Alexandre Dumas — Cezar

ALEXANDRE DUMAS 


CEZAR 


Editura Dacia 
Cluj-Napoca 
1975 


| 

Cezar s-a născut la 10 iulie, cu o sută de ani înaintea erei 
noastre şi, după părerea noastră — pe care o vom explica mai 
târziu — el a fost unul din precursorii religiei creştine. 

Nicio genealogie modernă, oricât de ambițioasă ar fi, nu s-ar 
putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care pretinde că 
se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care susţine că este văr cu 
Fecioara Maria. 

Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii 
sale lulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din partea 
mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii regi ai Romei, 
iar tatăl meu aparţinea familiei lulia, care se trage din Venus; 
aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia regilor, care sunt 
stăpânii oamenilor şi majestatea zeilor, care sini stăpânii 
regilor”. 

Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne-am 
putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de ani 
înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi ţinea 
discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru. 

Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a 
lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea rege al 
Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia lui Romulus, 
predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa — bunicul său. 
Numa fusese acela care mărise şi întinsese teritoriul roman 
până la mare, întemeiase colonia de la Ostia, construise primul 
pod stabil peste Tibru, închisese în Pomerium muntele lui Mars 
şi muntele Aventin şi organizase — dacă acest cuvânt se poate 
folosi pentru antichitate — acea faimoasă comună romană, 
plebe agricolă care a dat Republicii atâţia oameni de seamă. 


Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar este 
înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna — 
modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a frumuseţii; 
are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, „are ochi de 
şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat asemenea cu ciocul 
şoimului sau al vulturului, îi dau o înfăţişare pe care o au numai 
animalele nobile sau oamenii, cu adevărat mari. 

Eleganţa lui este proverbială. Işi epilează pielea cu grijă; încă 
din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie precoce. 
De aceea îşi piaptănă cu mare artă părul dinspre spate spre 
frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă încredere în acest 
tânăr atât de bine pieptănat care se scarpină cu un singur deget 
ca să nu-şi strice aranjamentul părului. Insă Sylla, care este un 
politician mai abil decât avocatul din Tusculum şi are ochi cu 
mult mai pătrunzători decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l 
călcând alene pe poalele togii, îl arată cu degetul spunând: 
„Atenţie la acest tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!” 

Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe 
amănunte. 

Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi Sylla, 
nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră. 

Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în 
Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos adolescent 
ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se urca rar — sau 
chiar deloc — în lectică şi strângea mâinile cele mai aspre cu 
mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire de Scipio Nasica sau 
Emilianus, nu ne amintim precis, care întrebase odată un ţăran: 
„Dar ce, prietene, mergi în mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea 
pe nume până şi pe sclavi; el trece mândru prin faţa celor 
puternici, fără să-şi plece capul înaintea lor, dar este curtenitor 
şi atent cu plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când 
toată lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care 
popularitatea este un motiv de exil. 

Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius. 

Dictatorul, după cum spuneam, îl remarcă; el vrea să ştie la ce 
se poate aştepta de la acest tânăr, vrea să-i impună voinţa sa: 
dacă Cezar cedează acestei voințe, Sylla s-a înşelat; dacă îi 
opune rezistenţă, l-a Judecat bine. 


De copil, Cezar fusese logodit cu Cassutia, una din cele mai 
bogate moştenitoare din Roma, dar născută din părinţi cavaleri, 
de nobleţe mediocră. El nu putea suferi o astfel de alianţă; 
ordinul cavalerilor, chiar nobilimea, nu erau demne de vederile 
lui; el avea nevoie de cel mai curat patriciat. 

O repudiază pe Cassutia pentru a o lua pe Cornelia. 

Aşa da! Aceasta îi convine. Cinna, tatăl ei, a fost de patru ori 
consul. 

Dar lui Sylla nu-i convine ca tânărul Cezar să se sprijine, în 
acelaşi timp, şi pe influenţa familiei sale şi pe cea a socrului său. 

Cezar primeşte ordin să o repudieze pe Cornelia. 

In privinţa aceasta exista un precedent: Pompei primise de la 
Sylla un ordin asemănător şi se supusese. Dar Pompei este o 
natură mediocră, un mare îngâmfat ce a abuzat de nenorocirile 
în care s-a aflat pentru a ne apare, prin veacuri, cu mult superior 
dimensiunii sale adevărate; de aceea, spuneam. Pompei s-a 
supus. 

Cezar refuză. 

Mai întâi Sylla îl lipseşte de sacerdoţiu, sau, mai bine zis, îl 
împiedică să ajungă la el. In Roma nu se reuşea decât prin 
mijlocirea banilor; dar în legătură cu aceasta vom reveni. 

Cum? 

În baza legii Cornelia. 

Ce era legea Cornelia? 

Era o lege care confisca bunurile proscrişilor şi-i deposeda de 
bunuri pe părinţii acestora. Cum Cinna. Tatăl Corneliei, şi unele 
din rudele lui Cezar au fost declaraţi proscrişi în urma 
războaielor civile, ca fiind partizani ai lui Marius, o parte din 
averea lui Cezar era sechestrată ca urmare a aplicării riguroase 
a acestei legi. 

Cezar nu cedă. 

Sylla ordonă arestarea lui Cezar. 

In timpul acela denunţul nu devenise o virtute politică, aşa 
cum avea să ajungă mai târziu, pe timpul lui Caligula sau al lui 
Nero. 

Cezar se refugie la ţăranii din Sabinia, unde popularitatea 
numelui său îi deschise până şi cele mai modeste colibe. 

Acolo se îmbolnăvi. 


În fiecare seară, după ce se lăsa întunericul, era dus în Altă 
casă decât aceea în care îşi petrecuse noaptea precedentă. 

In cursul uneia din aceste mutări el a fost întâlnit şi 
recunoscut de un locotenent al lui Sylla, pe nume Cornelius, însă 
în schimbul a doi talanţi de aur, adică vreo zece-unsprezece mii 
de franci[1], acesta îl lăsă să treacă. 

La Roma se crezu că fusese prins, ceea ce iscă aproape o 
revoluţie. 

Intr-o vreme în care nimeni nu intervenea decât numai pentru 
sine, a fost o adevărată întrecere ca să se intervină în favoarea 
lui. Toată nobilimea şi vestalele chiar au intervenit ca să i se 
acorde iertarea. 

— Fie cum vreţi, spuse Sylla ridicând din umeri, dar să ştiţi: în 
copilul acesta sunt mai mulţi Marius. 

Se alergă în Sabinia ca să i se anunţe lui Cezar această veste. 

Dar Cezar se îmbarcase. 

In ce direcţie? 

Nimeni nu ştia s-o spună. Mai târziu istoria şi veteranii i-au 
reproşat acest exil. 

Era în Bitinia, la Nicomede al III-lea. 

Nimeni nu ştia unde era Bitinia, nici cine era Nicomede al Ill- 
lea. S-o mărturisim: noi vrem să prezentăm cititorilor noştri mai 
multă istorie, decât istoria. 

Bitinia se afla în partea de nord-vest a Anatoliei. La nord se 

mărginea cu Pontul-Euxin, la sud cu Galatia şi Frigia, la vest cu 
Propontida şi la est cu Pamflagonia. 
_ Oraşele sale importante erau Prusa, Nicomedia şi Heracleea. 
Inainte de Alexandru, Bitinia forma un mic regat din Persia, 
guvernat de Zipetes. Alexandru ocupă, în trecere, acest regat 
pe care îl cuprinse în haina macedoneană după modelul căreia 
avea să croiască Alexandria, şi făcu din el una din provinciile 
sale. Două sute optzeci şi unu de ani înaintea erei noastre, 
Nicomede o eliberă. Hanibal se refugiase acolo, la curtea lui 
Prusias al II-lea, unde se otrăvi ca să nu fie predat romanilor. 
Este cunoscută tuturor tragedia scrisă de Corneille. 

Nicomede al Ill-lea era fiul lui Nicomede al II-lea. El a domnit 
între anii 90-75 înaintea erei noastre; alungat de două ori de 
Mitridate, a fost de două ori repus în drepturi de romani, iar la 
moarte a lăsat regatul său moştenire Republicii. 


Cât priveşte acuzaţia adusă lui Cezar cu privire la testatorul 
regal, ea este rezumată, aşa cum am spus, în cupletele pe care 
soldaţii i le vor cânta mai târziu: „Cezar i-a supus pe Gali; 
Nicomede l-a supus pe Cezar; Cezar triumfă pentru că i-a supus 
pe Gali; Nicomede nu triumfă că l-a supus pe Cezar”. 

Cezar se supără. El va propune să se justifice prin jurământ; 
dar soldaţii îi vor râde în nas şi-i vor cânta al doilea cuplet: 
„Cetăţeni, feriţi-vă femeile; aducem cu noi pe desfrânatul chel 
care cumpăra femeile din Galia cu bani împrumutaţi de la 
Roma”. 

Cezar se găsea, deci, la Nicomede al Ill-lea când a aflat de 
moartea lui Sylla. 

Intr-adevăr, Sylla murise după ce abdicase. Această abdicare 
neaşteptată a provocat uimirea posterității.  Sărmana 
posteritate! Ea nu s-a distrat numărând oamenii din Roma care 
aveau tot interesul să nu i se întâmple vreun rău lui Sylla, pe 
care îl păzeau cu mai multă grijă, acum, ca particular, decât ca 
dictator, când avusese garda lui. 

El numise în Senat vreo trei sute de oameni de-ai lui. Numai la 
Roma, numărul sclavilor, al proscrişilor sclavi liberaţi de el, care 
purtau numele de „cornelieni” era de peste zece mii. 

Improprietărise în Italia o sută douăzeci de mii de soldaţi care 
luptaseră sub comanda sa, dându-le pământ din ager publicus. 

Oare abdicase cu adevărat cel care, aflându-se, în ajunul 
morţii sale, în vila de la Cumae, porunci să fie prins chestorul 
Granius şi să fie ucis în faţa lui, chiar lângă patul în care zăcea, 
căci aflase că acesta, contând pe evenimentul aşteptat, amâna 
plata unei sume de bani ce o datora vistieriei? 

A doua zi după execuţie murea, de o moarte scârboasă, 
pentru cel care-şi zicea fiul lui Venus şi al Fortunei şi care 
avusese pretenţia, justificată dealtfel, de a fi fost în grațiile 
tuturor femeilor frumoase din Roma: putrezind înainte de a 
muri, ca trupurile unora de care vorbeşte groparul din Hamlet: 
Rotten before he dies. Îşi dăduse ultima suflare, ros de viermii 
cuibăriţi în ulcerele ce-i acopereau trupul şi care, asemeni unor 
colonii de Emigraţi, ieşeau dintr-un ulcer ca să pătrundă în altul. 

Aceasta nu a împiedicat ca funeraliile să constituie pentru el, 
poate, cel mai Frumos triumf. 


Rămăşiţele pământeşti, purtate de la Neapole la Roma, pe Via 
Appia, au Fost escortate de veterani. Precedând acest 
dezgustător cadavru, mergeau douăzeci şi patru de lictori cu 
fasciile pe umăr; în urma carului erau purtate cele două mii de 
coroane de aur trimise de oraşe, de legiuni şi chiar de simpli 
particulari; de jur împrejur se aflau preoţii ce ocroteau sicriul. 

Trebuie spus că Sylla, re constructorul aristocrației romane, nu 
era popular; dar, în afară de preoţi, mai erau Senatul, cavalerii şi 
armata. 

Lumea se temea de o răscoală. Însă cei care nu încercaseră 
nimic împotriva omului în viaţă lăsară mortul să treacă în linişte. 

Şi mortul trecu în zgomotul aclamaţiilor solemne scandate de 
Senat şi în sunetul fanfarelor răsunătoare răspândite de 
trompete în cele patru vânturi. 

Ajuns în Roma, cadavrul puturos fu dus la tribuna rostrală 
unde i se aduseră elogii. 

În sfârşit, fu înmormântat în Câmpul lui Marte, unde nimeni nu 
mai fusese înmormântat încă din vremea regilor. 

Apoi, toate femeile cu care Sylla se lăudase că-i Fuseseră 
amante, descendente din Lucrețiu şi Cornelia, aduseră pe lângă 
conţinutul a două sute zece coşuri, atât de multe aromate încât, 
după incinerarea lui Sylla, mai rămăsese o cantitate suficientă 
ca să se poată face din ea o statuie — în mărime naturală — lui 
Sylla şi încă o statuie unui lictor purtând fasciile. 

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla şi încă o statuie 
unui lictor purtând Fasciile. 

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla la Cumae, după 
incinerarea lui în fata tribunii rostrale şi după înmormântarea 
cenuşii în Câmpul lui Marte, Cezar se întoarse la Roma. 

Dar cum arăta Roma în vremea aceea? 

Acest lucru vom încerca să-l arătăm în cele ce urmează. 

lI 

În epoca în care ne găsim, adică în anul 80 înaintea erei 
noastre, Roma nu este încă acea Romă pe care Virgiliu o 
numeşte lucrul cel mai frumos, pe care Aristide, retorul, o 
numeşte capitala popoarelor, pe care Atheneu o numeşte 
rezumatul lumii, iar Ptolemeu Sofistul, oraşul oraşelor. 


Abia optzeci de ani mai târziu, spre epoca corespunzând 
naşteri lui Cristos, August va spune: „Vedeţi Roma aceasta? Am 
luat-o din cărămidă şi o voi lăsa din marmură”. 

Despre opera lui August nu vom vorbi acum, totuşi, măcar în 
treacăt, suntem tentaţi să spunem că într-adevăr efortul lui 
August se poate compara cu ceea ce se realizează acum la noi 
pentru a schimba înfăţişarea acestui alt cel mai frumos dintre 
lucruri, acestei alte capitale a popoarelor, acestui alt rezumat al 
lumii, acestui alt oraş al oraşelor, adică Parisul. 

Dar să revenim la Roma lui Sylla. Să vedem de unde a pornit 
şi unde ajunsese. 

Incercaţi să găsiţi, prin această îngrămădire de case care 
acoperă cele şapte coline, două movile, două înălţimi asemeni 
celei pe care noi o numim muntele Sfintei Genoveva şi care se 
numesc, sau, mai bine zis, se numeau Saturnia şi Palatium. 

Saturnia este satul de colibe fundat de Evandru, Palatium este 
craterul unui vulcan stins. 

Intre aceste două înălţimi trece o vale îngustă: odinioară era o 
pădure, astăzi este Forumul. 

In această pădure au fost găsiţi cei doi gemeni legendări şi 
lupoaica blândă care îi alăpta Roma de aici a pornit. 

Patru sute treizeci şi doi de ani după căderea Troiei, două sute 
cincizeci de ani după moartea lui Solomon, la începutul celei de 
a şaptea olimpiade, în primul an de guvernare decenală a 
arhontelui atenian Kerops, când India decăzuse, Egiptul înclina 
spre decadenţă, Grecia făcea primii paşi spre mărire, Etruria se 
găsea la apogeu, iar Occidentul şi Nordul erau încă în întuneric, 
Numitor — regele albanilor — dăruia celor doi nepoți ai săi, 
Romulus şi Remus. — Copiii naturali ai fiicei sale Rhea Silvia — 
locul unde fuseseră părăsiţi şi găsiţi. 

Romulus şi Remus erau cei doi gemeni găsiţi în pădure unde îi 
alăpta lupoaica, iar pădurea era aceea care se afla în valea 
dintre Saturnia şi Palatium. 

Izvorul care uda pădurea se mai regăseşte şi astăzi, el este 
cunoscut sub numele de fântâna Juturna. După spusele lui 
Virgiliu, este sora lui Turnus care plânge neîncetat moartea 
fratelui său. 

Să urmărim istoria din punct de vedere a tradiţiei, timpul nu 
ne permite să o cercetăm şi ca mit. 


Pe cel mai înalt dintre cei doi munţi, Romulus trasează o linie 
circulară. 

— Oraşul meu se va numi Roma, spuse el, şi iată linia zidurilor 
sale. 

— Halal ziduri! Spuse Remus sărind peste linia trasată. 

Este posibil că Romulus abia aştepta o ocazie de a scăpa de 
fratele său. După cum spun unii, el îl dobori cu ciomagul pe care 
îl avea în mână, după alţii îl ucise implantându-i sabia în trup. 

După moartea lui Remus, Romulus adânci linia hotarului cu un 
plug. 

Brăzdarul plugului se izbi de un cap de om. 

— Bine! Spuse el, ştiam eu că oraşul meu se va numi Roma, 
cetăţuia se va numi Capitoliul. Capitoliul va fi capul lumii antice, 
iar Roma — sânul de la care popoarele moderne îşi vor trage 
credinţa. 

Denumirea este, după cum se vede, de două ori simbolică. 

Tocmai atunci trecură pe deasupra doisprezece vulturi. 

— Îi prezic oraşului meu douăsprezece secole de regalitate, 
spuse Romulus. 

Şi de la Romulus la Augustus s-au scurs douăsprezece secole. 

Romulus îşi numără apoi armata în jurul lui se găseau trei mii 
de pedeştri şi trei sute de călăreţi. 

Acesta este nucleul poporului roman. 

O sută şaptezeci şi cinci de ani de la această dată, Servius 
Tullius face un recensământ. El găseşte optzeci şi cinci de mii de 
cetăţeni apți de a purta arma şi trasează un nou hotar în incinta 
căruia pot să locuiască două sute şaizeci de mii de oameni. 

Incinta aceasta este Pomerium, limita sacră, incinta Inviolabilă 
care nu poate fi mărită decât de cei care ar fi cucerit o provincie 
de la barbari. 

Sylla profită de această autorizare în anul 674, Cezar în 710 şi 
August în 740. 

Dincolo de această incintă se întindea un spaţiu sacru unde nu 
se putea nici construi, nici ara. 

Foarte curând însă ceea ce nu fusese pentru Roma decât o 
cingătoare comodă şi largă, asemenea celei care strângea 
mijlocul lui Cezar, devine un laţ care sufocă; pe măsură ce Roma 
cucereşte ltalia, Italia o cucereşte pe ea; pe măsură ce ea 
invadează lumea, lumea o invadează pe ea. 


Trebuie spus apoi că Roma are privilegii supreme; titlul de 
cetăţean roman conferă mari onoruri şi mai cu seamă mari 
drepturi; cetăţeanul roman este plătit pentru a vota în Forum şi 
merge gratis la circ. 

Toate aceste extinderi reprezentau totuşi destul de puţin. 

„Spaţiul nepermiţând, incinta oraşului nu s-a întins mai mult”, 
spune Dionisos din Halicarnas care scria în timpul lui August. 

Este adevărat, în jurul Romei se găseşte o centură de oraşe- 
municipii investite cu dreptul de vot. Oraşele acestea, nişte 
Rome în miniatură, sunt vechile cetăţi sabine: Tusculum, 
Lavinium, Aricia, Pedum, Nomentum, Privernum, Cumes, Acerre, 
la care s-au adăugat Fondi, Formies şi Arpinum. 

Urmează apoi municipiile fără drept de vot — patruzeci şi 
şapte de colonii fondate în Italia centrală înainte de războaiele 
punice şi alte douăzeci care se depărtează şi mai mult de Urbs 
— căci încă de pe acum nu se mai zicea Roma ci Urbs. Toate 
aceste colonii aveau dreptul de cetate, nu însă şi cel de vot. 

Astfel, Roma apare în vârful piramidei, ca o statuie pe coloana 
sa. 

După Roma urmează municipiile, adică oraşele având drept 
de cetate şi de vot; după municipii vin coloniile, care nu au 
drept de cetate; în sfârşit, după colonii urmează latinii şi italicii 
de la care conducerea luase cele mai bune pământuri pentru 
împroprietărirea colonilor. 

Aceştia din urmă erau scutiţi de impozitul în băni, dar nu şi de 
tributul în oameni; dintre ei se recrutau armatele romane unde 
erau trataţi aproape ca nişte popoare cucerite, ei care erau 
folosiţi pentru a cuceri popoare. 

In anul 172, anul înfrângerii perşilor, un consul porunci celor 
din Preneste să-i iasă înainte şi să-i pregătească locuinţă şi cai. 

Un altul a poruncit să fie bătuţi cu nuiele magistraţii unui oraş 
care nu i-a furnizat alimente. 

Un censor care ridica un templu a pus să se ia acoperişul 
templului Junonei Laciniene, cel mai sacru templu al Italiei, 
pentru a-şi termina templul său. 

La Ferentum, un pretor, voind să facă baie în baia publică, a 
pus să fie gonită toată lumea care se afla acolo şi a poruncit să 
fie bătut cu vergile unul din chestorii oraşului ce s-a opus 
acestei fantezii. 


Un bouar din Venusium, întâlnind un cetăţean roman purtat în 
lectică — de reţinut, un simplu cetăţean — întreabă adresându- 
se sclavilor: 

— Ei! Duceţi un mort? 

Cuvintele bouarului au displăcut călătorului şi aceia l-au bătut 
cu vergile, până l-au ucis. 

În sfârşit, la Teanum, un pretor a poruncit să fie bătuţi cu 
vergile magistraţii, pentru că soţia lui, care voise să meargă la 
baie la o oră neobişnuită, n-a găsit baia liberă, deşi îşi anunţase 
intenţia cu o oră înainte. 

Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat vreodată la Roma. 

Este rezultatul faptului că Roma nu s-a înfăţişat provinciilor 
decât prin proconsulii săi. 

Dar cum tratau proconsulii provinciile? 

Câteva exemple am dat. 

Dar ce v-am spus până acum nu-i nimic; să-i fi văzut pe Verres 
în Sicilia, pe Piso în Macedonia, pe Gabinius în Siria! 

Citiţi-l pe Cicero. Toată lumea cunoaşte acuzaţiile pe care i le- 
a adus lui Veres. 

Piso a pus impozite în Ahaia pe seama sa şi le-a silit pe cele 
mai nobile fecioare să-i cedeze; ca să nu ajungă în patul 
proconsular, peste douăzeci de fecioare au preferat să se înece. 

Gabinius ţinea mai mult la bani decât la femei. El striga cât îl 
ţinea gura că tot ceea ce există în Siria îi aparţine şi că şi-a 
plătit atât de scump proconsulatul încât are dreptul să vândă 
orice. 

În sfârşit deschideţi-l din nou pe Cicero, căutaţi în scrisorile 
către Atticus şi veţi vedea în ce hal găseşte Bitinia când, numit 
la rândul său proconsul, îi urmează lui Atticus. Mare uimire a 
produs populaţiei când a declarat că se mulţumeşte cu cele 
două milioane două sute de mii de sesterţi, adică patru sute 
patruzeci de mii de franci, pe care i le acordă Senatul şi că, pe 
lângă această sumă, nu are nevoi nici de lemne pentru cort, nici 
de grâu pentru suită, nici de fân pentru cai. 

În societatea antică provincia nu reprezintă nimic, capitala era 
totul. 

După cucerirea Numantiei, Spania ajunge în mâinile romanilor. 


Aşa s-a întâmplat cu Cartagina, care a deschis calea spre 
Africa; cu Siracuza, după ocuparea căreia a fost cucerită Sicilia; 
cu Corintul, după care a fost supusă Grecia. 

Închipuiţi-vă ce reprezenta acum Roma, căreia augurii i-au 
promis stăpânirea lumii, când celelalte capitale au ajuns în 
starea în care au ajuns. 

Totul se îndrepta spre Roma: Bogatul pentru a se bucura de 
plăcerile vieţii; săracul pentru a mânca; cetăţeanul cel nou, 
pentru a-şi vinde votul; retorul, pentru a-şi deschide o şcoală; 
caldeeanul, pentru a ghici viitorul. 

Roma este izvorul tuturor lucrurilor: pâine, onoruri, avere, 
plăcere; totul se găseşte la Roma. 

Zadarnic a gonit Senatul douăsprezece mii de familii din 
Roma, în anul 565, sau şaisprezece mii de locuitori, în anul 581, 
sau pe toţi străinii, în anul 626... Sau mai ştiu eu ce? Uit legea 
Fannia, legea Mucia Licinia, legea Papia care reprezentau tot 
atâtea sacrificii impuse populaţiei. Toate acestea n-au 
împiedicat ca Roma, care nu se putea extinde în suprafaţă, să 
nu se extindă în înălţime, ceea ce l-a obligat pe August — după 
cum veţi vedea în Vitruviu să emită o lege care să interzică 
construirea clădirilor cu peste şase etaje De aceea observăm că, 
puţin timp înaintea epocii în care am ajuns, Sylla slăbeşte, cu 
îndrăzneală, centura Romei, care începuse să pârâie Cronologic 
vorbind, cum s-a întins Roma pe etape? 

După prima sa revoluţie, în timpul consulatului lui Brutus şi 
Coilatinus, Roma se preocupă mai întâi de alungarea din 
graniţele sale a elementului etrusc, aşa cum a făcut Franţa lui 
Hugo Capet cu elementul carlovingian Apoi a trecut la cucerirea 
teritoriilor învecinate După ce a ataşat pe latini şi pe herniei, ea 
a supus pe volsgi, a cucerit pe vei, i-a gonit pe gali de pe 
Capitoliu, încredinţând lui Papirius Cursor conducerea luptei cu 
samniţii, care va târî Italia în pârjolul războiului din Etruria până 
la vârful Regium. 

Apoi, privind în jurul ei şi văzând Italia supusă, Roma trecu la 
cuceriri în afară. 

Duilius i-a supus Sardinia, Corsica şi Sicilia; Scipio, Africa; 
Paulus Emilius, Macedonia; Sextinus, Galia transalpină Aici este 
o haltă: Roma se opreşte De pe creasta Alpilor, pe care a 
întrezărit-o printre zăpezi, coboară Hanibal, el loveşte în trei 


rânduri şi fiecare din aceste lovituri îi face Romei câte o rană 
aproape mortală. 

Rănile acestea se numesc Trebia, Trasimene şi Cannae. 

Din fericire pentru Roma, Hanibal este părăsit de partidul 
negustorilor şi lăsat în Italia fără bani, fără oameni, fără întăriri. 

Pe de altă parte, Scipio trece în Africa; Hanibal pierde 
posibilitatea de a cuceri Roma, în schimb Scipio va cuceri 
Cartagina Hanibal se află acum între Roma şi oraşul african, 
pierde bătălia de la Zama, se refugiază la Prusias unde se 
otrăveşte ca să nu cadă în mâinile romanilor După înfrângerea 
acestui mare inamic, cucerirea continuă Antiohus abandonează 
Siria, Filip al V-lea, Grecia, Jugurta, Numidia. 

Acum nu-i mai rămâne Romei decât să cucerească Egiptul 
spre a ajunge stăpâna Mediteranei, a acestui mare lac, bazin 
minunat săpat pentru civilizaţia tuturor epocilor, pe care 
egiptenii îl traversează ca să populeze Grecia, fenicienii ca să 
întemeieze Cartagina, foceenii ca să fundeze Marsilia; uriaşă 
oglindă în care şi-au scăldat chipul, rând pe rând, Troia, Canope, 
Tirul, Cartagina, Alexandria, Atena, Tarentul, Sibaris, Regium, 
Siracuza, Selinunte şi Numanţia şi în care se priveşte Roma 
însăşi, majestuoasă, puternică, invincibila. 

Culcată pe malul septentrional al acestui lac, ea îşi întinde 
unul din braţe spre Ostia, altul spre Brindisi şi are la îndemână 
cele trei părţi ale lumii cunoscute Europa, Asia şi Africa În mai 
puţin de şaizeci de ani, gratie acestui lac, Roma se va îndrepta 
spre tot şi pretutindeni: pe Ron, în inima Galiei, pe Eridan în 
inima Italiei; pe Tago în inima Spaniei; prin strâmtoarea Cadix 
spre Ocean şi în insulele Casiteride, adică în Anglia; prin 
strâmtoarea Sestos în Pontul Euxin, adică în Tartaria; prin Marea 
Roşie în India, în Tibet, în Oceanul Pacific, adică în imensitate; în 
sfârşit, pe Nil, la Memfis, la Elefantine, în Etiopia, în deşert, 
adică în necunoscut lată Roma pe care şi-o disputau Marius şi 
Sylla, pe care şi-o vor disputa Cezar şi Pompei şi pe care o va 
moşteni August! 

IH 

Pe cine reprezentau cei doi oameni care se luptaseră pe viață 
şi pe moarte Marius şi Sylla? 

Marius reprezenta Italia, Sylla reprezenta Roma Victoria lui 
Sylla asupra lui Marius fusese triumful Romei asupra Italiei, al 


nobililor asupra celor bogaţi, al oamenilor purtând lancea asupra 
celor purtând inelul, al cviritilor asupra cavalerilor O mie şase 
sute de cavaleri şi patruzeci de senatori, făcând parte din 
acelaşi partid, au fost proscrişi Proscrişi nu cu sens de exilați, ci 
ucişi, masacrați, măcelăriți Bunurile acestora au trecut în 
proprietatea soldaţilor generalilor şi a senatorilor Marius a ucis 
cu brutalitate ca un bădăran din Arpinum Sylla a ucis ca un 
aristocrat, metodic, cu regularitate în fiecare dimineaţă dădea o 
listă, seara, verifica totalul celor ucişi. Unele capete preţuiau şi 
două sute de ta I an ti, adică un Milion două sute de mii de livre 
Altele nu valorau decât greutatea lor în argint Este cunoscut 
ucigaşul care a turnat plumb topit în craniul victimei spre a 
atârna mai greu Dacă erai bogat era un motiv să fii proscris, 
unul era proscris pentru vila pe care o avea altul pentru grădina 
sa Un bărbat care nu fusese niciodată nici de partea lui Marius 
nici a lui Sylla îşi găsi numele pe lista proaspăt afişată. 

— Nefericitul de mine! Spuse el, vila mea din Alba mă ucide. 

Proscrierile nu se limitau numai la Roma, ele se întindeau în 
toată Italia. 

Nu numai suspecţii erau condamnaţi la moarte, proscrişi, 
deposedaţi, dar chiar şi rudele şi prietenii lor şi chiar aceia care, 
întâlnindu-i în timpul fugii, schimbaseră cu ei un singur cuvânt. 

Cetățile, ca şi oamenii, erau proscrise şi ele; atunci erau 
prădate, dărâmate, depopulate. Etruria a fost rasă de pe faţa 
pământului aproape în întregime şi, în schimb, pe valea râului 
Arno a fost fondat un oraş, Flora, care a primit numele 
sacerdotal al Romei. 


Roma avea trei nume: un nume civil — Roma, un nume 
misterios — Eros sau Amor; un nume sacerdotal — Flora sau 
Anthusa. 


Flora este Florenţa de astăzi; de data aceasta etimologia este 
uşor de regăsit. 

Sub pretextul de a asigura securitatea Romei, Sylla 
exterminase vechea rasă italiană După cum susţinea el, Roma 
era ameninţată de aliaţii săi; aceştia ar fi dat semnalul 
barbarilor că puteau veni, iar caldeenii, frigienii şi sirienii n-ar 
mai aştepta un alt semnal La moartea lui Sylla, populaţia Romei 
nu mai era romană, nu era nici măcar o populaţie — era o 
adunătură de sclavi liberaţi şi de copii ai acestora, ai căror 


bunici, părinţi şi chiar ei înşişi fuseseră vânduți pe pieţele 
publice După cum am mai spus, numai Sylla liberase zece mii de 
sclavi. 

Încă din timpul lui Gracchus, adică cu o sută treizeci de ani 
înaintea erei noastre şi cu vreo cincizeci de ani înaintea morţii 
lui Sylla, Forumul era plin numai cu asemenea zdrenţăroşi 
Astfel, într-o zi când aceştia făceau larmă mare împiedicându-l 
pe Scipio Emilianus să vorbească, el le strigă Tăceţi din gură, 
copii nelegitimi ai Italiei. 

Şi, pentru că deveniseră ameninţători, el se îndreptă spre cei 
care îi arătau pumnul şi le spuse N-aveţi decât, dar să ştiţi că cei 
pe care i-am adus legaţi la Roma nu mă înspăimântă, chiar dacă 
acum au mâinile dezlegate Şi se potoliră În Roma aceasta şi în 
mijlocul acestui popor, revenea acum, după moartea lui Sylla, 
Cezar — moştenitorul şi nepotul lui Marius. 

Fie că nu credea că sosise ceasul de a-şi dovedi prezenţa, fie 
că nu realizase că norocul îi sosise, aşa după cum Bonaparte, 
după asediul Touloriului, ceruse serviciu în Turcia, Cezar abia se 
arătă în Roma că şi plecă în Asia, unde-şi făcu ucenicia militară 
sub pretorul Thermus. Este posibil să fi aşteptat să se liniştească 
tulburările provocate de un anume Lepidus. 

să nu-l confundăm pe acest Lepidus cu cel din triumvirat. 

Acesta era un aventurier care, bătut de Catulus, a murit de 
inimă rea. 

După ce atmosfera de la Roma se mai linişti, Cezar se înapoie 
şi-l acuză de concusiune pe Dolabella. 

Acuzarea era un mijloc excelent nu numai pentru a te face 
cunoscut, dar şi pentru a ajunge repede la popularitate; în caz 
de nereuşită erai exilat. 

Cezar eşuă. 

El se hotărî atunci să se retragă la Rhodos, atât pentru a 
scăpa de noii duşmani pe care şi-i făcuse, cât şi pentru a mai 
studia elocinţa pe care, după cât se părea, nu o studiase de 
ajuns de vreme ce Dolabella îl învinsese. 

Intr-adevăr, la Roma toată lumea era mai mult sau mai puţin 
avocat; rareori se discuta, întotdeauna se pleda; discursurile 
erau adevărate pledoarii declamate, modulate, cântate. Mulţi 
oratori aveau în spatele lor un flautist ce le dădea nota „la” şi 
care îi readucea la tonul potrivit, când vorbeau fals. 


Oricine avea dreptul să acuze. 

Dacă acuzatul era cetăţean roman, rămânea liber; era 
suficient ca un prieten să garanteze pentru el şi să-şi petreacă 
cea mai mare parte a timpului în casa unui magistrat. 

Când acuzatul era un cavaler, un cvirit sau un patrician, 
acuzaţia tulbura Roma din temelii, era noutatea zilei. Senatul se 
declara pentru sau contra acuzării; în aşteptarea zilei celei mari, 
prietenii acuzatorului sau ai acuzatului se urcau la tribună şi 
înfierbântau poporul, pentru sau contra. Fiecare căuta probe, 
cumpăra martori, răscolea prin toate ungherele pentru a găsi 
adevărul sau, în lipsă de adevăr, minciuna. Pentru aceasta 
dispuneau de un termen de treizeci de zile. 

— Un om bogat nu poate fi condamnat! Striga Cicero sus şi 
tare. 

lar Lentulus, achitat cu o majoritate de două voturi, strigase: 

— Am aruncat pe fereastră cincizeci de mii de sesterţi! 

Era preţul cu care plătise unul din cele două voturi. Dar 
cheltuiala se dovedise inutilă, căci şi un singur vot în plus ar fi 
fost suficient ca să-i aducă achitarea. 

Totuşi, era riscant să obţii doar un singur vot. 

In aşteptarea zilei judecății, acuzatul străbătea străzile Romei 
îmbrăcat în zdrenţe; mergea din poartă în poartă cerând să i se 
facă dreptate; cerşind îndurarea cetăţenilor, căzând în genunchi 
în fata judecătorilor, rugându-se, implorând, plângând. 

Dar aceşti judecători cine erau? 

Când unii, când alţii, Erau schimbaţi pentru ca cei noi să nu se 
vândă aşa cum o făcuseră cei vechi, dar cei noi se vindeau şi 
mai scump. În anul 630, fraţii Gracchi ridicară acest privilegiu 
senatorilor şi-l dădură cavalerilor, prin legea Sempronia. 

In anul 671, prin legea Cornelia, Sylla împărţi această putere 
între tribuni, cavaleri şi reprezentanţii vistieriei. 

Sub imperiul legii Cornelia, Cezar avusese o problemă în 
Senat. 

Dezbaterea dura o zi, două, câteodată şi trei zile. 

Sub cerul fierbinte al Italiei, în Forum cele două partide se 
înfruntau ca valurile unei mări dezlănţuite, furtuna pasiunilor 
tuna, iar fulgerele mâniei treceau ca nişte şerpi de foc peste 
capetele auditorilor. 


Apoi judecătorii, care nici nu încercau să-şi ascundă simpatia 
sau antipatia, treceau prin fata urnei. 

Numărul lor se ridica uneori la optzeci, o sută sau chiar şi mai 
multe; ei îşi depuneau votul care achita sau permitea exilarea 
vinovatului. 

Aşa s-a întâmplat şi în anul 72 când, în urma acuzaţiei lui 
Cicero, s-a permis exilarea lui Verrus. 

Litera, A, care însemna absolvo, fusese în majoritate pentru 
Dolabella şi Dolabella fusese achitat. 

După cum am spus, Cezar părăsi Roma, mai bine zis fu obligat 
să fugă din Roma, la Rhodos. 

Aici conta pe un faimos retor, pe Molon. Uitase însă de 
existenta piraţilor, pe atunci nu începuse încă să-şi poarte 
averea cu el, fu capturat de pirați. 

Un cuvânt despre aceşti pirați care, prin anul 80 înaintea erei 
noastre, jucau în mările Siciliei şi ale Greciei — cam acelaşi rol 
pe care îl jucau, în secolul al XVI-lea, corsarii din Alger, Tripoli şi 
Tunis. 

IV 

Odinioară, aceşti pirați fuseseră, în general, auhiliarii lui 
Mitridate, dar Sylla învingându-l în anul 94 înaintea erei noastre, 
cucerindu-i lonia, Lidia şi Misia, ucigându-i două sute de mii de 
oameni şi lăsându-l numai cu statele moştenite de la tatăl său, 
marinarii regelui Pontului se găsiră fără lucru şi, nemaiputând 
lupta pentru tatăl lui Farnace, se hotărâră să lupte pentru 
propriul lor interes. 

Lor li se alătură toţi cei pe care jafurile proconsulilor romani 
trimişi în Orient îi scoaseră din fire cilicieni sirieni, ciprioţi, 
pamfilieni. 

Ocupată cu războaiele dintre Marius şi Sylla Roma lăsase 
marea fără apărare, piraţii o acaparară Dar nu se mulţumeau să 
atace numai bărcile, galerele sau marile bastimente „ei pustiau 
insulele şi oraşele de pe coasta mării” spune Plutarh Curând, 
acestor aventurieri, acestor oameni fără nume, li se alăturară 
proscrişii lui Sylla, nobili şi cavaleri După cum cuvântul francez 
bandit vine de la bandito, tot aşa pirateria deveni o reacțiune a 
Orientului contra Occidentului, un fel de ocupaţie, dacă nu 
onorabilă, cel puţin pitorească şi poetică îndeletniciri ce puteau 
furniza unui Byron sau unui Charles Nodier ale acelor vremuri 


tipuri de felul lui Conrad sau de cel al lui Jean Sbogar. Posedau 
arsenale, porturi, turnuri de observaţie cetăţi perfect fortificate 
şi schimbau la distanţe considerabile dinspre mare, pe uscat şi 
dinspre uscat pe mare, semnale înţelese numai de ei Flotele lor 
erau bine înzestrate cu vâslaşi, piloţi excelenți, marinari 
încercaţi, bastimentele lor erau executate sub directul control al 
celor mai buni constructori din Grecia sau din Sicilia Unele 
uluiau prin luxul cu care se înfăţişau pupele vaselor aparţinând 
principalilor şefi erau aurite, locuinţele interioare aveau covoare 
de purpură loveau valurile cu vâsle argintate şi În sfârşit, prăzile 
obţinute prin brigandaj erau considerate adevărate trofee. 

Uneori, seara, ajungeau în oraşele de coastă sunetele unei 
muzici atât de frumoase încât ar fi putut rivaliza cu muzica 
sirenelor; atunci, pe mare, se putea vedea trecând o cetate 
plutitoare, iluminată ca un oraş în sărbătoare. Erau piraţii care 
cântau şi petreceau. 

Adesea, însă, în ziua următoare oraşul răspundea cântecelor 
din ajun cu strigăte de disperare, iar o serbare sângeroasă urma 
serbării parfumate. 

Numărul vaselor ce brăzdau marea, între Gades şi Tir şi de la 
Alexandria la strâmtoarea de lângă insula Lesbos, se ridica la 
peste o mie. 

Peste patru sute de oraşe fuseseră cucerite ş. | silite să se 
răscumpere In sfârşit, fuseseră cucerite, profanate şi prădate 
temple socotite până atunci sacre: aşa s-a întâmplat cu cele din 
Claros, Didyme, Samotrace sau cu templele lui Ceres de la 
Hermiorte, al lui Esculap de la Epidaur al Junonei de la Samos, al 
lui Apollon de la Actium şi de la Leucade, al lui Neptun din istm, 
la Tenara şi la Calauria. 

In schimb nelegiuiţii aceştia aduceau jertfe zeilor lor, celebrau 
reprezentări religioase secrete, printre altele cele ale lui Mitra, 
pe care ei le-au făcut cunoscute cele dintâi Uneori coborau pe 
uscat şi atunci se transformau în tâlhari la drumul mare, atacau 
călătorii şi ruinau casele de plăcere din apropierea mării Într-una 
din zile, răpiră doi preoţi îmbrăcaţi în veşmintele lor de purpură 
şi-i luară cu ei împreună cu lictorii care îi precedau cu fasciile În 
altă zi fu răpită fiica lui Antonius, magistrat onorat cu triumf, 
pentru a cărei răscumpărare se plăti o sumă enormă Uneori, 
câte un prizonier, uitând pe ce mâini căzuse, striga, pentru a le 


impune respect Băgaţi de seamă! Sunt cetăţean roman! Atunci 
ei răspundeau imediat Cetăţean roman? De ce nu ne-ai spus 
lucrul ăsta mai înainte, stăpâne! Repede, daţi-i înapoi 
cetăţeanului roman hainele şi încălţămintea şi toga, ca să nu fie 
prea mult timp lipsit de toată cinstea Apoi, după ce toaleta 
cetăţeanului roman se termina, opreau corabia, coborau o scară 
până la nivelul mării şi se adresau orgoliosului prizonier. 

— Cetăţeanule roman, întoarce-te la Roma, calea îţi este 
deschisă! 

Şi dacă nu cobora de bunăvoie în mare, era aruncat cu forţa. 

lată oamenii în mâinile cărora căzuse Cezar. 

Mai întâi i se cerură, drept răscumpărare, douăzeci de talanţi. 

— Haida-de fugiţi de-aici! Le spuse Cezar râzând de ei. Se 
pare că nu ştiţi pe cine aţi prins, douăzeci de talanţi pentru 
răscumpărarea lui Cezar?! Cezar vă dă cincizeci! Numai că, 
băgaţi de seamă, după ce va fi liber, Cezar vă va (intui pe cruce. 

Cincizeci de talanţi reprezentau cam două sute cincizeci de 
mii de franci. 

Bandiţii acceptară târgul, râzând. 

Imediat Cezar expedie întreaga suită ca să strângă banii şi nu 
opri lângă el decât un medic şi doi servitori. 

El rămase treizeci şi opt de zile cu cilicienii lui, „oameni foarte 
înclinați spre crimă” după cum spune Plutarh, şi îi trată cu atâta 
dispreţ, de câte ori voia să doarmă, le poruncea să nu mai 
vorbească; apoi, când se trezea, juca cu ei, scria poezii, ţinea 
discursuri luându-i drept auditoriu şi-i făcea brute şi barbari 
dacă nu aplaudau pe măsura în care Cezar gândea că poezia 
sau discursul său merita aplauze. 

Apoi, după fiecare foc, după fiecare discurs sau după fiecare 
lectură, le spunea, despărţindu-se de ei: 

— Asta nu mă va împiedica câtuşi de puţin ca, într-o bună zi, 
să nu vă (intuiesc pe cruce, aşa după cum v-am promis-o. 

Ei râdeau de această promisiune, îl numeau băiat vesel şi-i 
aplaudau buna dispoziţie. 

În sfârşit, din Milet sosiră banii. 

Piraţii, respectându-şi cuvântul, îl eliberară pe Cezar care, din 
luntrea care îl ducea în port, le mai strigă o dată: Ţineţi minte că 
v-am promis să vă (intuiesc pe toţi pe cruce? 

— Da, da! Strigară piraţii. 


Şi râsul lor îl urmări până la țărm. 

Cezar era om de cuvânt. Abia puse piciorul pe uscat că înarmă 
nişte vase, se repezi asupra navei care îl făcuse prizonier, o 
cuceri, strânse de-o parte banii, de-o parte oamenii, băgă 
prizonierii în închisoarea de la Pergam, 

Apoi se duse personal la Junius, care guverna Asia şi, nevoind 
a-i încălca atribuţiile sale de pretor, îi ceru să-i pedepsească pe 
pirați. Acesta însă, văzând enorma cantitate de bani găsită la ei, 
declară că situaţia trebuia examinată cu răbdare. 

In adevărata latină, aceasta însemna că pretorul Junius voia să 
lase timp piraţilor să dubleze suma, şi că odată suma dublată 
avea să-i lase liberi pe prizonieri. 

Aşa ceva nu-i convenea lui Cezar; venalitatea pretorului îl 
făcea să nu-şi respecte cuvântul dat. 

Aşa că, înapoindu-se la Pergam, ceru să i se predea prizonierii, 
apoi porunci marinarilor săi ca, în prezenţa lui, să-i bată în cuie 
pe cruce. 

Nu împlinise încă douăzeci de ani când poruncea această 
execuţie. 

După mai puţin de un an, Cezar se întorcea la Roma. 

Studiase la Rhodos împreună cu Cicero, nu cu Molon, care 
murise, ci cu Apollonius, fiul acestuia. 

Găsind că studiul elocinţei nu prea era în armonie cu nevoia 
de acţiune care îl măcina, plecă în Asia; formă o armată pe banii 
săi, alungă din provincie un locotenent al lui Mitridate care 
pătrunsese acolo şi menţinu pe toţi cei care erau şovăielnici şi 
nesiguri. 

Apoi, reapăru în Forum. 

Aventura sa cu piraţii făcuse mare vâlvă; expediţia din Asia nu 
rămăsese fără ecou; era socotit ceea ce în zilele noastre un 
englez ar numi un om excentric, iar un francez, un erou de 
roman. 

Până şi zvonurile răspândite în legătură cu el şi cu Nicomede 
provocau hazul bărbaţilor, dar şi curiozitatea femeilor Când 
femeile se ocupă de celebritatea unui bărbat, reputaţia lui este 
asigurată. Tânăr, frumos, nobil, bogat, Cezar ajunse repede la 
modă. 

El se ocupa în acelaşi timp şi de problemele de inimă şi de 
problemele de stat — de amor şi de politică. 


De această perioadă sunt legate vorbele lui Cicero: 

— Ambiţios? Băiatul acesta frumos care de teamă să nu-şi 
strice freza se scarpină cu un singur deget? Nu, nu cred că va 
ajunge vreodată să pună Republica în primejdie. 

În această funcţie reluă lupta împotriva lui Sylla. Sylla 
redusese mut din puterea tribunilor Cezar, aplicând legea 
Plautia, rechemă la Roma pe Lucius, Cinna, 

Cumnatul său şi pe partizanii lui Lepidus, despre care am mai 
pomenit şi care se retrăseseră pe lângă Sertorius. 

Ne vom ocupa mai târziu de acest alt căpitan aventurier, 
credincios — contrar tuturor obiceiurilor — lui Marius, care îl 
îmbogăţise. Deocamdată să revenim la Cezar. 

Cezar îşi urma drumul: elegant, generos, cuceritor cu femeile, 
prietenos, salutând lumea şi, aşa cum am mai spus, strângând 
cu mâna lui albă cele mai aspre mâini, lăsând din când în când 
să-i scape aceste cuvinte atunci când producea urnire prin felul 
său de a se purta cu poporul de jos: 

— Dar, oare, înainte de toate, nu sunt eu nepotul lui Marius? 

De unde lua Cezar banii pe care îi cheltuia? 

Era un mister, dar orice mister provoacă curiozitate; iar când 
un om misterios este în acelaşi timp şi un om atrăgător, 
popularitatea îi sporeşte misterul. 

Într-un cuvânt, Cezar, la douăzeci şi unu de ani avea cea mai 
bună masă din Roma; punga, agăţată la cingătoarea largă 
pentru care îl criticase Sylla, era mereu plină de aur; dar pe cei 
cărora aurul acesta le aducea alinare nu-i interesa proveniența. 

Dealtfel, activul şi pasivul său sunt cunoscute. 

Înainte de obţinerea tribunatului se ştia că avea datorii de o 
mie trei sute de talanţi, adică şapte milioane o sută cincizeci de 
franci. 

— | s-a urât cu binele! Spuneau duşmanii. Lăsaţi-l în pace, 
falimentul îl aşteaptă pe acest nebun. 

— Lăsaţi-mă, spunea şi Cezar, prima revoluţie îmi va achita 
datoriile. 

După tribunat, fu învestit cu chestura. 

În timpul când îndeplinea această însărcinare pierdu şi pe 
lulia, mătuşa sa, şi pe Cornelia, soţia sa, şi amândurora le rosti 
elogiul funebru. 


Am mai pomenit că în elogiul adus mătuşii sale, proslăvind 
originile lor comune, spuse aceste cuvinte: „Ne tragem 
amândoi, pe de o parte, din Ancus Marcius — unul din primii regi 
ai Romei şi, pe de altă parte, din zeiţa Venus. Aşadar, familia 
mea întruneşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii oamenilor, şi 
măreţia zeilor, care sunt stăpânii regilor”. 

Discursul făcu un mare efect. 

„Cezar ar fi fost primul orator al timpului său, dacă N-ar fi 
preferat să fie cel dintâi general”, a spus Plutarh. 

In privinţa aceasta i se oferi lui Cezar un prilej pentru a-şi 
măsura influenţa în devenire. 

V 

La Roma exista obiceiul străvechi de a se ține discursuri 
funebre femeilor decedate la o vârstă înaintată. La moartea ei, 
mătuşa lui Cezar se găsea în asemenea situație, fiind în vârstă 
de peste şaizeci de ani. Femeilor moarte în plină tinereţe nu li se 
ţineau niciodată astfel de discursuri. Or, soţia lui Cezar, căreia 
acesta îi rostise discursul funebru, abia împlinise douăzeci de 
ani. 

De aceea, atunci când Cezar începu elogiul Corneliei, câteva 
voci se ridicară împotriva oratorului, dar poporul, care asista în 
mare număr, impuse tăcere celor care se împotriveau, aşa că 
Cezar îşi putu continua discursul în mijlocul strigătelor de 
aprobare ale mulţimii. 

Intoarcerea la locuinţa sa din strada Suburra a fost un 
adevărat triumf. 

Pentru acest popor alcătuit din leneşi şi din plictisiţi, Cezar 
descoperise un nou prilej de distracţie: elogiul tinerelor moarte. 

Acest triumf dădu ideea îndepărtării lui; începu a se înţelege 
că un om care mânuia poporul cu atâta abilitate putea deveni 
un individ periculos. 

El primi comanda Spaniei de mai., târziu şi fu însărcinat să 
conducă adunările negustorilor romani stabiliţi în provincie; dar 
Cezar se opri la Cadix. 

Acolo, într-un templu al lui Hercule, văzând statuia lui 
Alexandru, se apropie de ea şi o privi îndelung, nemişcat şi mut. 

Unul dintre prietenii săi, băgând de seamă că lacrimi mari i se 
prelingeau pe obraji, îl întrebă: 

— Ce ai, Cezar? De ce plângi? 


— Plâng, răspunse Cezar, gândindu-mă că la vârstă mea 
Alexandru cucerise deja o parte din lume. 

În aceeaşi noapte. Cezar avu un vis. 

Cei din vechime aveau un deosebit respect faţă de vise. 

Visele erau de două feluri: unele care ieşeau din palatul Nopţii 
prin poarta de fildeş erau uşuratice şi nu trebuia să li se dea 
nicio atenţie; altele, care ieşeau prin II Poarta de corn, erau vise 
predestinate şi veneau din partea zeilor. 

Ca toţi oamenii mari, ca Alexandru sau ca Napoleon, Cezar era 
superstiţios. 

lată acel vis: visase că-şi violase mama. 

El ceru să vină tălmăcitorii de vise — care de obicei erau 
caldeeni — şi le ceru să-i spună ce putea însemna visul acela. 

Aceştia îi răspunseră: 

— Visul acesta, Cezar, înseamnă că stăpânirea lumii îi va 
aparţine într-o zi, căci mama aceea pe care ai violat-o şi care, 
deci, ţi s-a supus, nu este alta decât pământul, mama noastră a 
tuturor, peste care tu eşti destinat să ajungi stăpân. 

Să îi fost aceasta explicaţia care l-a determinat pe Cezar să se 
înapoieze la Roma? 

Este posibil. 

În orice caz, el părăsi Spania înainte de termenul fixat; în 
drum găsi coloniile latine în plină revoltă unelteau împotriva 
burgheziei. 

O clipă ezită, întrebându-se dacă n-ar fi fost bine să treacă în 
fruntea lor, atât era de avid de orice fel de celebritate. Dar 
legiunile gata de plecare spre Cilicia staţionau sub zidurile 
Romei; prilejul nu era potrivit Aşa că se înapoie fără zgomot. 

Numai că, în trecere, îşi trimise numele coloniilor, iar acestea 
înţeleseră că, la timpul potrivit şi la ceasul potrivit, nemulţumiţii 
s-ar fi putut grupa în jurul lui Cezar. 

De acum înainte numele lui căpătă un sinonim opoziţia. 

A doua zi se află că se înapoiase la Roma şi că voia să 
candideze pentru edilitate. 

În aşteptare, reuşi să fie numit conservator al Viei Appia. 

Era pentru el o posibilitate de a-şi cheltui banii lui, sau mai 
curând banii altora, cu folos şi în văzul întregii Rome Via Appia 
era una din marile artere romane care făceau legătura între 
Roma şi mare, atingând, în trecere, Neapole, străbătând 


Calabria, până la Brindisi Dar mai servea şi de cimitir şi de 
promenadă Pe ambele margini ale drumului, particularii bogaţi 
care îşi aveau locuinţele de-a lungul căii erau înmormântați în 
faţa casei. În jurul acestor morminte se Plantau arbori, se 
instalau bănci, scaune sau jilţuri. lar seara, când primele adieri 
ale nopţii treceau prin aer, răcorind atmosfera, când începea să 
se simtă unduirea proaspătă a crepusculului, lumea se aşeza la 
umbra copacilor şi privea trecând călăreţi eleganti, curtezane în 
lectici, matroane în căruţe sau proletari şi sclavi pe jos. 

Era un fel de Longchamp al Romei, cu deosebire că acest 
Longchamp se putea vedea în fiecare zi. 

Cezar puse să se repare drumul, să se replanteze copacii tăiaţi 
sau uscați, să se re tencuiască mormintele rău întreţinute, să se 
repare epitafurile şterse de vreme. 

Promenada, care înainte nu era decât o promenadă obişnuită, 
deveni acum un adevărat Corso. Marea trecere a lui Cezar 
datează de când s-au făcut reparaţiile dispuse de el Această 
iniţiativă îi pregătea cu succes candidatura pentru edilitate Intre 
timp, la Roma se urzeau două conspirații. Toată lumea vorbeşte 
că Cezar face parte din ele, că alături de el conspiră Crassus, 
Pompei, Publius Sylla şi Lucius Autronius Una urmăreşte să 
ucidă o parte din Senat, să încredinţeze dictatura lui Crassus, 
care îl va avea pe Cezar comandant al cavaleriei, şi să repună 
pe Sylla şi pe Autronius în consulatul care le-a fost luat. 

În cealaltă, el acţionează împreună cu tânărul Piso şi, de 
aceea, se zice că i se dă Spania acestui tânăr de douăzeci şi 
patru de ani Piso trebuie să răscoale popoarele de dincolo de 
Pad şi de pe malurile Ambrei, pe când Cezar va răscula Roma 
Dar se spune că moartea lui Piso a răsturnat acest al doilea 
proiect Primul are mai multă consistenţă Tanusius Geminus, în 
istoria sa, Bibulus în edictele sale, Curion tatăl în cuvântările 
sale consemnează această conjurație Curion face aluzie la ea 
într-o scrisoare către Ahius După spusele lui Tanusius, Crassus a 
dat înapoi. Milionarul Crassus se teme pentru viaţa lui şi pentru 
averea pe care o are El renunţă, iar Cezar nu dă semnalul 
convenit După spusele lui Curion semnalul acesta are să facă 
să-i cadă toga de pe umeri Dar toate aceste acuzaţii sunt 
freamăte de voci pe care Vântul popularității lui Cezar le alungă. 


În anul 687 de la fundarea Romei el obţine numirea de edil, 
adică primarul Romei, cu care ocazie oferă jocuri splendide, 
pune să se lupte trei sute douăzeci de perechi de gladiatori şi 
acoperă Forumul şi Capitoliul cu galerii de lemn. 

Popularitatea sa se transformă în entuziasm. Nu i se face 
decât un reproş, dar ca să înţelegi acest reproş, trebuie să 
înţelegi punctul de vedere al antichităţii. 

Cezar este prea omenos! 

Dacă vă îndoiţi, citiţi-l pe Suetoniu; el citează fapte, fapte care 
provoacă uimirea Romei şi care fac pe adevărații romani să 
ridice din umeri, mai ales pe Cato. 

Astfel, călătorind împreună cu un prieten bolnav, Caius 
Oppius, el îi cedează singurul pat din han şi se culcă afară. 

In cursul unei călătorii, hangiul îi serveşte ulei rânced; nu 
numai că nu se plânge, dar chiar mai cere pentru ca gazda să 
nu bage de seamă această greşeală. 

Pentru că brutarul are ideea de a servi la masa lui o pâine mai 
bună decât celorlalţi comeseni, îl pedepseşte pe brutar. 

Dar face mai mult: iartă. Ciudat! lertarea este o virtute 
creştină; însă, am mai spus-o, după părerea noastră Cezar este 
un precursor. 

Memmius îl discreditează pe Cezar în cuvântările sale, 
spunând că l-a servit pe Nicomede la masă, împreună cu eunucii 
şi sclavele acestui prinţ. Se ştie care era dubla misiune a 
paharnicilor; exista şi o legendă în această privinţă: istoria lui 
Zanymede: Cezar votează pentru consulatul lui Memmius. 

Catul face epigrame împotriva lui pentru că, în treacăt, Cezar 
i-a furat amanta, sora lui Claudius, soţia lui Metellus Celer. Cezar 
îl invită pe Catul să cineze cu el. 

Se răzbună totuşi, însă numai când e forţat; dar, şi atunci, se 
răzbună cu blândeţe în ulciscendo natura lenissimus. 

Ce-ar fi putut să-i facă? S-ar putea întreba cineva. 

Pe dracu! Putea să poruncească să fie torturat, să-l omoare în 
bătaie cu vergele, să-l arunce la peşti. 

Dar el nu face nimic din toate acestea, căci Cezar n-a avut 
niciodată curajul să facă rău: nunquam nocere sustinuit. 

Un singur lucru nu-i iartă poporul care îl adoră, că Pune să se 
ridice din arenă şi să fie îngrijiţi gladiatorii răniţi, în momentul 
când spectatorii se pregătesc să pronunţe condamnarea lor la 


moarte: gladiatores notos  sieubi infestis  spectatoribus 
dimicarent vi rapiendos reservandosque mandabat. 

Dar, să vedeţi, există un mijloc de a face să ţi se ierte totul. 

Într-o dimineaţă, o mare rumoare se ridică din Capitoliu şi din 
Forum. 

În timpul nopţii au fost aduse în Capitoliu statuile lui Marius şi 
trofeele victoriilor sale. Acelea pe care poate şi azi le numim 
trofeele lui Marius au fost reînălţate şi împodobite cu inscripţiile 
cimbrice, pe care Senatul poruncise să fie şterse. 

Cezar nu era oare nepotul lui Marius? Nu se lăuda el mereu cu 
această rudenie? Şi Sylla nu le spusese celor care îi cereau 
îndurarea: „V-o acord, nesăbuiţilor ce sunteţi, dar fiţi atenţi, în 
tânărul acesta sunt mai mulţi Marius!” 

Încercarea lui Cezar, era o mare problemă. Văzut pe ruinele 
Cartaginei, Marius atinsese proporţiile gigantice ale lui Napoleon 
la Sfânta Elena; umbra lui ieşind din mormânt apărea deodată în 
faţa romanilor. 

Închipuiţi-vă statuia lui Napoleon, cu bicornul său şi cu 
redingota gri, ridicată în 1834 în vârful coloanei. 

Soldaţii bătrâni plângeau. Oameni cu părul alb povesteau 
sosirea la Roma a învingătorului teutonilor Era ţăran din 
Arpinum, dar, totuşi, dintr-o familie ecvestră, aspru, care 
niciodată nu voise să înveţe limba greacă, limba aceasta care 
devenise a doua, ba chiar prima limbă a aristocrației romane, 
aşa după cum limba franceză devenise a doua, ba chiar prima 
limbă a aristocrației ruse. La asediul Numanţiei, Scipio Emilianus 
îi ghicise geniul militar şi, întrebat cine o să-i urmeze într-o zi: 
Poate acesta; spuse el bătându-l pe Marius pe Umeri. 

VI 

Se ştia că Marius, simplu tribun, propusese o lege care tindea 
la reprimarea intrigilor în comiţii şi în tribunale şi aceasta spre 
marea uimire a aristocrației şi fără consultarea Senatului. Un 
senator din neamul Metellus atacase legea şi pe tribun şi ceruse 
ca Marius să fie chemat Să dea socoteala de purtarea lui. Dar 
Marius intră în Senat, porunci lictorilor să-l ducă la închisoare pe 
Metellus iar lictorii îi îndepliniră porunca. 

Războiul cu Jugurta dura de multă vreme. Marius î) acuză pe 
Metellus că prelungeşte acest război şi se angajă că dacă va fi 
ales consul şi i se va încredința conducerea războiului, îl va 


prinde pe Jugurta sau îl va ucide cu propria lui mână; obţinu 
consulatul şi conducerea războiului şi-i învinse pe Bachus şi 
Jugurta. Bachus, nevoind să piară împreună cu ginerele său, îl 
predă pe Jugurta. Tânărul Sylla îl primi din mâinile regelui maur 
şi-l predă în mâinile lui Marius. Insă Sylla puse să se graveze pe 
inelul său extrădarea regelui numizilor şi cu acest inel îşi sigila 
de atunci înainte nu numai scrisorile personale, dar şi cele 
publice, ceea ce Marius nu i-a putut ierta niciodată. 

Lumea îşi aducea aminte de ilustrul prizonier condus la Roma 
cu urechile smulse; pentru a-i putea lua cât mai repede inelele 
de aur din urechi, lictorii i-au smuls inelele cu urechi cu tot! Se 
povestea gluma pe care o spusese când fusese aruncat, gol, în 
temniţa mamertină Ce reci sunt etuvele la Roma! Agonia dură 
şase zile, în timpul cărora rezistă eroic; în sfârşit, moartea veni a 
şaptea zi Murise de foame! 

Jugurta era Abd-el-Kader-ul epocii sale La Roma, gelozia 
împotriva lui Marius era mare şi fără îndoială că el avea să-şi 
plătească victoriile aşa cum era obiceiul, ca Aristide sau ca 
Temistocle, când deodată un strigăt scos de gali atrase atenţia 
spre Occident. 

Trei sute de mii de barbari, fugind de oceanul care se 
revărsase, coborau spre sud! Ei înconjuraseră Alpii prin Helveţia, 
pătrunseseră în Galii şi se reuniră cu triburile cimbrilor, în care 
îşi recunoscură fraţii în adevăr, vestea era dezastruoasă 
Consulul Caius Servilius Scipio fusese atacat de barbari şi din cei 
optzeci de mii de soldaţi şi patruzeci de mii de sclavi, numai 
zece oameni scăpaseră cu viaţă Consulul era printre cei zece 
Numai Marius, aproape tot atât de barbar ca aceşti barbari, 
putea salva Roma El plecă, îşi obişnui trupele cu vederea 
acestor teribili duşmani, ucise o sută de mii dintre ei, lângă Aix, 
bară Ronul cu cadavrele lor şi îngrăşă, pentru multe secole, o 
vale întreagă cu acest îngrăşământ uman Asta în privinţa 
teutonilor. 

Apoi îi întâlni pe cimbri, se găseau deja în Italia. 

Deputaţii cimbrilor îi ieşiră în cale. 

— Daţi-ne pământ, nouă şi fraţilor noştri teutoni, şi vă lăsăm 
cu viaţă, spuseră ei. 

— Teutonii, fraţii voştri, au primit pământul pe care îl vor 
păstra veşnic, şi o să vă dăm şi vouă cu acelaşi preţ. 


Şi, în adevăr, îi culcă la pământ pe toţi, unii lângă alţii, pe 
câmpul de luptă de la Vercelli. 

Aceasta teribilă apariţie din nord se topise ca un fum, iar 
singurul barbar pe care l-a văzut Roma a fost regele lor, 
Teutobacus, care dintr-un singur avânt putea sări peste şase cai 
aşezaţi unul lângă altul şi care, când intră ca prizonier în Roma, 
depăşea, cu un cap, cele mai înalte trofee Atunci Marius a fost 
numit al treilea fondator al Romei Primul era Romulus, al doilea, 
Camillus Se făceau libaţiuni pentru Marius, cum se făceau 
pentru Bachus şi pentru Jupiter El însuşi, ameţit de dubla sa 
victorie, nu mai bea decât dintr-o cupă cu două toarte, din care, 
potrivit tradiţiei, băuse Bachus după ce cucerise India. 

Se uitase de moartea lui Saturnius, lapidat în prezentă, după 
unii, din ordinul lui Marius, chiar în anul naşterii lui Cezar, se 
uitase că Marius refuzase să lupte cu italienii şi lăsase să se 
piardă cele mai bune ocazii de a i învinge, se uitase că Marius 
renunţase la comanda armatei pe motiv că era bolnav de nervi, 
sperând că Roma ar fi decăzut într atât, încât să fie obligată să 
se arunce în braţele sale Nimeni nu-şi mai aducea aminte decât 
că se pusese preţ pe capul lui că fugise în mlaştinile de la 
Minturno, că fusese aruncat în închisoare, unde un cimbru nu 
îndrăznise să-i ucidă Moartea lui. 

— Ca şi moartea lui Romulus, fusese ascunsă de un nor, fără 
să se observe că norul acesta provenea din vin şi din sânge Nu 
trecuseră decât doisprezece ani de la moartea lui Marius, dar 
Sylla, care îi supravieţuise, făcuse din el un zeu La aceste 
sentimente, încă vii, făcuse Cezar apel reînviindu-l pe Marius La 
strigătele scoase de populaţia Romei pe Capitoliu şi în Forum 
Senatul se întruni Numai auzind de numele lui Marius şi 
patricienii începuseră să tremure pe scaunele lor curule. 

Catulus Lentulus care, după cum spune Plutarh, „era un om 
foarte stimat printre romani”, se ridică şi-l acuză pe Cezar. 

— Cezar, spuse el, nu mai atacă cârmuirea prin uneltiri 
secrete! el se ridică acum făţiş împotriva ei. 

Însă Cezar, surâzător, înaintează în fata Senatului, ia cuvântul, 
mângâie toate vanităţile, linişteşte toate temerile, obţine 
iertarea şi, când iese din Senat, îşi întâlneşte partizanii care îi 
strigă: Vivat Cezar! Bravo Cezar! Păstrează-ţi mândria, nu te 


pleca în faţa nimănui, Poporul este alături de tine; poporul te va 
susţine şi cu ajutorul poporului Ui vei înfrânge toţi duşmanii. 

Acesta a fost unul din primele şi unul din cele mai mari 
triumfuri ale lui Cezar Însă ocazia de a se vorbi despre el nu se 
prezintă în toate zilele, nici chiar unui Cezar; — dovadă 
Bonaparte abandonat împreună cu Junot în cămăruţa lui din rue 
du Mail. Cezar şi-a terminat vila de la Ariccia. Este cea mai 
frumoasă casă din tară din împrejurimile Romei; l-a contat 
milioane. 

— Nu-mi place, spune Cezar; m-am înşelat. 

Şi porunceşte să fie dărâmată. 

Alcibiade, când tăia coada şi urechile câinelui, tui făcea 
cheltuieli costisitoare; dar trebuie spus că grecii erau altfel de 
gură-cască decât erau romanii. Dealtfel o să vorbim mai târziu 
de acest Alcibiade care a servit de multe ori drept model lui 
Cezar şi care, frumos tot ca el, bogat tot ca el, generos tot ca el, 
desfrânat tot ca el, şi viteaz tot ca el, a murit asasinat asemeni 
lui Cezar Vila de la Ariccia a dat de. Vorbit Romei o lună de zile, 
Ce-avea să mai facă Cezar? Imaginaţia i se epuizase, punga i se 
golise. 

Din fericire. Între timp, murise Metellus marele pontif. 

Îi trebuie acest pontificat, cu orice preţ. 

Or, situaţia era gravă: doi senatori, lIsaurrcus şi Catulus, 
oameni iluştri şi influenţi, candidau şi ei pentru acest sacerdoţiu. 

Cezar ieşi în stradă şi se anunţă cu voce tare ca adversar al 
lor. 

Catulus, care se temea de această rivalitate, îi oferi printr-un 
om al său patru milioane ca să-şi retragă candidatura. 

Cezar ridică din umeri. g 

— Ce vrea el să fac eu cu cele patru milioane ale lui? Intrebă 
el. Mie Îmi trebuie cincizeci de milioane ca să-mi pot lichida 
datoriile. 

Aşadar, după propria-i mărturisire, Cezar, la treizeci şi şase de 
ani, avea datorii de cincizeci de milioane! 

Suntem îndemnați să credem că datora milioane de sesterţi şi 
nu milioane de franci. În cazul acesta ar fi datorat numai 
douăsprezece sau treisprezece milioane de franci, în banii 
noştri, ceea ce pentru Cezar era puţin Credem, însă, că trebuie 
reţinută o sumă medie Catulus îi oferi prin cineva şase milioane. 


— Spune-i lui Catulus, răspunse Cezar, că eu sper să 
cheltuiesc douăsprezece ca să-l înving. 

Folosi cele din urmă posibilităţi, goli pungile tuturor amicilor 
săi şi cobori la comiţii cu două sau trei milioane. 

Mergea la risc; din fericire îi rămăsese popularitatea. 

Ziua cea mare sosi”. Mama lui îl conduse până la uşă cu ochii 
în lacrimi. 

In prag o sărută pentru ultimă oară. 

— Oh, mamă! Spuse el, astăzi ai să-ţi vezi fiul ori pontifex 
maximus, ori proscris. 

Lupta fu lungă şi îndârjită. În cele din urmă, Cezar câştigă în 
mod triumfal: numai în triburile rivalilor săi, Isauricus şi Catulus, 
el obţine mai multe voturi decât obţinuseră aceştia în toate 
celelalte triburi la un loc Partidul aristocratic fusese înfrânt. 
Susţinut cum era de popor, până unde nu putea ajunge Cezar? 

Atunci a fost momentul când Piso, Catulus şi cei care erau cu 
ei l-au dezaprobat pe Cicero că nu a lovit în Cezar în legătură cu 
Conspirația lui Catilina. 

Într-adevăr, în vremea aceea de încurcătură pentru Cezar, 
izbucnise Conspirația lui Catilina — una din marile catastrofe din 
istoria Romei, unul din marile evenimente din viaţa lui Cezar. Să 
vedem care era situaţia la Roma când Catilina i s-a adresat lui 
Cicero cu fraza aceea celebră care rezuma atât de bine situaţia: 

— Văd în Republică un cap fără corp şi un corp fără cap; capul 
acesta eu voi fi. 

Cei trei oameni importanţi din această epocă, în afară de 
Cezar, erau Pompei, Crassus şi Cicero. 

Pompei, atât de impropriu numit cel Mare, era fiul lui 
Pompeius Strabo şi se născuse cu o sută şase ani înainte de era 
noastră, adică avea zece ani mai mult decât Cezar. 

Incepuse să-şi facă un nume şi o faimă militară în războaiele 
civile. Ca locotenent al lui Sylla, zdrobise pe locotenenţii lui 
Marius, reluase Cisalpina, supusese Sicilia, învinsese în Africa pe 
Domitius Ahenobarbus şi-l ucisese pe Carbo în Cosiră. 

La douăzeci şi trei de ani, ridicase trei legiuni, bătuse trei 
generali şi se reîntorsese la Sylla. 

Sylla, care avea nevoie să şi-l facă amic, când îl văzu se ridică 
şi-l salută cu numele de cel Mare. 

Şi aşa i-a rămas numele. 


„Norocul este femeie, iubeşte pe tineri şi nu-i poate suferi pe 
bătrâni” i-a spus Ludovic al XIV-lea domnului de Villeroy, care 
fusese înfrânt în Italia. 

Norocul îi surise lui Pompei cât fu tânăr. 

După moartea lui Sylla, Roma trecu de partea lui Pompei. 

Trebuiau terminate cele trei războaie începute: cu Lepidus, cu 
Sertorius şi cu Spartacus. 

Războiul cu Lepidus a fost o joacă; Lepidus era un om fără 
valoare. Dar nu mergea tot aşa cu Sertorius, bătrânul locotenent 
al lui Marius, unul din cei patru chiori din antichitate; — se ştie 
că ceilalţi trei erau Filip, Antigon şi Hanidal. 

— In tinereţe, Sertorius se luptase cu cimbrii, sub comanda lui 
Cepion, iar când acesta fusese bătut, Sertorius traversase Ronul 
înot — Rhodatius celer — cu chiurasa pe el şi cu scutul în mână. 
Apoi, când Marius venise să reia comanda armatei, Sertorius, 
îmbrăcat într-un costum celtic, se amestecase printre barbari, 
rămăsese trei zile printre ei, iar la înapoiere îi raportase lui 
Marius tot ceea ce văzuse. El prevăzuse venirea lui Sylla şi 
trecuse în Spania; barbarii îl stimau foarte mult. (Cu şaptezeci 
de ani înainte de era noastră, romanii numeau barbar pe oricine 
nu era roman, după cum cu patru sute de ani mai înainte grecii 
numeau barbar pe oricine nu era grec). În Africa descoperise 
mormântul libianului Anteu, strâns în braţe până la sufocare de 
Hercule; numai el singur, dintre toţi, măsurase oasele gigantului 
şi recunoscuse cei şaizeci de coti lungime, apoi le puse la loc în 
mormânt şi declară mormântul loc sacru. Totul era misterios în 
el: vorbea cu zeii prin mijlocirea unei capre albe; şiret pe cât de 
viteaz, îi erau familiare toate felurile de deghizări; străbătuse 
legiunile duşmanului său Metellus fără să fi fost recunoscut şi-l 
provocase pe acela la o luptă corp la corp între ei doi, însă 
Metellus nu acceptase lupta. Vânător îndemânatic şi neobosit, el 
străbătea vârfurile cele mai abrupte ale Alpilor şi ale Pirineilor, 
urmărind căpriorii, apoi trecea tot pe acolo ca să fugă de 
duşmani sau să-i urmărească. Încetul cu încetul ajunse stăpân 
pe Galia Narbonensis şi din zi în zi se aştepta să se vadă 
coborând poate un alt Hanibal. Pompei veni în ajutorul lui 
Metellus; amândoi, uniţi, îl forţară pe Sertorius să se întoarcă în 
Spania, dar în retragere el bătu pe Metellus l-a ltalica, pe 
Pompei la Lausanum şi Sucro, refuzând toate propunerile” lui 


Mitridate şi sfârşi prin a fi asasinat, prin trădare, de locotenentul 
său Perpenna. 

După moartea fui Sertorius, războiul din Spania luă sfârşit. 
Pompei condamnă la moarte pe Perpenna, porunci să fie 
executat şi arse toate hârtiile găsite la el, fără a le fi citit, de 
teamă ca hârtiile acelea să nu fi fost compromiţătoare pentru 
vreun nobil roman. 

Mai rămânea războiul cu Spartacus. 

VII 

Vă amintiţi statuia din grădina Tulilleries reprezentând un 
bărbat cu braţele încrucişate, ţinând în mână sabia scoasă din 
teacă şi cu o bucată de lanţ atârnându-i de unul din braţe. 

Este Spartacus. 

lată în câteva rânduri istoria acestui erou. 

Chiar în epoca în care ne aflăm era un lux de mare senior să ai 
gladiatori proprii. Un oarecare Lentulus Battatius deschisese o 
şcoală de gladiatori, la Capua. Două sute din aceştia Hotărâseră 
să fugă. Din nefericire, complotul fu descoperit; şaptezeci dintre 
ei, preveniţi din timp, năvăliră în prăvălia unui grataragiu de 
unde se înarmară cu cuțite, satâre, frigări, apoi ieşiră în oraş. Pe 
drum întâlniră o căruţă încărcată cu arme pentru circ. Erau 
tocmai cele cu care erau ei obişnuiţi să lupte. Le-au luat, au pus 
stăpânire pe o fortăreață şi şi-au ales trei şefi: un general şi doi 
locotenenţi. 

Generalul era Spartacus. 

Era el oare demn de această onoare.” 

Trac de origine, dar de rasă numidă, puternic ca Hercule, 
curajos, ca Teseu, el Adăuga, la aceste calităţi supreme 
prudenta. Şi blândeţea. Unui grec. 

Când era dus la Roma ca să fie vândut, în timp ce dormea, la 
un popas, un şarpe. Se încolăci în jurul figurii, fără să-l trezească 
sau să-l muşte. Soţia lui, pricepută în arta prezicerii, văzu în 
această întâmplare un semn al norocului; după părerea ei, lui 
Spartacus i se prevestea o putere pe cât de mare pe atât de 
temut, dar care trebuia. Sa se sfârşească în mod nefericit. 

Ea îl îndemnă să fugă şi fugi cu el, hotărâtă să împartă cu 
soţul său soarta, bună sau rea, oricum ar fi fost. 

Când se află de revolta gladiatorilor, se trimiseră câteva trupe 
împotriva lor Ei luptară, învinseră, dezarmară pe soldaţi şi luară 


armele, arme solide, bune, militare, nu slabe ca armele lor de 
gladiatori, pe care le aruncară. 

Situaţia devenea critică. De la Roma se trimiseră noi trupe, 
puse sub comanda lui. Publius Claudius care aparţinea ramurii 
Pulcher din familia Claudia. 

— Pulcher, după cum se ştie, înseamnă frumos. Claudius nu-şi 
dezminţea rasa. Vom vorbi mai târziu de frumuseţea lui ca 
amant; acum nu ne vom ocupa de el decât ca general. 

Ca general, n-a, fost norocos; avea sub comandă o trupă 
compusă din trei mii de oameni. El încercui pe gladiatori în 
fortăreaţa pe care aceştia puseseră” stăpânire şi puse sub 
supraveghere unica trecere pe unde s-ar fi putut ieşi. Dealtfel, 
de jur împrejur nu erau decât stânci prăpăstioase acoperite cu 
butuci de viţă de vie. Gladiatorii tăiară curmeii; lemnul noduros 
şi fibros al viței este solid ca o funie: ei făcură din curmeii 
aceştia adevărate scări pe care coborâră cu toţii, cu excepţia 
unuia singur care rămase sus ca să le arunce armele. Aşa încât 
în momentul în care romanii credeau că blocaseră pe inamic 
pentru totdeauna, se treziră atacați, deodată, cu strigăte 
furioase. Romanii, italieni din cap până în picioare şi, în 
consecinţă, impresionabili şi nervoşi, fugiră; ei reacţionau la 
primul sentiment şi puteau să se zăpăcească uşor când erau 
luaţi prin surprindere. 

Întreaga tabără a fost abandonată în mâinile gladiatorilor. 

Vestea victoriei se răspândi ca fulgerul. Noi modernii spunem 
că nimic nu reuşeşte mai bine ca succesul. Toţi Păstorii şi văcarii 
aflaţi prin apropiere veniră în grabă şi se alăturară răsculaților. A 
fost o recrutare fericită de tineri solizi şi agili. Aceştia fură 
înarmaţi şi alcătuiră infanteria uşoară. 

Împotriva lor a fost trimis un al doilea general, Publius 
Varinus, care n-a reuşit mai mult decât primul. Mai întâi, 
Spartacus l-a bătut pe locotenent, apoi pe camaradul său, 
Cassinius, apoi chiar pe Publius Varinus, luându-i şi lictorii şi 
carul de luptă. 

Acesta a fost începutul unei serii continue de succese. Planul 
lui Spartacus era foarte inteligent: trebuia să ajungă până la 
Alpi, să treacă cu toţii în Galia şi de acolo să se retragă fiecare la 
casa lui. 

Împotriva răsculaților au fost trimişi Gellius şi Lentulus. 


Gellius învinse un corp de germani care formau un corp 
aparte, dar Spartacus, la rândul său, îi învinse pe locotenenţii lui 
Lentulus şi puse mâna pe armele şi proviziile lor. Apoi îşi 
continuă drumul spre Alpi. 

În întâmpinarea lui veni Cassius cu o armată de zece mii de 
oameni: bătălia fu lungă şi crâncenă, însă Spartacus trecu peste 
armata acestuia şi-şi continuă drumul în aceeaşi direcţie. 
Senatul, indignat, destitui pe cei doi consuli şi trimise împotriva 
neînvinsului pe Crassus. Acesta îşi stabili tabăra la Picenum ca 
să-l aştepte acolo pe Spartacus, şi ordonă lui Mummius şi celor 
două legiuni pe care le comanda să execute un mare ocol, 
pentru a-i urmări pe gladiatori, dar cu dispoziţie categorică de a 
nu-i ataca. 

Primul lucru pe carte l-a făcut Mummiusa fost să-i ofere lui 
Spartacus lupta. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu Abd-el-Kader, 
fiecare a crezut că lui îi revenea onoarea de a începe. 

Spartacus zdrobi, pe Mummius şi cele două legiuni ale sale; 
restul scăpă cu viaţă aruncând armele pentru a putea fugi mai 
Uşor. 

Crassus decimă pe fugari. El luă pe primii cinci sute care 
strigaseră: „să fugim cum s-o putea”, îi împărţi în cincizeci de 
grupuri de câte zece, îi puse să tragă la sorţi şi pedepsi cu 
moartea pe cel asupra căruia căzuseră sorții din fiecare grupă 
de zece. _ 

Spartacus străbătuse Lucania şi se retrăgea spre mare. In 
strâmtoarea Messina întâlni pe faimoşii pirați care se aflau 
pretutindeni şi despre care am mai vorbit în Legătură cu 
aventura întâmplată lui Cezar. Spartacus crezu că va putea 
realiza o înţelegere între pirați şi gladiatori. In adevăr, obţinu un 
acord în sensul ca piraţii să transporte în Sicilia două mii de 
oameni. Era vorba să se aţâţe acolo, din nou, războiul sclavilor, 
care abia se terminase. Dar piraţii luară banii şi-l părăsiră pe 
Spartacus pe malul mării, obligându-l astfel să-şi aşeze tabăra în 
peninsula Reggio. 

Crassus veni după el. 

El trase o linie pe lungime de trei sute de stadii, cât era 
lăţimea peninsulei şi săpă o tranşee. Pe marginea tranşeei ridică 
un zid înalt şi gros. 


Spartacus râse la început de aceste lucrări, dar sfârşi prin a se 
înfricoşa. El nu le lăsă să se termine. Intr-o noapte, pe ploaie, 
acoperi şanţul cu vreascuri, crăci şi pământ şi trecu o treime din 
armată. 

Crassus crezu la început că Spartacus se îndrepta spre Roma, 
dar curând se linişti când văzu că duşmanii lui se despart. 

O separare se produse între Spartacus şi locotenenţii Săi. 

Crassus îi atacă pe aceştia din urmă şi se pregătea să-i alunge 
din faţa sa, când apăru Spartacus care-l obligă să se retragă. 

Înfricoşat de înfrângerea lui Mummius, Crassus ceru în scris să 
fie chemaţi Lucullus din Tracia şi Pompei din Spania şi să-i fie 
trimişi în ajutor. Dar după aceea îşi dădu seama de imprudenta 
pe care o făcuse. Oricare din cei doi care ar fi venit ar fi trecut 
drept adevăratul învingător şi i-ar fi luat lui recompensa pentru 
victorie. 

Se hotărî, atunci, să învingă singur. 

Carminus şi Castus, doi locotenenţi ai lui Spartacus, se 
despărţiseră de şeful lor. Crassus se hotărî să-i atace şi să-i 
înfrângă. El trimise şase mii de oameni cu ordinul de a cuceri o 
poziţie avantajoasă. Ca să nu fie descoperiţi, ei îşi acoperiră 
capul cu crengi, aşa cum vor face mai târziu soldaţii lui Duncan. 
Din nefericire pentru ei, două femei care făceau sacrificii pentru 
gladiatori, la intrarea în tabără, observară pădurea mişcătoare şi 
dădură alarma. Carminus şi Castus se năpustiră asupra 
romanilor care ar fi fost pierduţi dacă Crassus n-ar fi angajat în 
luptă şi restul armatei ca să-i susţină. ’ 

Douăsprezece mii trei sute de gladiatori rămaseră pe câmpul 
de bătaie. 

— Fură numărați şi li se cercetară rănile. 

Care i-o dăduse fiul său, Pharnace, în momentul când, după 
cucerirea Indiei, Pompei pornise împotriva arabilor un război 
dintre cele mai imprudente. 

lată cum se prezenta Pompei. Să trecem acum la Crassus. 

VIII 

Marcus Licinius Crassus, supranumit Dives sau cel Bogat aşa 
cum în zilele noastre unui bogat i se mai spune şi Crassus, are 
marele avantaj de a fi fost furnizat de antichitatea romană ca un 
tip al avariţiei moderne. 


Se născuse cu o sută cincisprezece ani înaintea erei noastre şi 
avea deci cincisprezece ani mai mult decât Cezar. 

Optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre, semnalat din 
cauza bogăției sale partidului lui Marius, el fugi în Spania. Dar 
doi ani mai târziu, după ce Marius murise iar Sylla câştigase, 
Crassus se întoarse la Roma. 

Presat de Cicero şi de tânărul Marius, Sylla se gândi să se 
folosească de Crassus ca să recruteze trupe de la marşi. Marşii 
erau elveţienii antichităţii. „Cine ar putea învinge pe marşi sau 
fără marşi?” spuneau romanii înşişi. 

Aşa că Sylla îl trimise pe Crassus să recruteze oameni la 
marşi. 

— Dar ca să străbat regiunile duşmane am nevoie de o 
escortă, spuse Crassus. 

— Îţi dau, ca escortă, umbrele tatălui tău, ale fratelui tău, ale 
părinţilor tăi şi ale prietenilor tăi asasinați de Marius, îi răspunse 
Sylla. 

Crassus trecu. 

Dar pentru că trecuse singur, crezu că ar fi putut profita tot 
singur de roadele acţiunii sale: cu armata pe care o strânsese 
pradă un oraş din Umbria. 

Din această expediţie averea lui, şi aşa considerabilă, se mări 
cu încă vreo şapte sau opt milioane. 

Dealtfel, Crassus însuşi, fără să precizeze averea pe care o 
avea, indica averea la care aspira. 

— Nimeni nu se poate lăuda că este bogat, dacă nu este atât 
de bogat încât să poată întreţine o armată, spunea el. 

Zvonul despre acest jaf ajunse până la urechile lui Sylla care, 
în această privinţă, nu era totuşi un om dificil; el căpătă fată de 
Crassus o anumită rezervă şi de atunci înainte îl preferă pe 
Pompei. 

Din clipa aceea, Pompei şi Crassus deveniră duşmani. 

Cu toate acestea, Crassus avea să-i facă lui Sylla im serviciu, 
mai mare decât toate cele pe care i le făcuse vreodată Pompei. 

Samniţii, conduşi de Telesinus, se apropiaseră până la porţile 
Romei; în drumul lor, de-a lungul Italiei, lăsaseră o dâră largă de 
foc şi sânge. Sylla pornise în grabă cu armata în întâmpinarea 
lor, însă în ciocnirea violentă cu aceşti teribili ciobani, aripa 
stingă a armatei sale fusese nimicită iar el obligat să bată în 


retragere spre Preneste. În cortul său, el se afla în aceeaşi 
situaţie cu Eduard al lIll-lea, în ajunul bătăliei de la Crecy, 
considerând situaţia pierdută şi gândindu-se încă de pe atunci 
cum ar fi putut scăpa cu viaţă, când i se anunţă un sol din 
partea lui Crassus. 

Îl lăsă să intre, cu gândul în altă parte. 

Dar, după primele cuvinte ale solului, neatenţia se transformă 
într-un interes deosebit. 

Crassus căzuse asupra armatei samnite ameţită de succesul 
victoriei, îl ucisese pe Telesinus, făcuse prizonieri pe cei doi 
locotenenţi ai săi, Eductus şi Censorinus, şi acum fugărea către 
Antemnes armata în derută. 

Erau servicii pe care Sylla le uitase acum, dar pe care Crassus 
le valorifică în fata Romei. 

Aşa fiind, desfăşurând un anumit talent în vorbire — am spus 
că romanii erau născuţi oratori — el obţinu pretura, apoi fu 
însărcinat să ducă războiul împotriva lui Spartacus; am povestit 
cum s-a sfârşit războiul. 

Deznodământul nu-l reconcilie cu Pompei. 

În legătură cu aceasta Pompei spusese un cuvânt pe care 
Crassus nu-l putuse uita. 

— Crassus i-a învins pe răsculați, spusese el; dar eu am învins 
răscoala. 

Urmase apoi triumful lui Pompei şi ovaţia lui Crassus. 

Lumea era nedreaptă faţă de acest tâlhar, acest publican, 
acest milionar; dar, totuşi, parcă aşa se cuvenea. 

Zgârcenia lui era revoltătoare. Toată lumea povestea o 
anecdotă, relativă la o pălărie de paie, pe care Plutarh, mare 
colecţionar de anecdote, ne-a transmis-o; toată lumea povestea, 
spuneam, o anecdotă despre o pălărie de Paie şi anecdota 
aceasta făcea hazul Romei. 

Crassus avea o pălărie de paie agăţată într-un cui în 
anticameră şi, pentru că îi plăcea foarte mult conversaţia cu 
grecul Alexandru, când îl lua cu el la tară, îi împrumuta această 
pălărie, pe care i-o lua înapoi când se întorceau la Roma. 

În legătură cu această anecdotă, Cicero spunea despre 
Crassus, cu mai multă dreptate decât despre Cezar. 

— Un om ca acesta n-o să ajungă niciodată stăpânul lumii. 


Să vorbim acum despre Cicero, care a fost un moment 
stăpânul lumii, pentru că, un moment, a fost stăpânul Romei. 

Originea lui este mai mult decât obscură toată lumea este de 
acord să spună că mama lui, Helvia, era o femeie nobilă; despre 
tatăl lui nu s-a ştiut niciodată ce meserie a avut. Părerea cea 
mai acreditată a fost că celebrul orator, născut la Arpium, patria 
lui Marius, era fiul unui călcător de postav; alţii pretindeau că 
era fiul unui zarzavagiu. Unii au avut ideea, pe care poate că a 
avut-o şi el, de a pune în rândul strămoşilor lui pe Tullius Atticus. 
Care a domnit asupra volscilor; însă, asupra acestui punct, nici 
amicii lui, nici el însuşi nu par să mai fi insistat. 

Se numea Marcus Tullius Cicero. 

— Marcus era numele său personal: numele pe care romanii 
aveau obiceiul să-l dea copiilor la şase zile după naştere; Tullius 
era numele său de familie care în vechea limbă romană 
însemna râu; în fine, Cicero era porecla unui strămoş care 
avusese pe nas un neg în formă de năut — cicer — de aici 
numele de Cicero. 

„Poate, spune Middlefon, numele de Cicero vine de la vreun 
strămoş grădinar cunoscut pentru priceperea lui în cultivarea 
mazării.” 

Părerea aceasta ar spulbera părerea lui Plutarh care spune: 
„În orice caz primul din această familie care a fost supranumit 
Cicero trebuie să fi fost un om deosebit, pentru ca urmaşii lui să- 
i păstreze numele.” 

Oricum ar fi fost. Cicero n-a voit să şi-l schimbe, iar prietenilor 
care îl îndemnau s-o facă, totuşi, din cauza laturei ridicole a 
denumirii, el le spunea: 

— Nici gând! Imi păstrez numele de Cicero şi am să-l fac mai 
glorios decât al lui Scaurus sau Catul. 

Şi s-a ţinut de cuvânt. 

Intrebaţi, pe nepregătite, pe cineva cu o cultură mediocră cine 
au fost Scaurus şi Catul şi va evita să vă răspundă. Întrebaţi-l 
cine a fost Cicero şi vă va răspunde fără ezitare: „Cel mai mare 
orator al Romei, numit Cicero, pentru că avea pe nas un neg de 
forma unui bob de năut.” 

Nu greşeşte când vorbeşte astfel de talentul său, dar se înşală 
cu privire la neg, pentru că nu el, ci străbunul lui fusese decorat 


de natură cu o asemenea excrescenţă cărnoasă. Ba, Middleton 
contestă chiar forma de năut şi o schimbă în mazăre. 

În schimb Cicero ţinea mult la năut. 

Fiind chestor în Sicilia, el a oferit zeilor un vas de argint pe 
care a pus să se înscrie primele două nume Al arcuş şi Tullius jar 
în locul celui de-al treilea nume, a cerut să se graveze un bob de 
năut. 

Este, probabil, primul rebus care se cunoaşte. 

Cicero se născuse cu o sută şase ani înainte de era noastră, în 
ziua de trei ianuarie; era de aceeaşi vârstă cu Pompei şi avea, 
ca şi acesta, şase ani mai mult decât Cezar. 

Se povesteşte că o fantomă apăruse în faţa doicii şi-l spusese 
că într-o zi copilul acesta avea să fie sprijinul Romei. 

Poate că apariţia aceasta i-a dat o atât de mare încredere în 
el. 

Copil încă, el compuse un mic poem: Pontius Glaucus; dar ca 
toţi marii prozatori, era un poet mediocru, spre deosebire de 
marii poeţi care sunt aproape întotdeauna şi excelenți prozatori. 

După ce şi-a terminat studiile obişnuite, a studiat elocinţa cu 
Philon şi legile cu Mucius Scaevola, jurisconsult abil şi cel dintâi 
printre senatori; apoi, deşi era destul de puţin războinic, s-a 
înrolat să servească sub Sylla, în războiul cu marşii. 

Intre timp a debutat printr-un act de curaj, dar de Curaj civil; a 
nu se confunda curajul civil şi curajul militar. 

Un libert al lui Sylla, pe nume Chrysogonos, pusese în vânzare 
bunurile unui cetăţean ucis din ordinul dictatorului, iar el 
cumpărase aceste bunuri cu două mii de drahme. 

Roscius, fiul şi moştenitorul mortului, făcu dovada că 
moştenirea valora două sute cincizeci de talanţi, adică peste un 
milion. 

Sylla era convins de crima care i se imputa lui Chrysogonos, 
dar de felul său nu se lăsa uşor tulburat. El îl acuză pe tânăr de 
paricid, spunând că tatăl fusese ucis la instigarea fiului. 

Acuzat de Sylla, Roscius fu părăsit de toţi. 

Atunci prietenii lui Cicero interveniră pe lângă el; dacă l-ar fi 
apărat pe Roscius şi dacă ar fi câştigat procesul acestuia, cu 
siguranţă că numele lui ar fi fost cunoscut de toţi şi reputaţia lui 
pe deplin stabilită. 

Cicero pledă şi câştigă. 


să nu se confunde acest Roscius cu Roscius, actorul, 
contemporanul său, pentru care Cicero pledă de asemenea, dar 
împotriva lui Fannius Cherea. Cel de care este vorba în legătură 
cu moştenirea se numea Roscius Amerinus iar pledoaria lui 
Cicero, care ne-a rămas, se numeşte: Pro Roscio Amerino. 

Chiar în ziua când a câştigat procesul, Cicero a plecat în 
Grecia, pe motiv că vrea să-şi îngrijească sănătatea. În adevăr, 
era atât de slab, încât părea să fie el însuşi fantoma care îi 
apăruse doicii în timpul copilăriei sale; avea stomacul plăpând şi 
nu putea mânca decât foarte târziu şi foarte puţin. Însă vocea îi 
era puternică şi sonoră, deşi cam aspră şi puţin flexibilă, iar 
pentru că tonul i se ridica până la notele cele mai înalte, cel 
puţin în tinereţe, rămânea frânt de oboseală după fiecare 
pledoarie. 

Ajuns la Atena, a studiat cu Antioclus din Ascalonia, apoi trecu 
în insula Rhodos unde am văzut că l-a întâlnit pe Cezar. 

După moartea lui Sylla starea sănătăţii i se amelioră, iar la 
solicitarea prietenilor se înapoie la Roma, după ce, mai înainte, 
vizitase Asia şi urmase lecţiile lui Xenocles din Adramyte, ale lui 
Dionisos din Magnesia şi ale lui Menippus din Caria. 

La Rhodos a avut un succes pe cât de mare, pe atât de 
neaşteptat. 

Apollonius Molon, cu care studia, nu vorbea deloc latina, pe 
când Cicero vorbea limba greacă. Voind să-şi facă din primul 
moment o idee despre ceea ce era în stare viitorul său elev, 
Molon îi dădu un text şi-l rugă să improvizeze în greceşte. Cicero 
o făcu cu plăcere; era o posibilitate de a-şi consolida 
cunoştinţele într-o limbă care nu era a lui. El începu, deci, prin a- 
| ruga pe Molon şi pe ceilalţi asistenţi să-şi noteze greşelile pe 
care ar putea să le facă pentru că, arătându-i-le, să le corecteze 
pe viitor Când sfârşi, auditoriul izbucni în aplauze. 

Numai Apollonius Molon, care, tot timpul cât a vorbit Cicero, 
nu făcuse niciun semn, nici de aprobare, nici de dezaprobare, 
rămase gânditor La solicitarea lui Cicero, care, îngrijorat, voia 
să-i afle părerea, îi spuse: Te felicit şi te admir, tinere, dar plâng 
soarta Greciei văzând că tu vei duce la Roma singura avere care 
ne mai rămâne: elocinţa şi erudiţia! 

Revenit la Roma, Cicero a luat lecţii de la actorul Roscius şi de 
la tragedianul Esop, care erau, amândoi, autorităţi absolute în 


arta lor Maeștrii aceştia l-au făcut să-şi realizeze perfecționa rea 
debitului la care ajunsese şi care constituia marea faimă de care 
se bucura. 

După alegerea sa ca chestor, a fost trimis în Sicilia Era în 
timpul unei perioade de foamete, iar de când ltalia fusese 
transformată în păşuni — şi vom avea ocazia curând să vorbim 
despre această transformare — Sicilia devenise grânarul Romei, 
Cicero presă pe sicilieni să-şi trimită grâul în Italia Din cauza 
acestei insistenţe, începu să fie rău văzut de clienţii săi, însă 
când aceştia văzură cum lucra, cât era de drept, de omenos şi 
mai ales cât era de dezinteresat, se întoarseră la el şi-l 
înconjurară nu numai cu stimă, dar şi cu afecţiune Se înapoia 
din Sicilia, mulţumit de sine, după ce făcuse cât mai mult bine 
cu putinţă, după ce pledase strălucit în vreo trei, patru procese, 
crezând că vâlva pe care o făcuse în Sicilia se răspândise în 
lumea întreagă şi că avea să găsească Senatul aşteptându-l la 
porţile Romei. Străbătând Campania în drumul de înapoiere 
întâlni un prieten care, recunoscându-l, veni spre el cu surâsul 
pe buze şi braţele deschise După primele cuvinte, Cicero îl 
întrebă: 

— Ei bine, ce se spune la Roma de elocinţa mea şi tu ce crezi 
de comportarea mea în timpul celor doi ani cât am lipsit? 

— Dar unde ai fost? Îl întrebă prietenul Nici nu ştiam că 
fuseseşi plecat din Roma. 

Răspunsul acesta l-ar fi lecuit pe Cicero de vanitate, dacă 
vanitatea n-ar fi fost la el o boală incurabilă. 

Dealtfel, avea să i se prezinte încă o ocazie care să-i 
consolideze această vanitate. 

Mai întâi, a pledat împotriva lui Verres atrăgând acestuia o 
condamnare la o amendă de şapte sute cincizeci De mii de 
drahme şi la exil Amenda era o glumă, dar exilul era serios, apoi 
mai era exemplul, stigmatizarea, ruşinea Este adevărat că 
ticăloşii nu au ruşine Succesul acesta îl făcu pe Cicero la modă 
Din cauza talentului său îşi avea, spune Plutarh, o curte aproape 
tot atât de numeroasă cum o avea Crassus, din cauza bogăției şi 
Pompei, din cauza puterii. 

În timpul acesta lumea începu să se ocupe de conspirația lui 
Catilina După ce am văzut cine era Pompei, Crassus şi Cicero, să 
vedem cine era Catilina Cezar ştim cine era. 


IX 

Lucius Sergius Catilina făcea parte din cea mai veche nobilime 
a Romei. 

El pretindea, în această privinţă, că nu ceda pasul nimănui, 
nici chiar lui Cezar şi avea dreptul la această pretenţie dacă, aşa 
cum susţinea, descindea din Sergestus, tovarăşul lui Enea. 

Ceea ce era sigur, era că printre strămoşii săi număra pe un 
Sergius Silus care, rănit de douăzeci şi trei de ori în războaiele 
punice, sfârşise prin a-şi fi adaptat la braţul mutilat o mână de 
fier cu care continua să lupte Aceasta aminteşte de Goetz von 
Berlichingen, un alt nobil care, asemeni lui Catilina. Se pusese în 
fruntea unei răscoale a săracilor. 

Catilina, spune Sallustiu, avocatul democrat care a lăsat nişte 
grădini atât de frumoase, care şi astăzi îi poartă numele, Catilina 
era un om înzestrat cu una din acele rare constituţii care pot 
suporta foamea, setea, frigul, veghile; îndrăzneţ, viclean, plin de 
resurse, capabil să simuleze orice, să disimuleze orice, să 
dorească bunul altuia, să risipească ce era al său; având multă 
elocinţa, puţin raţionament; făcând mereu proiecte, planuri 
himerice, imposibile. 

Lată profilul moral: după cum se vede, Salustiu nu-şi 
menajează omul. 

Ca fizic, avea o figură palidă şi neliniştită, ochii injectaţi de 
sânge, pasul când lent, când precipitat; în sfârşit, pe frunte, 
ceva din acea fatalitate pe care în antichitate Eschil o imprima 
lui Oreste iar la moderni, Byron o imprimă lui Manfred Nu se 
cunoştea cu precizie data naşterii sale, dar trebuie să fi avut 
cinci, şase ani mai mult decât Cezar În timpul lui Sylla, se 
scăldase în sânge, se povestea despre el lucruri neînchipuite, pe 
care aprecierile moderne nu ne permit să le credem cu toată 
rezerva era acuzat că fusese amantul fiicei sale şi ucigaşul 
fratelui său, se mai susţinea că, pentru a fi exonerat de această 
ultimă crimă procedase ca şi cum fratele său era încă în viaţă şi- 
| pusese pe mort pe lista proscrişilor Avea motive să-l urască pe 
Marcus Graudianus îl târî tradiţia o spune, nu noi îl târî până la 
mormântul lui Lutatius, mai întâi îi scoase ochii, apoi îi tăie 
limba mâinile şi picioarele, apoi îi tăie capul, apoi cu braţele 
pline de sânge arătă poporului capul acesta, purtându-l de pe 
muntele Janicui, până la Poarta Carmentală unde se găsea Sylla 


În sfârşit, ca şi cum ar fi trebuit să se acumuleze pe capul lui 
toate felurile de acuzaţii, se mai spunea despre el că îşi 
omorâse fiul pentru ca nimic să nu constituie un obstacol la 
căsătoria sa cu o curtezană care nu voia să albă copil vitreg; că 
găsise acvila de argint a lui Marius şi îi adusese sacrificii umane, 
că, în calitatea sa de şef al unei societăţi de sânge, descoperită 
de vreo cincisprezece ani la Livorno, el poruncea asasinate 
inutile, ca să nu se piardă obiceiul de a ucide, că conjuraţii 
băuseră pe rând sângele unui om ucis, că voiau să masacreze 
pe senatori, în sfârşit, şi aceasta afectă cel mai mult populaţia 
modestă, că avea intenţia să dea foc Romei, în cele patru colţuri 
Toate acestea sunt foarte neverosimile! Mie mi se pare că 
sărmanul Catilina fusese ales ca să fie ţapul ispăşitor al epocii 
sale. 

Aceasta, este, dealtfel şi părerea lui Napoleon Să deschidem 
Memorialul de la Sfânta Elena, la 22 martie 1816: „Astăzi, 
împăratul citea în istoria romană despre Conjuraţia lui Catilina. 
El nu putea să o înţeleagă aşa cum era scrisă. Oricât de scelerat 
ar fi fost Catilina, spunea el, trebuie să fi avut totuşi un ţel; şi 
telul nu putea fi acela de a domni peste Roma, pentru că i se 
reproşase că voise să-i dea foc în cele patru colţuri. Împăratul 
credea că mai degrabă fusese vorba de o nouă facțiune în felul 
celor ale lui Marius sau Sylla şi care, eşuând, se îngrămădiseră 
pe şeful ei toate acuzaţiile banale cu care aceştia sunt încărcaţi 
în asemenea situaţii.” 

Şi, cu ochiul lui de vultur, se pare că împăratul văzuse clar, 
aşa cum distingea prin fumul ridicat pe câmpurile de bătaie. 

Dealtfel, momentul era favorabil pentru o revoluţie. Roma era 
împărţită în bogaţi şi săraci, în milionari şi în datornici, în 
creditori şi debitori; camăta era la ordinea zilei, dobânda legală 
era de 4% pe lună. Totul se cumpăra, de la votul lui Curion până 
la amorul Serviliei. Vechea plebe romană, urmaşii soldaţilor şi ai 
plugarilor, măduva Romei, fusese distrusă. În cetate, trei sau 
patru mii de senatori, cavaleri, cămătari, speculanţi, aţâţători de 
răscoale, liberţi la fiecare pas, în afara Romei, nu mai existau 
cultivatori, numai sclavi, nu mai erau câmpuri însămânţate, 
numai păşuni, se observase că se câştiga mai bine hrănind 
porcii, decât oamenii Porcius Cato făcuse o avere enormă cu 
meseria asta Peste tot te întâlneai cu traci, africani, spanioli, cu 


fiare la picioare, însemnați cu biciul pe spate, cu semnul sclaviei 
pe frunte Roma şi-a uzat populaţia ca să cucerească lumea, a 
schimbat aurul naţionalităţii cu moneda de aramă a sclaviei Se 
posedau vile la Neapole pentru briza mării, la Tivoli pentru 
pulberea micilor cascade; la Albano pentru umbra copacilor 
Fermele, sau mai bine spus ferma generală este în Sicilia. 

Cato are trei mii de sclavi; atunci gândiţi-vă la ceilalţi Bogăţiile 
sunt absurd de uriaşe Numai pământ, Crassus posedă în valoare 
de două sute de milioane de sesterţi, adică patruzeci de 
milioane de franci Verres în trei ani, ca prefect, a jefuit din Sicilia 
douăsprezece milioane; Caecilius Isidorus s-a ruinat în 
războaiele civile; nu mai are decât câteva prăpădite de milioane 
care se adaugă unele peste altele şi totuşi, la moarte a mai lăsat 
moştenitorilor săi patru mii o sută şaisprezece sclavi, trei mii 
şase sute de perechi de boi, douăzeci şi şapte de mii cinci sute 
capete de vite, şi şaizeci de milioane de sesterţi în numerar 
(aproape cincisprezece milioane de franci). Un centurin posedă 
zece milioane de sesterţi. Pompei primeşte, lunar, de la 
Ariobarzan treizeci şi trei de taleri, cam o sută optzeci de mii de 
franci. Regii se ruinează în favoarea generalilor, a locotenenţilor 
şi a proconsulilor Republicii; Dejotarus a ajuns să cerşească. 
Salamina nu-l poate plăti pe Brutus, creditorul Ei, Brutus închide 
Senatul şi-l asediază: cinci senatori mor de foame, alţii plătesc 
Datoriile sunt egale cu averile; trebuie să existe un echilibru 
Plecând ca pretor în Spania, Cezar împrumută de la Crassus 
cinci milioane, deşi îi mai datorează alte cincizeci. Când a fost 
condamnat, Melo datora paisprezece milioane; Curion se vinde 
lui Cezar căruia îi datora douăsprezece milioane; Antonius, opt 
milioane. 

După părerea noastră, Conspirația lui Catilina este greşit 
numită aşa, ea nu este un complot, este un fapt. Este marele şi 
veşnicul război dintre bogat şi sărac, lupta dintre cel care nu are 
nimic, împotriva celui care are tot, este problema care stă la 
baza tuturor problemelor politice, de care s-a ciocnit şi Franţa în 
1792 şi în 1848. 

Babeuf şi Proudhon sunt nişte Catilina, în teorie. 

Vedeţi, dar, cine este pentru Catilina, cine îi formează 
cortegiul, cine sunt oamenii care îi servesc de gardă; toţi 
eleganţii, toţi dezmăţaţii, toţi nobilii ruinaţi, toţi înfumuraţii cu 


tunică de purpură, toţi oamenii care joacă, se îmbată, dansează, 
întreţin femei; — am spus că Cezar era dintre aceştia — apoi, 
mai erau bravii, gladiatorii, foştii septembriori ai lui Sylla sau 
Marius şi cine ştie? Poate poporul. 

Cavalerii, cămătarii, jucătorii la bursă, bancherii simt atât de 
bine acestea, încât duc spre consulat pe Cicero, un om nou. 

Cicero şi-a luat un angajament: el îl va strivi pe Catilina; căci, 
pentru ca toţi cei care posedă vile, palate, cirezi, păşuni, lăzi cu 
bani, să doarmă liniştiţi, Catilina trebuie zdrobit. 

El îşi începe atacul prezentând Senatului — Catilina este 
senator, reţineţi bine — prezentând Senatului o lege care 
adaugă un exil de zece ani la pedepsele aplicate contra 
uneltirilor. 

Catilina simte lovitura. El vrea să discute legea; scapă un 
cuvânt în favoarea debitorilor; Cicero atâta aştepta. 

— Ce speri? li spune el; table noi? Abolirea datoriilor? Şi eu am 
să afişez table, dar table de vânzare. 

Catilina se înfurie. 

— Cine eşti tu, ca să vorbeşti aşa, nepriceput burghez din 
Arpinum, care iei Roma drept hanul tău personal? 

Atunci, Senatul începe să murmure şi să treacă de partea lui 
Cicero. 

Ah! Strigă Catilina, aţâţi un incendiu împotriva mea! Fie, am 
să-l înăbuş sub ruine. 

Cuvintele acestea îl pierd pe Catilina. 

Cicero face apel la micii negustori. 

Deputaţii alobrogilor, pe care Catilina şi-i făcuse confidenţi, au 
predat avocatului aristocrației planul conjuraţiei. 

Cassius trebuia să dea foc Romei; Caetegus, să ucidă pe 
senatori; Catilina şi locotenenţii săi să stea lângă porţi şi să 
ucidă pe toţi care ar fi încercat să fugă. 

Rugurile se pregătesc. Mâine, poate, apeductele vor fi 
înfundate. 

Toate acestea nu determină poporul să ia partea Senatului. 

Cato ţine un lung discurs: el înţelege că a trecut timpul de a 
se invoca patriotismul. Patriotismul! | s-ar fi râs în faţă şi l-ar fi 
numit cu un cuvânt antic, corespunzător cuvântului nostru 
modern: şovin. 

Dar, nu, Cato face parte din epoca sa. 


— În numele zeilor nemuritori, spune el, vă implor pe voi 
pentru care casele voastre, statuile voastre, pământuri le 
voastre, tablourile voastre au avut întotdeauna un preţ mai 
mare decât Republica; dacă vreţi să păstraţi aceste bunuri, 
oricare ar fi ele, obiect al gingaşelor voastre afecţiuni, dacă vreţi 
să vă asiguraţi un timp liber pentru aceste plăceri, ieşiţi din 
amorţire şi luaţi în mână treburile publice! 

Discursul lui Cato impresionează pe bogaţi; dar asta nu este 
destul. Bogaţii vor face parte, în mod firesc, din partidul celor 
bogaţi; trebuie antrenați săracii, proletarii, poporul. 

Cato distribuie poporului în numele Senatului grâu în valoare 
de şapte, milioane şi poporul trece de partea Senatului. Şi 
totuşi, dacă Catilina ar fi rămas la Roma, poate că prezenţa lui 
ar fi pus în grea cumpănă această splendidă distribuire. 

Dar rar se întâmplă ca poporul să dea dreptate celui care 
părăseşte lupta: este şi un proverb în acest sens. 

Catilina părăsi Roma. 

Şi poporul îl acuză pe Catilina. 

X 

Catilina plecase în Apenini ca să-l întâlnească pe Mallius, 
locotenentul său, erau acolo două legiuni, adică zece, 
douăsprezece mii de oameni Aşteptă o lună În fiecare 
dimineață, spera să afle vestea că izbucnise complotul la Roma 
Dar află ca Cicero pusese să fie ucişi Lentulus şi Caethegus, 
prietenii săi, precum şi capii complotului Să-i ucidă! strigă el Nu 
erau, oare, cetăţeni romani iar legea Sempronia nu le garanta 
viaţa? 

Fără îndoială că da. Dar iată argumentul de care s a folosit 
Cicero „Este adevărat că legea Sempronia protejează viaţa 
cetăţenilor numai că duşmanul patriei nu e cetăţean!” 

Argumentul era desigur subtil. Dar nu degeaba eşti avocat 
Armatele Senatului se apropiau Catilina văzu că nu-i mai 
rămânea decât să moară şi atunci se hotări să moară vitejeşte 
Cobori de pe munte ŞI-I întâlni pe conservatori, cum le-am zice 
astăzi, în împrejurimile oraşului Pistoia. 

Lupta fu teribilă, crâncenă Catilina lupta, nu ca să învingă, el 
ca să moară frumos Trăind urât, muri frumos. Fu găsit în fruntea 
tuturor alor săi, în mijlocul cadavrelor soldaţilor romani ucişi de 


el Fiecare din oamenii lui căzuse pe locul unde lupta se Aşa mor 
hoţii, ucigaşii şi incendiatorii? 

Napoleon la Sfânta Elena avusese dreptate când spusese că 
sub toate acestea se află ceva ce noi nu cunoaştem sau despre 
care ni s-a vorbit insuficient şi, în consecinţă, lăsat să fie ghicit. 

lată manifestul întocmit de răsculați, pe care ni-l transmite 
Sallustiu; poate aruncă el lumină asupra problemei. 

Este adresat de conducătorul revoltaţilor generalului Senatului 
Generalul Senatului este Cavaignac-ul acestei epoci, Imperator, 
Mărturisind în faţa zeilor şi a oamenilor că dacă am luat armele 
am făcut-o nu pentru a pune patria în pericol sau să ameninţăm 
pe concetăţenii noştri; nu vrem decât să ne apărăm propriile 
noastre vieţi. Necăjiţi şi săraci cum suntem, lăcomia şi violenţa 
creditorilor noştri ne-a răpit aproape tuturor patria, dar tuturor 
ne-a răpit reputaţia şi averea. Ni „se refuză până şi beneficiul 
vechilor legi; nu ni se permite nici măcar abandonarea bunurilor 
ca să ne păstrăm libertatea: atât de mare este cruzimea 
cămătarului şi a celui care împrumută pe gaj! Adeseori vechiului 
Senat i-a fost milă de popor şi prin decretele sale a uşurat 
mizeria publică, în timpul nostru, au fost liberate chiar şi 
patrimoniile grevate la exces şi, după părerea oamenilor cu 
suflet, s-a permis plata în aramă în loc de plată în argint[2], 
adesea, chiar plebea împinsă de dorinţe ambiţioase, sau 
provocată de jignirile aduse de magistrați, s-a depărtat de 
Senat; însă, în ceea ce ne priveşte noi nu pretindem nici 
puterea, nici bogăţia, aceste cauze de lupte între oameni. Noi 
cerem doar libertatea pe care un cetăţean nu consimte să o 
piardă decât o dată cu viaţa. Noi te implorăm, deci, pe tine şi pe 
Senat, să vă ţie milă de mizeria concetăţenilor noştri. Redă-ne 
garanţia legilor pe care pretorul ne-o refuză; nu ne obliga să 
preferăm moartea vieţii pe care o ducem, căci moartea noastră 
nu va trece ne răzbunată” 

Cântăriţi acest manifest, filosofi din toate timpurile, el are 
greutatea lui în balanţa istoriei, nu seamănă el, oare, cu deviza 
nenorociţilor mătăsari din Lyon: Să trăieşti lucrând, sau să mori 
luptând? 

Am spus mai înainte că Conspirația lui Catilina nu era o 
conspirație şi iată pentru ce pericolul a fost real, serios şi imens, 


orice ar spune Dio Cassius; atât de real, de serios, de imens, 
încât el făcu din Cicero un erou de îndrăzneală şi de ilegalitate. 

Trebuie să-i fi fost tare frică lui Cicero, ca să fi fost atât de 
viteaz în ziua aceea. i 

Când Cicero poate fugi, nu fuge? In timpul revoltei pornită 
împotriva lui Clodius, şapte sau opt ani mai târziu, nu fuge? 

Şi, totuşi, Clodius nu este un om de talia lui Catilina. 

Reîntors din Tessalonic, Cicero povesteşte că a fost o ciocnire 
în Forum. Oamenii s-au insultat, s-au scuipat între ei. „Clodienii 
încep să scuipe în noi (clodiani nostros consputere coeperunt); 
noi ne pierdem răbdarea”, adaugă Cicero. Şi avea de ce! „Ai 
noştri îi atacă şi-i pun pe fugă. Clodius este aruncat de la 
tribună; eu o şterg din teamă de accident” (ac nos quoque turn. 
Fogimus, ne quid în turba). Sunt propriile lui cuvinte, pe care le 
scrie fra ţelui său Quintus, în scrisoarea din 15 februarie (Q. 
II.3). 

Dealtfel, dacă nu credeţi, citiți discursul lui Cato. Acela nu este 
un laş, şi totuşi îi este frică, o mare frică; i-e frică, spune el, şi 
desigur că şi altora le este frică, pentru că Cezar stă liniştit. 

Cezar stă liniştit pentru că, dacă învinge Catilina, el a dat 
democraţiei destule dovezi pentru a avea asigurată partea lui de 
câştig; Cezar stă liniştit, pentru că în cazul în care Catilina este 
învins, nu există destule dovezi împotriva lui ca să poată fi 
acuzat. Dealtfel, cine ar îndrăzni să-l acuze? Cato ar dori mult, 
dar, totuşi, ezită. 

În timpul acestei şedinţe, atât de furtunoase, în care vorbiră şi 
Cato şi Cezar, Cato pentru severitate, Cezar pentru clementă, i 
se aduse lui Cezar un bilet. 

Crezând că este un mesaj politic, Cato smulse biletul din mâna 
mesagerului şi-l citi. 

Era un bilet de dragoste din partea Serviliei, sora sa, adresat 
lui Cezar. 

El i-l aruncă în fată. 

— Na, beţivule! Spuse el. 7 

Cezar îl ridică, îl citi, dar nu răspunse nimic. In adevăr, situaţia 
era atât de gravă că nu mai era nevoie să fie complicată cu o 
ceartă personală. 


Însă, dacă nimeni nu îndrăznea să-l acuze public pe Cezar, 
nimeni nu s-ar fi supărat dacă un accident ar fi scăpat oamenii 
cumsecade de el. 

Pe treptele Senatului şi în momentul când ieşea, el fu 
înconjurat de o mulţime de cavaleri, fii de bancheri, de 
Speculanţi, de cămătari; de publicani care ţineau morţiş să-l 
ucidă. 

Unul dintre ei, Clodius Pulcher — acela care fusese bătut de 
gladiatori — îi puse sabia în gât, neaşteptând decât un semn din 
partea lui Cicero, ca să-l ucidă. Dar Cicero îi făcu semn să-l cruţe 
pe Cezar şi Clodius îşi băgă sabia în teacă. 

Cum e cu putinţă! Clodius care, mai târziu, va asculta orbeşte 
de Cezar, va fi amantul Pompeii şi va voi să-l ucidă pe Cicero, 
acelaşi Clodius este amicul lui Cicero şi vrea să-l ucidă pe 
Cezar? 

Aşa ceva pare de neînțeles. Dar vă vom explica, fiţi liniştiţi, 
dragi cititori; nu va fi prea moral, dar va fi clar. 

Omul fericit, omul mândru, omul mare de o sută de coţi în 
toată această afacere cu Catilina, omul acesta este Cicero. 

Este mult din domnul Dupin în Cicero, deşi nu era mult din 
Cicero în domnul Dupin. 

L-aţi văzut pe domnul Dupin a doua zi după urcarea pe tron a 
regelui Ludovic-Filip? Dacă ar fi făcut versuri în latina, le-ar fi 
făcut pe cele ale lui Cicero; daca ar fi făcut versuri în franceză, 
el le-ar fi tradus. 

Vă amintiţi versurile lui Cicero? 

O fortunatam natam, me consule, Romani!... (O fericită Romă! 
Care te-ai născut în timpul Consulatului meu...!) 

Ei bine, opt zile mai târziu, Cicero îi apăra pe Murena, acuzat 
de uneltire, tocmai el care ceruse ca vinovaţilor de uneltire să li 
se aplice şi zece ani de exil ca spor de pedeapsă; apoi îl apără 
pe Sylla, complicele lui Catilina; îl apără tocmai el, Citero, care 
pusese să fie ucişi ceilalţi complici. 

Cum am spus, un moment el a fost regele Romei. 

Pompei era plecat, Cezar rezervat, Crassus mut. 

— E al treilea rege străin pe care îl avem, spuneau romanii. 

Ceilalţi doi erau Tatius şi Numa. Tatius şi Numa erau din 
Cures, Cicero din Arpinum. 

In adevăr, niciunul din cei trei nu era din Roma. 


XI 

După descoperirea conspirației lui Sylla, după uciderea lui 
Caethegus şi Lentulus, după descoperirea trupului neînsufleţit al 
lui Catilina pe câmpul de luptă de la Pistoia, se crezu că Roma 
era salvată. 

Aşa se întâmplase şi în Franţa în 1793, după fiecare 
conspirație descoperită. Şi Franţa fusese salvată de unsprezece 
ori într-o singură lună. 

„încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut!” spusese Pyrrhos, 
după bătălia de la Heracleea în care îşi pierduse jumătate din 
soldaţi, jumătate din cai, jumătate din elefanţi. 

Mai ales Cicero era încredinţat că el salvase Roma. Victoria îl 
orbise; credea în alianţa dintre Senat, cavalerii din naştere şi 
aristocrații banului, la care visase, dar nu întârzie să se 
îndoiască chiar el de durata acestei păci gelatinoase — căci cum 
altfel s-ar putea reda mai bine expresia lui concordia 
conglutinata — această împăcare de scurtă durată, sau cam aşa 
ceva. 

Cezar, am spus-o, era fericit să stea deoparte în această 
împrejurare. 

Când ieşise din Senat, în momentul în care Cicero traversând 
Forumul strigase „la moarte!” vorbind de complicii lui Catilina, 
mai mulţi cavaleri din garda lui Cicero se aruncaseră spre Cezar, 
cu săbiile în mâini, dar Cicero, am mai spus-o, îl acoperi cu toga 
lui. 

Aşa cum proceda, uneori, poporul în favoarea gladiatorului 
care luptase frumos; la privirile întrebătoare ale tinerilor, Cicero 
răspunse printr-un semn salvator, căci, în adevăr, deşi Cezar nu 
era decât un individ dubios, înglodat în datorii, nu se ucidea un 
Cezar cum se ucidea un Lentulus sau Caethegus; dovadă că ar fi 
putut fi ucis fie în uşa Senatului, fie în Forum, fie în timpul 
traversării Câmpului lui Marte, şi încă o dovadă e faptul că ar fi 
putut fi ucis şi Catilina, dar nimeni nu îndrăznise să o facă. 

Deşi faptul este consemnat de Plutarh, adesea suntem 
îndemnați să punem la îndoială povestirea istoricului din 
Cheroneea. 

Suetoniu se mulţumeşte să spună că toţi cavalerii care erau 
de gardă traseră sabia şi-i îndreptară vârful spre Cezar. 


Cicero, acest mare fanfaron, nu pomenea întâmplarea II În 
istoria consulatului său, care s-a pierdut, dar pe care Plutarh o 
cunoştea şi Plutarh se miră. 

Cum se poate ca Cicero, care se laudă uneori cu lucruri pe 
care nu le-a făcut, făcând un lucru de o asemenea importantă şi 
atât de onorabil pentru el, să nu se fi lăudat cu acesta? 

Dealtfel, mai târziu, nobilimea blamă pe Cicero pentru faptul 
că nu a folosit această ocazie ca să se descotorosească de 
Cezar şi a supraapreciat dragostea poporului pentru el. 

Totuşi, această dragoste era mare, foarte mare, dovadă ceea 
ce se petrecu câteva zile mai târziu. 

Obosit de acuzaţiile surde care îl urmăreau, Cezar se prezentă 
în Senat ca să se justifice şi, după ce intră, anunţă pentru ce 
venise acolo. 

O violentă discuţie se produse atunci între senatori asupra 
vinovăţiei sau nevinovâăţiei lui Cezar şi, pentru că şedinţa se 
prelungea, poporul temându-se să nu i se întâmple vreo 
nenorocire, înconjură sala Senatului şi, prin strigăte violente, 
ceru să-i fie predat Cezar. 

Din această cauză Cato, temându-se de o mişcare din partea 
săracilor şi, mai mult încă, din partea celor înfometați care, 
spune Plutarh, îşi puseseră toată speranţa în Cezar, obţine din 
partea Senatului acea faimoasă distribuire lunară de grâu care 
trebuia să coste cam zece, douăsprezece milioane. 

Cezar îşi dădu bine seama că îi trebuia un nou sprijin şi atunci 
candidă pentru pretură. 

Am spus cum se reuşea în viaţă la Roma. 

Orice tânăr de familie bună studia dreptul cu un jurisconsult şi 
elocinţa cu un retor. Viaţa romană era publică, ea aparţinea 
patriei, se ataca sau se apăra conducerea statului cu vorba şi cu 
spada. Se semna ca în America: avocat şi general. 

Ca să te faci cunoscut, denunţai un proconsul; era o oarecare 
grandoare în aceasta; se lua partea poporului contra unui om. 

Aşa făcu Cezar. 

El se ridică, întâi, împotriva lui Dolabella, apoi împotriva lui 
Publius Antonius. Dar eşuează împotriva primului şi este obligat 
să părăsească Roma. Apoi, în Grecia, vorbeşte contra celui de-al 
doilea, în fata lui Marcus Lucullus, pretorul Macedoniei, şi obţine 
un Asemenea succes încât Publius Antonius, de teamă că va fi 


condamnat, face apel la tribunii poporului sub pretext că nu ar fi 
putut obţine dreptate împotriva grecilor, în Grecia. 

„La Roma, spune Plutarh, elocinţa sa strălucind la bară, i-a 
adus o mare favoare”. 

Apoi, după ce se făcu astfel cunoscut, candidă pentru 
edilitate. Edilitatea era cam ceea ce este primăria noastră de 
astăzi. 

Observaţi alegerile engleze cu ale lor hustings, meeting, 
boxings, cu acuzaţiile lor de bribery; este în mic ceea ce, în 
mare, erau alegerile la Roma La Roma exista ceea ce nimeni n-a 
îndrăznit să facă nici în Franţa, nici în Anglia: un Manual al 
candidatului Datează din anul 688 de la fundarea Romei şi este 
semnat de Q. Cicero. Să nu se confunde cu Marcus Tullius, 
Quintus este doar fratele unui mare om. 

Aşadar, la momentul potrivit, candidatul se îmbrăca într-o 
togă albă, simbol al curăţeniei sufletului candidatus, ceea ce 
însemnează atât albit cât şi alb Făcea mai întâi vizite senatorilor 
şi magistraţilor, apoi celor bogaţi, cavalerilor, nobililor şi în cele 
din urmă poporului. 

Poporul era adunat pe Câmpul lui Marte; cei trei, patru sute de 
mii de votanţi erau acolo şi-şi aşteptau candidaţii. _ 

Candidaţii se prezentau însoţiţi de alaiul prietenilor In timp ce 
candidatul îşi căuta simpatii printre votanţi, prietenii lui făceau 
acelaşi lucru pentru amicul lor. Candidatul avea un nomenclator 
care îi şoptea numele şi meseria celor cărora li se adresa. 

Vă amintiţi gingăşiile pe care don Juan le adresa domnului 
Dimanche când voia să-i ceară bani? Inchipuiţi-vă scena aceasta 
repetată de o sută de ori în aceeaşi zi: aceeaşi piesă cu alţi 
actori. 

Cu doi ani mai înainte, candidatul începea să-şi atragă 
simpatia poporului: oferea jocuri; cumpăra direct sau prin amicii 
săi locuri la circ sau în amfiteatre pe care le distribuia gratuit 
poporului; trimitea astfel la distracţii triburi întregi şi în special 
tribul lui; în sfârşit, dădea ospeţe publice, nu numai în faţa casei, 
nu numai tribului său, nu numai în diferite cartiere ale oraşului, 
dar, adesea chiar tuturor triburilor. 

Cicero citează ca un fapt extraordinar că Lucius Filipus 
ajunsese la înalte demnități fără să fi folosit asemenea metode 
Însă, în schimb, Tuberon, nepotul lui Paulus Emilius şi nepotul lui 


Scipio Africanul, eşuase în încercarea de a deveni pretor, pentru 
că, oferind poporului o masă publică, pusese să se întindă paturi 
de o formă comună acoperite cu piei de ţap în loc de 
acoperăminte de preţ. 

Vedeţi, dar, cât de sibarit era poporul roman care nu numai că 
voia să mănânce bine, dar voia să fie şi bine şi bogat tratat în 
timpul mesei Mulţi făceau călătorii în provincie ca să culeagă 
voturi în municipiile cu drept de vot Paterculus citează cazul 
unui cetăţean care, voind să fie edil, de fiecare dată când se 
producea un incendiu la Roma sau în împrejurimi, îşi trimitea 
sclavii ca sa | stingă, procedeul era atât de nou, încât cel care | 
a inventat fu numit nu numai edil, dar chiar pretor Din 
nefericire, Paterculus uită să menţioneze numele filantropului În 
general, alegerea era mai scumpă nu erai numit edil cu mai 
puţin de un milion, chestor cu mai puţin de un milion şi jumătate 
sau două milioane, iar ca să fii pretor se sacrifica totul Într- 
adevăr, pretorul era vice regele unei provincii. Notaţi că o 
provincie în vremea aceea eră cât un regat (im epoca modernă 
Or, în acest regat pe care îl conducea patru, cinci ani., pe care îl 
ocupa cu o armată, de banii căruia dispunea, cu locuitorii asupra 
cărora avea drept de viaţă şi de moarte, în acest regat dădea 
întâlnire creditorilor; acolo se lichidau averile cele mai grevate, 
acolo se formau biblioteci, colecţii de tablouri, galerii de statui; 
în sfârşit, tot acolo se convocau portăreii, creditorii şi se făceau 
aranjamente satisfăcătoare pentru ambele părţi. 

Uneori însă, când provincia era ruinată, când se prelua după 
un Dolabella, sau Verres, sau când nu exista o siguranţă deplină 
asupra moralității debitorului, creditorii se opuneau plecării sale 
din oraş. 

Cezar, numit pretor în Spania, găsi în momentul plecării o 
asemenea mulţime de creditori strânsă în faţa porţii, încât a fost 
obligat să trimită după Crassus. 

Crassus, care îl vedea pe Catilina mort, care înţelegea că 
Cicero nu va mai putea rezista, care nu putea ierta lui Pompei 
chestiunea cu gladiatorii, înţelese că viitorul era Între Cezar şi 
Pompei şi socoti că un plasament la Cezar i-ar aduce mari 
foloase. El împrumută pe Cezar cu cinci milioane, iar Cezar putu 
pleca în Spania. 


Să mai adăugăm — şi lucrul acesta ar putea constitui trei 
sferturi din motivul acordării acestui împrumut atât de 
neaşteptat din partea unui astfel de zgârcit — să mai adaugăm 
că Cezar era amantul soţiei sale, Tertulia. Din punct de vedere 
modern, această situaţie îl coboară pe Cezar în ochii noştri, dar 
Cezar nu privea atât de aproape. 

In drum spre Spania şi pe când străbătea un mic sat din Galia 
cisalpină, Cezar pronunţă cuvintele cunoscute: Mai bine primul 
aici, decât al doilea la Roma. 

In adevăr, la Roma, alături de puterea reală cucerită cu spada 
sau cu elocinţa, alături de Pompei şi de Cezar, erau ceia ce se 
numeau cei şapte tirani: republicanii, cămătarii, cei care 
împrumutau cu camătă mare pe timp scurt; adică cei doi 
Lucullus, Metellus, Hortensius, Filipus, Catulus şi, în sfârşit, 
Crassus. 


Cel din urmă abia aştepta să fie altceva decât unul din cei 
şapte tirani; abia aştepta să ajungă unul din cei trei. 

Or, în viitor el vedea un triumvirat: Pompei, victoria; Cezar, 
norocul; el, banii. 

Se va vedea că Crassus nu prezisese prea râu viitorul. 

După un an, Cezar se întoarse din Spania. 

Ce făcuse acolo? Nimeni nu ştia. 

Nimeni nu îndrăzni să-l acuze; însă, la înapoiere, îşi plăti 
datoriile şi, de data aceasta, nimeni n-a mai trebuit să-i 
împrumute vreun ban. 

Suetoniu spune însă: „S-a dovedit, prin propriile lucrări pe 
care le-a lăsat, că în Spania a primit de la proconsul şi de la 
aliaţi bani pe care i-a cerut stăruitor ca pe un ajutor cu care să-şi 
poată plăti datoriile”. 

Dar acesta nu era împrumut, căci se lua fără să se mai 
restituie vreodată. 

Suetoniu mai adaugă: „El jefui multe oraşe din Lusitania, deşi 
acestea nu (e) puseseră nicio rezistenţă şi-şi deschiseseră 
porţile de cum sosise în faţa lor”. 

Reîntors la Roma, Cezar îl găsi pe Pompei. 

Cei doi mari rivali se găseau acum faţă în faţă. 

Să vedem ce s-a întâmplat cu Pompei de când l-am părăsit, 
după victoria sa asupra gladiatorilor. 

XII 

Învingătorul lui Mitridate are treizeci şi nouă de ani, cu toate 
că prietenii săi, mai bine zis linguşitorii săi, nu-i dau mai mult de 
treizeci şi patru — vârstă lui Alexandru cel Mare — şi a ajuns la 
punctul culminant al succesului De acum încolo nu va face decât 
să coboare, pe când Cezar nu va face decât să urce. 

Dacă Pompei are treizeci şi nouă de ani — şi Plutarh spune 
precis aceasta Cezar are treizeci şi trei. 

„Poporul roman, spune Plutarh, pare să fi fost de la început 
faţă de Pompei în aceeaşi dispoziţie în care se găseşte 
Prometeu al lui Eschil faţă de Hercule când îi spune acestuia, 
care l-a dezlegat: Pe cât îl iubesc pe fiu, pe atât urăsc pe tată” 

De ce îl ura poporul roman pe Strabo, tatăl lai Pompei? 

Plutarh ne-o spune într-o singură frază: „Pentru că nu-i putea 
uita zgârcenia”. Aceasta pentru că tatăl lui Pompei nu oferea 
romanilor jocuri, mese publice, nu le dădea bilete la spectacole, 


crimă de neiertat în ochii tuturor acestor regi ai lumii care îşi 
petreceau tot timpul tolăniţi pe sub portice, discutând politică în 
timp ce se îmbăiau sau beau vin fiert prin cârciumi. 

In adevăr, ura era atât de mare încât mulţimea smulse de pe 
rug corpul lui Strabo, ucis de trăsnet şi-l batjocori în fel şi chip. 

Dar, repetăm, fiul, în schimb, era adorat. lată ce spune mai 
departe Plutarh în frumoasa lui limbă greacă: „Nimeni nu a găsit 
o bunăvoință mai mare, care să fi început mai repede, care să fi 
înflorit mai mult în vremuri de fericire şi care să-i fi rămas mai 
credincioasă în vremuri vitrege” 

Poate că ceea ce sedusese pe romani, popor senzual în cel 
mai înalt grad, fusese frumuseţea lui Pompei. 

Pompei avea trăsături plăcute, în armonie perfectă cu vorba 
melodioasă, un aer grav, temperat printr-o mare expresie de 
bunătate, maniere nobile, o mare cumpătare în viaţa de toate 
zilele, o deosebită îndemânare în toate exerciţiile corpului, o 
elocinţă aproape irezistibilă, o imensă uşurinţă în a da, şi da cu 
o graţie aproape divină care avea măiestria de a menaja amorul 
propriu al celui II Care primea Părul pe care îl purta puţin ridicat 
şi privirea plină de farmec îl asemăna cu Alexandru, sau mai 
curând cu statuile rămase ale cuceritorului Indiei, asemănare 
care îl măgulea pe tânărul bărbat, şi care era atât de cunoscută 
public încât într-o zi consulul Filip, pledând pentru el, spuse 
surâzând: 

— Nu vă miraţi de parţialitatea mea faţă de clientul meu, dar 
se explică prin faptul că, eu fiind Filip, îl iubesc pe Alexandru. 

Am vorbit despre cumpătarea sa, iată un exemplu După o 
boală destul de grea, i se recomandă dietă şi, pentru că 
reîncepuse să mănânce, medicul îi îngădui zilnic numai sturz Din 
nefericire sturzi sunt păsări care doar trec prin acele locuri şi 
atunci încă nu era timpul pentru trecerea lor, aşa că zadarnic 
căutară servitorii lui Pompei prin toate pieţele din Roma, căci nu 
găsiră nimic. 

— lată-te în încurcătură, îi spuse un amic, ai să găseşti la 
Lucullus, care are astfel de păsări în tot timpul anului. 

— Pe legea mea, nu! Răspunse Pompei Nu vreau să cer niciun 
serviciu acestui om. 

— Totuşi, insistă prietenul, dacă medicul ţi-a recomandat să 
mănânci neapărat sturz şi nu altceva! 


— Haida-de! Răspunse Pompei, vrei să cred că era scris în 
cartea destinului ca Pompei să se prăpădească dacă Lucullus n- 
ar fi fost atât de mâncăcios încât să crească sturzi în colivie? 

Şi Pompei îşi trimise medicul la plimbare! Cam asta cred că 
înseamnă acele trei cuvinte greceşti Am vorbit despre elocinţa 
sa lată o dovadă. 

După moartea lui Strabo, a avut de respins o acuzaţie de 
deturnare de fonduri publice făcută împotriva tatălui său şi în 
care se încerca să fie antrenat şi el. Insă a pus în apărarea sa 
atâta îndemânare şi o astfel de fermitate, încât pretorul 
Antistius, care prezida judecata, s-a hotărât atunci, pe loc, să-i 
dea fata în căsătorie, propunere pe care a făcut-o prin nişte 
prieteni comuni. 

Pompei acceptă. 

Logodna ajunsese cunoscută de popor şi era atât de mult pe 
gustul său, încât în momentul când Pompei a fost achitat, 
mulţimea începu să strige, ca şi cum ar fi ascultat de o 
comandă: La Talasius! La Talasius! Ce însemnau aceste două 
cuvinte pe care romanii aveau obiceiul să le pronunţe când 
doreau o căsătorie fericită. O vom spune imediat Era o veche 
tradiţie romană, încă de pe vremea răpirii sabinelor Când s a 
produs acest mare eveniment care a dus imperiul lui Romulus, 
abia format, la un pas de pieire, păstorii şi văcarii au furat o 
tânără sabină atât de frumoasă, încât se temeau să nu fie 
nevoie să se lupte la fiecare pas pentru a o păstra Atunci le a 
venit ideea s o pună sub protecţia unuia din numele cele mai 
stimate din tânăra Romă, aşa că fugeau, strigând La Talasius! 
La Talasius! Ca şi cum pentru Talasius ar fi răpit-o pe tânăra 
sabină Datorită acestui nume, ei au putut-o duce în deplină 
siguranţă acolo unde au voit, şi, în adevăr, tânăra sabină s a 
căsătorit cu Talasius, iar căsnicia a fost foarte fericită De atunci, 
la Roma s-a păstrat obiceiul ca la căsătoriile mai importante să 
se strige în semn de urare de fericire La Talasius! La Talasius! 
Pompei se căsători cu Antistia Dar nu avu o căsnicie atât de 
fericită ca Talasius pentru că, aşa cum am mai spus, a fost forţat 
de Sylla să o repudieze şi să ia în căsătorie pe Emilia, fiica lui 
Metella şi a lui Scaurus, nepoata lui Sylla Ordinul era cu atât mai 
tiranic cu cât Emilia era căsătorită şi însărcinată, iar pe de altă 
parte era o mare ruşine pentru Pompei ca să cedeze în faţa 


acestui ordin, întrucât socrul său Antistius fusese asasinat în 
Senat pe motiv că, Pompei făcând parte din partidul lui Sylla, şi 
el trebuie să fi făcut parte din acest partid, din moment ce era 
socrul lui Pompei În plus, mama Antistiei, văzându-şi fiica 
repudiată şi neputând suporta insulta pe care i-o făcuse Pompei, 
se sinucise In fine, moartea aceasta fu urinată de o altă, a 
Emiliei, care muri la naştere. 

Este adevărat că această teribilă tragedie de familie, care ar fi 
făcut mare vâlvă în altă epocă, se pierdu în mijlocul tragediei 
generale care se petrecea în vremea aceea şi în care Marius şi 
Sylla jucau roiurile principale. 

Am spus că, într-o situaţie similară, Cezar preferase să 
înfrunte mânia lui Sylla decât să-l asculte. Geniul celor Doi 
oameni se regăseşte cu totul în această deosebire: în 
circumstanţe analoage, unul cedează, celălalt rezistă. 

să fim iertaţi că revenim astfel asupra lui Pompei, despre care 
am mai dat câteva amănunte, dar de omul care va disputa cu 
Cezar stăpânirea lumii merită să ne ocupăm ceva mai mult. 

Apoi, mărturisim că vom fi mândri să facem pentru antichitate 
ceea ce am făcut pentru timpurile moderne: pentru istoria 
greacă şi pentru romani, ceea ce am făcut pentru istoria Angliei, 
a Italiei şi a Franţei, adică să o punem la îndemâna tuturor. Ce 
ni se cere pentru aceasta? S-o facem atrăgătoare. 

Când ni se arată greci şi romani, ni se arată mai mult statui şi 
mai puţin oameni. 

Fiind şi noi oameni, ne interesăm mai cu seamă de fiinţe 
aparţinând mai ales umanităţii. 

Or, îndepărtând tunica lui Alcibiade şi toga lui Cicero, ce 
vedem? Oameni. 

Dar trebuie îndepărtată tunica şi toga ca să realizăm ceea ce 
urmărim noi: să-i arătăm pe aceşti eroi, pe aceşti semizei de 
colegiu, în intimitate. 

Vă mai amintiţi timpul când se spunea că istoria era atât de 
greu de învăţat pentru că era plicticoasă? Plicticoasă, desigur, în 
lucrările lui Daniel, Mezerai sau Anquetil, dar amuzantă în 
cronici, în memorii, în legende. 

De unde i-a venit succesul atât de mare domnului de Baranţe 
cu lucrarea sa Ducii de Burgundia? De la faptul că ela fost cel 


dintâi care a înlocuit cu forma de cronică istoria sau ceea ce se 
numea obişnuit istorie. 

Oare nu i-am învăţat noi mai multe pe cititorii noştri despre 
epoca lui Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea cu Cei trei 
muşchetari, După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne, 
decât Levasseur cu cele douăzeci şi cinci de volume ale istoriei 
sale? 

XIII 

Să ne întoarcem la Pompei, de două ori văduv abia la 
douăzeci şi patru de ani şi pe care Sylla îl salutase cu numele de 
imperator, pentru serviciul pe care i-l făcuse aducându-i o 
armată. 

În plus, Sylla se ridicase şi se descoperise în faţa lui Pompei, 
ceea ce făcea rar în faţa altor generali. 

Că s-a ridicat, aceasta se înţelege uşor, dar e s-a descoperit, 
mărturisiţi, dragi cititori, că văzând întotdeauna pe romani cu 
capul descoperit, aşa ceva este greu să vă explicaţi. 

Din lipsă de pălărie pe care, totuşi, o foloseau, uneori, dovadă 
faimoasa pălărie pe care Crassus o împrumuta grecului 
Alexandru — din lipsă de pălărie, romanii îşi acopereau capul cu 
pulpana togei, iar acest veşmânt, de obicei de culoare albă, 
respingea cu succes căldura razelor soarelui italian. După cum 
noi ne ridicăm pălăria ca un gest de deferenţă faţă de oamenii 
cu care ne întâlnim, tot aşa romanii îşi ridicau pulpana togei de 
pe cap, şi astfel se descopereau. 

Cu toată marea modestie a lui Pompei, i se reproşau două sau 
trei crime de care Cezar, rivalul său în toate şi mai ales în 
omenie, nu ar fi fost capabil. 

După cum se ştie, Carbo era unul din duşmanii lui Sylla. 

Dacă ar fi poruncit să fie ucis în momentul în care fusese 
prins, nimeni n-ar fi spus nimic şi poate că faptul ar fi putut fi 
considerat ea foarte firesc; dar el porunci să fie adus în faţa lui, 
în lanţuri, un om care fusese de trei ori onorat cu consulatul! II 
judecă stând pe un tron înalt, în mijlocul murmurelor şi 
aclamaţiilor mulţimii, îl condamnă şi ordonă să fie executat fără 
să-i dea alt răgaz decât pentru a-şi satisface o necesitate 
urgentă. 


Tot aşa a făcut şi cu Quintus Valerius, savant distins pe care îl 
captură, cu care vorbi, apoi, cu sânge rece, îl trimise la moarte, 
după ce aflase de la el tot ceea ce voise să ştie. 

Titlul de „cel Mare” tot Sylla i l-a dat, salutându-l astfel la 
înapoierea din Africa, aşa cum făcuse cu patru, cinci ani în urmă 
când îl numise imperator. 

Trebuie să recunoaştem că Pompei s-a ferit, la început, să-şi 
adauge acest epitet la numele său. 

Ne grăbim să spunem că a procedat aşa nu din modestie, ci 
din teama de a nu jigni susceptibilitatea poporului. 

In adevăr, când, mai târziu, după moartea lui Sertorius şi după 
campania din Spania, el consideră că numele acesta îi fusese 
dat demult de alţii, ca să şi-l poată da acum şi singur, îl luă şi se 
intitulă, de atunci înainte, în scrisorile şi în decretele sale, 
Pompei cel Mare. 

Este adevărat că peste cel pe care Sylla îl numise Magnus, 
adică cel mare, existau doi bărbaţi care fiecare fusese numit de 
popor cu supranumele de Foarte mare, Maximus: unul era 
Valerius, care împăcase poporul cu Senatul, celălalt era Fabius 
Rullus, care alungase din acelaşi Senat câţiva fii de liberţi, care, 
ajutaţi de averea lor, reuşiseră să fie aleşi senatori. 

Dealtfel, Sylla se îngrozi repede de măreţia lui Pompei, la care 
şi el participase şi de averea pe care acesta şi-o strânsese. 

Când s-a înapoiat la Roma, după marele război din Africa, 
Pompei a cerut triumful, dar Sylla s-a opus. Triumful nu se 
acorda decât consulilor sau pretorilor. 

Nici primul Scipio, după victoriile obţinute în Spania asupra 
cartaginezilor, nu îndrăznise să-l ceară, pentru că nu era nici 
pretor, nici consul. 

Sylla pretindea că se temea de dezaprobarea Romei întregi 
dacă ar fi acordat triumful unui tânăr încă imberb şi să nu se 
spună că, pentru satisfacerea capriciilor favoriţilor săi, nu 
respectă nicio lege. 

Insă Pompei ghici adevărata cauză a refuzului chiar dacă 
acesta fusese prezentat sub un înveliş aurit. 

Ideea că Sylla se opunea la triumful său numai pentru că 
începuse să se teamă de el îi mări încăpăţânarea de a-l obţine 
şi, în faţa lui Sylla, a lui Sylla care i se adresase direct 


anunţându-l că dacă se încăpăţâna în a voi triumful el, Sylla, se 
va opune la acest triumf, Pompei îi spuse: 

— Ai grijă, Sylla, sunt mai mulţi cei care adoră răsăritul, decât 
apusul. 

Sylla, care, asemeni lui Cezar, era puţin cam tare de urechi, 
nu înţelese nimic din răspunsul lui Pompei. 

— Ce zice? Îi întrebă pe vecinii săi. 

Vecinii îi repetară răspunsul. 

— Ah! Dacă ţine atât, răspunse Sylla, n-are decât să triumfe! 

Dar Sylla nu era singurul care să se fi opus la satisfacerea 
orgoliului învingătorului lui Carbo, Domițian şi Sertorius. 

În Senat şi în sânul nobilimii se produseră mari murmure. 

Pompei le auzi. 

— Ah! Dacă e aşa, spuse el, ei bine, voi triumfa, nu ca 
predecesorii mei pe un car tras de cai, ci pe un car tras de 
elefanţi. 

Şi, în adevăr, în campania din Africa, Pompei spusese: 

— Pentru că suntem aici, trebuie să ne luptăm nu numai cu 
oamenii, ci şi cu animalele sălbatice. 

În consecinţă a vânat şi a capturat un mare număr de lei şi 
elefanţi şi în plus, a mai primit de la regii supuşi peste patruzeci 
de elefanţi. Nimic nu-i era mai uşor decât să înhame patru din 
aceste animale la carul său triumfal. 

Îi înhămă; dar se întâmplă că, în momentul când să intre în 
Roma, poarta să fie prea îngustă. 

Silit să renunţe la elefanţi, Pompei reveni la cai. 

Desigur, cu toată vârstă — avea să împlinească patruzeci de 
ani — dacă ar fi voit, Pompei ar fi fost primit în Senat. 

Când legea se opunea vreunei dorinţe de-a lor şi erau destul 
de puternici ca să-şi poată satisface această dorinţă împotriva 
legii, romanii recurgeau la un mijloc din cele mai ingenioase ca 
să acţioneze împotriva ei: o suspendau pe timp de un an. 

Aceasta se numea somnul legii. 

Cât timp legea dormea, ambițiile se păstrau treze şi făceau ce 
voiau. 

Pompei găsi, deci, o mai mare satisfacţie triumfând ca simplu 
general, decât dacă ar fi fost senator. 

Pompei triumfă, dar rămase mai departe în ordinul cavalerilor. 


Sylla nu uită, însă, că Pompei triumfase împotriva voinţei sale, 
iar Pompei, făcând pentru altul ceea ce nu voise să facă pentru 
el, făcuse ca Lepidus să fie numit consul. Întâlnindu-l pe. Când 
traversa piaţa, Sylla îl apostrofă: 

— Tinere, te văd acoperit de glorie după victoria pe care ai 
obținut-o, dar este oare onorabil şi măgulitor că datorită 
intrigilor tale pe lângă popor, Catulus, adică cel mai virtuos 
cetăţean din Roma, a fost chemat la consulat după Lepidus, 
care este cel mai rău dintre oameni? Dealtfel, continuă el cu un 
gest ameninţător, te previn să nu dormi, ci să-ţi veghezi 
treburile cu multă grijă, căci ţi-ai făcut un duşman mult mai 
puternic decât tine. 

In adevăr, din ziua aceea, Pompei fu pierdut complet în ochii 
lui Sylla, încât după moartea acestuia, când i se deschise 
testamentul, se văzu nu numai că nu cuprindea nicio donaţie 
pentru Pompei, dar nu se făcea nici măcar vreo menţiune 
despre acela căruia răposatul, în timpul vieţii, îi dăduse titlul de 
imperator şi porecla de „cel Mare” 

Dar ca un adevărat om de stat ce era, Pompei nu lăsă Să se 
vadă nicio supărare din cauza acestei uitări şi, cum Lepidus şi 
încă vreo câţiva voiau să împiedice nu numai înmormântarea lui 
Sylla în Câmpul lui Marte, dar şi funeraliile publice, Pompei a 
fost acela care a luat iniţiativa ceremoniei mortuare prin care i 
se aduceau lui Sylla onorurile funebre. 

Mai mult: prezicerea lui Sylla se realiză imediat după moartea 
sa, căci Lepidus, servindu-se de poziţia pe care i-o asigurase 
Pompei, provocă tulburări în Roma. Pompei trecu de partea lui 
Catulus care reprezenta latura cinstită a Senatului şi a 
poporului, dar care era mai înclinată spre administraţia civilă 
decât spre o conducere militară. Pompei îi dădu ajutorul spadei 
sale. 

Ajutorul acesta îşi avu importanţa sa. 

Ajutat de Brutus, tatăl celui care, împreună cu Cassius, avea 
să-l asasineze pe Cezar, Lepidus puse mâna pe cea mai mare 
parte a Italiei şi pe o parte din Galia cisalpină. 

Pompei porni împotriva lui, îi luă cea mai mare parte din 
oraşele ocupate, făcu prizonier pe Brutus şi, aşa cum procedase 
cu Carbo şi cu Quintus Valerius, porunci lui Gemenius să-l ucidă 
fără măcar să-l mai judece. 


După această victorie au urmat victoriile împotriva lui 
Sertorius, Spartacus şi împotriva piraţilor. 

In acest din urmă război, Pompei prinse puteri de care nimeni 
nu mai dispusese până atunci, ajungând un adevărat rege al 
mării. 

Aici l-am părăsit şi de aici trebuie să-l reluăm, pentru a-l 
urmări până la înapoierea lui Cezar din Spania. 

XIV 

În mijlocul tuturor acestor evenimente barba lui Pompei 
începuse să crească; şi de data aceasta, fără nicio opoziţie, 
obţine triumful şi consulatul. 

In momentul acela, puterea lui era atât de mare la Roma, 
încât Crassus, care era supărat pe el de când cu afacerea 
gladiatorilor, a fost obligat să-i ceară, într-un fel, permisiunea ca 
să fie consul. 

Pompei înţelese cât de mult îl înălța această umilinţă a unui 
om care, din cauza bogăției şi a elocinţei, îi sfida pe toţi. El uită 
că se purtase urât cu Crassus — ceea ce era cu mult mai frumos 
decât dacă ar fi uitat el neajunsurile din parte lui Crassus, dacă 
Crassus i-ar fi făcut asemenea neajunsuri, el uită, spuneam, că 
se purtase urât cu Crassus şi îl numi consul odată cu el, absenţa 
lui Cezar. Crassus şi Pompei îşi împărțeau putei a între ei, 
Crassus având mai multă trecere pe lângă popo în plus, Poriipei 
era ceea ce numim astăzi un saltimbanc; cunoştea bine poporul 
din Roma şi ştia cum trebuie să-l ia. 

Astfel, se obişnuia ca după îndeplinirea serviciului prevăzut de 
lege cavalerii să se înfăţişeze, cu calul lor, în piaţa publică, în 
faţa cenzorilor, să dea socoteala de campaniile pe care le-au 
făcut, să numească generalii şi căpitanii sub care au luptat şi 
acolo, în faţa poporului să fie lăudaţi sau dezaprobaţi pentru 
comportarea lor. 

Or, în timpul când erau cenzori Gellius şi Lentulus fu văzut din 
depărtare Pompei, îndreptându-se spre Forum, purtând 
însemnele de consul, însoţit sau mai bine zis precedat de lictori 
şi ducându-şi calul de căpăstru, ca un simplu cavaler. La un 
moment dat, porunci lictorilor să se dea la o parte iar el, doar cu 
calul, se înfăţişă în faţa tribunatului. 


Poporul, văzându-l în această situaţie, fu cuprins de un atât de 
mare respect, încât nu se auzi nici măcar un bravo, deşi se 
vedea bine că toată lumea admira ceea ce făcea Pompei. 

In schimb, cenzorii, foarte mândri de acest semn de respect, 
răspunseră printr-un semn la salutul lui Pompei, iar cel mai în 
vârstă dintre ei se ridică şi întrebă: 

— Pompei cel Mare, îţi cer să-mi spui dacă ai făcut toate 
campaniile ordonate de lege? 

— Da, răspunse tare Pompei, le-am făcut şi n-am avut 
niciodată un alt căpitan sau general decât pe mine însumi. 

La aceste cuvinte, poporul izbucni în strigăte de admiraţie, iar 
cenzorii se ridicară şi, împreună cu toată mulţimea, îl conduseră 
pe Pompei acasă, pentru a-i înapoia, pe cât le era cu putinţă, 
cinstea care le fusese făcută. Dar cel mai mare triumf al lui 
Pompei a fost acela pe care l-a obţinut când a fost învestit cu 
autoritatea de a-i combate pe pirați. 

Legea care îl învestea cu această autoritate nu trecu fără 
opoziţie, căci odată în fruntea acestei puteri, având sub ordinele 
sale două sute de vase, cincisprezece locotenenţi aleşi dintre 
senatori şi obligaţi să-l asculte, 

Depline puteri asupra tuturor chestorilor şi încasatorilor de 
bani publici, autoritate monarhică şi putere absolută pe toate 
coastele şi în adânc, pe uscat, până la o distantă de patru sute 
de stadii de la ţărmul mării, adică peste tot imperiul roman, 
nicio putere omenească nu l-ar fi putut împiedica pe Pompei să 
devină rege, dacă această situaţie l-ar fi ispitit. 

De aceea, la citirea proiectului de lege, acesta fu primit cu 
strigăte de entuziasm de popor şi fu sprijinit de Cezar, care voia 
să fie bine văzut de popor, însă fu respins de o parte din 
senatori. 

Unul dintre aceştia strigase chiar: 

— la seama, Pompei, voind să calci pe urmele lui Romulus s-ar 
putea, foarte bine, să dispari, ca şi el, în vreo furtună. 

Nici Catulus, pentru care Pompei luptase, nu era favorabil 
acestei legi, şi, totuşi, vorbind împotriva proiectului de lege, 
făcea lui Pompei cel mai mare elogiu cu putinţă. 

— Insă, spuse el, nu-l expuneţi mereu pe primul cetăţean şi pe 
cel mai mare om din Roma riscurilor războiului, căci dacă îl veţi 
pierde cine ar putea să-l înlocuiască? 


— Tu, tu! Se auziră strigăte din toate părţile. 

Atunci se ridică Roscius, fără semn că voia să Vorbească şi 
pentru că în mijlocul vacarmului produs de popor nu i se putu da 
cuvântul, el ridică două degete, semn că trebuia să i se dea un 
coleg lui Pompei. 

Insă, la această propunere nepotrivită, poporul nerăbadător 
începu să strige cu atâta putere, încât un corb care zbura în 
clipa aceea pe deasupra Forumului se prăbuşi, ameţit, în 
mijlocul mulţimii. 

„Ceea ce dovedeşte, spune grav Plutarh, că păsările nu cad la 
pământ din cauză că se tulbură aerul sau că se formează un gol, 
ci din cauză că sunt izbite de strigătele, venite de jos cu putere, 
şi care provoacă în aer o zguduitură violentă şi un vârtej 
ameţitor.” 

Am spus mai înainte cum s-a terminat acest război spre marea 
glorie a lui Pompei; dar ceea ce n-am spus este parţialitatea pe 
care Pompei a arătat-o fată de pirați, el care poruncise uciderea 
lui Carbo, a lui Quintus Valerius şi a lui Brutus, într-un mod atât 
de crud. 

Nu numai că acceptă să facă unele învoieli cu piraţii, nu numai 
că le acordă viaţă şi le lăsă o parte din bunuri. 

Văzând piraţii cât de blând fuseseră trata ti, îi cerură chiar 
ajutor împotriva lui Metellus — rudă cu Metellus cu care Pompei 
fusese coleg în Spania — a acelui Metellus care, înainte ca 
Pompei să fi obţinut conducerea războiului împotriva piraţilor, 
fusese trimis în Creta să-i urmărească acolo pe pirați, pentru că, 
după Cilicia, acolo erau ei cel mai bine fortificaţi; împotriva 
acelui Metellus care îi urmărea cu înverşunare şi-i ţintuia pe 
cruce de cum îi prindea. 

Cererea piraţilor era ciudată, dar mai ciudat a fost faptul că ea 
le-a fost acordată. 

Pompei îi scrise lui Metellus şi-i ceru să înceteze războiul. El 
porunci oraşelor să nu-i mai dea ascultare lui Metellus şi trimise 
pe locotenentul său Lucius Octavius într-o cetate asediată ca să 
lupte alături de pirați împotriva soldaţilor lui Metellus. 

Aceasta ar părea de neînțeles dacă nu s-ar cunoaşte felul de a 
proceda al lui Pompei, care nu mai voise să-i lase lui Metellus 
partea lui de glorie în lupta de desființare a piraţilor, după cum 
nu voise să-i lase lui Crassus, partea lui de glorie în acţiunea de 


distrugere a gladiatorilor. Când se află la Roma că piraţii aceia 
atât de periculoşi fuseseră distruşi sau supuşi în mai puţin de 
trei luni, entuziasmul pentru Pompei fu atât de mare, încât 
Manlius, tribunul poporului, propusese o lege prin care să i se 
acorde lui Pompei comanda peste toate provinciile şi peste 
toate trupele pe care le avea în subordine Lucullus, adăugind la 
ele şi Bithinia ocupată de Glabrion. 

Legea aceasta îi autoriza să păstreze forţele navale, să 
comande cu aceeaşi autoritate ca şi în războiul dinainte, şi-i 
ţinea la discreţia sa restul imperiului roman, pentru că îi dădea, 
în afară de Frigia, Lycaonia, Galatia, Capadocia, Cilicia, Colchida 
de sus şi Armenia şi armatele pe care le folosise Lucullus ca să-i 
învingă pe Mitridate şi pe Tigrane. 

La început, senatorii şi personalităţile din Roma se declarară 
împotriva acestei legi, legându-se între ei prin promisiunile cele 
mai solemne, jurându-şi unii altora să nu trădeze cauza 
libertăţii, încredinţând, cu bună ştiinţă, unui singur om o putere 
egală cu aceea pe care Sylla o cucerise prin violenţă. Insă, în 
ziua stabilită, se întâmplă ceea ce se întâmplă adesea într-un 
regim parlamentar: dintre toţi oratorii înscrişi la cuvânt, doar 
unul îndrăzni să vorbească. 

Acesta a fost Catulus. 

Însă el vorbi ca un om cinstit, cu sinceritatea lui obişnuită şi se 
adresă Senatului, strigând: 

— Senatori, nu mai există niciun munte sau vreo stâncă pe 
care să ne putem retrage ca să murim liberi? 

Însă Roma ajunsese la momentul în care avea nevoie de un 
stăpân, oricare ar fi fost acela. 

Nicio voce nu răspunse vocii lui Catulus. 

Şi legea fu votată. 

— Vai! Spuse Pompei când primi decretul, muncile mele n-or 
să se mai termine niciodată. Am să trec mereu din 
comandament în comandament şi n-am să mai ajung să duco 
viaţă tihnită la tară, alături de soţia şi copiii mei. 

Şi, ridicând ochii spre cer se lovi cu mâna peste coapsă cu 
gestul omului disperat. 

Bietul Pompei! Ar fi făcut el alte gesturi dacă legea n-ar fi fost 
votată! Numai că le-ar fi făcut de unul singur şi acestea ar fi fost 
cu adevărat gesturi de disperare Cu Cezar nu s-a întâmplat 


acelaşi lucru, căci, fiind numit guvernatorul Galiei, strigă, cu 
bucuria pe care nu se sfia să o arate: 

— In sfârşit, am ajuns la tot ce mi-am putut dori începând de 
azi, voi călca pe capetele concetăţenilor mei. 

XV 

Sperăm că cititorul care urmăreşte studiul nostru apreciază 
din ce în ce mai mult caracterul acestor doi. Bărbaţi, în aşa fel 
încât atunci când, rivali, se vor găsi fată în fată, faptele lor vor fi 
înţelese şi nu vor mai avea nevoie de comentarii. 

Insă, dacă Pompei a ezitat să accepte comanda, ezitarea n-a 
fost de lungă durată. El îşi strânse vasele, îşi adună oamenii, 
chemă la el pe regii şi principii cuprinşi în teritoriul pus sub 
guvernământul său, intră în Asia şi debută — aşa cum făcea de 
obicei — prin a desfiinţa tot ceea ce făcuse predecesorul său. Şi 
să nu se uite că predecesorul său fusese Lucullus, adică unul din 
cei mai considerabili oameni ai Republicii. 

Lucullus află curând că Pompei nu lăsa nimic din ceea ce 
înfăptuise el; că restabilea pedepsele, anula recompensele, 
spunând şi dovedind că Lucullus nu mai era nimic şi că numai el 
era totul Dar Lucullus nu era omul care să înghită băutura 
amară care se numeşte dispreţ Prin intermediul unor prieteni 
comuni, el transmise lui Pompei nemulţumirile sale şi se conveni 
ca cei doi generali să ia parte la o conferinţă, care se stabili să 
aibă loc în Galatia. Ei înaintară, deci, unul spre celălalt, 
precedaţi de lictorii cu fascii şi, pentru că şi unul şi altul erau 
învingători, fasciile erau înconjurate cu ramuri de laur Or, se 
întâmplă ceva: Lucullus venind dintr-o ţară mănoasa iar Pompei, 
dimpotrivă, dintr-o ţară săracă şi fără arbori, laurii lictorilor lui 
Lucullus erau proaspeţi şi verzi în timp ce ai lictorilor lui Pompei 
erau galbeni şi uscați Văzând aceasta, lictorii lui Lucullus oferiră 
jumătate din laurii lor, proaspeţi, lictorilor lui Pompei. La 
vederea acestui gest de curtenie, unii suriseră. 

— Bun! Spuseră ei, iată-l încă o dată pe Pompei încoronându- 
se cu lauri pe care nu i-a cules el. 

Intrevederea, care la început a fost curtenitoare şi plină de 
cuviinţă, a degenerat curând în discuţie şi din discuţie, în 
dispută Pompei îi reproşa lui Lucullus că este zgârcit, Lucullus îi 
reproşa lui Pompei că este ambițios. 


Acesta, uitând repede complimentele pe care i le făcuse 
rivalului său, începu să-i discrediteze victoriile. 

— Frumoase victorii câştigate asupra armatelor a doi regi 
care, văzând că aurul nu foloseşte la ceva, au recurs până la 
urmă la spadă şi la scut: Lucullus a învins aurul mie îmi lasă să 
mă bat cu fierul, spunea Pompei Şi de data aceasta, spune 
Lucullus abilul şi prudentul Pompei a acţionat după obiceiul său 
A ajuns când nu mai era de învins decât o fantomă El a făcut cu 
războiul împotriva lui Mitridate cum a făcut cu războiul contra lui 
Lepidus, lui Sertorius, lui Spartacus, atribuindu-şi victoriile, deşi 
victoriile fuseseră opera lui Metellus, Catulus sau Crassus Oare, 
Pompei n-ar fi, în definitiv, decât o pasăre laşă, un fel de vultur 
care s a obişnuit să se repeadă asupra corpurilor pe care nu le-a 
ucis el, un fel de hienă sau lup, sfâşiind cu gura plină resturile 
războiului? 

Lipsit de orie? Comanda, neavând decât cel mult o mie opt 
sute de oameni care consimţiseră să-l asculte Lucullus se 
întoarse la Roma Pompei începu urmărirea lui Mitridate Trebuie 
citită în Plutarh această lungă şi grea Campanie în care 
Mitridate, închis în interiorul zidurilor pe care Pompei le-a ridicat 
în jurul său, ucide pe bolnavi şi toţi oamenii Inutili şi dispare 
împreună cu oamenii săi fără să se ştie vreodată ce păsări le-au 
încredinţat soldaţilor aripile ca să poată zbura peste ziduri. 

Pompei îl urmăreşte. Îl ajunge aproape de Eufrat, în momentul 
în care Mitridate visează că, navigând pe Pontul Euxin pe un 
vânt favorabil, zăreşte Bosforul, dar deodată nava i se sfărâmă 
sub picioare şi. Nu-i lasă decât câteva scânduri ca să se, 
menţină pe valuri Aci ajunsese cu visul când generalii săi 
înspăimântați intrară în cort şi-l strigară: 

— Romanii! 

Atunci se hotărî să lupte. 

Toţi se repeziră la arme, se aşezară în linie de bătaie însă totul 
merse împotriva nefericitului rege al Pontului Soldaţii lui Pompei 
au luna în spate, aşa că umbrele lor sunt nemăsurat de mari. 

Soldaţii lui Mitridate iau ca ţintă această umbră care 
înaintează spre ei înaintea romanilor şi aruncă în ea cu săgeți şi 
sulițe, dar loviturile sunt date în gol. 

Pompei îşi dă seama de eroarea barbarilor şi dă poruncă să se 
strige puternic în timpul atacului; barbarii nici măcar nu 


îndrăznesc să-l aştepte. Romanii ucid sau îneacă zece mii de 
oameni şi ocupă tabăra. 

Unde este Mitridate? 

Încă de la începutul bătăliei, Mitridate, însoţit de opt sute de 
sclavi, se lansează în galop făcând o breşă prin armata romană. 
Dar până sa ajungă în cealaltă parte din opt sute de oameni au 
mai rămas doar trei. 

Doi din cei trei supraviețuitori sunt Mitridate însumi şi 
Hypsicratia, una din amantele sale, atât de vitează, de 
îndrăzneață şi de curajoasă, încât regele n-o mai numeşte 
Hypsicratia, ci Hypsicrate. 

În ziua aceea, îmbrăcată într-un costum persan călărind un cal 
persan şi luptând cu arme persane, ea nu l-a părăsit pe rege un 
singur moment, apărându-l mereu după cum şi ei o apăra pe ea. 

După trei zile de goană de-a latul ţării, în care timp viteaza 
amazoană l-a slujit pe rege, i-a vegheat somnul şi i-a îngrijit 
calul; după trei zile, în timp ce Mitridate dormea, ajunseră la 
cetatea Inova unde se găseau comorile şi valorile sale cele mai 
preţioase. 

Erau salvaţi, cel puţin pentru moment Însa Mitridate înţelese 
că aceasta era ultima haltă înainte de mormânt El făcu ultimele 
daruri, împărțind între cei care îi rămăseseră credincioşi, mai 
întâi banii, apoi veşmintele şi, în cele din urmă, otrava. 

Fiecare îl părăsi, bogat ca un satrap, asigurat pe toată viaţa, 
dacă ar fi trăit, sigur pe moarte, dacă ar fi voit să moară Apoi, 
ilustrul învins plecă în Armenia, căutând pe aliatul său Tigrane. 

Tigrane nu numai că îi refuză intrarea în ţara sa, dar puse pe 
capul lui un premiu de o sută de talanţi. 

Mitridate porni în sus pe Eufrat, îl trecu la izvoare şi se înfundă 
în Colchida În timpul acesta, când Tigrane închidea lui Mitridate 
graniţele ţării sale, fiul său le deschidea romanilor Pompei, 
împreună cu acesta, primeau oraşele care se predau, când 
bătrânul Tigrane, pe care îl învinsese Lucullus, aflând de 
neînţelegerea care exista între cei doi generali, se încrezu în 
ceea cei i se spusese în legătură cu firea binevoitoare a lui 
Pompei şi se înfăţişă,. Într-o dimineaţă, cu rudele şi cu prietenii, 
în faţa taberei romane Dar, la intrarea în tabără, întâlni doi 
lictori ai lui Pompei care îi porunciră să descalece şi să-şi 


continue drumul pe jos, pentru că niciodată un rege duşman nu 
intrase călare în tabăra romană. 

Tigrane făcu mai mult: în semn de supunere, scoase sabia şi o 
predă lictorilor, apoi, când ajunse în faţa lui Pompei îşi scoase 
coroana de pe cap şi o puse la picioarele acestuia Dar Pompei îl 
primi cu bunăvoință; îl luă pe Tigrane de mână, îl conduse în 
cort şi îl aşeză la dreapta sa, în timp ce fiul acestuia se aşeză la 
stânga. 

— Tigrane, îi spuse el, toate pierderile pe care le-ai suferit 
până acum se datoresc lui Lucullus, el ţi-a răpit Siria, Fenicia, 
Galatia şi Sofena. Eu îţi las tot ce aveai atunci când am intrat în 
taga ta, cu condiţia ca să plăteşti romanilor şase mii de talanţi, 
pentru repararea pagubelor pe care li le-ai făcut. 

Fericit, Tigrane promisese fiecărui soldat o jumătate de mină, 
zece mine fiecărui centurion şi un talant fiecărui tribun. 

Însă fiul său, care crezuse că va căpăta moştenirea a ălui pe 
care îl trădase, fu mai puţin încântat de această împărţire, şi 
spuse trimişilor lui Pompei care veniseră din Partea acestuia să-l 
poftească la masa. 

— Mulţumesc mult generalului vostru pentru cins ea pe care 
mi-o face, dar cunosc pe cineva care mă va trata mai bine ca el. 

Zece minute mai târziu, tânărul Tigrane era arestai, pus în 
lanţuri şi păstrat pentru ai împodobi triumful lui Pompei. 

XVI 

lată-i, dar, pe Cezar şi pe Pompei reîntorşi la Roma unul 
venind din Orient, celălalt dinspre soare-apune Crassus, care se 
prefăcea ca este înfricoşat de armata lui Pompei, îi aştepta 
Cezar l-a anunţat printr-o scrisoare pe Crassus ca soseşte, 
adăugând că, dacă şi el va contribui cu ceva, se obligă să-l 
reconcilieze cu Pompei De Cicero nu se sinchisea nimeni Pompei 
este gelos pe succesele sale din Senat, căci Pompei este gelos 
pe tot Aşa că nu va fi greu să-i învrăjbească cineva pe cei doi 
prieteni. 

Cicero se plânse lui Atticus. 

„Amicul dumitale — scrie el. Lui Atticus la 25 ianuarie anul 
693 de la fundarea Romei (şaizeci şi unu de ani înainte de era 
noastră) — amicul dumitale — ştii de cine vreau să vorbesc — 
amicul acesta despre care îmi scrii că mă lăuda, fără să 
îndrăznească să mă blameze, amicul acesta, ţinând seama de 


manifestările sale, este plin de ataşament, de deferentă, de 
tandreţe faţă de mine, în public mă ridică în slăvi, dar în secret 
îmi face rău, într un fel care nu constituie o taină pentru nimeni 
Niciun spirit de dreptate, nici de sinceritate, niciun motiv 
onorabil în politica pe care o face Nimic înălţător, puternic, 
generos Am să-ţi scriu mai amănunţit despre toate acestea într- 
o altă scrisoare” 

Mai amănunţit! Vedeţi bine că nu-i mai rămânea mare lucru 
de spus şi că în puţine rânduri ilustrul orator învingătorul lui 
Catilina, făcuse un portret destul de asemănător, din punctul 
său de vedere cel puţin al învingătorului lui Mitridat. 

Insă în timpul acesta, un bărbat era împins înainte fără să i se 
dea atenţie de niciunul din cei trei deşi ar fi Meritat să se ocupe 
de ei bărbatul acesta era Cato cel Tânăr. Să spunem un cuvânt 
despre acela care era considerat la Roma ca fiind atât de sever, 
încât romanii, la teatru, aşteptau să-l vadă plecat pentru a putea 
cere dansatorilor să danseze „french can-can”-ul timpului. 

Se născuse cu nouăzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre, 
avea cinci ani mai puţin decât Cezar şi unsprezece mai puţin 
decât Pompei, avea acum treizeci şi trei de ani Era strănepotul 
lui Cato Cenzorul pe care, spunea o epigramă, Proserpina refuză 
să-l primească în infern, aşa mort cum era! 

„Roşcovanul acesta care muşca toată lumea, omul acesta cu 
ochi sfredelitori, acest Porcius pe care Proser până refuză să-l 
primească în infern, aşa mort cum el” 

lată epigrama. După cum se vede, ea îl descrie pe Cato cel 
Bătrân că era roşcovan, că avea ochii Minervei şi că în timpul 
vieţii era un om atât de ciufut, încât nici mort nu se gândea 
cineva să-l aibă ca vecin. 

Pe lângă acestea, era un om dibaci, dovadă numele de Cato El 
se numea Priscus, dar a fost poreclit Cato, de la catus care 
înseamnă înţelept, priceput, subtil. 

La şaptesprezece ani, luptase contra lui Hanibal Dovedise, în 
luptă, mâna iute şi piciorul solid şi ameninţase duşmanul cu 
voce aspră, în timp ce lovea cu spada spre piept sau spre figură. 
Şi astăzi sunt profesori de scrimă din regimente care 
procedează în felul acesta. Nu bea decât apă; doar în timpul 
marşurilor îndelungate sau pe călduroasă punea în apă puţin 


oţet. Când bea rachiu îndoit cu apă însemna, pentru el, că se 
destrăbăla. 

Era născut în vremurile eroice — cu două sute treizeci de ani 
înaintea erei noastre — când se mai găsea în Italia pământ şi 
oameni care să-l are Asemeni tui Fabius, Fabricius sau 
Cincinatus, el părăsea brăzdarul ca să apuce paloşul, şi paloşul 
ca să revină la brăzdă, bătându-se în luptă ca un simplu soldat, 
arându-şi singur pământul ca un simplu plugar; numai iarna era 
îmbrăcat, vara, umbla complet gol. 

Era vecin de pământ cu acel Manius Curius care obținuse 
triumful de trei ori, îi învinsese pe samniţii aliaţi cu sabinii, 
alungase pe Pyrrhus din Italia, dar după aceste trei. Triumfuri 
continua să locuiască în aceeaşi căsuţă sărăcăcioasă în care 
trimişii samniţilor îl găsiră cocând napi Deputaţii veneau să-i 
ofere nu ştiu ce suma în aur. 

— Vedeţi ce mănânc, le spuse el. 

— Vedem. 

— Ei bine, n-ai nevoie de aur când ştii să mulţumeşti cu o 
masă ca asta Un om ca acesta trebuie să-i fi plăcut lui Cato, 
după cum şi Cato trebuie să-i fi plăcut lui. Tânărul se împrieteni 
cu bătrânul. 

Cato cei Tânăr se trăgea din acest aspru cenzor care sf 
certase cu Scipio pentru că îl găsise prea risipitor şi prea 
strălucitor. El moştenea multe de la strămoşul său, deşi îi 
despărţeau cinci generaţii şi deşi reprezentantul uneia din 
aceste generaţii, Caius Porcius Cato, nepotul lui Cato cel Bătrân, 
acuzat şi condamnat pentru delapidare, se retrăsese să moară 
la Taragona. 

Cato al nostru, Cato cel Tânăr, sau Cato din Utica cum vreţi 
să-l numiţi, rămăsese orfan de tată şi de mamă cu un frate şi 
trei surori. 

Fratele acesta se numea Cepion. 

Una din surori, soră numai de mamă — se numea Servilia. Am 
pomenit numele acesta când am vorbit de biletul pe care îl 
primise Cezar în ziua Conjuraţiei lui Catilina. 

Ea rezistase mult timp lui Cezar, dar acesta, aflând că ea îşi 
dorea mult o perlă foarte frumoasă, o cumpărase şi i-o oferise. 

lar Servilia, în schimb, îi dădu lui Cezar ceea ce dorise. 

Perla costase mai mult de un milion o sută de mii de franci. 


Cato era un bărbat cu figura severă şi întunecata, refractară la 
râs, se mânia greu, dar odată supărat nu se liniştea decât cu şi 
mai multă greutate. Pricepea greu, dar îşi amintea întotdeauna 
ceea ce învățase odată. Din fericire avusese ca preceptor un om 
inteligent, care gândea mereu şi nu ameninţa niciodată. 
Bărbatul acesta se numea Sarpedon, ca şi fiul lui Jupiter şi al 
Europei. 

Încă din copilărie, Cato dădu semne de încăpăţânarea aceea 
care mai târziu avea să-i facă reputaţia. Cu nouăzeci de ani 
înaintea erei noastre — avea atunci patru sau cinci ani — aliaţii 
Romei solicitară dreptul de cetate Am vorbit despre avantajele 
care decurgeau din acest drept. 

Unul din deputaţi locuia la Drusus, amicul său Drusus, unchiul 
lui Cato din partea mamei, creştea copiii surorii sale şi avea o 
mare slăbiciune pentru ei. 

Deputatul acesta — se numea Popidius Lilo — făcea copiilor 
tot felul de drăgălăşenii pentru ca ei să intervină pe lângă 
unchiul lor. 

Cepion, care avea vreo doi, trei ani mai mult decât Cato, se 
lăsase convins şi promisese. 

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato. 

În vârstă de patru, cinci ani, trebuie să fi priceput destul de 
greu o problemă atât de complicată ca aceea a dreptului de 
cetate, dar la toate insistenţele deputatului el se mulțumea să 
fixeze asupra lui nişte ochi severi, fără să răspundă ceva. 

Ei bine, copile îl întrebă Popidius, nu faci şi tu ca fratele tău? 

Copilul tăcea. 

— N-ai să vorbeşti cu unchiul tău pentru noi? Ce zici? 

Copilul continuă să tacă. 

— Ce băiat rău, spuse Popidius. 

Apoi, încet: 

— Să vedem până unde o să meargă, spuse el celor din jur Şi 
apucându-l de centură îl scoase pe fereastră la o înălţime de 
vreo treizeci de picioare, ca şi cum ar fi fost gata să-i dea 
drumul. 

Dar copilul nu-şi descleşta dinţii. 

— Îmi promiţi sau îţi dau drumul? Întrebă Popidius. 

Copilul continuă să tacă fără să dea vreun semn de Uimire sau 

de teamă. 


Pe Jupiter! Spuse el Bine că caraghiosul ăsta mic nu e decât 
un copil şi nu un om mare, căci, dacă ar fi fost un bărbat, s-ar 
putea să nu obţinem niciun vot din partea poporului Sylla fusese 
amicul personal a-l lui Lucius Porcius, atât lui Cato, ucis lângă 
lacul Fucino, în timpul atacului împotriva toscanilor revoltați Se 
pare că tânărul Marius nu fusese complet străin de această 
moarte. Orose i-o atribuie şi cunoaşteţi proverbul „Până nu faci 
foc nu iese fum” 

Sylla, care fusese prieten cu tatăl lor. Chema din când în când 
cei doi copii la el şi se amuza vorbind cu ei „Casa lui Sylla, 
spune Plutarh, era o adevărată imagine a iadului, datorită 
numeroşilor proscrişi aduşi acolo zilnic pentru a fi torturați” 

Era în anul 80 înaintea erei noastre, şi Cato avea atunci vreo 
treisprezece, paisprezece ani. 

Din când în când vedea ieşind din casă trupuri frânte de 
tortură şi mai des vedea scoţându-se capete tăiate. Undeva, jos, 
auzea oameni gemând. Aceasta îi dădea mult de gândit despre 
Sylla care se purta prietenos cu el. 

Într-o zi, nemaiputându-se stăpâni, îl întrebă pe preceptorul 
său: 

— Cum se face că nu se găseşte nimeni să-l ucidă pe omul 
acesta? 

— Pentru că lumea se teme de el mai mult decât îl urăşte, 
răspunse preceptorul. 

— Daţi-mi mie o spadă, spuse Cato, să-l ucid şi să-mi scap 
tara de sclavie. 

Preceptorul consemnă cuvintele pentru istorie, dar se feri să-i 
dea elevului spada pe care o ceruse. 

Până la douăzeci de ani, Cato nu mâncase niciodată fără 
fratele lui mai mare, pe care îl adora. 

— Pe cine iubeşti tu cel mai mult? Fusese întrebat când era 
copil. 

— Pe fratele meu, răspunse el. 

— Şi după el? 

— Pe fratele meu. 

— Şi, totuşi, după el? 

— Pe fratele meu. 

Ori de câte ori i s-ar fi pus aceeaşi întrebare, de tot atâtea ori 
ar fi dat acelaşi răspuns. 


XVII 

Cato era bogat. Numit preot al lui Apollon, el îşi luă o casă 
separată şi duse cu el partea din moştenirea părintească care îi 
revenise şi care se ridica la o sută douăzeci de talanţi (cam şase 
sute şaizeci de mii de franci)[3]. Mai târziu, moşteni de la vărul 
său primar încă o sută de talanţi, ceea ce îi ridica averea la 
peste un milion două sute de mii de franci. 

Cato era foarte zgârcit. „Abia moştenise toată averea aceasta, 
spuse Plutarh, şi-şi restrânse felul de trai”. 

Şi mai moşteni încă o jumătate de milion, când muri fratele 
său la Exus. Vom ajunge imediat la această moarte şi vom 
vedea ce va spune Cezar despre zgârcenia lui Cato. 

Cato era puţin cunoscut, când i se ivi un prilej de a vorbi în 
public. Nu ca să apere sau să acuze vreun delapidator bogat, 
cum era Dolabella sau Verres. Nu. Cato cel Bătrân, străbunicul 
pentru care strănepotul nutrea o venerație atât de mare, Cato 
cel Bătrân — Cato al celebrei delenda Carlhago — ridicase 
bazilica Porcia în timpul când era cenzor. Am spus oare că 
porecla de Porcius îi venea de la numărul mare de porci pe care 
îi creştea, iar numele de Cato, de la priceperea în afaceri? Dacă 
n-am spus-o, o spunem acum. 

Aşadar, bazilica Porcia fusese ridicată de Cato, dar s-a 
întâmplat că una din coloanele bazilicii stingherea scaunele 
tribunilor când îşi ţineau şedinţele. Ei voiră să o înlăture, sau 
măcar să-i schimbe locul, dar Cato veni şi pledă ca să nu se 
mişte coloana din loc. Şi coloana rămase Se observase atunci la 
Cato cuvântul strâns, plin de sens, grav şi, totuşi, nu lipsit de o 
oarecare gratie, principalul merit rămânând conciziunea. 

Din momentul acela fu socotit orator. 

Dar la Roma, am mai spus-o, nu era destul să fii soldat, 
trebuia să fii şi orator, după cum nu era destul să fii orator, 
trebuia să fii şi soldat. 

Cato se pregătise pentru această grea meserie. 

La Roma, Cato nu putea urma exemplul strămoşului său care 
umbla complet gol, în schimb se obişnuise să suporte cele mai 
mari friguri, cu capul descoperit şi să meargă pe jos în 
călătoriile, câteodată foarte lungi, pe care le întreprindea. 
Aceasta însă nu angaja cu nimic pe amicii săi: aceştia 
călătoreau călare sau în lectică, dar oricât de repede ar fi mers, 


el se apropia de cel cu care voia să vorbească şi, ca să se 
odihnească, îşi lăsa mâna pe greabănul calului. 

La început fusese foarte sobru, stând la masă numai câteva 
minute, bând numai o singură dată, după ce mâncase, şi 
ridicându-se imediat după ce băuse. 

Mai târziu lucrurile se schimbară: rigidul stoic începu să bea şi- 
şi petrecea câteodată noaptea întreagă la masă. 

— Cato face pe beţivul, spunea Memmius. : 

— E adevărat, răspundea Cicero, dar nu spui că, In schimb, 
joacă zaruri de dimineața până seara. 

Poate Cato era totuşi beat când, în plin Senat, îl numise beţiv 
pe Cezar, care bea aproape întotdeauna numai apă. 

„În privinţa vinului, spune Suetoniu vorbind de Cezar, chiar 
duşmanii lui sunt de acord că consuma foarte puţin: Vini 
parcissimum ne inimiei quidem negaverunt.” însuşi Cato revine 
asupra cuvântului beţiv, când spune: „Dintre toţi cei care au 
tulburat Republica, numai Cezar singur nu era beat: Unum ex 
omnibus ad evertendam Republicam sobrium accessisse”. 

Până la căsătoria sa, Cato a fost fecior. Mai întâi a vrut să ia 
de soţie pe Lepida, care era logodită cu Scipio Metellus. Se 
credea că logodna fusese ruptă între cei doi tineri, însă 
pretenţia lui Cato reînvie dragostea lui Metellus, care o reţinu pe 
Lepida tocmai în momentul în care Cato întindea mâna spre ea. 

De data aceasta stoicul îşi pierdu stăpânirea de sine. El voi să- 
| dea în judecată pe Scipio Metellus. Amicii săi îl făcură să 
înţeleagă că toată lumea avea să râdă de el şi că nu va putea 
trage niciun folos de pe urma procesului acesta. El îşi retrase 
plângerea, ca să vorbim ca în zilele noastre, dar luă pana şi 
scrise iambi împotriva lui Scipio. Din păcate iambii aceştia s-au 
pierdut. 

Se căsători cu Attilia, pe care o alungă din cauza comportării 
desfrânate; iar a doua oară se căsători cu Marcia, fiica lui Filip. 

Să arătăm acum cum înţelegea gelozia stoicul nostru care, 
amorezat de Lepida, făcea iambi contra lui Scipio; care căsătorit 
cu Attilia o gonea din cauza purtării. 

Această a doua soţie a lui Cato, Marcia, era foarte frumoasă şi 
la fel de deşteaptă, ceea ce n-o împiedica să aibă mulţi 
admiratori. Printre aceşti admiratori se numără şi Quintus 
Hortensius, unul din oamenii cei mai onoraţi şi mai onorabili din 


Roma. Numai că Quintus Hortensius avea o manie ciudată: nu 
aprecia decât femeia pe care nu o avusese. Or, divorţul fiind 
permis la Roma, el ar fi voit să se căsătorească, după divorţ, fie 
cu fiica lui Cato, căsătorită cu Bibulus, fie chiar cu soţia lui Cato. 

Hortensius făcu mărturisiri mai întâi soţiei lui Bibulus care, 
iubindu-şi soţul şi având doi copii cu el, găsi propunerea lui 
Hortensius foarte onorabilă, dar cu totul deplasată. 

Pentru ca lucrul să fie şi mai serios, Hortensius primi refuzul 
lui Porcia chiar din gura lui Bibulus. 

Dar Hortensius nu se lăsă bătut şi insistă pe lângă Bibulus. 

Bibulus se adresă socrului său. 

Cato interveni. 

Hortensius se explică atunci fată de Cato, cu care era bun 
prieten de mulţi ani, într-un mod mai categoric decât o făcuse 
fată de Bibulus. 

Hortensius nu căuta scandalul şi nu ţinea cu orice preţ la 
bunul altuia; ceea ce voia, era o soţie cinstită. 

Din nefericire, cu toate cercetările sale, nu găsise în Roma 
decât două şi amândouă erau căsătorite. 

Una era, cum am spus, Porcia, soţia lui Bibulus; cealaltă 
Marcia, soţia lui Cato. 

Or, el cerea ca Bibulus sau Cato — puţin îi păsa care dintre ei 
— să împingă devotamentul până la a se despărţi de soţie și a i- 
o da lui. După părerea lui, acesta era un fapt pe care Pythias şi 
Damon nu şi l-ar fi refuzat unul altuia, iar el pretindea că-l 
iubeşte pe Cato cel puţin tot atât pe cât iubea Pythias pe 
Damon. 

Dealtfel, Hortensius făcea o propunere care dovedea buna lui 
credinţă: se angaja să restituie pe Porcia lui Bibulus sau pe 
Marcia lui Cato, imediat după ce ar fi avut doi copii. 

El se sprijinea pe o lege a lui Numa căzută în desuetudine, dar 
ne abrogată. Legea aceasta pe care cititorul o va putea regăsi în 
Plutarh — Paralelă între Licurg şi Numa — stabilea că soţul care 
ar crede că are destui copii ar putea să-şi cedeze soţia unui 
altuia, fie pentru un timp, fie pentru totdeauna. 

Cato îi atrase atenţia lui Hortensius că, în ceea ce-l privea pe 
el, această ceziune era cu atât mai cu neputinţă cu cât Marcia 
era însărcinată. 


Hortensius răspunse că, dorinţa lui fiind o dorinţă cinstită, el 
avea să o aştepte pe Marcia să nască. 

Această  insistentă  impresionă pe Cato, care-i ceru 
permisiunea lui Hortensius să-l consulte, totuşi, şi pe Filip, tatăl 
Marciei. 

Filip era un om cumsecade. 

— Din moment ce tu nu vezi niciun inconvenient în această 
ceziune, spuse el, nu văd nici eu; totuşi cer să semnezi şi tu 
contractul de căsătorie dintre Hortensius şi Marcia. 

Cato consimţi. 

Se aşteptă până Marcia născu şi se restabili; apoi, în prezenta 
tatălui şi soţului său, care semnă şi-şi puse sigiliul pe contract, 
ea fu căsătorită cu Hortensius. 

Vom adăuga imediat de ce acest aranjament era mai Puțin 
extraordinar în anul 695 de la facerea Romei decât în anul 1850 
al erei noastre. 

Dar mai întâi să terminăm cu povestea Marciei şi a lui 
Hortensius. 

Cei doi soţi trăiră în perfectă fericire; Marcia satisfăcu din plin 
dorinţele lui Hortensius dându-i doi copii şi, întrucât Cato n-o 
mai ceru înapoi, Hortensius o păstră până la moartea sa, când îi 
lăsă tot ce avea: vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
milioane. 

Atunci Cato se recăsători cu Marcia, după cum se poate citi în 
Appius, Războiul civil, şi în Lucaniu, Pharsalus, cartea a lIll-a, 
versul 328, numai că faptul petrecându-se în momentul în care 
pleca cu Pompei, Cato n-a mai luat o soţie, ci o mamă pe care o 
redădu fiicelor sale. 

Intâmplarea aceasta făcu oarecare vâlvă la Roma. Se vorbi, 
dar nimeni nu rămase uimit. Aceasta făcea parte din legea 
divorţului. 

Câteva cuvinte acum despre aceste legi pentru ca în ochii 
cititorului să rămână o singură problemă: pasivitatea Marciei 
care trece de la un bărbat la altul, ba, poate, o să explicăm şi 
această pasivitate. 

După cum se vede, pretenţia noastră este să explicăm totul. 

XVIII 

Mai întâi să spunem cum se făceau căsătoriile, şi după aceea 
care erau condiţiile de divorţ. 


La Roma existau două feluri de căsătorii: căsătoria patriciană 
şi căsătoria plebee; căsătoria prin confarreatio şi căsătoria prin 
coemptio. 

Fiţi liniştii, dragi cititori, totul va fi clar ca lumina zilei. 

Mai întâi se încheie, ca şi la noi, un contract matrimonial. 

Jurisconsultul, care ţinea locul notarului, după ce citea actul şi 
înainte de a-l prezenta proprietarului pentru semnare, pronunţa 
următoarele cuvinte: „Logodna ca şi căsătoria nu se încheie 
decât prin liberul consimţământ al părţilor, iar o fată se poate 
opune voinţei părinteşti în cazul în care cetăţeanul care i se 
Prezintă ca logodnic a fost lovit de infamie sau a avut o 
comportare criticabilă.” 

Dacă nu exista nimic din toate acestea iar cele două părţi erau 
de acord, soţul, ca o garanţie a angajamentului pe care Îl 
contractase, oferea soţiei un inel de fier, simplu, fără vreo piatră 
prețioasă. Femeia îl punea în penultimul deget de la mâna 
stingă, pentru că o superstiție romană voia ca acest deget să 
aibă un nerv care ducea de la el direct la inimă. Nu este aşa, 
frumoase cititoare, că şi astăzi purtaţi inelul tot pe acest deget, 
adesea fără să bănuiţi această legătură? 

Apoi se fixa ziua căsătoriei. De obicei fetele logodindu-se la 
treisprezece, paisprezece ani, sau chiar la doisprezece ani, 
amânarea era de un an. 

Fixarea zilei era o problemă foarte importantă. 

Nu se puteau face căsătorii în luna mai, lună funestă din cauza 
lemuralelor (Ovidiu, Fastes, V. V. 487). 

Nu se făceau căsătorii în zilele care precedau idele lui iunie, 
adică între 1 -16 ale lunii, pentru că aceste cincisprezece zile 
erau zile funeste pentru căsnicie ca şi cele treizeci şi una de zile 
precedente (tot Ovidiu, Fastes, VI, V, 219). 

Nu se făceau căsătorii nici la calendele cvintiliilor, adică la 1 
iulie, pentru că 1 iulie fiind o zi de sărbătoare, nimeni nu avea 
voie să facă vreo violentă în acea zi, or un soţ este presupus că 
exercită o violenţă asupra soţiei sale, afară de cazul că soţia sa 
era o văduvă (Macrobius, Saturn, |, 15). 

Nu se puteau face căsătorii nici în a doua zi de calende, de ide 
sau de none, care sunt, de asemenea, zile funeste, zile 
religioase, în timpul cărora nu era îngăduit de făcut decât lucruri 
absolut indispensabile. (A se vedea... A se vedea mulţi autori în 


această privinţă, ţinând seama că la Roma nu era niciodată 
indispensabilă o căsătorie. A se vedea deci Macrobius, Saturn, 
15 şi 16; Plutarh, Quaes. Rom. Pag. 92; Titus Livius, VI, 1; Aulus 
Gellius, V, 17, Fest. Relig.). 

În primii ani ai Republicii, tânăra fată, însoţită de mama sa şi 
de o rudă apropiată, petrecea o noapte în templu pentru a afla 
dacă s-ar fi pronunţat vreun oracol, însă, mai târziu era destul 
să vină un preot şi să spună că nu erau auguri nefavorabili, 
pentru ca totul să decurgă bine. 

Căsătoria religioasă se celebra acasă, în sacrariu. 

Tânăra aştepta, îmbrăcată într-o tunică albă, cu talia strânsă 
cu o centură ţesută din lână de oaie, cu părul împărţit în şase 
cozi aşezate pe creştetul capului în formă de turn, peste care 
era pusă o coroniţă din flori de maghiran. De coroniţă era prins 
un văl transparent, roşu ca focul. Vălul acesta se numea nubere, 
a învălui, şi de la el a venit şi cuvântul nuptiae, căsătorie, f 
Încălţămintea era tot roşie ca vălul. 

Vălul era luat de la costumul flameniului lui Jupiter, căruia îi 
era interzis divorţul, iar coafura de la vestale. Această coafură, 
deci, era simbolul de puritate al tinerei soţii. 

La noi floarea de lămâiţa înlocuieşte floarea de maghiran, dar 
şi floarea de lămâiţa este o tradiţie antică, aşa cum este inelul 
pus în „degetul inimii.” 

Văl nu se purta decât la căsătoriile patriciene. 

Trebuiau zece martori ca să se valideze căsătoria. 

Cei doi soti se aşezau fiecare pe un scaun de aceeaşi formă, 
acoperit cu blana unei oi sacrificate. 

Flameniul dial punea mâna dreaptă a fetei în mâna dreaptă a 
băiatului, pronunţa câteva cuvinte sacramentale, spunând că 
femeia trebuie să coopereze la sporirea averii bărbatului, şi să 
participe la toate lucrurile sfinte; apoi oferea Junonei, care 
veghează asupra căsătoriilor, libaţiuni din vin îndulcit cu miere 
şi lapte. La aceste libaţiuni se folosea şi o turtă din grâu, numită 
far, care era adusă şi prezentată miresei: de la această far a 
venit cuvântul confarreatio. 

În cadrul acestor sacrificii conjugale fierea animalului 
sacrificat se arunca sub altar, pentru ca orice amăreală să fie 
gonită din căsnicie. 


A doua căsătorie era căsătoria plebee sau prin coemptio, de la 
verbul emere, a cumpăra. In această căsătorie soţul îşi cumpăra 
soţia, iar soţia devenea sclava soţului. Ea îi era vândută de tată 
ori de tutore, în prezenta magistratului şi a cinci cetăţeni romani 
care trecuseră de vârstă pubertăţii. 

Trebuia să mai participe la căsătorie cel care cântărea 
moneda şi care figură întotdeauna şi în vânzările la licitaţie. 

Dealtfel vânzarea era simbolică, preţul vânzării fiind figurat 
printr-un as de aramă, adică prin cea mai grea, dar şi cea mai 
puţin valoroasă monedă romană. Un as putea să valoreze cam 
şase centime şi trei sferturi. Asul Era divizat în semis, jumătate 
de as; în triens, o treime de as; în quadrans, un sfert de as; în 
sextans, o şesime de as; în stips, a douăsprezecea parte dintr- 
un as. O caracteristică a acestui fel de căsătorie consta în faptul 
că femeia aducea asul cu care era cumpărată, aşa încât, în 
realitate, nu soţul cumpăra soţia, ci soţia cumpăra soţul. 

In cazul acestei căsătorii întrebările pe care şi le adresau soţii 
între ei se făceau la tribunalul pretorului, în loc de a fi făcute de 
jurisconsult. 

— Femeie, întreba soţul, vrei să fii mama familiei mele? 

— Vreau, răspundea femeia. 

— Omule, vrei să fii tatăl familiei mele? 

— Vreau, răspundea bărbatul, la rândul său. 

O asemenea întrebare nu s-ar fi pus unei fete nobile. Fata 
nobilă era matroana; fata din popor era mama de familie. 
Cuvântul familie amintea sclavia; sclavul făcea parte din familie. 

Ca simbol al dependenţei căreia i se supunea tânăra, unul 
dintre asistenţi îi despărţea părul cu o suliță, al cărui vârf i-l 
plimba de şase ori pe deasupra capului. 

Apoi, tinerii luau pe braţe mireasa şi o duceau de la tribunalul 
pretorului până la căminul conjugal, strigând: 

— La Talasius! La Talasius! 

Am explicat semnificaţia acestui strigăt. 

Insă, înainte de a ajunge acasă, mireasa era oprită în faţa 
unuia din acele mici altare închinat zeilor lari, numite lararii, 
care se întâlneau la fiecare răscruce. 

Tânăra scotea un al doilea as şi-l oferea zeilor. 

Intrată în casă, ea se ducea direct către zeii penaţi, scotea din 
încălţăminte un al treilea as şi li-l oferea. 


Astfel căsătoria la romani avea două caracteristici, amândouă 
tot atât de respectabile: căsătoria religioasă prin confarreatio şi 
căsătoria prin cumpărare, prin coemptio. 

Cu toate acestea, căsătoria la romani nu era considerată 
decât ca o asociere care dura numai atâta timp cât le plăcea 
asociaţilor. Din moment ce acordul era tulburat, căsătoria se 
putea desface. 

Romulus făcuse o lege care permitea soţului să-şi repudieze 
soţia dacă aceasta îşi otrăvise copiii, făcuse chei false după 
cheile soţului, dacă comisese un adulter sau dacă băuse vin 
fermentat. De aici era obiceiul la Roma de a se săruta femeile 
pe gură. 

Dreptul acesta — căci era mai mult decât un obicei, era un 
drept — dreptul acesta îl aveau de la soţ până la veri. Ca să se 
asigure că femeia nu băuse vin. 

În anul 520 de la fundarea Romei, Spurius Carvilius Ruga, 
folosind dreptul pe care i-l acordau nişte legi ale lui Romulus şi 
Numa, îşi repudie soţia pentru că. Era sterilă. Este singurul 
exemplu de repudiere în decurs de cinci secole. 

Este totuşi, adevărat că, dacă soţul îşi repudia. Soţia fără 
motiv temeinic, jumătate din bunurile sale erau date soţiei, 
cealaltă jumătate închinată templului lui Ceres iar soţul închinat 
zeilor infernului. Este aspru, dar citiţi-l pe Plutarh în Viaţa lui 
Romulus. 

Aceasta era repudierea. 

Apoi era divorţul. 

Spurius Carvilius Ruga îşi repudiase soţia. Cato divorțase de 
soţia sa. 

Divorțul se numea diffarreatio, adică contrariul lui 
confarreatio. 

După cum existau două ceremonii care legau pe soţi, tot aşa 
existau două ceremonii ca să îi despartă. 

Prima avea loc în fata pretorului, în prezenta a şapte cetățeni 
romani trecuți de vârstă pubertăţii. Un libert aducea tăbliţele 
conţinând actul de căsătorie şi le spărgea în faţa celor prezenți. 

Apoi, după ce se întorceau la domiciliul conjugal, soţul cerea 
soţiei cheile casei şi-i spunea: 

— Femeie, ia-ţi lucrurile tale; adio! Pleacă de aici! 


Atunci, dacă fusese o căsătorie prin confarreatio, femeia îşi 
lua dota şi pleca, dacă desfacerea căsătoriei se datora 
neajunsurilor provocate de soţ, dar dacă neajunsurile fuseseră 
provocate de soţie, soţul avea dreptul să retină o parte din dotă: 
de pildă, o şesime pentru fiecare copil, până la concurenţa unei 
jumătăţi din dotă, copiii rămânând în continuare în proprietatea 
tatălui lor. 

Totuşi, era un caz în care femeia îşi pierdea toată dota: atunci 
când fusese stabilit că femeia comisese adulterul. 

În acest caz, înainte de a o goni, soţul o dezbrăca de stola şi o 
acoperea cu toga curtezanelor. 

La căsătoria prin coemptio, o vânzare o încheiase, o vânzare o 
desfăcea, dar, ca şi cumpărarea, şi răscumpărarea era simulată. 

Aşadar, la Roma, existau trei moduri de separare: repudierea, 
care era dezonorantă pentru femeie; divorţul care, cu excepţia 
crimei comise de unul dintre soţi, era o separare prin buna 
înţelegere şi nu avea nimic dezonorant, şi înapoierea femeii 
părinţilor săi, ceea ce nu era altceva decât trimiterea înapoi la 
primii săi stăpâni a unui sclav care nu-ţi mai plăcea. 

În ultimii ani ai Republicii, restituirea, divorţul şi repudierea 
deveniseră fapte foarte obişnuite. Aţi văzut că Cezar îşi 
repudiase soţia numai de teama de a nu fi fost bănuită. 

Adesea soţul nici nu dădea vreo explicaţie. 

— De ce ţi-ai repudiat soţia? Intreba un cetăţean roman pe 
unul din amicii săi. 

— Am avut motivele mele, răspundea acesta. 

— Care motive? Nu era onestă, nu era cinstită, nu era tânără, 
nu era frumoasă, nu-ţi dăduse copii sănătoşi? 

Drept răspuns, divorţatul întindea piciorul şi-i arăta sandaua 
celui care îi pusese întrebările. _ 

— Sandaua asta nu e frumoasă, nu e nouă? Intreba El. 

— Ba da, răspundea prietenul. 

— Ei bine, continua cel divorţat, descălţându-se, să fie dusă la 
cizmar, căci mă roade şi numai eu ştiu unde. 

Istoria nu spune dacă sandalele pe care i le trimise cizmarul în 
locul celor pe care le primise i se potriveau mai bine acestui om 
atât de dificil de încălţat. 


Să ne întoarcem la Cato, de care ne-am depărtat prin această 
disertaţie matrimonială şi să-l reluăm de unde l-am lăsat, adică 
de la vârstă de douăzeci de ani. 

XIX 

Cato era ceea ce se numeşte în zilele noastre un original. 

La Roma se purtau de obicei sandale şi o tunică; el ieşea fără 
sandale şi fără tunică. 

Era la modă purpura de culoarea cea mai vie; el purta purpura 
de nuanţa cea mai întunecată, aproape ruginie. 

Toată lumea împrumuta cu o dobândă de doisprezece la sută 
pe an, care era dobânda legală; când spunem toată lumea, 
vrem să spunem oamenii cinstiţi; alţii împrumutau, ca şi la noi, 
cu o sută sau două sute la sută; Cato Împrumuta fără dobândă, 
iar câteodată, când n-avea bani, ca să facă un serviciu unui 
prieten sau chiar unui străin pe care îl credea om cinstit, îi 
dădea o bucată de pământ sau o casă ca tezaurul să-i acorde un 
împrumut pe ipotecă. 

Izbucni războiul sclavilor: fratele său Cepion comanda un corp 
de o mie de oameni, sub Gelius; Cato se înrolă ca simplu soldat 
în rândul corpului comandat de fratele său. 

Gelius îi acordă premiul pentru vitejie şi ceru pentru el onoruri 
deosebite. Cato refuză, spunând că nu făcuse nimic care să 
merite vreo distincţie. 

Apăruse o lege care interzicea candidaţilor să aibă alături de 
ei nomenclatori; Cato candida pentru sarcina de tribun al 
soldaţilor; el se supuse legii şi, spune Plutarh, a fost singurul. 

Plutarh adaugă cu naivitatea lui obişnuită: „A reuşit, printr-un 
efort de memorie, să salute pe toţi cetăţenii, numindu-i pe 
fiecare cu numele său. Prin aceasta displăcu celor care îl 
admirau; cu cât erau mai mult siliţi să-i recunoască meritele 
comportării sale, cu atât erau mai supăraţi că nu-l puteau 
imita.” 

Am spus că mergea întotdeauna pe jos. 

lată cum călătorea: Dis-de-dimineaţă îşi trimitea bucătarul şi 
brutarul la halta unde urma să înnopteze. Dacă în satul sau 
oraşul respectiv Cato avea vreun prieten sau pe cineva 
cunoscut, atunci ei se duceau la acesta, dacă nu, la han, unde îi 
preparau masa. Dacă nu exista han, se adresau magistratului, 
care îi asigura locuinţă pe bază de ordin de cazare. De cele mai 


multe ori magistraţii nu credeau ceea ce le spuneau trimişii lui 
Cato şi-i tratau cu dispreţ, pentru că aceştia li se adresau 
politicos, fără strigăte sau ameninţări. 

În astfel de cazuri, când sosea, Cato nu găsea nimic pregătit. 
Atunci, fără să se plângă, se aşeza pe bagaje şi spunea: 

— Să meargă cineva să-i cheme la mine pe magistrați. 

Prin comportarea lui era considerat un om timid sau de 
condiţie inferioară. 

Cu toate acestea magistraţii veneau, iar el le adresa, de 
obicei, această mustrare: 

— Nefericiţilor! Dezbăraţi-vă de felul aspru cu care vă purtaţi 
cu străinii, căci nu veţi întâlni întotdeauna unii Ca mine şi 
căutaţi să atenuaţi prin comportarea voastră autoritatea celor 
care nu caută decât un pretext ca să ia de la voi, cu torta, ceea 
ce nu le-aţi dat de bună voie. 

Închipuiţi-vă cum se simțeau magistraţii aceştia care se mirau 
că bucătarul şi brutarul nu le vorbiseră cu strigăte şi ameninţări, 
şi primeau cu umilinţă mustrarea stăpânului aşezat pe bagaje. 

Pentru că magistraţii aceştia erau provinciali, adică străini, iar 
omul aşezat pe bagaje era un cetăţean roman. 

lată, însă, ce se pregătea pentru un simplu libert. Anecdota 
este curioasă şi aminteşte de întâmplarea cu Cicero revenind 
din Sicilia şi crezând că Roma nu se interesase decât de el 
Intrând în Siria şi călătorind, ca de obicei, pe jos în mijlocul 
amicilor săi şi chiar a servitorilor călări, Cato se apropia de 
Antiohia când văzu un număr mare de persoane aşezate de o 
parte şi de alta a drumului: de o parte erau tineri îmbrăcaţi în 
togi lungi, de cealaltă parte copii frumos împodobiţi, în faţa lor 
se aflau bărbaţi îmbrăcaţi în alb, purtând cununi pe cap. 

Cato nu se îndoi un moment că toată pregătirea aceasta era 
pentru el, cunoscându-se din timp în Antiohia că avea să se 
oprească între zidurile cetăţii. 

Se opri, ceru prietenilor şi servitorilor să descalece şi murmură 
împotriva bucătarului şi a brutarului care îi trădaseră sosirea sa 
incognito. Hotărât să refuze onorurile care aveau să i se facă şi 
pregătindu-se să spună că nu tăcuse nimic pentru a le merita, 
înaintă spre lumea adunată. 

Atunci, un bărbat ţinând în mână o nuia şi purtând pe capo 
cunună, îi părăsi pe cei care aşteptau pe drum şi, venind 


înaintea lui Cato, care se şi pregătea să-l primească şi să-i 
răspundă la discurs, spuse: 

— Omule, n-ai întâlnit cumva pe seniorul Demetrius şi n-ai 
putea să ne spui dacă era departe? 

— Cine este seniorul Demetrius? Întrebă Cato puţin 
descumpănit. 

— Cum, întrebă omul cu nuiaua, tu nu ştii cine este seniorul 
Demetrius? 

— Nu, pe Jupiter! Răspunse Cato. 

— Ei bine, este libertul lui Pompei cel Mare! 

Cato lăsă capul în jos şi trecu, foarte disprețuit de Deputaţii 
din Antiohia: Nu-l cunoştea pe Demetrius! 

În timpul acesta îl aştepta o mare durere, iar sufletul său stoic 
avea să fie pus la o grea încercare. 

Cato se afla la Tesalonic când află că fratele său Cepion se 
îmbolnăvise la Enus, oraş situat în Tracia. 

Cato alergă în port: ne amintim că fratele acesta era tot ce 
iubea mai mult pe lume. 

Marea era agitată de o furtună puternică, nu se găsea în port 
niciun vas în stare să înfrunte marea pe o asemenea vreme. 

Însoţit de doi amici şi de trei sclavi, Cato se aruncă într-o 
corabie de marfă şi, cu un noroc nemaipomenit, după ce fusese 
aproape gata să se scufunde de vreo douăzeci de ori, ajunse la 
Enus tocmai în momentul când fratele său murise. 

Aflând trista veste şi văzând corpul neînsufleţit al fratelui său, 
filosoful dispăru şi lăsă loc fratelui, unui frate disperat. 

El se aruncă asupra corpului neînsufleţit şi îl strânse în braţe 
cu o durere din cele mai mari. 

„Dar asta nu este totul, spune Plutarh, ca şi cum adevărata 
durere era în ceea ce urmă, el făcu cheltuieli extraordinare 
pentru funeralile fratelui său, risipi parfumuri, arse pe rug stofe 
preţioase şi-i ridică în piaţa publică din Enus un mor mint din 
marmură de Thasos, care l-a costat opt talanţi.” 

Este adevărat că Cezar pretinse că, după incinerare, Cato ar fi 
trecut prin ciur cenuşa fratelui său pentru a strânge aurul de pe 
stofele preţioase, care se topise la foc, dar se ştie că Cezar nu-l 
plăcea pe Cato. Şi apoi Cezar avea o limbă atât de veninoasă! 


Dar Pompei îl răzbună pe Cato cu vârf şi îndesat pentru mica 
neplăcere care i se întâmplase la intrarea în Antiohia, atunci 
când i se ceruseră informaţii despre Demetrius. 

Pompei se afla la Efes când i se anunţă sosirea lui Cato. De 
îndată ce-l văzu, se ridică de pe scaun şi merse în întâmpinarea 
lui cum ar fi făcut faţă de unul din personajele importante din 
Roma. Apoi, luându-l de mână, îl îmbrăţişă şi-i aduse mari elogii, 
pe care le amplifică, după ce Cato se retrase. 

Este adevărat că atunci când Cato îl anunţă că vrea să plece, 
Pompei, care de obicei căuta să reţină pe vizitatori prin tot felul 
de insistenţe, de data aceasta nu Spuse niciun cuvânt pentru a 
schimba hotărârea vizitatorului. 

„Ba chiar, adaugă Plutarh, se bucură de plecarea lui.” 

Bietul Cato! Înapoiat la Roma, candidă pentru chestură şi o 
obţinu. 

Funcţia de chestor avea ca principală misiune să constate cum 
se foloseau banii statului şi să urmărească mâinile şi buzunarele 
celor care umblaseră cu ei. 

Însă, iată ce se întâmplă: Chestorii cei noi n-aveau nici cea 
mai slabă idee despre ceea ce trebuiau să facă; pentru 
informare, ei se adresau angajaţilor inferiori care nu se 
schimbau şi care, având şi practică îndelungată, cunoşteau bine 
toate problemele, însă aceştia aveau tot interesul să nu se 
schimbe nimic, aşa că abuzurile continuau. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato, el nu-şi luă funcţia în 
primire decât după ce studiase temeinic legile şi atribuţiile 
chestorilor. 

Aşa că, atunci când preluă funcţia, se văzu că aveau de-a face 
cu un adevărat chestor. 

El reduse numărul scribilor, împotriva cărora avea să tune şi 
să fulgere Isus, optzeci de ani mai târziu, cerându-le să fie ceea 
ce erau în realitate, adică nişte simpli angajaţi în subordine. 

Funcţionarii aceştia se coalizară împotriva lui Cato; însă Cato 
destitui pe primul care fusese învinuit de fraudă cu prilejul 
împărţirii unei succesiuni, iar pe un altul, care substituise un 
testament, îl trimise în judecată. Acesta era un amic al lui 
Catulus; al acelui Catulus pe care toată lumea îl considera un 
om foarte cinstit. Catulus l-a implorat pe Cato să-l ierte. 

Cato a rămas neînduplecat. 


Şi, cum Catulus insista: 

— Pleacă de-aici, îi spuse Cato, sau pun lictorii să te dea afară. 

Catulus ieşi. 

Insă, atât de puternic era înrădăcinată corupţia încât Catulus 
continuă să-l apere pe culpabil şi văzând că, din lipsa unui vot, 
clientul lui putea să fie condamnat, trimise o lectică după 
Marcus Rollius, unul din colegii lui Cato, care nu putuse veni la 
vot pentru că era bolnav. 

Votul lui Marcus Rollius îl salvă pe acuzat. 

Insă Cato nu mai voi să folosească serviciile acestuia Ca scrib 
şi refuză cu încăpățânare să-i plătească leafa. 

Asemenea exemple de severitate sfărâmară ambiția 
delapidatorilor; ei simţiră greutatea mâinii care îi apăsa şi 
deveniră tot atât de supuşi pe cât fuseseră de rebeli, punând la 
dispoziţia lui Cato toate registrele pe care le aveau. 

XX 

De atunci încolo, datoria publică nu mai cunoscu secrete. Cato 
reuşi să încaseze toate sumele care se datorau Republicii, 
achitând şi toate datoriile pe care le datora Republica. 

Se produse o mare agitaţie şi o mare uimire în întreaga 
populaţie romană, obişnuită cu potlogăriile oamenilor cu bani, 
atunci când se văzu că speculanţii care crezuseră că niciodată 
n-aveau să fie obligaţi să plătească impozitele pe care le 
datorau tezaurului public fuseseră obligaţi la plată cu vârf şi 
îndesat, iar cetăţenii care aveau creanţe asupra statului şi 
crezuseră că valorile acestea se pierduseră, neputându-le vinde 
nici cu jumătate de preţ, îşi văzură răscumpărate creanţele la 
valoarea lor nominală. 

Toate aceste schimbări pozitive fură puse — pe bună dreptate 
— pe seama lui Cato, iar poporul, care vedea în el pe singurul 
om cinstit din Roma, începu să-l privească cu mare respect. 

Dar asta n-a fost tot. 

Mai rămâneau ucigaşii lui Sylla. 

După cincisprezece, douăzeci de ani de impunitate, ucigaşii 
aceştia se credeau în afară de orice primejdie şi se bucurau 
liniştiţi de o avere făcută prin sânge şi fără efort, pentru că 
multe capete fuseseră răscumpărate până la douăsprezece mii 
de drahme, adică vreo sută de mii de franci în banii noştri. Toţi îi 
arătau cu degetul, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de ei. 


Cato îi chemă, pe unul câte unul, în faţa tribunalelor ca 
deținători de bani publici şi-i obligă pe aceşti mizerabili să 
restituie şi aurul şi sângele. 

Se produse apoi Conspirația lui Catilina. 

Am vorbit despre rolul pe care l-a jucat fiecare. Am spus cum, 
după ce Silanus a opinat pentru ultimul supliciu, Cezar a ţinut un 
discurs atât de abil despre nevoia de indulgență, încât Silanus, 
dezminţindu-se pe el însuşi, a declarat că prin ultimul supliciu a 
înţeles pur şi simplu Exilul, pentru că un cetăţean roman nu 
putea fi condamnat la moarte. 

Această slăbiciune îl scoase din sărite pe Cato. El se ridică şi 
începu să-l combată pe Cezar. 

Discursul său se găseşte în Salustiu, fiind păstrat de etnografii 
lui Cicero. Să spunem în treacăt că stenografia a fost inventată 
de Cicero şi că secretarul său, Tullius Tite, a fost cel care a 
stabilit regulile acestui sistem. 

In urma cuvântării lui Cato, Cicero a avut curajul să 
poruncească uciderea complicilor lui Catilina, iar Cezar, care se 
temea ca din cauza îngăduinţei să nu fie acuzat de complicitate 
cu şeful complotului, se repezi în stradă şi se puse sub protecţia 
poporului. 

Atunci când ieşea era să fie asasinat de cavalerii amici ai lui 
Cicero. 

Am amintit cum Cato a făcut să şovăie popularitatea lui Cezar, 
punând să se distribuie populaţiei o cantitate de grâu în valoare 
de vreo şapte milioane de franci. Insă cu toate precauţiunile pe 
care le-a luat Cezar, el tot a fost acuzat. 

Trei voci s-au ridicat împotriva lui: chestorul Novius Niger, 
tribunul Vettius şi senatorul Curius. 

Curius fusese primul care semnalase conjuraţia şi printre 
conjuraţi îl numise pe Cezar. 

Vettius mergea mai departe: el susţinea că Cezar era legat de 
conjurație nu numai prin viu grai, dar şi prin scris. 

Cezar asmuţi poporul asupra acuzatorilor. 

Novius fu aruncat în închisoare pentru că criticase un 
magistrat superior lui; casa lui Vettius fu invadată, prădată, 
mobilele aruncate pe fereastră, iar el cât p-aci să fie făcut 
bucăţi. 

In mijlocul acestor conflicte, Roma era foarte tulburată. 


Metellus, numit tribun, propuse chemarea lui Pompei la Roma, 
pentru a se ocupa de situaţie. Cu alte cuvinte se cerea un nou 
dictator Cezar, care cunoştea incapacitatea lui Pompei ca om 
politic, fu de acord cu propunerea lui Metellus. Poate că nu s-ar 
fi supărat să se creeze un precedent. 

Numai Cato ar fi putut rezista unei asemenea alianţe. 

El se duse la Metellus, dar în loc de a aborda problema cu 
brutalitatea lui obişnuită, el îl atacă uşor, mai curând rugându- 
se, decât cerând, îmbinând rugăminţile Cu laude la adresa 
familiei lui Metellus şi amintindu-i că aceasta a fost totdeauna 
considerată ca un sprijin al aristocrației. 

Metellus, crezând că lui Cato îi este frică, se încăpăţână. 

Cato se mai stăpâni puţin, dar, cum răbdarea nu era o virtute 
care să-l caracterizeze, izbucni dintr-o dată cu ameninţări 
împotriva lui Metellus. 

Metellus îşi dădu imediat seama că trebuia să se recurgă la 
forţă. El îşi aduse sclavii la Roma şi-l sfătui pe Cezar să-şi aducă 
şi el gladiatorii acolo. 

Cezar, care cu ocazia alegerii sale ca edil pusese să se lupte 
între ei şase sute patruzeci de gladiatori, îşi păstrase o mare 
rezervă la Capua. Toţi marii nobili romani îşi aveau în epoca 
aceea gladiatorii lor, aşa cum în Evul Mediu conții, ducii sau 
prinții îşi aveau bravii lor Am văzut că gladiatorii au făcut 
revoluţia care a pus sub ordinele lui Spartacus douăzeci de mii 
de oameni Dar Senatul publică o lege prin care se stabilea că 
nimeni nu putea păstra, la Roma, mai mult de o sută douăzeci 
de gladiatori. 

Rezistenta împotriva lui Cato se făcea în mod public în ajunul 
zilei în care urma să se propună legea, deşi ştia bine ce pericol îl 
aştepta a doua zi, Cato cină ca de obicei şi, după cină, adormi 
profund Minucius Thermus, unul din colegii săi de tribunat, veni 
să-l trezească. 

Amândoi se îndreptară spre Forum, însoţiţi doar de vreo 
douăsprezece persoane Ajungând acolo, văzură imediat 
pericolul Forumul era plin de sclavi înarmaţi cu bâte şi de 
gladiatori purtând săbii de luptă, sus, pe treptele templului lui 
Castor şi Pollux stăteau Metellus şi Cezar, sclavii şi gladiatorii 
ocupau tot restul treptelor Atunci, Cato se adresă lui Cezar şi 
Metellus strigând — îndrăzneţi şi laşi ce sunteţi, aţi strâns atâţia 


oameni înarmaţi cu săbii şi platoşe, împotriva unui om singur şi 
neînarmat? 

Apoi, ridicând din umeri în semn de dispreţ fată de pericolul 
cu care se crezuse că-l vor putea intimida, el înaintă şi, 
poruncind să i se facă loc lui şi celor care îl însoțeau, începu să 
urce treptele | se făcu loc, e adevărat, dar numai lui singur Cu 
toate acestea el continuă să înainteze. 

Pe Thermus îl ţinea de mână şi-l trăgea după el, dar, înainte 
de a ajunge în dreptul vestibulului, fu silit să-l părăsească. 

În sfârşit, ajunse în faţa lui Metellus şi a lui Cezar şi se aşeză 
între ei. 

Acum, sau niciodată, era momentul să folosească forţa. 

Poate că ar fi făcut-o, când, cei cuprinşi de admiraţie faţă de 
curajul lui Cato, începură să strige: 

— Ţine-te bine Cato! Ţine-te bine! Suntem aici şi te vom 
susţine. 

Cezar şi Metellus făcură semn grefierului să citească textul 
legii Grefierul se ridică şi ceru să se facă tăcere, dar în 
momentul când se pregătea să înceapă lectura, Cato îi smulse 
legea din mână La rândul său, Metellus smulse legea din mâna 
lui Cato Cato o smulse din nou din mâna lui Metellus şi o rupse. 

Metellus cunoştea legea pe dinafară, el se pregăti să o spună 
în loc să o citească, dar Thermus, care reuşise intre timp să se 
apropie de Cato, se apropie prin spate de Metellus, fără sa fie 
văzut, şi-i puse mâna pe gură, împiedicându-l să vorbească. 

Atunci Cezar şi Metellus chemară gladiatorii şi sclavii. Sclavii 
îşi ridicară bâtele, gladiatorii îşi scoaseră săbiile din teacă 
Cetăţenii încep să strige înspăimântați şi se depărtează în goană 
Cezar şi Metellus se îndepărtează de Cato care, rămas singur, 
devine ţinta pietrelor aruncate împotriva lui şi dinspre trepte, şi 
de pe acoperişul templului. 

Murena se repede spre el, îl acoperă cu toga şi, luându-l în 
braţe, îl târăşte în interiorul templului, cu toate eforturile lui de a 
rămâne în vestibul. 

În momentul acela, Metellus nu se mai îndoieşte de succes. El 
face semn gladiatorilor să-şi bage săbiile în teacă şi sclavilor să- 
şi coboare bâtele şi, profitând de faptul că numai partizanii lui 
se găsesc în Forum, încearcă să obţină votarea legii. 

Dar, după primele cuvinte, este întrerupt de strigăte: 


— Jos cu Metellus! Jos cu tribunul! 

Erau amicii lui Cato care porniseră atacul şi Cato însuşi, care 
ieşise între timp din templu; era în sfârşit, 

Senatul care, ruşinat de tăcerea sa, se întrunise şi hotărâse să 
vină în ajutorul lui Cato. 

Atunci se produse o reacțiune. Cezar, prudent, dispăruse. 

Metellus fuge, părăseşte Roma, pleacă în Asia şi se duce să 
raporteze lui Pompei ce se petrecuse în Forum Pompei îşi 
aminteşte de tânărul acela rigid care venise să-l viziteze la Efes 
şi murmură: 

— Nu m-am înşelat, e aşa cum l-am judecat eu Bucuros de 
victoria pe care Cato o obținuse contra lui Metellus, Senatul voi 
să-l pedepsească pe acesta din urmă cu infamia. 

Cato se opuse. El obţinu să nu se aducă o asemenea injurie 
unui cetăţean atât de distins Atunci a fost momentul când, 
văzând că nu mai avea ce căuta la Roma, Cezar obținuse 
numirea sa ca pretor şi plecase în Spania. 

Îl vom vedea revenind ca să candideze pentru consulat. 

XXI 

Aşadar, rivalii cu adevărat serioşi se găseau acum faţă în faţă, 
o mare luptă urmând să înceapă între Pompei, care reprezenta 
aristocrația, Cezar, care reprezenta democraţia, Crassus, care 
reprezenta proprietatea, Cato, care reprezenta legea şi Cicero, 
care reprezenta cuvântul. 

După cum se vede, fiecare îşi avea puterea lui. 

Mai întâi, trebuia să se ştie dacă Cezar avea să fie, sau nu, 
consul. 

Trei bărbaţi candidau pentru consulat cu şanse serioase: 
Luceius, Bibulus şi Cezar. 

Cezar îşi plătise datoriile şi revenea cu mâinile aproape goale, 
însă ca să fi putut fi numit avea nevoie de cel puţin două sau 
trei milioane. 

Crassus îi împrumutase, la plecare, cinci milioane. El socotise 
că n-avea de ce să se jeneze de el: nu-i restituise banii, aşa că 
nu avea de ce să i se mai adreseze tot lui. 

Ah! După ce avea să fie numit consul, fiecare avea să vină, de 
la sine, să se ploconească în faţa lui. 

Insă Crassus aştepta prudent. 


Totuşi, cei doi bărbaţi cu influenţă, Pompei şi Crassus, nu-i 
erau potrivnici. 

Cezar profită de influenţa sa asupra lor pentru a da o lovitură 
de maestru. 

De când cu afacerea cu gladiatorii, ei erau certaţi. Cezar îi 
împăcă, dacă nu în mod sincer cel puţin în mod solid: din 
interes. 

Apoi îl căută pe Luceius. 

— Tu ai bani, îi spuse el; eu am influenţă. Dă-mi două milioane 
şi vei fi numit. 

— Eşti sigur? 

— Eu răspund. 

— Trimite la mine să-ţi dea două milioane. 

Cezar ar fi vrut să trimită să-i ia imediat, de teamă Ca Luceius 
să nu se răzgândească. Dar de ruşine aşteptă să se facă noapte 
şi atunci trimise să ia banii în coşuri. 

Când fu în posesia lor, Cezar chemă interpreţii. Interpreţii erau 
agenţi de corupţie, însărcinaţi să facă legătura cu conducătorii 
mulţimii. 

— Începeţi campania, le spuse el, lovind cu piciorul în coşurile 
care făceau un zgomot metalic: sunt bogat şi vreau să fiu 
generos. 

Interpreţii plecară. 

În timpul acesta, Cato era cu ochii pe Cezar. El aflase cum îşi 
procurase banii, şi cum şi în ce condițiuni se făcuse înţelegerea. 
El se duse la Bibulus, unde se întâlni cu toţi cei ce făceau 
opoziţie demagogiei reprezentată prin Cezar. 

Să-i amintim pe principalii conservatori din acea vreme: 
Hortensius, Cicero, Piso, Pontius Aquila, Epidius, Marcellus, 
Caestius, Flavius, bătrânul Considius, Varrus, Sulpicius, care 
odată îl făcuse pe Cezar să piardă consulatul, şi, în sfârşit, 
Lucullus. 

Fusese vorba de succesul pe care îl avusese Cezar în Forum şi 
în bazilica Fulvia. 

Se înfăţişase în togă albă, fără tunică. 

— De ce ieşi fără tunică? ÎI întrebă unul din amicii săi, pe care 
îl întâlnise pe strada Regia. 

— Nu trebuie să-mi arăt rănile poporului? Răspunse Cezar. 


Paisprezece ani mai târziu, Antonius va fi el cel care va arăta 
poporului rănile lui Cezar. 

Noutatea pe care o aducea Cato era cunoscută. Cuvintele 
„Cezar are bani” căzuseră ca un trăsnet în mijlocul adunării. 

Vestea o adusese Pontius Aquila, care o aflase de la 
împărţitorul tribului său. 

La rândul său Varro anunţase împăcarea lui Crassus cu 
Pompei. 

Această a doua veste produse consternare în adunare. 

Dacă Cezar dispunea de bani, nu mai era cu putinţă să te opui 
alegerii sale, dar se putea face opoziţie la alegerea lui Luceius. 

Căci Luceius, numit, ar fi fost totuna cu Cezar. 

Bibulus, din contra; Bibulus, ginerele lui Cato, numit în locul lui 
Luceius, ar fi neutralizat influenţa demagogului. 

Zărindu-l pe Cato, toţi se strânseră în jurul său. 

— Ei? Îl întrebau toţi, din toate părţile. 

— Ei bine, spuse Cato, prezicerea lui Sylla este pe cale de a se 
realiza, sunt mai mulţi Marius în omul acesta care îşi poartă 
centura ca femeile. 

— Ce e de făcut? 

— Împrejurarea este gravă, spuse Cato, dacă lăsăm să ajungă 
la putere acest vechi complice al lui Catilina, Republica e 
pierdută. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi temut că pierderea Republicii n-ar fi fost 
un motiv serios pentru unii din cei de faţa, adăugă: 

— Dar nu numai Republica e pierdută, ci şi interesele voastre 
sunt în pericol, vilele, statuile, tablourile, piscinele, mrenele pe 
care le hrăniţi cu atâta grijă, banii, bogăţia, luxul la care va 
trebui să  renunţaţi, toate acestea sunt promise drept 
recompensă celor care vor vota pentru el. 

Atunci, un oarecare Favonius, amicul lui Cato, propuse o 
acuzare de corupere de sufragii. Pentru aceasta existau trei legi: 
legea Aufidia, care condamna pe corupător să plătească anual 
câte trei mii de sesterţi fiecărui trib; legea lui Cicero care, pe 
lângă această amendă în mulţită cu numărul triburilor din Roma, 
mai adăuga zece ani de exil; în sfârşit, legea Calpurnia, care 
cuprindea în această pedeapsă pe toţi cei care se lăsaseră 
seduşi. 

Cato se opuse, însă, acestei acuzări. 


— Să-ţi acuzi adversarul, înseamnă să te recunoşti învins, 
spuse el. 

Acelaşi „ce facem?” se auzi din nou. 

— Ei! Pe Jupiter! Să facem şi noi ceea ce face el! Spuse Cicero. 
Dacă metoda e bună pentru el, s-o folosim şi noi împotriva lui. 

Ce spune Cato? Intrebară deodată vreo trei-patru Voci Cato se 
gândea Faceţi ce propune Cicero, spuse el. Filip al Macedoniei 
nu cunoştea cetate de necucerit dacă putea să trimită acolo 
măcar un măgăruş încărcat cu aur. Cezar şi Luceius cumpără 
triburile: să supralicităm şi ele vor fi ale noastre. 

— Dar, bine, strigă Bibulus, eu nu sunt atât de bogat ca să 
cheltuiesc cincisprezece, douăzeci de milioane de sesterţi într-o 
alegere; asta e posibil pentru Cezar, care n-are o drahmă, dar 
care dispune de buzunarele tuturor cămătarilor din Roma. 

— E adevărat, spuse Cato, dar noi toţi, la un loc vom fi mai 
bogaţi decât el. lar dacă nouă ne lipsesc ajutoarele particulare, 
vom lua din visteria publică. Haideţi, fiecare să-şi fixeze 
contribuţia. 

Fiecare se taxă. Nici Pliniu, nici Velleius nu spun la ce sumă se 
ajunse după această colectă; dar se pare că fusese destul de 
mare, pentru că Luceius pierdu, iar Bibulus fu numit consul 
împreună cu Cezar. 

Odată ajuns la putere, Cezar atacă problema legii agrare. 
Fiecare, pe rând, se lega de această lege pentru a-şi reînnoi 
popularitatea, dar îşi găsea moartea. 

Să spunem, în puţine cuvinte, ce era legea agrară la romani: 
vom vedea că ea nu semăna deloc cu ceea ce ne închipuim noi. 

XXII 

Dreptul de război din antichitate, mai ales în primii ani după 
fundarea Romei, nu lăsa nicio proprietate celor învinşi. Teritoriul 
cucerit era împărţit în trei părţi: partea zeilor, partea Republicii 
şi partea învingătorilor. 

Această din urmă parte se distribuia veteranilor şi în ea se 
stabileau coloniile. 

Partea zeilor era atribuită templelor şi administrată de preoţi. 

Mai rămânea partea Republicii, ager publicus. 

Inchipuiţi-vă ceea ce trebuie să fi însemnat această parte a 
Republicii, ager publicus, după ce se cucerise toată Italia şi, 
după Italia, Grecia, Sicilia, Spania, Africa şi Asia. 


El reprezenta un imens domeniu care rămânea Necultivat, 
domeniu inalterabil pe care Republica nu putea să-l vândă, pe 
care putea doar să-l închirieze. 

Care era spiritul legii care autoriza închirierea acestor 
pământuri? 

Să se creeze un fel de mici ferme pentru familiile de 
agricultori care să scoată din acest bogat pământ al Italiei două 
sau trei recolte pe an; să se realizeze ceea ce se face în Franţa 
de când cu divizarea proprietăţii: ca trei sau patru pogoane să 
poată hrăni o familie. 

Dar n-a fost aşa. Este de la sine înţeles că aceasta dădea mult 
de lucru agenţilor Republicii. Apoi, cum să pretinzi oale cu vin 
drept chirie pentru două sau trei pogoane? La început se arendă 
pe cinci şi zece ani. 

La rândul lor, fermierii îşi dădură seama că exista un lucru 
care permitea mai puţine cheltuieli şi care producea mai mult 
decât agricultura; era păşunatul Pământul fu transformat în 
păşuni şi fură aduse la păşunat oi şi vite Au fost regiuni pentru 
care nici nu s-a făcut efortul de a le preface în păşuni, acolo s-au 
crescut porci Şi mai era un avantaj pentru a ara, însămânţa şi 
culege recolta de pe o suprafaţă de patru sute de pogoane ar fi 
trebuit zece cai şi douăzeci de sclavi; pentru a păzi trei, patru, 
cinci, şase turme nu trebuiau decât trei, patru, cinci sau şase 
sclavi. 

Dealtfel, arendele se plăteau Republicii în natură, aşa cum se 
plăteşte şi acum în Italia. Această arendă era: o zecime, pentru 
pământurile care se puteau însămânţa, o cincime pentru păduri; 
pentru păşune, un număr de capete de vită, după vitele pe care 
trebuia să le hrănească. 

Or, se plătiră arendele aşa cum am arătat mai sus, când însă 
fu evident că se câştiga mai mult cu creşterea vitelor decât cu 
agricultura, se cumpără grâul, ovăzul, lemnul şi se făcură plăţi 
cu grâul, cu ovăzul şi cu lemnul cumpărat, dar se crescură vite 
în loc de a se cultiva grâul Încetul cu încetul, închirierile pe cinci 
ani se transformaseră în închirieri pe zece ani, închirierile pe 
zece ani în închirieri pe douăzeci de ani şi, din zece în zece ani, 
se ajunse la închirieri emfiteotice. 

Tribunii poporului, care observaseră la ce abuzuri ducea 
această stare de lucruri, făcuseră mai mult, şi anume, o lege 


prin care se interzicea să se ia în folosinţă mai mult de cinci sute 
de pogoane şi să se crească mai mult de o sută capete de vite 
mari şi cinci sute de vite mici. 

Aceeaşi lege „obliga pe fermieri să ia în serviciul lor un Anumit 
număr de oameni liberi, ca să inspecteze şi să le supravegheze 
proprietăţile. 

Dar nimic nu se respectă din toate acestea. 

Chestorii primiră oale cu vin şi închiseră ochii. 

In loc de cinci sute de pogoane, se ajunse să se deţină, prin 
tranzacţii frauduloase sau trecându-se excedentul e capul 
prietenilor, o mie, două mii, zece mii de pogoane, în loc deo 
sută de capete de vite mari şi cinci sute de vite mici, se posedau 
cinci sute, o mie, o mie cinci sute. 

Supraveghetorii liberi fură îndepărtați, sub pretextul 
serviciului militar; care ar fi fost chestorul atât de rău cetățean 
ca să nu fie de acord cu o astfel de dezertare în favoarea 
patriei? 

Se închiseră ochii asupra lipsei supraveghetorilor cum se 
închiseră ochii şi asupra restului. 

Sclavii, care nu erau chemaţi să poarte arme, se înmulţiră 
după bunul loc plac, în timp ce, dimpotrivă, populaţia liberă, 
decimată neîncetat, mergea spre dispariţie şi se ajunse la 
situaţia că cetăţenii cei mai bogaţi şi mai onorabili sfârşiră prin a 
se considera ca proprietari ai acestui pământ care, aşa cum ÎI 
arăta în realitate numele, aparţinea naţiunii. 

Or, imaginaţi-vă strigătele de disperare pe care le scoaseră 
aceşti falşi proprietari când se puse problema, ca, pentru 
salvarea patriei, adică pentru raţiuni superioare, să se rezilieze 
arendările pe care se întemeia toată averea lor... Şi ce avere! 

Fraţii Grachi îşi pierdură viaţa. La înapoierea sa din Asia, 
Pompei ameninţase Roma cu o lege agrară; lui nu-i păsa de 
popor; Pompei, reprezentantul aristocrației, se sinchisea destul 
de puţin de toate acestea înainte de toate, el credea în armată 
şi voia să-şi înzestreze soldaţii Dar, cum era firesc, el găsi în 
Cicero un opozant. 

Cicero, omul jumătăţilor de măsură, un fel de Odilon Barrot al 
timpului său, propusese să se cumpere pământul şi nu să se 
împartă, el voia să folosească pentru cumpărare veniturile din 
viitorii cinci ani ai Republicii. 


Să spunem în treacăt că Pompei aproape dublase veniturile 
statului, el le ridicase de la cincizeci la o sută treizeci şi cinci 
milioane de drahme, adică de la vreo patruzeci de milioane la o 
sută opt milioane de franci. 

Or, în timp de cinci ani, diferenţă reprezenta între trei sute 
patruzeci, trei sute cincizeci de milioane Senatul se ridicase 
împotriva propunerii lui Pompei şi aşa cum se spunea în timpul 
guvernelor constituţionale, trecuse la ordinea de zi. 

Cezar sosise la rândul său şi reluase problema de unde fusese 
părăsită; numai că el îmbina interesele poporului cu ale armatei. 

Această nouă pretenţie făcu mare vâlvă. 

Desigur, lumea se teme de legea agrară; atâtea interese erau 
legate de abuzurile cu arenzile emfiteotice despre care v-am 
făcut o idee! Dar ceea ce era mai de temut, Cato o spunea cu 
voce tare, era imensa popularitate de care s-ar fi bucurat cel 
care ar fi reuşit s-o aplice... Şi, trebuie s-o spunem, era o şansă 
enormă ca acela să fi fost Cezar. 

După câte se părea, legea lui Cezar era cea mai bună care 
fusese făcută până atunci. 

Avem în faţă Istoria consulatului lui Cezar, de Dio Cassius. lată 
ce citim: „Cezar propuse o lege agrară fără cusur. Erau în 
vremea aceea o mulţime de leneşi şi de înfometați care ar fi 
trebuit îndrumați spre munca câmpului, iar pe de altă parte 
Italia, devenind din ce în ce mai pustie, trebuia să fie 
repopulată. 

Cezar ajungea acolo fără să producă Republicii nicio 
nemulţumire, el împărțea ager publicus şi în special Campania 
celor care aveau trei sau mai mulţi copii; Capua devenea colonie 
romană. 

Însă pentru că ager publicus nu era suficient, se cumpăra 
pământ de la particulari la preţ de cens, cu banii aduşi de 
Pompei din războiul împotriva lui Mitridate, douăzeci de mii de 
talanţi; banii aceştia trebuiau să fie folosiţi pentru întemeierea 
de colonii în care aveau să-şi găsească locul soldaţii care 
cuceriseră Asia.” 

Şi, într-adevăr, după cum se vede, nu se putea spune ceva rău 
despre această lege care mulțumea aproape toată lumea, în 
afară de Senat, care se temea de popularitatea lui Cezar. 


Ea satisfăcea poporul, căruia i se făcea o magnifică colonie, 
într-un loc dintre cele mai frumoase şi pe unul din cele mai 
bogate pământuri ale Italiei. 

Ea îl mulțumea j) e Pompei, care găsea în ea realizarea 
dorinţei lui, adică recompensarea armatei pe care o comandase. 

Ea aproape că îl mulțumea şi pe Cicero, de la care se luase 
ideea. 

Numai că, după cum se ştie, colegul lui Cezar fusese numit 
Bibulus, pentru ca Senatul să găsească în el întruchiparea 
rezistenţei sistematice. Bibulus se opuse legii, sistematic. 

La început, Cezar nu voise să folosească forţa. 

El puse poporul să-l Roage pe Bibulus. 

Bibulus rezistă. 

Cezar se hotărî să apuce taurul de coarne, aşa cum spune 
proverbul modern şi cum trebuie să fi spus şi vreun proverb din 
antichitate. El citi legea în plin Senat, apoi după lectură 
interpelă, pe rând, pe toţi senatorii. 

Toţi o aprobară din cap, dar o respinseră prin vot. 

Atunci, Cezar ieşi înainte şi se adresă lui Pompei: 

— Pompei, cunoşti legea mea, o aprobi, dar o vei susţine? 
Întrebă Cezar. 

— Da, răspunse Pompei cu voce tare. 

— Cum? Întrebă Cezar. 

— Oh! Fii liniştit, răspunse Pompei, dacă cineva o va ataca cu 
sabia, eu o voi apăra cu sabia şi scutul. 

Cezar îi întinse mâna lui Pompei; Pompei îi întinse mâna lui 
Cezar Poporul aplaudă văzând pe cei doi învingători că se 
înţeleg într-o problemă care îl interesa direct. 

În momentul acela Crassus ieşea din Senat. 

El veni spre Pompei cu care am spus că se împăcase datorită 
lui Cezar. 

— Dacă e vorba de o înţelegere, particip şi eu, zise el. 

— Ei bine, spuse Cezar, uneşte-ţi mâna cu mâinile noastre. 

Senatul era pierdut. El avea împotriva sa popularitatea, adică 
pe Pompei; geniul adică pe Cezar; banii, adică pe Crassus. 

Din acest moment datează era primului triumvirat. 

Vocea acestor oameni la un loc valora un milion de voturi. 

XXIII 


Odată alianţa dintre Pompei, Cezar şi Crassus întărită prin 
jurământ, trebuia să se facă lumină în jur. 

Tot Senatul era potrivnic. Ostilitatea aceasta era încarnată în 
persoanele lui Cato, Bibulus şi Cicero, care se declarase cu totul 
împotriva lui Pompei şi care, după ce Fusese omul său 
credincios, pretinzând că fusese rău recompensat pentru acest 
devotament, îi devenise duşman. 

Mai întâi, a fost vorba să se întărească partidul prin alianţe. 

După cum am spus, Pompei îşi repudiase soţia bănuită şi 
dovedită a fi fost amanta lui Cezar. 

Pompei se căsători cu fata lui Cezar. 

Cezar îşi repudiase soţia, fiica lui Pompei, sub pretext că soţia 
lui Cezar nu trebuia nici măcar bănuită. 

Cezar se căsători cu fata lui Piso. 

Piso va fi consul în anul următor. 

Cepion, care era logodit cu fiica lui Cezar, căsătorită cu 
Pompei, se căsători cu ouată a lui Pompei, mulţumindu-se, în loc 
de a fi ginerele lui Cezar, să devină cumnatul său. 

— O! Republică! Strigă Cato, iată-te devenită codoaşă, iar 
provinciile şi consulatele nişte simple daruri de nuntă. 

De ce fusese bănuită soţia lui Cezar? S-o spunem Omul care a 
compromis-o va juca un rol destul de ciudat în evenimentele din 
anii 693, 694 şi 695 de la fundarea Romei, aşa că merită să ne 
ocupăm puţin de el La Roma era o sărbătoare ţinută în mare 
cinste: serbarea lui „Bona Dea”. Locul de desfăşurare al acestei 
serbări era întotdeauna casa vreunui magistrat important, 
pretor sau consul. In luna ianuarie a anului 693, sărbătoarea se 
organizase în casa lui Cezar, or, în timpul acestor sărbători erau 
îndepărtați toţi bărbaţii, dar nu numai ei, ci chiar şi animalele de 
sex bărbătesc şi statuile purtând atributele virilităţii. 

Cine era această Bona Dea? 

Răspunsul este dintre cele mai dificile şi nu se bazează decât 
pe probabilităţi. 

Bona Dea, era după toate aparențele, generatoarea pasivă, 
matricea umanităţii, dacă se poate spune aşa Pentru unii, era 
Fauna, soţia lui Faunus, dar aceasta era opinia vulgară; pentru 
alţii era Ops, soţia lui Saturn, sau Maia, soţia lui Vulcan; pentru 
specialişti, era Terra, pământul care poartă rodul ogoarelor. 


De unde venea această Bona Dea? Poate din India şi în 
legătură cu aceasta vom spune imediat câteva cuvinte, însă 
înfăţişarea ei simbolică se afla la Pessinonte, oraş din Galatia. 

O piatră, semănând vag cu o statuie, căzuse din cer şi 
Devenise obiectul unui mare cult din partea galaţilor. 

Unul din calculele romanilor era de a concentra toţi zeii în 
panteonul lor. În felul acesta, ei centralizau în Roma nu numai 
Italia, ci întregul univers. 

Ei trimiseră o deputăţie solemnă la Attalus ca să-i ceară 
statuia. Attalus le predă ambasadorilor piatra sacră: după unii 
un meteorit; după alţii un bloc magnetic. 

Vreţi să cunoaşteţi drumul pe care l-a parcurs nava de pe 
malul Frigiei până la Roma? Citiţi-l pe Ovidiu. Puteţi să urmăriţi 
nava în Marea Egee, străbătând strâmtoarea Messina, în Marea 
Tireniană şi, în sfârşit, până la insula sacră de pe Tibru, dedicată 
lui Esculap. Acolo, nava se opri şi nu se mai urni nici măcar un 
pas, nici cu ajutorul vâslelor, nici cu ajutorul pânzelor. 

Trăia atunci la Roma o vestală numită Claudia Quinta. 

Fusese bănuită că nu-şi respectase jurământul. O aştepta 
moartea. 

Ea se oferi să-şi dovedească nevinovăția făcând corabia să-şi 
reia drumul. 

Propunerea ei fu acceptată. 

Claudia Quinta se duse la Tibru, pe malurile căruia se întindea 
Roma. Işi legă centura de catargul vasului şi trase. Corabia o 
urmă cu docilitatea cu care navele în miniatură urmează copiii 
care le trag cu sfoara în bazinul din parcul Tulilleries. 

Este de la sine înţeles că acuzaţia căzu, iar reputaţia de 
castitate a vestalei Claudia Quinta se răspândi în toată Italia. 

Vestala ridică la Roma, pentru Bona Dea, un templu pe 
muntele Aventin. 

Evenimentul venea cum nu se putea mai bine pentru a reda 
curaj romanilor. Era tocmai în momentul când Hanibal îşi 
instalase tabăra la porţile Romei. 

Chiar în aceeaşi seară se puse în vânzare câmpul pe care 
acesta îşi aşezase tabăra şi se ştie că se prezentară o mulţime 
de cumpărători. 


Care era, după toate probabilitățile, leagănul acestui cult? 
India. India, misterioasa străbună a genului uman, care şi-a luat, 
ca simbol, vaca, izvor de hrană. 

India considerase universul ca produsul a două principii: unul 
bărbătesc ş altul femeiesc. 

Odată adoptat acest punct, se ridică următoarea întrebare: În 
actul generator care a produs universul, care a fost principiul 
care s-a supus celuilalt? Care este facultatea inferioară în rang? 
Principiul bărbătesc a precedat principiul femeiesc? Principiul 
femeiesc a precedat principiul bărbătesc? Şi care, dintre 
principiul bărbătesc şi principiul femeiesc, a fost mai influent în 
actul pe care l-a săvârşit dând naştere universului? Este Iswara, 
numele principiului bărbătesc? Este Pracriti, numele principiului 
femeiesc? 

Cine trebuie numit primul la sacrificiile publice, în imnurile 
religioase, în simplele rugăciuni? Trebuie separat sau contopit 
cultul cu care sunt onoraţi? Principiul bărbătesc trebuie să aibă 
un altar la care să fie venerat de bărbaţi? Principiul femeiesc un 
altul la care să fie adorat de femei? Sau, poate să existe un altar 
unic la care femeile şi bărbaţii să venereze cele două principii 
împreună? 

Să nu se uite că în această vreme imperiul indian se întindea 
pe o mare parte din glob. 

Sacerdoţiul, solicitat, a fost obligat să se pronunţe asupra 
unuia sau altuia din cele două principii. 

El se pronunţă în favoarea principiului bărbătesc; stabili 
anterioritatea acestuia asupra principiului femeiesc şi proclamă 
dominaţia acestuia asupra sexului femeiesc. 

Milioane de partizani sprijineau principiul contrar. 

Hotărârea, dată în ciuda opoziţiei acestora, a trebuit să fie 
susţinută de sacerdoţiu. 

A fost nevoie să se re curgă la forţă: legea îi împrumută 
măreţia ei. Partizanii principiului femeiesc fură constrânşi, dar ei 
strigară că aceasta însemna tiranie. 

Intr-o asemenea situaţie era destul să se prezinte ocazia 
pentru a izbucni revolta. 

Şi ocazia s-a prezentat. 

Căutaţi în Scanda-Pousana şi în Brahmanda şi veţi vedea că 
doi prinți din dinastia domnitoare, amândoi fiii regelui Ugra, n-au 


putut, aşa cum se va întâmplă mai târziu cu Eteocle şi Polynice, 
să se înţeleagă pentru a domni împreună şi de aceea au împărţit 
imperiul indian: cel mare se numea Tarakhya; cel mic, Irşu. 

Cel mare, crezând că face bine chemând religia în ajutor, 
declară că era în mod neîndoios pentru zeul său, Iswara, adică 
pentru principiul bărbătesc; mezinul se declară sus şi tare 
pentru Pracriti, sau principiul femeiesc. Cel mare avu de partea 
lui sacerdoţiul, care îi confirmă declaraţia, pe mai-marii statului, 
pe proprietarii bogaţi şi Pe toţi cei care depindeau de aceştia; 
mezinul avu de partea lui clasele de jos, muncitorii, proletarii şi 
pe toţi cei care ţineau de ei în vreun fel. 

De aceea, partizanii lui Irşu fură numiţi pallis, cuvânt sanscrit 
care însemnează păstori. 

Aceşti păstori, aceşti pallis partizani ai lui Irşu îşi luară ca 
simbol, ca drapel, ca steag facultatea feminină, care era 
simbolul cultului lor: această facultate feminină se numeşte 
yony, în limba sanscrită. 

De aici dublul nume care li se dă. 

Primul provenind din condiţia lor socială, pallis, păstori şi mai 
apoi pastori, nume cu care sunt cunoscuţi în istorie şi cu care au 
intrat în Egipt, în Persia şi în ludeea, dându-i acesteia numele de 
Pallisthan, din care se va face Palestina — al doilea, provenind 
de la credinţa lor, yonyas, ionieni, nume sub care vor coloniza 
coaste Asiei Mici şi a unei părţi din Grecia. 

lată de ce, printr-o misterioasă coincidenţă cu simbolul lor, 
yony, steagul lor este roşu; iată de ce purpura care se cumpără 
de la Tyr era simbolul suveranităţii; iată de ce porumbelul, 
pasărea lui Venus, se numea yonch; iată de ce toate născocirile 
noi, delicate, feminine erau luate din lonia, el însuşi cuvânt 
melodios, delicat şi feminin, dacă a existat cumva; iată în 
sfârşit, de ce în Egiptul de jos, la babilonieni şi la frigieni, 
facultatea feminină trece înaintea facultăţii masculine, numindu- 
se zeiţa lIssis, la tebani, Milydha la babilonieni şi Cibele, la 
frigieni, apoi, la Roma, zeiţa Ma, Mama Bună, Zeița Bună, Bona 
Dea. 

Cititorul să ne ierte această mică digresiune care a costat, 
totuşi puţină muncă, şi pe care, din această cauză o supunem 
discuţiei mitologilor cu toată încrederea. 


Să spunem acum ce se făcea în aceste serbări închinate la 
Bona Dea. 

XXIV 

Este greu de ştiut ce se făcea în cadrul serbărilor închinate lui 
Bona Dea. Era cu totul interzis bărbaţilor să pătrundă acolo căci, 
după toate probabilitățile, femeile aveau tot interesul să 
păstreze secretul. 

Unii pretind că s-ar fi săvârşit nişte dansuri obscene, alţii nişte 
falagogii imitate după cele de la Teba şi Memfis. 

Juvenal explică, mai clar; îl îndrumăm spre el pe Cititorii 
interesaţi, prevenindu-i, totuşi, că Juvenal, ea şi Boileau, detestă 
femeile. 

Ei bine, se celebra, deci, la Cezar, sau mai bine zis la Pompeia, 
soţia lui Cezar, misterele acestei Bona Dea, când, deodată, se 
răspândi vestea că un bărbat deghizat în femeie fusese surprins 
în mijlocul matroanelor A fost un scandal imens. 

lată cum raportează Cicero această întâmplare în scrisoarea 
sa către Atticus, din 25 ianuarie 694 „Apropo, s-a întâmplat aici 
un fapt urât şi mă tem foarte mult ca lucrul acesta să nu ducă 
mai departe decât lasă să se creadă în primul moment Cred că 
ştii că un bărbat, deghizat în femeie, s-a strecurat în casa lui 
Cezar, şi asta tocmai în momentul când se oficia un sacrificiu 
pentru popor. incât vestalele au trebuit să ia de la început 
sacrificiul iar Cornificius a adus la cunoştinţa Senatului acest 
sacrilegiu. Cornificius, pricepi? Să nu-ți închipui cumva că 
iniţiativa a aparţinut vreunuia din ai noştri Comunicare din 
partea Senatului la pontifi, declaraţia pontifilor că este sacrilegiu 
şi că, prin urmare, este caz de acţionare în justiţie. În legătură 
cu aceasta şi în virtutea unui senatus consult, se publică un 
rechizitoriu şi şi Cezar îşi repudiază soţia.” 

lată vestea care preocupa Roma pe la începutul lunii ianuarie, 
cu vreo şaizeci de ani înaintea erei noastre; ea a făcut mare 
vâlvă, după cum e de înţeles, şi timp de câteva zile a format 
obiectul tuturor conversații lor şi a tuturor şuşotelilor, a 
cancanurilor, cum am zice noi azi. 

Aşa că nu este nimic surprinzător în faptul că Cicero, cel mai 
mare bârfitor al vremii sale, i-a dat lui Atticus această ştire. 

Dar, totuşi, este curios, trebuie s-o recunoaştem, să regăseşti 
această formidabilă bârfă, care agită deopotrivă Forumul, 


Câmpul lui Marte şi Via Regia, într-o scrisoare particulară de 
acum aproape două mii de ani. 

Bărbatul surprins în casa lui Cezar era Clodius Am mai spus 
noi câte ceva despre acest ilustru libertin care, în vremea lui 
Cezar şi a lui Catilina, merita titlul de rege al dezmăţaţilor; am 
mai spus că aparţinea ramurei Pulcher din nobila familie Claudia 
şi am mai spus că pulcher înseamnă frumos. 

Ne amintim că fusese trimis împotriva gladiatorilor. Florus 
spune că fusese Clodius Glaber, dar Tit Liviu spune că era 
Clodius Pulcher, iar noi ne situăm alături de părerea lui Tit Liviu. 

Expediția sa nu fusese fericită; apoi, servind sub Lucullus, 
socrul său, instigase la revoltă legiunile lui Lucullus în favoarea 
lui Pompei. 

Cine putuse convinge pe Clodius să se declare de partea lui 
Pompei, în opoziţie cu socrul său? 

Ambiţia? Bine! Era foarte simplu. 

lată ce se spunea — era să spunem în şoaptă, dar revenim — 
iată ce se spunea în gura mare la Roma, despre Clodius. 

Se spunea că fusese amantul celor trei surori ale sale: 
Terentia, care se căsătorise cu Marcius Rex — nu uitaţi numele 
de Rex, căci Cicero va face aluzie la el imediat -; Claudia, 
căsătorită cu Metellus Cele, căreia i se spunea Quadranaria, 
pentru că unul din amanți îi promisese, în schimbul favorurilor 
ei, o pungă plină cu aur, dar îi trimisese o pungă plină cu 
quadrans, adică cea mai mică monedă de aramă; în sfârşit, cea 
mai tânără, care se căsătorise cu Lucullus; or, cum, cu toată 
căsătoria şi cu tot incestul, se pretindea că această legătură 
continua, Lucullus avusese o explicaţie cu Clodius şi, în urma 
acestei explicaţii, Clodius îl trădase pe Lucullus. 

Nu e prea curat când priveşti lucrurile în amănunţime, dar cel 
puţin este clar, aproape întotdeauna. 

In treacăt fie zis, mai rămăsese o a patra soră, nemăritată, de 
care era îndrăgostit Cicero şi pe care Terentia, soţia lui Cicero 
era geloasă. 

Cum fusese prins Clodius? 

_lată ce se povestea în legătură cu această întâmplare: 
Indrăgostit de Pompeia, el intrase în casă deghizat ca o 
cântăreaţă. Incă foarte tânăr, cu barba abia mijindu-i, spera să 
nu fie recunoscut; dar rătăcind prin imensele coridoare ale 


locuinţei, fusese întâlnit de o servitoare a Aureliei, mama lui 
Cezar Atunci, voise să fugă, dar mişcarea sa prea masculină îi 
trădă sexul. Aura — aşa se numea servitoarea — îl întrebă cine 
e; el răspunse cu greutate; vocea lui confirmă bănuielile născute 
din mişcarea prea bruscă; servitoarea dădu alarma, matroanele 
romane veniră în grabă; ştiind despre ce este vorba, ele 
închiseră uşile, apoi începură să caute aşa cum caută nişte 
femei curioase, în cele din urmă, îl găsiră pe Clodius în camera 
unei tinere sclave care era amanta lui. 

lată amănunte pe care Cicero nu le putea da lui Atticus, 
întrucât ele se aflară încetul cu încetul şi pe măsură ce se 
făceau cercetări în proces. 

Sări lăsăm pe Cicero să povestească procesul. Cicero 
depusese acolo ca martor. 

Cicero fusese cândva foarte bun prieten cu Clodius, acesta îl 
servise cu pasiune cu prilejul Conspiraţiei lui Catilina; se 
înscrisese printre oamenii din garda sa şi se repezise în primele 
rânduri ale cavalerilor care voiseră să-l ucidă pe Cezar. Dar iată 
ce se întâmplă tocmai în timpul procesului. 

Cicero era îndrăgostit de sora lui Clodius, care rămăsese 
nemăritată. Ea locuia doar la câţiva paşi de locuinţa ilustrului 
orator. 

Câteva zvonuri despre o legătură dintre Claudia şi Cicero 
ajunseseră până la urechea Terentiei, femeie absolută şi 
geloasă, care avea o totală autoritate asupra soţului ei. | se 
spusese că, obosit de această autoritate, Cicero ar fi voit s-o 
repudieze şi să ia de soţie pe sora lui Clodius. 

Dar Clodius ce spunea în apărarea sa? 

Spunea că, chiar în momentul în care se pretindea că fusese 
în casa lui Cezar, el se găsea la o sută de leghe de Roma. Adică 
voia, pentru a folosi un termen modern, să invoce un alibi. 

Or, Terentia, care ura sora, îl ura, fireşte, şi pe frate. Ea îl 
văzuse pe Clodius intrând la soţul ei, în ajunul zilei în care 
fusese văzut în casa Pompeiei. Dacă Clodius intrase la soţul ei în 
ajun, nu putea fi la o sută de leghe departe de Roma în ziua 
când avusese loc serbarea. 

Ea îi spuse lui Cicero că dacă nu va vorbi el, va vorbi ea. 


Cicero avusese destule necazuri cu soţia sa din cauza sorei lui 
Clodius. Pentru a avea linişte în casă, el se hotărî să-l sacrifice 
pe frate. Se prezentă, deci, ca martor. 

După cum este lesne de înţeles, Cicero, oricât de bârfitor ar fi 
fost, nu spune totuşi nimic despre toate acestea în scrisorile 
sale către Atticus. In schimb, Plutarh, care se năştea cu 
doisprezece ani după evenimentele pe care le povestim, sau cu 
patruzeci şi opt de ani înainte de era noastră, Plutarh care este 
cam tot atât de bârfitor pe cât era Cicero, le povesteşte. 

Cicero, spre marele său regret, poate, se prezentă, totuşi, să 
depună ca martor contra lui Clodius. 

Dacă scandalul provocat de eveniment fusese mare, scandalul 
provocat de proces fu şi mai mare încă. Multi dintre primii 
cetăţeni ai Romei îi acuzau pe Clodius, unii de jurământ strâmb, 
alţii de înşelătorie. 

Lucullus aduse ca martori nişte servitoare care mărturisiră că 
Clodius avusese legături intime cu sora sa, soţia lui Lucullus. 

Clodius nega mereu acuzaţia principală şi susţinea că fusese 
la o sută de leghe departe de Roma în ziua când avusese loc 
serbarea Zeiţei Bune, când Cicero, ridicându-se, îl dezminţi 
declarând că în ajunul evenimentului venise la el, la Cicero, 
pentru a discuta împreună nişte probleme. 

Depoziţia lui Cicero fu zdrobitoare. Clodius nu se aştepta la 
aşa ceva din partea unui amic, din partea unui om care-i făcea 
curte surorii sale; procedeul era cam brutal, e adevărat. 

Dealtfel, trebuie ascultat Cicero cum povesteşte procesul; el 
pune toată ura omului care nu are conştiinţa prea curată. 

lată cum vorbeşte despre judecători; şi notaţi bine că 
judecătorii sunt senatori: „Nicicând un tripou n-a strâns o astfel 
de lume: senatori necinstiţi, cavaleri în zdrenţe, tribuni, păzitori 
ai tezaurului plini de datorii, fără un ban, şi, în mijlocul acestora, 
câţiva oameni cinstiţi care nu puteau fi atinşi de renegare, stând 
trişti, cu sufletul îndoliat, cu fruntea roşie de ruşine.” 

Şi, totuşi, atmosfera din augusta adunare era cât nu se poate 
de puţin favorabilă acuzatului. Nu era nimeni care să nu-l 
considere pe Clodius condamnat dinainte. 

În momentul în care Cicero îşi termina depoziţia, amicii lui 
Clodius, indignaţi de ceea ce numeau ei o trădare, izbucniră în 
strigăte şi chiar în ameninţări. 


Dar senatorii se ridicară atunci cu toţii, îl acoperiră pe Cicero 
şi arătară cu degetul spre gât, semn că înțelegeau să-l apere cu 
preţul propriilor lor vieţi. 

Însă, acestor oameni care îşi arătau gâtul cu degetul. Crassus 
le arătă cu degetul punga. 

„O, muză! Strigă Cicero, spune acum cum a izbucnit acest 
incendiu! Îl cunoşti pe Chel, dragul meu Atticus, (Chelul este 
Crassus), îl cunoşti pe Chel, moştenitorul lui Nanius, panegiristul 
meu, care a ţinut demult un discurs în cinstea mea şi despre 
care ţi-am pomenit. Ei bine! lată omul care a condus totul în 
două zile cu ajutorul unui sclav, sclav netrebnic ieşit dintr-o 
trupă de gladiatori; el a promis, a depus cauţiuni şi a dat, oh! 
Infamie! A dat în Completarea banilor fete frumoase şi băieţi 
tineri...” 

Dar notaţi bine, că eu atenuez. Reţineţi numai că judecătorii 
care se lăsaseră corupți numai cu bani erau consideraţi 
judecători cinstiţi. 

Aşa că, de data aceasta cerură gardă ca să se poată întoarce 
acasă. 

— Ei! Le strigă Catulus, vă temeţi să nu vi se fure banii pe 
care i-aţi primit? 

Cezar, chemat să depună mărturie împotriva lui Clodius, 
răspunse că nu avea nimic de spus. 

— Dar ţi-ai repudiat soţia, totuşi! li strigă Cicero. 

— Mi-am repudiat soţia, răspunse Cezar, nu pentru că o 
consideram vinovată, ci pentru că soţia lui Cezar nu trebuie nici 
măcar bănuită! 

Este de la sine înţeles că Clodius a fost achitat. 

Să vedem care a fost urmarea acestei achitări. 

XXV 

Mai întâi, s-a produs o mare agitaţie în piaţa publică. 

Achitat, după o învinuire care antrena exilul dacă ar fi fost 
condamnat, Clodius era acum mai puternic ca niciodată, din 
moment ce rămânea nepedepsit. Achitarea lui fu un adevărat 
triumf. 

Douăzeci şi cinci de judecători rezistaseră şi, cu orice risc, 
condamnaseră. 

„însă, spune Cicero, treizeci şi unu se temuseră mai mult de 
foame decât de ruşine şi achitaseră.” 


În felul acesta, mişcarea conservatoare imprimată de 
consulatul lui Cicero şi de Conjuraţia lui Catilina, care fusese 
descoperită şi înăbuşită, era total oprită prin achitarea lui 
Clodius, iar partidul demagogic, reprezentat prin Pompei, infidel 
aristocrației, prin Cezar, fidel poporului, prin Crassus, fidel lui 
Cezar, învinsese definitiv. Astfel, Roma fericită de a se fi născut 
sub consulatul lui Cicero — o fortunatam natam, ne consule, 
Romam! 

— Roma aceasta revenise acolo unde o împinsese Catilina 
când, întâlnindu-l pe Cicero în drumul său, Catilina fusese 
obligat să abandoneze partida. 


Amintirea acestui prim triumf îl înflăcără pe Cicero şi-i dădu un 
curaj pe care nu-l avea de obicei. 

Senatul se adunase de idele lui mai, iar când îi veni lui Cicero 
rândul să vorbească, spuse: 

— Senatori romani, pentru o rană care vi s-a făcut, 

Nu trebuie nici să părăsiţi, nici să renunţaţi la poziţia voastră; 
nu trebuie să negaţi loviturile primite, nici să exageraţi rănile; ar 
fi o prostie să treceţi cu vederea, dar ar fi o laşitate să vă 
temeţi. Catulus a fost achitat de două ori până acum şi Catilina 
tot de două ori; ori acesta este încă unul mai mult lăsat liber de 
judecătorii aceştia vânduți pe seama Republicii. 

Apoi, întorcându-se spre Clodius care, ca senator, asista la 
şedinţa Senatului şi râdea dispreţuitor de ieşirea lui Cicero: 

— Te înşeli Clodius, striga el, dacă ai crezut cumva că 
judecătorii te-au lăsat liber. Eroare! Ei ţi-au dat Roma ca 
închisoare; ei au vrut nu să te salveze ca cetăţean, ci să-ţi ridice 
libertatea exilului. Curaj, senatori, susţineţi-vă demnitatea; 
oamenii cinstiţi sunt strâns uniţi în dragostea lor pentru 
Republică. 

— Atunci, om cinstit ce eşti, fă-ne plăcerea şi spune-ne ce ai 
făcut la Baia, îi strigă Clodius. 

După cum se ştie, Baia era lupanarul Italiei. Un bărbat care se 
ducea la Baia putea fi bănuit, o femeie care se ducea la Baia era 
pierdută. 

Se spunea că Cicero fusese la Baia ca să vadă pe sora lui 
Clodius. 

— Baia? Răspunse Cicero. Mai întâi n-am fost la Baia şi apoi, 
chiar dacă aş fi fost, ce? Baia este un loc interzis pentru bărbaţi? 
Nu se poate merge la Baia ca să bei apă? 

— Bine! Răspunse Clodius, ţăranii din Arpinum au vreo 
legătură cu apele de acolo, oricare ar fi ele? 

— N-ai decât să-l întrebi pe marele tău patron, replică Cicero, 
dacă n-ar fi fost foarte fericit să bea apă la Arpinum. 

Marele patron era Cezar, dar la ce erau bune apele de la 
Arpinum, aceasta n-o ştim. 

Pasajul acesta este obscur şi nu cunoaştem dacă vreun 
comentator l-a explicat; dar după câte se pare, era ceva jignitor, 
căci Clodius se enervă. 


— Senatori romani, strigă el, cât o să-l mai suportăm printre 
noi pe acest rege? 

La aceasta Cicero răspunde printr-un calambur pe care vom 
încerca să-l facem înţeles. 

În latineşte rege se spune rex. Sora lui Clodius se căsătorise 
cu Marcius Rex; Marcius Rex este foarte bogat; Clodius este 
amantul surorii sale; graţie influenţei acesteia el spera să fie 
trecut în testamentul cumnatului Său, dar în această privinţă 
speranţa îi fusese spulberată. 

— Rege, rege, răspunse Cicero. Ah! Tu ai ce ai cu Rex care nu 
te-a trecut în testament, pe tine care ai şi tocat jumătate din 
moştenire. 

— Dar tu, reluă Clodius, tu ai cumpărat casa de la Crassus cu 
banii moşteniţi de la tatăl tău? 

În adevăr, Cicero cumpărase de la Crassus o casă pe care o 
plătise cu trei milioane cinci sute de mii de sesterţi. 

lată scrisoarea pe care i-o trimisese prechestorului Sextius: 
„Felicitându-mă zilele trecute pentru că am cumpărat casa lui 
Crassus, m-ai hotărât, căci numai după ce am primit 
complimentele tale am cumpărat-o cu trei milioane cinci sute de 
mii de sesterţi. De aceea mă văd acum înglodat în datorii încât 
caut să intru în orice conspirație, numai dacă ar binevoi să mă 
primească!” 

— Cumpărată? Ripostează Cicero, când Clodius vorbeşte de 
cumpărat mi se pare că este vorba de judecători, nu de case. 

— Îmi dau seama că eşti pornit împotriva judecătorilor: ai 
afirmat în faţa lor că eu eram la Roma în ziua misterelor lui Bona 
Dea, şi ei n-au voit să te creadă pe cuvânt. 

— Te înşeli, Clodius; dimpotrivă, douăzeci şi cinci au crezut 
cuvintele mele: în cuvintele tale n-au crezut treizeci şi unu, şi de 
aceea a trebuit să fie plătiţi dinainte. 

La răspunsul acesta huiduielile l-au făcut pe Clodius să tacă. 

Toate acestea erau puţin parlamentare, cum am zice astăzi, 
dar noi am văzut şi auzit mai mult decât atât. 

Se înţelege că din momentul acela se declarase un război 
între Cicero şi Clodius. Vom vedea că războiul acesta îl va duce 
pe Cicero la exil şi pe Clodius la moarte. 

În aşteptare, care era pentru Clodius problema cea mare? Să 
se răzbune de toate insultele aduse de Cicero, ale cărui cuvinte, 


repetate din Senat până în Câmpul lui Marte, îl însemnaseră 
asemeni unui fier roşu. 

Cicero avea boala oamenilor de spirit: nu putea să-şi ţină 
gura; trebuia ca spiritul acesta diavolesc să izbucnească, chiar 
împotriva prietenilor, a părinţilor sau a aliaţilor săi. 

— Cine l-a legat pe ginerele meu de sabia asta? Spuse el 
văzând pe soţul fiicei sale purtând la şold o sabie aproape cât el 
de lungă. 

Fiului lui Sylla îi mergea rău; el îşi vindea lucrurile şi pentru 
asta afişa lista lor. 

— Prefer afişele tatălui decât ale fiului, spunea Cicero. 

Confratele său Vatidius avea scrofulă; într-o zi, după ce 
pledase şi Cicero îl ascultase: _ 

— Ce crezi despre Vatidius? Il întrebă cineva. 

— Îl găsesc cam umflat, răspunse Cicero. 

Cezar propuse împărţirea Campaniei: mare emoție printre 
senatori. 

— N-am să îngădui, cât voi trăi, această împărţire, spuse 
Lucius Gellius, care avea optzeci de ani. 

— Cezar o să aştepte, observă Cicero, Gellius nu cere prea 
mult timp. 

— Prin mărturia ta ai pierdut mai mulţi cetăţeni decât ai salvat 
cu elocinţa, îi spuse Metellus Nepos. 

— Se poate, răspunse Cicero; asta înseamnă că am mai multă 
corectitudine decât talent. 

— Am să te copleşesc cu injurii, îi spuse un tânăr acuzat că îşi 
otrăvise tatăl cu prăjituri. 

— Fie, răspunse Cicero, de la tine prefer injurii decât prăjituri. 

Într-un proces îl citase ca martor pe Publius Costa, care, fără 
să cunoască nicio boabă de legislaţie, avea pretenţia că este 
jurisconsult. 

Întrebat, Publius răspunse că nu ştia nimic. 

— Ei bine! Spuse Cicero, ce crezi că eşti întrebat despre 
drept? 

Metellus Nepos era mai ales ţinta atacurilor sale. 

— Cine este tatăl tău? Îl întrebă acesta pe Cicero într-o zi, 
crezând că-l încurcă din cauza originii sale de jos. 

— Dragă Metellus, răspunse Cicero, maică-ta ţi-a făcut ţie 
răspunsul mai dificil decât mie. 


Acelaşi Metellus care era acuzat că, în privinţa banilor, avea 
mâinile cam lungi, îi făcuse preceptorului său o înmormântare 
magnifică şi-i aşezase pe mormânt un corb din piatră. 

Cicero îl întâlni. 

— Ce bine ai făcut că ai pus un corb pe mormântul 
preceptorului tău! li spuse oratorul. 

— De ce? 

— Pentru că te-a învăţat mai degrabă să furi decât să 
vorbeşti... 

— Prietenul pentru care pledez, spunea la un proces Marcus 
Appius, m-a rugat să pun în apărarea sa grijă, logică şi bună 
credinţă. 

— Şi ai inima să nu faci nimic din tot ce te-a rugat prietenul! Îl 
întrerupse Cicero. 

Lucius Sotta îndeplinea funcţia de cenzor în timpul când 
Cicero candida pentru consulat. Lucius Cotta era un beţiv 
notoriu. 

In timpul discursului pe care îl adresa poporului, Cicero ceru 
să bea. Prietenii profită de momentul întreruperii, se strâng în 
jurul său şi-l felicită. 

— Aşa e, dragi prieteni, spuse el, strângeţi-vă în jurul meu ca 
să nu mă vadă cenzorul că beau apă: nu mi-ar ierta-o niciodată. 

Marcus Gallius, despre care se spunea că era fiul unor sclavi, 
ajunsese senator şi citea acolo scrisori cu o voce puternică şi 
strălucitoare. 

— Ce voce frumoasă! Spuse unul din ascultători. 

— Te cred şi eu, spuse Cicero, a fost crainic public. 

După două mii de ani, glumele acestea nu ni se par Prea pline 
de haz, dar e sigur că ele erau încă şi mai puţin pline de haz 
pentru cei pe seama cărora erau făcute. 

Pe Antoniu îl numea Troiana; pe Pompei, Epicrate; pe Cato, 
Polydamas; pe Crassus, Chelul; pe Cezar, Regina şi pe sora lui 
Clodius, zeiţa cu ochi de bou, pentru că, asemeni Junonei, era 
soţia fratelui său. 

Toate acestea îi creau lui Cicero o mulţime de duşmani, şi încă 
duşmani teribili, căci rănile pe care le producea loveau direct în 
amorul lor propriu. 


Dacă Antoniu a pus să i se taie capul şi mâinile şi i le-a țintuit 
pe tribuna din For şi dacă Fulvia i-a înfipt un ac în limbă, asta a 
fost pentru că mâna lui Cicero scrisese Filipicele. 

Să vedem cum se putea răzbuna Clodius pe Cicero. 

XXVI 

Cicero se lăuda cu un lucru, pe care romanii rigizi i-l reproşau 
mereu: că în urma Conjuraţiei lui Catilina condamnase cetăţeni 
romani la moarte, în special pe Lentulus şi pe Caethegus, deşi 
legea nu permitea condamnarea la moarte a unui cetăţean, ci 
numai la exil. 

Cicero ar fi trebuit acuzat: dar, fiind senator, nu putea Fi 
acuzat decât de un tribun al poporului. Şi nu putea fi tribun al 
poporului decât dacă erai din popor. Or, Clodius nu era doar 
nobil, ci şi patrician. 

Ca să se înlăture această dificultate se recurse la un 
subterfugiu. 

Am vorbit de limba nestăpânită a lui Cicero. 

Într-o zi îi veni ideea să ia apărarea lui Antoniu, fostul său 
coleg, împotriva lui Pompei şi a lui Cezar, şi-i atacă în ziua aceea 
pe Pompei şi pe Cezar aşa cum ştia el să atace, cu toată 
cruzimea. 

Trei ore mai târziu, după această ieşire, Cezar şi Pompei 
publicară plebiscitul care autoriza adoptarea lui Clodius de către 
Fonteius, un plebeu modest. 

Din clipa aceea, nu mai era nicio îndoială, Clodius avea să fie 
numit tribun al poporului. 

Şase luni mai înainte, Cicero îi scrisese lui Atticus: „M-a vizitat 
Cornelius — Bineînţeles Cornelius Balbus, om de încredere. 

— El mi-a garantat că Cezar mă va consulta în toate. Or, iată 
cum văd eu sfârşitul tuturor acestora: o legătură strânsă cu 
Pompei şi la nevoie cu Cezar; niciun duşman care să nu revină la 
mine; bătrâneţe liniştită.” 

Sărmanul Cicero! 

Dar când a auzit că Clodius solicită tribunalul, că Cezar este şi 
el amestecat cu ceva în adopţiunea lui de către Fonteius, iată ce 
comunică lui Atticus despre această mare veste, în scrisoarea sa 
datată din Tres-Tavernes, aprilie 695. 

„Să vezi ce întâlnire! Mergeam liniştit pe Via Appia spre 
Antinum şi ajunsesem la Tres-Tavernes. Era ziua sărbătorii lui 


Ceres, văd în faţa mea pe scumpul meu Curion, venind dinspre 
Roma. 

— Nu ştii nicio noutate? Mă întrebă Curion. 

— Nu, îi spun eu. 

— Clodius, solicită tribunatul. 

— Ce spui? 

— Este mare duşman al lui Cezar şi se spune că vrea să 
anuleze toate actele lui Cezar... 

De un an, Cezar nu mai era consul. 

— Şi Cezar ce spune? 

— Cezar spune că n-are niciun amestec în adopţiunea lui 
Clodius”. 

Apoi Cicero trece la un alt subiect. 

Insă, în iulie, lucrurile se schimbă; el îşi datează scrisoarea din 
Roma. 

Tot lui Atticus îi scrie: „Aşteptând, dragul de Clodius nu 
încetează să mă amenințe şi se declară pe fată duşmanul meu. 
Furtuna este deasupra capului meu: la prima lovitură, vino 
repede.” 

Totuşi, Cicero nu poate crede că este în pericol. 

Pompei îi dă cuvântul său că Clodius nu va întreprinde nimic 
împotriva lui. 

Cezar, care a obţinut guvernarea Galiei pe timp de cinci ani, îi 
oferă o locotenentă în armata sa. 

„Cezar mă solicită mereu ca locotenent, spune Cicero; ar fi o 
salvare mai mult decât onorabilă; dar nu vreau. 

— Atunci, ce vreau? Să încerc să lupt? Mai degrabă, da.” 

Şi, în adevăr, va încerca să lupte. 

Insă, în august, lucrurile şi-au căpătat toată gravitatea, iar 
pericolul a început să se contureze. 

„Aşteptând, dragă Atticus, fratele zeiţei noastre cu ochi de 
bou nu merge cu jumătăţi de măsură în amenințările lui 
împotriva mea. In fata lui Sampciseramus (una din poreclele pe 
care Cicero i le dă lui Pompei) el neagă proiectele sale, dar se 
mândreşte şi se laudă cu ele la toată lumea. Tu mă iubeşti 
sincer, nu-i aşa? Da. Ei bine, dacă dormi, sari repede din pat; 
dacă te-ai sculat, porneşte; dacă ai pornit, grăbeşte-ţi paşii; 
dacă fugi, pune-ţi aripi. Trebuie să fii la Roma când se vor întruni 


comiţiile şi, dacă e imposibil, atunci cel mai târziu pentru 
momentul când se va anunţa votul.” 

Opt luni mai târziu, totul s-a comis iar Cicero îi scrie aceluiaşi 
Atticus: „Anul de la facerea Romei 696, Vibona, ţara brutienilor, 
3 aprilie. 

Facă cerul, dragul meu Atticus,. Să-ţi mulţumesc într-o zi că 
m-ai forţat să trăiesc! Dar până acum tare am regretat că te-am 
ascultat. Te conjur, vino imediat să mă întâlneşti la Vibona, unde 
m-a condus o schimbare de direcţie indispensabilă; vindi! Vom 
fixa împreună itinerariul şi locul unde să mă retrag. Aş fi 
surprins dacă n-ai veni, dar sunt sigur că vei veni.” 

Ce se întâmplase? 

Cleuus fusese numit tribun spre sfârşitul anului 695. Consuli 
erau Piso şi Gabinius. El a început prin a şi-i apropia, intervenind 
să i se dea lui Piso Macedonia şi lui Gabinius Siria. 

Din această cauză Cicero nu mai putea găsi sprijin decât la 
Crassus, la Pompei sau la Cezar. 

Cu Crassus nu era niciun pericol: el îl detesta pe Cicero, care 
în orice moment râdea de el, numindu-l Chelul, milionarul, 
Calvus sau Dives. Pompei, îndrăgostitul de cincizeci de ani, era 
cu totul în stăpânirea farmecelor tinerei sale soţii, lulia; şi, după 
cum am văzut, la spaima lui Cicero se mulțumea să răspundă: 
„Nu-ţi fie frică, răspund eu de toate!” 

Cezar, deşi manifesta faţă de Cicero multă prietenie, de când 
cu afacerea Catilina, aprecia prea mult talentul oratorului pentru 
a-i refuza protecţia; dealtfel, Cezar, protejându-l pe Cicero, se 
achita faţă de Cicero care îl protejase pe Cezar. 

Cum am văzut, Cezar îi oferise lui Cicero o locotenenţă în 
armata sa. Cicero fusese pe punctul de a o accepta. 

Simţind că duşmanul îi scapă, Clodius alergă la Pompei. 

— De ce vrea Cicero să plece din Roma? Întrebă el. Crede că 
am ceva cu el; Absolut nimic! Cel mult cu Terentia, soţia lui, dar 
faţă de el, pe zeii din cer! N-am nici ură, nici mânie. 

Pompei repetă lui Cicero cuvintele acestea, adăugind garanţia 
sa personală. 

Cicero se crezu salvat şi-i mulţumi lui Cezar pentru 
locotenenţă. 

Cezar ridică din umeri. 


Şi, în adevăr, într-o bună dimineaţă, Clodius acuză pe Cicero. 
Se ştie că trimisese la moarte fără judecată pe Lentulus şi pe 
Caethegus. 

Acuzat de Clodius, Cicero nu îndrăzni să facă apel la Cezar, 
care îl prevenise. Alergă la Pompei, care îi spusese întotdeauna 
că n-avea de ce să se teama. 

Pompei îşi trăia liniştit luna de miere în vila sa de pe muntele 
Albano. 

| se anunţă vizita lui Cicero. 

Pompei ar fi fost foarte încurcat dacă ar fi dat ochii cu Cicero; 
el fugi pe o poartă secretă. Lui Cicero i se arătă toată casa 
pentru a-i dovedi că Pompei nu era acolo. _ 

Inţelese că era pierdut. Se întoarse la Roma, se Imbrăcă în 
haine de doliu, lăsă să-i crească barba şi părul şi străbătu oraşul 
implorând poporul. 

La rândul său, Clodius, însoţit de partizanii săi, mergea zilnic 
în calea lui Cicero şi îl ironiza că-şi schimbase îmbrăcămintea, în 
timp ce prietenii lui adăugau la amenințările lui Clodius pietre şi 
noroi. 

Cu toate acestea, cavalerii rămăseseră credincioşi fostului lor 
comandant; tot ordinul se îmbrăcase în haine de doliu odată cu 
el; peste cincisprezece mii de tineri îl însoțeau, cu părul în 
dezordine, implorând poporul. 

Senatul făcu mai mult: el decretă doliu public şi ordonă ca toţi 
cetăţenii romani să se îmbrace în negru. 

Insă Clodius înconjură Senatul cu oamenii lui. 

Atunci, senatorii se repeziră peste vestibul, rupându-şi togile 
de pe ei şi scoțând strigăte de disperare; din nefericire togile 
sfâşiate nu impresionară poporul. 

Din momentul acela, era de susţinut o luptă, o bătălie de 
rezolvat pe calea armelor. 

— Rămâi, îi spunea Lucullus, şi garantez eu de succes. 

— Pleacă, îi spunea Cato, şi poporul, sătul de nebunia şi 
violențele lui Clodius, te va regreta curând. 

Cicero preferă sfatul lui Cato în locul sfatului lui Lucullus. Avea 
curajul civil, dar n-avea deloc curajul militar. 

În mijlocul unui tumult înfricoşător, el luă o statuie a Minervei, 
pe care o păstra în casă cu o venerație deosebită, şi o duse în 
Capitoliu, unde o închină cu această inscripţie: MINERVET, 


CONSERVATOAREA ROMEI Apoi, pe la miezul nopţii, ieşi din 
Roma şi străbătu Lucania pe jos, însoţit de prietenii săi. 
ltinerariul său îl putem urmări după scrisori: la 3 aprilie îi scrie 
lui Atticus din ţara brutienilor; la 8 aprilie îi scrie tot lui, din 
Lucania; pe la 12, tot lui, în drum spre Brindisi; la 18 aceeaşi 
lună, tot lui, din Ţara Tarentum; la 30, soţiei, fiului şi fiicei sale, 
din Brindisi; şi, în sfârşit, la 29 mai, lui Atticus”, din Tesalonic. 

Imediat după ce se află de fuga sa, Clodius obţinu împotriva 
lui Cicero un decret de exil şi publică un edict care interzicea 
tuturor cetăţenilor, de pe o porţiune de cinci sute de mile de 
frontierele Italiei, să-i dea apă şi foc, sau să-l primească sub 
acoperişul lor. 

Abia trecuseră doisprezece ani de când scrisese cu trufie: 
Armele lasă loc togii şi laurii luptelor — trofeelor cuvântului. 

Şi totuşi, învingător al lui Catilina, nu blestema zeii pentru exil: 
cea mai mare nenorocire a ta nu va fi exilul, cel mai mare 
duşman al tău nu va fi Clodius! 

XXVII 

În tot timpul acestei dispute, Cezar se ţinuse deoparte. El nu 
luă parte făţiş nici lui Clodius, nici lui Cicero; lăsase lucrurile să 
se desfăşoare de la sine. 

Aruncându-şi ochii asupra Romei, vedea un oraş pradă celei 
mai cumplite anarhii, un popor care nu ştia alături de cine să 
meargă. 

Pompei era o mare glorie, dar mai mult aristocratică decât 
populară. 

Cato era o mare faimă, dar mai mult admirată decât iubită. 
Crassus o mare bogăţie, dar mai mult invidiată decât onorată; 
Clodius o mare îndrăzneală, mai mult strălucitoare decât solidă; 
Cicero era uzat, Bibulus uzat, Lucullus uzat, Catulus mort. 

Cât priveşte corpurile constituite în stat, cu ele era şi mai rău! 
De când cu achitarea lui Clodius, Senatul îşi pierduse 
autoritatea; de când cu fuga lui Cicero, cavalerii erau 
dezonoraţi. 

Cezar înţelese că venise timpul să părăsească Roma. 

Ce rivali lăsa acolo? Pe Crassus, Pompei şi Clodius. 

Cato era un nume, un zgomot, o rumoare, dar nu o rivalitate. 

Crassus cerea război împotriva părţilor. Era pe cale să-l 
obţină; el urma să plece, la şaizeci de ani, într-o expediţie 


îndepărtată, la nişte popoare sălbatice, feroce, neiertătoare; era 
foarte probabil că n-avea să se mai întoarcă. 

Pompei avea patruzeci şi opt de ani, o soţie tânără şi un 
stomac bolnav. Ajunsese destul de rău cu Clodius, care îl insulta 
în public. 

Clodius pusese mâna pe frumoasa locuinţă a lui Cicero, pentru 
care îi reproşase în plin Senat că o plătise cu trei milioane cinci 
sute de mii de sesterţi. El o căpătase de pomană; doar cu 
oboseala de a o lua. 

— Voi ridica un portic frumos la Carena, spusese Clodius, ca 
să facă pereche cu porticul meu de pe muntele Palatin. 

Porticul lui de pe muntele Palatin era casa lui Cicero; porticul 
lui de la Carena va fi casa lui Pompei. 

Clodius avea treizeci de ani, o reputaţie execrabilă, o 
inteligenţă inferioară lui Catilina. Trebuia să fie ori strivit sub 
Pompei, ori, din fericire pentru el să-l învingă el pe acesta. Dacă 
ar fi fost strivit de Pompei, cu siguranţă că Pompei şi-ar fi 
pierdut prin această victorie restul popularității; dacă l-ar fi 
învins pe Pompei, Clodius nu era un duşman care să-l îngrijoreze 
pe Cezar în mod deosebit. 

Cu toate acestea, Cezar îşi dădea seama că era timpul să facă 
ceva măreț, ca să se re călească, pentru a ne exprima astfel. 
Nu-şi putea ascunde că până atunci — avea peste patruzeci de 
ani — nu fusese decât un demagog vulgar, inferior în 
îndrăzneală lui Catilina şi în gloria militară lui Pompei şi chiar lui 
Lucullus. 

Marea lui superioritate fusese că ştiuse, la treizeci de ani, să 
facă datorii de cincizeci de milioane; dar, după ce-şi plătise 
datoriile, superioritatea aceasta se pierduse. 

Este adevărat că după Clodius era omul cel mai desfrânat din 
Roma. Dar, oare, Cezar nu spusese că prefera să fie primul într- 
un sat decât la doilea în capitala lumii? 

Ultimele sale combinaţii politice nu fuseseră fericite şi, după 
rezultatul lor, rămăsese în urma lui Clodius. 

În ziua în care Pompei, ameţit de prima lui noapte de nuntă, îi 
acordase guvernarea Galiei transalpine şi a lliriei şi comanda a 
patru legiuni, se produsese chiar în popor o teribilă opoziţie 
împotriva acestui decret. 

Cato se puse în fruntea acestei opoziții. 


Cezar voise să intimideze rezistenţa în şeful său; el porunci 
arestarea lui Cato şi aruncarea lui în închisoare. Dar această 
brutalitate avu atât de puţin succes încât însuşi Cezar fusese 
obligat să ordone unuia din tribuni să-l scoată pe Cato din 
mâinile lictorilor. 

Într-o altă zi, când tribunul Curion, fiul bătrânului Curion, făcea 
o opoziţie care ameninţa să devină îngrijorătoare, fu instigat un 
delator, Vettius. Acesta acuză pe Curion, Passellus, Cepion, 
Brutus şi Lentulus, fiul flaminului, că au voit să-l asasineze pe 
Pompei. Însuşi Bibulus îi adusese lui Vettius un pumnal; ca şi 
când un pumnal ar fi fost un lucru foarte greu de procurat la 
Roma, încât Bibulus fusese obligat să aibă grijă de procurarea 
unei asemenea arme. 

Vettius fusese huiduit şi băgat la închisoare. A doua zi fusese 
găsit spânzurat, atât de la moment pentru Cezar, încât, dacă 
unul din reproşurile care i se făceau n-ar fi fost marea lui 
omenie, s-ar fi putut crede, pe bună dreptate, că participase cu 
ceva la o sinucidere care venea la un moment atât de potrivit. 

Era, deci, bine din toate punctele de, vedere ca Cezar să se 
retragă din acest magnific consulat ale cărui hotare nu erau 
decât la cincizeci de leghe departe de Roma. 

Dealtfel nici nu era timp de pierdut: când eram gata de 
plecare, un acuzator se pregătea să-l denunțe. 

„Ah! Spune Michelet, aş fi vrut să văd, în momentele acelea, 
această figură palidă şi albă, trecută înainte de vreme din cauza 
desfrâului de la Roma, pe omul acesta delicat şi epileptic 
mergând pe ploile din Galia în fruntea legiunilor, traversând înot 
fluviile noastre, sau călare între lecticile în care erau purtaţi 
secretarii lui, dictând patru sau şase scrisori deodată, agitând 
Roma din îndepărtata Belgie, exterminând în drumul său două 
milioane de oameni şi supunând în zece ani Galia, Rinul şi 
Oceanul de Nord”. 

Da, ar fi fost interesant, pentru că Cezar nu promitea nimic din 
toate acestea. 

Vreţi să ştiţi cum trata Catul, amantul surorii lui Clodius, al 
soţiei lui Metelus Celer, pe care o numea Lesbia lui în amintirea 
desfrânatei Sapho din Lesbos, cum îl trata Catul înainte de 
plecarea în Galia? 

— Adevărul este că nici la înapoiere nu-l tratează altfel. 


— Aşadar, spuneam, vreţi să ştiţi cum îl tratează? 

ÎN CAESAREM 

„Nici nu mă gândesc să-ţi plac, Cezar, şi puţin îmi pasă dacă 
eşti alb sau negru...” 

ÎN CAESARIS CINAEDOS Cinaedos sunt băieţii lui. 

„îţi plac toate păcatele şi ţie şi experimentatului tău Suffetius; 
foarte bine! Ar fi trebuit, totuşi, să vă fi săturat de capul ascuţit 
a lui Otto, de emanaţiile ascunse ale lui Libon şi de picioarele 
nespălate ale lui Vettius, Hai, 

Imperator inimitabil, supără-te iar pe iambii mei, cărora nu le 
pasă de mânia ta”. 

ÎN MAMURRAM ET CAESAREM 

„Ce frumos cuplu de îndrăgostiţi faceţi amândoi, desfrânatul 
Mamurra şi impudicul Cezar! Amândoi degradaţi, unul la Roma, 
celălalt la Formies, amândoi ofiliţi, amândoi bolnavi de atâtea 
excese, fraţi gemeni de viciu, amândoi savanţi în desfrâu, 
cărora le ajunge la amândoi o singură lectică, adulteri lacomi, 
rivali pe bărbaţi şi pe femei! Oh! Cu adevărat, faceţi împreună 
un cuplu de toată frumuseţea!” 

Cu asemenea versuri era salutată plecarea cuceritorului 
Galiei. 

Şi trebuie să mărturisim că merită din plin aceste afronturi de 
care nici prin gând nu-i trecea să se supere. 

În timpul consilatului său, Bibulus îl desemna pe Cezar, în 
edictele sale, numai sub numele de „regina Bitiniei”. El spunea 
că, după ce iubise un rege, ajunsese să iubească regalitatea. 

Un soi de bufon, pe nume Octavianus, căruia meseria sa îi 
permitea să spună orice, întâlnindu-i odată pe Pompei şi pe 
Cezar, salutase cu voce tare pe Pompei cu numele de rege şi pe 
Cezar cu titlul de regină. 

Caius Memmius îi reproşase că servise pe Nicomede la masă 
şi-i oferise cupa de băut, amestecat printre sclavele şi eunucii 
acestui prinţ. 

Într-o zi, în plin Senat, în timp ce Cezar apăra cauza Nişei, fiica 
lui Nicomede, amintind obligaţiile pe care le avea faţă de acest 
prinţ, Cicero îi spusese: Nu mai vorbi de obligaţiile tale; se ştie şi 
ce i-ai dat lui Nicomede şi ce ai primit de la el. 

Lista amantelor sale era imensă. În momentul plecării sale în 
Galia i se atribuiau Pastumia, soţia lui Servius Sulpicius; Lollia, 


soţia lui Auler Gabinus; Tertulia, soţia lui Crassus, şi Servilia, 
sora lui Cato. 

Am spus că acesteia din urmă îi dăruise o perlă valorând o 
sută zece, o sută douăzeci de mii de franci; când i s-a povestit 
lui Cicero, acesta răspunse: 

— Bine, dar nu e chiar atât de scump pe cât vi se pare. 
Seroilia i-o dă şi pe fiica ei. Terţia, pentru a mai reduce din 
datorie Mai târziu, îl vom vedea amantul lui Eunoe, frumoasa 
regină maură şi al Cleopatrei, încântătoarea nimfă greacă, 
transplantată pe pământul Egiptului. 

În sfârşit, Curion tatăl rezuma în aceste câteva cuvinte toate 
vorbele rele care se spuneau despre Cezar: 

— Cezar este bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor 
bărbaţilor. 

Era cât pe aci ca un act public să constate partea primă a 
acestei bârfe. 

„Helvius Cinna, tribun al poporului, spune Suetoniu, a 
mărturisit de mai multe ori că avea pregătită o lege pe care 
urma să o publice în absenţa lui Cezar şi la ordinul lui, şi prin 
care să i se permită să-şi ia câte soţii ar fi voit, pentru a putea 
avea urmaşi.” 

Ceea ce îl face pe dl. Champagny să se aventureze şi să scrie, 
în frumoasa lucrare despre lumea romană, că lulius Cezar era 
mult mai complet decât Isus Cristos, care n-avea decât toate 
virtuțile, pe când Cezar avea nu numai toate virtuțile, dar şi 
toate viciile. 

Acum, să-l lăsăm pe Cezar să plece în Galia; să-l lăsăm să-şi 
strângă corturile mari ca nişte palate, să încarce lecticile, 
adevărate camere mobilate; să-l lăsăm să-şi ia covoarele de 
purpură şi podelele din marcheterie. Fiţi liniştiţi, la nevoie, va 
merge în fruntea legiunilor sale, pe jos, cu capul descoperit, în 
plin soare, pe ploaie cu găleata. Va face treizeci de leghe pe zi 
călare sau în căruţă. Când un râu i se iveşte în drum, el îl va 
trece înot sau pe burdufuri; când întâlneşte zăpezile Alpilor, el le 
va înfrunta făcându-şi drum cu scutul, în timp ce soldaţii le vor 
străpunge cu suliţele, cu spadele sau chiar cu săbiile. Niciodată 
nu-şi va angaja armata pe un drum pe care nu l-a cercetat mai 
înainte. Când îşi va trece legiunile în Anglia, pentru că auzise că 
pe coastele britanice se pescuiau perle mai frumoase decât în 


mările Indiei, va cerceta personal drumul şi va vizita porturile 
care puteau constitui adăposturi sigure pentru flotă. Intr-o zi, 
aflând că armata sa, de care se despărţise ca să urmeze o 
întâmplare fericită, era asediată în propriul său cantonament, se 
va deghiza în gal şi va străbate rândurile duşmanilor. Altă dată, 
cum aştepta în zadar nişte întărituri care nu mai veneau, se va 
arunca într-o barcă şi va porni singur în căutarea lor. Nicio 
prevestire nu-i va opri înaintarea; niciun augur nu-i va schimba 
planurile. Chiar dacă victima va scăpa din mâinile 
sacrificatorului, el Nu se va opri să meargă împotriva lui Scipio şi 
a lui Juba. Coborând din corabie şi căzând în momentul când 
punea piciorul pe pământul Africii, va spune: „Africa, eşti a 
mea!” Niciodată nu-şi va face idei preconcepute, căci hotărârea 
o va lua influenţat de împrejurări. Geniul său va improviza 
planul pe care îl va urma. Va lupta fără să aibă un plan pregătit 
dinainte. Va ataca după un marş; nu se va sinchisi câtuşi de 
puţin dacă timpul e bun sau rău, va căuta, însă, întotdeauna ca 
duşmanul să aibă în faţă ploaia sau zăpada. Niciodată nu-şi va 
pune în derută adversarul, fără să pună mâna pe campamentul 
acestuia Când inamicul îi va întoarce spatele, nu-i va da răgaz 
să-şi revină din spaimă. În momentele critice, va înlătura toţi 
caii, inclusiv calul său, pentru a-şi obliga soldaţii să învingă, 
neavând posibilitatea să fugă. Când trupele sale vor da înapoi, 
el, personal, le va regrupa, oprind fugarii cu propriile sale mâini, 
forţându-i, oricât de îngroziţi ar fi fost, să-şi întoarcă faţa spre 
duşman. Un portdrapel pe care-l va opri astfel îl va ameninţa cu 
vârful suliţei, dar el va îndepărta vârful suliţei cu pieptul. Un 
altul îi va lăsa stindardul pe care îl purta; cu stindardul în mână, 
va merge împotriva duşmanului. După bătălia de la Pharsalus, 
mergând înaintea trupelor sale şi traversând Helespontul într-o 
mică barcă, va întâlni pe Lucius Cassius cu zece galere şi-l va 
face prizonier pe acesta împreună cu toate cele zece galere ale 
sale în sfârşit, cu prilejul unui atac asupra unui pod din 
Alexandria, va fi obligat să se arunce în mare şi să înoate peo 
distanţă de vreo două sute de paşi, până la nava cea mai 
apropiată, purtând, sus, în mâna stângă, ca să nu se ude, 
hârtiile pe care le avea asupra lui şi ţinând cu gura cămaşa de 
zale, ca să nu lase duşmanului vreun trofeu. 


Or, iată-l plecat, plecat ca să se rătăcească în acest haos 
barbar şi războinic care se numeşte Galia şi care convine atât de 
bine geniului său. 

Să vedem ce se va întâmplă în timpul absenței sale cu Cicero 
în exil, cu Pompei, lipsit de popularitate şi cu Clodius, pentru un 
moment, regele neîncoronat al mulţimii. 

XXVIII 

Am spus că Cicero plecase. 

Multe prevestiri — cunoaşteţi influenţa pe care prevestirile o 
aveau asupra romanilor şi acum, în toate, vedeau o prevestire 
— multe prevestiri indicaseră că exilul său nu avea să fie de 
lungă durată. 

Când s-a îmbarcat la Brindisi pentru a merge la Dyrrachium, 
vântul fusese favorabil la început, apoi îşi schimbase direcţia şi-l 
aruncase, a doua zi, pe locul de unde plecase. Prima prevestire. 

Porneşte din nou; de data aceasta vântul îl duce la destinaţie, 
dar în momentul în care se pregătea să pună piciorul pe uscat, 
pământul se cutremură, iar marea se retrase din faţa lui. A doua 
prevestire. 

Apoi, căzu într-o adâncă descurajare. El, care spunea 
întotdeauna când era numit orator: „Spuneţi-mi filosof”, deveni 
melancolic ca un poet, melancolic ca Ovidiu exilat în ţara 
tracilor. 

Cea mai mare parte din timp era foarte trist, aproape disperat, 
privind spre coastele Italiei cum ar fi făcut un amant nefericit, 
spune Plutarh. 

Melancolia, muza aceasta foarte modernă, bănuită de Ovidiu, 
este un lucru atât de rar la cei vechi încât nu rezistăm dorinţei 
de a traduce o scrisoare a lui Cicero către fratele său. Ea îl 
prezintă pe marele orator sub un aspect sub care este complet 
necunoscut. 

Scrisoarea aceasta, semnată de Cicero, ar fi putut foarte bine 
să fie semnată de Andre Chenier sau de Lamartine. Este datată 
din Tesalonic, la 13 iunie, anul 696 de la fundarea Romei. 

„Fratele meu! Fratele meu! Fratele meu! Cum? Dacă-ţi trimit 
sclavi fără scrisori, mă crezi supărat pe tine şi spui că nu vreau 
să te mai văd. Eu să fiu supărat pe tine, fratele meu? Spune-mi, 
este oare cu putinţă aşa ceva? Dar cine ştie? In realitate, poate 
că tu m-ai întristat! Poate duşmanii tăi m-au pierdut! Poate că 


invidia ta este cauza exilului meu! Poate că nu sunt eu cauza 
ruinei tale; iată răsplata consulatului meu atât de lăudat! El mi-a 
răpit copiii, patria, averea, iar ţie, ţie, dacă nu m-ar fi răpit decât 
pe mine, nu m-aş plânge câtuşi de puţin. Tot ce-am avut nobil şi 
bun, de la tine mi-a venit, dar spune-mi, ce ţi-am dat eu, oare, în 
schimb?  Doliul durerii mele, îngrijorare pentru soarta ta, 
necazuri, întristare, singurătate şi eu să Nu vreau să te văd! Oh! 
Eu n-aş vrea să mă vezi, căci, vai! Dacă m-ai vedea, n-aş mai fi 
acela pe care l-ai cunoscut, care, plângând, se despărţea de 
tine, care aveai şi tu ochii în lacrimi. Iți spun, Quintus, din fratele 
acela n-a mai rămas nimic, nimic decât doar umbra, imaginea 
unui mort care respiră. De ce, oare, n-am murit? De ce nu m-ai 
putut vedea mort, cu ochii tăi? De ce nu te-am lăsat oare să 
supravieţuieşti nu numai vieţii mele, dar şi gloriei mele? Oh! Iți 
mărturisesc, pe toţi zeii, că eram cu un picior în mormânt când 
m-am auzit chemat de o voce. Îmi spunea, şi eu o auzeam 
adresându-mi-se din toate părţile, că o parte din viaţa ta se 
găsea în viaţa mea. Şi atunci am rămas să viețuiesc! 

lată în ce fel am greşit! lată crima pe care am făptuit-o. Dacă 
m-aş fi sinucis aşa cum mă băteau gândurile, ţi-aş fi lăsat o 
amintire uşor de apărat. Acum am făcut greşeala ca, viu fiind, 
să-ţi lipsesc; ca viu fiind, să fii obligat să te adresezi altora; 
glasul meu, care atât de des a venit în ajutorul unor străini, 
acum îţi lipseşte tocmai când tu însuţi eşti în pericol Oh! Fratele 
meu, dacă sclavii mei au venit la tine fără scrisori, nu spune: 
„Mânia este de vină!” nu, spune „Este deznădejdea, această 
supremă slăbiciune care se găseşte în adâncul lacrimilor şi a 
durerii”. Chiar scrisoarea aceasta, când o scriu, de câte lacrimi 
nu e scăldată? Sigur că tot atâtea lacrimi cât ai să verşi şi tu 
când ai s-o citeşti. Crezi că pot să nu mă gândesc la tine, şi, 
gândindu-mă, să nu izbucnesc în plâns? Şi când mi-e dor de 
fratele meu, crezi că mi-e dor numai de fratele meu? Nu, ci şi de 
gingaşa afecţiune a unui prieten, de deferenţa unui fiu, de 
înţelepciunea unui tată. Ce fericire am încercat noi vreodată, eu, 
fără tine, tu, fără mine? Vai! În timp ce eu te plâng pe tine, nu o 
plâng, oare, şi pe fiica mea Tullia? Câtă modestie! Câtă 
judecată! Câtă pietate! Fata mea, chipul meu, vocea mea, 
sufletul meu, iar fiul meu, fiul meu atât de frumos şi atât de 
drag inimii mele, fiul meu pe care am avut curajul, barbaria să-l 


smulg din îmbrăţişarea mea. Sărmanul copil! Mai pătrunzător 
decât aş fi voit, nefericitul de el pricepuse despre ce era vorba. 

Şi copilul tău, copilul tău, chipul tău pe care Cicero al meu îl 
iubeşte ca pe un frate şi-l respectă ca pe un frate mai mare! 
Oare n-am părăsit eu pe cea mai nefericită dintre femei, pe cea 
mai credincioasă dintre soţii, căreia nu i-am îngăduit să mă 
urmeze pentru ca cineva să poată veghea asupra a ceea cea 
mai rămas din averea mea şi Să-i poată ocroti pe sărmanii mei 
copii? Şi, totuşi, când am putut, i-am scris. Ţie ţi-am trimis 
scrisori prin libertul tău, Philogonus, şi cred că, până acum, le-ai 
primit. In aceste scrisori te imploram şi te rugam să faci ceea ce 
te rugasem prin gura sclavilor mei, adică să vii la Roma, cât mai 
repede cu putinţă. Mai întâi vreau să vii aici ca un protector, în 
cazul în care ar mai rămâne duşmani încă nesatisfăcuţi, în 
cruzimea lor, de nenorocirile care s-au abătut asupra noastră. 
Dacă acum ai un curaj pe care eu nu-l mai am, eu, cel pe care tu 
îl considerai atât de tare, întăreşte-te ca să fii pregătit pentru 
lupta pe care o vei avea de susţinut. Nădăjduiesc — dacă încă 
mai pot nădăjdui — nădăjduiesc că integritatea ta, dragostea pe 
care ţi-o poartă concetăţenii şi poate chiar mila de nenorocirea 
mea, te vor ocroti. Dacă exagerez primejdia care te aşteaptă, fă 
pentru mine ceea ce crezi că ar trebui făcut. Mulţi îmi scriu în 
legătură cu aceasta şi mulţi îmi spun să sper, dar eu cum să mai 
sper când văd duşmanii mei atât de puternici şi pe prieteni, că 
unii mă părăsesc, alţii mă trădează? Se tem toţi că înapoierea 
mea ar putea să le fie o remuşcare pentru ingratitudinea lor 
scelerată! Dar, chiar aşa cum sunt, sondează-i, fratele meu, şi 
scrie-mi deschis. Eu voi trăi cât timp vei avea nevoie de viaţa 
mea, cât timp mă vei crede în stare să înfrunt un pericol care te 
va ameninţa. In afară de aceasta n-aş fi în stare să trăiesc, căci, 
în adevăr, nu există forţă, prudenţă sau filosofie care să poată 
suporta asemenea dureri. 

Ştiu că avusesem un timp mai bun şi mai potrivit ca să mor, 
însă am făcut greşeala, pe care au făcut-o mulţi alţii, că l-am 
lăsat să treacă. Aşa că, să nu mai vorbim de trecut; ar fi să-ţi 
reînviu durerile, iar eu să-mi reamintesc de prostia pe care am 
făcut-o. N-am să mai cad în greşeala de a suporta necazurile şi 
ruşinea acestei vieţi mai mult decât este absolut necesar pentru 
fericirea ta şi pentru nevoile tale, ţi-o jur. Astfel, dragă frate, cel 


care încă acum câtva timp se putea socoti cel mai fericit om din 
lume, prin tine, prin copiii săi, prin soţia sa, prin bogăţia sa, cel 
care acum câtva timp se mai considera încă egalul celor mari 
prin onoruri şi prin influenţă, prin stimă şi favoare: acela a ajuns 
într-o asemenea mizerie, într-o asemenea ruină, încât trebuie să 
ia o hotărâre supremă şi să nu se mai văicărească ruşinos, nici 
pe el, nici pe ai săi. Acum, spune-mi, te rog, de ce-mi vorbeşti 
de un schimb? Oare eu nu trăiesc pe cheltuiala ta? Vai! Şi în 
privinţa asta Mă simt foarte vinovat. Ce-aş putea prevedea mai 
teribil decât de a te şti forţat să-ţi plăteşti datoriile cu fiinţa ta şi 
a fiului tău. Pe când eu am primit şi am risipit fără folos toţi banii 
pe care tezaurul Republicii mi i-a numărat în numele tău. Insă 
Mare Antonius şi Cepion au primit sumele pe care mi-ai scris să 
le dau. Mie îmi ajunge cât am pentru planurile pe care le fac; fie 
că vom învinge, fie că va trebui să disperăm, mie nu-mi mai 
trebuie nimic. Dacă s-ar întâmplă să survină vreo încurcătură 
gravă, sunt de părere să te adresezi fie lui Crassus, fie lui 
Clodius. Mai este şi Hortensius, dar nu ştiu dacă ai putea să te 
încrezi în el. Afectând o mare simpatie pentru mine, 
înconjurându-mă cu tot felul de atenţii, el a încercat mereu, 
împotriva mea, împreună cu Arrius, lucrurile cele mai odioase şi 
cele mai ticăloase. După sfaturile lor şi contând pe promisiunile 
lor, m-am prăbuşit în prăpastie. 

Însă păstrează toate astea pentru tine, ca să nu-ţi aducă 
neplăceri. Dealtfel, pe Hortensius ţi-l voi face binevoitor, prin 
Pomponius. Să împiedicăm ca vreo mărturie mincinoasă să 
realizeze versul acela care circula împotriva ta în legătură cu 
legea Aurelia, pe vremea când concurai pentru edilitate. Nu mă 
tem de nimic mai mult la ora actuală decât să văd că oamenii te 
cruţă din mila pe care le-o poţi insufla pentru mine, căci atunci 
toată ura pe care am strâns-o asupra mea se va abate asupra 
capului tău. Messala cred că ţi-e prieten cu adevărat. Cred că 
Pompei, chiar dacă nu este, ar vrea să pară că este. Asta i-aş 
ruga, dacă mi-ar mai asculta rugăciunile. Tot ce aş îndrăzni ar fi 
să-i rog să se mulţumească doar cu necazurile care ne 
copleşesc acum; în aceste necazuri, niciun ajutor nu e de 
condamnat. Dar mai e ceva, şi asta înseamnă pentru mine 
adâncă durere care mă face să şovăi; este faptul că acţiunile 
mele cele mai generoase sunt cauza persecuțiilor pe care le 


îndur. Nu-ţi dau în grijă nici pe fiica mea, care este a ta, nici pe 
Cicero al nostru. Există oare ceva pe lume care să mă fi făcut să 
sufăr şi care să nu-ţi fi produs şi ţie o egală suferinţă? Cât eşti în 
viaţă, fratele meu, sunt liniştit: copiii mei nu vor fi orfani. Cât 
despre restul, adică posibilitatea salvării mele şi speranţa de a 
reveni în patrie ca să închid ochii acolo, n-aş putea să-ţi scriu 
nimic, pentru că lacrimile strică tot ce scriu. Veghează, te rog, 
asupra Terentiei; ţine-mă la curent cu toate. În sfârşit, fratele 
meu, fii tare atât cât natura îi permite omului să fie tare într-o 
asemenea împrejurare.” 

Dar noutăţile pe care Cicero le cerea fratelui său nu erau de 
natură să-l poată linişti. După plecarea sa, aşa cum am mai 
spus, nu numai că Clodius poruncise să se afişeze hotărârea cu 
privire la exilarea lui, dar dăduse foc caselor sale de la ţară şi, 
după ce locuise un moment casa aceea faimoasă de pe Palatin, 
care costase trei milioane cinci sute de mii de sesterţi, ordonase 
să fie rasă de pe faţa pământului şi pe locul ei ridicase un 
templu Libertăţii. 

Mai mult, scosese în vânzare bunurile exilatului şi în fiecare zi 
deschidea licitaţia asupra lor. 

Dar, oricât de scăzute erau preţurile cu care se scoteau 
lucrurile la licitaţie, trebuie să recunoaştem, ca un merit al 
romanilor, niciodată preţurile fixate n-au ajuns să fie atinse. 

Acestea despre Cicero. 

Să vedem ce făceau ceilalţi. 

XXIX 

In mijlocul acestei corupţii politice, se petrecea la Roma ceva 
ciudat, care părea un spectacol oferit poporului pentru a-l face 
să se creadă în vremurile frumoase ale Republicii. Spectacolul îl 
dădea Cato. 

Cato era un fel de bufon serios căruia i se permitea să spună 
şi să facă orice. Poporul mai mult se amuza de el, decât să-l fi 
iubit, de aceea alerga să-l vadă pe Cato umblând fără tunică şi 
în picioarele goale. Cato profetiza; dar erau preziceri ca ale 
Casandrei, pe care nimeni nu le băga în seamă. 

Când Pompei luptase să-i obţină lui Cezar proconsulatul 
Galiilor, Cato îl apostrofase pe Pompei în mijlocul drumului: 

— Ah! Va să zică aşa, Pompei, te-ai plictisit de mărire şi te 
înhami la jugul lui Cezar? Deocamdată nu-ţi dai seama de 


aceasta, o ştiu, dar când vei începe să o simţi, când vei vedea 
că nu o poţi suporta, o vei face să cadă asupra Romei. Atunci ai 
să-ţi aduci aminte de avertizările lui Cato şi ai să-ţi dai seama că 
erau cinstite, drepte şi făcute în interesul tău. 

Pompei ridica din umeri şi trecea mai departe. Fiind deasupra 
fulgerelor, cum poţi să fii lovit de ele? 

După ce Clodius fusese numit tribun, înţelese că nu avea să 
fie niciodată stăpânul Romei, cât timp se găsea acolo Cato. 
Trimise după acesta. 

Cato se supuse, el, care refuzase să se ducă atunci când îl 
chemase un rege. Cato era legea: tribunul îl chema; pu (în îi 
păsa lui că tribun era Clodius sau un altul; Cato răspundea 
chemării tribunului. 

— Cato, îi spuse Clodius, eu te consider omul cel mai curat şi 
mai cinstit din Roma. 

— Oh! Exclamă Cato. 

— Da, răspunse Clodius, şi vreau să-ţi dau o dovadă Deşi mulţi 
îmi cer, şi cu mari intervenţii, să le dau comanda Ciprului, eu 
cred că tu eşti singurul demn de această comandă. [i-o ofer. 

— Tu îmi oferi mie comanda Ciprului? 

— Da. 

— Mie, Cato? 

— ie, Cato. 

— Refuz. 

— De ce refuzi? 

— Pentru că este o cursă: vrei să mă îndepărtezi din Roma. Ei 
bine, eu vreau să rămân în Roma. 

— Fie, spuse Clodius, dar te previn de un lucru: dacă nu vrei 
să te duci în Cipru de bunăvoie, ai să te duci cu forţa. 

Şi, prezentându-se imediat în fata adunării poporului, făcu să 
se voteze legea care îl numea pe Cato guvernatorul Ciprului. Nu 
mai era nicio posibilitate de refuz; Cato acceptă. 

Era tocmai în timpul tulburărilor care izbucniseră în legătură 
cu Cicero. Cato se duse la Cicero care mai era încă la Roma şi-l 
rugă să nu provoace vreo rebeliune, apoi plecă. Dar Clodius nu-i 
dădu la plecare nici nave, nici trupe, nici ofiţeri publici, ci doar 
doi grefieri, dintre care unul era un tâlhar notoriu, iar celălalt un 
om al lui Clodius. 


Cato primise ordin să gonească din Cipru pe regele Ptolemeu 
— care nu trebuie confundat cu Ptolemeu Auletul, care cânta din 
flaut, regele Egiptului — şi să readucă în Bizanţ Pe cei exilați de 
acolo. Aceste misiuni aveau ca scop să-l ţină pe Cato departe de 
Roma pe toată durata tribunatului lui Clodius. 

Înzestrat cu mijloace atât de modeste, Cato socoti că trebuia 
procedat cu prudenţă. El se opri la Rodos şi trimise înainte pe un 
prieten al său, pe nume Canidius, pentru a-l convinge pe 
Ptolemeu să se retragă fără luptă. 

Atunci i se întâmplă lui Cato acelaşi. Noroc care i se 
Întâmplase lui Pompei cu Mitridate: Canidius îi aduse vestea că 
Ptolemeu se otrăvise, lăsând o avere considerabilă. 

Cum am mai spus, Cato trebuia să se ducă şi la Bizanţ. Ce s-ar 
fi ales, în alte mâini decât ale sale, de toată bogăţia lăsată de 
Ptolemeu? 

Îşi aruncă privirea în jur şi şi-o opri pe nepotul său, Marcus 
Brutus. 

Acum amintim pentru întâia oară de acest tânăr, fiul Serviliei, 
care trecea drept nepotul lui Cezar. Rolul mare pe care îl va juca 
ne face să ne oprim un moment asupra lui, chiar acum când 
istoria îi pomeneşte numele. 

Brutus avea atunci vreo douăzeci şi doi de ani. El pretindea că 
se trage din acel faimos Junius Brutus, căruia romanii îi 
ridicaseră pe Capitoliu o statuie (de bronz ţinând în mână o 
sabie goală, pentru a arăta că el distrusese pentru totdeauna 
puterea Tarquinilor; numai că această origine îi era contestată 
de lucrările genealogice ale timpului. 

În adevăr, cum era să se tragă din Junius Brutus, când Junius 
Brutus poruncise să se taie capetele celor doi fii ai săi? 

Este adevărat că filosoful Posidonius susţine că Brutus ar mai 
fi avut şi un al treilea fiu, şi că acesta, fiind prea tânăr, nu 
participase la conspirație, aşa că, supraviețuind tatălui şi fraţilor 
săi, a fost strămoşul modernului Brutus. 

Cei care contestau această filiaţiune spuneau că, dimpotrivă, 
Brutus era de origine plebee, fiul unui oarecare Brutus, simplu 
intendent, a cărui familie nu ajunsese decât de scurtă vreme la 
onorurile acordate de Republică. 

Servilia, mama lui Brutus, susţinea că se trăgea din acel 
Servilius Ahala care, văzându-i pe Spurius Mellius că aspiră la 


tiranie şi că-şi instigă prietenii la agitaţie, s-a înarmat cu un 
pumnal şi s-a dus în Forum. Acolo, convingându-se că ceea ce 
auzise era adevărat, l-a înfipt cu atâta putere în Spurius, încât 
nefericitul s-a prăbuşit mort, pe loc. 

Aceasta se întâmplă cam cu trei sute optzeci de ani mai 
înainte, adică prin anul 438 î.e.n. 

Partea aceasta din genealogia lui Brutus era admisă de toată 
lumea. 

Tânărul era o fire blândă şi gravă. Studiase filosofia în Grecia, 
citise şi comparase pe toţi filosofii şi se oprise, ca model, asupra 
lui Platon. Stima mult pe Antiohus Ascalonianul, şeful vechii 
Academii şi se împrietenise cu fratele acestuia, Ariston, 
împreună cu care lua masa. 

Ca toţi tinerii distinşi din acea epocă, Brutus vorbea la fel de 
bine latina şi greaca; poseda o oarecare elocinţa şi pledase cu 
succes. 

Când Cato s-a gândit să se folosească de el pentru a scăpa de 
la jaf averea lui Ptolemeu, se găsea în Pamphilia, unde îşi 
petrecea convalescenţa după o boală gravă. 

La început, lui Brutus nu i-a plăcut misiunea oferită; după el, 
unchiul său îl insulta pe Canidius dându-i ca inspector un tânăr 
de douăzeci şi doi de ani. Însă, pentru că avea o mare venerație 
pentru Cato, se supuse. 

Brutus însuşi întocmi inventarul obiectelor, iar Cato ajunse 
când trebuia să înceapă vânzarea. 

Toată vesela de aur şi de argint, toate tablourile preţioase, 
toate pietrele scumpe, toate stofele de purpură fură preţuite de 
Cato. Mai mult încă: întrucât acesta voia ca preţurile să 
reprezinte valoarea lor reală, participă şi el la vânzare 
supralicitând, ca să se ajungă la sumele aşteptate. 

Rezultatul vânzării şi sumele găsite în tezaur se ridicară la 
vreo şapte mii de talanţi, o valoare foarte mare pentru vremea 
aceea. 

Cato luase toate măsurile de prevedere pentru ca această 
sumă să ajungă la Roma fără accident. Temându-se de un 
naufragiu, el poruncise să se facă lădiţe conţinând fiecare doi 
talanţi şi cinci sute de drahme. De fiecare lădiţă o sfoară groasă 
şi lungă, în capătul căreia agăţase o bucată de plută, pentru ca 
în caz de accident lăzile să cadă în apă, dar bucăţile de plută, 


plutind pe deasupra, să indice locul unde se găseau acestea. În 
plus, înscrisese în două registre tot ceea ce încasase şi cheltuise 
în timpul guvernării sale; un registru îl încredinţase unuia din 
liberţii săi, pe nume Philargyrus, iar un altul îl păstrase asupra 
sa. 

Însă cu toate aceste precauţiuni, întâmplarea a făcut să 
dispară ambele registre: Philargyrus, care se îmbarcase la 
Kenkreea, a naufragiat, a pierdut registrul şi, împreună cu el, 
toate lădiţele care i se încredinţaseră. Cato a păstrat registrul 
său până la Korcira. Acolo a poruncit să se înalțe corturile pentru 
el şi ai săi în piaţa publică. Marinarii Făcând focuri mari, flăcările 
s-au întins la corturi, iar registrul a fost mistuit în incendiu. 

Şi când un prieten îşi arăta mâhnirea pentru acest accident, 
Cato îi răspunse: 

— Am întocmit aceste socoteli nu pentru a-mi dovedi 
fidelitatea, ci pentru a da altora exemplul unei severe exactităţi. 

Când Roma a aflat de venirea lui, toată populaţia i-a ieşit 
înainte de-a lungul fluviului. 

Văzând această flotă — căci Cato a plecat cu o singură nava şi 
a adus o întreagă flotă — văzând această flotă plutind în sus pe 
Tibru şi poporul urmând-o, s-ar fi zis că e vorba de un adevărat 
triumf. 

Poate că ar fi fost mai modest din partea lui Cato să se 
oprească acolo unde i-a întâlnit pe consuli şi pe pretori; dar el n- 
a considerat că era bine să procedeze în felul acesta şi a 
continuat să plutească mai departe pe galera regală cu şase 
rânduri de rame a lui Ptolemeu, şi nu s-a oprit decât atunci când 
îşi puse flota la adăpost, în arsenal. 

Oricât am fi de partizani ai lui Cato, nu putem să ascundem 
cititorilor noştri că această neaşteptată dovadă de îngâmfare 
dată de celebrul stoic a făcut, în primul moment, asupra Romei 
o impresie proastă. 

Insă, când s-au văzut trecând prin Forum cantităţile imense de 
aur şi argint pe care le adusese, contrar tuturor obiceiurilor 
proconsulare, admiraţia pentru acest dezinteres alungă 
impresiile pe care le inspirase îngâmfarea. 

Dealtfel, lui Cato nu-i fură cruţate onorurile. 


Senatul se întruni şi-i acordă pretura extraordinară cu 
privilegiul de a asista la jocuri îmbrăcat într-o togă brodată cu 
purpură. 

Insă Cato, care, între timp, redevenise el însuşi, refuză toate 
aceste onoruri şi ceru Senatului doar să-i redea libertatea lui 
Nicias, intendentul regelui Ptolemeu, invocând grija şi credinţa 
de care acesta dăduse dovadă. Este de la sine înţeles că cererea 
i-a fost îndeplinită. 

lată ce făcea Cato în timp ce Cezar îşi începea campania din 
Galia, iar Cicero îşi plângea exilul în Thesalonic. 

Să vedem ce făceau Crassus şi Pompei sau, mai ales, ce făcea 
Clodius. 

XXX 

Crassus părea cât se poate de liniştit, adăpostit cum era, pe 
de o parte de Cezar, pe de alta de Pompei. Dealtfel nu dorea 
decât un lucru: proconsulatul Siriei. Visul său era să declare 
război părţilor, în care se vedea o sursă imensă de pradă pentru 
el. 

Pompei îşi petrecea tot timpul, îndrăgostit bătrân, între patru 
ochi cu tânăra lui soţie, fără să se sinchisească de ceea ce se 
petrecea în Forum. 

Privind în jurul său, Clodius se vedea, deci, unicul stăpân al 
Romei: Cicero era la Thesalonic; Cato în Cipru. 

Totuşi, atâta timp cât Pompei se afla în Roma, el nu avea 
deplina măsură a puterii, aşa că se hotărî să acţioneze. 

Am văzut că Pompei tratase cu Tigrane tatăl şi-l păstrase pe 
Tigrane fiul pentru triumful său. Tânărul Tigrane era în 
închisoare. 

Glodius îl scoase cu forţa din temniţa în care se găsea şi-l 
aduse la el. 

Pompei nu spuse nimic. 

Clodius provocă procese amicilor lui Pompei şi-i condamnă. 

Pompei tăcu. 

În sfârşit, într-o zi când Pompei, ieşind din vila sa de pe 
muntele Albano şi călcând cercul magic trasat de dragoste în 
jurul său venise să asiste la proces, Clodius înconjurat de o 
ceată de amici — şi se cunoaşte cine erau amicii lui Clodius — 
Clodius, înconjurat de o ceată de amici, se urcă pe estradă de 


unde putea fi văzut şi auzit de toată adunarea şi de acolo începu 
să strige: 

— Cine este imperatorul nestăpânit? 

— Pompei! Repetară amicii săi, în cor. 

— Cine este acela care, de când s-a însurat, se scarpină în cap 
numai cu un deget ca să nu-şi strice frizură? 

— Pompei! 

— Cine vrea să se ducă la Alexandria, să repună pe tron un 
rege al Egiptului, misiune care va fi bine plătită? 

— Pompei! 

Şi, la fiecare întrebare pusă, corul amicilor repeta: „Pompei”. 

Câteva cuvinte despre acuzaţia: „Cine vrea să meargă la 
Alexandria să repună pe tron un rege al Egiptului, 

Misiune care va fi bine plătită?” pentru că vrem să nu lăsăm 
nimic nelămurit în expunerea noastră. 

Ptolemeu Auletul, fiul natural al lui Ptolemeu Soter Il, numit 
„auletul” din cauza pasiunii sale pentru flaut, avusese nişte 
răfuieli cu supuşii săi. 

În vremea aceea Roma era tribunalul lumii: regi şi popoare 
veneau să-şi caute acolo dreptatea. Ptolemeu plecă din 
Alexandria cu gândul de a face apel la poporul roman. 

— Să faci apel la poporul roman, însemna să faci apel la omul 
puternic în Roma în acel moment. 

Ptolemeu plecă deci, şi se opri în Cipru tocmai când Cato 
făcea şi el în insulă un scurt popas. 

Ştiindu-l pe Cato acolo, el îi trimise vorbă printr-un ofiţer că 
voia să-l vadă. 

— De notat: Cato se dusese în Cipru ca să-l jecmănească pe 
fratele lui Ptolemeu Auletul. 

Stoicul se găsea în closet, exact în aceeaşi situaţie în care se 
găsea dl. De Vendome când se anunţase Alberoni; trimisul lui 
Ptolemeu fu anunţat. 

— Să poftească, spuse Cato. 

El ascultă explicaţiile date de ofiţer cu privire la dorinţa 
stăpânului său. 

— Dacă regele Ptolemeu doreşte să mă vadă, răspunse el, 
acesta este un lucru foarte simplu: casa mea este deschisă 
deopotrivă regilor şi altor cetăţeni. 


Răspunsul era brutal! Ptolemeu se făcu că nu înţelege şi se 
duse la Cato. 

Convorbirea începu prin a fi puţin rece; dar, încetul cu încetul, 
Ptolemeu descoperind multă judecată în răspunsurile lui Cato, îi 
ceru sfatul asupra a ceea ce era bine să facă, adică dacă trebuia 
să-şi continue drumul spre Roma sau să se întoarcă în Egipt. 

— Intoarceţi-vă în Egipt, răspunse Cato fără ezitare. 

— De ce? 

— Pentru că dacă aţi angajat un capăt din Egipt în laminorul 
acesta care se cheamă Roma, tot Egiptul va fi apucat în el. 

— Atunci, ce este de făcut? 

— V-am mai spus: întoarceţi-vă în Egipt, împăcaţi-vă cu 
supuşii dumneavoastră şi, pentru a vă da o dovadă de dorinţa 
mea de a vă fi pe plac, dacă e nevoie, vă voi însoţi şi mă voi 
îngriji eu de această împăcare. 

La început, regele Ptolemeu acceptase; dar, cedând altor 
sfaturi, plecă la Roma, într-o bună dimineaţă, fără Să-i spună lui 
Cato nimic şi, ajuns acolo, se puse sub protecţia lui Pompei. 

In adevăr, doi ani mai târziu, Gabinius, locotenentul şi omul lui 
Pompei, îl reinstala pe Ptolemeu în drepturile sale, dar numai 
acesta din urmă şi Pompei, poate, au ştiut cât costase această 
protecţie. 

Şi acum să ne întoarcem la ultima glumă a lui Clodius. Pompei 
înţelese că era timpul să acţioneze. Era mâhnit că din cauza 
unui caraghios ca Clodius trebuia să ia o hotărâre, mai ales el, 
care era un om atât de nedecis. Totuşi, întrucât trebuia sfârşit o 
dată, Pompei îşi consultă amicii. 

Unul dintre ei, Culeus, îl sfătui să rupă cu Cezar, repudiindu-i 
fiica şi, în urma acestei repudieri, să se împace cu Senatul. 

Senatul era supărat pe Pompei de când acesta lăsase cu atâta 
laşitate şi ingratitudine ca Cicero să fie exilat. 

Acesta era, desigur, un mijloc de a se împăca cu Senatul, dar 
Pompei nici nu se gândea la o asemenea soluţie: am spus că era 
îndrăgostit ca un nebun de soţia sa. 

Alţii propuseră să-l aducă înapoi pe Cicero. 

La propunerea aceasta, ciuli urechile. 

El anunţă Senatul că era gata să ajute, cu arma în mână, 
înapoierea lui Cicero, dar trebuia ca Senatul să ia iniţiativa. 


Bazat pe această promisiune, Senatul dădu un decret, prin 
care anunţa că nu va mai acorda sancţiunea sa nici unei măsuri 
şi nu va începe discutarea nici unei probleme până când Cicero 
nu va fi rechemat. 

Era o declaraţie de război în toată regula. 

În aceeaşi zi, doi consuli noi îşi luau în primire sarcinile, 
înlocuindu-i pe Piso şi pe Gabinius, care fuseseră în funcţiune la 
data exilării lui Cicero. Unul din noii consuli, Lentulus Spinter, 
ceru cu hotărâre rechemarea exilatului. Celălalt consul era 
Metellus Nepos, acela pe care Cicero îl copleşea cu epigramele 
sale. 

Clodius ameninţa Senatul cu derbedeii săi. Dar, fapt bun şi 
demn de reţinut, el nu mai era tribun. 

Pompei gândi că nu era de demnitatea sa să-şi pună mintea 
cu Clodius. 

Cu tâlharii trebuie să te porţi şi mai tâlhăreşte, spune 
proverbul; lui Clodius îi opuse un Clodius şi jumătate: se numea 
Milon şi fusese numit tribun în locul lui Clodius. 

Annius Milon era un om de teapa lui Clodius. Se căsătorise cu 
fiica lui Sylla şi se bucura la Roma de o oarecare trecere. 

Clodius şi Milon nu puteau trăi liniştii în acelaşi oraş. 

Milon luase partea lui Cicero nu pentru că aşa ar fi fost drept, 
ci pentru că, făcându-se amicul lui Cicero, se făcea duşmanul lui 
Clodius. 

Când Pompei i se destăinui, aşa cum ar fi făcut-o unui 
condotier, Milon nu-i spusese decât că era la dispoziţia lui; mai 
rămânea să se înfrunte. 

Întotdeauna, Clodius ţară după el vreo sută de gladiatori. 
Milon angajă două sute de bestiari. Cele două trupe se întâlniră. 
Se începu cu insulte şi se sfârşi prin a se încăiera. Lupta fu lungă 
şi înverşunată: amicii lui Clodius alergară din toate părţile; 
nicicând nu se văzuse pe pavajele Forumului un număr atât de 
mare de derbedei. 

Clodius ieşi învingător. 

El lăsă şanţurile pline de sânge, canalele de scurgere pline de 
morţi; apoi, pornind în goană prin oraş, el şi ai lui dădură foc 
templului Nimfelor. 

Un tribun rămăsese printre cadavre; se crezu că murise, dar 
era numai grav rănit. 


Tribunul acesta făcea parte din tabăra lui Cicero; era grav. 

Clodius găsi leac acestei situaţii; el puse să fie ucis un tribun 
din tabăra sa şi aruncă învinuirea acestei crime asupra 
oamenilor Senatului. 

Pompei socoti că în sfârşit venise timpul să intervină. 

XXXI 

Într-o dimineaţă, Pompei ieşi însoţit de o escortă serioasă şi-l 
conduse pe Quintus în Forum. 

Mândru de prima sa victorie, Clodius îl atacă pe Pompei, dar 
de data aceasta el avea a face cu veteranii din Spania şi din 
Asia, aşa că fu bătut. 

În timpul încăierării, Quintus fu rănit grav. 

Rănirea aceasta a fost un noroc pentru Cicero: văzându-l pe 
Quintus rănit, poporul înţelese că venise momentul ca Clodius 
să fie arestat. 

Dealtfel, Roma nu trăia decât prin comoţii şi salturi. Nu mai 
există nici Senat pe Capitoliu, nici tribunale în bazilici, nici 
adunări în Forum. 

Senatul luă o mare hotărâre, căci înapoierea lui Cicero era o 
problemă capitală: el convocă toată Italia pe Câmpul lui Marte. 
Toată Italia ca să voteze şi să decidă între Clodius şi Cicero. 

Toţi cei care au dreptul de cetate se îndreaptă spre Roma. Un 
milion opt sute de mii de voturi dispun înapoierea exilatului! 
Ziua în care această hotărâre a fost cunoscută a fost o zi mare, 
o zi de sărbătoare pentru toată Italia. 

Cicero primise decretul Senatului prin care se convoca poporul 
pe Câmpul lui Marte şi i scria lui Atticus: „Am primit scrisori de la 
Quintus împreună cu senat şi consultul în care este vorba de 
mine Am de gând să aştept până când va fi confirmat de o lege, 
iar dacă această lege îmi este potrivnică, mă voi folosi de 
autoritatea Senatului. Prefer să-mi pierd viaţa decât patria. Tu, 
vino să ne întâlneşti cât mai repede” 

Dar se întâmplă ca tribunul Serranis se opuse decretului de 
rechemare. 

Cicero află şi, deodată, toată energia i se spulberă. 

Câteva zile mai târziu îi trimitea lui Atticus o a doua scrisoare: 
„După scrisorile tale şi după situaţia însăşi, îmi dau seama că 
totul este pierdut. Te rog să nu le lipseşti alor mei în nenorocirea 


care s-a abătut asupra lor Aşa după cum îmi scrii, te voi vedea 
în curând.” 

În sfârşit, în ajunul nonelor lui august, chiar în ziua în care 
fusese publicat decretul privind rechemarea sa, Cicero se hotărî 
să plece din Dyrrachium. 

Ajunse la Brindisi în ziua nonelor; acolo o găsi pe fiica sa, 
Tullia, venită să-l întâmpine. 

Printr-o întâmplare, era ziua lui de naştere şi ziua de 
sărbătoare a coloniei, aşa că fu sărbătoare pentru toată lumea. 

La Brindisi, află că legea fusese votată cu o majoritate 
zdrobitoare, aproape în unanimitate. 

El părăsi Brindi şi însoţit de o escortă alcătuită nu numai din 
cei numiţi de magistrați, dar şi din cei care se oferiseră singuri. 
Pe drum, la fiecare pas, era oprit de delegaţii trimise ca să-l 
felicite. De-a lungul drumului, prin oraşele pe care le străbătea 
rechematul, nu exista om cu renume sau de calitate care să nu-i 
iasă în cale, afară de cazul că fusese prea compromis în partida 
adversă. 

De la poarta Capena, prin care intră, Cicero observă Treptele 
templelor acoperite de lume care, de cum îl recunoscu, izbucni 
în strigăte de bucurie. 

Aclamaţiile îl însoţiră până în Forum. 

Acolo aglomeraţia era atât de mare încât a fost nevoie să se 
folosească lictorii ca să i se deschidă drum până la Capitoliu. De 
vreo două, trei ori era să fie asfixiat. 

A doua zi, în ziua nonelor lui septembrie, el se prezentă în faţa 
Senatului şi-i adresă mulţumirile sale. 

De două zile, alimentele se scumpiseră considerabil. La 
început, câteva voci, aţâţate de Clodius, strigară că începuse să 
se simtă influenţa înapoierii lui Cicero, dar vocile acestea fură 
înăbuşite. 

Senatul se declară în şedinţă permanentă. 

Mulţi doreau ca Pompei să fie însărcinat cu aprovizionarea 
oraşului. 

Înapoierea lui Cicero reînnoise creditul lui Pompei. 

Mulțimea îi striga lui Cicero: 

— Pompei! Pompei! Propune-l pe Pompei! 

Cicero făcu semn că vrea să vorbească. Lumea tăcu. 


De mult nu i se mai auzise vocea, aşa încât vocea lui, Care 
altădată fusese atât de des auzită, era acum un lucru nou. 

Cicero vorbi, şi vorbi frumos. Este adevărat că informaţia o 
avem de la el şi el nu are obiceiul să se denigreze. 

— Feci et aceusate sentenţiam. Dixi. 

După avizul său, se întocmi un senatusconsult ca să-l invite pe 
Pompei să ia conducerea aprovizionării. 

La citirea senatus consultului şi la auzul numelui lui Cicero, 
care îl determinase, poporul izbucni în aplauze. 

A doua zi, Pompei acceptă, dar puse condiţiile sale: el se 
angaja, pe cinci ani, cu aprovizionarea Romei, dar voia să aibă 
cincisprezece locotenenţi. Primul numit a fost Cicero. 

În consecinţă, consulii întocmiră un proiect care îi dădea lui 
Pompei, pe timp de cinci ani, sarcina de a se ocupa de 
organizarea aprovizionării cu alimente pe tot pământul. 

Oamenii cu judecată găseau că era foarte bine aşa, când, 
printr-un amendament, cum am spune astăzi, Mellius a propus 
să i se acorde lui Pompei şi posibilitatea de a dispune de toate 
resursele financiare ale imperiului, de flotă şi de armată în 
măsură în care ar avea nevoie şi de a supune autorităţii sale pe 
guvernatorii provinciilor. 

Cicero tăcea, pentru că aceasta nu-l mai interesa; apoi el, 
care-l cunoştea pe Pompei, omul celor două uşi, mai bine ca 
oricine, găsea, poate, că s-ar îi mers prea departe cu admiraţia 
aceasta exagerată. 

A doua zi a avut loc o mare dezbatere cu privire la casele lui 
Cicero, atât aceea care fusese pur şi simplu rasă de pe 
suprafaţa pământului de Clodius, cât şi asupra aceleia în locul 
căreia se clădise un templu închinat Libertăţii. 

Trebuia să se evite sacrilegiul de a se expropria un zeu sau o 
zeiţă. 

Problema fu supusă spre rezolvare pontificilor, care au stabilit 
că: „Dacă acela care spune că a consacrat locul n-a acţionat nici 
în virtutea unei dispoziţii generale, nici în virtutea unui mandat 
emanând expres de la o lege, sau înscris, votate într-un 
plebiscit, restituirea va putea fi operată fără ca prin aceasta să 
se aducă vreo atingere religiei.” 

Oh, sfânt ordin al iezuiţilor! Tu nu te tragi numai de la Ignaţiu 
de Loyola, ci existenţa ta se pierde în negura timpurilor! 


Mare dezbatere în legătură cu această problemă. 

Clodius vorbi trei ore fără să poată dovedi că a avut dreptul să 
facă ceea ce a făcut; dar poporul roman este un popor artist: el 
găseşte că Clodius foloseşte mai bine spada decât cuvântul şi că 
în privinţa cuvântului Cicero este maestrul lui Clodius. El îl 
fluieră pe Clodius şi decretul este votat. 

Este stabilit acolo că locuinţa lui Cicero îi va fi restituită, că 
porticul lui Catul va fi refăcut pe banii statului; apoi i se alocă lui 
Cicero, drept daune-interese, două milioane de sesterţi pentru 
casa de la Roma, cinci sute de mii de sesterţi pentru cea de la 
Tusculum, două sute cincizeci de mii pentru cea de la Formio. 

Dar şi Cicero şi oamenii cumsecade găsesc că este foarte 
puţin. 

— Que aestimatio non modo vehementer ab optimo quoque, 
set etiam a plebe reprehenditur. 

Clodius este înfrânt în Senat, după cum a fost şi în piaţa 
publică; dar Clodius nu este omul care să abandoneze lupta: la 4 
none ale lui noiembrie, el îşi adună restul fostei sale armate de 
pe vremea când era tribun şi se năpusteşte cu aceste resturi 
asupra  zidarilor şi  cioplitorilor de piatră ocupați să 
reconstruiască locuința  duşmanului său, îi goneşte, apoi 
asediază casa lui Quintus înarmaţi cu pietre şi, până la urmă, îi 
dau foc. 

Remarcaţi că toate acestea se petrec în Roma, ziua în amiaza 
mare, în timp ce există acolo un Senat, consuli, pretori şi tribuni. 

Este adevărat că Pompei era plecat să cumpere grâu. 

La 5 ale idelor lui noiembrie, un nou atac. 

Cicero cobora Via Sacra escortat de clienţi şi de curtea sa de 
cavaleri, când apare Clodius pe neaşteptate şi se repede asupra 
lui Cicero, scoțând strigăte înspăimântătoare; oamenii lui sunt 
înarmaţi cu pietre, cu ciomege şi cu spade. Cicero o rupe la fugă 
pur şi simplu. El găseşte deschisă uşa la vestibulul lui Tetius şi 
se refugiază acolo împreună cu o parte din suită. 

Acolo se baricadează şi ţin în respect pe vitejii lui Clodius. 

Cicero primeşte întăriri, Clodius pierde şi de data aceasta. 

— Aş fi putut pune să-l ucidă, spune Cicero; dar încep să 
tratez cu dietă, chirurgia mă oboseşte (Ipse occidi potuit şed 
ego dieta curare incipio, chirurgiae toedet). 

Lăudărosul! 


Cicero a greşit cruţându-l pe Clodius; căci, în ajunul idelor lui 
noiembrie, iată-l pe Clodius că-şi pune în minte să incendieze 
casa lui Milo de pe muntele Germatus, şi asta pe lumină, la a 
cincea oră din zi. 

Şi-a recrutat ceata tot printre sclavi: zdrenţăroşii de care 
vorbeşte Safari în Ruy Blas sunt nişte regi indieni, pe lângă cei 
care urlă în spatele lui Clodius, înarmaţi cu săbii, scuturi şi torţe. 
Cartierul general al şefului este în casa lui Faustus Sylla. 

Din fericire, Milo a fost prevenit; el posedă două case în 
acelaşi cartier: una pe care a cumpărat-o cu banii lui, alta pe 
care a moştenit-o de la Annius. În aceasta din urmă, Flaccus s-a 
închis cu o garnizoană. 

Garnizoana, cu Flaccus în frunte, face o ieşire şi ieşirea 
aceasta pune în derută hoarda lui Clodius. 

La rândul său, Clodius fuge şi el şi se ascunde în casa lui 
Publius Sylla. E căutat din pod şi până în pivniţă, dar zadarnic. 

Flaccus şi Milon nu se gândesc să-l trateze prin dietă, ca 
Cicero, ci prin scalpel. 

A doua zi se întruneşte Senatul. 

Clodius nici nu mişcă. Milo îl acuză pe Clodius. 

Dar comiţiile se vor întruni, Clodius va fi numit edil, primarul 
unui cartier din Roma. 

— Ce ziceţi de un asemenea magistrat? 

— Şi, odată edil, nu numai că nu va mai putea fi judecat, dar 
anunţă dinainte că va trece Roma prin foc şi sabie. E 
profesiunea lui de credinţă. 

Ziua  comiţiilor soseşte; Milo anunţă că augurii sunt 
nefavorabili, aşa că nu se va vota decât a doua zi. 

A doua zi, înainte de a se crăpa de ziuă, Milo se duce în 
Câmpul lui Marte. 

După cum se ştie, Câmpul lui Marte este masa verde pe care 
se joacă de-a alegerile. Astăzi va fi câmpul de luptă pe care se 
va decide situaţia dintre Milo şi Clodius. 

Dacă Clodius s-ar prezenta, e mort. 

Clodius nu se arată. 

A doua zi, la 11 ale calendelor, Milo se prezintă în faţa 
comiţiilor, înainte de ivirea zorilor. Deodată îl observă pe 
Metellus, care trece în fugă. 


Cine este acest Metellus? Cicero nu o spune. Nu cumva este 
Metellus Celer, fostul consul, Metellus cel lute, cumnatul lui 
Clodius, rivalul lui Catul, al lui Cezar, al tuturor amanţilor soţiei 
sale? Nu. În anul 695 acesta se declarase împotriva cumnatului 
său şi murise subit. Întrebaţi cauza morţii şi vi se va răspunde: 
„L-a otrăvit nevastă-sa”. 

Oricum ar fi, un Metellus oarecare încerca să ajungă în 
Câmpul lui Marte pe drum ocolit. Milo aleargă, îl ajunge, îi 
notifică protestul său ca tribun, iar Metellus se retrage în 
mijlocul huiduielilor. 

La 10 calende, se cade la învoială; la 8 noiembrie adunarea 
are loc. 

La 8 noiembrie, la ora nouă seara, Milo obţine postul. 

Clodius este acum un om pierdut; vestibulul casei sale e 
aproape gol; o lanternă veche luminează câţiva ticăloşi în 
zdrenţe. 

Nu vor fi comiţii, sau cel puţin, nu vor fi comiţii decât ca Milo 
să-l acuze pe Clodius. 

Dacă Milo îl întâlneşte pe Clodius pe stradă, Clodius este un 
om mort. Cicero îi scrie lui Atticus despre aceasta. 

— Şi se inter viam obtulerit, occisum iri ab ipso Milone vedeo. 

De data aceasta cel puţin, totul se sfârşeşte cu o puternică 
colică a lui Cicero, care durează zece zile şi pe care el o pune pe 
seama ciupercilor şi a verzii de Bruxelles pe care le-a mâncat la 
ospăţul augural dat de Lentulus! 

XXXII 

Am spus că Pompei lipsea, fiind plecat să aprovizioneze Roma. 
Se dusese în Sicilia, în Sardinia şi în Africa şi făcuse 
aprovizionări considerabile. 

În momentul când se pregătea să le pornească pe mare spre 
Roma, se iscă un vânt puternic. Toată lumea era de părere că 
Pompei nu trebuia să plece, dar el se urcă pe primul vas şi 
porunci să se ridice pânzele, spunând: 

— Trebuie să plec, dar nu trebuie să şi trăiesc. 

Pompei este încă în perioada lui de glorie, aşa că istoria 
notează toate cuvintele pe care le spune. Dar va veni Pharsalus 
şi ea le va uita, ca să înregistreze numai cuvintele lui Cezar. 

Cu câtva timp mai înainte, Pompei mai lipsise o dată. 


După ce se luptase primăvara, vara şi toamna — până când 
ploile desfundaseră drumurile, până când zăpada blocase 
trecerile, până când fluviile purtând sloiuri încetaseră să mai fie 
navigabile, Cezar venise la Lucca să-şi ţină curtea. 

Să-şi tină curtea, este cuvântul potrivit. 

La Roma nu se vorbea despre el decât ca să se amintească o 
nouă victorie. În timp ce rivalii lui slăbeau în încăierări de la 
răscruce de drumuri, el, asemeni unui nou Adamastor, creştea 
la orizont. 

Tot ce era mai ilustru în Roma şi în provincie venea la Lucca; 
Appius, guvernatorul Sardiniei. Nepos, proconsulul Spaniei etc. 
În timpul iernii anului 696, se găseau la Lucca o sută douăzeci 
de lictori purtând fascii şi peste două sute de senatori. 

Veniseră şi Crassus şi Pompei. 

Legăturile care uneau triumviratul erau într-un fel slăbite; cu 
ocazia acestei întrevederi ele fură strânse. Aici şi acum se hotări 
ca Cezar să păstreze încă cinci ani proconsulatul Galiei, ca 
Pompei şi Crassus să fie numiţi consuli, ca Crassus şi Pompei să 
fie numiţi guvernatori de provincie ca să poată ţine în mâinile lor 
toate trupele din Republică. 

Ca să se poată ajunge la alegerea lui Crassus şi a lui Pompei, 
Cezar scrise tuturor prietenilor săi din Roma. El acordă concedii 
multor soldaşi ca să-şi poată da voturile lor în comiţii. 

Planurile acestea fuseseră stabilite pentru anul 699 de la 
fundarea Romei, cu cincizeci şi cinci de ani înaintea erei noastre. 

Însă evenimentele pe care le-am povestit ne readuc în anul 
698. 

Anul 698 trece fără evenimente deosebite. 

Clodius e complet doborât. Mai forţează el ici, colo câte o uşă, 
mai dă foc la câteva case, mai rupe câteva coaste în dreapta şi 
în stânga, dar seamănă cu un buldog căruia i-ai pus botniţă şi 
care este silit să lase nişte prăpădiţi de câini să mănânce din 
propria lui farfurie. 

Cicero mănâncă atât de bine din farfuria lui Clodius, încât, 
profitând de absenţa acestuia, se duce pe Capitoliu şi sfărâmă 
tablele tribune în care erau înscrise actele înfăptuite sub 
tribunatul duşmanului său. 

Când se întoarse, Clodius strigă că s-a produs o ilegalitate. S- 
au văzut hoţi care, în momentul arestării, strigau ei „hoţii!” 


Cicero răspunse cu una din dilemele lui obişnuite. 

— Fiind patrician, Clodius nu putea fi tribun al poporului; 
neputând fi tribun al poporului, actele din timpul tribunatului său 
sunt neavenite; actele tribunatului său fiind neavenite, oricine le 
poate distruge. 

Dar, din cauza acestei distrugeri, Cicero provocă o discuţie 
între el şi Cato, la care nu se aştepta. 

Pe aceste table erau înscrise misiunile lui Cato la Bizanţ şi în 
Cipru, or Cato ţinea foarte mult să nu dispară urma trecerii sale 
prin afacerile publice. 

Cum se termină această ceartă? Din nefericire, Cicero nu 
vorbeşte despre ea în scrisorile sale, iar Plutarh nu scrie decât 
câteva cuvinte: 

— Prin aceasta, Cicero dădu lui Cato o lovitură care n-avu 
nicio consecinţă, dar care, totuşi, aruncă o mare răceală peste 
prietenia lor. 

Întreg anul se petrecu, nu se ştie cum, în mici şicane. 

Pompei îl însărcinează pe Gabinius să-l reinstaleze pe 
Ptolemeu în drepturile sale regale şi Gabinius se întoarce, 
încovoiat sub greutatea milioanelor, ceea ce îl face pe Crassus 
să dorească şi mai mult plecarea în Siria; dar pentru aceasta, 
am mai spus-o, e nevoie ca Crassus şi Pompei să fie consuli. 

Şi astfel se ajunge în anul 699 de la fundarea Romei. 

Se zvonea peste tot că, în urma unei consfătuiri cu Cezar, 
lumea fusese împărţită între cei trei bărbaţi. Când se află că 
Crassus şi Pompei aveau să se prezinte impreună la consulat nu 
mai rămase nicio îndoială. 

— Candidezi pentru consulat? Îl întrebară Marcelicus şi 
Domitius pe Pompei. 

— Poate da, poate nu, răspunse acesta. 

— Dar, bine, la o întrebare precisă, dă un răspuns precis. 

— Ei bine, spuse Pompei, voi candida în interesul celor buni şi 
împotriva celor răi. 

O astfel de alianţă nu era de natură să liniştească pe toţi cei 
ce mai ţineau cât de puţin încă, n-am spune la Republică, ci la 
numele Republicii. Fu întrebat Crassus; răspunsul său fu mai 
modest. 

— Voi candida la această magistratură, spuse el, dacă cred că 
am să pot fi folositor statului; dacă nu, mă voi abţine. 


Răspunsul orgolios al lui Pompei, răspunsul ambiguu al lui 
Crassus, făcură pe câţiva competitori să îndrăznească să-şi pună 
candidatura. Dar când situaţia se contură cu toată claritatea, 
când Crassus şi Pompei fură văzuţi că se prezintă oficial, toţi 
candidaţii se retraseră, cu excepţia lui Domitius. 

II susţinea Cato, după cum îl susţinuse şi pe Bibulus împotriva 
lui Cezar. 

După cum se ştie, Cato nu se jena. El mergea prin pieţele 
publice şi spunea că Pompei şi Crassus în realitate nu urmăreau 
consulatul, ci tirania; că scopul lor nu era o magistratură la 
Roma, ci să obţină stăpânirea unor provincii importanţe şi 
comanda unor puternice forţe militare. 

Răspândind asemenea cuvinte şi susţinând asemenea alegaţii, 
el îl încuraja pe Domitius, spunându-i să nu-şi piardă speranţa şi 
convingându-l că luptă pentru libertatea comună. 

Şi în jurul lor lumea repeta: 

— In adevăr, Cato are dreptate, de ce oamenii aceştia, care au 
mai fost consuli împreună, mai pretind tot împreună un al doilea 
consulat? De ce împreună şi nu doar unul din ei? Oare lumea 
duce lipsă de cetăţeni care să fie demni de a sta alături de 
Crassus şi Pompei? 

Pompei se sperie. În astfel de lupte, Pompei se speria uşor şi 
atunci, ca un adevărat soldat, recurgea la forţă. 

El pregăti un atac împotriva lui Domitius. Pe când acesta, 
însoţit de câţiva amici printre care şi Cato, se îndrepta spre 
Forum, înainte de a se face ziuă, oamenii lui Pompei se aruncară 
asupra micului grup, nici mai mult nici mai puţin de parcă ar fi 
fost oamenii lui Clodius, uciseră servitorii care purtau torţele şi-l 
răniră pe Cato. 

Din fericire toate acestea se petreceau destul de aproape de 
casa lui Domitius, aşa încât acesta împreună cu cei câţiva amici 
care mai rămăseseră cu el se refugiară acolo. 

Oamenii lui Pompei blocară casa şi, în absenta rivalului lor, 
Pompei şi Crassus putură, în linişte, să fie numiţi consuli. 

Dar un pericol îi ameninţa. 

Cato solicita pretura; Cato, care devenise duşmanul lor de 
moarte şi căruia de-abia i se vindecase rana căpătată pe când îl 
însoțea pe Domitius spre Forum. 

Aşa că se hotărî înlăturarea lui Cato, dar nu prin violentă. 


Cato avea o gură foarte mare şi, când striga, era, dacă nu 
ascultată, cel puţin auzită în toată Roma. 

Crassus şi Pompei erau bogaţi; aşa că se risipiră câteva 
milioane printre tribuni. Şi Cato eşuă. 

Pretori fură numiţi Antias şi Vatinius: amândoi oamenii lui 
Pompei şi ai lui Crassus. Siguri că nu vor întâlni vreo opoziţie, ei 
împinseră înainte pe Trebonius, tribunul poporului, care 
proclamă decretele întocmite la Lucca. 

Cezar primi în continuare pe cinci ani guvernarea Galiei. 

Crassus şi Pompei traseră la sorţi Siria şi cele două Spânii: 
Siria îi reveni lui Crassus, iar Şpaniile lui Pompei. 

Toţi obţinură ceea ce-şi doriseră. 

Crassus, care voia Siria ca să pornească război contra părţilor, 
avea Siria; Pompei, care cunoştea Spania şi care conta să 
strângă acolo, adică la porţile Italiei, soldaţii de care ar fi avut 
nevoie într-o zi pentru planurile sale, deţinea Spania fără să fie 
obligat să-şi părăsească soţia, de care era din ce în ce mai 
îndrăgostit; în sfârşit, poporul, care credea că nimic nu se putea 
face la Roma fără Pompei, îl păstra pe Pompei la Roma. 

Dar dintre toţi cel mai fericit era Crassus. Milioanele lui 
Gabinius nu-l lăsau să doarmă. 

Între Mitridate şi Temistocle era vorba de lauri; între Gabinius 
şi Crassus era vorba de milioane. 

XXXIII 

În ochii pesimistului acela de Cato lucrurile mergeau din rău în 
mai rău. 

Cicero învățase pe propria lui piele să fie înţelept. Mai ironiza 
el, este adevărat, dar foarte discret — căci nu se putea 
împiedica să nu ironizeze — însă îl saluta pe Pompei şi-i surâdea 
sau îi scria lui Cezar pe care îl privea ca pe un alt eu al său. 

Este adevărat că şi Cezar îi făcea tot felul de amabilităţi, dar, 
bineînţeles, numai epistolare. 

„MIi-l recomanzi pe M. Orfius, îi scria el, l-aş face regele galilor, 
dacă n-ai prefera să-l fac locotenentul lui Lepta.” „Dacă mai ai 
pe cineva să-mi trimiţi ca să-l îmbogăţesc, trimite-l!” 

lată cum se proceda la Roma; şi Cato îl trimitea pe Tribatius; 
„Îl trecea, spunea el, din mâinile sale în mâinile credincioase şi 
victorioase ale lui Cezar”. 


Apoi termina: „Ai grijă de sănătatea ta şi iubeşte-mă cum te 
iubesc şi eu” (Et me ut amas, ama). 

Inutil să spunem că Cicero nu-şi mai bate joc de Crassus — cel 
puţin cu voce tare; doar în scrisorile sale confidenţiale continuă 
să-l mai numească Chelul şi Milionarul; el îi aplaudă proiectele 
când îl întâlneşte şi-l felicită pentru viitoarele sale victorii asupra 
părţilor, iar acesta îi încredinţează planurile pe care şi le face. 

Victoriile sale asupra părţilor! El nu se va mărgini la părţi: el 
va arăta că victoriile lui Lucullus asupra lui Tigran şi ale lui 
Pompei contra lui Mitridate nu sunt decât nişte jocuri de copii; el 
va reînnoi marşul triumfător al lui Alexandru, va pătrunde în 
India prin Bactriana şi nu se va opri decât la marea exterioară! 

Şi, totuşi, decretul care îl numea pe Crassus proconsul în Siria 
nu pomeneşte nimic de războiul cu părţii, deşi toată lumea ştia 
că aceasta era ideea fixă a lui Crassus; chiar şi Cezar, care îi 
scria din Galia ca să-i laude proiectul, îndemnându-l să-l ducă la 
bun sfârşit. 

Plutarh nu vorbeşte în această perioadă decât despre amorul 
lui Pompei; actul cel mai important al consulatului său este să-şi 
plimbe soţia prin toată ltalia: o arată populaţiei, vrea să fie 
admirată cea pe care o iubeşte, iar în Privinţa luliei, nu se 
vorbeşte decât despre ataşamentul său pentru Pompei. 

În mijlocul frivolităţilor conjugale din timpul acela, e un 
adevărat scandal dragostea unei soţii de douăzeci de ani pentru 
soţul ei de cincizeci. 

De aceea Plutarh se crede obligat să justifice temeinic această 
dragoste: „Tandreţea aceasta se explică, spune el, prin 
înţelepciunea soţului şi. Prin seriozitatea naturală a lui Pompei, 
care neavând nimic aspru în el, făcea compania lui plăcută şi 
încântătoare”. 

lar amănuntele de intimitate trebuie crezute, căci sunt date, 
de cine credeţi? De o femeie care trebuie să se fi priceput la aşa 
ceva: curtezana Flora. 

Din nefericire, Pompei nu avea să stea mereu lângă soţia sa. 

Aveau să fie numiţi noi edili, iar în calitatea lui de consul 
Pompei trebuia să prezideze alegerea. 

Se duse în Câmpul lui Marte. Alegerea a fost furtunoasă, s-a 
ajuns la încăierare; numeroase persoane au fost ucise sau rănite 
în jurul lui Pompei, până şi toga sa fu mânjită de sânge, aşa că a 


fost nevoit să-şi schimbe îmbrăcămintea. Pompei ceru să i se 
aducă o altă togă şi o trimise acasă pe cea plină de sânge. 

La vederea sângelui, lulia crezu că soţul ei fusese asasinat şi 
leşină. 

Era însărcinată. 

Leşinul fu lung; el atinse izvorul vieţii; copilul fu ucis în sânul 
mamei, iar lulia născu un copil mort. 

Această mică dramă domestică provocă interesul Romei 
pentru Pompei şi făcu să se creadă în dragostea adevărată a 
soţiei pentru soţ. 

Trei luni mai târziu, Roma avu o nouă probă despre această 
dragoste: se anunţă în mod oficial clienţilor vilei de pe muntele 
Albano că lulia era însărcinată. 

Pentru a-şi face popularitate, sau pentru a sărbători această 
veste fericită, nu se ştie, Pompei anunţă că oferă jocuri. Dar pe 
Roma puţin o interesa motivul; ea avea ocazia să se distreze. 

Pompei spunea că avea să celebreze astfel ziua lui Venus 
Victorioasa. 

Jocurile pe care Pompei le oferea Romei erau nişte vânători de 
fiare sălbatice. 

Or, asemenea vânători constituiau spectacolul care Plăcea cel 
mai mult romanilor: prima care avusese loc fusese magnifică şi 
înfiorătoare în acelaşi timp. 

Pe la anul 503 de la fundarea Romei, se uciseseră în Circ, cu 
săgeți şi lovituri de lance, o sută patruzeci şi doi de elefanţi. Nu 
era un lux, ci o necesitate: elefanții aceştia fuseseră capturați 
într-o luptă cu cartaginezii, iar Republica, prea săracă să-i poată 
hrăni şi prea prudentă ca să-i dea aliaţilor săi, hotărâse să fie 
ucişi. 

În anul 583, cu ocazia jocurilor oferite de Scipio Nasica şi P. 
Lentulus s-au văzut lupte cu şaizeci şi trei de pantere şi 
patruzeci de alte animale, printre care urşi şi elefanţi. 

În anul 655, în timpul edilităţii sale curule, Clodius Pulcher — 
desigur că tatăl lui Clodius al nostru — a pus să se lupte elefanţi 
între ei. 

Un simplu cetăţean, pe nume P. Servilius, îşi dobândise un fel 
de celebritate pentru că oferise o vânătoare în care fuseseră 
ucişi trei sute de urşi şi tot atâtea pantere şi leoparzi. 


Sylla, pretorul, oferise o vânătoare de o sută de lei cu coamă, 
adică lei din Atlas, căci leii din Numidia, din Abisinia şi din 
Yemen sunt lipsiţi de o asemenea podoabă. 

In sfârşit, depăşind totul, Pompei oferea de data aceasta o 
vânătoare de şase sute de lei, din care trei sute cincisprezece cu 
coamă şi de douăzeci de elefanţi. 

Gladiatori şi criminali luptau contra leilor; getuli, înarmaţi cu 
săgeți şi cu sulițe, contra elefanților. 

Un vechi senatusconsult interzicea aducerea de pantere în 
ltalia, de teamă, desigur, că dacă ar fi scăpat o pereche din 
aceste animale, să nu se înmulțească şi să nu facă ravagii. Insă 
în anul 670, adică treizeci de ani înainte de epoca la care am 
ajuns, tribunul C. Aufidius aduse această problemă în faţa 
poporului. Poporul, căruia îi era indiferent dacă ar fi fost mâncaţi 
câţiva provinciali, anulă senatus consultul. 

Scaurus prinse mingea din zbor, profită de abolirea legii şi 
aduse pentru a fi ucise o sută cincizeci de pantere în jocurile din 
timpul edilităţii sale. In timpul primului său consulat Pompei 
oferise până la patru sute zece! 

Intrebarea firească pe care ne-o punem, văzând asemenea 
cantităţi, este de unde şi cum se luau — de exemplu — trei sute 
de lei cu coamă ca să fie ucişi în faţa poporului roman. 

Foarte simplu: anumitor popoare li se impunea tribut În bani, 
altora tributuri în animale sălbatice; aşa era impusă Africa. 

Dar ce cantitate uriaşă de fiare hrănea Africa, în acea vreme, 
ca să se poată strânge asemenea contribuţii, fără să sece 
izvorul? Apoi, mai ţineţi seama că era vorba de vânători de 
hăitaşi în care vânătorul trebuia să prindă vânatul viu, fără să-l 
lovească sau să-l rănească. Şi ce vânat! Hipopotami, crocodili, 
pantere, lei, rinoceri şi elefanţi! 

În aşteptarea jocurilor, animalele acestea erau închise în cuşti; 
poporul avea voie să le viziteze şi exista dubla plăcere de a le 
vedea luptându-se mai întâi în imaginaţie şi apoi în realitate. 

Pompei ajunsese la punctul culminant al fericirii şi al bogăției. 
O nenorocire personală avea să fie, însă, primul avertisment al 
destinului. 

lulia nu reuşise să-şi revină complet din emoția pe care i-o 
provocase vederea îmbrăcăminţii lui Pompei mânjită de sânge; 
cea de-a doua sarcină a ei fusese bolnăvicioasă, iar femeia muri 


în timpul naşterii. Copilul fu scos viu, dar după o săptămână 
muri şi el. 

Pompei era disperat; el voia să-şi înmormânteze soţia în vila 
sa de pe muntele Albano, pentru a avea mormântul ei în 
permanentă în fata ochilor, dar poporul se năpusti în palat, luă 
cu forja cadavrul şi-l duse pe Câmpul lui Marte. 

Acolo îl arse pe rug cu mare pompă, cu parfumuri şi aromate. 

Dar poporul făcea aceste onoruri fiicei lui Cezar care lipsea, nu 
soţiei lui Pompei care era de fată, iar numele lui Cezar străbătu 
oraşul de la un capăt la altul, în legătură cu această ceremonie 
funebră, aşa cum dealtfel se întâmplă întotdeauna. Niciodată 
lumea nu se ocupase atât de mult de el, ca în timpul acestei 
absente. 

Intre timp, Crassus se pregătea să plece în Siria. 

Dar, înainte de plecarea lui Crassus, un mare eveniment avea 
să se petreacă la Roma. 

XXXIV 

Consulatul lui Pompei şi al lui Crassus expirase. Annius Milo, 
Plautus Hypsoeus şi Metellus Scipio îşi prezentară candidatura la 
consulat. 

Clodius se prezenta pentru a candida la pretură. Am Mai spus- 
o, pretura era magistratura care se solicita de cei ruinaţi; un om 
care solicita pretura era un om care le spunea creditorilor săi: 
„Hotărât lucru, mă supun: daţi-mi voturile voastre, iar eu vă voi 
plăti, de pe urma administraţilor mei, şi dobânda şi capitalul”. 

Se cunoaşte duşmănia dintre Milo şi Clodius. 

Clodius înţelegea un lucru: că pretura sa era nulă dacă Milo 
ajungea consul. 

Aşa că începu să submineze candidatura lui Milo şi s-o susţină 
pe a lui Scipio şi Hypsoeus. 

Atunci, scenele cu crime şi cu incendii pe care le-am mai 
povestit se reînnoiră; scenele acestea întrerupeau comiţiile în 
fiecare moment, aşa că se ajunse în luna ianuarie fără să se fi 
ales nici consulii, nici pretorii. 

Oamenii cumsecade erau pentru Milo; poporul — observați că 
în antichitate poporul este separat întotdeauna de oamenii 
cumsecade — poporul era pentru Hypsoeus şi Scipio. 

Senatul, văzând că nu se stabileşte nimic, numi un interrex. 

Acest interrex era Emilius Lepidus. 


Ce era un interrex? 

Vom explica imediat. 

Când, din cauza opoziţiei tribunilor sau din cauza unor auguri 
nefavorabili, comiţiile întârziau prea mult iar consulii nu erau 
aleşi la începutul anului, era ceea ce se chema un interregn, 
având în vedere că consulii îşi părăseau funcţiile lor fără să aibă 
succesori. 

Atunci Senatul se îngrijea de conducerea statului creând un 
interrex; interrexul este un magistrat cu putere egală cu a 
consulilor, dar care nu poate să dureze mai mult de cinci zile. El 
avea obligaţia să convoace comiţiile, să le prezideze şi să 
încredinţeze puterea consulilor de îndată ce erau aleşi. Dacă în 
timp de cinci zile consulii nu sunt aleşi, atunci se numeşte un alt 
interrex. 

Citiţi-l pe Tit Liviu; el vă va spune că s-a întâmplat o dată ca 
puterea consulară să rămână timp de cincizeci şi cinci de zile în 
mâinile a unsprezece interregi numiţi unul după altul. 

Or, a doua zi după ce Emilius Lepidus fusese numit interrex, la 
13 calende ale lui februarie, 20 ianuarie după calendarul 
modern, Milo se îndrepta spre Lanuvium, oraş municipiu al cărui 
dictator era, pentru a alege un flamin. Pe la ora a noua din zi, 
adică la trei după-amiază întâlni pe Clodius, care venea de la 
Ariccia şi care se oprise lângă templul zeiţei Bona, pentru a 
vorbi cu decurionul aricienilor. 

Clodius era călare; treizeci de sclavi îl urmau înarmaţi cu 
paloşe; alături de el era un cavaler roman, Cassidus Schola, şi 
doi plebei, doi oameni noi, doi ţărani, P. Pompenius şi C. Clodius, 
nepotul său. 

Milo călătorea în car; el intrase pe Via Appia dintr-un drum 
lăturalnic, tocmai în locul unde se află acum localitatea 
Genzano, şi urmase Via Appia, găsindu-se în felul acesta în 
dreptul localităţii Albano, atunci când îl întâlni pe Clodius. 
Împreună cu el era soţia sa, Fausta, şi amicul său M. Tulfius; 
suita lui de sclavi era cel puţin de două ori mai numeroasă decât 
a lui Clodius; în plus, mai avea cu el vreo douăzeci de gladiatori, 
printre care doi oameni renumiţi pentru forţă şi îndemânare: 
Eudamus şi Birria. 

Eudamus şi Birria mergeau în urmă, formând ariergarda; ei se 
încăierară cu sclavii lui Clodius. Acesta, auzind gălăgie, veni în 


grabă. Îl cunoaştem pe Clodius. El se îndreptă ameninţător spre 
cei doi gladiatori. Unul dintre ei îi dădu o lovitură de lance care îi 
străbătu umărul. 

Grav rănit, Clodius se prăbuşi de pe cal. 

Cei doi gladiatori, neştiind dacă au făcut bine sau rău, se 
grăbiră să ajungă escorta lui Milo. 

În timpul acesta, sclavii lui Clodius îl duseră într-o tavernă. 

Cei doi gladiatori, privind în urmă să vadă dacă nu erau 
urmăriţi, văzuseră taverna în care fusese dus Clodius. 

Milo observă o oarecare rumoare în escortă. 

Se şuşotea, se privea în urmă; unii râdeau, alţii păreau 
îngrijoraţi. 

Milo întrebă ce se întâmplase. 

Şeful sclavilor se apropie de carul care se oprise şi-i povesti 
stăpânului său că unul din gladiatori rănise grav pe Clodius, care 
fusese transportat într-o tavernă; şi cu degetul indică taverna. 

Milo se gândi un moment. 

— Dacă e rănit, mai bine să moară. Mai rău nu mi se poate 
întâmplă: dimpotrivă! 

Şi adresându-se şefului sclavilor, adăugă: 

— Fustenus, ia cincizeci de oameni, forţează taverna Şi fă în 
aşa fel ca Clodius să fie lichidat în timpul încăierării. 

Fustenus luă cincizeci de sclavi, porni şi se apucă să-l caute pe 
Clodius. Acesta se ascunsese, dar Fustenus răscoli totul şi sfârşi 
prin a da peste el. 

Zece minute mai târziu, un cadavru zăcea pe Via Appia, cu 
faţa în ţărână. 

Bineînţeles, Milo nu se oprise ca să vadă execuţia; el îşi 
continuase drumul, având toată încrederea în Fustenus. 

După cum am văzut, acesta nu-i trădase încrederea. 

Un senator, Sextus Toedius, se întorcea la Roma, de la ţară. El 
văzu un cadavru în mijlocul drumului, cobori din lectică, cercetă 
cadavrul şi recunoscu că este al lui Clodius. 

Atunci, porunci să se aşeze cadavrul în lectică iar el, mergând 
pe jos, îl aduse la Roma. 

După ce fusese expropriat de casele lui Cicero, Clodius 
cumpărase de la Scaurus un fel de palat pe muntele Palatin. 
Acolo Sextus Toedius depuse cadavrul. 

La vestea celor petrecute, Fulvia veni în grabă. 


— Clodius era adorat de femei şi mai ales de soţia lui. 

— Fulvia începu să scoată strigăte disperate şi apăru în pragul 
casei smulgându-şi părul din cap, lovindu-şi faţa şi arătând toga 
însângerată. 

Într-o clipă, casa se umplu de lume. Moartea lui Clodius îi 
reînviase popularitatea. 

Toate acestea se petreceau chiar în seara morţii. Corpul 
ajunsese pe Palatin spre prima oră din noapte, adică pe la ora 
şase seara. 

Noaptea se scurse în bocetele Fulviei şi în planurile de 
răzbunare făcute de clienţii lui Clodius. 

A doua zi în zori, numărul mulţimii crescu; aproape opt mii de 
oameni se înghesuiau în jurul casei şi se înghesuiau atât de tare, 
încât trei sau patru persoane fură sufocate. 

În mulţimea aceasta se găseau doi tribuni ai poporului, 
Minutius Plancus şi Pomponius Rufus. La îndemnul lor, plebea 
luă cadavrul gol, dar încălţat. 

— Adică aşa cum era când fusese aşezat pe pat, ca să i se 
cerceteze rănile — îl luă şi-l duse la rostre, unde Plancus şi 
Rufus, partizanii lui Clodius, începură, prin cuvinte înflăcărate, 
să instige poporul împotriva ucigaşului. 

Apoi, partizanii şi sclavii cărora Clodius le promisese de atâtea 
ori libertatea ridicară corpul şi-l coborâră în curia Hostilia, unde 
îl arseră improvizând un rug din băncile şi mesele tribunalelor şi 
Senatului. Rugul fu aprins cu caietele scriitorilor librari. 

Din cauza vântului, de la rug luă foc curia; de la curie focul se 
întinse la faimoasa bazilică Porcia pe care, ne amintim, o 
apărase Cato cu preţul vieţii şi care arse până în temelii. 

De aici, fanaticii porniră în goană să asedieze casa lui Milo şi a 
interregelui. 

Milo nu era acasă: împotriva lui era pur şi simplu un act de 
răzbunare; însă contra lui Lepidus era un act politic. Voiau să-i 
silească să adune comiţiile şi, profitând de iritarea care se 
manifestase împotriva lui Milo, să se obţină cu forţa numirea lui 
Scipio şi a lui Hypsoeus. 

Dar Lepidus nu se lăsă intimidat. El închise porţile, îşi adună 
sclavii, servitorii şi garda care îi era dată ca interrex, luă 
comanda şi respinse pe asediatori cu o ploaie de săgeți. Vreo 
doisprezece rămaseră pe câmpul de bătaie. 


Ceilalţi, văzând aceasta, se întoarseră în Forum, luară fascele 
de pe patul libitinar şi le duseră la casa lui Schipio şi Hypsoeus, 
care nu îndrăzniră să le primească. 

Atunci, poporul le duse lui Pompei — care stătea retras, ca de 
obicei, în grădinile sale — şi-l salută cu strigăte puternice de 
consul şi dictator. Apoi acelaşi popor, amintindu-şi că vreo opt 
sau zece din ai săi fuseseră ucişi sau răniţi de Lepidus şi de 
servitorii acestuia, se întoarse ca să asedieze casa interregelui, 
care, în cele din urmă fu cucerită, în a cincea zi a interregnului. 

Porţile fură sfărâmate iar furioşii se năpustiră în toată casa, 
răsturnând chipurile strămoşilor familiei Emilia aşezate în 
atrium, distruseră patul şi mobilele Corneliei, soţia lui Lepidus, 
şi-l asediară pe acesta în partea din fund a casei, unde l-ar fi 
ucis dacă Milo, care după ce fugise din Roma se întoarse cu o 
armată de partizani pentru a cere convocarea comiţiilor, nu i-ar 
fi venit în ajutor şi nu l-ar fi despresurat. 

Roma era literalmente sub foc şi sânge: sângele curgea pe 
străzi iar incendiul curiei şi al bazilicii continua să fumege. 

XXXV 

Agitaţiile acestea contrabalansară uciderea lui Clodius, în aşa 
fel încât, după cum se vede, Milo, aflând revirimentul care se 
produsese în favoarea sa, nu ezitase să se întoarcă la Roma. 

Odată intrat în Roma, el îşi continuă candidatura şi distribui 
public, oricărui cetăţean care ar fi voit să primească, o mie de 
aşi. 

Dar dărnicia sa nu avu niciun rezultat. Uciderea lui Clodius 
rănise prea adânc inima poporului; o ură furioasă ţâşnise contra 
lui Milo din această rană. Zadarnic îi luară apărarea tribunul M. 
Caelius, Q. Hortensius, T. Cicero, Marcellus, Cato şi Faustus 
Sylla. Nimic nu putea calma agitația pornită împotriva lui. In 
fiecare zi, comiţiile erau tulburate de vreo nouă mişcare. În cele 
din urmă, aceste agitaţii fură atât de grave, încât un 
senatusconsult ordonă interregelui, tribunilor poporului şi lui 
Pompei, căruia ne amintim că poporul îi dusese fasciile, să aibă 
grijă ca Republica să nu aibă ceva de suferit. 

Cât de străin era Pompei de aceste tulburări? Este greu de 
spus. Fapt este că ele îi aduseră profituri numai lui. 


La 5 calende ale lui martie, 23 februarie, interrex Servius 
Sulpicius îl proclamă pe Pompei consul unic, iar acesta îşi luă 
imediat magistratura în primire. 

Odată ajuns la putere, Pompei înţelese că pentru a-şi menţine 
autoritatea era nevoie să se instaureze imediat o stare de 
linişte. Or, de cine era tulburată liniştea? De cei care cereau 
judecarea lui Milo. 

În realitate, Milo era vinovat sau numai acuzat că pusese să 
fie asasinat Clodius? Era Clodius, incontestabil, cetăţean roman? 
De bună seamă. Trebuia, deci, ca Milo să fie urmărit şi pedepsit 
dacă ar fi fost recunoscut vinovat, sau achitat dacă ar fi fost 
recunoscut nevinovat? Tot incontestabil. 

Pompei se hotărî, deci, să-l pună sub acuzare pe Milo, deşi 
Milo era omul său şi cu toate că trei ani mai înainte Milo fusese 
instigat de el. 

Aşadar, la trei zile după instalarea sa, el ceru un 
senatusconsult care îl autoriza să înfiinţeze două tribunale 
excepţionale, instanţe fără apel, care să poată judeca cu mai 
multă atenţie şi cu mai multă severitate decât tribunalele 
obişnuite. 

Astfel procedând însemna să încerci dictatura: nimeni nu s-a 
îndoit de aceasta. 

Tribunul Caelius s-a opus cu toată puterea creării acestor 
tribunale excepţionale; însă Pompei, simțind că avea de partea 
lui pe toţi cei cărora nu le păsa că el face dictatură, numai să 
redea liniştea Romei, Pompei declară că nu-i păsa de opoziţia 
tribunilor şi că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi recurs la arme ca să 
apere Republica. 

Sărmana Republică! Cu adevărat avea nevoie să fie apărată. 

Opoziția tribunului a fost înăbușită prin presiunea exercitată 
de clasele bogate şi aristocrate. Legea cerută de Pompei fu 
votată; se înfiinţară două tribunale speciale şi se formulară trei 
acuzaţii împotriva autorilor tulburărilor; una de violenţă — în 
care era cuprinsă uciderea lui Clodius şi incendierea curiei 
Hostilia şi a bazilicii Porcia; alta — de uneltire; a treia, de 
ademenire de voturi. 

Poporul îl alese pe Domitius Ahenobarbus chestor pentru 
completul care trebuia să judece violenţa şi uneltirea şi pe A. 
Torquatus pentru completul care avea să judece ademenirea de 


voturi. După cum îl indică numele, chestorul era în acelaşi timp 
ceea ce este la noi judecătorul de instrucţie şi procurorul 
imperial. 

Cel mai în vârstă din familia Clodius, Appius Clodius susţinea 
acuzarea de violenţă şi de uneltire. 

lată acuzarea susţinută de Appius Clodius: „în timpul celui de- 
al treilea consulat al lui Pompei cel Mare, consul unic, la 8 ale 
idelor lui aprilie (în ziua 8-a din luna aprilie a noastră), înaintea 
chestorilor Domitius şi Torquatus, Appius Clodius declară că, în 
virtutea legii Pompeia despre violenţă, el îl acuză pe T. Annius 
Milo, spunând că în ziua de 3 calende ale lui februarie trecut 
numitul Milo a pus să fie asasinat Clodius în taverna lui 
Coponius, de pe Via Appia. El cere deci ca, potrivit legii 
Pompeia, T. Annius Milo să fie condamnat la interdicţia apei şi a 
focului”. 

Aceasta însemna exilul. Se ştie că un cetăţean roman nu 
putea fi condamnat la moarte. 

Domitius reţinu pe Appius Clodius ca acuzator şi pe Annius 
Milo ca acuzat, şi fixă prezentarea în faţa judecătorilor pentru a 
6 zi a idelor lui aprilie (8 aprilie) | se acordară, deci, zece zile lui 
Milo ca să-şi pregătească apărarea. 

Dezbaterea se ţinu, ca de obicei, în Forum, la Tribunalul 
pretorului, situat între Via Sacra şi canal. Ea începu la prima oră 
a zilei, adică la ora şase de dimineaţă. 

S-ar fi zis că, la Roma, nimeni nu se culcase în noaptea de 7 
spre 8 aprilie, atât de înţesată de lume era piaţa, când soarele 
se ivi în spatele munţilor Sabini. 

În timpul nopţii, această mare de oameni se urcase de pe 
caldarâmul pieţii pe treptele templelor, care păreau nişte 
gradene făcute special ca să primească spectatori; apoi de pe 
trepte pe temple, sus, încât toate acoperişurile erau înţesate de 
curioşi, care unduiau asemeni unui lan aerian. Lumea se urcase 
pe temniţa publică, pe templele Fortunei şi al Concordiei, pe 
Tabularium, pe zidurile Capitoliului, pe bazilica lui Paulus, pe 
bazilica Argentaria, pe arcul lui lanus, pe arcul lui Fabius, pe 
Grecostaze şi chiar pe muntele Palatin. 

Este de la sine înţeles că trei sferturi din spectatori nu puteau 
auzi nimic, în sensul exact al cuvântului, dar pentru romani ca şi 
pentru italienii moderni, a vedea însemna a auzi. 


La ora şase şi jumătate de dimineaţă, un crainic se urcă la 
tribună şi anunţă pe acuzator şi pe acuzat. 

Şi aproape în acelaşi moment îşi făcură apariţia şi unul şi 
celălalt. 

Un murmur însoţi apariţia lui Milo, nu atât pentru că el era 
ucigaşul lui Clodius, ci pentru că Milo, nesocotind comportarea 
obişnuită, nu-şi lăsase nici barbă, nici păr mare — fapt care, mai 
ales la păr, nu se putea observa în zece zile — şi pentru că purta 
o togă elegantă, în locul unei togi murdare şi zdrenţuite, cum se 
obişnuia în asemenea ocazie. 

In plus, nu afecta nici acel aer umil şi supus pe care îl lua, la 
Roma, acuzatul în faţa judecătorilor. 

Amicii şi rudele sale îl însoțeau şi făceau un puternic contrast 
cu el, prin înfăţişarea lor tristă, prin costumele lor zdrenţuite. 

El avea şase apărători în fruntea cărora mergea Cicero, 
oratorul cauzei. 

Acuzatorul, acuzatul şi apărătorii îşi ocupară locurile. 

Apoi, Domitius ceru să se aducă mici globuri pe care se 
găseau înscrise numele tuturor cetăţenilor aflaţi pe o listă 
întocmită de Pompei. El aruncă aceste globuri într-un coş şi 
scoase din ele optzeci şi una care reprezentau optzeci şi unu de 
nume, adică numărul total al judecătorilor fixaţi prin legea 
Pompeia. 

Fiecare judecător — care aştepta în locul indicat pentru toţi 
cei înscrişi pe listă — pe măsură ce era strigat, se îndrepta spre 
locul fixat în hemiciclu, în afară de cazul că nu se scuza, ca să 
nu participe la judecare. 

Odată tribunalul format, chestorul ceru judecătorilor să 
depună jurământul. Numai el nu prestă jurământ, ţinând seama 
că el nu era judecător care să pronunţe o hotărâre, ci judecător 
de instrucţie, conducător al dezbaterilor, raportor al voturilor şi 
cel care aplica sancţiunea. 

De obicei, dezbaterile începeau prin pledoaria acuzatorului, 
apoi urma audierea martorilor aduşi de el; însă, de data 
aceasta, se aflau sub imperiul legii Pompeia, care dispunea să 
se înceapă cu audierea martorilor. 

Aşa că mai întâi fură audiaţi martorii. 

Audierea martorilor dură de la ora şapte de dimineaţă până la 
ora patru după-amiază. 


Pe la ora a doua, crainicul anunţă că se terminase cu audierea 
martorilor. 

Ziua întreagă fusese ocupată cu această primă formalitate. 

Mulțimea începuse să se retragă, când Minutius se urcă la 
tribună şi începu să strige: Ş 

— Popor, mâine se va hotărî soarta infamului Milo. Inchide 
tavernele şi vino aici ca să-l împiedicăm pe asasin să scape de 
la o dreaptă răzbunare. 

— Judecători, strigă Cicero, la rândul său, auziţi? Oamenii 
aceştia pe care Clodius îi hrănea din tâlhării şi furturi sunt 
invitaţi aici, mâine, ca să vă indice hotărâre. Fie ca această 
ameninţare, care se face cu atâta îndrăzneală, să vă fie un 
avertisment ca să faceţi dreptate deplină unui cetăţean care, 
pentru mântuirea oamenilor cinstiţi, a ţinut mereu piept 
bandiţilor de toate felurile şi amenințărilor de orice fel ar fi fost 
ele. 

Lumea se risipi în mijlocul unui tumult înfricoşător. 

XXXVI 

Cum este de la sine înţeles, noaptea fu folosită cât mai bine, 
de către ambele tabere. 

Crassus, care nu se arătase deloc în timpul zilei, fu foarte activ 
odată cu venirea întunericului. 

Pentru a-şi consolida popularitatea, el se declarase în 
Favoarea lui Clodius. Vizită pe judecătorii care erau situaţi în 
posturile cele mai înalte; pe alţii îi chemă la el; răspândi bani cu 
pumnii plini, garantă pentru claudieni, reînnoi această garanţie, 
depăşi tot ceea ce se făcuse cu ocazia acuzaţiei adusă altădată 
mortului. 

A doua zi, 2 ide ale lui aprilie, ziua în care trebuia să se 
pronunţe hotărârea, aşa cum spusese în ajun, Minutius, toate 
tavernele fură închise. 

Întrucât era de temut să nu se producă vreo ofensă sau acte 
de violenţă faţă de tribunal, Pompei aşeză trupe de jur 
împrejurul Forumului şi pe treptele templelor, aşa încât razele 
soarelui se răsfrângeau în cuirase, în spade şi în lănci, în toate 
direcţiile. 

Se formase ca o centură de fier şi foc. 

Abia la a doua oră a zilei, adică la şapte dimineaţa, judecătorii 
îşi ocupară locurile, iar crainicul ceru să se facă linişte. 


Se procedă la apelul judecătorilor, apoi chestorul ceru linişte 
la rândul său. 

După ce se făcu tăcere, în măsura în care aşa ceva era cu 
putinţă ţinând seama de o asemenea mulţime, acuzatorii avură 
cuvântul. 

Ei erau Appius Clodius, fratele său mai mic, Marcus Antonius şi 
Valerius Nepos. 

Ei vorbiră două ore, cât le era îngăduit de lege. 

— Tribunalele romane luaseră măsura înţeleaptă, nesocotită 
de ai noştri, de a limita timpul de vorbire acordat avocaţilor. 

Milo avusese grijă să-l ducă pe Cicero cu lectica sa. 

Am spus, Cicero nu era prea viteaz. 

În ajun fusese insultat de mulţime; fusese tratat drept brigand 
şi asasin; se mersese până acolo încât să i se spună că el 
sfătuise să se înfăptuiască crima. 

— Me latronem et sicarium objecti homines et perditi 
describerunt, spune el în discursul pentru Milo. 

Precauţiunea luată de Milo îşi dovedi utilitatea cât fusese 
vorba de străbaterea străzilor, dar când se ajunse în Forum, 
când Cicero văzu că este înconjurat de soldaţii lui Pompei şi 
când îl văzu chiar pe Pompei în mijlocul unei gărzi alese, stând 
în picioare, cu bastonul de comandant în mână şi cu lictorii 
lângă el, pe treptele templului lui Saturn, atunci Cicero se 
intimida. 

După ce acuzatorii sfârşiră de vorbit, veni rândul său. 

Cicero se ridică, îşi trecu mâna pe frunte, suspină Adânc, îşi 
plimbă o privire tristă şi rugătoare peste judecători şi peste 
mulţime, îşi privi mâinile, îşi trosni degetele şi, în cele din urmă, 
părând stăpânit de o emoție violentă, îşi începu cuvântarea cu o 
voce tremurătoare. 

Dar de la primele cuvinte, clodienii îl întrerupseră prin 
vociferări. 

Atunci Pompei care jurase să fie imparţial până la capăt, 
porunci ca tulburătorii liniştei să fie alungaţi din Forum cu latul 
spadei, şi cum această evacuare nu se producea fără injurii şi 
fără luptă, mulţi fură răniţi, iar doi ucişi; dar măsura luată 
impuse liniştea. 

Cicero îşi reluă discursul. Dar lovitura fusese dată. Cu toate 
aplauzele amicilor şi ai familiei lui Milo, cu toate exclamaţiile de 


„Bine! Foarte bine! Excelent! Perfect! Încântător!” care îi 
răsunau în urechi, el fu slab, fără vlagă, rece, într-un cuvânt 
nedemn de el însuşi. 

După Cicero, urmară lăudătorii. 

Lăudătorii erau rudele, prietenii, protectorii şi chiar clienţii 
acuzatului; fiecare venea pe rând să pronunţe câteva cuvinte 
laudative, să pomenească o frumoasă trăsătură a firii sale, să-i 
confirme generozitatea, curajul sau moralitatea. 

Avocatul avea două ore ca să vorbească, lăudătorii o oră; trei 
ore în total. 

De îndată ce ultimul lăudător pronunţă formula obişnuită; Dixi; 
de îndată ce un crainic repetă tare, de trei ori, Dixirunt, se trecu 
la recuzare. 

In cadrul legii obişnuite, recuzarea avea loc înaintea pledoariei 
şi a audierii martorilor; dar legea Pompeia, sub imperiul căreia 
se desfăşura procesul, autoriza recuzarea după pledoarie şi 
audierea martorilor. 

Era un avantaj şi pentru acuzat şi pentru acuzatori: ei îşi 
cunoşteau judecătorii şi putuseră urmări pe figurile lor diferitele 
impresii din timpul dezbaterilor. 

Acuzatorul şi acuzatul recuzară fiecare câte cinci senatori, 
cinci cavaleri, cinci tribuni ai tezaurului, în total treizeci de 
judecători, încât numărul acestora se reduse la cincizeci şi unu. 

Este de la sine înţeles că această recuzare nu se făcu fără 
strigăte şi proteste. 

Apoi se distribui judecătorilor nişte tablete mici, late cam de 
patru degete şi acoperite cu un strat de ceară, pentru ca fiecare 
judecător să-şi înscrie votul. 

Cei care erau pentru achitare, scriau un „A”, absolvo; Cei care 
erau pentru condamnare, un „C”, condemno; cei care doreau să 
rămână neutri scriau un „N” şi un „L”, non liquet: nu e clar. 

Acest nu e clar arăta că nici nevinovăția nici vina nu păreau 
destul de sigure pentru ca judecătorul să se poată pronunţa. 

Judecătorii aruncau tăbliţa în urnă ridicând toga, astfel ca să li 
se vadă braţul, iar tableta o ţineau cu partea scrisă spre podul 
palmei. 

Un singur judecător votă ţinând partea scrisă a tablei către 
public şi spunând cu voce tare: 

— Absolvo. 


Era Cato. 

In timpul votului, amicii şi lăudătorii lui Milo invadară 
hemiciclul judecătorilor şi, târându-se la picioarele lor, le sărutau 
genunchii în timp ce aceştia îşi scriau voturile. 

In momentul acela se porni o ploaie puternică; unii, ca o 
dovadă a unei adânci umilinţe, luau noroi şi-şi mânjeau faţa, 
ceea ce păru că impresionează puternic pe judecători. 

Nu eu spun aceasta, ci Valerius Maximus. 

Os suum coeno replevit, quod conspectum totam quaestionem 
a severitte ad clementiam et mansuetudinem trastulit. 

In sfârşit, veni numărarea voturilor. Rezultatul fu treisprezece 
voturi pentru iertare, treizeci şi opt pentru condamnare. 

Atunci, chestorul Domitius se ridică şi, trist şi solemn, îşi 
lepădă toga în semn de doliu; apoi spuse, în mijlocul unei tăceri 
ca de mormânt: 

— Se pare că Milo merită să fie exilat şi că trebuie ca bunurile 
sale să fie vândute; în consecinţă poruncim să i se interzică apa 
şi focul. 

La auzul acestei sentinţe, mari strigăte de bucurie şi aplauze 
furtunoase se auziră în Forum. 

Clodienii îşi manifestau triumful. 

Apoi, chestorul ridică şedinţa spunând asesorilor săi: 

— Vă puteţi retrage. 

Crassus rămase printre cei din urmă şi ceru să i se arate 
tabletele. 

— Ele trebuiau expuse în mod public pentru ca fiecare 
cetăţean să se asigure, cu proprii săi ochi, că raportarea 
voturilor fusese exactă. Dealtfel, întrucât tabletele nu erau 
semnate, nu compromiteau pe nimeni. 

Dar Crassus avusese o idee; el distribuise judecătorilor pe 
care îi cumpărase tablete acoperite cu ceară roşie, în timp ce 
tabletele celelalte erau acoperite cu ceară de culoare naturală. 
El putu să recunoască în felul acesta câţi judecători se ţinuseră 
de cuvânt şi câţi îi furaseră banii. 

In aceeaşi seară, Milo părăsi Roma şi plecă la Marsilia. 

Acolo primi discursul lui Cicero, recopiat convenabil de 
secretarii săi. 

II citi pe când stătea la masă şi mânca rândunică de mare. 


După ce-l citi, oftă, şi-i trimise următorul răspuns simplu 
ilustrului orator: „Dacă Cicero ar fi vorbit după cum a scris, 
Annius Milo n-ar mânca la ora asta rândunică de mare la 
Marsilia.” 

XXXVII 

Am spus că milioanele lui Gabinius nu-l lăsau pe Crassus să 
doarmă. 

În adevăr, Gabinius se întorsese la Roma; jefuise Judeea; 
jefuise Egiptul. Ar fi vrut să se ducă la Ctesifon şi în Seleucia, să 
jefuiască şi Ctesifonul şi Seleucia, dar cavalerii, furioşi că el ia 
tot şi lor nu le lasă nimic, îi scriseră lui Cicero. 

Cicero, mereu gata să acuze, acuză pe Gabinius. 

De data aceasta, se cam grăbise. 

Gabinius era omul lui Pompei şi era foarte probabil că nu 
furase numai pentru el. 

Pompei se duse la Cicero, îl convinse că se înşelase, că 
Gabinius era cel mai cinstit om din lume şi că, în loc să-l acuze 
pe Gabinius, ar fi trebuit să pledeze pentru el şi să-l apere. 

Cicero îşi dădu seama că greşise şi se grăbi să revină. 

Dar nici el însuşi nu încercă să creadă că fusese un lucru 
cinstit; şi nici pe amicii săi nu încercă să-i facă să creadă 
aceasta. 

Citiţi-i scrisorile; el se plânge de meseria pe care o face, 
încearcă să râdă, câteodată, de ea şi speră să se obişnuiască. 

— Ce să fac? Spune el, voi încerca; stomacul se căleşte 
(stomachus concalluit). 

Or tocmai această minunată parte a lumii care îi scăpase lui 
Gabinius, Ctesifonul şi Seleucia, o dorea Crassus. Numai dorinţa 
îl împiedica să vadă primejdia. 

Se ştia din auzite şi din ceea ce văzuse Pompei cât de 
înspăimântătoare era cavaleria scită care, asemeni mamelucilor 
din timpurile moderne, se recruta din sclavi cumpăraţi. Ea avea 
tabăra în Asia de sus, în imperiul Seleucizilor care unise 
Mesopotamia, Babilonul, Asia Mică, Atropatena, Susiana, 
Persida, Hyrcania şi nu mai ştiu încă ce! 

Monarhia aceasta, esențialmente feudală, fusese întemeiată 
de Arsace, cu două sute cincizeci şi cinci de ani înainte de era 
noastră şi avea ca rege, în timpul la care am ajuns cu 
povestirea, pe Orode l. 


Dar ceea ce ştia toată lumea era faptul că părţii erau nişte 
adversari teribili; că oamenii şi caii erau îmbrăcaţi în fier şi că 
armele lor erau nişte săgeți cum nu se poate mai de temut, 
ucigătoare în atac, mai ucigătoare încă în caz de fugă, când le 
aruncau în urmă, peste umărul stâng. 

Inainte de plecare, Crassus îi scrise lui Cezar ca să-şi ceară 
înapoi fiul, care servea sub ordinile sale. 

Cezar îi răspunse nu numai că îi va reda fiul, dar că va da 
poruncă să fie însoţit de o mie de călăreţi de elită şi de un corp 
de gali pe care i-i garanta ca pe cei mai buni soldaţi din lume, 
după romani, ba, uneori, chiar şi înaintea romanilor. 

Aşa era Cezar: antrenat într-un război teribil, el trimitea la 
Roma cinci, şase milioane pe an, pentru a-şi susţine acolo 
popularitatea şi împrumuta două legiuni lui Pompei şi trei mii de 
oameni lui Crassus. 

Când Crassus plecă, se produse o adevărată răscoală. 

Cato dezaprobase războiul pârtie cu toată puterea. 

De ce caută Roma ceartă unor oameni care nu i-au făcut 
niciun rău şi cu care sunt încheiate tratate? Spunea el. 

Ateius, tribunul poporului, era de părerea lui Cato. 

El declarase că nu-l va lăsa pe Crassus să plece. 

Văzând că Roma era agitată, Crassus se sperie şi se adresă lui 
Pompei. 

El îl rugă să-l însoţească până la ieşirea din cetate şi să-l 
acopere cu popularitatea sa. 

Poate că Pompei, omul care, dintre toţi generalii romani, în 
afară de Lucullus, avusese cel mai mult a face Cu părţii, poate 
că Pompei ar fi trebuit să-l determine pe Crassus să renunţe la 
planul său. Dar Pompei îl ştia pe Cezar în Galia pentru încă cinci 
ani; îl vedea pe Crassus în Mesopotamia pentru câţi ani, doar 
zeii puteau s-o spună, iar el rămânea la Roma, singurul dintre 
cei trei triumviri. 

Interesul lui Pompei era, deci, ca Crassus să se depărteze de 
Roma, aşa cum se depărtase Cezar. 

Odată rămas singur, el urma să aştepte liniştit ca regalitatea, 
sau măcar dictatura, să-l solicite. 

Aşa că se duse să-l ia pe Crassus de acasă. 

Străzile care conduceau la poarta Capena, pe unde trebuia să 
iasă Crassus, erau înţesate de lume. 


Mulţi dintre cei aflaţi pe parcurs se pregăteau să se 
împotrivească plecării lui Crassus şi să-l apostrofeze. 

Dar Pompei mergea înaintea lui Crassus. 

El se îndrepta spre nemulţumiţi, le vorbea cu figura gravă şi 
cu vocea lui blândă, îi invita la calm şi-i ruga în numele său să 
se dea la o parte. 

Văzându-l pe omul acesta pe care îl înconjura o mare glorie şi 
pe care îl lovise o atât de mare durere, chiar cei mai iritaţi se 
dădură în lături, iar cei mai răuvoitori tăcură. 

Se făcu loc ca să treacă Pompei şi Crassus. 

Dar în mijlocul acestui drum se afla tribunul Ateius. 

Ateius şi Favonius erau, în stoicism — să spunem mai bine, în 
cinism, dacă nu în geniu — rivalii lui Cato, numiţi „maimuţele”. 

Ateius stătea, deci, acolo, în mijlocul drumului. 

El făcu doi paşi spre Crassus şi-l somă să-şi întrerupă marşul, 
protestând împotriva războiului. 

Apoi, pentru că, încurajat de Pompei, Crassus îşi continuă 
drumul, Ateius dădu poruncă unui portărel să-l aresteze. 

Portărelul puse mâna pe umărul lui Crassus şi-l arestă în 
numele poporului. 

Dar ceilalţi tribuni se apropiară în grabă şi, dezaprobând 
acţiunea violentă a lui Ateius, îi permiseră lui Crassus să-şi 
continue drumul. 

Atunci Ateius, luând-o înainte, se grăbi spre poarta oraşului pe 
unde urma să treacă armata, înălţă un trepied cu cărbuni 
aprinşi, aruncă peste ei parfumuri şi libaţii şi-l închină pe 
Crassus zeilor infernului. 

Evenimentul acesta produse o profundă impresie la Roma. 

Niciun om astfel închinat — se spunea — nu scăpase de 
moarte în răstimp de trei ani de la data sacrificiului. 

Şi aproape întotdeauna târa cu el în mormânt şi pe 
imprudentul provocator care chemase în ajutorul său teribilele 
divinităţi ale infernului. 

Dealtfel, Ateius era atât de exasperat încât cuprinsese în 
blestemul său nu numai pe Crassus, dar chiar şi pe el însuşi, şi 
armata şi oraşul — Roma, cetatea sacră! 

Crassus trecu prin fumul parfumurilor infernale, peste 
imprecaţiunile tribunului şi ajunse la Brindisi. 


Marea era încă agitată de vânturile de iarnă, dar el era atât de 
grăbit să caute moartea, încât nu aşteptă. 

S-ar fi zis că-l împingea fatalitatea cu braţul ei de fier. 

El porunci să se ridice pânzele, dar în timpul traversării se 
pierdură mai multe corăbii. 

Îşi strânse flota, debarcă în Galatia şi-şi continuă drumul pe 
uscat. 

După două sau trei marşuri, întâlni pe regele Dejotarus, care 
poruncise să se construiască un oraş nou. 

Vom vedea că mai târziu Cicero va pleda pentru acest rege. 

Dejotarus era bătrân. 

Crassus înaintă spre el şi-i spuse în glumă, făcând aluzie la 
vârstă lui: 

— O, rege! Cum se face că începi să construieşti în ceasul al 
doisprezecelea? 

Regele Galatiei îl privi pe Crassus care avea peste şaizeci de 
ani şi care, fiind complet chel, părea de şaptezeci. 

— Dar tu, viteaz general, spuse el, îmi pare că nici tu n-ai 
pornit prea dis-de-dimineaţă ca să te războieşti cu părţii. 

N-aveai ce să faci cu un barbar care avea replica atât de 
promptă. Crassus îşi continuă drumul. 

Ajunse la Eufrat, aruncă un pod şi trecu râul. 

Apoi ocupă mai multe oraşe din Mesopotamia, care se predară 
de bunăvoie. 

Totuşi, unul dintre ele, pe care îl comanda un oarecare 
Apollonius, se apără şi-i ucise o sută de oameni. 

Era primul obstacol pe care Crassus îl întâlnea în drumul său. 

Crassus se făcu roşu de mânie, se îndreptă cu armata 
Împotriva acestei cetăţi prost fortificate, o luă cu asalt, o jefui, 
pe locuitori îi vându, iar el se proclamă imperator. 

Apoi, pentru că lăsase în diferite oraşe cucerite vreo şapte sau 
opt mii de oameni în garnizoane, printre care o mie de călăreţi, 
reveni, şi-şi stabili tabăra de iarnă în Siria, ca să aştepte acolo 
pe fiul său care, ne amintim, venea din Galia cu întărituri trimise 
de Cezar. 

Acesta a fost primul reproş adus lui Crassus de istoricii militari 
ai epocii; după ei, ar fi trebuit să meargă mereu înainte, să 
ocupe Babilonul şi Seleucia, oraşe ostile părţilor, în loc să lase 


timp duşmanului ca, retrăgându-se, să se pregătească de 
apărare. 

Dar Crassus avea planurile lui: el nu întreprindea o campanie 
frumoasă, ci o afacere rentabilă. 

XXXVIII 

La început afacerea a fost bună, într-adevăr, şi niciun bancher 
din zilele noastre n-ar fi calculat mai bine. 

Crassus se stabili în Siria şi, acolo, în loc să-şi pregătească 
soldaţii prin exerciţii cu arma sau prin gimnastică, el înfiinţa o 
casă de comerţ în care se puse să calculeze veniturile oraşelor, 
să mânuiască şi să socotească, cu greutăţi şi cu balante, 
bogăţiile zeiţei din oraşul Hierapolis din Caria, o zeiţă astăzi 
uitată de tot şi chiar în vremea aceea destul de puţin cunoscută, 
pentru că unii ziceau că este o Venus, alţii că este o Junonă — 
ceea ce nu seamănă deloc cu o Venus; în sfârşit, alţii că este 
zeiţa Natura, ceea ce o apropia de zeiţa Ma, adică de Dea Bona, 
a cărei istorie am povestit-o când am vorbit de dragostea lui 
Clodius pentru soţia lui Cezar. 

In orice caz, era o zeiţă foarte bogată; atât de bogată încât în 
tot timpul unei ierni Crassus a fost întreţinut de ea. 

In acelaşi timp el scria popoarelor şi principatelor, stabilindu-le 
un contigent de soldaţi. 

Apoi, după ce le înfricoşase bine cu contribuţia în oameni, 
asculta plângerile locuitorilor, se lăsa înduioşat şi schimba 
contribuţia în oameni în contribuţie în bani. 

Toate acestea îl îmbogăţeau pe Crassus, dar răspândeau 
despre el în Siria şi în provinciile învecinate proasta reputaţie pe 
care o avea la Roma. 

Aici, în Siria, îl găsi fiul său. 

Tânărul venea plin de mândrie pentru valoarea pe care o 
dobândise în Galia şi care îi fusese decernată de Cezar, un 
adevărat imperator; aducea cu el cele trei mii de oameni 
promişi. 

Cohorta galică, mai ales, era magnifică. 

Se pare că Crassus făcuse o promisiune zeiţei din Hierapolis 
căci, îndată după sosirea tânărului Crassus, tatăl îl conduse să 
viziteze templul acesteia. 

Dar, la ieşirea din templu, o prevestire nefastă îi aştepta şi pe 
tată şi pe fiu. 


Trecând pragul templului, tânărul alunecă şi căzu, iar 
bătrânul, care venea în urmă, alunecă şi căzu peste el. 

Acelaşi lucru i se întâmplase şi lui Cezar când pusese piciorul 
pe pământul Africii, dar Cezar ieşise din încurcătură printr-un 
cuvânt frumos pe care îl cunoaştem şi care, probabil, îi dezarmă 
pe zei: „Oh! Te îmbrăţişez, pământ al Africii, acum eşti al meu!” 

În timp ce Crassus se îngrijea să-şi scoată trupele din taberele 
de iarnă, îi soseau noi soli din partea arsacelui părţilor. 

De la întemeierea monarhiei de către Arsace l, se dădea 
numele de arsace regilor părţi, ceea ce încurcă foarte mult pe 
istoricii romani, care iau drept nume de regi ţâţul generic prin 
care aceştia erau desemnaţi. 

Tot aşa ei traduceau ţâţul de bretiti, dat şefilor gali, cu numele 
de Brennus iar lrmensaul, adică coloana lui Irmin sau Herman o 
numeau lrmensul. 

Arsacele care domnea în acel timp se numea Orodel. 

Solii erau însărcinaţi să-i transmită lui Crassus aceste puţine 
cuvinte: 

— Dacă armata ta a fost trimisă de romani, războiul va porni 
imediat, fără nicio întârziere, teribil, neîndurător! Dacă, aşa cum 
se spune, el este făcut fără voia patriei tale şi pentru a satisface 
lăcomia ta, regele va arăta moderație: lui îi va fi milă de Crassus 
şi le va lăsa soldaţilor acestuia ieşirea liberă din fiecare oraş în 
care sunt nu în garnizoană, ci pur şi simplu prizonieri. 

Crassus, care se credea învingător şi căruia i se vorbea ca 
unui învins, rămase foarte mirat. 

Apoi, izbucnind în râs, le spuse solilor: 

— Bine, spuneţi regelui vostru că am să-i comunic răspunsul 
meu în Seleucia. 

— În Seleucia? Repetă Vagise, cel mai bătrân dintre Soli. 

Apoi, arătându-i podul palmei, îi răspunse: 

— Mai înainte de a ajunge tu în Seleucia, o să crească păr aici! 

Şi, fără niciun alt răspuns nici dintr-o parte, nici din alta, solii 
plecară să-i spună regelui Orode că trebuia să se pregătească 
de război. 

Abia ajunseseră solii părţilor la o depărtare de vreo trei zile de 
tabăra lui Crassus, că sosiră câţiva romani scăpaţi din 
garnizoana lor şi care, printr-o minune, reuşiseră să ajungă până 
la comandantul lor. 


Vestea pe care o aduceau era în perfectă concordanţă cu 
amenințările care mai fremătau încă în urechile noului 
imperator. Ei văzuseră cu ochii lor duşmanul cu care aveau a 
face şi cum atacase acesta oraşele în care îşi aveau romanii 
garnizoana. 

După părerea lor, duşmanii aceştia nu erau oameni, ci 
adevăraţi demoni. 

Două fraze rezumau întreaga lor gândire: „Este imposibil să le 
scapi, când te urmăresc. Este imposibil să-i ajungi, când fug.” 

Armele acestor călăreţi, acoperiţi cu zale şi ei şi caii lor, 
sfărâmau orice obstacol pe care îl întâlneau în cale şi rezistau 
oricărui şoc. 

Veştile acestea erau sinistre, mai ales când erau aduse de 
oameni care spuneau clar: „Am văzut cu ochii noştri”. 

Repetăm, până atunci părţii abia fuseseră întrezăriţi. Se 
crezuse că şi ei erau asemeni armenilor şi capadochienilor, care 
fugeau de cum vedeau soldaţii lui Lucullus şi pe care acesta îi 
urmărise până se plictisise. 

Romanii se aşteptau la o mare oboseală, dar nu la un mare 
pericol. 

Şi acum iată că ideea aceasta falsă pe care şi-o făcuseră 
despre noii duşmani se topea ca un fum. 

Crassus îşi strânse consiliul. 

Mulţi dintre ofiţeri, şi dintre cei mai importanţi în armată, 
considerau că trebuie să se oprească aici; în fruntea lor se afla 
chestorul Cassius. Prezicătorii erau de aceeaşi părere; ei 
spuneau că victimele dăduseră semne contrarii şi funeste. 

Dar Crassus nu voia să audă nimic sau, mai curând, asculta 
numai de cei câţiva imprudenţi şi linguşitori care-l sfătuiau să 
meargă înainte. 

În timpul acesta, Artabase, regele armenilor, sosi în tabăra 
romană. El venea cu şase mii de călăreţi, dar aceştia Nu erau, 
după câte se spunea, decât garda şi escorta sa, el promitea încă 
zece mii de călăreţi şi treizeci de mii de pedestraşi care aveau 
să fie hrăniţi pe cheltuiala ţării sale. 

Un singur lucru îl sfătuia pe Crassus şi anume: să schimbe 
drumul şi să invadeze regatul lui Orode prin Armenia, unde va 
găsi din belşug hrană şi pentru oameni şi pentru cai şi pe unde 
va putea umbla în deplină siguranţă, la adăpostul munţilor, pe 


un teren unde nu s-ar putea desfăşura cavaleria, adică forţa 
principală a părţilor. 

Dar Crassus nu se arăta interesat de acest bun sfat. 

El declară că-şi va continua drumul prin Mesopotamia, în ale 
cărei oraşe instalase garnizoane romane. 

Aşa fiind, Artabase îşi luă rămas bun de la el şi se retrase. 

In felul acesta, Crassus se lipsea de treizeci sau patruzeci de 
mii de oameni. Şi ce oameni! Localnici care cunoşteau locurile, 
felul de trai şi de a lupta prin aceste părţi. 

Când ajunse la Zeugma, pe Eufrat, localitate care-şi trăgea 
numele de la numele unui pod pe care Alexandru îl construise 
acolo, se porni o furtună puternică; tunete se auzeau între nori 
pe deasupra capetelor soldaţilor, în timp ce fulgere neîntrerupte 
le ardeau feţele. 

Un val puternic se prăvăli peste corăbii, izbindu-le unele de 
altele şi distrugând câteva dintre ele. 

In două rânduri, trăsnetul căzu chiar pe locul unde urma să se 
instaleze tabăra lui Crassus. 

Unul din caii acestuia, acoperit cu hamuri magnifice, fu 
cuprins de o panică atât de puternică încât se aruncă în fluviu 
cu călăreț cu tot şi dispăru acolo înghiţit de un vârtej. 

Se făcu popas ca să se lase timp furtunii să se liniştească. 

Când se linişti, Crassus dădu ordin să se pornească înainte. Se 
scoaseră pajurele din pământ, unde fuseseră înfipte, dar cea 
care servea, într-un fel, ca ghid pentru celelalte se răsuci pe loc, 
de parcă ar fi dat semnalul de retragere. 

Crassus reînnoi ordinul de a merge înainte şi de a trece podul. 
După ce se trecu podul, el porunci să se dea de mâncare 
soldaţilor. Insă hrana distribuită consta din linte şi sare, alimente 
pe care romanii le considerau ca simbol de doliu şi le serveau la 
înmormântare. 

Atunci, observând că se produsese printre soldaţi o oarecare 
tulburare, Crassus îi adună şi le ţinu o cuvântare, în care le 
spuse, printre altele: 

— Trebuie distrus podul pentru ca nimeni dintre noi să nu-l 
mai treacă înapoi. 

La auzul acestor vorbe, care nu se ştie cum îi scăpaseră fără 
să vrea, se produse în rândul armatei o spaimă îngrozitoare. 


Crassus putea linişti această teamă, revenind şi explicându-şi 
gândul, însă el considera o ruşine ca un general să dea explicaţii 
soldaţilor săi; aşa că trecu imediat la sacrificiu. 

În sfârşit, ca şi cum prevestirile ar fi voit să-l avertizeze până 
la capăt, ca şi cum Fortuna, înfricoşată, ar fi venit ea însăşi să-l 
roage să renunţe la planul său, în momentul când prezicătorii îi 
prezentau măruntaiele, ele îi scăpară din mână şi căzură pe 
pământ. 

— Ce-nseamnă bătrâneţea! Spuse el. Dar fiţi liniştiţi, soldaţi, 
armele nu-mi vor cădea din mână cum mi-au căzut aceste 
măruntaie. 

După ce se sfârşi sacrificiul, armata tristă şi abătută îşi reluă 
drumul de-a lungul fluviului. 

Nu era niciun roman care să nu fi fost profund impresionat de 
acest şir de prevestiri. 

Numai galii râdeau şi cântau neîncetat, iar când romanii îi 
întrebau: 

— Voi, aceştia, nu vă temeţi de nimic? 

— Ba da, răspundeau ei, ne temem să nu cadă cerul pe noi. 

Aceasta era singura lor teamă. 

XXXIX 

Se mergea de-a lungul fluviului. 

Crassus dispunea de şapte legiuni de infanterie, de mai puţin 
de patru mii de călăreţi şi cam tot de atâţia veliţi. 

Dar de data aceasta aveau de-a face cu un duşman mult mai 
periculos: cu părţii. 

In timpul marşului, cercetaşii se întoarseră din misiune. 

Ei anunțau că toată câmpia cât vedeai cu ochii era pustie, dar 
că pământul era plin de urme de copite de cai care făceau cale 
întoarsă. 

Vestea aceasta confirmă speranţa lui Crassus. Niciodată părţii 
n-ar îndrăznit să-i atace pe romani, spunea el. 

Dar Cassius interveni pentru a douăzecea oară, repetându-i lui 
Crassus că-l ruga să nu meargă mai departe, că dacă chiar nu 
voia să bată în retragere şi să fugă din faţa unui adversar care şi 
el fugea, putea măcar să-şi retragă armata într-unui din oraşele 
ocupate şi să aştepte acolo informaţii precise despre inamic. 

Dacă Crassus ar fi refuzat cu încăpățânare această posibilitate 
ca fiind prea prudentă, mai era o alta şi anume: de a se îndrepta 


spre Seleucia, mergând de-a lungul fluviului. În felul acesta se 
mergea alături de vasele care transportau alimentele. La fiecare 
oprire, fluviul le-ar fi asigurat aprovizionarea cu apă, navele 
hrana şi, astfel, nu le-ar fi lipsit nimic, fără să mai pui la 
socoteală că fluviul le-ar fi acoperit unul din flancuri, ajutându-i 
să nu fie vreodată învăluiţi. 

În cazul că părţii ar fi primit lupta, s-ar fi putut lupta în condiţii 
de egalitate, avându-l pe duşman în faţă. 

Insistenţele tribunului îl făcură pe Crassus să examineze acest 
plan şi poate că ar fi căzut de acord, când fu văzut un călăreț 
venind din depărtare. Călărețul străbătea atât de repede 
câmpia, de ai fi zis că vine călare pe un cal înaripat. 

Călărețul se îndrepta direct spre romani. 

Era şeful unui trib arab care, după Plutarh, s-ar fi numit 
Ariamnes, după Appianus — Icharus, iar după Dio, Augasus. 

Mai mulţi soldaţi care serviseră sub Pompei îl recunoscură şi 
confirmară că el îi făcuse mari servicii lui Pompei. 

Aşa că se puteau servi de el ca ghid de-a lungul deşertului. 

El voia cu orice chip să-i surprindă pe părţi. 

Din nefericire, Crassus îl crezu. 

Pentru că şi barbarul, cât era el de barbar, dar se prefăcuse 
admirabil. 

El începu prin a-i aduce laude lui Pompei care, spunea el, era 
binefăcătorul lui; apoi, căzut parcă în admiraţie faţă de măreţia 
armatei lui Crassus, el nu mai înceta cu elogiile la adresa 
acesteia şi a generalului său. 

În faţa unei astfel de armate toate armatele lui Orode n-ar 
putea rezista nicio oră măcar. 

Totul era să dea ochii cu părţii care se ascundea şi, ca să dai 
cu ochii de ei, fără ajutorul lui, nu era cu putinţă. Ei se 
retrăseseră în interiorul ţării şi, atâta timp cât s-ar fi urmat râul, 
li s-ar fi întors spatele, sau aproape. 

Dealtfel, de ce să mergi de-a lungul râului? Ţara nu era 
străbătută şi de alte cursuri de apă? 

După părerea lui, nu trebuia pierdut niciun moment. Pării, 
care auziseră vorbindu-se de Crassus şi de armata lui, nu se 
gândeau să-l aştepte. 


Ei erau ocupați acum să-şi strângă averile şi ce aveau mai de 
preţ ca oameni şi materiale; apoi, asemenea unui stol de păsări 
speriate îşi vor lua zborul spre Hycania şi Sciţia. 

Toate vorbele acestea nu erau decât un vicleşug arab. 

Orode îşi împărţise armata în două corpuri. 

Cu una pustia Armenia ca să se răzbune pe Artabase care 
venise să-şi ofere serviciile lui Crassus, iar cu cealaltă un simplu 
general, sau surena — aici iarăşi romanii luau titlul drept nume 
— trebuia să aştepte ca Ariamnes să-i predea pe Crassus şi pe 
romanii săi. 

Este adevărat că acest surena nu era un om de rând. 

Prin origine, prin bogăţie şi prin curaj el venea imediat după 
rege. 

Prin viclenia şi îndemânarea sa, cele două calităţi ale 
popoarelor nomade din Yemen, Asiria şi Mesopotamia, el îi 
întrecea pe oamenii cei mai vicleni şi mai îndemânatici din 
vremea sa. 

Ca statură şi frumuseţe nu avea pereche. 

In timpul marşului, asemeni unui alt Cezar, el ducea cu sine o 
sută de cămile încărcate cu bagajele sale şi, mai mult decât 
Cezar, două sute de căruţe încărcate cu femeile lui. 

Escorta lui obişnuită o formau o mie de cai de cavalerie grea, 
cinci sau şase mii de cai de cavalerie uşoară care, împreună cu 
servitorii şi sclavii, nu cobora niciodată sub zece mii de oameni. 

Ca naştere, era atât de nobil încât el era acela care, la urcarea 
regilor părţi pe tron, le punea coroana pe cap. 

Actualul rege fusese alungat. Surena, cu garda lui personală, îl 
adusese din exil şi-l reaşezase pe tron. 

Oraşul Seleuces se încăpăţânase în rebeliune. 

Surena îl luă cu asalt, îl cuceri, fiind primul care se urcă pe 
zidurile cetăţii. 

Incă n-avea treizeci de ani, era foarte frumos, aşa cum am 
spus, şi-şi accentua frumuseţea vopsindu-şi ochii, fardându-se şi 
parfumându-se ca o femeie. 

Acesta era omul cu care avea să aibă a face Crassus. 

Crassus, care se credea cel mai abil şi cel mai viclean om din 
lume şi nu ştia că europeanul cel mai îndemânatic şi mai şiret 
nu este decât un biet copil pe lângă un arab, Crassus făcu 
imensa greşeală să se încreadă în călăuza sa. 


Aceasta îl lăsă un timp să urmeze râul, apoi îl antrenă încetul 
cu încetul spre interiorul ţării, ducându-l la început pe un drum 
frumos şi uşor şi îndemnându-l să facă popasuri lângă râuri sau 
rezervoare cu apă din abundență. Apoi, treptat, treptat, se 
depărtară de fluviu, iar drumul deveni muntos şi greu. Când se 
plângeau călăuzei, li se răspundea că aceasta era doar o scurtă 
porţiune pe care aveau s-o treacă, iar romanii îl credeau pentru 
că erau prea experimentați şi prea obişnuiţi cu greutăţile 
războiului ca să nu-şi dea seama că în toate ţările sunt drumuri 
grele şi obositoare. 

În sfârşit, ajunseră într-o câmpie imensă, fără copaci, fără apă, 
fără verdeață, şi care, până la orizont, era acoperită cu nisip. 

Doar câmpia aceasta mai trebuia trecută ca să se ajungă la 
părţi. Marşul fu continuat fără întrerupere, se mergea pe nisip 
fierbinte care ardea şi tălpile şi ochii; pe măsură ce înaintau, 
nisipul devenea mişcător şi adânc. Soldaţilor le ajungea până la 
genunchi şi, cu armurile lor grele, părea că din moment în 
moment aveau să fie înghiţiţi. 

Îşi amintiră atunci de armatele lui Cambise înghiţite de 
nisipurile Egiptului şi începură să se teamă de o soartă 
asemănătoare. Numai galii, care luptau aproape fără arme de 
apărare şi care, pe jumătate goi, suportau uşor şi gerul şi 
căldura, îşi păstrau veselia. Insă soldaţii romani se văitau 
groaznic văzând valurile de nisip, mişcătoare ca valurile mării, 
întinzându-se spre orizonturi nemărginite, fără o plantă, fără un 
deal, fără un râuşor. 

Armata murea de sete. 

În starea aceasta îi găsiră curierii armeanului Artabase. Acesta 
îi comunica lui Crassus că, fiind reţinut de războiul cu Orode, nu 
putea să i se alăture, dar îl invita pe Crassus să facă el, ceea ce 
lui nu-i era cu putinţă, adică Să se îndrepte spre Armenia. Dacă 
Crassus nu era de această părere, îl îndemna să evite să-şi facă 
tabără în locurile proprii unei evoluţii a cavaleriei. li mai spunea 
că era prudent să nu meargă decât pe drumuri muntoase pentru 
că acolo ar fi putut, cu ajutorul infanteriei, să beneficieze de 
toate avantajele terenului. 

Însă Crassus, furios pe el însuşi, răspunse răstit că avea 
altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de armeni; îl 
prevenea doar pe regele lor că avea să înceapă prin a-i distruge 


pe părţi şi că, după zdrobirea părţilor, avea să se îndrepte 
împotriva armenilor. 

Solii porniră, ducând cu ei aceste ameninţări, dar siguri că 
Crassus n-avea să fie niciodată în stare să le pună în aplicare. 

XL 

Crassus porni mai departe la drum. 

Părea că e lovit de orbire, iar şefii înşişi îi împărtăşeau 
încrederea. 

Singur, printre toţi, tribunul Cassius presimţi că la mijloc este 
vorba de trădare. El îl ruga mereu pe Crassus să se oprească şi 
să se întoarcă şi, când îl vedea că se încapă ţinerea să înainteze 
tot mai mult în acest deşert de nisip, se ducea la Ariamnes şi-l 
apostrofa. 

— Oh! Cel mai trădător şi viclean dintre oameni! Îi spunea el, 
ce geniu rău te-a îndreptat spre noi, ce băuturi magice, ce 
băuturi blestemate i-ai dat proconsulului să bea că şi-a pierdut 
minţile în aşa hal încât ne face să străbatem astfel de pustietăţi, 
de parcă am fi sub comanda unui şef de tâlhari, nu a unui 
imperator roman? 

Atunci, trădătorul se arunca la picioarele lui Cassius şi-i jura că 
se aflau pe drumul cel bun şi drept, îl ruga să mai aibă încă 
răbdare şi-l asigura că, încă de a doua zi, aspectul locurilor avea 
să se schimbe. 

Şi toţi căpătau curaj şi mergeau înainte, însă oboseala şi setea 
soldaţilor creşteau atât de mult încât unii cădeau morţi, ca loviți 
de trăsnet, iar alţii îşi pierdeau minţile. 

Apoi, când arabul reuşea să scape din mâinile lui Cassius, 
pornea de-a lungul rândurilor soldaţilor romani şi-i ironiza, iar 
când aceştia se plângeau, cerând apă sau măcar puţină umbră, 
le striga: 

— Hei! Voi d-acolo, dar ce, credeţi că umblaţi prin câmpiile 
Campaniei ca să pretindeţi fântâni şi crânguri? De Ce nu vreţi şi 
băi şi hanuri? Uitaţi unde sunteţi şi că traversaţi ţinuturile 
Arabiei şi ale Isiriei? 

Şi când soldaţii îl auzeau pe omul acesta vorbind aşa de prost 
latineşte şi cu accentul său gutural; când îl vedeau fiu al 
deşertului, nepăsător la soare, la oboseală şi la sete, galopând 
cu calul său într-un nor de nisip şi răsfrângând în solzii cuirasei 
sale razele soarelui, li se părea că e un demon ieşit din iad care 


îi ducea spre moarte, fără ca ei să fi avut putere, chiar dacă ar fi 
vrut, să se poată smulge de la această pieire. 

Într-o dimineaţă, în momentul plecării, îl căutară, îl strigară, 
dar zadarnic. 

Călăuza dispăruse. 

În aceeaşi zi, Crassus ieşi din cort, nu îmbrăcat în purpură cum 
era obiceiul generalilor romani, ci în negru. 

Pe întuneric, încurcase hainele. 

De cum îşi dădu seama de greşeală, se întoarse în cort, dar 
mulţi avuseseră timpul să-l vadă, iar zvonul despre această 
apariţie funebră se răspândi în armată ca o presimţire nefastă. 
Cu strigăte puternice era chemat Ariamnes. 

Omul acesta, care apărea ca un blestem când era prezent, 
după ce dispăruse le lipsea tuturor. 

Părea singurul care, după ce îi târâse pe romani în această 
situaţie periculoasă, ar fi putut să-i şi scoată din ea. 

Pentru a-şi linişti soldaţii, Crassus anunţă că el ştia de 
plecarea lui Ariamnes şi că, dacă plecase, plecase de acord cu 
el, ca să-i facă pe părţi să cadă în capcană. 

Dădu ordin de plecare, dar, când să pornească, cu toate că 
acvilele fuseseră înfipte în nisip, abia au reuşit să le smulgă. 

Crassus veni în grabă, râse de teama soldaţilor şi smulse el 
însuşi hampele din pământ, grăbind marşul şi forțând infanteria 
să urmeze cavaleria în marş forţat, pentru a ajunge avangarda 
plecată din zori. 

Deodată, văzură revenind avangarda — sau mai bine zis 
rămăşiţele avangardei — într-o înspăimântătoare dezordine. 

Fusese atacată de duşmani şi pierduse trei sferturi din efectiv. 

Duşmanul venea în urma lor, spuneau oamenii, şi era plin de 
încredere. 

Alarma fu generală. 

Duşmanul pe care de atâtea ori îl chemaseră era întâlnit acum 
cu spaimă, după toate întâmplările prin care trecuseră. 

Scos din fire, Crassus îşi dispuse armata în formaţie de luptă: 
cedând sfaturilor lui Cassius, el subţie mai întâi legiunile de 
infanterie pentru a le întinde cât mai mult pe câmpie. 

Apoi repartiză cavaleria la aripi. 

Astfel organizată, era aproape cu neputinţă ca armata să fie 
încercuită. 


Dar curând de tot, de parcă un demon n-ar fi voit să-i lase 
nicio posibilitate de salvare, el îşi schimbă planul, dispuse 
strângerea cohortelor, formă un careu adânc, putând face faţă 
atacului din orice direcţie; fiecare latură se compunea din 
douăsprezece cohorte. 

Între fiecare cohortă era distribuit un rând de călăreţi, în aşa 
fel încât aceştia să poată înainta cu uşurinţă, lăsând şi masei 
posibilitatea să înainteze şi să fie apărată din toate părţile. 

Un flanc fu încredinţat lui Cassius, iar celălalt tânărului 
Crassus. 

Imperatorul luă comanda centrului. 

Armata astfel organizată se puse în marş; printr-o întâmplare 
fericită şi neaşteptată, după o oră ajunse la malul unui râu; 
romanii aflară mai târziu că se numea Balisus. 

Râul avea destul de puţină apă; totuşi, suficientă ca să 
astâmpere setea soldaţilor care, morţi de căldură şi de 
oboseală, căpătară puţină putere. 

Atunci, voind să profite de această ocazie fericită, atât de rară 
în deşertul pe care îl traversaseră, ofiţerii îl întrebară pe Crassus 
dacă n-ar fi considerat potrivit să se oprească aici şi să ridice 
corturile. 

Dar Crassus, îndemnat de insistenţele fiului său, care abia 
aştepta lupta, acordă doar o haltă de o oră şi porunci să se 
mănânce în picioare, fără să se părăsească rândurile. 

Apoi, înainte chiar de a se fi sfârşit masa, ordonă să se 
pornească la drum, dar nu în pas normal şi cu opriri din timp în 
timp, aşa cum se procedează înainte de luptă, ci repede şi în 
marş forţat, până se vor găsi în faţa duşmanului. 

În sfârşit, duşmanul pe care îl căutaseră de atât de departe şi 
pe care îl întâlneau după atâta oboseală fu zărit. 

Dar, în primul moment, el era mai puţin înfricoşător Ca 
înfăţişare şi mult mai puţin numeros decât se crezuse. 

Pentru că surena plasase grosul armatei în spatele primei linii 
şi poruncise să se acopere strălucirea armelor cu stofe şi piei. 

Crassus se îndreptă direct spre duşman şi, când ajunse la 
două lovituri de săgeată, înălţă semnalul de luptă. 

S-ar fi zis că semnalul fusese dat nu numai romanilor, ci şi 


părţilor. 


În clipa aceea, câmpia se umplu de un strigăt teribil şi de un 
zgomot înfiorător. 

Zgomotul era ca un tunet, iar romanii, obişnuiţi cu goarnele şi 
cu trompetele, se întrebau ce instrument putea să fie acela care 
producea un asemenea zgomot. Din când în când părea că se 
aude răgetul unor fiare sălbatice în mijlocul fulgerelor. 

Acest zgomot înfricoşător era produs de nişte vase de aramă 
pe care duşmanul le lovea cu ciocane învelite în piele. 

„Căci barbarii aceştia, spune Plutarh, au observat că simţul 
auzului este simţul care tulbură cel mai uşor sufletul, care aţâţă 
pasiunile, care scoate cel mai uşor pe om din minţi”. 

La auzul acestui zgomot, romanii se opreau uimiţi, în timp ce 
părţii îşi descopereau armele şi se răspândeau pe câmpia pe 
care părea că se rostogoliseră valuri de ioc. 

În fruntea părţilor era chiar surena, îmbrăcat într-o armură 
aurită, călărind pe un cal atât de strălucitor încât părea desprins 
din carul soarelui. 

Romanii  înţeleseră că venise momentul unei lupte 
înverşunate, pe viaţă şi pe moarte şi, cu toate acestea, erau 
încă departe de a şti cu ce duşman aveau a face. 

Părţii înaintau scoțând strigăte înfiorătoare şi atacau pe 
romani cu suliţele. Erau atât de numeroşi încât nici nu puteai să- 
i numeri. 

Se apropiară până la o sută de paşi de soldaţii lui Crassus, 
însă, când văzură cât de adânci erau rândurile duşmanilor lor şi 
că toţi romanii formau un fel de zid de nepătruns din cauza 
scuturilor sudate parcă unele de altele, rupseră rândurile, făcură 
stânga împrejur şi dispărură. 

Romanii nu înțelegeau cauza retragerii. Era evident însă că 
prin aceasta nu erau eliberaţi de atacanţi şi-şi dădeau seama că 
urma să se petreacă vreo manevră A cărei explicaţie aveau să o 
afle mai târziu. 

Într-adevăr, ei văzură curând că se ridica în jurul lor, la o 
distanţă de vreun sfert de leghe, un imens cerc de praf, care se 
apropia din ce în ce, iar în mijlocul norului scânteiau lumini ca 
nişte fulgere, în timp ce ciocanele acelea îngrozitoare continuau 
să lovească în vasele de aramă, scoțând neîncetat zgomote ca 
de tunet. 

Crassus înţelese că voiau să-l încingă într-un cerc de Fier. 


Atunci, aruncă în luptă pe veliţi, cu porunca de a zdrobi inelele 
acestui lanţ. 

Aceştia fură văzuţi cum se aruncă în luptă, cum atacă şi apoi 
cum revin în dezordine... Unii se înapoiau cu braţele, picioarele 
şi chiar cu corpul străbătute de săgeți lungi de cinci picioare! 

Soldaţii observară cu groază că săgețile acestea treceau şi 
prin scuturi şi prin cuirase. 

La vreo trei sute de paşi de romani, părţii se opriră. 

Deodată ziua păru că se întunecă sub un nor de săgeți, apoi 
un strigăt de durere ţâşni din cinci sute de piepturi. 

Era moartea care începea să lovească şi care pătrundea în 
rândurile romanilor precedată de răni grave. 

XLI 

Timp de câteva momente, momente care au părut o 
eternitate, părţii continuară să arunce săgeți din toate părţile şi 
dintr-o dată, fără a fi fost nevoie să ţintească, atât era de 
compactă masa romanilor, aşezată în ordinea de bătaie în care 
o dispusese Crassus. 

Aşa că fiecare din aceste săgeți atingeau o ţintă vie, 
fremătătoare, omenească. 

Loviturile erau extrem de violente. 

Arcurile erau atât de puternice, atât de mari, atât de flexibile 
încât aruncau săgețile cu o putere de nedescris. 

Situaţia romanilor era înfricoşătoare. 

Dacă ar fi rămas pe loc, ar fi fost ciuruiţi ca nişte ţinte; dacă ar 
fi încercat să înainteze, punctul cercului pe care l-ar fi atacat ar 
fi cedat, părţii ar fi fugit, ca sa evite ciocnirea, şi-ar fi aruncat 
săgeți din fugă, iar tei care rămâneau pe loc i-ar fi lovit pe 
romani cu săgețile, din flancuri, unde aceştia rămâneau 
descoperiţi. 

O armată întreagă era prinsă ca într-o imensă cursă. 

Romanilor le mai rămânea o speranţă: ca părţii să se retragă 
după ce-şi vor fi isprăvit rezervele de săgeți din tolbe. 

Dar speranţa aceasta nu dură mult. 

Cămile încărcate cu săgeți trecură printre rânduri şi tolbele 
goale se umplură. 

Atunci, Crassus înţelese adâncimea prăpastiei în care căzuse. 

El trimise un soldat fiului său. 


Publius avea multă cavalerie în subordine şi, în afară de ea, pe 
galii care luptau pe jumătate goi şi care aveau picioarele 
aproape tot atât de iuți ca picioarele cailor. 

Trebuia angajată, cu orice preţ, o luptă corp la corp. 

Tânărul, care clocotea ca un leu în cuşcă, abia aştepta acest 
moment. 

El luă o mie trei sute de călăreţi, printre care şi cei o mie 
trimişi de Cezar, opt cohorte de soldaţi, jumătate romani, 
jumătate gali şi se aruncă asupra părţilor care galopau în jurul 
lui. 

Aceştia, fie că nu voiseră să susţină atacul, fie că ascultară de 
ordinele date de surena, cedară. 

— Fug! Strigă Publius Crassus. 

— Fug! Repetară soldaţii. 

Şi călăreţii împreună cu pedestraşii porniră în urmărirea 
duşmanului. 

În fruntea acestor soldaţi care păreau că se jertfesc morţii cu 
tot elanul se găseau Censorinus şi Magabacchus; un roman şi un 
barbar, sau cel puţin aşa pare după nume. „Unul remarcabil prin 
curaj. 

— Celălalt prin demnitate senatorială şi elocinţă”, spunea 
Plutarh, amândoi amici cu Publius şi de aceeaşi vârstă cu el. 

Aşa cum crezuse tânărul comandant, infanteria nu rămase în 
urmă. 

Trebuie să fi fost o frumoasă cursă călare, prin pustiu, la care 
luau parte călăreţi romani şi gali, galii aceia frumoşi cu părul 
lung şi blond, cu pieptul pe jumătate gol, care, mereu cu 
zâmbetul pe buze, se aruncau spre primejdie, o întâlneau, 
luptau cu ea şi cădeau fără să dea un pas înapoi... 

Aşa căzuseră la celălalt capăt al lumii, sub sabia somaţilor lui 
Cezar, şaizeci de mii de gali. 

Însă, de data aceasta, romanii erau cei care cădeau şi barbarii 
triumfau. 

Când părţii văzură că cei care îi urmăreau pierduseră Orice 
legătură cu grosul armatei, se opriră. 

Romanii se opriră şi ei, socotind că văzându-i în număr atât de 
mic duşmanul n-ar fi refuzat o luptă corp la corp. 

Dar nu fu aşa. 


Părţii adoptaseră o tactică de luptă la care nu voiau să 
renunţe. 

În adevăr, cavaleria partă ţinu piept; dar ce puteau galii şi 
romanii înarmaţi cu sulițe lungi de trei picioare şi cu spade 
scurte, împotriva unor oameni acoperiţi cu piei crude şi fier? 

Dealtfel, cavaleria uşoară partă îi învăluise complet. 

O mare de nisip fierbinte se ridicase în jurul lor şi norul acesta 
fierbinte îi orbea şi îi sufoca pe romani. 

Apoi din mijlocul acestui nor începură să ţâşnească săgețile 
înfricoşătoare, care aduceau moartea; dar nu o moarte blândă şi 
repede, ci una lentă şi atroce. 

Romanii erau loviți, dar ei nu vedeau unde să lovească. Era un 
trăsnet invizibil şi ucigător, deşi invizibil. Ei se învârteau în 
cercuri, cădeau, se ridicau şi, cu acel instinct care face ca omul 
să caute omul, se sprijineau unii de alţii şi atunci ofereau iar 
aceea ţintă vie, acea ţintă fremătătoare pe care grosul armatei 
continua să o ofere la o leghe mai departe de acolo. 

Răniţii se tăvăleau pe nisipul încins, rupând săgețile care se 
înfipseseră în ei; alţii încercau să şi le smulgă singuri sau cereau 
tovarăşilor lor să le smulgă, dar corpurile tuturor se înfiorau de 
aceste dureri insuportabile, de aceste răni în carnea vie pe care 
le produceau săgețile ascuţite. Se auzeau răgete ca într-o arenă, 
răgete de fiare sălbatice şi nu tânguiri sau gemete omeneşti. 

Din mijlocul acestei îngrozitoare încăierări, din mijlocul acestui 
tumult, Publius dădu ordin de atac, dar soldaţii îi arătară braţele 
înţepenite pe scuturile lipite de corpuri, picioarele înfipte în 
pământ, încât le era imposibil să fugă, să atace sau, unora, chiar 
să cadă. 

Atunci, porni la atac, disperat, el singur şi puţinii oameni care 
mai erau încă în stare să lupte. 

El ajunse până la cavaleria grea a părţilor. 

Însă armele romanilor, prea slabe, se dovedeau neputincioase 
în faţa cailor şi călăreţilor înveşmântaţi în fier. 

Galii, pe care se bizuise Publius, fură demni de ei înşişi. 

Părţii loveau cu suliţele în oamenii aceştia cu capetele 
Descoperite, cu pieptul descoperit; dar galii se agăţau de 
oameni, îi doborau de pe cai şi-i sugrumau cu mâinile, 
neputându-i ucide în alt mod. Alţii se strecurau sub burţile 
cailor, găseau un loc neacoperit, înfigeau acolo sabia scurtă şi o 


răsuceau în măruntaiele animalului până ce acesta se prăbuşea 
sau arunca din şa călăreţul şi, sărind de durere, zdrobea sub 
copite şi pe părţi şi pe gali, care mureau înlănţuiţi în luptă, 
asemeni unor amanti înlănţuiţi în dragoste. 

Şi peste toate acestea, setea, o sete mistuitoare care-i făcea 
să sufere mai mult decât rănile, mai cu seamă pe gali, pe galii 
aceia obişnuiţi cu fluvii largi, cu râuri bogate, cu râuri cu apă 
limpede. 

In răstimp de o oră de înfiorător măcel, din tot acest corp de 
armată nu mai rămăseseră decât două sau trei sute de oameni. 

Se gândiră să se retragă. 

Resturile acestea umane, mutilate, îşi aruncară privirea în jur. 

Publius, rănit în trei locuri, se mai ţinea încă pe calul său 
ciuruit de săgeți. 

Se strânseră în jurul lui. 

Un mamelon de nisip se ridica la câţiva paşi de câmpul de 
luptă. 

Printr-o tactică de luptă obişnuită, supraviețuitorii se retraseră 
şi se masară pe acest mamelon. 

Caii fură legaţi în vârf. 

Oamenii se strânseră în jurul cailor şi formară din scuturi un 
zid. 

Credeau că în felul acesta ar fi putut respinge mai uşor atacul 
barbarilor. 

Dar se înşelară; se întâmplă tocmai invers. 

Pe o câmpie netedă, primul rând protejează pe al doilea, al 
doilea pe al treilea. 

Aici, dimpotrivă, inegalitatea terenului înălța rândul al doilea 
peste primul rând, al treilea deasupra celui de-al doilea, aşa 
încât cei din urmă se găseau descoperiţi pe jumătate, dar toţi 
erau expuşi deopotrivă atacului barbarilor. 

Se văzu repede greşeala comisă, dar era prea târziu, ca s-o 
mai poată repara. 

Soldaţii se uitară la Publius ca pentru a-i căuta în ochi o ultimă 
speranţă. 

— Să murim! Răspunse acesta. 

Resemnaţi, soldaţii repetară: 

— Să murim! 


Şi începură să aştepte lovituri pe care nu le mai puteau 
înapoia. 

În mijlocul acestor oameni închinaţi de Ateius zeilor din infern 
se găseau şi doi greci, doi locuitori din oraşul Carrai, pe nume 
Hieronymus şi Nichomahus. Ei îl sfătuiră pe Publius să-şi 
deschidă drum sfărâmând zidul care-l înconjoară şi să fugă, pe 
drumuri cunoscute de ei, spre Ichnes, de pe apa Eufratului. 

Dacă ajungeau la oraşul acela care trecuse de partea 
romanilor, viaţa le era asigurată. 

Publius privi în jurul său. 

El văzu câmpul de bătaie acoperit cu morţi şi muribunzi şi, 
printre cei care îl înconjurau, cei mai mulţi răniţi şi incapabili de 
a-l urma. 

— Nu, spuse el celor doi greci. Eu rămân. 

— Apoi, dacă rămâi, răspunseră ei, moartea este de 
neînlăturat. 

— Nu există moarte atât de îngrozitoare, răspunse tânărul, ca 
să-l facă pe Publius să abandoneze pe cei care mor alături de el. 
Voi, adăugă el, voi sunteţi greci, nu romani, fugiţi! 

Şi, întinzându-le mâna stângă — căci dreapta era străpunsă 
de o săgeată — îi pofti să plece. 

Cei doi greci îşi aruncară caii în galop şi dispărură în norul de 
praf ridicat de părţi. 

Unul dintre ei scăpă şi ajunse la Ichnes, unde povesti tot ce se 
întâmplase, cum îl părăsise pe Publius şi care fuseseră ultimele 
cuvinte pe care le spusese tânărul plin de caracter. 

După plecarea celor doi, Publius se întoarse spre cei care îl 
înconjurau. 

— Acum, că nu ne mai rămâne decât să murim, spuse el, 
fiecare să moară cum poate. 

Şi neputându-se ucide singur, pentru că era rănit la mână, 
întoarse spre scutierul său coasta neacoperită de platoşă, iar 
acesta îşi înfipse adânc paloşul în locul rămas descoperit. 

Publius scoase un oftat şi căzu. 

La fel muri şi Censorinus. 

Megabacchus se ucise singur. 

Cei care mai rămăseseră se uciseră între ei până la cel din 
urmă, cu excepţia câtorva care căzură vii şi care Dădură mai 
târziu amănunte despre această înfiorătoare catastrofă. 


Aflând de la prizonierii lor rangul înalt al lui Publius Crassus, 
părţii îi tăiară capul, îl înfipseră în vârful unei sulițe şi se 
îndreptară spre grosul armatei romane. 

XLII 

Şarja pe care o încercase Publius asupra părţilor lăsase 
armatei romane un timp de odihnă. 

Văzându-se mai puţin presat ca mai înainte, Crassus îşi 
regrupă trupele care, deşi îşi păstraseră rândurile, se 
retrăseseră spre un şir de coline ce ar fi putut să sfarme 
întrucâtva eforturile cavaleriei parte. 

Privirea lui era îndreptată mereu, cu o nădejde dublă, spre 
punctul acela unde dispăruse fiul său şi de unde spera să-l vadă 
revenind. 

La rândul său, Publius trimisese tatălui său mai mulţi curieri, 
cerându-i ajutor. Dar primii trimişi căzuseră răpuşi de săgețile 
părţilor. 

In momentul extrem, Publius reînnoise aceeaşi tentativă. 

Un curier reuşi, scăpând ca prin minune, să se strecoare prin 
rândurile duşmane, iar atunci când romanii erau gata să ajungă 
la colinele spre care băteau în retragere, el îl ajunse pe Crassus; 
acesta, văzând un călăreț ce gonea spre el mâncând pământul, 
se oprise ca să-l aştepte. 

— Crassus, îi strigă el, fiul tău şi ai săi sunt pierduţi dacă nu le 
trimiţi în grabă, ajutoare. 

Apoi, ca şi când călăreţul nu avusese putere decât să vină şi 
să pronunţe aceste cuvinte, se prăbuşi de pe cal. 

Crassus rămase un moment în cumpănă, apoi, simţământul 
depăşindu-l, porunci armatei să se îndrepte în ajutorul fiului său. 

Dar nu făcuse o sută de paşi în direcţia indicată că din toate 
părţile răsunară noi strigăte, în timp ce tamtamul acela asurzitor 
devenea din ce în ce mai îngrozitor. 

Romanii se opriră, aşteptându-se la o nouă luptă. 

Atunci reapărură părţii. 

Ei se desfăşurau, tot în cerc, în jurul romanilor, în timp ce un 
grup mai compact se îndrepta spre aceştia. 

In faţa grupului mergea un om care purta un cap în vârful 
suliţei. Omul striga: 

— Cine sunt părinţii, a cui este familia celui al cărui cap îl port 
aici? Se zice că tatăl lui se numeşte Crassus, dar noi nu credem 


aşa ceva: nu este cu putinţă ca tânărul cu un suflet atât de nobil 
şi atât de valoros căruia îi aparţinea capul acesta să aibă un tată 
atât de laş şi de lipsit de suflet! 

Romanii văzură capul şi recunoscură că era al lui Publius. 

Dar nimeni nu răspunse, afară de Crassus, care scoase un 
răcnet de durere şi-şi acoperi ochii cu scutul. 

În ziua aceea romanii văzuseră multe lucruri îngrozitoare, dar 
nimic nu le frânse inima ca acesta. 

Inimile cele mai tari erau înfiorate; sufletele cele mai încercate 
se clătinau, încât în mijlocul acestei slăbiciuni generale tot 
nefericitul părinte fu acela care îşi recăpătă, cel dintâi curajul. 

El privi în jurul său cu un aer hotărât. 

Apoi, văzând toată această lume abătută de durere mai mult 
decât de teamă, strigă: 

— Romani, durerea aceasta este numai a mea! Soarta şi gloria 
Romei stă în voi! Capul sus! Atâta timp cât veţi trăi voi, Roma va 
fi neatinsă şi neînvinsă! Dacă vă este milă de un tată care îşi 
pierde un copil renumit prin curajul său, schimbaţi-vă mila în 
furie şi îndreptaţi această furie împotriva duşmanului! Nu vă 
lăsaţi doborâţi de ceea ce se întâmplă; cei care încearcă fapte 
mari trebuie să treacă prin dureri mari! Tot cu sânge mult l-a 
învins şi Lucullus pe Tigrane şi Scipio pe Antiochus. Strămoşii 
noştri au pierdut în Sicilia mii de vase iar în Italia mulţi pretori şi 
generali. Dar n-au sfârşit ei, oare, prin a fi stăpânii celor care 
mai întâi au fost învingători?... Să ştiţi că romanii au ajuns la 
gradul de putere la care se găsesc astăzi nu prin vreo favoare a 
norocului, ci printr-o fermitate de neclintit şi prin curajul cu care 
au înfruntat marile pericole. Înainte, soldaţi! Adăugă el. Strigătul 
de luptă! Şi să le dovedim acestor barbari că rămânem ce 
suntem: romanii, stăpânii lumii. 

Şi scoase, cel dintâi strigătul de luptă. 

Dar strigătul acesta abia găsi un ecou slab, rar, inegal, fără 
viaţă. 

Dimpotrivă, părţii răspunseră cu un strigăt general, strălucitor, 
sonor, plin de forţă. 

Lupta începu imediat. 

Cavaleria partă se desfăşură pe aripi, atacă din flanc şi 
reîncepu să arunce acea înspăimântătoare ploaie de săgeți care 
costase atât de scump pe romani, în timp ce prima linie a 


duşmanului, înaintând cu sulițe ascuţite, îi strângea într-un 
spaţiu tot mai mic. 

Dar măcar de oamenii aceştia înarmaţi cu sulițe te puteai 
apropia. 

Pentru a sfârşi mai repede agonia, câţiva soldaţi romani se 
aruncară asupra acestora şi muriră de o moarte înfiorătoare, dar 
rapidă. 

Fierul lat al suliţei străbătea trupul omului şi pătrundea până 
în corpul calului. 

Se văzură lovituri date cu atâta putere încât străbăteau prin 
doi soldaţi deodată. 

Lupta dură până la căderea nopţii. 

Romanii erau aproape treizeci de mii: era nevoie de timp ca 
să-i ucidă pe toţi. 

Părţii se retraseră strigând: 

— Crassus, Crassus, îţi lăsăm noaptea aceasta ca să-ţi plângi 
copilul, afară dacă ea, fiindu-ţi un bun sfătuitor, nu vei consimţi 
să fii condus de bunăvoie în faţa lui Orode, în loc de a fi târât cu 
forţa. 

După care îşi ridicară corturile alături de corturile romanilor, 
de parcă şi-ar fi păzit prizonierii şi le-ar fi luat orice speranţă de 
fugă. 

Părţii îşi petrecură noaptea cu muzică şi veselie. 

Noaptea romanilor fu tristă şi tăcută. Ei nu se ocupară nici să- 
şi îngroape morţii, nici să-şi panseze răniții. 

Se ştia că rănile nu erau vindecabile. 

Nimeni nu se gândea la altul, fiecare se plângea pe sine. 

Şi, în adevăr, părea imposibil să se poată scăpa de la moarte, 
fie că se aştepta ziua şi odată cu ea moartea, fie că s-ar fi 
încercat o fugă peste câmpiile fără sfârşit. Dealtfel, dacă ar fi 
fugit, ce se făceau cu răniții? Să-i fi luat cu ei, fuga ar fi devenit 
imposibilă, să-i fi abandonat, ar fi fost s-o faci încă şi mai 
imposibilă, pentru că strigătele lor, imprecaţiile lor, văzându-se 
părăsiţi, ar fi semnalat duşmanului această fugă. 

Deşi Crassus era autorul tuturor acestor suferinţe, toţi voiau 
să-l vadă şi să-l audă: se spera că de la autoritatea supremă, 
care ar fi trebuit să fie şi suprema inteligenţă, ar fi trebuit să 
coboare vreo rază de speranţă. 


Dar el, retras într-un colt al cortului, culcat cu faţa la pământ, 
cu capul acoperit, părea însăşi statuia descurajării. 

Pentru că doi oameni treceau înaintea lui în Republică, Pompei 
şi Cezar, el crezuse că totul îi lipseşte şi sacrificase mii de 
oameni acestei ambiţii, care, în loc să facă din el primul din 
concetăţenii săi în glorie, făcea din el primul concetăţean în 
nenorocire. 

Cei doi locotenenţi ai săi, Octavius şi Cassius, făcură tot ce le 
stătuse în putinţă ca să-i ridice lui Crassus curajul, dar văzând 
că era muncă zadarnică, se hotărâră să acţioneze fără el. 

Ei adunară pe centurioni şi pe comandanții de cohorte; se ceru 
părerea fiecăruia, iar părerea majorităţii a fost că trebuia, chiar 
atunci şi fără zgomot, să ridice tabăra şi să se retragă. 

Căci dacă s-ar fi orientat bine, nu erau decât cinci ore de mers 
până la oraşul Carrai. 

Un comandant de cavalerişti numit Ignatius, împreună cu trei 
sute de călăreţi, fu însărcinat, nu să comande avangarda, ci să 
cerceteze regiunea. El cunoştea drumul şi răspundea cu capul 
că, dacă se mergea după el, nu ar fi dus armata pe un drum 
greşit. 

El încălecă împreună cu oamenii lui şi părăsi tabăra. 

Dar atunci se întâmplă ceea ce se prevăzuse: răniții îşi dădură 
seama că erau abandonaţi şi începură să strige atât de tare 
încât provocară dezordine în rândul celor sănătoşi. 

Auzind aceste strigăte, cei care plecaseră primii îşi închipuiră 
că părţii invadaseră tabăra romană şi veneau după ei. 

Ignatius şi cei trei sute de oameni ai săi porniră în galop. 

Şi, în adevăr, pe la miezul nopţii ajunseră la Carrai. 

Dar teama le era atât de mare încât nu se crezură în siguranţă 
nici în interiorul cetăţii. 

Ei se mulţumiră să meargă de-a lungul zidurilor şi să strige la 
sentinele: 

— Spuneţi-i lui Coponius, comandantul vostru, că s-a dat o 
mare bătălie între Crassus şi părţi. 

Şi, fără să mai dea nicio explicaţie, îşi continuară drumul, 
trecură podul şi puseră râul între ei şi duşmani. 

Lui Coponius i se raportă ceea ce se întâmplase şi i se 
Repetară cuvintele care păreau că fuseseră aruncate în trecere 
de vreo nălucă. 


El înţelese că vestea îi fusese dată de nişte fugari. 

În consecinţă, porunci trupei să-şi ia armele, deschise porţile 
cetăţii şi înaintă cam o leghe în direcţia de unde credea el că 
avea să apară rămăşiţele armatei lui Crassus. 

XLIII 

Părţii observaseră retragerea romanilor, dar nu-i urmăriseră. 

Se observă, în general, la multe popoare respectul pentru 
noapte, sau teama de întuneric, în timpul retragerii din Rusia, 
multă vreme cazacii nu atacau armata în timpul nopţii. Abia 
dimineaţa reluau urmele lăsate pe zăpadă de armata franceză şi 
le urmau până dădeau peste ea. 

Aşa s-a întâmplat şi cu Crassus. 

Cum se făcu ziuă, părţii intrară în tabără şi masacrară vreo 
patru mii de răniţi care nu putuseră să fie transportaţi. 

În plus, cavaleria luă prizonieri un mare număr de fugari care 
pierduţi în întuneric, rătăceau răspândiţi pe câmp. 

Locotenentul Vargonteius se rătăcise cu patru cohorte. 
Văzându-se înconjurată de duşmani, mica trupă se retrase pe o 
movilă. 

Acolo, fără să facă vreun pas nici înainte, nici înapoi, ca să 
atace sau să fugă, cele patru cohorte fură masacrate. 

Doar vreo douăzeci de oameni, într-un acces de disperare, se 
aruncară, cu spada în mână, asupra barbarilor. Aceştia, fie din 
uimire, fie din admiraţie, îi lăsară să treacă. 

Cei douăzeci, fără să se grăbească, fără să meargă în 
dezordine, îşi continuară drumul spre Carrai şi ajunseră la cetate 
fără să fi fost tulburaţi de cineva. 

Crassus şi grosul armatei porniseră pe urmele lui Ignatius, iar 
pe la patru dimineaţa se întâlniră cu armata cu care Coponius 
venea în calea romanilor. 

Aşa că Coponius găzdui în cetate şi pe general şi restul 
armatei sale. 

Surena nu cunoştea drumul urmat de Crassus; el credea, aşa 
cum i se spusese din greşeală, că doar câţiva Fugari se 
retrăseseră în oraş şi că Crassus scăpase cu grosul armatei. 

Să-i asedieze pe locuitorii din Carrai şi pe cei care se 
refugiaseră între zidurile cetăţii, sau să pornească în urmărirea 
lui Crassus? 


Înainte de a fi luat vreo hotărâre, trebuia să se asigure că 
Crassus nu era în oraş; el trimise deci la Carrai un fel de 
parlamentar care vorbea şi latina şi parta. 

Omul se apropie de ziduri. 

El trebuia să-l cheme pe Crassus şi dacă Crassus nu era în 
Carrai, pe Cassius. 

La strigătele de „cine-i”? Ale santinelelor, el răspunse că era 
un trimis al lui surena şi că avea o misiune din partea acestuia 
pentru general. 

Crassus fu anunţat. 

El fu invitat să nu se arate, i se spuse să se ferească de 
şiretenia părţilor, cei mai vicleni dintre barbari; dar Crassus nu 
ascultă. 

Neştiind ce avea să se întâmple, el văzu în această propunere 
o posibilitate de salvare a armatei sale. 

Împotriva tuturor, Crassus se duse pe zidul cetăţii. 

Cassius îl urmă. 

Trimisul lui surena îi spuse că stăpânul său voia să aibă cu 
Crassus o convorbire personală. 

În timp ce se schimbau aceste cuvinte între cei doi, sosiră 
câţiva călăreţi părţi care îi cunoşteau din vedere şi pe Crassus şi 
pe Cassius. Ei se asigurară de identitatea generalului roman şi a 
locotenentului său. 

Convinşi că erau într-adevăr Crassus şi Cassius, ei spuseră 
aceasta parlamentarului. 

Atunci acesta spuse că surena era dispus să negocieze, să le 
acorde romanilor viaţa cu condiţia ca ei să devină aliaţii lui 
Orode, să semneze un tratat de alianţă şi să părăsească 
Mesopotamia. 

— Generalul, adăugă parlamentarul, crede că aceasta este 
situaţia cea mai favorabilă şi pentru romani şi pentru părţi, în 
loc să se ajungă la luptă pe viaţă şi pe moarte. 

În tot timpul numai lui Cassius i se vorbise şi numai el 
răspunse. 

Ajuns la acest punct al discuţiei, Cassius se întoarse spre 
general ca să primească ordine. 

Crassus făcu semn să accepte. 

Aşa că acceptă întrevederea şi întrebă ora şi locul unde urma 
să se întâlnească. 


Parlamentarul îi spuse că răspunsul la ambele întrebări avea 
să-i fie comunicat în cursul zilei. 

Apoi se întoarse la surena, anunţându-l că Crassus şi Cassius 
nu scăpaseră, ci că se găseau în Carrai. 

Caraienii, ocupați cu forţa de romani, erau duşmanii lor 
înverşunaţi. 

De aceea surena nici nu se mai gândi să ascundă această 
situaţie. 

Incă de-a doua zi dis-de-dimineaţă el se prezentă, însoţit de 
părţii săi, în faţa cetăţii, iar părţii începură să-i insulte pe 
romani. 

Dacă vreţi să obţineţi o capitulare, le strigau ei, dacă ţineţi la 
viaţă, aşa cum aţi dovedit-o fugind din faţa noastră, nu veţi 
obţine capitularea decât dacă ne predati pe Crassus şi Cassius, 
în lanţuri. 

Romanii ascultau consternaţi aceste insulte şi îşi dădeau 
seama că nu se puteau încrede nici în locuitorii oraşului; ei 
înțelegeau că fiecare piatră din caldarâm ascunde o trădare. 

Crassus voi să le dea puţină speranţă: el le vorbea de 
Artabase şi de ajutorul armenilor atât de dispreţuiţi în zilele de 
prosperitate şi atât de apreciaţi după înfrângere. 

Insă romanii clătinau din cap, spunând că ei nu trebuiau să 
conteze decât numai pe ei înşişi şi că singura lor salvare consta 
în a se retrage. 

In consecinţă ei îl solicitau pe Crassus să profite de noapte, să 
părăsească oraşul şi să meargă cât mai mult cu putinţă în 
timpul întunericului. 

Crassus era foarte dispus să dea ascultare dorinţei soldaţilor, 
numai că pentru a reuşi trebuia ca acest plan să rămână secret, 
fiecare fiind convins că dacă un singur locuitor al oraşului ar fi 
avut cunoştinţă, zece minute mai târziu ar fi ştiut şi surena. 

Cu toate acestea era nevoie de o călăuză. 

Crassus voi să o aleagă el însuşi — şi ce mână bună avea! 

El îl alese pe unul numit Andromachos, care nu era altceva 
decât un spion al părţilor. 

Hotărât lucru, Crassus fusese închinat zeilor infernului. 

În felul acesta, părţii erau informaţi în cele mai mici amănunte 
despre fuga lui Crassus. 

Aşa că nu se emoţionară câtuşi de puţin. 


Romanii ieşiră din Carrai fără ca nici cel mai mic zgomot să se 
fi auzit din tabăra părţilor încât să-i fi făcut să se teamă că 
retragerea lor ar fi fost cunoscută. Este adevărat că surena, 
ştiind că duşmanii lui sunt călăuziţi de Andromachos, era sigur 
că o să-i găsească. 

În adevăr, romanii erau conduşi pe drumuri care păreau că-i 
depărtează de oraş, deşi în realitate îi mențineau în 
împrejurimile lui. 

Călăuza reuşi să îndepărteze pe romani de la drumul bun şi-i 
băgă într-o regiune mlăştinoasă şi plină de gropi. Dar din cauza 
marşurilor şi a contramarşurilor, din înfăţişarea terenului, după 
sentimentul instinctiv pe care îl aveau că sunt mai aproape ca 
niciodată, de duşman, mulţi declarară că Andromachos era un 
trădător şi refuzară să-l mai urmeze. 

Cassius însuşi se pronunţă hotărât, acuzându-l pe 
Andromachos, şi l-ar fi ucis dacă Crassus nu l-ar fi luat sub 
protecţia sa. 

însă, atunci, lăsându-l pe Crassus în orbirea lui, Cassius se 
separă de el şi împreună cu vreo cinci sute de călăreţi se 
întoarse spre Carrai. 

Acolo luă nişte călăuze arabe şi, pentru că acestea îl sfătuiau 
să mai aştepte, să nu plece încă, până ce luna va trece de zodia 
Scorpionului, el le spuse: 

— Nu-mi pasă de Scorpion, ci de Săgetător. La drum! 

La drum! 

Şi porni călare în spre Asiria. 

De Crassus se mai despărţi o parte din armată. 

Condusă de călăuze credincioase, ea ajunse la un lanţ de 
munţi care se întind la o mică distanţă de fluviul Tigru şi care se 
numesc Sinnaca. 

Erau cam o mie de oameni sub comanda unui locotenent 
cunoscut prin curajul său; aşa că aveau toată încrederea în el. 
Locotenentul acesta se numea Octavius. 

Pe Crassus, geniul său rău nu-l părăsise: la început acest 
geniu rău se numi Ariamnes, acum se numea Andromachos. 

Lumina zilei îl surprinse pe Crassus printre mlaştini şi gropi. 

El începu să înţeleagă că era vorba de o trădare. 

Ameninţându-l cu spada deasupra gâtului, el îi porunci lui 
Andromachos să-l conducă pe un teren bun. 


Acesta se supuse cu greu. 

După multă oboseală el aduse armata pe drumul cel mare. 

Crassus mai avea cu el patru sau cinci cohorte, vreo sută de 
călăreţi şi cinci lictori. 

Datorită terenului mai bun, abia apucaseră să se strângă în 
jurul lui oamenii care îi mai rămăseseră, când duşmanul îşi făcu 
apariţia. 

Crassus se urcă pe coama unui deal şi, de acolo, la vreo 
jumătate de leghe depărtare, zări un alt deal plin de oameni, cu 
armele strălucind în soare. 

Cei care ocupau acest deal erau Octavius şi soldaţii Lui. 

Era o ultimă speranţă. 

Se puteau, deci, susţine unul pe altul. 

Părţii se îndreptară spre Crassus, ca şi când ar fi ştiut că acolo 
era generalul comandant, şi începură atacul. 

XLIV 

Se ştie cum atacau părţii. 

Numai că, de data aceasta, în timp ce atacau, erau şi ei 
atacați. 

Octavius, de care la început păreau că nu vor să se ocupe, 
văzându-şi generalul învăluit, făcu un apel la oamenii săi, pentru 
ca cei care, de bunăvoie, ar fi dorit să meargă, să vină cu el să-i 
aducă întăriri. 

La început cinci sute de oameni, apoi şi restul de patru mii 
cinci sute coborâră de pe dealul lor ca o avalanşă de fier şi foc, 
rupseră rândul părţilor şi făcură joncţiunea cu armata lui 
Crassus. 

Apoi, după ce se uniră cu tovarăşii lor, îl aşezară pe general în 
centru, îl învăluiră cu corpurile lor, îl acoperiră cu scuturile şi 
începură să strige, cu mândrie, la duşman: 

— Acum, trageţi cât veţi vrea, ar trebui să murim cu toţii în 
jurul şi înaintea generalului nostru, ca să ajungeţi voi măcar să-l 
atingeţi. 

Şi cu toţii, strânşi unii în alţii, masă mobilă şi aproape de 
nepătruns, din cauza scuturilor, începură să bată în retragere 
spre Sinnaca. 

Surena observă cu nelinişte că aproape nu mai rămâneau în 
jurul lui Crassus decât oamenii cu scuturi, cea mai mare parte a 


soldaţilor înarmaţi uşor şi care nu purtau această armă de 
apărare fiind morţi. Scuturile, 

Fără să neutralizeze loviturile puternice de săgeată, le 
amortizau, totuşi, efectul. Aşa grupaţi cum erau, romanii păreau 
o imensă broască ţestoasă cu carapacea de fier, care se mişca 
încet, dar se mişca, apropiindu-se de regiunea muntoasă. El 
înţelese că, odată angajat în valea dintre dealuri, cavaleria, care 
forma forţa lui principală, devenea inutilă; el văzu că avântul 
părţilor săi se topea şi nu se îndoi câtuşi de puţin că, dacă se 
făcea noapte iar romanii reuşeau să părăsească câmpia, ar fi 
fost salvaţi. 

Atunci  barbarul făcu apel la viclenia care îi reuşise 
întotdeauna la fel de bine ca şi forţa. 

El lăsă să scape în mod intenţionat câţiva prizonieri, 
prefăcându-se că-i urmăreşte şi că trage asupra lor. 

Din ordinul comandantului lor, părţii discutau în prezenţa 
prizonierilor că romanii se înşelau când credeau că regele 
Orodes voia să-i extermine; că, dimpotrivă, lor nimic nu le era 
mai plăcut decât amiciţia şi prietenia romanilor, dacă ar fi putut 
să creadă în această prietenie şi în această alianţă şi, dacă 
Crassus şi romanii s-ar fi predat, ar fi fost trataţi, fără îndoială, 
cu omenie. 

Prizonierii fugiră şi, scăpând de cei care îi urmăreau şi de 
săgețile lor, îşi ajunseră tovarăşii, cărora le împărtăşiră ceea ce 
auziseră. 

Ei fură duşi în faţa lui Crassus, căruia îi repetară povestea 
inventată de surena. 

Acesta, urmărindu-i din ochi, îi văzuse ajungând armata 
romană şi, observând mişcarea care se produsese după venirea 
lor, suspendă atacul. 

Apoi, destinzându-şi arcul, cu pas măsurat şi însoţit de 
principalii lui ofiţeri, înaintă spre Crassus, îi întinse mâna şi-l 
invită să stea de vorbă. 

Văzând această demonstraţie pacifică, soldaţii făcură tăcere 
şi-l auziră pe generalul duşman vorbind: 

— Romani, regele v-a făcut să-i încercaţi energia şi puterea, 
nu pentru că a vrut-o el, ci pentru că aţi venit peste el, în ţara 
lui. Acum, trimiţându-vă teferi în ţara voastră, el vrea să vă dea 
dovadă de îngăduinţa şi bunătatea lui. 


Întrucât cuvintele acestea se potriveau cu ceea ce povestiseră 
prizonierii, romanii le primiră cu o extremă bucurie. 

Dar Crassus clătina din cap şi nu voia să se încreadă în 
spusele  duşmanului. Toate tratativele de până atunci 
ascunseseră o cursă sau vreo minciună şi nu vedea acum Niciun 
motiv ca părţii să-şi schimbe purtarea atât de complet şi de 
neaşteptat. 

El se consfătuia că ofiţerii, fiind de părere să se respingă orice 
tratative, oricât de seducătoare şi de trandafirii ar fi fost ele, dar 
mai ales să continue retragerea spre munţi, fără niciun moment 
de întârziere, când strigătele soldaţilor îi tulburară consfătuirea. 

Şi aceştia se consfătuiseră şi hotărâseră ca comandantul lor 
să se ducă la surena, pentru că şi surena venea spre el, şi să 
accepte propunerile care i se făceau. 

Crassus a voit să se opună dorinţei lor, dar nu mai era vorba 
de o dorinţă, ci de o hotărâre. 

Strigătele şi insultele începură să se facă auzite din masa 
agitată şi înăcrită. 

Crassus era un trădător, un laş; el i-ar fi dat pe mâna 
duşmanului la care nu îndrăznea nici să meargă, nici să-i 
vorbească, deşi aceştia veneau spre el neînarmaţi. 

Generalul roman insistă, le ceru să mai aştepte o zi măcar, 
promiţându-le că a doua zi aveau să se găsească în siguranţă, în 
munţi. 

Dar oamenii erau disperaţi, la capătul puterilor şi al răbdării şi 
nu mai voiau să ştie de nimic. Ei îşi loveau armele ca să-i 
acopere vocea, trecând de la insulte la ameninţări şi strigând; 
ei, care spuseseră că nu se va putea ajunge la corpul 
generalului decât după ce i-ar fi ucis pe toţi, strigau acum că 
dacă Crassus nu s-ar duce spre surena, au să-l ia ei şi au să-l 
predea. 

Raza de speranţă care li se ivise îi orbise şi-i înnebunise. 

In sfârşit, Crassus spuse că era gata să facă ce cerea armata; 
dar înainte de a se îndrepta spre părţi se adresă soldaţilor. 

— Octavius, Petronius, şi voi toţi, ofiţeri aci de faţă, sunteţi 
martorii violenţei cu care sunt tratat; însă, dacă veţi scăpa din 
această primejdie, uitaţi modul cum mă tratează proprii mei 
soldaţi şi spuneţi lumii întregi că Crassus a pierit nu prin 
trădarea compatrioţilor lui, ci prin viclenia duşmanului. 


Şi după ce spuse aceste cuvinte începu să coboare singur de 
pe colină. 

Atunci, Octavius şi Petronius se ruşinară să-şi lase generalul 
să se expună singur şi coborâră şi ei. 

Lictorii lui Crassus socotind că era de datoria lor să Nu-şi 
abandoneze stăpânul, se grăbiră să se aşeze alături de el. 

Dar Crassus îi trimise înapoi. 

— Dacă este vorba de tratative, spuse el, sunt destul eu; dacă 
este pentru a muri, e destul să mor numai eu. 

El voi să-i trimită înapoi şi pe Octavius şi pe Petronius, dar ei 
refuzară cu hotărâre să-l părăsească, aşa cum făcură încă vreo 
cinci, şase romani devotați, care voiră să împartă soarta 
generalului lor, oricare ar fi fost ea. 

Cei trei părţi înaintară spre grupul roman care îi aştepta. La 
vreo cinci, şase paşi în urmă venea mica lor escortă. 

Cei dintâi care veniră în întâmpinarea lui Crassus şi care îi 
adresară cuvântul au fost doi greci corcitură, ca şi cum, de când 
cu Sinon, în orice trădare trebuia să se găsească un grec. 

Aceştia, recunoscându-l pe Crassus, descălecară în grabă, îl 
salutară cu tot respectul şi-i vorbiră în greceşte, invitându-l să-şi 
trimită oamenii ca să se convingă că surena înainta neînarmat. 

— Dacă aş ţine la viaţa mea, răspunse Crassus în aceeaşi 
limbă, n-aş fi venit să ajung în puterea voastră. 

Totuşi, se opri un moment şi trimise înainte pe cei doi fraţi 
Roscius, ca să întrebe câte persoane aveau să fie la întrevedere 
şi despre ce avea să se vorbească. 

Mai întâi, surena îi reţinu pe cei doi fraţi; apoi, străbătând 
repede, împreună cu ofiţerii săi, distanţa care îl mai despărţea 
de Crassus, strigă: 

— Cum? Noi suntem călare şi generalul roman pe jos? Un cal! 
Repede, un cal! 

— Nu e nevoie! Răspunse Crassus. Pentru că e vorba de un 
tratat între noi, să discutăm aici condiţiile acestui tratat. 

Însă surena îi răspunse: 

— Sigur că da; din acest moment există un tratat; însă nu s-a 
semnat nimica şi — adăugă el cu un surâs răutăcios — voi, 
romanii, uitaţi repede orice tratat care nu poartă sigiliul vostru. 

Apoi îi întinse mâna lui Crassus. 


Acesta îi dădu mâna lui surena, poruncind, în acelaşi timp, 
celor care îl însoțeau să-i aducă un cal. 

— De ce îţi ceri calul tău? Spuse surena, crezi că noi n-avem 
cai? lată, unul pe care ţi-l dă regele. 

Şi îi arătă un cal minunat, acoperit cu valtrapuri scumpe şi cu 
frâu de aur. 

În acelaşi moment, şi mai înainte ca Crassus să se fi putut 
apăra, scutierii îl ridicară şi-l aşezară în şa; apoi, mergând 
alături de el, începură să bată calul ca să-i grăbească mersul. 

Era evident că se înfăptuia trădarea şi că voiau să-l răpească 
pe Crassus. 

XLV 

Octavius fu cel dintâi care observă trădarea şi care încercă să 
i se opună. 

El aruncă repede o privire asupra celor care îl înconjurau pe 
Crassus şi căută zadarnic, printre ei, o figură care să inspire 
încredere. 

Dar toţi surâdeau — şi surena surâdea şi mai mult, cu ochii lui 
pictaţi, cu obrajii fardaţi, cu părul separat printr-o cărare la 
mijloc, ca la femei — dar toţi surâdeau într-un fel sinistru, cum 
se întâmplă când răzbunarea este împlinită. 

Octavius, care continuase să meargă pe jos, apucă de frâu 
calul lui Crassus şi-l opri. 

— Generalul nu va merge mai departe. 

Dar surena lovi cu lemnul arcului său calul lui Crassus, care se 
cabră şi încercă să se smulgă din mâna lui Octavius. 

Ceilalţi romani care îl însoțeau pe Crassus înţeleseră semnul 
lui Octavius; ei îndepărtară pe scutieri şi se aşezară în faţa 
calului lui Crassus, spunând: 

— Noi îi facem escorta generalului nostru. 

Atunci, fără să se fi declarat ostilitățile, se produse Agitaţie, 
împinsături, tumult. 

În acest tumult Octavius scoase sabia şi, văzând că un scutier 
apucase calul lui Crassus şi-l trăgea de frâu, înfipse spada în 
corpul scutierului, care se prăbuşi. 

În timp ce scutierul cădea, Petronius, care primise şi el un cal, 
se prăbuşea din şa, dar nu rănit, ci din cauza unei lovituri pe 
care o primise în platoşă. 


Octavius se aplecă să-l ajute să se ridice, dar pe când se 
apleca primi din spate o lovitură care-l ucise pe loc. 

Inainte de a se fi putut ridica, Petronius fu şi el ucis. 

In momentul acela căzu şi Crassus. 

Fusese lovit de cineva sau căzuse din întâmplare? 

Nu se ştie. 

Dar abia căzuse, că un part, pe nume Pomaxaithres, se aruncă 
asupra lui, îi tăie mai întâi capul şi apoi mâna, mâna dreaptă. 

Toată această catastrofă s-a petrecut cu iuţeala fulgerului şi 
tot ca un fulger păru că dispare în nori. 

Soldaţii rămaşi pe deal erau prea departe ca să poată vedea 
bine amănuntele, iar din cei care îl însoțeau pe Crassus, unii 
fură ucişi odată cu el, cu Octavius şi cu Petronius. 

Ceilalţi, adică doar trei sau patru oameni, profitând de 
învălmăşeală, reuşiră să ajungă pe deal, după cum e lesne de 
ghicit, fără să se mai uite înapoi. 

Surena lăsă pe loc corpul lui Crassus, examină plin de 
curiozitate capul şi mâna pe care se afla inelul, şi le dădu unui 
şef pe nume Syllaces. 

Apoi se apropie de tabăra romană şi, când putu să fie auzit, le 
spuse: 

— Romani, războiul s-a sfârşit, regele era supărat numai pe 
generalul vostru, căci nu voi, ci generalul vostru a voit războiul. 
Aşa că vă puteţi apropia cu toată încrederea; cine va veni va 
rămâne în viaţă. 

O parte din armată mai crezu şi în vorbele acestea şi se predă. 

Cealaltă parte rămase unde se găsea, iar în timpul nopţii, 
nemaiavând comandant, se împrăştie în munţi. 

Dar tocmai oamenii care se răspândiseră în munţi avură mai 
mult noroc. 

Dintre aceştia, o mie cinci sute sau două mii reuşiră să treacă 
graniţa, însă cei care se predară n-au mai apucat nici s-o vadă 
măcar: toţi fură ucişi de părţi. 

„Se zice că în total au fost douăzeci de mii de morţi şi zece mii 
de prizonieri”, scrie Plutarh. 

Insă pentru că nici prizonierii nu s-au mai înapoiat, şi ei pot fi 
socotiți în numărul morţilor. 


Să trecem acum la epilogul acestei înfricoşătoare tragedii, 
asupra căreia poate că ne-am întins cam mult, neputând scăpa 
de latura dramatică şi mai ales filosofică a ei. 

In timp ce se petreceau aceste fapte în Mesopotamia, la 
câteva leghe de Carrai, Orode făcuse pace cu armeanul 
Artabase. 

Una din condiţiile păcii a fost căsătoria surorii lui Artabase cu 
Pacorus, fiul lui Orode. 

Aşa că în timp ce în Mesopotamia erau masacrați galii şi 
romanii, capitala Armeniei era în sărbătoare. 

Serbările acestea, date cu ocazia căsătoriei celor doi tineri, 
constau în special în reprezentații scenice din vechiul teatru 
grec, căci Orode, deşi era barbar, vorbea puţin latineşte şi foarte 
bine greceşte, iar Artabase, autor dramatic şi rege, făcea, ca 
rege, istorie, iar ca autor dramatic tragedii. 

Or, într-o seară, după ce se îndepărtaseră mesele de ospăț iar 
un actor tragic, pe nume lason, de fel din Tralles, localitate în 
Caria, cânta, spre marea mulţumire a spectatorilor, rolul lui 
Agave din Bachantele lui Euripide, se auzi bătând cineva în 
poarta palatului. 

Artabase trimise să se vadă cine bate. 

Un ofiţer plecă şi se întoarse imediat spunând că era un şef 
part numit Syllaces, care îi aducea regelui Orode veşti bune din 
Mesopotamia. 

Regele Orode îl ştia pe Syllaces ca unul din oamenii apropiaţi 
de surena; în plus, Syllaces era şi un demnitar al imperiului. 

La un semn de aprobare al regelui Artabase, el porunci să fie 
introdus Syllaces. 

Syllaces începu prin a se prosterna la picioarele lui Orode, 
apoi, ridicându-se dădu drumul pulpanei hainei şi lăsă să cadă, 
la picioarele lui Orode, capul şi mâna lui Crassus. 

Orode înţelese imediat şi fără nicio altă explicaţie, iar părții 
prezenţi la ospăț umplură sala de aplauze şi de strigăte de 
bucurie. 

Regele îl aşeză pe Syllaces lângă el. 

La rândul său, lason, care cânta rolul lui Agave, aşa cum am 
mai spus, şi ajuns tocmai la scena dintre Cadmus şi Agave, în 
care Agave ţine în mână capul lui Pentheu, crezut, în nebunia ei, 
un cap de leu; la rândul său, spuneam, actorul lason, dând capul 


lui Pentheu unui personaj din cor şi luând capul lui Crassus, 
începu să recite ca şi cum ar fi continuat rolul Agavei, dar 
arătând spre capul lui Crassus în loc de al lui Pentheu. 

— Aduc din munţi o nouă podoabă pentru tirsa mea, un 
strălucit trofeu de vânătoare. După cum vezi, am prins leul 
acesta în plasă. 

Cuvântul a fost spus cu frenezie. 

Apoi, continuând dialogul său cu corul şi fiind întrebat de cor: 

— Cine i-a dat lovitura de moarte? 

Pomaxaithres se repezi la lason, îi smulse capul din Mâini şi 
răspunse cu versul din Euripide: 

— Eu! Eu! Mie mi se cuvine această cinste! 

In adevăr, ne amintim că el îl ucisese pe Crassus şi-i tăiase 
apoi capul şi braţul drept. 

Intâmplarea aceasta neaşteptată completă ospăţul, un ospăț 
ciudat, în care se dădea lupta între civilizaţie şi barbarie, între 
tragedia factice şi tragedia adevărată. 

Orode porunci să se dea câte un talant fiecăruia dintre cei doi 
actori, un talant lui lason şi un talant lui Pomaxaithres. 

In felul acesta luă sfârşit această mare şi nebunească acţiune 
a lui Crassus şi se destrămă primul triumvirat, prin moartea 
unuia dintre membrii săi. 

In câteva cuvinte vom spune acum ce au devenit ceilalţi actori 
ai acestei piese. 

Surena a fost ucis din porunca lui Orode. Prin înfrângerea lui 
Crassus el ajunsese, într-un fel, mai mare decât regele; Orode îl 
dobori, cum dobori un stejar care face prea multă umbră. 

Pacorus, fiul său, care se căsătorise cu sora lui Artabase şi 
care văzuse capul şi mâna lui Crassus jucând un rol la serbările 
ocazionate de nunta sa, fu învins şi ucis într-o mare bătălie dată 
împotriva romanilor. 

Orode se îmbolnăvi de hidropizie: boala era de moarte. Al 
doilea fiu al său, Phraates, găsind că nu murea destul de 
repede, îl otrăvi. 

„Or, se întâmplă, scrie Plutarh, că otrava era remediul 
necunoscut pentru boala de care fusese atins Orode; pentru că 
boala lui o primi şi o absorbi şi se anihilară una pe alta.” 

In consecinţă, adăugă Plutarh, Orode se simţi uşurat. 

Dar, Pharaates alese drumul cel mai scurt: îşi sugrumă tatăl. 


XLVI 

Să revenim la Cato şi la Pompei, apoi vom arunca o privire în 
Galia ca să vedem ce face Cezar. 

Cato continua să fie omul excentric, având privilegiul De a 
face orice, dar, cu toate acestea, neputând să fie numit consul. 

Candidase şi nu reuşise. 

Dar nu este destul să spunem doar atât; când e vorba de un 
om de importanţa lui Cato, trebuie spus şi cum s-a făcut că n-a 
reuşit. 

Ne amintim ce-i prezisese Cato lui Pompei cu privire la Cezar. 

Trebuie să recunoaştem că Cezar dădea perfectă dreptate 
profeţiilor lui Cato. 

Numai el se ridica în mijlocul acestor zile dezastruoase. 

Cu un noroc nemaipomenit, el scăpase de toate aceste 
războaie meschine din Forum care, de şase ani, îl slăbeau pe 
Pompei; scăpase de ele ca să facă un război, un război 
important. 

Războiul este un lucru serios şi cinstit, el ridică pe oameni la 
orice înălţime pe care sunt în stare s-o atingă. 

În Forum, cine era Cezar? 

Un tribun mai puţin popular decât Clodius, Mai puţin energic 
decât Catilina, mai puţin pur decât fraţii Grachi. 

In armată, Cezar începuse să rivalizeze cu Pompei şi, 
depăşindu-l pe Pompei, să-i depăşească pe toţi ceilalţi. 

Or, la această magie a gloriei, cea mai strălucitoare dintre 
toate magiile, se adăuga o abilitate profundă şi o corupţie 
permanentă, care constituiau cele două mari procedee ale lui 
Cezar. 

Cato vedea mai puţin victoriile obţinute de Cezar în Galia, cât 
înfricoşătorul drum pe care îl făcea în Roma. 

Pentru Cato nu exista decât un singur mijloc de a opri această 
înaintare, care tindea la abolirea Republicii: acela de a fi numit 
el consul; fiind consul la Roma, el s-ar fi împotrivit lui Cezar, 
imperator în Galia. 

Şi atunci candidă. 

El obţinu ca Senatul să emită un decret potrivit căruia 
candidaţii trebuiau să se adreseze ei înşişi poporului şi că 
nimeni nu putea să solicite voturile în numele acestora. 

Era un fel dificil de a reuşi. 


Cato era, prin felul lui de a fi, un candidat mediocru. 

„Pe de altă parte, scrie Plutarh cu naivitate, poporul era 
nemulţumit că era lipsit de salariu.” 

Aşa fiind, concurând în felul lui Coriolan al lui Shakespeare, 
Cato nu reuşi în candidatura pe care şi-o pusese. 

Or, era obiceiul că atunci când se suferea o asemenea 
înfrângere cel înfrânt să se închidă în casă câteva zile şi să 
petreacă aceste zile împreună cu familia şi cu prietenii, în 
tristeţe şi în doliu. 

Cato nu făcu aşa. 

În vremea aceea trăia la Roma un oarecare Favonius, prieten 
şi imitator al lui Cato, aşa cum, după spusele lui Demetrius din 
Phaleron, fusese Apolodor faţă de Socrate. 

Neţinând seama de înfrângerea suferită, Cato se hotărî să-l 
ajute pe Favonius în alegerile la edilitate, unde concura fără 
prea mari şanse. 

Observând că voturile sunt scrise de o singură mână, Cato a 
demascat înşelătoria şi, făcând apel la tribuni, a anulat 
alegerea. 

Mai târziu, totuşi, Favonius a. Fost ales edil. 

În timpul magistraturii sale el a dat spectacole, oferind 
actorilor cununi de măslin, ca în Olimpia, nu cununi de aur, cum 
era obiceiul. 

lar ca daruri nu a împărţit lucruri scumpe, ci ulcele cu vin, 
carne de porc, smochine, castraveți şi câte o legătură de lemne 
pentru romani, praz, lăptuci, napi şi pere pentru greci. Grecii, 
care erau oameni de spirit, mâncau napii şi prazul râzând. 

Romanii, care aveau stomac bun, mâncau carnea de porc şi 
smochinele, spunând: 

— Ce om ciudat e Cato acesta! 

Apoi, prin una din ciudăţeniile care îl caracterizează, poporul 
aduse la modă jocurile lui Favonius. 

Lumea se înghesuia ca să primească legătura de gulii sau 
legătura de vreascuri. 

Curion şi jocurile sale sfârşiră printr-un fiasco total. 

Este adevărat că tocmai Cato, în persoană, punea cununile de 
măslin pe capul cântăreților şi distribuia prazul şi castraveţii. 

Lumea ar fi vrut să-l vadă pe Cato negustor de legume. 


Aflat în mijlocul mulţimii, Favonius îl aplauda pe Cato 
împreună cu mulţimea. 

In timpul acesta se petreceau evenimentele dintre Milo şi 
Clodius, în urma cărora Pompei ajunsese să fie numit, temporar, 
unic consul. 

Mai întâi Cato s-a opus acestei numiri. Cum se ştie, Cato se 
opunea la toate. Dar surveniră două evenimente care, fără să 
coincidă între ele, trebuiau totuşi, după Opinia lui Cato, să aibă 
o influenţă fatală asupra libertăţii. 

lulia, soţia lui Pompei, murise, după cum am spus; Crassus 
fusese învins şi ucis de părţi. 

Moartea luliei rupea legătura de rudenie dintre socru şi ginere; 
lulia fusese legătura dintre Cezar şi Pompei. 

Moartea lui Crassus destrăma triumviratul. 

Teama pe care Crassus o inspirase în special lui Cezar şi lui 
Pompei îi făcea să respecte unul faţă de celălalt condiţiile 
tratatului semnat. Dar, când moartea le răpi dintre ei pe 
adversarul acesta care ar fi putut, dacă nu prin geniu, cel puţin 
prin avere, să lupte împotriva unuia din cei doi care ar fi fost 
victorios, nu se mai văzu decât ceea ce rămase în realitate, 
adică doi luptători gata să se încaiere pentru stăpânirea lumii. 

Or, Cato nu-l iubea pe Pompei, dar mai ales îl ura pe Cezar! 

Cato nu uitase că Cezar publicase lucrarea sa Anticaton şi că 
în acest Anticaton îi reproşase două lucruri: că trecuse prin sită 
cenuşa fratelui său ca să scoată aurul şi că îi cedase lui 
Hortensius pe soţia sa, tânără, în speranţa să o ia înapoi mai 
târziu, bătrână şi bogată; ceea ce Cato făcuse într-adevăr. 

In aşteptare, căzu pradă deznădejdii. Ce urmăreau cei doi 
bărbaţi — Cezar şi Pompei — care găseau că lumea e prea mică 
pentru amândoi? 

Zeii îşi împărţiseră universul în trei: Jupiter, cerul; Neptun, 
marea; Pluton, infernul şi, după ce se făcu împărţirea, s-au 
liniştit, cât erau ei de zei. Cezar şi Pompei erau doar ei doi care 
să-şi împartă imperiul roman şi imperiul nu le ajungea! 

XLVII 

Ceea ce îl speria pe Cato era ciudata autoritate pe care o 
obținea Cezar asupra Romei, când lipsea din Roma. 

În timp ce din Orient veneau veşti despre înfrângerea lui 
Crassus, din Occident veneau veşti despre victoriile lui Cezar. 


Într-o zi se află că Cezar pornise împotriva germanilor, cu care 
erau în pace, şi că le-a ucis trei sute de mii de oameni. 

Era aceeaşi infracţiune care se comisese contra părţilor, 
numai că Crassus lăsase pe câmpurile de luptă Treizeci de mii 
de oameni şi-şi pierduse viaţa, pe când Cezar găsise o nouă 
ocazie de a-şi mări gloria şi popularitatea. 

La vestea acestei victorii, poporul scoase strigăte de bucurie şi 
ceru să se aducă public mulţumiri zeilor. 

Insă Cato, dimpotrivă, se ridică împotriva lui Cezar, deoarece 
comisese nedreptatea de a fi atacat un popor cu care se aflau în 
pace şi ceru ca Cezar să fie predat germanilor, ca să facă cu el 
ce le-ar fi plăcut. 

— Să aducem sacrificii zeilor, ca să le mulţumim că nu aruncă 
asupra armatei nebunia şi îndrăzneala generalului, dar să-l 
pedepsim pe general ca să nu atragem asupra noastră 
răzbunarea zeilor şi să nu cadă asupra Romei greutatea unui 
sacrilegiu Este de la sine înţeles că propunerea lui Cato a fost 
ruşinos respinsă. 

Cezar află, în depărtata Galia, interesul lui Cato pentru el şi, 
într-o scrisoare adresată Senatului, îl umplu pe Cato de ocări şi 
acuzaţii. 

Printre aceste acuzaţii, cele două registre de socoteli cipriote, 
unul înecat şi altul ars, aveau un rol principal; în privinţa urii lui 
Cato împotriva lui Pompei, Cezar întreba dacă această ură nu 
provenea de la faptul că Pompei o refuzase pe fata lui Cato. 

La aceste imputaţii, Cato răspunse că puţin contau cele două 
registre, dacă s-ar fi pierdut ori s-ar fi păstrat, că fără să fi primit 
din partea Republicii un cal, un soldat, sau o corabie, ei adusese 
din Cipru mai mult aur şi argint decât adusese Pompei de pe 
urma tuturor războaielor sale, a triumfurilor sale, după ce 
agitase toată lumea; că în privinţa refuzului lui Pompei de a-l fi 
avut pe Cato ca socru, dimpotrivă, el, Cato refuzase să-l aibă pe 
Pompei ca ginere; nu că l-ar fi socotit pe Pompei nedemn de a 
se înrudi cu el, ci pentru că socotea principiile lui Pompei prea 
puţin conforme cu principiile lui. 

Numit unic consul, Pompei, aşa cum am spus, restabilise 
ordinea şi-l condamnase pe Milo, fără să se tulbure că Milo 
fusese omul lui şi fără să ţină seama de serviciul pe care i-l 
făcuse ucigându-l pe Clodius. 


Liniştea, alungată din Roma, îşi făcuse, ca şi Cicero o intrare 
triumfală. 

Cicero numea divin consulatul lui Pompei. 

Unde duceau Roma toate acestea? 

Spre regalitate, sau cel puţin spre dictatură. 

În adevăr, cuvântul de rege era atât de detestat de Romani, 
încât ar fi fost o adevărată nebunie să se pronunţe acest cuvânt. 

Deghizat sub numele de dictatură, faptul acesta era mult mai 
puţin respingător. Era încă proaspătă amintirea dictaturii lui 
Sylla, dar dictatura lui Sylla fusese o dictatură aristocrată şi 
toată nobilimea, mai cu seamă tot patriciatul Romei, găsea că o 
asemenea dictatură era de preferat unor tribunate ca ale fraţilor 
Grachi sau al lui Clodius. 

De aci rezultă că Pompei se crezu destul de puternic ca să 
facă o încercare. 

Se răspândi prin Roma, în ascuns, că Pompei, consul, n-ar fi 
putut să facă tot binele pe care l-ar fi dorit şi mai ales să 
împiedice tot răul de care se temea. 

Apoi, în urma exprimării acestui regret, cei care o făcuseră 
clătinau melancolic din cap, ca şi cum erau nevoiţi să ajungă la 
singura concluzie, la care se putea ajunge: 

— E trist să mărturiseşti, însă ar trebui un dictator. 

Aşa că se auzeau aceste cuvinte, spuse cu jumătate Glas: 

— Ar trebui un dictator! E necesar un dictator! 

Apoi adăugau: 

— Şi sincer vorbind, nu-i aşa că numai Pompei este acela care 
ar putea fi dictator? 

Cato, ca şi ceilalţi, auzea toate acestea şi se întorcea furios 
acasă la el. 

În cele din urmă, un om se însărcina să formuleze această 
pretinsă nevoie a Romei: tribunul Lucilius. 

El propuse public alegerea lui Pompei ca dictator. 

Dar Cato era acolo; el se urcă la tribună şi-l trată atât de 
aspru, încât Lucilius fu pe punctul să-şi piardă tribunatul. 

Văzând acest eşec, mai mulţi prieteni ai lui Pompei se 
prezentară în numele său, declarând că, chiar dacă i s-ar fi oferit 
dictatura, Pompei n-ar fi acceptat-o. 

— Dar bine, spuse Cato, vorbiţi în numele lui Pompei, sau în 
numele vostru personal? 


— Vorbim în numele lui Pompei, răspunseră solii. 

— El bine, spuse Cato, Pompei are o posibilitate foarte simplă 
de a-şi arăta buna-credinţă; are puteri depline; să reinstaureze 
legalitatea în Roma, sprijinind alegerea a doi consuli. 

Posibilitatea propusă de Cato fu raportată lui Pompei. 

A doua zi, Pompei cobori în Forum şi se adresă poporului. 

— Cetăţeni, am obţinut toate funcţiile mai repede decât 
sperasem şi le-am predat întotdeauna mai repede decât s-ar fi 
aşteptat cineva. Ce vrea Cato? Am să fac după cum doreşte. 

Cato ceru ca, prin influenţa lui Pompei, să fie aleşi doi consuli 
şi, dacă era cu putinţă, fără tulburări. 

Pompei fixă comisiile peste o lună, declară că toţi cetăţenii 
erau liberi să se prezinte, numai să fi îndeplinit în prealabil 
condiţiile necesare pentru consulat şi afirmă că vor fi aleşi fără 
tulburări. 

Mulţi se prezentară. 

Fură aleşi Domitius şi Messala. Domitius era acela pe care 
Pompei de atâtea ori îl atacase pe nedrept şi pe care îl asediase 
în casă, în timp ce el era ales consul împreună cu Crassus. 


Apoi Pompei renunţă la putere şi se retrase, sau lăsă să se 
creadă că se retrage în viaţa particulară. 

De unde venea graba aceasta de a redeveni simplu particular? 

Trecuseră aproape doi ani de la moartea luliei şi Pompei se 
îndrăgostise din nou. 

De cine se îndrăgostise? 

O vom spune imediat. 

De o femeie încântătoare, foarte la modă la Roma: de fiica lui 
Metellus Scipio, de văduva lui Publius Crassus. 

Se numea Cornelia. 

În adevăr, era o persoană foarte distinsă, foarte pricepută în 
literatură şi o muziciană excelentă; cânta din liră, dar asta n-o 
împiedicase să fi studiat geometria, iar în momentele sale de 
răgaz să citească pe filosofi. 

Era ceea ce se cheamă în zilele noastre, în Franţa, o femeie de 
litere iar la englezi un „bas bleu”. 

Căsătoria aceasta făcu să se clatine cu uimire toate capetele 
serioase din Roma. 

Pompei nu avea nici mai mult nici mai puţin de cincizeci şi trei 
de ani, iar ea doar nouăsprezece, vârstă potrivită să fi luat pe 
cel mai tânăr din copiii lui Pompei. 

Pe de altă parte, republicanii găseau că de data aceasta 
Pompei uitase situaţia precară a Republicii. 

Sub noii consuli, tulburările începură din nou. Ce făcea Pompei 
în timpul luptelor din Forum, care se desfăşurau ca în zilele lui 
Clodius şi Milo? 

Se încununa cu flori, făcea sacrificii şi-şi celebra căsătoria. 

Dar de ce tulburase Cato consulatul lui Pompei? Îi convenea 
atât de mult lui Cicero! Totul mergea atât de bine la Roma când 
Pompei era consul unic. 

Aşa că, atunci când Messala şi Domitius îşi terminară 
magistratura — şi n-aş putea spune că o duseră până la capăt — 
toţi oamenii cumsecade din Roma erau de părere că Pompei 
trebuia să fie dictator. 

Observaţi că, din cauza opoziţiei făcute, Cato era socotit 
printre oamenii de rea-credinţă. 

Aşadar i se propunea lui Pompei o nouă dictatură. Dar atunci 
Bibulus se urcă la tribună. 

Vă amintiţi de Bibulus? Era ginerele lui Cato. 


Aşadar, Bibulus se urcă la tribună. Toată lumea se aştepta la o 
ieşire vehementă împotriva lui Pompei. 

Câtuşi de puţin: Bibulus propuse alegerea lui Pompei ca unic 
consul. 

Astfel îi acorda o mare autoritate, limitată însă, cel puţin prin 
legi. 

— În felul acesta, spunea Bibulus, Republica va ieşi din haosul 
în care se găseşte, iar noi vom fi sclavii celui mai bun cetăţean. 

Părerea apărea ciudată în gura lui Bibulus. 

Aşa că în momentul când Cato se ridică, toată lumea se gândi 
că avea să tune şi să fulgere împotriva tuturor şi chiar împotriva 
ginerelui său, aşa cum îi era obiceiul. 

Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. 

Spre marea uimire a mulţimii, se auziră ieşind din gura lui 
Cato următoarele cuvinte, pronunţate în mijlocul unei tăceri 
mormântale: 

— Niciodată nu mi-aş fi dat avizul pe care l-aţi auzit, dar 
pentru că l-a dat un altul, cred că ar trebui să-l urmaţi. Prefer în 
locul anarhiei orice fel de magistratură şi nu cunosc o persoană 
mai potrivită decât Pompei care să comande în momente atât 
de tulburi ca acestea. 

Senatul, care nu aştepta decât cuvântul lui Cato ca să se 
pronunţe, susţinu această părere imediat ce fu rostită. 

Se decretă, deci că Pompei va fi numit unic consul şi că, dacă 
ar fi avut nevoie de un coleg, el putea să-şi aleagă colegul pe 
care l-ar fi voit; numai că aceasta nu se putea face mai înainte 
de două luni. 

Pompei, încântat de a fi găsit un sprijin în omul în care Credea 
că avea să găsească un adversar, îl invită pe Cato să vină să-l 
vadă în grădina sa. 

Cato se duse. 

Pompei îi ieşi înainte, îl îmbrăţişa, mulţumindu-i pentru sprijin, 
şi-l rugă să-l ajute cu sfaturile lui şi să se considere ca şi cum ar 
fi împărţit puterea cu el. 

Dar Cato, mândru ca de obicei, se mulţumi să răspundă 
acestor cuvinte politicoase ale lui Pompei: 

— Comportarea mea anterioară n-a fost dictată de vreun 
sentiment de ură, după cum nici comportarea mea de acum nu 
este pornită din vreo favoare. Altădată, ca şi acum, nu m-am 


călăuzit decât după interesul statului. Acum, ori de câte ori mă 
vei consulta asupra problemelor tale personale, îţi voi da sfatul 
meu cu toată plăcerea, dar când va fi vorba de probleme de 
stat, chiar dacă îmi ceri sfatul sau nu, eu îmi voi spune 
întotdeauna părerea cu voce tare. 

Cu Cicero se întâmplă cu totul altfel decât cu Cato: unul părea 
că tine la onoarea de a fi rău cu toată lumea, celălalt era la fel 
de bine şi cu Cezar şi cu Pompei. 

În luna noiembrie, anul 700 de la facerea Romei, adică cu 
cincizeci şi trei de ani înaintea erei noastre, Cicero îi scria lui 
Atticus: „Găsesc o primă consolare, ca o scândură în naufragiul 
meu, legătura mea cu Cezar. El îl copleşeşte pe fratele meu 
Quintus — aş zice fratele tău, o zei! 

— Îl copleşeşte cu onoruri, cu atenţii, cu favoruri încât Quintus 
nu s-ar simţi mai bine dacă eu i-aş fi imperator. Crezi că Cezar, 
după cum îmi scrie el, l-a lăsat să aleagă locul de tabără de 
iarnă pentru legiunile sale? Şi dacă tu nu l-ai iubi, pe cine ai iubi 
atunci, printre toţi oamenii aceştia? Apropo, ţi-am scris, că sunt 
locotenentul lui Pompei şi că plec din Roma la idele lui 
ianuarie?” 

O, demn Cicero! 

Şi când te gândeşti că, fără Fulvia, ar fi fost la fel de bine cu 
Antonius, cum era cu Pompei şi cu Cezar! 

XLVIII 

Toate acestea erau lucruri meschine şi foarte puţin cinstite. 

să ne ocupăm puţin de Cezar, nu că am voi să facem istoricul 
campaniei sale din Galia: l-a făcutei, Şi poate că noi n-am găsi 
nimic altceva mai bun, adevăr sau minciună, decât ceea ce 
povesteşte el! 

În timpul celor nouă ani scurşi, în care el n-a mai văzut Roma 
şi în care de la treizeci şi nouă de ani a ajuns la patruzeci şi opt 
— vedeţi, dar, că nu mai avem a face cu un tânăr în timpul 
acestor nouă ani a făcut minuni! 

A luat cu asalt opt sute de oraşe, a supus trei sute de naţiuni 
diferite, s-a luptat cu trei milioane de duşmani, din care a ucis 
un milion, a făcut prizonieri un milion, şi un milion i-a pus pe 
fugă. 

Şi toate acestea cu cincizeci de mii de oameni! 

Dar ce oameni! 


Cezar a plămădit armata aceasta cu mâna lui; cunoştea 
fiecare om pe nume; ştia cât valorează şi ce era în stare în atac 
sau în apărare. Armata aceasta semăna cu un şarpe al cărui cap 
este el; cu singura deosebire că o poate face să se mişte în 
totalitatea ei sau pe tronsoane. 

Pentru această armată el va fi în acelaşi timp general, părinte, 
stăpân şi tovarăşi. 

Două fapte pedepseşte: trădarea şi revolta; nici teama n-o 
pedepseşte; chiar cei mai viteji au momentele lor de slăbiciune. 

Cutare legiune a dat înapoi, a fugit: în altă zi va fi bravă. 

Permite orice soldaţilor săi, dar numai după victorie: arme, aur 
şi argint, odihnă, lux, plăceri. 

— Soldaţii lui Cezar pot învinge chiar parfumati, spune el. 

Merge până acolo încât dă fiecărui soldat un sclav ales dintre 
prizonieri. 

Odată porniţi în marş, nimeni nu va şti nici când se va sosi, 
nici când se va pleca, nici când se va da lupta. Adesea, nici el 
însuşi nu va şti, ci se va conduce după împrejurări. Orice 
întâmplare, oricât de importantă sau oricât de neînsemnată ar 
fi, îi aduce o inspiraţie. Fără motiv de oprire, se opreşte; fără 
motiv de plecare, pleacă. 

Trebuie ca soldaţii săi să ştie că el deţine toate argumentele şi 
toate motivele şi că de aceste argumente şi motive nu dă 
socoteală nimănui. 

Foarte adesea pleacă deodată, dispare, indicând drumul care 
trebuie urmat. Unde e? Nimeni nu ştie; soldaţii vor trebui să-l 
caute şi să-l găsească. 

Astfel, oamenii aceştia care sub comanda altora erau şi vor fi 
oameni obişnuiţi, cu el sunt nişte eroi. 

El îi iubeşte, pentru că se ştie iubit de ei. El nu-i numeşte 
soldaţi, nu-i numeşte cetăţeni, îi numeşte camarazi Dealtfel, 
molaticul acesta, omul acesta slab, epilepticul acesta, nu 
împarte cu ei toate primejdiile? Nu se găseşte el peste tot în 
acelaşi timp? Nu face o sută de mile pe zi călare, în căruţă sau 
chiar pe jos? Nu traversează râurile înot? Nu merge în coloană, 
cu capul gol, pe soare sau pe ploaie? Nu doarme, ca cel din 
urmă soldat al său, afară, pe pământul gol, sau într-o căruţă? N- 
are mereu alături de el, zi şi noapte, un secretar gata să scrie 
după dictare, şi în spate un soldat care-i poartă spada? 


Când a părăsit Roma, n-a depus atâta zel încât în opt zile era 
pe malul Ronului, pe când curierii, plecaţi cu trei zile mai înainte 
ca să anunţe sosirea lui şi a armatei, au ajuns la patru, cinci zile 
după el? Exista în toată armata un călăreț capabil să se înfrunte 
cu el? Avea nevoie de mâini ca să-şi manevreze calul — calul 
acela fantastic, crescut de el, care avea copita crestată în cinci, 
ca un picior de om? Nu: îi erau destul genunchii, şi-l conducea 
cum voia el, cu braţele încrucişate la piept sau cu mâinile la 
spate. 

O legiune a sa e masacrată: o plânge, şi-şi lasă barbă până 
când va fi răzbunată. 

Dacă tinerii şi nobilii căpitani, care au venit în Galia numai cu 
gând să se îmbogăţească, se tem de un nou război, el îi adună şi 
le spune: 

— N-am nevoie de voi; mie îmi ajunge legiunea a zecea! 
(Legiunea a zecea a lui Cezar este vechea lui gardă). N-am 
nevoie decât de legiunea mea, a zecea, ca să-i atac pe barbari; 
n-avem a face cu duşmani mai teribili decât cimbrii, şi-mi pare 
că eu fac cât Marius. 

Şi legiunea a zecea îi trimite ofiţerii săi, ca să-i exprime 
recunoştinţa, iar alte legiuni îşi dezavuează căpitanii. 

Mai mult; a creat o a treisprezecea legiune. Dintre galii învinşi 
a recrutat zece mii de oameni; o mie sau o mie două sute din 
aceştia i-aţi văzut cum au luptat alături de Crassus; aceştia 
constituia armata sa uşoară; sunt ca tiraliorii de la Vincennes, 
mereu veseli, niciodată obosiţi! Este legiunea Ciocârlia, care 
merge cântând ca pasărea al cărei nume îl poartă şi pare a avea 
aripi, tot ca ea. 

Acum, dacă trecem de la curajul şi devotamentul tuturor la 
curajul şi devotamentul individual, vom găsi nişte exemple ca 
pe vremea frumoasă a republicii greceşti a Cinegirei, sau a 
republicii romane a lui Scaevola. 

Intr-o luptă navală, aproape de Marsilia, un soldat pe nume 
Acilius, se aruncă pe o corabie duşmană, dar când să pună 
piciorul pe punte, i se tăie braţul drept cu o lovitură de spadă. 
Atunci, cu stângul, care poartă scutul, îl loveşte în faţă pe 
duşman cu atâta putere încât aruncă înapoi pe toţi cei din faţa 
lui, iar el pune stăpânire pe corabie. 


În Marea Britanie, în insula sacră, în insula druizilor, pe care 
Cezar s-a hotărât s-o cucerească şi pe care o cucereşte folosind 
fluxul şi refluxul, fenomene care uluiesc ştiinţa romană, în 
Marea Britanie comandanții cohortelor s-au angajat într-un teren 
mlăştinos, unde sunt puternic atacați de duşman. Sub privirile 
lui Cezar, un soldat se aruncă în mijlocul barbarilor, face minuni 
de vitejie, obligă duşmanul să se retragă în fugă, îl urmăreşte, 
şi-şi salvează ofiţerii. Apoi trece prin mlaştină cel din urmă, 
traversează această mocirlă jumătate înot, jumătate mergând, 
dar se prăbuşeşte într-o groapă din care reuşeşte să iasă, însă 
fără scut. Şi cum Cezar, plin de admiraţie faţă de un astfel de 
curaj, se îndreptă spre el cu braţele deschise, soldatul, cu capul 
în jos, cu ochii în lacrimi, cade la picioarele lui Cezar şi-i cere 
iertare că n-a putut să-şi păstreze scutul. 

Mai târziu, la Dyrrachium, unul din aceşti oameni, Cassius 
Scaeva, cu un ochi scos de o săgeată, cu umărul şi coapsa 
străbătute de două lovituri de suliță, cu o sută treizeci de lovituri 
primite în scut, va chema duşmanul ca şi cum ar fi voit să se 
predea, iar din cei doi duşmani care se vor apropia, unuia îi va 
despica un umăr, iar pe celălalt îl va răni la faţă, şi va reuşi să 
scape, ajutat de camarazii veniţi în ajutor. 

Mai târziu, în Africa, un altul, Granius Petronius, aflat pe o 
corabie cucerită de Scipio, îi spune acestuia, care poruncise să 
fie ucis tot echipajul, iar lui să i se lase viaţa, pentru că era 
chestor: 

— Soldaţii lui Cezar sunt obişnuiţi să-şi dea ei viaţa altora, şi 
nu să primească viaţa — şi-şi tăie beregata. 

Cu acest fel de soldaţi, Cezar nu se teme de nimic. Află că 
belgii, cei mai viteji dintre gali, s-au răsculat şi au ridicat o 
armată de peste o sută de mii de oameni. Se repede într-acolo 
cu câţi pot să-l urmeze, douăzeci sau Douăzeci şi cinci de mii de 
spanioli, romani, gali şi germani; totul este Cezar în armata lui 
Cezar; el cade asupra belgilor în momentul când aceştia 
distrugeau pământurile aliaţilor Romei; îi bate, îi taie în bucăţi şi 
ucide un număr atât de mare, încât soldaţii care urmăresc pe 
supraviețuitori trec iazurile şi râurile fără pod, pe trupurile celor 
căzuţi. 

Şaizeci de mii de nervieni îl surprind pe Cezar, căzând asupra 
lui în momentul în care se fortifica şi nu se aştepta la luptă. 


Cavaleria îi este risipită din primul şoc, barbarii încercuiesc 
legiunile a douăsprezecea şi a şaptea şi masacrează toţi ofiţerii. 

Cezar smulge scutul din mâna unui soldat, îşi face drum 
printre cei care luptă în faţa lui, se aruncă în mijlocul nervienilor 
şi în clipa următoare este înconjurat din toate părţile. 

Il salvează legiunea a zecea care, de sus, de pe deal, 
observând pericolul care îl ameninţă pe generalul ei, se 
năpusteşte ca o avalanşă, răstoarnă tot ce întâlneşte în cale, 
despresoară pe Cezar, şi nu se mulţumeşte numai să-l 
despresoare, dar lasă timp întregii armate să lovească şi ea în 
duşman. 

Angajarea este generală. 

Treizeci de mii de romani se luptă cu şaizeci de mii de 
duşmani; fiecare face minuni de vitejie; dar nervienii nu se 
retrag niciun pas măcar. Fiecare soldat al lui Cezar ucide doi 
duşmani. Cei şaizeci de mii de nervieni zac cu toţii pe câmpul de 
luptă. Din patru sute de senatori sunt ucişi trei sute nouăzeci şi 
şapte. Doar trei scapă cu viaţă. 

Resturi ale unui popor, împreună cu regele lor, s-au închis în 
Alesia, un oraş din Auxonia, situat pe vârful unui munte. Oraşul 
este considerat ca inexpugnabil; zidurile sale sunt înalte de 
treizeci de coti. 

Nu importă; Cezar îl asediază. 

Regele îşi trimite călăreţii prin toată Galia, să spună că n-are 
alimente decât pentru treizeci de zile, şi să adune pe toţi cei 
care sunt în stare să poarte arma. 

Călăreţii aduc trei sute de mii de oameni. Cezar, cu cei şaizeci 
de mii de soldaţi ai lui, este prins între cei şaizeci de mii de 
asediați şi trei sute de mii de oameni, care îl asediază. 

Dar el a prevăzut asta şi s-a fortificat şi împotriva celor din 
oraş şi împotriva celor din câmpie. 

Şi-a înconjurat tabăra cu lucrări uimitoare; trei Rânduri de 
şanţuri, late de douăzeci de picioare; un parapet de 
douăsprezece picioare; opt rânduri de şănţuleţe, cu palisade pe 
margine; toate acestea, prelungite pe un circuit de două leghe, 
au fost terminate în cinci săptămâni. 

Era ultimul efort pe care îl făcea Galia: el se zdrobi Aici. 


Într-o zi, Cezar ieşi din tabără, lăsând oamenii necesari ca să 
ţină la respect pe cei asediați, şi căzu asupra celor trei sute de 
mii de oameni care îl încercuiau. 

„întreagă această putere formidabilă, spuse Plutarh, se risipi 
sub paloşul romanilor şi se topi ca o fantomă sau ca un vis”. 

Romanii care păzeau tabăra nu aflară de victorie decât din 
strigătele, din bocetele femeilor din Alesia care, de pe ziduri, 
vedeau armata romană întorcându-se cu scuturile împodobite 
cu aur şi argint, cu platoşe pline de sânge şi cu vesela şi 
corturile galilor. 

În cele din urmă asediaţii, murind de foame, sunt forţaţi să se 
predea, după ce propuseseră să ucidă femeile şi copiii, şi să-i 
mănânce. 

Cezar aştepta solii lor, stând pe un jilț. 

Vercingetorix care fusese sufletul acestui război, se împodobi 
cu cele mai frumoase arme, ieşi din cetate pe un cal acoperit cu 
valtrapuri bogate, îl jucă în jurul lui Cezar, descălecă, aruncă la 
picioarele învingătorului spada, suliţele, casca, arcul şi săgețile 
şi, fără să spună un cuvânt, se aşeză pe treptele care duceau 
spre jilţul său. 

— Pentru triumful meu! Spuse Cezar, arătându-l soldaţilor cu 
degetul. 

Astfel, nu numai că Cezar a făcut multe, dar a făcut mai mult 
decât oricine înaintea lui: mai mult decât Fabius, mai mult decât 
Metellus, mai mult decât Scipio, mai mult decât Marius, mai 
mult decât Lucullus, mai mult chiar decât Pompei. Pe unul l-a 
depăşit prin dificultăţile locurilor în care a purtat războiul; pe 
altul prin ferocitatea şi perfidia naţiunilor pe care le-a supus. In 
sfârşit, a fost superior tuturor prin numărul bătăliilor pe care le-a 
dat şi prin numărul înfricoşător de mare al duşmanilor pe care i- 
a ucis. 

Dar la Roma ce se petrece? 

Roma era atât de speriată de victoriile sale încât Senatul 
propune ca, după pacificarea Galiei, să-i dea un Succesor lui 
Cezar, iar Cato anunţa sus şi tare, jurând, că-l va chema în 
judecată pe Cezar de îndată ce acesta îşi va fi trimis armata la 
vatră. 

Totul era să-l facă să-şi trimită armata la vatră. 

XLIX 


să spunem ce făceau la Roma diferitele personaje a căror 
viaţă am urmărit-o în amănunţime şi care vor lua o parte activă 
la războiul civil. 

Să aruncăm o rază de lumină asupra intereselor fiecăruia. 
După frumosul studiu despre Cezar al iubitului nostru Lamartine, 
este singurul lucru care ne mai rămâne de făcut. 

Mai întâi să vedem ce făcea Cicero în momentul în care se 
produse ruptura dintre Cezar şi Pompei. 

Cicero moştenise de la tânărul Publius Crassus locul său în 
consiliul augurilor; apoi cu o armată de douăsprezece mii de 
pedestraşi şi două mii şase sute de călăreţi, el se îmbarcă să 
plece în provincia sa, cum se spunea atunci. 

Misiunea sa era să supună Capadocia regelui Ariobarsan. El se 
achită de această misiune fără să fi folosit armele. 

Aplicase în practică încă o dată faimoasa lui axiomă Cedant 
arma togae. 

Lucrul nu era uşor; înfrângerea romanilor de către părţi 
îndemna pe cilicieni la revoltă; romanii puteau fi învinşi. 

Dar ceea ce uimi pe toată lumea, ceea ce istoricii constată cu 
uimire este faptul că Cicero nu voi să primească niciun dar din 
partea regilor şi scuti provincia de ospeţele pe care era obiceiul 
să le dea guvernatorilor. 

În fiecare zi invita la masa lui pe cilicienii cei mai de seamă şi 
suporta aceste mese oficiale din drepturile pe care i le acorda 
Republica. 

Casa lui nu avea portar; cine voia să-l vadă, îl vedea şi era 
introdus la el, fără măcar să-şi spună numele. 

Nimeni nu l-a găsit vreodată în pat, cu toate că vizitele 
începeau de dimineaţă. Se scula în zori. 

În tot timpul proconsulatului său, n-a pus niciun om să fie 
bătut cu vergile; niciodată, într-un moment de furie” nu i-a 
sfâşiat toga celui care îi produsese această furie; Niciodată n-a 
insultat; niciodată n-a adăugat ofense la amenzile pe care le-a 
aplicat. 

Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a 
chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără să 
publice numele celor care restituiau sumele cele mai mari, 
nevoind să denunte urii concetăţenilor oameni care, poate, nu 


se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în realitate, făcând 
ceea ce făceau toţi. 

Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi pretindeau 
răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, împotriva lor, Cicero 
a pornit un război necruţător, i-a împrăştiat şi a fost numit 
imperator de soldaţii săi. 

Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? 
Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că Cicero, ca 
un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul său de orator 
ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de imperator, aşa că n- 
a abuzat de coroana de laur. 

Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia. 

„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva 
pantere pentru jocurile mele”. 

„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în Cilicia: s- 
au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că sunt singurele 
împotriva cărora se mai duce războiul, în mijlocul păcii 
generale”. 

Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i mai 
dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde rămase câtva 
timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor cunoscuţi, şi sosi în 
cele din urmă la Roma, pe care o găsi înfierbântată şi agitată, în 
starea aceea în care se găsesc cetăţile în ajunul unui război 
civil. 

La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne amintim 
cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu toată lumea. 

El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze 
carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu Pompei, 
decât să obţină propriul său triumf. 

Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălțându-se, 
dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la care 
ajungea acesta. 

El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al Romei, 
complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l vedea pe 
Cezar. 

Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună 
dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei 
atotputernici. 


Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau 
ademeneau judecătorii. 

Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se cuvine pe 
cei vinovaţi. 

Scipio, socrul său, fu acuzat. 

Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi-i 
rugă să fie favorabili acuzatului. 

Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până acasă 
de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la acuzare. 

Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaților în 
timpul proceselor. 

Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca să-l 
laude. 

Cato se afla printre judecători — pe acesta, corupţia generală 
nu-l schimbase — el îşi acoperi urechile cu amândouă mâinile. 

— Ce faci? Îl întrebară colegii. 

— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva 
dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel care le-a 
făcut, răspunse Cato. 

Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu toată 
recuzarea, Plancus a fost condamnat. 

Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, 
încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj consular, 
acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la picioarele lui în 
momentul când ieşea din baie şi se îndrepta spre masa 
pregătită, el îi spuse, indispus: 

— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare lucru 
cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească 
mâncarea. 

Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la Neapole, 
Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după sfatul 
grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de mulţumire 
pentru vindecarea sa. 

Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, iar 
zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia încât nu 
mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut timp de mai 
multe zile aceste sacrificii pentru convalescenţă. 


Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl Niciodată 
n-a insultat; niciodată n-a adăugat ofense la amenzile pe care 
le-a aplicat. 

Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a 
chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără să 
publice numele celor care restituiau sumele cele mai mari, 
nevoind să denunte urii concetăţenilor oameni care, poate, nu 
se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în realitate, făcând 
ceea ce făceau toţi. 

Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi pretindeau 
răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, împotriva lor, Cicero 
a pornit un război necruţător, i-a împrăştiat şi a fost numit 
imperator de soldaţii săi. 

Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? 
Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că Cicero, ca 
un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul său de orator 
ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de imperator, aşa că n- 
a abuzat de coroana de laur. 

Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia. 

„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva 
pantere pentru jocurile mele”. 

„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în Cilicia: s- 
au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că sunt singurele 
împotriva cărora se mai duce războiul, în mijlocul păcii 
generale”. 

Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i mai 
dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde rămase câtva 
timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor cunoscuţi, şi sosi în 
cele din urmă la Roma, pe care o găsi înfierbântată şi agitată, în 
starea aceea în care se găsesc cetăţile în ajunul unui război 
civil. 

La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne amintim 
cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu toată lumea. 

El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze 
carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu Pompei, 
decât să obţină propriul său triumf. 

Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălțându-se, 
dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la care 
ajungea acesta. 


El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al Romei, 
complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l vedea pe 
Cezar. 

Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună 
dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei 
atotputernici. 

Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau 
ademeneau judecătorii. 

Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se cuvine pe 
cei vinovaţi. 

Scipio, socrul său, fu acuzat. 

Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi-i 
rugă să fie favorabili acuzatului. 

Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până acasă 
de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la acuzare. 

Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaților în 
timpul proceselor. 

Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca să-l 
laude. 

Cato se afla printre judecători — pe acesta, corupţia generală 
nu-l schimbase — el îşi acoperi urechile cu amândouă mâinile. 

— Ce faci? Îl întrebară colegii. 

— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva 
dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel care le-a 
făcut, răspunse Cato. 

Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu toată 
recuzarea, Plancus a fost condamnat. 

Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, 
încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj consular, 
acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la picioarele lui în 
momentul când ieşea din baie şi se îndrepta spre masa 
pregătită, el îi spuse, indispus: 

— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare lucru 
cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească 
mâncarea. 

Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la Neapole, 
Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după sfatul 
grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de mulţumire 
pentru vindecarea sa. 


Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, iar 
zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia încât nu 
mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut timp de mai 
multe zile aceste sacrificii pentru convalescenţă. 

Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl Însoţi în 
cortegiu, deputaţii îi ieşiră în cale cu coroane de flori pe cap, se 
dădură banchete publice, iar când intra în cetăţi călca numai pe 
crengi de laur şi pe flori. 

Aşa că, ajungând la Roma, ametit de acest marş triumfal, privi 
cu dispreţ spre furtuna care se aduna spre Occident. 

Se îndoi încă şi mai puţin de viitor după ce i se prelungi 
guvernarea pe încă patru ani şi când fu autorizat să ia din 
tezaurul public o mie de talanţi în fiecare an pentru solda şi 
întreţinerea trupelor. 

Dar şi Cezar, la rândul său, socotea că i venise şi lui rândul şi 
că, întrucât i se făceau toate acestea lui Pompei, nu i se puteau 
refuza nici lui. 

Amicii formulară cererea în absenta lui. 

Ei cereau ca, pentru a răsplăti luptele pe care le-a purtat, 
extinderea imperiului împins spre vest până la marea exterioară 
iar în nord până la Marea Britanie şi până la Rin, să i se acorde 
un al doilea consulat, păstrându-i-se mai departe guvernarea 
pentru ca un succesor să nu-i răpească gloria şi rezultatul atâtor 
eforturi, iar în calitate de comandant unic asupra regiunilor pe 
care le-a supus, să se bucure în tihnă de onorurile pe care le 
merită pentru faptele lui vitejeşti. 

Cererea dădu loc la o mare discuţie. 

Pompei păru surprins de partea a doua a cererii făcută de 
amicii lui Cezar. 

— Am scrisori de la dragul meu Cezar, spuse el, în care mă 
roagă să-i dau un succesor, ca să fie desărcinat de oboseala 
acestui război. Cât priveşte consulatul, mi se pare drept să i se 
permită să-l ceară, deşi este absent. 

Dar Cato era acolo, Cato, marele oponent, marele nivelator, să 
spunem cinstit, marele invidios. 

Cato se opuse din răsputeri la această propunere şi ceru ca 
Cezar, devenit simplu particular, după ce-şi va fi depus armele, 
să vină în persoană să solicite de la concetăţenii săi recompensa 
pentru aceste servicii. 


Pompei nu mai spuse nimic; îi era indiferent, Cato îi spune lui 
Cezar: „Vino să te predai, fără arme, lui Pompei”, adică 
duşmanului de moarte. 

În consecinţă, şi după avizul dat de Cato, bazându-se pe 
tăcerea lui Pompei, Senatul refuză lui Cezar prelungirea 
guvernării. 

Un ofiţer al lui Cezar se afla în uşa Senatului şi auzise 
răspunsul. 

— Bine! Spuse el bătând cu mâna în garda spadei, asta O să i- 
o dea. 

L 

În timpul acesta Cezar îşi lua măsurile sale de prevedere. 

„Asemeni unui atlet, spune Plutarh, el se ungea cu ulei pentru 
luptă”. 

Felul lui de a se unge cu ulei era să-i ungă pe alţii cu Aur. 

Trimisese la Roma sume imense. 

Dăduse bani şi învoiri la peste douăzeci de mii de soldaţi. 

Trimisese lui Pompei două legiuni pe care acesta i le ceruse 
sub pretextul războiului cu părţii, şi dăduse fiecărui soldat o sută 
cincizeci de drahme. 

Apoi atrăsese de partea sa pe Curion, tribunul poporului, 
căruia îi plătise datoriile enorme (vreo paisprezece sau 
cincisprezece milioane), aşa că Marcus Antonius, care îl girase 
pe Curion, se găsea astfel degrevat de datoriile amicului său. 

Dar lui Cezar acestea nu-i erau destul. 

El îl întrebă pe Marcus Antonius dacă n-avea nevoie de 
serviciile sale. 

Acesta răspunse că era puţin încurcat şi că ar fi acceptat cu 
plăcere un împrumut de câteva milioane. 

Cezar îi trimise opt. 

Pronunţăm acum pentru prima dată numele unui om care va 
juca un mare rol şi va apăsa cu o greutate imensă în cumpăna 
evenimentelor. 

să procedăm după cum ne este obiceiul şi să ne oprim la 
acest mare nume, arătând cine era Marcus Antonius. 

Nu i se cunoaşte data precisă a naşterii. 

Unii spun că se născuse cu şaptezeci şi trei de ani, alţii cu 
optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre. 

să luăm media. 


La epoca la care am ajuns, adică cincizeci şi doi de ani 
înaintea erei noastre, Antonius avea treizeci, treizeci şi doi de 
ani. 

Să arătăm ce era el la această vârstă şi ce făcuse până atunci. 

Marcus Antonius avusese ca strămoş pe oratorul Antonius, pe 
care Marius îl condamnase la moarte ca partizan al lui Sylla, iar 
tatăl său era un Antonius care, începând cucerirea insulei Creta, 
împărţi porecla de Creticus cu Quintus Metellus, cel ce realizase 
planul. Să spunem în treacăt că Quintus Metellus a fost tatăl 
Ceciliei Metella, al cărei măreț mausoleu, ridicat pe partea 
stângă a Viei Appia, este şi astăzi loc de pelerinaj artistic pentru 
toţi turiştii. 

Antonius Creticus trecea drept un om liberal, cu mâna şi inima 
deschise, puţin bogat, dealtfel ca toţi cei care nu-şi ferecă inima 
cu acelaşi lacăt ca lada cu bani. 

Într-o zi, unul din amicii săi l-a rugat să-i împrumute nişte 
bani, dar, oricât de modestă fusese suma, Antonius nu o avea. 

Atunci, porunci unui sclav să-i aducă apă pentru ras într-un 
lighean de argint. 

Sclavul aduse ligheanul cu apă. 

Antonius îi spuse sclavului să plece, cu explicaţia că avea să 
se radă singur. 

După ce plecă sclavul, el băgă ligheanul sub haina prietenului 
său. 

— Amanetează-l sau vinde-l! Nu se va putea spune că un 
prieten mi-a cerut un serviciu şi eu nu i l-am făcut. 

După câteva zile, Antonius auzi un zgomot mare înspre aripa 
bucătăriei. Era soţia lui, lulia, din neamul lui Cezar, care căuta 
ligheanul de argint şi, negăsindu-l, voia să le supună pe sclave 
la torturi. 

Antonius îşi chemă soţia, îi mărturisi cele petrecute şi o rugă 
să nu se supere, şi mai ales să le lase în pace pe bietele sclave. 

Marcus Antonius, fiind fiul acestei lulia, pe care tatăl său o 
rugase să-l ierte, se trăgea deci, prin mama sa, din familia lulia 
— din gens lulia, cum se zicea — şi, prin urmare, era rudă cu 
Cezar. 

După moartea lui Antonius, Marcus Antonius fusese crescut de 
mama sa, o femeie foarte distinsă. 


Educaţia nu fusese mai puţin bună; sau, mai curând, cum vom 
vedea, temperamentul depăşise educaţia. 

După ce rămase văduvă, marna lui se căsătorise cu Cornelius 
Lentulus — tocmai acel Lentulus pe care Cicero poruncise să fie 
ucis, în închisoare, drept complice al Lui Catilina. Vom înţelege 
imediat ura mare pe care i-o purta Antonius lui Cicero, ură 
sângeroasă, adâncă, pe viaţă şi pe moarte, istoricii nici măcar 
nu se silesc să ne-o explice, făcându-se că-i credeau pe oameni 
mai răi decât sunt, sau ni-i prezintă sub o înfăţişare deformată. 

Lentulus era deci tatăl vitreg al lui Ahtonius, iar Lentulus 
fusese omorât din porunca lui Cicero; mai târziu, să nu uităm, 
Antonius, se va căsători cu Fulvia, văduva lui Clodius. 

Or, Cicero a participat şi el cu ceva la moartea lui Clodius. 

Antonius îi reproşa lui Cicero că refuzase să-i predea mamei 
sale corpul soţului ei şi pretindea că, pentru a-l obţine, a trebuit 
ca aceasta, matroană din familia lulia, să meargă să se arunce 
la picioarele soţiei lui Cicero, adică a unei mici burgheze. 

Dar, o fi fost adevărat? Când nu era beat, Antonius nu se jena 
să mintă. 

Antonius era de o frumuseţe perfectă; — nici măcar sub acest 
aspect nu ni-l prezintă istoricii pe brutalul descendent al lui 
Hercule -; atât de frumos, încât Curion, omul cel mai destrăbălat 
din Roma (acela căruia, vă amintiţi, Cezar i-a plătit datoriile) i-a 
acordat una din acele prietenii pe care contemporanii nu 
încetează să o calomnieze. 

Sub raportul datoriilor, Antonius călca pe urmele lui Cezar; 
adică, la optsprezece ani era dator un milion şi jumătate, pentru 
care Curion se constituise cauţiune. 

— Vorbim de Curion fiul: Curion tatăl îl gonise din casa lui pe 
Antonius ca pe un om rău care îi pierdea fiul, sau care, cel puţin, 
îi ajuta fiului său să se piardă. 

Al doilea amic al lui Antonius, pe care acesta îl îndrăgea cel 
mai mult după Curion, era Clodius. 

După cum vedem, Antonius îşi alegea bine prietenii. 

Insă în momentul în care afacerile lui Clodius începuseră să se 
încurce, Antonius, de teamă să nu fie compromis, părăsi Italia şi 
plecă în Grecia. 

In epoca aceea, erau în Grecia două şcoli de elocinţă: elocinţă 
romană şi elocinţă asiatică. Elocinţa asiatică era romantismul 


elocinţei; tânărul se făcu romantic. Stilul acesta fastuos, colorat, 
plin de imagini, se potrivea foarte bine cu viaţa sa plină de 
ostentaţie şi îndemnată spre toate inegalităţile pe care ambiția 
le antrenează după ea. 

Cam în timpul acesta, faimosul Gabinius, omul cu Milioanele, 
după ce fusese trimis ca proconsul în Siria, prin intervenţia lui 
Pompei, trecu în Grecia şi-i propuse lui Antonius să-l urmeze. 

Dar Antonius îi răspunse că nu va da curs propunerii dacă nu 
va primi o comandă. 

Gabinius îi dădu comanda cavaleriei şi-l luă cu el. 

Trimis mai întâi împotriva lui Aristobolus, el porni în fruntea 
asediatorilor, îl alungă pe Aristobolus din fortăreață în 
fortăreață, apoi, ajungându-l şi luptându-se cu el, îl tăie în 
bucăţi, cu toate că armata lui era de două ori mai mică decât 
armata duşmanului. 

Succesul acesta îi atrase încrederea deplină a lui Gabinius. 

Puțin timp mai târziu, când Ptolemeu Auletul (vi-l amintiţi pe 
regele cântăreţ din flaut, nu-i aşa?) îi ceru lui Pompei ajutor 
pentru a reveni în tara sa, răsculată împotriva lui, Pompei îl 
trimise la Gabinius, omul său de afaceri. 

Ptolemeu îi oferi lui Gabinius zece mii de talanţi (cincizeci de 
milioane). Sumă rotundă, care îl tentă grozav de mult pe 
Gabinius. 

Totuşi, pentru că cei mai mulţi ofiţeri bănuiau că alături de 
avantajul banilor exista posibilitatea unei mari primejdii, 
Gabinius ezita. Însă Antonius, care desigur că primise din partea 
lui Ptolemeu vreun dar de un milion sau două, îl îndemna pe 
Gabinius cu atâta înflăcărare încât acesta se decise, cu condiţia 
ca avangarda să o conducă Antonius. 

Era tocmai ceea ce solicita cu toată puterea tânărul acesta — 
Antonius avea atunci douăzeci şi opt de ani — acest tânăr 
locotenent în căutare de aventuri. 

Aşa că acceptă fără nicio ezitare. 

LI 

Toţi se temeau de drumul pe care trebuiau să-l urmeze până 
la Pelusia, primul oraş din Egipt venind dinspre Siria. 

Trebuia traversat tot deşertul întins astăzi de la Jaffa la El 
Arich; apoi, mai erau nişte mlaştini îngrozitoare, formate de un 
fel de lac de noroi, numit lacul Serbonid. 


— Egiptenii, mari amatori de minuni, numeau aceste mlaştini 
răsuflătoarea lui Typhon; romanii, mai realişti, 

Pretindeau că este o scurgere din Marea Roşie care, după ce 
traversase pe sub pământ partea cea mai îngustă a istmului, 
apărea în acel loc şi se vărsa în Marea Mediterană. Mlaştina 
aceasta există şi astăzi şi se întinde între Rosette şi Raz-Burloz. 

Antonius porni înainte, cuceri Pelusia, se asigură de drumuri şi 
pregăti trecerea grosului armatei. 

În urma lui, Ptolemeu intră în Pelusia. 

Cum era primul oraş din ţara sa pe care îl recucerea, el voi să 
dea un exemplu, şi ordonă masacrarea locuitorilor. Dar, ca toţi 
oamenii curajoşi şi risipitori, Antonius avea o inimă bună şi nu 
suferea crimele; el luă sub protecţia sa nu numai pe locuitori, 
dar şi garnizoana, aşa că nicio execuţie nu avu loc. 

Ptolemeu reintră apoi în Alexandria, unde Antonius dădu şi 
alte dovezi de omenie, care îi atraseră bunăvoința locuitorilor. 

Una dintre acestea, care îi aduse cea mai mare onoare, a fost 
următoarea: El fusese oaspetele şi prietenul lui Arhelaus. Or, 
cum se întâmplă în războaiele civile, Arhelaus ajunse duşmanul 
său, iar într-o zi cei doi foşti amici se înfruntară. 

Arhelaus fu învins şi ucis. 

Aflând de moartea sa Antonius, porunci să i se caute corpul 
printre cadavre şi, după ce-l găsi, îi făcu o înmormântare 
grandioasă. 

Această pietate îi atrase nu numai simpatia locuitorilor 
Alexandriei, dar chiar şi a romanilor care luptau sub conducerea 
sa, aşa încât, când se întoarse la Roma, avea o oarecare 
popularitate. 

Era tocmai epoca în care Roma era împărţită în două facţiuni: 
o nobililor, având în frunte pe Pompei; a poporului, care îi făcea 
semn lui Cezar să se întoarcă din Galia. 

Am spus că Antonius era amicul lui Curion, şi Curion avea o 
mare influenţă asupra poporului. Această influenţă se dublă 
când Cezar trimise douăsprezece milioane lui Curion şi opt 
milioane lui Antonius. 

O parte din această sumă fu folosită ca Antonius să fie numit 
tribun al poporului. Fără îndoială că pentru numirea lui se 
recurse la acelaşi subterfugiu ca pentru Clodius; dar, oricum, fu 
numit. 


Plutarh povesteşte cum s-au petrecut lucrurile: „Cei care 
candidau la funcţii aşezau în mijlocul pieţii mese cu bani, 
corupând, cu neruşinare, mulţimea de oameni, aşa că poporul 
lupta pentru cel ce îl plătise, nu numai cu votul, dar şi cu arcul şi 
praştia. Or, adesea, lumea se îndepărta de tribună, pentru că 
era mânjită de sânge şi înconjurată de cadavre, iar oraşul se 
găsea în anarhie.” 

La puţin timp după numirea lui Antonius ca tribun al poporului, 
el fu primit în colegiul augurilor. 

Cumpărându-l pe el, Cezar cumpăra şi poporul şi zeii. 

lată în ce raporturi se găsea Cezar cu Senatul în momentul în 
care, reîntors din Egipt, Antonius urma să trateze cu Cezar. 

Am văzut cum îi refuzase Senatul lui Cezar prelungirea 
guvernării şi cum un ofiţer al lui Cezar îşi lovise spada, spunând: 

— Aceasta i-o va da. 

Exista un om foarte important pentru Cezar: Paulus, care 
construia pe socoteala sa bazilica ce se ridica pe locul bazilicii 
Fulvia. 

Paulus era strâmtorat din cauza cheltuielilor pentru această 
construcţie. 

Cezar îi trimise şapte milioane, ca să-l ajute. 

Paulus îi transmise lui Cezar că putea conta pe el. 

Se discută asupra afacerii cu consulatul. 

Senatul decise că Cezar va putea candida pentru consulat, 
fără să vină la Roma. 

Atunci, Curion făcu o propunere în numele lui Cezar. 

El declară că Cezar era gata să vină la Roma, singur şi fără 
armată, dar cu condiţia ca Pompei să-şi concedieze trupele şi să 
rămână în Roma singur şi fără armată. Dacă Pompei şi-ar păstra 
armata, Cezar avea să vină la Roma cu armata lui. 

Însă Curion insista asupra concedierii trupelor lui Pompei, 
spunând că Cezar, neconsiderându-se mai important decât cel 
din urmă cetăţean, credea totuşi că era mai bine pentru 
Republică să se găsească şi el şi Pompei faţă în faţă ca doi 
simpli particulari decât ca doi comandanţi de armate. Aşa fiind, 
aveau să aştepte fiecare onorurile pe care concetăţenii lor ar fi 
voit să le acorde. 


Consulul Marcellus îi răspunse lui Curion, şi în răspunsul său îl 
trată pe Cezar drept tâlhar, adăugind că dacă Cezar nu voia să 
lase armele, ar fi trebuit tratat ca un duşman public. 

Curion fu susţinut de Antonius, de Paulus, cel de al doilea 
consul, şi de Piso. 

El ceru Senatului un vot vizibil — adică cine ar fi voit ca Cezar 
să depună armele şi ca Pompei să păstreze comanda să treacă 
într-o parte a sălii. 

Aceasta seamănă cu felul nostru de a vota, şezând, sau în 
picioare. 

Cea mai mare parte a senatorilor, ba chiar aproape toţi, 
trecură în partea indicată de Curion. 

Curion ceru contraproba, adică, cei care erau de părere ca 
Pompei şi Cezar să lase armele şi ca niciunul din ei să nu-şi 
păstreze armele, să treacă de cealaltă parte a sălii. 

Doar douăzeci şi cinci de senatori rămaseră credincioşi lui 
Pompei. 

În timpul celor două votări, Antonius coborâse în Forum, 
povestise poporului ce se petrecea în Senat şi îi încălzise 
entuziasmul pentru Cezar Aşa că, atunci când Curion cobori şi 
anunţă victoria pe care o realizase obţinând dezavuarea, încă de 
la uşă îl aştepta un adevărat triumf. 

| se aruncară cununi, ca unui atlet victorios, şi fu condus cu 
ovaţii până în poarta casei. 

Era rândul lui Antonius să acţioneze. El profită de acest 
moment de entuziasm al poporului pentru Cezar şi obţinu din 
partea poporului un decret potrivit căruia armata care se găsea 
adunată la Roma să fie trimisă în Siria pentru a întări armata lui 
Bibulus, angajat în războiul cu părții. 

După emiterea celor două decrete, Antonius se înapoie în 
Senat şi ceru permisiunea să citească senatorilor o scrisoare pe 
care o primise de la Cezar Dar, îndemnat de Marcellus, Senatul 
îşi schimbase părerea. 

Marcellus se opuse ca Antonius să citească scrisoarea lui 
Cezar. 

Antonius o citi, totuşi, însă în mijlocul unui vacarm atât de 
mare încât nu fu auzit niciun cuvânt. 

Atunci, cobori în Forum şi o citi poporului. 


În timpul acesta, Scipio, socrul lui Pompei, făcu să se 
decreteze că, dacă în ziua fixată Cezar nu va fi depus armele, 
avea să fie considerat ca un duşman public şi tratat ca atare. 

Întrucât lui Lentulus măsura aceasta nu i se păru suficientă, el 
strigă: 

— Împotriva unui bandit ca Cezar nu e nevoie de decrete, ci 
de arme! 

Apoi, folosind metafora, adăugă: 

— Văd de pe acum zece legiuni coborând Alpii şi înaintând 
spre Roma. Cetăţeni, să ne îmbrăcăm în haine cernite! 

Şi Senatul hotărî ca Roma să se îmbrace în haine cernite. Ce 
Senat cumsecade! 

Şi Roma se îmbrăcă în haine cernite. 


— Biată Romă! 

LII 

Între timp mai sosiseră şi alte scrisori de la Cezar. 

El făcea noi propuneri; — şi trebuie să recunoaştem că Cezar 


acţiona cu toată moderaţia în problema aceasta dintre el şi 
Pompei. El se oferi să abandoneze totul, cu condiţia de a i se 
lăsa comanda Galiei cisalpine şi a Iberiei, şi a două legiuni, până 
ce va fi obţinut un al doilea consulat. 

Pompei refuză să-i lase legiunile. Legiunile totalizau aproape 
douăzeci de mii de oameni. 

Cicero venea din Cilicia. Dorea pacea mai mult ca orice. 

El îl rugă pe Pompei să nu fie atât de aspru cu Cezar, prea 
multă asprime putând să-l indispună pe acesta. 

Dar Pompei răspunse că dorea să-l scoată din sărite pe Cezar 
pentru că în felul acesta avea să sfârşească mai repede cu el. 

Cicero îi aminti de decretele poporului, de faptul că armata 
era trimisă în Siria, de interdicţia făcută cetăţenilor de a se 
angaja sub conducerea lui Pompei. 

— Ai cu cine să te lupti împotriva lui Cezar? Întrebă El. 

— Da! Răspunse Pompei. N-am decât să bat cu piciorul şi vor 
ieşi soldaţii din pământ! 

Cicero îl determină pe Pompei să accepte cererea amicilor lui 
Cezar, care consimţea la o nouă concesie. 

În loc de a păstra două legiuni, Cezar se mulțumea cu şase mii 
de oameni. 


— Propune repede aceasta în Senat, îi spuse Cicero lui 
Antonius. Pompei consimte. 

Antonius se duse în grabă în Senat şi făcu propunerea. 

Dar consulul Lentulus refuză net şi goni din Senat pe Antonius 
şi pe Curion. 

Antonius ieşi, acoperindu-i pe senatori de ocări şi, considerând 
că venise pentru Cezar momentul de a risca totul pe o singură 
carte, se întoarse acasă, se îmbrăcă în haine de sclav, convinse 
şi pe Curion şi pe Quintus Cassius să facă la fel, apoi toţi trei se 
urcară într-o căruţă închiriată şi plecară din Roma ca să-l 
întâlnească pe Cezar şi să-l pună la curent cu cele întâmplate. 

Când sosiră tribunii, Cezar se găsea la Ravena, unde avea cu 
el numai legiunea a treisprezecea. 

Nu se aştepta la un asemenea noroc. Avea cu el forţa, avea 
aproape dreptul. Curion, Antonius şi Quintus Cassius îi aduceau 
legalitatea. 

De departe, de cum îi descoperi pe soldaţi, Antonius începu să 
strige: 

— Soldaţi! Noi suntem tribunii poporului, goniţi din Roma. Nu 
mai există ordine în Roma; tribunii nu mai au libertatea de a 
vorbi; am fost goniţi pentru că eram pentru dreptate, şi acum, 
iată-ne! 

Cezar sosi în grabă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor că avea un 
asemenea noroc. Ti primi pe Curion, Antonius şi Quintus Cassius 
cu braţele deschise şi le acordă imediat comenzi în cadrul 
armatei. 

El n-aştepta decât o ocazie ca să se răzbune pentru insulta şi 
ingratitudinea pe care le înghiţea din plin de şase luni de zile. 

Adăugaţi la toate acestea şi faptul că Marcellus şi Lentulus 
ridicaseră dreptul de cetăţenie locuitorilor oraşului Neoromus, 
pe care Cezar îl acordase de curând în Galia. În plus, ei 
porunciseră să fie bătut un senator al acestora în timpul 
consulatului lui Marcellus, şi când senatorul ceru să i se spună 
cel puţin motivul unei asemenea insulte, Marcellus răspunse că 
aşa voia el şi că cei care erau nemulţumiţi de el şi de Roma n- 
aveau decât să se ducă să i se plângă lui Cezar. 

Paharul, prea plin, se revărsă. 

Ca Bonaparte în Egipt, insultat în fiecare zi de Directorat. 

Nimic nu lipseşte acestei comparații, nici chiar Pompei. 


Pompeiul francez se numea Moreau. 

Totul era să nu se piardă nicio oră. Cezar n-are cu el decât 
cinci mii de pedestraşi şi trei sute de călăreţi. 

Dar el contează pe soldaţii care vor fi trimişi împotriva lui şi 
care au servit sub comanda sa; contează pe toţi veteranii în 
concediu, pe care i-a trimis la Roma ca să voteze; pe cele două 
legiuni trimise lui Pompei şi în care fiecare om a primit, la 
plecare, din partea lui, o sută cincizeci de drahme; şi în plus, 
mai mult decât pe orice, contează pe norocul său. 

Va începe prin a ocupa Ariminium, oraş mare din Galia 
cisalpină; se va face totul cu cât mai puţin Zgomot, se va vărsa 
cât mai puţin sânge cu putinţă; pentru aceasta oraşul va fi luat 
prin surprindere. 

În acest scop, Cezar porunceşte căpitanilor şi soldaţilor să nu- 
şi ia decât spadele; încredinţează comanda armatei lui 
Hortensius; îşi petrece ziua asistând la luptele cu gladiatori, iar 
cu puţin înainte de miezul nopţii face baie; după baie, intră în 
sufragerie; rămâne acolo câtva timp cu comesenii pe care i-a 
invitat la cină; după o oră, se ridică de la masă, îi invită pe 
convivi să mănânce copios, le promite că va reveni curând, iese, 
se urcă într-o căruţă luată cu chirie, şi porneşte din grabă pe un 
alt drum decât cel care trebuia; torţele care îi luminează calea 
se sting; apucă pe un alt drum, rătăceşte toată noaptea, nu 
găseşte călăuză decât în zorii zilei, când îşi întâlneşte soldaţii şi 
căpitanii la locul stabilit; se întoarce spre Ariminium şi dă peste 
Rubicon, un râuşor, un biet fir de apă, ilustru astăzi ca cele mai 
mari fluvii, care despărţea Galia cisalplină de Italia propriu-zisă. 

Manutius pretinde că la malul râului Cezar a citit o inscripţie: 
„Dincolo de acest fluviu, numit Rubicon, nimeni să nu treacă 
drapele, arme sau soldaţi.” 

În adevăr, Cezar, imperator pe unul din malurile râului, nu era 
pe celălalt mal decât un rebel. 

Atunci se opri, copleşit de numărul şi măreţia gândurilor care 
îi veneau în minte. 

Ţintuit pe loc, el trecu mult timp în revistă diferitele hotărâri 
care îi veneau în gând, cântări în balanţa experienţei şi 
înţelepciunii sale argumentele contrarii, îşi chemă amicii, printre 
alţii pe Asinius Pollion, îşi înfăţişă sieşi şi lor toate dificultăţile pe 
care aveau să le antreneze trecerea acestui râuşor şi, cu vocea 


tare, ca un om care are dreptul să ceară dinainte socoteală 
posterităţii, el O întrebă asupra aprecierii pe care ar face-o 
despre el. 

Cezar juca teatru, sau acţiona pe bună-credinţă în felul 
acesta? 

Un fel de miracol, pregătit desigur de el, puse capăt acestor 
incertitudini. 

În momentul în care, după ce făcuse apel la amicii săi, făcea 
apel la soldaţi, spunându-le: 

— Camarazi, mai este încă. Timp, ne putem întoarce: dar dacă 
trecem râul acesta, restul va fi treaba spadei! 

În momentul acela, un bărbat de o înălţime nemaipomenită 
apăru pe malul râului, cântând din flaut. 

Soldaţii, uimiţi, se apropiară de uriaş. 

Printre soldaţi se găsea şi un gornist. 

Omul misterios aruncă flautul, apucă goarna, o duse la buze, 
se aruncă în râu sunând din toată puterea şi trecu pe malul 
celălalt. 

— Haideţi, spuse Cezar, ne cheamă vocea zeilor şi 
nedreptatea oamenilor. Alea jacta est! (textual: Zarul a fost 
aruncat!) 

Plutarh îl face să fi spus această frază în greceşte: 

(Textual: Să fie aruncat zarul!) 

În fine, după Appianus, el ar fi spus: 

— A venit momentul să rămânem dincoace de Rubicon, spre 
nenorocirea mea, sau să-l trecem, spre nenorocirea lumii. 

Cezar nu spune un cuvânt de toate acestea şi nici nu 
pomeneşte măcar Rubiconul. 

Oricum ar fi, oricum s-ar fi spus această frază devenită 
proverb, sau chiar dacă nici n-a fost măcar spusă, un fapt de 
netăgăduit este acesta, constatat de Tit Liviu: „Cezar porni 
împotriva universului cu cinci mii de oameni şi trei sute de cai” 

LIII 

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, Cezar era stăpân pe 
Ariminium (Rimini) 

Această veste părea că zboară cu aripi de vultur de pe 
malurile Rubiconului şi se abate nu numai asupra Romei, dar 
chiar asupra întregii Italii. 


Cezar trecând Rubiconul şi înaintând asupra Romei, asta 
însemna războiul civil. 

Or, ce însemna un război civil pentru romani? 

Era jalea în fiecare familie, moartea pătrunzând în fiecare 
casă, sânge curgând pe toate străzile; era iar Marius, era iar 
Sylla. 

Se putea ghici un lucru de neghicit? Cine putea ghici dacă 
învingătorul era îngăduitor? Aşa ceva nu se pomenise, era 
neobişnuit, aşa ceva nu se văzuse vreodată. 

Celelalte războaie făcuseră învingătorului o reclamă 
înfiorătoare. 

Aşa că, de data aceasta, nu era ca în celelalte războaie, în 
care teama îi închidea pe oameni în casă. Nu acum, dimpotrivă, 
groaza îi scotea pe toţi din casă. In întreaga Italie se vedeau 
bărbaţi şi femei fugind înnebuniţi. Oraşele păreau că fuseseră 
smulse din temeliile lor ca să poată fugi şi să se mute dintr-un 
loc în altul Toată lumea aceasta se îndrepta spre Roma; Roma 
părea inundată de un potop de oameni care se refugiau acolo 
din împrejurimi, şi fiecare intra într-o panică atât de violentă, 
încât furtuna de pe stradă, marea aceasta de oameni izbucnind 
la răspântii şi în pieţe, creştea neîncetat, mereu mai agitată, 
pentru că nu mai exista nici rațiune, nici autoritate care s-o 
poată domoli. 

Şi fiecare bărbat, fiecare femeie, din ce în ce mai înnebuniţi, 
alergau strigând: 

— Vine Cezar! 

Şi fiecare gură repeta: 

— Cezar! Cezar! Cezar! 

Ce căutau la Roma toţi oamenii aceştia toate oraşele acestea, 
toate populaţiile acestea? 

Sprijinul lui Pompei. 

Pompei era singurul care îi putea rezista lui Cezar Ce amintire 
se păstrase despre Cezar? 

A unui tribun risipitor şi răzvrătit, propunând şi punând în 
aplicare legi agrare. 

Cine era Pompei? 

Reprezentantul ordinii, al proprietăţii, al bunelor moravuri. 

Insă Pompei îşi pierduse capul. 


Pentru că trebuia ca greşeala să fie aruncată asupra cuiva, 
Senatul o aruncă asupra lui Pompei. 

El a fost acela care i-a dat măreție lui Cezar împotriva lui 
însuşi şi împotriva Republicii, spunea Cato. 

De ce a refuzat Pompei propunerile foarte cumpătate pe care i 
le făcuse Cezar? Se întreba Cicero. 

Favorinus îl opri pe proconsul în Forum. 

— Unde îţi sunt soldaţii, Pompei? Îl întrebă el. 

— N-am, răspunse acesta disperat. 

— Atunci, bate din picior, pentru că bătând din picior trebuie 
să scoţi din pământ legiuni întregi. 

Şi, cu toate acestea, Pompei avea de patru ori mai mulţi 
soldaţi decât Cezar. 

Dar cine să ştie că Cezar n-avea decât cinci mii de oameni? 

În Roma se răspândeau cele mai ciudate zvonuri despre 
numărul soldaţilor lui Cezar, despre rapiditatea cu care Cezar 
înainta. 

Apoi, Pompei simţi că tot poporul se îndreaptă spre Cezar. 
Într-un fel, îi fugea pământul de sub picioare Poporul este solul 
pe care se construieşte orice guvernare; revoluțiile sunt 
cutremurele acestui sol Văzând că Pompei îşi pierdea capul, 
Senatul decretă panică generală! El emise o lege care declara 
trădător pe oricine n-ar fi fugit împreună cu el. 

Cato jură să nu-şi mai taie barba şi părul şi să nu-şi mai pună 
cunună pe cap până nu va fi pedepsit Cezar, iar Republica 
scăpată de primejdie. 

El făcu un lucru care trebuie să-l fi costat mult: el îşi reluă 
soţia, pe Marcia, ca să se îngrijească de tinerii săi copii. Despre 
ea, Plutarh spune că „era văduvă şi poseda o avere 
considerabilă, căci Hortensius murise şi la moartea sa o lăsase 
moştenitoare”. Aceasta îi reproşa Cezar lui Cato, spune biograful 
grec. El îl acuza că îi plăceau banii şi că făcuse această 
căsătorie cu gând negustoresc. „Căci, spunea Cezar, dacă avea 
nevoie de femeie, de ce a cedat-o altuia? Şi dacă n-avea nevoie, 
de ce a reluat-o? Nu i-o dăduse lui Hortensius decât ca o 
momeală? Nu i-a dat-o oare tânără, ca s-o ia înapoi bogată?” 

Afurisit om Cezar acesta, n-ai nimic de câştigat fiindu-i inamic! 

Dacă ar fi fost Pompei în locul lui, te-ar fi bătut. 

Dacă ar fi fost Cato, te-ar fi ironizat. 


La rândul lor, consulii părăsiră Roma fără să fi îndeplinit 
sacrificiile care se aduceau de obicei zeilor când se părăsea 
oraşul — atât de grăbiţi erau să fugă. 

Senatorii îi urmau sau îi precedau, fiecare luând cu el ce-i 
cădea mai de preţ în mână. 

Cicero face ca toţi. Îşi ia fiul şi-şi lasă soţia şi fiica. 

— Dacă o să prade, puneţi-vă sub protecţia lui Dolabella, le 
spuse el. 

Apoi le scrie: Formies, ianuarie „Gândiţi-vă bine, dragele mele, 
ce hotărâre veţi lua. Nu vă pripiţi: nu e numai problema voastră, 
ci şi a mea. Rămâneţi la Roma? Veniţi după mine într-un loc 
sigur? 

În privinţa aceasta, iată părerea mea: avându-l pe Dolabella 
alături de voi, n-aveţi de ce să vă temeţi la Roma şi, chiar dacă 
se vor produce excese, dacă se va ajunge la jaf, prezenţa 
voastră pe loc ne va fi de un mare ajutor. 

Dar, ia staţi, mă gândesc că toţi oamenii bine intenţionaţi se 
află în afara Romei şi şi-au luat soțiile cu ei; iată; în ţara în care 
mă aflu sunt atâtea oraşe care ne sunt devotate, este atât 
pământ al nostru, încât aţi putea să mă vedeţi des şi să mă 
părăsiţi cu uşurinţă, fără a înceta de a vă găsi pe un teritoriu 
neutru. La drept vorbind, n-aş şti să vă spun care dintre 
posibilităţi este cea mai bună. Vedeţi şi voi cum procedează 
femeile de acelaşi rang cu voi, dar mai ales aveţi grijă să nu fie 
prea târziu şi să nu mai puteţi ieşi din Roma. Trebuie să vă 
gândiţi bine şi să vă consultaţi şi cu prietenii noştri. Spuneţi-i lui 
Philotimus să ia măsuri ca să pună casa în stare de a rezista, şi 
să ţină destulă lume înăuntru, apoi căutaţi să aveţi curieri siguri 
ca să-mi trimiteţi zilnic veşti despre voi; în fine, dacă vă 
interesaţi de sănătatea mea, nu uitaţi să vă îngrijiţi şi voi de a 
voastră.” 

Pompei fuge; consulii fug; Senatul fuge; Cato fuge; Cicero 
fuge, toată lumea fuge. 

Panica este generală. 

„Era un spectacol teribil, scrie Plutarh, să vezi oraşul acesta 
abandonat într-o furtună atât de îngrozitoare, asemeni unei 
corăbii fără pilot, plutind la întâmplare pe această mare de 
spaimă şi de groază.” 


Până şi Labienus, locotenentul lui Cezar, omul pentru care 
Cezar îşi riscase viaţa, părăsi armata lui Cezar şi fugi, împreună 
cu locuitorii Romei, ca să-i întâlnească pe Cato, pe Cicero, pe 
Pompei. 

Dacă cineva ar fi privit, din zborul păsării, drumurile Italiei, ar 
fi crezut că populaţia aceasta fuge de frica ciumei. 

Un singur fapt dă o idee de spaima care domnea la Roma. 

Consulul Lentulus, venit să scoată bani din tezaurul secret 
depus în templul lui Saturn, tocmai când deschidea uşa 
tezaurului auzi pe cineva strigând că se văd călăreţii lui Cezar. 
El fugi atât de repede încât uită uşa deschisă, iar când Cezar fu 
acuzat că forţase porţile templului lui Saturn ca să ia trei mii de 
livre de aur, pe care le luase cu adevărat, el mărturisi: 

— Pe Jupiter! N-a fost nevoie să forţez nicio uşă; consulului 
Lentulus îi fusese atât de frică de mine, încât le lăsase deschise 
pe toate. 

LIV 

Dar Cezar nu voia să fie o sperietoare pentru Italia. Aerele de 
bandit, reputaţia de incendiator şi de jefuitor nu-i erau pe plac. 
Dimpotrivă, trebuia să atragă la el oamenii cumsecade, şi nu 
putea să facă aceasta decât dând dovadă de bunătate. 

Mai întâi îi trimise înapoi lui Labienus banii şi bagajele. 

Apoi, pentru că un detaşament trimis împotriva lui, în loc să-l 
atace, nu numai că i se ataşă, dar îi predase chiar pe 
comandant, pe Lucius Papius, Cezar îl lăsă liber pe Lucius 
Papius, fără să-i facă niciun rău. 

În sfârşit, ştiind ce teamă îngrozitoare îl gonea sau mai 
degrabă îl făcea să gonească pe Cicero, Cezar scrise lui Oppius 
şi lui Balbus, cu obligaţia ca ei să-i scrie lui Cicero. 

„Cezar, lui Oppius şi lui Balbus. 

Vă jur că am aflat cu un mare interes din scrisoarea voastră că 
sunteţi de acord cu ce s-a petrecut la Corfinium. Am să vă 
urmez sfatul, căci va fi cu atât mai uşor, cu cât ei sunt de acord 
cu intenţiile mele. Da, voi fi cât se poate de blând, şi voi face 
totul ca să-l aduc înapoi pe Pompei. Să încercăm în felul acesta 
să câştigăm inimile şi să facem victoria trainică. Cei care m-au 
precedat n-au putut să alunge ura prin cruzime şi n-au putut 
realiza o victorie de durată folosind cruzimea, cu excepţia, 
totuşi, a lui Sylla. Eu n-am să fac ca el. Să căutăm noi mijloace 


de a învinge, şi să fim îngăduitori şi darnici. Cum să facem ca să 
Ajungem la acest rezultat? Am câteva idei şi sper să-mi mai vină 
şi altele. Gândiţi-vă şi voi, vă rog. 

Apropo, Cneius Magius, prefect al lui Pompei, a fost surprins 
de trupele mele. Am procedat cu el aşa cum am hotărât, l-am 
lăsat imediat liber. Şi mai înainte mai prinsesem încă doi 
prefecţi ai lui Pompei. Şi pe ei i-am lăsat liberi. Dacă or vrea să- 
şi arate recunoştinţa faţă de mine, ei vor insista pe lingă Pompei 
să-mi fie, mai degrabă, prieten decât duşman ca aceia ale căror 
intrigi au făcut Republica să ajungă în starea în care o vedem 
astăzi.” 

Ce-a făcut Cezar la Corfinium, ca să-şi atragă aprobarea lui 
Oppius şi a lui Balbus? 

Cezar asedia Corfinium. Cum se mai întâmplase şi cum avea 
să se mai întâmple, locuitorii predaseră cetatea şi, odată cu 
aceasta, ei îi predaseră lui Cezar şi pe oamenii lui Pompei: pe 
Lentulus — nu pe Lentulus acela care fugise cu atâta grabă 
încât uitase deschise uşile visteriei, nu; acesta este Lentulus 
Spincer, un amic al lui Cicero — pe Domitius Ahenobarbus, un 
strămoş al lui Nero, pe Vitellius Rufus, pe Quintilius Varus, pe 
Lucius Rubius şi pe mai mulţi alţii. 

Toţi aceştia se aşteptau să fie ucişi; şi erau atât de siguri de 
sfârşit, încât Domitius ceruse otravă şi o înghiţise. Din fericire, 
cel căruia i se adresase contase pe iertarea lui Cezar şi-i dăduse 
lui Domitius doar o băutură inofensivă. 

— Să nu-l uităm pe acest Domitius; deşi fusese iertat, el va 
rămâne unul din marii duşmani ai lui Cezar. 

Bănuindu-l pe Cezar că a rămas credincios tradiţiilor războiului 
civil, prizonierii nu credeau că mai aveau vreo scăpare. 

Din ordinul lui Marius şi Sylla, mulţi fuseseră ucişi, deşi, cu 
certitudine, meritau mai puţin decât aceştia de acum o 
asemenea soartă. 

Ce-a făcut Cezar? 

EL le-a ţinut o scurtă cuvântare în care a reproşat la doi sau 
trei din amicii săi că au întors armele împotriva lui; apoi, după 
ce i-a apărat de furia soldaţilor, i-a lăsat să plece, teferi şi 
nevătămaţi. 

Mai mult, a poruncit să i se restituie lui Domitius cei o sută de 
mii de filipi de aur pe care el îi depusese la magistrați, deşi ştia 


bine că banii nu erau ai lui, ci fuseseră primiţi de la vistierie ca 
să plătească soldaţii ce trebuiau Să lupte chiar împotriva lui, a 
lui Cezar. 

lată ce făcuse la Corfinium, atrăgând laudele lui Oppius şi ale 
lui Balbus, pe care el îi însărcina acum să i-l aducă pe Cicero. 

Şi, în adevăr, Balbus îi scrise lui Cicero, îi trimise şi scrisoarea 
lui Cezar, îi dădu toate asigurările; Cicero răspunse că Îi 
cunoaşte pe Cezar, că Cezar este bunătatea însăşi şi că nu l-a 
crezut niciodată în stare să verse o picătură de sânge. 

Atunci, Cezar îi scrie direct lui Cicero: „Cezar, imperator, lui 
Cicero, imperator, salut! 

Nu te-ai înşelat şi m-ai cunoscut foarte bine. Nimic nu e mai 
departe de mine ca cruzimea. Mărturisesc că sunt fericit şi 
mândru că ai părerea aceasta despre mine. Oamenii pe care i- 
am lăsat liberi, teferi şi nevătămaţi, se pregătesc, după câte se 
spune, să profite de libertatea pe care le-am redat-o ca să ridice 
armele împotriva mea. Fie! N-au decât s-o facă. Dar tu, fă un 
lucru: ca să pot face apel la sfaturile tale şi să mă folosesc de 
tine în orice împrejurare, aşa cum m-am obişnuit. Nimic nu-mi 
este mai drag decât scumpul tău Dolabella, fii convins. li datorez 
o nouă favoare, aceea de a te şti alături de mine Omenia lui, 
bunul său simţ, gingăşia lui faţă de mine îmi sunt o garanţie.” 

Împotriva lui Cezar, lumea avea puternice idei preconcepute. 

Partida împotriva căreia se îndrepta se numea partida 
oamenilor cumsecade. Cezar se hotări să fie mai cumsecade 
decât oamenii cumsecade. 

Aristocraţia, împotriva căreia lupta, aplica vechea lege, legea 
Eumenidelor, cum spune Eschil, legea răzbunării. El proclama o 
nouă lege, legea Minervei, legea umanităţii. 

A fost un instinct al acestui om „căruia, spune Suetoniu, îi era 
necunoscută ura şi care, când se răzbuna, se răzbuna cu toată 
blândeţea”? Sau a făcut-o din calcul? Calcul sublim în orice caz, 
care a înţeles că după asasinatele lui Sylla şi după măcelurile lui 
Marius se putea câştiga o victorie uimitoare, dând dovadă de 
îndurare. 

Am spus că locuitorii şi chiar oraşele fugeau; dar Aceasta se 
întâmplă cu locuitorii din oraşele mai îndepărtate, care aveau 
timp să fugă. Cezar făcea toate eforturile ca oraşele apropiate 
să-l vadă sosind, odată cu vestea care îi anunţa venirea. 


Pentru acestea nu mai era, deci, nicio posibilitate de scăpare. 
Trebuia să stai, să aştepţi jaful, incendiul, moartea. 

Dar Cezar trecea, nu jefuia, nu incendia, nu ucidea. 

Acest lucru era atât de nou şi de neobişnuit încât oamenii 
cărora nu le făcuse niciun rău rămaseră uluiţi. Şi totuşi, el era 
nepotul lui Marius, complicele lui Catilina, instigatorul lui 
Clodius. Nici jaf, nici foc, nici schingiuiri! Pe când Pompei, 
dimpotrivă, el, omul ordinii, al moralei, al legii declară inamic pe 
oricine nu-l urmează şi promite numai exil, bătaie cu vergile şi 
spânzurătoare. 

Acestea nu le spun duşmanii, căci atunci aş fi îndemnat să 
declar imediat: nu credeţi nimic despre răul care se impută 
învinsului, mai ales în războaiele civile. 

— Nu, o spune chiar Cicero. 

Mai degrabă ascultați; iată un model de felul cum vorbeşte el 
despre planurile lui Pompei: „Nici nu-ţi închipui (îi scrie el lui 
Atticus), nici nu-ţi închipui în ce măsură doreşte scumpul nostru 
Cneius să fie un al doilea Sylla. Vorbesc în deplină cunoştinţă de 
cauză; dealtfel, el nici nu s-a ferit prea mult de asta. 

— Ei bine, cum? Ai să-mi spui, ştiai asta şi nu faci nimic? 

— Ei! Pe zei! Nu fac nimic, nu fac nimic, nu din simpatie, s-o 
ştii, ci din recunoştinţă. 

O să-mi spui: 

— Nu găseşti cauza dreaptă? 

— Ba excelentă, dimpotrivă, însă, aminteşte-ţi că e susţinută 
prin mijloace mizerabile. 

Mai întâi, scopul este să înfometeze Roma şi Italia, apoi să 
devasteze şi să ardă totul şi, te asigur, nu-şi vor face niciun 
scrupul din a-i jefui pe bogaţi...!” 

Or, aşa cum spune Cicero, el, Cicero, ştia aceasta şi o mai 
ştiau şi alţii; toată lumea o ştia; adunătura asta de nobili ruinaţi 
o trâmbiţau pe toate drumurile. 

Dealtfel, de ce să te îndoieşti? Pompei nu era, oare, elevul lui 
Sylla? 

Aşa că, de îndată ce bancherii, cămătarii, oamenii de bani 
gata au crezut că li se vor lăsa frumoasele lor Vilişoare şi dragii 
lor bănişori, se împăcară cu conducătorul calicilor. 


Oamenii încetau să mai fugă, uşile se deszăvorau: întâi este 
privit cum trece, apoi oamenii vin în calea lui, apoi se reped în 
întâmpinarea lui. 

Amintiţi-vă de înapoierea de pe insula Elba, cu care marşul 
acesta al lui Cezar seamănă enorm de mult. 

Aşa că Cicero îi scrise lui Atticus: „Nicio palmă de pământ din 
ltalia peste care să nu fie stăpân. Despre Pompei, niciun cuvânt; 
însă dacă la vremea asta nu este pe mare, orice trecere trebuie 
să i se închidă. 

Câtă grabă din partea lui Cezar! În timp ce din partea 
noastră... 

Însă nu-mi place să-l acuz pe acela când înfruntă pericole care 
pentru mine sunt tot atâtea prilejuri de deznădejde şi de 
suferinţă”. 

Apoi, dacă din cele ce am citit Cicero nu-l acuză pe Pompei, 
atunci ce vor spune cei care îl acuză? 

LV 

În timpul acesta, ce se întâmplă cu Pompei? Ce se întâmplă cu 
omul care a refuzat orice propunere de pace? Ce se întâmplă cu 
vanitosul imperator care, zicea el, n-avea decât să bată cu 
piciorul ca să scoată din pământ legiuni de cavalerie şi de 
pedestraşi? 

Cineva trebuie să ştie cu siguranţă unde se găseşte Pompei. 

Cicero. i 

la să vedem, Cicero, unde este Pompei? li scrii lui Atticus în 
februarie anul 705 de la înfiinţarea Romei, cu patruzeci şi opt de 
ani înaintea erei noastre. Şi ce-i spui? 

„Nu-i mai lipseşte amicului nostru ca să se dezonoreze 
definitiv decât să-l lase pe Domitius singur. In general se spune 
că-i va veni în ajutor. Dar eu mă îndoiesc. 

— Cum adică? Îmi vei spune, l-ar putea abandona pe 
Domitius, un om de o asemenea importanţă, el, care are la 
dispoziţia lui treizeci de cohorte? 

Ei bine, da! O să-l abandoneze, dragă Atticus, sau mă înşel 
profund. Frica lui este de necrezut. Nu se gândeşte decât să 
fugă.” 

Cicero scrie clar: Nihil spectat nisi fugam! 


„Aşa că, iată omul cu care, după părerea ta, trebuie să-mi 
unesc soarta. Ştiu ce gândeşti. Ei bine, eu văd de ce trebuie să-l 
părăsesc, dar, din păcate, nu văd pe cine trebuie să urmez. 

Pretinzi că am rostit cuvinte memorabile când am spus că aş 
prefera să fiu învins alături de Pompei, decât să înving alături de 
alţii. 

Da, dar cu Pompei cel de atunci, cu Pompei cel puţin cum mi 
se părea atunci, nu cu Pompei cel de acum, care fuge fără să 
ştie nici de ce, nici cum, care a predat ceea ce posedăm, care a 
abandonat patria, şi care e gata să părăsească Italia. Am spus- 
o? Ei bine, atâta pagubă! Fapta e comisă! Sunt învins. 

Dealtfel, n-aş putea să mă obişnuiesc să văd lucruri pe care 
nu le-am crezut niciodată posibile, nici să urmez un om care m-a 
smuls dintre ai mei şi din mine însumi. 

Adio, o să-ţi scriu precis ce va mai urma.” 

Vreţi să ştiţi ce a urmat? lată. Citiţi. 

„Pompei a fost găsit. 

Oh, ruşine! Oh, nenorocire! Căci nu este nenorocire mai mare 
decât în ruşine; i-a plăcut să-l ajute pe Cezar să devină mare şi 
iată, deodată, începe să se teamă de el şi nu vrea pace cu 
niciun chip. 

Dar în acelaşi timp trebuie spus că nici nu face absolut nimic 
pentru război. 

lată-l afară din Roma: pierde Picenum din greşeala lui, se lasă 
încolţit în Apulia, se pregăteşte să treacă în Grecia şi niciun 
cuvânt de rămas bun pentru nimeni, niciun cuvânt despre o 
hotărâre atât de gravă şi de neaşteptată. 

Însă, iată că îi scrie Domitius. 

Atunci, el trimite o scrisoare consulilor: pare că s-a trezit în el 
sentimentul onoarei. 

Crezi că, revenindu-şi, eroul va striga: 

— Ştiu ce cer datoria şi onoarea. Ce-mi pasă de pericole când 
dreptatea este cu mine! 

Aş! Adio onoare! Eroul este pe drum, fuge, aleargă pe la 
Brindisi. Şi, în plus, se spune că Domitius s-a predat împreună 
cu toţi cei care erau cu el. 

Oh! Ce lucru îngrozitor! Termin scrisoarea: durerea mă 
împiedică să continui. Aştept veşti de la tine.” 

După cum vedeţi, Pompei a fost găsit; el fuge pe la Brindisi. 


Într-adevăr, se găseşte la Brindisi, adică în punctul extrem al 
Italiei. lată ce-i scrie el, de acolo, lui Cicero: „Cneius cel Mare, 
proconsul, lui Cicero, imperator! 

Am primit scrisoarea ta; dacă eşti sănătos, te felicit, în cele 
ce-mi spui am recunoscut vechiul tău devotament pentru 
Republică. Consulii s-au întâlnit cu armata mea, pe care o 
aveam În Apulia. 

Te conjur, în numele acestui admirabil patriotism care nu s-a 
dezminţit niciodată, să vii la noi, pentru a hotărî împreună 
asupra celor mai potrivite măsuri de luat în situaţia de plâns în 
care se găseşte Republica. 

la-o pe Via Appia şi vino la Brindisi cât mai repede cu putinţă.” 

Şi continuă totuşi să se mai numească Cneius cel Mare! 

Vă spuneam eu, dragi cititori, că v-a fost lăudat prea mult 
Pompei. 

De la sine se înţelege că Cicero nu-i singurul care gândeşte şi 
spune că Pompei este un prost şi un laş. 

Pompei laş! Ce ciudată asociere de cuvinte! Dar, ce vreţi? M- 
am obligat să vă prezint pe oamenii mari în intimitate, însă cu 
oamenii mari se întâmplă cum se întâmplă şi cu friptura de 
iepure; nu poţi s-o faci dacă n-ai vânatul: ca să vă fac un om 
mare, am nevoie de un om mare. 

lată-l acum pe Celius, care îi scrie lui Cicero: „Spune tu 
adevărat, ai mai văzut un om mai prost decât acest Cneius 
Pompei al tău? Să faci atâta zgomot, să provoci o tulburare atât 
de adâncă şi să nu faci decât prostii! 

Dragul meu, Cezar al nostru, dimpotrivă, câtă putere de 
acţiune şi mai ales câtă moderație în victorie! Ai mai citit sau ai 
mai auzit tu ceva asemănător? Ce zici? Ce zici şi de soldaţii 
noştri, eh? de soldaţii noştri care, prin locurile cele mai 
inaccesibile, îngheţaţi pe un ger năprasnic, fac o campanie de 
parcă ar fi o plimbare! Pe Jupiter! Ce viteji! 

Ce-ai mai râde de mine dacă ai şti ce mă nelinişteşte, în fond, 
din toată această glorie din care mie nu-mi revine nimic! N-aş 
putea să-ţi spun asta decât prin viu grai. Tot ce ştiu este, că 
intenţionează să mă cheme la Roma de cum îl va fi gonit pe 
Pompei din Italia. În rest, cred că la ora actuală s-a şi comis, în 
afară doar de faptul că lui Pompei i-ar place să se lase asediat în 
Brindisi. 


Salut pe băiatul tău Cicero!” 

La rândul său, Cezar îi scrise din nou lui Cicero. De unde? 
Scrisoarea nu este datată. Dar credeţi că Cezar însuşi ştie unde 
se află? El înaintează cu graba cu care Pompei fuge. 

„Mă grăbesc; suntem în marş, iar legiunile au luat-o înainte. 
Nu vreau să-l las pe Furnius să plece fără să-ţi trimit prin el un 
cuvânt de gratitudine. Ceea ce-ţi cer imediat, ceea ce-ţi cer ca o 
favoare este să vii la Roma, unde sper că ajung în curând şi eu. 
Aş putea să te văd acolo şi să profit de trecerea ta, de luminile 
tale, de poziţia ta, în sfârşit, de tot ce poţi! 

Termin cum am început: timpul zboară. lartă-mă că-ţi scriu 
numai atât. Furnius îţi va spune restul.” 

Astfel, toată lumea îl vrea pe Cicero. Pompei îl trage spre 
Brindisi, Cezar îl cheamă la Roma. Dar el, pe cine va asculta? 
Ah! Dacă ar îndrăzni, cum l-ar mai lăsa pe Pompei şi ar fugi la 
Cezar! 

Ah! Dacă n-aş fi angajat! Spune el; însă sunt atât de obligat 
faţă de Pompei, încât nu pot suporta nici măcar umbra unei 
ingratitudini. 

li răspunde lui Cezar: „Cicero, imperator, lui Cezar, imperator, 
salut! 

Am citit scrisoarea ta, cu care l-ai însărcinat pentru mine pe 
Furnius al nostru şi în care mă îndemni să viu la Roma. 

Vorbeşti că vrei să profiţi de luminile mele şi de poziţia mea. 

Insă adaugi: de trecerea pe care o am şi de tot ce pot! 

Asta este altceva şi mă întreb ce sens dai tu acestor cuvinte. 

Cred, desigur, că înalţă-ţi înţelepciune nu-ţi poate inspira 
pentru concetăţenii tăi decât sentimente de pace, de linişte şi 
de înţelegere. 

Dacă este aşa, atunci, Cezar, ai dreptate să te gândeşti la 
mine, căci eu sunt omul care-ţi trebuie şi prin poziţie, şi prin fire. 

Aşadar, dacă presimţirea mea nu mă înşală, dacă tu ai ţaţă de 
Pompei cât de puţină bunăvoință, dacă vrei cât de cât să-l vezi 
revenind spre tine şi spre Republică n-ai să găseşti nicăieri un 
agent mai bun decât pe mine, eu, care Niciodată nu am dat 
decât sfaturi bune în toate împrejurările şi lui, şi Senatului, ori 
de câte ori mi-a stat în putinţă. Şi nu m-am mulţumit să-mi spun 
doar părerea, dar m-am străduit să o fac împărtăşită şi de alţii. 


Astăzi, îţi mărturisesc, Cezar, că nu pot vedea cu indiferenţă 
decăderea lui Pompei, căci de câţiva ani am făcut din tine şi din 
el idolii mei şi v-am închinat şi lui, şi ţie, o prietenie profundă. 

Aşa că te rog, Cezar, te implor în genunchi, smulge-te un 
moment din grijile care te preocupă, îngăduie-mi să fiu sincer, 
recunoscător, credincios în amintirea celor mai mari servicii pe 
care le-a putut primi un om vreodată. Cruţă-l deci pe singurul 
om care-ţi poate servi ca mediator între tine şi el, între voi doi şi 
concetăţenii voştri. 

Ţi-am mulţumit că i-ai lăsat viaţa lui Lentulus, că ai făcut 
pentru el ceea ce făcuse el pentru mine. Dar după scrisoarea pe 
care mi-ai scris-o în efuziunea recunoştinţei, îmi pare că împart 
cu el aceeaşi binefacere. 

Dacă aceasta este recunoştinţa mea din cauza lui Lentulus, te 
rog, fă aşa ca să pot avea una la fel şi din cauza lui Pompei”. 

lată ce era bun în Cicero! Dar asta n-a dus la nimic. 

— Vino ca mediator, spuse Cezar, 

— Voi avea libertate de acţiune? Intrebă Cicero. 

— Nu pretind să-ţi dictez eu rolul, răspunse Cezar. 

— Te previn că, dacă mă duc la Roma, voi îndemna Senatul să 
te împiedice să te duci în Spania şi să duci război în Grecia. In 
plus, te previn că voi protesta mereu în favoarea lui Pompei, 
insistă Cicero. 

— Atunci, nu veni, răspunse Cezar. 

Şi în adevăr, Cicero rămâne la Formies, cel puţin până la noi 
ordine. 

Insă Cicero este foarte îngrijorat; el primeşte acolo un bilet de 
la Balbus. 

Nu vi se pare că este un fel de frondă antică, mai serioasă 
decât aceea din secolul al XVIII-lea, cu bileţelele care soseau 
dimineaţa? Numai că în loc de a fi domnul de la Rochefoucauld 
şi cardinalul de Retz, este vorba de Pompei şi de Cezar. 

Cicero primeşte deci acest bileţel: „Balbus lui Cicero, 
imperator, salut! > 

Am primit de la Cezar o scrisoare secretă, de pe care |ţi trimit 
copie; prin conciziunea ei îţi vei da seama cât este de ocupat, 
căci îmi scrie atât de laconic despre lucruri de o asemenea 
importanţă. 

Dacă o să survină ceva nou, am să-ţi scriu imediat. 


„Cezar lui Oppius şi Cornelius Balbus Am ajuns în Brindisi la 
revărsatul zorilor, în ziua a 7-a a idelor lui martie, şi mi-am 
aşezat tabăra acolo. Şi Pompei este la Brindisi; el l-a trimis la 
mine pe M. Magnus, ca să-mi vorbească de pace. L-am răspuns 
ceea ce ai să vezi; n-am vrut să întârzii niciun moment ca să te 
previn; cum voi avea speranţa realizării unui aranjament, am să 
te anunţ”. 

Acum, dragă Cicero, îmi înţelegi neliniştea? Este a doua oară 
că mi se dau speranţe de încheierea păcii, şi tremur de teamă 
să nu se spulbere această nădejde. Din nefericire, neţinâd lângă 
tine, nu pot să-ţi fac decât urările mele; dacă aş fi fost acolo, 
poate aş fi putut să fac ceva. Dar acum, mă frământ aşteptând”. 

lată aversul; să vedem reversul. Cezar a mers cu graba lui 
obişnuită. După ce a luat Corfinium, San Perino de astăzi, pe 
care mulţi istorici îl confundă cu Corfu (Corcyra), după ce a 
consolidat situaţiile lui Domitius şi Lentulus Spincer, pe care 
aceştia le credeau compromise, a pornit de-a lungul țărmului 
Adriaticii. 

Cezar, care este în război cu galii, nu are alte bărci decât pe 
acelea cu care a debarcat în Anglia şi pe care n-a avut timp să 
le treacă prin strâmtoarea de la Cadix şi să le aducă în Marea 
Adriatică. 

Cezar, spuneam, a urmat ţărmul mării şi a ajuns la Brindisi. 

El înainta, precedat de Magius, administratorul caselor lui 
Pompei, pe care îl întâlnise în drumul său şi-l trimisese înapoi la 
stăpânul său. 

Magius avea sarcina să-i spună lui Pompei: 

— Cezar se apropie. El spune că este în interesul Republicii să 
vă întâlniți, dar numai voi doi, singuri fără martori; din depărtare 
şi prin intermediari nimic nu se poate aranja. 

La această întâlnire pe care o ceruse face aluzie Cezar când îi 
scrie lui Balbus: „Mi l-a trimis pe Magius ca să vorbească de 
pace”. 

Cezar avea cu el şase legiuni, din care două create în 
întregime în timpul drumului; şase legiuni, adică aproape 
patruzeci de mii de oameni. După cum se vede, cei cinci mii de 
pedestraşi şi cei trei sute de călăreţi ai lui se înmulţiseră. 

Şi Napoleon plecase din insula Elba cu cinci sute de oameni, a 
zecea parte din numărul oamenilor care îl urmau pe Cezar; şi el 


este tratat drept tâlhar de Lentulus al epocii sale; în sfârşit, şi el 
ajunge la Tuilleries urmat de o întreagă armată. 

Atunci începe asediul, unul din acele asedii gigantice, aşa cum 
făcea Cezar; ca la asediul de la Rochelle din 1628, făcut de 
cardinalul Richelieu. 

Ascultaţi: Cezar se decide să închidă portul Brindisi. Mai întâi, 
construieşte un dig în dreptul intrării celei mai înguste, însă 
întrucât adâncimea apei îl împiedică să continue lucrarea, el 
construieşte plute de treizeci de picioare pătrate. Cu aceste 
plute, pe care le va lega de lucrările de zidărie deja începute, va 
închide portul. Ca să nu fie zdruncinate de valuri, el le 
înţepeneşte cu ancore la cele patru colţuri, iar pentru a le apăra 
construieşte un al doilea rând asemeni cu primul. El le acoperă 
cu pământ şi crăci, ca să se poată circula uşor pe deasupra lor. 
Întăreşte cu parapete şi împletituri de nuiele flancul şi faţa, apoi 
ridică turnuri cu două etaje, pentru a le feri de loviturile vaselor 
şi ale focului. 

Acestor construcţii, Pompei le opune marile bastimente de 
transport pe care le-a găsit în port, pune să se construiască pe 
aceste bastimente turnuri cu trei etaje, pe care le înarmează cu 
maşini şi cu sulițe de tot felul, apoi, astfel înarmate, le lansează 
împotriva plutelor, ca să le scufunde. 

Astfel, giganţii luptă corp la corp, şi lupta poate reîncepe în 
fiecare zi. 

Dar Cezar vrea să aibă până la sfârşit procedeul de partea sa. 

El trimite la Pompei pe unul din locotenenţii săi, Caninus 
Rebilus. 

Rebilus are misiunea să ceară o întrevedere lui Pompei din 
partea lui Cezar. 

— Pompei va avea toate onorurile întâlnirii, Cezar îşi dă 
cuvântul. 

Pompei răspunde că nu poate face nimic în lipsa consulilor. 

În adevăr, consulii sunt la Dyrrachium. 

Era un subterfugiu, Cezar şi-a dat bine seama. 

E| continuă asediul. 

După nouă zile, vasele care transportaseră pe consuli şi o 
parte din armată la Dyrrachium se întorc la Brindisi, fără arme şi 
fără consuli, bineînţeles. 


Ele revin să-l ia pe Pompei şi cele douăzeci de cohorte ale 
sale. 

Atunci, Pompei se pregăteşte să fugă. 

Pune să se baricadeze porţile oraşului, intrările în pieţe şi 
răscrucile; ridică baricade pe străzi, săpând şanţuri, în fundul 
cărora bate ţăruşi cu vârfurile ascuţite în sus, acoperă totul cu 
împletitură de nuiele, peste care pune pământ şi nisip: se fac 
astfel capcane în care vor cădea soldaţii lui Cezar. 

In sfârşit, într-o noapte, după ce şi-a instalat arcaşii de-a 
lungul zidului cetăţii, îşi îmbarcă în taină soldaţii, lasă bărci în 
care să se retragă şi arcaşii la rândul lor, iar la miezul nopţii 
ridică pânzele, forţează trecerea şi pleacă, lăsând numai două 
vase eşuate lângă dig, încărcate cu soldaţi. 

Dar abia plecase Pompei şi trupele sale abia îmbarcaseră 
arcaşii care păzeau zidurile cetăţii, că, de pe acoperişurile 
caselor, locuitorii din Brindisi începură să-l strige pe Cezar şi să 
facă soldaţilor săi semne să vină. 

Cezar înţelege totul, se repede la porţi, pe care locuitorii le 
degajează pe dinăuntru, iar soldaţii lui le forţează pe dinafară. E 
gata să se repeadă de-a lungul străzilor în urmărirea lui Pompei, 
dar locuitorii îl informează despre capcanele pregătite pe străzi. 

Atunci, el face un mare ocol, adică înconjoară oraşul, ajunge la 
diguri, le găseşte închise şi vede, în depărtare, marea plină de 
corăbiile care fug. 

Era a şaizecea zi de când trecuse Rubiconul. 

Un moment, Cezar cade pe gânduri. 

Să încerce să-l urmărească pe Pompei? 

Imposibil: Cezar n-are nicio corabie. Dealtfel, puterea lui 
Pompei nu este aici, este în Spania, unde se găsesc trupele lui 
cele mai bune. Spania este citadela lui Pompei. 

Cezar spune atunci cuvinte pe care numai un om genial le 
poate spune, şi care rezumă o întreagă situaţie: 

— Hai să ne luptăm mai întâi cu o armată fără general şi, când 
ne vom întoarce, să luptăm cu un general fără armată. 

Câteva zile după intrarea lui Cezar în Brindisi, Cicero primeşte 
această scrisoare: „Martius şi Trebatius, lui Cicero, imperator, 
Salut! 


După plecarea noastră din Capua, am aflat pe drum că 
Pompei s-a îmbarcat cu toată armata la 16 calende ale lui 
aprilie. 

A doua zi, Cezar a intrat în oraş; el a ţinut un discurs 
populaţiei şi a plecat imediat la Roma. Ar putea să ajungă 
înainte de calende, şi nu intenţionează să rămână decât câtva 
timp. De acolo, va pleca în Spania. Credem că facem bine 
anunţându-vă de sosirea lui Cezar, şi în acest scop vă re 
înapoiem sclavii. 

Aflăm chiar în momentul acesta că Cezar va dormi la 
Benevent la 8 calende ale lui aprilie, şi la 6, la Simiese. 

Suntem siguri de aceasta”. 

În adevăr, Cezar, urmând itinerariul arătat, se întoarce la 
Roma. 

La Roma totul este calm, atât de calm, spune Cicero, încât 
oamenii cumsecade reîncepuseră să ia camătă. 

În adevăr, mare dovadă de calm! 

Asemeni lui Napoleon care străbate toată Franţa, de la Cannes 
la Paris, fără să fi tras un singur foc, Cezar străbătuse toată 
Italia, de la Roma la Brindisi şi de la Brindisi la Roma fără să fi 
vărsat o picătură de sânge. 

Comparaţi acum intrarea lui în Roma cu intrările lui Marius şi 
ale lui Sylla. 

În momentul acesta, va începe pentru Cezar o eră nouă. Era 
pe care din păcate, Pompei a parcurs-o, era în care oamenii îşi 
arată adevărata măsură a mărimii lor: era dictaturii. 

LVI 

Odată ajuns la Roma, prima grijă a lui Cezar a fost de a da 
porunci Senatului să se întrunească. 

Şi Senatul se întruni. 

Cezar se înfăţişă, nu ca Ludovic al XIV-lea, cu cravaşa în 
mână, ci calm, fără umilinţă, dar şi fără mândrie. 

Îşi cantonase trupele în împrejurimi şi intrase în Roma 
aproape singur. 

N-avea deci înfăţişarea unui dictator; şi mai puţin încă a unei 
persoane care venise să solicite ceva: avea înfăţişarea unui om 
stăpân pe sine şi pe dreptul său. 

Moralmente, el îşi făcuse un „18 brumar” al său. 


El explică senatorilor că nu aspirase niciodată la vreo funcţie a 
cărei uşă să nu fi fost deschisă oricărui cetăţean roman; că 
aşteptase timpul prevăzut de lege ca să candideze la un nou 
consulat; că în ciuda opoziţiei făcute de duşmanii săi şi cu toate 
strigătele lui Cato, poporul hotărâse că putea să-l solicite, deşi 
era absent. 

Vorbi de modestia, de răbdarea sa; ceru Senatului să-şi aducă 
aminte că el se oferise să-şi lase trupele la vatră dacă şi Pompei 
ar fi făcut la fel; demonstră nedreptatea pe care i-o făceau 
duşmanii, voind să-i impună nişte legi pe care ei înşişi nu le 
respectau; îi acuză că au preferat să arunce Italia în foc şi sânge 
decât să sufere cea mai mică micşorare a autorităţii lor; le 
reproşă că-i luaseră cele două legiuni, le aminti violenţa cu care 
fuseseră trataţi tribunii, încât Marcus Antonius şi Quintus 
Cassius se văzură obligaţi să fugă din Roma în haine de sclav şi 
să vină să se pună sub protecţia lui; reaminti insistența pe care 
o depusese pe lângă Pompei ca să obţină întâlnirea cu el în 
vederea rezolvării tuturor problemelor, prieteneşte şi fără 
vărsare de sânge. Ţinând seama de toate acestea, el rugă 
Senatul ca, împreună cu el, să se îngrijească de Republică; însă 
adăugă că dacă Senatul i-ar fi refuzat acest concurs, el se va 
îngriji singur de Republică, socotind că-i va fi mai uşor lui să nu 
ţină seama de Senat, decât Senatului să nu ţină seama de el, 
adică, sub o modestie aparentă, el se declara stăpân deplin. 

Totuşi, el propuse să se trimită o delegaţie la Pompei, ca să-i 
ofere un nou aranjament. 

Discursul lui Cezar fu aprobat cu putere şi chiar foarte 
aplaudat. 

Insă, când fu vorba să se numească membrii delegaţiei, 
nimeni nu voi să ia parte. 

Pompei declarase sus şi tare în Senat: 

— Nu fac nicio deosebire între cei care rămân în Roma şi cei 
care îl urmează pe Cezar. 

Cezar fusese mai puţin categoric: el declarase că îl considera 
amic pe oricine nu era în război cu el. 

Trei zile se scurseră în convorbiri, fără să se ajungă la un 
rezultat. 

A treia zi, Cezar renunţă la propunerea făcută. Poate că fusese 
bucuros că nu-i putuse convinge pe aceşti fricoşi. 


Între timp blândeţea lui Cezar — blândeţe căreia i se căuta un 
motiv politic, înlăturându-se singura şi adevărata cauză: firea lui 
înnăscută între timp, deci, blândeţea lui Cezar, neobişnuită, 
necunoscută, neînchipuită în asemenea împrejurări, îi încurajă 
pe duşmani. 

Se ajunse până acolo încât, în momentul plecării în Spania, 
când voi să ia din vistieria publică banii necesari pentru 
campanie, tribunul Metellus se opuse. 

— De ce? Intrebă Cezar. 

— Pentru că nu îngăduie legile, răspunse Metellus. 

Cezar ridică din umeri. 

— Tribunule, îi spuse el, ar trebui să ştii că războiul nu este 
vremea legilor. Dacă nu-ţi plac lucrurile pe care am să le fac, dă- 
te la o parte din calea mea; războiul nu îngăduie o asemenea 
libertate în vorbire. După ce voi depune armele, după ce se va 
încheia o înţelegere, atunci vei putea să vorbeşti după plac. ţi 
spun aceasta din bunătate, tribunule, să ştii! Pentru că eu sunt 
aici prin dreptul celui mai tare; pentru că şi tu şi cei din faţă 
sunteţi ai mei, îmi aparţineţi; eu pot să fac ce vreau cu voi, 
pentru că, la urma urmei, voi sunteţi prizonierii mei. 

Şi cum Metellus voia să ridice tonul: 

— Bagă de seamă, îi spuse Cezar, că mi-e mai uşor să te ucid 
decât să-ţi spun că am de gând s-o fac. 

Metellus n-a stat să asculte mai multe şi s-a retras. 

Cezar intră în templul lui Saturn, găsi vistieria deschisă — ne 
amintim că consulul Lentulus fugise atât de repede încât n- 
avusese timpul să o mai închidă — şi luă, fără greutate, toţi 
banii de care avea nevoie ca să poarte războiul. Suetoniu spune: 
trei mii de livre de aur. 

Când era gata să plece în Spania ca să se lupte acolo cu 
Afranius, Petreius şi Varo, cei trei locotenenţi ai lui Pompei, 
Cezar îşi aruncă ochii în jurul lui. 

lată ce văzu: Cotta stăpânea Sardinia; Cato — Sicilia; Tuberon 
— Africa. 

Cezar dădu ordin lui Valerius să ocupe Sardinia cu o legiune; 
lui Curion, să treacă în Sicilia cu două legiuni şi, după recucerire, 
să-l aştepte în Africa. 

Pompei era la Dyrrachium. 

Precizăm imediat că Dyrrachium este Durresul de astăzi. 


Acolo îşi strângea armata şi o flotă. 

— Vom arăta mai târziu câtă flotă şi câtă armată. 

Valerius plecă în Sardinia. 

Dar, înainte de a se îmbarca, sarzii îl izgoniseră pe Cotta. 

Acesta fugi în Africa. 

Cato era la Siracusa. 

Acolo află că Assinius Pollion — unul din locotenenţii lui Cezar 
— sosise la Messina. 

Assinius Pollion comanda avangarda lui Curion. 

Cato, care încă nu ştia ceva sigur în legătură cu evenimentele 
de la Brindisi, trimise la el ca să-i ceară lămuriri asupra situaţiei. 

Assinius Pollion îi spuse că Pompei era părăsit şi că îşi avea 
tabăra la Dyrrachium. 

— Ce încurcate şi de nepătruns sunt căile sorții! Strigă Cato. 
Cât timp Pompei se conducea fără judecată şi fără rațiune, 
fusese invincibil, iar astăzi, când vrea să-şi salveze patria şi 
luptă pentru libertate, succesul îl părăseşte. 

Apoi, meditând pentru sine însuşi: 

— Am destui soldaţi ca să-l gonesc pe Assinius din Sicilia; dar 
el aşteaptă o armată mai numeroasă decât cea pe care o are 
acum; nu vreau să ruinez insula atrăgând un război în sânul ei. 

Să ni se ierte această vorbire pompoasă: de fiecare dată când 
îl cităm pe Plutarh, cităm un grec şi încă un grec din perioada de 
decadenţă. 

să revenim la Cato. 

El îi sfătui pe siracuzani să îmbrăţişeze partida cea mai 
puternică, iar el se îmbarcă şi porni pe mare, ca să se 
întâlnească la Dyrrachium cu Pompei. 

În schimb, Cicero continua să se afle în Italia. Se chinuia 
îngrozitor ca să ia o hotărâre: nu se întorcea nici la Roma, să-l 
întâlnească pe Pompei. 

Sta la Cumae, gata să se îmbarce, dar nu se îmbarca, spunând 
că nu avea vânt favorabil. 

În aceeaşi zi, probabil 1 mai, primi două scrisori: una de la 
Antonius (sunt cunoscute motivele urii dintre Antonius şi 
Cicero), cealaltă de la Cezar. 

lat-o pe prima: „Antonius, tribun al poporului şi propretor, lui 
Cicero, imperator, salut! 


Dacă nu te-aş iubi, şi încă mai mult decât ai vrea tu să crezi, 
nu m-aş ocupa de un zvon care circulă pe aici şi pe care eu Îl 
cred pe de-a-ntregul fals. Dar cu cât mă simt mai legat de tine, 
cu atât mai mult am dreptul să mă ocup de un zvon, chiar dacă 
el ar fi neîntemeiat. 

Ai să treci marea, tu care îi iubeşti atât de mult pe Dolabella şi 
pe Tulia, tu care ne eşti atât de drag la toţi, tu, a cărui onoare şi 
consideraţie ne afectează pe noi ca pe tine însuţi, ţi-o jur pe 
Hercule! 

Vreau să te conving că, în afară de Cezar, nu există nimeni 
pentru care să am o afecţiune mai mare decât pentru tine şi că, 
după părerea mea, nu există nimeni pe devotamentul căruia 
Cezar să conteze mai mult decât pe devotamentul tău. 

De aceea, te implor, dragă Cicero, nu te angaja în nicio 
intervenţie care să te oblige; fereşte-te de cine a fost ingrat faţă 
de tine şi, ca să-l urmezi, nu fugi ca de un duşman de omul care 
face atâta haz de tine încât, pentru că te iubeşte, vrea să te 
vadă puternic şi onorat. 

Iti trimit această scrisoare prin Calpurnius, amicul meu 
personal, ca să vezi cât mi-e de scump tot ceea ce priveşte 
fericirea şi gloria ta!” 

Am spus că în aceeaşi zi Cicero primea o a doua scrisoare; era 
adusă de Philotinus, de la Cezar. 

„Cezar imperator, lui Cicero imperator, saluti 

17 aprilie N-ai de ce să te temi, nu-i aşa? Tu nu eşti omul care 
să facă ceva cu imprudenţă; totuşi, tulburat de nişte zvonuri, 
consider potrivit să-ţi scriu. În numele prieteniei noastre, nu te 
asocia unei cauze pierdute! Tu n-ai fost alături de această cauză 
când avea toate şansele; a refuza să treci de partea norocului ar 
fi nu numai să insulţi prietenia, dar să-ţi faci rău ţie însuţi. Oare 
nouă nu ne-a reuşit totul? Oare lor nu le-a fost potrivnic totul? 
Nu urma o cauză care este asemeni celei la ale cărui îndemnuri 
refuzi să iei parte; se pare, fără să mă înşel, că am comis o faptă 
condamnabilă, căci nimic din ceea ce ai putea face împotriva 
mea n-ar fi mai grav decât dacă ai face ceva Pentru duşmanul 
meu. Fereşte-te să părăseşti Italia (fac apel la prietenia ta; cred 
că am acest drept). Dealtfel în condiţiile în care ne aflăm, 
neutralitatea nu este oare situaţia care convine cel mai bine 
unui om cumsecade şi paşnic, unui bun cetăţean? Câţiva 


oameni care gândesc aşa au putut fi totuşi dezorientaţi de un 
sentiment de teamă şi de îndoială asupra mea. Dar tu, tu, care 
îmi cunoşti viaţa întreagă, care poţi să-mi analizezi toate 
acţiunile, care îmi cunoşti prietenia pentru tine, spune, ce-ai 
putea face mai bine decât să te abţii? Vino la Roma!”. 

Toate aceste insistenţe eşuează: Cicero plecă din Cumae spre 
sfârşitul lui iunie, iar în ziua de 11 îi scria soţiei sale, Terentia, 
din portul Gaeta, că o puternică vărsare a bilei a pus capăt 
indispoziţiei care îl doborâse şi, ca o soţie pioasă şi plină de 
râvnă ce era, o ruga să ofere un sacrificiu lui Apollo şi lui 
Esculap. 

Ce teamă avea sărmanul Cicero să nu se compromită nici faţă 
de zei, de vreme ce nu separa pe Apollo de Esculap, după cum 
nu separa pe Cezar de Pompei! 

Primele veşti de la el, după această scrisoare, sunt din Epir, 
datate din luna februarie anul 706 de la întemeierea Romei, 
adică patruzeci şi şapte de ani înaintea erei noastre. Cicero intra 
atunci în al şaizecilea an. 

LVII 

Să-l urmăm pe Cezar în Spania; fiţi liniştiţi, un capitol sau două 
ne vor fi de ajuns pentru întregul război pe care îl va purta 
acolo. Este adevărat că nici campania aceasta n-a durat prea 
mult: cred că vreo şase săptămâni. 

Mai întâi a trecut Alpii. 

Acelaşi Ahenobarbus care voise să se otrăvească la Corfinium 
şi căruia Cezar îi acordase viaţa şi-l lăsă liber să facă orice dorea 
se grăbise să-l întâlnească pe Pompei, aşa cum prevăzuse Cezar 
în scrisoarea către Cicero. Apoi strânse şapte brigantine, le 
încărcă cu oameni de pe proprietăţile sale şi se repezi cu ei în 
Marsilia. 

La rândul său, înainte de a părăsi Roma, Pompei lăsase la 
vatră, la familiile lor, câţiva tineri din Marsilia care veniseră să-şi 
termine educaţia la Roma, sub patronajul lui. Pe aceştia îi 
însărcinase să le spună părinţilor lor că îi ruga să-şi amintească 
de obligaţiile pe Care le aveau faţă de el şi să nu prefere 
favoruri noi în locul celor vechi. 

Aceste două împrejurări făcură din Marsilia un oraş ostil lui 
Cezar. De aceea Marsilia chemase între zidurile sale munteni din 
împrejurimi, făcuse depozite de grâu din grâul luat de la ţară şi 


din cetăţile învecinate, organizase ateliere pentru forjat arme, 
reparase corăbiile, reparase spărturile din ziduri şi zidurile însele 
şi, în sfârşit, închisese porţile lui Cezar. 

Cezar n-avea timp de asedii. 

El chemă cincisprezece locuitori mai importanţi din oraş, îi 
rugă să nu fie ei primi care să-i declare război şi-i îndemnă să 
urmeze exemplul Italiei, care nu numai că s-a supus, dar a şi 
venit la el. Le spuse apoi că va aştepta răspunsul lor. 

Ei reveniră, spunând că Marsilia a aflat că Italia era împărţită 
în două mari tabere: a lui Cezar şi a lui Pompei, şi că Marsilia, 
oraş grec, cere să rămână neutră. 

Or, cum nu putea fi neutră dacă avea între zidurile sale pe 
Domitius cu oamenii lui, Cezar înălţă turnuri şi obloane de 
sabordare, porunci să se construiască la Arles douăsprezece 
galere, care se terminară şi se echipară în treizeci de zile. După 
ce sunt aduse la faţa locului, i se încredinţează lui Trebonius 
comanda asediului şi lui Decimus Brutus comanda flotei. 

— Să nu se confunde acesta cu Marcus Brutus, vărul său: 
amândoi îl vor asasina pe Cezar, dar nu e niciun motiv ca să se 
confunde un asasin cu altul. 

— Apoi, trimite pe Fabius cu cele trei legiuni cantonate pe 
timpul iernii la Narbonne, pentru a ocupa trecerea Pirineilor, pe 
care o apăra Afranius; ordonă celorlalte legiuni să le ajungă, iar 
el se aruncă pe drumul urmat de avangardă. 

Cei trei locotenenţi ai lui Pompei împărţiseră astfel Spania 
între ei: Afranius guverna Spania interioară; Petreius — 
Estramadura şi Portugalia; Varo, restul, de la pădurea Cafionie 
până la Guadiana. 

La apropierea lui Cezar, Petreius şi Afranius îşi uniră armatele 
şi-şi aşezară tabăra lângă Lerida. 

Aveau la un loc cinci legiuni, optzeci de cohorte de infanterie 
şi cinci mii de cai. Fabius, locotenentul lui Cezar, avea şase 
legiuni şi trei mii de cai. 

În plus, Cezar, în drumul său spre duşman, ridicase din Galia 
trei mii de călăreţi şi o mulţime de gasconi şi de Basci, foarte 
buni soldaţi mai ales pentru felul de război pe care avea să-l 
facă. 


Circula zvonul că Pompei venea prin Africa şi că avea să 
sosească foarte repede în Spania cu o armată numeroasă. Era 
posibil de zece ori să fie aşa; contrariul părea complet imposibil. 

Fie că-i lipsea numerarul — cum s-ar spune în zilele noastre — 
fie că voia să-şi lege comandanții armatei de propria lui soartă, 
Cezar îşi adună ofiţerii şi împrumută de la ei toţi banii care nu le 
erau absolut necesari pentru cheltuielile personale, şi cu aceşti 
bani plăti soldaţii. 

Cezar intră în Spania prin Perpignan, Mont-Louis, Puycerda. Ne 
servim de numirile moderne ale localităţilor pentru a fi mai 
lesne înţeleşi şi ca să putem fi uşor urmăriţi de cititori pe prima 
hartă care le-ar cădea în mână, dacă ar dori să facă aşa ceva. 

El îl găsi pe Fabius stabilit pe râul Segre (Sicorius). Segre 
izvorăşte din munţii care înconjoară valea Andora, curge spre 
sud-vest, se uneşte, la Balaguer, cu râul Noguera, care îl face 
să-şi piardă numele, îşi continuă drumul prin Lerida şi se varsă 
în Ebru, la Menquinenza. 

Fabius aruncase două poduri peste Segre, la o distanţă de o 
leghe unul de altul. Podurile acestea serveau pentru 
aprovizionarea cu furaje, căci regiunea prin care trecuse era 
complet pustiită. 

Unul din poduri se prăbuşi sub greutatea unui convoi. 

Era cu două zile înainte de venirea lui Cezar. 

Afranius şi Petreius, care ocupau cursul râului, îşi dădură 
seama de accident văzând râul purtând resturi, şi atacară 
imediat soldaţii lui Cezar. 

Plancus, care comanda convoiul şi care după prăbuşirea 
podului se găsea izolat de tabăra lui Fabius, se retrase pe o 
ridicătură şi făcu front de ambele părţi. 

În timpul luptei, se văzură strălucind în depărtare steagurile a 
două legiuni. 

Era Fabius, care venea în ajutorul lui Plancus. 

Trecuse pe al doilea pod. 

Afranius se retrage. 

Două zile mai târziu, cum am spus, Cezar soseşte cu o escortă 
de nouă sute de călăreţi. 

Podul fusese refăcut în noaptea dinaintea sosirii sale şi se 
terminase sub ochii lui. 


lată-l sosit; inamicul îi va recunoaşte prezenţa după loviturile 
pe care le dă. 

La o depărtare de două mii de ani, este tactica lui Napoleon. 
Lumea îl credea la o sută de leghe; el soseşte noaptea şi atacă a 
doua zi. 

Recunoaşte locurile, lasă şase cohorte pentru paza podului şi 
a taberei şi porneşte împotriva lui Afranius pe trei direcţii. 

Afranius refuză lupta şi-şi masează soldaţii pe un deal. 

Cezar îşi va aşeza tabăra la poalele dealului. 

El ţine toată ziua armata pregătită de luptă, iar în spatele liniei 
de bătaie pe care o aliniază spre duşman restul armatei sapă un 
şanţ pe care Afranius nici nu-l bănuieşte. 

La venirea nopţii, el se retrage dincoace de acest 
retranşament. A doua zi, el indică la trei legiuni trei şanţuri care 
mai trebuiau săpate; legiunile se pun pe lucru. Până seara, 
şanţurile sunt săpate. 

Afranius a voit să-i împiedice din lucru, dar, văzându-l pe 
Cezar pe jumătate fortificat, n-a îndrăznit să părăsească poalele 
dealului. 

Când se făcu ziuă, şanţurile erau întărite cu palisade. 

Cezar are o tabără fortificată, în care îşi aduce bagajele; 
trupele rămân în cealaltă tabără. 

A doua zi, luptă între Cezar şi Afranius. La sfârşitul zilei, 
fiecare se laudă cu victoria; aşa cum se întâmplă întotdeauna 
când nimeni n-a învins. 

Două zile mai târziu se petrece un accident mai grav: zăpada 
se topeşte în Pirinei, râul Segre se revarsă şi ia cu el cele două 
poduri ale lui Cezar. 

Acelaşi lucru i se va întâmplă şi lui Napoleon pe insula Lobau, 
cu câteva zile înainte de bătălia de la Wagram. 

lată-l pe Cezar fără alimente şi fără posibilitate de a şi le 
procura. 

Puţinul grâu se termină repede; nicio vită; toţi proprietarii de 
animale şi-au dus cirezile în afara regiunii. Grâul se vinde cu 
patruzeci de dinari oborocul. 

Adăugaţi la aceasta trupele uşoare spaniole, obişnuite să 
treacă râul pe burdufuri, şi care zi şi noapte hărţuiesc armata lui 
Cezar. 


De reconstruirea podurilor nici nu poate fi vorba; apele sunt 
prea mari, râul e prea vijelios. 

Cezar e prins ca într-o capcană. Niciunul din soldaţii săi nu va 
scăpa; nici nu va fi nevoie să-i ucidă cineva: vor muri de foame. 
Vestea se răspândeşte şi ajunge până la Roma; de la Roma, 
trece în Iberia şi în Grecia. 

La casa lui Afranius, la Villa Sacra, lumea face coadă. Afranius 
este salvatorul lumii! Se trimit lui Pompei mesageri şi mulţi 
senatori care până acum ezitaseră se decid, în sfârşit, şi trec de 
partea lui. 

Numai că în toate acestea nu s-a ţinut seama de geniul şi de 
energia lui Cezar. 

Cezar porunceşte soldaţilor să facă mici bărci, ca acelea pe 
care le-a văzut în Anglia. 

Soldaţii lui Cezar sunt buni la toate; iată-i acum dulgheri. 

Fundul şi părţile principale ale acestor bărci erau făcute din 
lemn uşor, restul din nuiele acoperite cu piele; sunt încărcate pe 
căruţe cuplate, apoi într-o noapte, sunt târâte la vreo cinci sau 
şase leghe de tabără. 

Două sau trei sute de soldaţi trec râul, ocupă un mamelon şi 
se întăresc acolo. 

Apoi, în timp ce ei împiedică apropierea duşmanului de capul 
de pod, este trecută o legiune. 

După ce a trecut legiunea, se construieşte un pod care se 
ridică în două zile, pentru că se construieşte din ambele părţi iar 
duşmanul nu este în apropiere, ca să-i copleşească pe lucrători 
cu săgeți. 

După legiune, trece râul Segre cavaleria, care porneşte în 
galop şi-l surprinde pe inamic la furaj. 

Apoi soseşte un convoi cu provizii şi bagaje, şi cu o escortă de 
şase mii de oameni de toate felurile: arcaşi din Rouergue, 
cavalerie din Galia, copii de senatori şi de cavaleri. 

Belşugul reintră în tabără pe amândouă părţile, în acelaşi 
timp. 

Cine a spus că Cezar a pierdut? Prea s-au grăbit cei din Roma, 
şi cei mai mulţi care au făcut un pas spre Pompei revin acum şi 
fac doi paşi spre Cezar. 

LVIII 

Între timp soseşte în tabără vestea unei victorii navale. 


Vă amintiţi de cele douăsprezece galere pe care Cezar a 
poruncit să se construiască la Arles? Ele blochează portul 
Marsilia, sub comanda lui Decimus Brutus. 

Dar Domitius a înarmat şaptesprezece galere, din Care 
unsprezece acoperite, plus vreo cincisprezece bărci. 

Se încarcă bărcile cu arcaşi şi cu oameni de la munte. 

O parte din garnizoană este îmbarcată pe galere. Folosind un 
vânt favorabil, acestea atacă cele douăsprezece galere ale lui 
Cezar, ancorate aproape de insula unde „este astăzi Lazaretul. 

Din fericire, pe cele douăsprezece galere ale lui Cezar erau 
îmbarcaţi soldaţi de elită şi ofiţeri încercaţi, care se oferiseră 
voluntari să facă asediul. 

Lupta fu lungă şi crâncenă; muntenii făceau minuni. 

În toate ţările din lume, muntenii — oamenii aceia aspri, 
obişnuiţi să urce şi să coboare inegalităţile scoarţei pământului 
— pretutindeni, muntenii sunt soldaţi excelenți. Gândiţi-vă la 
elveţieni, tirolezi, dalmaţieni, albanezi, la cei din Caucaz, din 
Auvergne, din Pirinei. 

Până şi sclavii lui Domitius, cărora stăpânul le promisese 
libertatea, luptau ca nişte eroi. 

Marele dezavantaj al flotei lui Cezar era că, fiind construită din 
lemn verde, era greoaie şi se mişca cu dificultate, cu atât mai 
dificil cu cât o manevrau nu nişte marinari, ci soldaţi care nu 
cunoşteau nici măcar cele mai simple noţiuni marinăreşti. 

În schimb, vasele duşmanului, repezi, ca nişte păsări de mare, 
erau conduse de piloţi pricepuţi şi manevrate de cei mai buni 
marinari din lume. Ele evitau ciocnirea cu greoaiele galere ale 
lui Cezar, se roteau în jurul acestora, pluteau de-a lungul lor şi, 
în trecere, le sfărâmau ramele. 

Este adevărat că, din când în când, câte o galeră de alui 
Cezar agăța câte o galeră duşmană. 

Atunci avea loc o luptă adevărată şi dintr-o parte şi din alta. 

Muntenii foceeni, sclavii lui Domitius, toţi rivalizau în vitejie cu 
soldaţii lui Cezar. 

Însă, odată agăţată, galera duşmană putea să se socotească 
prinsă; era numai chestiune de timp. 

Soldaţii lui Cezar săreau pe deasupra, luptau corp la corp şi 
forţau echipajul duşman să se arunce în mare. 


Armata lui Cezar sfârşi prin a face un adevărat măcel în rândul 
armatei duşmane, îi cuceri sau îi scufundă nouă galere, şi le 
alungă pe celelalte în port. 

De data aceasta, victoria nu mai fu o problemă: ea rămase, 
fără discuţie, de partea armatei lui Cezar. 

Între timp, locuitorii din Huesca (Osea) şi din Calahorra 
(Calagurris) se întruniră şi hotărâră să trimită o delegaţie la 
Cezar pentru a-i solicita alianţa. 

Exemplul este contagios. 

Văzând ce făceau vecinii lor, locuitorii din Tortosa, din 
Tarragona (Taraco) şi din Barcelona (Varcino) făcură şi ei la fel. 

După cum e lesne de înţeles, Cezar îi primi cum nu se putea 
mai bine. 

El le ceru furaje şi grâu, pe care ei se grăbiră să i le trimită, 
încărcate pe animale de povară. 

Se întâmplă ceva şi mai grav o cohortă recrutată la Tortosa şi 
care servea sub comanda lui Afranius, aflând de alianţa dintre 
locuitorii din oraşul său şi Cezar, părăsi tabăra locotenentului lui 
Pompei şi trecu în tabăra duşmanului acestuia. 

Astfel, cinci mari oraşe se găseau în alianţă cu Cezar, gata să 
răspundă la toate nevoile lui, şi asta tocmai când se aflase că 
Pompei nu părăsise şi nici n-avea de gând să părăsească 
Dyrrachium. 

De atunci încolo, se putu observa cu uşurinţă ezitarea şi 
uimirea duşmanului. 

Or, Cezar, văzând că un pod este o trecere prea îngustă 
pentru manevrele la care se gândea, se hotări să creeze un vad. 
El puse să se sape nişte şanţuri largi de câte treizeci de picioare 
fiecare, în care se revărsă râul în aşa fel încât, oricât de mare 
era apa, râul scăzu cu mai multe picioare. 

Văzând această situaţie, Afranius şi Petreius înţeleseră că 
aveau de-a face nu numai cu toată armata lui Cezar, dar şi cu 
cele cinci oraşe aliate cu el; aşa că se hotărâră să se retragă 
dincolo de Ebru. 

În momentul în care cei doi locotenenţi ai lui Pompei efectuau 
această retragere, apa era destul de scăzută ca să poată trece 
cavaleria, nu însă şi infanteria. 

Văzând că inamicul se retrage, Cezar lansă cavaleria asupra 
lui. 


Nimeni nu se putea gândi să-l urmeze cu infanteria: erau de 
urcat cinci leghe până la pod, apoi cinci leghe de coborât; în 
timpul acesta, duşmanul ar fi fost departe. 

Însă infanteria lui Cezar începu să murmure. 

De pe dealurile care mărgineau râul, ea vedea retragerea 
duşmanului, hărţuiala dintre ariergarda acestuia şi armata lui 
Cezar, şi atunci începu să strige spre ofiţerii săi: 

— Spuneţi-i lui Cezar să ne lase să trecem râul pe unde a 
trecut şi cavaleria; dacă a trecut cavaleria, o să trecem tot aşa 
de bine şi noi. 

Atunci, Cezar, care din partea lui nu aştepta nimic mai mult 
decât să rişte ceva pe încrederea lui în noroc, lăsă în tabără pe 
cei mai slabi cu o legiune, aşeză o linie de călăreţi în sus şi în jos 
de vad, şi se aruncă cel dintâi în această apă îngheţată. 

Toată armata trecu, având apa până la gât, fără să piardă un 
singur om. 

Cei care fuseseră luaţi de curent fură salvaţi de cavaleria care 
forma lanţul. 

Ajuns pe celălalt mal, Cezar îşi organiză trupa în trei coloane şi 
porni în urmărirea armatei lui Pompei. 

Din clipa aceea, fu o adevărată cursă cu obstacole pentru a 
vedea cine ajunge primul la trecătoarea munţilor, singurul drum 
pe unde se putea trece din provincia Lerida în provincia 
Saragossa. 

Cezar face un ocol peste câmp, mlaştini, dealuri şi munţi, 
escaladează stânci în care soldaţii sunt siliţi să-şi lase armele; să 
treacă unul câte unul mergând în mâini, şi să-şi reia apoi 
armele: Când Afranius ajunge la trecătoare, o găseşte păzită. 

Atunci se dezlănţui o luptă teribilă. 

Soldaţii lui Cezar înţeleg că duşmanul este în mâna lor. Pentru 
a sfârşi cu el, vor să-l extermine dintr-o lovitură. 

Dar Cezar se înduioşează de atâţia viteji care vor trebui să 
moară ca să-şi ţină cuvântul pe care şi l-au dat: el se 
mulţumeşte să-i înconjoare, să ridice în jurul lor două linii de 
circumvalaţiuni, să-i înfometeze. 

Ar putea să-i distrugă, dar îi lasă să trăiască. Lui îi trebuie 
prieteni, nu victime. 

Soldaţii duşmani îi recunosc intenţia. 


Soldaţii lui Cezar încep să discute cu soldaţii lui Pompei; în 
discuţiile lor se amestecă şi ofiţerii inferiori. Oamenii lui Pompei 
recunosc că-i datorează viaţa lui Cezar, că încă de multă vreme, 
dacă ar fi voit Cezar, ei n-ar mai fi fost în viaţă. Întreabă dacă se 
pot încrede în cuvântul lui şi, la asigurarea care li se dă, îşi trimit 
centurionii la Cezar. 

Atunci, lumea începe să creadă că s-a făcut pacea; cezarienii 
şi pompeienii se amestecă unii cu alţii, îşi strâng mâinile, se 
îmbrăţişează. Soldaţii lui Pompei conduc Soldaţii lui Cezar în 
corturile lor, iar soldaţii lui Cezar fac acelaşi lucru cu soldaţii lui 
Pompei. 

Când, deodată aflând ce se petrece, Afranius şi Petreius adună 
o gardă spaniolă de care sunt siguri, cad asupra soldaţilor 
romani care se află în tabăra lor, şi-i măcelăresc, scăpând cu 
viaţă numai cei pe care însuşi soldaţii lui Pompei îi ascund şi îi 
lasă apoi să fugă în timpul nopţii. 

Cezar, la rândul său, aflând de acest măcel, îi strânge pe 
soldaţii lui Pompei şi, fără să le facă niciun rău şi nici măcar să-i 
ameninte, îi trimite în tabăra lui Afranius. 

Va avea tot atâţia aliaţi în tabăra duşmană. 

Totuşi, nici Afranius, nici Petreius, nu pot merge mai departe. 
Ei hotărăsc să se întoarcă la Lerida, şi se pun în marş. 

Insă Cezar îi urmăreşte, îi hărţuieşte cu cavaleria, îi 
înfometează cu călăreţii lui. 

Ei îşi ucid vitele de povară pe care nu le mai pot hrăni, le 
mănâncă, apoi pornesc mai departe. 

Printr-o mişcare abilă, Cezar îi încolţeşte într-o poziţie dificilă. 

Trebuiau să lupte. 

Locotenenţii preferă un asediu unei bătălii; ei se întăresc. 

Atunci, Cezar îi încercuieşte cu unul din acele teribile şanţuri 
cu care legiunile sale s-au obişnuit să brăzdeze pământul. 

Mâncându-şi caii cum şi-au mâncat catării, lui Afranius şi lui 
Petreius nu le mai rămâne decât să calculeze câte zile le mai 
rămân până să moară de foame. 

In cele din urmă, cer să se înceapă tratative, se declară învinşi 
şi-l imploră pe Cezar să nu abuzeze de victoria pe care a 
obținut-o. 


Cezar iartă toată lumea, nu impune duşmanilor săi decât o 
singură condiţie, aceea de a părăsi provincia şi de a concedia 
trupele. 

Se poartă discuţii asupra datei când să se concedieze armata. 

Atunci, însă, se amestecă în discuţie soldaţii. 

— Imediat! Imediat! Strigă ei din toate părţile. 

Pentru a urgenta învoiala, Cezar va plăti el soldaţilor lui 
Pompei soldele rămase restante. 

Apoi îngăduie fiecărui om, soldat sau ofiţer, să ia din tabăra 
sa, a lui Cezar, tot ce a avut de valoare şi a pierdut In timpul 
campaniei. Pe soldaţii săi, Cezar îi va despăgubi. 

Din momentul acela, nu se mai discută nimic: vocile soldaţilor 
acoperă vocile şefilor. Vor avea toată încrederea în Cezar, 
pentru că Cezar este mai generos decât i s-a cerut să fie. 

La rândul său, Varo, văzându-se singur în faţa unei armate de 
trei ori mai puternice decât a sa, se gândeşte să înceapă şi el 
tratativele cu Cezar. 

Dealtfel, provincia pe care o comandă se răscoală împotriva 
sa, oraşele în care vrea să intre îşi închid porţile în faţa lui; una 
dintre legiuni îl părăseşte. 

El trimite o scrisoare, în care arată că este gata să se predea. 

Cezar merge în întâmpinarea lui până la Cordoba, primeşte 
din mâinile sale o situaţie a provinciei, a navelor, a munițiilor, a 
sumelor de bani care se găsesc în ea. El cere să i se predea 
nişte sume de bani, despăgubeşte cetăţenii pentru pierderile 
suferite şi pentru contribuţiile care le-au fost impuse; 
despăgubeşte pe toţi, inclusiv pe Hercule, căruia i se răpise 
tezaurul, şi acolo, la Cadix, regăseşte aceeaşi statuie în faţa 
căreia plânsese cu cincisprezece ani mai înainte, pentru că nu 
realizase nimic până la vârstă când Alexandru cucerise lumea. 

După terminarea războiului din Spania, Cezar se îmbarcă, la 
Cadix, pe navele lui Varo, ajunge pe mare la Tarragona, găseşte 
acolo delegaţii mai multor oraşe spaniole, le acordă deputaţilor 
acestora tot ce-i cer, iar unora chiar mai mult decât îi cer, se 
îndreaptă pe uscat spre Narbonne şi de la Norbonne spre 
Marsilia. 

Aici află că la Roma, în timpul absenței sale şi la propunerea 
lui Lepidus, a fost numit dictator. 

LIX 


Pe acest Lepidus îl vom mai întâlni: el va forma, mai târziu, al 
doilea triumvirat, împreună cu Antonius şi Octavianus. 

În timpul acesta, în Marsilia bântuia ciuma şi foametea; în oraş 
nu se mânca decât orz stricat şi mei alterat. Unul din turnuri se 
prăbuşise, iar o mare parte din zidurile foarte zdruncinate 
ameninţa să se dărâme. Domitius înţelese că era vremea să 
părăsească Marsilia, căci altfel Marsilia l-ar fi părăsit ea pe el. 

Înarma trei corăbii, ieşi pe o vreme urâtă, sacrifică două din 
cele trei corăbii şi, cu a treia, străbătu flota lui Decimus Brutus. 

Atunci, Marsilia ceru îndurare. 

Marsiliezii ştiau, din ultimul război din Spania cum trebuia 
procedat cu Cezar. 

Cezar ceru să i se predea armele, vasele, maşinile, banii 
strânşi, şi iertă oraşul, din consideraţie pentru mama sa Phocea. 

Apoi plecă la Roma. 

Era vremea să ajungă acolo: locotenenţii lui Cezar, asemeni 
locotenenţilor lui Napoleon, se lăsau bătuţi oriunde nu se afla 
Cezar cu ei. 

Curion trecuse din Sicilia în Africa; lăsase două legiuni în 
Sicilia şi luase cu el cinci sute de cai şi două legiuni. 

Quintilius Varus, care stăpânea Africa pentru Pompei, 
încheiase o alianţă cu Juba, numidul. Acesta îl ura pe Curion 
pentru două motive: întâi, pentru că tatăl său se legase 
odinioară cu o prietenie deosebită de tatăl lui Pompei, şi în al 
doilea rând pentru că, în timpul tribunatului său, Curion îi 
confiscase regatul. 

Curion începea prin a-l înfrânge pe Varus şi pe Domitius, care 
îi venise în ajutor. 

Însă Juba vine cu numizii în ajutorul celor doi pompeieni, 
Curion este încercuit şi învins. 

În timpul luptei, Domitius, care îi era prieten, reuşi să se 
apropie de el, şi-l invită să se salveze, cu puţinii oameni care îi 
mai rămăseseră, promiţându-i că-i va deschide drum şi-i va 
proteja retragerea. 

Dar Curion răspunse: 

— Cum crezi tu c-aş putea da ochii cu Cezar după ce am fugit? 

Şi aruncându-se, împreună cu ai săi, în locul unde lupta era 
mai aprigă, căzu ucis. 


Curion, care-şi plătea greu datoriile, o achită cu scrupulozitate 
pe cea contractată faţă de Cezar. 

Pe de altă parte, Antonius, rămas la Roma, nu făcuse să-i 
crească stăpânului popularitatea. 

El îşi petrecuse timpul în orgii şi în amoruri, făcându-se, scrie 
Plutarh, insuportabil cetăţenilor din cauza lenei, nesinchisindu- 
se câtuşi de puţin de nedreptăţile pe care aceştia le îndurau, 
tratând cu asprime pe cei care veneau să i se plângă; în sfârşit, 
corupând femeile libere. 

Aşa că, la întoarcerea sa la Roma, Cezar primi numeroase 
plângeri împotriva locotenentului său, însă el consideră că în 
timp de război se puteau acorda unele licenţe generalilor săi. 
Ascultă plângerile, dar nu luă nicio măsură şi-l menţinu pe 
Antonius în comanda pe care o deţinea. 

Trecând prin Piacenza, el procedă la o execuţie care îl 
afectase foarte mult. Una dintre legiunile sale se revoltase, 
reclamând cinci mine pe care Cezar i le promisese la Brindisi. 
Rebelii îl credeau pe Cezar încă la Marsilia sau în Spania, şi-i 
amenințau pe pretorii lor, când, pe neaşteptate, în mijlocul lor 
apăru Cezar. 

— Soldaţi, spuse el, v-aţi plâns de lungimea războiului. Dacă 
durează atât de mult, nu cred că e din vina mea: e din cauza 
duşmanilor, care fug din faţa noastră. Când vă aflaţi în Galia, v- 
aţi îmbogăţit sub comanda mea. Într-o zi a fost vorba dacă să 
pornim sau nu acest război; toţi, de comun acord, v-aţi 
pronunţat pentru război, şi acum, când mă vedeţi angajat în 
război, vă gândiţi să mă părăsiţi! Dacă este aşa, în loc de a fi 
înţelegător şi liberal, ca în trecut, am să fiu teribil. Nu-l vreţi pe 
Cezar, îl veţi avea pe Petreius. Legiunea a noua, care a provocat 
această revoltă, va fi decimată! 

Abia termină Cezar aceste cuvinte, că soldaţii începură să se 
vaite şi să se roage. La rândul lor, pretorii căzură în genunchi, 
implorându-l pe Cezar cu mâinile împreunate. 

El ascultă un moment şi reflectă: 

— Bine, spuse el, alegeţi dintre voi o sută douăzeci de oameni; 
eu nu-i cunosc pe vinovaţi, voi îi cunoaşteţi. 

Fură scoşi din front o sută douăzeci de oameni. 

Cezar le porunci să se aşeze în linie, apoi îl chemă pe pretor: 


— Numără de două ori până la zece, spuse el, şi până atunci 
fiecare al zecelea om să facă doi paşi în faţa frontului. 

Doisprezece oameni ieşiră în faţă. 

— Să fie ucişi aceşti doisprezece oameni, spuse Cezar. 

Unul dintre ei se adresă lui Cezar. 

— Vreau să mor, spuse el, dar nu sunt vinovat. 

— Nu eşti vinovat? ÎI întrebă Cezar. 

— Întrebaţi-i pe camarazii mei. 

— E adevărat, că nu e vinovat? Spuse Cezar. 

— Este adevărat, răspunseră toţi într-un glas. 

— Atunci, de ce te afli printre cei destinaţi să moară? 

— Un duşman m-a denunţat pe nedrept. 

— Cine e duşmanul acela? 

Condamnatul îi spuse numele. 

— Aşa e? Intrebă Cezar. 

— Aşa el Răspunseră cei unsprezece condamnaţi. 

— Atunci, treci în front şi să moară în locul tău cel care te-a 
denunţat pe nedrept, spuse Cezar. 

Ceea ce se execută. 

Indulgent cu duşmanii, pe care voia să-i câştige de partea lui, 
Cezar a considerat că trebuie să fie sever cu ai săi, pe care 
trebuia să-i păstreze. Cei doisprezece revoltați fură ucişi. 
Înapoiat la Roma, el primi din partea Senatului confirmarea 
titlului de dictator. 

Prima lui grijă a fost să-i recheme pe exilați. 

Astfel se înapoiară la Roma toţi cei care mai rămăseseră 
exilați încă din timpul lui Sylla. Copiii celor morţi în exil fură 
repuşi în posesia bunurilor lor paterne. 

Apoi, Cezar se găsi în faţa marelui monstru al războaielor 
civile: anularea datoriilor. 

Debitorii cereau sus şi tare tabulae nouae, adică falimentul. 
Cererea aceasta era datorată faptului că pe piaţă nu se mai 
găseau nici bani, nici credit. Numerarul, pe care nu-l poţi exila, 
se exilase de la sine, iar acesta este un proscris care nu se 
întoarce cu uşurinţă. 

Informat, Cezar făcu un compromis, cum se spune în zilele 
noastre: un mic faliment, un sfert de faliment, cu alte cuvinte, 
debitorii fură autorizaţi să-şi cedeze bunurile la preţurile pe care 


acestea le aveau înainte de războiul civil şi să scadă din capital 
dobânzile plătite. 

Cât priveşte dictatura, el nu o păstră decât unsprezece zile, se 
alese consul împreună cu Servilius Isauricus, care, după părerea 
sa, îi dăduse un foarte bun sfat, şi-şi întoarse privirile spre 
Orient. 

LX 

Sfatul pe care Isauricus i-l dăduse lui Cezar fusese de a merge 
drept împotriva lui Pompei. 

Dimpotrivă, Piso îi dăduse ginerelui său un sfat diferit: el voia 
ca Cezar să trimită soli duşmanului său şi să încerce încă o dată 
o înţelegere cu acesta. 

În adevăr, pentru un om care nu s-ar fi putut încrede în geniul 
său, cum făcea Cezar, un asemenea sfat era foarte prudent. 

Tot timpul pe care Cezar îl folosise ca să învingă Spania, să 
supună Marsilia, să înăbuşe rebeliunile, să liniştească Roma în 
treacăt, să pună ordine în interesele debitorilor şi ale creditorilor 
în timpul întoarcerii, tot timpul acesta fusese folosit de Pompei 
ca să-şi strângă o armată uriaşă. Venise la el şi Cato şi Cicero. 
Până şi Marcus Brutus, pe al cărui tată i-l ucisese cu brutalitate 
— am amintit acest eveniment când am vorbit de războaiele 
civile ale lui Sylla — până şi Marcus Brutus, care îşi sacrificase 
ura, pentru patrie, venise la Pompei. Ciudată orbire din partea 
unor oameni inteligenţi care îl considerau pe Pompei Patria, 
ceea ce dovedeşte că sunt întotdeauna două patrii într-o 
naţiune patria poporului şi Patria aristocrației. 

Să arătăm acum de ce forţe dispunea Pompei. 

Pompei dispunea de o flotă imensă pe care o adunase din 
Ciclade, din Corfu, de la Atena, din Pont, din Bitinia, din Siria, din 
Cilicia, din Fenicia şi din Egipt: cinci sute de nave de război, fără 
să mai numărăm brigantinele şi bastimentele uşoare. 

Pompei avea în subordine nouă legiuni romane: cinci care 
trecuseră împreună cu el din Italia la Dyrrachium; una veche, 
din Sicilia, care se numea Geamăna pentru că era compusă din 
două legiuni; o alta din Caudia şi din Macedonia, formată din 
veterani care se stabiliseră în Grecia; în sfârşit, ultimele două 
fuseseră ridicate în Asia, prin Lentulus, şi pentru a se completa 
golurile se făcuseră recrutări în Tessalia şi în Beoţia, în Achaia şi 
în Epir Se mai aşteptau două pe care Scipio trebuia să le aducă 


din Siria; în afară de acestea două, trei mii de arcaşi din Candia 
şi două cohorte de aruncători cu praştia, alcătuite fiecare din 
câte şase sute de oameni. 

Mai avea paisprezece mii de oameni călări: şapte mii 
aparţinând florii cavalerilor romani; şapte mii aduşi de aliaţi; 
cinci sute venind din Capadochia, comandaţi de Ariobarsan; 
cinci sute venind din Tracia, comandaţi de Safal, fiul regelui 
Cotyso; şase sute venind din Galatia, comandaţi de bătrânul 
Dejotarus, pe care Crassus îl găsise construind un oraş, şi alţi 
trei sute comandaţi de Castor şi de fiul lui Donilas; două sute 
venind din Macedonia, sub comanda lui Rascypolis; cinci sute de 
gali şi de germani, lăsaţi de Gabinius ca gardă regelui Ptolemeu 
Auletul şi aduse de Pompei cel Tânăr; opt sute de oameni pe 
care îi recrutase acesta fie cu banii săi, fie de Pe proprietăţile 
tatălui său sau ale lui; două sute venind din Comagena, cea mai 
mare parte din ei arcaşi călări, trimişi de Antiohus; în sfârşit, 
restul alcătuit din voluntari sau tocmiţi din diferite ţări, în special 
din Tracia, Tessalia şi Macedonia. De bani, slavă Domnului, nu 
se ducea lipsă! Aveau lăzile publicanilor de la Roma şi vistieriile 
satrapilor din Orient. 

Orientul era țelul învingătorului lui Mitridate. Regi şi popoare 
erau clienţii lui Pompei. 

Grecia a făcut pentru el ultimul efort. Ea se temea de Cezar şi 
de armata lui de barbari, mai ales de galii aceia ai căror 
strămoşi asediaseră templul de la Delphi. 

Alimente aveau până peste cap: grânare aveau Asia, Egiptul, 
Tessalia, Candia şi Cyrene. Se stăpânea marea cu o imensă 
flotă, împărţită în şase escadre. 

Pompei cel Tânăr comanda escadra din Egipt; Lelius şi Triasius 
— pe cea din Asia; Cassius — pe cea din Siria; Marcellus şi 
Pomponius — pe cea din Rhodos; Libon şi Octavius — pe cea din 
Iliria şi din Ahaia. 

Bibulus, incapabilul dar viteazul Bibulus, ginerele lui Cato, era 
comandantul general. 

Este adevărat că întreagă această armată, alcătuită din 
elemente atât de diferite, avea mare nevoie să fie disciplinată; 
dar, după cum am văzut, ca să ajungă la acest rezultat, Pompei 
avusese la dispoziţie un an întreg. 


În timpul acestui an îşi instruise trupele în permanenţă; el 
însuşi în permanentă activitate, de parcă ar fi avut douăzeci şi 
cinci de ani — şi avea cincizeci şi opt — făcea aceleaşi exerciţii 
ca soldaţii. 

Or, pentru aceştia era o puternică încurajare să-l vadă pe 
generalul lor, la vârstă lui, făcând exerciţii pe jos, înarmat. Apoi, 
încălecând, scoţându-şi sabia din teacă şi re băgând-o în teacă, 
sau aruncând sulița nu numai cu îndemânare, dar şi cu forţă, şi 
la o distanţă pe care tinerii nu reuşeau să o realizeze, cu toate 
că făceau eforturi ca să fie şi ei ca Pompei. 

Şi observati că toate acestea se petreceau în prezenţa a patru 
sau cinci regi din Orient şi a celor mai iluştri oameni din 
Occident: Cato, Cicero, Marcus Brutus şi bătrânul Tedius Sextius 
care, deşi era sexagenar şi şchiop, părăsise Roma, spunea el, ca 
să o regăsească în tabăra lui Pompei. Şi Pompei conta că Roma 
era cu el. 

Dar lucru pe care îl căuta cel mai mult era să nu fie atacat 
înainte de primăvară. Atunci era noiembrie. 

El considera că ar fi putut să-şi stabilească de pe acum 
taberele pentru iarnă. 

Strânse senatorii şi cavalerii. 

— Stăpâni şi cetăţeni, spuse el, istoria ne învaţă că atenienii 
şi-au părăsit odinioară oraşul lor pentru a rezista mai bine în 
faţa inamicului şi să-şi apere mai bine libertatea, întrucât 
Temistocle se temea ca zidurile cetăţii şi casele să nu constituie 
pentru un popor ceea ce se numeşte Oraşul. Şi în adevăr, 
curând după aceea, după învingerea lui Xerxes, după 
imortalizarea  Salaminei, atenienii reintrară în Atena şi o 
reconstruiră, mai frumoasă şi mai mândră, cum nu fusese 
niciodată. Aşa am făcut şi noi, ceilalţi romani, când galii au 
invadat Italia, părinţii noştri au abandonat oraşul, apoi s-au 
retras la Ardea, iar Camii şi ei socotiră, ca şi Temistocle, că 
patria era acolo unde erau ei. In amintirea acestor două 
evenimente şi după modelul lor, am părăsit şi noi Italia pentru a 
veni aici unde ne găsim acum. Însă, în numele patriei, şi noi îl 
vom izgoni pe Cezar din Roma? Căci, ce credeţi voi că ar face 
dacă ar ieşi învingător? Credeţi că cel care ridică armele 
împotriva patriei va renunţa la cruzime, la violenţă? Omul care 
s-a făcut odios în Galii prin rapacitate, zgârcenie, dragoste 


pentru bani, credeţi că şi-ar face scrupule ca să bage mâna în 
pungile cetăţenilor cum a băgat mâna în vistieria publică?... In 
ceea ce mă priveşte, în această gravă criză prin care trece 
patria, indicaţi-mi locul; voi lupta acolo unde îmi veţi spune, şi 
voi lupta ca soldat sau căpitan; tot ce le cer zeilor este, dacă 
recunosc că am cât de cât pricepere în luptă, curaj personal, 
cunoştinţă în tactica militară, şi dacă ar vrea să-şi aducă aminte 
că n-am fost niciodată învins, tot ce le cer zeilor este să 
contribui cu ceva la răzbunarea patriei. 

După aceste cuvinte, Pompei tăcu, şi toţi, într-un singur glas, îl 
proclamară imperator şi-i cerură să le fie şef suprem. 

Atunci Pompei le mulţumi şi le spuse că, după toate 
probabilitățile, Cezar, oprit de timpul rău şi de marea agitată, n- 
ar întreprinde nimic pe o asemenea vreme ca să vină în Iliria, că 
va rămâne la Roma ca să-şi întărească dictatura. 

Prin urmare, ordonă ofiţerilor de mare să păzească trecerea 
cu străşnicie, iar pe soldaţi îi trimise să-şi petreacă iarna în 
Macedonia şi Tessalia. 

Dar în timp ce Pompei ţinea discursul acesta armatei Şi 
partizanilor săi, Cezar, după o oprire doar de vreo unsprezece 
zile la Roma, sosise singur la Brindisi, fără material şi fără 
alimente, şi, strângând vreo douăzeci de mii de oameni, le 
spunea: 

— Camarazi, aţi venit cu mine ca să faceţi lucruri mari, nu-i 
aşa? Ei bine, pentru cei care au luat o asemenea hotărâre cu 
toată convingerea, nu există nici iarnă, nici furtună. Pe aceştia 
nimic nu poate să-i oprească: nici lipsa de alimente, nici lipsa de 
maşini, nici încetineala camarazilor noştri. Aşadar, nimic nu 
poate să ne împiedice de a ne continua războiul şi singurul lucru 
indispensabil succesului este rapiditatea. Aşa că sunt de părere 
să ne lăsăm aici slugile, servitorii, bagajele, şi să ne urcăm pe 
primele corăbii pe care le vom găsi, numai să fie destule, ca să 
ne ducă pe toţi câţi suntem aici şi, profitând de iarnă, care pe 
duşman îl linişteşte, să cădem asupra lui tocmai când se 
aşteaptă mai puţin. Cât pentru faptul că suntem mai puţini, să 
nu vă îngrijoraţi, curajul va înlocui numărul! Rămân alimentele. 
În tabăra lui Pompei se găsesc de toate din plin: după ce-l vom 
izgoni pe Pompei din tabără, nu vom mai duce lipsă de nimic. 
Lumea va fi a noastră! [Ţineţi minte un lucru: că noi suntem 


cetăţeni şi că avem de-a face cu sclavi. Acum, cine nu vrea să 
rişte norocul alături de Cezar, e liber să-l abandoneze pe Cezar 
Un singur strigăt fu răspunsul: 

— Să plecăm! 

Opt zile mai târziu, fără alimente, fără maşini de război, doar 
cu douăzeci şi cinci sau treizeci de mii de oameni, fără să mai 
aştepte trupele cărora le dăduse întâlnire la Brindisi, Cezar se 
îmbarcă pe vreo cincizeci de vase pe care îşi propuse să le 
trimită înapoi ca să aducă şi restul de vreo douăzeci de mii de 
oameni şi, trecând prin mijlocul imensei flote comandate de 


Bibulus, debarcă într-un loc pustiu — lângă Appolonia — pe 
plajă, printre stânci, toate porturile fiind păzite de oamenii lui 
Pompei. 


Venea cu douăzeci şi cinci de mii de oameni ca să asedieze o 
sută cincizeci de mii! 

Şi totuşi, legiunile sale, pornite de pe malurile râului Segre, 
străbătuseră Narbonnais, Galia transalpină, traversaseră Roma 
ca o haltă obişnuită, porniseră pe Via Appia şi se îndreptaseră 
spre Brindisi, murmurând: 

— Până unde vrea omul acesta să ne ducă; cât ne va mai târî 
aşa după el? Când o să pună capăt eforturilor Noastre? O fi 
crezând că avem picioare de oţel şi trupuri de fier ca să ne ducă 
până la celălalt capăt al pământului, de la est la vest, de la nord 
la sud, din Orient în Occident? Şi fierul şi oţelul se toceşte prin 
loviturile pe care le dă şi pe care le primeşte. Şi platoşele, şi 
paloşele au nevoie de odihnă: platoşele, ca să reziste, paloşele 
ca să nu se tocească. Văzându-ne rănile, Cezar trebuie să-şi 
aducă aminte că comanda nişte oameni muritori şi că nu putem 
suporta oboseli peste puterile omeneşti. Şi un zeu ar obosi dacă 
ar face ce facem noi. Văzându-se iuţeala cu care mergem, s-ar 
zice că fugim de duşman, nu că noi îl urmărim. Destul! Cezar, 
destul! 

Şi, descurajaţi, nenorociţii aceştia se aşezau pe marginea 
drumului, clătinând din cap la îndemnurile şefilor. 

Nu vi se pare că auziţi plânsetele veteranilor pe care Napoleon 
îi împingea de la Nil la Dunăre, de la Manzanares la Volga? 

Dar când veteranii lui Cezar ajunseră la Brindisi şi văzură că 
Cezar plecase fără ei, se întoarseră spre şefii lor, plângând de 
mânie: 


— E greşeala voastră că n-am plecat cu el! Ar fi trebuit să ne 
zoriţi pe drum în loc să ne lăsaţi să ne odihnim ca nişte laşi şi 
leneşi. Oh! Suntem nişte mizerabili că ne-am trădat generalul. 

Şi cum li se spuse că cele cincizeci de corăbii care l-au 
transportat pe Cezar în Grecia, împreună cu oamenii lui, urmau 
să vină să-i ia şi pe ei, se aşezară pe plajă ca să vadă mai 
repede ivirea la orizont a pânzelor albe pe care le doreau. 

LXI 

Ceea ce dăduse această mare încredere în Cezar fusese mai 
întâi geniul său, dar şi o presimţire. Deşi de când îi anunţaseră 
moartea, Cezar jurase să nu le mai asculte, credea totuşi în 
prevestiri; ca toţi oamenii mari, era superstiţios; la unele genii, 
superstiţia nu este slăbiciune, ci orgoliu... 

In momentul când se pregătea să plece din Roma, Cezar făcu 
un sacrificiu Fortunei. Taurul care trebuia ucis scăpă din mâinile 
gardienilor şi fugi din oraş înainte de a fi fost atins măcar; apoi, 
întâlnind un iaz, îl traversă înot. 

— Ce poate să însemne asta? Întrebă Cezar pe ghicitori. 

— lată ce vrea să însemne: că eşti pierdut dacă rămâi în Roma 
şi dacă nu traversezi chiar acum marea, lac întins care te 
desparte de Pompei, căci trecând de partea cealaltă a mării te 
aşteaptă victoria şi norocul. 

Cezar plecă, însărcinându-l pe Antonius să-i aducă restul 
armatei. 

Chiar din a doua zi de la plecare se răspândi vestea în tot 
oraşul; copiii din Roma se împărţiră în două tabere, unii 
cezarieni şi alţii pompeieni, şi începură un mic război cu pietre. 

Rezultatul acestui mic război a fost o mare bătălie în care se 
observă că pompeienii fuseseră învinşi. 

In timpul acesta, Cezar se găsea în Appolonia, pe care 
garnizoana pompeiană nici nu încercase măcar să o apere. 

Sunt mai multe oraşe cu acest nume, sau, mai curând, erau 
atunci mai multe Appolonii. Prima în Macedonia, înspre sud-vest 
de Salonic; astăzi se numeşte Polina; a doua în Tracia, la 
intrarea în golful pe care îl formează Pontul Euxin: astăzi se 
numeşte Sizeboli; a treia în Cirenaica, situată pe malul mării, la 
nord de Cyrene, căreia îi servea ca port: astăzi se numeşte 
Marza-Susa; a patra în insula Creta, pairia filosofului Diogene; se 
mai numea şi Eleutera; a cincea în Palestina, lângă Cesareea, şi 


care astăzi se numeşte Arzouf; în sfârşit, a şasea în Iliria, lângă 
vărsarea râului Aous, astăzi Vuissa. 

Cezar se afla în aceasta din urmă. 

Acolo aşteptase restul armatei, care nu mai venea. 

Oamenilor ca Cezar nu le place să aştepte. Mai întâi trimise 
mesageri la Brindisi cu ordin de a spune soldaţilor să se îmbarce 
imediat şi să nu cruţe vasele. 

— N-am nevoie de vase, spunea el, am nevoie de oameni. 

După câtva timp, văzând că soldaţii nu mai vin, se hotărî să-i 
caute chiar el. 

Atunci încercă una din acele acţiuni nebuneşti care i-au reuşit 
de atâtea ori în Galia. 

El trimise trei sclavi pe malul râului Aous, care se afla doar la 
vreo două mile depărtare, cu sarcină de a spune primului 
barcagiu pe care l-ar fi întâlnit că Cezar voia să trimită un 
mesager în ltalia şi că trebuie să-i asigure un loc acestui 
mesager în prima barcă gata de plecare spre Brindisi. Dacă n-ar 
fi găsit nicio barcă pregătită pentru Plecare, sclavii trebuiau să 
închirieze una şi să-l autorizeze pe patron ca, în afară de trimisul 
lui Cezar, să ia câţi pasageri ar fi vrut, căci cu cât erau mai mulţi 
pasageri, cu atât trimisul lui Cezar ar fi putut mai bine să treacă 
neobservat. 

După mai puţin de o oră, sclavii reveniră, anunţându-l pe 
Cezar că totul era pregătit pentru aceeaşi seară. 

Cezar îşi invită amicii la cină, aşa cum făcuse la Ravena, când 
se pregătea să plece la Roma; apoi, tot ca la Ravena, îi părăsi în 
timpul mesei, spunându-le să nu se îngrijească de el, pentru că 
avea să revină curând. 

Intrând în cort, se îmbrăcă în costum de sclav, se duse singur 
până la malul râului şi, recunoscând barca după indicaţiile date, 
îi spuse patronului: 

— Am sosit! Eu sunt mesagerul lui Cezar. 

Patronul îl primi în barcă, unde mai aşteptau şapte Sau opt 
pasageri. 

Cezar grăbi plecarea cât putu mai mult: era important să se 
profite de întunericul nopţii pentru a trece neobservat printre 
flota pompeiană. 

Graţie vâslelor şi curentului, totul merse bine cât timp s-a 
plutit pe râu în jos. Dar, pe măsură ce se apropiau de vărsare, 


valuri din ce în ce mai înalte năvăleau între cele două maluri ale 
râului, formând un fel de flux care împiedica barca să înainteze, 
sau nu-i îngăduia să înainteze decât cu foarte mare greutate. 

În sfârşit, veni un moment în care toate eforturile deveniră 
inutile: Un val sfărâmă cârma, iar patronul, îngrozit, porunci 
vâslaşilor să pornească în susul râului. 

Atunci, Cezar se ridică şi, desfăcându-şi haina, spuse cuvintele 
istorice: 

— Nu te teme, căci îl transporti pe Cezar şi norocul Lui! 

Această dezvăluire dădu curaj barcagiului şi vâslaşilor; 
reunindu-şi puterile, ei reuşiră să treacă barajul care se formase 
la gura fluviului. 

Dar, odată pe mare, fu imposibil să se mai poată stăpâni 
barca; minată de vânt şi de valuri, ea fu aruncată pe plajă. 

Între timp făcându-se ziuă, riscau să fie prinşi de inamic. 

— Oh! Noroc! Noroc! Murmură Cezar, mă părăseşti? 

Apoi porunci să se pună barca pe râu şi, cu ajutorul Vântului 
care o împingea spre interior şi a vâslelor care înfrânau 
curentul, în mai puţin de o jumătate de oră străbătu cele câteva 
mile care îl despărţeau de tabără. 

Înapoierea lui fu o adevărată sărbătoare. Se aflase de 
plecarea lui şi îl credeau pierdut. Unii îi lăudau curajul, alţii îi 
dezaprobau îndrăzneala. 

Soldaţii se adunară în grabă în jurul lui. Unul dintre ei fu 
împuternicit să vorbească în numele lor. 

— Cezar, spuse el, ce ţi-au făcut cei pe care îi numeai amicii 
tăi, că ţi-ai pierdut speranţa de a învinge împreună cu ei şi te 
duci să-i cauţi pe cei absenţi, îndemnat de o îngrijorare 
jignitoare? Este adevărat că suntem mai puţin numeroşi decât 
duşmanul; dar oare nu contai tu pe noi când trebuia să luptăm 
împotriva galilor? Cezar, armata ta îţi cere să-i redai încrederea 
pe care nu merită să o piardă. 

Ceea ce îl împiedica pe Antonius să iasă din Brindisi era 
vigilenţa lui Bibulus. 

Bibulus muri, iar comanda mării îi fu dată lui Libon. 

Antonius, aflând de această moarte, se hotărî să profite de 
tulburarea care trebuia să se fi produs în armata navală; şi în 
timp ce Gabinius făcea un ocol pe uscat, el atacă direct vasele 


care închideau portul Brindisi. Navele lui transportau douăzeci 
de mii de pedestraşi şi opt sute de cai. 

Linia care ţinea marea şi bloca portul fu sfărâmată în ciocnire. 
Antonius şi vasele sale trecură, însă flota lui Libon se regrupă şi 
porni în urmărirea lui. Din fericire, vântul de sud îl împinse pe 
duşman în fundul golfului. Este adevărat că acelaşi vânt 
îndrepta şi vasele lui Antonius spre stâncile de care nu aveau să 
întârzie să se sfărâme; ajunseseră atât de aproape încât 
Antonius şi oamenii săi se credeau pierduţi când, dintr-o dată, 
vântul îşi schimbă direcţia şi începu să bată dinspre sud spre 
nord-est. Antonius îşi orientă repede pânzele şi, plutind de-a 
lungul coastei, o văzu acoperită de sfărâmăturile flotei lui 
Pompei. 

Profitând de această ocazie, făcu numeroşi prizonieri, ocupă 
portul Lissus, vecin cu portul Dyrrachium, şi ajunse în tabăra lui 
Cezar cu un prestigiu dublu: acela de a-i fi adus puternice 
întărituri şi veşti bune. 

Până atunci, doar un miracol îl salvase pe Cezar. 

Pompei, care hotărâse să-l zdrobească prin orice mijloc, se 
îndreptă spre Appollonia, stăpânit de această Idee, însă, 
întâlnind în drum râul Apsus, trimise doi oameni să sondeze 
adâncimea vadului. 

Unul din soldaţii lui Cezar, care văzu cei doi soldaţi în apă, se 
aruncă în râu după ei, îi atacă şi-i ucise. 

Pompei se hotărî să arunce un pod peste apă. 

Podul fu construit; Cezar îi lăsă în pace, socotind că la un 
moment dat avea să-i atace pe cei care ar fi trecut. 

Dar nu fu nevoie să facă niciun efort: abia apucaseră să treacă 
podul vreo două sau trei sute de oameni, când podul se prăbuşi. 
Toţi cei care se aflară pe el căzură în apă şi se înecară; cei care 
apucaseră să treacă, fură ucişi până la cel din urmă de soldaţii 
lui Cezar. 

Pompei privi acest dublu eveniment ca un semn rău şi se 
retrase. 

LXII 

După sosirea lui Antonius şi a celor douăzeci de mii de 
oameni, Cezar se hotărî să înceapă ofensiva. 

Pompei se retrăsese la Asparagos, lângă Dyrrachium Cezar îl 
urmări, ocupă în trecere oraşul partenienilor, în care Pompei îşi 


instalase o garnizoană, iar a treia zi, găsindu-se faţă în faţă cu 
rivalul său, dădu bătălia... 

lată-ne ajunşi la ultima bătălie, la lupta supremă. Să ni se 
permită să ne oprim un moment în faţa evenimentelor asupra 
cărora lumea întreagă îşi îndreptase privirile, cu respiraţia 
întretăiată. 

Problema, redusă la termenii săi cei mai simpli, era 
următoarea: Avea să triumfe oare aristocrația cu ajutorul 
elevului lui Sylla? Sau va triumfa poporul cu ajutorul nepotului 
lui Marius? Italia va fi copleşită de proscripţiile lui Pompei? Roma 
va beneficia de clemenţa lui Cezar? 

Nu sunt un creator de teorii, nu sunt un căutător de aluzii; 
înţelege deci aşteptarea generală. 

Ochii lumii întregi erau aţintiţi asupra acestui punct din Epir. 
Galia, Spania, Africa, Egiptul, Siria, Asia, Grecia, în sfârşit, lumea 
întreagă, am spus-o, privea cu respiraţia tăiată. Orientul şi 
Occidentul, nordul şi sudul se întrebau: „Ce-o să se întâmple cu 
noi?” 

Occidentul, adică forţa viitorului, era pentru Cezar; Orientul, 
adică măreţia trecutului, era pentru Pompei nordul însă nu 
exista, după cum nu exista nici sudul. 

După cum spuneam, a treia zi, Cezar, găsindu-se în fata lui 
Pompe; îi oferi lupta. 

Speriat de cele două prevestiri de care am vorbit, Pompei 
rămase în tabără. 

Cezar aşteptă o parte din zi şi, văzând că Pompei refuza lupta, 
îşi retrase trupele în tabără. 

Apoi concepu alt plan. 

Pe poteci înguste, periculoase, asemeni celor pe care le 
urmase în Spania, el porni pe drumul spre Dyrrachium. Intenţia 
lui era de a-l izola pe Pompei de acea localitate, adică de a-i tăia 
aprovizionarea cu alimente şi muniții. 

Văzându-l că face un ocol atât de mare, Pompei a crezut, aşa 
cum crezuse şi Afranius şi Petreius pe malul râului Segre, că din 
lipsă de alimente Cezar se retrage. El trimise cercetaşi pe 
urmele lui şi aşteptă. 

Cercetaşii se întoarseră în cursul nopţii, spunând că Cezar nu 
bătea în retragere, ci că, făcând acest mare ocol, venea să se 
plaseze între Pompei şi Dyrrachium. 


Pompei ordonă să se ridice tabăra chiar atunci şi se îndreptă 
spre oraş, pe drumul cel mai scurt. 

Cezar, care presimţise această manevră, mergea pe jos în 
fruntea soldaţilor, încurajându-i, trecând obstacolele cel dintâi, 
neacordând decât popasuri scurte, grăbind plecarea şi explicând 
importanţa unei mişcări rapide. 

A treia zi, când se crăpă de ziuă, se văzură în acelaşi timp şi 
zidurile cetăţii Dyrrachium şi soldaţii lui Pompei; numai că el 
avea asupra lor un avans de o oră. Ceea ce li se întâmplase în 
Spania lui Afranius şi Petreius. 

Dându-şi seama că Cezar era prevenit, Pompei îşi instală 
tabăra pe o stâncă dominând marea şi la adăpostul căreia se 
afla un fel de port în care îşi strânse vasele: cu ele se 
aproviziona cu alimente din Asia şi din alte puncte supuse de el 
în Orient. 

Dimpotrivă, Cezar era izolat şi redus numai la resursele locale. 
El nu putea aduce alimente din Orient, care nu-i aparţinea, şi nu 
putea aduce nici din Occident, de care era separat de cele cinci 
sute de corăbii ale lui Pompei. El trimise curieri ca să cumpere 
din Epir, impuse toate oraşele la dări în natură şi trimise după 
grâu la Lissus, în oraşul partenienilor, şi în toate cetăţile şi 
castelele din apropiere. 

Dar se găsea într-o ţară de munte, puţin propice pentru 
agricultură: grâul lipsea pretutindeni. Dealtfel, Pompei, 
observând totul ca un vultur, de la înălţimea stâncii pe care se 
afla, şi fiind mai bine înzestrat cu cavalerie decât Cezar, vedea 
de departe apropiindu-se convoaiele, arunca asupra lor 
cavaleria lui uşoară şi le prăda. 

Cezar se hotări să asedieze în acelaşi timp şi Dyrrachium şi pe 
Pompei, adică şi oraşul, şi armata. 

Era un plan gigantic care, pentru oricine altul în afară de 
Cezar şi pentru orice alţi soldaţi în afară de soldaţii lui Cezar, ar 
fi părut un vis. 

Dacă ar fi reuşit, ce-ar fi gândit lumea despre această noutate 
care se va răspândi despre el? 

Pompei refuză lupta şi Cezar îl asediază! 

In opt zile, el construi douăsprezece forturi pe creasta 
munţilor al căror vârf era ocupat de Pompei. El legă aceste 


forturi între ele prin şanţuri şi linii de comunicaţie; erau asemeni 
circumvalaţiunilor pe care le trasase în Galia. 

Pentru că Pompei nu voia nici să părăsească coasta, nici să se 
îndepărteze de Dyrrachium, după cum nu putea nici să 
împiedice lucrările lui Cezar decât atacându-l, ceea ce nu era 
dispus să facă, nu-i mai rămânea decât să ocupe cât mai mult 
pământ, ca să disloce, depărtându-le, trupele lui Cezar. Aşa 
ceva îi era uşor, având de două ori mai mulţi oameni decât 
adversarul său. 

Aşa fiind, Pompei construi şi el douăzeci şi patru de forturi, 
care formau un circuit pe o lungime de aproape patru leghe. 

In interiorul acestor patru leghe, el păştea caii ca într-un parc, 
în timp ce flota îl aproviziona din belşug cu grâu, carne şi vin. 

Cezar trasă o linie de şase leghe lungime şi construi treizeci şi 
şase de forturi! 

Cum este de la sine înţeles, Pompei nu-l lăsa pe Cezar să-şi 
continue liniştit această muncă. 

De cum îl vedea că ocupă vreo nouă înălţime. Pompei trimitea 
împotriva lui Cezar luptători cu praştia sau arcaşi, dar soldaţii lui 
Cezar, în cea mai mare parte gali, spanioli sau germani, erau 
ingenioşi ca nişte francezi moderni. Lucrătorii îşi făcuseră căşti 
din pâslă, din piele sau din pânză tighelită, care amortizau 
loviturile. 

Era un spectacol ciudat să vezi această armată lipsită de toate 
şi numărând doar patruzeci de mii de oameni, asediind o armată 
de peste optzeci de mii de oameni, care dispunea de toate din 
abundență. 

Stomacurile din nord şi din apus, şi de unde ar fi, au totuşi 
nevoie de hrană; însă, susţinute de Cezar, nu se plâng şi 
mănâncă orz, legume, ba chiar şi iarbă în loc de pâine. Şi cum la 
un moment dat ajunse să lipsească şi orzul, şi legumele, cei 
care fuseseră în Sardinia, cu Valerius, descoperiră o rădăcină 
care, înmuiată în lapte, dădea un fel de pâine, şi cu toate că nu 
aveau prea multă nici din aceasta, soldaţii lui Cezar aruncau 
acest fel de pâine peste întăriturile lui Pompei, pentru a le arăta 
acestora cu ce ştiau să se hrănească duşmanii lor. 

Apoi, strigau de la un fort la altul: 


— Ah! În sfârşit te avem în mână, Pompei! Şi acum, când eşti 
în mâinile noastre, mai degrabă mâncăm coajă de copac decât 
să-ţi dăm drumul! 

Pompei poruncise să se ascundă pâinea pe care o aruncau 
soldaţii lui Cezar, pentru ca tinerimea spilcuită din Roma, care îI 
urmase, să nu vadă cu ce fel de barbari avea de-a face şi cu ce 
animale sălbatice va trebui să lupte într-o zi. 

Cato şi Cicero se aflau în Dyrrachium şi vedeau de acolo totul. 

Cicero, cu felul lui batjocoritor, nu lăsa să treacă nicio zi fără 
să-l împroaşte pe Pompei cu vreunul din acele cuvinte 
biciuitoare pe care ştia să le spună. Se găseşte în Plutarh lista 
acestor glume, greu de înţeles pentru noi. 

In schimb, lui Cato, care sub cinismul său ascundea un om 
cumsecade şi care nu avea o fire potrivită pentru un război civil, 
nu-i plăcea să glumească în asemenea momente nenorocite. El 
decretă că niciun oraş nu va fi prădat, chiar dacă ar fi fost 
cucerit prin asalt; că niciun soldat roman nu va fi ucis după 
încetarea luptei. 

Şi aşteptă, cu această speranţă. 

Bietul Cato! De ce n-avea el spiritul lui Cicero! Ar fi avut mai 
puţină inimă. 

LXIII 

Să vedem ce se petrece la Roma. 

Impiedicându-i pe debitori să fie declaraţi complet faliţi, Cezar 
nu mulţumise toată lumea. Vă daţi bine seama că întreaga 
armată — asta am uitat să v-o spun — care, la gestul pe care ÎI 
făcuse Cezar întinzând mâna pe care purta inelul şi răsfirând 
cele cinci degete, crezuse că i se promite fiecărui om cinci mii 
de sesterţi şi inelul De cavaler; vă daţi seama, zic, că armata 
aceasta trecea prin momente de nemulţumire: aţi văzut că o 
legiune se revoltase la Piacenza şi o alta pe Via Appia. 

Or, singurul dar pe care îl primise armata fusese două mii de 
sesterţi pentru fiecare om. 

Insă, odată ajuns în fata duşmanului, armata nu se mai 
plângea; mânca iarbă în loc de pâine, se pregătea să mănânce 
scoarță de copac şi lapte şi lupta. 

Cei care se plângeau erau cei din şleahta lui Catilina şi a lui 
Clodius; erau debitorii insolvabili care se refugiaseră în tabăra 
lui Cezar ca să fugă de condamnare şi să aştepte tabulae novae. 


Vreţi să ştiţi ce speria Roma? 

— Şi observați că dau date precise, ca să nu se creadă că fac 
numai aluzii; vai! Toate revoluțiile seamănă între ele, fie că au 
loc cu cincizeci de ani înaintea erei noastre, sau cu o mie opt 
sute de ani după aceea: aceleaşi interese nasc aceiaşi oameni 
şi, fie că se cheamă Rullus sau Babeuf, este vorba de aceeaşi 
teorie. Vreţi, aşadar, să ştiţi ce speria Roma în vremea când 
Cezar era stăpânul ei? Citiţi-l pe scriitorul din Amiterne, omul 
care, surprins în conversaţie criminală, cum spun englezii, cu 
Fausta, soţia lui Milo, se aruncă de necaz în partidul democratic 
al lui Clodius; el unul din principalii agenţi ai tulburărilor care au 
dus la moartea şefului său; el, care a fost exclus din Senat de 
cenzor din cauza imoralităţii; el, care a fost corespondentul şi 
persoana de încredere a lui Cezar la Roma; el, care a venit în 
tabăra acestuia după Antonius, Curion şi Cassius; el, care, mai 
târziu, după moartea lui Juba, numit proconsulul Numidiei, se va 
înapoia atât de bogat, încât se va face moralist şi istoric în 
frumoasa lui vilă înconjurată de grădini imense, de pe Quirinal. 
Citiţi-l pe Salustiu! 

Lucrările sale au fost: 1. Marea sa Istorie, în cinci cărţi, 
cuprinzând toate evenimentele petrecute la Roma de la moartea 
lui Sylla până la Conspirația lui Catilina; ea s-a pierdut şi nu 
cunoaştem din ea decât câteva fragmente: 2. Războiul lui 
Catilina; 3. Războiul lui Jugurta; 4. Două Scrisori politice 
adresate lui Cezar; una scrisă în ajunul intrării acestuia în Roma, 
la înapoierea din Africa; alta, după bătălia de la Pharsalus. 

Citiţi ce-i scrie lui Cezar: „Oameni pângăriţi de depravare şi de 
crime, care te credeau gata să le dai Republica pe mâna lor, au 
venit în masă în tabăra ta, amenințând cu jaful pe cetăţenii 
Nevinovaţi, dar nu numai cu jaful, ci şi cu moartea, şi odată cu 
moartea, cu tot ce se poate aştepta de la nişte oameni corupți. 
Dar când au văzut că tu nu-i scuteşti de plata datoriilor, că nu le 
dai pe mână cetăţenii ca pe nişte duşmani, au părăsit totul; doar 
puţini dintre ei s-au considerat mai în siguranţă în tabăra ta 
decât în Roma, atât de mult se temeau de creditori! Dar este de 
necrezut, cât de mulţi şi ce oameni au abandonat cauza ta 
pentru a trece de partea lui Pompei, şi au ales tabăra acestuia 
ca un azil inviolabil pentru debitori”. 


Unul din aceşti oameni de care vorbeşte Salustiu era pretorul 
Coelius, al cărui nume parcă l-am mai pomenit. El conta foarte 
mult pe tabulae novae. In fapt, un om de spirit — oamenii de 
spirit au adesea multe datorii — acela care, certăreţ înverşunat, 
îi spunea odată unui client al său prea servil, cu care mânca 
împreună, şi care era întotdeauna de părerea lui: 

— Hai, spune măcar o dată nu, ca să fiu cel puţin o dată de 
altă părere! 

Or, după plecarea lui Cezar în Grecia, Coelius îşi dădu seama 
că partida lui Cezar era partida cămătarilor, în aprilie 705, el îi 
scria lui Cicero: „în numele tuturor celor care îţi sunt dragi, în 
numele copiilor tăi, te conjur, dragă Cicero, să nu te pierzi şi să 
te compromiţi prin vreo faptă necugetată. Nu ţi-am spus nimic 
întâmplător, nu te-am sfătuit niciodată în mod superficial, 
martori îmi sunt zeii şi oamenii. Jur pe prietenia noastră! 

Dacă ai vreo oarecare afecţiune pentru mine, pentru băiatul 
tău, pentru familia ta; dacă nu vrei să ne distrugi ultimele 
noastre speranţe, dacă cuvântul meu şi al excelentului tău 
ginere au vreo trecere la tine, dacă nu vrei să ne tulburi vieţile, 
te implor, nu mă pune în situaţia de a uri şi a repudia un partid 
al cărui triumf trebuia să ne salveze; sau dacă urmezi partida 
proteonică, să fac promisiuni împotriva propriei tale persoane, 
gândeşte-te că ai întârziat prea mult să te pronunţi, pentru a nu 
apare suspect. Să înfrunţi, când e victorios, pe omul care te-a 
menajat atunci când situaţia ta era şovăitoare; să te uneşti în 
fuga lor cu cei a căror poziţie n-ai susţinut-o, înseamnă să 
procedezi în mod necugetat. Ai grijă, voind prea mult să faci 
parte din partida celor buni, să nu ajungi să nu mai faci parte 
din ea! Aşteaptă măcar evenimentele din Spania: Spania e a 
noastră de cum o pune Cezar Piciorul acolo, ţi-o spun eu; şi dacă 
ei pierd Spania, spune-mi, te rog, ce le mai rămâne?” 

Şi Coelius se duce în Spania, luptă pentru Cezar şi se întoarce 
la Roma împreună cu Cezar, şi contează pe tabulae novae pe 
care le va institui Cezar: dar nici pomeneală! Ceelius este înşelat 
în aşteptările sale. In loc de a autoriza falimentul total, Cezar nu 
autoriză decât un faliment modest, de douăzeci şi cinci la sută. 

Dar nu pe aşa ceva contase Coelius. 

De aceea, un an mai târziu, în martie 706, îi scrie lui Cicero: 
„Oh! Dragul meu Cicero, de ce n-am venit şi eu cu voi la 


Formies în loc să mă fi dus în Spania, cu Cezar! De ce n-am 
mers şi eu la Pompei, împreună cu voi! 

De-ar fi fost şi Curion din partida asta, ca Appius Claudius; 
Curion, a cărui prietenie m-a antrenat în această cauză 
detestabilă. Da, îmi dau seama, pe de o parte afecțiunea, pe de 
altă parte ura m-au făcut să-mi pierd capul. Nu că m-aş îndoi de 
justeţea cauzei noastre, dar mai bine mort decât să ai a face cu 
oamenii aceştia Dacă nu ne-am teme de represalii din partea 
voastră, de mult n-am mai fi fost aici. 

La Roma, în afară de câţiva cămătari, totul este de-al lui 
Pompei, şi oamenii, şi ordinele. Am atras de partea voastră până 
şi calicimea care ne era atât de devotată, şi chiar şi ceea ce se 
numeşte poporul. Aveţi răbdare, am să vă fac să fiţi victorioşi 
chiar împotriva voastră: vreau să fiu un al doilea Cato. Dormiţi, 
de nu vă daţi seama, cât ne expunem, cât de slabi suntem? In 
momentul de faţă nu sunt animat de niciun interes; dar de felul 
meu sunt răzbunător dacă sunt tratat cu ticăloşie. 

Voi, acolo, ce faceţi? Vreţi să daţi lupta? Aveţi grijă, este cel 
mai puternic dintre duşmanii voştri. Nu cunosc trupele voastre, 
dar ale lui Cezar ştiu să se bată şi nu se tem nici de frig, nici de 
foame. Adio!” 

Vă spuneam că acest Coelius era un om deştept. După ce 
prezisese că Cezar avea să cucerească Spania, iată-l prevestind 
că Cezar îl va bate pe Pompei; — ceea ce nu-l împiedică să-i 
declare război lui Cezar, atât era de răzbunător. 

Deodată se află în tabăra lui Cezar că amicul Coelius îşi face 
de cap la Roma. 

Mai întâi pune să i se aşeze scaunul său alături de Scaunul 
celuilalt pretor, Caius Trebonius, care avea misiunea să facă 
dreptate cetăţenilor; apoi anunţă că va primi plângerile 
debitorilor împotriva hotărârilor date de arbitri şi a ordonanţelor 
lui Cezar. 

Nimeni nu se prezintă să se plângă. 

Atunci, Coelius propune un edict prin care să se permită 
debitorilor să-şi achite datoriile în şase rate, fără dobândă. 

Dar consulul Servilius Isauricus, pe care Cezar l-a lăsat în 
urma lui la Roma, se opune la această măsură. 

Ce face Coelius? Renunţă la primul său edict şi proclamă alte 
două, în speranţa de a provoca o rebeliune. 


Nimic: poporul nu mişcă. 

Şi totuşi, lui Coelius îi trebuie o răscoală, iată ce inventează: 
cât timp va dura războiul, chiriaşii nu vor fi obligaţi să plătească 
chirie. 

Ah! Pentru asta, chiriaşii strigă vivat; lumea se adună în 
Forum; se produce o emoție, cum se spunea pe atunci. 

În timpul acestei emoţii, Trebonius este dat jos de pe scaunul 
său de judecată şi, căzând pe scări, îşi sparge capul. 

Consulul intervine; îşi face raportul, iar Coelius este dat afară 
din Senat. 

Coelius vrea să se adreseze poporului şi se urcă la tribună; 
lictorii îl dau jos. 

Coelius strigă sus şi tare că se va duce la Cezar să i se plângă, 
dar, în ascuns, trimite o ştafetă la Milo, cerându-i să facă o 
diversiune în Italia cu nemulţumiţii pe care îi va putea aduna. 

— Vă amintiţi de Milo, este exilat la Marsilia şi mănâncă 
rândunici de mare! 

Milo strânge vreo sută de oameni şi intră în Italia. 

Coelius, însoţit de câţiva gladiatori care îi mai rămân de la 
jocurile sale, se întâlneşte cu el şi iată-i pe amândoi bătând 
drumurile de ţară şi anunțând că acţionează în numele lui 
Pompei şi că posedă în acest sens scrisori pe care le-a adus 
Bibulus. Notaţi că Bibulus murise, dar ei nu ştiau. 

Amândoi anunţă anularea datoriilor; nimeni nu se mişcă. 

Milo eliberează câţiva sclavi şi cu ei asediază un oraş din 
Calabria. 

Este ucis de o piatră aruncată în el, peste zidul oraşului, de 
pretorul Quintus Pedius, care se închisese acolo cu o legiune. 

Coelius asedie Thurium. Acolo, în timp ce incită nişte călăreţi 
spanioli şi gali, cărora le oferă bani ca să părăsească partida lui 
Cezar şi să treacă de partea lui Pompei, unul dintre călăreţi, 
care, fără îndoială, nu-l găseşte destul de elocvent sau i se pare 
că e prea prolix, îşi înfige spada în el. 

Aşa sfârşesc Milo şi Coelius, şi odată cu ei şi răzmeriţa Lor. 

LXIV 

Aşadar, Cezar şi cei patruzeci de mii de oameni ai lui asediau 
pe Pompei şi cei o sută de mii de soldaţi ai acestuia. 

Pompei se hotări să facă o dublă ieşire: una din tabăra sa, una 
din Dyrrachium. 


Prin aceste două ieşiri, Pompei urmărea să ocupe un munte 
situat dincolo de puterea de bătaie a săgeţilor soldaţilor lui 
Cezar şi să-şi stabilească acolo o parte din trupe. 

El atacă pe cezarieni prin trei puncte, iar garnizoana din 
Dyrrachium face la fel. 

Se luptă deci în şase puncte deodată. 

Pompei fu respins peste tot. 

El pierdu două mii de oameni, un mare număr de voluntari şi 
de căpitani, printre care Valerius Flarrus, fiul lui Lucius Valerius, 
care fusese pretor în Asia. 

Cezar pierdu doar douăzeci de oameni şi captură şase 
stindarde. 

Patru centurioni, apărând un fort asupra căruia se năpustiseră 
soldaţii lui Pompei, îşi pierdură câte un ochi şi, cea ce va da o 
idee despre violenţa atacului, raportară că numai în fort 
găsiseră treizeci de mii de săgeți. Numai scutul centurionului 
Scaeva fusese străpuns de două sute treizeci de săgeți. 

— Am povestit cum acest viteaz, deşi cu ochiul scos, ucisese 
doi soldaţi ai lui Pompei, prefăcându-se că se predă. 

— Un oarecare Minutius primise în scutul său o sută douăzeci 
de săgeți, iar corpul îi fusese străbătut în şase locuri. 

Pe cel de al doilea îl cinsti şi-l recompensă în alt fel, dar aşa 
încât să fie pe deplin satisfăcut, căci se vindecă de toate cele 
două răni pe care le primise. 

Ceilalţi primiră plată dublă şi raţie dublă, între timp, Scipio 
sosi din Asia. Cezar, care nu scăpa niciun prilej ca să încerce o 
înţelegere, îl trimise la el pe Appius Claudius, amicul său. 

Se ştie că Scipio era socrul lui Pompei şi avea o mare influenţă 
asupra ginerelui său. 

Din nefericire, alături de Scipio se găsea faimosul Favorinus, 
acela care îl imita pe Cato şi oferea morcovi, napi şi castraveți în 
timpul jocurilor pe care le dădea. El îl împiedică pe Scipio să-l 
asculte pe Claudius. 

Însă, situaţia lui Pompei se înrăutăţise: apa pentru oameni 
lipsea, lipseau şi furajele pentru animale. Întrucât Cezar deviase 
toate cursurile de apă, oamenii nu mai aveau decât o jumătate 
din raţia de apă. Caii şi animalele de povară nu primeau decât 
frunze şi rădăcini de trestie tocate. Curând, animalele de povară 


fură lipsite şi de această hrană, aşa proastă cum era, ca să fie 
păstrată numai pentru cai. 

Catârii şi măgarii muriră; mirosul cadavrelor dădu naştere în 
tabără unui fel de epidemie. 

Se aduseră furaje pe mare, dar nu se putea procura decât orz 
în loc de ovăz, iar caii, fiind aproape toţi din Grecia şi din Pont, 
nu erau obişnuiţi cu o astfel de hrană În cele din urmă, Pompei, 
ruşinat, se hotări să încerce o ieşire Întâmplarea îl favoriză. 

In tabăra lui Cezar se aflau doi cavaleri alobrogi, fiii unui şef 
pe nume Albucile; amândoi erau viteji, amândoi luptând bine în 
războaiele cu galii, obţinuseră ca recompensă primele grade; în 
plus, prin protecţia lui Cezar, ei fuseseră primiţi în Senat înainte 
de vârstă cerută de lege. 

Cezar îi stima mult şi le dăduse pământuri luate de la duşman. 
Dar toate acestea nu le ajungeau. Având comanda călăreţilor 
din ţara lor, ei reţinuseră solda acestora, spunând că nu le-o 
dăduse Cezar Soldaţii se plânseră lui Cezar Cezar îi chestiona şi 
află nu numai că cei doi gali nu le plăteau oamenilor soldele 
cuvenite din banii pe care îi primeau, dar mai şi exagerau 
situaţia oamenilor pe care îi comandau şi, de un an, raportau că 
au dat două sute de oameni şi două sute de cai, care în realitate 
nu existaseră niciodată. 

Cezar consideră că nu era momentul potrivit ca să facă 
scandal, dar îi chemă pe amândoi la el, îi mustră în particular, le 
reproşa această delapidare, spunându-le că toţi se puteau 
încrede în generozitatea lui Cezar, şi ei mai mult ca oricare alţii, 
pentru că el le făcuse dovada acestei generozităţi. 

Observațiile acestea îi jigniră. Ei se întoarseră la cortul lor, se 
sfătuiră şi hotărâră să schimbe partida şi să treacă de partea lui 
Pompei. 

În plus, pentru a fi mai bine primiţi de acesta, hotărâră să-l 
ucidă pe Volusius, generalul comandant al cavaleriei. 

Insă, fie că nu se ivi niciun prilej favorabil, fie că întâmpinară 
prea multe greutăţi, ei se mulţumiră să împrumute de la 
prietenii lor cât mai mulţi bani, ca şi cum ar fi voit să plătească 
soldaţilor ceea ce le reţinuseră în mod necuvenit; cu banii 
aceştia cumpărară cai, de care Pompei ducea lipsă în tabără, şi 
trecură la duşman cu toţi cei care consimţiseră să-i urmeze, 
adică vreo sută de oameni. 


Pompei nu era obişnuit cu asemenea dezertări. Aşa că le făcu 
o primire sărbătorească şi-i plimbă prin toată tabăra. 

Apoi, seara, îi chemă în cortul său, află de la ei punctele 
puternice şi slabe ale taberei lui Cezar şi notă distanţele la care 
se găseau corpurile de gardă unele de altele. 

Bine informat, fixă surpriza pentru a doua zi. 

La venirea nopţii, el dădu ordin să se îmbarce mulţi arcaşi şi 
infanterie uşoară, cu fascine ca să umple șanțurile, apoi scoase 
din tabără şaizeci de cohorte şi le îndreptă, de-a lungul mării, 
spre locurile unde tabăra lui Cezar se găsea mai aproape de 
țărm şi mai departe de comandamentul taberei. 

Punctul pe care Pompei se hotări să-l atace era apărat de 
chestorul Lentulus Marcellius şi de legiunea a doua. 

Lentulus Marcellius era bolnav, iar Fulvius Postumus îi fusese 
dat ca să-l susţină, şi, la nevoie, să-l înlocuiască. 

În părţile acestea se găseau două linii de apărare ale taberei 
lui Cezar: una în faţa inamicului, al cărei şanţ avea o adâncime 
de cincisprezece picioare şi un meterez de zece picioare 
înălţime; cealaltă, la o distanţă de o sută de paşi, era nu numai 
mult mai mică, dar într-un loc şi neterminată. 

Pompei cunoştea acum toate aceste amănunte. 

El îşi concentră toate forţele asupra acestui punct. 

Legiunea a noua fu atacată în zori. 

La aflarea veştii despre acest atac, Marcellius trimise 
întărituri; dar întăriturile erau prea slabe şi veneau prea târziu. 

Apoi, chiar şi cei viteji au momentele lor de panică. Ca să nu 
fie dezonoraţi din cauza acestei panici, romanii o puneau pe 
seama unui zeu. 

Toţi fugiră. 

Portstindardul principal fu rănit de moarte, dar înainte de a 
muri mai avu puterea să predea stindardul unui călăreț. 

— lată, spuse el, să-i dovedeşti lui Cezar că nu l-am predat 
decât când am fost gata să mor, dar şi atunci numai unui 
roman. 

Din fericire, Antonius se apropie în grabă cu două cohorte. 

Însă măcelul cel mare se săvârşise. 

Prevenit prin fumul care se ridica din forturi, semn convenit 
pentru cazurile de surprindere, Cezar alergă la rândul său. 

Dar nici Antonius, nici Cezar nu reuşiră să-i adune pe fugari. 


Cezar fusese gata să-şi piardă viaţa. 

El voise să pornească din nou împotriva duşmanului; soldatul 
ridică spada ca să-l lovească pe Cezar. 

Din fericire, scutierul lui Cezar văzu pericolul şi, cu o lovitură 
de spadă, despică umărul soldatului. 

Cezar credea totul pierdut şi totul ar fi fost într-adevăr pierdut, 
dacă Pompei nu s-ar fi îndoit de succesul său şi n-ar fi lăsat timp 
cezarienilor să-şi reunească eforturile. 

Soldaţii lui Pompei se retraseră în ordine, dar ca să treacă 
peste şanţuri nu mai avură nevoie de pod; şanţurile erau pline 
cu morţi. 

Cezar avu două mii de morţi şi vreo patru sau cinci sute de 
oameni fură făcuţi prizonieri. 

Seara, le spuse amicilor săi: 

— Victoria ar fi fost astăzi de partea pompeienilor dacă 
Pompei ar fi ştiut să învingă! 

LXV 

Cezar petrecu o noapte îngrozitoare, asemeni cu noaptea pe 
care trebuia să o fi petrecut Napoleon după prăbuşirea podului 
de la Lobau. Amândoi, încrezători în noroc, făcuseră aproape 
aceeaşi greşeală. 

Cezar îşi reproşa că venise să dea piept cu Pompei pe o 
coastă aridă, unde soldaţii mureau de foame, pe când el nu 
avea nicio şansă să  înfometeze armata lui Pompei, 
aprovizionată de flotă. 

Ar fi putut muta războiul în Tessalia sau în Macedonia, ţări 
fertile, unde stomacurile germanilor şi galilor ar fi găsit din plin 
cu ce să se hrănească; nu făcuse aşa. 

Dar, poate că ar mai fi fost încă timp. Scipio fusese trimis în 
Macedonia cu două legiuni. Dacă Cezar s-ar fi făcut că-l 
urmează, mai mult ca sigur că Pompei, mai îndrăgostit ca 
niciodată de Cornelia, soţia sa, nu l-ar fi lăsat pe Cezar să-i ucidă 
socrul şi cele două legiuni ale sale. Dacă, dimpotrivă, şi contrar 
aşteptărilor lui Cezar, Pompei ar fi traversat marea şi s-ar fi 
înapoiat în Italia, Cezar s-ar fi întors prin Iliria şi ar fi venit să-i 
ofere lupta sub zidurile Romei. 

El începu, deci, să se îngrijească de tratarea răniților, a 
bolnavilor, apoi porunci ca răniții, bolnavii şi bagajele să plece în 


timpul nopţii, sub apărarea unei legiuni cu ordin de a nu se opri 
decât în Appollonia. 

Grosul armatei nu trebuia să se pună în marş decât pe la ora 
trei dimineaţă. 

Dar, când armata află de plecare şi de faptul că Cezar luase 
această hotărâre pentru că ea nu luptase bine, fu un adevărat 
doliu în rândul soldaţilor. Legiunea a noua care, cuprinsă de 
frică, cedase cu atâta uşurinţă, se prezentă cu tot efectivul în 
faţa cortului lui Cezar şi ceru să fie pedepsită. 

Cezar aplică vreo câteva pedepse uşoare şi-i consolă pe 
soldaţi. 

— Altădată veţi lupta mai vitejeşte, le spuse el, dar trebuie să 
las timp fricii voastre să se liniştească. 

Soldaţii insistară să-şi ia revanşa imediat; Cezar refuză cu 
hotărâre şi reînnoi ordinul de plecare la ora trei dimineaţa. 

Se îndrepta spre vechea tabără din Appollonia. 

Ordinul fu executat aşa cum fusese dat. 

Cezar plecă ultimul, împreună cu două legiuni, cu trompetele 
în frunte. 

— A pleca fără zgomot nu era o batere în retragere, ci o fugă. 

La  revărsatul zorilor, Pompei lansă cavaleria asupra 
ariergardei lui Cezar. 

În tabăra lui Pompei fu o mare sărbătoare. Degeaba pusese 
Cezar să sune trompetele. Cezar nu bătea în retragere, ci fugea; 
era învins. 

Se făcură cinci sute de prizonieri: în ciuda legii pe care o 
iniţiase Cato şi care spunea că niciun soldat roman nu putea fi 
ucis în afara câmpului de bătaie, Labienus, care jurase că nu va 
pune armele jos decât după ce va fi învins pe fostul său general, 
Labienus obţinu dreptul de a dispune de ei. Pompei se făcu că 
crede că avea să li se acorde graţie şi i-i predă. 

— Eh, bine, bătrânii mei tovarăşi, le spuse Labienus, de când 
ne-am despărţit, ne-am luat obiceiul să fugim? 

Şi-i ucise de la primul până la ultimul. După cum prevăzuse 
Cezar, Pompei porni în urmărirea sa. 

Mulţi îl sfătuiră pe Pompei să treacă în Italia, să reia Spania şi 
să reintre astfel în stăpânirea celor mai frumoase provincii ale 
imperiului, dar cum? Să-l abandoneze pe Scipio, să părăsească 
Orientul în mâinile barbarilor, să ruineze cavalerii romani, să-i 


lase lui Cezar Siria, Grecia şi Asia, nu, aşa ceva nu era cu 
putinţă! 

Dealtfel, oare Cezar nu fugea? N-ar fi fost mai bine să-l ajungă 
şi să termine războiul printr-o acţiune generală? 

Pompei scrise regilor, generalilor şi maselor ca şi cum ar fi fost 
de pe acum învingător. Cornelia, soţia sa, era la Mytilene cu 
copilul; el îi trimise curieri cu scrisori în care o anunţa că 
războiul luase sfârşit, sau aproape. 

În ceea ce-i privea pe oamenii lui Pompei, încrederea lor era 
ciudată. Ei îşi împărțeau de pe acum moştenirea lui Cezar; mai 
ales marele pontificat, pe care avea să-l lase vacant, suscita 
multe ambiţii. Cine avea să fie mare pontifice în locul său? 
Lentulus Spinter şi Domitius Ahenobarbus aveau drepturi 
serioase, dar Scipio era socrul lui Pompei. 

În aşteptare, şi pentru a nu pierde timp, unii îşi trimiseseră la 
Roma oamenii sau intendenţii ca să le reţină locuinţe în 
apropiere de Forum, din pragul cărora — ca să Spunem aşa — 
să fi putut trage sforile pentru funcţiile pe care contau să le 
solicite. 

Se făcea în tabăra lui Pompei ceea ce se făcu, optsprezece 
secole mai târziu, la Koblenz. 

Domitius avea în buzunar o lege cu privire la suspecți şi un 
proiect de tribunal revoluţionar. 

— Întocmiţi listele de proscrişi, spunea Cicero: va fi un lucru 
făcut. 

— Liste de proscrişi, răspundeau ceilalţi emigraţi, la ce bun? 
Bun pentru Sylla, să-şi piardă timpul cu întocmirea listelor; noi 
nu vom proscrie pe cap, ci în masă. 

Însă Pompei nu era prea grăbit să ajungă la o bătălie decisivă. 

Ştia cu cine avea a face şi cunoştea de mult timp pe aceşti 
oameni neînvinşi sub arme şi obişnuiţi să învingă împreună; 
numai că acum mai îmbătrâniseră şi ar fi putut fi distruşi doar 
cu timpul şi prin oboseală. De ce să-şi compromită recruţii, 
lansându-i împotriva acestor veterani? 

Dar Pompei nu era stăpân să facă ce vrea. 

În armata lui se găseau încă atâţia oameni iluştri, atâţia 
oameni de renume, atâţia oameni de rang, încât toţi erau 
stăpâni, afară de Pompei. 


Numai Cato era de aceeaşi părere cu el. El voia să 
temporizeze şi să obţină totul prin oboseală şi negocieri. Avea în 
permanenţă în faţa ochilor cele două mii de cadavre de la 
Dyrrachium şi cei cinci sute de prizonieri ucişi de Labienus. 

În ziua aceea, se retrăsese în oraş plângând şi-şi acoperise 
capul cu toga, în semn de doliu. 

Cicero ironiza mai mult ca oricând, încât de multe ori Pompei 
dorea ca acest zeflemist necruţător să fi trecut în tabăra lui 
Cezar. 

Este adevărat că şi alţii îl secondau pe Cicero cum puteau mai 
bine; când îl vedeau pe Pompei urmându-l pe Cezar pas cu pas, 
din Epir în Iliria, îi reproşau că voia să-şi eternizeze poziţia de 
dictator. 

— Îi place, spuneau nemulţumiţi, să vadă în jurul lui, când se 
scoală dimineaţa, o curte de regi şi de senatori! 

Domitius Ahenobarbus nu-l numea decât Agamemnon, adică 
regele regilor. 

— Prieteni, spunea Favonius, nu mai ajungem noi să mâncăm 
anul acesta smochine de Tusculum. 

Afranius, care pierduse Spania şi fusese acuzat că O vânduse, 
îl numea pe Pompei marele traficant de provincii. 

— Să scăpăm întâi de Cezar, spuneau cavalerii, şi pe urmă 
scăpăm noi şi de Pompei. 

Acestuia îi era atât de teamă ca nu cumva, după învingerea lui 
Cezar, Cato să se ridice şi să-i ceară să predea comanda, pe 
care nu i-o dăduse vreo comisie importantă, încât, mergând în 
urmărirea lui Cezar, îl lăsă pe acesta la Dyrrachium. 

Cato ajunse astfel un simplu păzitor de bagaje. 

Insă, în cele din urmă, efectul ironiilor şi a ocărilor împotriva 
lui Pompei ajunse atât de puternic, încât el se hotări să-l atace 
pe Cezar de îndată ce acesta s-ar fi oprit. 

Şi Cezar se opri în câmpia de la Pharsalus. 

LXVI 

Acolo avea să se hotărască soarta lumii. 

Primele zile ale retragerii au fost pentru Cezar zile de 
îngrozitoare frământări. 

Vestea înfrângerii sale se răspândise şi îl expunea dispreţului 
general: i se refuzau alimentele şi furajele. Situaţia aceasta dură 
până se ocupă oraşul Gomphes din Tessalia. 


De atunci, dădu peste belşug în aşa măsură, că soldaţii săi, 
care de cinci luni aproape că mureau de foame, organizară, 
datorită amforelor numeroase găsite în pivnițe, o bacanală care 
dură trei zile. 

După cum am spus, odată ajuns la Pharsalus, Cezar se opri. 

Pompei îşi aşeză tabăra pe o înălţime, în faţa taberei lui Cezar. 

Totuşi, aici îl cuprinse din nou nesiguranța. 

Avu o presimţire, şi se ştie ce influenţă aveau presimţirile 
asupra evenimentelor din lumea antică. 

leşind din consiliul unde se fixase lupta pentru a doua zi şi 
Labienus, comandantul cavaleriei, îşi reînnoise jurământul 
solemn că nu va lăsa armele decât după înfrângerea totală a lui 
Cezar, Pompei intră în cort, se culcă şi adormi. 

Visă. 

Visa că era la Roma, la teatru, că poporul îl primea cu aplauze 
puternice şi că, după ce ieşi de la teatru, Împodobise cu prăzi 
bogate altarul lui Venus Nicefora. Or, visul acesta, care la prima 
vedere părea să nu conţină nimic nefavorabil, putea să ascundă, 
totuşi, un dublu sens. 

Cezar era fiul lui Venus, iar prăzile cu care Pompei împodobise 
altarul zeiţei nu erau oare propriile sale prăzi? 

Toată noaptea, tabăra fu tulburată de panici înfricoşătoare; de 
două, trei ori santinelele se repeziseră la arme, crezând că erau 
atacate. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, în timp ce se schimba garda, 
de deasupra taberei lui Cezar, unde domneau o linişte şi o 
tăcere totală, se văzu ridicându-se o lumină foarte vie care se 
stinse în timp ce cobora peste tabăra lui Pompai. 

Cu trei zile mai înainte, Cezar făcuse un sacrificiu pentru 
purificarea armatei. 

După jertfirea primei victime, preotul îl anunţă că în trei zile 
va da bătălia cu duşmanul. 

— In afară de asta, vezi vreun semn favorabil în măruntaie? 
Întrebă Cezar. 

— La întrebarea aceasta, tu vei răspunde mai bine decât 
mine, îi spuse preotul. Zeii indică o mare schimbare, o revoluţie 
a lucrurilor stabilite, cu totul altfel decât sunt acum. Dacă eşti 
fericit, ai să fii nefericit, dacă eşti învingător, ai să fii învins; 
dacă eşti învins, ai să fii învingător. 


Dar nu numai în cele două tabere sau în jurul lor se produseră 
minuni. 

La Trales, în templul Victoriei, se găsea o statuie a lui Cezar; 
podeaua dimprejur, foarte solid construită, era pavată cu o 
piatră foarte tare. Cu toată podeaua aceasta, printre spaţiile 
dintre plăcile de piatră crescuse un palmier lângă piedestalul 
statuii. 

La Padova, Caius Cornelius, om renumit în arta de a prezice şi 
prieten intim cu istoricul Tit Liviu, stătea pe scaunul său augural 
şi urmărea zborul păsărilor î El cunoscu momentul bătăliei şi-i 
anunţă pe cei din jur Că lupta începuse. 

Apoi, reluându-şi observaţiile şi examinând din nou semnele, 
se ridică, entuziasmat, şi strigă: 

— Ai să învingi, Cezar! 

Şi cum lumea se îndoia de profeția lui, el îşi scoase cununa de 
pe cap, o puse jos şi declară că nu o va pune din nou pe cap 
decât dacă evenimentul i-ar fi confirmat prezicerea. 

Şi, cu toate acestea, Cezar se pregătea să ridice tabăra şi să-şi 
continue retragerea spre Scotusa. 

El se îngrozea de inferioritatea forţelor sale: n-avea decât o 
mie de călăreţi, Pompei avea opt mii; n-avea decât douăzeci de 
mii de pedeştri, Pompei avea patruzeci şi cinci de mii. 

| se anunţă lui Cezar că în tabăra lui Pompei se producea o 
oarecare mişcare şi că Pompei părea că este gata să dea lupta. 

Cezar îşi strânse soldaţii. Îi anunţă că Cornificius, aflat la o 
depărtare de numai două zile, îi aducea două legiuni; că 
Coelenus avea în jurul Megarei şi al Atenei cincisprezece cohorte 
gata să pornească în marş şi să vină spre el. El îi întrebă dacă 
voiau să aştepte aceste întărituri, sau să dea bătălia singuri. 

Atunci, toţi soldaţii, într-un singur glas, îl rugară stăruitor să 
nu mai aştepte ci, dimpotrivă, dacă duşmanul ar fi ezitat, să 
inventeze vreo stratagemă oarecare ca să-l decidă să lupte. 

În plus, ceea ce dădea curaj soldaţilor lui Cezar era şi faptul 
că, de la plecarea lor din Dyrrachium, Cezar îi pusese mereu la 
exerciţii, şi mereu învinseseră armata duşmană în întâlnirile pe 
care le avuseseră. 

Neavând, după cum am spus, decât o mie de călăreţi ca să-i 
opună celor şapte sau opt mii de călăreţi ai lui Pompei, Cezar 
alese din rândurile infanteriei uşoare pe cei mai tineri şi mai 


sprinteni o mie de soldaţi; el îi aşeză pe crupă, în spatele 
călăreţilor, iar în momentul şarjei pedestraşii săreau jos, astfel 
că soldaţii lui Pompei în loc să aibă a face cu o mie de oameni, 
aveau a face cu două mii. 

Intr-una din aceste încăierări, fu ucis unul dintre cei doi fraţi 
alobrogi care trecuseră în tabăra lui Pompei şi fuseseră cauza 
înfrângerii de la Dyrrachium. 

Insă am spus că Pompei evitase până atunci un angajament 
general. 

In dimineaţa bătăliei de la Pharsalus era hotărât să atace. 

Cu câteva zile mai înainte, în plin consiliu, în timp ce Domitius 
spusese că oricare senator care nu-l urma pe Pompei merita 
pedeapsa cu moartea sau cel puţin exilul şi împărţise 
judecătorilor numiţi de pe acum trei tablete: pentru moarte, 
pentru exil, pentru amendă, Pompei, pus în Situaţia de a da 
lupta, ceruse un răgaz de câteva zile. 

— Ce, ţi-e teamă? Intrebă Favonius. Atunci, cedează comanda 
altuia şi du-te să păzeşti bagajele în locul lui Cato. 

Pompei răspunsese: 

— Atât de puţin mă opreşte frica, încât aş vrea să atac şi să 
distrug armata lui Cezar numai cu cavaleria! 

Şi pentru că mulţi care, în mijlocul delirului general, îşi 
păstraseră judecata îl întrebară pe Pompei cum avea să facă, el 
le răspunse: 

— Da, ştiu că în primul moment aşa ceva pare de neconceput, 
dar planul meu este foarte simplu: cu cavaleria voi învălui aripa 
dreaptă a armatei lui şi o voi căsăpi; apoi voi ataca armata din 
spate şi veţi vedea că, aproape fără luptă, vom obţine o victorie 
strălucită Atunci, pentru a confirma spusele lui Pompei şi pentru 
a mări încrederea soldatului, Labienus adăugă Să nu credeţi că 
mai aveţi de-a face cu învingătorii Galiei şi Germaniei, eu ştiu ce 
spun, căci am participat la această izbândă. Au mai rămas puţini 
soldaţi din cei care au participat la bătăliile din Nord şi din 
Occident. O parte a rămas pe câmpurile de bătaie, alţii au murit 
de boli fie în Italia, fi în Epir; cohorte întregi sunt ocupate cu 
paza oraşelor. Cei pe care îi avem în faţa noastră vin de pe 
malurile Padului şi din Galia cisalpină. Aşa că, în ziua când 
Pompei va voi să atacăm, vom şarja cu toată hotărârea! 


Ziua aceea venise În momentul în care Cezar poruncise să se 
strângă corturile, iar soldaţii începuseră să mâne înaintea lor pe 
servitori şi animalele de povară, ştafetele veniră să-i spună că 
era o mare zarvă în rândul pompeienilor şi că totul făcea să se 
creadă că se pregăteau de luptă Alţii, veniţi în urmă, adăugară 
că primele rânduri ale armatei lui Pompei se şi aşezaseră în 
poziţie de luptă. 

Atunci, urcându-se pe o movilă, pentru a fi văzut şi auzit de 
cât mai mulţi, Cezar strigă: 

— Prieteni, a venit ziua în care Pompei ne oferă lupta, iar noi 
ne vom bate nu împotriva foamei şi setei, ci împotriva 
oamenilor. Aţi aşteptat cu nerăbdare această zi, mi-aţi promis 
că o să învingeţi: ţineţi-vă cuvântul. 

— Toată lumea, pe loc! 

Apoi ordonă să se ridice în faţa cortului său drapelul roşu, 
semn al. Luptei. 

Indată ce l-au văzut, romanii s-au repezit la arme; cum planul 
de luptă era întocmit dinainte şi fiecare şef de corp ştia ce avea 
de făcut, centurionii şi decurionii conduseră pe soldaţi la locurile 
desemnate şi, urmaţi de oamenii lor, „fiecare îşi ocupă locul, cu 
atâta disciplină şi calm, încât parcă s-ar fi aranjat un cor dintr-o 
tragedie”, spune Plutarh. 

LXVII 

lată locul pe care îl ocupa fiecare: Pompei comanda aripa 
stângăl4]; avea cu el cele două legiuni pe care Cezar i le 
trimisese înapoi din Galia. 

Antonius era în Pompei, comanda centrul, cu legiunile din 
Siria, şi avea în faţa lui pe Caluius Lucius. 

In sfârşit, Afranius comanda aripa dreaptă a lui Pompei: el 
avea sub ordinele sale legiunile din Cilicia şi cohortele aduse din 
Spania pe care Pompei le considera ca cele mai bune trupe ale 
sale. In faţa lui era Sylla. 

Aripa dreaptă a pompeienilor avea flancul acoperit de un 
râuşor greu accesibil; de aceea, Pompei adunase la aripa stângă 
pe aruncătorii cu praştia, arcaşii şi toată cavaleria. 

Şi, desigur, nu-i părea rău să aibă toată forţa activă în punctul 
unde se găsea el. 

Cezar se plasă în faţa lui Pompei, ocupându-şi locul, aşa cum îi 
era obiceiul, în legiunea a zecea. 


Văzând că se strânsese în faţa lui toată această mulţime de 
aruncători cu praştia, arcaşi şi cavalerie, Cezar înţelese că 
planul duşmanului era să înceapă atacul din partea aceasta, 
căutând să-l învăluie. 

Atunci, chemă un corp de rezervă, compus din şase cohorte, 
şi-l plasă în spatele legiunii a zecea, cu ordinul de a nu se mişca, 
de a se ascunde de duşman cât mai mult cu putinţă până în 
momentul în care cavaleria pompeiană va începe şarja. In 
momentul acela, cele şase cohorte trebuiau să se arunce în 
rândul întâi, şi în loc de a lansa lăncile de departe, cum fac de 
obicei cei mai viteji, grăbiţi să ajungă cât mai repede la lupta 
corp la corp, fiecare om trebuia să-şi ridice lancea la înălţimea 
feţei duşmanului. El avea să le facă semn cu un steag când era 
momentul să execute această manevră. 

Lăncierii aceştia erau în număr de trei mii. 

Pompei, călare, studia de pe înălţimea unei coline cum erau 
rânduite cele două armate. 

Atunci, văzând că armata lui Cezar aştepta în linişte semnalul 
şi că, dimpotrivă, cei mai mulţi din soldaţii săi, în loc să stea în 
ordine în front, se agitau în cea mai mare dezordine, şi asta din 
lipsă de experienţă, se temu ca încă de la începutul acţiunii 
trupele sale să nu strice ordinea. 

El trimise curieri călare, cu misiunea de a porunci celor din 
primele rânduri să stea liniştiţi pe loc, să se strângă unii lângă 
alţii şi, în felul acesta, să aştepte duşmanul. 

„Sfatul acesta, spuse Cezar, îi fusese dat lui Pompei de 
Triarius, dar eu nu-l aprob câtuşi de puţin; pentru că în fiecare 
om există un anumit avânt şi o impetuozitate naturală, care se 
însufleţesc prin mişcare, şi pe care mai curând trebuie să le 
întreţii decât să le laşi să se stingă.” 

El se hotărî deci, deşi era cel mai slab, să profite de acest 
avantaj pe care i-l da Pompei şi să înceapă atacul. 

Atunci, după ce dădu parola, care era Venus Victorioasa, pe 
când Pompei dăduse ca parolă Hercule Invincibilul, Cezar îşi mai 
aruncă o dată privirea peste toată linia. 

În momentul acela, auzi un soldat voluntar în armată, dar care 
în anul precedent fusese căpitan în legiunea a zecea, că strigă: 

— Urmaţi-mă, camarazi, căci a venit momentul să-i îndeplinim 
ce i-am promis lui Cezar. 


— Ei, Crastinus, îl întrebă Cezar — căci Cezar, ca şi Napoleon 
două mii de ani mai târziu, cunoştea pe nume toţi soldaţii din 
armată — ei, Crastinus, îl întrebă Cezar, ce zici de ziua de azi? 

— Numai bine şi glorie pentru tine, imperator! Răspunse 
Crastinus. În orice caz, pe mine n-ai să mă vezi decât mort sau 
învingător. 

Apoi, întorcându-se spre oamenii lui, le strigă: 

— Haideţi, pe duşman, copii! Pe duşman! 

Şi se aruncă înainte, urmat de o sută douăzeci de oameni. 

Atunci, în timp ce o sută douăzeci de oameni porneau Cei 
dintâi să-i atace pe cei cincizeci şi două de mii de oameni ai lui 
Pompei, se lăsă, un moment, pe deasupra celor două armate, 
tăcerea aceea funebră care precede bătăliile hotărâtoare şi în 
care pare că nu se aude altceva decât bătaia nevăzută a aripilor 
morţii. 

În mijlocul acestei tăceri, Crastinus şi oamenii lui, ajunşi la 
douăzeci de paşi de pompeieni, îşi aruncară suliţele. 

A fost ca un semnal, de amândouă părţile începură să sune 
trompetele şi buciumele. 

Toată linia de infanterie a lui Cezar se aruncă, îndată, ca să-i 
susţină pe cei o sută douăzeci de bravi care le arătau drumul 
aruncând lăncile în fugă şi scoțând strigăte puternice. 

Apoi, după ce-şi aruncară suliţele, cezarienii îşi traseră 
spadele şi se năpustiră asupra pompeienilor, care îi primiră 
hotărâți, fără să se clintească. 

Pompei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât această certitudine, 
că armata lui va suporta cu vitejie primul şoc ca să-şi recapete 
toată încrederea, Pompei dădu ordin cavaleriei să şarjeze aripa 
dreaptă a lui Cezar şi să o învăluie. 

Cezar văzu venind spre el această masă de cai al cărei galop 
făcea să se cutremure pământul şi nu spuse decât trei cuvinte: 

— La faţă, prieteni! 

Fiecare soldat auzi şi făcu un semn din cap, arătând că 
înţelesese. 

După cum prevăzuse Cezar, tromba aceasta vie de oameni şi 
cai mătură cei o mie de călăreţi ai săi. 

Intre călăreţii lui Pompei se găseau arcaşii. 


După ce aruncă înapoi cavaleria lui Cezar şi după ce clătină 
primele rânduri ale legiunii a zecea, cei opt mii de călăreţi ai lui 
Pompei îşi luaseră escadroanele ca să-l încercuiască pe Cezar. 

Momentul acesta îl aştepta el. El porunci să se ridice steagul 
care trebuia să dea semnalul celor trei mii de oameni de 
rezervă. 

Aceştia îşi păstraseră lăncile şi începură să înainteze ţinând 
armele cum ţin soldaţii moderni baioneta, ridicate până în 
dreptul ochilor duşmanilor şi repetând strigătele lui Cezar: 

— La faţă, camarazi, la faţă! 

Şi în acelaşi timp, fără să le pese de cai, fără să caute Să 
rănească pe oameni, ei amenințau cu fierul lăncilor figurile 
tinerilor cavaleri. 

Un moment, aceştia rezistară, mai mult din mânie decât din 
curaj, apoi, preferind să fie dezonoraţi decât desfiguraţi, îşi 
aruncară armele, întoarseră caii şi o rupseră la goană, 
acoperindu-şi feţele cu amândouă mâinile. 

Ei fugiră aşa, fără să se întoarcă, până ajunseră la munte, şi-i 
lăsară expuşi măcelului pe arcaşi, care fură nimiciţi până la 
unul. 

Atunci, ne mai obosindu-se să-i urmărească pe aceşti fugari, 
Cezar aruncă înainte legiunea a zecea, cu ordinul de a ataca pe 
duşman din faţă, în timp ce el, cu cei trei mii de lăncieri şi cu 
cavaleria îl ataca din flanc Mişcarea se făcu cu o regularitate 
uimitoare Este adevărat că Cezar, obişnuit să-şi pună viaţa în 
primejdie, o conducea personal Infanteria pompeiană, care 
primise ordin să întoarcă duşmanul după ce cavaleria ar fi pus în 
derută aripa dreaptă a lui Cezar, se vedea acum ea însăşi 
învăluită! Rezistă un moment, dar curând intră în debandadă şi 
urmă exemplul cavaleriei. 

În momentul acela, toţi aliaţii care veniseră în ajutorul lui 
Pompei, toţi cavalerii, toţi cei din Galatia, din Capadocia, din 
Macedonia, din Candia, toţi arcaşii din Pont, din Siria, din 
Fenicia, toţi recruţii veniţi din Tessalia, din Beoţia, din Ahaia, din 
Epir, începură să strige într un singur glas, dar în zece limbi 
diferite Suntem învinşi! Şi făcând stânga-mprejur, o luară la fugă 
Este adevărat că Pompei le dăduse exemplul Cum? Pompei? 
Pompei cel Mare! Ei bine, da! 


Citiţi-l pe Plutarh; nici nu vreau să mă refer la Cezar Notaţi că 
Pompei nici nu aşteptase atât de mult pe cât am spus noi. 
Văzându-şi cavalerii în derută, el a pornit în galop şi s-a înapoiat 
în tabără Citiţi-l tot pe Plutarh! 

Văzând praful ridicat de sub copitele cailor, Pompei înţelesese 
ce li se întâmplase cavalerilor săi „Este greu de spus ce gânduri 
îi trecură atunci prin minte; dar, ca un smintit, asemeni unui om 
cuprins de ameţeală, uitând dintr-o dată că era marele Pompei, 
fără să spună un cuvânt, fără să dea vreun ultim ordin, el se 
Retrase încet, întru totul asemenea lui Ajax şi putând tot atât de 
bine ca şi aceluia să i se potrivească aceste versuri ale lui 
Homer: Jupiter, părintele zeilor, aşezat pe un tron înalt, aruncă 
în Ajax teama, iar acesta se opri, lovit de uimire; şi zvârlindu-şi 
scutul cel acoperit de şapte piei de bou, fugi din mulţime, 
cătând cu privirea rătăcită încolo şi încoace”. 

Ca Pompei! 

Ajungând în tabără, strigă spre ofiţerii de serviciu, ca să fie 
auzit de soldaţi: 

— Aveţi grijă de apărarea porţilor; eu am să fac ocolul taberei, 
ca să dau peste tot acelaşi ordin. 

Apoi se retrase în cort, pierzându-şi nădejdea în succesul 
bătăliei însă aşteptând evenimentul cu resemnare. 

LXVIII 

Evenimentul era uşor de prevăzut. Fuga barbarilor, strigătele 
„Suntem învinşi!” scoase în zece limbi diferite, se răspândiră în 
restul armatei şi o dezorganizară. 

Atunci începu masacrul. 

Dar Cezar, văzând că bătălia fusese câştigată şi ziua fusese în 
favoarea lui, adună toţi trompeţii şi oamenii pe cărei îi găsi, şi-i 
răspândi pe câmpul de luptă, cu ordinul de a suna şi de a striga: 

— lertare romanilor! Nu _ ucideţi decât pe străini. Auzind 
această scurtă dar expresivă proclamaţie, oamenii se opriră şi 
ridicară mâinile în fata soldaţilor care veneau spre ei cu spadele 
gata să lovească Aceştia aruncară spadele şi se repeziră în 
braţele foştilor lor camarazi S-ar fi zis că inima îngăduitoare a lui 
Cezar trecuse în corpul fiecărui soldat din armata sa. 

Totuşi, câţiva pompeieni îşi urmaseră şefii care încercau să-i 
regrupeze. 


În afară de aceştia, mai rămăseseră de gardă în tabără încă 
vreo două sau trei mii de oameni. 

Mulţi fugari îşi căutară în tabără un refugiu, iar acolo se putea 
forma o nouă armată care, a doua zi, ar fi fost atât de 
numeroasă ca armata lui Cezar Cezar îşi strânse soldaţii 
răspândiţi pe câmpul de luptă Reînnoi învinşilor promisiunea de 
iertare şi, deşi era aproape noapte, deşi oamenii se luptau de la 
amiază, deşi erau frânţi de oboseală din cauza căldurii de peste 
zi, el făcu un ultim apel la curajul lor şi-l conduse la asaltul 
fortificațiilor. i 

— Ce este zgomotul acesta? Intrebă Pompei, în cort. 

— Cezar! Cezar! Strigară oamenii, alergând îngroziţi spre 
fortificații. 

— Cum? Chiar până în tabăra mea? Strigă Pompei. . 

Şi, ridicându-se, îşi aruncă insemnele de general, incălecă pe 
primul cal pe care îl găsi, ieşi pe poarta Decumană şi porni în 
goană pe drumul spre Larissa. 

Soldaţii se apărară mai bine decât o făcuse comandantul. 

Este adevărat că tracii, cele mai bune trupe auxiliare, erau 
acolo. 

Dar şi ei, când i-au văzut trecând pe fugari, care şi aruncau 
armele, ba chiar şi drapelele, nu se mai gândiră la altceva decât 
să bată în retragere, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. 

Pe la ora şase din seară, tabăra fu forţată. 

Fugarii se refugiară în munţi. 

Învingătorii, intrară în tabără, găsiră mesele puse, cu veselă 
din aur şi argint. Peste tot se găseau maldăre de frunze şi de 
flori, iar cortul lui Lentulus, printre altele, era tapiţat cu iederă. 

Era foarte îmbietor pentru oamenii care luptau de la 
jumătatea zilei; dar Cezar le aminti că ar fi fost mai bine să-l 
lichideze pe inamic, aşa că ei înşişi strigară: 

— Înainte! 

Cezar lăsă o treime din oamenii săi pentru paza taberei lui 
Pompei, o treime pentru paza taberei sale, şi aruncă a treia 
treime pe un drum mai scurt decât cel pe care pornise inamicul; 
astfel că după o cursă deo oră îi tăie retragerea. 

Fugarii fură obligaţi să se oprească pe o înălţime, la poalele 
căreia curgea un râuşor. 


Cezar ocupă imediat malurile râului şi, ca să-i împiedice pe 
duşmani să-şi astâmpere setea, puse patru mii de oameni să 
sape un şanţ între înălţimea ocupată de pompeieni şi cursul de 
apă. 

Atunci, murind de sete, văzând că li se tăiase retragerea, 
aşteptându-se să fie atacați din spate, pompeienii trimiseră la 
Cezar parlamentari. 

Ei se oferiră să se predea. 

Cezar le spuse că a doua zi de dimineaţă le va primi actul de 
supunere şi că până atunci, cine era însetat putea să vină să 
bea. 

Pompeienii coborâră în grupuri. 

Întâlnindu-se, pompeienii şi cezarienii se regăsiră vechi 
prieteni, îşi întinseră mâna, se îmbrăţişară unii ou alţii ca şi 
acum, cu trei ore mai înainte, nu se măcelăriseră între ei. 

Noaptea trecu în întâlniri de felul acesta. Cei care aveau 
alimente le dădeau celor care n-aveau; se aprinseră focuri în 
aşa măsură încât s-ar fi părut că veniseră acolo la o mare 
petrecere. 

A doua zi de dimineaţă, Cezar apăru în mijlocul lor Mulţi 
senatori profitaseră de întunericul nopţii ca să fugă Celor care se 
aflau acolo, el le făcu semne binevoitoare cu mâna şi le surise 
Ridicaţi-vă, le spuse el, Cezar nu cunoaşte duşmani a doua zi 
după victorie! 

Toţi se apropiară, înconjurându-l, strângându-i mâna pe care 
le-o întindea, şi-i sărutară poalele mantiei de luptă aruncată pe 
umeri  Cezarienii şi pompeienii se întoarseră în tabără, 
amestecați unii cu alţii Cezar vizită apoi câmpul de bătaie. Nu 
pierduse decât două sute de oameni Atunci, se interesă de 
soarta lui Crastinus, care îi promisese că n-o să-l revadă decât 
ori mort, ori învingător, şi care pornise atât de vitejeşte atacul 
lată ce află După cum am spus, după ce se îndepărtă de Cezar, 
Crastinus se aruncă împotriva duşmanului, antrenând cohorta 
după el El tăiase în bucăţi pe primii duşmani pe care îi întâlnise 
în cale şi pătrunsese adânc de tot în rândul batalioanelor 
duşmane Acolo se luptase cu îndârjire, dar în timp ce striga 
„înainte, pentru Venus Victorioasa!” un pompeian îi înfipse 
spada în gură cu atâta putere încât vârful ei îi ieşi prin ceafă 
Crastinus murise pe loc „Se găsiră pe câmpul de luptă, spune 


însuşi Cezar, cincisprezece mii de duşmani morţi sau trăgând să 
moară”, şi printre aceştia şi duşmanul lui de moarte, Lucius 
Domitius Fură făcuţi prizonieri douăzeci şi patru sau douăzeci ŞI 
cinci de mii de oameni, adică li se acordă iertarea la douăzeci şi 
patru sau douăzeci şi cinci de mii de oameni, din care o parte fu 
încorporată în armata lui Cezar Fură capturate opt acvile şi o 
sută douăzeci şi patru de drapele. 

Totuşi, o mare îngrijorare îl preocupa pe învingător Înainte de 
luptă şi chiar în timpul luptei el recomandase ofiţerilor şi 
soldaţilor să nu-l ucidă pe Brutus, ci, dimpotrivă să-l cruţe şi să-l 
aducă în faţa lui, dacă se preda de bunăvoie; dacă s-ar fi apărat 
împotriva celor care ar fi încercat să-l aresteze, atunci trebuia 
să-l lase să fugă. 

Ne amintim că Brutus era fiul Serviliei şi că Cezar fusese multă 
vreme amantul acesteia. 

După bătălie, ceru din nou informaţii despre Brutus. 

Fusese văzut luptând, dar nu se ştia ce se întâmplase cu el. 

Cezar porunci să fie căutat şi-l căută el însuşi printre morţi. 

In adevăr, după luptă Brutus se retrăsese într-un fel de 
mlaştină plină de apă stătută şi de stuf; apoi, în timpul nopţii 
fugise la Larissa. 

Acolo, aflând de grija pe care Cezar o avea pentru viaţa lui, îi 
scrise câteva cuvinte ca să-l liniştească. 

Cezar îi trimise imediat un mesager şi-i ceru să vină la El. 

Brutus veni. 

Cezar îi întinse braţele, îl strânse la piept plângând şi nu mai 
sfârşea spunându-i că-l iartă, şi-l trată cu mai multă omenie 
decât pe oricare din amicii săi. 

In seara zilei în care se dăduse bătălia, Cezar făcu soldaţilor 
săi trei daruri, cu dreptul ca aceştia să le acorde celor care se 
comportaseră cel mai bine. 

Primul dar îi fu atribuit de soldaţi lui, întrucât luptase cel mai 
bine, al doilea fu acordat comandantului legiunii a zecea; în 
sfârşit, al treilea îi fu dat lui Crastinus, cu toate că era mort. 

Obiectele care alcătuiau această recompensă militară fură 
înmormântate împreună cu Crastinus, în mormântul pe care i-l 
ridică Cezar, aproape, dar în afara gropii comune. 

In cortul lui Pompei se găsi toată corespondenţa acestuia. 

Cezar o arse, fără să fi citit o singură scrisoare. 


— Ce faci? Îl întrebă Antonius. 

— Ard scrisorile astea, ca să nu găsesc vreun motiv de 
răzbunare, răspunse Cezar. 

lar când atenienii veniră să-i ceară îndurare, Cezar le spuse de 
câte ori gloria strămoşilor voştri vă va mai servi ca scuză pentru 
greşelile voastre? 

În plus, privind câmpul de luptă acoperit de morţi, el spuse un 
cuvânt care era o scuză faţă de zei şi poate faţă de el însuşi. 

— Vai! Ei au vrut-o! Dacă Cezar şi-ar fi desfiinţat armata, Cato 
l-ar fi acuzat şi Cezar ar fi fost condamnat, cu toate victoriile de 
până atunci. 

Acum, întrebarea care se punea era următoarea: era mai bine 
să fii un Temistocle milos decât un Cezar victorios? 

LXIX 

Să-l urmărim pe învins în fuga sa; vom reveni apoi la 
învingător. 

Când Pompei, însoţit de numai câteva persoane, se 
îndepărtase de tabără, descălecă şi, văzând că nu-l urmărea 
nimeni, începu să meargă încet, stăpânit de gândurile negre 
care îl frământau în acel moment. 

— Închipuiţi-vă un Napoleon după Waterloo, şi încă Napoleon 
n-avusese de ales: fusese forţat să lupte; Pompei respinsese 
orice învoială Chiar şi în ajun el ar fi putut împărţi lumea 
împreună cu Cezar şi să-şi aleagă, după plac, Orientul sau 
Occidentul. Şi dacă ar fi voit neapărat războiul, să răzbune 
înfrângerea suferită de Crassus la părţi, să urmeze în India 
drumul lui Alexandru. Dar, romanii să se bată cu romani! 
Pompei să se bată cu Cezar! 

leri, Pompei era stăpânul unei jumătăţi a lumii; azi, el nu mai 
este stăpân nici chiar pe propria sa viaţă. 

Unde o să se refugieze? Va fi timp mai târziu pentru a se 
gândi la aceasta, mai întâi trebuie să fugă. 

Străbătu Larissa, oraşul lui Achille, fără să se oprească; apoi 
pătrunse în valea râului Tempe, pe care, douăzeci de ani mai 
târziu, avea s-o cânte Virgiliu, crescând în mijlocul războaielor 
civile care îi vor lăsa o amintire atât de amară. 

Hărţuit de sete, se trânteşte cu faţa la pământ şi bea Din 
fluviul Peneu, apoi se ridică, străbate valea şi ajunge la malul 
mării. 


Acolo, petrece noaptea într-o cabană săracă, de pescar, apoi, 
dis-de-dimineaţă se urcă pe o corabie împreună cu persoanele 
de condiţie liberă care îl însoțesc, iar pe sclavi îi trimite la Cezar, 
asigurându-i că n-aveau de ce să se teamă de el. 

Plutea de-a lungul țărmului când zări, deodată, o navă 
comercială gata să ridice ancora. Porunceşte vâslaşilor să se 
îndrepte spre corabia aceea. 

Patronul se numea Peticius, era un roman care nu avusese 
legături personale cu Pompei şi nu-l cunoştea decât din vedere. 

Pe când se ocupa de încărcarea navei, cineva veni să-i spună 
că se vedea o corabie care făcea eforturi să se apropie de ei şi 
că în corabie se aflau oameni care îşi fluturau togile şi întindeau 
mâinile împreunate ca pentru rugăciune. 

— Oh! Strigă el, e Pompei! 

Şi porni în fugă spre port. 

— Da, se adresă el marinarilor, da, el este... Mergeţi şi primiţi-l 
cu toate onorurile, cu toată nenorocirea care s-a abătut asupra 
lui. 

De sus, din capul scării de pe navă, ei făcură semn celui care 
părea că este comandantul corăbiei, că putea să urce la bord. 

Pompei urcă. 

Erau cu el Lentulus şi Favonius. 

Uimit de primirea care i se făcea, Pompei mulţumi mai întâi lui 
Peticius, apoi îi spuse: 

— Mi se pare că m-ai recunoscut înainte de a-ţi fi spus numele 
meu. M-ai mai văzut, şi ştiai că viu ca un fugar? 

— Da, răspunse Peticius, te-am mai văzut la Roma; dar, încă 
înainte de a-ţi face apariţia, ştiam că ai să vii. 

— Cum aşa? Intrebă Pompei. 

— Noaptea asta te-am visat, nu ca la Roma, şef sau triumfând, 
ci umilit, abătut, venind că am spus imediat: „Acesta e Pompei!” 

Pompei nu răspunse nimic, se mulţumi să ofteze adânc. El se 
închina în faţa zeilor care trimiseseră acest vis, o prevestire a 
adevărului. 

În aşteptarea prânzului, Pompei ceru apă călduţă, ca să se 
spele pe picioare, şi ulei, ca să şi le ungă după aceea. 

Un marinar îi aduse cele cerute. _ 

Privi în jur, apoi surise trist: nu era cu el niciun servitor. Incepu 
să se descalţe singur. 


Atunci, Favonius, omul acela aspru care îi spusese lui Pompei: 
„Acum, bate cu piciorul în pământ”; Favonius, care spusese: 
„Anul acesta, adio smochinelor din Tusculum!”; Favonius acesta, 
cu lacrimi în ochi, se aruncă în genunchi şi, cu toată rezistenţa 
lui Pompei, îl descălţă, îi spălă picioarele şi i le unse cu ulei. 

Şi, din acel moment, el nu încetă să aibă grijă de Pompei, să-i 
facă toate serviciile pe care i le-ar fi făcut nu numai servitorul 
cel mai credincios, ci şi sclavul cel mai supus. 

Două ore după ce îl primise pe Pompei la bord, patronul văzu 
la țărm un om făcând semne de disperare. 

O barcă trimisă spre acesta, îl luă şi-l aduse la borH era regele 
Dejotarus A doua zi în zori se ridică ancora şi nava porni Pompei 
trecu prin faţa oraşului Amphipolis. 

La rugămintea sa, corabia fu îndreptată spre Mitilene voia să o 
ia pe Cornelia şi pe fiul său. 

În faţa insulei aruncară ancora şi trimiseră un curier Dar, vai! 
Curierul acesta nu era cel aşteptat de Cornelia după scrisoarea 
datată din Dyrrachium, în care-l se anunţa înfrângerea şi fuga lui 
Cezar Curierul o găsi plină de bucurie. 

Veşti de la Pompei! Strigă ea; oh! Ce fericire! Desigur că îmi 
anunţă terminarea războiului, nu? 

— Da, răspunse curierul clătinând din cap, terminat dar nu aşa 
cum te-ai fi aşteptat. 

Ce s-a întâmplat! Intrebă Cornelia S-a întâmplat că dacă vrei 
să-l saluţi pentru ultima oară pe soţul tău, adăugă mesagerul, 
trebuie să mă urmezi şi să te aştepţi să-l vezi într-o stare dintre 
cele mai nenorocite Nici măcar corabia pe care se găseşte nu 
este a lui. 

— Spune-mi tot! Strigă Cornelia. Nu vezi că mă ucizi? 

Atunci, mesagerul îi povesti de lupta de la Pharsalus, De 
înfrângerea şi fuga lui Pompei şi de primirea care i se făcuse 
soţului ei pe corabia unde o aştepta. 

Când auzi aceste cuvinte, Cornelia se trânti la pământ şi se 
tăvăli mult timp, disperată şi mută; apoi, revenindu-şi în fire şi 
dându-şi seama că în asemenea momente avea altceva mai bun 
de făcut decât să geamă şi să plângă, Străbătu oraşul în fugă şi 
se îndreptă spre port. 

Pompei o văzu de departe cum venea în goană. 


Îi ieşi în cale şi o prinse în braţe tocmai când era gata să se 
prăbuşească. 

— Oh! Dragul meu soţ! Strigă ea. Te revăd pierdut pe o simplă 
barcă, dar asta este din cauza mea, a mea, care ţi-am purtat 
nenoroc, şi nu din cauza ta, tu, care înainte de a te fi căsătorit 
cu Cornelia străbătuseşi marea cu cinci sute de corăbii! De ce vii 
acum să mă cauţi pe mine, care sunt o piază rea pentru tine? 
De ce nu mă laşi în seama sorții mele pe mine, care te învălui cu 
o atât de mare nenorocire?... Oh! Ce fericită aş fi fost să fi murit 
mai înainte de a fi aflat că Publius, soţul virginităţii mele, pierise 
în luptele cu părţii, şi să fi fost atât de înţeleaptă ca, neavând 
fericirea să mor de mâna zeilor, să fi murit de mâna mea, ca să 
nu ajung năpasta pentru Pompei cel Mare! 

Pompei o strânse în braţe cu mai multă afecţiune decât o 
făcuse până atunci. 

— Cornelia, spuse el, n-ai cunoscut până acum decât 
binefacerile soartei. Soarta aceasta a stat multă vreme alături 
de mine ca o iubită credincioasă de care n-am avut să mă plâng: 
fiind om, sunt supus nestatorniciei soartei Să nu disperăm, 
draga mea soţie, şi să revenim din ce sunt acum la ce am fost în 
trecut, pentru că din trecut şi până acum am tot coborât. 

Atunci, Cornelia chemă servitorii şi porunci să i se aducă 
obiectele preţioase. 

Locuitorii oraşului Mitilene, aflând că Pompei a sosit în port, 
veniră să-l salute şi îl rugară să intre în oraş, dar el îi refuză, 
spunându-le: 

— Supuneţi-vă lui Cezar cu toată încrederea Cezar e bun şi 
îndurător. 

Apoi discută puţin despre existenţa providenţei divine cu 
filosoful Cratio. 

El se îndoia de ea; ba făcea mai mult decât să se îndoiască: o 
nega. 

După noi, dimpotrivă, înfrângerea lui Pompei şi victoria lui 
Cezar ni se pare o intervenţie a providenţei divine în faptele 
omeneşti. 

LXX 

La Mitilene, Pompei era încă prea aproape de Pharsalus; el îşi 
continuă drumul fără să se oprească în porturi decât ca să se 
aprovizioneze cu apă şi cu alimente. 


Primul oraş unde s-a oprit a fost Atalia, din Pamflagenia. Acolo 
i se alăturară vreo cinci sau şase galere. Ele veneau din Cilicia 
şi-l ajutară să-şi înjghebeze o mică trupă. Curând se adunară în 
jurul lui vreo şaizeci de senatori; era un nucleu în jurul căruia se 
grupau fugarii. 

În acelaşi timp, Pompei află că flota lui nu suferise nicio 
pierdere, iar Cato, după ce strânsese un mare număr de soldaţi, 
trecuse în Africa. 

Atunci se plânse amicilor şi-şi făcu el însuşi cele mai vii 
reproşuri, că dăduse lupta numai cu armata de uscat, lăsând 
nefolosită flota, care constituia principala sa forţă, sau măcar 
să-şi fi găsit în ea locul de refugiu în cazul unei înfrângeri pe 
uscat. Numai flota i-ar fi putut pune la dispoziţie, din acel 
moment chiar, o armată mai puternică decât era cea pe care o 
pierduse. 

Forţat să acţioneze cu singurele forţe care îi mai rămăseseră, 
Pompei încercă cel puţin să le sporească. El îşi trimise amicii să 
ceară ajutor în câteva oraşe; în altele se duse personal ca să 
recruteze oameni şi să echipeze corăbiile, însă, aşteptând ca 
fiecare să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse, şi cunoscând 
iuţeala mişcărilor lui Cezar, promptitudinea cu care acesta era 
obişnuit să se folosească de victorie, temându-se să nu-l 
întâlnească dintr-un moment în altul şi să nu fi avut nici măcar 
posibilitatea de a-i ţine piept, el începu să caute un loc pe lume 
unde să fi putut găsi azil. 

Îşi strânse amicii şi ţinu sfat cu ei în această problemă. 

Dintre toate regatele străine, Pompei alese regatul părţilor; 
după părerea sa, aceasta era puterea cea mai în măsură să-l 
protejeze, să-l apere şi chiar să-i dea trupe ca să-şi 
recucerească poziţia pierdută. Insă i se atrase atenţia că, din 
cauza marii sale frumuseți, Cornelia nu ar fi fost în siguranţă la 
aceşti barbari, care îl uciseră pe tânărul Crassus, primul ei soţ. 

Acest argument îl hotărî pe Pompei să renunţe la drumul 
Eufratului. 

În plus, destinele nu trebuie oare să se împlinească? 

Un amic al lui Pompei propuse să se retragă la regele Numid 
Juba şi să se întâlnească acolo cu Cato, care, după cum am 
spus, se găsea în Africa cu forţe considerabile. 


Insă Teofanus din Lesbos insistă pentru Egipt şi pentru 
Ptolemeu. Egiptul nu era decât la o distanţă de trei zile de 
navigaţie, iar tânărul rege Ptolemeu, pe al cărui tată Pompei îl 
reaşezase pe tron şi care era el însuşi pupilul lui Pompei, avea 
faţă de acesta prea mari obligaţii pentru a nu fi cel mai devotat 
dintre servitorii săi. 

Geniul rău al lui Pompei îl făcu să aleagă această propunere. 

În consecinţă, Pompei plecă din Cipru, însoţit de soţie, cu o 
galeră din Seleucia. Celelalte persoane din suită erau îmbarcate 
pe nave lungi şi pe nave comerciale. 

Traversarea fu fericită; adierea morţii sufla în pânzele vaselor! 

Din primele informaţii primite, Pompei află că Ptolemeu era la 
Pelusa şi se războia cu sora sa, Cleopatra. 

Pompei trimise înainte pe unul din amicii săi, însărcinat să-l 
anunţe pe rege de sosirea lui şi să-i ceară, în numele lui Pompei, 
azil în Egipt. 

Ptolemeu, care abia împlinise cincisprezece ani, era de doi ani 
soţul surorii sale Cleopatra, în vârstă de nouăsprezece ani. In 
virtutea dreptului ei de prim născut, voise să exercite puterea, 
dar oamenii de încredere ai lui Ptolemeu provocaseră o revoltă 
împotriva ei şi o îndepărtară. 

lată care era situaţia în Egipt în momentul când sosise 
mesagerul lui Pompei. 

Oamenii de încredere ai lui Ptolemeu, care o îndepărtaseră pe 
Cleopatra, erau un eunuc, un retor şi un servitor. 

Eunucul se numea Pothinus; retorul — Theodat din Chios, iar 
servitorul — Achillas. 

Acest conciliu respectabil fu convocat ca să hotărască asupra 
cererii lui Pompei. 

Deliberarea şi hotărârea fură demne de această adunare. 

Pothinus era de părere să i se refuze lui Pompei ospitalitatea; 
Achillas era de părere să fie primit, iar Theodat din Chios, găsind 
un prilej să-şi arate strălucirea ştiinţei sale de retor, puse 
următoarea dilemă: 

— Nu este nicio siguranţă în niciuna din cele două păreri: dacă 
este primit Pompei, înseamnă că ţi-l faci duşman pe Cezar şi pe 
Pompei stăpân; dacă îl refuzi pe Pompei, iar acesta va fi din nou 
învingător, ar însemna să ne facem din el un duşman de moarte. 


După părerea retorului, cel mai bun lucru era să se lase 
impresia că-l primesc, şi pur şi simplu să-l ucidă. 

— Moartea aceasta, continuă onorabilul retor, îl va obliga pe 
Cezar... Şi apoi, adăugă el surâzând, morţii nu muşcă. 

Părerea aceasta întruni toate aprobările, iar Achillas fu 
însărcinat cu executarea ei. 

În consecinţă, luă cu el doi romani, pe nume Septimius şi 
Salvius, care fuseseră cândva unul şef de cohortă şi celălalt 
centurion sub Pompei, şi vreo trei sau patru sclavi. Cu toţii se 
îndreptară spre galera pe care se găsea Pompei. 

Toţi cei de pe navă erau adunaţi pe punte şi aşteptau răspuns 
la mesajul adresat lui Ptolemeu Se aşteptau să vadă venind în 
întâmpinarea ilustrului fugar însăşi galera regală şi după ea se 
uitau toţi. Aşa că, atunci când în locul acesteia fu zărită o barcă 
prăpădită, în care se aflau vreo şapte, opt oameni, această lipsă 
de consideraţie păru tuturor suspectă, aşa că toţi într-un glas, îl 
sfătuiră pe Pompei să iasă în larg cât încă mai era timp. 

Dar Pompei era la capătul puterilor şi al norocului. 

— Să aşteptăm, spuse el; ar fi ridicol să fugim din fata a opt 
oameni. 

Barca se apropia tot mai mult; Septimius îl recunoscu pe fostul 
său comandant şi-l salută cu titlul de imperator. 

În acelaşi timp în numele regelui Ptolemeu, Achillas îl invita, în 
greceşte, să treacă din galeră pe barcă, pentru că din cauza 
terenului mâlos şi a mării, plină de bancuri de nisip, galera nu 
găsea adâncimea necesară ca să înainteze mai mult. 

Pompei ezita; între timp se vedeau venind vasele lui Ptolemeu 
pline de soldaţi care coborau şi se răspândeau pe țărm. Ca să-l 
primească pe Pompei cu onoruri? S-ar fi putut crede. Dealtfel, în 
situaţia la care se ajunsese, a da semne de teamă ar fi însemnat 
să acorzi personal asasinilor scuza crimei. 

Atunci, Pompei o îmbrăţişă pe Cornelia, care îi plângea de pe 
acum moartea, porunci la doi centurioni din suită să urce în 
barcă cei dintâi: Filip, un libert al său, şi Sceneus, un sclav. Şi în 
timp ce Achillas îi întindea mâna Din barcă, el se întoarse către 
soţia şi fiul său şi-şi luă rămas bun de la ei prin aceste două 
versuri din Sofocle: Cine se duce la un tiran, ajunge slavul lui, 
Chiar dacă era liber când pornise spre el! 

LXXI 


Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Pompei le-a schimbat 
cu cei dragi Apoi, un moment se făcu o tăcere solemnă, în 
timpul căreia trecu din galeră în barcă. In sfârşit, barca se 
desprinse de galeră, îndreptându-se spre mal. 

Galera rămase nemişcată, amicii lui Pompei, strânşi în jurul 
soţiei şi copilului său, îl priveau depărtându-se. 

Drumul dintre galeră şi țărm era lung în barca pierdută pe 
lacul imens, toată lumea tăcea. 

Şi tăcerea aceasta apăsa pe sufletul lui Pompei ca o tăcere de 
moarte. 

încercă să rupă tăcerea; se uită la toţi, pe rând, să vadă dacă 
vreunul i-ar fi vorbit cel dintâi. 

Dar toţi stăteau muţi şi întunecaţi ca nişte stane de piatră. 

Până la urmă, privirea lui se opri asupra lui Septimius, care, 
am mai spus-o, îl salutase la venire cu titlul de imperator. 

— Prietene, îi spuse el, mă înşel sau am memorie bună? Mi se 
pare că într-o vreme ai fă. Cut războiul cu mine. 

Septimius răspunse din cap, printr-un semn afirmativ, dar fără 
să însoţească semnul de vreo vorbă sau să pară câtuşi de puţin 
sensibil la amintirea sugerată de Pompei. 

Zgomotul produs de vorbele fugarului se topi fără vreun ecou 
în inimile acestor eunuci şi sclavi. 

Pompei oftă şi, luându-şi tabletele unde scrisese dinainte, în 
greceşte, discursul pe care trebuia să i-l adreseze lui Ptolemeu, 
îl reciti şi-l corectă. 

Pe măsură ce barca se apropia de uscat, se vedeau ofiţerii 
regelui strângându-se pe țărm în locul unde trebuia să acosteze. 

Dar speranţa aceasta se topi ca gândul. 

Barca ajunsese la mal. 

Ridicându-se, ca să coboare, Pompei se sprijini de umărul lui 
Filip, libertul său. 

Dar chiar în clipa aceea, printr-o mişcare fulgerătoare, 
Septimius scoase paloşul şi-l înfipse în corpul lui Pompei. 

Văzând prima lovitură dată, Selenus şi Achillas îşi scoaseră şi 
ei paloşele. 

Atunci Pompei, care cu toată rana teribilă rămăsese în 
picioare, ca şi cum un uriaş de talia lui n-ar fi putut să cadă 
dintr-o singură lovitură, Pompei îşi întoarse pentru ultima dată 
privirea spre soţia şi fiul său, îşi apucă pelerina cu amândouă 


mâinile, îşi acoperi cu ea faţa şi, fără să spună un cuvânt, fără 
să facă niciun gest care să fie nedemn de el, scoase doar un 
oftat şi primi toate loviturile fără să se plângă şi fără să încerce 
să le evite. 

Împlinise în ajun cincizeci şi nouă de ani şi murea, „leci, a 
doua zi după aniversarea zilei de naştere. 

La vederea asasinatului, cei care rămăseseră pe galeră 
scoaseră nişte strigăte sfâşietoare, care se auziră până la țărm. 

Copilul plângea, fără să ştie de ce; Cornelia îşi frângea braţele 
de disperare. Dar cu toate că insista să i se dea măcar corpul 
soţului său, se ridicară ancorele, se întinseră pânzele şi, datorită 
vântului care bătea dinspre uscat, navele se depărtară în grabă, 
ca un stol de pescăruşi alungaţi. 

Egiptenii, care la început erau hotărâți să le urmărească, fură 
curând siliţi să renunţe la planul lor: navele fugarilor căpătaseră 
un prea mare avans faţă de ei. 


Asasinii tăiară capul lui Pompei, ca să-l ducă regelui lor şi să 
facă dovada că îi executaseră ordinul Corpul, îl aruncară pe 
țărm, complet gol, lăsându-l în starea aceasta umilitoare expus 
privirilor curioşilor îndemnați să compare măreţia umană cu un 
cadavru fără cap. 

Numai Filip, libertul lui Pompei, ceru să i se permită să rămână 
lângă corpul stăpânului său şi sări pe uscat, lângă el. 

Asasinii se îndepărtară, luând cu ei capul lui Pompei. 

Cu tot respectul, Filip spălă trupul lui Pompei în apa mării, îl 
acoperi cu propria lui tunică, strânse de pe țărm resturile 
aproape putrezite ale unei bărci de pescari care, spune Plutarh, 
au fost „suficiente ca să se înjghebeze un rug pentru un cadavru 
ce nici măcar nu era întreg”. 

Pe când culegea resturile acestea de scândură şi pregătea 
rugul, un bătrân se apropie de el. 

Era un roman bătrân care în tinereţea sa fusese recrut în 
armata lui Pompei, tânăr şi el pe vremea aceea. 

Aflase vestea îngrozitoare şi, oprindu-se în faţa libertului, îi 
spuse: 

— Cine eşti tu, oare, care te pregăteşti să faci funeraliile 
marelui Pompei? 

— Vai! Răspunse Filip, sunt doar un umil servitor, dar un 
servitor credincios: sunt un libert al lui Pompei. 

— Fie, spuse veteranul, dar n-ai să fii tu singurul care să ai 
onoarea aceasta; lasă-mă ca, după ce te-am găsit aici, să mă 
asociez cu tine la această pioasă datorie. N-am să mă plâng de 
şederea mea în aceste locuri, martor îmi sunt zeii, pentru că, 
după atâtea necazuri, mi s-a rezervat gloria de a atinge şi de a 
îngropa corpul celui mai mare dintre romani. 

Acestea au fost funeraliile lui Pompei cel Mare. 

A doua zi, o altă navă, venind din Cipru, plutea de-a lungul 
coastei Egiptului. Un bărbat, îmbrăcat în armură şi înfăşurat într- 
o pelerină militară, sta în picioare pe punte, gânditor, cu braţele 
încrucişate şi cu privirea aţintită spre țărm. 

El văzu focul rugului gata să se stingă şi lângă acest foc, 
aproape, pe libertul Filip stând jos, cu capul în mâini. 

— Cine o fi acela care a venit să-şi sfârşească aici zilele şi să 
se odihnească aici după truda din timpul vieţii? Murmură el cu 
tristeţe. 


Apoi, pentru că nimeni nu-i putea răspunde, scoase un oftat 
adânc şi adăugă, ca pentru el: 

— Vai! Poate vei fi tu, ilustre Pompei! 

Curând după aceea debarcă, fu prins şi muri în închisoare. 

Dar foarte puţini se preocupară de el; numele lui se pierdu în 
numele lui Pompei, iar soarta lui se pierdu şi ea în soarta 
nefericită a lui Pompei cel Mare! 

La rândul său, Cezar porni în urmărirea lui Pompei, după ce 
dădu libertate întregii Tessalii ca urmare a victoriei pe care o 
obținuse la Pharsalus. 

Ajuns în Asia, el acordă, ca un hatâr pentru Theopompus, 
autorul unui tratat mitologic, aceeaşi favoare şi cridienilor, 
scutind de o treime din impozite pe toți locuitorii din Asia. 

Pe măsură ce înainta, afla despre faptele uimitoare Care 
precedaseră sau îi însoţiseră victoria. 

Pe Elida, chipul Victoriei, aşezat în templul Minervei cu faţa 
spre zeiţă, se întorsese, în ziua luptei, spre uşa de intrare a 
templului. La Antiohia se auzise de trei ori un sunet de trompetă 
şi strigăte de luptă, încât armata luă armele şi se repezi pe 
zidurile cetăţii; la Pergam, tobele care se aflau în sanctuar 
începură să bată singure, fără să le fi atins cineva; în sfârşit, la 
Trales i se arătă palmierul care crescuse în templul Victoriei. 

Ajunsese la Crid când află că Pompei părăsise Ciprul. Din acel 
moment, el dorea ca învinsul să se retragă în Egipt. 

Atunci, se îndreptă spre Alexandria cu vreo cincisprezece 
galere, opt sute de cai şi două legiuni, una pe care o adusese 
din armata lui Calenus, aflată în Achaia, şi alta care îl urmase. 

Aceste două legiuni totalizau doar trei mii două sute de 
soldaţi; restul rămăsese pe drum. 

Dar, oricât de puţin numeroasă era armata lui, după victoria 
de la Pharsalus Cezar se simţea peste tot în siguranţă. 

Doar cu aceste forţe intră în portul Alexandria. 

Abia pusese piciorul pe țărm, că văzu venind spre el un fel de 
solie, al cărei orator, după ce-i făcu tot felul de complimente, îşi 
desfăcu pulpana mantalei şi lăsă să cadă la picioarele lui Cezar 
capul lui Pompei. 

Văzând aceasta, Cezar întoarse îngrozit capul şi nu-şi putu 
reţine lacrimile. 

| se oferi sigiliul lui Pompei; îl luă cu venerație. 


Pe sigiliu era gravat un leu ţinând o spadă. 

El copleşi de daruri pe toţi prietenii lui Pompei care, 
răspândindu-se în ţară după moartea sa, fuseseră prinşi de 
regele Egiptului, şi îi luă pe lângă sine. 

În plus, scrise la Roma că rezultatul cel mai dulce şi mai 
adevărat al victoriei sale a fost să salveze în fiecare zi câţiva din 
concetăţenii care ridicaseră armele împotriva lui. 

LXXII 

Prima grijă, am spune aproape prima datorie a lui Cezar sosit 
în Egipt a fost să strângă cenuşa lui Pompei şi să trimită 
Corneliei urna care o conţinea. 

Cornelia o aşeză în frumoasa locuinţă din Alba, despre care 
am avut ocazia să pomenim de mai multe ori. 

Cezar bătuse cu piciorul în pământ pe locul unde fusese ucis 
Pompei şi spusese: 

— Aici voi construi un templu închinat Indignării Şi în adevăr, 
ceva mai târziu, templul acesta fu construit. Appian, care îl 
văzu, povesteşte că în timpul războiului purtat de Traian în Egipt 
împotriva evreilor aceştia îl dărâmară pentru că îi stânjenea 
Cezar era destul de tulburat. El dăduse întâlnire la Alexandria 
mai multor vase, pe de altă parte, vânturile de vară îl ţineau pe 
loc, iar el abia aştepta ocazia să poruncească uciderea celor trei 
ucigaşi ai lui Pompei Pothinus, Achillas şi sofistul Theodotus. 

Apoi, trebuie s-o mai spunem, auzise foarte mult lăudându-se 
frumuseţea Cleopatrei şi era foarte curios să cunoască 
asemenea minunăţii. 

Cleopatra avea atunci nouăsprezece ani. Cu doi ani mai 
înainte murise Ptolemeu Auletul, cântăreţul din flaut pe care l- 
am văzut venind la Roma ca să solicite protecţia lui Pompei El 
lăsase un testament în două exemplare: unul fusese trimis lui 
Pompei, la Roma, iar celălalt rămăsese în arhiva din Alexandria 
Prin acest testament, bătrânul rege lăsa tronul fiului său şi fiicei 
sale, primii născuţi, Ptolemeu şi Cleopatra, care nu numai că 
erau frate şi soră, erau şi soţi. Ptolemeu nu avea atunci decât 
cincisprezece ani. 

Testatarul îl invita pe Pompei să vegheze, în numele poporului 
roman, ca testamentul lui să fie executat întocmai. 

Or, de un an, puterea lui Pompei trecuse în mâinile lui Cezar 
Mai mult, după cum am văzut, Pompei fusese asasinat chiar de 


acest Ptolemeu ale cărui drepturi trebuia să le susţină Când 
Cezar intră în Alexandria, mai era un frate, în vârstă de 
unsprezece ani şi o altă soră, numită Arsinoe, în vârstă de 
paisprezece ani. 

El invită pe Cleopatra şi pe Ptolemeu, care avea fiecare câte o 
armată, să-şi licenţieze armatele şi să se prezinte în faţa lui ca 
să-şi susţină cauza. 

Ca dovadă a bunelor sale intenţii în favoarea celor doi principi, 
Cezar, creditor al regelui mort pentru suma de Şaptesprezece 
milioane cinci sute de mii de drahme, renunţă la şapte milioane, 
dar declară că avea nevoie de restul de zece milioane cinci sute 
de mii de drahme, şi cerea să-i fie plătite. 

Cezar aştepta rezultatul invitaţiei pe care o făcuse lui 
Ptolemeu şi Cleopatra, când i se anunţă că un om voia să-i 
aducă în dar un covor pe care îl depuse la picioarele lui Cezar. 

Covorul era făcut sul şi strâns cu o curea. 

Omul desfăcu catarama curelei, covorul se desfăşură de la 
sine, iar Cezar văzu ridicându-se de pe el o femeie. 

Era Cleopatra. 

Cunoscându-şi puterea pe care şi-o exercitase în special 
asupra tânărului Sextus Pompei, de îndată ce aflase de invitaţia 
lui Cezar, ea se aruncase într-o barcă, însoţită de Apolodor din 
Sictua, pe care îl socotea cel mai bun prieten al ei, şi ajunse în 
faţa palatului cam pe la ora nouă seara. 

Dar, neputând să intre fără să fi fost recunoscută, ea îi porunci 
lui Apolodor să o ruleze într-un covor şi s-o ducă astfel în faţa lui 
Cezar. 

Acest gest de cochetă mondenă îl încântă pe învingătorul de 
la Pharsalus. 

Cleopatra nu era numai frumoasă; era mai mult decât atât: 
era încântătoare. Mică de statură, dar admirabil proporţionată. 
Nu era prea înaltă de vreme ce a încăput într-un covor făcut sul. 
Era plină de graţie, de cochetărie şi de spirit. Vorbea latina, 
greaca, egipteana, limbile din Siria şi din Asia. Din Orient luase 
gustul pentru somptuozitate şi înlănţuia cu lanţuri de aur şi de 
diamant pe cei care o vedeau era, într-un cuvânt, întruchiparea 
legendei Sirenei. 

Este de crezut că ea nu l-a lăsat pe Cezar să tânjească, pentru 
că a doua zi, când a sosit Ptolemeu, „acesta şi-a dat seama, 


spune Dio Cassius, după unele familiarităţi dintre Cezar şi sora 
sa că nu mai avea nimic de sperat; cauza lui era pierdută”. 

Totuşi, tânărul vulpoi îşi ascunse gândurile; se prefăcu că nu 
observă nimic; dar cum se ivi un moment favorabil dispăru, 
părăsi palatul şi începu să fugă pe străzile Alexandriei, spunând 
că fusese trădat. 

La strigătele tânărului rege, poporul puse mâna pe arme. 

Pe de altă parte, Pothinus trimise un mesager lui Achillas, 
comandantul armatei din Pelusia, cerându-i să pornească 
împotriva Alexandriei. 

Armata egipteană număra douăzeci şi cinci de mii de oameni, 
care nu erau egipteni: pentru Cezar, această armată ar fi fost o 
bagatelă! Dar ea era compusă din rămăşiţele armatei lui 
Gabinius — adică din veterani romani care se obişnuiseră cu 
viaţa destrăbălată din Alexandria, care se căsătoriseră aici şi 
care, păstrându-şi calitatea lor de romani, luaseră obiceiuri 
orientale; din pirați din Cilicia, rămaşi dintre aceia pe care îi 
împrăştiase Pompei; în sfârşit, din fugari şi din proscrişi. 

Auzind strigătele de moarte îndreptate împotriva lui, Cezar, 
care avea numai trei mii două sute de soldaţi, înţelese că 
situaţia era gravă. El trimise lui Achillas doi foşti miniştri ai 
regelui defunct, doi foşti ambasadori la Roma. 

Se numeau Serapion şi Dioscoride. 

Inainte ca aceştia să fi deschis gura, Achillas îi ucise. 

După cum se vede, era o veritabilă declaraţie de război făcută 
împotriva lui Cezar Cezar o acceptă. 

Avea împotriva lui pe Achillas şi pe cei douăzeci şi cinci de mii 
de oameni ai lui, dar avea alături de el pe aliatul acela puternic 
care se numeşte Amorul. 

Apoi, printr-o întâmplare, puse mâna pe tânărul rege 
Ptolemeu şi pe eunucul Pothinus. 

Cezar începu prin a-şi concentra trupele şi se retrase, 
împreună cu Cleopatra, în ceea ce se numea palatul regal. 

Pe măsură ce Cezar se retrăgea, trupele lui Achillas înaintau în 
oraş, dar se ajunse Ta un moment dat când trupele lui Cezar 
încetară să se mai retragă. 

Atunci începu lupta. 

Achillas încercă să forţeze pătrunderea în palat şi dădu câteva 
asalturi; fu respins de pretutindeni. 


Apoi încercă să pună mâna pe galerele lui Cezar Cezar avea 
cincizeci: erau galere cucerite din flota lui Pompei, cu câte trei 
sau cinci rânduri de rame şi perfect echipate. 

In afară de acestea, alte douăzeci şi două păzeau portul. 

Or, dacă s-ar fi pus mâna pe aceste vase, egiptenii l-ar fi făcut 
prizonier pe Cezar, ar fi interceptat portul şi marea şi i-ar fi tăiat 
calea de aprovizionare. 

Fiecare se lupta cât putea mai bine: soldaţii lui Achillas, 
dându-şi seama de importanţa poziţiei pe care voiau s-o 
cucerească, soldaţii lui Cezar, conştienţi că viaţa lor depinde de 
curajul de care dădeau dovadă Atacurile lui Achillas fură 
respinse în toate punctele Cezar, văzând că nu-şi putea păstra 
galerele cu puţinele forţe de care dispunea, le arse pe toate, 
inclusiv pe acelea care erau în arsenal Apoi, concomitent, 
debarcă trupele la far Farul era un turn de o mare înălţime, care 
dăduse numele insulei unde fusese construit Insula aceasta era 
legată de oraş printr-un dig lung de nouă sute de paşi, construit 
de regii precedenţi, având câte un pod la fiecare capăt Ea era 
locuită de o populaţie cât un oraş de numeroasă şi alcătuită din 
bandiți şi pirați care se aruncau asupra tuturor vaselor rătăcite 
Turnul farului avea această imensă importanţă că întrucât 
intrarea în port era extrem de îngustă, nu se putea pătrunde 
acolo decât după bunul plac al celor care se aflau în turn. 

In plus, Cezar terminase în răstimp de trei zile una din acele 
prodigioase lucrări de fortificaţie care îi erau familiare. EI 
înconjurase cu ziduri toată linia de apărare a oraşului pe care îl 
ocupa Cu portul şi cu arsenalul comunica prin teatru La rândul 
lor egiptenii îl blocaseră pe Cezar închizând toate străzile şi 
toate răspântiile cu ziduri înalte de patruzeci de picioare 
înălţime, construite din blocuri mari de piatră. Apoi, în locurile 
joase ridicaseră turnuri înalte de două etaje, unele fixate în 
pământ, altele mişcându-se pe două roţi şi putând fi purtate 
oriunde ar fi fost nevoie. 

Intre timp, Cezar continua să-şi joace rolul său de conciliator. 

La insistenţele lui Cezar, tânărul Ptolemeu, copil viclean şi 
duşmănos, simulase că se împăcase cu sora lui şi consimţi să 
împartă tronul cu ea. 

Cu toată această luptă dusă împotriva oraşului Alexandria, 
Cezar dădu un mare ospăț pentru a sărbători împăcarea. 


În timpul ospăţului, unul dintre sclavii săi, care îl servea ca 
bărbier, şi care era un om foarte timid şi foarte bănuitor, veni la 
el şi-i spuse ceva la ureche. 

Cinci minute mai târziu, Cezar ieşea. 

Bărbierul îl aştepta pe sală. 

Umblând şi cotrobăind prin palat, bărbierul auzise voci şoptite. 

El se apropiase încet şi surprinsese un complot de asasinat 
care se înfiripa între Pothinus şi trimişii lui Achillas. 

Cezar avea toată încrederea în cel care îi denunţase 
complotul. 

— Bine, spuse el, de mult aştept prilejul să răzbun moartea lui 
Pompei: iată-l că a venit şi n-am să las să-mi scape. Să fie ucis 
Pothinus. 

Aşteptă până-i văzu plecând pe oamenii care trebuiau să 
execute ordinul, apoi se întoarse, cu surâsul pe buze, în sala 
unde se dădea ospăţul, şi-şi reluă locul lângă Cleopatra. 

Un moment mai târziu, un centurion se apropie de el şi-i şopti: 

— S-a făcut! 

Cezar făcu din cap un semn, arătând că era mulţumit, iar 
centurionul ieşi. 

Chiar în aceeaşi seară, Ptolemeu află de moartea confidentului 
său, dar în loc să lase impresia că-l regreta, îl felicită pe Cezar 
că scăpase de primejdia cu care îl ameninţase trădarea 
servitorilor săi. 

Moartea aceasta produse o asemenea groază printre cei care 
încercaseră să conspire împotriva lui Cezar, încât tânăra soră a 
Cleopatrei, Arsinoe, fugi în noaptea următoare şi trecu în tabăra 
lui Achillas, însoţită de perceptorul său pe nume Ganymede. 

Ea avea o speranţă: ca sora sa fiind amanta lui Cezar, iar 
fratele său prizonierul acestuia, ea s-ar fi putut proclama regină. 

În adevăr, trupele o primiră cu aclamații puternice. 

Dar foarte curând între ea şi Achillas se produse vrajbă. 

Văzând aceasta, Arsinoe puse pe Ganymede să-l ucidă pe 
Achillas. Ganymede preluă apoi comanda trupelor. El distribui 
armatei mari sume de bani în numele tinerei sale stăpâne şi se 
angajă să continue misiunea periculoasă de a lupta împotriva lui 
Cezar. 

Al doilea ucigaş al lui Pompei îşi ispăşise crima. 

Să terminăm repede cu aceste odioase personaje. 


Theodatus, sofistul, după ce reuşi să se sustragă Justiţiei lui 
Cezar, fugi din Egipt şi rătăci mult timp, mizerabil şi hulit. După 
moartea lui Cezar, Marcus Brutus, ajuns stăpânul Asiei, 
descoperi locul unde se ascundea Theodatus şi, reuşind să pună 
mâna pe el, îl ţintui pe cruce. 

Vom vedea mai târziu că ucigaşii lui Cezar sfârşiră aproape 
toţi tot atât de păcătos ca şi ucigaşii lui Pompei. 

Dacă Pompei, care nega Providența la Mitilene, ar fi putut 
vedea moartea lui Pothinus, a lui Achillas şi a lui Theodatus, nu 
s-ar mai fi îndoit de existenţa ei. 

LXIII 

lată-ne ajunşi la deznodământul acestei fronde antice 
întreprinsă pentru ochii frumoşi ai unei femei. 

Şi atunci, ca şi acum — cu toate că Alexandria din zilele 
noastre nu mai este situată pe locul Alexandriei de odinioară — 
şi atunci, ca şi acum, oraşul Alexandria primea apa Nilului prin 
apeducte şi o distribuia prin puțuri sau cisterne în care avusese 
timpul să-şi depoziteze mâlul. Oamenii din popor, neavând nici 
puțuri, nici cisterne, o beau tulbure, cu riscul oricăror 
inconveniente sanitare care ar fi putut rezulta din acest defect 
de puritate. 

Or, duşmanul stăpânind fluviul, înfundă toate conductele prin 
care apa Nilului ajungea în cartierele locuite de romani şi, după 
o muncă uriaşă, reuşi. 

Insă, pentru că puţurile erau pline, cisternele ochi, Cezar avea 
apă destulă, aşa că încetarea aprovizionării prin apeducte nu-l 
îngrijoră prea mult. 

Duşmanul bănui curând cauzele acestei linişti. 

Atunci îi veni ideea de a face să crească nivelul apei mării cu 
ajutorul roţilor şi al maşinilor. Apa sărată, pătrunzând în 
interiorul puţurilor şi cisternelor, altera apa de băut, iar Cezar şi 
garnizoana lui ar fi pierit de sete. 

In adevăr, sub presiunea maşinilor inventate de aceşti 
prodigioşi arhitecţi care erau egiptenii, nivelul apei mării crescu 
şi pătrunse în primele rezervoare. 

Când soldaţii băură din această apă sărată crezură că se 
înşelau, cu atât mai mult cu cât apa din puţurile mai îndepărtate 
continua să fie bună de băut. 


Insă, încetul cu încetul, apa din toate puţurile şi din toate 
cisternele se alteră. 

| se anunţă această veste lui Cezar. 

— Ei, bine, întrebă el, cu faţa liniştită şi cu vocea calmă, ce 
spun soldaţii de acest accident? 

— Sunt disperaţi, imperator, răspunse cel care adusese 
vestea, şi se văd de pe acum la strâmtoare. 

— Desigur că mă condamnă, spuse Cezar. 

Omul tăcu. 

— Hai, vorbeşte deschis, continuă imperatorul. 

— Ei bine, toţi sunt de părere că ar trebui să încerci să 
părăseşti Egiptul pe corăbiile care îţi mai rămân, dar se tem că 
n-ai să reuşeşti să te îmbarci. 

— Bine, spuse Cezar, o să ne retragem, dar victorioşi. 

— Şi apa? Întrebă centurionul. 

— la zece oameni, du-te la cinci sute de paşi de malul mării şi 
sapă acolo până ai să dai de apă: sau coasta de aici nu e făcută 
ca cele din alte ţări, sau, mai înainte de a fi ajuns la o adâncime 
de cincisprezece picioare, ai să dai de apă. 

Centurionul se conformă ordinului dat, săpă şi găsi apă. 

O mie de ani după Moise, Cezar, reînnoi miracolul apelor 
ţâşnitoare; amândoi ghiciseră secretul puţurilor arteziene. 

Între timp, cea de a treizeci şi şaptea legiune, pe care Cezar o 
alcătuise din resturile legiunii lui Pompei, debarcă ceva mai sus 
de Alexandria. 

Din cauza vânturilor nefavorabile, ea nu putuse intra în port. 

Ancoră, deci, de-a lungul plajei, dar cum nu avea apă şi nici nu 
ştia de unde să ia, ea îi ceru lui Cezar. 

Cezar se îmbarcă împreună cu vreo trei-patru sute de oameni 
pe cele câteva galere care îi mai rămăseseră, ieşi din port şi se 
îndreptă spre flota sa, care se găsea la vreo două-trei leghe de 
Alexandria. 

Ajuns la Chersones, el debarcă o parte din soldaţi, ca să se 
aprovizioneze cu apă, dar cavaleria duşmană, capturând vreo 
doi-trei oameni care se depărtaseră ca să fure, află de la aceştia 
că Cezar se afla pe una din galere. 

Scurt timp mai târziu, Ganymede fu încunoştiinţat. 

El îmbarcă imediat două sau trei mii de soldaţi pe vreo 
douăzeci de galere şi îl atacă pe Cezar. 


Cezar nici nu se gândea să accepte lupta, pentru două motive: 
pentru că noaptea avea să se lase peste vreo două ore, şi atunci 
avantajul avea să fie de partea inamicului, care cunoştea coasta 
mării mai bine decât el; şi în al doilea rând, pentru că soldaţi ai 
săi, care luptau mai ales ca să fie remarcaţi de Cezar, s-ar fi 
luptat incontestabil mai rău pe întuneric Când văzu că vin spre 
el galerele inamice, se îndreptă spre coastă. 

Dar se întâmplă că o galeră din Rhodos nu putuse urma 
celelalte galere, aşa că se găsi înconjurată de patru galere 
duşmane şi de mai multe bărci. 

Cezar era în siguranţă şi ar fi putut lăsa galera să se descurce 
singură, cum ar fi putut, dar, după cum se ştie, el Nu era omul 
care să se cruţe: îndreptă galera sa spre galera atacată şi porni 
cu toată viteza spre ea La capătul unei lupte care dură o oră, în 
care timp Cezar luptase ca un simplu marinar, cucerise o galeră 
cu patru rânduri de rame, scufundase o alta şi scoase din luptă 
o a treia, celelalte ambarcaţiuni, înfricoşate, fugiră îngrozite 
Cezar profită de spaima lor, remorcă cu galerele sale vasele 
încărcate şi, cu ajutorul vâslelor, mergând împotriva vântului, 
intră cu ele în port Acest fel de luptă se repeta în fiecare zi, cu 
şanse diferite. 

Când Cezar îi bătea pe egipteni, când egiptenii îl băteau pe 
Cezar. 

Intr-o zi, galera lui fu atât de înghesuită iar el se găsi atât de 
copleşit de săgeți, fiecare duşman ţintind spre toga sa de 
purpură, încât fu obligat s-o scoată, să se arunce în mare şi să 
facă vreo trei sute de metri înot, acţionând numai cu o mână, 
pentru că în cealaltă, pe care o ţinea deasupra apei, avea nişte 
documente. 

Toga lui de purpură, trofeul zilei, căzu în mâinile egiptenilor. 

Toate acestea se petreceau sub ochii Cleopatrei: ca în Evul 
Mediu, când cavalerii îşi frângeau lăncile pentru ochii iubitelor, 
Cezar începuse un fel de turnir în nebuna şi perfida Alexandria, 
oraşul acela uşuratic ca Atena şi superstiţios ca Memphis. 

In timpul acesta, Cezar primi o solie din partea duşmanului. 

Egiptenii îi făceau cunoscut că se săturaseră de stăpânirea lui 
Arsinoe, care nu era decât un copil, şi a lui Ganymede, care nu 
era decât un libert, şi că, în consecinţă, dacă ar fi voit să li-l 
trimită înapoi pe Ptolemeu, ei s-ar putea consulta cu el asupra 


problemelor care îi interesează, şi ar putea fi primii care să 
propună pacea. 

Cezar cunoştea perfidia acestei naţiuni, dar trebuia sfârşit 
odată: în timp ce se amuza luptând în acest colţ de lume, simţea 
că restul lumii îi scăpa. 

Trimisese după Ptolemeu şi, luându-i mâna în a sa, îi arătă 
câtă încredere avea în el, trimiţându-l astfel soldaţilor, şi-l pofti 
să-şi roage oamenii să-şi vadă de treabă; dar el — tânăr prinţ, 
începu să plângă. Îl imploră pe Cezar să nu-l gonească de lângă 
el, afirmând că prezenţa lui îi era mai scumpă decât domnia. 

Cezar, care nu era nici fals, nici crud, se lăsă înduioşat, îl 
îmbrăţişă, cum ar fi făcut cu propriul său copil şi porunci să fie 
condus până la avanposturile duşmane. 

Însă, abia ajuns acolo, lacrimile se uscară şi făcură loc 
amenințării, iar Cezar înţelese că, începând de acum, avea un 
duşman în plus. 

Dar, din fericire, cum am văzut, Cezar nu le mai ţinea 
socoteala. 

LXXIV 

Lucrurile rămaseră neschimbate încă o bucată de vreme, însă 
într-o zi Cezar află că Pelusia, unde se afla grosul armatei 
egiptene, căzuse în mâinile unuia din locotenenţii săi. 

În adevăr, Mitridate din Pergam, pe care Cezar îl aprecia mult 
pentru capacitatea lui şi pentru experienţa în meseria armelor, 
sosise pe uscat dinspre Siria şi Cilicia, cu forţe armate puternice. 

Anunţat de Cezar încă de la începutul războiului, care dura de 
peste şapte luni, el făcuse apel la sentimentele popoarelor aliate 
şi venea acum cu o armată de vreo douăzeci de mii de oameni. 

Or, înțelegând că Pelusia era poziţia cheie pe uscat, după cum 
Alexandria era poziţia cheie pe mare, atacă Pelusia cu o 
asemenea vigoare, încât după al treilea sau al patrulea asalt o 
cuceri. 

După ce lăsă o garnizoană în oraşul cucerit, se îndreptă spre 
Cezar, cucerind regiunile pe unde trecea. 

Ajuns în delta Nilului, se găsi în faţa unei părţi din armata lui 
Ptolemeu. 

Era numai jumătate din trupele trimise de tânărul rege. 

Însă, pentru a avea, ea, întreaga glorie, această parte din 
armată care venise pe Nil şi-i urmase mersul, voi să atace 


numai ea, fără să mai aştepte, aşa cum recomandase regele, şi 
partea a doua a armatei, care venea pe malul fluviului. 

Mitridate se fortifică după obiceiul roman. 

Egiptenii crezură că romanii se tem şi se năpustiră asupra 
taberei din toate părţile. 

Văzându-i că acţionează cu atâta nesocotinţă, Mitridate ieşi 
dintr-o dată prin toate porţile taberei, îi încercui şi-i căsăpi până 
la unul, încât, fără să cunoască locul şi faptul că se găseau în 
apropierea navelor lor, toţi rămaseră pe câmpul de luptă. 

Şi Cezar şi Ptolemeu, fură anunţaţi în acelaşi timp, şi amândoi, 
în acelaşi timp, porniră într-acolo cu toate forţele de care 
dispuneau: unul — Cezar — ca să-şi (continue victoria; celălalt 
— Ptolemeu — ca să repare înfrângerea. 

Ptolemeu ajunse primul, pentru că se îmbarcase pe Nil, unde 
avea toată flota gata pregătită. 

Şi Cezar ar fi putut folosi aceeaşi rută, dar nu voi, de teamă să 
nu fie obligat să lupte pe corăbii şi în canalul fluviului, gen de 
luptă care îl lipsea de posibilitatea mişcărilor neprevăzute, care 
făceau forţa lui. 

Dar, deşi sosise după Ptolemeu, Cezar întârziase atât de puţin 
încât regele n-apucase încă să-l atace pe Mitridate. 

Văzând sosirea lui Cezar, regele Egiptului fu cel care se 
fortifică. 

Locul în care se fortificase Ptolemeu era dintre cele mai 
potrivite. 

Pe o latură era apărat de Nil, pe o alta de o mlaştină, în sfârşit, 
pe a treia de o prăpastie. 

În aşa fel încât tabăra nu oferea decât o singură intrare, 
strimtă şi dificilă: aceea care da spre câmpie. 

Cezar se îndreptă spre tabără. 

Dar, la jumătatea drumului, ajungând la malul unui râu, îl găsi 
apărat, de floarea cavaleriei egiptene şi de o parte din infanteria 
uşoară a lui Ptolemeu. 

Acolo se produse o încăierare de moment, de-o parte şi de 
alta, fără să se fi trecut la o luptă adevărată, ambele Maluri ale 
râului fiind foarte abrupte. Însă, nerăbdători, soldaţii lui Cezar 
cerură securile. 

Li se aduseră securi. 


Ei începură să doborâră copacii de pe maluri împingându-i 
apoi înspre albia râului ca să formez poduri, iar după ce 
doborâră copacii, trecură printre crăci, cu apa până la brâu. 

Intre timp cavaleria romană urcase pe fluviu în sus şi, găsind 
un vad, trecu şi ea râul. 

Văzându-se atacat din faţă şi învăluit prin flancul drept, 
inamicul o rupse la fugă. 

Cezar, care se găsea la numai o leghe şi jumătate de tabăra 
egipteană, dădu ordin să se meargă înainte. 

Intenţia sa era să profite de tulburarea în care trebuie să se fi 
găsit duşmanul şi să-l atace pe loc; văzând însă poziţia 
puternică a inamicului, înălţimea întăriturii, avantajul situaţiei şi 
tot zidul de apărare înţesat de 5 soldaţi, amână asaltul pentru a 
doua zi, nevrând să rişte Un atac împotriva unor trupe odihnite, 
cu trupele sale obosite de luptă şi de un drum de mai multe 
leghe. 

Examinând deci terenul cu privirea aceea căreia nimic nu-i 
scăpa, el se hotărî să atace a doua zi, la revărsatul zorilor, un 
fort legat de tabără printr-o puternică fortificaţie. 

Incă din zori, armata lui era gata, nu pentru că s-ar fi gândit să 
atace fortul acela cu toţi soldaţii, ci pentru că voia ca toate 
forţele sale să fie gata să atace tabăra în punctul pe care avea 
să-l indice. 

Ca şi cum Cezar ar fi explicat planul său de luptă fiecărui 
soldat, aceştia se îndreptară spre fort cu atâta hotărâre, încât îl 
luară cu asalt. 

Apoi, după ce-l cuceriră, se aruncară într-un suflet până la 
linia de apărare a duşmanului, unde începu adevărata luptă. 

După cum am spus, tabăra nu putea fi atacată decât dinspre 
câmpie şi, fireşte, în acea zonă inamicul îşi maşase trupele cele 
mai bune. 

Cu toate acestea, în timpul unei recunoaşteri pe care o făcuse, 
Cezar observase o trecere îngustă între Nil şi tabăra egipteană. 

Insă atunci soldaţii lui Cezar ar fi avut în spate întreaga flotă 
duşmană. Aşa că Cezar părăsi acest mijloc de atac. 

Văzând că atacurile frontale nu dădeau niciun rezultat, el 
chemă pe unul din căpitanii săi cei mai experimentați, numit 
Carfulenus, îi expuse situaţia şi-l întrebă dacă ar fi voit să atace, 
cu o mie de oameni, dinspre Nil. 


Acesta răspunse că era gata. 

Cezar ordonă să se dubleze eforturile în porţiunea dinspre 
câmpie, în timp ce Carfulenus şi cei o mie de oameni ai săi se 
strecurau de-a lungul Nilului. 

Or, se întâmplă că soldaţii însărcinaţi să asigure această parte 
a taberei, crezându-se ocrotiţi de flotă, coborâseră de pe 
întărituri fie din curiozitate, ca să vadă lupta, fie din curaj, ca să 
ia şi ei parte la ea, când, deodată, auziră zgomot mare în 
spatele lor. 

Era Carfulenus care, nefiind împiedicat decât de săgețile trase 
asupra lui de pe galere, reuşise să treacă şi să ajungă până sus 
pe întărituri. Găsindu-le părăsite, pătrunsese în tabără şi 
atacase duşmanul din spate. 

Când romanii auziră venind din partea cealaltă a taberei 
strigătele de victorie ale lui Carfulenus şi ale soldaţilor pe care îi 
comanda, îşi dublară eforturile. 

La rândul lor, egiptenii, zăpăciţi de acest atac neprevăzut, 
slăbiră. 

Cezar văzu că momentul era hotărâtor. 

Luă comanda a douăzeci de cohorte care încă nu intraseră în 
luptă şi porni la asalt în fruntea lor, ca un simplu căpitan. 

Inamicul nu mai putu ţine piept acestui ultim atac: el părăsi 
întăriturile şi încercă să fugă. 

Dar, ceea ce îi făcuse puterea când era victorios, îi aduse 
pieirea când era învins. 

Primii care încercară să fugă spre mlaştini se înecară în 
noroaie. 

Spre râpă, nu se putea gândi cineva la salvare. 

Rămânea Nilul. 

Toţi se repeziră deci spre fluviu — regele la un loc cu ceilalţi. 

Regele apucă să se urce pe o galeră şi-i ordonă să se 
îndepărteze imediat de mal. Dar mulţimea care îl însoţise şi se 
îngrămădise împreună cu el pe navă şi numărul mare al celor 
care se aruncaseră în apă şi se refugiaseră şi ei acolo 
îngreunară atât de mult vasul, încât, ajuns în mijlocul Nilului, 
apa pătrunse în el şi îl scufundă. 

Ptolemeu şi principalii săi ofiţeri se înecară. 

Războiul din Egipt se terminase. 


O mie opt sute cincizeci de ani mai târziu, un alt cuceritor 
dădea pe malul aceluiaşi fluviu o bătălie asemănătoare 
Cuceritorul acesta se numea Napoleon, iar lupta bătălia de la 
piramide ea abandona Cairo lui Napoleon după cum bătălia pe 
care am descris-o abandona Alexandria Dar de data aceasta nu 
se mai amuza sa intre cu greutate prin port, ci hotări să treacă 
prin mijlocul oraşului. 

Vestea victoriei sale îl preceda, sfărâmând porţile dărâmând 
zidurile de apărare Din nefericire, tânărul rege Ptolemeu îi 
scăpase prin moarte, dar o luase prizonieră pe Arsinoe Ceea ce 
prevăzuse Cezar se întâmplă Dar cum fu zărit de locuitori, 
aceştia veniră în masă implorându-l şi purtând înaintea lor 
obiecte sacre cu care obişnuiau să potolească mânia regilor lor 
Cezar, ca de obicei, iertă. El traversă tot oraşul Alexandria, 
oraşul acela cu străzi largi, cu casele aliniate, printr-un dublu şir 
de bărbaţi şi femei în genunchi Ajuns la zidurile ridicate de 
alexandrini, el îi găsi pe locuitori cu târnăcopul în mână, ocupați 
să-i deschidă o breşă. 

Reapăru deci în faţa alor săi ca un adevărat învingător. 
Cleopatra, de pe cel mai înalt dintre turnuri, îl aştepta ca să-l 
salute. 

In tabără fu o dublă sărbătoare, din cauza victoriei complete şi 
din cauza înapoierii grabnice. 

Cu toţi cei cincizeci şi patru de ani ai săi, Cezar rămăsese 
acelaşi: Cezar din Galia, Cezar de la Pharsalus şi chiar Cezar al 
aventurilor amoroase. 

Soldaţii, care murmuraseră atât de mult împotriva Cleopatrei, 
aplaudară din plin când o văzură pe tânăra şi frumoasa regină 
înlănţuind cu braţele sale gâtul imperatorului lor şi punând pe 
capul acestuia o cunună de lauri din aur. 

Atunci începură serbări în palat, jocuri în teatru. Cezar 
inaugura viitoarea regalitate a lui Antonius. Apoi trebuia să se 
facă cunoştinţă cu noua cucerire pe care Cezar o anexa Romei; 
trebuiau vizitate piramidele monumentele acelea care acum 
două mii de ani constituiau un mister. 

Se naviga în amontele Nilului chiar pe galera fostului rege 
Ptolemeu, împodobită sărbătoreşte, ziua cu ghirlande de flori, 
noaptea iluminată cu ghirlande de torţe. 

In urma ei, urcau fluviul patru sute de galere. 


Acesta fu adevăratul triumf al lui Cezar. 

În timpul drumului, el porunci să se ridice un templu în cinstea 
zeiţei Indignării, chiar pe locul unde fusese ucis Pompei. 

Dar tot în timpul acestui drum, lumea, insuficient înfrântă, se 
unise asemeni titanului Encelade. 

Locotenenţii lui Pompei se strângeau în Africa în jurul lui 
Scipio, socrul acestuia. 

Cei doi fii ai lui Pompei chemau Spania la arme în numele 
memoriei tatălui lor. 

Farnace cucerea Armenia de la regele Dejotarus — învins, dar 
pe care Cezar îl înzestrase ca pe un învingător, Ariobarsanus se 
plângea lui Calvinus, că fiul lui Mitridate ocupase Capadocia. 

Toate veştile ajungeau la urechile lui Cezar şi, ca şi cum ar fi 
voit să lase duşmanului timpul necesar ca să se adune pentru a- 
| distruge apoi dintr-o singură lovitură, la fiecare nouă veste 
surâdea, făcea un semn din cap şi spunea Cleopatrei: 

— Mai departe! 

Şi Cleopatra surâdea la rândul său, mândră că ţinea în mâini 
lanţul cu care era prins leul. 

În cele din urmă reveniră cu toţii la Alexandria; încântătoarea 
călătorie se sfârşise. 

Era momentul să se facă faţă lumii întregi. 

Cezar îşi strânse trupele. 

lată forţele de care credea că putea dispune: Cu el erau 
aproape douăzeci de mii de oameni; o legiune pe care i-o 
trimisese Calvinus şi care, folosind drumul pe uscat, nu ajunsese 
la timp; una pe care o păstra Calvinus şi care s-ar fi alăturat lui 
Cezar dacă acesta ar fi început cu Farnace; alte două, înarmate 
şi echipate după principiile romane, pe care le-ar fi găsit la 
Dejotarus, în sfârşit, o ultimă legiune recrutată de Caius 
Pletaeus în regatul Pontului. 

Însă, într-o dimineaţă sosi vestea că Domitus fusese bătut de 
Farnace şi că, din toate forţele sale, mai rămăsese aproape 
întreagă doar legiunea a treizeci şi şasea. 

După această victorie, Farnace nu se mai îndoi de nimic. 

Ocupă Pontul, alese de aici pe toţi copiii şi adolescenţii tineri şi 
frumoşi şi-i făcu eunuci. 

În sfârşit, anunţă sus şi tare, şi în faţa lumii întregi, că zeii 
făcuseră dreptate şi că el recucerise regatul tatălui său. 


Neavând încotro, Cezar părăsi Egiptul. 

El o căsători pe Cleopatra cu fratele ei cel mai tânăr, în vârstă 
de unsprezece ani. 

Apoi, lăsând jumătate din trupele sale viitorilor soţi, ca să 
asigure liniştea în Egipt, porni spre Siria şi-i dădu Cleopatrei 
întâlnire la Roma peste patru luni. 

Pe tot drumul, Cezar primi trimişi cu veşti din toate provinciile; 
ştirile erau mai mult sau mai puţin rele. 

Gabinius fusese bătut în Iliria şi pierduse două mii de soldaţi, 
treizeci şi opt de centurioni şi patru tribuni, o legiune se 
revoltase în Spania, iar Cassius Longinus fusese cât pe ce să fie 
asasinat; Marcellus fusese bătut pe malurile Guadalquivirului, în 
sfârşit, Roma era agitată de tulburări provocate de tribuni. 

Trebuia înfrânt Farnace, ajuns la Roma, înfrântă Africa, supusă 
Spania. 

Cezar îl lăsă în Siria pe Sextus Cezar, o rudă a lui, se îmbarcă 
pe flota pe care o adusese din Egipt şi trecu în Tars, unde 
dăduse întâlnire întregii Cilicii; puse la punct problemele ţării şi 
ale statelor vecine, traversă Capadocia în marş forţat, rămase 
patruzeci şi opt de ore la Massaqua, îl instală pe Necomide al 
Bitiniei ca pontif al templului Belonei din Comana; primi 
supunerea bătrânului rege Dejotarus, îi luă o legiune, ajunse în 
regatul Pontului; ataşă la vechea legiune pe care o adusese din 
Egipt resturile legiunii lui Domitius, înfrântă de Farnace, îl întâlni 
pe acesta în apropierea oraşului Zela, îl zdrobi într-o singură 
bătălie şi-şi reluă drumul spre Roma, spunând: 

— Fericitule Pompei, iată-ţi duşmanii a căror înfrângere ţi-a 
atras numele de cel Mare! 

Cele trei cuvinte în care rezuma toată campania împotriva lui 
Farnace îl precedară la Capitoliu. 

— Veni, vidi, vici! 

Ajuns la Roma, află că Cleopatra născuse un băiat căruia 
popoarele îi dăduseră numele de Cesarion Inainte de înapoierea 
învingătorului lui Pompei, Antonius şi Dolabella fuseseră gata să 
se înțeleagă asupra unei probleme care le convenea 
amândurora: abolirea datoriilor; însă Antonius fu cuprins de o 
bănuială împotriva lui Dolabella: îl bănui că era amantul soţiei 
Sale Mai întâi îşi repudie soţia: apoi, întrucât Dolabella, pentru a- 
şi trece legea, pusese stăpânire pe Forum, iar Senatul emisese 


un decret care ordona să se ia armele împotriva lui Dolabella, 
Antonius porni, plin de mânie şi ură, ca să-l atace în piaţa 
publică pe cel pe care îl considera rivalul său; îi ucise mulţi 
oameni şi pierdu şi el câţiva din oamenii săi. 

Lucrul acesta duse la pierderea, într-o oarecare măsură, a 
popularității descendentului lui Hercule. 

Pe de altă parte, îndepărtându-şi poporul, Antonius găsi 
mijlocul de a-şi face duşmani şi în rândul nobilimii. 

Casa lui Pompei fusese scoasă la licitaţie şi vândută. După 
cum se vede, nu se pierduse timpul în zadar. Antonius cumpără 
casa lui Pompei. Antonius cumpăra întotdeauna Dar când fusese 
vorba să plătească, Antonius găsi nepotrivit să i se ceară preţul 
pentru casa aceasta pe care, după părerea sa, o câştigase la 
Pharsalus. De aceea declară că, dacă în felul acesta i se 
răsplăteau serviciile, nu-l va mai urma pe Cezar în Africa. 

Ceea ce-l exaspera era mai ales faptul că, întrucât nu plătise 
casa lui Pompei, fu expropriat până la urmă, iar casa adjudecată 
lui Corneficius. 

Corneficius nu o găsi nici destul de mare, nici destul de 
frumoasă pentru el, aşa că o dărâmă şi pe locul ei construi alta. 

Romanii erau indignaţi de toată această risipă, de toate 
aceste bacanale, de toate aceste beţii. 

Cezar sosi. 

La vederea lui, totul reintră în ordine: Dolabella puse în sertar 
proiectele sale pentru abolirea datoriilor; Antonius îşi întrerupse 
nebuniile; Corneficius se grăbi să-şi termine locuinţa. 

Cezar îl uită pe Dolabella, pentru stima pe care i-o purta lui 
Cicero, socrul acestuia. 

Insă Antonius, care spera să fie numit consul împreună cu el, 
trebui să renunţe la acest plan. 

Cezar, numit consul pentru a treia oară, şi-l asocie pe Lepidus. 

lată cum crescu încetul cu încetul acest Lepidus (e) un 
mediocru, care va deveni mai târziu colegul lui Antonius şi 
Octavianus, în cel de al doilea triumvirat Se mai întâmplă ceva 
Cezar îl chema pe Antonius şi-i făcu o morală atât de serioasă 
pentru purtarea lui dezordonată, încât acesta, pentru a dovedi 
ca se căieşte se hotări să se însoare Cezar ridică din umeri 
Antonius este omul extremelor spuse el Antonius se căsători, se 
pare ca am spus-o cu Fulvia, văduva lui Clodius Pe ea am văzut 


o apărând cu ocazia asasinam soţului său, chemând pe romani 
la arme şi luminata de torţele care incendiau un cartier din 
Roma „Fulvia, spune Plutarh era o femeie puţin făcută pentru 
treburile şi grijile domestice iar ambiția ei ar fi fost foarte puţin 
măgulită sa domine un soţ oarecare un simplu particular, ea 
aspira să conducă un soţ care sa fi comandat el pe alţii Aşa că 
Cleopatra, Fulviei i-a datorat lecţiile de docilitate pe care le 
primise Antonius caci Fulvia l-a predat suplu şi supus voinţei 
femeilor” 

Dolabella fiind iertat, Corneficius mustrat, Antonius dojenit şi 
căsătorit, Cezar se întoarse apoi spre soldaţi O legiune se 
revoltase şi în cursul revoltei ucisese două personaje pretoriene 
Cossomius şi Galba Cezar trimisese pe rebeli în Campania şi le 
dădu ordin să fie gata să plece în Africa Când veni momentul el 
le trimise ordin sa se îmbarce însă, cum li se mai datora un rest 
de solda în loc sa se supună, ei se răsculară şi se îndreptară 
spre Roma În loc să trimită în întâmpinarea lor alţi soldaţi, care 
ar fi putut să le urmeze exemplul şi să se unească cu ei, Cezar îi 
aştepta, iar când aceştia ajunseră la marginea Romei, le ieşi 
înainte. 

Cezar avea obiceiul să se adreseze soldaţilor cu cuvintele: 
prieteni, camarazi, soldaţi. 

— Cetăţeni! Li se adresă el. 

La cuvântul cetăţeni, care le arăta ca nu mai erau nici prietenii 
nici camarazii lui Cezar, care îi deposeda chiar şi de titlul de 
soldaţi, rămaseră încremeniţi. 

— Cetăţeni, li se adresă Cezar, pretenţia voastră este dreaptă, 
sunt cinci ani de oboseală şi de răni, vă dezleg de Jurământul 
vostru. Cei care şi-au făcut stagiul vor fi plătiţi până la ultimul 
sesterţ. 

Atunci, oamenii aceştia revoltați şi ameninţători trecură de la 
ameninţare la rugăminte, căzând în genunchi, îşi împreunară 
mâinile şi-l rugară pe Cezar să le permită să rămână mai 
departe cu el. 

Cezar fu neînduplecat le distribui pământ, dar departe unii de 
alţiil5], le plăti o parte din banii datoraţi şi se angajă să le 
plătească restul cu dobândă. 

Dar ei se încăpăţânau să-l urmeze, şi oricare a fost hotărârea 
lui, găsindu-i pe malul mării, auzindu-i că vor trece şi în Spania, 


dacă ar fi fost nevoie, ca să-l „însoţească în Africa, Cezar sfârşi 
prin a-i ierta Cezar înţelese că ceva era totuşi drept în 
reclamaţia soldaţilor Toţi cuceritorii au asemenea socoteli de 
rezolvat cu armatele lor Vă amintiţi de ducele de Berry, când a 
trecut în revistă veteranii Imperiului. 

Printre plângerile pe care, după părerea lui, le aveau de 
reproşat soldaţii împăratului era şi plata cu neregularitate a 
soldei. 

— În sfârşit, adăugă prinţul terminându-şi discursul, v-a rămas 
dator pe vreo doi ani... 

— Şi ce, dacă nouă ne-a plăcut să-i acordăm credit! Răspunse 
un veteran. Mai aveţi ceva de spus? 

Dar atunci Napoleon nu era acolo. 

Aceiaşi oameni cărora le plăcea să-i facă credit când era exilat 
în insula Elba sau prizonier în insula Sfânta Elena, aceiaşi 
oameni murmurau câteodată, asemeni soldaţilor lui Cezar, în 
timpul când era atotputernic, iar solda se lăsa aşteptată Cezar 
se hotări să-i plătească. 

El dădu veteranilor săi, în afară de doi sesterţi mari, douăzeci 
şi patru de mii de sesterţi fiecărui om, şi pământurile de care 
am vorbit. Apoi veni rândul poporului. 

El distribui fiecărui om zece oboroace de grâu şi zece livre de 
ulei. 

Şi pentru că trecuse un an de când le făcuse această 
promisiune, le mai dădu şase sesterţi drept dobândă In plus, 
reduse chiria caselor din Roma până la concurenţa sumei de 
două mii de sesterţi, iar în restul Italiei până la concurenţa 
sumei de cinci sute de sesterţi În sfârşit, pe lângă aceste daruri, 
adăugă un ospăț public şi o distribuire de carne. 

LXXV 

Lumea se mira că Cezar, având atâtea treburi în Africa, 
rămânea totuşi în Roma. Mai avea să-l condamne pe Ligarius şi 
să o primească pe Cleopatra. 

Quintus Ligarius ridicase armele împotriva lui Cezar, care 
dezminţindu-şi mila obişnuită, voia să-l condamne Era nevoie de 
un acuzator Un acuzator era mai uşor de găsit decât un apărător 
Tuberon acuză. 

Ligarius îl rugă pe Cicero să se ocupe de apărarea sa Cicero 
primi. 


Apropo; să spunem cum se întorsese Cicero la Roma şi ce se 
petrecuse între el şi Cezar Cicero era la Brindisi, ezitând mereu, 
cerând sfatul tuturor. Când află că Cezar debarcase la Tarento şi 
că venea pe uscat spre Brindisi, se duse înaintea lui, convins că- 
| va îndupleca, dar ruşinat, totuşi, că avea să întâmpine starea 
de spirit a duşmanului învingător în prezenţa unei mari mulţimi. 
Însă Cezar, de cum îl zări, cobori de pe cal, îl îmbrăţişă şi, pe o 
distanţă de mai multe stadii, vorbi numai cu el. 

Insă, cu toată comportarea manierată a lui Cezar, Cicero 
primi, totuşi, apărarea lui Ligarius. 

Când i se anunţă că Cicero urma să-l apere pe acuzat, Cezar 
spuse: 

— Oh! Sunt încântat. 

Apoi, întorcându-se spre amicii săi: 

— Şi voi nu? Mie îmi face plăcere să-l ascult pe Cicero, pe care 
nu l-am auzit pledând de multă vreme. 

Dar Ligarius? Întrebară cei de fată. 

Ligarius este un om rău care va fi condamnat chiar daca 
Apollo ar pleda pentru el Totuşi, în ziua stabilită, luând cuvântul, 
Cicero pledă atât de frumos, că la anumite pasaje Cezar nu se 
putu împiedica să nu aplaude, alţii, să nu se schimbe la fată, iar 
când oratorul ajunse la bătălia de la Pharsalus, Cezar fu cuprins 
de o asemenea emoție încât scăpă hârtiile pe care le ţinea în 
mână „în sfârşit, spune Plutarh, învins de elocinţa lui Cicero, 
Cezar îl achită pe Ligarius.” 

Ce vom spune acum sună foarte ciudat, dar credem că Plutarh 
se înşală cu privire la pretinsa achitare a lui Ligarius Ligarius n-a 
fost condamnat la moarte, este adevărat dar toată elocinţa lui 
Cicero nu a putut împiedica să nu fie condamnat la exil Dovada 
susţinerii noastre o găsim în această scrisoare a lui Cicero către 
Ligarius Roma, anul 708, septembrie Prietenia pe care ţi-o port 
datorează consolare şi sfaturi nenorocirii în care te afli Dacă nu 
ţi-am scris până acum este că am căutat zadarnic cuvinte ca să- 
mi îndulcesc durerea, şi leacuri pentru a o vindeca. Astăzi am 
unele motive să cred că ne vei fi redat şi nu pot să nu-ți vorbesc 
de speranţele şi de urările mele Cezar n-o să-şi păstreze mereu 
asprimea, îl ghicesc şi-l văd, natura nemulțumirii sale, timpul, 
opinia publică şi, după cum îmi face impresia, chiar firea lui, 
totul contribuie să-i inspire zilnic mai multă moderație. Sunt 


sigur de asta pentru toţi, cât despre tine personal, prietenii lui 
cei mai intimi îmi dau toate asigurările. De când cu primele 
noutăţi din Africa, nu încetez să-l hărţuiesc, de acord cu fraţii 
tăi. Curajul, virtutea, incomparabila lor afecţiune, activitatea lor 
mereu trează au fost atât de bine primite, încât, după părerea 
mea, Cezar nu mai este în situaţia de a mai refuza ceva...” 

Restul scrisorii nu este decât o parafrazare despre moderaţia 
şi clementa lui Cezar. 

Insă, deşi pledoaria lui Cicero (mai fericită de data Aceasta 
decât cu ocazia procesului lui Milo) nu reuşise să ducă la 
achitarea lui Ligarius, el a fost totuşi un discurs excelent. 

După terminarea afacerii Ligarius, Cezar îşi îndreptă privirile 
spre Brindisi: Cleopatra, care mai târziu va înfricoşa mult pe 
Horaţiu, debarcase împreună cu soţul său de unsprezece ani. 

Cezar îi primi pe amândoi în palatul său şi, în timp ce Arsinoe 
era păstrată cu grijă pentru triumf, el dădu serbări magnifice în 
onoarea vizitatorilor, îi primi în rândul amicilor poporului roman, 
puse să se toarne o statuie din aur a Cleopatrei, pe care o aşeză 
în faţa statuii zeiţei în templul pe care îl ridicase lui Venus 
Victorioasa. 

Onorurile făcute Cleopatrei displăcură mult poporului roman; 
însă Cezar simţea că putea risca totul, mai ales că, la rândul 
său, fusese cuprins şi el de ameţeală. 

In, sfârşit, Cleopatra se întoarse în Egipt, altfel, înlănţuit cum 
era în încolăceala viperei de pe Nil, cum o numea Cezar, el n-ar 
mai fi plecat. 

Africa ţinea cu Pompei. 

Să revenim la Cato, pe care l-am uitat puţin, din ziua în care l- 
am văzut intrând în Dyrrachium cu ochii în lacrimi, după ce 
văzuse masacrul prizonierilor. 

Am spus doar că Pompei, căruia îi era teamă de el, îl lăsase la 
Dyrrachium să păzească bagajele. 

După deruta de la Pharsalus, Cato îşi pusese două ipoteze: în 
caz că Pompei ar fi fost ucis, în caz că Pompei ar fi trăit. 

Dacă Pompei ar fi fost ucis, Cato ar fi adus în Italia soldaţii pe 
care îi avea cu el, după care ar fi fugit, singur, cât mai departe 
de tiranie. 

— Ceea ce numea Cato tiranie nu era chiar o tiranie; însă, 
oricât de blândă ar fi fost, era totuşi guvernarea lui Cezar. 


Dacă Pompei ar fi trăit, el s-ar fi dus după Pompei oriunde s-ar 
fi aflat acesta. 

Neştiind însă ce se petrecuse în Egipt, dar ştiind că Pompei 
fusese văzut pe coasta Asiei, Cato trecu în Corciră, unde se afla 
flota. Acolo îl găsi pe Cicero şi voi să-i cedeze comanda. 

Cicero era consul, Cato era numai pretor, or Cato nu cunoştea 
decât legea. 

Cicero refuză. El se hotărâse să se împace cu învingătorul 
Presupunând, după drumul pe care îl urma Pompei, că acesta s- 
ar fi retras în Egipt sau în Africa, şi grăbit să-l ajungă, Cato se 
îmbarcă împreună cu toţi soldaţii care erau cu el. Insă, înainte 
de a ridica pânzele, el lăsă fiecăruia posibilitatea să aleagă: să 
se reîntoarcă în Italia, sau să-l urmeze. 

Ajuns în Africa, îl întâlni, pe când mergea de-a lungul coastei, 
pe tânărul Sextus Pompei, cel care fusese amantul Cleopatrei şi 
care mai târziu avea să-şi facă o reputaţie din a fi restabilit 
pirateria distrusă de tatăl său. 

De la el află sfârşitul nefericit al lui Pompei. 

Atunci, cunoscând această veste, nimeni din cei care Îl 
însoțeau n-au mai voit să urmeze un alt şef decât pe el. 

Lui Cato îi fu ruşine să lase într-o ţară străină, singuri şi fără 
ajutor, atâţia oameni viteji. Aşa că primi comanda şi cobori la 
Cyrene. 

Cu puţin timp mai înainte, locuitorii din Cyrene închiseseră 
porţile cetăţii în faţa lui Labienus; dar ceea ce i se refuzase lui 
Labienus i se acordă lui Cato. 

Cato fu primit la Cyrene. 

Acolo aşteptă veşti. 

Ele nu întârziară prea mult. 

Cato află curând că Scipio, socrul lui Pompei, trecuse în Africa 
şi că fusese foarte bine primit, la Cirta, de Juba, regele Numidiei. 

Attius Varus, căruia Pompei îi încredinţase guvernarea Africii, 
îl precedase împreună cu armata pe care o comanda. 

Cato se hotărî să-i întâlnească pe cei doi şi, pentru că era 
iarnă, să ajungă la ei pe uscat. Adună o mulţime de măgari şi îi 
încărcă cu apă, după care porni cu multe căruţe şi cu un bagaj 
considerabil. 

Ducea cu el mulţi îmblânzitori de şerpi, care vindecau 
muşcătura reptilelor celor mai veninoase, sugând rana cu gura. 


Marşul dură şapte zile. 

In timpul acesta, Cato era în permanenţă în fruntea soldaţilor, 
mergând tot timpul pe jos, stând jos în timpul mesei, căci, după 
bătălia de la Pharsalus, făcuse legământ să nu se întindă decât 
ca să doarmă. 

Cato petrecu iarna în Africa. Era iarna aceea în care Cezar 
lupta la Alexandria împotriva egiptenilor lui Ptolemeu. 

Dacă Varus, Cato şi Scipio şi-ar fi strâns la un loc cei treizeci 
de mii de oameni şi s-ar fi unit cu Ptolemeu, ce s-ar fi întâmplat 
cu Cezar?... 

Dar nu: Varus şi Scipio se certau la curtea regelui Juba, iar 
micul şi răul rege numid profita de această neînțelegere ca să 
vadă prosternându-se la picioarele sale două din numele mari 
ale Romei. 

Cato sosi în vechea Cirta, Constantine de astăzi, şi ceru 
audienţă lui Juba. 

Juba acordă audiența, dar ca să-l primească pregăti trei jilţuri: 
unul pentru Scipio, unul pentru Cato şi al său la mijloc. 

Dar Cato nu era omul care să îngăduie asemenea 
impertinenţă din partea unui mic rege numid. Ei luă jilţul care îi 
era destinat şi-l duse lângă jilţul lui Scipio, şi astfel Scipio, şi nu 
Juba, deveni personajul principal al conferinţei. 

Şi totuşi, Scipio rămânea duşmanul lui Cato, căci publicase 
împotriva lui un pamflet plin de injurii. 

Cato făcu mai mult: el reconcilie pe Scipio cu Varus, făcându-i 
să înţeleagă marele rău provocat de cearta lor partidei pe care o 
susțineau. 

După ce se sfârşi cearta, toţi, într-un cuvânt, încredinţară 
comanda lui Cato; dar Cato era un prea strict păstrător al legilor 
pentru a accepta. Cato era numai propretor, iar Scipio fusese 
proconsul. Dealtfel, numele lui Scipio, popular în Africa, inspira 
soldaţilor cea mai mare încredere, iar un oracol afirmase, se 
spunea, că Scipio avea să fie meru învingător în Africa. 

Scipio preluă deci comanda armatei. 

Din nefericire, încă de la primul ordin pe care îl dădu, fu în 
opoziţie cu Cato. 

Utica şi Cirta erau rivale; în afară de aceasta, Utica trecu pe 
faţă de partea lui Cezar Pentru a-şi satisface ura, şi mai cu 
seamă pentru a-i face plăcere lui Juba, Scipio se hotărî să ucidă 


pe toţi locuitorii din Utica, fără deosebire de sex sau vârstă, şi să 
radă oraşul de pe faţa pământului. 

În plin consiliu, Cato protestă cu toată energia împotriva 
acestei violenţe, se declară protector al oraşului condamnat şi 
ceru să fie numit guvernator pentru a fi Sigur, că, atât timp cât 
va fi el în viaţă, oraşul nu se va preda lui Cezar In plus, Utica era 
un oraş întărit, cu mari posibilităţi pentru cel care l-ar fi ocupat: 
era foarte bine aprovizionat Cato adăugă noi fortificaţii la cele 
existente, repară zidurile, ridică înălţimea turnurilor, înconjură 
tot oraşul cu un sunt adânc, presărat cu forturi, instală în aceste 
forturi după ce o dezarmase, toată tinerimea din Utica, 
cunoscută pentru simpatia ei fată de Cezar; în oraş, restul 
locuitorilor făcu provizii imense, pentru ca oraşul acesta, 
duşmănos altădată, acum supus şi stăpânit, să devină magazia 
de provizii a armatei Apoi, pentru că Cezar era aşteptat din 
moment în moment, Cato dădu lui Scipio sfatul pe care i-l 
dăduse lui Pompei să nu se lupte cu un duşman curajos şi 
experimentat, să prelungească războiul şi să aştepte totul de la 
timp Scipio nesocoti sfatul şi, ieşind din consiliu, le şopti amicilor 
săi Hotărât lucru, Cato e un laş! 

Apoi îi scrise „Nu-ţi ajunge, prudentule Cato, că te tii închis 
într-un oraş bine fortificat, şi vrei să împiedici pe alţii să 
găsească o ocazie favorabilă ca să pună în practică ceea ce au 
hotărât?” 

Cato citi scrisoarea şi, fără să se emoţioneze, îi răspunse. 

„Sunt gata să mă întorc în Italia cu trupele pe care le-am adus 
în Africa. Am adus zece mii de oameni ca să te scap de Cezar şi 
să-l atrag asupra mea.” 

Dar Scipio ridică din umeri la propunerea lui Cato. 

Atunci, Cato începu să recunoască greşeala pe care o făcuse 
cedând comanda armatei lui Scipio. 

— Acum îmi dau bine seama că Scipio o să conducă prost 
războiul, le spunea Cato amicilor săi, dar dacă, printr-o 
întâmplare nesperată, ar fi învingător, vă declar de pe acum că 
nu voi sta în Roma ca să fiu martor la răzbunările sângeroase 
ale lui Scipio. 

Între timp, Cezar sfârşise dragostea lui cu Cleopatra şi se 
îmbarcase pentru Sicilia, unde, un moment, îl reţinu un vânt 
nefavorabil. Însă, ca să i se cunoască bine intenţia de a trece 


imediat în Africa — el porunci să i se ridice cortul la malul mării 
şi, când sosi vântul favorabil, neavând decât puţine vase, porni 
cu trei mii de infanterişti şi cu câţiva cai, li debarcă fără să fi fost 
văzuţi şi porni din nou pe mare, pentru a se informa asupra 
situaţiei restului armatei, de care era îngrijorat. 

După două zile o întâlni şi o aduse în tabără. 

Punând piciorul pe pământul Africii, călcă greşit, se împiedică 
şi căzu; dar se ridică ţinând în fiecare mână un pumn de nisip şi 
strigă: 

— Pământ al Africii, eşti al meu! 

Graţie prezenţei lui de spirit întâmplarea aceasta, în loc să fie 
socotită o prevestire de rău augur, se transformă într-o 
prevestire de bun augur Rămânea precizarea oracolului: „Un 
Scipio va fi mereu învingător în Africa” 

| se aminti oracolul acesta lui Cezar. 

— Foarte bine, spuse el, dar oracolul n-a spus că niciun Scipio 
nu va fi vreodată învins aici. 

Chemă apoi din tabără pe un om obscur şi disprețuit de toţi, 
dar făcând parte din familia Scipionilor, care se numea Scipio 
Sallutius, îl numi imperator şi-i dădu comanda avangardei 
armatei, a cărei comandă supremă o rezervă pentru el. 

lată cum stăteau lucrurile în Africa atunci când Cezar debarcă 
acolo. 

LXXXVI 

Ca de obicei, Cezar se aruncă înainte, încrezându-se în norocul 
său. 

Când ajunse pe coasta Africii, nu mai avea decât puţine 
alimente pentru trupă. Furaje pentru cai nu mai avea deloc. 

Dar la Dyrrachium se găsise într-o situaţie şi mai grea. 

Reduse raţia soldaţilor la jumătate, aşeză pescari pe țărm ca 
să aibă peşte proaspăt, iar cailor le dădu muşchi şi alge marine, 
macerate în apă dulce în care se amesteca puţin pir. 

În timpul şederii în Sicilia, i se vorbise mult lui Cezar despre 
armata lui Scipio. 

In adevăr, Scipio dispunea de douăzeci de elefanţi şi de zece 
legiuni, fără să se mai socotească cele patru Legiuni pe care le 
formase Juba. In plus, avea un număr foarte mare de sulițe şi o 
flotă formidabilă. 


A treia zi după debarcarea de lângă Adrumetes, unde 
comanda Considius cu două legiuni, Cezar văzu apărând 
deodată, de-a lungul țărmului şi paralel cu el, pe Piso cu toată 
cavaleria din garnizoană şi cu trei mii de numizi. 

Cezar avea trei mii de oameni şi o sută cincizeci de cai, restul 
trupei nefiind încă venită. Văzând inferioritatea în care se găsea, 
el se fortifică în faţa oraşului şi interzise tuturor să umble prin 
oraş sau să fure. 

Pe de altă parte, zidurile oraşului se umplură cu trupe care, se 
vedea bine, se pregăteau să facă o ieşire. 

Cezar luă cu el câţiva oameni, făcu ocolul cetăţii ca să o 
recunoască şi se întoarse în tabără. 

Atunci se ridicară bănuieli împotriva lui şi murmure împotriva 
geniului său. 

De ce nu dăduse Cezar ofiţerilor săi ordine sigilate, aşa cum îi 
era obiceiul? De ce nu indicase un punct de întâlnire pe toată 
această nesfârşită coastă africană, în loc să lase flota să 
rătăcească la întâmplare? 

La toate aceste reproşuri, Cezar răspunse scurt. 

Cum să fixeze un loc de întâlnire pe o coastă pe care nu 
stăpânea niciun punct? Cum ar fi putut să-şi expună 
locotenenţii, care se lăsau bătuţi peste tot unde el nu era 
prezent, şi să lase flota să fie zdrobită în lipsa lui, dacă din 
întâmplare navele ar fi mers mai repede decât armata pe uscat? 

Nu ar fi fost mai bine să aştepte să aleagă el un loc de 
debarcare şi atunci să-i strângă pe toţi în jurul lui? 

Şi apoi, poziţia era mai puţin proastă decât se spunea. S-ar fi 
putut trata cu Considius. Plancus, unul din locotenenţii lui Cezar, 
prieten vechi cu Considius, primi această autorizare. 

În consecinţă, Plancus îi scrise lui Considius, încercând să-l 
readucă la Cezar, şi-i trimise scrisoarea cu un prizonier De unde 
vii? ÎI întrebă Considius. 

Din tabăra lui Cezar, răspunse prizonierul. 

Şi pentru ce vii? 

Ca să-ţi aduc această scrisoare. 

— Omul să fie ucis, iar scrisoarea să fie înapoiată nedeschisă 
lui Cezar Ambele ordine fură executate întocmai. 

Trebuia să se bată în retragere. 


Cezar părăsi tabăra; dar de îndată ce se află de hotărâre cei 
din oraş se îndreptară împotriva lui, iar cavaleria numidă îi porni 
pe urme. 

Ca răspuns, Cezar opri infanteria greu încărcata şi dădu ordin 
la vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de călăreţi gali, care se 
găseau din întâmplare lângă el, să şarjeze cei două mii de 
numizi ai lui Juba. 

Galii porniră în galop şi, printr-un miracol, puseră pe fugă 
vârtejul acela de duşmani. 

Cezar îşi reluă marşul, lăsând în ariergardă vechile sale 
cohorte, cărora le arătă cu ce fel de inamici aveau a face, 
precum şi cavaleria, căreia cei treizeci de gali îi dăduseră 
exemplu; în felul acesta, urmărirea duşmanului se mai temperă 
puţin. 

Dealtfel, în mijlocul acestor acţiuni, fiecare era cu ochii aţintiţi 
asupra lui Cezar şi, când îl vedea, după obiceiul lui, cu faţa 
calmă, mai mult decât calmă, fiecare îşi zicea: 

— Generalul e liniştit; totul merge bine. 

Şi fiecare îşi făcea datoria. 

În adevăr, situaţia se ameliora; oraşele şi cetăţile prin faţa 
cărora treceau trimiteau alimente lui Cezar şi-i comunicau că 
erau alături de el. 

În asemenea condiţii se opri lângă Ruspinus, de unde a doua 
zi plecă spre Leptis, oraş liber care se autoguverna. 

Leptis îi trimise soli cu aceleaşi oferte. 

Cezar puse oameni de-ai lui să păzească porţile oraşului, 
santinelele având ordin să-i împiedice pe soldaţii săi să intre în 
cetate; Cezar se temea de vreo dezordine şi nu voia ca o 
asemenea dezordine să-i înstrăineze simpatia locuitorilor. 

Apoi îşi aşeză tabăra în faţa porţilor oraşului. 

Încă de a doua zi, norocul lui Cezar aduse în raza oraşului 
Leptis o parte din vasele de povară şi câteva galere. Ele veneau 
cu vestea că restul flotei, necunoscând locul de debarcare şi 
aflând că Utica era favorabilă lui Cezar, se îndreptase într-acolo. 

Cezar expedie pe loc zece galere. 

Unele trebuiau să recruteze oameni şi muniții din Sardinia; 
altele, să caute aprovizionare în Sicilia, iar altele să adune flota 
şi să o aducă la Leptis. 


Apoi, Cezar plecă dela Leptis, la Ruspinus, unde făcu masive 
aprovizionări cu hrană şi lemne, lăsând, oricât de slab era, în 
fiecare din aceste localităţi garnizoane de-ale sale, pentru ca în 
caz de înfrângere ele să devină refugiu pentru flotă. 

Cu duşmani ca aceia cu care avea a face, trebuia să prevadă 
orice. 

Intr-o zi, pe când soldaţii lui, neavând ce face, se distrau 
privind un african care dansa şi cânta din fluier şi, încântați de 
spectacol, îşi lăsaseră în grija rândaşilor caii şi se strânseseră în 
jurul mimului, aplaudându-l şi strigând „Bravo”, cu un entuziasm 
de parcă ar fi fost în circul din Roma, cavaleria numidă îi 
înconjură, se aruncă asupra lor şi, urmărindu-i pătrunse de-a 
valma cu ei în tabără, încât dacă Cezar şi Pelion nu ar fi venit 
imediat în ajutor, sprijiniți de galii aceia greu de intimidat, 
războiul s-ar fi sfârşit cu siguranţă chiar în ziua aceea. 

Într-o altă întâlnire aproape identică, soldaţii intraseră într-o 
panică asemeni cu cea încercată la Dyrrachium. Un portdrapel 
fugi, luând cu el acvila; Cezar alergă după el, îl apucă de gât şi, 
întorcându-l din drum, îi spuse: 

— Te înşeli, duşmanul e acolo! 

În timpul acesta, în momentul în care Cezar, îngrijorat, se 
pregătea să lase garnizoane în oraşele Ruspinus şi Leptis şi să 
pornească în căutarea flotei, se semnală o mulţime de pânze 
care fură curând recunoscute ca pânze prietene. 

Era flota strânsă de galerele trimise după ea şi care venea 
acum să-l găsească pe Cezar. 

Aceasta făcea necesar mai multe alimente. 

Cezar strânse treizeci de cohorte şi înaintă în interiorul ţării ca 
să facă o razie; dar n-apucară să facă trei sferturi de leghe, că 
cercetaşii se întoarseră, anunţându-l că văzuseră duşmanul. 

Aproape în acelaşi timp se văzu în depărtare ridicându-se un 
nor de praf. 

Cezar adună imediat vreo patru sute de cai şi vreo câţiva 
suliţaşi, ordonă legiunilor să-l urmeze la pas, iar el porni să facă 
o recunoaştere spre ceea ce părea un duşman numeros. 

Era Labienus. 

Fostul locotenent al lui Cezar îşi rândui oamenii pe un front 
atât de strâns, încât din depărtare, şi cu toate că nu era decât 


cavalerie amestecată cu suliţaşi şi cu escadroane de rezervă pe 
flancuri, s-ar fi zis că era o masă uniformă de infanterişti. 

De aceea, Cezar îşi rândui cele treizeci de cohorte pe O 
singură linie, acoperi cu arcaşi centrul frontului de luptă şi aripa 
cavaleriei, ordonând fiecăruia să depună tot efortul ca să nu se 
lase învăluiţi. 

Dar, imediat, stând pe loc şi aşteptând producerea 
evenimentului, Cezar văzu cu cine avea a face, căci cavaleria 
inamică începu să se întindă şi să-i învăluie aripile în timp ce, 
din centrul frontului de luptă, pornea o şarjă sprijinită de 
infanteria uşoară. 

Nu numai că cezarienii suportară cu hotărâre şocul, dar 
şarjară şi ei împotriva şarjei duşmanului; în timp ce infanteria se 
angaja în luptă cu cezarienii, călăreţii numizi dispărură ca nişte 
păsări gonite, se regrupară la o distanţă de vreo cinci sute de 
paşi şi, revenind în galop, aruncară cu suliţele; apoi dispărură 
din nou. 

Foloseau un nou sistem de luptă, care era să fie fatal 
soldaţilor lui Cezar, căci cezarienii, văzându-i pe călăreţii numizi 
că se retrag, au crezut că fug şi s-au aruncat în urmărirea lor. 

Însă Cezar trecu în galop de-a lungul întregului front, căci 
văzuse din primul moment ce se întâmplase: pornind în 
urmărirea cavaleriei, soldaţii îşi descopereau flancul spre 
infanteria uşoară duşmană, care îi împungea cu săgețile ei. 

El începu să strige şi dădu ordin să se comunice tuturor să nu 
mai înainteze mai mult de patru picioare în faţa frontului de 
luptă. 

Însă, cu toate aceste măsuri de precauţie, situaţia devenea 
din ce în ce mai gravă, căci toată cavaleria duşmană, încurajată 
de numărul său, încercuise complet cele treizeci de cohorte ale 
lui Cezar, obligându-l să lupte în cerc. 

În momentul acela, Labienus — duşmanul înverşunat al lui 
Cezar, acela care masacrase prizonierii din Dyrrachium, acela 
care jurase, în ajunul bătăliei de la Pharsalus, să nu se 
liniştească până nu-l va fi învins pe Cezar — Labienus înaintă, cu 
capul descoperit, în afara rândurilor armatei numide şi, 
întorcându-se spre cezarieni, le strigă batjocoritor: 

— Oh! Oh! Facem bine pe vitejii, deşi suntem soldaţi Noi! 

Atunci, din rânduri ieşi un soldat roman şi vorbi ca în Iliada: 


— Eu nu sunt un soldat nou, sunt un veteran din legiunea a 
zecea. 

— Dar steagurile unde îţi sunt? Adăugă Labienus. Nu le văd. 

— Aşteaptă, îi răspunse soldatul, dacă nu vezi steagurile, 
poate ai să recunoşti sulița asta. 

Arunca cu o mână casca, cu cealaltă aruncă sulița. 

— Na! Să ştii că-ţi vine din partea legiunii a zecea. 

Suliţa porni şuierând şi se înfipse în pieptul calului. 

Calul şi călăreţul se prăbuşiră şi un moment se crezu Că 
Labienus fusese ucis. 

În timpul acesta, Cezar îşi desfăşura armata pe un front imens 
şi, întorcând la fiecare extremitate a frontului un batalion cu faţa 
spre inamic, porni în fruntea cavaleriei, atacând centrul armatei 
pompeiene, pe care îl sfărâma sub puterea şocului. 

Imediat apoi, şi fără să-i mai urmărească, Cezar se retrase, de 
teamă să nu provoace vreo ambuscadă, şi se întoarse în ordine 
spre tabără. 

Dar, înainte de a fi ajuns acolo, Piso şi Petrius, sosiseră în 
ajutorul lui Labienus cu o mie o sută de călăreţi numizi şi cu 
multă infanterie uşoară. 

Regrupaţi prin această întărire de forţe, pompeienii se 
aruncară din nou pe urmele lui Cezar, Acesta ordonă armatei să 
se oprească, lăsă duşmanul să se apropie, atacă cu toate 
trupele şi respinse pe pompeieni dincolo de colină; apoi se 
întoarse încet în tabără, în timp ce şi Labienus se retrăgea în 
tabăra sa. 

A doua zi, lupta reîncepu. 

Labienus avea cu el opt sute de călăreţi gali şi germani — în 
afara celor o mie o sută pe care îi aduseseră în ajun Piso şi 
Petreius — opt mii de numizi şi treizeci şi două de mii de 
infanterişti înarmaţi uşor. 

El credea că dacă i-ar fi oferit lui Cezar lupta în câmpia 
deschisă, Cezar n-ar fi îndrăznit să o accepte. Dar Cezar ieşi în 
câmpie şi-l atacă în primul rând pe Petreius. 

Lupta dură de la ora unsprezece de dimineaţă până la apusul 
soarelui. Cezar rămase stăpân pe câmpul de luptă, ceea ce 
echivala cu o mare victorie, ţinând seama de inferioritatea 
numerică a trupelor sale. 


Labienus avu un mare număr de răniţi, pe care îi transportă la 
Adrumatos cu căruțele. 

Petreius, lovit de o suliță în timpul luptei, fu obligat să se 
retragă în spatele frontului şi încetă să mai lupte. 

Onorurile zilei le avu Cezar. 

Dar el înţelese că, atâta timp cât nu-şi avea adunate toate 
trupele, ar fi fost un miracol să poată lupta împotriva unor forţe 
de patru ori mai numeroase. In consecinţă, porunci să se tragă 
două linii fortificate de la tabără şi de la oraşul Ruspinus până la 
mare, pentru a putea comunica în ambele sensuri şi pentru a 
putea primi fără nicio dificultate ajutoarele pe care le aştepta; 
porunci apoi, să se descarce armele şi maşinile aflate pe vase şi 
înarmă cu ele soldaţii pe care îi adusese flota de la Rhodos şi din 
Galia. 

Intenţia sa era de a-i amesteca printre cavalerie, aşa cum 
făcuse inamicul, iar asta avea să aibă un efect cu atât mai mare 
cu cât flota venită din Rhodos aducea excelenți arcaşi din Siria. 

Problema era urgentă; în trei zile sosea Scipio — despre asta 
Cezar fusese informat precis — şi aducea cu el opt legiuni, patru 
mii de călăreţi şi o sută douăzeci de elefanţi. 

Însă pentru Cezar trei zile erau cât trei luni pentru un altul. 

În douăzeci şi patru de ore se organizară ateliere pentru 
forjarea de săgeți şi de sulițe. 

Apoi, pentru că îşi dădu seama că avea să fie folosit tot fierul 
existent, Cezar trimise corăbii în Siria, ca să caute fier, nuiele şi 
grinzi pentru berbeci, niciunul din sorturile de lemn care 
creşteau pe coasta Africii nefiind bune pentru aşa ceva. 

In sfârşit se văzu că nu mai aveau grâu, pentru că toţi plugarii 
fuseseră înrolați în armata lui Pompei; grâul care se afla în oraşe 
fusese ridicat, iar rezervele din cetăţi se epuizaseră. 

El începu să-i măgulească pe cetăţeni şi curând se făcu atât 
de îndrăgit de ei încât fiecare sfârşi prin a împărţi cu el rezerva 
pe care o avea îngropată în pământ sau păstrată ascunsă 
pentru folosul său personal. 

Când Cezar voia ceva, nimic nu-i era imposibil lui Cezar. 

LXXVII 

Scipio plecase din Utica. 

El îl lăsase acolo pe Cato, căruia oraşul îi datora faptul că nu 
fusese şters de pe faţa pământului. 


Dar, cu toate că rămăsese uman şi îndurător, Cato îşi păstrase 
ura înverşunată împotriva lui Cezar. 

El avea alături pe tânărul Pompei care, cuprins de unul din 
acele momente de îndoială ce atinge şi inimile cele mai viteze, 
rămânea inert şi nehotărât. Cato îl îndemna necontenit să se 
răzbune. 

— La vârstă ta, tatăl tău, văzând Republica împilată şi oamenii 
cumsecade ucişi sau exilați, animat de curajul său şi de dorinţa 
de glorie, a strâns resturile armatei care slujise sub tatăl său şi a 
salvat Roma şi Italia, înmormântate sub propriile lor ruine, ca să 
spunem aşa. Apoi, cu o iuţeală fără pereche, el recuceri Africa şi 
Sicilia şi-şi căpătă un renume nemuritor, obţinând triumful 
aproape la ieşirea din perioada copilăriei şi nefiind încă decât 
simplu cavaler. lar tu, moştenitorul gloriei sale şi care ar trebui 
să-i fi moştenit şi curajul, spune-mi, n-ai vrea să te duci în 
Spania să întâlneşti prietenii tatălui tău şi să dai Republicii 
ajutorul pe care ea ţi-l cere în momentele ei de deznădejde? 

Până la urmă, afectat de aceste mustrări şi văzând că Scipio 
se îndrepta împotriva lui Cezar, tânărul Pompei luă treizeci de 
vase, printre care şi câteva nave de război şi se îndreptă din 
Utica spre Mauritania, împreună cu două mii de oameni, liberi şi 
sclavi. Din nefericire, prima lui încercare fu un eşec. El se 
apropie de Ascurus, unde se afla o garnizoană, şi somă oraşul să 
se predea. Dar în loc să răspundă la somaţie, cum se aştepta 
Cneius, garnizoana ieşi, din cetate, căzu asupra oamenilor săi, îi 
puse pe fugă, încât aceştia abia avură timp să se retragă pe 
nave, iar el se îndreptă spre insulele Baleare, abandonând Africa 
pentru a nu mai reveni niciodată. 

In timpul acesta, Scipio îşi aşezase tabăra la Adrumetus şi, 
după ce acordă trupelor sale un repaus de câteva zile, ajunse la 
tabăra lui Labienus după un marş de o noapte întreagă. 

Odată joncţiunea făcută, el începu, graţie numeroasei sale 
cavalerii, să facă incursiuni până în tabăra lui Cezar, pândind şi 
căzând pe neaşteptate asupra oamenilor care se duceau după 
apă şi după furaje. 

Curând, Cezar se găsi în cea mai mare dificultate. 

Convoaiele din Sicilia şi Sardinia nu mai veneau; din cauza 
furtunilor de iarnă, bastimentele nu mai îndrăzneau să 
navigheze de-a lungul coastei; încât Cezar, având liberă Doar o 


leghe sau o leghe şi jumătate de coastă, era lipsit şi de pâine 
pentru oameni şi şi de furaje pentru cai. 

Juba află de la cercetaşii săi situaţia disperată în care se găsea 
Cezar şi, fiind de părere că nu trebuia să i se lase acestuia 
timpul să se refacă, ieşi cu toate forţele de care dispunea, ca să- 
| întâlnească pe Scipio. 

Insă, profitând de această absenţă, Publius Sitius, care ţinea 
cu Cezar, împreună cu regele Bogud — pe care romanii îl 
numeau Bochus şi care făcea un război personal, împins de 
soţia sa, Eunoe, îndrăgostită de Cezar; — Publius Sitius şi regele 
Bogud pătrunseră în ţara regelui numid şi ocupară, printr-o 
lovitură, Cirta, una din capitalele sale, şi după Cirta încă două 
localităţi din Getulia, pe ai căror locuitori îi masacrară. 

Juba află aceste veşti în momentul în care era doar la câteva 
ore de marş depărtare de tabăra lui Scipio. Se întoarse brusc şi-i 
ceru acestuia să-i trimită imediat toate trupele pe care i le 
împrumutase, cu excepţia a treizeci de elefanţi. 

In acelaşi timp se răspândi vestea — şi inactivitatea lui Cezar 
confirmă acest zvon — că la Ruspinus nu se găsea Cezar, ci unul 
din locotenenţii săi. 

Nevoind să se creadă că-şi pierduse încrederea în destin până 
într-atâta încât ajunsese să poarte război în Africa prin 
locotenenţii săi, Cezar trimise mesageri în toate părţile, cu 
misiunea de a confirma faptul că el însuşi comanda armata. 

De îndată ce se află că el se găsea la Ruspinus, scrisorile 
începură să curgă, şi unele personalităţi se prezentară în tabăra 
lui. 

Toţi se plângeau de înfiorătoarele cruzimi ale duşmanilor. 
Aceste plângeri loveau în acelaşi timp în firea miloasă şi în 
orgoliul lui Cezar. De aceea, el ceru pretorului Albinus şi lui 
Rabeius Postumus să-i trimită, fără întârziere şi fără niciun fel de 
scuză, restul trupelor pe care le avea în Sicilia, scriindu-le că nu 
putea permite să vadă Africa ucisă sub ochii lui şi prevenindu-i 
că dacă ar fi întârziat măcar cu o lună, întăririle care trebuiau să 
sosească n-ar mai fi găsit nicio casă în picioare. 

El stătea aproape tot timpul pe un cap mai ridicat al țărmului, 
privind spre Sicilia, în aşteptarea întăririlor, a căror sosire 
trebuia să pună capăt Inactivităţii sale de până atunci. 


Apoi, nevăzând nimic, revenea din când în când în tabără, 
poruncea să se sape un nou şanţ, să se întărească vreo nouă 
citadelă, să se ridice forturi până la mare, atât pentru apărarea 
armatei cât şi pentru a nu o lăsa fără ocupaţie. 

La rândul său, Scipio, ca să-şi dreseze elefanții, îşi împărţise în 
două grupuri aruncătorii cu praştia, unii cu misiunea să arunce 
cu pietre împotriva monstruoşilor săi aliaţi, ceilalţi, să-i împingă 
înainte dacă, speriaţi de această ploaie de pietre, ar fi încercat 
să fugă. Dar dresarea era foarte grea — spune autorul contestat 
al Războiului din Africa — pentru că în timpul luptei chiar cel mai 
dresat elefant poate să facă rău şi prietenilor şi duşmanilor. 

In acelaşi timp, Scipio îşi oferea plăcerea câtorva ucideri în 
aşteptarea prescripţiilor de la Roma. 

Tot atunci, Virgilius Petronius, locotenentul său care comanda 
în Thapsa, văzând că vasele lui Cezar sunt jucăria vântului, 
rătăcind la întâmplare fără să ştie unde se află, pregăti nişte 
bărci şi şalupe, le umplu cu arcaşi şi porni în urmărirea navelor 
rătăcitoare. 

De mai multe ori, bărcile şi şalupele fură respinse, dar într-o zi 
el cuceri un mare bastiment în care se găseau doi tineri spanioli, 
tribuni ai legiunii a cincea, al căror părinte fusese făcut senator 
de Cezar, şi un centurion din aceeaşi unitate, numit Salienus. 

Prizonierii fură conduşi la Scipio, care porunci pe loc să fie 
ucişi după trei zile, pentru ca să aibă timpul să-şi îndure agonia. 

În momentul execuţiei, cel mai vârstnic dintre cei doi tineri nu 
ceru altceva decât să fie ucis primul, pentru a nu avea durerea 
să-şi vadă fratele ucis sub ochii săi. 

Pentru că se adresase soldaţilor şi nu lui Scipio, cererea îi fu 
respectată. 

, Aceste cruzimi se cunoşteau în tabăra lui Cezar şi inima lui 
sângera de durere. Dar, destul de puternic cum era prin 
întăriturile pe care le realizase — şi mai ales prin geniul său 
militar — ca să nu se teamă că Scipio ar fi putut să-l atace în 
tabără, nu era însă destul de sigur, ţinând seama de trupele 
puţine de care dispunea, că l-ar fi putut zdrobi pe duşman dintr- 
o singură lovitură pentru a se hotărî să accepte o bătălie 
decisivă. 

Şi totuşi, în fiecare zi Scipio ieşea din tabără şi venea să-i 
ofere bătălia, rânduindu-şi trupele ca pentru luptă în faţa taberei 


lui Cezar, rămânând acolo cinci, şase ore, retrăgându-se apoi în 
tabără la căderea serii. 

După vreo opt, zece zile de asemenea exerciţiu, convins că 
Cezar tremura în faţa lui, ajunse să se apropie de întărituri până 
la o sută de paşi, cu elefanții în frunte şi cu armata în spatele 
lor, întinsă pe un front imens. 

Dar Cezar nu se lăsă iritat nici de această demonstraţie, nici 
de amenințările cu care era însoţită; îşi adună în ordine şi linişte 
oameni, plecaţi după furaje, după apă sau după lemne, 
obişnuindu-i să privească inamicul de sus de pe întărituri, şi să 
răspundă cu huiduieli la amenințările acestuia. 

Ştiind bine că duşmanul n-ar fi îndrăznit să-l atace în tabără, 
el nu se obosea să se urce pe întărituri, ci dădea toate ordinele 
întins în cort, ceea ce nu-l împiedica să meargă în fiecare zi şi să 
se aşeze pe înălţimea care domina ţărmul, grăbind cu dorinţa şi 
cu suspinele sale sosirea întăririlor pe care le aştepta de atâta 
vreme. 

LXXVIII 

În viața unui om ca Cezar apar două sau trei ocazii fericite sau 
nenorocite, în care norocul sau nenorocul, neputând merge mai 
departe, produce o reacție în rău dacă situaţia e bună, în bine, 
dacă situația e proastă. 

Situația lui Cezar în acest moment era atât de dificilă, încât nu 
putea deveni mai rea; o schimbare în bine trebuia neapărat să 
se producă. 

Primele semne ale îmbunătăţirii situaţiei au fost dezertarea 
getulilor şi a numizilor care se aflau în tabăra lui Scipio. Barbarii 
aceştia făcură ceea ce, probabil, n-ar fi făcut nişte oameni 
civilizaţi: îşi amintiră că erau îndatoraţi faţă de Marius şi că 
Cezar era nepotul său. 

Aşa că, încetul cu încetul, getulii şi numizii începură să 
dezerteze din tabăra lui Scipio şi să treacă în tabăra lui Cezar. 

Insă Cezar, care nu avea cu ce să-i hrănească pe Dezertori, îi 
lăsa la vatră şi le dădea scrisori pentru notabilităţile oraşelor lor, 
scrisori prin care le invita pe acestea să ia armele, să-şi 
recunoască libertatea şi, mai. Ales, să nu trimită ajutoare 
duşmanilor săi. 

Pe de altă parte, soseau la Cezar delegaţi din partea unor 
oraşe din interior ca să i se supună şi să-i ceară garnizoane 


pentru apărate, promiţându-i că în schimb îi vor trimite grâu Dar 
Cezar nu dispunea de atâtea trupe încât să-şi poată 
descompleta tabăra, iar Scipio păzea atât de bine împrejurimile 
încât i-ar fi cucerit toate convoaiele care ar fi venit pe uscat. 

Între timp, Salustiu (ca la Roma, unde puteai fi avocat şi 
general, aici puteai să fii general şi istoric), între timp Salustiu 
debarcase în insula Cercina, Kerkeni de astăzi. El îl alungase pe 
Caius Decius — care păzea aici convoaiele pentru pompeieni — 
şi, fiind bine primit de locuitorii insulei, încărca o mare cantitate 
de grâu pe vasele de comerţ pe care le găsise în port şi le 
îndreptă imediat spre tabăra lui Cezar. 

În acelaşi timp, ca şi cum norocul ar fi voit să-şi plătească 
datoriile, pretorul Allienus porunci legiunilor a treisprezecea şi a 
paisprezecea să plece din Lylibeea împreună cu opt sute de 
călăreţi gali şi cu o mie de aruncători cu praştia sau arcaşi, şi 
toţi ajunseră cu bine în portul Ruspinus, după patru zile de la 
plecare. 

Cezar, care le aştepta cu nerăbdare, s-a bucurat nespus de 
mult când a văzut apărând aceste pânze. 

El asistă la debarcare şi, îndată ce oamenii se odihniră după 
oboseala drumului pe mare, fură repartizaţi prin forturi şi linii de 
apărare. 

Aprovizionarea cu alimente şi întărirea adusă armatei 
răspândiră o mare bucurie în tabăra lui Cezar. 

În schimb, în tabăra lui Scipio era o uimire totală. Pentru că se 
cunoştea firea întreprinzătoare a lui Cezar, se considera că 
acesta trebuie să fi fost foarte slab ca să stea închis în tabără. 

Scipio hotărî să trimită doi spioni care, sub pretextul că vor să 
devină cezarieni, să rămână câteva zile în tabăra lui Cezar, apoi 
revenind în tabăra lui Scipio, să-l facă un raport exact de ceea 
ce au văzut. 

Alegerea generalului se opri asupra a doi getuli cărora le făcu 
mari promisiuni; ei plecară în tabăra lui Cezar, ca transfugi. 

Dar abia se prezentaseră şi fuseseră primiţi sub acest 
calificativ, că ei cerură să fie duşi în faţa lui Cezar. Ei îi 
mărturisiră adevăratul motiv al venirii lor în tabără, povestindu-i 
că Scipio îi trimisese ca să se asigure dacă în dreptul porţilor sau 
în altă parte erau sau nu pregătite capcane împotriva 
elefanților. Ei adăugară că aproape toţi compatrioţii lor, în 


amintirea lui Marius, precum şi o parte din soldaţii legiunilor a 
patra şi a şasea ardeau de dorinţa de a trece de partea sa, dar 
că nu puteau înşela garda aşezată de Scipio la porţile taberei. 

Cezar îi primi minunat, le făcu daruri şi-i trimise în sectorul 
transfugilor. 

Insă a două zi raportul lor fu confirmat de venirea a vreo 
doisprezece soldaţi din legiunile a patra şi a şasea. 

Două zile mai târziu, locuitorii din Tysdra îl anunţară pe Cezar 
că plugarii şi negustorii italieni strânseseră în oraş aproape trei 
sute de mii de obroace de grâu. Se cerea o garnizoană ca să le 
păzească. 

Se primi şi o scrisoare de la Sitius, anunțând că intrase în 
Numidia şi ocupase un fort situat pe un munte unde Juba îşi 
depozitase toate muniţiile. 

Şi astfel, norocul, capricios un moment, dar în realitate 
credincios, se pregătea să se întoarcă la Cezar. 

De aceea, se pregăti de luptă. Intărit cu două legiuni, fără să 
mai socotim cavaleria şi suliţaşii, el nu se consideră nici acum 
destul de puternic: trimise şase vase de comerţ să caute la 
Lylibeea şi restul armatei. 

Aceasta sosi la timp. 

Chiar în seara zilei în care a debarcat, a douăzeci şi cincea zi a 
lunii ianuarie, Cezar părăsi tabăra pe la Miezul nopţii, fără să fi 
prevenit ofiţerii în alt fel decât că trebuiau să fie gata de la 
prima veghe pentru orice eventualitate. 

Mai întâi se îndreptă spre Ruspinus, unde lăsase o garnizoană, 
apoi, de acolo, o luă la stângă de-a lungul râului şi ajunse într-o 
câmpie de vreo patru leghe, mărginită în amfiteatru de un lanţ 
de munţi la extremitatea cărora se găsea tabăra lui Scipio. Era o 
înlănţuire de coline, iar pe creasta cea mai înaltă se construiseră 
mai de mult nişte turnuri pentru observarea întregii regiuni. 

Cezar ocupă, pe rând, toate crestele şi, în mai puţin de o 
jumătate de oră, fiecare turn era ocupat de soldaţii săi. 

| Ajungând la ultimul turn, se opri: era ocupat de o trupă de 
numizi. 

Cezar nu merse mai departe. El porunci să se traseze o linie 
de apărare începând de la locul unde se oprise până la locul de 
unde plecase. 

La ivirea zorilor, linia de apărare era aproape terminată. 


Văzându-l pe Cezar, Scipio şi Labienus ordonară cavaleriei să 
iasă, o aranjară în linie de bătaie, o făcură să înainteze câteva 
mii de paşi, apoi aşezară infanteria în linia a doua, cam la vreo 
patru sute de metri de tabără. 

Cu toate acestea, Cezar continua nestingherit să-şi traseze 
linia de apărare, dar, văzând că inamicul se apropia pentru a-i 
tulbura pe lucrători, desprinse un escadron de cavalerie 
spaniolă pe care îl susţinu cu un batalion de infanterie uşoară şi 
le ordonă să ocupe dealul unde era instalată poziţia numizilor. 

Cavaleria şi infanteria, cărora de mult timp le era sete de 
luptă, atacară cu atâta înflăcărare, încât încă de la prima şarjă 
pătrunseră în linia de apărare duşmană, de unde nu mai putură 
fi scoşi. Ele rămaseră stăpâne pe poziţie, după ce uciseseră şi 
răniseră o parte din apărători. 

Atunci, Labienus, voind să repare acest insucces, luă din 
rezerva armatei două mii de oameni, adică întreaga aripă 
dreaptă, şi porni în ajutorul numizilor. Cezar însă, văzând corpul 
de armată respectiv îndepărtându-se imprudent în toiul luptei, 
desprinse toată aripa sa stângă pentru a-l tăia, acoperindu-şi 
mişcarea, datorită unei imense fortărețe flancată de patru 
turnuri, care-l împiedica pe Labienus să vadă ceea ce se 
petrecea, aşa că acesta nu observă manevra decât după ce se 
trezi cu oamenii lui Cezar în spate. 

La vederea romanilor, numizii o rupseră la fugă, lăsând să fie 
măcelăriți germanii şi galii, căsăpiţi până la unul, deşi se luptară 
aşa cum ştiau şi germanii şi galii să o facă. 

În acelaşi timp, infanteria lui Scipio, care se afla în poziţie de 
luptă în faţa taberei, văzând dezordinea produsă, se retrase şi 
intră în tabără prin toate porţile. 

La rândul său, Cezar, înțelegând că reuşise să alunge 
duşmanul din câmpie şi de pe dealuri, porunci să se sune 
retragerea şi dădu dispoziţii cavaleriei să intre în tabără, 

Aşa că pe câmpul de luptă nu rămaseră decât trupurile goale 
şi albe ale galilor şi ale germanilor, dezbrăcate de arme şi de 
îmbrăcăminte. 

LXXIX 

A doua zi, fu rândul lui Cezar să ofere lupta, dar Scipio nu ieşi 
din fortificațiile sale. 


Totuşi, când îl văzu pe Cezar, care înaintase puţin câte puţin 
de-a lungul muntelui, că era aproape gata sa ocupe oraşul Usila, 
de care nu-l n] ai despărţea decât un sfert de leghe, oraş de 
unde el se aproviziona cu apă şi alimente, n-avu încotro şi 
ordonă ieşirea trupelor. 

El le aşeză în linie de bătaie pe patru rânduri şi plasă, în prima 
linie cavaleria amestecată cu elefanţi înarmaţi şi purtând turnuri 
pe spate. 

Întrucât această primă linie se puse în mişcare aşa cum era 
organizată, Cezar crezu că Scipio se hotărâse să dea lupta şi 
porunci trupelor să se oprească în faţa cetăţii. 

Scipio îşi opri şi el trupele, dar în spatele cetăţii. 

Fiecare rămase aşa, în linie de bătaie, fără să se clintească, 
până la căderea serii; apoi fiecare intră în tabăra sa. 

A doua zi, Cezar îşi prelungi fortificațiile în aşa fel încât să se 
poată apropia de inamic. 

În timp ce toate acestea se petreceau pe uscat, Cezar suferea 
pe mare o înfrângere, dacă înfrângere se poate numi 
evenimentul pe care îl vom povesti. 

Una din navele de aprovizionare, făcând parte din ultimul 
convoi venit din Sicilia, îndepărtându-se de celelalte, fu 
capturată de bărcile şi şalupele lui Virgilius în apropiere de 
Thapsus, în timp ce o altă galeră era capturată de flota lui Varus 
şi Octavianus. 

În prima navă se aflau Quintus Considius şi Lucius Tacida, un 
cavaler roman; în cealaltă se găsea un centurion din legiunea a 
paisprezecea cu câţiva soldaţi. 

Soldaţii şi centurionul fură duşi în faţa lui Scipio, care îi primi, 
stând pe jilţul de judecător. 

— Pentru că, spre norocul vostru, spuse el, aţi căzut în mâinile 
mele, voi care desigur că sunteţi siliţi să luptaţi sub ordinele lui 
Cezar, nu ezitaţi şi spuneţi deschis dacă vreţi să urmaţi partida 
Republicii şi a tuturor oamenilor De bine, cu asigurarea deplină 
şi sigură nu numai a vieţii şi a libertăţii, dar şi a unei bune 
recompense. 

Scipio vorbea aşa, crezând că prizonierii ar primi această 
favoare cu înflăcărare. 

Dar centurionul, luând cuvântul, i se adresă lui Scipio, fără a-l 
numi imperator: 


— Îţi mulţumesc eu, prizonierul tău, pentru că îmi oferi viaţa şi 
libertatea. Aş primi cu plăcere cele două lucruri atât de 
preţioase pe care mi le propui, dacă le-aş putea accepta fără a 
face o crimă. 

— O crimă? Repetă Scipio. 

— Desigur, spuse centurionul, n-ar fi oare o crimă să mă 
prezint în luptă împotriva lui Cezar, după ce am luptat pentru el 
timp de peste douăzeci de ani şi să ridic spada mea împotriva 
vitejilor mei tovarăşi de luptă, pentru care mi-am pus adesea 
viaţa în primejdie? Aşa că, te rog, Scipio, nu mă constrânge. 
Dacă vrei să-ţi încerci forţele, lasă-mă să-mi aleg zece oameni 
dintre prizonierii tăi şi cu aceşti zece camarazi mă ofer să lupt 
cu una din cohortele tale, pe care o vei alege! Apoi, după 
rezultatul luptei noastre, vei putea judeca rezultatul războiului. 

Scipio fu indignat de această sfidare., El ordonă ca centurionul 
şi toţi prizonierii în vârstă de peste treizeci şi cinci de ani să fie 
ucişi. Ordinul se execută pe loc. 

Celorlalţi, adică lui Tacida, Considius şi cei care fuseseră prinşi 
împreună cu ei, Scipio nu le permise nici măcar să fie aduşi 
înaintea sa. Ei fură repartizaţi în diferite corpuri ale armatei. 

Cezar află aceste întâmplări şi fu atât de disperat, încât 
destitui pe căpitanii galerelor care supravegheau marea din faţa 
oraşului Thapsus pentru a asigura securitatea convoaielor. 

Cam în timpul acesta, Cezar făcu cunoştinţă cu simunul. 

Într-o noapte, cam pe la al doilea schimb, după apusul 
pleiadelor, se iscă o furtună înspăimântătoare. Vântul ducea cu 
el nori de nisip şi de pietriş, încât peste tabără cădea o 
adevărată ploaie de pietre. Aceasta nu-i deranja pe oamenii lui 
Scipio, care avuseseră timp să-şi construiască colibe unde să se 
poată adăposti. În schimb, pentru oamenii lui Cezar era un 
necaz nemaipomenit, pentru că, mutându-se aproape în fiecare 
noapte din tabără în tabără, n-avuseseră timp să-şi construiască 
adăposturi. Nefericiţii, alergau ca ieşiţi din minţi apărându-se de 
Uragan cu scuturile; dar erau smulşi de pe pământ, răsturnaţi şi 
luaţi de trâmbele de vijelie. 

Fusese o noapte teribilă, care aproape că echivalase cu o 
înfrângere. Toate alimentele se stricară, toate focurile se 
stinseră, iar aerul se încărca cu atâta electricitate încât în 


vârfurile suliţelor legiunii a cincea se iviră flăcări, minune care 
înfricoşă pe toţi soldaţii. 

Trecuseră două sau trei luni de zile fără ca Cezar să fi putut 
antrena inamicul într-o bătălie decisivă. În sfârşit, întrucât în 
intervalul acesta Cezar avusese timpul să-şi adune aproape 
toate trupele, întrucât folosise timpul acesta ca să le instruiască 
în lupta cu elefanții, pentru care adusese elefanţi din Italia, şi 
întrucât acum caii şi călăreţii ajunseseră să ţină piept cu succes 
atacului acestor animale, el părăsi tabăra într-o noapte şi, 
făcând unul din marşurile pe care numai el era în stare să le 
facă, în ziua de 4 aprilie asedie oraşul Thapsus. 

La Thapsus, comanda Virgilius. Deşi era unul din cei mai 
pricepuţi locotenenţi ai lui Pompei, deşi dispunea de o bună 
garnizoană, fiind însă atacat din toate părţile de armata lui 
Cezar, era evident că n-ar fi putut rezista acestui efort. 

Scipio avea deci de ales: să-şi abandoneze unul din cei mai 
buni căpitani, sau să rişte o bătălie decisivă. 

Riscă bătălia. 

El porni în ajutorul oraşului şi îşi plasă armata în două tabere 
separate. 

Impreună cu tabăra lui Juba, erau trei tabere. 

Cezar lucra la încercuirea cu şanţuri a oraşului. El află ce se 
petrece, vede duşmanul, îi apreciază poziţia, opreşte lucrul, 
porunceşte lucrătorilor să-şi ia armele, lasă două legiuni sub 
comanda proconsulului Aquenas să păzească tabăra şi aleargă 
împotriva duşmanului. 

In mai puţin de o oră, cele două armate se găsesc faţă în faţă. 

O parte din armata duşmană se şi află în formaţie de luptă, în 
timp ce restul este ocupată să se fortifice; ea se găseşte în faţa 
şanţurilor, cu elefanții pe aripi. 

Cezar îşi dispune armata pe trei linii, aşază legiunile a doua şi 
a zecea pe aripa dreaptă, a noua şi a opta pe aripa stângă, iar 
pe celelalte cinci în centru, ca să acopere flancul luptei, unde se 
găsesc arcaşii, aruncătorii cu praştia şi cele cinci cohorte 
destinate să susţină efortul elefanților. Apoi, trecând pe jos, în 
grabă, printre rânduri el reaminteşte bătrânior soldaţi victoriile 
obţinute, îi îndeamnă pe ceilalţi să le urmeze curajul, dar, 
deodată, se opreşte, nedecis şi tremurând. 


Cezar simte că-i vine o criză din boala aceea teribilă de care 
suferă — epilepsia. 

În acel moment fu înconjurat de locotenenţii săi, care îl rugau 
să nu uite să le dea cuvântul de ordine. 

El lăsă să-i scape cu o voce sacadată şi cu buzele pălind ca de 
moarte cuvintele Bona Fortuna, care se răspândiră cu iuţeala 
fulgerului peste tot frontul de luptă. 

Apoi, simțind că sunt inutile toate eforturile sale ca să apte 
împotriva răului care îl năpădeşte, şi că răul trebuie lăsat să-şi 
urmeze cursul, interzice să se pornească la luptă. 

Dar este prea târziu; deodată se aude sunând atacul. Un 
trompet din aripa dreaptă a fost silit de soldaţi să dea semnalul 
de luptă. 

Ca prin ceaţă, Cezar vede armata punându-se în mişcare; dar 
pământul parcă îi fuge de sub picioare, cerul îi pare când negru, 
când de culoarea sângelui şi, ca să nu se vadă spuma ce-i apare 
la gură, mai are putere să se acopere cu mantaua înainte de a 
se prăbuşi murmurând: 

— Bona Fortuna! 

Şi într-adevăr, totul avea să depindă de norocul lui Cezar, 
pentru că de data aceasta geniul său nu participă cu nimic la 
luptă. 

A fost un al doilea Pharsalus. 

Nu numai că soldaţii lui Cezar au cucerit câmpul de luptă, dar 
au pus stăpânire şi pe tabăra duşmană. 

Pompeienii se refugiară în tabăra în care se opriseră în ajun, 
dar învingătorii îi urmăriră şi aici. Insă, ajunşi în faţa acestor noi 
întărituri, nu mai ştiau ce să facă. Din fericire, Cezar, scăpat din 
criză, veni în goană, strigând: 

— În şanţuri, prieteni, în şanţuri! 

A doua tabără fu cucerită ca şi prima. 

Părăsiţi de Scipio şi Juba, care fugeau mâncând pământul, 
soldaţii fură masacrați fără milă. 

Cezar avea nu să se răzbune căci Cezar nu se răzbuna 
niciodată — ci să lase să se răzbune uciderea alor săi. 

Ca şi la Pharsalus, amănunte ciudate au supravieţuit acestei 
mari bătălii, numita bătălia de la Thapsus. 

Un veteran din legiunea a cincea văzu un elefant rănit care 
înnebunit de durere, se aruncase asupra unui senator dezarmat 


şi, ţinându-l sub picioare, îl strivea lovindu-l cu genunchiul, 
urlând şi bătând omul cu trompa. 

El se apropie cu îndrăzneală de animal şi aruncă în el sulița. 
Rănit o doua oară, elefantul părăsi corpul pe jumătate strivit şi 
se întoarse împotriva noului său adversar, îl cuprinse cu trompa, 
îl legănă în aer şi se pregăti să-l izbească de pământ. Dar, oricât 
de scurtă fu această clipă, soldatul îl lovi cu sabia peste trompă 
atât de puternic încât o reteză, iar el căzu la pământ având încă 
încolăcit în jurul trupului acest şarpe înfiorător. 

Elefantul, agitându-şi trompa ciuntită şi însângerată, o rupse 
la fugă spre ceilalţi elefanţi, scoțând ţipete îngrozitoare. 

In seara zilei bătăliei de la Thapsus, Cezar cucerise trei tabere, 
căci după ce ocupase tabăra lui Scipio el se îndreptase asupra 
taberei lui Juba, ucisese zece mii de oameni, rănise 
douăsprezece mii şi alungase restul, adică încă aproape şaizeci 
de mii de oameni. Pompeienii, care nu ştiuseră să lupte, ştiuseră 
să moară. 

Metellus fugea pe un vas; cezarienii abordară vasul. 

— Unde este generalul? intrebară ei. 

— E în siguranţă, răspunse Metellus străpungându-se cu sabia. 

Juba şi Petreius fugiseră în goana mare spre Zama, una din 
capitalele Numidiei. Inainte de plecare, Juba pusese să se ridice 
un mare rug în piaţa publică. 

— Dacă voi fi învins, spusese el, voi porunci să se aşeze pe 
acest rug toate comorile mele, voi pune femeile mele să se urce 
pe el şi voi da foc oraşului. Şi flăcările care vor cuprinde oraşul 
vor aprinde şi rugul meu. 

Amenințarea aceasta nu fusese uitată. 

Văzându-l pe Juba revenind învins, locuitorii din Zama 
închiseră porţile şi, urcându-se pe ziduri, îi strigară lui Juba că, 
dacă se va apropia în bătaia arcurilor, aveau să-l copleşească 
sub mulţimea săgeţilor. Juba îşi ceru femeile; ele îi fură refuzate. 
Işi ceru comorile, dar şi ele îi fură refuzate. 

Atunci, întorcându-se spre Petreius, îi spuse: 

— Ei bine, acum nu ne mai rămâne decât să facem ceia ce am 
spus. 

Ceea ce se înţeleseră Petreius şi Juba era să se lupte între ei. 

Işi scoaseră paloşele şi începură o adevărată luptă de 
gladiatori, ca să moară. 


Dar instinctul de conservare fu mai puternic şi fiecare făcu 
toate eforturile ca să-şi ucidă adversarul. 

Juba, mai „puternic sau poate mai abil, străpunse cu paloşul 
trupul lui Petreius. 

Petreius se prăbuşi fără suflare. 

Apoi, temându-se să nu dea greş încercând să se sinucidă, 
Juba chemă un sclav şi, întinzându-i gâtul, îi porunci să-l ucidă. 

Sclavul se supuse şi-i tăie capul. 

Ce mai rămăsese din armata pompeiană se refugiase pe o 
înălţime, în apropierea taberei lui Juba. 

Dar şi tabăra aceasta fiind cucerită, fugarii fură înconjurați de 
învingători. 

Atunci, nenorociţii aceia, văzându-se pierduţi, începură să-şi 
arunce armele, să implore mila camarazilor de altădată şi să-i 
numească fraţi. Dar cezarienii, indignaţi de crimele pe care 
Scipio le făcuse sau le poruncise asupra camarazilor căzuţi în 
mâinile sale, le răspunseră că ei nu erau asasini şi că trebuie ca 
învinşii să se pregătească de moarte. Şi toţi fură ucişi până la 
unul. 

Cezar nu pierduse decât o sută cincizeci de soldaţi. 

El mai rămase încă în formaţie de luptă în faţa localităţii 
Thapsus, cu cei şaizeci şi patru de elefanţi pe care îi capturase 
complet armaţi şi cu turnuri pe ei. Spera să învingă prin 
prezenţa sa acolo încăpăţânarea lui Virgilius şi a celor care erau 
cu el. Îi somă să se predea, dar nu primi niciun răspuns. Atunci, 
personal se apropie de ziduri şi-l strigă pe Virgilius pe nume, dar 
acesta nu se arătă. 

Cezar nu mai putea pierde timp în faţa oraşului Thapsus. El îşi 
strânse armata chiar sub zidurile cetăţii, îi lăudă pe soldaţi, 
acordă recompense vechilor legiuni şi, de la înălţimea jilţului 
său, distribui fiecăruia premiile pentru vitejii. Apoi lăsând lui 
Rebilius trei legiuni, ca să continue asediul oraşului, două legiuni 
lui Domitius ca să asedieze Tysdra, unde comanda Considius. El 
se îndreptă spre Utica, trimițând înainte pe Messala cu 
cavaleria, căci cavaleria lui Scipio fugise în aceeaşi direcţie. 

Cavaleria pompeiană ajunse în faţa oraşului Pasades; dar, 
aflând despre înfrângerea lui Scipio, locuitorii refuzară să 
deschidă porţile. 


Atunci fugarii forţară oraşul, aprinseră un mare rug în mijlocul 
pieţei publice şi-i aruncară în flăcări pe toţi locuitorii, fără 
deosebire de vârstă sau de sex. 

Cezar îi urmări de aproape, dar sosi prea târziu ca să mai 
poată împiedica aceste măceluri. 

A treia zi după bătălie, în timpul nopţii, un curier sosea la 
Utica şi-l anunţa pe Cato că o mare bătălie avusese loc la 
Thapsus, că totul fusese pierdut fără posibilitate de salvare că 
Cezar ocupase tabăra lui Scipio şi tabăra lui Juba şi că acum se 
îndreaptă spre Utica. 

Două zile mai târziu, cavaleria aceea care fugise din Thapsus, 
care dăduse foc oraşului Pasades şi-i ucisese locuitorii, apăru în 
faţa oraşului Utica. 

Acolo, adică la picioarele zidului oraşului, într-un mic 
retranşament ridicat chiar de ea, se afla plebea, pe care Cato o 
dăduse afară din cetate din cauza părerilor sale favorabile lui 
Cezar. Ştiind-o ostilă, Cato poruncise să fie păzită, aşa cum am 
spus, de o parte din locuitori, în timp ce restul locuitorilor păzea 
oraşul. 

Fugarii se informară şi aflară că oamenii pe care îi vedeau în 
faţa lor erau cezarieni expulzați din cetate de Cato. 

Atunci ei voiră să-i trateze şi pe aceştia după cum făcuseră cu 
locuitorii din Pasades. Dar cezarienii se înarmară cu bâte şi 
pietre şi, încurajați de zvonul victoriei lui Cezar, care ajunsese 
până la ei, îi respinseră pe pompeieni, care intrară fioroşi în oraş 
gata să reverse asupra lui prea plinul mâniei ce îi stăpânea. 

Şi în adevăr, se aruncară asupra caselor cu o înfăţişare mai 
aspectuoasă, le jefuiră şi uciseră o parte din locuitorii lor. 

Cato veni în grabă şi-i rugă, în numele omeniei, să se 
oprească; dar omenia era o virtute complet necunoscută 
pompeienilor. El fu obligat atunci să folosească faţă de ei alte 
argumente: dădu fiecăruia câte o sută de sesterţi şi-i eliberă din 
armată. Faustus Sylla le mai dădu încă pe atât din banii săi, se 
puse în fruntea lor şi, neştiind ce se întâmplase cu Juba, se 
îndreptă cu ei spre Zama, unde credea că o să-l găsească pe 
regele numid. 

Să ne oprim ca să vedem ce se întâmplase cu ceilalţi 
pompeieni. 


Vergilius, văzând că era încercuit pe mare şi pe uscat, iar cei 
din partida lui morţi sau fugiţi, se predă lui Rebilius pe cuvânt. 

Considius, care se găsea în Tysdra cu o garnizoană de getuli şi 
de gladiatori, aflând la rândul său de înfrângerea lui Scipio şi de 
apropierea lui Domitius, pierdu speranţa că ar mai fi putut 
păstra oraşul şi fugi în taină, însoţit de Câţiva getuli, care îl 
uciseră în drum, ca să-i fure banii aflaţi asupra sa. 

În sfârşit, Scipio, care se retrăsese pe galere cu speranţa de a 
trece în Spania, fu multă vreme clătinat de furtună şi în cele din 
urmă aruncat în portul Hipponus (Bone), unde fu încercuit de 
flota lui Sitius, care se afla în radă. El încercă să lupte, dar 
bastimentele sale, fiind de o forţă inferioară, fură scufundate şi 
dispărură în valuri cu toţi cei ce le ocupau. 

LXXX 

Am anticipat asupra evenimentelor, pentru a sfârşi cu toţi 
comandanții pompeieni înainte de a ajunge la Cato. Am povestit 
cum după bătălia de la Thapsus, primise vestea despre 
înfrângerea lui Juba şi a lui Scipio şi cum a doua zi, trei sute de 
călăreţi fugari, respinşi cu pietre şi ciomege de plebea pe care 
Cato o gonise din cetate, pătrunseră în oraş, jefuiră casele cele 
mai bogate şi nu plecaseră decât după ce Cato le plătise o sumă 
de o sută de sesterţi de om şi după ce încasaseră încă peatât 
din partea lui Sylla. 

La vestea aceasta şi la vederea fugarilor, în oraş se produsese 
o mare tulburare; fiecare voia să fugă, crezându-se insuficient 
apărat de zidurile cetăţii; lumea fugea pe străzi ca ieşită din 
minţi, scoțând strigăte de disperare. Dar Cato le ieşi înainte şi-i 
opri pe cei întâlniți în cale. Apoi repetă de nenumărate ori că 
veştile rele se exagerează întotdeauna şi că, după toate 
probabilitățile, necazul nu era atât de mare pe cât se spunea; 
astfel reuşi să potolească tumultul. 

Cato instituise un consiliu de trei sute de notabilităţi, alese 
dintre romanii stabiliţi în Africa şi care se ocupau cu probleme 
de negoţ sau de bancă. 

Consiliul se numea „Cei trei sute”. ` 

Cato se îndreptă şi el spre acelaşi loc. Insă, pe când toată 
lumea, încă zăpăcită, mai umbla agitată încoace şi încolo, el 
traversă oraşul, calm, hotărât, ţinând în mână un registru pe 


care îl citea îl timpul mersului. Registrul cuprindea resursele de 
război, maşini, arme, alimente, soldaţi. 

Când toată lumea fu adunată, Cato se adresă mai întâi celor 
Trei Sute, le lăudă zelul şi fidelitatea pe care le Dovediseră până 
atunci, îi îndemnă să nu-şi piardă speranţa şi mai ales să nu se 
despartă unii de alţii şi să fugă care încotro; după părerea lui 
Cato, aşa ceva ar fi însemnat pieirea tuturor. 

— Dacă rămâneţi uniţi, le spuse el, Cezar vă va respecta şi 
mai mult, iar dacă îi veţi cere îndurare, vă va ierta mult mai 
uşor. Totuşi, analizaţi ce aveţi de făcut, vă las stăpâni pe deplin 
pe faptele voastre. Gândiţi-vă, luaţi o hotărâre, nu voi 
condamna niciuna din cele două alternative: dacă sentimentele 
voastre se schimbă după cum bate vântul norocului, aş atribui 
această schimbare necesităţii. Vreţi să ţineţi piept nenorocirii, 
să înfruntaţi pericolul, să apăraţi libertatea? Voi lăuda şi voi 
admira corectitudinea şi mă voi oferi să vă servesc ca şef, să 
lupt alături de voi. Abia când veţi ajunge să vedeţi care va fi 
soarta patriei — căci patria voastră nu este nici Andrumetus, nici 
Utica, ci Roma, care de mai multe ori s-a ridicat prin propria ei 
măreție din prăbuşiri şi mai triste decât cea de acum — vă mai 
rămân multe posibilităţi de scăpare, multe posibilităţi de a fi în 
siguranţă. Faptul important este să luptaţi împotriva unui om 
care acţionează nu după voinţa lui, ci sub presiunea 
împrejurărilor şi pe care problemele sale îl târăsc în acelaşi timp 
în toate părţile. Spania, răsculată împotriva lui Cezar, a 
îmbrăţişat partida tânărului Pompei. Roma însăşi încă n-a 
acceptat complet un jug cu care nu este obişnuită; ea se revoltă 
împotriva robiei, gata să se ridice la cea mai mică schimbare. Nu 
fugiţi de pericol, ci, dimpotrivă, învăţaţi chiar din exemplul 
duşmanului vostru, care, pentru a comite cele mai mari 
nedreptăţi, îşi riscă viaţa în fiecare zi, fără a avea, ca voi, drept 
scadenţă a unui război al cărui succes este nesigur, fie o viaţă 
fericită dacă veţi fi învingători, fie cea mai glorioasă dintre morţi 
dacă muriţi în timpul luptei. În sfârşit, chibzuiţi între voi, 
implorând zeii pentru ca, drept preţ al virtuţii şi al zelului pe 
care le-aţi arătat până acum, să ducă la bun sfârşit hotărârile 
luate. 

Aşa vorbi Cato. Nu numai cuvintele sale, dar mai ales 
exemplul său au găsit un larg ecou în rândul auditoriului; cei 


mai mulţi dintre ei, văzând această nobleţe a sufletului, această, 
omenie şi această cutezanţă, uitară primejdia momentului şi-l 
primară pe Cato ca pe un şef invincibil. 

Aşa că i se acordară depline puteri. 

— Mai bine să murim, spuseră ei ascultându-l pe Cato, decât 
să ne salvăm viaţa trădând o cinste atât de perfectă. 

Unul din cei Trei Sute propuse să se acorde libertate sclavilor 
şi aproape toată adunarea se alătură acestui aviz. Dar Cato se 
opuse. 

— Aşa ceva, spuse el, este şi injust, şi nelegitim. Dacă stăpânii 
lor i-ar elibera, eu voi primi cu plăcere în armata mea pe cei 
care vor fi la vârstă să poarte armele. 

Imediat se ridicară mai multe voci spunând: 

— Noi acordăm libertatea sclavilor noştri. 

— Bine, spuse Cato, să se ia act de această declaraţie. 

Declaraţiile fură înregistrate. 

In timpul acesta, Cato primi nişte scrisori din partea lui Juba şi 
a lui Scipio. 

Juba se refugiase în munţi şi încă nu încercase fatala acţiune 
asupra oraşului Zama. El voia să afle de la Cato ce avea de gând 
să facă. 

— Dacă pleci din Utica şi vrei să te întâlneşti cu mine, îi scria 
el, te voi aştepta; dacă ai vrea să susţii acolo un asediu, voi veni 
şi eu cu armată ca să te ajut. 

Scipio era ancorat în spatele unui promontoriu, nu departe de 
Utica, şi aştepta acolo, să vadă ce hotărâre avea să ia Cato. 

Cato reţinu mesagerii care aduseseră aceste scrisori până 
când fu sigur de poziţia pe care aveau să o adopte cei Trei Sute. 

Dar, curând, sfatul se împărţi în două tabere. Senatorii din 
Roma care cu orice preţ voiau să ajungă să se aşeze din nou pe 
scaunele lor curule, erau plini de entuziasm, gata pentru orice 
sacrificiu; după discursul lui Cato, ei îşi eliberară sclavii şi-i 
înrolară. Ceilalţi, negustorii, speculanţi care făceau negoţ pe 
mare sau făceau pe cavalerii şi a căror principală bogăţie o 
constituiau sclavii, aceştia uitară repede discursul lui Cato şi-l 
analizară prin prisma vederilor lor. 

„Sunt corpuri, scrie Plutarh, care îşi pierd căldura de îndată ce 
o primesc şi care se răcesc de îndată ce se îndepărtează de 
lângă foc. Aşa erau oamenii aceştia, înfierbântaţi de prezenţa lui 


Cato. Cât timp Cato era acolo şi-l aveau în faţa ochilor, cât timp 
le vorbea şi îi încuraja, totul mergea de minune, dar, când 
rămâneau cu propriile lor gânduri, teama de Cezar le gonea din 
suflet orice urmă de respect pentru Cato şi pentru virtutea lui”. 

În adevăr, iată ce spuneau oamenii: 

— De fapt, ce suntem noi şi pe cine refuzăm să-l ascultăm? 
Oare nu în Cezar se întâlneşte astăzi toată puterea romană? 
Niciunul din noi nu este un Pompei, un Scipio sau un Cato. 
Suntem nişte negustori care n-au altă faimă decât aceea de a fi 
negustori onorabili. Noi nu avem loc în politică nici acum, nici în 
viitor. Atunci, de unde până unde, într-o vreme în care oamenii 
cedează în faţa ternarei şi se înjosesc mai mult decât s-ar 
cuveni să o facă, noi, nişte prăpădiţi, să alegem tocmai 
momentul acesta pentru a lupta pentru libertatea Romei, 
pretinzând, nesăbuiţi ce suntem, să susţinem în Utica un război 
împotriva aceluia din faţa căruia şi Cato, şi marele Pompei au 
fugit, abandonând în mâinile lui împărăţia lumii? Ce să facem? 
Noi ne eliberăm sclavii, bieţi sclavi ce suntem; nu ne rămâne ca 
libertate decât atâta cât i-o place lui Cezar să ne lase. Să ne 
trezim dintr-o asemenea nebunie! Să ne cunoaştem lungul 
nasului şi, atât cât mai este cu putinţă, să facem apel la 
bunătatea învingătorului şi să-i cerem să ne primească 
binevoitor. 

Observaţi că aşa vorbeau cei mai moderați; ceilalţi nu 
spuneau nimic şi nu aşteptau decât prilejul să pună mâna pe 
senatori şi să-i predea lui Cezar. 

Astfel, cei mai cinstiţi din rândul acestor demni negustori care 
în timp de pace ar fi considerat că e ruşinos să nu-şi respecte 
angajamentele, nu se gândeau acum decât la o comportare 
laşă. 

Cato cunoştea oamenii cu care avea a face, aşa că nu voia să- 
i expună pe Juba şi pe Scipio pericolului care îi pândea pe 
senatori şi chiar pe el însuşi; căci nimic nu putea să-l asigure că, 
dacă Cezar ar fi făcut din predarea lui Cato o condiţie a îndurării 
sale, ei nu l-ar fi predat, aşa cum îşi propuneau să-i predea pe 
ceilalţi. 

— Aşa că le scrise celor doi să nu se apropie de Utica. 

Atunci, Scipio se hotări să se întoarcă în Spania şi Juba să 
rămână în capitala sa. 


Se ştie ce li s-a întâmplat amândurora. 

In timpul acesta, în afară de cei câţiva călăreţi pe care i-am 
văzut că au prădat Utica în trecere şi că nu s-au depărtat până 
nu au primit câte o sută de sesterţi din partea, lui Sylla şi tot 
atât din partea liii Cato, a venit să caute refugiu sub zidurile 
oraşului un corp de cavalerie destul de numeros. 

Amintindu-şi cum au jefuit primii, Cato le închise porţile 
oraşului. De aceea, ei îi trimiseră o deputăţie Compusă din trei 
dintre ai lor. Unii voiau să-l caute pe Juba, alţii cereau să se 
pună sub comanda lui Cato, iar cei trei soli aveau misiunea de a 
consulta pe Cato asupra a ceea ce trebuiau să facă. Mai era 
printre ei şi o a treia partidă, care, ştiind că locuitorii oraşului 
Utica erau partizani de-ai lui Cezar, se temeau să intre în oraş. 
De aceea, îi cerură lui Cato să binevoiască să vină la ei. 

Dar Cato se găsea în situaţia lui Dante la Florenţa, când, 
obligat să trimită pe cineva la Veneţia, îşi zicea: „Dacă rămân 
eu, atunci cine se duce? Dar dacă mă duc eu, aici cine rămâne?” 

Până la urmă, îl însărcină pe Marcus Rabrius să rămână în oraş 
şi să vegheze asupra celor Trei Sute. Cato luă senatorii, ieşi din 
oraş împreună cu ei şi se duse la conferinţă. 

In absenţa sa, Marcus Rabrius trebuia să primească 
declaraţiile de liberare a sclavilor, să se poarte blând cu toată 
lumea şi să nu forţeze pe nimeni. 

Ofițerii din corpul de cavalerie îl aşteptau pe Cato cu 
nerăbdare Ei îşi dădeau bine seama că omul acesta era ultima 
lor speranţă La rândul lui, şi el contase foarte mult pe ei El îi 
rugă stăruitor ca, având să aleagă între el şi Juba, să-l aleagă pe 
el; având de ales între Roma şi Zama, să aleagă Roma Îi solicită 
mai ales să se strângă în jurul senatorilor care, dacă nu 
reprezentau o forţă materială, erau o putere politică. Cavaleria 
ar fi putut intra cu el în Utica, oraş puternic fortificat şi greu de 
cucerit, aprovizionat cu alimente şi muniții pentru câţiva ani, şi 
să ţină piept lui Cezar, aşa cum făcuse Marsilia, care, neavând 
condiţii atât de bune, reuşise, totuşi, să reziste. 

Cu lacrimi în ochi, senatorii le făcură aceeaşi rugăminte. 
Ofițerii se retraseră ca să se sfătuiască cu soldaţii în privinţa 
celor ce li se spusese. 

In aşteptarea lor, Cato se aşeză pe o înălţime, împreună cu 
senatorii. 


Dar abia se instalaseră că văzură venind spre ei în goana 
calului un călăreț: era Marcus Rabrius, care venea să-i anunţe că 
cei Trei Sute se revoltaseră, provocaseră o mare tulburare în 
oraş şi-i stârniseră pe locuitori. 

Răscoala aceasta era pieirea senatorilor, de aceea ei începură 
să se vaiete şi să-l roage pe Cato. In această furtună imensă, 
Cato era singura stea rămasă curată şi Luminoasă, şi fiecare 
naufragiat se îndrepta spre ea. 

EI îl trimise înapoi la Utica pe Marcus Rabrius, cu misiunea de 
a le spune celor Trei Sute, în numele lui, să-l aştepte înainte de 
a lua vreo hotărâre. 

Marcus Rabrius plecă. 

Între timp reveniră ofiţerii. 

— N-avem nevoie să ne punem în slujba lui Juba sau să 
devenim numizi presupunând că l-am urma pe Juba. In plus, nu 
ne temem de Cezar cât timp vom fi comandati de Cato. Dar ni 
se pare periculos să ne închidem într-un oraş cu locuitorii din 
Utica, popor paşnic, a cărui fidelitate ne este suspectă. Pentru 
moment sunt liniştiţi — ofiţerii nu ştiau ce venise să spună 
Rabrius — dar, de îndată ce va apare Cezar, ei îl vor ajuta să ne 
atace şi ne vor preda în mâinile lui... Dacă însă Cato vrea să ne 
angajăm sub comanda lui, trebuie să renunţe la Utica şi să ne 
lase să facem cu ea ce vrem noi, şi noi nu-i ascundem câtuşi de 
puţin că vom izgoni sau vom ucide pe toţi locuitorii, căci abia 
atunci ne vom simţi în siguranţă între zidurile acestui oraş. 

Cato îşi dădea seama că acestea erau măsurile pe care 
trebuia să le impună nişte oameni dornici să se găsească în 
siguranţă; dar erau prea barbare. 

Totuşi, cu calmul său obişnuit, Cato răspunse că va discuta cu 
cei Trei Sute, şi se înapoie în oraş. Dar, la înapoierea sa, cei Trei 
Sute îşi  lepădaseră masca. Ei luaseră cunoştinţă de 
sentimentele locuitorilor şi, fără înconjur sau menajamente, 
declarară cu toată hotărârea că n-aveau să lupte împotriva lui 
Cezar. Unii chiar murmurară că ar fi foarte politic să se pună 
mâna pe senatori şi să-i ţină arestaţi până la venirea lui Cezar. 
Dar Cato nu ţinu cont de această părere, pe care se făcu că nici 
n-o auzise sau poate că într-adevăr n-o auzise, surd cum era. 

În timpul acesta, i se anunţă retragerea călăreţilor. 


Aceasta era o altă nenorocire. El se temea că, după plecarea 
călăreţilor, cei Trei Sute se vor deda la acte de violenţă 
împotriva senatorilor. Aşa că se ridică imediat din mijlocul 
consiliului, încalecă şi porni după călăreţi. 

Aceştia părură fericiţi să-l revadă, îl primiră cu manifestări de 
bucurie şi-l rugară stăruitor să se salveze, plecând cu ei. 

Cato clătină din cap; luase o altă hotărâre. Cu lacrimile în ochi, 
el le întinse mâna şi-i rugă să vină în ajutorul senatorilor, dar 
văzându-i că pleacă fără să ţină seamă de rugăminţile sale, 
merse până acolo încât se agăţă de căpestrele cailor şi-i trase 
spre el ca să-i întoarcă la Utica. 

Şi, într-adevăr, unora dintre ei li se făcu milă şi cedară, iar el 
obţinu de la ei promisiunea să mai rămână acolo încă o zi, 
pentru a asigura retragerea senatorilor. 

Prin urmare, îi aduse cu el în oraş şi-i plasă pe unii la porţi, pe 
alţii în citadelă. 

Cei Trei Sute se înfricoşară. Ei trimiseră imediat după Cato, 
rugându-l să vină la ei; dar, la rândul lor, senatorii se strânseră 
în jurul lui şi-l rugară să nu-i părăsească, spunând că ar însemna 
să-l abandoneze pe Cato însuşi dacă l-ar lăsa pe protectorul şi 
sprijinitorul lor în mâinile acestor trădători şi mişei. 

„În adevăr, scrie Plutarh, în momentul acela virtutea lui Cato 
era recunoscută de toţi, şi toţi cei care se refugiaseră în Utica 
nutreau pentru el aceeaşi dragoste şi aceeaşi admiraţie, pentru 
că niciodată nu se observase în purtarea lui nici cea mai slabă 
urmă de artificial sau de falsitate”. 

LXXXI 

Această desprindere de orice sentiment, această mare 
abnegaţie faţă de el însuşi, acest mare devotament faţă de alţii 
venea din faptul că de mult timp se hotărâse să moară. Cu cât 
plutea mai mult pe deasupra acestei vieţi, cu atât simţea în 
suflet o mare amărăciune şi o mare durere pentru cei pe care 
avea să-i părăsească pradă tuturor furtunilor de pe pământ. 

Aşa fiind, înainte de a-şi pune în aplicare acest sinistru plan, el 
se hotări să se îngrijească de siguranţa pompeienilor, atâţia câţi 
mai rămăseseră, apoi, după ce va duce la bun sfârşit această 
obligaţie, rămas faţă în faţă cu el însuşi şi cu geniul său învins, 
să-şi ia viaţa. 


„Căci, scrie Plutarh, graba sa de a muri nu se putea ascunde, 
deşi nu pomenise un cuvânt despre aceasta”. 

El îi asigură deci pe senatori şi, pentru a duce la bun sfârşit 
sarcina asumată, se duse le cei Trei Sute. Aceştia îi mulţumiră 
pentru încrederea pe care o avea în ei, îl rugară să-i călăuzească 
în hotărârea luată, însă îl anunţară că hotărârea lor era de 
nestrămutat. 

Hotărâseră să trimită soli la Cezar. 

„Vai! Îi spuseră ei” noi nu suntem nişte Catoni şi, toţi la un loc, 
nu avem virtutea unui singur Cato; înţelege-ne slăbiciunea. 
Hotărâţi să trimitem o misiune lui Cezar, pentru tine vom cere în 
primul rând bunăvoința lui. Dacă nu primeşti rugăminţile 
noastre, atunci nu vom primi nici noi, pentru noi, bunăvoința lui, 
ci vom lupta, din dragoste pentru tine, până la ultima răsuflare”. 

Dar, fie că n-avea prea multă încredere în buna credinţă 
punică, fie că nu voia să antreneze atâţia oameni în prăpastie 
împreună cu el, Cato lăudă mult această bunăvoință pe care ei o 
manifestau, îi sfătui să trimită cât mai repede solia la Cezar, ca 
să-şi scape vieţile. 

— Dar, adăugă el surăzând trist, însă hotărât, nu cereţi nimic 
pentru mine. Învinşilor li se cade să implore pe învingător, 
vinovaţilor să ceară iertare. În ceea ce mă priveşte pe mine, nu 
numai că toată viaţa am fost neînvins, dar şi astăzi sunt 
învingător şi am să fiu cât am să vreau, căci am asupra lui Cezar 
avantajul de a fi cinstit şi drept. În realitate, el este prins şi 
învins, căci scopurile sale criminale, planurile pe care le urzeşte 
împotriva patriei, gândurile pe care altădată le nega astăzi sunt 
date pe faţă şi recunoscute public. 

Cei Trei Sute nu doreau altceva decât să li se forţeze mâna. 
Aşa că, la insistenţele lui Cato, se hotărâră să facă act de 
supunere faţă de Cezar. 

Aceasta era cu atât mai necesar cu cât Cezar se îndrepta spre 
Utica. 

— Bine! Strigă Cato, aflând această veste. Măcar se pare că 
Cezar ne tratează ca pe nişte bărbaţi. 

Apoi, întorcându-se spre senatori: 

— Haideţi, prieteni, grăbiţi-vă, spuse el, nu e timp de pierdut, 
e vorba să vă îngrijiţi de retragerea voastră cât mai sunt 
cavalerii în oraş. 


În consecinţă, porunci să se închidă toate porţile, distribui 
navele între fugari, urmări ca totul să se petreacă în ordine, 
preîntâmpină agitaţiile care aproape întotdeauna se petrec în 
cazul retragerilor precipitate şi porunci să se dea săracilor hrană 
gratuită pentru toată durata călătoriei. 

Între timp i se anunţă că se vedea o fracțiune din armata lui 
Scipio; această fracțiune se compunea din două legiuni, sub 
comanda lui Marcus Octavius. 

Marcus Octavius îşi aşeză tabăra cam la o jumătate de leghe 
depărtare de Utica şi de acolo îi ceru lui Cato Să-i spună cum 
gândea să stabilească împreună cu el comanda oraşului. 

Cato ridică din umeri fără să răspundă ceva solului; dar, 
întorcându-se spre cei din jurul său, spuse: 

— Să ne mai mirăm că situaţia noastră este atât de disperată, 
când vedem că între noi ambiția de a comanda e mai puternică 
chiar decât preocuparea de a supravieţui? 

În timpul acesta i se anunţă lui Cato plecarea călăreţilor şi că, 
în timpul plecării, aceştia jefuiau cetăţenii, ducând cu ei o pradă 
bogată în bani şi obiecte preţioase. 

Imediat, Cato se repezi în stradă şi se îndreptă în grabă spre 
locurile unde se producea jaful. Ajunse la primii şi le smulse 
prada din mână. 

Ceilalţi, ruşinaţi de comportarea lor, abandonară de îndată tot 
ce strânseseră şi se retraseră tulburaţi şi cu ochii în pământ. 

După ce prietenii se îmbarcară şi după ce cavaleria părăsi 
oraşul, Cato strânse locuitorii şi-i rugă să păstreze bună 
înţelegere cu cei Trei Sute şi să nu aţâţe duşmanul comun nici 
unii, nici alţii. Apoi se întoarse în port, aruncă o ultimă privire 
spre prietenii lui care se depărtau în larg, îşi găsi fiul, care se 
prefăcuse că era de acord să se îmbarce, dar rămăsese în port, 
îl felicită în loc să-l dojenească şi îl aduse acasă. 

Acasă la Cato trăiau ca între prieteni trei bărbaţi: stoicul 
Apollonides şi peripateticianul Demetrius, iar al treilea era un 
tânăr pe nume Statilius, care se lăuda cu o putere de caracter 
fără pereche şi care pretindea că, orice ar fi intervenit, el ar fi 
rămas tot atât de nepăsător ca însuşi Cato. 

Această pretenţie a ucenicului filosof îl făcu pe Cato să surâdă 
şi să le spună celorlalţi: 


— Este de datoria noastră, prieteni, să vindecăm îngâmfarea 
acestui tânăr şi să o reducem la proporţii fireşti. 

Când se înapoie acasă, după ce petrecuse o parte din zi şi 
noapte în portul Utica, Cato îl găsi acolo pe Lucius Cezar, o rudă 
a lui Cezar, împuternicit de cei Trei Sute să intervină pentru ei 
pe lângă învingător. 


Tânărul venea la Cato să-i solicite sprijinul ca să compună o 
cuvântare cu care să-l impresioneze pe Cezar şi să aducă 
salvarea tuturor. 

— În ceea ce te priveşte pe tine, îi spuse el, lasă pe Mine; 
când îl voi implora în favoarea ta, îmi voi face o glorie să-i sărut 
mâinile şi să-i îmbrăţişez picioarele. 

Dar Cato îl opri scurt. 

— Dacă aş avea să-i datorez viaţa lui Cezar, m-aş putea duce 
singur... Dar nu vreau să-i fiu dator tiranului pentru lucruri 
asupra cărora nu are niciun drept, căci cu ce drept ar putea 
acorda el, ca un zeu, viaţa celor care nu depind de el? Deci, 
după ce am stabilit aceasta, iar eu m-am exceptat de la iertarea 
generală, să analizăm împreună ce-ai putea să-i spui tu în 
favoarea celor Trei Sute. 

Şi îl ajută pe Lucius Cezar să redacteze un discurs, după care 
îi prezentă prietenii şi pe fiul său. 

— N-am să te întâlnesc la înapoiere? ÎI întrebă tânărul. 

— Poate am să fiu plecat, răspunse Cato. 

Îl conduse, îşi luă rămas bun de la el şi intră în casă. 

Acolo, ca şi când ar fi început să-şi facă ultimele pregătiri, îl 
chemă pe fiul său şi-i interzise ca, indiferent în ce fel, să se 
amestece în problemele de guvernare. 

— Situaţia actuală nu permite să se facă ceva demn de 
numele lui Cato. Mai bine să nu faci absolut nimic decât ceva 
nedemn de numele nostru. 

Spre seară se duse la baie. 

În baie îşi aduse aminte de tânărul filosof Statilius. 

— Apropo, dragă Apollonides, strigă el, nu l-am văzut pe 
stoicul nostru; ceea ce mă face să cred că va fi cedat 
insistentelor tale şi se va fi îmbarcat. Bine a făcut că s-a 
îmbarcat, dar rău a făcut că s-a îmbarcat fără să-şi fi luat rămas 
bun de la mine. 

— Aidade! Răspunse Apollonides, nu-i nimic din toate acestea; 
dimpotrivă. Cu toată discuţia dintre noi, el a rămas mai 
încăpățânat şi mai neclintit ca niciodată. Susţine că va rămâne 
şi va face tot ce va face şi Cato. 

— O să vedem noi diseară, răspunse Cato. 

Pe la şase după-amiază, Cato se întoarse acasă şi luă masa 
într-o companie numeroasă. Mâncă stând pe scaun, potrivit 


legământului pe care îl făcuse la Pharsalus de a nu se întinde 
decât ca să doarmă. 

Comesenii lui erau prietenii săi obişnuiţi şi, în plus, magistraţii 
importanţi din Utica. 

După masă, se aduseră vinuri de diferite sorturi. Lui Cato îi 
plăcea să stea la taclale şi să le însoţească de un Pahar de vin. 
Conversaţia fu calmă şi savantă, cum erau de obicei cele pe 
care le prezida Cato. 

S-au discutat, pe rând, numeroase probleme de filosofie şi, din 
vorbă în vorbă, se ajunse la examinarea a ceea ce se numeşte 
paradoxul stoicilor: de exemplu, că numai omul milos este un 
om liber şi că toţi cei răi sunt sclavi. 

Cum era de aşteptat, peripateticianul Demetrius se ridică 
împotriva acestei dogme, dar atunci se încălzi Cato şi îi respinse 
argumentele cu vehemenţă. Şi, pe un ton aspru şi sever, cu o 
oarecare amărăciune care trăda o febră internă, el susţinu lupta 
atât de mult şi cu atâta fermitate, încât nimeni nu se mai îndoi 
că hotărârea lui fusese definitiv luată şi că se decisese să se 
omoare. 

Aşa că, abia îşi terminase acest monolog agitat — căci sfârşise 
prin a vorbi aproape numai el, atât îl ascultau de atenţi cei din 
jurul său, am spune chiar cu venerație — şi se făcu o tăcere 
tristă. Cato înţelese imediat cauza şi se grăbi să-şi antreneze 
prietenii în discuţie, spre a le îndepărta bănuielile. Apoi, 
aducând discuţia pe care o angajase asupra situaţiei prezente, 
el se arătă îngrijorat de soarta celor plecaţi pe mare şi îşi 
manifestă mai ales teama cu privire la situaţia celor plecaţi pe 
uscat de-a lungul unui pustiu sălbatic şi fără apă. 

După plecarea comesenilor, îşi făcu plimbarea obişnuită, 
însoţit de prietenii săi — plimbarea de dupămasă, cum o numea 
el — apoi dădu ordine potrivite căpitanilor de serviciu. După 
aceea intră în camera sa, îşi îmbrăţişă fiul şi pe fiecare dintre 
prietenii săi în parte, cu dovezi de prietenie mai accentuate ca 
de obicei, ceea ce le întări temerile cu privire la ceea ce avea, 
desigur, să se întâmple în timpul ce mai rămânea din noapte. 

După ce se culcă, luă dialogul lui Platon despre suflet — 
Phedon — şi citi o mare parte din el, apoi îşi aruncă ochii pe 
peretele din faţă. 


Ochii săi căutau spada, care de obicei era agăţată la capul 
patului. Sabia nu era acolo. 

Chemă un sclav şi-l întrebă, cine luase sabia. 

Sclavul tăcu, iar Cato îşi continuă lectura. 

După un moment privi în jur, sclavul nu mai era acolo. 

Strigă din nou, dar fără mânie şi fără nerăbdare. 

— Am întrebat: unde îmi este spada? Spuse el. 

— Da, stăpâne, răspunse sclavul, dar eu nu ştiu unde este. 

— Să fie căutată şi să-mi fie adusă, zise Cato. 

Sclavul ieşi. 

Trecu un timp destul de lung, dar spada nu-i fu adusă. 

Atunci, pentru a treia oară, şi cu nerăbdare de data aceasta, 
îşi chemă sclavii unul după altul şi-i întrebă grăbit. 

— Vreau să ştiu, unde mi-e sabia şi poruncesc să-mi fie adusă. 

Şi, pentru că nimeni nu se grăbea să se execute cu graba cu 
care voia el, repezi în cel care era aproape de el un pumn cu 
atâta putere, încât nenorocitul de sclav ieşi din cameră cu faţa 
scăldată în sânge. 

În timpul acesta Cato striga mereu: 

— Blestem pe capul sclavilor mei şi al fiului meu, care vor să 
mă predea de viu în mâinile duşmanului! 

La strigătele sale, fiul său, însoţit de filosof, intră în cameră şi 
se aruncă de gâtul său, strigând: 

— Tată! În numele zeilor, tată dragă, în numele Romei, nu te 
omori! 

Dar Cato îl respinse şi, ridicându-se în capul oaselor, îi vorbi, 
cu o privire severă în ochi: 

— Când şi unde am dat dovadă de nebunie fără să-mi dau 
seama? De ce, dacă am luat o hotărâre greşită, nimeni nu caută 
să-mi arate că am greşit? De ce, dacă hotărârea mea e bună, să 
fiu împiedicat să-mi pun în aplicare hotărârea şi să mi se ia 
armele? De ce nu pui să-l lege pe tatăl tău, o, copil generos! De 
ce nu pui să i se lege mâinile la spate, pentru ca Cezar, când va 
veni, să nu-l găsească în stare de a se apăra? Dealtfel, ca să-mi 
iau viaţa, crezi că am nevoie de o spadă? Imi este destul să-mi 
ţin respiraţia până la sufocare, sau să-mi sfărm ţeasta lovindu- 
mă cu capul de pereţi. 


La aceste cuvinte ale tatălui său, tânărul nu-şi putu reţine 
lacrimile şi, pentru că se temea ca tatăl său să nu-l mustre 
pentru această slăbiciune, ieşi în grabă din cameră, hohotind. 

Ceilalţi ieşiră după el. 

Doar Demetrius şi Apollonides mai rămaseră cu Cato. 

Atunci, Cato, privindu-i mai liniştit, le spuse: 

— Şi voi vreţi să mă reţineţi cu forţa în viaţă, un om de vârstă 
mea? Şi veţi rămâne pe lângă mine, ca să mă păziţi în linişte? 
Sau aţi venit să-mi aduceţi nişte frumoase Argumente, ca să-mi 
dovediţi că, neavând alt mijloc de a-şi salva viaţa, e mai onorabil 
pentru Cato să o obţină de la Cezar? Haide, haide, vorbiţi! 
Convingeţi-mă de această frumoasă zicală. Ascult, faceţi-mă să- 
mi schimb părerea, nu cer altceva. Scârbiţi-mă de concepţiile în 
care am trăit până acum, pentru ca, devenit mai înţelept, să mă 
alătur lui Cezar. 

Până acum nu am luat nicio hotărâre, nu! Dar mi se pare că, 
hotărârea odată luată, eu trebuie să fiu stăpân pe punerea ei în 
aplicare. Intr-un fel, aş vrea să mă sfătuiesc cu voi. Vorbiţi, vă 
ascult; vorbiţi, fără să vă temeţi de ceva, şi spuneţi-i fiului meu 
să nu caute să obţină prin violenţă ce nu poate obţine decât prin 
convingere. 

Demetrius şi Apollonides înţeleseră că tot ce ar fi putut 
răspunde nu-l putea convinge pe Cato. Ei ieşiră din cameră 
plângând, şi-i trimiseră spada printr-un copil, fără îndoială cu un 
dublu scop: crezând că la vederea tinereţii, în toată splendoarea 
ei, ar fi dezarmat şi că nu i-ar fi putut cere acestui copil ceea ce 
i-ar fi putut cere unui adult, adică să-l ucidă. 

Copilul aduse spada, fără să ştie că aducea moartea, şi-i dădu 
arma atât de aşteptată. 

Cato o luă, o scoase din teacă, apăsă cu degetul arătător pe 
vârful suficient de ascuţit şi lama foarte tăioasă, zise încet: 

— Acum sunt stăpân pe mine însumi. 

Apoi îi spuse copilului să plece, aşeză sabia lângă el şi-şi reluă 
lectura. 

Se spune că a recitit Phedon de două ori de la un capăt la 
altul, după care a fost cuprins de un somn atât de adânc, încât 
cei care îl vegheau la uşă îl auzeau cum sforăie. 


Pe la miezul nopţii se trezi şi chemă doi liberţi, pe Cleantes, 
medicul său, şi pe Butaş, omul său de încredere în problemele 
politice. 

Pe Butaş îl trimise în port, să se asigure că toată lumea 
plecase, să-i aducă veşti despre îmbarcare şi despre starea 
timpului. 

După plecarea lui Butaş, îi arătă medicului mâna umflată de 
lovitura pe care i-o dăduse sclavului şi-i ceru să i-o bandajeze. 

Cleantes se supuse, apoi, după ce îi făcu bandajul, alergă prin 
toată casa ca să liniştească lumea, povestind cele întâmplate şi 
spunând: 

— Dacă ar fi fost adevărat că ar fi voit să moară, Credeţi voi 
că m-ar fi chemat să-i pansez mâna? 

Între timp se înapoie Butaş. 

Încă din vestibul fu oprit ca să i se comunice vestea care 
răspândea bucurie în toată casa. 

Atunci crezu şi el, ca toată lumea, că nu mai era nimic 
îngrijorător în această privinţă. 

Aşa că intră la Cato. 

— Ah! Îi spuse acesta, te aşteptam cu nerăbdare. 

— Am venit, spuse Butaş. 

— Ai fost în port? Te-ai informat? 

— Da. 

— Ei? 

— Ei bine, toţi au plecat, în afară doar de Crassus, pe care l-au 
mai reţinut câteva treburi; dar o să se îmbarce şi el foarte 
curând. 

— Şi timpul? 

— Bate un vânt puternic; marea este foarte agitată; e o 
adevărată furtună. 

— Săracii! Spuse Cato, gândindu-se la cei de pe mare. 

Apoi, după o clipă de tăcere, se întoarse spre Butaş: 

— Întoarce-te în port, vezi dacă n-a mai rămas cineva şi dacă 
n-are nevoie de ajutor. Şi anunţă-mă. 

Butaş ieşi. 

Pe la cântatul cocoşilor, adică pe la ora unu de dimineaţă, 
Cato aţipi câteva minute. 

Aştepta înapoierea lui Butaş. 


Butaş reveni şi îi spuse că împrejurimile portului erau complet 
liniştite. 

Atunci, Cato îi porunci să se retragă şi să închidă uşa camerei, 
iar el se urcă în pat, ca şi cum s-ar fi pregătit să se culce din nou 
— pentru că coborâse ca să-l primească pe Butaş. 

Insă, îndată ce se închise uşa în urma lui Butaş, Cato scoase 
spada şi o înfipse puţin mai jos de coaste. Însă durerea pe care 
i-o producea mâna umflată îl împiedică să-şi înfigă spada cu mai 
multă putere, aşa că moartea nu se produse imediat. 

Luptând împotriva morţii care nu voia să vină şi care în loc îi 
trimitea durerea, Cato căzu de pe pat, şi, în cădere, răsturnă o 
tablă pentru trasat figuri geometrice. 

La zgomotul provocat de căderea tablei, sclavii însărcinaţi să-l 
vegheze scoaseră un strigăt de spaimă. 

Ei îl găsiră pe Cato tăvălindu-se pe jos într-un lac de sânge. 
Aproape toate măruntaiele îi ieşiseră din corp, dar El trăia şi 
avea ochii larg deschişi. 

Cu strigăte fu chemat Cleantes, care sosi imediat. 

Intre timp, Cato fusese ridicat şi aşezat în pat. 

Cleantes examina rana: era îngrozitoare, dar măruntaiele nu 
erau atinse, aşa că făcu semn că se putea păstra speranţa. Apoi, 
luând măruntaiele, le introduse în corp şi cusu rana. 

Totul se petrecuse în timp ce Cato era leşinat. 

Dar Cato îşi reveni şi, pe măsură ce-şi recăpăta cunoştinţa, îşi 
dădu seama de ceea ce se petrecuse cu el. Atunci, furios că mai 
trăieşte încă, alungă cu violenţă pe medic, îşi desfăcu rana, îşi 
smulse măruntaiele şi expiră. 

Vestea morţii se răspândi cu o înfricoşătoare iuţeală, în mai 
puţin timp decât a fost necesar ca să afle de ea cei din casă, cei 
Trei Sute, treziţi în miezul nopţii, se şi aflau în faţa casei. 

Un moment mai târziu, toată populaţia din Utica se găsea şi 
ea adunată acolo. 

Se auzeau ţipete neobişnuite, strigăte de nemulţumire. Toţi, 
într-un singur glas, îl numeau pe Cato binefăcătorul, salvatorul, 
singurul om liber, singurul om neînvins, şi acestea toate chiar în 
clipa când se aflase că Cezar se găsea doar la câteva mile 
depărtare de oraş. Dar, nici dorinţa de a-l măguli pe învingător, 
nici dorinţa de a trata cu el, nici discuţiile care îi separau nu 
puteau slăbi respectul pe care i-l purtau lui Cato. Aruncară peste 


corpul acestuia hainele lor cele mai frumoase, îi făcură o 
înmormântare grandioasă şi, pentru că nu mai aveau timp să-l 
ardă pe rug şi să-i strângă cenuşa, îl înmormântară la marginea 
mării, chiar în locul unde, pe vremea lui Plutarh, se mai vedea o 
statuie a lui Cato ţinând spada în mână. Abia după ce terminară 
cu înmormântarea se îngrijiră de salvarea lor şi a oraşului. 

Cato murise la patruzeci şi opt de ani. 

Vestea că Cezar se apropia era adevărată. Aflând de la cei 
care se predaseră că atât Cato cât şi fiul acestuia se găseau în 
Utica şi păreau hotărâți să nu părăsească oraşul, Cezar se gândi 
că oamenii aceştia cu inima stoică aveau un plan de care nu-şi 
putea da seama şi pentru că, peste toate, el îi păstra o mare 
consideraţie lui Cato, porunci să se înainteze spre oraş cât mai 
repede cu putinţă. Dar tocmai atunci i se anunţă moartea lui 
Cato şi felul cum murise. 

Cezar ascultă, cu o durere vizibilă, povestirea despre această 
îngrozitoare agonie şi, când povestitorul termină, exclamă: 

— Oh, Cato, îţi invidiez moartea, căci m-ai invidiat pentru 
faptul că aş fi putut să-ţi dăruiesc viaţa. 

Cato lăsa un fiu şi o fiică. Pe fiu l-am văzut jucând un rol în 
drama morţii tatălui său, iar rolul acesta, încărcat de durere, îmi 
pare că ar fi trebuit să atragă simpatie faţă de acest nefericit 
tânăr pe care îl copleşea un nume atât de mare. 

Acum, istoricii îi reproşează o pasiune ce în mod cert nu i s-ar 
fi putut reproşa tatălui său: o prea mare dragoste pentru femei. 
In sprijinul acestui reproş ei citează îndelungata şedere a 
tânărului în Capadocia, pe lângă regele Marfadate, prietenul 
său. 

Acest rege avea o soţie foarte frumoasă, care se numea 
Psyche, adică suflet, de aceea se spunea despre el şi despre 
Marfadate: „Marfadate şi Porcius, doi amici, un singur suflet”. 
Sau se spunea: „Porcius Cato este nobil şi generos, el are un 
suflet regal”. 

Fără îndoială că lumea era atât de severă faţă de tânăr din 
cauza rigidităţii tatălui său. 

Insă moartea lui Cato şterse de pe viaţa fiului această pată 
uşoară, pe care regret că n-am putut-o găsi şi în viaţa lui Cato. 

La Filippi, el luptă alături de Brutus şi Cassius împotriva lui 
Octavianus şi Antonius. Văzând armata în derută, el nu voi nici 


să fugă, nici să se ascundă, ci, sfidând pe învingător şi adunând 
pe fugari, el ţinu piept duşmanului şi căzu cu arma în mână, 
ceea ce îi făcu chiar pe Octavianus şi pe Antonius să-i aducă 
laude pentru curajul dovedit. 

O cunoaştem şi pe fata lui Cato: este Porcia, soţia lui Brutus, 
aceea care s-a rănit cu un cuţit ca să afle secretul soţului său, 
care luă parte la conjurație şi, aflând că se pierduse bătălia de la 
Filipi şi că soţul său murise, se omori cu cărbuni încinşi. 

Statilius, care jurase să urmeze întocmai exemplul lui Cato, 
luase spada mortului şi se pregătea să se arunce în ea; fu 
împiedicat de filosofi. 

El muri în bătălia de la Filipi împreună cu fiul lui Cato. 

LXXXII 

Să ne oprim un moment asupra sinuciderii lui Cato, care 
umple de admiraţie pe profesorii noştri de istorie şi pe care noi 
am făcut greşeala să o reducem la expresia ei cea mai simplă, 
adică să o considerăm o trufaşă eroare. 

Sinuciderea lui Cato a avut nefericirea să nu fie nici măcar 
necesară; utilă nu putea să fie, pentru că sinuciderea nu e 
niciodată utilă. 

Cato s-a sinucis de ciudă, din dezgust mai ales. Fugarul 
acesta, care vine până în faţa porţilor oraşului Utica şi vrea să 
ştie cum va putea împărţi puterea cu Cato, acest Marcus 
Octavius, este picătura de apă sau mai bine zis de fiere care 
face să se reverse cupa prea plină. Inchipuiţi-vi-l pe Napoleon 
murind la Fontainebleau din otrava pe care o înghiţise; i-ar fi 
lipsit pentru posteritate legendara întoarcere de pe insula Elba 
şi apoteoza la Sfânta Elena. 

Este adevărat că totul fusese pierdut în Grecia, în Asia şi în 
Africa; dar totul s-ar fi putut repara în Spania. Spania era 
pompeiana: ea îl adăpostise şi îl apărase pe fugarul Seltarius; ea 
îi adăpostise pe cei doi fii ai lui Pompei şi pe fugarii din Thapsus. 
Şi, cine ştie, dacă ar fi fost şi Cato la Munda, unde Cezar lupta, 
cum va spune mai târziu, nu pentru victorie, ci pentru viaţă, 
cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu Cezar. 

În momentul în care Cato îşi lua zilele, treisprezece legiuni din 
Spania îşi gravau pe scuturile lor numele lui Pompei. 

Să discutăm frumoasa problemă a sinuciderii la romani, în 
care Juba, Petreius, Metellus şi, în sfârşit, Cato deschiseseră 


drum, Cato consfinţind-o în sensul că omul rigid impune prin tot 
ce face. 

O sută de ani mai târziu, sinuciderea va fi una din plăgile 
Romei şi-i va scuti pe împărați să angajeze călăi. 

Apoi, sinuciderea corpului duce la sinuciderea sufletului. 

Religia creştină care, din fericire, scuteşte pe oameni de a 
admira sinuciderea lui Cato, a deschis calea spre un mare 
refugiu împotriva sinuciderilor: mănăstirile. Ajuns la cel mai înalt 
stadiu al nenorocirii, omul se călugărea: era un fel de a-şi tăia 
vinele, de a se asfixia, de a-şi zbura creierii fără să se sinucidă. 
Se zice că, dacă n-ar fi fost Mănăstirile, domnul de Ranee, 
găsind-o moartă pe doamna de Montbazon, s-ar îi spânzurat ori 
s-ar fi aruncat pe fereastră în loc de a se fi lăsat să se 
prăbuşească în prăpastia în care îl chema mănăstirea. 

Pliniu, căruia i se spune cel Bătrân, deşi nu a murit la o vârstă 
prea înaintată — s-a născut la Verona în anul 23 era noastră şi a 
murit la Pompei în anul 79, cu ocazia erupției vulcanului; deci, la 
vârstă de cincizeci şi şase de ani, Pliniu, căruia i se spune cel 
Bătrân, este unul din oamenii la care trebuie studiată 
sinuciderea, fiica fatalităţii. 

„Omul, spune el, este un animal mizerabil şi îngâmfat pe care 
mirosul unei lămpi prost stinse este de ajuns ca să-l ucidă în 
sânul mamei sale; aruncat gol pe pământul gol, de parcă ar îi 
fost spălat de vaiete şi de plâns, lacrimile sunt unul din 
privilegiile sale. Râsul nu-i este dat mai înainte de a împlini 
patruzeci de zile. El nu simte că trăieşte decât prin suferinţă şi 
unica lui crimă este de a se îi născut. Numai el, printre toate 
animalele, nu are alt instinct decât acela de a plânge. Numai el 
cunoaşte ambiția, superstiţia, neliniştea şi înmormântarea, 
preocuparea de ceea ce se va întâmplă după el. Nu există niciun 
animai care să aibă o viaţă mai plăpândă, dorinţe mai arzătoare, 
o teamă mai uluitoare, o mânie mai furioasă; cea mai mică 
durere a lui nu e compensată nici chiar de cea mai mare 
bucurie. Viaţa lui atât de scurtă este şi mai mult redusă din 
cauza somnului care îi mistuie o jumătate din ea; de noapte, 
care fără somn e un chin; de copilărie, când trăieşte fără să 
gândească: de bătrâneţe, când trăieşte numai ca să sufere; de 
temeri, de boli, de infirmităţi; şi această durată scurtă a vieţii 
este totuşi cel mai mare dar pe care i l-a făcut natura. Cu toate 


acestea, omul, astfel făcut, ar voi să trăiască mai mult; pasiunea 
pentru nemurire îl torturează; crede în sufletul său, într-o altă 
viaţă; adoră zeii mani; are grijă de rămăşiţele semenului său. Vis 
de copil! Dacă şi-ar supravieţui lui însuşi, nu şi-ar găsi totuşi 
niciodată liniştea! Ar fi lipsit atunci de cel mai mare dar al vieţii, 
moartea, moartea grabnică şi necesară, sau, mai curând, ea ar 
ajunge să ne fie neînduplecată, pentru că n-ar face decât să ne 
conducă spre noi suferinţe; lipsiţi de fericirea supremă, care ar fi 
aceea de a nu ne fi născut, n-am avea singura consolare care ar 
putea să ne fie dată, aceea de a ne întoarce în neant. Nu, omul 
se întoarce acolo de unde a venit; după moarte, el este ceea ce 
Fusese înainte de a se fi născut.” 

Cunoaşteţi ceva care să te arunce mai adânc în disperare şi 
înclinat mai mult spre sinucidere decât această îngrozitoare 
morală a neantului? Ce departe de aceasta este consolarea 
religiei creştine, care ne promite altă viaţă! Ce departe este şi 
condamnarea sinuciderii rezumată într-un vers de Shakespeare: 
Singura crimă fără iertare, fără remuşcare. 

Pliniu adaugă: „Dintre toţi zeii, Moartea era aceea al cărui cult 
era cel mai des invocat.” 

În adevăr, cultul acesta devine universal; sinucigaşii au mereu 
pe buze numele lui Cato şi al lui Brutus, şi de aceste două nume, 
ca de două coloane de marmură neagră, ei prind şi zăvorăsc uşa 
care duce spre prăpastia fără fund vizitată de Virgiliu cu 
patruzeci de ani înaintea lor şi pe care o va vizita Dante o mie 
două sute de ani mai târziu. 

În moartea din antichitate se găsea o voluptate funestă, care 
făcea să te arunci ca un adevărat elan afară dintr-o viaţă unde 
plăcerea era lipsită de pasiune şi de bucurie. 

Priviţi-i pe împărații care pot orice: cu ce se ocupă toţi cu 
unele mici excepţii? Să adâncească fără încetare prăpastia 
nebuniei depravate în care se cufundă. In timp ce Heliogabal îşi 
pregătea sinuciderea corpului poruncind să se împletească un 
şiret din fire de mătase purpurie cu care să se spânzure, sa se 
paveze o curte cu porfir pentru ca de ea să-şi sfărâme ţeasta, să 
se scobească un smarald ca să se pună înăuntru otrava, îşi 
ucidea sufletul, tăvălindu-l în desfrâu şi în sânge. 

Cum să adoptăm această îngrozitoare concluzie a lui Pliniu — 
şi romanii o adoptaseră — că, dacă moartea este supremul bine 


şi viaţa suprema durere, de ce să trăim dacă se poate muri atât 
de uşor? După Pliniu, sinuciderea este consolarea Romei, căci 
„nefericiţi sunt zeii nemuritori, care n-au împotriva nenorocirii 
această supremă resursă pe care o are omul”. 

Este adevărat că Pliniu este sprijinit de Lucaniu, sau mai 
degrabă el se sprijină pe Lucaniu; Lucaniu care neagă 
providenţa, care spune că totul este condus de întâmplare şi 
priveşte moartea ca un bun atât de preţios, încât face din ea 
recompensa oamenilor virtuoşi: Mors utinam pavidos vitae 
subducere tiolles, sed virtus te sola daret! 

Moartea, pe care o glorifică nu pentru că eliberează viaţa de 
îmbrăţişarea terestră a corpului, ci pentru că amorţeşte latura 
inteligentă a omului; nu pentru că îi conduce umbra în Câmpiile 
Elizee, ci pentru că îi stinge flacăra gândirii în odihna fără griji a 
lui Lethe! 

Şi Seneca, încurajând deznădejdea nu mai puţin decât Pliniu şi 
Lucaniu cu al său ex nihilo nihil; „Din nimic, nimic, spune el; 
totul se întoarce în neant de unde a ieşit. O să mă întrebaţi, 
unde se duc lucrurile create; ele merg acolo unde merg şi 
lucrurile necreate”, ubi non nata jacent. 

Oh! Cum nu gândeşte la fel lebăda din Mantua, dulcele 
Virgiliu, poetul precursor! „Fericit cel care a putut cunoaşte 
izvorul lucrurilor şi care a putut călca în picioare frământările 
zgârcitului Acheron!” 

Apoi, când vede de departe pe sinucigaşi, îi vede atât de 
aspru pedepsiţi, încât „ar vrea ca acolo sus, în cer, să mai 
suporte încă sărăcia crudă şi asprele munci de pe pământ”. 

Quam vellent aethere în alto Nune et pauperiem et duros 
perferre labores! 

De care sinucigaşi voia să vorbească Virgiliu dacă nu de Cato 
şi de Brutus? 

lată ce pas imens a făcut ateismul între Virgiliu şi Lucanius; 
adică abia în decurs de o jumătate de secol; între Virgiliu, care, 
întrevăzând bucuria veşnică, vrea să cunoască izvorul lucrurilor, 
este mereu torturat de zgomotul acestui zgârcit Acheron care 
curge sub picioarele sale, care impune sinucigaşilor astfel de 
chinuri, încât aceştia şi-ar dori să revină pe pământ chiar dacă 
ar fi să-şi reia aici povara durerii; şi între Lucaniu care face din 
sinucidere virtutea supremă; care, fără îndoială că, în amintirea 


uciderii lui Petreius şi Juba în lupta lor supremă, prezintă doi 
fanatici care cad de acord asupra frumuseţii unui asasinat 
reciproc, primind loviturile de paloş cu fericire şi înapoindu-le cu 
recunoştinţă. 

Et cum cui vulnera prima Debebat, grato moriens interficit 
ictu. 

De aceea, sinuciderea lui. Cato îi inspiră cel mai frumos vers al 
său: Causa diis victrix placuit, şed victa Catoni! 

„Latura victorioasă le-a plăcut zeilor, iar latura înfrântă lui 
Cato!” 

Tot aşa, în timpul împăraților, sinuciderea devenise marele 
leac contra tuturor suferințelor, panaceul universal al tuturor 
durerilor; consolarea săracilor, răzbunarea surghiunitului sătul 
de captivitate, evadarea sufletului din închisoarea sa; este totul, 
până şi leacul bogatului împotriva îmbuibării. 

Omul din popor nu mai are pâine. Ce face? Întrebaţi-l pe 
Horaţiu: îşi înfăşoară capul în mantaua lui zdrenţuită şi se 
aruncă în Tibru de pe podul Fabricius. 

Gladiatorul nu găseşte moartea din circ destul de grabnică; ce 
face? Întrebaţi-l pe Seneca: îşi bagă capul printre obezile carului 
pe care îl conduce, şi roata, învârtindu-se, îi rupe coloana 
vertebrală. 

Apoi, uneori, moartea voluntară este exprimarea opoziţiei faţă 
de conducere. Sunt jigniţi, sunt glorificaţi, sunt admiraţi cei care 
îi lipsesc de corpul lor pe Tiberiu sau pe Nero. 

Cremonius Cordus, acuzat sub Tiberiu, se lasă să moară de 
foame şi este o adevărată veselie publică văzând lupii 
înfometați închizându-şi, goale, fălcile cu care credeau că or să-l 
devoreze. 

Petroniu, invitat de Nero să se omoare, se întinde în baie şi-şi 
taie venele în timp ce vorbea cu prietenii, dar, amintindu-şi de 
un frumos vas murhin pe care ar urma să-l moştenească Nero 
dacă el n-ar face ordine, pune să i se bandajeze braţele şi 
picioarele, dă ordin să i se aducă vasul, porunceşte să fie spart 
în faţa lui, apoi îşi smulge bandajele şi moare fericit de această 
mică răzbunare. 

Chiar şi omul blazat caută în moarte o atenuare a dezgustului 
său: Fastidiose mori, spune Seneca. 


Mai ales Seneca trebuie studiat asupra acestui subiect; este 
inepuizabil; s-ar zice că şi el, într-o zi, va încerca asprele 
voluptăţi ale sinuciderii. 

Roma suferă de plictiseală; zeul acesta fatal care planează 
deasupra Londrei — Londra nu mai are mănăstiri din timpul lui 
Henric al VIll-lea — zeul acesta fatal care planează deasupra 
Londrei, culcat pe un pat de ceaţă, îşi are altarele la Roma. 

„Există, spune Seneca, o ciudată manie a neantului, o fantezie 
a morţii, o înclinaţie nebunească spre sinucidere de care nu 
scapă nici laşii atinşi de ea, nici cei viteji: unii se omoară din 
dispreţ, alţii că s-au plictisit de viaţă; alţii sunt pur şi simplu 
plictisiti să facă zilnic acelaşi lucru şi să reînceapă astăzi viaţa 
de ieri şi mâine viaţa de azi”. 

În adevăr, nu trebuie pus capăt acestei existente monotone? 

Să te trezeşti, să te culci, să-ţi fie frig, să-ţi fie cald, nimic nu 
se termină; acelaşi cerc se învârteşte fără încetare şi revine 
mereu. Noaptea vine după zi, vara aduce după sine toamna, 
iarna primăvara; mereu aceleaşi lucruri; totul trece, ca să 
revină; nu e nimic nou sub soare! 

În sfârşit, mulţi mor sau, mai bine zis, se omoară, nu pentru că 
viaţa lor e grea, ci pentru că viaţa le este de prisos: Quibus non 
vivere durum, şed superfluum. 

Astfel, sinuciderea a devenit un accident al vieţii, un accident 
prevăzut, un accident obişnuit, despre care se discută, la care 
lumea se gândeşte, care este recomandat. 

Ti trece prin minte omului ideea de a se omori, însă nu e încă 
destul de hotărât. Îşi cheamă prietenii, îi întreabă, şi urmează 
majoritatea voturilor. Majoritatea voturilor este pentru 
sinucidere. 

— Imposibil, veţi spune să se ajungă la un asemenea grad de 
imoralitate! 

Exemplu! 

— Exemplul ni-l furnizează tot Seneca. 

„Lui Tullius Marcellinus, ros de o boală lungă şi dureroasă, dar 
nu incurabilă, îi veni ideea să se omoare. Işi chemă deci câţiva 
prieteni. Unii, laşi şi timizi, îi dădură sfatul pe care şi l-ar fi dat 
lor înşişi alţii, adevăraţi linguşitori — sfatul pe care credeau că l- 
ar fi dorit Marcellinus. 


însă, continuă Seneca, un stoic, amicul nostru, om superior, 
om curajos, îi vorbi cu totul altfel: Marcellinus, nu te frământa ca 
de o problemă importantă; a trăi e, oare, vreun mare bine? Şi 
sclavii şi animalele trăiesc. Problema cea mare este să mori cu 
înţelepciune şi curaj. N-ai trăit destul? Hrana, somnul şi plăcerea 
simţurilor nu sunt mereu aceleaşi? Cineva poate să vrea să 
moară nu numai din rațiune, din curaj, din oboseală, din 
suferinţă, dar şi din plictiseală...” 

Dragi cititori, ce ziceţi de omul acesta superior, de omul 
acesta curajos, de amicul acesta al lui Tullius Marcellinus? 

Aşteptaţi, asta nu e tot, căci filosofia nu se opreşte aici. 

Sclavii ezită să servească intenţia stăpânului lor. El le dă curaj, 
îi îndeamnă, îi aţâţă. 

— Bine! Spune el, de ce vă temeţi? Un sclav nu trebuie să se 
teamă de nimic atunci când stăpânul lui vrea să moară, dar, vă 
previn, să ştiţi că e o crimă la fel de mare să-ţi ucizi stăpânul 
sau să-l împiedici să se omoare! 

Credeţi că Seneca ne citează un caz izolat? 

Nici pomeneală. 

Mătuşa lui Libon îl sfătuieşte pe fiul său să se omoare; mama 
Messalinei îşi sfătuieşte fiica în acelaşi sens; Atticus îşi anunţă 
moartea familiei; retorul Albutius Silus se adresează poporului şi 
îi expune motivele care îl determină să-şi pună capăt vieţii; 
Coceius Nervus se ucide cu toată împotrivirea lui Tiberiu; 
Thaseos dă un exemplu admirat de Tacit. 

Este adevărat că, în cartea sa despre Măreţia şi decadenţa 
romanilor, Montesquieu pare să regrete luptele de gladiatori. 

Ascultaţi mai bine: „De la întemeierea creştinismului, luptele 
se răriră. Constantin le interzise. Ele fură abolite definitiv de 
Honorius şi, după cât se pare, de Thodoret şi de Otto de 
Freisingen. Romanii nu reţinură din fostele lor spectacole decât 
ceea ce putea slăbi curajul şi servi ca atracţie pentru voluptate.” 

Totuşi, toţi filosofii aceştia erau discipolii unor şcoli greceşti, 
iar grecii interziceau sinuciderea. 

„Pitagora — spune Cicero în De Senectute — ne opreşte să 
părăsim portul fără ordinul generalului, adică al lui Dumnezeu.” 

lar mai târziu îl vom vedea pe bietul Cicero, care deşi toată 
viaţa lui n-a prea strălucit prin curaj, că n-a murit nici el în mod 
urât. 


Platon, în Phaedon pe care îl citea Cato înainte de a se 
sinucide, este de părerea lui Pitagora. 

Brutus, Brutus însuşi, Brutus, care se va sinucide, apreciază 
multă vreme moartea lui Cato ca nedemnă de el, ca lipsită de 
respect faţă de zei. 

Şi totuşi, după ce a pierdut bătălia de la Filippi, el va urma 
exemplul fatal dat de Cato după bătălia de la Thapsus. 

Astfel, sângele acesta, care se varsă şi care va inunda Roma 
timp de trei secole, tot sângele acesta provine din sângele lui 
Cato. 

Şi acum, să-l mai admire pe Cato cine o vrea! 

LXXXIII 

Vechea Republică murise împreună cu Cato: Cezar îi culesese 
ultimul suspin. 

El putea să-i urmărească imediat pe pompeieni şi să treacă în 
Spania după ei. Dar socoti necesară prezenţa lui la Roma. 

El îşi semnală înapoierea printr-o cuvântare dintre cele mai 
minunate; vorbi de victoria sa ca un om care voia să şi-o facă 
iertată; spuse că ţările pe care le cucerise erau atât de întinse, 
încât poporul roman avea să primească în fiecare an două sute 
de medimne atice de grâu şi trei milioane de livre de ulei. 

Triumful lui Cezar fu un spectacol teribil şi minunat în acelaşi 
timp. 

El adusese din Galia pe Vercingetorix pe care l-am văzut 
aruncându-şi armele, una câte una, la picioarele lui Cezar, 
aşezându-se apoi pe treptele jilţului pe care stătea acesta; 
adusese din Egipt pe Arsinoe, tânăra soră a Cleopatrei, pe care 
am văzut-o fugind din palat însoţită de Ganymede; adusese din 
Africa pe fiul regelui Juba. 

Cu acesta din urmă se petrecu un schimb ciudat de situaţie şi 
de renume. Născut barbar şi numid, el ajunse, datorită acestei 
nefericiri, unul din cei mai mari savanţi istorici greci. 

Cezar triumfă pentru Galia, pentru Pont, pentru Egipt şi pentru 
Africa. De Pharsalus nu se pomeni nimic. 

În seara triumfului, Vercingetorix fu ucis. 

Serbările ţinură patru zile; a patra zi, Cezar avea faţa fardată, 
desigur, ca să-şi ascundă paloarea; purta pe cap o pălărie din 
flori, în picioare papuci roşii. În această a patra zi, Cezar 
inaugură forumul, piaţa publică, care după numele lui fu numită 


Julia. Apoi, poporul îl conduse acasă, înconjurat de patruzeci de 
elefanţi capturați de la Scipio şi care purtau torţe şi făclii. 

După triumf, veniră darurile. 

Cezar distribui fiecărui cetăţean câte şase obroace de grâu şi 
trei sute de sesterţi; fiecare soldat primi douăzeci De mii de 
sesterţi. Apoi, toţi soldaţii şi toţi cetăţenii fură invitaţi la un 
ospăț gigantic: se întinseră douăzeci şi două de mii de mese, 
fiecare cu câte trei paturi; şedeau câte cincisprezece persoane 
la masă, adică aproape trei sute de mii de persoane. 

După ce mulţimea fu săturată cu vin şi cu carne, fu îmbătată 
cu spectacole. 

Cezar porunci să se construiască un amfiteatru, pentru a oferi 
acolo vânători. Într-una din aceste vânători apăru pentru prima 
dată camelopardul (girafa), animal pe care cei vechi îl 
considerau fabulos şi căruia cei moderni îi negară existenţa 
până când Levaillant trimise un exemplar de pe malurile râului 
Orange. Se prezentară lupte de gladiatori şi de captivi; lupte 
între infanterişti şi cavalerişti; lupte de elefanţi; avu loc o luptă 
navală pe Câmpul lui Marte, transformat în naumahie; avu loco 
luptă între fii de nobili; şi în ţoşte aceste lupte pieriră o mulţime 
de oameni. Trebuia, totuşi, ca tuturor acestor romani care nu 
putuseră asista la bătăliile de la Pharsalus şi de la Tharsus să li 
se ofere o idee despre ce putuseră fi aceste imense măceluri. 

Cavalerii coborâră în circ şi luptară cu gladiatorii; fiul unui 
pretor se făcu mirmilon. Cezar interzise unui senator să lupte. 

„Trebuia, spune Michelet, să se mai lase ceva de făcut şi 
pentru domnia lui Domițian şi a Comozilor.” 

Şi pe deasupra tuturor străzilor, pe deasupra tuturor pieţelor, 
pe deasupra naumahiei, peste amfiteatru fu întins, pentru prima 
dată, vellarium, destinat să apere pe spectatori de razele 
soarelui. Cezar împrumutase această inovaţie de la popoarele 
din Asia. 

Dar, lucru ciudat, în loc ca poporul să fie recunoscător pentru 
această imensă cantitate de aur aruncată din abundență asupra 
lui, el se plângea de belşug şi striga sus şi tare: „A dobândit-o cu 
răutate şi o risipeşte nebuneşte”. Până şi soldaţii se revoltară 
pentru acelaşi motiv, iar această revoltă dură până când apăru 
Cezar în mijlocul lor, până puse el însuşi mâna pe unul din 
revoltați şi porunci să fie ucis pe loc. 


Cezar asistă la toate serbările şi chiar la farsele teatrale. Mai 
mult încă, la Roma trăia un bătrân cavaler roman, pe nume 
Laberius, care scria piese; Cezar îl forţă să joace în una din 
farsele al cărui autor era. Sărmanul bătrân, făcu câteva versuri 
adresate poporului ca Să-i explice acestuia tardiva lui apariţie 
pe scenă. 

„Vai, mie! Spunea el. Vai mie care am fost împins de nevoie 
aproape în ultima zi de viaţă! După şaizeci de ani de viaţă 
mizerabilă, după ce am ieşit din casă cavaler, să mă întorc 
acasă mim! Ah! Am trăit o zi prea mult!” 

De data acestei întoarceri a lui Cezar trebuie să fie legat de 
către orice istoric inteligent începutul erei imperiale. Odată cu 
întoarcerea lui Cezar începea invazia barbarilor, care vor îneca 
Roma. 

Încă de la începutul războiului civil, considerându-i greu de 
învins ca duşmani, dar sinceri şi credincioşi ca aliaţi, Cezar a 
acordat dreptul de cetăţenie tuturor galilor născuţi între Alpi şi 
Eridan, vechiul nume al Padului. După Pharsalus şi Thapsus, ca 
recompensă a serviciilor aduse, i-a făcut senatori. A făcut colegi 
cu Cicero centurioni, soldaţi şi chiar liberţi. 

Atunci a fost afişat pe zidurile din Roma celebra recomandare: 
„Publicul este rugat să nu indice senatorilor drumul spre Senat.” 

Se cântau, în afară de cântece obscene despre Nicomede şi 
despre învingătorul chel, versuri care spuneau: „Cezar poartă pe 
gali în urma carului său ca să-i ducă în Senat; ei au schimbat 
costumul celtic pe laticlav”. 

Nu fără motiv proceda Cezar în felul acesta; el voia să i se 
acorde toate onorurile şi depline puteri, şi ştia că un asemenea 
Senat nu i-ar fi refuzat nimic. 

Aşa că se votă prin aclamații, cum s-ar zice în zilele noastre: 
puterea de a-i judeca pe pompeieni; dreptul de pace şi de 
război; dreptul de a distribui provinciile pretorilor (cu excepţia 
provinciilor populare), tribunatul şi dictatura; de asemeni fu 
proclamat pater patriae şi eliberatorul lumii. Fiii săi — în afară 
de Cesarion, a cărui naştere era îndoielnică, el n-avusese alţi fii 
— fiii săi fură declaraţi imperatores. Deasupra unei statui din 
bronz, reprezentând Terra, se ridică statuia lui, cu inscripţia: 
semizeului. În sfârşit, seducătorul chel, omul care îi învinsese pe 
gali, dar pe care îl învinsese Nicomede, fu numit reformatorul 


moravurilor, deşi nu trecuse niciun an de când găzduise sub 
acoperământul conjugal, alături de Calpurnia, soţia sa, pe 
frumoasa Cleopatra şi pe soţul ei, în vârstă de unsprezece ani, 
împreună cu copilul care îi era atribuit public şi care se numea 
Cesarion! Şi Helvetius Cinna, tribunul poporului, pregătise o lege 
prin care avea să i se permită lui Cezar să ia în căsătorie oricâte 
femei ar fi voit, ca să aibă moştenitori! 

Dar asta nu e totul: schimbarea se produce şi în situaţia 
materială, politică şi intelectuală. Ilmuabilul Pomoerium s-a 
retras nu în faţa unui decret al Senatului, ci în faţa voinţei unui 
singur om. Calendarul nu se potrivea cu mişcarea de revoluţie 
anuală: lunile se numărau încă după lună. Cezar a discutat cu 
savanții egipteni despre această neregularitate şi de atunci 
încolo anul va număra trei sute şaizeci şi şapte de zile. 

Până şi mediul înconjurător este învins: girafa din Abisinia şi 
elefantul din India vin să se lupte, pe viaţă şi pe moarte, în circul 
roman, sub o pădure mobilă. Navele se luptă pe uscat, şi dacă 
Virgiliu cântase secerişul şi ciobanii, nu ar fi fost de mirare să se 
vadă într-o zi cerbi păscând în aer. 

„Cine ar putea contrazice — spune Michelet — pe cel căruia 
natura şi oamenii nu i-au refuzat nimic, pe cel care n-a refuzat 
nimănui nimic, nici influenta lui prietenie, nici banii, nici chiar 
onoarea lui? Veniţi, deci, de bunăvoie cu toţii, să declamaţi, să 
luptaţi, să cântaţi, să muriţi în această bacanală a neamului 
omenesc care se învolburează în jurul capului fardat al 
imperiului. Viaţa, moartea e totuna. Gladiatorul are cu ce să se 
consoleze privind spectatorii. Vercingetorix al galilor a şi fost 
ucis în seara aceasta, după triumf. Şi câţi nu vor mai muri încă 
dintre cei care sunt aici! Nu vedeţi lângă Cezar pe graţioasa 
viperă a Nilului? Soţul ei, în vârstă de unsprezece ani, pe care va 
porunci să fie ucis, este un Vercingetorix al ei. De partea 
cealaltă a dictatorului nu zăriţi figura lividă a lui Cassius, şi 
craniul îngust al lui Brutus, amândoi atât de palizi în togile lor 
albe, brodate cu roşu ca sângele?...” 

Dar, în mijlocul serbărilor şi triumfurilor, Cezar îşi aminteşte că 
Spania este revoltată; locotenenţii lui îl cheamă acolo cu 
nerăbdare. 

Aşteptaţi; Cezar mai are un lucru de făcut: recensământul 
imperiului. 


Ultimul recensământ dăduse trei sute douăzeci şi cinci de mii 
de cetăţeni; recensământul lui Cezar nu va da decât o sută 
cincizeci de mii. 

— O sută şaptezeci de mii pieriseră în războaiele civile şi din 
cauza nenorocirilor care se abătuseră, ca o consecinţă a lor, 
asupra Italiei şi a tuturor provinciilor. 

După recensământ, Cezar părăsi Roma, considerând că 
războiul civil, acest devorator de oameni, durase destul. 
Douăzeci şi şapte de zile mai târziu, ajunse la Cordoba. 

In timpul acestor douăzeci şi şapte de zile, compuse un poem 
pe care îl intitulă Călătoria. 

Incă din timpul şederii la Roma se distrase, răspunzând 
elogiului pe care i-l făcuse Cicero lui Cato, printr-un pamflet 
intitulat Anticat. Am avut ocazia să cităm acest pamflet de mai 
multe ori până acum; data lui precisă se situează între războiul 
din Africa şi războiul din Spania. 

Mai demult, în timpul unei călătorii făcută peste Alpi, îi 
dedicase lui Cicero două volume asupra gramaticii şi ortografiei. 

Cezar avea legături secrete în Cordoba, pe care o stăpânea 
Sextus, cel mai tânăr dintre fiii lui Pompei; celălalt fiu, Cneius, 
asedia oraşul Ulles. 

Cezar abia sosise, că începură să vină la el oameni din cetate 
ca să-i spună că o putea cuceri uşor acum, când încă nu se ştia 
de sosirea lui în Spania. 

El trimise atunci curieri la Quintus Pedius şi la Fabius 
Maximus, locotenenţii lui din provincie, cerându-le să-i trimită 
călăreţi recrutaţi chiar din ţară. 

In plus, aceştia găsiră mijloace de a-i anunţa pe locuitorii din 
Ulles, care ţineau cu Cezar, că Cezar sosise. 

Curând după aceea, aşa cum veniseră trimişi din partea 
oraşului Cordoba, apărură soli şi din partea oraşului Ulles. Ei 
trecuseră prin tabăra lui Cneius Pompei fără să fi fost 
descoperiţi şi veneau acum la Cezar să-l roage să-i ajute cât mai 
repede cu putinţă, ca pe nişte fideli aliaţi ce erau. 

Cezar trimise şase cohorte şi cai tot atâţia câţi pedestraşi şi 
încredinţă comanda acestei armate lui Junius Pachecus, 
experimentat căpitan spaniol, bun cunoscător al locurilor. 

Ca să străbată tabăra lui Pompeius, Pachecus alese momentul 
când se dezlănţuise o furtună atât de mare, încât nu se puteau 


recunoaşte amicii sau duşmanii nici la o distanţă de cinci paşi. 
Işi aşezase oamenii doi câte doi, ca să ocupe cât mai puţin loc 
cu putinţă şi începu să pătrundă în tabără, când o santinelă îi 
strigă: 

— Cine-i? Stai! 

— Tăcere, răspunse Pachecus, suntem un detaşament De 
prieteni şi încercăm să luăm oraşul prin surprindere. 

Fără nicio bănuială, santinela îl lăsă pe Pachecus să treacă, iar 
acesta străbătu toată tabăra fără nicio greutate. 

Ajunşi în faţa porţilor cetăţii Ulles, ei făcură semnul convenit 
dinainte; atunci o parte din garnizoană trecu de partea lor şi, 
astfel întăriţi, lăsară o puternică ariergardă ca să le asigure o 
eventuală retragere, apoi se aruncară asupra taberei lui Pompei, 
în care provocară o asemenea dezordine, încât Cneius, care nu 
ştia că Cezar venise, crezu timp de câteva minute că totul era 
pierdut. 

La rândul său, pentru a-l forţa pe Cneius să ridice asediul 
cetăţii Ulles, Cezar se îndreptă împotriva cetăţii Cordoba, 
aşezând câte un infanterist în spatele fiecărui călăreț. 

Locuitorii, crezând că au de-a face numai cu călăreţi, ieşiră la 
atac, dar când cele două trupe fură la distanţa de o bătaie de 
săgeată, infanteriştii săriră jos de pe cai, iar oamenii lui Cezar se 
aflară dintr-o dată de două ori mai numeroşi. 

Cavaleria şi infanteria se aruncară asupra pompeienilor şi îi 
încercuiră, încât din cele câteva mii de oameni care ieşiseră din 
cetate numai vreo câteva sute reuşiră să se mai întoarcă. 

Cei reveniţi anunţară sosirea lui Cezar şi că fuseseră învinşi 
chiar de el. 

In grabă, Sextus Pompei trimise curieri fratelui său, cerându-i 
să ridice asediul cetăţii Ulles şi să-şi unească forţele cu el mai 
înainte ca Cezar să aibă timp să forţeze Cordoba. 

Cneius se întâlni cu fratele său, cu mânia în suflet. 

În câteva zile ar fi luat Ulles. 

În sfârşit, după câteva încăierări, Cezar îşi aşeză tabăra în 
câmpul de la Munda, pregătindu-se să asedieze oraşul şi să 
lupte în acelaşi timp cu Cneius Pompei, dacă acesta ar fi primit 
lupta. 

Pe la miezul nopţii, cercetaşii lui Cezar îl anunţară că Pompei 
părea că vrea să primească lupta. 


Cezar porunci să se desfăşoare drapelul roşu. 

Cu tot avantajul poziţiei în care se afla armata pompeiană, fu 
o mare bucurie pentru toată armata lui Cezar. 

Pompeienii erau aşezaţi pe o colină şi ocupau oraşul Munda; 
între ei şi tabăra lui Cezar se întindea o câmpie de Cinci sferturi 
de leghe. Câmpia era străbătută de un râuşor care făcea şi mai 
puternică poziţia pompeienilor, întrucât apa, revărsându-se se 
infiltrase în pământ şi formase pe malul drept o mlaştină întinsă. 

Când, în primele ceasuri ale dimineţii, Cezar văzu duşmanul 
aşezat în poziţie de luptă, crezu că avea să coboare în câmpie, 
unde cavaleria sa avea tot spaţiul să se desfăşoare. 

Vremea era minunată, o vreme potrivită pentru luptă, întreaga 
armată romană se bucura că putea lupta, cu toate că o oarecare 
nelinişte trecea prin inimile luptătorilor când se gândeau că 
această zi ar fi putut, până la urmă, să fie hotărâtoare pentru 
soarta fiecărei părţi. 

Cezar făcu jumătate din drum. 

El se aştepta ca şi pompeienii să facă la fel; dar aceştia nu 
voiră să se depărteze la mâi mult de un sfert de leghe de zidul 
cetăţii, pentru ca la nevoie să se folosească de ea ca de un zid 
de apărare. 

Cezar grăbi pasul şi ajunse la râu. 

Inamicul i-ar fi putut disputa trecerea, dar nu făcea nicio 
mişcare. 

Armata pompeiană se compunea din treisprezece legiuni, 
având cavaleria la cele două flancuri, din şase mii de soldaţi din 
infanteria uşoară, şi din tot atâţia aliaţi. Cezar n-avea decât 
optzeci de cohorte de infanterie grea şi opt mii de călăreţi. Este 
adevărat că mai conta pe diversiunea pe care trebuia să o 
efectueze regele Bogud. Mi se pare că am mai spus că, pe 
acesta, romanii îl numeau Bochus şi că era soţul reginei Eunoe, 
al cărei amant fusese Cezar. 

Ajuns la marginea câmpiei, Cezar interzise soldaţilor să 
înainteze; ei se supuseră cu mare părere de rău. 

Că şi la Pharsalus, Cezar dăduse drept cuvânt de ordine Venus 
Victorioasa. Pompei alesese Mila, sau mai curând Pietatea. 

Oprirea înaintării lui Cezar mări curajul pompeienilor, care 
crezură că o face din teamă. Ei se hotărâră deci să pornească la 
luptă fără să piardă avantajul locului. 


După obiceiul său, Cezar avea la aripa dreaptă faimoasa 
legiune a zecea, iar în stângă legiunile a treia şi a cincea, 
împreună cu trupele auxiliare şi cavaleria. 

Văzând mişcarea pompeienilor, soldaţii lui Cezar nu mai 
rezistară: ei trecură linia pe care se opriseră şi se Aruncară 
asupra primelor rânduri, însă acolo întâlniră o rezistentă 
neobişnuită. 

Toţi oamenii aceştia, pe care Cezar îi ducea după el; legiunea 
a zecea, cu care făcuse turtei lumii antice; soldaţii bătrâni, care 
îl urmau în marşurile sale mai ucigătoare prin rapiditate decât 
erau înseşi bătăliile, legiunea Ciocârlia, formată în Galia, care un 
moment sperase să jefuiască Roma, cum făcuseră pe vremea lui 
Cămil strămoşii lor, dar fusese îndepărtată şi Cezar, învingător 
în Africa, o împingea acum din nou împotriva africanilor din 
Spania; toţi contaseră pe o bătălie ca cea de la Pharsalus sau de 
la Thapsus; toţi erau obosiţi, frânţi, zdrobiţi. 

Toţi dădeau înapoi, găsind în loc de oameni un zid de granit. 

Armata lui Cezar începu o retragere îngrozitoare. 

Cezar descălecă, făcu semn locotenenţilor săi să facă la fel şi 
trecu prin faţa frontului de luptă cu capul descoperit şi cu 
braţele ridicate spre cer, strigând soldaţilor: 

— Priviţi-mă drept în faţă! 

Dar simţea bătălia cum îi scapă printre degete şi mocneala 
aceea care prevesteşte deruta plutindu-i deasupra capului. 

Atunci, se repezi la un soldat, îi smulse scutul din mână şi 
adresându-se armatei, strigă: 

— Fugiţi, dacă vreţi; eu voi muri aici! 

Şi porni singur spre inamic, şarjându-l până la aproape zece 
paşi de el. Două sute de săgeți şi de suliţi sunt aruncate asupra 
lui, le evită pe unele, altele se izbesc de scut, dar el rămâne pe 
loc, neclintit, de parcă picioarele i-ar fi prins rădăcini. 

Soldaţii şi tribunii se ruşinează. Cu un strigăt uriaş, cu un elan 
de nestăpânit, ei se întorc şi se aruncă în ajutorul imperatorului 
lor. 

Era şi timpul! 

Din fericire, tocmai în acel moment, regele Bogud efectua 
diversiunea de care am vorbit. 

Labienus, fostul locotenent al lui Cezar, pe care Cezar îl 
întâlnea pretutindeni ca un duşman înverşunat, se însărcină să 


ţină piept acestui nou atac. Luă cu el vreo mie două sute sau o 
mie cinci sute de călăreţi şi porni în galop, să-l întâmpine pe 
regele maur. Insă această mişcare fu greşit înţeleasă de 
pompeieni; ei crezură că Labienus Un sentiment de şovăială se 
răspândi în armată. 

Dar Sextus şi Cneius se aruncară în primele rânduri şi 
restabiliră ordinea de luptă. 

Lupta dură până seara: adică nouă ore. În tot timpul acesta se 
luptă mână contra mână, picior contra picior, suliță contra 
suliță. 

In cele din urmă, pompeienii cedară; „căci de nu, zice autorul 
Războiului din Spania, n-ar mai fi rămas nici măcar unul singur 
din toți”. 

LXXXIV 

Fugarii se retrăseseră în Cordoba. 

Cezar fusese de părere să-i urmărească şi, dacă s-ar fi putut, 
să pătrundă odată cu ei în cetate; dar soldaţii erau atât de 
obosiţi, încât nu mai aveau putere decât să-i jefuiască pe morti, 
după care, unii se întinseră pe pământ, alţii se aşezară, iar cei 
mai puţini, obosiţi, rămaseră în picioare, sprijiniți în sulițe sau în 
lănci. 

Toţi se culcară pe câmpul de luptă, fiecare acolo unde se 
găsea. 

A doua zi, cu cei treizeci de mii de morţi se făcu un fel de zid 
cu care fu înconjurat oraşul; fiecare cadavru era aşezat cu capul 
spre ziduri, şi era prins de vecinul său cu o suliță de care 
fuseseră agăţate scuturile. 

Cezar lăsă o treime din forţele sale în faţa localităţii Munda şi 
cu restul armatei porni să atace Cordoba. 

Cneius Pompei fugise, protejat de un puternic lot de cavalerie, 
şi se retrăsese la Carthea, unde se găsea flota. Sextus Pompei 
se închisese în Cetatea Ossuna. Îi vom regăsi mai târziu pe 
amândoi; acum să-l urmăm pe Cezar în expediţia sa împotriva 
oraşului Cordoba. 

Fugarii ocupaseră podul. Cezar nici nu se gândi să-l forţeze. El 
aruncă în fluviu coşuri pline cu pământ şi improviză în felul 
acesta un fel de vad, peste care îşi trec armata. Apoi îşi aşeză 
tabăra în faţa oraşului. 


Scapula conducea apărarea oraşului. După înfrângerea de la 
Munda, el se retrăsese în cetate şi înrolă în armata sa pe liberţi 
şi pe sclavi. 

Dar, văzându-se urmărit de Cezar, nu se mai gândi la fugă. 
Porunci să se ridice un rug uriaş în piaţa oraşului, să se 
pregătească un ospăț bogat; se îmbrăcă în hainele cele mai 
preţioase, se aşeză la masă, amestecă parfumuri în vinul de 
băut, aşa cum ar fi făcut la o petrecere, iar spre Sfârşitul 
ospăţului distribui servitorilor vesela şi banii, apoi se aruncă pe 
rug şi, în timp ce un libert punea focul, el porunci unui sclav să-l 
ucidă. 

In momentul acela, din cauza dizidenţei din armata care apăra 
oraşul, porţile se deschiseră, iar Cezar văzu venind spre el 
legiunile pe care Scapula le alcătuise din sclavi şi din liberţi. 

Toţi voiau să se predea. 

In acelaşi timp, legiunea a treisprezecea, din proprie iniţiativă, 
ocupă turnurile şi zidurile cetăţii. 

Atunci, pompeienii scăpaţi din Munda puseră foc oraşului, 
sperând să se salveze în dezordinea produsă; dar de îndată ce 
văzu fumul şi focul, Cezar se aruncă în ajutorul oraşului, şi cum 
legiunea a treisprezecea pusese stăpânire pe turnuri şi pe 
ziduri, ea îi deschise porţile. Văzând aceasta, pompeienii 
căutară să fugă din cetate, îngrămădindu-se la porţi sau sărind 
peste ziduri. 

In interiorul oraşului fură ucişi douăzeci şi două de mii de 
oameni, fără să se mai pună la socoteală cei masacrați în afara 
zidurilor. 

Cezar nu se opri la Cordoba decât atât cât a fost necesar ca să 
restabilească ordinea, după care plecă imediat spre Xispalis, 
Sevilla din zilele noastre. Dar, de cum îl văzură de sus, de 
deasupra zidurilor, locuitorii îi trimiseră o solie ca să-i solicite 
iertarea şi să se încredinţeze îndurării lui. 

Cezar le răspunse că le acorda iertarea deplină şi, de teamă 
ca soldaţii lui să nu se lase antrenați în vreo acţiune 
condamnabilă, ordonă să-şi aşeze tabăra în afara zidurilor. În 
cetate intră numai Carinius Rebilius, însoţit de câteva sute de 
oameni. 

Garnizoana pompeiană rămăsese în Sevilla. 


Indignată de faptul că locuitorii deschiseseră porţile lui Cezar, 
garnizoana din Sevilla trimise unul din conducătorii partidului 
pompeian să-l prevină pe Cecilius Niger, supranumit Barbarul, 
din cauza cruzimii sale, care comanda un corp de lusitanieni, că 
dacă nu venea imediat pierdea o mare ocazie. Cecilius Niger 
sosi în grabă. 

El ajunse noaptea în apropiere de Hispalis, fu introdus în oraş 
şi ucise întreaga garnizoană pe care Cezar o trimisese acolo ca 
să-i protejeze pe locuitori. După ce termină această operaţie 
macabră, el porunci să se zidească porţile şi se pregăti pentru o 
apărare disperată. 

De teamă ca nu cumva, dacă ar fi încercat un asalt, Turbaţii 
aceia să ucidă jumătate din locuitori, Cezar se retrase, ţinând 
însă oraşul sub o strictă supraveghere. A treia noapte de la 
intrarea sa în Hispalis, Cecilius Niger ieşi, însoţit de oamenii cu 
care venise şi de vechea garnizoană pompeiană. 

Insă Cezar, care sub un aer de indiferenţă le urmărea toate 
mişcările, văzându-i afară din oraş, trimise asupra lor cavalerie 
şi îi căsăpi până la unul. 

A doua zi dimineaţă, Cezar intra în Hispalis. 

Să ne întoarcem acum la cei doi fii ai lui Pompei. 

Cneius ajunse la Carthea însoţit doar de o sută cincizeci de 
călăreţi; era atât de grăbit încât, deşi erau patruzeci de leghe 
între Munda şi Carthea, el străbătu această distanţă într-o zi şi 
jumătate. 

Ajuns acolo, şi temându-se de trădare din partea locuitorilor, 
străbătu oraşul în lectică, de parcă ar fi fost un simplu 
particular. Odată ajuns în port, alergă spre corăbii cu atâta 
grabă încât, punând piciorul pe cea pe care o alesese, se 
încurcă într-o funie şi căzu. Şi pentru că voia să taie funia cu 
spada, ca să nu-şi piardă timpul cu descurcatul, îşi făcu la talpa 
piciorului o rană adâncă. 

Didius, care comanda la Cadix flota lui Cezar, aflând cele 
petrecute, îşi răspândi cavaleria şi infanteria de-a lungul coastei, 
pentru a pune mâna pe Cneius atunci când acesta ar fi încercat 
să debarce undeva. 

Didius calculase bine. 

Din cauza grabei cu care plecase, Cneius Pompei nu avusese 
timp să se aprovizioneze cu apă. De aceea, era forţat să 


navigheze pe lângă coastă şi să se oprească din loc în loc ca să 
facă provizii de apă dulce. 

Mai întâi, Didius îl ajunse cu flota, îl atacă şi-i scufundă sau îi 
arse două treimi din nave. 

Pompei trase la mal şi debarcă pe țărm, cu gândul de a se 
retrage printre stâncile care formau o fortăreață naturală, 
aproape imposibil de escaladat. 

Era rănit la picior, cum am văzut, fusese rănit şi la umăr, şi-şi 
scrântise şi piciorul sănătos. Aşa că era purtat în lectică. 

Ajunsese pe mal fără să fi fost văzut şi avusese toate şansele 
să scape, când un om din suita lui fu găsit de călăreţii lui Didius, 
care porniră îndată pe urmele lor. 

Pompei ceru oamenilor să-şi grăbească pasul şi ajunse în 
adăpostul căutat. Oamenii lui Cezar voiră să Forţeze, dar fură 
respinşi cil lovituri de suliță şi alungaţi până la poalele muntelui. 

Ei reveniră, dar tot fără rezultat. 

Atunci se hotărâră să-i asedieze pe fugari şi, în scurt timp, 
înălţară o terasă atât de înaltă, încât de pe ea se putea lupta cu 
duşmanul la acelaşi nivel. 

Ameninţaţi în felul acesta, pompeienii se gândiră să fugă, dar 
fuga nu era deloc uşoară: Pompei nu putea nici să meargă — din 
cauza rănii şi a scrântiturii — nici să încalece, nici să se urce în 
lectică din cauza drumului prăpăstios. Văzându-şi oamenii 
urmăriţi, răspândiţi, ucişi fără milă, el se ascunse în scobitura 
unei stânci. Dar unul din oameni, care îl văzuse ascunzându-se 
în această cavernă, îl denunţă: fu prins şi ucis. 

Apoi, ucigaşii îi tăiară capul, iar în momentul când Cezar intra 
în Hispalis, îi fu oferit capul fiului, după cum, în Egipt, îi fusese 
oferit capul tatălui. 

Era în ziua de 12 aprilie anul 45 înaintea erei noastre. 

Dar această necruțătoare expediţie nu-i aduse profit nici lui 
Didius, căci, crezându-se de acum înainte în deplină siguranţă, 
porunci să se tragă navele la mal pentru a le repara. Insă, în 
timp ce se făceau operaţiile, el se îndreptă cu un corp de 
cavalerie spre o cetate din apropiere. Lusitanienii, care se 
răspândiseră şi-l părăsiseră pe Cneius, se reuniră şi, văzând ce 
puţină armată îl însoțea pe Didius, îi pregătiră o capcană, se 
aruncară asupra lui şi-l uciseră. 


Între timp, Fabius Maximus, pe care Cezar îl însărcinase cu 
continuarea asediului  Mundei, ocupase oraşul, făcuse 
unsprezece mii de prizonieri şi se îndreptase spre Ossuna, oraş 
fortificat şi de natură şi de oameni. 

Sextus Pompei, care se asigurase că nu exista pic de apă pe o 
rază de o leghe şi jumătate, poruncise să se taie toţi pomii 
pentru ca Cezar să nu-şi poată construi niciun fel de maşină de 
luptă; dar Sextus nu mai aşteptă rezultatul asediului Mundei, el 
se afundă în munţii Caltiberici, şi-l vom vedea reapărând ca rege 
al piraţilor din Mediterana. 

Treizeci de mii de oameni ucişi la Munda, douăzeci şi două de 
mii la Cordoba, cinci sau şase mii la Sevilla, unsprezece mii 
făcuţi prizonieri, Cneius ucis, Sextus fugar; războiul din Spania 
se sfârşise. 

Cezar reluă drumul Romei. 

Antonius îi veni în întâmpinare până la frontieră, iar Cezar, 
care avea faţă de Antonius slăbiciunea oamenilor superiori 
pentru oamenii inferiori, îi făcu acestuia o mare cinste: străbătu 
toată Italia ţinându-l alături de el în car, în timp ce în spatele lui 
se aflau Brutus Albinus şi fiul nepoatei sale, adică strănepotul 
său, tânărul Octavius. 

Înapoierea fu tristă. 

După uciderea lui Pompei şi nimicirea neamului său, căci 
despre Sextus nu se mai ştia nimic, se stinsese nu numai un 
mare nume, dar dispăruse o mare familie şi se distrusese un 
principiu. Dacă Pompei nu putuse susţine drepturile aristocrației 
şi ale libertăţii, cine le-ar mai fi putut susţine după el? 

Învinşii începeau o robie fără speranţă, dezamăgiţi de războiul 
care de trei ani nu era altceva decât un război civil, învingătorii 
participau la un triumf fără glorie. Cezar se simţea mai mult 
temut decât iubit: cu toată bunătatea lui, nu putuse împiedica 
ura. Era învingător, dar cât de puţin lipsise ca să fie învins? 
Munda fusese pentru el o mare învăţătură de minte. Totul era 
ostenit, până şi soldaţii lui, pe care îi crezuse neobosiţi. 

Deşi sătul de triumfuri, voia totuşi să mai triumfe, desigur 
numai ca să vadă ce avea să zică Roma; iar el, care nu 
triumfase până acum decât împotriva duşmanului străin, din 
Galia, din Pont, din Egipt, sau asupra lui Juba, de data aceasta 
proceda ca unul din neomenoşii aceia care se numeau Marius 


sau Sylla, căci triumfa asupra fiilor lui Pompei, a căror cauză era 
cauza unei părţi din Italia şi a căror luptă era privită cu simpatie 
de jumătate dintre romani. 

Însă Cezar ajunsese să dispreţuiască Roma şi voia să-i 
zdrobească mândria. 

El triumfă deci împotriva fiilor lui Pompei, iar în urma lui 
soldaţii — vocea poporului, voce a zeilor — cântau: Faci bine, vei 
fi învins; faci rău, ajungi rege! 

Or, lumea nu-i ierta că triumfa pe nenorocirile patriei, găsindu- 
şi gloria într-un succes pe care numai nevoia îl putea scuza în 
faţa zeilor şi în faţa oamenilor. Şi aceasta uimea cu atât mai 
mult din partea lui Cezar, cu cât niciodată el nu trimisese curieri 
şi nici nu scrisese Senatului, pentru a-i anunţa victoriile obţinute 
în războaiele civile şi îndepărtase întotdeauna de la el o glorie 
de care părea că se ruşinează. 

A doua zi, fu aplaudat la intrarea în teatru, dar se Aplaudă cu 
totul altfel când se auziră versurile acestea, din piesa care se 
juca: 

— Oh romani! Ne-am pierdut libertatea! 

Dar ceea ce îi revolta mai mult pe romani era urmarea a ceea 
ce văzuseră după înapoierea din Egipt; era reconstruirea acestei 
noi Rome — mai mult străină decât nouă — pe ruinele vechii 
Rome; erau exilaţii vechii Republici revenind la Roma în urma lui 
Cezar; erau barbarii aceia, gali, africani, spanioli, urcând spre 
Capitoliu împreună cu el; erau senatorii loviți de infamie, care 
apăreau din nou în Senat; erau proscrişii cărora li se restituiseră 
bunurile confiscate; era acea Galie transpadană admisă în 
totalitatea ei la dreptul de cetate; era acel Balbus, un gaditan, 
prim-ministru sau cam aşa ceva; erau, în sfârşit, două umbre 
care veneau în urma tuturor acestora, strigând: „Nenorocire!”: 
spectrul lui Cato smulgându-şi măruntaiele şi spectrul lui Cneius 
Pompei ţinându-şi capul în mână. 

Este adevărat că Cezar a avut Roma şi lumea întreagă alături 
de el, şi este şi mai adevărat că s-a achitat fată de lume în 
dauna Romei. 

Există însă un personaj care poate da o idee despre situaţia în 
care se găseşte Roma în totalitatea ei: Cicero; Cicero, tipul 
romanului care se menţine pe linia de mijloc. 


Cu Cezar, omul de geniu care îşi domina epoca din toată 
înălţimea sa, Cicero nu va redeveni niciodată Cicero al lui 
Catilina sau al lui Clodius; iată, mai cu seamă, ceea ce îl răneşte 
pe Cicero, iată ce răneşte orice ambiţie asemănătoare cu 
ambiția sa. 

Cicero, avocat şi general, mărturiseşte singur că în avocatură 
nu este cu mult mai tare decât Cezar, fără să mai fie nevoie să 
adauge că Cezar, ca general, este mult mai tare decât el. Apoi, 
Cicero este fiul unui călcător de postav, sau al unui zarzavagiu: 
Cezar este fiul lui Venus prin bărbaţi, şi fiul lui Ancus Martius 
prin femei. 

Plebeul Cicero este aristocrat, dar, până a ajuns să fie, cât 
drum a avut de străbătut! Va trece o viaţă întreagă şi nu va 
ajunge nici la jumătatea înălţimii la care se află Cezar, care şi-a 
trecut viaţa ca să se coboare spre popor. 

Totuşi, şi el va îngroşa curtea lui Cezar; dar ce va fi el la 
curtea lui Cezar cât timp Cezar va fi acolo? Degeaba se duce 
Cezar la el, îl ia de mână şi-l înaltă, îmbrăţişându-l, căci Cezar va 
fi întotdeauna obligat să se coboare ca să-l îmbrăţişeze pe 
Cicero. 

Ce departe e totul între Cicero, cel amestecat în mulţimea 
curtezanilor lui Cezar, şi Cicero strigând: „O, fericită Romă, 
născută în timpul consulatului meu!” 

Dar Cicero ce face? Face mofturi; el crede că, dacă se 
îndepărtează de Cezar, îşi va relua vechea poziţie. Câtuşi de 
puţin! Îndepărtându-se, calcă în obscuritate; asta-i tot! Cezar 
este lumina: nu se văd decât cei asupra cărora îşi aruncă razele 
sale. 

Cicero caută să se amuze; el cinează cu Hirtius şi cu 
Dolabella; Dolabella, despre care a spus cele mai urâte lucruri. 
El le dă lecţii de filosofie, iar ei, în schimb, îi dau lecţii de 
gastronomie. 

Toate acestea se petrec în casa lui Cytheris, curtezana greacă, 
fosta amantă a lui Antonius, pe care acesta o plimba alături de 
el într-un car tras de lei. 

Dar, vai! Cicero nu mai este apărătorul, nu mai este patronul, 
nu mai este consilierul nimănui. 

În acest timp moare Tullia, fiica lui, şi Cicero ajunge să poarte 
două doliuri: doliul pentru fiică şi doliul pentru libertate. 


Ridică un templu în amintirea Tuli iei şi, pentru a se vorbi de 
el, încearcă să se tacă persecutat de Cezar, scriind panegiricul 
lui Cato. Insă Cezar se mulţumeşte să publice Anticaton şi, în 
drum spre bătălia de la Munda, să-i dedice lui Cicero două 
volume de gramatică. 

Trebuie să recunoaşteţi că aceasta înseamnă să nu ai noroc. 

Ei bine, istoria lui Cicero este istoria tuturor individualităţilor 
furioase că Cezar a depăşit nivelul tuturor capetelor şi le-a făcut 
pe toate să se plece, fără să doboare vreunul. 

Şi totuşi, se produce un fenomen ciudat, care face ca 
învingătorul să fie tot atât de trist ca şi învinşii. 

Pompei vanitos, capricios, prieten necredincios, politician 
nehotărât, în sfârşit un om mediocru, Pompei are clienţi, 
admiratori, fanatici; admiratorii aceştia, clienţii aceştia, fanaticii 
aceştia sunt oameni de o valoare superioară lui: Cato, Brutus, 
Cicero; mai ales Cicero are pentru el pasiunea pe care o ai 
pentru o amantă capricioasă şi nestatornică; Cicero ar vrea să-l 
admire pe Cezar, dar nu poate decât să-l iubească pe Pompei. 

Din contra, priviţi-l pe Cezar: cine sunt clienţii lui? O adunătură 
de ticăloşi: Antonius, hoţ, beţiv şi corupt; Curton, un falit; 
Coelius, un nebun; Dolabella, omul care vrea anularea datoriilor, 
ginerele lui Cicero,. Care şi-a făcut soţia să moară de supărare. 
Nişte creaturi, nu nişte amici! Antonius şi Dolabella vor 
complota împotriva lui, încât el, Cezar, nu va îndrăzni să mai 
treacă neînsoţit prin faţa casei celui de-al doilea: citiţi scrisorile 
lui Atticus. Apoi, toţi aceştia strigă, îl dezaprobă, toţi aceştia îl 
fac de râs. Bunătatea lui Cezar îi oboseşte pe toţi aceşti 
aventurieri; puţin sânge vărsat n-ar strica! 

Cezar ştie că în partida lui numai el este un om cumsecade. 
După ce fusese demagog, revoluţionar, libertin şi risipitor, Cezar 
s-a făcut cenzor, reformator de moravuri, conservator, econom. 

Dezgustat de propriii săi amici, de cine se înconjoară? De 
pompeieni. După ce i-a învins, îi iartă; după ce i-a iertat, le 
acordă onoruri; pe Cassius îl face locotenentul său; pe Brutus îl 
face guvernator al Galiei cisalpine; pe Sulpicius îl face prefectul 
Achaiei. Toţi exilaţii se înapoiază pe rând şi-şi reiau poziţiile pe 
care le ocupaseră înainte de războiul civil. Dacă se ridică 
greutăţi împotriva înapoierii vreunui proscris, Cicero aleargă şi 
le aplanează. 


De aceea, Senatul ridică un templu în care Cezar şi Zeița îşi 
dau mâna; de aceea îi votează jilţul de aur, coroana de aur, o 
statuie lângă regi, între Tarquinius Superbul şi Brutus cel Bătrân, 
un mormânt în Pomoerium, ceea ce nimeni nu obținuse până 
atunci. Cezar îşi dă bine seama că toate onorurile acestea erau 
mai mult ucigătoare decât conservatoare; însă cine ar îndrăzni 
să-l ucidă pe Cezar, când toată lumea are interes ca Cezar să 
trăiască? 

„Unii, spune Salustiu, au crezut că Cezar ar fi dorit să termine 
cu viaţa. Ceea ce ar explica indiferența lui faţă de sănătatea lui 
şubredă şi faţă de presimţirile amicilor săi. Renunţase la garda 
spaniolă. l-ar fi plăcut mai curând să moară decât să se teamă 
neîncetat.” 

Este prevenit că Antonius şi Dolabella conspiră împotriva lui; 
el clatină din cap. 

— Nu sunt de temut figurile acestea pline şi luminoase, spuse 
el; de temut sunt figurile slabe şi palide. 

Şi arăta spre Cassius şi Brutus. 

În sfârşit, cum lumea era de aceeaşi părere cu el şi-l asigura 
că Brutus organiza un complot: 

— Oh! Zise Cezar pipăindu-şi braţele slăbite, Brutus o să-i lase 
destul timp corpului acesta firav să se dizolve de la sine. 

LXXXV 

Am în faţa mea o veche traducere după Appius; e din anul 
1560; autorul ei este „monseigneur Claude de Seyssel, 
premierement evesque de Marseille, et depuis archeveque de 
Thurin”, cum se scria atunci. 

Citesc primele rânduri din capitolul al XVI-lea, care sunt astfel 
concepute: „După ce Cezar a sfârşit războaiele civile, se 
întoarse la Roma, se arătă poporului foarte mândru şi 
înfricoşător faţă de tot poporul, mai mult decât cei care fuseseră 
înaintea lui; din această cauză i se făcură toate onorurile 
omeneşti”. 

Câtă învăţătură se găseşte în aceste câteva rânduri şi cât de 
clar este exprimată gândirea autorului în limbajul său naiv. 

Numai că aceste onoruri îi erau acordate în adevăr lui Cezar 
numai din teamă? De Senat, da; de popor, nu. 

Cezar ridicând Corintul, Capua şi Cartagina, oraşele acestea 
dezolate îi apăruseră în vis! Trimiţând colonii în nord-est, în est 


şi în sud, Cezar descentraliza Roma şi o răspândea asupra 
universului în timp ce aducea universul în Roma, pentru că 
acest geniu milos nu se gândea numai la Roma sau la Italia, 
căci, uimit de a vedea lumea în pace, nu mai ştia cum să-şi 
folosească geniul. 

În timp ce proiecta un templu în mijlocul Câmpului lui Marte, 
un amfiteatru la poalele stâncii Tarpeiene, pe muntele Palatin o 
bibliotecă destinată să cuprindă comorile ştiinţei umane, 
numind ca bibliotecar pe Terentius Varro, omul cel mai învăţat 
al epocii, el voia, reluând nişte lucrări de multe ori începute şi de 
tot atâtea ori abandonate, să taie istmul Corint şi istmul Suez, 
pentru a uni nu numai cele două mări ale Greciei, dar şi 
Mediterana cu Oceanul Indian. Anienus fu însărcinat cu această 
întreprindere. 

În plus, acelaşi Anienus trebuia să sape un canal de la Roma 
până la promontoriul Circe şi care, dirijând Tibrul până la mare, 
la Terrecina, ar fi deschis comerţului un drum mai drept şi mai 
comod până în capitala imperiului. 

Apoi, după săparea acestui canal, el trebuia să curețe rada 
portului Ostia, să ridice diguri puternice pe maluri e sale, să 
înlăture stâncile care făceau locul acesta primejdios, să 
construiască acolo un port şi arsenale, să sece mlaştinile 
Pontine, transformând pământurile îmbiba Te cu apă şi nefertile 
în holde fertile ca să producă grâu pentru Roma, care de atunci 
încolo înceta să mai fie tributară Siciliei şi Egiptului. 

Pentru a popula noile colonii, optzeci de mii de cetăţeni au 
fost transportaţi peste mare, iar pentru ca oraşul să nu se 
depopuleze, Cezar interzise printr-o lege ca cetăţenii între 
douăzeci şi patruzeci de ani să lipsească din Italia timp de trei 
ani consecutiv, cu excepţia cazurilor în care datoria şi 
jurământul dat nu i-ar fi reţinut peste acest timp: acordă apoi 
dreptul de cetăţenie celor care profesau medicina la Roma sau 
predau artele Liberale; pentru că voia să fixeze în oraş 
inteligenţe superioare şi să atragă şi inteligenţele din oraşele 
străine. 

Împotriva crimelor stabili pedepse mult mai severe decât cele 
fixate până atunci: cei bogaţi puteau să ucidă fără să fie 
pedepsiţi şi era de ajuns să se exileze fără să piardă ceva din 
bunurile pe care le posedau. Dar Cezar nu înţelegea ca lucrurile 


să continue tot aşa. El voi ca, în caz de paricid, întreaga avere 
să fie confiscată, iar pentru altfel de crimă, numai jumătate din 
avere. Alungă pe delapidatori din Senat, el, care storsese atâtea 
milioane din Galia şi din Spania! Declară nulă căsătoria dintre un 
fost pretor care se căsătorise cu o femeie a treia zi după ce 
aceasta se despărţise de soţul său, el, care era numit soţul 
tuturor femeilor şi viceversa. Puse impozite pe mărfurile străine, 
interzise folosirea lecticilor, a purpurei şi a perlelor, el care 
dăduse Serviliei o perlă în valoare de un milion o sută de mii de 
franci! În sfârşit, lucru ciudat, de nemaiauzit, de necrezut, el se 
ocupa de cele mai mici amănunte, încât îşi avea spioni prin 
pieţe; spioni care confiscau produsele a căror vânzare era 
interzisă şi le aduceau la el. Urmărea cumpărătorii prin paznici 
deghizați, care mergeau până acolo încât ridicau carnea până şi 
din case. 

Mai avea un proiect, care îl făcea şi pe Bonaparte să viseze, 
atunci când spunea: „Occidentul nostru nu este decât un bordei; 
numai în Orient se poate lucra în stil mare”. El voia să pătrundă 
în această Asie misterioasă unde se afundase Alexandru şi în 
pragul căreia căzuse Crassus. Voia să-i supună pe părţi, să 
traverseze Hyrcania de-a lungul Mării Carspice şi a Munţilor 
Caucaz, să se arunce în Sciţia, să supună toate popoarele vecine 
cu Germania şi chiar Germania însăşi. În sfârşit, să revină în 
Italia prin Galii, după ce rotunjise imperiul roman, care ar fi 
cuprins astfel în incinta sa Mediterana, Marea Caspică, Marea 
Neagră şi care la apus atingea Oceanul Atlantic, în sud marele 
deşert, la est Oceanul Indian, la nord Marea Baltică, alipind la 
centrul său toate popoarele civilizate şi cuprinzând în graniţele 
sale toate naţiunile barbare, meritând astfel eu adevărat ţâţul 
de imperiu universal. 

Apoi, adunând toate legile romane într-un singur cod, le 
impunea tuturor naţiunilor, împreună cu limba latină. 

Omul care substituia astfel de proiecte politicii nehotărâte a 
lui Pompei, stoicismului legal şi strâmt al lui Cato, limbuţiei lui 
Cicero, putea fi pe bună dreptate numit „pater patriae”, consul 
pe zece ani, dictator pe viaţă. 

Dealtfel, Plutarh înfăţişează foarte bine această febră a lui 
Cezar: „Cezar, spune el, se simţea născut pentru fapte mari şi în 
loc ca numeroasele sale fapte să-l facă să-şi dorească să se 


Ap 


bucure în tihnă de rezultatele muncii sale, ele îi inspirau 
proiecte mai vaste, care, ca să spunem aşa, micşorau în ochii lui 
gloria dobândită. Ele stârneau în el dorinţa unei glorii încă şi mai 
mari. Această pasiune nu era decât un fel de gelozie pe el 
însuşi; aşa cum ar fi putut-o manifesta faţă de un străin; o luptă 
pentru a depăşi victoriile trecute prin cele pe care le proiecta în 
viitor.” 

Insă ceea ce în ochii noştri face, mai ales, din Cezar un om 
superior, este faptul că, mergând pe un drum contrar celui 
urmat de înaintaşii săi, Sylla şi Marius, el înţelese că nu se pot 
înăbuşi partidele în sânge şi că, lăsând să dăinuiască ceea ce 
mai rămăsese din republicani după înfrângerea lui Pompei, ar fi 
ucis republica. 

Ce-ar fi ajuns lumea dacă Cezar ar fi trăit cu zece ani mai mult 
şi ar fi avut timp să-şi realizeze toate planurile? Dar se intrase în 
anul al 44-lea înaintea erei noastre. Cezar nu avea să mai apuce 
ziua de 16 martie din acel an. 

De când se întorsese din Spania, am mai spus-o, în sufletul 
acesta bun şi blând se infiltrase o adâncă tristeţe. Asasinarea lui 
Pompei ale cărui statui porunci să fie reînălţate; sinuciderea lui 
Cato, pe care căuta să şi-l apropie după moarte, păreau doi 
duşmani care îl urmăreau cu îndârjire. 

Greşise de două ori acceptând triumful: mai întâi pentru că 
triumfase în urma unui război civil; în al doilea rând — o 
greşeală încă şi mai mare — îşi pusese locotenenţii să triumfe în 
locul său. 

La Bruyere a spus: „Când vrei să schimbi o republică, se 
apreciază mai puţin lucrurile decât momentul. Azi poţi suspenda 
unui oraş libertăţile, legile, privilegiile; mâine, să nu te gândeşti 
să-i schimbi nici măcar stema”. 

Din păcate, Cezar nu-l citise pe La Bruyere. 

Sunt forme exterioare de libertate la care poporul tine adesea 
mai mult decât la libertatea însăşi. August ştia aceasta, el care 
toată viaţa a refuzat titlul de rege. Cromwell o ştia şi el, şi de 
aceea n-a voit să fie decât protector. 

Dar, oare, Cezar dorea într-adevăr titlul de rege? El, care avea 
toate coroanele, dorea serios această bucată de panglică 
numită bentiţa regală? 


Nu credem. După părerea noastră, nu Cezar a voit să fie rege; 
amicii lui au voit ca el să fie. 

Afară doar de faptul că titlul l-a tentat pe Cezar tocmai pentru 
că era odios şi plin de pericole. 

Oricum ar fi fost, la începutul anului 708 de la fundarea 
Romei, se răspândi zvonul că Cezar voia să fie rege. 

LXXXVI 

Aşadar, Cezar voia să fie rege. 

În plus, el mai adunase împotriva lui şi alte nemulțumiri, de 
aceea este curios să se citească aceste rânduri în Suetoniu: „. | 
se reproşează fapte şi vorbe care nu sunt altceva decât un abuz 
de putere, însă ele pot să-i justifice moartea”. 

Să vedem, deci, care sunt aceste fapte şi vorbe care pot să 
justifice moartea lui Cezar, sub pana acestui povestitor 
indiferent care este Suetoniu şi care, după ce-şi pierduse locul 
de secretar al împăratului Adrian pentru că îşi permisese 
libertăţi puţin respectuoase cu împărăteasa Sabina, se apucase 
să scrie istoria celor doisprezece Cezari, fără să se mire de ceva 
sau fără să se mânie vreodată. 

Ce-a făcut divinul lulius veţi afla. 

„Nemulțumit de a primi onoruri excesive, cum era consulatul 
prelungit, dictatura perpetuă, funcţia de cenzor, numele de 
imperator şi de părinte al patriei, nemulţumit să permită ca 
statuia lui să fie ridicată printre statuile regilor şi să ocupe un 
scaun în orchestră, el merse Până la depăşirea limitelor 
grandoarei omeneşti: i se puse un scaun de aur în Senat şi în 
tribunalul său; statuia lui fu dusă în circ cu acelaşi fast ca 
statuile zeilor; i se dedicaseră temple şi altare, avu preoţii săi, 
dădu numele său unei luni a anului — iulie; se juca cu 
demnităţile pe care le risipea şi cu cele pe care le primea”. 

Toate acestea meritau moartea? 

Este adevărat că mai făcuse ceva. 

Un tribun refuzase să se ridice când Cezar îi trecu prin faţă. 

— Tribunule, îi spusese el, vrei să-mi ceri republica înapoi? 

Şi cum tribunul acesta se numea Pontius Aquila, de fiecare 
dată când dădea un ordin, Cezar luase obiceiul să spună cu 
ironie: 

— Dacă îngăduie Pontius Aquila... 


Într-o zi, pe când se înapoia din Alba, câţiva amici mai grăbiţi 
veniră înaintea lui şi-i dădură titlul de rege, însă cunoscând 
tulburarea pe care un astfel de titlu o provoca în rândul 
poporului, făcu pe supăratul şi spuse: 

— Pe mine nu mă cheamă rege; pe mine mă cheamă Cezar. 

Şi se observă că-şi continuă drumul cu un aer nemulţumit. 

Într-o altă zi, Senatul îi acordase onoruri extraordinare, iar 
senatorii se îndreptau spre locuinţa lui ca să-i aducă la 
cunoştinţă decretul; el le acordă audienţă ca unor simpli 
particulari şi le răspunse, fără să se ridice, că ar fi trebuit să se 
mai micşoreze aceste onoruri în loc să se mărească. 

Dar de ce nu s-a ridicat în faţa Senatului? 

Plutarh pretinde că spaniolul Balbus l-a oprit să se ridice, 
spunându-i: „Uiţi că tu eşti Cezar?” 

Dio Cassius dă o altă explicaţie, care ni se pare cea mai bună; 
el spune că. Pe cel pe care îl făcuseră zeu îl durea stomacul şi se 
temea ca, ridicându-se, să nu dea dovadă flagrantă de o 
comportare omenească. 

El, Cezar, susţine că-i era teamă de un atac de epilepsie. 

În fine. 

— Într-o altă zi, în ziua Lupercaliilor, care altădată fusese o 
sărbătoare a ciobanilor, dar în epoca aceea era o zi în care tineri 
din cele mai bune familii din Roma şi cea mai mare parte din 
magistrați alergau goi prin oraş, purtând în mâini fâşii subţiri din 
piele cu care îi loveau pe cei întâlniți — în ziua Lupercaliilor, 
Cezar asista la sărbătoare, stând pe un scaun de aur. 

Scaunul acesta de aur revine adeseori: pentru că scaunele de 
aur erau rezervate pentru ceremoniile religioase. 

Aşadar, Cezar asista la această sărbătoare stând pe un scaun 
de aur, când Antonius, care, în calitatea sa de consul, participa 
la cursa sacră, se ridică în braţele amicilor şi-i oferi o coroană pe 
care era împletită o ramură de laur. 

Câţiva oameni aduşi în acest scop bătură din palme. 

Dar Cezar respinse ofranda, şi atunci aplaudă toată lumea. 

Însă Antonius, susţinut de aceiaşi oameni, îi oferi a doua oară 
cununa; dar şi a două oară Cezar făcu un gest de refuz. De data 
aceasta, aplauzele izbucniră şi mai numeroase. 

— Du coroana aceasta la Capitoliu, spuse Cezar ridicându-se. 


Câteva zile mai târziu, partizanii lui Cezar, care nu-l putuseră 
încorona pe el personal, îi încoronară statuile. Dar doi tribuni ai 
poporului, Flavius şi Marcellus, smulseră cu mâinile lor aceste 
cununi şi, întâlnind pe cei care îl salutaseră pe Cezar ca rege la 
înapoierea lui de la Alba, îi arestară şi-i băgară la închisoare. 

Poporul urmărea pe magistrați, aplaudându-i şi numindu-i 
Brutus, în amintirea bătrânului Brutus care pusese capăt 
autorităţii monarhice şi trecuse asupra poporului puterea 
regilor. 

Cezar fu informat de cuvintele spuse de popor. 

— Brutus? Repetă el. Desigur că vor să zică brute, nu altceva! 

Pe cei doi tribuni îi destitui. 

Dar aceasta nu-i descurajă pe amicii lui Cezar. Ei 
descoperiseră în cărţile sibiline că numai un rege poate să-i 
învingă pe părţi. Aşa că, dacă Cezar porneşte război împotriva 
părţilor, trebuie să fie rege, căci altfel îşi riscă viaţa, aşa cum s-a 
întâmplat cu Crassus. 

Dealtfel, de la dictatură pe viaţă la regalitate nu e decât un 
pas. 

Cât priveşte Roma, abia dacă îi va observa diferenţa. 

Nu îmbracă totul forma regatelor din Orient? Cezar nu este 
zeu, ca regii din Asia? N-are preotul său, pe Antonius? Antonius, 
care merge alături de lectica imperială, cu capul băgat printre 
perdele, aşteptând umil ordinele stăpânului? 

Credeţi că pe popor îl revoltă aşa ceva? Nu, pe aristocrație. 

Credeţi că Cezar a fost ucis pentru toate aceste fapte urâte? 
Nu, după părerea noastră, de o sută de ori nu! 

Atunci, de ce a fost ucis? 

Cred că am să vă pot spune. 

Cassius, veninosul Cassius, era supărat pe Cezar că îi 
acordase lui Brutus o pretură mai onorabilă decât a lui, şi pentru 
că, în timpul războiului civil, Cezar, trecând prin Megara, îi luase 
leii pe care îi întreținea. Să ucizi sau să iei leii unui om era 
pentru el o injurie grozavă! 

Singurii oameni pe care Cezar nu-i iertă niciodată, el care ierta 
pe toată lumea, au fost tânărul Lucius Cezar şi doi pompeieni 
care îşi uciseseră liberi, sclavii şi leii. 

In Franţa, orice marchiz voia să aibă paji; la Roma, fiecare 
patrician voia să aibă lei. 


„Vai! Spune Juvenal, şi totuşi un poet mănâncă mai puţin!” 

Cassius se duse la Brutus. Avea nevoie de un om cumsecade 
căruia să-i propună teribila acţiune la care reflecta. 

O, mare Shakespeare! Cât de bine ai înţeles tu toate acestea, 
mai bine decât profesorii de istorie romană! 

— Citiţi în marele poet englez scena dintre Cassius şi Brutus. 

Dacă Brutus ar fi voit să aştepte liniştit moartea lui Cezar, 
Brutus ar fi fost succesorul lui firesc. Poate că el ar fi acordat 
libertate Romei, fără insistenţele lui Cassius; dar Brutus ura doar 
tirania, pe când Cassius îl ura pe tiran. 

Dealtfel, un fapt îl caracterizează pe Cassius. 

Când era copil, Cassius învăţa la aceeaşi şcoală cu Faustus, 
fiul lui Sylla. Într-o zi, Faustus începu să-şi laude tatăl în faţa 
colegilor săi şi să aplaude puterea absolută de care se bucura. 

Cassius, care-l auzise, se ridică de la locul lui, se apropie de el 
şi-i dădu o palmă. 

Copilul se plânse părinţilor lui, care voiră să-l dea în judecată 
pe Cassius. Dar Pompei interveni, chemă copiii la el şi-i interogă. 

— la povestiţi-mi cum s-au petrecut faptele, spuse Pompei. 

— Hai, Faustus, spuse Cassius, dacă îndrăzneşti, repetă şi în 
faţa lui Pompei cuvintele care ţi-au atras o palmă, şi am să ţi-o 
aplic şi pe a doua. 

Brutus era un suflet mare, dar un spirit îngust. El făcea parte 
din şcoala stoicilor şi era un mare admirator al lui Cato, cu fata 
căruia se căsătorise. Sălăşluiau în el o ciudată nevoie de eforturi 
dureroase şi de sacrificii crude. Il ura pe Pompei, care îi ucisese 
tatăl în mod brutal, barbar, dar l-am văzut totuşi că se dusese la 
Pompei, în Grecia, şi luptase sub comanda lui, la Pharsalus. 

Reîntors la Roma, Cezar îi încredinţase cea mai importantă 
provincie a imperiului, Galia cisalpină. 

Brutus avea un regret: nu-l putea uri pe Cezar. g 

Cassius încercase să facă totul fără Brutus, dar nu reuşise. Işi 
vizitase amicii unul câte unul; fiecăruia îi expusese planul 
conjuraţiei contra lui Cezar şi fiecare dintre ei îi răspunsese: 

— Vin şi eu, dacă Brutus consimte să ne fie şef. 

Cum spuneam, Cassius se duse la Brutus. 

Cei doi bărbaţi erau certaţi, pentru că, ara văzut, solicitaseră 
amândoi aceeaşi funcţie. Şi cum fiecare îşi susţinea drepturile: 


— Cassius are dreptate, spusese Cezar; însă îl numise totuşi 
pe Brutus. 

Cassius se îndepărtase, Cassius revenea. Brutus îi întinse 
mâna. 

— Brutus, îl întrebă Cassius după ce schimbară între ei 
primele cuvinte, nu te duci la Senat de calendele lui Martie? Am 
auzit că, în ziua aceea, amicii lui Cezar vor propune să i se 
acorde regalitatea. 

Brutus dădu din cap. 

— Nu, nu mă duc. 

— Dar dacă totuşi te cheamă? Reluă Cassius. 

— Atunci mă duc pentru că trebuie, spuse Brutus. 

— Şi dacă este atacată libertatea? 

— Jur să mor înainte de a o vedea expirând. 

Cassius ridică din umeri. 

— Oh! Spuse el, care este romanul care să fie de acord cu 
moartea ta? Nu-ţi dai seama, Brutus, că tu eşti ceea ce valorezi? 

Brutus, încruntă sprâncenele. 

— N-ai uitat tăbliţele care au fost găsite la picioarele Statuii lui 
Brutus cel Bătrân? Continuă Cassius. 

— Ba da, erau două, nu-i aşa? 

— Una spunea: „De-ar fi vrut zeii să mai trăieşti, Brutus!”, şi 
cealaltă: „De ce ai murit!” 

— Şi eu am găsit pe jilţul meu un bilet conţinând aceste 
cuvinte: „Dormi, Brutus!” şi un altul în care scria: „Nu, nu eşti 
Brutus cu adevărat!” 

— Ei bine, întrebă Cassius, crezi că biletele astea le scriu nişte 
ţesători sau mici cârciumari? Nu, este tot patriciatul, toată 
nobilimea din Roma. Ceea ce se aşteaptă de la ceilalţi pretori, 
colegii tăi, este distribuire de bani, spectacole, lupte de 
gladiatori. Dar ceea ce se aşteaptă de la tine este plata datoriei 
ereditare şi această datorie este eliberarea patriei. Toată lumea 
e gata să sufere pentru tine dacă ai vrea să te arăţi aşa cum se 
aşteaptă de la tine să fii. 

— Bine, spuse Brutus, am să mă gândesc. 

După ce se despărţiră, Cassius şi Brutus se întâlniră fiecare cu 
prietenii lui. 

Vă amintiţi de Quintus Ligarius, care urmase partida lui 
Pompei şi pentru care Cicero pledase în faţa lui Cezar. Ligarius 


fusese iertat de dictator, dar poate că tocmai din cauza 
clemenţei lui Cezar el devenise cel mai mare duşman al 
acestuia. 

In plus, Ligarius era foarte ataşat de Brutus. Acesta se duse 
să-l vadă şi-l găsi bolnav în pat. 

Brutus îl părăsise pe Cassius, înfierbântat de conversaţia pe 
care o avusese cu el. 

— Ah! Spuse el, Ligarius, în ce moment te-ai îmbolnăvit! 

Dar Ligarius se ridică, se sprijini în cot: 

— Brutus, spuse el strângându-i mâna, dacă plănuieşti ceva 
demn de tine, nu fi îngrijorat... Sunt sănătos. 

Atunci, Brutus se aşeză la picioarele patului, şi amândoi fixară 
bazele conspirației. Se căzu de acord să nu i se spună nimic lui 
Cicero, căci Cicero era bătrân şi adăuga la puţina lui îndrăzneală 
naturală circumspecţia oamenilor bătrâni. 

In lipsa lui Cicero, Ligarius îi propuse lui Brutus să-l asocieze 
pe filosoful epicurian Statilius şi pe acel Favonius, supranumit 
maimuța tui Cato. 

Dar Brutus scutură din cap: 

— Nu, spuse el, într-o zi, când vorbeam cu ei, am făcut ca din 
întâmplare o aluzie vagă la aceasta, dar Favonius mi-a răspuns 
că un război civil era, după părerea lui, mult mai funest decât 
cea mai justă dintre monarhii, iar Statilius, ca un om înţelept şi 
prudent nu se expune la o primejdie de dragul unor oameni răi 
şi a unor nebuni. Labeon, care era de faţă, poate să-ţi confirme 
răspunsurile lor. _ 

— Şi Labeon ce-a spus? Intrebă Ligarius. 

— Labeon a fost de părerea mea şi i-a combătut pe amândoi. 

— Atunci înseamnă că Labeon n-ar refuza să fie alături de noi? 

— Aşa cred. 

— Care dintre voi doi îl va vedea? Întrebă Ligarius. 

— Eu, spuse Brutus, eu, care sunt sănătos... În afară de el, am 
să-l mai întâlnesc pe Brutus Albinus. 

— Da, continuă Ligarius, e un om activ şi curajos, care îşi 
întreţine gladiatori pentru spectacole, în împrejurarea aceasta 
ne va fi foarte util; însă e prieten cu Cezar... 

— Mai bine spune că este locotenentul lui Cezar. 

Chiar în acel moment, intră Brutus Albinus. Venea să Se 
intereseze de sănătatea lui Ligarius. 


| se vorbi de conjurație. 

Albinus se gândi; tăcu, apoi ieşi fără să spună un cuvânt. 

Cei doi prieteni crezură că făcuseră o imprudenţă, dar a doua 
zi Albinus se întâlni cu Brutus. 

— Tu eşti şeful conjuraţiei de care mi-ai vorbit ieri seară la 
Ligarius? Întrebă el. 

— Da, răspunse Brutus. 

— Atunci, sunt cu voi din toată inima. 

Conjuraţia făcu repede mari progrese. 

Brutus, care vedea cele mai ilustre personalităţi din Roma 
alăturându-se soartei sale — să nu uităm un moment că 
conspirația lui Brutus era aristocratică în întregime — Brutus, 
care îşi, dădea seama de marele pericol la care se expunea şi în 
care îşi antrena complicii, se silea să rămână, în public, perfect 
stăpân pe sine şi să nu lase să se ghicească despre acest 
complot prin vorbele, prin comportarea, prin acţiunile lui. 

Dar, acasă la el era cu totul altceva: insomnia îl gonea din pat 
şi atunci, ca o umbră, rătăcea prin vestibul şi prin grădină. 
Atunci, Porcia, soţia lui, care dormea alături de el, se trezea şi, 
găsindu-se singură, se îngrijora; adesea îl Auzea mergând pe 
coridoare; de mai multe ori l-a văzut afundându-se pe sub 
copacii din grădină. 

Se ştie că Porcia era fiica lui Cato. La cincisprezece ani fusese 
căsătorită cu Bibulus, pe care l-am văzut jucând un rol în Forum 
în timpul tulburărilor iniţiate de Cezar şi care îl numise ca 
comandat al flotei lui Pompei. Rămasă însă de tânără văduvă, 
cu un copil, Porcia se căsătorise cu Brutus. 

— Fiul acesta, de care am vorbit, a lăsat o carte intitulată 
Memoriile lui Brutus, carte pierdută astăzi, dar care exista pe 
vremea lui Plutarh. 

— Or, Porcia, fiica lui Cato, adorându-şi soţul, pe Brutus, era o 
femeie filosoafă, sau cum se spune în Biblie, o femeie tare. Ea 
nu voi să-l întrebe nimic pe Brutus despre secretul său, mai 
înainte de a fi făcut proba curajului asupra ei însăşi. Luă un cuţit 
de tăiat unghiile, un fel de briceag cu lama dreaptă, şi şi-l 
înfipse în pulpă. 

Rana deschizându-i o venă, Porcia nu numai că pierdu mult 
sânge, dar fu cuprinsă de dureri puternice, însoţite de o febră 
violentă. 


Brutus, care la rândul său o adora pe Porcia şi nu cunoştea 
cauza acestei indispoziţii, era foarte îngrijorat. 

Insă ea, surâzătoare, porunci tuturor să o lase singură cu soţul 
său şi, când fură singuri, îi arătă rana. 

— Ce este asta? Strigă Brutus încă şi mai îngrijorat decât 
înainte. 

— Sunt fiica lui Cato şi soţia lui Brutus, răspunse Porcia. Am 
intrat în casa soţului meu nu ca să-i ţin companie în pat şi la 
masă, ca o concubină, ci ca să împart cu el binele şi răul. De 
când ne-am căsătorit nu mi-ai dat niciun prilej ca să mă plâng, 
dar eu, ce dovadă ţi-am dat de recunoştinţa şi tandreţea mea şi 
ce dovadă ţi-aş putea da, dacă tu mă crezi incapabilă să ţin un 
secret? Ştiu că femeia este socotită o fiinţă slabă, însă, dragă 
Brutus, o bună educaţie şi relaţiile cu oamenii cumsecade pot 
înălța şi întări sufletul... Or, dacă ţi-aş fi spus toate acestea fără 
să-ţi fac dovada, ai fi putut să te îndoieşti. Am făcut ce vezi. Mai 
îndoieşte-te acum! 

— Oh, zei! Spuse Brutus ridicându-şi braţele spre cer, tot ce 
vă cer este să-mi acordaţi succes deplin în încercarea mea, 
pentru ca posteritatea să mă considere demn de a fi fost soţul 
Porciei. 

Şi după ce îi dădu toate îngrijirile pe care le necesitau starea 
ei, el se însenină atât de mult, încât, cu toate avertismentele 
date de zei prin preziceri, fapte miraculoase Şi prin semnele 
victimelor, nimeni nu crezu în realitatea complotului. 

Care erau aceste prevestiri şi ce încredere li se putea acorda? 

Trebuie crezute, pentru că toţi istoricii le povestesc, iar după 
istorici Virgiliu le-a consacrat prin nemuritoarele sale versuri. 

să-l răsfoim pe Suetoniu şi pe Plutarh. 

Ne amintim că Cezar restabilise Capua şi repopulase 
Campania. Coloniştii trimişi acolo, voind să-şi construiască 
locuinţe, scormoniră prin vechi morminte cu atât mai multă 
curiozitate cu cât, din când în când, întâlneau sculpturi antice. 

Or, într-un loc în care se spunea că fusese înmormântat 
Capys, fondatorul oraşului Capua, ei găsiră o masă de aramă cu 
o inscripţie în limba greacă, în care se spunea că, atunci când se 
va descoperi cenuşa lui Capys, un descendent din lulia avea să 
fie ucis de oameni apropiații lui şi va fi răzbunat de nenorocirile 
care se vor abate asupra Italiei. 


„Lucrul acesta nu poate fi considerat fabulos, spune Suetoniu, 
pentru că îl povesteşte Cornelius Balbus, amicul intim al lui 
Cezar”. 

Avertismentul acesta nu-i fu ascuns lui Cezar şi, cum tocmai i 
se spunea să se ferească de Brutus, el ar fi spus: 

— Eh, credeţi că Brutus ar fi atât de grăbit încât să nu mai 
aştepte sfârşitul acestui trup nevolnic? 

| se mai anunţă în plus, şi aproape în acelaşi timp, că toţi caii 
pe care îi consacrase, după trecerea Rubiconului, şi pe care îi 
lăsase să pască în libertate, refuzau să mănânce şi plângeau 
foarte mult. 

După declaraţia filosofului Strado, s-au văzut sus în aer 
oameni de foc pornind unii contra altora. 

Din mâna servitorului unui soldat ţâşnise o flacără foarte 
puternică. Lumea credea că o să i se ardă mâna, dar, când se 
stinse flacăra, mâna nu suferise nimic. 

Dar asta nu e totul. 

Intr-un sacrificiu oferit de Cezar, nu se găsi inima victimei şi 
aceasta era prevestirea cea mai înfricoşătoare care s-ar fi putut 
întâlni; pentru că niciun animal nu poate trăi fără inimă. 

Cu ocazia unu „alt sacrificiu, augurul Spurina îl avertiză pe 
Cezar că de idele lui martie era ameninţat de un mare pericol În 
ajunul acestor ide, mai multe specii de păsări au tăbărât pe un 
auşel care se aşezase deasupra sălii Senatului. 

— Cu o creangă de laur în cioc, şi l-au făcut bucăţi. 

In seara zilei când se petrecuse această prevestire, Cezar cina 
la Lepidus, unde, potrivit obiceiului, i se aduceau scrisorile la 
semnat. 

In timp ce semna, convivii au propus să se răspundă la 
întrebarea: „Care este cea mai bună moarte?” 

— Cea la care te aştepţi mai puţin, spuse Cezar semnând. 

După cină, se întoarse la palatul său şi se culcă alături de 
Calpurnia. 

Deodată, puţin, după ce adormise, asile şi ferestrele se 
deschiseră cu de la sine putere. Trezit de zgomot şi de lumina 
lunii care se răspândea în cameră, o auzi pe Calpurnia, care 
dormea adânc, gemând şi pronunţând cuvinte nearticulate. 

El o trezi şi o întrebă de ce gemea aşa. 


— Oh! Dragul meu soţ, spuse ea, visam că erai străpuns de 
lovituri şi eu te ţineam în braţe. 

A doua zi dimineaţă i se anunţă lui Cezar că, aşa cum 
poruncise, în timpul nopţii fuseseră ucise în templele din Roma o 
sută de victime, şi niciuna nu dăduse un augur favorabil. 

Un moment, Cezar rămase pe gânduri, apoi, ridicându-se, 
spuse: 

— Bine! Lui Cezar n-o să i se întâmple decât ceea ce-i este dat 
să i se întâmple. 

Era ziua de 15 martie, ziua pe care romanii o numeau idele lui 
martie. 

Ca niciodată, Senatul fusese convocat sub unul din porticele 
care înconjurau teatrul. Sub acest portic, unde se aşezară 
scaune pentru circumstanţă, se afla statuia pe care Roma i-o 
ridicase lui Pompei, după ce acesta înfrumuseţase cartierul, 
construind teatrul şi porticele acestuia. 

Locul de întâlnire părea ales de Răzbunare şi de Fatalitate în 
acelaşi timp. 

La ora stabilită, Brutus, fără să împărtăşească nimănui planul 
său, în afară de Porcia, ieşi din casă, cu un pumnal ascuns sub 
togă, şi se îndreptă spre Senat. 

Ceilalţi conjuraţi erau adunaţi acasă la Cassius. Ei se sfătuiau 
dacă n-ar fi trebuit să se descotorosească şi de Antonius odată 
cu Cezar. La început fusese vorba să-l bage şi pe Antonius în 
complot: cei mai mulţi erau de părere că trebuia primit şi el, dar 
Trebonius se opuse, spunând că, mergând odată în 
întâmpinarea lui Cezar, la întoarcerea acestuia din Egipt, el, 
Trebonius călătorise mereu împreună cu Antonius şi, în timpul 
acela, îi făcuse o uşoară aluzie la un plan asemănător cu cel 
care urma să se pună acum în aplicare; dar Antonius, deşi părea 
că înţelesese perfect, păstrase o tăcere deplină. 

Pe de altă. Parte, este adevărat că nu-i spusese nimic lui 
Cezar. 

Din cauza acestei destăinuiri a lui Trebonius, Antonius fusese 
lăsat deoparte. 

Insă, odată cu momentul venit, nu mai era vorba doar de a-l 
lăsa deoparte pe Antonius; mulţi considerau că ar fi fost mai 
prudent să-l lovească şi pe el odată cu Cezar. 


Între timp sosise şi Brutus; i se ceru părerea, dar el refuză 
acordul său pentru această nouă crimă, spunând că o considera 
inutilă şi că o încercare atât de îndrăzneață, care urmărea 
menţinerea dreptăţii şi a legilor, trebuia lipsit de orice act de 
injustiţie. 

Totuşi, pentru că unii se temeau de puterea extraordinară a 
lui Antonius, se căzu de acord să se ataşeze pe lângă persoana 
lui doi sau trei conjuraţi, pentru ca aceştia să-l reţină în afara 
Senatului în timp ce asasinatul se săvârşea în interior. 

După ce se rezolvă acest punct, plecară din casa lui Cassius. 
Aparent, adunarea aceasta avea drept scop să-l însoţească pe 
fiul lui Cassius, care urma să îmbrace toga virilă. În adevăr, 
conjuraţii îl însoţiră pe tânăr până în Forum, dar de acolo se 
strecurară sub porticul lui Pompei, ca să-l aştepte pe Cezar. 

Dacă cineva ar fi avut cunoştinţă de complot, ar fi putut 
admira impasibilitatea conjuraţilor la apropierea pericolului. 
Mulţi erau pretori şi, în această calitate, împărțeau dreptatea. Ei 
ascultau expunerile cu privire la diferendul pe care îl aveau de 
judecat şi dădeau hotărâri atât de exacte, atât de bine motivate 
de parcă nimic extraordinar nu-i ameninţa, ca şi când ar fi avut 
spiritul complet liber. 

Unul din acuzaţi, condamnat de Brutus la amendă, se adresă, 
în apel lui Cezar. 

Atunci Brutus cu calmul său neobişnuit, îşi plimbă privirea 
peste asistenţă, spunând: 

— Cezar nu m-a împiedicat niciodată să judec în conformitate 
cu legea. 

Totuşi, situaţia era gravă, şi ea se agrava şi mai mult cu 
fiecare moment care se scurgea, fără ca Cezar să fi fost de faţă. 

De ce nu venea Cezar? Cine îl reţinea? Il opreau prevestirile? 
Asculta de cuvântul lui Spurina, ghicitorul acela care îl sfătuise 
să se teamă de idele lui martie? 

Apoi, fapt care mărea neliniştea: unul din senatori, Papilius 
Loenas, după ce-i salutase pe Cassius şi pe Brutus, mai afectuos 
decât de obicei, le spusese în şoaptă: 

— Rog zeii să acorde succes planului la care vă gândiţi; însă 
vă sfătuiesc să-i grăbiţi executarea, căci chestiunea nu mai este 
secretă. 


După aceste cuvinte, îi părăsi, lăsându-i cu teama ca 
complotul să nu fie descoperit. 

Şi, culmea îngrijorării, în momentul acela un sclav al lui Brutus 
veni în fugă să-l anunţe că soţia lui era pe moarte. 

În adevăr, Porcia, foarte îngrijorată de sfârşitul evenimentului, 
nu putea sta locului; ieşea, intra, întreba vecinii, ca să afle dacă 
auziseră ceva nou; oprea trecătorii ca să-i întrebe dacă ştiau ce 
făcea Brutus; trimitea în Forum mesager după mesager, ca să 
afle veşti. 

În sfârşit, când i se spuse că, desigur, Cezar fusese prevenit 
de vreme ce încă nu ieşise din casă, deşi era ora unsprezece 
dimineaţa, ea căzu în nesimţire, se schimbă la faţă şi-şi pierdu 
cunoştinţa. Văzând-o în starea aceasta, femeile sale începură să 
se vaiete şi să ceară ajutor. 

La strigătele lor, veniră vecinii şi, cum ea era palidă, ţeapănă 
şi rece, într-o clipă se răspândi în tot oraşul vestea că murise. 

Insă, revenindu-şi datorită îngrijirilor pe care i le dădeau 
femeile din casă, porunci să se dezmintă vestea că ar fi murit. 

Dar, după cum am văzut, zvonul acesta ajunsese până în 
Forum şi până la Brutus. 

Brutus nici măcar nu se clinti; stoicul avea ocazie să-şi pună în 
practică principiile, după care un necaz personal nu trebuie ţinut 
în seamă faţă de interesul public. 

El rămase deci în Senat, nepăsător, aşteptându-l pe Cezar. 

Tocmai atunci sosi Antonius. El venea să anunţe din partea lui 
Cezar că acesta nu mai ieşea şi ruga Senatul să amâne şedinţa 
pentru o altă zi. 

LXXXVII 

La vestea aceasta, conjuraţii, temându-se că dacă Cezar nu 
participa la şedinţă în ziua aceea complotul ar fi putut fi 
demascat, se hotărâră ca unul din ei să-l caute pe Cezar acasă 
şi să facă tot posibilul ca să-l aducă. 

Dar cine să meargă? 

Alegerea căzu pe Decimus Brutus, supranumit Albinus. 

Trădarea acestuia era cu atât mai gravă cu cât, după Marcus 
Brutus, el era omul pe care Cezar îl iubea cel mai mult: de 
aceea, îl instituise al doilea moştenitor al său. 

El îl găsi pe Cezar atât de zdruncinat de teama soţiei sale, 
căreia îi dăduseră o oarecare consistenţă relatările ghicitorilor, 


încât, aşa cum am spus, se hotărâse să nu iasă din casă în ziua 
aceea. 

— Cezar, îi spuse el, aminteşte-ţi un lucru! Că senatorii s-au 
adunat, convocați de tine; ei sunt dispuşi să te declare rege 
peste toate provinciile situate în afara Italiei şi să te autorizeze 
să porţi acest titlu când vei străbate celelalte regiuni şi celelalte 
mări. Aşa că dacă acum ar veni cineva să le spună senatorilor, 
care te aşteaptă acum pe scaunele lor, să plece astăzi şi să se 
întrunească într-o altă zi — într-o zi când Calpurnia ar fi visat 
mai frumos — ce crezi că ar spune cei care te invidiază, şi cine i- 
ar mai crede pe amicii tăi când vor spune că nu există o 
supunere oarbă, că nu există tirania cea mai deplină? 

Însă, dacă vrei să socoteşti neapărat că ziua aceasta este 
nefastă, ei bine, vino în Senat şi anunţă personal că amâni 
şedinţa pentru o altă zi. 

Şi, cu aceste cuvinte, îl luă de mână şi-l atrase spre Uşă. 

Cezar făcu Calpurniei un ultim semn şi plecă. 

Dar abia ajunse în stradă că un sclav încercă să se apropie de 
el. Cezar era înconjurat, ca de obicei, de O mulţime de clienţi 
care îi solicitau favoruri: sclavul fu îndepărtat fără să fi putut 
ajunge până la Cezar. Atunci fugi la Calpurnia. 

— Ţine-mă aici până la înapoierea lui Cezar, îi spuse el; am să- 
i comunic lucruri de cea mai mare importanţă. 

Dar asta nu a fost totul. 

Un pretor pe nume Artemidor din Cnid, care preda limba 
greacă la Roma şi care îi vedea adesea pe principalii conjuraţi, 
scrisese pe o tabletă principalele amănunte şi se sili să i-o 
înmâneze. Dar, văzând că pe măsură ce primea cererile, Cezar 
le trecea ofiţerilor care îl înconjurau, ridică tableta în sus şi 
strigă: 

— Cezar! Cezar! 

Apoi, când Cezar îi făcu semn să se apropie, adăugă: 

— Cezar, citeşte asta, singur şi repede: ea conţine lucruri 
importante, care te interesează personal. 

Cezar luă tableta, făcu un semn din cap şi încercă — este 
adevărat să-şi arunce ochii pe ea, dar nu reuşi atât era de 
înghesuit de mulţimea care se strângea în jurul lui ca să-i 
vorbească. Aşa că intră în Senat ţinând încă în mână tableta pe 
care tot nu apucase s-o citească. 


În apropiere de Senat, la câţiva paşi, Cezar cobori din litică, 
dar abia coborâse că se întâlni cu Papilius Loenas, acelaşi care, 
cu o jumătate de oră mai înainte, urase lui Brutus şi lui Cassius 
succes deplin. 

Papilius Loenas îl acapară. 

Aşa cum se întâmplă când un om important părea că vrea să-i 
spună ceva lui Cezar, toţi se retraseră, iar Cezar şi Loenas se 
găsiră în mijlocul unui cerc destul de larg pentru ca cei care îl 
formau să nu poată auzi cuvintele schimbate între senator şi 
dictator. 

Cu toate acestea, cum Loenas părea că-i vorbeşte foarte 
animat şi că Cezar îl asculta cu mare atenţie, conjuraţii începură 
să se teamă, cu atât mai mult cu cât ştiau că Loenas avea 
cunoştinţă de complot şi avură impresia că erau denunţaţi de 
colegul lor. Aşa că se priviră între ei, încurajându-se din ochi, să 
nu aştepte până să fie prinşi, ci mai bine să prevină această 
înjosire, sinucigându-se. Cassius şi încă vreo câţiva puseră 
mâinile pe pumnalele ascunse sub haine, când Brutus, care se 
strecurase până în primele rânduri ale cercului, recunoscu, după 
gesturile făcute de Loenas, că între Cezar şi acesta era vorba 
mai curând de o rugăminte foarte vie decât de O acuzare. Cu 
toate acestea, nu le spuse conjuraţilor niciun cuvânt, ştiind că în 
jurul lor erau numeroşi senatori care nu făceau parte din 
complot, însă îi surâse lui Cassius, ca să-l liniştească. Aproape în 
acelaşi moment Loenas îi sărută mâna lui Cezar şi se despărţi 
de el. Fiecare înţelese că nu fusese vorba decât de chestiuni 
personale. 

Apoi, Cezar urcă treptele porticului şi se găsi în incinta unde 
se ţinea adunarea în ziua aceea. 

Se îndreptă spre scaunul care îi era rezervat. 

În acest moment, potrivit celor dinainte stabilite, Trebonius îl 
luă pe Antonius şi-l scoase din sală, pentru a-l lipsi pe Cezar de 
ajutorul său în cazul când s-ar fi angajat vreo luptă, şi începu să- 
i vorbească despre lucruri care ştia că îl interesează. 

In timpul acesta, deşi făcea parte din secta lui Epicur, adică nu 
credea în altă viaţă, Cassius, ciudat, se uita ţintă la statuia lui 
Pompei, de parcă ar fi invocat-o pentru reuşita încercării. 

Atunci se apropie Tullius Cimber. Şi asta se stabilise de mai 
înainte. Tullius Cimber trebuia să vină să-i solicite lui Cezar 


rechemarea fratelui său, care fusese exilat. El îşi începu 
discursul. 

Imediat, toţi conjuraţii se apropiară de Cezar ca şi când, 
interesaţi de soarta celui exilat, ar fi dorit să-şi unească 
rugăminţile lor cu rugămintea solicitantului. 

Cezar refuză cererea. Era o ocazie de a se apropia şi mai mult; 
toţi întindeau mâinile spre Cezar. 

Dar el le respinse insistenţele. 

— De ce mai stăruiţi pentru omul acela? Spuse el. Am hotărât 
odată că nu va mai intra în Roma. 

Şi se aşeză, încercând să îndepărteze mulţimea care îl sufoca. 

Dar abia se aşeză, că Tullius apucă cu amândouă mâinile toga 
lui Cezar şi, cu o mişcare bruscă, îi dezveli umărul. 

— Asta e violenţă! Strigă Cezar. 

Era semnalul de atac. Casca, aflat în spatele lui Cezar, scoase 
pumnalul şi lovi cel dintâi. 

Însă, pentru că Cezar, neliniştit, făcuse o mişcare ca să se 
ridice, pumnalul alunecă pe umăr şi-i provocă doar o rană puţin 
adâncă. 

Totuşi, Cezar simţi fierul. 

— Ah! Mizerabile, Casca! Strigă el, ce faci? 

Şi apucând cu o mână pumnalul, îl lovi pe Casca cu stiletul de 
care se folosea ca să scrie pe tăblițe. 

Când Cezar striga cuvintele acestea în latină, Casca, rănit, 
striga şi el, în greceşte: 

— Ajutor, frate! 

Atunci se produse o puternică mişcare: cei care nu făceau 
parte din complot se retraseră, tremurând din tot corpul, 
neîndrăznind nici să-l apere pe Cezar, nici să fugă, nici să spună 
vreun cuvânt. Acest moment de ezitare fu iute ca gândul, apoi 
fiecare conjurat îşi scoase pumnalul, îl înconjură pe Cezar în aşa 
fel încât în orice parte se întoarse nu văzu şi nu simţi decât 
oţelul. Însă el, fără să dea drumul pumnalului lui Casca, se 
zbătea între toate aceste mâini înarmate care, fiecare, voia să 
aibă partea ei la asasinat şi să guste, ca să spunem aşa, din 
sângele său, când, deodată, în mijlocul acestor ucigaşi îl 
recunoscu pe Brutus şi simţi că acesta, pe care îl numea fiul 
său, îi dăduse o lovitură de pumnal în vintre. 


Atunci dădu drumul pumnalului lui Casca, şi fără alt reproş 
decât cuvintele: Tu quoque, mi fiii! (şi tu, fiul meu!), fără să 
încerce să se mai apere, îşi acoperi capul cu toga şi-şi lăsă 
corpul pradă săbiilor şi pumnalelor. 

Şi totuşi, Cezar rămăsese în picioare, iar asasinii loveau cu 
atâta sete, încât ajunseseră să se rănească între ei: însuşi 
Brutus se alese cu mâna spintecată. Toţi se umplură de sânge. 

În fine, fie din întâmplare, fie că asasinii îl împinseseră într- 
acolo, el se prăbuşi la picioarele statuii lui Pompei, al cărui soclu 
îl însângeră. 

„încât, spune Plutarh, părea că Pompei asistase la pedepsirea 
duşmanului căzut acum la picioarele lui şi zbătându-se încă sub 
mulţimea rănilor.” 

Trupul neînsufleţit al lui Cezar rămase întins la picioarele 
statuii lui Pompei. Brutus înaintă în mijlocul Senatului ca să 
explice şi să laude actul care se săvârşise. Dar senatorii, 
înfricoşaţi, se repeziră spre ieşiri, semănând nelinişte şi groază 
în rândul poporului, strigând unii: „Il asasinează pe Cezar!”, alţii: 
„Cezar a fost ucis!”, după cum unii ieşiseră când încă Cezar mai 
era în picioare, sau după ce Cezar se prăbuşise. 

Atunci se produse în stradă o tulburare aproape tot atât de 
mare pe cât fusese în Senat cu un moment mai devreme; unii îşi 
închiseră uşile, alţii îşi părăsiră Magazinele şi băncile, dar toţi se 
repeziră spre porticul lui Pompei. 

Antonius şi Lepidus, cei doi mari amici ai lui Cezar, fugeau 
temându-şi viaţa. 

Conjuraţii, grupaţi, cu pumnalele şi săbiile năclăite de sânge, 
ieşiră din Senat şi urcară pe Capitoliu nu ca nişte fugari, ci ca 
nişte oameni radioşi şi plini de încredere, chemând poporul la 
libertate şi chemând la ei persoanele de vază pe care le 
întâlneau în drum. 

Şi, în primul moment, unii din aceia care sunt întotdeauna 
gata să treacă de partea învingătorilor şi să laude succesul, se 
alăturară ucigaşilor ca să lase impresia că ajutaseră conspirația 
şi să-şi atribuie partea lor de glorie. Printre aceştia fură Caius 
Octavius şi Lentulus Spinter. Mai târziu, amândoi au fost 
pedepsiţi pentru sângeroasa lor fanfaronadă, ca şi cum ar fi fost 
nişte adevăraţi ucigaşi: Antonius şi Octavius îi condamnară la 


moarte nu ca asasini ai lui Cezar, ci pentru că se lăudaseră că 
fuseseră. 

În acest timp, cadavrul rămăsese întins într-un lac de sânge. 
Toată lumea venea să-l vadă, dar nimeni nu îndrăznea să-l 
atingă. În cele din urmă, trei sclavi îl ridicară şi-l duseră acasă 
într-o lectică din care atârna un brat. 

Calpurnia era prevenită de nenorocirea abătută asupra-i: ea 
primi în pragul casei corpul neînsufleţit al soţului ei. 

Fu chemat medicul Antistus. 

Cezar era mort, însă, din toate cele douăzeci şi trei de răni, 
numai una singură, aceea primită în piept, fusese mortală. Se 
spune că fusese cea de-a doua lovitură pe care-o primise. 

În planul lor, conjuraţii stabiliseră că, după uciderea lui Cezar, 
corpul acestuia să fie târât pe străzi, apoi aruncat în Tibru; 
bunurile sale confiscate, iar actele sale declarate nule. Insă 
teama ca Antonius, consul, şi Lepidus, comandantul cavaleriei, 
care dispăruseră în timpul asasinatului, să nu reapară în fruntea 
armatei şi a poporului, făcu să nu se înfăptuiască nimic din ceea 
ce se stabilise în această privinţă. 

A doua zi, Brutus, Cassius şi ceilalţi conjuraţi se prezentară în 
Forum şi vorbiră poporului. Discursurile lor începură şi se 
sfârşiră fără ca spectatorii să dea vreun semn de aprobare sau 
dezaprobare. Din această profundă Tăcere reieşea un dublu 
adevăr: că poporul îl onora pe Brutus, dar îl regreta pe Cezar. 

În acest timp, Senatul se adunase în templul Terrei, iar 
Antonius, Plancus şi Cicero propuseră o amnistie generală şi 
invitară toată lumea la înţelegere şi armonie. Se decretă deplina 
siguranţă a conjuraţilor şi, mai mult încă, Senatul emise un 
decret prin care se stabileau onorurile care să li se acorde 
acestora. 

După ce luă această hotărâre, Senatul ridică şedinţa, iar 
Antonius îşi trimise fiul pe Capitoliu pentru a servi ca ostatic 
conjuraţilor, care se retrăseseră acolo ca să se pună sub 
protecţia Romei. 

Când toată lumea se găsi reunită, se jură pace din nou; toţi se 
îmbrăţişară. Cassius cină la, Antonius, iar Brutus la Lepidus. 
Ceilalţi conjuraţi fură invitaţi la unii şi la alţii, unii la prieteni, alţii 
la simple cunoştinţe. 


Văzând toate acestea, fiecare credea că lucrurile se 
aranjaseră în mod înţelept şi că Republica se restabilise pentru 
totdeauna. — Dar în toate calculele acestea nu se ţinuse seama 
de popor. 

A doua zi, în. Zori, Senatul se întruni din nou şi, în termenii cei 
mai onorabili, îi mulţumi lui Antonius că înăbuşise primii 
germeni ai unui război civil. Apoi, Brutus fu copleşit de elogii. 
După aceea urmă distribuirea provinciilor: Brutus primi insula 
Creta; Cassius — Africa; Trebonius — Asia; Cimber — Bithynia şi 
Brutus Albinus — Galia circumpadană. 

Intre timp începuse să se vorbească în mod discret despre 
existenţa unui testament al lui Cezar. Se spunea că Cezar 
făcuse acest testament în luna septembrie trecută, în satul 
Lavicanum, şi că, după ce-l sigilase, îl încredinţase primei dintre 
vestale. Prin acest testament instituia trei moştenitori. 

Aceşti trei moştenitori erau cei trei strănepoţi ai lui. Primul era 
Octavius; el primea trei sferturi din succesiune. Al doilea era 
Lucius Penarius şi al treilea Quintus Pedius. Aceştia doi din urmă 
dobândeau fiecare câte o optime din bunurile lui Cezar. În plus, 
îl adopta pe Octavius şi-i dădea numele său. Declara mai mulţi 
din amicii săi — care aproape toţi au fost asasinii lui — tutorii 
fiilor săi, dacă ar fi avut. Pe Decimus Brutus, acela care venise 
să-l ia de acasă, îl aşeza în a doua clasă a legatarilor săi, lăsa 
poporului roman grădinile sale de pe Tibru şi fiecărui Cetăţean 
câte trei sute de sesterţi. 

lată ceea ce se zvonea prin popor şi crea un fel de agitaţie. 

Dar mai era un motiv de nelinişte — apropierea funeraliilor. 
De vreme ce trupul nu fusese aruncat în Tibru, trebuiau să aibă 
loc funeralii. La început s-a venit cu ideea să se facă în secret, 
dar se temură să nu irite poporul. Cassius fu de părerea că, 
chiar cu un asemenea risc, înmormântarea să nu fie publică; 
însă Antonius îl rugă atât de mult pe Brutus, încât Brutus cedă. 

Era a doua greşeală pe care o comitea. Prima fusese când îl 
cruţase pe Antonius. 

Mai întâi, Antonius citi testamentul lui Cezar în faţa casei 
acestuia. Tot ce se zvonise mai înainte în Forum, în pieţe şi pe la 
răspântiile din Roma era adevărat. Când poporul află că Cezar îi 
lăsase grădinile sale de pe Tibru şi câte trei sute de sesterţi de 
fiecare cetăţean, izbucni în plânsete şi în vaiete, se arătă foarte 


afectat de soarta lui Cezar şi-şi mărturisi părerea de rău pentru 
moartea lui. 

Antonius alese acest moment pentru a transporta corpul de 
acasă pe Câmpul lui Marte. 

Acolo se ridicase un rug aproape de mormântul fiicei sale 
lulia, şi o capelă aurită, după modelul templului lui Venus 
Genitrix în faţa tribunei pentru cuvântări. În această capelă se 
pregătise un pat din fildeş, acoperit cu o țesătură din aur şi 
purpură peste care fuseseră aşezate armele mortului şi toga în 
care fusese ucis. Apoi, pentru că se considerase că ziua întreagă 
n-ar fi ajuns celor care ar fi adus daruri pentru rug, dacă s-ar fi 
respectat ritmul ceremonial al unui marş funebru, se anunţă că 
fiecare putea să meargă fără vreo ordine stabilită, şi pe unde ar 
fi voit. 

In plus, începând de dimineaţă, se oferi poporului spectacole 
de jocuri funerare, iar în aceste spectacole aranjate de Antonius 
se cântau bucăţi destinate să aţâţe mila şi indignarea, printre 
altele monologul lui Ajax dintr-o piesă de Pacuvius, monolog în 
care se găsea următorul vers: Salvatu-i-am ca să mă piardă! 

In mijlocul acestui început de agitaţie, convoiul mortuar al lui 
Cezar se puse în mişcare. 

Noi, care am văzut atâtea zile furtunoase în care se Aleg 
destinele unui popor sau ale unui regat, ne amintim că sunt ore 
predestinate şi fatale, când se simte ceva plutind în aer, 
anunțând răscoala şi revoluțiile. 

In ziua aceea, Roma n-avea înfăţişarea ei obişnuită. Pe 
templele situate de-a lungul drumului pe care trebuia să treacă 
alaiul mortuar se agăţaseră simboluri de doliu; statuile fuseseră 
încoronate cu cununi din ramuri funerare. Oameni siniştri şi 
ameninţători treceau în sus şi în jos: sunt chipuri care par 
aşezate sub ocrotirea Teroarei şi care nu ies decât când aceasta 
trece despletită pe străzi. 

La ora stabilită, corpul lui Cezar fu ridicat. Magistraţi, unii în 
exerciţiu, alţii ieşiţi din funcţie, purtară catafalcul în Forum. 

Acolo trebuia să se facă o haltă; în timpul haltei, corpul fu 
aşezat pe o estradă separată. 

Când spunem corpul, facem o greşeală; corpul era închis într- 
un fel de sicriu şi era înlocuit cu o efigie din ceară, făcută după 
chipul lui Cezar şi mulată după natură imediat după moarte. 


Efigia avea culoarea palidă a unui cadavru şi lăsa să se vadă 
cele douăzeci şi trei de răni prin care ieşise sufletul acesta 
blând, care se apărase împotriva lui Casca, dar se supusese 
legilor destinului când aceste legi îi fuseseră prezentate de 
mâna lui Brutus. 

Estrada, pregătită dinainte, era dominată de un trofeu 
amintind victoriile lui Cezar. Antonius se urcă pe estradă, mai 
citi o dată testamentul lui Cezar, apoi, după testament, 
decretele Senatului care îi confereau onorurile publice şi private, 
în fine, jurământul senatorilor că aveau să-i fie devotați până la 
moarte. 

În momentul acela, simțind că poporul ajunsese la gradul de 
exaltare pe care îl dorise, începu elogiul funebru al lui Cezar. 
Acest elogiu nu ne-a fost păstrat. 

Ba nu, ne înşelăm; el se găseşte în Shakespeare. Pentru că 
Shakespeare l-a reconstituit împreună cu Plutarhul său, ori l-a 
reconstituit în întregime cu geniul său. 

Acest discurs, pregătit cu o artă admirabilă şi împodobit cu 
toate florile elocinţei asiatice, produse o impresie profundă, care 
se manifestă prin plânsete şi suspine, urmate de strigăte de 
durere transformate în ameninţări şi blesteme, când Antonius 
luă toga purtată de Cezar şi o flutură pe deasupra capetelor 
mulţimii, toga aceea năclăită de sânge şi sfâşiată de pumnalele 
ucigaşilor. 

Atunci se produse un mare tumult; unii voiau să ardă trupul lui 
Cezar în templul lui Jupiter, alţii — chiar în incinta unde fusese 
asasinat. În mijlocul acestei confuzii, doi bărbaţi înarmaţi cu 
săbii, ţinând fiecare în mâna stângă câte două suliţi iar în mâna 
dreaptă câte o torţă, înaintară şi puseră foc estradei. 

Flăcările se înălţară repede, cu atât mai repede cu cât fiecare 
se grăbea să aducă lemne uscate, iar mulţimea, cu furia 
distrugătoare care o cuprinde în unele momente nefaste, cum 
făcuse în ziua funeraliilor lui Clodius, începu să smulgă băncile 
scriitorilor, scaunele judecătorilor, uşile şi obloanele magazinelor 
şi băncilor, şi aruncă toate aceste materiale combustibile în 
vâlvătaia uriaşă. Dar asta nu fu totul: cântăreții din flaut şi 
histrionii, câţi se găseau de faţă, aruncară în flăcări hainele 
triumfale cu care se îmbrăcaseră pentru ceremonie; veteranii şi 
generalii — armele cu care se împodobiseră pentru funeraliile 


generalului lor; femeile — podoabele, bijuteriile şi chiar 
podoabele copiilor lor. 

Chiar în momentul acela se petrecu unul din acele evenimente 
îngrozitoare care par destinate să reverse cupa beţiei şi a 
mâniei pe care marile emoţii o pun în mâna mulţimii. 

Un poet, pe nume Helvius Cinna, care nu luase deloc parte la 
conjurație, ci dimpotrivă, era un amic al lui Cezar, înaintă, palid 
şi complet distrus, în mijlocul Forumului. În noaptea care trecuse 
visase: visase că-i apăruse umbra lui Cezar, cu chipul palid, cu 
ochii închişi, cu corpul străpuns de lovituri; umbra venea 
prieteneşte să-l invite la cină. 

In visul său, Helvius Cinna refuzase la început invitaţia; dar 
umbra îl luase de mână şi, trăgându-l cu o forţă irezistibilă, îl 
silise să se dea jos din pat şi să-l urmeze într-un loc întunecat şi 
rece, care îi făcu o impresie atât de teribilă încât îl trezise pe 
nenorocit din somn. Într-o vreme în care orice vis era o 
prevestire, aceasta era semnificativă şi prevestea un sfârşit 
apropiat. De aceea, Helvius fu cuprins de o groază care nu-l mai 
părăsi nici când se făcu ziuă. 

Totuşi, de dimineaţă, când auzi că se transportă corpul lui 
Cezar, se ruşină de propria lui slăbiciune şi se duse în Forum, 
unde găsi mulţimea în dispoziţia pe care am amintit-o. 

Când apăru, un cetăţean întrebă pe un altul: 

— Cine este bărbatul acesta atât de palid, care merge cu un 
aer atât de uluit? 

— E Cinna, răspunse acesta. 

Cei care auziseră numele îl repetară: 

— Cinna. 

Or, cu câteva zile mai înainte, un trimis al poporului, pe nume 
Cornelius Cinna, ţinuse în public un discurs împotriva lui Cezar, 
iar lumea îl acuza pe acest Cinna că făcuse parte din conjurație. 

Mulțimea îl confundă pe Helvius Cinna cu Cornelius Cinna. 

Urmarea a fost că Helvius fu primit cu acel mormăit surd care 
prevesteşte furtuna; voi să se retragă, dar era prea târziu. 
Groaza întipărită pe chipul lui, interpretată ca o expresie a 
remuşcării, deşi în realitate nu era decât amintirea nopţii 
precedente, îl pierdu. 

Nimeni nu se mai îndoi: degeaba striga sărmanul poet că el 
era Helvius Cinna şi nu Cornelius Cinna, că era amicul lui Cezar, 


nu asasinul lui; un om îi smulse toga de pe umăr, un altul îi 
sfâşie tunica, un altul îl lovi cu un ciomag: sângele ţâşni. Beţia 
de sânge e atât de rapidă! O clipă mai târziu, nenorocitul Cinna 
era un biet cadavru care şi mai repede încă fu sfâşiat în bucăţi. 
Apoi, în mijlocul acestui vacarm asurzitor se ridică un cap înfipt 
într-o suliță; capul victimei. 

În momentul acela, cineva strigă: 

— Moarte asasinilor! 

Un altul începu să agite un tăciune aprins. 

Fiecare înţelese acest semnal. Mulțimea se năpusti spre rug, 
apucă lemne aprinse, aprinse de la ele făclii şi torţe şi urlând, 
proferând ameninţări de moarte şi de incendiu, se îndreptă spre 
locuinţa lui Brutus şi Cassius. Din fericire, preveniţi din timp, 
aceştia fugiseră şi se retrăseseră la Antium. Părăsiseră deci 
Roma fără luptă şi ieşiseră din cetate goniţi, ca să spunem aşa, 
de propriile lor remuşcări. 

Este adevărat că se gândeau să se reîntoarcă atunci când 
poporul s-ar fi liniştit, căci cunoşteau inconstanţa poporului. Dar 
cu poporul este ca şi cu furtuna; odată dezlănţuită, nimeni nu 
ştie nici când, nici cum o să se liniştească. 

Credinţa lui Brutus că înapoierea sa la Roma ar fi fost uşoară 
şi apropiată era cu atât mai normală cu cât, numit de curând 
pretor, trebuia să ofere jocuri şi, aşa cum se Întâmplă de obicei, 
jocurile acestea erau întotdeauna aşteptate de popor cu 
nerăbdare. 

Insă în momentul când se pregătea să părăsească Antium, 
Brutus fu anunţat că numeroşi veterani din cei care primiseră 
deja Cezar case, pământ şi bani, intrau în Roma cu gânduri 
ostile faţă de el. 

Socoti deci prudent să rămână mai departe la Antium, oferind 
totuşi poporului jocurile promise. Jocurile fură splendide: Brutus 
cumpărase foarte multe animale feroce şi porunci ca niciunul să 
nu fie cruțat. Se duse chiar până la Neapole ca să angajeze 
acolo comedianţi. Şi pentru că în vremea aceea se găsea în 
Italia un mim celebru numit Canilius, el îi scrise unui amic să 
afle în ce oraş locuieşte acest Canilius şi să-l angajeze pentru 
jocuri, plătindu-i oricât i-ar cere. 

Poporul asistă la vânători, la luptele de gladiatori, la jocurile 
scenice, dar nu-l ceru pe Brutus; dimpotrivă, el ridică în piaţa 


publică o coloană din marmură de Africa, înaltă de douăzeci de 
picioare, pe care fu săpată următoarea inscripţie: Părintele 
patriei. 

Cauza ucigaşilor era pierdută; cu toate că murise, Cezar îi 
biruise pe asasini, după cum când era în viaţă, îi învinsese pe 
duşmani. Nu numai Roma, dar universul întreg îl plângea pe 
Cezar. Străinii se îmbrăcară în doliu şi înconjuraseră rugul, 
fiecare marcându-şi dezolarea după cum era obiceiul în ţara lui. 

ARĂ XX XX XX XX XXX XXX 

Conjuraţii crezuseră că cu douăzeci şi trei de lovituri de 
pumnal se putea ucide un om, şi văzură într-adevăr că nimic nu 
era mai uşor de ucis decât corpul; însă sufletul lui Cezar 
continua să trăiască şi plutea pe deasupra Romei. 

Niciodată nu fusese Cezar mai viu ca acum, de când Brutus şi 
Cassius îl culcaseră în mormânt. El părăsişi vechea 
îmbrăcăminte; vechea îmbrăcăminte era toga însângerată şi 
ciuruită de lovituri de pumnal pe care Antonius o fluturase pe 
deasupra cadavrului lui Cezar şi pe care, în cele din urmă, o 
aruncă pe rug. Vechea îmbrăcăminte fusese mistuită de flăcări, 
iar spectrul lui Cezar, acelaşi spectru pe care Brutus îl văzuse 
prima dată la Abydos şi a doua oară la Filippi, apăru acum 
purificat în ochii mulţimii. 

Cato fusese omul legii. 

Cezar fusese omul umanităţii. 

Şi acum înţelegem perfect că pentru cei care l-au văzut pe 
Cezar numai din punctul de vedere al trupului Cezar fusese un 
tiran. Inţelegem de ce şcoala, acest loc cu orizont scurt şi strimt, 
a făcut din Cato un martir şi din Brutus şi din Cassius nişte eroi. 
Inţelegem de asemenea că istoricii care au copiat pe Plutarh, 
Suetoniu, Tacit, Apion, Dio Cassius n-au văzut în aceşti istorici 
decât ceea ce s-a găsit, adică faptul împlinit. Oamenii aceştia 
care ne-au transmis faptul împlinit scriau în întuneric: ei nu le 
puteau spune contemporanilor decât ceea ce cunoşteau, nu 
puteau transmite contemporanilor lor decât ceea ce ştiau, 
generaţiilor viitoare numai ce văzuseră. 

Insă, după părerea noastră, omul care nu va vedea în marile 
fapte împlinite din această imensă perioadă genezică altceva 
decât ceea ce au văzut autorii păgâni — şi nu va face decât să-i 


copieze traducându-i, sau să-i traducă copiindu-i, acela nu va 
scrie ca ei, în obscuritate: acela va fi orb. 
SFARŞIT. 


[1] Echivalent în moneda franceză a anului 1884, perioadă la 
care se vor face întotdeauna referiri în cursul lucrării. 

[2] în împrejurări extreme, legea Valeria dădea aceasta 
posibilitate, în felul acesta datoria era redusă aproape cu trei 
sferturi fără să fi fost, totuşi, vorba de un faliment. 

[3] în anul 1887 

[4] Plutarh zice aripa dreaptă, însă Cezar afirmă că aripa stângă, 
şi într un asemenea caz cred că trebuie crezut Cezar Cezar era 
convins că toată tinerimea aceea elegantă, toţi acei dansatori 
frumoşi şi strălucitori nu ar fi putut suporta vederea fierului. 

[5] La Harpe, unul dintre traducătorii lui Suetoniu, nu înţelege 
nimic din această distribuire de pământ menţionată de toţi 
istoricii timpului şi în special de Suetoniu. „Această frază a lui 
Suetoniu, spune el, este destul de greu de înţeles, în afară doar 
dacă se presupune că o parte din Italia n-ar fi aparţinut nimănui, 
altfel cum să dai pământ atâtor soldaţi fără să deposedezi pe 
proprietari?” La Harpe ignora modul cum era împărţit pământul 
cucerit, despre care am dat explicaţii amănunțite când am 
vorbit de legea agrară propusă de Cezar. Pământul care se 
împărțea soldaţilor era luat din ager publicus.