Alexandre Dumas — Otrava Si Pumnalul Familiei Borgia

ALEXANDRE DUMAS 


Otrava si pumnalul familiei Borgia 


În 8 aprilie 1492, în odaia de dormit a palatului Cavareggi, 
palat situat cam la o leghe de Florenţa, trei bărbaţi se aflau 
lângă patul unde un al patrulea trăgea să moară. 

Primul dintre cei trei bărbaţi, care se aşezase la piciorul 
patului, pe jumătate învăluit de draperiile grele de brocart 
brodate cu fir de aur, pentru a-şi ascunde lacrimile, era Ermolao 
Barbaro, autorul tratatului Despre Celibat şi al Studiilor despre 
Pliniu; cu un an în urmă, aflându-se la Roma în calitate de 
ambasador al republicii Florenţa, fusese numit patriarh de 
Aquileea de către Papa Inocenţiu al VIll-lea. Al doilea, care 
stătea în genunchi ţinând în mâinile sale una din mâinile 
muribundului, era Angelo Politiano, supranumit Catul al secolului 
al XV-lea, spirit antic strălucit, ale cărui versuri în limba latină 
puteau fi luate drept ale unui poet de pe vremea lui Augustus. In 
sfârşit, al treilea, care stătea în picioare, sprijinit de una dintre 
coloanele răsucite de la capul patului şi urmărea cu o profundă 
tristeţe progresele bolii pe chipul muribundului, era faimosul 
Pico de la Mirandola, care, la vârsta de douăzeci de ani, vorbea 
douăzeci şi două de limbi străine şi se oferise să răspundă în 
fiecare dintre ele la şapte sute de întrebări ce i-ar fi fost puse de 
oamenii cei mai cultivați din lumea întreagă, dacă aceştia s-ar fi 
putut aduna la Florenţa. 


Cât despre muribund, acesta era Lorenzo Magnificul, bolnav 
încă de la începutul anului de friguri crâncene, la care se 
adăugase şi guta, boală ereditară în familia sa. Văzând că 
perlele sfărâmate şi amestecate în diverse licori pe care i le tot 
pregătise şarlatanul de Leone de Spoleta erau inutile şi n-aveau 
nici o putere, a înţeles că trebuia să-şi ia adio de la iubitele sale 
cu vorba dulce ca mierea, de la poeţii care ştiau să cânte atât 
de frumos dragostea, de la palatele sale pline de bogății, aşa că 
porunci dominicanului Francesco Savo-narola să vină şi să-i 
acorde iertarea păcatelor. 

Muribundul îl aştepta plin de teamă pe sumbrul şi severul 
predicator ale cărui vorbe cutremuraseră Florenţa şi în iertarea 
căruia îşi pusese toată nădejdea pentru a trece în lumea de 
dincolo. Într-adevăr, Savonarola era unul dintre acei oameni de 
marmură care, asemenea statuii comandorului! venea să bată la 
uşa dezmăţurilor şi a orgiilor din toiul serbărilor ca să le 
amintească petrecăreţilor că sosise ceasul când trebuiau să se 
mai gândească şi la cer. 

Născut la Ferarra, unde familia sa — una dintre cele mai 
ilustre din Padova — fusese adusă de marchizul Niccolo d'Este, 
chemat de o vocaţie irezistibilă, la vârsta de douăzeci şi trei de 
ani a fugit din casa părintească şi a intrat la o mănăstire de 
călugări dominicani din Florenţa. Pus de superiorii săi să predea 
nişte lecţii de filozofie, tânărul novice a avut de luptat la început 
cu toate cusururile organismului său plăpând, cu pronunția sa 
defectuoasă şi mai ales cu scăderea puterii sale fizice, 
diminuată de nişte posturi mult prea severe. Începând de 
atunci, Savonarola s-a condamnat la o retragere absolută 
dispărând în adâncurile mănăstirii, ca şi cum piatra tombală şi 
căzuse deasupra lui, închizându-l în mormânt. In chilia sa 
ascunsă, îngenuncheat pe dalele de piatră, rugându-se cu 
ardoare în faţa unui crucifix de lemn, a trecut de la contemplare 
la extaz şi a început să simtă acel impuls tainic şi profetic care-l 
îndemna să predice reforma Bisericii. Totuşi reforma lui 
Savonarola, mai plină de respect decât reforma lui Luther, care-l 
precedase cu aproape douăzeci şi cinci de ani, nu vizase 
manifestările credinţei, ci oamenii, având ca scop schimbarea 
dogmelor şi nu credinţa în Dumnezeu. El nu procedase aidoma 


1 Aluzie la statuia comandorului care vine la ospăţul dat de don Juan. 


călugărului german din rațiune, ci din entuziasm. Logica lui 
cedase întotdeauna în faţa inspiraţiei, aşa încât Savonarola nu 
era un teolog, ci mai curând un profet. Fruntea lui plecată în 
faţa autorităţii bisericii se ridicase în faţa autorităţii temporale. 
Religia şi Libertatea i se păreau două fecioare la fel de sacre: 
aşa că în mintea lui, Lorenzo de Medici i se părea la fel de 
vinovat slujind-o pe una, ca şi Papa Inocenţiu al VIll-lea, care o 
dezonorase pe cealaltă. Rezulta deci faptul că atâta timp cât 
trăise Medici, bogat, fericit şi plin de măreție, Savonarola nu 
voise niciodată, cu toate insistenţele celor din jur, să-l amenințe 
sau să-l pedepsească în vreun fel. Dar acum, când Lorenzo era 
pe moarte, lucrurile se schimbaseră. Aşa că austerul predicator 
porni la drum, cu capul descoperit şi în picioarele goale, 
nădăjduind să salveze, dacă nu sufletul muribundului, măcar 
libertatea republicii Florenţa. 

Lorenzo, aşa cum am mai spus, aştepta sosirea călugărului 
cu o nerăbdare amestecată cu nelinişte. Când auzi lipăitul 
paşilor, chipul său şi aşa palid, căpătă o nuanţă cadaverică. 
Sprijinindu-se într-un cot, le făcu semn celor din jur să plece. Cei 
trei prieteni se îndepărtară imediat. Dar abia apucară ei sa iasă 
pe o uşă şi în pragul celeilalte se şi ivi călugărul eu chipul lui 
palid, încremenit şi grav. Zărindu-l, Lorenzo de Medici citi pe 
fruntea de marmură inflexibilitatea unei statui. Atunci recăzu pe 
pernă scoțând un oftat atât de adânc, încât ai fi putut crede că- 
şi dăduse duhul. 

Călugărul aruncă o privire în jurul său pentru a se asigura 
că rămăsese singur cu muribundul. Apoi se îndreptă cu pas lent 
şi solemn către pat. Lorenzo îl privea îngrozit cum se apropie. 
Când fu lângă el, zise : 

— Vai, părinte, am fost un mare păcătos! 

— Mila Domnului este fără margini, răspunse călugărul. 

— Crezi deci că Domnul îmi va ierta păcatele? rosti 
muribundul recăpătându-şi speran-ţa, după ce auzi acele 
cuvinte atât de neaşteptate ieşind de pe buzele călugărului. 

— Domnul îţi va ierta toate păcatele şi crimele pe care le-ai 
săvârşit, răspunse Savonarola. Cel-de-Sus îţi va ierta toate 
plăcerile deşarte, adulterele şi orgiile săvârşite. Asta în ceea ce 
priveşte păcatele. Domnul te va ierta şi pentru faptul că ai 
făgăduit o mie de florini drept răsplată celui ce-ţi va aduce capul 
lui Dictisalvi, precum şi capetele lui Nerone Nigi, Angelo Antinoni 


şi Niccolo Soderini şi două mii celor ce ţi-i vor aduce vii. Domnul 
te va ierta, de asemenea, că le-ai tăiat capul sau i-ai spânzurat 
pe fiul lui Papini Orlandi, pe Francesco de Brisighella, Bernardo 
Nardi, Jacopo Frescobaldi, Amoretto Baldovinetti, Pietro Balduci, 
Bernardo di Boudino, Francesco Frescobaldi şi pe alţi peste trei 
sute ale căror nume, deşi mai puţin celebre, erau tot atât de 
îndrăgite de florentini. Asta în ceea ce priveşte crimele. 

La fiecare din acele nume pe care Savonarola le rostea 
încet, privindu-l ţintă pe muribund, acesta scotea câte un 
geamăt, ca dovadă că duhovnicul avea o memorie mult prea 
bună. După ce Savonarola isprăvi, Lorenzo întrebă: 

— Şi chiar crezi, părinte, că Domnul îmi va ierta şi păcatele 
şi crimele săvârşite? 

— Şi le va ierta, dar cu trei condiţii. 

— Care? întrebă cu glas sfârşit muribundul. 

— Prima condiţie, răspunse Savonarola, e să fii convins în 
adâncul sufletului tău de mila şi de iertarea Domnului. 

— Vai, părinte, răspunse Lorenzo Magnificul, sunt convins 
de acest lucru până în cele mai ascunse cute ale inimii mele! 

— A doua condiţie, zise călugărul, e să înapoiezi tot ceea ce 
ai luai în mod nedrept — proprietăţi, averi, bani — de la alţii, 
lăsându-i pe drumuri. 

— Crezi că mai am timp, părinte? 

— Pentru o astfel de faptă Domnul îţi va mai dărui timp. 

— Sunt gata să îndeplinesc şi această condiţie, răspunse 
Lorenzo. Şi ultima? Care-i cea de-a treia condiţie ? 

— Să redai Florenței libertatea şi independenţa! Deşi pe 
moarte, Lorenzo se ridică brusc în capul oaselor, uitându-se fix 
în ochii dominicanului, părându-i-se că nu înţelesese sau nu 
auzise bine. Savonarola repetă ceea ce spusese mai înainte. 

— Niciodată! Niciodată! strigă cu ultimele puteri 
muribundul, recăzând cu capul pe pernă. Asta niciodată! 

Fără să-i spună nici un cuvânt, călugărul dădu să se 
retragă. 

— Părinte, şopti muribundul, nu pleca! Fie-ţi milă de mine! 

— Fie-ţi şi ţie milă de Florenţa! răspunse călugărul. 

— Dar, părinte, Florenţa e liberă. Florenţa e fericită! 

— Florenţa e sclavă. Florenţa e săracă, răspunse 
Savonarola; nu mai are oameni de geniu, pentru că după tine, 
Lorenzo, va veni la putere fiul tău, Pietro. Nu mai are bani, 


pentru că cu banii republicii ai făcut negoţ şi ai susţinut măreţia 
şi strălucirea familiei tale. Nu mai are curaj, pentru că i-ai închis 
pe magistraţii care vegheau la respectarea legilor ţării, nu mai 
are soldaţi, pentru că ai destrămat armata în aşa măsură încât, 
dacă într-o bună zi ţara ar fi atacată de barbari, ar cădea 
precum zidurile lerihonului doar la sunetul trâmbiţelor acestora. 
Florenţa nu mai are nimic, pentru că toată puterea ei se află în 
mâinile familiei tale. 

— Şi ai vrea ca pe patul de moarte să renunţ la această 
putere, care a constituit gloria vieţii mele? întrebă Lorenzo de 
Medici. 

— Nu eu vreau acest lucru, ci Domnul! răspunse 
Savonarola. 

— E cu neputinţă, e cu neputinţă! murmură Lorenzo. 

— Bine, atunci mori aşa cum ai trăit, strigă duhovnicul, în 
mijlocul curtenilor şi linguşitorilor tăi, care-ţi vor pierde sufletul 
aşa cum ţi-au pierdut şi trupul! 

Rostind aceste cuvinte, neînduplecatul dominican, fără să 
mai ia în seamă rugăminţile muribundului, ieşi din odaie cu 
acelaşi chip şi cu acelaşi pas cu care intrase, atât de desprins de 
toate cele lumeşti, încât celor din jur li se păru că nu merge, ci 
că pluteşte. 

La strigătul pe care-l scoase Lorenzo de Medici văzându-l 
pe duhovnic dispărând, Ermolao Politiano şi Pico de la Mirandola 
— care auziseră totul — intrară în odaie şi-l găsiră pe prietenul 
lor strângând cu ardoare la piept un magnific crucifix smuls de 
la căpătâiul patului. Cei trei se străduiră zadarnic să-l 
liniştească. Lorenzo nu le răspundea decât prin hohote de plâns. 

La un ceas după scena pe care am povestit-o, cu buzele 
lipite de picioarele Mântuitorului de pe crucifix, Lorenzo îşi dădu 
sufletul în braţele celor trei bărbaţi dintre care cel mai copt — 
deşi toţi erau încă tineri — n-avea să-i supravieţuiască decât doi 
ani. 

— Pierderea sa va aduce după sine multe nenorociri, spuse 
Niccolo Machiavelli, fiindcă iată Cerul ne trimite semne cate le 
prevestesc! 

Primele două aveau să fie: trăsnirea domului bisericii Santa 
Reparata şi alegerea ca Papă a lui Roderico Borgia. 

Pe la sfârşitul secolului al XV-lea, adică în epoca în care 
începe această povestire, Piaţa Sfântului Petru din Roma era 


departe de a oferi aspectul grandios sub care se prezintă în 
zilele noastre celor care vin aici din Piaţa dei Rusticucci. Bazilica 
lui Constantin nu exista, iar cea pictată de Michelangello — 
capodopera a treizeci de papi, la care se lucrase trei secole şi 
pentru care se cheltuiseră două sute şaizeci de milioane — nu 
exista încă. Vechiul edificiu, care durase o mie o sută patruzeci 
şi cinci de ani, era, prin 1440, ameninţat să se ruineze şi 

Niccolo al V-lea, acel precursor artistic al lui lulius al II-lea şi 
Leon al X-lea, îl dărâmase împreună cu templul lui Probus 
Amicius, aflat alături. În locul lor încredinţase arhitecţilor 
Rosselini şi Baptista Alberti sarcina de a turna temelia unui nou 
templu. Dar după câţiva ani, Niccolo murind şi Paul al V-lea 
neputând să mai dea decât cinci mii de scuzi pentru continuarea 
proiectului său, clădirea se opri la temelie, oferind aspectul unui 
edificiu născut mort, aspect mult mai trist decât cel al unor 
ruine. 

Cât priveşte Piaţa propriu-zisă, cred că se înţelege din 
explicaţiile noastre că ea nu avea pe vremea aceea nici 
frumoasele  colonade ale lui Bernini, nici fântânile sale 
ţâşnitoare, nici obeliscul egiptean care, după spusele lui Pliniu, 
fusese ridicat de faraonul Nuncor în oraşul Heliopolis şi adus la 
Roma de Caligula, care l-a aşezat în circul lui Nero, unde a 
rămas până în 1586. Cum circul lui Nero se afla chiar în locul 
unde se ridică astăzi biserica Sfântului Petru şi cum acest 
obelisc acoperea cu postamentul său locul unde este acum 
sacristia, apărea pe atunci ca un ac gigantic ridicându-se din 
mijlocul coloanelor neterminate, ai pereţilor inegali şi ale 
pietrelor tăiate doar pe jumătate. 

In dreapta acestei temelii întristătoare, se înălța Vaticanul, 
splendidul turn al lui Babei la care toţi arhitecţii celebri din 
şcoala romană au lucrat mai bine de o mie de ani. Vaticanul, nu 
avea încă, în acea epocă, cele două magnifice capele, cele 
douăsprezece săli mari, douăzeci şi două de curţi, treizeci de 
scări monumentale şi două mii de camere ale sale. Căci Papa 
Sixt al V-lea, acel sublim păzitor de porci, care în cinci ani de 
domnie a făcut atâtea lucruri, nu putuse încă adăuga imensului 
edificiu acea latură care, înspre partea orientală, domină curtea 
San-Damasc. Acesta însă era de-acum vechiul palat al 
amintirilor de demult în care Carol cel Mare fusese găzduit când 
fusese încoronat împărat de către Papa Leon al Ill-lea. 


Deci, în 9 august 1492, întreaga Romă, începând de la 
Poarta Poporului şi până la Coloseum şi de la termele lui 
Dioclețian şi până la castelul San-Angelo, părea să-şi fi dat 
întâlnire în această Piaţă. Mulțimea care se adunase era atât de 
mare, încât umpluse toate străzile lăturalnice care porneau din 
centru aidoma razelor unei stele, semănând, privită de sus, cu 
un covor mişcător şi smălţat în zeci de culori, urcând în bazilică, 
aşezată pe pietre, agăţată de coloane, lipită de pereţi, stând în 
porţile sau la ferestrele caselor atât de numeroasă şi de 
înghesuită, încât ai fi zis că fiecare fereastră este un zid de 
capete. Or, toată acea mulţime avea ochii aţintiţi asupra unui 
singur punct al Vaticanului. Căci în Vatican se afla închis 
conclavul şi cum Inocenţiu al VIII-lea murise de şaisprezece zile, 
conclavul era pe cale de a alege un nou Papă. 

Roma este oraşul alegerilor: de la întemeierea sa şi până în 
zilele noastre, adică vreme de aproape douăzeci şi şase de 
secole, oraşul şi-a ales în mod constant regii, consulii, tribunii, 
împărații şi Papii. Aşa că Roma, în timpul cât dura conclavul, 
părea să fie atinsă de o febră stranie, care o împingea către 
Vatican sau către Monte-Cavallo, după cum se ţinea adunarea 
cardinalilor în veşminte purpurii fie într-un palat, fie în celălalt. 
Adevărul e că alegerea unui nou pontif interesa pe toată lumea: 
de el depindea dacă urma o perioadă de linişte sau de tulburări, 
de dreptate sau de venalitate, de pace sau de război. 

Or, începând din ziua în care primul urmaş al sfântului 
Petru s-a aşezat pe tronul pontifical, poate că niciodată 
neliniştea nu s-a manifestat cu atâta pregnantă ca în momentul 
pe care l-am descris mai înainte, când tot acel norod se 
înghesuia în Piaţa Sfântului Petru şi pe străzile din jur. E 
adevărat că nu se înghesuia fără motiv, căci Inocenţiu al VIII-lea, 
supranumit "Părintele poporului", pentru că sporise numărul 
membrilor familiei sale, pe lângă cei opt fii şi cu opt fiice, după 
ce şi-a petrecut viaţa în plăceri şi distracţii, murise după o lungă 
agonie în timpul căreia — dacă e să dăm crezare Jurnalului lui 
Stefano Infessura — fuseseră săvârşite pe străzile Romei două 
sute douăzeci de crime. 

Puterea revenise deci, ca de obicei, locţiitorului de Papă, 
care deveni suveran până la alegeri. Dar cum acesta avea 
obligaţia de a îndeplini toate îndatoririle acestei funcţii — adică 
să bată monedă cu numele şi însemnele sale, să scoată inelul lui 


Petru-pescarul din degetul Papei care murise, să îmbălsămeze, 
să fardeze, să radă şi să îmbrace cadavrul, să-l pună după nouă 
zile în sicriu şi să-l vâre în criptă, să procedeze la alegerea 
conclavului, apoi să zidească uşile şi uşa-fereastră ale sălii unde 
urma să se adune acesta până ce avea să aleagă noul Papă —, 
bietul om nu mai avea când să se ocupe şi de poliţie, aşa că 
asasinatele continuaseră nestingherite, deşi lumea cerea în gura 
mare ca ucigaşii să-şi vâre în teacă săbiile şi pumnalele şi să 
pună capăt fărădelegilor. 

Ochii mulţimii erau deci aţintiţi — după cum am mai spus — 
spre Vatican şi îndeosebi spre coşul unui anumit cămin din care 
trebuia să apară primul semnal, când iată că la ceasul când se 
cântă Ave Maria, adică la ceasul când începe să se însereze, 
mulţimea începu să ţipe şi să râdă, făcând un zgomot infernal în 
care ironiile se amestecau cu amenințările. Şi asta din pricină că 
toţi văzuseră ieşind pe coşul cu pricina o şuviţă subţire de fum 
urcând în linie dreaptă spre cer. Acel fum care anunţa că Roma 
încă nu are Papă se datora voturilor arse ale scrutinului, dovadă 
că hlamidele roşii — cardinalii — încă nu căzuseră de acord 
asupra alegerii. Cum se ivi firicelul de fum, mulţimea se şi risipi, 
ştiind că nu mai avea ce aştepta până a doua zi dimineaţă. Nu 
mai rămăseseră în Piaţă decât câţiva curioşi care locuiau prin 
împrejurimi şi care deci nu erau chiar atât de grăbiţi să ajungă 
la adăpost. Dar până la urmă, încet, încet plecară şi ei, fiindcă 
ceasul urma să bată de nouă şi jumătate şi la acea oră străzile 
Romei nu mai erau sigure. Uşile se închiseră rând pe rând, iar 
ferestrele se stinseră una după alta. Când bătu ora zece toate 
casele, străzile şi Pieţele din Roma — cu excepţia unei singure 
ferestre a Vaticanului unde o lampă se mai încăpăţâna să ardă 
— se cufundaseră în întuneric. 

în acel moment, un bărbat înfăşurat într-o mantie se ivi de 
după una din coloanele bazilicii neterminate şi, strecurându-se 
cu precauţie printre pietrele ce zăceau în jurul fundaţiei, înainta 
până la fântâna din mijlocul Pieţei, fântână ce se ridica pe locul 
unde se află astăzi obeliscul despre care v-am vorbit. Ajuns 
acolo, se opri, ascuns atât de întunericul nopţii, cât şi de obelisc. 
După ce privi în jurul lui să se asigure că era singur, îşi scoase 
sabia şi izbi de trei ori cu ea în piatra de pe jos, atât de tare 
încât săriră scântei. Acel semnal, căci era un semnal, fu imediat 
recepționat. Ultima lampă ce mai veghease în Vatican se stinse 


şi un obiect mic aruncat pe fereastra întunecată căzu, cu un 
clinchet argintiu, la câţiva paşi de picioarele omului înfăşurat în 
mantie. Acesta, în ciuda întunericului, văzându-l imediat, se 
aplecă şi-l luă de jos, după care se îndepărtă grabnic. 

Necunoscutul merse astfel până la jumătatea străzii Borgo- 
Vecchio. Ajuns acolo, o luă la dreapta, apoi ieşi într-o stradă 
unde se afla o Madonă cu o lampă în mână. Apropiindu-se de 
lumină, scoase din buzunar obiectul cules de pe jos şi care nu 
era altceva decât un scud roman. Numai că acel scud se 
desfăcea în două şi în scobitura din mijloc de afla un mic bilet pe 
care cel căruia îi fusese adresat începu să-l citească cu riscul de 
a fi recunoscut, până într-atât era de grăbit să ştie ce anume 
conţinea. 

Am spus "cu riscul de a fi recunoscut", căci în graba sa 
cititorul nocturn îşi aruncase spre spate gluga şi mantia şi, cum 
capul său se afla în plină lumină, se putea vedea clar că era 
vorba de un bărbat tânăr şi frumos de douăzeci şi trei sau 
douăzeci şi patru de ani, cu o vestă lungă de culoare violet din 
care ieşeau mânecile albe şi bufante ale cămăşii. Pe cap purta o 
tocă tot violetă, împodobită cu o pană lungă, neagră, care-i 
ajungea până pe umăr. De îndată ce isprăvi de citit acel scurt 
bilet pe care-l primise într-un mod atât de ciudat şi de misterios, 
îl vâri în portofelul său de argint, apoi, înfăşurându-se din nou în 
mantie şi trăgându-şi gluga pe cap, ca să nu poată fi recunoscut 
de nimeni, o porni cu pas repede, străbătu Borgo-San-Spirito şi o 
luă pe strada Longara, care-l scoase pe lângă biserica Regina- 
Coeli. Ajuns în acel loc, bătu de trei ori în uşa unei case foarte 
arătoase. Uşa se deschise imediat, apoi, urcând cu uşurinţă 
scara, intră într-o odaie mare unde-l aşteptau, cu o nerăbdare 
vizibilă, două femei. De îndată ce-l văzură, amândouă strigară 
deodată: 

— Ei bine, Francesco, ce veşti ne aduci? 

— Bune, mamă, bune, soră! răspunse tânărul sărutând-o pe 
prima şi întinzând mâna celeilalte. Tata a obţinut astăzi trei 
voturi. Dar îi mai trebuie încă şase pentru a obţine majoritatea. 

— N-ar putea să le cumpere? întrebă cea mai în vârstă 
dintre femei, în vreme ce tânăra îl iscodea cu privirea. 

— Ba da, mamă, ba da, răspunse tânărul şi e cât se poate 
de bine că tata s-a gândit la acest lucru. Îi va da cardinalului 
Orsini palatul său din Roma împreună cu cele două castele din 


Monticelli şi din Soriano. Îi va da cardinalului Colonna abația sa 
din Suliaco. Cardinalului de San-Angelo îi va da episcopia din 
Porto cu tot mobilierul ei scump şi mai ales cu pivniţa cu vinuri 
de soi. Cardinalului de Parma, oraşul său, Nepi, cardinalului de 
Genova, biserica Santa-Maria din Lota şi, în sfârşit, cardinalului 
Savelli, biserica Santa-Maria Maggiore şi oraşul Civitavecchia. 
Cât despre cardinalul Ascanio Sforza, acesta a şi fost înştiinţat 
că i-am trimis patru măgari încărcaţi cu bani şi cu vase de argint 
şi că pentru acea cantitate uriaşă de argint va trebui să trimită 
cinci mii de ducați cardinalului patriarh din Veneţia. 

— Dar cum îi vom înştiinţa pe cei şase despre ceea ce le 
oferă tatăl tău ? îl întrebă mama. 

— Tata s-a gândit la toate şi a ales mijlocul cel mai 
lesnicios. Ştii, mamă, cu cât ceremonial li se serveşte masa 
cardinalilor din conclav... 

— Da. Pe o placă mare de lemn, în nişte coşuri pe care se 
află pictate armoriile fiecăruia, este vârâtă mâncarea cerută şi 
preferată de fiecare. 

— Ei, bine, tata l-a cumpărat pe episcopul care-i vizitează. 
Mâine nu e zi de post, aşa că va trimite cardinalilor Orsini, 
Collona, Savelli, de San-Angelo, de Parma şi de Genova nişte puli 
la frigare şi în fiecare pui se va afla donația făcută în deplină 
formă, de mine, în numele tatălui meu: casele, palatele, oraşele 
sau bisericile care le-au fost oferite. 

— Minunat! zise femeia mai în vârstă. Acum sunt sigură că 
totul se va isprăvi cu bine. 

— Şi prin graţia Domnului, adăugă şi fata, cu un surâs 
ciudat, tata va fi ales Papă. 

— Va fi cea mai frumoasă zi pentru noi! strigă Francesco. 

— Şi pentru creştinătate! răspunse sora sa, cu multă ironie. 

— Lucreția, Lucreția, zise mama sa, zău dacă meriţi 
fericirea care ne aşteaptă. 

— Ce importanţă mai are, din moment ce e atât de sigură? 
De altfel, mamă, cunoşti proverbul care spune: "Familiile cu 
mulţi copii vor fi binecuvântate de Domnul". lar a noastră, slavă 
cerului, se aseamănă cu cea a vechilor patriarhi. 

Rostind aceste cuvinte, îi aruncă fratelui ei o privire atât de 
lascivă, încât tânărul roşi. Dar cum pe moment se gândea la cu 
totul altceva decât la iubirile sale incestuoase, porunci să fie 
sculaţi imediat patru servitori şi, în vreme ce aceştia se înarmau 


pentru a-l însoţi, el redacta, semnă şi parafă cele şase acte de 
donaţie ce trebuiau trimise, a doua zi, cardinalilor. Căci, nevrând 
să fie văzut, ţinea totuşi să le dea cu mâna lui celor ce trebuiau 
să le înmâneze, odată cu masa de prânz, cardinalilor. 

Când actele fură gata, sigilate şi parafate, Francesco plecă 
împreună cu cei patru servitori, lăsându-le pe cele două femei 
să-şi făurească cele mai strălucitoare vise privitoare la măreţia 
care le aştepta. 

Încă din zorii zilei norodul, mai înflăcărat şi mai nerăbdător 
decât în ajun, se năpusti din nou în Piaţa Vaticanului unde, 
dimineaţă, la ceasurile zece, iar se înălţă şuviţa subţire de fum, 
iscând iar râsete şi murmure de nemulţumire, anunţându-i pe 
romani că nici unul dintre cardinali nu întrunise majoritatea. 
Totuşi, înainte de prânz, începu a se răspândi zvonul că trei 
dintre cardinali aveau şansă de a fi aleşi Papă: Roderico Borgia, 
Giulio de la Rovere şi Ascanio Sforza, despre care norodul nu 
ştia că-şi cedase votul concurentului său în schimbul celor patru 
măgari încărcaţi cu argint. 

În toiul agitaţiei pe care o provocase mulţimii această nouă 
decepţie, se auziră nişte cântece religioase: era o procesiune 
poruncită de cardinalul care ţinea loc de Papă, pentru ca 
alegerea să aibă loc cât mai repede. Plecată din biserica Ara- 
Coeli de pe Capitoliu, procesiunea trebuia să se oprească în faţa 
celor mai venerate Madone şi în faţa bazilicilor cele mai 
frecventate. De îndată ce se ivi crucifixul de argint care o 
preceda, se înstăpâni o tăcere deplină şi toată lumea 
îngenunche. După tărăboiul şi zarva de mai înainte urmă o 
reculegere profundă. Mulţi se gândiră că procesiunea, în afară 
de scopul ei religios, trebuia să fi avut şi un scop politic şi că 
influenţa ei trebuia să fie la fel de mare în cer, ca şi pe pământ. 
În orice caz, dacă acesta fusese scopul cardinalului ce ţinea loc 
de Papă, o nimerise, pentru că efectul produs fusese cel dorit de 
el. Dar după ce procesiunea trecu, râsetele şi zeflemelile 
continuară. În schimb, amenințările încetaseră cu desăvârşire. 

Trecu şi ziua aceea, căci acum, la Roma, nimeni nu mai 
lucra. Mulțimea deveni din ce în ce mai numeroasă când, pe la 
ora două după-amiază, iată că trecu o altă procesiune. Spre 
deosebire de prima, care impusese tăcere şi reculegere, cea de 
a doua spori bănuiala: aceasta era aşa-zisa "procesiune a 
dineului", adică cea care ducea mâncarea cardinalilor din 


conclav. Ceasul rugăciunii Ave Maria sosi ca şi în ajun, dar, ca şi 
în ajun, oamenii îşi pierduseră vremea de pomană. Când sună 
de opt şi jumătate, se ivi din nou fumul pe coşul conclavului. Dar 
iată că, tot atunci, din interiorul Vaticanului se răspândi vestea 
că a doua zi va avea loc în mod sigur alegerea noului Papă şi că 
mulţimea era rugată să nu-şi piardă răbdarea. De altfel, în ziua 
aceea fusese nemaipomenit de cald şi oamenii, zdrobiţi de 
oboseală şi arşi de soarele necruţător, abia aşteptau să se 
întoarcă în răcoarea caselor lor, aşa că nu prea mai avură vlagă 
să urle sau să mai facă tărăboi. 

Cea de a doua zi, 11 august 1492, se dovedi încă de 
dimineaţă a fi o zi furtunoasă şi întunecată. Acest lucru n-a 
împiedicat însă mulţimea să ocupe Piaţa, străzile din jur, 
balcoanele şi ferestrele caselor. De altfel, acea schimbare a 
vremii era o adevărată binecuvântare a cerului: căci chiar dacă 
era zăpuşeală, cel puţin nu mai era soare. 

Spre ora nouă, o furtună cumplită se abătu asupra 
întregului Transtevere. Dar ce contau pentru toată acea mulţime 
ploaia, fulgerele şi trăsnetele, când ea era atât de preocupată 
de alegerea noului Papă? | se făgăduise că în ziua aceea îl va 
avea şi se putea vedea lesne pe chipul fiecăruia că, dacă 
evenimentul nu s-ar fi produs, nerăbdarea se putea transforma 
într-o răzmeriţă. Aşa că pe măsură ce ceasurile înaintau, agitația 
devenea tot mai mare. Bătu de nouă, de nouă şi jumătate, de 
zece fără un sfert, fără ca vreun semn să năruie sau să confirme 
speranţele oamenilor. În sfârşit, răsună prima bătaie de ora 
zece. Când şi ultima se risipi în aer, tăcerea de până atunci fu 
urmată de un strigăt uriaş scos dintr-o sută de mii de piepturi: 

— Non vefumo! Nu iese fum! 

Ceea ce însemna: "Gata, avem un Papă!" 

Chiar în acea clipă ploaia începu să cadă cu găleata, dar 
nimeni nu-i dădu atenţie, până într-atât era de mare bucuria şi 
nerăbdarea acelui norod. Cineva desprinse o piatră din uşa- 
fereastră zidită ce dădea spre balconul către care se îndreptară 
toate privirile. Apoi deschiderea se lărgi şi în mai puţin de un 
minut fu destul de largă pentru a îngădui unui om să iasă în 
balcon. În cadrul uşii, se ivi cardinalul Ascanio Sforza. Speriat 
însă de ploaia torențială şi de trăsnete, ezită o clipă, apoi se 
trase îndărăt. Dar mulţimea începu să urle mai rău ca furtuna de 
afară, izbucnind în strigăte, ocări şi înjurături, amenințând că va 


dărâma Vaticanul şi-l va găsi ea singură pe Papă. Atunci 
cardinalul Sforza, mai înspăimântat de furtuna populară decât 
de cea care bântuia afară, ieşi pe balcon şi, între două bubuituri 
ale tunetului, strigă : 

— Vă anunţ o mare bucurie: eminentisimul şi 
reverendisimul senior Roderico Lenzualo Borgia, arhiepiscop de 
Valencia,  cardinal-diacon de  San-Niccolo din Carcere, 
vicecancelar al Bisericii, a fost ales Papă şi va domni sub numele 
de Alexandru al VI-lea. 

Vestea acestei numiri a fost primită cu o bucurie stranie. 
Roderico Borgia avea reputaţia unui mare dezmăţat. lar 
libertinajul se urcase pe tron odată cu Sixt al IV-lea şi cu 
Inocenţiu al VIll-lea. Aşa că romanilor nu li se mai părea ceva 
neobişnuit ca un Papă să aibă o amantă şi cinci copii, cum avea 
Borgia. Important în acel moment era ca puterea să se afle în 
nişte mâini ferme. Dar şi mai important pentru liniştea Romei 
era ca noul Papă să înşface sabia Sfântului Pavel şi nu cheile 
Cerului pe care le ţinea Sfântul Petru. 

Astfel, serbările care au urmat cu acest prilej au avut mai 
curând un caracter războinic decât unul religios, părând a fi date 
mai mult în cinstea unui tânăr războinic decât în cinstea unui 
pontif bătrân. Oraşul era atât de iluminat de facle, de lumânări 
şi de focuri, încât părea că se transformase într-un lac de flăcări 
la lumina cărora se putea citi peste tot următorul catren: 

Sub Cezar, iată, Roma fu dusă la victorie Şi deveni regină 
ieşind astfel din greu. Dar Alexandru sigur o va purta spre glorie, 
Căci Cezar fu doar om, iar Alexandru-i zeu. 

Cât despre Alexandru, de îndată ce îndeplini toate 
formalităţile noii sale demnități şi plăti celor şase cardinali preţul 
sodomiei sale, îşi aruncă ochii din înălţimea Vaticanului asupra 
Europei, vastă tablă de şah politică pe care trăgea nădejde s-o 
manevreze după dorinţa sa. 

Lumea ajunse într-una din acele perioade supreme când 
totul se transformă, într-o eră care se sfârşeşte şi alta care 
începe: în răsărit Turcia, în sud Spania, în occident Franţa, în 
nord Germania, căpătaseră odată cu titlul de mari naţiuni şi 
acea influenţă pe care aveau s-o exercite în viitor asupra ţărilor 
mai mici. 


Să aruncăm deci şi noi, odată cu Alexandru al Vl-lea, o 
privire rapidă asupra lor şi să vedem care le erau intenţiile în 
privinţa Italiei, la care râvneau toate ca la o pradă. 

Constantin Paleologul Dragozes, asediat de trei sute de mii 
de turci, după ce chemase în zadar toată creştinătatea în ajutor, 
nevrând să mai supravieţuiască după ce-şi pierduse imperiul, 
fusese găsit fără suflare printre ostaşii săi morţi, aproape de 
Poarta Tofana. In 30 mai 1453, Mahomed al Il-lea intrase în 
Constantinopol unde, după o domnie care-i adusese porecla de 
Fatale (învingătorul), murise lăsând doi fii dintre care cel mare 
se urcase pe tronul lui Baiazid. Această urcare pe tron a noului 
sultan nu se făcuse cu liniştea pe care dreptul de prim născut şi 
hotărârea tatălui ar fi trebuit să i-o asigure. Fratele său mai mic, 
Djem, mai cunoscut sub numele de Zizim, protestase, susţinând 
că el era Porfirogenet, adică născut în timpul domniei lui 
Mahomed, în timp ce Baiazid, născut înainte de această epocă, 
nu era decât fiul unui simplu particular. Sigur că nu era decât o 
şicană. Dar acolo unde puterea înseamnă totul, iar dreptul nu 
înseamnă nimic, şicana aceasta era suficientă pentru a isca un 
război. Cei doi fraţi, în fruntea unor armate, se întâlniră deci în 
Asia, în 1482. Djem fu înfrânt după o luptă de şapte ceasuri şi 
urmărit de fratele său, care nu-i dădu răgazul să-şi mai adune 
oastea. Obligat să se îmbarce în Cilicia, s-a refugiat în Rodos, 
unde a implorat ajutorul cavalerilor Ordinului Sfântului loan care 
— necutezând să-i ofere azil în insula lor atât de apropiată de 
Asia — l-au trimis în Franţa unde l-au păzit cu grijă într-una din 
comanderiile lor, în ciuda insistențelor lui Bait Cay, sudanul? 
Egiptului. Acesta, revoltându-se împotriva lui Baiazid, dorea — 
pentru a da rebeliunii sale aspectul unui război legitim — să-l 
aibă pe tânărul prinţ turc în armata sa. Aceeaşi cerere fusese 
făcută rând pe rând cavalerilor Ordinului Sfântului loan de 
Matias Corvin, regele Ungariei, de Ferdinand, regele Aragonului 
şi al Sicilie şi de Ferdinand, regele Neapolelui. 

La rândul său, Baiazid, care-şi dădea seama de importanţa 
alianţei fratelui său fie cu unul, fie cu altul dintre regii cu care se 
afla el în război, îşi trimise ambasadorii la Carol al Viil-lea al 
Franţei, oferindu-i — dacă se angaja să-l ţină pe Djem lângă el 
— o sumă considerabilă, precum şi suveranitatea pământului 


? Titlu dat odinioară sultanilor din Egipt şi Siria. 


sfânt, lerusalimul — de îndată ce acesta ar fi fost cucerit de la 
sudanul Egiptului. Regele Franţei a fost de acord cu propunerea. 
Dar atunci a intervenit Papa Inocenţiu al Vill-lea, cerându-l la 
rândul lui pe Djem, în aparenţă pentru a efectua, în apărarea 
drepturilor proscrisului, o cruciadă împotriva turcilor, dar în 
realitate pentru a pune mâna pe suma de patruzeci de mii de 
ducați făgăduită de Baiazid aceluia dintre regii creştini care şi-ar 
fi asumat sarcina de a fi temnicerul fratelui său. Cum Carol al 
VIll-lea nu cuteza să refuze cererea şefului spiritual al 
creştinătăţii, Djem părăsi Franţa, însoţit de Marele Maestru 
d'Aubusson, în paza căruia se afla şi care, în schimbul pălăriei 
de cardinal, îi cedă Papei prizonierul, începând din acea epocă, 
Djem a rămas la Roma, iar Baiazid, fidel făgăduielii făcute, pe 
care avea tot interesul să şi-o îndeplinească, i-a plătit anual 
suveranului pontif suma de patruzeci de mii de ducați. Asta în 
ceea ce priveşte Turcia. 

In Spania domneau pe atunci Ferdinand şi Isabela. Cei doi 
puseseră bazele acelei întinse puteri care, peste douăzeci şi 
cinci de ani, avea să facă din Carol Quintul unul dintre cei mai 
temuţi oameni din Europa, obligând popoarele să afirme că 
peste Statele sale soarele nu apunea niciodată. Intr-adevăr, cei 
doi suverani, cărora istoria le-a păstrat numele de buni catolici, 
cuceriseră bucată cu bucată aproape toată Spania şi-i 
alungaseră pe mauri din Granada. In vremea asta, doi oameni 
de geniu — Bartolomeo Diaz şi Cristofor Columb — îi 
îmbogăţeau, unul regăsind o lume pierdută, celălalt descoperind 
o lume nouă. Spania căpătă astfel la Curtea Romei o influenţă 
pe care n-o mai avusese nici unul dintre predecesorii lui 
Ferdinand şi ai Isabelei. Asta în ceea ce priveşte Spania. 

In Franţa, Carol al VIll-lea se urcase pe tron în 30 august 
1483, în urma morţii tatălui său, Ludovic al XI-lea, care lăsase 
un regat liniştit, aşa cum şi trebuia unui copil urcat pe tron şi 
aflat sub regența unei femei, regență glorioasă, contestată de 
pretenţiile prinților de sânge şi încheiată cu războaiele civile în 
urma cărora fuseseră alipite Coroanei toate  fiefurile 
independente. Rezultă deci că în epoca în care am ajuns, Carol 
al VIII-lea, în vârstă de aproape douăzeci şi doi de ani, era — 
dacă e să-l credem pe la Tremouille — un prinţ mic de stat, dar 
cu inimă mare. Dacă vrem să-i dăm crezare lui Commines, era 
încă un pui ce se străduia să iasă din cuib, dar plăpând, fără 


bani şi înconjurat mai curând de oameni smintiţi decât de 
oameni înţelepţi. În sfârşit, dacă e să-i dăm crezare lui 
Guicciardini, care, italian fiind, s-ar putea să fie subiectiv, regele 
era un tânăr plăpând şi cam greu de cap, dar care era stăpânit 
de dorinţa de a domni şi de a se acoperi de glorie, dorinţă 
bazată mai curând pe superficialitatea şi pe impetuozitatea sa 
decât pe conştiinţa geniului său. Duşman al oricărei oboseli şi al 
rezolvării oricărei probleme, când încerca să se ocupe de ceva, 
se arăta aproape întotdeauna lipsit de prudenţă şi de judecată. 
Dacă la prima privire ceva i se părea demn de laudă, privit cu 
atenţie acel lucru se dovedea a fi întotdeauna mai apropiat de 
viciu decât de virtute. E adevărat că era cam dezmăţat, dar din 
prostie, fără distincţie şi fără măsură. Uneori era neclintit în 
voinţa sa, dar nu din constanţă, ci din încăpățânare, iar ceea ce 
linguşitorii săi numeau "bunătatea lui" merita mai curând 
numele de nesimţire faţă de unele slăbiciuni ale sufletului sau 
chiar faţă de unele ocări care-i erau adresate. In ceea ce 
priveşte portretul fizic, dacă e să dăm crezare aceluiaşi autor, 
apoi acesta era şi mai dezavantajos decât portretul moral, 
potrivindu-se de minune cu slăbiciunea lui de spirit şi de 
caracter. Căci regele Carol al VIll-lea al Franţei era scund, avea 
capul mare, gâtul gros şi scurt, umerii laţi, şoldurile şi picioarele 
subţiri şi plăpânde. Şi cum mai avea şi chip urât, cu excepţia 
privirii, care era plină de demnitate şi vioiciune şi cum toate 
membrele îi erau disproporţionate, regele semăna mai curând 
cu un monstru decât cu un om. Aşa arăta cel din care soarta 
făcuse un cuceritor şi căruia cerul îi rezervase mai multă glorie 
decât putea el purta. Asta în ceea ce priveşte Franţa. 

Tronul imperiului german era ocupat în acea epocă de 
Frederic al Ill-lea, care fusese pe drept cuvânt numit "Cel 
Paşnic", pentru că, fiind mai tot timpul înfrânt, fusese constrâns 
să fie paşnic. Prima dovadă de răbdare, de răbdare îndelungată, 
o dăduse în timpul călătoriei sale la Roma, unde se dusese să fie 
uns împărat. Străbătând Munţii Apuseni, a fost atacat de nişte 
hoţi, care l-au prădat şi pe care nu i-a mai urmărit, încurajați de 
exemplul impunităţii unor pungaşi, tâlharii cei mari au trecut şi 
ei la atac. Astfel, Amurath i-a înşfăcat o parte din Ungaria, Matei 
Corvin a luat partea de jos a Austriei, iar Frederic s-a consolat 
repetând maxima: "Uitarea este singurul leac pentru lucrurile pe 
care le-ai pierdut". 


În momentul în care ne aflăm cu povestirea, Frederic, după 
o domnie de cincizeci şi trei de ani, îşi logodise băiatul, pe 
Maximilian, cu Maria de Burgundia şi-l izgonise din imperiu pe 
ginerele său Albert de Ba varia, care pretindea să i se dea 
Tirolul. Era deci mult prea ocupat cu treburile familiei sale 
pentru a se nelinişti din pricina Italiei. De altfel, era pe cale de a 
căuta o deviză pentru casa de Austria, ocupaţie dintre cele mai 
importante pentru un om cu firea lui. În sfârşit, deviza fu găsită 
spre marea bucurie a bătrânului împărat, care, socotind că nu 
prea mai avea ce face pe acest pământ după această dovadă de 
sagacitate, muri în 19 august 1493, lăsând imperiul fiului său 
Maximilian. Acea faimoasă deviză cuprindea cinci cuvinte, 
fiecare cuvânt începând cu una din cele cinci vocale: "Austriae 
est imperare orbi universo", ceea ce în traducere liberă ar vrea 
să însemne: "Soarta Austriei e să poruncească lumii întregi". 
Asta în ceea ce priveşte Germania. 

Acum, după ce ne-am aruncat privirile asupra celor patru 
naţiuni care tindeau să devină puteri europene, să cercetăm şi 
ţările mijlocii, care alcătuiau un cerc mult mai apropiat în jurul 
Romei şi care trebuiau să slujească de armură reginei spirituale 
a lumii, dacă vreunul dintre uriaşii politici despre care am vorbit 
ar fi cutezat să atace Roma, străbătând mările sau munţii, 
Adriatica sau Mediterana, Alpii sau Apeninii. E vorba de regatul 
Neapole, de ducatul Milano, de măreaţa republică Florenţa şi de 
serenissima republică a Veneţiei. 

Regatul Neapole se afla în mâinile bătrânului Ferdinand, a 
cărui naştere era nu numai nelegitimă, dar probabil şi 
incestuoasă. Tatăl său, Alfons de Aragon, îşi datora coroana 
Jeanei de Neapole, care-l adoptase pentru a-l lăsa în locul ei pe 
tron. Dar cum, de teamă să nu păţească ceva şi să rămână fără 
moştenitori, regina — pe patul de moarte — mai adoptase un 
tânăr, Alfons trebui să-şi apere drepturile împotriva acestuia. Cei 
doi pretendenți se certară o vreme pentru coroană până când 
casa de Aragon triumfă asupra casei de Anjou şi în cursul anului 
1442 Alfons obţinu definitiv tronul. 

Dar curând îl vom vedea pe Carol al Vill-lea al Franţei 
cerând acest tron. Ferdinand — care nu avea nici abilitatea, nici 
geniul tatălui său — triumfă totuşi rând pe rând asupra 
duşmanilor săi. Avu astfel doi competitori, care îi erau amândoi 
net superiori: unul era nepotul său, contele de Viane, care — 


acuzându-l pe unchiul său că era de obârşie joasă — îşi atrăsese 
de partea lui tot partidul aragonez; celălalt era ducele Jean de 
Calabria, care dispunea de tot partidul angevin. Totuşi 
Ferdinand îi îndepărtă pe amândoi şi se menţinu pe tron datorită 
prudenţei sale, care mergea până la duplicitate. Era un om 
cultivat, studiase ştiinţele şi mai ales legislaţia. Ca bărbat, era 
de talie mijlocie, avea un cap mare şi frumos, fruntea înaltă şi 
minunat încadrată de părul său alb, care-i cădea până pe umeri. 
În sfârşit, deşi dăduse rar dovadă de forţa sa fizică, trebuie să 
amintim că era foarte puternic. Aşa, de pildă, într-o zi, aflându- 
se în piaţa Târgului Nou din Neapole, apucă de coarne un taur 
care scăpase şi-l ţinu locului cu toate eforturile pe care le făcu 
animalul ca să se elibereze din mâinile lui. 

Alegerea Papei Alexandru al VI-lea îi pricinui lui Ferdinand o 
stare de nelinişte şi, în ciuda prudenţei sale, nu se putu abtine 
să nu spună celui care-i adusese vestea că nu numai că nu se 
bucura pentru acea alegere, dar socotea că nici un creştin 
adevărat nu se putea bucura, ştiut fiind că Borgia fusese toată 
viaţa un om rău şi că mai mult ca sigur va fi un pontif rău. Poate 
că această alegere ar fi fost bună, mai adăugase el, dacă nu s-ar 
fi dovedit a fi fatală casei de Aragon, din care se trăgea şi el şi 
căreia îi datora toată măreţia şi averea sa. Căci acolo unde 
intervin raţiunile de Stat sunt uitate orice legături de sânge şi de 
rudenie. 

După cum se vede, Ferdinand îl judeca pe Alexandru al VI- 
lea cu perspicacitatea lui obişnuită, ceea ce nu l-a împiedicat ca 
— după cum vom vedea mai departe — să fie primul care s-a 
aliat cu el. 

Ducatul Milano aparţinea pe atunci lui Gian Galeas, nepotul 
lui Francesco Sforza, care şi-l însuşise cu forţa în 26 februarie 
1450 şi care-l lăsase moştenire fiului său Mărio Galeas, tatăl 
tânărului prinţ ce domnea acum. De fapt, adevăratul stăpân al 
Milanului nu era el, ci unchiul său Ludovic, supranumit Moro, din 
pricina rujului de mure de pe blazonul său. 

Exilat împreună cu alţi doi fraţi ai săi — Filip, care murit 
otrăvit în 1479 şi Ascanio care, devenind cardinal, s-a întors la 
Milano la câteva zile după asasinarea lui Mărio Galeas, săvârşită 
în ziua de 25 decembrie 1476, în bazilica Sfântul Ştefan —, 
Ludovic s-a făcut cu de la sine putere regentul tânărului duce, 
care nu avea pe atunci decât opt ani. Acum — deşi nepotul său 


împlinise douăzeci şi doi de ani — cardinalul continuase să 
guverneze şi, după toate probabilitățile, ar mai fi guvernat încă. 
Fiindcă, la câteva zile după ce-şi manifestase dorinţa de a 
domni, tânărul se îmbolnăvi şi toţi începură a vorbi în gura mare 
că fusese otrăvit, dându-i-se o otravă lentă, dar mortală. Pe 
atunci, oricine se îmbolnăvea, toţi cei din jurul său care ar fi 
avut vreun interes să-l înlăture erau imediat învinuiți că-l 
otrăviseră. Orice ar fi fost, Ludovic îl închise pe nepotul său — 
mult prea slăbit ca să se mai poată ocupa de afacerile ducatului 
— în castelul său din Pavia, unde bietul băiat lâncezea sub ochii 
soţiei sale Izabela, fata regelui Ferdinand al Neapolelui. 

Cât despre Ludovic, acesta era un ambițios plin de curaj şi 
de îndrăzneală, obişnuit să se folosească, după împrejurări, 
când de sabie, când de otravă, fără să-i fie silă sau să aibă o 
predilecție anume fie pentru una, fie pentru cealaltă şi care era 
hotărât să ia locul nepotului său fie că trăia, fie că murea. 

Florenţa, cu toate că-şi păstrase numele de republică, îşi 
pierduse rând pe rând toate libertăţile şi aparţinea de fapt, dacă 
nu şi de drept, lui Pietro de Medici, căruia Lorenzo, aşa cum am 
văzut, i-o lăsase moştenire cu riscul de a nu-şi mai salva 
sufletul. 

Din păcate, fiul era departe de a avea geniul tatălui. E 
adevărat era frumos, în timp ce taică-său era de o urâţenie rar 
întâlnită, avea o voce plăcută şi armonioasă, în timp ce taică- 
său vorbea pe nas. Cunoştea limbile greacă şi latină, vorbea cu 
uşurinţă, ştiind să se facă plăcut şi improviza versuri aproape tot 
atât de uşor ca şi cel care fusese supranumit "Magnificul". Deşi 
habar n-avea de treburile politice, Pietro de Medici era orgolios 
şi insolent cu toţi cei care făcuseră studii temeinice. lubind cu 
înflăcărare distracţiile, muieratic, ocupat cu exerciţiile fizice, 
expert în întrecerile cu îndoitul braţului adversarului său, îşi 
făgădui ca de îndată ce va trece doliul să cucerească nu numai 
Florenţa, ci întreaga ltalie, prin splendoarea Curţii şi prin fastul 
serbărilor sale. Aşa hotărâse în sinea lui Pietro, dar din păcate 
cerul hotărâse altfel. 

Cât despre serenissima republică a Veneţiei, unde era doge 
Augustin Barbarigo, ea ajunsese, în epoca în care ne aflăm, pe 
cea mai înaltă treaptă a puterii şi a splendorii sale. De la Cadix 
şi până la Palus-Meotide, nu exista port în care să nu acosteze 
miile sale de vase. În Italia, în afară de litoralul lagunelor şi de 


vechiul ducat al Veneţiei, poseda provinciile Bergam, Brescia, 
Verona, Vicenze şi Padova. Mai avea de asemenea provincia 
militară Trevisana, care cuprindea oraşele Feltrino, Cadorina, 
Polesino de Rovigo şi principatul Ravena. Avea Frioul, dar nu şi 
Aquitania, Istria, dar nu şi Trieste. Pe coasta orientală a golfului 
avea Zara, Spalatro şi litoralul Albaniei. În Marea lonică avea 
insulele Zante şi Corfu, în Grecia, Lepante şi Patras. In sfârşit, în 
arhipelag, în afară de o mulţime de orăşele pe coastă, mai avea 
Candia şi regatul Ciprului. De la gurile râului Pad şi până la 
extremitatea Mediteranei, serenissima republică era stăpână pe 
tot litoralul, încât Italia şi Grecia păreau a fi cartierele ei 
mărginaşe. 

In intervalele rămase libere între Neapole, Milano, Florenţa 
şi Veneţia, se stabiliseră nişte mici tirani? exercitând pe teritoriul 
lor o suveranitate absolută. Astfel, familia Colonna domnea în 
Ostia şi Nettuno, familia Montefeltri în Urbino, Manfredi în 
Faenza, Bentivolio în Bolonia, Malatesta în Rimini, Vitelli în Cittă 
di Castello, Baglione în Perugia, Orsini în Vicovano şi prinții 
d'Este în Ferrara. 

In sfârşit, în centrul acestui cerc imens, alcătuit din marile 
puteri, Statele secundare şi micii tirani, se înălța Roma, plasată 
în vârful spiralei. Era cea mai sus, dar şi cea mai slabă dintre 
toate cetăţile, fără influenţă, fără teritoriu, fără armată şi fără 
bani. Or, noului pontif îi trebuiau toate acestea. Să vedem acum 
ce fel de om era Alexandru al VI-lea şi dacă putea realiza un 
asemenea plan. 

Roderico Lenzuoli se născuse la Valencia, în Spania, în 1430 
sau 1431 şi, prin mama sa, unii autori pretind că se trăgea dintr- 
o familie de sânge regal care, aruncându-şi ochii asupra tiarei, 
avusese pretenţii asupra coroanelor Aragonului şi Valenciei. Încă 
din copilărie dăduse dovadă de o isteţime ieşită din comun. 
Crescând, manifestase o înclinare deosebită pentru ştiinţe şi mai 
ales pentru drept şi jurisprudenţă. La început se remarcase ca 
avocat, profesie în care abilitatea sa de a descurca afacerile 
cele mai spinoase i-a adus în curând o mare faimă. Dar, 
plictisindu-se de această meserie, a părăsit-o pentru cea a 
armelor, pe care o îmbrăţişase şi tatăl său. După câteva fapte, 
care i-au dovedit sângele rece şi curajul, s-a plictisit şi de 


3 Despoti, stăpâni absoluţi. 


aceasta, ca şi de multe altele. Şi cum chiar atunci a murit tatăl 
său, lăsându-i o avere considerabilă, Roderico s-a hotărât să nu 
mai facă nimic şi să trăiască după capriciul şi fantezia sa. 

Cam în acea epocă deveni amantul unei văduve, care avea 
două fete. Murind văduva, Roderico luă fetele sub tutela sa, o 
vâri pe una dintre ele într-o mănăstire, iar cum cealaltă era una 
dintre cele mai frumoase femei care se văzuseră vreodată, şi-o 
păstră pentru sine, ca amantă. Aceasta era faimoasa Roza 
Vanozza, cu care avu cinci copii: Francesco, Cezar, Lucreția şi 
Guiffry. Numele celui de-al cincilea nu-l mai ştie nimeni. 

Retras din treburile publice, Roderico se consacră iubirii 
sale şi copiilor, când află că unchiul său, care-l iubea ca pe un 
fiu, fusese ales Papă sub numele de Calixt al III-lea. Dar tânărul 
era atât de îndrăgostit în acea vreme de preafrumoasa sa Roza, 
încât iubirea îi înăbuşise orice ambiţie. Fu aproape speriat de 
insistenţele unchiului său de a reintra în viaţa publică. In loc să 
dea fuga la Roma, cum ar fi făcut oricare altul, el se mulţumi să- 
i trimită Papei o scrisoare prin care-l ruga să dea dovadă de 
bunătate şi să-l lase în mijlocul familiei sale. Acea atitudine 
reţinută din partea unei rude apropiate — când toţi din jurul lui 
urmăreau ca noul pontif să le satisfacă ambițiile — îl impresiona 
în mod deosebit pe Papă. Cunoştea valoarea tânărului Roderico 
şi, cum din toate părţile era asediat de mediocrităţi, acea 
capacitate care se dădea, modestă, deoparte îl făcu pe Roderico 
să crească şi mai mult în ochii săi. Aşa că, de îndată ce primi 
scrisoarea nepotului său, Papa îi trimise vorbă să părăsească 
imediat Spania şi să vină în ltalia, mutându-se din Valencia la 
Roma. 

Acea scrisoare îl smulse pe Roderico din culcuşul cald în 
care poate că ar fi trăit toată viaţa ca un om oarecare, dacă 
soarta n-ar fi venit să-l tragă de mânecă. Roderico era un bărbat 
fericit şi bogat, înclinările rele cu care se născuse îi fuseseră 
înăbuşite de viaţa plăcută pe care o ducea. La gândul că va 
trebui să schimbe acea viaţa liniştită cu una agitată şi plină de 
ambiţii, aproape că se sperie. 

În loc să-şi asculte unchiul, îşi tot amână plecarea, sperând 
că Papa Calixt va uita de el. Dar nu s-a întâmplat aşa. După 
două luni, un episcop sosi la Valencia aducându-i lui Roderico 
ordinul de numire într-un post înalt la Roma, plătit cu douăzeci 


de mii de ducați pe an, cu porunca expresă ca titularul să vina 
cât mai repede să-şi ia în stăpânire funcţia. 

Cum Roderico nu mai putea da înapoi, trebui să se supună 
poruncii. Dar cum nu voia să renunţe la fericirea de care se 
bucurase trăind opt ani alături de Roza Vanozza, se înţelese cu 
ea ca, de îndată ce el va porni spre Roma, ea să plece la Veneţia 
însoţită de doi dintre credincioşii săi servitori şi sub paza unui 
gentilom spaniol pe nune Munuel Melchiori. Soarta îşi ţinu, faţă 
de Roderico, făgăduielile. Papa îl primi ca pe un fiu şi-l făcu, 
rând pe rând, arhiepiscop de Valencia, cardinal-diacon şi 
vicecancelar. La toate aceste favoruri, Calixt adăugă un venit de 
patruzeci de mii de ducați pe an. 

Aşa că la vârsta de numai treizeci şi cinci de ani, Roderico 
era la fel de puternic şi de bogat ca şi un prinţ. Totuşi, el 
acceptase cu greu cardinalatul care-l lega de Roma. Ar fi 
preferat să fie general al Bisericii, slujbă care i-ar fi dat 
posibilitatea să-şi vadă mai des iubita şi copiii. Dar unchiul său 
Calixt îi spuse că într-o zi s-ar putea vedea urmându-i pe tronul 
pontifical, începând din acel moment, gândul de a deveni şeful 
suprem al Bisericii, al regilor şi al popoarelor puse în aşa măsură 
stăpânire pe el, încât nu mai văzu în faţa ochilor decât tiara şi 
scaunul pontifical. Din acea zi tânărul cardinal începu dea 
dovadă de ipocrizia care a făcut din el cea mai desăvârşită 
încarnare a diavolului care a existat vreodată pe pământ. De 
atunci Roderico n-a mai fost acelaşi om. Rostind tot timpul 
numai cuvinte de umilinţă şi de căinţă, cu fruntea plecată, ca şi 
cum ar fi purtat pe umeri povara păcatelor din trecut, 
dispreţuind bogăţiile pe care le adunase şi despre care spunea 
că nu erau ale sale, ci ale săracilor cărora trebuiau înapoiate, îşi 
petrecea viaţa mai mult prin biserici, mănăstiri şi spitale, 
căpătând până şi în ochii duşmanilor săi reputaţia unui Solomon 
în ceea ce priveşte înţelepciunea, a unui lov în ceea ce priveşte 
răbdarea şi a unui Moise în ceea ce priveşte predicarea 
cuvântului Domnului. 

Singura care ştia cam ce fel de cuvinte putea să predice 
preasmeritul cardinal era ibovnica sa, Roza Vanozza. 

Dar iată că după o domnie de trei ani, trei luni şi 
nouăsprezece zile, protectorul său muri, iar Roderico nu se mai 
putu susţine decât prin propriile sale merite. Cum după Calixt a 
urmat Pius al II-lea, în tot timpul domniei sale Roderico a stat 


departe de treburile bisericeşti, apărând abia în timpul domniei 
lui Sixt al VI-lea, care i-a dăruit abația din Subiaco şi l-a trimis ca 
legat al său la regii Aragonului şi Portugaliei. La înapoiere — 
care a avut loc sub pontificatul lui Inocenţiu al Vill-lea — 
Roderico s-a hotărât în sfârşit să-şi aducă familia la Roma. 

Ea a fost condusă de către don Melchiori, care din clipa 
aceea a trecut drept soţul Rozei, luându-şi şi numele de contele 
Ferdinand de Castilia. Cardinalul Roderico l-a primit pe contele 
spaniol ca pe un prieten şi un compatriot. Acesta, care conta să 
ducă o viaţă foarte retrasă, a închiriat o casă pe strada Della 
Lungera, aproape de biserica Regina-Coeli, pe malul Tibrului. 

în acea casă, după ce-şi petrecea ziua în rugăciuni şi opere 
de binefacere, seara cardinalul îşi scotea masca. Atunci se 
spune că se petreceau acolo lucrurile cele mai infame: se 
vorbea de incest între tată şi fiica sa Lucreția şi între cei doi fraţi 
şi sora lor. Pentru a face să înceteze acele zvonuri care 
începuseră a se cam răspândi, Roderico îl trimise pe fiul său 
Cezar să studieze la Pisa şi o mărită pe Lucreția eu un tânăr 
gentilom din Aragon, aşa că în casă nu mai rămase decât Roza 
şi cei doi fii ai ei. (Despre cel de-al cincilea fiu nu s-a mai ştiut 
niciodată nimic.) 

Aceasta era situaţia când a murit Inocenţiu al VIll-lea şi a 
fost ales Papă Roderico Borgia. 

Am văzut în ce fel s-a făcut numirea. Cinci dintre cardinalii 
care n-au participat la acea simonie — cardinalii din Neapole, 
Sienna, Portugalia, Santa Maria in Porticu şi Saint-Pierre din 
Liens — au protestat în gura mare împotriva acelei alegeri, pe 
care au socotit-o o adevărată târguiala. Din păcate, Roderico — 
indiferent prin ce mijloace — întrunise majoritatea, devenind cel 
de-al două sute şaisprezecelea urmaş al Sfântului Petru. 

Deşi îşi atinsese scopul, Alexandru al VI-lea n-a cutezat să- 
şi arunce chiar de la început masca pe care o purta de atâta 
vreme. Totuşi, aflând despre numirea sa, nu şi-a putut ascunde 
bucuria. Şi-a ridicat mâinile spre cer şi a rostit, cu un accent de 
ambiţie satisfăcută, următoarele: 

— Cum, sunt Papă? Sunt vicarul lui Crist? Sunt cheia de 
boltă a lumii creştine? 

— Da, sfinte părinte! i-a răspuns cardinalul Ascanio Sforza, 
cel care-i vânduse lui Roderico voturile de care dispunea în 
conclav pe patru măgari încărcaţi cu argint. Şi nădăjduim ca 


alegerea domniei voastre să aducă glorie şi tihnă Bisericii, 
având în vedere că aţi fost ales de însuşi bunul Dumnezeu ca 
fiind cel mai demn dintre noi. 

Dar oricât de scurt ar fi fost acest răspuns, noul Papă şi-a 
venit imediat în fire şi, cu mâinile încrucişate pe piept, a rostit 
cu o voce umilă: 

— Să sperăm că Dumnezeu ne va acorda ajutorul său în 
ciuda slăbiciunii noastre şi că va face şi pentru noi ceea cea 
făcut pentru apostolul său Petru când i-a încredinţat odinioară 
cheile cerului şi cârmuirea Bisericii, cârmuire care, fără ajutorul 
divin, ar fi fost o sarcină mult prea grea pentru un muritor. Dar 
Cel-de-Sus i-a făgăduit că-l va călăuzi. În ce ne priveşte, nu ne 
îndoim că veţi da cu toţii dovadă de supunerea datorată şefului 
Bisericii, imitând-o pe cea pe care turma lui Cristos era obligată 
s-o aibă faţă de regele apostolilor. 

Odată isprăvit acest discurs, Alexandru s-a îmbrăcat în 
veşmintele pontificale, poruncind să fie aruncate pe ferestrele 
Vaticanului bucăţile de hârtie pe care numele său fusese scris în 
limba latină şi care, luate de vânt, aveau să poarte departe 
vestea acelui eveniment ce avea să schimbe cu desăvârşire faţa 
Italiei. În aceeaşi zi, au fost expediaţi în toată lumea o mulţime 
de curieri. 

Cezar Borgia află vestea alegerii tatălui său la Universitatea 
din Pisa unde fusese trimis la studii. Cum era un mare ambițios, 
visase adesea la o asemenea alegere şi totuşi bucuria lui 
aproape că a avut accese de sminteală. Era pe atunci un tânăr 
de aproape douăzeci şi doi de ani, foarte priceput la exerciţiile 
fizice, dar mai ales în mânuirea armelor. Călărind fără şa pe caii 
cei mai năbădăioşi şi retezând capul unul taur dintr-o singură 
lovitură, Cezar era arogant, gelos, ascuns şi cumplit de 
nelegiuit, cel mai rău dintre cei răi, după cum fratele său, 
Francesco, era poate cel mai bun dintre cei buni. 

Cât despre chip, contemporanii săi ne-au lăsat o descriere 
foarte controversată. Căci unii l-au zugrăvit ca pe un monstru de 
urâţenie, în vreme ce alţii, dimpotrivă, i-au lăudat frumuseţea. 
Această contradicţie se datorează faptului că în anumite 
perioade ale anului, şi 
mai ales primăvara, faţa i se acoperea de bube care, atâta 
vreme cât durau, te făceau să simţi, văzându-l, doar silă şi 
groază. În restul anului, Cezar devenea cavalerul sobru, cu păr 


negru, cu ten palid şi cu barbă neagră, aşa cum ni-l înfăţişează 
Rafael în frumosul portret pe care i l-a făcut. Istoricii, cronicarii 
şi pictorii sunt însă toţi de acord că tânărul avea o privire 
deosebit de pătrunzătoare în care strălucea tot timpul un fel de 
flacără, fapt ce-i dădea un aer diabolic, ieşit cu totul din comun. 

Acesta era deci tânărul căruia soarta îi îndeplinise cea mai 
arzătoare dorinţă a sa, tânărul care-şi luase ca deviză cuvintele: 
"Aut Caesar, aut nihil", adică "Sau Cezar, sau nimic". 

Aşa că Cezar se urcă în diligentă şi, ajuns la porţile Romei, 
respectul arătat de toată lumea îi dovedi că într-adevăr soarta 
sa se schimbase. In Vatican acest respect spori, cei mari 
înclinându-se în faţa lui ca în faţa unui senior mult mai puternic 
decât ei. Nerăbdător, nu mai trecu pe acasă să-şi vadă mai întâi 
mama sau vreo altă persoană din familie, ci urcă direct la tatăl 
său, dornic să-l revadă şi să-i sărute mâinile. 

Cum Papa fusese prevenit de sosirea sa, îl aştepta 
înconjurat de un mare număr de cardinali şi avându-i pe cei trei 
fraţi ai lui, în picioare, în spatele tronului papal. Sanctitatea-sa îl 
primi cu un chip surâzător, însă fără a se lăsa pradă efuziunilor 
paterne. Se aplecă doar spre el şi, sărutându-l pe frunte, îl 
întrebă cum mergea cu şcoala şi cum călătorise. Apoi îi ţinu un 
discurs plin de falsă umilinţă, o capodoperă de făţărnicie, 
destinat mai mult urechilor celor de faţă şi nu fiului său. 
Făgăduindu-i că va face pentru el tot ce va putea, îl binecuvânta 
şi-i dădu de înţeles că audiența se isprăvise. 

Derutat şi stupefiat de acel mic discurs care-i năruia toate 
speranţele, Cezar se retrase neînţelegând încă ipocrizia tatălui 
său. Impleticindu-se ca un om beat, ieşi din Vatican şi dădu fuga 
la maică-sa; Roza Vanozza era pe atunci femeia care poseda 
toate viciile, dar şi toate virtuțile unei curtezane spaniole: era 
devotată Madonei până la superstiție, tandră cu copiii săi până 
la slăbiciune, îngăduitoare cu Roderico până la a-i tolera 
dezmăţul, încrezătoare în puterea pe care o exercita de aproape 
treizeci de ani asupra lui şi perfidă ca un şarpe care se repliază 
când nu-şi mai poate fascina victima cu privirea. Vanozza 
cunoştea profunda ipocrizie a bătrânului ei amant, aşa că nu-i fu 
greu să-şi liniştească fiul. 

Când sosise Cezar, Lucreția stătea alături de mama ei. 
Acest lucru nu-i împiedică însă pe cei doi tineri să schimbe un 
sărut  incestuos chiar sub ochii  îngăduitori ai mamei. 


Retrăgându-se, Cezar îşi dădu întâlnire chiar în aceeaşi seară cu 
Lucreția, despărțită de soţul ei, căruia Roderico îi plătea o 
pensie substanţială. Fata trăia acum în cea mai deplină libertate 
în palatul tatălui ei de pe Via del Pellegrino, situat în faţa 
Câmpului Florilor. 

Seara, la ora cuvenită, Cezar se duse la Lucreția, dar acolo 
dădu peste fratele său Francesco. Cei doi băieţi nu se suferiseră 
niciodată. Totuşi, cum aveau firi deosebite, ura lui Francesco se 
asemăna mai mult cu teama pe care cerbul o simte în faţa 
vânătorului. Ura lui Cezar consta dintr-o nevoie acerbă de 
răzbunare, din dorinţa crudă a tigrului de a vărsa mereu sânge. 

Cei doi fraţi nu se îmbrăţişară, dar, zărindu-se, sentimentul 
rivalităţii lor pe de o parte la bunăvoința tatălui, pe de alta la 
favorurile surorii lor îl făcu pe Francesco să roşească, iar pe 
Cezar să pălească. Statură deci ţintuiţi locului, fiecare hotărât să 
rămână, când iată că se auzi un ciocănit în uşă şi un servitor 
anunţă sosirea unui rival din faţa căruia amândoi trebuiră să se 
retragă: rivalul era tatăl lor. 

Vanozza avusese dreptate să-şi liniştească fiul. Într-adevăr, 
Alexandru al Vi-lea, dezlănţuit în discursul său împotriva 
abuzurilor familiei, îşi dăduse seama de avantajele politice pe 
care le putea avea de pe urma fiilor şi a fiicei sale. Ştia că putea 
conta, dacă nu chiar atât de mult pe Francesco şi pe Guiffry, în 
schimb putea fi pe deplin sigur de Cezar şi de Lucreția. Într- 
adevăr, se pare că fata era demnă de fratele ei. Libertină prin 
imaginaţie, lipsită de evlavie prin temperament, ambițioasă din 
calcul, Lucreția simţea o continuă nevoie de plăceri, de laude, 
de onoruri, de aur, de pietre scumpe şi de palate magnifice. 
Spaniolă, deşi avea nişte minunate plete de un blond-roşcat, 
curtezană de clasă cu tot aerul ei candid, Lucreția avea chipul 
unei Madone de Rafael şi inima unei Messaline. Roderico o iubea 
aşadar atât ca amantă, cât şi ca fiică, fiindcă vedea reflectându- 
se în ea, ca într-o oglindă, toate viciile şi toate pasiunile sale. 
Lucreția şi Cezar erau deci cei mai dragi inimii sale, împreună 
alcătuind acea treime diabolică ce rămase unsprezece ani pe 
tronul pontifical, parodie nelegiuită a Sfintei Treimi. 

Totuşi, în primul an al pontificatului său, Roderico nu i-a 
dezamăgit pe cei care-l aleseseră Papă. În acel prim an s-a 
preocupat de umplerea hambarelor publice cu o atât de mare 
dărnicie, încât oamenii nu-şi aminteau să se mai fi bucurat 


vreodată de un asemenea belşug, urmărind ca acest belşug să 
ajungă până la cei mai săraci locuitori pe care-i copleşi de 
asemenea şi cu numeroase pomeni. Averea uriaşă pe care o 
avea îngădui deci şi celor sărmani să ia parte la banchetul public 
de la care fuseseră atâta vreme înlăturați. Cât despre siguranţa 
oraşului, ea fusese restabilită încă din primele zile ale urcării 
sale pe tronul urmaşilor Sfântului Petru, datorită unei poliţii 
ferme şi vigilente şi unui tribunal alcătuit din patru doctori cu o 
reputaţie ireproşabilă ce trebuiau să urmărească toate crimele 
săvârşite mai ales noaptea, atât de numeroase sub precedentul 
pontificat. Pedepsindu-i cumplit de aspru pe cei vinovaţi, fără să 
ţină seama nici de rangul, nici de averea lor, pedepsind, de 
asemenea fără nici o milă, corupţia şi furturile care în timpul 
domniei precedente luaseră o amploare nemaiîntâlnită, Roma se 
socotea un oraş binecuvântat că avea un astfel de Papă. Aşa că, 
după un an de domnie, Roderico se bucură de încrederea 
deplină a tuturor supuşilor, încredere de mult pierdută de toţi 
predecesorii săi. 

Mai rămânea — pentru a îndeplini prima parte a uriaşului 
său plan — să restabilească şi creditul politic al Sfântului Scaun. 
Pentru a-şi atinge acest scop, trebuia să folosească două 
mijloace: alianțele sau cuceririle. A început cu alianțele. 
Gentilomul aragonez cu care se măritase Lucreția când nu era 
decât fata cardinalului Roderico Borgia nu era un om puternic 
nici prin familia din care se trăgea, nici prin avere, nici prin 
inteligenţă, pentru a se bucura de vreo influenţă în combinaţiile 
la care visa Papa Alexandru al VI-lea. Despărțirea dintre cei doi 
soţi fu urmată de un divorţ şi Lucreția fu liberă să se mărite din 
nou. 

Alexandru al VI-lea începu deci două negocieri deodată. 
Avea nevoie de un aliat care să poată supraveghea politica 
Statelor din jur. Giani Sforza, nepotul lui Alexandru Sforza, 
fratele marelui Francisc l, duce al Milanului, era senior de 
Pesaro. Situaţia topografică a acelui loc situat pe malul mării, 
între Florenţa şi Veneţia, îi convenea de minune. Aşa că îşi 
aruncă mai întâi ochii asupra lui şi, cum interesele erau aceleaşi 
de ambele părţi, Giani Sforza deveni în curând cel de-al doilea 
soţ al Lucreţiei. 

În acelaşi timp începu tratativele şi cu Alfons de Aragon, 
moştenitorul prezumtiv al coroanei Neapolelui, pentru căsătoria 


donnei Sancia, fiica naturală a acestuia, cu Guliffry, cel de-al 
treilea fiu al Papei. Dar cum bătrânul Ferdinand, tatăl lui Alfons, 
voia să tragă cele mai mari foloase cu putinţă din această 
alianţă, tergiversa lucrurile, pretextând că cei doi copii nu erau 
încă nubili şi că, prin urmare, oricâtă onoare i-ar fi făcut o 
asemenea alianţă, nimic nu-i grăbea să se căsătorească. 
Lucrurile se opriră aici, spre marea nemulţumire a lui Alexandru 
al Vl-lea, care nu se înşelă în privinţa amânării căsătoriei şi 
socoti acea amânare drept ceea ce era în realitate, adică un 
refuz. Alexandru şi Ferdinand rămaseră deci în aceeaşi situaţie 
ca mai înainte, adică doi jucători politici de forţe egale, 
aşteptând ca evenimentele să fie favorabile unuia sau altuia. 
Soarta ţinu cu Alexandru. 

Italia, deşi liniştită, simţi instinctiv că acel calm nu era 
altceva decât torpoarea care precede furtuna. Era prea bogată 
şi prea fericită ca să nu fie invidiată de celelalte ţări. Intr-adevăr, 
neglijenţa şi gelozia republicii florentine nu făcuseră încă o 
mlaştină din câmpiile Pisei, războaiele purtate de familiile 
Colonna şi Orsini nu transformaseră încă roditoarele ogoare din 
jurul Romei într-un pustiu necultivat, marchizul de Marghinan 
încă nu răsese de pe faţa pământului, numai în republica 
Sienna, o sută douăzeci de sate. In sfârşit, terenul mlăştinos 
aflat de-a lungul țărmului mării devenise insalubru, dar încă nu 
aducător de moarte. Flavio Blondo descriind, în 1450, Ostia, 
care număra pe vremea lui Alexandru treizeci de mii de 
locuitori, se mulţumeşte să spună că era mai puţin înfloritoare 
decât pe vremea romanilor, epocă în care avea peste cincizeci 
de mii de locuitori. 

Cât priveşte pe ţăranii italieni, aceştia erau poate cei mai 
fericiţi de pe pământ: în loc să trăiască risipiţi şi izolaţi unii de 
alţii, locuiau în târguri înconjurate de ziduri ce le protejau 
recoltele, vitele şi uneltele de muncă. Locuinţele, cel puţin cele 
care mai rămăseseră în acea epocă, se dovedeau a fi 
îndestulate, posedând chiar obiecte de artă pline de bun-gust, 
cum nu au astăzi nici burghezii din oraşele noastre. In sfârşit, 
acea reuniune de interese comune, acea aglomerare de oameni 
în satele fortificate le îngăduiseră acestora să capete, cu timpul, 
o importanţă cum nu aveau nici ţăranii din Franţa, nici iobagii 
din Germania. Ţăranii italieni aveau arme de luptă, un buget 


comun, magistrați aleşi şi când luptau nu se băteau între ei, ci 
luptau ca să-şi apere patria. 

La rândul lui, comerţul nu era mai puţin înfloritor decât 
agricultura. Italia, în acea epocă, avea manufacturi unde se 
prelucrau mătasea, lâna, cânepa, blănurile, alaunul, sulful şi 
bitumul. Produsele care nu existau în ţară erau aduse din Egipt, 
Spania şi Franţa şi plecau îndărăt, în locurile de unde veniseră, 
după ce erau prelucrate şi-şi dublaseră valoarea. Bogatul punea 
mărfurile, săracul mâna de lucru. 

Arta, la rândul ei, nu rămăsese nici ea mai prejos. Dante, 
Giotto, Brunelleschi, Donatello muriseră, dar se născuseră 
Ariosto, Rafael, Bramante şi Michelangello. Roma, Florenţa şi 
Neapole moşteniseră nişte capodopere din Antichitate şi 
manuscrisele lui Eschyl, Sofocle şi Euripide se alăturaseră — 
datorită cuceririlor lui Mahomed al Il-lea — statuilor lui Xantip, 
Fidias şi Praxitele. 

Aruncându-şi ochii asupra câmpiilor fertile, a satelor 
bogate, asupra  înfloritoarelor manufacturi şi a bisericilor 
impunătoare, principalii suverani ai Italiei şi-au dat seama că 
într-o bună zi ei vor deveni pentru Roma ceea ce devenise 
America pentru Spania, adică o sursă inepuizabilă de venituri. 
Aşa că încă din 1480, Neapole, Milano, Florenţa şi Ferrara au 
alcătuit o ligă ofensivă şi defensivă, gata să facă faţă atât 
duşmanilor dinăuntru, cât şi celor din afară. Ludovic Sforza, care 
era cel mai interesat în menţinerea acestei ligi, pentru că era cel 
mai aproape de hotarele Franţei, de unde se putea ivi oricând 
furtuna, văzu în alegerea noului Papă un nou motiv nu numai de 
a cimenta şi mai bine această ligă, ci de a o face să apară, în 
ochii Europei, în toată puterea şi unitatea sa. 

La alegerea unui nou Papă era obiceiul ca popoarele 
creştine să trimită la Roma câte o ambasadă solemnă pentru a 
reînnoi jurământul de supunere în faţa Sfântului Părinte. Sforza 
avu ideea ca reprezentanţii celor patru puteri să intre în aceeaşi 
zi în Roma, alegând pe unul dintre ei să ia cuvântul în numele 
tuturor. 

Din nefericire, acel plan nu se potrivi câtuşi de puţin cu 
proiectele măreţe ale lui Pietro de Medici. Orgoliosul tânăr, care 
fusese numit ambasador al Florenței, văzuse în misiunea pe 
care i-o încredinţaseră compatrioţii săi un mijloc de a face să-i 
strălucească fastul şi de a-şi etala bogăţiile. 


Din clipa în care a fost numit, palatul s-a umplut de croitori, 
bijutieri şi negustori de stofe, care i-au făcut nişte veşminte de o 
rară bogăţie, brodate cu pietre preţioase scoase din tezaurul 
familiei. Toate acele bijuterii, poate cele mai frumoase din Italia, 
au fost cusute şi pe hainele pajilor săi. Mai ales unul dintre ei, 
favoritul său, urma să poarte un colier de perle evaluat el singur 
la o sută de mii de ducați, adică la aproape un milion în moneda 
de acum. La rândul lui, Gentille, episcop din Arezzo, care fusese 
profesorul lui Lorenzo de Medici, era cel de-al doilea deputat 
care voia să ia neapărat cuvântul şi să-l încânte pe Papă şi pe 
toţi cei de faţă cu elocinţa lui, aşa cum voia să-i încânte Pietro 
pe toţi cu bogăţia lui. Or, elocinţa lui a fost cu mult întrecută de 
trimisul regelui din Neapole, după cum bogăţia lui Pietro a trecut 
neobservată când a intrat în Roma împreună cu toţi ceilalţi 
ambasadori. Aceste două grave interese lezate au schimbat 
toată faţa Italiei. 

Ferdinand îi şi făgăduise lui Ludovic Sforza că va adera la 
planul său, când iată că bătrânul rege, solicitat de Medici, îşi 
retrase brusc cuvântul. Informându-se ce anume se întâmplase, 
Sforza află că influenţa lui Pietro Medici fusese mai puternică 
decât a sa. Neputând să-şi dea seama de motivele reale care-i 
dictaseră lui Ferdinand această schimbare de atitudine, crezu că 
se constituise o ligă secretă împotriva lui. Dar, indiferent care ar 
fi fost cauza, atitudinea lui Ferdinand îi era vădit prejudiciabilă: 
Florenţa, vechea aliată a Milanului, îl părăsise pentru Neapole. 
Atunci se hotărî să arunce în balanţă o contragreutate: 
dezvăluindu-i Papei Alexandru politica lui Ferdinand şi Pietro, îi 
propuse o alianţă ofensivă şi defensivă la care aderă şi republica 
Veneţiei. Ducele Hercule al Ill-lea de Ferrara a fost somat să se 
pronunţe fie pentru una, fie pentru cealaltă din cele două 
alianţe. jignit de purtarea lui Ferdinand, Papa a acceptat 
propunerea lui Sforza şi noii aliaţi s-au angajat să ridice o oaste 
de douăzeci de mii de călăreţi şi de zece mii de pedestraşi. Actul 
a fost semnat în 22 aprilie 1493. 

Ferdinand văzu deci, cu multă teamă, luând naştere acea 
ligă. Dar crezu că are posibilitatea de a-l deposeda pe Sforza de 
puterea sa, care se prelungise mult peste termenul convenit, 
pentru că, nepotul său, tânărul Galeas, împlinind vârsta de 
douăzeci şi doi de ani, unchiul său, Sforza, continua să fie 
regent. Drept urmare, Ferdinand îl invită pe ducele Milanului să 


încredinţeze regatul nepotului său, dacă nu voia să fie declarat 
uzurpator. Lovitura a fost cumplită. Dar revenindu-şi, Sforza — 
tulburat în drepturile de posesiune ale ducatului său — a hotărât 
să-l tulbure şi el pe Ferdinand, cu atât mai mult cu cât acest 
lucru era lesne de înfăptuit. 

Cunoscând înclinările războinice ale lui Carol al VIII-lea, ştia 
că acesta avea pretenţii asupra Neapolelui. Trimise deci imediat 
doi ambasadori în Franţa, ca să-l invite pe tânărul rege Carol al 
VIII-lea să ceară drepturile cuvenite casei de Anjou, uzurpate de 
casa de Aragon. Şi pentru a-l angaja cât mai mult pe tânărul 
rege în această întreprindere hazardată şi îndepărtată, se oferi 
să-l lase să treacă prin propriile sale State. Cunoscându-i bine 
firea, o astfel de propunere nu se putea să nu fie acceptată de 
Carol al VIll-lea. Intr-adevăr, prin oferta făcută de Ludovic 
Sforza, Carol văzu deschizându-se în faţa sa un orizont măreț şi 
anume dominarea Mediteranei, care însemna de fapt un 
protectorat asupra întregii Italii. Apoi, trecând prin Neapole şi 
Veneţia, se putea duce nestingherit să cucerească Turcia sau 
Ţara Sfântă, răzbunându-se fie pentru dezastrele de la Nicopole, 
fie pentru cele de la Mansurah. Propunerea a fost deci acceptată 
şi între Carol şi Sforza s-a încheiat imediat o alianţă secretă prin 
care s-au stabilit următoarele: 

1. Regele Franţei să încerce să cucerească regatul Neapole. 

2. Ducele Milanului va înlesni regelui Franţei trecerea prin 
Statele sale şi-l va însoţi împreună cu cinci sute de lancieri. 

3. Ducele Milanului va îngădui regelui Franţei să-şi 
înarmeze, în portul Genova, oricâte vase va dori. 

4. Ducele Milanului va pune la dispoziţia regelui Franţei 
două sute de mii de ducati, plătibili în momentul plecării sale. 

La rândul său, Carol al VIll-lea se angaja ca: 

1. Să apere autoritatea lui Ludovic Sforza asupra ducatului 
Milano împotriva oricui va încerca să-l deposedeze de el. 

2. Să lase în Asti — oraş aparţinând ducelui de Orleans prin 
bunica sa, Valentina Visconti, care i-l lăsase moştenire — două 
sute de lăncieri francezi, gata oricând să ajute familia Sforza. 

3. Să dea aliatului său principatul Tarent de îndată ce va 
cuceri regatul Neapole. 

Odată încheiat acest tratat, Carol al Vill-lea se gândi să 
scape de toţi duşmanii care-l hărţuiau ca să se poată ocupa 
numai de Neapole. Precauţie necesară, pentru că relaţiile sale 


cu marile puteri erau departe de a fi aşa cum şi le-ar fi dorit. 
Într-adevăr, Henric al VII-lea al Angliei debarcase la Calais cu o 
armată formidabilă şi ameninţa Franţa cu o nouă invazie. 
Ferdinand şi Isabela, regii Spaniei, chiar dacă nu contribuiseră la 
căderea casei de Anjou, susţinuseră cu bani şi cu soldaţi casa de 
Aragon. Prin tratatul din 3 noiembrie 1492, Henric al VIl-lea se 
angaja — contra sumei de şapte sute patruzeci şi cinci de mii de 
scuzi de aur — să renunţe la invadarea Franţei. Prin tratatul 
încheiat la Barcelona, în ziua de 19 ianuarie 1493, Ferdinand 
Catolicul şi regina Isabela se angajară să nu mai dea ajutor 
vărului lor, Ferdinand al Neapolelui şi să nu încurce în nici un fel 
planurile Franţei privitoare la Italia. Asta l-a costat pe Carol al 
VIII-lea comitatul de Roussillon, oraşul Perpignan şi Cerdogne, 
pe care Jean de Aragon îl dăduse drept gaj lui Ludovic al XI-lea 
pentru suma de trei sute de mii de ducați şi pe care acesta n-a 
vrut să i-l mai dea înapoi după ce el i-a restituit banii. In sfârşit, 
prin tratatul de la Senlis, din 23 mai 1493, Maximilian de 
Bourgogne, fostul său socru — pe a cărui fată, Margareta, fosta 
sa soţie, o repudiase —, a binevoit să ierte afrontul, în schimbul 
comitatelor de Bourgogne şi de Charolais şi a senioriei din 
Noyers pe care le primise ca zestre de la Margareta, plus 
oraşele Aire, Hesdin şi Bethune. 

În schimbul acestor sacrificii, tânărul rege a făcut pace cu 
toţi vecinii săi şi şi-a putut vedea liniştit de treabă, ocupându-se 
de planul propus de Ludovic Sforza. 

Plasat chiar în centrul acestui mare cutremur ale cărui 
prime zguduiri Italia încă nu le simţise, Papa Alexandru al VI-lea, 
profitând de preocuparea celor din jur, îl numi cardinal pe Giani 
Borgia, nepotul său care, sub precedentul pontificat, fusese 
numit arhiepiscop de Montreal şi guvernator al Romei. Acea 
numire, acceptată fără murmur, l-a determinat pe Papă să-i dea 
şi fiului său, Cezar Borgia, arhiepiscopia din Valencia, beneficiu 
de care el însuşi se bucurase înainte de a ajunge pe tronul 
papal. Numai că aici dificultatea veni chiar din partea celui care 
primise darul. Clocotitorului tânăr, având instinctele şi viciile 
unui adevărat căpitan de condotieri, îi era greu să-şi impună 
virtuțile unui om al bisericii. Dar cum aflase chiar din gura 
tatălui său că înaltele demnități laice erau rezervate lui 
Francesco, fratele său mai mare, se decise să accepte totuşi 


ceea ce i se dăduse, de teamă că nu va obţine altceva, însă ura 
sa împotriva lui Francesco spori. 

Şi iată că tocmai când se aştepta mai puţin, Papa îl văzu 
venind la sentimente mai bune pe bătrânul rege Ferdinand al 
Neapolelui. Papa era un politician mult prea abil pentru a-l primi 
pe Ferdinand înainte de a cunoaşte motivele revenirii sale. 
Aflând ce anume se ţesea la Curtea Franţei, îşi explică totul. 
Numai că acum venise momentul să-şi impună el condiţiile. Aşa 
că-i ceru regelui s-o mărite de îndată pe Sancia, fiica naturală a 
lui Alfons, cu Guiffry, fiul său. Totodată, ceru ca fata să-i aducă 
drept zestre soţului ei principatul Squillace şi comitatul Cariaţi, 
zece mii de ducați rentă şi funcţia de protonotar, una dintre cele 
şapte mari slujbe ale coroanei, independentă de autoritatea 
regală. Mai ceru apoi pentru fiul său cel mare, Francesco, pe 
care Ferdinand Catolicul îl numise duce de Gandia, principatul 
Tricarico, comitatele Charamonte, Lauria şi Carin6la împreună 
cu douăsprezece mii de ducați rentă. Mai ceru pentru Virginio 
Orsini, ambasadorul său la Curtea din Neapole, funcţia de 
conetabil, a treia dintre cele mai mari slujbe ale coroanei. Dori 
apoi ca Giulio de la Rovere, unul dintre cei cinci cardinali care 
protestaseră împotriva alegerii sale ca Papă, să fie alungat din 
oraşul Ostia, unde se fortificase, iar oraşul să-i fie dat lui. 

Toate cererile lui Alexandru au fost îndeplinite întocmai. 
Papa nu s-a angajat decât la un singur lucru: să nu retragă casei 
de Aragon învestitura asupra regatului Neapole, care-i fusese 
acordată de predecesorii săi. 

După cum se vede, la nici un an de la urcarea pe tronul 
pontifical, Papa Alexandru al VI-lea mersese cu paşi mari spre 
extinderea puterii sale temporale. E adevărat că el personal nu 
poseda vaste teritorii italiene. Dar prin măritişul fiicei sale, 
Lucreția, cu seniorul de Pesaro, putea întinde o mână până la 
Veneţia, iar prin căsătoria fiului său, Guiffry, cu dona Sancia şi 
prin concesiunile făcute, putea întinde cealaltă mână până în 
Calabria. 

Acel tratat — atât de avantajos pentru el — odată semnat, 
cum Cezar se plânse că fusese uitat de tatăl său în ceea ce 
priveşte favorurile paterne, Papa îl numi cardinal de Santa- 
Maria-Novella. Cum însă nu se mai văzuse până atunci ca un 
bastard să fie îmbrăcat în purpura cardinalescă, Papa găsi patru 
martori falşi, care declarară că Cezar era fiul contelui Ferdinand 


de Castilia. După cum se vede, don Manuel Melchiori a jucat şi 
rolul de tată cu tot atâta seriozitate cum îl jucase şi pe cel de soţ 
al frumoasei Roza Vanozza. 

Între timp, Carol al VIll-lea trimisese în toate Statele italiene 
o ambasadă alcătuită din Perron de Baschi, Briconnet, d'Aubigny 
şi preşedintele parlamentului din Provence. Acea ambasadă 
avea misiunea de a cere prinților italieni să-l ajute pentru ca 
familia de Anjou să-şi recapete drepturile asupra coroanei 
Neapolelui. 

Rezultatul acestei ambasade n-a fost cel scontat: prinții nu 
i-au făgăduit nici un ajutor lui Carol al VIll-lea, aşa încât acesta a 
fost nevoit să conteze doar pe ajutorul lui Ludovic Sforza, aliatul 
său. 

Între timp, iată că bătrânul rege al Neapolelui muri. 
Întorcându-se de la vânătoare, răcise şi-n câteva zile boala îl 
dăduse gata. În 25 ianuarie 1494, a fost înmormântat cu mare 
pompă, după o domnie de treizeci şi şase de ani — el având 
şaptezeci —, lăsându-l în loc pe fiul său, Alfons. Noul rege era 
obişnuit cu războiul. Se mai luptase, cu succes, cu florentinii, cu 
venețienii şi-i izgonise pe turci din Otrante. În plus, era socotit 
tot atât de abil ca şi tatăl său în politica atât de întortocheată a 
Curţilor Italiene din acea vreme. Aşa că, de îndată ce se văzu pe 
tron, Alfons îl trimise la Baiazid pe unul dintre miniştrii săi de 
încredere — Camillo Pandone — să-i spună acestuia că expediţia 
în Italia a lui Carol al VIll-lea nu era decât un pretext de a se 
apropia de Turcia, că, odată aflat la marea Adriatică, regelui 
Franţei nu-i trebuia decât o zi, cel mult două, ca să ajungă în 
Macedonia, de unde apoi, pe uscat, se putea îndrepta spre 
Constantinopole. Îi ceru deci lui Baiazid — pentru susţinerea 
intereselor comune — şase mii de călăreţi şi tot atâţia 
pedestraşi pe care se angaja să-i plătească atât timp cât vor 
rămâne în Italia. Până ce avea să vină răspunsul lui Baiazid, care 
putea să întârzie mai multe luni, Alfons propuse o discuţie între 
Papă, Pietro de Medici şi el. Întâlnirea a fost fixată la Vicovaro, 
aproape de Tivoli. În urma acestei conferinţe, Papa a scăpat, în 
23 aprilie, de unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi: 
cardinalul Giulio de la Rovere. Nemaiputând să ţină piept oştilor 
lui Alfons, acesta s-a urcat pe puntea unei brigantine şi a trecut 
în Savona. 


In vremea asta, Carol al VIll-lea, aflat la Lyon, încă se mai 
gândea pe care drum s-o apuce pentru a ajunge mai repede în 
Italia. În afară de Ludovic Sforza, regele nu se mai bucura de 
simpatia nimănui, aşa încât îşi spuse că în asemenea condiţii va 
avea de luptat nu numai cu Neapole, ci cu întreaga Italie. 
Cheltuise pentru pregătirile de război aproape toţi banii pe care- 
i avea. Doamna de Beaujeu şi ducele de Bourbon înjurau în gura 
mare acea expediţie. Încurcat, regele nu mai ştia ce să facă: să 
plece, să mai aştepte, să renunţe? Când iată că Giulio de la 
Rovere, alungat din Neapole, sosi la Lyon şi se înfăţişă regelui. 
Încurajându-l să persevereze, făcând apel mai ales la orgoliul 
său, arătându-i că, dacă dădea îndărăt, onoarea sa avea să fie 
terfelită în ochii întregii lumi. Cardinalul îl determină pe Carol să 
se îndrepte spre Neapole. Fără să mai şovăie nici o secundă, 
regele porunci vărului său, ducele de Orleans — viitorul rege 
Ludovic al XIl-lea — să ia comanda flotei franceze şi să se 
îndrepte cu ea spre Genova. Trimise apoi un curier baronului de 
Tricastel, poruncindu-i să conducă la Asti două mii de infanterişti 
elveţieni pe care-i recrutase din cantoane. Pe urmă, plecă el 
însuşi la Vienne (în Dauphine) în ziua de 2 august 1494, străbătu 
Alpii, cobori în Piemont şi Montferrat, două state guvernate în 
acel moment de două regente care aveau în grijă una un rege 
de şase ani, cealaltă unul de opt ani. Amândouă regentele îl 
întâmpinară pe Carol, una la Torino, cealaltă la Cazai, 
înconjurate de o Curte strălucitoare şi numeroasă, amândouă 
împodobite din belşug cu giuvaeruri de aur şi pietre scumpe. 


Carol al Vill-lea — care ştia că, în ciuda acestor 
demonstraţii amicale, amândouă încheiaseră un tratat cu 
duşmanul său, Alfons al Neapolelui — le trată pe amândouă cu 


cea mai mare curtoazie şi, cum ele susțineau sus şi tare că-i 
purtau o neţărmurită prietenie, le rugă să i-o dovedească şi 
anume să-i dea lui aurul şi diamantele cu care erau împodobite. 
Cele două regente, neavând încotro, se supuseră acestei 
invitaţii, care de fapt echivala cu o poruncă. Regele le dădu o 
chitanţă în regulă şi puse bijuteriile amanet pentru douăzeci şi 
patru de mii de ducați. Apoi, luând banii, porni la drum 
îndreptându-se spre Asti, unde veniră să i se alăture Ludovic 
Sforza şi socrul său, Hercule d'Este, duce de Ferrara. Cei doi 
aduceau nu numai trupele şi banii promişi, ci şi o Curte alcătuită 
din cele mai frumoase femei din Italia. 


Imediat începură balurile, serbările şi turnirele, cu o 
măreție cum nu se mai văzuse până atunci în Italia. Dar totul s-a 
întrerupt brusc, fiindcă regele a căzut la pat. Era prima 
manifestare, în Italia, a acelei boli adusă de Cristofor Columb din 
Lumea Nouă pe care italienii o numiră "boala franţuzească", iar 
francezii, "boala italienească". Ceea ce se ştie sigur e că o parte 
din echipajul lui Cristofor Columb, care era din Genova şi din 
împrejurimi, adusese din America acea ciudată şi crudă răsplată 
pentru minele de aur pe care le devalizase. Boala, dovedindu-se 
a nu mai fi chiar atât de gravă cum s-a crezut la început, după 
câteva săptămâni Carol se îndreptă spre Pavia, unde-l găsi pe 
tânărul duce Galeas pe patul de moarte. Regele Franţei era văr 
primar cu el, amândoi fiind fii a două surori din casa de Savoia. 
Carol al VIll-lea nu putea deci să nu-şi vadă vărul; aşa că se 
duse să-i facă o vizită la castelul unde locuia mai curând ca 
prizonier decât ca senior. Îl găsi culcat în pat, palid şi extenuat 
— unii ziceau că din cauza dezmăţurilor, alţii că din cauza unei 
otrăvi lente, dar mortale. Oricât ar fi dorit tânărul să i se plângă, 
n-a cutezat totuşi să scoată o vorbă, pentru că Ludovic Sforza 
nu l-a scăpat o clipă din ochi. 

A treia zi Carol, însoţit de Sforza, se îndreptă spre Florenţa. 
Dar, cum ajunse la Parma, află că tânărul Galeas murise. 
Ludovic Sforza se scuză imediat faţă de Carol, spunându-i că 
trebuie să se întoarcă imediat la Milano unde avea de rezolvat 
lucruri importante, care nu sufereau amânare. Intr-adevăr, 
Sforza era grăbit să se ducă să pună mâna pe averea celui pe 
care-l asasinase. 

În vremea asta, Carol al VIll-lea îşi continuă drumul nu fără 
oarecare nelinişte. Vederea tânărului prinţ pe moarte îl mişcase 
profund. În adâncul inimii avea ferma convingere că Ludovic 
Sforza îl ucisese şi un ucigaş putea fi şi un trădător. 

Carol înainta, mâhnit, printr-un ţinut necunoscut, având în 
faţă un duşman declarat şi în spate un prieten îndoielnic. 
Pătrunsese în munţi şi cum armata lui, neaprovizionată, trăia de 
pe o zi pe alta, orice staţionare forţată putea duce la foamete. In 
faţă avea cetăţile Fivizzano, Sarzana şi Pietra-Santa, socotite ca 
nişte fortărețe de necucerit, în plus, ajunseseră într-un ţinut 
nesănătos, mai ales în luna octombrie, care nu producea decât 
huilă şi care-şi procura grâul din provinciile vecine. Situaţia era 
gravă. Dar orgoliul lui Pietro de Medici veni în ajutorul lui Carol. 


Pietro de Medici, după cum ştim, îşi luase angajamentul de 
a nu îngădui francezilor să treacă prin Toscana. Când îşi văzu 
totuşi duşmanul coborând din Alpi, prea puţin încrezător în 
forţele sale, ceru ajutorul Papei. Dar de îndată ce răspândi 
zvonul invaziei celor ce coborau din munţi, norodul aproape că 
se răsculă. Şi, ca o culme a nenorocirii, Colonna trecuse cu 
întreaga sa armată de partea francezilor. Aşteptându-i pe 
francezi, pusese mâna pe Ostia, care trebuia să le faciliteze 
drumul spre Roma. Atunci Papa, în loc să trimită trupe la 
Florenţa, a fost obligat să-şi aducă întreaga armată în jurul 
Romei. Îi spuse însă lui Pietro că, dacă Baiazid îi va trimite ostile 
pe care i le ceruse, i le va pune la dispoziţie. Pietro de Medici 
nu-şi făcuse încă nici un plan, nu luase nici o hotărâre, când iată 
că-i sosiră alte două veşti cumplite: un vecin invidios, marchizul 
de Tordinovo, le arătase francezilor care era coasta de pământ 
mai slab apărată din Fivizzano, iar francezii puseseră mâna pe 
ea şi măcelăriseră locuitorii şi soldaţii aflaţi acolo. Pe de altă 
parte, Gilbert de Montpensier, întâlnind un detaşament de ostaşi 
trimişi de Paolo Orsini la Sarzana ca să întărească garnizoana de 
acolo, îi căsăpi aproape pe toţi. Până şi prizonierii de război 
fuseseră ucişi. 

Era pentru prima oară când italienii — obişnuiţi cu 
înfruntările cavalereşti din secolul al XV-lea — luptau cu acei 
cumpliţi "oameni de peste munte" care, mai puţin civilizaţi 
decât ei, nu considerau războiul drept un joc savant, ci o luptă 
pe viaţă şi pe moarte. 

Vestea celor două măceluri produse o profundă consternare 
la Florenţa, oraşul cel mai bogat, cel mai comercial şi cel mai 
artist din Italia. Toată lumea îi privea pe francezi ca pe nişte 
barbari care-şi stingeau focurile cu sânge. Abia acum îşi aduseră 
cu toţii aminte de profeţiile lui Savonarola, care le prezisese 
invazia "celor de peste munte" şi distrugerile ce aveau să 
urmeze. Cum poporul era cumplit de înspăimântat, Pietro de 
Medici se hotărî să se ducă şi să vorbească el însuşi cu regele 
Franţei. 

În ciuda numelui şi a influenţei sale, Pietro nu era socotit de 
nobilimea franceză — care considera drept o dezonoare faptul 
de a te ocupa de artă şi de manufacturi — decât un negustor 
bogat faţă de care nu erai obligat să respecţi nici un fel de 
convenienţe. Aşa că regele Franţei îl primi călare şi-l întrebă pe 


un ton trufaş, ca de la stăpân la slugă, cum de îndrăznise să nu-i 
îngăduie trecerea prin Toscana. Pietro îi răspunse că — conform 
înţelegerii dintre Ludovic al XI-lea şi tatăl său, Lorenzo de Medici 
— nu făcuse altceva decât să respecte acel tratat, dar că, 
nevrând să împingă prea departe lucrurile, era gata să-i 
satisfacă toate cererile lui Carol al VIll-lea. 

Regele, care nu se aştepta chiar la atâta umilinţă din 
partea duşmanului său, ceru să-i dea Sarzana. Cererea i-a fost 
imediat îndeplinită de Pietro. 

Atunci Carol, vrând să vadă până unde poate să meargă 
laşitatea duşmanului său, răspunse că numai această cetate nu- 
i era de ajuns şi că trebuia să-i mai dea şi Pisa, Pietra-Santa, 
Librafatta şi Livorno. Pietro fu de acord cu tot ce i se ceruse. 
Văzând că Pietro era atât de darnic, Carol al VIll-lea mai adăugă 
o condiţie şi anume ca republica Florenţa să-i dea suma de două 
sute de mii de florini. Pietro — care dispunea de banii ţării, ca şi 
de cetăţile ei — răspunse că va fi bucuros să-i facă un astfel de 
serviciu noului său aliat. Atunci Carol îi porunci să se urce pe cal 
şi să meargă înaintea lui pentru a-şi pune în practică 
făgăduielile şi a-i da cele cinci cetăţi întărite pe care i le ceruse. 
Pietro se supuse şi armata franceză, călăuzită de nepotul lui 
Cosimo cel Mare şi de fiul lui Lorenzo Magnificul, îşi continuă 
marşul triumfal prin Toscana. Sosind la Luques, află că cedarea 
cu atâta uşurinţă a unor cetăţi italiene produsese o mare 
tulburare la Florenţa. Nemulțumirea spori şi mai mult când 
florentinii auziră că Pietro cedase toate acele cetăţi fără a cere 
şi părerea celor aflaţi în suita sa. Socotind că era absolut 
necesar să se înapoieze în capitală, Pietro îi ceru voie lui Carol 
să se întoarcă acasă. Cum îşi îndeplinise angajamentele luate, 
minus cei două sute de mii de florini, care oricum trebuiau 
adunaţi din Florenţa, Carol îi îngădui să plece şi chiar în aceeaşi 
seară Pietro intră pe furiş în palatul său din Via Larga. 

A doua zi, vrând să se prezinte la seniorie, îl văzu pe 
gonfalonierul Giacoppo de Nerli, care-i spuse că nu mai era 
cazul să meargă mai departe, întrucât nimeni nu mai voia să 
stea de vorbă cu el. Mirat de o asemenea atitudine, Pietro nu 
mai insistă şi se retrase. Ajuns 
acasă, îi scrise fratelui său vitreg, Paul Orsini, rugându-l să vină 
cu jandarmii săi. Dar, din nenorocire, scrisoarea a fost 


interceptată. Senioria i-a chemat imediat în ajutor pe cetăţeni, 
care, înarmându-se în grabă, se adunară în Piaţa Palatului. 

In vremea asta, cardinalul Giani de Medici, văzând 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, se duse să-i caute pe 
fraţii săi, Pietro şi Giuliano. Dar află că aceştia, ocrotiţi de 
jandarmii lui Orsini, fugiseră. Primejdia era mare, strigătele şi 
înjurăturile la adresa familiei de Medici deveneau tot mai 
amenințătoare. Speriat, Giani cobori de pe cal şi intră într-o casă 
a cărei uşă era deschisă. Spre norocul lui casa dădea într-una 
din mănăstirile franciscanilor. Ajuns acolo, unul dintre călugări îi 
dădu straiele sale şi cardinalul, ocrotit de acel modest veşmânt, 
izbuti să iasă din Florenţa şi să se întâlnească, în Apenini, cu cei 
doi fraţi ai săi. 

In aceeaşi zi, Medicişii au fost declaraţi trădători şi rebeli. 
Mesagerii trimişi de florentini la regele Carol al VIil-lea l-au găsit 
pe acesta la Pisa redând libertatea acelui oraş care, vreme de 
optzeci şi şapte de ani, se aflase sub stăpânirea florentinilor. 
Carol al VIll-lea nu le dădu nici un răspuns mesagerilor, ci doar îi 
anunţă că se va îndrepta spre Florenţa. 

In seara zilei de 17 noiembrie, Carol se prezentă la Poarta 
San-Friano. Acolo văzu că era aşteptat de toată nobilimea 
florentină, îmbrăcată în straie bogate, însoţită de cler şi de 
poporul care nădăjduia să-şi recapete libertăţile în urma fugii 
familiei de Medici. 

A doua zi, începură tratativele. Florentinii îl primiră pe Carol 
ca pe un oaspete, dar el intrase în Florenţa ca învingător. Aşa că 
atunci când deputaţii senioriei îi vorbiseră despre ratificarea 
tratatului cu Pietro de Medici, regele le răspunse că nu exista 
nici un fel de tratat, că Florenţa fusese cucerită de el şi ca atare, 
va proceda cu acea republică aşa cum va crede el de cuviinţă. 
Acest răspuns consternându-i pe toţi, florentinii hotărâră să se 
apere. La rândul său, Carol se miră de numărul mare de locuitori 
ai Florenței, căci peste tot pe unde trecea erau pline de oameni 
nu numai străzile, ci şi casele, balcoanele, podurile, ba chiar şi 
acoperişurile. După socoteala lui, îşi zise că în acel oraş locuiau, 
probabil, mai bine de o sută cincizeci de mii de oameni. 

A doua zi, deputaţii florentini se duseră din nou la regele 
Franţei. Acesta însă îşi puse crainicul să desfăşoare un sul lung 
de hârtie şi să citească toate condiţiile pe care Carol voia să le 
impună Florenței. Dar pe la jumătatea lecturii, Pietro Capponi, 


secretarul republicii, supranumit "Scipio al Florenței", smulse din 
mâna crainicului regal acea capitulare ruşinoasă, o rupse în 
bucăţi şi, aruncându-i-o în faţă, îi spuse regelui: 

— Ei, bine, sire, n-ai decât să-ţi trimiţi oamenii să sune din 
trâmbiţi vestind începerea luptei! Să ştii însă că şi noi vom 
porunci să bată clopotele şi te rog să mă crezi ca nu vom sta cu 
mâinile în sân! 

Acest răspuns cutezător salvă oraşul. Auzindu-l vorbind 
astfel, Carol fu convins că florentinii aveau probabil o oaste 
puternică. Sfătuit de câţiva dintre miniştrii săi mai înţelepţi, 
Carol îşi micşoră pretenţiile şi fu mai moderat, impunând 
florentinilor nişte condiţii mult mai modeste, care au fost 
imediat acceptate. Tratatul a fost semnat de ambele părţi în 26 
noiembrie şi citit florentinilor imediat după slujba care a avut loc 
în catedrala Sfânta Maria-a-Florilor. 

La două zile după semnarea acestui tratat, Carol al VIII-lea 
a părăsit Florenţa — spre marea uşurare a senioriei — şi s-a 
îndreptat spre Roma. Acum a început Papa să se impacienteze. 
Auzise despre masacrele de la Fivizzano, Lunigiane şi Immola, 
ştia că Pietro de Medici îi dăduse lui Carol cinci cetăţi întărite din 
Toscana şi că Florenţa se predase. Vedea rămăşiţele trupelor 
napolitane trecând descurajate prin Roma pentru a se duce să 
se adune în munţii Abruzzi. Işi dădu seama că era descoperit în 
faţa duşmanului care se îndrepta spre el şi care ţinea acum în 
mâna lui toată ltalia, de la o mare la alta, mergând în linie 
dreaptă de la Piombino şi până la Ancona. Dar chiar în acel 
moment îi sosi Papei răspunsul lui Baiazid: întârziase pentru că 
trimisul pontifical şi ambasadorul napolitan fuseseră opriţi de 
fratele cardinalului Giulio de la Rovere în momentul în care 
puseseră piciorul în oraşul Sinigaglia. Sultanul îi trimise vorbă 
Papei că, întrucât în acel moment era angajat într-un triplu 
război — cu sudanul Egiptului, cu regele Ungariei şi cu grecii din 
Macedonia şi din Epir —, nu putea s-o ajute pe Sanctitatea Sa cu 
armată, ci doar cu bani, cu condiţia de a-l ucide pe fratele său, 
Djem. Auzind răspunsul, Papa se bucură mult mai mult decât 
dacă Baiazid i-ar fi trimis armată. Căci patru sau cinci mii de 
ostaşi ar fi fost prea puţini şi ar fi compromis cauza creştinătăţii, 
pe când cei trei sute de mii de ducați de aur, adică aproape un 
milion de franci, îi prindeau mult mai bine. E adevărat că atâta 
vreme cât trăia Djem, Papa primea o sumă anuală de o sută 


optzeci de mii de livre (cam două milioane pe an). Dar când ai o 
atât de acută nevoie de bani, trebuie să mai faci şi unele 
sacrificii. 

Totuşi, Alexandru nu luă nici o hotărâre, pentru că avea 
altceva mai urgent de făcut: şi anume să se gândească în ce fel 
să se poarte faţă de Carol al VIll-lea. Necrezând în succesele 
francezilor în Italia, Alexandru al VI-lea se aliase, după cum am 
văzut, cu casa de Aragon. Dar acum iată că familia de Aragon se 
clătina şi un vulcan mai cumplit decât Vezuviul ameninţa să 
năruie întregul Neapole. Trebuia deci să-şi schimbe politica şi să 
treacă de partea învingătorului, lucru ce nu era chiar atât de 
lesne de făcut, pentru că regele francez nutrea faţă de Papă o 
profundă ranchiună de când acesta se aliase cu Aragonul, 
nedreptăţind casa de Anjou. 

După ce se gândi o vreme, Papa îl trimise la Carol al VIII-lea 
pe cardinalul Picolomini. Această alegere părea foarte 
nepotrivită — la prima vedere — ştiindu-se că Picolomini fusese 
nepotul lui Pius al II-lea, care luptase cu înverşunare împotriva 
casei de Anjou. Acţionând astfel, Alexandru ştia că cei din jur 
nu-i vor dibui planul. Într-adevăr, Carol nu-l primi prea repede pe 
Picolomini, pe care nu-l putea suferi. Numai că acesta primise 
instrucţiuni secrete din partea Papei ca să-i atragă de partea sa 
pe cei mai influenţi consilieri ai regelui — Briconnet şi Philippe 
de Luxembourg —, cărora le oferi pălăria de cardinal, cu 
condiţia ca aceştia să-l sfătuiască pe rege să nu se certe cu 
Papa şi să fie de acord să primească un alt ambasador. 

În vremea asta francezii înaintau de zor, nezăbovind 
niciodată mai mult de patruzeci şi opt de ore în acelaşi oraş. 
Peste trei zile, o santinelă aflată în turnul cel mai înalt al 
castelului San-Angelo, unde se retrăsese Papa, strigă că zărise 
avangarda franceză. Papa şi ducele de Calabria urcară pe terasa 
ce domina fortăreaţa pentru a se convinge cu propriii lor ochi că 
soldatul văzuse bine. Abia atunci ducele de Calabria se urcă pe 
cal şi ieşi din Roma pe Poarta San-Sebastiano chiar în momentul 
în care avangarda franceză făcuse un popas la doar cinci sute 
de paşi de Poarta Poporului. Era în 31 decembrie 1494. 

La ora trei după-masă sosise întreaga armată în bubuitul 
neîntrerupt al tobelor. 

"Armata — spune martorul ocular Paul Jave în Istoria sa, 
cartea a doua, pagina 41 — era alcătuită din elveţieni şi 


germani îmbrăcaţi în tunici scurte şi pantaloni mulaţi pe picior, 
de diferite culori. Purtau nişte săbii scurte cu două tăişuri, ca ale 
vechilor romani, lăncii din lemn de frasin, lungi de zece picioare, 
cu capătul de fier foarte ascuţit. Primul rând de oşteni din 
fiecare batalion purta căşti şi cuirase care le apărau capul şi 
pieptul. La fiecare o mie de soldaţi exista câte o companie de o 
sută de ţintaşi. Şefii — ca să se distingă de soldaţi — aveau pe 
căşti câte un mănunchi de pene lungi. 

După infanteria elveţiană, veneau arbaletierii gasconi; cinci 
mii de oameni îmbrăcaţi foarte simplu ale căror veşminte 
contrastau cu hainele somptuoase ale elveţienilor. Soldaţi 
excelenți, sprinteni şi plini de curaj, renumiţi pentru uşurinţa şi 
promptitudinea cu care mânuiau arbaletele de fier. 

După ei venea cavaleria, adică floarea nobilimii franceze, 
cu căşti şi coliere aurite, cu haine de catifea şi de mătase, cu 
spade şi scuturi strălucitoare, fiecare reprezentând câte un 
domeniu sau purtând culoarea preferată a iubitelor lor. În afară 
de aceste arme de apărare, fiecare ţinea în mână, la fel ca şi 
jandarmii italieni, câte o lance cu vârful ascuţit, iar la oblâncul 
şeii o sumedenie de alte arme mai mici. Caii lor erau puternici şi 
viguroşi, dar, după obiceiul francez, li se tăiaseră coada şi 
urechile. Fiecare nobil era urmat de alţi trei bidivii, primul călărit 
de un paj înarmat, iar ceilalţi doi, călăriţi de doi scutieri care, în 
toiul luptei, se aflau tot timpul unul în dreapta şi celălalt în 
stânga stăpânului lor. Acel grup era nu numai cel mai măreț, dar 
şi cel mai important din întreaga oaste. Căci numărând peste 
trei mii de nobili, fiecare cu câte trei slujitori, alcătuiau o armată 
de peste zece mii de oameni. 

Pe urmă venea cavaleria uşoară purtând în mână arcuri de 
lemn care-şi azvârleau săgețile hăt departe. Aceşti ostaşi erau 
de mare ajutor în bătălie, căci, mişcându-se foarte repede, 
alergau dintr-o parte în alta, de la ariergardă la avangardă, 
lansându-şi săgețile din goana calului fără ca infanteria sau 
cavaleria grea să-i poată ajunge din urmă. Armele lor de apărare 
erau casca şi o jumătate de cuirasă. Unii dintre ei mai aveau şi 
câte o lance scurtă şi ascuţită cu care îşi ţintuiau duşmanii în 
pământ. Toţi purtau nişte mantii lungi împodobite cu eghileţi şi 
cu plăcuţe de argint în mijlocul cărora străluceau armoriile 
stăpânilor lor. 


În sfârşit, la urmă venea escorta tânărului rege, alcătuită 
din patru sute de arcaşi, dintre care o sută erau scoțieni, iar 
restul se numărau printre cei mai distinşi cavaleri ai regatului 
Franţei. 

In mijlocul acelei măreţe escorte înainta călare Carol al VIII- 
lea, îmbrăcat şi el şi calul, într-o splendidă armură aurită. În 
dreapta şi în stânga sa se aflau cardinalul Ascanio Sforza, fratele 
ducelui de Milano şi cardinalul Giulio de la Rovere. Imediat după 
ei, cardinalii Colonna şi Savelli, iar după ei, Prospero şi Fabricio 
Colonna, împreună cu toţi prinții şi generalii italieni care se 
alăturaseră învingătorului. 

Mulțimea adunată să-i vadă pe toţi acei soldaţi atât de 
ciudaţi ascultă cu nelinişte zgomotul paşilor lor cadenţaţi. Apoi 
se auzi un bubuit surd aidoma unor tunete îndepărtate şi zecile 
de mii de ochi văzură — trase fiecare de câte şase cai zdraveni 
— treizeci şi şase de tunuri grele de bronz. Lungimea fiecărui 
tun era de opt picioare şi cum ţeava era destul de largă, încât 
un om îşi putea vâri cu uşurinţă capul în ea, s-a estimat că 
fiecare din acele maşinării îngrozitoare, aproape necunoscute în 
Italia, trebuia să cântărească cel puţin vreo şase mii de livre. 
După tunuri urmară culevrinele“ cu ţeava lungă de şaisprezece 
picioare — adică de peste cinci metri — şi foconierele” dintre 
care cel mai mic arunca nişte ghiulele de mărimea unei 
grenade. Cu acea artilerie formidabilă se încheia marşul armatei 
franceze, căreia îi trebuiră şase ceasuri ca să intre în oraş. ŞI 
cum începuse a se însera, fiecare al şaselea soldat îşi aprinse 
torţa, iar în lumina aceea tremurătoare lucrurile părură şi mai 
sumbre decât la lumina soarelui. 

Tânărul rege trase la Palatul venețian, iar toată acea 
artilerie formidabilă rămase în Piaţa din faţa palatului şi pe 
străzile înconjurătoare. Cât priveşte restul armatei, se răspândi 
prin oraş." 

În aceeaşi seară i se aduseră regelui cheile oraşului „mai 
mult în semn de mare onoare decât pentru a-l linişti în privinţa 
siguranţei sale. 

Papa, după cum am mai spus, se retrăsese la castelul San- 
Angelo însoţit doar de şase cardinali. Fără să mai aştepte, 
regele începu tratativele. Dar abia începute, au fost imediat 


+ Tun cu ţeava lungă. 
5 Tun de calibru mic. 


rupte, pentru că primul lucru pe care l-a cerut regele a fost 
castelul San-Angelo. Având în vedere că numai în acel castel 
Papa se simţea în siguranţă era firesc să nu i-l cedeze. In 
nerăbdarea lui juvenilă, Carol al VIII-lea se pregăti de două ori să 
ia cu forţa ceea ce nu i se dădea de bunăvoie. Dar cum Papa 
rămase liniştit în castelul lui, insensibil la toate demonstrațiile 
sale militare, înfierbântatul Carol se potoli şi renunţă la castel. 
Negocierile fură deci reluate şi ambasadorii se înţeleseră asupra 
următoarelor puncte: 

1. Începând din acel moment, între Carol al VIll-lea, regele 
Franţei şi Sfântul Părinte trebuia să existe o alianţă fermă, 
bazată pe cea mai sinceră prietenie. 

2. Până la cucerirea definitivă a regatului Neapole, regele 
Franţei va ocupa, spre avantajul şi comoditatea armatelor sale, 
fortărețele Civitavecchia, Terrasina şi Spoletta. 

3. În sfârşit, cardinalul de Valentino — astfel se numea 
Cezar Borgia, după episcopia sa din Valencia — îl va urma pe 
regele Carol al VIll-lea în calitate de legat apostolic, sau mai 
bine-zis ca ostatic. 

Condiţiile odată stabilite, a fost reglementat ceremonialul 
întrevederii. Carol al VIll-lea a părăsit palatul venețian şi a venit 
să locuiască la Vatican. La ora convenită, Carol a intrat pe una 
din porţile grădinii, în vreme ce Papa — graţie unui coridor ce 
lega Vaticanul cu San-Angelo — intră pe altă uşă în aceeaşi 
grădină. După câteva momente, regele, zărindu-l pe Papă, 
îngenunche pentru prima oară. Dar Papa se prefăcu a nu-l 
vedea, aşa că regele mai făcu patru cinci paşi şi înge-nunche a 
doua oară. Cum chiar în acel moment Sanctitatea Sa trecea prin 
faţa unui boschet, se prefăcu din nou că nu-l vede pe rege. 
Carol se ridică şi, după ce mai făcu câţiva paşi, îngenunche 
pentru a treia oară în faţa Sfântului Părinte, care de data asta se 
îndreptă repede spre el. Ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice să se 
aşeze în genunchi, îl ridică de jos şi-l îmbrăţişa, sărutându-l 
părinteşte pe frunte. Schimbând câteva cuvinte de curtoazie şi 
de amiciţie cu Papa, Carol îl rugă să-l numească pe Guillaume 
Briconnet cardinal. Vrând să-i facă pe plac regelui, îl chemă pe 
fiul său, Cezar, cardinal de Valentino, şi-l rugă să pregătească 
Sala Papagalului, unde urma să aibă loc recepţia. A treia zi Carol 
trebuia să depună un jurământ solemn de credinţă în faţa Papei, 
ca şef suprem al bisericii creştine. 


În acea zi solemnă, se adună în jurul Papei toată floarea 
nobilimii, a clerului şi a armatei. La rândul său, Carol se îndreptă 
spre Vatican în mijlocul unei suite măreţe de prinți, de clerici şi 
de căpitani. Fu întâmpinat de patru cardinali care se aşezară, 
unul în dreapta, altul în stânga, iar ceilalţi doi în urma sa. 
Impreună cu toată suita sa, regele trecu printr-un lung şir de 
apartamente până ajunse în sfârşit în sala de recepţie unde-l 
aştepta Papa, aşezat pe tronul său pontifical şi avându-l în 
stânga pe fiul său, Cezar Borgia. După ce regele îngenunche în 
faţa Papei, primul preşedinte al parlamentului din Paris zise cu 
glas tare, ca să-l audă toată lumea: 

—  Preasfinte Părinte, regele meu e gata să depună 
jurământul de supunere pe care vi-l datorează. Vă cere in 
schimb trei favoruri şi anume: confirmarea privilegiilor pe care i 
le-aţi acordat, învestitura pentru el şi urmaşii săi asupra 
regatului Neapole şi pe tânărul prinţ Djem, fratele Sultanului 
turcilor. 

Papa rămase stupefiat, căci nu se aşteptase la aceste noi 
cereri din partea regelui formulate de faţă cu toată lumea, 
tocmai ca să fie sigur că nu va putea fi refuzat. Găsindu-şi însă 
prezenţa de spirit, răspunse regelui că-i confirma privilegiile 
acordate de ceilalţi Papi şi că prima cerere îi fusese îndeplinită. 
Cât despre învestitura asupra regatului Neapole, nu-i putea 
răspunde pe loc, întrucât ea trebuia discutată şi aprobată în 
consiliul cardinalilor, dar că el va face tot ce-i va sta în putinţă 
ca acea învestitură să-i fie acordată. În privinţa lui Djem, trebuia 
să discute acest lucru în Sfântul Colegiu şi, dacă cererea nu va fi 
aprobată, nu va fi vina lui. 

După acest răspuns, Carol se înclină în semn că era de 
acord. Ceremonia odată terminată, ieşiră din sală, Papa ţinându- 
| pe rege de mână. Merseră astfel până în camera în care 
Alexandru îşi depuse veşmintele sacre. 

Regele rămase încă opt zile la Vatican, după care se mută 
în palatul San-Marco. In timpul celor opt zile tot ceea ce ceruse 
Carol a fost dezbătut, analizat şi aprobat. Regele a fost pus în 
posesia regatului Neapole, episcopul de Mans a fost numit 
cardinal, iar contra unei sume de o sută douăzeci de mii de livre, 
i s-a spus lui Carol că-i va fi trimis şi fratele sultanului. 

Vrând să împingă până la capăt ospitalitatea, Papa l-a 
invitat pe Djem la masa pe care a dat-o în cinstea regelui 


Franţei în ziua plecării acestuia din Roma, ca să-l prezinte noului 
său protector. Djem era un bărbat frumos, cu o înfăţişare nobilă 
şi regească. Costumul său oriental contrasta puternic prin 
lărgimea şi amploarea sa cu hainele strâmte ale celor din jur. 
După ce făcu deci cunoştinţă cu prinţul turc — care-i mulţumi în 
cuvinte alese că-l luase sub protecţia sa —, Carol îşi luă rămas 
bun de la Papă şi cobori în Piaţa Palatului, unde-l aştepta Cezar 
Borgia care trebuia să-l însoţească pe rege, ca ostatic, în Franţa. 
Apoi Carol părăsi Roma împreună cu armata sa şi se îndreptă 
spre San-Marino, unde ajunse în aceeaşi seară. Acolo află că 
Alfons — dezminţind reputaţia de mare general şi de abil 
politician — se îmbarcase cu toate comorile sale pe o navă 
păzită de patru galere, lăsându-l pe fiul său Ferdinand să 
cârmuiască ţara. La apropierea oştilor franceze, porţile oraşului 
se deschiseră imediat. Duşmanii fugiseră fără să-l mai aştepte, 
aşa că regele, începând din acea clipă, fu numit de toţi 
Cuceritorul. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, armata o porni la drum şi, după 
ce mărşălui aproape toată ziua, seara ajunse la Velletri. Ostenit, 
regele îl lăsă pe Cezar Borgia să se îndrepte spre locuinţa unde 
urma să stea, iar el îl luă pe Djem şi se retraseră în palatul ce-i 
fusese rezervat. 

Cezar, care luase cu sine douăzeci de furgoane mari, 
încărcate ochi, înainte de a pleca, porunci să fie deschis unul din 
acele furgoane din care slujitorii săi scoaseră un bufet măreț 
plin cu veselă de aur şi argint şi începură a pune stăpânului lor 
masa. Cum între timp se înserase, după ce isprăvi de mâncat, 
Cezar se închise într-o cameră mai retrasă, îşi scoase bogatul 
său veşmânt şi îmbrăcă o haină umilă de rândaş. Astfel 
deghizat, ieşi din casă, după ce se asigură că nu mai era nimeni 
prin preajmă care să-l recunoască. Cam la o jumătate de leghe 
de oraş îl aştepta un servitor cu doi cai odihniţi. Cezar, care era 
foarte bun călăreț, sări în şa şi, împreună cu slujitorul său, 
porniră în galop spre Roma, unde ajunseră în zori. Cezar se opri 
la domnul Flores, consilier în Rote, care-i aduse doi cai odihniţi şi 
nişte haine mai arătoase. Pe urmă, dădu fuga la mama sa, Roza 
Vanozza, care-l primi cu strigăte de bucurie. Căci, mut şi 
misterios faţă de toţi, Cezar nu suflase o vorbă nimănui, nici 
chiar mamei sale, despre întoarcerea lui la Roma. 


Acel strigăt pe care-l scosese Vanozza nu era atât un strigăt 
de bucurie, cât unul care cerea răzbunare. Căci într-o seară, în 
timp ce toată lumea se afla la Vatican, unde Carol al VIll-lea şi 
Alexandru al VI-lea îşi jurau credinţă veşnică, dar numai din 
gură, nu şi din suflet, Cezar se trezi cu un mesager, trimis de 
mamă-sa, care-l ruga să treacă fără întârziere pe acasă, la 
palatul din strada Lungara. Cezar încercase să-l tragă de limbă 
pe mesager, vrând să ştie despre ce anume era vorba. Dar 
acesta îi răspunse că va afla totul din gura mamei sale. Aşa că 
de îndată ce fu mai liber, se repezi până acasă. Dar pe măsură 
ce se apropia de palatul din strada Lungara, observă că acesta 
fusese devastat fără milă: strada era plină de rămăşiţele 
mobilelor rupte şi de bucăţi de stofe de mare preţ. Intrând în 
casă, văzu că ferestrele fuseseră sparte şi că rămăşiţele 
perdelelor fluturau în bătaia vântului. Apartamentele erau goale, 
nu mai existau covoare, candelabre, sfeşnice, oglinzi, nu mai 
exista nimic de preţ. 

— Cine a produs dezastrul ăsta, mamă? întrebă Cezar. 

— Şarpele pe care l-ai încălzit la sân! răspunse Vanozza, 
scrâşnind din dinţi de furie. M-a muşcat, de frică să nu-şi rupă 
dinţii în spada ta! 

— Cine a făcut toate astea? Spune-mi, mamă şi mă jur pe 
bunul Dumnezeu că-ţi voi reface palatul mult mai frumos decât 
a fost înainte! 

— Păi cine s-o facă? răspunse Vanozza. Elveţienii şi 
francezii lui Carol al tău. Ştiau că Melchiori era plecat şi că 
rămăsesem singură doar cu o mână de slugi. Atunci au venit, au 
spart uşile şi, în timp ce fiul meu, cardinalul Cezar Borgia, 
benchetuia cu stăpânul lor, ticăloşii prădau şi distrugeau casa 
mamei tale, ocărând-o şi înjurând-o ca la uşa cortului, 
murdărind-o cu atingerile lor necurate şi purtându-se mai rău 
decât turcii sau sarazinii. 

— Lasă, marnă, sângele acelor ticăloşi te va spăla de toate 
ocările aduse. Cât despre ceea ce am pierdut, asta nu e nimic în 
comparaţie cu ceea ce am putea pierde. lţi voi reface palatul 
mult mai frumos decât a fost înainte. 

— Nu făgăduieli îţi cer eu, strigă Vanozza, ci răzbunare! 

— Mamă, jur că vei fi răzbunată! De nu, ei bine, voi pierde 
dreptul de a mă mai numi fiul tău! 


Liniştindu-şi mama cu astfel de vorbe, o duse în palatul 
Lucreţiei, care era liber de când fata se măritase cu seniorul de 
Pesaro, dădu ordine ca palatul Vanozzei să fie remobilat mai 
frumos decât înainte, după care se întoarse la Vatican. Acele 
porunci ale lui Cezar fuseseră executate întocmai, aşa că acum 
Cezar îşi regăsise mama în mijlocul acelui lux nou şi plin de 
strălucire, dar cu inima la fel de plină de ură împotriva celor 
care o batjocoriseră. Acelei uri se datorau strigătele de bucurie 
pe care le scosese Vanozza când îl văzuse pe Cezar. 

Cezar şi mama sa schimbară doar câteva cuvinte. Apoi 
Cezar se întoarse la Vatican, de unde ieşise cu două zile mai 
înainte ca ostatic. Alexandru — care fusese prevenit de fuga 
fiului său şi care-l aprobase din toată inima — îl primi cu multă 
bucurie, sfătuindu-l însă să se ascundă imediat, pentru că, după 
toate probabilitățile, Carol al VIII-lea avea să-şi ceară ostaticul. 

Intr-adevăr, a doua zi dimineaţă, regele observă lipsa 
cardinalului de Valentino. Şi cum Carol al VIll-lea nu-l văzu 
apărând nici mai târziu, trimise să întrebe ce era cu el. Ajuns la 
locuinţa pe care o părăsise Cezar, trimisul află că acesta ieşise 
din casă în ajun, pe la nouă seara şi că nu se mai întorsese. 
Aduse deci această veste regelui, care fu sigur că Cezar Borgia 
fugise. Atunci soldaţii îşi aduseră aminte de cele douăzeci de 
furgoane încărcate din care cardinalul de Valentino scosese 
acea minunată veselă de aur şi argint. Convinşi că furgoanele 
erau pline cu obiecte de mare preţ, se năpustiră asupra lor şi le 
deschiseră: toate erau pline cu pietre şi cu nisip, ceea ce dovedi 
regelui că fuga fusese îndelung pregătită. Furios la culme, Carol 
îl trimise imediat la Roma pe monseniorul Philippe de Bresse, 
care a devenit mai târziu duce de Savoia, cu porunca de a-şi 
exprima nemulţumirea faţă de o asemenea conduită. Dar Papa îi 
răspunse că habar nu avea despre fuga lui Cezar şi-şi exprimă 
cele mai sincere regrete faţă de majestatea-sa, neştiind unde 
putea fi, afirmând în acelaşi timp că fugarul nu se afla în nici un 
caz la Roma. De data asta, Papa spusese adevărul: într-adevăr, 
Cezar fugise împreună cu domnul cardinal Orsini la una dintre 
moşiile acestuia şi se ascunsese acolo. Deşi regele nu era dispus 
să se mulţumească doar cu nişte scuze, de data aceasta trebui 
să le accepte, pentru că avea de rezolvat alte lucruri mult mai 
importante. Aşa că îşi continuă, fără oprire, drumul spre 
Neapole, unde ajunse în 22 februarie 1495. După patru zile, 


nefericitul Djem, care se îmbolnăvise la Capua, muri. La acel 
banchet de adio dat în cinstea lui Carol al Vill-lea, Papa 
încercase pe el acea otravă pe care avea s-o folosească mai 
apoi atât de des, asasinându-şi cardinalii, ca până la urmă să-i 
simtă efectele pe propria sa piele. 

In dubla sa speculație asupra acelui nefericit prinţ turc, 
Papa îl vânduse de două ori: o dată în viaţă, lui Carol al VIII-lea, 
pentru o sută douăzeci de mii de livre şi o dată mort, fratelui 
său Baiazid, pentru trei sute de mii de ducați de aur. Numai că 
banii pentru cea de-a doua vânzare avea să-i primească mai 
târziu, fiindcă aurul fratricid avea să fie trimis Papei în schimbul 
cadavrului lui Djem, care însă fusese îngropat de Carol al VIII-lea 
la Gaete. 

Când Cezar Borgia află toate aceste lucruri, socoti şi pe 
bună dreptate, că regele Franţei era mult prea ocupat cu alte 
lucruri şi că avea prea multe de făcut ca să mai aibă vreme să 
se gândească la el. Aşa că se întoarse la Roma hotărât să-şi ţină 
cuvântul şi să-şi răzbune mama. 

Cardinalul de Valentino avea în slujba sa un spaniol, un 
bărbat de treizeci şi cinci, patruzeci de ani care se răzvrătise 
toată viaţa împotriva tuturor legilor morale ale societăţii, 
nedând îndărăt din faţa nici unei fărădelegi, dacă era plătită 
bine. Don Michelle Correglia — care se bucura de o sângeroasă 
celebritate sub numele de Michelotto — era faţă de Cezar de un 
devotament fără margini, iar Cezar avea în el o încredere 
nelimitată. Lui îi încredința cardinalul o parte din răzbunarea sa, 
cealaltă păstrând-o pentru sine. Don Michelle primi deci ordinul 
să dea o raită prin câmpiile Romei şi să-i strângă de gât pe toţi 
francezii pe care i-ar fi întâlnit. Omul se puse pe treabă şi în 
câteva zile mai mult de o sută de persoane au fost ucise şi 
jefuite, printre care şi fiul cardinalului de Saint-Malo, care se 
întorcea în Franţa şi asupra căruia Michelotto a găsit suma de 
trei mii de scuzi. 

Cezar şi-i rezervase pe elveţieni, căci elveţienii îi 
distruseseră casa Vanozzei. Papa avea în slujba lui vreo sută 
cincizeci de soldaţi elveţieni, care-şi aduseseră familiile la Roma 
şi care se îmbogăţiseră exercitând diverse meserii. Cardinalul le 
porunci să părăsească Roma în douăzeci şi patru de ore şi 
Statele romane în trei zile. Elveţienii — cu soțiile, copiii şi 
bagajele lor — se adunară în piaţa San-Pietro, când pe 


neaşteptate cardinalul de Valentino năpusti asupra lor două mii 
de archebuzieri, care-i măcelăriră, în vreme ce el şi mama sa 
priveau cu satisfacţie scena de la o fereastră. Uciseră astfel 
peste şaizeci de soldaţi, când ceilalţi, venindu-şi în fire, se 
baricadară într-o casă şi se apărară cu mult curaj, până ce Papa 
— care habar n-avea cine pusese la cale acel carnagiu — trimise 
în ajutorul lor pe căpitanul gărzilor sale cu un puternic 
detaşament de soldaţi, care îi salvaseră, împreună cu femeile şi 
copiii lor şi ai celor ucişi. Toţi ceilalţi fuseseră căsăpiţi. 
Răzbunarea nu era totuşi deplină, pentru că nu-l lovise pe Carol 
al VIll-lea, adevăratul şi singurul autor al tuturor necazurilor pe 
care le înduraseră mai bine de un an Papa şi familia sa. 

Dar Cezar renunţă în curând la acele "fleacuri", pentru a se 
ocupa de lucruri mult mai importante, străduindu-se să 
reconstituie acea ligă a prinților italieni, ruptă prin dezertarea lui 
Sforza, prin exilul lui Pietro şi prin înfrângerea lui Alfons. Această 
treabă se înfăptui cu mult mai multă uşurinţă decât se aştepta 
Papa. Venețienii îl văzuseră cu spaimă pe Carol al VIll-lea 
trecând atât de aproape de ei, iar acum tremurau la gândul ca, 
odată stăpân pe Neapole, să nu-i vină ideea de a cuceri întreaga 
ltalie. La rândul său Ludovic Sforza — văzând rapiditatea cu care 
regele Carol al VIll-lea detronase casa de Aragon — începu a se 
teme ca nu cumva francezii să nu mai facă nici o deosebire între 
aliaţii şi duşmanii săi. Pe de altă parte, Maximilian abia aştepta 
să rupă acea pace pe care o acceptase cu preţul pământurilor 
lui. Apoi mai erau Ferdinand şi Izabela — regele şi regina Spaniei 
— care fuseseră aliaţii casei de Aragon. Toţi aceştia — deşi 
aveau interese deosebite — se temeau de Franţa. Fură deci de 
acord că regele acestei ţări trebuia izgonit cât mai repede nu 
numai din Neapole, ci şi din Italia. În acest scop se angajară ca 
prin toate mijloacele ce le stăteau la dispoziţie — fie prin 
negocieri, fie prin surprindere, fie cu forţa — să-l alunge pe 
Carol. Numai florentinii refuzară să ia parte la acea ligă şi 
rămaseră fideli cuvântului dat. Conform articolelor stabilite de 
confederați, alianţa trebuia să dureze douăzeci şi cinci de ani şi 
avea ca scop oficial apărarea pontifului roman şi interesele 
creştinătăţii. Luându-se după aparenţe, lumea ar fi putut crede 
că era vorba de o cruciadă împotriva turcilor, dacă ambasadorul 
lui Baiazid la Roma n-ar fi participat la toate deliberările ligii. 


În concluzie, aliaţii trebuiau să ridice o armată de treizeci şi 
patru de mii de călăreţi şi douăzeci de mii de pedestraşi şi 
anume: Papa trebuia să pregătească patru mii de călăreţi, 
Maximilian şase mii, regele Spaniei, ducele Milanului şi republica 
Veneţiei, fiecare câte opt mii. De asemenea, fiecare confederat 
trebuia să echipeze, în şase săptămâni de la semnarea 
tratatului, câte patru mii de pedestraşi. Navele urmau să fie 
furnizate de Statele maritime, dar cheltuielile pe care le 
necesitau urmau să fie suportate în mod egal de toţi. 

Liga a fost adusă la cunoştinţa poporului la 12 aprilie 1495, 
în Duminica Floriilor, fiind citită în toate bisericile şi în special în 
cele din Roma. 

Carol al VIll-lea primi această veste la Neapole când, sătul 
de noua lui cucerire — care necesita o muncă de organizare de 
care nu mai era capabil —, se tot uita către Franţa unde-l 
aşteptau serbările victoriei şi triumful reîntoarcerii. Aşa că el 
cedă în faţa celor ce-l sfătuiră să se înapoieze în ţară, fiind 
ameninţat la nord de germani, iar la sud de spanioli. II numi deci 
pe Gilbert de Montpensier vicerege în Neapole, lăsă comandanţi 
în toate oraşele întărite, apoi, dându-i ducelui de Montpensier 
jumătate din elveţienii săi, o parte din gasconi, opt sute de 
lâncieri francezi şi vreo cinci sute de soldaţi italieni, plecă din 
Neapole în 20 mai, la ceasurile două după-amiază, pregătindu- 
se să străbată toată Italia cu restul armatei sale. Nu rămase la 
Roma decât trei zile, pentru că Papa, închis în faimosul său 
castel San-Angelo, nu vru să-l primească. Văzând că nu mai 
avea ce face în capitală, Carol plecă, deşi situaţia nu era deloc 
liniştitoare. Armata franceză,  micşorată din pricina 
numeroaselor garnizoane pe care trebuise să le lase prin oraşele 
şi forturile întărite, abia dacă se ridica la opt mii de luptători, în 
vreme ce armata milano-veneţiană era de vreo cinci ori mai 
mare. 

Încercând să obţină o conciliere, Carol îl trimise pe 
Commines la proveditorii” venețieni, poruncindu-i să le spună că 
stăpânul său nu dorea decât să-şi continue liniştit drumul spre 
casă, fără a căşuna şi fără a i se căşuna vreun necaz. in 
aşteptarea răspunsului, regele îşi petrecu noaptea foarte 
neliniştit. Toată ziua fusese înnorat afară, iar dacă începea să 


s Guvernatori de provincii în vechea Republică venețiană. 


plouă, cum era de aşteptat, râul Taro, care acum mai putea fi 
trecut prin vad, a doua zi ar fi constituit un obstacol greu de 
depăşit. Sau poate că italienii amânau dinadins lucrurile, pentru 
a înrăutăţi situaţia oştirii franceze. Într-adevăr, când s-a înserat, 
a izbucnit o furtună cumplită care a bântuit toată noaptea, 
făcând să se zguduie munţii de bubuitul tunetelor şi brăzdând 
cerul cu fulgere. Taro, care în ajun fusese un râu liniştit, acum 
se preschimbase într-un torent vijelios. Între timp, Commines şi 
proveditorii venețieni încercaseră în zadar să înlăture lupta. 
Îngrijorat, Carol ordonă armatei sale să treacă totuşi râul, ceea 
ce soldaţii şi făcură, călăreţii având apa până la pulpe, iar 
infanteriştii ţinându-se de cozile cailor. Dar îndată ce trecură pe 
malul celălalt, se treziră atacați de ostile italiene. Obosiţi, 
flămânzi, uzi leoarcă, francezii fură cuprinşi brusc de acea "furia 
franceze", cum ziceau cu spaimă italienii. Cât ai clipi din ochi, 
Carol al VIll-lea şi armata sa distruseră toate calculele strategice 
ale inamicului, care de mai bine de un secol uitase ce erau 
luptele adevărate, crâncene şi sângeroase, complăcându-se mai 
mult într-un fel de turniruri cărora le ziceau războaie. Aşa că, 
speriaţi, se întoarseră cu spatele şi o luară la goană, trecând în 
mare neorânduială râul şi mai umflat de ploaia care reîncepuse 
să toarne cu găleata chiar din clipa în care francezii ajunseseră 
pe malul celălalt. Câţiva propuseră să-i urmărească pe cei 
învinşi, dar mareşalul Gie, domnul de la Trimouille şi ducele de 
Guise spuseră că şi oamenii şi caii erau foarte obosiţi şi n-avea 
nici un rost să-i mai urmărească pe cei ce dăduseră bir cu fugiţii 
într-un mod atât de ruşinos. 

Carol al VIll-lea se retrase într-un sătuc de pe malul stâng al 
râului Taro şi trase la o casă sărmană unde-şi scoase hainele 
ude. Dintre toţi soldaţii şi căpitanii săi, era poate cel care 
luptase cu cea mai mare înflăcărare. 

În timpul nopţii, râul Taro se umflă atât de tare, încât 
armata italiană, chiar de-ar fi vrut să se întoarcă şi să-i înfrunte 
din nou pe francezi, n-ar mai fi putut. 

După acea strălucită victorie, nevrând să dea impresia că 
fuge, regele rămase toată ziua acolo, iar seara se duse să 
doarmă la Medesena, cătun situat la o milă mai jos de sătucul 
unde se odihnise după luptă. In timpul nopţii, gândindu-se că 
fusese destul pentru onoarea armatei sale, învingând o oaste de 
aproape cinci ori mai mare ca a sa, ucigând peste trei mii de 


oameni şi aşteptându-l pe inamic o zi şi jumătate ca să-şi ia 
revanşa, le porunci ostaşilor să aprindă mai multe focuri pentru 
ca duşmanul să creadă că încă mai erau acolo. Apoi, urcându-se 
pe cai, plecară fără să facă zgomot şi se îndreptară către Borgo- 
San-Domino. 

În vremea asta, Papa se întoarse la Roma, unde primi 
câteva veşti care-l bucurară. Află că Ferdinand trecuse din Sicilia 
în Calabria cu o mie de voluntari şi cu un mare număr de 
călăreţi şi pedestraşi spanioli trimişi de Ferdinand şi Isabela, 
printre care se afla şi faimosul Gonzalvo de Cordoba, unul dintre 
reputaţii luptători spanioli a cărui aureolă nu fusese întunecată 
decât de înfrângerea de la Seminara. Cam în acelaşi timp flota 
franceză a fost înfrântă de flota aragoneză. In sfârşit, bătălia de 
pe malul râului Taro, deşi pierdută de confederați, pentru Papă 
constituia totuşi o victorie, pentru că îi îngăduia să se întoarcă 
spre duşmanul său neînduplecat, Carol al VIII-lea. Inţelegând că 
nu mai avea a se teme de el, trimise lui Carol al VIll-lea, care se 
oprise la Torino, o scrisoare prin care — în virtutea autorităţii 
sale pontificale — îi poruncea să plece din Italia şi să-şi recheme 
trupele pe care le lăsase în Neapole în termen de zece zile. Dacă 
nu, avea să fie excomunicat şi obligat să compară în faţa sa. 
Carol îi răspunse că: 

1. Nu înţelege cum Papa, şeful ligii, îi porunceşte să plece 
din Italia, când confederaţii încercaseră — deşi fără folos, după 
cum ştie şi Sanctitatea Sa — să-i taie orice posibilitate de a se 
întoarce în Franţa. 

2. În privinţa rechemării trupelor din Neapole, nu era chiar 
atât de lipsit de evlavie să facă acest lucru, deoarece trupele 
sale intraseră în acel regat cu consimțământul şi 
binecuvântarea Papei. 

3. Cât despre reîntoarcerea lui în capitala lumii creştine, se 
mira din cale-afară că Papa îi putea cere un asemenea lucru, 
deoarece, cu şase săptămâni mai înainte, plecând din Neapole, 
voise să-l vadă pe Sfântul Părinte şi să i se închine, dar acesta 
se închisese în castelul său, nevrând să-l primească. Dacă 
Sanctitatea Sa dorea cu tot dinadinsul acest lucru, îi făgăduia să 
se reîntoarcă în Italia de îndată ce avea să-şi rezolve treburile 
care-l chemau acum în regatul său. 

Oricât de trufaş şi de ironic ar fi fost acest răspuns, Carol al 
VIII-lea a fost totuşi constrâns să se supună, în parte, poruncilor 


Papei. În ciuda ostaşilor elveţieni pe care-i primise în ajutor, a 
fost constrâns să încheie cu Ludovic Sforza o pace prin care se 
angaja să-i cedeze oraşul Novarra, în vreme ce Gilbert de 
Montpensier şi d'Aubigny — după ce apăraseră Calabria, 
Bazilicata şi Neapole timp de treizeci şi două de zile — au fost 
siliţi să semneze, în 20 iulie 1496, capitularea din Atella prin 
care se stipula cedarea tuturor oraşelor şi fortăreţelor din 
Neapole regelui Ferdinand al II-lea. 

Din păcate, Ferdinand nu s-a putut bucura decât două luni 
de zile de oraşele şi de fortărețele sale, murind în cursul lunii 
septembrie de un fel de sfârşeală, cu toate îngrijirile soţiei sale, 
ce n-au mai putut drege răul pe care-l făcuse marea ei 
frumuseţe. l-a urmat imediat la tron unchiul său Frederic. 

Şi astfel, în decursul celor trei ani de când era Papă, 
Alexandru al VI-lea a văzut perindându-se pe tronul Neapolelui 
cinci regi: Ferdinand |, Alfons al II-lea, Carol al VIII-lea, Ferdinand 
al II-lea şi Frederic. 

Toate acele zgâlţâituri ale tronului şi acea succedare rapidă 
a suveranilor erau cât se poate de avantajoase Papei, pentru că 
fiecare nou rege nu era cu adevărat rege fără învestitura 
pontificală. Şi-a zis deci că venise în sfârşit momentul să se 
gândească şi la sine, să se întărească în scaun şi să se 
îmbogăţească, sprijinindu-se în primul rând pe cei doi fii ai săi: 
Francesco, duce de Gandia, care trebuia să ocupe cele mai mari 
slujbe laice şi Cezar, cardinal de Valentino, care trebuia să 
ocupe cele mai înalte funcţii ecleziastice. In acest scop, mai 
numi încă patru cardinali spanioli, ridicând astfel la douăzeci şi 
doi numărul compatrioţilor lor din Sfântul Colegiu, asigurându-şi 
în felul acesta o majoritate sigură şi constantă. 

Prima necesitate a politicii pontificale era de a descurca 
locul de toţi acei mici seniori, aşa-zişii "vicari ai Bisericii" pe care 
Alexandru îi numea "cătuşele papalității". De fapt, el începuse 
mai demult această treabă, încă de când încăierase familiile 
Orsini şi Colonna. Dar iată că, în imprudenţa lor, Orsini — vechi 
prieteni ai Papei — trecuseră în solda francezilor şi intraseră 
împreună cu aceştia în regatul Neapole, aşa încât Virginio, unul 
dintre principalii şefi ai acestei familii, fusese prins şi luat 
prizonier de către Ferdinand al II-lea. Era o ocazie pe care Papa 
nu putea s-o lase să-i scape. După ce l-a somat pe regele 
Neapolelui să nu cumva să-l elibereze pe cel pe care-l declarase 


rebel încă din 1 iunie 1496, în 26 octombrie — adică în primele 
zile ale domniei lui Frederic, care urma să aibă nevoie de 
învestitura sa — dădu în consistoriu o sentinţă de confiscare a 
averii lui Virginio Orsini şi a familiei sale. Şi ca răzbunarea lui să 
fie deplină, le trimise vorbă fraţilor Colonna că-i iartă cu condiţia 
ca — sub comanda fiului său Francesco, duce de Gandia — să 
execute ei acea sentinţă împotriva familiei Orsini, slăbindu-i 
astfel pe amândoi, până când avea să-i atace el, făcându-i pe 
învingătorii celor învinşi să dispară şi ei. Cu toate că planul era 
diabolic, familia Colonna îl acceptă. Ducele de Gandia a fost 
numit general al Bisericii, prilej cu care tatăl său i-a înmânat 
însemnele noii funcţii în biserica Sfântului Petru din Roma. 

Lucrurile au mers la început aşa cum a nădăjduit Alexandru 
al VI-lea şi înainte de sfârşitul anului armata pontificală s-a văzut 
stăpână pe un mare număr de castele şi fortărețe ce aparţineau 
familiei Orsini. Aceştia se socoteau de acum pierduţi, când iată 
că regele Carol al VIll-lea — la care ei nu mai trăgeau nădejde 
să-i ajute, fiindcă era mult prea ocupat cu propriile sale 
probleme — îi trimise totuşi în sprijinul lor pe Carlo Orsini, fiul lui 
Virginio şi pe Vitellozo Vitelli, fratele lui Camilo Vitelli, unul 
dintre cei trei mari şi viteji condotieri ai Italiei, care intrase în 
slujba Franţei şi care luptase ca un leu în bătălia câştigată de 
francezi pe malul râului Taro. 

Cei doi căpitani ale căror curaj şi abilitate erau cunoscute, 
aduceau cu ei o mare sumă de bani cu care îi răsplătise Carol al 
VIll-lea. Aşa că de îndată ce ajunseră la Cittă di Castello, centrul 
micii lor suveranităţi, şi-şi manifestară intenţia de a recruta un 
corp de jandarmerie, se prezentară o mulţime de bărbaţi dornici 
să se angajeze sub steagurile lor. În curând şi-au alcătuit o mică 
armată — şi, cum observaseră cu atenţie, la francezi, 
organizarea militară a armatei lor, îşi  însuşiră toate 
îmbunătățirile, aplicându-le trupelor lor. Imbunătăţirile constau 
mai ales în anumite schimbări aduse artileriei, înlocuind suliţele 
obişnuite cu altele ce se asemănau ca formă cu cele ale 
elveţienilor, dar care erau cu două picioare mai lungi. Apoi 
Vitellozo Vitelli făcu trei sau patru luni exerciţii cu soldaţii săi în 
mânuirea noilor arme. Când a văzut că le puteau întrebuința cu 
folos, s-au îndreptat spre Bracciano, asediat de ducele de 
Urbino. Generalul venețian, aflând despre venirea lui Vitellozo 
Vitelli, vrând să-l scutească de o parte din osteneală, i-a ieşit 


înainte. Cele două armate s-au întâlnit pe drumul spre Soriano şi 
au început a se lupta. Armata pontificală avea un corp de opt 
sute de germani pe care ducii de Urbino şi de Gardia contau 
foarte mult şi pe bună dreptate, fiindcă germanii erau socotiți, 
după elveţieni, cei mai buni luptători din lume. Dar Vitellozo 
Vitelli i-a atacat pe acei soldaţi de elită cu infanteria sa înarmată 
cu suliţele ei lungi, care-i străpunseră fără milă, germanii 
neputându-le provoca nici un rău cu suliţele lor, care erau cu 
aproape patru picioare mai scurte. Speriaţi de noile arme, care 
făceau adevărate ravagii în rândurile lor, germanii o luară la 
fugă, târându-l după ei şi pe ducele de Gandia, rănit de o lance 
la obraz. Ducele de Milano, care luptase în ariergardă, a fost luat 
prizonier împreună cu toată artileria şi bagajele armatei învinse. 

Dar acel succes, oricât de mare ar fi fost el, nu l-a făcut pe 
Vitellozo Vitelli să se umfle până într-atâta în pene încât să nu-şi 
mai dea seama de situaţia în care se afla. Înţelese că Orsini şi el 
erau mult prea slabi pentru a susţine un asemenea război; că 
mica lor avere se va epuiza în curând şi soldaţii, neplătiţi, se vor 
risipi odată cu ea. Se grăbi deci să facă propuneri de pace pe 
care el nu le-ar fi acceptat dacă ar fi fost învins. 

Condiţiile au fost acceptate imediat de Papă, care între 
timp a primit vestea că Trivulcio trecuse Alpii şi intrase în Italia 
cu trei mii de elveţieni. S-a hotărât ca Orsini să plătească 
şaptezeci de mii de florini despăgubiri de război şi să se facă 
schimb de prizonieri fără nici un fel de răscumpărare, cu 
excepţia ducelui de Urbino. 

Până când vor plăti banii, fraţii Orsini amanetară 
cardinalilor Sforza şi San-Severino fortărețele Anguillora şi 
Cervetri. Dar cum în ziua fixată pentru plată nu avură banii 
necesari, cerură drept răscumpărare, pentru ducele de Urbino, 
patruzeci de mii de ducați de aur, sumă ce echivala cu 
cheltuielile de război. De data asta Papa nu se mai târgui şi plăti 
până la ultimul ban răscumpărarea cerută de duşmanii săi. La 
rândul său le trimise — lui Carlo Orsini şi lui Vitellozo Vitelli — 
cadavrul lui Virgilio. Printr-o ciudată fatalitate, prizonierul murise 
cu opt zile înainte de semnarea tratatului de pace, de aceeaşi 
moarte de care murise şi Djem, fratele lui Baiazid. 

De îndată ce s-a semnat pacea, Papa s-a trezit cu Prosper 
Colonna şi cu Gonzalo de Cordova, care -trimişi de Frederic — 


sosiră la Roma cu o oaste alcătuită din soldaţi napolitani şi 
spanioli. 

Între timp, veni solemnitatea slujbei din ziua Adormirii 
Maicii Domnului (15 august), la care a fost invitat şi Gonzalvo. 
Ajungând în faţa cavaleriei pontificale, acesta s-a aşezat în 
stânga ducelui de Gandia, care stârnise admiraţia tuturor atât 
prin frumuseţea sa, cât şi prin luxul desfăşurat la acea 
sărbătoare. Intr-adevăr, suita lui era îmbrăcată în nişte livrele 
atât de frumoase şi de costisitoare, cum nu se mai văzuseră 
până atunci în Italia. Toţi pajii şi valeţii erau urcați pe cai pur- 
sânge, cu valtrapuri de catifea şi cu franjuri de argint, iar printre 
franjuri atârnau din loc în loc clopoței din acelaşi metal. Cât 
despre Francesco, acesta era îmbrăcat în veşminte de brocart 
cu fir de aur şi purta la gât un şirag din cele mai mari şi mai 
strălucitoare perle din Orient, iar în jurul pălăriei în formă de 
tocă avea un lanţ de aur împodobit cu diamante dintre care cel 
mai mic valora mai bine de douăzeci de mii de ducați de aur. 
Acea măreție ieşea cu atât mai mult în relief cu cât contrasta cu 
veşmintele simple ale fratelui său, Cezar Borgia, al cărui costum 
de cardinal nu admitea nici un fel de podoabe. De aici şi dubla 
gelozie a lui Cezar, care-l privea cu o ură fără margini pe acest 
frate al său atât de frumos şi de bogat. În clipa aceea cardinalul 
Valentino a hotărât să scape de tânărul de care se lovea mereu 
atât în ceea ce priveşte ambiția, cât şi dragostea. Cât despre 
ducele de Gandia — spune istoricul Tommaso —, a apărut la 
acea serbare în toată măreţia şi frumuseţea lui, acea ultimă 
pompă fiind cea care a precedat-o, pe cea a înmormântării sale. 

Sub pretext că ia parte la solemnitate, Lucreția venise şi ea 
la Roma, dar în realitate, aşa cum vom vedea în curând, pentru 
a fi instrumentul ambiţiei tatălui ei. 

Cum Papa nu se mulţumise pentru fiul său mai mare doar 
cu triumful van al ostentaţiei şi al orgoliului şi cum războiul cu 
fraţii Orsini nu dăduse roadele mult aşteptate, se decise — 
pentru a-i spori averea lui Francesco — să facă ceea ce făcuse 
Papa Calixt pentru el, adică să dezmembreze din Statul 
ecleziastic cetăţile Benevent, Terracina şi Pontecorvo, alcătuind 
un ducat pe care să i-l dea fiului său. Acea propunere făcută în 
plin consistoriu a fost aprobată imediat. Noua favoare acordată 
fratelui său mai mare l-a exaspert pe Cezar, care şi-a luat şi el 


partea din favorurile paterne, căci Papa l-a numit legat a /atere' 
pe lângă Frederic, trebuind 

ca în numele părintelui său să-i pună noului rege coroana pe 
Cap. . 

In vremea asta Lucreția, după ce a petrecut câteva zile 
împreună cu tatăl şi cu fraţii ei, s-a retras la mănăstirea 
Sfântului Sixt fără ca nimeni să cunoască motivul adevărat al 
acestei retrageri, necedând nici măcar în faţa rugăminţilor 
fierbinţi ale lui Cezar, care nutrea faţă de ea o dragoste pe cât 
de stranie, pe atât de denaturată şi care o implorase să-şi 
amâne acea despărţire de lume până în ziua când urma să plece 
el la Neapole. Incăpăţânarea surorii sale îl jigni profund. Căci din 
ziua în care ducele de Gandia se arătase la procesiune, în toată 
măreţia şi frumuseţea sa, observase că incestuoasa lui amantă 
se răcise de el, aşa că ura faţă de rivalul său sporise şi mai 
vârtos. In culmea furiei, poruncise şefului zbirilor săi să vina spre 
seară la el. Michelotto era obişnuit cu astfel de mesaje 
misterioase, care aproape întotdeauna aveau ca scop fie o 
iubire, fie o răzbunare. Or, cum şi într-un caz şi în celălalt era 
răsplătit cu largheţe, nu avea nici un motiv să nu fie prompt la 
întâlnirea cu stăpânul său. 

In seara aceea, Cezar Borgia îl aştepta aşezat într-un jilţ, cu 
spatele la marele cămin din odaia sa, îmbrăcat într-o tunică 
lungă, neagră, de catifea, fără mâneci, prin ale cărei despicături 
se vedea vesta de satin de aceeaşi culoare. Intr-o mână îşi ţinea 
mănuşile, iar cu cealaltă se sprijinea pe teaca pumnalului cu 
lama otrăvită, de care nu se despărţea niciodată. Acesta era 
costumul pe care-l îmbrăca în expedițiile sale nocturne. Aşa că 
Michelotto n-a fost surprins văzându-l îmbrăcat astfel. În ochi 
avea o flacără mai sumbră ca de obicei, iar obrajii săi, palizi, 
acum erau livizi. Cezar îi făcu semn să închidă uşa, poruncă pe 
care Michelotto o execută imediat. Apoi, după un moment de 
tăcere, în timpul căreia ochii lui Borgia părură că vor să citească 
până în străfundul sufletului nepăsătorului său slujitor care 
stătea în picioare în faţa sa, zise cu un glas din care răzbătea un 
uşor accent ironic: 

— Michelotto, cum îţi place costumul meu? 


7 Cardinal însărcinat cu o misiune specială din partea Papei. 


Oricât de obişnuit ar fi fost zbirul cu întrebările uneori cam 
ciudate ale stăpânului său, care nu intra niciodată direct în 
subiect, ci o lua întotdeauna pe ocolite, întrebarea i se păru atât 
de bizară, încât rămase o clipă descumpănit. Apoi, venindu-şi în 
fire, răspunse: 

— Admirabil, monseniore! Datorită lui excelența voastră are 
aerul unui căpitan, aşa cum are de altfel şi inima. 

— Mă bucur că asta ţi-e părerea, zise Cezar. Ştii care-i 
cauza că în loc de aceste veşminte, pe care nu pot să le port 
decât noaptea, sunt obligat să mă deghizez ziua în haine de 
cardinal şi să-mi petrec vremea mergând din biserică în biserică 
şi din consistoriu în consistoriu, în vreme ce ar trebui să conduc 
o oaste în care tu ai avea rangul de căpitan, în loc să fii şeful 
câtorva zbiri amărâţi? 

— Da, monseniore! răspunse Michelotto, care încă de la 
primele cuvinte ghicise ce urmărea Cezar. Cauza tuturor acestor 
lucruri este monseniorul Francesco, duce de Gandia şi de 
Benevent, fratele mai mare al domniei-voastre. 

— Ştii, continuă Cezar răspunzându-i lui Michelotto doar 
printr-un semn afirmativ din cap şi printr-un surâs amar, ştii cine 
are averi şi n-are o scânteie de geniu, cine are cască de general 
şi n-are cap, cine are spadă şi nu e în stare s-o ţină în mână? 

— Ducele de Gandia, răspunse Michelotto. 

— Ştii, continuă Cezar, cine e cel care stă tot timpul în 
calea ambițiilor, a îmbogăţirii şi a iubirii mele? 

— Păi acelaşi duce de Gandia, zise Michelotto. 

— Şi ce părere ai despre treaba asta? 

— Cred că ar trebui să moară, răspunse cu răceală zbirul. 

— Aşa cred şi eu, Michelotto, zise Cezar făcând un pas spre 
el şi strângându-i mâna. Singurul meu regret e că nu m-am 
gândit mai demult la treaba asta. Dacă anul trecut, când regele 
Franţei a intrat în Italia, aş fi avut în mână sabia şi nu cârja 
episcopală, la ora asta eram rege în vreun stat italian. Se vede 
limpede că Papa vrea să-şi sporească averea, numai că s-a 
înşelat asupra mijloacelor prin care poate face acest lucru. Pe 
mine trebuia să mă facă duce şi pe frate-meu cardinal. Cel ce 
vrea să-şi facă drum către un regat trebuie să treacă peste orice 
piedici, să meargă drept înainte, fără să-i pese de strigătul cărnii 
sale când calcă pe cei mai ascuţiţi spini. Un astfel de om, 
puternic şi curajos, trebuie să-şi deschidă calea în viaţă cu 


spada şi cu pumnalul şi să nu se teamă că-şi udă mâinile în 
propriul său sânge! Acela, în sfârşit, trebuie să urmeze exemplul 
dat de toţi întemeietorii de imperii, începând cu Romulus şi 
isprăvind cu Baiazid, care au ajuns regi numai după ce şi-au ucis 
fraţii. Ei bine, Michelotto, asta e şi situaţia mea şi află că sunt 
hotărât să nu dau înapoi. Acum ştii de ce te-am căutat. Crezi că 
pot conta pe tine? 

Aşa cum era de aşteptat, Michelotto — care ştia că va fi 
plătit regeşte pentru crimă — răspunse că era gata să-i 
îndeplinească poruncile. Să-i spună doar în cât timp, în ce loc şi 
în ce mod trebuia săvârşită fapta. Cezar îi răspunse că în 
privinţa timpului, era bine să fie făcută cât mai repede, pentru 
că el trebuia să plece la Neapole. Locul şi modul de execuţie 
depindeau de împrejurări; că trebuia să pândească ocazia şi, 
când va găsi momentul favorabil, să lovească. 

A doua zi după această discuţie cu Michelotto, Cezar află că 
trebuia să plece din Roma joi, 15 iunie. In 14, mama sa îl pofti să 
mănânce la ea. Masa era dată în cinstea plecării lui la Neapole. 
Michelotto primi ordin ca pe la unsprezece noaptea să fie pe 
aproape. Masa fusese aşezată afară, sub o boltă de viţă, în 
curtea casei pe care o avea Vanozza aproape de San-Pietro. 
Musafirii erau: Cezar Borgia, adică sărbătoritul, ducele de 
Gandia, fratele lui mai mic, prinţul de Squillace, dona Sancia, 
soţia lui, cardinalul de Mont-Real, Francesco Borgia, fiul Papei 
Calixt al Ill-lea, don Roderico Borgia, căpitanul palatului 
apostolic, don Godefroy, fratele cardinalului Giani Borgia, pe 
atunci legat în Perugia şi Alfons Borgia, nepotul Papei. Se 
adunase întreaga familie, afară de Lucreția, care, retrăgându-se 
la mănăstire, nu putuse veni. 

Masa a fost deosebit de reuşită, Cezar a fost mai vesel ca 
de obicei, iar ducele de Gandia părea că nu fusese niciodată mai 
fericit. In toiul banchetului, un om mascat îi aduse o scrisoare. 
Ducele rupse sigiliul, o citi şi, roşind de bucurie, nu rosti decât 
atât: 

— Bine, mă voi duce! 

Ascunse scrisoarea în buzunarul tunicii, dar oricât de mult 
s-ar fi grăbit să facă acest lucru, Cezar avu vreme să-şi arunce 
ochii asupra ei şi să recunoască scrisul Lucreţiei. Intre timp, 
mesagerul se retrăsese fără ca nimeni altul decât Cezar să fi 
observat acest lucru. 


În acea epocă era obiceiul, dragi cititori, ca scrisorile de 
dragoste să fie aduse de bărbaţi mascaţi sau de femei ce-şi 
ascundeau chipul sub un văl. 

La ora zece, Francesco se ridică de la masă şi, cum aerul 
era plăcut şi pur, se plimbă o vreme pe sub minunaţii pini ce 
umbreau casa Vanozzei, fără însă ca Cezar să-l piardă din 
vedere. La unsprezece, ducele de Gandia îşi luă rămas bun de la 
mama sa. Cezar făcu la fel, pretextând că voia să meargă la 
Vatican ca să-şi ia rămas bun de la Papă, deoarece a doua zi 
trebuia să pornească la drum de cu noapte. Pretextul era cu atât 
mai plauzibil cu cât Papa avea obiceiul să stea treaz până la 
două sau trei dimineaţa. 

Cei doi fraţi ieşiră împreună din curte, urcară pe caii care-i 
aşteptau la poartă, merseră împreună până la palatul Borgia — 
locuit de Ascanio Sforza, care-l primise în dar de la Papă —, apoi 
Francesco se despărţi de fratele său spunându-i, cu un surâs, că 
nu credea să se întoarcă acasă decât după câteva ceasuri, 
întrucât era aşteptat de o preafrumoasă doamnă. Cezar îi 
răspunse că era stăpân pe timpul lui, că-l putea folosi cum 
credea de cuviinţă, după care îi ură noapte bună. Ducele de 
Gandia o luă la dreapta, Cezar o luă la stânga. Cezar observase 
însă că strada pe care o apucase fratele său ducea la 
mănăstirea Sfântului Sixt unde se retrăsese Lucreția. Făcând 
această remarcă ce-i confirma bănuielile, se îndreptă spre 
Vatican, unde-l găsi pe Papă, de la care-şi luă rămas bun şi care- 
| binecuvânta. 

Începând din acel moment, totul devine misterios ca şi 
întunericul în care s-a petrecut cumplita dramă pe care ne 
pregătim s-o istorisim. 

Despărţindu-se de fratele său, ducele de Gandia şi-a trimis 
îndărăt oamenii care-l însoțeau, păstrându-l lângă sine doar pe 
valetul său de încredere, în compania căruia s-a îndreptat spre 
Piaţa Giudecca. Ajuns acolo, l-a găsit pe omul mascat care-i 
adusese scrisoarea în timpul mesei. Atunci i-a poruncit valetului 
să-l aştepte în acel loc, spunându-i că în cel mult două ceasuri 
avea să se întoarcă. Intr-adevăr, la ora indicată, ducele de 
Gandia se înapoie, îi spuse omului mascat care-l însoțea că 
putea să plece, iar el şi valetul se îndreptară spre casă. Dar de 
îndată ce dădu colţul după ghetoul evreiesc, patru oameni pe 
jos, conduşi de un al cincilea, care era călare, se aruncară 


asupra lui. Crezând că avea de-a face cu nişte hoţi, ducele de 
Gandia spuse cine era. Dar în loc ca acel nume să oprească 
pumnalele ucigaşilor, el, dimpotrivă, spori furia loviturilor şi 
ducele se prăbuşi mort, alături de valetul său, care trăgea să 
moară. 

Atunci omul aflat pe cal, care privise nemişcat şi impasibil 
săvârşirea acelei crime abominabile, îşi apropie calul, cu 
spatele, de cadavru. Cei patru ucigaşi puseră mortul pe crupă şi, 
mergând alături, o porniră pe străduţa ce ducea spre biserica 
Santa-Maria-in-Monticelli. Cât despre nefericitul valet, pe care-l 
crezuseră mort, îl lăsară pe caldarâm. Cum după o vreme a 
început să geamă, a fost auzit de nişte oameni ce locuiau într-o 
cocioabă apropiată. L-au luat şi l-au pus pe un pat, unde a murit 
aproape imediat, fără să poată spune nimic despre acel 
asasinat. 

Ducele a fost aşteptat toată noaptea şi toată dimineaţa 
următoare. Apoi aşteptarea s-a preschimbat în teamă, iar teama 
în spaimă. Slujitorii s-au dus la Papă şi i-au spus că, după ce 
plecase de la mama sa, ducele de Gandia nu mai apăruse în 
palatul lui. Alexandru îşi mai făcu iluzii toată ziua, crezând că fiul 
său rămăsese la vreo ibovnică şi că aştepta să se întunece 
pentru a se întoarce acasă. Dar noaptea trecu aşa cum trecuse 
şi ziua şi ducele nu mai apăru. Tulburat de nişte presimţiri triste, 
Papa căzu în cea mai neagră disperare, neputând spune altceva, 
în toiul hohotelor de plâns şi al suspinelor, decât atât: 

— Căutaţi-l, căutaţi-l, ca măcar să ştiu cum a murit! Atunci 
toţi cei din jurul lui se puseră pe căutat, fiindcă ducele de 
Gandia era foarte iubit de toată lumea. In urma cercetărilor 
întreprinse în oraş, nu se descoperi însă decât trupul valetului 
ucis. Atunci toţi îşi ziseră că probabil fusese aruncat în Tibru. Au 
început deci să bată malurile apei. Au fost interogaţi toţi 
luntraşii şi pescarii de pe strada Ripetta care ar fi putut să vadă, 
fie din case, fie din bărcile lor, ce se petrecuse pe malul fluviului 
cu două nopţi în urmă. Dar nimeni nu ştia nimic. Abia pe strada 
del Fantanone găsiră în sfârşit un om care le spuse ce anume 
văzuse el în noaptea de 14 spre 15 iunie. Era un slavon pe nume 
Georges, care dusese cu barca o încărcătură de lemne. 

— Domnilor, zise el, miercuri, după ce am depus lemnele 
pe uscat, am rămas în barcă să mă odihnesc puţin în aerul 
răcoros al nopţii, uitându-mă totuşi ca nu cumva să vină careva 


şi să-mi fure lemnele. Pe la ceasurile două dimineaţă, am văzut 
venind pe străduţa din stânga bisericii Sfântul Gerónimo doi 
oameni pe jos, care s-au uitat cu atenţie în jur să vadă dacă nu 
trecea careva pe acea stradă. După ce s-au asigurat că strada 
era pustie, au mai ieşit încă doi, însoţiţi de un al treilea, călare 
pe cal. Pe crupa calului se afla un om mort. Doi dintre cei patru 
necunoscuţi au apucat mortul, unul de cap şi altul de picioare şi 
i-au făcut vânt în apă. Atunci l-am auzit pe cel călare întrebând: 
"S-a făcut?" "Da, monseniore!" i-a răspuns unul din cei patru. 
Apoi văzând mantia mortului, care plutea pe apă, a întrebat ce 
era obiectul acela negru. "E mantia mortului, monseniore", a zis 
unul. Apoi a luat câteva pietre şi le-a aruncat asupra mantiei, 
făcând-o să se scufunde. După ce mantia a dispărut, cei cinci au 
plecat. Asta e tot ce am văzut şi-am auzit, zise omul. 

La aceste vorbe, care răpeau orice speranţă celor ce mai 
aveau vreuna, unul dintre slujitorii Papei îl întrebă pe slavon de 
ce nu se dusese să spună guvernatorului ceea ce văzuse. Dar 
acesta răspunse că văzuse de mai bine de o sută de ori oameni 
aruncaţi astfel în fluviu, fără să fi auzit pe cineva neliniştindu-se 
din pricina asta. Fusese convins că nici acelui cadavru nu 
trebuia să-i acorde mai multă importanţă decât celorlalte. 

Călăuziţi de acele informaţii, slujitorii Papei îi convocară pe 
toţi luntraşii care obişnuiau să navigheze pe Tibru, făgăduind o 
recompensă mare celui care va găsi cadavrul ducelui. În aceeaşi 
zi — într-o vineri — luntraşii scoaseră din apă două cadavre 
dintre care unul era al ducelui. Cercetând cadavrul, îşi dădură 
imediat seama de cauza morţii: bietul tânăr fusese străpuns cu 
sălbăticie, de nouă ori, cu pumnalele. Nimeni nu se atinsese nici 
de hainele sale — l-au găsit îmbrăcat cu tunica lui fără mâneci, 
cu mănuşile vârâte sub centură —, nici de punga sa plină cu 
aur. Deci fusese ucis nu pentru bani, ci din răzbunare. Barca în 
care se afla cadavrul urcă pe Tibru până la castelul San-Angelo, 
unde fu depus cel ce fusese ducele de Gandia. Slujitorii se 
duseră apoi la palatul ducelui şi aduseră veşmintele minunate 
pe care le purtase tânărul în ziua procesiunii. Scoţându-i hainele 
ude, îl îmbrăcară în acel costum plin de măreție şi-i puseră 
alături insignele de general al Bisericii. Francesco rămase astfel 
expus toată ziua fără ca tatăl lui, disperat, să aibă curajul să 
vină să-l vadă. În sfârşit, când s-a întunecat, cei mai demni şi 
mai fideli slujitori ai săi îl duseră la biserica Madona Poporului, 


cu toată pompa cuvenită fiului unui Papă. În vremea asta, Cezar 
Borgia punea cu mâinile sale pătate de sânge coroana pe capul 
lui Frederic de Aragon. 

Acea lovitură străpunsese crunt inima lui Alexandru al VI- 
lea. Cum la început nu ştiu pe cine să bănuiască, dădu ordinele 
cele mai severe ca ucigaşii să fie găsiţi. Dar încetul cu încetul 
sângerosul adevăr îi sări în ochi. Văzu că lovitura care aproape 
că-l doborâse pornise din propria lui familie. Atunci disperarea 
sa aproape că atinse marginile nebuniei. Alergând ca un smintit 
prin apartamentele Vaticanului, cu hainele sfâşiate şi cu cenuşă 
pe cap, intră în plin consistoriu şi plângând în hohote, îşi 
mărturisi păcatele din tinereţe, arătând că nenorocirea care-l 
lovise se datora celui care era carne din carnea sa şi sânge din 
sângele său, recunoscând că era o justă pedeapsă a lui 
Dumnezeu. Apoi, retrăgându-se într-una dintre camerele cele 
mai secrete şi mai întunecoase din palat, se închise acolo, 
spunând că voia să se lase să moară de foame. Şi, într-adevăr, 
vreme de şaizeci de ore nu mancă nimic şi nu se odihni, 
nerăspunzând celor care băteau zadarnic în uşă decât prin 
gemete, ca o femeie, sau prin răcnete, ca o fiară înjunghiată. 

Noua lui ibovnică Giulia Famese — căreia i se spunea Giulia 
Bella, până într-atât era de frumoasă —, văzând că nu-l poate 
potoli, s-a văzut silită să se ducă s-o caute pe Lucreția, acea 
fiică de două ori iubită. Lucreția părăsi mănăstirea unde-l 
plângea pe ducele de Gandia şi veni să-şi consoleze tatăl. La 
auzul glasului ei, uşa se deschise şi abia atunci putu şi cardinalul 
Segovia — care stătea de aproape două zile îngenuncheat pe 
prag — să intre şi să-i aducă puţin vin şi ceva de mâncare Papei. 
Alexandru rămase singur cu Lucreția trei zile şi trei nopţi, apoi 
reapăru în public, dacă nu consolat, cel puţin liniştit. Căci 
Guicciardini ne asigură că fiica sa îl făcuse să priceapă cât era 
de periculos să mai vorbească în faţa ucigaşului despre 
dragostea fără margini pe care i-o purtase victimei. 

Cezar Borgia îşi prelungi şederea la Neapole atât pentru a 
da durerii paterne timpul necesar să se liniştească, cât şi pentru 
a duce cu bine la capăt o negociere secretă despre care-i 
vorbise tatăl său şi care consta în propunerea ca sora sa, 
Lucreția, să se mărite cu don Alfons de Aragon, duce de Bicelli şi 
prinţ de Salerne, fiul natural al lui Alfons al Il-lea şi fratele donei 
Sancia, cumnata sa. E adevărat că Lucreția era măritată cu don 


Alfons, senior de Pesaro. Dar Papa de asta era Papă, ca să 
aprobe, dar mai ales să desfacă unele căsătorii, aşa că nimeni 
nu trebuia să se sesizeze din pricina unui lucru atât de puţin 
important. 

Spre sfârşitul lunii august, se auzi că legatul, isprăvindu-şi 
treburile pe care le avusese în Neapole, se întorcea la Roma. 
Intr-adevăr, în 5 septembrie, adică la aproape trei luni de la 
moartea ducelui de Gandia şi a doua zi, în 6, Cezar merse la 
biserica Santa-Maria-Novella, la uşa căreia îl aşteptau călare, 
după obicei, cardinalii şi ambasadorii Spaniei şi ai Veneţiei, care- 
| duseră la Vatican, unde-l aştepta Sanctitatea Sa. Intrat în 
consistoriu după ceremonialul de primire, Papa l-a binecuvântat 
şi l-a îmbrăţişat. Apoi, însoţit de aceiaşi cardinali şi ambasadori, 
a fost condus în apartamentul său de unde, de îndată ce a 
rămas singur, a trecut în apartamentul Papei, căci fiul şi tatăl 
aveau o mulţime de lucruri să-şi spună, dar în nici un caz despre 
ducele de Gandia. Căci din ziua morţii sale numele acestuia n-a 
mai fost rostit, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 

Adevărul e că Cezar aducea veşti bune. Frederic consimţise 
la uniunea propusă. Căsătoria dintre Sforza şi Lucreția a fost 
imediat anulată pe motiv că soţul era neputincios. Pe urmă, 
Papa a poruncit să se dezgroape cadavrul lui Djem, care — după 
cum ne amintim — valora trei sute de mii de ducați de aur. 

Aşa cum dorise, Cezar a luat locul ducelui de Gandia pe 
lângă Papă. Evenimentul a fost marcat printr-un lung şir de 
serbări, baluri şi mascarade. Cezar şi-a aruncat cât colo roba de 
cardinal, a cărei culoare se pare că-l obosise şi a apărut 
îmbrăcat după moda franţuzească, urmat ca un rege, de 
cardinali, ambasadori şi gărzi. Oraşul pontifical, lăsat întocmai 
ca o curtezană să-şi facă de cap, nu fusese niciodată — spune 
cardinalul Viterbo — nici măcar pe vremea lui Nero şi a lui 
Heliogabal, mai dornic de orgii, mai ahtiat după lux, mai însetat 
de sânge. Niciodată delatorii n-au dezonorat acea cetate în aşa 
hal, niciodată zbirii n-au pătat-o mai mult de sânge ca în acea 
epocă. Hoţii erau atât de numeroşi, iar îndrăzneala lor atât de 
mare, încât oamenii n-au mai cutezat să treacă dincolo de 
porţile oraşului, iar în curând nu s-au mai simţit în siguranţă nici 
înăuntru. Nici o casă, nici un turn nu erau în stare să-i mai 
apere. N-au mai existat nici dreptate, nici justiţie. Singurii 
stăpâni erau aurul, desfrâul şi puterea. 


Dar cum aurul începu a se topi în curând, ca într-un cuptor, 
Alexandru al Vl-lea şi fiul său râvniră la averea celor care-l 
aleseseră Papă prin simonie. Prima încercare o făcură cu 
arhiepiscopul de Cosenza. Şi iată cum: 

Cu câtva timp în urmă, Papa acordase o dispensă unei 
călugăriţe de neam mare, ultima moştenitoare a casei regale a 
Portugaliei, de a se mărita cu fiul natural al ultimului rege. Or, 
acea căsătorie era prejudiciabilă lui Ferdinand şi Isabelei, regele 
şi regina Spaniei. Alexandru negă că ar fi dat acea aprobare 
pentru care primise şaizeci de mii de ducați şi-l acuză pe 
arhiepiscopul de Cosenza, secretar apostolic, de a fi eliberat o 
dispensă falsă. Sub povara acestei acuzaţii, Cosenza a fost dus 
la castelul San-Angelo şi procesul său a început a-şi urma cursul. 

Dar cum nu era atât de uşor să dovedeşti că omul era 
vinovat când dispensa fusese semnată chiar de Papă, cei doi 
ticăloşi — tatăl şi fiul — s-au gândit să recurgă la un vicleşug 
care nu putea da greş. 

Într-o seară, arhiepiscopul de Cosenza îl văzu pe Cezar 
Borgia intrând în celula sa. Afabil şi foarte apropiat — căci ştia 
să se prefacă nemaipomenit de bine — îi explică arhiepiscopului 
încurcătura în care se afla Papa şi din care numai el putea să-l 
scoată. Arhiepiscopul răspunse că era gata s-o ajute pe 
Sanctitatea Sa cu tot ce-i va cere. Atunci Cezar se aşeză de 
cealaltă parte a mesei la care-l găsise pe captiv sprijinit în coate 
când intrase şi-i expuse situaţia în care se afla Papa: gata să 
încheie o alianţă cu familia de Aragon — prin căsătoria Lucreţiei 
cu Alfons —, nu le putea mărturisi lui Ferdinand şi Izabelei că, 
pentru câţiva amărâţi de ducați semnase dispensa de căsătorie 
a  călugăriţei portugheze  întărindu-i astfel drepturile de 
moştenire asupra unei coroane la care Ferdinand şi Isabela nu 
aveau de fapt nici un drept. Dacă Papa ar fi mărturisit că 
semnase hârtia, s-ar fi năruit toate planurile sale de alianţă cu 
Aragonul şi scaunul pontifical s-ar fi zguduit din temelii. 
Arhiepiscopul de Cosenza trebuia deci să înţeleagă ce aştepta 
Papa de la devotamentul şi prietenia lui: să arate că de fapt el şi 
nu Papa iscălise acea dispensă. Or, cum judecarea unei astfel de 
fapte cădea în sarcina Papei, arhiepiscopul putea să-şi închipuie 
că pedeapsa va fi destul de blândă. Pe de altă parte, răsplata, la 
fel ca şi judecata, stătea tot în mâinile Papei, iar acea răsplată 
avea să fie regească, fiindcă urma să fie trimis, în calitate de 


legat, la nunta Lucreţiei cu Alfons, deoarece numai datorită 
devotamentului său putea avea loc acea nuntă. 

Ahiepiscopul de Cosenza cunoştea bine oamenii cu care 
avea de-a face. Ştia că nu vor da înapoi din faţa nici unui mijloc 
pentru a-şi ajunge scopul. Ştia că se foloseau de acel praf alb, 
cu gust de zahăr, pe care era cu neputinţă să-l deosebeşti în 
mâncare şi care te putea ucide fulgerător sau lent, după cum 
doreau ei şi fără să lase vreo urmă. Cunoştea secretul cheii 
otrăvite ce se afla tot timpul pe şemineul Papei. Când acesta 
voia să scape de vreun cunoscut, îl ruga să descuie un anume 
dulap care, având broasca stricată, trebuia să vâri bine cheia în 
ea şi s-o răsuceşti de mai multe ori. Or, cheia avea un mic vârf 
otrăvit şi cel care o manevra nu se putea să nu se zgârie în el. Ei 
bine, acea zgârietură era mortală. Ştia de asemenea că Cezar 
purta un inel cu două capete de leu pe care le întorcea cu gurile 
în afară când voia să strângă mâna cuiva care nu-i era pe plac. 
Atunci dinţii leului deveneau mai periculoşi decât dinţii unei 
vipere şi omul murea blestemându-l pe Borgia. Cedă deci, pe de 
o parte de frică, pe de alta gândindu-se la răsplată. Cezar se 
întoarse la Vatican înarmat cu preţioasa hârtie prin care 
arhiepiscopul de Cosenza recunoştea că era singurul vinovat 
pentru dispensa acordată călugăriţei. 

După două zile, datorită dovezilor pe care arhiepiscopul 
binevoise să i le furnizeze, Papa — de faţă cu guvernatorul 
Romei, cu auditorul Camerei apostolice, cu avocatul şi 
procurorul fiscal — rosti sentinţa care-l condamna pe Cosenza la 
pierderea tuturor beneficiilor şi a funcţiilor ecleziastice, precum 
şi la confiscarea tuturor bunurilor sale. Cât despre persoana 
judecată, ea trebuia dată pe mâna magistratului civil. După alte 
două zile, magistratul civil se duse la puşcărie însoţit de doi 
grefieri, de doi servitori şi de patru gărzi pentru a îndeplini 
întocmai poruncile Papei. Grefierul desfăşură sulul pe care-l 
ţinea în mână şi-i citi condamnatului sentinţa. Servitorii îl 
dezbrăcară pe prizonier de veşmintele sale şi-l vârâră într-un 
cămeşoi gros, de cânepă, ce-i ajungea până la genunchi, într-o 
pereche de izmene la fel de grosolane, iar în picioare îi puseră 
nişte încălțări ordinare. Apoi cele patru gărzi, înşfăcându-l, îl 
duseră în una din cele mai adânci şi mai tainice celule din 
castelul San-Angelo, unde se găseau un pat, o masă, un scaun şi 
un crucifix de lemn. Drept orice distracţie, o lampă, o Biblie şi un 


Breviar, iar drept mâncare, două livre de pâine, un ulcior cu apă 
de băut şi altul mai mic, cu ulei pentru lampă. Ulcioarele cu apă 
şi cu ulei erau schimbate o dată la trei zile. După un an, 
sărmanul arhiepiscop muri de jale şi de disperare. 

In ziua în care Cosenza a fost dus în celula subterană, Cezar 
Borgia, care condusese întreaga afacere, a fost pus de Papă în 
posesia tuturor bunurilor condamnatului. 

Dar vânătorile, balurile şi mascaradele nu erau singurele 
distracţii ale Papei şi ale familiei sale. Din când în când mai 
aveau loc şi unele spectacole cam bizare. Vom vorbi doar 
despre două dintre ele: una era supliciul, cealaltă împerecherea 
unor iepe. Dar cum şi una şi alta oferă amănunte de care nu 
vreau să-l privăm pe cititorul nostru, să-l lăsăm să citească 
textul consemnat în Jurnalul său scris, în limba latină, de către 
Burchard: 


"Cam în acea vreme — adică pe la începutul anului 1499 — 
a fost încarcerată o curtezană pe nume Corsetta, care avea ca 
amant pe un oarecare spaniol, Mauro, care venea s-o vadă 
îmbrăcat femeieşte şi care, din pricina acestui travesti, era 
numit «spaniola barbară». In urma acestui scandal amândoi au 
fost plimbaţi prin oraş, ea fără cămaşă şi jupon, ci doar cu rochia 
lui Mauro, neîncheiată în fată şi care lăsa să i se vadă partea 
ruşinoasă, el îmbrăcat femeieşte, cu mâinile legate la spate şi 
cu fustele ridicate până peste burtă în aşa fel încât 
toată lumea să-i vadă partea cu care păcătuise. După ce-au 
făcut înconjurul oraşului, cei doi au fost trimişi la închisoare. Dar 
în 7 aprilie, Mauro a fost scos şi condus împreună cu alți doi 
deținuți pe Câmpul Florilor. Ajunşi la locul de execuţie, cei doi 
deținuți au fost spânzurați, iar Mauro condamnat să fie ars pe 
rug. O ploaie cu găleata survenită între timp a stins însă rugul, 
care n-a mai putut fi reaprins cu toate eforturile călăilor". 


Acel accident neprevăzut a lipsit-o pe Lucreția de partea 
cea mai spectaculoasă a execuţiei. Dar tatăl său i-a făgăduit că 
o va despăgubi mai târziu, oferindu-i o altă distracţie. 

ÎI prevenim din nou pe cititor că-i vom înfăţişa tot o 
traducere din Jurnalul lui Allemand Burchard, care nu vedea în 
faptele cele mai sângeroase sau cele mai lubrice decât nişte 


întâmplări obişnuite pe care le înregistra cu impasibilitatea unui 
scrib, fără să le însoţească de nici o remarcă: 


“În 11 noiembrie, un ţăran oarecare intrând în Roma cu 
două iepe încărcate cu nişte legături cu lemne, în momentul 
când trecu prin Piata San-Pietro, servitorii Sanctităţii Sale tăiară 
chingile, care căzură odată cu poverile şi duseră iepele în curtea 
aflată între palat şi poartă. Apoi deschiseră grajdurile şi patru 
armăsari începură a fugări iepele, nechezând, muşcându-le şi 
încălecându-le furioşi. Papa şi doamna Lucretia — care stăteau 
la o fereastră aflată deasupra porții palatului — se uitară, cu 
mare plăcere atât la acea luptă, cât şi la ceea ce a urmat!" 


Vom face şi noi ca Burchard şi ne vom abţine de la orice 
comentariu. 

Viclenia de care a dat dovadă Cezar Borgia faţă de 
arhiepiscopul de Cosenza a avut rezultatul dorit. Ferdinand şi 
Isabela nu mai puteau să-i impute Papei semnătura dispensei de 
care se plânseseră. Deci nimic nu se mai opunea căsătoriei 
Lucreţiei cu Alfons. Certitudinea îi produse o mare bucurie 
Papei, care dădea o importanţă deosebită acestui eveniment cu 
atât mai mult cu cât visa să-l însoare şi pe Cezar cu dona 
Carlotta, fata regelui Frederic. 

Într-adevăr, după moartea fratelui său, Cezar dăduse 
dovadă că nu are nici o vocaţie pentru viaţa ecleziastică. Aşa că 
nimeni nu s-a mirat când Papa, adunând într-o dimineaţă 
consistoriul, s-a trezit cu Cezar care i-a spus de faţă, cu toţi că 
având în vedere înclinările sale către viaţa lumească, îl ruga 
umil să-i retragă toate demnităţile ecleziastice ca să poată trăi 
liber şi mai ales să se poată însura. Îi rugă acelaşi lucru şi pe 
cardinalii din consistoriu făgăduindu-le, în schimbul libertăţii, 
toate bisericile, mănăstirile şi beneficiile sale. Auzind acest 
lucru, cardinalii îl rugară la rândul lor pe Papă să aprobe cererea 
tânărului. Papa, ca un tată bun ce era, aprobă imediat cererea. 
"Aşa că Cezar depuse purpura cu care nu avea nici o altă 
legătură — spune Tommaso Tommasi, istoricul său — decât 
faptul că era de culoarea sângelui." 

Într-adevăr, renunţarea era urgentă şi el nu avea vreme de 
pierdut. Ducându-se într-o zi la vânătoare de unde se întorsese 
foarte obosit, Carol al VIll-lea se spălase pe cap cu apă rece şi, 


aşezându-se la masă, fusese lovit de apoplexie. Murise imediat, 
lăsând în locul său pe tronul Franţei pe Ludovic al XII-lea, care 
avea două mari slăbiciuni, una mai nefericită decât alta: 
plăcerea de a face noi cuceriri şi dorinţa de a avea copii. 
Alexandru al Vl-lea, care pândea orice schimbare politică, 
văzuse dintr-o privire avantajele pe care le putea trage în urma 
urcării pe tron a noului rege. Ludovic al XII-lea avea nevoie de 
ajutorul său temporal pentru expediţia pe care o pregătea 
împotriva Milanului, asupra căruia — aşa cum am mai spus — 
avea dreptul prin bunica sa, Valentina Visconti; avea de 
asemenea nevoie şi de ajutorul său spiritual pentru a se 
despărţi de soţia sa, Jeanne, fiica lui Ludovic al XI-lea, care era 
stearpă şi monstruos de diformă şi cu care nu se însurase decât 
de teama pe care i-o insuflase tatăl său. Alexandru era gata să 
satisfacă ambele cereri ale lui Ludovic al XII-lea şi să-i mai dea 
în plus şi pălăria de cardinal pentru Georges d'Amboise, 
prietenul său, dacă, la rândul lui, regele Franţei voia s-o 
determine pe tânăra Carlotta — aflată la Curtea lui — să se 
mărite cu fiul sau, Cezar. 

Această negociere înaintase destul de mult încă de pe 
vremea când Cezar Borgia renunţase la purpura cardinalescă şi 
îmbrăcase veşmântul laic la care râvnise atâta. Aşa că seniorul 
de Villeneuve, trimisul lui Ludovic al XII-lea, care trebuia să-l 
ducă pe Cezar în Franţa, sosi la Roma şi se înfăţişă fostului 
cardinal. Acesta îi făcu — vreme de o lună — onorurile Romei, 
cu un lux fără egal, aşa cum ştia el să-i primească pe toţi cei de 
care avea nevoie. Plecarea lor a fost precedată de un curier al 
Papei prin care acesta poruncea oraşelor pe unde urmau să 
treacă cei doi şi suita lor să-i întâmpine cu multă cinste şi 
respect. Acelaşi ordin a fost dat şi în Franţa, unde s-a pus la 
dispoziţia iluştrilor călători o gardă atât de numeroasă şi unde 
lumea a venit într-un număr atât de mare să-i vadă, încât, după 
ce au trecut de Paris, oamenii din suita lui Cezar au scris la 
Roma că n-au văzut, în Franţa, nici copaci, nici case, nici ziduri, 
ci doar bărbaţi şi femei şi razele soarelui. Fiind la vânătoare, 
regele i-a ieşit oaspetelui său în întâmpinare. Şi cum ştia că 
Cezar ţinea mult la numele de Valentino, pe care-l purtase şi 
când fusese cardinal şi pe care continuase să-l poarte în calitate 
de conte, i-a dăruit oraşul Valence din Dauphine şi titlul de duce, 
cu un venit de douăzeci de mii de franci, Cezar devenind astfel 


duce de Valentinois. Apoi, după ce i-a făcut acel dar regesc şi a 
discutat cu el aproape două ceasuri, Ludovic l-a părăsit pentru 
a-i da răgazul de a-şi pregăti intrarea oficială în Franţa. 

Asta s-a întâmplat miercuri, 18 decembrie 1498, când 
Cezar Borgia a intrat în oraşul Chinon cu o suită demnă de fiul 
unui Papă ce venea să se însoare cu fiica unui rege. 

Cortegiul era alcătuit din douăzeci şi patru de catâri 
acoperiţi cu valtrapuri roşii purtând însemnele ducelui, încărcaţi 
cu lăzi sculptate şi cufere încrustate cu fildeş şi argint. Urmau 
apoi alţi douăzeci şi patru de catâri, dar cu valtrapuri galbene cu 
dungi roşii şi încă zece cu valtrapuri din postav de aur în dungi: 
o dungă strălucitoare şi una mată. 

In urma celor şaizeci şi opt de catâri veneau pufăind — 
ţinuţi în frâu de tot atâţia scutieri, ce mergeau pe jos — 
şaisprezece cai superbi de luptă. Aceştia erau urmaţi de 
optsprezece cai pur-sânge pe spatele cărora se aflau 
optsprezece copii între paisprezece şi şaisprezece ani, unul mai 
frumos ca altul, dintre care şaisprezece erau îmbrăcaţi în catifea 
roşie, iar doi în postav de aur: aceştia erau cei mai frumoşi 
dintre toţi, "ceea ce a făcut să se işte în mintea tuturor, spune 
Brantôme, ciudata bănuială a unor preferinţe nefireşti". În 
sfârşit, după cei optsprezece cai veneau şase catârce cu hamuri 
de catifea roşie, conduse de şase valeţi îmbrăcaţi în catifea de 
aceeaşi culoare. 

Cel de-al treilea grup era alcătuit mai întâi din doi catâri cu 
valtrapuri din postav aurit, purtând fiecare câte două cufere în 
care se afla comoara ducelui: pietrele scumpe şi giuvaerurile pe 
care le ducea în dar miresei, relicve şi bule papale pe care 
Alexandru le trimisese în dar lui Ludovic al XIl-lea. După ei 
veneau douăzeci de gentilomi îmbrăcaţi în veşminte tesute cu 
fir de aur şi de argint, printre care Paul Orsini, precum şi o 
mulţime de baroni şi de cavaleri din principalele State 
ecleziastice. 

Pe urmă, doi toboşari, un cântăreţ la rebec? şi patru soldaţi 
cântând din trâmbiţe de argint. Apoi, în mijlocul a patru lachei — 
îmbrăcaţi, doi în catifea roşie, doi în mătase galbenă — fură 
văzuţi domnul Georges d'Amboise şi monseniorul duce de 
Valentinois, călare pe cai pur-sânge. Cezar era îmbrăcat în 


8 Vioară cu trei strune. 


mătase roşie, brodată cu fir de aur şi cu pietre scumpe. Toca îi 
era împodobită cu un dublu şirag de rubine mari cât alunele, 
care străluceau atât de tare, încât puteau fi asemuite doar cu 
pietrele preţioase din O mie şi una de nopţi. În plus, mai avea şi 
la gât un colier din aceleaşi pietre scumpe, colier ce preţuia mai 
bine de două sute de mii de livre. Totul, începând de la centura 
lată din aur şi până la cizme, fiind brodat cu mărgăritare. Cât 
despre bidiviu, acesta era acoperit cu o cuirasă formată din 
nişte plăcuţe din aur, adevărate bijuterii din care atârnau 
ciorchini de rubine şi de perle. În sfârşit, acel nemaivăzut 
cortegiu era încheiat de douăzeci şi patru de catâri cu valtrapuri 
roşii pe care se aflau vesela, de aur şi de argint, a ducelui, 
corturile şi bagajele sale. 

Dar ceea ce dădea un aer de lux incredibil acelei suite era 
faptul că toţi catării, catârcele şi caii aveau potcoave de aur 
prinse superficial şi care se desfăceau pe drum, lux de altfel 
foarte criticat, toţi fiind indignaţi să vadă la picioarele unor 
animale potcoave din metalul din care se făceau coroanele 
regilor. 

Până la urmă s-a dovedit că toată acea pompă nu făcuse 
nici o impresie asupra celei căreia îi fusese destinată. Căci în 
clipa în care i s-a spus Carlottei că Cezar venise în Franţa în 
nădejdea de a se însura cu ea, fata a răspuns că nu se va mărita 
niciodată cu un popă şi cu atât mai mult cu un băiat de popă. Că 
nu-şi va uni viaţa cu un asasin şi cu atât mai puţin cu un 
fratricid. Că nu va accepta niciodată să fie soţia unui ticălos de 
bastard şi cu atât mai puţin a unui bărbat şi mai ticălos prin 
faptele şi moravurile sale. 

Dar, în ciuda mândriei aragoneze, Cezar Borgia şi-a găsit în 
curând o altă prinţesă de sânge nobil, care a consimţit să se 
mărite cu el: domnişoara d'Albrat, fiica regelui Navarei. 
Căsătoria a fost acceptată numai cu condiţia ca Papa să-i dea 
două sute de mii de ducați miresei, ca zestre personală şi să-l 
facă pe fratele ei cardinal. Condiţiile fiind acceptate, căsătoria a 
fost celebrată în 10 mai. In ziua de Rusalii, ducele de Valentinois 
a primit ordinul Saint-Michel fondat de Ludovic al XI-lea care, în 
acea epocă, era cea mai înaltă distincţie a Franţei. Vestea acelei 
căsătorii ce asigura Romei alianţa Franţei l-a umplut de bucurie 
pe Papă, care a dat poruncă să se aprindă imediat focuri şi făclii 
pentru iluminarea oraşului. 


La rândul său, Ludovic al XII-lea — pe lângă recunoştinţa pe 
care i-o datora Papei, fiindcă îl scăpase de fosta sa soţie şi-i 
îngăduise să se însoare, a doua oară, cu Ana de Bretagne — 
privea ca indispensabilă alianţa cu el, având în vedere 
proiectele sale în legătură cu Italia. In virtutea aceleiaşi 
recunoştinţe, Ludovic îi făgădui ducelui de Valentinois să-i pună 
la dispoziţie trei sute de lăncieri — de îndată ce va fi intrat în 
Milano — pentru a se sluji de ei cum va crede de cuviinţă şi 
împotriva cui va dori, cu excepţia aliaţilor Franţei. Cât despre 
cucerirea Milanului, acest lucru urma să înceapă de îndată ce 
Ludovic va fi sigur de sprijinul sau măcar de neutralitatea 
Veneţiei, unde îşi trimisese ambasadorii să-i tăgăduiască 
remiterea oraşelor Cremona şi Ghiera d'Adda de îndată ce 
Franţa va fi cucerit Lombardia. 

Dacă în afară politica de cotropire a Papei Alexandru al VI- 
lea era bine sprijinită, înăuntrul Italiei lucrurile nu erau tot atât 
de trandafirii. Căci în centrul Florenței exista un om fără ducat, 
fără coroană şi fără sabie, neavând altă putere decât cea a 
minţii sale, neavând altă armură decât puritatea sa şi altă armă 
decât cuvântul său, dar care începuse a deveni mai periculos 
pentru Papă decât erau laolaltă toţi regii, prinții şi ducii de pe 
pământ: omul era sărmanul călugăr dominican Geronimo 
Savonarola, cel care refuzase să-l împărtăşească pe Lorenzo de 
Medici pentru că nu voise să redea libertatea patriei sale. 

Savonarola prezisese intrarea oamenilor de dincolo de 
munţi în Italia şi Carol al Vill-lea cucerise regatul Neapole. 
Savonarola îi prezisese lui Carol al VIll-lea — drept pedeapsă că 
nu-şi îndeplinise misiunea de eliberare pe care i-o încredinţase 
Domnul — că i se va întâmpla o mare nenorocire şi Carol al VIII- 
lea murise. În sfârşit, asemenea celui care, uitându-se la Oraşul 
Sfânt, strigase vreme de opt zile: "Nenorocire ţie, lerusalime!", 
iar în ziua a noua strigase: "Nenorocire mie!", Savonarola îşi 
prezisese propria moarte. Dar incapabil să dea înapoi în faţa 
primejdiei, predicatorul florentin era pregătit să atace colosul de 
ticăloşie aşezat pe scaunul Sfântului Petru. Astfel, fiecare nou 
dezmăţ sau fiecare nouă crimă ce ieşeau la lumina zilei erau 
arătate cu degetul poporului, urmărindu-l cu anatema sa pe acel 
produs al lenei, al luxului şi al ambiţiei pontificale, înfierase 
astfel noile iubiri ale Papei cu frumoasa Giulia Farneze, care în 
aprilie îi sporise familia cu încă un moştenitor. Il urmărise cu 


blestemele sale pe ucigaşul ducelui de Gandia, acel fratricid 
pricinuit de gelozia unui incestuos. In sfârşit, le arătase 
compatrioţilor săi, excluşi de la liga ce se formase, soarta care-i 
aştepta când familia Borgia, stăpână pe micile principate, va 
veni să atace ducatele şi republicile. 

Savonarola era deci un duşman spiritual care cutezase să-l 
înfrunte şi al cărui glas inoportun şi ameninţător trebuia cu orice 
preţ făcut să tacă. Dar oricât de mare ar fi fost puterea Papei, 
nu era chiar atât de uşor să aduci la îndeplinire un astfel de 
lucru. Savonarola — care practica austerele principii ale libertăţii 
— reuşise să alcătuiască în centrul bogatei şi desfrânatei 
Florenţe un partid sub numele de piangioni, sau "al 
penitenţilor". Din el făceau parte cetăţeni care, dorind atât 
reforma Statului, cât şi a Bisericii, îl acuzau pe Medici de a le fi 
îngenuncheat ţara şi pe Borgia de a le fi tulburat credinţa în 
Dumnezeu, cerând ca Florenţa să fie condusă de popor, iar 
religia să revină la simplitatea ei primitivă. În privinţa primului 
din aceste două, puncte el şi făcuse de-acum mari progrese, în 
ciuda celorlalte două facţiuni — cea a arrabbiaţilor, sau a 
“turbaţilor", alcătuită din cei mai nobili şi mai bogaţi patricieni ai 
Florenței şi facțiunea bigilor, sau a "cenuşiilor", numiţi astfel 
pentru că aceştia conspirau numai noaptea, pe întuneric. 
Savonarola nu mai voia cu nici un chip reîntoarcerea familiei 
Medici, propunând stabilirea unui consiliu suveran alcătuit din o 
mie opt sute de cetăţeni, precum şi alegeri populare. 

Prima măsură pe care o luă Alexandru împotriva lui 
Savonarola a fost să-l declare eretic şi să-i interzică să mai 
predice. Dar Savonarola a eludat acea interzicere punându-l pe 
discipolul şi prietenul său Domenico Bonvicini din Pescia să 
predice în locul său. A rezultat că preceptele călugărului şi-au 
schimbat doar gura care le rostea, iar sămânţa, deşi răspândită 
de o altă mână, a căzut pe un pământ cât se poate de fertil. De 
altfel Savonarola, urmând exemplul lui Luther — care arsese, la 
Vittemberg, bula de excomunicare a Papei Leon al X-lea —, a 
declarat în ziua de Crăciun că Domnul îi poruncise să nu asculte 
de Papă, fiindcă acesta era destrăbălat şi corupt. Aşa că-şi 
reîncepu predicile cu un succes cu atât mai mare cu cât o vreme 
fuseseră întrerupte şi cu simpatia pe care o inspiră întotdeauna 
maselor o persecuție nedreaptă. 


Atunci Alexandru al Vl-lea, pentru a obţine judecarea 
rebelului, s-a adresat lui Leonardo de Medici, vicarul 
arhiepiscopiei din Florenţa; acesta, supunându-se poruncii 
primite de la Roma, a interzis credincioşilor să mai asculte 
predicile lui Savonarola. Cel care nu voia să ţină seama de acea 
interdicţie nu mai avea dreptul la spovedanie şi la împărtăşanie, 
iar dacă murea nu mai putea fi îngropat creştineşte, deoarece 
se făcuse vinovat de erezie. 

Dar Savonarola, făcând apel la popor şi la seniorie, izbuti ca 
în 1498 vicarul episcopal să fie izgonit, în numai două ceasuri, 
din Florenţa. 

Acea expulzare a lui Leonardo de Medici a constituit un nou 
triumf al lui Savonarola. Vrând să mai amelioreze moravurile din 
cetate, piosul călugăr s-a hotărât să transforme ultima zi a 
carnavalului, aşa-numita Marţea grasă, din zi de petrecere, în zi 
de rugăciune. A adunat deci în acea zi un mare număr de copii 
în faţa catedralei, i-a împărţit în grupuri şi a început să străbată 
oraşul împreună cu ei, intrând din casă în casă şi cerând 
oamenilor să-i dea cărţile profane, picturile licenţioase, harpele 
şi luthurile la care cântau, cărţile de joc şi zarurile, cosmeticile şi 
parfumurile, în sfârşit, toate acele zeci de produse ale unei 
societăţi corupte datorită cărora Satan iese adesea victorios din 
lupta lui cu bunul Dumnezeu. Supunându-se, locuitorii Florenței 
aduseră în Piaţa Domului toate acele lucruri de perdiţie ce 
alcătuiră în curând un rug imens cărora tinerii reformatori îi 
dădură foc, cântând psalmi şi rugându-se. Atunci au pierit în 
flăcări un mare număr din cărţile lui Boccaccio şi Morgante 
Maggiore, precum şi tablourile lui Fra Bartolomeo care, începând 
din acea zi, a pictat numai scene religioase. 

O asemenea reformă l-a speriat pe Alexandru al VI-lea, 
determinându-l să-l combată pe Savonarola cu propria sa armă, 
adică elocinţa. În acest scop a ales un predicator de mare talent, 
capabil să-i ţină piept: fratele Francois de Pouille. Trimis la 
Florenţa, acesta a început să predice în biserica Santa-Croce, 
acuzându-l pe Savonarola de erezie şi impietate. 

În acelaşi timp, într-o scrisoare adresată senioriei Papa 
declara că, dacă nu interzicea ereticului să mai predice, toate 
averile negustorilor florentini aflate pe teritoriul pontifical aveau 
să fie confiscate şi Republica declarată inamica spirituală şi 
temporală a Bisericii. Părăsită de Franţa şi văzând cum creşte 


puterea materială a Romei, senioria Florenței a fost nevoită să 
cedeze, poruncindu-i lui Savonarola să-şi înceteze predicile. 
Savonarola s-a supus şi şi-a luat rămas bun de la auditorii săi 
printr-o ultimă predică plină de elocinţa şi de fermitate. 

Din păcate, retragerea lui Savonarola, în loc să liniştească 
tulburarea, mai rău a sporit-o. Se vorbea despre profeţiile sale 
care se împliniseră întocmai. Nişte sectanţi, mai înflăcăraţi decât 
maestrul, au început să susţină, sus şi tare că Savonarola se 
oferise să coboare în mormintele catedralei împreună cu 
Francois de Pouille şi acolo, dovadă că doctrina sa era cea 
adevărată, va învia un mort, făgăduind să se socoată învins 
dacă minunea avea să fie săvârşită de adversarul său. Aceste 
zvonuri ajunseră, cum era şi firesc, la urechile fratelui Francois 
de Pouille şi cum era un om plin de înflăcărare, gata să-şi 
sacrifice şi viaţa pentru cauza Bisericii, declară — plin de 
umilinţă — că se socotea mult prea păcătos pentru ca Domnul 
să-i acorde harul de a face minuni. Dar că propunea un alt fel de 
înfruntare şi anume să intre, împreună cu adversarul său, în 
mijlocul unui rug aprins. Ştia că va pieri — mărturisi el —, dar 
cel puţin va pieri apărând cauza dreptei credinţe. 

Propunerea fratelui Francois de Pouille a fost adusă la 
cunoştinţa lui Savonarola, care a acceptat-o. Senioria a hotărât 
ca acel straniu duel să aibă loc în ziua de 7 aprilie 1498, în Piaţa 
Palatului seniorial din Florenţa. 

În ziua respectivă, a fost înălţat un rug uriaş în locul indicat. 
Rugul era înalt de cinci picioare, lat de zece picioare şi lung de 
douăzeci şi patru. Pregătitul acelui rug, slujba religioasă care a 
urmat, predicile şi rugăciunile ţinură câteva ceasuri. Şi cum 
Savonarola voia să urce pe rug cu sfânta împărtăşanie în mână, 
iar adversarul său voia ca amândoi să urce pe rug doar cu 
sfânta cruce în mână, lucrurile se mai tergiversară. Intre timp 
începuse a se întuneca, iar poporul, pierzându-şi răbdarea, 
începu să protesteze şi să vocifereze din ce în ce mai vehement. 
Până la urmă Savonarola acceptă propunerea fratelui Francois 
şi, luând în mână un crucifix, se îndreptă spre rugul care între 
timp fusese aprins. Dar chiar în aceeaşi clipă izbucni o furtună 
puternică şi o ploaie cu găleata stinse cât ai clipi rugul. 
Mulțimea începu să protesteze pentru că fusese frustrată de un 
spectacol pe care-l aşteptase, cu mare nerăbdare, aproape 
toată ziua. Savonarola, neputând potoli acel tumult, se retrase 


în biserică, iar din biserică la mănăstirea dominicanilor, 
închizându-se în chilia lui. Dar mulţimea, instigată de câţiva inşi 
plătiţi de Papă, se năpusti spre chilia călugărului, sparse uşa şi-l 
scoase afară pe cel pe care-l socotea vinovat de a nu fi trecut 
prin proba focului, deşi bietul om nu avea nici o vină. 

Ca să-i facă pe plac Papei, senioria ceru ca Savonarola să 
fie judecat imediat. Profitând de faptul că cetatea se 
desolidarizase de călugăr, Alexandru al VI-lea trimise la Florenţa 
pe Gioachimo Turriano, general al dominicanilor şi pe Francesco 
Ramolini, doctor în drept, care aveau însărcinarea să-l declare 
pe Savonarola eretic, schismatic, persecutor al sfintei Biserici şi 
amăgitor al poporului. Supus mai întâi torturilor, Savonarola a 
fost judecat în grabă de cei mai înverşunaţi duşmani ai săi şi 
condamnat să fie ars pe rug pentru erezie. Sentința a fost adusă 
la îndeplinire în 23 mai 1499. 

Văzându-se scăpat de cel mai cumplit duşman al său, Papa 
Alexandru al Vl-lea a poruncit senioriei Florenței să arunce 
cenuşa bietului călugăr în Arno, spre disperarea celor care-l 
veneraseră şi care n-au avut voie nici măcar să se apropie de 
rug. Dar câteva oseminte tot au fost culese chiar de către 
soldaţii care au avut misiunea să împiedice poporul să se 
apropie de acel rug al ruşinii. Păstrate cu grijă, ele au fost 
expuse mai târziu adoraţiei celor care, dacă nu-l mai priveau pe 
Savonarola ca pe un profet, îl priveau cel puţin ca pe un martir. 

In vremea asta, armata franceză se pregătea să treacă 
pentru a doua oară Alpii, sub comanda lui Jacques Trivulce. 
Regele Ludovic al XII-lea venise însoţit până la Lyon de Cezar 
Borgia şi de Giulio de la Rovere, cu care Cezar se împăcase. La 
începutul lunii mai, regele porunci avangărzii să plece înaintea 
lui. In cea de-a doua campanie a sa, armata regelui Franţei era 
alcătuită din o mie şase sute de lăncieri, din cinci mii de 
elveţieni, patru mii de gasconi şi trei mii cinci sute de pedestraşi 
recrutaţi din toate colţurile Franţei, în 13 august toată acea 
oştire, care se apropia de paisprezece mii de oameni şi care 
trebuia să-şi potrivească mersul cu cel al venețienilor, ajunse 
sub zidurile oraşului Arezzo, pe care-l asedie. 

Situaţia lui Ludovic Sforza era cumplită, dar îşi primea în 
acel ceas pedeapsa pentru faptul că-i adusese pe francezi în 
Italia. Toţi aliaţii pe care fusese sigur că poate conta îl lăsară de 
izbelişte, fie că erau ocupați cu propriile lor necazuri, fie că 


fuseseră intimidaţi de puternicul duşman care fusese odinioară 
acel rege al Milanului. Într-adevăr, Maximilian, care-i făgăduise 
să-i trimită patru sute de lăncieri, în loc să reia ostilitățile 
întrerupte în Franţa, a încheiat o alianţă cu Suabia pentru a 
declara război Elveţiei răzvrătite împotriva Austriei. Florentinii — 
care se angajaseră să-i furnizeze trei sute de ostaşi şi două mii 
de oameni pe care să-i folosească în infanterie cu condiţia să-i 
ajute să recucerească Pisa — îşi luară îndărăt cuvântul, speriaţi 
de amenințările lui Ludovic al XII-lea, făgăduindu-i regelui 
Franţei să rămână neutri. În sfârşit, Frederic — care-şi păstra 
trupele pentru propriile sale state închipuindu-şi şi pe bună 
dreptate, că Milanul, odată cucerit, va trebui să apere din nou 
regatul Neapole — nu-i trimise, cu toate făgăduielile sale, nici 
oameni, nici bani. 

Ludovic Sforza nu se putea baza decât pe propriile lui forţe. 
Cum era un om foarte descurcăreţ, abil şi viclean, a poruncit să 
se fortifice în grabă cetăţile Annone, Novarra şi Alexandria, l-a 
trimis pe Cajazzo cu câteva trupe în locul unde Milanul se 
învecina cu Veneţia şi şi-a adus toate ostile pe malul Padului. 
Precauţii inutile împotriva impetuozităţii franceze, căci în câteva 
zile oraşele Arrezo, Annone, Novarra, Vogliera, Castelnuovo, 
Ponte-Corona, Tortona şi Alexandria au fost cucerite şi Trivulce 
s-a îndreptat spre Milan. 

Văzând acele cuceriri rapide şi acele victorii, Ludovic Sforza 
n-a mai putut rămâne în capitala ţării sale şi s-a retras în 
Germania împreună cu copiii săi, cu domnul cardinal Ascanio 
Sforza, fratele său şi cu toate comorile sale adunate vreme de 
opt ani, comori ce se ridicau la vreo două sute de mii de ducați 
aur. Înainte de a pleca a lăsat castelul Milano în grija lui 
Bernardino da Corte. Degeaba i-au spus prietenii săi să nu se 
încreadă în acel om, degeaba s-a oferit fratele său, Ascanio, să 
păzească el însuşi acel castel. Ludovic n-a vrut să schimbe cu 
nimic hotărârea luată şi în 2 septembrie — lăsând în castelul 
întărit două mii de pedestraşi, hrană şi muniţie din belşug, 
precum şi bani cu care da Corte să poată susţine un asediu de 
mai multe luni — a pornit la drum. 

A treia zi după plecarea sa, francezii au intrat în Milano. 
După zece zile, fără să fi tras nici măcar o ghiulea asupra lui, 
Bernardino da Corte a predat francezilor castelul lui Sforza. In 


douăzeci şi una de zile francezii au pus stăpânire pe întregul 
Milan. 

Primind la Lyon vestea succeselor armatei sale, Ludovic al 
XII-lea a pornit spre Milano, unde a fost primit cu toate onorurile 
şi cu o bucurie fără margini. Toate ordinele cetăţeneşti i-au ieşit 
înainte dincolo de porţile oraşului pentru a-l întâmpina şi 
patruzeci de copii îmbrăcaţi în mătase cusută cu fir de aur l-au 
precedat, cântându-i imnuri pe versurile poeţilor epocii şi 
numindu-l eliberatorul lor şi solul libertăţii. Acea mare bucurie a 
milanezilor se datora faptului că partizanii lui Ludovic al XH-lea 
răspândiseră vestea că regele Franţei era destul de bogat 
pentru a aboli toate impozitele. Intr-adevăr, a doua zi după 
intrarea sa în oraş, învingătorul a făcut o substanţială reducere 
a impozitelor, a acordat numeroase favoruri gentilomilor 
milanezi şi i-a dat lui Trivulce, drept recompensă pentru acea 
rapidă şi glorioasă campanie, oraşul Vigavano. 

În vremea asta, Cezar Borgia, care-l urmase pe Ludovic al 
XII-lea în Italia pentru a-şi căpăta partea din cuceririle regelui, îl 
rugă să-şi ţină făgăduiala pe care i-o făcuse. In loialitatea lui 
proverbială, Ludovic al XII-lea îi puse imediat la dispoziţie trei 
sute de lancieri comandati de Yves d'Allegre şi patru mii de 
elveţieni sub comanda bailivului” din Dijon pentru a-l ajuta să-i 
înfrângă pe "vicarii Bisericii". 

Şi acum să explicăm cititorilor cine erau aceste noi 
personaje pe care le aducem în scenă şi pe care le prezentăm 
sub acest nume. 

În timpul nesfârşitelor războaie dintre guelfi şi gibelini?’ şi în 
timpul lungului exil al Papilor la Avignon, majoritatea oraşelor şi 
a cetăților din jurul Romei fuseseră cucerite de nişte mici tirani 
dintre care cei mai mulţi primiseră investitura asupra noilor 
posesiuni din 
partea imperiului german. După ce influenţa germană scăzuse şi 
Papii se reîntorseseră la Roma, făcând din acest oraş centrul 
lumii creştine, toţi acei mici prinți creştini, lipsiţi de ajutorul 
imperiului, se lipiseră de Sfântul Scaun. Primind o nouă 
învestitură din mâinile pontificale, plăteau o redevenţă datorită 


° Judecător în Evul Mediu. 
1 Partide politice italiene: gibelinii erau partizani împăratului 
Germaniei; guelfii, partizanii Papei. 


căreia căpătaseră titluri de duci, conți sau seniori şi denumirea 
generală de vicari ai Bisericii. Sigur că lui Alexandru al VI-lea îi 
era uşor — după şapte ani de când se aşezase în scaunul 
Sfântului Petru — să găsească nod în papură acelor prinți 
mărunți pe care-i cunoştea atât de bine, invocând motivul că nu 
respectaseră înţelegerea dintre suzeran şi vasalii săi. Îşi spuse 
deci păsul în faţa unui tribunal constituit anume în acest scop şi 
obţinu din partea judecătorilor sentinţa prin care vicarii Bisericii 
— având în vedere că nu respectaseră tratatul încheiat cu Papa 
— erau deposedaţi de pământurile lor, care intrau în posesia 
Sfântului Scaun. 

Dar cum Papa avea de-a face cu nişte oameni pe care era 
uşor să-i dai în judecată, dar asupra cărora nu puteai aplica 
chiar atât de lesne sentinţa tribunalului, l-a numit căpitan- 
general, cu sarcina de a rezolva această problemă, pe fiul său, 
proaspătul duce de Valentinois. Seniorii în cauză erau: Malatesta 
din Rimini, Sforza din Pesaro, Manfredo din Faenza, Riario din 
Imola şi din Forbi, Varani din Camerino, Monte-feldro din Urbino 
şi Gaetano din Sermoneta. 

In tot acest interval de timp, ducele de Valentinois — 
pentru a întreţine bunele relaţii cu Lodovic al XH-lea — a rămas 
la Milan cât a rămas şi regele Franţei. După o lună, regele a 
părăsit Milanul şi s-a înapoiat la Paris. Atunci ducele de 
Vanetinois a ordonat ostaşilor săi să se ducă să-l aştepte între 
Parma şi Modena, iar el a dat o fugă până la Roma ca să-i 
expună tatălui său planurile pe care şi le făcuse şi să primească 
ultimele instrucţiuni din partea acestuia. 

Când a ajuns, a văzut că sora sa Lucreția îşi sporise 
considerabil averea în timpul absenței sale şi nu datorită soţului 
ei, Alfons, ci datorită tatălui său, asupra căruia fata exercita o 
influenţă mai mare ca niciodată, într-adevăr, Papa o numise pe 
Lucreția Borgia de Aragon guvernatoare pe viaţă în Spoleto, cu 
toate drepturile şi veniturile băneşti ce se cuveneau acestei 
funcţii. Puterea ei sporise în aşa măsură încât nu mai apărea în 
public decât însoţită de un cortegiu de două sute de călăreţi din 
care făceau parte cele mai ilustre doamne şi cei mai nobili 
cavaleri din Roma. In plus, cum dubla dragostea tatălui ei 
pentru ea — ca fiică şi ca amantă —, nu mai era un secret 
pentru nimeni, cei mai de seamă prelați ai bisericii, intimii 
Sanctităţii Sale şi obişnuiţii Vaticanului, deveniseră umilii ei 


slujitori. Vedeai astfel cardinali de mare vază care-i dădeau 
mâna când cobora din litieră sau de pe cal şi-i auzeai pe 
arhiepiscopi certându-se care dintre ei să rostească slujba în 
apartamentul frumoasei. 

În vremea asta, Lucreția trebui să părăsească Roma pentru 
a se duce să-şi ia în stăpânire noile posesiuni dăruite de către 
tatăl ei. Dar cum Papa nu se putea lipsi prea mult de prezenţa 
fiicei sale preaiubite, hotărî să pună stăpânire pe oraşul Nepi, pe 
care i-l dăduse odinioară lui Ascanio Sforza, cumpărându-i votul. 
Ascanio însă pierduse dreptul asupra acelui oraş, fugind 
împreună cu fratele său, ducele Milanului. Şi cum Papa a 
recuperat Nepi, a invitat-o pe Lucreția să vină şi să asiste la 
serbările date în cinstea acestui eveniment. 

Graba cu care Lucreția a îndeplinit dorinţa tatălui ei i-a 
adus din partea acestuia un nou dar: oraşul Sermoneta şi 
pământurile din jurul lui, care aparţineau familiei Gaetano. E 
adevărat că acest dar era încă secret, având în vedere că mai 
întâi trebuia să scape de stăpânii acelei seniorii şi anume de 
monseniorul Giacomo Gaetano, protonotar apostolic şi de 
tânărul cavaler Prospero Gaetano. Dar cum amândoi locuiau la 
Roma şi se credeau în deplină siguranţă, unul fiind în grațiile 
Sanctităţii Sale, iar celălalt fiind renumit pentru curajul său, au 
socotit că zvonurile ajunse la urechile lor nu meritau atenţie. 
Însă imediat după ce Alexandru s-a întors la Roma, Giacomo 
Gaetano a fost arestat sub pretextul nu ştiu cărui delict şi dus în 
castelul San-Angelo, unde a murit foarte curând otrăvit. 
Prospero Gaetano a fost sugrumat la el acasă. 

În virtutea acelei duble morţi atât de grabnice încât n-a mai 
dat răgazul nici unuia din cei doi să facă testament, Papa a 
declarat că oraşul Sermoneta şi toate celelalte bunuri ale 
familiei Gaetano reveneau Camerei apostolice, cameră care le-a 
vândut Lucreţiei pentru suma de optzeci de mii de scuzi plătiţi a 
doua zi de tatăl ei. Oricât de mult s-ar fi grăbit Cezar Borgia, 
când a ajuns la Roma, a văzut că tatăl său i-o luase înainte în 
privinţa cuceririlor. 

În timpul şederii lui Cezar în Franţa, o altă avere crescuse în 
mod prodigios: averea lui Gian Borgia, nepotul Papei, care 
fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai ducelui de Gandia 
până în ceasul morţii acestuia. De altfel se şi spunea cu glas 
tare, prin Roma, că tânărul cavaler îşi datora averile cu care-l 


copleşise Sanctitatea-Sa nu atât memoriei lui Francesco, ci mai 
mult protecţiei surorii acestuia, Lucreția. lată deci două motive 
serioase din pricina cărora Gian Borgia deveni suspect în ochii 
lui Cezar. Acesta se jură în sinea lui să nu-l lase pe vărul său să 
se bucure prea mult de tot ceea ce dobândise, mai ales că Gian 
tocmai fusese numit cardinal a /atere al întregii creştinătăţi şi 
plecase din Roma pentru a da o raită prin toate Statele 
pontificale, cu o suită de arhiepiscopi, episcopi, prelați şi 
cavaleri care i-ar fi făcut cinste până şi Papei. 

Cezar nu venise la Roma decât ca să discute cu tatăl său. 
După trei zile, a plecat luând cu sine toate ostile pe care Papa i 
le putuse pune la dispoziţie. Pe malul râului Enza, le-a alăturat 
armatei sale, apoi s-a îndreptat spre Imola, care — părăsită de 
stăpânii săi retraşi la Forbi — a fost obligată să se predea. Imola 
odată cucerită, Cezar s-a îndreptat spre Forbi. Acolo, după o 
rezistenţă serioasă, s-a oprit, fiindcă rezistenţa se datora unei 
femei: Caterina Sforza, văduva lui Geronimo Sforza şi mama lui 
Ottaviano Riario. Retrasă în acel oraş, implorase garnizoana să 
reziste, punându-se în paza acesteia împreună cu toate bunurile 
pe care le avea. Văzând despre ce anume era vorba, Cezar dădu 
porunci oştirii sale să se pregătească de asediu. Plasând o 
baterie de tunuri acolo unde i se păruse lui că zidul era mai slab, 
porunci să se tragă neîntrerupt în el cu ghiulele, până ce vor 
face o breşă destul de largă. 

Reîntorcându-se în tabără, îl găsi pe vărul său, Gian Borgia, 
care se întorcea de la Ferrara la Roma şi care nu voise să treacă 
atât de aproape de el fără să-i facă o vizită. Cezar îl primi cu 
toată efuziunea unei bucurii aparente şi-l ţinu lângă el trei zile; 
în cea de-a patra îşi adună toţi ofiţerii şi curtenii la un banchet, 
apoi, dându-i vărului său nişte scrisori pentru Papă, îşi luă rămas 
bun de la el cu aceeaşi afecţiune pe care i-o arătase şi la sosire. 

Cardinalul plecă, dar când ajunse la Urbino, se simţi cuprins 
de o indispoziţie atât de bruscă şi de stranie, încât a fost silit să 
se oprească. După câteva momente, simțindu-se mai bine, şi-a 
continuat drumul. Dar intrând în Rocca Contrada, s-a simţit atât 
de rău încât s-a hotărât să nu plece mai departe. După două 
zile, simțindu-se mai bine şi auzind că oraşul Forbi fusese 
cucerit şi Caterina Sforza fusese luată prizonieră, s-a hotărât să 
se întoarcă la Cezar ca să-l felicite pentru victoria sa. Dar la 
Fossombrone — deşi a înlocuit trăsura cu o litieră — a fost silit 


să se oprească pentru a treia şi ultima oară: căci s-a sculat 
pentru a nu se mai scula niciodată. La trei zile după ce-şi luase 
rămas bun de la Cezar, murise. Trupul său a fost dus la Roma şi 
înmormântat fără nici o pompă în biserica Santa-Maria del 
Popolo, unde îl aştepta trupul neînsufleţit al bunului său prieten, 
ducele de Gandia, cel despre care nu se mai vorbise niciodată, 
ca şi cum nici n-ar fi existat. Căci aşa se duceau, pe tăcute, fără 
zarvă, toţi cei care erau luaţi de torentul ambițiilor acelei 
îngrozitoare trinităţi alcătuite din Alexandru, Cezar şi Lucreția. 

Cam tot în acelaşi timp un alt asasinat a înspăimântat 
Roma Don Giovanni Cerviglione, cavaler şi oştean de seamă, 
căpitanul gărzilor Sanctităţii Sale, întorcându-se de la un 
banchet dat de don Elizeu Pignatelli, a fost atacat de doi zbiri 
dintre care unul l-a întrebat cum îl cheamă. Văzând că nu se 
înşelaseră, celălalt i-a vârât adânc pumnalul în piept în vreme ce 
primul i-a tăiat capul cu sabia. Guvernatorul Romei s-a plâns 
Papei de acel asasinat. Dar văzând felul cum a primit 
Sanctitatea Sa vestea, şi-a dat seama că ar fi fost mai bine 
pentru el să nu fi zis nimic. Opri cercetările începute, aşa că nici 
unul dintre ucigaşi n-a mai fost pedepsit. Zvonul însă s-a 
răspândit în tot oraşul. Ce se întâmplase? Cezar obținuse o 
întâlnire de la tânăra soţie a lui Cerviglione, care era o Borgia şi 
pe care soţul ei — prinzând-o asupra faptului — o ameninţase că 
o va ucide atât pe ea, cât şi pe amantul ei. Văzându-se 
ameninţat, Cezar poruncise lui Michelotto să-l scape de soţul 
gelos. 

O altă moarte neaşteptată a urmat atât de repede după 
cea a lui Giovanni Cerviglione, încât toată lumea a atribuit-o, 
dacă nu aceleiaşi cauze, cel puţin aceloraşi ucigaşi. Monseniorul 
Agnelli de Mantova, notar în Camera ecleziastică şi vicelegat de 
Viterbo, care nu se ştie din ce pricină căzuse în dizgraţia 
Sanctităţii Sale, a fost otrăvit acasă la el, la propria-i masă. In 
vreme ce discuta vesel cu vreo patru convivi, moartea i se 
strecura încet dar sigur în trup, încât, culcându-se sănătos, a 
doua zi a fost găsit mort în patul său. Chiar în aceeaşi zi, 
pământurile şi casele sale au fost date ducelui de Valentinois. 
Francesco Borgia, fiul Papei Calixt al Ill-lea, a primit episcopia, 
iar funcţia de notar în Camera ecleziastică i-a fost vândută, 
pentru cinci mii de ducați de aur, lui Venturo Benassai, negustor 


din Sienna, care, vărsând această sumă în mâinile lui Alexandru, 
a venit chiar a doua zi să locuiască la Vatican. 

Această ultimă moarte a dus la reglementarea unui nou 
drept aflat în suspensie până atunci: cum moştenitorii 
monseniorului Agnelli n-au vrut să se lase expropriaţi, Alexandru 
a dat o hotărâre care răpea oricărui cardinal şi oricărui preot 
dreptul de a-şi lăsa averea moştenire, declarând că toate 
bunurile acestora se cuveneau de drept Papei. 

In vremea asta, Cezar Borgia a fost oprit în loc, pe 
neaşteptate, din cuceririle sale. Cu ajutorul celor două sute de 
mii de ducați rămaşi din averea sa, Ludovic Sforza a recrutat 
cinci sute de ostaşi burgunzi şi opt mii de infanterişti elveţieni 
cu care a intrat în Lombardia. Trivulce s-a văzut deci silit — 
pentru a face faţă duşmanului — să-l cheme pe Yves d'Alegre şi 
trupele pe care Ludovic al XIl-lea le pregătise pentru Cezar 
Borgia. Aşa că Cezar a lăsat o parte din soldaţii pe care-i 
adusese cu el în garnizoană la Imola şi la Forbi, iar cu restul s-a 
îndreptat spre Roma. 

Alexandru voia ca intrarea fiului său în Oraşul Sfânt să fie 
un adevărat triumf. Aflând că furierii armatei se aflau la doar 
câteva leghe de oraş, a trimis invitaţii tuturor ambasadorilor, 
prinților, cardinalilor, prelaţilor şi baronilor şi a dat poruncă 
locuitorilor din oraş să iasă în calea ducelui de Valentinois 
pentru a sărbători întoarcerea învingătorului. Or, cum josnicia 
celor care se supun este întotdeauna mai mare decât orgoliul 
celor care le comandă, ordinele Papei au fost nu numai 
îndeplinite, ci întrecute cu mult. 

Intrarea lui Cezar a avut loc în 26 februarie 1500 şi, deşi în 
epoca jubileului, serbările carnavalului au avut totuşi loc mai 
zgomotoase şi mai dezmăţate ca niciodată. Astfel, începând 
chiar de a doua zi, sub vălul unei mascarade, Cezar a hotărât să 
înfăţişeze triumful lui Cezar — împăratul roman al cărui nume îl 
purta asupra oraşului Navonne, loc unde se ţinea de obicei 
carnavalul. 

Plecând deci din acel loc, a străbătut împreună cu suita sa 
toate străzile Romei; îmbrăcaţi cu toţii în costume antice, urcați 
în cvadrigi romane, Cezar purta pe frunte coroană din frunze de 
laur — frunzele fiind bineînţeles din aur —, înconjurat de lictori, 
de ostaşi şi de stegari, aceştia din urmă purtând steaguri pe 


care era înscrisă deviza: "Aut Cezar, aut nihil" (sau Cezar, sau 
Nimic). 

În sfârşit, în a patra duminică din postul mare, Papa i-a 
conferit lui Cezar demnitatea atât de mult râvnită de el, de 
general şi gonfalonier al Sfintei Biserici. 

În vremea asta, Sforza străbătuse Alpii şi trecuse lacul 
Como în aclamaţiile de bucurie ale vechilor săi supuşi, care-şi 
pierduseră tot entuziasmul inspirat la început de armata 
franceză şi de făgăduielile lui Ludovic al XH-lea. Acele 
demonstraţii de bucurie se manifestaseră cu atâta violenţă la 
Milano, încât Trivulce, socotind că nici el, nici garnizoana 
franceză nu mai erau în siguranţă, s-a retras la Novarra. 

Faptele au dovedit că procedase bine. Căci de îndată ce 
milanezii i-au văzut pe francezi pregătindu-se de plecare, o 
frământare surdă a străbătut întreg oraşul: străzile s-au umplut, 
cât ai bate din palme, de oameni înarmaţi. Trivulce a trebuit să 
treacă prin toată acea mulţime nemulțumită, cu spada într-o 
mână şi cu sulița în cealaltă. Dar de îndată ce armata franceză a 
trecut dincolo de porţile oraşului, milanezii au început s-o 
urmărească — cu înjurături şi huiduieli — până la malul râului 
Tesin. Trivulce a lăsat la Novară patru sute de lăncieri şi mai 
bine de trei mii de elveţieni pe care i-a adus Yves d'Alegre. El cu 
restul armatei s-a îndreptat spre Mortara unde s-a oprit pentru a 
aştepta ajutorul cerut regelui Franţei. 

Între timp, cardinalul Ascanio şi ducele Ludovic au intrat în 
Milano în aclamaţiile întregului oraş. Nici unul, nici altul nu şi-au 
pierdut vremea şi, vrând să profite de acel entuziasm, Ascanio a 
început asedierea castelului din Milan, în vreme ce Ludovic a 
trecut râul Tesin şi a început să atace Novarra. 

Dar iată că asediaţii şi asediatorii îşi dădură brusc seama că 
şi unii şi alţii erau fiii aceleiaşi patrii. Căci abia atunci au văzut 
că Yves d'Alegre avea o oaste de trei mii de elveţieni, în vreme 
ce Ludovic adusese cu el alţi cinci mii de elveţieni. 

Adevărul e că de vreo şase ani elveţienii deveniseră singurii 
infanterişti din Europa şi toate ţările care aveau bani puteau 
tocmi mercenari din vastul rezervor al munţilor lor. 

Deci acei aspri urmaşi ai lui Wilhelm Teii, cumpăraţi la 
licitaţie de diversele puteri ale Europei, obligaţi de diverse 
angajamente să plece din munţii lor colţuroşi şi săraci în ţările 
cele mai bogate, îşi păstraseră neatins curajul, dar îşi 


pierduseră, din cauza frecuşului cu alte popoare, străvechea 
rigiditate a principiilor pentru care fuseseră daţi de exemplu în 
ceea ce priveşte onoarea şi buna-credinţă, devenind un soi de 
marfă gata oricând să se vândă celui ce plătea mai bine. 
Francezii au fost primii care şi-au dat seama de acea venalitate 
ce avea să-i fie mai târziu fatală lui Ludovic Sforza. 

Într-adevăr, elveţienii aflaţi în garnizoana din Novarra, 
luând legătura cu compatrioţii lor ce se tocmiseră în slujba 
ducelui Ludovic Sforza şi aflând că aceştia erau mai bine hrăniţi 
şi mai bine plătiţi decât ei, se oferiră să predea oraşul şi să 
treacă sub drapel milanez, dacă li se asigura şi lor aceeaşi soldă. 
Ludovic — după cum lesne vă puteţi da seama — a acceptat 
târgul. Novarra a fost imediat predată, dar nu şi citadela, păzită 
de francezi. Armata duşmană s-a trezit aşadar cu trei mii de 
elveţieni în plus. Atunci Ludovic Sforza a făptuit o greşeală: în 
loc să se îndrepte spre Mortara cu noile sale întăriri, s-a oprit ca 
să asedieze citadela. 

În acest timp, Ludovic al XII-lea — primind scrisoarea lui 
Trivulce şi dându-şi seama de primejdia în care se afla acesta — 
a grăbit plecarea jandarmeriei franceze, care aştepta gata 
adunată ca să treacă în Italia şi l-a trimis totodată pe judecătorul 
din Dijon să tocmească alţi elveţieni. Apoi a poruncit cardinalului 
d'Amboise, primul său ministru, să treacă Alpii şi să se 
stabilească la Asti pentru a grăbi adunarea armatelor. Cardinalul 
a găsit acolo trei mii de oameni. La Trimouille, i-a adus o mie 
cinci sute de lăncieri şi şase mii de infanterişti, împreună cu 
trupele pe care Trivulce le mai avea la Mortara, Ludovic al XII- 
lea a văzut că dispunea, dincolo de munţi, de cea mai mare 
armată pe care vreun rege al Franţei o avusese vreodată. 
Imediat, datorită unui marş rapid, înainte chiar ca Ludovic al XII- 
lea să fi fost informat despre numărul şi puterea ei, acea armată 
s-a plasat între Novarra şi Milano, tăind ducelui Ludovic Sforza 
orice legătură cu capitala ţării sale. Aşa că ducele, deşi avea un 
număr mult mai mic de ostaşi, s-a văzut nevoit să se 
pregătească de luptă. Dar cum pregătirile se făceau de către 
ambele armate, dieta elveţiană, aflând că fiii aceleiaşi patrii 
urmau să se strângă de gât unul pe altul, a poruncit tuturor 
elveţienilor mercenari — atât celor din armata ducelui Milanului, 
cât şi celor din armata franceză — să renunţe la angajamentele 
lor şi să se întoarcă acasă. 


Numai că în timpul celor două luni care trecuseră de la 
predarea oraşului Novarra şi sosirea armatei franceze în acel 
oraş, lucrurile îşi schimbaseră înfăţişarea, între elveţienii din 
cele două tabere avuseseră loc noi discuţii. De data asta, 
datorită banilor trimişi de Ludovic al XII-lea, elveţienii aflaţi în 
slujba Franţei erau mai bine hrăniţi şi mult mai generos plătiţi 
decât elveţienii din slujba ducelui Milanului, care ajunsese la 
fundul sacului. Or, demnii elveţieni, de când nu mai luptau 
pentru demnitatea lor, cunoşteau mult prea bine preţul 
sângelui, ştiind că fiecare picătură din acel sânge valora 
greutatea ei în aur. Aşa că, după ce l-au trădat pe Yves d'Alegre, 
s-au hotărât să-l trădeze şi pe Sforza. Recruţii elveţieni, conduşi 
de judele din Dijon, rămaseră fermi pe poziţie, nedând curs 
dietei din Elveţia, care-i poftise să se întoarcă acasă; cei aflaţi în 
slujba lui Sforza declarară însă că, luptând împotriva fraţilor lor, 
se făceau vinovaţi de nesupunere în faţa dietei, expunându-se la 
o pedeapsă foarte grea de care n-ar scăpa decât dacă li s-ar 
plăti pe loc solda ce întârziase cam mult. Ducele însă nu mai 
avea nici măcar un singur ducat. Despărţit de capitala ţării sale, 
numai o victorie l-ar fi ajutat să-şi deschidă drum spre Milan. Aşa 
că le făgădui elveţienilor să le dea nu numai solda lor întârziată, 
ci şi dublul ei, dacă mai făceau un ultim efort. Din nefericire, 
cum acea făgăduială era supusă şanselor îndoielnice ale 
bătăliei, elveţienii declarară că-şi preţuiau prea mult patria 
pentru a nu se supune ordinelor ei şi că-şi iubeau prea mult 
fraţii pentru a le vărsa sângele pe degeaba. Sforza să nu mai 
conteze deci pe ei, întrucât erau hotărâți să se înapoieze chiar a 
doua zi în cantoanele lor. Ducele, văzând că totul era pierdut, îi 
conjură ca măcar să-l ajute să fugă şi să nu-l lase să cadă în 
mâna duşmanului. Prefăcându-se că le e milă de cel ale cărui 
ordine le îndepliniseră până atunci, îi făgăduiră să-i dea o 
uniformă de soldat şi să-l ascundă printre ei. 

Propunerea fusese făcută doar de ochii lumii, fiindcă Sforza, 
fiind scund şi bătrân, nu putea trece neobservat printre acei 
ostaşi dintre care cel mai în vârstă nu avea nici treizeci de ani, 
iar cel mai scund dintre ei avea peste un metru optzeci înălţime. 
Atunci ducele a recurs la ultima soluţie: să se îmbrace în călugăr 
cordelier şi să treacă drept capelanul lor. Cât despre Galeas de 
San-Severino, care era ajutor de comandant şi cei doi fraţi ai săi, 


cum toţi trei erau înalţi, se îmbrăcară soldăţeşte, nădăjduind să 
treacă neobservaţi în rândurile soldaţilor elveţieni. 

Nici n-a apucat bine să hotărască toate acele lucruri, că 
ducele a şi primit vestea că elveţienii semnaseră un act de 
capitulare faţă de Trivulce. Mercenarii — care nu stipulaseră 
nimic în favoarea ducelui şi a generalilor săi — trebuiau să 
treacă a doua zi, cu arme şi bagaje, prin mijlocul soldaţilor 
francezi. Ultima salvare a nefericitului Sforza şi a generalilor lui 
era acea sumară deghizare. Dar neavând încotro, au recurs la 
ea. San-Severino şi fraţii săi se vârâră în rândurile infanteriştilor, 
iar Sforza, învăluit în mantia lui de călugăr şi cu gluga trasă 
până peste ochi, se aşeză în mijlocul bagajelor. 

Armata începu să defileze. Dar elveţienii, după ce-şi 
vânduseră sângele, şi-au vândut şi onoarea, căci i-au prevenit 
pe francezi despre deghizarea lui Sforza şi a generalilor săi. Aşa 
că toţi patru au fost recunoscuţi şi arestaţi chiar de la Trimouille. 

S-a spus că preţul acelei trădări a fost oraşul Bellinzona, 
care aparţinea francezilor şi pe care elveţienii, retrăgându-se în 
munţii lor, puseseră mâna fără ca Ludovic al XII-lea să zică ceva 
sau să încerce să-l mai ia înapoi. Când Ascanio Sforza — care, 
aşa cum am mai spus, rămăsese la Milano — a aflat cumplita 
veste, a socotit că totul era pierdut. Atunci şi-a spus că cel mai 
bun lucru ar fi să fugă, pentru ca nu cumva să le vină în minte 
milanezilor să-l ia prizonier şi să ceară mai apoi o răscumpărare 
uriaşă pentru a-i reda libertatea. Aşa că, în toiul nopţii, s-a făcut 
nevăzut împreună cu toată nobilimea gibelină, îndreptându-se 
către Piacenza, ca să ajungă în regatul Neapole. 

Sosit la Rivolta, şi-a adus aminte că în acel oraş avea un 
vechi prieten din copilărie, pe nume Conrad Lando, căruia îi 
făcuse pe vremuri mult bine. Conrad l-a primit cu mari 
demonstraţii de bucurie şi i-a pus lui Ascanio casa şi slugile la 
dispoziţie. Dar nici n-a apucat bine oaspetele său să adoarmă, 
că Lando a şi trimis un curier la Piacenza ca să-l anunţe pe Carlo 
Orsini — care comanda garnizoana venețiană din acel oraş — că 
era gata să îl cedeze atât pe cardinalul Ascanio Sforza, cât şi pe 
principalii şefi ai armatei milaneze. Nevrând să încredinţeze 
nimănui o treabă atât de importantă, Carlo Orsini s-a urcat 
imediat pe cal şi, împreună cu alţi douăzeci şi cinci de călăreţi, a 
înconjurat casa lui Conrad. Orsini a intrat cu sabia în mână în 
camera unde se aflau cardinalul Ascanio şi nobilii milanezi. Luaţi 


prin surprindere, în timp ce dormeau, s-au predat fără să opună 
nici un fel de rezistenţă. Prizonierii au fost duşi la Veneţia, dar, 
cum i-a cerut cu insistenţă regele Franţei, până la urmă au fost 
daţi acestuia. Astfel, Ludovic al XII-lea s-a văzut stăpânul lui 
Ludovic Sforza, fostul rege al Milanului, al fratelui său, cardinalul 
Ascanio Sforza, al unui nepot legitim al lui Francesco Sforza, pe 
nume Hermes, a doi dintre bastarzii aceluiaşi Francesco — 
Alexandru şi Contini — şi în sfârşit, stăpânul lui Francesco, fiul 
nefericitului Gian Galeos, care fusese otrăvit din porunca 
unchiului său. Pentru a sfârşi cu toată acea familie, Ludovic al 
XII-lea l-a obligat pe Francesco să intre într-o mănăstire, i-a 
vârât pe Alexandru, Contini şi Hermes în închisoare, l-a închis pe 
cardinalul Ascanio Sforza în turnul din Bourges şi, după ce l-a 
transferat pe nefericitul Ludovic Sforza din fortăreaţa Pierre- 
Encise la Lys-Saint-Georges, l-a mutat definitiv în castelul din 
Loches unde, după o captivitate de zece ani în mijlocul unei 
îngrozitoare singurătăţi şi al celor mai cumplite lipsuri, a murit 
blestemând ceasul în care i-a venit ideea să-i aducă pe francezi 
în Italia. 

Vestea prăbuşirii lui Ludovic Sforza şi a familiei sale a 
produs mare bucurie la Roma. Căci francezii, consolidându-şi 
puterea în ţinutul Milanului, consolidau şi puterea Papei în Roma 
şi în împrejurimile sale. Acum nimic nu mai stătea în calea 
cuceririlor lui Cezar Borgia. Papa a făcut daruri considerabile 
celor care i-au adus această veste, citită mai apoi în întreaga 
Romă, în sunetul trâmbiţelor şi în răpăitul tobelor. Strigătele de: 
"Franţa, Franţa!" şi de "Orsini, Orsini!" au răsunat toată ziua pe 
străzile iluminate seara de facle şi focuri, ca şi cum ar fi fost 
vorba de cucerirea Constantinopolelui sau a lerusalimului. Papa 
a oferit poporului serbări cu focuri de artificii, fără a-i păsa 
câtuşi de puţin că se afla în Săptămâna Mare şi fără a se sinchisi 
de faptul că jubileul — suntem în anul 1500 — atrăsese la Roma 
peste două sute de mii de persoane. Adevărul e că interesele 
temporale ale familiei sale i se păreau cu mult mai importante 
decât interesele spirituale ale supuşilor săi. 

Pentru a asigura reuşita planurilor sale şi ale fiului său 
Cezar, bazate pe prietenia şi alianţa cu Ludovic al XII-lea, lipsea 
un singur lucru: banii. Dar Alexandru nu era omul care să se 
împiedice în realizarea acelor planuri de un astfel de fleac. E 
adevărat că vânzarea beneficiilor se isprăvise, că impozitele 


ordinare şi extraordinare fuseseră încasate pe întregul an şi că 
moştenirile cardinalilor şi ale prelaţilor nu-i mai erau de prea 
mare ajutor, fiindcă cei foarte bogaţi fuseseră de mult otrăviţi. 
Totuşi, lui Alexandru îi mai rămăseseră destule mijloace care, 
deşi mai puţin uzitate, nu înseamnă că nu erau eficace. Primul 
pe care l-a folosit a fost răspândirea zvonului că turcii ameninţă 
să invadeze creştinătatea şi că ştia din sursă sigură că, înainte 
de a trece vara, Baiazid avea să debarce cu două armate 
considerabile, una în Câmpia romană şi alta în Calabria. Aşa că 
a publicat imediat două bule: una pentru a aduna din întreaga 
Europă a zecea parte din veniturile ecleziastice, cealaltă prin 
care-i obliga pe evrei să plătească aceeaşi sumă. Cele două bule 
conţineau excomunicări aspre împotriva celor care refuzau să se 
supună sau a celor care încercau să se opună. 

Al doilea lucru a fost vânzarea de indulgenţe, lucru ce nu se 
mai făcuse până atunci. Indulgenţele erau pentru cei cărora 
sănătatea sau afacerile nu le îngăduiau să vină la Roma în 
timpul jubileului. Datorită acestui expedient, călătoria nu-şi mai 
avea rostul şi, pentru doar o treime din suma care i-ar fi costat 
acel drum, păcatele le erau iertate tot atât de deplin, ca şi 
atunci când evlavioşii ar fi făcut acel pelerinaj la Roma. Pentru 
perceperea banilor pe indulgenţe s-a instituit o adevărată 
armată de colectori, dintre care unul — Ludovic de la Tore — a 
fost numit şef. Sumele pe care Alexandru le-a vârât în vistieria 
pontificală au fost incalculabile şi vă veţi putea face o idee 
numai după ce veţi afla că republica Veneţia, de pildă, a plătit 
ea singură şapte sute nouăzeci şi nouă de mii de livre de aur. 

In vremea asta, iată că turcii făcură efectiv câteva 
incursiuni în Ungaria şi, cum venețienii se temeau să nu ajungă 
până la ei, cerură ajutor Papei. Atunci Papa a dat ordin ca în 
toate Statele sale să se rostească la ora prânzului un Ave Maria, 
pentru a ruga pe Domnul să îndepărteze primejdia ce ameninţa 
serenissima republică. Acesta a fost singurul ajutor pe care 
serenissima republică l-a obţinut de la Sanctitatea Sa în 
schimbul celor şapte sute nouăzeci şi nouă de mii de livre de aur 
pe care le primise de la ea. 

Totuşi, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să-i arate ciudatului 
său reprezentant pe pământ că era supărat pe el, fiindcă luase 
în derâdere lucrurile sfinte, în ajunul zilei de Sfântul Petru, în 
momentul în care Alexandru trecea pe lângă Campanilă 


îndreptându-se spre tribuna de unde urma să împartă 
binecuvântări, o bucată enormă de fier, desprinzându-se, căzu 
la picioarele sale. Dar, ca şi cum un singur avertisment n-ar fi 
fost de ajuns, a doua zi, de Sfântul Petru, în momentul în care 
Papa se afla într-una din camerele apartamentului său, 
împreună cu domnul cardinal Capuano şi cu monseniorul Polo, 
camerierul său de taină, văzu prin fereastra deschisă adunându- 
se pe cer nişte nori atât de negri, încât, dându-şi seama că 
venea o furtună mare, porunci atât cardinalului, cât şi 
camerierului să închidă grabnic ferestrele. Papa nu se înşelase, 
căci abia apucaseră cei doi să execute ordinul, că se şi porni un 
vânt atât de puternic, încât coşul cel mai înalt de pe Vatican, 
smuls ca un arbore din rădăcină, se prăbuşi peste acoperiş, care 
se sparse, căzând cât era de greu în camera unde se aflau Papa 
şi cei doi prelați de încredere ai săi. Acea prăvălire făcu să se 
cutremure întreg palatul. Cardinalul şi camerierul, văzând 
camera plină de cărămizi şi de norul gros de praf ce plutea prin 
ea, săriră într-o clipă la fereastră şi deschizând-o, strigară 
gărzilor, de la poartă: 

— A murit Papa! A murit Papa! 

Gărzile au dat fuga şi au găsit printre dărâmături un mort şi 
alte două persoane pe moarte: mortul era un senior din Sienna, 
Lorenzo Chigi, iar cei doi muribunzi, doi prelați din Vatican. Cei 
trei, care voiseră să urce la etajul de sus, fuseseră prinşi sub 
dărâmături. Partea proastă era că nu-l găseau pe Alexandru nici 
viu, nici mort. L-au tot strigat, dar degeaba. Atunci fură convinşi 
că murise şi, cât ai clipi, vestea se şi răspândi în întreg oraşul. 
Dar după o vreme, cum Alexandru fusese doar leşinat şi, 
revenindu-şi, începuse să geamă şi să se vaite, l-au descoperit 
în sfârşit, năucit de o lovitură şi uşor rănit în mai multe părţi ale 
trupului. II salvase un fel de miracol: grinda lată care se rupsese 
drept la mijloc se ridicase de capete în sus. Unul din acele 
capete alcătuise un fel de acoperiş deasupra tronului pontifical, 
încât Papa, care şedea în acel jilt împărătesc, fusese ocrotit de 
grindă şi nu se alesese decât cu câteva contuzii. 

Cele două veşti contradictorii, ale morţii subite şi ale 
salvării miraculoase a Papei, se răspândiră în acelaşi timp în 
Roma. Ducele de Valentinois, înspăimântat de schimbarea pe 
care cel mai mic accident întâmplat Sfântului Părinte putea să-l 


aducă în viaţa sa, dădu fuga la Vatican, vrând să vadă cu 
propriii lui ochi ce se întâmplase. 

Cât despre Alexandru, el vru să aducă chiar în aceeaşi zi 
mulţumiri Cerului, care-l ocrotise. Escortat de un numeros 
cortegiu de soldaţi şi de prelați, aşezat pe scaunul său pontifical 
purtat de doi valeţi, doi scutieri şi doi rândaşi, se îndreptă spre 
biserica Santa-Maria del Popolo, unde fuseseră înmormântați fiul 
său, ducele de Gandia şi nepotul său, Gian Borgia, fie pentru că 
mai păstrase în suflet o fărâmă de evlavie, fie pentru că se 
simţise atras de amintirea iubirii profane pe care i-o purtase 
fostei sale amante, Roza Vanozza, acum moartă şi care — sub 
chipul Madonei — era expusă veneraţiei credincioşilor în capela 
din stânga altarului. 

Ajuns în faţa acelui falnic altar, Papa dărui bisericii un 
minunat potir în care se aflau trei sute de ducați de aur pe care 
cardinalul de Sienna îi răsturnă pe o tavă de argint, de faţă cu 
toată lumea, spre marea satisfacţie a vanităţii pontificale. 

Înainte de a părăsi Roma pentru a cuceri ţinuturile din jurul 
marelui oraş, Cezar Borgia se gândi cât de inutil le devenise — 
lui şi tatălui său — Alfons, ginerele atât de dorit odinioară, cu 
care o măritaseră pe Lucreția. Pe de altă parte, Cezar îşi zise că 
Ludovic al XII-lea, acum prietenul şi aliatul său, avea motive să 
se supere — şi pe bună dreptate — că Papa şi-l făcuse ginere 
tocmai pe nepotul duşmanului său. Dacă Alfons ar fi murit, 
Lucreția s-ar fi putut mărita cu vreun senior puternic din Brescia 
sau Ferrara, gata să-şi ajute cumnatul în cucerirea tinuturilor 
romane. Alfons devenise deci nu numai inutil, ci şi primejdios, 
fapt pentru care i s-a hotărât moartea. Numai că soţul Lucreţiei 
— care îşi dăduse de multă vreme seama că a rămâne lângă 
socrul şi cumnatul său însemna a-şi risca viaţa — se retrăsese la 
Neapole. Dar cum, în permanenta lor disimulare şi Alexandru şi 
Cezar continuaseră să manifeste faţă de el aceeaşi tandră 
prietenie de la început, Alfons începu a nu mai fi chiar atât de 
suspicios. Aşa că atunci când primi invitaţia socrului şi a 
cumnatului său de a lua parte la o cursă de tauri, cum se 
obişnuia în Spania, o acceptă imediat. De altfel, în situaţia 
precară a care se afla regatul Neapole, Alfons nu voia să-i ofere 
Papei Alexandru nici un pretext de a rupe relaţiile cu el. Nici 
Papa, nici Cezar nu s-au gândit s-o întrebe şi pe Lucreția dacă 
era de acord să rămână văduvă, pentru că amândoi observaseră 


— cu oarecare gelozie — că Lucreția îşi iubea soţul, dând 
dovadă faţă de el de un ataşament care lor li se părea ridicol. 
Aşa că au lăsat-o să-şi cârmuiască în linişte acel Spoletto dăruit 
de tatăl ei. 

Alfons a fost deci primit de Alexandru şi de Cezar cu cele 
mai afectuoase dovezi de prietenie, dându-i-se un apartament 
chiar în Vatican, în corpul de locuinţe numit Torre-Nova, 
apartament în care de altfel locuise o vreme împreună cu 
Lucreția. 

Între timp, în Piața San-Pietro s-a amenajat o arenă mare, 
blocându-se străzile din jur. Ferestrele şi balcoanele caselor din 
Piaţă s-au transformat în adevărate loji de unde lumea putea 
urmări nestingherită spectacolul. 

Serbarea a început cu toreadori plătiţi. După ce aceştia şi- 
au arătat puterea şi măiestria, Alfons de Aragon şi Cezar Borgia 
au coborât la rândul lor în arenă, pentru a arăta lumii deplina 
armonie ce domnea între ei. Apoi au hotărât ca taurul cu care se 
va lupta Cezar să fie ucis de Alfons, iar cel cu care se va lupta 
Alfons să fie ucis de Cezar. In timp ce ducele de Valentinois 
înfrunta furiosul taur, fu cât pe-aci să fie luat în coarne de 
animalul dezlănţuit. Atunci una dintre tinerele şi frumoasele 
spectatoare din tribuna oficială scoase un țipăt. Ridicând ochii 
Cezar recunoscu în cea care se temuse pentru viaţa lui pe una 
dintre domnişoarele de onoare ale Elisabetei, ducesă de Urbino, 
logodită cu Gian-Battista Carracciolo, căpitanul-general al 
republicii venețiene. După ce tăie, cu o mişcare rapidă, capul 
taurului cu care se luptase cumnatul său, Cezar depuse acea 
ofrandă la picioarele preafrumoasei venețiene, în aplauzele şi 
aclamaţiile pline de entuziasm ale celor din jur. 

Serbarea, în afară de triumful celor doi tineri care 
coborâseră în arenă, mai avea un scop: de a dovedi mulţimii 
deplina armonie ce domnea între ei, în aşa fel încât, dacă i s-ar 
fi întâmplat ceva lui Cezar, nimeni să nu-l poată învinui pe 
Alfons şi nici pe Cezar dacă i s-ar fi întâmplat ceva acestuia din 
urmă. 

După lupta din arenă, cei doi cumnaţi au luat masa la 
Vatican. Seara, urmau să cineze la Sanctitatea Sa. Pe la zece, 
Alfons, deosebit de elegant, a vrut să treacă, din corpul de 
clădire unde se afla locuinţa sa, în cel în are locuia Papa. Dar 
poarta care despărţea cele două curţi fusese încuiată. Atunci s-a 


gândit să se întoarcă şi ă facă un ocol prin Piaţa San Pietro. 
Plecat fără suită, a ieşit pe una din portiţele grădinii Vaticanului 
şi a străbătut câteva din străduţele ce duceau spre intrarea 
principală a palatului. Dar abia a apucat să pună piciorul pe 
prima treaptă a scării monumentale de marmoră, că a şi fost 
atacat de o ceată de oameni înarmaţi. Alfons a dat să-şi scoată 
sabia, dar înainte de a apuca s-o tragă din teacă, a şi primit 
două lovituri de alebardă: una în cap şi alta în umăr. Apoi au 
urmat alte două lovituri, una cu latul halebardei şi alta cu vârful 
ei, care l-au rănit la tâmplă şi la picior. Tânărul a căzut grămadă, 
pierzându-şi cunoştinţa. Crezându-l mort, asasinii l-au lăsat şi au 
fugit. Alfons a fost găsit e nişte trecători care — recunoscându-l 
— au dat fuga la Vatican pentru a duce vestea asasinatului. Cei 
rămaşi lângă el l-au luat pe rănit în braţe şi l-au dus în 
apartamentul lui din Torre-Nova. 

Papa şi Cezar au aflat această ştire chiar în clipa în are se 
aşezau la masă. Şi-au părăsit imediat oaspeţii şi u intrat în 
apartamentul lui don Alfons, să vadă dacă rănile erau sau nu 
mortale. Chiar a doua zi de dimineaţă — pentru a îndepărta 
orice bănuială ce ar fi plutit 
asupra lor — au poruncit să fie arestat Francesco Gazella, 
unchiul dinspre mamă al lui Alfons, care-şi însoţise nepotul la 
Roma. Judecătorii, convinşi de nişte martori mincinoşi cum că el 
ar fi fost autorul încercării de asasinare a nepotului său, l-au 
condamnat pe Gazella la moarte prin decapitare, pedeapsă ce a 
fost executată imediat. 

Deşi treaba fusese făcută doar pe jumătate, bănuielile au 
fost, de bine, de rău, îndepărtate de la adevărații asasini. 

Alfons însă nu murise. Datorită temperamentului său 
viguros, precum şi îngrijirilor atente ale medicilor, care au luat în 
serios lamentările Papei şi ale fiului său, rănitul începuse să se 
întremeze văzând cu ochii. Între timp vestea a ajuns la urechile 
Lucreţiei. Aflând ce i se întâmplase soţului ei, a pornit imediat la 
drum dorind să-l îngrijească ea însăşi. Cum nu mai era vreme de 
pierdut, Cezar l-a chemat imediat pe Michelotto. 

“În aceeaşi noapte — scrie Burchard — don Alfons, care nu 
voia să moară din pricina rănilor, a fost sugrumat în patul său." 

A doua zi a şi fost îngropat, dacă nu chiar cu pompa ce i se 
cuvenea rangului său, oricum cu destulă decenţă. Don 
Francesco Borgia, arhiepiscop de Cosenza, neam cu acel 


Cosenza ucis mai înainte, a însoţit mortul la biserica Sfântul 
Petru, îngropându-l în capela Santa-Maria. 

Chiar în aceeaşi noapte a sosit şi Lucreția, care-şi cunoştea 
prea bine tatăl şi fratele. Deşi aceştia porunciseră să fie arestaţi 
toţi doctorii care l-au îngrijit pe rănit, ba chiar şi pe sărmanul 
valet cocoşat al soţului, ea şi-a dat imediat seama cine erau de 


fapt asasinii. 
Temându-se ca durerea ei — care de data aceasta era 
sinceră, fiindcă îşi iubise cu adevărat soţul — să nu-i 


îndepărteze pe tatăl şi pe fratele ei de ea, Lucreția s-a retras la 
Nepi cu toată Curtea, însoţită de peste şase sute de călăreţi, 
pentru a-şi consuma în acest oraş timpul consacrat doliului. 

Acea mare afacere de familie odată rezolvată şi Lucreția 
din nou văduvă şi deci gata să slujească noilor planuri politice 
ale Papei, Cezar Borgia n-a mai rămas la Roma decât atât cât i-a 
fost necesar pentru a-i primi pe ambasadorii Franţei şi ai 
Veneţiei. Dar cum aceştia întârziară şi cum ultimele serbări 
făcuseră o gaură cam mare în buget, Papa a numit o nouă 
promoţie de doisprezece cardinali, cu un dublu scop: în primul 
rând, pentru a face să intre şase sute de mii de ducați de aur în 
lăzile pontificale, căci fiecare pălărie de cardinal a fost evaluată 
la cincizeci de mii de ducați de aur; în al doilea rând, pentru a 
asigura Papei o majoritate sigură în Sfântul Colegiu. 

În sfârşit, sosiră şi ambasadorii mult aşteptaţi. Domnul de 
Villeneuve, care venise în numele regelui Franţei să-l caute pe 
ducele de Valentinois, fu oprit pe stradă de un bărbat mascat, 
care îi mărturisi bucuria de a-l vedea sosind. Omul era chiar 
Cezar Borgia. Ne vrând să fie recunoscut, plecă fără să-şi scoată 
masca. 

La Poarta Poporului, domnul de Villeneuve se întâlni cu 
ambasadorii celorlalte ţări, printre care se aflau şi cei ai Spaniei 
şi ai Neapolelui, ai căror suverani încă nu deveniseră ostili 
Franţei. 

Cum reprezentanţii celor două ţări în cauză, de îndată ce-l 
văzură pe Villeneuve, tăcură, toţi ceilalţi urmându-le exemplul, 
se mulţumiră a-i spune ambasadorului Franţei doar atât: 

— Domnule, fiţi binevenit! 

Surprins de un compliment atât de scurt, maestrul de 
ceremonii îi întrebă dacă nu mai aveau şi altceva de spus. Darei 
răspunseră că nu. 


Atunci domnul de Villeneuve le întoarse spatele, replicând: 

— Celor care n-au nimic să-mi spună, n-am nici eu nimic să 
le răspund! 

Apoi, plasându-se între arhiepiscopul de Reggio, 
guvernatorul Romei şi arhiepiscopul de Ragusa, se îndreptă 
către Palatul Sfinţilor Apostoli, care fusese pregătit pentru a-l 
întâmpina. 

După câteva zile, sosi Mario Giorgi, ambasadorul 
extraordinar al Veneţiei. Primise poruncă nu numai să 
reglementeze cu Papa afacerile curente, ci să le şi aducă lui 
Alexandru şi lui Cezar titlul de nobili venețieni, precum şi 
transcrierea numelui lor în Cartea de Aur, favoare la care ţineau 
amândoi foarte mult, nu atât pentru gloria deşartă, cât pentru 
noua putere pe care le-o conferea acest titlu. 

Apoi Papa procedă la înmânarea pălăriilor celor doisprezece 
cardinali. Noii prinți ai Bisericii erau: don Diego de Mondosa, 
arhiepiscopul  Sevillei, Jacques, arhiepiscop în d'Oristagny, 
vicarul general al Papei, Thomas, arhiepiscopul din Strigonia, 
Pietro, arhiepiscop din Reggio, guvernatorul Romei, Francesco 
Borgia, arhiepiscop de Cosenza, trezorier general, Gian, 
arhiepiscop de Salerno, Ludovic Borgia, arhiepiscop de Valencia, 
secretarul Sanctităţii Sale şi fratele lui Gian Borgia cel otrăvit de 
Cezar, Antonio, episcop de Como, Gian-Battista de Ferrara, 
episcop de Modena, Amedeo d'Albret, fiul regelui Navarei, 
cumnatul ducelui Cezar de Valentinois şi Marc Cornaro, nobil 
venețian, în persoana căruia Papa întorcea serenissimei 
republici onoarea pe care i-o făcuse. Cel de-al doisprezecelea 
cardinal nu mai ştim cine fusese. 

Cum nimic nu-l mai ţinea pe ducele de Valentinois la Roma, 
a mai întârziat doar cât a mai făcut un împrumut de la bogatul 
bancher Augustino Chigi, fratele lui Lorenzo Chigi — cel care 
pierise în ziua când s-a prăbuşit coşul cel mare de pe clădirea 
Vaticanului — şi, însoţit de Vitellozzo Vitelli, de Gian-Paolo 
Baglioni şi de Giovani de Santa-Croce, pe atunci prietenii, iar 
mai târziu victimele sale, a părăsit Roma. 

Primul oraş asupra căruia şi-a îndreptat privirile a fost 
Pesaro. Înţelegându-i intenţiile, Gian Sforza n-a ai încercat nici 
să-şi apere oraşele cu armata, nici să şi e dispute prin negocieri. 
Nevoind să-şi expună frumosul său ţinut răzbunării unui duşman 
sângeros, şi-a rugat supuşii să-i păstreze aceleaşi sentimente 


frumoase, nădăjduind într-o soartă mai bună, apoi a fugit în 
Dalmația. 

Malatesta, senior de Rimini, i-a urmat exemplul. Aşa că 
ducele de Valentinois a intrat în cele două oraşe Pesaro şi Rimini 
— ca la el acasă. Cezar a lăsat în aceste noi cuceriri ale sale o 
puternică garnizoană, iar el s-a îndreptat spre Faenza. Numai că 
aici lucrurile şi-au schimbat faţa. 

Faenza se afla pe atunci în stăpânirea lui Astor Manfredi, un 
tânăr frumos şi plin de curaj, în vârstă de optsprezece ani. Deşi 
părăsit de Bentivoglio, ruda sa apropiată, de venețieni şi de 
florentini, aliaţii săi — care, din pricina amiciţiei lui Cezar cu 
regele Franţei, n-au mai cutezat să-i dea ajutor —, s-a hotărât, 
ştiind cât de mult îl iubeau supuşii săi, să se apere pe viaţă şi pe 
moarte. Aflând că ducele de Valentinois se îndreaptă spre el, şi- 
a adunat în grabă toţi vasalii în stare să lupte, a tocmit un mic 
număr de soldaţi străini dispuşi să intre în solda sa, şi-a adunat 
alimente şi muniții şi s-a închis în oraş. 

Toate acele pregătiri de apărare l-au cam contrariat pe 
Cezar, care avea o armată impunătoare, alcătuită din trupe 
aduse din Franţa şi din Italia, cu cei mai buni căpitani ai epocii, 
printre şefii ei aflându-se şi Paolo Baglioni. 

După ce a trecut în revistă locul, şi-a plasat tabăra între 
două fluvii — Amona şi Marziano — şi a aşezat artileria cu faţa 
spre Forbi, unde şi asediaţii aveau la rândul lor un puternic 
bastion. După câteva zile de aşteptat prin tranşee, ducele de 
Valentinois a ordonat asaltul şi, vrând să dea exemplu soldaţilor 
săi, s-a îndreptat primul spre duşman. Dar oricât de mare le-ar fi 
fost curajul — şi-al lui, şi-al căpitanilor ce-l însoțeau —, Astor 
Manfredi s-a apărat atât de bine, încât asediatorii au fost 
respinşi, pierzând un mare număr de ostaşi printre care şi pe 
bravul căpitan Honorio Savello. 

Totuşi Faenza, în ciuda curajului şi al devotamentului 
apărătorilor săi, n-ar fi putut să țină piept multă vreme unei 
armate atât de puternice, dacă nu i-ar fi sărit în ajutor iarna. 
Surprins de asprimea anotimpului, neavând case unde să se 
adăpostească, nici copaci cu care să facă foc să se încălzească 
— ţăranii îşi dărâmaseră colibele şi tăiaseră copacii —, ducele 
de Valentinois a fost obligat să ridice asediul, să-şi ia trupele şi 
să petreacă iarna prin oraşele vecine, pentru a fi gata de atac în 
primăvară. Căci ducele de Valentinois nu putea ierta unui orăşel 


obişnuit cu o pace îndelungată şi condus de un copilandru lipsit 
de orice ajutor din afară că a ţinut în şah. Se jurase că-şi va lua 
revanşa. Îşi împărţi deci oastea în trei părţi, trimise o parte la 
Imola, o a doua la Forbi, iar o a treia la Cesena care, dintr-un 
oraş de mâna a treia, cum fusese mai înainte, s-a trezit 
reschimbat într-un oraş de mare lux şi de distracţii, într-adevăr, 
activului Cezar îi trebuiau tot timpul războaie şi serbări. Când 
războiul se întrerupea, începeau mediat serbările, somptuoase 
şi dezlănţuite, aşa cum îi plăceau lui. Zilele şi le petrecea în tot 
felul de întreceri şi cavalcade, nopţile în baluri şi aventuri 
amoroase, căci femeile din Câmpia romană, socotite printre cele 
ai frumoase din lume, îi procuraseră învingătorului un adevărat 
serai, pentru care l-ar fi invidiat şi sudanul Egiptului şi sultanul 
Constantinopolului. 

Într-una din acele plimbări făcute de ducele de Valentinois 
prin împrejurimile oraşului, însoţit de acea curte de linguşitori şi 
de curtezane care nu-l părăsea nici o clipă, observă dinspre 
Rimini un alai numeros însoţind probabil o persoană importantă. 
După puţin timp Cezar văzu că persoana importantă era o 
tânără femeie. Spre marea lui bucurie, o recunoscu pe 
domnişoara de onoare a ducesei de Urbino, cea care scăpase de 
spaimă atunci când el se luptase cu taurul în arenă. Aşa cum am 
mai spus, fata era logodită cu Gian Carracciolo, generalul 
venețienilor şi Elisabeta de Gonzague, protectoarea şi naşa ei, o 
trimisese cu o impunătoare suită la Veneţia, unde urma să aibă 
loc nunta. 

Încă de la Roma, frumuseţea acelei tinere îl impresionase 
pe Cezar. Acum însă, revăzând-o, i se păru şi mai frumoasă. Din 
acea clipă a hotărât să păstreze pentru sine acea superbă floare 
a iubirii. O salută deci ca pe o veche cunoştinţă şi o întrebă dacă 
nu era dispusă să se oprească o vreme la Cesena. Dar fata îi 
răspunse că e în trecere, că va trebui să călătorească toată ziua, 
fiind aşteptată cu nerăbdare de logodnic şi că în acea seară va 
dormi la Forbi. Asta era tot ce voia să ştie şi Cezar, care Îl 
chemă imediat pe Michelotto şoptindu-i câteva cuvinte neauzite 
de nimeni. 

Intr-adevăr cortegiul, aşa cum spusese tânăra mireasă, 
făcu un scurt popas în oraşul vecin, apoi se îndreptă spre Forbi. 
Dar abia apucase să parcurgă o leghe, când o ceată de cavaleri 
venind dinspre Cesena îl ajunse din urmă şi-l înconjură. Deşi 


foarte puţini la număr, soldaţii din escortă încercară s-o apere 
pe viitoarea soţie a generalului lor. Dar după ce unii au fost ucişi 
fără milă, ceilalţi au luat-o speriaţi la goană. Şi cum tânăra 
coborâse din litieră încercând să fugă, şeful cetei de soldaţi o 
prinse în braţe, o sui în şa, apoi ordonă soldaţilor să se întoarcă 
la Cesena, iar el îşi îmboldi calul în coaste şi o luă la goană peste 
tarini, pierzându-se în întuneric. 

Carracciolo află vestea răpirii iubitei sale de la unul din 
fugari, care recunoscuse în atacatori pe soldaţii ducelui de 
Valentinois. La început, a crezut că nu aude bine ceea ce i se 
spune, până într-atât i-a fost de greu să creadă că cineva putuse 
săvârşi o asemenea mişelie. Dar după ce l-a pus pe om să 
repete cele afirmate, a rămas încremenit, ca lovit de trăsnet. 
Revenindu-şi, a scos un strigăt aprig de răzbunare şi s-a 
năpustit spre palatul ducal, unde se adunaseră dogele Barberigo 
şi Consiliul celor zece. Dând buzna în sala de şedinţe, fără să 
mai fie anunţat de cineva, a strigat: 

— Serenissimi seniori, vin să-mi iau rămas bun de la 
domniile voastre! M-am hotărât ca timpul pe care l-aş fi putut 
consacra republicii să-l consacru de-acum încolo răzbunării. Am 
fost rănit de moarte atât în suflet, cât şi în onoarea mea de 
militar. Mi s-a furat bunul cel mai de preţ şi mai scump al inimii 
mele: mireasa. lar cel care a făcut acest lucru este cel mai 
perfid, mai laş şi mai josnic dintre oameni, este criminalul duce 
de Valentinois! Vă rog să nu vă supăraţi, stimaţi seniori, dacă 
vorbesc astfel despre un om care se laudă că face arte din 
nobilime şi că se află sub protecţia domniilor voastre. Ştiu că 
minte, că e un fratricid, un asasin, un uzurpator al bunurilor 
altora şi un opresor al celor nevinovaţi. Laşităţile şi crimele sale 
l-au făcut nedemn e orice titlu, după cum este nedemn de viaţa 
pe care o voi curma cu sabia asta! Ducele este un ticălos, nu 
respectă nici măcar legile pe care le respectă până şi popoarele 
cele mai barbare, cum sunt, de pildă, legile ospitalităţii şi 
ocrotirea unei fecioare, pe care era obligat să o apere, nu s-o 
fure şi s-o batjocorească. Aşa că, serenissimi seniori, jignirea pe 
care mi-a adus-o dezonorându-mi mireasa a adus-o de fapt 
Republicii, întrucât sunt condotierul acestei Republici. E 
adevărat că acest ticălos s-ar fi cuvenit să moară de mâna 
tatălui său şi nu de a mea, dar cum tatăl său e la fel de ticălos 


ca şi el, mă voi duce să-l pedepsesc eu însumi, chiar dacă 
pentru asta va trebui să-mi pierd viaţa. 

Consiliul celor zece i-a dat dreptate generalului ultragiat. 
Totuşi, n-au vrut să-l lase pe el să-şi primejduiască viaţa şi l-au 
trimis imediat la Imola pe Ludovic Manenti, secretarul Consiliului 
celor zece, ca să-i transmită lui Cezar nemulţumirea 
serenissimei republici pentru ultrajul adus condotierului său. In 
acelaşi timp, Dogele l-a rugat pe ambasadorul Franţei în Veneţia 


să intervină pe lângă ducele de Valentinois şi — în numele 
regelui Franţei — să-l someze să trimită la Veneţia mireasa 
furată. 


Cei doi mesageri au mers împreună la Imola, comunicându- 
i lui Cezar ceea ce aveau de comunicat. Acesta îi ascultă cu 
atenţie şi, prefăcându-se profund mirat de cele auzite, negă 
hotărât că el ar şti ceva despre crimă, îngăduindu-le lui Manenti 
şi ambasadorului Franţei să-i caute pe criminali, în vreme ce el 
însuşi va întreprinde cercetări amănunțite. Ducele păru a fi de o 
atât de mare bunăvoință, încât cei doi au crezut o vreme că e 
într-adevăr nevinovat. 

Începându-şi cercetările, mesagerii se îndreptară spre locul 
unde se săvârşise răpirea. Acolo au găsit cadavrele celor morţi 
şi au aflat de la un ţăran că văzuse un călăreț mascat ducând cu 
sine o femeie, care plângea şi se zbătea amarnic în braţele lui. 
Numai că acel călăreț a părăsit repede drumul cel mare şi, 
luând-o peste tarini, s-a topit ca o umbră în direcţia unei case 
izolate. O bătrână îl văzuse intrând în acea casă. Numai că în 
noaptea următoare casa a dispărut ca prin farmec. Aici lucrurile 
s-au împotmolit, fiindcă nimeni nu putea spune ce se întâmplase 
cu cea pe care o căutau, pentru că cei ce locuiseră în casă nu 
mai erau şi nu mai era nici casa. 

Manenti şi ambasadorul Franţei s-au întors la Veneţia, 
relatând cele spuse de către ducele de Valentinois, povestind în 
amănunt cele văzute de ei. Nimeni nu se îndoia de vinovăția lui 
Cezar, dar nimeni nu putea dovedi că era vinovat. Aşa că 
serenissima republică a Veneţiei — care din pricina războiului cu 
turcii nu se putea certa cu Papa — îi interzise lui Carracciolo 
orice răzbunare. Scandalul se potoli, apoi se stinse de la sine, iar 
până la urmă nimeni nu mai vorbi despre răpirea miresei 
generalului. 


Cu toate distracţiile de peste iarnă, Cezar nu renunţă la 
planul de cucerire a oraşului Faenza. Aşa că de îndată ce s-a 
desprimăvărat, s-a şi îndreptat către oraş, postându-şi trupele 
peste drum de castel. Izbutind să facă o breșă în zid, a ordonat 
soldaţilor să pornească la atac. Dar în ciuda curajului său şi al 
ostaşilor săi, atacul a fost respins de Astor, care a apărat breşa 
în vreme ce femeile aruncau de sus, de pe ziduri, cu bolovani şi 
cu trunchiuri de copaci în capul asediatorilor. 

După o oră de luptă înverşunată, Cezar a fost nevoit să se 
retragă, lăsând în şanţurile din jurul oraşului peste două mii de 
morţi şi răniţi, printre care şi pe Valentin Farneze, unul dintre cei 
mai bravi condotieri i săi. 

Atunci Cezar, văzând că nu izbutise să vină de hac etăţii, 
transformă asediul în blocadă. Toate drumurile pre Faenza au 
fost închise, toate legăturile au fost întrerupte şi cum la Cesena 
oamenii începuseră a se răzvrăti, l-a pus guvernator în oraş pe 
Ramiro d'Orco, dându-i puteri depline de viaţă şi de moarte 
asupra ocuitorilor. Apoi aşteptă liniştit în faţa oraşului ca foamea 
să-i scoată pe locuitori dintre zidurile pe care le apărau cu atâta 
înverşunare. Într-adevăr, după o lună, timp în care cei din 
Faenza  înduraseră cumplitele chinuri ale foamei, câţiva 
parlamentari veniră la Cezar ca să-i propună pacea. Cezar, care 
mai avea şi alte treburi în Câmpia romană, s-a arătat gata să 
încheie pacea atât de mult râvnită, aşa că oraşul s-a predat, cu 
condiţia ca nimeni să nu se atingă nici de persoana, nici de 
bunurile locuitorilor săi. În privinţa lui Astor Manfredi, tânărul 
suveran al Faenzei, trebuia să i se dea dreptul să se retragă 
oriunde voia, fără a i se îngrădi libertatea. 

Condiţiile păcii au fost respectate cu stricteţe. Numai că 
Cezar, vrând să-l vadă pe Astor, pe care nu-l cunoştea, a fost 
cuprins de o pasiune ciudată faţă de acel copilandru frumos ca o 
femeie. L-a păstrat deci pe lângă sine, în armată, onorându-l ca 
pe un prinţ şi manifestându-şi faţă de el marea sa prietenie. 
Apoi, într-o zi Astor a dispărut, aşa cum dispăruse şi frumoasa 
logodnică a lui Carracciolo. Insuşi Cezar s-a arătat foarte 
neliniştit, spunând tuturor că probabil fugise. Şi ca fuga să pară 
credibilă, a trimis soldaţi să-l caute în toate direcţiile. 

La un an de la acea dublă dispariţie, nişte oameni au găsit 
în apele Tibrului, nu departe de castelul San-Angelo, trupul unei 
femei tinere şi deosebit de frumoase, cu mâinile legate la spate 


şi cadavrul unui tânăr la fel de frumos, care mai avea încă la gât 
funia cu care fusese sugrumat. Femeia era logodnica lui 
Carracciolo, tânărul era Astor Manfredi. Cezar se folosise de 
amândoi pentru a-şi satisface plăcerile, apoi, când se plictisise 
de ei, îi aruncase în Tibru. 

Cucerirea oraşului Faenza i-a adus lui Cezar titlul de duce al 
ținuturilor romane, conferit în plin Consistoriu de către Papă şi 
apoi ratificat de către regele Ungariei, de republica Veneţia şi de 
regii Castiliei şi ai Portugaliei. Vestea acestei ratificări a ajuns la 
Roma în ajunul zilei în care poporul obişnuia să sărbătorească 
aniversarea întemeierii Oraşului Etern. Sărbătoarea, care data 
încă de pe vremea lui Pomponius Lactus, a dat o mai mare 
strălucire evenimentului pe care-l trăia suveranul său. In semn 
de bucurie, s-a tras cu tunul toată ziua. Seara, au fost 
organizate iluminaţii cu facle şi focuri de artificii. În toiul nopţii, 
prinţul de Squillace, fratele mai mic al lui Cezar, însoţit de cei 
mai de seamă seniori ai nobilimii romane, au străbătut străzile 
oraşului, purtând torţe în mâini şi strigând: 

— Trăiască Papa Alexandru! Trăiască Cezar! Trăiască 
familia Borgia! 

În vremea asta, ambiția lui Cezar creştea odată cu victoriile 
sale. De îndată ce s-a văzut stăpân pe Faenza, aţâţat de familia 
Mariscotti, vechii duşmani ai familiei Bentivoglio, Cezar şi-a 
aţintit privirile asupra Bolognei. Dar Gian de Bentivoglio, ai cărui 
strămoşi stăpâniseră din timpuri imemoriale acel oraş, nu numai 
că şi-a luat măsurile necesare pentru a face faţă unei 
îndelungate rezistenţe, dar s-a mai pus şi sub protecţia Franţei. 
Aşa că de îndată ce-a aflat că Cezar se îndrepta, cu toată 
armata, către graniţele Bolognei, a trimis imediat un curier la 
Ludovic al XII-lea, rugându-l să-şi ţină cuvântul şi să-l ajute. 
Ludovic şi l-a ţinut, cu probitatea lui exemplară şi când Cezar a 
ajuns în faţa Bolognei, a fost poftit de către regele Franţei să nu 
întreprindă nimic împotriva aliatului său, Bentivoglio. Dar cum 
Cezar nu era omul care să dea îndărăt în faţa unor astfel de 
argumente, i-a pus lui Bentivoglio nişte condiţii pe care acesta 
le-a acceptat imediat, fericit să scape fie şi cu acest preţ. l-a 
cerut mai întâi să-i dea castelul Bolonese, o fortăreață situată 
între Imola şi Faenza, apoi un tribut anual de nouă mii de ducați 
şi întreţinerea a o sută de soldaţi înarmaţi şi a două mii de 
pedestraşi. 


În schimbul acestor avantaje, Cezar i-a mărturisit lui 
Bentivoglio că sosirea lui în Bologna se datora insistențelor 
familiei Mariscotti. Întărit cu contingentul noului său aliat, Cezar 
s-a îndreptat spre Toscana. Dar abia a apucat să părăsească 
oraşul, că Bentivoglio, poruncind să se închidă porţile, l-a pus pe 
fiul său Hermes să-l ucidă cu mâna sa pe Agamemnon 
Mariscotti, în vreme ce soldaţii îi masacrau pe cei treizeci şi 
patru de fii, fiice şi nepoți şi pe cele două sute de neamuri şi de 
prieteni ai acestei familii. La acel masacru au luat parte cei mai 
nobili tineri din Bologna, pe care Bentivoglio i-a silit să-şi păteze 
mâinile de sânge, ca să-i fie cât mai ataşaţi de teama unor 
represalii asemănătoare. 

Planurile lui Cezar în legătură cu Florenţa începuseră a nu 
mai fi un mister pentru nimeni. Încă din luna ianuarie, îi 
trimisese la Pisa pe Raniero de la Sassetta şi pe Pietro da 
Gamba Corti, cu o mie două sute de ostaşi. De îndată ce 
isprăvise cucerirea micilor cetăţi din Câmpia romană, către 
acelaşi oraş se îndrepta cu noi detaşamente Oliverotto da 
Ferma. La rândul său, Cezar îşi întărise oştirea cu cei o sută de 
soldaţi înarmaţi şi cu cei două mii de pedestraşi pe care izbutise 
să-i smulgă Veneţiei. Se întâlnise apoi cu Vitellozzo Vitelli şi cu 
Orsini, care-i mai aduseseră şi ei vreo trei mii de soldaţi, aşa 
încât avea sub ordinele sale — fără a mai pune la socoteală 
ostaşii trimişi la Pisa — şapte sute de oameni înarmaţi şi cinci 
mii de pedestraşi. Totuşi, în ciuda acestei formidabile armate, n- 
a intrat în Toscana decât — a declarat — pentru a se îndrepta 
spre Roma, oferindu-se să plătească cu bani peşin toate 
alimentele de care avea nevoie pentru armată. Dar după ce a 
trecut de defileul din munţi şi a ajuns la Barberino, văzând că 
oraşul era prosper şi că nimeni nu se gândise să-l apere, a uitat 
şi de prietenie şi de cuvântul dat, impunând oraşului condiţii ca 
şi cum l-ar fi cucerit. Condiţiile au fost următoarele: 

1. Pietro de Medici, rudă şi aliat al lui Orsini, să fie repus în 
vechile sale drepturi. 

2. Şase burghezi din oraş, desemnaţi de Vitellozzo, să fie 
ucişi drept pedeapsă pentru moartea lui Paolo Vitelli, executat 
pe nedrept de către florentini. 

3. Senioria Florenței să nu dea nici un ajutor seniorului din 
Piombino pe care Cezar urmărea să-l deposedeze de Statele 
sale. 


4. Republica să-l ia pe Cezar în slujba sa, cu un salariu 
corespunzător meritelor sale. 

Numai că în timp ce ducele de Valentinois negocia toate 
aceste lucruri cu Florenţa, primi din partea lui Ludovic al XII-lea 
ordinul de a se pregăti — aşa cum făgăduise — să-l urmeze cu 
armata în Neapole. Cezar nu îndrăzni să nu-şi ţină cuvântul faţă 
de puternicul său Hat. Porunci deci să i se răspundă că era la 
ordinele ale. Şi cum florentinii nu ştiau că era obligat să 
părăsească Toscana, le puse în vedere că se va retrage numai 
cu condiţia să i se plătească un tribut de treizeci i şase de mii de 
ducați de aur pe an, cu care să poată plăti trei sute de oşteni 
gata oricând să vină în ajutorul Republicii, dacă aceasta s-ar fi 
aflat la strâmtoare. 

Intre timp, oricât de grăbit ar fi fost Cezar să plece, îşi 
spuse că în trecere prin Piombino n-ar fi rău să cucerească acest 
oraş. Aşa că intră ca la el acasă pe pământurile lui Gian al IV-lea 
d'Appiano. Numai că acesta, prevăzător, îşi distrusese propria-i 
ţară, arsese furajele, tăiase copacii şi otrăvise cele câteva 
fântâni cu apă bună de băut. Acest lucru nu l-a împiedicat totuşi 
pe Cezar să pună mâna, în câteva zile, pe oraşele Severeto, 
Scarlino, pe insula Elba şi pe oraşul Pianosa. A fost însă obligat 
să se oprească în faţa castelului Pianosa, care rezista cu 
înverşunare. Or, cum armata lui Ludovic al XII-lea îşi continua zi 
şi noapte drumul spre Roma şi, cum în 27 iulie a primit un nou 
ordin din partea regelui Franţei să i se alăture cât mai grabnic, 
Cezar a plecat chiar a doua zi, lăsându-i pe Vitellozzo şi pe Gian- 
Paolo Baglioni să continue asediul castelului Pianosa. 

In vremea asta, Ludovic al XII-lea înainta spre Neapole, dar 
nu cu clocotitoarea lipsă de prevedere a lui Carol al VIll-lea, ci cu 
prudenta circumspecţie care-l caracteriza. În afară de alianţa sa 
cu Florenţa şi cu Roma, mai semnase un tratat secret cu 
Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, care pretindea că are — prin 
casa de Duras — aceleaşi drepturi asupra regatului Neapole pe 
care le avea şi Ludovic al XII-lea prin casa de Anjou. În urma 
acestui tratat, cei doi regi îşi împărţiseră dinainte regatul 
Neapolelui şi anume: Ludovic al XII-lea urma să ia în stăpânire 
pământurile din Labur şi Abruzzi, cu titlul de rege al Neapolelui 
şi al lerusalimului. Ferdinand îşi rezervase pământurile din 
Calabria şi titlul de duce al acelei provincii-împărţeala avea 
toate şansele să fie dusă la bun sfârşit, cu atât mai mult cu cât 


Frederic continua să creadă că bunul şi fidelul său prieten 
Ferdinand Catolicul avea să-i îngăduie să revină în oraşele şi 
fortărețele sale. Sigur că treaba asta nu era prea cinstită din 
partea lui, mai ales când era săvârşită de un rege căruia i se 
spunea Catolicul. Dar pe Ludovic al XII-lea prea puţin îl interesa 
acest lucru, din moment ce putea profita de o trădare pe care n- 
o săvârşise el. 

Armata franceză, căreia trebuia să i se alăture armata 
ducelui de Valentinois, era alcătuită dintr-o mie de lăncieri, 
patru mii de elveţieni şi şase mii de gasoni şi aventurieri. Pe de 
altă parte, Filip de Rarcjenstem conducea pe mare şaisprezece 
corăbii bretone şi provensale şi trei caracuri!! genoveze, cu şase 
mii cinci sute de oameni gata de debarcare. 

Regele Neapolelui nu putea opune acestei numeroase 
armate decât şapte sute de oameni înarmaţi, şase sute de 
călăreţi şi şase mii de infanterişti Comandaţi de Colonna, pe 
care îl luase în solda sa după ce Papa îl alungase din Statele 
pontificale. Mai conta pe Gonzalv de Cordova, care trebuia să i 
se alăture la Gaete şi căruia, în prea marea lui încredere, îi 
deschisese porţile tuturor fortăreţelor din Calabria. 

Din păcate, siguranţa pe care i-o inspirase lui Frederic 
fostul său aliat Ferdinand Catolicul n-a durat prea mult. Căci 
sosind la Roma, ambasada Franţei şi ai Spaniei i-au prezentat 
Papei tratatul semnat la Granada în 11 noiembrie 1500, între 
Ludovic al XII-lea şi Ferdinand Catolicul, tratat care până atunci 
rămăsese secret. 

Alexandru al VI-lea, foarte prevăzător faţă de viitor, rupsese 
prin moartea lui Alfons, soţul Lucreţiei, orice legătură cu casa de 
Aragon. Cu toate acestea, nu s-a arătat chiar de la început de 
acord cu acel tratat. Atunci cei doi ambasadori i-au explicat că 
tot aranjamentul fusese făcut numai pentru a putea oferi 
prinților creştini un nou pretext de a ataca Imperiul otoman. In 
faţa unui astfel de argument, e lesne de înţeles că Papa a 
trebuit să cedeze. Aşa că în 25 iunie a adunat consistoriul, 
declarându-l pe regele Neapolelui decăzut din drepturile sale. 

Aflând despre sosirea armatei franceze la Roma, despre 
trădarea aliatului Ferdinand Catolicul al Spaniei, cât şi despre 
decăderea din drepturile sale de rege al Neapolelui, Frederic şi-a 


11 Vas care făcea drumul spre Brazilia şi Indiile Orientale. 


dat seama că totul era pierdut. Totuşi, n-a vrut să se spună că-şi 
părăsise regatul fără a fi încercat să-l apere. Aşa că le-a poruncit 
lui Fabricio Colonna şi lui Ranuzio de Marciano, cei doi noi 
condotieri ai săi, să-i oprească pe francezi la Capua, cu trei sute 
de ostaşi înarmaţi şi cu trei mii de infanterişti. El, împreună cu 
Prosper Colonna şi cu restul armatei, trebuia să apere oraşul 
Neapole, făcând faţă spaniolilor ce amenințau dinspre Calabria. 
Abia a apucat Frederic să dea acele porunci, că d'Aubigny, 
trecând Vulturna, a asediat Capua, încercuind cu ostile sale 
oraşul, din ambele părţi ale fluviului. Ajunşi în faţa zidurilor, 
francezii şi-au aşezat tunurile şi au început să tragă, spre groaza 
sărmanilor asediați. Mulţi dintre ei, străini de oraş, au rupt-o la 
fugă, căutând un loc unde să se adăpostească. Astfel, chiar de 
la primul asalt dat de francezi, deşi respins cu mult curaj de 
Fabricio Colonna, în oraş s-a răspândit o spaimă atât de mare şi 
de oarbă, încât toată lumea a cerut să se deschidă larg porţile. 
Cu greu a putut bietul Colonna să facă toată acea mulţime să 
priceapă că trebuia să profite de eşecul asediatorilor pentru a 
obţine din partea lor măcar o capitulare cât de cât convenabilă. 
După ce, în sfârşit, mulţimea i-a dat dreptate, Colonna şi-a 
trimis parlamentarii la d'Aubignz, care a stabilit o conferinţă 
peste trei zile, în care să se hotărască modul de predare a 
oraşului. Dar asta nu era o treabă pe măsura lui Cezar. Rămas 
mai discute cu Papa, ajunse din urmă armata franceză, cu o 
parte din trupele sale, chiar în ziua în care urma să aibă loc 
conferinţa. Or, o capitulare oarecare i-ar răpit partea de profit, 
precum şi plăcerea pe care i-ar produs-o asediul unui oraş atât 
de bogat şi de populat cum era Capua. Aşa că a început, de unul 
singur, să ducă tratative cu străjerul care avea grijă de una din 
porţile oraşului, tratative plătite cu aur greu, care constituie 
întotdeauna argumentul cel mai eficace în astfel de situaţii. Aşa 
că în momentul în care Fabricio Colonna discuta cu căpitanii 
francezi, se auziră dintr-odată strigăte puternice şi vaiete. Fără 
să prevină pe nimeni, Cezar Borgia împreună cu fidela sa 
armată intraseră în oraş şi începuseră a sugruma ostaşii 
garnizoanei, care, ştiind că dorita capitulare era ca şi semnată, 
nu mai aveau de ce să fie vigilenţi. Văzând ce se întâmplă, 
francezii se năpustiră în oraş cu atâta înverşunare, încât 
asediaţii n-au mai încercat nici măcar să se apere, nimeni şi 
nimic nu-i mai putea opri. Măcelul şi jaful s-au dezlănţuit cât ai 


clipi. În zadar au încercat Fabricio Colonna, Ranuzio de Marciano 
şi don Ugo de Cardona se opună francezilor şi spaniolilor. Primii 
doi au fost luaţi prizonieri, iar al treilea, rănit de o arbaletă, a 
căzut în mâinile ducelui de Valentinois. Şapte mii de locuitori au 
fost masacrați pe străzi; printre ei s-a aflat şi trădătorul care-i 
deschisese poarta lui Cezar. Bisericile au fost jefuite, mănăstirile 
de maici, prădate. O parte din acele tinere fecioare s-au aruncat 
în fântâni sau în fluviu pentru a scăpa de soldaţii care le 
urmăreau. Trei sute dintre cele mai nobile femei din oraş s-au 
refugiat într-un turn. Dar ducele de Valentinois a spart porţile 
turnului, şi-a ales pentru sine patruzeci dintre cele mai 
frumoase, iar pe celelalte le-a predat soldaţilor, să-şi bată joc de 
ele. Jaful a durat trei zile. 

Capua cucerită, Frederic a înţeles că era inutil să mai 
încerce să se apere. S-a închis deci în Castel-Nuovo şi a îngăduit 
oraşelor Gaete şi Neapole să trateze cu învingătorul. Gaete a 
scăpat de jaf plătind şaizeci de mii de ducați de aur, iar Neapole 
predând castelul lui d'Aubigny, cu condiţia ca acesta să-l 
conducă pe Frederic, cu banii, bijuteriile şi mobilele sale, în 
insula Ischia, unde să rămână împreună cu familia sa vreme de 
şase săptămâni, la adăpost de orice ostilitate. Acea capitulare a 
fost respectată cu fidelitate şi de o parte şi de cealaltă: 
d'Aubigny a intrat în Neapole, iar Frederic s-a retras în Ischia. 

Astfel a căzut, pentru a nu se mai putea ridica niciodată, 
acea ramură a casei de Aragon care domnise şaizeci şi cinci de 
ani. Frederic, care era şeful ei, a cerut şi a obţinut un paşaport 
pentru a trece în Franţa, unde Ludovic al XII-lea i-a acordat 
ducatul de Anjou şi o rentă de treizeci de mii de ducați, cu 
condiţia să nu mai părăsească niciodată regatul, unde a şi murit, 
în 9 septembrie 1504. Fiul său cel mare, don Ferdinand, duce de 
Calabria, s-a retras în Spania, unde i s-a îngăduit să se însoare 
de două ori, dar cu două femei despre care se ştia că nu fac 
copii. A murit în 1550, fără să lase urmaşi. Alfons, cel de-al 
doilea fiu, care şi-a urmat tatăl Franţa, a murit otrăvit — se zice 
— la Grenoble, în vârstă de douăzeci şi doi de ani. In sfârşit 
Cezar, cel de-al treilea fiu, a murit la rândul său la Ferrara, 
înainte de a apuca să împlinească optsprezece ani. Cât despre 
Carlotta, fiica lui Frederic, ea s-a măritat în Franţa cu Nicolas, 
conte de Laval, amiral, guvernatorul provinciei Bretagne. Din 
această căsătorie s-a născut o fată, Ana de Laval, care s-a 


măritat cu contele Francois de la Trimouille şi prin ea s-a 
transmis casei de la Trimouille drepturile pe care le-a revendicat 
asupra agatului celor două Sicilii. Cucerirea Neapolelui i-a redat 
ducelui de Valentinois libertatea. A părăsit deci armata franceză, 
după ce a primit noi asigurări de prietenie din partea lui Ludovic 
al XII-lea şi a revenit la asediul oraşului Piombio, pe care fusese 
silit să-l întrerupă. 

În vremea asta, Papa începu să viziteze cuceririle fiului său 
în Câmpia romană, însoţit de fiică-sa, Lucreția, care în sfârşit se 
împăcase cu ideea morţii soţului şi care parcă nu se bucurase 
niciodată din partea tatălui ie o iubire mai pătimaşă ca acum. 
Întorcându-se la Roma, Papa o obligase să locuiască în propriile 
lui apartamente, nevrând s-o părăsească nici o clipă. 

Ca urmare a reizbucnirii acestei iubiri pontificale, Alexandru 
al Vl-lea a dat două bule papale prin care oraşele Nepi şi 
Sermoneta au fost ridicate la rangul de ducate: unul a fost 
dăruit lui Gian Borgia, bastard al Papei, iar celălalt lui Roderic de 
Aragon, fiul Lucreţiei şi al lui Alfons. Moşiile familiei Colonna au 
revenit celor două ducate. 

Dar în afară de asta, Alexandru visa la o nouă sporire a 
averii sale. Atunci a pus la cale căsătoria Lucreţiei cu Alfons 
d'Este, fiul ducelui Hercule de Ferrara, rugându-l totodată şi pe 
regele Franţei să pună o vorbă bună în realizarea acestei 
încuscriri. Or, cum Sanctitatea Sa se afla într-o pasă bună, află 
în aceeaşi zi vestea că Piombio se predase ducelui de 
Valentinois şi că ducele Hercule de Ferrara acceptase să se 
încuscrească cu Papa. 

Veştile erau într-adevăr de o mare importanţă pentru Papă, 
dar fiecare în felul ei. Astfel, vestea căsătoriei doamnei Lucreția 
cu moştenitorul prezumtiv al ducatului de Ferrara a fost primită 
cu bucuria unui parvenit. Ducele de Valentinois a fost imediat 
poftit la Roma pentru a lua parte la bucuria familiei. 

În ziua când vestea a fost adusă la cunoştinţa locuitorilor 
Romei, guvernatorul castelului San-Angelo a primit poruncă să 
tragă cu tunul din sfert în sfert de oră, începând de la prânz şi 
până la miezul nopţii. La ceasurile două, Lucreția, în rochie de 
mireasă, însoţită de cei doi fraţi ai ei — ducele de Valentinois şi 
ducele de Squillace — a ieşit din Vatican, urmată de toată 
nobilimea din Roma şi s-au dus să mulţumească Domnului, la 
biserica Santa-Maria del Popolo — unde fuseseră îngropaţi 


ducele de Gandia şi cardinalul Gian Borgia —, pentru favoarea 
pe care o acordase familiei Borgia-Seara, însoţită de aceeaşi 
cavalcadă, dar care părea şi mai strălucitoare la lumina torţelor 
şi a focurilor de artificii, Lucreția a străbătut tot oraşul, 
întâmpinată cu strigătele de: "Trăiască Papa Alexandru al VI-lea! 
Trăiască ducele de Ferrara!" pe care le scoteau crainicii 
îmbrăcaţi în mătase cu fireturi de aur. 

A doua zi, s-a dat zvon prin oraş că, în cele trei zile cât 
urma să ţină serbările, într-una va avea loc o luptă cu tauri, în 
genul celor din Spania şi că începând din luna octombrie — în 
care se aflau atunci — şi până în prima zi a Paştelui, pe străzile 
Romei vor fi îngăduite mascaradele. Acestea erau serbările 
organizate pe stradă. Cât despre cele din interiorul Vaticanului, 
e mai dificil să vorbim. Căci după spusele lui Burchard, martor 
ocular, iată cam despre ce era vorba: 


“În ultima duminică din luna octombrie, spune el, cincizeci 
de curtezane mâncară seara în palatul apostolic, în camera 
ducelui de Valentinois şi după masă dansară cu scutierii şi cu 
servitorii, mai întâi îmbrăcate, pe urmă goale-puşcă. După cină, 
servitorii au scos masa din cameră, iar jos, pe dalele de piatră, 
au aşezat simetric o mulțime de candelabre şi au presărat o 
sumedenie de castane, pe care cele cincizeci de femei goale 
trebuiau să le adune mergând în patru labe printre candelabrele 
cu lumânări aprinse. Papa Alexandru, doamna Lucretia şi ducele 
de Valentinois, care priveau cel spectacol de la tribună, le 
încurajau pe cele mai istețe prin aplauze, acestea urmând să 
primească, drept premiu, jartiere brodate, papuci de catifea şi 
bonete cu fir de aur şi cu dantele. Apoi se trecea la noi distracții 


ŞI H 


Cerem iertare cititorilor şi mai ales cititoarelor noastre. Dar 
după ce am găsit de bine, de rău, expresiile necesare pentru 
prima parte a acestui spectacol, iată că e căutăm zadarnic 
pentru cea de a doua. Ne vom mulțumi să spunem că, aşa cum 
se dăduseră premii pentru iscusință, acum se dădeau premii 
pentru dezmâăţ şi bestialitate. 

La câteva zile după acea seară ciudată, care amintea într- 
un fel de vechile orgii de pe vremea lui: Tiberiu, Nero şi 
Heliogabal, Lucreția, îmbrăcată într-o rochie somptuoasă de 


brocart ţesut cu fir de aur — a cărei trenă era dusă de un grup 
de tinere îmbrăcate în alb şi cu cununi de trandafiri pe frunte — 
ieşi din palat, în sunetele trompetelor şi ale trâmbiţelor, călcând 
pe covoarele întinse pe străzile parcurse, însoţită de o mulţime 
de cavaleri nobili, precum şi de cele mai frumoase femei din 
oraş, se îndreptă spre Vatican unde, în Sala Paulină, o aşteptau 
Papa, ducele de Valentinois, don Ferdinand — trimisul ducelui 
Alfons — şi cardinalul d'Este, vărul ducelui. Papa se aşeză de o 
parte a mesei, oaspeţii din Ferrara de cealaltă parte, în picioare. 
Doamna Lucreția înainta spre masă şi don Ferdinand îi puse în 
deget verigheta. Ceremonia odată isprăvită, cardinalul d'Este se 
apropie la rândul său şi-i dădu miresei patru inele deosebit de 
frumoase în care erau încastrate pietre preţioase dintre cele mai 
rare şi mai scumpe. 

Atunci Papa porunci să se aducă un castron adânc de aur şi 
fildeş din care scoase o mulţime de giuvaere, lanţuri de aur şi 
coliere de perle şi de diamante, inele şi cercei; munca pentru 
confecţionarea lor fusese tot atât de scumpă ca şi aurul şi 
nestematele din care erau făcute. Papa îşi rugă fiica să accepte 
acele "modeste" bijuterii până ce avea să le primească pe cele 
pe care soţul ei făgăduise să i le dăruiască el însuşi şi care, cu 
siguranţă, aveau să fie demne de ea. Lucreția acceptă darurile 
tatălui, manifestându-şi din plin bucuria. 

Apoi se retrase în sala vecină, sprijinindu-se de braţul Papei 
şi urmată de doamnele care o însoțeau, lăsându-l pe ducele de 
Valentinois să facă onorurile Vaticanului. Seara, invitaţii se 
adunară din nou şi, în vreme ce afară ardeau faclele şi focurile 
de artificii, cei din palat dansară până la trei noaptea. 

Ceremonia căsătoriei odată încheiată, Papa şi ducele de 
Valentinois se ocupară de pregătirile de plecare. Papa, care 
dorea un voiaj cu mare pompă, spori suita fiicei sale, pe lângă 
cei doi cumnaţi ai ei şi gentilomi veniţi cu don Ferdinand, cu tot 
senatul din Roma şi cu toţi seniorii romani care, datorită averilor 
lor, îşi puteau permite să etaleze nişte veşminte de o rară 
bogăţie şi frumuseţe atât pentru ei, cât şi pentru slugile lor. În 
acea splendidă suită se remarcau Oliviero şi Ramiro Mattei, fiii 
lui Pietro Mattei, cancelarul oraşului Roma, precum şi o fată pe 
care Papa o avusese cu o altă femeie, nu cu Roza Vanozza. Din 
suită mai acea parte şi Francesco Borgia, cardinal de Cosenza, 
egat a latere, care trebuia s-o însoţească pe Lucreția până la 


graniţa Statelor ecleziastice. La rândul său, ducele de 
Valentinois a trimis mesageri în toate Statele din Câmpia 
romană pentru ca Lucreția să fie primită ca şi cum le-ar fi fost 
suverană şi stăpână. Statele au început imediat să se 
pregătească pentru împlinirea poruncii ducelui. 

Între timp, mesagerii i-au comunicat temerea lor că oraşul 
Cesena nu-i va putea îndeplini dorinţa. Şi nu i-o putea îndeplini, 
pentru că Ramiro d'Orco, guvernatorul lăsat de Cezar să aibă 
grijă de oraş, veghind să nu se răscoale, ordonase ca fiecare al 
şaselea cetăţean să fie ucis pe eşafod de sabia călăului. Intr-o 
astfel de situaţie, nimeni nu mai trăgea nădejde să obţină vreun 
zâmbet de bucurie de la nişte oameni îndoliaţi, care-şi plângeau 
morţii. Dar ducele de Valentinois a luat imediat măsuri de 
înlăturare a acestei stări de lucruri, cu o promptitudine şi o 
eficacitate care nu-i aparţineau decât lui. Într-o bună dimineaţă, 
locuitorii din Cesena descoperiră un eşafod înălţat în piaţă, iar 
pe eşafod trupul tăiat în patru al unui decapitat. Mortul 
măcelărit astfel nu era altul decât guvernatorul oraşului, Ramiro 
d'Orco. Nimeni nu ştia cine a ridicat acel eşafod în toiul nopţii, 
nici cine fuseseră călăii care au putut să ducă la îndeplinire, cu 
sânge rece, acea îngrozitoare pedeapsă. 

Florenţa întrebându-l pe Machiavelli, legatul său la Cesena, 
ce credea el despre acea moarte, acesta răspunse: 

— Magnifici seniori! Nu vă pot spune nimic în legătură cu 
execuţia lui Ramiro d'Orco decât că Cezar Borgia este singurul 
care înalţă şi coboară oamenii după meritele lor! 

Ducele de Valentinois nu se înşelase în previziunea sa: 
viitoarea ducesă de Ferrara a fost admirabil primită în toate 
oraşele pe unde a trecut şi mai ales în Cesena. 

În timp ce Lucreția mergea la Ferrara să-l întâlnească pe cel 
de-al patrulea soţ al ei, Papa Alexandru şi ducele de Valentinois 
hotărâră să facă un turneu prin ultima cetate cucerită şi anume 
ducatul de Piombino. Scopul aparent al acestei călătorii era 
jurământul pe care noii supuşi trebuiau să-l depună în faţa lui 
Cezar. Scopul real: să pună bazele — în capitala lui Giaccomo 
d'Appiano — ale unui arsenal în apropiere de Toscana, la care 
Papa nu voia să renunţe pentru nimic în lume. 

Plecară deci amândoi din portul Corneto, cu şase galere, 
însoţiţi de un mare număr de cardinali şi de prelați şi în aceeaşi 
seară ajunseră la Piombino. Curtea pontificală a rămas câteva 


zile în acel oraş, pentru ca ducele de Valentinois să fie 
recunoscut de către locuitori, dar şi pentru a asista la câteva 
slujbe religioase, dintre care cea mai importantă a avut loc în a 
treia duminică din postul Paştelui, ţinută de cardinalul de 
Cosenza, la care a asistat şi Papa, cu toţi cardinalii şi fiul său. 
Apoi, îmbinând treburile bisericeşti cu distracţiile, Papa le-a 
poftit pe cele mai frumoase fete din Piombino, rugându-le să 
danseze, în faţa lui, dansurile lor naţionale. După care au urmat 
nişte ospeţe pantagruelice. Papa s-a înfruptat din toate, pe 
săturate, fără nici un fel de remuşcare că nu ţinea post 
asemenea miorlăiţi creştini. De fapt, toate acele serbări aveau 
drept scop risipirea unei mari sume de bani, sortiţi să-l facă 
popular în oraş pe ducele de Valentinois, obligându-i pe locuitori 
să-l uite pe acel sărman Giaccomo d'Appiano. 

După Piombino, Papa şi fiul său vizitară insula Elba, unde n- 
au stat decât atâta cât a fost necesar să cerceteze vechile 
fortificaţii şi să dea porunci pentru instruirea altora noi. Apoi, 
iluştrii călători s-au îmbarcat pentru a reveni la Roma. Dar iată 
că timpul s-a schimbat brusc şi Papa, nevrând să intre în Porto 
Ferrajo, a rămas cinci zile pe galera sa, care nu avea provizii 
decât pentru două zile. Vreme de trei zile, Papa n-a trăit decât 
cu câţiva peşti fripţi şi aceia pescuiţi cu multă caznă, din cauza 
timpului. 

În sfârşit, au zărit oraşul Corneto. Ducele, care se afla pe o 
altă corabie, văzând că vasul nu poate acosta, s-a aruncat într-o 
luntre şi a ajuns la mal. Cât despre Alexandru, el a fost 
constrâns să-şi continue drumul până la Pontercole, unde a 
ajuns, în sfârşit, după ce a fost zgâlţâit de furtună atât de 
violentă, încât toţi cei care-l însoțeau arătau ca şi cum ar fi fost 
bătuţi, fie din pricina răului de mare, fie de spaima morţii. 
Numai Papa nu s-a temut nici o secundă, stând tot timpul cât a 
durat furtuna pe punte, în jilţul său, invocând numele Domnului 
şi făcându-şi semnul crucii. 

In sfârşit, galera a intrat în rada portului Pontercole unde 
Papa a coborât şi, trâmiţându-şi slujitorii să caute nişte cai la 
Corneto, s-a întâlnit cu fiul său Cezar, care-l aştepta în oraş. 
Apoi, plecând amândoi în zori, s-au întors prin Civita-Vecchia şi 
Palo şi au intrat în Roma, din care lipsiseră o lună de zile. 

Cam în acelaşi timp a sosit şi cardinalul d'Albret, însoţit de 
cei doi infanţi din Navarra. Au fost primiţi cu onorurile rangului 


lor, dar mai ales cu cele cuvenite celor doi cumnaţi ai ducelui de 
Valentinois, care făcea mare caz de încuscrirea cu ei. 

Între timp, a venit vremea ca ducele de Valentinois să reia 
şirul cuceririlor sale. Cum, cu un an în urmă, Papa proclamase 
decăderea din drepturi a lui lulius Cezar de Varano asupra 
fiefului său Camerino, care revenise Camerei apostolice — ca 
pedeapsă că-l omorâse pe fratele său Rodolfo şi se oferise să-i 
primească pe duşmanii Sanctităţii Sale —, Cezar a părăsit Roma 
ca să pună în aplicare ordinul tatălui său. Ajuns la graniţa 
Perugiei, provincie ce aparţinea locotenentului său Paolo 
Baglioni, îi trimise pe Oliverotto da Fermo şi pe Gravina Orsini să 
pustiească graniţele provinciei Camerino. În acelaşi timp îl rugă 
pe Guido d'Ubaldo din Montefeltro, duce de Urbino, să-i dea 
soldaţii şi artileria sa pentru a-l ajuta în această acţiune. 

Nefericitul duce de Urbino, care era în cele mai bune relaţii 
cu Papa şi care nu avea nici un motiv să nu se încreadă în 
Cezar, nu cuteză să-l refuze. Dar chiar în ziua în care trupele 
ducelui de Urbino porniră la drum spre Camerino, trupele 
ducelui Valentinois intrară în ducatul de Urbino şi puseră mâna 
pe Cagli, unul dintre cele patru oraşe ale acelui mic Stat. 
Inţelegând ce-l aşteaptă, dacă ar fi încercat să opună rezistenţă, 
ducele fugi, îmbrăcat ţărăneşte. Aşa că în mai puţin de opt zile 
Cezar deveni stăpân pe ducatul său, dar nu şi pe fortărețele 
Maiolo şi San-Leo, care n-au acceptat să se predea. 

Imediat după asta, ducele de Valentinois s-a îndreptat spre 
Camerino, care continua să reziste, susţinut de prezenţa 
seniorului său, lulius-Cezar de Varano şi a celor doi fii, Venantio 
şi Annibal. Fiul cel mare, Gian-Maria, fusese trimis de către tatăl 
său la Veneţia. 

Prezenţa lui Cezar facilita discuţiile dintre asediați şi 
asediatori. S-a redactat o capitulare prin care Varano s-a angajat 
să predea oraşul, cu condiţia ca atât el, cât şi fiii lui să plece 
teferi, luându-şi mobilele, banii şi echipajele. Dar nu asta era şi 
dorinţa lui Cezar. Profitând de relaxarea pe care vestea 
capitulării o adusese, cum era de altfel şi firesc, în rândurile 
ostaşilor din garnizoană, se năpusti pe neaşteptate în oraş în 
noaptea dinaintea predării lui şi îl prinse pe lulius-Cezar de 
Varano, împreună cu cei doi fii; aceştia fură sugrumaţi aproape 
imediat de către don Michele Correglia care, deşi înălţat, de la 


rangul de zbir, la cel de căpitan, revenea din când în când la 
vechea lui meserie. 

În vremea asta, Vitellozzo Vitelli, care luase titlul de general 
al Bisericii şi care avea sub ordinele sale trei sute de oameni 
înarmaţi şi trei mii de pedestraşi, urmând instrucţiunile secrete 
şi verbale pe care le primise de la Cezar, continua sistemul de 
subjugare ce trebuia să învăluie Florenţa într-o reţea de fier, 
punând-o într-o zi în situaţia de a nu se putea apăra. Demn elev 
al stăpânului său, la şcoala căruia învățase să se folosească, 
rând pe rând, de fineţea vulpii şi de puterea leului, Vitellozzo se 
înţelese cu câţiva tineri seniori din Arezzo să-i predea oraşul. 

Între timp, cabala fiind descoperită de seniorul de Pazzi, 
comisarul republicii florentine, acesta aresta pe doi dintre 
conjuraţi. Dar ceilalţi, mult mai numeroşi decât se putea crede, 
răspândindu-se imediat prin oraş şi strigând "La arme!", întregul 
partid republican — care vedea în revoluţie singurul mijloc de a 
se scutura de jugul Florenței — se uni cu ei, îi eliberă pe captivi, 
puse mâna pe Pazzi şi, proclamând restabilirea vechii constituţii, 
asedie citadela unde se refugiase Como de Pazzi, episcopul din 
Arezzo, fiul comisarului Pazzi. Como, văzându-se încercuit, 
trimise grabnic un mesager la Florenţa pentru a cere ajutor. Din 
nefericire pentru episcop, trupele lui Vitellozzo Vitelli erau mult 
mai aproape de asediatori decât erau soldaţii serenissimei 
republici de cei asediați, aşa că, în loc de ajutor, Como s-a trezit 
cu armata duşmană, comandată de Vitellozzo Vitelli, de Gian 
Paolo Baglioni şi de Fabio Orsini, care-i aduceau cu ei pe cei doi 
Medici. Aceştia alergau peste tot unde auzeau că există o ligă 
împotriva Florenței, motiv pentru care îl slujeau acum pe ducele 
de Valentinois, în nădejdea de a reveni în oraşul de unde 
fuseseră alungaţi. A doua zi sosi un alt ajutor, în bani şi artilerie, 
trimis de Pandolfo Petrucci. Aşa că în 18 iunie citadela Arezzo, 
care nu primise nici o veste din Florenţa, a fost obligată să se 
predea. 

Vitellozzo i-a lăsat pe locuitorii din Arezzo să-şi păzească 
singuri oraşul, l-a închis pe Fabio Orsini în citadelă, împreună cu 
o mie de oameni şi s-a îndreptat spre Monte-San-Severino, spre 
Castiglione-Aretino, spre Cortona şi spre alte oraşe din Valea 
Chiana, care s-au predat rând pe rând şi aproape fără să se 
apere. Ajuns astfel la zece sau douăsprezece leghe de Florenţa, 
dar necutezând să întreprindă nimic împotriva ei fără aprobarea 


lui Cezar, Vitellozzo îi trimise vorbă ducelui de Valentinois unde 
anume se află. Acesta, socotind că venise în sfârşit ceasul să 
dea Florenței lovitura decisivă pe care o amânase atâta, o porni 
imediat la drum pentru a duce el însuşi răspuns fidelilor săi 
locotenenţi. 

Dar florentinii, dacă nu-i ceruseră ajutoare comisarului lor, 
Pazzi, le ceruseră totuşi lui Chaumont d'Amboise, guvernatorul 
Milanului, pus acolo de regele Ludovic al XII-lea. Expunându-i nu 
numai pericolul ce-i pândea, dar şi planurile ambiţioase ale lui 
Cezar, care — după ce ocupase micile principate de la margine, 
apoi Statele mijlocii —, în orgoliul lui nemăsurat, n-ar fi fost 
exclus să atace până la urmă şi Franţa. Or, veştile din Neapole 
erau destul de neliniştitoare: împotriva contelui d'Armagnac şi a 
lui Gonzalv de Cordoba avuseseră loc mai multe răzmeriţe, iar 
Ludovic al XII-lea putea să aibă oricând nevoie de Florenţa, care 
îi fusese întotdeauna o aliată loială şi fidelă. Aşa că se hotărî să 
stăvilească elanul de cuceritor al lui Cezar, poruncindu-i să nu 
mai facă nici un pas în plus. lar pentru a-l convinge, porunci 
căpitanului Imbault să pornească imediat la drum cu patru sute 
de lăncieri. 

Ducele de Valentinois primi, la graniţa Toscanei, o copie 
după tratatul semnat între Florenţa şi regele Franţei, tratat în 
care serenissima republică se angaja să-şi ajute aliatul împotriva 
tuturor atacatorilor. Ludovic adăugase acea copie la interzicerea 
formală trimisă verbal lui Cezar de a nu merge mai departe. 

Cezar află totodată că, în afară de cei patru sute de lăncieri 
ai căpitanului Imbault, în drum spre Florenţa, Ludovic al XII-lea, 
sosind la Asti, îl expediase imediat spre Parma pe Ludovic de la 
Trimouille, cu două sute de oşteni înarmaţi, cu trei mii de 
elveţieni şi cu un număr considerabil de armament de artilerie. 
Cezar văzu — atât în tratatul încheiat cu Florenţa, cât şi în 
armata ce se îndrepta spre această republică — două măsuri 
ostile luate împotriva sa; cu abilitatea ce-l caracteriza, făcând o 
întoarcere de o sută optzeci de grade, profită de faptul că nu 
dăduse locotenenţilor săi decât instrucţiuni verbale şi-i scrise lui 
Vitellozzo o scrisoare plină de reproşuri. Îl învinui fără ruşine că-l 
compromisese pentru a-şi rezolva interesele sale personale, 
ordonându-i să dea imediat înapoi florentinilor oraşele şi 
fortărețele luate de la ei, ameninţându-l că, dacă mai ezita, avea 
să vină chiar el cu trupele sale să i le ia îndărăt. 


După ce trimise scrisoarea, Cezar Borgia plecă imediat la 
Milano, unde tocmai sosise şi Ludovic al XII-lea, spunându-i că 
oraşele cucerite de locotenenţii săi fuseseră restituite Florenței; 
că el habar n-avea ce anume se petrecuse, că fusese calomniat 
degeaba şi, drept dovadă că lucrurile stăteau astfel, îi arătă 
regelui copia scrisorii fulminante trimise lui Vitellozzo. Îi mai 
spuse apoi regelui că avea misiunea, din partea Papei, de a 
reînnoi pe încă optsprezece luni titlul de legat a /atere acordat 
cardinalului d'Amboise, care era mai curând prietenul decât 
ministrul lui Ludovic al XII-lea. Datorită acestei dovezi publice 
despre nevinovăția sa, Cezar se împacă imediat cu regele 
Franţei. 

Dar asta n-a fost tot. Cum geniul lui Cezar consta ai ales din 
a ieşi basma curată din toate situaţiile care l-ar fi putut cobori în 
ochii lumii, îşi făcu repede socoteala cam ce foloase ar putea 
trage din acea pretinsă nesupunere a locotenenţilor săi. Şi cum 
începuse a se am nelinişti din pricina puterii lor, socoti că venise 
ceasul de a se debarasa de ei şi de a se despăgubi înşfăcându-le 
averile şi proprietăţile — pentru faptul că nu-şi putuse însuşi 
acea Florenţă care-i scăpase ori de câte ori fusese sigur că va 
pune mâna pe ea. Şi apoi, nu era deloc plăcut ca pe toate acele 
fortărețe şi cetăţi din mijlocul Câmpiei romane, din care voia să- 
şi facă un regat, să vadă fluturând un alt steag decât al său. 
Astfel Vitellozzo poseda Citta di Castello, Bentivroglio deţinea 
Bologna, Gian-Paolo Baglioni era comandant în Perugia, 
Oliverotto pusese mâna pe Ferr, Pandolfo Petrucci era senior de 
Sienna; venise în sfârşit vremea a toate aceste cetăţi să se afle 
în mâna unui singur om. 

Locotenenţii ducelui de Valentinois, la fel ca şi cei ai lui 
Alexandru cel Mare, începuseră a deveni prea puternici şi venise 
vremea ca Cezar Borgia să-i moştenească pe ei dacă nu voia ca 
ei să-l moştenească pe el. 

Ducele de Valentinois obţinu deci de la Ludovic al XII-lea 
trei sute de lăncieri şi porni împotriva locotenenţilor săi. 

De îndată ce primi scrisoarea lui Cezar, Vitellozzo Vitelli 
înţelese că acesta îl sacrificase de teama de a nu fi tras la 
răspundere de regele Franţei; numai că Vitellozzo nu făcea 
parte dintre victimele pe care le obligi să-şi ispăşească greşeala 
strângându-le de gât: era un taur din Câmpia romană care se 
apăra cu coarnele de cuțitul celui ce voia să-l ucidă. De altfel, 


exemplul lui Varano şi Manfredi era încă viu în mintea lui şi a 
muri luptând preţuia mult mai mult decât a te lăsa ucis ca un 
miel pe un altar de jertfă. 

Vitellozzo Vitelli convocă deci la Maggione pe toţi cei a 
căror existenţă şi avere erau amenințate de acest nou capriciu 
al lui Cezar şi anume: pe Paolo Orsini, Gian-Paolo Baglioni, 
Hermes Bentivoglio, care-l reprezenta pe tatăl său Gian, Antonio 
de Venafro, trimis de Pandolfo Petrucci, Oliverotto da Fermo şi 
ducele de Urbino; primii cinci aveau să piardă totul, iar ultimul 
pierduse deja tot ce avea. Confederații au alcătuit un fel de ligă 
şi s-au angajat să reziste în faţa lui Cezar fie că-i va ataca 
separat, fie pe toţi odată. 

Cezar a aflat de acea ligă imediat ce-a dat primele roade: 
ducele de Urbino, foarte iubit de supușii săi, s-a prezentat cu o 
mână de ostaşi în faţa fortăreței din San-Leo; aceasta s-a predat 
şi, în mai puţin de opt zile, toate celelalte oraşe şi fortărețe 
urmându-i exemplul, întreg ducatul a reintrat în posesia ducelui 
de Urbino. 

Atunci fiecare dintre confederați şi-a manifestat revolta 
împotriva lui Cezar luând faţă de el o atitudine ostilă. 

In vremea asta Cezar se afla la Imola, aproape fără ostaşi, 
aşteptând sosirea trupelor franceze. Dacă Bentivoglio, care 
stăpânea o parte din ţinut şi ducele de Urbino, care cucerise 
cealaltă parte, ar fi pornit împotriva lui, ar fi fost posibil sau să-l 
prindă, sau să-l constrângă să fugă şi să părăsească pentru 
totdeauna Câmpia romană, cu atât mai mult cu cât cei doi 
slujitori credincioşi ai săi — Ugo de Cardona, care intrase în 
slujba sa după cucerirea oraşului Capua şi Michelotto —, 
interpretându-i greşit instrucţiunile, erau departe de el. 

Într-adevăr, Cezar le poruncise să se replieze la Rimini şi 
să-i aducă cei două sute de călăreţi şi cei cinci sute de 
pedestraşi aflaţi sub ordinele lor. Dar cei doi, necunoscând 
situaţia critică în care se afla Cezar, în momentul în care 
încercau să pună mâna, prin surprindere, pe cetatea Pergola şi 
pe oraşul Fassombrone, s-au trezit înconjurați de Orsini, Gravina 
şi Vitellozzo. Ugo de Cardona şi Michelotto s-au apărat ca nişte 
lei; dar, cu toate eforturile depuse, mica lor oaste a fost 
spulberată. Ugo de Cardona a fost făcut prizonier; Michelotto a 
scăpat de aceeaşi soartă culcându-se printre morţi iar când s-a 
înnoptat a fugit la Fano. 


Aşa cum era Cezar, aproape fără trupe, la Imola, 
confederaţii n-au cutezat totuşi să încerce nimic împotriva lui, 
fie de teama pe care le-o inspira, fie că respectau în el pe 
prietenul regelui Franţei; se mulţumiră doar să cucerească 
câteva oraşe şi nişte fortărețe din împrejurimi. Astfel, Vitellozzo 
a pus mâna pe fortărețele din Fassombrone, Urbino, Cagli şi 
Aggobio; Orsini şi Gravina au recucerit Fano şi întreaga 
provincie; în sfârşit, Gian-Maria de Veirano — cel care, lipsind, 
scăpase din masacrul în care-i pierise întreaga familie — a 
reintrat în Camerino purtat în triumf de poporul său. 

Dar nimic din toate acestea n-a izbutit să zdruncine 
încrederea pe care Cezar o avea în soarta sa; în vreme ce pe de- 
o parte, grăbea sosirea trupelor franceze şi-i lua în solda sa pe 
toţi acei gentilomi mărunți poreciliţi "gentilomii lănciilor rupte" — 
pentru că aveau obiceiul să cutreiere ţara în grupuri de câte 
cinci, şase, angajându-se în slujba oricui aveau nevoie de ei — 
pe de altă parte, ducele de Valentinois începuse a duce tratative 
cu duşmanii săi, sigur că va veni şi ziua când va pune mâna pe 
ei. 

Adevărul e că Cezar fusese înzestrat de Cel-de-Sus cu harul 
persuasiunii; aşa că locotenenţii săi, deşi ştiau cât era de 
duplicitar, n-au putut rezista nu atât în faţa elocinţei sale, cât a 
acelui aer de francheţe şi de înţelegere pe care se pricepea atât 
de bine să şi-l ia, spre marea admiraţie a lui Machiavelli, acel fin 
şi abil politician, înşelat de câteva ori de neîntrecuta 
prefăcătorie a lui Cezar. Pentru a-l determina pe Paolo Orsini să 
vină la Imola ca să trateze cu el, i l-a trimis acestuia pe 
cardinalul Borgia ca ostatic; aşa că Paolo Orsini n-a mai şovăit şi 
în 25 octombrie 1502 a sosit la Imola. 

Ducele de Valentinois l-a primit ca pe un vechi prieten de 
care se despărţise doar cu câteva zile mai înainte. l-a mărturisit 
cu francheţe că şi el şi locotenenţii săi greşiseră, dar mai ales el, 
fiindcă se îndepărtase de cei care fuseseră cei mai credincioşi şi 
mai bravi căpitani ai săi; că într-o astfel de situaţie lucrurile 
trebuiau să revină neapărat la starea dinainte. Ca dovadă că nu 
de teamă vorbea astfel, ci numai din pricina mâhnirii pe care o 
simţea, îi arătă lui Orsini scrisorile cardinalului d'Amboise prin 
care acesta îl anunţa de sosirea grabnică a trupelor franceze; 
apoi îi arătă oastea pe care o strânsese în jurul său, dorind — 
adăugase el — să-i convingă cât de mult regretă faptul că-i 


pierduse pe cei mai buni căpitani pe care-i avusese. Adăugă 
apoi că-şi punea toată nădejdea în el, Paolo Orsini, care-i fusese 
cel mai drag dintre toţi, că-i va determina şi pe ceilalţi să revină 
la sentimente mai bune de pe urma cărora ar fi avut cu toţii de 
câştigat, el fiind oricând gata să semneze o împăcare ce nu le-ar 
fi pătat cu nimic onoarea. 

Orsini era omul care-i trebuia lui Cezar; plin de orgoliu şi de 
încredere în el, era convins că vechiul proverb italian care spune 
că "un Papă nu poate guverna nici opt zile dacă-i are împotriva 
lui pe Orsini şi pe Colonna" era adevărat. Crezu deci, dacă nu în 
buna-credinţă a lui Cezar, cel puţin în necesitatea de a reveni la 
ei; aşa că semnă, în 18 noiembrie 1502, o convenţie a cărei 
copie Machiavelli a expediat-o imediat magnificei republici a 
Florenței. 

Orsini le trimise confederaţilor tratatul încheiat între el şi 
ducele de Valentinois; dar Bentivoglio îi propuse lui Cezar să 
pună capăt diferendelor dintre ei nu printr-un tratat, ci printr-un 
înscris particular, trimiţându-l pe fiul său să redacteze acea 
hârtie. După câteva discuţii, iată ce anume propuse Bentivoglio: 

1. Că se va retrage cu tot avutul său, despărţindu-se de 
Vitellozzo şi de Orsini. 

2. Va furniza vreme de opt ani ducelui de Valentinois o sută 
de ostaşi înarmaţi şi o sută de arbaletieri călare. 

3. Va plăti douăsprezece mii de ducați pe an lui Cezar 
pentru întreţinerea a o sută de lăncieri. 

4. Fiul său, Annibale, se va căsători cu sora episcopului din 
Enna, care era nepoata ducelui de Valentinois, iar Papa îi va 
recunoaşte suveranitatea asupra Bolognei. 

5. Regele Franţei, ducele de Ferrara şi republica Florenţa 
urmau să fie garanţii acestui înscris. 

Intre timp, tratatul pe care Orsini îl adusese confederaţiilor 
a iscat din partea acestora mari nemulțumiri. Vitellozzo Vitelli 
mai ales, care-l cunoştea cel mai bine pe Cezar, nu înceta să le 
tot repete celorlalţi condotieri că lucrurile merseseră mult prea 
repede şi prea bine ca să nu ascundă vreo capcană. 

In vremea asta, ducele de Valentinois îşi aduna armata la 
Imola. Văzând că cei patru sute de lăncieri trimişi de Ludovic al 
XII-lea în sfârşit ajunseseră, Vitellozzo şi Oliverotto se hotărâră 
să semneze tratatul adus de Orsini, determinându-i să-şi pună 
semnătura pe el şi pe ducele de Urbino şi pe seniorul din 


Camerino. Înţelegând că de-acum încolo le va fi cu neputinţă să 
se apere singuri, aceştia se retraseră, unul la Cittâ di Castello, 
iar celălalt în regatul Neapole. 

Între timp, ducele de Valentinois, fără să spună nimănui ce 
avea de gând să facă, în 10 decembrie porni la drum 
îndreptându-se spre Cesena cu puternica armată aflată sub 
comanda sa. Locuitorii din Câmpia romană, cât şi cei din 
întreaga Italie începură a tremura de groază; Florenţa, care-l 
văzu îndepărtându-se de ea, se temu ca nu cumva acest marş 
să nu aibă alt scop decât deghizarea intenţiilor ducelui; Veneţia, 
care-l vedea apropiindu-se de graniţele sale, îşi trimise toate 
ostile pe malul râului Pad. Cezar, băgând de seamă cât erau toţi 
de speriaţi, temându-se ca acea spaimă să nu-i dea peste cap 
planurile inspirând neîncredere, ajungând la Cesena îi concedie 
pe toţi francezii care se aflau în armata sa, oprindu-şi doar o 
sută de oameni înarmaţi conduşi de cumnatul său, ducele de 
Candale. El rămase doar cu două mii de cavalerişti şi cu zece mii 
de pedestraşi. 

Câteva zile se pierdură cu discuţiile, căci ducele de 
Valentinois i-a găsit la Cesena pe trimişii lui Vitelli şi ai lui Orsini; 
dar încă de la primele dialoguri, s-au ridicat asemenea probleme 
încât generalul-şef şi-a dat seama că nu va rezolva nimic prin 
intermediari şi că era absolut necesară o conferinţă între el şi 
foştii săi locotenenţi. Oliverotto da Fermo îşi riscă pielea şi veni 
să-i propună ducelui de Valentinois sau să se îndrepte împreună 
spre Toscana, sau să cucerească Sinigaglia, ultimul loc întărit 
din ducatul Urbino care încă nu căzuse în puterea lui Cezar. Dar 
Cezar îi răspunse că nu avea de gând declare război Toscanei 
pentru că toscanii erau prietenii săi, dar că era de acord cu 
planul lui Oliverotto de a ataca Sinigaglia; aşa că porniră 
împreună la drum îndreptându-se spre Fano. In vremea asta 
fiica lui Frederic — precedentul duce de Urbino — care stăpânea 
oraşul Sinigaglia şi căreia i spunea "nevasta prefectului" fiindcă 
fusese soţia lui Gian de la Rovere, pe care unchiul său, Papa Sixt 
al Mea, îl numise prefectul Romei, dându-şi seama că r fi fost cu 
neputinţă să lupte împotriva armatei ducelui de Valentinois, 
încredința citadela unuia dintre căpitanii săi, căruia îi 
recomandă să capituleze în condiţii cât mai avantajoase, iar ea 
se îndreptă spre Veneţia. 


Ducele de Valentinois află această veste în timp ce se afla 
la Rimini; Vitellozzo şi Orsini l-au înştiinţat printr-un mesager 
cum că actualul guvernator al oraşului Sinigaglia era gata să 
ducă tratative cu el şi că ei îl rugau să rezolve el însuşi acea 
problemă. 

Cezar le răspunse că era de acord cu sfatul lor şi că-şi va 
trimite la Cesena şi la Imola o parte din trupele care-i prisoseau, 
întrucât el nu urmărea să mai lupte cu nimeni, ci doar să 
pacifice complet ducatul de Urbino. Numai că acea pacificare nu 
era posibilă câtă vreme vechii săi prieteni şi locotenenţi nu mai 
aveau încredere în el, mergând până acolo încât ajunseseră să 
discute cele mai importante probleme care-i priveau atât pe 
Cezar, cât şi pe ei, prin diverşi mesageri. Trimisul se întoarse cu 
acest răspuns la confederați, care — socotind că observaţia lui 
Cezar era cât se poate de întemeiată — n-au mai şovăit şi s-au 
hotărât să îndeplinească dorinţa seniorului lor. 

Singurul care şi-a manifestat în continuare neîncrederea în 
ducele de Valentinois a fost Vitellozzo Viteilli; până la urmă însă, 
plictisit de stăruinţele lui Oliverotto, Cravina şi Orsini, a 
consimţit să-l aştepte pe Cezar numai ca să nu-l creadă ceilalţi 
mai fricos şi mai circumspect decât ei. 

Aflând despre hotărârea luată de foştii lui locotenenţi — 
hotărâre pe care o aştepta de atâta vreme —,Cezar sosi la Fano 
în 20 decembrie 1502; de îndată ce ajunse în acel loc chemă 
lângă el pe opt dintre cei mai credincioşi slujitori ai săi, printre 
care se numărau Enna, nepotul său, Michelotto şi Ugo de 
Cardona şi le porunci ca de îndată ce vor fi ajuns la Sinigaglia să 
le iasă înainte celor patru foşti locotenenţi ai săi Oliverotto, 
Gravina, Vitellozzo şi Orsini — şi, cu ploconeli şi temenele, 
arătându-se din cale-afară de bucuroşi că-i revăd, să se aşeze 
unul în dreapta şi altul în stânga fiecăruia dintre cei patru în aşa 
fel încât la semnalul său toţi opt să fie gata sau să-i aresteze, 
sau să-i înjunghie. Apoi Cezar trimise vorbă oştilor sale 
cantonate prin împrejurimi să se adune în număr de opt mii pe 
malurile râului Metaura din Ombria, râu ce se varsă în marea 
Adriatică şi care fusese odinioară martorul înfrângerii lui 
Hasdrubal. 

Cezar sosi la întâlnirea pe care şi-o dăduse cu ostile sale în 
ziua de 31 decembrie 1502; porunci imediat unui grup de două 
sute de cavalerişti s-o ia înainte, apoi se puse şi el în mişcare 


împreună cu restul armatei, mergând pe ţărmul Adriaticii, având 
în dreapta munţii şi în stânga marea şi mărşăluind pe un drum 
atât de îngust, încât oştenii nu puteau trece nici măcar câte 
zece în rând. 

După patru ceasuri de drum, la o cotitură ducele zări 
Sinigaglia, situată cam la o milă de mare şi la o aruncătură de 
săgeată de munţi. Chiar la intrarea în oraş curgea un râuleţ; 
armata trebui să meargă o vreme de-a lungul malului său până 
când în sfârşit, într-una in mahalalele oraşului, găsi un pod, pe 
care trecându-l, intră în Sinigaglia şi nu se opri decât în Piaţa 
centrală a oraşului. 

La rândul lor, Vitellozzo, Gravina şi Oliverotto — dorind să 
facă loc armatei ducelui — îşi cantonară ostaşii în târgurile şi 
satele din împrejurimile oraşului Sinigaglia. Numai Oliverotto şi- 
a păstrat totuşi aproape trei mii de infanterişti şi cinci sute de 
cavalerişti care îşi aveau cazarma în mahalaua pe unde intrase 
ducele de Valentinois. 

Abia apucă Cezar să se îndrepte către oraş şi-i şi zări la 
poarta acestuia pe Vitellozzo, pe Gravina şi pe Orsini, care-i 
ieşiseră înainte; ultimii doi erau destul de veseli şi de 
încrezători; primul însă era trist şi atât de abătut încât ai fi zis că 
presimţea ce anume îl aştepta. Cronicile spun că ar fi avut într- 
adevăr unele presimţiri. Căci în momentul în care şi-a părăsit 
armata pentru a veni la Sinigaglia, şi-a luat rămas bun de la 
ostaşii săi ca şi cum ar fi ştiut că n-avea să-i mai vadă niciodată; 
i-a rugat de ase menea pe căpitanii săi să aibă grijă de familia 
lui şi şi-a îmbrăţişat nevasta şi copiii vărsând şiroaie de lacrimi, 
slăbiciune ce li s-a părut tuturor foarte ciudată din partea unui 
condotier atât de viteaz cum era el. 

Ducele se îndreptă spre ei şi le întinse mâna în semn de 
împăcare, cu un aer atât de sincer şi de bucuros încât Gravina şi 
Orsini au fost pe deplin convinşi că revenise la sentimentele de 
prietenie pe care le avusese mai înainte faţă de ei. Numai 
Vitellozzo Vitelli rămase trist şi îngândurat. 

În aceeaşi clipă şase din cei opt slujitori ai lui Cezar îi 
încadrară pe cei trei locotenenţi ai ducelui de Valentinois, aşa 
cum primiseră poruncă din partea acestuia. Lipsea însă 
Oliverotto; neliniştit, Cezar începu a cerceta cu privirea în jur; 
dar străbătând mahalaua, îl zări făcând exerciţii cu oştirea sa. Îi 
trimise imediat la el pe Enna şi pe Michelotto să-i spună că nu 


era bine să-şi scoată soldaţii afară ca nu cumva să se ia la harţă 
cu soldaţii ducelui, iar până la urmă să se şi încaiere: că ar face 
mai bine să-şi vâre soldaţii în cazarmă, iar el să vină să se 
alăture celorlalţi trei condotieri aflaţi în vizită la Cezar. 
Oliverotto, a cărui soartă se pare că era strâns legată de a 
celorlalţi trei prieteni ai săi, nu obiectă, ci le porunci soldaţilor să 
intre în cazarmă, iar el, urcându-se pe cal, escortat de o parte 
de Enna, iar de alta de Michelotto, se îndreptă în galop către 
ducele de Valentinois. 

De îndată ce-l văzu, Cezar îi întinse mâna şi se îndreptă 
împreună cu el către palatul ce-i fusese destinat. Ajuns în pragul 
uşii, Cezar intră primul, urmat de Oliverotto, de Gravina, de 
Vitellozzo şi de Orsini, fiecare dintre ei încadrat de câte doi din 
slujitorii ducelui. După ce au urcat cu toţii scara şi au intrat în 
prima cameră a palatului, Cezar a spus calm: 

— In sfârşit, a sosit şi ceasul socotelilor! 

În clipa în care a terminat de rostit acele cuvinte, cei opt 
zbiri s-au năpustit asupra celor patru prizonieri şi, imobilizându- 
i, le-au luat imediat armele. In vreme ce gărzile îi conduceau pe 
bieţii păcăliţi în celulele palatului, Cezar a ieşit în balcon, 
strigând: 

— Gata, soldaţi! Puteţi pleca! 

Soldaţii, care ştiau ce anume trebuiau să facă, se năpustiră 
în cazarma unde se aflau ostaşii lui Oliverotto care, luaţi prin 
surprindere, au fost imediat acuţi prizonieri, apoi armata ducelui 
a început a jefui oraşul. 

Cezar, care între timp trimisese să-l cheme pe Machiavelli, 
a stat aproape două ceasuri de vorbă cu cesta şi, cum 
Machiavelli a relatat conţinutul acestei convorbiri, îl vom lăsa pe 
el să ne vorbească: 

— M-a chemat, spune delegatul florentin şi mi-a mărturisit, 
cu aerul cel mai senin din lume, cât era de bucuros că pusese 
mâna pe cei patru duşmani ai săi despre care m-a asigurat că- 
mi vorbise în ajun, deşi eu nu înţelesesem atunci ce anume 
voise să spună. A vorbit apoi în nişte termeni plini de simţire şi 
de cea mai vie afecţiune despre Florenţa ca şi despre diversele 
motive care-l determinau să dorească o alianţă cu noi, dorinţă 
care trage nădejde că-i va fi îndeplinită. A încheiat, rugându-mă 
să fac senioriei voastre trei propuneri şi anume: 


1. Să vă bucuraţi împreună cu el de un eveniment ce face 
să dispară dintr-o singură lovitură duşmanii de moarte ai 
regelui, ai săi şi ai senioriei voastre, stârpind astfel orice 
sămânță de răzvrătire şi de dezbinare menite să devasteze 
Italia. 

2. Vă roagă să-i dovediţi prietenia pe care o aveţi faţa de el 
trimiţându-vă cavaleria şi infanteria la Borgo ca să se îndrepte 
împreună cu oastea lui spre Castello şi spre Perugia. 

3. Vă roagă să-l arestaţi pe ducele de Urbino dacă — aflând 
de prinderea lui Vitellozzo Vitelli — se va refugia la Castello, pe 
pământurile domniei voastre. Cum eu i-am obiectat că n-ar fi de 
demnitatea republicii Florenţa să procedeze astfel, mi-a dat 
dreptate. Mi-a spus apoi că ar fi mulţumit ca măcar să-l ţineţi 
acolo şi să nu-i redaţi libertatea decât atunci când vă va spune 
el. Am făgăduit excelenţei sale ducele de Valentinois că vă voi 
transmite toate aceste lucruri la care domnia sa aşteaptă 
răspuns. 

In aceeaşi noapte, opt oameni mascaţi coborâră în celula 
unde se aflau cei patru deţinuţi, care crezură că le-a sunat 
ceasul din urmă. Dar călăii nu-i luară deocamdată decât pe doi 
dintre ei: pe Vitellozzo Vitelli şi pe Oliverotto. 

Când li se spuse celor doi că fuseseră condamnaţi la 
moarte, Oliverotto izbucni în reproşuri şi invective împotriva lui 
Vitelli, spunându-i că din pricina lui se ridicase împotriva ducelui 
de Valentinois. Vitelli în schimb nu rosti decât o singură frază 
prin care îl ruga pe Papă să-i ierte păcatele. Apoi cei opt oameni 
mascaţi îi scoaseră pe cei doi condamnaţi din celulă — lăsându-i 
pe ceilalţi doi să-şi aştepte pedeapsa — şi-i duseră într-un loc 
îndepărtat, dincolo de zidurile oraşului, unde-i sugrumară şi-i 
vârâră repede în nişte gropi ce fuseseră săpate dinainte. 

Ceilalţi doi au mai fost lăsaţi în viaţă până când Papa l-a 
arestat pe cardinalul Orsini, arhiepiscop de Florenţa şi senior de 
Santa-Croce. Dar de îndată ce s-a primit răspunsul afirmativ al 
Sanctităţii Sale, Gravina şi Orsini, care fuseseră transferați la 
castelul Pievro, au fost, la rândul lor, sugrumaţi. 

Cât despre Cezar, după ce i-a lăsat unele instrucţiuni lui 
Michelotto, a plecat la Sinigaglia imediat după executarea 
primilor doi condamnaţi, asigurându-l pe Machiavelli că nu 
avusese niciodată altă intenţie decât de a face ordine în Câmpia 
romană şi în Toscana; că el socotea că reuşise din moment ce-i 


prinsese şi-i ucisese pe cei ce fuseseră cauza tuturor 
tulburărilor, în privinţa altor revolte care mai puteau avea loc de 
acum încolo, el nu le considera decât simple scântei pe care o 
singură picătură de apă le putea stinge imediat. 

De îndată ce Papa află că Cezar îi prinsese pe cei patru 
duşmani ai săi, se grăbi să scape şi el de cel pe care-l socotea 
inamic. Porunci deci — deşi era miezul nopţii — ca domnul 
cardinal Orsini să fie imediat anunţat că nepotul său cucerise 
Sinigaglia şi că Sanctitatea Sa îl poftea a doua zi dimineaţa să 
discute cu el despre aceasta bună şi plăcută veste. 

Încântat de favoarea ce i se făcea, cardinalul vru să fie 
prompt la întâlnire. Aşa că a doua zi dimineaţa se urcă pe cal 
pentru a se duce la Vatican: dar dând colţul după prima stradă îl 
întâlni pe guvernatorul Romei cu un detaşament de cavalerie 
care îl însoţi până la Vatican. Acolo, Cardinalul se dădu jos de pe 
cal şi începu să urce scara; dar nici nu apucă să ajungă bine pe 
primul palier, că toate catârcele şi bidivii săi au fost înşfăcaţi şi 
închişi în grajdurile Papei. 

Intrând în Sala Papagalului, Orsini s-a trezit înconjurat de o 
mulţime de oameni înarmaţi care l-au despărţit de suita sa şi l- 
au dus în altă sală, denumită Sala Vicarului, unde l-a găsit pe 
abatele Alviano, pe protonotarul Orsini, pe Giacomo de Santa- 
Croce şi pe Rinaldo Orsini, care erau prizonieri ca şi el. Tot 
atunci guvernatorul primi poruncă să pună stăpânire pe castelul 
Monte-Giordano, care aparţinea familiei Orsini şi să ia toate 
mobilele de preţ, toată argintăria şi toate bijuteriile pe care le va 
găsi acolo. 

Guvernatorul se achită atât de conştiincios de acea 
însărcinare încât îi aduse Papei până şi registrul de conturi al 
cardinalului. Cercetându-l cu atenţie, Papa observă două lucruri: 
mai întâi că cineva datora cardinalului două mii de ducați de aur 
fără să se fi menţionat numele debitorului: al doilea, că domnul 
cardinal cumpărase cu trei luni mai înainte, pentru suma de o 
mie cinci sute de scuzi romani, o magnifică perlă care n-a mai 
fost găsită printre lucrurile cardinalului. A poruncit deci ca 
începând din acel ceas şi până în clipa în care vor fi găsiţi banii 
şi perla, oamenii care-i aduceau de două ori pe zi de mâncare 
cardinalului, din partea mamei sale, să nu mai intre în castelul 
San-Angelo, unde fusese închis Orsini. 


În aceeaşi zi mama cardinalului îi trimise Papei doua mii de 
ducați, iar a doua zi iubita acestuia — îmbrăcată bărbăteşte ca 
să n-o recunoască nimeni — veni ea însăşi să-i aducă acea 
faimoasă perlă râvnită de Papă. 

Dar Sanctitatea Sa, uluit de frumuseţea acelei femei, îi lăsă 
perla cu singura condiţie ca să-i plătească şi lui acelaşi preţ pe 
care-l plătise atunci când o primise de la cardinal, adică să se 
culce cu el. 

Lucrurile odată lămurite, Papa îngădui cardinalului să i se 
aducă mâncare de acasă la fel ca şi mai înainte. Numai că după 
trei zile, nefericitul muri otrăvit la fel a şi ceilalţi patru membri ai 
familiei sale. 

În seara morţii cardinalului, cel de-al doilea fiu al Papei, 
prinţul de Squillace, a pornit la drum pentru a lua în stăpânire, în 
numele Papei, moşiile defunctului, în vremea asta, ducele de 
Valentinois şi-a continuat rumul către Cită di Castello şi Perugia, 
punând stăpânire pe cele două oraşe luate prin surprindere; căci 
Vitelli fugise din primul, iar Gian-Paolo Baglioni îl părăsise pe al 
doilea fără ca măcar să încerce să-i opună cât de mică 
rezistenţă. Mai rămânea Sienna, unde se închisese Pandolfo 
Petrucci, singurul care mai era în viaţă dintre cei cinci ce 
semnaseră acel faimos tratat îmmpotriva lui Cezar. Numai că 
Sienna se afla sub protecţia francezilor. In plus, Sienna nu era 
Stat ecleziastic, aşa că Cezar nu avea nici un drept asupra ei. 
Neavând încotro, Cezar se mulţumi să ceară doar ca Petrucci să 
părăsească acel oraş şi să se retragă la Luce, ceea ce acesta şi 
făcu imediat. 

Acum totul fiind pacificat în acea parte şi cetăţile din 
Câmpia romană supuse toate, Cezar Borgia hotări să se întoarcă 
la Roma pentru a-l ajuta pe Papă să scape de ultimii 
supraviețuitori din celebra familie Orsini. 

Lucrul era cu atât mai uşor cu cât Ludovic al XII-lea era 
mult prea ocupat cu afacerile din ţara sa pentru a mai avea 
vreme să se neliniştească şi din pricina unor treburi ale aliaţilor 
săi. Cezar îşi însuşi deci, rând pe rând, cetăţile Vicovaro, Cera, 
Palombera, Lozano şi Cervetti; acum nemaiavând chiar nimic de 
făcut — după ce supusese Statele pontificale începând cu cele 
de la graniţa Neapolelui şi sfârşind cu cele de la graniţa Veneţiei 
—, se întoarse la Roma pentru a se sfătui cu tatăl său cum să 
transforme toate acele mici ducate într-un regat. 


Ajunse exact la vreme pentru a împărţi cu Alexandru 
succesiunea cardinalului Gian Michelle, care murise otrăvit 
sorbind vinul dintr-o cupă pe care o primise chiar din mâinile 
Papei. 

Viitorul rege al Italiei îşi găsi tatăl ocupat cu o mare 
speculație: cu prilejul sărbătoririi Sfântului Petru hotărâse să 
numească nouă noi cardinali; or, iată ce avea de câştigat în 
urma acestor numiri: 

În primul rând, cardinalii numiţi îşi lăsau vacante vechile lor 
funcţii; acele funcţii recădeau în mâinile Papei, care le putea 
revinde. 

În al doilea rând, fiecare dintre cei nouă cardinali îşi 
cumpăra noua demnitate mai ieftin sau mai scump, după cum îl 
ţinea punga. Preţul, lăsat la capriciul Papei, varia între zece şi 
patruzeci de mii de ducați. 

Şi în sfârşit, în al treilea rând, odată deveniți cardinali, 
conform legii, noii prelați pierdeau dreptul de a face testament. 

Aşa că Papa n-avea decât să-i otrăvească pentru a-i 
moşteni, fapt ce-l punea în situaţia unui măcelar care, atunci 
când are nevoie de bani, îşi sacrifică oaia cea mai grasă din 
turmă. 

Noii cardinali erau: Giovanni Castellar Valentino, 
arhiepiscop de Trani, Francesco Ramolino, ambasadorul regelui 
din Aragon, Francesco Soderini, episcop de Volterra, Melchiore 
Capis, episcop de Brissina, Niccolo Fiesco, episcop de Frejus, 
Francesco de Sprate, episcop de Leone, Adriano Castellense, 
notar al Camerei papale, trezorier general şi secretar al 
scrisorilor papale, Francesco Loris, episcop de Elva, patriarh al 
Constantinopolului şi secretar al Papei şi Giacomo Casanova, 
protonotar şi camerier al Sanctităţii Sale. 

Preţul simoniei lor plătit şi funcţiile pe care le lăsaseră 
vacante vândute, Papa îi alese pe cei ce urmau să fie otrăviţi; 
numărul lor a fost fixat la trei: unul dintre cei vechi şi doi dintre 
cei noi. Cel vechi era cardinalul Casanova, cei noi, Melchiore 
Capis şi Adriano Castellense, care-şi luase numele de Adriano de 
Cornetto, după oraşul unde se născuse şi care datorită funcţiilor 
sale de notar al Camerei papale, trezorier general şi secretar al 
scrisorilor Papei, adunase o avere imensă. 

Lucrurile odată hotărâte între Cezar şi Papă, îi invitară pe 
cei pe care-i aleseseră să fie sacrificați să cineze cu ei undeva, 


la o vie aflată aproape de Vatican, vie ce aparţinea cardinalului 
Cornetto. 

În dimineaţa zilei respective, adică în 2 august 1503, Papa 
îşi grăbi servitorii să pregătească toate cele necesare mesei, iar 
Cezar îi trimise el însuşi chelarului Sanctităţii Sale două butelci 
cu vin în care pusese din belşug faimoasa otravă a familiei 
Borgia — acel praf alb care semăna atât de bine cu zahărul şi 
ale cărui proprietăţi ucigătoare le încercase de atâtea ori — 
recomandându-i să nu aducă la masă acel vin decât atunci când 
îi va spune el şi să-l toarne numai în cupele persoanelor pe care 
i le va indica el. Chelarul pusese deci cele două butelci 
deoparte, pe un bufet, spunându-le valeţilor să nu cumva să se 
atingă de acel vin, întrucât era rezervat Papei. 

Spre seară, Alexandru al VI-lea ieşi pe jos din Vatican şi, 
sprijinindu-se de braţul fiului său, se îndreptă spre via cu pricina, 
însoţit şi de cardinalul Caraffa: dar cum afară era foarte cald şi 
urcuşul cam greu, Papa ajungând la vie se opri ca să-şi mai 
tragă răsuflarea. Ducându-şi mâna la piept, observă că uitase în 
odaia sa de dormit lanţul de aur pe care-l purta la gât şi de care 
atârna un medalion de aur unde se afla închisă o ostie sfinţită. 
Luase obiceiul de a purta la gât sfânta împărtăşanie în urma 
unei preziceri a unui astrolog care-i spusese că atâta vreme cât 
va purta asupra lui acea ostie, nici pumnalul, nici otrava nu-i vor 
putea căşuna vreun rău. 

Văzând deci că nu are talismanul la gât, îi porunci 
monseniorului Caraffa să dea o fugă până la Vatican şi să i-l 
aducă imediat, spunându-i în ce loc anume din odaie îl lăsase şi 
rugându-l să vină cât mai repede cu putinţă. Apoi, cum drumul îl 
obosise foarte tare, se întoarse spre unul dintre valeţi şi-i 
porunci să-i aducă o cupă cu vin. Cezar, care obosise şi el îi 
porunci să aducă două cupe. Or, printr-o ciudată întâmplare, 
chelarul se repezise până la Vatican să ia nişte peşti deosebit de 
frumoşi pe care un Pescar îi adusese Papei chiar în acea 
dimineaţă şi pe care uitase să-i ia cu sine când plecase la vie. 

Valetul se adresă deci ajutorului de chelar, spunându-i că 
Sanctităţii Sale şi monseniorului duce de Valentinois le era sete 
şi doreau ceva de băut. 

Atunci ajutorul de chelar văzând cele două butelci cu vin 
puse deoparte şi auzind spunându-se că acela ar fi fost vinul 
rezervat Papei, luă una dintre ele şi punând-o pe o tavă de 


argint împreună cu două cupe frumoase din acelaşi metal, îl 
trimise pe valet la stăpânii săi. 

Înşelat, Papa umplu cupele, îi î 
cealaltă o bău el până la fund. 

In vremea asta monseniorul Caraffa se dusese la Vatican şi, 
cum cunoştea bine palatul, urcă în odaia de dormit a Papei cuo 
lumânare în mână: dar la capătul unui coridor, un curent de aer 
îi stinse lumânarea, totuşi, cunoscând bine drumul merse mai 
departe spunându-şi că, la urma urmei, nu avea neapărat 
nevoie să vadă din moment ce ştia unde se afla lanţul de aur. 
Dar deschizând uşa odăii, cardinalul se dădu un pas îndărăt, 
scoțând un strigăt de groază. Căci o viziune înfricoşătoare i se 
arătă în faţa ochilor: în mijlocul odăii, între uşă şi dulăpiorul 
unde se afla lanţul cu ostia sfinţită, i se păru că-l vede pe Papa 
Alexandru al VI-lea, nemişcat şi livid, culcat într-un sicriu şi că în 
cele patru colţuri ale sicriului ardeau nişte lumânări mari, albe. 

Cardinalul rămase o clipă cu ochii holbaţi şi cu părul zburlit 
de groază, neavând putere să meargă nici înainte, nici înapoi. 
Apoi, zicându-şi că totul nu era decât o vedenie infernală, îşi 
făcu, smerit, semnul crucii, invocând de mai multe ori numele 
Domnului. Atunci totul pieri ca prin farmec: cadavru, sicriu, 
lumânări şi odaia recăzură în întuneric. 

Cardinalul Caraffa — care a povestit acea stranie 
întâmplare şi care a ajuns el însuşi mai târziu Papă sub numele 
de Paul al IV-lea — a intrat hotărât în dormitor şi, deşi o sudoare 
rece ca gheaţa începuse a-i curge pe frunte, se duse la 
dulăpiorul indicat, trase sertarul şi, găsind lanţul de aur cu 
medalion, îl luă şi ieşi repede din încăpere, ducându-se să-i 
spună Papei ce anume i se întâmplase. 

Găsi masa pusă, oaspeţii aşezaţi în jilţurile lor, iar pe Papă 
gata să-şi ocupe locul printre ei. De îndată ce-l văzu venind, 
Sanctitatea Sa, care era foarte palid, făcu doi paşi vrând să-i 
iasă înainte; Caraffa grăbi pasul şi-i întinse Papei lanţul de aur. 
Dar chiar în momentul în care Alexandru întinsese mâna ca să-l 
ia, căzu cu faţa în jos, scoțând un strigăt, după care fu imediat 
apucat de convulsii. 

Efectul otrăvii fusese mai rapid ca de obicei, căci Cezar 
dublase doza pe care o pusese în vin şi apoi faptul că amândoi 
fuseseră încălziţi şi obosiţi sporise mult puterea acelui praf 
ucigător. 


ntinse una fiului său, ar pe 


Cum între timp i se făcuse rău şi lui Cezar, amândoi bolnavii 
au fost imediat transportaţi la Vatican şi fiecare dus în 
apartamentul său. 

Incepând din acel ceas, Papa nu-şi mai reveni. De îndată ce 
a fost aşezat în pat a fost cuprins de o febra violentă care n-a 
cedat nici la vomitive, nici la luările de sânge. Totuşi admirabila 
sa constituţie, care părea să fi înşelat până şi bătrâneţea, a 
luptat opt zile cu moartea; în sfârşit, după opt zile de agonie a 
murit fără să fi rostit măcar o singură dată nici numele Lucreţiei, 
nici pe cel al lui Cezar, singurele fiinţe pe care le iubise cu 
adevărat şi de dragul cărora săvârşise toate crimele şi 
fărădelegile. Alexandru al VI-lea avea şaptezeci şi doi de ani şi 
domnise ca Papă unsprezece ani. 

Cât despre Cezar, fie că băuse mai puţin din acel vin 
ucigător, fie că tinereţea sa îl ajutase să lupte împotriva otrăvii, 
fie, în sfârşit — după cum susţin unii —, că băuse o contraotravă 
care nu era cunoscută decât de el, nu pierdu nici o clipă din 
vedere situaţia îngrijorătoare în care se afla şi, chemându-l pe 
credinciosul său Michelotto, împreună cu câţiva dintre oamenii 
pe care putea conta, îşi vâri ostaşii în diversele camere care o 
precedau pe a sa şi-i porunci căpitanului său să stea ziua în 
permanenţă la piciorul patului, iar noaptea să doarmă pe o 
saltea aşezată lângă pat şi să fie mai tot timpul cu mâna pe 
mânerul pumnalului sau al săbiei. 

Acelaşi tratament ca şi Papei i-a fost făcut şi lui Cezar, 
numai că la acest tratament — care consta în vomitive şi luări 
de sânge — s-au mai adăugat nişte băi ciudate cerute chiar de 
bolnav, care auzise că odinioară astfel de băi îl vindecaseră, 
într-o situaţie asemănătoare, pe regele Ladislau al Neapolelui. 

Patru stâlpi solizi, înfipţi în podea şi în tavan, îşi făcură în 
curând apariţia în odaia sa, aşa cum sunt stâlpii pe care-i vedem 
prin fierăriile unde se potcovesc caii. În fiecare dimineaţă, în 
această odaie era adus un taur, răsturnat cu picioarele în sus şi 
legat zdravăn de picioare de cei patru stâlpi. Apoi, când nu se 
mai putea mişca, i se tăia burta cam de vreo două picioare şi i 
se scoteau maţele. În locul lor, în baia aceea de sânge încă 
fierbinte, se vâra Cezar, care stătea acolo până când taurul în 
sfârşit murea. Apoi ducele, ieşind din pântecele animalului, era 
înfăşurat în cearceafuri şi pături fierbinţi unde, după ce transpira 
din belşug, se simţea mai bine. 


Din două în două ceasuri Cezar trimitea pe cineva să ceară 
veşti despre starea sănătăţii tatălui său. De îndată ce află că 
murise, deşi el însuşi era pe moarte, adunându-şi puterile şi 
făcând apel la prezenţa sa de spirit, îi porunci lui Michelotto să 
închidă porţile Vaticanului înainte de a se răspândi prin oraş 
vestea despre moartea Papei şi să nu dea voie nimănui să intre 
în apartamentul tatălui său până ce nu erau luate de acolo toate 
hârtiile, banii, bijuteriile şi obiectele de mare preţ. Michelotto se 
duse imediat să-l caute pe cardinalul Casanova, îi puse 
pumnalul în gât şi-i porunci să-i dea cheile de la apartamentul 
Papei. Apoi încarcă două cufere pline cu monede de aur, peste o 
sută de mii de livre romane, o mulţime de sipete pline cu 
bijuterii şi o mare cantitate de obiecte şi de vase din aur şi 
argint deosebit de preţioase. Duse totul în odaia lui Cezar şi 
dublă posturile de pază din apartamentul acestuia. După ce făcu 
toate aceste treburi, Michelotto porunci să se deschidă porţile 
Vaticanului şi să se anunţe moartea Papei. 

Acea moarte, cu toate că era aşteptată, produse un şoc 
puternic locuitorilor Romei, căci deşi Cezar încă mai trăia, starea 
sănătăţii sale îi făcea pe mulţi să se îndoiască de faptul că se va 
mai ridica vreodată din pat. 

Dacă viteazul duce de Valentinois, acel aprig şi neînfricat 
condotier care cucerise cu spada în mână, în cinci ani, treizeci 
de cetăţi şi cincisprezece fortărețe, ar fi fost zdravăn şi în 
picioare, sigur că lucrurile ar fi stat altfel. 

— Ambiţia sa nemăsurată, spune Machiavelli, prevăzuse 
totul pentru ziua în care va muri Papa, dar nu se gândise la 
faptul că el însuşi ar fi putut să fie pe moarte. 

Acum zăcea țintuit la pat, scăldat în sudoarea lui otrăvită şi 
deşi putea încă judeca limpede îşi pierduse toată vlaga, fiind 
obligat să aştepte evenimentele în loc să le preîntâmpine şi să 
le stăpânească. 

Aşa că, din cauza bolii, s-a văzut silit să se adapteze 
împrejurărilor. 

Duşmanii săi cei mai înverşunaţi erau Orsini şi Collonna. Pe 
unii îi ucisese, celorlalţi le luase averile, e adresă deci celor 
cărora putea să le dea îndărăt ceea ce le luase şi începu 
negocierile cu familia Collonna. 

În vremea asta Vaticanul se pregătea să-l înmormânteze pe 
Papă; vicecancelarul poruncise tuturor menirilor importanţi din 


cler, precum şi stareţilor mânăstirilor şi confreriilor monahale să 
nu cumva să lipsească de la înmormântare fiindcă dacă nu 
veneau riscau să fie deposedaţi atât de funcţiile, cât şi de 
veniturile lor. Speriaţi de această ameninţare veniră cu toţii, în 
ziua şi — ora indicată, la palatul pontifical, de unde trupul 
neînsufleţit urma să fie transportat la biserica San-Pietro, unde 
avea să fie îngropat. 

Găsiră mortul singur şi părăsit de toţi în odaia lui, căci cei 
care purtau numele de Borgia, în afară de Cezar, se 
ascunseseră, neştiind cum vor evolua lucrurile; unul singur 
avusese curajul să se arate, dar acesta se întâlnise din păcate 
cu Fabio Orsini, care-l înjunghiase cu pumnalul, ucigându-l pe 
loc şi, pentru a reînsufleţi acea ură pe care şi-o juraseră unii 
altora, îşi spălase mâinile în sângele mortului. 

Deci agitația era atât de mare în Roma încât în momentul 
în care cadavrul lui Alexandru era dus la biserică, se ridică din 
rândurile mulțimii o asemenea rumoare încât gărzile se 
pregătiră de atac, clerul se refugie în sacristie, iar cei care 
duceau sicriul îl lăsară jos şi fugiră. 

Cineva din mulţime smulse pânza care acoperea mortul şi 
toată lumea putu să-l vadă de aproape şi nepedepsită pe cel 
care, cu cincisprezece zile mai înainte, îi făcea să tremure pe 
prinții, regii şi împărații pământului. 

În vremea asta, dintr-un sentiment de evlavie pe care omul 
simplu îl are faţă de cei morţi, sicriul a fost ridicat şi dus în 
biserică, în faţa altarului, unde, aşezat mai apoi pe nişte capre 
de lemn, a fost expus vederii publicului. 

Numai că Papa, după moarte, se înnegrise atât de tare, 
devenise atât de diform şi de umflat, încât îţi era groază să te 
uiţi la el. Din nas i se scurgea o materie sanghinolentă, în gura 
căscată în mod hidos, limba îi era atât de umflată încât abia îi 
mai încăpea în cavitatea bucală şi la acel aspect înfricoşător se 
mai adăuga şi o miasmă fetidă atât de puternică, încât nici unul 
dintre slujitorii credincioşi ai Papei nu se putu apleca să sărute 
inelul Sfântului Petru pe care mortul îl purta pe deget, lipsindu-l 
astfel pe acel reprezentant al Domnului pe pământ de cea din 
urmă dovadă de stimă şi de respect. 

Către ora şapte seara, adică atunci când se îngână ziua cu 
noaptea şi când în biserici coboară o linişte desăvârşită şi o 
tristeţe apăsătoare, patru hamali şi doi ucenici care lucrau la un 


acoperiş duseră sicriul în capela unde urma să fie îngropat. Dar 
iată că abia atunci băgară de seamă că sicriul era mai scurt 
decât mortul şi nu-i puteau pune capacul. Neavând încotro, îi 
îndoiră picioarele lovindu-le zdravăn cu pumnii până intrară în 
sicriu. Hamalii puseră capacul şi în timp ce unul dintre ei se urcă 
deasupra pentru a-l apăsa, ucenicii îl bătură zdravăn în cuie, 
hlizindu-se şi făcând glume deşucheate, acestea fiind de fapt 
ultima oraţie funebră ce se auzi la căpătâiul mortului. 

"Apoi — spune Tommaso Tommasi — a fost vârât în cripta 
din stânga marelui altar din biserica San-Pietro, într-un mormânt 
destul de sărăcăcios. A doua zi, pe piatra tombală, preoţii 
găsiseră scris acest epitaf: 

«Vendit Alexander claves, altaria, Christum. Emerat iile 
Mprius, vendete jure potest», adică: «Alexandru a vândut 
Icheile, altarul şi pe Christ. De altfel, putea să le vândă fiindcă le 
cumpărase mai înainte»". 

Moartea lui Alexandru al VI-lea a produs o vie impresie nu 
numai la Roma şi în Italia, ci în întreaga lume. Europa s-a 
înclinat o clipă, căci coloana care susţinea bolta edificiului politic 
se prăbuşise şi astrul cu raze de flăcări şi de sânge în jurul 
căruia gravitau, de unsprezece ani, mai toate ţările Europei se 
stinsese; aşa că lumea rămase o clipă în întuneric. 

Dar după primul moment de stupoare, toţi cei care 
avuseseră de pătimit din pricina Papei Alexandru al VI-lea îşi 
veniră în fire şi începură a-şi face singuri dreptate. Sforza îşi luă 
înapoi oraşul Pesaro. Baglioni s-a reîntors în Perugia, Guido 
d'Ubaldo a pus iar stăpânire pe Urbino şi la Rovere şi-a recucerit 
Sinigaglia; familia Vitelli a reintrat în Cită di Castello, familia 
Appiani, în Piombino şi familia Orsini, în Monte-Giordano şi în 
toate Statele sale. Numai ţinutul din jurul Romei a rămas fidel 
fostului Papă şi lui Cezar — căci poporul care nu se amestecă în 
certurile celor mari, având în vedere că cei mari nu se coboară 
până la el — nu s-a simţit niciodată mai fericit ca sub cârmuirea 
lui Cezar. 

Cât despre familia Colonna, ea s-a angajat să rămână 
neutră imediat ce a reintrat în posesia castelelor şi cetăților sale 
din Chinazzano, din Capo d'Anno, Frascati, Roca di Papa şi 
Nettuno, pe care le-a găsit într-o stare mult mai înfloritoare 
decât atunci când le părăsise, fiindcă Papa dăduse poruncă să 
fie întărite şi înfrumuseţate. 


Cât despre Cezar, acesta continua să stea în Vatican 
înconjurat de trupele sale, care-i rămăseseră credincioase 
urmându-l şi la bine şi la rău. Suferind îngrozitor — mai mult din 
pricină că nu se putea duce să facă ordine în Roma — se 
răsucea pe toate părţile, negăsindu-şi locul şi răgând ca un leu 
în cuşcă. Alături de el se aflau cardinalii care în loc să se ducă 
să-l îngroape pe Papă, se refugiaseră lângă fiul acestuia, uimiţi 
de puterea pe care încă o mai avea Cezar, atât la propriu, cât şi 
la figurat. 

Speriaţi de faptul că Michelotto preluase conducerea 
armatei lui Cezar, cardinalii puseră laolaltă banii pe care-i 
aveau, îşi angajară la rândul lor o oaste de două mii de soldaţi 
şi-l aşezară în fruntea ei pe Carlo Faneo cu titlul de căpitan al 
Sfântului Colegiu. Cardinalii trăgeau astfel nădejde că liniştea 
fusese restabilită, când iată că aflară că Prosper Colonna sosea 
dinspre Neapole cu trei mii de ostaşi şi că Fabio Orsini sosea 
dinspre Viterbo cu două sute de călăreţi şi cu mai bine de o mie 
de pedestraşi. 

Într-adevăr, amândoi intrară în Roma, dar la o zi distanţă 
unul de celălalt. 

Aşa că în Roma se aflară la un moment dat nici mai mult 
nici mai puţin decât cinci armate, fiecare cu ostaşii şi cu 
conducătorii ei: armata lui Cezar, care ocupase Vaticanul şi 
Borgo, armata episcopului Nicastro, care primise din partea 
Papei Alexandru poruncă, încă de pe când trăia acesta, să apere 
şi să păzească faimosul său castel San-Angelo (unde Nicastro se 
închisese cu ostaşii săi refuzând să mai iasă), armata Sfântului 
Colegiu, care staţiona în împrejurimile Minervei, armata lui 
Prosper Colonna, care-şi aşezase tabăra pe Capitoliu şi armata 
lui Fabio Orsini, care se adăpostise în cazarma din Ripetta. 

La rândul lor, spaniolii înaintaseră până la Terracina, iar 
francezii până la Nepi. 

Cardinalii înţeleseră că Roma stătea acum pe un butoi cu 
praf de puşcă şi că cea mai mică scânteie o putea face să sară 
în aer. Îi chemară deci pe ambasadorii împăratului Germaniei, ai 
regilor Franţei şi Spaniei şi ai republicii Veneţia, pentru ca 
aceştia să-şi facă auzit glasul în numele stăpânilor lor. 
Ambasadorii, impresionați de gravitatea situaţiei, declarară mai 
întâi Sfântul Colegiu sacru şi inviolabil, apoi le porunciră lui 


Orsini, Colonna şi ducelui de Valentinois să părăsească Roma şi 
să se retragă fiecare pe pământurile lor. 

Orsini se supuse primul acestui ordin: a doua zi exemplul 
său a fost urmat de Colonna. Nu mai rămăsese deci decât 
Cezar, care consimţise să plece, dar cu anumite condiţii; dacă 
nu voiau să i le accepte, declară că pivnițele Vaticanului erau 
pline cu praf de puşcă şi că era gata să se sacrifice şi să sară în 
aer odată cu cei care vor veni să-l izgonească. 

Şi cum toată lumea ştia că nu prea avea obiceiul să 
vorbească în vânt, acceptară să discute cu el. 

S-a convenit că Cezar va pleca din Roma cu toţi ostaşii săi 
— cavalerie şi artilerie — şi cu toate bagajele; că pentru a fi 
sigur că nu va fi atacat şi molestat pe străzile Romei, Sfântul 
Colegiu va adăuga armatei sale patru sute de pedestraşi care — 
în caz de atac sau insultă — vor lupta pentru el. 

La rândul său, Cezar făgădui că se va retrage la o distanţă 
de zece mile de Roma tot timpul cât va dura conclavul care 
trebuia să-l aleagă pe noul Papă şi că nu va întreprinde nimic 
nici împotriva Romei şi nici împotriva vreunuia din Statele 
ecleziastice; acelaşi angajament şi-l luară şi Fabio Orsini şi 
Prosper Colonna. Ambasadorul Veneţiei se angaja să răspundă 
pentru Orsini, ambasadorul Spaniei, pentru Colonna, iar 
ambasadorul Franţei pentru ducele de Valentinois. 

In ziua şi la ora hotărâtă, Cezar porunci să plece mai întâi 
infanteria cu cele optsprezece tunuri ale ei, însoţită de cei patru 
sute de pedestraşi ai Sfântului Colegiu după ce se dădu fiecăruia 
câte un ducat de aur: după ei trecură o sută de căruţe încărcate, 
escortate de avangardă. 

leşind pe poarta cea mare a Vaticanului, Cezar se afla 
culcat pe un pat cu un baldachin de un roşu aprins, purtat pe 
umeri de doisprezece dintre halebardierii săi; stătea lungit, 
sprijinit într-un cot în perne, ca lumea să-i poată vedea chipul; 
avea buzele vinete şi ochii injectaţi de sânge; îşi pusese alături 
sabia pentru a da de înţeles că, aşa slăbit cum era, la nevoie se 
va servi de ea; bidiviul său credincios, care-l purtase prin mai 
multe bătălii, acoperit cu valtrapuri de catifea neagră cu armele 
sale brodate deasupra, mergea alături de patul său, condus de 
un paj, ca în cazul vreunui atac neaşteptat Cezar să poată sări în 


şa. 


În faţă, în spatele, în dreapta şi în stânga sa mergeau 
soldaţii ducelui, cu suliţele şi lăncile ridicate, dar fără să sune 
din trâmbiţi şi fără să bată tobele, fapt ce dădea un aer funebru 
întregului cortegiu care la poarta oraşului îl văzu pe Prosper 
Colonna aşteptându-l cu o oaste considerabilă. 

Cezar crezu că-şi călcase cuvântul aşa cum şi-l călcase şi el 
de atâtea ori pe al său şi că venise să-l atace. Porunci deci 
ostaşilor să se oprească, iar el se pregăti să sară pe cal. Dar 
Prosper Colonna, văzând teama lui Cezar, veni singur lângă 
patul său şi-i spuse că nu voia să-l atace, ci, dimpotrivă, voia să- 
| escorteze ca nu cumva să fie atacat de Fabio Orsini, care se 
jurase că nu se va lăsa până ce nu va răzbuna moartea tatălui 
său, Paolo Orsini. 

Cezar îi mulţumi lui Colonna, dar îi spuse că din moment ce 
Orsini era singur nu se temea de el. Prosper Colonna îl salută pe 
duce şi se întoarse la oastea sa cu care se îndreptă spre Albano, 
în vreme ce Cezar o luă spre Civitta Castellana, care-i rămăsese 
credincioasă. 

Acolo Cezar deveni stăpân nu numai pe soarta sa, dar şi pe 
soarta altora. Căci din douăzeci şi două de voturi, câte deţinea 
Sfântul Colegiu pentru alegerea noului Papă, douăsprezece le 
avea Cezar, fiind ale cardinalilor care-i rămăseseră credincioşi. 
Şi cum conclavul era alcătuit din treizeci şi şapte de cardinali din 
diverse ţări şi locuri, Cezar — cu cele douăsprezece voturi ale 
sale — putea face ca majoritatea să încline de partea celui cu 
care ar fi ţinut el. Aşa că ducelui de Valentinois începu să i se 
facă o curte asiduă şi de către spanioli şi de către francezi, 
fiecare dorind ca Papa să facă parte din naţia sa. 

Cezar îi ascultă pe toţi fără să refuze pe nimeni, dar şi fără 
să tăgăduiască nimic. Cele douăsprezece voturi le dădu însă lui 
Francesco Piccolomini, cardinal de Sienna, unul dintre fidelii 
slujitori ai tatălui său, care a fost ales Papă în 8 octombrie, sub 
numele de Pius al III-lea. 

Cezar nu se înşelase în nădejdile sale. Căci de îndată ce a 
fost ales, Pius al Ill-lea i-a şi trimis un paşaport ca Cezar să se 
poată întoarce la Roma. Ducele de Valentinois a reapărut în 
Oraşul Sfânt, cu două sute cincizeci de soldaţi înarmaţi până în 
dinţi, cu două sute cincizeci de cavalerişti şi opt sute de 
infanterişti, ducându-se să locuiască în palatul său. Soldaţii îşi 
făcură tabăra în jurul palatului. 


În vremea asta, familia Orsini, urmărindu-şi planurile de 
răzbunare împotriva lui Cezar, îşi alcătui o oaste recrutând 
oameni din Perugia şi din împrejurimi cu care să vină să-l atace 
chiar la Roma. 

Totuşi, cum Papa îşi dădu seama că, cu toată bunăvoința 
lui, nu va mai putea să-l protejeze pe ducele de Valentinois 
împotriva duşmanilor săi, îl sfătui să încerce să se lipească de 
armata franceză ce înainta spre Neapole, în mijlocul căreia va fi 
în siguranţă. Cezar se hotărî să se retragă la Bracciano, unde 
Gian Giordano Orsini, care-l însoţise odinioară în Franţa şi care 
era singurul din familia Orsini ce nu-i purta pică, îi oferi adăpost 
în numele cardinalului d'Amboise. Aşa că într-o bună dimineaţă 
Cezar porunci trupelor sale s-o pornească în marş către 
Bracciano şi, vârându-se în mijlocul ostaşilor săi, ieşi din Roma. 

Dar oricât de secret fusese acest plan al lui Cezar, Orsini 
află despre el. Scoţându-şi încă din ajun trupele pe poarta San- 
Pancracio, făcu un ocol şi-i tăie calea ducelui de Valentinois. 
Ajungând la Sforza, Cezar dădu nas în nas cu trupele lui Orsini, 
care erau mult mai numeroase decât ale sale şi care îl aşteptau 
gata de luptă. Cezar, încă foarte slăbit, îşi dădu seama că a 
accepta bătălia însemna a-şi distruge soldaţii; fiind un bun 
strateg, le dădu ordin să se retragă şi eşalona cu atâta dibăcie 
acea retragere încât duşmanii care-l urmăriseră nu avură curajul 
să-l atace, iar el intră în oraşul pontifical fără a fi pierdut un 
singur om. 

De data asta Cezar se duse direct la Vatican pentru a se 
plasa sub directa ocrotire a Papei. Îşi înşirui soldaţii în jurul 
palatului pontifical în aşa fel încât să aibă sub ochi toate ieşirile. 
Numai că familia Orsini, vrând să scape de el, hotărâse să-l 
atace oriunde s-ar fi aflat, fără să ţină seama de respectul 
datorat locului. 

Orsini a încercat să-l atace pe Cezar, dar fără succes, 
fiindcă ostile acestuia l-au apărat vitejeşte. Atunci Orsini, care n- 
a putut dobori porţile castelului San-Angelo, a fost sigur că-l va 
putea ataca pe Cezar la poarta Torione. Dar Cezar prevăzuse 
acest lucru, aşa că Orsini găsi poarta baricadată şi păzită. 

Urmărindu-şi însă cu tenacitate planul, Orsini se gândi să se 
răzbune folosindu-se de vreun vicleşug şi îndepărtându-i pe 
soldaţii care păzeau poarta, izbuti să-i dea foc. Deschizându-şi 
astfel drum, pătrunse împreună cu soldaţii săi, în grădinile 


castelului unde îl găsiră pe Cezar aşteptându-l în fruntea 
cavaleriei sale. 

In faţa primejdiei, ducele îşi regăsi pe neaşteptate forţele. 
Se repezi asupra duşmanului, strigându-l pe Orsini, hotărât să 
isprăvească cu el dacă soarta i-l va scoate în cale; dar Orsini sau 
nu-l auzi sau nu cuteză să se bată cu el. După o luptă 
înverşunată, Cezar — care avea o oaste mult mai mică — îşi 
văzu cavaleria zdrobită; după ce făcu el însuşi adevărate minuni 
de vitejie, se văzu nevoit să se retragă în Vatican. 

Aici îl găsi pe Papă în agonie. Sătui să mai lupte împotriva 
acelui bătrân care-l apăra pe ducele de Valentinois, Orsini — 
prin intermediul lui Pandolfo Petrucci — l-a cumpărat pe unul 
dintre chirurgii Papei care i-a pus pe una din rănile ce le avea la 
picior un pansament otrăvit. 

Papa era deci pe moarte când Cezar, plin de praf şi de 
sânge, a intrat în camera lui, urmat de duşmanul său care-l 
urmărise până la piciorul scării palatului păzită de rămăşiţele 
armatei ducelui de Valentinois. 

Pius al Ill-lea se ridică în capul oaselor, îi dădu lui Cezar 
cheia coridorului care ducea la castelul San-Angelo, poruncind în 
scris guvernatorului să-l primească atât pe el cât şi pe familia 
sa, să-l apere şi să-l lase să plece atunci când va dori; apoi 
bietul bătrân căzu leşinat pe pernă. 

Cezar îşi luă de mână cele două fetiţe şi, urmat de micii 
duci de Sermoneta şi de Nepi, se refugie în ultimul loc unde se 
mai putea adăposti. 

In aceeaşi noapte bietul Papă muri; domnise doar douăzeci 
şi şase de zile. 

Cum şi-a dat duhul pe la două dimineaţa, Cezar — care se 
trântise îmbrăcat pe pat — auzi la acea oră deschizându-se uşa 
odăii sale. Speriat, se ridică în capul oaselor, înşfăcându-şi sabia 
şi uitându-se să vadă cine intrase: Giulio de la Rovere venise să- 
i cumpere cele douăsprezece voturi ale cardinalilor care-i 
rămăseseră credincioşi ducelui de Valentinois. 

Cezar îi puse însă o condiţie care a fost imediat acceptată: 
chiar a doua zi după alegere, Giulio de la Rovere urma să ceară 
Sfântului Colegiu să alunge familia Orsini din Roma. 

La 31 octombrie 1503, încă de la primul scrutin, Giulio de la 
Rovere a fost ales Papă sub numele de lulius al Il-lea. Odată 
instalat în Vatican, prima lui grijă a fost sa-l cheme pe Cezar şi 


să-i ofere o locuinţă. Cum ducele de Valentinois începuse a se 
simţi din ce în ce mai bine, depăşind cu succes perioada de 
convalescenţă, începu a se ocupa de afacerile sale care, de 
câtva timp, se înrăutăţiseră. 

Faptul că armata sa fusese înfrântă în curtea castelului 
San-Angelo, unde toţi credeau că era prizonier, adusese mari 
schimbări în Câmpia romană. Cesena recăzuse în puterea 
Bisericii de care depinsese odinioară; Gian Sforza recucerise 
Pesaro; Ordelafi pusese mâna pe Forli; Malatesta cerea cu 
insistenţă Rimini; locuitorii din Imola îl masacraseră pe 
guvernator şi acum oraşul se împărţise în două tabere: una care 
dorea să fie condusă de Riari, cealaltă care cerea să fie cârmuită 
de Biserica. Faenza era singura care-i rămăsese fidelă ducelui 
de Valentinois; dar, pierzându-şi nădejdea că-l va mai vedea 
venind, apelase la Francesco, fiul natural al lui Galeatto 
Manfredi, singurul şi ultimul moştenitor al acestei nefericite 
familii, ai cărei descendenţi legitimi fuseseră ucişi de Borgia. 

Dar ceea ce-i neliniştea cel mai tare atât pe Cezar cât şi pe 
lulius al II-lea nu era faptul că diverşi prinți voiau i să pună 
stăpânire, pe drept sau pe nedrept, pe fostele State bisericeşti, 
ci faptul că Veneţia, republică mare şi puternică, pusese ochii pe 
ele. 

În primăvara aceluiaşi an, Veneţia semnase un tratat de 
pace cu turcii; aşa că scăpată de veşnicul ei duşman, e putea 
îndrepta acum spre Câmpia romană pe care o râvnise 
întotdeauna. Trupele sale şi porniseră spre Ravenna pe care o 
încredinţase lui Giacoppo Venieri; deşi ofiţer cu experienţă, 
acesta nu izbutise să ia prin surprindere şi Cesena datorită 
curajului locuitorilor ei. Dar eşecul a fost în curând compensat 
prin cucerirea fortăreţelor Lamone, Faenza, Firlipopoli şi Rimini 
pe care Pandolfo Malatesta, seniorul acestei ultime cetăţi, i-a 
schimbat-o cu senioria Citadelia din Statul Padova şi cu rangul 
de gentilom venețian. Atunci Cezar i-a făcut lui lulius al Il-lea 
următoarea propunere: să doneze deocamdată Bisericii toate 
Statele cucerite de el în câmpia romană, pentru ca respectul pe 
care-l aveau venețienii faţă de jurisdicţia pontificală să salveze 
pe moment aceste State de a fi cucerite de ei. 

Dar, spune Guicciardini, lulius al II-lea, în care ambiția atât 
de firească suveranilor încă nu reuşise să înăbuşe rămăşiţele 
probităţii, a refuzat să primească toate acele cetăţi şi oraşe de 


teamă ca nu cumva să fie supus mai târziu tentaţiei de a nu le 
mai da înapoi. 

Intre timp, cum situaţia devenise critică, l-a rugat pe Cezar 
să părăsească Roma, să se îmbarce la Ostia şi să treacă, pe 
mare, în cetatea Spezzia, unde urmă să-l primească pe 
Michelotto în fruntea a o sută de oameni înarmaţi şi a o sută de 
călăreţi, singurii care-i mai rămăseseră din magnifica sa armată; 
de acolo trebuia să se îndrepte spre Ferrara, iar de la Ferrara 
spre Imola unde, odată ajuns, trebuia să dea zvon că se 
pregăteşte de război făcând în aşa fel încât vestea să ajungă 
până în Câmpia romană. 

Cum sfatul dat de Papă era exact după inima lui Cezar, 
acesta îl acceptă imediat. Hotărârea supusă Sfântului Colegiu a 
fost aprobată de către acesta şi Cezar a plecat spre Ostia însoţit 
de Bartolomeo de la Rovere, nepotul Papei. 

Cezar se crezu în sfârşit liber, văzându-se — cu ochii minţii 
— din nou pe calul său. Luptând pentru a doua oară prin locurile 
pe unde mai luptase. Dar când ajunse la Ostia fu întâmpinat de 
cardinalii de Sorrento şi de Volterra, care veniseră în numele 
Papei lulius al Il-lea să-i ceară remiterea tuturor citadelelor din 
Câmpia romană pe care cu trei zile mai înainte pontiful le 
refuzase. Adevărul e, că în cele trei zile, Papa aflase că 
venețienii invadaseră noi oraşe şi-şi dăduse în sfârşit seama că 
numai soluţia propusă de Cezar i-ar fi putut opri. 

Acum însă a fost rândul lui Cezar să refuze, neliniştit de 
toate acele tergiversări, temându-se ca nu cumva ele să 
ascundă vreo capcană. Aşa că declară celor doi cardinali că 
donația pe care i-o cerea Papa nu . mai era posibilă şi că — cu 
ajutorul lui Dumnezeu — trăgea nădejde ca în opt zile să ajungă 
în Câmpia romană. 

Cei doi cardinali se îndreptară spre Roma să-i ducă Papei 
răspunsul său. Dar a doua zi dimineaţă, în momentul în care 
Cezar se pregătea să se urce pe galeră, a fost oprit în numele 
Papei lulius al II-lea. Cezar crezu că-i sunase ceasul din urmă; 
cel puţin aşa era el obişnuit să procedeze cu duşmanii lui, ştiind 
cât de scurtă era distanţa dintre închisoare şi mormânt. Lucrul 
era cu atât mai uşor în ceea ce-l privea, pe cât Papa, dacă ar fi 
vrut, putea oricând să-i intenteze un proces pentru fărădelegile 
săvârşite. Numai că inima lui lulius al II-lea era de o altă factură 
decât a sa. Papa se mânia repede dar ierta tot atât de repede. 


Aşa că în momentul în care ducele de Valentinois a fost adus 
înapoi la Roma, mânia lui lulius al II-lea pricinuită de refuzul lui 
Cezar de a-i preda cetăţile, trecuse. 

Papa îl primi deci pe duce ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Drept răsplată pentru acea primire bună, Cezar consimţi 
să-i cedeze Papei fortăreaţa din Cesena precum şi unul dintre 
oraşele care aparținuseră Bisericii. 

Înmânând actul semnat de Cezar unuia dintre căpitanii săi 
care se numea Pietro d'Oviedo, lulius al Il-lea porunci acestuia 
să se ducă să ia în primire fortăreaţa din Cesena, în numele 
Sfântului Scaun. 

Pietro d'Oviedo plecă imediat la Cesena şi se prezentă, 
înarmat cu acel act, în faţa lui Diego Chignone, condotier spaniol 
de origine nobilă, care deţinea fortăreaţa în numele ducelui de 
Valentinois. Dar, după ce citi acel act îi spuse lui d'Oviedo că 
întrucât ştia că stăpânul şi seniorul său era prizonier, ar fi fost o 
josnicie să dea ascultare unui ordin smuls probabil împotriva 
voinţei sale şi că cel care venise să i-l aducă merita să fie ucis 
din moment ce acceptase să fie părtaş la o astfel de josnicie. 
Aşa că dădu imediat poruncă soldaţilor să pună mâna pe Pietro 
d'Oviedo şi să-l arunce din înaltul zidurilor, ceea ce soldaţii şi 
făcură fără să aştepte prea mult. 

Acea fidelitate era cât pe-aci să-i fie fatală lui Cezar, căci 
aflând cum fusese tratat mesagerul său, Papa se înfurie atât de 
tare încât prizonierul crezu pentru a doua oară că-i sosise ceasul 
din urmă. Pentru a-şi răscumpăra libertatea, îi făcu totuşi noi 
propuneri Papei care au constituit conţinutul unui tratat, validat 
printr-o bulă papală. 

Prin acel tratat Cezar era obligat să-i predea Papei, în 
termen de patruzeci de zile, fortărețele din Cesena şi din 
Bertinoro şi să-i dea o contrasemnătură şi pentru fortăreaţa din 
Forbi. Tratatul a fost garantat de doi bancheri din Roma pentru 
suma de o mie cinci sute de ducați la care se adăugau şi 
cheltuielile pe care guvernatorii pretindeau că le făcuseră în 
acele locuri, în numele ducelui de Valentinois. 

La rândul său, Papa se angaja să-l conducă pe Cezar la 
Ostia păzit doar de cardinalul de Santa-Croce şi de doi ofiţeri 
care urmau să-i redea deplina libertate în ziua în care 
angajamentele sale vor fi fost îndeplinite — în caz contrar, Cezar 


urma să fie adus îndărăt la Roma şi închis în castelul San- 
Angelo. 

Pentru a putea executa acest tratat, Cezar cobori Tibrul 
până la Ostia, însoţit de trezorierul Papei şi de câţiva dintre 
servitorii săi. 

Totuşi cum Cezar se temea ca nu cumva, după ce-şi va fi 
însuşit fortărețele, Papa lulius al II-lea să-l facă prizonier în ciuda 
cuvântului pe care şi-l dăduse, ceru prin intermediul cardinalilor 
Borgia şi Remolino — care necrezându-se în siguranţă la Roma 
se retrăseseră la Neapole — un paşaport lui Gonzalv de Cordoba 
şi două galere cu care să ajungă la el. In sfârşit, paşaportul sosi 
şi nu după mult, apărură şi galerele. 

Între timp, cardinalul de Santa-Croce aflând că, la ordinul 
ducelui de Valentinois, guvernatorii din Cesena şi din Bertinoro 
încredinţaseră cele două fortărețe căpitanilor Sanctităţii Sale, 
slăbi încet, încet rigorile pazei prizonierului. Cum ştia că într-o 
bună zi va trebui să-i redea libertatea, începu să-i îngăduie să 
iasă din casă fără gardă. Atunci Cezar — temându-se să nu i se 
mai întâmple, când va pune piciorul pe galera lui Gonzalv, ceea 
ce i se întâmplase când voise să se urce pe galera Papei, se 
ascunse într-o casă aflată la marginea oraşului. Când se 
întunecă, se sui pe mârţoaga unui ţăran şi ajunse la Nettuno 
unde, închiriind o barcă, o porni spre Monte-Dragone, iar de 
acolo ajunse la Neapole. 

Gonzalv îl primi cu o atât de mare bucurie încât Cezar, 
înşelat de aparenţe, se crezu salvat. Increderea lui spori şi mai 
mult când, mărturisindu-i lui Gonzalv ce anume avea de gând să 
facă — să recucerească Pisa şi să treacă în Câmpia romană — 
acesta îi îngădui să-şi adune oastea recrutând din Neapole câţi 
soldaţi dorea, făgăduindu-i să-i dea şi două galere pe care să se 
îmbarce cu o parte din armată. 

Înşelat de toate acele făgăduieli, Cezar rămase la Neapole 
şase săptămâni vizitându-l zilnic pe guvernatorul spaniol şi 
discutând cu el despre planurile sale. Dar Gonzalv nu-l reţinuse 
atâta decât pentru a avea timp să-l anunţe pe regele Spaniei că 
duşmanul se afla în mâinile sale. 

După şase săptămâni, înainte de a se îmbarca pe galere cu 
o parte din trupele sale, Cezar se duse la Gonzalv ca să-şi ia 
rămas-bun. Guvernatorul îl primi cu multă curtoazie şi-l 
îmbrăţişa cu efuziune. Dând să iasă din castel, Cezar găsi la 


poarta acestuia pe unul dintre căpitanii lui Gonzalv pe nume 
Nunho Campejo care-l opri spunându-i că era prizonierul lui 
Ferdinand Catolicul. La aceste vorbe Cezar scoase un oftat 
adânc şi-şi blestemă soarta care-l făcuse să se încreadă în 
cuvântul unui duşman, tocmai el care nu-şi ţinuse niciodată 
cuvântul. 

Cezar fu imediat dus la castel, unde poarta închisorii se 
închise în urma lui fără să mai tragă nădejde că cineva i-ar 
putea veni în ajutor, căci singura fiinţă devotată care-i mai 
rămăsese pe lume era Michelotto, dar din păcate aflase că 
Michelotto fusese arestat pe undeva pe lângă Pisa, din ordinul 
Papei lulius al II-lea. 

În timp ce Cezar era dus la închisoare, un ofiţer se apropie 
de el şi-i luă paşaportul pe care i-l dăduse Gonzalv de Cordoba. 

A doua zi după arestarea care avusese loc în 27 mai 1507, 
Cezar fu urcat pe bordul unei galere care ridică imediat ancora 
şi porni către Spania. În timpul traversării nu i s-a lăsat decât un 
paj care să-l servească; de îndată ce a debarcat a fost condus la 
castelul Medina del Campo. 

După zece ani, Gonzalv, proscris la rândul său, mărturisi pe 
patul de moarte că doar două fapte îi apăsau cugetul: una era 
trădarea sa faţă de regele Ferdinand, cealaltă, lipsa sa de 
cuvânt faţă de ducele de Valentinois. 

Cezar rămase doi ani în închisoare sperând tot timpul ca 
Ludovic al XII-lea să-l ceară, fiind pair al regatului Fracez. Dar 
Ludovic al XII-lea, consternat de înfrângerea de la Garigliano în 
urma căreia pierduse regatul Neapole, era mult prea ocupat cu 
propriile sale afaceri ea să mai aibă când se ocupa şi de 
afacerile lui Cezar. Prizonierul începuse deci să dispere când, 
într-o zi, rupând pâinea în două ca să mănânce, găsi în ea o pilă, 
o cutioară bine închisă, cu un lichior în care fusese pus un 
somnifer puternic şi un bileţel de la Michelotto. Acesta îl anunţa 
să ieşise din puşcărie, că părăsise Italia, ajunsese în Spania şi se 
ascunsese în satul vecin, la contele de Benevent. Mai adăuga 
că, începând de a doua zi, el şi contele îl vor aştepta în fiece 
noapte pe drumul ce ducea de la castelul-fortăreaţă în sat, cu 
trei cai foarte iuți. 

Acum era rândul ducelui să se folosească de pilă şi de 
lichior cum va putea mai bine. Când lumea întreagă îl părăsise 


pe faimosul duce de Valentinois, un nenorocit de zbir fusese 
singurul care-şi mai adusese aminte de el. 

Puşcăria unde zăcea de doi ani îl apăsa mult prea greu pe 
Cezar pentru a mai zăbovi acolo; aşa că în aceeaşi zi atacă 
barele de la fereastra ce dădea câtre o curte interioară şi izbuti 
destul de repede să le taie aproape în întregime, lăsându-le 
deocamdată la locul lor pentru a nu atrage atenţia paznicilor. 
Dar în afară de faptul că fereastra se afla la o înălţime de 
şaptezeci de picioare", nu putea să iasă din curte decât pe 
poarta rezervată guvernatorului, a cărei, singură cheie se găsea 
în permanenţă asupra acestuia; ziua, atârna de un lanţ la 
centura lui, iar noaptea dormea cu ea sub cap. lată deci care era 
principala dificultate. 

Deşi prizonier, Cezar era tratat în închisoare potrivit 
rangului şi numelui său. Astfel în fiecare zi la ora mesei, un 
paznic venea să-l ia din odaia lui care-i servea de celulă, pentru 
a-l conduce la guvernator care-i făcea cinstea de a lua masa 
împreună cu el. E adevărat că don Manuel era un căpitan bătrân 
care-i slujise cu multă credinţă pe regele Ferdinand şi care, deşi 
îl păzea pe Cezar ca pe ochii din cap, avea totuşi un mare 
respect pentru un atât de brav general ascultând cu multă 
plăcere istorisirile bătăliilor sale. Insistase deci ca Cezar să 
mănânce împreună cu el nu numai la prânz ci şi seara. Dar 
prizonierul, poate dintr-o presimţire, refuzase până atunci acea 
favoare. Şi bine făcuse pentru că datorită singurătăţii putuse 
primi cele necesare evadării, trimise de Michelotto şi ascunse în 
pâine. Dar iată că chiar în ziua în care primise mesajul lui 
Michelotto, Cezar calcă greşit şi-şi scrânti piciorul. La ora mesei 
încercă să coboare dar pretinse că durerea era atât de vie încât 
renunţă. Guvernatorul veni să-l vadă în odaia sa şi-l găsi întins 
în pat. 

A doua zi Cezar simțindu-se la fel, guvernatorul porunci să i 
se servească masa în odaie. Venind să-l vadă, îl găsi pe 
prizonier atât de trist şi de plictisit de singurătatea lui încât se 
oferi să vină şi să ia masa de seară împreună cu el. Cezar primi 
cu recunoştinţă. 

De data asta prizonierul fu cel care făcu onorurile casei; 
Cezar s-a arătat de o curtoazie fermecătoare. Guvernatorul vru 


12 Aproximativ la 23 metri înălţime, un picior având cam 33 cm. 


să ştie cum fusese arestat şi dacă era adevărat că Gonzalv de 
Cordoba îl trădase. Cezar îi spuse că-i va povesti în amănunt 
toată tărăşenia, dar mai întâi îi făcu semn ca valeţii să iasă din 
cameră. Precauţia păru atât de firească încât guvernatorul se 
grăbi să-şi trimită servitorii la ei, spre a putea rămâne singur cu 
prizonierul. După ce toată lumea plecă Cezar îşi umplu cupa sa 
apoi pe cea a guvernatorului şi ciocniră în sănătatea regelui. 
Apoi Cezar îşi începu povestirea. Dar după o jumătate de ceas, 
deşi părea nespus de interesat să afle amănuntele cu pricina, 
musafirului i se închiseră ochii îşi puse braţele pe masă, capul 
pe braţe şi adormi. 

După altă jumătate de ceas, servitorii nemaiauzind nici un 
zgomot, reintrară în odaie şi-i găsiră pe cei doi convivi, unul 
dormind cu capul pe masă, celălalt sforăind sub masă. Pentru ei 
întâmplarea nu era neobişnuită aşa că nu se mirară deloc. ll 
cărară pe don Manuel în camera sa şi-l întinseră pe Cezar pe 
pat. Apoi amânând pe a doua zi strânsul mesei, încuiară uşa cu 
grijă şi-l lăsară pe prizonier singur. 

Cezar mai stătu vremi sfert de ceas nemişcat, prefăcându- 
se cufundat într-un somn adânc. Dar când nu mai auzi nici un 
zgomot, ridică încet capul, deschise ochii, se dădu jos din pat şi 
se duse la uşă unde trase o vreme cu urechea. Apoi ridicându-şi 
capul cu o expresie de trufie rar întâlnită, îşi şterse fruntea cu 
mâna şi trase adânc aer în piept. 

Cum nu avea vreme de pierdut, prima lui grijă a fost să 
închidă zdravăn uşa pe dinăuntru aşa cum de altfel era închisă 
şi pe dinafară, să sufle în lampă, să deschidă fereastra şi să 
smulgă barele de fier pe care le pilise. Acea operaţie odată 
terminată, îşi scoase cârpa cu care-i fusese legată pretinsa 
scrântitură a piciorului, apoi smulgând draperiile de la pat şi de 
la fereastră le rupse fâşii şi le înnodă zdravăn; mai rupse şi faţa 
de masă şi cearceafurile de pe pat; când socoti el că frânghia 
era destul de lungă o legă zdravăn de una din barele celei de-a 
doua ferestre. Pe urmă, încălecând fereastra liberă, începu a 
cobori cu grijă pe acea frânghie improvizată, ţinându-se bine cu 
mâinile şi cu picioarele de ea. Fiind puternic şi dibaci parcurse 
astfel toată lungimea frânghiei. Dar ajuns la capăt şi nesimţind 
pământul sub picioare, îşi dădu seama că frânghia era prea 
scurtă. Situaţia era critică. Întunericul profund al nopţii nu-i 
îngăduia să vadă cam cât mai era până jos. De urcat oricum nu 


mai putea să urce. Atunci îşi dădu drumul în gol încredinţându- 
se cerului, deşi noi bănuim că mai degrabă iadului, fiindcă în 
primul nu crezuse niciodată. Căzu de la o înălţime de vreo 
douăsprezece picioare. 

Primejdia era mult prea mare pentru ca fugarul să se mai 
gândească la cele câteva lovituri uşoare cu care se alesese în 
urma căderii. Se ridică deci imediat şi orientându-se după 
fereastra sa, se îndreptă către poartă. Ajuns acolo, vâri mâna în 
buzunarul vestei sale lungi, fără mâneci, dar o sudoare de 
gheaţă îi acoperi fruntea: fie că o uitase în cameră, fie că o 
pierduse în cădere, cheia nu mai era. 

Făcând o sforţare de memorie îşi aminti că totuşi luase 
cheia, aşa că probabil o pierduse în cădere. Străbătu deci din 
nou curtea vrând să vadă unde căzuse; găsind locul, începu să 
pipăie pe jos, dar obiectul pierdut, acea cheie blestemată, era 
de negăsit în noaptea atât de întunecoasă. In vreme ce căuta de 
zor cheia, iată că se deschise o uşă şi apăru rondul de noapte, 
cu două facle aprinse în mâini. Cezar se crezu pierdut. Vârându- 
se în şanţul cu apă ce se afla în spatele lui, îşi lăsă doar capul 
afară ca să poată respira. Dar soldaţii trecură la un pas de el, 
străbătură curtea şi se duseră mai departe. Oricât de scurtă ar fi 
fost acea apariţie luminoasă, ea îi fu de mare folos pentru că-l 
ajută să vadă numai pentru o clipă cheia strălucind. leşi din 
şanţul cu apă, se năpusti spre poartă, o descuie, apoi o încuie la 
loc şi, vârând blestemata de cheie în buzunar, se îndreptă spre 
sat. La jumătatea drumului văzu doi cavaleri ţinând un cal de 
dârlogi; cei doi cavaleri erau contele de Benevent şi Michelotto. 
Cezar sări în şaua calului liber şi o porni împreună cu ceilalţi doi 
spre frontiera Navarrei, unde ajunseră după trei zile de mers şi 
unde au fost foarte bine primiţi de către Jean d'Albort, fratele 
soţiei sale. 

Din Navarra, Cezar conta să treacă în Franţa şi din Franţa 
să facă, desigur cu ajutorul lui Ludovic al XII-lea, o încercare de 
a trece în Italia. Dar în timpul detenţiei sale la castelul Medina 
del Campo, Ludovic al XII-lea încheiase pace cu spaniolii. Aşa că 
regele Franţei, când auzi despre fuga lui Cezar, în loc să-l 
susţină cum era de aşteptat din partea unei rude prin alianţă, 
dimpotrivă, îi luă ducatul de Valentinois şi-i tăie şi pensia pe 
care i-o dăduse. 


Lui Cezar însă îi mai rămăseseră aproape două sute de mii 
de ducați la un bancher genovez. li scrise acestuia rugându-l să- 
i trimită acea sumă cu care se gândea să-şi tocmească nişte 
soldaţi din Spania şi din Navarra; cinci sute de oşteni înarmaţi, 
două sute de mii de ducați, numele şi spada sa, îi erau de ajuns 
ca să-i susţină moralul şi să se îndrepte spre Pisa. Dar bancherul 
îi răspunse că nu-i dăduse nici un ban. Aşa că Cezar se văzu 
ajuns la mâna cumnatului său. 

Unul dintre vasalii regelui de Navarra, pe nume prinţul 
Alarino, tocmai se revoltase. Cezar luă comanda trupelor lui Jean 
d'Albret şi porni împotriva răzvrătitului urmat de credinciosul 
său Michelotto. Datorită curajului lui Cezar, în prima luptă prinţul 
Alarino a fost înfrânt. 

Dar a treia zi după această luptă, Alarino şi-a adunat 
trupele şi i-a propus lui Cezar să se bată la ceasurile trei după- 
amiază. Cezar a acceptat. S-au luptat vreme de patru ceasuri cu 
o încrâncenare rară. Dar, cum începuse să se întunece, Cezar 
vrând să termine odată lupta, s-a repezit în fruntea a o sută de 
oameni înarmaţi în mijlocul unui corp de cavalerie ce constituia 
principala forţă a adversarului său. Spre marea sa mirare, la 
prima ciocnire, cavaleria o luă la goană îndreptându-se spre o 
pădurice unde păru că vrea să-şi caute refugiu. Cezar o urmări 
până la liziera ei. Dar iată că, dintr-odată, cei pe care-i urmărea 
se întoarseră brusc; vreo patru sute de arcaşi ţâşniră din pădure 
şi le veniră în ajutor. Ostaşii lui Cezar, văzând că picaseră într-o 
ambuscadă, o luară la fugă, părăsindu-şi în mod laş stăpânul. 

Rămas singur, Cezar nu vru să dea înapoi nici măcar un 
pas. Poate că se săturase de viaţa pe care o ducea, poate că 
eroismul său se datora mai mult silei decât figurii curajului. Cine 
mai poate şti? Orice-ar fi fost, s-a apărat ca un leu. Străpuns de 
arbalete şi ciuruit de săgeți, calul a sfârşit prin a se prăbuşi, 
trântindu-şi stăpânul şi prinzându-i un picior sub el. Intr-o clipă, 
adversarii s-au prăvălit asupră-i şi unul dintre ei l-a țintuit cu 
sulița, la pământ, străpungându-i pieptul. Cezar a blestemat 
cerul şi şi-a dat duhul. 

În vremea asta, restul armatei duşmane a fost înfrântă 
datorită curajului fără margini al lui Michelotto, care s-a luptat 
ca un brav condotier ce era. 

Revenind seara în tabără, a aflat de la cei care o luaseră la 
goană că-l părăsiseră pe Cezar, iar acesta nu mai apăruse. 


Cunoscând curajul stăpânului său şi fiind sigur că i se 
întâmplase o nenorocire, a dat o ultimă dovadă de devotament 
nevrând să lase trupul lui Cezar pradă lupilor şi păsărilor. A 
poruncit deci să se aprindă câteva torţe, căci se făcuse întuneric 
beznă şi împreună cu încă zece soldaţi, dintre cei care 
urmăriseră oastea duşmană până la liziera pădurii, a început să- 
şi caute stăpânul. Ajuns la locul indicat de însoțitori, a văzut 
cinci trupuri întinse pe jos; patru îmbrăcate, al cincilea gol- 
puşcă, fiindcă soldaţii, după ce-l omorâseră, îi furaseră hainele 
princiare. Coborând de pe cal şi apropiindu-se, Michelotto l-a 
recunoscut imediat pe Cezar Borgia, duce de Valentinois, fiul 
faimosului Papă Alexandru al VI-lea. 

Astfel a căzut, în 1507, pe un câmp de bătălie necunoscut, 
aproape de un sat ignorat numit Viane, în urma unei încăierări 
cu vasalul cumnatului său, cel pe care Machiavelli l-a luat drept 
model în cartea sa Principele şi pe care l-a prezentat ca pe un as 
al curajului, abilității, dibăciei, vicleniei şi al tuturor tertipurilor 
politicii vremii. 

Cât despre Lucreția, preafrumoasa ducesă de Ferrara a 
murit în plină tinereţe!” şi onoare, adorată de supuşii săi ca o 
regină şi cântată ca o zeiţă de Ariosto şi de Bembo'*. 


x kK x 


Alexandre Dumas OTRAVA ŞI PUMNALUL FAMILIEI BORGIA 
Traducere de TEODORA POPA-MAZILU 
Editura HISTORIA Bucureşti, 2007 


'3 Lucreția, sora sa, a murit la 39 de ani (1480-1519). 
11 Pietro Bembo (1470-1547), cardinal şi umanist italian, latinist, elenist 
şi poet, secretarul Papei Leon al X-lea.