Vicente Ibanez — Papa marii

VICENTE BLASCO IBÁÑEZ 


PAPA MĂRII 


Traducere de 
IOAN N. DUMITRU 


Editura RIN 
1994 


ISBN 973-96062-1-0 


Titlul original: 
„EL PAPA DEL MAR” 


CUPRINS 


Partea întâi: ORAŞUL CELOR TREI CHEI 


I. Cavalerul Tannhäuser 

II. Văduva „regelui pampasurilor” 
III. Marea robie a Babilonului 

IV. Castelul papilor 

V. Fiul învățatului Petracco 

VI. Naşterea schismei 


Partea a doua: RĂZBOIUL CELOR TREI PAPI 


I. Modul cum aşa-zisul „papă al Lunii” s-a apărat patru ani şi 
jumătate în palatul său din Avignon, sfârşind prin a-şi învinge 
asediatorii 

II. Călătoriile flotei papale 

III. Maestrul Vicente 

IV. Unde îşi face apariţia pentru prima oară generalul doctor 

V. Zorile protestantismului 


Partea a treia: ÎN ARCA LUI NOE 


|. „Eu te-am făcut ceea ce eşti, iar tu mă trimiţi pustiului” 

II. Unde corbii conciliului intră în Arca lui Noe şi se vorbeşte de 
ostii rumenite, umplute cu miere şi arsenic 

III. Cum doamna Pineda, plictisindu-se pe Coasta de Azur, a făcut 
un mic ocol în drumul său de înapoiere la Paris 

IV. Pe plaja unde a fost ars călugărul ca „autor al otrăvirii şi 
necromant” 

V. Sfânta Barbara cea preaslăvită!... 


Partea întâi: 
ORAŞUL CELOR TREI CHEI 


l. 
Cavalerul Tannhäuser 


Faa şovăit o clipă, în timp ce îşi explora mental trecutul. 
Apoi s-a grăbit să spună zâmbind, ca şi cum ar fi înveselit-o 
propriile-i cuvinte: 

— Vă recunosc. Dumneavoastră sunteți cavalerul 
Tannhäuser, cel care s-a drăgostit cu Venus. 

Discuţia avea loc la „Select Hotel” din Avignon, la orele 
opt seara. Claudio Borja, care o observase de departe în 
timpul cinei, s-a ridicat de la masă pentru a se posta la uşa 
dinspre hol şi, văzând-o venind, i s-a adresat în spaniolă: 

— Nu cumva sunteţi doamna Pineda?... Am avut onoarea 
să vă fiu prezentat la Madrid... Poate că nu vă mai amintiţi 
de mine. 

Dar ea nu-l uitase şi după ce a râs câteva clipe, a părut 
să-i ceară scuze din priviri pentru această veselie spontană. 

Amândoi şi-au rememorat împrejurările în care se 
cunoscuseră. Faptul se întâmplase după un dejun în casa 
domnului Bustamante, senator spaniol care întreținea din 
vanitate relaţii cu popoarele hispano-americane. Comesenii 
vorbiseră în salon despre personajele preferate din 
literatură şi din istorie. Fiecare îşi manifestase părerea 
despre eroul pe care ar fi dorit să-l întruchipeze. 

Estela, fiica gazdei, o tânără cu purtare sfioasă şi glas 
timid, regreta că nu fusese Ofelia lui Shakespeare; tatăl ei, 
solemnul don Arístides, şovăia între Licurg şi cardinalul 
Jimenez de Cisneros; un bătrân general optase pentru luliu 
Cezar. 


Toţi ar fi dorit să cunoască personajul preferat al 
frumoasei Rosaura Salcedo, văduva lui Pineda, o bogată 
doamnă argentiniană în onoarea căreia dăduse Bustamante 
banchetul. Dar această doamnă, aflată în trecere prin 
Madrid şi care trăia o mare parte a anului la Paris sau 
călătorea prin restul Europei, refuzase cu modestie să-şi 
dezvăluie eroina preferată. Nici nu avea vreuna. Era 
mulţumită cu ceea ce era. Şi aproape toate doamnele 
prezente, pline de dorinţe neîmplinite şi de  invidii 
nesatisfăcute, ranchiunoase pe mediocritatea situaţiei lor, o 
priviseră cu insistenţă, iar în surâsul lor era ceva tulbure, 
verzui, asemănător culorii fierii. O  aprobaseră cu 
amărăciune, „În fond ce şi-ar mai fi putut dori? Ce nu 
primise de la soartă?!” Bogăția ei era enormă: o bogăţie 
americană, de milioane şi milioane. Pe lângă aceasta, era 
liberă, putea să-şi satisfacă toate gusturile, iar frumuseţea i 
se împrospăta neîntrerupt, ca o primăvară fără sfârşit, 
datorită luxului şi unei îngrijiri costisitoare. 

După ea, îi venise rândul lui Claudio Borja, pe care 
domnul Bustamante îl considera de-al familiei, căci era fiul 
orfan al unui fost coleg din tinereţe. Mulţi vedeau în acest 
tânăr fără ocupaţie, dar posesorul unei averi apreciabile, 
viitorul soţ al Estelei Bustamante. 

Claudio Borja, parcă sfidând prin cuvintele sale 
respectabila asistenţă, afirmase cu hotărâre părerea sa de 
rău că nu era cavalerul Tannhäuser. 

Câţiva, pentru a face paradă de ceea ce citiseră, s-au 
grăbit să recunoască drept foarte potrivită o astfel de 
dorinţă. Tannhäuser era un poet rătăcitor, un trubadur, iar 
Borja scria versuri. 

— Nu, a spus tânărul; dacă-l invidiez este pentru că s-a 
drăgostit cu Venus. 

S-a aşternut o tăcere plină de uimire şi de neînțelegere. 
Până la urmă izbucniseră cu toţii în râs, recunoscând că 
Borja avea „ciudăţenii”, ca toţi cei care scriu pentru public. 

— E firesc să nu vă fi uitat, a continuat frumoasa 
argentiniană, în timp ce se îndreptau spre salonul hotelului. 
Un bărbat care dă un asemenea răspuns e cineva. In 


6 


noaptea aceea nu am reuşit să stăm de vorbă. Domnul 
Bustamante îşi acaparează atât de afectuos invitaţii!... 
După câteva zile am plecat din Madrid... Poate chiar în ziua 
următoare... Nu mai ştiu cu certitudine. Pentru mine 
trecutul contează foarte puţin; mă gândesc numai la ziua 
de mâine. Dar vă asigur că mi-am amintit adesea de 
dumneavoastră. Ori de câte ori ascult muzică de Wagner 
îmi apare în memorie chipul unui tânăr pe care l-am văzut o 
singură dată în viaţă şi mă întreb: „Ce s-o mai fi întâmplat 
cu Tannhăuser-ul din Madrid? S-o fi căsătorit cu Ofelia, 
obosit să tot aştepte sosirea lui Venus?” 

Şi frumoasa doamnă a izbucnit din nou în râs privindu-şi 
însoţitorul. El s-a simţit jenat de amabilitatea uşuratică şi 
ironică a doamnei Pineda; dar, totodată, gândul de a fi trăit 
în memoria ei aproape doi ani, ca un personaj familiar, 
când se credea complet uitat, i-a măgulit orgoliul. 

Când au intrat în salon, i-a învăluit o atmosferă vibrând 
de muzică şi saturată de fum de tutun fin amestecat cu un 
uşor parfum de opiu. Fotoliile şi canapelele erau ocupate 
numai de englezi: era valul zilnic de turişti care petrec 
douăzeci şi patru de ore în Avignon, văd Castelul papilor, 
izvorul din Vaucluse cântat de Petrarca, după care coboară 
prin Provence către Coasta de Azur. 

Rosaura s-a oprit în faţa a două rame aşezate la intrarea 
în salon, la nivelul privirii trecătorilor. Una dintre ele 
conţinea o cheie; cealaltă, o scrisoare aşternută cu 
cerneală roşiatică pe o hârtie îngălbenită. Borja, fiind de 
mai mult timp în hotel, i-a explicat văduvei istoria celor 
două obiecte. 

Clădirea era un palat din secolul al XVII-lea. Vechile 
şoproane pentru trăsuri erau folosite acum drept garaje. 
Revoluţia, ce alipise Franţei, în 1792, vechiul oraş al papilor 
transformase palatul în han. De mai bine de un secol 
funcţiona ca hotel, iar în curtea de onoare, unde acum 
frânau automobile din toate părţile Europei, răsunaseră 
timp de optzeci de ani zurgălăii şi scrâşnetul roţilor de 
diligenţe şi poştalioane. Cheia, păstrată într-una dintre 
rame, era a unei camere de la ultimul etaj, ocupată odată 


7 


de un căpitan de artilerie pe nume Bonaparte, protejat al 
atotputernicului Robespierre. 

— Trebuie să fi fost înaintea asediului de la Toulon, când 
rătăcea dezorientat, fără să ştie cum să-şi înceapă cariera. 
Poate că aici şi-a imaginat singura sa carte, Cina din 
Beaucaire, un fel de roman politic. Beaucaire e foarte 
aproape. 

Scrisoarea fusese trimisă de  mareşalul curţii 
napoleoniene proprietarului hotelului. Împăratul îşi amintea 
adesea despre prepeliţele pe care le mâncase în tinereţe, 
pe când locuia în Avignon, iar înaltul demnitar de la palat îi 
cerea reţeta, ca s-o folosească bucătarul de la Tuilleries. 

Rosaura a privit încruntată scrisoarea îngălbenită şi a 
rostit cu seriozitate: 

— Mai mult ca sigur că lui Napoleon nu i-a mai plăcut 
acest fel de mâncare gătit la Paris. Nu există bucătar mai 
bun decât tinereţea şi sărăcia. 

O mică orchestră acompania discuţiile oaspeţilor, eterni 
călători obişnuiţi să-şi petreacă nopţile în salonul unui 
hotel, indiferent de meridianul pământesc pe care s-ar fi 
aflat, fără să simtă curiozitatea de a ieşi pe stradă. Ziua era 
făcută pentru a vedea muzee şi monumente interesante; 
noaptea, pentru a mânca, în smoking sau în rochii 
decoltate, pentru a răsfoi reviste sau a discuta cu persoane 
cunoscute într-un hotel asemănător din celălalt capăt al 
planetei. 

Argentiniana şi tânărul spaniol au ocupat două fotolii de 
piele, joase şi adânci. Era momentul să-şi explice unul 
altuia ce-i mânase într-acolo. 

Ea sosise în după-amiaza aceea cu automobilul. Nu-şi 
putea aminti câte nopţi petrecuse în acest hotel. Era un loc 
inevitabil de odihnă pe timpul călătoriilor de la Paris spre 
Coasta de Azur, unde avea chiar pe malul Mediteranei o vilă 
somptuoasă înconjurată de grădini umbroase. 

— Toţi mă cunosc aici. Sunt o clientă care vine de mai 
multe ori pe an. Dorm şi plec în ziua următoare atât de 
grăbită, atât de distrată, că nu am observat până acum 
ramele despre care tocmai mi-aţi vorbit... Şi de această 


8 


dată va fi la fel. Plec mâine, de altfel ca toţi englezii sau 
nord-americanii aceştia care dorm o noapte în Avignon 
pentru a-şi lua zborul în ziua următoare. Mâine după- 
amiază voi fi în casa mea, privind marea printre portocali şi 
palmieri. Dar dumneavoastră ce faceţi pe aici?... 

Borja, care se afla de două săptămâni în hotel, a stat 
puţin în cumpănă înainte de a răspunde, iar faţa lui 
prelungă de brunet palid s-a colorat uşor. Până la urmă a 
îngăimat un răspuns, de parcă i-ar fi fost teamă că se va 
repeta acel râs feminin, dulce, muzical dar şi un pic ironic. 

— Am venit de la Madrid pentru studii... Lucrez la o carte. 
Mă interesează de câţiva ani istoria unui compatriot de-al 
meu..., un papă din Avignon... don Pedro de Luna. Dar pe 
dumneavoastră, doamnă, nu cred să vă intereseze astfel de 
lucruri. Sunt atât de vechi!... 

Ea l-a privit cu aceiaşi ochi cu care examinase scrisoarea 
mareşalului de la curtea napoleoniană, iar glasul ei s-a 
făcut din nou auzit, liniştit şi grav: 

— Pe mine mă interesează tot ceea ce presupune muncă 
şi voinţă; mă interesează toţi cei care au un ideal şi se 
străduiesc să-l realizeze. 

Au rămas amândoi tăcuţi. Ca un făcut, au încetat şi 
celelalte discuţii, iar în aerul impregnat de parfum de tutun 
a vibrat, sporită de tăcerea bruscă, melodia languroasă a 
celor două viori, a violoncelului şi pianului intonând o 
romanţă de dragoste. 

Claudio a avut impresia că se vede într-o lumină complet 
nouă. După două săptămâni de singurătate, prezenţa 
acestei femei la care se gândise adesea ca la o fiinţă 
aparţinând unei lumi superioare şi misterioase, părea că-i 
oferă o nouă judecată pentru a se examina pe sine însuşi. 
Un fel de fulger mental îi concentra întreaga existenţă 
anterioară, străbătându-i memoria cu zigzagul instantaneu 
şi orbitor al descărcărilor electrice. 

Nu era însă decât un vizionar, predispus să admire lucruri 
absurde, atâta timp cât erau interesante. Se credea lipsit 
de voinţă şi, fără îndoială, tocmai de aceea dorea să scrie 
istoria acestui don Pedro de Luna, omul cu voinţa cea mai 


9 


tenace a epocii sale şi poate a tuturor timpurilor. Trăia 
printre fantasme, regretând adesea că nu mai era copil, 
pentru a i se povesti istorii minunate ce înfrumuseţaseră 
primii ani ai existenţei sale. Nu cunoscuse, ca majoritatea 
fiinţelor omeneşti, mediul dătător de siguranţă al familiei, 
zâmbetul protector al părinţilor, asemănător celui al 
zeităților care-i apăraseră pe primii oameni. 

Despre tatăl său ştia mai multe de la don Arístides 
Bustamante decât îşi amintea el însuşi. Tatăl lui fusese un 
inginer născut într-un orăşel din vechiul regat al Valenciei, 
un levantin scump la vorbă, care părea că îşi compensează 
lipsa exuberanţei verbale printr-o activitate tenace şi 
entuziastă pentru a introduce în ţară noile cuceriri 
tehnologice ale străinătăţii. Îşi petrecuse o parte din viaţă 
călătorind prin Europa şi America. Importase utilaje 
industriale, înființase o mică linie de cale ferată, dar 
apariţia automobilului îl făcuse să dea uitării tot ce 
realizase mai înainte. În toate căutase plăcerea creaţiei, 
mândria triumfului, mai mult decât câştigurile băneşti. 
Totuşi, la moartea lui, prietenul Bustamante, avocat de 
vază, a reuşit să-i descurce afacerile vânzând, căzând la 
învoială, schimbând etc., astfel ca orfanului să-i rămână o 
avere curată de peste un milion de pesete. 

În timpul uneia din şederile sale la Paris, inginerul Borja 
se simţise atras de o domnişoară pe care o cunoscuse cu 
câţiva ani mai înainte în Gibraltar: Estrella Toledo, 
descendentă dintr-o veche familie de evrei sefarzi şi care 
manifesta interes pentru tot ce ţinea de Spania. Ocupat cu 
afacerile şi invențiile, acest bărbat, care se apropiase de 
femei numai în cazuri de absolută necesitate şi atunci 
pasager, s-a simţit îndrăgostit în stilul său de domnişoara 
Toledo, poate şi din cauză că vorbea aceeaşi limbă cu el. 
Nu avea preocupări religioase, iar tânăra, educată în stil 
englezesc în Gibraltar şi modelată de viaţa din Franţa, nu 
dădea importanţă diferenţelor de dogmă şi de rasă. 

Borja s-a căsătorit cu Estrella Toledo după ce s-a 
consultat cu un văr al său din partea mamei, don Baltazar 
Figueras, cu care se jucase de mic şi care ocupa acum un 


10 


post de canonic în corul Catedralei din Valencia. 

Acest bărbat cu deprinderi metodice şi liniştite, fără alte 
plăceri în afara celor culinare, era mulţumit cu funcţia sa, 
care îi permitea să fie arhivarul catedralei. Işi dedica 
majoritatea timpului căutării minuţioase şi culegerii de date 
istorice în jungla încâlcită a miilor de volume vechi, pe care 
el le deschidea primul. In fiecare an descoperea documente 
sau fapte importante pe care le publica apoi în reviste puţin 
citite sau în volume tipărite în douăzeci şi cinci sau cel mult 
cincizeci de exemplare. 

Figueras, care în afara ceasurilor dedicate mâncării şi 
somnului trăia în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, şi-a dat 
consimţământul pentru această căsătorie. lIntâlnise, în 
cărţile lui, multe evreice spaniole căsătorite cu figuri de 
seamă. Important pentru el era ca oamenii să fie buni şi să 
creadă în Dumnezeu. In plus, după cum spunea vărul său, 
această domnişoară Toledo nu venea la căsătorie doar cu 
cămaşa de pe ea, avea bunurile ei şi rude bogate, ceea ce 
nu era de neglijat. 

Soţia lui Borja, o fiinţă dulce, care ştia să se menţină la o 
anumită distanţă de soţul ei, asemenea fecioarelor supuse 
de pe vremea celor Dovăsprezece Triburi, a părăsit această 
lume la puţin timp după ce l-a născut pe Claudio. Inginerul 
nu ştia ce să facă cu copilul. L-a lăsat în Valencia, unde-i 
murise mama; dar când copilul a împlinit şase ani, a găsit 
de cuviinţă că trebuia să-l scoată din acest mediu de 
provincie, din anturajul tăcut al unui preot, ocupat tot 
timpul cu cercetarea documentelor vechi, şi al 
guvernantelor sale, femei pioase care nu-l învățau decât 
rugăciuni şi fapte ale sfinţilor. Pe lângă aceasta, la Paris îi 
era mai uşor să-l vadă, capitala franceză fiind punctul de 
intersecţie al călătoriilor sale permanente. 

Claudio s-a mutat astfel de pe strada Caballeros din 
Valencia, o veche arteră cu case mari şi liniştite, într-un mic 
hotel din Passy, în apropierea parcului Boulogne. Hotelul 
avea o grădiniţă pe care el o considera admirabilă, 
deoarece avea o statuie albă îmbrăcată în muşchi şi o 
jumătate de duzină de arbori cu trunchiurile căptuşite de 


11 


asemenea cu verde metalic din care picura apa. 

In acest hotel locuia un frate al mamei sale, Salomón 
Toledo, considerat de toţi membrii clanului Toledo, aflaţi 
prin diferite porturi ale Mediteranei, nebunul familiei. 
Bogaţii comercianţi, care îşi împărțeau afacerile între ei cu 
solidaritatea unui trib rapace, îşi manifestau disprețul şi 
neîncrederea faţă de această rubedenie mulţumită de a nu 
fi bogată şi care le vorbea cu mândrie, în ciuda milioanelor 
lor. 

Viaţa lui Claudio a pendulat între cele două rude care au 
servit drept limite opuse ce străjuiau universul copilăriei şi 
adolescenţei lui: canonicul din Valencia, don Baltazar, şi 
unchiul Salomón, din Paris. Când l-a văzut pentru prima 
dată pe acesta din urmă, trebuie să fi fost încă tânăr. Era 
înalt, puţin adus de spate, cu un cap de evreu frumos care 
amintea de Christos în picturile religioase: nasul acvilin, 
tenul brunet şi palid, barba creaţă cu terminația dublă, 
părul strălucitor şi ondulat căzându-i pe ambele părţi ale 
feţei. 

Unchiul Salomón, îmbrăcat întotdeauna în culori închise, 
purta pe umeri un uşor strat de mătreaţă, iar pe costum îi 
străluceau cu un uşor reflex de grăsime reverele, mânecile 
şi genunchii de la pantaloni. Casa avea acelaşi aspect de 
neglijenţă. Salomón citea tot atât de mult ca şi canonicul 
din Valencia. Camerele lui erau inundate de grămezi de 
cărţi ce păreau că se dărâmă de pe etajere, de pe mese şi 
scaune. O izraelită în vârstă, jelindu-se la amintirea soarelui 
din Tanger în zilele reci ale Parisului, îi era menajeră şi 
respecta sfânta neorânduială a cărţilor, transmiţând-o 
mobilierului, îmbrăcămintei şi celorlalte obiecte ale casei. 

Bătrâna Sefora continua încă să trăiască în memoria lui 
Claudio. Avea un trup uscat, cu nemaipomenita subţirime a 
evreicelor care scapă de obezitate, şi purta permanent un 
batic multicolor înnodat peste părul cu cârlionţi mici. 
Aventuri şi violenţe ale vieţii africane introduseseră cu 
siguranţă ceva sânge negru în familia ei. Avea tenul 
arămiu, ca de mulatră, şi acest fapt, adăugat la subţirimea 
extremă a trupului, îi dădea un aspect de vrăjitoare pe 


12 


jumătate arsă, scăpată de pe un rug al Inchiziției. Claudio 
îşi amintea în special mâinile ei de culoare violetă, 
asemănătoare celor ale unor animale căţărătoare. 

Obişnuită cu tăcerile prelungite ale studiosului ei stăpân, 
a cunoscut dintr-odată dulcea plăcere a conversaţiei, 
petrecând ore întregi cu micuțul Claudio aşezat pe 
genunchi, căruia îi transmitea tot ceea ce putuse învăţa cu 
privire la trecutul poporului ales al lui Dumnezeu, dar mai 
ales dinspre viitorul lui. 

Slujise în tinereţea ei la venerabili rabini din Maroc, mari 
talmudişti, cunoscători ai cărţii sfinte, în afara căreia nu 
există nimic demn de respect. Unul dintre ei o 
recomandase lui Salomón, pe care ea îl admira tot atât de 
mult, cu toate că niciodată nu binevoise să-i arate nici cea 
mai mică sclipire a ştiinţei sale. 

— Unchiul tău, goi, este cabalist. Studiază cabala, care 
este miezul Talmudului. Cunoaşte limbajul fiinţelor ce nu se 
lasă văzute. 

| se adresa întotdeauna cu goi (creştin) şi, în ciuda 
religiei micuţului, se complăcea în a-i descrie marea victorie 
a poporului lui Israel, aşa cum o relata Talmudul. 

Pentru Claudio această carte valora tot atât de mult cât 
O mie şi una de nopți. Imaginaţia lui de copil melancolic îl 
făcea să dorească fără întrerupere noi şi noi poveşti 
minunate care să-l îndepărteze pentru câteva ore de 
realitate. 

Era însetat de poveşti, incapabil să se sature. În casa 
canonicului, de îndată ce-o vedea pe menajeră stând şi 
tricotând, îşi punea coatele pe genunchii ei şi îi cerea să-i 
relateze viaţa vreunui sfânt, cu o mulţime de martiraje 
îngrozitoare aplicate de către păgâni, cu o mulţime de 
aparţii ale diavolului şi cu o mulţime de tânguieli ale 
sufletelor chinuite. La Paris nu trebuia să o roage prea mult 
pe Sefora să-i povestească despre minunile şi serbările 
enorme de la venirea lui Mesia, despre victoria finală a 
poporului lui Dumnezeu. 

Cu precocitatea lui, nu putuse să nu observe un zâmbet 
de compătimire al unchiului când o surprindea pe bătrâna 


13 


servitoare  relatându-i aceste poveşti minunate ale 
Talmudului. Mai târziu, când devenise bărbat, şi-a explicat 
acel zâmbet. Existau de fapt două 7a/muauri, iar cel mai 
renumit, aşa-zis din Babilon, era o culegere populară la 
naşterea căreia colaboraseră toate clasele rasei evreieşti în 
cel de-al doilea secol al creştinismului. 

Bărbaţi eminenţi, ca Hiller, Akiba şi alţi rabini celebri, 
depozitau în această carte cugetări de sublimă blândeţe 
evanghelică. Poporul introdusese însă exotisme şi 
superstiții între dorinţele lui arzătoare de glorie şi triumf. 
Permanent hăituiţi şi umiliţi, aceşti persecutați eterni visau 
la satisfacţiile răzbunării şi ale puterii, consemnându-le în 
paginile Talmudului printre extravagantele unei imaginaţii 
orientale. 

Claudio regreta că istorioarele Seforei erau acum pentru 
el simple poveşti ale unei bătrâne. Vai, cine ar putea să i le 
mai povestească o dată?... Dorea să fie din nou copil şi să 
uite povestirile minunate de ieri pentru a le asculta azi din 
nou cu o nevinovăție reîmprospătată. 

Sefora îl prezenta pe lehova străjuit de cele două vietăţi 
preferate ale sale: un corb şi un leu. Dimensiunile acestui 
corb erau uşor de imaginat. O broască de mărimea unui 
cătun cu şaizeci de case era sorbită cu uşurinţă de către un 
şarpe. Apoi, corbul, dintr-o singură lovitură de cioc, înghiţea 
ambele animale. 

Când nu se afla alături de Domnul, leul trăia în jungla din 
Elai şi nimic, nici chiar vocea lui lehova, nu se compara cu 
răgetul lui. Un împărat al Romei, dornic să cunoască acest 
animal extraordinar, ceruse rabinilor, sub ameninţarea cu 
moartea, să-l aducă în faţa sa. Rabinul Josue îl căutase în 
jungla respectivă pentru a-l conduce la Roma. Pe când se 
aflau la patru sute de mile, leul a scos un răget, numai 
unul, dar de o asemenea tărie, că toate femeile însărcinate 
au lepădat, iar zidurile Romei s-au prăbuşit. La trei sute de 
mile leul iarăşi a răgit şi atmosfera s-a cutremurat în aşa 
fel, încât tuturor romanilor li s-au sfărâmat dinţii în gură, iar 
împăratul a căzut de-a rostogolul de pe tron, cerând prin 
strigăte ca animalul să fie dus din nou în bârlogul lui. 


14 


Marea plăcere a lui lehova era să studieze Talmudul în 
compania îngerilor, iar când se odihnea îl chema pe 
Leviathan, rege al sălbăticiunilor mării, pentru a se distra 
jucându-se cu el. Numai ştiinţa unor rabini vestiți era în 
măsură să aprecieze dimensiunile acestui animal. 
Temându-se Domnul că acest animal se va reproduce, l-a 
castrat şi i-a omorât femela, păstrând-o conservată pentru 
banchetul poporului ales. 

Într-o zi, pe când rabinul Sifra călătorea pe mare, a văzut 
un peşte enorm, al cărui cap împodobit cu coame, avea 
scris pe frunte: „Sunt făptura cea mai mică a oceanului”. In 
ciuda acestei afirmaţii, rabinul şi-a dat seama că măsura în 
lungime circa trei sute de leghe. În acel moment a apărut 
Leviathan şi a înghiţit imensul animal de parcă ar fi fost un 
vierme. Privirea îi era de o strălucire irezistibilă, fiecare din 
pupilele lui conţinând trei sute de butoaie de ulei, iar 
despre ochii lui s-a spus că sunt „ferestrele dimineţii”. De 
multe ori, văzându-i spatele acoperit de nisipul pe care 
creşteau stufărişuri şi arbori, navigatorii îl luau drept insulă 
şi coborau acolo pentru a-şi pregăti mâncarea; dar simțind 
căldura focului, animalul se scutura aruncând în aer 
oameni, lemne şi cazane. 

— Când o să vină Mesia, goi, continua bătrâna, evreii vor 
domina toate popoarele pământului. Victoria lor va fi aşa de 
mare, încât va fi nevoie de şapte ani pentru a arde armele 
învinşilor. Toate bogăţiile lumii vor ajunge în mâinile alor 
noştri, iar tezaurul regelui Mesia va fi aşa de mare, încât va 
fi nevoie de trei sute de animale de povară pentru a duce 
numai cheile de la milioanele de cufere pline cu bani. 

Israelitul cel mai umil va primi două mii opt sute de 
sclavi; dar în final, după înfrângerea lor completă, toate 
popoarele vor deschide ochii cerând circumcizia şi tunica 
prozeliţilor şi, astfel, întreaga lume va fi locuită numai de 
evrei. 

— Atunci, goi, pământul va produce, fără muncă, prăjituri 
cu miere, îmbrăcăminte de lână şi un grâu aşa de frumos, 
că fiecare grăunte va fi cât cei doi rinichi ai celui mai mare 
taur. 


15 


După aceste relatări din Ta/mua, produs al mândriei 
delirante şi al setei de dominație a unui popor 
desconsiderat secole de-a rândul, bătrâna descria 
banchetul întregii umanităţi pentru a sărbători triumful lui 
Mesia. 

La acest banchet al miliardelor de invitaţi o să se 
servească trei feluri de mâncare: peşte, carne şi pasăre. 
Peştele va fi faimosul Leviathan. Îngerul Gabriel îl va pescui 
înfigându-i un harpon în nas. În afară de acesta, corpul 
femelei lui era păstrat la sare pentru acest ospăț, încă de la 
începutul creaţiei. 

Al doilea fel de mâncare îl va oferi Behemoth, „boul 
junglelor”, bătrân ca şi lumea, care, în ciuda bătrâneţii, se 
menţine fraged ca mânzatul. In fiecare zi devorează iarba 
de pe o mie de munţi, dar aceasta creşte din nou în timpul 
nopţii. Bunii credincioşi, pentru a afirma ceva grav, se jură 
pe „partea lor din boul Behemoth”, atât de fermă le este 
convingerea că nu le va lipsi bucata de carne gustoasă din 
ziua marelui banchet. 

Ca al treilea şi ultim fel de mâncare, va fi servit un cocoş 
sălbatic care, după descrierea făcută în Aggadas sau 
„Faptele” Ta/muaului, îşi sprijină piciorul pe pământ, în timp 
ce creasta se pierde în nori. 

O singură dată l-a văzut rabinul Chanina de pe o navă 
aflată în largul mării. Era scufundat în apă până ceva mai 
sus de pinteni, iar capul îi atingea cerul. Asta îi făcuse să 
creadă că pasărea-gigant se afla pe un promontoriu 
submarin, ceea ce le-ar fi permis călătorilor să profite de 
ocazie pentru a face baie fără pericol; dar o voce cerească 
l-a încunoştinţat pe rabin că securea unui lemnar căzuse 
chiar acolo cu şapte ani în urmă şi încă nu ajunsese la fund. 
Unul dintre ouăle sale, alunecând din cuib, a făcut praf trei 
sute de cedri uriaşi, iar gălbenuşul a inundat şi distrus 
şaizeci de sate. Când îi trece prin minte să-şi întindă aripile, 
acoperă cu ele soarele. 

Înainte de a sacrifica cele trei lighioane, Domnul le va 
face să se bată între ele, spre veselia miliardelor de invitaţi. 
Lupta dintre o balenă, un taur şi un cocoş nu este un 


16 


spectacol care poate fi văzut oricând. 

Pâinea, susţinătoarea vieţii, va figura de asemenea la 
marele ospăț al aleşilor. Culmile munţilor or să producă un 
grâu extraordinar, fiecare din boabele lui fiind tot aşa de 
mari ca doi rinichi de bou. Dumnezeu va trimite un vânt 
pentru a separa paiul de bob, măcinându-l ca la moară, iar 
peste povârnişuri se va cerne, ca o zăpadă, cea mai pură 
făină. În ceea ce priveşte vinul, va fi din belşug pentru toţi, 
profiriu şi alb. Fiecare butoi o să fie de mărimea unui vapor, 
iar pentru desert, lehova va crea pere şi mere de mărimea 
unui vas în care încap şase sute douăzeci de ouă. 

Borja recunoştea influenţa Seforei în formaţia lui 
interioară. Poate că datora şi mamei sale această 
predispoziţie către extraordinar şi minunat. Aceasta trecuse 
prin viaţă ca un chip şters, ţinând secretă dezordinea ei 
imaginativă, în timp ce fratele ei Salomón putea să şi-o 
exerseze în lecturile aşa-numitei ştiinţe cabalistice. 

În ultimii ani de viaţă ai tatălui său, Claudio s-a întors în 
Spania pentru a-şi face studiile pe lângă canonicul Figueras. 
Inginerul dorea ca fiul lui să fie spaniol şi să primească 
educaţie în ţară; mai târziu, când va fi bărbat, îl va trimite 
şi colinde lumea. După ce a rămas orfan şi a obţinut 
bacalaureatul, s-a mutat la Madrid, lângă tutorele său 
Bustamante. 

Cum nu simţea înclinaţie pentru nicio profesie şi începuse 
să scrie versuri, numitul domn l-a trimis la universitate 
pentru a se face avocat. În Spania, cine nu ştie încotro să o 
apuce şi vădeşte înclinații literare trebuie să devină avocat. 
Nimeni nu poate explica aceasta, dar aşa este. 

La douăzeci şi trei de ani, Claudio şi-a luat licenţa în 
drept, după care a simulat practica avocăţească în biroul 
domnului Bustamante. llustrul jurisconsult, care avea 
procese importante datorită poziţiei sale de fost ministru, 
nu-l găsea niciodată pe Borja la slujbă; nu-l vedea decât în 
propria-i casă, ca invitat la vreo masă dată în onoarea unor 
personalităţi hispano-americane. 

Şi astfel, tânărul a uitat jurisprudenţa de cum a terminat 
studiile universitare, care reprezentaseră pentru el ani de 


17 


muncă monotonă şi exasperantă. Acum, trăia dedicându-se 
lecturii; căuta prietenia scriitorilor profesionişti, 
preocupându-se numai de cărţi şi teatru. Dar în 
satisfacerea acestor pasiuni se dovedea adesea ursuz şi 
predispus la singurătate. Când unii scriitori tineri şi nevoiaşi 
erau nevoiţi să-i ceară ajutorul, pierdeau adesea câteva zile 
până să dea de el. Claudio pleca din Madrid pentru a 
petrece săptămâni întregi în capitale de provincie unde nu 
cunoştea pe nimeni. Căuta farmecul vetust al stradelelor 
izolate, cu case arhaice şi maiestuoase; petrecea ore întregi 
în catedrala lor liniştită, printre cerşetori schilozi şi slinoşi, 
ca leproşii de odinioară, care veneau de douăzeci, treizeci 
de ani să-şi ocupe locurile, aceleaşi, la intrare. Când se 
deschidea scârţâind, uşa masivă lansa în piaţeta pustie o 
boare umedă cu vibrații de orgă, miros de tămâie şi 
cântece grave ale grupului de canonici reuniți în cor. 

Borja recunoştea în el două personalităţi complet diferite: 
una pe care toţi o vedeau, iar alta pe care numai el o putea 
defini. La sindrofiile de la cafenea, unde se vorbea tare 
despre literatură şi politică, era considerat „un băiat 
simpatic”, cu gândire independentă şi talent. Versurile sale 
nu-i deranjau pe ceilalţi poeţi, nici nu trezeau invidii. Mai 
mult, fiind bogat, reprezenta un sprijin sigur în clipe de 
penurie. În casa lui Bustamante era, pentru prietenii 
ilustrului domn, viitorul soţ al Estelitei. 

Unele mame îl tratau cu o prevăzătoare amabilitate, în 
eventualitatea că, într-o zi,  schimbându-şi sensul 
afecţiunilor, ar fi lăsat altui muritor fericirea de a fi ginerele 
lui don Aristides, iar el şi-ar fi îndreptat predilecta spre 
vreuna dintre fiicele lor. Toate domnişoarele din această 
lume restrânsă îl considerau „foarte distins” şi cu înfăţişare 
interesantă. 

Era palid, de un galben şters. Ochii săi, aproape rotunzi, 
cu o privire distrată, aveau o strălucire gălbui-mată, 
asemănătoare chihlimbarului. Cu toată mustăcioara lui 
tunsă în stil britanic, mulţi vedeau în el o anume asemănare 
cu unele din personajele pictate în Înmormântarea contelui 
Orgaz. Capul lui amintea de numeroase portrete făcute de 


18 


El Greco. Moştenirea fizică din partea mamei dăduse 
acestui tip de brunet levantin o anumită graţie orientală, 
bolnăvicioasă şi cizelată, reflex poate al vieţii sale 
interioare, profund imaginativă. 

Borja nu destăinuia nimănui creaţia neîntreruptă de 
episoade fantastice ce îi înfrumuseţau existenţa lăuntrică. 
Nu mai avea pe nimeni care să-i spună poveşti, ca în 
copilărie; dar acum şi le povestea singur, fabricându-le de 
la un capăt la altul, cu vigoarea unei fantezii inepuizabile. 
Tot ceea ce îl înconjura i se părea mediocru, nedemn de el. 
Dorea să se elibereze de o asemenea sclavie şi pentru asta 
pornea în zbor spre toate cerurile false şi seducătoare pe 
care umanitatea le inventase din dorinţa de a înfrumuseţa 
viaţa. Se simţea îndrăgostit de personaje care nu existaseră 
niciodată sau din care nu rămăsese în lume nici cea mai 
mică urmă palpabilă, atât de îndepărtate erau. 

Fiinţele ireale, care se născuseră din imaginaţia umană, îl 
atrăgeau mai mult decât personajele istorice, îmbrăcate în 
materie. O perioadă îndelungată fusese îndrăgostit de 
Elena, tocmai pentru că se îndoia că ar fi existat. O credea 
născută din imaginaţia lui Homer sau a poeţilor rătăcitori 
care inventaseră opera homerică. Ceea ce îl încânta cel mai 
mult la această femeie aproape ireală era faptul că, fără să 
se fi născut poate vreodată, trăia de mii şi mii de ani, 
ajungând până în epoca noastră, în care un alt mare poet, 
Goethe, a împerecheat-o cu Faust, tip imaginativ cu 
aspirații nepotolite şi supraomeneşti, cu care Borja îşi 
recunoştea o anumită înrudire. 

Apoi, avansând în dorinţele sale imaginare, neostoite ca 
orice fapt care se rupe de realitate, a iubit-o în gând pe 
Venus, cea mai înaltă şi mai complexă dintre manifestările 
frumuseţii. 

Niciodată nu văzuse antichitatea clasică la fel ca ceilalţi 
oameni, senină,  maiestuoasă, veselă, cu un surâs 
supraomenesc. Lui îi plăcea ceea ce era frământat, 
contrastele  necioplite, o concepţie romantică asupra 
frumuseţii şi urâţeniei, bucuriei şi durerii. Accepta numai 
zeii clasici, cei din primele secole ale civilizaţiei 


19 


mediteraneene, dacă putea să-i vadă deformaţi de oglinda 
Evului Mediu. Olimpul era mai frumos în plină noapte, când 
diavolul lua loc printre zeii antici, în lumina ceţoasă a 
lumânărilor creştine. Bătrânul Pan, cu trupele lui voioase de 
fauni, începea să-l intereseze numai din momentul în care 
superstiţia îl convertea în Satana urmat de legiuni de 
spiriduşi, iar anticele bacanale câmpeneşti doar când se 
transformau în nelegiuite sabaturi. 

Dulcele Virgiliu al Georgice/or era în Evul Mediu un 
vrăjitor, un mag care fabrica amulete pentru a scăpa 
regatul Neapole de muşte, făcând şi alte minuni, care, 
câteva secole mai târziu, ar fi fost suficiente pentru a face 
un om să moară pe rug. 

Venus cea adorată de Borja nu era zeiţa pictorilor clasici, 
un nud în spuma Mediteranei ori aşezată pe nori albi şi duri 
ca marmura, sub o ploaie neîncetată de flori. Era Venus pe 
care o cunoscuse poetul Tannhăuser, aceea care trăia în 
Evul Mediu prin grote cu lumină trandafirie sau în munţi 
stâncoşi ca Venusburg, atrăgând bărbaţii cu ispita trupului 
ei nemuritor, reprezentând voluptatea şi păcatul în 
dangătul clopotelor, în cânturi grave ale procesiunilor şi în 
marşul convergent al armatelor de peregrini spre Roma 
pentru a implora iertarea păcatelor. 

Această Venus nu se arăta goală; de sub tunica ei 
grecească ieşea un picior în formă de gheară, cu trei unghii 
încovoiate unite între ele printr-o membrană, ca labele 
păsărilor de pradă, revelaţie a originii ei infernale. Cortegiul 
ei de nimfe era în realitate o ceată de vrăjitoare cu 
instrumente şi cântări de sabat. Sistrele şi lirele le 
înlocuiseră cu castaniete şi tamburine, instrumente tipice 
veseliei sabatice. Unii părinţi ai bisericii nu puteau citi, nici 
măcar silabisi numele lui Venus fără ca un fior de oroare să- 
i cutremure din cap până în picioare. 

Această Venus medievală era dublă. In frumuseţea ei era 
o a doua personificare. Rabinii, informaţi de ceea ce s-a 
întâmplat în paradis, aveau cunoştinţă despre existenţa 
unei femei teribile, a cărei viaţă trebuie să fi durat de când 
lumea. Această femeie este Lilit. 


20 


Din momentul în care Adam s-a despărţit de Eva după 
păcat, Lilit a coabitat cu el, iar din împerecherile lor 
blestemate au luat naştere toate spiritele diabolice, lemuri, 
larve şi stafii ce populează pământul. La mii de ani după 
aceea, nemuritoarea Lilit a fost una dintre nevestele 
favorite ale regelui Solomân. 

Secole de-a rândul aceasta a domnit asupra lumii ca 
mare prinţesă a sucubilor. Ea a fost cea care îi ispitea cu 
goliciunile ei sidefii pe pustnicii care trăiau în colibele 
sărăcăcioase din deşert; tot ea tulbura cu coşmaruri lubrice 
somnul  călăgurilor caşti; ea dădea zvon de muzică 
voluptuoasă vântului ce sufla peste culmile pustii; ea aşeza 
câte o nimfă cu pielea de culoarea fildeşului şi voaluri verzi 
la fiecare izvor, precum şi câte o femeie albă pieptănându- 
şi cosiţele de aur în fiecare turn vrăjit, câte un gentilom în 
mantie roşie, cu penaj zbârlit şi picioare de tap pe fiecare 
drum din codru pentru a se prezenta drumeţilor cu pană de 
scris şi pergament în mâini, oferind dragoste, glorie şi 
bogăţie în schimbul unei semnături. 

Poemul dramatic al lui Wagner, rezumat al diferitelor 
legende nordice, era pentru Borja sufletul Evului Mediu 
încrustat în cuvinte. Nimic nu lipsea din el: trubadurii 
însetaşi de frumuseţe fără de care viaţa nu merită să fie 
trăită; mulțimile de pelerini dornici să se spele de păcate 
îndreptându-se spre Roma din cele patru puncte cardinale; 
Tannhăuser, eternul nemulţumit, suspinând după ceea ce 
nu are şi renunțând când obţine, pentru a cere din nou 
ceea ce abandonase; Venus, ispita, voluptatea şi păcatul; 
Sfântul Părinte, succesorul atotputernic al vechilor cezari, 
indignându-se la aflarea veştii că un muritor a fost partener 
de pat al teribilei Lilit, regină a ticăloşiilor, împotrivindu-se 
să-l ierte de păcate pe osândit, plasându-l cu interdicţia sa 
pe deasupra tuturor oamenilor, făcând din el o fiinţă 
excepţionali, de o falnică şi tenebroasă măreție, de o 
frumuseţe tristă ca a îngerului căzut. 

Vai!... Borja îl admira pe cântăreţul rătăcitor, invidiindu-i 
fericirea blestemată. Era un îndrăgostit fără speranţă de 
Venus-Lilit, care nu mai binevoieşte să se arate muritorilor 


21 


de rând. 


22 


II. 
Văduva „regelui pampasurilor” 


In timp ce îşi condensa întreaga viaţă într-o clipă, Borja 
avea ochii aţintiţi asupra doamnei argentiniene. 

li admirase frumuseţea când o cunoscuse în casa lui 
Bustamante, dar aici, în hotel, o vedea mai de-aproape, 
fără bijuteriile şi podoabele care în noaptea aceea dădeau 
frumuseţii ei o strălucire orbitoare. Işi amintea încă de un 
colier de diamante ce trezise admiraţia şi invidia celorlalte 
femei. Acum purta numai unul de perle, mai discret pe 
pielea ei ce părea să aibă aceeaşi transparenţă alburie. 
Rochia de o fineţe elegantă era singura păstrată de 
servitoare în portbagajul maşinii, pentru ca doamna să 
poată cobori la restaurant când înnopta într-un hotel. În 
întreaga ei persoană se ghicea graba unei călătoare sosite 
la căderea serii şi care, după o baie, se gătise în fugă 
pentru a fi văzută numai de ceilalţi parteneri de hotel, ca 
apoi să-şi reia călătoria în dimineaţa următoare. Răspândea 
aroma îmbietoare a cărnii proaspete de curând îmbăiate, a 
săpunului fin, a parfumului uşor volatil. 

Claudio îi măsura din ochi frumuseţea pentru a-şi explica 
forţa atractivă ce părea că o înconjoară ca o aureolă. Ceea 
ce atrăgea imediat atenţia era paliditatea tenului, amintind 
de aceea a perlei, a fildeşului, a tuturor materiilor albe şi 
luminoase care posedă o discretă strălucire interioară. 
Niciodată n-o alterase cu farduri. Dedica, fără îndoială, 
ceasuri întregi pentru menţinerea frumuseţii, dar ascundea 
cu discretă abilitate această activitate: numai un pic de ruj 


23 


pe buze, o extrem de uşoară aureolă albastră împrejurul 
pleoapelor, o linie neagră fină la împreunarea lor. 

Borja recunoştea că cel mai atrăgător la ea, în ciuda 
proporţiilor statuare ale corpului, era surâsul, un surâs uşor 
ce părea că-i rătăceşte pe buze, precum şi privirea umedă, 
dulce şi blândă a ochilor, cu pleoapele un pic oblice. 

In imaginaţia lui o vedea încununată cu violete, ca 
Afrodita cântăreților greci pe când Orele o purtau spre 
Olimp, smulgând-o Mediteranei, din ale cărei spume tocmai 
se născuse. li privi părul scurt şi blond fără nicio podoabă, 
aranjat neglijent şi rapid în faţa oglinzii pentru a cobori la 
restaurant; dar această viziune nu era decât creaţia ochilor 
lui. În acelaşi timp o vedea în închipuirea sa cu o 
pieptănături de zeiţă. Fără îndoială era încununată de 
violete, ca Afrodita. Mirosul lui percepea parfumul acestor 
flori. 

A continuat să-i vorbească doamnei Pineda în mod 
mecanic. Avea certitudinea că nu spunea lucruri absurde, 
nici nepotrivite, dar ignora semnificaţia cuvintelor sale. Îi 
prezenta poate şederea în Avignon, propriile iluzii, ceea ce 
gândea să spună în cartea aceea ce concretiza pe moment 
toate resorturile voinţei lui. De asemenea, ar fi putut să-i 
vorbească despre prietenii lor din Madrid şi despre seara în 
care se cunoscuseră. In acest timp, partea cea mai 
valoroasă din fiinţa lui se cufunda în meditaţie şi se 
concentra pentru a reînvia ţoale amintirile cu privire la 
trecutul acestei femei. 

Domnul Bustamante vorbise de multe ori în prezenţa lui 
despre doamna Pineda, o văduvă bogată din Buenos Aires. 
Era posesoarea unor moşii enorme, cu cirezi de vite ce 
păreau de nenumărat şi o serie de imobile în capitala ţării. 
Şi cu certitudine soţul său se crezuse sărac când a murit, 
pentru că posedase mai înainte bogății şi mai mari. 
Admirator al capitaliştilor din America, Bustamante nu 
credea să ofenseze pe această mare doamnă, relatând în 
public amănuntele existenţei ei; mai curând îşi imagina că 
prin asta îi mărea meritele, dând vieţii ei un anumit interes 
romantic. 


24 


Rosaura Salcedo aparţinea aşa-numitei aristocrații 
coloniale, câteva zeci de nume repetându-se în decursul 
unui secol şi jumătate, perioadă de timp ce însemna pe 
celălalt mal al Atlanticului un trecut îndepărtat. Cei din 
familia Salcedo fuseseră bogaţi pe când bogăţia era 
reprezentată în America prin terenuri fără limită, cu vite 
aproape sălbatice păzite de gauchos, tot atât de puţin 
civilizaţi. Din acele imense cirezi se puteau exploata numai 
pieile şi seul destinate exportului. Carnea vitelor servea 
pentru norii de corbi îngrăşaţi monstruos ca urmare a 
ospăţului fără sfârşit din pampas. 

Familiile din Buenos Aires consumau produsele aduse din 
micile lor ferme situate în vecinătatea oraşului. Trăiau într-o 
modestie patriarhală şi în acelaşi timp într-o izolare 
aristocratică, unindu-se întotdeauna între ele prin căsătorii. 
Vara mergeau la moşii, amenințate adesea de către 
incursiunile indienilor. Sosirea unei nave cu pânze ce 
aducea ştiri din Europa era un eveniment important. 

Bustamante descria transformarea bruscă a acestei lumi 
coloniale săracă în bani, abundentă în alimente şi cu 
aspirații limitate. Această revoluţie o realizase puşca cu 
tragere rapidă, sârma, aburul şi frigorificul. 

Soldaţii ţării, în înaintarea lor spre interior, de îndată ce 
trăgeau primul foc cu puşca încărcată pe la gura ţevii, erau 
obligaţi să se bată cu indienii care veneau peste ei 
folosindu-se de aceleaşi arme, adică lăncile şi spadele, şi 
din această cauză războaiele erau interminabile. Indienii au 
fugit însă din faţa carabinelor cu foc repetat, declarându-se 
învinşi şi astfel albii au reuşit să intre în posesia pampasului 
imens. Asta s-a întâmplat aproape în zilele noastre, după 
1870. 

Apoi proprietarul şi-a îngrădit pământurile datorită 
sârmei, iar zidurile sale aproape invizibile au dat naştere 
drumurilor, obligând pe gaucho-ul pribeag sau pe tâlharul 
de la drumul mare să meargă într-o anumită direcţie, ceea 
ce a impus ordinea publică şi a garantat proprietatea. 

Aburul a adus vapoare sub toate pavoazele până în 
marea dulce a fluviului La Plata, cu o uşurinţă ce a 


25 


multiplicat călătoriile şi în acelaşi timp a pătruns în interior 
pe şinele ce au scurtat distantele. Locuitorii din Buenos 
Aires au fost în măsură să creeze parcuri de odihnă în locuri 
unde cu puţin înainte galopau triburile de indieni războinici. 
Fiecare exod de emigranţi îşi făcea tabăra la o depărtare de 
o zi de mers pe calea ferată de grupul sosit anterior. S-au 
născut astfel zeci de oraşe în pampas, considerate tot atât 
de îndepărtate ca şi porturile europene. De pe platourile 
fără limite populate de oameni de toate naţionalităţile, au 
început să coboare până la coastă valuri de grâu şi porumb. 

Invenţia frigorificului a consolidat această prosperitate. 
Deja creşterea animalelor nu se mai făcea numai pentru 
lână, piei şi-grăsime. Carnea a putut fi articol de export; iar 
această simplă invenţie a unui francez studios, Charles 
Tellier, mort în Paris probabil pe una dintre străzile de pe 
malul stâng al Senei, a servit la crearea numeroasei familii 
a milionarilor argentinieni, autohtoni şi străini. Cei din 
familia Salcedo n-au profitat de această revoluţie 
economică,  menţinându-se permanent în interiorul 
vechiului trai colonial. 

Când s-a însutit valoarea moşiilor şi vitelor, aproape că 
nu le mai rămăsese pământuri şi nici animale. Ei 
interveniseră în luptele politice ale ţării din entuziasm 
romantic, consumând în ele majoritatea bogățiilor. Erau 
oameni dezinteresaţi, generoşi, cam fanfaroni, predispuşi la 
război şi aventură de dragul pericolului: exact aceleaşi 
calităţi ale vechiului conchistador mort sărac. 

Tatăl Rosaurei, bărbat frumos şi viteaz, se preocupa 
numai ca să fie luat drept foarte bun cavaler, să-l admire 
cei din partida lui politică şi să se teamă adversarii de 
bărbăţia şi curajul său. 

Era încă mică Rosaura, când l-au omorât într-un duel, 
unul dintre acele teribile dueluri din America de Sud dintre 
trăgători cu pistolul care au consumat multă pulbere pe 
moşii pentru a nu se plictisi şi care se terminau prin moarte 
sigură. Întotdeauna cădea unul, adesea amândoi, iar dacă 
ambii rivali scăpau fără să fi fost răniţi faptul constituia o 
pură întâmplare. 


26 


Rosaura, fiică unică, a crescut alături de mama ei, femeie 
în care păreau să fi renăscut energiile şi meritele vechilor 
creole; acestea ştiau să fie doamne în societate şi în acelaşi 
timp capabile să conducă moşiile pe durata cât soţii 
călătoreau departe, luptând în revoluţii sau în războaie 
civile. Mama a depus eforturi extraordinare pentru ca 
prestigiul familiei să nu se afunde în mediul ascensiunii 
generale a celorlalţi către marea bogăţie. O considerau 
„săracă, dar femeie de treabă”, iar noii milionari de origine 
străină îi căutau prietenia, deşi era o chestiune cunoscută 
că mama şi fiica lucrau pe ascuns la domiciliu, cosând şi 
brodând pentru anumite case de comerţ din Buenos Aires 
care le cunoscuseră din alte timpuri ca importante cliente. 
Prin această activitate îşi asigurau un plus de câştig pentru 
a acoperi cheltuielile casei. 

Pe când Rosaura avea optsprezece ani, a întâlnit-o 
Pineda pentru prima dată. Bustamante se entuziasma când 
vorbea despre acest spaniol, descriindu-l ca un 
conchistador născut cu trei secole mai târziu. Era un om de 
afaceri, negustor de pământuri, dar de suprafeţe enorme, 
de o grandoare şi de o îndrăzneală posibile numai într-o 
lume nouă. 

— In timpul uneia dintre călătoriile lui în Europa, spunea 
don Aristides cu patriotică mândrie, Pineda, supranumit şi 
„regele pampasurilor”, a vizitat odată bursa din Londra şi 
văzând o tablă pe care se notau oferte comerciale din cele 
mai diverse zone ale pământului, a scris cu creta: „Se vând 
trei mii leghe pătrate de teren”. Toţi au crezut că era o 
glumă. Era oare posibil ca numai un singur om să posede o 
suprafaţă mai mare decât a unor ţări?... Dar, fără îndoială, 
aşa era. Compatriotul nostru a ajuns să dispună de terenuri 
şi mai vaste. Cumpărase cea mai mare parte a Republicii 
Paraguay. Toate savanele aproape virgine de-o parte şi de 
alta ale cursului superior al fluviului Parană şi ale fluviului 
Paraguay, până mult în interiorul Braziliei, erau ale lui. În 
pampasurile argentiniene, trenul mergea ore întregi printre 
terenurile proprietăţii sale; iar dacă se oprea în vreo staţie, 
tot lui îi aparţinea comuna recent apărută sau imensul 


27 


teren pentru construcţii cu străzi şi pieţe marcate în linie 
dreaptă pe care urma să se ridice viitoarea localitate. 

Această proprietate nemaipomenită, care, fracționată în 
porţiuni enorme, se extindea peste tot, nu era imuabilă şi 
nici solidă. Părea că trăieşte agitându-se ca un monstru în 
formare. La fiecare douăzeci şi patru de ore îşi schimba 
aspectul, restrângându-se ca şi cum ar fi fost pe cale de 
dispariţie sau dilatându-se cu întinderea bruscă a unor 
tentacule extrem de lungi. Pineda cumpăra şi vindea, iar 
cumpăra şi iar vindea. Considera că îşi pierde timpul dacă 
în decursul unei singure zile de lucru nu primea cantităţi 
enorme cu o mână, pentru a le preda cu cealaltă. Un notar, 
aflat la dispoziţia sa, lucra permanent la sediul birourilor lui, 
întocmind numai acte de cumpărare şi vânzare pentru el. 

— Eu cumpăr tot, zicea el cu aroganță. Preţul nu are 
importanţă, asupra acestuia vom cădea întotdeauna la 
învoială. Ceea ce mă interesează e să fixăm termenele şi 
condiţiile de plată. 

Toate băncile îl ajutau pentru ca să-şi conducă fără 
întrerupere, cu îndrăzneală metodică şi organizatorică, 
acest dans al milioanelor. Cumpăra în bloc sute de leghe 
pentru a le parcela şi vinde în loturi. Cei mai buni clienţi ai 
săi erau emigranții care debarcau în Argentina dornici să 
muncească. Totodată prin înscrisuri, el intra în posesia unor 
uriaşe teritorii din inima Americii, aproape de fluviile 
navigabile, populate numai de jaguarul având blana aurie 
cu rondeluri negre, de şerpi boa enormi şi de minuscule 
vipere încolăcite în corolele florilor sălbatice. Trăiau de 
asemenea în aceste teritorii, familii pribege de indieni, 
resturi mizere ale unei lumi primitive şi triste. Membrii lor 
purtau cercei de plumb, din care cauză urechile le ajungeau 
mai jos de umeri. 

Aceste cumpărări îndrăzneţe erau, după el, bani ce-i 
depunea în puşculiţa viitorului. Vaca şi omul în căutare de 
noi păşuni vor veni cu timpul să se instaleze pe aceste 
terenuri şi el le va vinde, mărindu-le preţul de o mie de ori. 
Totul rodea în mâinile lui. Influenţa sa era asemănătoare cu 
aceea a anumitor îngrăşăminte ce dau dimensiuni colosale 


28 


plantelor şi fructelor. Era suficient ca un teren să treacă în 
proprietatea lui Pineda pentru ca la douăzeci şi patru de ore 
să valoreze dublu sau chiar triplu. Cunoştea ca nimeni altul 
traseele viitoarelor căi ferate, ale noilor conducte de apă, 
ale drumurilor în proiect. Proprietarii din jur, de îndată ce-l 
aveau ca vecin, îşi considerau crescută valoarea bunurilor. 

În perioada când era mai bogat ca niciodată a cunoscut-o 
pe Rosaura. Mama acesteia a făcut o vizită „regelui 
pampasurilor” la birourile lui din Avenida de Mayo, mai mari 
şi cu mai mulţi angajaţi decât unele ministere argentiniene. 

Nu era chiar aşa de uşor să-l vezi pe Pineda, dar doamna 
avea încredere în prestigiul propriului său nume. De altfel, 
această cucoană plină de bunătate ţinea la orgoliul 
tradiţional al creolilor, obişnuiţi să privească ca inferiori pe 
toţi cei care veniseră să se stabilească în ţară. Cel care nu 
vorbea spaniola era „gringo” pentru ea, iar pe spanioli - în 
ciuda faptului că se arăta mândră de originea spaniolă a 
familiei sale - îi poreclea „gallegos”, aşa cum auzise de la 
înaintaşii săi. Nimic nu era extraordinar în faptul că 
„gallego”-ul Pineda, cu toate milioanele lui, se grăbi s-o 
primească în biroul său pe doamna văduvă a lui Salcedo... 
Şi aşa s-a întâmplat. 

Doamna avea nevoie de un sfat. Fiica ei poseda, ca unică 
moştenire părintească, o bucată de teren neînsemnată prin 
micime într-o ţară în care se socoteşte în leghe; dar prin 
achiziţiile făcute de spaniol ale unor enorme suprafeţe 
alăturate şi posibila construcţie a unei căi ferate, dădeau 
acestei parcele o valoare neaşteptată. Reprezenta câteva 
mii de pesos ce puteau îmbunătăţi, desigur modest, situaţia 
familiei şi de aceea venise să-i ceară multimilionarului să 
cumpere terenul ori s-o sfătuiască ce preţ trebuie să ceară 
altora, dornici să-l cumpere. 

Pineda a ascultat-o cu gândul în altă parte, fixându-şi 
ochii asupra Rosaurei care-l privea cu o indiferenţă 
politicoasă. Din când în când, tânăra examina zâmbitoare 
sau plictisită amănuntele acelui birou mobilat somptuos în 
stil englezesc. 

Însoţise pe mama sa din pură întâmplare, pentru că 


29 


trebuia să meargă după aceea împreună într-o vizită. O 
indispunea discuţia aceea despre terenuri şi mii de pesos, 
precum şi zgomotul din birourile alăturate, ţăcănitul 
maşinilor de scris, discuţiile cu glas tare dintre angajaţi şi 
oameni de la ţară cu poncho şi cizme înalte, sosiți de pe 
pământurile din interior. 

Pineda a încetat s-o mai privească pe Rosaura pentru a 
promite mamei studierea imediată a afacerii, deşi avea 
mult de lucru. În cel mult douăzeci şi patru de ore îi va da 
un răspuns şi i-a cerut permisiunea să vină acasă la 
doamna Salcedo pentru a-l aduce chiar el. Nu dorea ca 
două doamne ca ele să revină în acest loc de afaceri. 

Multimilionarul avea patruzeci de ani şi îşi consumase 
viaţa ocupat cu câştigul banilor, nu numai pentru 
satisfacţiile materiale pe care aceştia le aduc, dar mai ales 
pentru a obţine puterea dominatoare a bogăției. li lipsea 
timpul pentru a gusta din plăcerile adevăratului belşug. Nu 
cunoscuse până atunci altfel de iubiri decât cele uşuratice 
şi plătite. Munca, pe de altă parte, menținea în el a doua 
tinereţe, cam necioplită, dar viguroasă. 

Sosise momentul ca bogăţia sa nemaipomenită să 
primească o consacrare socială. Dacă ar fi trăit în Europa, 
poate s-ar fi gândit să dobândească prin căsătorie un litiu 
de nobleţe. Aici, i se părea un rang demn de cariera lui de a 
se căsători cu o femeie din familia Salcedo. In acest fel, în 
Jockey Club, unde izbutise să intre datorită milioanelor sale, 
se va vedea înconjurat de rude. În plus, acea Rosaura, de o 
tinereţe atrăgătoare, care părea să fi lăsat un torent de 
parfumuri trecând prin biroul lui, înaltă, cu tenul alb şi părul 
blond, legănându-şi zvelteţea cu paşi de zeiţă!... 

În ziua următoare doamna Salcedo l-a văzut intrând în 
salon, îmbrăcat în jachetă şi purtând mănuşi, privind cu 
sfială portretele şi mobilierul cam demodat din această 
încăpere ce-i părea că miroase a cărţi vechi marcând istoria 
ţării din timpurile coloniale. Spaniolul se putea lăuda că îi 
făcuse acestei doamne cea mai mare surpriză din viaţă. 
Rămase atât de uluită auzindu-l pe multimilionar că-i 
solicita să se căsătorească cu Rosaura, încât l-a rugat să-şi 


30 


repete oferta, crezând că-l înţelesese greşit. În sfârşit, 
zăpăcită de emoție, i-a cerut timp pentru a-i răspunde. 
Dorea să vorbească cu fiica ei. 

Aceasta s-a arătat mai puţin surprinsă. Nu-i trecuse prin 
cap că acel om de afaceri serios şi cam trecut să fie capabil 
de o pasiune amoroasă; dar întotdeauna a avut încredere în 
destinul său şi era sigură că, într-o zi sau alta, vreun 
milionar i se va oferi de soţ. De mai multe ori manifestase 
interes pentru câţiva tineri de acelaşi rang social; dar toţi 
erau săraci şi aveau nevoie să-şi creeze o situaţie, iar ea nu 
putea să aleagă decât un soţ bogat. lubea bogăţia pentru 
că vedea la orice oră cu cât respect aproape divin o 
înconjurau oamenii. În plus, aprecia banii ca o podoabă a 
frumuseţii. Ea avea dreptul să aibă milioane. Era o datorie a 
destinului, ce trebuia să se împlinească negreşit cândva. 

Rosaura a acceptat cu mai multă promptitudine decât 
mama sa cererea spaniolului şi la câteva luni după aceea s- 
a căsătorit cu el, cunoscând astfel, dintr-o dată, toate 
satisfacţiile depline ale unui lux fără limite. „Regele 
pampasurilor” a găsit prea strâmtă scena Americii pentru a 
etala splendorile cu care îşi înconjura soţia; de aceea, 
abandonând afacerile, a dus-o în Europa. Toţi cei care 
proiectau şi fabricau la Paris costisitoare obiecte pentru 
împodobirea frumuseţii feminine au văzut ridicându-se pe 
cerul modei un nou astru: madame Pineda. Ea comanda 
duzini întregi de rochii, se acoperea cu bijuterii atât de 
nemaipomenit de scumpe, încât mulţi le considerau false la 
prima vedere, fiind nevoie să li se spună numele celebrei 
milionare pentru a crede în autenticitatea lor. 

Ţările tinere, de o bogăţie neobişnuită, merg cu paşi 
uriaşi, cresc cu deformaţii grosolane, la fel ca plantele 
cărora li se administrează îngrăşăminte puternice. La 
fiecare opt sau zece ani aceste ţări suferă câte o criză 
economică din cauză că au avansat prea repede; se 
asfixiază cu violenţa cursei lor; au nevoie să cadă la 
pământ pentru a respira ori să se întoarcă în căutarea 
locului pe care l-au desconsiderat mai înainte. Cele care nu 
au prevăzut această oprire se strivesc din impulsul propriei 


31 


viteze. 

Argentina a suferit şi ea pe neaşteptate una dintre 
paraliziile sale financiare. „Regele pampasurilor”, care 
mergea mereu înainte cu ochii închişi încrezător în norocul 
său, s-a văzut, după cum mulţi ziceau, „cu un picior pe 
marginea prăpastiei”. Continuase să cumpere imense 
suprafeţe, tot ceea ce i se oferise, în timp ce pe de altă 
parte încetase vânzarea de pământuri din cauză că se 
diminuase emigrarea. În Europa se împuţinaseră banii din 
vina unui război nenorocit, apărut undeva în zona Balcanilor 
între câteva popoare mici. Pe de altă parte, seceta 
extermina mii de vaci şi juncani. Moşiile păreau câmpuri de 
bătălie cu orizontul pictat în negru datorită imenselor stoluri 
de corbi ce zburau deasupra stârvurilor de animale moarte. 
Norii de lăcuste întunecau soarele în dimineţile toride, 
devorând grâul. O nenorocire nu vine niciodată singură; era 
perioada nesfârşitelor calamităţi care încep pe neaşteptate 
în toate ţările cu un belşug ca în paradis. 

Pineda s-a luptat timp de trei ani împotriva nenorocului. 
Cum el cumpăra totul îngrijindu-se numai de sistemul de 
plată sau de termene, datora multe milioane băncilor din 
ţară. Acestea s-au văzut obligate să formeze un comitet 
lichidator, un fel de conducere provizorie, pentru 
administrarea şi vânzarea pământurilor sale, mari cât unele 
state. Grija cea mai mare a lui Pineda era ca Rosaura să nu 
afle despre adevărata sa situaţie, menţinând-o în afara 
crizei. Atunci când, avizată de şuşotelile prietenilor, a vrut 
să ştie dacă încurcăturile financiare ale soţului erau 
adevărate, acesta a liniştit-o printr-un optimism prefăcut cu 
dibăcie. Trebuia să-şi continue viaţa ca întotdeauna. Era un 
nor foarte uşor, o eclipsă trecătoare. Putea să cheltuiască la 
fel ca înainte. Şi astfel el a cunoscut voluptatea amară a 
sacrificiului la achitarea enormelor note de plată ce-i erau 
prezentate în numele soţiei, fiind obligat să meargă după 
aceea să aibă discuţii dure cu comitetul de bancheri sau cu 
alţi creditori mai modeşti şi din această cauză mai de 
temut. 

„Regele pampasurilor” a murit curând fără să fi suferit de 


32 


vreo boală. Mulţi au crezut într-o sinucidere deghizată. 
Plecase de pe această lume înainte de a se vedea adus la 
sapă de lemn. Văduva Pineda (o văduvă de douăzeci şi 
cinci de ani) a privit în jurul său cu ochii cuprinşi de uimire 
ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis frumos. S-a speriat când 
a fost obligată să discute pentru prima dată cu directorii din 
biroul acela imens unde-l cunoscuse pe soţul său, cu 
bancheri, avocaţi şi reprezentanţi ai unor firme europene 
care-i vorbeau de milioane datorate, de ipoteci importante. 
Îi inspirau groază atâtea sute de leghe de teren, ca şi cum 
ar fi fost pustiuri pe care ea trebuia să le străbată singură, 
pe jos. Niciodată nu primise atâtea vizite de bărbaţi care se 
făceau că nu o văd în timp ce-i vorbeau de lucruri 
monotone şi plictisitoare. Niciunul nu zâmbea şi nici nu-i 
făcea complimente galante ca ceilalţi pe care îi cunoscuse 
prin saloane sau care o vizitau la loja ei de la teatrul 
Columb. Singurătatea îi deveni şi mai apăsătoare odată cu 
moartea mamei. Se părea că biata femeie, mândră de 
triumful matrimonial al fiicei sale, ar fi dorit să-şi urmeze 
ginerele în înfrângerea lui. Rosaurei i-au rămas numai un 
băieţel şi o fetiţă, copii tardivi ai lui Pineda, care l-au făcut 
pe acesta să râvnească după noi bogății exact când 
începea să i se contureze ruina. Copiii erau atât de mici 
încât văzându-i, în loc să o însufleţească pe mamă, o 
făceau să cadă într-o profundă descurajare, vărsând 
lacrimi: „Ce se va întâmpla cu ei?... Cum să-i salvez?... Eu 
nu mă pricep la afacerile bărbaţilor!” 

Dar bogăţia ce se aseamănă la popoarele tinere cu suflul 
unui vânt capricios, şi-a schimbat repede direcţia pentru că 
în aceste ţări anii favorabili erau mai numeroşi decât cei 
răi. Au fost reluate afacerile, au circulat din nou banii. Din 
marea masă a celor ce voiau numai să vândă au început să 
apară întreprinzători ai viitorului dispuşi să cumpere şi 
astfel, puţin câte puţin, modul de viaţă anterior şi-a reluat 
cursul. 

Într-o bună dimineaţă, Rosaura s-a trezit din nou bogată, 
fără să-şi fi putut da seama la început de o astfel de 
miraculoasă transformare. În acelaşi fel, se culcase cu 


33 


câtva timp mai înainte având impresia că era una dintre 
cele mai bogate femei din ţară, ca să se trezească săracă în 
ziua următoare. Băncile au vândut cea mai mare parte a 
pământurilor sale şi au fost plătite datoriile cu reduceri 
considerabile aşa cum se procedează în situaţiile 
falimentare ale statelor. În fine, după un an de dispute, 
aranjamente şi reuniuni de avocaţi, numiţi acolo doctori, 
care au încasat pentru activitatea lor note de plată 
comparabile numai cu îndemnizaţiile de război, văduva s-a 
văzut în fruntea unei mari averi. Era, desigur, numai o 
amintire ştearsă a atotputerniciei soţului, dar în orice caz, îi 
păstra Rosaurei rangul printre milionarii ţării: trei moşii, mai 
multe clădiri în capitală, numeroase pachete de acţiuni 
promițătoare de dividende sigure, iar mai presus de toate, 
soliditatea acestor bunuri, neexpuse  fluctuaţiilor 
speculaţiei. 

O atrăgea Europa şi în mod special Parisul. Medicii din 
Buenos Aires cunosc o boală pur argentiniană care se 
învaţă numai de la femei. Multe se ofilesc fără un motiv 
justificat. Nicio nenorocire nu le afectează averea sau 
familia şi totuşi sunt triste, ochii li se umezesc, se plictisesc 
în toiul belşugului, iar nervii în dezordine le fac să-şi 
închipuie tot felul de suferinţe. Medicul, după un lung 
consult, zâmbeşte şi-i spune soţului: 

— Ceea ce are doamna dumneavoastră e boala Parisului. 

Cum Rosaura nu avea nevoie de permis pentru această 
călătorie, a pornit numaidecât. De altfel, avea o oarecare 
pică pe lumea din mediul său. Nu putea să uite 
comentariile  dispreţuitoare cu care invidia acceptase 
căsătoria ei din cauza originii umile a lui Pineda şi nici 
bucuria multor prietene crezând-o săracă din nou şi pentru 
totdeauna. O rudă modestă (ruda scăpătată, harnică şi 
supusă care există aproape în toate familiile) a însoţit-o în 
Europa pentru a avea grijă de cei doi micuţi. 

Redeveni vedeta de prim rang a micii lumi de limbă 
spaniolă de la Paris, preocupată de a nu ieşi cu nimic din 
legile respectabile ale  chic-ului, conformându-se cu 
scrupulozitate modei; comentând, cu mândrie de castă şi în 


34 


acelaşi timp cu invidie, bogăţiile şi cheltuielile 
compatrioţilor săi de rang mai mare. Locuia într-un hotel 
din apropierea bulevardului du Bois, avea o vilă pe Coasta 
de Azur pentru lunile de iarnă, iar vara o împărțea între 
Deauville şi Biarritz. Era aproape imposibil să citeşti 
cronicile ziarelor fără să te loveşti de numele „frumoasei 
argentiniene madame Pineda”. 

Câţiva prieteni spanioli pe care i-a cunoscut în Biarritz i- 
au trezit dorinţa de a vizita Spania. Din această ţară 
plecaseră înaintaşii ei atât după tată cât şi după mamă; tot 
de aici era Pineda căruia îi datora averea. Rosaura a 
străbătut Spania în automobil, vizitând-o cu o curiozitate 
care la câteva zile s-a transformat în tristeţe văzând 
orăşelele decăzute şi lipsite de viaţă din care plecaseră 
bunicii săi, oameni săraci ajunşi în vice-regatul Rio de la 
Plata pe vremea când acea ţară, formată din albi, indieni şi 
negri, avea mai puţini locuitori decât oricare oraş mijlociu 
de acum. 

Primii Salcedo trebuie să fi fost oameni simpli şi buni, cu 
sentimente cavalereşti, foarte cinstiţi şi foarte religioşi, dar 
cu puţine preocupări igienice. Ea văzuse, fiind fetiţă, cum 
bărbaţi şi femei trăiau pe moşii la fel ca soldaţii în plin 
război. Norii de țânțari şi alte plăgi nemiloase făceau 
necesară menţinerea unei cruste de grăsime pe epidermă. 
Poate că din această cauză nepoţii milionarilor, care îşi 
dobândiseră averile în pampas, ajungeau să folosească cele 
mai complicate rafinamente pentru îngrijirea personală. Era 
un fel de compensație a generaţiilor trecute. 

Rosaura dedica trei sau patru ore în cursul dimineţii 
pentru ca să-şi menţină frumuseţea corporală. În fiecare zi 
treceau pe la ca maseze, modelatoare de corpuri, 
pedichiuriste, directoare ale unor firme producătoare de 
produse cosmetice care îi spuneau că posedă valoroase 
secrete pentru menţinerea prospeţimii primăvăratice a 
părţilor corpului ascunse sub îmbrăcăminte, dar care se pot 
ghici prin contururi. 

In Madrid a stat mai mult timp. Don Arístides 
Bustamante, care o cunoscuse pe bogata argentiniană la 


35 


Biarritz, a considerat că era o datorie patriotică s-o 
monopolizeze fiindu-i ghid prin muzee şi în excursiile din 
oraşele de interes istoric mai apropiate. 

Proceda la fel cu toate personalităţile sosite din America, 
renumite prin funcţiile politice ce le îndepliniseră în ţările 
lor sau vrednice de a fi luate în seamă datorită numelor de 
familie sau bogăției. 

Dezgustat de viaţa politică din cauza, ingratitudinii 
prietenilor, Bustamante căutase mediul ibero-american ca 
un cadru prielnic de refugiu în care orgoliul său să se poată 
manifesta din plin. Era tipul avocatului impunător, cu o 
vorbire fluentă, monocordă şi inepuizabilă, la fel ca un 
torent ce vine din subteran. Dedicându-se activităţii 
politice, pe când era deja matur, a ajuns să fie chiar şi 
ministru, o singură dată. Pe vremea aceea îi plăcea să-şi 
petreacă după-amiezile în Camera Deputaţilor şi când vreo 
personalitate importantă ţinea un discurs, el era printre 
primii care-i întindea mâna şi-i spunea: „Dumneavoastră aţi 
vorbit foarte bine”. Lui Bustamante i se părea că nu era 
posibil să formuleze un elogiu mai mare. 

Şeful partidului, după ce-l făcuse odată ministru, nu se 
mai gândise la el, ca şi cum prin asta îşi achitase o poliţă şi 
se considerase scutit de noi obligaţii. 

Bustamante nu uita cu aceeaşi uşurinţă un astfel de 
eveniment ce părea să-i fi împărţit existenţa în două, una în 
umbră, iar alta în lumină, la fel cum culmea unui munte 
separă două cursuri de apă. Propria biografie, istoria 
patriei, a celorlalte popoare, viaţa întreagă a omenirii, toate 
le privea împărţite prin meridianul carierei sale de ministru. 
Când i se vorbea despre un eveniment din Spania sau din 
Japonia, afirma după ce medita: „asta s-a întâmplat înainte 
de venirea mea la putere” sau „îmi amintesc că s-a 
întâmplat după ce fusesem eu ministru”. Până şi literatura 
o diviza în conformitate cu un astfel de moment memorabil. 
Data apariţiei unei cărţi sau premiera unei piese de teatru o 
fixa după anii scurşi înainte sau după. 

Nu fusese niciodată în America; în afară de faptul că 
vorbise cu câţiva preşedinţi ai unor republici mici, expulzați 


36 


de către revoluţie, sau cu numeroşi diplomaţi care îşi 
solicitaseră funcţiile pentru a trăi în Europa departe de 
ţările lor iubite, se credea de o competenţă incontestabilă 
în a aprecia evenimentele şi problemele ibero-americane. 

Depozita în memorie cronicile interne ale celor mai 
bogate şi mai de seamă familii din întreaga Americă „de 
limbă spaniolă”, cum o numea el; ţinea socoteala 
căsătoriilor, îmbolnăvirilor şi morţilor; simţea o intensă 
desfătare, în spatele măştii sale serioase, atunci când 
cineva sosit recent de acolo îi povestea, pe cuvânt că va 
păstra secretul, întâmplări şi scandaluri jenante pentru alţi 
compatrioți care trecuseră prin acelaşi salon cu câteva luni 
în urmă. Credea în talentul politic şi inspiraţia poetică a 
tuturor personajelor, generali sau doctori, care, de la 
frontiera cu Texasul şi până la Capul Horn, se aflau în 
corespondenţă cu ilustrul preşedinte al „Fraternităţii 
hispano-americane”. Cu aceasta îndeplinea o îndatorire de 
om bine crescut, deoarece şi ceilalţi, la rândul lor, îl 
considerau una dintre personalităţile spaniole cele mai 
eminente. 

— Viitorul nostru se află în America, zicea fostul ministru 
la orice oră, gândind că o astfel de afirmaţie consolida 
propria sa importanţă. 

Niciodată Borja nu putuse ghici caracterul acelui viitor. 
Nu era economic deoarece i se părea imposibil ca modesta 
producţie spaniolă să poată aproviziona pieţele a 
nouăsprezece ţări. Politic nici atât. Nimeni nu mai putea 
visa la recucerirea vechilor colonii. Marele personaj nu 
dădea explicaţii şi continua să repete cu vocea misterioasă 
a unui oracol: „Viitorul nostru se află în America”. 

Pe milionara argentiniană a primit-o şi a tratat-o cu o 
generozitate egoistă. Era regina din Saba, frumoasă şi 
fascinantă, care venea din ţara bogățiilor pentru a saluta pe 
Solomân al  hispano-americanismului.  „Fraternitatea”, 
prezidată de el, a oferit preabogatei doamne unul dintre 
dejunurile lunare, cu chitarişti, cântece andaluze, dansuri 
din diferite zone şi samba din final, dansată de perechi de 
tigani. 

37 


Apoi, la o masă mai intimă în casa domnului Bustamante, 
se văzuseră pentru prima dată Rosaura şi „cavalerul 
Tannhäuser”. lar acum, după doi ani, se întâlneau 
întâmplător în hotelul din Avignon. 

Borja făcea eforturi mintale pentru a continua să-şi 
amintească tot ce auzise, chiar şi fragmente de discuţii cu 
privire la viaţa acestei femei. Cineva zâmbise cu răutate 
când se vorbise de ea şi de un oarecare Urdaneta, şi el un 
personaj american care trăia aproape tot timpul la Paris. 
Poate că Bustamante afirmase asta; tot atât de bine putea 
să fie altcineva, deoarece doamna Pineda era un subiect de 
conversaţie pentru toţi cei de limbă spanioli, care treceau 
prin Paris, din cauza averii, frumuseţii şi eleganţei ei 
strălucitoare. Ceva mai auzise, ceva ce nu-şi putea aminti, 
dar în mod sigur interesant... 

l-a fost însă imposibil să mai scotocească prin memorie. 
Rosaura îi vorbea insistând asupra întrebării deoarece îl 
vedea distrat, Borja şi-a dat seama că această întrebare era 
consecinţa a ceea ce spusese în mod automat în timp ce 
imaginaţia îi era ocupată cu reînvierea trecutului. 

Doamna dorea să ştie cum îi venise ideea să scrie o 
carte, un poem în proză despre don Pedro de Luna, papa 
spaniol de la Avignon. 

Borja a fost nevoit să revină la cursul propriei sale vieţi. 
Se revăzu mic pe când trăia în Valencia alături de canonicul 
Figueras. Menajera preotului îl ducea să asculte slujba în 
parohia San Nicolas din apropiere. În timp ce stătea în 
genunchi, privirea lui, după ce rătăcea peste icoane şi 
altare acoperite în aur, se oprea asupra portretului oval al 
papei Calixtus al III-lea îmbrăcat în roşu şi purtând pe cap o 
tichie purpurie garnisită pe margine cu blană de hermină. 

Se numise Borja, la fel ca el, şi începuse ca simplu miluit 
în această biserică. Micuţul nu-şi putea explica în ce fel un 
cleric al unei parohii din Valencia îşi începuse călătoria spre 
Roma pentru a ajunge să fie papă la bătrâneţe. Mai mult, 
lăsase deschis drumul la pontificat unui nepot al său; 
renumitul Rodrigo de Borja (Alexandru al VI-lea, al treilea 
papă spaniol), părintele unei numeroase familii care şi-a 


38 


italienizat numele, convertindu-se în Borgia. 

Această ascensiune inexplicabilă a lui Alfonso de Borja, 
clericul parohiei San Nicolas, încă părea nemaipomenită, 
deşi au trecut cinci secole. Bătrâna servitoare a canonicului 
îi explica copilului că un om poate să ajungă tot ceea ce 
vrea când crede în Dumnezeu şi îşi concentrează forţele 
spre o dorinţă. Pontiful reprezentat în tabloul oval ar fi 
repetat încă din copilărie: „eu voi fi papă, eu voi fi papă...” 
şi fusese cu adevărat. Istoria sa miraculoasă lăsase un 
refren în zona Valenciei care suna cam aşa: „dacă vrei să fii 
papă, bagăţi-l în cap”. 

Când a crescut mare, Claudio Borja a simţit nevoia de a 
cunoaşte adevăratul temei istoric al acestei cariere ce i se 
păruse de neînțeles. Căutările sale asupra primului Borja l- 
au făcut să se întâlnească cu don Pedro de Luna, uriaş ca 
un colos cioplit din stânca unui munte. p 

Văduva lui Pineda l-a ascultat cu interes. Intr-un salon al 
casei sale din Paris sau pe o terasă a vilei de pe Coasta de 
Azur, i s-ar fi părut plictisitoare; dar în ambianța din 
Avignon, oraş pe care-l traversase de fiecare dată cu o 
grabă regretabilă, era cu totul altceva! | se părea interesant 
să rămână câteva zile lângă zidurile lui groase, atractiv 
„romantice”!... 

Deodată i-au trezit invidia aceşti turişti nemişcaţi pe 
locurile lor, ascultând muzică sau discutând pe şoptite în 
aşteptarea orei de culcare, pentru a vizita apoi în ziua 
următoare Castelul papilor, bastioanele oraşului, „podul 
rupt” peste fluviul Ron. 

— E ruşinos, zise ea, ca eu să nu cunosc Avignonul după 
ce am trecut de atâtea ori prin el. Într-o dimineaţă m-am 
oprit să vizitez palatul papilor. Eram cu Urda... cu un 
prieten de-al meu; dar ne-am plictisit văzând atâtea 
saloane fără mobilă, ascultând ghidul... şi am plecat... Cu 
dumneavoastră e altceva. Dumneavoastră  explicaţi 
lucrurile foarte bine. In plus, acest sfânt părinte care vă 
entuziasmează, a început să mă intereseze mult. 
Intotdeauna mi-au plăcut oamenii cu fire puternică, bărbaţii 
cu voinţă care ştiu ceea ce vor cu adevărat. 


39 


Apoi a promis că va merge în ziua următoare cu Borja să 
viziteze palatul fortificat al pontifilor. Poate că în aceeaşi 
după-amiază îşi va continua călătoria... după cum ar putea 
să-şi prelungească această odihnă încă două sau trei zile. 
Menajera şi şoferul erau obişnuiţi cu incertitudinile şi 
capriciile ei privind modul de a călători. 

Nu avea nimic de făcut pe Coasta de Azur; nimeni nu o 
aştepta. Sosise primăvara, iar lumea care îşi petrecuse 
iarna pe litoralul Mediteranei era acum departe. Borja şi-a 
exprimat cu timiditate o idee la care se gândise mai 
înainte. 

— Într-adevăr, pare cam ciudat ca o doamnă ca 
dumneavoastră să revină în această perioadă pe Coasta de 
Azur în timp ce toţi cei de aceeaşi categorie au plecat. 
Numai un motiv important şi urgent... 

Rosaura îl privi ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă 
gândurile. Apoi zise cu o afectată simplitate: 

— Am vrut să uit viaţa de la Paris, să nu mai văd lume, 
să-mi petrec timpul fără să mă gândesc la ceva, privind 
numai Mediterana. 

Şi fără a ţine seama de incoerenţa acestei dorinţi cu noua 
sa afirmaţie, a adăugat: 

— Eram prea singură la Paris... Mă plictiseam. 


40 


III. 
Marea robie a Babilonului 


Urmând indicaţiile însoţitorului său, Rosaura a lăsat 
capul pe spate pentru a cuprinde cu privirea înălţimea 
monumentului. 

O latură a pieţei era ocupată de o construcţie uriaşă, 
solidă, înfiptă în pământ printr-o greutate impunătoare, 
lăsând şi se ghicească dimensiunea fabuloasă a zidurilor de 
apărare, în acest palat-cetate totul era de formă 
dreptunghiulară, cu lipii dure şi colţuri care fuseseră odată 
verticale iar acum arătau dantelate din cauza eroziunilor 
timpului sau a urmelor ghiulelelor de piatră pe care le 
lansaseră bombardele pe durata asediilor. 

Arhitectura civilă din Evul Mediu nu crease nimic 
asemănător în perimetrul oraşelor. Structura colosală 
ocupa mai mult de şase mii de metri pătraţi, cu ziduri 
masive şi roase, adevărate ziduri de fortăreață, fără 
deschizăturile luminoase şi colorate ale vitraliilor. Curtinele 
de piatră, întinse de la un turn la altul, aveau arcuri extrem 
de prelungite, care începeau de la suprafaţa solului şi se 
înălţau  semeţe până în apropierea meterezelor şi 
crenelurilor. Dar aceste arcuri înguste de forma vârfului de 
lance erau astupate de un al doilea zid. Ele erau 
contraforturi, piloni uniţi prin ogive care păreau să adauge 
o nouă rezistenţă palatului-fortăreaţă. Soarele şi atmosfera 
spoiseră într-un roşu deschis zidurile, crenelurile şi 
turnurile. 

— Este culoarea Avignonului! a zis Borja; culoarea 

41 


templelor sale, a zidurilor şi a podurilor, a tot ceea ce a fost 
construit din piatră pe acest pământ. Se pare că reflectă 
infinita expunere la soare; aminteşte nuanţa frunzelor din 
timpul toamnei. 

Apoi el atrase atenţia partenerei asupra grandorii pieţei, 
opera lui don Pedro de Luna. Timp de patru ani şi jumătate 
se apărase în acest palat cu mica sa garnizoană de spanioli. 
leşind învingător pentru o perioadă, a luat măsura să se 
dărâme toate clădirile învecinate ca şi cum ar fi presimţit 
noi asedii la care urma să fie supus de către duşmani. 

Clădirile actuale erau posterioare domniei papilor la 
Avignon. Ele sunt palate arătoase ale Renaşterii, ridicate de 
către nunţii trimişi de Roma pentru a guverna oraşul. Pe o 
latură a pieţei, lângă colina de pe malul Ronului numită 
stânca Doms, se află catedrala, cu clopotniţa ei având în 
vârf o icoană poleită în aur, turn posterior de care au 
profitat inamicii lui papa Luna pentru a lovi palatul vecin cu 
bombardele. 

Din nou văduva argentiniană şi însoţitorul său şi-au întors 
privirile spre vasta faţadă a cetăţii. Nu era posibil să 
priveşti altceva. Imensitatea ei părea că absoarbe toate 
clădirile din jur. Catedrala Doms, care nu era prea mare, 
devenea şi mai mică în apropierea palatului. Rosaura privea 
spre cetate ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară. | se 
părea mult mai mare acum, când era alături de Claudio 
Borja, „care ştie să explice foarte bine lucrurile”. 

— Eu am citit puţin, a zis ea cu modestie, ceea ce poate 
citi o femeie de categoria mea: cărţi distractive 
recomandate de modă şi, recunosc, de cele mai multe ori 
„nesărate”. Adesea, trecând pe aici, mi-a venit în minte 
întrebarea: „de ce au existat oare papi la Avignon?”... O să 
râdeţi de ignoranta mea şi de faptul că n-am făcut nici cel 
mai mic efort pentru a mă lămuri. Veţi pleca de aici 
convins, prietene Borja, că însoţiţi o femeie nedemnă de 
erudiţia dumneavoastră. 

Claudio  râse de această umilinţă prefăcută şi 
surâzătoare, grăbindu-se s-o scuze: 

— Aceeaşi întrebare şi-au formulat-o mulţi vorbind 


42 


despre Avignon, dar foarte puţini s-au străduit şi cunoască 
mobilul unui astfel de fapt istoric. Lumea de atunci nu era 
ca cea din prezent, a continuat Borja; nu exista Franţa în 
forma actuală, nu exista nici Spania, iar în ceea ce priveşte 
Italia, nu era decât un conglomerat de state mici într-o 
continuă fierbere. Principii şi baronii feudali trăiau din 
prăzile unui război continuu. Papa, stăpân al unor mari 
teritorii din jurul Romei, se vedea prădat de acestea de 
către familiile nobile şi războinice ale ţării. 

În timp ce sfântul părinte era venerat de către restul 
creştinătăţii, locuitorii Romei vedeau în el un feudal ca toţi 
ceilalţi, supunându-i-se dacă era puternic, dispreţuindu-l 
când un mic suveran reuşea să-l învingă. Familiarizaţi cu 
papii pentru că îi văzuseră oameni simpli înainte de a se 
ridica, romanii nu păreau a se teme prea mult de puterea 
excomunicărilor lor. 

Oraşul Roma era unul dintre locurile cele mai nesigure de 
pe pământ. Pe străzile lui se băteau aproape zilnic grupările 
Orsini şi Colonna, familii rivale în dispută eternă pentru 
stăpânirea anticei urbe, maiestuoasă ca un cimitir, aproape 
nelocuită, cu mai multe ruine decât cu clădiri întregi. Uneori 
cele două grupări rivale se împăcau pentru un moment, 
căzând de acord să impună cele mai dure umilinţe unui al 
treilea adversar, care era papa. Nu exista înălţime pe 
câmpia din jurul Romei pe care să nu se afle un castel al 
vreunui baron tâlhar de drumul mare. A străbate 
împrejurimile Romei în secolul al XIV-lea pentru a-l vedea 
pe pontif, era echivalent cu drumul plin de pericole până la 
lerusalim în căutarea mormântului sfânt. Peregrinii erau 
atacați şi jefuiţi de către bandele feudale, adesea erau 
ţinuţi ostatici până când soseau răscumpărările pretinse de 
către seniori. 

În interiorul capitalei lumii creştine se trăia ca într-o 
junglă, printre ambuscade şi trucuri aducătoare de moarte, 
cu arma în mână la orice oră şi cu casa bine păzită. Cei 
dintr-o grupare aveau fortăreaţa în castelul Sant' Angelo. 
Ceilalţi se fortificaseră în Capitoliu. 

Aceste războaie interminabile distrugeau maiestuoasele 


43 


amintiri ale civilizaţiei antice romane cu o sălbăticie mai 
mare decât ale invaziilor venite din nord. Baronii demolau 
arcuri de triumf, terme, colonade ale palatelor cezarilor, 
pentru a-şi construi turnuri şi case crenelate pe stradelele 
Romei medievale. Capitelurile cu frunziş de marmură, 
lespezile acoperite de inscripţii, fragmentele de statui, totul 
servea drept piatră de construcţie pentru aceste fortărețe 
urbane. 

Papii apăreau în faţa restului creştinătăţii ca şi cum ar fi 
trăit la Roma. In realitate, veneau în oraş pentru perioade 
scurte, pe timpul ceremoniilor care făceau necesară 
prezenta lor sau în momentele de răgaz, când cele două 
tabere, obosite de atâta luptă, depuneau armele. Ei 
considerau mai prudent să se instaleze în castelul vreunuia 
dintre nepoți, pe care influenta papală îl transformase în 
mare senior, sau în orăşele acceptate de sfântul părinte să 
găzduiască mulţimea de călători atraşi de prezenta sa. Încă 
mai dăinuia în Italia separarea între guelfi şi gibelini. O 
parte a locuitorilor ţării accepta cu bucurie răutăcioasă 
toate nenorocirile ce s-ar fi putut abate asupra papei. Unul 
dintre cei mai energici pontifi, Bonifaciu al VIII-lea, pe care 
îl bănuiau, datorită voinţei sale tenace, ca fiind de o 
îndepărtată origine spaniolă, fusese insultat, chiar şi bătut 
în propriul său castel din Anagni, şi asta din cauza nepăsării 
cu care era privit de către compatrioţii lui. 

Bonifaciu al VIII-lea, apărând drepturile bisericii, pornise 
un război îndârjit împotriva lui Filip cel Frumos, regele 
Franţei. Dar degeaba îl excomunica atrăgând mânia cerului 
asupra capului acestuia. Monarhul avea alături de el un 
jurisconsult din Toulouse, pe Wilhelm de Nogaret, 
meridional, care, prin curajul lui, este cunoscut în istorie ca 
precursor al lui Danton şi al altor personaje ale revoluţiei 
franceze. 

Nogaret pornise ofensiva trecând în Italia ca reprezentant 
al regelui său şi, sprijinit de oamenii grupării Colonna, 
duşmani îndârjiţi ai pontifului, a luat cu asalt oraşul Anagni, 
surprinzând pe Bonifaciu al VIll-lea în castel. Mulțimea găsi 
că era foarte interesant faptul de a-l vedea pe sfântul 


44 


părinte tratat ca un suveran oarecare şi ca urmare a 
favorizat prin indiferenţă această invazie a reşedinţei 
papale. În zadar energicul pontif a încercat să-i intimideze 
pe invadatori primindu-i cu tiara pusă pe cap şi îmbrăcat în 
veşmintele de mare ceremonie. Nogaret, care era un 
patarin, nepot al a/bigensilor din Toulouse, persecutați cu o 
sută de ani în urmă de inchiziţia papală, şi-a permis 
plăcerea de a-l insulta pe pontif în faţă. Un membru al 
grupării Colonna, prigonit în mod sălbatic de Bonifaciu până 
când era aproape să fie luat sclav de către corsarii 
mahomedani, l-a lovit cu mănuşa de oţel a armurii sale. 

Papa a murit de supărare şi ruşine; firea sa energică nu a 
putut să suporte o astfel de umilinţă. A trebuit să se 
numească succesorul în plină anarhie italiană. Cardinalii l- 
au ales pe Bertrand de Goth, prelat francez, arhiepiscop de 
Bordeaux, care va fi primul papă de la Avignon şi va lua 
numele de Clement al V-lea. 

— Înaintea lui, a spus Borja, au mai existat şi alţi papi de 
origine franceză. Dar faptul straniu al acestui caz era că 
arhiepiscopul de Bordeaux depindea de regele Angliei şi nu 
de monarhul Franţei. Dumneavoastră ştiţi fără îndoială că 
Franţa era pe atunci împărţită, iar englezii ocupau o parte 
considerabilă a teritoriului ei. Aceasta a făcut să se menţină 
confruntarea între cele două ţări, cunoscută sub numele de 
„războiul de o sută de ani”. Acest război, care timp de trei 
sferturi de secol avusese un rezultat nedecis, s-a putut 
termina victorios pentru Franţa odată cu apariţia şi 
intervenţia extraordinarei loana d'Arc. 

Apoi Borja a descris însoţitoarei sale viaţa tulburătoare a 
acestui prim papă care nu a trăit niciodată la Roma. La 
încoronarea lui în Lyon, asistau regii Franţei, Aragonului şi 
Mallorcăi. Filip cel Frumos şi ducele Bretaniei ţineau calul 
papal de dârlogi. Participarea a fost atât de mare, încât un 
zid vechi plin de spectatori s-a prăbuşit omorând pe ducele 
Bretaniei şi pe unul dintre fraţii papei. 

Curajosul Nogaret s-a străduit să exploateze puterea 
bisericii în favoarea regelui său odată cu stabilirea papei 
într-un oraş al Franţei. El urmărea să intre în stăpânirea 


45 


bunurilor templierilor şi pentru asta avea nevoie de sprijinul 
pontifului. Acesta, la rândul lui, nevrând să legalizeze o 
astfel de injustiţie, a fugit la dioceza sa din Bordeaux. Dar 
acolo se afla sub autoritatea regelui Angliei, care, la rândul 
său, dorea să exploateze această prezenţă. 

Clement al V-lea, grav bolnav, a fost nevoit să se întoarcă 
după un an în teritoriile supuse regelui Franţei şi astfel a 
fost obligat să cedeze pretențiilor lui Nogaret, dornic să 
umple golurile vistieriei regale, confiscând tezaurele 
templierilor. Aceştia posedau bogate aşezăminte în orient şi 
occident; erau bancherii universali ai popoarelor şi regilor. 
In final, papa s-a văzut obligat să autorizeze prigonirea şi 
suprimarea acestui ordin, dar, pentru a nu trăi mai mult 
timp sub influenta lui Filip şi a consilierului său, s-a gândit 
la comitatul Venaissin ce aparţinea bisericii de mai bine de 
un secol, fiind donat de către conții din Toulouse şi în a 
cărui limită se afla oraşul Avignon. Carpentras, capitala 
comitatului, era o localitate mică în comparaţie cu acest 
oraş de lângă marele şi navigabilul fluviu Ron. Şi astfel, 
papa s-a instalat într-o mănăstire de dominicani construită 
pe o insulă din faţa Avignonului. 

Această reşedinţă o considera temporară. Dorinţa lui era 
să revină la Roma; dar tulburările din urbea creştină, de 
fiecare dată tot mai mari, făceau imposibilă călătoria. Din 
contră, cardinalii italieni care rămăseseră acolo, au venit 
unul câte unul pentru a se stabili în jurul papei, considerând 
mai liniştită şi mai sigură viaţa în Avignon. Mulţi au oficiat 
în stil poetic, lăudând norocul că pontifii moşteniseră 
comitatul Venaissin. In acest fel „corabia sfântului Petru 
putea să arunce ancora în linişte, după atâtea furtuni, la 
adăpostul unei stânci de pe Ron”. 

Murind Clement al V-lea, cardinalii l-au ales papă pe 
episcopul Avignonului, care a luat numele de loan al XXII- 
lea. Acesta a continuat să locuiască, în calitate de papă, în 
palatul său episcopal. Fiecare an care se scurgea însemna o 
îndepărtare tot mai mare de posibilitatea ca Sfântul scaun 
să revină la Roma unde să poată trăi în linişte. Odată cu 
perioada celui de-al doilea papă, au început construcţiile 


46 


parţiale ce urmau ca mai târziu să formeze impunătorul 
complex al palatului din Avignon. Acest palat trebuia să fie 
în acelaşi timp şi fortăreață. Viaţa era destul de nesigură în 
secolele acelea, iar papii nu erau scutiţi de pericolul 
general. Războiul de o sută de ani avea lungi încetări ale 
ostilităţilor ce obligau pe regi să concedieze trupele 
mercenare, a căror întreţinere era costisitoare. Formațiunile 
de războinici cu simbrie văzându-se fără ocupaţie se dedau 
banditismului, jefuind localităţi şi pretinzând tributuri de la 
micii suverani. 

Chiar şi papii făceau o fortăreață din reşedinţa lor, 
ridicând frumoasele bastioane în jurul Avignonului, utile în 
acea epocă şi graţioase acum, având aspectul fragil al unei 
jucării. 

— Cel mai renumit prin măreție, a continuat Borja, a fost 
Clement al VI-lea, al patrulea papă de la Avignon, numit de 
unii „trubadurul cu tiară”. Era un nobil din sudul Franţei, 
care impunea respect prin ţinuta falnică şi înclinațiile sale 
de principe cult. „Predecesorii mei n-au ştiut să fie papi”, 
spunea acest mare senior. 

Borja îşi imagina cum trebuie să fi arătat castelul pe 
timpul lui Clement al V-lea. În prezent se mai păstra 
osatura, piatra înroşită a fațadelor şi piatra albă a vastelor 
saloane cu câteva fragmente de pictură care însemnau 
mărturii ale luxului de altădată. 

Majoritatea creştinătăţii se obişnuise să-i vadă pe papi 
instalaţi pe malul Ronului. Acest refugiu de circumstanţă 
dobândea un caracter tot mai stabil cu fiecare an ce trecea. 
Cardinalii acceptau cu plăcere casele mari din Avignon ce le 
erau oferite de către pontif cu titlu de „libreas”, pe care ei 
le transformau în palate somptuoase. Oraşul părea că 
înoată în valuri de bani. 

De puţine ori s-au văzut papii atât de bogaţi. Unii dintre 
ei, administratori pricepuţi, organizaseră veniturile bisericii 
obligând pe clerici şi episcopi să trimită tributurile cu 
punctualitate. Avignonul aparţinea deja papilor. Mai întâi 
fusese proprietatea celebrei regine loana de Neapole, 
femeia cea mai elegantă, cea mai gingaşă în vorbă şi 


47 


maniere, dar şi cu apucăturile cele mai desfrânate ce se 
puteau întâlni în istoria acestor secole. Ea îşi schimbase în 
repetate rânduri soţul. Căsătorită cu Andrei al Ungariei, 
acesta a fost asasinat de către un amant al ei. Ludovic, 
rege al Ungariei, a pornit război împotriva loanei pentru a 
răzbuna moartea fratelui său şi, în acelaşi timp, cu scopul 
de a deveni stăpânul oraşului Neapole. loana, care era, 
totodată, contesă de Provence, s-a refugiat în acest 
teritoriu, ca şi cum ar fi căutat adăpost spiritual la papii 
instalaţi în oraşul ei, Avignon. 

Ţinând seama că regele Ungariei cerea lui Clement al VI- 
lea pedepsirea ei, loana a compărut în faţa pontifului, 
înconjurat de întreaga sa curte. 

— Eu mi-am imaginat de multe ori această scenă, a zis 
Borja; mi-am imaginat această femeie, seducătoare prin 
frumuseţe, prin lux, chiar şi prin păcate şi aventuri, 
prezentându-se în faţa unui părinte sfânt artist şi a 
cardinalilor săi, mulţi din ei hirotonisiţi numai ca diaconi şi 
care duceau o viaţă de principi... Dar asta o veţi vedea mai 
bine când ne vom afla în sala Marii Audienţe. Regina loana, 
cultă şi cu darul vorbirii, a pus stăpânire de la început pe 
adunare. De asemenea, reuşise să convingă despre 
nevinovăția sa o reuniune de asceţi adevăraţi, cu toate că 
fusese autoarea unor mari crime. Napolitanii, întărâtaţi de 
fărădelegile invadatorului, au cerut loanei să recucerească 
tronul. Şi cum aceasta avea nevoie de bani pentru a recruta 
soldaţi mercenari şi a închiria galere din Marsilia, a vândut 
Avignonul papilor cu optzeci de mii de florini, sumă ce ar 
echivala azi cu circa patru milioane de franci... dar în aur. 

Pictori italieni şi francezi au acoperit cu fresce pereţii 
sălilor pontificale. Ateliere de aurari au cizelat fără 
întrerupere obiecte de cult împodobite cu pietre preţioase 
sau obiecte de uz personal pentru papi. Zidurile de piatră 
au dispărut sub tapiserii fastuoase. Tezaurul sacru al Romei 
- urne preţioase conţinând moaşte, veşminte de altar, 
icoane de aur - fusese adus la Avignon pentru a se afla în 
mai mare siguranţă. În interiorul fortăreței s-a dezvoltat o 
grădină cu fântâni de marmură, alei acoperite şi 


48 


perspective simulate pentru a-i mări suprafaţa. 

Curiozitatea acestor papi meridionali reunise în cuşti 
toate animalele sălbatice rare care se cunoşteau pe atunci: 
lei, tigri, dromaderi, struţi, urşi. 

Generosul Clement al VI-lea a achiziţionat cu o astfel de 
lăcomie veşminte brodate cu măiestrie, tapiserii, mobile, 
încât multe din aceste comenzi, după ce au fost admirate în 
momentul sosirii, au rămas închise în podurile palatului din 
lipsă de spaţiu. Papii următori au menţinut luxul cu atâta 
strălucire încât marele pontif a fost dat uitării. 

De pe terasele crenelate, ei au putut vedea cum creşte 
oraşul Avignon. Incinta înconjurată de ziduri avea, în afară 
de grupurile de case, vaste grădini anexate la mănăstiri, de 
fiecare dată tot mai multe, precum şi la palatele cardinalilor 
în neîncetată extindere. Mai mult de o sută de turnuri se 
înălţau semeţe peste acoperişuri. 

jos, pe străduţele înguste, forfotea la orice oră o 
populaţie îmbogăţită peste noapte şi mândră de importanţa 
neaşteptată a Avignonului, transformat în centru al lumii. 
Unul dintre cartierele oraşului era format numai din hanuri. 
Clerici şi laici din cele mai îndepărtate ţări soseau acolo. În 
pieţele lui se vorbea în toate limbile Europei. Mulțimea, în 
afară faptului că încasa bani de la cei sosiți, beneficia şi de 
plăcerile unui spectacol continuu, existenţa sa fiind 
asemănătoare cu cea a vechilor plebei romani. 

Uneori sosea câte un grup de peregrini din ţări 
îndepărtate: bărbaţi şi femei acoperiţi de praf, uimind 
plebea cu îmbrăcămintea lor exotică, cu feţele şi vorbirea 
lor. Altădată se prezenta un rege cu cortegiul lui sau chiar 
împăratul imperiului sacru roman, dornic să-l viziteze pe 
sfântul părinte în noua sa capitală. Defilau, astfel, călăreţi 
îmbrăcaţi în zale, pe cai învăluiţi în armuri din solzi metalici, 
ca şi cum ar fi fost animale mitologice. Vârfurile lănciilor 
răzuiau balcoanele mult ieşite în afară, prelungiri ale 
fiecărei case peste strada umedă, permanent aflată într-o 
penumbră răcoroasă. Metalul vibrant al trompetelor se 
amesteca în atmosferă cu metalul vibrant al clopotelor. În 
multe ocazii, regele sau împăratul primea „Trandafirul de 


49 


Aur”, darul papei, iar conform obiceiului, suveranul trebuia 
să defileze călare pe străzile Avignonului arătând poporului 
bijuteria, ţinând-o în mâna dreaptă. Monarhii creştini, atunci 
când obțineau victorii asupra duşmanilor lui Dumnezeu, 
trimiteau la Avignon prăzile de război drept cadou. 

Într-una din zile, locuitorii oraşului au asistat la trecerea 
unui grup de o sută de mauri, cu pelerine albe, ducând de 
dârlogi o sută de cai andaluzi încărcaţi de arme şi bijuterii. 
Regele Castiliei, după victoria obţinută la Salado asupra 
sarazinilor, trimitea papei de pe Ron o parte a prăzii de 
război, într-o altă ocazie au privit la o solie a marelui han al 
tătarilor, ai cărui trimişi provocau râsul locuitorilor din 
cauza anterielor şi turbanelor lor. 

Doamnele din Avignon se bucurau de celebritate pentru 
luxul costisitor şi procedurile cosmetice prin care îşi 
mențineau frumuseţea. Unii cardinali italieni şi francezi, 
care niciodată nu credeau că sosise momentul pentru a se 
hirotonisi preoţi, rivalizau în relaţii amoroase cu seniorii laici 
din comitatul Venaissin sau cu bărbaţii din armata 
pontifului subordonați şefului militar al comitatului (mai 
întotdeauna rudă a papei) şi care avea titlul de rector. 

Pe atunci, renumitul pod peste Ron era încă întreg. Din el 
au mai rămas în prezent patru arcuri din cele optsprezece 
pe care le avea când a fost construit de sfântul Benezet, un 
mărunt prelat. Acesta, după cum spune legenda, a visat de 
mic la construcţia acestui pod colosal sprijinit pe insulele 
Ronului pentru a ajunge până la Villeneuve, oraş de 
frontieră pe malul ce aparţinea Franţei. Din zori şi până-n 
noapte avignonezii dansau farandola cu acompaniament de 
fluiere şi tamburine pe insulele verzi, la umbra semeţelor 
arcuri ale podului. Toată lumea cunoştea vechiul cântec: 
„Sous le pont d'Avignon, on y danse tous en rond”... 

De asemenea, spectacolul era continuu pe străzile 
înguste ale oraşului. Defilau procesiuni de călugări 
îmbrăcaţi în rase deosebite. Numeroase orchestre 
acompaniau pe cântăreții de la curtea pontificală. Oraşul 
atrăgea pe toţi muzicienii de pe timpul acela. A fi cântăreţ 
sau instrumentist al papei de la Avignon era egal cu un 


50 


certificat de valoare internaţională. Curioşii se înghesuiau în 
piele pentru a asculta predicatori renumiţi, veniţi din toate 
părţile, atât de strâmte erau incintele templelor. 

În acest oraş cu împrejurimile lui verzi, viaţa era 
neplăcută când sufla mistralul. Petrarca s-a plâns de multe 
ori de acest vânt rece şi vijelios. Oamenii din epoca sa au 
inventat un refren în limba latină a Evului Mediu, exagerând 
dezordinea  climaterică din Avenio, vechiul nume al 
Avignonului: „Avenio ventosa, cum vento fastidiosa sin 
vento venenosa”. 

Dar o calamitate şi mai mare decât mistralul şi-a făcut 
apariţia în repetate rânduri pe parcursul secolului al XIV- 
lea: era ciuma, atât de ucigătoare şi frecventă încât şi-a 
meritat titlul istoric de „marea ciumă”, exterminând, după 
cronicarii de atunci, a treia parte din populaţia Europei. 
Decimase nu numai curtea papală. Italia şi-a văzut oraşele 
aproape pustii. În Florența, mortalitatea a fost 
nemaiîntâlnită, şi Boccacio, viitorul canonic, pentru a 
amuza pe doamnele şi cavalerii refugia ca şi el într-o 
grădină izolată, a scris nuvelele vesele ale Decameronului. 

Oraşul „celor trei chei” (a cerului, a pământului şi a 
infernului), simbolizând atributele pontificale ce figurau pe 
stema Avignonului, îşi relua existenţa sa amplă şi făloasă 
imediat ce se îndepărta această calamitate. Plebea umbla 
fastuos îmbrăcată cu ceea ce jefuise de la curtea papală. 
Slugile palatului şi ale  cardinalilor reflectau, prin 
îmbrăcăminte, luxul stăpânilor lor. Marea fală a 
personajelor de la curte erau blănurile scumpe. 

Pontifii şi cardinalii apar în portrete cu pelerinele 
împodobite cu blană de jder. Papii, când nu purtau tiară, îşi 
acopereau capul cu o tichie de purpură ornată cu fâşii de 
blană de hermină. 

Masa lor era barbară, de altfel ca a tuturor marilor seniori 
din acea epocă, dar de o abundență ce însemna cheltuieli 
enorme. Pivniţele pontificale din Avignon erau renumite. Pe 
malul Ronului, sub zidurile unui castel, papii posedau vii 
bogate cunoscute sub numele de Châteauneuf-du-Pape, ale 
căror vinuri simt încă renumite. Perceptorii de impozite, 


51 


când plecau să facă încasările prin dioceze, aveau sarcină 
să trimită intendentului papal cele mai bune produse din 
fiecare ţară pentru îmbogățirea mesei pontifului. 

Arta culinară de atunci avea specialităţi ce acum ni se 
par dezgustătoare. Perceptorii din Bretania sau din alte 
regiuni ale oceanului trimiteau bucăţi de balenă, cetaceu ce 
era foarte numeros în Golful Gasconiei şi pe Coasta 
Cantabrică. Pe atunci, balena era un fel de mâncare foarte 
apreciată până şi la mesele regale. Alteori, trimiteau peşti 
din Atlantic, diferiţi de cei din Mediterana. Nu avea 
importanţă cât dura călătoria şi nici condiţiile proaste de 
transport Gustul era adaptat la savoarea şi mirosul peştelui 
scos din mare cu cincisprezece zile mai înainte. De aici 
folosirea lămâii pentru a împrospăta pe moment acest 
aliment în parte alterat, uz care prin rutină a ajuns până la 
noi, când folosim lămâia fără un scop precis la preparatele 
din peşte proaspăt. 

O mare masă de surghiuniţi politici, dornici de dreptate, 
se adăuga la populaţia Avignonului. Cum nu au existau 
case suficiente pentru o astfel de afluenţă multinațională, 
aceştia ocupau comunele învecinate, iar în zilele de 
sărbătoare veneau să îngroaşe mulţimea de pe străzile 
oraşului. Cei mai mulţi erau italieni, vechi guelfi, care 
căutau protecţia papei, sau gibelini persecutați de alte 
grupări, împinşi către Sfântul scaun a cărei influenţă o 
combătuseră. 

Fiul unuia dintre aceşti proscrişi a fost Petrarca, a cărui 
amintire o veţi întâlni în toate părţile: în palat, pe străzile 
Avignonului, la izvorul celebru din Vaucluse. 
Dumneavoastră cunoaşteţi Vaucluse?... Ar trebui să faceţi 
această scurtă călătorie. Izvorul poetului este tot atât de 
celebru ca şi papalitatea avignoneză. 

Tânărul italian, sosit la Avignon când încă era copil, îşi 
desăvârşea primele înclinații ale măreției sale la adăpostul 
pontificatului de pe Ron, trăind din dărnicia acestuia şi 
blamându-l în acelaşi timp, deoarece  tărăgăna 
reîntoarcerea la Roma. Cum primise numai titluri minore, 
Petrarca accepta din partea papilor bogaţi parohii şi 


52 


canonicate pentru a avea beneficii, fără a se gândi 
vreodată să ocupe funcţiile respective. 

Viaţa ecleziastică de atunci era foarte diferită de cea pe 
care o cunoaştem acum. Cei mai mulţi dintre cardinali nu 
erau decât simpli diaconi, fapt care îi scutea de obligaţiile 
preoţeşti: de a cânta liturghia, de a citi zilnic breviarul etc. 
In acest mod se puteau dedica în totalitate treburilor lor 
politice şi lumeşti. Mulţi pontifi se hirotoniseau preoţi în ziua 
următoare proclamării lor, când cântau şi liturghia pentru 
prima oară. 

ltalia, care provocase repulsie papilor cu dezordinile şi 
revoltele ei, era foarte preocupată de această dată de a-i 
face să revină, dintr-un interes egoist. Banii creştinătăţii îşi 
schimbaseră direcţia. Nu mai mergeau la Roma, ci se 
revărsau mai abundent ca oricând asupra oraşului Avignon. 

Când a fost proclamat magnificul Clement al Vl-lea, o 
delegaţie a poporului din Roma a venit să-l salute. Petrarca, 
rezident în Avignon, s-a alăturat acesteia şi asta l-a făcut să 
stabilească relaţii de prietenie cu unul dintre deputaţi, un 
tânăr cu o vorbire înfocată, cu o bogată imaginaţie şi cu un 
curaj fără limite, care se chema Cola di Rienzo, fiul unui 
cârciumar. 

„Papa trubadurul” şi-a dat seama de serviciile pe care 
acest tribun putea să le facă pontifilor în Roma dezordonată 
şi ca urmare i-a conferit un titlu onorific. Poate că vorbele 
lui Clement al VI-lea l-au impulsionat să-şi realizeze marele 
vis al propriei existenţe. 

Inapoiat în oraşul său, oprimat de banditismul feudal, 
tânărul a organizat o conspirație ocupând Capitoliul cu 
ajutorul poporului şi al nunţiului papal. Rienzo, cititor 
constant al istoriei antice, s-a proclamat „tribun al Sacrei 
Republici Romane, prin voinţa preamilostivului lisus 
Christos”. A făcut lucruri bune, expulzând pe magnati, 
învingând pe baronii bandiți şi restabilind ordinea după 
atâţia ani de anarhie. Papa de la Avignon i-a susţinut 
autoritatea. Petrarca, entuziasmat de reînvierea Romei 
antice, a dedicat tribunului celebra sa poezie Spirito gentile. 

Dar eroul, excesiv de închipuit, credea în importanţa 


53 


supranaturală a persoanei sale şi, ca urmare, s-a dedat la 
excese şi extravaganţe care i-au diminuat prestigiul. A dat 
sfaturi tuturor suveranilor de pe Pământ ca şi cum aceştia i- 
ar fi fost inferiori; a ordonat oraşelor italiene, 
desconsiderând independenta lor, să se supună Romei 
pentru a cimenta o alianţă; a cerut noi impozite pentru a-şi 
susţine trupele şi a suporta cheltuielile unor serbări enorme 
organizate din fantezia sa teatrală. Fiul cârciumarului s-a 
îmbăiat în public într-un vas de bronz, care era considerat 
ca fiind baia împăratului Constantin, şi în continuare şi-a 
dat învestitura de cavaler cu o pompă exagerată. 

Crezându-se invincibil, a vorbit papei ca unui egal, 
dispreţuind sprijinul lui şi ca urmare Clement al VI-lea l-a 
abandonat. Acelaşi lucru l-au făcut şi oraşele din Italia, 
geloase pe puterea sa şi întărâtate de mândria lui. Poporul 
a sfârşit prin a-l ataca, şi, ca urmare, a fost nevoit să fugă, 
refugiindu-se la Praga, în apropierea împăratului Carol al IV- 
lea. Acesta însă l-a predat papei, care îl declarase „răzvrătit 
şi eretic”. 

— Lumea a crezut în mod greşit că tribunul fusese 
întemnițat pentru mulţi ani într-un turn al acestui palat în 
care o să intrăm. Fără discuţie, Rienzo a trăit în captivitate 
până la moartea lui Clement al Vi-lea. Marele papă îşi 
pierduse încrederea în acest orator cu voinţă schimbătoare 
şi ambiţii nesigure. Se crede chiar că ar fi vrut să-l spânzure 
dacă n-ar fi intervenit Petrarca, pe care papa îl aprecia mult 
ca poet. 

Succesorul său, Innocenţiu al VI-lea, şi-a îndreptat atenţia 
spre Rienzo. Acesta se stingea uitat într-o temniţă. Un 
spaniol a fost cel care a trezit interesul noului pontif asupra 
fostului tribun. Micii suverani din Italia cu oraşele lor 
turbulente profitaseră de absenta papilor pentru a roade 
din pământul statelor papale. Pontifii îşi mențineau cu greu 
autoritatea asupra Romei şi asta mai mult nominală decât 
efectivă. Cardinalii vorbeau despre recucerirea prin arme a 
bunurilor Sfântului scaun; dar atât ei cât şi pontifii nu erau 
oamenii potriviţi pentru a o realiza. 

Unul dintre cardinalii străini rezidenţi în Avignon s-a 


54 


angajat să redea bisericii patrimoniul pământesc, formând 
o armată în Italia şi punându-se în fruntea ei. Acesta era 
spaniolul Carrillo de Albornoz, care în tinereţe fusese 
războinic. În calitate de arhiepiscop de Toledo a urmat pe 
monarhul Castiliei împotriva maurilor, luptând corp la corp 
în bătălia de la Salado, unde personal a salvat viaţa regelui 
său. Această faptă i-a adus o mare influenţă la curte. 
Fugind apoi de persecuțiile lui Pedro cel Crud, moştenitorul 
regatului, s-a refugiat la curtea din Avignon, lângă 
strălucitul Clement al VI-lea care l-a făcut cardinal. 

Albornoz, bun cunoscător al oamenilor, dibaci în a 
exploata calităţile sau defectele lor, a cerut ca ingratul 
Rienzo să fie scos din temniţă şi să fie lăsat să-l urmeze la 
Roma cu titlu de senator. În timp ce Albornoz se lupta cu 
micii tirani din Italia, Rienzo, sprijinindu-se pe poporul 
roman, a reluat lupta împotriva baronilor care devastau 
ţara, obţinând mai multe victorii. Dar idolul popular era 
zdruncinat de prima sa cădere. O parte a Romei a 
dezaprobat legile lui severe şi cheltuielile fastuoase. 
Gruparea Colonna a profitat de aceste nemulțumiri pentru a 
se răzvrăti împotriva dictatorului. 

Acesta, surprins, a încercat să fugă din Capitoliu, dar 
chiar partizanii săi, recunoscându-l, l-au omorât, iar 
mulţimea nestatornică i-au târât cadavrul, după care l-a 
ars, cenuşa fiindu-i împrăştiată. 

Iscusit comandant şi om politic, Albornoz şi-a continuat 
războiul de cucerire ocupând toate oraşele ce aparţineau 
papalității, unele prin asediu şi asalt, altele prin negocieri în 
mod fericit conduse. Din Bologna, reşedinţa lui preferată, a 
condus această campanie al cărei succes i-a creat numeroşi 
duşmani la curtea pontificală. Sub influenţa unor cardinali 
invidioşi, Innocenţiu al Vl-lea i-a stânjenit victoriile prin 
recomandări nepotrivite şi chiar nefaste. 

Ingratul pontif şi-a permis ca, într-o zi, să insinueze dubii 
asupra probităţii cu care Albornoz manipulase fondurile de 
război şi i-a cerut socoteală. Cardinalul de Toledo a trimis 
drept răspuns la Avignon o căruţă trasă de boi plină cu 
zăvoare, lacăte şi lanţuri ale oraşelor cucerite: „Acestea 


55 


sunt socotelile mele, părinte sfânt”. 

După moartea lui, în Bologna, a rămas înfiinţat şi dotat, 
renumitul colegiu spaniol, iar înmormântarea a fost ceva 
nemaivăzut. Nicicând vreun principe sau vreun pontif nu a 
fost dus la mormânt cu o pompă atât de grandioasă. 
Resturile sale au fost transportate din Bologna în Spania 
numai pe umeri şi în etape zilnice scurte. Această 
procesiune funebră a durat câteva luni. Fiecare mănăstire 
de pe traseul străbătut numea un grup de călugări care să 
se alăture cortegiului funebru. În momentul când cadavrul a 
ajuns la Toledo, în a cărui catedrală urma să fie 
înmormântat, cortegiul funerar era format din mii şi mii de 
călugări, toţi purtând lumânări mari aprinse; o adevărată 
armată care făcea să vibreze aerul cu strofele ei funebre. 
Toate bunurile lăsate de cardinalul spaniol au fost 
consumate în această călătorie extraordinară către 
mormânt. 

Recucerirea statelor papale a făcut să crească numărul 
plângerilor şi cererilor italienilor. Poporul Romei, căit de 
revoltele ce îndepărtaseră pe papi şi indignat să vadă cum 
de banii credincioşilor beneficia un alt oraş, îşi dădea toată 
silinţa pentru ca Sfântul scaun să abandoneze malurile 
Ronului şi să se întoarcă pe cele ale Tibrului. 

Această propagandă a găsit pe cel mai elocvent şi mai 
neobosit dintre apostolii ei chiar în interiorul curţii 
pontificale. Era Petrarca. 

Cardinali de trai somptuos, funcţionari pontificali de 
moravuri discutabile, îl aveau ca prieten şi protejat, 
făcându-l părtaş la farmecul şi belşugul existenţei lor. Asta 
nu-l împiedica să scrie împotriva venalităţii şi viciilor 
pontificatului de la Avignon, ca şi cum viaţa papilor cu 
reşedinţa la Roma ar fi fost mai corectă. 

Descompunerea vechilor obiceiuri, rău comun în acea 
epocă, făcea pe asceţii şi pe prelaţii virtuoşi să se plângă, 
cerând o severă reformă ecleziastică. 

Petrarca a fost creatorul unei imagini ce a făcut 
înconjurul lumii, entuziasmându-şi cu ea compatrioţii. După 
el, biserica ducea o viaţă de sclav, la fel ca poporul evreu 


56 


de pe vremea lui Nabucodonosor. 
Pontificatul de la Avignon era „marea robie a 
Babilonului”. 


57 


IV. 
Castelul papilor 


Rosaura şi Claudio au urcat treptele unei scări de piatră, 
au străbătut arcul profund al intrării principale, după care, 
printr-o uşă deschisă pe partea dreaptă, au intrat într-un 
salon vast cu pereţi din piatră cioplită şi tavan boltit ce 
conservă încă resturi de pictură veche. Este vechiul corp de 
gardă al palatului, în prezent folosit ca vestibul pentru 
vizitatori. In spatele unei tejghele, o femeie vinde cărţi 
poştale, fotogravuri, volume istorice ce formează micul şi 
inevitabilul stand existent la intrarea în oricare monument. 

Incet, încet, grupul s-a împestriţat de curioşii veniţi din 
diferite părţi ale lumii pentru a vizita străvechea reşedinţă a 
papilor. Frumoasa creolă a recunoscut printre turişti pe 
mulţi dintre tovarăşii de hotel întâlniți în noaptea trecută. 
Grupul era format din câţiva tineri studenţi nord-americani, 
care făceau o excursie prin Europa; câteva perechi de 
francezi din sud, care admirau cu mândrie patriotică 
dimensiunile enorme ale acestui castel atât de cântat de 
poeţii provensali; doi preoţi protestanți, cu plastron negru 
ce le acoperea cămaşa şi cu un ghid deschis în mână ca şi 
cum ar fi o carte de rugăciuni; un gentleman, cu figură de 
atlet, cu faţa rotundă şi rasă, privind cu nesaţ în toate 
părţile în căutarea spectacolului extraordinar ce-l aştepta 
de la această vizită; un preot italian, slăbuţ, cu nasul 
ascuţit, al cărui profil, după părerea lui Borja, aducea cu 
Dante, dar privit printr-o oglindă deformată. 

— Dragă doamnă, o să vedeţi ceva tot atât de interesant 

58 


ca şi locuinţa papilor: ghidul care o prezintă. 

Apoi Borja a arătat cu discreţie spre un bărbat cu chipiu 
negru garnisit cu roşu şi cu un bastonaş în mâna dreaptă. 
Acesta era aşezat pe o bancă alături de intrarea în corpul 
de gardă. Avea aspectul unui muncitor care se află în pauza 
de lucru şi care îşi simte odihna tulburată datorită faptului 
că foarte curând va trebui să-şi reia activitatea. 

Rosaura l-a recunoscut. Era acelaşi care o însoţise în 
vizita sa neterminată la palat. Modul lui de a ghida a fost 
cauza pentru care renunţase să mai continue vizita aceea. 

— Dar e un om de neînlocuit!... a protestat Claudio, 
zâmbind. Adesea judecăm oamenii în mod greşit, prin 
starea noastră sufletească. Poate că azi o să vi se pară 
compania lui mai plăcută. 

Apoi Borja îl salută pe angajat, iar acesta, după ce a 
răspuns scoţându-şi chipiul, privi spre femeia elegantă care 
îl însoțea pe spaniol. Ghidul era un meridional cu părul şi 
mustaţa cărunte, uscăţiv la trup, cu un zâmbet ce-i da un 
aer de bunătate şi zeflemea în acelaşi timp. 

— Să-l ascultați cu atenţie, a continuat Borja. E un poet 
puţin cam dezorientat şi de o pregătire modestă, dar, fără 
îndoială, un poet în felul său. Tatăl lui a fost un modest 
felibru din gruparea literară a lui Mistral; un lucrător al 
poeziei. Probabil ştiţi că „felibru” este numele sub care sunt 
cunoscuţi poeţii provensali. Fiul, îndeplinindu-şi funcţia, se 
străduieşte să fie sufletul vorbitor al acestor ziduri de 
piatră. Eu am venit aici în repetate rânduri numai ca să-l 
ascult. 

Ghidul văzând că turiştii nu mai cumpără vederi şi nici 
volume de gravuri, s-a ridicat de pe banca de piatră, 
întinzând cu nepăsare braţele: 

— Pe aici, doamnelor şi domnilor. Şi cu asta îşi schimbă 
înfăţişarea. De două ori în cursul dimineţii şi de două ori 
după-amiaza conducea pe străini prin curţile interioare, pe 
scări şi prin saloane, prezentându-le această cetate-palat, 
care era pentru el ceva asemănător cu Partenonul 
Provencei. Ştia pe dinafară tot ceea ce era interesant de 
spus în fiecare colţ şi în faţa fiecărei pietre, dar, în anumite 


59 


zile, pe la jumătatea recitărilor mecanice, îl cuprindea o 
dorinţă irezistibilă de a improviza şi, astfel, adăuga broderii 
neaşteptate ale închipuirii sale la țesătura palidă şi 
monotonă desfăşurată în mod ordonat. 

Acesta s-a deplasat către marea curte interioară a 
palatului cu o veselă zburdălnicie, învârtindu-şi bastonaşul 
şi fredonând o melodie printre dinţi. Intră în exerciţiul 
funcţiunii la fel ca artiştii dramatici bătrâni, care tuşesc în 
culise din cauza respirației grele, dar apărând în faţa 
publicului se simt învioraţi de o tinereţe eroică. 

La jumătatea curţii a strâns în jurul său grupul eterogen 
de ascultători, începându-şi declamaţia zilnică. Unii îl 
cunoşteau ca fiind renumit din spusele unor turişti trecuţi 
pe acolo, alţii presimţeau ceva extraordinar în acest 
vorbitor zâmbăreţ, care salută pe doamne cu mişcările unei 
vechi curtoazii. A prezentat particularităţile bolților de la 
intrare, toate de o excepţională lucrătură şi a explicat în 
continuare cum era palatul în exterior în alte timpuri. 
Casele aproape că-i atingeau zidurile. Un labirint de 
străduţe înguste îl separau de restul oraşului. Ultimul papă 
al Avignonului a fost cel care a dărâmat aceste construcţii 
pentru ca palatul să se poată apăra mai bine în caz de 
asediu. Tot opera lui este şi vasta piaţă dinspre faţada 
principală. 

— Am numit, doamnelor şi domnilor, pe Benedict al XIII- 
lea, marele papa Luna, compatriot cu anumite persoane 
aici prezente. 

Apoi s-a înclinat, a salutat cu dreapta şi a privit către 
Rosaura şi Claudio. Intregul grup şi-a întors privirea spre ei. 
Cei doi s-au simţit puţin cam jenaţi de această curiozitate 
generală. In continuare, fiul felibrului s-a lansat în 
descrierea frumuseţilor palatului „său”, „monumentul cel 
mai frumos de pe pământ”. 

— Cerul albastru, aerul curat, simfonia maiestuoasă a 
mistralului, dar mai presus de orice, culoarea aurie a pietrei 
care, conform trubadurilor, provoca cu reflexele sale noi 
flăcări în privirile femeilor. După cum spunea Petrarca... 

Borja a aşteptat ultimele cuvinte, după care a strâns uşor 


60 


de braţ pe parteneră, îi vorbise deja despre citatele pe care 
ghidul le presăra printre explicaţii. Toate afirmaţiile şi 
descrierile lui se sprijineau pe versuri din Petrarca pe care 
acesta nu le scrisese niciodată sau erau traduse de el într- 
un asemenea mod, încât deveneau nedemne de autorul lor. 

Mulţi dintre ascultători au râs fără să ştie de ce. Găseau 
că era nostim ce spusese Petrarca, cu toate că nu 
înțelegeau. Preotul italian încuviinţa spusele ghidului 
mişcând din cap şi zâmbind în acelaşi timp, pentru a lăsa să 
se înţeleagă că ştia totul înainte de a veni la Avignon. În 
curte se mai aflau încă multe din bucăţile de piatră cioplită, 
sferice şi voluminoase, reprezentând proiectilele 
bombardelor pe care le-au folosit duşmanii lui papa Luna la 
asediul palatului. 

Grupul s-a subţiat şi s-a alungit pentru a şerpui prin 
intrările şi coridoarele înguste. Câteva săli mai păstrau încă 
urmele unui decor realizat mult după epoca papilor 
avignonezi, operă a unor nuntii care au guvernat oraşul 
până către sfârşitul secolului al XVIII-lea ca reprezentanţi ai 
Romei. La parterul turnului de veghe, pereţii erau pictaţi cu 
mari trofee sub cerul liber: steaguri, tunuri şi lănci. 

Au coborât apoi în sala Audientei, încăperea cea mai 
spațioasă a palatului, cu o boltă de proporţii îndrăzneţe 
pentru epoca în care a fost construită. 

Toate uşile mai mari sau mai mici ce permiteau accesul 
în această sală de onoare se aflau mai sus decât 
pardoseala, la care se ajungea pe trepte ce se măreau în 
raport cu diferenţa de nivel. Cenuşiul monoton al pietrei 
fusese îndulcit în alte timpuri de pictorii papali. Tapiserii 
bogate, a căror frumuseţe era descrisă de cronicari, 
împodobeau zidurile acum goale, încă se mai vedeau 
douăzeci de figuri de profeţi în spaţiul dublu triunghiular de 
pe doi segmenţi ai boitei. Se puteau observa, de asemenea, 
urme vagi de pictură între cele două ferestre de pe fundalul 
sălii. 

Această încăpere vastă şi pustie, schelet al unui salon 
celebru în alte vremuri prin decoraţiunea policromă 
strălucitoare, avea sonoritatea extraordinară a cavităţilor 


61 


goale şi netede. Piatra părea că vibrează mărind sunetele 
de o manieră colosală. Orice voce era denaturată, iar apoi 
înăbuşită printr-o scară descendentă de ecouri. 

Borja şi-o reaminti pe loana de Neapole. Fără îndoială că 
aici compăruse pentru a se apăra de acuzatorii ei în faţa lui 
Clement al VI-lea, care guverna maiestuos ca un împărat. 
Pe fundal, între cele două ferestre, trebuie să fi fost înălţat 
tronul pontifului; ceva mai jos stăteau cardinalii, care îşi 
lăsau în marea curte interioară catării împodobiţi în aur şi 
argint, pajii şi scutierii din suitele lor princiare. Jilţuri gotice, 
cu perne moi din damasc şi speteze înalte, al căror lemn de 
stejar era ornamentat de dalta gravorului la fel ca 
turnuleţele unei catedrale, se aliniau de-a lungul zidurilor 
pentru a fi folosite de senatorii purpurii ai bisericii şi de 
jurisconsulţii îmbrăcaţi în negru care-l sfătuiau pe sfântul 
părinte în ezitările sale canonice. 

Restul salonului era ocupat de personajele secundare ale 
cur îi pontificale şi de doamnele avignoneze, nepoate de 
cardinali sau rude cu papa, dornice să vadă această femeie 
care atrăsese atenţia întregii creştinătăţi prin eleganta, 
poveştile de dragoste sau aventurile ei politice. lar în spatul 
liber din faţa tronului papal regina detronată din Neapole, 
frumoasa loana, vehementă în vorbire, predispusă la plâns, 
ceea ce îi mărea frumuseţea, îmbrăcată cu rafinaţi discreţie 
pentru a compărea în faţa acestei adunări ecleziastice, 
împrăştiind, când mişca braţele, o atmosferă de parfumuri 
aduse de caravanele de peste mări, de carne senzuală, de 
păcat inconştient. 

Venerabilii judecători şi marele senior cu tiară uitau pe 
diavolul care părea că se mişcă invizibil după coada mantiei 
ei regale. Vedeau în ea numai o biată femeie, victimă a 
frumuseţii şi obârşiei sale, o păcătoasă calomniată mai mult 
decât îi erau greşelile săvârşite şi care merită iertarea. Era 
Frine compărând pentru a doua oară în faţa unui areopag 
de bărbaţi în vârstă, şi pe care punea stăpânire sub 
imperiul frumuseţii sale. O Frine elocventă care recurgea la 
cuvânt şi care îşi menținea ascunsă goliciunea sub taina 
ispititoare a veşmintelor ei bogate. 


62 


Rosaura s-a scuzat înainte de a pune o întrebare. Ea 
citise puţin; poate că se înşela; dar credea că-şi 
reaminteşte de această elegantă şi frumoasă regină care 
murise când era de acum bătrână, în mâinile duşmanilor ei, 
sufocată sub o saltea. 

— Aşa este, iar obiectul ce i-a cauzat moartea era 
simbolul vieţii acestei mari iubăreţe, „liberală cu corpul 
său”, cum ziceau anticii. Dacă au detronat-o şi au asasinat- 
o, a fost din cauză că se păstrase fidelă papalității de la 
Avignon în momentul când s-a declanşat marea schismă. 

Cei doi au fost nevoiţi să alerge văzându-se rămaşi 
singuri în sala Audientei. Fiul felibrului dispăruse prin una 
dintre scăricele, învârtind ca o morişcă bastonul. Mergea ca 
un păstor în fruntea turmei sale umane, care părea că-l 
urmăreşte cu tropăitul şi murmurul ei, amplificate de ecou. 

S-au alăturat grupului la marea scară de onoare, a cărei 
lărgime neobişnuită permitea coborârea ordonată a 
maiestuoaselor suite papale. O fereastră mare de la ultimul 
palier, căreia îi lipseau acum tocurile şi geamurile, dădea 
spre piaţa cetăţii. Mistralul putea să-şi extindă respirata 
vijelioasă printre cele două coloane centrale ce împărțeau 
fereastra în trei arcuri având forma vârfului de lance. 
Altădată pontiful binecuvântase de acolo mulţimea strânsă 
jos. 
Ghidul s-a lansat încă o dată în preamărirea puterii 
magice a acestor pietre ce reflectau scântei în ochii 
femeilor, declamând noi versuri din Petrarca. Clericul italian 
a repetat mişcările lui din cap în semn de aprobare; mulţi 
au început iarăşi şi râdă. Nord-americanul înalt şi cu faţa 
rasă se menținea lângă ghid pentru a nu pierde niciun 
cuvânt. 

— E un troubadour... un adevărat troubadour, le-a spus 
celor care se aflau în apropiere într-o franceză bâiguită şi 
făcând semn cu ochiul, fără să se ştie cu certitudine dacă 
era din entuziasm sau din zeflemea. 

Apoi, scoțând din buzunarul de la spate al pantalonului 
un toc de piele cu o jumătate de duzină de havane uimitor 
de lungi şi groase, a servit una ghidului. 


63 


— Mulţumesc, gentleman, am s-o fumez diseară. Acum 
ar putea să-mi tulbure vocea. 

Au intrat apoi în marea capelă, încăperea cea mai 
spațioasă de la nivelul superior. Pentru a-i remedia 
goliciunea dezolantă, organizatorii aşezaseră în mijlocul ei o 
reproducere a mormântului cardinalului Albornoz de la 
catedrala din Toledo. 

Zidurile groase erau ornamentale cu piese turnate în 
ghips ce reprezentau figuri ale unor personaje care au avut 
legătură cu papii avignonezi sau cu narea schismă, toate 
scoase de pe lespezi sau din morminte. 

Borja îşi aminti în mod deosebit privirea spre figura lui 
Carol al IV-lea, rege al Boemiei, care a ajuns să fie împărat 
al Germaniei, şi al cărui fiu, Sigismund, a convocat celebrul 
conciliu de la Constanţa, terminând cu schisma fără însă a-l 
înfrânge vreodată pe tenacele Pedro de Lima. Carol al IV- 
lea, bărbos, cu umerii obrajilor laţi şi nasul cârn, avea o 
înfăţişare de slav simpatic. O mică ramă conţinea autografe 
ale aceluiaşi papa Luna şi o copie a portretului său, păstrat 
în arhiva coroanei de Aragon. 

El nu şi-a mai putut continua examinarea. Prin vasta 
cameră a început să se răspândească un cântec ce părea 
suprauman. Era asemănător corului de „voci umane” al 
unor orgi moderne din biserici, în realitate, vibra o singură 
voce, dar ecourile multiple ale pietrei făceau să se nască 
din diferite colturi noi şi noi voci, suprapunându-se toate 
pentru a forma o armonie dulce, vaporoasă, asemănătoare 
prin îmbinare cu ramurile diverse ale unui copac ce se 
răspândesc şi se multiplică, dar având aceeaşi origine: 
trunchiul comun. lar acest trunchi al cântecului era vocea 
fiului felibrului, o voce de tenor ce era amplificată prin 
sonoritate şi repetată pe diferite tonuri, ca şi cum s-ar fi 
rostogolit spre infinitul orizont. 

Nord-americanul cu havanele zâmbea, fixându-şi privirea 
protectoare şi uimită pe cântăreţ. Intre timp acesta 
continua să-şi intoneze strofele provensale cu entuziasmul 
unui om al Mediteranei, pasionant, fals şi naiv. În momentul 
când s-au stins ultimele ecouri, a salutat multumind pentru 


64 


aplauzele cam ironice ale asistenţei. 

— Fiţi atentă, a zis Borja cu voce înceată, nu se ştie cu 
siguranţă cine de cine râde. Aceşti oameni de fervoare 
meridională sunt deconcertanţi; nimeni nu poate spune cu 
certitudine unde ia sfârşit entuziasmul lor exagerat şi unde 
începe o bătaie de joc mascată sub o bunătate fără limite. 

Câţiva l-au felicitat pentru cântecul său şi eterna veselie. 

— Ìn realitate, sunt un idealist, a spus ghidul cu 
gravitate. Nu invidiez nici pe Rothschild şi nici pe 
Rockefeller; râd de marii milionari. Aceştia trăiesc mai puţin 
fericiţi ca mine. Nu sunt idealişti. 

Au urcat apoi pe o mică scară în spirală la ultimul etaj al 
unui turn de la ale cărui ferestre se vedea întreg Avignonul 
şi câmpia înconjurătoare. Aici fiul felibrului îşi lansa 
întotdeauna cea mai pasionantă şi mai lungă cuvântare. 

Işi pornea declamaţia într-un mod mecanic, ca şi cum ar 
fi vrut să termine cât mai repede. Vocea îi devenea însă tot 
mai înfierbântată, braţele îi însoțeau cu mişcări vehemente 
torentul de cuvinte, iar de fiecare dată adăuga noi imagini 
descrierilor sale. Dădea nume tuturor clădirilor ascunse sub 
monotonia  acoperişurilor moderne: tumul municipiului 
numit Jacquemart pentru figurile de bronz ce loveau 
clopotele cu ciocanele lor; celelalte clopotniţe, mai uşoare, 
ale parohiilor şi mănăstirilor, ce păstraseră mormintele 
epocii pontificale până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, 
când Avignonul a încetat să mai fie un stat al papilor de la 
Roma. Sărăcit de către locuitorii săi, adepţi ai Revoluţiei, 
oraşul s-a încorporat primei republici franceze. Unul dintre 
aceste turnuri, având în vârf un triunghi de fier, aparţinea 
unei mănăstiri ce a fost secularizată şi unde exista 
mormântul Laurei de Noves, iubita lui Petrarca. 

Luându-şi ochii de pe oraş, a continuat să descrie 
frumuseţile unui pământ pe care prietenii tatălui său îl 
numeau Atica provensală. Un munte enorm în această 
regiune relativ plană acoperea mare parte a orizontului. 
Pădurile întunecau două treimi din povârnişurile lui. Vârful 
era format din roci golaşe, dar această parte pleşuvă se 
acoperea jumătate de an cu o calotă de zăpadă. 


65 


— E muntele Ventoux, doamnelor şi domnilor, iar la 
dreapta, unde i se termină panta, se află Vaucluse cu 
izvorul său nemuritor, locul de sihăstrie al marelui Petrarca, 
cel care a cântat cum putea s-o facă numai divinul Apollo, 
curgerea limpede a izvorului: „Chiăre, fresche e dólci 
acqua”. 

A repetat în italiană versurile singuraticului din Vaucluse 
şi cu toate că marea majoritate nu l-au înţeles, toţi l-au 
ascultat cu seriozitate şi atenție, fără să mai râdă ca la 
începutul vizitei. 

Acel drac de bărbat, entuziast şi pişicher în acelaşi timp, 
părea să-i fi contagiat cu fervoarea sa provensală. Arăta cu 
mâna dreaptă frumuseți ascunse la orizont pe care nimeni 
nu le putea distinge, dar el se însărcina să-i facă să le vadă 
prin descrieri. În partea cealaltă a muntelui Ventoux se 
ridică un lanţ de munţi a căror înălţimi nu depăşesc câteva 
sute de metri, cunoscuţi sub numele de Alpişori, dar având 
forme ciudate, cu ciocuri de rocă asemănătoare 
turnuleţelor ascuţite ale unei catedrale. Mai departe se află 
comuna Vaux încoronată cu castele de calcar alb, renumita 
biserică a reginei loana, abația din Montmajour, cu 
metereze şi turnuri ca o fortificaţie, satul Maillane, iar lângă 
el, ferma în care locuise Mistral. Ca şi cum numele poetului 
l-ar fi însufleţit, ghidul a ridicat vocea, iar ochii i-au devenit 
scânteietori: 

— Aici se poate auzi cântecul privighetorilor în plantațiile 
de măslini; corul greierilor de sub cimbru şi rozmarin, 
cădelniţe rustice ale singurătăţii; zborul în forţă al 
prepeliţelor şi cel legănat şi gingaş al fluturilor de purpură 
sau de aur; uguitul dezmierdător al turturelelor; serenadele 
de chitare din faţa palatelor provensale ale căror ziduri par 
să cânte. 

Apoi, entuziasmat de propriile cuvinte, şi-a pus bastonul 
la piept ca şi cum ar fi fost o lăută, mângâind corzi invizibile 
cu degetele de la mâna sa dreaptă. 

— Oh, troubadour!... troubadour!... a suspinat din nou 
nord-americanul în spatele acestuia. 

Au avansat prin galerii săpate în carnea zidurilor. Acestea 


66 


aveau o grosime de câţiva metri, iar nevoile activităţii 
zilnice sau ale sistemului de apărare îi făcuseră pe castelani 
să le perforeze la fel ca piramidele sau alte lucrări din 
timpuri îndepărtate construite dintr-un bloc. Au urcat apoi 
pe scări săpate pe suprafaţa zidurilor. Când grupul suia în 
şir, fiecare vizitator vedea la nivelul ochilor picioarele celui 
care mergea înainte. 

Intr-unul dintre aceste urcuşuri, Rosaura s-a dezechilibrat 
pe tocurile sale înalte, căzând peste Claudio care mergea în 
urmă. Acesta a susţinut-o în timp ce mâinile i se înfiorau la 
contactul cu picioarele ei solide, zvelte şi de o fineţe 
mătăsoasă. Emoţia lui a fost atât de puternică, încât după 
accident, părea să fi uitat locul unde se află, 
nemaiînţelegând ceea ce se spunea despre el. Nu avea ochi 
decât pentru silueta feminină pe care o urma în drumul lui. 

Trecând peste o serie de denivelări între camere, s-a 
împiedicat şi el, atingând uşor pe parteneri Poate că era din 
cauza emoţiei sau dintr-un instinct necugetat care îl 
împingea să repete contactul tulburător. Acum îşi explica 
influenţa dominatoare a atracției şi dorinţei ce părea că le 
răspândeşte această femeie. Frumoasele vrăjitoare ale 
visurilor sale, Venus şi Lilit, au început să-i reînvie în 
memorie. 

Vocea troubadourului şi o uşoară lovitură cu cotul din 
partea însoţitoarei l-au scos dintr-o astfel de meditaţie. 
Ghidul vorbea privind fix spre Borja ca şi cum ar fi pregătit 
vreun paragraf în onoarea lui. Se aflau cu toţii într-un salon 
cu pereţii albi, împodobiţi cu nouă portrete. 

— Aceştia sunt  pontifii  avignonezi, doamnelor şi 
domnilor. Şapte dintre ei au condus biserica universală fără 
să existe niciun dubiu. Al optulea şi al nouălea s-au văzut 
ascultați numai de o parte a creştinătăţii şi cu toate că s-a 
discutat mult despre ei, au fost papi la fel ca şi ceilalţi. 

Ghidul era catolic şi provensal. Evita să se amestece în 
disputele religioase, dar nu accepta niciodată să se pună la 
îndoială legitimitatea celor doi pontifi din Avignon şi mai 
ales asupra ultimului, Benedict al XIll-lea, marele papa 
Luna, după ce Mistral îl cântase într-unul dintre poemele 


67 


sale. Pentru asta era fiu de felibru. 

A prezentat apoi, unul câte unul, pe pontifi, adăugându-le 
câte o particularitate pentru ca ascultătorii să-i reţină mai 
bine. Primul, Clement al V-lea, arhiepiscop de Bordeaux, nu 
era din zonă. În continuare, a domnit loan al XXII-lea, 
episcop al Avignonului şi l-au urmat încă cinci, toţi din 
Limoges sau din Provence: Benedict al XII-lea, care a 
început construcţia palatului, supranumit şi „Cardinalul alb” 
pentru că purta întotdeauna haina preoțească a ordinului 
său; Clement al Vl-lea, papă protector al artiştilor şi al 
amatorilor de lux, cel mai renumit dintre toţi; Innocenţiu al 
VI-lea, administrator nemaiîntâlnit al bunurilor bisericii; 
Urban al V-lea, fost stareţ al abației Saint-Victor din portul 
Marsilia, care s-a întors la Roma cedând la rugăminţile 
italienilor şi la vedeniile unor sfinte, dar fiind obligat după 
aceea să se reîntoarcă la Avignon pentru că i-a fost 
imposibilă şederea în Italia; şi, în sfârşit, Grigore al XI-lea 
care se pleca la sugestii asemănătoare, repeta călătoria şi 
murea la Roma, dând motiv fără să vrea la aşa-numita 
„marea schismă a Occidentului”. 

Apoi a prezentat ultimele portrete. 

— Acesta este Clement al VI-lea, primul papă al aşa- 
numitei „jurisdicții a Avignonului”, rudă a regilor Franţei 
care a vrut să-şi ia acelaşi nume ca marele Clement al VI- 
lea. Celălalt este spaniolul don Pedro de Luna, ultimul papă 
de la Avignon, mort în Peñíscola (Spania), susţinându-şi 
până în ultima clipă a vieţii legitimitatea pontificalului său. 

Din nou ghidul l-a salutat pe Borja şi pe partenera lui cu 
aceeaşi reverență, ca şi cum le-ar fi adus un omagiu ca 
moştenitori ai sus-menţionalului papă. 

Ei nu au remarcat salutul, ocupați fiind să privească 
portretul unui mic preot aşezat într-un jilt cu spetează 
înaltă, purtând pelerină şi scufie de catifea roşie garnisită 
cu hermină. Fata lui brunetă aducea cu culoarea cojii de 
pâine, iar ochii mici şi luminoşi aveau o intensitate 
pătrunzătoare. Acest chip, după Borja, reprezenta un 
adevărat aragonez. Numai aşa ar fi putut arăta cel mai 
încăpățânat dintre aragonezi. În conformitate cu cele 


68 


explicate creolei, fiii Aragonului se bucură de o asemenea 
faimă de oameni tenaci încât pot bate un cui în perete 
folosind capul drept ciocan. 

Grupul a continuat să se deplaseze prin marele palat ce 
cu treizeci de ani în urmă era încă folosit drept cazarmă. 
Frescele ce nu dispăruseră în întregime continuau să fie 
scoase la iveală de sub zugrăveala pereţilor datorită unor 
lucrări competente de restaurare. 

În sala inferioară a unui turn ce avusese destinaţie de 
capelă, picturile de pe pereţi se conservau în întregime. 
Erau scene religioase şi profane cu chipuri albe şi blonde pe 
un fond albastru: renumitul albastru de peste mări, adus 
din Asia de către caravane şi atât de scump în acea epocă 
încât papii avansau bani pentru a fi achiziţionat, artiştii 
nefiind în măsură să-l cumpere. 

Continuau să se deplaseze prin ansamblul de balcoane 
exterioare cu creneluri ce înconjurau zidurile. Aceste 
metereze erau de o asemenea lungime încât apărătorii 
cetăţii puteau să arunce cu trunchiuri de copaci de câţiva 
metri asupra atacanţilor. Deasupra acoperişurilor, între 
două turnuri, au văzut o piramidă înaltă din piatră îngustă, 
formată în trepte: era vechiul coş de la bucătăriile papale. 
Despre aceste bucătării enorme şi afumate unii arheologi 
din perioada romantismului crezuseră că erau camere ale 
inchiziţiei, unde papii îşi torturau vrăjmaşii. 

Într-un alt turn au dat peste o încăpere ornată de 
Clement al Vl-lea cu picturi reprezentând frumuseți ale 
naturii. Aceste fresce erau realizate într-o manieră din 
primăvara Renaşterii, proslăvind bucuria de a trăi. Nimfe pe 
jumătate goale apăreau ude dintr-un râu, fugind la 
apropierea vânătorilor; un cerb alerga încolţit prin păşuni; 
păsări în culori ţipătoare fâlfâiau din aripi pe coroanele 
copacilor; ţărani şi ţărăncuţe culegeau de pe ramuri fructe 
frumoase; în heleşteie pătrate înotau peşti burtoşi de 
argint. 

Întreaga viaţă liberă a naturii fusese imortalizată pe 
aceşti pereţi deosebit de mari, fără alte deschizături decât 
câteva ferestre înguste. Papii, izolaţi în fortăreață, puteau 


69 


să se delecteze datorită acestor picturi cu un simulacru al 
frumuseţii câmpului. Încercau în acest fel să-şi consoleze 
nostalgiile unor tinereţi pierdute, când încă erau nişte 
necunoscuţi şi se dedicau în mod liber exerciţiilor fizice, 
călărind pe dealuri şi câmpii, mergând la vânătoare sau la 
pescuit. 

Vizitatorii cei mai sprinteni şi mai inimoşi au suit pe o 
scară foarte lungă până pe acoperişul palatului-cetate. Fiul 
felibrului a rămas jos cu cei mai bătrâni dintre ascultătorii 
săi. Îi niciun caz nu era dispus să realizeze o astfel de 
ascensiune de patru ori pe zi. 

— Veţi contempla lucruri de neuitat, a zis el cu un 
oarecare dublu înţeles, în timp ce părea că-i împinge spre 
urcuş cu vârful bastonului. 

Borja a văzut din nou în faţa ochilor silueta adorabilă a 
Rosaurei, care urca înaintea lui. A perceput parfumul ei 
ispititor. Cotiturile acelei scări înguste au provocat noi 
atingeri, mărindu-i tulburarea. 

Ajungând pe terasa finală toţi au respirat un aer ce părea 
să fie de la munte. Peisajul era mai amplu şi mai clar decât 
cel descris de ghid în faţa ferestrelor unuia din turnuri. De 
aici se putea vedea lăţimea Ronului cu apele sale năvalnice 
pieptănându-şi spumele în pilonii podului rupt Saint- 
Benezet, ce încă mai păstra capela acestui sfânt pe unul 
din picioare. 

Malul din faţă, în aparenţă fără sfârşit, era o insulă. Se 
putea ghici astă după catargele şalandelor invizibile, ale 
căror vârfuri se iveau peste arbori şi stufărişuri. Mai departe 
se zăreau noi mase de verdeață după care terenul începea 
să se ridice în coline, formând adevăratul mal opus. Pe 
acesta se terminau cu câteva secole în urmă, cele 
optsprezece arcuri ale podului Saint-Benezet, considerat ca 
fiind cel mai lung din lume. Un turn mare în formă pătrată, 
lucrarea lui Filip cel Frumos, apăra ieşirea de pe pod 
împotriva vreunui atac dinspre Provence. In spatele lui 
începea Franţa Evului Mediu. 

Mai încolo de acest turn, vedeau extinzându-se grupul de 
case seculare ale localităţii Villeneuve cu coroana sa de 


70 


fortărețe ruinate. În epoca de prosperitate a curţii papale 
fusese o prelungire a Avignonului. Cardinalii care nu 
reuşeau să fie găzduiţi în oraş, se stabileau în Villeneuve. 
Refugiații politici, servitorii suitelor senioriale, mulţimea 
marilor pelerinaje treceau, de asemenea, marele pod 
pentru a se instala în localitatea învecinată. 

Turiştii au văzut aproape la picioarele lor cheiuri late şi 
întinse. 

Înaintea apariţiei căilor ferate, Avignonul era un port 
important. Barcazurile amarau în şiruri interminabile pentru 
a transporta spre Mediterana produsele din interior sau a 
urca până în inima Franţei materialele din Orient ce erau 
debarcate la Marsilia. Acum doar câteva şlepuri trase de 
remorchere suiau lent pe Ron printre insulele de nisip auriu, 
lungi ca nişte peşti, pe care fluviul le forma în curgerea sa. 

Un soare călduţ şi blând de primăvară, un cer azuriu fără 
nori, un vânt puternic, dar suportabil, pe care Borja îl 
considera ca un nepot bine educat al sălbaticului mistral, 
au animat pe vizitatori după o lungii plimbare prin săli şi 
galerii de piatră luminate prin ferestre înguste. Toţi au 
simţit bucuria aerului proaspăt asemănător cu cel de pe 
culmile înalte. 

Rosaura era ocupată să-şi apere partea de jos a rochiei 
de necuviinţa vântului înverşunat să i-o ridice. Cum avea 
ambele mâini ocupate cu această treabă şi fiind predispusă 
la răul de înălţime, a căutat protecţie şi sprijin în Borja. 
Acesta, care călătorise mult prin Europa, a început să 
manifeste un entuziasm aparte faţă de peisajul Avignonului, 
cu Ronul său având mici valuri roşcate, cu colinele 
acoperite de vii şi castelele ruinate de pe culmi. Dacă ar fi 
fost după el, ar fi rămas aici toată ziua, contemplând 
graţioasa măreție a străvechiului Babilon papal. Asta i-ar fi 
permis, totodată, să se simtă înfiorat pentru mai mult timp, 
datorită atingerii cu celălalt trup sprijinit cu o neglijentă de 
care, poate, nu-şi dădea seama. 

Urmându-şi tovarăşii de moment, care priviseră destul, 
au coborât pe scara de piatră în spirală. Rosaura cobora 
înaintea lui, din care cauză îi vedea numai gâtul alb, 


71 


ondulările părului ei scurt ca al unui paj şi boneţica 
graţioasă ce le acoperea. 

Lângă poarta palatului l-au întâlnit pe fiul felibrului 
salutând la despărţire, unul câte unul, pe vechii lui 
ascultători. Avea chipiul în mâna dreaptă pe care-l mişca 
producând cu el zgomote metalice. Fiecare, înainte de a se 
îndepărta, arunca câte o piesă de unu sau doi franci, iar 
troubadour-ul zâmbea bucuros. 

Rosaura, cu o uşurinţă discretă, a pus pe fundul chipiului 
o bancnotă de douăzeci de franci şi ghidul a considerat că 
era o chestiune de conştiinţă să n-o lase să treacă fără să-şi 
exprime multumirea prin ceva neobişnuit: 

— Petrarca a spus pontifului: „Părinte sfânt, culoarea de 
aur a acestor ziduri, cerul senin reflectându-se în Ron, 
câmpurile verzi ale Avignonului, apele răcoroase din 
Vaucluse, privighetorile, fluturii, serenadele, toate la un loc, 
nu au nicio valoare în comparaţie cu surâsul şi ochii dulci ai 
unei femei”. 

Şi imediat a făcut o plecăciune ca şi cum ar fi vrut să 
îngenuncheze în faţa frumoasei femei, dar n-a putut să-şi 
continue gestul pentru că trebuia să întindă chipiul celorlalţi 
care veneau din urmă. 

Borja şi-a arătat nemulţumirea împotriva acestui om cu 
exuberanţă verbală fără sfârşii: 

— Şarlatan! Nu face altceva decât să inventeze nerozii pe 
care apoi să le pună în gura lui Petrarca sau a papilor lui. 

Frumoasa văduvă a râs ca şi cum i-ar fi fost pe plac 
supărarea însoţitorului său. 

— Bietul om! Lăsaţi-l în pace. Nu-mi veţi nega că este un 
ghid interesant şi poetic. Şi eu care păstram o amintire atât 
de falsă asupra persoanei lui!... Oricine ar putea să spună 
că sunteţi gelos pe el. 

Apoi cei doi au străbătut bolta de la intrare, văzându-se 
din nou în marea piaţă realizată de don Pedro de Luna. 

Borja a imitat ironic cuvintele şi gesturile ghidului: 

— „Eu sunt un idealist; sunt mai fericit decât Rothschild 
sau Rockefeller. Niciunul din ei nu este idealist ca mine...” 
Şi în continuare visătorul şi-a prezentat chipiul pentru ca să 


72 


i se arunce doi franci. 

Rosaura l-a privit cu ochi serioşi. Chipul îi era la fel cum o 
văzuse Claudio cu o seară înainte în faţa scrisorii 
mareşalului lui Napoleon, prin care acesta cerea reţeta cu 
prepeliţe ce-i fusese servită în tinereţe împăratului. 

— Pentru a fi idealişti, a zis ea încet, pentru a putea visa, 
este cert că mai întâi trebuie să trăim... lar viaţa ne obligă 
la atâtea renunţări!... 


73 


V. 
Fiul învățatului Petracco 


Automobilul străbătea câmpia pe o şosea mărginită de 
plopi lăsând în urmă bastioanele trandafirii ale Avignonului. 
Claudio şi Rosaura se îndepărtau de lunca Ronului în timp 
ce vehiculul urca, pe neobservate, coasta colinelor ce 
delimitează valea fluviului. Mergeau spre locul unde ia 
naştere râul Sorges, afluent al Ronului, ce se varsă în 
apropiere de Avignon. Ţinta lor este izvorul din Vaucluse, 
originea acestui curs de apă întotdeauna limpede şi rece. 

Pe parcurs, Borja a povestit doamnei Pineda despre fiul 
învățatului Petracco, cum îi zicea el marelui liric italian. Se 
născuse în Arezzo datorită unui eveniment din viaţa politică 
a tatălui său, fiind apoi educat pe pământul papal din 
Avignon. 

Învăţatul Petracco (Pietro di Parenzo) era notarul 
Florenței pe când s-a văzut obligat, în anul 1301, să fugă 
din oraş, la fel ca şi prietenul său Dante. Amândoi 
aparţineau fracțiunii democratice a partidului guelf, numită 
a „albilor”. leşind victorioşi „negrii”, adică fracțiunea 
aristocratică, aceştia le-au dat foc caselor, le-au confiscat 
bunurile şi i-au condamnat la surghiun pe viaţă. Mulţi dintre 
persecutați s-au unit în Arezzo pentru a pregăti o revoluţie. 
In acest loc de surghiun s-a născut, trei ani mai târziu, 
Francisco Petracco, urmaşul învățatului Petracco, nume ce 
s-a transformat mai târziu în Petrarco, iar în final în 
Petrarca. 

Notarul Florenței i-a părăsit pe Dante şi pe ceilalţi 

74 


tovarăşi de surghiun pentru a se muta în oraşul papilor, 
unde se aflau mulţi exilați italieni. Lipsa de case din 
Avignon şi viaţa Scumpă l-au obligat să se instaleze în 
Carpentras. Aici fiul şi-a început studiile având drept colegi 
o serie de tineri care vor ocupa după aceea înalte funcţii la 
curtea papală servindu-i ca protectori. Tatăl a vrut să facă 
din el un om al legilor, dar Petrarca, entuziasmat de 
literatura antică, a preferat gloria de a fi un umanist, 
mândrie a profesorilor săi. 

Prima lui dragoste a dedicat-o Romei antice, dorind s-o 
vadă din nou prima doamnă a lumii. Pentru asta a atacat pe 
papii de la Avignon cu toate că primea favorurile lor. | se 
părea intolerabil să-i vadă pe malurile Ronului în timp ce 
vechea urbe continua să se ruineze, depopulată de 
războaiele feudale interminabile. 

Poetul, ca bărbat, a trăit în Avignon figurând la curtea 
pontifilor. La fel ca mulţi intelectuali ai timpului său, a 
primit ranguri religioase inferioare pentru a beneficia de 
veniturile ecleziastice, dar fără obligaţiile sacerdoţiului. A 
profitat permanent de libertatea unui laic încasând în 
acelaşi timp rentele canonicatelor şi beneficiile pe care i le 
acordau papii. Datorită acestui ajutor a putut să ducă un 
trai fără ostentaţii, dar îmbelşugat şi comod. Grădina din 
Vaucluse şi marea bibliotecă au fost cele două luxuri ale 
existenţei sale. 

Angajat să reînvie literatura latină, copia chiar el sau 
plătea realizarea de copii după lucrările celor mai renumiţi. 
autori din trecut ajungând şi reunească sute de volume, 
ceea ce era de nemaiîntâlnit pentru perioada în care trăia. 
Prietenia cu tânărul cardinal Orsini, fost coleg la şcoala din 
Carpentras, i-a dat posibilitatea să trăiască în mijlocul 
luxului şi somptuozităţii principilor bisericii. 

— A fost, totodată, un admirabil călător, a continuat să 
spună Borja, în ciuda riscurilor enorme pe care în mod sigur 
le-a înfruntat în epoca aceea chiar şi pe drumurile cele mai 
frecventate, deoarece trupele mercenare se dedau 
banditismului pe durata încetării ostilităților. Doi tovarăşi ai 
lui Petrarca au murit asasinați de bandiți în timpul unei 


75 


călătorii de la Avignon la Roma. Papii şi regii trebuiau să 
aştepte împrejurări favorabile pentru a se deplasa de la un 
loc la altul, dar şi atunci se înconjurau de o mulţime de 
precauţii pentru a începe o călătorie ca şi cum ar fi plecat 
într-o expediţie militară. 

Petrarca, care nu era bogat, a călătorit mai mult ca 
oricare om al timpului său. Simţea nevoia de a fugi pe 
neaşteptate de Avignon şi de Laura, cu toate că amintirea 
ei îl urmărea pas cu pas. Aşa a străbătut Italia, Franţa şi 
Ţările de Jos. Intr-o altă ocazie a vizitat, fiind îmbarcat, 
coasta mediteraneană a Spaniei, a trecut prin Gibraltar şi 
nu s-a oprit până în Anglia. 

— A mers acolo pentru a face elogiul familiei Orange, - 
care îl interesa mult prin ceea ce am să vă spun mai târziu. 
Cum Orange înseamnă „portocală”, într-una dintre scrierile 
sale a comparat această familie cu frumoasele portocale 
din Murcia. 

Îndrăgostitul poet gândea la fel ca Homer că propria-i 
ignoranță i se risipeşte numai după multă mişcare a 
trupului şi a sufletului, mergând dintr-un loc în altul. În 
Vinerea Sfântă a anului 1327 a avut loc evenimentul cel 
mai important al vieţii sale intrând în biserica Sainte-Claire 
din Avignon. Acolo a întâlnit-o pe Laura de Noves, o tânără 
nobilă de o frumuseţe pudică, blondă, cu ochi strălucitori. 
Ea şi poetul şi-au încrucişat privirile, iar asta le-a fost 
suficient pentru a-i uni pe tot restul vieţii. 

— Această Laura de Noves era soţia unui bogat senior 
din Avignon, Hugo de Sade, înaintaş al celebrului marchiz 
de Sade, romancierul monstruos. Eroina celei mai ideale şi 
dezinteresate iubiri ce se cunoaşte până acum apare, dintr- 
un capriciu al vieţii, înrudită cu cel mai dement dintre 
libertini... Probabil că dumneavoastră ştiţi că Laura a avut 
nouă copii cu soţul ei şi a fost indiscutabil o soţie fidelă. 

Rosaura, care îl asculta cu atenţie, a schiţat un gest de 
neîncredere. 

— Niciodată n-am putut să înţeleg acest lucru şi cred că 
tuturor li se întâmplă la fel ca mie. Cazul depăşeşte cu mult 
gândirea noastră modernă. Să se iubească atâţia ani, să 


76 


locuiască amândoi în acelaşi oraş, ea fiind o femeie 
căsătorită, cu experienţă, liberă să facă ce vrea şi să nu fi 
existat nimic... absolut nimic! 

Văduva a zâmbit şi, în acelaşi timp, s-a arătat un pic 
încurcată pentru îndrăzneala aluziilor. 

— Nu trebuie să uitaţi spiritul acelor vremuri, a răspuns 
Borja. Petrarca a fost aproape un contemporan cu epoca 
cavalerească. Sufletul lui era le fel cu cel al paladinilor din 
povestirile eroice care străbăteau lumea în bătălii pentru 
femeia iubită şi obțineau de la ea numai o mănuşă sau o 
panglică. El a trăit în perioada iubirii idealiste şi 
dezinteresate. 

După ce i-a vorbit astfel, cu un oarecare entuziasm, 
tânărul a zâmbit aproape în acelaşi mod ca şi partenera sa. 

— Trebuie să adaug că viaţa îşi permite răzbunări hazlii 
asupra acelora care încearcă să se sustragă de la regulile 
ei. In timp ce Petrarca cânta pe Laura, „dulcea rivală”, 
tânguindu-se de lipsa de înţelegere şi de fidelitatea ei 
matrimonială, întreținea relaţii „materiale” cu o femeie din 
Avignon de la care a avut doi copii, Giovanni şi Francesca. 
Giovanni a urmat cariera tatălui său. Clement al VI-lea i-a 
dat un canonicat în Verona (pentru a-i face o favoare 
poetului), acordându-i şi dispensă de vârstă, întrucât 
băiatul avea numai nouă ani. Francesca a trăit în Florenţa, 
lângă Boccaccio, mare prieten al lui Petrarca, în timp ce el 
colinda lumea sau scria la locuinţa din Vaucluse. 

După ce a urcat câteva pante, automobilul a început să 
coboare şi astfel cei care-l ocupau au pierdut din vedere 
valea Ronului şi grupul de case al Avignonului acoperit de 
turnuri. O altă vale se desfăşura în faţa lor cu sate pitulate 
la poalele colinelor pe ale căror culmi se vedeau resturi de 
castele. In depărtare, acoperind o parte a orizontului, se 
contura piramida imensă a muntelui Ventoux. 

— O nouă Laura a fost descoperită, a continuat Borja, 
care pare mai verosimilă şi mai acceptabilă decât femeia 
căsătorită şi având nouă copii. Un abate din familia Sade a 
fost cel care a lansat şi a susţinut versiunea că Laura 
fusese o doamnă care a aparţinut familiei lui. Alţii cred că 


77 


iubita poetului a fost Laura de Baux, din familia Orange, 
care trăia într-un castel de lângă Vaucluse. Aceasta a trăit 
necăsătorită, iar gusturile literare şi figura ei romantică 
concordă mai mult cu poetul. Laura de Noves a murit de 
ciuma ce a făcut atâtea victime în oraşul papal. Laura de 
Baux, tânără, de o sănătate fragilă a murit de sfârşeală 
(nume ce se dădea atunci tuberculozei), în absenţa 
cântăreţului său. Chiar dacă a fost prima sau a fost a doua, 
trebuie să i se mulţumească pentru rezistenta ce a opus-o 
întotdeauna dorințelor poetului. Dacă ar fi cedat nu am fi 
avut acum poeziile sale de dragoste şi nici sonetele lui. 

Petrarca a descris-o aşa cum a văzut-o pentru prima 
dată, fie în Vinerea Sfântă într-o biserică din Avignon, fie în 
castelul din vecinătatea comunei Vaucluse: „mai albă şi mai 
rece decât zăpada din locurile în care soarele nu pătrunde 
de mulţi ani; cu un păr blond, alături de care aurul şi 
topazele par învinse; purtând o tunică largă de mătase 
verde brodată cu violete”. El a cântat cu înflăcărare 
„biserica unde ea se roagă, pădurile şi rocile care o văd 
trecând, râul unde-şi scaldă trupul”. 

— Poetul este în artă un precursor al naturalismului, al 
descrierii literare pe care a adoptat-o romantismul de 
început, cu cinci sute de ani mai târziu. Este, în acelaşi 
timp, un Platon exprimându-se prin intermediul versului. În 
poeziile sale vorbeşte de lumea apelor, de munţi şi păduri 
ca un poet modern. Izvorul din Vaucluse este pentru el un 
personaj viu. Dragostea pentru natură l-a făcut să trăiască 
departe de străzile Avignonului, în locul unde mergem 
acum. Pentru asta avem nevoie de mai puţin de o sută de 
minute călătorind cu automobilul, dar pe vremea aceea se 
făcea o zi întreagă. 

Căsuţa lui de lângă râul Sorges, plină de cărţi şi amintiri 
ale Romei clasice, se afla la poalele unei coline stâncoase, 
sub castelul episcopului de Cavaillon, seniorul locului. Ceva 
mai încolo de grădina sa, Petrarca poseda o insuliţă din 
bolovani în care îşi găzduise muzele, „deoarece erau 
izgonite din toate părţile”. Dar nimfele râului Sorges, 
coborând de pe vârfurile stâncoase, izbeau muzele cu 


78 


inundaţiile lor. Cele o mie de fecioare acvatice se răzbunau 
pentru că Petrarca ar fi preferat pe cele „nouă fete 
bătrâne”. 

A părăsit de multe ori acest loc liniştit. Când Rienzo 
instaurase republica romană, poetul, entuziasmat, începuse 
o călătorie pentru a se alătura acestuia. Dar înainte de a 
ajunge la Roma, a aflat despre căderea tribunului şi fuga 
acestuia, oprindu-se astfel în Parma. O nouă ştire, şi mai 
teribilă, a venit să-l caute pe pământul italian. Laura murise 
şi trupul ei, „atât de frumos şi cast”, se odihnea într-o 
biserică din Avignon. 

— S-a întors la Vaucluse pentru a iubi o fantomă. Din tot 
ceea ce îl înconjura, stânci, arbori şi susur de ape, au 
apărut imagini şi amintiri ieşindu-i în întâmpinare ca nişte 
prieteni melancolici. Şi-a părăsit din nou căsuţa în ziua în 
care, plimbându-se pe malul râului Sorges, a văzut sosind 
un trimis al senatului Romei. 

Vechiul oraş dorea să-l încoroneze în Capitoliu cu o 
pompă teatrală care să reamintească de aceea a anticelor 
triumfuri romane. Această mare consacrare era destinată 
mai mult omului politic, patriotului elocvent, partizanului 
unităţii Italiei, decât poetului. 

— Însuşi poetul s-a văzut glorificat de către lumea 
cântată în operele lui, uitată acum. L-au aclamat pentru 
meritele sale de umanist, pentru poeziile lui latine, în 
special pentru poemul Africa, scris în limba latină, cu alte 
cuvinte pentru ceea ce niciunul dintre noi nu mai citeşte azi 
şi de multe secole este dat uitării. In schimb. Cantonieru/ 
lui, Triumfurile sale, toate versurile lui italiene de o sinceră 
pasiune, ce par scrise de un liric al zilelor noastre, i-au fost 
considerate atunci o distracţie puerilă a unui erudit, 
zbenguieli frivole ale imaginaţiei sale între o epistolă 
ciceroniană şi o eglogă în stilul lui Virgiliu. Asta 
demonstrează slaba consistenţă a aprecierilor literare. 
Oamenii epocii sale nu crezuseră vreodată în existenţa 
Laurei; pentru ei a fost o fiinţă fictivă căreia Petrarca îi 
dedica extazele unei iubiri pur cerebrale. Astfel de 
amuzamente cu femei ireale erau permise clericilor şi 


79 


prelaţilor de atunci, pasionaţi ai versurilor. 

Niciodată poetul nu a vrut să spună numele de familie 
adevărat al Laurei. Dacă prietenii lui cei mai intimi au ajuns 
până la urmă să se convingă de existenţa reală a acesteia, 
asta s-a datorat destăinuirilor fragmentare pe care Petrarca 
le-a făcut aproape întotdeauna împotriva voinţei sale. 

Automobilul a început să se deplaseze pe malul unui râu 
mic, limpede, verde, de un luciu profund ca al unor oglinzi 
antice. Apoi a alunecat printre case: era comuna Vaucluse. 
leşind din nou în câmp, urmând cursul apei din ce în ce mai 
lat, un zgomot de cascadă invizibilă s-a iscat din fondul 
peisajului, unindu-se cu foşnetul copacilor mişcaţi de vânt. 
Era o cădere de apă pe care Borja o numea „discretă” 
pentru că, în loc să înece rumoarea câmpului, se contopea 
cu ea într-o realitate aproape muzicală. Automobilul 
aluneca încet, pe drumul îngust, fără să facă zgomot, astfel 
încât, toate murmurele aerului, ale plantelor şi apei erau 
perceptibile pentru cei doi ocupanţi. Râul curgea în sens 
invers cu o viteză mărită ca şi cum ar fi fost întins în cursul 
său de căderea unei foarte îndepărtate cascade. Era alb şi 
lucios la fel ca oţelul în porțiunile în care se reflectă lumina 
solară; verde şi profund în colţurile cu umbră, sub cupola 
formată de arborii şi hăţişurile de pe malurile lui. 

Vehiculul nemaiputând merge mai departe, s-a oprit 
lângă intrarea rustică a unui restaurant în aer liber între 
drum şi malul apei. Această limbă de pământ cu chioşcuri 
verzi, cu mese şi cu scaune din trestie, afişa o placă la 
intrare pe care scria: „Grădina lui Petrarca”. Lângă poartă 
exista şi un fel de bazar ambulant având obiecte ce erau 
ornate invariabil cu acelaşi cap care figura pe multe 
fotografii şi vederi poştale: profilul năsos şi maiestuos, 
acoperit de glugă cu ciucuraşul atârnând şi coroană de 
lauri; era poetul, rege al acestui loc. 

Au coborât din maşini pentru a-şi continua drumul pe o 
cărare ce urca printre tufişuri. Aici începea urcuşul spre 
izvorul din Vaucluse. Claudio a explicat faptul că în 
perioadele cu debit normal, râul izvorăşte din locul acela. 
Apele lui apar în ţâşnituri domoale încercuite de spume. 


80 


Nivelul râului este la fel cu al izvorului din Vaucluse când 
acesta are apele coborâte şi nemişcate. 

Rosaura şi Claudio au urcat printre grupuri de vegetaţie 
permanent verzi şi răcoroase din cauza umidității perpetue. 
Au lăsat în urmă izvoarele normale ale râului. Acum 
înaintau pe lângă o albie cu înclinaţie abruptă, complet 
seacă, cu grămezi haotice de stânci. Acesta era fundul 
cascadei din Vaucluse pe unde se rostogolesc apele 
izvorului când nivelul lor se ridică, până ajunge la locul 
unde începe cursul normal al râului Sorges din timpul 
secetei. Aceste stânci negre acoperite cu licheni i se păreau 
lui Borja asemănătoare cu spinările unor elefanţi scufundaţi 
în albia torentului. Printre stâncile negricioase se întindeau, 
ca ochiurile unei plase, arabescurile albe ale sedimentelor 
de calcar depozitate de ape. 

S-au văzut deodată pe marginea superioară a izvorului, o 
lagună aproape rotundă pe fundul unei pâlnii de piatră. 
Această gaură enormă avea pe o parte muchia revărsării 
cascadei acum uscată, iar pe partea opusă un munte 
vertical, asemănător cu malul abrupt al unei coaste. Acest 
perete de stâncă, permanent în penumbră de la apa 
adormită jos şi până aproape de creastă, avea pe porţiunea 
sa cea mai înaltă numai o bordură de piatră cenuşie, 
îngălbenită de soare. Părea drept la prima vedere, dar în 
realitate forma un unghi ascuţit, iar pe interstiţiile stâncilor 
creşteau câţiva smochini răsăriţi din seminţele aduse de 
vânt. 

Pe fundul pâlniei umbra era eternă. Se întuneca sau se 
lumina în raport cu răsăritul sau apusul soarelui, dar până şi 
în orele cu cea măi multă lumină îşi menținea culoarea unui 
amurg liniştit. Izvorul părea un ochi albastru, aureolat cu 
verde pe margini, unde apa e mai puţin adâncă. Borja l-a 
apreciat că fiind o pupilă nemişcată a pământului, 
păstrătoarea unui mister egal cu al Sfinxului, al Himalaiei, 
sau al fluviilor Gange şi Nil. 

Domnea o linişte profundă. Se auzea numai cântul 
îndepărtat al râului Sorges ce se năştea la acelaşi nivel cu 
aceste ape scufundate şi moarte. Cercul acvatic se afla 


81 


acum la o adâncime de douăzeci de metri, coborându-se 
până la el prin pâlnia de piatră înclinată. 

Tânărul a azvârnlit câteva fragmente de rocă în cercul 
albastru. De fiecare dată s-a auzit un zgomot surd, ca şi 
cum liniştea ar fi absorbit vibraţiile loviturii în loc să le 
mărească. Apoi piatra cobora, pierzându-şi în cea mai mare 
parte gravitatea, balansându-se ca un pendul, purtată 
dintr-o parte în alta, ca şi cum nu şi-ar fi putut face cu greu 
drum prin grosimea apelor fără fund. 

Borja a comparat această pâlnie lichidă cu globul unui 
ochi uman având în prelungire nervul văzului. Ochiul este 
suprafaţa circulară, iar în spatele ei există un fel de tub 
gigantic în scoarţa terestră fără ca cineva să-i cunoască 
sfârâitul. Oamenii din zonă povestesc că obiecte aruncate 
în izvoarele din Elveţia au revenit la lumină prin această 
conductă subterană. Desigur, este vorba de gura de ieşire a 
unui râu ce curge permanent sute de kilometri prin 
subteran. Crescându-i apele, acestea se ridică vertiginos la 
fel ca într-un cazan clocotitor şi cad pe stânci sub formă de 
cascadă pentru a umfla ceva mai la vale debitul liniştitului 
Sorges. 

Obosiţi să tot arunce cu pietre, s-au aşezat pe doi 
bolovani  desprinşi din stâncă în locul unde începea 
înclinația pâlniei având la picioare lacul fără fund. Ei se 
simțeau înfioraţi din cauza singurătăţii locului, a apei 
misterioase ce părea să izvorască dintr-o arteră ruptă a 
planetei, a umbrei şi a tăcerii. Borja a admirai această 
penumbră milenară. Poate că pereţii cascadei, acum uscați, 
nu au fost niciodată atinşi de razele soarelui. Era o umbră 
ce datează de la începutul lumii în forma sa actuală. 

Rosaura îşi manifestase frica aşezându-se. Un pas în gol 
sau alunecarea unei pietre, putea să-i facă pe amândoi să 
cadă în prăpastia acvatică. Chiar dacă ar fi avut norocul să 
rămână agăţaţi de una dintre ieşiturile scufundate, ce 
păreau mici suprafeţe acoperite cu pietricele, trebuie să fi 
fost teribil contactul cu apa aceea rece niciodată încălzită 
de soare. Rămase apoi într-o contemplare mută, lăsându-se 
cuprinsă de liniştea impunătoare din jur. 


82 


Borja şedea şi el dus pe gânduri în faţa marelui cerc 
albastru ce-i captase privirea cu aceeaşi putere de atracţie 
ca a focului din nopţile de iarnă. Rosaura se aşezase în 
spatele prietenului său îndeplinind indicaţiile acestuia 
dictate dintr-o galantă precauţie. În situaţia că ar fi 
alunecat tânărul i-ar fi servit de sprijin. Întorcându-şi 
privirea spre ea, Borja a făcut o figură de uimire şi apoi a 
zâmbit. Ah, femeia!... Ea îşi deschisese poşeta pentru a se 
privi într-o oglinjoară; îşi aranja ondulaţiile părului căzute 
pe urechi şi îşi rotunjea buzele pentru a reîmprospăta cu ruj 
culoarea de pe ele. 

Terminând această dichisire s-a ridicai de pe piatră. Îi era 
frig; simţea greutatea acelei tăceri sălbatice şi a penumbrei 
locului ce păreau că aparţin unei lumi încă nelocuite. El îi 
dădu mâna ajutând-o să coboare printre copacii lăcuiţi de 
umezeala eternă, cu iedere exuberante înfăşurate în jurul 
trunchiurilor sau întinse la pământ cu frunzişul verde- 
negricios. Animaţi de singurătate, îşi imaginau că această 
potecă le aparţinea numai lor, iar ultimul care câălcase pe 
acolo cu şase secole mai înainte fusese îndrăgostitul 
singuratic din Vaucluse. 

Rosaura cunoştea câte ceva despre Petrarca din unele 
lecturi fragmentare şi din explicaţiile însoţitorului său; dar 
această călătorie îi trezise o subită admiraţie pentru poet şi 
de aceea jură că se va dedica lecturii cărţilor lui, chiar şi a 
celor scrise în latină care, după Borja, erau complet uitate. 

— Să te simţi iubită în mod ideal!... a zis ea gânditoare. 
Să ai un bărbat care să se mulţumească cu sărutul mâinii şi 
să nu pretindă „materialităţi” ce de multe ori sunt 
neplăcute sau inoportune... Să te vezi adorată fără interes, 
cu o pasiune curată şi sinceră!... 

— Dar dumneavoastră uitaţi, a întrerupt-o Borja, copiii pe 
care i-a avut poetul, precum şi copiii pe care, de asemenea, 
i-a avut Laura de Noves cu soţul ei, dacă într-adevăr ea a 
fost. 

— N-are importantă; aceste obstacole sunt mai mici 
decât vă închipuiţi şi nu sunt incompatibile cu iubirea 
despre care vă vorbesc. Dumneavoastră, bărbaţii, căutaţi 


83 


numai... „altceva”. Fără asta nu concepeţi dragostea. Noi 
femeile gândim într-o altă manieră. Suntem mai puţin 
senzuale decât vă imaginaţi şi în schimb aspirăm la multe 
lucruri pe care dumneavoastră nu le înţelegeţi. 

Cei doi au intrat în „Grădina lui Petrarca”, iar proprietarul 
s-a grăbit să-i întâmpine întrerupând discuţia cu şoferul 
Rosaurei, un spaniol care se afla în serviciul ei din 
momentul când a sosit în Europa. 

Borja i-a amintit despre descrierile lui Petrarca cu privire 
la belşugul vânatului şi pescuitului din locul lui liniştit de la 
tară. Păstrăvi şi potârnichi figurau cu frecventă la masa lui 
rustică. Stăpânul restaurantului, care considera faima 
poetului ca o parte anexă a reputației localului, a răspuns 
cu un gest trist: 

— Asta a fost atunci. Păstrăvii au dispărut de acum 
câteva secole; în schimb, am să vă servesc cu câţiva raci 
„în stil american” pe care toţi îi găsesc excelenți; 
prepeliţele vor fi înlocuite cu un pui foarte fraged. 

Au servit apoi dejunul pe malul râului Sorges acompaniaţi 
în discuţii de susurul unei căderi de apă răcoroase din 
apropiere ce se forma după ce trecea prin heleşteul racilor. 
Pe faţa de masă albă cu imprimeuri trandafirii se afla o 
sticlă cu vinul cel mai renumit din regiune, Châteauneuf-du- 
Pape, gros, tare, de o mare concentraţie alcoolică. 
Alunecarea vinului printr-o frecare catifelată pe gâtul 
imaginativului Borja l-a făcut să se vadă învăluit într-o mare 
capă pontificală de un purpuriu închis, brodată cu multe 
flori în relief, în întregime maiestuoasă şi flexibilă. 

Rosaura, fascinată de murmurul apelor şi răcoarea 
umbrei după recentul său voiaj de la Paris de-a lungul 
şoselelor monotone şi pline de praf, invidia sihăstria lui 
Petrarca, apreciind-o ca pe un loc divin. 

— Simt tentaţia de a construi o căsuţă aici. Aş trăi 
departe de lume, n-aş scrie versuri pentru că sunt o biată 
ignorantă, dar vă asigur că aş şti să gust tot aşa de bine ca 
şi „poetul din frumuseţile acestui loc. Ce fericit trebuie să fi 
fost lângă acest râu gândindu-se la Laura lui!... 

Borja a luat o mimică de neîncredere. Dacă epocile bune 


84 


ar fi putut dura etern!... Dar anii trec şi odată cu ei, 
tinereţea şi voinţa de a trăi. Frumoasa panoramă din 
Vaucluse s-a tot umbrit pentru Petrarca. În repetate rânduri 
s-a întors aici găsind-o la fiecare călătorie tot mai tristă şi 
tot mai singuratică. Laura nu mai era decât o fantomă. 
Prietenii şi protectorii săi din Avignon muriseră sau 
plecaseră. Până şi un localnic, pe care îl folosea ca servitor 
de mulţi ani şi care fără să ştie să citească îi manipula 
cărţile ajutându-l din instinct în căutările sale erudite, 
murise şi el. 

— Fiica sa locuia la Florenţa şi îl chema la ea. Fiul său, 
Giovanni, i-a provocat multe supărări cu scandalurile 
tinereţii lui  destrăbălate,  sfârşind printr-o moarte 
prematură. Apoi papii de Avignon se hotărau să se mute la 
Roma realizând până la urmă idealul patriotic căruia 
Petrarca îi dedicase cea mai mare parte a existenţei sale... 
Aşa că poetul a abandonat Vaucluse pentru totdeauna şi s- 
a instalat în localitatea italiană Arqua ce avea o oarecare 
asemănare cu acest loc prin apele şi pădurile de acolo. 
Lăsase aici iubirea, tinereţea şi partea cea mai frumoasă a 
vieţii. Aici scrisese operele lui ilustre. 

Pentru a uita de bătrâneţe, Petrarca se dedica cu 
înflăcărare muncii, ajungând să angajeze până la cinci 
secretari în acelaşi timp în căsuţa din Arqua. Dar într-o 
după-amiază, la fel ca soldatul care moare în picioare 
sprijinit în lancea lui, l-au găsit fără suflare în bibliotecă, 
căzut peste o carte. Poate că în această agonie rapidă şi 
singuratică, ultimul lui gând a fost pentru Vaucluse. 

Rosaura l-a făcut să tacă cu o exagerată indignare. 

— Borja, pentru Dumnezeu! Nu-mi vorbiţi despre moarte. 
Lăsaţi-l viu pe Petrarca. Poeţii nu trebuie să moară. Şi noi 
trăim savurând frumuseţea momentului prezent într-o 
uitare absolută de ceea ce ar putea interveni apoi. 

Au mâncat cu o plăcere de pribegi care întâlnesc un han 
bun în drumul lor. Proprietarul „Grădinii lui Petrarca” a 
mulţumit fâstâcit auzind de la o doamnă atât de elegantă 
elogiile dedicate preparatelor sale sărăcăcioase. Borja a 
privit cu stupoare la sticla de Châteauneuf. Era goală şi încă 


85 


nu se servise puiul fript. A mai cerut una, în ciuda 
protestului surâzător al partenerei. 

— Nu, Claudio, fiţi prudent. Acest vin e foarte tare şi o să 
ne îmbete. 

Stăpânul restaurantului, încredinţând serviciul la două 
fete, a reluat discuţiile cu şoferul, care mânca la o masă 
îndepărtată, ascunsă de câţiva copaci. 

— Este o mare doamnă, îi spuse spaniolul, şi atât de 
generoasă, atât de atentă cu cei din casă!... 

Puțin ameţiţi de atmosferă şi de vinul pontifilor, Rosaura 
şi Claudio priveau în jurul lor ca şi cum ar fi vrut să fixeze 
pentru totdeauna în memorie frumuseţile acestui peisaj de 
basm. Ceva mai încolo de dreptunghiul proiectat de 
umbrar, copacii trasau pe asfalt pete mişcătoare de aur 
luminos. Toţi copacii fuseseră invadaţi de plante agăţătoare 
ce le ascundeau trunchiurile sub o haină vegetală. Aceştia 
se înclinau asupra râului, care era albastru pe mijloc şi 
verde spre maluri datorită reflectării lăstărişurilor ce 
creşteau din belşug. 

În mijlocul curentului o stâncă tăia cursul agitat al râului, 
făcând ca apa să se prăbuşească în căderi spumoase pe 
ambele laturi ale masei sale negre. Aceste şuvoaie intonau 
o melopee fără sfârşit ce servea ca fond armonios altor voci 
ale naturii. Râul, recâştigându-şi mai la vale transparenţa, 
forma în apa lui lină mici vârtejuri ce păreau flori de cristal. 
Totodată, de pe fundul apei apăreau la suprafaţă roiuri de 
băşici albe alunecând la vale ca şi cum ar fi fost fluturi de 
râu. În porțiunile cu băltiri, albia dispărea sub masele de 
plante acvatice cu frunze verzi şi lunguieţe, la fel ca ale 
laurului. 

Borja s-a simţit electrizat de o energie neobişnuită şi a 
fost cuprins în acelaşi timp de înfrigurarea neliniştii. Erau 
singuri, însoţitoarea lui părea o altă femeie, cu ochii foarte 
strălucitori, cu râsul în ton bărbătesc şi cu o intimitate 
necontrolată în cuvinte, de parcă ar fi aparţinut aceluiaşi 
sex. O anumită dualitate interioară, apărută mereu în 
momentele critice ale existenţei sale, îl făcea să stea în 
cumpănă. O voce, pe care numai el o putea auzi, îi dădea 


86 


sfaturi: „ai să faci o prostie; vei pierde o prietenie 
plăcută...; te vei ruşina când îţi vei da seama de acţiunea ta 
ridicolă”. 

Brusc s-a văzut luând, pe deasupra mesei, o mână a 
Rosaurei, pe care încerca s-o sărate. 

— Nu, Borja! a protestat aceasta dintr-odată serioasă. Nu 
fiţi copil. O să-mi vorbiţi despre iubire, despre fericirea de a 
trăi aici împreună... muzică ce îmi este foarte cunoscută! E 
ceea ce mi-ar putea spune ultimul prost din lumea în care 
trăiesc... Dar dumneavoastră vă credeţi un om cu talent!... 
Daţi-mi drumul la mână. Un sărutat al mâinii nu înseamnă 
nimic; acest gest îl primesc de la sute, ca un salut, la fel ca 
şi alte femei. Dar aici nu-l tolerez. Aici înseamnă cu totul 
altceva. 

Şi îşi retrase mâna, cu un gest brusc, dintre celelalte 
două care o mângâiau. 

— Nu mă veţi crede, a răspuns el cu umilinţă, şi desigur 
tot ceea ce vă voi spune acum nu va fi mai convingător. Vă 
închipuiţi oare că ne cunoaştem de când v-am văzut la 
Madrid?... Eroare: eu vă cunosc de când am început să 
gândesc. V-am văzut întotdeauna, v-am aşteptat întreaga 
mea viaţă, iar acum când, în sfârşii, îmi ieşiţi în cale, vă 
bateţi joc de admiraţia mea, mă credeţi unul din atâţia care 
vă caută orbiţi numai pentru frumuseţea dumneavoastră. 

Ea a râs de seriozitatea cu care tânărul profera astfel de 
cuvinte. 

— Beţi-vă cafeaua, Claudio, i-a zis cu grijă maternă. Să 
petrecem liniştiţi această zi atât de frumoasă. Să nu credeţi 
cumva că am să mă supăr dacă veţi înceta să-mi faceţi 
curte. Din contră, doresc să vorbim ca doi prieteni. Trataţi- 
mă ca şi cum v-aş fi un camarad. 

Dar Borja, înflăcărat de propriile sale cuvinte, n-a putut 
să se liniştească: 

— Ce mult v-am aşteptat! a continuat el. Vă cunosc mai 
bine decât dumneavoastră înşivă. Veţi fi mereu tânără, cu 
toate că aveţi mii de ani. Sunteţi tot atât de antică, ca şi 
lumea, tot atât de inaccesibilă ca şi viaţa. 

Aici Rosaura a început să râdă şi a făcut o plecăciune 


87 


ironică: 

— Ce galanterii atât de noi! Bătrână... antică... mii de 
ani... Vă foarte mulţumesc; sunteţi foarte amabil. 

Tânărul a continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru el: 

— V-am văzut în cărţi, tablouri, în tot ceea ce au visat 
oamenii pentru a  imortaliza suprema frumuseţe. 
Dumneavoastră sunteţi Venus, sunteţi Elena, sunteţi graţia 
şi ispita care înfrumuseţează viaţa. Nu veţi îmbătrâni 
niciodată; aveţi veşnicia zeilor. 

Ea a dat din cap cu mişcări gingaşe de aprobare: 

— Acum e mai bine. V-aţi corijat şi spuneţi lucruri mai 
plăcute. Puteţi să continuaţi!... 

O muzică vulgară, veselă, de un ritm frivol, a sfâşiat însă 
pe neaşteptate corul melodios al apelor şi frunzelor. 
„Grădina lui Petrarca” poseda un pian electric, de altfel ca 
toate localurile stabilite în vecinătatea oraşelor, şi stăpânul 
a crezut că sosise momentul să-l pună în funcţiune văzând 
că cei doi clienţi, unici, au terminat de mâncat. 

Picioarele Rosaurei au început să se mişte în cadenţa 
acestei muzici vesele şi mediocre lovind solul cu tocurile 
înalte. 

— Vă invit la dans, a zis ea. 

Aşa că Borja s-a văzut dansând pe spaţiul asfaltat, lângă 
malul râului lui Petrarca. Talia creolei se sprijinea pe braţul 
său drept într-o abandonare voluptuoasă. Aceasta îşi 
trăsese bustul înapoi ca şi cum s-ar fi ferit de vreo 
îndrăzneală a partenerului. În acelaşi timp ar fi încântat-o 
posibilitatea pericolului pentru plăcerea de a-l respinge. 

Ea dirija mişcările partenerului. lubea dansul. La Paris 
frecventa ceaiurile unde se dansează; în schimb Claudio, la 
astfel de petreceri, stătea întotdeauna de o parte, ca un 
curios îndepărtat şi liniştit. 

S-a lăsat condus de această femeie care i se părea deo 
esenţă superioară. Tot aşa zeițele antice vor fi ghidat pe 
săracii muritori când catadicseau să coboare până în 
braţele lor. 

Din nou a răbufnit în el acea îndrăzneală ce era motiv de 
remuşcare şi ruşine pentru cealaltă jumătate a trăirii sale 


88 


interioare. Ca şi cum i-ar fi venit rău, şi-a plecat capul 
sărutând cu timiditate pielea albă a gâtului feminin lăsat la 
vedere de decolteu. 

— Nu, asta nu! a protestat Rosaura, eliberându-şi mijlocul 
din braţul bărbătesc. Gata cu dansul. Sunteţi un copil 
incorigibil cu care nu se poate trăi liniştită. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi căit de vocea iritată cu care 
pronunţase astfel de cuvinte, a adăugat zâmbind: 

— Va trebui să-i scriu fiicei domnului Bustamante ca să 
ştie cum e în realitate viitorul ei soţ. 

Această remarcă i-a făcut mai rău lui Claudio decât toate 
protestele doamnei. Şi-a pierdut într-o clipă dulcea 
ameţeală a beţiei şi a văzut totul în culori livide. Peisajul s-a 
acoperit cu o ceaţă den şi. 

Ei i-a părut rău până la urmă când l-a văzut neconsolat. 

— Nu faceţi pe nevinovatul. Trebuie să recunoaşteţi că o 
femeie ca mine, complet liberă şi care duce o viaţă cam... 
agitată, nu o să aştepte să sosiți dumneavoastră, aşa cum 
spuneţi că m-aţi aşteptat până acum. Credeţi-mă! Nimeni. 
nu aşteaptă pe nimeni; întâmplarea este aceea care 
aranjează totul. Pentru ca să mă lăsaţi în pace şi să 
continuăm să fim prieteni, am să vă spun că în viaţa mea 
de văduvă există un bărbat... un bărbat cunoscut de mulţi. 
Poate că şi dumneavoastră îl cunoaşteţi şi de aici dorinţa de 
a-l înlocui vă împinge la astfel de îndrăzneli care ar ofensa 
pe alte femei mai puţin trecute prin viaţă ca mine. 

Ultima presupunere a Rosaurei l-a supărat pe Borja şi l-a 
surprins în mod dureros. El ignora existenţa acelui bărbat; 
el nu voia să substituie pe nimeni; el o iubea, fără să-l 
intereseze istoria ei. 

— Bine... să nu începeţi din nou să-mi vorbiţi de iubirea 
dumneavoastră... Mă surprinde că nu cunoaşteţi acest 
episod al vieţii mele de care atât de mult s-au interesat de 
el, fără a fi nevoie, cunoştinţele mele din Paris şi din alte 
părţi... Să fim la fel ca acei camarazi care se stimează mult, 
trăiesc ca fraţii şi îşi respectă mutualmente secretele. 

Din acest moment discuţia dintre cei doi a devenit tristă 
şi lentă. În zadar a încercat să-l înveselească cu râsul şi 


89 


zburdălniciile ei. A vrut să se urce într-o barcă cu motor pe 
care era scris „Frumoasa Laura” şi cu care se făceau mici 
excursii pe râul Sorges. Proprietarul restaurantului i-a 
explicat însă că motorul se află în reparaţii la un mecanic 
din Avignon. 

— Atunci să mergem, hotărî ea făcând semn şoferului 
care era deja la volan în faţa intrării restaurantului. 
Dumneavoastră, Petrarca al meu, sunteţi trist, aşa că e mai 
bine să părăsiţi acest peisaj frumos pe care acum se pare 
că-l detestaţi, în Avignon veţi fi altul. Îmi veţi povesti lucruri 
interesante despre compatriotul Luna şi despre luptele 
dintre papi, cu istorii complet noi pentru mine. 

S-au întors în oraş pe acelaşi drum. Borja a tăcut la 
început sau a răspuns prin cuvinte scurte la întrebările 
însoţitoarei sale. Apoi, ca şi cum apropierea corpului 
adorabil aşezat lângă el, de care se atingea pe timpul 
hurducăturilor maşinii, ar fi reînviat vehemenţele dorinţei 
lui, a reluat discuţia despre iubirea sa pe care o considera 
supraumană, îmbrăcând-o în fantezii istorice şi literare. 

Venus-Lilit i-a răspuns cu seriozitate, adoptând un ton 
cam agresiv cu scopul de a termina pentru totdeauna cu 
astfel de pretenţii: 

— Of, spaniolule! Oare o femeie nu poate să meargă 
undeva cu un bărbat fără ca acesta să-i vorbească de 
dragoste, cerându-i să-i fie împărtăşită la fel ca unui sultan 
care şi-a pus ochii pe o cadână?... E oare posibil ca ei să 
trăiască în linişte netulburată la fel ca doi prieteni?... 
Claudio, vă vorbesc foarte serios. A fost pentru mine un 
noroc să vă întâlnesc la Avignon. Îmi povestiţi lucruri foarte 
interesante; discuţiile cu dumneavoastră mă fac să uit de 
alte griji; dar dacă continuaţi să mă supăraţi cu aceste 
prostii de copil capricios, mâine la prima oră voi pleca spre 
Coasta de Azur... şi nu mă veţi mai vedea niciodată. 


90 


VI. 
Naşterea schismei 


Rosaura a urmărit cu privirea un grup de turişti care, 
străbătând piaţa palatului, urca pe treptele acestuia. Era 
ora zece dimineaţa. 

— Lume pentru prietenul nostru felibrul, a zis zâmbind. 
„Idealistul” o să-şi înceapă discursurile în faţa ferestrelor şi 
va intona cântece în marea capelă. 

Borja a acceptat cu un gest de indiferentă amintirea 
ghidului vorbăreţ. Acum era ocupat să-i explice însoţitoarei 
modul cum al şaselea şi al şaptelea papă s-au îndepărtat de 
Avignon, favorizând fără să vrea, dar mai ales ultimul din 
cei doi, îndelungata luptă ecleziastică cunoscută sub 
numele de Marea Schismă a Occidentului. 

Plecaseră din hotel întrucât tânărul a considerat că ar fi 
mai potrivit să vorbească de toate acestea în faţa palatului 
sau plimbându-se prin parcul ce înfrumuseţa acum colina 
Doms, aridă şi urâtă în alte vremuri, aflată între reşedinţa 
papilor şi Ron. 

— Marile detaşamente, trupe de mercenari concediate, 
reprezentau un permanent pericol pentru pontifi. Acestea 
jefuiau mănăstirile şi comunele, iar oraşul de pe Ron, 
renumit prin bogăţiile lui, era principalul obiectiv al 
atacurilor lor. Pentru a-l apăra, papii se vedeau obligaţi să 
menţină o armată extraordinară, cheltuind şi o mare parte 
din venituri în construcţia fortificațiilor. Aşa se explică 
apariţia frumoaselor bastioane pe pământul Avignonului. 

— Celebrul Du Guesclin, a continuat tânărul, erou al 


91 


istoriei franceze care a fost şi un fel de tâlhar în acelaşi 
timp, de altfel ca toţi mercenarii din acele vremuri, venea 
cu trupele pentru a se cantona în vecinătatea acestui oraş 
sub pretextul de a solicita pentru el şi soldaţii săi 
binecuvântarea papei. Cerea însă, pe deasupra, un tribut 
enorm, un fel de asigurare, graţie căruia se angaja să-şi 
vadă de drum fără a-i face rău pontifului, acesta fiind 
obligat să accepte o astfel de umilinţă costisitoare. 

Din cauza marilor detaşamente, papii se simțeau tot atât 
de nesiguri lângă Ron ca şi în Italia. De pe celălalt versant 
al Alpilor continuau să sosească cereri şi sfaturi ale celor 
care doreau mutarea Sfântului scaun la Roma. Petrarca, 
bătrân acum, repeta din locuinţa din Arqua aceleaşi 
blesteme ca în tinereţe. Scriitorii italieni îi ţineau isonul, 
calomniind obiceiurile curţii din Avignon şi conduita papilor. 
Încetând din viaţă cel mai renumit dintre papi. Clement al 
VI-lea, din cauza unei suferinţe comune, toţi cei din Italia au 
dat în vileag că moartea lui s-ar fi datorat unei boli 
ruşinoase. 

După afirmaţiile romanilor, campaniile cardinalului, 
Albornoz pacificaseră statele bisericii, aşa că papa putea să 
revină la Roma fără teamă. Viitoarea sfântă Brighita, o 
contesă suedeză care vorbea întotdeauna în numele lui 
Dumnezeu şi care vizitase purgatoriul şi infernul pentru a le 
descrie în cărţile ei, se alăturase acestui cor al protestelor. 

— lubea Italia ca o turistă a zilelor noastre; trăia la Roma 
sau la Neapole, ceea ce o făcea să considere cauza 
italienilor ca fiind şi a ei. Urban al V-lea nu a putut să 
reziste acestei presiuni continue venită din partea cealaltă 
a Alpilor şi a hotărât să transfere Sfântul scaun la Roma. 
Totodată a vrut să profite şi de faptul că Du Guesclin 
trecuse în Spania pentru a se război cu regele Pedro cel 
Crud şi a pune pe tron pe fratele bastard al monarhului, 
Henric de Trastamara. Acest eveniment a curăţat sudul 
Franţei de faimoasele detaşamente de pradă. Fără aceasta 
călătoria papei ar fi fost în pericol. Cortegiul papal ducea cu 
el obiectele de valoare ale tezaurului pontifilor şi 
importante cantităţi de bani. Aventurierii ar fi solicitat din 


92 


nou binecuvântarea papei, ţinându-l prizonier pentru a intra 
în posesia bogățiilor lui. 

În momentul în care Urban al V-lea a ajuns la Marsilia, 
majoritatea cardinalilor săi s-au opus să-l urmeze până la 
Roma; dar au cedat până la urmă când i-a anunţat că va 
alege alţii. Călătoria s-a făcut pe mare fără prea mari 
dificultăţi. Papa a fost primit în oraşul etern cu entuziasm 
din partea unora şi cu duşmănie sau ipocrizie din partea 
altora, după cum întoarcerea pontifului favoriza sau 
incomoda ambițiile sau interesele lor. Curând s-a convins 
cât de iluzorii erau garanţiile oferite de italieni. A fost nevoit 
să dea ordin trupelor pentru a reprima o serie de insurecţii 
din oraşele papale. Visconti şi alţi principi din Nord, care 
fuseseră ţinuţi la distanţă de către Albornoz, au început să 
invadeze statele bisericii. 

Câţiva suverani ai creştinătăţii l-au vizitai pe Urban al V- 
lea la reşedinţa sa din Roma: regina loana; loan Paleologul, 
împăratul grecilor; Lusignan, regele Ciprului; Carol al IV-lea, 
împăratul Germaniei, care a servit ca diacon al bătrânului 
papă de la Avignon când acesta şi-a făcut slujba în faţa 
altarului pontifilor din biserica San Pietro, fapt dat uitării de 
mulţi ani. Aceste vizite, precum şi entuziasmul romanilor, 
nerăbdători să vadă cum sosesc daniile creştinătăţii, nu au 
împiedicat pe papă să se gândească tot mai des la 
nenorocirile din ţara lui şi la oraşul său sigur şi liniştit de pe 
Ron. Aşa-zisul război de o sută de ani dintre Anglia şi 
Franţa, ce se menţinuse latent, va fi reluat într-un mod 
nefast pentru francezi şi nu-şi va schimba cursul mai mult 
de o jumătate de secol, până la intervenţia loanei d'Arc. 

Urban al V-lea s-a hotărât să revină la Avignon, în ciuda 
declamaţiilor lui Petrarca, a rugăminţilor romanilor şi 
vedeniilor sfintei Brighita, care i-a prezis moartea imediată 
dacă părăsea Italia. 

— A doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima 
jumătate a secolului al XV-lea, a continuat Claudio, a fost o 
perioadă condusă pe baza viziunilor unor femei, care se 
considerau luminate de Dumnezeu. Majoritatea bărbaţilor s- 
au lăsat conduşi de sfaturile şi îndemnurile acestor 


93 


vizionare. Sfânta Brighita a avut ca imitatoare pe 
bărbătoasa Ecaterina, fiica unui vopsitor din Siena şi pe 
fiica acesteia, care se numea tot Ecaterina; ultima a fost 
mai târziu sanctificată, ca şi mama sa, cu numele de sfânta 
Ecaterina a Suediei. In perioada lui papa Luna, o altă 
femeie, sfânta Colette, a luat parte la schismă pentru a 
apăra legitimitatea acestui pontif, iar după câţiva ani a 
apărut cea mai extraordinară dintre toate, celebra loana 
d'Arc. 

Sfânta Brighita se bucura de o mare popularitate în Italia. 
„Contesa suedeză”, cum îi ziseseră italienii, era bogată, 
cheltuia mult în călătoriile sale, iar locuitorilor Italiei le 
plăceau sfinţii cu bani. Sfânta Brighita era membră a 
dinastiei regale din Suedia, care a căsătorit-o, fiind foarte 
tânără, cu un mare senior din ţara sa, mistic şi el, ceea ce 
nu i-a împiedicat să aibă nouă copii. La înapoierea dintr-un 
pelerinaj făcut la Santiago de Compostela, cei doi au căzut 
de acord să se despartă pentru totdeauna. El s-a călugărit, 
iar ea şi-a continuat călătoriile cu caracter religios, însoţită 
de numeroasele sale progenituri. 

A trăit în lerusalim şi în alte localităţi din Orient, dar 
locurile ei preferate au fost Neapole şi Roma. A scris cărţi 
relatându-şi viziunile. A fost în infern fără să se mişte de pe 
pământ datorită unei imaginaţii puternice şi dereglate în 
care se observă influenţa poemului lui Dante. Cărţile sale 
au fost considerate eretice în momentul apariţiei şi numai 
după ce au trecut anii, iar pribeaga contesă a fost 
sanctificată de papii de la Roma, acestea s-au văzut spălate 
de un astfel de păcat. 

— Era o sfântă teribilă, care părea că poartă moartea în 
buzunar pentru a o distribui după bunul său plac. Regina 
loana a primit-o la curte ţinând seama de spiţa ei regală. 
Unul din fiii Brighitei era un holtei frumos, probabil cu un 
ten alb şi părul blond ca aproape toţi cei din rasa lui; 
capricioasa regină, fără îndoială sătulă de napolitanii săi 
bruneţi, şi-a fixat ochii pe tânărul scandinav. Mistica 
contesă a ghicit imediat dorinţele reginei: „Doamne, înainte 
ca fiul meu să cadă în păcat, luaţi-l pentru o viaţă mai 


94 


sfântă”. Şi fiul său a murit după câteva zile. Aceleaşi bune 
dorinţi îi inspira Urban al V-lea părăsind oraşul Roma. 
Sfânta Brighita i-a anunţat o moarte iminentă dacă se va 
întoarce la Avignon şi aşa s-a întâmplat. E adevărat că el 
trebuia să moară o dată, iar sănătatea lui fragilă adăugată 
la obositoarea călătorie nu făceau riscantă o astfel de 
profeție. 

La optzeci şi şase de zile după sosirea la vechiul palat din 
Avignon, Urban al V-lea înceta din viaţă, iar cadavrul său îi 
era dus la mănăstirea Saint-Victor din Marsilia, unde acesta 
slujise ca abate. 

O zi s-a dovedit suficientă conclavului de cardinali să 
aleagă un nou papă, pe Grigore al XI-lea. El avea numai 
treizeci şi nouă de ani, iar tatăl său, un senior laic, a putut 
să vadă în mod succesiv ca pontifi pe fratele şi fiul lui. 
Acest frate fusese celebrul Clement al VI-lea. 

Chiar tatăl ar fi putut fi papă dacă ar fi vrut să intre în 
viaţa ecleziastică, dar a refuzat-o şi astfel fiul a fost cel care 
s-a urcat pe tronul pontifical. La fel ca mulţi principi ai 
bisericii, noul ales nu era decât cardinal diacon, aşa că a 
fost hirotonisit preot în zilele următoare alegerii, apoi l-au 
uns episcop şi l-au încoronat la urmă cu numele de Grigore 
al XI-lea. Urmând obiceiul papilor de la Avignon, a străbătut 
străzile oraşului în fruntea unei mari suite de călăreţi 
purtând pe cap celebra tiară a sfântului Silvestru şi călărind 
un armăsar dus de dârlogi de către ducele de Anjou, fratele 
regelui Franţei. 

Imediat au început să sosească soli italieni pentru a-i 
cere să revină la Roma. Aceştia afirmau că oraşul se va 
linişti numai prin prezenta papei. Ciuma a apărut pentru a 
treia oară la Avignon făcând mari ravagii şi, ca urmare, 
Grigore al XI-lea a fost obligat să-şi abandoneze palatul 
instalându-se la Villeneuve. 

Pe lângă aceasta, detaşamentele atacau comunele 
învecinate, jefuind mulțimile de credincioşi care veneau în 
căutarea binecuvântării papale, ceea ce l-a obligat pe 
pontif să repete anatemele înaintaşului său împotriva 
acestor bande de soldaţi tâlhari. 


95 


Ecaterina, fiica vopsitorului din Siena, s-a prezentat la 
Avignon trimisă de către florentini pentru o problemă a 
republicii lor. Femeile din Siena nu puteau să creadă în 
importanţa ei; era o Benincasa, fiica Monei Lopa, sora unor 
vopsitori săraci care dăduseră faliment; dar mai departe de 
oraşul său, în Florenţa, la Roma, era deja celebri pentru 
extazele sale profetice. Femeie de o mare voinţă şi de un 
limbaj grosolan şi obraznic, se considera trimisă de 
Dumnezeu pentru a realiza marea problemă a epocii sale, 
întoarcerea Sfântului scaun la Roma. 

Curtea din Avignon a primit-o cu ostilitate. Cardinalii şi 
înalții funcţionari au privit cu dispreţ spre această pribeagă 
plebee şi guralivă. Doamnele aparţinând familiei papale, 
nepoatele de cardinali sau soțiile şi fiicele burghezilor 
bogaţi din Avignon, au trecut prin anticamera pontifului 
pentru a o privi mai de aproape, cu o curiozitate ironică, pe 
această femeie prost îmbrăcată şi cu înfăţişare bărbătoasă, 
complet diferită de ele, care purtau la plimbare mătăsuri, 
brocarturi şi blănuri de hermină, lăsând în urmă o dâră de 
parfumuri. 

— Vizionara a răspuns zeflemelelor cu grosolănii. Avea în 
ea ceva din vivandierele eroine care dintr-odată se văd 
printre doamnele unei curţi deoarece soţii lor au fost 
avansați generali. Ceea ce o interesa pe ea era să 
vorbească între patru ochi cu papa, bărbat şovăielnic, în 
care lăsau urme adânci sfaturile ei, întrucâtva insultătoare, 
de femeie energică trimisă de Dumnezeu. 

În 1376 Grigore al XI-lea se hotărî definitiv să revină la 
Roma şi nimeni n-a putut întârzia această călătorie. In 
zadar tatăl său s-a pus de-a curmezişul uşii salonului papal 
pentru a-l împiedica să plece. Pontiful, mergând ca un 
hipnotizat, a trecut peste el. Incălecând în faţa palatului, 
calul s-a ridicat în două picioare şi nu s-a mişcat din loc, 
astfel că scutierii au fost nevoiţi să-i aducă un altul. 
Locuitorii Avignonului strigau în gura mare că o astfel de 
călătorie era împotriva voinţei lui Dumnezeu. Chiar şi gestul 
regelui Franţei de a-şi trimite fratele pentru a-l opri pe 
papă, s-a dovedit inutil. Acesta s-a îmbarcat la Marsilia, 


96 


unde îl aşteptau treizeci şi două de galere, precum şi alte 
corăbii auxiliare ce-i fuseseră puse la dispoziţie de către 
cavalerii ordinului Sfântului loan din lerusalim. 

Călătoria pe mare a fost oribilă, ca şi cum flota ar fi 
navigat cu adevărat împotriva unor forţe răzvrătite de către 
o voinţă supranaturală. A navigat numai pe furtună, 
trebuind să facă escale lungi în Villefranche, Genova, 
Livomo, Pombino şi în alte porturi de pe coasta italiană. 
Câteva nave au naufragiat sub privirea pontifului, multe 
personaje ale suitei sale înecându-se. 

In sfârşit, după două luni şi jumătate de călătorie pe 
mare, papa a ajuns la Ostia, a urcat pe Tibru cu galerele 
avariate şi a intrat solemn în Roma. Curând s-a putut 
convinge de faptul că această primire era fictivă şi 
ascundea aceeaşi lipsă de securitate ca şi celelalte primiri 
făcute  înaintaşului său. Fusese înşelat cu privire la 
supunerea aparentă a aristocrației romane. Banneretti, şefi 
feudali ai celor douăsprezece sectoare ale oraşului, 
obişnuiţi să comande ca seniori absoluţi în jurisdicţiile lor, 
depuseră la picioarele papei steagurile ca semn al 
vasalităţii, dar totul nu era decât un simulacru. Ei au 
continuat să profite în mod despotic de puterea lor şi să nu 
ţină seama de papă ori de câte ori acest fapt le era 
folositor. Locuitorii statelor pontificale s-au răzvrătit şi ei 
sub influenţa micilor lor tirani. 

Grigore al XI-lea a fost nevoit să trăiască de o altă 
manieră decât în liniştitul Avignon, fiind obligat a pacifica 
aceste revolte şi a menţine pe picioare fantoma unei 
autorităţi închipuite. Simţindu-se bolnav, pe moarte, a intuit 
pericolele care vor plana asupra bisericii după dispariţia sa, 
în situaţia când conclavul se întrunea la Roma. Banneretti 
strigau acum în gura mare că erau hotărâți să nu accepte 
un papă care să nu fie roman sau cel puţin italian. Numai 
aşa vor reveni în oraşul lor bogăţiile monopolizate de către 
„Babilonul de pe Ron”. 

Pontiful, alarmat, a vrut să se întoarcă la Avignon aşa 
cum făcuse şi predecesorul său, ordonând în secret 
realizarea pregătirilor de călătorie. Lăsa impresia că se căia 


97 


pentru că ar fi dat crezare sfaturilor „femeilor vizionare”, 
regretând în public o astfel de slăbiciune, dar moartea l-a 
surprins înainte să fi putut pleca din Roma. 

Pentru a preveni pericolele ce se anunțau iminente, papa 
semnase o bulă prin care ordona cardinalilor rezidenţi lângă 
el să aleagă un papă în cea mai mare grabă, fără să 
aştepte pe colegii lor rămaşi la Avignon, reunindu-se pentru 
asta în locul pe care-l vor considera cel mai sigur, la Roma 
sau în afara acestui oraş. 

Curând s-a văzut că temerile defunctului erau reale. 
Romanii reţineau pe cardinali la ieşirea din biserici pentru a 
le striga pe un ton ameninţător: „Numiţi un papă roman sau 
cel puţin italian pentru că oraşul nostru este văduv de 
acum şaizeci şi opt de ani”. 

Alţii, mai sinceri, ziceau: „De când a murit Bonifaciu al 
VIII-lea Franţa se umple cu aurul ce aparţine Romei. Ne-a 
venit şi nouă rândul şi vrem să ne săturăm cu aurul 
francez”. 

Când conclavul s-a întrunit, la 7 aprilie 1378, după ce 
trecuse şi a noua zi reglementară, oraşul era în plină 
fierbere. În vecinătatea palatului papal se adunase o 
imensă mulţime. Era toată plebea romană şi slujitorii 
personajelor feudale care aţâţau la insurecție, îndeplinind 
ordinele seniorilor lor. 

Cardinalii, îndreptându-se spre conclav, au fost nevoiţi să 
treacă printre amenințările mulţimii: „Dacă nu ne veţi da un 
papă roman sau italian, veţi muri cu toţii”, strigau mii de 
voci. 

De îndată ce membrii conclavului au început deliberările, 
o delegaţie a bannerettinilor s-a şi prezentat pentru a le 
spune: „Să alegeţi cât mai repede un papă italian sau dacă 
nu, poporul vă va face capetele mai roşii decât pălăriile 
voastre”. 

In zadar au protestat câțiva dintre cardinali împotriva 
acestor presiuni: „Cu amenințările voastre, seniori romani, 
nu o să reuşiţi decât să viciaţi alegerea noastră şi într-un 
astfel de caz, în loc de un papă, veţi avea un intrus”. 

Revolta a crescut în jurul palatului. Toate clopotele din 


98 


Roma au bătut de alarmă; au început să sosească grupuri 
înarmate; până la urmă, porţile palatului au fost smulse, 
mulţimea pătrunzând în saloanele conclavului. 

— Trebuie să ţinem seama, a continuat Borja, cum erau 
mulţi din aceşti principi ecleziastici, învăţaţi cu un trai uşor 
şi mari bogății, obişnuiţi să se vadă ascultați şi să nu rişte 
nicio primejdie. Majoritatea s-a speriat auzind mulţimea 
romană cum spărgea porţile strigând ameninţări de 
moarte. Unsprezece cardinali erau francezi, patru italieni şi 
un spaniol, Pedro de Luna. 

Acesta din urmă, în prima lui tinereţe, participase la 
războiul din Castilia împotriva lui Pedro cel Crud. Era tenace 
şi neînfricat în ciuda faptului că era mic la trup. El a fost 
singurul cardinal care nu a fugit, ieşind în întâmpinarea 
mulţimii agresive. 

Membrii conclavului, îngroziţi de primejdie, nu ştiau ce să 
facă. Strigătele şi apropierea maselor răsculate nu le 
permitea să delibereze în linişte. Au crezut că vor ieşi din 
impas cu o întronare simulată pentru a înşela de moment 
poporul, după care să se reunească în altă parte. Pentru 
asta au aruncat capa pontificală pe umerii unuia din cei 
patru membri italieni, cardinalul de San Pietro, care era 
extrem de bătrân. Octogenarul speriat, a început să strige: 
„Eu nu sunt papa... Nu vreau să fiu papă”. 

Atunci au căzut rapid de acord să-l numească pe 
Bartolomeo Prignano, arhiepiscop de Bari care nu era 
cardinal şi pe care mulţi dintre ei abia îl cunoşteau. Le era 
însă suficient că era italian. Apoi, după acest acord atât de 
precipitat, fiecare principe al bisericii a şters-o pe unde a 
putut, majoritatea refugiindu-se în castelul Sant' Angelo, în 
timp de poporul invada saloanele conclavului furând 
întreaga mobilă, îmbrăcămintea şi alte obiecte ale 
electorilor papali. Numai a doua zi, după o serie de 
întrevederi şi multe promisiuni, doisprezece cardinali s-au 
hotărât să iasă din castelul sus-menţionat pentru a întrona 
pe Prignano care şi-a luat numele de Urban al VI-lea. 

— Fără îndoială, a continuat Borja, că în ciuda viciilor 
acestei alegeri forţate, cardinalii, dornici şi nu reînceapă 


99 


alta sub teama mulţimii, s-au resemnat, supunându-se 
papei de provenienţă, dubioasă. Dar Urban al Vl-lea, un 
napolitan care până atunci fusese un om rezonabil, tulburat 
de ascensiunea sa nesperată, a început să se comporte ca 
un nebun violent. Işi trata cardinalii şi colaboratorii 
apropiaţi cu o brutalitate inexplicabilă, ajungând uneori să 
ridice mâna împotriva lor. Atâta timp cât a trăit Ecaterina 
de Siena, aceasta, cât şi cealaltă Ecaterină, fiica sfintei 
Brighita, au impus papei o anumită prudenţă în porniri. 
După câţiva ani, odată scăpat de o astfel de supraveghere, 
a dat frâu liber acceselor sângeroase ale demenţei de care 
era dominat ajungând să ordone să fie torturați sau ucişi 
câţiva cardinali numiţi chiar de el, crezându-i vânduți 
duşmanilor săi. 

După cinci luni de la această alegere, aceiaşi membri ai 
conclavului care numiseră pe Urban al VI-lea, nemaiputând 
suporta tiraniile, extravaganţele şi insultele lui au părăsit 
Roma pentru a se reuni la 20 septembrie în castelul din 
Fondi, declarând nulă alegerea lui Prignano şi votând în 
locul lui pe cardinalul Robert de Genève, un francez care a 
luat numele de Clement al Vil-lea. Aşa a început Marea 
Schismă a Occidentului. 

Toţi cardinalii au venit în grabă la Fondi, absolut toţi, 
până şi italienii. A lipsit numai unul din cei patru, 
octogenarul cardinal de San Pietro pentru că murise la 
puţin timp după conclav, fără îndoială din cauza sperieturii 
pe care a tras-o la invadarea răsculaților. Cum Urban al VI- 
lea rămânea fără niciun cardinal, a numit el douăzeci şi 
şase (câţiva dintre aceştia i-au fost victime după aceea), şi 
a luat în serviciul său, ca trupe mercenare, multe dintre 
bandele care jefuiau şi care luau ca ostatici călătorii la 
drumul mare. 

Clement al Vil-lea şi cardinalii săi, care erau cu toţii 
dinaintea schismei, au hotărât să se întoarcă la Avignon, 
unde rămăseseră cinci din colegii lor după plecarea lui 
Grigore al XI-lea. Papa de la Avignon a fost recunoscut de 
Franţa, Spania, Portugalia, Scoţia, Savoia şi regatul 
Neapole-Provence. Nordul Europei, datorită antagonismelor 


100 


cu sudul, a recunoscut pe papa de la Roma. În acelaşi timp 
exista şi un motiv politic. Anglia şi Germania s-au temut că 
dacă va triumfa papa de la Avignon regii Franţei până la 
urmă ar fi fost împărați, revendicând moştenirea lui Carol 
cel Mare. 

— Lumea, a continuat Borja, a luat obiceiul de a numi 
antipapi pe ultimii doi pontifi care au avut reşedinţa la 
Avignon, dar biserica nu a hotărât nimic oficial cu privire la 
aceasta. Niciodată ea nu s-a pronunţat în mod ferm dacă 
din cei doi papi care au existat în acelaşi timp la Roma şi la 
Avignon, numai unul a fost vicarul lui lisus Christos sau 
dacă cei doi şi-au repartizat pe durata unor ani sarcina de a 
guverna lumea creştină. Mulţi istorici nu cred că trebuie să 
se interpreteze ca o hotărâre dogmatică faptul că numele 
celor doi papi care au domnit la Avignon pe durata schismei 
nu figurează în catalogul uzual al suveranilor pontifi. Niciun 
act al autorităţii apostolice nu i-a menţionat vreodată cu 
numele de antipapi. Consiliile din Pisa şi Constanţa, ce s-au 
întrunit pentru a pune capăt schismei, detronând în acelaşi 
timp pe pontiful de la Avignon şi pe cel de la Roma, i-au 
atacat cu asprime pentru atitudinea lor, dar niciodată nu i-a 
numit antipapi. l-au menţionat întotdeauna cu titlul de 
„papă în obedienţa lui de la Avignon” sau „papă în 
obedienţa lui de la Roma”: /n sua obedientia Papa. Biserica 
a considerat ca prudent faptul de a nu-şi reaminti prea mult 
de acea perioadă tristă, de controverse şi indisciplină. De 
altfel, tot ceea ce se pleda se referea la validitatea unei 
alegeri fără a atinge nici pe departe chestiunile dogmatice. 
Toţi erau în mod egal păstrători ai doctrinei creştine. Eu l- 
am auzit pe unchiul meu, canonicul, şi pe alţi bărbaţi din 
aceeaşi categorie că ar fi temerară prezentarea alegerii 
violente a lui Urban al Vl-lea în mijlocul dezordinii şi 
amenințărilor ca ceva hotărât şi iremediabil ce nu a putut 
să permită câteva luni mai târziu alegerea liberă şi în linişte 
a altui papă de către acelaşi colegiu de cardinali. 

Cum nu erau numai cardinali francezi cei care îl 
aleseseră în Fondi pe Clement al VII-lea, alăturându-li-se şi 
cardinalii născuţi în Italia, Ecaterina din Siena, partizană a 


101 


papei de la Roma, i-a insultat pe ultimii numindu-i „italieni 
răi”. Pentru această sfântă, schisma era o problemă de 
naţionalitate. Biserica, în ciuda faptului că era universală, 
trebuia să fie condusă numai de italieni, exclusivism care 
până la urmă a triumfat; dar în secolul al XIV-lea ecleziaştii 
erau mai liberi şi întreaga schismă s-a învârtit în jurul 
dreptului pe care-l aveau catolicii de a ocupa pontificatul, 
indiferent de ţara căreia îi aparţineau. 

Înapoierea papei la Avignon a reanimat oraşul ce 
începuse să decadă. Suveranii au venit să-l viziteze pe 
pontif în palatul său de pe Ron. Până şi regele Armeniei a 
trecut cu cortegiul său pe străzile Avignonului pentru a 
aduce omagiul său lui Clement al VII-lea. 

Pontiful avea treizeci şi şase de ani când cardinalii fugari 
de la Roma l-au ales în Fondi. Prin femeile din familia lui era 
iudă cu regele Franţei. Avea o fire curajoasă şi în acelaşi 
timp era abil şi conciliator. Crudul Urban al VI-lea, ajuns 
pontif ca urmare a fricii cardinalilor, l-a tratat cu o ură 
nemaivăzută. Ştia că dacă s-ar fi verificat alegerea în mod 
paşnic, cardinalul Robert de Genève ar fi fost papa ales. Din 
cauza tinereţii şi a deprinderilor lui de conducător, i-a zis 
odată în public „codoş”. 

Urban al Vl-lea a murit după unsprezece ani de la 
alegerea sa discutabilă, în plină manie a persecuției. Câţiva 
dintre cardinalii lui au dispărut în mod misterios. Odată, 
papa a fost văzut cum se plimbă printr-un salon şi cum 
citea în linişte din cartea sa de rugăciuni în timp ce jos se 
auzeau ţipetele altor doi cardinali torturați din ordinul lui. 

Decesul lui Urban al Vi-lea, în 1389, a fost o ocazie 
neaşteptată pentru a restabili pacea ecleziastică. Regele 
Franţei şi Universitatea din Paris s-au grăbit să trimită soli 
la Roma cu propunerea de a se reuni un nou conclav care 
să pună capăt pe această cale schismei. Dar cardinalii 
improvizaţi de către Urban al VI-lea se temeau că îşi vor 
pierde învestiturile dacă biserica se unifica, aşa că s-au 
grăbii să voteze un nou papă, care a luat numele de 
Bonifaciu al IX-lea. 

— Din acel moment, cardinalii ambelor obediente au ales 


102 


papii cu rapiditate, când încă nu era înmormântat 
predecesorul. Cei de la Roma au dat exemplul şi asta a 
prelungit schisma. 

Clement al Vil-lea a încetat din viaţă în palatul lui din 
Avignon după şaisprezece ani de pontificat. El a cerut să fie 
înmormântat lângă unul din cardinalii săi, Petru de 
Luxemburg, care trăise ca un ascet, în ciuda faptului că era 
înrudit cu toţi regii de atunci. Acest sfânt deosebit de tânăr, 
mort datorită privaţiunilor ce şi le-a impus, a ordonat să fie 
înmormântat în cimitirul săracilor din Avignon, dar aşa de 
multă lume a venit să se roage la mormântul lui şi aşa de 
mari ar fi fost minunile ce s-au produs acolo încât până la 
urmă rămăşiţele pământeşti au fost strămutate într-un 
templu ridicat în onoarea sa. 

— Acesta a fost unul din seria de sfinţi care nu au pus la 
îndoială legitimitatea papilor de la Avignon de pe vremea 
schismei şi care, menţinându-se sub obedienţa lor, ar fi 
realizat mari minuni. 

La moartea lui Clement al Vil-lea cardinalii lui au făcut la 
fel ca cei de la Roma, grăbindu-se să numească un nou 
papă. Curtea Franţei a trimis o solie la Avignon pentru a 
cere să se suspende lucrările conclavului restabilindu-se în 
acest mod unitatea râvnită; dar solia a ajuns prea târziu, la 
fel cum se întâmplase cu cinci ani în urmă şi la Roma. 

Membrii conclavului din Avignon nu au stat în cumpănă 
niciun moment în a desemna pe alesul lor, fixându-se cu 
toţii asupra aşa-numitului cardinal de Aragón, spaniol 
renumit prin caracterul lui integru, studiile canonice, 
dialectica neobosită şi deprinderile sale austere. Intr-o 
epocă în care era ceva obişnuit să vezi pe principii 
ecleziastici ducând aceeaşi viaţă indecentă ca şi seniorii 
laici, cardinalul de Aragón nu a dat niciodată nici cel mai 
mic motiv de scandal prin comportamentul lui particular. El 
s-a menţinut în limitele regulilor virtuoase pe care biserica 
le impunea oamenilor săi, cu toate că era un simplu 
cardinal diacon şi asta pentru a se putea dedica cu mai 
multă libertate afacerilor de politică papală; s-a hirotonisit 
preot în ziua următoare înălţării sale la pontificat. 


103 


Din primele momente ale apariţiei schismei, el a fost unul 
dintre  propovăduitorii cei mai viguroşi ai legitimităţii 
pontificatului de la Avignon. A călătorit prin Spania, reuşind 
să determine pe regii Castiliei, Navarrei şi Arag6nului, care 
la început se menţinuseră neutri în marea dispută 
ecleziastică, să recunoască până la urmă pe Clement al VII- 
lea. 

Dacă acesta a fost rudă cu dinastia domnitoare din 
Franţa, atunci o femeie din familia cardinalului de Aragón, 
doña Maria de Luna, a fost regină, pentru că a fost 
căsătorită cu don Martin, monarhul Siciliei şi moştenitor al 
coroanelor de Aragón, Catalonia şi Valencia. 

La alegerea noului papă au luat parte douăzeci şi unu de 
cardinali, aproape toţi dinaintea naşterii schismei, numiţi de 
un papă unic şi indiscutabil. Douăzeci au desemnat în 
unanimitate pe Pedro de Luna, care avea pe atunci şaizeci 
şi şase de ani. A fost numai un singur vot împotrivă şi fără 
îndoială al celui ales, care nu a vrut să se voteze pe sine 
însuşi şi s-a opus până fin ultimul moment să accepte 
pontificatul. 

Noul papă şi-a luat numele de Benedict al XIII-lea. Era 
primul spaniol care intra din nou în atenţia lumii după 
epoca Romei antice, instruită de spaniolul Seneca şi 
guvernată de spaniolul Traian. 

Borja a făcut o pauză în relatarea lui, după care a 
adăugat: 

— Acum suntem în prezenţa omului nostru. 


104 


: Partea a doua: 
RAZBOIUL CELOR TREI PAPI 


105 


l. 

Modul cum aşa-zisul „papă al Lunii” s-a 
apărat patru ani şi jumătate în palatul său 
din Avignon, sfârşind prin a-şi învinge 
asediatorii 


Au străbătut piaţa de-a lungul lăsând în urmă palatul. 
Apoi au urcat o colină mărginită de flori şi arbori înalţi. Era 
vechea stâncă Doms a cărei ariditate fusese ţinta ironiilor 
lui Petrarca, transformată acum în parc. 

Fără a-şi întrerupe mersul, Borja a continuat să-l descrie 
pe eroul cărţii sale. Acesta era un om virtuos şi cumpătat în 
mediul corupţiei generale a clerului. Ajungea la scaunul 
pontifilor cu mare reputaţie de polemist, deosebit de versat 
în dreptul canonic. Viaţa lui ireproşabilă îl făcea să se ridice 
cu mult deasupra oamenilor din acea epocă. 

— Până şi adversarii recunoşteau defectele acestui 
bărbat ca fiind simple excese ale calităţilor lui magnifice. 
Abilitatea sa politică degenerase într-o şiretenie deghizată; 
energia i se dovedise inflexibilă până la transformarea într- 
o stăruinţă îndărătnică. Independenţa caracterului, ferventa 
demnitate personală se transformaseră de multe ori într-o 
trufie insuportabilă pentru cei care îl înconjurau. 

Născut în Illueca, în apropiere de Calatayud, el aparţinea 
uneia dintre cele mai nobile familii din Aragón. Borja 
vizitase castelul din Illueca, locul de origine al familiei Luna, 
situat în imediata apropiere a frontierei dintre Aragón şi 
Castilia. Ca o influenţă mediteraneană îndepărtată, această 

106 


construcţie cu ziduri groase crenelate, cu metereze pentru 
aruncat săgeți şi guri pentru bombarde, era înfrumuseţată 
prin perdeaua de arbori cu flori albăstrui, proveniţi cu 
siguranţă din Valencia. Culoarea lor luminoasă din zilele 
însorite era ca un zâmbet pe faţada aspră a castelului. 

Pedro de Luna începuse prin a fi soldat în tinereţe. 
Amplasamentul fortăreței  părinteşti îl făcuse să se 
intereseze de afacerile Castiliei. Din această cauză luptase 
împotriva regelui Pedro cel Crud, fiind tovarăş şi călăuză al 
regelui Henric de Trastamara, când acesta, după ce a fost 
înfrânt la Najera, a străbătut deghizat întregul Aragón spre 
frontiera cu Franţa. 

După o astfel de înfrângere, tânărul Luna s-a dedicat în 
întregime studiului, evidenţiindu-se în dreptul canonic, 
ştiinţă pe care a predat-o apoi la Universitatea din 
Montpellier. Originea lui, renumele de specialist în dreptul 
canonic şi puritatea obiceiurilor, l-au făcut să avanseze în 
ierarhia bisericească. A fost mai întâi arhidiacon la 
Valencia, canonic al câtorva catedrale din Catalonia şi 
Aragón, iar până la urmă arhiepiscop de Palermo. Grigore al 
XI-lea, ultimul papă de la Avignon dinaintea schismei, l-a 
ridicat la rangul de cardinal şi se zice că atunci când i-a dat 
demnitatea, cunoscându-i caracterul puternic şi tenacitatea 
ce puteau degenera în defecte de temut, papa i-a spus cu 
bunătate: „Să aveţi grijă, don Pedro, ca luna 
dumneavoastră să nu se eclipseze niciodată”. 

Pe timpul desfăşurării alegerii sale pontificale, a refuzat 
în repetate rânduri să accepte tiara. El şi-a dat seama că 
pentru obţinerea unităţii bisericii, indiferent de modul de 
realizare, în acel moment era nevoie de un om slab, 
adaptabil, care să ajungă la un acord cu celălalt papă de la 
Roma, căruia la Avignon i se zicea „intrusul”. Dar cei 
douăzeci de cardinali au văzut în acest coleg cu voinţă de 
fier pe unicul care putea să obţină unitatea dorită, 
învingându-i pe adversari. 

— Exista un contrast teribil, a continuat Borja, între 
spiritul său şi aspectul lui fizic. Era scund, cu o înfăţişare 
debilă, bolnăvicioasă. Cu toate acestea, puţini oameni au 


107 


posedat vigoarea lui. A murit la nouăzeci şi patru de ani, a 
fost neobosit în activitate şi s-a dovedit invincibil în 
polemică, până la adânci bătrâneţi, fiind în măsură să-şi 
amintească cele mai încâlcite şi mai îndepărtate chestiuni 
fără ajutorul notiţelor. In plină bătrâneţe, când se văzuse 
abandonat de către ai lui, a vorbit în public timp de şapte 
ore fără întrerupere făcând istoria completă a schismei, 
fără ca un astfel de efort să-i altereze vocea. Toate 
portretele de pe timpul său îl prezintă cu ochii de o fixitate 
pătrunzătoare, sondând persoana pe care o au în faţă, 
nasul foarte acvilin şi un pic deplasat Acest om care timp 
de treizeci de ani a fost în atenta Europei se hrănea ca un 
copil bolnav, manifestându-şi preferinta numai pentru 
mâncărurile uşoare şi puţin consistente. 

Inainte de a fi ales papă a jurat, la fel ca ceilalţi cardinali 
de la Avignon, să facă toate sacrificiile posibile pentru a 
pune capăt schismei. La fel jurau şi cardinalii de la Roma 
când procedau la o nouă alegere papală. Şi de o parte şi de 
cealaltă existau promisiuni generoase şi angajamente 
nobile pentru a pune capăt războiului dintre cei doi pontifi; 
dar fiecare grupare, cerând unitatea în gura mare, 
pretindea ca cealaltă să dea exemplu bun începând prin 
renunţarea la papalitate. 

Cum Luna se menţinuse în prima perioadă a schismei 
departe de disputele ecleziastice, limitându-se a călători 
prin Spania pentru ca regatele ei să se pronunţe în 
favoarea papei de la Avignon, toţi au acceptat ascensiunea 
lui la pontificat ca un semnal de netăgăduit că se vor 
termina cu dezbinările din sânul bisericii. 

La Paris, Barcelona, Toledo şi în alte oraşe s-a sărbătorit 
urcarea pe scaunul papal a lui Benedict al XIII-lea cu 
procesiuni solemne la care au asistat regii. Universitatea de 
la Paris, care exercita pe atunci o influenţă tot atât de mare 
ca şi suveranii, şi-a arătat şi ea încrederea în fostul profesor 
de la Montpellier. Nimeni nu punea la îndoială abnegaţia sa. 
Era un papă neprihănit de simonie şi de nepotism. În loc să 
acapareze bani folosindu-se de manipulări necinstite, 
dădea cu o uşurinţă generoasă ceea ce moştenise de la 


108 


familie. Nepoţii săi au fost în mod cert fiii fraţilor lui, 
diferenţiindu-se în acest fel de nepoţii altor papi şi cardinali. 
Rodrigo de Luna, spadasinul noului pontif, care l-a însoţit în 
toate aventurile sale războinice, era în mod real fiul unei 
surori. 

Teologii de la Sorbona din Paris au început să-şi exprime 
nerăbdarea văzând cum trec lunile, iar Benedict al XIII-lea 
nu renunţa la tiară. 

În chestiunea dublei papalităţi, Franţa a manifestat odată 
cu începerea schismei, un şovinism asemănător cu cel al 
Italiei. Atâta timp cât papii de la Avignon au fost francezi, 
curtea Franţei şi Universitatea de la Paris au acceptat cu 
răbdare toate încetinirile şi tărăgănările în rezolvarea 
conflictului. Clement al Vil-lea, predecesorul lui don Pedro, 
a putut să domnească şaisprezece ani în faţa adversarului 
său de la Roma, fără a-l grăbi cu terminarea schismei. Dar 
Luna era spaniol şi, ca urmare, la puţin timp a început să se 
simtă împins de la spate în mod grosolan de către teologii 
de la Paris, cu o certă lipsă de respect pentru autoritatea 
sa. Chiar el s-a plâns în repetate rânduri pe timpul 
discuţiilor şi prin înscrisuri despre asprimea cu care era 
tratat, „poate pentru că nu eram francez”. 

În primele luni ale pontificatului său se manifesta 
entuziasm în Franţa pentru că se luau în seamă numai 
calităţile deosebite ale persoanei lui. După aceea, au apărut 
mulţi care şi-au adus aminte de faptul că noul papă era 
primul spaniol care ocupa Sfântul scaun şi asta, adăugată 
la uimitoarea sa energie, a făcut să fie privit cu nelinişte şi 
duşmănie. Poate că urma să se împlinească o afirmaţie 
paradoxală a lui Petrarca când se lupta cu papalitatea de la 
Avignon: „Sediul pontifical care a fost întotdeauna pe 
malurile Tibrului, spunea poetul, se află acum pe cele ale 
Ronului, iar nepoţii noştri vor trebui să-l caute pe malurile 
fluviului Tajo”. 

Benedict al XIII-lea a început să dea unele posturi de 
cardinali libere la prelați spanioli care prezentau pentru el 
totală încredere. Apoi, ca şi cum ar fi presimţit viitorul, i-a 
cerut nepotului său Rodrigo să recruteze din Spania 


109 


arbaletieri şi războinici pentru a forma o mică gardă de 
soldaţi credincioşi care să nu fie mercenari, astfel încât 
pontificatul să trăiască independent de protecţia regilor. 

Un conciliu naţional, francez s-a întrunit la Sainte- 
Chapelle din Paris pentru a dezbate problema schismei. 
Benedict al XIll-lea avea prieteni devotați, dar şi mulţi 
duşmani în sânul Universităţii. Doi oameni de ştiinţă 
influenţau mersul acestui corp puternic. Unul era Petru 
d'Ailly, care a ajuns cardinal în ultimii ani ai schismei şi a 
susţinut la început cauza papei de la Avignon, iar al doilea 
era teologul Gerson. 

— Petru d'Ailly, a continuat Borja, a scris despre 
numeroase teme, dar meritul lui cel mai mare faţă de 
timpurile moderne este de a fi rezumat geografia epocii 
sale în cartea De /mago Mundi, unul din puţinele volume pe 
care Cristofor Columb le purta cu el. Gerson, discipol al lui 
d'Ailly, a beneficiat de onoarea de a fi fost bănuit pentru un 
anumit timp ca autor probabil al cărţii anonime /mitaţia lui 
Christos. Acest teolog influent, uneori se arăta în favoarea 
lui Benedict, alteori împotrivă, conform fluctuaţiei averii 
sale. El a fost cel care a organizat renumitul Conciliu din 
Constanţa, contribuind astfel mai mult ca oricine la 
înfrângerea finală a pontifului. 

Adunarea întrunită la Sainte-Chapelle din Paris a 
examinat „căile” sau modalităţile pentru a se termina cu 
existenţa a doi papi în acelaşi timp. Mulţi apăraseră aşa- 
numita „cale a convenției” având încredere în faptul că 
ambii pontifi, prin mijlocirea unei întâlniri, ar fi putut ajunge 
la unitatea bisericii. Majoritatea a votat însă pentru „calea 
cesiunii”, considerând că era preferabil ca cei doi adversari 
să înceapă prin a renunţa la tiarele lor, după care un mare 
conciliu să aleagă pe papa definitiv. 

Franţa a trimis solii la Avignon şi Roma pentru ca cei doi 
papi să renunţe, dar, cum era de aşteptat, aceştia nu au 
acceptat „calea cesiunii”. Fiecare se temea că va fi înşelat 
dacă abdica primul, crezând că celălalt, văzându-se singur, 
se va menţine cu o nouă forţă în postul lui, insistând în 
legitimitatea sa. 


110 


Benedict al XIII-lea a primit două solii. Prima s-a numit 
solia „celor trei duci”, pentru că în fruntea ei avea pe ducii 
de Berry, de Burgundia şi de Orleans. Cea de-a doua a fost 
„Solia celor trei regi”, pentru că erau reprezentaţi în ea 
monarhii Franţei, Angliei şi Castiliei. 

Henric al Ill-lea de Castilia, după ce acceptase intervenţia 
sa în această solie, s-a supărat ghicind că, în realitate, 
toate aceste acţiuni erau dirijate împotriva lui Benedict al 
XIII-lea deoarece era spaniol. În regatele Navarra şi Aragón 
aceeaşi suspiciune lezase amorul propriu naţional punând 
în gardă pe regii acestora cu privire la demersurile iniţiate 
la Paris. 

Niciuna dintre solii nu a avut sorţi de izbândă, nici la 
Roma şi nici la Avignon. Papa de la Roma se arăta tot atât 
de intransigent ca şi Benedict al XIII-lea, asupra căruia, cu 
siguranţă, curtea Franţei şi Universitatea din Paris a 
exercitat o presiune mai brutală, considerându-l sub 
dependenţa lor. 

„Pentru ce trebuie să fiu eu primul în a renunţa, se 
întreba Luna, când reprezint legitimitatea mai mult decât 
intrusul care trăieşte în Italia?...” 

Pentru mulţi curteni şi teologi de la Paris „intrusul” era 
acest papă spaniol, care apăruse pe neaşteptate la sfârşitul 
unei serii de pontifi francezi de la Avignon. Papa Luna conta 
însă pe sprijinul unor prieteni influenţi la curtea Franţei, cel 
mai important dintre ei fiind ducele de Orleans, frate al 
regelui. Din momentul în care acesta a fost la Avignon, 
făcând parte din „solia celor trei duci”, se arăta foarte 
devotat lui Benedict şi a continuat să-i fie cel mai ferm 
susţinător până în clipa asasinării sale. 

În mijlocul acestor lupte surde ce durau deja de patru 
ani, adică de la urcarea pe scaunul pontifical, timp în care 
negocierile au mers cu multă încetineală, Luna a avut 
câteva săptămâni de bucurie şi siguranţă, iar populaţia 
Avignonului s-a bucurai de un spectacol măreț ca în cele 
mai bune timpuri ale lui Clement al VI-lea. 

Don Martin, rege al Siciliei care tocmai moştenise 
coroana Arag6nului, a făcut o călătorie în oraşul papal în 


111 


timp ce flota se odihnea în Marsilia. El a adus cu sine în 
suită pe toţi războinicii de pe galere şi pe toţi seniorii de la 
curte. Au defilat, astfel, din nou pe străzile Avignonului 
oştiri acoperite de zale călărind pe cai blindaţi. Populaţia l-a 
admirat pe Benedict în calitate de rudi a unui monarh atât 
de puternic, văzând în armata lui un sprijin al autorităţii 
papale. 

— Acest don Martin zis „Umanul” pentru plăcerile şi 
obiceiurile lui, a continuat Borja, a fost una dintre figurile 
cele mai originale ale acelei epoci. Supuşii lui l-au poreclit 
„Capelanul” din cauza pasiunii pentru literatura divină şi 
înclinația spre ceremoniile religioase. Eu am văzut palatul 
pe care l-a construit în interiorul mănăstirii Poblet din 
Catalonia pentru a trăi în simpatica societate a călugărilor 
docţi pe timpul perioadelor de odihnă. Îi plăcea să cânte în 
faţa stranei. Carol cel Mare făcuse la fel, iar printre 
împărații Bizanțului existaseră câţiva care se trezeau 
înainte de răsăritul soarelui, tremurând de frig, pentru a lua 
parte la slujbe în calitate de dirijori de cor în capela 
palatului lor. In acele timpuri nu exista operă, iar marii 
seniori iubitori de muzică se refugiau în cântul liturghiei, 
discutând despre această artă cu călugării şi canonicii. 

Desigur, don Martin, fiind extrem de gras din cauza 
obiceiurilor sedentare şi slăbiciunilor pentru mâncărurile 
bune, a oferit o imagine maiestuoasă făcându-şi intrarea pe 
un armăsar de război. Papa i-a oferit Trandafirul de Aur şi, 
îndeplinind tradiţiile oraşului, regele l-a purtat călare pe 
străzi în aclamaţiile mulţimii. După câteva săptămâni, 
strălucita vizită s-a încheiat, iar regele a plecat spre 
teritoriile lui pentru a-şi pune pe cap coroana aragoneză. 
După plecarea regelui au apărut din nou îngrijorările şi 
presiunile. 

Benedict al XIII-lea a făcut faţă amenințărilor voalate şi 
ordinelor cam dispreţuitoare ce îi veneau de la Paris pentru 
a fi primul în a renunţa. 

„Mai întâi moartea!”, răspundea aragonezul. 

Adunarea clerului, întrunită la Paris, a hotărât să se 
retragă de sub obedienţa lui Benedict al XIll-lea. La 1 


112 


septembrie 1398, un comisar regal şi un pristav au avansat 
pe podul Saint-Benezet venind din teritoriul francez, adică 
dinspre Villeneuve, şi s-au oprit chiar în faţa capelei acestui 
sfânt, construcţie ce se mai menţine încă pe unul din 
arcurile intacte. Acolo era limita oraşului Avignon. Pristavul 
a strigat ordonanța de retragere orientat cu faţa către 
palatul papilor pentru a notifica lui Benedict al XIII-lea că 
Franţa îl părăsea. 

În momentul în care membrii de familie i-au dat ştirea, el 
a primit-o cu demnitate şi calm: 

„Sfântul Petru, a spus el, niciodată nu a avut Franţa în 
patrimoniul său şi asta nu l-a împiedicat să fie cel mai mare 
dintre papi”. 

Duşmanii lui de la Paris contau pe o dezertare în masă ce 
urma să-l lase aproape singur. Sacrul colegiu de la Avignon 
se compunea din şaptesprezece cardinali francezi, patru 
spanioli şi un italian. In ziua următoare, cei şaptesprezece 
au trecut Ronul părăsindu-l pe papă. Aceştia s-au instalat în 
Villeneuve. La plecare, au luat cu ei până şi sigiliul ce 
servea  secretarilor lui Benedict pentru a pecetlui 
documentele pontificale. 

Nici asta nu l-a înspăimântat pe Luna. „Voi rezista până 
la moarte”, a continuat să spună el. Confesorul şi consilierul 
său, maestrul Vicente Fener, predicator de o genială 
elocvenţă, foarte iubit de către locuitorii avignonezi, a ţinut 
o predică cu acelaşi înţeles. 

„Apăraţi-vă bastioanele, spunea papa locuitorilor din 
Avignon, pentru că eu voi răspunde de restul”. 

La puţine zile după aceea, una dintre căpeteniile 
neliniştile şi aventuriere care abundau din plin în acea 
epocă şi se chema Maingre, sau pe alt nume Boucicaut, 
rudă a faimosului mareşal cu acelaşi nume, a invadat 
teritoriul papei în fruntea detaşamentelor sale. 

Regele Franţei nu s-a încumetat să-l atace pe faţă pe 
Benedict cu trupele regale temându-se să nu strice relaţiile 
cu monarhii Castiliei, Arag6nului şi Navarrei. Aceştia s-ar fi 
putut indigna văzând un compatriot de-al lor persecutat. De 
aceea, prin intermediul cardinalilor francezi fugari, s-a 


113 


servit de Maingre, căpetenie dornică de pradă de război şi 
noi pământuri. 

În acea perioadă era „rector” sau şef militar al statului 
papal abatele din Issoire, om al bisericii care mai înainte 
fusese războinic. In fruntea unui mic detaşament de călăreţi 
străbătea adesea împrejurimile Avignonului. Într-o astfel de 
împrejurare s-a întâlnit cu forţele invadatoare ale lui 
Boucicaut. In lupta care s-a dat, abatele a primit o lovitură 
cu lancea, pierzându-şi viaţa, iar oamenii din escorta lui au 
fost capturați. Acest incident a declanşat războiul. 

O mare parte a locuitorilor avignonezi, influenţaţi de 
cardinalii fugari, au început să conspire împotriva papei. 
Dezertarea acestora a făcut imposibilă rezistenta pe 
întreaga incintă a oraşului înconjurat de ziduri de apărare. 
Apărătorii turnului, care închideau podul Saint-Benezet, au 
fost obligaţi să se retragă după mai multe săptămâni de 
asalturi continue, aruncând în aer mai întâi această 
fortăreață. În spatele lor, avignonezii, duşmani ai papei, 
predaseră asediatorilor o parte a zidurilor de apărare. 

Boucicaut a intrat în oraş intitulându-se din acel moment 
„căpitan al Avignonului”. Lui Luna nu-i rămânea alt refugiu 
decât palatul. Aici s-a închis şi s-a fortificat cu cei cinci 
cardinali care îl urmau credincioşi: un italian şi patru 
spanioli. 

— Un nou instrument de război tocmai apăruse: 
bombarda, adică prima piesă de artilerie. Europa a 
cunoscut-o prin intermediu Spaniei, la fel ca şi hârtia, fără 
de care tipografia ar fi rămas o descoperire 
nesemnificativă. Praful de puşcă şi hârtia, invenţii 
chinezeşti, au fost cunoscute de către arabi în secolul al IX- 
lea, când au învins la Samarkand o mare armată a 
împăratului Chinei. Acesta încercase să-i scoată pe arabi 
din oraşul cucerii, dar în urma bătăliei, arabii au luat un 
mare număr de prizonieri chinezi. Arabii din Spania au 
înfiinţat primele fabrici de hârtie din Europa şi tot ei au 
introdus tunul în asediile oraşelor cu un secol sau două 
înainte de a le veni ideea creştinilor, călăreţi îmbrăcaţi în 
zale de fier, de a adopta această armă. Un timp aproape 


114 


egal a trebuit să se scurgă între apariţia bombardei şi 
folosirea armelor de foc portabile. În secolele al XIV-lea şi al 
XV-lea pentru asedierea fortăreţelor se folosea numai tunul, 
greu şi dificil de manevrat. Pe atunci oamenii cunoşteau ca 
arme de tragere portabile numai arbaleta şi arcul... Aici, 
tunul şi-a făcut una dintre primele lui apariţii, pentru a 
trage împotriva îndârjitului don Pedro de Luna. 

S-au oprit apoi pe un mic platou al parcului având la 
picioarele lor catedrala şi palatul. Borja a arătat însoţitoarei 
mulţimea clădirilor care înconjurau piaţa. De asemenea, a 
făcut o descriere a turnului catedralei aşa cum era în acele 
timpuri, fără imaginea aurită care acum servea drept vârf, 
cu creneluri şi fortificaţii de apărare proeminente. Toate 
bisericile de construcţie solidă sfârşeau în acel secol prin a 
fi transformate în fortărețe. 

Duşmanii papei se instalaseră pe înălțimile 
înconjurătoare, sperând să-l ia prizonier printr-un asediu de 
numai câteva zile. Întregul oraş se arăta acum ostil lui 
Benedict. Cu toate acestea îi mai rămâneau mulţi partizani, 
dar aceştia, intimidaţi, păstrau tăcerea. Trupele lui 
Boucicaut strigau pe străzi că regele Franţei îl destituise pe 
spaniol ca fiind „eretic”, iar pe deasupra îl numeau patarin, 
porecla vechilor a/b'igensi. Toţi căutau să ridiculizeze ilustrul 
nume al papei strigându-l: „Pedro al Lunii şi al Soarelui”. 

Avignonezii, duşmani ai pontifului, convingeau pe 
compatrioţii lor nepăsători sau neutri spunându-le că regele 
Franţei va închide podul, asediind prin foame Avignonul 
dacă nu luau toţi poziţie împotriva spaniolului. 

Mulțimea striga „moarte catalanilor”, pentru că îi 
considera pe toţi slujitorii, pe soldaţi şi pe prietenii 
pontifului ca fiind originari din Catalonia. Unii dintre 
cardinalii rebeli, dând uitării jurămintele şi beneficiile 
acordate de papă, străbăteau cu arc şi cu spada la şold 
străzile Avignonului, urmaţi de războinici care strigau: 
„Trăiască sacrul colegiu!” 

— Ca urmare, Pedro de Luna, a continuat Borja, a început 
o rezistenţă ce va dura patru ani şi jumătate. Prevăzuse 
posibilitatea că va trebui să se apere în palatul său, şi de 


115 


aceea se aprovizionase în mod discret cu tot ceea ce era 
necesar pentru această rezistenţă: cu alimente, maşini de 
război, muniții, tunuri, dar mai ales cu arbaletieri iscusiţi pe 
care i-a cerut în grupuri mici de la diferiţi colectori de rente 
ecleziastice din Catalonia şi Aragón. Numărul oamenilor 
care s-au închis în acest palat, dispuşi să moară, se ridica la 
circa trei sute. Am citit o listă a lor, scrisă de câtre un 
contemporan, în care se menţionau calităţile de prelați, 
clerici sau simpli luptători. Majoritatea au fost aragonezi, 
catalani, valencieni, castilieni şi navarezi. Pe listă figurau, 
de asemenea, şapte francezi, şase englezi şi cinci germani. 
Un catalan, Arnoldo Vich, apare menţionat cu titlul de 
„preot tunar”. 

Ferestrele palatului au fost astupate cu ziduri în care s-au 
practicat ambrazuri înguste ce vărsau proiectile asupra 
asediatorilor. Cei cinci cardinali, cu abaţii şi episcopii închişi 
în palat, supravegheau garnizoana şi îi ţineau predici 
pentru a-i ridica moralul. Însuşi pontiful, care la începutul 
asediului avea şaptezeci de ani, aducându-şi aminte cu 
siguranţă de războaiele la care luase pane în tinereţe, se 
prezenta în locurile cele mai periculoase, îmbărbătând pe 
apărătorii săi cu promisiuni de iertarea păcatelor şi alte 
recompense mai pământeşti. 

Soldaţii palatului răspundeau cu bombarde, arbalete şi 
praştii la atacul asediatorilor. Aceştia din urmă ocupaseră 
clădirile cu turnuri înalte din apropiere, multe din ele 
locuinţe ale cardinalilor, din care puteau realiza un foc viu 
de tun. Papa păstrase în palat o enormă cantitate de lemne 
de foc, dar asediatorii, recurgând la aşa-numitul „foc 
grecesc”, au incendiat depozitul, lăsând garnizoana în 
imposibilitate de a-şi găti alimentele. 

Au fost obligaţi să dărâme etaje pentru a folosi grinzile ca 
lemne de foc. De altfel, proviziile lipseau; asediați aveau 
numai grâu din abundență; lipseau vinul şi medicamentele. 
Unica băutură era apa rezervoarelor subterane provenită 
din ploi, amestecată cu oţet. Bolile au început să decimeze 
garnizoana, dar spiritul eroic al bătrânului intransigent îi 
anima rezistenţa. 


116 


Papa părea că nu doarme niciodată. În timpul nopţii 
mârşavii de mercenari ai lui Boucicaut, cum-se aflau la mici 
distanţe de palat, strigau printre blasfemii: „Vom duce 
arestat la Paris pe Pedro al Lunii cu un lanţ de gât”. 
Energicul aragonez, sfidând pericolul săgeţilor inamice, se 
arăta între două creneluri, purtând într-o mână o lumânare 
aprinsă, iar în cealaltă un clopoțel de argint şi în mod 
solemn afurisea pe Boucicaut şi pe mercenarii săi, lansând 
asupra lor excomunicarea. 

Acest dispreţ în faţa morţii era să-i fie fatal. Stând odată 
în faţa unei ferestre pentru a examina activitatea 
inamicului, un proiectil de piatră din cele aruncate de 
bombarde s-a sfărâmat de o balama, iar schijele l-au rănit 
pe papă la umăr. Era ziua sfântului Mihail şi pentru a 
respecta pe arhanghel, Benedict a interzis artileriei sale să 
răspundă. 

Prima parte a asediului a durat două luni, timp în care 
atacurile au fost neîncetate. Loviturile cele mai periculoase 
veneau de pe acoperişurile clădirilor din jur şi din turnul 
clopotniţei catedralei Nâtre-Dame-des-Doms. Arbaletierii 
inamici dominau de la scurtă distantă o parte a 
acoperişurilor şi a curelor interioare ale palatului, rănind pe 
membrii garnizoanei care apăreau prin aceste locuri. Cu 
toate aceste avantaje, asediatorii fiind convinşi că nu vor 
putea lua niciodată cu asalt palatul, au trecut la executarea 
de săpături. 

Au excavat tunele cu intrări din bisericile şi palatele 
vecine, dar asediați au venit în întâmpinarea lor recurgând 
la contra-tunele pentru a continua lupta în subteran. Au 
încercat apoi să surprindă fortăreaţa intrând prin reţeaua 
de canale. O rudă a lui Boucicaut cu peste şaptezeci de 
războinici, călăuziţi de către un burghez din Avignon, au 
pătruns prin canalele de scurgere care porneau din 
bucătăriile palatului spre gropile oraşului. Luaseră cu ei 
topoare, cleşti şi ciocane pentru a sparge obstacolele, 
frânghii pentru a lega pe învinşi, saci pentru banii şi 
bijuteriile pontificale, precum şi steaguri cu floarea de crin, 
pe care sperau să le înfigă în creneluri, vestind în acest fel 


117 


pe asediatori că palatul aparţinea de acum regelui Franţei. 

Atacanţii s-au ivit din subteran împrăştiindu-se prin 
bucătării. Expediția începea cu succes, dar un servitor i-a 
descoperit, dând prin ţipete alarmă. Imediat au început să 
sune trompetele şi apărătorii se adunau alergând din toate 
părţile. Aceştia doar ce se culcaseră după veghea din 
timpul nopţii. Benedict al XIII-lea nu şi-a pierdut calmul. 

„Luptaţi cu curaj”, a spus celui care îi adusese ştirea. „i 
aveţi în puterea voastră şi nu vor scăpa”... 

Lupta a fost scurtă. Numai câţiva atacanţi au reuşit să 
fugă prin canalizare, iar restul, vreo cincizeci şi şase, au 
rămas prizonieri în turnurile palatului. 

Locuitorii Avignonului s-au săturat de brutalităţile şi 
lăudăroşeniile fără rezultat ale lui Boucicaut. Acesta 
promisese doamnelor oraşului că le va dansa în cel mult o 
săptămână în saloanele papei, dar trecuseră deja mai 
multe luni fără a se obţine vreun avantaj. Până la urmă s-au 
dispensat de el, retrăgându-i titlul de „căpitan al 
Avignonului” şi au continuat asediul fortăreței sub comanda 
cardinalilor care se dovediseră cei mai înverşunaţi duşmani 
ai pontifului, dar convinşi de această dată că aşa-zisul 
„papă al Lunii” dispunea de o forţă morală şi de nişte 
resurse materiale mult superioare celor pe care ei şi le 
imaginaseră. 

In toate ţările din obedienţa lui Benedict al XIII-lea a luat 
naştere o mişcare de condamnare văzându-l pe papă 
atacat în propria sa casă. Chiar în comitatul Venaissin au 
început să se ridice în favoarea libertăţii lui. Seniorul din 
Sault, în fruntea a cinci sute de călăreţi, străbătea provincia 
ajungând până în apropierea porţilor Avignonului pentru a 
striga: „Trăiască papa Benedict!” În interiorul oraşului se 
contura o schimbare de opinie, numărul locuitorilor adepţi 
ai lui Luna crescând mereu. 

Un avocat, cu numele de Cario, a pregătit o mişcare 
populară în favoarea papei asediat. Conspirația lui a fost 
descoperită, iar cardinalii francezi l-au condamnat să fie 
decapitat şi sfârtecat. Cu scopul de a băga frica în locuitorii 
oraşului la vederea unor astfel de oribile resturi aparţinând 


118 


adepților lui Benedict, braţele şi picioarele avocatului au 
fost expuse în diferite părţi ale Avignonului, iar într-una 
dintre pieţe, capul şi măruntaiele vârâte într-un coş. 

Cu toate că atacurile împotriva palatului încetaseră, 
continua să se menţină blocada lui strictă. Apărătorii 
mâncau pâine, iar vinul era înlocuit cu un amestec de oţet 
cu apă. Atunci când arbaletierii reuşeau să omoare câteva 
păsări pe acoperişuri, acest vânat reprezenta un mare 
cadou pentru masa pontifului. 

In Spania, atacul împotriva papei produsese o mare 
indignare. Regele Martin a protestat pe un ton ameninţător, 
dar nimeni nu a vrut să accepte responsabilitatea 
atentatului. Regele Franţei afirma că totul era rezultatul 
acţiunii rebelului Boucicaut şi al cardinalilor, fără niciun fel 
de intervenţie a curţii de la Paris. 

Comunitățile ecleziastice ale Valenciei şi Barcelonei s-au 
agitat războinic pentru a sări în ajutorul unui papă care cu 
câţiva ani în urmă îndeplinise diferite funcţii în catedralele 
lor. 

Don Martin a apreciat că era preferabil să lase iniţiativei 
ecleziastice expediţia navală pentru a-l salva pe Luna. 

— In acele vremuri, a continuat Borja, puterea regilor era 
foarte limitată, deoarece trebuia să se lupte cu multe 
greutăţi provocate de privilegii sau de regimul feudal. 
Pentru prima dată în istorie, s-a văzut o flotă de război cu 
caracter ecleziastic şi organizată în stil popular. Bisericile 
din Valencia şi Catalonia au participat cu mari contribuţii la 
acoperirea cheltuielilor expediției. Mulţi preoţi, care nu 
puteau să dea nimic, se ofereau să ia parte la ea ca soldaţi. 
Comandantul flotei a fost numit un prepozit al catedralei 
din Valencia, pe nume Pedro de Luna, la fel ca papa. 

Toate corăbiile acestei flote militare pontificale s-au 
adunat în Barcelona. Erau în total douăzeci şi şase, printre 
care galere, galiote şi pinase. După ce au navigat prin 
Mediterana, au urcat pe Ron prin forţa vâslelor până în 
portul Arles. Cardinalii, alarmaţi, au fortificat podul de la 
Avignon, blocând Ronul cu un grilaj de fier. Dar fluviul, 
având apele foarte scăzute, nu a permis flotei formată din 


119 


nave maritime să urce mai sus de Lasnac, situat în 
vecinătatea Avignonului. Acolo a staționat ancorată mult 
timp, trimițând mesaje secrete către palatul asediat şi 
aşteptând zadarnic creşterea apelor ce i-ar fi permis să 
avanseze. Intre timp au expirat termenele pentru care 
vasele fuseseră navlosite şi acestea s-au întors unul câte 
unul la Barcelona, fără a mai fi putut face ceva. În orice caz, 
acest ajutor a servit pentru a însufleţi pe apărătorii 
pontifului, diminuând numărul duşmanilor lui. 

Cu toate acestea, asediul a continuat luni în şir. 
Garnizoana castelului papal a trebuit să se lupte foarte 
serios cu foamea, dedicându-se vânătorii de pisici şi 
şobolani pentru a-şi face variată hrana care era formată în 
exclusivitate din pâine. Graurii erau destinaţi pentru masa 
lui Benedict, căruia „îi plăcea mai mult acea carne decât 
dacă ar fi fost a unui vânat mai mare”. 

Blocada a durat patru ani şi jumătate. Tenacitatea lui 
Luna până la urmă a obosit şi descumpănit pe duşmanii săi. 
Cei mai rebeli dintre cardinali muriseră în perioada 
asediului, timp în care partizanii pontifului se înmulţeau în 
oraş şi în întreg comitatul Venaissin. Curtea franceză părea 
ruşinată că pregătise şi tolerase acest atac nereuşit. În cele 
şapte ţări care se aflau sub obedienţa papei din Avignon 
scandalul luase proporţii. 

Don Pedro a apreciat că sosise momentul pentru a-şi 
abandona palatul ridiculizând asediul duşmanilor lui. În 
peristilul catedralei Notre-Dame-des-Doms exista o veche 
uşă a palatului, astupată cu mulţi ani în urmă. Cum această 
parte a clădirii nu era supravegheată de către asediatori, a 
fost uşor ca în noaptea de 11 martie 1403 să se înlăture 
câteva pietricele care zideau uşa respectivă. 

Patru oameni au ieşit prin deschizătura făcută. Unul 
dintre ei, cel mai mic la trup, era îmbrăcat ca un călugăr 
cartuzian şi purta o barbă de doi laţi de palmă, complet 
albă. Era Benedict al XIII-lea. Işi pusese pe piept o ostie 
sfinţită, iar într-una dintre mânecile rasei de călugăr 
ascunsese o scrisoare originală a regelui Franţei prin care 
dezaproba conduita duşmanilor lui. Cei trei însoțitori erau: 


120 


Francisco Ribalta, medicul papei, originar din insula 
Mallorca; valencianul Juan Romani, şambelanul său, şi 
Francisco de Aranda, slujitor al mănăstirii de la Porta-Coeli 
din Valencia, om de încredere şi prieten fidel pe timpul 
vieţii de pribegie, foarte bogată în schimbări ale soartei, pe 
care pontiful urma s-o înceapă. 

Ultimul papă de la Avignon a părăsit pentru totdeauna 
palatul construit de predecesorii săi. Niciodată nu va mai 
călca în acest oraş în perioada celor douăzeci şi patru de 
ani care încă îi mai rămâneau de trăit. 

La hanul Saint-Antoine, în apropiere de una dintre porţile 
oraşului, pontiful era aşteptat de conetabilul Jaime de 
Prades, mare senior aragonez, care sub pretextul unei solii 
din partea regelui Martin, venise la Avignon pentru a 
pregăti această evadare. Odată cu el veniseră şi alţi seniori 
aragonezi şi francezi, sprijinitori ai lui Benedict. 

Când s-a crăpat de ziuă şi porţie oraşului s-au deschis, 
papa şi însoțitorii săi au ieşit printr-un portal care dădea 
direct la fluviu. La mal îi aştepta un vas cu paisprezece 
vâslaşi, condus de un călugăr din Montmajor, expert în 
navigația pe Ron. 

Intr-atât a fost de mare satisfacția unuia dintre soldaţii 
care au însoţit pe papă până la mal, încât pe măsură ce 
ambarcaţiunea se îndepărta, fără a aştepta ca aceasta să 
iasă din raza vizuală, a spus mai multor pescari care 
fuseseră de faţă la îmbarcare: 

— Mergeţi şi avizaţi pe cardinali că marele capelan a 
plecat, pentru ca să le treacă pofta de mâncare. 

Imediat ştirea evadării s-a răspândit în tot oraşul. Vasul 
papal a intrat pe râul Durance şi a acostat pe malul drept, 
în faţa  orăşelului Châteaurenard, teritoriu provensal 
guvernat de către Ludovic de Anjou, prieten credincios al lui 
Benedict. 

La instalarea în fortăreața din Châteaurenard, 
colaboratorii apropiaţi ai papei l-au sfătuit să nu amâne 
prea mult punerea la punct a înfăţişării sale. Pe timpul 
captivităţii, lăsase să-i crească o barbă foarte lungă şi albă 
ceea ce îl făcea mai impunător. Dar pentru duşmani, chiar 


121 


şi pentru mulţi prieteni, asta însemna o gravă abatere de la 
obiceiurile bisericii latine, pentru că îi dădea un aspect de 
patriarh grec. 

Benedict, ironic pe vremea aceea, dar şi cu multă voie 
bună ca rezultat al succesului evadării, s-a lăsat în voia 
frizerului monarhului provensal pentru a-l bărbieri şi al 
tunde, zicându-i: 

„Duşmanii mei juraseră că îmi vor rade barba, dar iată că 
eşti tu, prietene, cel care o vei face”. 

Regele Ludovic i-a cerut drept cadou firele de păr alb, ca 
amintire a îndelungatei izolări a pontifului şi a apărării sale 
tenace. 

Totul s-a schimbat numai în decurs de câteva ore. 
Locuitorii Avignonului au ieşit pe străzi, strigând „trăiască 
papa Benedict”. Poporul a numit deputaţi care să meargă la 
Châteaurenard pentru a-i înmâna cheile oraşului. Drapelul 
papei a fost înălţat pe turnuri şi palate. O procesiune 
nesfârşită a străbătut străzile oraşului, având în frunte două 
sute de copii care purtau pe sus stema lui Benedict al XIII- 
lea, o semilună albă cu vârfurile în jos, pe un fond roşu. 

Don Pedro n-a mai vrut să se întoarcă niciodată în oraşul 
ingrat. Vizitând celelalte localităţi ale comitatului, i-au ieşit 
în întâmpinare procesiuni de fecioare şi copii, în timp ce 
bărbaţii îi serveau de escortă triumfală. 

Căinţa cardinalilor a fost atât de umilă încât trebuie să-i fi 
inspirat dezgust dârzului aragonez. La câteva ore de la 
evadarea acestuia, cardinalii l-au implorat pe Ludovic de 
Anjou să medieze pentru împăcarea cu pontiful lor. Acesta 
s-a răzbunat pe toţi duşmanii săi iertându-i mărinimos. 
Numai avignonezilor le-a impus obligaţia de a repara toate 
spărturile făcute de artilerie palatului său şi i-a făcut să 
suporte ruşinea de a trece învingător prin împrejurimile 
oraşului fără a le oferi onoarea de a intra în el. 

Unul din principalii ecleziaşii, cardinalul din Dijon, la 
prezentarea în faţa lui Benedict s-a prosternat în mijlocul 
unei străzi din Châteaurenard, căzând în genunchi în noroi, 
după care a început să se acuze în gura mare că păcătuise 
în mod grav, declarând ca fiind false toate acuzaţiile 


122 


împotriva pontifului, scrise în momente de orbire. 

— Papa al nostru, a continuat să spună Borja, a triumfat 
asupra tuturor duşmanilor. Evadarea din palatul său se 
dovedise suficientă pentru această schimbare minunată. 

Cei doi se aflau în partea cea mai înaltă a parcului, lângă 
o cişmea rustică în care înotau peştişori aurii şi roşii pe sub 
o mantie de praf plutitor adus de vânt. 

Ceva mai departe, stând rezemaţi în coate de o 
balustradă de fier, au văzut la picioarele lor, fluviul Ron 
clocotind în lumina soarelui, arcurile „podului rupt”, insulele 
nisipoase sau verzi, malul opus acoperit cu vii şi păduri, 
turnurile albe de piatră peste grupul de case medievale din 
Villeneuve. 

Rosaura a contemplat în linişte peisajul. După un timp a 
zis surâzând însoţitorului său: 

— În sfârşit don Pedro de Luna a plecat definitiv din 
Avignon. Nu vi se pare, Claudio, că a sosit momentul să 
plecăm şi noi? 


123 


II. 
Călătoriile flotei papale 


Rosaura şi Claudio se aflau în faţa unei fortărețe 
construite din piatră înnegrită de scurgerea timpului. 
Zidurile ei solide şi aspre uneau turnuri care aveau în 
partea de sus ferestre mari, ogivale, complet deschise. Un 
întreg şir de creneluri, ce fuseseră realizate nu ca 
ornamentaţii arhitectonice, ci ca adevărate creneluri de 
luptă, urma liniile înalte şi joase ale turnurilor mari şi ale 
zidurilor. Această fortăreață era un templu. Ogivele celor 
două turnuri principale erau ocupate de o serie de clopote 
nemişcate. 

Cei doi terminau de vizitat biserica vechii abaţii Saint- 
Victor formată din trei nave gotice cu morminte. Au coborât 
şi în criptele acestora ce datau din primele secole ale 
creştinismului, pe când sfântul Victor murise ca martir, ucis 
de locuitorii păgâni ai Marsiliei. 

In spatele lor se afla portul vechi plin de ambarcaţiuni, 
unele cu forme arhaice. In gura lui funcţiona un bac gigant 
ce se deplasa de la un mal la altul pe apele care, în secolele 
trecute, erau blocate printr-un grilaj. Pe partea cealaltă a 
portului vechi se întindea, urmând coasta pe o distanţă de 
mulţi kilometri, succesiunea de porturi noi unde ancorau 
nave transatlantice de pasageri şi vapoare cu mărfuri din 
toate ţările lumii. 

Borja a descris însoţitoarei sale cum arăta în alte secole 
acest pământ pe care călcau acum. Toate depozitele de 
peşte uscat, stivele de butoaie şi magaziile mirosind a sare 

124 


ce înconjurau biserica Saint-Victor fuseseră până în secolul 
al XVIII-lea dependinţe ale abației cu acelaşi nume. 

— Când revoluţia franceză a ajuns şi aici, călugării din 
Saint-Victor erau conveniţi deja în canonici, aparţinând cu 
toţii nobilimii din Provence, iar activitatea lor le dădea titlul 
de conți. Abația Saint-Victor a fost enorm de bogată pe 
timpul papilor de la Avignon. Populaţia din Vaucluse şi 
castelele pe care le-aţi văzut în împrejurimile lui aparţineau 
acestei comunităţi. Aici a venit să se instaleze don Pedro de 
Luna după ce şi-a părăsit palatul. 

Cum abația ocupa o colină lângă gura portului, iar 
atacurile piraţilor erau frecvente, călugării au transformat-o 
în fortăreață. La adăpostul şanţurilor şi zidurilor ei, bogata 
comunitate a construit clădiri mari, cultivând în acelaşi timp 
întinse livezi cu pomi fructiferi. 

Benedict al XIll-lea, instalat în saloanele abatelui, 
continua şi primească grupurile de pocăiţi care soseau din 
diferite ţări dependente de obedienţa sa, precum şi cele ale 
partizanilor devotați. Unul dintre primii care s-a prezentat a 
fost ducele de Orleans, fratele regelui Franţei şi prieten 
întotdeauna devotat. Acesta îi favorizase fuga din palatul 
asediat. 

Toţi cardinalii rebeli veneau la Saint-Victor pentru a 
implora iertarea. Universitatea din Paris, în cadrul căreia 
existau mai mulţi duşmani decât adepţi, nu putea să se 
opună curentului general în favoarea papei Luna. Ca 
urmare, a trimis la Marsilia o delegaţie de maeştri de la 
Sorbona având în frunte, ca purtător de cuvânt, pe celebrul 
Gerson. 

Mesajele transmise de Universitate erau de supunere. 
Austerul Gerson, în discursul său, l-a comparat pe pontiful 
spaniol cu David şi cu luda Macabeul, asigurându-l că era 
întruchiparea mângâierii pentru toţi cei care aveau onoarea 
de a-l cunoaşte. Benedict, evadând din palatul de la 
Avignon, era un alt lona scăpând din burta balenei. Gerson 
a afirmat în continuare că Pedro de Luna, în loc să dea 
ascultare diavolului care îl sfătuia la răzbunare, „revărsa 
asupra Universităţii roua bunătăţii sale, la fel ca astrul al 


125 


cărui nume îl poartă, Luna, care produce roua, după cum 
afirmă filosofii antici”. 

Papa, triumfător după un astfel de discurs, a dat lui 
Gerson rentele unei parohii bogate de la Paris, împărțind şi 
alte favoruri savanților lui însoțitori. 

Benedict era însă preocupat de realizarea unui plan 
curajos. Pentru a pune capăt împărţirii bisericii se hotărâse 
să plece în căutarea adversarului său chiar dacă pentru 
asta ar fi trebuit să ajungă până în inima Romei. „Calea 
cesiunii”, propusă de mulţi, nu voia s-o admită. Unul din cei 
doi papi trebuia să fie obligatoriu cel legitim, şi cum el era 
convins că poseda această legitimitate se credea triumfător 
cu anticipație dacă reuşea să organizeze un act public în 
care să stea faţă în faţă cu papa de la Roma. 

„Trebuie să dau ochii cu intrusul”, spunea colaboratorilor 
săi apropiaţi. 

Intrucât pentru realizarea unei astfel de întâlniri era 
necesară o călătorie, care în acea epocă urma să fie lungă 
şi nu scutită de pericole, papa, din saloanele sale de la 
Saint-Victor, a început să dea ordine întregii creştinătăţi din 
obedienţa lui la fel ca şi cum ar fi fost un amiral. 

lubea marea, văzând în ea un drum cu adevărat liber, 
fără obstacolele care puteau să i le opună părtinirea şi 
egoismul oamenilor. Caracterul său aspru se simţea atras 
de forţa măreaţă a elementelor naturii. Avea nevoie să 
constituie o flotă şi de aceea a scris în mod deosebit regelui 
Arag6nului, pentru a-i trimite galere din Catalonia şi din 
Valencia. El poseda două vase ce purtau crucea în vârful 
catargelor şi o semilună albă pictată pe fondul roşu al 
pavilioanelor lor. Cavalerii „Sfântului loan” din lerusalim, 
învăţaţi cu viaţa de pe mare, îl povăţuiau cu privire la 
pregătirile expediției. 

— De asemenea, unii corsari spanioli din Mediterana, a 
spus Borja, prin simpatia naţionalităţii şi convenindu-le un 
protector atât de puternic, veniseră la Marsilia intrând în 
serviciul pontifului. Obiceiurile acelor timpuri erau altele 
decât din zilele noastre. A fi corsar nu era o chestiune prea 
dezonorantă. Războinicii cei mai curajoşi de pe uscat erau 


126 


şi ei hoţi ori de câte ori li se ivea ocazia. Marinarii onorabili, 
dacă se aflau pe un vas înarmat şi întâlneau altul mai mic 
cu o încărcătură de valoare, rareori rezistau tentaţiei de a 
nu-l jefui. 

Don Pero Niño, amiral al regelui Castiliei, naviga cu o 
escadră de galere în Mediterana pentru a urmări câţiva 
corsari din Câdiz, ca Juan de Castrillo, Pero Lobete şi 
Nicolâs Gimenez care produceau mari pagube pe coastele 
Spaniei. Aflând că unul din corsari se găseşte în apropierea 
Marsiliei, amiralul a mers în căutarea lui, urmărindu-l până 
în port. Aici însă a trebuit să renunţe a-l lichida deoarece 
corsarul se alăturase flotei pe care o pregătea sfântul 
părinte. 

Benedict al XIII-lea, admirator al eroilor mării, a aşezat la 
masa sa pe don Pero Niño, care, după câţiva ani, purtând 
război cu englezii în Atlantic, va debarca în Anglia şi va da 
foc oraşului Plymouth. 

Un dangăt de clopote s-a auzit de pe malul opus al 
portului vechi. Alte clopote au răspuns de pe malul oriental 
şi, ca urmare, activitatea de pe vase şi de pe cheiuri a 
început să descrească, zgomotele stingându-se treptat. 

— E ora douăsprezece, Borja, şi ne aşteaptă bou;/labaise- 
ul. Aceste plimbări instructive îmi dau o poftă de mâncare 
nemaipomenită. De altfel, sunt nerăbdătoare să ajung la 
restaurantul nostru de aseară. E atât de interesant! 

Bogata creolă proslăvea cu un entuziasm pueril toate 
locurile pe care i le prezenta spaniolul. Plictisită la extrem 
de traiul de la Paris, de restaurantele ceremonioase şi 
scandalos de scumpe, de somptuozitatea convenţională şi 
monotonă ce constituia existenţa zilnică a câtorva mii de 
privilegiați, trăia acum bucuria noutăţii. Era o plăcere 
asemănătoare cu a unor personalităţi care sub protecţia 
poliţiei vizitează pe timpul nopţii cârciumi şi taverne unde 
petrec cele mai de jos pături ale plebei. Stomacul ei, sătul 
de feluri de mâncare rafinate, părea că renaşte în faţa 
bucatelor pe care Borja i le oferea. Acestea îi aminteau 
uneori de mâncărurile din adolescenţă preparate de către 
bucătărese emigrante. 


127 


S-au îndreptat către terminalul portului vechi prin câteva 
străduţe şi dane denivelate ce miroseau a peşte proaspăt. 
În câteva rânduri a trebuit să se sprijine de braţul lui 
Claudio pentru a sări peste şanţuri cu apă murdară în care 
bălteau valve de stridii, bronhii de peşti, mici arici de mare. 
Acest miros salin de peşte recent curăţat îi aţâţa pofta de 
mâncare şi îi amintea în acelaşi timp despre alte mese 
servite împreună. 

— Aţi uitat, Claudio, prânzul nostru din Vaucluse?... Aţi 
fost cam incorect; dar v-am iertat-o gândindu-mă la racii în 
stil american şi la vinul Châteauneuf-du-Pape. Apoi, apa 
aceea atât de melodioasă! Verdeaţa aceea murmurătoare! 

Veţi recunoaşte că sunt o femeie romantică, trăiesc 
poezia naturii... şi gustul racilor cu sos picant. Dar asta este 
viaţa, un amestec de lucruri contradictorii... Apoi dejunurile 
servite de noi în restaurantul acela micuţ din apropierea 
palatului, pentru a scăpa de preparatele monotone şi lipsite 
de varietate ale hotelului în care locuiam?... 

Îşi amintea acum toate amănuntele existenţei lor din 
oraşul papal în timpul celor patru zile. Apoi veniseră la 
Marsilia după o hotărâre de ultim moment pe care şi-o pot 
permite numai cei ce posedă un automobil mare ce 
aşteaptă la orice oră ordinele lor. 

Întrucât Borja avea în proiect să vină în acest oraş, ea l-a 
adus cu maşina. Pe menajeră o expediase cu trenul la vila 
de pe Coasta de Azur pentru a-i uimite la Marsilia toate 
telegramele şi scrisorile sosite acolo. 

Rosaura a continuat să laude peisajul şi calităţile 
restaurantelor din portul vechi pe care i le prezentase 
însoţitorul său. Pe câteva le găsea asemănătoare cu cele 
din golful Neapole datorită defilării continue a cântăreților, 
scamatorilor şi beţivilor care discutau într-o manieră 
simpatică în faţa meselor de pe terase. De altfel, bogata 
doamnă îi găsea foarte interesanti pe chelnerii care 
serveau la mese cu mânecile suflecate, pe anumiţi localnici 
cu înfăţişarea aspră de oameni ai mării care mâncau uneori 
cu pălăria înfundată pe cap şi cele câteva femei cu pălării 
mari, exagerat de ornate cu pene, foarte parfumate şi 


128 


rujate, care printre parfumurile lor voluptoase lăsau să 
treacă ca vârful unui stilet un miros agresiv de usturoi. 

Niciodată nu s-ar fi încumetat să intre singură în astfel de 
localuri. Dar alături de Borja nu îşi putea stăpâni 
curiozitatea nesăţioasă de a vedea totul, de a mânca de 
toate. Seara trecută devorase o groază de moluşte ale 
Mediteranei, a căror existenţi o ignorase, şi un bouillabaisse 
preparat complet diferit de restaurantele elegante: o 
mâncare pentru marinari care a obligat-o să bea mereu vin 
de Cassis. Acum o răzbise foamea numai închipuindu-se din 
nou la aceeaşi masă acoperită cu o pânză albă şi aspră şi 
savurând parfumul homarului, al porcului-de-mare, al altor 
peşti care, umpluţi cu moluşte, făceau parte din marele fel 
de mâncare tipic mediteranean. 

— Borja, vă rog să continuaţi. Povestiţi-mi cum a navigat 
papa Luna spre oraşul etern cu flota sa. Asta mă va face să 
mai uit de foame până vom ajunge la bou///abaisse-ul 
nostru. 

Aşa că tânărul şi-a continuat relatarea despre iluziile şi 
activitatea perseverentului papă la abația pe care abia o 
vizitaseră. Nouă luni locuise acolo pregătindu-şi expediţia. 
Contele de Savoia îi oferise Nisa ca loc de odihnă. Mareşalul 
Boucicaut (rudă a celui care îl ţinuse asediat la Avignon) 
guverna în numele Franţei oraşul Genova şi teritoriile 
învecinate. Monaco, Ventimiglia şi Albenga îi ofereau şi ele 
garanţii. In Pisa, oameni importanţi îi promiteau sprijinul lor, 
la fel şi în Florenţa. Pe lângă acestea, în interiorul statelor 
bisericii existau mulţi soldaţi liberi ai fostelor detaşamente 
gascone şi bretone, obişnuiţi să se războiască pentru papi 
şi care aşteptau numai prezenta lui pentru a se angaja ca 
mercenari. Veneţia, permanent bine informată de către 
ambasadorii ei dibaci despre ceea ce se întâmpla în lume, 
părea sigură că papa spaniol va ajunge până la Roma 
punând stăpânire pe adversarul său. 

Pentru toate acestea papa avea nevoie de mulţi bani. Îi 
ceruse rudei sale, regele don Martin, ceruse totodată 
avansuri la plata tributurilor ecleziastice de la colectorii săi 
din Spania şi Franţa. Mulţi episcopi prieteni se întreceau în 


129 


generozitate în a-i trimite subsidii. Toate vasele sfinte sau 
giuvaerele  vistieriei apostolice erau amanetate sau 
vândute, operaţiune care a adus peste douăzeci de mii de 
florini de aur pur, cantitate enormă în epoca aceea. 

Galerele trimise de Barcelona şi Valencia s-au unit cu 
cele ale papei. Flota s-a completat apoi cu alte vase ce 
aparţineau cavalerilor „Sfântului loan” şi cu câteva ale 
foştilor corsari, iertaţi deja de păcate prin pocăință şi 
binecuvântare pontificală. Benedict al XIII-lea a părăsit 
Marsilia, intrând în Nisa în ultimele zile ale lui decembrie 
1404. De acolo a lansat mai multe bule prin care anunţa 
creştinătatea despre călătoria lui spre Italia cu scopul de a-l 
face pe adversarul său, Innocenţiu al VIl-lea, să-i vină 
mintea la cap, zicându-i numai Cosimo Megliorati, de la 
numele familiei, iar uneori „Intrusul”. 

În perioada şederii la Nisa s-a întâlnit cu tânărul rege al 
Siciliei, fiu al lui don Martin, şi cu alţi principi, prieteni ai săi, 
pentru a-şi procura trupe de uscat. El era Papa Mării şi 
improvizase o flotă, dar avea nevoie ca suveranii să-i dea 
cinci sute de oameni pentru debarcare, cinci sute de 
„coifuri”, cum se chemau aceşti soldaţi în limbajul de 
atunci, datorită formei căştilor ce le purtau. Cu toate 
asigurările primite de la Nisa, niciodată nu au sosit cele 
cinci sute de „coifuri. _ 

Această primă ratare nu i-a micşorat tenacitatea. In toate 
porturile era primit cu mari manifestații de respect şi 
adeziune. Autorităţile din Monaco i-au oferit cheile oraşului 
şi ale castelului lor; în Albenga, poporul şi clerul au mers în 
procesiune până la galera pontificală, invitându-l pe papă la 
un mare banchet organizat în Mănăstirea Predicatorilor; în 
Savona a ieşit pentru a-l întâmpina cardinalul Ludovic 
Fiesco, din gruparea de la Roma, care s-a lepădat în mod 
public de schisma provocată de Urban al Vl-lea, 
recunoscându-l pe papa de la Avignon. lar acesta, dând 
uitării vechile injurii, l-a iertat, restituindu-i demnitatea de 
cardinal. 

— Majoritatea cardinalilor, a continuat să spună Borja, 
obişnuiţi cu luxul şi temându-se că îl vor pierde, au 


130 


demonstrat în acest extrem de lung conflict o absolută lipsă 
de caracter, o uşurinţă ruşinoasă în a trece dintr-o parte în 
alta, după cum vedeau mărindu-se sau micşorându-se 
posibilităţile triumfului oricăruia dintre papi. Important 
pentru ei era să se afle alături de cel care ar fi învins pentru 
a nu-şi pierde poziţiile. A existat unul care a primit porecla 
de „cardinalul Tricapeli” pentru că în decursul vieţii sale îl 
schimbase pe apă de trei ori, obţinând la fiecare evoluţie o 
nouă demnitate ce cardinal. 

Această călătorie a fost foarte lentă, la fel ca toate din 
epoca aceea. Flota papală, plecată din Marsilia în 
decembrie 1404, ajungea la jumătatea lunii mai din anul 
următor în portul Genova. Un mare număr de vase 
împodobite cu ramuri de laur au ieşit în întâmpinarea navei 
succesorului sfântului Petru: într-atât de mare era 
nerăbdarea localnicilor în a-i da dovadă de vasalitatea lor. 
Înalţii demnitari  ecleziastici, clerul purtând moaştele 
păstrate în templele lor, întreaga populaţie aşezată în 
genunchi, aşteptau pe țărm binecuvântarea papei, 
salutându-l după aceea cu imense aclamații. 

O lungă procesiune a defilat pe străzile împodobite cu 
flori şi ramuri. În spatele clerului mergeau cei mai 
importanţi bărbaţi ai Genovei îmbrăcaţi în roşu, cei cinci 
cardinali însoțitori ai pontifului călări pe cai cu valtrapuri 
purpurii şi o catârcă cu părul alb, care, conform uzanţei 
pontifilor de la Avignon, era călărită de un preot purtând 
preasfântul sacrament. În sfârşit, pe un armăsar de aceeaşi 
culoare şi purtând o mantie brodată cu aur, avansa 
Benedict al XIII-lea, călăreț cu înfăţişare maiestuoasă în 
ciuda staturii sale mici. Mareşalul Boucicaut, ca podestat, 
împreună cu magistraţii Genovei îmbrăcaţi în alb, formau 
escorta pontifului. Procesiunea era încheiată de o gardă de 
onoare, mare cât o armată întreagă, compusă din soldaţii 
garnizoanei şi războinicii lui Luna debarcaţi din flotă. 

Conform unor afirmaţii ale contemporanilor, niciun papă 
nu s-a văzut primit cu atâta fast, nici chiar la Roma. O 
orchestră de flaute şi alte instrumente marcau pasul grav al 
impunătoarei suite. Trei zile au durat serbările, 


131 


întrerupându-se toate activităţile. Un doctor al oraşului a 
ţinut lui Benedict un discurs prin care i-a adus la cunoştinţă 
mândria trăită de Genova pentru a fi poarta prin care 
pătrundea în Italia adevăratul pontif pentru a suprima 
schisma. 

Papa Luna a trimis îndată emisari la Innocenţiu al VII-lea 
propunându-i o adunare a tuturor puterilor italiene în faţa 
cărora vor compărea amândoi pentru a se explica faţă în 
faţă. Papa de la Roma a răspuns trimişilor că nu voia şi se 
prezinte la niciun fel de aranjament. Ca urmare, Benedict al 
XIII-lea, denunţând în faţa lumii o astfel de conduită, a 
invocat împotriva  „antipapei” şi  „anticardinalilor” lui 
sprijinul tuturor creştinilor, justificând cu aceasta marşul 
asupra Romei pe care urma să-l înceapă. Innocenţiu, 
convins de iminenta înaintării, a fugit din oraşul etern, 
temându-se de a se vedea trădat de către cei care-l 
înconjurau. În acest timp adversarul său continua şi se afle 
în Genova, dând recepții somptuoase tuturor personajelor 
religioase şi laice care veneau să-i ofere sprijinul lor. 

— Don Pedro, de altfel de o mare sobrietate în ceea ce 
priveşte masa şi la fel de modest în modul de a se îmbrăca, 
era strălucitor în ospeţele oferite altora, în timpul cărora 
dădea cadouri valoroase. Apoi îi plăceau acţiunile solemne. 
Pe timpul cât a stat în Genova, procesiunile şi banchetele 
au alternat cu dansurile populare şi fastuoasele treceri în 
revistă ale trupelor. La hirotonisirea a cincizeci de prelați, 
arhiepiscopi, episcopi şi abaţi din acest oraş, papa Luna le-a 
făcut cadou la fiecare dintre ei câte un inel de aur cu pietre 
preţioase. Pe cheltuiala sa veneau la Genova personajele 
cele mai sfinte şi mai înțelepte din ţările aflate în obedienta 
lui. Petru d'Ailly, făcut arhiepiscop de către el, predica cu 
regularitate în oraş. Femeia devenită mai târziu sfânta 
Colette îl urma încă de la Nisa pentru a primi din mâinile lui 
vălul ordinului pe care dorea să-l reformeze. Un predicator 
cu vorbire apocaliptică venea după înțeleptul d'Ailly, orator 
academic. Era maestrul Vicente, renumit în tot sudul 
Europei şi care după ani a fost numit sfântul Vicente Ferrer. 

Totul părea să ajute la triumful lui Benedict. Rivalul său, 


132 


Innocentiu, era dezonorat datorită lăcomiei şi obiceiurilor 
rele ale unui nepot care conducea în numele lui. Poporul 
Romei îi prăda încăperile palatului şi arhivele. Un mare 
număr de baroni italieni se pregăteau să ofere serviciile lor 
papei de la Avignon. În Provence se antrenau trupe pentru 
armata ce trebuia să-l ducă spre oraşul etern. 

Deodată totul s-a schimbat. Papa s-a văzut fără bani 
pentru această acţiune ce depăşea cu mult resursele sale. 
Organizase o flotă cu ajutorul clerului spaniol şi nu putea să 
apeleze din nou la el pentru a crea şi o armată. De altfel, în 
Toscana, tocmai izbucnise un război ce închidea pe 
moment drumul spre Roma. 

În faţa lui Luna s-a ridicat un inamic şi mai de temut; era 
spectrul livid ce de atâtea ori în secolul al XIV-lea stricase 
combinaţiile oamenilor: ciuma. 

Epidemia a început să secere pe locuitorii Genovei, 
făcând multe victime printre personajele curţii papale. 
Bătrânul pontif s-a retras la Savona, urmărit de către 
moarte, apoi la Nisa, la Frejus, la Toulon, până când teribila 
calamitate ce omora oamenii cu miile, l-a obligat să se 
închidă din nou în abația Saint-Victor. Pentru falnicul 
aragonez, incapabil de a se lăsa învins de către obstacolele 
create de oameni sau de furiile naturii, respectiva dare 
înapoi reprezenta numai o pauză. Flota sa îl va aştepta 
ancorată în portul Marsilia. Era sigur că va începe foarte 
curând o a doua expediţie împotriva intrusului de la Roma 
pentru a discuta cu el faţă în faţă. 

— Şi noi am ajuns la abația noastră, a zis Rosaura, 
întrerupându-l pe tovarăşul său de drum. 

Au intrat în restaurantul situat pe un chei al portului 
vechi. Mesele de afară erau înconjurate de un grilaj de lemn 
vopsit în verde şi de câteva lăzi de aceeaşi culoare care 
susțineau arbuşti stufoşi. Pe acelaşi trotuar, o serie de 
prăvălioare, în care se vindeau stridii, moluşte şi peşte 
proaspăt, răspândeau un miros de mare încinsă la soare, de 
ape stătute printre stânci. 

S-au aşezat la o masă de la primul etaj de unde vedeau 
sub ei imensa şi pătrata oglindă de apă a acestui port antic, 


133 


cu malurile ascunse de şiruri de vapoare ancorate unul 
lângă altul la fel ca vitele în grajd. 

Rosaura a găsit restaurantul şi mai plăcut ca în noaptea 
trecută. Portul clocotind de lumină printre catargele negre 
nemişcate, umbletul încoace şi încolo al şalupelor pe 
suprafaţa lui lucioasă, păreau că îi stimulau voia bună. In 
acelaşi timp, încărcăturile mirositoare îngrămădite pe 
cheiuri o făceau să-şi amintească de călătoriile ei, de 
tranzitul prin porturile Americii de Sud sau prin altele mai 
puţin zgomotoase ale orientului european, văzute cu ocazia 
unei excursii la Istanbul. 

— Asta este altceva în comparare cu Vaucluse; dar şi aici 
dejunul va fi memorabil. Ce panoramă frumoasă!... Claudio, 
grăbiţi-i pe oamenii aceştia să ne servească numaidecât. 

Prezenţa boui/labaisse-ului dorit i-a menţinut în tăcere o 
bună bucată de timp. Pe faţa de masă tremurau umbrele 
purpurii ale paharelor groase din sticlă pline cu vin de 
Cassis. Priveliştea apei albastre şi optimismul pe care-l 
oferea o mâncare bună i-a făcut pe amândoi să-şi dorească 
lungi călătorii cu orizonturi nelimitate, contemplând întregul 
pământ ca ceva de paradis ce putea tăinui necazuri şi 
pericole numai pentru alţii. 

Claudio a vorbit cu entuziasm despre zonele pe care le 
va vizita după aceea, urmărind viaţa de pribeag a lui papii 
Luna. 

Se gândea să meargă la Perpignan în apropierea 
frontierei spaniole. Acolo începuse căderea definitivă a 
acestui om tenace care nu s-a considerat niciodată învins. 
Pe urmă, străbătând Catalonia şi prima parte a regalului 
Valenciei, va ajunge la Peñíscola, promontoriu fortificat în 
mijlocul mării unit cu ţărmul numai în zilele liniştite printr-o 
limbă de nisip ce este invadată de valuri când suflă vânturi 
puternice. Acolo, între albastrul cerului şi albastrul 
Mediteranei, rămăsese ani lungi bătrânul pontif, părăsit de 
toţi şi reprezentând cu siguranţă o ameninţare până după 
moartea sa pentru liniştea papei de la Roma. 

Apoi Borja a descris viaţa pitorească şi plină de pericole a 
pescarilor care ocupau acum fortăreaţa papală; terenurile 


134 


de pe coastă acoperite cu portocali, aerul strălucitor 
impregnat cu mirosuri marine şi cu parfum de flori de 
portocal. 

Rosaura, cu ceaşca de cafea aburindu-i în faţă şi învăluită 
de fumul ţigării sale, îl privea cu ochii întredeschişi 
ştrengăreşte, puşi pe glume: 

— Oh, troubadour!... troubadour! 

Amândoi au râs amintindu-şi de vizitatorul acela nord- 
american de la palatul din Avignon, al cărui accent îl imita 
Rosaura; dar veselia acesteia era superficială. Ochii săi 
păreau să reflecte cu sinceritate viziunea iluzorie a unor 
peisaje îndepărtate şi necunoscute. Claudio, ca şi cum i-ar fi 
ghicit dorinţele, a continuat să vorbească. 

— Ar trebui să veniţi şi dumneavoastră cu mine; probabil 
că nu cunoaşteţi acea parte a Spaniei: este grădina 
Hesperidelor. Apoi este atât de interesant castelul în care a 
murit Luna la etatea de nouăzeci şi patru de ani, făcând 
faţă adversarilor săi până în ultimul moment!... În zona 
Mediteranei nu există un alt loc cu care să se asemene. 
Numai abația de la Mont-Saint-Michel, din Atlantic, se poate 
compara cu Peñíscola. Eu am fost odată acolo şi n-am 
emoţionat întâlnind pe porţile castelului stema cu semiluna 
inversată, dăltuită de către sculptorii pontifului. Pentru ce 
nu veniţi şi dumneavoastră?... Ce veţi face singură pe 
Coasta de Azur? 

În sinea ei se aprindea aceeaşi dorinţă ghicită de 
însoţitorul său. Aştepta cu nerăbdare ştirile de la servitoare. 
Trezindu-se în dimineaţa aceea, se gândise cu plăcere la 
posibilitatea de a i se fi expediat o scrisoare sau o 
telegramă ce poate o va obliga să-şi întrerupă călătoria, 
întorcându-se la Paris. Dar acum, sub influenta ambiantei, 
văzând marea a cărei imensitate îndeamnă la călătorie şi 
ascultând pe acest tovarăş de drum care făcea să-i reînvie 
în faţa ochilor fapte inerte, respingea fără a mai sta pe 
gânduri ideea de a se înapoia la Paris şi îi provoca repulsie 
posibilitatea de a se vedea singură, acasă, în faţa 
Mediteranei pustii. 

Viaţa se dovedeşte frumoasă pentru cei care se lasă 


135 


târâţi de ea fără a-i opune rezistentă. Zilele de la Avignon şi 
cele de la Marsilia îi păreau Rosaurei uşoare şi pline de 
interes. Nu-i mai urmărise paşii diavolul plictiselii care o 
prigonise atât de mult în ultimele luni. Aprecia acum ca o 
mare nefericire gândul că trebuia să se despartă în Marsilia 
de acest tânăr care, cu câteva zile mai înainte, nu fusese în 
memoria ei decât o imagine ştearsă... Şi oare pentru ce nu 
l-ar însoţi în peregrinările lui până în momentul când 
relatările sale nu vor mai prezenta niciun interes? Făcuse 
ea altădată lucruri şi mai puţin explicabile în căutarea unui 
pic de distracţie!... În plus, senzaţia plăcută a acestei mese 
plină de specialităţi, constând din cea mai bună carne 
produsă de mare, fosforică şi excitantă!... Vinul roşu, 
vârtos, produs pe coasta maritimă a Provencei, băut de 
corsari şi de curajoşii negustori ai comerţului cu ţările celor 
O mie şi una de nopții... 

Era preferabil să se lase purtată de hazard, aşa că până 
la urmă a făcut o mişcare afirmativă din cap, răspunzând la 
rugăminţile lui Borja. Va merge cu el în Spania. Va vedea 
castelul singuratic de pe malul mării, însoţind în acest mod 
pe pontiful pribeag până la locul morţii lui. De acord!... Şi 
mâinile lor s-au strâns îndelung, cu putere, pe deasupra 
mesei. 

În continuare au vorbit numai despre călătoria lor, 
uitându-l pentru moment pe Luna şi isprăvile lui. Vedeau de 
pe acum crestele Pirineilor, vârful înzăpezit al muntelui 
Canigou, iar de cealaltă parte a acestei bariere 
internaţionale, câmpiile Cataloniei,  Ebrul despărțitor, 
livezile de portocali ale Valenciei şi o stâncă încoronată cu o 
fortăreață, la fel ca o navă de giganţi. 

La părăsirea restaurantului zâmbeau ca doi îndrăgostiţi, 
cu toate că nu schimbau între ei alte cuvinte decât cele ce 
marcau un entuziasm geografic legat de zonele pe care le 
vor vizita. Din nou s-au plimbat pe cheiul umed şi mirosind 
a sare, printre prăvălioarele pline cu diferite tipuri de 
moluşte. 

— Daţi-mi braţul, Borjita, i-a zis cu voce copilăroasă, ca şi 
cum i-ar fi cerut ajutor. Mă simt puţin cam ameţită... şi 


136 


acest drum atât de denivelat! Cred că am băut prea mult. 
Prânzurile „pitoreşti” pe care dumneavoastră mi le oferiţi se 
dovedesc a fi ucigătoare. 

Au mers apoi cu mai multă siguranţă pe trotuarele largi şi 
uscate ale bulevardului Cannebiere. Ea voia să meargă 
imediat la hotel. Şi-l amintea ca pe un loc de refugiu. Au 
continuat să urce pe largul bulevard în a cărei parte de sus 
se afla hotelul lor, cel mai bun din Marsilia. În momentul 
când se aflau în apropierea intrării principate, amândoi şi- 
au fixat în acelaşi timp privirile asupra unui domn care 
ieşea grăbit vorbind cu un angajat, se urca într-o trăsură şi 
se îndepărta către partea finală a bulevardului. 

Ambii au avut impresia că îl văzuseră pe domnul 
Bustamante; dar, după ce a dispărut, au început cu 
îndoielile. Rosaura considera ca uşoară explicaţia acestei 
erori; 

— Nu mi se pare nimic straniu că vedem fantome după 
un prânz atât de grozav... Cred că nu voi mai mânca până 
mâine dimineaţă. 

Claudio s-a îndoit şi el asupra respectivei viziuni. Primise 
acum două săptămâni, aflându-se încă în capitala papală, o 
scrisoare din partea tutorelui său. Marele ibero-american 
nu-i vorbea de nicio călătorie apropiată. Îi scria numai 
pentru a-l informa despre interesanta ştire conform căreia 
„şeful său”, personajul politic care îl făcuse ministru, se 
orienta din nou spre el, rezervându-i un post foarte înalt, 
demn de meritele sale internaţionale. Acesta îi oferea o 
ambasadă în momentul când va reveni la putere. Asta 
trebuia să se producă în curând pentru că guvernul actual, 
epuizai prin durata lui de funcţionare, urma să se retragă 
cedând locul celuilalt partid aflat la rând în aşteptarea 
timpului său. Marele om nu spunea nimic în plus. Aşa că, 
fără îndoială, acest călător pe care tocmai l-au văzut nu era 
Bustamante. 

Au intrat în hotel şi la ieşirea din ascensor la primul etaj, 
s-au văzut singuri la jumătatea coridorului liniştit. 

Urmau să se despartă. Camerele lor se aflau spre cele 
două faţade opuse ale clădirii. Cea a Rosaurei, elegantă şi 


137 


scumpă, dădea spre bulevardul Cannebiere. Borja se 
instalase într-o cameră mai modestă, cu ferestrele 
deasupra unei străzi înguste şi vechi. 

Şi-au luat la revedere, zâmbindu-şi, ca şi cum ar fi existat 
între ei complicitatea unei vieţi intime, disimulată în mod 
abil în public şi care urma să se exteriorizeze de îndată ce 
rămâneau singuri. Claudio i-a sărutat mâna, întrebând-o 
nerăbdător când se vor revedea. 

Era ora două; poate ceva mai mult. Ea simţea nevoia să 
se odihnească puţin. La cinci vor servi ceaiul în salonul 
hotelului. Pe urmă se vor plimba cu trăsura prin 
împrejurimile oraşului şi pe bulevardul Corniche de pe 
malul mării. 

— La revedere, i-a zis tânărul. Gândiţi-vă la mine... Să nu 
uitaţi de călătoria noastră. 

li ţinea încă mâna dreaptă într-a lui şi a dus-o din nou 
spre buze. 

Rosaura, familiară şi încrezătoare sub acţiunea stării sale 
de euforie, s-a alarmat puţin remarcând acest al doilea 
sărut al mâinii. Imediat însă a scos un strigăt şi a trebuit să 
se dea înapoi. Gura care îi mângâia mâna dreaptă se 
ridicase cu iuţeală într-o pătimaşă agresiune, lipindu-se de 
a sa într-un sărut lung, avid, aspirat. Dar ea era puternică în 
ciuda aspectului firav pe care îl simula uneori pentru a-şi da 
o nouă graţie. Păstra vigoarea dobândită în copilărie pe 
când trăia pe imensele proprietăţi ale rudelor şi prietenilor, 
practicând toate sporturile unei existenţe amazonice. l-a 
fost suficient un brânci pentru a-l respinge pe însoţitorul ei, 
care părea abătut şi ruşinat de această insolentă 
îndrăzneală. 

— Şi dumneavoastră pretindeţi să călătorim împreună?... 
a zis ea cu vocea tremurând de furie. Nici în Spania şi nici 
în altă parte!... Să nu contaţi pe mine. 

Pe urmă s-a îndreptat cu pas energic şi murmure de 
protest, ca şi cum i-ar fi întors spatele pentru totdeauna. 


138 


III. 
Maestrul Vicente 


Ea a coborât la ora cinci. Se plictisise în cameră stând 
singură. Nu avea nici măcar chef de a conversa cu 
servitoarea care o însoțea cu regularitate în călătoriile ei. 

S-a aşezat la o măsuţă din salon şi nu i s-a părut curios 
văzându-l pe Borja cum se apropia cu un aer de căinţă şi 
rugător. O aştepta pentru a-i cere iertare. Cum bănuia cu 
anticipație ce urma să-i spună, l-a oprit să vorbească printr- 
un gest de regină iertătoare. 

— Să nu-mi vorbiţi. Totul se dă uitării dacă îmi promiteţi 
că nu se va mai repeta. In realitate, nu se va repeta pentru 
că va fi greu să mai aveţi ocazie pentru aşa ceva. Deja n-a 
mai rămas nimic din acea călătorie despre care am vorbit la 
dejun. Ce nerozie să-ţi propui să călătoreşti cu un bărbat 
atât de nesiguri!... 

Claudio a schiţat un gest de resemnare. Accepta totul în 
schimbul iertării. Pe moment, cel mai important lucru era să 
nu-l mai respingă cu acel gest încruntat care-i schimba 
înfăţişarea făcând din ea altă femeie. 

— Luaţi loc şi cereţi o cană de ceai, a continuat Rosaura; 
iar ca să nu mai reveniţi la această temă, mergeţi mai 
departe cu povestirile dumneavoastră interesante şi 
instructive. Eu sunt sultanul din O mie şi una de nopți, iar 
dumneavoastră sunteţi Şeherezada. Nu veţi nega că am 
cultură cu toate că nu se remarcă din primul moment. Am 
lăsat pe don Pedro al nostru fugind de ciumă, retras la 
abația Saint-Victor şi pregătind o nouă expediţie spre 

139 


Roma. Ce s-a mai întâmplat după aceea?... 

Borja, în ciuda entuziasmului pentru episoadele istorice 
ce urmau să compună viitoarea sa carte, a trebuit să facă 
un efort pentru a-i îndeplini această dorinţă. El ar fi preferat 
să-i vorbească despre ceea ce se întâmplase acolo sus 
acum trei ore; să-i explice purtarea sa; s-o facă pe Rosaura, 
ca lăsând supărarea, să simtă din nou dorinţa de a călători 
în Spania, fapt ce putea prelungi intimitatea prietenească 
dintre ei. Dar nerăbdarea ei l-a obligat la evocarea imediată 
a faptelor istorice. 

— Intr-o zi, papa Luna a primit ştirea la locul său de 
refugiu din Marsilia că „intrusul” de la Roma murise. Cu 
acesta, avea doi adversari scoşi din luptă, pe Bonifaciu al 
IX-lea şi Innocenţiu al VIl-lea. Papa de la Avignon, aproape 
octogenar, demonstra o energie tinerească pregătindu-se 
pentru a se bate cu noul rival pe care i-l va opune Roma. 

Cardinalii obedienţei romane s-au arătat la început 
dispuşi să nu mai aleagă un alt papă. Era modul cel mai 
rapid pentru a se termina cu schisma. Dar romanii, dornici 
ca sediul pontifical să se afle în oraşul lor pentru a atrage 
bănetul credincioşilor, au început să profereze ameninţări 
împotriva sfântului colegiu. Ca urmare, acesta s-a reunit în 
conclav şi a desemnat pe veneţianul Angelo Correr, 
aproape tot atât de bătrân ca Benedict, bărbat cu viaţă 
austeră şi cu dorinţa sinceră de a pune capăt schismei. 

Noul pontif roman, care a luat numele de Grigore al XII- 
lea, avea fraţi şi nepoti, astfel că repede a fost victima 
influenţei familiei sale, nerăbdătoare să profite de norocul 
ce îi venise pe neaşteptate. 

Grigore al XIl-lea a numit o comisie de cardinali, 
prezidată de un nepot al său, pentru a-l vizita pe Benedict 
al XIII-lea şi a organiza întâlnirea pe care acesta o dorea cu 
papa de la Roma. O astfel de iniţiativă a bucurat întreaga 
creştinătate. In sfârşit o să se termine cu schisma. 

Antonie Correr, nepotul papei de la Roma, a fost primit în 
mod solemn la abația Saint-Victor şi, după mai multe 
întrevederi, a rămas convenită forma întâlnirii. Cei doi 
pontifi se vor vedea în Savona, oraş din Italia dominat de 


140 


către francezi în acel moment. Asta garanta o protecţie mai 
sigură ambelor curţi papale decât daci ar fi avut un guvern 
propriu. S-a prevăzut totul pentru ca să nu apară incidente. 
Portul din Savona a fost împărţit în două secţiuni pentru 
galerele ambilor pontifi. Şi cum existau două castele 
acestea au fost repartizate câte unul fiecăruia dintre papi. 
S-a căzut de acord, totodată, ca niciuna dintre cele două 
părţi şi nu pronunţe cuvintele „anti-papă”, „intrus”, 
„anticardinal” etc. ce se folosiseră cu prioritate până atunci. 

Benedict a plecat imediat spre Nisa, desemnând acest 
oraş ca punct de întâlnire cu cardinalii lui. Ciuma îşi făcuse 
apariţia în Marsilia aşa că bătrânul papă era obligat să se 
îndepărteze de acolo. Luna şi-a organizat flota pentru a 
pleca din nou spre ltalia aflându-se la mănăstirea Saint- 
Honorat, situată în micile insule Lerins din faţa oraşului 
Cannes. De această dată lua numai şase galere; resursele 
sale nu-i permiteau cheltuieli mai mari. Fără doar şi poale, 
a debarcat în Savona cu mare pompă, această primire 
amintind pe cea care o avusese la Genova cu doi ani în 
urmă. 

Ajungea la Savona la 14 septembrie, cu mult înainte faţă 
de data fixată pentru conferinţă. În schimb, Grigore al XII- 
lea n-a ajuns niciodată. Fratele şi nepoţii dominau pe acest 
ascet cu bune intenţii, dar lipsit de caracter. Rudele se 
temeau că dacă se întâlnea cu Benedict, Grigore al XII-lea 
s-ar fi lăsat convins până la urmă să renunţe. Benedict l-ar 
fi făcut să simtă influenţa spiritului său energic şi dialectica 
lui de nezdruncinat. Cel mai bun procedeu era să se amâne 
întâlnirea prin tot felul de scuze. 

Grigore al XII-lea plecase de la Roma pentru a se apropia 
de adversarul său, spre bucuria creştinătăţii care considera 
unirea ca un fapt cert Urmat de întreaga sa curte a ajuns la 
Viterbo, mult mi încolo de Siena, dar din noiembrie a 
început să invoce motive pentru a nu merge până la 
Savona. A zis că era lipsit de nave pentru a se prezenta 
onorabil în portul fixat unde Benedict îl aştepta cu mica sa 
flotă. Genovezii s-au grăbit să-i ofere oricâte vase ar fi avut 
nevoie, dar papa nu a dat niciun răspuns. 


141 


După aceea a invocat că îi lipseau banii pentru a 
continua drumul. In acest caz, clerul din obedienta lui s-a 
arătat scandalizat. Toate bisericile expediaseră fonduri 
pentru o călătorie pe care o considerau providenţială, dar 
fratele şi nepotul papei şi-au însuşit banii. 

Creştinătatea a luat la cunoştinţă cu uimire despre 
pretextele unuia sau altuia dintre papi, doritori să nu se 
întâlnească, dar cel mai judecat a fost papa de la Roma 
care a refuzat cu mai multă tenacitate toate soluţiile oferite 
ambilor pentru o întrevedere. Benedict, obosit din cauza 
şederii inutile în Savona, a plecat la Genova pentru a 
petrece Crăciunul unde a fost primit cu acelaşi entuziasm 
ca şi prima oară. 

Până la urmă, Grigore al XII-lea a desemnat târguşorul 
Petrasanta ca locul cel mai adecvat întrevederilor sale cu 
papa spaniol, iar acesta s-a îmbarcat în ultima zi a anului 
1407 cu destinaţia Portovenere aflat numai la cincisprezece 
leghe de localitatea fixată. Grigore nu a venit nici la 
Petrasanta. O considera foarte aproape de țărm şi îi era 
frică de Papa Mării. Cu certitudine, întâlnirea urma să se 
realizezi într-o localitate din interiorul ţării, iar papa Luna nu 
avea cu el decât o bombardă şi două sute cincizeci de 
oameni ca arbaletieri şi soldaţi cu platoşe. O astfel de 
escortă nu se dovedea suficient de puternică în acele 
timpuri nesigure, pentru că oricare suveran, în scopul de a 
se deplasa dintr-un oraş într-altul, avea nevoie să ducă cu 
el o mică armată. 

Credincioşii au început să râdă de acest du-te-vino al 
celor doi pontifi, învăluindu-i pe ambii, pe nedrept, în 
acelaşi dispreţ. E adevărat că Benedict se împotrivise cu 
îndărătnicie în a se îndepărta de coastă, dar în orice caz era 
de acord să pătrundă în Italia până într-o localitate din 
interior. Grigore nu voia cu niciun preţ să se apropie de 
mare. Un scriitor contemporan îi compara pe cei doi papi cu 
câte un animal acvatic şi unul terestru. Animalul marin nu 
voia să avanseze pe uscat, iar cel terestru evita apropierea 
apei. 

Cardinalii lui Grigore al XII-lea, dezgustaţi de frica şi 


142 


nehotărârea acestuia, căutau o soluţie interminabilului 
conflict ce provoca bătaia de joc a duşmanilor bisericii 
abandonând în masă pe pontiful lor. 

— Părea că sosise momentul triumfului pentru Benedict 
al XIII-lea. Cardinalii de la Roma, desprinşi de pontiful lor, 
au început a se arăta favorabili soluționării schismei 
recunoscându-l pe cel de la Avignon. Lipsea numai micul 
deznodământ ce trebuia să apară la momentul potrivit în 
scopul de a impulsiona faptele în litigiu. Acest deznodământ 
a venit, dar a fost împotriva lui Luna. Fatalitatea i-a dat o 
lovitură din care nu s-a mai refăcut niciodată. Avea mari 
duşmani în interiorul Sorbonei din Paris, dar în adunările 
clerului francez îl apăraseră partizani valoroşi salvându-l 
până atunci de uneltirile acelora. În plus, conta la curte pe 
sprijinul ducelui de Orleans, susținătorul său cel mai ferm 
din Franţa... 

Şi exact în momentul când balanţa destinului începea să 
încline în favoarea sa, ducele de Orleans murea asasinat la 
Paris. Lupta acestuia cu loan fără Frică, duce de Burgundia, 
era unul din numeroasele războaie civile ale Franţei de 
atunci care o sfâşiau din interior, în timp ce englezii 
posedau o mare parte a teritoriului ei. Ambii duci au căzut 
de acord să facă pace şi şi-au jurat prietenie în faţa ostiei 
sfinte, în timpul unei slujbe religioase pe care o 
organizaseră pentru a marca reconcilierea lor. Puțin după 
aceea, oamenii ducelui de Burgundia pregăteau o 
ambuscadă în Rue-Vieilie-du-Temple, asasinând pe ducele 
de Orleans. 

Dispariţia lui a dat mână liberă tuturor duşmanilor pe 
care papa spaniol îi avea la Paris. Două edicte ale regelui 
au anunţat pe ambii pontifi că dacă nu se uneau înainte de 
viitoarea sărbătoare a înălţării, Franţa se va declara neutră, 
părăsind obedienţa lui Benedict. 

Acesta s-a indignat văzând că îi atribuiau pe nedrept 
continuarea schismei când el îndeplinise toate 
angajamentele pentru o întâlnire conciliatoare. Şi cum 
caracterul său mândru nu tolera ofensele, a răspuns 
amenințând cu excomunicarea „pe fiii inechităţii care 


143 


grăiesc că se vor răscula împotriva autorităţii apostolice cu 
jalbe nechibzuite”. 

Curtea Franţei a declarat atunci ca vinovaţi de înaltă 
trădare pe Luna şi pe toţi cei care dădeau în public 
excomunicările acestuia, iar adunarea clerului francez a 
salutat cu aplauze separarea de obedienţa lui Benedict. 
Bula de excomunicare a fost ciopârţită cu pumnalele. Mulţi 
dintre partizanii săi din Franţa au fost încarceraţi sau 
asasinați. Câţiva preoţi ai bisericii Notre-Dame-du-Paris, 
devotați bătrânului pontif, au fost obligaţi să fugă. Ilustrul 
Petru d' Ailly s-a văzut acuzat pentru prietenia cu Benedict 
şi cu mare greutate a reuşit să se salveze de la temniţă. 

Germania, Ungaria şi Boemia, prin influenţa regelui 
Franţei, au revenit la neutralitate. Cardinalii lui Benedict l- 
au părăsit la fel cum cardinalii celuilalt colegiu sfânt 
părăsiseră pe papa de la Roma. Ambele grupări au căzut de 
acord să convoace împreună un nou conciliu. 

Se complotau de toate împotriva lui Luna. În numai 
câteva săptămâni situaţia lui se schimbase. Îi era imposibil 
să mai rămână până şi în Genova, pentru că mareşalul 
Boucicaut, mare prieten al său până atunci, a primit ordine 
de la Paris pentru a-l aresta şi închide într-o temniţă. Spre 
norocul lui, Papa Mării conta pe cele şase galere ale micii 
sale flote. Într-o dimineaţă, acestea au ridicat ancora 
ducând cu ele pe Benedict al XIII-lea şi curtea sa care era 
formată numai din patru cardinali: un italian, un spaniol şi 
doi francezi. 

Călătoria de întoarcere a fost dură. Ostilitatea Italiei şi 
Franţei i-a ieşit în întâmpinare la ancorarea prin porturi. N-a 
putut să debarce la Portofino deoarece populaţia a 
intenţionat să-l atace. La Noli a trebuit să se cazeze în afara 
oraşului, într-o mănăstire de călugări a unui ordin minor, în 
timp ce marinarii îşi puneau la uscat hainele udate de 
furtună. S-a odihnit mai bine în Villefranche întrucât se afla 
pe pământul contelui de Savoia. În insulele Lérins şi în 
portul Saint-Raphael s-a văzut respins. Nu s-a putut refugia 
nici în îndrăgita lui abație Saint-Victor socotind că Marsilia 
era un loc nesigur. Furtuna îi urmărea vasele aşa că până la 


144 


urmă a trebuit să caute, la fel ca un naufragiat, coastele 
Roussillonului debarcând în Port Vendres, în apropiere de 
Porpignan. Aici se afla pe pământ credincios întrucât 
Porpignanul aparţinea regelui de Aragón. 

Aşa s-a terminat călătoria lui spre oraşul etern ce 
începuse într-un mod triumfal. În sfârşit, nu mai avea de ce 
să-i fie frică de papa de la Roma ca în urmă cu câteva luni 
când se temea că o să-l vadă intrând prin surprindere în 
palatul său. Acum cei doi se aflau în aceeaşi situaţie. 
Cardinalii ambelor grupări urmau să se reunească în Pisa 
pentru a-i destitui crezând că vor obţine în acest mod 
unitatea definitivă a bisericii. 

— Benedict a protestat împotriva convocării la Pisa a 
acestui conciliu, total ilegal din punct de vedere canonic. 
Biserica era constituită în stil monarhic, papa era un rege şi 
ca atare, fără iniţiativa lui, era imposibilă convocarea de 
concilii. Cardinalii acționau de o manieră revoluţionară 
împotriva tradiţiilor ecleziastice. Întrunirea lor urma să fie 
asemănătoare cu o adunare constituantă din timpurile 
actuale după o înfrângere militară. In plus, logica lui 
Benedict se dovedea de netăgăduit. Dintre cei doi pontifi, 
unul silit de împrejurări trebuia să fie cel legitim; atunci cu 
ce drept îi destituia pe amândoi, lovind şi pe cel care era 
adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu?... 

Luna, care se luptase cu trei papi, a pornit cu însufleţire 
bătălia împotriva reuniunii din Pisa, pe care o numea 
„conciliabul”. Apoi ca şi cum ar fi avut sub comanda sa cele 
şapte naţiuni ale obedienţei de la Avignon, a ordonat să se 
reunească în Perpignan un adevărat conciliu pentru a face 
faţă celui al răzvrătiţilor. 

La acest conciliu au asistat peste trei sute de personaje 
ecleziastice, arhiepiscopi, episcopi, abaţi, şefi ai ordinelor 
militare şi religioase; dar îi lipsea universalitatea. Marea 
majoritate era formată din cei din Castilia, Aragón şi 
Navarra. Franţa era reprezentată prin statele Foix şi 
Armagnac. Participau şi câţiva din Lorena, Provence, 
Savoia, precum şi reprezentanţii a patru universităţi. 

Benedict, care era acum octogenar, a vorbit mai multe 


145 


ore fără întrerupere, uimindu-şi ascultătorii. Elocventa şi 
energia sa păreau să crească odată cu anii şi cu 
dificultăţile. 

După Luna, omul cel mai remarcabil al conciliului a fost 
maestrul Vicente, predicator internaţional, admirat de către 
mulţime, ascultat cu respect în adunările religioase şi 
politice. 

— Acest maestru Vicente, care pe urmă a fost sfântul 
Vicente Ferrer, a zis Borja, a plecat din Valencia, pământul 
său natal, pentru a predica prin toate ţările cărora acum li 
se spun „latine”. Elocvenţa lui reflecta marile preocupări 
ale timpului: apropierea sfârşitului lumii, temuta judecată a 
lui Dumnezeu, nevoia de a lupta împotriva poftelor trupeşti 
şi păcatelor. De altfel, în Spania, în secolele acelea, 
convieţuiau diferite religii. Nu toţi spaniolii erau catolici. 
Existau evreii, stabiliţi în comunităţi de origine, indiferent 
cine era cârmuitorul. Existau, de asemenea, mahomedani 
în număr mare, maurii învinşi care continuau să-şi cultive 
pământul sau să lucreze la războaiele lor de ţesut sub 
stăpânirea regilor creştini. 

Maestrul se dedica cu preferinţă convertirii evreilor, dar 
niciodată nu şi-a dus prozelitismul mai încolo de limitele 
unei convingeri paşnice şi blânde. Era duşman al violenţelor 
şi, văzând cum plebea creştină asalta cartierele evreilor 
numite „evreimi” pentru a jefui şi a asasina pe locuitorii lor, 
condamna astfel de crime ca nedemne de cauza lui 
Dumnezeu. 

Apostolatul său a repurtat mari succese. În multe oraşe 
ale Spaniei, „evreimi” întregi cereau botezul după ce 
ascultau predicile lui. E adevărat că, aceiaşi evrei, după 
câţiva ani, când deja dispăruse influenţa oratorului, au 
revenit în mare parte la vechile lor credinţe. Dar, în orice 
caz, predicile maestrului Vicente au adus marii mase 
creştine a poporului spaniol un enorm număr de evrei 
convertiți, acest amestec etnic care încă se observă şi în 
prezent. 

Rabini importanţi, până la urmă i-au acceptat cugetările, 
trecând la biserica catolică pentru a ocupa importante 


146 


posturi ecleziastice. Unul dintre aceşti rabini iluştri, care 
botezându-se a luat numele de Pablo de Santa Maria, a fost 
bun prieten şi partizan al papei Luna, ajungând la înalta 
demnitate de arhiepiscop de Burgos. 

Maestrul Vicente, călugăr dominican al ordinului 
predicatorilor şi doctor în teologie, nu era stimat numai de 
către oameni iluştri ai timpului său. Mulţimile, din 
entuziasm tipic meridional, cutremurate de retorica sa, îl 
declarau sfânt în viaţă, atribuindu-i tot felul de fapte 
minunate. 

— Nu există în istoria sfinţilor, a continuat Borja, niciunul 
care să fi realizat atâtea minuni ca sfântul Vicente, 
compatriotul meu. Sunt minuni de povestire orientală şi 
formează toate o listă care urcă la mai mult de o mie. 

Fiind încă foarte tânăr, stareţul mănăstirii lui din 
Barcelona îi interzicea să facă noi minuni, întrucât 
considera că abundenta lor va aduce prejudicii prestigiului 
bisericii, aşa că sfântul, întotdeauna supus, se grăbea să-l 
asculte. La câteva zile, trecând pe lângă o casă în 
construcţie, un zidar care îl privea de la înălţimea schelelor 
cu curiozitatea pe care o inspiră taumaturgii!, a făcut un 
pas greşit căzând în gol. 

— Părinte Vicente, a zis, salvaţi-mă! 

Şi călugărul a întins o mână poruncindu-i să se menţină 
în aer până când el se va duce să-l caute pe stareţ pentru 
a-i cere permisiunea să facă minuni. Starețul i-a dat 
respectiva încuviinţare, solicitată în genunchi. Întorcându- 
se la locul evenimentului a zis bietului zidar, care plutea în 
atmosferă: „Coboară puţin câte puţin, fără să-ţi faci vreun 
rău” Muncitorul l-a ascultat până când a pus piciorul uşor 
pe pământ, fără nicio căzătură mortală. 

Intr-o altă ocazie, predicând în piaţa Valenciei, se 
întrerupse rămânând în extaz ca şi cum ar fi contemplat 
ceva ce era foarte îndepărtat. Vedea pe o văduvă 
înconjurată de copii şi cu lacrimi în ochi, în interiorul unei 
mansarde mizere. Murea de foame. Lumea din piaţă, luând 


1 Persoane înzestrate cu capacitatea supranaturală de a face minuni 
(n. t.). 
147 


cunoştinţă de viziunea sa, a vrut să ştie unde locuiau 
pentru a-i salva, dându-le merinde. „Urmaţi-mi batista” a 
zis predicatorul. Şi scoțând bucata de pânză dintr-o mânecă 
a rasei sale de călugăr, a lansat-o în aer. 

Batista s-a înălţat agitându-şi colţurile ca aripioarele unui 
fluture şi toţi au urmat-o în zborul ei de-a lungul străzilor şi 
a intersecţiilor, până când au văzut-o intrând printr-o 
ferestruică a unei mansarde... Apoi înfometata familie a 
început să strige de uimire în faţa abundenței de 
zarzavaturi, pâini, bucăţi de carne şi coşuri cu fructe pe 
care adepţii predicatorului le-au lăsat în sărăcăcioasa 
locuinţă. 

Dar ce nu povestea lumea despre el?... Obstacolele 
timpului şi spaţiului, legile gravitaţiei, ritmul vital al 
organismului uman, totul, se lăsa transformat după gustul 
acestui om sfânt... Odată, o mamă dementă îşi sfârtecase 
fiul, dar maestrul a unit pe o masă bucăţile copilului şi, 
binecuvântându-le, băieţaşul s-a ridicat întreg, fugind în 
întâmpinarea prietenilor pentru a se juca. Diavolul fugea 
din localităţi înainte de venirea lui, duşmani de moarte 
ajungeau să se înţeleagă după ce-i ascultau predicile; 
acestea erau auzite de multe ori până la o distanţă de 
patruzeci de leghe. 

Mii de adepţi îl urmau formând „Compania maestrului 
Vicente”. Renunţau la bunurile lor pentru a merge pe jos la 
fel ca viitorul sfânt. Intrau în comune şi oraşe goi de la brâu 
în sus, biciuindu-se fără nicio tânguială, ca nişte fantome 
însângerate. În liniştea profundă se auzea numai zgomotul 
bicelor şi o voce plângăreaţă intonând anumite versuri 
valenciene naive şi inexacte scrise chiar de sfânt pentru 
gloria lui lisus şi a mamei sale. După procesiune, apostolul 
predica în piaţa cea mare a localităţii, unde ascultătorii 
veneau de la mari depărtări. 

Uneori maestrul şi gloata sa de adepţi ajungeau în locuri 
în care lipseau alimentele; sfântul repeta însă minunile lui 
lisus şi astfel câteva pâini şi un burduf de vin se multiplicau 
sub binecuvântarea lui, săturându-i pe toţi. 

Don Pedro de Luna îl cunoscuse tânăr pe când preda 


148 


primele lecţii de teologie la Universitatea din Lerida, în timp 
ce el era nunțiu al papei de la Avignon călătorind prin 
Spania pentru a convinge statele acesteia să iasă din 
neutralitate şi să-l recunoască pe Clement al VII-lea. 

Om cu fire blândă şi deprinderi paşnice, maestrul Vicente 
s-a simţit atras şi subjugat de elitre acest mare senior cu o 
energie de neîmblânzit. Când Luna a ajuns papă, l-a 
chemat la Avignon făcând din el duhovnicul său. Văzând pe 
Benedict al XIII-lea dispus să se apere în palat cu ajutorul 
armelor, Vicente i-a cerut permisiunea pentru a se retrage. 
El nu putea accepta războiul, nici chiar pentru a susţine 
ceea ce considera legitim. Şi astfel s-a îndepărtat pentru 
câţiva ani de papa, călătorind ca un neobosit predicator 
prin ţările din obedienţa lui. 

Sfântul avea un frate pe nume Bonifacio care avea şi el 
obiceiuri sfinte. La început a fost jurist urmând tradiţia 
familiei pentru că tatăl lor fusese notar în Valencia. A avut 
soţie şi copii. Când a rămas văduv, s-a călugărit, ajungând 
stareţ al mănăstirii Porta-Coeli din apropierea Valenciei, iar 
mai târziu superiorul ordinului cartuzienilor. 

— Şi dacă nu l-au declarat sfânt, ca pe maestrul Vicente, 
a fost, fără îndoială, din cauză că se considera a fi prea 
mulţi doi sfinţi din aceeaşi familie. Benedict a avut mare 
încredere în talentul şi loialitatea fostului avocat 
însărcinându-l cu misiuni periculoase. Când papa a evadat 
din palatul de la Avignon deghizat în călugăr, rasa pe care o 
purta era a lui Bonifacio Ferrer. 

Conciliul din Perpignan a recunoscut legitimitatea 
pontificatului lui Benedict şi a numit o comisie care să 
meargă la Pisa pentru a declara caracterul rebel al acelui 
conciliu ce nu a fost convocat de niciun papă. Această 
comisie a ajuns la destinare cu o întârziere ce a făcut-o mai 
mult decât inoportună. Membrii ei s-au aflat în pericol de 
moarte. 

— Omul forte al conciliului din Pisa, a continuat Borja, a 
fost Petru d'Ailly, care părăsise pentru totdeauna pe 
Benedict al XIII-lea. În realitate, respectivul conciliu s-a 
dovedit impunător prin numărul şi reprezentarea membrilor 


149 


săi. Aproape toţi cardinalii obedientei de la Roma şi a celei 
de la Avignon figurau în el. In plus, toate bisericile Europei 
(mai puţin cele ale Spaniei, Scoției şi ale unor state 
franceze din sud) erau reprezentate acolo. De asemenea, 
asistau toţi apărătorii înarmaţi ai creştinătăţii, marele 
maestru al ordinului militar din Rodos cu şaptesprezece 
comandori, şefii ordinului Sfântului mormânt şi al ordinului 
teutonic, ambasadori aproape ai tuturor regilor, principilor 
şi republicilor occidentale, precum şi un număr considerabil 
de arhiepiscopi şi episcopi. 

Primul act al adunării a fost să-i declare neprezentaţi pe 
Grigore al XIl-lea şi Benedict al XIII-lea, exonerându-i de 
pontificat. După aceea s-au făcut publice capetele de 
acuzare împotriva lor. 

Pe papa de la Roma, a cărui domnie fusese scurtă, îl 
declarau nedemn datorită rapacităţii familiei şi a intrigilor 
lui pentru a nu-şi pierde tiara. 

Cum Benedict era un om cu obiceiuri pure care se 
abţinuse să-şi protejeze nepoţii într-o manieră scandaloasă 
şi trăia în cumpătare, necheltuind decât banii proprii sau ai 
bisericilor din Spania credincioasă lui, l-au acuzat de o serie 
de delicte caracteristice acelei epoci, ce te fac astăzi să 
zâmbeşti. 

„Domnul Luna”, aşa îl numeau, era vinovat de vrăjitorii şi 
legături eu demonul. Mai mulţi călugări, până şi episcopi au 
făcut declaraţii în acest sens, fără a aduce probe 
hotărâtoare precedând afirmaţiile lor întotdeauna cu un „se 
zice”. 

După ei, papa de la Avignon manifestase o ciudată 
tolerantă în favoarea unor eretici. Energia şi tenacitatea sa 
era opera a doi demoni pe care îi avea în subordine, ambii 
atât de mici încât îi purta în toate părţile vârâţi într-un 
săculeţ. După urcarea sa pe tronul pontifical, ordonase să 
se caute cu stăruinţă o carte de magie în trei volume. Până 
la urmă a găsit două dintre acestea în Spania, iar pe al 
treilea l-a cumpărat de la mahomedani. In fiecare noapte îşi 
punea sub pernă aceste volume. 

Recompensase cu o parohie în dioceza din Cordoba pe 


150 


un cleric care i-a procurat o altă carte scrisă de către un 
evreu, în aceasta se demonstra caracterul magic al 
minunilor lui lisus. Dar cum Luna era un necromant fără 
experienţă şi nu ştia să folosească astfel de practici, 
oriunde descoperea vrăjitori, chiar dacă aceştia s-ar fi aflat 
în închisoare, ordona să fie căutaţi pentru a-i interoga. Avea 
legături cu un pustnic care se fălea că îi va da până la urmă 
cheile Romei, graţie a trei demoni: „dumnezul vânturilor”, 
„principele  sediţiunilor” şi „descoperitorul  comorilor 
oculte”. 

Vrăjitorii din Provence îl ajutau pentru a obţine o victorie 
decisivă asupra adversarilor săi. Decanul din Tours declara 
că surprinsese în Portovenere pe un cavaler al ordinului 
„Sfântul loan” din lerusalim, de origine misterioasă şi cu o 
barbă lungă şi neagră, foarte simpatizat de Benedict, 
făcând evocări magice pentru un mai bun serviciu al 
pontifului său. 

Pe catalanul Eximenis, ilustru scriitor numit de papă Luna 
în funcţia de patriarh al lerusalimului, îl acuzau de a-l fi 
învăţat pe pontif arta de a interoga pe demoni. 

Francisco de Aranda, confident credincios care l-a însoţit 
în noaptea evadării din palatul de la Avignon şi care îl urma 
în toate părţile, era un vrăjitor irezistibil care dispunea după 
plac de puterile infernului. Un călugăr din Florenţa declara 
în faţa conciliului din Pisa că un necromant florentin chema 
în mod zadarnic spiritele în ultimul timp. Până la urmă i-a 
apărut unul pentru a-i spune că toţi erau extrem de ocupați 
şi nu puteau răspunde la chemările lui din cauză că 
Francisco de Aranda îi adunase în Genova pentru a-l servi 
pe Benedict al XIII-lea. Pe timpul ultimei şederi a acestuia la 
Nisa, căzuse un trăsnet pe un turn din apropierea reşedinţei 
lui şi asta s-a întâmplat pentru că pontiful era ocupat în 
evocaţii magice. În final, au depus ca mărturie furtuna ce 
se declanşase în golful Genovei atunci când Benedict s-a 
aflat ultima oară în Italia. Furtuna îi urmărise galerele, dar 
la o anumită distanţă, ceea ce fusese o demonstraţie că 
puterile infernului îl protejaseră în călătoriile lui. 

Această acuzaţie grotescă a fost citită cu solemnitate în 


151 


faţa conciliului şi în continuare membrii săi venerabili au 
dezlegat lumea creştină de obedienţa „lui Pedro de Luna şi 
Angelo Correr, numiţi până acum Benedict al XIII-lea şi 
Grigore al XII-lea, ca fiind schismatici notorii şi eretici 
împietriţi”. 

Apoi au avut loc mari procesiuni cu dangăte de clopote, 
iar oficialităţile din Pisa au ars în public o pereche de 
marionete cu mitre din pergament ce reprezentau pe cei 
doi papi destituiţi. 

Zece zile mai târziu a sosit la Pisa solia papei de la 
Avignon numită de conciliul din Perpignan. Mulțimea a 
întâmpinat-o cu fluierături. O duzină de cardinali (şi nu 
conciliul) a  catadicsit s-o primească într-o biserică. 
Bonifacio Ferrer, bărbat simplu şi cinstit, s-a crucit cât de 
puţin se preocupau de papa Benedict al XIII-lea atâţia 
cardinali şi prelați reuniți la Pisa şi care cu un an în urmă îi 
erau credincioşi datorându-i toate demnităţile lor. 

În momentul când oratorul soliei şi-a începui discursul 
zicând: „Suntem nunţii preasfântului părinte papa Benedict 
al XIII-lea”, s-a declanşat o zarvă atât de înspăimântătoare 
încât i-a fost imposibil să mai vorbească. 

La ieşire, solii n-au putut să încalece pe cai de teama să 
nu devină ţintă prea vizibilă pentru proiectilele gloatei. Au 
cerut apoi sa/voconduct pentru a se întâlni cu destituitul 
Grigore al XII-lea, la care guvernatorul din Bologna le-a 
răspuns că dacă vor cădea în mâinile lui îi va arde devii. Pe 
când se înapoiau spre Catalonia, unde trăia Benedict al XIII- 
lea, solii au aflat că respectivul conciliu numise un nou 
papă, pe Alexandru al V-lea, crezând că prin aceasta se va 
realiza unitatea bisericii. Alexandru al V-lea va trăi numai 
unsprezece luni. 

Cu această numire existau trei papi în loc de doi. Până la 
urmă, asta era tot ceea ce obținuse adunarea întrunită la 
Pisa. 


2 Ordin de liberă trecere. Act prin care se asigură securitatea fizică a 
purtătorului. Se elibera de către curţile princiare solilor care veneau la 
principele respectiv sau traversau teritoriul aflat sub stăpânirea sa 
(n.t.). 

152 


— Un altul în locul lui Benedict al XIll-lea s-ar fi 
înspăimântat ascultând relatările solilor săi atacați din toate 
părţile, descurajaţi de înfrângerea lor. Dar octogenarul 
pontif, deprins cu bătăliile, creştea parcă pe măsură ce 
obstacolele se măreau. Va lupta şi împotriva celui de-al 
treilea papă cu aceeaşi tenacitate cu care se bătuse şi cu al 
doilea. 

Benedict a intrat solemn în Barcelona înconjurat de un 
mare alai pontifical, la fel ca în timpurile lui bune de la 
Avignon, călare şi purtând mantia. Armăsarul lui era condus 
de dârlogi de cele mai importante personaje ale Cataloniei. 
A dictat excomunicări împotriva tuturor cardinalilor din 
obedienţa sa, a arhiepiscopilor şi episcopilor francezi şi 
italieni care luaseră parte la alegerile din Pisa şi a afurisit 
pe doctorii de la Sorbona din Paris caracterizându-i ca „o 
reuniune de ticăloşi care, nebuneşte şi nechibzuit, uzurpă 
numele Universităţii”. 

Ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de golul ce se forma în 
jurul persoanei sale din cauza trădării unora sau morţii 
altora, în 1409 s-a dedicat scrierii unei cărţi prin care 
demonstra că era unicul papă legitim, operă ce a circulat în 
copii prin toată Europa. 

Acest bătrân invincibil, uitat de scurgerea vremii, vedea 
cum îi cădeau duşmanii. Se părea că legile timpului n-ar fi 
existat şi pentru el. Alexandru al V-lea decedă înainte de a 
împlini un an în pontificatul său şi Conciliul din Pisa îi 
numea un succesor în persoana lui loan al XXIII-lea, bărbat 
energic ca şi Luna, dar cu un trecut inacceptabil pentru un 
pontif. Longevitatea lui Benedict sfida viaţa rivalilor săi. 
Patru adversari erau deja morţi sau înlăturați: Bonifaciu al 
IX-lea, Innocenţiu al VII-lea, Grigore al XII-lea şi Alexandru al 
V-lea. Noul papă, loan al XXIII-lea, mai tânăr ca el, va cădea 
la fel, înainte ca Luna să-şi cedeze tiara. 

S-a arătat nepăsător cu privire la destituirile decretate de 
duşmanii săi. „Nicio schismă nu s-a terminat cu abdicarea 
adevăratului papă”, răspundea el la toate cererile care i se 
adresau pentru a renunţa. 

Un nou necaz l-a mâhnit, acceptându-l cu un calm de 


153 


nezdruncinat. Pe când mergea dintr-un loc într-altul pentru 
a-şi apăra tiara, oraşul Avignon se menţinuse credincios 
obedienţei sale. Rodrigo de Luna era rector al comitatului 
aflându-se în fruntea unei garnizoane de spanioli. Regele 
Franţei, care recunoscuse pe papa numit la Pisa, a vrut să-i 
ia lui Benedict al XIII-lea adăpostul de la Avignon pentru ca 
acesta să nu se mai poată întoarce niciodată acolo. Aşa că 
o mică formaţiune militară, având în frunte un trompetist, a 
avansat pe podul de peste Ron pentru a aduce la 
cunoştinţa locuitorilor oraşului că erau obligaţi să 
părăsească pe „domnul Luna”. Rodrigo s-a năpustit asupra 
grupului de trimişi şi i-a făcut prizonieri, spărgând 
trompeta. Din această încăierare a început asediul palatului 
papal ce va dura un an şi jumătate şi nu se va termina până 
în noiembrie 1411. 

Locuitorii Avignonului, ca întotdeauna grăbiţi să se 
alăture celui mai tare, s-au supus regelui Franţei aclamând 
pe papa de la Pisa, Alexandru al V-lea, iar după câteva luni 
pe moştenitorul lui, loan al XXIII-lea. În zadar au adus 
asediatorii marea bombardă din Aix, ce era renumită prin 
dimensiunile ei, precum şi alte bombarde din oraşele 
Provencei şi din comitatul Venaissin. Puternicul palat al 
papilor s-a arătat inexpugnabil ca şi în primul asediu suferit 
de Benedict. Chiar mai mult: garnizoana sa cutezătoare 
făcea raiduri nocturne în afara palatului şi chiar până în 
oraşul Villeneuve aflat pe pământ francez, surprinzând în 
pat importante personaje inamice pe care le lua prizoniere. 

Din Barcelona, Benedict se afla în legătură cu apărătorii 
palatului folosindu-se de mesageri secreţi. Câţiva dintre ei, 
preoţi sau avocaţi ai regatului aragonez, au fost prinşi de 
către asediatori şi decapitaţi. 

loan al XXIII-lea a proclamat o cruciadă împotriva 
apărătorilor palatului de la Avignon promițând indulgente 
tuturor celor care vor lua arma în mână sau vor da bani 
pentru cucerirea acestei fortărețe. 

Deznădăjduiţi după atâtea luni fără să primească ajutor, 
decimaţi de foame şi de boli, spaniolii au negociat 
capitularea. Gloata Avignonului voia să-i sacrifice pe toţi 


154 


„ca animalele la abator”; dar căpitanii francezi conducători 
ai asediului, recunoscând că acesta ar putea să devină 
interminabil, au negociat o capitulare condiţionată. Rodrigo 
de Luna s-a angajat să părăsească fortăreaţa dacă într-un 
termen de cincizeci de zile nu va primi ajutor. Între timp 
asediatorii erau obligaţi să-i furnizeze zilnic cinci miei, opt 
ulcioare cu vin vechi de câte o arroba fiecare şi, în plus, 
peşte şi ouă pentru zilele de post. Termenul s-a împlinit 
fără ca ultimul papă de la Avignon să poată să-şi salveze 
partizanii şi astfel rectorul comitatului a ieşit din palat cu 
toate onorurile de război în fruntea neînduplecatei sale 
garnizoane spaniole. 

Şi cu asta a luat sfârşit adevărata istorie a palatului 
papilor de la Avignon. Atât de mare era ura şi frica pe care 
aşa-numiţii „catalani” au inspirat-o avignonezilor cu ocazia 
celor două apărări, încât i-au atribuit lui Rodrigo de Luna un 
incendiu produs în palat la doi ani după ce-l abandonase. La 
data respectivă nu mai exista în întregul oraş nici măcar un 
partizan de-al lui Benedict al XIII-lea. 

O calamitate şi mai mare s-a abătut asupra bătrânului 
pontif, care îşi stabilise curtea la Barcelona. Ciuma făcea 
mari ravagii în acest oraş, dar el n-a mai vrut să fugă din 
faţa amenințării ei aşa cum făcuse la Marsilia şi Genova. S- 
ar fi zis că o sfida, sătul să tot lupte şi să trăiască. 

Epidemia a respectat pe acest bătrân scund şi uscăţiv 
care părea a se susţine prin efortul voinţei sale puternice, 
în timp ce îşi revărsa furia asupra personajelor de la curte 
ucigând până la urmă pe cel mai puternic susţinător al lui, 
regele don Martin. 

Cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, papa l-a însoţit 
până la mormânt. Don Martin murea fără succesor. Fiul său 
unic pierise cu puţin mai înainte în Sicilia. Şase pretendenți 
îşi susțineau drepturile la coroană, dar dintre ei, numai doi 
reprezentau forţe importante: contele de Urgel, catalan, şi 
infantele Castiliei, don Fernando, numit de Antequera 
pentru că învinsese în acest oraş o armată a regelui maur 
din Granada. 


3 Măsuri spaniole de greutate, egală cu 11,5 kg (n. t.). 
155 


Catalanii apărau candidatura contelui de Urgel, om bun 
la inimă, dar cu fire violentă când era influenţat de ambițiile 
mamei sale. Aragonezii şi o parte a poporului din Valencia 
simpatizau cu don Fernando de Antequera, perspicace om 
politic şi viteaz războinic, care în acel moment era regent al 
regatului Castiliei. Acesta nu voise să cedeze la sugestiile 
multora care îl sfătuiau să-i uzurpe tronul micului său 
nepot. 

Cele trei vechi regate care formau coroana de Aragón 
păreau dispuse la război civil. Când se întâlneau, partizanii 
celor doi candidaţi se luptau între ei. Arhiepiscopul din 
Zaragoza era asasinat în drum. 

Benedict, folosindu-se de maestrul Vicente, de fratele 
acestuia, Bonifacio, şi de alţii, acţiona pentru realizarea 
unei înţelegeri generale, socotind că regatul Arag6nului 
reprezenta sprijinul cel mai ferm pentru pontificatul său. 
Până la urmă toţi cădeau la învoială pentru a da conflictului 
o soluţie democratică, fapt izolat şi prematur pentru istoria 
acestor timpuri. Noul rege urma să fie ales de către nouă 
deputaţi pe care îi va desemna poporul, câte trei pentru 
fiecare din regatele Arag6nului, Cataloniei şi Valenciei. Cei 
din Valencia desemnau pe maestrul Vicente, pe fratele 
acestuia, Bonifacio, şi pe un bătrân jurist. Printre cei trei din 
Aragón figura Francisco de Aranda, confidentul lui Benedict, 
căruia duşmanii acestuia îi atribuiau, din cauza aspectului 
neîngrijit şi bărbii lui mari, abilităţi magice şi legături cu 
spiritele infernului pentru a-l susţine pe pontif. Cei din 
Catalonia erau apărători ai candidatului contelui de Urgel; 
Toţi s-au întrunit la Caspe, un târguşor aragonez, al cărui 
castel a fost declarat neutru, garnizoana de acolo trecând 
sub ordinele celor nouă deputaţi. 

Zile întregi la rând atenţia Spaniei şi a altor regate ale 
creştinătăţii a fost aţintită asupra Caspei. Era pentru prima 
dată când delegaţi ai poporului urmau să aleagă un rege în 
mod liber, toţi deputaţii fiind oameni de origine modestă, 
călugări sau jurişti. 

Partizanii celor doi candidaţi se mențineau la distanţă de 
Caspe cu războinicii lor. Solii acestora se duceau şi veneau 


156 


fără rezultate încercând să negocieze cu cei nouă delegaţi. 
Aceştia păstrau o rezervă prudentă. Nimeni nu putea ghici 
preferinţele lor. Benedict al XIII-lea, de la bun început, 
păstra acelaşi mutism. 

Maestrul Vicente credea în diavol şi în vicleşugurile lui la 
fel ca membrii conciliului din Pisa. 

Toţi, în acea epocă, îl vedeau pe diavol intervenind 
adesea în treburile mărunte ale vieţii cotidiene şi cu atât 
mai mult în afacerile generale ale ţării. El cunoştea viitorul 
la fel ca şi Dumnezeu. De aceea câţiva nerăbdători, dornici 
să ştie cine va fi viitorul rege de la Aragón, au căutat un 
necromant pentru ca să-l evoce pe diavol. Acesta 
compărând în faţa vrăjitorului i-a destăinuit neputinţa sa în 
tot ceea ce se referea la numita alegere de la Caspe. 
Diavolului îi inspira o irezistibilă spaimă un om care locuia 
acum în localitatea respectivă şi acesta era miraculosul 
maestru Vicente. Sfântul îi poruncise să nu se apropie de 
localitate pe o distanţă de două leghe de jur împrejur 
pentru ca să-i fie imposibil să asculte discuţiile alegătorilor 
şi nici să le perturbe cu vicleşugurile lui. 

— Viitorul sfânt, a continuat Borja, îl cunoştea pe demon 
de o vreme îndelungată şi ştia să-l descopere chiar dacă se 
ascundea sub cele mai neîntâlnite înfăţişări. Cu patru ani în 
urmă, asistând la conciliul din Perpignan, i-a atras atenţia 
un pustnic cu barbă mare şi cu gluga trasă pe ochi care 
şedea în apropierea lui Benedict al XIII-lea, fără ca cineva 
să-l cunoască şi îi dădea pontifului sfaturi perfide. Maestrul 
Vicente a ghicit imediat că era unul din diavolii ocupați cu 
prelungirea schismei şi i-a poruncit să plece. Demonul 
văzându-se descoperit a zis: „Taci trădătorule; plec de aici 
pentru că nu am încotro, dar în curând vei avea veşti din 
partea mea”. Şi în ziua următoare, abatele unei mănăstiri 
din apropiere, bun prieten al sfântului, murea de o boală 
inexplicabilă... Dar să revenim la Caspe. 

Odată terminate discuţiile şi sosind momentul numirii 
viitorului rege, maestrul Vicente s-a grăbit să facă cunoscut 
cine era candidatul său cu toate că nu delegaţii din 
Valencia trebuiau să voteze primii. Sfântul se hotărâse 


157 


pentru don Fernando de Antequera şi majoritatea 
tovarăşilor săi au făcut la fel. A 

Cu siguranţă era şi candidatul lui Benedict. In tinereţe, 
luptase ca soldat pentru don Henric de Trastamara, 
ascendent al lui don Fernando. De această dată, 
statornicind o dinastie castiliană în Aragón, putea să 
conteze pe sprijinul a două regate. 

— Mulţi catalani, a continuat Borja, nu l-au iertat nici 
acum pe sfântul Vicente Ferrer pentru că a abuzat de 
prestigiul său impunând un castilian în alegerile din Caspe. 

Pe vremea aceea când încă nu exista o naţiune spaniolă, 
maestrul Vicente folosea cu frecvenţă cuvântul „spanioli” 
pentru a se adresa ascultătorilor lui, încercând să realizeze 
în acest mod unitatea naţională. 

— Această unire nu s-a împlinit decât în secolul următor. 
Dinastia castiliană, care a început să domnească în Aragón, 
s-a catalanizat în idei şi obiceiuri, iar după aceea s-a 
italienizat prin Alfonso al V-lea, care îşi va petrece marea 
parte a existenţei sale în regatul Neapole, cucerit de către 
el. Dar, în orice caz, maestrul Vicente a fost un precursor al 
patriei unice, primul care a încercat să creeze Spania aşa 
cum există acum. 

Borja a vrut să-i spună câte ceva şi despre renumita 
dispută dintre doctorii creştini şi rabinii celebri, organizată 
de Benedict şi de marele predicator în oraşul Tortosa 
pentru a discuta creştinismul şi iudaismul, dezbatere 
nemaiîntâlnită până atunci, dar n-a mai putut spune o 
vorbă. A scos o exclamaţie de uimire ridicându-se în acelaşi 
timp de pe scaunul său de trestie. Şi Rosaura, avertizată de 
ţipătul lui, a tresărit de surpriză privind către uşa salonului. 

Amândoi l-au văzut pe domnul Bustamante, un 
Bustamante în carne şi oase care intra urmat de Estela şi 
încă o doamnă, mătuşa acesteia, care făcea oficiul de 
mamă şi conducea la Madrid casa marelui bărbat. 


158 


IV. 
Unde îşi face apariţia pentru prima oară 
generalul doctor 


Domnul Bustamante s-a arătat mai puţin surprins ca 
Borja. Numai în momentul când a recunoscut pe văduva lui 
Pineda a făcut un gest de uimire, iar după ce a salutat-o, a 
zis tânărului: 

— Constat că ai primit la timp telegrama pe care ţi-am 
expediat-o din Barcelona. Nu te aşteptam decât la noapte 
ca să vii de la Avignon. 

Borja a bolborosit ceva pentru a-şi ascunde tulburarea şi 
a-i lăsa impresia, totodată, că primise telegrama. 

In timp ce fiica şi cumnata domnului Aristides luau loc 
lângă Rosaura, acesta, uitând pentru un moment de 
Claudio, a acordat întreaga sa atenţie bogatei doamne 
americane. 

— Cum era să-mi închipui că am să întâlnesc în Marsilia 
pe distinsa şi frumoasa mea prietenă atâta timp cât mi-o 
imaginam în Paris?... Ce surpriză!... Păcat că întâlnirea 
noastră va fi scurtă. 

Rosaura, dintr-un instinct intim, fără a lua în seamă 
adevăratul motiv al unei astfel de precauţii, a evitat să-i 
menţioneze numărul zilelor petrecute în oraşul papal. 
Vorbea despre întâlnirea cu Borja ca şi cum ar fi avut loc cu 
douăzeci şi patru de ore în urmă. Doamna afirma că 
studiosul tânăr urma să rămână în Marsilia pentru a-şi lua 
notițe în legătură cu cartea lui, iar ea, plictisită de Paris, îşi 


159 


va continua călătoria spre Coasta de Azur. 

Bustamante, după ce a întrebat-o pe văduvă despre 
sănătatea mai multor personaje sud-americane, prieteni 
comuni, a considerat că sosise momentul să-i vorbească lui 
Borja despre „lucruri serioase”, lăsând femeile să discute 
separat în jurul unei măsuţe de ceai. 

— Trebuie să-ţi explic de ce am plecat în călătorie, a zis 
el cu voce joasă. A fost o hotărâre luată în ultimul moment. 
Din ceea ce ţi-am vorbit în ultima scrisoare probabil că ai 
înţeles că se pregătesc evenimente importante. Şeful s-a 
gândit din nou la mine. Ar vrea să fiu ambasador la Vatican 
de îndată ce venim la putere şi aceasta nu va întârzia mai 
mult de câteva luni, poate chiar câteva săptămâni. Au 
nevoie acolo de un bărbat cu talent diplomatic care să aibă 
şi un renume în străinătate, în special în America. De aceea 
s-a gândit la mine. O să reformăm concordatul cu papa într- 
un sens mai liberal. 

Borja a încuviinţat cu mişcări din cap, surâzând ambiguu 
în acelaşi timp. Se îndoia de această reformă cu care se 
mândrea anticipat viitorul ambasador ca şi cum ar fi fost un 
lucru deja făcut. 

— Tu îl cunoşti pe marele meu prieten Enciso de las 
Casas. Împlineşte douăzeci de ani în calitate de ministru 
plenipotenţiar al ţării sale la Sfântul scaun. Are multe 
cunoştinţe la Roma; toţi cardinalii îi sunt prieteni şi iau 
masa în casa lui. De asemenea, ştii că în mai multe rânduri 
m-a invitat să merg cu familia acolo pentru a petrece 
câteva zile în palatul său superb. Am tot amânat această 
vizită, dar acum o apreciez ca urgentă; îmi va servi ca 
explorare. În cursul săptămânii viitoare Enciso dă o mare 
recepţie pentru a-şi inaugura salonul pictorilor mistici. In 
acelaşi timp va celebra printr-un banchet intrarea sa la 
Academia Arcadienilor. Ca urmare, toţi ai casei ne-am 
hotărât rapid să plecăm în această călătorie acceptând 
ospitalitatea ilustrului american, glorie a ţărilor ce vorbesc 
limba noastră pe cealaltă parte a oceanului... Numai aşa voi 
putea să studiez scena în care mă voi mişca. 

Borja cunoştea după nume pe Enciso de las Casas. Era 


160 


un milionar din America de Sud care se instalase la Roma 
din cauza pasiunilor sale literare. De dragul unui mai mare 
prestigiu personal, îndeplinea în mod gratuit reprezentarea 
ţării sale la Vatican. Desigur îl costa mulţi bani fastul unei 
astfel de funcţii diplomatice ad honorem. Văduva lui Pineda 
frecventase palatul acestuia când trecuse prin Roma, iar 
când i se vorbea de Enciso zâmbea cu bunătate: „O 
persoană excelentă; un tată de familie minunat şi devotat 
care nu oboseşte să tot scrie cărţi; el vrea să adauge 
strălucirii sale de diplomat onorific o anumită linişte 
sufletească boemă”. 

Alţi sud-americani, din invidie sau rivalitate, se arătau 
cruzi cu el prezentându-l ca un grafoman neobosit. In 
fiecare an Enciso făcea să-i apară câte un volum despre 
vechile oraşe italiene sau despre pontificatul din Evul 
Mediu, descriind cu un aplomb nevinovat ceea ce numeroşi 
alţi autori relataseră înaintea lui. Cu bună-credinţă se 
considera primul care vorbea despre asemenea subiecte. 

Întotdeauna avea doi sau trei prieteni cardinali care îi 
frecventau casa cu o plăcere dezinvoltă de personaje laice. 
Familiile nobile şi ruinate formau corul fălos al banchetelor 
şi recepţiilor organizate de el. Enciso recita cu satisfacţie 
câteva nume istorice de familie menţionate adesea în 
cărţile lui. Asta îl consola în parte pentru cheltuielile ce i le 
impuneau prietenii sub-diferite pretexte. Această lume 
patriciană decăzută îl făcea să cumpere antichităţi, îi 
recomanda vinuri şi alimente italiene; se mişca în jurul lui 
ca procuratori sau intermediari ai celor mai neaşteptate 
afaceri. 

O familie de spiţă veche îi vânduse palatul pe care îl 
ocupa la Roma la un preţ care-i făcea pe egalii săi să 
surâdă în mod făţarnic, invidioşi de o asemenea 
„combinaţie” straşnică. Un nobil din garda papei şi un ofiţer 
def capă şi spadă obţinuseră câte un titlu de conte de la 
cancelaria pontificală pentru a fi astfel demni gineri ai lui 
Enciso de las Casas. 

Personajul pseudoroman provenit de pe celălalt mal al 
Atlanticului se simţea unit de Bustamante prin recunoştinţă. 


161 


Don Arístides îl adusese la Madrid pentru aţine mai multe 
conferinţe. Ministrul plenipotenţiar, îmbrăcat într-un frac 
având partea stângă complet acoperită de decoraţii, iar de 
gât atârnându-i altele, a citit trei nopţi la rând despre o 
serie de descoperiri istorice pe care majoritatea dintre 
ascultători le ştiau de mult, despre Florenţa sub dominata 
familiei Medici, despre politica navală a Veneţiei sau despre 
artiştii celebri ai Renaşterii. 

llustrul Bustamante anima pe ascultătorii somnoroşi sau 
împiedica declanşarea comentariilor obraznice ale tinerilor. 
Borja îşi amintea că asistase la una dintre aceste 
conferinţe. „Trebuiesc strânse relaţiile hispano-americane”, 
spunea don Aristides. „Trebuie şi fim patrioţi şi mai ales 
curtenitori”. Apoi, din nou repeta zicala lui: „Viitorul Spaniei 
se află în America”. 

— Vom petrece câteva săptămâni la Roma, a continuat 
marele bărbat. Spre plăcerea prietenului Enciso, în curând 
mă va avea ca oaspete permanent. Mă voi întoarce acolo 
ca ambasador şi astfel miniştrii întregii noastre Americi 
acreditaţi în Roma catolică vor celebra faptul că Spania a 
trimis un bărbat de categoria mea pentru a-i ajuta în 
treburile lor. 

După ce i-a dat aceste noutăţi, a uitat de importanta sa 
pentru a se fixa asupra familiei. Estela, fiica lui, îmbrăţişase 
cu entuziasm călătoria. Cunoştea Roma din cărţile ce 
descriau persecuțiile la care fuseseră supuşi creştinii. 
Simţea o dorinţă puternică, pe care tatăl o numea 
„romantică”, de a vedea Colosseum-ul în a cărui arenă 
muriseră primii martiri sfâşiaţi de ghearele şi de colții 
fiarelor. Apoi dorea să viziteze ruinele palatelor în care 
locuiseră Nero şi alţi cezari care îi apăreau în memorie ca 
personaje de operă coborând dintr-o caleaşcă din aur fals în 
mijlocul coriştilor şi figuranţilor. 

Mătuşa ei, doña Natividad, văduva lui Gamboa, făcea 
călătoria numai ca să-l vadă pe papă şi să cumpere câteva 
rosarios* pe care apoi să le împartă prietenelor sale. Mătuşa 


4 Şirag de mărgele de os, de lemn, etc., separate din zece în zece 
prin altele de dimensiuni diferite şi care serveşte la catolici să-şi facă 
162 


Nati, cum îi zicea Estela, era un personaj familiar care făcea 
să i se simtă influenţa în casa lui Bustamante, cu toate că 
acesta nu-i recunoştea un alt rol decât acela de guvernanti, 
înnobilat prin gradul de rudenie. 

Mătuşa Nati era săracă şi nu avea alte mijloace de trai în 
afara sprijinului acordat de cumnatul ei. Credea în 
nedreptatea pe care i-o hărăzise soarta şi se consola cu 
aceasta urând pe toţi cei care păreau să fi avut noroc în 
viaţă. Pe Claudio Borja îl tolera cu un surâs dulce-amărui 
pentru că îl considera viitorul soţ al Estelei. Pe aceasta 
părea că o iubeşte, dar restrângându-şi afecțiunea la 
gândul că îi era numai nepoată şi nu o putea dirija cu 
acelaşi despotism ca şi cum ar fi fost propria sa fiică. Pe 
cumnatul Bustamante îl dispreţuia în tăcere. Marele bărbat, 
care avea o fire generoasă, îi dădea toată libertatea în 
cheltuielile casei. Dar aceasta n-o împiedica să ridice ochii 
spre cer protestând pentru nedreptatea soartei ori de câte 
ori don Aristides se arăta satisfăcut de succesele lui politice 
sau rezultatele personale obţinute în activitatea de avocat: 
„Bietul Gamboa!... Când mă gândesc că era mult mai 
valoros ca el!...” 

Gamboa, a cărui fizionomie era asemănătoare cu profilul 
nedesluşit al unei monede pentru cei câţiva care îşi mai 
aminteau de el, trăia în memoria văduvei cu toate iluziile 
unui erou falnic şi fără noroc. Don Aristides îl descria, în 
momentele lui bune, ca o victimă a firii dominante a soţiei, 
un biet avocat fără iniţiativă care vegetase permanent în 
straturile cele mai de jos ale lumii sale profesionale. Dona 
Nati suportase anii căsătoriei aruncându-i în faţă această 
mediocritate ce o menținea într-o poziţie umilitoare în 
comparaţie cu sora ei. Apoi, rămânând văduvă, a văzut în 
Gamboa un mare bărbat care nu fusese înţeles, superior lui 
Bustamante în toate privinţele, al cărui talent nu putea să-l 
recunoască din cauză că îl privise întotdeauna de aproape. 
Lipsa de certitudine că va ajunge din nou ministru era cea 
mai dulce consolare a vieţii ei ratate. Văzându-l acum pe 
don Arístides în postura să devină ambasador, dona Nati 


rugăciunea (n. t.) 
163 


privise din nou spre înălţimi cu figură de protest. Toate 
acestea nu au împiedicat-o să aştepte cu bucurie 
neaşteptata călătorie la Roma. În plus, cumnatul îi promitea 
s-o aducă după câteva luni în palatul ambasadei Spaniei ca 
să primească vizitatorii alături de Estela, atât de lipsită de 
experienţă, atât de micuță, de parcă ar mai purta fusta 
scurtă a copilăriei. 

Mătuşa Nati era înaltă, plină la corp, foarte brunetă, cu 
ochii mari şi negri (singurul lucru ce se mai păstra din 
tinereţea ei), gura mare, cu puf deasupra buzei superioare, 
un nas lat cu nări rotunde şi negre care îi dădeau un aspect 
de insolentă, ca şi cum permanent ar fi inspirat aer în mod 
zgomotos. Trecută de cincizeci de ani, păstra proaspăt în 
memorie tot ceea ce i-au spus bărbaţii când avea numai 
douăzeci. Era sigură că destinul o tratase cu aceeaşi 
nedreptate ca şi pe bietul Gamboa. Prezenţa unei femei 
frumoase, cu toate rafinamentele eleganţei, îi provoca o 
mimică dispreţuitoare. 

— Dacă aş fi ascultat eu de bărbaţi!... Dacă aş fi fost 
bogată pentru a putea cheltui!... spunea ea mereu. 

Văduva lui Pineda îi dezlănţuia unul din accesele de furie 
cele mai vehemente. Trecerea ei prin Madrid, atât de 
onorată de către Bustamante, figura printre amintirile sale 
întunecate. Toţi bărbaţii, inclusiv cumnatul ei i s-au părut 
nişte animale vrednice de dispreţ urmărind pe această 
femeie cu o dorinţă irezistibilă. Îi recunoştea în public 
numai meritul de a avea câţiva ani mai puţini decât ea (cei 
câţiva erau peste douăzeci). De asemenea a iritat-o faptul 
de a se vedea zi de zi obligată inevitabil să-i invidieze 
bijuteriile, rochiile şi alte detalii ale unei elegante 
împrospătate fără încetare. 

Timpul şi absenţa doamnei Pineda îi mai potoliseră 
această amintire urâtă. lar acum pe neaşteptate, când se 
simţea dărâmată de călătoria cu trenul, ce-i zdruncinase 
existenţa sedentară, întâlnea mai întâi, sosind la Marsilia, 
pe femeia odioasă, atât de proslăvită de nătângul de 
cumnatu-său şi de propria-i nepoată. 

— Ce întâmplare să vă întâlnim aici, încă şi în compania 


164 


lui Claudio!... Cine s-ar fi putut aştepta la aşa ceva! 

Apoi a zâmbit cu o expresie ce îi dilata şi mai mult nările 
şi făcea să-i apară nişte dinţii galbeni strălucitori ca de 
fildeş îmbătrânit printre buzele de un trandafiriu închis. 

Estela i-a dat doamnei Rosaura amănunte despre 
călătoria lor. Ajunseseră la hotel cu puţin înainte de ora 
prânzului. Mătuşa Nati, probabil din cauza oboselii, uitase în 
vagon poşeta ce conţinea obiecte importante: bietele ei 
bijuterii, amintiri de pe vremea lui Gamboa, cheile de la 
geamantanele celor trei, bani şi documente încredințate de 
Bustamante. Acesta, constatând pierderea luase o trăsură 
pentru a se întoarce la gară găsind, spre norocul lor, 
obiectul abandonat. 

Au mai întârziat în salon aşteptând cu toţii ora dejunului. 
Estela îl privea pe Claudio cu ochi timizi şi dornici ce 
aduceau aminte de expresia pătimaşă şi temătoare a unor 
animale cu mişcări uşoare, supuse şi blânde. Borja îi 
zâmbea şi el, dar fără a face ceva pentru a se apropia de 
ea. 

Bustamante demonstra o mobilitate ca în tinereţe, 
vorbind când cu unii când cu alţii, ca şi cum ar fi fost în 
salonul de acasă şi ar fi fost nevoie să acorde atenţie 
tuturor invitaţilor. Şi-a schimbat în mai multe rânduri locul 
aşezându-se până la urmă între Claudio şi frumoasa văduvă 
a lui Pineda. Asta a făcut ca tânărul să rămână alături de 
fiica sa. Rosaura a fost în măsură să audă o parte a 
discuţiilor celor doi tineri în timp ce se prefăcea că-l ascultă 
pe don Aristides. Borja îi povestea liniştit logodnicei despre 
ceea ce a făcut la Avignon, scuzându-se pentru întârzierea 
cu care a răspuns la unele scrisori primite de la ea. 
Studiase atât de mult!... Era atât de interesant ceea ce 
obținuse văzând!... 

Prezenţa Estelei a trezit în el o oarecare remuşcare 
pentru purtarea sa recentă. Se despărţiseră acum o lună şi 
jumătate la Madrid. El îi scria cu regularitate pe timpul 
călătoriei la fel cum un soţ cu dragostea potolită povesteşte 
nevestei lui tot ceea ce vede. In timpul celor două 
săptămâni i-a scris câte o scrisoare la fiecare trei zile şi a 


165 


ridicat de la poştă pe cele trimise de ea de la Madrid... Pe 
urmă... pe urmă nu mai scrisese şi nici măcar nu şi-a mai 
adus aminte de poştă. Poate că la această oră cel puţin una 
sau două scrisori ale fiicei lui Bustamante aşteaptă acolo 
pentru a fi ridicate de Claudio. 

Privirea lui a făcut o comparaţie între Estela şi frumoasa 
creolă. Văzându-le aşezate una lângă alta, Borja şi-a amintit 
de o anume preocupare a grădinarilor în a tăia trandafirii 
mari. Intotdeauna aceştia lasă un boboc nedeschis lângă 
floarea de trandafir, ce pare să-i mărească prin contrast 
frumuseţea maiestuoasă a celei din urmă. 

Biata Estela era bobocul alături de trandafirul superb, o 
speranţă nedecisă, încă fără prezent. Poseda atracţia 
proaspătă a tinereţii: ochi vioi, zâmbet dulce, un păr blond- 
cenuşiu, un corp primăvăratic cu forme încă neconturate 
care abia se deosebeau de cele ale unui bărbat zvelt. Putea 
să devină frumoasă datorită unei evoluţii de ultimă oră, 
după cum putea să rămână pe loc, la fel cum este acum. 
Ajunsă la maturitate şi începând decadenţa, putea să te 
facă să crezi că a fost o frumuseţe splendidă, dar care în 
realitate nu a existat niciodată. 

Estela l-a rugat să se alăture tutorelui mergând astfel cu 
ei la Roma. Claudio s-a opus chiar cu un pic de asprime în 
glas. Pentru moment îi era imposibil. Avea nevoie să 
rămână în Marsilia. Apoi se va întoarce în Spania urmând 
acelaşi itinerar ca papa Luna în ultima sa călătorie, fără a 
se mai opri până în Peñíscola. 

Ca şi cum i-ar fi părut rău de asprimea sa, i-a promis în 
final că va merge la Roma, dar mai târziu, când don 
Aristides o să fie ambasador. Aceasta va fi pentru el o bună 
ocazie să poată vedea anumite lucruri ce nu sunt la 
îndemâna vizitatorilor comuni. Ce nu va putea obţine don 
Aristides fiind ambasador al Spaniei la Vatican!... 

Marele bărbat, pe de altă parte, răspundea prin refuzuri 
politicoase la o invitaţie a văduvei lui Pineda: 

— Imposibil, distinsă prietenă... În mod real mă doare că 
nu pot accepta valoroasa dumneavoastră ofertă. Cu multă 
plăcere am petrece câteva zile în minunata dumneavoastră 


166 


proprietate de pe Coasta de Azur, dar prietenul Enciso ne 
aşteaptă să ajungem până joia viitoare. In ziua respectivă îl 
face arcadian şi serbează acest eveniment printr-un mare 
banchet. Trebuie să ne continuăm mâine la prima oră 
călătoria şi de aceea ne-am şi lăsat bagajele la gară. Când 
vom reveni pe aici, şi asta va fi foarte curând, îmi voi 
permite să vă fac această vizită, dacă vă veţi afla la palatul 
dumneavoastră mediteranean. Atunci voi fi cu adevărat 
ambasador, iar dumneavoastră, eminentă prietenă, va 
trebui să-mi ziceţi „Excelenţă”, conform obiceiurilor înaltei 
diplomaţii. 

Apoi personajul a râs referitor la ambiţioasa însărcinare, 
cu falsa modestie a unui om influent care catadicseşte de a 
se dispensa, pentru cei din anturajul său, de măreţiile 
pământeşti ce îl fac să fie mândru. 

Au intrat apoi împreună în restaurant ocupând cu toţii 
aceeaşi masă. Pe timpul dejunului, dona Natividad s-a 
arătat mai puţin acră în cuvinte şi în intenţii. Bustamante 
observase că era întotdeauna mai tolerantă având o 
furculiţă în mâna dreaptă. Mâncarea părea că o 
îmblânzeşte exercitând asupra ei o influentă asemănătoare 
cu cea a muzicii asupra fiarelor din vremuri mitologice. 
Doña Nati a cerut Rosaurei detalii cu privire la modă şi la 
ultimele obiceiuri de la Paris. Acestea urmau să-i fie de 
folos când se va întoarce la Madrid pentru a-şi încânta 
prietenele, dându-le să înţeleagă că trăise permanent în 
contact cu lumea din „înalta societate”. Mătuşa a arătat un 
talent de invidiat ca modistă ratată punând întrebări ce o 
zăpăceau pe creolă. 

— Nu ştiu, spunea aceasta cu modestie. Eu mă limitez să 
cumpăr anumite lucruri dacă îmi plac. Nu-mi dau seama 
cum se fac. Sunt foarte neîndemânatică. 

În momentul în care mătuşa Nati a considerat că îşi 
satisfăcuse curiozitatea cu privire la rochii, a întrebat-o de 
sănătate şi de creşterea celor doi copii. 

— Trebuie să fie măricei. Unde sunt acum?... îi vedeţi în 
mod frecvent?... 

A insistat în a vorbi despre copiii Rosaurei. Ea nu avusese 


167 


parte de niciunul şi îşi aprecia sterilitatea cu mândrie ca şi 
cum aceasta i-ar fi oferit o extraordinară întinerire, 
egalând-o cu a celeilalte. 

După dejun, luând loc din nou în salon, energia ostilă a 
mă tuşii Nati s-a risipit rapid. După călătoria din zilele 
anterioare a ajuns-o dintr-odată oboseala rămânând 
nemişcată în fotoliul său, cu ochii mari deschişi, fixaţi 
asupra bogatei doamne, dar fără să mai scoată un cuvânt. 
Părea că doarme aprobând prin mişcări afirmative din cap 
ceea ce discutau Rosaura şi Estela, fără a înţelege despre 
ce era vorba, cu siguranţă o continuare a conversaţiei 
referitoare la modă şi la eleganta de la Paris. 

Fiind mare fumător de havane primite de la prietenii săi 
de „acolo”, Bustamante şi-a aprins una. S-a aşezat departe 
de doamne în compania lui Claudio Borja care n-a vrut, 
niciodată, să accepte aceste trabucuri ce i le oferea 
tutorele său. 

Inveselit de optimismul oferit de o bună digestie şi de 
perspectiva de a dormi într-un pat moale după două nopţi 
de tren, don Aristides l-a tratat pe tânăr cu o camaraderie 
familiară ca şi cum amândoi ar fi fost de aceeaşi vârstă. 
Privirea lui maliţioasă i-a amintit lui Borja despre câţiva 
domni în etate, care, la sfârşitul unui banchet în timp ce 
gustau din cafea şi din paharul de lichior, îi ziseseră: „Şi 
acum tinere, pentru că suntem numai între bărbaţi, să 
vorbim puţin şi despre femei”. 

Bustamante arăta aceeaşi vioiciune ca atunci când 
primea la Madrid vizita vreunui american, iar acesta îi 
povestea intimităţi şi scandaluri ale altor compatrioți, 
prieteni ai lui. A făcut semn cu privirea către „distinsa şi 
frumoasa lui prietenă” şi i-a cerut amănunte cum o 
întâlnise la Avignon venind de la Paris. 

— Călătorea singură?... Nu cumva era cu ea un personaj 
american pe nume don Rafael Urdaneta? 

Aflând că Rosaura se întorcea singură pe Coasta de Azur, 
a zâmbit cu o figură de om satisfăcut ca şi cum ar fi ghicit 
mobilul acelei singurătăţi. 

— Trebuie să se afle într-una dintre disputele lor. Mi-a 


168 


povestit cineva că acum se ceartă destul de des. Mulţi cred 
că relaţiile dintre ei vor lua sfârşit cât de curând. 

Borja s-a arătat nerăbdător să afle cine era acest 
Urdaneta, nume pe care îl auzise pronunţându-se de câteva 
ori. Preşedintele „Fraternităţii ibero-americane” a părut 
scandalizat de atâta ignorantă. 

— Un mare bărbat al ţării sale, un exponent 
reprezentativ al virtuţilor şi defectelor rasei noastre. Păcat 
că scena în care a fost obligat prin naştere să se mişte e 
atât de mică! Dacă ar fi apărut într-una dintre republicile 
mari, ar fi vorbit despre el toate ziarele de pe pământ. 
Acest general doctor este un erou din alte vremuri. 

A tăcut o secundă după care, temându-se că tânărul ar 
interpreta ca hiperbolice cuvintele sale, s-a grăbit să 
adauge: 

— Urdanela nu este unul de-al nostru, dar nu pentru asta 
îl văd aşa cum e. Ar fi nejust să afirm că nu iubeşte Spania. 
Când a fost la Madrid, am organizat recepții în onoarea lui. 
Acesta s-a entuziasmat cel mai mult de luptele de tauri şi 
de dansatoarele andaluze. Eu mi-am dat seama că se 
plictisea. Când l-am întrebat, mi-a răspuns cu francheţe: 
„Să vedeţi, domnule doctor, totul e la fel ca în tara mea; 
ceva mai în mare; dar la fel, la fel! Sau cum se zice pe 
acolo: orez cu cartofi sau cartofi cu orez e totuna. Nu se 
merită să treci marea ca să vezi lucruri identice”. Lui îi 
plăcea Parisul, Londra, Berlinul... dar mai ales Parisul. A 
dormit de atâtea ori în aer liber şi a suferit atâtea privaţiuni 
în războaiele din junglă, încât are nevoie, ca o compensatie, 
să trăiască în oraşe cu milioane de locuitori, să vadă femei 
acoperite de bijuterii, să se îmbrace în frac zi de zi la orele 
şapte seara. 

Pe urmă i-a povestit lui Borja viaţa acestui bărbat energic 
şi cinic, iubitor de glorie şi sceptic totodată, neobosit 
risipitor de bani, mândrie şi calamitate pentru mica 
republică în care s-a născut. 

Acea ţară, de altfel ca şi altele din America, cu o 
populaţie redusă şi antrenată în războaie continue, are 
clasa ei dominantă împărţită în două grupuri. Primul este 


169 


cel al generalilor, centauri dibaci în mânuirea sabiei, cruzi şi 
analfabeți, cu o oarecare abilitate în a cânta la chitară sau 
a improviza versuri în tinereţe. Al doilea, este cel al 
doctorilor şi licenţiaţilor, bărbaţi serioşi, cu vorbire afectată 
şi ton solemn, care poartă jachetă neagră până şi în casele 
lor în ciuda climei calde, având pretenţia de a guverna ţara 
în numele puterii civile. 

Urdaneta a reuşit să se impună peste cele două partide 
devenind general într-o revoluţie şi obţinând titlul de doctor 
al universităţii unei republici vecine. 

Partizanii săi îl distingeau prin antonomază cu titlul de 
„general doctor”. Nici nu putea să existe altul. Era un mag, 
un vrăjitor, care părea că dispune de voinţa oamenilor 
seducându-i cu modul lui de a vorbi. Era suficient să iasă la 
câmp călare urmat de câţiva prieteni pentru a se vedea 
numai în câteva săptămâni în fruntea unei întregi armate 
care striga cu încrederea fanaticului: „Trăiască generalul 
doctor!”. 

Bustamante îl descria şi din punct de vedere fizic. Acest 
bărbat mândru avea o frumuseţe a altor epoci. In Europa 
urma cu fidelitate moda bărbătească, dar mulţi şi-l 
imaginau purtând platoşe şi coif când îl vedeau cu plastron 
strălucitor, cravată albă şi frac. Unica inovaţie masculină 
europeană pe care nu a admis-o a fost să nu-şi radă faţa 
sau să poarte mustăcioară. Işi conserva barba întreagă, o 
barbă creaţă, de un negru-albăstrui, care-i cobora până la 
piept. O asemenea podoabă capilară, care ar fi fost ceva 
comun în urmă cu câţiva ani, trezea acum atenţia prin 
restaurante şi prin saloane, în special a femeilor. Părea că 
răspândeşte în jurul persoanei sale o atmosferă de cruzime 
curtenitoare şi de brutalitate virili îşi ascundea lipsa de 
scrupule şi ofensatoarea ardoare de a trăi făcând uz de tot 
felul de formule galante sau de afirmaţii cavalereşti în 
relaţiile sale cu femeile sau cu bărbaţii. 

Trăia în Europa cheltuind bani ca un principe al 
Orientului, iar ţara sa se însărcina să suporte această risipă. 


> Figuri de stil care constă în folosirea unui nume comun în locul unui 
nume propriu şi invers (n. t.). 
170 


Niciodată nu dorise să fie preşedinte al republicii. Asta l-ar 
fi obligat să rămână acolo. Trebuind să-şi mulţumească 
partizanii, şi-ar fi pierdut prestigiul fabulos prin prezenţa sa 
permanentă. Generalul doctor prefera să convertească în 
preşedinţi pe bieţii oameni care îi erau credincioşi, cu 
obligaţia de a-i soluţiona toate cererile pe care el le făcea 
de la Paris. Uneori acestea erau atât de mari, încât 
guvernul nu le putea accepta. In alte ocazii protejaţii lui 
încercau să se emancipeze acţionând pe cont propriu 
pentru că îl ştiau departe. 

_ In astfel de cazuri, Urdaneta apela la metoda intervenţiei. 
Işi părăsea micul hotel din Paris, aflat în apropierea pădurii 
Boulogne, la fel ca unul care pleacă la o partidă de 
vânătoare debarcând pe țărmurile patriei sale. Imediat, 
două-trei mii de oameni alergau spre locul unde se afla el 
strigând: „Trăiască generalul doctor”, satisfăcuţi de faptul 
că va mai începe un război. 

Justifica debarcarea în numele libertăţii şi progresului. 
Guvernul adusese ţara într-o situare ruşinoasă, iar el nu 
putea tolera aceasta. Atunci când cei care refuzaseră să 
continue sub obedienţa lui erau oameni populari care 
cereau ca națiunea să scape de sub tutelă, Urdaneta 
vorbea în numele ordinii şi a proprietăţii, principii sacre pe 
care demagogii de la putere le puneau în pericol. Într-un fel 
sau altul, totul se rezolva printr-o campanie rapidă şi o 
intrare triumfală în capitală a victoriosului caudillo, sosit 
întotdeauna la timp pentru a-şi salva patria. Apoi Urdaneta, 
după ce făcea preşedinte pe un alt prieten de încredere, se 
înapoia în Europa ca un cetăţean modest, nevrând să 
accepte conducerea supremă a ţării. 

In zadar încercaseră duşmanii săi să-l omoare în mod 
perfid sau să trăiască cu speranţa de a-l face prizonier şi 
apoi să-l împuşte într-una dintre debarcările lui. Se părea că 
o influenţă magică îl apăra. Oamenii mureau pentru el sau 
îl salvau din tot felul de capcane. Atunci când cineva din 
anturajul lui se înţelegea cu duşmanii, era descoperit prin 
supravegherea iscusită a altor credincioşi şi omorât. 

— In Europa, a zis Bustamante, există obiceiul de a râde 


171 


de aceste revoluţii mici din America şi de /os caudillos care 
le conduc. Efectiv par groteşti când sunt privite de la 
distanţă şi dintr-un loc sigur. Văzute însă din apropiere e cu 
totul altceva, îl pune pe gânduri şi pe omul cel mai 
zeflemist. Oamenii se omoară între ei ca şi cum ar fi nişte 
ploşniţe. Viaţa omului nu are nicio valoare pentru unii a 
căror stare perfectă este să poarte o carabină în mâna 
dreaptă fără a recunoaşte nicio normă divină sau umană. 
Câţi oameni vor fi murit pentru generalul doctor!... Pe câţi i- 
or fi împuşcat!... Şi cu toate acestea, când îl vezi pe 
Urdaneta nu poţi să nu te simţi atras de el la fel ca oricare 
dintre partizanii lui. Este un gentleman, mai bine zis un 
cavaler din trecut, sentimental, de o amabilitate lipicioasă, 
capabil de cele mai mari sacrificii pentru persoanele pe 
care tocmai le-a cunoscut. Dar în spatele acestora presimţi 
ceva tulburător ce nu-ţi dă pace să trăieşti alături de el 
îndeplini linişte... 

Cheltuieşte fără măsură, face părtaşi la risipă pe toţi cei 
din anturajul său, e foarte darnic şi uneori împrăştiat în a 
aprecia ceea ce este al lui şi ceea ce aparţine altora. Când 
guvernul din ţara sa nu-i poate trimite bani, îşi pune mintea 
la contribuţie pentru a căuta afaceri prin Europa sau prin 
Statele Unite. Vinde băncilor şi particularilor tot felul de 
concesiuni, cedează mine de argint şi terenuri petrolifere 
pe care niciodată nu le-a văzut şi care, în majoritatea 
cazurilor, sunt închipuiri ale oamenilor ţării sale, creatori de 
povestiri fantastice, de altfel ca toţi indienii. 

Borja şi-a manifestat o oarecare nerăbdare. Ascultase 
destul despre Urdaneta. Putea să-l recunoască după o 
astfel de descriere. El dorea însă să ştie ceva mai mult. 
Care erau relaţiile acestui bărbat cu văduva lui Pineda? 

Don Aristides a adoptat un ton de toleranţă şi bunătate. 

— Era inevitabil ca până la urmă relaţiile lor să devină 
amoroase (ca să le zicem aşa), pentru că ambii sunt 
personajele cele mai importante şi mai proslăvite din lumea 
de limbă spaniolă de la Paris. Frumoasa noastră prietenă 
reprezintă eleganța, bogăţia solidă: Urdaneta, aventura 
eroică, banii cheltuiţi în dezordine şi cu intermitente, la fel 


172 


ca apa din unele izvoare. 

Argentiniana începuse prin a glumi pe seama generalului 
doctor ca şi cum acesta ar fi aparţinut unei caste umile. Ea 
era mândră de ţara sa vastă fără revoluţii, într-o eternă 
pace şi abundentă. 

„Republicuţa” acestui bărbat, despre care toţi vorbeau, 
era mai mică decât cea mai neînsemnată provincie a 
Argentinei. Dar intrând în contact cu Urdaneta la sindrofiile 
şi serbările de la Paris, până la urmă i-a simţit influenţa şi i- 
a cedat, la fel ca atâtea alte femei din înalta societate, 
artiste şi cocote vestite, seduse datorită generozităţii sale 
pecuniare sau a aroganţei de bărbat sigur pe forţa sa. 

Rosaura ascunsese cu discreţie aceste relaţii, dar nici ea 
şi nici amantul ei nu puteau trăi permanent ascunşi de ochii 
curioşilor. În plus, înflăcărarea pasională din primele luni i-a 
făcut să comită multe imprudente. Pe timpul cât stăteau la 
Paris le era uşor să-şi ascundă intimităţile, dar când plecau 
în lungi călătorii acestea sfârşeau prin a deveni publice 
datorită ştirilor indiscrete ale ziarelor sau revelaţiilor altor 
călători. Rosaura părea că nu iubise niciodată până atunci, 
atât de mare era entuziasmul său. 

— Pe urmă, acest amor a continuat, dar într-o altă formă, 
fără linişte şi fără încredere, cu o continuă succesiune de 
gelozii, certuri şi noi împăcări. Prietena noastră a început 
de câtva timp să-l vadă pe Urdaneta sub o nouă lumină. Nu 
poate să mai simtă aceeaşi atracţie eroică la fel ca 
europencele în faţa frumosului general doctor. Această 
doamnă e de peste ocean şi apreciază lucrurile mai bine. 
Cred că atunci când se ceartă îi aruncă în faţă micimea 
ridicolă a  „republicuţei” lui, mirându-se de faptul că 
încearcă să fie egal cu ea numai pe motivul că cele două 
tări sunt situate în America. „Eu aparţin unei republici mari; 
eu sunt argentiniană”, îi zice probabil ea. Unii mi-au şoptit, 
şi nu ştiu dacă trebuie să cred, că uneori în astfel de 
certuri, pe omul „republicuţei” îl mănâncă palma la 
epuizarea răbdării, iar frumoasa creolă fuge de el pentru un 
timp. Pe urmă revine pentru că, după cum se pare, îi plac 
caracterele tari, bărbaţii cu adevărat virili; aşa că îşi 


173 


acceptă eroul cu toate defectele lui. În realitate duc aceeaşi 
viaţă ca şi în alte căsătorii în mod legal constituite. El, 
plictisit de fericire, comite infidelităţi; ea, plină de gelozie, 
îşi simulează disprețul pe care în realitate nu-l simte; se 
ceartă, se părăsesc şi se caută după aceea. Dacă depindea 
numai de Urdaneta ar fi fost de mult soţul legitim al 
acesteia. O căsătorie cu bogata creolă i-ar fi consolidat 
situaţia financiară. Dar văduva îşi dă seama de ceea ce se 
poate întâmpla cu averea sa într-o astfel de căsătorie. Ea 
cunoaşte puterea „banului” pentru că e dintr-o ţară unde 
aceasta se face simțită mai mult decât în alte părţi. Nu vrea 
să se vadă ruinată şi de aceea preferă să rămână în 
această situaţie nelegalizată pe care toţi i-o acceptă. 

Un zgomot de scaune mişcate l-a făcut pe marele om să 
tacă şi să întoarcă privirea către locul unde se aflau 
doamnele. 

Mătuşa Nati dădea semne că îi cedaseră toate resorturile 
voinţei şi permanent cu ochii mari deschişi a lăsat să-i cadă 
capul pe piept şi să-i crească forţa de respiraţie. Estela şi-a 
cerut scuze. Amândouă erau foarte obosite, iar doña Nati, 
din cauza anilor, nu putea să reziste greutăților călătoriei. 

Această aluzie cu privire la vârstă a părut s-o trezească 
insuflându-i o vivacitate agresivă; dar până la urmă a cedat 
dorințelor tinerei, nerăbdătoare să se retragă în camerele 
lor. 

S-au despărţit de Rosaura. Pe de altă parte creola se 
arăta şi ea nerăbdătoare privind cu coada ochiului la 
pachetul voluminos pe care, cu câteva minute mai înainte, 
portarul îl pusese pe măsuţă în faţa ei. Cele trei femei s-au 
sărutat manifestându-şi dorinţa de a se revedea în curând, 
cu toate că atât doamna Pineda cât şi mătuşa Nati nu 
simțeau mare grabă în a se reîntâlni. Invitaţia rămânea 
acceptată; o vor vizita pe argentiniană în casa de pe Coasta 
de Azur de îndată ce don Aristides va fi ambasador la 
Roma. 

— Acum să mergem la culcare, a spus Estela mătuşii. 
Gândiţi-vă că mâine la ora nouă trebuie să ne continuăm 
călătoria. 


174 


Rămânând singură, Rosaura s-a grăbit să deschidă 
pachetul pus pe masă. Atât de mare îi era nerăbdarea încât 
nici nu şi-a mai amintit de cei doi prieteni care continuau să 
discute în fundul salonului fără a o pierde din ochi. 

Din pachet au fost scoase scrisori mai mari şi mai mici, 
cărţi poştale etc., practic întreaga corespondentă adunată 
pe durata călătoriei la vila sa de pe Coasta de Azur şi 
retrimisă de servitoare. 

A privit cu aviditate scrisul de pe fiecare plic. A separat 
pe cele cu adresa imprimată ce conţineau probabil jurnale 
de modă şi anunţuri ale parfumierilor şi bijutierilor. A 
examinat pe ambele feţe câteva cărţi poştale. Pe urmă a 
făcut un gest de descurajare... Nimic. 

Celebrul avocat care se considera foarte abil în a ghici 
cele mai încurcate situaţii datorită intuiţiei sale, a zis cu 
voce înceată: 

— Cu siguranţă aşteaptă o scrisoare de la Urdaneta prin 
care să-i ceară iertare şi să se împace din nou, dar 
scrisoarea se lasă aşteptată. Sunt aproape sigur că iar este 
certată cu generalul doctor. 


175 


V. 
Zorile protestantismului 


Era aproape ora douăsprezece când Rosaura a coborât 
în salonul hotelului. Borja o aştepta răsfoind fără interes 
ziare şi reviste vechi ce acopereau una dintre mese. Când a 
văzut-o, s-a grăbit s-o salute. 

Claudio se despărţise în gară de don Arístides şi familia 
lui. Vremea era urâtă. Începea şi sufle mistralul schimbând 
fizionomia Marsiliei. 

Stăpânii cafenelelor de pe Cannebiere păreau nişte 
căpitani de nave dând ordine pentru manevră. Echipajele 
lor de chelneri amarau umbrelele cu macarale-capră şi 
frânghii la fel ca pe vasele cu pânze; pe urmă asigurau cu 
proptele paravanele cu geamuri ale teraselor pentru ca să 
nu le dărâme uraganul. Pe apele tulburi ale portului vechi 
dansau cu hurducături asemănătoare atât ambarcaţiunile 
mici cât şi cele mari. Vântul ridica praful şi hârtiile de prin 
ungherele străzilor făcându-le să se învârtească în spirală. 
Zgomotele închiderii  obloanelor rulante sunau ca 
împuşcăturile şi toată această violenţă  declanşată 
instantaneu de ciclon contrasta cu seninătatea cerului de 
un albastru intens, măturat de nori. 

Rosaura se trezise foarte târziu după o noapte 
zbuciumată.  Atribuia starea sa nervoasă schimbării 
atmosferice. Chipul ei, tras şi cu cearcăne, de o intensă 
paliditate, dădea în vileag orele ei de insomnie. Mistralul îşi 
intensifica mereu suflul năprasnic. i 

— Ce neplăcut lucru să rămân aici închisă toată ziua!... li 


176 


invidiez pe domnul Bustamante şi pe cei din familia lui că 
au fugit la timp. Plecarea lor îmi dă ghes să procedez la fel. 
Cu toate că acest uragan durează uneori trei zile, prefer să- 
| înfrunt pe drum. Am nevoie numai de şase ore de mers cu 
maşina pentru a mă vedea acasă. 

Borja s-a grăbit s-o liniştească cu optimismul său. Poate 
că e numai un fals mistral şi atunci se va potoli în cursul 
după-amiezii. Ar trebui să nu-i dea atenţia cuvenită şi să 
meargă la un restaurant renumit prin mâncărurile tipice ale 
vechii Provence. 

Rosaura şi Claudio au ieşit din hotel, dar când au păşit pe 
trotuar în Cannebiere, frumoasa creolă a tresărit de 
spaimă, dându-se repede înapoi. O rafală rece a lovit-o în 
plină faţă şi, în acelaşi timp, a avut senzaţia că e învăluită 
de inelele reci ca gheaţa ale vijeliei. Apoi a avut impresia că 
cineva dorea să-i smulgă pălăria de pe cap în timp ce era 
obligată să-şi ducă mâinile la poalele umflate ale rochiei 
care, cu toată strâmtoarea lor, ţineau morţiş să i se ridice 
până la piept. Din cauza surprizei a vrut să ţipe, dar a avut 
senzaţia că vântul îi umpluse gura cu un bulgăre de vată 
îngheţată. Borja a urmat-o în această retragere râzând de 
alarma ei. 

— lmi este imposibil să ies! a spus ea. Prefer plictiseala 
din hotel. Voi dejuna aici şi dumneavoastră mă veţi 
acompania. Din fericire, ascultându-vă, timpul va trece fără 
să-mi dau seama. 

S-au aşezat din nou la o măsuţă din salon şi la puţin după 
asta, Borja, fără să-şi dea seama cum, a făcut aluzie la 
noaptea ei zbuciumată. Aceasta fusese probabil, a zis 
tânărul, din cauză că trecea prin mari frământări. Poate că 
aştepta veşti ce încă nu soseau. După cum tot aşa de bine 
putea s-o tulbure suferinţe cauzate de iubire. 

Rosaura a părut că se supără ascultând astfel de 
presupuneri şi l-a privit pe tânăr cu ostilitate. 

— Vă imaginaţi cumva că n-am altceva de făcut în viaţă 
decât să-mi amintesc de bărbaţi?... Aţi uitat că sunt mama 
celor doi copii, la care mă gândesc în orice moment?... 

A tăcut o clipă pentru a adăuga. cu energie: 


177 


— Ascultaţi-mă, Borja: dacă vreţi să continuăm să fim 
prieteni, nu-mi mai vorbiţi de iubire, nici referindu-vă la alţii 
şi nici gândindu-vă la dumneavoastră. Presupun unde s-ar 
opri discuţia noastră dacă am continua-o. Aş auzi declaraţia 
dumneavoastră numărul... nu ştiu care, pentru că pare să 
fie imposibil să rămân singură cu dumneavoastră fără ca 
imediat să începeţi să-mi vorbiţi de iubire şi de „viitoarea 
noastră fericire” pe care eu mă încăpăţânez să nu le 
accept. Ce spaniol înfocat!... Gândiţi-vă la Estela, la 
viitoarea dumneavoastră soţie şi asta vă va potoli. Ah, dacă 
aţi fi putut să simţiţi prin ce trecea sufletul meu aseară 
stând aici!... N-am făcut nimic rău, dar cu toate acestea 
aveam remuşcări aflându-mă alături de logodnica 
dumneavoastră, acest biet înger. Mi-am amintit de 
dumneavoastră, marele ipocrit, care, din momentul în care 
ne-am văzut la Avignon, mi-aţi şi făcut mai multe declaraţii 
de dragoste. Vorbind serios, Claudio, nu vreau să mă mai 
ruşinez de lucruri la care nici măcar nu m-am gândit 
vreodată, iar dacă dumneavoastră, văzându-vă singur cu 
mine, intenţionaţi să continuaţi ca mai înainte, e mai bine 
să plecaţi. 

Pe urmă şi-a lăsat de o parte seriozitatea agresivă pentru 
a adăuga zâmbind: 

— Ori vă îndepărtați chiar acum, ori vă angajaţi să-mi 
vorbiţi potolit, ca unui camarad. Vă convine propunerea?... 
Bine!... Puteţi sta aici, dar să nu-mi rămâneţi din această 
cauză tăcut şi supărat. Vorbiţi, povestiţi-mi lucruri 
interesante. Spuneţi-mi ce i s-a mai întâmplat lui don Pedro 
al nostru care, aflat în Refugiul său din regatul Arag6nului, 
vedea cum îi sporeau duşmanii fiind nevoit să lupte 
împotriva papilor rivali. Doresc să ştiu cum s-a terminat 
războiul celor trei pontifi. 

Borja a început să vorbească cu mai puţin entuziasm 
decât în alte dăţi. Un nou personaj se ivise în nordul 
Europei care îşi propunea să pună capăt schismei. Era un 
tânăr laic, Sigismund, rege al Boemiei, fiu al împăratului 
Carol al IV-lea, care, la rândul lui, se văzuse ales de către 
seniorii Germaniei pentru a purta coroana imperială. 


178 


— A fi „rege al romanilor” sau împărat al germanilor, a 
continuat Borja, era o funcţie onorifică, o moştenire pur 
teatrală a anticei puteri a cezarilor, care, în realitate, se 
sfârşise odată cu Carol cel Mare. Împărații Germaniei, pe 
acele vremuri, erau puternici şi aveau bani şi soldaţi proprii. 

Atunci când împărații nu dispuneau de aceste mijloace 
pentru a-şi impune respectul, chiar electorii lor, principii 
germani, îşi băteau joc de ei. Impăraţii săraci erau obligaţi 
să trăiască pe unde apucau în calitate de oaspeţi de 
„decor” şi cerşetori. Sigismund poseda numai un regat, pe 
cel al Ungariei, pentru că dominaţia sa asupra Boemiei a 
fost mulţi ani numai aparentă. A ştiut însă să inspire 
încredere celor care-l înconjurau şi a văzut un prilej de 
glorie personală în stingerea schismei, impunându-şi 
autoritatea laică asupra celor trei grupuri de pontifi şi 
cardinali în care biserica era divizată. 

Popoarele creştinătăţii păreau obosite după treizeci şi 
şapte de ani de schismă. Fiecare dintre pontifi abuza de 
popoarele aflate sub obedienţa lui cerându-le fără încetare 
bani pentru războiul ecleziastic. Cardinalii erau cei care 
favorizaseră la început această ruptură prin noile lor alegeri 
de pontifi şi a rezistenţei faţă de o înţelegere definitivă. 
Această situaţie le servea pentru a obţine noi slujbe şi 
bogății. Dar o astfel de dezordine prelungită a dus până la 
urmă la subminarea credinţei creştinilor. Mulţimile se 
obişnuiseră să-şi bată joc de diverşii papi şi de disputele lor 
zgomotoase. În acelaşi timp, în câteva ţări, începuseră să 
apară doctori cu vorbire înfocată care proclamau 
necesitatea unei reforme profunde nu numai în organizarea 
bisericii, dar şi în doctrinele acesteia. Ei cereau întoarcerea 
la simplitatea evanghelică de pe timpurile lui lisus. 

După atâţia ani de egoism, frica de erezia triumfătoare i- 
a făcut pe principii ecleziastici să caute în mod sincer 
unitatea. Amenințarea unei revoluţii religioase i-a împins 
spre o înţelegere imediată. 

Sigismund, de acord cu loan al XXIII-lea, papă ales la 
Pisa, a convocat o adunare universală a bisericii în oraşul 
Constanţa. S-au grăbit să vină la ea cele trei colegii 


179 


aproape complete de cardinali: cel al lui Grigore al XII-lea, 
adică al papei de la Roma, care, fugind din acest oraş, 
pribegea prin Italia; cel al lui loan al XXIII-lea, ales de 
conciliul din Pisa, şi, în sfârşit, toţi cardinalii care îl 
părăsiseră pe Benedict al XIII-lea. 

Exact foştii prieteni ai lui Luna urmau să fie, prin ştiinţa şi 
cuvântul lor, cei mai importanţi oratori ai noului conciliu. 
Sute de arhiepiscopi, episcopi şi abaţi sosiseră în acest 
oraş, pe uscat ori navigând pe apele Rinului sau ale lacului 
Constanţa. Din această mulţime de înalţi demnitari ai 
bisericii, ieşeau în evidenţă doctorii Universităţii din Paris, 
cei mai influenţi fiind Petru d'Ailly şi Gerson. 

Optsprezece mii de ecleziaşti s-au reunit în Constanţa. La 
numărul lor trebuiesc adăugate cortegiile împăratului şi ale 
principilor laici, mulțimile de negustori ambulanți, de 
aventurieri în căutare de slujbe, de cântăreţi, de jongleri şi 
de prostituate, veniţi la această adunare religioasă ce se 
asemăna cu un mare bâlci. Din diferitele state ale 
Germaniei, precum şi din Italia şi Franţa, s-au grăbit să vină 
aproape o mie de curtezane. Pe lângă acestea, conform 
cronicarilor vremii, multe femei de condiţie dubioasă 
însoțeau, cu fast, pe cardinali şi alte personaje. Peste o sută 
de mii de oameni şi treizeci de mii de cai trebuiau hrăniţi 
zilnic în Constanţa. 

loan al XXIII-lea a fost primul care a sosit. El convocase 
conciliul, cedând la insistenţele lui Sigismund. Venise însă 
cu gânduri rele, presimţind pericolul, întrucât aflase între 
timp că îl aşteptau în Constanţa cei mai îndârjiţi adversari 
ai săi. 

Iniţiatorii conciliului din Pisa erau porniţi împotriva lui 
deoarece îşi dăduseră seama de abilitatea cu care 
acţionase în acea reuniune pentru a-i determina să-l 
numească papă după moartea timpurie a lui Alexandru al 
V-lea. loan al XXIII-lea poseda o inteligenţă trează şi o fire 
violentă, nefiind în stare să-şi controleze cuvintele în 
momentele de supărare. Astfel, pe când trecea prin munţii 
Tirolului, caleaşca papală s-a răsturnat, iar loan al XXIII-lea 
a căzut rostogolindu-se în zăpadă, ceea ce l-a făcut să dea 


180 


drumul la o serie de exclamaţii asemănătoare cu cele 
folosite în tinereţea sa aventuroasă. Bieţii localnici care 
asistaseră la scenă s-au speriat auzindu-l drăcuind pe 
sfântul părinte. Ajungând în apropiere de Constanţa şi 
văzând oraşul de pe înălţimea unei coline a exclamat: „lată 
aici capcana pentru vânat vulpoi”. 

În noaptea naşterii Domnului, din anul 1414, s-a 
prezentat împăratul Sigismund, personajul cel mai 
important. Sosirea lui a avut loc pe lac. O mulţime imensă 
aşteptase, stând în frig de la căderea nopţii, pentru ca 
vasul împărătesc să acosteze lângă zidurile oraşului. 

loan al XXIII-lea a oficiat la catedrală slujba de la miezul 
nopţii, unde Sigismund ocupa un tron superb, înconjurat de 
toţi principii şi înalții demnitari. 

Pe urmă împăratul s-a îmbrăcat într-o dalmatică de 
diacon şi purtând pe cap coroana imperială, s-a urcat în 
amvon pentru a cânta evanghelia naşterii Mântuitorului. La 
sfârşit, papa i-a înmânat o spadă binecuvântată pentru a se 
servi de ea în apărarea bisericii. După o astfel de 
ceremonie, conciliul din Constanţa putea să-şi înceapă 
lucrările. 

Foarte curând fostul corsar Baldassarre Cossa avea să-şi 
dea seama care îi va fi soarta lăsându-se pe mâinile acelei 
adunări şi încrezându-se în vorbele lui Sigismund. Rivalii 
săi, Pedro de Luna şi Angelo Correr, fuseseră declaraţi 
eretici în Pisa şi despuiaţi de tiarele lor. Cu el urma să se 
întâmple la fel. 

Lucrările conciliului au durat foarte mult. Membrii lui 
venerabili nu luau în seamă timpul care trecea. Sesiunile 
numeroase erau separate de pauze foarte lungi. Ei trebuiau 
să aştepte răspunsuri şi înfăţişări pentru care uneori 
dădeau termene de câte o sută de zile. Desigur, membrii 
conciliului nu se plictiseau pe timpul lungilor aşteptări. Cum 
în Constanţa veniseră o mulţime de principi şi seniori 
deprinşi să se lupte, erau frecvente turnirele. Teatrul îşi 
făcuse apariţia şi multe companii ambulante dădeau 
reprezentații cu drame sfinte, iar în pauze cu momente 
vesele. Oraşul răsuna de concertul neîntrerupt al marşurilor 


181 


războinice şi al cântecelor de dragoste. În Constanţa se 
adunaseră peste o mie şase sute de muzicanți care cântau 
la trompete, surle, flaute şi viole. 

Cedând insinuărilor amenințătoare ale conciliului, papa 
loan a făcut o promisiune de abdicare pentru a reda pacea 
bisericii. Dar la câteva zile, îmbrăcat în haine de slujitor, 
călare pe o mârţoagă, cu chipul acoperit şi o arbaletă 
atârnându-i de şa, el a străbătut străzile fiind ghidat de 
către un copil care l-a condus până la porţile oraşului fără 
să ştie cine era. Aşa a scăpat loan al XXIII-lea din Constanţa 
pentru a se elibera de presiunea duşmanilor săi care îi 
cereau o abdicare imediată şi absolută. 

Fuga pontifului a cauzat o asemenea surpriză şi panică 
încât mulţi au apreciat ca fiind terminate lucrările 
conciliului. Comercianţii au început să-şi împacheteze 
mărfurile, iar servitorii  cardinalilor şi principilor să 
pregătească pentru plecare caii acestora. Dar d'Ailly şi 
Gerson, cu ajutorul împăratului, au ştiut să oprească 
debandada generală convingând pe membrii conciliului că 
lucrările puteau continua fără papă. In sesiunile următoare 
ei au stabilit principiul revoluţionar al superiorității unei 
adunări generale a bisericii asupra moştenitorului Sfântului 
Petru. 

— Asta a fost un triumf, a continuat Borja, al tendinței 
galicanismului reprezentat de ambii teologi. Biserica urma 
să se conducă „în mod parlamentar”, după cum am zice 
azi. Adunarea  preasupuşilor credincioşi urma să fie 
superioară papei, căruia îi lăsa un rol de monarh 
constituţional... Dar mai târziu susținătorii puterii 
pontificale au reuşit să domine conciliul, iar noul papă, 
Martin al V-lea, numit de acesta, a continuat tradiţia 
monarhică absolută a bisericii. 

Cum fugarul loan al XXIII-lea refuzase să se înapoieze la 
Constanţa, conciliul l-a judecat în absenţă, după ce a 
ascultat actul de acuzare în care se relatau toate păcatele 
vechiului corsar Baldassarre Cossa: „ticălos, desfrânat, 
mincinos şi răzvrătit; copil rău cu părinţii săi, otrăvitor al lui 
Alexandru al V-lea pe care l-a succedat, vinovat de adulter 


182 


cu soţia fratelui său, cu fecioare, călugăriţe şi femei 
căsătorite, precum şi de alte crime împotriva castităţii; 
vânzător de indulgenţe şi de slujbe în folos propriu; avar, 
simoniac...” In acest fel continua acuzaţia împotriva celui 
de-al treilea papă ce totaliza şaptezeci şi patru de delicte 
consemnate cu tot felul de detalii. 

La 29 mai 1415, conciliul îl destituia, iar o delegaţie pleca 
să-l caute pe ţărmul german al lacului Constanţa, unde 
acesta se refugiase, pentru a-i notifica sentinţa. loan al 
XXIII-lea i-a dat ascultare cu umilinţă, recunoscându-şi 
greşeala comisă prin fuga de la conciliu şi s-a resemnat 
pentru totdeauna cu dizgraţia în care căzuse. Trei ani a trăit 
ca prizonier în Germania suferind ultraje, consolându-se cu 
situaţia lui atât de amară şi compunând versuri despre 
instabilitatea faptelor umane. Când conciliul a numit un alt 
papă, după câţiva ani, pe Martin al V-lea, acesta trecând 
prin Florenţa, a văzut îngenunchind pe un bătrân care îi 
presta jurământ ca pontif legitim, dorind să trăiască şi să 
moară sub obedienţa lui. Martin al V-lea, mişcat de un 
astfel de spectacol, a oferit fostului loan al XXIII-lea primul 
post în sfântul său colegiu cu titlul de cardinal-episcop de 
Toscana; dar graţiatul va mai trăi foarte puţin. 

Conciliul din Constanţa a obţinut o nouă victorie. 
Pribeagul Grigore al XII-lea, părăsit de aproape toate ţările 
din obedienţa lui şi nemaiştiind unde să se refugieze, şi-a 
abandonat şi el tiara aflându-se în Viterbe. Conciliul l-a 
numit cardinal-episcop de Porto. După doi ani murea în 
Recanali zicând: „Nu am cunoscut lumea, nici lumea nu m-a 
cunoscut pe mine”. 

Drept mulţumire că a renunţat la pontificat, conciliul l-a 
declarat pontiful cel mai legitim dintre cei trei. El a fost 
papa de la Roma, aşa că adunarea liberă a bisericii făcând 
asta, s-a supus aceleiaşi influenţe geografice ce motivase 
schisma. Viitorul pontif ales de conciliu va fi în mod 
obligatoriu un italian pentru ca disensiunile şi nu se mai 
repete. 

— Dintre cei trei papi, a spus Borja, nu mai rămânea în 
picioare decât unul: Benedict al XIII-lea. Dar cu acesta vor 


183 


putea face foarte puţin, atât arogantul conciliu cât şi 
îngâmfatul Sigismund. Ultimul era înclinat să spere, cu 
puterea lui cam fictivă şi cu calitatea de deţinător al 
abilității, de a reuşi prin intrigi ceea ce îi era imposibil să 
obţină în mod autoritar. 

Claudio a lăsat deoparte această dispută a celor trei papi, 
pentru a evoca figura unui simplu doctor care, fără a fi 
cardinal sau prelat, şi-a înscris pentru totdeauna numele 
său eroic de amintirea respectivului conciliu. 

— Nu erau numai comercianţi, artizani, muzicanți, comici 
şi aventurieri cei care veniseră pentru a îngroşa mulţimea 
din Constanţa. Inainte de sosirea împăratului, lumea se 
îmbulzea în pieţele oraşului sau pe cheiurile lacului pentru 
a asculta oratoria înflăcărată a unui ecleziast de patruzeci 
de ani, înalt, cu chipul palid şi slab. Acesta ducea o viaţă 
austeră şi se menținea sărac în ciuda prieteniei sale cu 
marii seniori ai Boemiei, ţara sa de origine. Se numea Jan 
Hus, iar prin studiile şi elocvenţa sa, ajunsese rector al 
Universităţii din Praga şi confesor al ex-reginei Sofia, 
cumnata lui Sigismund. 

lubea Evanghelia în întreaga ei puritate şi dorea ca 
biserica, pervertită şi divizată, să se întoarcă din nou la 
învăţăturile acesteia. Un alt cleric, pe nume Wyclif, apăruse 
înaintea lui în Anglia, proclamând întoarcerea bisericii la 
spiritul primitiv evanghelic, suprimarea traiului scandalos şi 
a abuzurilor principilor ecleziastici, o reformă completă a 
obiceiurilor şi dogmei. 

Wyclif murise în patria sa fără ca să sufere persecuții. 
Cărţile lui au fost însă condamnate să fie arse prin mai 
multe oraşe ale Europei. Jan Hus, discipolul şi continuatorul 
lui, se vedea excomunicat, iar cărţile lui aruncate la fel în 
foc la Praga. A făcut apel la această sentinţă în faţa lui loan 
al XXIII-lea şi înarmat cu un sa/voconduct al împăratului 
Sigismund, Jan Hus a pornit în călătorie spre Constanţa 
urmat de numeroşi discipoli, cu pretenţia de a vorbi în mod 
public la conciliu. In ciuda preocupărilor pe care i le 
pricinuia lupta cu inamicii săi şi a trudei de a-şi menţine 
autoritatea, loan al XXIII-lea l-a primit cu bunăvoință pe 


184 


doctorul din Boemia, suspendând cenzurile ce apăsau 
asupra lui cu condiţia ca acesta să se abţină de la predici. 

Momentul pentru a se menţine în tăcere nu era însă 
potrivit pentru un orator ca Hus, obişnuit să peroreze în 
fiecare zi la catedră sau în aer liber în faţa mulțimilor. Mai 
mult decât atât, un om sincer care îşi închipuie că este 
posesorul adevărului, preferă moartea decât muţenia. Aşa 
că Jan Hus a continuat să predice ca mai înainte în pieţele 
Constanţei. Ca urmare, autorităţile ecleziastice l-au înhăţat 
şi l-au ţinut într-o temniţă la dispoziţia conciliului. În 
sesiunea a cincea, conciliul a încredinţat examinarea 
doctrinelor lui Hus unei comisii formate din doi cardinali şi 
mai mulţi doctori având ca preşedinte pe vestitul Petru 
d'Ailly, de această dată cardinal de Cambrai. 

Timp de cinci săptămâni s-a prelungit duelul dintre un 
om complet singur şi preabogaţii demnitari ai bisericii, 
porniţi să-l facă să se lepede de patruzeci şi două de teze 
extrase din cărţile lui Wyclif ce figurau şi în ale lui. Eroicul 
predicator a răspuns că era dispus la o astfel de abjurare cu 
eternă umilinţă dacă îi demonstrau mai înainte că 
doctrinele lui erau eronate. Petru d'Ailly şi câţiva dintre 
judecători priveau cu simpatie şi părere de rău la 
îndărătnicul Hus. 

— Jan, îi zicea d'Ailly, lăsaţi-vă pur şi simplu, fără vreo 
rezervă, pe mâinile conciliului care vă va trata cu blândeţe 
şi indulgență. 

l-au dat să înţeleagă că putea să-şi formuleze chiar şi o 
abjurare simulată; dar Hus a respins o astfel de propunere: 
„Minciuna ar amări ultimele mele clipe”. 

— Conciliul, a continuat Borja, ce se constituise într-un 
mod revoluționar plasându-se deasupra papei care-l 
convocase şi arogându-şi o autoritate universală asupra 
bisericii, se arăta sever şi îngrijorat cu inovatorii. Simţea 
ardoarea dominatoare tipică guvernelor provizorii apărute 
după o revoluţie cărora le este teamă de exaltaţi şi îi 
pedepsesc pentru a-şi consolida pe această cale prestigiul 
în faţa elementelor conservatoare. 

D'Ailly şi ceilalţi judecători, după astfel de lungi 


185 


controverse, s-au îndepărtat cu tristele de acuzat, 
presimţind care-i va fi sfârşitul. Cum Sigismund îi acordase 
un sa/voconduct, ar fi fost ruşinos pentru împărat ca acest 
om, venit la Constanţa sub protecţia sa, să fie executat. 
Pentru a se evita o astfel de situaţie, conciliul a determinat 
pe mai mulţi seniori cehi să-l viziteze pe maestrul Jan la 
închisoare, cerându-i să abjure. Unul dintre ei, pentru a-l 
convinge, i-a zis că nu trebuie să se creadă mai înţelept 
decât întregul conciliu, la care predicatorul a replicat: 
„Dacă ultimul dintre membrii săi îmi va spune texte mai 
bune ca ale mele, mă voi dezice imediat”. 

La 6 iulie, când a avut loc cea de-a XV-a sesiune a 
conciliului, Jan Hus a fost condus între soldaţi la catedrala 
din Constanţa. Sigismund, care semnase un document ce îi 
garanta securitatea predicatorului Jan, ocupa un tron 
înconjurat de demnitarii de la curte. Mulțimea umpluse 
restul templului. În mijlocul acestuia, era instalată o 
estradă, iar pe ea, o masă cu podoabele sacerdotale 
pregătite pentru ceremonia degradării. 

A avut loc o slujbă solemnă, s-au cântat litanii, iar un 
episcop a predicat despre nevoia de a strivi erezia în faşă, 
slăvind pe împăratul Sigismund, predestinat de Dumnezeu 
pentru a extirpa, în acelaşi timp, schisma şi erezia. Acesta 
şi-a terminat piedica spunând că a suprima un eretic era o 
operă de pietate. 

După ce conciliul a ameninţat cu pedepse severe pe toţi 
cei care ar întrerupe discuţia, s-a dat citire ereziilor lui 
Wyclif predicate de Jan Hus. Acesta s-a apărat cu 
vehemenţă apelând la Christos şi nu a vrut să abjure. 
Atunci l-au obligat să îngenuncheze pentru a-şi asculta 
sentinţa, zvârlindu-l din sânul bisericii şi degradându-l din 
calitatea de preot. 

Şapte episcopi l-au reîmbrăcat în veşmintele sacerdotale 
ca şi cum ar fi mers la slujbă. Punându-i-se tunica albă de 
preot, maestrul Jan a zis: 

— Când Christos a fost condus de la Irod la Pilat, l-au 
acoperit cu un veşmânt alb pentru a-şi bate joc de el. 

Episcopii i-au cerut pentru ultima dată să se dezică, la 


186 


care Hus a răspuns adresându-se mulţimii: 

— Nu vreau să mint în faţa lui Dumnezeu pătându-mi 
conştiinţa şi adevărul. Dezicându-mă, ar însemna să înşel 
mulțimile care mi-au ascultat predicile anunțând Cuvântul 
divin. 

Episcopii i-au pus un potir în mâini, după care i l-au 
smuls, strigându-i: 

— luda, fiindcă ai refuzat sfatul păcii pentru a asculta pe 
cel al iudeilor, îţi luăm potirul sănătăţii. 

La care excomunicatul a răspuns: 

— Dumnezeul atotputernic, pentru care sufăr, nu-mi va 
lua potirul sănătăţii din care sper să beau chiar azi în 
împărăţia sa. 

Unul câte unul, i-au fost smulse veşmintele sacerdotale 
printre teribilele blesteme ale ritualului. Cum episcopii 
trebuiau să termine prin suprimarea tonsuri şi fiind 
ocupați să discute între ei despre modul cum s-o realizeze, 
cu briciul sau cu foarfecele, Hus a strigat către împăratul 
Sigismund: 

— Observaţi cum duşmanii mei nu ajung să se înţeleagă 
nici măcar asupra modului cum să mă dezonoreze. 

După ce i-au ras tonsura, i-au pus pe cap o coroană de 
hârtie, înaltă de două picioare, pe care erau pictaţi trei 
demoni smulgându-i sufletul, cu următoarea inscripţie: 
„Acesta este ereticul”. 

— lţi abandonăm sufletul Satanei! i-au strigat episcopii. 

Hus şi-a împreunat mâinile şi a ridicat ochii spre cer, 
după care a zis: 

— Domnul meu lisus Christos, care ai purtat o coroană de 
spini mai dureroasă decât a mea: din cauza iubirii ce ţi-o 
port, eu, un biet păcătos, duc umil această coroană foarte 
uşoară, chiar dacă e infamantă. 

Luând sfârşit degradarea, conciliul l-a predat autorităţii 
imperiale. Conform unui vechi obicei al bisericii, oribil de 
ipocrit, maestrul Jan a fost dat împăratului cu următoarea 
recomandare: „Să nu fie condamnat la moarte, ci la 


5 Ceremonie a tunderii părului din creştetul capului la consacrarea 
unui călugăr catolic (n. t.). 


187 


captivitate perpetuă”. 

Sigismund, ca toţi suveranii de atunci, ştia că aceste 
cuvinte milostive nu erau decât o formulă rituală. Ca 
urmare, interpretând adevăratul sens, împăratul a spus 
temnicerului-şef al Constantei: 

— Luaţi pe maestrul Jan Hus şi ardeţi-l ca eretic. 

Acesta a ordonat oamenilor săi să-l conducă la rug aşa 
cum era fără să-l dezbrace de cele două rase călugăreşti de 
postav negru suprapuse pe care le îmbrăcase din cauza 
frigului din închisoare, şi nici să nu-l descalţe. De 
asemenea, a ordonat să-i lase cingătoarea, cuțitul şi alte 
obiecte pe care le purta. 

La ieşirea din catedrală, Jan Hus a văzut cum i se ardeau 
cărţile în mijlocul pieţei, foc ce l-a făcut să surâdă. 

Mergea înconjurat de paznici, liniştit, cu mâinile libere, 
vorbind mulţimii. În spatele lui mărşăluia o armată de peste 
trei mii de soldaţi şi aproape întreaga suflare a Constanţei. 
De-a lungul traseului s-a auzit de multe ori vocea 
maestrului Jan strigând cu putere: 

— Isuse  Chiristoase, fiul lui Dumnezeu adevărat, 
miserere nobis!” 

Când a ajuns la locul supliciului, a îngenuncheat de trei 
ori în faţa enormei grămezi de lemne de foc, întorcându-se 
pentru a repeta aceeaşi invocaţie. A vrut să predice 
poporului dar i s-a refuzat permisiunea. A fost apoi legat de 
un stâlp, în partea cea mai înaltă a rugului, cu un lanţ de 
gât. Picioarele se sprijineau pe un taburet, iar cea mai mare 
parte a corpului dispărea printre lemnele de foc şi paiele ce 
îi ajungeau până la barbă. 

Chiar şi în această situaţie reprezentanţii împăratului l-au 
invitat să se dezică şi să-şi salveze viaţa. Hus, în loc de 
orice răspuns, a început să predice despre inocenţa sa. 
Reprezentanţii lui Sigismund au dat ordin să se aprindă 
focul. 

Cum călăii stropiseră rugul cu multă smoală, acesta s-a 
aprins instantaneu. Din mijlocul flăcărilor, Jan Hus s-a auzit 
cântând: Jesu Christe, Filli dei Vivi, miserere nobis! dar n-a 


7 Fii milostiv cu noi (n. t.). 
188 


mai putut repeta astfel de cuvinte pentru că fumul l-a 
asfixiat. 

Câteva personaje ecleziastice au admirat cu nobleţe 
eroismul lui. Eneas Silvio Piccolomini, care va ajunge să fie 
Pius al II-lea (unicul papă romancier), a spus că moartea lui 
Hus amintea de aceea a filosofilor antici cei mai curajoşi. 
Cenuşa şi oasele lui Hus au fost aruncate în Rin pentru a se 
evita ca admiratorii lui să păstreze aceste resturi ca 
moaşte. 

Conciliul, pentru a se dovedi implacabil în persecutarea 
reformatorilor dogmei, a decretat să se dezgroape resturile 
pământeşti ale lui Wyclif din Anglia şi să fie arse, fiindcă nu 
mai putea fi făcut să moară în acelaşi supliciu ca Jan Hus. 
Unul din cei mai înflăcăraţi discipoli ai maestrului Jan, 
elocventul leronim din Praga a fost şi el ars pe rug la 
Constanţa la câtva timp după aceea. 

— În legătură cu moartea lui Hus au luat naştere legende 
interesante. Pe când martirul se afla încă legat în vârful 
rugului, a văzut cum se apropie o bătrânică fanatică 
ducându-şi cu multă greutate legătura de lemne de foc 
pentru arderea ereticului. „O sancta simplicitas!” ar fi 
exclamat martirul, înainte de a muri, ar fi spus ceva şi mai 
important: „Azi o să ardeţi o gâscă, dar din cenuşa mea se 
va naşte o lebădă, pe care n-o veţi mai putea arde”. Hus, în 
limba ce se vorbeşte în ţara lui, înseamnă „gâscă”, iar 
lebăda a fost Luther care a apărut cu un secol mai târziu. 

Borja a zâmbit, adăugând cu o expresie de toleranţă: 

— Cred că o astfel de profeție a fost inventată pe timpul 
lui Luther, dar chiar şi dacă ar fi aşa, ea este demnă de 
precursorul ars pe rug la Constanţa. Istoria n-ar merita să 
fie citită dacă ani despuia-o de atâtea fraze elocvente ce 
niciodată nu au fost spuse de către personajele cărora îi se 
atribuie, precum şi de atâtea coincidenţe minunate, căutate 
după ce s-au întâmplat faptele. Ea şi-ar pierde enormul său 
interes de roman trăit. 

Era deja ora unu când au intrat în restaurantul hotelului. 
Tristeţea apăsătoare a acestui local închis, în ale cărui 
ferestre tremurau geamurile la impulsul rafalelor de afară, 


189 


i-a făcut să-şi amintească de prânzul servit în ziua 
anterioară în faţa Mediteranei, privind vasele cu pânze din 
portul vechi, vapoarele care îşi anunțau plecarea cu 
mugete de sirenă, cheiurile mirosind a scoici şi a fructe, 
orizontul larg, albastru, ce inspira tentaţia călătoriei. 

Borja a început din nou să-i vorbească despre câmpurile 
de măslini şi de portocali de pe coasta mediteraneană a 
Spaniei, l-a evocat Peñíscola avansând în mare ca o navă 
de piatră, şi înainte, mult mai înainte de finalul călătoriei 
lui, construcţiile ciclopice şi romane din Tarragona, pădurile 
foşnitoare de pini şi cele de stejari de plută ale munţilor 
catalani, iar pe partea franceză a Pirineilor, fostul oraş 
spaniol Perpignan cu catedrala şi fortărețele lui din cărămizi 
de culoare trandafirie. 

Tânărul insista asupra acestor descrieri privind fix pe 
creolă, dornic ca ea să zică ceva, dar temându-se, în acelaşi 
timp, de cuvintele ei. În final ea a vorbit: 

— Toate aceste lucruri atât de frumoase le veţi vedea 
singur, Borja. Nu vă însoțesc. Acum îmi dau seama de 
nebunia mea atunci când am afirmat că vom face împreună 
această excursie. Asta-i, sunt lucruri ce ţi le permiţi după 
un prânz bun!... 

In zadar a insistat el cu noi argumente. Era o călătorie 
numai de două săptămâni, nu mai mult. Va vedea o Spanie 
complet necunoscută. Rosaura nu-şi dădea seama cum era 
coasta spaniolă a Mediteranei, zonă care a dat naştere 
atâtor legende minunate de pe timpul primilor navigatori 
cretani, fenicieni şi greci. Ea continua să mişte capul în 
sens negativ. 

— Ce oroare, să mergi în Spania cu un bărbat!... Aseară, 
discutând aici cu familia lui don Aristides, râdeam în sinea 
mea la gândul de a face împreună un astfel de voiaj... Atât 
de absurd mi se părea! Doña Nati, această vrăjitoare 
deosebit de respectabilă, m-a făcut să-mi amintesc ceea ce 
sunt ţările noastre. Am fi întâlnit pe acolo, multe de-alde 
doña Nati. Dumneavoastră nu-mi sunteţi decât un prieten, 
dar am certitudinea că acestea şi-ar permite cele mai 
insolente presupuneri. Nu, Claudio, pentru nimic în lume nu 


190 


vă voi acompania... Mai mult, chiar dumneavoastră 
reprezentaţi un alt pericol. Vă arătaţi manierat, bine 
educat, dar repede vă permiteţi cutezanţe ce merită 
palme... Da, ştiu deja ce e dragostea, dar pentru mine nu 
este suficient ca o persoană şi-mi vorbească de amor 
pentru a-i tolera lucruri pe care le consider lipsite de 
respect. 

Borja a protestat cu vehementă, afirmându-şi seriozitatea 
şi cuminţenia purtării în viitoarea călătorie. 

— Vă dau cuvântul meu... vă jur că nu veţi avea motiv de 
supărare. Dumneavoastră m-aţi învăţat noi reguli de viaţă. 
Acum cred că un bărbat şi o femeie pot să fie prieteni şi să 
meargă în toate părţile, fără ca plăcuta lor prietenie să fie 
tulburată de dorințe  dezagreabile. Vă rog să fiţi 
consecventă; amintiţi-vă ce mi-aţi spus când ne înapoiam 
de la izvorul din Vaucluse: „Nu pot, oare, două persoane de 
sex diferit să trăiască la fel ca nişte camarazi, păstrându-şi 
fiecare, separat, secretele şi afecțiunile lor?” 

Doamna intenţiona să se dedice lecturii unui volum de 
versuri de Petrarca, cumpărat cu o zi înainte. Poate că, 
dacă pe seară mistralul se va potoli, va ieşi cu Claudio 
pentru a se plimba pe străzile centrale. Până atunci el 
putea să-şi omoare timpul vizitând câţiva anticari care îi 
oferiseră cărţi rare despre istoria şi obiceiurile din Avignon 
de pe timpul papilor. 

Claudio şi-a petrecut după-amiaza mânuind volume 
vechi, înghițind praful de pe coperţile şi muchiile lor şi 
vorbind cu anticari entuziaşti ai vechii Provence care 
adăugau la rapacitatea comerciantului, pasiunea 
bibliofilului şi ale arheologului. 

Când s-a întors pe seară la hotel, portarul i-a înmânat o 
scrisoare. 

— E de la doamna din apartamentul nr. 2. A plecat după- 
amiază cu maşina şi m-a însărcinat să v-o dau la intrarea 
dumneavoastră în hotel. 

Borja a deschis plicul cu degete tremurânde pentru a citi 
câteva rânduri scrise, cu siguranţă, în grabă. 

Rosaura pleca acasă pe Coasta de Azur, dându-i să 


191 


înţeleagă în mod categoric dorinţa ei de a nu se vedea 
urmată. Poate că se vor mai întâlni cândva. Adio! Lumea nu 
este atât de mare pe cât şi-o închipuie unii. Putea să-şi 
continue călătoria singur. Era mai bine pentru studiile lui. 

Aşa de mare a fost furia tânărului citind ultimul rând, 
încât l-a aprobat. Da, era mai bine pentru el să uite de 
faptul că a întâlnit-o la Avignon. Era mai bine să-şi continue 
existenţa din totdeauna, fără nicio femeie care aparţinea 
altei lumi. 


192 


_ Partea a treia: 
IN ARCA LUI NOE 


193 


l. 
„Eu te-am făcut ceea ce eşti, iar tu mă 
trimiți pustiului” 


Claudio s-a oprit în Perpignan ca şi cum n-ar mai fi avut 
putere să meargă mai departe spre frontieră părăsind ţara 
în care trăia Rosaura. 

Prima parte a nopţii a petrecut-o în hotel compunând o 
scrisoare de câteva pagini. O începuse cu scopul ferm de a 
o rupe după ce va fi scrisă. Simţea nevoia de a aşterne pe 
hârtie tot ce-i trecuse prin cap de la Marsilia încoace pentru 
a o citi după aceea pentru sufletul lui. Dar odată terminată 
scrisoarea, s-a culcat lăsând-o pe masă, hotărât s-o rupă în 
ziua următoare. 

Când s-a trezit, a citit-o, a introdus-o într-un plic şi a pus- 
o până la urmă în cutia poştală cu destinata madame 
Pineda, pe adresa acesteia de pe Coasta de Azur. 

Borja a avut presentimentul că în zilele următoare nu o 
să facă altceva decât să marcheze etapele călătoriei sale 
cu o serie de scrisori voluminoase sau cu simple cărţi 
poştale, în raport de însemnătatea locurilor prin care o să-l 
lase trenul. 

Se grăbise să fugă din Marsilia, considerând-o de nelocuit 
din cauza propriilor amintiri. „Pe unde oare aş putea să 
merg prin acest oraş fără să mă lovesc de ea?”... se întreba 
în sinea lui. Locuiseră sub acelaşi acoperiş; în toate 
restaurantele frecventate de el exista câte o masă pe 
marginea căreia văzuse mâinile, bustul şi capul Rosaurei. 


194 


Era preferabil să se deplaseze în alte locuri pe unde ea nu 
fusese niciodată. 

În zadar s-a îndepărtat; frumoasa creolă mergea cu el; 
până şi evocările lui istorice serveau pentru a o reînvia. 
Datorită unui capriciu al imaginaţiei, care uneori îl irita, iar 
alteori îl făcea să zâmbească. Îi era imposibil să se 
gândească la don Pedro de Luna, la Avignon sau la Marea 
Schismă, fără ca argentiniana să nu reînvie în acelaşi timp 
în amintirile sale. Ultimul papă avignonez şi doamna Pineda 
mergeau împreună pe bulevardele memoriei lui. 

A stat două zile în Perpignan reînviind trecutul din jurul 
Castillet-ului, o fortăreață graţioasă din cărămizi trandafirii, 
al catedralei pline de amintiri spaniole şi al vechii cetăţi 
care ocupă culmea unei coline din vecinătatea oraşului. Aici 
se desfăşurase episodul culminant al istoriei schismei. 

Sigismund căzuse de acord cu regele Arag6nului şi cu 
reprezentanţi ai altor monarhi spanioli asupra unei întâlniri 
pentru a negocia modul de a-l supune pe papa Luna. 
Împăratul, mândru de a fi obţinut renunţarea celorlalţi doi 
pontifi, îşi imagina că îi va fi tot atât de uşor s-o facă şi cu 
al treilea. 

Odată ars pe rug Jan Hus, martir credul care avusese 
încredere în sa/voconduct-ul imperial, Sigismund s-a 
considerat liber pentru a merge în căutarea regelui 
Arag6nului. 

Întâlnirea trebuia să aibă loc la Nisa, dar o boală gravă l-a 
împiedicat pe don Fernando să facă o călătorie atât de 
lungi. Atunci au căzut de acord ca aceasta să se ţină la 
Perpignan, pe teritoriul Arag6nului. 

Conciliul din Constanţa s-a despărţit cu mari onoruri de 
apărătorul său laic. Cardinalul preşedinte l-a binecuvântat 
şi a dat publicităţii decrete prin care ameninţa cu 
excomunicarea pe acei care ar împiedica sau s-ar opune 
călătoriei împăratului, în plus, pe timpul absenței sale, va 
avea loc în fiecare duminică în oraşul Constanţa câte o 
procesiune solemnă pentru a atrage asupra persoanei lui 
harurile cerului. 

Toţi membrii conciliului îşi dădeau seama că cel mai greu 


195 


va fi să se obţină supunerea papei spaniol; dar o considerau 
necesară. Unii dintre ei, jucându-se cu numele tenacelui 
papă, ziceau în predicile lor că biserica şi-ar putea recăpăta 
integritatea numai cu „o eclipsă totală de Lună”. 

Fostul papă de la Avignon îşi conducea din Barcelona şi 
din Zaragoza popoarele obedienţei sale. Uneori călătorea 
prin teritoriile regatului aragonez fiind primit de populare cu 
mare fast. Energia lui de neîmblânzit se manifesta în tot 
felul de activităţi. Răspundea la criticile duşmanilor săi, 
excomunica pe cei care fugiseră de el, şi chiar mai avea 
timp şi pentru a interveni în disputele cu caracter religios 
din regatele spaniole, unde, atât în mediul rural cât şi la 
oraşe, se stabiliseră arabi şi evrei, amestecați cu creştinii 
victorioşi. 

Papa publicase o bulă absolvind de apostazie* pe fratele 
Anselmo Turmeda, călugăr catalan, om învăţat, dar cu o 
fire instabilă, care trecuse la mahomedanism în Tunis şi 
scrisese o carte despre superioritatea acestei religii în 
comparaţie cu creştinismul. Simţind nostalgia patriei, se 
oferise după câţiva ani regelui Arag6nului pentru a pregăti 
la Tunis o cucerire în favoarea creştinilor, iar papa, vrând să 
dea ajutor unei astfel de acţiuni, absolvise pe faimosul 
renegat de dubioasa lui convertire. Până la urmă, Turmeda 
- unul dintre personajele cele mai romantice ale acelei 
epoci - se simţi din nou atras către mahomedanism. Dorea 
să se întoarcă acasă, la soțiile şi copiii lui. A murit în Tunis 
ca un bun musulman, respectat pentru înţelepciunea lui. 
Borja îi văzuse mormântul pe o stradă din piaţa acestui 
oraş, în periferia cartierului şelarilor. 

Pe războinicul papă îl interesau şi evreii din Spania pe 
care încerca să-i atragă la creştinism cu ajutorul 
dezbaterilor paşnice. Un rabin convertit de către maestrul 
Vicente Ferrer, pe nume Josué Mallorquí, s-a întâlnit cu 
papa la Alcaniz şi i-a promis că-i va convinge pe toţi 
coreligionarii lui, nu pe baza bibliei, ci folosindu-se de 
Talmud. Pontiful şi maestrul Vicente au fixat oraşul Tortosa 
ca loc al dezbaterii, astfel că în februarie 1414 se iniţiau 


3 Renegare publică a unei credinţe religioase (n. t.). 
196 


conferințele, prezidate la început chiar de papa, apoi de 
către generalul dominicanilor. Până în luna noiembrie au 
avut loc şaizeci şi nouă de sesiuni. În toate oraşele 
importante ale Arag6nului şi Castiliei au fost afişate mari 
pergamente cu litere roşii şi aurii prin care rabinii şi doctorii 
catolici erau invitaţi la această dispută religioasă. Niciodată 
nu se mai întâmplase până atunci un astfel de act ce 
reprezenta o anticipare a congreselor moderne de mai 
târziu. 

Cei mai iluştri talmudişti din Spania şi un mare număr de 
teologi au venit în grabă la această dezbatere. Borja, citind 
o serie de documente ale epocii, şi-a dat seama printre 
rânduri, că oratorii creştini nu au avut contribuţia cea mai 
bună la dezbateri. 

În orice caz, au fost şi rabinii cărora le-a fost frică de 
ceea ce li s-ar fi putut întâmpla în afara acestui congres. 
Aşa că, înainte ca lucrările lui să se termine, paisprezece 
dintre aceştia s-au lepădat de credinţa lor. Cei mai 
elocvenţi şi mai înfocaţi, rabinul Ferrer şi rabinul Albo, s-au 
menţinut credincioşi religiei căreia aparţineau, în ciuda 
raţionamentelor maestrului Vicente. 

Papa Luna a plecat din Tortosa cu mult înainte pentru a 
se întâlni cu regele Arag6nului Acesta din urmă, sub 
influenţa lui Sigismund şi a conciliului din Constanţa, îi 
scrisese subliniindu-i importanta momentului de a renunţa 
la tiară, la fel cum făcuseră şi cei doi adversari ai săi. 
Întâlnirea a avut loc în Morella. Maestrul Vicente a venit şi 
el în acest oraş, capitala fostului mare maestru al 
templierilor, şi a  predicai, conform obiceiului epocii, 
explicând fazele Lunii ca simbol al vieţii lui Benedict al XIII- 
lea. 

Viitorul sfânt nu se îndoia de legitimitatea acestuia. 
Scrisese şi predicase cu privire la alegerea incorectă a lui 
Urban al V-lea de la Roma, ce constituise originea schismei. 
Dar cu toată convingerea lui că pontiful său era cel 
adevărat, voia ca el să renunţe, sacrificându-şi cauza spre 
binele unităţi bisericii. 

Regele don Fernando a acordat bătrânului pontif cele mai 

197 


mari onoruri pe durata întâlnirilor din Morella. El, fiul său şi 
principalii magnați de la curte i-au servit masa, ca şi cum i- 
ar fi fost slujitori. Regele i-a ţinut pulpana la fel ca un paj şi 
văzând că Benedict folosea veselă de cositor ca penitenţă 
pentru relele pe care le suferea biserica din cauza schismei, 
i-a făcut-o cadou pe a lui, în întregime din aur. 

Pontiful cu trai sobru şi curtea sa pribeagă de cardinali şi 
prelați au acceptat pe durata câtorva zile ospeţele regelui. 
Conform modei de atunci, acestea începeau cu o mare 
abundență de fructe şi constau din numeroase mâncăruri 
de pasăre şi vânat la care se adăugau vinurile de Castilia. 
După aceea, când se ridicau mesele de pe estrade, numite 
andamios, ce aveau diverse înălţimi în raport de categoria 
persoanelor care le ocupau, se serveau deserturile numite 
„conserve” şi vinuri drese cu mirodenii. 

Toate atenţiile regale de la aceste conferinţe din Morella 
nu au influenţat asupra hotărârii octogenarului. El a 
declarat că era prea bătrân pentru a merge la Constanţa, 
aşa cum pretindeau duşmanii lui şi cum îl sfătuia don 
Fernando. Era mai bine să vină doctorii din Constanţa şi să-l 
caute în Spania, ţară din obedienţa lui, fiind unicul papă 
existent în momentele acelea. În ceea ce priveşte calea 
cesiunii, aşa cum făcuseră cei doi rivali, a răspuns că ar 
discuta despre ea în prezenţa duşmanilor săi... Şi astfel, 
regele şi papa şi-au luat la revedere, pentru a nu se mai 
revedea până la Perpignan. 

Această întrevedere din oraşul vecin cu Pirineii, unde se 
afla acum Borja, a luat înfăţişarea unui eveniment 
universal. Conciliul din Constanţa a fost uitat pentru un 
anumit timp. Creştinătatea a încetat să se mai ocupe de el, 
pentru a-şi fixa întreaga atenţie asupra Perpignan-ului. 

Se prezentau acolo sub diverse înfăţişări personajele care 
urmau să rezolve acest conflict a cărui durată se prelungea 
de treizeci şi opt de ani. Primul sosit a fost maestrul Vicente 
cu droaia lui tăcută de flagelaţi care-l urmau în toate 
călătoriile. Apoi s-a prezentat Papa Mării cu cele două 
galere, ultime rămăşiţe din marea flotă care îl însoţise cu 
ani în urmă până la coastele Italiei. 


198 


De asemenea, a sosit îmbarcat şi don Fernando, regele 
Arag6nului. Starea sănătăţii îl făcea să prefere călătoriile pe 
apă. La întâlnirile din Morella venise de la Zaragoza pe Ebru 
şi pe câţiva afluenţi ai acestuia, într-un vas cu fundul plat, 
împodobit cu pavoaze, iar un cort de la pupa îi servea drept 
„cabină”. În călătoriile pe uscat folosea o lectică, suportând 
cu resemnare mişcările acesteia. Fostul războinic se simţea 
slăbit şi dorea să fie scutit să intervină în treburile publice. 
Fiul său, viitorul Alfonso al V-lea, cuceritorul Neapolelui, se 
ocupa deja de conducerea statelor coroanei. 

Regele a fost lăsat de flota aragoneză în portul Collioure, 
iar de acolo a fost purtat pe targă până la Perpignan. 
Suferea de calculi la rinichi, iar cu câteva luni mai înainte, 
aflându-se în Valencia, rămăsese fără suflare din cauza unei 
colici biliare de o asemenea manieră încât fiul său îl crezuse 
mort, punându-i o lumânare în mâini pentru a-l expune 
curţii, îmbrăcată deja în doliu. Monarhul aproape reînviat şi 
foarte aproape de o moarte adevărată, privea cu oroare 
continuarea schismei şi părea dispus să accepte tot ceea ce 
ar fi putut s-o termine, chiar dacă ar fi fost cu preţul unor 
abdicări injuste şi al unor sacrificii dureroase. 

La urmă s-a prezentat Sigismund cu suita lui de principi, 
de comandanţi militari, şaisprezece prelați şi peste o sută 
de doctori. Escorta imperială era formată din patru mii de 
călăreţi. 

Cea a lui Benedict al XIII-lea se compunea numai din trei 
sute de războinici comandaţi de nepotul său Rodrigo şi din 
mai mulţi cavaleri ai ordinului „Sfântul loan” care îi erau în 
mod constant devotați. Mii de seniori din Catalonia, 
Valencia şi Aragón, fideli în orice moment lui Luna, s-au 
grăbit să vină pentru a participa la întâlnirea cu caracter 
universal. 

Trei curţi urmau să se reunească: a pontifului, a 
împăratului şi a regelui de Aragón. Două regine asistau şi 
ele la conferinţă: dona Mărgărită, văduva lui don Martin, şi 
dona Violante, soţia suferindului don Fernando. Mai sosiseră 
conții de Foix, d'Armagnac, de Savoia, de Lorena şi de 
Provence; solii  conciliului din Constanţa;  trimişii 


199 


Universităţii din Paris - rectorul şi trei doctori de la Sorbona; 
marele maestru din Rodos; arhiepiscopul din Reims, 
reprezentând pe regele Franţei; episcopul din Worcester şi 
doctorii săi, trimişi ai regelui Angliei; marele cancelar al 
Ungariei şi protonotarul regelui din Navarra. 

Arhiepiscopul din Burgos, don Pablo de Santa Maria, fost 
rabin convertit de către maestrul Vicente, era solul regelui 
Castiliei. De asemenea, au asistat doctori şi maeştri de la 
diverse facultăţi, de la toate centrele de învăţământ 
existente în Europa. Universitățile din Montpellier şi 
Toulouse, credincioase lui Benedict până în ultimul 
moment, au trimis pe cei mai buni dintre profesorii lor. 
Până şi un rege maur captiv a venit să asiste la acest act ce 
interesa atât de mult popoarele Europei. 

Sigismund s-a oprit la Narbonne, în afara domeniilor 
regelui de Aragón, crezând că va putea influenta de 
departe asupra papei spaniol. A început prin a-i trimite o 
solie cu ordin să nu-i sărute picioarele, limitându-se la a-l 
trata ca „serenissim şi atotputernic părinte”. 

Maestrul Vicente, care sosise la Perpignan cu scopul de a 
pune capăt schismei sub orice formă, a intervenit pentru a 
obţine ca papa să primească pe aceşti soli, fără a considera 
prin aceasta nerecunoscută autoritatea sa. Benedict a 
ascultat pe trimişii lui Sigismund, răspunzându-le că „o şi 
facă ceea ce o să fie necesar pentru binele bisericii”. 

Trebuie să se fi considerat satisfăcut împăratul cu 
această ambiguă promisiune pentru că a intrat solemn în 
Perpignan la 17 septembrie 1416. De la conciliul pe care-l 
ţinuse Benedict în acest oraş, cu ani în urmă, locuitorii se 
obişnuiseră cu primirile măreţe. Toate străzile erau 
acoperite cu umbrare, iar clădirile îmbrăcate cu tapiserii. 
Grupuri de dansatori şi scrimeri mergeau în fruntea suitei, 
înveselind mulţimea cu dansuri şi jocuri distractive. 

Alfonso al V-lea a ieşit în întâmpinarea împăratului, urmat 
de curtea aragoneză luxos îmbrăcată. Drept cadou din 
partea tatălui săli, i-a trimis lui Sigismund un armăsar 
castilian, mare, frumos şi bogat înhămat. Călare pe el, 
împăratul a intrat în Perpignan. 


200 


Intrarea sa a fost precedată, conform descrierii 
cronicarilor conferinţei, de escorta formată din trei sute de 
luptători, patruzeci de paji şi şase trompetişti purtând la 
instrumente steaguri cu stema imperiului. Inaintea lui 
Sigismund mergea un cavaler purtând cu vârful în sus o 
spadă mare, care se manevrează cu amândouă mâinile, ca 
semn „că intra într-o ţară nesupusă lui”, şi patru arbaletieri 
cu buzdugane. În continuare, au defilat douăzeci şi cinci de 
cai de ceremonie purtaţi de dârlogi şi o mulţime de suflători 
cu instrumente de metal „care sunau foarte grațios”. 

Suita de cavaleri germani şi unguri a servit masa 
împreună cu împăratul la reşedinţa pregătită pentru 
monarhul aragonez. Un jilţ tapiţat cu brocart, aşezat pe 
şapte trepte în faţa unei mese mari, era rezervat pentru 
Sigismund, iar mai jos erau puse alte mese pentru cavalerii 
lui. Timp de cincizeci de zile don Fernando a găzduit pe 
împărat şi curtea lui, dând tuturor „păsări şi peşte, 
pregătite în cele mai diverse feluri, vinuri castiliene, 
greceşti şi malvaziene, într-o asemenea abundență că 
străinii se minunau de generozitatea fără limită a regelui 
Arag6nului”. Cavalerii curţii aragoneze s-au luptat în turnire 
cu cei ai împăratului. Un baron al regelui Poloniei, renumit 
prin forţa sa, s-a bătut cu fiul contelui de Pallâs din 
Narbonne şi tânărul spaniol l-a doborât pe cavalerul 
german. 

În ziua următoare sosirii sale, Sigismund l-a vizitat pe 
papă după ce a ascultat slujba, iar Benedict a pus în 
mişcare, pentru a-l primi, vechea splendoare a curţii de la 
Avignon. Papa locuia în castelul din Perpignan. Împăratul 
era instalat în mănăstirea franciscanilor, regele Arag6nului 
în cea a augustinilor, iar maestrul Vicente în cea a 
dominicanilor. 

Pe vremea aceea, cu hanuri puţine şi mizere, mănăstirile 
echivalau cu modernele noastre hoteluri „Palace” şi erau 
singurele locuri de găzduire demne de suverani şi înalţi 
demnitari. 

Papa, îmbrăcat în roşu şi cu tichie de aceeaşi culoare 
garnisită cu blană de hermină, a primit pe împărat în 


201 


salonul cel mare al fortăreței din Perpignan. Doi cardinali 
diaconi l-au condus pe Sigismund până la piciorul tronului 
papal, iar pontiful s-a ridicat pentru a-l saluta, ducându-şi o 
mână la tichie. Împăratul i s-a adresat cu mare respect, 
numindu-l preasfânt părinte, mulţumindu-i pentru onorurile 
cu care-l primise şi declarându-i că nimeni în afară de el nu 
ar putea reda bisericii unitatea râvnită. De aceea venise în 
căutarea sa. Apoi Sigismund şi-a îndoit un genunchi în faţa 
tronului şi i-a sărutat mâinile pontifului. Acesta, la rândul 
lui, a sărutat pe împărat pe gură, îmbrăţişându-l. 

În aceeaşi după-amiază, Sigismund a făcut o vizită 
regelui Arag6nului la reşedinţa acestuia, manifestându-şi cu 
această ocazie speranţa ca, după o astfel de întrevedere 
cordială avută cu pontiful, să-l convingă pe Benedict al XIII- 
lea să renunţe. 

Pe zi ce trecea starea sănătăţii lui don Fernando se 
înrăutăţea. El ceruse juraţilor Valenciei să-i trimită cât mai 
repede posibil pe „maura dansatoare din Mislata”, o femeie 
care făcea leacuri şi locuia în apropierea acestui oraş. 
Femeia îl îngrijise pe timpul ultimei sale crize. Totodată, a 
trimis mesageri la Mallorca pentru a-i aduce pe omul 
cunoscut prin puterea lui magică de a alunga bolile. In acea 
epocă aşa se tratau marii seniori de pe pământ. 

Apoi împăratul a vizitat pe cele două regine, însoţit de 
Alfonso, moştenitorul coroanei, care îi servea şi de 
interpret, fiind singurul care putea să vorbească latineşte. 
În toate aceste vizite, Sigismund s-a arătat foarte încrezător 
şi îngâmfat. 

După întrevederea cu Benedict, îl credea pe acest al 
treilea papă mai uşor de înduplecat decât pe ceilalţi doi 
destituiţi în Constanţa. Cei care însă îl cunoşteau pe Luna 
nu participau la entuziasmul împăratului, la lipsa lui de 
logică. Benedict refuzase cu tenacitate să abdice atunci 
când existau trei papi, aşa că nu o să cedeze acum, 
văzându-se papă unic. 

Abia în momentul când au început lucrările conferinţei în 
vechiul palat al regilor din Mallorca, Sigismund şi-a dat 
seama că se afla în prezenta unui om extraordinar. Auzise 


202 


vorbind pe mulţi despre caracterul tenace al pontifului, 
despre dialectica lui invulnerabilă şi de nezdruncinat, dar 
realitatea a fost mult peste presupunerile sale. 

Don Pedro de Luna avea pe atunci optzeci şi opt de ani. 
Se menţinuse în trupul său numai materia necesară pentru 
păstrarea funcţiilor vitale. Faţa lui palidă cu un nas acvilin, 
părea transparentă din cauza lipsei de sânge. O slăbire 
dusă la extrem îi micşora şi mai mult statura care niciodată 
nu fusese remarcabilă. In acelaşi timp ochii săi reflectau 
ardoarea unei vieţi intense. Vocea lui surprindea prin 
extraordinara şi constanta sa sonoritate, izvorând ore 
întregi fără să obosească din trupul acela în aparentă debil. 
Fermitatea raţionamentelor sale şi claritatea inteligentei 
erau uimitoare. Acest bătrân aproape nonagenar făcea în 
cele din urmă să amuţească în timpul dezbaterilor canonice 
pe tinerii şi înfocaţii doctori. 

Perpignanul a fost locul unde a dat dovada tenacităţii 
sale supraumane, a încrederii în sine, ce păreau că sfidează 
toate legile timpului. A vorbit în latină şase ore în faţa 
împăratului, a principilor, a solilor şi a tuturor delegaţiilor 
trimise de către universităţile cele mai renumite din 
Europa. 

Cuvântarea sa autoritară a fost ascultată într-o linişte 
profundă, cu respect şi uimire. Nimeni nu a întrerupt-o cu 
murmure de nerăbdare sau de oboseală. Până şi cei mai 
mari duşmani recunoşteau în sinea lor superioritatea 
acestui om, prin virtuțile, inteligenta şi caracterul său, faţă 
de doctorii renumiţi şi cardinalii transfugi care-l combăteau 
prin concilii... Dar se născuse într-o extremitate a Europei, 
era spaniol şi chiar regii pământului său natal îl vor 
abandona. 

In acest discurs de atâtea ore a relatat întreaga istorie a 
schismei cum numai el putea s-o povestească. Era deja 
unicul supravieţuitor care trăise începuturile ei. Toţi cei 
care îl ascultau obţinuseră actualele funcţii după acel 
conclav tumultuos de la Roma, în care el a figurat în 
calitate de cardinal. Mulţi nici măcar nu se născuseră la 
acea dată. Jar după ce a relatat numeroasele incidente ale 


203 


acestei lupte ecleziastice care dura de o treime de secol, a 
ajuns la partea cea mai interesantă a apărării sale pe care 
a expus-c cu o forţă şi o logică de neînvins, cu ochii aţintiţi 
asupri duşmanilor care-l ascultau. 

„Voi spuneţi că eu sunt un papă dubios. Să nu vorbim de 
asta; o accept. Dar înainte de a fi papă, eu eram cardinal, şi 
cardinal indiscutabil al sfintei biserici a lui Dumnezeu, 
pentru că mi-au dat învestitura înaintea schismei. 

Sunt unicul dintre cardinalii anteriori schismei care mai 
trăieşte. Dacă, aşa cum ziceţi voi, toţi papii aleşi după 
schiţată sunt dubioşi, atunci toţi cardinalii pe care aceştia i- 
au numit sunt şi ei dubioşi. Şi cum cardinalii sunt cei care-l 
numesc pe papă, numai eu, cardinal autentic, sunt unicul 
care poate să aleagă un papă autentic. 

Eu sunt totodată unicul care poate să cunoască în mod 
adevărat chestiunile legitimităţii în această schismă, unicul 
care a fost prezent în conclavul care i-a dat naştere. Soluţia 
pentru suferinţele prezente ale bisericii o pot aplica numai 
eu în mod legitim; demnitatea bisericii şi propria mea 
demnitate aşa o cer. 

Presupunând că n-aş fi cu unicul papă legitim, sunt în 
schimb unicul cardinal legitim şi pot să mă numesc pentru 
a doua oară pe mine însumi. lar dacă nu vreţi ca papă să fiu 
eu, nu prin asta veţi obţine să evitaţi ca eu să fiu unicul 
care poate numi un alt papă, şi niciun papă legitim nu va fi 
ales fără consimţământul meu, pentru că sunt, fără 
discuţie, unicul cardinal legitim”. 

Invincibilul bătrân a continuat să argumenteze în acest 
mod în timp ce-şi fixa privirea pe diferite grupuri ale marii 
adunări.  Duşmanii plecau capul impresionați de 
argumentaţia lui incontestabilă. Prietenii săi îl priveau cu 
entuziasm şi erau satisfăcuţi. Dar reconcilierea urma să fie 
imposibilă, iar toate argumentele acestui formidabil 
polemist, inutile. Sigismund, om al nordului, nu putea să 
accepte un papă spaniol. Apoi, a recunoaşte pe papa de la 
Avignon însemna a intra în conflict cu conciliul din 
Constanţa, condus de duşmani ai acestui pontif şi de foştii 
prieteni neloiali, care se dovedeau şi mai feroci. 


204 


Borja, amintindu-şi de acest moment decisiv din viaţa 
papei Luna, gândea şi el la fel: 

— Argumentaţia sa a fost solidă, corectă şi de 
necontestat ca însuşi adevărul. Dar, vai! lumea trăieşte mai 
întotdeauna condusă de către interese şi nu de către 
adevăruri. 

Au existat prelați şi doctori care, sosiți la Perpignan ca 
adversari ai lui Benedict, au fost convinşi de argumentele 
acestuia şi au încercat să-l apere. Câţiva episcopi inamici ai 
conciliului din Constanţa, deoarece vedeau în el o adunare 
nelegitimă  răsculată împotriva papilor, s-au alăturat 
prietenilor lui Benedict, cerând convocarea unui nou 
conciliu; dar, informat, Sigismund s-a prezentat pe 
neaşteptate în casa unde se reuneau aceste personaje, 
făcând să eşueze acţiunea. 

Împăratul se arăta de fiecare dată tot mai arogant, 
câştigând pe unii cu ajutorul promisiunilor, iar pe alţii 
recurgând la ameninţări. El a pretins aproape cu violenţă 
bătrânului pontif o renunțare imediată, sinceră şi fără 
rezerve, iar aragonezul, incapabil să tolereze presiunile, i-a 
răspuns pe acelaşi ton. 

Don Fernando, permanent la pat şi suferind, nu putea 
interveni între papă şi Sigismund. Funcţiile sale de mediator 
le delegase maestrului Vicente, care şi el era bolnav din 
cauza privaţiunilor şi penitenţelor ascetismului practicat. 

Acest călugăr timid, care îşi părăsise papa la Avignon 
pentru ca să nu-l vadă antrenat în război, a fost obligat să 
se întâlnească cu un suveran cam fanfaron, vanitos datorită 
recentelor triumfuri din Constanţa şi înclinat să formuleze 
ameninţări pe care nu le putea îndeplini. Viitorul sfânt 
Vicente Ferrer era de bună-credinţă în aprecierea 
răzbunărilor teribile pe care le profera împăratul şi s-a 
străduit să nu le aducă la cunoştinţa monarhului bolnav sau 
a fiului său Alfonso, pentru a nu se provoca un război. In 
plus, oameni influenţi ai conciliului din Constanţa îi scriau 
cu regularitate reuşind până la urmă să-i submineze 
încrederea în papa Benedict. El continua să nu se îndoiască 
de legitimitatea papei, dar îi cerea să renunţe. 


205 


Până la urmă presiunile tânărului împărat au exacerbat 
firea puţin răbdătoare a pontifului. In Perpignan existau o 
mulţime de adepţi ai papei, toţi spadasini, şi indignaţi, la 
rândul lor, de Sigismund. Ca urmare, au început să apară 
certuri între oamenii celor două tabere. Contele 
d'Armagnac, a cărui familie a fost partizana lui Benedict 
până după moartea sa, a avut o dispută cu marele maestru 
din Rodos, iar acesta din urmă a murit după câteva zile. 
Sigismund a început să constate ca fiind nesigură reşedinţa 
lui din Perpignan de teama „catalanilor”, cum numea el pe 
toţi susţinătorii lui Benedict. Aceştia, la rândul lor, tot mai 
numeroşi în oraş, vorbeau pe faţă de o lecţie care trebuia 
dată împăratului. 

Aşa de mare a fost neliniştea lui Sigismund, încât a 
părăsit în grabă Perpignanul şi s-a retras la Narbonne, 
anunțând că-l va supune pe Benedict prin forţă şi 
promițând că o să revină foarte curând în fruntea armatelor 
sale. 

Această ameninţare i-a făcut să râdă pe seniorii luptători, 
deoarece toţi ştiau că Sigismund era mai bogat în cuvinte 
decât în soldaţi şi bani; dar maestrul Vicente, călugăr 
paşnic, a crezut-o şi s-a înspăimântat. El avea şaizeci şi 
cinci de ani, fiind mai bătrân în aparenţă ca papa, aproape 
nonagenar. Ţinuse în viaţa sa şase mii de predici, fiecare de 
câte trei ore şi trăise într-o continuă penitenţă. La fel ca în 
momentul critic al asediului de la Avignon, el a căzut la pat, 
fiind obligat să rămână în chilia lui din mănăstirea 
predicatorilor. 

În schimb, Benedict al XIII-lea se considera într-o situaţie 
favorabilă. Regii Arag6nului, Castiliei, Navarrei şi Scoției 
continuau să-i fie credincioşi după această fugă a 
împăratului şi, împreună cu ei, mai mulţi seniori puternici 
din sudul Franţei. În acele momente exista un singur papă 
şi acesta era el. Cei doi adversari ai săi dispăruseră. 

Avea acum în faţă conciliul din Constanţa, dar acest 
conciliu îşi crease o mulţime de vrăjmaşi, aşa că ferma lui 
tenacitate va izbuti până la urmă să triumfe asupra 
conclavului. Mulţi din membrii conciliului se arătau duşmani 


206 


de neîmpăcat, ştiindu-l incapabil de a se lăsa manevrat de 
alţii pe timpul pontificatului său, dar până la urmă toţi îl vor 
accepta pentru a obţine repede unitatea, ţinând seama şi 
de vârsta lui extrem de înaintată. 

In momentul când energicul papă se considera din nou 
aproape de o victorie definitivă, a primit lovitura mortală 
din partea prietenului său cel mai intim şi constant, 
maestrul Vicente. Acesta a acţionat de bună-credinţă, dând 
ascultare spiritului său înspăimântat de  nereuşita 
negocierilor şi furia împăratului. 

Părăsind pe neaşteptate patul de suferinţă, el a anunţat 
că va predica la o sărbătoare la care asistau papa, principii 
veniţi la Perpignan pentru conferinţă, cardinalii, solii şi o 
mulţime enormă. Când maestrul a apărut în amvon, palid, 
fără vlagă, cu ochii strălucind de febră, un fior a străbătut 
auditoriul. Toţi au presimţit că din gura lui va ieşi ceva 
decisiv pentru chestiunea care se dezbătea de atâţia ani. 

Vocea predicatorului a răsunat ca un clopot în liniştea 
profundă care se aşternuse anunțând tema predicii sale: 
„Oseminte uscate, ascultați cuvântul Domnului”. A început 
apoi şi critice comportarea tenace a lui Benedict al XIII-lea, 
care, până în urmă pu câteva zile, fusese pentru el un vicar 
al lui lisus Christos. Maestrul uitase sutele de predici în 
favoarea acestui pontif şi o întreagă viaţi de apostolat 
pentru a obţine unitatea credincioşilor sub indiscutabila 
legalitate a papei Luna. Asistenţa îl asculta cu stupoare. 
Benedict n-a făcut niciun gest şi a continuat şi privească fix 
la cel care fusese cel mai intim consilier al său. 

Regele don Fernando îl iubea pe don Pedro de Luna, dar 
respectul său pentru maestrul Vicente era superior tuturor 
sentimentelor mai vechi. În plus, era bolnav, îşi vedea 
moartea aproape, şi într-o astfel de situaţie urma cu ochii 
închişi sfaturile unui om atât de miraculos. 

Ca urmare a instigărilor viitorului sfânt Vicente, regele 
aragonez s-a arătat aproape tot atât de violent ca şi 
împăratul. Acesta i-a adus la cunoştinţă papei, prin 
intermediul unei comisii, că el şi regii Navarrei şi Castiliei 
vor abandona imediat obedienţa sa dacă nu renunţa la 


207 


pontificat în faţa conciliului din Constanţa, la fel ca 
adversarii săi. 

lreductibilul Luna a primit această constrângere cu o 
tăcere plină de mândrie şi la puţin timp după aceea s-a 
îndreptat spre apropiatul port Collioure, unde îl aşteptau 
cele două galere ale sale. Dispreţuit şi atacat de către cei 
care fuseseră până cu o zi înainte partizanii săi cei mai 
credincioşi, şi-a renegat oamenii şi a plecat în căutarea 
mării. 

Incă îi rămânea pe lume un petic de pământ ce era al lui, 
numai al lui: mica peninsulă Peñíscola cu fortăreaţa ei 
abruptă. Acolo va putea trăi la adăpostul Mediteranei, fără 
regi care căutau să-i nesocotească voinţa din necesităţile 
ambiţiei sau politicii; acolo îşi va susţine cauza, pe care el o 
considera mai indiscutabilă ca niciodată, în faţa cerului, în 
faţa mării, tenacitatea lui fiind o lecţie şi o mustrare de 
cuget pentru adversarii săi. 

Regele ales în Caspe s-a alarmat aflând despre plecarea 
neaşteptată a pontifului. O solie formată din mari seniori şi 
jurisconsulţi ai curţii a plecat în galop către Collioure pentru 
a-l ruga pe Benedict să se întoarcă la Perpignan, unde vor 
căuta împreună o soluţie care să-i menţină prieteni. 

Papa Luna, în schimbul renunţării la tiară, urma să fie 
recunoscut ca primul dintre cardinali, va fi nunțiu a /atere 
pentru toate statele care trăiseră sub obedienţa sa, va 
continua să guverneze ca un al doilea papă peste ţările 
care l-au susţinut. Împăratul şi toţi regii reprezentaţi la 
Perpignan vor obţine din partea conciliului din Constanţa 
să-i confere toate onorurile şi demnităţile pe care le doreşte 
drept mulţumire pentru abdicarea sa. 

Solia a ajuns la Collioure în momentul când cele două 
galere ridicau ancora, înălţând velaturile. Papa Mării, stând 
în picioare la pupa navei sale, a primit într-o tăcere 
dispreţuitoare mesajul regelui transmis prin strigăte de 
către unul din emisari. 

Cum Benedict continua să stea în picioare şi mut la 
adăpostul galerei sale, trimişii lui don Fernando au cerut 
răspunsul încă o dată. 


208 


Numai în momentul în care vasul începea să se 
îndepărteze, pontiful a vorbit, dând ca răspuns o frază 
extrasă din cărţile sfinte: 

— Spuneţi asta regelui vostru: „Eu te-am făcut ceea ce 
eşti, iar tu mă trimiţi pustiului”. 


209 


II. 
Unde corbii conciliului intră în Arca lui Noe şi 
se vorbeşte de ostii rumenite, umplute cu 
miere şi arsenic 


Când Borja a deschis mica fereastră a camerei, a văzut 
marea aproape la picioarele lui, colorată în trandafiriu de 
norii roşietici ai răsăritului de soare. 

Se afla în Peñíscola. A avut nevoie de cincisprezece zile 
pentru a ajunge aici deoarece se oprise în toate oraşele pe 
unde a trăit papa Luna în perioada agitatei sale vieţi. 

Claudio nu era grăbit să ajungă la finalul călătoriei. În 
Peñíscola murise nonagenarul pontif, iar aici el îşi va 
termina cartea. După aceea se va crea un gol în existenţa 
sa care îi inspira nelinişte. 

Din Barcelona, Tarragona şi Tortosa expediase scrisori 
văduvei Pineda, pe adresa ei de pe Coasta de Azur. Nu 
avea nicio speranţă să primească răspuns la acest monolog 
epistolar. Scria de dragul scrisului din nevoia de a expune 
în lungi scrisori sau câteva rânduri aşternute în grabă pe 
vederi poştale, impresiile sale de moment, nostalgiile 
singurătăţii, şi, uneori, amărăciunea discretă şi timidă 
pentru ceea ce el numea „fuga din Marsilia”. 

In această corespondenţă de pribeag, Claudio se 
abţinuse să facă vreo menţiune cu privire la adresa sa 
pentru ca ea să nu-i răspundă. În fond despre ce i-ar fi 
putut scrie? Probabil i-ar fi trimis o scrisoare amabilă şi 
lipsită de spontaneitate; o scrisoare a unei doamne din 


210 


înalta societate care, luând tocul în mână, se temea că 
rândurile ei vor fi interpretate greşit. De aceea aprecia că 
era mai consolant pentru el să scrie fără speranţa unui 
răspuns, ca şi cum s-ar fi adresat femeilor-fantomă pe care 
le adorase imaginar în prima sa tinereţe. 

Ajungând la Peñíscola s-a gândit să se instaleze în oraşul 
Benicarl6. Acolo ar fi putut găsi un mic hotel, frecventat de 
negustori şi achizitori de vinuri din regiune, un adevărat 
„Palace” în comparaţie cu casele din Peñíscola. Dar putinii 
kilometri ce separau cele două localităţi, de-a curmezişul 
terenurilor mlăştinoase de pe ţărmul mării şi al livezilor de 
portocali, ale căror pante transformau drumurile în râpe, l- 
au determinat să se instaleze în vechea aşezare papală, 
înfruntând lipsurile şi monotonia acestui promontoriu locuit 
în exclusivitate de pescari şi muncitori agricoli. 

Medicul şi secretarul consiliului comunal, dornici să aibă 
un tovarăş de conversase venit de la Madrid, s-au străduit 
să-l găzduiască în casa unicului băcan de produse 
alimentare, reprezentant, în acest colt uitat de lume, al 
marilor interese ale industriei şi comerţului. 

Deşi Borja locuia numai de două zile în acest ultim loc de 
refugiu al papei Benedict, avea senzaţia că trăise acolo 
câteva luni bune. Cunoscuse Peñíscola cu ocazia unei vizite 
făcute cu câţiva ani în urmă. Revenind, o găsea 
neschimbată, ca şi cum timpul nu ar fi existat pentru 
clădirile şi locuitorii ei. 

Îi plăcea să iasă din incinta înconjurată de ziduri, să se 
plimbe pe limba nisipoasă ce o uneşte de coastă şi de acolo 
să cuprindă dintr-o privire inelele suprapuse ale 
bastioanelor, satul înghesuit şi scările, toate de un alb 
luminos. Peste toate, pe culmea cea mai înaltă trona 
robustul castel cu turnuri ciuntite în el trăise timp de opt 
ani abandonatul pontif, insistând în legitimitatea sa, 
făcându-se temut până în ultimul moment de către acei 
care se prefăceau că-l dispreţuiesc. 

Acest promontoriu, pe care se află Peñíscola, se 
transformă într-o insulă atunci când Mediterana începe să 
se încreţească acoperind prin înaintarea meterezelor ei 


211 


livide şi concave împodobite cu penaj de spumă, fâşia de 
nisip care o uneşte de uscat. In perioadele de acalmie, 
întreaga flotă de pescuit din Peñíscola, compusă din vase 
smolite având vele de pânză groasă, se aşază pe uscat, 
dublând legătură cu acest istm. 

Borja îşi amintea despre călătoriile lui anterioare şi 
compara această stâncă fortificată cu Mont-Saint-Michel din 
Bretania sau cu stânca Gibraltarului. Işi explica atracţia 
irezistibilă pe care o  exercitase aceasta asupra 
navigatorilor din timpuri îndepărtate când omul, scobind 
trunchiul unui arbore, s-a lăsat purtat de valuri. Istmul avea 
în centru un izvor de apă dulce foarte bogat şi alte câteva 
izvoare secundare care ieşeau la lumină din malurile sale 
stâncoase. Navigatorii se puteau fortifica pe el fără frica de 
a le lipsi elementul cel mai necesar al vieţii. 

Conform tradiţiei, fenicienii dăduseră Pefiscolei numele 
de Tyriche, pentru că o găsiseră asemănătoare cu Tyr, 
oraşul lor, înghesuit şi el pe o stâncă. Grecii şi cartaginezii 
se stabiliseră aici pentru a păstra în siguranţă mărfurile ce 
le serveau drept monedă în tranzacţiile cu indigenii din 
Iberia şi pentru a apăra mineralele cumpărate din interior, 
urcând pe Ebru. Legenda creştină făcuse să debarce pe 
această stâncă diverşi discipoli ai apostolului Santiago, ale 
cărui moaşte se aflau în biserica din Peñíscola, dar fără ca 
cineva să ştie unde anume. Don Jaime, regele Arag6nului 
cucerind Valencia, dăduse Peñíscola templierilor, iar când 
aceştia au dispărut, puternicul castel al mării trecea în 
mâinile ordinului din Montesa, creat de către monarhii 
aragonezi pentru a se lupta cu maurii din Andaluzia, păzind 
astfel frontiera Valenciei. 

Marele maestru din Montesa, seniorul întregii coaste şi al 
pământurilor din interior, numite acum e/ Maestrazgo, a 
cedat Peñíscola şi castelul ei lui Benedict al XIII-lea. Papei 
Mării îi plăcea să facă popasuri lungi în această fortăreață, 
asemănătoare cu o navă de piatră, ori de câte ori se 
deplasa de la Valencia la Barcelona sau cobora de la 
Zaragoza pe țărmurile Mediteranei. 

Ajuns aici, papa Luna şi-a încredinţat apărarea 


212 


spadasinilor care îi erau adepţi. Cioplitorii în piatră au 
gravat stema  pontifului pe frontispicii şi pe ziduri. 
Elementele ei erau semiluna cu vârfurile în jos şi cele două 
chei, iar în partea de sus, tiara conică a sfântului Silvestru. 
Foştii responsabili ai depozitului de mobili şi garderobei din 
castelul de la Avignon agăţau tapiserii, întindeau covoare, 
aşezau măsuţe de altar, strane, bufete şi mese în boltitele 
saloane din piatră cenuşie. Părea că vigurosul bătrân 
ghicea viitorul pregătind acest adăpost, din care se va 
opune tuturor,  susţinându-şi dreptul cu  aragoneză 
tenacitate. 

Atâta timp cât bătaia tunului a fost scurtă, această 
peninsulă s-a dovedit inexpugnabilă. Filip al II-lea adăugase 
bastioane la fortificațiile medievale reparate de către papa 
Luna. O stemă enormă a acestui monarh încă mai 
împodobea poarta principală a localităţii. 

In timpul războiului de succesiune, trupele franceze şi 
spaniole partizane lui Filip al V-lea au suportat, închise în 
Peñíscola, un lung bombardament. Acesta a ras aşezarea 
de pe faţa pământului şi a făcut să dispară ţoale clădirile cu 
arhitectură gotică, foste locuinţe ale membrilor diminuatei 
curţi a pontifului. Acum clădirile erau sărace şi fără stil, 
case de un alb strălucitor în exterior, mizere şi negre în 
interior, cămine ale bieţilor oameni care erau nevoiţi să-şi 
câştige existența  pescuind sau cultivând terenurile 
sărăcăcioase de pe coastă. 

Borja, făcând înconjurul stâncii într-o barcă, admirase 
frumuseţile ei maritime. O splendidă floră se lăsa zărită pe 
fundul apelor, cu trepidaţii verzi, roşii şi sidefii. Mari colonii 
de roşioare se hrăneau pe aceste păşuni submarine, 
conservând în ele, chiar şi după ce li se scoteau 
măruntaiele, gustul amărui şi culoarea verde a ierburilor 
devorate. Creveta, măreaţă podoabă a Mediteranei, mişuna 
cu transparente de cristal în grotele profunde ale stâncii 
sau se extindea în cordoane prin câmpiile cu ierburi sau pe 
pantele ce formau marele parc subacvatic din jurul 
Pefiscolei. 

Bărcile de pescuit şi ambarcaţiunile de cabotaj nu aveau 


213 


nevoie să-şi trimită echipajele în comună pentru a face 
provizii de apă dulce. Le era suficient să acosteze la piciorul 
unuia din bastioane care încă mai păstrează stema papei 
Luna, cioplită în piatră. Între zid şi bolovanii de pe sol 
curgea un izvor, astfel că navigatorii, stând pe puntea 
vasului, reuşeau să-şi umple butoaiele cu apă. Pe acest zid 
gros dinspre mare se putea încă distinge conturul unui arc 
mare astupat, ce marca locul pe unde în vremurile de 
demult galerele papei puteau pătrunde în localitate pentru 
a rămâne la adăpostul primei linii de fortificaţii. 

Printre cele câteva izvoare de apă dulce exista şi unul de 
apă sărată în Peñíscola. Acestuia i se zicea „[âşnitoarea” 
din cauza jeturilor lui foarte bogate. Stânca era străbătută 
în profunzime de câteva caverne, iar întreg ansamblul său 
părea un burete pietros. Prin grotele cele mai strâmte se 
refugiau peştii pentru a se reproduce la adăpost de 
neliniştea de afară. În bolta celei mai mari scobituri exista o 
gaură ca un horn de sobă ce răsufla într-o piaţetă a 
comunei. În zilele cu furtună valurile pătrundeau tumultuos 
în grota submarină împingându-se unele pe altele în flux şi 
reflux şi aceste izbituri făceau să se ridice o coloană groasă 
de apă sărată prin răsuflătoarea „Ţ[âşnitoare”, stropind 
trecătorii nepreveniţi. 

Toate străzile urcau în scară, fiind o succesiune de mici 
platouri acoperite cu pietre de pavaj albastre, atât de 
lustruite de ploaie încât era periculos să se meargă pe ele. 
Cum întreaga populaţie de marinari şi muncitori agricoli era 
înghesuită în interiorul unei fortărețe, străzile erau înguste, 
iar casele nu aveau curţi spaţioase. Resturile de la peştele 
curăţat şi băligarul din micile grajduri mențineau un 
perpetuu nor de muşte. 

În vârful acestei piramide de clădiri albe, cu inelul său 
dublu de bastioane ce păreau s-o susţină la fel ca cercurile 
unui butoi care-i susţin doagele, se înălța castelul, cunoscut 
de oamenii zonei sub porecla virilă de e/ Macho”, din cauza 
robusteţii sale. 

Claudio îşi imagina primele luni de şedere ale lui Luna în 


° Masculul (n. t.). 
214 


această specie de insulă, necunoscută până atunci, dar 
spre care şi-au îndreptat privirile atâţia oameni. Nici nu 
ancoraseră bine cele două galere venind de la Collioure, că 
a şi sosit pe uscat o solie a regelui don Fernando pentru a-i 
cere din nou să-şi prezinte abdicarea. 

Luna a răspuns cu ironie trimişilor monarhului. Dacă el nu 
era papa adevărat, atunci erau nule toate actele 
pontificatului său. Pontiful aşezase coroana pe cap regelui 
Arag6nului, căsătorise pe regina Castiliei, îndeplinise în 
perioada celor peste douăzeci de ani nenumărate acte 
papale. Declarându-l pontif fals, nedemn de obedienţă, 
urma să fie anulată legalitatea multor familii domnitoare şi 
tulburată viaţa spirituală a popoarelor lor. Dar astfel de 
cuvinte nu au fost ascultate. 

Maestrul Vicente continua să lucreze în Perpignan pentru 
suprimarea completă a schismei. El restabilise relaţiile între 
regele bolnav al Arag6nului şi împărat care se mai afla încă 
la Narbonne. Ambii monarhi, precum şi ceilalţi suverani 
reprezentaţi la Perpignan, au căzut până la urmă de acord 
să se retragă din obedienţa lui Benedict. După un astfel de 
act, ce lăsa pe papa Luna fără credincioşi, conciliul din 
Constanţa s-a considerat învingător, marcând ştirea cu 
dangăte de clopote şi cu mari serbări. 

Gerson a trimis un mesaj viitorului sfânt Vicente Ferrer 
salutându-l în numele conciliului ca salvator al bisericii, ca 
cel căruia i se datora cu adevărat suprimarea schismei. De 
asemenea, i-a cerut să vină la Constanţa pentru a i se 
aduce prinos de recunoştinţă, dar maestrul Vicente nu a 
dat curs invitaţiei. Asta a făcut-o nu numai din modestie; el 
suferea din cauză că dăduse lovitura mortală protectorului 
său din tinerele, prietenului din anii cei mai frumoşi ai vieţii. 

Odată terminate negocierile din Narbonne, maestrul 
Vicente a fugit de suveranii care-i urmaseră sfaturile, 
reluându-şi viaţa de apostol pribeag. Situaţia Franţei în 
bătălia contra Angliei era mai grea ca oricând. Francezii 
fuseseră înfrânți la Azincourt şi de aceea el a considerat că 
trebuia să încerce o misiune pioasă de a restabili pacea 
dintre cele două popoare. Urmat de penitenţii săi acoperiţi 


215 


de praf, a pornit la drum prin Franţa. Maestrul Vicente a 
murit după câţiva ani, la Vannes, pe când se afla la curtea 
regatului Bretaniei unde fusese invitat de regină, mare 
admiratoare a lui. Resturile pământeşti au fost păstrate la 
catedrala din acest oraş. 

Decretul regelui Arag6nului prin care se retrăgea din 
obedienţa lui Benedict al XIII-lea nu s-a putut aplica cu 
rapiditate aşa cum sperase monarhul. Prelaţi şi corpuri de 
canonici au încercat să se opună acestui ordin şi, ca 
urmare, a fost nevoie de ameninţări publice cu 
întemnițarea. Cu toate acestea, la Barcelona, Valencia şi în 
alte oraşe, canonicii au lipsit în ziua respectivă de la citirea 
acestui decret. 

Mulţi, de frică sau din dorinţa de a promova profitând de 
situaţie, l-au renegat pe papa Luna, ducând la extrem 
atacurile lor pentru a intra în grațiile curţii. Cei care au 
tăcut au fost şi ei destul de numeroşi. Aceştia au păstrat în 
adâncul sufletelor lor simpatie pentru papa spaniol pe care, 
puţin câte puţin, şi le vor demonstra din nou în anii 
următori. 

Don Fernando se considera ofensat de trufia bătrânului 
pontif şi de francheţea aragoneză cu care îi aruncase în faţă 
lipsa lui de gratitudine. Cum se simţea cu adevărat ruşinat 
de lipsa lui de recunoştinţă, regele se străduia să se 
consoleze prin exagerarea măsurilor împotriva 
singuraticului din Peñíscola. 

Printr-un nou decret i-a ameninţat pe toţi cei care 
continuau să fie alături de papă şi îndeplineau însărcinări la 
curtea pontificală. Aceasta a accelerat debandada din jurul 
lui Benedict. Numai un mic grup de vechi prieteni 
aparţinând diferitelor naţionalităţi s-au menţinut 
credincioşi, printre care: Francisco de Aranda, numit între 
timp cardinal, şi maestrul Esteve, arhidiacon din Alcira, 
doctor francez pe care mulţi îl numeau „filosoful papei”. 

Trupele regelui erau cantonate pe coastă păzind istmul 
Pefiscolei pentru ca nimeni şi nu între şi să nu iasă din 
aşezare, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente a 
locuitorilor. Ca urmare, neîmblânzitul papă a ordonat să se 


216 


sape o scară în stâncă pe partea opusă coastei, făcând ca 
drumul spre mare să fie liber. 

Borja îi văzuse treptele inegale cioplite în stâncă. Lumea 
din zonă, înclinată să dea un caracter fantastic tuturor 
acţiunilor papei Luna, afirma că această scară fusese 
terminată într-o singură noapte. Cele două galere şi alte 
ambarcaţiuni expediau pe acest drum, până sus în e/ 
Macho, încărcăturile de alimente. 

Regele Arag6nului a murit în timp ce mergea spre 
Castilia pentru a obţine din partea curţii acestui regat să nu 
ezite în a se separa de Benedict. Făcea acest drum în ciuda 
suferinţei lui, mânat de ura inspirată de rezistenţa fostului 
său prieten. 

Dispărând don Fernando, situaţia s-a schimbat în jurul 
Pefiscolei. Fiul acestuia, Alfonso al V-lea, rege cult, care va 
trebui să sufere tot restul vieţii sale din cauza atracției 
Italiei, lăsând aproape uitate statele lui spaniole, şi-a arătat 
un sincer respect pentru pontiful cunoscut încă din copilărie 
şi faţă de a cărui tărie de caracter nutrea o sinceră 
admiraţie. El a redus supravegherea din faţa Pefiscolei şi 
astfel alimentele au început să intre fără restricţii în cetate. 

Conciliul de la Constanţa s-a plâns de această atitudine a 
tânărului rege, la care Alfonso al V-lea a răspuns că era un 
act de omenie să dea de mâncare unui personaj venerabil 
refugiat într-un ungher al mării. 

După părăsirea lui Benedict, fostele regate din obedienţa 
lui au trimis reprezentanţi la conciliul din Constanţa. Cele 
patru state care figurau în conciliu s-au înmulţit până la 
şapte odată cu sosirea solilor Arag6nului, Castiliei şi 
Navarrei. 

Sigismund s-a întors la Constanţa după un an şi jumătate 
de absenţă. Mândru de triumful său din Perpignan, a uitat 
de preasfinţii conciliului pentru a se distra pe la curţile 
Franţei şi Angliei, unde nu a reuşit decât să se compromită 
şi să işte o serie de glume răutăcioase la adresa îngâmfării 
lui, intrigilor amoroase şi lipsei cronice a banilor. 

Împăratul cerea cu împrumut bani de la catedrale şi 
oraşe, tocând imediat mii de florini de aur. Crezându-se 


217 


şeful creştinătăţii, umbla îmbrăcat în negru la fel cu 
oamenii lui, purtând o cruce pe care era scris: „Dumnezeu 
atotputernic şi milostiv”. Acest doliu era pentru schismă. În 
acelaşi timp se dovedea a fi mare amator de ospeţe, femei, 
dansuri şi beţii. Oferea cadouri doamnelor de la Avignon şi 
de la Paris, dar uita să-şi plătească servitorii şi furnizorii. 
După ce a trăit la Paris pe spezele regelui Franţei, împăratul 
a plecat la Londra unde a semnat cu monarhul Angliei un 
tratat împotriva francezilor în schimbul unei sume de bani 
şi a unei nave cu care să se întoarcă pe continent. 

A intrat în Constanţa cu onoruri de învingător crezând că 
schisma luase sfârşit şi că nu exista altceva de făcut decât 
să se treacă la alegerea unui nou papă. La fel gândeau şi 
multe personaje ale conciliului, dar solii aragonezi, recent 
sosiți, au protestat ascultând cuvintele: „Sediu apostolic 
vacant”. Conciliul uitase că exista încă Benedict al XIII-lea 
în refugiul său din Peñíscola şi că nimeni nu-l destituise. 

Ceea ce reuşiseră să facă în Constanţa era numai să-l 
declare eretic şi schismatic, citându-l să compară în faţa 
conciliului. Cum aceste edicte se afişau numai la intrările 
catedralei din Constanţa, conciliul a căzut de acord să 
numească o comisie care să se deplaseze în Spania pentru 
a le afişa, dacă era posibil, chiar la intrarea castelului din 
Peñíscola şi să fie citite pe timpul serviciilor divine din 
localităţile învecinate, în mod deosebit la catedrala din 
Tortosa. 

Doi călugări benedictini, unul din Lifege pe nume Stock, 
iar altul englez pe nume Planche, însoţiţi de câţiva notari au 
plecat în călătorie pentru a se înfăţişa în fortăreaţa Papei 
Mării. 

Situaţia lui Benedict nu era chiar atât de disperată după 
cum o credeau duşmanii lui. Dintre fostele ţări ale 
obedienţei îi rămăseseră Scoţia, care, din ură împotriva 
Angliei, i s-a menţinut credincioasă până cu doi ani înainte 
de moartea sa, şi comitatul d'Armagnac din sudul Franţei, 
care l-a venerat până după moarte. Dar în afară de aceste 
două ţări, existau o mulţime de grupări sau personalităţi 
ilustre care urmăreau de departe cu simpatie şi atenţie 


218 


rezistenta pontifului. 

Cei care se mențineau lângă papă numeau Peñíscola 
„Arca lui Noe” şi îşi localizau scrisorile către rade cu: în Arca 
lui Noe. În gândirea bătrânului papă, întreaga biserică trăia 
refugiată pe această stâncă a Mediteranei, la fel cum 
întreaga omenire se aflase în Arca lui Noe pe tălăzuirea 
furtunoasă a Diluviului. 

Cei doi benedictini au putut intra în Peñíscola datorită 
medierii lui Alfonso al V-lea. Aşa cum conciliului din Pisa 
tenacele papă i-a zis întotdeauna „conciliabul”, tot aşa şi 
celui din Constanţa îi oferea doar titlul de „congregaţie”. 

Numai din condescendentă pentru rege, Benedict s-a 
hotărât să-i primească pe „pretinşii nuntii ai congregaţiei 
din Constanţa” care aşteptau în Tortosa permisiunea lui 
pentru a-şi continua drumul. 

În ciuda unei astfel de desconsiderări faţă de conciliu, 
papa a făcut paradă de suveranitate şi fast curtezan pentru 
a-i primi ca şi cum încă s-ar fi aflat în palatul său de la 
Avignon. Rodrigo de Luna, în fruntea a două sute de 
arbaletieri, a ieşit în întâmpinarea solilor pe istmul nisipos, 
la piciorul bastioanelor Pefiscolei. Oamenii lui Benedict nu 
i-au legat la ochi aşa cum era obiceiul să se procedeze cu 
emisarii inamici la intrarea într-o fortăreață. Nepotul papei 
a vrut ca ei să-şi dea seama de capacitatea defensivă a 
acestui promontoriu închis din toate părţile. 

Benedict îi aştepta în marele salon al castelului 
împodobit cu tapiserii. Îşi ocupase tronul purtând pe cap 
tiara sfântului Silvestru, tiară care aparținuse pontifilor de 
la Roma şi care fusese adusă la Avignon. De ambele părţi 
se aflau putinii cardinali ai obedienţei lui care încă se mai 
menţineai credincioşi, câţiva prelați care n-au vrut să 
îndeplinească ordinele regelui don Fernando, pierzându-şi 
astfel diocezele pentru că îl urmaseră pe Benedict, şi toţi 
funcţionarii religioşi şi laici care întregeau curtea 
pontificală. 

„În sfârşit, sunt aici corbii conciliului” - a zis papa către 
oamenii săi văzând cum intrau escortaţi de arbaletieri pe 
cei doi benedictini, purtând rase negre şi pe notarii lor 


219 


îmbrăcaţi în haine de aceeaşi culoare. 

Unul din benedictini, expunând, după câteva săptămâni, 
rezultatul misiunilor în faţa conciliului din Constanţa, a 
afirmat că dăduse următorul răspuns la astfel de cuvinte: 
„Corbi suntem şi pentru asta am venit la mirosul de carne 
moartă”. Dar un astfel de răspuns era considerat de toţi ca 
fiind fabricat ulterior. 

„Corbii conciliului” au cerut lui Benedict să renunţe la 
tiară, punându-i pe notari să citească toate decretele 
promulgate împotriva lui în Constanţa. 

Bătrânul a suportat într-o maiestuoasă nemişcare ploaia 
de injurii şi anateme pe care duşmanii le făceau să cadă 
asupra lui, în propria casă. In câteva rânduri i-a fost 
imposibil să păstreze tăcerea, văzând pusă la îndoială 
credinţa lui. „Eu eretic!” a murmurat privind spre cer. 

Când trimişii au terminat lectura, papa Luna a lovit cu 
ambele mâini braţele tronului şi a zis energic: „Nu; biserica 
nu se află la Constanţa; adevărata biserică este aici”. 

Apoi, subliniind numele de Peñíscola ce îi servea ca 
reşedinţă, a repetat încă o dată fraza sa: „Aceasta este 
Arca lui Noe”. 

Cei doi benedictini s-au întors la Constanţa pentru a da 
socoteală de ineficienţa călătoriei lor, după care conciliul a 
procedat la destituirea lui Benedict al XIll-lea, cu o 
solemnitate mai mare şi cu ceremonii mai meticuloase 
decât cele folosite pentru a termina cu cei doi adversari ai 
acestuia. 

O comisie de cardinali şi episcopi a ieşit în faţa uşilor 
catedralei din Constanţa pentru a cita prin strigăte pe 
„Pedro de Luna, zis Benedict al XIII-lea”; şi cum reclamantul 
nu a răspuns, l-au declarat neprezentat la judecată, 
continuându-i-se procesul. 

Judecătorii au căutat martori contra lui în ţările supuse 
conciliului, adică aproape în întreaga creştinătate. Nimeni 
nu a îndrăznit însă să facă declaraţii împotriva vieţii sale 
particulare sau contra cunoscutei onestităţi cu care 
administrase bunurile bisericii. Toţi ştiau în mod tacit 
obiceiurile lui austere, disprețul său pentru bani şi ura 


220 


împotriva nepotismului. El nu-şi favorizase nepoţii prin a le 
oferi daruri extraordinare. Unica acuzaţie gravă împotriva 
pontifului din Peñíscola era „obstinaţia lui de a nu renunţa 
la pontificat”. 

Conciliul a pierdut încă mult timp declarându-l pe 
Benedict din nou neprezentat la judecată şi fixându-i alte 
termene pentru a se prezenta. Această adunare avea 
nevoie înainte de a-l exonera să dea caracter de legalitate 
la tot ceea ce făcuse el în calitate de papă, adică instituirea 
de sărbători religioase, căsătorii de principi, bule şi privilegii 
acordate bisericilor. Conciliul trebuia să preia asupra sa 
întreaga activitate pontificală a lui Luna, pentru ca să nu 
devină nelegală după condamnarea lui, tulburând viaţa a o 
serie de ţări. 

La 26 iulie 1417, o mulţime de heralzi călări şi cu 
trompete au circulat încă din primele ore ale zilei pe străzile 
Constanţei invitând poporul să se roage. Conciliul se 
întrunise la catedrală în prezenţa împăratului. La începutul 
sesiunii, un grup de cardinali, prelați şi grefieri a deschis 
larg uşa mare şi ieşind pe peronul catedralei, a pus pe unul 
din heralzi să strige de trei ori aceeaşi chemare: „Pedro de 
Luna, cunoscut de mulţi cu numele de Benedict al XIII-lea 
să compară personal sau prin reprezentant”. 

Omul căruia i se făcuse apelul de pe țărmurile lacului 
Constanţa continua să trăiască în Pefiscola având la 
picioare ondulaţiile albastre ale Mediteranei. 

După acest apel inutil s-a promulgat decretul prin care îl 
declara pe numitul Benedict al XIII-lea ruşinea bisericii 
universale ca sprijinitor al schismei, îl deposeda de toate 
titlurile, gradele şi demnităţile, scutea pe toţi credincioşii de 
jurămintele şi obligaţiile faţă de el acordându-le ajutor, 
sfaturi şi protecţie şi îi excomunica pe cei care i se 
supuneau ca papă. 

În continuare s-a cântat Te Deum, s-au tras clopotele, iar 
Sigismund a ordonat ca un grup dintre cavalerii săi să 
meargă şi să anunţe prin întregul oraş, în sunetul 
trompetelor, sentinţa de destituire. 

Când Pedro de Luna a primit ştirea despre toate acestea 


221 


în Peñíscola a ridicat din umeri şi a continuat să se creadă 
papă ca mai înainte. 

Conciliul văzându-se în situata râvnită de „sediu vacant” 
a procedat la alegerea noului pontif şi aceasta nu era o 
acţiune chiar atât de uşoară. Cele şapte state care îl 
compuneau s-au agitat sub impulsul pasiunilor politice şi a 
vanităţilor patriotice. Până la urmă, sub influenta comună a 
delegaților spanioli şi germani, a fost numit un italian, 
cardinalul Oddone Colonna, care a luat numele de Martin al 
V-lea. Acesta era un om cu puţine studii, dar de o 
inteligentă înnăscută, prieten cu toată lumea, conciliator şi 
cam indolent. 

Cum în mare parte cardinalii de atunci nu erau decât 
diaconi, Oddone Colonna, în zilele următoare alegerii 
papale, a trebuit să fie hirotonisit preot şi făcut episcop. 

Doctorii din Constanţa se prefăceau că nu-şi mai 
amintesc de bătrânul din Peñíscola, dar prin tăcerea lor 
răzbătea neliniştea pe care le-o insufla tenacele Luna. Un 
predicator, slujind în Constanţa despre triumful lui Martin al 
V-lea, a comparat biserica victorioasă cu femeia care s-a 
arătat în Apocalips înveşmântată cu soarele având luna sub 
picioare şi pe cap purtând o cunună cu douăsprezece stele. 
Luna era papa din Peñíscola, iar stelele cei doisprezece 
suverani care se alăturaseră conciliului. 

După ce s-a dizolvat adunarea ecleziastică căreia îi 
datora tiara, Martin al V-lea şi-a concentrat întreaga atenţie 
asupra lui Benedict al XIII-lea. Acesta era pentru noul papă 
un fel de fantomă care-i apărea în vise, amintindu-i că 
autoritatea sa nu era recunoscută de către întreaga lume 
creştină. 

In ciuda aclamaţiilor cu care a fost primit noul papă din 
Constanţa, situata lui nu era sigură. Biserica trăise o treime 
de secol în dispute şi nu era o operă prea uşoară şi rapidă 
de a-i restabili unitatea. Ca italian, refuzase ofertele lui 
Sigismund de a trăi în Germania, precum şi pe cele ale 
francezilor de a se stabili la Avignon. 

El dorea să se instaleze la Roma, dar în acelaşi timp 
recunoştea pericolele din marea urbe catolică, astfel că şi-a 


222 


întrerupt călătoria pentru a se stabili la Florenţa. Însă şi în 
acest oraş ales de el, îl brutaliza mojicia populară, şi asta 
din cauza cheltuielilor de întreţinere a curţii sale impuse 
florentinilor. Pe sub balcoanele palatului în care locuia, 
copiii intonau un cântec ale cărui strofe se terminau aşa: 


Papa Martino 
non vale un quattrino 


Atitudinea regelui Arag6nului era o altă obsesie a sa. 
Alfonso al V-lea recunoscuse acordurile din Constanţa, dar 
refuza să facă ceva împotriva persoanei venerabilului 
prieten al adolescentei lui, retras la Peñíscola. 

Folosindu-se de arhiepiscopul din Tarragona, noul papă a 
obţinut ca un număr de cardinali şi prelați, care încă se 
mențineau credincioşi lui Benedict, să-l viziteze la 
fortăreață şi să-l roage iarăşi să abdice. În numele lui Martin 
al V-lea, aceştia i-au promis că se vor anula toate sentinţele 
date împotriva lui, menţinându-l într-o poziţie de şef secund 
al bisericii şi asigurându-i rente enorme. 

Acest om ireductibil, care tocmai împlinise nouăzeci de 
ani, a răspuns repetând ceea ce declarase la Perpignan în 
faţa împăratului, iar după aceea trimişilor conciliului din 
Constanţa: „Un papă adevărat nu renunţă. Sunt unicul 
cardinal anterior schismei, unicul care nu este dubios şi 
poate face o alegere legitimă... Şi eu mă aleg pe mine 
însumi”. 

Patru cardinali numiţi de el l-au părăsit. Atunci, Benedict, 
de nestrămutat ca stânca pe care locuia, i-a destituit ca 
nedemni şi, în fiecare an, de Joia Sfântă, lansa împotriva lor 
anateme, cu toate că trei dintre ei muriseră de mult. 

Decesele rapide ale acestor prieteni neloiali îl făceau pe 
bătrân să insinueze celor din anturaj posibilitatea ca papa 
din Italia să nu fie străin de moartea lor. 

Pentru a termina o dată cu Luna, Martin al V-lea a trimis 
ca nunțiu în statele ce aparţineau de regele Arag6nului pe 
unul din cei mai apropiaţi confidenţi ai săi, cardinalul 
Adimari, care fiind arhiepiscop din Pisa era cunoscut în 


223 


Spania sub numele de cardinalul Pisano. Obiectul călătoriei 
lui era să taie din rădăcină schisma pe pământul unde se 
mai menținea, să suprime pe Benedict prin orice mijloace 
de acord cu doctrinele politice ale acelor timpuri, care 
ajungeau să recunoască drept legală crima de stat. 

Curând Adimari se va convinge că era imposibil să-l 
învingă pe Luna în ţara lui. Clerul de acolo nu cuteza să se 
revolte împotriva papei ales la Constanţa, dar nici nu dorea 
să se poarte duşmănos cu venerabilul lor compatriot. Tăria 
de caracter a bătrânului pontif şi protestul lui hotărât, îi 
dădeau o aureolă de eroism şi martiraj. Mai mult, nunțiul, 
uitând că era străin, proceda în mod arbitrar, cu hotărâri 
despotice, creând în jurul persoanei sale o atmosferă de 
animozitate. 

De comun acord cu regele Aragnului şi ajutat de către 
cei mai intimi prieteni ai lui Benedict, Adimari a făcut 
acestuia tentante promisiuni. Dacă el se va supune lui 
Martin al V-lea, îi va lăsa în continuare, cât va trăi, toate 
cărţile şi bunurile sediului apostolic pe care le luase de la 
Avignon şi le păstra în Peñíscola; va guverna ca suveran 
ţara în care va dori să-şi stabilească reşedinţa; va primi 
anual o pensie de cincizeci de mii de florini, cantitate de 
bani extrem de mare în acele timpuri; toate beneficiile şi 
titlurile date de el vor fi recunoscute şi se vor accepta şi 
alte propuneri pe care va dori să le facă, dacă vor fi în 
concordantă cu unitatea bisericii. 

Până şi nepotul său, Rodrigo de Luna, cam zdruncinat de 
dizgrație, l-a sfătuit să cedeze. Prieteni mai tineri şi mai 
viguroşi ca don Pedro, care păreau descurajaţi, găseau şi ei 
tentantă propunerea. 

Bătrânul a repetat încă o dată că el era papa legal şi nu 
putea primi nici cadouri şi nici favoruri de la duşmanii săi. 
Ca urmare, continua să-şi aştepte triumful în pofida 
singurătăţi şi abandonului. 

Aşa fiind, cardinalul Adimari a considerat momentul 
potrivit pentru a face să dispară duşmanul care 
supravieţuia cu o extraordinară longevitate, ceea ce pentru 
partizanii lui Luna reprezenta o dovadă clară a certitudinii 


224 


drepturilor sale. 

Borja citise în arhiva coroanei de Aragón o scrisoare a 
unuia din membrii familiei papei din Peñíscola, scrisă în 
dialectul ce se vorbea în zona oraşului Limoges, în care se 
povestea tentativa de otrăvire săvârşită asupra 
nonagenarului. 

Ca toți oamenii de o vârstă foarte avansată, căşti şi 
frugali la masă, don Pedro era mare amator de dulciuri. 
După ce servea masa se retrăgea într-un turnuleţ cu un 
singur etaj, de la ferestrele căruia vedea Mediterana ca şi 
cum ar fi fost la pupa unei galere. Acolo, ocupând o strană, 
contempla imensitatea albastră şi vorbea de expediţii 
maritime împotriva duşmanilor săi, ca şi cum moartea n-ar 
fi putut veni niciodată să-l caute. 

Lângă el, pe o masă, se aşezau câteva cutii cu dulciuri, 
cadou al comunităţilor religioase care se mențineau pe 
ascuns în obedienta lui, considerându-l mereu pontif legal. 
De aceste cutii se atingea numai şambelanul lui de 
încredere, păstrându-le după aceea sub cheie. 

Acest şambelan era un fost canonic de la catedrala Seo 
din Zaragoza, pe nume Domingo Dalava, pe care Benedict 
îl cunoscuse studiind la Toulouse. Cutiile preferate de papa 
erau mai ales două: una cu prăjituri din gutui, iar cealaltă 
cu un fel de ostii rumenite pe ambele feţe, ce conţineau un 
amestec din miere şi fructe. 

Fratele Paladio Calvet, călugăr benedictin de la 
mănăstirea Banolas s-a înţeles cu şambelanul Dalava 
procurându-i o cantitate de arsenic care, după cum a 
declarat mai târziu, îi fusese înmânată de acelaşi nunțiu. 
Ambii indivizi au făcut orificii în prăjiturile din gutui prin 
care au introdus o doză considerabilă de otravă; apoi au 
desfăcut cele două feţe ale ostiilor între care au pus 
arsenicul. 

Bătrânul singuratic şi-a mâncat dulciurile ca întotdeauna 
simțind la puţin timp simptomele otrăvirii. Medicul şi toţi 
membrii familiei au crezul că va muri; dar acest om 
extraordinar, care părea că se află în afara tuturor 
pericolelor ce afectează pe ceilalţi muritori, s-a salvat după 


225 


câteva ore de vomitări şi leşinuri. Poate că marea cantitate 
de toxic pusă în dulciuri a făcut că acest organism debil şi 
frugal alimentat să refuze să-l asimileze, vomitându-l. După 
câteva zile Benedict era restabilit, fără ca cineva să se 
gândească la otrăvire şi nici să examineze dulciurile. 

Şambelanul Dalava a fost cel care s-a trădat printr-o 
revelaţie imprudentă prin care şi-a făcut cunoscută crima. 
Tentativa de otrăvire era atât de evidentă şi de o atât de 
clară provenienţă încât toţi s-au indignat, chiar şi numeroşii 
duşmani pe care papa din Peñíscola îi avea în propria ţară. 

Când s-a răspândit ştirea crimei, cardinalul Pisano se afla 
în Lerida unde prezida un sinod convocat de el pentru a 
supune voinţei sale clerul din regatul Arag6nului. Cei mai 
mulţi dintre componenţii sinodului se dovediseră ostili 
nunţiului încă de la primele şedinţe, dar la primirea ştirii 
despre otrăvirea lui don Pedro de Luna, a fost aşa de mare 
indignarea lor, încât acesta a trebuit să fugă la Barcelona. 
Cardinalul a protestat în faţa lui Alfonso al V-lea că îl 
suspecta ca instigator al acestui atentat, dar şi regele era 
convins de vinovăția lui şi i-a răspuns cu duritate. 

Pe de altă parte, Rodrigo de Luna, care avusese legături 
cu nunțiul la începutul călătoriei acestuia vizând ajungerea 
la o înţelegere, indignat de această josnică cursă, l-a căutat 
în Barcelona cu intenţia de a-l ucide. 

Nunţiul a trebuit să fugă urmărit până la frontieră de 
nepotul lui Benedict şi de câţiva din oamenii lui. 

Instrucţia procesului nu a lăsat niciun dubiu asupra 
vinovăţiei  nunţiului trimis de papa Martin al V-lea. 
Şambelanul Dalava l-a acuzat pe călugăr că îi oferise 
otrava; acesta la rândul lui a declarat că o primise de la 
cardinalul din Pisa. Totodată au apărut amestecați în crimă 
un arhidiacon din Teniei şi alţi doi preoţi aragonezi. 

Documentele din vremea aceea nu spuneau nimic despre 
soarta acestora din urmă deoarece se aflau în statele 
regelui Arag6nului. Călugărul benedictin a fost condamnat 
ca „autor al otrăvirii şi necromant” şi ars de viu pe istmul 
nisipos al Pefiscolei, în conformitate cu procedurile penale 
ale acelei epoci. 


226 


După această tentativă, papa Luna a fost lăsat în pace de 
către duşmani. Izolarea sa aducea aminte de respectul 
superstiţios pe care îl inspirau persoanele ţinute drept 
invulnerabile. 

Asupra trupului său de nonagener nu aveau efect nici 
anii şi nici capcanele întinse de oameni. Părea că acest 
papă navigator o să fie etern, la fel ca marea. 


227 


III. 
Cum doamna Pineda, plictisindu-se pe 
Coasta de Azur, a făcut un mic ocol în 
drumul său de înapoiere la Paris 


Un bulevard larg, plin de culori, cobora până la 
Mediterana. Era format dintr-o succesiune de platouri 
înflorite - trandafirii, albastre, violete şi galben-aurii -, care 
se înfundau în stâncile țărmului. 

Ceva mai încolo de căderea acestei cascade multicolore, 
O vastă grădină îşi extindea frunzişul, cernind albastrul 
mării ţi al cerului prin colonadele sale de trunchiuri ce se 
încrucişau ca lianele, cu straturile şerpuitoare de trandafiri. 
Pe eternul fond verde se suprapunea culoarea albă de 
marmură a fântânilor ornamentale şi a statuetelor. 

Soarele, coborând până pe sol în fâşii de lumină, trezea 
la viaţă o lume neliniştită, plină de murmure. Fluturii 
pluteau prin spaţiu ca florile atmosferei; e auzea un uguit 
îndepărtat şi insistent de porumbei invizibili, iar în cupele 
fântânilor ornamentale zburdau peştii aurii şi de un roşu 
aprins, urmăriţi de propriile lor umbre de culoarea 
abanosului. 

Era atât de mare bogăţia de flori încât grădina părea de 
pe altă planetă, unde vegetaţia era în întregime din petale 
şi parfumuri. Pământul, îngrijit la fel ca un obiect de lux, 
hrănit cu îngrăşăminte puternice şi permanent udat, dădea 
proporţii monstruoase plantelor, făcându-le să împrăştie 
parfumuri dulci, picante sau arzătoare. Mii de păsări cântau 


228 


până când se întuneca, cu o insistentă discordantă şi 
veselă, ameţite de atmosfera exagerat de primăvăratică. 
Pe fondul spărturii largi făcute de grădină, mai încolo de 
bulevardul în formă de cascadă de flori, se ivea un 
fragment al Mediteranei, pâlpâitor sub razele soarelui, mai 
întotdeauna solitar, ca un lac albastru şi auriu care părea că 
prelungeşte această proprietate până la infinit. 

Rosaura venea şi se aşeza în fiecare după-amiază pe 
terasa din spatele splendidei sale case, sub ferestrele 
proeminente ale sufrageriei. 

Primele zile fuseseră pentru ea pline de bucurie şi de 
entuziasm. Iniţial s-a plâns de absurdităţile modei şi a 
ridiculizat supunerea oarbă a acelora care trăiesc şi se 
mişcă potrivit cu iniţiativele altora. Niciodată nu rămăsese 
în luxoasa sa vilă pe timpul primăverii. Când grădina 
începea să se debaraseze de florile forţate şi anemice din 
timpul iernii, acoperindu-se cu altele mai spontane şi mai 
frumoase, ea trebuia să se reîntoarcă la Paris pentru a nu 
rămâne singură. Rosaura se încadra şi ea în curentul 
tuturor celor care părăseau în aprilie țărmurile Coastei de 
Azur, ca şi cum ar fi fost o aşezare care şi-a pierdut 
eleganța. 

Îşi admira acum proprietatea, având impresia că o vedea 
pentru prima dată. În fiecare zi întâlnea câte o bancă 
preferată, câte un colţ cu boite din trandafiri, de a cărui 
existenţă nu aflase până atunci. Ore întregi urmărea 
mişcările capricioase ale unor peşti chinezeşti, pe care, 
după o scurtă admiraţie în momentul cumpărării, îi lăsase 
să se piardă printre pietrele fântânilor ornamentale. 
Observa cu bucurie copilărească înotul prin smuceli al 
acestor micuţi monştri, ochii lor telescopici, aripioarele 
lungi ca nişte fuste transparente de balerină pe care le 
trăgeau după ei cu un târâit lent. 

În ciuda unor astfel de bucurii, viaţa Rosaurei nu era atât 
de comodă. 

Această casă mare avea nevoie de personal numeros pe 
care, însă, îl angaja numai pe timpul iernii. Cele două familii 
de grădinari se străduiau cu stângăcie să-i asigure tot felul 


229 


de servicii, iar Rosaura se considera găzduită în propria ei 
locuinţă. 

Se instalase în dormitor, lisând restul clădirii într-o 
abandonare de casă încuiată. Saloanele, marea sufragerie 
şi celelalte camere păstrau încă husele puse pe mobile şi 
pe lampioane, sub penumbra verde filtrată de draperii. 

In ciuda incomodităţilor acestei instalări provizorii, o 
găsea totuşi plăcută, felicitându-se pentru fuga de la Paris. 
Poşta continua să-i aducă scrisori sau vederi de la Borja, pe 
care ea le citea şi le recitea aşezată pe terasă, cu marea în 
faţă şi cascada de flori sub picioare. 

— Bietul băiat! la să vedem ce mai zice azi! 

Aşa se exprimase Rosaura în primele zile. Apoi 
recunoscând scrisoarea tânărului după plic, o punea de-o 
parte, privind cu o inutilă nelinişte restul corespondentei. 
Nu sosea scrisoarea pe care ea încă o aştepta de la 
Marsilia. O astfel de tăcere dispreţuitoare îi rănea orgoliul 
şi-i făcea şi mai monotonă această izolare cu care se 
înconjurase de bunăvoie. 

Uitând de entuziasmul său neaşteptat pentru grădină, a 
început să-şi petreacă  după-amiezile în afara ei. 
Automobilul a purtai-o pe Coasta de Azur, căutându-şi 
prietene şi ocazii de distracţie. Prin hotelurile în care se 
dansa la ora ceaiului, a întâlnit numai perechi de tineri 
necunoscuţi. Aproape toate cunoştinţele sale plecaseră la 
Paris, la Londra sau la New York. În saloanele Cazinoului din 
Monte-Carlo a găsit de asemenea o mulţime indiferentă, 
formată din turişti care veneau acolo numai pentru o seară 
după care îşi continuau călătoria, din jucători concentrați în 
combinaţiile lor şi din aventuriere avide după o relaţie 
bună. Prietenele ei nu se aflau nici aici. 

Pentru a se distra, a început să joace pierzând în 
disperare de fiecare dată. Asta a exacerbat şi mai mult 
starea ei de nervozitate. Putea să piardă mulţi bani fără 
riscul de a-şi diminua averea; dar în acest moment, 
pierderea i se părea o lipsă de respect, o bădărânie a 
soartei. In plus, nimănui nu-i place să piardă, mai ales ei, 
obişnuită să fie linguşită şi să aibă numai succes în toate 


230 


acţiunile vieţii. 

Rosaura a început să-şi petreacă din nou după-amiezile 
fa grădină, găsind-o de această dată de o frumuseţe 
monotoni. Era singură şi tot ceea ce o înconjura părea să-i 
reamintească, într-un moment dureros şi nepotrivit, că 
viaţa înseamnă uniune, ajutor reciproc, afinități 
atrăgătoare. Porumbeii de un alb strălucitor, cu coadă 
rotundă ca de păun, insistau în uguitul lor, iar când ea 
trecea pe lângă voliera acestora, mare cât o casă, îi vedea 
cum se ciuguleau cu drăgălăşenie. „Ce păsări stupide!” 
Coroanele arborilor tremurau din cauza invizibilului fâlfâit 
de aripi şi de cântul intens al puzderiei de păsărele, atrase 
de  frunzişul acestei oaze. În bazinele fântânilor 
ornamentale peştii se urmăreau cu insistenţă agresivă din 
ardoare sexuală. Rosaura îşi petrecea în insomnie orele 
lungi ale nopţii, ascultând printr-o fereastră întredeschisă 
trilurile câtorva privighetori ascunse în plantaţia de măslini 
din apropiere. lar omul din Paris să nu scrie!... 

Vanitatea sa feminină o sâcâia ca o durere persistentă ce 
îşi avea cauza în această tăcere. Mândria ei ofensată a 
făcut-o să-şi amintească până şi de acele femei care îşi 
omorau bărbaţi şi ale căror fotografii le privise în ziare. 
Acum era sigură că nu-l iubise niciodată pe Urdaneta. Il 
găsea acum ridicol, la fel ca şi mica lui ţară. Oare cum 
putuse o femeie de categoria ei să se creadă îndrăgostită 
de un astfel de general-doctor, brută eroică însetată de 
plăceri, foarte periculos de altfel din cauza pasiunii lui după 
bani, pe care apoi îi arunca cu grămada, la fel cum făceau - 
după cum citise ea - piraţii în orgiile lor?... 

Evaluarea sacrificiilor pe care le făcuse pentru a se 
păstra credincioasă lui Urdaneta îi mărea furia. Din cauza 
lui a trebuit să sacrifice o parte a prestigiului de văduvă 
bogată, obişnuită să trăiască în cea mai înaltă societate. Ar 
fi putut să se recăsătorească cu un principe fără bani, cu o 
personalitate politică etalând titluri sonore, să trăiască într- 
o ambasadă de pe lângă o curte ilustră sau poate 
guvernând indirect o ţară prin intermediul soţului ei. 
Dispreţuise toate acestea din cauza lui Urdaneta, adăugând 


231 


la sacrificiul ei propria discreditare. 

În Paris, legăturile ei cu Urdaneta erau cunoscute de toţi, 
după cum nu constituiau un secret nici în ţara sa. lar acest 
bărbat, în virtutea monotoniei obişnuite, terminase prin a o 
privi ca şi cum ar fi fost soţia lui legitimă, plictisindu-se în 
fericirea lui, lăsându-se purtat de capriciile variaţiei, fiindu-i 
infidel cu artiste, cu profesioniste celebre sau cu străine în 
trecere prin Paris. Femeile se simțeau atrase de bărbăţia lui 
arogantă şi dominatoare. Le interesau barba lui creaţă, 
aspectul său de războinic în stil antic, un războinic al 
oraşului asaltat, cu toate ororile jafului şi ale violării. 

Rosaura avea şi ea un caracter puternic şi poate că din 
această cauză se păstrează legăturile dintre ei, în ciuda 
discuţiilor aprinse, despărţirilor şi împăcărilor. De fiecare 
dată acesta se întorcea ruşinat şi rugător. Pentru orgoliul ei 
era o satisfacţie să-l privească pe acest om, temut în ţara 
sa, cerându-i iertare cu o mutră de copil pocăit. Dar de 
această dată nu venea în întâmpinarea ei cu aceeaşi grabă. 

Ultima lor discuţie din Paris, pentru că Rosaura 
descoperise o nouă infidelitate a lui Urdaneta, fusese cea 
mai zgomotoasă. El a jurat că nu o va mai căuta niciodată. 
Era sătul de geloziile ei; erau cinci ani de sclavie. Ea se 
arătase bucuroasă, cu bună credinţă, în faţa promisiunii lui 
de a nu se mai întoarce. Apoi zilele treceau fără a se 
tulbura liniştea ce a urmat rupturii. 

Până la urmă Rosaurei i s-a părut ciudată această 
tenacitate cu care  generalul-doctor îşi îndeplinea 
ameninţarea şi pentru a-l învinge, a apreciat că era mai 
potrivit să plece, convinsă că el va veni, ca în alte dăţi, să-şi 
ceară iertare. A părăsit Parisul convinsă că pe Coasta de 
Azur o va aştepta o telegramă sau o scrisoare de la acest 
om unit într-un asemenea mod cu destinul ei încât îi era 
greu să trăiască fără el. În acelaşi timp încerca să nu-şi 
analizeze adevăratele sentimente, de teamă să nu se vadă 
în prezenţa unei predilecţii sexuale şi nimic mai mult. 

Timpul a trecut fără ca văduva să afle ceva despre 
Urdaneta. O atare tăcere a făcut-o până la urmă să se 
preocupe permanent de el. Două aprecieri etern opuse îi 


232 


împărțeau modul de a fi. Pe de o parte se simţea geloasă 
gândindu-se că omul acela îşi trăia viaţa la Paris ca 
întotdeauna, mergând la ceaiurile unde veneau o mulţime 
de doamne, la teatre, la restaurantele nocturne, în timp ce 
ea stătea închisă pe Coasta de Azur. Mai mult ca sigur că el 
continua relaţiile amoroase cu femeia aceea care fusese 
cauza despărțirii lor. Pe de altă parte, cu un optimism 
înfumurat, îşi imagina că Urdaneta o urmase şi se afla 
ascuns prin apropiere pentru a apărea pe neaşteptate. 

Şi astfel, ea îşi închipuia că dintr-un moment într-altul 
trebuia să facă apel soneria electrică de la poarta grădinii. 
Apoi îşi imagina că poate o aştepta la Monte-Carlo sau la 
Nisa pentru a se realiza o întâlnire întâmplătoare între ei, 
restabilindu-se în acest fel vechile lor legături, după o 
oarecare chibzuinţă din partea ei. Ca urmare, a început din 
nou să alerge zi şi noapte prin hotelurile din Nisa în care se 
dansează, prin saloanele din Monte-Carlo permanent pline 
de lume necunoscută. Nu s-a întâlnit însă decât cu una sau 
alta dintre prietene, retrase ca şi ea în această zonă 
primăvăratică. 

A dorit apoi din toată fiinţa ei să cunoască adevărul. De 
aceea, a inventat motive prin care să-şi justifice trimiterea 
cameristei la Paris. l-a dat acesteia, ca o sarcină 
importantă, să facă unele cumpărături, pe care le-ar fi 
putut face printr-o simplă scrisoare. In continuare, i-a cerut 
să verifice cu discreţie dacă generalul se află la Paris şi ce 
viaţă duce, lucru uşor de realizat pentru cameristă care 
cunoştea pe servitorii lui Urdaneta. 

Potolită un pic de această acţiune, a mai aşteptat câteva 
zile. Scrisorile de la Borja continuau să sosească şi ea le 
citea ca şi cum ar fi fost povestiri despre călătorii foarte 
îndepărtate, de pe pământuri pe care nu le va vedea 
niciodată inspirându-i aceeaşi curiozitate ca poveştile citite 
în copilărie. 

Camerista i-a scris cu o discretă concizie. Don Rafael 
continua să fie la Paris, trăindu-şi viaţa ca întotdeauna. 
Dejuna şi cina în afara casei, se întorcea în zori şi se distra 
mult. Camerista lui nu a vrut să-i spună anumite lucruri, 


233 


considerând-o în serviciul doamnei, dar zâmbea cu 
şiretenie zicându-i: „Ah, bărbaţii!” 

Rosaura a rămas un timp reflectând, cu o mimică 
încruntată care anunţa întotdeauna hotărârile ei energice. 
De acum încolo nici dragoste şi nici gelozie, nici că se va 
mai gândi la el. Totul luase sfârşit. 

Această răutate violentă a făcut-o să-şi amintească de 
cei doi fii ai săi cu un sentiment de mamă entuziastă. S-a 
simţit neliniştită considerând că se gândise prea puţin la ei 
până atunci. Va fi de acum înainte mamă; o mamă tânără şi 
foarte chic, dedicată în întregime copiilor, menţinându-se 
într-o demnă şi elegantă văduvie. Apoi, ca şi cum ar fi 
rezolvat o afacere dezastruoasă, a căutat să iasă rapid din 
situaţia creată. Poate că generalul râdea în Paris ştiind-o 
închisă în casa de pe Coasta de Azur. Trebuie să-şi continue 
existenţa sa din totdeauna pentru ca generalul-doctor, 
văzut acum de departe ca un personaj ridicol, să-şi dea 
seama cât de puţin reprezenta pentru ea. 

Apoi a dat şoferului ordin de plecare pentru dimineaţa 
următoare. A rămas însă nehotărâtă când acesta a întrebat- 
o încotro merge. Primul ei imbold a fost să se îndrepte spre 
Italia. Primise o scrisoare cu o zi în urmă de la o prietenă 
englezoaică stabilită în Florenţa. Era cea mai bună perioadă 
pentru a vizita acest oraş. Apoi s-a gândit la distanţa scurtă 
dintre Florenţa şi Roma Encis6 dădea petreceri în palatul lui 
pentru a-şi sărbători intrarea în Academia Arcadienilor. Don 
Aristides se afla şi el la Roma cu familia. Rosaura s-a 
îngrozit la gândul de a se vedea înconjurată de toată 
această lume, care îi va vorbi de generalul-doctor. 

În acel moment i-a sosit o scrisoare de la Borja expediată 
din Tarragona. Tânărul tocmai urma să plece spre 
Peñíscola, unde lua sfârşit călătoria lui. Incă o dată a 
murmurat ea gânditoare: „Bietul băiat!” 

Amintindu-şi din nou de înfumuratul şi infidelul Urdaneta, 
prin forţa contrastului, tânărul spaniol îi inspira un interes 
aparte. Rosaura îşi zicea că Borja ar fi ştiut s-o aprecieze 
mai bine. Dar imediat i s-a părut nelogică orice comparaţie 
între cei doi bărbaţi. Il vedea pe Claudio fără nicio 


234 


posibilitate de a avea relaţii de dragoste cu ea. Era prea 
tânăr. Poate, apreciind bine lucrurile, exista între ei o 
diferenţă de numai patru sau cinci ani, dar pentru Rosaura, 
fără să-şi dea seama de ce, aprecia acest lucru ca un 
obstacol peste care nu se putea trece. 

Simpatia protectoare cu care îşi amintea de el avea ceva 
matern în ea. li iertase cutezanţele lui amoroase, văzându- 
le deja ca fiind de mult depăşite şi fără importanţă. Erau 
lucruri inerente unui tânăr, fără experienţă. Apoi îşi amintea 
cu o oarecare satisfacţie uşurinţa cu care el o ascultase de 
fiecare dată când îi ceruse respect, încurcătura aproape 
copilărească ce urma după îndrăznelile lui. 

Gândindu-se încă o dată la situaţia ei prezentă a hotărât 
să se întoarcă la Paris. Dorea ca mica lume, ce comentase 
de atâtea ori legăturile ei cu Urdaneta, să afle că nu mai 
era nimic între ei. Venise momentul de a se ocupa de copii. 
Va aduce în casă profesori remarcabili pentru educaţia lor. 
Cunoscuţii o vor vedea în automobil împreună numai cu cei 
doi micuţi şi cu ruda care-i însoţeşte permanent. 

Apoi i-a venit dintr-odată în minte ideea că înainte de a 
se întoarce la Paris, ar putea vizita provinciile despre care îi 
vorbea Borja în scrisorile sale; să-l ia pe neaşteptate pe 
acesta în promontoriul de pe coasta Mediteranei unde 
murise papa acela încăpățânat, a cărui istorie îi trezea 
curiozitatea la fel ca şi un roman. 

Şi-a amintit de zilele petrecute la Avignon şi Marsilia ca 
fiind cele mai plăcute de la plecarea ei din Paris. Apoi a 
recunoscut în sinea sa că era absurd să plece în căutarea 
acestui tânăr cu imaginaţie bogată, care îi inspirase numai 
un sentiment de prietenie, dar care, la rândul lui, părea că 
încearcă aceeaşi atracţie pătimaşă ce o simțeau şi alţi 
bărbaţi în prezenţa sa. Lipsa de logică a acestei călătorii o 
făcea şi mai atractivă pentru Rosaura. În fond nu erau 
decât câteva sute de kilometri adăugaţi la drumul de 
întoarcere spre Paris, amănunt fără importanţă pentru ea 
care călătorise cu automobilul în repetate rânduri dintr-o 
parte într-alta a Europei. 

Putea pierde câteva zile urmând litoralul spaniol al 


235 


Mediteranei. Apoi se va întoarce pe acelaşi drum până la 
Avignon, intrând de acolo pe şoseaua spre Paris. De 
altminteri, ea nu văzuse niciodată această parte a Spaniei 
unde se cultivă orezul şi se poate merge printre portocali 
kilometri şi kilometri. | se vorbise despre drumurile proaste 
de pe coasta mediteraneană şi, de această dată, nici nu-şi 
avea lângă ea camerista, pentru a o servi prin hotelurile 
mediocre. Putea s-o cheme, dar a apreciat că era inutil s-o 
facă să vină de la Paris, când ea urma să se reîntoarcă 
acolo după un scurt ocol prin Spania. Aşa că, înainte! 

A râs imaginându-şi surpriza pe care i-o va face bietului 
cavaler Tannhăuser. Înseşi dificultăţile călătoriei îi vor 
deveni atractive. Rosaurei îi făcea plăcere ca din când în 
când să se lovească de obstacole şi asprimi ca în copilărie, 
la fel ca atunci când era săracă şi îşi petrecea zile întregi în 
fermele de tip vechi, unde viaţa era încă simplă. Considera 
că îi era util „să facă experienţe”, după cum spuneau unele 
din prietenele sale multimilionare din Statele Unite, gata 
oricând să accepte cu un zâmbet greutăţile şi lipsurile ce le- 
ar fi întâmpinat pe neaşteptate în călătoriile lor. 

Rosaura a plecat direct spre Perpignan fără a mai trece 
prin Marsilia. Multe oraşe prin care a trecut o făceau să-şi 
amintească despre relatările lui Borja. Don Pedro de Luna al 
său trăise pe acolo. Rosaura a intrat din nou, puţin câte 
puţin, în atmosfera care o înconjurase în timp ce-l asculta 
pe tânărul spaniol. 

Mergea acum în întâmpinarea lui socotind zilele şi orele 
care o separau de acesta şi părândui-se drumul prea lung. 
Apoi, râdea de graba ei, găsind-o absurdă. „Oricine ar 
spune că merg în căutarea amantului. Bietul Borja! Ce 
mândru ar fi el dacă şi-ar da seama!” 

Rosaurei îi plăcea să-şi imagineze surpriza ce i-o va 
produce văzând-o sosind, dar în acelaşi timp, în închipuirea 
ei, făcea să crească şi mai mult obstacolele dintre ei. „E 
atât de tânăr!... Apoi, logodna lui cu Estelita, fiica 
solemnului Bustamante, viitorul ambasador!...” 

A întrebat de Borja la „Hotel Ritz” din Barcelona 
amintindu-şi antetul de pe câteva scrisori pe care le primise 


236 


din acest oraş. Don Claudio, conform răspunsului primit din 
partea directorului, se afla la Tarragona. Deci nu-i pierduse 
pista. O va continua, ca un bun copoi, mergându-i pe urme 
la fel ca vechii gauchos pe care apucase să-i vadă ca fetiţă 
prin pampas. 

l-au vorbit de Borja şi în hotelul din Tarragona. A trebuit 
să poposească acolo deoarece încă îi mai rămâneau de 
străbătut peste o sută de kilometri pentru a ajunge la 
Peñíscola şi începuse să se însereze. Pe deasupra, drumul 
se anunţa foarte greu. 

— Va fi mai rău decât cele pe care le-am străbătut până 
aici? a întrebat ea cu oarecare uimire. 

Stăpânul hotelului a lăsat capul în jos şi a ridicat braţele 
într-un gest mut prin care părea să reflecte neputinţa 
umană în faţa lucrurilor imposibil de îndreptat. 

Clădirea hotelului era lipită de o fostă mănăstire 
transformată în cazarmă. Rosaura a ocupat cea mai bună 
cameră ce încă mai mirosea a zugrăveală proaspătă, iar 
când a deschis fereastra de la baie a văzut zidul unei 
grădini vecine cu pete solzoase de mucegai. Peste 
marginile lui festonate cu ierburi înflorite, se ridicau doi 
palmieri  prăfoşi. Ferestrele cazărmii i-au trimis pe 
neaşteptate până la ea zgomotul mulţimii invizibile, tânără 
şi gălăgioasă. Soldaţii trebuie să se fi aflat în curţile 
interioare la fel ca elevii la ora de recreaţie. Se chemau unii 
pe alţii strigând cât îi ţinea gura. Câţiva muzicanți făceau, 
fiecare în parte, exerciţii la instrumente, fără a se asculta 
unul pe altul, adăugând cacofonia lor drăcească la strigătul 
uman. Un miros înţepător de sănătate excesivă 
bărbătească a obligat-o pe Rosaura să închidă fereastra. 

Intrarea cazărmii monopoliza întreg trotuarul, 
acoperindu-l cu un umbrar din pânză raiată şi aşezându-i pe 
borduri câteva lăzi mari în care creşteau rododendroni şi 
cimişiri. La orice oră, câteva fotolii din trestie erau ocupate 
de ofiţeri, iar trecătorul trebuia să se strecoare printre ei şi 
santinela care se plimba cu puşca la umăr. 

Rosaura a ieşit din hotel când începea să se întunece, 
dornică să vadă un pic oraşul şi trecerea ei a produs mare 


237 


emoție printre. tinerii în uniformă care stăteau la poarta 
cazărmii. Locotenenţii şi căpitanii s-au privit uimiţi: „Ce 
femeie!” Niciodată nu mai văzuseră ceva asemănător în 
oraşul lor liniştit de provincie. Au putut-o compara numai cu 
protagonistele unor romane erotice, pe care ei le 
admiraseră ca un compendiu al tuturor elegantelor şi 
voluptăţilor imaginabile. Era pentru ei marea doamnă 
străină, frumoasă, bogată şi învăluită de parfumuri pe care 
şi-o închipuiseră în timp ce citeau în camera drapelelor sau 
se recreau cu fantezii lubrice, întinşi în patul de la casa de 
oaspeţi. 

La foarte puţin timp, Rosaura a văzut toate străzile pe 
care se plimba populate cu militari tineri. Unii mergeau 
paralel cu ea pe trotuarul de alături, alţii îi veneau din faţă 
şi, trecând pe lângă ea, murmurau cu voce joasă cuvinte de 
admiraţie. Lipsea puţin ca cei mai îndrăzneţ s-o salute, 
punându-se la ordinele ei văzând-o singură şi străină de loc. 
Poate că unii urmau să se ofere să-i prezinte frumuseţile 
oraşului... 

„Ah, nu!” îi păreau simpatici, dar renunţa la orice fel de 
conversaţie cu ei: de altfel s-a grăbit să se întoarcă la hotel. 

În timp ce servea masa întoarsă cu spatele spre ferestre, 
a văzut într-o oglindă din faţă, chipie cu însemne aurii care 
se adunau în stradă pentru a o privi. Acestea se îndepărtau 
şi reapăreau la puţin timp după aceea. Doi ofiţeri luau masa 
în aceeaşi sală cu ea şi asta a servit de pretext pentru ca 
alţii să vină să-i salute, formând un grup care vorbea tare. 
Ei se străduiau să spună lucruri simpatice care să atragă 
atenţia străinei şi s-o facă să râdă, descreţindu-i fruntea 
încruntată ostil. 

Rosaura s-a culcat foarte devreme gândindu-se la ziua 
următoare. Era ultima noapte a călătoriei. Aceasta dura 
deja de trei zile, astfel că se obişnuise a se scula dis-de- 
dimineaţă. Când tobele şi trompetele au sunat deşteptarea 
la cazarmă, ea era deja îmbrăcată şi îşi servea cafeaua abia 
călduţă. La răsăritul soarelui, automobilul era departe de 
Tarragona. A zâmbit la gândul că tinerii militari, care îşi 
amintiseră de ea pe timpul nopţii şi care la câteva ore după 


238 


aceea ajungeau la cazarmă, îşi vor da seama că fantasma 
amurgului se evaporase pentru totdeauna odată cu 
răsăritul soarelui. 

Mai încolo de Tortosa aspectul peisajului s-a schimbat 
Deja nu mai erau vii şi plantaţii de măslini în jurul arcelor şi 
mormintelor romane ca în câmpia Tarragonei. Rosaura a 
început să întâlnească livezi de portocali la distanţe mari 
între ele, la fel ca avanposturile unei armate. Niciodată nu 
văzuse portocalii în această formă, cu coroanele începând 
aproape de la suprafaţa pământului, rămuroase, dar nu 
prea înalte, rotunjindu-se la fel ca nişte sfere enorme verzi 
pe pământul roşiatic. 

Ea intra în regatul Valenciei, grădină a Mediteranei pe 
care de atâtea ori i-o descrisese Claudio Borja. Şoferul, 
după ce învinsese curbele şoselei de pe ambele maluri ale 
fluviului Ebru, lăsa acum automobilul să alerge cu 
încrederea pe care o inspiră drumurile drepte, cu întinse 
perspective. 

Portocalii erau în floare. Păduri de roşcovi mirosind a 
miere  înfierbântată împărțeau cu viile terenul încă 
neinvadat de plantațiile de portocali. Au trecut apoi printr- 
un oraş cu case albe şi albastre, cu biserici frumoase. 
Oraşul avea un aspect de bunăstare, de recolte bogate şi 
bani din belşug. Mai multe vase cu vele erau ancorate în 
portul său. Era Vinaroz. La puţin timp au străbătut o altă 
localitate cu aspect asemănător. Aici, conform scrisorii pe 
care Rosaura o consulta, trebuia să părăsească şoseaua. Se 
aflau în Benicarla şi le lipsea puţin pentru a ajunge la ţinta 
călătoriei lor. 

Au văzut în depărtare, unit de țărm, ca un vapor ancorat, 
alb şi enorm, promontoriul Pefiscolei, limitat de maluri, 
încoronat cu turnuri şi ziduri groase. Grupul de case, strâns 
de cercurile de piatră, urca până în vârf. 

Ultima parte a drumului, ce părea fără importantă prin 
distanţa lui mică, a fost cea mai anevoioasă. Puternicul 
vehicul a trebuit să meargă încet, gâfâind din cauza 
eforturilor pentru a nu rămâne imobilizat în terenul moale 
ce se afunda sub rotile lui. Drumul era mai mult o râpă care 


239 


încă mai păstra băltoacele verzui formate după ultima 
ploaie căzută cu mai multe zile în urmă. Pe malurile lui, în 
taluz, se întindeau rânduri de portocali, creşteau palmieri, 
iar împrejmuirile erau acoperite de flori. 

Oamenii înfrumuseţaseră pământul luptându-se cu apele 
moarte din mlaştini, pe care le transformaseră în terenuri 
agricole, dar nimeni nu se îngrijise de drum. De altfel, 
acesta mergea spre o localitate în care nu existau maşini, 
iar majoritatea traficului se făcea pe mare sau pe spinarea 
catârilor şi măgarilor. 

Automobilul a avansat şovăitor, cu balansuri groaznice, la 
fel ca o maşină de război mergând peste dărâmături. La 
ieşirea pe țărm, în faţa promontoriului Pefiscolei, s-a lansat 
cu toată viteza pe plajă şi pe istmul nisipos. 

Deşi solul era moale, automobilul se deplasa fără 
hurducături, în linişte, ca şi cum ar fi avut sub roţi un covor 
gros. De ambele părţi ale limbii de nisip se aflau puse la 
uscat plase mari de pescuit ce îşi marcau pe solul gălbui 
țesătura lor de culoarea vinului. 

Echipajele a două bărci negre descărcau ceea ce 
pescuiseră pe timpul nopţii. Oamenii lor, cu pantalonii 
suflecaţi până aproape de şolduri, transportau pe mal 
câteva coşuri strălucind în lumina soarelui cu reflexe de 
plumb recent turnat. Grupuri de femei examinau cu 
aviditate conţinutul acestora. Coşurile ce conţineau crevete 
mari, cu o transparenţă albă şi densă ca de cristal mat, 
erau puse deoparte, ca marfă prețioasă. 

Automobilul a ajuns cu bine până la intrarea primului zid 
gros. Aici, câteva femei, în jurul unui loc de spălat, băteau 
rufele umede după care le puneau sub un şuvoi de apă 
curată al unui izvor ce se ivea din rocă. Toate şi-au 
întrerupt lucrul scoțând strigăte. La chiotele lor s-au 
adăugat glasurile a numeroşi copii. Maşina trebuia să se 
oprească aici. Îi era imposibili intrarea într-o aşezare cu 
ulite în pantă şi înguste ce permiteau să treacă numai 
catâri şi măgari cu încărcăturile lor. Doi bărbaţi, urmându-şi 
animalele de povară ce duceau unelte agricole, ieşeau 
chiar atunci din această comună de pescari, pentru a 


240 


merge la câmp să-şi cultive parcelele de pe coasta din faţă. 

Cu toate că femeile şi copiii strigau într-un dialect ce era 
un amestec de valenciană şi catalană, Rosaura şi şoferul le- 
au înţeles indicaţiile. Un modest parcaj situat lângă marea 
poartă încoronată cu stema făloasă a lui Filip al II-lea avea 
în faţa şopronului său două maşini venite de prin localităţile 
învecinate, care de asemenea erau parcate în afara 
zidurilor. 

Rosaura, coborând din automobil, s-a văzut înconjurată 
de ochii curioşi care o priveau de la distanţă, cu timiditatea 
ostilă pe care o inspiră prezenţa străinilor. In ciuda 
palidităţii ei, a cearcănelor din cauza oboselii, aceste biete 
femei i-au acceptat prezenţa ca şi cum ar veni din altă 
lume, rătăcind drumul şi ajungând din greşeală până aici. 

— Maică Preacurată!... spuneau ele, ce doamnă 
elegantă!.. Pare o regină. 

Câteva bătrâne, mai curajoase prin privilegiul vârstei, s- 
au apropiat de ea, bâlbâindu-se înainte de a-i răspunde la 
întrebările formulate în spanioli, cerându-i să repete pentru 
că înțelegeau cu dificultate această limbă şi mai ales erau 
dezorientate de accentul argentinian al Rosaurei. Ele nu 
puteau ghici cine este acest don Claudio Borja de care 
întreba doamna. Una dintre cele mai tinere a descoperit 
misterul. 

— Este „Madrilenul”, a spus ea celorlalte şi a adăugat 
adresându-se  Rosaurei: Urcaţi doamnă: urcați mereu 
înaintea dumneavoastră şi în castel îl veţi întâlni. 

Prietenele ei păreau că o felicită prin râsul lor prelungit 
pentru uşurinţa cu care vorbea în spaniolă şi pentru datele 
ei exacte despre unicul străin de localitate. 

Rosaura a continuat să urce precedată de un grup de 
copii în timp ce femeile se întorceau la spălatul rufelor sau 
se strângeau în jurul automobilului, admirându-i mărimea, 
comparându-l cu altele pe care le văzuseră şi punând 
întrebări şoferului pentru a afla cine îi era stăpâna. 

Creola şi-a dat seama că ceva invizibil se răspândea pe 
ulițele abrupte ale aşezării, avizând pe toţi despre 
evenimentul neobişnuit al prezenţei sale. La ferestre şi în 


241 


uşi răsăreau capete de femei nepieptănate la această oră 
matinală, pentru că numai după-amiaza, când îşi terminau 
Copilaşii insistau în a merge alături de ea, cu faţa ridicată 
pentru a o privi mai bine. De prin case continuau să apară 
alţii şi alţii care se alăturau alaiului de copii. Nu vorbeau, nu 
cereau nimic, ci numai o urmau cu ochii aţintiţi pe chipul ei, 
presimţind un mister, uimiţi de lipsa ei de asemănare cu 
femeile pe care le vedeau în fiecare zi, inspirând cu 
desfătare parfumul trupului său. 

A trecut pe lângă un bazin albastru înconjurat în parte de 
ziduri. Era „Ţâăşnitoarea”. Acum apele ei dormeau liniştite, 
scăpate de jetul furtunos al stâncii ce le înalţă în formă de 
fântână arteziană pe deasupra caselor vecine. Pavajul 
străzilor era din pietre alunecoase. Din loc în loc se formau 
pe el pete mari negre şi nemişcate, dar acestea prindeau 
viaţă la apropierea paşilor, ridicându-se în zbor rotit şi 
bâzâitor. Muştele, stăpâne ale aşezării, deranjate pe uliţă, 
pătrundeau în grajduri şi în camere. 

Rosaura a continuat să urce încrezătoare în instinctul 
celor ce mergeau în fruntea escortei sale de copii. Întâlnind 
un bărbat cu chipul tăbăcit de soare şi de apa mării, cu 
barbă scurtă şi aspră, lat în spate şi cu mersul legănat - un 
tip de căpitan de vas în retragere - l-a întrebat dacă 
mergea pe direcţie bună pentru a ajunge la castel. 

Era primarul care cobora spre unica poartă a comunei, 
avizat fără îndoială de această sosire neobişnuită. El a făcut 
un efort pentru a-şi grupa în minte toată limba spaniolă pe 
care o ştia ca personaj oficial şi a răspuns: 

— Mergeţi foarte bine doamnă. De altfel, pe oriunde aţi 
merge tot la castel aţi ajunge. 

După care a adăugat cu mândrie nevinovată ca şi cum ar 
fi subliniat un avantaj al localităţii lui asupra tuturor marilor 
capitale ale lumii, despre care ascultase povestindu-se 
lucruri minunate: 

— Să nu vă fie frică doamnă. În Peñíscola nu se pierde 
nimeni. 

Despărţindu-se de el, Rosaura a făcut eforturi pentru a-şi 


242 


ascunde râsul. Într-adevăr, nimeni nu se putea pierde într-o 
jumătate de duzină de uliţe şi ulicioare închise între ziduri 
groase şi urcând toate spre vârful stâncii. 

Primarul nu a îndrăznit să o însoţească şi se părea o 
cutezanţă. Cu aceste mari doamne, un om simplu nu ştie 
niciodată ceea ce e bine şi ceea ce e rău. Apoi, după câţiva 
metri, Rosaura a văzut apărându-i din faţă un ţăran purtând 
peste baticul ce-i acoperea fruntea, un chipiu cu galon 
auriu, iar în mâna dreaptă avea un baston de care atârnau 
doi ciucuri negri. Era paznicul primăriei. Îndeplinind 
indicaţiile şefului său, a început să strige şi să mişte 
bastonul pentru a speria puzderia de copii. „Nu vedeţi că 
deranjaţi pe doamna?... Ce o să se zică în străinătate 
despre educaţia locuitorilor Penfscolei?” Rosaura a trebuit 
să intervină pentru a nu îndepărta cu amenințările lui 
această escortă tăcută, din care cei mai curajoşi îi atingeau 
nasturii şi stofa pardesiului. 

La intrarea în castel, Rosaura a trebuit să ceară rusticului 
emisar al autorităţii sprijinul mâinii sale bătătorite. 
Suprafaţa pardoselii din dreptul intrării mici a castelului, cât 
şi aceea a fostului platou de adunare al trupei erau atât de 
lustruite prin tocire, atât de spălate de ploi, încât păreau că 
sunt de cristal mat şi albăstrui. Trebuia să caute spărturile 
pe unde exista pământ şi creşteau buruieni mici, pentru ca 
să nu-i alunece picioarele. Paznicul primăriei, din dorinţa, 
desigur, de a-i da curaj, i-a vorbit de câţiva vizitatori care 
şi-au rupt braţele sau picioarele din cauza căzăturilor în 
acest loc. 

Au lăsat în urmă un întins spaţiu înconjurat de ziduri 
groase în care dădeau uşile de la vechile dependinţe ale 
fortăreței. Aceste construcţii serveau acum drept depozite 
de fân sau erau părăsite. Castelul suportase trei 
bombardamente lungi în ultimele două secole. În urma 
acestora se păstra întreg tot ceea ce se construise cu boltă, 
adică lucrări joase şi netede, care în limbajul militar vechi 
se numea „la proba cu bombă”. 

Au urcat pe o scară din piatră albastră şi ea alunecoasă. 
Paznicul mergea în faţă, vorbindu-i în cuvinte pe care ea 


243 


trebuia să le ghicească. În spate, insistentul grup de copii a 
început să se împrăştie prin fortăreață, profilând de această 
vizită neobişnuită, pentru că în zilele normale cheia era 
păstrată la primărie. Rosaura a înţeles că omul acela îi 
vorbea de „domnul Madrilen” ca şi cum l-ar fi cunoscut 
demult. Apoi a început să strige, presimţind apropierea: 

— Don Claudio, o vizită... Aveţi o vizită! 

Borja asculta, ceva mai încolo, un zgomot crescând ce îi 
părea inexplicabil în liniştea fortăreței părăsite. Cum 
sunetele cele mai neînsemnate dobândeau o tărie 
exagerată în această linişte profundă, Borja a crezut că 
ceva comparabil cu o mulţime revoltată pătrunsese prin 
intrarea mică, extinzându-se pe scări în sus, prin bastioane 
şi în interiorul turnurilor. La zgomotul lăstunilor ce zburau în 
jurul zidurilor groase s-au adăugat strigătele băieţilor care 
se chemau între ei şi un glas bărbătesc care ţipa cât îl ţinea 
gura numele său. Ce vizită putea primi în Peñíscola? 
Apărând printre două creneluri, l-a văzut pe paznic şi a mai 
văzut pe... 

Nu putea să fie!... E imposibil! Puţin mai înainte se uitase 
la ceas şi era nouă şi jumătate dimineaţa. Ora nu era 
potrivită vedeniilor. De altminteri se gândea că era 
imposibilă existenţa fantomelor la lumina strălucitoare a 
soarelui, pe acel vârf înconjurat de mare, sub un cer indigo, 
fără nori... şi totuşi, era aici, aproape de el. Era absurd, dar 
i se părea şi temerar să se îndoiască de ceea ce vedea. 

Ea a râs de stupoarea lui cu hohote ce făceau să i se 
mişte graţioase ondulaţii de-a lungul gâtului, ca şi cum o 
perlă ar fi suit şi coborât pe partea opusă a epidermei albe. 

— Nu faceţi mutra asta... Coborâţi şi  salutaţi-vă 
prietenii... Nu e cazul să vă pierdeţi numai pentru atât! 

Şi iar a continuat cu râsetele ei, satisfăcută de uimirea cu 
care Borja o întâmpina. În momentul când a ajuns lângă ea, 
Rosaura i-a dat explicaţiile necesare asupra călătoriei. 
Venea să-şi îndeplinească cuvântul dat. l-a promis în 
Marsilia să vadă împreună cu el Peñíscola şi acum era aici. 
Întrevederea va dura câteva ore, nimic mai mult. Imediat îşi 
va relua călătoria, întorcându-se la Paris. Acesta era un mic 


244 


ocol din drumul său. 

Borja, care încă nu-şi revenise în fire din cauza primei 
surprize, o asculta ca şi cum nu i-ar fi înţeles cuvintele. Tot 
ceea ce-i spunea frumoasa creolă continua să-l menţină 
într-o lume absurdă. Să vină de la o atât de mare distanţă 
pentru a rămâne aici numai câteva ore, nimic mai mult! Să 
se întoarcă din Peñíscola la Paris şi să numească asta un 
mic ocol în călătoria ei!... Îi era teamă că visează, că 
vizitatoarea neaşteptată se va evapora, văzându-se din nou 
în singurătatea lui de mai înainte. 

Nu, ea se afla lângă el, o respira, o vedea palidă şi un pic 
ofilită din cauza oboselii călătoriei, dar mai apropiată, mai 
intimă ca ultima dată când îşi vorbiseră în hotelul din 
Marsilia. 

Rosaura nu i-a lăsat timp pentru a se cufunda în gânduri. 

— Arătaţi-mi toate acestea. Acordaţi-mi onorurile ultimei 
gărzi a palatului lui don Pedro al nostru... Şi nu mai 
rămâneţi aşa neclintit şi mut ca o stană de piatră. 

Supunându-se acestui glas dulce şi autoritar, a condus-o 
prin întregul castel, cerându-i scuze pentru starea de ruină 
în care se găsea ca şi cum ar fi fost vina lui. Cu cincizeci de 
ani în urmă încă mai servise ca bază de operaţii pentru 
trupele guvernului, pe vremea când carliştii erau urmăriţi 
prin e/ Maestrazgo. Deja nu mai avea nicio valoare ca 
fortăreață în faţa tunurilor moderne, dar s-a dovedit 
inexpugnabilă pentru unităţile pretendentului don Carlos, 
lipsite de artilerie. 

Au intrat în salonul cel mai mare, cu tavan boltit, ferestre 
gotice şi ziduri din piatră. Cu siguranţă aici a fost locul unde 
Luna a primit, împreună cu aparatul pontifical, pe cei doi 
soli de la Constanţa. Pereţii din piatră de construcţie vor fi 
fost acoperiţi cu bogate tapiserii aduse de la Avignon. Dar 
după papa Luna, trecuseră fără întrerupere numeroase 
garnizoane timp de cinci secole prin această sală. Pe pereţi 
încă se mai păstrau suporţii din scândură pe care soldaţii 
de acum treizeci de ani îşi agăţau efectele. Până la urmă 
fortăreaţa a fost abandonată de armată pentru a pune 
capăt spectacolului absurd al unor santinele care se 


245 


plimbau prin bastioanele ei, căscând de plictiseală, 
convinse de inutilitatea serviciului lor. 

Lângă uşa acestui salon de audienţă se mai păstra o 
tăbliță pe care era scris cu vopsea: „Compania a doua, 
batalionul întâi”. inscripţii asemănătoare întâlniseră şi pe 
uşile altor dependinţe. O clădire complet în paragină era 
bazilica papală. Construcţia alăturată păstra încă ogivele 
duble ale zidurilor fără acoperiş, amenințate să se dărâme. 
Aici s-au aflat camerele pontifului şi ale micii lui curţi. Erau 
foarte puţine lucruri de văzut în interiorul lor. Pe aici 
trecuseră multe serii de militari care le folosiseră ca 
dormitoare, spoindu-le cu var, răzuindu-le apoi pentru noi 
văruiri, până când au dispărut ultimele urme ale vechilor 
picturi. 

Rămăseseră în Peñíscola de la papa Luna numai un 
baston din cristal de rocă împodobit cu pietre preţioase şi 
alte câteva obiecte de mai mică valoare, păstrate în 
sacristia bisericii parohiale. 

Rosaura a introdus capul cu teamă prin deschizăturile a 
două temnițe subterane, pe fundul cărora erau ţinuţi 
arestaţii, agăţaţi de câte o frânghie. Asta trebuie să fi fost 
opera templierilor, constructori ai fortăreței, utilizându-se 
mai târziu în conformitate cu barbarele practici judiciare ale 
acelor timpuri. 

A respirat apoi cu desfătare la ieşirea pe promenadele 
crenelate ale castelului, de unde se vedea întinderea fără 
limite a Mediteranei. Borja i-a arătat cele două linii ale 
țărmului, care se pierdeau la orizont de ambele laturi ale 
castelului. Aceea din partea dreaptă era joasă, verde, 
acoperită în întregime cu vii, roşcovi, măslini şi portocali şi 
se întindea către Castellon şi Valencia. La stânga, se 
vedeau grupurile albe de case ale celor două oraşe, 
Benicarla şi Vinaroz, terenurile joase din gura de vărsare a 
fluviului Ebru, iar la orizont, munţii Tarragonei. 

Pe urmă au privit marea din faţa lor, de un albastru 
intens, cu ondulaţii line şi lungi şi pe această câmpie în 
permanentă mişcare, o serie de rondele de o culoare mai 
deschisă, cu margini de spumă ca şi cum ar fi apărut prin 


246 


ele bulbuceli ce îndepărtau apa sărată. 

Borja i-a explicat că erau izvoare de apă dulce ivite în 
plină mare, la fel cu cele care emanau din stâncă. Primii 
navigatori cretani, fenicieni sau cartaginezi îşi transmiteau 
unii altora ca un secret preţios existenţa acestor izvoare 
maritime din diferite puncte ale Mediteranei. Aceştia 
puteau să-şi umple amforele şi burdufurile fără a se vedea 
obligaţi la o debarcare periculoasă. Nevoia de apă dulce îi 
împingea de multe ori să realizeze expediţii pe uscat, fiind 
astfel expuşi să primească lovitura de săgeată a vreunui 
arc aflat la pândă sau lovitura mortală de piatră a 
prăştiaşului Iberiei. 

Droaia de copii dispăruse. Strigătele lor se auzeau tot 
mai departe pe ulițele comunei. Paznicul primăriei îi 
izgonise din fortăreață. Acum numai o capră albă cu pete 
roşietice mergea în urma celor doi, însoţindu-i în plimbarea 
lor printre zidurile groase. 

Borja o văzuse în fiecare zi. Un vecin al castelului o lăsa 
liberă în interior pentru a se hrăni cu ierburile de acolo. 
Rosaura admira mişcările acrobatice pe care capra le făcea 
pentru a ajunge la iarba de pe ruine. Cu cele patru picioare 
împreunate se înclina asupra abisului, rumegând florile 
gălbui ale unei tufe crescute în afara crenelurilor. Acolo se 
menținea în echilibru, având sub ea zidurile inferioare ale 
fortăreței, muntele vertical de deasupra mării, stâncile 
ieşite în afara promontoriului, bătute de ritmicele ondulaţii 
albastre. 

Claudio a ţinut să-i arate un turnuleţ format dintr-o 
singură încăpere, cu stema lui Luna pe uşa ogivală. Era 
partea castelului cea mai ieşită spre mare şi, conform celor 
spuse de Borja, în el se izola tenacele papă în timpul orelor 
de meditaţie. Aici poate că îi aşezau, după masa lui de 
prânz, acele cutii cu dulciuri despre care s-a vorbit în 
procesul cu privire la otrăvire. 

Rosaura a păşit prin această cămăruţă din piatră, cu 
ferestre înguste şi deschise larg spre mare de la care se 
putea privi până departe Mediterana. Claudio i-l descria pe 
nonagenar, uscat ca o mumie, privind orizontul cu 


247 


insistenţă, ca şi cum ar fi reuşit să vadă ţărmul opus, coasta 
Italiei, unde avusese întotdeauna un adversar cu care să se 
lupte. 

Papa nu se gândea la moarte, nici chiar după otrăvirea 
lui. Viaţa i se părea fără sens dacă trecea fără să acţioneze. 
Chiar şi cu trei ani înainte de a deceda, el proiectase de 
unul singur expediţii maritime, organizase o flotă egală sau 
mai mare decât aceea care îl purtase pe țărmurile Genovei, 
pregătise o debarcare în Civitavecchia, urmată de un marş 
asupra Romei, unde mai avea încă prieteni din care mulţi 
erau nemulţumiţi. 

Singurătatea lui părea să suprime obstacolele, 
prezentându-i-se ca posibile acţiunile cele mai absurde. 
Oameni credincioşi îi serveau drept emisari, călătorind prin 
Franţa şi Italia pentru a încerca realizarea planurilor sale. 

Martin al V-lea, papa ales la Constanţa, nu se înşelase 
arătându-şi îngrijorarea atâta timp cât mai exista bătrânul 
refugiat din Peñíscola. Acesta din urmă făcea propuneri 
secrete castelanului din Civitave&cchia pentru a realiza o 
debarcare în oraş. El mai intenţiona să stabilească legături, 
pentru o expediţie maritimă, cu soţul loanei a Il-a din 
Neapole care fusese locţiitor al marelui său prieten Ludovic 
de Anjou. 

Luna avea încă cele două galere ancorate în Port Fangos, 
un port tot mai puţin folosit din delta Ebrului. El era Papa 
Mării şi avea certitudinea că mai putea să organizeze o 
flotă de galere şi galiote, la fel ca altădată, cerând ajutorul 
marinarilor din Barcelona, Valencia şi Mallorca, mărindu-şi 
marina pontificală cu cavalerii rătăcitori ai Mediteranei; 
aceştia trăiau din piraterie şi alte vicleşuguri, la fel ca 
paladinii de pe uscat care îşi deghizau actele lor nesocotite 
şi furturile în fapte de eroism. 

Acest bătrân care a binecuvântat pe toţi regii din epoca 
sa şi ale cărui picioare au fost sărutate de aceştia şi de alte 
personaje celebre, supravieţuise tuturor, ani de-a rândul, 
pe o stâncă uitată de lângă Mediterana. Prietenii lui neloiali 
erau acum mari personaje ale bisericii. Teologii, care ţinând 
predici în onoarea sa scorniseră atâtea imagini legate de 


248 


nume, se prefăceau acum că au uitat de „papa Lunii”, dar 
îşi aminteau adesea cu uimire şi teamă că încă nu murise. 

Longevitatea lui Luna era considerată de mulţi ca o 
dovadă a legitimităţii sale. Numeroşi duşmani ai acestuia, 
care încă erau tineri, dispăreau răpuşi de moarte. EI 
continua să trăiască, iar vigoarea supranaturală, 
tenacitatea lui neobosită îl făceau să spere că ceva 
miraculos o să apară în ultima oră, impunând triumful 
adevărului şi al dreptăţii. 

Rosaura l-a întrerupt pe Borja cu glas şovăitor: 

— Poate că am să spun o absurditate, dar acest om care 
supravieţuieşte pe o stâncă singuratică privind marea, 
amintindu-şi de gloriile lui trecute, văzându-se tot mai 
singur şi neîndoindu-se niciodată de el însuşi, îmi aminteşte 
de Napoleon şi de insula Sfânta Elena, care a fost pentru 
mulţi o simplă stâncă. 

Borja a aprobat-o, zâmbind binevoitor: 

— Da; poate că există o oarecare asemănare, mai ales în 
legătură cu moartea lor. Amândoi, după ce neliniştiseră 
lumea şi insuflaseră teamă din adăposturile lor, s-au stins în 
tăcere, uitaţi pentru un timp. 


249 


IV. 
Pe plaja unde a fost ars călugărul ca „autor 
al otrăvirii şi necromant” 


Prietenii pe care îi avea Borja în Peñíscola, medicul şi 
secretarul comunal, au urcat în fortăreață atraşi de ştirea 
acelei vizite. După câteva minute, odată satisfăcută 
curiozitatea, au căutat un pretext pentru a se retrage. 

Se simțeau stingheri în prezenta acestei mari doamne 
căreia nu ştiau ce să-i spună. Se bâlbâiau când erau nevoiţi 
să răspundă, în ciuda zâmbetului şi privirilor ei amabile cu 
care îşi însoțea întrebările. Amândoi s-au îngrijit de găsirea 
unui loc unde va putea dejuna eleganta străină. Nu trebuia 
să fie în interiorul Pefiscolei. Apreciau ca imposibilă ideea 
ca ea să se aşeze la masă într-una dintre casele comunei, 
fără o altă perspectivă decât peretele din faţă, pe o uliţă 
îngustă şi fiind obligată să suporte puzderiile de insecte 
băgăcioase. 

Ei considerau că cel mai bine era să se aşeze masa pe 
limba de nisip ocupată de pescari. Aşa că amândoi au 
plecat pentru a dispune măsurile necesare, dornici în 
acelaşi timp să se vadă singuri şi să poată comenta vizita 
respectivă. Vor prelua crevetele cele mai mari pe care le 
aduseseră pescarii. In Peñíscola era inadmisibilă o masă 
fără aceste crustacee celebre în întreaga Spanie. 

Rosaura şi Claudio s-au plimbat prin bastioanele 
castelului contemplând marea. Pe urmă au coborât încet pe 
ulițele în pantă către istmul nisipos. 


250 


Erau orele unsprezece. Cum încă era destul timp până la 
ora prânzului, Borja a început să-i vorbească despre 
moartea eroului său. 

— Don Pedro a decedat într-un secret absolut Au trecut 
şapte luni până când locuitorii Peñíscolei şi restul lumii au 
aflat de moartea lui. Prin deducţii corecte s-a stabilit că 
energicul papă a murit la 29 noiembrie 1422, când 
împlinise nouăzeci şi patru de ani. Inainte şi după moarte a 
suferit persecuții, trecând prin tragice aventuri. Corpul său 
mumificat din cauza vârstei s-a menţinut nealterat. 
Cadavrul nu era decât piele şi os. L-au înmormântat în 
bazilica fortăreței, iar admiratorii săi au spus că răzbătea 
din criptă un miros suav. Nepoţii l-au mutat pe urmă în casa 
luminoasă din Illueca, transformând în capelă odaia în care 
se născuse. Cadavrul a rămas acolo mai mult de două 
secole fiind păstrat întreg într-o urnă la fel ca la sfinţi. O 
candelă a ars zi şi noapte ca la altar. 

Un prelat străin din secolul al XVI-lea trecând prin Illueca, 
a protestat împotriva cultului de cinstire al moaştelor 
faimosului antipapă. Benedict al XIII-lea era considerat pe 
atunci un antipapă, un simplu ambițios. Istoria schismei 
fusese modificată pentru totdeauna după gustul vrăjmaşilor 
triumfători de la Roma. Ca urmare, capela a rămas închisă 
până la începutul secolului al XVIII-lea, când a izbucnit 
războiul de succesiune dintre partizanii casei de Austria şi 
dinastia de Bourbon. 

— Descendenții lui Luna erau de partea austriacă, la fel 
ca toţi înalții demnitari ai vechii coroane de Aragón. 
Locuitorii din Illueca au apărat castelul împotriva trupelor 
lui Filip al V-lea, nepot al lui Ludovic al XIV-lea, compuse în 
marea majoritate din francezi. Eu am apucat să văd la 
intrarea castelului din Illueca o piesă de artilerie bizară, 
construită de bieţii oameni ai locului: un tun cu ţeavă din 
lemn cu cercuri de fier, având drept suport două roţi de 
căruţă. Francezii, înfuriaţi de rezistenţa respectivă, au 
omorât pe majoritatea apărătorilor şi au jefuit castelul. 

Aceasta nu a fost o excepţie în războiul acela, plin de 
incendii intenţionate puse oraşelor şi represalii barbare ce 


251 


păreau că vin din alte secole. Soldăţimea a deschis capela 
crezând că ascunde vreun tezaur şi găsind ca unică bogăţie 
numai mumia intactă, au făcut-o bucăţi cu patul puştilor 
după care au aruncat-o într-o râpă din apropiere. 

— Părea că eternul destin al acestui om extraordinar era 
să fie atacat de către francezi chiar şi după trei secole de la 
moartea sa. Câţiva ţărani i-au găsit capul şi l-au predat 
administratorului familiei Luna. Astăzi este păstrat într-o 
casetă de către conții de Savihân care locuiesc într-o 
comună învecinată. Eu l-am avut în mâini: surprinde prin 
micime când te gândeşti la enorma voinţă care s-a 
adăpostit în el. Păstrează pielea şi resturi ale ochilor, 
precum capetele faraonilor din muzeul de la Cairo. Se poate 
recunoaşte prin exagerata curbă a nasului acvilin, puţin 
deviată, la fel ca în portretele lui. 

După acest fapt, duşmanii lui Luna au atribuit o nouă 
profeție sfântului Vicente Ferrer. Conform celor spuse de el, 
sfântul fiind indignat la Perpignan din cauza tenacităţii 
pontifului, ar fi spus: „Drept pedeapsă a orgoliului său, într- 
o zi copiii se vor juca cu capul lui în chip de minge.” 

Cum a murit la o vârstă foarte avansată, fără altă boală 
decât bătrâneţea şi în deplină folosinţă a inteligenţei, a 
numit, cu două zile mai înainte de decesul său, patru 
cardinali pentru ca pontificatul legitim de la Avignon să nu 
ia sfârşit odată cu el. Acest colegiu de cardinali trebuia să-i 
aleagă un succesor, continuând astfel neîntrerupta serie de 
pontifi cu adevărat moştenitori ai sfântului Petru. 
Respectivii cardinali din Peñíscola numiţi în extremis au fost 
doi aragonezi, Julián de Loba şi Jimeno Dahe, şi doi francezi, 
un călugăr pe nume Dimanche de Bonnefoi, stareţ al 
mănăstirii din Monte Alegre, şi Jean Garrier care umbla în 
acele momente prin sudul Franţei susţinând cauza lui 
Benedict al XIII-lea. 

Cei trei cardinali aflaţi în Peñíscola au păstrat în secret 
moartea lui don Pedro timp de şapte luni. Ei au simulat că 
papa încă trăia, făcând publice în zilele stabilite 
indulgentele de rigoare, servindu-se de sigiliul acestuia 
pentru a expedia documente pontificale şi scrisori în 


252 


numele lui. Până şi locuitorii din Peñíscola nu erau în temă 
cu moartea acestuia, nepărându-le stranie lipsa pontifului 
pentru că acesta îşi petrecuse ultimele luni ale vieţii fără a 
mai ieşi din castel. După cum a afirmat Carrier, între timp, 
cei trei cardinali aflaţi în Peñíscola şi-au împărţit aurul şi 
argintul aparţinând tezaurului pontifical, inelele cu pietre 
preţioase, vasele sfinte, cărţile, ornamentele şi giuvaerele 
capelei papale, până şi moaştele sfinţilor. În plus, au 
profitat de cele şapte luni de secret pentru a intra în 
legătură cu Alfonso al V-lea care îşi părăsise regatele din 
Spania, lăsând drept cârmuitoare a acestora pe soţia sa, 
dona Maria, şi umbla prin Italia purtând război de 
consolidarea cuceririi Neapolelui. O legătură misterioasă s-a 
stabilit între promontoriul Peiifscolei şi Castel dell'Ovo, aflat 
pe ţărmul opus al Mediteranei, în golful Neapole, unde trăia 
monarhul aragonez. 

— Dar să vorbim de Jean Carrier, a continuat Borja, un 
personaj interesant prin aventurile sale, preot cu o viaţă 
agitată, de o voinţă ieşită din comun, care a fost într-un fel 
o caricatură a lui Benedict al XIII-lea, repetând la o scară 
mai mică ultimele acte ale pontifului său. Acest Jean 
Carrier, născut în Toulouse, se evidenţiase printre francezii 
partizani ai lui Luna. El colecţiona toate scrierile ce s-au 
realizat în favoarea sau împotriva acestui papă, ceea ce l-a 
făcut să fie considerat ca un remarcabil erudit în chestiunile 
schismei. 

Benedict al XIll-lea îi încredința diferite însărcinări 
ecleziastice. Când a rămas izolat după întâlnirea de la 
Perpignan, l-a numit vicarul său general în statele contelui 
d'Armagnac, puternic senior vasal Franţei, dar care se 
comporta ca un adevărat rege. 

Martin al V-lea a susţinut o luptă tenace cu conții 
d'Armagnac, plină de victorii, de înfrângeri, concilieri şi noi 
bătălii, mult timp după moartea pontifului de la Peñíscola. 
Era aşa de importantă activitatea desfăşurată de Carrier în 
vica- riatuf său general, încât papa de la Roma a trebuit să 
ordone un fel de cruciadă împotriva lui. 

La instigările nunţiului papei de la Roma, mai mulţi 


253 


seniori şi câteva oraşe din Franţa au pornit război împotriva 
lui Carrier, care se refugiase într-un castel inexpugnabil al 
familiei de Turenne. Cum situaţia vicarului lui Benedict al 
XIII-lea era asemănătoare cu cea a pontifului său refugiat în 
Peñíscola, Carrier a dat respectivului castel numele de 
Pegniscolette şi la fel au procedat şi asediatorii. 

Nunţiul a adunat bombarde şi oştiri în jurul celei de-a 
doua Peñíscola. Martin al V-lea l-a excomunicat pe contele 
d'Armagnac pentru că îi dăduse ajutor lui Canier, iar 
acesta, pentru a nu cauza prejudicii şi mai mari 
protectorului său, a evadat din Pegniscolette, luând drumul 
Spaniei pentru a se întâlni cu pontiful. 

Când a ajuns la celebrul promontoriu mediteranean, în 
1423, a primit lovitura a trei veşti: trecuse un an de când 
Benedict al XIII-lea murise; pe el îl numise cardinal de San 
Esteban cu două zile înainte de decesul pontifului; ca 
succesor domnea în Peñíscola un nou papă, pe nume 
Clement al VIII-lea. 

Cei trei cardinali se constituiseră într-un conclav şi după 
câteva luni de dezbateri inutile au numit până la urmă ca 
pontif pe canonicul din Valencia, don Gil Sánchez Mufloz. 
Posesor a numeroase proprietăţi, acest canonic îndeplinise 
misiuni importante încredințate de Benedict al XIII-lea în 
timpul ultimilor ani ai pontificatului. Clericul avea în familie 
mulţi prieteni intimi ai regelui de Aragón şi era un „foarte 
josnic păcătos”, după afirmaţiile lui Cartier, ceea ce nu 
însemna poate alt lucru decât că demonstrase o anumită 
înclinaţie către femei, păcat comun al clerului bogat din 
acele timpuri. 

— Acest neliniştit Carrier, care nu se lăsa să nu fie uneori 
şi spiritual când era indignat împotriva adversarilor săi, 
afirmă cu toată gravitatea într-una dintre scrisorile lui, că la 
numirea pontifului Clement al VIll-lea, sau canonicul Gil 
Mufioz, s-a răspândit în salonul conclavului un miros foarte 
urât şi a fost văzut un tap înspăimântător umblând în 
timpul nopţii pe terasele castelului din Peñíscola. 

Rosaura şi-a amintit de capra care păştea ierburile 
crescute pe zidurile groase. In ciuda aspectului ei 


254 


nevinovat, trebuie să fi fost o descendentă din acel ţap 
Infernal care a celebrat, odată cu apariţia lui, triumful 
canonicului păcătos. _ 

— E posibil, a continuat Borja zâmbind. In această 
prelungire a regatului papal al lui Luna s-au amestecat 
fapte ridicole şi tragice. Pontificatul lui Clement al VIII-lea a 
fost grotesc, dar nu prin asta nedemn de a fi luat în seamă. 
Un lucru care durează opt ani nu trebuie disprețuit. 

La proclamarea noului pontif de la Peñíscola s-a alarmat 
regatul Arag6nului. Toţi priviseră cu respect nenorocirea şi 
îmbătrânirea lentă a lui Benedict al XIII-lea. A produs însă 
uimire şi apoi furie vestea că un nou papă complet 
necunoscut va prelungi discordia în sânul creştinătăţii. 

Urmându-şi propriile impulsuri, regina cârmuitoare a 
ordonat tuturor aşezărilor de pe coastă să stabilească o 
blocadă în jurul Pefiscolei şi chiar a pregătit trupe pentru a 
ocupa zona; dar cei trei cardinali şi papa ales cunoşteau 
mai multe decât regina şi consilierii ei din Aragón. De la 
Castel dell'Ovo au sosit ordine din partea cuceritorului 
Neapolelui să lase în pace pe pontiful ales în Peñíscola şi 
curtea lui. 

Alfonso al V-lea susţinea o bătălie diplomatică cu papa de 
la Roma, îndărătnic în a respecta şi a legaliza cucerirea de 
către el a Neapolelui. Regelui de Aragón îi convenea să 
menţină în statele lui o schismă care să neliniştească pe 
Martin al V-lea. 

Situaţia acestuia nu era sigură. Conciliul din Constanţa, 
după ce a promis o reformă generală a obiceiurilor bisericii, 
se dizolvase fără a face altceva decât să-l numească pe el 
şi să-i suprime pe cei trei predecesori. Husiştii, partizani ai 
lui Jan Hus şi leronim din Praga, puseseră mâna pe arme 
pentru a răzbuna pe aceşti martiri şi a susţine doctrinele lui 
Wyclif. Conducătorul lor, Jan de Zizka, obținea victorii după 
victorii asupra susținătorilor papei. 

— O parte considerabilă a bisericii se arăta nemulțumită 
de pontiful ales în Constanţa. Pentru a evita pericolele unei 
astfel de aversiuni, Martin al V-lea a trebuit să convoace un 
nou conciliu la Basel, dar a murit înainte ca acesta să-şi 


255 


înceapă lucrările. Eugeniu al IV-lea, succesorul său, a fost 
destituit de respectivul conciliu, iar în locul lui a fost numit 
Felix al V-lea. Pe acesta l-au declarat până la urmă 
antipapă. Tot ceea ce v-am spus, demonstrează cât de 
nesigură a fost situaţia lui Martin al V-lea pe timpul 
pontificatului său. 

Până la urmă regele Arag6nului şi papa de la Roma s-au 
înţeles, iar Gil Muñoz, supunându-se ordinelor primului, a 
renunţat la pontificatul din Peñíscola care avea de acum o 
durată de opt ani. 

— Încetineala cu care circulau veştile în acel timp, 
termenele îndelungate ce erau necesare în toate acţiunile, 
lipsa ziarelor şi mijloacelor de comunicaţii rapide, făceau să 
dureze foarte mult ceea ce azi s-ar rezolva în câteva 
săptămâni. Gil Muñoz era şi el dornic de a-şi părăsi 
pontificatul. Sfântul scaun de la Peñíscola aproape că nu 
avea venituri, iar preabogatul canonic se ruina fiind papă. 
Dar sosind momentul abdicării, Gil Muñoz şi cardinalii lui și- 
au arătat o trufie într-adevăr tipic spaniolă. Chiar dacă 
cedau trebuia să fie cu tot dichisul onorurilor, în plus, 
venerau memoria lui Benedict al XIII-lea recunoscând că 
nimeni nu se putea compara cu el şi, ca urmare, se 
opuneau, pentru a menţine până în ultimul moment 
legitimitatea cauzei acestuia. 

Modestul pontif de la Peñíscola şi cardinalii lui nu au 
acceptat nimic care ar fi putut fi interpretat ca o 
recunoaştere tacită că Benedict al XIll-lea fusese un 
uzurpator. Pontificatul lui era legitim şi la fel de legitimă era 
succesiunea lui Gil Muñoz, sau Clement al VIll-lea. Unicul 
lucru pe care putea să-l facă acesta era să renunţe la 
legitimitatea indiscutabilă, spre binele bisericii. 

— La 22 iulie 1429, Clement al VIll-lea şi curtea sa s-au 
întrunit în marele salon boltit pe care tocmai l-am vizitat. 
Unul din cei trei cardinali care îl aleseseră pe Clement, 
francezul Bonnefoi, trăia arestat de peste trei ani într-o 
celulă a castelului pentru un motiv despre care am să vă 
vorbesc mai târziu. Aragonezul Dahe ocupa şi el o celulă 
subterană, dar numai de câteva săptămâni pentru că 


256 


manifestase o tenacitate, demnă numai de Benedict, 
împotriva îndeplinirii ordinelor regelui de a se supune lui 
Martin al V-lea. 

Cu toate aceste două absenţe, curtea pontificală 
conserva trei cardinali: Julian de Loba, unicul dintre prezenţi 
numiţi de către papa Luna; Gil Sánchez Muñoz cel Tânăr, 
nepot al lui Clement al VIll-lea deoarece acesta, pentru a se 
prezenta ca adevărat papă, a început să-şi protejeze 
familia; al treilea, un cardinal numit cu câteva zile în urmă 
şi care se chema Francisco Rovira. Înalţii funcţionari erau în 
număr de douăzeci şi doi, în majoritate din Aragón şi din 
Valencia, precum şi câţiva francezi şi italieni. 

Cardinalul De Foix, trimis al lui Martin al V-lea, a luat 
parte cu toată suita sa la această ceremonie care urma să 
fie ultimul act al celebrei şi tenacei rezistenţe a lui papa 
Luna. 

Clement al Vill-lea, purtând însemnele faimosului 
antecesor, a ocupat pentru ultima dată tronul papal. Apoi 
cu o intransigenţă solemnă a declarat că revoca toate 
sentinţele şi excomunicările pe care Benedict al XIII-lea şi el 
personal le-au dat împotriva cardinalilor Oddone Colonna, 
împuternicindu-l să primească demnitatea de papă. Dacă el 
acceptase succesiunea lui Benedict, o făcuse cu speranţa 
de a putea să realizeze unitatea respectivă şi „pentru asta 
în mod liber, în onoarea lui Dumnezeu şi a bisericii, fără a fi 
mituit cu daruri şi nici promisiuni, renunţa la demnitatea 
pontificală”. De îndată ce a pronunţat formula abdicării, a 
coborât de pe tron şi a intrat într-o încăpere alăturată, de 
unde s-a întors după câtva timp pentru a se arăta în 
veşmintele simple de canonic al Valenciei. 

Apoi cardinalii au procedat la alegerea unui nou pontif, 
votând în unanimitate pentru Oddona Colonna, sau Martin 
al V-lea în ziua următoare, fostul papă împreună cu 
cardinalii, săi s-au deplasat la San Mateo, capitala zonei e/ 
Maestrazgo, unde se afla cardinalul De Foix. Acesta, în 
numele lui Martin al V-lea, i-a absolvit de toate pedepsele 
ecleziastice pe care le impusese pontiful de la Roma, 
admiţându-i în sânul bisericii lui. Gil Muñoz şi mica lui curte 


257 


au înmânat trimisului papal două bijuterii dintre cele mai 
valoroase pe care pontifii de la Avignon le luaseră de la 
Roma şi pe care Benedict al XIII-lea le păstrase în Peñíscola: 
Liber censuum, volumul care conținea titlurile de 
proprietate ale bisericii, şi renumita tiară a sfântului 
Silvestru, în întregime din metal, e cercuri din pietre 
prețioase. 

— Această tiară era conică la fel ca o pâlnie inversată. 
Forma ovoidală pe care o are acum tiara pontificală a fost 
inventată când renumita tiară a sfântului Silvestru a 
dispărut pentru totdeauna, la câțiva ani după ce a fost dusă 
de la Peñíscola la Roma. Trimisul lui Martin al V-lea a 
transferat-o cu mare fast în oraşul etern, depozitând-o la 
tezaurul bazilicii San Giovanni din Laterano, ca relicvă 
glorioasă a presupusei donaţii făcute de împăratul 
Constantin. Cu toate că mulţi se îndoiau de originea ei atât 
de îndepărtată, era o tradiţie ca toţi papii, care s-au 
succedat din primele vremuri ale creştinismului triumfător, 
să o poarte pe cap. Jumătate de secol mai târziu, au intrat 
hoţii în tezaurul bazilicii din Laterano, luând cu ei istorica 
tiară, fără ca cineva să mai fi aflat de atunci ceva despre 
ea. 

Odată terminate aceste ceremonii de reconciliere, un 
secretar al lui Alfonso al V-lea, care servise ca ambasador 
la Roma restabilind pacea între regele său şi papa Martin, 
era du mit episcop al Valenciei. Nunţiul respectivului papă îi 
aşeza pe cap mitra în biserica castelului din Peñíscola. 
Acest nou prelat, Alfonso de Borja, jurisconsult, abil în 
negocierile diplomatice, va fi papă după 25 de ani, sub 
numele de Calixtus al III-lea. 

— Aşa şi-a început familia Borja cariera sa? 

— Aşa a început-o. Fără negocierile de pace care se 
încheiaseră cu renunţarea lui Gil Muñoz în Peñíscola, 
Alfonso de Borja n-ar fi ajuns consilierul intim al regelui de 
Aragón şi Neapole. Pe Gil Muñoz l-a făcut episcop papa de 
la Roma, dându-i mitra de Mallorca. 

— Dar cardinalii care erau închişi în celulele subterane? 

Claudio s-a grăbit să-i satisfacă curiozitatea doamnei, pe 


258 


care o trăia la fel ca şi cum ar fi citit un roman. 

— Au fost puşi în libertate în momentul în care nunțiul 
papei de la Roma a intrat în posesia castelului. 

Pe aragonezul Dahe îl întemniţaseră de numai câteva 
săptămâni pentru ca să nu se opună şi astfel reconcilierea 
să fie unanimă. Bătrânul cartuzian Bonnefoi arăta ca o 
fantomă după o captivitate de trei ani în celula de piatră 
care avea numai o fereastră foarte mică ce dădea spre 
mare. Era slăbit, aproape orb şi într-o astfel de mizerie, 
încât liberatorii lui s-au străduit ca nimeni să nu-l vadă. 
Delictul său fusese faptul de a se fi pus de acord cu Jean 
Carrier, care protesta din Franţa nevrând să accepte 
legitimitatea alegerii lui Clement al VIII-lea. 

— Acest Carrier reprezenta o prelungire extravagantă a 
schismei, aşa cum era posibil numai în acea epocă de 
agitaţii ecleziastice şi de indisciplină generală. Până şi 
conciliile se întruneau pe atunci fără a ţine seama de papi. 
Toţi se considerau în drept să caute unitatea bisericii, 
folosindu-se de proceduri diferite. 

De teamă ca nu cumva Gil Muñoz să-l arunce într-o celulă 
din Peñíscola dacă şi-ar fi manifestat pe faţă revolta, Carrier 
fugise într-o noapte spre Franţa, coborând pe o frânghie de 
la înălţimea castelului şi refugiindu-se în comitatul 
Armagnac. Acolo cu ajutorul unui cleric pe care îl numise 
capelanul lui, a ţinut o slujbă a Spiritului Sfânt, a chemat un 
notar şi mai muţi martori pentru a semna un document. ŞI 
astfel în numele său, întrucât celorlalţi cardinali din 
Peñíscola le zicea simoniaci, a numit un papă a cărei 
identitate a ţinut-o în taină. 

Acest papă desemnat de către Carrier se presupune că a 
fost un preot francez din Guyenne, ataşat la biserica din 
Rodez. Un timp destul de îndelungat Carrier a păstrat într- 
un secret absolut identitatea misteriosului personaj. Şi nu în 
mod întâmplător făcea aceasta. |n statele contelui 
d'Armagnac începuse din nou un război la care participau 
trei papi: Martin al V-lea de la Roma, Clement al VIII-lea de 
la Peñíscola şi al treilea pontif fără identitate, înconjurat de 
mister, în numele căruia vorbea omul din Pegniscolette. 


259 


Carrier era persecutat de către nunţii lui Martin al V-lea şi 
în acelaşi timp de către papa de la Peñíscola care l-a 
excomunicat luându-i titlul de cardinal. Contele 
d'Armagnac, Jean al IV-lea, care se menţinuse credincios lui 
Luna până în ultima clipă, asculta pe agitatul Carrier 
oferindu-i ajutor pentru pontiful său necunoscut, la fel ca 
cel pe care regele Arag6nului îl acordase lui Benedict al XIII- 
lea. 

Era atât de mare confuzia contelui d'Armagnac într-o 
astfel de problemă, încât nu putea să se hotărască în 
favoarea căruia din cei trei papi să încline: Martin al V-lea, 
Clement al VIll-lea sau Benedict al XIV-lea, pentru că acesta 
era numele pe care îl luase până la urmă papa lui Carrier, în 
onoarea pontifului mort în Peñíscola. Acest conte suveran 
era de bunăcredinţă considerând că schisma încă mai 
continua. Intr-o zi i-a venit ideea de a folosi un procedeu 
infailibil pentru a verifica adevărul. 

loana d'Arc ajunsese în acel moment la apogeul istoriei 
sale uimitoare. Tocmai  salvase oraşul Orleans şi 
binecuvântase la Reims pe Carol al Vil-lea ca rege al 
Franţei. Această biată ţărancă, care triumfa asupra 
englezilor şi asculta „voci” supranaturale ce o sfătuiau cum 
trebuie să procedeze, era persoana indicată pentru a 
împrăştia  neclarităţile schismei. De aceea contele 
d'Armagnac i-a trimis o scrisoare care glăsuia aşa: 

„Dragă doamnă, există trei pretendenți la pontificat: unul 
trăieşte la Roma, spune că se numeşte Martin al V-lea şi i 
se supun toţi regii creştini; altul locuieşte în Peñíscola şi 
zice că îl cheamă Clement al VIII-lea; al treilea nu se ştie 
unde trăieşte, doar cardinalul de San Esteban şi încă câţiva 
îl cunosc, şi zice că se numeşte Benedict al XIV-lea...” În 
continuare îi cerea să-L roage pe Domnul nostru lisus 
Christos ca prin intermediul ei să facă cunoscut care dintre 
cei trei era adevăratul pontif şi astfel să poată fi ascultat. 

Celebra fecioară din Orleans a primit această scrisoare în 
Champagne când, îmbrăcată în zale, se pregătea să 
încalece pe cal în faţa luptătorilor săi. La început a rămas 
pe gânduri, neştiind ce să răspundă. „Vocile” ei niciodată 


260 


nu-i vorbiseră despre această problemă. Născută în 1412, 
ascultase discutându-se, la drept vorbind, despre Marea 
Schismă a Occidentului ca de o calamitate deja din vremea 
de demult. Rezistenţa tenace a lui Pedro de Luna în 
Peñíscola a intrat în atenţia Spaniei, a Italiei şi a statelor din 
sudul Franţei, fără a ajunge vreodată până la Lorena, ţara 
ei. 

Tot ce ar fi putut ea şti în primii săi ani era întrunirea 
unui conciliu în oraşul Constanţa. Pe Muñoz şi pe Canier nu 
avea de unde să-i cunoască şi nici nu le auzise pronunţate 
numele. 

Din dorinţa de a nu se arăta lipsită de politeţe, a dictat 
un răspuns contelui d'Armagnac prin care îi spunea că pe 
moment este ocupată să poarte războiul; dar după triumful 
său definitiv, când ea se va întoarce la Paris, va putea să-i 
trimită un alt mesaj. Atunci îi va aduce la cunoştinţă cu 
siguranţă pe cine trebuie să urmeze, „conform sfatului 
conducătorului şi stăpânului suveran, regele întregii lumi”. 

— Toate acestea, a zis Borja, care privite prin prisma 
epocii noastre se dovedesc a fi naive, au servit ca o nouă 
armă în mâinile prigonitorilor extraordinarei loana. Aceştia 
au acuzat-o, înainte de a o arde la Rouen, că s-ar fi 
amestecat în viaţa internă a bisericii, îndoindu-se de 
legitimitatea lui Martin al V-lea şi promițând să declare într- 
un termen dat cine era adevăratul papă Amabilitatea ei, 
care a împins-o să răspundă la o scrisoare, a fost 
exploatată ca un nou argument pentru a o face să piară 
arsă pe rug. 

Rosaura şi Claudio au început să calce pe nisipul plajei. 
Lângă poarta de piatră cu marea stemă a lui Filip al II-lea îi 
aşteptau cei doi prieteni noi ai lui Borja. Făcuseră tot ceea 
ce era necesar pentru ca să poată servi masa pe istm. Un 
bătrân marinar, expert în preparate din peşte, lucra pentru 
ei la han. 

În zadar a insistat Rosaura să-i invite. Timiditatea şi 
amabilitatea lor îi îndemnau să se îndepărteze. Era ora 
douăsprezece şi acasă erau aşteptaţi cu masa. Se vor 
întoarce după aceea; lăsau totul bine pregătit. Apoi au 


261 


plecat însoţiţi de primar care făcuse şi el o scurtă vizită 
pentru a se convinge că străinilor nu le lipsea nimic. 

Rămânând singuri, Rosaura a apreciat că era preferabil 
să servească masa la mijlocul limbii de nisip, departe de 
locul unde se spălau rufele şi unde pietrele miroseau 
puternic a săpun, precum şi de han, cu căruțele oprite la 
poartă şi cu staulul plin de animale de povară care se 
biciuiau fără întrerupere cu cozile pentru a speria insectele. 

Automobilul a avansat până la jumătatea plajei, oprindu- 
se lângă un şir de ambarcaţiuni negre de catran, cu 
catargul puţin înclinat spre provă. Mulțimea tăcută de copii 
dispăruse. Aici au fost înconjurați de copiii pescarilor, copii 
de barcagii cu pielea atât de bronzată încât păreau ieşiţi 
dintr-o tabără de indieni de prin America. Erau „motanii de 
barcă” cum li se spunea acestora, cu pantalonii până la 
jumătatea piciorului, cu maiouri în dungi şi şepci vechi cu 
cozoroc, toţi cu ochii vioi, voci sforăitoare şi danturi 
puternice îngălbenite de tutun. 

Au început prin a cere ţigări lui Borja. Pentru ei era cel 
mai bun cadou pe care îl putea primi un muritor. Pe urmă 
Claudio a comis imprudenţa de a le arunca câteva pesete şi 
astfel plaja liniştită s-a zguduit de vâlva luptei. Pescarii şi 
femeile se retrăseseră la casele lor pentru a servi masa. 
Rămânea pe plajă, în deplină libertate, numai droaia de 
copii a flotei din Peñíscola. Aceştia au început să se bată 
între ei disputându-şi prin lovituri posesia monedelor. 

In furia lor, s-au împins până au căzut ca ciorchinii peste 
perechea domnilor generoşi. La fel ca arabii, considerau 
titlul de „unchi” ca cel mai onorific ce se poate da unei 
persoane demne de respect. Aşa că mulţi s-au agăţat de 
braţul „unchiului” pentru a-i apuca monedele înainte ca 
acestea să fie aruncate. 

— Tanti, mie!... Mie, tanti frumoasă! 

Rosaura le-a aruncat şi ea câţiva pumni de pesete râzând 
de modul cum se tăvăleau prin nisip agitându-şi picioarele 
şi mâinile. Atât de mare le era nerăbdarea încât unul dintre 
ei şi-a înfipt unghiile în mâna dreaptă a Rosaurei, rupându-i 
mănuşa ce o acoperea. 


262 


— Ah, drace! la, ia!... 

A fugit după el şi i-a dat câteva palme, dar acestea 
echivalau cu o mângâiere pentru acest mic delfin; aşa că 
au înconjurat-o din nou copiii, strigând: „mie! mie, tanti!” 

Atât de mare a fost zarva încât a atras intervenţia 
„autorităţii” care şedea în poarta hanului cu şapca lui aurie 
şi bastonul cu ciucuri negri. Rosaura l-a văzut din nou la 
treabă pe paznic, dar de această dată vrăjmaşii ordinii erau 
mai puţin supuşi şi mai inveteraţi decât copilaşii care o 
însoţiseră pe ulițele comunei. 

A dat în stânga şi-n dreapta câteva lovituri cu bastonul 
justiţiei şi „motanii de barcă”, primindu-le, încercau să-şi 
ascundă durerea sărind şi râzând, în timp ce strigau: „Nu 
mă doare!... nu mă doare!...” Până la urmă, sătui să tot 
primească lovituri şi să se prefacă insensibili, au plecat în 
grupuri de prieteni, numărând fiecare pesetele cucerite. 

Pe Rosaura şi Claudio nu-i puteau vedea decât de 
departe, pândindu-i stând pe burtă în spatele bărcilor în 
eventualitatea că s-ar mai fi repetat revărsarea metalică, 
fără a avea curajul unor noi înaintări, ca şi cum paznicul le- 
ar fi trasat cu bastonul o linie în jurul străinilor peste care 
nu se putea trece. 

Rămânând singuri, Rosaura şi însoţitorul ei au admirat 
frumuseţea sălbatică a acestei plaje atât de deosebită de 
cele pe care le cunoscuseră în călătoriile lor estivale. Lângă 
limita ultimelor ondulaţii, unde nisipul conserva umiditatea 
cu strălucire de oglindă, doamna a văzut sărind o mulţime 
de insecte mici, albe, aproape transparente. Erau aşa- 
numiții purici de mare. 

Mai multe ambarcaţiuni se mişcau ancorate la mică 
distantă de istm. Altele alunecau la orizont cu velele lor în 
formă de aripi de pescăruşi. Rosaura a admirat placiditatea 
acestei panorame maritime, liniştea ei de la amiază. 

Pe întreaga limbă de nisip nu existau alte fiinţe decât ei 
şi şoferul. Solul strălucea ca praful de aur sub razele 
verticale ale soarelui. Contururile obiectelor tremurau din 
cauza evaporării apei din nisip. In această linişte, 
zgomotele cele mai neînsemnate se transmiteau la distante 


263 


mari. Căderea unei vâsle, strigătele venind de pe ulițele 
localităţii, o căruţă mergând pe drumurile din mlaştini, 
dobândeau la această oră însorită o sonoritate mai 
uimitoare decât cele din timpul nopţii. 

— Nu-i aşa că în acest loc atât de frumos a fost ars 
călugărul care a vrut să-l ucidă pe papa Luna? a întrebat 
ea. 

— Da; aici l-au ars pe călugăr ca „autor al otrăvirii şi 
necromant”, cum îi ziceau în proces. Viciana, un istoric din 
secolul al XVI-lea, apucase să mai vadă pe această plajă o 
grămadă de var şi bolovani marcând locul supliciului. 

Acum nu a mai rămas nici amintirea rusticului monument 
de ispăşire. Peñíscola a suferit trei asedii care au modificat 
împrejurimile. 

Ascultând cum bogata doamnă îi invidia pe aceşti oameni 
ai mării, Borja i-a vorbit de furtunile care fac să treacă 
valurile dintr-o parte într-alta a istmului, obligând 
ambarcaţiunile din Peñíscola să se refugieze în porturile 
imediate, Benicarla şi Vinaroz. De multe ori furtuna nu le dă 
timp pentru a se adăposti şi atunci se luptă să facă faţă 
furiei naturii, ceea ce provoacă numeroase naufragii. Câţi 
din aceşti copii de barcagii care strigau „mie, unchiule” n- 
au murit până la urmă înecaţi!... 

Sosirea paznicului cu marinarul care preparase mâncarea 
le-a întrerupt discuţia. Au pus o masă şi două scaune pe 
nisip la mică distantă de locul unde dispăreau ultimele 
ondulaşi subţiri şi curbe asemănătoare cristalului. O pânză 
întinsă între două bărci le făcea umbră. 

Doamna a avut cuvinte de laudă pentru această 
instalaţie rustică „iar entuziasmul ei a crescut la înapoierea 
marinarului cu un castron mare plin cu crevete fripte. 
Niciodată nu le văzuse atât de mari şi nici nu şi-ar fi putut 
închipui că aceste crustacee ar avea un astfel de parfum. 
Răspândeau un miros asemănător cu cel al violetelor. 

Marinarul a dat explicaţiile în limba ce se vorbeşte în 
Valencia rugând pe Borja să-i traducă doamnei. Acesta 
vorbea cu dispreţ de bucătarii mizerabili din interior, demni 
de tot felul de aiureli, care fierb homarii şi crevetele, dând 


264 


cărnii lor preţioase un gust de haine ude. Bucătarii de pe 
mare ştiu că aceste vietăţi valoroase se prepară numai 
fripte sau prăjite. Mirosul şi gustul lor se concentrează sub 
acţiunea directă a focului. 

Aceste crevete cu carapace foarte subţiri se puteau 
mânca întregi în ciuda mărimilor nemaivăzute. Picioarele şi 
carapacea pârâiau cu uşurinţă între dinţi, confundându-se 
cu carnea tare şi gustoasă mirosind a flori. 

Cum Rosaura îşi petrecuse jumătatea de zi fără altă 
mâncare decât cafeaua servilă la Tanagena, a început să 
mănânce cu lăcomie. Îşi amintea de dejunul de la izvorul 
din Vaucluse şi de celălalt, nu mai puţin agreabil, din portul 
vechi. 

— Acesta este mai bun, Borja, boui/labaisse-ul 
dumneavoastră din Marsilia nu se poate compara cu acest 
preparat pe care tocmai ni l-a adus. Dumneavoastră ştiţi să 
vă onoraţi prietenii în mod superb; o recunosc. 

A trebuit să-i modereze entuziasmul, vorbindu-i de 
pericolul de a mânca cu lăcomie. Prima dată când a fost în 
Peñíscola a rămas atât de sătul de crevete, încât la 
înapoierea la Madrid n-a mai putut suporta câteva luni să le 
vadă sau să le miroasă. Pe urmă i-a arătat un loc de pe 
țărm unde se schiţau petele albe ale grupului de case din 
orăşelul Vinaroz. 

Cu siguranţă, Rosaura, ştia cine fusese ducele de 
Vendôme. Ea a dat din cap fără să înceteze a mânca. 
Cunoştea piaţa Vendôme din Paris şi strada Paix din 
apropierea acesteia. Acolo se aflau bijutierii, croitorii până 
şi cizmarii de lux care o aveau drept clientă. 

— Ei bine în această localitate pe care dumneavoastră o 
vedeţi, a murit Ludovic de Vendôme, soldăţoi bădăran, rudă 
a regilor Franţei, general cu o viaţă destrăbălată, detestat 
de către vărul său Ludovic al XIV-lea, cel care a trebuit să-l 
menţină în fruntea armatelor sale pentru că uneori obținea 
victorii răsunătoare în ciuda necuviinţelor lui. Conducând 
războiul de succesiune din Spania, a rămas în Vinaroz 
împreună cu curtea sa specială de proxeneţi şi prostituate 
care îl însoțeau în toate părţile. Nu avea nimic de făcut pe 


265 


acest țărm, dar s-a instalat în acest oraş numai din cauza 
crevetelor. O indigestie datorată acestora l-a ucis în numai 
câteva ore. 

Mormântul generalului cu inscripţii bombastice în latină, 
fusese văzut de Borja în biserica din Vinaroz. In el nu se mai 
aflau decât măruntaiele acestuia. Corpul a fost dus la 
panteonul infanţilor din e/ Escorial. 

Claudio nu a reuşit s-o sperie cu acest exemplu. Numai 
dintr-o singură mâncare n-o să moară ia fel ca lacomul 
Vendôme. A renunţat la enormul castron cu crevete când a 
văzut că marinarul sosea cu altul asemănător, provocând 
proteste din partea ei şi a tânărului spaniol. Cum va putea 
să devoreze această nouă porţie, mai mult decât suficientă 
pentru toţi oaspeţii unui mare hotel?... 

Au rămas atât de sătui încât abia au mai putut să guste 
din alte mâncăruri aduse de marinar, toate preparate foarte 
picant, în conformitate cu gastronomia marinărească, 
pentru a ţine trează pofta de băutură. 

Borja i-a explicat proveniența vinului de culoarea 
granatului închis pus pe masă. Acesta purta numele 
oraşului vecin, Benicarla. In ultimele perioade ale navigaţiei 
cu vele, brigantine şi fregate îl încărcau pentru America, 
vânzându-l în special la Buenos Aires. Vinul era cunoscut în 
Argentina sub numele de „Carl6n” despre care Rosaura 
auzise vorbind pe bunicii săi. Era unicul vin ce plăcea 
vechilor creoli. Aceştia au dat numele de „Carl6n” tuturor 
vinurilor roşii sosite în ţară, prin desfigurarea denumirii 
originare de „Benicarló“. 

Apoi bucătarul nu a mai făcut alte deplasări după ce a 
lăsat pe masă o cafetieră plină până în gură cu un lichid 
dens, de un negru intens, cu multă cicoare în loc de calea, 
la fel cum le place oamenilor mării. 

Cei doi au discutat ce vor putea face în după-amiaza 
aceea. Borja aprecia că era mai convenabil să meargă 
pentru a petrece noaptea în Castellón, capitala provinciei, 
unde vor găsi hoteluri comode şi curate. Drumul până acolo 
nu era prea lung. In mai puţin de două ore puteau să 
ajungă în oraşul respectiv cu toate că drumul se afla într-o 


266 


stare proastă. În plus, nopţile erau cu lună. Rosaura se va 
hotărî până a doua zi ce avea de gând să facă; dacă va 
merge până în Valencia, unde mergea Borja, sau se va 
întoarce spre Paris după ce îşi satisfăcuse curiozitatea de a 
cunoaşte Peñíscola. 

— Nu ştiu, a răspuns Rosaura cu o voce obosită. Mi se 
pare în regulă să mergem în acest oraş de care spuneţi 
dumneavoastră... Dar cum încă ne rămâne timp la 
dispoziţie, aş vrea să dorm puţin. Am mâncat aşa de bine, 
încât acum îmi este somn... un somn teribil..! M-am sculat 
azi aşa de dimineaţă! 

A vrut să doarmă pe plajă mângâiată de răcoarea mării. 
Şi-a amintit de câte ori făcuse acelaşi lucru fiind fetiţă, în 
excursiile pe la ferme, la umbra unui ombu, pe rădăcinile lui 
ramificate, înfăşurată numai într-un poncho şi cu capul 
sprijinit pe hamurile calului, în timp ce acesta păştea liber. 

Şoferul le-a întrerupt marele ospăț de crevete pentru a 
aduce banca mare a automobilului ce-i va servi doamnei ca 
pat, iar cea mică drept pernă precum şi o pătură de 
călătorie. Ea s-a întins în acest culcuş improvizat 
înfăşurându-se de două ori pentru a fi convinsă că într-o 
astfel de poziţie nu lasă descoperită nicio parte intimă a 
corpului. 

Borja, fără să-şi părăsească scaunul a moţăit şi el, 
sprijinit cu coatele pe masă. 

Exagerata abundență a mâncării a atras câţiva câini. 
Aceştia devorau marile crevete căzute în nisip ca şi cum ar 
fi fost resturi fără nicio valoare; lingeau în tăcere sosurile 
picante de pe farfurii; adulmecau dispreţuitor fructele din 
zonă ce se rostogoliseră de pe masă. 

Tânărul s-a trezit simțind prezenţa cuiva care-l privea în 
timp ce dormea. Cei doi prieteni din Peñíscola, după multe 
ezitări şi plimbări pe istm de la o extremă la alta, până la 
urmă se apropiaseră. 

Prima mişcare a lui Claudio a fost să privească spre locul 
unde se afla doamna Pineda dintr-o preocupare zeloasă, 
temându-se să nu se fi dezvelit pe timpul somnului. 
Continua să fie înfăşurată în pătură de la mijloc în jos, iar 


267 


bustul se mişca cadenţat în ritmul unei respiraţii liniştite. 

Era trecut de orele trei după-amiază, mai bine-zis mai 
lipsea puţin până să bată de patru. Borja le-a vorbit de 
bagajul pe care îl lăsa în camera sa din Peñíscola, rugându-i 
să i le trimită cu trenul la Castellón. 

Privind cerul şi marea, i s-a părut că trebuia să fie mai 
târziu decât ora indicată de prietenii săi. Adormise în plin 
soare, sub un cer albastru, străduindu-se să se menţină la 
umbra pânzei. Acum marea era gri, norii acopereau munţii, 
iar soarele era ascuns, ca şi cum ar fi început să se 
însereze. 

A venit până la ei şi primarul cu mersul lui legănat de 
comandant de vas. 

A privit într-o parte şi într-alta ca şi cum ar fi adulmecai 
vremea şi a dat din cap semnificativ. Pe urmă a considerat 
potrivit să le dea un sfat: 

— Don Claudio, dacă vă gândiţi să mergeţi la Castellón 
apoi plecaţi repede. Cerul ameninţă a furtună. 


268 


V. 
Sfânta Barbara cea preaslăvită!... 


Automobilul a  hurducăit din nou prin terenurile 
mlăştinoase de pe coastă, făcând salturi violente pe arcuri. 
Au trecut prin Benicarló urmând şoseaua care merge spre 
Castellón şi Valencia. Era ora cinci după-amiază şi cu toate 
acestea părea că se va înnopta de îndată. 

Borja se îndoia de oportunitatea călătoriei, dar Rosaura 
se arăta mai optimistă cu privire la starea drumului. Ea 
afirma că mult mai înainte de a se lăsa întunericul vor 
ajunge la Castellón. Aşa că au mers înainte. 

Cincisprezece minute mai târziu au fost imobilizaţi de o 
pană uşoară. Unul din cauciucuri fusese străpuns de un cui 
rătăcit în praful şoselei. 

In timp ce şoferul lucra, au vorbit despre neplăcerile celui 
mai modern mijloc de locomoţie terestră. Când tocmai se 
părea că trenul scăpase pentru totdeauna pe călători de 
aventurile drumului, descoperirea automobilului îi punea 
din nou în contact cu vagabonzii şi căruţaşii, cu hanuri 
proaste şi mâncăruri foarte rele, reînviind asprimea şi lipsa 
de comoditate a călătoriei din alte secole. Automobilul mai 
scump şi mai luxos, avansând în ciuda timpului şi spaţiului, 
îşi pierdea forţa de animal mitologic cu o deplorabili 
uşurinţă. Era suficient o caia ruginită căzută de la potcoava 
unui asin pentru a fi imobilizat în mijlocul drumului cu un 
leşin de animal sălbatic rănit. Mergând cu mare viteză, 
aceeaşi caia mizerabilă face să explodeze un cauciuc, 
producând răsturnarea mortală a automobilului. 


269 


Au început să cadă picături de ploaie formând cerculeţe 
adânci în praful şoselei. Amândoi s-au suit din nou în 
maşină în timp ce şoferul termina pana. 

Pentru a se sustrage indispoziţiei create de acest 
accident, Rosaura a vrut să-l facă să vorbească pe 
însoţitorul său. 

— Şi Jean Carrier?... Nu mi-aţi povestit cum s-a terminat 
cu acest imitator al lui Benedict al XIII-lea. 

— Cardinalul de San Esteban şi-a sfârşit zilele într-un 
mod întunecat la castelul din Foix. În 1433 se lăsase prins 
de către seniorii din Languedoc, supuşi lui Martin al V-lea, 
plictisit de rezistenţa sa ineficace. A murit într-o celulă fără 
a se dezice, ferm în protestul său împotriva papei de la 
Roma. Şi pentru că fusese excomunicat, l-au îngropat fără 
nicio ceremonie la piciorul unei stânci. Dar nu prin asta s-a 
terminat complet cu schisma. Odată dispărut Cartier, a 
persistat o sectă numiţi Trainers, cu numeroşi adepţi pe 
pământurile contelui d'Armagnac, care, deşi trecuse o 
jumătate de secol, sperau totuşi în triumful misteriosului 
Benedict al XIV-lea şi intrarea lui solemnă în Roma. 

Borja şi-a amintit despre un cleric din Toledo, cam exaltat 
în părerile lui, care îi adusese la cunoştinţă un mare secret. 
Carrier şi papa ales de el lăsau reglementată succesiunea 
adevăratului pontificat şi, ca urmare, acesta se prelungise 
de-a lungul secolelor, păstrând tradiţiile de la Avignon şi 
Peñíscola. Grupul de credincioşi care îndeplineau funcţii în 
colegiul cardinalilor se întruneau în ascuns, la fel ca într-o 
societate secretă, pentru a-l numi pe sfântul părinte. 

— Ultimul papă, conform celor ce mi-a spus clericul din 
Toledo, a fost un canonic din Toulouse şi ca regulă generală 
toţi pontifii secreţi erau francezi... Eu nu cred, dar recunosc 
că ar fi foarte interesantă existenţa acestei biserici 
misterioase în interiorul bisericii universale, a acestor papi 
anonimi succedându-se timp de cinci secole în aşteptarea 
momentului propice pentru a pune stăpânire pe Sfântul 
scaun de la Roma şi a restabili cursul vechii legitimităţi 
încălcate. 

Automobilul a pornit din nou, dar sub o ploaie torențială 


270 


care estompa orizontul şi nu permitea să se vadă mai 
încolo de câţiva zeci de metri. Frumosul vehicul şi-a pierdut 
de îndată strălucirea lui luxoasă. Parbrizele s-au acoperit de 
aburul ploii, reducându-le la intervale transparenţa prin 
alunecarea  picăturilor. Praful calcaros al şoselei se 
transformase într-un noroi alburiu ce împroşca maşina cu 
pete asemănătoare ipsosului. Era furtuna rapidă şi brutală, 
tipică ţărmurilor Mediteranei. 

Acest cer deosebit de întunecat a făcut-o pe Rosaura să- 
şi amintească de ploile de la Buenos Aires ce se prelungeau 
ore întregi, făcând să răsune sub biciuirile lor oberlihturile şi 
acoperişurile din tablă zincată, cu un cer atât de negru 
încât oamenii trebuiau să aprindă lumina în plină zi. 

La fel aici, pe aceste pământuri ale soarelui, ploaia cădea 
dintr-odată mai mult în masă decât în şuvoaie, ca şi cum 
cerul s-ar fi destupat. O întunecime asemănătoare cu 
eclipsele solare părea să îndolieze câmpurile. 

Şoferul, necunoscător al drumului şi orbit momentan de 
ploaie, îşi conducea vehiculul cu viteză redusă. Acesta 
aluneca în curbele repezi neprevăzute pentru conducătorul 
lui. Rosaura a început să regrete hotărârea de a pleca la 
drum. 

— Recunosc că am făcut o prostie că n-am rămas în 
oraşul din apropierea Pefiscolei. 

Borja a răspuns prin gesturi afirmative; dar doamna, cu 
un optimism neaşteptat, a început să râdă de frământările 
lui. Călătorise prin Europa în situaţii şi mai dificile! Aşa că, 
înainte! Ploaia poate că va înceta curând. In ţările cu climă 
dulce, aceste furtuni sunt zgomotoase şi repezi, 
asemănătoare cu accesele de furie, târzii, dar de temut, ale 
persoanelor pline de bunătate. 

În drum nu au întâlnit pe nimeni. Câmpurile şi casele de 
pe marginea şoselei păreau că nu fuseseră niciodată 
locuite. 

Rosaura îşi lipea faţa de parbriz pentru a se convinge că 
drumul urma nivelul terenurilor agricole sau se afla 
deasupra acestora. Atât timp cât erau la acelaşi nivel nu se 
simţea neliniştită. Situaţia ar fi devenit de temut dacă 


271 


şoseaua mergea prin terenuri joase... Şi exact asta s-a 
întâmplat după o jumătate de oră. 

Au văzut în faţa lor un fel de râu cu ape roşii, o lagună 
alungită, cu mici insulițe de noroi. Era drumul. A fost 
necesar să-l străbată, încrezându-se în noroc, fără să ştie 
ceea ce ar putea întâlni roţile pe fundul acestei suprafeţe 
tulburi care aluneca cu mici ondulaţii, atrasă de terenurile 
mai joase. 

Înaintarea puternicei maşini s-a dovedit anevoioasă şi 
tristă pe acest drum plin de apă. Vehiculul se înclina ca şi 
cum ar fi vrut să se răstoarne. Roţile de pe o parte se 
ridicau peste obstacole nevăzute în timp ce cele de pe 
partea opusă se afundau. Alteori, rămânea nemişcat, înfipt 
în nămolul invizibil şi de aceea trebuia să se apeleze la 
puterea lui cea mai mare pentru a merge înainte, dând 
răcnete de oboseală. 

— Ce drum! exclama ea. Şi apa asta este fără sfârşit! Nu- 
i văd malul opus. 

În contrast cu murdăria curentului noroios, livezile de 
portocali se extindeau pe ambele părţi ale drumului pe 
talazuri de pământ de un roşu aprins cu sferele lor verzi şi 
pline de flori. Pe deasupra arborilor parfumaţi se vedea în 
depărtare un turn cu acoperişul verde-albăstrui. 

Ploaia lovea cu violenţă crescândă în capota vehiculului. 
Lumina era de un cenuşiu murdar şi opac. Peisajul dispărea 
din nou ca şi cum ar fi căzut peste el noi draperii de pâclă. 
Automobilul s-a afundat în câteva gropi invizibile aşa de 
mult, încât apa a început să intre pe sub uşi. 

— Asta-i prea de tot!... continua să protesteze Rusaura. 
Of, dacă am ajunge în comuna aceea cu turnul frumos!... 

Dintr-odată, automobilul s-a zguduit şi mai puternic. 
Ambii nu auziseră nimic deosebit deoarece biciuirile ploii pe 
capotă făceau să le ţiuie urechile, dar amândoi au avut 
impresia că ceva se rupsese, ca trosnitura fierului care 
plesneşte.. 

Ceva s-a defectat efectiv în funcţionarea vehiculului. 
Acesta a continuat să avanseze, dar cu o balansare 
asemănătoare vasului în derivă. Şoferul, în acelaşi, timp cât 


272 


manevra cu o energie convulsivă volanul, a făcut gesturi 
revelatoare de neputinţă. Au ghicit că efortul său era inutil, 
automobilul nu-l mai asculta, mergând la întâmplare. 

Maşina ar fi continuat aşa prin centrul şuvoiului, dar 
şoferul cu un ultim efort, a reuşit să-l ducă la marginea 
drumului şi să-l oprească într-unul din taluzuri, înfigându-i 
botul în nămolul roşu. 

Cei doi călători aproape că s-au dat cu capul de parbrizul 
din faţă şi odată reveniţi din zguduire, s-au privit 
nehotărâţi: „Ce vom face acum?” 

Se simțeau trişti şi dezarmaţi în furtună pe un drum 
necunoscut, cu orizontul astupat de ploaie, între două 
maluri de pământ şi ierburi spinoase, pe deasupra cărora se 
arătau câmpurile de portocali. Nimic nu mai rămăsese din 
călătorii de acum două ore, siguri pe forţa lor că vor învinge 
distanţa şi vor scurta timpul. 

Borja a ieşit afară din maşină afundându-se în apa ce 
curgea pe drum. Aproape instantaneu a început să-i curgă 
şiroaie pe faţă şi a simţit prelingându-i-se pe piept altele 
reci. 

Şoferul ghicise cauza acestei defecţiuni şi le-a explicat-o 
cu oarecare ruşine ca şi cum ar fi fost vina lui. Se rupsese 
unul dintre arcurile din faţă. Era imposibil să mai meargă în 
continuare. Dacă ar fi intenţionat să avanseze, vehiculul, 
rămas fără direcţie, ar fi intrat din nou într-un mal sau într- 
un copac, cu consecinţe mult mai grave. Nu avea 
posibilitatea nici să-l repare pe ploaie în acel loc inundat. 
Domnul Borja şi doamna trebuiau să caute un refugiu fără a 
se îngriji de el. Obligaţia sa era să rămână în automobil. 

Sărind peste curentul de apă şi insuliţele de nămol, Borja 
a întâlnit un drum transversal ce urca până la nivelul 
terenului agricol. 

L-a urcat încovoiat prin ploaie şi a observat în apropiere o 
căsuţă, probabil albă în zilele senine, dar acum de culoare 


gri din cauza umezelii. Una dintre ferestre era 
întredeschisă, arătându-se în ea figurile curioase a trei 
copii. 


Aceştia au dispărut ca şi cum i-ar fi speriat prezenţa 
273 


străinului, iar în locul pe care l-au lăsat liber s-a arătat o 
femeie purtând un batic negru pe cap, cu faţa albă în ciuda 
tăbăcirii de soare, cu obrajii buc ăl aţi, având seriozitatea 
unei călugăriţe cu ochii ei buni şi buzele închise. 

— Bona dona!... bòna dona! a exclamat Borja în limba ce 
se vorbeşte în zona Valenciei, ca şi cum ar fi cerut ajutor 
„bunei femei”. 

Ea a făcut un gest afirmativ, ghicindu-i cererea. A părăsit 
fereastra pentru a deschide imediat uşa casei. Pe urmă a 
rămas  nemişcată sub buiandrug, punându-şi mâinile 
deasupra ochilor pentru a-i feri de ploaie. 

Claudio s-a întors alergând la vehicul în căutarea 
Rosaurei. 

— Suntem salvaţi! Va fi teribil pentru dumneavoastră să 
mergeţi până în casă, dar nu există altă soluţie. 

A ajutat-o să coboare din maşină, îndrumând-o în 
săriturile ei prin noroi şi apă pentru a ajunge până la 
drumul din plantaţia de portocali. In zadar a încercat s-o ia 
în braţe. 

— Nu veţi putea, Borja. Sunt mai grea decât vă închipuiţi. 
Şi ce veţi evita prin acest efort care deja a devenit inutil? 

Tânărul s-a convins privind-o. Mizeria umană! Într-o 
secundă, maiestuoasa Venus se transformase într-o biată 
femeie, la fel ca cele din triburile preistorice, victime a tot 
felul de vicisitudini ale naturii. Ploaia o înfăşurase fără 
niciun respect. Au fost suficiente doar câteva secunde 
pentru ca din părul ei format din şuviţe vlăguite să se 
scurgă picături de apă pe sub basca de voiaj, în timp ce 
alte picături îi curgeau pe vârful nasului. Rosaura simţea 
cum cobora apa în şuvoaie reci de la gât spre picioare. 
Acestea se afundaseră în noroi şi a trebuit să facă mari 
eforturi pentru a nu-şi pierde pantofii. 

In mijlocul drumului roşu care urca spre casă şi-a simţit 
descult unul din picioare. Borja a vrut să îngenuncheze 
pentru a-i pune pantoful, dar ea îl avea deja în mână şi a 
continuat să meargă numai în ciorapul de mătase, 
stropindu-se cu noroi până sus. 

— Ce  oroare!... Ce tristeţe! murmura avansând, 


274 


compătimindu-se pentru aspectul său tot mai deplorabil. 

Buna femeie i-a lăsat să intre în grabă în casă. Bucătăria 
servea drept cameră comună, ocupând cea mai mare parte 
a clădirii; o altă cameră era dormitorul matrimonial, iar a 
treia mai mică, judecând după paturile ei, era ocupată de 
către cei trei copii. Totul avea aspectul unei sărăcii lucii, de 
mediocritate ţărănească, de respect şi  supuşenie, 
resemnată în cultivarea pământurilor altora. 

— Intraţi, a zis femeia în limba ei. Intraţi cu doamna 
dumneavoastră. Aprind imediat focul. 

După câteva minute, în cămin ardea un foc improvizat, 
aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în ţările însorite, 
unde frigul este un accident teribil, dar trecător. Lemnele 
de foc erau de portocali dar umede, căci bucăţile sfârâiau 
cu bulbuceli de sevă şi de gumă. Flăcările aveau culoarea 
roşu închis, cu mai mult fum decât lumină. 

Cuprinşi de frig din cauza ploii ce le îmbibase hainele şi 
încă le mai curgea pe piele, cei doi călători s-au apropiat de 
foc cu deosebită plăcere, punându-şi mâinile şi picioarele 
cât mai aproape de flăcări, ca şi cum ar fi vrut să fie arse. 

Femeia a dat explicaţii în limba Valenciei privind la 
Rosaura, ca şi cum aceasta ar fi putut s-o înţeleagă. Copiii 
văzuseră cum venea automobilul pe drumul desfundat. În 
zilele cu furtună le plăcea să admire câmpul ud şi 
strălucitor. Ea trăia singură, adică cu cei trei copii şi cu 
bunicul lor, care era aproape orb şi aiura câteodată. 

Soţul îi murise acum aproape un an. Văduva continua să 
trăiască pe mica proprietate, făcând eforturi s-o cultive la 
fel ca şi defunctul, dar nu ştia dacă stăpânul pământului va 
voi să-i prelungească arendarea. 

— Ah, doamnă! Fericite sunt cele cărora le trăiesc soţii 
pentru că pot să-şi continue activitatea lor gospodărească 
acasă. 

Rosaura a privit-o mai atent, începând să ghicească 
destul de neclar ceea ce zicea femeia în limba ei. 

— Ne ia drept soţ şi soţie, a zis Borja în momentul când 
văduva se aşeza. 

Ea a râs de această presupunere, considerând-o drăgălaş 


275 


de absurdă. 

— Lăsaţi-o, a răspuns Borja, zâmbind şi el. Această biată 
femeie îşi poate imagina ca fiind numai căsătoriţi un bărbat 
şi o femeie care călătoresc împreună. Nu o scoateţi din ale 
ei. Cine ştie dacă nu-şi va retrage stima aflând că nu 
suntem soţi, dându-ne afară pe poartă în ploaie! Gândiţi-vă 
la situaţia noastră. 

Văduva a aşezat pe masă un suport de bronz cu patru 
braţe aprinzând toate lumânările, lux pe care copiii săi nu-l 
văzuseră niciodată. Cei trei micuţi stăteau grupaţi în jurul 
focului privind cu timiditate spre aceşti străini aduşi de 
vijelie. 

Borja i-a arătat Rosaurei două tablouri colorate strident 
ce ornau bucătăria provenind din prima epocă a 
reproducerii cromatice. Într-unul era lisus, de o frumuseţe 
bolnăvicioasă, cu barba şi părul unsuroase, ca şi cum ar 
răspândi mirosuri imperceptibile, desfăcându-şi veşmintele 
şi semnalând în mijlocul pieptului o inimă înconjurată de 
flăcări. In al doilea, au văzut un bărbat brunet şi bărbos, cu 
bască albă, capă roşie, cu colierul Lânii de aur pe pieptul 
tunicii albastre şi ambele mâini sprijinite pe o sabie de 
cavalerie. Era pretendentul don Carlos, aspirant la tronul de 
rege absolut, pentru care se bătuseră, cu o jumătate de 
secol în urmă, majoritatea oamenilor de pe acest pământ 
aparţinând de e/ Maestrazgo. Cele două reproduceri erau 
cam înnegrite de timp şi de petele lăsate de muşte pe 
lustrul lor. 

După puţin timp inimoasa văduvă s-a întors, scoţându-şi 
de pe cap un sac de pânză ce conţinuse îngrăşăminte 
pentru portocali şi pe care îl purta acum ca glugă pentru 
ploaie. Fusese să stea de vorbă cu şoferul rămas pe drumul 
inundat. In zadar îl rugase să-şi părăsească automobilul. 
Putea să doarmă în podul casei, pe fân, nimeni nu va veni 
să-i fure maşina, lumea din jur era bună. Dar mecanicul s-a 
opus cu tenacitate şi supărare, la fel ca cel care aude o 
propunere contrară obligaţiei lui de serviciu. El era obligat 
să rămână acolo. Şoferul nu solicita altceva decât ca 
doamna să-i permită să moţăie pe timpul nopţii în interiorul 


276 


maşinii. 

După aceste veşti, pe care numai Borja le putea înţelege, 
femeia a început să se ocupe de cina călătorilor. Apoi a 
oferit Rosaurei lenjeria de corp păstrată într-un dulap din 
dormitor; erau groase, dar foarte curate şi parfumate cu 
rozmarin. Poate că o vor deranja pe doamna, obişnuită cu 
lucruri de cea mai mare fineţe, dar ea i le oferea cu multă 
bunăvoință. 

Mângâiată de focul ce o încălzise puţin, Rosaura s-a opus 
să accepte această ofertă, tradusă de Claudio. În dimineaţa 
următoare ea va avea uscată îmbrăcămintea. Prefera să se 
culce cât mai repede dacă stăpâna casei îi ceda patul pe 
care îl văzuse când se deschisese uşa de la dormitorul cel 
mare. 

Amândoi au fost nevoii să accepte toate atenţiile unei 
ospitalităţi de modă veche care se ocupa mai întâi de 
stomacul musafirilor. In zadar i-au relatat despre ospăţul pe 
săturate de la prânz. Văduva a insistat: „Întotdeauna e bine 
să mâncaţi, mai ales după ce aţi fost udaţi de ploaie”. 

Cei doi copii mai mari, purtând şi ei saci de îngrăşăminte 
pe cap în formă de pelerină, au ieşit din casă, bucuroşi că 
pot merge prin ploaie. Se duceau la o adresă din vecini, 
unde mama ştia că există o şuncă sărată şi moale, numită, 
„jambon” în zonă. 

Un nou personaj s-a mişcat prin bucătărie; era tatăl 
defunctului, numit de toţi „bunicul”. 

Vârsta, ca şi obiceiul de a se încovoia asupra pământului 
ani de-a rândul pentru a-l cultiva, îi îndoise trupul. Era 
uscăţiv, cu o mulţime de cute concentrice în jurul ochilor şi 
al gurii. Pupilele lui, gălbui şi lacrimogene, aveau fixitatea 
orbirii. A salutat în spaniolă pe străini, pronunţându-şi 
cuvintele tărăgănat şi cu un accent cam bizar. Apoi, 
satisfăcut de a-şi fi arătat erudiţia, s-a dus spre uşă, 
întredeschizând-o. 

— Plouă, a zis cu ton de oracol; plouă, şi curând o să 
tune. 

Borja a admirat intuiţia acestui om lipsit de vedere. O a 
doua vijelie se apropia. Pe orizontul cenuşiu şi ceţos din 


277 


cauza ploii avansau nori de un negru intens, tăiaţi de 
zigzagul trăsnetelor îndepărtate. 

Copiii s-au întors cu „jambonul” înfăşurat în hârtie udată 
de ploaie. Femeia l-a pus tăiat bucăţi într-o tigaie care a 
început să sfârâie pe foc. 

— Dumneavoastră şi soţia trebuie să mâncaţi ceva 
pentru a vă încălzi, a insistat femeia. Am şi un vin vechi de 
la răposatul meu bărbat. 

Se făcuse noapte de-a binelea. Una dintre ferestre care 
avea închise geamurile fără a fi trase şi obloanele, s-a 
luminat cu o strălucire lividă, iar în continuare s-a auzit 
tunetul. Văduva, părăsind tigaia, s-a grăbit să închidă 
obloanele. 

— Ce noapte ne aşteaptă, Doamne! a zis, împreunându-şi 
mâinile ca şi cum ar fi început o rugăciune. În această 
epocă furtunile sunt mai urât decât în restul anului. 

Cei doi oaspeţi au fost obligaţi să se aşeze la masa 
acoperită cu o pânză groasă. Lângă farfuriile de faianţă din 
zonă, fabricate în Alcola, erau aşezate furculiţe din lemn şi 
bucăţi de pâine cu coaja neagră şi miez gălbui, făcută în 
casă. Şunca moale se întărise la prăjeală în ulei, dar era 
atât de sărată, încât ambii au fost nevoiţi să bea din vinul 
defunctului pentru a-şi reîmprospăta gustul. Acest vin gros 
şi aspru, cu un conţinut mare de alcool, i-a înviorat cu o 
căldură de moment. 

Rosaura îşi imagina că a intrat într-un rancho din ţara sa, 
fugind de timpul rău. Nevoia a obligat-o să se resemneze cu 
atmosfera tot mai densă de fum de lemne verzi şi de miros 
înţepător provenit de la uleiul prăjit. Obiectele păreau a se 
estompa prin această ceaţă. A făcut eforturi pentru a-şi 
înăbuşi tuşea şi şi-a dus de câteva ori batista la ochi. Aşa 
trebuie să fi fost viaţa în locuinţele din pampas de pe 
vremea colonizării. 

Cu plăcere ar fi ieşit din casă, dar afară ploaia se 
intensifica, iar tunetele erau tot mai dese. S-a auzit un 
trăsnet chiar deasupra acoperişului, văzându-se mai înainte 
sclipirea lui electrică prin crăpăturile obloanelor. Văduva şi- 
a împreunat din nou mâinile, implorând cu voce 


278 


tremurătoare: 


Sfânta Barbara cea preaslăvită, 
care în ceruri este înscrisă 
pe hârtie, cu apă sfințită... 


Această rugăciune o învățase de când începuse să 
gângurească şi era rezultatul mai multor secole de 
experienţă evlavioasă. Era suficient să se pronunţe astfel 
de cuvinte pentru ca fulgerul să se îndepărteze prin 
intervenţia sfintei chemate în ajutor. 

Bunicul s-a apropiat încet de masă cu umilinţa unui câine 
care profita de rămăşiţele de mâncare, iar mâinile lui 
tremurânde au căutat bucăţile de şuncă prăjite, încetând să 
vorbească pentru a le înghiţi. De asemenea, a luat un pahar 
din vinul pe care nora îl scotea la masă numai în zile 
deosebite. 

Inserându-se, el îşi servise cina frugală dintotdeauna, dai 
nu-şi mai amintea de ea, atras de mirosul acesteia ce părea 
să fie desconsiderată de bogaţii oaspeţi. 

Văduva a uitat pentru un moment de frica ei pentru 
furtună pentru a impune respectul din partea bătrânului, 
tratai de ea ca şi cum ar fi fost un copil în plus în casă. 

— Bunicule, nu deranja pe aceşti domni! a zis ea cu voce 
aspră. 

Orbul s-a indignat la ideea că „domnii ar putea să-l 
asculte cu silă. În mod sigur că îl ascultau cu multă plăcere, 
deoarece le povestea lucruri pe care nu puteau să le fi 
văzut, fiind tineri”. 

Vorbea fără întrerupere ca şi cum ar fi reluat o povestire 
începută cu multe zile în urmă, fără a se preocupa că 
ascultătorii săi erau noi. Nora îi ascultase de nenumărate 
ori aceeaşi istorie. Cei trei copii îi priveau pe străini cu ochi 
somnoroşi Cel mai mic se făcea ghem lângă mama sa de 
fiecare dată când casa începea să se cutremure din cauza 
tunetelor. Nici ei nu acordau atenţie la ceea ce spunea 
bunicul. 

— ŞI atunci, încercuindu-ne liberalii, ştiţi 


279 


dumneavoastră, soldaţii guvernului de la Madrid, don 
Pascual ne-a spus: „Inainte, băieţi! trăiască religia”. lar noi 
ne-am deschis drum, fără să ne oprim până la Morella. 

Borja a explicat cu voce coborâtă Rosaurei că acest don 
Pascual era un grefier din comuna vecină, Alcala de 
Chisvert, o căpetenie carlistă pe numele de familie Cucala, 
care sprijinise ultimul război civil din e/ Maestrazgo, având 
în subordine o mare parte a tinerilor ţărani din zonă. 
Bătrânul era unul dintre partizanii, care mai trăiesc, ai lui 
Pascual. 

Inainta cu oarecare şovăială prin amintiri, evocându-le 
fără o înlănţuire de idei. 

— Dacă vorbesc bine spaniola, este pentru că am făcut 
războiul şi am văzut multe provincii. Am fost în Aragón şi în 
alte părţi unde lumea nu vorbeşte ca pe aici... Eu purtam 
pe piept un scapular al ordinului „Inima lui lisus” cu 
inscripţia „opreşte-te glonţ”... Astfel că nu m-a atins niciun 
glonţ şi n-am suferit nici măcar o zgărietură. Alţii purtau 
acelaşi scapular şi au murit; dar, după cum mi-a explicat un 
capelan care venea cu noi, erau oameni perverşi, pe care 
Dumnezeu nu-i proteja după atâtea păcate. 

Nora l-a întrerupt cu nerăbdare, temându-se că prin 
modul lui de a vorbi fără întrerupere ar putea să atragă 
fulgerul. 

— Taci, bunicule! taci şi roagă-te! 

A repetat această recomandare necuviincioasă ca şi cum 
pentru ea rugăciunea ar putea fi numai în tăcere. Se vedea 
că biata văduvă se ruga aşa, după o uşoară mişcare a 
buzelor. Atunci când un tunet era mai puternic şi mai 
înspăimântător, ridica vocea, repetând aceeaşi evocare a 
sfintei Barbara. 

Bătrânelul a tăcut definitiv ca şi cum vinul preferat i-ar fi 
produs un efect narcotic. Rosaura şi Claudio au rămas şi ei 
tăcuţi. Depăşind starea de nervozitate a acestei întâmplări 
de călătorie, păreau doborâţi de oboseală. 

Intrerupându-se după fiecare tunet, văduva a început să 
le explice cum vor petrece noaptea. Casa era mică şi vor fi 
nevoiţi să se resemneze cu micimea ei. De la moartea 


280 


soţului ea dormea în singura încăpere matrimonială, copiii 
se culcau în cealaltă cameră, bunicul îşi aranja un pat cu 
piei de miel şi pături pe banca de cărămizi din bucătărie. 
Trăind fiul său, făcea la fel. li plăcea să doarmă aşa pentru 
că îşi amintea de vremurile tinereţii când mergea cu don 
Pascual. 

In această noapte văduva nu trebuia să facă altceva 
decât să se mute în camera copiilor, cedând domnilor 
camera ei; apoi, ridicându-se, a deschis uşa acestei încăperi 
astfel că s-au putut vedea pereţii albi daţi cu var, câteva 
stampe de sfinţi, un pat care era cea mai bună mobilă a 
casei, dând cu certitudine privirii, o senzaţie de duritate 
totală. 

In timp ce dispărea în dormitor pentru a se convinge că 
totul era în ordine, Rosaura a ieşit din starea de sleire şi a 
privit cu nelinişte pe însoţitorul său spunându-i cu voce 
joasă: 

— Ce aiureală!... Dar asta nu se poate întâmpla!... 
Trebuie să-i spuneţi adevărul. 

Cu bună credinţă, Borja se arăta îndărătnic la ceea ce ea 
solicita. Era deja prea târziu. Nu ştia cum să-şi formuleze 
explicaţia. Se temea apoi că asta va complica găzduirea. 
Bietei femei îi era imposibil să-i culce separat. Se va vedea 
obligată să doarmă pe scaune cu cei trei copii. 

Afară de aceasta, nu puteau oare cei doi să stea în 
aceeaşi cameră, cum stăteau de altfel acum în bucătărie, 
aşezaţi şi moţăind, până se va crăpa de ziuă?... 

Noaptea urâtă va lua sfârşit până la urmă, chiar de li se 
va părea deosebit de lungă. Nu vor fi singuri ca într-un 
pustiu. La mică distanţă de ei va dormi întreaga familie. „În 
război, ca la război”. Nimeni nu va şti de această eroare a 
credincioasei ţărănci pentru a se deda la interpretări 
răutăcioase. Nici chiar şoferul ei nu va şti nimic. 

Rosaura i-a răspuns prin semne negative aproape 
imperceptibile, uitându-se fix la el. Nu-i era frică de Claudio. 
Nu mai era o copilă pentru a se speria de îndrăznelile 
bărbaţilor. Ştia să se apere. Dar în ciuda acestora, insista în 
protestul ei. Şi asta pentru că se îndoia de ea, din cauza 


281 


oboselii şi a descurajării. Îi inspira neîncredere senzualismul 
ei adormit şi s-a gândit la ultimele săptămâni de viaţă castă 
şi liniştită. Cine ar putea ghici teribilele surprize ce le 
purtăm cu noi, glumele proaste ce şi le permite natura, 
tratându-ne ca pe nişte jucării? 

— Eu vă dau cuvântul meu... a insistat el cu voce 
înceată. Vă jur... Să dormiţi în pat ca şi cum aţi fi singură. 
Eu am să stau pe scaun, pe jos, nu are importanţă unde. 
Gândiţi-vă că sunt un cavaler. 

Îi tremura vocea făcând astfel de promisiuni. 

Rosaura a vrut să părăsească cât mai repede bucătăria. 
Ochii îi lăcrimauu iritaţi de fum. Tuşea îi era tot mai violentă. 
Borja o vedea cu siguranţă într-o urâţenie pe care niciodată 
nu şi-a putut-o închipui. Toate acestea au făcut-o să-şi 
întoarcă faţa către dormitor cu o privire pe care a ghicit-o 
stăpâna casei. 

Doamna s-a ridicat în picioare pentru a o urma pe 
femeie, dar înainte de a se îndepărta, a insistat totuşi în 
recomandările ei: 

— Rămâneţi aici! Inventaţi orice pretext. Nu mă urmaţi. 

Borja a rămas cinci minute singur la masă. Bunicul îşi 
aşezase pieile şi păturile pe banca din bucătărie şi se 
culcase, scoţându-şi numai sandalele şi lansând suspine ce 
păreau de voluptate. 

— Mai bine ca un căpitan general! a zis printre gingiile lui 
lipsite de dinţi. 

Văduva se mişca dintr-un loc într-altul ca şi cum ar fi 
mirat-o prezenţa tânărului în acel loc. 

— Domnule, intraţi când doriţi, a zis ea. Doamna 
dumneavoastră e în pat, dar îmbrăcată. Spune că îi este 
frică să se culce ca în alte nopţi din cauza furtunii. Nu mă 
mir; şi mie mi se întâmplă la fel. 

Borja s-a mişcat cu timiditate spre uşă. Pe urmă a 
deschis-o cu hotărâre, închizând-o după el. 

Stăpâna casei a auzit pentru câteva minute exclamaţiile 
doamnei şi vocea soţului care părea că bolboroseşte scuze. 

Dându-şi seama de risipa de lumină pe care o făcea, s-a 
grăbit să stingă cele patru mucuri de lumânări. Cu 


282 


siguranţă, aceşti domni cu înfăţişare de oameni bogaţi îi vor 
da o bună recompensă a doua zi, dar pentru asta nu 
trebuie să uite de economiile ei obişnuite. 

N-a mai rămas altă lumină decât aceea a focului de 
lemne de portocal tot mai debil. Bucăţile începeau să se 
carbonizeze şi se desfăceau împrăştiind cenuşă albă odată 
cu ultimele flăcări. 

Tunetele se auzeau în continuare deasupra acoperişului, 
făcând să se mişte pereţii şi să trepideze ferestrele. 
Crăpăturile acestora apăreau instantaneu pictate într-un 
albastru electric din cauza fulgerelor. Vocea văduvei se 
auzea ca o tânguire după fiecare fulger: „Sfânta Barbara 
cea preaslăvită, care în ceruri eşti înscrisă... “ 

A avut impresia la un moment dat că vorbeau tare cei din 
dormitorul său. Poate că o chemaseră şi a stat nehotărâtă, 
întinzându-şi gâtul pentru a asculta. | s-a părut că aude un 
zgomot de mobile, apoi altul mai surd, cu siguranţă o 
împingere spre perete. 

Şi-a imaginat văzându-şi trecutul. Toate certurile cu 
defunctul, din gelozie sau numai din cauza nervilor, aveau 
loc noaptea, după ce se culcau copiii. 

A avansat încet către uşă, punându-şi faţa lângă broască 
pentru a întreba cu gingăşie: 

— Doriţi ceva?... 

Au urmat câteva murmure; apoi linişte absolută. S-a 
aşezat din nou lângă cămin pe un fotoliu cu braţe făcute 
din lemn de roşcov, cu fund de fibră de plantă exotică 
împletită; mobila cea mai luxoasă de la bucătărie. Locul 
nou pe care se aşezase a părut că-i uşura venirea somnului 
care se învârtea de mult în jurul ei. 

A continuat să bombănească la fiecare tunet invocarea ei 
salvatoare: „Sfânta Barbara cea preaslăvită, care în ceruri, 
eşti înscrisă.. şi până la urmă a adormit auzind de fiecare 
dată tot mai departe zgomotele furtunii, nemaiacordând 
atenţie altora mai apropiate ce păreau că vin din vechiul ei 
dormitor matrimonial. 

Liniştea profundă a _ trezit-o în mai multe rânduri. 
Bucătăria era în întuneric. În cămin mai rămâneau câteva 


283 


cerculeţe de lumină, ca şi cum printre tăciuni s-ar fi ascuns 
câteva pisici cu ochi infernali. A privit în jur cu mirare 
nemaiauzind decât respiraţia bunicului, debilă ca aceea a 
unui copil. 

Părăsindu-şi locul s-a dus în vârful picioarelor până la uşa 
dormitorului ei. Soţul şi soţia dormeau. Pe urmă s-a convins 
că nu dormeau. Ajungea până la ea un uşor murmur de voci 
suave şi foarte îndepărtate. Poate că îşi vorbeau la ureche, 
cu gingăşie la fel cum făcea şi ea cu defunctul său bărbat în 
momentele plăcute ale împăcărilor ce urmau certurilor 
dintre ei. Această amintire, acum dureroasă, i-a stins 
curiozitatea şi a făcut-o să se retragă. 

A mers pe dibuite până la una dintre ferestre, 
deschizând-o complet. A intrat prin ea o lumină ca laptele, 
acoperindu-i în alb faţa şi bustul şi făcând-o asemănătoare 
unei figuri de marmură. 

Furtuna se îndepărtase. Luna rotundă şi deosebit de 
clară, înconjurată de stele, părea să alerge pe cer printre 
norii întunecoşi ca cerneala având margini de argint. În 
realitate, erau norii care alunecau în grabă, uneori pe sub 
ea, alteori acoperind-o cu momentele de eclipsă, din care 
părea să iasă mai luminoasă. 

De pe drumul inundat se distingea o licărire de lumină. 
Şoferul constatând scăderea apei, aprinsese farurile 
începând să repare avaria. Lovirea metalică a uneltelor lui 
era unicul zgomot al nopţii. 

Apoi femeia şi-a privit livada. Portocalii străluceau cu un 
lustru lunar. La fiecare dintre ei, pe deasupra vălurilor verzi, 
se aşezase altul de o strălucire alburie şi alunecoasă. 

Atmosfera era saturată de un parfum de grădină jefuită. 
Solul era acoperit de flori ce păreau călcate în picioare de 
către un val de călăreţi nocturni. Furtuna smulsese petalele 
florilor de portocali şi pământul începea să miroasă a 
buchet de mireasă descompus, cu parfumul puternic al 
putrefacţiei vegetale. Băltoacele reflectau în oglinda lor 
liniştită picăturile agitate ale stelelor. 

Deodată, o rafală, ca o ultimă zvâcnire a vălului furtunii, 
a făcut să se cutremure cupele acestei grădini ireale. 


284 


Portocalii lăsau să cadă de pe frunzişul lor, punctată de 
lumină, o ploaie de pietre preţioase. Pe urmă rămâneau 
nemişcaţi şi Luna îi îmbrăca din nou în culoarea sa de 
argint. 

Fiecare frunză era împodobită cu un diamant. 


SFÂRŞIT 


285