia dădu din cap. 

— Cred c-am răspuns întrebării pe care am pus-o, cel puţin în 
ceea ce mă priveşte. De vreme ce nu mai am tată sau un soţ în 
viaţă - şi nici timp pentru un iubit! — rolul de mamă este cel mai 
important pentru mine. Realizarea mea vor fi cei doi fii ai mei. 
Îmi doresc să înfăptuiască lucruri atât de măreţe, încât, atunci 
când voi muri, oamenii să-şi amintească de mine nu ca de fiica 
lui Scipio Africanus, ci ca de mama lui Tiberius şi Gaius 
Gracchus. 

— O aspirație nobilă, spuse Blossius. Dar o femeie există doar 
prin intermediul bărbaţilor din viaţa ei: taţi, soţi, fii... iubiţi? li 
aruncă o privire afectuoasă Meneniei. Stoicismul ne învaţă că 
fiecare bărbat este valoros prin el însuşi, indiferent de poziţia 
socială. Cetăţean sau sclav, consul sau pedestraş - toţi au o 
scânteie unică din esenţa divină. Dar femeile? Nu au şi ele o 
valoare intrinsecă, aparte de orice rol pe care îl joacă în relaţia 
cu bărbaţii din vieţile lor? 


146 


Cornelia râse. 

— Blossius dragă, doar un stoic ar îndrăzni să exprime o 
concepţie atât de radicală! Cu o generaţie în urmă, ai fi putut fi 
exilat doar pentru c-ai sugerat o asemenea idee. 

— Poate, replică Blossius. Dar cu o generaţie în urmă două 
femei n-ar fi putut sta singure şi nesupravegheate într-o 
grădină, discutând idei cu un filosof. 

— Chiar şi-n zilele noastre, mulţi romani de modă veche ar fi 
îngroziţi să audă această discuţie, spuse Menenia. Cu toate 
astea, iată-ne aici. Lumea se schimbă. 

— Lumea se schimbă mereu, o aprobă Blossius. Uneori în mai 
rău. 

— Atunci va fi de datoria copiilor noştri să o schimbe în mai 
bine, declară Cornelia. 

Menenia zâmbi. 

— Şi care dintre fiii tăi va schimba mai mult lumea? 

— Greu de spus. Sunt atât de diferiţi. Tiberius e foarte serios 
şi prea grav pentru un băiat de optsprezece ani, mult mai matur 
decât alţii de vârsta lui. Acum, că s-a înrolat în armată şi a 
plecat să lupte cu bieţii cartaginezi sau ce a mai rămas din ei, 
sper să nu devină mai ursuz decât e deja. Micul Gaius, pe de 
altă parte, are doar nouă ani, dar e aşa de diferit! Mă tem că e 
chiar prea impulsiv şi iute la mânie. 

— Dar foarte sigur pe el, spuse Blossius, mai ales pentru un 
băiat de vârsta lui. Ca preceptor al lor, pot spune că ambii fraţi 
au remarcabil de multă încredere în ei - trăsătură pe care cred 
c-au moştenit-o de la mama lor. 

— lar eu cred c-au moştenit-o de la bunicul lor, deşi a murit cu 
mult timp înainte ca ei să se nască. Cât de mult mi-aş dori ca 
băieţii să-l fi cunoscut şi ca eu să-l fi avut aproape mai mult 
timp! Dar am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să le insuflu un 
respect profund pentru realizările bunicului lor. Poartă cu 
mândrie numele de Gracchus şi au tot dreptul s-o facă, dar sunt, 
de asemenea, obligaţi să se ridice la standardele lui Scipio 
Africanus. 

Menenia oftă. 


147 


— În ceea ce-l priveşte pe Lucius al meu, sper doar să se 
întoarcă teafăr şi nevătămat din războiul lui Cato. Acesta era 
numele pe care i-l dăduseră mulţi romani noii campanii 
împotriva Cartaginei. Cato în persoană nu trăise destul ca să 
vadă izbucnirea războiului, dar nu încetase niciodată să pledeze 
pentru el. Ani la rând, oricare ar fi fost tema dezbaterilor - 
construcţia de drumuri, comenzile militare, reparaţiile de canale 
- îşi încheiase fiecare discurs în Senat cu aceeaşi frază: „Şi, în 
concluzie... Cartagina trebuie distrusă!” Oamenii râdeau de 
obsesia lui, dar, în cele din urmă, de dincolo de mormânt, Cato 
triumfase. Acum se părea că visul lui urma să se realizeze. 
Potrivit ultimelor veşti din Africa, armatele romane asediau 
Cartagina, ai cărei apărători nu mai puteau să li se opună mult 
timp. 

Cornelia clipi şi duse mâna streaşină la ochi. Se făcuse 
deodată prea cald în grădină şi soarele ardea puternic. Păsările 
nu mai cântau. 

— Nu se mai pune problema dacă Cartagina va fi distrusă... 

— Ci când, completă Blossius. 

— Şi când se va-ntâmpla asta... 

— Cartagina va fi al doilea oraş pe care Roma îl va face să 
sufere această soartă în decurs de câteva luni. Filosoful locuia în 
casa Corneliei, iar cei doi se vedeau aproape zilnic; gândurile lor 
erau adesea asemănătoare. Când generalul Mummius a cucerit 
Corintul, străzile Romei au fost pline de veselie. 

— lar ale Corintului, de jale! Cornelia clătină din cap. Atâţia 
bărbaţi omorâţi, atâtea femei luate sclave! Una dintre cele mai 
rafinate şi îmbelşugate cetăţi din Grecia, distrusă din temelii de 
armatele romane. 

Blossius ridică o sprânceană. 

— Un exemplu pentru oricine ar îndrăzni să ne conteste 
supremaţia, potrivit spuselor lui Mummius. 

— Templele au fost pângărite. Opere de artă valoroase au fost 
distruse de soldaţii lui dezlănţuiţi. Chiar şi cei mai înverşunaţi 
inamici romani ai grecilor s-au ruşinat de barbarismul lui 
Mummius... 


148 


Cornelia tăcu brusc. Ascultă cu atenţie. În locul cântecelor 
păsărilor, în aer plutea acum un alt sunet. 

— Auziţi? Parc-ar fi un freamăt. 

— Din Forum? întrebă Menenia. 

— Nu, cred că se aude de undeva din împrejurimi. Myron! Un 
tânăr sclav care stătea pe jos în apropiere sări iute în picioare. 
Cornelia îl trimise să afle ce se întâmplă. Cât îi aşteptară 
întoarcerea, cei trei rămaseră tăcuţi, cuprinşi de aceeaşi 
nelinişte. O stare de agitaţie însemna veşti. Veştile puteau fi 
bune sau rele... 

În cele din urmă, Myron se întoarse, fără suflare, dar 
zâmbitor. 

— Veşti nemaipomenite din Africa, stăpână! Cartagina a fost 
cucerită. Războiul s-a sfârşit! O corabie a ancorat în Ostia azi- 
dimineaţă, iar mesagerii tocmai au sosit la Roma. Asta-i tot ce- 
am aflat până acum, dar, dacă vreţi, pot să dau o fugă până-n 
Forum. 

Menenia începu să plângă. Blossius o îmbrăţişă. Cei doi 
păreau să fi uitat cu totul de Cornelia. Privindu-i, aceasta se 
simţi dintr-odată foarte singură. Căldura din grădină îi provoca o 
stare de ameţeală. Lumina puternică îi aduse lacrimi în ochi. 

— Da, Myron, du-te să vezi ce mai poţi afla. Poate că există 
veşti despre... victimele din armata romană. 

— Imediat, stăpână. Myron se întoarse să iasă şi se ciocni de 
un bărbat care tocmai intra în grădină. 

Cornelia îşi feri ochii de soare. Se uită cu ochii întredeschişi la 
noul venit, apoi scoase un țipăt. 

— Nicomedes! Tu eşti? f 

Bărbatul era unul dintre sclavii lui Tiberius. Il însoţise pe 
stăpânul său în Cartagina. 

— Dar ce faci aici, Nicomedes? De ce nu mai eşti cu Tiberius? 
În pofida căldurii, Cornelia tremura. 

— Nu vreau să vorbesc în numele stăpânului meu, o să-l las 
pe el s-o facă. Nicomedes zâmbi şi scoase o tăbliță de ceară din 
desagă. 

— O scrisoare? De la Tiberius? 


149 


— Scrisă chiar de mâna mea, printre ruinele fumegânde ale 
Cartaginei, aşa cum mi-a dictat-o fiul vostru, stăpână, care nu e 
doar bine, sănătos, ci şi un erou al legiunilor romane. 

— Un erou? 

— După cum veţi vedea când veţi citi această scrisoare. 

Cornelia dădu din cap. Se simţea neobişnuit de calmă. 

— Myron, du-te şi adu-l pe tânărul Gaius. Ar trebui să fie de 
faţă, să audă şi el cuvintele fratelui său. Blossius, vrei, te rog, s- 
o citeşti tu? Îi întinse tăbliţa. Îmi tremură mâinile şi nu cred c-aş 
putea să desluşesc literele. 

Peste câteva clipe apăru şi Gaius, alergând în faţa lui Myron. 
Era un băiat chipeş, care semăna leit cu bunicul lui. 

— E-adevărat, mamă? Cartagina a fost cucerită şi a sosit o 
scrisoare de la Tiberius? 

— Da, Gaius. Stai aici lângă mine, cât o citeşte Blossius. 

Filosoful îşi drese glasul. 

— Scumpei mele mame, fiica marelui Africanus: iţi scriu 
aceste cuvinte din oraşul pe care l-a cucerit cândva bunicul meu 
şi care tocmai a fost cucerit din nou de armatele romane. Nu va 
mai fi cucerit şi-a treia oară. De azi înainte, Cartagina nu va mai 
exista. Pe lângă această scrisoare, Nicomedes v-aduce şi un 
suvenir din partea mea: coroana murală, pe care am primit-o 
pentru că am fost primul soldat care a escaladat zidurile 
inamicului. 

Nicomedes scoase din săculeţ o coroană din argint care 
reproducea un zid de cetate, cu creneluri şi turnuri, şi i-o întinse 
Corneliei. 

— Fiul vostru a primit-o în cadrul unei ceremonii publice, în 
faţa armatei, şi a purtat-o la ospăţul victoriei, unde a stat la loc 
de cinste. A trimis-o acasă pentru ca mama lui să fie prima din 
Roma care o vede. 

— Primul care a escaladat zidurile! murmură Gaius, uitându- 
se la coroana din mâinile mamei sale. Primul roman care a pus 
piciorul în Cartagina! Îţi poţi închipui cât de periculos trebuie să 
fi fost? 


150 


Cornelia îşi putea închipui foarte bine, iar gândul o făcu să 
ameţească. Dar reuşi să zâmbească slab şi puse coroana pe 
capul lui Gaius. Era prea mare pentru el şi îi alunecă pe ochi. 
Toţi râseră. Gaius îşi luă mânios coroana de pe cap. Aceasta 
căzu pe podea cu un zăngănit. 

— Nu e amuzant, mamă! Coroana n-a fost făcută pentru 
mine! 

— Potoleşte-te, Gaius! Cu un oftat, Cornelia se aplecă să 
ridice coroana şi o puse în poală. S-auzim şi restul scrisorii de la 
fratele tău. Continuă, te rog, Blossius. 

— Am veşti bune şi pentru prietena ta, Menenia: fiul ei, 
Lucius, s-a luptat cu vitejie, a ucis mulţi inamici şi nu are nici o 
rană. 

— Slavă zeilor! strigă Menenia. Încercă să-l ia de mână pe 
Blossius, dar acesta era absorbit de scrisoare. Se încruntase. 

— Continuă, Blossius, zise Cornelia. Ce mai scrie Tiberius? 

— Doar... o descriere... a luptei. Nimic de natură personală. 

— Foarte bine. S-o auzim! 

— Nu sunt sigur c-ar trebui să citesc cu glas tare aşa ceva, în 
faţa băiatului. Sau în faţa ta. Cred că e un semn al respectului 
profund al lui Tiberius faţă de tine să-i scrie mamei sale cu 
aceeaşi sinceritate cu care i-ar fi scris regretatului său tată... 

— Ce spuneai puţin mai înainte despre valoarea femeilor, 
Blossius? 

— Nu e o chestiune de valoare, ci de... sensibilitate. 

— Prostii! Dacă nu vrei s-o citeşti cu glas tare, o s-o fac eu! 
Cornelia puse coroana murală deoparte, se ridică în picioare şi 
luă tăbliţa. 

— Cât despre Cartagina, citi ea, spiritul lui Cato poate să-şi 
găsească, în sfârşit, odihna: Oraşul, la fel de vechi ca Roma, e 
acum complet nimicit. Portul a fost distrus, casele, arse, altarele 
pentru sacrificii umane au fost transformate în moloz. Grădinile 
au fost smulse din rădăcini. Mozaicurile somptuoase din pieţele 
publice au fost inundate de lacuri de sânge. 

Bărbaţii au fost măcelăriți, atât cât am avut puterea s-o 
facem; puţinii rămaşi în viată vor deveni sclavi. După câte ştiu, 


151 


toate femeile au fost violate, indiferent de vârstă sau statut. 
Multe au fost ucise, deşi implorau îndurare. Nebunia distrugerii a 
pus stăpânire pe învingători. Bărbaţii şi femeile care au 
supraviețuit vor fi separați în funcție de sex şi vânduți în pieţe 
de sclavi aflate la sute de kilometri distanță una de alta, astfel 
încât niciun bărbat şi nici o femeie de neam cartaginez să nu se 
mai poată împerechea vreodată. Neamul lor va pieri. Inainte de 
a fi vânduți, le vor fi tăiate limbile, astfel încât limba lor şi chiar 
numele zeilor lor să dispară cu totul de pe fața pământului. 

Pământul se ară şi se presară cu sare ca să nu mai rodească. 
Blossius m-a învățat că sarea era substanţa prețioasă care a dat 
naştere Romei cu mult timp în urmă, aşa că e cum nu se poate 
mai potrivit ca sarea să pecetluiască distrugerea Cartaginei. 

Când Alexandru a cucerit Persia, a ales să lase oraşul Babilon 
neatins şi să-i facă pe locuitori supuşii lui şi a fost slăvit de către 
Zei şi de către oameni pentru îngăduința de care a dat dovadă. 
Noi am urmat un exemplu mai vechi, pe acela al grecilor 
necruțători care au prădat oraşul Troia şi au lăsat în urmă doar 
ruine. Dramaturgii greci vorbesc despre multe nenorociri care s- 
au abătut după aceea pe capul învingătorilor greci - Ajax, Ulise, 
Agamemnon şi ceilalți. Mă rog ca zeii să privească cu ochi buni 
ceea ce i-am făcut Cartaginei şi să-i ofere o soartă dreaptă 
poporului roman, care a înfăptuit acest lucru teribil pentru gloria 
lui Jupiter. 

Cornelia puse deoparte tăbliţa, cu mâini tremurânde. 

— Ce mi-ar fi plăcut să fiu acolo! spuse Gaius, cu ochii 
sclipind. Ce zi glorioasă trebuie să fi fost! lar acum n-o să se mai 
întâmple niciodată, pentru că nu mai există Cartagina, iar eu 
sunt prea tânăr şi nu va mai exista niciodată alt război cu ea. 
Abia aştept să se întoarcă acasă Tiberius şi să-mi spună mai 
multe despre luptă! 

Menenia lăsă ochii în jos. 

— Războiul e în firea lucrurilor şi va fi întotdeauna, spuse 
Blossius încet. E limpede că zeii Romei au fot mai puternici 
decât cei ai Cartaginei. Trebuie să fim recunoscători pentru 
asta. Şi totuşi... mă tem pentru viitorul Romei. Câtă dreptate are 


152 


Tiberius să amintească de exemplul grecilor care-au distrus 
Troia! Grecul Ahile era aproape invincibil; totuşi, când a profanat 
leşul troianului Hector, zeii au dezaprobat sfidarea lui şi şi-au 
retras protecţia, iar Ahile a murit pe câmpul de luptă, ca orice 
muritor. 

Roma a intrat într-o eră nouă. După distrugerea Corintului, 
respectul romanilor faţă de cultura greacă a degenerat în jafuri 
necruțătoare. Odată cu distrugerea Cartaginei, romanii nu mai 
au niciun rival pe Mediterană. Dar cum le va face Roma faţă 
răspunderilor care vin împreună cu o putere şi o bogăţie fără 
precedent în istoria lumii? Trebuie să ne rugăm ca zeii să-i dea 
Romei conducători înţelepţi pe viitor - şi femei înțelepte, care 
să-i educe pe acei bărbaţi în copilărie! 

Blossius, Menenia şi Cornelia îşi întoarseră privirile spre 
tânărul Gaius. Inspirat de descrierile măcelului de la Cartagina, 
acesta îndrăznise să ridice coroana murală şi încerca să şi-o 
pună din nou pe frunte, fără să ia seama la privirile aţintite 
asupra lui. 


153 


Anul 133 î.H. 


— Tiberius o să dea de necazuri serioase, mamă. Nu ştie ce 
poate să i se întâmple. Nu vreau să am nimic de-a face cu asta. 
Lucius Pinarius, care moştenise părul castaniu şi ochii verzi ai 
Pinarilor, luă o bucată de varză murată în garum. Felul acesta de 
mâncare, servit rece, era preferatul familiei în zilele fierbinţi de 
vară. 

Blossius luă şi el o bucată de varză, cu toate că de obicei îi 
provoca indigestie. Deşi toţi copiii Corneliei erau mari acum, 
Blossius locuia în continuare în casa ei, dar îşi petrecea mare 
parte a timpului acasă la Menenia, la doar câţiva paşi de 
Palatinus. Era de neconceput ca Menenia şi Blossius - o 
patriciană romană şi un filosof din Cumae - să se căsătorească, 
dar relaţia lor dăinuise. Văduva şi stoicul îmbătrâneau împreună. 

Menenia nu mâncă nimic. Când era prea cald, nu avea poftă 
de mâncare; obişnuia să se plângă că toată luna august nu 
putea să pună nimic în gură. În spatele ei stătea un sclav care le 
făcea vânt cu un evantai din pene de păun. 

— Tu şi Tiberius Gracchus sunteţi prieteni vechi, spuse ea. Ar 
trebui să te bucuri pentru el. Ai fi putut privi alegerea lui în 
funcţia de tribun ca pe o şansă pentru tine, dar în ultimul an ai 
preferat să-l eviţi. Ce-i cu legea care instituie o comisie de 
redistribuire a pământului pe care a reuşit s-o adopte? Ai fi 
putut să lucrezi în comisia aia... 

— Dacă aş fi vrut să mi se termine cariera chiar înainte de a 
începe! Toată povestea asta va avea un final urât. 

— Nu neapărat, replică Blossius. E drept că Tiberius îşi asumă 
multe riscuri. Sincer să fiu, cutezanţa lui mă uimeşte, deşi n-ar 
trebui; în definitiv, e urmaşul bunicului său şi fiul mamei lui. 

— Şi discipolul lui Blossius! izbucni Lucius. Voi, stoicii, aţi 
susţinut tot timpul că cea mai bună formă de guvernare nu e 
republica, ci un rege drept. Aţi semănat tot felul de idei 
periculoase în mintea lui Tiberius. 


154 


Blossius îşi păstră cumpătul, dar varza începu să-şi facă de 
cap în stomacul lui. 

— Tiberius e un vizionar. Şi dacă învăţăturile mele l-au 
inspirat, atunci sunt mândru de realizarea mea. 

— Dar vei suferi şi tu consecinţele alături de el, când proiectul 
se va nărui? 

— Tiberius e cel mai îndrăgit om din Roma, zise Blossius. 

— E şi cel mai detestat om din Roma, replică Lucius. 

— Lucius! Blossius! Nu vă mai certaţi! Nu mai suport, e prea 
cald. Menenia oftă. Acum aş vrea să-mi explicaţi pe rând, încă o 
dată, din punctul vostru de vedere, ce încearcă să facă Tiberius 
Gracchus şi de ce planul lui promite să aibă un asemenea 
succes sau eşec. 

Blossius ridică o sprânceană. 

— Draga mea, te prefaci că nu ştii, ca să ne faci să ne apărăm 
poziţiile folosind raţiunea şi nu emoţiile. Ai putea să relatezi 
situaţia la fel de bine ca oricare dintre noi. 

Menenia râse. 

— O s-o fac, dacă aşa o să staţi liniştiţi! Pe vremea când 
strămoşii noştri cucereau ltalia, bucată cu bucată, Roma a intrat 
în posesia unor loturi întinse de pământ aparţinând domeniului 
public. Mai târziu, au fost confiscate alte terenuri de la oraşele 
italiene care trecuseră de partea lui Hannibal. Statul a hotărât 
să le împartă acest pământ cetăţenilor romani şi aliaţilor italieni, 
ca răsplată pentru serviciile militare aduse Romei; micile ferme 
asigură stabilitatea economiei, iar armata se alege cu noi 
soldaţi, de vreme ce proprietarii de pământ sunt siliţi să 
servească în armată. Pentru ca fermele să rămână mici şi pentru 
a se asigura o distribuire corectă, au existat întotdeauna limite 
în privinţa mărimii terenului pe care îl putea deţine o singură 
persoană. _ 

Dar, aşa cum spune proverbul etrusc, banii schimbă totul. In 
Roma au intrat cantităţi uluitoare de aur şi argint de la oraşele şi 
provinciile cucerite, aşa că un grup restrâns de cetăţeni a 
devenit foarte, foarte bogat. Unii dintre ei au descoperit căi de a 
evita limitele legale şi au cumpărat suprafeţe întinse de teren 


155 


din domeniul public, precum şi sclavi care să lucreze la fermele 
lor uriaşe. Ca urmare a acestui lucru, nenumărați bărbaţi liberi 
din toată ltalia au fost obligaţi să-şi lase pământurile şi să vină 
la oraş, unde se zbat să supravieţuiască, se feresc să-şi 
întemeieze familii şi nu au nici o obligaţie de a se înrola în 
armată. Situaţia nu-i aduce foloase decât unui număr restrâns 
de proprietari de pământ colosal de bogaţi. Săracii din Italia, 
adică masele, sunt deposedaţi de pământuri, iar legiunile 
romane au din ce în ce mai puţini soldaţi. Trebuie să se facă 
ceva pentru a lua înapoi terenurile dobândite ilegal de marii 
proprietari şi pentru a le redistribui poporului. Menenia părea 
încântată de ea. Gata. Am explicat situaţia pe placul vostru? 

— Nici eu n-aş fi putut s-o expun mai bine, zise Blossius, deşi 
aş adăuga că implicaţiile acestei situaţii depăşesc simpla 
chestiune a distribuirii pământului. Mai este şi războiul din 
Spania - o luptă nejustificată şi dezastruoasă, care durează de 
prea mult timp şi care a fost tratată ineficient de către senatorii 
aflaţi la conducere. Asta a condus la mari nemulțumiri în 
rândurile soldaţilor şi la impunerea unor măsuri disciplinare 
aspre şi umilitoare. Mă gândesc la cazul în care dezertorii din 
campania spaniolă au fost prinşi, bătuţi şi vânduți ca sclavi. 

Se uită cu poftă la varza din faţa lui, dar se hotărî să nu mai 
rişte. 

— Afluxul de sclavi a dus la alte probleme, cum ar fi revolta 
de proporţii care are loc chiar acum în Sicilia. Sclavii ameninţă 
să preia conducerea întregii insule! lar asta e doar cea mai 
recentă şi mai impresionantă izbucnire de violenţă a sclavilor 
răzvrătiți. Numărul lor a atins proporţii alarmante în toată Italia 
şi mulţi dintre ei sunt trataţi oribil. Situaţia devine din ce în ce 
mai periculoasă pe zi ce trece. Fermierii alungaţi de pe 
pământurile lor; prea puţin respect şi răsplată pentru soldaţii de 
rând; prea mulţi sclavi nenorociţi şi disperaţi. Cetăţenii Romei 
cer să se facă ceva - iar Tiberius Gracchus a declarat că va 
rezolva aceste probleme. 

— Are douăzeci şi nouă de ani şi a ajuns deja tribun! exclamă 
Menenia. Cornelia trebuie să fie foarte mândră de el. 


156 


Lucius zâmbi atotştiutor şi rosti plin de dispreţ: 

— E util să ai un socru important! Appius Claudius e probabil 
cel mai influent om din Senat. 

— A, Claudii sunt aduşi în discuţie tot timpul! Şi politica lor 
pare să devină mai radicală cu fiecare generaţie, spuse Blossius. 
Da, Tiberius are un aliat puternic în persoana lui Claudius, dar 
marii proprietari de pământ vor face orice să-şi păstreze 
proprietăţile. Am văzut cum au decurs lucrurile până acum. 
Tiberius a prezentat o propunere de redistribuire a pământului, 
dar a fost de ajuns ca unul dintre ceilalţi nouă tribuni să se 
împotrivească şi proprietarii au reuşit să-l convingă pe tribunul 
Marcus Octavius să voteze împotrivă. 

Lucius interveni, agitat: 

— Şi acum ajungem la motivul pentru care nu vreau să am 
nimic de-a face cu Tiberius şi cu politica lui. Când Octavius şi-a 
exprimat împotrivirea, Tiberius a cerut ca acesta să fie înlăturat 
prin votul poporului şi l-a silit să renunţe la funcţie. Dar Octavius 
a refuzat, aşa că unul dintre sclavii eliberaţi ai lui Tiberius l-a 
luat cu forţa de la tribuna oratorică, iar în încăierarea care a 
urmat unul dintre slujitorii lui Octavius a fost orbit. Acum 
duşmanii lui Tiberius îl numesc inamic al poporului pentru că a 
făcut ceea ce nici măcar Coriolanus nu a reuşit: a silit un tribun 
să renunţe la funcţie! 

— Dar acţiunea lui Tiberius a fost perfect legală... 

— Nu ştiu dacă excluderea lui Octavius a fost legală sau nu, 
dar ştiu că Tiberius a recurs la violenţă. Da, a obţinut în sfârşit 
ceea ce îşi dorea: propunerea lui a devenit lege. Pentru 
redistribuirea terenurilor e nevoie de o comisie. Şi pe cine 
numeşte Tiberius în comisia aia puternică? Pe el însuşi, pe 
socrul lui, Appius Claudius, şi pe fratele lui mai mic, Gaius, care 
abia a împlinit douăzeci şi unu de ani! 

— Tiberius avea nevoie de oameni de încredere, insistă 
Blossius. 

— Miroase a nepotism, replică Lucius. Mamă, îmi sugerai mai 
devreme c-aş fi putut să-mi asigur un loc în comisia lui Tiberius. 


157 


Te asigur că nici o forţă de pe faţa pământului nu m-ar fi putut 
convinge să fac una ca asta! 

lar acum vedem ultima iniţiativă a lui Tiberius. După cum ai 
spus chiar tu, mamă, banii schimbă totul. Regele Attalus din 
Pergamum a murit, iar prin testament îi lasă Romei întregul lui 
regat - pământurile care în vremurile străvechi i-au aparţinut 
Troiei ne aparţin acum nouă. În Roma vor intra bogății imense, 
în mod obişnuit, tot aurul şi prăzile s-ar duce direct în vistieria 
Senatului, dar Tiberius a avut altă idee, propunând să le fie 
împărţite direct oamenilor, împreună cu loturile de pământ, 
pentru a-i ajuta să-şi cumpere unelte pentru fermă şi provizii de 
început. Duşmanii lui o numesc mituire publică la o scară fără 
precedent, îl acuză pe Tiberius că vrea să devină rege. 

— Niciodată! rosti Blossius plin de dispreţ. 

— Atunci încearcă să provoace o revoluţie de jos în sus. 
Sfidează supremaţia Senatului, folosindu-se de funcţia de tribun 
pentru a face lucruri pe care niciun tribun nu le-a mai făcut 
vreodată. 

— Cred că e foarte interesant, zise Menenia. De ce eşti atât 
de convins că planul lui va eşua? 

— Pentru că pe zi ce trece are din ce în ce mai puţini 
susţinători, mamă. Fie că a fost sau nu în interesul lor, oamenii 
de rând au început să creadă că Tiberius le-a contestat 
suveranitatea când a alungat din funcţie un tribun care îi era 
rival. Şi dacă el îşi imaginează că se poate folosi de bogăţiile din 
Pergamum pentru propriile interese politice, ignorând Senatul, 
atunci chiar se joacă cu focul. Dacă vrea să devină rege, aşa 
cum susţin inamicii lui? Lucius îşi întoarse privirea către 
Blossius. Şi-a format deja o curte şi are un filosof grec drept 
sfetnic. 

Blossius îşi pierdu cumpătul. 

— Filosofia mea o fi greacă, dar m-am născut în Italia, iar în 
venele mele curge sânge nobil campanian. Da, am fost 
preceptorul lui Tiberius în copilărie. De ce nu mi-ar cere şi acum 
părerea? 


158 


— Pentru că magistraţii romani nu se sfătuiesc cu filosofi greci 
în chestiuni politice - dacă nu vor să fie văzuţi drept despoti 
greci. Nu fac decât să repet ce spun duşmanii lui Tiberius. Şi tot 
ei mai întreabă: Cui i-a dus ambasadorul din Pergamum la Roma 
testamentul regal, diadema şi haina purpurie a răposatului rege 
Attalus? Senatului? Nu! S-a dus direct acasă la Tiberius. 

— Nu ca să-l numească rege! protestă Blossius. Ambasadorul 
i-a făcut doar o vizită de curtoazie lui Tiberius. Legăturile 
diplomatice dintre Gracchi şi casa lui Attalus există de o 
generaţie. Acum treizeci de ani, tatăl lui Tiberius s-a dus, în 
calitate de ambasador roman, să cerceteze nişte acuzaţii de 
sediţiune aduse împotriva tatălui răposatului rege şi a dovedit 
că acuzaţiile erau fără temei. De atunci, familia regală din 
Pergamum a păstrat o strânsă legătură cu Gracchii. 

— Oricare ar fi explicaţia, întâmplarea trezeşte suspiciuni. 

Blossius clătină din cap. 

— Prostii! Duşmanii lui Tiberius s-ar folosi de orice calomnie 
pentru a-l distruge. Acţionează în folosul poporului, iar 
proprietarii de pământuri spun că vrea să fie rege. Alegătorii ar 
trebui să aibă destulă minte ca să nu plece urechea la 
asemenea minciuni. 

— Vom vedea destul de curând ce cred alegătorii, zise Lucius. 
Tiberius candidează pentru un nou mandat de tribun. Pentru 
ceilalţi magistrați e ilegal să deţină funcţia doi ani la rând... 

— Dar nu şi pentru tribuni, replică Blossius. S-a mai întâmplat 
ca un tribun să rămână în funcţie. Dacă nu sunt destui candidaţi 
noi pentru cele zece poziţii într-un an... 

— Asta pune la cale Tiberius? Să-şi păstreze funcţia mituindu-i 
sau speriindu-i pe ceilalţi candidaţi? 

— Ceilalţi vor sta deoparte pentru că aşa va cere poporul. 

Lucius oftă, exasperat. 

— Nu-ţi dai seama la ce duc toate astea? Dacă lui Tiberius i se 
va permite să candideze din nou la funcţia de tribun, invocând 
numărul insuficient de candidaţi, şi va câştiga, duşmanii lui se 
vor înverşuna mai tare; asta înseamnă mai multă violenţă. Dacă 
va pierde alegerile, va pierde şi imunitatea asigurată de funcţie, 


159 


iar inamicii lui îl vor trimite la judecată pentru vreo acuzaţie 
inventată şi în exil. Orice s-ar întâmpla, Tiberius se află într-o 
situaţie foarte primejdioasă. 

Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă în cele din urmă de 
suspinul lui Lucius. 

— Nu spun că nu sunt de acord cu propunerea lui Tiberius de 
redistribuire a pământului. E un ţel frumos. Trebuie să se facă şi 
se va face - într-un final. Dacă Tiberius ar fi luat lucrurile treptat 
şi nu atât de repede... 

— Chiar şi aşa, marii proprietari avari tot mi s-ar fi împotrivit, 
se auzi un glas răguşit. 

— Tiberius! strigă Menenia. Sări de pe scaun, îmbrăţişându-l 
şi sărutându-l pe obraz pe noul venit. De unde vii? 

— Din Forum, unde-am ţinut un discurs, de unde altundeva? 
Se apropie ziua alegerilor. M-am gândit c-aş putea să-l găsesc 
pe Blossius aici. Tiberius Gracchus devenise un bărbat izbitor de 
frumos; mulţi dintre cei care îl comparau cu busturile bunicului 
său declarau că nepotul era chiar mai arătos. In ziua aceea 
părea cam neîngrijit; eforturile noii campanii începeau să lase 
urme. In pofida oboselii, avea o aură care trecea dincolo de 
prezenţa lui fizică impunătoare, un farmec imposibil de definit, 
pe care grecii îl numeau kharisma. Grădina intimă a Meneniei 
părea prea mică pentru el. 

Blossius se ridică şi îl salută. Schimbară câteva cuvinte în 
şoaptă. Apoi Tiberius se întoarse către Lucius, care rămăsese 
aşezat şi nu scosese niciun cuvânt. 

— Am auzit fără să vreau câteva dintre comentariile tale. M- 
am obişnuit să mă apăr în faţa duşmanilor, dar poate c-ar trebui 
să petrec mai mult timp explicându-mi acţiunile în faţa 
prietenilor. 

Lucius se ridică şi îşi îndreptă umerii. 

— N-am avut intenţia să te jignesc, Tiberius. Dar aici, în casa 
mamei mele, nu fac niciun secret din îndoielile mele. Am vorbit 
liber în prezenţa lui Blossius. 

— lar Blossius mi-a luat apărarea, fără îndoială. Dar nici 
măcar Blossius nu poate rosti cuvintele care vin direct din inima 


160 


mea, pentru că nici măcar el nu a trăit ce am trăit eu în ultimul 
an. Menenia, crezi c-ai putea să-mi dai puţin vin? Mi s-a uscat 
gâtul de la atâta vorbit. 

Un sclav îi aduse imediat un pahar. Tiberius bău cu sete, dar 
vocea lui era la fel de răguşită ca înainte. 

— Lucius, cu un an în urmă, când am început prima campanie 
pentru funcţia de tribun, nu eram prea diferit de toţi ceilalţi 
candidaţi. Urmăream avansarea în viaţa politică, sperând să-mi 
fac un renume. Da, credeam în discursurile pe care le ţineam - 
sau, mai bine spus, în discursurile pe care mi le scria Blossius - 
şi în necesitatea unei reforme agrare, a unei purtări mai bune 
faţă de soldaţi şi aşa mai departe. Dar susţinerea acelor 
obiective nu însemna nimic mai mult pentru mine decât un 
mijloc de a-mi atinge scopul, o cale de a obţine voturi şi de a-mi 
începe ascensiunea pe Scara Onorurilor. 

Apoi am făcut o călătorie prin toată Italia, să văd cu ochii mei 
situaţia din provincie. Ceea ce am văzut m-a îngrozit. Oamenii 
liberi şi familiile lor plecaseră în masă din zonele rurale. De 
parcă întreaga peninsulă ar fi fost înclinată de o mână de titan şi 
toţi oamenii aceia s-ar fi rostogolit spre Roma, unde locuiesc 
acum unii peste alţii. Abia poţi trece pe străzile Suburei zilele 
astea, aşa de aglomerate au devenit. 

Şi după ce au depopulat provincia de oameni liberi, au 
umplut-o la loc cu sclavi care lucrează pământul roditor al 
fermelor şi trudesc în vii - armate întregi de sclavi străini, 
muncind până la epuizare pentru câţiva oameni bogaţi, care au 
pus mâna pe tot pământul. Şi nu exagerez când spun asta - 
sclavii ăştia se prăbuşesc unde lucrează şi mor acolo. Nu e 
neobişnuit să vezi un sclav mort pe câmp, în timp ce ceilalţi 
continuă să lucreze în jurul lui, sub ameninţarea biciului unui 
supraveghetor fără milă. Sclavii au devenit atât de ieftini, atât 
de uşor de înlocuit, încât sunt trataţi mult mai rău decât 
animalele. 

Tiberius clătină din cap. 

— Ştim cu toţii că situaţia asta există. Vorbim cu toţii despre 
„problema pământului” la modul general, ne gândim ce se 


161 


poate face şi propunem măsuri politice. Dar să vezi realitatea cu 
ochii tăi, călătorind zi de zi prin provincie, e o experienţă 
diferită. Am fost profund zguduit de ce am văzut. 

Dar altceva m-a schimbat cu total. Am spus că provincia a 
fost depopulată de oameni liberi, dar nu e în întregime adevărat. 
Ici şi colo mai dai peste câte un fermier care a reuşit cumva să- 
şi păstreze proprietatea, lucrându-şi pământurile după vechiul 
obicei; membrii familiei lucrează cot la cot cu câţiva sclavi. 
Aceste mici proprietăţi au fost înconjurate de ferme întinse; sunt 
asemenea unor mici insule din provincia romană care a existat 
cândva. Şi pentru că fermierii ăştia şi-au câştigat pământurile în 
schimbul serviciului militar sau au fii care în prezent sunt înrolați 
în legiuni, vezi adesea o armură primită ca trofeu sau copia unui 
steag al legiunii, afişate cu mândrie la poartă. Intr-o clipită vezi 
legătura dintre o comunitate prosperă de mici fermieri, o armată 
puternică şi o Romă puternică şi plină de viaţă. 

Trecând pe lângă o astfel de mică fermă, în Etruria, am văzut 
o pancartă la o poartă, pe care scria: „Tiberius Gracchus, ajută- 
ne să ne păstrăm pământurile!“ Zâmbi cu tristeţe. Numele meu 
era scris greşit şi literele erau cam grosolane, dar semnul acela 
m-a cutremurat. Şi a fost doar primul dintr-un lung şir. După aia 
am văzut asemenea pancarte la fiecare mică fermă pe lângă 
care treceam, chiar şi la cele aflate departe de drumurile 
principale. „Tiberius Gracchus, dă-le pământul public înapoi 
săracilor.” „Tiberius Gracchus, opreşte invazia sclavilor.” 
„Tiberius Gracchus, dă-ne înapoi pământul şi munca.” „Tiberius 
Gracchus, ajută-ne.” Vestea călătoriei mele se răspândise de la 
o fermă la alta. Când am ajuns înapoi la Roma... 

Vocea lui Tiberius era înecată de emotie şi devenise atât de 
răguşită, încât abia mai putea vorbi. Menenia îi mai aduse vin. 
Tiberius îl dădu peste cap şi continuă. 

— Misiunea pe care mi-am asumat-o e mult mai importantă 
decât mine. Politicienii vin şi trec, cu certurile şi calomniile lor şi 
luptele fără scrupule pentru avansare. Ceea ce contează cu 
adevărat e destinul Romei şi soarta poporului roman, îndeosebi 


162 


a celor care hrănesc şi apără oraşul, care îşi dau sudoarea, 
sângele şi urmaşii pentru gloria Romei. 

Urmă o tăcere îndelungată. În cele din urmă, Blossius făcu un 
pas în faţă. Avea lacrimi în ochi. 

— Dragul meu băiat! Mă laud că ţi-am fost preceptor, dar 
discipolul l-a întrecut cu mult pe maestru! Ai fost întotdeauna 
isteţ, serios şi disciplinat, dar nu mi-am imaginat niciodată că 
băieţelul Corneliei ne va umbri pe toţi când va creşte. 

Tiberius zâmbi slab. 

— Blossius, cred că nu-mi înţelegi ideea. Când spun că 
politicienii vin şi pleacă, pe când soarta poporului rămâne 
aceeaşi, chiar la asta mă refer. Nu-mi fac iluzii în privinţa 
însemnătăţii sau funcţiei mele, decât în măsura în care voi găsi 
o cale de a folosi puterea poporului în folosul său şi al gloriei 
Romei. 

— Fireşte. Bine zis! Blossius îşi şterse lacrimile cu mânecile 
tunicii. Dar spuneai c-ai venit după mine? 

— Da. Sunt nişte chestiuni practice pe care vreau să le discut 
cu tine. Claudius crede c-ar trebui să propun scurtarea perioadei 
serviciului militar înainte de alegeri. Tot el crede c-ar trebui să 
aduc în discuţie propunerea ca judecătorii să nu mai fie numiţi 
obligatoriu din rândurile senatorilor. 

— Asta presupune o discuţie serioasă. Poate acasă la mama 
ta? 

— Desigur. Menenia şi Lucius mi-au suportat destul vorbăria. 

— Prostii! zise Menenia. Eşti oricând bine-venit în această 
casă, Tiberius. Ştii că-mi place să te aud vorbind! Dar trebuie să 
faci ceva cu răguşeala asta. O infuzie de mentă cu miere poate 
face minuni. 

— Voi încerca, promise Tiberius. O zi bună, Menenia. Şi la fel 
şi ţie, Lucius. Îi zâmbi, dar Lucius dădu doar din cap drept 
răspuns. Tiberius şi Blossius îşi luară rămas-bun. 

Grădina părea dintr-odată foarte tăcută şi liniştită şi, cumva, 
goală. Mama şi fiul stăteau departe unul de altul, fiecare adâncit 
în gândurile lui. 


163 


Pe Lucius, povestirea înduioşătoare a lui Tiberius despre 
pancartele din provincie îl lăsase indiferent. Lui i se părea că 
Tiberius era fie un politician ambițios, care nu putea să renunţe 
la mască şi la discursuri nici măcar în grădina unui prieten, fie 
un idealist sincer, orbit de viziuni de măreție şi nepăsător faţă 
de pericolele îngrozitoare care îl aşteptau. În orice caz, cuvintele 
înflăcărate ale lui Tiberius îl făcuseră să se simtă mai stingher ca 
niciodată. 

Menenia se gândea la prietena ei, Cornelia, şi la cât de diferiţi 
se dovediseră a fi fiii lor. Ce era mai bine: să ai un fiu care lăsa 
în urmă o dungă luminoasă asemenea unei comete, cu toată 
nesiguranța plină de strălucire a focului celest, sau să ai un fiu 
la fel de impasibil şi de previzibil ca un bulgăre de pământ? 
Menenia trebuia să recunoască că o invidia pe Cornelia, cel 
puţin în prezent. Dar va avea oare motive să o compătimească 
pe viitor? 

XXX 

— Ce bine-ar fi fost dacă alegerea tribunilor n-ar fi avut loc în 
miez de vară, se plânse Tiberius. Tocmai acum susţinătorii mei 
cei mai înfocaţi sunt plecaţi din oraş să caute muncitori pentru 
strângerea recoltelor în provincie. Blossius, crezi c-ai putea să... 

Un fald al togii îi tot aluneca de pe umăr. Blossius îl îndreptă. 

— Nu e nici o întâmplare că alegerile au loc în perioada asta, 
remarcă filosoful. Familiile cele mai importante din Roma au 
plănuit întotdeauna fiecare aspect al alegerilor, astfel încât să 
iasă în avantaj. Dar dacă e o cauză dreaptă şi candidatul e 
demn de încredere, voinţa poporului va triumfa. 

Cornelia intră în cameră. 

— Stai să mă uit la tine, Tiberius. 

Fiul ei făcu un pas înapoi, îndatoritor, şi adoptă o poziţie 
afectată, apucând faldurile togii cu o mână. 

— Arăţi minunat! Tatăl şi bunicul tău ar fi foarte mândri de 
tine. Aş vrea doar ca fratele tău mai mic să fie aici să te vadă. 
Gaius fusese trimis să cutreiere provincia în căutare de 
susţinători şi să-i convingă să se întoarcă la Roma pentru 
alegeri. 


164 


Cornelia îl sărută pe obraz. 

— Vino. A sosit augurul şi ne-aşteaptă în grădină. Nu-ţi mai da 
ochii peste cap, Blossius! Ştiu ce părere ai tu despre ceremoniile 
religioase, dar ritualul acesta trebuie respectat de dragul 
tradiţiei. Tatăl şi bunicul lui Tiberius n-ar fi apărut niciodată în 
faţa alegătorilor în ziua alegerii, fără să consulte mai întâi un 
augur. 

În grădină, augurul puse pe pământ o colivie cu trei găini, 
înconjură colivia de trei ori, invocându-i pe zei şi pe strămoşii lui 
Tiberius Gracchus. Aruncă nişte grăunţe pe pământ, la dreapta 
şi la stânga coliviei, apoi deschise uşiţa. Auspiciile urmau să fie 
stabilite urmărind mişcarea păsărilor, dacă se mişcau în grup 
sau separat şi în ce direcţie; dreapta indica bunăvoința zeilor, în 
vreme ce stânga indica dezaprobarea lor. 

Dar păsările nu ieşiră din colivie. Cloncăniră şi se înghesuiră 
unele în altele, fără să ia în seamă uşiţa deschisă. Augurul bătu 
din picior. Gesticulă, să le sperie. In cele din urmă, apucă colivia 
şi o zgâlţâi zdravăn. Una dintre găini ieşi, dar nu se apropie de 
grăunţe. Îşi ridică aripa stângă, apoi se întoarse şi fugi înapoi în 
colivie. 

Augurul era foarte stânjenit. 

— Auspiciile... sunt nehotărâte, zise el. 

Cornelia se încruntă. 

— Aripa stângă, murmură ea. Avea o presimţire neplăcută. 

— Din păcate, spuse Tiberius, prevestirile augurilor nu sunt 
atât de exacte pe cât ne-am dori noi să fie. Viitorul e învăluit în 
taină. Viitorul va sosi oricum. 

Mama şi fiul schimbară o privire lungă. Cornelia îşi dădu 
seama că Tiberius este la fel de neliniştit, dar nu spuse nimic. 

Tiberius se îndreptă spre vestibul. Se opri să privească 
chipurile strămoşilor săi. Atinse fruntea marelui Africanus, apoi îi 
făcu semn sclavului să deschidă uşa. 

În stradă îl aştepta o mulţime de susţinători. Mulţi petrecuseră 
noaptea în faţa casei lui, păzind uşa cu schimbul. În ultimele zile 
ale campaniei, discursurile ambelor tabere deveniseră atât de 
aprinse, iar încăierările de stradă între grupuri, atât de violente, 


165 


încât mulţi se temeau pentru siguranţa lui Tiberius. Se zvonea 
că duşmanii lui conspirau să-l omoare înainte de alegeri; 
adversarii politici susțineau că Tiberius însuşi lansase zvonul, 
pentru a strânge susţinători. Oricare ar fi fost adevărul, o 
mulţime numeroasă îl aştepta în stradă, iar la vederea lui 
oamenii izbucniră în urale. 

Tiberius se îndreptă spre ei, zâmbind larg. Se împiedică de 
prag, pierzându-şi echilibrul. Înaintă şovăielnic şi se lovi cu 
degetul mare de la piciorul stâng de o piatră din drum; i se păru 
că-şi aude oasele sfărâmându-se. In cel mai bun caz, i se 
rupsese doar unghia. Sângele udă partea din faţă a 
încălțămintei, înnegrind pielea. Se simţea ameţit şi i se făcuse 
greață. Întinse mâna după un punct de sprijin, găsi braţul lui 
Blossius şi îl apucă strâns. 

— Te-ai rănit! zise în şoaptă filosoful. 

— Au observat? Tiberius îşi ţinea faţa aplecată şi vorbea 
printre dinţii încleştaţi. 

Blossius cercetă mulţimea care aclama. 

— Nu pare să fi observat nimeni. 

— Bine. Atunci vom continua ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Dar poţi să mergi? 

— Dacă mă ţin bine de braţul tău, da. Dar mai întâi voi spune 
câteva cuvinte. Oamenii pe care îi vezi au stat aici toată 
noaptea, aşteptând acest moment. 

Tiberius privi mulţimea şi reuşi să zâmbească. Ridică mâinile, 
făcându-le semn că vrea să vorbească. 

— Susţinători devotați, dragi prieteni, tovarăşi romani: lunga 
noapte a trecut şi orice rău ar fi pus la cale duşmanii noştri, 
suntem încă în viaţă! 

Cuvintele lui au fost primite cu multe urale şi râsete. 

— M-aţi vegheat toată noaptea, lucru pentru care vă 
mulţumesc. Şi vă promit că în al doilea an ca tribun voi face tot 
ce-mi va sta în putinţă să veghez asupra voastră - să vă 
înapoiez terenurile care vă aparţin de drept, să vă apăr de 
proprietarii de pământ avari şi de susţinătorii lor corupți şi să fac 


166 


din Roma copiilor voştri un loc mai drept, mai bogat şi mai bun 
pentru toţi cetăţenii muncitori. 

Pentru a face toate astea, trebuie să câştig alegerile de 
astăzi. lar pentru a câştiga alegerile, trebuie, înainte de toate, 
să rămân în viaţă. Amenințarea duşmanilor noştri e cât se poate 
de reală. Aş putea fi atacat oriunde şi în orice clipă. Nu mă tem 
de o luptă; am luat parte la destule bătălii! Am fost primul care 
a escaladat zidurile Cartaginei şi am fost răsplătit cu coroana 
murală. Am luptat şi în Spania, alături de mulţi bărbaţi curajoşi, 
din rândurile voastre. Dar aici, la Roma, nu mai sunt soldat, ci 
simplu cetăţean. Nu port arme. Voi trebuie să fiţi protectorii mei. 
Fără protecţia voastră, sunt lipsit de apărare. 

— Te vom apăra! strigă un bărbat din primul rând. Dacă 
trebuie, vom muri pentru tine, Tiberius Gracchus! | se alăturară 
mulţi alţii. 

— Mă rog lui Jupiter să nu se ajungă la asta. Dar dacă voi 
băga de seamă o ameninţare iminentă şi voi avea nevoie de un 
cerc de oameni curajoşi în jurul meu, s-ar putea să nu vă pot 
cere ajutorul. Glasul meu e răguşit şi s-ar putea ca zarva să fie 
prea puternică, aşa că acesta va fi semnalul meu. Tiberius îşi 
ridică mâinile către cer, apoi le îndoi, îndreptându-şi palmele 
spre cap. Semnul era clar: strângeţi-vă în jurul liderului. 

Mulțimea începu să bată din palme şi să-i scandeze numele. 
Tiberius se agăţă de braţul lui Blossius cu o mână, iar cu 
cealaltă făcu semn mulţimii. Incepu să meargă, încercând să nu 
tresară de durere. 

— Poate că e bine că m-am împiedicat, îi şopti el lui Blossius. 
Auspiciile arătau un început rău. Acum începutul rău e în urma 
mea! 

Şchiopătând uşor în pofida sprijinului lui Blossius, porni spre 
Capitoliu, unde aveau loc alegerile. In timp ce cobora de pe 
Palatinus, mai mulţi susţinători se alăturară suitei sale. Mult mai 
mulţi îl aşteptau în Forum. Se dădură la o parte, făcându-i loc să 
treacă, ovaţionând şi întinzând mâinile să-l atingă, apoi se 
alăturară alaiului care venea în urma lui. 


167 


Tiberius făcu o pauză pe treptele care duceau spre Capitoliu, 
în faţa arcadei lui Scipio Africanus. Monumentul era decorat cu 
imagini ale victoriilor bunicului său în Africa şi Asia. Scipio 
scăpase cu viaţă din bătălia de la Cannae, îşi pierduse tatăl, pe 
care îl salvase o dată în luptă, şi se confruntase cu Hannibal şi 
biruise. Tiberius râse cu poftă la ideea absurdă că un deget lovit 
ar fi motiv să dea înapoi. Jură în tăcere să urce către locul 
alegerilor fără să şchiopăteze sau să se sprijine de Blossius şi să 
nu arate niciun semn de suferinţă. Trecuse pe sub arcadă şi 
parcursese o distanţă scurtă, când auzi un zgomot deasupra 
capului. Doi corbi se băteau pe acoperişul unei clădiri de lângă 
drum, în stânga lui, cârâind şi dând din aripi. Cearta lor 
desprinse o ţiglă de pe acoperiş. Ţigla căzu chiar în faţa lui 
Tiberius şi se sparse cu un zgomot puternic. Tiberius tresări. 

— Prevestirea augurului, poticneala... şi acum asta! murmură 
el. Trei semne rele unul după altul... 

— Prostii! îi şopti Blossius la ureche. Găinile s-au purtat ca 
găinile. Oamenii se împiedică şi se lovesc la degete în fiecare zi. 
Corbii se ceartă. Tiberius, dacă începi să vezi semne în orice 
accident sau întâmplare, vei avea într-adevăr aerul unui rege; 
doar un despot îşi imaginează că universul se învârte în jurul lui. 
Un corb a desprins o ţiglă de pe acoperiș - nimic mai mult! 

Tiberius dădu din cap, îşi aranjă toga şi continuă să urce. 

Platforma din faţa Templului lui Jupiter gemea deja de oameni 
când sosiră Tiberius şi suita lui. Doar plebeii puteau vota pentru 
tribuni, aşa că se adunaseră în grupuri de vot numite triburi. 
Chiar şi în cea mai paşnică zi de alegeri, funcţionarii mențineau 
cu greu ordinea. Pentru propria apărare şi pentru ţinerea la 
distanţă a mulţimii, li se permitea să poarte cu ei sulițe fără vârf 
de metal. Vestea sosirii lui Tiberius provocă o zarvă 
nemaipomenită. Unii îl aclamau, alţii îl huiduiau. Câţiva începură 
să se îmbrâncească şi chiar să se ia la bătaie. Funcţionarii de 
vot se adunară să facă ordine, agitându-şi suliţele. 

De-a lungul secolelor, în locul de adunare fuseseră ridicate 
atâtea altare şi statui, iar numărul alegătorilor sporise atât de 
mult, încât simpla acţiune a împărțirii lor în triburi devenise o 


168 


provocare. Alegerile puteau fi câştigate sau pierdute după cum 
susţinătorii unui candidat reuşeau sau nu să se adune când erau 
chemaţi. Susţinătorii lui Tiberius sosiseră devreme şi în număr 
mare, pentru a ocupa cele mai bune locuri de unde i se puteau 
adresa mulţimii şi pentru a păstra căile de acces. Dacă 
susţinătorii celorlalţi candidaţi puteau fi ţinuţi la periferia zonei 
de vot sau excluşi complet, şansele lui Tiberius aveau să fie mai 
mari. 

Avându-l alături pe Blossius şi înconjurat de câţiva dintre cei 
mai aprigi susţinători, Tiberius a fost condus prin mulţime, până 
pe treptele Templului lui Jupiter. La vederea lui, din mijlocul 
mulţimii izbucniră alte aclamații, iar de pe margini, fluierături. 

Sperase să se poată adresa mulţimii, dar forfota neîntreruptă 
îi zădărnicea intenţia. Nu mai văzuse niciodată o adunare de vot 
atât de gălăgioasă. Participanţii păreau să fie în mişcare 
continuă, strigând şi gesticulând. Ici şi colo păreau să fi izbucnit 
încăierări, mai ales la periferie sau în locurile în care vreo 
statuie sau vreun altar îngreunau deplasarea. Locul adunării 
semăna cu un câmp de luptă. 

Câţiva dintre funcţionarii însărcinaţi cu buna desfăşurare a 
votului, pierzându-şi cumpătul, băteau cu suliţele în pământ să 
se facă linişte, cerând să înceapă organizarea triburilor. 
Alegătorii păreau să nu-i audă sau nu erau dispuşi să coopereze. 
Era o scenă haotică. 

Mulțimea se dădu la o parte şi Fulvius Flaccus, unul dintre 
susţinătorii lui Tiberius din Senat, veni repede spre el, gâfâind. 

— Tiberius, vin de la o reuniune extraordinară a Senatului. 
Toată dimineaţa, inamicii tăi i-au cerut consulului Scaevola să 
declare alegerile de azi adunare ilegală... 

— llegală? Poporul are dreptul de a-şi alege tribunii... 

— Susţin că dezordinea e prea mare, o ameninţare la adresa 
siguranţei publice - sau mai rău. 

— Mai rău? 

— Vărul tău, Scipio Nasica, pretinde c-ai de gând să instigi 
mulţimea împotriva statului şi că, după masacrarea adversarilor 
din Senat, te vei declara rege... 


169 


— Nasica! Tiberius scuipă cuvântul. Cei doi veri, ambii 
descendenţi ai lui Africanus, se dispreţuiau. Nu exista în tot 
Senatul un reacţionar mai hotărât decât Nasica. În timp ce 
Tiberius devenise eroul oamenilor de rând, Nasica nu făcea 
niciun secret din faptul că nu-i putea suferi. Nici măcar când 
participase la campanie, pentru voturile lor, nu se putuse abţine 
să nu-i jignească. 

— Ştiu mai bine decât voi, gloata, de ce are nevoie statul, îi 
strigase el odată unei mulţimi dezordonate; adversarii lui politici 
spuneau, mai în glumă, mai în serios, că aceasta era lozinca lui 
de campanie. 

lar altădată, în timp ce strângea mâna bătătorită a unui 
muncitor de la o fermă, Nasica comentase dispreţuitor: 

— Cum poţi să faci asemenea bătături? Mergând în mâini? 

Blossius încercă să-l liniştească: 

— Consulul Scaevola e un om bun. 

— Aşa e, zise Flaccus. A refuzat să aprobe orice încercare de 
a anula alegerile. Dar asta nu l-a oprit pe Nasica. „Dacă consulul 
nu va lua măsuri pentru salvarea statului, atunci trebuie s-o facă 
cetăţenii de rând”, asta a spus Nasica. El şi o mulţime de alţi 
senatori s-au adunat afară, unde li s-a alăturat o ceată de 
ucigaşi înarmaţi cu bâte - cel mai josnic soi de oameni pe care 
ţi-l poţi închipui. 

— Au plănuit asta dinainte, zise Blossius. 

— Evident! îl aprobă Flaccus. lar acum vin încoace, în frunte 
cu Nasica. Vor să te omoare, Tiberius! Işi imaginează că sunt 
într-o misiune sacră - senatorii s-au legat la cap cu marginea 
roşie a togilor, asemenea preoţilor pe cale să împlinească un 
sacrificiu! 

Tiberius simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Se uită la 
mulţimea care nu bănuia nimic din ceea ce era pe cale să se 
întâmple. 

— Semnalul! strigă Blossius. Dă semnalul! 

Tribunul ridică mâinile spre cer. Mişcarea atrase atenţia 
mulţimii. Când toate privirile erau aţintite asupra lui, Tiberius 
făcu semn spre cap. 


170 


Susţinătorii  înţeleseră pe loc. Le  smulseră suliţele 
funcţionarilor, le rupseră în bucăţi şi le împărţiră. Bucăţile mai 
lungi puteau fi folosite drept bâte, iar capetele ascuţite, drept 
pumnale. La locul adunării se aflau şi câteva banchete. Incepură 
să le smulgă şi pe ele, pentru a folosi scândurile ca arme. 

Adversarii lui Tiberius din mulţime crezură că semnalul 
acestuia înseamnă altceva. 

— Arată spre cap... vrea o coroană! strigară oamenii. Uitaţi-vă 
la susţinătorii lui. Adună arme... vor să cucerească Capitoliul cu 
forţa. O să-l declare rege pe Tiberius! 

În haosul care sporea, se auzi şi mai mare zarvă la intrarea în 
zona adunării. Sosiseră Nasica şi ceilalţi senatori, împreună cu 
ceata lor de ucigaşi. 

Urmă o încăierare violentă. Zgomotele luptei de pe Capitoliu 
se auzeau până jos în Forum, pe Palatinus şi chiar pe malul 
celălalt al Tibrului. 

Mai mulţi dintre susţinătorii lui Tiberius alergară spre el şi îi 
oferiră armele lor, dar acesta le refuză. Se întoarse cu spatele la 
luptă şi cu faţa la Templul lui Jupiter, ridicând braţele în semn de 
rugăciune. 

— Jupiter, rege al zeilor, protector al bunicului meu în luptă... 

Blossius îl apucă de faldurile togii şi îi strigă: 

— Du-te-n templu! Fugi! Când o să vină după tine, invocă 
protecţia lui Jupiter... 

Blossius primi o lovitură de bâtă în stomac. Căzu în genunchi 
fără suflare. ă 

Mai multe mâini îl apucară pe Tiberius. li smulseră toga. 
Rămas doar în tunica de dedesubt, Tiberius începu să urce 
scările templului, şchiopătând din cauza degetului rănit; se 
împiedică de o treaptă şi căzu. Dădu să se ridice, dar o bâtă îl 
lovi în cap, făcându-l să-şi piardă din nou echilibrul. Incercă să 
se ridice, împleticit. O altă bâtă îl lovi cu forţă în cap, zdrobindu-i 
ţeasta. 

Blossius reuşise să se ridice. Roba îi era mânjită de sânge şi 
de bucăţi palide de creier. Se uita înspăimântat şi fără să-i vină 


171 


să creadă la rămăşiţele însângerate care stăteau ghemuite pe 
trepte. 

Unul dintre ucigaşi îl recunoscu. 

— E filosoful grec, sfătuitorul pretinsului rege! 

— Aruncaţi-l de pe Tarpeia! 

Ţipând şi râzând, îl apucară pe Blossius de mâini şi de 
picioare şi coborâră treptele cu el. Se îndreptară spre stâncă, 
ferindu-se de bâte şi sărind peste cadavrele care zăceau pe 
drum. 

Ajunseră la prăpastie, dar, în loc să-l îmbrâncească peste 
margine, se amuzară legănându-l înainte şi înapoi, ca să-i facă 
vânt. 

— Număr până la trei: unu... doi... trei! 

Îi dădură drumul în gol. 

O clipă, Blossius păru să se înalțe spre cer. Apoi începu să se 
prăbuşească; avea un gol înnebunitor în stomac. 

În mod normal, căderea s-ar fi încheiat la poalele Capitoliului. 
Dar mulţi oameni fuseseră împinşi de pe Tarpeia înaintea lui. 

Câţiva reuşiseră să se apuce de vreun colţ de stâncă şi să 
rămână agăţaţi de ea. Prăbuşindu-se în gol, Blossius se prinse 
de hainele unuia dintre aceşti bărbaţi şi reuşi să întârzie o clipă 
căderea. Dar, aproape pe loc, îşi dădu drumul şi căzu peste 
următorul, apucându-se pe rând de cei agăţaţi cu disperare de 
stâncă, oprindu-se şi căzând iar. De mai multe ori se întâmplase 
ca unul dintre cei agăţaţi deasupra lui să nu se mai poată ţine şi 
să cadă pe lângă el ţipând. 

În cele din urmă, secătuit de ultima picătură de voinţă, 
copleşit de groază şi nemaiavând de ce să se apuce, Blossius 
căzu în abis. 

Dar nu ateriză pe pământ tare, ci pe o grămadă de trupuri. 
Alte trupuri continuau să cadă în jurul lui ca grindina. 

XXX 

La căderea nopţii, ucigaşii începură să adune cadavrele, le 
încărcară în căruţe şi traversară Forum Boarium, ca să le arunce 
în Tibru. 


172 


Blossius îşi reveni în simţiri. La început crezu că fusese 
îngropat de viu, dar mormanul care îl sufoca nu era de pământ, 
ci de cadavre. Căruţa se hurduca zdravăn, provocându-i dureri 
în tot trupul. Ar fi gemut, dar nu avea destul aer în plămâni. 
Greutatea de pe piept nu-i dădea voie să respire. 

De undeva se auzeau suspinele şi ţipetele înăbuşite ale unor 
femei. Una dintre ele striga: 

— Lăsaţi-mă să iau trupul soţului meu! Daţi-mi măcar trupul 
lui! 

O voce aspră de bărbat îi porunci să se dea înapoi. 

Căruţa se opri. Lumea începu să se clatine. Grămada de 
cadavre din jurul lui se mişcă şi se rostogoli asemenea unei 
stânci care se desprindea la o alunecare de teren. Se rostogoli şi 
el, neputincios. 

Dintr-odată, se pomeni sub apă. Şocul îl făcu să-şi recapete 
complet cunoştinţa. Reuşi să ajungă la suprafaţă, bolborosind şi 
dând din mâini, şi trase aer în piept. Cerul de deasupra era 
întunecat şi plin de stele. Râul care curgea cu repeziciune era 
plin de cadavre. În pofida năucelii, Blossius reuşi totuşi să-şi dea 
seama care este ţărmul cel mai îndepărtat şi începu să înoate 
spre el. Se ciocni de multe cadavre care pluteau. Unul dintre ele 
păru să-l înconjoare cu braţul. Se zbătu să se elibereze, cuprins 
de panică. Bărbatul nu putea fi viu; se vedea după ţeasta lui 
zdrobită. 

În timp ce făcea eforturi disperate să se elibereze, observă 
chipul mortului. 

Era Tiberius. 

Fără să stea pe gânduri, întinse mâna după cadavru, dar 
acesta dispăru luat de curent, la fel de lipsit de viaţă ca o 
ramură plutind pe apă. 

Epuizat şi zguduit de suspine, Blossius ieşi la mal şi se 
cufundă în uitare. 

XXX 

— Imaginează-ţi consecinţele, scumpă mamă, dacă ţi-aş fi 
urmat sfatul - dacă mi-aş fi legat soarta de cea a lui Tiberius! 
Lucius Pinarius se plimba agitat prin grădină. Acum tu trebuie să 


173 


urmezi sfatul meu. Alungă-l din casa noastră pe neghiobul ăsta 
periculos! 

Arătă spre Blossius, care stătea dezbrăcat până la mijloc, 
aşteptând răbdător ca Menenia să-i îngrijească numeroasele 
răni cu unguent şi bandaje curate. Trecuseră trei zile de la 
ciocnirea lui cu moartea, dar era încă foarte zguduit. 

Tot oraşul era cutremurat de masacrul de pe Capitoliu. Cel 
puţin trei sute de oameni muriseră. Nimeni nu-şi putea aminti 
ceva asemănător; pentru întâia oară de la căderea lui Tarquinius 
şi primii ani nesiguri ai Republicii, neînțelegerile politice 
duseseră la vărsare de sânge în masă, romanii omorându-se 
între ei. Pângărirea cadavrelor îi deranjase chiar şi pe mulţi 
dintre cei care se împotriviseră lui Tiberius şi provocase mânie şi 
indignare în rândurile multor romani. Dar grupul de senatori 
care îl nimicise pe Tiberius, în frunte cu Scipio Nasica, nu avea 
regrete. După ce obţinuseră victoria, porunciseră arestarea, 
interogarea şi execuţia fără judecată a tuturor celor implicaţi în 
ceea ce numeau ei „revolta Gracchus”. Noi nume se adăugau 
permanent la lista suspecţilor; cei arestaţi erau torturați până 
când îi implicau şi pe alţii. Oraşul era cuprins de panică. Tibrul 
era plin de bărci care îi transportau pe oameni la Ostia, unde 
sperau să se îmbarce pe corăbii care să-i ducă departe de Italia, 
în exil. 

Blossius tresări când Menenia unse cu alifie înţepătoare o 
tăietură de pe umăr, apoi îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Fiul tău are dreptate, zise el. Am supravieţuit masacrului de 
pe Capitoliu şi oamenii lui Nasica nu m-au căutat până acum, 
dar vor veni foarte curând. 

Se auziră bubuituri în uşă. Blossius încremeni, apoi se ridică şi 
se acoperi. 

Un grup de lictori înarmaţi năvăli în grădină. Comandantul 
lictorilor nu le aruncă decât o privire lui Lucius şi mamei lui, apoi 
se uită urât la Blossius. 

— Aici erai, filozofule! Te-am căutat întâi acasă la pretinsul 
rege. Nu e aia adresa ta oficială aici, la Roma, unde trăieşti pe 
spezele fiicei lui Africanus? Credeai că poţi scăpa de noi 


174 


ascunzându-te aici? Sau aşa vă câştigaţi existenţa voi, filosofii, 
trecând de la o văduvă romană la alta, ca să le beţi vinul şi să 
vă împrăştiaţi sămânţa în paturile lor? 

Lucius făcu mânios un pas în faţă, dar lictorul ridică bâta, 
făcându-l să se dea înapoi. Mama lui era mai puţin sfioasă. Îşi 
înmuie degetele în borcanul cu alifie, după care le băgă în ochii 
lictorului. Bărbatul scăpă bâta şi începu să şteargă unguentul 
înţepător de la ochi. 

— Căţea! strigă el. Dacă n-ai fi femeie, ce-ai făcut tu ar fi 
considerat un act de revoltă; te-aş dezbrăca şi te-aş biciui 
pentru asta! 

Bărbatul se aplecă să-şi ridice bâta, apoi îl lovi cu putere pe 
Blossius în pântec. Filosoful se încovoie de durere. Doi lictori îl 
apucară de braţe şi îl scoaseră cu brutalitate din grădină. 

Menenia îşi acoperi faţa şi începu să plângă. Lictorul se uită 
urât la ea. 

— O să-ţi lipsească atât de mult bătrânul stoic? Pare cam 
ramolit pentru rolul de armăsar. Eşti încă o iapă destul de 
frumoasă. Sunt sigur c-o să poţi găsi un roman tânăr şi puternic 
să te călărească! 

Bărbatul se uită pieziş la Lucius; insulta îi era adresată în 
egală măsură şi lui, provocându-l să facă un gest necugetat. 
Lucius încleştă pumnii şi lăsă capul în jos, fierbând de mânie şi 
de ruşine. 

Imediat după plecarea lictorilor, Menenia îl apucă de braţ. 

— Du-te după ei, îl rugă ea. Fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru 
Blossius! 

— Nimeni nu poate face nimic, mamă! 

— Atunci vezi măcar unde-l duc şi ce-i fac. N-aş suporta să 
dispară pur şi simplu şi să nu aflu niciodată ce i s-a întâmplat. 
Te rog, Lucius, te implor! 

Cedând în faţa lacrimilor ei, Lucius ieşi în fugă din casă. Cu 
inima tresăltând, îi urmări pe lictori de la depărtare şi îi văzu 
intrând şi în alte case de pe Palatinus şi arestând alţi oameni. 
Prizonierii erau legaţi unul de altul şi mânaţi în şir pe o potecă 
şerpuită spre Forum. 


175 


Urmându-i pe prizonieri, Lucius asistă la o scenă care părea 
desprinsă dintr-un coşmar şi n-ar fi fost potrivită să se petreacă 
în Forum, în plină zi. Sub privirile batjocoritoare ale unui grup de 
bărbaţi bine îmbrăcaţi, unii dintre ei senatori, lictorii siliră un 
bărbat în haine zdrenţuite şi pline de sânge să intre într-o cutie 
de lemn în care abia încăpea. Înainte de a pune capacul, goliră 
înăuntru un borcan plin de vipere care se zvârcoleau. Chiar şi 
înăbuşite de cutie, ţipetele bărbatului răsunau în tot forumul. 
Privitorii loveau cutia cu bâtele şi râdeau. 

Prizonierii au fost duşi în faţa unui tribunal în aer liber. Lucius 
se amestecă în mulţimea de gură-cască, stând mai în spate şi 
încercând să nu atragă atenţia asupra lui. 

Printre judecătorii de pe estradă se afla şi Scipio Nasica, care 
conducea  interogatoriul. Blossius a fost primul prizonier 
chestionat. 

— Eşti Blossius din Cumae, filosoful stoic? întrebă Nasica. 

— Ştii bine că sunt. 

— Doar răspunde la întrebare. Există reguli diferite pentru 
interogarea cetăţenilor şi cea a străinilor. Eşti Blossius din 
Cumae? 

— Da. Spui că sunt străin, dar m-am născut în Italia. 

— ltalia nu e Roma. 

— Cu toate astea, prin venele mele curge sânge nobil 
campanian. 

Nasica ridică o sprânceană. 

— Da, tribunalul ştie de strămoşii tăi Blossii, care au trădat 
Roma şi i-au îndemnat pe ceilalţi campanieni să treacă de 
partea lui Hannibal. 

Blossius oftă. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Poate. Vii din Cumae, nu-i aşa? 

— Da. 

— După cum spuneam, Italia nu e Roma - iar Cumae abia 
poate fi considerată parte a Italiei. Locuitorii oraşului Cumae 
vorbesc greaca. Practică vicii greceşti. Trimit filosofi să 
răspândească idei imorale aici, în Roma. 


176 


— Când Tiberius Gracchus era copil, l-am învăţat virtutea, nu 
viciul. Când a devenit bărbat, i-am oferit sfaturi şi îndrumări. 

— Tribunalul nu este interesat de cariera ta îndoielnică. Noi 
investigăm o revoltă adevărată, nu filosofia ta imaginară. Ne 
interesează în primul rând să aflăm ce ştii despre activităţile 
pretinsului rege Tiberius Gracchus şi despre încercarea lui 
recentă de a răsturna ordinea de drept. 

— E absurd! N-a existat nici o astfel de încercare. 

— Erai de faţă când Tiberius Gracchus s-a întâlnit cu 
ambasadorul din Pergamum, care a adus testamentul regal al 
răposatului rege Attalus? 

— Da. 

— Şi ai văzut când Tiberius Gracchus a primit diadema şi 
mantia purpurie a regelui? 

— Da, dar... 

— Nu şi-a pus diadema pe cap? 

— Poate, puţin, în glumă... 

— Nu ai întocmit, la porunca lui Tiberius Gracchus, un plan de 
distribuire a comorii lăsate prin testament de regele Attalus? 

— Planul acela a fost doar ipotetic... 

— Văd că nu eşti obişnuit să răspunzi la întrebări cu un simplu 
da sau nu, Blossius. Cât de mult vă place vouă, filosofilor, să vă 
auziţi vorbind! Poate c-ar trebui să poruncesc să ţi se taie limba, 
ca să grăbesc acest interogatoriu. Apoi o să poţi răspunde 
bătând cu piciorul în pământ - o dată pentru da, de două ori 
pentru nu. 

Blossius se făcu livid. Spectatorii izbucniră în râs. Lucius 
încerca să se facă cât mai mic cu putinţă. 

Pe măsură ce interogatoriul continua, deveni limpede că 
scopul lui Nasica nu era atât să-l acuze pe Blossius, cât să-şi 
justifice acţiunile pe care le întreprinsese împotriva lui Tiberius. 
Îl sili pe Blossius să răspundă cu da sau nu la o suită de întrebări 
incriminatoare. 

— Ţinând cont de răspunsurile tale, cred că tribunalul trebuie 
să tragă concluzia că orice nelegiuire ai fi comis împotriva 


177 


statului roman a fost dusă la împlinire la porunca lui Tiberius 
Gracchus. Am dreptate? 

Blosius oftă. 

— Cum aş putea să răspund la o asemenea întrebare? 

— O să reformulez. Toate acţiunile împotriva statului roman 
pe care le-ai întreprins au fost din porunca lui Tiberius Gracchus. 
Da sau nu? 

— Da. 

— Foarte bine. O ultimă întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă 
Tiberius Gracchus ţi-ar fi poruncit să-i dai foc Capitoliului? Ai fi 
făcut-o? 

— Asta-i nebunie curată! Tiberius n-ar fi dat niciodată un 
asemenea ordin. 

— Răspunde la întrebare! 

Blossius scrâşni din dinţi. 

— Dacă Tiberius ar fi poruncit aşa ceva, atunci aşa ar fi fost 
drept, pentru că Tiberius nu dădea niciodată un ordin care să nu 
fie în interesul poporului! 

Nasica se lăsă în spate pe scaun şi încrucişă braţele, afişându- 
şi disprețul. 

— lată, vorbeşte filosoful şi putem vedea cât de greşite şi 
prefăcute sunt de fapt ideile lui! Am terminat interogatoriul. Mai 
există cineva de faţă care vrea să depună mărturie în folosul 
acuzatului? Se uită la spectatori. Lucius lăsă capul în jos şi se 
ascunse în mulţime. 

Judecătorii de la tribună se sfătuiră puţin, apoi Nasica se 
ridică şi se adresă mulţimii. 

— Declarăm că Blossius din Cumae a vorbit în mod deschis şi 
sincer despre revolta recentă pusă la cale de Tiberius Gracchus. 
Afirmăm, de asemenea, că Blossius s-a discreditat cu propriile 
cuvinte pe el, învăţăturile lui şi pe oricine i-a fost vreodată elev. 
Dacă ar fi fost cetăţean, ar fi fost condamnat la moarte pentru 
trădare, dar, de vreme ce e un simplu străin, va fi exilat din oraş 
pe viaţă. E liber să plece din faţa acestui tribunal. Trebuie să 
părăsească Roma înainte de răsărit sau va fi executat fără 
întârziere. Aduceţi următorul prizonier! 


178 


KKK 


— Nici măcar o întrebare despre convingerile mele! Nici 
măcar o acuzație care să aibă legătură cu stoicismul sau cu 
valorile în spiritul cărora l-am instruit pe Tiberius! Cât de 
aroganţi sunt oamenii ăştia! Eu, Blossius din Cumae, sunt prea 
neînsemnat chiar şi pentru a se obosi să mă execute! 

Blossius îşi strânsese lucrurile din casa Corneliei şi venise să- 
şi ia rămas-bun de la Menenia. 

— Ar trebui să vin cu tine. Nu mai e nimic pentru mine aici. 
Glasul Meneniei era trist şi apatic. Groaza pe care i-o provocase 
arestarea lui Blossius, uşurarea pe care o simţise când fusese 
eliberat, iar apoi vestea îngrozitoare a exilului o epuizaseră. 

— Prostii, zise Blossius. Fiul tău e aici. Nu am stabilit noi 
cândva că cel mai important rol al unei femei e acela de mamă? 

— Asta a fost hotărârea Corneliei, nu a mea. 

— Cornelia are nevoie de prietenia ta mai mult ca niciodată. 
Pierderea lui Tiberius a distrus-o. 

Menenia clătină din cap. 

— Ar trebui să vin cu tine. 

— Nu, iubito. Exilul nu e de tine. 

Lucius stătea în apropiere, fără să spună nimic. Avusese 
dreptate şi asta era dovada - politica radicală a lui Tiberius îi 
adusese acestuia şi aliaţilor săi pieirea. Dar faptul că avusese 
dreptate nu-i oferea nici o satisfacţie. Nu simţea decât ruşine şi 
amărăciune. 

— Unde te vei duce, Blossius? 

— Mai întâi voi lua o barcă până la Ostia. 

— În toiul nopţii? 

Blossius o linişti. 

— În vremurile astea, râul e foarte aglomerat noaptea. Nu voi 
fi singurul care fuge din oraş! La Ostia mă voi îmbarca pe prima 
corabie care pleacă spre răsărit. Trebuie să existe vreun monarh 
undeva, în Grecia sau Asia, care să-mi ofere adăpost - un om 
care să aprecieze învăţăturile stoice... un om care să nu se 
teamă de Roma... 


179 


Un neghiob, vrei să spui, ca tine, gândi Lucius. Dar îşi muşcă 
limba şi nu spuse nimic. 


180 


Anul 129 î.H. 


Lucius Pinarius luă scrisoarea din mâna tremurândă a mamei 
sale. Era scrisă în greacă, pe un pergament de cea mai bună 
calitate. Lucius citi încet şi cu atenţie fiecare cuvânt. 


De la Blossius pentru Menenia, salutări şi cea mai profundă 
afecțiune: 

Ce alinare sunt pentru mine scrisorile tale, ca balsamul pe o 
rană! Fiecare zi în care soseşte un sol cu o scrisoare de la tine e 
o zi de sărbătoare pentru mine. 

Sunt fericit s-aud că tu şi Lucius sunteți sănătoşi. Mă bucur că 
afacerea fiului tău prosperă. Din învoielile cu statul se fac 
probabil bani frumoşi, mai ales în construcții. 

Îți mulțumesc că mi-ai trimis veşti despre Cornelia. După 
părerea mea, e cât se poate de potrivit să mai fie în doliu şi 
acum, după trei ani de la moartea lui Tiberius. Felul în care a 
murit fiul ei, profanarea trupului său şi urmările revoltătoare 
sunt motive care justifică o perioadă de doliu mai lungă decât 
cea cuvenită în mod normal. 

Dar spui că fratele lui Tiberius nu mai poartă negru. Gaius e 
tânăr şi trebuie să-şi continue viața. Nu ştiu ce să cred despre 
aşa-zisa lui hotărâre de a se retrage complet din viața politică şi 
de a se ocupa exclusiv de afaceri (ca Lucius). In anumite 
privințe, potenţialul de lider al lui Gaius îl întrecea pe cel al 
fratelui său. Ce pierdere să renunțe la Scara Onorurilor! Dar 
cine-l poate învinovăţi că alege alt destin, după ce s-a întâmplat 
cu fratele lui? 

Mă întreb, totuşi, dacă Gaius nu se va întoarce, în cele din 
urmă, în viața politică. Chemarea politicii e puternică în sângele 
lui! 

Cât despre dregătoria mea, sunt mândru să te anunț că 
regele Aristonicus are din ce în ce mai multă încredere în mine. 

Da, îl numesc cu mândrie rege, deşi romanii refuză să-i 
recunoască statutul şi l-au catalogat drept rebel. Testamentul 


181 


răposatului rege Attalus a fost declarat nul şi neavenit când 
generalul Aristonicus a revendicat tronul din Pergamum atât 
prin forța armelor, cât şi prin autoritatea morală. Cât de supăraţi 
trebuie să fie senatorii romani să-şi vadă spulberate visele de a 
pune mâna pe comoara din Pergamum! Lăcomia lor şi setea de 
a pune mâna pe comoara aceea au fost printre motivele pentru 
care l-au ucis pe Tiberius. 

Regele Aristonicus e un om remarcabil. Am toată încrederea 
că, urmând sfaturile mele, va atinge idealul stoic de rege drept. 
Vorbim adesea despre noul capitoliu pe care visează să-l 
întemeieze - îi vom pune numele de Heliopolis, Oraşul Soarelui - 
în care toți oamenii din toate clasele sociale, inclusiv sclavii, vor 
fi liberi. _ 

Aristonicus e şi un geniu în arta războiului, slavă zeilor! Işi va 
apăra cu îndrăzneală dreptul la tronul din Pergamum Împotriva 
armatelor romane. Când va triumfa, să sperăm că şi alti 
conducători din Asia şi Grecia se vor ridica şi se vor elibera de 
autoritatea Romei şi a republicii ei corupte. Singura speranță 
pentru restul lumii este să se împotrivească dominației romane 
în fiecare clipă. 

Dar iată-mă pălăvrăgind despre politică! lartă-mă, iubirea 
mea. Fără tine în preajmă, nu prea am altceva la care să mă 
gândesc. Viata mea nu mai e aceeaşi; partea din mine care e în 
esență vie - un om din carne şi oase, capabil de iubire, dorință, 
lacrimi şi râsete - e ofilită şi istovită, asemenea unei vițe-de-vie 
cândva vânjoase, care a fost smulsă din pământul roditor şi ud. 
Cât de mult îmi lipseşti! Cuvintele tale, chipul tău, muzica 
glasului tău, căldura trupului tău! Poate cândva - în Heliopolis? 
— vom fi din nou împreună. Dar, vai, vremea aceea nu a sosit 
încă! 

Ca intotdeauna, iți cer să distrugi această scrisoare imediat 
după ce o citeşti. Împotriveşte-te oricărei tentaţii de a-mi păstra 
scrisorile din motive sentimentale. Arde-le! Şi eu fac la fel cu 
toate scrisorile pe care le primesc de la tine, deşi mă doare 
cumplit. 


182 


Ți-o spun pentru siguranța ta, nu a mea. Am văzut, spre 
durerea noastră, cât de lipsiţi de scrupule au devenit duşmanii 
virtuții şi cum pot întoarce cuvintele virtuoşilor împotriva lor. 

Toată dragostea mea pentru tine... 


Lucius lăsă jos pergamentul, cu mâini tremurânde. Nu era 
sigur ce îl jignea mai mult - complimentul prefăcut al stoicului în 
privinţa succesului afacerilor lui, laudele tipice la adresa 
parvenitului Aristonicus sau metaforele lascive în legătură cu el 
şi Menenia. O viță-de-vie vânjoasă smulsă din pământul roditor 
şi ud, într-adevăr! 

— Mamă, jură-mi c-ai făcut întocmai aşa cum ţi-a spus, c-ai 
distrus toate scrisorile pe care ţi le-a trimis. 

Menenia îl privi cu lacrimi în ochi. Se încruntă şi ridică dintr-un 
umăr. 

— Pe Hercules şi pe Hades! Nu le-ai dat foc, nu? Le-ai păstrat. 

— Nu pe toate! Doar câteva, murmură Menenia. Doar pe cele 
mai... personale. În niciuna dintre scrisorile pe care le-am 
păstrat nu e nimic care ar putea să... 

— Orice scrisoare de la Blossius e periculoasă, mamă. Nu- 
nţelegi? Trebuie să distrugem tot ce dovedeşte c-am păstrat 
legătura cu el după ce a părăsit Roma şi mai ales după ce i s-a 
alăturat lui Aristonicus. Nu contează ce scrie în ea, cu toate că 
această ultimă scrisoare e cât se poate de incriminatoare! Unde 
sunt scrisorile pe care le-ai păstrat? Du-te şi adu-le! Acum! Nu 
trimite un sclav, du-te tu! Adu-le aici de îndată! Voi aprinde 
focul în coşul pentru jar. 

Rămas singur în grădină, Lucius plecă capul şi îşi lăsă mâinile 
să cadă pe lângă trup. | se înmuiară genunchii; o clipă crezu că 
o să se prăbuşească. De dragul mamei sale, se prefăcuse doar 
mânios, ascunzând spaima pe care începuse s-o simtă de când 
trecuse prin Forum în dimineaţa aceea şi auzise veştile din 
Pergamum. 

Impostorul Aristonicus fusese capturat. Armata lui fusese 
nimicită. Regatul răposatului Attalus şi comoara lui uriaşă se 
aflau, în sfârşit, în mâinile armatei romane. Comandantul roman 


183 


Marcus Perperna se lăuda deja cu triumful pe care urma să-l 
primească când avea să-l aducă pe Aristonicus să mărşăluiască 
dezbrăcat prin Roma, biciuindu-l în văzul tuturor până când ar fi 
implorat să fie ucis şi apoi ștrangulându-l în celula întunecată 
din Tullianum. 

La auzul veştilor, Lucius se întorsese repede acasă, îi 
povestise pe scurt mamei sale despre înfrângerea lui Aristonicus 
şi ceruse să vadă orice scrisoare primită de la Blossius. Nu-i 
spusese încă nimic despre Blossius şi, până acum, din cauză că 
era fie prea şocată, fie prea speriată, mama lui nu întrebase 
nimic. Cât de tare se temea Lucius de momentul acela! 

Menenia se întoarse cu câteva bucăţi de pergament. După cât 
de uzate erau, Lucius îşi dădu seama că le recitise de 
nenumărate ori. Luă scrisorile din mâna ei cu un oftat. 

— Eşti sigură că astea sunt toate? 

— Da, Lucius. 

— Să ne rugăm zeilor ca Blossius să fi făcut aşa cum ţi-a spus 
şi să fi ars toate scrisorile tale către el. Lucius puse scrisorile pe 
foc una câte una. El şi mama lui le priviră cum ard şi se 
transformă în cenuşă. 

— Toate scrisorile lui... toate cuvintele lui... distruse, şopti 
Menenia. 

Apoi îşi luă inima-n dinţi şi întrebă: 

— Şi Blossius? 

— Blossius e mort, mamă. A făcut ce era mai bine şi mai 
înţelept. Dacă l-ar fi capturat... Lucius se temu să rostească 
cuvintele cu glas tare: tortură, umilinţă, moarte lentă. Îşi drese 
glasul. S-a sinucis, ca să nu fie capturat. A murit ca un roman. 

— A murit ca un stoic. Menenia închise ochii. Căldura 
răspândită de scrisorile care ardeau - ultimele dovezi ale 
existenţei lui Blossius pe pământ - îi încălzea lacrimile de pe 
obraji. 

Lucius o privi. Orice ar fi gândit despre Blossius, era mişcat de 
suferinţa ei. La fel ca în ziua plecării lui Blossius, Lucius nu 
simţea niciun pic de satisfacţie, doar ruşine profundă şi tristeţe. 


184 


Anul 124 î.H. 


— Când eram copil, zise Gaius Gracchus zâmbindu-le 
ascultătorilor lui, bătrânul meu îndrumător Blossius m-a pus să 
citesc toată opera lui Euripide. Dragul de Blossius! Regret să 
spun că n-am reţinut prea mult din Euripide şi nu mi-au rămas în 
minte decât câteva rânduri din Bacchae: 


Zeii au multe înfățişări. 

Zeii aduc momentele de criză la apogeu 
In timp ce omul le prevesteşte. 

Sfârşitul anticipat 

Nu s-a petrecut încă. 

Dar zeul a găsit o cale 

La care niciun om nu se aştepta. 

Aşa se încheie spectacolul. 


— Ei bine, dragi prieteni, „spectacolul” e departe de a se fi 
încheiat. Acesta nu e decât începutul! Zeii au găsit deja o cale 
„la care niciun om nu se aştepta”. Care dintre noi ar fi putut 
anticipa această zi în urmă cu nouă ani, când a murit fratele 
meu Tiberius? 

Gaius făcu o pauză de efect. Numără în gând până la zece. 
Pauza intenţionată, făcută la momentul potrivit, era o tehnică 
oratorică pe care o învățase de la Tiberius: Te mişti prea repede, 
frăţioare. Fă câte o pauză din când în când, mai ales după ce ai 
spus ceva spiritual sau profund. Trage-ţi răsuflarea - numără 
până la zece - şi lasă-i pe ascultătorii tăi să gândească şi să 
simtă o clipă... 

Gaius nu se afla în Forum, în faţa unei mulţimi dezordonate 
de cetăţeni, ci în grădina luminată de lămpi a casei mamei sale, 
de pe Palatinus, adresându-se unei adunări restrânse de 
susţinători. Se sărbătorea o victorie. Gaius Gracchus, care jurase 
să nu se mai implice niciodată în politică după moartea fratelui 


185 


său, tocmai fusese ales tribun al plebeilor, călcând pe urmele lui 
Tiberius. 

— De fapt, poate că mama ar fi anticipat-o. Gaius făcu semn 
către Cornelia, care stătea întinsă pe un divan din apropiere. Nu 
a fost zi în copilăria mea în care să nu fiu îndemnat să mă ridic 
la înălţimea realizărilor bunicului meu. Şi totuşi, exemplul 
mamei mele mă inspiră cel mai mult şi reprezintă cea mai mare 
provocare pentru mine. A existat vreodată un muritor, bărbat 
sau femeie, care să posede asemenea îndrăzneală şi curaj? S-o 
salutăm cu toţii pe Cornelia, fiica lui Africanus, soţia lui Tiberius 
Gracchus, care a fost de două ori consul şi a cărui statuie se află 
în Forum, şi mama lui Tiberius - martirul poporului! 

Cornelia zâmbi atât de frumos, încât oricine ar fi putut crede 
că nu mai auzise niciodată asemenea cuvinte. Dar, în realitate, 
Cornelia se aflase de multe ori în preajma lui Gaius în timpul 
campaniei, în toată Roma şi în provincie, jucând rolul mamei 
mândre şi acceptând cu bucurie omagiile excesive pe care i le 
aducea fiul ei. Susţinătorii lui Gaius o venerau pe Cornelia şi îl 
adorau pe Gaius pentru că o venera. 

In ultimele zile de campanie, numărul celor veniţi să-l audă pe 
Gaius vorbind le întrecuse toate aşteptările. Nici măcar Tiberius, 
la apogeul popularității lui, nu strânsese asemenea mulţimi. In 
ziua alegerilor, Roma fusese invadată de o mulţime atât de 
numeroasă de alegători, încât hanurile nu reuşiseră să-i 
găzduiască pe toţi. Oamenii dormeau în copaci, lângă drum şi 
pe trepte. 

O consecinţă a masacrării lui Tiberius şi a adepților lui fusese 
mutarea locului de votare. Alegerile nu mai erau înghesuite pe 
vârful Capitoliului, ci se desfăşurau pe Câmpul lui Marte, în afara 
zidurilor oraşului, unde triburile aveau destul loc să se adune. Se 
construiseră un fel de ţarcuri pentru ca alegătorii să poată intra 
să voteze pe rând. Dar chiar şi noile spaţii se dovediseră 
neîncăpătoare pentru numărul alegătorilor sosiți să-l sprijine pe 
Gaius. |Inghesuiala ameninţase în repetate rânduri să se 
transforme în răzmeriţă, dar, în final, alegerile se încheiaseră 
fără vărsare de sânge. Gaius câştigase cu uşurinţă mandatul 


186 


care îi permitea să ducă la împlinire o suită de reforme, chiar 
mai radicale decât ale fratelui său. 

După ce o omagie pe Cornelia, Gaius îşi întoarse privirile 
asupra altui susţinător aflat în preajma lui. 

— Şi să nu-l uităm pe dragul meu prieten Lucius Pinarius. Nici 
măcar el nu a putut să prevadă întoarcerea mea în politică. Şi 
totuşi acest om şi-a pus toată fiinţa şi averea lui considerabilă în 
slujba campaniei mele, când m-am hotărât să candidez la 
funcţia de tribun. Lucius reprezintă o nouă forţă în acest oraş: 
Ordinul Ecvestru, numit aşa după tradiţia strămoşilor noştri de 
a-i răsplăti pe cei mai buni războinici cu un cal de luptă din banii 
publici, în zilele acestea, cei acceptaţi în Ordinul Ecvestru sunt 
numiţi de către cenzor pe criteriul averii; ei sunt oameni avuti, 
care au ales să renunţe la Scara Onorurilor şi formează o elită 
distinctă, separată de Senat. Lucius Pinarius e un negustor atât 
de inspirat, încât aş putea jura că are comerţul în sânge, aşa 
cum eu am politica. Membrii acestui Ordin, care muncesc din 
greu şi îşi riscă averile pentru a face din Roma un oraş mai 
înfloritor, sunt viitorul. Senatorii leneşi, care risipesc mai mult 
decât produc - şi care ne privesc pe noi, pe ceilalţi, de sus - 
reprezintă trecutul. 

Lucius se ocupă de proiecte de construcţii în tot oraşul. Are o 
soţie devotată şi un fiu şi tot succesul pe care şi l-ar putea dori 
cineva. Eu şi Lucius am fost parteneri de afaceri mulţi ani; ne 
cunoaştem atât de bine încât ne... 

— Terminăm unul altuia propoziţiile? întrebă glumeţ Lucius. 

— Într-adevăr! Şi totuşi nimeni n-a fost mai surprins decât 
Lucius când m-am hotărât să candidez la funcţia de tribun. Şi 
nimeni n-a fost mai surprins decât mine când Lucius s-a avântat 
în politică cu capul înainte, alături de mine - sau, mai bine zis, în 
spatele meu, de vreme ce preferă să joace rolul din spatele 
scenei. Salutaţi-l toţi împreună cu mine - Lucius Pinarius, distins 
membru al Ordinului Ecvestru, prieten, susţinător financiar, 
confident de încredere! 


187 


Spre deosebire de Cornelia, Lucius nu era obişnuit să i se 
aducă laude în public. Deşi trecuse de patruzeci de ani, roşi ca 
un băiat. 

Toată lumea cunoştea povestea lui Gaius: tragedia 
asasinatului lui Tiberius, retragerea din viaţa politică şi, în final, 
revenirea triumfătoare. Dar nimeni nu cunoştea povestea lui 
Lucius. Doar Lucius îşi cunoştea emoţiile amestecate care îi 
conduseseră acţiunile până în noaptea aceea. Ruşinea că nu 
încercase să facă nimic nici înainte, nici după moartea lui 
Tiberius îl chinuise fără încetare. Afacerile fuseseră un mod de 
a-şi distrage atenţia şi se dovediseră foarte profitabile; viaţa de 
familie îi oferise multe bucurii; statutul de membru al Ordinului 
Ecvestru îi adusese o mare satisfacţie. Dar toate aceste realizări 
nu reuşiseră să-i diminueze sentimentul că eşuase. Îşi găsise 
alinarea doar în prietenia cu Gaius, lăsând deoparte prudenta şi 
luând poziţie împotriva forţelor retrograde care îi distruseseră 
respectul de sine şi fericirea mamei sale. 

— Alături de Lucius se află mama lui, virtuoasa Menenia. ŞI 
lângă ea stă minunata mea soţie, Licinia. Vă mulţumesc pentru 
că i-aţi ţinut companie mamei mele, în toate nopţile în care mă 
întorceam târziu acasă, după ce le făcusem cinste alegătorilor 
cu un rând de băutură. 

Soţia lui lăsă sfioasă capul în jos. 

— Dar Gaius, iubitule, chiar trebuia să faci cinste în fiecare 
noapte, fiecărui alegător şi în toate tavernele din Roma? 

La auzul comentariului ei, oaspeţii izbucniră în hohote de râs 
şi cerură să li se umple din nou cupele cu vin. 

— Dragi prieteni, aş putea petrece toată noaptea, vorbind 
despre fiecare dintre voi şi mulţumindu-i fiecărui alegător pe 
nume, dar asta-i o petrecere în cinstea unei victorii şi veţi 
asculta un discurs victorios! Ştiu că mi-aţi auzit deja toate 
promisiunile, dar există o diferenţă: înainte le auzeaţi de la un 
simplu candidat, acum le auziţi de la un tribun al plebeilor! 

Gaius aşteptă până când uralele furtunoase se potoliră. 

— In primul rând, în legătură cu armata, propun ca statul să 
plătească pentru îmbrăcămintea soldaţilor, în loc să le ceară să 


188 


se îmbrace pe cheltuiala lor. Propun, de asemenea, ca niciun 
băiat sub vârsta de şaptesprezece ani să nu fie obligat să se 
înroleze. Cel mai important, trebuie să se întemeieze noi colonii, 
pentru a li se asigura noi ferme veteranilor noştri. Bărbaţi 
curajoşi rătăcesc pe străzi fără ţintă, bărbaţi care au slujit Roma 
ani întregi, riscându-şi viaţa şi membrele pentru promisiunea 
unei vieţi mai bune. Acea promisiune trebuie respectată! 

Pentru binele cetăţenilor, propun ca statul să stabilească 
preţul grânelor. Nu spun că oamenilor ar trebui să li se dea 
cereale gratis, aşa cum susţin adversarii mei, ci la un preţ 
rezonabil, asigurat prin subvenţii din vistierie. Propun de 
asemenea ca statul să construiască grânare în oraş, în care să 
se depoziteze surplusul de grâne. La ce mai este bun statul, 
dacă nu-i poate asigura hrana unui cetăţean care munceşte şi 
familiei lui? 

Propun un program amplu de construcţii de drumuri, 
supravegheat de membrii pricepuţi ai Ordinului Ecvestru şi 
angajarea de cetăţeni apți în loc de sclavi. Trezoreria s-a umplut 
din cuceririle străine; de ce să lăsăm banii să stea nefolosiţi, 
când putem construi cu ei drumuri mai noi şi mai bune? 

Trebuie să se reformeze şi tribunalele. Din cele mai vechi 
timpuri, doar senatorii au avut dreptul de a-i judeca pe ceilalţi 
cetăţeni. Ei conduc tribunalele civile şi penale. Se judecă chiar şi 
pe ei înşişi; când guvernatorul unei provincii este acuzat de 
aplicarea unor taxe prea mari, senatorii trebuie să stabilească 
dacă este vinovat sau nu. Propun ca pe lângă cei trei sute de 
senatori care au dreptul să ocupe funcţia de judecători să se 
adauge şi trei sute de membri ai Ordinului Ecvestru. Sistemul de 
judecată va cunoaşte o schimbare de care are mare nevoie şi 
poate că-n acest fel vom începe să vedem şi judecăţi drepte! 

Astfel, dragi prieteni, am rezumat programul care, astăzi, a 
fost primit cu mare însufleţire de alegători. Pe cetăţenii săraci îi 
vom câştiga de partea noastră cu subvenţionarea grâului, 
crearea de locuri de muncă în slujba statului şi noi colonii. Pe 
membrii bogaţi ai Ordinului Ecvestru îi vom convinge prin 
contractele de lucrări publice şi noile atribuţii de judecători. 


189 


Păcat de bieţii senatori - nu le va mai rămâne nimic în afară de 
demnitate! 

Oaspeţii aplaudară călduros. Cineva strigă: 

— Dar reforma agrară? 

Gaius se strâmbă, apoi reuşi să schiţeze un zâmbet slab. 

— Da, ce-i cu reforma agrară? în ultimii nouă ani, s-a făcut 
deja mare parte din redistribuirea necesară. Ironic, nu-i aşa? 
Fratele meu Tiberius a susţinut nevoia urgentă de reformă 
agrară. A vorbit în favoarea ei, a cerut-o cu insistenţă şi pentru 
asta a fost omorât. Apoi ucigaşii lui şi-au dat seama că nu au de 
ales - era fie reforma, fie o revoluţie - şi imediat după aceea 
viperele alea prefăcute au ridicat în slăvi idealurile lui Tiberius, 
prelucrând legislaţia lui şi punându-şi numele lor pe ea, iar apoi 
bătându-se pe spate şi felicitându-se pentru salvarea Republicii! 

Vocea lui Gaius devenise foarte ascuţită. Un slujitor care 
stătea în spatele lui ridică fluierul la buze şi suflă o notă joasă. 
Încordării din încăpere îi luară locul râsete şi aplauze răzlețe. 
Gaius, vizibil relaxat, zâmbi, se întoarse şi îl înconjură cu braţul 
pe micul cântăreţ la fluier, care avea un început de chelie. 

— Îl cunoaşteţi cu toţii pe Licinius; e unul dintre sclavii 
eliberaţi ai soţiei mele. Licinius mă ajută să pun în practică un 
truc oratoric pe care l-am învăţat de la fratele meu. Când încep 
să-mi pierd controlul - dacă devin prea sentimental sau prea 
plin de zel Licinius suflă o notă la fluier şi îmi recapăt stăpânirea. 
Mă pregăteşte bine, nu credeţi? 

Gaius îl sărută pe creştetul chel. Oaspeţii râdeau în hohote. 

— Bine, să revin la discurs. Am ajuns la cheia de boltă, cel mai 
ambițios proiect dintre toate: să le acordăm cetăţenie deplină 
tuturor aliaţilor Romei din întreaga Italie. Ani întregi am fost 
martori la abuzuri ale magistraţilor romani împotriva popoarelor 
supuse din ltalia, care plătesc taxe şi luptă alături de noi în 
legiuni, dar fără privilegiile unei cetăţenii cu drepturi depline. 
Dacă le vom oferi acest dar, Roma va câştiga un număr 
considerabil de noi cetăţeni devotați - şi acei noi alegători şi-l 
vor aminti pe tribunul care le-a câştigat drepturile. Cu asemenea 


190 


susţinere, tribunul respectiv ar putea călăuzi Roma spre cel mai 
glorios destin. 

Gaius lăsă ochii în jos. 

— Când eram mic, Blossius m-a învăţat despre epoca de aura 
Atenei şi despre marele conducător care a făcut posibilă acea 
epocă de aur, un bărbat stăpânit de idealuri măreţe, pe nume 
Pericles. Cu toate realizările de până acum, Roma nu a intrat 
încă în epoca ei de aur. Dar mă rog zeilor ca, odată cu aceste 
alegeri, Roma să-şi fi descoperit propriul Pericles. 

Lucius îl asculta uimit. Asta era o înfloritură retorică nouă; 
Gaius nu mai vorbise până atunci de epoca de aur şi nu se mai 
comparase niciodată cu Pericles. Cuvintele lui sugerau ambiţii 
mult mai mari decât cele ale fratelui său Tiberius. Ascultându-i 
discursul, Lucius se simţi cuprins de exaltare, dar şi de un fior de 
teamă. Citi aceleaşi reacţii pe chipul mamei lui, pe al Liciniei şi 
pe al Corneliei. 

Gaius îşi încheie discursul pe un ton grav. 

— Peste tot pe unde-am călătorit, în campania pentru funcţia 
de tribun, oamenii mi-au pus două întrebări: „Ce te-a determinat 
să intri în campanie?“ şi „Nu te temi că vei avea parte de 
aceeaşi soartă ca fratele tău?“. 

Vă dau şi vouă, în seara asta, acelaşi răspuns pe care li l-am 
dat acelor cetăţeni: Un vis m-a îndemnat să las deoparte frica şi 
trândăvia şi să nu mă mai ascund de lume. În visul acela, 
Tiberius m-a strigat pe nume şi mi-a spus: „Frate, de ce 
zăboveşti? N-ai cum să scapi de soartă. O viaţă şi o moarte ne 
sunt sortite tuturor - s-o trăieşti pe prima şi s-o întâlneşti pe 
cealaltă şi să le pui pe amândouă în slujba poporului.” 

Toţi auziseră povestea în timpul campaniei, dar, auzind-o din 
nou cu această ocazie fericită, izbucniră în aplauze furtunoase. 
Multora li se umplură ochii de lacrimi. 

După ce-şi încheie discursul victorios, Gaius se plimbă printre 
oaspeţi, ţinând să-i mulţumească fiecăruia personal. Apoi se 
retrase într-un colţ, cu mama, cu soţia lui, cu Menenia şi cu 
Lucius. 


191 


— Cât de rafinat ai devenit! remarcă Menenia. Ştii, cred că 
eşti un orator chiar mai talentat decât fratele tău. Dacă te-ar fi 
auzit Blossius! E frumos că-l pomeneşti în discursurile tale. 

— Povestea aia despre visul tău cu Tiberius îmi dă fiori, zise 
Cornelia. Să vorbeşti cu atâta uşurinţă despre moarte... 

— E o poveste nemaipomenită, mamă. Ai văzut cât de mult 
le-a plăcut; aşa se-ntâmplă de fiecare dată când o spun. Şi apoi, 
e adevărat. Chiar am avut un asemenea vis şi mi-a schimbat 
viaţa. 

— Dar să-ţi prevesteşti propria moarte... 

— Nu e nimic profetic. Desigur că voi muri slujind poporul! 
Poate când voi ţine un discurs în Forum, poate în timp ce voi 
conduce o armată pe câmpul de luptă, poate în timp ce voi 
dormi în patul meu; poate mâine, poate peste cincizeci de ani. 
Asemenea lui Tiberius, sunt patriot şi politician. Cum altfel aş 
putea muri, dacă nu în slujba Romei? 

— O, Gaius, cât cinism! Cornelia se-ncruntă, dar era vădit 
uşurată de răspunsul lui superficial. 

Şi Lucius se simţea, în taină, uşurat. Poate că cinismul lui 
Gaius era exact trăsătura care avea să-l ţină în viaţă. 


192 


Anul 122 î.H. 


— Dar unde sunt toţi? Lucius dădu un ocol peristilului, 
cercetând grădina năpădită de buruieni şi camerele care o 
înconjurau. 

Noua casă a lui Gaius din Subura era mai mare, dar nu la fel 
de frumoasă ca locuinţa ancestrală a Gracchilor de pe Palatinus. 
Pentru al doilea mandat consecutiv ca tribun, Gaius alesese să 
plece de lângă mama sa şi de pe Palatinus, cu reşedinţele lui 
luxoase. Alesese o casă spațioasă, dar dărăpănată din districtul 
Subura, ca să se afle în mijlocul cetăţenilor de rând, care erau 
cei mai înfocaţi susţinători ai săi. 

Lucius înţelegea motivaţia politică a mutării prietenului său, 
dar, chiar şi aşa, districtul i se părea deprimant, cu prostituate la 
fiecare colţ, veterani de război schilodiţi cerşind pe străzi şi 
mirosuri neplăcute. Şi de ce era casa atât de goală? Unde erau 
constructorii şi inginerii, ambasadorii străini, magistraţii, soldaţii 
şi învățații care umpluseră casa de pe Palatinus în timpul 
primului an al lui Gaius în funcţia de tribun, când programul lui 
legislativ ambițios şi energia neobosită îl consacraseră drept cea 
mai puternică forţă în stat? 

— Se vor întoarce, zise Gaius, făcându-şi apariţia din spatele 
unei coloane a peristilului. Părea neliniştit şi obosit. Abia se 
întorsese după mai multe săptămâni petrecute în locul unde 
fusese cândva Cartagina şi unde acum se punea temelia unei 
noi colonii romane. Trecuse o generaţie de când Tiberius 
câştigase coroana murală pentru escaladarea zidurilor inamice; 
câmpurile presărate cu sare din jurul oraşului făcut una cu 
pământul deveniseră iar roditoare. Noua colonie romană avea 
să se numească lunonia. 

— Cum au mers lucrurile... la lunonia? întrebă Lucius. 

— Pari cam îngrijorat, Lucius. Ce-ai auzit? 

Lucius ridică din umeri. 

— Zvonuri. 


193 


— Pariez că nu de bine. Gaius oftă. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că luarea auspiciilor de la ceremonia de întemeiere a mers rău. 
Vântul puternic a rupt stindardele şi a împrăştiat ofrandele de 
pe altare. Vântul ăla blestemat! Preotul a spus că putea auzi 
râsul lui Hannibal în şuierul vântului. 

— Şi... umblă vestea că lupii au fugit cu semnele care marcau 
graniţele oraşului, zise Lucius. 

— Asta-i o minciună sfruntată, născocită de inamicii mei! 
izbucni Gaius. Închise ochii, încercând să se liniştească. Unde e 
Licinius, cu fluierul lui, să mă calmeze? Ceea ce contează e 
faptul că, în pofida tuturor obstacolelor, Cartagina renaşte ca o 
colonie a Romei. Zâmbi. Dacă vei rămâne vreodată fără proiecte 
de construcţii de drumuri aici, în Italia, se va găsi destul de lucru 
pentru tine acolo, Lucius. 

Acesta reflectă asupra răspunsului primit, bucuros de 
schimbarea de subiect, apoi începu să râdă cu poftă. 

— Dacă găseşti ceva de râs, atunci, pe Hercules, spune-mi şi 
mie! zise Gaius. 

— Bine. Acum câteva zile, treceam prin Forum Boarium. Se 
făcuse o coadă lungă de bărbaţi şi femei, cu bonuri pentru raţia 
din provizia de grâne a statului. Pe cine crezi c-am văzut 
aşteptând răbdător la coadă? Pe Piso Frugi, nemernicul ăla 
bătrân. 

— Pe Piso Frugi? Nu te cred! 

— Acelaşi senator care s-a împotrivit cel mai înverşunat 
stabilirii subvenţiei la grâu! Am stat şi m-am uitat la el o clipă, 
fără să-mi vină să cred, iar în final l-am întrebat: „Cum 
îndrăzneşti să profiţi de pe urma unei legi pe care ai criticat-o 
atât de vehement?“ 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Ticălosul bătrân a clipit, apoi a strâmbat din nas. „Dacă 
tâlharul ăla de Gaius Gracchus mi-ar fi furat toţi pantofii şi i-ar fi 
împărţit poporului, iar singura cale de a recupera fie şi o singură 
pereche ar fi fost să stau la coadă cu toţi ceilalţi, aş fi făcut-o, 
doar din principiu. Ce să mai spun acum, când goleşte vistieria, 


194 


ca să cumpere grâu pentru adepţii lui! Aşa că, da, voi sta la 
acest rând, pentru că vreau să recuperez cât de mult pot!“ 

Gaius clătină din cap. 

— De necrezut! Ai observat că cei care protestează cel mai 
vehement împotriva ajutoarelor publice sunt cei care îşi fac 
drum cu coatele, ca să ajungă în primele rânduri unde se dau 
acele ajutoare? 

— Asta era şi gândul meu! 

— Ce s-a mai întâmplat în Roma cât am fost plecat? Gaius 
încerca să pară dezinteresat, dar privirea lui arăta cât de 
importantă era pentru el întrebarea. Văzând că Gaius ezită să 
răspundă, exclamă exasperat: Haide, Lucius, spune-mi ce e mai 
rău! Are de-a face cu Livius Drusus, nu-i aşa? Ce-a mai pus la 
cale ticălosul ăla? 

Problemele cu tribunul Livius Drusus începuseră înainte ca 
Gaius să o pornească spre Africa. Plecarea lui ar fi trebuit să fie 
încununată de o înfăptuire măreaţă: aprobarea de către 
adunarea poporului a noii legi care le oferea cetăţenie romană 
aliaţilor din Italia. Dar, în ultima clipă, tribunul Livius Drusus, 
care sprijinise întotdeauna reformele lui Gaius, se împotrivise 
adoptării legii, stârnind mulţimea în cel mai josnic mod cu 
putinţă. 

— Credeţi că acum e greu să găsiţi un loc bun la teatru? a 
întrebat el. Aşteptaţi pân-o să vină italienii în oraş să ia parte la 
festivitățile noastre! Vă place să staţi la cozi lungi la ospeţele 
publice sau pentru a vă primi subvenţia la grâu? Atunci o să vă 
placă şi mai mult când toţi italienii o să se strecoare în faţa 
voastră! Vreţi să vi se diminueze toate privilegiile, doar pentru 
ca Gaius Gracchus să se dea bine pe lângă noii lui prieteni? 

Opoziția lui Drusus a avut parte de susţinerea poporului. A 
fost o înfrângere dureroasă pentru Gaius în ajunul plecării în 
Africa. 

— Drusus n-a stat cu mâinile-n sân în lipsa ta, recunoscu 
Lucius. De fapt, n-a încetat nici o clipă să-ţi submineze 
autoritatea. Lumea spune că l-a întrecut pe Gaius Gracchus. 

— Cum adică? 


195 


— Mai întâi, a propus înfiinţarea unor colonii pentru veterani 
în condiţii chiar mai generoase decât cele propuse de tine. Apoi 
te-a acuzat că-i exploatezi pe săraci... 

— Ce?! 

— ... din cauză că legile tale îi obligă pe oameni să plătească 
arendă dacă vor să lucreze pământul statului. 

— Renta e infimă! A fost o concesie necesară pentru a câştiga 
mai mulţi susţinători. 

— Drusus a propus o lege care le permite celor săraci să 
lucreze pământul statului fără să plătească nimic în schimb. 

— Şi retrograzii înguşti la minte din Senat n-au nimic de spus? 

— ÎI sprijină pe Drusus la fiecare pas. Nu-ţi dai seama? Drusus 
e omul lor de paie. Propunând legi mai avantajoase decât ale 
tale, îţi fură susţinătorii. Pe moment, inamicii tăi sunt dispuşi să 
promulge nişte legi care nu le servesc intereselor lor egoiste, 
aruncându-le câteva oase oamenilor de rând. 

— Dar, de îndată ce voi fi anihilat, vor fi liberi să-i scuipe pe 
oameni în faţă şi să-şi vadă de interesele lor, ca şi până acum. 

— Exact. Din păcate, cetăţenii de rând nu reuşesc să vadă 
dincolo de faţada lui Drusus. l-a câştigat de partea lui cu 
promisiuni făţarnice. 

Umerii lui Gaius se încovoiară. Părea istovit. _ 

— În primul an ca tribun, toate au mers bine. În al doilea, totul 
merge rău! Nu pot decât să sper că în al treilea... 

— Al treilea mandat de tribun? Gaius, e imposibil. Ţi s-a 
acordat al doilea mandat doar datorită unei prevederi 
interpretabile din lege, de care şi Tiberius sperase să se 
folosească - nu au fost destui candidaţi pentru toate cele zece 
poziţii. Pentru a reuşi, am apelat la cooperarea unor oameni 
care, în mod normal, ti-ar fi fost rivali. 

— Şi acelaşi lucru se va întâmpla din nou şi anul acesta, 
pentru că asta va cere poporul! 

Lucius nu era de aceeaşi părere, dar nu mai zise nimic. 


196 


Anul 121 î.H. 


— Mă vor împinge la acte de violenţă, dacă le va sta în 
putinţă. Asta vor: să mă încolţească, să mă facă de ruşine, să 
mă aducă la o asemenea stare de disperare, încât să le întorc 
loviturile. Abia atunci mă vor putea distruge, pretinzând c-au 
făcut-o de dragul Romei. 

Gaius se plimba nervos prin peristil, înconjurând grădina 
lăsată în paragină a locuinţei sale din Subura. De când nu 
izbutise să obţină al treilea mandat de tribun, situaţia lui era din 
ce în ce mai precară. 

— Alegerile au fost o farsă, pline de ilegalităţi, zise el. 

— Asta e deja o poveste veche, Gaius. Am mai discutat de 
multe ori subiectul. Nu putem schimba trecutul. Lucius, căruia 
nu-i stătea în fire să se plimbe când era agitat, era la fel de 
neclintit ca stâlpul de care se rezema. Frământarea lui se 
petrecea înlăuntru, nevăzută. 

Până când mai avea Gaius de gând s-o ţină una şi bună cu 
alegerile fraudate? Cel mai greu de suportat era că numărul 
susținătorilor lui se împuţinase considerabil înainte de ziua 
alegerilor; strategia inamicilor lui funcţionase. După alegeri, în 
decursul ultimelor zile în funcţia de tribun, influenţa lui Gaius 
continuase să scadă. Frustrării îi luase locul nechibzuinţa. 

— Recunosc, am făcut o greşeală... 

— O greşeală crucială. 

— ... când le-am poruncit susținătorilor mei să distrugă 
băncile de lemn înălțate pentru lupta gladiatorilor, dar am avut 
motive întemeiate. O tribună cu plată pentru cei bogaţi le-ar fi 
blocat vederea celor săraci... 

— Dar ai recurs la violenţă. 

— Au fost distruse nişte bănci. Nimeni n-a fost rănit, cel puţin 
nu grav. 

— Ai provocat o revoltă, Gaius. Le-ai făcut jocul duşmanilor 
tăi. Acum spun că eşti un agitator primejdios, un demagog 
violent. Lucius oftă. Discutaseră de multe ori despre asta. 


197 


Acum, că Gaius nu mai era tribun, duşmanii lui politici anulau 
una după alta toate legile pe care le adoptase el, distrugându-i 
realizările. Astăzi, primise vestea cea mai rea. Senatul avea în 
plan dezbaterea revocării legii de întemeiere a lunoniei. Colonia 
care ar fi fost cel mai durabil monument al lui Gaius - stabilind 
pentru totdeauna o legătură între bunicul lui, biruitorul lui 
Hannibal, fratele lui, primul care escaladase zidurile Cartaginei, 
şi el, întemeietorul lunoniei - urma să fie lăsată de izbelişte. 

Gaius era mâhnit şi neliniştit. începuse să creadă că duşmanii 
lui voiau să-l vadă mort cu orice preţ şi că doar asta avea să-i 
mulţumească. 

— E adevărat ce se spune despre... acţiunea caritabilă a 
Corneliei? întrebă Lucius. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Mama ta a pus la cale un plan prin care să aducă cosaşi 
şomeri din provincie să-şi caute de lucru la Roma. 

— Toată lumea ştie de el. Nici măcar Piso Frugi nu s-a 
împotrivit. Cosaşii asigură mână de lucru ieftină. 

— Unii spun că e doar un pretext, un mod de a spori numărul 
susținătorilor tăi devotați din oraş - pentru orice eventualitate. 

— Ce eventualitate? 

— Violenţa de care se pregătesc ambele tabere. Lucius privi 
peste umăr. Unii dintre cosaşi se aflau chiar în casa lui Gaius, 
plimbându-se încoace şi încolo fără stare, înarmaţi cu şipci şi 
coase. 

— Ce se va-ntâmpla, Gaius? 

— Nu ştiu, dar, orice-ar fi, tu nu vei avea nici o legătură cu 
asta, Lucius. 

— Nu-mi mai destăinui planurile tale. De când te-ai întors din 
lunonia, m-ai îndepărtat. Ţii întruniri fără ştirea mea. Ai dărâmat 
tribunele de la lupta gladiatorilor fără să-mi spui niciun cuvânt. 
Habar n-am avut de planul Corneliei de a-i ajuta pe cosaşi. 

— Dacă te-am exclus de la consfătuirile mele, Lucius, am 
făcut-o doar pentru binele tău. Oamenii nu mai vorbesc despre 
noi în aceeaşi suflare. Dacă ai noroc, vor uita că ai fost cândva 
cel mai înfocat susținător al meu din rândul membrilor Ordinului 


198 


Ecvestru. Eşti om de afaceri, Lucius, nu politician. Te-ai ţinut 
departe de Scara Onorurilor. Nu eşti o ameninţare reală pentru 
duşmanii mei din Senat. De ce să suferi şi tu soarta mea? 

— Sunt prietenul tău, Gaius. 

— Ai fost şi prietenul lui Tiberius, dar n-ai ridicat un deget să-l 
ajuţi, pe el sau pe Blossius, la drept vorbind. 

Lucius primi înţepătura în tăcere. Deznădejdea scosese la 
iveală o latură meschină şi duşmănoasă a lui Gaius. 

— Gaius, când Fortuna a fost de partea ta, m-am bucurat de 
prietenia pe care mi-ai oferit-o şi chiar dacă Fortuna ţi-a întors 
spatele acum, eu n-o s-o fac niciodată. 

Gaius ridică din umeri. 

— Atunci vino cu mine acum! 

— Unde? 

— În Forum. Va avea loc un protest împotriva propunerii de 
abandonare a lunoniei. 

Gaius păru să se însufleţească brusc. Străbătu casa cu paşi 
mari, strigând şi adunându-şi suita. 

— In picioare toată lumea! Ce mai aşteptăm? Destul cu 
trândăvia! Să ne îndreptăm spre Casa Senatului! 

Dând curs unui imbold, Lucius intră repede în camera de lucru 
a lui Gaius şi luă o tăbliță de ceară şi un stil. Gaius era încă cel 
mai mare orator al generaţiei sale. Cu această ocazie, ar fi putut 
rosti vreo replică memorabilă. Stilul de metal era un instrument 
remarcabil, elegant, dar destul de rezistent şi greu şi bine 
ascuţit la un capăt. 

XXX 

Era o zi toridă. O umezeală sufocantă prevestea o ploaie cu 
tunete şi fulgere. 

Când se apropiară de Casa Senatului, Gaius şi suita lui văzură 
un bărbat înalt şi slab ieşind pe o uşă laterală şi ducând un bol 
mic. Bărbatul se numea Quintus Antyllius şi era secretarul 
consulului Opimius. Bolul era plin cu măruntaie de capră. Inainte 
de a-şi începe activitatea zilnică, Senatul asista la ritualul 
sacrificării unui animal şi examinării organelor de către un 
augur. Fuseseră luate auspiciile. Antyllius arunca măruntaiele. 


199 


Când trecu pe lângă ei, Antyllius se uită dispreţuitor la Gaius 
şi suita lui: 

— Daţi-vă din calea mea, gunoaielor. Faceţi-i loc unui 
cetăţean cumsecade. 

Insulta reuşi să provoace furia pe care Lucius şi-o ţinea de 
obicei în frâu. Sângele începu să-i zvâcnească la tâmple, iar faţa 
i se făcu roşie ca focul. 

— Pe cine îndrăzneşti tu să numeşti „gunoi”? întrebă el. 

— Pe rahatul ăsta, răspunse secretarul şi făcu semn spre 
Gaius cu bolul. Măruntaiele se revărsară, împroşcându-i toga lui 
Gaius. Gaius se încruntă şi tresări, ceea ce îl făcu pe Antyllius să 
izbucnească în râs. 

Fără să stea pe gânduri, acţionând doar din impuls, Lucius 
sări şi înfipse stilul de metal în pieptul lui Antyllius. 

Oamenii scoaseră o exclamaţie de surpriză. Antyllius scăpă 
bolul din mâini. Măruntaiele se împrăştiară peste tot, făcându-i 
pe toţi să se dea înapoi. Antyllius apucă stilul şi încercă să şi-l 
scoată din piept, dar metalul lustruit era alunecos din cauza 
sângelui. Partea din faţă a togii se înroşi. Se prăbuşi, 
zvârcolindu-se şi zdrobindu-şi capul de o piatră. 

Gaius se uita când la cadavru, când la Lucius, nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor. 

Cineva de pe stradă, care văzuse crima, intră în fugă în Casa 
Senatului, să le spună senatorilor. Aceştia ieşiră în grabă, unii pe 
uşa principală, iar alţii pe cea laterală, apropiindu-se de Gaius şi 
de suita lui. În fruntea lor se afla consulul Opimius. Prima lui 
reacţie la vederea trupului lui Antyllius a fost una de mânie, 
urmată curând de o expresie de bucurie abia reţinută. 

— Ucigaşule! strigă el, uitându-se fix la Gaius. Ai ucis un 
slujitor al Senatului, care îndeplinea o îndatorire sacră. 

— A aruncat măruntaie însângerate pe un tribun al plebeilor, 
replică Gaius mânios. Tu l-ai pus să facă asta? 

— Nu mai eşti tribun. Nu eşti decât un nebun - şi un ucigaş! 

Bărbaţii din ambele tabere începură să-şi arunce insulte. Unul 
dintre oamenii lui Gaius alergă să-i aducă pe susţinătorii lui, 
care se adunaseră în faţa Casei Senatului. Când aceştia 


200 


începură să sosească, câţiva dintre senatori se gândiră că erau 
încercuiți intenţionat. Se speriară. Izbucniră nişte încăierări. 

Un fulger orbitor lumină brusc scena. Gaius le strigă 
oamenilor să rămână liniştiţi, dar cuvintele lui fură înghiţite de 
un tunet asurzitor. Câteva clipe mai târziu, cerul se deschise. O 
ploaie puternică scăldă mulţimea. Vântul aprig mătură Forumul. 
Răzvrătiţii se împrăştiară. 

Lucius îşi aminti de o povestire de la începuturile Romei, pe 
care o citise în copilărie într-o carte de istorie, şi simţi un fior de 
teamă. Romulus, primul rege, dispăruse în timpul unei furtuni 
puternice. Gaius fusese acuzat că îşi doreşte o coroană, iar 
acum izbucnise o furtună aşa cum Lucius nu mai văzuse 
niciodată. El nu cunoştea rolul pe care îl jucase un alt Pinarius în 
moartea lui Romulus, dar ştia că gestul lui nebunesc şi 
necugetat pecetluise soarta lui Gaius Gracchus. 

XXX 

A doua zi, Lucius făcu ceva ce nu mai făcuse decât o singură 
dată până atunci. Purtă talismanul familiei. 

În copilărie, o văzuse pe mama lui purtându-l la diferite ocazii. 
Când devenise tată, Menenia îi dăruise obiectul moştenit din 
tată în fiu, pe care să-l dea la rându-i mai departe; îi explicase 
că era foarte vechi şi îi povestise puţinul pe care-l ştia despre 
originea lui, spunându-i şi despre puterea lui de a ţine răul 
departe. Lucius îl purtase în ziua în care îl primise, doar pentru 
a-i face pe plac mamei sale, apoi îl pusese undeva şi uitase de 
el. 

Dar în noaptea aceea, în timp ce furtuna continuase să facă 
ravagii, fascinum-ul îi apăruse în vis, plutind deasupra unui foc 
uriaş. Când se trezi, îl căută printre podoabele aruncate 
alandala într-o cutie şi îşi puse lănţişorul la gât. Amuleta de aur, 
ascunsă sub tunică şi togă, era rece. Lucius nu era un om 
deosebit de pios, dar dacă amuleta avea într-adevăr vreo putere 
protectoare, din toate zilele vieţii sale, asta era cu siguranţă 
ziua în care avea cea mai mare nevoie s-o poarte. 


201 


Pentru a ajunge la casa lui Gaius din Subura, trebuia să treacă 
prin Forum. Dinspre Casa Senatului se auzeau strigăte şi 
plânsete. Mulțimea îl jelea pe Quintus Antyllius. 

Casa lui Gaius gemea de lume. Domnea o atmosferă de 
isterie abia ţinută în frâu. Oamenii se precipitau nebuneşte 
dintr-o parte în alta, într-o dispoziţie surprinzător de optimistă, 
care avea chiar un aer festiv. Ultima oară când Lucius văzuse un 
asemenea amestec de teamă, încordare şi camaraderie fusese 
când se aflase în faţa zidurilor Cartaginei împreună cu Tiberius, 
înainte de asediul final - sentimentul că o lume nouă era pe cale 
să se nască şi conştientizarea faptului că mulţi dintre ei nu 
aveau să mai fie în viaţă a doua zi ca s-o vadă. 

Gaius, care stătea în mijlocul unui grup de cosaşi înarmaţi cu 
coase, îl văzu şi îi făcu semn să se apropie. 

— Ai venit prin Forum? 

— Da, dar nu m-am apropiat de Casa Senatului. Am auzit 
strigăte, dar n-am văzut... 

— Nu contează. Tonul lui Gaius era surprinzător de rezervat. 
Ochii şi urechile mele aleargă în toate părţile, aducându-mi veşti 
noi la fiecare câteva minute. Quintus Antyllius a fost pus pe un 
catafalc în faţa tribunei oratorilor. Senatorii se-ntrec în elogii 
făţarnice. Bocitoarele plâng şi-şi smulg părul. Intre timp, mă tem 
că unii dintre susţinătorii mei mai înfocaţi s-au adunat la 
periferie. Până acum, au fost doar câteva ocări, nu s-a ajuns la 
violenţă. De fiecare dată când bocitoarele strigă „Antyllius!“, 
oamenii mei răspund cu „Tiberius!“. Desigur, cadavrul fratelui 
meu a fost târât pe străzi şi azvârlit în râu. Nimeni nu ne poate 
acuza că i-am făcut aşa ceva lui Antyllius. 

— Gaius, ceea ce am făcut ieri... e de neiertat. 

— Şi de-a dreptul nepotrivit cu firea ta! Gaius zâmbi, dar ochii 
lui erau trişti. Cred că Furiile ţi-au dezlănţuit mânia - cine ar fi 
crezut că ţii atâta în tine? În sfârşit, Quintus Antyllius nu e o 
mare pierdere pentru lume. Fireşte că Opimius mă învinovăţeşte 
pe mine de crimă. Chiar în clipa asta le ţine o cuvântare 
celorlalţi senatori, susţinând că plănuiesc să-i omor pe toţi. 


202 


„Gracchii pun la cale o baie de sânge!”, aşa strigă. E interesant 
că acuză opoziţia de nişte crime pe care chiar ei le pun la cale. 

— Se va ajunge la asta, Gaius? O baie de sânge? 

— Întreabă-l pe Opimius. Face tot ce-i stă în putinţă să-i aţâţe 
pe senatori împotriva mea. A propus o măsură pe care o 
numeşte Decretul Suprem. Sună ameninţător, nu-i aşa? Le va 
permite consulilor „să ia toate măsurile necesare pentru 
apărarea statului”. Cu alte cuvinte, îi va împuternici să ucidă 
orice cetăţean, pe loc, fără judecată. 

— Gaius, aşa ceva nu se poate întâmpla. 

— Şi totuşi, zeii au permis să se întâmple. Un individ nătâng 
precum Opimius nu-şi dă seama că acest aşa-numit Decret 
Suprem nu va fi folosit doar o singură dată. Cu el se va deschide 
cutia Pandorei. Dă-i voie statului să-şi ucidă cetăţenii o dată şi 
acelaşi lucru se va întâmpla din nou şi din nou. 

Vocea i se frânse. 

— Vai, Lucius! Ce se va alege de iubita noastră republică? De 
sărmana şi greu încercata noastră republică, pierdută fără 
speranţă? 

Luă mâinile lui Lucius în ale sale o clipă, apoi se retrase şi se 
întoarse să li se adreseze cosaşilor şi celorlalţi susţinători ai lui. 

— Adunați cu toţii ce arme aveţi! Philocrates, adu-mi sabia! N- 
o să-i aştept să m-atace acasă. Mă voi duce în Forum şi voi rosti 
o rugăciune în faţa statuii tatălui meu. 

Licinia veni alergând şi îl apucă strâns de togă. 

— Nu, bărbate! Eşti în siguranţă în această casă, unde 
susţinătorii tăi te pot apăra. 

— Doar zeii mă pot apăra acum. 

— Atunci du-te fără arme! Dacă vei ieşi înarmat, cu oameni 
înarmaţi în jurul tău, se va ajunge cu siguranţă la violenţă şi vor 
da vina pe tine. 

— Prefer să mor în luptă decât ca o oaie oferită spre sacrificiu. 
Zâmbi trist. 

— Gaius, asta nu-i o glumă! Aceiaşi oameni care l-au ucis pe 
Tiberius sunt hotărâți să te ucidă şi pe tine. 


203 


— Cât timp respir, sunt un cetăţean liber al Romei. Refuz să 
fiu prizonier în casa mea. Gaius se desprinse din braţele ei şi se 
îndreptă spre uşă. 

Licinia era cutremurată de suspine. Lucius încercă să o 
consoleze, dar îl respinse. După ce ultimul susţinător din suita 
lui Gaius ieşi din vestibul, Lucius alergă după ei. 

În timp ce Gaius înainta pe străzile Suburei, obloanele se 
deschideau în calea lui. Oamenii îl aclamau, dar puţini ieşiră să 
se alăture suitei. Lucius se uita în jur, agitat. Unde erau 
mulțimile numeroase care promiseseră cândva să-l apere pe 
Gaius până la moarte? Păreau să se fi risipit ca ceața. Când 
mica ceată intră în Forum, nişte gură-cască se uitară la ei plini 
de curiozitate, apoi se împrăştiară, simțind că urmează o 
încăierare. 

Gaius se reculese îndelung în faţa statuii tatălui său, 
cercetând chipul încremenit al bătrânului Tiberius. In stânga lui, 
stătea sclavul său devotat, Philocrates, iar la dreapta se afla 
Lucius. Gaius rosti pe un ton visător: 

— Bunicul meu este şi acum o amintire vie în inimile 
romanilor; oamenii mă cunosc drept nepotul lui Scipio Africanus, 
nu drept fiul lui Tiberius Gracchus. Dar şi tata a fost un roman 
nobil. Victoriile lui din Spania au pus bazele unei păci care 
durează de douăzeci şi cinci de ani. Călătoriile întreprinse în 
Asia ca ambasador l-au făcut confidentul regilor. A fost ales 
consul de două ori, a fost răsplătit cu triumfuri de două ori şi a 
servit ca cenzor. Fratele meu ar fi fost la fel de mare dacă ar fi 
trăit. Am sperat că măcar eu aş putea să... Vocea i se frânse. 
Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Am trăit şi am murit în zadar? 

Lucius auzi strigăte din direcţia Casei Senatului, urmate de 
zgomotele unei lupte de stradă. Se auzeau din ce în ce mai 
aproape. 

— Gaius, trebuie să ne-ntoarcem acasă la tine! N-avem cum 
să le ţinem piept. 

Gaius tresări. Ciuli urechile, apoi clătină din cap. 

— Lupta s-a mutat între noi şi Subura. Nu ne putem întoarce. 
Aici îi voi înfrunta. Aici voi cădea. 


204 


Lucius simţi că-i piere curajul, dar trase aer în piept şi se 
îmbărbătă. 

— N-o să te părăsesc, Gaius! 

— Eşti un prieten adevărat, Lucius. 

La orizont îşi făcură apariţia nişte bărbaţi înarmaţi. De cum îl 
văzură pe Gaius, scoaseră un strigăt şi o luară la fugă spre el. 
Suita lui era cu mult depăşită numeric. Oamenii se uitară la 
Gaius, aşteptând ordine, dar acesta era tăcut şi neclintit, ca 
statuia tatălui său. Câţiva dintre susţinători se panicară şi o 
luară la fugă care încotro. 

În cele din urmă, Gaius strigă deznădăjduit: 

— Lucius! Philocrates! Urmaţi-mă toţi! Îşi aruncă toga, aşa 
cum făcuse şi Lucius şi ceilalţi care purtau togă, ca să poată fugi 
mai bine în tunica de dedesubt. 

Fugiră din Forum cu toată mulţimea pe urme. Ocoliră poalele 
colinei Palatinus şi traversară Circus Maximus. Pe străzile 
înguste ale Aventinului scăpară de urmăritori. Ajunseră la 
Templul Dianei, aproape de vârful colinei. 

Gaius dădu buzna în templu. Cei câţiva susţinători care î 
urmaseră îl văzură căzând în genunchi în faţa statuii zeiţei. 

— Zeiţă a vânătorii! strigă el, cu respiraţia întretăiată. Fiică a 
lui Jupiter, soră a lui Apollo! Acceptă acest sacrificiu! Aşeză 
mânerul sabiei pe podea şi îşi îndreptă vârful către piept. Doi 
dintre adepţii lui săriră să-l oprească. Unul dintre ei îl apucă de 
umeri şi îl trase înapoi. Celălalt apucă sabia şi i-o întinse lui 
Philocrates. 

Gaius plângea şi bătea cu pumnii în podea. 

— Romani nerecunoscători şi trădători, vă blestem! strigă el. 
V-am arătat calea spre libertate şi v-aţi întors împotriva mea. 
Am riscat totul pentru voi, iar acum voi m-aţi părăsit. Fiţi, dar, 
pentru totdeauna sclavii ucigaşilor din Senat! 

Lui Lucius i se părea că prietenul său fusese cuprins de un soi 
de nebunie. Gaius fusese întotdeauna un bărbat curajos şi un 
luptător, dar acum părea hotărât să moară de mâna lui. Se 
încrezuse orbeşte în cauza sa şi totuşi acum renunţa la ea; se 
pusese trup şi suflet în slujba cetăţenilor de rând ai Romei, dar 


205 


acum îi blestema. Lucius era şocat, dar nu-l putea judeca pe 
Gaius. El însuşi fusese cuprins de nebunie cu o zi în urmă, când 
îl omorâse pe Antyllius fără să stea pe gânduri. 

Unul dintre susţinătorii rătăciţi de restul grupului intră 
alergând în templu. 

— Sunt pe urmele mele! strigă el. Vin încoace! 

Lucius şi Philocrates îl ridicară pe Gaius şi îl întoarseră cu faţa 
spre ieşire. Ţâşni de lângă ei şi ieşi în stradă. Urmăritorii îl 
văzură şi se luară după el. 

Pentru Lucius, fuga aceea impetuoasă semăna cu un coşmar. 
Străzile şerpuite de pe Aventinus, vechea fântână de la capătul 
apeductului apian, depozitele de sare aflate de-a lungul Tibrului 
şi pieţele aglomerate din Forum Boarium erau locuri cât se 
poate de cunoscute şi totuşi, acum, îi păreau atât de stranii. 
Când îi vedeau trecând, oamenii râdeau şi îi încurajau cu urale, 
asemenea unor spectatori care asistau la o cursă de alergări. 
Alţii făceau glume răutăcioase la adresa micului grup cuprins de 
disperare şi aruncau în ei cu ridichi şi napi sau cu oase şi copite 
de la piaţă. 

La podul de peste Tibru, câţiva fugari se opriră şi se 
întoarseră, hotărâți să opună rezistenţă. Il rugară pe Gaius să 
meargă mai departe, jurând să apere podul cât de mult puteau. 
Insoţit doar de Philocrates şi Lucius, Gaius ajunse pe celălalt mal 
al Tibrului, tocmai când urmăritorii soseau la capul podului. 
Zgomotele luptei se auzeau şi de cealaltă parte a râului. 

Malul vestic al Tibrului era în mare parte sălbatic şi neatins de 
mâna omului. Cei trei părăsiră drumul şi se avântară în frunzişul 
des. O potecă îngustă îi conduse spre o mică pajişte înconjurată 
de copaci înalţi. Pământul moale părea să absoarbă sunetul 
paşilor, în mijlocul pajiştii se afla un altar din piatră, scăldat de 
razele soarelui. Lucius avea tot mai acut senzaţia că totul se 
petrece într-un vis. 

— Unde suntem? întrebă el în şoaptă. 

— In Dumbrava Furiilor, răspunse Gaius cu voce spartă. 
Tisiphone, Megaera şi Allecto: surorile răzbunătoare, care îi 
pedepsesc cu nebunia pe muritorii păcătoşi. Pentru ele se 


206 


sacrifică doar oi negre. Le vezi chipurile pe altar? Au bice şi 
torţe. Părul lor e făcut din şerpi. Sunt mai bătrâne decât Jupiter. 
S-au născut din sângele vărsat când titanul Cronos l-a castrat pe 
tatăl său, Uranus - din crima unui fiu împotriva tatălui. Şi totuşi 
eu mi-am onorat întotdeauna tatăl şi bunicul! De ce m-au 
condus Furiile aici? 

Căzu în genunchi în faţa altarului. Dinspre copaci răzbăteau 
nişte strigăte slabe, semn că urmăritorii se apropiau. 

— Philocrates, mai ai sabia mea? 

Tânărul sclav începu să tremure. 

— Stăpâne, te rog... 

— Ucide-mă, Philocrates. La Templul Dianei mi-am pierdut 
curajul şi i-am lăsat să mă oprească. Fă-o pentru mine, 
Philocrates! Acum! Îşi lăsă capul pe spate şi îşi umflă pieptul. 

— Nu pot s-o fac, stăpâne. 

— Iţi poruncesc, Philocrates! 

Plângând şi tremurând, tânărul sclav întoarse sabia asupra lui 
şi se avântă în ea. Strigătul lui de suferinţă răsună printre 
copaci. Urmăritorii îl auziră şi se îndemnară unii pe alţii în 
direcţia lui. Erau foarte aproape. 

Gaius îngenunche lângă sclav. Mângăâie părul tânărului, apoi îi 
smulse sabia din piept. Îşi ridică privirea către Lucius, 
întinzându-i mânerul. 

— Asta vor Furiile, murmură Gaius. Asta-ţi cer să faci, Lucius. 
Tu ai început totul, când l-ai ucis pe Antyllius. Acum tot tu 
trebuie să-i pui capăt. 

— Înfăptuind ultimul lucru pe care mi-aş dori să-l fac pe lumea 
asta? strigă Lucius. 

— Vei permite să fiu torturat şi făcut bucăţi de inamicii mei? 

Lucius luă sabia. Nu putea să se uite la faţa lui Gaius. 

Îngenunche lângă el şi-l înconjură cu un braţ. Ridică lama spre 
gâtul lui. 

Cu ultima suflare, Gaius proferă un blestem. 

— Să fie sclavii Senatului pe veci! 

Lama sabiei îi crestă gâtul. Gaius se zvârcoli. Sângele curgea 
cald şi umed pe braţul pe care Lucius îl ţinea în jurul lui. 


207 


Lucius se dădu înapoi şi se ridică, tremurând. Trupul lui Gaius, 
încă zguduit de spasme, căzu lângă cadavrul sclavului. Lucius 
aruncă sabia între ei. 

Se retrase în umbră, ascunzându-se în frunziş, tocmai când 
urmăritorii intrau pe mica pajişte. 

— Pe toţi zeii! E mort deja! strigă unul dintre ei. Uitaţi-vă la 
cele două cadavre - l-a lăsat pe sclav să-l ucidă, iar apoi sclavul 
şi-a luat singur viaţa. Laşul ne-a păcălit! 

— Nu contează, zise altul. Răsplata e aceeaşi, indiferent cine 
l-a ucis. Consulul Opimius a promis câte o recompensă 
generoasă pentru capul fiecărui cetăţean de pe lista lui şi cea 
mai grasă dintre toate e cea pentru capul lui Gaius Gracchus. E 
al meu! 

Îşi împinse tovarăşii, mârâind, apoi îşi ridică sabia şi ciopârţi 
gâtul lui Gaius, până când capul se desprinse de trup. Il apucă 
de păr şi îl învârti ca pe un trofeu deasupra capului, scoțând 
strigăte de triumf. Stropii de sânge îi împroşcară pe privitori şi 
pătară altarul. Câteva îl loviră pe Lucius în faţă, dar acesta nici 
nu clipi. 

— Ce facem cu sclavul? întrebă cineva, lovind cadavrul cu 
piciorul. 

— Nu valorează nimic. Lăsaţi-l deocamdată. Să ne-ntoarcem 
în oraş, prieteni, mai sunt mulţi de omorât acolo! 

Cuprins de greață, clocotind de mânie şi paralizat de frică, 
Lucius rămase ascuns în frunziş, fără să scoată un sunet. După 
plecarea urmăritorilor, ridică mâna la piept şi pipăi amuleta de 
sub tunică. Uluit că era încă în viaţă, murmură o rugăciune către 
puterea care găsise de cuviinţă să-l apere. 

XXX 

În zilele care au urmat, peste trei mii de cetăţeni romani au 
fost executaţi în baza Decretului Suprem. Mişcarea Gracchilor a 
fost complet nimicită. 

În mod extraordinar, Lucius scăpase teafăr şi nevătămat din 
masacru. Zile întregi stătuse închis în casă, aşteptând un 
ciocănit în uşă, care nu mai venise. Numele lui nu apăruse pe 
lista oficială a inamicilor statului. Nu reuşea să-şi explice 


208 


omisiunea. Era drept că, spre final, relaţia lui cu Gaius devenise 
mult mai discretă. Oricare ar fi fost motivul, duşmanii lui Gaius 
nu veniseră după el, o întâmplare fericită, căreia nu i-a găsit 
niciodată o explicaţie logică. 

De altfel, nici destinul lui nu părea să aibă vreo logică. Se 
distanţase de Tiberius şi de Blossius şi astfel le supravieţuise 
nebuniilor lor, spre ruşinea şi regretul său; apoi îmbrăţişase plin 
de curaj cauza lui Gaius şi totuşi supravieţuise căderii lui, ceea 
ce îl făcea să se simtă şi mai ruşinat şi mai ros de regrete. În 
cele din urmă, ajunse la concluzia că viaţa lui stă sub semnul 
unui soi de farmec, care îl fereşte de întorsăturile obişnuite ale 
sorții. După moartea lui Gaius, se retrăsese din politică, 
dedicându-şi restul vieţii carierei, care îl ţinuse foarte ocupat; 
întotdeauna existau drumuri de construit. Devenise, de 
asemenea, mai pios. În fiecare seară, înainte de culcare, rostea 
o rugăciune de mulţumire către zeul din fascinum, care îi 
salvase viaţa. Murise în patul lui, mulţi ani mai târziu, soţ şi tată 
iubit, faimos constructor de drumuri şi membru respectat al 
Ordinului Ecvestru. 

Consulul Opimius a fost judecat pentru măcelul săvârşit 
asupra cetăţenilor romani şi achitat, pentru că Decretul Suprem 
fusese între timp promulgat. Totuşi, fusese condamnat câţiva 
ani mai târziu pentru că primise mită în timp ce ocupase funcţia 
de ambasador pe lângă regele lugurtha din Numidia. În ultimii 
ani de viaţă, Opimius devenise un om morocănos, urât de foarte 
mulţi, şi murise în dizgrație. Îi lăsase moştenire Romei Decretul 
Suprem, care, aşa cum prevestise Gaius, fusese invocat în 
repetate rânduri în anii haotici şi însângeraţi care veniseră. 

Urmând exemplul tatălui ei la sfârşitul vieţii, Cornelia părăsise 
Roma şi se retrăsese într-o vilă de pe coastă, în golful Misenum, 
luând-o cu ea şi pe Menenia, să-i ţină companie. La Misenum 
primise vizitele unor demnitari şi filosofi, devenind legendară 
pentru atitudinea ei stoică în faţa atâtor tragedii. Era fericită să 
le împărtăşească amintiri despre tatăl ei celor care întrebau, dar 
cel mai mult îi plăcea să povestească despre fiii ei. Vorbea 
despre Tiberius şi Gaius fără suferinţă sau lacrimi, de parcă ar fi 


209 


vorbit despre doi bărbaţi nobili de la începuturile Republicii. 
După moartea ei, în Roma fusese înălţată o statuie care 
devenise un altar îndrăgit de către toate femeile romane. 

Cornelia îşi exprimase adesea dorinţa ca oamenii să şi-o 
amintească nu ca pe fiica lui Africanus, ci ca pe mama fraţilor 
Gracchi. Şi dorinţa i se împlinise. După moartea lor, cei doi fraţi 
rămăseseră la fel de fervent iubiţi de către unii şi urâţi de către 
alţii cum fuseseră în timpul vieţii, iar dubla tragedie a morţii lor 
îi transformase în figuri legendare. Asemenea mamei lor, 
fuseseră imortalizaţi în statui, iar pe locurile unde muriseră 
fuseseră ridicate altare. 

Numele lui Tiberius şi Gaius Gracchus aveau să fie invocate în 
discursuri şi dezbateri până la sfârşitul Republicii, fie ca exemple 
ale răului, fie ca modele de virtute. 


210 


211 


X 


Capete în Forum 


212 


Anul 81 î.H. 


— Cum de s-a ajuns la aşa ceva? murmura Lucius Pinarius, în 
timp ce traversa grăbit Forumul, pentru a-şi face curaj. In pofida 
vremii plăcute de primăvară, purta o manta cu glugă. Se juca 
agitat cu amuleta care îi atârna la piept - o moştenire de familie 
de la bunicul lui răposat - şi spunea în şoaptă o rugăciune către 
zei, cerându-le protecţia. 

Se însera şi soarele apunea sângeriu deasupra acoperişurilor 
clădirilor, care aruncau umbre lungi. Lucius trecu pe lângă 
Rostra, iuţind pasul. In zilele acelea, galioanele corăbiilor 
capturate în războaie nu mai erau singurele ornamente de la 
tribuna oratorilor, încercă să nu se uite, dar nu se putu abţine să 
nu arunce o privire spre capetele tăiate înfipte în şirul de ţăruşi 
înalţi, care înconjurau acum tribuna. Unele capete se aflau acolo 
de o lună sau mai mult şi erau într-o stare avansată de 
putrefacție, iar trăsăturile deveniseră de nerecunoscut. Altele, 
din care mai picura încă sânge, fuseseră puse atât de recent, 
încât gurile lor căscate şi ochii larg deschişi încă mai exprimau 
uimire şi groază. 

Lucius le cercetă fugitiv chipurile şi le mulţumi zeilor că nu se 
află printre ele niciunul pe care să-l recunoască. 

Pe un piedestal înalt, dominând Rostra, se găsea cel mai nou 
ornament al Forumului, o statuie a unui general călare. Soarele 
care murea scălda statuia poleită cu aur într-o lumină roşiatică 
atât de puternică, încât pe Lucius îl dureau ochii când se uita la 
ea. Sculptorul surprinsese perfect postura încrezătoare şi 
trăsăturile cutezătoare ale dictatorului Lucius Cornelius Sulla. 
Statuia părea să se uite la şirul de capete tăiate cu un zâmbet 
rece şi satisfăcut. 

Deasupra statuii lui Sulla se vedeau în depărtare ruinele 
carbonizate ale templelor antice de pe vârful Capitoliului, o altă 
amintire a situaţiei disperate în care se afla Roma. Cu doi ani în 
urmă, un incendiu puternic măturase Capitoliul, distrugând totul 
în calea lui, inclusiv templul antic închinat lui Jupiter. Focul 


213 


fusese un semn rău, prevestind ororile imposibil de descris ale 
războiului civil şi răzbunarea înfiorătoare a învingătorului. 

Se îndepărtă de Rostra şi iuți pasul, ajungând în dreptul unui 
avizier. Mai mulţi oameni se adunaseră să citească ultimele 
liste. Li se spunea listele proscrişilor, fiindcă cuprindeau numele 
celor care fuseseră denunţaţi oficial drept inamici ai dictatorului 
Sulla. Un proscris putea fi ucis de către oricine, fără teamă de 
urmări, chiar şi în propria casă. Pe capul lui se oferea o 
recompensă. Proprietăţile sale erau confiscate şi licitate de 
către autorităţile statului. 

Citind noile liste, o parte dintre cei adunaţi scoaseră suspine 
de uşurare. Câţiva îşi înăbuşiră strigătele de deznădejde. Cei 
mai mulţi îşi ascundeau chipurile. Şi Lucius făcu la fel, trăgându- 
şi gluga pe frunte în timp ce se strecura în faţa mulţimii să 
citească listele. 

Numele pe care se temea să-l vadă, cel al fratelui mai mic al 
soţiei sale, nu se afla pe liste. Atinse talismanul de la gât şi 
murmură o rugăciune de mulţumire. 

— Ce-i asta? Un bărbat din spate se aplecă peste umărul lui şi 
studie lista cu atenţie. Vorbea cu glas nefiresc de puternic. Mă 
înşală cumva privirea? Văd că au postat numele unui anume... 
Lucius Pinarius! A 

Lucius se întoarse, cu inima cât un purice. Il recunoscu pe 
bărbatul care vorbise - era prietenul unui prieten, dar nu reuşea 
să-şi amintească numele lui. La vederea expresiei de pe chipul 
lui Lucius, bărbatul râse forţat. 

— Era doar o glumă! zise el. 

— Nu e amuzant - nu e deloc amuzant! izbucni Lucius cu voce 
spartă. Să spui aşa ceva chiar şi în glumă... Aş fi putut fi ucis, 
neghiobule! Aş fi putut fi ucis aici, pe loc, înainte s-apuc să scot 
un singur cuvânt! 

Era adevărat. Astfel de atrocități se petreceau zilnic. Un 
bărbat se apropie de avizier să citească ultima listă şi descoperi 
spre groaza lui că şi numele său era trecut pe ea. Strigătul lui de 
groază îl dădu de gol în faţa asasinilor care stăteau la pândă în 


214 


apropiere, aşteptând ocazia de a ucide încă un duşman al 
dictatorului şi de a cere recompensa pentru el. 

Lucius îşi făcu drum cu coatele să iasă din mulţime şi traversă 
în grabă Forumul, mergând cât de repede putea fără să atragă 
atenţia. Drumul abrupt din spatele Templului lui Castor îl duse 
repede în vârful Palatinului. De acolo mai avea de mers doar 
câţiva paşi până acasă. 

Tocmai când cotea pe o stradă îngustă, se opri brusc şi 
tresări. Unul dintre vecinii lui era scos cu forţa din casă de o 
ceată de bărbaţi cu înfăţişare aspră. Bărbatul se ţinea disperat 
cu degetele de tocul uşii, până când îl traseră cu putere şi îl 
aruncară în stradă. Din casă se auzeau ţipetele familiei. 

Cei câţiva trecători care se nimeriseră pe stradă se întoarseră 
şi o luară la fugă, care încotro, mai puţin Lucius, care înlemnise. 
Privi îngrozit cum asasinii îl înjunghie pe bărbat de moarte. 
Sunetul metalului sfâşiind carnea îi întorcea stomacul pe dos. 
Soţia şi copiii bărbatului alergară în stradă, tocmai când ucigaşii 
îi tăiau capul. 

Şeful grupului ridică capul tăiat. Lucius îl recunoscu pe ucigaş, 
un susţinător faimos al dictatorului Sulla, pe nume Cornelius 
Phagites. 5 

— Vă vine să credeți? le zise Phagites tovarăşilor săi. Asta e 
pe listă de mai bine de-o lună. A stat ascuns până azi, când a 
îndrăznit să vină acasă. Neghiobul, credea că poate să treacă 
nevăzut pe lângă Phagites! Pentru cei care s-au aflat pe listă 
atât de mult timp, se oferă o recompensă specială. Capul lui va 
valora o mică avere, când i-l vom duce lui Sulla! _ 

Phagites rânji, dezvăluind un şir de dinţi strâmbi şi stricaţi. II 
văzu pe Lucius uitându-se la el şi îi aruncă o privire atât de plină 
de răutate, încât acesta se temu că o să se scape pe el. 

— La ce te uiţi, cetăţene? 

Lucius nu răspunse nimic şi îşi văzu de drum, cu pas grăbit. 

Ajunse acasă, îngrozit. Sclavul care îi deschisese zăvori 
repede uşa în urma lui. Soţia lui stătea în atrium, dincolo de 
vestibul, alăptându-l pe fiul lor nou-născut. O doică stătea în 
apropiere, aşteptând să ducă copilul la culcare. La vederea 


215 


chipului răvăşit al soţului său, lulia îşi sărută copilul pe frunte şi 
îl dădu în grija sclavei. Aşteptă până când fata se făcu nevăzută, 
înainte să vorbească. 

— Veşti rele, nu-i aşa? Te rog, Lucius, spune-mi repede! 

— Nu e ceea ce crezi. Se grăbi să o îmbrăţişeze, atât pentru a 
o linişti, cât şi pentru propria alinare. Am văzut ceva... 
îngrozitor... în drum spre casă. Înfiorător! Dar noua listă... 

— Era şi Gaius pe listă? lulia se desprinse din îmbrăţişare. 
Degetele ei se încleştară dureros în braţele lui Lucius. 

— Nu, lulia, nu era! Linişteşte-te! Numele lui nu era pe listă. 

— Încă nu, rosti un glas răguşit din umbră, dar îl vor afişa în 
curând. Asta spun informatorii mei. 

lulia se repezi spre silueta cocoşată din umbră. 

— De ce te-ai dat jos din pat, frăţioare? Eşti prea bolnav ca să 
te ridici. 

Gaius lulius Caesar avea doar optsprezece ani, dar era tras la 
faţă şi se mişca ca un bătrân, greoi şi cocârjat. 

Era nebărbierit şi părul încâlcit şi neîngrijit făcea din numele 
lui o parodie; cu generaţii în urmă, ramura familiei lulius din 
care făcea parte îşi luase porecla Caesar, însemnând „posesorul 
unui păr frumos”. 

— Mă simt mult mai bine, surioară. Sincer. Fierbinţeala şi 
frigurile au trecut. 

— Se vor întoarce. Aşa se manifestă frigurile. Vin şi trec până 
când se vindecă complet. 

— Acum ai devenit şi doctorul meu? 

lulia îl sărută pe frunte. 

— Eşti într-adevăr mai rece decât erai mai înainte. Crezi c-ai 
putea mânca un pic de supă? Trebuie să-ţi păstrezi forţele. 

XXX 

În încăperea în care luau masa, Lucius ridică o farfurioară din 
argint deasupra capului, cu ambele mâini. Lăsă capul în jos şi 
rosti o rugăciune. 

— Asylaeus, ţie îţi oferim cele mai bune porţii de mâncare 

— ie, care ai fost venerat de Tatăl Romulus; ţie, protector al 
vagabonzilor, fugarilor şi exilaţilor; ţie, al cărui altar de pe 


216 


Capitoliu a oferit refugiu celor care nu-l găseau în altă parte. 
Apără-l pe acest oaspete îndrăgit din casa mea, fratele meu prin 
căsătorie, tânărul Gaius! Oferă-i protecţie aici, sub acoperişul 
casei mele! Ţie, Asylaeus, îţi închin această rugăciune. 

— Apără-mi fratele, Asylaeus! spuse lulia. 

— Apără-ne pe toţi, murmură Gaius. ` 

Lucius se tolănise pe divan, lângă lulia. Incerca să ciugulească 
nişte bucățele de friptură de porc de pe un platou de argint. li 
era foame, dar vederea cărnii fripte îi întorcea stomacul pe dos, 
după toate ororile la care asistase în ziua aceea. Nici lulia nu 
avea poftă de mâncare, în schimb, Gaius termină repede un bol 
de supă şi îl începu pe al doilea. 

Văzând că Lucius se uită la el, îi zâmbi slab. 

— Ai făcut un lucru curajos, astăzi, când te-ai dus în Forum să 
citeşti noua listă. Îţi mulţumesc, cumnate. 

Lucius ridică din umeri. 

— Am făcut-o pentru liniştea mea sufletească. Atâta timp cât 
nu apari pe nici o listă, eu şi lulia nu putem fi pedepsiţi că 
adăpostim un proscris. 

— Mâine o să mă mut, promit. 

— Prostii! zise lulia. Poţi sta aici cât vrei. 

Lucius oftă, dar Gaius îl scuti de neplăcerea de a obiecta. 

— Îţi mulţumesc, surioară, dar trebuie să plec de-aici pentru 
propria-mi siguranţă. De îndată ce mă voi pune pe picioare, va 
trebui să părăsesc oraşul şi să plec cât mai departe de Italia. Aş 
fi plecat deja, dacă n-ar fi fost blestematele astea de friguri. 
Sulla vrea să mă vadă mort. 

Lucius clătină din cap. 

— Cum de s-a ajuns la una ca asta? Pe vremea bunicilor 
noştri, Gaius Gracchus a fost decapitat şi ucigaşul lui a primit o 
recompensă la schimb, iar trupurile Gracchilor au fost aruncate 
în Tibru fără să li se facă o înmormântare potrivită, dar romanii 
de bună-credinţă au fost revoltați. Acum apar zilnic capete noi 
pe Rostra şi nimeni nu face nimic. Trupurile decapitate ale 
cetăţenilor sunt aruncate în Tibru ca resturile de la piaţa de 
peşte. Ai auzit ultima atrocitate? Sulla a dezgropat şi a profanat 


217 


cu bună ştiinţă trupul unchiului tău, Marius, singurul om care ar 
fi putut pune capăt acestei nebunii. A tăiat cadavrul în bucăţi şi 
l-a uns cu fecale, a scobit ochii din orbite şi i-a tăiat limba. Ce 
vremuri am ajuns să trăim! Cei puternici nu se mai tem de zei. 
Ticăloşia nu mai are limite! 

Gaius se făcu palid. 

— E adevărat ce spui în legătură cu Marius? Nici măcar pe 
Sulla nu l-aş fi crezut în stare de o asemenea ticăloşie! 

— Toată lumea şuşoteşte despre asta. De ce n-ar fi adevărat? 
Sulla nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi pedepsi 
duşmanii. li torturează cât trăiesc, iar acum a ajuns să le 
profaneze mormintele. 

Gaius rămăsese cu privirea aţintită pe bolul cu supă, dar 
Lucius ştia că este cufundat în gânduri. Tânărul Gaius era un om 
raţional şi calm. Chiar dacă fusese slăbit de boală şi se afla într- 
o situaţie primejdioasă, continua să-şi ţină în frâu sentimentele. 
Lucius îl invidia pentru stăpânirea lui de sine. 

— Întrebi cum de s-a ajuns la asta, Lucius. Ai sugerat 
răspunsul când ai pomenit de Gracchi. Pe vremea bunicilor 
noştri, destinul Romei avea două direcţii posibile - calea 
Gracchilor sau calea inamicilor lor. Au învins inamicii şi am 
apucat-o pe calea greşită. De-atunci, nimic n-a mai fost cum 
trebuie. Gaius Gracchus a încercat să le asigure mai multe 
drepturi cetăţenilor de rând, iar apoi să le ofere aceleaşi 
drepturi şi aliaţilor noştri. Inamicii lui egoişti şi înguşti la minte i- 
au respins legile, dar problemele izvorâte din nedreptate şi 
inegalitate nu au dispărut. În schimb, a izbucnit un război lung şi 
sângeros între noi şi aliaţii noştri din Italia. Ceea ce Gracchii ar fi 
reuşit prin mijloace paşnice s-a rezolvat cu forţa şi cu vărsare de 
sânge. Ce pierdere! Gracchii au fost nimiciţi doar fiindcă au 
văzut un viitor mai bun. Ucigaşii lor au rămas nepedepsiţi şi, de 
atunci, cei aflaţi la putere n-au ezitat nici o clipă să folosească 
violenţa. Când au fost ucişi Gracchii, oamenii au fost şocaţi să 
vadă romani omorându-se între ei. Acum am trăit un război civil 
şi o tragedie pe care strămoşii noştri nu şi-ar fi închipuit-o 
niciodată posibilă - o armată romană a asediat Roma! 


218 


Izbucnirea războiului civil de care vorbea Gaius fusese 
probabil inevitabilă. Numeroasele războaie străine purtate de 
Roma duseseră la formarea de armate din ce în ce mai mari şi la 
sporirea considerabilă a averilor comandanților militari. O epocă 
a cuceririlor dusese la apariţia unei generaţii de comandanţi 
militari, ale căror puteri ajunseseră să le întreacă pe cele ale 
Senatului. Mânaţi mai mult de ambiţie şi de suspiciuni decât de 
convingerile politice, comandanții se întorseseră unii împotriva 
altora. În scurtul şi sângerosul război civil care urmase, Sulla îi 
înfrânsese pe rivalii săi, Marius şi Cinna, apoi înaintase spre 
Roma, asediase oraşul şi obligase Senatul să-l numească 
dictator. 

— Acum învingătorul are oraşul în puterea lui, zise Gaius. Jură 
cu pietate să reinstaureze republica şi autoritatea legitimă a 

Senatului, dar nu înainte de a scăpa statul de toţi duşmanii şi 
potenţialii duşmani, împărțindu-le proprietăţile susținătorilor lui. 

Gaius îşi cobori privirea asupra bolului de supă. Era sigur că 
va fi considerat unul dintre duşmanii lui Sulla, pentru că Marius 
fusese unchiul său şi pentru că se căsătorise recent cu fiica lui 
Cinna, Cornelia. 

— Faptul că un asemenea monstru a ajuns să ne conducă 
dovedeşte cât de mult am decăzut! declară lulia. Zeii sunt 
mânioşi şi ne pedepsesc. În vremurile vechi, titlul de „dictator” 
inspira onoare şi respect. Strămoşii noştri au fost norocoşi să 
aibă un dictator precum Cincinnatus, care a acceptat titlul doar 
ca să salveze statul, iar apoi s-a retras. Dar, după ce a fost 
folosit de Sulla, cuvântul „dictator” va fi disprețuit pe vecie. 

— Un monstru, după cum bine ai spus, murmură Lucius, 
rozându-şi unghia de la degetul mare, neliniştit. Un nebun! Îți 
aminteşti când a fost afişată prima listă a proscrişilor? Oamenii 
s-au îngrămădit la avizier să citească numele. Ce groază i-a 
cuprins când au văzut optzeci de nume pe listă - optzeci! 
Optzeci de cetăţeni rămaşi fără apărare, optzeci de romani 
cumsecade transformați în animale care puteau fi vânate şi 
măcelărite! Am fost revoltați şi îngroziţi de uşurinţa cu care 
Sulla a condamnat atâţia oameni la moarte. lar apoi, a doua zi, 


219 


s-au adăugat la listă încă două sute de nume. Şi alte două sute 
în ziua următoare! |n a patra zi, a ţinut un discurs despre 
restabilirea legii şi a ordinii. Cineva a îndrăznit să-l întrebe câţi 
oameni mai intenţionează să adauge pe lista proscrişilor. lar 
Sulla a răspuns de parcă şi-ar fi cerut scuze, asemenea unui 
magistrat care rămăsese în urmă cu sarcinile: „Până acum am 
proscris toţi inamicii pe care am reuşit să mi-i amintesc, dar 
sunt sigur că mai există câţiva pe care i-am omis. Vă promit, 
însă, că de îndată ce mi-i voi aminti, îi voi trece şi pe ei pe lista 
proscrişilor.” 

— Era o glumă, zise Gaius cu amărăciune. Trebuie să 
recunoşti, Sulla are un umor macabru. 

— E nebun de legat, precum Cassandra! izbucni Lucius. 
Crimele nu se mai termină! În fiecare zi apare o nouă listă. Şi 
toţi cei care îi oferă adăpost unui proscris, fie ei şi părinţii lui, 
sunt trecuţi, de asemenea, pe lista proscrişilor. Fiii şi nepoţii 
proscrişilor îşi pierd cetăţenia şi li se confiscă proprietăţile. Nu 
se întâmplă doar la Roma, ci în oraşe din toată Italia. În fiecare 
clipă a fiecărei zile sunt omorâţi oameni şi orice ucigaş îşi 
primeşte recompensa, chiar şi un sclav care şi-a ucis stăpânul 
sau un fiu care şi-a omorât tatăl. E curată nebunie - o insultă la 
adresa strămoşilor noştri, o crimă împotriva zeilor. 

— E un mijloc prin care Sulla şi prietenii lui acumulează mai 
multe bogății, zise Gaius. Primele nume de pe listă îi erau într- 
adevăr inamici, oameni care luptaseră împotriva lui în războiul 
civil. Apoi am început să vedem şi alte nume - membri ai 
Ordinului Ecvestru, care nu au fost niciodată interesaţi de 
politică, sau fermieri bogaţi, care nici măcar nu au pus vreodată 
piciorul în Roma. De ce au fost proscrişi? Pentru ca Sulla să 
poată pune mâna pe proprietăţile lor. Statul vinde bunurile în 
licitaţii publice, dar prietenii dictatorului sunt singurii oameni 
care îndrăznesc să liciteze. 

— Deci oamenii sunt pur şi simplu ucişi pentru proprietăţile 
lor. 

— Oamenii sunt ucişi de către proprietăţile lor, răspunse 
Gaius. Acum câteva zile, eram în Alba. Treceam pe lângă o casă 


220 


frumoasă de ţară, cu grădini şi vii, când tovarăşul meu mi-a 
spus: „Asta-i moşia care l-a ucis pe Quintus Aurelius.” 

lulia oftă. 

— Gaius, nu e amuzant! 

— Atunci nu cred că vei râde când îţi voi spune că s-au comis 
crime fără ca victimele să fie proscrişi, iar criminalii le-au trecut 
numele pe liste post mortem. Se spune că totul a pornit de la 
Lucius Sergius Catilina, care şi-a omorât cumnatul. Crima nu 
numai că a fost legalizată, dar Catilina a primit şi o recompensă 
pentru ea! 

Discuţia lâncezi o vreme. Gaius mai mâncă nişte supă. Lucius 
se uita la mâncarea neatinsă din faţa lui. În cele din urmă, lulia 
sparse tăcerea: 

— Credeţi că putem să ne încredem în promisiunea lui Sulla 
de renunțare la funcţia de dictator şi de retragere din viaţa 
politică? A spus c-o va face într-un an sau doi, cel mult. 

— Nu putem decât să ne rugăm că spune adevărul, zise 
Lucius cu glas posac. 

— Şi ce dacă spune adevărul? interveni Gaius. Ce se va 
schimba dacă Sulla se va retrage din viaţa politică? Vor avea loc 
din nou alegeri, iar Senatul va fi din nou la putere - iar locurile 
libere lăsate de oamenii lui Marius vor fi ocupate de cei ai lui 
Sulla şi nu se va schimba nimic. Lucrurile distruse înainte de 
războiul civil vor rămâne distruse. Dacă i s-ar fi oferit şansa, 
poate că Gaius Gracchus ar fi pus lucrurile în ordine şi ar fi 
readus la viaţă Republica; un despot răzbunător şi îngust la 
minte ca Sulla nu va reuşi niciodată să facă una ca asta. Va fi 
nevoie de altcineva pentru a salva Roma, un om care să 
reuşească să îmbine viziunea politică a Gracchilor, geniul militar 
al lui Scipio Africanus şi o doză din cruzimea lui Sulla. 

Gaius căzu pe gânduri, de parcă ar fi vorbit de propriile 
ambiţii pentru viitor. Era absurd, se gândi Lucius. Febra îi dădea 
cumnatului său iluzii de grandoare. Gaius ar fi trebuit să se 
gândească cum să-şi păstreze capul pe umeri, nu să viseze cu 
ochii deschişi la salvarea Republicii. 


221 


— Poate că omul la care te gândeşti este Pompeius Magnus, 
sugeră Lucius. Se referea la unul dintre protejaţii lui Sulla, un 
geniu militar care era cu doar şase ani mai în vârstă decât 
Gaius. Sulla, căruia îi plăceau poreclele - el însuşi îşi luase 
numele de Felix, „Norocosul” - începuse să i se adreseze 
tânărului Gnaeus Pompeius, pe jumătate în glumă, pe jumătate 
în serios, cu porecla de Magnus, „cel Mare”. Aşa îi rămăsese 
numele. 

— Pompeius! rosti Gaius dispreţuitor. N-aş prea crede. N-are 
tăria de caracter necesară unui adevărat conducător. 

— Atunci... 

Lucius ridică o sprânceană. Cu toate că nu-l avea la inimă pe 
Pompeius, i se părea că Gaius nu avea destulă experienţă 
pentru a face o caracterizare atât de aspră. Gaius îi citi 
gândurile. 

— Crezi c-ar trebui să-mi justific afirmaţia? Atunci, nu e nevoie 
să dau decât un singur exemplu pentru a arăta slăbiciunea 
fundamentală din caracterul lui Pompeius. În afară de faptul că 
taie capete, care e cel mai despotic comportament al lui Sulla? 
Pune la cale căsătorii pentru cei din jurul lui. Şi nu e o joacă 
nevinovată de-a peţitorul. A obligat numeroase femei să se 
căsătorească cu protejaţii lui; astfel de acţiuni transformă 
căsătoria în viol şi sunt o insultă la adresa zeilor. Şi nu doar atât. 
A anulat căsătorii, silind soţii să divorţeze şi să se căsătorească 
cu alţi parteneri aleşi de el. 

— Un alt indiciu al nebuniei lui Sulla, zise Lucius. 

— Poate. Dar dacă şi Pompeius e de aceeaşi părere, 
supranumitul „cel Mare” n-a avut totuşi destul curaj să-i ţină 
piept stăpânului său. Sulla i-a spus lui Pompeius să divorţeze de 
Antistia - o soţie devotată din toate punctele de vedere - şi să 
se însoare cu fiica lui vitregă, Aemilia, chiar dacă Aemilia era 
deja însărcinată cu copilul soţului ei! Şi Pompeius s-a supus fără 
să crâcnească, ca un servitor slugarnic al vreunui monarh 
asiatic. Acesta e omul care va salva Roma? N-aş prea crede! 
Gaius clătină din cap. Nu m-aş înjosi niciodată să mă comport 


222 


atât de ruşinos şi lipsit de onoare pentru a intra în grațiile cuiva, 
indiferent de urmări. Niciodată! 

— Atunci, interveni lulia cu intenţia de a destinde atmosfera, 
să ne rugăm să nu fii niciodată nevoit să faci o alegere atât de 
îngrozitoare, iar căsnicia ta cu Cornelia să fie lungă şi fertilă! 
zâmbi slab. Când mă gândesc la o căsnicie frumoasă, îmi vine în 
minte cea a părinţilor noştri; tu nu eşti de aceeaşi părere, 
Gaius? Păreau întotdeauna atât de fericiţi împreună! Dacă zeii 
n-ar fi hotărât să-l ia pe tata atât de repede... 

lulia şi Gaius îşi pierduseră tatăl în urmă cu trei ani. După 
toate aparențele, tatăl lor fusese un bărbat sănătos şi robust, în 
floarea vârstei, dar, într-o zi, în timp ce se încălţa, se prăbuşise 
la pământ, mort. Şi tatăl lui murise de tânăr, într-o manieră la 
fel de neaşteptată. lulia şi Gaius fuseseră profund îndureraţi de 
pierderea tatălui lor şi deveniseră şi mai apropiaţi. 

Văzând tristeţea care se aşternuse pe chipul surorii sale, 
Gaius se întinse spre ea şi o atinse pe umăr cu blândeţe. 

Atunci se auzi un zgomot atât de puternic din vestibul, încât 
tresăriră toţi trei. Cineva încerca să spargă uşa. Se auzi lemnul 
trosnind şi balamalele cedând. 

Gaius dădu să fugă, dar nu reuşi să facă decât câţiva paşi. Era 
prea slăbit. Se clătină şi ar fi căzut dacă lulia nu s-ar fi repezit 
să-l sprijine. 

O ceată de bărbaţi înarmaţi năvăli în cameră. Lucius păli când 
îl recunoscu pe liderul lor: Cornelius Phagites. 

Phagites zâmbi, dezvăluindu-şi dinţii strâmbi. 

— A, iată-l pe cel pe care-l căutam - tânărul Caesar! 

lulia se puse în faţa lui Gaius, ca o mamă apărându-şi fiul. 
Deşi îi tremurau genunchii, Lucius se apropie de Phagites, care 
era mult mai înalt decât el şi îşi înălţă bărbia. 

— Aţi făcut o greşeală. Acesta e fratele soţiei mele, Gaius 
lulius Caesar. Numele lui nu se află pe listele proscrişilor. 

Phagites râse. 

— Numele nu e trecut pe listă! îl îngână el batjocoritor. Cât de 
des am auzit fraza asta? 


223 


— E-adevărat! Am verificat chiar eu noua listă, în după- 
amiaza asta. M-ai văzut când mă întorceam din Forum. Nu-ţi 
aminteşti? 

Phagites îl privi chiorâş. 

— Păi... dacă numele nu e încă pe listă, poate fi adăugat mai 
târziu, zise el, dar în glas i se citea o urmă de îndoială, de care 
Lucius profită imediat. 

— Una e să înşfaci oameni care sunt înscrişi pe listă şi cu totul 
alta să te iei de oameni care nu se află pe listă, Phagites. Mai 
devreme sau mai târziu, Lucius Cornelius Sulla va renunţa la 
funcţia de dictator, aşa cum a promis. El şi-a garantat imunitate 
pe viaţă împotriva oricăror acuzaţii, dar mă îndoiesc că v-a oferit 
şi vouă asemenea protecţie. Mă-nşel cumva? 

Phagites se încruntă. 

— Nu. 

— Ceea ce-nseamnă că într-o bună zi cei care au făcut greşeli 
vor fi traşi la răspundere. Asta e o astfel de greşeală, Phagites. 
Gaius lulius Caesar nu se află pe listă. E cetăţean cu drepturi 
depline, nu inamic al statului. N-ai niciun drept să-i faci rău. 

Phagites se întoarse către unul dintre oamenii lui, care scoase 
o bucată de pergament şi o studiară amândoi cu atenţie o 
vreme, şuşotind. Intr-un sfârşit, Phagites ridică capul. Zâmbi cu 
superioritate şi îl privi dispreţuitor pe Lucius. 

— Cât eşti dispus să-mi plăteşti pentru a fi sigur că nu fac nici 
0... greşeală? 

Lucius îşi muşcă buza. Reflectă îndelung, apoi şopti o sumă. 

Phagites râse. 

— In locul tău, şi eu aş fi vorbit în şoaptă! Ar trebui să-ţi fie 
ruşine că oferi atât de puţin pentru a te asigura că nu i se 
întâmplă nimic rău scumpului frate al soţiei tale. De patru ori 
mai mult şi o să-ţi iau în calcul oferta. 

Lucius înghiţi în sec. 

— Bine. 

Phagites dădu din cap. 

— Aşa mai merge. Acum tot ce mai ai de făcut e să mă rogi să 
iau banii şi o să-mi văd de drum. 


224 


— Poftim?! ` 

— Roagă-mă! Trebuie să mă distrez puţin în seara asta, nu? In 
genunchi, cetățene, şi roagă-mă să-ţi accept oferta. 

Lucius se uită la lulia, care îşi feri privirea. Spaima părea să-l 
fi secătuit pe Gaius de ultima fărâmă de putere; abia mai reuşea 
să se ţină pe picioare. Lucius căzu în genunchi. 

— Te rog, Cornelius Phagites, ia banii pe care ţi-i ofer şi lasă- 
ne în pace! 

Phagites râse şi îl ciufuli. 

— Mult mai bine, cetăţene! în regulă, du-te şi adu banii! Dar 
să ştii că faci un târg prost. Cumnatul tău va fi mort înainte de 
următoarele ide. Acum o să-ţi iau banii şi îl voi lăsa pe tânărul 
Caesar să-şi păstreze capul; iar mai târziu, când îi voi lua într- 
adevăr capul, voi mai primi o plată de la Sulla. Voi fi plătit de 
două ori pentru acelaşi cap - să-l las pe umeri şi să-l dau jos de 
pe umeri! 

Lucius îi aduse banii. Phagites şi oamenii lui plecară fără să 
mai spună o vorbă. lulia era prea zguduită să poată vorbi. Gaius 
se îndreptă împleticit spre divan şi se prăbuşi pe el. 

Lucius îi puse o mână pe frunte. Tânărul avea din nou febră 
mare. 

XXX 

În cursul acelei nopţi, Lucius şi lulia au chemat o lectică şi l-au 
mutat pe Gaius la loc sigur. Dacă îl găsise Phagites, puteau să-l 
găsească şi alţii. Faptul că numele lui nu se afla încă pe lista 
proscrişilor nu-i garanta siguranţa. 

În zilele şi nopţile care au urmat, Gaius a fost mutat de la un 
refugiu la altul, chiar dacă starea lui de sănătate nu se 
îmbunătăţise. Între timp, cei mai vârstnici dintre lulii începuseră 
negocieri aprinse cu o parte dintre apropiații lui Sulla, încercând 
să-l salveze pe Gaius. Lucius se întâlnea cu lulii în fiecare zi, 
sperând să afle veşti bune. 

Proscrierile continuară. În fiecare zi erau adăugate alte nume. 
Lucius începu să se teamă că şi numele lui ar putea apărea pe 
liste. Repară şi întări uşa spartă de Phagites şi de oamenii lui. 
Avea tot timpul un pumnal la el. Cumpără o otravă cu efect 


225 


imediat de la un individ dubios de pe coastă şi i-o dădu luliei să 
o păstreze. Moartea prin decapitare era înfiorătoare, dar rapidă, 
îşi spunea în sinea lui, însă îl treceau fiorii când se gândea ce-ar 
fi putut păţi lulia după ce el n-ar mai fi fost. Voia să-i ofere o 
cale de a se salva repede. Ce vremuri trăiau, dacă un bărbat 
trebuia să ia în calcul asemenea lucruri! 

Intr-o zi, primi un vizitator însoţit de o escortă numeroasă. Era 
un tânăr frumos, cu o coamă de păr auriu. Lucius îl recunoscu: 
Chrysogonus, un actor care devenise unul dintre favoriţii lui 
Sulla. Incă din tinereţe, Sulla avea o slăbiciune pentru actori, 
mai ales pentru cei blonzi. Chrysogonus purta o tunică din stofă 
verde, scumpă, brodată cu fir de argint. Haina costase probabil 
o avere, se gândi Lucius. Se întrebă cine murise pentru haina pe 
care o purta iubitul lui Sulla. 

— N-o să stau mult, zise Chrysogonus, uitându-se curios prin 
vestibul, de parcă ar fi cercetat o proprietate care ar fi putut fi a 
lui într-o bună zi. Prietenul meu Felix îţi trimite un mesaj. 

Lucius abia îşi reţinu dezgustul când îl auzi pe fostul sclav şi 
actor vorbind cu atâta familiaritate despre cel mai puternic om 
din Roma. Chrysogonus, ghicindu-i disprețul, îl fixă cu o privire 
rece. Lucius simţi că i se usucă gura. 

— Ce spune Sulla? 

— Fratele soţiei tale va fi lăsat să trăiască... 

— Eşti sigur? lulia, care se ascunsese până atunci, veni 
repede lângă soţul ei. 

— Imi dai voie să termin? Chrysogonus ridică o sprânceană. 
Gaius lulius Caesar va fi lăsat în viaţă, dacă se va întâlni faţă în 
faţă cu prietenul meu Felix. 

— Ca să-l vadă pe băiat decapitat sub ochii lui? izbucni 
Lucius. 

Chrysogonus îi aruncă o privire plină de răutate. 

— Dictatorul vă va face o vizită în seara asta. Dacă vrea într- 
adevăr să primească iertarea dictatorului, tânărul Caesar va fi 
aici. Cu o mişcare teatrală, Chrysogonus se răsuci pe călcâie şi 
plecă, însoţit de gărzile de corp. 

XXX 


226 


În noaptea aceea, în faţa casei lui Lucius îşi făcu apariţia un 
alai sărbătoresc. In el se afla Chrysogonus, împreună cu alţi 
actori şi mimi, bărbaţi şi femei; râdeau şi glumeau de parcă ar fi 
ieşit la o plimbare la lumina torţelor. Gărzile de corp semănau 
mai degrabă cu nişte bătăuşi de pe stradă decât cu nişte lictori 
disciplinaţi şi serioşi. Cei mai mulţi dintre petrecăreţi erau beţi. 

Lucius cercetă grupul prin ferestruica din poartă şi clătină din 
cap. 

Sulla însuşi sosi într-o lectică roşie acoperită, purtată de mai 
mulţi sclavi solizi. Unul dintre ei se lăsă în mâini şi în genunchi 
pentru ca dictatorul să-i poată folosi spatele drept scară la 
coborârea din lectică. La vederea lui, Lucius îşi tinu respiraţia, 
îngrozit că soarta Republicii şi a cetăţenilor ei se află în mâinile 
unui ins atât de degenerat. Sulla, cândva robust şi musculos, 
întruchiparea unui general roman neînfricat, se îngrăşase şi se 
buhăise. Tenul lui fusese întotdeauna pătat - „agude acoperite 
cu terci de ovăz”, cum îl descriau unii - dar acum mai avea şi 
firişoare de vene roşiatice. 

Dictatorul bătu cu pumnul în uşă. Lucius se retrase şi îi făcu 
semn unui sclav să deschidă, apoi se îndreptă să-şi întâmpine 
vizitatorul. Sulla trecu pe lângă el şi intră în vestibul fără să 
scoată un cuvânt şi neînsoţit de nici o gardă de corp. Se credea, 
oare, de neatins? La urma urmei, îşi luase numele de Felix. 

Gaius îl aştepta în atrium. Din punct de vedere fizic, tânărul 
era cum nu se poate mai diferit de dictator. Inzestrat de natură 
cu un trup zvelt şi o faţă lunguiaţă, Gaius slăbise şi mai tare din 
cauza bolii, iar ochii îi sticleau din cauza febrei. In pofida 
slăbiciunii, avea o atitudine neînfricată. Stătea cu umerii drepţi 
şi cu bărbia ridicată. Purta o togă de ocazie, pe care i-o 
împrumutase Lucius. Chiar dacă lulia o strâmtase şi îi făcuse 
nişte pliuri în plus, tot atârna largă pe trupul lui slab. 

Sulla îl măsură cu atenţie din cap până-n picioare, apoi se 
apropie de el. 

— Aşadar, acesta este tânărul Caesar, zise el în final. Te 
studiez şi mă studiezi şi tu. Mă încrunt, iar tu nici nu clipeşti. 
Cine te crezi, tinere? 


227 


— Sunt Gaius lulius Caesar. Sunt fiul tatălui meu, care a fost 
pretor. Sunt descendentul luliilor, o străveche familie de 
patricieni. Ne tragem din Venus însăşi. 

— O fi aşa cum zici tu, tinere, dar când mă uit la tine văd un 
alt Marius. 

Lucius îşi ţinu răsuflarea. Inima îi bătea cu putere. Oare Sulla 
avea de gând să-l ucidă pe Gaius cu mâinile goale? 

Dictatorul râse. 

— Cu toate astea, am hotărât să-ţi cruţ viaţa şi mă voi ţine de 
cuvânt dacă îmi vor fi îndeplinite condiţiile. 

Lucius făcu un pas în faţă. 

— Excelenţă, ai cerut să-l vezi faţă în faţă pe tânărul Caesar şi 
iată-l. Ce mai... 

— Înainte de toate, zise Sulla adresându-i-se lui Gaius, trebuie 
să divorţezi de soţia ta, Cornelia. Pe urmă... 

— Niciodată. Gaius stătea perfect nemişcat. Chipul lui nu 
trăda nici o emoție, dar vocea era fermă. 

Sulla se încruntă. 

— Repet: trebuie să divorţezi de Cornelia! Prin căsătoria ta 
sunt unite familiile duşmanilor mei, Marius şi Cinna. Nu pot 
accepta o asemenea uniune... 

— Refuz. 

— Poftim? 

— Refuz. Nici măcar un dictator nu-i poate pretinde aşa ceva 
unui cetăţean roman. 

Sulla îl studie cu o privire inexpresivă. Tenul lui roşiatic se 
făcuse şi mai roşu. Încuviinţă încet. 

— Inţeleg. 

Lucius se încordă. Atinse pumnalul de sub togă, întrebându-se 
dacă va avea curaj să-l folosească. Ce era-n mintea lui Gaius, de 
îndrăznea să-i vorbească aşa lui Sulla? Probabil că febra îl făcea 
să delireze. 

Atunci Sulla începu să râdă cu poftă. 

După ce se opri din râs, rosti pe un ton uimit: 

— Oare pe Marius îl văd când mă uit la tine - sau pe mine? 
Chiar nu ştiu! Bine, atunci, poţi să-ţi păstrezi şi capiii, şi soţia. 


228 


Dar, în schimbul acestui favor, mi se pare corect ca un membru 
al familiei tale să se recăsătorească pentru a-mi face pe plac. 
Sulla se uită peste umăr. Pentru prima oară de când intrase în 
casă, îl privi pe Lucius în ochi. 

— Ce e cu tine? 

— Cu mine, excelenţă? 

— Da, cu tine. Ce eşti tu pentru acest tânăr? Cumnatul lui? 

— Da, excelenţă. 

— Şi unde e sora băiatului, soţia ta? Bănuiesc că trage cu 
urechea de undeva, din apropiere; aşa fac femeile de obicei. 
Arată-te, femeie! Vino în atrium, ca să te pot vedea! 

lulia ieşi de după colţ, părând foarte sfioasă. 

— Dar e chiar copia fratelui ei! Bine, poate să-i ia ea locul. Tu 
şi cetăţeanul acesta... spune-mi încă o dată, care-i numele tău? 

— Lucius Pinarius, excelenţă. 

— Tu şi Lucius Pinarius veţi divorța de îndată. De vreme ce e 
o căsătorie între patricieni, trebuie să fie îndeplinite anumite 
formalităţi. Vă acord două zile, nu mai mult. Aţi înţeles? 

— Excelenţă, vă rog, murmură Lucius. Vă implor... 

— Pinarius, nu mă interesează ce faci tu după ce se 
desfiinţează căsătoria voastră, dar tu, lulia, trebuie să te 
recăsătoreşti fără întârziere. Eşti nepoata lui Marius, la fel cum 
fratele tău e nepotul lui şi trebuie să vă urmăresc îndeaproape 
pe voi toţi din familia luliilor. Dar cu cine te vei căsători? Să mă 
gândesc. Se încruntă în timp ce părea să reflecteze, apoi pocni 
din degete. Quintus Pedius! Da, chiar el! 

— Nici măcar nu-l cunosc! zise lulia. Era pe punctul de a 
izbucni în lacrimi. 

— İn curând vei ajunge să-l cunoşti foarte bine! o linişti Sulla 
cu un zâmbet larg. Gata, am stabilit. Numele tânărului Caesar 
va fi scos de pe viitoarele liste ale proscrişilor. Chiar şi aşa, te 
sfătuiesc să pleci din oraş o vreme; se mai întâmplă şi 
accidente. De asemenea, tânărul Caesar poate să-şi păstreze 
soţia. Între timp, voi doi veţi divorta... 

— Excelenţă... 

— Te rog, spune-mi Felix. 


229 


— Lucius Cornelius Sulla - Felix te rog să te mai gândeşti! Eu 
şi soţia mea ne suntem foarte devotați unul altuia. Căsătoria 
noastră este... Ar fi vrut să declare că era o căsătorie din 
dragoste, dar i se părea respingător să vorbească despre 
dragoste în faţa lui Sulla. Avem un fiu care încă mai suge de la 
sânul mamei sale... 

Sulla ridică din umeri. 

— Atunci copilul poate să stea cu mama lui. Vei renunţa la 
toate drepturile asupra lui. Quintus Pedius îl va adopta. 

Lucius rămase cu gura căscată, prea uluit ca să-şi găsească 
cuvintele. lulia începu să suspine. 

Gaius făcu câţiva paşi nesiguri înspre Sulla. Era alb ca varul. 

— Excelenţă, îmi dau seama că am greşit împotrivindu-mă 
vrerii tale. Voi face aşa cum mi-ai cerut. Voi divorța de 
Cornelia... 

— Nu vei face una ca asta! 

— Excelenţă, n-am avut nici o clipă intenţia să... 

— Intenţiile tale nu contează aici, ci voinţa mea! Viaţa ţi-e 
cruţată şi îţi poţi păstra căsătoria, dar sora ta şi soţul ei trebuie 
să divorţeze! Se întoarse către Lucius. Ori veţi face cum v-am 
zis, ori voi trece şi numele tău pe lista proscrişilor, Pinarius, iar 
capul tău va sta în vârful unui ţăruş! 

Cu o mişcare teatrală demnă de Chrysogonus, Sulla se răsuci 
pe călcâie şi ieşi din casă. Alaiul de betivi îl întâmpină cu urale şi 
râsete. Un sclav închise repede uşa, să nu se mai audă gălăgia 
de afară. 

Lucius stătea cu privirea aţintită în podea. 

— După toate eforturile noastre... toate sacrificiile... toate 
nopţile nedormite... mita pe care i-am plătit-o lui Phagites... 
umilinţa... 

— Cumnate, murmură Gaius, nu mi-am imaginat niciodată 
că... 

— Nu-mi mai spune aşa! Nu mai sunt cumnatul tău! 

Din camera copilului se auziră scâncetele bebeluşului. lulia 
căzu în genunchi, hohotind. 

Lucius îl fixă pe Gaius cu o privire duşmănoasă. 


230 


— Eu şi lulia trebuie să plătim acum pentru mândria ta. Ca să- 
ţi salvezi tu gâtul şi să-ţi păstrezi demnitatea nepreţuită, noi 
trebuie să renunţăm la tot! La tot! 

Gaius deschise gura, dar nu găsi nimic de spus. 

— Ne rămâi dator pentru asta! strigă Lucius, arătând cu 
degetul înspre Gaius. Să nu uiţi niciodată! Să nu uiţi niciodată ce 
îi datorezi fiului meu şi fiilor lui, cât timp vei trăi! 

XXX 

Treptat, după ce mii de oameni au fost omorâţi sau au luat 
calea exilului, frenezia proscripţiilor lui Sulla s-a mai potolit, dar 
dictatorul a continuat să conducă Roma cu un pumn de fier. 

Divorțul l-a distrus pe Lucius Pinarius, care a devenit un om 
plin de amărăciune. Nimeni nu-l învinuia de nenorocirea care se 
abătuse asupra lui. Prietenii, dintre care mulţi suferiseră tot felul 
de grozăvii, au făcut tot posibilul să-l aline şi chiar i-au lăudat 
sacrificiul. 

— Ai făcut ce trebuia pentru a-i salva viaţa altcuiva, spuneau 
ei. Ai făcut-o de dragul fiului tău şi al soţiei tale; dacă nu te-ai fi 
supus, Sulla te-ar fi proscris şi pe tine, iar familia ta ar fi rămas 
pe drumuri. 

Dar niciun argument nu putea alina suferinţa şi regretul pe 
care le simţea Lucius. Pentru a-şi salva familia, fusese nevoit să 
renunţe la ea. Pentru a-şi salva capul, renunţase la demnitate. 

La drept vorbind, noul soţ al luliei, Quintus Pedius, nu a făcut 
nimic ca să-l împiedice pe Lucius să-şi vadă fiul sau pe lulia, dar 
lui îi era ruşine să dea ochii cu ei. Un om care acceptase să se 
plece în faţa unui dictator nu-i era cu mult superior unui sclav, 
iar un roman fără onoare nu mai putea fi considerat roman. 

S-a hotărât că ar fi mai bine ca cei dragi să-l creadă mort, 
lulia să fie asemenea unei văduve care se recăsătorise, iar fiul 
lui, asemenea unui orfan. Ce bine ar fi fost dac-ar ar fi murit de- 
adevăratelea! Dacă s-ar fi molipsit de friguri de la Gaius şi ar fi 
murit! 

Aşa că şi-a întocmit testamentul, lăsându-i fiului său o 
moştenire prețioasă: talismanul de aur care se afla în familie de 
nenumărate generaţii. Era foarte uzat şi abia i se mai 


231 


recunoştea forma. Cu toate astea, Lucius i l-a trimis luliei, 
rugându-se să-i apere fiul de o tragedie asemănătoare celei care 
se abătuse asupra tatălui său. Talismanul i-a fost astfel transmis 
generaţiei următoare. 

Nedorind să se recăsătorească, abătut şi deznădăjduit, Lucius 
a rămas să locuiască singur în casa de pe Palatinus. 

Cât despre Gaius, acesta i-a urmat sfatul lui Sulla şi a plecat 
din Roma de îndată ce s-a simţit în stare să călătorească. A 
acceptat un loc în armata pretorului Minucius Thermus, pe 
coasta Mării Egee. 

Lucius se gândea la Gaius cât mai puţin cu putinţă, dar, într-o 
zi, pe când mergea prin Forum, trecu pe lângă un grup de 
bărbaţi prinşi într-o discuţie însufleţită şi auzi fără să vrea un 
străin pomenind numele lui Gaius. Se opri să asculte. 

— Da, Gaius lulius Caesar, repetă bărbatul, cel al cărui tată a 
murit acum câţiva ani. 

— Sărmanul băiat! Bănuiesc că regele Nicomedes e o figură 
paternă neînfricată, dar niciun roman n-ar trebui să se aplece ca 
să-i facă pe plac unui alt bărbat, fie el şi rege. 

— Mai ales dacă e rege! 

Schimbul de replici a fost urmat de râsete lascive. Lucius se 
apropie. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Despre escapadele tânărului Caesar la răsărit, răspunse 
unul dintre clevetitori. Pretorul Thermus l-a trimis într-o misiune 
la regele Nicomedes, în Bithynia. Odată ajuns acolo, Caesar n-a 
mai vrut să plece. Se pare că se are prea bine cu regele, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Traiul îmbelşugat de la curtea regală 
i-a sucit minţile băiatului - iar Nicomedes e un individ chipeş, 
dacă e să ne luăm după monedele cu chipul lui. Între timp, 
Thermus se poartă ca un soţ părăsit, trimițând sol după sol şi 
cerându-i lui Caesar să se întoarcă, dar el nu vrea să părăsească 
patul regelui! 

— De unde ştiţi voi aşa ceva? izbucni Lucius. Pot exista sute 
de explicaţii pentru care Caesar e reţinut într-o misiune... 


232 


— Te rog! Bărbatul îşi dădu ochii peste cap. Toată lumea 
vorbeşte despre asta. N-ai auzit ultima glumă? Sulla l-a lăsat să- 
şi păstreze capul, dar Nicomedes i-a luat fecioria. 

Izbucniră din nou în hohote de râs. Lucius, dezgustat, se 
îndepărtă scrâşnind din dinţi şi cu pumnii strânşi. | se umpluseră 
ochii de lacrimi. Pentru asta sacrificase el totul? Pentru ca un 
tânăr înfumurat să-şi părăsească postul militar ca să trăiască în 
lux în Bithynia? Ce fel de roman era Caesar? Cum de vorbise cu 
atâta admiraţie despre Gaius Gracchus, visând cu ochii deschişi 
la refacerea statului roman, dacă mai apoi fugise şi se băgase în 
patul monarhului din Bithynia? Ar fi trebuit să-l lase pe Sulla să-l 
ia pe tânărul acela nesăbuit şi să facă ce vrea cu el! 


233 


Anul 78 î.H. 


După doi ani, Sulla şi-a ţinut promisiunea, renunțând la 
funcţia de dictator şi spulberând astfel cele mai negre temeri ale 
inamicilor săi - puţinii care rămăseseră în viaţă. 

Declarând că şi-a terminat treaba, a reinstaurat autoritatea 
deplină a Senatului şi a magistraţilor. După ce s-a retras, şi-a 
scris memoriile, lăudându-se că, după ce scăpase Roma de cei 
mai răi „complotişti” (cum îi numea pe cei care i se 
împotriviseră), instituise reforme care aveau să readucă 
Republica la „zilele de aur dinainte ca Gracchii să dea totul 
peste cap”. 

Dar putea cineva să dea timpul înapoi, fie el şi Sulla? După 
distrugerea Cartaginei, clasa politică romană urmărise 
acumularea de averi colosale şi expansiunea rapidă, una dintre 
consecinţe fiind apariţia unor nedreptăţi şi inegalităţi din ce în 
ce mai mari. Roma avea nevoie de generali puternici, care să 
cucerească noi teritorii şi să înrobească alte popoare; cum altfel 
puteau aduna mai multe bogății? Dar ce era de făcut dacă 
generalii respectivi deveneau suspicioşi şi invidioşi unii pe alţii, 
iar cetăţenii mânaţi de lăcomie şi ură erau siliţi să aleagă una 
dintre tabere? Ar fi izbucnit un nou război civil. Niciuna dintre 
reformele lui Sulla nu putea împiedica un nou război. La drept 
vorbind, exemplul lui era o încurajare pentru despoţii războinici 
care visau să deţină puterea absolută. Sulla demonstrase că un 
om poate să-i nimicească fără milă pe toţi cei care i se opun, 
declarându-şi acţiunile legitime şi legale, iar apoi să se retragă 
să-şi trăiască restul zilelor în linişte şi pace, înconjurat de 
dragostea prietenilor şi susținătorilor care profitaseră de pe 
urma mărinimiei lui. 

Sulla a murit la vârsta de şaizeci de ani, din cauze naturale, în 
vila lui din Neapolis. Dar nu a avut parte de o moarte uşoară şi 
unii au spus că simptomele cumplite care l-au chinuit erau mâna 
zeiţei Nemesis, cea care restabileşte ordinea naturală a 
lucrurilor atunci când au fost comise nedreptăţi. 


234 


Boala a început cu o ulceraţie a intestinelor, agravată de 
excesul de băutură şi traiul îmbelşugat. Apoi descompunerea s-a 
extins, umplându-i carnea de viermi. Zi şi noapte doctorii 
culegeau viermii şi mereu apăreau mai mulţi în locul lor. Apoi 
porii pielii au început să supureze atât de tare, încât patul şi 
hainele îi erau mereu îmbibate cu lichidul acela dezgustător. 
Oricât de mult s-ar fi spălat şi curăţat, nimic nu putea opri 
scurgerile de puroi. 

Chiar şi în această stare mizerabilă, Sulla a continuat să se 
ocupe de afacerile lui. În ultima zi de viaţă, a dictat capitolul 
final al memoriilor sale, încheind cu aceste cuvinte pline de 
îngâmfare: „în tinereţea mea, un prezicător caldeean mi-a spus 
că voi duce o viaţă onorabilă şi cinstită, iar zilele mele se vor 
sfârşi la apogeul prosperității. Prezicătorul a avut dreptate.” 

Secretarul i-a amintit lui Sulla că fusese rugat să rezolve cazul 
unui magistrat local acuzat că deturnase fonduri publice. 

Magistratul, care voia să se apere, se afla în anticameră, 
aşteptând întrevederea. Sulla a acceptat să-l primească. 

Magistratul a intrat. Înainte ca bărbatul să apuce să spună 
vreun cuvânt, Sulla le-a poruncit sclavilor aflaţi în încăpere să-l 
sugrume pe loc. Dar sclavii lui Sulla erau servitori, nu asasini; 
când aceştia au ezitat, Sulla s-a înfuriat şi a început să strige la 
ei. Din cauza tensiunii, i s-a deschis o rană de la gât, care a 
început să sângereze abundent. În învălmăşeala care a urmat, 
magistratul a fugit, ca să-şi salveze viaţa. Doctorii au venit să-i 
oprească sângerarea, dar nu se mai putea face nimic. Sulla şi-a 
pierdut cunoştinţa. A murit a doua zi de dimineaţă. 

XXX 

O atracţie perversă, dar căreia nu i se putea împotrivi - 
dorinţa de a vedea o întâmplare îngrozitoare până la final sau 
nevoia de a fi absolut sigur că o creatură înfiorătoare este într- 
adevăr moartă, fără nici o îndoială - îl îndemnă pe Lucius 
Pinarius să iasă din casă pentru a vedea înmormântarea lui 
Sulla. 

Se dovedi că întregul oraş ieşise să urmărească procesiunea. 
Lucius găsi un loc de unde se vedea bine, încântat de norocul 


235 


lui, până când înţelese de ce locul era liber. Un cerşetor 
zdrenţuit stătea în apropiere şi mirosea atât de urât, încât se 
făcuse gol în jurul lui. Lucius ignoră duhoarea. Dacă putea 
suporta să-l vadă pe Sulla pe catafalc, cu siguranţă putea să 
îndure mirosul unei alte fiinţe umane, îşi spuse el. 

In fruntea procesiunii era o reprezentare a lui Sulla, o copie a 
statuii ecvestre din Forum, care emana o mireasmă de mirodenii 
ce acoperea chiar şi duhoarea cerşetorului. Bărbatul îl privi pe 
Lucius, aruncându-i un zâmbet ştirb. 

— Se spune că e făcută din tămâie şi scorţişoară şi tot felul de 
alte mirodenii scumpe. Le-au adunat de la toate femeile bogate 
din oraş, ca să poată face sculptura. O s-o ardă pe rugul funerar, 
odată cu Sulla. Fumul ei o să înmiresmeze tot oraşul! 

Lucius se încruntă. 

— Sulla va fi incinerat? Toţi strămoşii lui au fost îngropaţi. 

— Poate, zise cerşetorul, dar dictatorul a scris în testament că 
vrea ca rămăşiţele lui să fie arse. |ţi închipui de ce. 

Astfel de oameni, liberi să-şi petreacă zilele trăgând cu 
urechea la bârfe, ştiau adesea despre ce vorbesc. 

— De ce? 

— Gândeşte-te! Ce s-a întâmplat cu Marius, rivalul lui Sulla, 
după ce a murit? Sulla a deschis cripta şi i-a profanat cadavrul! 
Sunt destui cei care i-ar face la fel lui Sulla, ca să se răzbune. Ca 
să nu le dea ocazia, a preferat să fie incinerat. 

Lucius îl studie pe cerşetor pe furiş. li lipsea braţul stâng şi se 
sprijinea într-o cârjă ţinută sub braţul drept. Avea o cicatrice 
adâncă pe faţă şi părea să nu vadă cuun ochi. 

În urma statuii lui Sulla mergeau consulii şi ceilalţi magistrați, 
iar apoi toţi senatorii, îmbrăcaţi în negru. După ei veneau cei 
mai de seamă membri ai Ordinului Ecvestru, Pontifex Maximus 
şi fecioarele vestale şi sute de veterani ai lui Sulla, îmbrăcaţi în 
cele mai bune armuri şi conduşi de tânărul Pompeius Magnus. 

Urmau muzicanţii şi un cor de femei. Femeile cântau un 
cântec care îl preamărea pe Sulla, iar muzicanţii le acompaniau 
la fluiere şi lire. 


236 


După ei veneau mimii, înveselind atmosfera sumbră cu 
bufoneriile lor. Prezenţa mimilor era o tradiţie la înmormântarea 
unui om bogat şi printre ei se aflau câţiva dintre cei mai faimoşi 
actori din Roma, apropiaţi ai lui Sulla încă din tinereţea lui. 
Cerşetorul se simţi dator să-i explice. 

— Uite, ăla e comedianul Roscius! L-am văzut jucând rolul 
soldatului fanfaron, odată. Se spune că e mai bogat decât 
majoritatea senatorilor. Ala e bătrânu' Metrobius, care a jucat 
întotdeauna roluri de femei. Se spune că a jucat rolul principal în 
patul lui Sulla ani întregi, până când i-a luat locul drăguţul de 
Chrysogonus; a mai îmbătrânit, dar tot îi stă bine în stolă. lar ăla 
trebuie să fie Sorex, care astăzi joacă rolul principal, îmbrăcat la 
fel ca Sulla şi întruchipându-l pe mort. Imită mersul şi gesturile 
perfect, nu crezi? Să sperăm că n-o să se-apuce să reteze 
capetele oamenilor! 

Mimii erau urmaţi de procesiunea strămoşilor lui Sulla. 
Bărbaţii purtau măşti de ceară cu chipurile morţilor şi erau 
îmbrăcaţi în robe de sărbătoare. Ţineau deasupra capului 
ghirlandele, coroanele şi celelalte onoruri militare pe care le 
primise Sulla în decursul lungii sale cariere. 

În urma tuturor venea garda de onoare, care ducea catafalcul. 
Cadavrul lui Sulla fusese întins pe un pat de fildeş cu ornamente 
din aur şi acoperit cu stofa purpurie şi ghirlande de chiparos. In 
urma lui mergeau soţia lui, Valeria, şi copiii din cele cinci 
căsătorii. 

Procesiunea părea să nu se îndrepte spre cimitirul din afara 
Porții Esquiline, ci în direcţia opusă. 

— Unde-l duc? întrebă Lucius. 

— Nu ştii? se miră cerşetorul. Rugul funerar al lui Sulla se află 
pe Câmpul lui Marte. La fel şi monumentul lui. L-au înălţat deja. 

— Pe Câmpul lui Marte? Doar regii au fost îngropaţi acolo! 

Cerşetorul ridică din umeri. 

— Aşa o fi, dar Sulla a specificat în testament că vrea să i se 
ridice monumentul pe Câmpul lui Marte. 

După ce trecu şi ultimul membru al procesiunii, mulţimea de 
gură-cască se buluci în spatele lui. Lucius, hotărât să vadă 


237 


incinerarea cadavrului, se amestecă în îmbulzeală. Şi cerşetorul 
făcu la fel, stând aproape de el. Lucius avea să-şi amintească 
duhoarea lui de fiecare dată când se va gândi la ziua 
înmormântării lui Sulla. 

După ce mulţimea se adună pe Câmpul lui Marte, pe cer 
începură să apară nori de furtună. Cerul deveni atât de 
întunecat, încât cei care se îngrijeau de rug începură să se 
sfătuiască, îngrijoraţi. Dar, după ce se adună toată lumea, norii 
negri se împrăştiară. O rază de soare auriu lumină catafalcul de 
pe rug. 

— Ştii ce vor spune, şopti cerşetorul, apropiindu-se de Lucius. 
Mirosul lui le făcuse drum până în faţă. Vor spune că norocul l-a 
însoţit pe Sulla chiar şi pe rugul funerar. Fortuna însăşi a alungat 
ploaia! 

S-au ţinut discursuri. Sulla a fost elogiat ca salvatorul 
Republicii. S-au povestit istorii care îi ridicau în slăvi virtutea şi 
geniul. Pentru urechile lui Lucius, cuvintele erau ca bâzâitul unor 
lăcuste. 

S-a dat foc rugului. Flăcările se înălţau din ce în ce mai sus. 
Lucius era atât de aproape, încât căldura îi dogorea pe faţă şi 
cenuşa zbura în jurul lui. Cerşetorul arătă către monumentul din 
apropiere, o criptă impunătoare, de dimensiunea unui mic 
templu, şi spuse ceva, dar Lucius nu reuşi să-l audă din cauza 
trosnetului lemnelor. Se încruntă şi clătină din cap. Cerşetorul 
vorbi mai tare, aproape ţipând. 

— Ce scrie pe inscripţia de pe frontonul templului? Se spune 
că Sulla şi-a compus singur epitaful. 

Valurile de aer cald făceau mai dificilă citirea, dar Lucius reuşi 
până la urmă să descifreze literele. Le citi cu glas tare: „Niciun 
prieten nu i-a făcut vreun bine şi niciun inamic nu i-a făcut vreun 
rău fără să fie răsplătit după merit.” 

Cerşetorul râse pe înfundate. Lucius îl privi cu milă şi repulsie. 

— Cine eşti? îl întrebă el. 

— Eu? Nimeni. Un oarecare. Unul dintre inamicii lui Sulla care 
şi-a primit răsplata pe deplin, cred. Am fost soldat. Am luptat 
întâi pentru Cinna, apoi pentru Marius - de fiecare dată 


238 


împotriva lui Sulla, cu toate că n-am avut niciun motiv deosebit. 
Şi uită-te la mine acum! Sulla m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. 
Dar tu, cetăţene? Eşti îmbrăcat cu veşminte alese, elegant şi 
îngrijit, şi ai mâinile şi picioarele întregi; cred c-ai fost unul 
dintre prietenii lui. Ţi-a dat Sulla răsplata cuvenită? 

Lucius avea la el o pungă cu monede. Băgă mâna în ea, apoi 
se răzgândi şi i-o întinse pe toată cerşetorului. Inainte ca 
bărbatul să apuce să-i mulţumească, Lucius se amestecă în 
mulţime. Îşi făcu loc prin îmbulzeală şi se întoarse în oraş. 

Forumul era pustiu. Paşii lui grăbiţi răsunau pe pavaj. Când 
trecu pe lângă Rostra, simţi un fior neaşteptat. Ridică privirea şi 
văzu statuia poleită cu aur a lui Sulla; soarele din spate îi oferea 
capului o aură strălucitoare. Chiar şi mort, dictatorul arunca o 
umbră rece asupra vieţii sale. 


239 


Anul 74 î.H. 


larna acelui an a fost neobişnuit de aspră. Viscolele veneau 
unul după altul, înecând oraşul în lapoviţă şi ploaie. In multe 
dimineţi, deasupra văilor plutea o ceaţă albă şi rece, iar colinele 
erau acoperite cu polei; din cauza lui, străzile şerpuite şi pavate 
erau periculos de alunecoase. 

Lucius luase o răceală la începutul iernii şi nu mai reuşea să 
scape de ea; durerea se muta de pe o parte a corpului pe alta, 
nedându-i deloc pace. leşea rareori şi primea puţini vizitatori, 
aşa că află foarte târziu, de la un muncitor vorbăreţ care venise 
să-i repare o spărtură în acoperiş, vestea pe care o ştia deja 
fiecare clevetitor din Forum: Gaius lulius Caesar fusese răpit de 
pirați în timpul unei călătorii pe Marea Egee. 

Lucius nu-şi mai văzuse de multe luni fiul sau pe lulia. 
Puținele vizite pe care i le făcuse fuseseră prea dureroase şi 
prea jenante pentru toţi. Dar, aflând de nenorocirea care se 
abătuse asupra fratelui ei, Lucius se simţi dator să se ducă s-o 
vadă şi s-o consoleze. 

Zguduit de accese de tuse, îmbrăcă o manta grea de lână şi 
se avântă pe străzile umede şi îngheţate, care duceau spre 
celălalt capăt al Palatinului, unde locuia lulia cu soţul ei, Quintus 
Pedius. 

După câte se părea, căsătoria era una reuşită. Oricât de 
nefericită ar fi fost la început, lulia încercase să se resemneze, 
pentru că nu avea de unde să ştie cât intenţiona Sulla să 
rămână dictator. Se adaptase repede la noua viaţă; era o 
supraviețuitoare, asemenea fratelui ei, se gândi Lucius cu 
amărăciune. Şi el se adaptase, în felul lui. Ca să nu 
înnebunească, alungase de la început orice gând că lulia ar fi 
putut să divorţeze într-o bună zi de Pedius şi să se 
recăsătorească cu el. După moartea lui Sulla, ideea i se mai 
strecurase din când în când în minte, în special atunci când 
singurătatea se dovedea prea apăsătoare, dar îşi pierduse 
demnitatea de roman atunci când acceptase să i se supună lui 


240 


Sulla; fără demnitate, nu mai avea nici autoritatea, nici voinţa să 
ia înapoi ceea ce îi aparținuse cândva. Nu avea rost să dea vina 
pe zei sau pe Gaius, nici măcar pe Sulla. Omul trebuie să-şi 
îndure soarta. 

Un sclav îi deschise uşa casei lui Pedius. lulia îl primi într-o 
cameră din spatele grădinii, unde fusese aprins focul şi 
obloanele erau trase, pentru a nu lăsa să intre frigul. Părea 
surprinsă şi puţin îngrijorată. 

Vederea ei a fost ca un pumnal înfipt în inimă. Chiar şi prin 
pliurile largi ale stolei se vedea limpede că este însărcinată. lulia 
îi observă direcţia privirii şi lăsă ochii în jos. 

Lucius încercă să-şi reprime nevoia de a tuşi. 

— Am venit pentru c-am auzit veştile despre fratele tău. 

lulia tresări. 

— Ce-ai auzit? 

— C-a fost răpit de pirați. 

— Şi? 

— Doar atât. 

lulia se încruntă. Veştile astea erau vechi. O îngrijorase, 
făcând-o să creadă că ştie ceva în plus faţă de ea. 

— Dacă pot să te ajut cu ceva... zise el pe un ton nesigur. 

— E frumos din partea ta, Lucius, dar eu şi Quintus am reuşit 
să strângem banii de răscumpărare. l-am trimis cu ceva timp în 
urmă. Tot ce putem face acum este să aşteptăm. 

— Inţeleg. 

Un zâmbet slab lumină chipul luliei. 

— Piraţii care-l ţin captiv sunt mai mult ca sigur nişte 
analfabeți. Dac-ar fi citit ce-a scris Gaius despre ei în scrisori, nu 
i-ar fi dat niciodată voie să le trimită. 

— Scrisori? 

— Aşa am aflat de situaţia lui. „Dragă soră, am fost luat 
prizonier. Crezi c-ai putea să aduni o mică răscumpărare pentru 
mine?“ Apoi a continuat să scrie insulte usturătoare la adresa 
celor care îl ţineau captiv - cât de necivilizaţi sunt, cât de 
proşti... Dacă te iei după spusele lui Gaius, el domneşte peste ei 
- le dă porunci, le cere mâncare mai bună şi un pat mai 


241 


confortabil şi chiar încearcă să-i înveţe bunele maniere. „Cu 
asemenea creaturi, trebuie să foloseşti un ton autoritar, ca şi 
cum i te-ai adresa unui câine.” De parcă toată experienţa asta 
nu ar fi decât un exerciţiu de învăţare pentru el - cum trebuie să 
te porţi cu un echipaj de pirați! Plecă privirea. Fireşte, bravada 
lui ar putea fi o încercare dea mă linişti şi de a-şi păstra curajul. 
La urma urmei, e vorba de tâlhari şi ucigaşi. Lucrurile pe care le 
fac oamenilor... poveştile înspăimântătoare care circulă despre 
ei... 

lulia începu să tremure şi i se frânse vocea. Lucius rezistă cu 
greu impulsului de a se duce spre ea şi de a o lua în braţe. Ştia 
că n-ar fi suportat dacă l-ar fi respins. 

— Gaius e un supravieţuitor, o încuraja el. La fel ca sora lui, 
continuă în gând. Sunt sigur că va fi bine. Tuşi în mâneca tunicii. 

— Lucius, eşti bolnav. 

— Pare mai grav decât e. Ar trebui să plec acasă acum. Am 
venit doar să-ţi ofer... Ridică din umeri. Nici nu ştiu de ce am 
venit. 

lulia se uita la flăcările din cămin. 

— Vrei să-l vezi pe... 

— Probabil c-ar fi mai bine să nu-l văd. 

— Creşte foarte repede. Are doar şase ani şi a învăţat deja să 
citească! Ştie de unchiul lui şi are coşmaruri cu pirați din cauza 
asta. Îţi seamănă perfect. 

Lucius simţi o greutate apăsătoare pe piept, de parcă l-ar fi 
strivit o stâncă. N-ar fi trebuit să vină. Tocmai când se pregătea 
să plece, un sclav intră grăbit în cameră. Tinea în mână un 
pergament rulat strâns, legat şi sigilat cu ceară. Când îl văzu, 
lulia făcu ochii mari. 

— Este... 

— Da, stăpână. De la fratele vostru! 

lulia luă scrisoarea şi o desfăcu. După ce studie cu atenţie 
conţinutul, începu să plângă. Lucius se pregăti sufleteşte să 
audă veşti rele. Apoi lulia îşi dădu capul pe spate şi începu să 
râdă. 


242 


— E liber! Gaius e viu, teafăr şi liber! E minunat! Lucius, 
trebuie s-auzi asta: „Dragă soră, timp de patruzeci de zile am 
fost ţinut prizonier împotriva voinței mele. Mulțumită 
răscumpărării pe care ai trimis-o, mi-am recăpătat libertatea. 
Experiența a fost cât se poate de neplăcută şi m-a istovit; nu-ți 
face griji pentru siguranța mea. Nu acelaşi lucru îl pot spune 
despre cea a piraţilor. De îndată ce-am fost eliberat, am 
organizat o echipă de căutare. A fost floare la ureche să-i găsim; 
neghiobii erau nerăbdători să-şi cheltuiască câştigurile 
necinstite şi s-au îndreptat către cel mai apropiat port cu 
tavernă şi lupanar. l-am prins uşor şi am recuperat mare parte 
din răscumpărare; îţi voi returna acum cât de mult pot şi restul, 
mai târziu. Cât despre pirați, am înălţat nişte cruci pe un deal 
care poate fi văzut de toate corăbiile care trec pe-acolo şi i-am 
crucificat. Cât m-au ţinut prizonier, i-am avertizat că îi aşteaptă 
un sfârşit crunt şi m-am ţinut de cuvânt. l-am privit murind unul 
câte unul. Să răspândeşti fără preget vestea în Roma. Intre noi 
fie vorba, sunt foarte mândru de deznodământ. Am făcut 
dreptate şi mi-am dovedit demnitatea de roman. Intâmplarea 
asta va fi o poveste de campanie minunată, când îmi va veni 
timpul să urc pe Scara Onorurilor. 

lulia începu să râdă. 

— Dragul de Gaius - mereu priveşte în viitor! Cred că va 
ajunge consul într-o zi; tu ce spui? 

Lucius îşi simţea gura uscată şi îl durea pieptul de la tuse. 

— Poate că va fi următorul Sulla, replică el. 

— Lucius! Ce lucru îngrozitor poţi să spui! 

— Sau poate următorul Gracchus - numai că fratele tău va 
reuşi probabil acolo unde Gracchii au dat greş. 

Înainte ca lulia să-i poată da un răspuns, fiul lor intră alergând 
în cameră. Preceptorul vârstnic, de origine greacă, intră repede 
în urma lui, vizibil tulburat. 

— N-am reuşit să-l opresc, stăpână. S-a răspândit vestea în 
casă că aţi primit o scrisoare de la fratele vostru. Micul Lucius 
vrea să ştie... 


243 


— Unde e unchiul Gaius? strigă băiatul. Tot îl mai ţin piraţii 
prizonier? 

lulia îi cuprinse faţa în palme. 

— Nu, nu-l mai ţin. Viteazul tău unchi Gaius a scăpat de la 
pirați. 

— A scăpat? 

— Da, chiar aşa. Şi ştii ce a făcut după aia? l-a prins şi i-a 
omorât. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi, până la ultimul! Unchiul Gaius i-a țintuit pe cruci; au 
avut o moarte îngrozitoare, aşa cum meritau. Piraţii ăia 
nenorociţi nu vor mai chinui niciodată pe nimeni. 

— Pentru că unchiul Gaius i-a ucis! 

— Exact. Aşa că nu mai trebuie să ai coşmaruri cu ei. Acum, 
trebuie să saluţi pe cineva. 

lulia ridică privirea, dar Lucius dispăruse. 

Ajuns în stradă, îl apucă o tuse violentă. Din gură îi ieşeau 
aburi. Mergea repede şi fără ţintă, încercând să-şi pună ordine în 
gânduri; sclavul lui trebuia să alerge ca să poată ţină pasul cu 
el. Ochii îi erau plini de lacrimi, care îi înceţoşau vederea şi îi 
ardeau obrajii. Nu văzu pojghiţa de gheaţă din faţa lui. Sclavul o 
văzuse şi îl strigă, avertizându-l de pericol, dar era prea târziu. 
Lucius păşise deja pe ea. 

Alunecă şi căzu pe spate, lovindu-se cu capul de o piatră. Se 
cutremură şi se zvârcoli, apoi rămase complet nemişcat. Din 
craniul său curgeau şiroaie de sânge. 

Văzând ochii larg deschişi şi lipsiţi de expresie ai stăpânului 
său şi felul ciudat în care i se răsucise gâtul, sclavul scoase un 
țipăt, dar era prea târziu. Lucius era mort. 


244 


“una 
mumog ds 
PEM 


uenn mos fa 


XI 


Urmaşul lui Caesar 


246 


Anul 44 î.H. 


De pe vremea regelui Romulus, idele lui februarie erau data la 
care se sărbătorea Lupercalia. 

Originea  Lupercaliei - escapada scandaloasă a tinerilor 
Romulus şi Remus, care, împreună cu prietenul lor Potitius, 
alergaseră dezbrăcaţi pe colinele Romei, cu chipurile mascate 
de piei de lup - fusese de mult uitată, la fel ca originile celor mai 
multe sărbători romane. Dar romanii preţuiau mai presus de 
orice tradiţiile moştenite de la strămoşi, continuând să respecte 
numeroase ceremonii oculte, sacrificii, festinuri, sărbători şi 
ritualuri de împăcare a zeilor, mult timp după ce originea 
acestor obiceiuri fusese dată uitării. 

Calendarul roman era plin de astfel de ritualuri, iar preoțimea 
care veghea la respectarea lor era numeroasă. Din cauză că 
religia determina sau cel puţin justifica acţiunile statului, 
senatorii studiau liste cu evenimente anterioare, pentru a stabili 
zilele în care puteau fi sau nu îndeplinite anumite proceduri 
legislative. A 

De ce păstrau romanii tradiţiile cu atâta credinţă? In spatele 
acestui devotament profund existau motivații întemeiate. 
Strămoşii lor săvârşiseră anumite ritualuri, iar pentru asta zeii le 
arătaseră mai multă bunăvoință decât altor popoare. Era firesc 
ca romanii să continue îndeplinirea acelor ritualuri, aşa cum le 
moşteniseră de la strămoşii lor, chiar dacă nu le mai înțelegeau 
pe de-a-ntregul. Să facă altfel ar fi însemnat să sfideze soarta. 
Acest raţionament era fundamentul conservatorismului roman. 

În ziua Lupercaliei, magistraţii oraşului, împreună cu tinerii din 
familiile nobile, alergau dezbrăcaţi pe străzile oraşului, aşa cum 
făcuseră strămoşii lor vreme de multe sute de ani. Aveau 
cureluşe din piele de capră, pe care le foloseau pe post de bice. 
Tinerele însărcinate sau cele care doreau să rămână însărcinate 
le ieşeau în întâmpinare şi le întindeau mâinile ca să fie plesnite 
de cureluşe, convinse că actul acesta le va spori ca prin farmec 
fertilitatea şi le va asigura o naştere uşoară. Nimeni nu ştia de 


247 


unde venea această convingere, dar făcea parte din suita 
considerabilă de credinţe moştenite, aşa că trebuia respectată. 

Gaius lulius Caesar conducea festivitățile de pe Rostra, unde 
stătea aşezat pe un tron aurit, îmbrăcat într-o splendidă robă 
purpurie şi însoţit de un alai credincios de scribi, gărzi de corp, 
comandanţi militari şi diferiţi linguşitori. 

La cincizeci şi şase de ani, Caesar era încă un bărbat frumos. 
Avea un chip plăcut, dar - în mod ironic, dată fiind porecla sa 
- îşi pierduse mare parte din păr, îndeosebi de pe creştet şi de la 
tâmple; părul rămas era pieptănat pe frunte, într-o încercare 
zadarnică de a-i ascunde chelia. Cei din jur îi ascultau cu atenţie 
fiecare cuvânt. Cetăţenii adunaţi să privească Lupercalia îl 
studiau cu teamă, venerație, respect, ură şi chiar cu dragoste, 
dar niciunul cu indiferenţă. După toate aparențele, Caesar ar fi 
putut trece cu uşurinţă drept un rege care îşi supraveghează 
supuşii, numai că nu purta nici o coroană. 

Caesar îşi câştigase locul după o viaţă de uneltiri politice şi 
victorii militare. La începutul carierei, se dovedise un maestru în 
strategii politice; nimeni nu putea manipula legile întortocheate 
ale Senatului mai abil decât el şi de multe ori îşi învinsese rivalii 
invocând un aspect de procedură nedesluşit. Se dovedise, de 
asemenea, un geniu militar; în mai puţin de zece ani, îi cucerise 
pe gali, înrobind milioane de oameni şi adunând averi colosale. 
Când rivalii lui din Senat încercaseră să-l lipsească de legiuni şi 
de putere, Caesar pornise spre Roma. Incepuse al doilea război 
civil, cea mai mare teamă a tuturor romanilor încă de pe vremea 
lui Sulla. 

In fruntea coaliţiei împotriva lui se afla Pompeius Magnus, 
care fusese în câteva rânduri aliatul lui Caesar. Forţele lui 
Pompeius au fost înfrânte în lupta de la Pharsalus, în Grecia. 
Pompeius a fugit în Egipt, unde l-au ucis acoliţii băiatului-rege 
Ptolemeu, oferindu-i capul în dar lui Caesar. 

Caesar a distrus orice opoziţie de jur-împrejurul Mării 
Mediterane. A făcut ordine în statele supuse Romei, asigurându- 
se de loialitatea conducătorilor acestora şi obligându-i să-i dea 
socoteală doar lui. Egiptul, cel mai mare producător de cereale 


248 


al lumii, a rămas independent, dar Caesar l-a înlăturat pe regele 
Ptolemeu, punând-o pe tron pe sora mai mare a acestuia, 
Cleopatra. Relaţiile lui cu tânăra regină erau atât politice, cât şi 
personale; se spunea că aceasta îi născuse un fiu. In prezent, ea 
şi copilul locuiau în afara Romei, pe celălalt mal al Tibrului, într-o 
casă grandioasă, demnă de un şef de stat. 

Caesar deţinea autoritatea absolută. Aşa cum făcuse şi Sulla 
înaintea lui, îşi luase cu mândrie titlul de dictator, dar, spre 
deosebire de predecesorul său, nu părea dispus să renunţe 
vreodată la putere. Dimpotrivă, îşi anunţase public intenţia de a 
rămâne dictator pe viaţă. Termenul de „rege“ era interzis în 
Roma, dar Caesar era un rege în toate privinţele. Interzisese 
alegerile şi numise magistrați pe termen lung. Mâna lui dreaptă, 
Marcus Antonius, ocupa funcţia de consul. Rândurile Senatului, 
subţiate de războiul civil, fuseseră completate cu membri noi, 
aleşi cu grijă de Caesar. Printre aceşti noi senatori se numărau, 
spre indignarea multora, şi câţiva gali, care îi erau mai devotați 
lui Caesar decât Romei. Nu se ştia ce rol urma să aibă Senatul 
pe viitor, în afară de acela de a aproba deciziile dictatorului. 
Controlul monetăriei şi vistieriei publice îl dăduse pe mâna 
sclavilor săi şi slujitorilor liberi. Toate legile şi tot tezaurul se 
aflau sub controlul său. Averea lui personală, acumulată în mulţi 
ani de cuceriri, depăşea orice imaginaţie. In comparaţie cu el, 
cei mai avuţi oameni din Roma erau săraci. 

Orice titlu şi-ar fi atribuit, era limpede pentru toată lumea că 
triumful lui Caesar vestea moartea Republicii. Roma nu avea să 
mai fie condusă de un Senat format din oameni egali, aflaţi în 
competiţie, ci de un singur om cu putere absolută asupra 
tuturor, inclusiv drept de viaţă şi de moarte. 

Îndelungatul război civil tulburase multe tradiţii, iar acum era 
de datoria dictatorului numit pe viaţă să se asigure că lucrurile 
revin la normal, astfel că la idele lui februarie Caesar era aşezat 
pe un tron pe Rostra şi urmărea desfăşurarea Lupercaliei. 

Printre alergătorii adunaţi în Forum, care îşi dezmorţeau 
picioarele şi se pregăteau de întrecere, se afla şi Lucius Pinarius. 
Bunica lui fusese răposata lulia, una dintre surorile lui Caesar, 


249 


iar bunicul lui fusese Lucius Pinarius, poreclit Infelix - 
„Nefericitul” -din cauza morţii sale timpurii, în urma unei 
căzături pe gheaţă. Lucius avea şaptesprezece ani şi mai luase 
parte la Lupercalia, dar acum era mult mai entuziasmat, pentru 
că Gaius, fratele bunicii sale, prezida evenimentul. 

Un bărbat solid, cu pieptul lat şi păros şi picioare viguroase 
venea spre el, cu mers trufaş. Unii bărbaţi deveneau puhavi şi 
se îngrăşau pe la treizeci şi şase de ani, nu şi Marcus Antonius. 
Avea o mare încredere în sine şi nu părea deloc deranjat, ba 
dimpotrivă, să fie văzut gol în public. Lucius avea încă trupul 
zvelt şi delicat de copil şi îl invidia pe Antonius pentru fizicul lui 
atletic; în ochii lui, bărbatul mai în vârstă arăta magnific. Era 
fascinat, de asemenea, de reputaţia traiului îmbelşugat pe care 
îl ducea consulul; nimeni nu-l întrecea pe Antonius la jocuri de 
noroc, băutură, încăierări sau femei. In plus, era un bărbat atât 
de prietenos, încât Lucius nu se simţea niciodată stingherit sau 
ruşinos în preajma lui, aşa cum se întâmpla când se întâlnea cu 
unchiul său. 

— Ce-i asta? îl întrebă Antonius, atingând pandantivul care 
atârna pe un lănţişor la gâtul lui. 

— Un talisman norocos, consule, răspunse băiatul. 

Antonius scoase o exclamaţie de dezaprobare. 

— Spune-mi Marcus, te rog. Dacă o să devin vreodată atât de 
îngâmfat, încât prietenii mei să se simtă obligaţi să mi se 
adreseze cu titlul, să mă înţepi cu un bold. 

Lucius zâmbi. 

— Bine, Marcus. 

— De unde-l ai? întrebă Antonius, referindu-se la pandantiv. 
Un cadou de la Caesar? 

— O, nu, e o moştenire de familie din partea tatălui meu. Mi l- 
a dat anul trecut, în ziua în care am îmbrăcat toga. 

Antonius cercetă amuleta cu atenţie. Avea ochii puţin injectaţi 
după cheful de noaptea trecută. 

— Nu pot să-mi dau seama ce formă are. 


250 


— Nimeni nu poate. Nu suntem prea siguri ce-a fost. Tata 
spune că s-a uzat în timp şi că e foarte, foarte vechi, poate chiar 
de pe vremea regilor sau de mai înainte. 

Antonius dădu din cap. 

— De pe vremea regilor... asta spun oamenii când se referă la 
o perioadă atât de îndepărtată, încât nimeni nu mai are 
cunoştinţe despre ea. De parcă vremea regilor nu s-ar putea 
întoarce... Ridică privirea spre Rostra şi îi făcu un semn din cap 
lui Caesar. Acesta îi răspunse în acelaşi mod, apoi se ridică să se 
adreseze mulţimii. 

— Cetăţeni! strigă Caesar. 

Acest singur cuvânt a fost de ajuns pentru a face mulţimea să 
tacă, captând atenţia tuturor. Printre realizările lui Caesar se 
număra şi faptul că era unul dintre cei mai buni oratori din 
Roma, capabil să se facă auzit la mare distanţă şi să vorbească 
liber şi elocvent despre orice subiect. Cu această ocazie, 
discursul lui a fost scurt şi la obiect. 

— Cetăţeni, ne-am adunat aici să îndeplinim unul dintre cele 
mai vechi şi mai solemne ritualuri, cursa Lupercaliei. La ea vor 
lua parte cei mai importanţi oameni din stat şi fiii celor mai 
vechi şi mai nobile familii. Lupercalia ne ajută să ne întoarcem în 
timp, la zilele pastorale din vremea strămoşilor noştri, când 
romanii locuiau aproape de pământ, de turme şi de zeii care au 
binecuvântat Roma cu darul fertilităţii şi al belşugului. 

Cetăţeni, din cauza războiului din ultimii ani, multe ritualuri au 
fost neglijate sau săvârşite în grabă. Cursa Lupercaliei s-a ţinut 
cu puţini participanţi şi cu şi mai puţină bucurie. Dar dacă ne 
ignorăm îndatoririle religioase, ne ignorăm strămoşii. Dacă ne 
îndeplinim ritualurile cum se cuvine, le oferim zeilor respectul 
cuvenit. Îmi face plăcere să spun că astăzi avem o adunare 
numeroasă, cu participanţi foarte puternici, gata să alerge la 
Lupercalia. lubitul nostru oraş a fost depopulat de nenorocirile 
războiului; mulţi bărbaţi nobili au murit. Acum, să sperăm că 
aceşti alergători vor porni repopularea Romei cu bicele lor 
sacre! Cetăţeni, preoţii au luat auspiciile pentru această zi. 


251 


Auspiciile sunt bune. Prin urmare, eu, Gaius lulius Caesar, 
dictatorul vostru, declar că Lupercalia poate să înceapă! 

La explozia de aplauze a mulţimii, alergătorii porniră. Traseul 
îi purta prin tot oraşul şi urmau să-l parcurgă de trei ori. 

Lucius rămase în preajma lui Antonius. li plăcea felul familiar 
în care îl trata, de parcă ar fi fost vechi tovarăşi de pahar sau de 
arme, şoptindu-i câte o glumă despre fundul lăsat al unui 
magistrat care lua parte la ritual sau făcând comentarii obscene 
despre femeile adunate de-a lungul drumului. La vederea lui 
Antonius, femeile şuşoteau şi chicoteau, îndemnându-se una pe 
alta să înainteze şi să-şi ofere încheieturile pentru a fi lovite. Cât 
de uşor îi era lui Antonius să flirteze cu ele! 

Văzând că Lucius şovăie, Antonius îl îndemnă să fie mai 
îndrăzneţ. 

— Mârâie la ele - le place la nebunie! Aleargă în cerc în jurul 
lor. Nu te teme să te uiţi drept în ochii lor şi să le măsori cu 
privirea, închipuie-ţi că eşti un lup care îşi alege cea mai 
dolofană oaie. 

— Dar, Marcus, nu sunt sigur că am... 

— Prostii! L-ai auzit pe unchiul tău, tinere - asta e îndatorirea 
ta religioasă! Urmează-mă şi fa ce fac eu. Cere puţin curaj de la 
amuleta aia pe care o porţi! 

Lucius respiră adânc şi făcu aşa cum i se spusese. Cu 
Antonius în frunte, era simplu. Îşi simţea picioarele puternice şi 
aerul care-i şuiera în plămâni în timp ce alerga. Văzu feţele 
zâmbitoare ale fetelor adunate pe marginea drumului şi le 
răspunse la surâs. Plesni aerul cu biciul, îşi lăsă capul pe spate şi 
scoase un urlet. 

Se simţi cuprins de un sentiment de euforie şi începu să 
înţeleagă caracterul sacru al ritualului. Când alergase la 
Lupercalia înainte, îşi îndeplinise sarcina detaşat, fără să se lase 
cuprins de spiritul sărbătorii. Ce era diferit de data asta? In 
primul rând, devenise bărbat şi îl avea pe Antonius alături, iar 
Gaius, fratele bunicii sale, era conducătorul suprem al Romei, 
guvernând  renaşterea lumii. Marele izvor al fertilităţii 
pământului, care îşi găsea expresia în Lupercalia, susura în 


252 


trupul lui. Când lovi cu biciul încheieturile unei fete care râdea 
nătâng, simţi o legătură divină care nu-l mai încercase 
niciodată. Senzaţia se manifesta şi fizic. Din când în când, 
simţea o excitare şi o greutate plăcută între picioare. Aruncă o 
privire înspre sexul lui Antonius, observând că şi prietenul lui era 
uşor excitat. 

Antonius remarcă schimbarea în Lucius şi râse. 

— Asta e, tinere! Aşa te vreau! 

Terminară primul tur şi alergară înapoi spre Forum, unde, la 
poalele Rostrei, se adunase o mulţime şi mai mare. Oamenii 
voiau să vadă finalul cursei şi să ia parte la ospăţul public care 
urma. Când alergătorii trecură pe lângă Rostra, Caesar ridică 
braţul în semn de salut. 

— Aşteaptă-mă aici, îi zise Antonius lui Lucius. Se desprinse 
de ceilalţi şi urcă pe Rostra, cu paşi uriaşi. De undeva - nu o 
avusese asupra lui până atunci - scoase o diademă din aur, 
acoperită cu frunze de laur. Ridică diadema sus, ca să o vadă 
toţi oamenii din mulţime. Ingenunche în faţa lui Caesar, apoi se 
ridică şi îi ţinu coroana deasupra capului. 

Mulțimea se arătă surprinsă, fiindcă gestul lui Antonius nu 
făcea parte din ritualul Lupercaliei. Unii râseră, alţii aclamară. 
Câţiva îndrăzniră să râdă batjocoritor şi să scoată exclamaţii de 
dezaprobare. Caesar îşi ascunse un zâmbet. Reuşind să 
păstreze un aer grav, ridică mâna şi îl împiedică pe Antonius să-i 
pună coroana pe cap. 

Mulțimea răspunse cu aplauze şi ovaţii. Caesar rămase 
nemişcat, doar ochii lui se mişcau, scrutând mulţimea şi 
studiindu-le cu atenţie reacţiile. Ridică mâna, făcându-i semn lui 
Antonius să se întoarcă la cursă. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă Lucius, când Antonius se alătură 
din nou grupului. 

Antonius mai ţinea încă diadema într-o mână, iar în cealaltă 
avea biciul din piele de capră. Ridică din umeri. 

— Strălucirea cheliei lui Gaius mă orbea. M-am gândit c-are 
nevoie de ceva s-o acopere. 

— Fii serios, Marcus. 


253 


— Pentru un om de vârsta lui Caesar, nimic nu e mai serios 
decât o chelie. 

— Marcus! 

Dar Antonius nu mai zise nimic. Mârâind şi urlând, sări spre 
un grup de tinere care ţipară, încântate. Lucius îl urmă, dornic 
să revină la euforia care îl cuprinsese în timpul primului tur. 

Când trecură prin Forum a doua oară, mulţimea devenise şi 
mai numeroasă. Din nou, Antonius ieşi din rând şi alergă pe 
estradă. Încă o dată, arătă coroana mulţimii. Câţiva oameni 
începură să scandeze: 

— Încoronează-l! încoronează-l! 

Alţii scandau: 

— Nu mai vrem rege! Nu mai vrem rege! 

Ca un mim pe scenă, Antonius se prefăcu că încearcă să pună 
diadema pe fruntea lui Caesar. Din nou, Caesar o refuză cu 
blândeţe, fluturând mâna de parcă ar fi vrut să alunge o insectă 
sâcâitoare. Reacţia oamenilor era mai puternică decât prima 
oară. Aclamau şi băteau din picioare. 

Antonius se retrase şi se alătură din nou grupului. 

— Marcus, ce se-ntâmplă? întrebă Lucius. 

Antonius murmură: 

— Caesar e comandantul meu. Mă gândeam că porţiunea aia 
vulnerabilă de chelie are nevoie de puţină acoperire strategică. 

— Marcus, nu e amuzant! 

Antonius dădu din cap şi râse. 

— Nimic nu e mai amuzant decât porţiunea de chelie a 
fratelui bunicii tale! apoi nu mai spuse nimic. 

Încheiară al treilea tur, care era şi ultimul. În faţa Rostrei se 
adunase o mulţime imensă, formată nu doar din oameni pioşi şi 
din cei care voiau să se înfrupte la ospăţul de după cursă, ci şi 
din mulţi alţii, pentru că vestea refuzului lui Caesar de a accepta 
coroana se răspândise prin oraş. Când Antonius urcă din nou pe 
Rostra, cele două scandări potrivnice deveniseră asurzitoare. 

— Încoronează-l! încoronează-l! 

— Nu mai vrem rege! Nu mai vrem rege! 


254 


Antonius se apropie a treia oară să pună diadema pe capul lui 
Caesar. Acesta o refuză din nou. 

Mulțimea îi răsplăti gestul cu aplauze furtunoase. 

Caesar se ridică de pe tron. Ridică mâinile, făcând semn 
mulţimii să tacă. Luă diadema din mâinile lui Antonius şi o ţinu 
sus, deasupra capului. Toţi îl urmăreau cu sufletul la gură. O 
clipă, păru că vrea să se încoroneze singur. 

— Cetăţeni! strigă el. Noi, romanii, avem un singur rege - pe 
Jupiter, regele zeilor. Marcus Antonius, ia înapoi această 
diademă şi du-o la Templul lui Jupiter. Oferă-i-o zeului din partea 
lui Gaius lulius Caesar şi a poporului roman. 

Aplauzele mulţimii erau asurzitoare. Caesar ridică din nou 
mâinile, cerând să se facă linişte. 

— Declar cursa Lupercaliei încheiată! Să-nceapă ospăţul! 

Lucius stătea în faţa Rostrei, cu privirea aţintită asupra lui 

Caesar. Nu ştia ce să creadă despre spectacolul la care 
tocmai asistase, aşa cum nu reuşea să-şi explice nici reacţia 
mulţimii. | se păruse că cei care scandaseră „încoronează-l!“, 
aclamaseră şi mai puternic atunci când refuzase coroana, de 
parcă gestul de a respinge acel simbol îl îndreptăţea să 
folosească puterea pe care o reprezenta. Şi cei care scandaseră 
„Nu mai vrem rege!“ aclamaseră cu acelaşi entuziasm; erau 
chiar atât de nesăbuiţi să creadă că doar fiindcă refuzase 
coroana, Caesar nu era de fapt regele lor? „Aparenţele 
înseamnă totul în politică”, îi spusese odată Antonius. Chiar şi 
aşa, toată situaţia asta i se părea prea încurcată. 

Lucius nu ştia ce să creadă nici despre Caesar. Fiecare bărbat, 
femeie şi copil din Roma păreau fie să-l venereze, fie să-l 
dispreţuiască cu ardoare, dar, în ochii lui, Caesar fusese 
întotdeauna unchiul Gaius, un om impresionant, fără îndoială, 
dar un simplu om în definitiv, cu aerul lui preocupat, cu părul 
pieptănat pe frunte şi obiceiul puţin caraghios de a vorbi despre 
el însuşi la persoana a treia. Chiar dacă îi stătuse în preajmă 
toată viaţa, Caesar păruse întotdeauna puţin distant şi rezervat. 
De fiecare dată când rămăseseră singuri, Lucius simţise o 


255 


oarecare stinghereală în gesturile lui. Uneori, Caesar îşi ferea 
privirea, în loc să-l privească în ochi. Care era explicaţia? 

Tatăl lui făcuse de câteva ori aluzii la o datorie pe care Caesar 
o avea faţă de familia lor, dar nu-i explicase niciodată la ce se 
referea. Lucius credea că avea legătură cu o întâmplare tragică 
sau ruşinoasă din trecut, din acelea despre care adulţii nu 
discută niciodată în faţa copiilor, şi presimţea cumva că totul 
pornise de la bunicii lui, lulia şi Lucius Nefericitul. Ce le făcuse 
sau cu ce le greşise Caesar? Probabil era ceva legat de bani sau 
de o insultă asupra demnităţii cuiva, sau de amândouă. Oricare 
ar fi fost greşeala, era neînsemnată în comparaţie cu înrobirea 
galilor sau masacrele războiului civil. Chiar şi aşa, Lucius era 
curios. Oare acum, că devenise bărbat, aveau să-i spună ce se 
întâmplase în perioada aceea îndepărtată şi tainică, dinainte de 
naşterea lui? 

XXX 

O lună mai târziu - cu o zi înainte de idele lui martie - Lucius 
Pinarius luă parte la un ospăț acasă la Marcus Lepidus, pe 
Palatinus. Lepidus luptase sub comanda lui Caesar, iar acum 
ocupa funcţia de Magister Equitum pe lângă dictator. Şi Caesar 
era prezent, la fel Marcus Antonius şi mulţi alţi comandanţi 
militari de încredere ai dictatorului. 

Antonius bău mai mult decât toţi. Deşi nu îl trăda niciun semn 
asociat în mod firesc cu beţia - vorbea cu claritate şi îşi 
stăpânea bine mişcările - ochii lui aveau o strălucire maliţioasă. 

— Aşadar, comandante, care e marele anunţ pentru care ne- 
ai adunat în seara asta? 

Caesar zâmbi. Îi ţinuse în suspans cât timp serviseră peştele 
şi carnea de vânat, dar se părea că Antonius nu mai avea 
răbdare să aştepte încă un fel pentru a auzi ce avea Caesar de 
spus. 

— Îţi pierzi răbdarea şi te plictiseşti prea repede, Antonius. La 
drept vorbind, cred că şi eu am fost cam plictisit în ultima 
vreme. De aceea l-am rugat pe Lepidus să vă invite la cină. O 
parte dintre voi m-aţi slujit în Gallia şi aţi fost martorii capitulării 
lui Vercingetorix. O parte dintre voi m-aţi slujit la Pharsalus, 


256 


unde l-am învins pe Pompeius. O parte aţi fost la Alexandria, 
unde am făcut pace între egipteni, în pofida trădării şi 
tertipurilor lor. lar alţii aţi fost la Thapsus, unde şi-a găsit 
sfârşitul Cato. Toţi aţi fost încercaţi în luptă - sau veţi fi în 
curând. Zâmbi, uitându-se la Lucius. Sunteţi elita războinicilor 
Romei. Sunteţi luptătorii cei mai de încredere pe care-i am. De 
asta am ţinut să vă văd pe toţi în noaptea asta, înainte de 
anunţul oficial pe care-l voi face mâine. 

— Da! şopti Antonius. Vorbeşti despre... 

— Parthia! exclamă Caesar, nedorind să-l lase nici măcar pe 
Antonius să rostească cuvântul înaintea lui. Am luat o hotărâre 
legată de invadarea Parthiei. 

Vorbele lui stârniră agitaţie în cameră. Toţi ştiau ce urma să 
spună Caesar, dar însemnătatea hotărârii era atât de mare, 
încât nu părea în întregime reală până când cuvintele nu erau 
rostite cu voce tare. 

— Şi? întrebă Antonius, neastâmpărat ca un copil. 

Caesar râse. 

— Răbdare, Antonius! Răbdare! Vine crema de ouă. Vom 
savura bucăţi fragede de carne de pasăre şi de porc, în cremă 
de ouă condimentată cu garum - nu-i aşa, Lepidus? Lepidus are 
unul dintre cei mai buni bucătari de pe Palatinus... 

— Comandante, te rog... 

— Bine, crema de ouă va trebui să aştepte. Caesar îşi drese 
glasul. Cred c-ar fi cazul să mă ridic pentru a face anunţul, iar 
voi ar trebui să vă luaţi paharele. Dragi prieteni: mâine, Caesar îi 
va înainta o cerere Senatului, pe care acesta sigur o va aproba. 
Afirmația stârni râsete uşoare. Caesar va cere o nouă comandă. 
Scopul acestei comenzi va fi campania militară împotriva... 
Antonius, pari gata să iei foc. Izbucniră din nou râsete, până 
când Caesar rosti în sfârşit cuvântul pe care aşteptau să-l audă: 
Parthiei! 

— Parthia! strigară cu toţii, ridicând paharele. 

Aşadar, zvonul era adevărat, se gândi Lucius, dând paharul 
peste cap. Caesar nu se mulțumea să stăpânească peste 
întreaga Mediterană şi urmărea o nouă cucerire: ţinutul vechilor 


257 


perşi, care, după ce fusese cucerit de Alexandru, devenise 
regatul Parthiei. 

În toată lumea cunoscută, Parthia era singura putere care ar fi 
putut rivaliza cu Roma. Când Lucius avea nouă ani, generalul 
Marcus Licinius Crassus, renumit pentru înăbuşirea marii 
răscoale a sclavilor conduşi de Spartacus, luptase în fruntea 
unei armate romane împotriva părţilor, folosind Syria ca bază 
pentru operaţiuni. Crassus fusese cel mai bogat om din Roma şi 
aliatul politic al lui Pompeius şi al lui Caesar; cei trei bărbaţi 
formaseră pentru o vreme aşa-numitul triumvirat, care pusese 
capăt rivalităţii dintre ei, chiar dacă fiecare continuase să 
comploteze în secret, ca să-şi sporească influenţa în stat. 
Crassus crezuse că invadarea Parthiei avea să fie marea lui 
şansă. Sperase să reuşească în Parthia ceea ce realizase deja 
Caesar în Gallia - să câştige faimă şi bogății, numai că bogăţiile 
Parthiei le întreceau cu mult pe cele ale Galiei. 

Dar se întâlnise cu Nemesis. În lupta de la Carrhae, armata lui 
Crassus fusese înconjurată şi supusă unui atac cu săgeți. Fiul lui 
fusese ucis în timp ce încerca să spargă rândurile părţilor cu o 
unitate de cavalerie. Îi tăiaseră capul şi se folosiseră de el ca să- 
i necăjească tatăl. După ce douăzeci de mii de soldaţi romani 
fuseseră ucişi, iar alţi zece mii căzuseră prizonieri, părţii îi 
propuseseră un armistițiu lui Crassus, apoi îl trădaseră, îl 
uciseseră şi îl decapitaseră, ca pe fiul lui. Îşi sărbătoriseră cu 
mare pompă triumful asupra romanilor care încercaseră să-i 
invadeze şi îi oferiseră capul lui Crassus în dar aliatului lor, 
regele Armeniei, care, se spunea, îl folosise într-o reprezentaţie 
a piesei lui Euripide, Bacchae. Crassus sperase să ajungă 
conducătorul lumii, dar capul lui ajunsese decor de scenă. 

Umbra înfrângerii lui Crassus îi bântuia de atunci pe romani. 
Parţii erau văzuţi drept duşmanii puternici din răsărit, care 
rămăseseră necuceriţi. Acum, că războiul civil le pusese capăt 
luptelor pentru putere din cadrul Republicii divizate, părea firesc 
ca stăpânul Romei să-şi întoarcă atenţia către Parthia. 

— Vă spun deschis că nu trebuie să subestimăm înzestrările 
militare ale părţilor, continuă Caesar. Dar nici nu e cazul să le 


258 


supraestimăm. Nu trebuie să lăsăm înfrângerea lui Crassus să 
ne descurajeze. Sincer să fiu, în calitate de comandant, Crassus 
n-ar fi putut să rivalizeze cu niciunul dintre voi - nici măcar cu 
tine, Lucius, care eşti lipsit de experienţă. Ca subofițer în armata 
lui Sulla, Crassus l-a slujit bine pe dictator, dar a fost 
întotdeauna eclipsat de Pompeius. E drept că a înăbuşit răscoala 
sclavilor conduşi de Spartacus, dar Senatul a refuzat după aceea 
să-l răsplătească cu un triumf, şi asta pe bună dreptate: ar fi 
fost ruşinos ca un roman să sărbătorească victoria asupra unei 
armate de sclavi. Campania împotriva părţilor a fost încercarea 
disperată a lui Crassus de a-şi face un nume ca soldat. A ţintit 
prea sus. 

— Chiar şi-aşa, zise Antonius, dacă e să pornim împotriva 
părţilor, vreau să mă asigur că testamentul meu e în ordine. 

Era o glumă macabră, cum îi plăcea lui, mai ales după ce 
băuse. Ceilalţi îl luară peste picior, dar Caesar îi opri. 

— Antonius vorbeşte cu înţelepciune. Şi testamentul meu e 
păstrat în siguranţă, în grija fecioarelor vestale. Omul trebuie să 
se gândească dinainte la ziua în care singurul lucru care va 
rămâne din el va fi numele lui. Cât timp oamenii vorbesc despre 
el, faima lui trăieşte. Dar trebuie să ia dinainte măsuri pentru ca 
bunurile pământeşti pe care le deţine să fie împărţite după cum 
crede el de cuviinţă. Caesar se uită mai întâi la Lucius, apoi la 
Antonius, dar era greu de citit în privirea lui la ce se gândeşte. 

Ce dispoziţii cuprindea testamentul lui Caesar? Nimeni nu 
ştia. Caesar era un rege fără moştenitori direcţi. Nu-l 
recunoscuse niciodată pe fiul Cleopatrei ca fiind al lui. Se 
zvonea că Marcus Junius Brutus, care luptase împotriva lui 
Caesar şi fusese grațiat de acesta, era fiul său nelegitim, dar 
Caesar nu adeverise niciodată zvonul. Cele mai apropiate rude 
de sânge pe linie bărbătească erau urmaşii celor două surori ale 
lui - nepotul lui, Quintus Pedius, care luptase sub comanda sa 
în Gallia, şi cei doi tineri strănepoţi, Gaius Octavius şi Lucius 
Pinarius. Dintre cei trei, doar Lucius se afla la cină; ceilalţi doi 
erau plecaţi din Roma, cu îndatoriri militare. 

Antonius le remarcă lipsa. 


259 


— Păcat că ceilalţi doi nepoți ai tăi n-au putut fi aici în seara 
asta. 

— Da, dar toţi trei vor avea ocazia să se acopere de glorie în 
campania împotriva părţilor. Quintus a fost deja încercat în 
luptă. Cât despre Gaius... Ochii lui Caesar străluciră; era foarte 
ataşat de Gaius Octavius. Nu are decât optsprezece ani, dar e 
plin de viaţă, îmi aduce aminte de mine la vârsta lui. În pofida 
nenorocirilor care s-au abătut asupra lui în ultimul an - boala şi 
naufragiul vasului - a reuşit să ia parte la asediul final împotriva 
armatei lui Pompeius din Spania, dând dovadă de multă vitejie. 
Şi-a pierdut tatăl când avea doar patru ani. Şi eu mi-am pierdut 
tatăl când eram încă foarte tânăr, aşa că am făcut tot posibilul 
să am grijă de el. E şi un orator destul de bun. 

— A avut cel mai bun profesor, replică Antonius. 

Caesar clătină din cap. 

— Nu. Nu e meritul meu. Are un talent înnăscut. Îmi amintesc 
şi acum elogiul de la înmormântarea bunicii sale, când nu avea 
decât doisprezece ani. 

— Şi ce zici de flăcăul ăsta? întrebă Antonius, zâmbindu-i lui 
Lucius. O clipă, Lucius se temu că Antonius are de gând să 
întindă mâna şi să-l ciufulească, de parcă ar mai fi fost copil. 
Ascultând laudele aduse de Caesar vărului său Gaius, Lucius 
începea să resimtă acut lipsa lui de realizări. 

— Lucius e abia la începutul carierei, răspunse Caesar. Dar îl 
urmăresc îndeaproape. Campania din Parthia îi va da ocazia de 
a arăta lumii de ce e în stare. 

— Să închinăm pentru campania din Parthia, atunci! zise 
Lucius, apucând paharul şi ridicându-l. 

— Pentru campania din Parthia! zise şi Antonius. El şi ceilalţi 
se alăturară toastului. Caesar dădu din cap, aprobator. 

Se aduseră noi feluri de mâncare şi mai mult vin. Discuţia 
intră pe alt făgaș. Lepidus făcu o observaţie legată de hotărârea 
lui Caesar de a restaura statuile lui Sulla şi Pompeius, care 
fuseseră dărâmate de pe piedestaluri şi zdrobite de mulţime în 
urma victoriei lui. De ce îşi ridicase Caesar inamicii la loc pe 
piedestaluri? 


260 


— Lepidus, ştii că politica lui Caesar a promovat întotdeauna 
clemenţa; pe termen lung, răzbunarea nu-ţi aduce nimic bun. 
Sulla, în pofida crimelor comise, şi Pompeius, în pofida greşelilor 
lui fatale, au fost nişte romani iluştri. Merită ca lumea să-şi 
amintească de ei. De aceea, din ordinul lui Caesar, statuia lui 
Sulla călare va fi aşezată în curând la loc pe piedestalul ei de 
lângă Rostra. Statuia lui Pompeius s-a întors deja la locul ei de 
onoare, în sala de adunare a teatrului Pompeius, construit pe 
Câmpul lui Marte. Acolo se va întruni mâine Senatul. Statuia lui 
Pompeius îmi va fi martoră când voi cere comanda asediului 
împotriva Parthiei. 

Luă o gură de cremă de ou şi zâmbi. 

— Ce bine că Pompeius i-a oferit Romei primul ei teatru 
permanent! Aşa va rămâne în amintirea noastră. Cât despre 
Sulla, a fost un prost c-a renunţat la dictatură. Dar dacă n-ar fi 
făcut-o, unde ar fi astăzi Caesar? 

— Unde am fi noi toţi? întrebă Antonius, care profită de ocazie 
ca să închine un nou pahar. 

Lucius simţea în sfârşit că vinul şi camaraderia celorlalţi îi 
oferiseră destul curaj să se alăture discuţiei. 

— Unchiule, zise el, pot îndrăzni să te-ntreb ce planuri ai 
pentru Roma? 

— Ce vrei să spui, tinere? 

— Mă refer la planurile tale pentru oraş. Se zvoneşte c-ai vrea 
să muţi capitala pe locul Troiei antice, sau chiar la Alexandria. 

Caesar îl privi cu şiretenie. 

— Oare de unde pornesc aceste zvonuri? Şi de ce Troia, mă 
rog? 

Lucius ridică din umeri. 

— Preceptorii mei susţin că există o legătură străveche între 
Troia şi Roma. Cu mult timp în urmă, chiar înainte de Romulus şi 
Remus, războinicul troian Aeneas a supravieţuit căderii oraşului, 
a traversat marea şi s-a stabilit lângă Tibru. În venele romanilor 
curge sânge troian. 

— Şi ce motiv aş avea să-mi părăsesc oraşul natal şi să mut 
capitala la Troia? întrebă Caesar. E drept că poziţia ei, pe coasta 


261 


Asiei, o transformă într-o punte de legătură între Orient şi 
Occident, cu atât mai importantă cu cât stăpânirea noastră s-ar 
putea extinde până în Parthia şi dincolo de ea. Dar nu voi face o 
nouă capitală la Troia. Şi de ce aş muta capitala la Alexandria? 
Cred că motivul acestui zvon e evident. Între Roma şi Egipt 
există acum, cum să spun, o legătură specială. 

— Chiar ai pus o statuie a reginei Cleopatra în noul Templu al 
lui Venus, alături de statuia zeiţei, interveni Antonius. 

— Da. Mi s-a părut un gest potrivit pentru a-i comemora vizita 
de stat. Cât despre Alexandria, e un oraş foarte vechi şi foarte 
complex... 

— Un oraş întemeiat de un cuceritor şi obişnuit cu conducerea 
regilor, zise Antonius. 

— Chiar şi aşa, nu am nici cea mai mică intenţie să fac din el 
capitala lumii. 

— Dar îţi dai seama, unchiule, de ce pe oameni îi deranjează 
atât de tare astfel de zvonuri. Se tem că dacă vei muta vistieria 
şi instituţiile statului în altă parte, Roma nu va mai fi decât un 
colţ de provincie, iar însemnătatea Senatului se va reduce la cea 
a unui simplu consiliu orăşenesc. 

Caesar izbucni în râs. 

— Oricât de amuzantă ar fi această idee, nu am de gând să 
mut capitala. Cred c-ar trebui să explic asta mâine în discursul 
către Senat, ca să-i liniştesc. Zeii înşişi au hotărât ca Roma să 
fie centrul lumii şi aşa va rămâne mereu. Departe de mine 
gândul de a părăsi oraşul! Dimpotrivă, am planuri să-l extind şi 
să-l fac mai bogat. Inginerii mei lucrează la un proiect care să ne 
permită să deviem cursul Tibrului şi să construim diguri de-a 
lungul coastei, pentru a face din Ostia un port la fel de mare 
cum era Cartagina. Gândiţi-vă ce va însemna asta pentru 
comerţul roman! 

— Fiindcă a venit vorba de Cartagina... începu Antonius. 

Caesar dădu din cap. 

— Da, am început deja să întemeiez noi colonii în Cartagina şi 
Corint, cele două oraşe de seamă pe care strămoşii noştri le-au 
distrus într-un singur an. Grecii vor slăvi renaşterea Corintului, 


262 


iar colonia din Cartagina va fi împlinirea vechiului vis pe care 
Gaius Gracchus nu l-a putut pune în practică. Da, am planuri 
mari pentru Roma. Planuri măreţe... 

Limbile se dezlegau din ce în ce mai tare, pe măsură ce 
urcioarele de vin se goleau. Lucius observă că Caesar băuse 
mult mai puţin decât ceilalţi, iar Antonius, mult mai mult. 

Lepidus aduse în discuţie subiectul morţii. 

— Ştim cu toţii cum a murit Sulla, chinuit de o boală 
îngrozitoare; dar s-a purtat ca un despot fără inimă până în 
ultima clipă, poruncind moartea altora. Şi Crassus a avut un 
sfârşit nenorocit. 

După lupta de la Pharsalus, Pompeius a ridicat ancora spre 
Egipt, sperând să pornească un ultim atac, dar oamenii regelui 
Ptolemeu l-au înjunghiat de moarte înainte să pună piciorul pe 
țărm, apoi i-au trimis capul în dar lui Caesar. După bătălia de la 
Thapsus, Cato s-a aruncat în propria sabie, dar slujitorii lui 
devotați l-au găsit şi i-au cusut rana; a trebuit să aştepte până 
când au adormit ca să-şi smulgă firele cu degetele şi să-şi 
scoată intestinele! 

— Şi cu ce scop ne relatezi aceste întâmplări îngrozitoare, 
Lepidus? dori să afle Antonius. 

— Moartea poate surveni în multe feluri. Dacă omul ar putea 
alege, care ar fi cea mai bună moarte? 

Caesar răspunse prompt: 

— Cea rapidă şi neaşteptată, chiar dacă poate fi sângeroasă 
şi dureroasă. Ar fi de preferat unei morţi lente. Dintre toate 
cazurile pe care le-ai amintit, moartea lui Pompeius a fost cea 
mai bună. Toţi ceilalţi au văzut umbra morţii cu mult timp 
înainte să-i ajungă şi au aşteptat-o cu teamă, dar Pompeius a 
sperat până în ultima clipă, iar sfârşitul a venit pe nebănuite. E 
drept că trupul i-a fost profanat, dar când am intrat în posesia 
rămâăşiţelor lui, am avut grijă să fie curățate şi să se 
săvârşească ritualurile corespunzătoare. Spiritul lui şi-a găsit 


liniştea. 
XXX 


263 


Cina ajunsese la final şi oaspeţii începuseră să-şi ia rămas- 
bun. Caesar îşi exprimă intenţia de a merge singur cu Lucius, 
acasă la părinţii lui. 

— Am de discutat ceva personal cu nepotul meu, zise el, 
uitându-se o clipă la Lucius, apoi ferindu-şi privirea. 

— Singuri? Doar voi doi? întrebă Antonius. 

— De ce nu? 

— Cel puţin câţiva dintre noi ar trebui să meargă cu tine, zise 
Antonius. Pentru protecţie. Dacă ai nevoie de intimitate, putem 
rămâne cu câţiva paşi în spatele tău. 

Caesar clătină din cap. 

— De ce a făcut Caesar atât de multe pentru a-i face pe plac 
poporului Romei, cu mari ospeţe şi distracţii publice, dacă nu ca 
să fie în siguranţă când vrea să se plimbe prin oraş fără gardă 
de corp? 

— E o iluzie frumoasă, replică Antonius, dar în realitate... 

— Nu, Antonius. Nu vreau să merg pe străzile oraşului 
temându-mă pentru viaţa mea. Tot omul e dator cu o moarte. 
Frica de moarte provoacă mai multă suferinţă decât moartea 
însăşi, iar eu refuz să mă las pradă ei. E puţin de mers de-aici 
până la Lucius acasă, şi chiar mai puţin de acolo până la mine 
acasă. Voi fi în deplină siguranţă. 

Antonius dădu să protesteze din nou, dar o singură privire a 
lui Caesar îl amuţi. 

Lucius era ca întotdeauna puţin stânjenit în prezenţa lui 
Caesar. Traversau Palatinul, singuri sub lumina lunii, şi avea 
senzaţia că nici Caesar nu se simte în largul lui. Incercase de 
mai multe ori să-i spună ceva, apoi tăcuse. Cel mai de seamă 
general al lumii şi al doilea mare orator al ei - căci până şi 
Caesar îi ceda primul loc elocventului Cicero - părea că nu 
reuşeşte să-şi găsească cuvintele. 

— Pe Hades! murmură el într-un final. O s-o spun cât mai 
deschis cu putinţă. Lucius, bunicul tău... 

— Cel căruia i se zice Nefericitul? 

— Da. El mi-a făcut cândva o mare favoare. Mi-a salvat viaţa. 

— Cum aşa, unchiule? 


264 


— Îmi vine foarte greu să vorbesc despre asta. De fapt, nu i- 
am mai povestit nimănui această întâmplare, dar tu ai dreptul 
să afli adevărul despre bunicii tăi şi despre sacrificiul pe care l- 
au făcut pentru mine. S-a întâmplat pe când Sulla era dictator, 
la apogeul proscrierilor. Eram foarte tânăr, doar cu un an sau 
doi mai mare decât eşti tu acum. Mă aflam în mare primejdie. 
Eram, de asemenea, foarte bolnav, suferind de friguri. Îşi ridică 
privirea spre lună. La lumina ei slabă, Lucius îl întrezări pe 
tânărul Caesar de altădată. Poate că de asta mă încăpăţânez 
acum să nu mă tem de moarte; m-am temut destul în tinereţe. 
Mă furişam dintr-o ascunzătoare în alta, ca să nu-mi ia urma 
oamenii lui Sulla, dar un individ pe nume Phagites m-a găsit 
acasă la bunicii tăi... 

Continuă să-i povestească lui Lucius despre mita pe care o 

plătise Lucius Pinarius ca să-i salveze viaţa şi apoi despre 
sacrificiul extraordinar pe care li-l ceruse Sulla luliei şi lui Lucius 
Nefericitul - desfacerea căsătoriei lor după ce Caesar refuzase 
să divorţeze de soţia lui şi să-i dea astfel satisfacţie lui Sulla. 
_ — Bunica ta a suferit, dar şi-a revenit repede; aşa era firea ei. 
Insă bunicul tău n-a mai fost niciodată la fel. Era un om distrus. 
Se purtase onorabil, dar se simţea dezonorat. Nu vedea nicio 
cale de a îndrepta răul care-i fusese făcut. Dac-ar fi trăit, poate 
c-aş fi găsit până la urmă o cale de a-l răsplăti, un mod de a-l 
ajuta să-şi recapete respectul de sine. Dar a murit când era încă 
destul de tânăr şi înainte ca eu să-mi fac un nume în lume. 

Mergeau încet. Caesar se opri brusc. 

— Ştii cum a murit? 

— A alunecat pe o pojghiţă de gheaţă. 

— Da. Ştii unde? 

Lucius ridică din umeri. 

— Undeva pe Palatinus, cred. 

— S-a petrecut chiar în locul în care ne aflăm acum. 

La lumina argintie a lunii, nu era greu să-şi imagineze drumul 
acoperit cu gheaţă. Il trecură fiorii. 


265 


— După părerea ta, a avut parte de o moarte bună - rapidă şi 
neaşteptată. Poate că zeii i-au oferit un sfârşit timpuriu fiindcă li 
s-a făcut milă de el. 

— Poate, dar de atunci datoria faţă de bunicul tău nu-mi dă 
pace. Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul, iar morţii nu se 
mai întorc. Dar pot să mă asigur că tu, Lucius, vei avea toate 
şansele de a-ţi câştiga propria faimă. Aş fi făcut-o oricum, 
pentru că suntem rude; dar voiam să afli sacrificiul pe care l-a 
făcut bunicul tău, ca să înţelegi ce s-a întâmplat înainte. Voi fi 
mulţumit dacă tu vei câştiga demnitatea pe care bunicul tău o 
crezuse pierdută. 

— lţi sunt recunoscător că mi-ai spus, unchiule. Nu ştiu ce 
altceva aş mai putea spune. 

Reflectă în tăcere asupra cuvintelor pe care Caesar le rostise 
cu un aer grav. Ce mai însemnau acum „demnitatea” şi 
„onoarea”? Intr-o lume condusă de un rege, vechea Scară a 
Onorurilor, pe care fiecare om concura împotriva celor 
asemenea lui pentru a deveni primul om din stat, devenise 
lipsită de importanţă. 

Caesar păru să-i citească gândurile. 

— Scara Onorurilor nu va mai avea pe viitor chiar aceeaşi 
însemnătate pe care a avut-o pentru înaintaşii noştri, dar 
oamenii ambiţioşi vor reuşi totuşi să câştige recunoştinţa Romei, 
pe lângă bogății şi faimă, pe câmpul de luptă. Vrei să-ţi spun un 
secret, Lucius? Ceva ce nu i-am împărtăşit nici măcar lui 
Antonius? 

O porniseră din nou spre casa lui Lucius. 

— Ambiţiile mele militare - planurile pe care le am pentru 
Roma - sunt chiar mai mari decât îşi închipuie Antonius şi 
ceilalţi. Ideea de a cuceri Parthia îi însufleţeşte, dar imaginaţia 
lor nu merge mai departe de-atât. Planurile lui Caesar au în 
vedere mai mult decât simpla cucerire a Parthiei. Da, visul meu 
e să înrobesc Parthia, iar apoi să traversez pe malul celălalt al 
Pontului Euxin şi să fac un ocol, cucerind Scythia, Germania şi 
toate ţinuturile cu care se învecinează ele, să traversez canalul 
până în Britannia şi, în final, să mă întorc în Italia prin ţinutul 


266 


galilor, sfârşind de unde am început. Când Caesar va realiza 
toate astea, Roma va fi un adevărat imperiu, mărginit de jur- 
împrejur de ocean. 

Lucius era impresionat de măreţia acelei viziuni şi măgulit că 
Caesar alesese să i se destăinuie. Dar asta nu era tot. 

— N-a mai existat niciodată un asemenea imperiu; nici măcar 
cel al lui Alexandru nu a fost atât de întins. E drept că, după 
moartea lui Alexandru, ţinuturile cucerite de el nu au rămas 
unite, ci au fost împărţite între moştenitori, cu multe lupte şi 
vărsare de sânge. Generalul lui, Ptolemeu, a fost cel mai 
favorizat, pentru că a primit Egiptul; regina Cleopatra e urmaşul 
lui direct. Dar ce se va întâmpla cu Imperiul Roman după 
moartea mea, Lucius? Va fi un singur regat, cu un singur 
conducător? Va fi împărţit cu grijă între mai multe regate, toate 
aflându-se în strânsă alianţă? Sau va fi fărâmiţat în regate 
rivale, care se vor lupta între ele? 

— Dar n-ar putea deveni din nou republică, unchiule? 

Caesar zâmbi, de parcă ar fi contemplat o idee năstruşnică. 

— Presupun că orice e posibil - chiar şi asta! Nimeni din 
generaţia mea n-ar putea găsi o cale de a pune din nou 
republica pe picioare, dar poate că generaţiile viitoare vor reuşi. 
Între timp, fac tot ce pot să stabilesc un curs pentru viitor. Poate 
că voi trăi până la adânci bătrâneţi şi voi găsi o cale de a-mi 
transmite moştenirea neştirbită; sau poate că voi muri în seara 
asta, aşa cum au murit tatăl meu şi tatăl lui, loviți de zei fără 
avertisment. În momentul de faţă, testamentul meu le asigură 
urmaşilor mei viitorul şi desigur că te afli şi tu printre ei, Lucius. 
Dar dacă puterea mea va dăinui şi planurile pe care le am vor 
deveni realitate, va fi nevoie de rânduieli mai complicate. 

Îţi spun toate astea, Lucius, pentru că s-ar putea ca zeii să 
aibă în minte un destin aparte pentru tine. Faptul că te tragi din 
neamul luliilor face din tine un urmaş al lui Venus, la fel ca mine. 
lar tatăl tău ţi-a oferit unul dintre cele mai vechi nume din 
istoria Romei. Pinarii sunt o familie străveche - dar tu, Lucius, 
eşti foarte tânăr. Nu ai realizat nimic până acum; dar nici nu ai 
făcut greşeli. Pregăteşte-te. Arată-mi devotament şi dovedeşte- 


267 


ţi vitejia în luptă. Observă comportamentul celorlalţi; însuşeşte- 
ţi virtuțile lor şi evită-le viciile. Mă gândesc îndeosebi la 
Antonius. Ştiu că sunteţi apropiaţi, dar ţie îţi stă în putere să 
devii un om mult mai de seamă ca el. 

Lucius se încruntă. 

— Dar ai mare încredere în Antonius! 

— Da, dar asta nu-nseamnă că nu-i văd şi defectele. 

Încurajat de faptul că Caesar îi arătase o aşa mare încredere, 

Lucius îndrăzni să-l întrebe despre întâmplarea care avusese 
loc în urmă cu o lună, când Antonius îi oferise de trei ori 
diadema în timpul Lupercaliei. 

— Ai fost acolo, îi răspunse Caesar. Ai văzut ce s-a întâmplat. 
Ce-ai crezut? 

— Cred c-ai pus la cale incidentul, ca pe o piesă, pentru a afla 
reacţia mulţimii faţă de o coroană. Când ai văzut că atât de 
mulţi sunt nemulţumiţi, i-ai liniştit, spunându-le că nu ai nicio 
intenţie să devii regele lor. 

Caesar încuviinţă. 

— În politică, realitatea e la fel de importantă ca aparenţa. Nu 
poţi să ţii cont de una şi să o ignori pe cealaltă. Omul trebuie să 
afle nu doar ce este, ci şi ce cred ceilalţi despre el. Problema 
asta a coroanelor şi a titlurilor este o chestiune complicată. Să-ţi 
mai spun un secret? 

Lucius dădu din cap. 

— Mâine, înainte de discuţia privind atacul asupra Parthiei, 
unul dintre senatorii care îmi sunt devotați va face un anunţ 
legat de Cărţile Sibiline. Se pare că preoţii însărcinaţi cu 
interpretarea versurilor au descoperit un pasaj remarcabil, care 
susţine că părţii pot fi cuceriţi doar de un rege. Am refuzat 
diadema oferită de Antonius la Lupercalia, în aclamaţiile 
poporului. Dar ce-ar fi dacă Senatul l-ar implora pe Caesar să 
accepte titlul regal, pentru a asigura cucerirea Parthiei? 

— Aşadar, chiar vei deveni rege? întrebă Lucius. Şi asta se va- 
ntâmpla mâine? 

Caesar zâmbi cu şiretenie. 


268 


— Ăsta-i planul: Senatul va declara că Caesar e regele tuturor 
provinciilor romane din afara Italiei, cu dreptul de a purta 
coroana pe uscat sau pe mare în orice loc, în afară de ltalia. 
Acest amănunt va satisface atât nevoia de autoritate a lui 
Caesar, cât şi nevoia Senatului şi a cetăţenilor de a crede că nui 
se supun unui rege. Caesar va fi rege asupra restului lumii, în 
numele Romei. 

Lucius se încruntă. 

— Prevestirile augurilor, semnele şi Cărţile Sibiline nu sunt 
decât nişte instrumente de care oamenii să se folosească după 
cum le convine? Nu exprimă cu adevărat voinţa zeilor? 

— Poate că sunt adevărate ambele teorii. Prevestirile 
augurilor şi celelalte sunt, într-adevăr, nişte instrumente, iar 
omul care le stăpâneşte e favorizat de zei. E uimitor cât de des 
voinţa divină coincide cu planurile oamenilor cu iniţiativă. 
Caesar zâmbi. Desigur, nu toate semnele sunt favorabile. Dac- 
aş asculta toate avertismentele pe care le primesc de la 
prevestitori la fiecare colţ de stradă, ar însemna să nu mai ies 
niciodată din casă, cu atât mai puţin să îndrăznesc să fac acea 
propunere în faţa Senatului, mâine. 

— Ai primit un avertisment concret? 

— Prea multe ca să le pot povesti! Stele căzătoare, capre care 
s-au născut cu două capete, lacrimi curgând din ochii statuilor, 
litere apărute pe nisip în mod miraculos - mi s-au adus la 
cunoştinţă tot felul de semne în ultima lună. Unele susţin că 
idele lui martie ar fi de rău augur. E unul dintre motivele pentru 
care Antonius a fost atât de grijuliu în ultima vreme. E de părere 
c-ar trebui să mă înconjor tot timpul de gărzi de corp, dar 
Caesar s-a hotărât să nu ia în seamă aceste aşa-zise prevestiri şi 
să facă cum crede de cuviinţă. 

Conversaţia lor liniştită a fost întreruptă pe neaşteptate de 
glasuri puternice, care răzbăteau de pe o stradă lăturalnică. Un 
grup de bărbaţi venea drept spre ei. Caesar îl apucă de braţ pe 
Lucius şi-l trase sub un portic. 


269 


Bărbaţii începură să cânte fals, cât îi ţinea gura. Se vedea că 
erau beţi. Unul dintre ei zări cele două siluete de sub portic şi se 
apropie să-i cerceteze. 

— Ptiu! Dacă nu e chiar urmaşul lui Venus - iubitul nostru 
dictator! 

— Cine? strigă unul din tovarăşii lui. 

— Gaius lulius Caesar! 

— Minti! 

— Nu, jur că-i adevărat! Veniţi să vedeţi cu ochii voştri. 

Bărbaţii s-au adunat în jurul lor. Când l-au recunoscut pe 
Caesar, au înlemnit, apoi au început să se strâmbe, făcând 
plecăciuni şi prosternându-se. 

— Regele Caesar! strigau. Trăiască regele! 

Caesar nu părea speriat. Le zâmbi şi le acceptă grațios 
plecăciunile, cu o aplecare a capului. 

Unul dintre ei se dădu înapoi cu paşi împleticiţi şi desfăcu 
braţele, mimând o crucificare. 

— Priveşte-mă! Sunt pirat! Îndurare, nobile Caesar! 

Altul îşi trase tunica peste cap. 

— Priveşte-mă! Sunt Pompeius după ce a acostat în Egipt! Dă- 
mi capul înapoi, milostivule Caesar! 

— lar eu sunt regina Nilului! zise un altul, ţuguindu-şi buzele 
şi băgându-şi pumnii sub tunică, să imite nişte sâni enormi. la- 
mă, ilustre Caesar! Copilul nostru va fi viitorul rege al Egiptului! 

Mai continuară o vreme cu bufoneriile, până se plictisiră. Le 
făcură cu mâna în semn de rămas-bun şi îşi continuară drumul, 
începând din nou să cânte. Abia după ce-i pierdu din vedere 
Caesar slăbi strânsoarea asupra braţului lui Lucius. 

Lucius îi cercetă chipul la lumina lunii. Ochii lui Caesar erau 
sticloşi, reflectând o emoție ciudată. Oricât de puţin ar fi durat, 
dictatorul trăise un moment de frică adevărată. Se părea că 
trecerea lui nu-l umpluse nici de mânie, nici de agitaţie, ci de 
încântare. 

XXX 


A doua zi erau idele lui martie. 


270 


Lucius se trezi asudat. În cameră era întuneric. Printre 
obloanele trase se strecura o lumină albăstruie, anunțând ivirea 
zorilor. Undeva, în depărtare, se auzea un cocoş cântând. 

Avusese un vis ciudat, din acelea în care cel care visează e în 
acelaşi timp participant şi observator, ştiind că visează, dar 
incapabil să-i pună capăt visului. În visul lui, Caesar murise. O 
mulţime numeroasă se adunase să audă citirea testamentului 
său. Pe treptele unui templu, o fecioară vestală aducea un 
pergament făcut sul, pe care i-l oferea lui Marcus Antonius. 
Antonius desfăcu pergamentul şi începu să-l citească. Lucius 
stătea în rândurile din faţă ale mulţimii, dar, oricât s-ar fi 
străduit, nu reuşea să audă numele citite. Zarva mulţimii era 
prea puternică. Ar fi vrut să le strige să facă linişte, dar nu 
reuşea să deschidă gura. Nu putea nici să se mişte. Antonius 
continua să citească, dar Lucius nu îl auzea, nu putea să 
vorbească sau să se mişte. 

Visul nu era chiar un coşmar, dar se trezi agitat şi acoperit de 
sudoare. Cobori din pat, ameţit, şi deschise obloanele. Cocoşul 
cântă din nou. De la fereastra lui se vedea o îngrămădeală de 
acoperişuri, vârfurile unor chiparoşi şi o parte din Templul lui 
Jupiter din vârful Capitoliului, reconstruit după ce fusese distrus 
de un incendiu în vremea lui Sulla. Peisajul era scăldat într-o 
lumină slabă; lumea părea făcută din marmură albă veche şi 
bătută de intemperii, decolorată şi fără contururi precise. 

Lucius trase în piept aerul rece şi înviorător. | se făcu pielea 
de găină. Poate că visul fusese apăsător şi neplăcut, dar acum 
era treaz. Lumea era exact aşa cum o lăsase şi primele raze de 
soare de pe acoperişuri semnalau începutul unei zile ca oricare 
alta. 

Şi totuşi, peste câteva ore Caesar urma să primească 
aprobarea Senatului, ca să înceapă campania militară din 
Parthia. Urma să fie declarat regele tuturor provinciilor din afara 
Italiei. Epoca Republicii se încheia şi începea o nouă epocă. 

Se îmbrăcă repede, nerăbdător să iasă din cameră şi să lase 
în urmă visul agitat din timpul nopţii. Se îmbrăcă cu cea mai 
bună tunică, de un albastru deschis, cu tiv galben, şi se încălţă 


271 


cu cea mai bună pereche de sandale. Ca rudă a lui Caesar, 
trebuia să se îmbrace corespunzător în ziua în care acesta urma 
să fie numit rege. 

leşi din casă şi se plimbă fără ţintă o vreme, urmărind trezirea 
la viaţă a oraşului. În marile case de pe Palatinus, sclavii 
deschideau uşile din faţă ca să aerisească vestibulurile, stingeau 
lămpile care arseseră toată noaptea şi măturau pragurile. 
Printre două case se zărea în depărtare piaţa vitelor şi malul 
Tibrului. În piaţă, negustorii întindeau tarabele. Mulţi expuseseră 
pe lângă marfa obişnuită şi coşuri cu mâncare. Cumpărătorii 
stăteau deja la coadă să cumpere coşurile. Lucius uitase că era 
ziua în care plebeii o celebrau pe Anna Perenna. 

Anna Perenna era zeiţa bătrână, înfăţişată întotdeauna cu 
părul cărunt, faţă ridată şi spatele încovoiat; purta o mantie de 
călătorie şi căra nişte coşuri pline cu mâncare. Legenda ei data 
de la începuturile Republicii, când plebeii puseseră la cale prima 
aşa-zisă secesiune, părăsind oraşul în masă în semn de protest 
faţă de privilegiile deosebite de care se bucurau patricienii şi 
cerând tribuni care să le apere interesele. Când rămăseseră fără 
provizii, înaintea lor apăruse o bătrână care îşi spunea Anna 
Perenna, încărcată cu coşuri cu mâncare. Oricât de multă 
mâncare ar fi luat oamenii din coşuri, acestea rămâneau în mod 
miraculos pline şi astfel plebeii nu au mai suferit de foame. 

După secesiune, Anna Perenna dispăruse şi nimeni nu o mai 
văzuse niciodată. În ziua închinată ei, idele lui martie, familiile 
de plebei plecau din oraş, să ia masa pe malurile Tibrului. Işi 
pregăteau singuri coşurile cu mâncare sau cumpărau unele gata 
pregătite de la piaţă. Ridicau corturi şi întindeau pleduri. Copiii 
se jucau cu mingile şi cu beţele pe iarbă. Tinerii îndrăgostiţi se 
curtau la umbra copacilor. Toată lumea mânca şi bea pe 
săturate, apoi moţăia pe malurile râului. La apus se întorceau în 
oraş, cântându-i imnuri de slavă Annei Perenna. 

Pentru Lucius, sărbătoarea nu însemna mare lucru; fiind 
patrician, nu luase niciodată parte la ea. Dar, în timp ce traversa 
Forumul, trecând pe lângă familii care se îndreptau spre râu, 
cărând coşurile cu mâncare, pleduri şi jucării, îşi dădu seama că 


272 


atmosfera de sărbătoare era contagioasă. Îl amuza şi mai mult 
gândul că el era singurul din mulţimea aceea veselă şi 
gălăgioasă care ştia ce zi importantă şi memorabilă avea să fie, 
datorită cererilor deosebite pe care Caesar urma să le adreseze 
Senatului. 

Cu gândul la Caesar, se îndreptă spre capătul de nord al 
străvechiului Forum, unde o suprafaţă întinsă de teren fusese 
curățată şi reamenajată în ultimii ani de către fratele bunicii 
sale, purtând acum numele lui. Forul lulian era mărginit de o 
galerie dreptunghiulară de coloane de marmură strălucitoare. La 
un capăt se afla noul templu închinat lui Venus, construit din 
blocuri masive de marmură, îndeplinirea unui jurământ pe care 
Caesar i-l făcuse zeiţei înainte de victoria de la Pharsalus. In faţa 
templului era o fântână arteziană decorată cu nimfe. Piaţa era 
dominată de o statuie magnifică a lui Caesar, înarmat de luptă şi 
călare pe un cal alb. 

Lucrările la for nu se încheiaseră încă. La final, galeria urma 
să se deschidă spre mai multe săli de judecată şi cabinete 
juridice. Venirile şi plecările scribilor, secretarilor, judecătorilor şi 
avocaţilor aveau să facă din Forul lulian cel mai aglomerat loc 
din Roma. In dimineaţa aceea, însă, forul era pustiu. Trecu pe 
sub statuia lui Caesar, amuzat de expresia gravă de pe chipul 
acestuia, apoi trecu pe lângă fântâna arteziană, al cărei bazin 
era plin cu apă, dar ţâşnitorile nu fuseseră deschise încă. Luciul 
apei reflecta proporţiile perfecte şi faţada de marmură 
sclipitoare a templului zeiţei Venus. 

Urcă pe treptele templului. Un sclav care moţăia lângă uşă 
tresări la apropierea lui. Il recunoscu pe Lucius - rudele 
dictatorului vizitau frecvent templul străbunei lor - şi-i deschise 
repede uşile. 

După părerea lui Lucius, interiorul templului era spaţiul cel 
mai frumos decorat din Roma sau poate chiar din întreaga lume. 
Podelele, pereţii, tavanul şi coloanele erau făcute din marmură 
masivă, într-o paletă uluitoare de culori, şi fuseseră proaspăt 
lustruite, astfel încât toate suprafeţele aveau un luciu de 
oglindă. Pereţii micului vestibul fuseseră decoraţi de către 


273 


renumitul artist Timomachus, cu două dintre cele mai faimoase 
picturi din lume, una reprezentându-l pe Ajax, cealaltă, pe 
Medeea. În templu, adăpostite în şase vitrine, se aflau 
fabuloasele colecţii de bijuterii şi pietre preţioase adunate de 
Caesar în călătoriile lui. Cel mai fascinant obiect i se părea a fi 
armura de piept decorată cu mici perle, de pe insula Britannia. 

În celălalt capăt al încăperii se ridica măreaţă pe piedestalul 
ei însăşi Venus, aşa cum o sculptase în marmură Arcesilaus, 
sculptorul cel mai bine plătit din lume. Zeița avea un braţ îndoit 
spre umăr, iar pe celălalt uşor întins; unul dintre sâni era 
dezgolit. Chipul senin şi cutele veşmântului subţire fuseseră 
sculptate cu o extraordinară delicateţe. 

Lângă statuia lui Venus se afla o statuie la fel de 
impresionantă a Cleopatrei, făcută din bronz şi poleită cu aur. 
Regina nu era înfăţişată în ţinuta specifică faraonilor, pe care 
dinastia Ptolemeilor şi-o însuşise după ce preluase conducerea 
Egiptului, ci într-o elegantă rochie grecească, mai sobră decât a 
zeiţei, iar pe frunte purta o diademă simplă. După părerea lui, 
Cleopatra nu era o femeie deosebit de frumoasă - desigur că 
frumuseţea ei nu o egala pe cea idealizată a lui Venus de lângă 
ea - dar sculptorul reuşise să imortalizeze însuşirea aceea 
imposibil de definit, care îl captivase pe un bărbat asemenea lui 
Caesar. Hotărârea acestuia de a-i aşeza statuia în noul templu al 
lui Venus dăduse naştere multor speculaţii cu privire la intenţiile 
lui. Dacă templul fusese construit în onoarea străbunei lui, ce 
căuta acolo regina Egiptului? Oare Caesar intenţiona să o facă 
mama urmaşilor săi? 

Lucius o întâlnise o singură dată pe regină, când aceasta 
sosise prima oară la Roma, într-o vizită de stat. In timpul 
ospăţului şi spectacolelor, îi fusese prezentat drept una dintre 
rudele tinere ale lui Caesar. Regina îl salutase cu graţie, dar 
rezervat; Lucius nu reuşise să scoată niciun cuvânt. De atunci, 
Caesar o instalase pe Cleopatra într-o vilă luxoasă de pe malul 
celălalt al Tibrului, unde regina găzduise numeroase cine 
bogate, prin care ajunsese să cunoască elita oraşului. 


274 


Uitându-se la statuia ei, îi trecu prin gând să-i facă o vizită. De 
ce nu? Dezvăluirile pe care i le făcuse Caesar noaptea trecută îi 
dădeau curaj. Nu era doar unul dintre moştenitorii marelui 
dictator, era şi confidentul lui. Avea la fel de multe drepturi ca 
orice roman să-i facă o vizită de curtoazie reginei Egiptului. E 
drept că nu era îmbrăcat prea ceremonios, dar purta cea mai 
bună tunică a lui. Se întoarse şi ieşi din templu, îndreptându-se 
către podul de peste Tibru. 

In Forum Boarium, se trezi înconjurat de plebei care se 
duceau să sărbătorească ospăţul Annei Perenna. Erau atât de 
mulţi cei care voiau să iasă din oraş, încât se stătea la coadă 
pentru traversarea podului. Odată ajunşi în cealaltă parte, 
oamenii se grăbeau să găsească locuri libere pe iarbă, dar 
Lucius îşi continuă drumul spre casele şi grădinile grandioase, 
situate în cea mai frumoasă porţiune de pe malul Tibrului. Cei 
mai bogaţi oameni din Roma îşi înălţaseră aici, în afara oraşului, 
cea de-a doua casă, unde puteau să se relaxeze, plimbându-se 
prin grădini, ocupându-se de apicultura, lucru la modă, înotând 
sau plimbându-se cu barca pe râu. 

Într-una dintre cele mai luxoase case din district, care îi 
aparţinea lui Caesar, locuia Cleopatra. Lucius bătu la poartă, iar 
un sclav egiptean cu ochii daţi cu kohol îl studie printr-o 


ferestruică. Se prezentă - „Lucius Pinarius, nepotul lui Gaius 
lulius Caesar” - şi câteva clipe mai târziu sclavul deschise 
poarta. 


— Doar tu? îl întrebă în greacă bărbatul mătăhălos. 

Lucius râse. 

— Cred că regina nu primeşte prea des vizitatori care vin pe 
jos şi fără suită. Dar da, nu sunt decât eu. De altfel, unchiul meu 
e ocupat cu treburi importante azi, după cum probabil ştie şi 
regina. 

Sclavul îl conduse într-o grădină însorită, cu vedere la râu. 
Tufişurile erau tăiate, aleile, pietruite şi tufele de trandafiri, 
atent îngrijite. Printre tufe erau ascunse nişte statuete greceşti 
mai neobişnuite. Lucius remarcă un Eros înaripat care 
îngenunchease să atingă un fluture şi un tânăr preocupat să-şi 


275 


scoată un ghimpe din picior. Se aşeză pe o bancă de piatră, 
uitându-se cum scânteie primele raze de soare în apa râului. 

— Eşti la fel de drăguţ ca o statuie. 

Lucius se ridică şi se întoarse. Era regina. 

— Te rog, nu te ridica, zise ea. Admiram tabloul. Păreai o 
statuie în grădină: Băiat roman contemplând Tibrul. 

— Nu sunt băiat, Maiestate, o contrazise Lucius, uşor iritat. Aş 
fi purtat toga, dar... 

— Romanii şi togile lor! Mie mi se par cam caraghioşi. 

— Bărbaţii? Sau togile? 

Cleopatra zâmbi. 

— Ai mintea ascuţită, zise ea. Şi desigur că nu eşti băiat. N- 
am vrut să te jignesc. Ştiu cât de supărător este să fii tânăr şi să 
nu te ia nimeni în serios. 

Nici Cleopatra nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. 
Statuia din templu o reprezenta mai bătrână, se gândi Lucius, la 
fel ca ţinuta regală pe care o purta când o întâlnise prima oară. 
Acum avea o rochie simplă din lână, fără mâneci şi prinsă în 
talie cu o eşarfa aurie. Părul, pe care îl purta de obicei prins în 
vârful capului, era acum lăsat liber, încadrându-i faţa. Nu avea 
diademă. Era devreme, iar regina nu se îmbrăcase încă pentru 
vizitele formale. 

— Vă sunt recunoscător că m-aţi primit, zise Lucius. 

— N-aş putea refuza o rudă a lui Caesar. Este cumva vreo 
sărbătoare? Paznicii mei spun că s-au adunat mulţi oameni pe 
malul Tibrului. Are vreo legătură cu cererea înaintată de Caesar 
către Senat? 

Lucius zâmbi. 

— Ospăţul Annei Perenna e o veche sărbătoare a plebeilor. Nu 
are nicio legătură cu mine sau cu Caesar, care i se va adresa 
Senatului ceva mai târziu, în dimineaţa asta. 

— Am înţeles. Mai am multe de învăţat despre obiceiurile 
romanilor. M-ai putea ajuta. 

— Eu, Maiestate? 

— În mod normal, asta ar fi sarcina lui Caesar. Eu l-am instruit 
cu privire la obiceiurile de la curtea egipteană câtă vreme s-a 


276 


aflat în Alexandria. Dar Caesar e mult prea ocupat şi sunt atât 
de puţini oameni în oraş în care să am încredere. 

— Dar aţi întâlnit mulţi oameni de când aţi sosit. Toţi romanii 
de vază vin să cineze aici. 

— Da, şi toţi pleacă foarte încântați de regina Egiptului, sau 
cel puţin se prefac încântați, ca să-l măgulească pe Caesar. Din 
când în când, îmi ajunge la urechi adevărata lor opinie. Să-l 
luăm pe Cicero, de exemplu. In prezenţa mea, faimosul avocat e 
tot un zâmbet şi-mi spune numai vorbe mieroase. Pe la spate, i- 
a scris o scrisoare unui prieten, plângându-se că abia suportă să 
se afle în aceeaşi încăpere cu mine. 

— De unde ştiţi asta? 

Regina ridică din umeri. 

— Nu poţi supravieţui ca prinţesă în Alexandria fără să înveţi 
cum să descoperi adevărul. Sinceră să fiu, nu înţeleg de ce 
Caesar îl mai lasă pe acest om să trăiască. Nu i s-a împotrivit în 
războiul civil, luptând de partea lui Pompeius? 

— Ba da. Şi Brutus a luptat împotriva lui, dar, după bătălia de 
la Pharsalus, Caesar i-a iertat pe amândoi. E renumit pentru 
clemenţa lui. 

Regina îşi miji ochii. 

— Bănuiesc că, într-o republică, clemenţa are rolul ei în viaţa 
politică. Caesar va găsi noi mijloace de a-şi trata duşmanii după 
ce se va descotorosi de ultimele rămăşiţe ale acestei forme de 
guvernare primitive. 

— Primitive? Lucius îşi îndreptă umerii. Îşi dorea mai mult ca 
niciodată să fi purtat toga, care îi conferea un sentiment de 
autoritate. Roma e mult, mult mai veche decât Alexandria. Și 
cred că Republica Romană precede instaurarea dinastiei voastre 
cu aproape două sute de ani. 

— Poate. Dar când strămoşul meu Ptolemeus a luat în 
stăpânire Egiptul, după moartea lui Alexandru, şi-a însuşit titlul, 
însemnele regale şi statutul divin al faraonilor dinaintea lui. 
Dinastiile lor sunt vechi de mii de ani, datând de la începutul 
timpurilor. Prin comparaţie, civilizaţia romanilor e foarte tânără. 
Marile piramide au fost construite cu mult timp înainte ca grecii 


277 


să asedieze Troia, iar Roma a fost întemeiată la sute de ani de la 
căderea Troiei. 

Se încruntă. 

— Zilele trecute, am găzduit un grup de învăţaţi romani, veniţi 
să discute despre colecţiile Bibliotecii din Alexandria. Am ajuns 
să vorbim despre originile Romei, iar ei au avansat o teorie 
inedită. Au spus că eroul troian Aeneas a reuşit să se salveze 
după distrugerea Troiei şi a navigat spre țărmurile Italiei, 
stabilindu-se pe malul Tibrului; astfel, sângele troienilor curge 
prin vinele romanilor. Totuşi, când le-am cerut dovezi, n-au 
putut să-mi ofere niciuna. Incep să mă-ntreb dacă învățații 
voştri nu-şi iau o libertate prea mare când vorbesc despre 
această legătură dintre Roma şi Troia. 

— Sunt voci care afirmă că istoricii inventează trecutul, 
recunoscu Lucius. 

Cleopatra zâmbi. 

— Eu aş prefera să inventez viitorul. 

Se mută într-un loc care oferea o privelişte mai bună asupra 
râului. In aval se zăreau nişte siluete micuţe, care se odihneau 
pe mal. 

— Ştim atât de puţine lucruri despre strămoşii noştri, chiar şi 
noi, cei care putem să-i numim cu multe generaţii în urmă. Cred 
că Pinarii sunt o familie veche, nu-i aşa? 

— Exista un Pinarius în Roma când a venit Hercules şi l-a ucis 
pe monstrul Cacus. Şi neamul luliilor trebuie să fie la fel de 
vechi. Caesar spune că se trage din Venus. 

— Ceea ce îl face aproape la fel de divin ca mine. Cu 
siguranţă se poartă ca un zeu. Zâmbi, apoi se încruntă. Cât timp 
sunt pe pământ, zeii fac lucruri măreţe; dar, după ce pleacă, se 
învăluie în tăcere, de parcă ar fi murit. Mă rog adesea la 
Ptolemeus |, care a fost fără îndoială un zeu, dar nu-mi răspunde 
niciodată nimic. Ptolemeus l-a cunoscut poate mai bine ca 
oricine pe Alexandru - a luptat cot la cot cu el, s-a spălat lângă 
el, a mâncat alături de el. Sunt mii de întrebări pe care aş vrea 
să i le adresez - Cum era râsul lui Alexandru? Sforăia? Ce miros 
avea? — dar nu există şi nu vor exista niciodată răspunsuri la 


278 


toate întrebările astea. Morţii s-au prefăcut în ţărână. Trecutul e 
la fel de obscur ca viitorul. Oare după ce eu şi Caesar ne vom 
preface în ţărână, oamenii din viitor îşi vor aminti doar numele 
noastre şi nimic mai mult? 

Lucius nu ştia ce să spună. Nu mai auzise niciodată o femeie, 
sau vreun bărbat, de fapt, vorbind aşa. Chiar şi Caesar părea să 
mediteze mai mult la strategii militare decât la eternitate. 

Cleopatra zâmbi. 

— E neobişnuit că eu sunt atât de tânără, iar Caesar are cel 
puţin de două ori vârsta mea, în timp ce vechimea regatelor 
noastre e invers proporţională. Egiptul e asemenea unei regine 
trecute de prima tinereţe, bogate, cu experienţă, acoperite de 
bijuterii, rafinate până în vârful degetelor. Roma e o parvenită 
puternică, îndrăzneață, pusă pe ceartă. Dar nu văd niciun motiv 
pentru care nu s-ar afla în relaţii paşnice. În anumite privinţe, 
sunt aliate fireşti, aşa cum suntem eu şi Caesar. 

— Asta sunteţi? Aliați? 

— Caesar va avea nevoie de sprijinul Egiptului pentru a cuceri 
Parthia. 

— Dar sunt sigur că între voi există mai mult de-atât. 
Observându-i mişcările pline de graţie şi ascultând-o, Lucius 
începuse să înţeleagă de ce fusese Caesar atras de Cleopatra, 
întrezărise, de asemenea, şi trăsăturile care ar fi fost atât de 
respingătoare pentru un bărbat ca Cicero, care prefera 
cumpătarea şi atitudinea rezervată a matroanelor romane. 

Pentru prima oară, întrevedea posibilitatea ca Caesar să 
divorţeze de soţia lui romană. Avea şi un motiv plauzibil: 
Calpurnia nu reuşise să-i dăruiască un fiu. Dacă regele Romei se 
căsătorea cu regina Egiptului, Parthia avea să fie un dar pentru 
fiul lor? Ce avea să se aleagă de ceilalţi moştenitori ai lui 
Caesar? 

Din celălalt capăt al grădinii se auziră ţipete de copil şi 
apărură două slujnice cam necăjite, împreună cu un băieţel. 
Femeile îl ţineau de câte o mână, pentru că băiatul părea 
nerăbdător să scape şi să o ia la fugă spre mama lui. 

Cleopatra râse şi bătu din palme. 


279 


— Vino la mine, Caesarion! 

Copilul alergă spre ea. De câteva ori, Lucius crezu că o să 
cadă, dar Caesarion ajunse cu bine la mama lui, pe care o apucă 
de picioare, privindu-l sfios pe Lucius. Nu părea diferit de orice 
alt copil. 

— Câţi ani are? întrebă Lucius. 

— Trei ani. 

— Pare mare pentru vârsta lui. 

— Mă bucur. Trebuie să crească repede. 

Regina le făcu semn slujnicelor, care veniră să-l ia pe 
Caesarion şi începură să se joace cu el în grădină. 

— Acum te rog să mă scuzi, Lucius Pinarius. Caesar îmi va 
face o scurtă vizită după discursul din Senat. Trebuie să mă 
pregătesc. Mă bucur c-ai trecut pe la mine. Ar trebui să ne 
cunoaştem mai bine. 

XXX 

Lucius se întoarse în oraş pe un drum care trecea pe lângă 
Dumbrava Furiilor. Locul sacru era părăsit şi tăcut, cu excepţia 
cântecelor care se auzeau în surdină dinspre malul râului. 
Trecând pe lângă altar, îşi aminti de povestea lui Gaius 
Gracchus şi de soarta cumplită pe care o avusese, hăituit de 
duşmanii lui şi ucis chiar în locul acela de un sclav devotat, care 
după aceea se omorâse. Stră-străbunicul lui fusese prieten cu 
Gaius Gracchus, sau cel puţin aşa i se spusese, dar nu ştia nimic 
mai mult despre legăturile care existaseră între cei doi bărbaţi. 

Işi aminti ce îi spusese Cleopatra: Ştim atât de puţine lucruri 
despre strămoşii noştri, chiar şi noi, cei care putem să-i numim 
cu multe generaţii în urmă. Era adevărat. Ce ştia Lucius despre 
cei care trăiseră înaintea lui? Le cunoştea numele din listele 
păstrate de familia lui, în care erau trecute căsătoriile şi urmaşii, 
şi din înregistrările oficiale în care erau incluşi magistraţii 
Republicii. Despre unii auzise câte o istorioară sau două, dar 
detaliile erau adesea diferite în funcţie de povestitor. În 
vestibulul casei tatălui său se găseau busturile din ceară ale 
câtorva strămoşi, astfel încât putea să-şi facă o idee despre 
înfăţişarea lor. Dar despre oameni în sine - despre visele şi 


280 


pasiunile, triumfurile şi eşecurile lor - nu ştia absolut nimic. 
Strămoşii lui erau nişte străini pentru el. 

Până noaptea trecută, habar nu avusese de sacrificiul 
îngrozitor pe care-l făcuseră bunicii lui pentru a-i salva viaţa lui 
Caesar. Câte nu mai ştia? Dimensiunea neştiinţei lui îl copleşea 
- atât de multe vieţi, pline de întâmplări şi sentimente, despre 
care nu ştia nimic şi nu avea să ştie niciodată. Ce spusese 
Cleopatra? Trecutul e la fel de obscur ca viitorul. Işi percepu 
dintr-odată existenţa ca pe un punct minuscul luminat de o rază 
de soare slabă - acum - suspendat între două infinităţi de 
întuneric - înainte şi după. 

leşi din dumbravă, traversă podul şi rătăci prin Forum 
Boarium. În apropierea Templului lui Hercules se afla Ara 
Maxima, cel mai vechi altar din Roma, închinat lui Hercules, care 
îi salvase pe oameni de monstrul Cacus. Oare chiar existaseră 
un Hercules şi un Cacus, unul erou, iar celălalt monstru? Aşa 
susțineau preoţii, iar istoricii erau de aceeaşi părere; o dovedea 
însuşi monumentul. Dacă povestea era adevărată, existase 
chiar şi atunci un Pinarius, iar Pinarilor le revenise îndatorirea 
sacră de a îngriji Ara Maxima şi de a organiza Ospăţul lui 
Hercules, obicei care se păstrase până la începuturile Republicii. 
Împărţiseră această sarcină cu familia Potitilor, care nu mai 
exista. De ce renunţaseră Pinarii la acea îndatorire, lăsând-o cu 
totul în seama Potitilor? Ce se alesese de Potiti? Lucius nu ştia. 

Dinspre templul lui Hercules auzi un bărbat strigând „Hâş! 
Hâş!“. Un sclav apăru în cadrul uşii, fluturând un pămătuf de 
coadă de cal, ca să alunge o muscă din sanctuar. Toată lumea 
ştia că muştele nu aveau voie să intre în templu, pentru că 
roiseră în jurul lui Hercules şi îl încurcaseră în lupta împotriva lui 
Cacus. Nici câinii nu aveau voie să se apropie, deoarece câinele 
lui Hercules nu-şi avertizase stăpânul de apropierea monstrului. 
Toate aceste lucruri trebuie să se fi petrecut, căci altfel de ce ar 
mai fi existat ritualuri care să le comemoreze după atâtea sute 
de ani? 

Îşi aminti apoi povestea romanilor blocaţi de gali în vârful 
Capitoliului; gâştele dăduseră alarma, în timp ce câinii nu 


281 


lătraseră. Pentru comemorarea acelui eveniment, în fiecare an, 
un câine era tras în ţeapă şi purtat prin oraş împreună cu una 
dintre gâştele sacre ale lunonei, care era plimbată într-o lectică. 
Prima oară când văzuse acest spectacol, în copilărie, fusese 
nedumerit şi revoltat, până când tatăl său îi explicase 
semnificaţia lui. Acum, când vedea ritualul în fiecare an, i se 
părea reconfortant, amintindu-i atât de trecutul oraşului, cât şi 
de propria copilărie şi de prima oară când văzuse procesiunea. 

Gândindu-se la numeroasele ritualuri săvârşite în fiecare an şi 
la toate tradiţiile strămoşilor păstrate cu atâta sfinţenie de-a 
lungul secolelor, îl cuprinse un sentiment de pace. Religia exista 
pentru a-i slăvi şi împăca pe zei, dar, în acelaşi timp, datorită ei, 
trecutul şi viitorul nu îşi mai pierdeau oare din mister, devenind, 
prin urmare, mai puţin înspăimântătoare? 

XXX 

Lucius se îndreptă spre casă, adâncit în gânduri. Cotind pe 
altă stradă, îşi dădu seama că este foarte aproape de casa lui 
Brutus. Ceva-i dăduse ghes s-o viziteze pe Cleopatra, iar acum 
ceva îl îmboldea să-i facă o vizită lui Brutus, care, potrivit 
zvonurilor, era unul dintre moştenitorii dictatorului. 

Toată lumea ştia că Caesar fusese iubitul mamei lui Brutus, 
Servilia. Întâmplarea ieşise la lumină înainte de naşterea lui şi 
nu oriunde, ci chiar pe podeaua Casei Senatului. Servilia era 
sora vitregă a lui Cato, nepotul faimosului Cato, cel care ceruse 
distrugerea Cartaginei. Cato fusese unul dintre cei mai 
înverşunaţi duşmani ai lui Caesar. Cu douăzeci de ani în urmă, 
în timpul unei discuţii aprinse din Senat cu privire la aşa-zisa 
conspirație a populistului Catilina, Caesar fusese văzut primind 
un mesaj de la un sol. Cato, suspectând că mesajul l-ar fi 
implicat pe Caesar în complot, insistase să-l citească cu glas 
tare. Caesar refuzase. Cato devenise şi mai suspicios şi mai 
îndârjit, până când, în final, Caesar se învoise şi citise mesajul 
cu voce tare. Era o scrisoare de dragoste de la Servilia, sora lui 
Cato. Cato fusese umilit. Lui Caesar i se păruse foarte amuzat. 
Din acea zi, relaţia lui cu Servilia devenise publică şi începuse să 
se speculeze că Caesar ar fi fost tatăl fiului ei, Marcus lunius 


282 


Brutus. Consideraţia deosebită cu care îl tratase întotdeauna 
Caesar, chiar şi atunci când Brutus îi ţinuse partea lui Pompeius, 
le dăduse apă la moară băârfitorilor. 

Oricare ar fi fost relaţia lor, Brutus se afla printre oamenii 
aleşi de dictator să ocupe posturile vacante din fruntea statului, 
după venirea lui la putere. În momentul de faţă, Brutus era 
pretor la Roma, dar în anul următor trebuia să devină 
guvernatorul provinciei Macedonia. Deoarece campania 
împotriva părţilor putea să-l țină pe dictator departe de Roma 
pe o perioadă nedeterminată, toate numirile în funcţie fuseseră 
făcute pentru cinci ani în loc de unul, aşa cum se obişnuia. 

Brutus era, de asemenea, un membru de vază al Senatului şi 
Lucius se gândi o clipă la posibilitatea ca Brutus să fi plecat deja 
spre Câmpul lui Marte şi întrunirea Senatului din sala de consiliu 
a Teatrului lui Pompeius. Însă, apropiindu-se de casa lui Brutus, 
văzu mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în togi senatoriale cu tivuri 
purpurii intrând pe uşa din faţă. Poate se adunau ca să 
pornească împreună spre sala de consiliu. Nu era un moment 
potrivit să-i facă o vizită. Cu toate astea, nu se putea întoarce 
din drum. 

Auzi dintr-odată zgomot de paşi în urma lui. Un grup mare de 
bărbaţi îl ajunse din urmă şi trecu în grabă pe lângă el. Reuşi să 
zărească mai multe chipuri cunoscute. Câţiva senatori îl 
recunoscuseră mai mult ca sigur, dar niciunul nu-l salutase. Îşi 
feriseră privirea. In timp ce îşi continuau drumul în grabă, 
şuşotind, i se păru că îi aude rostindu-i numele. Era foarte 
neobişnuit. 

Senatorii ajunseră la casa lui Brutus, ciocăniră la uşă şi se 
făcură nevăzuţi. 

Lucius ajunse la prag şi se holbă la uşă, nedumerit. Oare ce se 
petrecea în casa lui Brutus? Ceva nu era în regulă. Îi trecu prin 
minte că senatorii aduceau veşti rele - ceva legat de Caesar, 
poate? Trase aer în piept şi ciocăni. 

Se deschise o ferestruică. Lucius îşi spuse numele. Doi ochi îl 
cercetară fără să clipească, apoi ferestruica se închise. Aşteptă 
atât de mult, încât îşi închipui că uitaseră de el şi se pregăti să 


283 


plece. Apoi se deschise uşa. Un sclav cu înfăţişare fioroasă îl 
primi în vestibul. 

— Aşteaptă aici, zise sclavul şi dispăru. 

Lucius începu să se plimbe dintr-o parte în cealaltă a 
încăperii, în linişte. Aruncă o privire spre busturile de ceară ale 
strămoşilor din nişe, fără să le acorde prea mare atenţie. Unul îi 
sări, însă, în ochi; se afla într-o nişă specială, încadrată de o 
parte şi de alta de lumânări în candelabre. Părea foarte, foarte 
vechi. Era un chip renumit, cunoscut de toţi romanii după 
statuile publice care se găseau în tot oraşul. 

— Nu e decât o copie, desigur, spuse o voce. Măştile de ceară 
nu durează o veşnicie şi sunt mai multe ramuri ale familiei care 
îl revendică, astfel încât s-au făcut copii. Totuşi, masca asta e 
foarte veche şi sacră, după cum îţi poţi imagina. Lumânările ard 
încontinuu, zi şi noapte. 

În faţa lui stătea Brutus. Curios să vadă dacă există vreo 
asemănare, Lucius se uita când la chipul lui Brutus, când la cel 
al faimosului său strămoş, care purta acelaşi nume - nepotul 
ultimului rege, Tarquinius, cel care răzbunase violul Lucreţiei, 
cel care militase pentru răsturnarea monarhiei şi devenise 
primul consul, cel care îşi văzuse fiii executaţi pentru trădarea 
Republicii. 

Lucius se încruntă. 

— După câte văd eu, nu semănaţi deloc. 

— Nu? Şi totuşi cred că s-ar putea să împărtăşim aceeaşi 
soartă. Oricum, exemplul lui mă inspiră, mai ales astăzi. 

Oare Brutus avea febră? se întrebă Lucius. | se părea că ochii 
lui au o strălucire neobişnuită. 

— De ce ai venit? îl întrebă Brutus. 

— Nu sunt sigur. S-a întâmplat să trec pe-aici. l-am văzut pe 
vizitatorii tăi sosind. Mi se părea că ceva... M-am gândit că 
poate s-a întâmplat ceva... 

Glasul i se frânse când în spatele lui Brutus îşi făcu apariţia alt 
bărbat. Gaius Cassius Longinus era cumnatul lui Brutus, fiind 
căsătorit cu sora lui. Se aflase printre senatorii care trecuseră pe 
lângă el pe stradă. Lucius îl salută cu o aplecare a capului. 


284 


— Bună să-ţi fie ziua, Cassius. 

Cassius nu-i răspunse la salut. li şopti ceva la ureche lui 
Brutus. Părea încordat şi palid. 

Cei doi schimbară mai multe cuvinte în şoaptă, aruncând 
ocheade spre Lucius. Păreau că se ceartă, încercând să ajungă 
la un consens. Pe Lucius începeau să-l neliniştească privirile lor 
scrutătoare. 

Brutus îl apucă de braţ pe Cassius şi-l trase în celălalt capăt al 
camerei, dar şoapta lui a fost atât de puternică, încât Lucius 
auzi fără să vrea. 

— Nu! Am stabilit deja - doar Caesar. Nimeni altcineva! Altfel, 
n-o să fim cu nimic mai buni decât... 

Cassius îl fixă pe Lucius cu o privire ostilă, îi făcu semn lui 
Brutus să tacă şi îl trase în încăperea alăturată. 

Lucius nu mai auzi nimic; inima începuse să-i bată dintr-odată 
cu putere. Aruncă o privire spre uşa din faţă. Era păzită de 
sclavul cu înfăţişare fioroasă. Din atrium îşi făcură apariţia alţi 
sclavi, urmaţi de Brutus. 

— Nu-i faceţi rău! strigă Brutus. Vreau doar să-l legaţi! O să-l 
ţinem aici până... . 

N-avea timp de pierdut. Il străbătu un fior de teamă şi 
reacționă din instinct. Se repezi spre uşă, dar mai multe mâini îl 
înșfăcară de brațe şi de umeri, trăgându-l înapoi. Incercă să 
scape din strânsoarea lor, dar mâinile îl apucară cu şi mai multă 
fermitate. Se zbătu din răsputeri şi reuşi să se elibereze, după 
care se întoarse spre ei, pregătit de bătaie. li trase un pumn în 
bărbie unui sclav, cu atâta forţă, încât durerea îi săgetă tot 
braţul. Sclavul îl lovi la rândul lui cu putere, nimerindu-l în umăr. 
Lucius îi trase un pumn năprasnic în faţă. Sclavul se dădu 
înapoi, împleticindu-se; sângele îi curgea şuvoi din nas. 

Acum nu-i mai stătea în cale decât cel care păzea uşa. Alergă 
spre el cu capul înainte şi îl izbi în stomac. Bărbatul urlă de 
durere şi se încovoie. Lucius îl împinse din calea lui şi reuşi să 
iasă în stradă. 

Ar fi vrut s-o ia la fugă în direcţia casei lui Caesar, dar pe 
stradă se adunaseră deja nişte oameni care îi ţineau calea. Se 


285 


întoarse şi fugi în direcţia opusă, departe de Forum, de Câmpul 
lui Marte şi de Teatrul lui Pompeius. 

Lucius era tânăr şi sprinten şi cunoştea bine străzile 
Palatinului. Reuşi să câştige un avans considerabil în faţa 
urmăritorilor. Dădu un colţ, apoi altul. Nu mai vedea pe nimeni 
în urma lui, dar începea să obosească; avea nevoie de un 
adăpost. Îşi dădu seama că se află în apropierea casei lui 
Publius Servilius Casca. Era sigur că se poate încrede în Casca, 
care îi era foarte îndatorat lui Caesar. Bărbatul neîndemânatic, 
plinuţ şi cu obraji roşii semăna cu un măscărici. Ar fi băgat 
mâna-n foc pentru el. 

Se opri să-şi tragă sufletul, apoi o luă din nou la fugă până la 
capătul străzii şi dădu colţul. Se afla în faţa casei lui Casca - şi în 
prag stătea chiar Casca, care părea să fie pe picior de plecare, 
dar se oprise să se asigure că nu a uitat nimic. Căuta ceva 
printre faldurile togii lui voluminoase şi părea tulburat. 

Înviorat de alergare şi de faptul că scăpase ca prin urechile 
acului, Lucius trase adânc aer în piept. Luat prin surprindere de 
apariţia lui, Casca tresări şi se împiedică de prag. 

— Casca! Ce cauţi? îl întrebă Lucius cu respiraţia întretăiată. 
Dacă m-ai putea ascunde şi pe mine măcar pe jumătate la fel de 
bine... 

Chiar atunci, Casca scoase obiectul pe care-l căuta. Era un 
pumnal scurt şi foarte ascuţit. Privirea pe care i-o aruncă făcu să 
i se ridice părul de pe ceafa. 

Se auzeau strigăte. Se părea că nu scăpase de urmăritori, aşa 
cum crezuse. Se pregăti s-o ia din nou la fugă, dar Casca îl 
prinse de braţ. Era mai puternic decât părea. Işi strigă sclavii, să 
vină să-l ajute. Lucius se smuci. Când reuşi să scape din 
strânsoare, simţi o durere ascuţită la mână. Lama pumnalului lui 
Casca îl tăiase destul de adânc; îi dăduse sângele. Se simţea 
rău, dar nu îndrăznea să se oprească din alergat. 

Traversă valea în care era situat Circus Maximus şi intră pe 
străzile şerpuite ale colinei Aventinus. Când ajunse lângă 
templul lunonei, Lucius era sigur că-i pierduseră urma. Se 
ascunse sub un portic, cu inima gata-gata să-i sară din piept şi 


286 


fără suflare. Pe mână avea o dâră de sânge închegat. Rana 
superficială ardea de parcă ar fi fost înfierat. 

Unde era Caesar? Probabil în drum spre întâlnirea cu Senatul. 
Antonius era cu el, fără îndoială, împreună cu mulţi alţii care 
aveau să-l apere. Dar putea avea încredere în Antonius? Şi dacă 
Caesar insistase să lase gărzile de corp acasă? Lucius se gândi 
la riscul pe care şi-l asumaseră în urmă cu o noapte, când se 
plimbaseră singuri pe Palatinus, şi începu să tremure. 

Trebuia să ajungă la Caesar şi să-l avertizeze, dar cum? 
Lucius era un alergător sprinten, dar chiar dacă i-ar fi crescut 
aripi să zboare, Caesar tot ar fi ajuns înaintea lui la Teatrul lui 
Pompeius, iar Brutus şi ceilalţi îl aşteptau deja... 

Trebuia să încerce. Respiră adânc şi începu iar să alerge. 

Cobori Aventinul, înconjură fântâna arteziană de pe Via Appia 
şi trecu de Ara Maxima. Se simţi dintr-odată foarte slăbit. 
Picioarele parcă îi erau de plumb, iar pieptul părea să-i fie 
apăsat de o bară de fier. Avea băşici la picioare. Sandalele cu 
care era încălţat nu erau potrivite pentru alergat. 

Dar continua să alerge, mai iute decât se crezuse în stare. 

In cele din urmă, faţada impresionantă a teatrului începu să 
se contureze în faţa lui. Pentru a evita acuzaţiile de decadenţă, 
Pompeius inaugurase complexul ca templu, nu ca teatru. Printr- 
un truc arhitectural ingenios, banchetele pe care stăteau 
spectatorii serveau şi ca trepte spre un sanctuar al zeiţei Venus, 
aflat în vârf. De la teatru porneau mai multe galerii împodobite 
cu sute de statui. Aceste galerii adăposteau altare, grădini, 
prăvălii şi săli publice, printre care se afla şi vasta sală de 
consiliu unde urma să se întrunească Senatul. 

Piaţa publică şi treptele largi care duceau la galeria principală 
erau pustii. Lucius sperase să vadă zona scăldată în roşu şi alb; 
aici obişnuiau să se adune, înainte de a intra în sală, senatorii 
îmbrăcaţi în togi cu tivuri purpurii. Se părea că intraseră deja. 

Ba nu, nu intraseră toţi. Zări două siluete pe trepte, aproape 
de vârf. Bărbaţii stăteau unul lângă altul, aparent adânciţi într-o 
discuţie serioasă. Traversă în grabă piaţa şi ajunse la baza 
treptelor. Când ridică privirea, văzu că unul dintre bărbaţi era 


287 


Antonius. Celălalt era senatorul Trebonius, pe care îl cunoştea 
doar din vedere. 

Urcă treptele în salturi. Bărbaţii îl văzură apropiindu-se şi 
întrerupseră conversaţia. Lucius se apropie, ameţit şi gâfâind. 
Când se împiedică, Antonius întinse o mână să-l susţină. 

— Pe Hercules, arăţi îngrozitor! zise Antonius zâmbind. Părea 
mai degrabă amuzat decât îngrijorat de înfăţişarea lui. Ce s-a 
întâmplat, tinere? 

Lucius nu reuşea să-şi recapete suflarea şi să vorbească. 

— Caesar... reuşi el să îngaime. 

— E înăuntru, cu ceilalţi, răspunse Antonius. 

— Dar de ce... de ce nu eşti cu el? 

Antonius ridică o sprânceană. 

— Trebonius m-a luat deoparte să... 

— Să discutăm o chestiune importantă - între patru ochi. 
Trebonius îl fixă pe Lucius cu o privire severă şi amenințătoare. 

— Dar am terminat, nu-i aşa, Trebonius? Ar trebui să intrăm. 
N-au închis încă uşile, nu? Antonius aruncă o privire peste umăr, 
spre intrarea în sala de consiliu. În faţa uşilor masive din bronz, 
care erau larg deschise, preoţii curăţau sângele şi organele de 
pe altarul de piatră pe care se luau auspiciile înainte de 
începerea dezbaterilor zilnice. Antonius, care părea să fie foarte 
binedispus, zâmbi, după care izbucni în râs. 

— Nici nu-ţi închipui ce măcel a fost aici puţin mai înainte, îi 
spuse el lui Lucius. Nişte sărmane creaturi au fost sacrificate 
una după alta şi spintecate pentru luarea auspiciilor. Prima 
găină nu avea inimă, fapt care i-a alarmat pe preoţi. Caesar a 
poruncit alt sacrificiu, apoi altul, dar preoţii îi spuneau de fiecare 
dată că măruntaiele sunt răsucite şi toate semnele sunt 
potrivnice. În cele din urmă, le-a spus „Să vă ia Hades cu toate 
prostiile astea! Semnele au fost potrivnice şi înaintea luptei de 
la Pharsalus. Să lăsăm Senatul să-şi înceapă treaba!” 

Antonius zâmbi. De ce era oare atât de vesel? Lucius se 
îndepărtă de cei doi bărbaţi. Putea avea încredere în Antonius? 

De-abia se mai ţinea pe picioare. Vederea i se înceţoşă. Totul 
părea ireal, ca într-un vis. Rămase cu ochii la cel mai apropiat 


288 


altar, de pe care un preot curăța resturile însângerate cu o 
cârpă. La vederea cârpei îmbibate de sânge se cutremură. Îi 
împinse pe cei doi bărbaţi şi alergă spre intrare. 

Sala era un amfiteatru oval. Dezbaterea din plen nu începuse 
încă. Discuţiile erau purtate cu voce joasă. Cei mai mulţi 
senatori se aşezaseră la locurile lor, alţii se plimbau prin mijlocul 
sălii, prin faţa scaunului de stat - nimeni nu îndrăznea să-i 
spună încă tron -pe care stătea Caesar. Cât de senin şi de 
încrezător părea Caesar! Într-o mână avea un stil pentru 
semnarea documentelor. Răsucea stilul cu degete abile, singurul 
gest care trăda emoția pe care o simţea într-o zi atât de 
importantă. 

Unul dintre senatori, Tillius Cimber, se apropie de el, făcând o 
plecăciune uşoară, de parcă i-ar fi cerut lui Caesar o favoare. Se 
părea că Caesar considera cererea neadecvată. Clătină din cap 
şi făcu semn cu stilul să fie lăsat în pace. În loc să se retragă, 
Cimber se apropie şi mai tare şi îl apucă pe Caesar de togă, în 
zona umărului. 

— Nu! strigă Lucius. Glasul lui răsună ascuţit şi strident, ca al 
unui copil. Capetele se întoarseră spre el. Caesar ridică privirea, 
îl văzu şi se încruntă, apoi îşi întoarse privirea asupra lui Cimber. 

Rosti printre dinţii încleştaţi: 

— la-ţi mâna de pe mine, Cimber! 

In loc să se supună, Cimber smuci toga cu putere, aproape 
ridicându-l pe Caesar de pe scaun. Materialul se rupse, 
dezgolindu-i umărul. 

Ţinându-l strâns de togă, Cimber le făcu semn celor din jur. 
Când Caesar se zbătu să scape din strânsoare, privirea lui 
Cimber deveni şi mai sălbatică. 

— Ce mai aşteptaţi? strigă el. Haideţi! Acum! 

Trupeşul Casca se apropie. Fruntea lui era acoperită de 
broboane de sudoare. Un rictus îi dezvăluia gingiile. Ridică 
pumnalul în aer. 

Scena stârni vaiete şi exclamaţii în toată sala. Numai Caesar 
părea să nu-şi dea seama ce era pe cale să se întâmple; îl fixa 
încă pe Cimber, cu o privire mânioasă şi nedumerită. Întoarse 


289 


capul, tocmai când Casca lăsa pumnalul în jos. Chipul lui trădă 
groaza resimţită când lama străpunse pielea dezgolită de sub 
claviculă. Se auzi sunetul neplăcut al metalului care sfâşia 
carnea. g 

Scoase un răcnet. Il apucă de încheietură pe Casca şi îi înfipse 
adânc stilul în antebraţ. Casca urlă de durere, îşi scoase 
pumnalul însângerat şi se dădu înapoi. 

Alţii îi luară locul, dezvăluindu-şi pumnalele. 

Caesar se eliberă din strânsoarea lui Cimber. Toga lui era în 
asemenea dezordine încât se împiedică de ea. Rana de la gât 
sângera abundent. Pe chipul lui se citeau revolta şi 
neîncrederea. 

Chiar şi în acest moment, Lucius se gândea că se mai poate 
face ceva. Caesar era rănit, dar în picioare. Avea o armă - stilul. 
Dacă reuşea să le ţină piept asasinilor până când ceilalţi 
senatori urmau să-i vină în ajutor, lucrurile puteau să iasă bine. 
Măcar de ar fi avut şi el o armă! 

Şi unde era Antonius? 

Lucius îşi întoarse capul spre intrare. Antonius tocmai îşi 
făcuse apariţia. Stătea în cadrul uşii, nedumerit, dându-şi seama 
după zarva neaşteptată că s-a întâmplat ceva grav. 

Lucius îl strigă: 

— Antonius! Grăbeşte-te! Vino repede! 

Dar când se uită din nou la Caesar, îşi pierdu orice speranţă. 
Asasinii îl înconjuraseră. Caesar scăpase stilul din mână. Işi 
ridicase ambele mâini, încercând cu disperare să pareze 
loviturile atacatorilor. Aceştia îl înjunghiau fără oprire. În haosul 
care se iscase, câţiva senatori se înjunghiaseră între ei, din 
greşeală. 

Era sânge peste tot. Toga lui Caesar era îmbibată de sânge, 
iar togile asasinilor erau pline de pete. Era atât de mult sânge 
pe podea, încât Casca alunecă şi căzu. 

Lucius reuşi să-l zărească pe Caesar printre sclipirile 
pumnalelor. Chipul lui schimonosit de durere era aproape de 
nerecunoscut. Scoase un țipăt animalic, care îi îngheţă sângele 
în vine. 


290 


Caesar se eliberă de bărbaţii care îl înconjuraseră şi se dădu 
înapoi, împiedicându-se de togă şi lovindu-se de scaunul de stat. 
Se îndreptă spre perete, unde se afla o statuie a constructorului 
sălii. Se sprijini de piedestalul statuii lui Pompeius, dar alunecă, 
mânjind inscripţia cu sânge. Se ghemui pe podea, cu spatele 
rezemat de piedestal şi picioarele întinse. 

Era aproape dezbrăcat. Cu trupul zguduit de convulsii, Caesar 
părea că încearcă să-şi ascundă faţa într-o cută a togii cu o 
mână, iar cu cealaltă să-şi acopere goliciunea. Voia să-şi 
păstreze demnitatea până în ultima clipă a vieţii. 

O parte dintre asasini păreau îngroziţi de ce făcuseră. Alţii 
păreau veseli, jubilând chiar. Printre ultimii se afla şi Cassius, 
care era acoperit de sânge. Acesta se îndreptă spre Brutus, care 
stătea la margine şi nu avea niciun strop de sânge pe haine sau 
pe pumnalul pe care îl ţinea în mână. 

— Şi tu, Brutus! îl îndemnă Cassius. 

Brutus părea încremenit. 

— Trebuie s-o faci! insistă Cassius. Toţi trebuie să dăm câte o 
lovitură! Douăzeci şi trei de bărbaţi curajoşi; douăzeci şi trei de 
lovituri pentru libertate. Fă-o! 

Brutus se apropie încet de trupul cuprins de spasme şi 
însângerat de la picioarele statuii lui Pompeius. Părea îngrozit de 
înfăţişarea lui Caesar. Îşi luă inima-n dinţi, strânse mânerul 
pumnalului şi îngenunche lângă Caesar. 

Cu sânge şiroindu-i din gură şi curgându-i pe bărbie, Caesar 
reuşi să rostească: 

— Şi tu... fiul meu? 

La auzul acestor cuvinte, Brutus prinse curaj. Cu dinţii 
încleştaţi, ridică pumnalul şi i-l înfipse lui Caesar în pulpă. Acesta 
se zvârcoli, cuprins de spasme. Încremeni, scoase un ultim 
geamăt şi rămase nemişcat. 

Lucius văzuse toată scena de la depărtare. Era înlemnit de 
groază, nebăgând de seamă învălmăşeala senatorilor care se 
îndreptau spre ieşire. Simţi o mână pe umăr şi tresări. Era 
Antonius. Avea faţa pământie, iar glasul îi tremura. 

— Vino cu mine, Lucius. Nu eşti în siguranţă aici. 


291 


Lucius clătină din cap. Era încremenit; nu reuşea să se mişte. 
Venise să-l avertizeze pe Caesar şi dăduse greş. 

Brutus venea spre ei, încet şi calm. Scilipirea febrilă din 
privirea lui dispăruse. Mergea semeţ, cu capul ridicat. Avea 
aerul unui om care îndeplinise cu succes o sarcină dificilă. 

— Nimeni nu-ţi va face rău, Lucius Pinarius. N-ai de ce să te 
temi. Nici tu, Antonius, atâta timp cât nu ridici sabia împotriva 
noastră. 

Sala era aproape goală. Singurii senatori rămaşi erau cei mai 
bătrâni, care nu reuşiseră să fugă. 

Brutus clătină din cap, dezgustat. 

— Nu e reacţia la care ne-am aşteptat. Voiam să ţin un 
discurs după ce se sfârşea totul, să le explic celorlalţi de ce am 
făcut-o. Dar au fugit toţi ca nişte gâşte speriate. 

— Un discurs? întrebă Antonius, uluit. 

Brutus băgă mâna între faldurile togii şi scoase un 
pergament. Degetele lui mânjiră documentul de sânge. Se 
încruntă, supărat că îl murdărise. 

— Am lucrat toată noaptea la el. În fine, dacă nu l-am rostit 
azi, îl voi rosti mâine, când Senatul îşi va relua îndatoririle 
obişnuite. 

— Îndatoririle obişnuite? Antonius clătină din cap, nevenindu-i 
să creadă. 

— Da. Îndatoririle obişnuite ale Senatului Romei, scăpat de 
conducerea unui despot. Republica a fost restaurată. Poporul se 
va bucura. Acum cinci sute de ani, strămoşul meu, Brutus, a 
scăpat Roma de un rege tiranic. Astăzi i-am urmat exemplul 
lui... 

— Ţine-i altcuiva discursul ăsta! strigă Lucius. Îl îmbrânci pe 
Brutus şi o rupse la fugă spre ieşire, plângând. 

Antonius îl ajunse din urmă. 

— Vino cu mine, Lucius. Nu suntem în siguranţă, orice a spus 
Brutus. Casa mea are uşi puternice, ziduri înalte... 

Coborau treptele spre piaţa publică. Nu se vedea nici ţipenie 
de om. 


292 


— Dar trupul lui... zise Lucius. Dacă-l aruncă în Tibru, cum au 
făcut cu Gracchii? 

— Asta nu se va întâmpla, îl linişti Antonius, cu o privire 
feroce. Nu voi permite să se întâmple una ca asta. Caesar va 
avea parte de înmormântarea pe care o merită. Ţi-o promit pe 
onoarea mea de roman! 

XXX 

Vocea lui Gaius Octavius devenea foarte ascuţită când era 
supărat. Lucius se gândi că va avea nevoie de pregătire 
oratorică pentru a scăpa de cusurul acela. In timpul care trecuse 
de la asasinarea lui Caesar şi întoarcerea lui Gaius Octavius la 
Roma, Lucius se săturase să audă glasul ascuţit al vărului său. 

— De astăzi înainte, Antonius, îmi vei spune Caesar, zise 
Octavius, pe un ton chiar mai piţigăiat şi mai supărat decât de 
obicei. Nu te rog, îţi poruncesc! 

— Tu îmi porunceşti mie? Antonius se lăsă pe spătarul 
scaunului şi îşi încrucişă braţele. Se încruntă. In primul rând, 
tinere, asta e casa mea; aici, eu dau ordinele. Am acceptat să 
primesc ordine de la Caesar pentru că a fost comandantul meu, 
dar Caesar e mort. Şi nu voi mai primi niciodată ordine de la 
nimeni. Cu atât mai puţin de la nepotul lui răsfăţat - şi cu 
siguranţă n-o să te strig cu numele lui! Şi dacă tot discutăm 
problema titlurilor, poate c-ar trebui să mi te adresezi cu titlul 
de consul, de vreme ce sunt singurul dintre noi trei care deţine 
o magistratură. 

— Doar pentru că Caesar a găsit de cuviinţă să te numească. 
Aşa cum a socotit cu cale să mă numească pe mine fiul şi 
moştenitorul lui! replică Octavius. 

Lui Antonius îi sări ţandăra. 

— Asta e casa mea, Octavius! Tu eşti oaspetele meu... 

Lucius se ridică în picioare. 

— Marcus! Vere Gaius! Chiar nu se poate discuta fără să se 
ajungă la ceartă? Întreg oraşul e un cuib de vipere. Dacă vreau 
s-aud certuri aprinse şi vorbe pline de venin, nu trebuie decât să 
ies pe uşă. De ce nu putem purta o discuţie civilizată? 


293 


— Bună idee, vere, zise Octavius. Prima regulă a bunei- 
cuviinţe este să i te adresezi unui om cu titlul cuvenit. Prin 
testamentul lui Caesar am devenit fiul lui prin adopţie, aşa că 
mi-am luat numele lui. Acum sunt Gaius lulius Caesar 
Octavianus. 

— Am înţeles, răspunse Lucius. Dar dacă Antonius vrea să ţi 
se adreseze cu vechiul tău nume, de ce să faci atâta caz din 
asta? Octavius e un nume onorabil, un nume patrician care vă 
face cinste, ţie şi strămoşilor tăi. Antonius e prietenul nostru, 
vere. Avem nevoie de el. El este scutul aflat între noi şi cei care 
l-au ucis pe unchiul nostru. Nu suntem aliaţi? Nu avem acelaşi 
scop? Nu suntem noi trei suficient de apropiaţi încât să ne 
spunem pe nume, sau pe numele de familie, sau pe ce nume 
dorim? Nu poţi să renunţi deocamdată la acest subiect, vere 
Gaius? Principala problemă acum nu e cum ne spunem unul 
altuia, deschizând o nouă discuţie despre testamentul lui 
Caesar, ci cum putem să ne păstrăm capetele pe umeri! 

O clipă, atât Octavius, cât şi Antonius rămaseră tăcuţi. Lucius 
era încă surprins că reuşise să le atragă atenţia şi să vorbească 
cu atâta convingere. Aproape pe neaşteptate, după ce trecuse 
peste şocul iniţial al asasinării lui Caesar, Lucius devenise alt 
om. Nu mai era un tânăr necopt, care nu îndrăznea să se 
amestece în discuţiile celor mai în vârstă decât el. Era unul 
dintre urmaşii lui Caesar, implicat într-o luptă disperată pentru 
viitor. 

Octavius era cu câţiva ani mai în vârstă şi avea ceva mai 
multă experienţă decât el. E drept că Octavius văzuse şi câteva 
lupte, dar nu destule cât să se afirme ca strateg iscusit, cu atât 
mai puţin ca erou. Aroganţa lui era cauzată de vanitate, nu de 
realizări. În anumite privinţe, vărul lui avea lipsuri considerabile, 
sau cel puţin aşa credea el. In primul rând, aptitudinile oratorice 
ale lui Octavius nu erau deloc impresionante, orice ar fi crezut 
Caesar. 

Antonius era un orator mult mai rafinat şi mai convingător, 
după cum dovedise când ţinuse discursul de la funeraliile lui 
Caesar, în faţa unei mulţimi uriaşe. Discursul fusese plin de 


294 


dramatism şi totuşi uimitor de subtil. Antonius nu rostise niciun 
cuvânt împotriva ucigaşilor, dar, lăudându-l pe Caesar, îi 
impresionase până la lacrimi pe ascultători şi stârnise exclamaţii 
de revoltă. Nu o spusese direct, dar lăsase să se înţeleagă că 
Roma fusese mânjită prin asasinarea unui mare conducător, 
nicidecum salvată prin uciderea unui tiran. Antonius dezvăluise, 
de asemenea, una dintre prevederile testamentului lui Caesar: 
acesta hotărâse ca fiecare cetăţean din Roma să primească câte 
şaptezeci şi cinci de drahme greceşti din averea lui imensă. Asta 
aţâţase şi mai tare mulţimea împotriva asasinilor lui Caesar. 

Dar şi Antonius avea defectele lui, după cum ajunsese să ia 
seama Lucius în ultimele zile. În primul rând, îi plăcea foarte 
mult băutura. În vremuri mai fericite, înclinația lui spre 
depravare îl impresionase. Acum i se părea nesăbuită; primejdia 
în care se aflau le cerea să-şi păstreze mintea limpede. Antonius 
avea şi o doză de meschinărie. Refuzul de a i se adresa lui 
Octavius cu numele de Caesar era poate explicabilă, pentru că 
atingea un punct sensibil: Octavius era principalul beneficiar al 
testamentului lui Caesar, pe când Antonius, spre surprinderea 
tuturor, nu fusese deloc menţionat în document. Chiar şi aşa, 
faptul că îl provoca mereu pe Octavius, cu bună ştiinţă, nu 
ducea la nimic bun. _ 

Testamentul era esenţa problemei. În el, Caesar îl adoptase 
post mortem pe Octavius şi îi lăsase jumătate din avere. 
Cealaltă jumătate fusese împărţită în mod egal între nepotul lui 
Quintus Pedius, care era încă plecat din oraş, şi nepotul surorii 
sale, Lucius Pinarius. Cam atât se alesese din datoria deosebită 
a lui Caesar faţă de el pentru sacrificiul bunicului său; Octavius 
meritase să fie adoptat, dar el, nu! Lucius avea motivele lui 
pentru care nu-l suferea pe Octavius, dar era hotărât să treacă 
peste ele. 

Testamentul nu făcuse nicio precizare cu privire la Caesarion, 
fiul Cleopatrei. Imediat după asasinat, regina Egiptului părăsise 
vila lui Caesar şi se întorsese în Alexandria. 

Din punct de vedere politic, vechii săi subalterni, Antonius şi 
Lepidus, rămăseseră să-i apere edictele şi să păstreze ierarhia 


295 


pe care o impusese în stat, dar fără avantajul puterilor 
dictatoriale. Cooperarea urmaşilor lui Caesar era esenţială 
pentru cauza lor. Cei trei veri moşteniseră o avere colosală şi 
fiecare putea exercita o influenţă considerabilă asupra celor 
care îl susţinuseră pe Caesar, iar acum îl jeleau. Insă 
moştenitorii aveau nevoie de protecţia şi de sfaturile 
competente pe care le puteau oferi Lepidus şi, mai ales, 
Antonius. Această alianţă înfiinţată din necesitate se dovedise 
de la început instabilă, dominată de suspiciuni şi resentimente, 
mai ales între Octavius şi Antonius. 

După asasinarea lui Caesar, Roma devenise un cuib de 
uneltiri.  Existaseră cel puţin şaizeci de oameni care 
complotaseră împotriva lui Caesar; unii luaseră parte la crima 
propriu-zisă, pe când alţii doar îşi exprimaseră sprijinul. Trebuia 
ca oamenii aceia să fie declaraţi criminali şi aduşi la judecată, 
sau aclamaţi ca nişte salvatori ai Republicii? La trei zile după 
idele lui martie, Senatul a aprobat amnistia asasinilor, un 
document redactat într-un limbaj foarte atent, care nu le 
recunoştea vina, dar nici nu le lăuda patriotismul. 

În pofida amnistiei, partizani revoltați din ambele tabere au 
recurs la violenţă. Un tribun nevinovat pe nume Cinna avusese 
ghinionul de a fi luat drept unul dintre conspiratori şi fusese pur 
şi simplu sfâşiat de o mulţime furioasă; bucăţi din trupul lui se 
împrăştiaseră în tot Forumul. După ce mai multe grupuri de 
adepţi ai lui Caesar au ameninţat că le vor da foc la case, Brutus 
şi Cassius au plecat mai devreme din Roma, spre provinciile în 
care fuseseră numiţi guvernatori. 

Astfel a apărut o nouă problemă: mai erau valabile numirile 
lui Caesar? Brutus şi Cassius susțineau că Caesar fusese un tiran 
şi un uzurpator. In acest caz, cum mai puteau să rămână 
valabile decretele date de el? 

Cele două tabere contestau în mod curent legitimitatea 
acţiunilor oricărui magistrat. Cine deţinea autoritatea legală şi 
cu ce drept? Cei care speraseră că moartea lui Caesar va duce 
la o restaurare rapidă şi liniştită a puterii senatorilor au fost 
profund dezamăgiţi. Roma se afla pe marginea unei prăpăstii, în 


296 


pericol să cadă în gol. După atâţia ani de moarte şi distrugere, 
izbucnirea unui nou război civil era o posibilitate îngrozitoare, 
dar care părea din ce în ce mai plauzibilă. 

Viitorul era incert. Asta veniseră să discute Lucius şi vărul lui, 
acasă la Antonius. Dar discuţia părea să ajungă mereu la 
învinuiri reciproce, pentru lucruri care nu mai puteau fi 
schimbate. 

Octavius rupse în cele din urmă tăcerea plină de încordare. 

— Ar fi trebuit să ne ocupăm pe loc de conspiratori, imediat 
după crimă. Tu, Antonius, în calitate de consul, aveai puterea de 
a-i aresta. Ai fi putut invoca Decretul Suprem... 

— Nu mai rămăsese niciun senator în sală care să voteze o 
asemenea propunere! 

— Chiar şi aşa, dacă în loc să o iei la fugă spre casă ai fi luat 
măsuri imediate împotriva oamenilor care mi-au ucis tatăl... 

— Dacă-ţi imaginezi că va fi fost atât de uşor, atunci eşti mai 
naiv decât am crezut, tinere, şi nu eşti nicidecum fiul lui Caesar! 

— Destul! interveni Lucius. Trebuie să terminaţi odată cu 
cearta asta şi să ne întoarcem la chestiunea cea mai arzătoare, 
adică necesitatea de a lua măsuri în privinţa lui Cassius şi a lui 
Brutus. S-ar putea să reuşim să convingem Senatul să declare 
că uciderea lui Caesar a fost un act criminal sau s-ar putea să 
nu reuşim. Majoritatea senatorilor tind să-l imite pe Cicero. Vor 
evita să treacă de partea uneia sau alteia dintre tabere, trăgând 
de timp cât mai mult cu putinţă, până când vor vedea în ce 
parte se înclină balanţa. Deocamdată, amnistia Senatului îi 
apără pe criminali. În orice caz, se pare că luarea în stăpânire a 
provinciilor respective de către Brutus şi Cassius înainte de 
termenul stabilit a fost fără doar şi poate ilegală. Faptele lor pot 
fi interpretate ca acte de agresiune împotriva statului, ceea ce-ţi 
dă dreptul, în calitate de consul, să porneşti o campanie militară 
împotriva lor. 

— Dacă va exista o campanie militară, va trebui să participe 
şi Caesar, zise Octavius, adoptând obiceiul unchiului său de a 
vorbi despre el însuşi la persoana a treia - spre iritarea lui 
Antonius, care scrâşnea din dinţi. Averea lui Caesar va mobiliza 


297 


armata şi numelui său îi vor jura veteranii credinţă. lar dacă voi 
comanda armata pe câmpul de luptă, trebuie să primesc 
autoritate deplină de consul. 

— Imposibil! exclamă Antonius. Eşti prea tânăr. 

— Cine spune asta? Unchiul meu a numit în funcţii bărbaţi 
care nu aveau vârsta legală, aşadar există un precedent legal... 

— Aici ai dreptate, vere, zise Lucius. Trebuie să respectăm 
legea. Orice acţiune militară trebuie să fie considerată dreaptă 
şi necesară. Nu trebuie să dăm nimănui motiv să afirme că am 
declanşat... 

Nu îndrăznea să rostească cuvintele. 

— ... că am declanşat un război civil pentru câştigul propriu 
sau din setea de răzbunare. Trebuie să obţinem sprijinul 
Senatului, al legiunilor şi al poporului. Dar cum? E genul de 
provocare la care unchiul Gaius se dovedea atât de strălucit. 

Lucius oftă adânc. Se uită la Antonius, apoi la Octavius. Nu-şi 
făcea iluzii că ar putea să-şi asume rolul de conducător în locul 
lui Caesar, dar începea să fie din ce în ce mai convins că nici 
Antonius, nici Octavius nu erau la înălţime, chiar dacă unul 
fusese mâna dreaptă a dictatorului, iar celălalt era fiul lui 
adoptat. Abia reuşeau să nu se ia la bătaie între ei. 

Ca dovadă că nu se înşelase, cei doi începură să vorbească în 
acelaşi timp. Niciunul nu voia să cedeze. Ridicară vocile, 
făcându-l pe Lucius să-şi acopere urechile cu mâinile. 

— Marcus! Vere Gaius! Liniştiţi-vă şi ascultați ce am de spus! 
Amândoi sunteți bărbați ambiţioşi. Amândoi râvniţi la 
conducerea statului. Bravo vouă! Zeii admiră ambiția, mai ales 
la un roman. 

Dar ambiția mea - singura mea ambiţie - este să răzbun 
moartea lui Caesar. Toţi asasinii trebuie să fie declaraţi proscrişi, 
iar apoi vânaţi şi ucişi. Brutus şi Cassius sunt principala noastră 
preocupare. Daţi-mi o sabie în mână şi voi lupta bucuros sub 
comanda oricăruia dintre voi! Dar nu cred că puteţi duce sarcina 
la bun sfârşit fără ajutorul celuilalt. Vă rog să le puneţi capăt 
acestor certuri şi să vă uniţi forţele pentru acest scop comun! 


298 


Se uită la Antonius, care în cele din urmă ridică din umeri şi 
dădu din cap. 

Apoi se uită la Octavius. Vărul lui ridică o sprânceană. 

— Ai dreptate, desigur. Mulţumesc, vere Lucius. Spiritul tău 
pătrunzător este exact ceea ce ne trebuie ca să nu rătăcim 
calea cea dreaptă. Ce spui, Antonius? Să ne punem pe treabă? 

Discuţia care a urmat a fost fructuoasă. Lucius era bucuros că 
vorbise deschis, dar vorbele lui nu fuseseră în întregime sincere. 
Spusese că nu i-ar fi păsat sub comanda căruia dintre ei ar fi 
luptat, dar în inima lui nu exista nicio îndoială pe care îl prefera: 
pe înflăcăratul, sincerul, iubitorul de distracţii şi uneori crudul 
Antonius. În parte, datorită afecțiunii pe care i-o arătase acesta. 
Pe Antonius l-ar fi slujit cu entuziasm. Pe Octavius l-ar fi slujit din 
obligaţie. 

Se rugă zeilor să nu fie niciodată nevoit să aleagă între cei 
doi. 


299 


Anul I î.H. 


Lucius Pinarius avea mereu acelaşi vis. Era un coşmar care 
apăruse prima oară la idele lui martie, cu mult timp în urmă, 
când era încă tânăr. 

In visul acela era participant şi observator în acelaşi timp, 
conştient că visează şi totuşi incapabil să oprească visul. Caesar 
murise. O mulţime numeroasă se adunase să asculte citirea 
testamentului. O fecioară vestală scotea un pergament. Marcus 
Antonius desfăşura documentul şi începea să-l citească. Deşi 
stătea în primele rânduri ale mulţimii, nu reuşea să audă 
numele citite. Nu auzea decât vuietul mulţimii, ca nişte valuri 
care se spărgeau de mal. Voia să le spună celorlalţi să facă 
linişte, dar nu reuşea să deschidă gura să vorbească. Nu putea 
nici să se mişte. Antonius continua să citească, dar Lucius nu 
putea să audă, să vorbească sau să se mişte. 

Tresări şi se trezi din vis. Tremura şi avea trupul scăldat în 
sudoare. Visul era asemenea unui vechi duşman, care continua 
să-l bântuie chiar şi după atâţia ani, necăjindu-l cu amintiri 
despre tinereţea lui şi despre marile speranţe spulberate de 
moartea lui Caesar. Dar îl bântuia de atâta amar de vreme, încât 
aproape că devenise un vechi prieten. Unde mai putea să vadă 
chipul lui Antonius, viu şi în floarea vârstei, dacă nu în vis? 

Se frecă la ochi să alunge somnul şi începu să-şi revină 
treptat în simţiri. Visul începea să se estompeze. 

Oricât de incredibil ar fi părut, Lucius Pinarius ajunsese la 
bătrâneţe. Avea şaizeci de ani. Mulţi bărbaţi din generaţia lui 
pieriseră în războaiele civile care izbucniseră după moartea lui 
Caesar. Dacă scăpaseră cu viaţă din războaie, fuseseră doborâţi 
de boli sau accidente. Dar Lucius era încă în viaţă. 

Se ridică din pat, se uşură în oală şi se îmbrăcă cu o tunică. 
Mai târziu avea să-şi ia toga de senator, pentru că era o zi 
importantă. 

Bucătarul îi pregăti un mic dejun simplu, griş pregătit cu lapte 
şi apă şi îndulcit cu un strop de miere. Lucius avea încă dinţi 


300 


puternici, dar stomacul lui nu mai era ce fusese odată. Cu cât 
era mai simplă mâncarea, cu atât mai bine. Luă o înghiţitură de 
terci şi se întoarse cu gândul la ospeţele nesfârşite din 
Alexandria. Vinuri din Grecia, curmale din Parthia, ouă de 
crocodil de NII; servitoare din Nubia, dansatoare din Etiopia, 
curtezane din Antiohia! Orice s-ar fi spus despre Antonius şi 
Cleopatra, nimeni nu putea nega că cei doi ştiau cum să dea un 
ospăț - mai ales în ultimele luni şi zile, când sfârşitul era 
aproape. 

Visul îl făcuse să se gândească la Antonius. Amintirile îl 
întristau. Terciul începea să-i pară amar. 

Dar nu era o zi în care să se gândească la trecut. Astăzi 
trebuia să privească spre viitor. Nepotul lui venea în vizită. 

Tocmai atunci, sclavul de la uşă anunţă că tânărul Lucius 
Pinarius a sosit şi îl aşteaptă în vestibul. 

— Deja? se miră Lucius. E încă devreme. Oricum, poate 
petrece câteva minute studiind efigiile strămoşilor săi, cât timp 
eu încerc să mai iau câteva înghiţituri de terci. Porunceşte-le 
cărăuşilor să aducă o lectică la uşa din faţă. 

— Care lectică, stăpâne? 

— Cea elegantă, aş spune, cu draperii galbene, perne brodate 
şi ornamente de alamă. Astăzi e o zi specială! 

XXX 

— Cu ceva timp în urmă - înainte să-mi înţepenească 
genunchiul ăsta blestemat - aş fi mers pe jos până la Băile lui 
Agrippa, chiar dacă sunt tocmai în afara oraşului, pe Câmpul lui 
Marte. Şi acuma iată-ne, doi bărbaţi romani, mergând cu lectica 
pe străzi. Mi-e ruşine să mă gândesc ce-ar fi spus strămoşii 
noştri de un asemenea răsfăț! 

Lucius îi zâmbi nepotului său, care stătea lângă el şi părea să 
se bucure de călătorie. Băiatul se apleca şi îşi întorcea capul în 
toate părţile, uitându-se la peisajele pe lângă care treceau cu 
toată curiozitatea avidă a unui copil de zece ani. În mod normal, 
Lucius ar fi aşteptat până când nepotul lui şi-ar fi îmbrăcat toga 
pentru această ocazie, dar mai erau mulţi ani până atunci şi s-ar 


301 


fi putut să nu trăiască atât. Mai bine să-şi facă datoria acum, cât 
încă mai avea rațiune şi suflare. 

— De ce i se spune Câmpul lui Marte, bunicule? 

— Să mă gândesc. Cu foarte mult timp în urmă cred că se 
numea Câmpul lui Mavors, pentru că acesta era vechiul nume al 
zeului Marte. Mi se pare că cineva a ridicat un altar în cinstea 
zeului, astfel că întreaga regiune a primit numele lui... 

— Da, dar de ce i se spune câmp? Nu e niciun câmp aici. Nu 
văd decât străzi şi clădiri. 

— A, înţeleg ce vrei să spui. Da, acum sunt numai construcţii, 
dar n-a fost întotdeauna aşa. Îmi amintesc o vreme când 
Câmpul lui Marte sau cel puţin o mare parte din el era încă un 
teren viran, un loc de antrenament pentru soldaţi şi de adunare 
pentru grupuri mari de oameni. Acum oraşul s-a extins, 
acaparând orice porţiune de pământ, de la vechile ziduri până la 
Tibru. Văd că acum trecem pe lângă teatrul lui Pompeius. Eram 
cam de vârsta ta când s-a deschis. 

Privirea lui Lucius cuprinse treptele care duceau la galeria 
principală. Nu trecea niciodată pe lângă teatru fără să-şi 
amintească ce văzuse acolo, dar nu voia să vorbească despre 
asta şi era recunoscător că băiatul nu-i punea nicio întrebare. 

— In faţa noastră se vede Panteonul, ridicat de Marcus 
Agrippa, mâna dreaptă a împăratului. Şi lângă Panteon se află 
băile pe care Agrippa le-a construit în aceeaşi perioadă. 
Inaugurarea băilor, acum douăzeci de ani a fost un eveniment 
deosebit, pentru că nu mai existase nimic asemănător în Roma 
până atunci. După ce s-au deschis băile, s-au construit în 
apropiere tot felul de prăvălii şi galerii. 

Băiatul se încruntă. 

— Dacă Băile lui Agrippa au fost primele construite în Roma, 
înseamnă că oamenii nu se spălau înainte de asta? 

Lucius zâmbi. Cel puţin băiatul era curios în privinţa 
trecutului. Mulți păreau acum indiferenți faţă de ce se 
întâmplase înainte, de parcă Roma ar fi fost întotdeauna un 
imperiu paşnic, condus de un împărat - de parcă n-ar fi existat 


302 


niciodată o republică, un şir de războaie civile sau un bărbat pe 
nume Antonius. 

Şi iar se gândea la Antonius... 

— Băile lui Agrippa nu sunt primele băi din Roma, dar sunt 
mult mai mari şi mai frumoase decât cele anterioare. Au fost, de 
asemenea, primele deschise pentru toată lumea şi fără plată - 
un dar din partea împăratului către popor - ceea ce le-a făcut 
foarte cunoscute. Unul dintre motivele pentru care oamenii 
merg la băi este să vadă şi să fie văzuţi şi să se amestece 
printre cei din afara clasei lor. Diferenţele economice şi sociale 
dintre cetăţeni tind să dispară când toată lumea e dezbrăcată în 
baie. 

Tânărul Lucius râse. 

— Spui nişte lucruri foarte amuzante, bunicule. 

— Încerc. Că tot vorbeam de băi, iată-ne ajunşi. 

XXX 

Lucius se bucură din plin de dimineaţa aceea. Timpul petrecut 
cu nepotul său era întotdeauna preţios, iar distracţiile oferite de 
băi se numărau printre cele mai mari plăceri ale vieţii la oraş. 
Începu ziua cu un bărbierit. Tânărul Lucius urmări procedura cu 
mare interes. Tatăl lui avea barbă, aşa că băiatul nu era obişnuit 
să vadă folosirea iscusită a unei lame ascuţite pe faţa unui 
bărbat. 

După bărbierit, au ieşit la bazinul în aer liber - un lac făcut de 
mâna omului, cum îi spuneau unii, ţinând seama de 
dimensiunea lui - unde cei doi înotară o vreme cot la cot. Stilul 
de înot al băiatului mai trebuia îmbunătăţit, dar tehnica de 
respiraţie era bună. Oriunde îl va purta viaţa, tânărul Lucius va 
naviga cândva pe o corabie şi îi va prinde bine să ştie să înoate. 
Câţi soldaţi din armata lui Antonius nu se înecaseră în bătălia 
decisivă de la Actium, nu pentru că îi trăsese la fund armura, ci 
pur şi simplu din cauză că nu ştiau să înoate? 

Se pomeni din nou gândindu-se la Antonius... 

Un gimnaziarh organizase o serie de competiţii pe traseul de 
curse de lângă bazin. Lucius îşi încurajă nepotul să participe. Nu 
mică i-a fost încântarea când băiatul a câştigat primele două 


303 


curse. A fost învins în a treia, dar la foarte mică distanţă. 
Nepotul lui era un alergător puternic. 

Un alt gimnaziarh organizase o serie de lupte corp la corp. 
Toţi concurenţii erau mai mari şi mai puternici decât tânărul 
Lucius, care rămase lângă bunicul său, între spectatori. 
Concurenţii se luptară în stilul grecesc, complet dezbrăcaţi şi cu 
trupurile unse cu ulei. Această distracţie era, după părerea lui 
Lucius, cam decadentă, asemenea mersului în lectică. Ce-ar fi 
gândit strămoşii lui? Adevăraţii romani preferau să privească o 
luptă până la moarte, între gladiatori. 

Îşi aminti cum, în timpul propagandei înflăcărate împotriva lui 
Antonius şi a Cleopatrei, împăratul criticase afluenţa periculoasă 
de vicii străine, spunând că regina de neam grecesc îl corupsese 
pe Antonius cu plăcerile costisitoare ale Orientului. Dar, de 
îndată ce triumfase asupra rivalilor săi, împăratul transformase 
Roma într-un oraş mai cosmopolit ca niciodată. li dăduse 
permisiunea lui Agrippa să construiască băile. Adusese la Roma 
cultul unor zei exotici. Încerca tot timpul să satisfacă apetitul 
cetăţenilor pentru distracţie şi plăceri. 

După ce încheiară exerciţiile de dimineaţă, Lucius şi băiatul 
intrară la baie. Începură prin a îndepărta toată sudoarea de pe 
corp, cu ajutorul strigilurilor, în umbra faimoasei statui a lui 
Lysippus, care înfăţişa un tânăr atlet făcând exact acelaşi lucru, 
îndoind un braţ musculos ca să curețe cu strigilul celălalt braţ 
întins în faţă. Agrippa instalase cu mare pompă statuia la băi. 
Lysippus fusese sculptorul de curte al lui Alexandru cel Mare. 
Deşi se făcuseră multe copii după Apoxyomenos, cum era 
cunoscut Bărbatul cu strigil în greacă, originalul din bronz avea 
o valoare inestimabilă. Statuia era un alt cadou generos făcut de 
împărat poporului Romei. 

Lucius şi băiatul se scăldară în mai multe bazine, de 
temperaturi diferite. Cel cu apa cea mai rece era chiar înviorător 
după exerciţiile fizice. Cel cu apa cea mai fierbinte era învăluit 
într-o perdea de aburi şi impunea o scufundare treptată. Până şi 
podelele erau fierbinţi de la ţevile de apă care treceau pe sub 
dale. Pereţii erau din marmură, iar decoratorii lui Agrippa 


304 


găsiseră mijloacele de a orna cu picturi chiar şi cele mai umede 
zone, amestecând vopselele cu ceară de albine topită, apoi 
întărind şi fixând imaginile cu ajutorul căldurii. Picturile înfăţişau 
zei, zeițe şi eroi. Scenele de legendă păreau să plutească în 
ceaţă. 

După baie se înfăşurară în nişte haine de lână şi luară o masă 
uşoară, în galeria alăturată. Băiatul mâncă pâine înmuiată în 
garum. Lucius se abţinu de la sosul condimentat şi mâncă, în 
schimb, pastă de smochine. 

Discutară despre studiile băiatului, care acum citea Eneida lui 
Vergilius, care fusese poetul preferat al împăratului. Când 
împăratul îi ceruse lui Vergilius să compună o epopee romană 
care să rivalizeze cu lliada şi Odiseea grecilor, poetul venise cu 
Eneida. Poemul despre aventurile lui Eneas îl celebra pe eroul 
troian ca fiu al zeiţei Venus şi întemeietor al neamului roman. În 
el se dovedea că Eneas nu era doar străbunul împăratului şi al 
unchiului său, Divinul lulius, ci şi al gemenilor Romulus şi 
Remus. Dacă Lucius avea îndoieli cu privire la temeiul istoric al 
Eneidei, nu i le dezvălui băiatului. Nu se putea tăgădui că 
Vergilius crease o operă de artă de care împăratul era foarte 
mulţumit. 

După masă, se odihniră. Câţiva vechi prieteni şi colegi se 
opriră să-i salute, Lucius fiind încântat să-şi prezinte nepotul. Se 
discuta despre importurile străine, costul sclavilor şi avantajele 
şi dezavantajele transportului pe uscat sau pe mare şi cine 
primise contracte pentru diferite proiecte de construcţii din oraş. 

— După cum vezi, băiete, remarcă Lucius, în zilele noastre se 
discută mai multe probleme aici, la băi, decât în Forum. 

În vremurile de demult, toate discuţiile ar fi fost despre 
politică şi război. Acum, războiul era o chestiune discutată doar 
prin prisma urmărilor lui asupra comerţului, iar politica - 
adevărata politică, aşa cum înţeleseseră strămoşii lor termenul, 
în care toată lumea se exprima liber şi striga să se facă auzită - 
nu mai exista. Oamenii puteau face speculaţii cu privire la 
intrigile din cadrul familiei imperiale sau emite ipoteze despre 


305 


influenţa exercitată de membrii cercului intim al împăratului, dar 
numai în şoaptă. 

După exerciţii, baie şi mâncare, cei doi se retraseră în vestiar. 
Tânărul Lucius se îmbrăcă cu tunica pe care o purtase mai 
devreme; bunicul lui, în schimb, îşi puse toga, ajutat de sclavul 
care îl bărbierise, şi îi ţinu o lecţie despre purtarea 
corespunzătoare a togii. 

— Toga nu e un lucru pe care-l arunci pe tine şi gata, ea 
trebuie purtată cu demnitate şi mândrie. Umerii drepţi, capul 
sus. Şi materialul trebuie să cadă exact aşa. Prea puţine cute şi 
arăţi de parcă ar fi aruncat cineva un cearşaf peste tine. Prea 
multe şi arăţi de parcă duci un maldăr de rufe la spălat. 

Râsul băiatului îl încântă pe Lucius. Insemna că nepotul său 
era atent - băga de seamă, asculta şi învăţa. 

Sclavul îi întinse stăpânului o podoabă strălucitoare, pe un 
lănţişor de aur. Lucius îşi puse lănţişorul la gât şi îl ascunse sub 
togă. 

— Ce e aia, bunicule? Un fel de amuletă? 

— Da, dar nu o amuletă oarecare. E foarte veche şi foarte 
importantă, iar astăzi e ultima zi în care o voi purta. Dar vom 
vorbi despre asta mai târziu. Deocamdată vreau să ne plimbăm 
puţin prin oraş. Există câteva locuri pe care aş vrea să le vezi 
prin ochii mei. 

— Să chem lectica? întrebă sclavul. 

— De fapt, cred că nu-i nevoie. Baia fierbinte mi-a mai 
dezmorţit genunchii şi cred că mi-ar plăcea să merg puţin pe 
jos. 

— Voi merge lângă tine, bunicule. 

Lucius încuviinţă. Cât de politicos era băiatul, mereu atât de 
respectuos şi bine-crescut. Era, de asemenea, sârguincios şi 
foarte curat şi îngrijit, iar asta în mare parte datorită epocii în 
care crescuse. Lumea devenise un loc mult mai ordonat, mai 
paşnic şi mai stabil decât în vremurile vechi ale războaielor 
civile. Strămoşii lui ar fi fost mândri de tânărul Lucius. Ar fi fost 
mândri de lumea plină de armonie pe care reuşiseră să o creeze 
urmaşii lor, prin multe strădanii şi vărsare de sânge. 


306 


În timp ce ieşeau din băi, pe chipul tânărului Lucius apăru un 
zâmbet de entuziasm, apoi îşi muşcă nervos buza de jos. 

— Ce s-a întâmplat, băiete? 

— Mă gândeam, bunicule, că dacă tot facem o plimbare şi 
suntem atât de aproape, am putea să... Dar tata spune că nu-ți 
place să vorbeşti despre asta. Doar că ai fost de faţă când s-a 
întâmplat... 

— A, da. Cred că înţeleg unde baţi. Da, aia va fi prima noastră 
oprire. Dar trebuie să te avertizez că nu e nimic de văzut. 

— Nimic? 

— O să vezi. 

O luară agale spre Teatrul lui Pompeius. Lucius urcă treptele 
încet, dar nu din cauza genunchilor. Când ajunseră în vârf, simţi 
cum inima începe să-i tresalte în piept, pielea începe să-l furnice 
şi i se taie respiraţia. Chiar şi după atâţia ani, îl cuprindea 
groaza pe măsură ce se apropiau. 

Ajunseră la un perete de cărămidă. 

— Aici a fost, zise el. Asta-i locul în care Divinul lulius s-a 
întâlnit cu moartea. 

Băiatul se încruntă. 

— Credeam că s-a petrecut într-o sală de consiliu, la 
picioarele statuii lui Pompeius. 

— Da. Intrarea în sală era aici şi locul unde a căzut Caesar se 
afla la vreo cincizeci de paşi de aici. Dar sala a fost închisă, în 
urmă cu câţiva ani, împăratul a decretat - sau, mai bine zis, 
Senatul a votat, la dorinţa împăratului - ca acest loc să fie 
declarat blestemat şi nimeni să nu-l mai vadă sau să pună 
piciorul pe el. Statuia lui Pompeius a fost mutată în alt loc, iar 
intrarea în sală a fost zidită, ca un mormânt. Idele lui martie au 
fost declarate zi de infamie şi s-a interzis ca Senatul să se mai 
întrunească vreodată la acea dată. După cum ţi-am spus, nu e 
nimic de văzut aici. 

— Dar e adevărat c-ai fost aici? Că ai văzut cum s-a 
întâmplat? 

— Da. l-am văzut pe asasini lovind. L-am văzut pe Caesar 
căzând. l-am auzit ultimele cuvinte către infamul de Brutus. Și 


307 


Antonius a fost aici, deşi a sosit după mine. L-au ţinut afară 
intenţionat, în parte ca să-l împiedice să-i sară în ajutor lui 
Caesar, dar cred că şi din cauză că nu voiau să-l ucidă. Asasinii 
aveau totuşi un oarecare simţ al onoarei. Credeau într-adevăr că 
ceea ce se pregăteau să facă era spre binele Romei. 

— Dar cum e posibil? Erau nişte criminali însetaţi de sânge. 

— Da, şi asta e adevărat. 

Băiatul se încruntă. 

— Şi Antonius; credeam că era... 

— Să nu mai vorbim despre asta acum, îl întrerupse Lucius. 
Să mergem, mai am multe să-ţi arăt. 

Se îndreptară spre părţile mai vechi ale oraşului. În Forum 
Boarium, Lucius îi arătă băiatului Ara Maxima şi îi povesti despre 
rolul jucat de Pinari în păstrarea cultului lui Hercules. Familia 
renunţase la respectiva îndatorire religioasă cu mult timp în 
urmă, dar ea marca rolul Pinarilor în istoria Romei, lucru ce nu 
trebuia uitat niciodată. Impărţiseră sarcina cu o altă familie, a 
Potitilor, care se stinsese demult, asemenea altor familii 
patriciene foarte vechi, ale căror nume nu mai existau acum 
decât în anale şi inscripţii. 

Urcară încet vechea Scară a lui Cacus de pe Palatinus, 
trecând pe lângă o scobitură în stâncă despre care se spunea că 
fusese chiar peştera în care trăise monstrul. Se opriră să-şi 
tragă răsuflarea la umbra unui smochin considerat urmaşul 
legendarului ruminalis, la poalele căruia Acca Larentia îi 
alăptase pe gemenii Romulus şi Remus. Vizitară coliba lui 
Romulus, care, după cum îşi dădea seama şi băiatul, era prea 
nouă pentru a fi chiar coliba în care locuise întemeietorul Romei; 
monumentul fusese reconstruit de foarte multe ori de-a lungul 
secolelor. 

Coborâră în Forum, care în ultimii ani devenise şi mai 
aglomerat, în el ridicându-se alte şi alte monumente şi temple. 

— Cândva, tot locul ăsta era un lac, sau cel puţin aşa se 
spune, remarcă Lucius. Greu de crezut, nu? Primele temple erau 
făcute din lemn. 

— Acum totul e din marmură, zise băiatul. 


308 


Lucius dădu din cap, aprobator. 

— Ştii replica plină de mândrie a împăratului? „Am găsit un 
oraş din cărămizi, dar voi lăsa în urmă unul de marmură.” Un 
număr impresionant de clădiri au fost restaurate, recondiţionate 
sau chiar reconstruite din temelii în timpul domniei sale. Totul a 
fost făcut mai mare şi mai frumos decât înainte. Împăratul ne-a 
oferit pace şi prosperitate, făcând din Roma oraşul cel mai 
glorios din câte au existat vreodată, centrul de netăgăduit al 
lumii. 

Ajunseră în faţa unei statui a împăratului, unul dintre 
numeroasele monumente care-l reprezentau din oraş. Aceasta ÎI 
înfăţişa ca tânăr războinic, chipeş, viguros şi gata de luptă. 
Inscripţia făcea referire la victoria răsunătoare de la Philippi, în 
Macedonia, când avea doar douăzeci şi unu de ani: „l-am trimis 
în exil pe ucigaşii tatălui meu, iar când au declarat război 
Republicii, i-am înfrânt în luptă.” Lui Lucius i se părea că statuia 
îl făcea pe vărul lui să pară mai frumos decât era în realitate. 
Octavius nu fusese niciodată chiar atât de chipeş, de voinic şi de 
lat în umeri. 

Băiatul studia statuia cu o privire mai puţin critică. 

— Tata mi-a povestit c-ai fost şi tu la Philippi când asasinii 
Brutus şi Cassius au fost aduşi în faţa justiţiei. Spune c-ai luptat 
cot la cot cu împăratul. 

Lucius ridică o sprânceană. 

— Nu chiar. 

Din câte îşi amintea el, Octavius zăcuse bolnav în pat în cea 
mai mare parte a luptei, cu excepţia timpului pe care îl 
petrecuse ascunzându-se într-o mlaştină, după ce tabăra lui 
fusese cotropită de soldaţii lui Brutus. 

— Eu personal n-am vărsat nicio picătură de sânge la Philippi. 
Mă ocupam de rutele de aprovizionare pentru legiunile conduse 
de Marcus Antonius. 

— Antonius? Băiatul se încruntă. Dar el a fost duşmanul 
împăratului, nu-i aşa? A devenit de bunăvoie sclavul târfei 
egiptene! 

Lucius tresări. 


309 


— Asta s-a întâmplat mult, mult mai târziu. La Philippi, 
Octavius şi Antonius... 

— Octavius? 

— Octavius a fost numele pe care l-a primit împăratul la 
naştere. Mai târziu, după cum bine ştii, a fost adoptat de Divinul 
lulius şi de atunci înainte i s-a spus Caesar. După aceea şi-a luat 
titlul măreț de Augustus, aşa că acum îi spunem Caesar 
Augustus. Dar mă abat de la subiect. După cum spuneam, la 
Philippi, împăratul şi Marcus Antonius au fost aliaţi. Au luptat 
împreună să răzbune moartea Divinului lulius. Cassius şi Brutus 
au fost înfrânți şi s-au sinucis. Dar Philippi a fost doar începutul. 
La conspirația împotriva lui Caesar luaseră parte în jur de şaizeci 
de senatori; toţi au murit în câţiva ani - unii în naufragii, unii în 
luptă; alţii şi-au luat singuri viaţa, folosind acelaşi pumnal cu 
care-l înjunghiaseră pe Caesar. Au murit chiar şi câţiva care nu 
complotaseră împotriva lui Caesar, cum ar fi Cicero; acesta şi l-a 
făcut duşman pe Antonius, pierzându-şi capul şi mâinile pentru 
asta. 

— Mâinile? 

— Cicero a ţinut discursuri mincinoase împotriva lui Antonius, 
aşa că atunci când Antonius a poruncit uciderea lui, a cerut să i 
se taie şi mâinile împreună cu capul, pentru că scrisese cuvinte 
atât de jignitoare. Nu poate fi tăgăduit faptul că Antonius avea o 
fire răzbunătoare. 

— De asta l-a ucis împăratul pe Antonius, pentru că îl 
omorâse pe Cicero? 

— Nu. Lucius oftă. Adevărul era atât de complicat, mai ales 
când mari porţiuni din el nu erau rostite cu glas tare. Cei doi au 
fost prieteni - aliaţi, de fapt - câţiva ani. Apoi Antonius şi-a legat 
soarta de a Cleopatrei şi unii s-au gândit că Antonius şi 
Cleopatra o să domnească peste Egipt şi peste Orient, iar 
împăratul o să conducă Roma şi Occidentul. Dar, după cum spun 
înţelepţii, aşa cum cerurile sunt unite sub conducerea lui Jupiter, 
aşa şi pământul vrea să fie unit sub conducerea unui singur 
împărat. Visele lui Antonius s-au năruit. 

— Din cauza târfei egiptene? 


310 


Lucius tresări din nou. 

— Vino cu mine, tinere. Vreau să-ţi mai arăt ceva. 

Se îndreptară spre Forul lulian. Galeriile pentru săli de 
judecată şi cabinete de avocatură începute de Caesar fuseseră 
terminate de împărat. In centrul pieţei se afla încă statuia 
impunătoare a lui Caesar pe un cal de luptă. Lucius nu se putu 
abţine să nu observe că Divinul lulius arăta mult mai firesc în 
armura pe care o purta decât succesorul său. 

Piaţa era plină de oameni care îşi vedeau de treburile zilnice, 
discutând şi schimbând documente. Sub conducerea 
împăratului, codurile de legi deveniseră mai complicate ca 
niciodată, iar avocații erau mai ocupați decât pe timpul 
Republicii cu rezolvarea disputelor între cetățeni, acordarea 
sentinţelor de faliment şi negocierea contractelor. 

Bunicul şi nepotul trecură pe lângă fântâna arteziană şi 
intrară în Templul lui Venus. Lucius îl considera în continuare cel 
mai frumos interior din toată Roma, neîntrecut nici măcar de 
cele mai costisitoare proiecte ale împăratului. Aici se aflau 
faimoasele picturi ale lui Timomachus care îi înfăţişau pe Ajax şi 
Medeea şi vitrinele în care erau expuse fabuloasele bijuterii şi 
pietre preţioase adunate de Caesar în călătoriile sale. 

Ţinându-l de mână pe băiat, Lucius se îndreptă spre două 
statui aflate în celălalt capăt al sanctuarului. Statuia lui Venus 
sculptată de Arcesilaus rămăsese neîntrecută ca frumuseţe. Şi 
alături de ea, în pofida nenorocirilor care se abătuseră asupra 
modelului în carne şi oase, se afla statuia poleită cu aur a 
reginei Cleopatra, ultima din lungul şir de urmaşi ai lui 
Ptolemeus care conduseseră Egiptul de pe vremea lui Alexandru 
cel Mare. Unii crezuseră că împăratul o s-o scoată din templu, 
dar statuia rămăsese aici, unde o pusese chiar lulius Caesar. 

— Indiferent ce-ai auzit despre ea, Cleopatra nu a fost târfă, 
spuse Lucius încet. Din câte ştiu, nu s-a culcat decât cu doi 
bărbaţi în toată viaţa ei: Divinul lulius şi Marcus Antonius. 
Fiecăruia i-a dăruit copii. Impăratul, în înţelepciunea lui, a găsit 
de cuviinţă să-l execute pe Caesarion, dar le-a cruțat viaţa 
copiilor făcuţi cu Antonius. 


311 


— Dar toată lumea spune că a... 

— Ceea ce spune gura lumii nu e întotdeauna şi adevărat, 
împăratului i-a servit să se spună că a fost o târfa şi o 
seducătoare, dar Cleopatra a fost mai presus de aceste acuzaţii. 
Se considera zeiţă. De bine, de rău, s-a purtat ca atare. 

Băiatul se încruntă. 

— Şi când l-a ademenit pe Antonius de partea ei, tu ai luptat 
alături de împărat împotriva lor? 

— Nu de la început. La începutul războiului dintre ei am luptat 
de partea lui Antonius. 

— De partea lui Antonius? Alături de Cleopatra? Împotriva 
împăratului? Băiatului nu-i venea să creadă. 

— Antonius era prietenul meu. A fost protectorul meu în 
tinereţe, în zilele primejdioase de după moartea lui Caesar. l-a 
fost întotdeauna devotat lui Caesar, iar eu m-am simţit dator să- 
i întorc devotamentul, aşa c-am luptat sub comanda lui la 
Philippi şi am rămas în slujba lui şi după aceea, chiar şi când a 
izbucnit un nou război civil, iar împăratul l-a declarat duşmanul 
Romei. Antonius m-a trimis la Cyrene, să-i apăr flancul de vest. 
Ştii unde se află Cyrene? 

Băiatul se încruntă. 

— Nu chiar. 

— E pe coasta Libyei, la vest de Alexandria, care a fost 
capitala Cleopatrei. Dacă ea şi Antonius ar fi câştigat, atunci 
Alexandria - şi nu Roma - ar fi devenit capitala lumii. Roma ar fi 
rămas un simplu orăşel de provincie. 

— Imposibil! 

— Da, ai dreptate. L-am auzit odată chiar pe Divinul lulius 
spunând că zeii au ales Roma să conducă lumea; cum de am 
putut să uit? Dar în zilele acelea nebune, când eram tânăr, iar 
Antonius şi Cleopatra conduceau Egiptul, orice părea posibil! 
Orice! oftă. In orice caz, mă aflam în Cyrene. Trebuia să păzesc 
portul de duşmanii care ar fi încercat să navigheze spre Egipt în 
apropierea coastei Libyei. Între timp, îmi antrenam soldaţii şi 
băteam monedă pentru Antonius ca să-şi plătească datoriile. 
Războiul e costisitor! Asta îmi aminteşte că am un dinar de 


312 


argint pentru tine, una dintre monedele pe care le-am bătut 
pentru Antonius. Începu să caute în togă. Sunt foarte rare zilele 
astea. Multe au fost topite şi turnate din nou cu chipul 
împăratului. 

Băiatul luă moneda grea şi o studie cu mare interes. 

— O recunosc pe zeiţa Victoria, înfăţişată din profil, cu sânii 
goi şi aripile în spate, purtând o coroană... Dar mai e ceva ce nu 
reuşesc să descifrez... 

— O frunză de palmier, răspunse Lucius. Palmierii cresc de-a 
lungul Nilului. 

Băiatul întoarse moneda pe partea cealaltă. 

— Dar cine e bărbatul ăsta cu barbă bogată? 

— Nimeni altul decât Jupiter, regele zeilor. 

— Dar are coarne de berbec! 

— Asta pentru că e Jupiter Ammon, reprezentarea lui 
egipteană, şi e numit Zeus Ammon de către alexanadrini, care 
sunt vorbitori de greacă. Alexandru cel Mare l-a venerat pe Zeus 
Ammon. La fel şi generalul lui, Ptolemeus, care a moştenit 
Egiptul. Ptolemeus a întemeiat dinastia care a condus Egiptul 
aproape trei sute de ani; Cleopatra a fost ultimul descendent. 

— Şi... nu era o târfă? întrebă băiatul, încă neîncrezător. 

— Inamicii ei din Roma au pretins asta cât timp a trăit. Lumea 
pare să creadă chiar şi acum, la mult timp de la moartea ei. Dar 
Caesar n-a crezut, şi nici Antonius. Cleopatra s-a considerat 
reîncarnarea zeiţei Isis. O femeie care crede că din pântecele ei 
va ieşi un zeu sau o zeiţă tinde să ia procrearea foarte în serios! 

— Indiferent ce-a fost, a pierdut totul şi l-a tras şi pe Antonius 
după ea, nu-i aşa? 

Lucius dădu din cap. 

— Antonius şi Cleopatra au adunat o flotă imensă şi au pornit 
spre Grecia, să se lupte cu împăratul. Eu am rămas în urmă la 
Cyrene, aşteptând veşti. Flota împăratului, condusă de Marcus 
Agrippa, a distrus flota lui Antonius şi a Cleopatrei. Se sfârşise şi 
toată lumea ştia asta. Antonius mi-a trimis un mesaj disperat, 
spunând că vine să ia armata mea. 

— Şi ce s-a întâmplat după aia? 


313 


Chipul lui Lucius se întunecă. 

— l-am ucis pe soli. l-am trimis vorbă lui Antonius că nu va fi 
binevenit în Cyrene. Vezi tu, îmi recăpătasem în sfârşit judecata. 
Mi-am dat seama că zeii îi luaseră partea împăratului, că 
fuseseră de partea lui tot timpul şi că doar un om lipsit de 
pietate ar fi continuat să i se împotrivească. 

Băiatul încuviinţă cu gravitate, ca la sfârşitul unei istorisiri 
moralizatoare, mulţumit că bunicul lui îşi recăpătase raţiunea, 
dar Lucius părea chinuit de amintiri. 

— Antonius şi Cleopatra s-au retras la Alexandria, să-şi 
aştepte sfârşitul. Unii spun că şi-au petrecut ultimele luni de 
viaţă complăcându-se în toate viciile posibile. Poate că acest 
zvon nu e decât o altă defăimare la adresa lor, dar mie mi se 
pare verosimil. Cât de mult le plăcea celor doi să bea şi să 
petreacă! Cleopatra a început să testeze diferite otrăvuri pe 
sclavii ei, pentru a afla care provoca moartea cea mai puţin 
dureroasă. Când împăratul şi legiunile lui au ajuns în Egipt şi nu 
mai exista nicio speranţă, Antonius s-a străpuns cu propria 
sabie. Dar Cleopatra... 

— Da, bunicule? Ce s-a întâmplat cu Cleopatra? Băiatul studia 
chipul bunicului său cu ochi mari. Ai fost acolo, bunicule? Ai fost 
în Alexandria când... 

— Da, am fost acolo. Octavius - împăratul - a insistat să-l 
însoțesc. Era hotărât să o prindă pe Cleopatra în viaţă. Voia să o 
aducă înapoi la Roma şi să o etaleze prin oraş la triumful lui. Dar 
regina avea alte planuri... 

Cât de mult putea să-i spună băiatului? Cu siguranţă nu toată 
povestea. Nu o spusese niciodată nimănui... 

XXX 

Antonius era mort. Armata Cleopatrei se risipise ca fumul în 
vânt. Ocupat de soldaţii lui Octavius, oraşul Alexandria îşi ţinea 
răsuflarea. Regina era în palat, ascunsă cu două slujitoare într-o 
încăpere izolată, în care se putea ajunge doar căţărându-te pe o 
funie, printr-o trapă. Nu putea fugi, dar nici nu putea fi luată cu 
forţa. 


314 


Lucius fusese chemat în faţa împăratului, pe o terasă a 
palatului care avea o privelişte minunată spre port, cu renumitul 
far din Alexandria. Octavius sărise peste politeţuri şi trecuse 
direct la subiect. 

— Ai avut o legătură de lungă durată cu regina. Te cunoaşte 
şi are încredere în tine. 

— Nu mai are. Am trădat-o. 

— Chiar şi aşa, ai mai multe şanse decât mine s-o convingi să 
iasă din ascunzătoare. O vreau vie, nu moartă. Du-te la ea. 
Vorbeşte-i despre Antonius şi vremurile bune şi despre ce ar fi 
putut fi. Măguleşte-o. După ce-o să-i recâştigi încrederea, spune- 
i orice trebuie s-o convingi să se predea. Asigur-o că intenţionez 
s-o tratez cu tot respectul cuvenit titlului şi liniei sale de sânge. 
Va apărea în procesiunea mea triumfală, dar nimeni nu se va 
purta urât cu ea. 

— Adevărat? 

Octavius râsese. 

— Fireşte că nu. Vreau s-o văd distrusă, la picioarele mele, 
umilită înainte de a muri. Roma cere nimicirea târfei egiptene. 
Va fi violată şi bătută, ţinută în lanţuri, înfometată şi torturată. 
Când poporul o va vedea târându-se, goală, în urma carului 
meu, toţi se vor întreba cum de o vrăjitoare atât de jalnică a 
reuşit să seducă un bărbat precum Antonius. Apoi va fi 
sugrumată în Tullianum, dar nu înainte de a-l vedea pe 
Caesarion ucis sub ochii ei. 

— Nu are decât paisprezece ani, zisese Lucius. 

— Şi nu va avea niciodată cincisprezece. 

Lucius nu avusese de ales. Acceptase să fie mesagerul lui 
Octavius. 

Dusese tratative prin uşa trapei, cu slujitoarele reginei, 
Charmion şi Iras. Cleopatra acceptase să-l vadă în ziua 
următoare, dar numai dacă venea neînsoţit. 

A doua zi, Lucius sosise la ora stabilită. Avea şi un dar pentru 
regină, care-şi exprimase dorinţa de a mânca smochine. Coşul 
ridicat prin deschizătură era plin cu smochine coapte şi 
cărnoase, aşezate pe un strat de frunze de smochin. Iras 


315 


acceptase coşul. Puțin mai târziu, Charmion îi aruncase funia să 
se caţere. 

Se aşteptase să le găsească pe cele trei femei într-o cămăruţă 
urâtă, dar nu mică îi fusese mirarea când se pomenise într-o 
sală magnifică. Mici deschizături din pereţi lăsau razele soarelui 
înăuntru. Podeaua era din marmură neagră, iar coloanele, de 
granit roşu. Pereţii fuseseră pictaţi în culori aprinse. Cleopatra 
era aşezată pe un tron maiestuos, de forma unui vultur cu 
aripile întinse, ornat cu aur, argint şi lapislazuli. Purta o coroană 
sub formă de cap de cobră şi o rochie incrustată cu bijuterii. Iras 
stătea la picioarele ei, ţinând coşul cu smochine în poală. 

— Maiestate, nu o să te răzgândeşti? întrebase Lucius. 

— E prea târziu pentru asta, îi răspunsese Cleopatra. Intr-o 
mână avea o smochină. Pe încheietură se vedeau două semne 
de muşcătură de cobră - cobra de care Lucius făcuse rost de la 
unul dintre oamenii de încredere ai reginei şi pe care o 
ascunsese sub frunzele de smochin. lţi mulţumesc, Lucius 
Pinarius. Când mă voi întâlni cu Antonius pe Câmpiile Elizee, îi 
voi spune ce favoare imensă mi-ai făcut. 

Clipise, apoi închisese ochii. Capul îi căzuse într-o parte, iar 
smochina din mână se rostogolise pe podea. 

Ochii lui Lucius se umpluseră de lacrimi. 

— A murit frumos? A fost un sfârşit demn de stăpâna voastră? 
o întrebase el pe una dintre slujitoare. 

Iras era tăcută. Îşi urmase deja stăpâna în moarte. Charmion, 
care începea să se clatine, îşi folosea ultimele clipe ca să 
îndrepte coroana reginei, astfel încât înfăţişarea ei să fie 
perfectă şi după moarte. 

— A fost foarte demn, murmurase ea, pe potriva celui din 
urmă descendent al faraonilor. 

Lucius plânsese puţin, apoi îşi făcuse curaj şi mersese să-i 
spună veştile rele lui Octavius... 

XXX 


Nepotului său îi spuse doar: 


316 


— Regina s-a lăsat muşcată de o cobră. Împăratul voia să o 
etaleze la triumful lui, dar Cleopatra n-a vrut să-i ofere 
asemenea satisfacţie. 

— Chiar şi aşa, se spune că a fost cel mai mare triumf al 
tuturor timpurilor, zise băiatul. 

— Aşa e. Un triumf cu adevărat măreț. În ziua aceea, vărul 
meu Gaius, care primise numele de Octavius la naştere, dar 
devenise apoi Caesar, şi-a luat numele de Augustus, pentru a 
sărbători intrarea în rândurile zeilor. Întreaga lume a aflat că 
împăratul este demn de slavă - nu doar ca rege, ci ca zeu pe 
pământ. 

Lucius se uită îndelung la statuia Cleopatrei, după care îl luă 
de mână pe băiat şi ieşiră din templu. 

In piaţă era agitaţie. 

— Împăratul! împăratul! strigau oamenii. 

Îşi făcu apariţia o lectică impunătoare, ornamentată cu 
purpură şi aur şi înconjurată de o suită numeroasă. Privitorii se 
retrăgeau cu venerație. În lectică putea fi văzut cu uşurinţă 
Augustus, odihnindu-se pe perne de purpură. In pofida ridurilor 
şi a celorlalte urme ale trecerii anilor, Lucius îl vedea tot pe 
tânărul care revendicase cu îndrăzneală moştenirea lui Caesar, 
avansase vijelios spre măreție şi îşi înlăturase toţi rivalii fără să 
privească nicio clipă în urmă. 

Căile zeilor erau capricioase şi imposibil de prezis, se gândi 
Lucius, iar metodele lor se dovedeau adesea iritant de 
enigmatice; şi totuşi istoria omenirii înainta încet şi sigur. După 
numeroase frământări, lumea atinsese în sfârşit o stare de 
echilibru şi pace, poate chiar de perfecţiune: un imperiu aflat în 
continuă expansiune, condus de un singur împărat şi dintr-un 
singur oraş, Roma. 

Se părea că oameni asemenea lui Romulus sau Alexandru sau 
Caesar se puteau ridica de oriunde, schimbând totul. Dacă 
oamenii puteau deveni zei, totul era posibil. Era oare posibil ca 
zeii mai bătrâni să dispară până la urmă, asemenea oamenilor? 
Cine putea să spună ce se întâmpla chiar în clipa aceea în altă 
parte a lumii - poate într-un oraş neînsemnat de la capătul 


317 


imperiului - unde naşterea unui om sau o întâmplare puteau 
schimba din nou soarta lumii? Poate că Jupiter însuşi avea să fie 
detronat şi înlocuit de un alt rege al zeilor! Nu numai un singur 
imperiu şi un singur împărat, ci şi un singur zeu: o asemenea 
lume nu ar fi reprezentat adevărata perfecţiune? 

Alungă repede gândul acela necuviincios şi îşi concentră 
atenţia asupra măreției lumeşti a suitei lui Caesar Augustus, 
împăratul Romei, cel mai ilustru dintre toţi oamenii care trăiseră 
sau aveau să trăiască vreodată pe pământ. 

Dar aproape că uitase de lucrul cel mai important! Băgă mâna 
sub togă şi scoase lănţişorul pe care îl purta la gât. 

— Asta e pentru tine, băiete. Mi-ar fi plăcut să aştept până-n 
ziua când vei îmbrăca toga ca să ţi-l ofer, dar cred că eşti 
pregătit să-l primeşti. 

— Ce este, bunicule? Băiatul se uită la amuleta pe care o 
ţinea în mână. 

— Nu-i cunosc originea. Nu ştiu nici măcar numele zeului pe 
care-l reprezintă, dar când l-am primit mi s-a spus că acest 
talisman e mai vechi decât Roma însăşi. Se află în familia 
noastră de multe generaţii, chiar dinainte de vremea lui 
Romulus. 

Tânărul Lucius studie obiectul cu multă curiozitate, nereuşind 
să-şi dea seama ce reprezintă. Trăsăturile falusului înaripat se 
estompaseră de-a lungul timpului, după ce trecuse pe la atâţia 
purtători. Acum părea să semene cu o cruce obişnuită - foarte 
asemănătoare, se gândi băiatul, cu crucifixurile pe care romanii 
îi executau pe criminali. 

— Aşa cum mi-a fost transmisă mie, îi zise bunicul lui, eu ţi-o 
transmit acum ţie. Trebuie să făgăduieşti că vei face şi tu 
acelaşi lucru, când va veni vremea. 

Băiatul se uită la pandantiv, apoi îl puse cu solemnitate la gât. 


318 


Nota autorului 


Originile şi dezvoltarea timpurie a Romei reprezintă unul 
dintre cele mai captivante domenii de cercetare istorică de 
astăzi. În cea mai mare parte a secolului XX, izvoarele antice 
care atestau istoria Romei au fost considerate născociri, dar 
descoperiri arheologice recente au venit în sprijinul povestirilor 
considerate cândva legende. Astfel se explică alegerea citatului 
din deschiderea acestei cărţi: „Legenda e istorică, la fel cum 
istoria e legendară” (Alexandre Grandazzi, The Foundation of 
Rome: Myth and History). 

Am început cercetările pentru Oameni şi semizei, citind şi 
recitind The Beginnings of Rome: Italy and Rome from the 
Bronze Age to the Punic Wars (e. 1000 to 264 B.C.) (Routledge, 
1995) a lui T.J. Cornell. Ca să cunoşti izvoarele care atestă 
această perioadă şi să înţelegi care este stadiul actual al 
studiilor despre Roma, trebuie să citeşti cartea lui Corneli. 

În paginile ei introductive, am fost frapat de comentariul 
autorului, anume că „istoria conţine întotdeauna şi elemente de 
ficţiune”, şi de observaţia că istoricii antici, spre deosebire de 
cei contemporani, foloseau tehnici similare cu cele folosite de 
romancierii istorici moderni. În romanul istoric, spune Corneli, 
„Şi în istoriografia premodernă... scriitorilor li se permite să 
reconstituie, din propria imaginaţie, sentimentele, aspiraţiile şi 
motivațiile unor persoane sau grupuri, să evoce scene 
verosimile - de pe câmpul de luptă, de pe străzi sau din locuinţe 
- şi chiar să inventeze discursurile şi dialogurile personajelor 
despre care scriu. Aceste convenţii au fost acceptate fără 
discuţie în Antichitate, când istoria era în oarecare măsură şi un 
exerciţiu de retorică.” 

R.M.Ogilvie (citat de Betty Rădice în introducerea cărţii Livy: 
The War with Hannibal) îl compară pe marele istoric roman cu 
un scriitor de ficţiune: „Asemenea unui romancier”, Titus Livius 
„a pus personajele şi intriga mai presus de precizia istorică, 


319 


folosindu-şi imaginaţia şi inventivitatea pentru a prezenta o 
imagine însufleţită a evenimentelor.” Chiar şi aşa, după cum 
bine remarcă Rădice, Titus Livius „nu face greşeala de a încerca 
să recreeze atmosfera preluând locurile comune - George Eliot 
şi Lord Lytton şi-au dat toată silinţa cu Florenţa şi Pompei, dar 
pietrele moarte nu vorbesc. Dimpotrivă, Titus Livius păstrează 
descrierile la un nivel minim şi recreează spiritul Romei intrând 
în sufletul oamenilor vremii...” 

Titus Livius, cunoscut în engleză ca Livy, a trăit în timpul 
domniei lui Augustus. Opera lui monumentală, Ab Urbe Condita 
(De la fondarea Romei), constituie principala sursă istorică 
privind evenimentele petrecute în primele sute de ani de la 
fondarea Romei, de la originile mitice până la începuturile 
imperiului mediteraneean. Lectura operei lui Livius este o 
experienţă fascinantă, asemănătoare cu lectura operelor lui 
Tolkien, Tolstoi sau Gibbon; cu alte cuvinte, este una dintre 
marile cărţi pe care oricine ar trebui să le citească, măcar o dată 
în viaţă. 

Alte izvoare istorice antice despre începuturile Romei includ 
biografiile lui Plutarch, De Republica a lui Cicero, Geografia lui 
Strabo, istoriile lui Dionis din Halicarnas, Diodorus Siculus, 
Cassius Dio şi Polybios, comediile lui Plaut şi Sărbătorile (Fasti) 
lui Ovidiu, o operă mai puţin cunoscută a marelui poet latin, 
care oferă detalii fascinante despre practicile şi originile 
diferitelor obiceiuri şi tradiţii religioase romane. Pentru perioada 
de sfârşit a Republicii, am folosit ca surse istoria lui Appian şi 
biografia lui lulius Caesar scrisă de Suetoniu. 

Dintre operele autorilor moderni, m-au inspirat în mod 
special: The Foundation of Rome (Edimburgh University Press, 
2005; publicată în limba originală în Italia, cu titlul Romolo Il 
Fondatore, în 2002) de Augusto Fraschetti; Remus: A Roman 
Myth (Cambridge University Press, 1995) de T.P. Wiseman; The 
Rise of Rome to 264 B.C. (University of California Press, 1973) 
de Jacques Heurgon; 

The Punic Wars 264-146 B.C. (Osprey, 2002) de Nigel Bagnall 
şi Daggers în the Forum: The Revolutionary Lives and Violent 


320 


Deaths of the Gracchus Brothers (Cassell, 1976) de Keith 
Richardson. 

M-a inspirat de asemenea şi Lays of Ancient Rome a lui 
Thomas Babington Macaulay, o „reinterpretare” de secol XIX, 
plină de fantezie, a unor vechi balade romane, tragedia 
Coriolanus de Shakespeare şi poemul epic Siluirea Lucreţiei, 
care îi aparţine, de asemenea, tot lui Shakespeare. 

Dictionary of Greek and Roman Antiquities al lui William Smith 
(deţin un exemplar al ediţiei din 1869, precum şi Dictionary of 
Greek and Roman Biography and Mythology, în trei volume, al 
lui Smith, din 1870) şi A Topographical Dictionary of Ancient 
Rome de Samuel Ball Platner (eu am ediţia din 1928), au fost 
tovarăşii mei de zi cu zi. Ambele cărţi, împreună cu multe alte 
texte, hărţi şi informaţii suplimentare, sunt disponibile online, pe 
un site numit Lacuscurtius, administrat de Bill Thayer; am vizitat 
de nenumărate ori acest nemaipomenit corn al abundentei, în 
timpul documentării pentru scrierea romanului meu, Oameni şi 
semizei. Când am avut nevoie să împrumut o carte „adevărată”, 
am vizitat bibliotecile care ţin de University of California at 
Berkeley. 

Cititorii care doresc să afle locaţia exactă a monumentelor şi 
reperelor arheologice, pot consulta cartea Mapping Augustan 
Rome (Journal of Roman Archaeology Supplementary Series, 
2002), opera unui colectiv de cercetători de la University of 
Pennsylvania. Hărțile la scară mare anexate cărţii sunt rezultatul 
unor cercetări asidue. Cititorii mai pot consulta harta Roma 
Arcaica (o publicaţie a Museo della Civilită Romana), o imagine 
de sus a oraşului, aşa cum se crede că arăta la începuturile 
Republicii. 

Acest roman a fost cel mai mare şi mai complex proiect al 
meu de până acum şi le sunt recunoscător celor care m-au 
ajutat pe parcurs. Primul care m-a încurajat să scriu această 
carte a fost Nick Robinson de la Constable, editura care îmi 
publică romanele în Marea Britanie, sugerându-mi să încerc un 
roman diferit de seria „Roma Sub Rosa“; în apartamentul lui 
Nick din Londra a început să prindă contur ideea care s-a 


321 


transformat ulterior în această carte. După aceea, în timpul unei 
plimbări pe malul râului Barton 

Creek, din Austin, Texas, am analizat mai serios ideea cu 
Keith Kahla, editorul meu de la St. Martin's Press, care a înţeles 
pe loc ce încercam să fac; după câţiva ani (şi vreo 200.000 de 
cuvinte), am acceptat cu recunoştinţă observaţiile pertinente 
ale lui Keith pe marginea primei versiuni. Krystyna Green, 
editorul meu de la Constable din Marea Britanie, a jucat de 
asemenea un rol activ în dezvoltarea cărţii. Îi sunt recunoscător 
şi lui Gaylan Dubose, profesor de latină şi autor al cărţii Farrago 
Latina, care mi-a citit strădaniile şi mi-a oferit sfaturi preţioase. 

Mulţumiri speciale, ca întotdeauna, partenerului meu, Rick 
Solomon, şi agentului meu, Alan Nevins, care mă susţin mereu 
în tot ce întreprind. 

XXX 

Disputele şi uneltirile politice bine cunoscute din Oameni şi 
semizei nu sunt invenţia mea şi nici nu am făcut mari modificări 
în ceea ce priveşte termenii discuţiilor. Războiul îndelungat 
dintre patricieni şi plebei, tacticile pline de cinism ale clasei 
conducătoare, care exploata retorica religioasă şi frica de 
ameninţări străine în propriul avantaj, mişcările politice radicale 
ale descendenților lui Appius Claudius dintr-o tabără în alta, 
hărţuirea şi anihilarea cultului „dăunător” al lui Bacchus sub 
pretextul vrăjitoriei, interesul Gracchilor de viţă nobilă faţă de 
poporul de rând lipsit de drepturi sunt prezentate detaliat în 
izvoarele istorice. Republica romană a dăinuit aproape de două 
ori mai mult decât a noastră până acum, iar romanii s-au 
confruntat cu paradoxurile şi paradigmele luptelor între clase cu 
mult înaintea noastră. Rămâne de văzut dacă republica 
americană se va încheia cu apariţia unui conducător 
atotputernic, aşa cum s-a întâmplat în cazul romanilor. 

A fost Fascinus prima zeitate a romanilor, aşa cum se spune 
în Oameni şi semizei? Potrivit lucrării Naturalis historia a lui 
Plinius, Fascinus era numele unui zeu venerat de fecioarele 
vestale, care puneau reprezentarea lui (un fascinum sau o 
amuletă înfăţişând un falus) sub carul de luptă al generalilor 


322 


triumfători, ca să-i apere împotriva „fascinaţiei” (ceea ce numim 
noi astăzi „deochi”). Varro ne spune cum copiii romani purtau 
adesea la gât amulete falice, pentru protecţie; acestea mai erau 
puse, de asemenea, în grădini sau în locuinţe, pe vatră. Oricine 
vizitează Pompei va remarca inscripţiile şi sculpturile falice, dar 
puţini îşi vor da seama că o imagine care lumii moderne i se 
poate părea obscenă era considerată sacră de către antici. 

Falusul mistic care pluteşte deasupra unui foc apare în 
legenda despre regele roman Servius Tullius şi, chiar mai 
devreme, într-o variantă a istoriei originii lui Romulus, aşa cum o 
relatează istoricul Promathion. Scriitorii greci asemenea lui 
Promathion au fost primii care au făcut speculaţii cu privire la 
începuturile Romei, peste care au încercat să-şi suprapună 
propriile mituri; în cele din urmă, chiar romanii aveau să 
asocieze întemeierea oraşului lor cu o legendă grecească, 
căderea Troiei (subiectul Eneidei lui Vergilius). „Fascinant” în 
cazul lui Promathion, după cum observă T.P. Wiseman în Remus, 
„e faptul că acest autor grec timpuriu a făcut referire la o 
legendă romană autentică. Falusul care pluteşte este un 
concept cu desăvârşire atipic pentru greci. Zeii greci nu se 
manifestă astfel.” 

Dacă descrierea falusului divin făcută de Promathion are la" 
bază un mit roman autentic şi foarte vechi şi dacă acest falus 
din foc e aceeaşi zeitate care a devenit cunoscută mai târziu 
sub numele de Fascinus, atunci este într-adevăr posibil ca 
Fascinus să fi fost primul zeu roman. Cred că Titus Livius mi-ar 
înţelege motivele pentru care l-am înfăţişat aşa. 


323