Carlo Martigli — Ultimul custode

MART LG LI 


= aziigli e na retea pere is m labi riiag 
di ri pa. R 


L’ ULTIMO CUSTODE 


== dal po TEA 


Ediţia originală : 
CARLO A. MARTIGLI - 
” 999 - L'ULTIMO CUSTODE “ 
în traducere : 
” 999 - ULTIMUL CUSTODE ” 


Motto : ” CAETERA NORUNT ET TAGUS ET GANGES FORSAN 
A ET ANTIPODES ” 
” RESTUL IL ȘTIU TAGO', GANGELE SI POATE ANTIPOZII ” 


Semtembrie 2009. 

Guido de Mola primește un plic misterios din partea bunicului 
recent decedat, bunic despre care nu știa nimic. La interior 
găsește o scrisoare și două manuscrise, unul din ultimii ani, 
celălalt cu posibile origini în epoca Renașterii. După citirea celor 
două texte descoperă că, de secole, familia lui era păstrătoarea 
unui secret extraordinar și teribil, privindu-l pe filosoful Giovanni 
Pico della Mirândola, scrierile - “tezele” sale ezoterice și originea 
celor trei mari religii monoteiste : creștinismul, mozaismul și 
islamismul. 

Guido devine, cunoscătorul evenimentelor în care sunt implicaţi 
strămoșii săi, dar și ultimul custode, păstrător al misterului lui Pico, 
misterul legat de moartea contelui de Mirândola, a lui Poliziano, al 
Conciliului din Efes, a mii de femei acuzate de vrăjitorie. 

Un secret care, odată revelat, ar putea pune în discuţie 
organizarea lumii ( așa cum o cunoaștem noi), de când Saul din 
Tars - Sf. Paul - convertindu-se la doctrina creștină (o sectă fără 


1 TAGO ( Tajo sau Tejo în spaniolă) este cel mai lung fluviu 
al Peninsulei Iberice, cu o lungime de 1006 km (din care 275 km 
în Portugalia) și care se varsă în Oceanul Atlantic. 


2 


importanţă în acele timpuri), reuși să facă în așa fel ca această 
doctrină să devină religia majoră a Europei. Trecând prin epoci 
diverse, de la fascinanta Roma din timpurile lui Innocenzo VIII, la 
Florenţa lui Lorenzo Magnificul, la Italia fascistă a anilor '30 și în 
fine, până în zilele noastre, cartea va conduce cititorul într-o 
călătorie memorabilă, de-a lungul timpului, al spaţiului și al 
misterului cunoașterii umane. 


PROLOG 


Septembrie 2009 


Totul a început cu nouă luni în urmă când am aflat de moartea 
bunicului meu. Un om peste suta de ani, care a avut o viaţă 
stranie și periculoasă - cel puţin așa reiese din cronicile de familie. 
Din cele povestite de cei care l-au cunoscut sau l-au auzit vorbind, 
bunicul meu apare, în același timp ca un solitar, un filantrop, un 
aventurier; un om de mare cultură, cu pasiune pentru fiecare 
ramură a cunoașterii, un anticleric (''mangia preti” în textul 
original - nota trad.), dar profund religios în același timp. Un 
fustangiu, care și-a abandonat soţia și pe tatăl meu - la acea 
vreme în fașă - dar care a încercat, nu se știe din ce motiv să 
rămână în contact cu ei. A murit într-un loc retras, la Camaldoli, 
după cum aflasem de la "Priore Generale dei Cenobiţi Camalaolesi 
” de la abația din acea localitate. Scrisoarea era însoţită de un 
înscris dactilografiat, cu menţiunea de a-l citi cu atenţie și de un 
înscris antic, sigilat, poate de valoare. 

Nu am fost prea apropriaţi; cred că l-am văzut de trei sau de patru 
ori în viața mea și probabil că moartea prematură a părinţilor mei 
a grăbit această îndepărtare. La început a fost curiozitatea să 
citesc acel manuscris antic. Adâncindu-mă în lectură mi-am dat 
seama că faptele povestite mă vor influenţa definitiv. Dilema mea 
apare din faptul că știu că e un mister care de secole persecută 
familia mea, care e în același timp și protagonistă și victimă. Un 
secret teribil, care trimite la fapte îndepărtate în timp, dar cu 
efecte devastatoare dacă ar fi cunoscut de cei cu intenţii 
criminale. 

Dacă la timpul său acest secret ar fi fost revelat lumii, istoria 
noastră ar fi fost diversă cu mult, în bine sau în rău. Nu se poate 
ști; astăzi pericolul este încă și mai mare. În acest moment nu sunt 
capabil să știu sau să dovedesc cât din cele prezentate este 
adevărat. Știu doar că am dedicat ultimele luni documentării celor 
descoperite, că totul e descris și adnotat în mod corect. 

Nu știu nici măcar dacă acea scrisoare a fost scrisă de bunicul meu 
sau de cineva apropiat lui. Până acum nu are prea multă 


4 


importanţă. Totul depinde acum de mine, pe umerii mei purtând 
greutatea unei enorme responsabilități. Câteva indicii mă fac să 
cred că cineva, din umbră, vrea să adun informaţii despre 
strămoșul (strămoșii) mei, tocmai eu, ultimul din familie să rezolv 
acest mister. Pentru că este și o enigmă, nu doar o poveste. Am 
înțeles acest lucru de cum am deschis al doilea plic, cel antic. 
Acum, sentimente contradictorii mă încearcă pentru că știu că 
atunci când voi afla soluţia, nimic nu va mai fi ca înainte. 


x k k x 


Între ARREZO si CHIUSI 
Luni, 1 mai 1486 


De-a lungul anticei Via Cassia, care trecând prin Val di Chiana 
unește Arezzo de Chiusi, un grup de călăreţi înarmaţi, toţi cu 
însemnele heraldice ale aceleași familii, mergeau în ritm întins. 
Pielea cailor lucea de sudoare și totul avea un aer sinistru la 
lumina torţelor purtate de cavaleri. In acea noapte cu lună plină, 
cine i-ar fi întâlnit pe drum ar fi crezut că se află în faţa unei 
legiuni de demoni, veniţi să incendieze vechile locuri de odihnă ale 
trecătorilor. 

Conducea grupul un om impunător ca statură, acoperit cu o 
pelerină ușoară și un pieptar de piele, destul de gros, dar cu o 
lucrătură fină. Călărea parcă greoi și fără ușurință, dar 
determinarea din gesturi era mult superioară celorlalți. Pe măsură 
ce calul își încetinea ritmul, acesta își împlânta pintenii în 
lateralele însângerate ale calului. De mai multe ore, nimeni nu-i 
adresa nici o vorbă. Giuliano Mariotto de' Medici, mare gabelier în 
Arezzo, pradă celor mai negre gânduri, își imagina cum o va 
pedepsi pe soţia lui și pe amantul acesteia. Erau amândoi vinovaţi 
și onoarea lui era profund pătată. Deși știa că nimeni de faţă cu el 
nu ar fi vorbit despre acest lucru, era sigur că fuga celor doi 
devenise subiectul bârfelor și discuţiilor în toate tavernele toscane, 
și destul de devreme, știrea ar fi ajuns și la Florenţa devenind 
motiv de amuzament la palatul Magnificului. 

Un cavaler, cu o pălărie cu panaș pe cap și cu pieptul protejat de o 
armură întunecată, acceleră ajungând alături de conducătorul 
grupului. Diferit de ceilalţi, instrucţia și ordinea militară se făceau 
cunoscute, iar accentul german din vorbire îl făcea și mai 
ameninţător. 

-Stăpâne, urmele sunt din ce în ce mai proaspete; deja îi avem în 
pumn. Chiar dacă nu s-ar fi oprit deloc, nu au decât o oră sau două 
de avans. Caii devin din ce în ce mai obosiţi și poate merită puţin 
repaus. 

-Unica mea odihnă pe care o voi îngădui în această noapte va fi 
cea eternă, de care va avea parte cel care m-a dezonorat. Giuliano 
nici măcar nu-şi încetini mersul. 

-Mă minunezi, Ulrich, te "'înmoi” cumva? Ceea ce văzu pe chipul 
lui nu-i plăcu lui Ulrich de Berna. Mercenarul elveţian, căpitanul 


6 


gărzilor lui Giuliano, ar fi ucis pentru mai puţin. Dar Giuliano de' 
Medici era încă stăpânul lui, pentru încă doi ani, așa cum era 
contractul. Şi el respecta contractele. Bineînţeles, dacă ar fi 
continuat să-și primească solda. In sinea lui credea că Margherita, 
soția stăpânului, a făcut bine atunci când i-a pus soţului "pe cap o 
pereche de coarne”. 

-Cum doriți, domnul meu! Atunci îi voi îndemna pe ceilalţi să ţină 
pasul cu dumneavoastră. Și după cum cred eu, dacă cei doi s-au 
oprit la vreun han să doarmă, în cel mai scurt timp veţi dispune de 
ei așa cum veţi dori. Ulrich se îndepărtă zâmbind, dar fără a fi 
văzut. Işi amplifică anume vocea atunci când rosti han, să doarmă, 
de ei. Un mod elegant de a spune că poate în acel moment, 
doamna Magherita era în pat cu amantul ei. 

Pe lângă Badia del Pino, lăsară strada principală, mergând de-a 
dreptul peste coline, ca niște insule în mijlocul unei mări infinite, 
punând la grea încercare cal și călăreț. Era o zonă mlăștinoasă 
unde vara nu se putea respira și iarna îngheţa totul în jur. Işi 
terminară călătoria la Badicorte; la acea oră târzie locul era pustiu 
iar poarta închisă le bloca intrarea în oraș. Giuliano bătu de mai 
multe ori în poartă cu apărătoarea braţului. In realitate ghimpii 
ascuțiți de pe aceasta puteau fi o armă de temut, în atac sau 
apărare, lucru intuit de fierarul care meșterise apărătoarea. 
Soldaţii de gardă, treziți brusc, își luară lănciile și înjurând, 
întredeschiseră vizeta din poartă. La auzul numelui celui care 
dorea să intre deschiseră porţile în grabă, fără a aștepta plata 
pentru trecere. Forţând caii "”hoarda” aproape că ajunse. Câteva 
lumini în depărtare îl alertară pe Ulrich. Fără să aștepte ordin de la 
stăpânul său, comunică celorlalți să stingă torţele și să continue 
drumul în liniște. La câteva sute de metri, în fața unui han, o 
caleașcă elegantă. "Ei sunt, opriţi pentru a se odihni sau pentru 
altceva”, gândi Ulrich. Orice ar fi fost, vânătoarea” era pe 
terminate. Legară caii și se apropiara în liniște. Fiecare dintre 
cavaler avea în mână o sabie iar în celaltă un pumnal. La un semn 
al lui Ulrich, doi dintre ei, târâș, se opriră în spatele caleștii. Doi 
slujitori care dormeau la interior muriră cu gâtul tăiat și fără cel 
mai mic zgomot. Un la treilea se apropie și el de caleașcă. Ulrich îi 
împlântă sabia în abdomen, cu celaltă mână acoperindu-i gura să 
nu tipe.  Simţindu-l inert, își scoase sabia însângerată, făcând 
celorlalţi semn că se pot apropia. Giuliano era în spatele lui. li 
revenea partea cea mai bună, de a-i surprinde pe amanți și de a-i 


pedepsi. 

Încercară să intre dar ușa hanului era închisă. Alt mod de a intra 
fără a face zgomot nu era, drept care, Ulrich bătu încet, ca un 
călător în căutare de adăpost. După puţine momente, la fereastra 
de la parter se văzu lumina unei candele și ușa masivă se 
întredeschise puţin. Ulrich spuse în șoaptă câteva cuvine de scuză 
pentru ora târzie. Ușa se deschise mai mult. Atât cât era nevoie ca 
hangiul să se trezească cu un pumnal îndreptat ameninţător 
asupra lui; încercând să strige, Ulrich, mai iute, îi îndesă în gură o 
bucată de cârpă. Hangiului îi căzu sfeșnicul din mână și zgomotul 
trezi câţiva servitori care dormeau cu capetele pe mese. Incepu 
hărmălaia. 

Ulrich împărţi urlând ordine oamenilor săi. Deja atacul le era 
descoperit și în acel moment, cea mai bună tactică era aceea dea 
înspăimânta și zăpăci adversarul. Nu a fost nici o luptă, doar un 
măcel. Cei trei servitori care dormeau nici nu au avut timp să se 
înarmeze, fiind uciși cu rapiditate. Cei care dormeau la etajul de 
sus încercară să se apere, dar au fost și ei doborâţi imediat. Numai 
unul din soldaţii lui Giuliano fu rănit ușor la un braţ. Trecând și de 
ultimul servitor care păzea în faţa ușii iatacului, se gândi cum să 
intre. Iniţial dori să bată la ușă, ca formă de respect pentru femeia 
cu care se căsătorise din dragoste și nu pentru zestrea infimă a 
acesteia. Dar își dădu seama că oamenii din subordine nu-l vor 
mai trata cu același respect. Trase un șut puternic în ușă dar 
aceasta rezistă. Din interior nu se auzi nici un zgomot; Giuliano 
căută privirea lui Ulrich, care înțelegând situaţia, făcu semn la doi 
din oamenii lui. După câteva încercări ușa cedă; soldaţii se 
retraseră făcând loc de trecere stăpânului lor. 

În penumbră Giuliano văzu două corpuri imobile, în pat și i se păru 
că sesiză un licăr în privirile celor doi. Cu o mână îndepărtă 
oamenii care coborâră în liniște, sub privirile ironice ale lui Ulrich. 
Cu spatele la patul celor doi, aprinse o lumânare. Cei din pat se 
mișcară aproape în același timp, înălțându-se puţin de sub pătura 
ușoară de lână. Acum îi putea vedea; pletele arămii ale soţiei sale 
îi încadrau chipul, înfrumusețat acum de furia care i se citea în 
ochi, coama blondă a rivalului său, Giovanni Pico, conte de 
Mirândola, care-l observa detașat, fără mirare, de parcă se 
pregătise pentru acea întâlnire. 

-Ar trebui să vă ucid!, spuse cu voce joasă, în picioare, la capătul 
patului. 


-Dar nu o vei face, așa-i Giuliano?, răspunse rece Margherita. 
Pentru că ar putea afecta afacerile tale. 

-Aş avea tot dreptul să o fac, răspunse Giuliano și nimeni nu m-ar 
putea judeca. 

-Cineva, da. Lorenzo, de exemplu. 

-El are problemele lui la Florenţa și nu cred că ar vrea să apere un 
cuplu de amanți adulterini. Dar aș putea să te ucid pe tine și să-i 
las viaţa lui. 

-Dar știu că nu o vei face! 

-Ce rasă de femeie ești?Ar trebui să te îneci în rușine. 

-Giuliano, spuse ea cu voce blândă, dragostea ta mi-a fost cel mai 
scump lucru și te-am respectat din tot sufletul. Dar ţi-am spus, 
încă de dinainte de a ne căsători că oricând voi fi găsit cealaltă 
jumătate a sufletului meu, voi urma raţiunile inimii și nu pe cele 
ale datoriei. Așa era stabilit. De' Medici privi fugitiv pe omul de 
lângă soţia lui. 

-E adevărat, zise Pico rupând pentru prima dată liniștea, e totul 
adevărat, domnule. Eu și Margherita ne iubim și aceasta trece 
peste orice convenţie. Vă înţeleg durerea și resentimentele, dar 
această întâlnire e urmarea firească a primului moment de când 
ne-am cunoscut, ca și cum am fi știut dintotdeauna că eram meniţi 
unul altuia. 

-Tăceţi! Nu aveţi dreptul! Şi profitaţi de poziţia de protejat al 
Magnificului pentru a vă salva viaţa. 

-Sunt gata să mor, spuse Giovanni, ridicându-se din pat și venind 
în apropierea lui cu pieptul gol. Mă puteţi ucide, aveţi acest drept 
după lege, sau poate că veţi înţelege. Nici măcar nu vă port pică; 
ca soţ al Margheritei ați protejat-o, deci nu mă pot opune în nici un 
fel deciziei voastre. Dar ea va fi mereu a mea. Giuliano îl privea 
intrigat: era acolo, în fața lui, gol și fără cea mai mică ezitare pe 
chip. Inălță braţul stâng pentru a-l lovi cu apărătoarea braţului; 
după care ridică mâna dreaptă pentru a-l lovi cu mânerul sabiei. 
Dar se opri, cu ambii pumni închiși, privind expresia de absolută 
liniște a celuilalt. Cei doi se priviră îndelung, dar în ochii lor nu era 
nimic sfidător. Giuliano avu impresia că putea citi gândurile 
contelui de Mirândola, iar contele că ar putea citi gândurile lui. Işi 
lăsă braţele să cadă și întorcându-se se adresă soţiei lui. 

-Acum mergem. Trebuie să te duc acasă. 

-Știu, spuse ea pe un ton grav. Giuliano nu o privi în timp ce 
aceasta se îmbrăca; când fu gata îi oferi braţul ajutând-o să 


9 


coboare scările. Ulrich urcă și intrând în cameră aruncă cu dispreţ 
hainele contelui pe pat, invitându-l cu un gest să se îmbrace. Și în 
grabă. 

-Sunteţi așteptat, nobile Mirândola, spuse cu un ton ironic, și 
sunteţi obligat să mă urmaţi, zise Ulrich subliniind cu fermitate 
cuvântul ”obligat”. Giovanni se îmbrăcă fără grabă sub privirile 
acestuia și în timp ce ieșea din cameră nu schiţă nici cel mai mic 
gest de nesupunere când Ulrich îi legă mâinile cu o fâșie robustă 
de piele. Il ajutară să urce pe cal și însoțit de cinci cavaleri și de 
Ulrich de Berna, ajunseră sub zidurile cetăţii Marciano. Găsiră deja 
porțile deschise. Trecură de grilajul strâmt de la intrare: 
temnicerul său călărea înaintea lui și se îndreptă la pas spre 
"Câmpul lui Marte”. La coborârea de pe cal, Giovanni fu preluat de 
doi soldaţi care aveau pe haine simbolurile Sienei și fu condus în 
turnul cazărmii. Ultima poartă, cea mai înaltă dădea într-o celulă 
amplă. Fu invitat în liniște să intre și lăsat singur, auzi la spatele lui 
ușa închizându-se cu cheia. Își petrecu noaptea fără somn, privind 
prin fereastra mică și cu gratii din înaltul zidului la o bucată de cer 
înstelat. Un miros de trandafir care urca de jos îi aduse aminte de 
clipele petrecute cu Margherita. În fond, în adâncul gândurilor lui 
știa cu siguranţă că ea era ultima femeie a vieţii sale. Cu ea 
împreună ar fi recreat unitatea. Dragostea, ca act creativ i-a unit și 
nimeni și nimic nu-i mai putea despărți. 


FLORENŢA 
Duminică, 10 iulie 1938 


Câte unul pe rând, cei șapte oameni se ridicară și introduseră 
mâna, fiecare, în săculeţul de velur, lăsând să cadă o bilă. 
Terminat turul, unul din ei le scoase pe toate și le așeză pe masa 
în faţa sa. 

-Cinci albe și două negre, spuse acesta. ''Omega” aprobă. Michele, 
deschide, te rog, obloanele. O undă de aer cald, îmblânzită până 
atunci de penumbra din cameră intră pe fereastră. Umiditatea era 
aproape fizică, palpabilă și împreună cu micile vârtejuri de la sol 
anunţa venirea furtunii. Michele scoase capul prin fereastră; 
petecul de cer fu traversat de un cârd de porumbei, poate dinspre 
piaţa Domului. In acel moment, clopotele de la Giotto anunţară 
slujba. 


10 


-Același sistem, Gabriele?, întrebă Michele reasezându-se. 

-Dacă nu sunt alte propuneri mai bune, aș spune că da. Nu văd de 
ce l-am schimba atâta timp cât Elveţia rămâne neutră și 
impenetrabilă. Clauza ''Diverse consultaţii - Consulenze varie” 
poate fi declarată fără probleme și fără a ridica suspiciuni în caz 
de verificări. 

-Dar de ce era nevoie de o altă plată?Din calculele prezentate de 
Giacomo, librăria e mai mult decât înfloritoare si nu pare să aibă 
nevoie de bani. El însuşi nu i-a cerut. Gabriele îşi uni mâinile şi 
înăltând sprâncenele îl privi peste ochelari. Numai ochii îi surâdeau 
gândindu-se la cât de mult numele de Remiele se potrivea 
interlocutorului său. Precum îngerul fulgerului divin, lansa acuze 
împotriva a toţi și toate, dar nu era nimeni mai fidel și mai onest 
decât el. 

-Giacomo știe să gestioneze magazinul și nu cere niciodată, chiar 
dacă are nevoie. Dar știi că e bine să dispună de sume consistente 
în caz de necesitate forţată. 

-Acei bani trebuie să folosească unui anume scop, punctă Remiele, 
să garanteze siguranţa cărții în timp. 

-E exact ceea ce Giacomo face de-o viaţă întreagă, interveni 
Raffaele cu o iritare prost, disimulată, și în plus fondurile continuă 
să crească. Deja sunt suficiente pentru zece generaţii. 

-Nimeni nu susţine contrariul, răspunse calm Remiele, vroiam doar 
să spun că... 

-Dragi "îngeri”, îl întrerupse Gabriele. Alese să folosească ritualul 
interior al adresării către ceilalți membri pentru a da o mai mare 
autoritate cuvintelor sale. Erau ultimele luni de '"'primus inter 
pares” - primul între egali, obligaţie care dura de trei ani. La 
sfârșitul anului avea să fie rândul lui Israel; după optsprezece ani 
ar fi fost din nou rândul lui dar se îndoia că destinul îi va mai da o 
a doua șansă. 

-Noi toți suntem "'apărători” în serviciul cărții, la fel ca Giacomo. Și 
e un noroc de a avea micile noastre divergențe. Deciziile ce le 
luăm sunt rezultatul unei atente munci de alegere. "Omega” s-a 
născut tocmai pentru aceasta și faptul că suntem de trei secole 
aici, cred că trebuie să fie pentru noi toţi un motiv de orgoliu 
îndreptăţit. 

-Peste doi ani vom sărbători bicentenarul, Michele își bătu 
genunchii cu palmele. Era cel mai tânăr din grup. Faptul că el era 
purtătorul numelui de Michele, îngerul legat de sabia de foc, îl 


11 


entuziasmă din prima zi a iniţierii lui, cu trei ani înainte, după 
moartea ultimului Michele. 

-Păcat că nu putem sărbători printr-o festivitate, continuă el. 
Surâsul lui îi molipsi pe ceilalţi și elimină orice urmă de tensiune 
din interiorul cercului ''Omega”. 

-Cred că cineva trebuie să se ducă la slujbă, spuse iar Gabriele, 
soțiile sunt deja în așteptare. 

-Pot întreba un lucru? 

-Tot ce dorești, Uriele, îi răspunse Gabriele, eu nu mă grăbesc. 

-Mă simt onorat să fac parte din ''Omega”, de mai bine de opt ani 
și acest lucru mi-a adus aminte un gând, care câteodată îmi vine 
în minte. 

-Hai Uriele, suntem curioși, îl întărâtă Michele. Uriele era complicat 
în gândire, dar câteodată remarcile lui făceau loc unor discuţii 
interesante. N 

-De ce Giacomo nu s-a recăsătorit niciodată? Intrebarea rămase 
mult timp în aer, suficient ca privirile tuturor să se întretaie și fără 
ca nimeni să dea de înţeles că ar ști răspunsul. Anumite întrebări, 
chiar și cele mai nevinovate devin tăioase dacă nu obţin un 
răspuns. 

-Nu știu sigur, dar cred că într-un fel sau altul s-a întâmplat cu el 
ceea ce i s-a întâmplat contelui. Odată întâlnită femeia vieţii, dacă 
rămâi fără ea, e dificil de înlocuit. În ce privește cartea, tonul 
devenindu-i amical, cred că soluţia aleasă de Giacomo reflectă și 
lipsa unei descendenţe de sânge, cred. 

Membrii cercului ''Omega” plecară la cinci minute unul după altul, 
în ordine alfabetică, primul Michele, după care Raffaele, Raguele, 
Remiele, Uriele și Zerachiele. Se numeau așa în amintirea celor 
șapte îngeri biblici, uniți de un singur scop, de a-l proteja pe 
Giacomo, ''Custodele”. Ultimul ieși Gabriele care închise ușa unei 
mici camere din ''Academia Georgofili”. Ploaia îl lovi în plin și se 
refugie sub '"'Galeria Negustorilor” din apropiere. Se trezi alături 
de un grup gălăgios de militari germani. l-ar fi evitat bucuros, dar 
ruperea de nori ar fi împiedicat și un înger adevărat să zboare. 


MARCIANO, VAL DI SIENA, 
Marţi, 2 mai 1486 


Înainte de ivirea zorilor, liniștea fu întreruptă de zgomotul 


12 


zăvorului de la ușă, după care liniște. Precaut, Giovanni trase de 
ușă și o găsi deschisă. Coboră scara de lemn puternic înclinată, pe 
care cu câteva ore înainte o urcase cu mâinile legate și ieși în loc 
deschis. Un cal înșeuat părea că-l așteaptă. Era un cal destul de 
frumos, cu coada și coama negre. La fel de negre erau și părţile 
terminale ale picioarelor. Robust și musculos, cu o coamă mare, 
nările ample din care ieșea un lejer firicel de abur. În ochii lui mari 
și intenși, în care se reflectau ultimele stele ale nopţii și primele 
sclipiri ale zilei, întrezări frică și nervozitate. Îl mângâie pe gât, 
fără grabă și când crezu că-i câștigase încrederea, sări în șa. Toate 
porţile erau deschise, inclusiv grilajul de la poarta de la intrare și 
Giovanni plecă rapid din Marciano, îndreptându-se în galop spre 
hanul din seara din ajun. 

Găsi totul neschimbat: slujitorii lui de afară încă aveau în privire 
mirarea pentru moartea subită. Le închise ochii și făcu la fel cu cei 
din interiorul hanului. Plecă peste câmpuri și nu se opri decât când 
ajunse la un smochin, copacul primordial, sacru pentru toate 
religiile. Se așeză cu picioarele încrucișate la umbra frunzelor abia 
dezvoltate, inhalând parfumul. Și trecu ziua, și trecu și noaptea și 
iar ziua, până când, spre amurg simţi că a atins din nou un nivel 
de conștiință superioară. Era ceea ce sfinţii creștini numeau - 
extaz, înţelepţii islamului - renașterea, trezirea, cabaliștii evrei - 
intuiție mistică și fidelii lui Buddha - iluminare. Totul era numai de 
a aștepta, fără grabă, știa că va veni. Nu cu mult departe de el 
văzu sfera de foc, cea care apăruse, după mărturia a numeroși 
martori, în prima zi a vieţii sale. Medicul care asistase la nașterea 
lui reţinu și scrise toate detaliile legate de acea întâmplare. 
Astrologi, oameni de știință, preoţi veniţi la curtea de Mirândola își 
spuseseră flecare părerea lui; toate coincideau în faptul că nou- 
născutul era destinat pentru ceva particular. Acum, în sfârșit, 
Giovanni Pico știa despre ce e vorba. 

De multe ori, din ziua morţii mamei lui i-a simţit prezenţa, așa ca 
în toate momentele dificile ale vieţii lui.  Simţind-o din nou 
înăuntrul lui îi dădea siguranţă și îi aminti că nimic nu trebuie să-l 
distragă de la treaba lui. Toată viaţa lui era dedicată acelui unic 
scop, chiar dacă la început nu-și dădu seama. Era pregătit și 
timpul meditărilor trecuse. Sfera se stinse încet și Giovanni 
redeschise ochii. Nici un fel de durere nu l-ar fi oprit. 


13 


După aproape șapte luni, ROMA, 
Luni, 20 noiembrie 1486 


Noul palat al nobililor "de la Rovere”, pe partea dinspre "Borgo 
Vecchio”, era luminat de sărbătoare, în ciuda nopţii târzii. 
Stăpânul casei era noul cardinal Domenico della Rovere, dușman 
de moarte al unui verișor mai îndepărtat, Giuliano della Rovere, 
cardinal și el, nepot al papei Sisto V mort de aproape doi ani. 
Printre oaspeţii de onoare , un alt cardinal, don Rodrigo de Borja y 
Doms, însoţit de noua lui amantă ''oficială”, frumoasa și tânăra 
Giulia Farnese. Cozile lungi și groase, adunate în jurul capului, 
erau blocate cu un șir de perle, toate dominate de un enorm 
smarald, semn al rangului ei. Pentru ea Borja o părăsise pe 
Giovanna Cattani (numită și "Vannozza” ). O doamnă încă plăcută 
la înfățișare (după cei trei copii născuţi spaniolului) dar căreia 
nimeni nu-i mai arăta atenţie, fiind considerată încă împreună cu 
Borja. 

Un cântăreţ din ''vihuela de mano” ( violă de origini spaniole) - 
instrumentul preferat al invitatului, dădu tonul, de puţin timp la un 
vioi "branle” (dans care dădea voie cuplurilor să se curteze, să se 
oprească și să se privească în ochi). ''Sala Semizeilor”, cu pereţii 
împodobiţi cu sirene, tritoni, sfincși, centauri surprinși în diverse 
ipostaze era plină de voci vesele de femei și bărbaţi. 

Atmosfera veselă din jur nu influenţa cu nimic gândurile tânărului 
Giovanni Pico, conte de Mirândola și Concordia. De luni bune, 
gândurile lui erau concentrate în jurul unei unice probleme: 
publicarea (era doar o chestiune de timp) "'Tezelor” sale. Nu a 
avut nici o posibilitate de a lipsi de la sărbătoare, iar refuzul 
participării i-ar fi ofensat pe cei doi cardinai: gazdă și oaspete. Se 
gândea în sine, zâmbind la furia care i-ar stârni-o maetrului 
Savonarola, un critic teribil al obiceiurilor din epocă, de care se 
temea toată Florenţa, chiar și Lorenzo Magnificul. L-ar fi atacat cu 
cuvinte caustice asemănându-l cu nobilimea coruptă de la Roma. 
Poate că ar fi avut dreptate, poate că nu. Dar deocamdată, asta 
era. Între pericolele reale și cele ale conștiinței, le-ar fi preferat pe 
cele din urmă. 

Dar veni timpul să plece. Ceru de la un servitor bereta și pelerina 
lui și ascunse în consistenta căptușeală de lână lanţul de aur cu 
însemnele titlului de nobleţe. La acea oră din noapte nu era indicat 
de a merge cu bijuteriile la vedere. In afară de hoţii înarmaţi cu un 


14 


soi de săbii de secţiune triunghiulară, care atacau pe oricine, 
străzile Romei erau “infectate” de o nouă ameninţare. Hoarde de 
spanioli fără ocupaţie veniseră în capitală cu speranţa de a primi 
oarece privilegii după brusca ascensiune a protectorului lor: 
cardinalul Borja. În afară de a răpi şi de a fura, mai angajau 
conflicte cu bandele locale și oricine se afla la mijloc nu prea avea 
scăpare. 

Nimeni nu păru să bage în seama fuga discretă a contelui. Toţi 
erau ocupați să asculte faimosul '"'Lauro di Lorenzo”, o compoziţie 
nouă - se spunea că ar fi fost opera Magnificului, și ascultătorii o 
acompaniau cu gălăgie și glume vulgare (dat fiind conţinutul 
acelei compoziţii). Bucuros că scăpase de dansurile vechi și noi - 
"leoncelul”, inelul” cu două sau patru cupluri, "pinzocarra”și mai 
ales ''saltarelul” care te făcea să transpiri și umplea atmosfera de 
miesme nu tocmai plăcute - Giovanni se îndreptă spre "Piazza 
delle Giudea”, însoţit de slujitorul său de încredere. De acolo se 
îndreptă spre "Monte de' Cenci” unde se găsea atelierul 
maestrului Eucharius Silber Franck, cel mai cunoscut tipograf din 
Roma. Știind că era târziu sună fără ezitare din clopoțel și începu 
să aștepte pe partea opusă a străzii. Silber Franck poate că 
dormea, dar era obișnuit cu orele "ciudate”. De altă parte, Pico nu 
era un mare admirator, ci un client bun platnic. Pico, învăluit de 
întuneric se gândea la circumstanţele care-l aduseră pe tipografia 
Roma. Chiar dacă se convertise, era un evreu, și în Germania, 
noul val de predicatori categorici ca și Savonarola, chiar dacă nu 
de talia lui, îndemnau de multă vreme împotriva tuturor inamicilor 
lui Hristos. Pentru clasa politică, pentru conducerea coruptă a 
Bisericii de la Roma acţiunile contra evreilor, a musulmanilor și a 
tuturor celor care se îndepărtau de normele creștine, singurele 
care garantau Paradisul, erau justificate. 

Cu ceva timp înainte, luat de val, Eucharius îi spuse că, pentru a 
scăpa de pericole, fratele lui, un cunoscut negustor de coloniale, s- 
a mutat cu familia în Spania, la Sevilla, unde cu puţin timp în urmă 
înflorise o puternică comunitate evreiască. Dar căzu în ghearele 
catolicismului regelui Ferdinand și avu parte de umilinţe fără de 
sfârșit din partea dominicanilor conduși de Torquemada, puternicul 
inchizitor. De mai multe ori, și cu ironie în glas, Pico îl întreba pe 
prietenul Savonarola cum de nu se puteau întâlni în cadrul 
aceluiași ordin călugăresc atât el - Savonarola - cât și 
Torquemada; i se răspundea că rezultatul era același, chiar dacă 


15 


metodele erau antagoniste și discuţia se muta de pe planul 
religios pe cel filosofic. 

Eucharius din Wilzberg fusese mai norocos decât fratele lui. 
Alesese Italia, cu toate tulburările politice din ea, cu toate 
disputele dintre conducători și datorită experienţei acumulate în 
atelierul lui Gutenberg, la Roma găsi o atmosferă propice muncii și 
creaţiei, idei de reînnoire, chiar o adiere de libertate. Dar nu avea 
prea mare încredere. Mai devreme sau mai târziu, ar fi ajuns și în 
Italia persecuțiile contra evreilor. Utiliza mici trucuri prin care se 
folosea de alte nume în loc de Franck, prin care se făcea 
cunoscută, chiar prea tare, originea lui. Contele de Mirândola îl 
asigură că atâta timp cât se va bucura de stima familiilor Orsini, 
Medici, della Rovere, chiar și Borja ( care cu douăzeci de ani mai 
înainte își italieniză numele în Borgia) nu trebuia să se teamă de 
nimic. 

O mică lumină apăru în atelier urmată de zgomotul zăvoarelor. 
Prin ușa semideschisă apăru figura lui Eucharius, abia luminată de 
lampa cu ulei. 

-Cum trebuie să vă întâmpin, conte? Cu "Bună seara!” sau cu 
"Bună dimineaţa!”? Pentru prima cred că e prea târziu, pentru a 
doua e prea devreme, dat fiind că soarele va răsări peste vreo 
cinci ore. 

-Urează-mi o viaţă liniștită, răspunse Pico, să mă pot bucura de 
orice oră, fie zi, fie noapte. 

-O dorinţă pentru orice om de bună conduită și o treabă nu tocmai 
ușoară pentru Domnul nostru, răspunse Eucharius, invitându-l să 
intre și închizând ușa imediat. Pico își lăsă servitorul afară, de 
pază. 

-Nu-ţi voi ocupa mult timp, bunule Eucharius. Vroiam să știu în ce 
punct ești cu tipăritul ” Tezelor” mele. 

-Cinci sute de copii nu se tipăresc în timp de un “amin”, nobile 
Giovanni. Chiar dacă, așa cum spunea ilustrul coleg Ulrich Han, 
astăzi se tipărește într-o zi cât se reușește a scrie într-un an. 
Contele zâmbi. 

-ÎI cunosc pe Han. E o persoană deosebită, un om inventiv și plin 
de resurse. Când am văzut al său "DE HONESTA VOLUPTATE ET 
VALETUDINE” mă gândeam că e un tratat de filosofie, al vreunui 
autor latin, dar după ce l-am cumpărat am descoperit că e o carte 
cu reţete de bucătărie. Era o capcană plăcută care mi-a dat 
posibilitatea să verific unele reţete care-mi dădeau probleme. 


16 


-Este mereu ceva de învăţat, excelenţă, chiar și pentru unul ca 
dumneavoastră. Dar ascundeţi un lucru, chiar dacă mulţi o știu. 
Argumentul tratat - profan - îl poate face pe Han să-și piardă 
licenţa de tipograf. 

-Cred că BINELE fără LIBERTATE nu ar avea valoare. "Nu fă rău, 
spunea Seneca, și nu vei avea cauze de preocupare”. 

-Dacă ar fi aşa, excelentă. 

-Este în ceruri și așa va fi pe pământ atunci când oamenii vor 
cunoaște mai bine esenţa divinului. Dacă suntem toţi fiii unei 
fiinţe supreme, înseamnă că suntem egali cu toţii. Asta e ceea ce 
lumea trebuie să cunoască, și sper că o va face , cu ajutorul 
Tezelor” mele. 

-Cum aţi spus, excelenţă? Am înţeles bine? Desigur că nu. Urechile 
vechi ale mele amestecă cuvintele între ele, așa cum un vânzător 
de fructe îți pune în traistă fructe stricate, după ce ţi-le-a arătat pe 
cele bune. 

-Ai înţeles bine, Eucharius. Și că tot ai adus vorba de amestecat, 
aș vrea ca trei copii să fie legate în piele roșie, cu posibilitatea de 
a adăuga alte pagini. Și să aibă un sistem de închidere. Eucharius 
îl privi perplex, dar la dorinţele unui domn nobil și bogat nu putea 
obiecta. 

-Așa va fi și voi face în așa mod să primiţi totul în cel mai scurt 
timp. Dar cu comisia pontificală, cum o rezolvăm?Amintiţi-vă că 
aștept să-mi trimiteţi consensul lor pentru publicare. 

-Nu te teme. Îl vei avea, mai devreme sau mai târziu. Oricum să 
știi că "'Tezele” mele sunt inspirate de unica Divinitate în care au 
crezut strămoșii mei, ai tăi și chiar Mahomed. 

-Nu spuneţi așa. Pentru mai puţin, fratele meu a fost spânzurat de 
picioare, i-au frânt degetele. Era un bun negustor și acum nu e 
decât un olog sărac. 

-Ai dreptate, Eucharius. Dar totul se va termina rapid, sunt sigur, și 
oamenii nu vor mai avea de ce să se teamă. 

-Atunci Dumnezeu să vă binecuvânteze, Giovanni, oricine ar fi el. 


ROMA 
Marţi, 21 noiembrie 1486 


-Sanctitate, ambasadorul trimis de Medici a ajuns. 
-Lăsaţi-l să aștepte, ca pe ceilalţi, nu trebuie să se creadă mai 


17 


important decât alţii. 

-Cum dorește Sanctitatea sa. . . Îmi permit să observ, cu umilință 
că, în aceste vremuri nesigure, Medici sunt creditorii noștri. 

-Ştiu foarte bine ce datorie avem către Medici, tună papa, şi nu e 
nevoie ca în nici un fel, cardinalul camerleng să mi-o amintească. 
Lăsaţi-l să aștepte și chemaţi-l pe Franceschetto, îl vreau aici 
imediat! Cardinalul Sansoni ieși din sala pontificală cu braţele 
încrucișate pe piept, mergând de-a îndărătelea și fără a mai spune 
un cuvânt. Nepot al răposatului papă Sisto IV, reuși să-și păstreze 
postul de camerleng, chiar și sub '"'domnia” puternicului genovez 
Giovanni Battista Cybo, numit și Innocenzo, al optulea din serie. 
Unica putere pe care i-o dăduse funcţia sa a fost perioada dintre 
cei doi papi și se folosise de acest fapt pentru a-și întări și 
confirma respectiva funcţie; și acum nu avea nici o intenţie de ao 
pierde cu ușurință. Chiar dacă era, în mod formal, și trezorier, de 
fapt cheile de la tezaur erau în mâinile lui Franceschetto, primul fiu 
din cei doi fii nelegitimi ai lui Innocenzo VIII. Franceschetto veni 
după puţin timp, intrând pe ușa secretă din spatele tronului papal. 
La vremea respectivă era construită ca o cale de fugă. De fapt, 
printr-o serie de camere se ajungea cu ușurință la un pasaj secret 
- "passetto” - care din Basilica San Pietro ducea direct în incinta 
castelului Sant'Angelo. 

-M-aţi chemat, tată? Tonul vocii era "'uleios”, statura dreaptă și 
arogantă, și oglindea cu fidelitate caracterul lui. Franceschetto era 
frumos și înalt, cu păr negru și des, moștenit de la mama lui 
Eleonora, o doamnă nobilă din Napoli. Era cu totul diferit față de 
tatăl său natural și poate de aceea îl adora. De cum a început să 
cunoască treburile prin lume, Franceschetto nu avea alt gând 
decât acela de a acumula bogăţie, pe de o parte și de a o pierde la 
zaruri, pe de alta. Pentru a face față acestor probleme, tatăl, 
devenit papă, îl numi "nobil de Ferentillo”, un oraș mai înstărit la 
graniţa cu ducatul Spoleto. Dar lui Franceschetto, acea sursă de 
câștig nu-i ajungea și prin rugăminţi și "'plânsete”, cu o oarecare 
viclenie, îl desemnă șef peste perceptorii Bisericii Romane. 
Această îndatorire îi dădu posibilitatea de a pune la punct un 
înfloritor comerţ numit al "'iertărilor pământene”. Dacă tatăl său 
papa "înmulţea” averea lui Sf. Petru vânzând bucăţi de Paradis la 
nobili și negustori, el, Franceschetto vindea iertări pe pământ. 
Orice asasin sau hoţ, care ajungea în bune condiţii la Roma își 
putea cumpăra de la el imunitatea și iertarea de toate păcatele. În 


18 


aur, bineânţeles. Preţul era variabil și Franceschetto, care avea 
acces la sigiliul papal, începea de la minime de două sute de 
ducați care, în caz de crime grave, puteau ajunge și la o mie de 
ducați. Trei părţi mergea în vistieria bisericii, o parte în buzunarele 
lui. 

-Cât timp mai avem la dispoziţie până când trebuie să plătim rata 
din împrumutul luat de la florentini?, întrebă brusc papa. 

-Bani genovezi fiind, suma a scăzut, tată, fără a plăti nimic. 

-Şi din ce motiv?Nu avem suficient de mulţi bani disponibili? 
Innocenzo își mută privirea asupra camerlengului. Dar înainte ca 
acesta să răspundă, Franceschetto așezându-se încet pe treptele 
de dinaintea tronului răspunse: 

-Nu e din acest motiv, tată. E numai că dorim ca Medici să-și facă 
griji pentru soarta împrumutului. Un gentilom nu plătește niciodată 
la timp. Cu atât mai mult din alte motive, papa. Creditorul trebuie 
să se simtă onorat și mulţumit când primește banii. Innocenzo VIII 
surâse. Acel fiu al lui, așa cu nebuniile lui cum era, îi era la fel de 
drag ca și tronul pe care stătea acum și care îl costase ani de 
intrigi, alianţe și nici mai puţin de o sută de mii de ducaţi-aur. 
-Atunci rămâne așa!, spuse, Medici vor aștepta încă. Acum îl 
putem primi pe ambasador iar dacă va cere, noi vom promite, vom 
promite. .. . Camerlengul își desfăcu mâinile și le introduse în 
mânecile largi. Coborând ușor capul își ascunse surâsul. 

-Deci Sansoni! Ai adormit?, spuse papa aproape râzând. Poftește-l 
pe emisarul de la Medici. Nu, așteaptă. Spune-mi, cine e de data 
asta? 

-Un anume Jacopo Salviati, Sanctitate, are toate acreditările, 
răspunse cardinalul camerleng. 

-"Oh, belan" - oh, ce bine. Innocenzo VIII își arăta de fiecare dată 
rădăcinile de genovez. 

-"O nu eu cusin de Francesco” - Dar nu este vărul lui Francesco? 
-Care Francesco, Sanctitate? 

-Da' ești chiar prost, Sansonil. Francesco Salviati, arhiepiscopul de 
Pisa, suflet bun, acela spânzurat de Medici ( han cricca - dialect). 
-Cricca? Nu înţeleg când vorbiţi în dialect, Sanctitate. 

-Cel care fu spânzurat de Medici pentru că a participat la 
conspirația familiei Pazzi, răspunse răbufnind. 

-N-aş şti. 

-Tu nu știi niciodată nimic, "maccaccu" (peiorativ în dialect). Dar 
vei vedea că e chiar el. Familia Salviati cred că a înţeles din ce 


19 


parte bate vântul. 
-Fă-l să intre, îi voi prezenta condoleanţele noastre. 
-lImediat, Sanctitate. 


FLORENŢA 
Vineri, 15 iulie 1938 


-Giovanni, ai citit "II Giomale d'Italia” de azi?, întrebă Giacomo de 
Mola. 

-Nu, nu am avut timp. 

-E incredibil, eu cel puţin nu credeam că se va ajunge la așa ceva. 
Ascultă: "Marea parte a ltaliei de azi e ariană și civilizaţia ei e 
ariană”. Şi aici: "E timpul ca italienii să se declare deschis și cinstit 
rasiști. Tot ceea ce a făcut până acum regimul (conducerea) în 
ltalia are ca fond rasismul”. E o lipsă de nobleţe, cuvântul 
"rasism” are aici o semnificaţie pozitivă. Dar așteaptă, încă nu e 
gata: "Evreii reprezintă unica populaţie care nu a fost asimilată în 
Italia, pentru că sunt constituiți din elemente de rasă non- 
europoidă, diverși în mod absolut de elementele care au stat la 
baza originii italienilor”. Îţi dai seama? 

-Cine a semnat articolul? 

-Nu e un articol, e un fel de manifest scris de o persoană, nu prea 
bine identificată: "Grupul de studenţi fasciști din universităţile 
italiene”. Dar nu e semnat, ceea ce mă face să cred că e "făină 
din sacul lui Mussolini”. 

-Îți mărturisesc că sunt mulţumit că nu sunt evreu azi! 

-Eu în schimb, nu!, exclamă de Mola ridicând vocea. Azi eu aş vrea 
să fiu evreu. Mi-e rușine că sunt italian. Ar trebui să scriu o 
scrisoare către "ll Giomale d'italia” și să pretind să o publice. 
Giacomo de Mola nu avea aerul unui om teribil. Era înalt și slab, 
părul scurt tuns perie, spre cărunt. Ochelarii cu rame aurii se 
odihneau pe un nas mic, aproape feminin; toate lăsau să se vadă 
un om, de o aparentă fragilitate, într-o perioadă când bastonul, 
parul, măciuca erau la putere. În acel corp uscat și nervos se 
ascundea un demon, și în rarele momente de furie sau în faţa 
vreunui pericol părea dotat de o forță biblică și o agilitate 
extraordinară în ciuda celor patruzeci și opt de ani. În tinereţe 
fusese rezervă în echipa olimpică la Stockholm și trăise bucuria 
victoriei la individual - floretă a bunului suă prieten Nedo Nadi. 


20 


Giacomo însă prefera spada; "parcă o avea în sânge” spunea 
maestrul lui care considera spada un obiect barbar, de o anume 
duritate, altfel decât floreta și sabia. Răbdare, nervi de oţel și un 
excelent spirit de observaţie erau calităţile necesare pentru a reuși 
în acest sport şi Giacomo continua să antreneze aceste calităţi si 
să se menţină în formă. 


-În locul tău nu aș face-o. Ar fi subiect de discuţie pentru toţi, în 
timp ce avem datoria, așa cum mi-ai raportat de multe ori, de a fi 
ca o salcie atunci când bate vântul. Mai devreme sau mai târziu va 
trece, spuse zâmbind. 

-Da, știu prea bine, spuse Giacomo, o spun doar ca mod de a 
spune. Ştiu că nu ar ajuta la nimic. Dar vei vedea, acesta e doar 
începutul. Suntem norocoși că nu suntem în Germania chiar dacă 
continuăm să o copiem. Uitasem, cum a fost întâlnirea de ieri cu 
consulul? 

-Domnul Wolf a fost foarte drăguţ și a apreciat în mod deosebit 
cărţile pe care i le-am dus. In special, acea ediţie rară de Manuzio 
"'HYPNEROTOMACHIA POLIPHILI”. 

-E o ediţie de preţ, a știut ce să cumpere. 

-În ziua de azi nu e nimeni dispus să plătească doăzeci și cinci de 
mii de lire (italiene) pentru o carte. 

-Ai dreptate, dar acel text valorează mai mult. Giacomo de Mola se 
pregătea să iasă, cu părere de rău că trebuia să renunţe la 
penumbra răcoroasa a anticariatului de cărţi. Zidurile groase 
mențineau o temperetură constantă tot timpul anului. Ceea ce 
asigura o atmosferă protectoare pentru cărţi, dar și un flux 
continuu de interesaţi. De fapt, la interior, găseau tot timpul anului 
fie o căldură plăcută pentru frigul de afară, fie o răcoare 
binefăcătoare pentru căldura de afară,tocmai ca în acele zile. 
leșind, o undă de căldură umedă și sufocantă îl cuprinse. Pălăria 
din țesătură de panama, de culoarea fildeșului abia îl proteja de 
razele solare și zâmbi când văzu doi militari ai regimului, cu 
pantaloni gri închis băgaţi în cizme înalte, cu cămașă și fes negru. 
În ciuda aerului lor dezinvolt, era sigur că sufereau mai mult decât 
el și că îl invidiau în costumul lui alb de in. Era deja în întârziere 
pentru obișnuita adunare a "Academiei Georgofili”, de puţini ani 
mutată în "Torre de' Puici” (Turnul Puricilor” - nota trad. ), și 
grăbi pasul, chiar dacă se afla la câteva sute de metri. Se gândea, 
din ce în ce mai des în ultimele zile, la Giovanni și la cele înfăptuite 


21 


împreună din zilele când îl luase de la orfelinat, până în zilele când 
studia la Colegiul lezuit din Livomo. Cu diploma în mână, cu nota 
maximă și în virtutea inteligenţei lui reuși să-l înscrie la Sorbona, 
la Paris,unde tânărul își terminase studiile cu brio, în literatură 
antică și italiană. 

Satisfacţia lui nu era deplină și datorită faptului că nu avea deplină 
încredere în el. Chiar dacă trecuseră zece ani de când lucrau 
împreună, câteodată părea că se află în faţa unei porţi de 
netrecut, lucru datorat și modului său rezervat de a fi, fie 
suferințelor din anii de orfelinat. De-a lungul anilor îl instrui 
îndelung și-l făcu părtaș la multe secrete, dar nu cele mai 
importante. Pentru cele din urmă, nu-l simţea pregătit. Poate ar fi 
fost, dar la vremea lui,era sigur că a făcut o alegere bună. Nu avea 
nici un copil, dar Giovanni ar fi devenit în curând, prin adopţie. El 
încă nu știa, i-ar fi spus când va fi să fie, împreună cu ultimul 
secret, cel mai mare. Poate în timpul aceluiași an. Simţea că 
Giovanni "lovea din copite” ca un mânz care știa că a fost crescut 
să alerge și deja simţea în nări mirosul câmpului și al competiţiei. 
Giovanni Volpe rămase singur în librărie. Așteptă până ieșiră și 
ultimii clienţi și închise cu grijă casa de marcat și ușa externă. În 
trecere se privi în oglindă, părul roșu îi dădea un aer curios. Se 
îndreptă spre telefon și ceru centralistei un număr de telefon din 
Roma, cu plata la cel chemat. 

-Încercaţi cât de repede se poate, vă rog! Destinatarul acceptă? 
Da, aștept legătura. 

-Herr von Mackensen? 

-ja, herr Volpe. 

-Wie geht es Ihnen? 

-Sehr gut. Aber sprechen Sie bitte italienisch. 

-Vielen Dank. Pot vorbi? 

-Desigur! Răspunse ambasadorul german cu un uşor accent 
gutural. Linia e sigură. 


Întâlnirile săptămânale de la "Academia Georgofili” erau rezervate 
unui număr restrâns de studioși. Nu se discuta după cum era 
tradiţia și scopul acelei academii, despre cele mai bune metode în 
cultivarea măslinului sau a calităţii iasomiei chineze faţă de cea 
filipeneză. Erau reuniuni un pic mai speciale în care termenul grec 
"'georgos” avea o altă semnificaţie, mai spirituală. In cadrul acelor 
întâlniri rezervate se discuta în mod deschis despre religie, 


22 


filosofie, științe și politică fără nici un fel de frică sau de cenzură. 
Dar înainte de a intra în acel mic grup de studioși și gânditori 
trebuia făcută dovada că doritorul era animat de cele mai 
profunde idealuri de pace, libertate, dreptate, frăţietate. Pentru a 
fi admiși toţi își dădeau acceptul, justificându-se cu o scurtă 
relatare și asumându-și întreaga responsabilitate. După care, în 
mod rezervat, candidatul era informat pe grade, și după ce 
verificaseră interesele lui reale, îi erau explicate scopurile acelei 
asociaţii. 

După cum se desfășura “iniţierea” lor, mulţi credeau că vor face 
parte din vreo lojă secretă masonică si cei mai mulţi nu rămâneau 
deziluzionati. Era şi un al doilea nivel de asociaţi, dar mult mai 
restrâns, care se rotea în jurul lui de Mola și avea menirea de a-l 
proteja. De secole purta numele de "Omega”. Giacomo avea la el 
"'Giornale d' Italia”, ca subiect de discuţie privitor la articolul 
despre rasă. Era convins că într-un fel sau altul, intelectualii și 
studioșii ar fi trebuit să încerce să frâneze idioţiile pe care de ceva 
timp, regimul fascist le difuza cu viteză crescândă. Erau multe, 
parte dintre ele nevinovate, ce de exemplu în loc de cocktail să se 
spună "cocotello”, în loc de jazz - "giazzo”, în loc de partener - 
"'membru” lăsând loc, mai ales în ultimul caz la o veselie fără 
margini. Idioția cea mai mare era institutul numit "'Figli della Lupa” 
("Fii lupoaicei” - nota trad.), dedicat copiilor până la șapte ani, 
care apoi deveneau "Balilla” - "Avangardiști”. Dar mereu își 
pusese întrebarea, dacă vreun șef fascist știa că etimologic "'Figli 
della Lupa” însemna ”Figli di puttana” din momentul în care, la 
origine, “lupa” se numea prostituata care se vindea păstorilor sau 
țăranilor în timplu Romei antice. Dar acelea erau prostii. Felul 
veninos, de clară inspiraţie germanică era în schimb destul de 
periculos și putea avea un potenţial distrugător. Giacomo știa că 
nu putea să se expună prea mult. Dacă l-ar fi luat în 'vizor”, ar 
putea compromite misiunea. După aproape cinci secole de tradiţie 
și așteptare, așa ceva nu era permis. Inainte de toate trebuia să se 
gândească la carte, fiind ultimul custode. Cărţii îi dedicase 
întreaga lui viaţă. Acela era destinul lui, ca de altfel al tuturor de 
Mola de dinaintea lui. Și pentru alţi de Mola, din acel moment în 
viitor, până ar fi venit timpurile pentru a se cunoaște conținutul 
cărţii. De aproape cinci sute de ani secretul era protejat și dat din 
generaţie în generaţie. Următorul ar fi putut fi Giovanni, imediat 
după adopţie și primirea numelui de "de Mola”. In timpuri mature, 


23 


cartea ar trebui să fie făcută publică. Atunci când toţi, fără 
deosebire de religie, sex, condiţie socială, opinie politică sau de 
suveranitate ar fi fost în stare să citească și să înţeleagă, abia 
atunci, visul contelui de Mirândola s-ar fi îndeplinit. Cu câţiva ani 
înainte, când fascismul avea o latură mai umană și naţional - 
socialismul nu-și arătase adevărata faţă, părea că veniseră acele 
vremuri și Giacomo sperase că se va putea elibera de acel 
"secret”, pentru el și pentru urmașii lui. Dar în ultimele zile, când 
toate ororile păreau trecute cu Primul Război Mondial, lumea era 
iar pradă "'obscurităţii”, era în fierbere. Și el trebuia să fie foarte 
atent, ascunzând cartea de noii și vechii demoni care-și refăceau 
antica putere. 


ROMA 
Joi, 7 decembrie 1486 


Contele Giovanni Pico de Mirândola și Concordia își trecu mâna 
distrat peste un rând de cărţi, aranjate cu grijă de tipograful 
Eucharius Silber, alias Franck, în câteva cutii. Luă una și după 
numele său citi cu mândrie titlul: ” JOHHANES PICO ML 
CONCLUSIONES SIVE THESES DCCCC PUBLICE DISPUTÂNDAE, SED 
NO ADMISSAE”. Începu să-i răsfoiască paginile, scrise cu caractere 
gotice, dar cu unghiurile rotunjite, ușurând citirea. 

-Frumos lucrat, Euchariu. Cred că ar trebui să fim mândri amândoi. 
-"”Forma este un lucru minor”, spunea Platón, și în acest caz nu e 
decât umbra a ceea ce conţine. 

-Ai citit-o? 

-Nu excelenţă, trebuia să aleg, să o imprim sau să o citesc. Dar 
știu că mai cu folos ar fi fost pentru dumneavoastră prima 
variantă. O voi citi, dacă îmi permiteţi, sunt foarte curios. 

-Mi-ar plăcea, răspunse Pico, și sper că la următoarea ediţie nu vei 
mai pune acel ''alias” în numele tău căci nu te merită. 

-Vai mie, domnule, aș putea face-o când vor zbura măgarii și luna 
va încălzi mai tare decât soarele. După cum știți, acel “alias” 
pentru mine e ca un scut care ascunde și protejează originile 
mele. 

-Ştii că frecventez biserica,Eucharius. 

-Ca și mine, excelenţă, sublinie rapid tipograful. 

-Desigur, dar în fața Dumnezeului creștin am mai puţine merite 


24 


decât tine, răspunse cu un zâmbet ușor Pico. Eucharius îl privi 
suspect. 

-Da, continuă Pico, ai un mare avantaj în faţa Atotputernicului 
decât mine. 

-Nu înţeleg, explicaţi-vă. 

-Ești din aceeași rasă, ca și fiul său, spre onoarea ta. 

-A, mi se pare că râdeţi de mine. Eu sunt văzut mai degrabă ca cel 
care l-a urcat pe cruce, decât ca frate. Și în faţa acestei lumi nu 
fac altceva decât să mă căiesc pentru păcatul săvârșit, ascultând 
în fiecare zi sfânta slujbă, spovedindu-mă și făcând danii 
generoase. 

-Inţeleg, dar amintește-ţi că Isus era evreu. A trăit, studiat, 
predicat ca un evreu și ca un evreu a murit. A fost Saul din Tars, 
Pavel al Scripturilor care i-a dat lui Isus o imagine diversă. Și a 
făcut-o din motive politice, prietene. 

-Domnule conte aș vrea să nu vă ascult. Cum puteţi fi un un 
creștin convins atunci când vorbiţi așa? 

-Eu sunt creștin pentru că cuvântul lui Isus era și este minunat. 
-Nu vă înţeleg, conte, sau poate nu vreau să înţeleg. 

-Eucharius, Eucharius nu-ţi astupa urechile la auzul adevărului. Tu 
știi bine că Pavel devenise cetățean roman (tatăl lui, evreu își 
cumpărase dreptul la cetăţenia romană - nota trad, conform 
Enciclopediei Universale RIZZOLI-LAROUSSE, ediţia 1969) și că 
evreii reprezentau un pericol pentru Roma; iar cel mai periculos 
era tocmai Isus din Nazareth. Datoria lui de cetățean roman era 
aceea de a-l îndepărta pe Isus de evreism și de poporul său, și așa 
făcu. ştii că Pavel a fost acuzat de magie de către capii 
comunităţii evreiești și tocmai romanii au fost cei care l-au salvat? 
Ştii că l-a apărat pe crudul Nero numindu-l "'autoritate instituită de 
Dumnezeu”? 

-Dar e sfânt și martir al bisericii!, spuse Eucharius cu convingere. 
-A cărei biserici, Eucharius? A acelei trădătoare, păcătoase? (în 
original ''fomicatrice, fomicazione” - biblic figurat - "infidelitate a 
poporului evreu care-și abandonează adevăratul Dumnezeu pentru 
divinităţi străine”, același RIZZOLI-LAROUSE). Saul din Tars martir? 
Și cine o spune?Martirajul său e învăluit în mister pentru că nu s-a 
întâmplat. Nimeni nu știe, nu-și amintește cu exactitate unde și 
cum, și mai ales dacă a fost “martirizat”. Poate că dispare și 
reapare în ”hainele” unui “civis romanus” - cetăţean roman în vreo 
provincie mai îndepărtată a imperiului, bucurându-se de o 


25 


bătrâneţe liniștită între libaţii și viziuni cauzate de epilepsie. 
-Ajunge, conte, vă rog, vorbiţi ca un eretic. Contele suspină 
mișcându-și capul. 

-"Eresia” - sub acest nume sunt înfăptuite cele mai teribile și 
abominabile fapte. Ştii bine că "'eresia” (în grecește "'alegere”) 
înseamnă alegere și că eu am făcut-o pe a mea. Ai încredere, al 
nostru e Unic, și acest lucru va fi în curând cunoscut. 

-Dar ce ati scris în ''Tezele” voastre? 

-Nimic din ceea ce ţi-am spus, nu trebuie să-ţi faci griji. Sunt scrieri 
cinstite și... creștine, așa cum înţelegi tu. Oricum, când acestea 
vor fi discutate în mod public și admise ca fiind adevărate de 
comunitatea științifică din lume. . . 

-Care discutie? Ce vreţi să faceţi cu aceste cărti? Eu credeam 
că... 

-Așează-te Eucharius. Vreau să te informez despre ceea ce vreau, 
înainte de a ști toți. O meriţi. Silber Franck se așeză în faţa lui, și 
pe măsură ce asculta explicaţiile nobilului client, teama iniţială se 
transforma din ce în ce mai mult în neliniște și groază. 

-Dar papa nu știe nimic de intenţia voastră, spuse întrerupându-l. 
Ar fi trebuit să-l anunţaţi înainte. Și cartea nu a fost nici măcar 
autorizată; Dumnezeule mare! Vă mărturisesc, conte, că dacă aș fi 
știut de prima dată nu aș fi acceptat să o tipăresc. 

-De ce anume te temi, Eucharius? Nici una din scrierile mele nu 
este împotriva voinţei celui numit Dumnezeu; dimpotrivă, acestea 
sunt proba existentă a existenţei Sale, chiar dacă nu e ceea ce 
secole de ignoranță ne-au făcut să credem. Discutând cuvântul 
Său nu înseamnă blasfemie; blasfemie înseamnă să mergem 
împotriva voinţei sale, care e aceea de a reuni toţi oamenii, atâta 
timp cât trăiesc în pace, ca fraţii, în același loc. 

-Chiar și fii lui Mahomed? 

-Desigur, chiar și ei! Gândești că nu sunt demni de acest lucru? Și 
ei cred că Evanghelia, Psalmii și Torah-ul sunt cărţi de inspiraţie 
divină. Și deci, unde este diferenţa dintre noi?Eucharius își făcu 
rapid semnul crucii, un gest care pentru el, evreu fiind, îi fu destul 
de greu, dar deja în ultimii ani devenise o obișnuinţă. Privea în 
ochii omului care cu o absolută seninătate îi vorbea de lucruri 
teribile și periculoase. Poate că auspiciile nașterii lui îl puneau 
deasupra legilor, poate vârsta lui tânără, lipsită de înţelepciune, 
după cum recunoștea chiar el, îl făceau să vorbească așa. Părea 
un om liniștit, pacifist, de-o graţie aproape feminină, cu acei lungi 


26 


cârlionţi care-i ajungeau până la umăr, dar cuvintele lui erau 
săgeți care atacau cerul. 

-Nu mă simt în stare să discut cu dumneavoastră, nici nu aș 
îndrăzni să vă dau sfaturi, dar vă rog să daţi ascultare rugăminţii 
mele: fiți prudent! 

-Voi fi, bunule prieten. Giovanni Pico se ridică și îi puse o mână pe 
umăr; după care din geanta mare scoase trei manuscrise. ( în 
original ”bisaccia” - geantă mare de stofă sau piele, cu două 
buzunare, care se putea pune pe cal sau purta pe umăr). 

-Ai și cele trei copii în piele pe care le cerusem?, îl întrebă el pe 
tipograf. 

-Da, excelenţă. Cum aţi cerut, de ele m-am ocupat personal. 
Spuneţi-mi dacă vă plac. Nobilul privi munca excelentă și rafinată 
a lui Silber Franck. Legate în stil italian, în piele roșie, destul de 
groasă și lucioasă, fără nici o imperfecţiune, cu o subţire ramă de 
aur. Partea dorsală era întărită cu șase nervuri, cu atât mai mult 
cu cât pe părţile laterale trebuiau să ţină și o încuietoare de fier 
încastrată. Fiecare cheie era o capodoperă în sine. Partea de 
prindere era de formă inelară, un disc lucrat cu migală; partea 
cilindrică cu tot felul de desene pe ea se termina cu partea 
danturată, cu dinţi rotunjiţi, aparent iregulari. Fără cheia sa, cartea 
nu putea fi deschisă. Totul era făcut la cerere, inclusiv spaţiul gol 
de la interior, sub formă de casetă, unde se puteau introduce alte 
manuscrise. 

-M-ai ajutat într-un mod exemplar, Eucharius, și-ţi voi fi mereu 
recunoscător. Giovanni Pico încărcă lăzile cu cărţi pe un cărucior, 
reținând manuscrisele pe care le introduse în cele trei cărți de 
piele roșie. În acel moment, Eucharius observă cu mirare că 
paginile erau lipite între ele, dar nu spuse nimic. Deja auzise și 
văzuse prea multe. Se simţi liniștit privindu-l cum se îndepărtează, 
însoțit de zgomotul sec al roţilor pe caldarâm. Inainte de a intra în 
dugheana lui observă un grup de copii care jucau zaruri și pentru 
un moment ascultă râsetele lor. Închizând ușa și trăgând zăvorul îl 
inundară cele mai negre gânduri. 


xk 
Unul din copii prinse repede zarurile și printre protestele celorlalți 
le introduse într-o mică punguţă de piele, agățată de gât, pe sub 
haină. Unul încercă să-l tragă de haină, dar el scoase un pumnal 
și-l agită. Se îndepărtă zigzăgând pe picioarele scurte cu care-l 


27 


înzestrase natura. Făcuse puţini pași când simţi între umeri o 
bucată de pământ aruncată de un altul, care se îndepărta deja cu 
repeziciune. "Niște copii!''. Reușise să-i înșele cu zaruri false, dar 
nu câștigă mai nimic, cât doar pentru un pocal, două de vin. Și 
totuși seara trecută nu era pierdută în totalitate. Acel nobil pe 
care îl urmărise cu gândul să-l jefuiască, avea ceva de ascuns; 
altfel nu s-ar fi dus în toiul nopţii la un tipograf, evreu pe deasupra. 
Urmărind persoana justă, potrivită, i-ar fi adus mai mulţi bănuţi, 
chiar un ban de argint. Mai mult decât reușea să câștige într-o 
lună cu compania de bufoni cu care îi înveselea pe nobilii spanioli 
de la Roma. Pe de altă parte, la ce se putea aștepta un pitic? Se 
îndreptă rapid spre Pantheon și trecând pe lângă ajunse la biserica 
"Santa Maria sopra Minerva”, sălașul puternicilor dominicani. 
Garda de la intrare îl recunoscu si-i râse în fată. 

-Juanito din canalizare! Ce cauţi la ora asta pe stradă? Sau nu ai 
terminat încă cu ''vânzoleala” ? 

-Nu, îmi mai lipsește mama ta. Soldatul încercă să-l lovească cu 
un șut, dar piticul mai rapid se feri, chiar dacă căzu la pământ. 
-Las-o baltă, Ramon, spuse celălalt, dacă Juanito e aici cred că are 
bune motive. 

-Trebuie să vorbesc cu don Diego de Deza, răspunse piticul 
ridicându-se de la pământ, e urgent. 

-Du-te Juanito, are încă lumina aprinsă. Piticul urcă cu greu scările 
până la biroul preotului. Pe sub ușa grea trecea un fir de lumină; 
bătu și începu să aștepte. Puțin după se deschise un mic vizor și o 
umbră privi în jos. Juanito nu trebuia să se aplece pentru a săruta 
mâna episcopului. 

-Cum vă este, monseniore? 

-Bine, pentru că în sfârșit mă întorc în Spania natală. Juanito își 
încruntă sprâncenele, nu era o veste bună. Don Diego de Deza era 
principala lui sursă de câștig, în afară și de furturile ocazionale. Lui 
îi spunea tot ceea ce vedea și auzea în casele nobililor și clerului 
roman, și credea că cele spuse de el ajungeau până la urechile 
cardinalului don Rodrigo de Borja, protectorul lui don Diego. 

-Mi-ai întrerupt rugăciunea, continuă episcopul. Sper că nu 
degeaba. Juanito povesti ceea ce văzuse, cu multe detalii la care 
adăugă cu laudă altele, inventate. Don Diego nu păru prea 
interesat de cuvintele lui, dar atunci când la mijloc era un evreu, 
ordinele primite de episcop nu lăsau semne de îndoială: nimeni nu 
trebuia trecut cu vederea. Cu un ban de aur și o binecuvântare își 


28 


lăsă informatorul să plece. În timp ce Juanito se îndepărta spre 
"Campo de' Fiori”, unde ar fi împărţit câștigul său cu oarece 
"'duduie”, episcopul își trezi secretarul și-i dădu ordine precise de 
urmat pentru acea noapte. 


Eucharius nu mai aștepta pe nimeni. După ce trimise acasă și 
ultimii doi lucrători, închise tipografia. Era deja în pat când auzi 
bătăi violente în ușă. Coborând în fugă, deschise și se închină în 
mod repetat. Imploră, plânse, inventă tot felul de scuze pentru 
sănătatea lui și la urmă acceptă cu resemnare invitaţia de a se 
prezenta, în aceeași zi, care și așa după culoarea cerului era 
aproape, nici mai puţin, nici mai mult decât la Basilica lui Petru, 
unde cardinalul camerleng îl va interoga. Și de a nu uita să ia cu 
el probe ale vinovăţiei sau nevinovăţiei lui, îi mai spuse trimisul 
papal. Cum ar fi putut un condamnat să-și aducă și funia cu care 
va fi spânzurat?! Se întoarse în pat dar numai pentru a-și liniști 
soția. Când simţi că respiră profund se ridică și coboră în 
tipografie. De sub un vraf de cărţi luă o copie din ultima lui 
muncă. În general făcea mereu așa, ţinea o copie pentru el, puţin 
din orgoliu pentru munca făcută, puţin din prudenţă, mai ales căi 
se întâmplase să nu fie plătit. De data aceasta era diferit, mâinile îi 
tremurau în timp ce ţinea cartea. Oh, contele și nebunia lui: să 
organizeze un consiliu de înţelepţi din toate religiile și nicăieri 
decât la Roma, fără autoritatea papei. Nici măcar ultimul împărat 
al Bizanțului nu ar fi îndrăznit așa ceva! Și în mod normal, la Roma 
se știa deja tot, înainte ca toate copiile să fi început să circule, și în 
mod normal, primul căutat era el, Silber Franck, tipograful evreu. 
Deja își imagina, i-ar fi închis tipografia, l-ar fi dus în închisoarea 
din castelul ”Sant' Angelo” unde l-ar fi torturat și acuzat de cele 
mai teribile fapte. Şi el ar fi confesat totul, că ar fi profanat 
împărtășania, că ar fi scuipat pe crucifix și că pe durata paștelui ar 
fi lăsat să curgă sânge de copil nevinovat. Ce mai, ar fi avut 
sfârșitul fratelui său sau chiar mai rău, l-ar fi ars de viu. Sau poate 
că ar fi sfârșit într-o canalizare, fără cinstea și onoarea unei 
înmormântări. 

Sărmanul Eucharius, ar fi pierdut tot, soţia și copii lui ar fi fost 
permanent supravegheați, sau chiar morţi. Pentru că nu ar fi lăsat 
nimic din ce este al lui: ceea ce nu ar fi fost ars, ar fi fost 
sechestrat. Ce fel de destin sălbatic și răuvoitor prevedea să furi și 
să ucizi în numele Său? Sau poate în acest mod se aduna glorie 


29 


seculară și salvare eternă, în timp ce, ceilalţi ca el erau 
predestinaţi infernului, pe pământ și în cer? 

-De ce, conte? De ce trebuie să plătesc? Pentru încrederea 
acordată când aţi avut nevoie? Pentru îndemânarea mea în ale 
tipografiei? Adonai, o Adonai, m-ai abandonat și e just pentru că 
te-am trădat. lartă-mă, Adonai! Salvează-l pe umilul tău servitor. 
-Şi tu conte, pentru că ești în relaţii așa de apropiate cu EIl, 
vorbește-i de mine! Lacrimile începură să inunde din abundență 
obrajii slabi pînă când disperarea se transformă în furie. Luă cartea 
în mână, o aruncă la pământ, scuipă pe ea. O luă de la pământ și 
cu un gest furios deschise ușița sobei, privind imobil focul. Să o 
ardă poate nu i-ar fi ajutat. Dimpotrivă, poate ar fi fost mai rău. 
Când lacrimile începură să se usuce, își dădu seama că viitorul lui 
era deja "însemnat”. Şi se simţi ca luda, destinat să-și trădeze 
domnul, pentru ca el, să fie sacrificat sau glorificat; dori contelui 
același destin ca al lui Isus, în timp ce primele lumini ale zorilor 
pătrundeau în încăpere. 


ROMA 
Vineri, 8 decembrie 1486 


Euchariu Silber Franck ezită un moment în timp ce urca cele 
treizeci și cinci de trepte, destul de mari, care duceau la 
mormântul și Basilica San Pietro. Mulţi credincioși le urcau în 
genunchi, ca un act de umilinţă, așa cum a făcut și Carol cel Mare, 
dar el nu ar fi făcut-o. Nu avea nevoie de alte umiliri. Cele trei mari 
porți arcuite care-i apărură în faţă îl puseră în îndoială. Pe care să 
o aleagă? Fiecare avea o semnificaţie precisă și el știa, în timp ce 
mulţi creștini, creștinătatea ignora acele lucruri. "Poarta Justiţiei” 
era la stânga, a ''Adevărului” la mijloc și a "'Dreptăţii” la dreapta. 
O alese pe a treia, pentru că nu era nici justiţie în ceea ce făcea și 
nici adevăr, și intră cu pas hotărât. Într-o parte a mantiei lui ducea 
o copie ale ''Conclusiones”, a clientului său, contele Mirândola. Nu- 
| opri nimeni și se găsi în marele spaţiu plin de coloane, de unde 
putea să admire, în sfârșit, faţada giganticei basilice cu cinci 
navate (navată - spaţiu intern al unei biserici cuprins între două 
şiruri de coloane sau pilaștri), opera împăratului Constantin. Dar 
totul împrejur era într-o stare de semiabandon, un fel de șantier 
deschis în care nu lucra nimeni. Cu mulţi ani înainte fusese 


30 


conceput un mare proiect pentru restructurarea basilicii și papa 
Nicola V lăsă acest lucru în seama arhitectului Leon Battista 
Alberti. Eucharius cunoștea ce putea face arhitectul și odată 
admiră minunile din "DE RE AEDIFICATORIA”, editată de 
Alemanno, un tipograf din Florenţa, care ca și el, își ascundea 
originile evreiești. Dar lucrările s-au terminat o dată cu moartea 
papei și acum, în jur nu se vedeau decât pereţi rupţi, acoperișuri 
sparte, piatră și pulbere peste tot. 

-În halul ăsta ai ajuns, "'Sfântă Biserică Romană”? Și eu care pun 
în tine toată încrederea mea, toate speranţele mele, însăși viaţa 
mea? "Curvă fără stăpân!” (puttana sciolta” - text original) ţi-a 
spus acel poet florentin, cea care stă doar cu puternicii lumii. 
Oricum, ești precum târfa din Apocalipsă, care trebuie ucisă și 
trimisă în infern, de unde vine. Eucharius tresări când în interiorul 
basilicii, un călugăr dominican cu gluga pe cap, îl opri cu un gest 
ferm al mâinii. Speriat bâlbâi ceva de o convocare la cardinalul 
camerleng. Fără un cuvânt, călugărul îi făcu semn să-l urmeze. 
leșiră din biserică și prin porticul spre exterior intrară într-un 
edificiu bogat împodobit cu stucaturi, plin de armuri de cavaler. 
Tipograful rămase într-o cameră, luminată de o fereastră mare, în 
care unicele dotări erau un scaun în formă de cruce, după moda 
florentină și un fel de suport din lemn, pe care se putea 
îngenunchia. Îngenunche și el. Puțin după, printr-o ușă laterală de 
la stânga sa, intră o persoană nu prea înaltă, cu o pelerină de 
culoare purpurie și o beretă striată de mătase roșie. Euchariu dădu 
să se ridice, dar ultimul venit îi făcu semn că poate să rămână în 
genunchi; părea o confesiune cu camerlengul așezat în faţa lui pe 
scaun. 

-Sunt cardinalul Sansoni, camerlengul. Vă ascult, Eucharius Silber 
Franck. Și încercaţi să fiţi cinstit și sincer pentru că Dumnezeu vă 
privește. 


XX XX 


Strigătele lui Innocenzo VIII răsunau în toată clădirea. 

-Ce tânăr arogant! A decis să-mi ia locul? De asta a plecat de la 
Paris și a venit la Roma? Contele Mirândola nu are voie să publice 
nici măcar o listă cu prostituatele Romei fără știrea mea. 
-Sanctitate, vă rog, vă aud toţi! 

-“Meggiu”| “Ah, m'atastu se ghe sunl” 

-Sanctitate, nu înţeleg. 


31 


-Păi da, ești toscan și ţăran, e în genoveză, ignorantule, înseamnă 
"că mă atinge dacă exist”. 

-Şİ ce înseamnă, Sanctitate? 

-Inseamnă că un lucru e în așa hal de nemaiauzit, că mă ating, mă 
pipăi, să văd dacă exist cu adevărat. Las-o baltă. Mai degrabă 
spune-mi, ai citit acea carte? 

-Nu Sanctitate, am primit-o în urmă cu câteva minute. A adus-o 
chiar tipograful, cu profundă umilinţă. 

-Cum ai spus că se numește acel creștin destoinic? 

-Eucharius Silber Franck, are o prăvălie... 

-Da, creștin! Îl cunosc, e tipograful evreu. 

-Convertit, Sanctitate, convertit și foarte devotat, mi s-a spus. 
-Convertit sau nu, tot evreu rămâne. Și amintește-ţi că "CHI VEU 
VIVE DA BON CRESTIAN, DAI BEGGHIN O STAGGHE LONTAN”. 
-Sanctitate, vă rog... 

-”Un adevărat creștin nu trebuie să aibă credinţe false”. 

-Am înţeles. Oricum putem opri încă difuzarea cărții. 

Innocenzo VIII înălță o sprânceană și-l privi fix în ochi pe 
camerleng, care-i susţinu privirea. Da, erau încă în timp și era 
necesar. Cu toată simpatia ce o simţea pentru geniul tânărului 
Mirândola, de data asta a trecut linia și nu putea lăsa nepedepsită 
aroganţa lui. Nimeni, nici chiar el, nu-și putea să publice afirmaţii 
teologice fără aprobarea papei. 

-Foarte bine, Sansoni, și cum vei proceda? 

-Cred că pe moment e suficientă o comisie (adunare) de oameni 
de știință care să examineze textul și care... 

-Ajunge, ocupă-te și în grabă. Ai binecuvântarea mea. Dar vreau 
ca din acest grup să facă parte și Paolo Cortesi. 

-Dar acesta e un admirator al contelui de Mirândola. 

-Nu are importanţă, nu vreau o condamnare, vreau o examinare, 
ai înţeles? 

-Da Sanctitate, dar nu e totul. 

-Cum adică nu e totul?Ce îmi ascunzi, camerlengule? 

-Faptul a ceea ce mi-a spus evreul, Eucharius, că contele nostru 
vrea să întrunească un consiliu de Înţelepţi. 

-Ce anume?, urlă cu toată gura papa. Fii atent la ceea ce spui 
Raffaele Riario Sansoni e Galeotti, continuă el cu voce 
amenințătoare, sau voi avea bucuria să te văd atârnând printre 
crenelurile castelului Sânt'Angelo până când corbii vor înălbi 
oasele tale. Prelatul se făcu și mai mic decât era: știa că riscă, 


32 


furia papei era periculoasă, dar ca să fie bine, era indicat să-i 
spună textual tot ceea ce aflase de la tipograf. În acest fel ar fi 
îndreptat împotriva altora, Mirândola, tipograful, mânia și 
răzbunarea lui Innocenzo. Așa făcu, luând distanţă de spusele 
evreului și aruncând în cârca acestuia orice responsabilitate 
despre adevărul sau neadevărul celor spuse. Pe timpul întâlnirii 
faţa papei se schimbă în culoare, de la roșu de furie până la alb de 
mirare. Papa părea fără forţe și abia vorbi: 

-Dar asta e... erezie! 

-Așa cred și eu, Sanctitate, spuse Sansoni, satisfăcut de cum a 
reușit să prezinte faptele. Nu a avut o mare simpatie pentru 
tânărul nobil, care tuturor, la Paris, la Bologna, la Roma și mai ales 
la Florenţa, Florenţa lui, era ca un idol. Poate din cauza frumuseţii 
lui, poate a inteligenţei, a titlului nobiliar mai mare decât cel al lui 
Sansoni. De data asta contele nu mai avea scăpare, și poate 
prietenia lui cu puternicul Lorenzo de' Medici, primul creditor al 
bisericii, ar fi adus ceva avantaje economice. 

-Şi când ar trebui să aibă loc această întrunire? 

-Februarie următor, Sanctitate. Cred că Mirândola, cu sursele sale 
de venit, ar vrea să plătească călătoria și șederea tuturor 
invitaţilor. 

-Evrei, musulmani, eretici..., toţi aici la Roma și sub nasul meu..., 
sub nasul papei! Ce se va spune despre mine? 

-Eucharius spunea că Mirândola ar fi convins că papei i-ar face 
plăcere și nu s-ar simţi deranjat. 

-Da, dar "famme u piase'- "fă-mi o favoare”, așa cum piciorului 
meu îi place reumatismul, spuse papa rânjind cu dinţii strânși. 
Camerlengul era liniștit, papei îi trecuse furia, și cu aceasta, 
consecinţele negative ale întrevederii. Contele de Mirândola era 
fără scăpare, asta în cazul în care tezele lui, ''Conclusiones” nu 
erau altceva decât o lucrare a papei și a politicii sale, lucru foarte 
improbabil. Era doar o chestiune de timp, poate că și evreul era 
fără scăpare, dar asta nu avea importanţă. 

-Trebuie să împiedicăm în orice fel adunarea, chiar dacă îmi vine 
rău numai când vorbesc în așa fel, de o simplă "întrevedere”, între 
oameni de știință..., dar ce oameni de știință, șarlatani și eretici. 
-Absolut. 

-Află dacă tipograful evreu are încă toate copiile, caz în care 
cumpără-le. 

-Toate, Sanctitate? 


33 


-Toate, desigur. 

-Nu ar fi mai bine si mai economic dacă le-am sechestra? 

-Prost gândit! Nimeni nu trebuie să afle că noi știm. Și amintește-ţi 
că Mirândola este protejatul lui Lorenzo de' Medici. Aici la Roma, e 
oaspetele cardinalului de Rossi, nepotul Magnificului. Nu vreau să 
avem incidente diplomatice. Cu grijă, Sansoni, cu grijă. 

-Şi dacă copiile nu mai există? 

-Mișcă-te! Găsește-le! Și încearcă să interceptezi invitaţiile, asta 
dacă nu au fost trimise toate. Dar fă ceva, pentru Dumnezeu! 
Sansoni răspunse la cuvintele papei. 

-Va fi după voinţa voastră, Sanctitate. 

-Voința lui Dumnezeu, Sansoni, a lui Dumnezeu. 


ROMA 
Vineri, 15 decembrie 1486 


În casa cardinalului de Rossi, la calda adiere a flăcărilor din 
șemineu, Giovanni Pico scria o scrisoare, "inamicului, ca un frate”, 
după cum îi spunea el călugărului Girolamo Savonarola. Tonul 
scrisorii era blând, ca un tată către fiul său, chiar dacă călugărul 
era mai mare cu unsprezece ani și Pico îl considera un veritabil 
maestru. Dar acum Giovanni cunoștea, privind chiar cu o anume 
bunăvoință, și nu cu spirit critic ieșirile lipsite de autocontrol ale 
călugărului care de ceva timp făceau vâlvă la Florenţa. In scurt 
timp, orice lucru ar fi fost îndeplinit, totul ar fi fost revelat. Omul, 
umanitatea ar fi înţeles totul și ideile lui Platón ar fi rodit: ''Dacă se 
cunoaște BINELE, nu se poate face totul decât pentru BINE și în 
folosul BINELUI”. Contele de Mirândola rămase un moment cu 
pana în mână și privi prin fereastră. Cerul era limpede și norii, 
subţiri ca niște aripi de îngeri duceau cu ele cristale de gheaţă. Se 
anunţa o iarnă dură. Ușa se deschise fără ca cineva să fi bătut și o 
umbră cu gluga trasă intră în încăpere, pe furiș, fără cel mai mic 
zgomot. O dată cu el intră în cameră și o undă de aer rece. 
Apropiindu-se, prin spate de conte, o mână i se așeză acestuia pe 
umăr. Pico nici măcar nu ridică privirea, continuând să scrie alte 
cuvinte. 

-Scriu celui mai faimos Girolamo din lumea întreagă și simt 
atingerea unui prieten drag. E o zi aparte, azi. 

-M-ai recunoscut?, spuse umbra descoperindu-și faţa. 


34 


-Girolamo  Benivieni, aș recunoaște mâna ta chiar și printr-o 
învelitoare pentru cal. Vino să te îmbrăţișez. Cei doi se 
îmbrăţișară cu afecţiune, fratern, până când Girolamo prinse între 
mâinile sale chipul celuilalt. O ușoară umbră de neplăcere trecu pe 
faţa lui Pico. Chiar dacă îl preţuia în mod deosebit, anumite 
manifestări de afecțiune nu-i plăceau. Se desprinse din 
îmbrăţișarea lui și-l invită să se așeze alături. 

-Așează-te, Girolamo, și spune-mi de cât timp ești la Roma? 

-Am ajuns ieri și cam de mult timp nu mai aveam vești de la tine, 
și eram... preocupat. 

-Şi de ce anume?, răspunse contele zâmbind. Cât timp trăim, nu 
avem de ce să ne temem iar când vom fi morţi, din ce motiv să ne 
mai fie frică? 

-De data asta nu mă "înșeli” cu filosofia ta. Am de ce să mă tem si 
sunt aici din acest motiv. 

-Lasă, Girolamo, lucrurile care le știi merg de la sine. “Tezele” 
mele sunt gata, la fel și scrisorile cu invitatiile. Tocmai îi scriam lui 
Savonarola, aş vrea să vii si tu. Peste două luni... 

-Peste două luni vei fi mort! Şi nu va fi suficientă prietenia lui 
Lorenzo pentru a te salva. Medici sunt influenţi, dar tu... ÎI sfidezi 
pe Atotputernic. 

-Nu!, răspunse Mirândola cu duritate. Sfidez întunericul ignoranței, 
al neștiinţei, aroganţa puterii și toţi ''șoarecii din canal” care au 
invadat lumea de-a lungul secolelor și care infectează pînă și aerul 
pe care-l respirăm. 

-Şi cine crezi că e vinovat de toate astea? Dacă Dumnezeu ar fi 
vrut să ne facă îngeri, ar fi făcut-o. În schimb a vrut să umblăm pe 
pământ și să purtăm greutatea păcatelor noastre, pe care nimeni 
nu va putea să le ierte. 

-Girolamo, ce s-a întâmplat cu prietenul meu de discuţii, cu vorba 
dulce și ascuţită, cu râs nevinovat și contagios? Şi ai grijă, 
discuţiile tale despre păcate pot fi eretice pentru o ureche mai 
puţin onestă. 

-Voi râde și voi glumi când totul se va sfârși. La Florenţa deja a 
ajuns vestea că ai publicat "'Ideile” tale şi toţi freamătă, Medici 
mai ales, dar si Tomabuoni, Strozzi, Salviati, chiar si familiile 
inamice Magnificului, Albizi și Pazzi. Chiar și Poliziano, care 
"înnebunește” citindu-te, spune tuturor că în lume nu există unul 
ca tine. 

-Angelo, cât îmi lipsește prietenia și compania lui. 


35 


-Toti sunt curioși să cunoască ce a mai "născocit"'marea minte a 
tânărului Mirândola. Să te ridice în slăvi sau să te urce pe cruce. 
-Şi Savonarola ce spune? 

-Mi-a transmis să te salut și să fii atent la ”Idele lui Marte” ("/di di 
marzo”- text original - în calendarul roman, a cincisprezecea zi a 
lunilor martie, iulie, octombrie și a treisprezecea a celorlalte luni) 
și că va arde cartea ta dacă vorbeşti bine despre papă. Râsul 
contelui de Mirândola îl molipsi și pe prietenul său. Afecţiunea lui 
pentru autorul "'Tezelor” îi dădea mai multă suferință și 
preocupare și nu ar fi făcut nimic împotriva lui nici dacă Dumnezeu 
în persoană i-ar fi cerut-o. Luă cupa cu vin întinsă de Pico, 
privindu-l cu intensitate. 

-La ce te gândești?, îl întrebă contele. Mi-e teamă de gândurile tale 
când ai această privire. 

-Mă gândeam la nașterea ta. 

-Când m-am născut?Aveai doar zece ani și erai ''moașă”? 

-Măcar dacă te-aș fi văzut născându-te. Mă gândeam la acel glob 
de lumină care apăru la capul tău și semnificaţiile apariţiei. 

-Sfera mea, binecuvântare și blestem în același timp. Când o caut, 
adesea îmi fuge și când nu mă aștept apare ca un meteorit. 

-Ești un ales, Giovanni, o știu, o simt. Contele goli dintr-o 
înghiţitură pocalul cu vin. 

-Ales, pentru ce anume? Eu știu că datoria mea este să fac 
cunoscut conţinutul "Tezelor”'mele. Asta e unica predestinare. 

-Se prea poate. Dacă Dumnezeu va vrea și lumea va cunoaște 
ceea ce ai de spus, mulţi te vor asemăna cu profetul Ezechiel, 
când cuvântul Domnului nostru fu anunţat cu un car de foc. 
Important este ca tu însuţi să nu “'stingi” acel foc. Multe ruguri ard 
deja în toată Europa. _ 

-Nu sunt profet și nu voi muri de foc. In orice fel, dacă aș putea, aș 
utiliza sfera de foc după cum cred eu și nu mi-ar displăcea să o 
lansez împotriva celor care la Roma călăuzesc suflete. Privindu-l 
pe Girolamo cu intensitate și având consensul lui, Pico se ridică și 
se duse spre un birou de lemn, bogat omamentat. || deschise și 
introducând mâna la interior, declanșă un mecanism care ţinea 
închis un sertar secret. 

-E totul aici!, spuse contele cu faţa brusc serioasă, scoțând afară 
manuscrisul cu paginile lipite. 

-Totul e aici!, repetă așezând manuscrisul pe masa de lucru. 

-Mai spune-mi despre, zise Benivieni, așezându-se. Mi se pare că 


36 


știu așa de puţin. Ştia că înăuntru e cheia cunoașterii, sfârșitul 
oricărei dispute. Ştia că înăuntru se explică filosofilor, oamenilor 
de știință, originea omului, cea adevărată, aceea care a unit toate 
popoarele lumii. Şi mai ales, cine era Adevărata Existenţă, 
Entitatea care guverna universul dintotdeauna, Fântâna Vieţii, 
Principiul Creator. 


FLORENȚA si ROMA 
Duminică 7 și luni 8 august 1938 


Giacomo de Mola apăru în unul din spaţiile dintre coloanele din 
vârful turnului Giotto. Cele peste patru sute de trepte l-au lăsat 
aproape fără suflare, dar se simţea bine și împăcat cu sine însuși. 
Işi curăţă ochelarii de picăturile de sudoare și trase în plămâni 
briza ușoară. Nu privi în jos, să nu înceapă iar "'răul de altitudine” 
și lăsă privirea pe virfurile acoperișurilor, și mai departe, spre 
tumul de la "Palazzo Vecchio”. Câţiva câini și câteva voci izolate 
tulburau o Florenţă liniștită și însorită. De Mola scoase carneţelul 
negru căruia îi încredința faptele de peste săptămână. Nimic prea 
personal și nici prea periculos în caz că l-ar fi pierdut sau i-ar fi fost 
furat. In dreptul notiţelor, observaţiilor și diverse ''memento”, o 
singură curiozitate: un număr progresiv în dreptul fiecărei 
duminici. Numărul zilei în curs era 23503. Giacomo zâmbi 
gândindu-se că douăzeci și trei de mii cinci sute trei duminici 
trecuseră de când familia lui era proprietara cărţii. Pentru a o 
proteja, de Mola au călătorit mult, întregi generaţii, dar 
întorcându-se mereu, pe cât posibil la Florenţa. Cercul Omega, de 
secole, nu trădase niciodată funcţia de loc sigur, de refugiu și 
protecţie, pentru mai mult decât acele mii de duminici, începând 
cu 1487. Da, Florenţa fusese mereu o mamă admirabilă, ca și... 
Un porumbel se așeză pe margine și de Mola ezită între a-l fugări 
sau a-l lăsa în pace. Dejecţiile păsărilor distruseseră deja din 
marmura de prin jur. Incetă scrisul și se gândi câte generaţii de 
păsări și de de Mola s-ar fi întâlnit în acele circumstanţe și renunţă 
de a goni pasărea. Nu știa cât trăiește un porumbel, dar știa că 
începând cu Ferruccio era al douăzeci și doilea de Mola, paznic al 
cărţii. Ar fi vrut să fie ultimul, dar timpul încă nu venise, așa cum 
nu au fost nici secolele trecute. Nu a fost nici Renașterea, cu 
luptele continue între cele mai puternice familii italiene, dar și 


37 


europene; ar fi putut fi ''secolul luminilor” - “iluminismul” - dar 
lupta s-a dus între state întregi. Desigur nu erau nici ultimii ani, în 
care marele război, în loc să scoată la iveală marile orori, lăsase să 
încolțească  ''seminţe” și mai periculoase. Era ceea ce-l 
înspăimânta mai mult: să vadă că în Spania și în Italia, cultul 
personalităţii conducătorului suprem, al omului providenţial se 
insinua încet în conștiințe, chiar dacă limitat la manifestări 
exterioare de genul parăzilor și adunărilor publice. In schimb, în 
Germania se ridica o adevărată religie în care Hitler nu era 
conducătorul, sacerdotul suprem, era însuși Dumnezeu. Dacă ar fi 
făcut publică cartea și secretul ei ar fi obţinut efectul invers decât 
celui pentru care a fost scrisă, ar fi distrus totul fără să 
construiască nimic. Şi atunci, câţi de Mola, câţi veghetori vor mai 
veni încă după el? Giovanni care peste puţin timp și-ar fi schimbat 
numele din Volpe în de Mola ar continua tradiţia, dar și timpul lui 
ar fi trecut. Poate o dată cu noul mileniu... Cele trei clopote 
începură să sune, anunțând că într-un sfert de oră ar fi început 
slujba de după-amiază. Porumbelul zbură și de Mola se gândi că 
ar fi mai bine să se îndepărteze înainte ca piaţa Domului să se 
umple de lume. Privi ceasul. Era cinci fără un sfert. La acea oră 
Giovanni deja era ajuns în camera lui de hotel, la Roma. Era 
bucuros că măcar o dată era Giovanni cel care a găsit un 
cumpărător, dispus să plătească o mie cinci sute de lire pentru un 
dicționar de latină-germană, chiar dacă din secolul XVI. Giovanni 
devenea din ce în ce mai sigur pe picioarele sale, și asta era bine, 
pentru că peste câţiva ani ar fi trebuit să se confrunte cu alte 
responsabilităţi și mai dificile decât cele legate de gestionarea 
unui magazin de cărți rare. 


XX XX 


Parcul ''Villa Wolkonsky”, reședința ambasadei Germaniei la Roma 
forfotea de uniformele gri al ofițerilor din Wermacht și de cele 
negre ale SS-ului; cei în civil care circulau făceau parte din poliţia 
secretă, Gestapo. Giovanni Volpe recunoscu de departe reședința, 
împodobită cum era cu gigantice steaguri roșii cu crucea 
încârligată. Ajuns la intrare își arătă documentele: ofițerul de 
servici, în uniformă neagră și cu banderola roșie pe braţ îl privi cu 
aer superior. Giovanni se simţi ofensat și fără reţinere începu să-l 
cerceteze cu privirea. Cu permisul de intrare - vizitator la vedere, 
intră pe drumul de acces care ducea la intrarea monumentală, cu 


38 


baldachin și patru coloane de marmură. Fațada clădirii se înălța 
impozantă, pe două etaje și Giovanni se simţi ca un barbar în 
vizită la împăratul Romei. Abia trecu pragul intrării că un angajat 
al ambasadei, atenţionat de cel de la poartă, îl conduse imediat la 
etajul superior, într-un salon amplu, cu mobilier în stil italian de pa 
la 1700. Admira o ladă cănd simţi o persoană în spatele lui; se 
întoarse și văzu fața impunătoare a ambasadorului von Mackensen 
venind în întâmpinarea lui, surâzitor și cu mâna întinsă. 

-Herr Volpe, ce plăcere. Aţi călătorit cu bine? 

-Foarte bine, domnule ambasador. 

-Bine, văd că admiraţi ultima mea achiziţie. 

-Da, într-adevăr frumoasă. 

-Vă pricepeţi, Herr Volpe. Este opera unui mare lemnar de-al 
dumneavoastră, Giuseppe Maggiolini. O operă unică, irepetabilă, 
cu însăși semnătura artistului. 

-Felicitările mele, domnule ambasador, spuse Volpe cu un ton 
untos. 

-Ja, ja, dar acum veniţi cu mine, vă rog, în biroul meu. Abia intrat 
în cameră, Giovanni încremeni: în faţa marii ferestre era un om 
care îi aștepta în picioare. Fuma fără probleme, dar își lovi 
călcâiele la vederea ambasadorului, semn că sub haina civilă, tot 
un militar rămânea. 

-Herr Volpe, vă prezint pe Herr Zugel. De azi înainte, el va fi omul 
nostru de legătură. Nu vă lăsaţi indus în eroare de vârsta lui. La 
Berlin, acest tânăr este foarte bine considerat, și de încredere. Ca 
și mine, adăugă ambasadorul sinistru. Zugel stinse ţigara și întinse 
mâna dreaptă, ascunzând la spate mâna stângă. Volpe știa că 
acel gest, încă de la uciderea lui Cezar, însemna să oferi loialitate 
cu o mână și să ascundă cuțitul în cealaltă, motiv care-i stârni 
antipatia. In plus, Zugel purta părul dat cu briantină și pieptănat 
peste cap, o pieptănătură care nu-i plăcea dar era la mare modă. 
-Pot vorbi liber, domnule ambasador? 

-Desigur, bunule prieten, răspunse ambasadorul, lăsându-se să 
cadă în fotoliul auriu destul de mare și încrucișându-și braţele pe 
abdomenul proeminent. 

-Ajung imediat la subiect. Maestrul meu încă nu are destulă 
încredere în mine. Dar știu unde este cartea, sau mai bine zis, cum 
să ajung la ea, pentru că am instrucţiuni precise de cum trebuie să 
procedez la moartea lui. Von Mackensen și Zugel se priviră. 

-Dar cred că, continuă Volpe, e o chestiune de câteve luni. De 


39 


Mola e din ce în ce mai preocupat de situaţia politică din Italia și 
are din ce în ce mai multă nevoie de încredere în mine. Chiar și 
chestiunea evreiască... 

-De Mola e evreu?, îl întrerupse Zugel. 

-Nu, e italian cu îndepărtate origini franceze. 

-Păcat! răspunse Zugel zâmbind. 

-Situația e că, spuse von Mackensen ridicându-se, nu avem prea 
mult timp. Vedeți, Herr Volpe, noi suntem aici la Roma, în 
frumoasa dumneavoastră Italie, aproape vrăjiţi de clima și 
atmosfera de aici. Dar situaţia la Berlin e diferită; acolo nu se 
cunoaște cuvântul "'calm”, "'așteptare”, "'răbdare”. Vă spun un 
mic secret Reichsfurerul nostru, Heinrich Himmler e personal 
interesat de dumneavoastră. Cu oferta dumneavoastră aţi ajuns 
la inima lui. Ca toți marii conducători are multe virtuţi, dar nu și 
darul "răbdării”. De când a aflat de existenţa cărții, nu face decât 
să o ceară și ne-o cere nouă, aţi înţeles? Giovanni Volpe era 
nervos, dar încerca în toate modurile să nu se vadă. În acel joc 
vroia să fie tratat de la egal, chiar dacă era unicul mod de a fi 
strivit. 

-Trebuie să știți, continuă ambasadorul cu ton confidenţial că Herr 
Himmler e convins, aș spune chiar mai mult decât Fuhrerul de 
marea misiune a Reich-ului milenar. El susţine că acest scop a fost 
profetizat de mult timp, dintotdeauna, dar că are nevoie și de 
câteva semne, să spunem în acest fel, care să demonstreze acest 
lucru fără umbră de îndoială. Cred că știți că tocmai în acest an, 
"'Lancea lui Longinus”, care-l străpunse pe Isus, a fost transferată 
cu mari onoruri de la Viena la Nuremberg. Poate nu știaţi că 
suntem aproape de a avea și ''Sfântul Graal”, care știm că e în 
Spania. Toate, sunt semne foarte importante. Mai mult aș spune: 
sunt instrumente pe care Reich-ul trebuie să le aibă pentru 
realizarea misiunii istorice. Deci nu putem aștepta peste măsură 
cartea dumneavoastră și pentru ceea ce ar trebui să conţină; 
divulgarea ei va fi o bombă care va îndepărta ultimele piedici în 
calea a ceea ce Reichsfuhrer-ul nostru numea ” religia Reich-ului”. 
Spun "ar trebui” pentru că nimeni nu a văzut cartea. Și dacă va fi 
un bine pentru Reich, va fi și pentru dumneavoastră. M-aţi înţeles, 
nu-i așa? Herr Volpe? Ultimele cuvinte au fost pronunţate cu un 
ton decis și ameninţător. Volpe stinse ţigara pe jumătate fumată, 
cu un calm studiat. 

-Ar fi deci oportun ca de Mola să moară cel mai curând posibil, 


40 


deci? 

-”Ja”, spuse von Mackensen zâmbind și desfacându-și braţele, 
"foarte oportun”. 

-Am reţinut, spuse Volpe cu răceală, dar eu nu sunt dispus să... 
-"Nein, nein”, îl întrerupse Zugel, luându-l de un braţ, într-un gest 
foarte amical. Volpe privi cu repulsie mâna lui Zugel acoperită cu 
pete brun-roșiatice. 

-"Nein”, continuă el, dumneavoastră sunteţi un om de știință. De 
aceste mici detalii ne vom ocupa noi. Dumneavoastră veţi fi numai 
anuntat când si în ce fel. 

-In ce fel nu mă interesează, dar amintiţi-vă că dacă moartea 
maestrului meu nu va “apărea” naturală, caseta va rămâne 
sigilată pentru alți douăzeci de ani, spuse Volpe eliberându-și 
braţul. Eu vreau... doar să fie respectat acordul nostru. 

-Fiți liniștit, spuse von Mackensen, Herr Himmler deja a dat 
dispoziţie pentru plată. Și ca să spun adevărul, s-a mirat puţin 
când în loc de mărcile noastre aţi cerut dolari. America e 
supravalutată. Dar totul va fi făcut conform înţelegerii: imediat ce 
de Mola va fi mort și ne veţi da cartea, contul dumneavoastră din 
Elveţia va fi mai bogat cu două sute de mii de dolari. Vă doresc 
doar ca acea carte să valoreze așa de mult, altfel, Herr Volpe, nu 
vă veţi bucura de nici o centimă. 

-Le valorează pe toate, și chiar mai mult cred. 

-Si ce veţi face cu toti acești bani? 

-Dacă nu vă displace, voi merge în Statele Unite, de aceea am 
cerut dolari. 

-Foarte bine, Herr Volpe, sunteţi liber să mergeţi oriunde doriţi. 
Dar amintiţi-vă că dacă Herr Himmler nu va fi mulțumit, vă puteți 
schimba numele și înfățișarea, tot vă vom găsi. Avem mulţi 
prieteni, chiar și în acea ţară capitalistă. 

-Când veţi începe? 

-Sunteţi așa de grăbit? 

-Nu, nu. Mi se părea că vă grăbiţi voi, răspunse Volpe privindu-l în 
ochi. 

-Curând, foarte curând, spuse ambasadorul întinzându-i mâna, 
semn că discuţia a luat sfârșit. Giovanni Volpe deschise geanta, 
scoase afară o carte cu coperţi de piele roșie, cu o ramă delicată 
aurie, pe care o așeză pe masă. Ambasadorul rămase perplex, dar 
imediat își atinse fruntea cu mâna și zâmbi. 

-Stema principelui de Condé, spuse mângâind coperta. După care 


41 


luă un plic din sertarul biroului și i-l dădu lui Giovanni. Acesta îl 
introduse în buzunarul interior al hainei. 

-Nu-i numărați?, îl întrebă von Mackensen. O mie cinci sute de lire 
nu e puţin. 

-Nu, răspunse Volpe, cu seriozitate, am încredere în 
dumneavoastră. 


ROMA 
Duminică, 17 decembrie 1486 


Corul Basilicii "San Pietro” intona o “Miserere” de introducere, 
când contele de Mirândola și Girolamo Benivieni intrară. Trecură 
pe partea dreaptă a celei de-a doua navate, cu mantiile stârnind 
nori de praf prin frecarea de pardoseală. De la moartea lui Nicolo 
V, cu peste treizeci de ani înainte, basilica era un șantier deschis, 
și după cum se tărăgănau lucrurile de decenii, părea că va fi așa 
pentru încă mulţi ani. Papa își făcu intrarea în mod triumfal, 
anunţat cu sunetele trâmbiţelor de argint, de un cor care intona 
“aleluia”, ca și cum intrarea sa ar fi anunţat învierea lui Isus. 
Înconjurat de cardinali în veșminte de culoare roșie-purpurie, 
figura lui corpolentă era accentuată de o vestă albă, cu înflorituri 
de aur. Așezându-se în jilțul papal și îndepărtându-și mantia de 
hermelină roșie cu broderii, făcu semn unui grup de nobili în 
așteptare. Unul câte unul se apropiară prostemându-se și 
sărutându-i încălțămintea. Era un ritual vechi și sublinia supunerea 
față de autoritatea papei. 

-Cine sunt?, întrebă Pico ușor la urechea lui Girolamo. Magdalene 
care săruta picioarele lui Hristos sau senatori care aduc un omagiu 
împăratului? 

-Nu știu, spuse Benivieni zâmbind, dar știu că ''sacrul pantof” are 
un miros care ar îndepărta și un porc. 

-Ești mai eretic decât mine și Savonarola la un loc. Innocenzo ar fi 
în stare să te castreze și pentru mult mai puţin decât ceea ce ai 
spus. 

-Organele mele stau bine la locul lor. Mie fiică mai degrabă de 
gărzile sale... 

-Margherita! Ea e, în sfârșit! Privește, Girolamo, cât e de frumoasă. 
Aproape de ei, dar în navata opusă, o doamnă în picioare, cu 
ţinuta demnă, privea imobilă scena sărutării încălțămintei. 


42 


Atitudinea ei nu părea ca fiind a unei credincioase, ci mai degrabă 
a unei persoane curioase. Avea un veșmânt de damasc, de 
culoare albastră și o mantie brodată cu flori de crini aurii, pe fond 
albastru, simbolul apartenenţei prin căsătorie la familia Medici. 
-Margherita?! spuse Benivieni neîncrezător. Ea, aici la Roma? 

-Dar tu crezi că în fiecare duminică vine aici să asculte slujba? E 
întâlnirea noastră așa cum ne-am promis. 

-Nu e posibil! Încă te mai gândești la ea? 

-Cum altfel să fac? 

-Nu ţi-e de ajuns cele întâmplate? 

-Nu, aș reface-o de fiecare dată. 

-Spune-o spiritelor care și-au pierdut viața din cauza voastră. Cei 
trei episcopi veniţi la celebrare cântară un “/te missa est iar toţi 
ceilalți le răspunseră în cor cu “Deo gratias”, de parcă ar fi 
mulțumit lui Dumnezeu că slujba aceea lungă s-a terminatîn acel 
moment Margherita întorcându-se îl văzu. A trebuit să se sprijine 
de braţul soţului pentru felul cum îi bătea inima cu putere. Dar 
imediat își recâștigă atitudinea calmă și făcu anumite semne din 
cap, aproape ca o rugăciune mută. 

-Vrea să ne vedem, spuse Pico, și vreau și eu. 

-Ești nebun, răspunse Benivieni, e cu soţul ei. Și suntem la Roma, 
îți riști capul. 

-Nu, risc mai mult dacă sunt departe. Îţi voi explica. 

-Si cum vei face să vă întâlniti? Unde vă veţi întâlni? 

-Poimâine, pe la ora patru, după-amiază, în a treia biserică cea mai 
apropiată de San Pietro. 

-Dar cum?Când aţi căzut de acord? 

-Acum. A închinat capul de două ori, deci două zile; și-a rotit capul 
spre stânga de patru ori pentru a-mi spune la ce oră și de trei ori 
la dreapta pentru a-mi indica a treia biserică mai apropiată. E 
limbajul nostru. 

-Sunteţi doi nebuni. 

-Şi nu e totul, prietene. Margherita și-a împreunat mâinile în 
rugăciune. Înseamnă că unul din noi doi e în pericol şi sper să fiu 
eu acela. 

-Nu la fel și pentru mine, răspunse Benivieni ca pentru el. Giovanni 
îl luă de un braţ și se îndepărtară amestecându-se în mulţime. 
Atmosfera de afară era mai pașnică decât aceea care se respira 
între pereţii reci de marmură ai basilicii. 

-Hai la mine acasă, îi spuse, azi sunt fericit și vreau să-ţi arăt ceva. 


43 


Benivieni îi zâmbi, neputând să reziste entuziasmului său. 


Halebardele încrucișate blocau intrarea cardinalului Sansoni în sala 
de audienţe. 

-Lăsaţi-mă să trec, strigă cu voce stridentă, dar gărzile nici nu se 
mișcară. 

-Sunt cardinalul camerleng!, continuă el din ce în ce mai puţin 
convingător. Am dreptul să intru. Gărzile pontificale continuau să-l 
ignore și Sansoni se așeză pe o bancă, în așteptare. Puțin după, pe 
ușa pe unde încercă fără succes să intre, ieși o tânără femeie. 
Sansoni o privi cu interes și aviditate: cu sânii mari ce păreau să 
explodeze strânși de corsetul de damasc. Cu părul în dezordine, 
lăsat liber pe umeri, cu buzele vopsite în roșu; înţelese că nu putea 
fi de viță nobilă, chiar dacă în acea perioadă nu era ușor de distins 
dintre doamnele care treceau pe la curtea papală, dacă era o 
prostituată sau o baronesă. 

-Acum pot intra?, întrebă gărzile. Lănciile se mișcară și Sansoni 
intră cu un mănunchi de foi sub braţ. Innocenzo VIII degusta niște 
struguri târzii aduși direct de pe domeniile familiei sale din Sicilia. 
-Sancitate, v-ati odihnit? Tonul vocii nu ieși aşa servil cum si-ar fi 
dorit. 

-“Nu me rumpe u belin, Sansoni, cossa ti veu "? ( "Nu mă „ rupe”, 
ce vrei ?”) 

-Am aici o listă cu magistraţii propuși pentru a judeca ''Tezele” 
contelui de Mirândola. 

-Oh, bravo! Dă-mi să citesc. Innocenzo citi plictisit numele tuturor, 
dar se opri asupra unuia. 

-Pedro Garcia?Ah, ăsta ţi l-a impus Borgia. 

-Mi l-a "'recomandat”, Sanctitate. Episcopul de Barcelona e de fapt 
un mare prieten al Eminenţei Sale. Eminenţa sa spaniolă nu are 
prieteni ci doar protejaţi, protectori sau dușmani. 

-Să spunem că monsenior Garcia e un protejat al său. 

-Așa mai merge, Sansoni. Nu fă pe vicleanul cu mine, sunt încă 
papă și încă nu am murit. Lista e bună, pregătește numirile. Și 
spune tuturor magistraţilor că până în februarie vreau sentinţa. 
-Asa va fi. 

-Şi să fie clar, vreau o examinare onestă și sinceră, nu o 
condamnare justificată de prejudecăți. 

-Aşa va fi. 

-Acum trimiteţi pe cineva la contele Mirândola, vreau să-i vorbesc. 


44 


-Sanctitate? 

-Ai înţeles bine, Sansoni. Cum se poate că până acum mi-ai spus 
că ai înţeles tot și acum când îţi cer să vorbesc cu Mirândola, te 
prefaci că nu m-ai înțeles? 

-Dar de ce... Sanctitate, cartea lui e în cercetări, poate fi eretică, 
cu acea adunare..., nu mi se pare potrivit. 

-Sansoni, tu nu vei fi niciodată papă. Şi știi de ce 

Camerlengul îl privi prin ochii abia deschişi. 

-Poate că nu am destule merite față de Domnul Nostru 

Innocenzo începu să râdă. 

-Ești un servitor cum ne e nimeni altul, Sansoni și vei fi capabil să 
servești și următorul papă. Un singur camerleng pentru trei papi. 
Ai stofă. Dar nu vei fi papă pentru că iei în considerare limita 
dintre drept și nedrept, bine și rău, lucrurile clare și cele neclare. 
Pentru un papă, nu. Un papă trebuie să vadă dincolo de frontiere, 
dimpotrivă, nici măcar nu trebuie să știe că există acele delimitări. 
Și de a acţiona după regulile făcute de el însuși. Ai înțeles? 

-Nu Sanctitate, dar cu siguranţă e așa cum spuneți. 

-Bine, Sansoni, acuma du-te. Il vreau pe Mirândola aici, mâine 
dimineaţă. 


XX XX 


-Nu trebuie să te duci, sunt sigur că e o capcană. Girolamo 
Benivieni umbla încoace și încolo, nervos, pe un covor turcesc, 
care reproducea o serie de stele albastre, cu opt vârfuri, pe un 
câmp de culoare roșie, cu un arbore stilizat în centrul unui vas 
mare. 

-Dacă distrugi covorul, gazda mea mă va da afară din casă. Şi 
abia atunci apar necazurile. Trimisul papal era plecat de puţin 
timp, dar Giovanni Pico nu arăta nici o preocupare pentru intenţia 
expusă, de a se prezenta la palatul apostolic. 

-Cardinalul de Rossi va avea probleme și mai mari când va fi 
acuzat că a dat adăpost unui eretic. 

-Poate că-mi va mulţumi pentru onoare. 

-Poți fi acuzat de multe lucruri, de răpirea Margheritei, de care ai 
face bine să stai deoparte, de publicarea ''Tezelor” și nu mai știu 
pentru ce alte crime, care se pot inventa ușor. 

-De acord, Girolamo. Voi încerca să fiu serios, chiar dacă ieșirile 
tale necontrolate mă fac să râd. Aceasta este o invitaţie care nu 
se poate refuza. Să fug înseamnă să-mi semnez sentinţa pentru 


45 


crime pe care nu le-am comis. Asta dacă, a spune adevărul e o 
crimă. 

-Ba e. Giovanni îl privi, dar Girolamo nu-i susţinu privirea, 
așezându-se. 

-Vreau să-ți povestesc ceva. Ştii de ce, îi spuse contele cu 
seriozitate, în această casă catolică, a acestui cardinal catolic, se 
află acest covor roșu cu stele în opt vârfuri? 

-Nu, dar cu siguranţă că-mi vei spune. 

-Pentru că gazda noastră, îi răspunse susurând, având strămoși 
printre întemeietorii catolicismului, e un mare neștiutor. l-a plăcut 
cum arată covorul, aparenţa lui, dar nu a reţinut esenţialul, altfel 
nu l-ar fi primit în casă nici dacă îl primea cadou. 

-Explică-te, Giovanni, nu te înţeleg. 

-Steaua cu opt colţuri, octogonul face trecerea de la pătrat la 
circumferință. Reprezintă cunoașterea sau “principiul alchimic”, 
poţi să-l numești și așa. Este baza secretului lui Nicholas Flamei, 
alchimistul. Ceea ce orice preot, episcop, cardinal, ar arunca cu 
plăcere în foc. Steaua e victoria cunoașterii, aceea a primii femei, 
Eva, care a luat-o din copacul Binelui și Răului. 

-Dar e păcatul original, Giovanni. 

-Gâdește-te puţin, prietene. Când ai fost mic, te-a pedepsit 
maestrul tău pentru că ai studiat prea mult? Poate un Tată sau o 
Mamă să-și pedepsească urmașul pentru că acesta vrea să le 
semene? Cum poate un Dumnezeu, ca toate creaturile sale să nu 
fie ca El, să fie contrare Lui? Incă nu înţelegi? De ce s-au întâmplat 
toate acestea? De ce am trecut de pe drumul Luminii pe calea 
intunericului? Girolamo era agitat, pentru că pe măsură ce 
înţelegea logica liniștită și fără cusur a lui Giovanni, se temea din 
ce în ce mai mult pentru soarta acestuia. 

-Există o explicaţie în toate acestea, și o știi și tu. Dacă te conving 
că cunoașterea e un păcat, pot spune că voi reuși să te ţin în 
neștiinţă și în acest fel voi putea să te domin. Fiecare Dumnezeu 
violent, uzurpator, crud, războinic a fost creat de om pentru a 
justifica acţiunile sale, ale omului. 

-Gândește-te puţin, fiecare Dumnezeu reflectă natura omului și nu 
invers. De aceea există un Dumnezeu creștin, există Allah, există 
Yahve și toate celelalte nume care au fost create pentru a justifica 
războaiele, omuciderile, uzul forței în relaţiile interumane. Dar 
scânteia Existenţei Unice nu a murit. De-a lungul secolelor ea a 
rămas în mici semne, în atâtea înscrisuri, în atâtea tradiţii și chiar 


46 


în acel covor. 

-Oprește-te, te rog, mă doare capul. 

-Bine atunci. Să ne întoarcem la covor și la neștiința amfitrionului 
nostru. Dacă am fi în Spania, numai faptul de a avea o așa 
minune, l-ar aduce imediat în atenţia lui Torquemada. 

-Poate exagerezi. 

-Nici măcar. O spun gândindu-mă la valoarea covorului, care 
împreună cu alte bunuri ar fi expropriate, și nu la presupusa erezie 
conținută în el. Girolamo râse la auzul acelor cuvinte și la 
extraordinara capacitate a lui Giovanni de a reuși să-l facă să râdă, 
chiar și în momentele cele mai grele. Un joc de cuvinte, gândi, dar 
suficient: totul părea un joc pentru Giovanni, care asemeni lui 
Anacarsi, nu degeaba unul din cei Șapte înţelepţi, susţinea că 
râsul este unicul lucru serios în lume. 

-Explică-mi atunci ce mister ascunde covorul. 

-Nici un mister. În centrul lui este toată explicaţia. Este copacul 
vieţii în interiorul vasului. Privește, Girolamo. Copacul este cel al 
cunoașterii, care nu este decât anticul copac al vieţii, iar vasul e 
femeia, mama, MAMA SFÂNTĂ a toţi și toate. Giovanni îl luă de 
braţ pe prietenul său, care-și desprine privirea de covor. 

-Acest covor este un semn, fără să se ştie. Mâinile care l-au tesut 
știau ce fac, dar fără să știe ce reprezintă. Pot fi ale unei femei, ale 
unui tânăr, care au lucrat și au îmbinat firele, poate sub cerul 
înstelat, poate în prăvălia unui artizan, secole și secole înainte. A 
țesut doar o experienţă antică, comună tuturor, ceea ce îi face 
egali. 

-Dar de ce atunci, culegerea mărului din copacul cunoașterii e 
considerat adevăratul păcat original? 

-Ţi-am spus mai înainte, Girolamo. Dacă tu ai fi egal cu tatăl, 
asemeni lui, te-ai închina în faţa servitorului său, oricum s-ar numi 
- papă, preot, sacerdot sau ceva similar? 

-Nu, sigur nu. 

-Şi el în faţa ta? 

-Nici măcar, am fi toţi egali. Giovanni devenise serios. 

-Ti-ai dat răspunsul singur, Girolamo. Cunoașterea e adevăratul 
adevăr, dar cineva a dorit să inverseze termenii. Prin egalitate nu 
există putere, nu există biserică, nu există papă. Prin cunoaștere 
nu ar fi nici păcat, nici corupţie. E numai iubire, Girolamo. 


47 


FLORENŢA 
Luni, 19 septembrie 1938 


La radio se transmiteau în direct ultimele momente al miracolului 
lichefierii sângelui lui San Gennaro (protectorul orașului Napoli - 
nota trad. ), dar Wilheilm Zugel nu auzea cele transmise. 
Dimpotrivă, acum putea chiar să-l închidă. Ofiţerul SS, omul de 
încredere al generalului Heydrich, șeful Gestapo-ului, însărcinat de 
însuși Heydrich să rezolve ''Operaţiunea Mirândola”, îl deschisese 
mai înainte cu ceva timp și avea sonorul la maxim. Vroia să fie 
sigur că radioul acoperea ţipetele femeii pe care tocmai o violase 
și care acum zăcea pe pat, semigoală, cu mâinile și picioarele 
legate încă de barele patului. Lui Zugel îi plăceau prostituatele 
italiene, erau diverse de cele germane. Concetăţenele lui erau 
prea profesionale, prea reci pentru gusturile lui, acceptau tot, 
orice depravare posibilă, fiind suficient să fie plătite. ltaliencele, în 
schimb, făceau tărăboi, ţipau, îl insultau, plângeau și de mult ce-o 
făceau, mai mult se excita și plăcerea era mai mare. Femeia de pe 
pat îi plăcuse, părea de treabă, o casnică. Incercase să ţipe când 
el o legă, dar imediat îi introduse un șerveţel în gură. Şi de frică 
să nu moară sufocată, pierzându-și distracţia, legă șerveţelul în 
jurul gurii ca zăbala la cai. Ţipetele adoratorilor lui San Gennaro, la 
microfoanele EIAR - societatea de radio de stat, erau mai mult 
decât suficiente să acopere plânsul în sughiţuri al femeii dar și 
zgomotele plesniturilor date peste față, peste sâni, peste coapse. 
În timp ce se îmbrăca, satisfăcut de prestaţia femeii, Wilheilm 
Zugel se gândi la trebușoara care trebuia îndeplinită peste câteva 
zile. 

Să ucidă nu-i plăcea așa de mult cum îi plăcea să violeze femeile, 
dar se bucura mai mult, mai ales când aceste activităţi - uciderile - 
îi aduceau suficienţi bani, aprecierea superiorilor și dominarea 
celor egali cu el. Să ucidă nu era un lucru pe care să-l facă toţi și el 
o știa foarte bine: să fie considerat "'necesar” și indispensabil în 
anumite cazuri, îl umpleau de orgoliu și îi mărea forța. In cazul 
respectiv trebuia să facă o capodoperă, omuciderea trebuia să 
apară ca o moarte naturală, altfel micul idiot de Volpe ar fi avut 
mari probleme în recuperarea cărţii. Agentul Gestapo-ului se privi 
în oglindă: azi cel ce comanda era gloriosul "Al treilea Reich”, dar 
știa foarte bine că lucrurile se puteau schimba. Nu era absolut 
preocupat pentru viitor, în orice timp și loc, șefii, oricine ar fi fost 


48 


ei, doreau același lucru - puterea. Și dacă el i-ar fi servit cu 
precizie și le-ar fi oferit mijloacele pentru a cuceri și păstra 
puterea, fără muncă nu ar fi rămas. Işi netezi geaca de tweed, 
unica concesie făcută stilului englez și strânse centura. Din 
buzunar scoase un pieptene, și fără a se vedea își aranjă părul 
spre înapoi; îl irita să vadă că începea să piardă din ce în ce mai 
mult păr. Medicul lui de la Berlin îl informă că de vină ar putea fi 
psoriazisul, acelaşi care-i pătă mâinile în mod iremediabil. Își trase 
pe mâini niște mănuși lejere de mătase cumpărate de curând și 
ieși din camera sordidă din zona "San Frediano”, de unde reușeau 
să se vadă sclipirile fluviului Amo. Dar înainte scoase o hârtie de o 
sută de lire pe care o lăsă pe obrazul vânăt al femeii. Trebuia să 
fie generos pentru ca proprietara să nu facă obiecţii și să se 
adreseze autorităţilor italiene. Îi era penibil să dea explicaţii 
poliţiei obișnuite, când peste puţin timp avea întâlnire cu poliţia 
secretă. 

OVRA nu avea sediul departe și Zugel plecă pe jos. Florenţa era 
mai caldă decât Roma, îi lipsea acel vânticel lejer care mai ostoia 
din căldură. Dar Florenţa era mică și ceea ce în capitală era 
împrăștiat încoace și-ncolo, acolo totul era concentrat pe două sau 
trei locuri. Din ''Borgo San lacopo” trecu peste "Ponte Vecchio”: 
atelierele aurarilor abundau de aur și era o tentaţie irezistibilă, de 
a întinde mâna să adune colierele expuse precum podoabele 
pomilor de Crăciun. Dar știa că, în spatele tejghelelor, printre 
atâtea bijuterii, îl pândeau ochii mici și atenţi ai negustorilor. 
-Evrei, spuse cu o voce joasă și cu dispreţ, grăbind pasul, peste 
puţin timp va fi și rândul nostru, întâlnirea era pentru ora 
doisprezece, la un sediu al poliției aproape de ”Via delle Terme”, 
în inima orașului toscan. Mergând repede spre locul de întâlnire își 
verifică buzunarul hainei să vadă dacă mai avea scrisoarea de 
prezentare. Era semnată de Pasquale Adriani, temutul inspector 
general al zonei a IV a OVRA; prin acea scrisoare recomanda 
poliției locale să acorde maximă asistență domnului Wilheilm 
Zugel. Acel ''domnului” îl irită, el era un militar, un locotenent al 
"Schutzstaffel - SS” şi că acel grad, trebuia numit altfel decât 
"domn”. Când Italia va deveni o provincie a imperiului german, 
lucrurile vor fi altfel; pentru moment trebuia să aibă răbdare. 
Plantonul de la intrare îi indică să intre în sala de așteptare, alături 
de femei și orășeni oarecare. 

Haina plantonului, agăţată în unele locuri, roasă în coate și plină 


49 


de pete îi dădu de gândit: "Cum pot să impună respectul astfel de 
oameni?”. După aproape un sfert de oră, auzi numele lui strigat cu 
voce tare. Era posibil ca italienii să nu aibă habar de treburile 
rezervate? Fu condus în biroul vice-comisarului Baldo Moretti, sau 
cel puţin așa reieșea din eticheta de pe ușă. 

-Bună ziua, domnule Zugel, spuse celălalt fără a se prezenta. Am 
fost informat despre sosirea dumneavoastră. Cu ce vă pot ajuta? 
-“Dumneavoastră?!" M-aţi confundat cu vreo femeie?Credeam că 
măcar poliţia italiană va fi mai respectuoasă în privinţa noului cod 
de adresare. 

-Ah, da, așa e, răspunse distrat vice-comisarul 

-Mai întâi îmi trebuie o cameră, rezervată, răspunse Zugel privind 
în jur. Aștept și alte persoane. 

-Da, înţeleg, spuse vice-comisarul fixându-l în ochi, știu că trebuie 
să ajungă niște ''colegi” de-ai mei. Cuvântul “colegi” fu spus cu 
așa un dispreţ că Zugel, ridicându-se în picioare rapid, răsturnă 
sacunul. 

-Acești ''colegi” cum îi numiţi dumneavoastră sunt oamenii cei mai 
de încredere ai poliţiei voastre, prietenii de încredere ai Gestapo- 
ului, al cărui ofiţer mă simt onorat să fiu. 

-Nu vă încălziți, domnule Zugel, răspunse calm vice-comisarul, 
cunosc foarte bine raporturile de prietenie dintre forţele noastre 
de poliţie. Eu nu am spus nimic, sunt aici ca să vă ajut. Mi-aţi cerut 
o cameră, o veţi avea. 


Camera părea puţin mai mare decât o debara, la primul etaj al 
clădirii, cu patru scaune și o masă cam șubredă. Deja se gândea 
cum îi va plăti vice-comisarului pentru ofensele aduse. In scurt 
timp ajunseră doi civili, care intrară salutând fascist, după care îi 
întinseră mâinile cu căldură. Unul avea o coamă blondă, 
ajungându-i până la umeri și care-i ascundea jumătate de frunte, 
pe faţă cu un surâs captivant; celălalt, mai bătrân, părea un urs 
brun, cu părul tuns scurt, cu două braţe enorme și păroase. 

-Eu sunt “Zanna” (Colț, dinte” - în traducere), spuse cel blond, el 
e ”Morso” ("Mușcătură” - în traducere) . Nu suntem autorizaţi să 
vă facem cunoscute numele noastre reale, dar suntem la 
dispoziția dumneavoastră. Totală, Herr Zugel! Zugel în sfârșit 
părea să se simtă în largul lui și arătă scrisoarea șefului OVRA în 
baza căreia cei doi erau la dispoziţia lui. 

-Nici o problemă, dumneavoastră comandaţi și noi executăm, Herr 


50 


Zugel!, spuse Zanna zâmbind și repetând salutul fascist. Acest fel 
de italieni îi plăceau. Le explică că până la noi ordine trebuiau să-l 
supravegheze pe un oarecare Giacomo de Mola, librar-anticar 
florentin, să noteze obiceiurile lui și să-l avertizeze imediat dacă ar 
fi fost pe picior de plecare din Florenţa. Nu dădu alte explicaţii și 
nici cei doi nu cerură. 

-Dacă nu aveţi alte dispoziţii, spuse blondul, evident mai mare în 
grad dintre cei doi, noi plecăm. Spre seară avem lecţie la 
universitate. La privirea perplexă a lui Zugel, Zanna zâmbi. 

-Da, continuă el, în sensul că trebuie să dăm o lecţie mai mică la 
un profesoraș..., un anume Calogero, o minte mai înfierbântată. 
-Ah, înţeleg, răspunse Zugel cu un aer complice, chiar și noi, la 
timpul respectiv am dat câteva lecţii la universitate, dar acum nu 
mai este nevoie. Oricum, înainte de a pleca trebuie să vă prezint 
pe cineva. Trebuie să ajungă. 

-Trebuie să pregătim o altă lecţie, Herr Zugel?, întrebă blondul 
amical. 

-Nu, cel puţin nu acum, dar nu se știe niciodată. După un timp, cât 
să fumeze o ţigară, îngreunând respiraţia din cămăruţă, auziră 
bătăi în ușă și Giovanni Volpe intră, privind cu aer suspicios la cei 
doi necunoscuţi. Il salută pe Zugel înclinând capul și rămase în 
așteptare. 

-Herr Volpe, sunteţi punctual. Acest lucru vă onorează. Vi-i 
prezint pe domnii Zanna și Morso, care ne vor ajuta să îndeplinim 
operaţiunea noastră. 

-Nu știam că trebuie să cointeresăm și alte persoane. Vă rugasem 
ca totul să se desfășoare în cel mai mai mare secret posibil. 
Ambasadorul în persoană... 

-Halt!!!, îl întrerupse Zugel. Acum dumneavoastră sunteţi cel care 
nu e rezervat, stimate Volpe. Prima regulă e fără nume. In orice 
fel, amicii noștri prezenţi aici sunt indispensabili reușitei planului. 
Dar sunt de încredere, prieteni ai Reich-ului, și au o bună 
reputație. 

Volpe înţelese perfect că cei doi făceau parte din OVRA, poliţia 
secretă, despre care se auziră atâtea dar de care nimeni nu știa 
mai nimic, sau deloc. Aura de mister care o înconjura, începând 
de la numele obscur, o făcea poate mai de temut decât era în 
realitate. Se spunea că ar fi fost infiltrată peste tot și singura 
menire era aceea de a denunța pe oricine era suspect de activităţi 
antifasciste. Se spunea că ar folosi metodele inchiziției spaniole și 


51 


cine intra în pușcăriile lor, cu dificultate ieșea viu. Dar văzându-i 
pe cei doi, care păreau doi șmecheri de provincie, poate că faima 
sinistrei OVRA nu era decât o înscenare a regimului, ca multe 
altele. Volpe amână puţin răspunsul său. 

-Dacă e așa, spuse el, atunci e bine. Credeam că trebuia să fi 
vorbit, noi doi, singuri, de anumite detalii, mai înainte. 

-lar mă luaţi cu ''dumneavoastră”! Voi italienii..., dar nu are 
importanţă. Așa e, spuse împăciuitor Zugel, pentru că prietenii 
noștri trebuie să plece la universitate. Dar am dorit să vă întâlniți, 
să vă vedeţi bine în faţă. In aceste vremuri e bine să cunoști noi 
prieteni și să știi că te poţi bizui pe ei. Poate mâine veţi avea 
nevoie de protecţie, Herr Volpe, și acești doi gentilomi sunt în 
stare să vă protejeze, și gratis la nevoie, concluzionă Zugel 
râzând. Volpe înţelese bine ameniţarea, nici măcar ascunsă. Acel 
fel de protecţie, dacă el ar fi lăsat totul baltă, însemna că cei doi |- 
ar fi ucis. Zanna și Morso ieșiră salutând în felul lor, în timp ce 
Volpe înclină doar capul. Rămase singur cu Zugel, care începu să-l 
privească fără să-i vorbească. Tactica obișnuită a Gestapo-ului, își 
spuse Volpe, care încercă puţină frică, pentru că știa că cele ce va 
spune nu vor fi pe placul neamţului. 


ROMA 
Luni, 18 decembrie 1486 


De la fereastra salonului privat al lui Innocenzo VIII Giovanni 
observa grădinile unde știa că se plimbă papa, în companii 
adeseori dubioase, dar plăcute. Acea zi în schimb, era o zi de 
luptă între nobili sau așa părea. Ţipetele și incitările unui grup de 
nobili înarmaţi însoțeau loviturile seci dintre doi cavaleri care-și 
încrucișau spadele. Unul dintre ei părea Franceschetto, fiul favorit 
al papei, după felul cum toţi ceilalţi îl incitau și îl susțineau cu voce 
tare. Părea și cel mai capabil dintre cei doi. După cum se spunea, 
priceperea lui în lupta cu sabia era la fel de renumită ca și ușurința 
cu care pierdea bani la jocul de cărţi, bani plătiţi din veniturile 
statului. 

-Conte, auzi o voce la spatele lui. Giovanni ne se aștepta să fie 
primit chiar de papă, în acea atmosferă aproape familială. Făcu o 
închinăciune impecabilă, sărută inelul cu simbolul lui Petru și al 
casei Cybo, în timp ce primi o mică atingere pe obraz. Giovanni 


52 


zâmbi și așa făcu și papa. 

-Sanctitate. 

-la loc fiule și spune-mi tot. 

-Dar dumneavoastră aţi fost cel care m-a chemat, Sanctitate. 

-Vrei să te confesezi? Ai vreun păcat pe care numai papa poate să- 
| ierte? 

-leri m-am confesat și chiar fiind un păcătos au trecut puţine ore 
pentru a face altele. 

-Nu se știe niciodată, poate peste noapte, ceva gânduri mai 
“fierbinţi”, oricui și oricând se poate întâmpla; și cred că nu sunt 
puţine femeile cărora le-ar plăcea să stea cu un tânăr cu aspectul 
tău, pe deasupra și bogat și nobil. 

-Am dormit profund astă-noapte, Sanctitate. 

-Bine, bine spuse Innocenzo cu aer sec, în orice fel “ego te absolvo 
a peccatis tuis in nomine patris, filii e spiritus sanctus” continuă el 
în grabă. 

-Amen. 

-Şi acum că ne-am spălat sufletele, putem vorbi mai în libertate. 
Spune-mi, Giovanni, ce vrei să faci? 

-Să trăiesc așa cum îmi dictează conștiința. 

-A, a, îmi placi Giovanni și aș vrea să nu păţești ceva. Tonul era din 
ce în ce mai glumeţ dar cuvintele loviră în conte ca un cuțit, și 
Giovanni se pregăti să pareze loviturile următoare. 

-Cu protecția Sanctităţii voastre nu mi se va putea întâmpla nimic. 
-Bine, și asta îmi place. Să fii sub protecţia mea e mai important 
decât să te bucuri de aceea, destul de îndepărtată a bancherului 
de' Medici. 

-Lorenzo mă onorează cu prietenia lui, Sanctitate. 

-Bravo, dar acum să trecem la ale noastre. Ce e cu treaba asta a 
""Tezelor” pe care le-ai publicat? E adevărat că vrei să-mi furi 
meseria și să faci o adunare, un conciliu, tocmai aici la Roma? Și 
nici măcar nu ești cardinal. Chiar dacă, dorind, aș putea să o fac. 
Nu te-ar costa prea mult și în plus ţi-aș putea da vreo parohie mai 
discretă. Dar despre asta, spuse papa frecându-și mâinile, mai 
discutăm după. Dar acum vorbește Giovanni, gândește-te că sunt 
persoana căreia te confesezi, a cărei datorie este nu numai de ate 
elibera de păcate, dar și de a face într-un fel de a nu face altele în 
viitor. Giovanni își împreună mâinile și coboră capul. Pauza îi dădu 
ocazia să-și ordoneze gândurile. Papa știa totul, mai mult decât se 
așteptase, dar lucrul mai rău era că nu aflase de la el. Trebuia să 


53 


fie foarte atent. Era în faţa unuia din cei mai puternici oameni de 
pe pământ, oaspete în casa lui. Pe de altă parte, trecerea de la 
oaspete la prizonier se putea face prin simpla bătaie de aripi a 
unei insecte. Primise o ocazie și trebuia să o fructifice în avantajul 
său, amintindu-și că Innocenzo era altfel, dar nu un prost. 

-" Tezele” mele, începu cu mult calm, sunt fructul al lungi ani de 
studiu și meditare și au ca unic scop acela de a aprofunda 
cunoașterea adevărului și a creaţiei, spre gloria creaţiei. Şi ceea 
ce Sanctitatea voastră numește conciliu, s-ar vrea o adunare de 
diverși teologi care doresc să discute public și nu închiși în 
încăperi, ceea ce vine prezentat în conţinutul ''Tezelor”, ''Teze” 
Sanctitate, cărora li se pot opune antiteze, pentru a ajunge, 
plăcându-i și lui Dumnezeu, la o sinteză. 

-Spui bine Giovanni. Dar e adevărat că ai invitat și evrei și 
mahomedani? 

-Da Sanctitate, pentru că, cred eu, Creatorul nostru al tuturor, este 
unul singur. 

-Vrei să spui că-i vei convinge să lase religia lor și să îmbrăţișeze 
unica și adevărata credinţă, aceea a "Sfintei Biserici Apostolice 
Romane”? 

Lui Giovanni nu-i scăpă că lui Innocenzo VIII începu să-i transpire 
fruntea. O picătură îi alunecă pe nasul proeminent și papa o 
șterse cu repeziciune, lăsând pe mănușile de mătase verde o 
amprentă umedă. 

-” Tezele” mele sunt inspirate de Creator, "'cine cunoaște Binele îi 
e ușor să-l urmeze”, după cum observa Platon. 

-Așa să fie, Giovanni. Câte copii ai tipărit și câte mai ai încă? 
-Cinci sute de copii, mai am o sută, Sanctitate. 

-Dă-mi-le. 

-Cum, Sanctitate? 

-Dă-mi-le Giovanni, eu am mulţi cititori. Nu cred că vrei să-i privezi 
pe bunii profesori de teologie ai papei de lectura acelor”'Teze”. 
-Nu, Sanctitate, dar aștept să vină de la Florenţa. 

-Bine, vor veni,deci. Mă gândeam la altceva, Giovanni. Tu ești 
tânăr și plin de viaţă, poţi aștepta. Dacă aceste ''Teze” vor fi 
judecate în mod pozitiv, atunci îţi voi permite să faci acel conciliu. 
Dimpotrivă, îl vom face împreună și te voi face cardinal, după cum 
îți spuneam mai înainte. Și cu inteligenţa ta, cine știe, poate într-o 
zi vei putea fi ales papă. Gândește-te Giovanni, și acum du-te. 
Sărmanul papă trebuie să-și facă rugăciunile zilnice. 


54 


Giovanni nu răspunse și se îngenunchie din nou pentru a săruta 
inelul, care acum îi arse buzele, căci era impregnat cu sudoare sau 
cu alte lucruri, nu avea importanţă. Dezgustul, furia și neputinţa îi 
invadară sufletul și ieși aproape imediat după Innocenzo din 
cameră. Gânditor, coborâ rapid scara largă spre ieșire, când simţi 
pe umăr o mână robustă. 

-Mergeţi la Florenţa chiar mâine. Roma nu mai este sigură. 
Închiriaţi o casă în zona "'Fiesole” și așteptați. Giovanni se opri 
brusc și privi la omul care-l oprise. Era înalt și robust, cu barba 
scurtă, tip cioc, cu câteva fire albe în ea. Era îmbrăcat tot în negru, 
inclusiv ciorapii, cu o vestă groasă de lână, bogat ornamentată cu 
auriu. Un nobil, fără îndoială, chiar dacă sabia, după lucrătură, 
părea a unui sărac. Faţă de spadele frumos lucrate și bogat 
ornate, purtate de tinerii gentilomi, modelul respectiv de spadă 
era mai greu, dar la fel de fel de ucigătoare. Se putea lovi cu 
vârful, cu partea lată, cu tăișul, se putea ţine cu amândouă 
mâinile, în timp ce garda, în formă de cruce, nu lăsa loc erorilor în 
luptă. 

-Poate m-aţi confundat cu altcineva, spuse cu o voce fermă dar 
calmă. 

-Nu, conte de Mirândola. Știu ce vă spun și faceţi cum vă sugerez. 
După, ne vom întâlni. Omul cu barbă își desprinse mâna de pe 
umărul lui Pico și urcă cu rapiditate scările, fără să întoarcă capul. 
Giovanni își masă umărul strâns de mâna robustă și aranjându-și 
mantia ieși pe o poartă laterală. Trecu rapid pe străzile cu case 
înghesuite din jurul basilicii. Era multă mizerie pe jos, datorită 
resturilor și a deșeurilor aruncate de la ferestre; își făcu loc printre 
grupurile de prostituate cu feţele vopsite, unele chiar foarte tinere, 
acesta fiind drumul cel mai scurt către casă. Acel om putea fi 
oricine, un prieten necunoscut, un spion adversar familiei Cybo 
sau chiar un spion al papei, care ar fi vrut să-i dea un avertisment. 
Ştia doar că nu va pleca. Ziua următoare trebuia să se întâlnească 
cu Margherita și cu orice preț nu putea lipsi. Și mai era un lucru în 
zilele următoare pentru care nu ar fi plecat. Prin frig, noroi, 
prostituate, mirosuri pestilenţiale și șobolani înfometați, zgomotele 
de roţi pe caldarâm, ţipete, plânsete și ceartă își căută refugiu în 
gândurile sale și-și aminti cum a început totul. 

Citise pasaje din biblia originală, în aramaică și văzu că în 
traducerea în latină găsi niște lucruri care-i aduseră primele dubii. 
De atunci nu s-a oprit și studie manuscrise babiloniene, 


55 


sumeriene, accadiene și chiar ajungând la scrierile cuneiforme. Din 
pură, întâmplare dădu peste ''ENUMA ELISH” - Epopeea Creaţiei. O 
rudă de-a lui cumpără cartea de la un negustor turc, care spunea 
că o luase din palatul de la Akkad. In acea carte găsi anumite 
detalii care apărură în biblie abia peste o mie de ani. Şi înţelese 
anumite lucruri. Dar era încă departe și cu cât intra mai profund în 
detaliile "'Creaţiei” i se deschideau noi lumi cărora trebuia să le 
găsească punctul de acces. Se reîntoarse la misterele babiloniene, 
la Mummu Tiamat, la cea care dăduse viaţă zeilor și la Nammu 
Prima Mamă. Şi citi despre civilizațiile de peste ocean, despre care 
doar se bănuia existenţa, dar toate miturile se legau între ele, așa 
ca și cum, încă de la început, totul era legat de un singur lucru. 
Toate contrastau nu numai cu zeul creștin, dar și cu cel evreu, 
născut mai înainte, sau cel islamic, născut după. Se reîntoarse la 
biblie, căutând printre pliurile foilor ascunse un arhetip, ceva care 
să unească legendele vechi cu nașterea lui Dumnezeu. lubirea 
putea fi cheia. Dumnezeu e bun și iertător în toate religiile. Dar ” 
iov” - bun cu referire la o Existenţă Supremă era folosit doar de 
puţine ori. De ce? Mult mai des era utilizat termenul ” radium” - 
milos, miloasă. Și iată legătura, iluminarea: “radium” e "rechem” - 
eter. Partea distinctivă și institutivă a lui Dumnezeu stătea în 
natura lui feminină. Dumnezeu era mamă. Nu zeul patriarhal, zeul 
biblic de-a lungul secolelor, zeul armatelor, zeul masculin. 
Dumnezeu era mamă, era EA. Acesta era detaliul care lega toate 
legendele vechi. Aceasta era prima și naturala formă a oricărei 
religii. O credință născută împreună cu umanitatea, la orice 
latitudine. 

Inţelese motivele teribile care au îndepărtat-o pe ''Creatoare” din 
lume, trecerea ei în uitare, înlocuită cu sosirea "'Tatălui”, a 
întunericului, a războiului, a pedepsei,și a Morţii Eteme. Dar își 
dădu seama că rămase ceva, ascuns în cenușă. Un lucru simplu, 
ascuns în rugăciunea cea mai simplă pe care o învăţă când era 
Mic, aceea ascunsă într-o sărmană și neștiutoare femeie din 
Palestina,” María”: “Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum, 
benedicta tu in mulieribus, et benedictas fructus ventris tui, lesus. 
Sancta Maria, mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nune et in 
hora mortis nostrae”. Nu "'Zămislitoare a lui Isus”, ci ''Zămislitoare 
de Dumnezeu”, CREATOAREA. Cam ceea ce se stabilise la al 
treilea Conciliu Ecumenic, cel din Efes. Unde, Imperiul Roman de 
Apus, oricum în decadenţă, smulse un ultim privilegiu: să menţină 


56 


Roma capitală a bisericii. Unicul mod de perpetuare a anticei 
puteri. Acum, după mai mult de o mie de ani, totul era gata 
pentru a fi redat omului, pentru a fi în sfârșit liber. El, Giovanni 
Pico, Elia del Medigo și Abu Abdullah, creștinul, evreul și 
mahomedanul, toţi împreună la Roma, așa cum au făcut la 
Alexandria cei șaptezeci și doi de înţelepţi, câte șase din fiecare 
trib al lui Israel, erau gata să deschidă paginile ultimelor "Nouăzeci 
și nouă de Concluzii”. Mai întâi, cele "Nouăsute de teze”, pentru a 
pregăti minţile pentru conceptul de unicitate al Fiinţei Supreme, 
pe urmă, celelalte. Una câte una ei ar fi citit caracteristicile 
revelatoare în adunările celor mai înţelepţi filosofi, împrăștiind în 
acest fel Cunoașterea și o dată cu ea Puterea, fără distincţie de 
naţiune, religie sau rasă. Şi femei; i s-ar fi recunoscut din nou rolul 
ei ce îl avea din negura timpurilor. Weter -Uat, Calea Divină, 
Entitate Unică pe care textele piramidelor au profetizat-o cu mii de 
ani înainte, i-ar fi făcut să vorbească un singur limbaj . Dar acum, 
când totul era așa de aproape, împrejurul lui simţea clar prezenţa 
îngerilor căzuţi, care ar fi făcut totul ca să-l împiedice să ducă la 
bu sfârșit misiunea lui. 


MILANO 
Miercuri, 21 septembrie 1938 


-Elena, iubire!Cât mi-ai lipsit! 

-Oh, vulpoiul meu, și tu mie. Giovanni Volpe nu cunoscuse 
niciodată grațiile unei femei, în afară de cele cumpărate cu bani 
puţini de la bordelul din zona "Presto”. Elena era frumoasă, mai 
mult decât femeile desenate de un oarecare Bocassile în revista 
"Le Grandi Firme”, pe care le cumpăra ascuns și la vederea cărora 
se masturba umplându-și nopţile de singurătate. Abia ajuns la 
Milano, după aproape șase ore cu trenul se duse direct la ea. Incă 
era cald, el era plin de sudoare, dar părea că nu o deranjează pe 
Elena. Îl îmbrăţișă lipindu-se de el într-un mod atât de senzual, 
încât nelăsându-l indiferent, îi provocă imediat o erecţie. Ea băgă 
de seamă, îi zâmbi și se lipi mai tare de el. Giovanni ar fi vrut să o 
posede acolo, imediat, pe divan, dar nu avu curajul. Incă nu știa 
bine cum să se comporte cu ea, dar cu timpul ar fi deprins și acest 
lucru. O cunoscuse din întâmplare, la "Bar del Moro” - "Barul 
Maurului” din Florenţa, aproape de librărie, în ziua de San Ranieri. 


57 


Transpira, dar de acea dată nu de căldură și-și ronţăia încontinuu 
unghiile. Dându-și seama că greșise făcând acea propunere 
ambasadorului german, nu mai știa cum să iasă din încurcătură. 
Remarcase o doamnă blondă și destul de frumoasă, dar nu-și 
putea imagina că tocmai lui i-ar fi cerut o informaţie. 

-Mă scuzaţi, sunteţi din Florenţa? Giovanni dădu din cap uluit de 
vederea ei, de tonul vocii și imediat uită gândurile negre. 

-Caut parohia ''Santa Maria Novella”, puteţi să-mi spuneţi unde 
este? Nu-i fu de ajuns că-și înghiţi toată saliva pentru a vorbi, dar 
bău și tot sucul dintr-o înghiţitură. Tușind se ridică în picioare, în 
timp ce ea seaseză. 

-Mulţumesc, dar era suficient să-mi spuneţi unde este. Își aminti că 
bâigui ceva, după care toate amintirile se pierdură în ochii ei. Dar 
ea se prezentă și imediat lui Giovanni îi fu frică să nu o piardă. 
-Elena Russo, îmi pare bine. Ştiţi, e prima dată când vin la 
Florenţa. Lucrez la prefectura din Milano și mi-am luat câteva zile 
libere. Dar dumneavoastră? Cu ce vă ocupați? În afară de a tuși și 
de a da informaţii doamnelor? Elena râse și continuă în acest fel 
pentru toată după-amiaza. Zâmbi chiar când vorbi de părinţii ei 
morți, de visele ei. Şi câte întrebări îi puse, clipind des din ochii 
mari atunci când el povestea. Incepând cu acea zi, se revăzură 
adesea, până cănd, datorită ei, Giovanni cunoscuse dragostea. Dar 
nu cea literară, descrisă de filosofi și scriitori, ci cea adevărată, 
făcută din săruturi, de corpuri care se unesc și care se 
abandonează complet. Cu ea parcă se născuse a doua oară, fără a 
purta amintirea de orfan, de refuzat, dar cu perspectiva de a trăi 
cu ea. Nu povesti nimic lui de Mola, maestrul lui. De ce îi ascundea 
acea pasiune, nu știa nici el. Poate că îi era frică să nu fie înţeles 
sau poate că pentru prima dată găsise un lucru al său, ceva ce 
cucerise cu propriile forţe, care-i aparţinea numai lui. 

-Povestește-i totul vulpiţei tale, îi spuse ridicându-și ușor fusta 
peste genunchi și făcându-i loc lângă ea, pe divan, și dacă ai fost 
cuminte îţi vei primi răsplata. Giovanni își slăbi nodul la cravată. 
-Totul e gata, draga mea, dar îți mărturisesc că mi-e teamă. Dacă 
s-ar găsi o altă metodă... 

-Care? răspunse ea retrăgându-se și acoperindu-și genunchii. 

-Vrei să încerci să-i spui lui de Mola să-ţi dea cartea în modul cel 
mai pașnic? Sunt sigură că ar face-o cu plăcere. 

-Știu, ai dreptate, dar mă simt vinovat. El m-a scos de la orfelinat, 
m-a dat la școală, mi-a dat de lucru alături de el în librărie. 


58 


-Şi ce-i cu asta? Profită de tine. Te-a crescut ca pe un servitor și ți- 
a împuiat capul cu tot felul de bazaconii. Ca și cum ați fi doar voi 
doi ca să salvaţi lumea. Cartea, cartea! Ca și cum toată viaţa ar 
depinde de acea carte. 

-Nu vorbi așa,te rog. 

-Şİ eu atunci? Nu am nici o însemnătate? M-am oferit ţie în 
întregime, am renunţat chiar să mă mărit cu un conte, un conte... 
Și am făcut-o pentru tine, proasta de mine. Mă gândeam că mă 
iubeşti, că ai dori să trăieşti cu mine departe de toţi și toate. Și în 
schimb îmi vorbești de remușcările tale fără valoare. Ești un 
monstru, asta ești. Oh, Doamne, ce ingrat. Şi mă faci și să plâng. 
Deja o văzuse plângând și nu o putea suporta. De ce viaţa era așa 
de complicată? Giovanni își blestemă zilele încercând să o 
consoleze și văzând că ea nu răspunde la gesturile lui de tandreţe. 
Poate ar trebui să-și blesteme conștiința. Cum îi invidia pe cei care 
reușeau să-și menţină linia dreaptă si nu se abăteau de la ea, 
indiferent de obstacole. El nu, nu reusise niciodată. Chiar si când 
luase decizia si nu mai era loc de dat înapoi, ceva din el îl 
împingea spre un compromis, spre o cale de mijloc care să 
justifice comportamentul lui. Nici bine, nici rău. Îl afurisi și pe de 
Mola văzând-o pe Elena sughiţând de plâns. Giovanni știa perfect 
că ceea ce devenise era datorită maestrului lui, și poate că aici se 
învârtea totul: se transformase în ceea ce nu dorise. Ar fi vrut să 
se îndoaie de vânt, să se confunde între milioanele de persoane 
care duceau o viaţă anonimă, să se bucure de micile privilegii 
oferite de intelectul și puterile sale, nimic mai mult. Și să-și 
trăiască dragostea cu Elena. 

De ce de Mola nu înţelesese?De ce nu-l lăsase în drumul său după 
Sorbona, sau chiar mai înainte, după diploma luată cu “Laude Cum 
Maxima” la lezuiţii din Livomo? l-ar fi ajuns un post de funcţionar 
la vreun minister sau bibliotecar la vreo universitate. Dar nu, de 
Mola avea încredere în el, în capacităţile lui intelectuale, în inima 
curată, onestă și sinceră, dar care acum nu părea a lui. Giovanni 
nu a fost capabil să se sustragă, să refuze și continuase să 
tărăgăneze. Așa continuase, mimând ceea ce nu vrea, doar pentru 
a-i fi pe plac lui de Mola. Și când zi după zi de Mola îl făcu părtaș la 
secretele sale, după ce îl alesese pe el pentru misiune, văzu că nu 
mai are nici o modalitate de a da înapoi. 

-Pleacă!, urlă Elena. Du-te și să nu te mai văd. 

-Nu dragă, nu fă asta. Totul va fi bine. l-am cerut lui Zugel, știi, 


59 


neamţul acela, să aștepte încă câteva zile, să văd dacă reușesc să 
găsesc altă soluţie..., știi tu. Dar dacă nu găsesc, îţi jur pe viaţa 
mea că totul se va face cum am decis. Pe urmă vom pleca în 
America, doar noi doi, bogaţi, fericiţi; și vom face mulţi copii, așa 
cum vrei tu. Elena își trase nasul și părea că nu mai plânge. El 
începu să-i mângâie părul lung și blond, legat cu o fundită 
albastră. _ 

-Bine, te iert, dar nu mai fă așa ceva. Inceracă să faci ce-ţi spune 
neamţul ăla, care pare că știe ce face, dacă nu... 

-Dacă nu!? 

-Dacă nu, vulpița asta își va căuta un alt vulpoi. Simţi cum te 
așteaptă? Elena îi luă mâna și i-o strecură sub fustă. Giovanni 
părea în paradis. La naiba cu de Mola, Pico și cartea lui; peste 
câteva zile totul se va termina. Ea râdea mereu în timp ce făceau 
dragoste, lucru ce-i plăcea lui Giovanni. Trecuse deja de cinci 
după-amiază când plecă în grabă de la ea. Motivul pentru a o 
vizita pe Elena la Milano ţinea și de faptul că trebuia să ducă două 
cărţi librăriei Mediolanum. "DE ARCHITECTURA" de Vitruvio, o 
rarisimă ediție dela 1500 şi o carte despre vânătoare, de pe la 
jumătatea lui 1600, de Cesare Solatio. Tocmai despre vânătoare, 
ce coincidenţă: da, vânătoarea începuse și de Mola era prada. 
Nimeni și nimic nu l-ar putea îndepărta de fericirea lui: Elena, 
America și cei douăsute de mii de dolari. 


Între timp la Florența, 
Aceeași zi 


În acel moment de Mola avea impresia că este urmărit. 
Capacităţile de percepţie pe care le avea și pe care le dezvoltase 
în anii de studiu își făcură treaba. Se opri și începu să-și facă vânt 
cu ziarul; începu să privească în jur, să vadă cine, ca și el, nu 
suporta căldura. Aşa îi văzu în timp ce stăteau sprijiniți de o 
bicicletă, savurând o îngheţată, lângă o bancă, în faţa farmaciei 
din piaţa ''Santa Maria Novella”, cea mai veche farmacie din 
Florenţa. Le zâmbi anume, complice, dar cei doi se întoarseră, 
evitând privirea lui. Trebuia să știe dacă cei doi erau acolo din 
cauza lui. Cu ziarul sub braţ se apropie de cei doi, și când ajunse 
suficient de aproape se opri sprijinindu-se de perete într-o zonă 
mai la umbră, lângă farmacie, ca și cum ar căuta puţină răcoare. li 


60 


privi, jinduind parcă la îngheţata, pe care fiecare o savura în mod 
obscen. Dacă simţi că cineva te spionează și nu vrei să se bage de 
seamă, arată-te fără frică, intră chiar în vorbă, după care vezi 
reacţiile lor. Vor crede că ești fie foarte naiv, fie foarte viclean, 
ceea ce în ambele cazuri îți va da un avantaj. Cei doi răspunseră 
aproape imediat și-și dădură o privire pe furiș; aruncând 
îngheţatele, neterminate şi se îndepărtară împreună pe unica 
bicicletă. Cel mai mare pedala, în timp ce cel cu coama blondă 
ședea pe cadru. Giacomo își aprinse o ţigară: da, erau acolo chiar 
pentru el și după cum au reacţionat, nu păreau să fie prea 
periculoși. Poate niște "'duri” de curând înrolați în OVRA. Era deci 
posibil ca vreuna din observaţiile lui antifasciste să fi ajuns la 
urechile cui nu trebuie, poate cineva de la '"'Accademia dei 
Georgofili”. Poate nu pentru carte. Poate că în una din acele seri 
va primi o lovitură în cap sau poate l-ar fi constrâns să bea ulei de 
ricin în cine știe ce cămăruţă pe la poliţie. Nimic mai mult. Oricum, 
trebuia să accelereze pregătirea lui Giovanni, chiar dacă aceasta 
era un risc pentru moment, mult mai grav decât câteva lovituri cu 
bastonul sau un ''purgativ” mai puternic 

Chiar și Pico, la vremea lui, reflectă de Mola, înainte ca parcursul 
lui spre cunoaștere să se fi încheiat, a avut de "încasat”, poate și 
din cauza femeilor. Femeile, acela era un argument delicat și la 
un moment dat va trebui să vorbească despre asta cu Giovanni. 


ROMA 
Marţi, 19 decembrie 1486 


Roma părea că nu-l mai place. În acea noapte vântul se schimbă. 
Locul vânticelului de la sud - scirocco - a fost luat de vântul 
dinspre nord - tramontana. O briză ușoară care în timp ce curăța 
cerul și îndepărta norii, de cealaltă parte "înţepa” obrajii și lucurile 
neacoperite, înroșindu-le de frig. Era dimineaţa devreme și Pico se 
rușină văzând câţi oameni își căutară refugiu peste noapte, prin 
grajduri, pe sub portice. Pe feţele lor remarcă "”bucuria” de a se fi 
trezit încă vii. Pentru a se proteja de frig își puse o mantie 
îmblănită de culoare închisă, cu mâinile acoperite cu mănuși moi 
de blană. Fără a scăpa din atenţie un manuscris legat cu o fâșie 
roșie, scoase din buzunar o grămadă de monede de diferite valori. 
Dădu fiecăruia care se apropia, până când rămase doar cu una, 


61 


dania pentru biserică. Îl urmară copii gălăgioși până pe treptele de 
la ''Sassia”, în "Borgo di Santo Spirito”. Deasupra porţii, o 
inscripție amintea că edificiul a fost construit și donat cetăţii Roma 
de regele saxon Ine del Wessex. Și cum acesta, după abdicare, 
dori să-și termine viaţa în cetatea etemă. "Schola Saxonum” se 
chema locul unde pelerinii saxoni puteau găsi adăpost și protecţie. 
De aceea lumea îi spunea dintotdeauna ''Sassia”, chiar dacă 
pentru autorităţile religioase numele real era "Chiesa di Santo 
Spirito” - "'Biserica Sfântului Duh”. 

După calculele lui aceasta era al treilea templu cel mai aproape de 
basilica San Pietro și acolo, după cum era stabilit, trebuia să se 
întâlnească cu Margherita. Intră în modesta clădire, care acum era 
lipită de de spitalul ''Santo Spirito”, lucru dorit de precedentul 
papă Sisto IV, care făcea parte din vechea și puternica familie 
"della Rovere”. Un lucru bun gândi el, dar care nu era suficient 
pentru a micșora ura romanilor care-l acuzau de a fi un pervers, un 
pervertit și care romani, în oraș, încă cântau: ''Sisto ai murit până 
la urmă; hai, hai, aruncaţi bucăţi de carne păcătoasă, mâncare 
pentru câini ” ( original: ” Sisto sei morto al fine: su, su gettate a 
brani le scellerate carni in pasto ai cani” ). 

Intră și-și îndeplini cu naturaleţe ritualul de intrare. Se dădu cu 
agheasmă și introduse moneda rămasă în cutia milei, mare și 
încorsetată în fier, lângă vasul de botez. Căută chipul Margheritei 
printre doamnele venite la rugăciune; nevăzându-l se așeză în 
așteptare pe o bancă în fundul bisericii, de unde putea să 
supravegheze cu privirea tot spaţiul. Puţina lumină era filtrată de 
marele ferestre și formau raze subţiri în care jucau particule de 
praf, aproape amintindu-le tuturor originea și destinaţia finală, 
“Quia pulvis es et in pulverem reverteris !”. Pentru că praf suntem 
și în praf ne vom întoarce. "lat-o, Margherita!”. Dar nu era singură 
și după cum era tradiţia pentru o femeie de rangul ei, o femeie 
mai bătrână, modest îmbrăcată, stătea în spatele ei cu capul 
aplecat. În schimb, Margherita purta deasupra o haină de brocart 
verde, dantelată cu aur și o mantie lungă cu marginile tivite cu 
blană. Capul îl acoperise cu gluga aceleiași mantii care 
încadrându-i chipul gingaș, o făcea și mai frumoasă. La gât avea 
un fir de ambră neagră, modest si preţios în același timp, la fel ca 
purtătoarea lui. O văzu îngenunchiind și rugându-se și când se 
ridică, se apropie de el. Femeia de companie, printr-o ocheadă de 
la stăpâna ei se duse în confesional; aici ar fi avut lungi discuţii cu 


62 


preotul despre păcatele ei, grăbindu-se din ce în ce mai mult 
atunci când stăpâna ei i-ar fi făcut semne de plecare. 

-Ești din ce în ce mai inimoasă, Margherita, sunt fericit să te văd. 
-Şi eu, Giovanni. Mi-ai lipsit, cu fiecare zi, cu fiecare oră. La auzul 
cuvintelor ei, aproape șoptite, Pico simţi că-i fuge pământul de sub 
picioare. Vocile îngerilor, dacă ar fi existat, nu puteau diferi cu 
mult. El, care dicta grămăticilor mai multe cărţi în același timp, 
găsi cu dificultate cuvinte să-i răspundă. 

-Margherita mea, adorm gândindu-mă la tine și mă trezesc 
gândindu-mă că ești lângă mine. Și în fiecare noapte sper că tu vei 
veni, măcar în vis. 

-Giovanni, acum nu e timp. Tu ești în pericol, o persoană m-a 
atenţionat și m-a rugat să te conving să fugi din Roma, dacă el nu 
ar fi reușit să te convingă. 

-E unul înalt, cu barbă neagră, ca un cioc? 

-Da, el e, îl cunoști? 

-Nu. M-a oprit ieri la ieșirea din basilică și mi-a spus exact ceea ce- 
mi spui tu acum. 

-Nici eu nu-l cunosc, dar mi-a dat asta, ca semn de bună credinţă 
și mi-a mai spus să ţi-l dau, pentru a întări cele spuse. Giovanni luă 
o batistă de mătase fin brodată, cu un crin de aur pe o parte. 

-E de la Lorenzo de' Medici, fără îndoială. 

-Te avertizează, Giovanni. Mi se pare că știe mai multe lucruri 
decât știm noi. 

-Şi când mă gândesc că ieri am fost la papă și din cele spuse 
părea că mă avertizează, dându-mi timp să reflectez. 

-Giovanni, mi-e frică; promite-mi că vei pleca azi, sau cel târziu 
mâine. 

-Tocmai acum, când te-am revăzut. 

-lubirea mea te va însoţi oriunde, în viața asta sau în următoarele. 
Dar prefer să mă gândesc că trăiești și ești departe, decât să 
plâng la mormântul tău. 

-Bine, iubito, voi pleca. Dar mai înainte trebuie să mă întâlnesc cu 
Elia del Medigo și Abu Abdullah. Sunt pe cale să ajungă la Roma 
pentru mine. Vezi foile astea? Sunt una din cele trei copii pe care 
le am din celelalte ''Teze”, cele "Nouăzeci și nouă” pe care nu le- 
am publicat. Ei vor face alte copii, în limba lor, aceea a lui Yahve și 
cea a lui Allah. Atunci când lumea le va cunoaște nu vor mai fi 
îngrădiri, persecuții, nu vor mai fi războaie în numele Divinităţii. 
Margerita îi puse o mână la gură, gest care nu-i scăpă unui novice 


63 


cu straie de călugăr dominican, care, facându-și o mare cruce se 
ridică în picioare și dispăru repede în sacristie. 

-Încă nu e timpul, Giovanni... 

-Nu va fi niciodată timpul dacă nu ne încăpăţânăm să revelăm 
lumii originea exstenţei noastre, puterea creaţie, Margherita. Tu 
știi pentru că ai încredere în mine, dar aș vrea să le citești, ca și tu 
să te convingi dincolo de ceea ce spune inima ta. Copia asta este 
pentru tine, eu nu am nevoie. Tocmai în acel moment Giovanni 
băgă de seamă că în micuța biserică nu mai erau singuri. Sau încă 
nu era ora de slujbă. Doi slujitori erau îngenunchiaţi în faţa 
altarului, așteptând parcă împărtășania. Alți trei oameni, 
negustori sau pelerini, era așezați în stânga lor. Pico se întoarse și 
privi spre confesional, slujnica nu mai era acolo. Alte două femei, 
pe care le văzuse atunci când intrase, nu mai erau nici ele. 
Amândoi simţiră când se deschise uşa bisericii şi intrară doi 
călugări, dar nici unul dintre ei nu-și introduse mâna în aghiazmă 
pentru a se binecuvânta. 

-Îngenunchează-te, Margherita, spuse Pico cu voce joasă, și nu te 
întoarce. Ne vedem la basilica San Pietro, duminica viitoare. Dacă 
nu va fi posibil ne vom întâlni folosindu-ne de codul nostru. 
Amintește-ţi, iubito, eu voi fi mereu cu tine. Margherita se supuse, 
cu inima bătându-i nebunește. Giovanni se întoarse, fără să salute 
și plecă spre ieșire. Călugării înaintară spre el blocându-i calea; cei 
doi de la altar se ridicară și ei și ceilalţi trei se mișcară și ei în 
direcţia lui. 

Giovanni strângea în mâini foile de hârtie, chiar dacă în acel 
moment ar fi preferat să strângă o spadă. Unul din călugări își 
ridică gluga și-l privi fix. Avea nasul rupt și o barbă roșcată, rară. 
-În numele Sanctităţii Sale, papa Innocenzo VIII, dumneavoastră 
sunteți Giovanni Pico, conte de Mirândola? 

-Eu sunt, răspunse calm Pico. 

-Trebuie să ne urmaţi, în numele lui Dumnezeu. O umbră se 
prelinse de după o coloană și cu o puternică lovitură îi doboră la 
pământ pe cei doi călugări. 

-Fugiţi! Şi amintiţi-vă ce v-am spus! Giovanni îl recunoscu pe omul 
în haine negre, care mai înainte cu o zi îl oprise la ieșirea din 
basilică. Se gândi la carte, ca primul lucru necesar, și după ce-i 
mulţumi printr-o înclinare a capului, alergă spre ieșire. Ceilalţi trei 
încercară să-l atace, fugind prin centrul bisericii, dar se văzură în 
faţa loviturilor ucigătoare ale omului în negru. Unul din ei se opri 


64 


cu greu, dar cu pieptul străpuns. Se auzi clar osul rupându-se la 
întâlnirea cu lama săbiei și corpul îi căzu la pământ fără nici un 
sunet. Ceilalţi doi rămași se întâlniră cu slujitorii de la altar, ambii 
cu cuţitele în mâini. Un călugăr încercă să se înalțe, dar omul în 
negru îl lovi cu un șut în cap și celuilalt călugăr îi făcu o tăietură 
profundă la gât. Margherita se îndreptă spre sacristie, dar abia 
intră că-si simţi mâna strânsă de o alta, a cărei forță o cunoștea. 
-Tu! îi spuse privindu-l cu ură. 

-Da, eu! Ştiam că vă veţi întâlni. De data asta Dumnezeu e de 
partea mea și acel nebun nu va reuși să scape de pedeapsă. 
Giuliano Mariotto de' Medici, soţul ei legitim o privea cu ochi 
pătrunzători, dar Margherita îi susţinu privirea cu mândrie în timp 
ce mâna lui răsucea mâna ei. 

-Ce vrei să spui?, răspunse ea fără a lua în seamă durerea. 

-L-am avertizat pe Franceschetto, fiul papei. M-a costat cinzeci de 
ducați, dar cred că ar fi făcut-o și pe degeaba. Il va vinde tatălui 
său câștigând mult mai mult. 

-Cred că ţi-ai cheltuit degeaba banii tăi. Giovanni a fugit. 
-Niciodată. Priveşte tu însăţi! Loviturile de spadă se terminaseră și 
Margherita fu trasă cu forţa în centrul bisericii. Aici, zâmbetul 
soțului ei se stinse repede. Corpurile a trei oameni zăceau într-un 
lac de sânge, care acoperise mormintele cu lespezi de marmură a 
doi cavaleri îngropaţi acolo. Alţi patru, pe bănci, se tânguiau 
pentru rănile făcute și loviturile primite. Giuliano își trase soţia în 
mijlocul răniților, căutând în zadar corpul rivalului. Cu braţul liber 
dădu o lovitură unui rănit. 

-Unde e? ţipă el. 

-Domnule, răspunse altul în spatele lui, am fost atacați... Era un 
demon. Nu am putut face nimic... 

-Unde e contele?, urlă Giuliano mai puternic decât prima dată. 

-A fugit, totuși, răspunse omul cu voce joasă. Giuliano rosti un 
blestem greu, scoase un pumnal și îl înfipse în gât. Omul încerca în 
zadar să oprească cu mâinile sângele care ţâșnea. Incercă să se 
agaţe de Giuliano, ca și cum ar fi vrut să-i ceară înapoi viaţa luată, 
numai pentru a-și calma furia. Căzu la pământ cu o ultimă zvâcnire 
și-și dădu sufletul lui Dumnezeu, în numele celui care încercă să-l 
facă prizonier pe contele de Mirândola. 


xk 
Giovanni alerga, lucru neobișnuit pentru un om a cărei educație îi 


65 


impunea să meargă cu pas sigur și cu capul sus, și negustorii de 
pe ''Via Penitenzieri” lăsară tratativele comerciale pentru a privi 
acea scenă stranie. Un jucător de zaruri, unul care a înșelat sau un 
nobil care a făcut un lucru grav. Abia trecut de ei, priveau imediat 
în spatele lui, căutând din priviri gărzile papale plecate în 
urmărirea lui și savurând deja scena arestării. Dar Giovanni era 
departe și nimeni nu alerga după el. Încetini pentru a nu mai stârni 
curiozitatea cuiva și o luă pe străzile înguste din ''Borgo del Santo 
Spirito”. Temeliile caselor de piatră și cărămidă erau parcă legate 
una de alta, lăsând cu greu loc de trecere la doi oameni, unul 
lângă altul. Câteodată erau unite cu câte un pasaj la înălţimea 
primului etaj, de unde, printr-un orificiu, se goleau oalele de 
noapte. In ciuda frigului, mirosul acelor locuri reflecta mizeria de 
acolo. Noroiul și excrementele îl făceau pe Giovanni să meargă pe 
lângă ziduri, încercând cu disperare să se depărteze de biserica 
unde o lăsase pe Margherita. Nu știa în ce direcţie merge, acele 
străduţe se asemănau toate între ele. Văzu o piaţetă, puţin 
luminată de soare și în depărtare tumul castelului Sânt' Angelo, un 
punct de referință în cele din urmă. Se opri lângă podul de pe 
Tevere pentru a-și ordona ideile. Se gândea la omul în negru care-i 
atacă pe așa-zișii călugări, sau erau călugări cu adevărat? Fără 
ajutorul lui, poate că acum ar fi fost legat, cu o glugă pe cap, 
condus spre închisoarea '"'Annona” sau chiar în hrubele castelului 
Sant' Angelo. Poate că de departe, Lorenzo de' Medici avea grijă 
de el? Poate că era singurul pe care se putea baza. Trebuia să fi 
făcut cum îi spusese omul în negru, dar acum era prea târziu. Se 
simţea în capcană, ca o vulpe încercuită de câini. Roma devenise 
"pământul ars” și ceea ce era mai rău era că nu știa unde să se 
refugieze. Trebuia să găsească mijloacele pentru a pleca la 
Florența, dar toată averea lui era în casa cardinalului de Rossi, 
gazda lui. Şi în mod cert, casa aceea nu mai era sigură. Avea 
nevoie de bani și de un adăpost, măcar atât cât să-și organizeze 
fuga din Roma. În acel moment, cu papa împotrivă, nici unul din 
cei care-l stimau, nobili sau cardinali nu-l puteau ajuta, nici Borgia, 
nici Farnese, nici della Rovere. 

Eucharius! Poate că el l-ar fi putut ajuta. Nu să-l adăpostească în 
casa lui, dar probabil îndrumându-l către cineva din comunitatea 
evreiască, care, chiar temându-se nu avea nimic de împărţit cu 
papa. Ar fi împrumutat bani, numele lui era o garanţie mai mult 
decât suficientă. Se îndreptă spre ''Giudea” și de aici spre ”de' 


66 


Cenci”, în urcare. Mergea încet, încercând să nu fie băgat în 
seamă și în acel moment ar fi schimbat bucuros hainele nobile 
pentru ceva mai din popor. Văzu trecând niște grupuri de soldaţi, 
dar nimeni nu-l băgă în seamă, ceea ce-i dădu speranţe să se 
apropie. Prăvălia tipografului era deschisă și Giovanni trecu de mai 
multe ori prin faţa ei, privind în jur. Chiar și în acel loc se putea 
aștepta la o capcană, dar nu avea de ales. In cele din urmă intră 
decis, fără a suna clopoţelul de la intrare. Nimeni nu părea să-l 
bage în seamă. Deoparte, doi lucrători imprimau niște foi la o 
presă cu șurub, iar un al treilea ungea matriţa cu cemeală. De 
cealaltă parte a prăvăliei, un tânăr introducea literele într-o cutie, 
care ar fi format împreună pagina de tipărit. Era o muncă bine 
organizată, dar nici urmă de Eucharius. Pico se adresă atunci celui 
mai tânăr și a cărui muncă se putea întrerupe fără probleme. 
-Maestrul Eucharius e bolnav. Nu coboară de ceva timp. Trebuie să 
urcăm noi, să întrebăm ce avem de făcut. Dar dacă aveţi treabă cu 
el, spuse acesta bănuitor, mă duc imediat să-l atenţionez. 

-De ce suferă? 

-Medicul care l-a văzut spunea că e de la fiere, ceea ce i-a 
provocat o formă gravă de melancolie. Poate că ar avea nevoie să 
i se ia sânge, dar refuză. 

-Mi se pare că cunoașteţi puţină medicină. 

-Nu, domnule, am tipărit doar cartea “Ars Medicinalis” de Claudio 
Galeno și în timp ce tipăream am citit-o de mai multe ori și mi-a 
plăcut. 

-Cum te cheamă, tinere? 

-Israel Nathan și sunt aici de puţin timp. 

-De fapt, chiar nu te văzusem mai înainte. 

-Și voi rămâne pentru puţin timp. Vin din Germania și speram să 
găsesc la Roma o atmosferă favorabilă evreilor. Dar mă îndoiesc. 
Poate voi pleca la Milano. Mi se pare că cei din familia Sforza ar fi 
mai toleranţi cu noi. 

-Îți doresc numai bine, Israel și oriunde vei merge să găsești 
propriul Israel, comunitatea lui Dumnezeu. 

-La fel şi dumneavoastră domnule, văd că sunteti creștin dar 
cunoaste-ti "Torah-ul”. Sunteti drăgut. Nu doriţi să-l anunţ pe 
maestrul Eucharius de sosirea dumneavoastră? 

-Nu e nevoie, îţi mulţumesc, îi răspunse Giovanni, știu drumul. Și 
Eucharius mă cunoaște. Giovanni urcă pe treptele strâmte care 
duceau la etajul de sus, unde era locuinţa lui Eucharius. Era slab și 


67 


înalt, trist și cu puţină zgârcenie, și după Hypocrate acestea erau 
caracteristicile tipice ale unui om ce avea probleme cu fierea, dar 
Giovanni se temea de mai rău. Avu confirmarea când tipograful îl 
văzu. 

-lar dumneavoastră, spuse acesta, ignorând în orice fel vechea 
prietenie. 

-Câte necazuri vreţi să-mi mai aduceţi? Vreti să mă aruncaţi în 
închisoare, să fiu torturat, ars, când unica mea vină a fost că am 
tipărit doar o carte? Mi-aţi distrus viaţa, din vina dumitale voi muri 
sărac și nefericit, și dumneavoastră și papa veţi dansa pe 
mormântul meu. Plecaţi, lăsaţi-l pe Eucharius, tipograful evreu. 
Tulburat de cuvintele lui, Giovanni se apropie căutându-i privirea. 
Eucharius refuză, rotindu-și capul într-o parte și-n cealaltă, parcă 
era în delir. Giovanni prinse mâinile osoase al bătrânului și i le 
strânse. În fine, Eucharius îl privi. 

-Ce doriţi de la mine? 

-Cred că ştiţi, Eucharius. 

-Eu nu știu nimic, conte, în afară de faptul că viaţa mea nu mai 
valorează un ban. 

-Tu știi Eucharius. Tu citeşti toate cărţile pe care le imprimi și-ţi 
faci și ţie o copie, nu-i adevărat? 

-Nu fac nimic rău, spuse bătrânul încercând să se elibereze de 
strânsoarea contelui. 

-Nu, nu e nimic rău, dar tu ai tipărit și jurnalul lui Uruk, cunoști și 
biblia scrisă în original și dualismul dintre Yahve și Asherah. Și 
traducând din clasici ai aprofundat istoriile secrete ale numelui 
Axieros și a Cibelei din Frigia. Să continui, Eucharius? 
-Dumneavoastră nu știți ce spuneţi. Vocea bătrânului era din ce în 
ce mai slabă, pierzându-și orice urmă de furie. 

-O știm amândoi, dar nu trebuie să-ţi fie frică. Tu ai înţeles mult 
peste ceea ce ai citit. Peste puţin timp vom îndrepta ochii spre cer 
să o vedem pe ''Maica” noastră și poate o vom face împreună. 
-Conte, vă rog, nu mai spuneţi nimic. Fiecare cuvânt al vostru e ca 
un pumnal. Vocea lui se transformă în șoaptă. 

-Plecaţi conte, lăsaţi-mă singur, vă rog. Nu merit nici măcar să-mi 
vorbiţi. După ultima dumneavoastră vizită... mi-a fost frică și am 
săvârșit păcatul lui luda. 

-luda era un om vrednic. 

-EI?! Ah, nu știu nimic, dar eu nu sunt vrednic. Acum ascultaţi-mă. 
Nu voi cere nici măcar iertare. Deja sunt în infern. Bătrânul începu 


68 


să vorbească și Pico ascultă în liniște confesiunea lui. 

-Faci bine să nu-ţi ceri iertare, fiindcă nu ai făcu nimic de neiertat. 
In locul tău aş fi făcut la fel. 

-Nu, dumneavoastră nu, spuse bătrânul ridicându-și vocea, sunteţi 
altfel. Nu vă este fiică. 

-Mi-e foarte frică, Eucharius. Mi-e frică pentru viaţa mea, mi-e frică 
că nu-mi voi termina proiectul, mi-e frică că “întunericul” să nu 
învingă. Eucharius începu să plângă, acoperindu-și faţa cu mâinile. 
Giovanni se ridică. 

-Spuneţi-mi ce pot face pentru dumneavoastră. Vă rog, poate voi 
reuși să repar în vreun fel răul pe care vi l-am făcut. 

-Nu Eucharius, mulţumesc. E mai bine ca tu să nu fii implicat mai 
mult decât până acum. După cum merg treburile, mă tem că vei 
suferi necazuri mari, și nu din cauza mea. Suntem la începutul 
unui război Eucharius și eu vreau să reușesc să evit acest război. 
Dar nu știu dacă voi rezolva totul înainte ca “întunericul” să 
acapareze totul. Continuă să faci munca ta, e spre binele tău. Ah, 
și lasă-l pe acel tânăr să plece, acel Nathan Israel. Cu numele lui și 
cu setea lui de cunoaștere nu e loc sigur aici la Roma. 

-Așa voi face conte, pentru că e drept. Dar cu permisiunea 
voastră, vă dau măcar aceste monede. Nu am avut treizeci de 
dinari pentru trădarea mea, dar vreau într-un fel sau altul să le 
restitui, în numele fratelui meu luda. Giovanni le acceptă și le 
introduse în pungă. 

-Mulţumesc, Eucharius. Şi amintește-ţi că fără luda, Isus nu ar fi 
fost niciodată recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu, adăugă el 
zâmbind. 

-Eu... nu m-am gândit la asta când vorbeam cu camerlengul, dar 
dumneavoastră ce intenţii aveţi? 

-Altădată, Eucharius... Incă nu e vremea mea. Plec. Shalom, 
Eucharius, și ai grijă de tine. 

-Mila și adevărul se vor întâlni, dreptatea și pacea se vor 
îmbrăţișa... Shalom și dumneavoastră. 

-Psalmul 85. Da Eucharius, și rămâi fidel ţie însuţi. Înainte de a ieși 
din prăvălia tipografului, Giovanni îl trimise afară pe tânărul 
Nathan cu rugămintea de a vedea dacă e ceva straniu în zonă sau 
dacă cineva era în așteptare. Soarele trecuse de zenit. Pico își 
trase gluga și ieși. Își schimbă direcţia de mai multe ori, fără nici o 
regulă pentru a vedea dacă este urmărit. După care pomi spre 
"Via dei Trionfi”, cu ideea de a părăsi Roma cât mai devreme 


69 


posibil. Dar știa că gărzile lui Franceschetto erau deja în alertă: 
fuga de la biserica ''Santo Spirito” mărise ura fiului papei. 


Furia lui Franceschetto trecea peste orice. Pe lângă faptul că 
pierduse patru oameni, făcuse și o treabă de ''mântuială” în ochii 
lui Giuliano - soţul Margheritei, care îi ceruse înapoi cei cincizeci de 
ducați. La vremea sa îi va plăti ofensa, dar acum trebuia să-l 
găsească imediat pe conte, îi păsa oarecum de onoarea și 
demnitatea lui. Cu oamenii lui fusese foarte clar: cincizeci de 
ducați premiu cui îl va găsi sau cincizeci de lovituri de bici dacă 
până seara contele era încă liber. Vânătoarea începu cu violență 
în casa cardinalului de Rossi, amfitrionul contelui de Mirândola. 
Spărgându-i poarta, cu săbiile în mâini gărzile îi surprinseră pe 
servitori și pe ceilalți din casă; dar cel mai rău a fost pentru 
Girolamo Benivieni, arestat nu pentru prietenia lui cu filosoful, cât 
mai ales pentru că a fost prins în flagrant cu unul din servitorii 
cardinalului, un tânăr care nu avea cincisprezece ani. 
Comandantul soldaţilor îl anunţă imediat pe Franceschetto Cybo. 
Ştia că delictul, deși comun, fusese introdus de curând în bula 
papală “Summis Desirantes” ca fiind printre cele mai grave și nu 
vroia să-și asume nici o responsabilitate, dat fiind locul și 
identitatea vinovatului. Ca reprezentant secular al bisericii, papa 
avea dreptul de a aresta, de a biciui și chiar de a ucide, fără 
proces pe toţi cei care practicau “/arte di baciare il culo” - "arta 
sărutării curului”. 

Franceschetto ajunse în "Piazza Fico” când începea să se 
întunece. Oamenii săi călări făcură larg printre curioși și câteva 
lovituri de bici bine plasate, aruncară la pământ pe cei care erau 
prea aproape. Girolamo Benivieni se închină tremurând la 
picioarele fiului papei, cerând milă. Când ieși din palat, cu mâinile 
în fiare și încercuit de gărzi, din mulţime veniră bucăţi moi de 
pământ care-i pătară mantia, dar el nu schiță nici un gest. 
Murmurând mecanic rugăciuni, gândurile lui plecară spre hrubele 
de la ''Torre di Nona” care-l așteptau. Franceschetto în schimb, se 
îndepărtă aparent satisfăcut: vânătoarea, poate, nu fusese chiar 
fără rezultat. 


FLORENŢA 
Miercuri, 5 octombrie 1938 


70 


Giovanni Volpe în picioare în faţa lui Wilheilm Zugel părea un copil 
surprins furând dulciuri de către unchiul său. Ploaia lovea ritmic în 
ferestrele unui hotel sordid de pe ''Via dell Agnolo”. Vechea 
Zugrăveală, lipsind pe alocuri lăsa să se vadă o frumuseţe mai 
veche. Era un loc sigur, unul din cele controlate de regim și pereţii 
aveau urechi numai pentru cei autorizaţi să asculte. Neamţul, cu 
privirea la fereastră era cu spatele la el și umplea camera de 
mirosul acru al unei ţigări ” Mehari”, fabricate de către Monopolul 
Italian în Libia italiană. 

-Timpul a trecut, Volpe!, apelativul ''domnule” sau ”herr” era 
dispărut de mult timp. Răbdarea Reich-ului și a mea personală au 
ajuns la limită. În ultimele săptămâni, eforturile dumneavoastră 
pentru a ajunge la carte nu au dus la nici un rezultat. În numele 
prietenului nostru comun vă dau un ultimatum, sau colaboraţi cu 
noi în condiţiile în care am rămas de acord sau vor găsi curând 
cadavrul dumneavoastră plutind pe Arno. Am fost destul de clar? 
Volpe tăcu gânditor. În zilele trecute încercase în toate modurile să 
se apropie de carte, cu singurul rezultat că-l văzu pe maestrul său 
schimbându-se la faţă și pentru prima dată, privindu-l cu 
suspiciune. Ştia că singur nu ar fi reușit și Elena lui, vulpiţa lui, nu 
l-ar fi așteptat încă mult timp. 

-Din acest moment trebuie să acţionăm rapid. Am pierdut prea 
mult timp și acum avem nevoie de ajutorul dumitale. 

-Dar v-am spus deja că eu nu sunt de acord să... Zugel se întoarse 
brusc și-l plesni violent peste faţă. 

-Dumneavoastră nu sunteţi cel care să puneţi condiţii. Dimpotrivă, 
vă voi arăta ceva care poate vă va îndepărta și ultimul strop de 
conștiință. Deschideţi acel sertar, Volpe. 

-Ce e? 

-Deschideţi acel pachet și fiţi liniștit, nu e o bombă. Giovanni 
scoase din pachet un complet intim pentru femei: un sutien, 
chiloţi, jartier. . . 

-Ce înseamnă asta?, spuse cu un tremur în voce. 

-Oh, nu vă impacientaţi, nu vreau să le îmbrăcați. Nu sunteţi genul 
meu. Mai degrabă spuneţi-mi dacă le recunoașteţi. Giovanni le 
privi atent, atingerea moale a mătăsii făcu să i se strângă 
stomacul. Le recunoscu și de data asta teama se transformă în 
frică, în teroare fără limite. 

-Da, spuse Zugel zâmbind ușor, sunt ale Elenei. Nu le-aţi făcut 


71 


cadou dumneavoastră? Volpe făcu un salt spre Zugel dar un pumn 
în stomac îl lăsă fără aer și-l plie în două. 

-Nu asta e reacţia la care mă așteptam de la un om de litere. E 
numai un mic avertisment, fără consecinţe pentru moment. Să 
spunem, o garanţie că totul va decurge conform planurilor. 

Volpe ședea pe pat cu capul între palme; durerea din stomac era 
nimic pe lângă durerea din suflet. 

-Ce i-aţi făcut? 

-Nimic până acum. Dar nu vă garantez pentru viitor. O femeie 
tânără, atrăgătoare e o marfă prețioasă. Sunt locuri unde 
calităţile ei pot fi foarte apreciate. La Alexandria în Egipt, de 
exemplu, avem mulţi prieteni care știu să aprecieze calităţile unei 
femei albe, cu sâni darnici, înfloritori și coapse moi. 

-Ajunge, . . . vă rog,. . .  spuneţi-mi ce trebuie să fac. Zugel 
deschise o valiză din care scoase o cutiuță de lemn, înăuntrul 
căreia era o fiolă mică. 

-Priviţi cu atenţie, pentru că de ea depinde viitorul dumneavoastră 
și al Elenei. Pare apă dar în realitate este o otravă. E 
tetradotoxină. E descoperirea unui om de știință japonez, aliatul 
nostru. Vă va veni să râdeţi, dar gândiţi-vă că este extrasă din 
peștele balon, nu-i așa că e nostim?Acel care se umflă atunci când 
e în pericol. Poate cum aţi făcut și dumneavoastră, mai înainte. 

-Si atunci? 

-Este eficientă o picătură din această otravă într-un pahar sau în 
mâncare, chiar în fructe și totul e gata. E fără miros și fără gust, 
deci e perfectă. 

-Ce efecte are? 

-A, dar sunteţi fără leac. Se moare prietene, puţine contracţii, 
vomă, diaree, blocarea inimii și a plămânilor. Rapid, eficace, dar 
nu chiar fără durere, nu se poate avea chiar totul de la viaţă, nu-i 
credeţi? 

-Dar cum voi putea face toate astea. Eu nu știu dacă... 

-Volpe, nu mă dezamăgiţi. Sunteţi la o răscruce, un drum duce la 
Elena, la două de mii de dolari și la o viaţă nouă. Cealălalt duce 
către moarte care poate fi foarte, foarte lentă și dureroasă. Volpe 
simţi că se sufocă. 

-Si când... artrebui să o fac? 

-Azi? Mâine? Când credeţi că e momentul, dar nu mai mult de 
duminică. Volpe îl privi mirat. 

-Nu are cum să funcţioneze. Știţi prea bine că trebuie să pară un 


72 


accident. În caz de crimă, cartea va rămâne ascunsă pentru alţi 
douăzeci de ani, cel puţin. E una din condiţiile lui de Mola și o știți 
și voi. 

-Avem deja pregătiţi trei doctori care vor declara că săracul 
bibliotecar florentin a avut un atac fulgerător de... cum se cheamă, 
ah da, de gastroenterită galopantă care i-a adus moartea. Săracul, 
încă tânăr. 

Nimeni nu va obiecta nimic, nu are rude care să cerceteze și va fi 
înmormântat în grabă în cimitirul englezesc. 

-De ce tocmai acolo? 

-Pentru că nu merge nimeni acolo, doar englezii, firesc... Un loc 
ideal pentru odihnă. Răcoros, în mijlocul naturii, foarte pe placul lui 
de Mola. Deci, sunteţi gata? Volpe și-o imagină pe Elena, goală, în 
lanţuri, în mijlocul unei ”haite” de oameni care o dădeau râzând 
de la unul la altul, și pe el se imagină cadavru, plutind pe Arno, 
hrană pentru pești. Își aplecă privirea. Și-l văzu pe Giacomo de 
Mola cu ochii lucioși mirat de viitoarea moarte. 

-Da, cred că da, murmură el. Fără pra multă convingere luă fiola, o 
introduse în cutiuţa ei, după care o băgă în buzunar. 

-Un ultim detaliu, Volpe. Fiţi foarte atent la ceea ce vă spune. 
După ce aţi făcut ceea ce este de făcut, nu ne chemați. Oriunde 
veţi fi, duceti-vă la "Caffe del Moro” si comandaţi un cidru. 
Asteptati jumătate de oră si vă reîntoarceţi acolo unde l-aţi lăsat 
pe de Mola. În acel moment puteţi avertiza poliţia despre deces. 
Vom apărea și noi și vom face împreună tot ce e de făcut pentru a 
intra în posesia cărţii, în speranţa că această carte merită. Ah, 
până în ziua respectivă este inutil să încercaţi să o căutaţi pe 
"'doamna” Elena. Ea e, să spunem, oaspetele nostru. Volpe își luă 
sacoul și fără să spună un cuvânt ieși. Deja decise pentru ceea ce 
avea de făcut. 

Rămas singur, Zugel bătu în perete încercând să reproducă un sol- 
sol-sol-mi, inceputul celebrei simfonii, a cincea de Beethoven. 
După exact un minut, cineva bătu în același mod în ușa care 
dădea în altă cameră. 

-Intră, Elena, e deschis. Elena Russo, cu hainele care-i scoteau în 
evidență formele plăcute intră în cameră cu pas decis. Zugel 
aprinse o ţigară și i-o dădu. 

-Ai auzit tot? 

-Tot. Cred că de frică a făcut pe el. 

-Atunci, o va face. 


73 


-Da, din câte îl cunosc eu. 

-Mă gândeam că așa e, cred că l-am convins, mai ales când i-am 
arătat lenjeria ta. Chiar dacă trebuie să spun că nu am fost 
niciodată prea expert în cuvinte, spuse el înlănţuind-o de fund și 
trăgând-o spre el. 

-Să nu-ţi permiţi. .. 

-Ce anume?, răspunse el frământându-i fesele. 

-Să-mi spui că am coapsele moi, răspunse ea trimiţându-i în ochi 
fumul expirat. Coapsele mele sunt tari, ca și cele ale Ondinei Valla. 
Dacă ţi le așez în jurul gâtului, te pot ștrangula cu ele. 

-Trebuie probat imediat, spuse Zugel luându-i ţigara din mână și 
împingând-o pe pat. Din gentuţă, Elena scoase un mic pistol 
automat și-l îndreptă spre el. Zugel ridică mâinile și ea îi făcu 
semn să se dezbrace. Când rămase complet gol, încă sub 
ameninţarea pistolului, ea îi privi membrul în erecţie, își trase 
fusta în sus și surâse. 

-Acum chiar că putem proba. 

Giovanni Volpe, rămas în spatele ușii, auzi totul și rămase 
ascultând gemetele lor până când, cu pumnii albiţi de strânsoare... 


FLORENŢA 
Două ore mai târziu 


Giovanni intră în magazinul de cărți beat. 

-Bună ziua, Giacomo, spuse cu o voce care nu părea a lui. De Mola 
îl privi mirat, nu-l văzuse niciodată în starea respectivă. 

-Ce s-a întâmplat, Giovanni? 

-Nimic, îngăimă el și se îndreptă spre raftul cu noutăţi, adică 
achizițiile mai recente,ca și cum ar fi căutat o anumită carte. 

-Mă gândeam să dau o privire la ediţia imprimată de ''Stamperia 
del Fibreno” a "'Procesului Masoneriei”. 

-A, interesant, o găsești mai jos, la ”P” nu la ”M”. În acel moment, 
încetând să mai mângâie coperta bogat ornamentată, din argint, a 
operei lui Quinto Orazio Flacco (editată la Londra în urmă cu mai 
mult de două secole), Giacomo îl privi pe deasupra ochelarilor. 

-Te interesează masoneria? continuă el. De când? Nu știam! 
Giovanni, aproape așezat, își pierdu echilibrul, și instinctiv, în 
încercarea de a evita să cadă, își căută un punct de sprijin, dar nu 
făcu decât să răstoarne niște cărţi. Giacomo se îndreptă spre el să- 


74 


l ajute, dar Giovanni îndepărtă braţele pentru a nu fi atins. 

-Nu te apropia. Giacomo închise ușa de la intrare a magazinului cu 
cheia. Se așeză în faţa lui pe pardoseală. Giovanni părea o păpușă 
răsfrântă pe podea, cu firele tăiate. 

-Ce s-a întâmplat?, îl întrebă Giacomo din nou. Giovanni ridică 
capul în timp ce un firicel de salivă îi ieșea din gură. 

-Vrei să-ţi spun adevărul sau preferi să continui să te mint, așa 
cum am făcut-o în ultima vreme? 

-Adevărul, Giovanni, spuse de Mola încercând să înţeleagă cât era 
de beat celălalt. 

-Vreau cartea, acum, imediat!, ţipă el. 

-Aia!, continuă să strige el. Cartea secretă! Care nu se știe unde se 
află! Pe care toţi o doresc. 

-Cine o vrea? 

-Sssshhh, nu trebuie să fim auziţi. Dacă ne aud ne ucid! Și 
spuneau că o vor ucide și pe Elena! 

-Cine e Elena? 

-Femeia mea. Ah, nu știai, eh? Da, am o prietenă, frumoasă, 
rafinată. Spunea că mă iubește și că va veni cu mine. Şi eu cred. 
Pentru că eu cred totul! 

-Giovanni. .. 

-Nu mă atinge!, ţipă el. Ascultă-mă bine. Ori îmi dai cartea ori te 
vor ucide. 

-Te rog, spuse Giovanni pe un ton plângăcios, dă-mi cartea, oricum 
ei o vor lua, cu sau fără voia ta. Dă-mi-o, nu mă constrânge să... 
-Să ce? spuse de Mola menţinând un calm aparent. Giovanni îi 
făcu semn să se apropie și-și puse degetul arătător la gură, 
făcându-i semn să tacă. 

-Să te ucid..., cu asta. Scoase din buzunar cutiuţa cu fiola cu 
otravă si i-o arătă. 

-E suficientă o picătură... e "tentradoxină”... e 'trodoxină”, e 
otravă din peștele-balon. E puţin rău la început, dar după ce mori 
nu-ţi mai face rău. Giovanni începu să râdă ca un nebun. Giacomo 
de Mola simţi că demonii erau din nou în acţiune, că forţele 
întunericului ţeseau încă o dată vechea și obișnuita pânză. Dar nu 
și-a imaginat că au ajuns atât de aproape de el, și mai ales atât de 
aproape de carte. Se ridică și se duse la telefon. Ceru centralistei 
un număr internaţional: chiar dacă cineva îi supraveghea, acum nu 
mai avea importanţă. Acel număr dădea într-o altă centrală și de 
acolo într-o altă parte a lumii. Dacă s-ar fi făcut legătura ar fi rostit 


75 


acea blestemată parolă, pe care, toată viaţa lui sperase să nu o 
spună. Se făcu legătura și puţin după auzi sunetul de apel în 
cască. Cineva ridică receptorul și el spuse doar două cuvinte. 
-""Omega arde!”, după care închise. 

Acum mai știa cineva că manuscrisul nu era în siguranţă, dar el și 
numai el ar fi putut face ceva pentrru a o ţine la adăpost sigur. Se 
apropie de Giovanni care era într-o stare de semiconștienţă. Il 
ridică destul de ușor și-l așeză pe un fotoliu, rezervat în mod 
normal oaspeţilor din anticariat. Luă un pahar pe jumătate plin cu 
apă, dizolvă puţină pulbere de culoare gri, și-l apropie de buzele 
lui Giovanni. 

-Vrei să mă otrăvești, Giacomo?, spuse acesta cu limba împleticită 
și zâmbind ca un imbecil. 

-Nu, te va ajuta să dormi și să-ţi alunge temerile, cel puţin pentru 
noaptea asta. Dar mâine dimineaţă va fi mai greu. Mâine, spuse 
pentru sine însuși, va fi greu pentru toţi. 


ROMA 
Marţi, 19 decembrie 1486, spre seară 


Innocenzo VIII își lepădă mantaua roșie și așeză pe un bust tichiuţa 
de mătase roșie, ornată cu zibelină care, în afară de a reprezenta 
rangul lui ţinea de cald testei calve, înconjurată doar de o fâșie de 
păr alb. Un slujitor îl ajută să-și dezbrace vesta de in, lucrată fin și 
anume comandată la Genova, când intră un episcop al palatului, 
autorizat de a intra la orice oră în camerele papale private. 
-Sanctitate, fiul dumneavoastră, Franceschetto vrea să vă 
vorbească urgent, spuse cu voce agitată. Innocenzo care era cu 
braţele ridicate pentru a permite slujitorului să-l dezbrace, cobori 
mâinile brusc. Preţioasa vestă se rupse la nivelul subțţiorilor și 
papa privea furios, când la slujitor, când la episcopul inoportun. 
-“Belan, figgeul Poscitopiggia u cancherol”. Ca papă nu am pic de 
liniște. Spune-i să mă aștepte în cameră. Și tu, vei repara 
stricăciunea cu salariul tău! Franceschetto era palid de furie, încă 
nici o noutate de la contele de Mirândola. Și totuși nu era dificil de 
dat de urma lui. Cu hainele lui scumpe, cu coama lui blondă nu 
putea trece neobservat. Nu suporta că-l scăpase dar intuia că avea 
în mâini ceva mult mai preţios, de pe urma căruia ar fi putut să 
scoată ceva bani de la papă, tatăl său. Nici nu se gândea să 


76 


restituie cei cincizeci de ducați primiţi de la Giuliano de' Medici, 
soțul încornorat. Cu puţun noroc, nu era o zi pierdută. 

-”Cossa ti veu, figge?" 

-Tată, vă rog, nu vorbiţi în genoveză. Nu o înţeleg și o detest. 

-Nu înţelegi un "be/in". Ce vrei? De ce atâta grabă? 

-Vroiam să vă înștiințez că am ordonat arestarea contelui de 
Mirândola. 

-Ce?, ţipă Innocenzo cu faţa roșie de furie. Cum ţi-ai permis? 
Numai eu puteam să o fac! Și cu ce acuzaţii? 

-Din cauza denunţului din partea unui soț trădat, tată, nobil și el. 
Giuliano Mariotto era rudă îndepărtată cu Medici din Florenţa, 
chiar dacă obișnuia să spună că Lorenzo era vărul său. Și ca nobil, 
cu vechea familie de Mirândola, nu avea nimic în comun. Oricum 
cu cincizeci de ducați ar deveni nobil oricine. Papa se arătă 
interesat, poveștile de budoar erau pasiunea lui. 

-Povestește-mi tot, chiar și detaliile. Franceschetto îi prezentă 
întâmplările. Giuliano de' Medici ar fi denunţat pe contele de 
Mirândola pentru că i-ar fi răpit soţia cu ceva timp înainte pentru a 
fi cu ea. Așa susțineau și nobilii care erau cu el (doar niște soldaţi 
la ordinele lui, oameni fără prea mare importanţă), dar mai ales 
avea confesiunea soției, care recunoscu cele întâmplate și era 
gata să susţină că fusese vrăjită de demon, care o obligase să stea 
cu amantul ei. Franceschetto știa bine că asta e o minciună 
colosală; adevărata istorie a fugii lui Mirândola cu Margherita 
făcuse înconjurul Italiei, dar în fața banilor oferiţi de soțul înșelat, 
Franceschetto se prefăcu că ia în seamă cele povestite de soțul 
încornorat. 

-Tată, nu e vorba de onoarea unui nobil trădat, dar şi de ceva 
ascuns. Am considerat să acţionez imediat, în numele vostru 
evitând ca Giuliano să se adreseze inchizitorilor și mijloacelor lor. 
Știu cât de mult apreciaţi chestiunea Mirândola. Innocenzo se 
așeză pe tronul lui tapiţat, pe care câteodată, seara îi plăcea să se 
retragă pentru a citi. Incepu să se joace cu chipurile de îngeri 
sculptate pe braţele aurite și să dea din picioare, ritmic și nervos. 
Fiul lui avea o extraordinară capacitate de a minţi, dar o făcea așa 
de bine că merita să-l creadă. Felul imprudent de a acţiona al fiului 
câteodată făcea bine. L-ar fi interogat din nou pe Mirândola, l-ar fi 
tratat bine, cu grijă, în așteptarea verificării acuzațiilor aduse. Ar fi 
făcut în așa fel încât să fie condamnat ca un prieten și acest lucru 
l-ar fi terorizat și mai mult pe conte. Nu e nimic mai rău decât a fi 


77 


tratat într-un mod omenesc de propriul ucigaș, pentru că în orice 
moment se poate schimba bunătatea în răutate, ca și metodele 
interogatoriului. Așa cum așteptarea plăcerii produce plăcere, și 
așteptarea torturii mărește frica. Dar era și altceva, simţea, o 
vedea în expresia feţei fiului său. 

-Da, răspunse, înţeleg. Ai făcut bine. Dacă la mijloc mai e și 
altceva, lucrături diavolești sau vrăjitorești e mai bine să acționăm 
imediat. Și dată fiind poziţia și rangul contelui, e mai bine să se 
ocupe papa decât Inchiziția. Acum, pentru Franceschetto începea 
partea mai puţin plăcută. Işi coboră capul și își puse o mână pe 
piept. 

-Mulţumesc, tată. Totuși, contele a scăpat capturării și cred că va 
fi prins până diseară. Innocenzo se ridică în picioare. 

-Fugit? Cum a reușit? Ce fel de soldaţi ai trimis să-l prindă? 
Franceschetto frământa mânerul săbiei, dar continua să fie calm. 
-Cei mai buni oameni ai mei, tată. Dar înăuntrul bisericii ''Santo 
Spirito”, unde era capcana, era ascuns un om, o bestie, un asasin 
fără scrupule, care l-a ajutat să fugă și care a ucis trei din oamenii 
mei. Poate patru. 

-Şi m-ai deranjat ca să-mi povestești despre eșecurile tale? 

-Nu, tată, răspunse Franceschetto cu o grimasă între ofensat și 
complăcut. Treaba e că în timp ce-l căutam, l-am găsit pe cel mai 
bun prieten al lui, poetul Benivieni, care se iubea cu un tânăr... 
-Nu se poate? Adevărat?! Am fost înștiințat că este foarte 
răspândită această practică chiar și între sfinţii noștri preoţi, 
îngăimă papa. Chiar dacă nu am înţeles unde este plăcerea. Cum 
să preferi un tânăr în loc de maliţiozitatea unei femei și a găurii ei 
calde?! 

-Nici eu nu știu, tată. Franceschetto întredeschise buzele într-un 
zâmbet ușor. Sângele bun nu minte, dar nu acest lucru merită 
atenție... 

-Atunci dă-i înainte, vorbește. Ce aștepți?! 

-Ştiu cât sunteţi interesat de scrierile contelui de Mirândola, de 
Tezele” lui ... 

-Da, murmură Innocenzo. Vrea să le așeze în locul papei... al 
meu... ! 

-Bine, nu am găsit doar numeroase copii ale celor "Nouăsute de 
teze”, acelea publicate de tipograful evreu, dar şi. .. 

-Încetează să zâmbești și spune-mi ce ai găsit, pramatie, cu tot 
respectul pentru săraca ta mamă. 


78 


-Două manuscrise, tată, pe care le-am adus cu mine. Cred că 
valorează mai mult decât contele. lată-le, sunt ale voastre. 
Innocenzo luă din mâinile fiului un manuscris compus din câteva 
zeci de pagini. Privi cele scrise cu roșu, de mână, de mai multe ori: 
“ULTIMAE CONCLUSIONES SIVE THESES ARCANAE IC”. 

-Ce sunt astea? 

-Dacă profesorii mei, aleși de dumneavoastră nu au fost niște 
măgari, asta înseamnă "Ultimele Nouăzeci și Nouă de Concluzii”, 
sau mai degrabă ''Tezele Secrete”. 

-Ştiu încă să citesc în latină! Vreau să știu ce sunt aceste teze 
secrete, tună Innocenzo lovind cu pumnul în braţul jilţului. 
Franceschetto știa când să se teamă de furia tatălui și ăsta era 
unul din momente. Luă un aer trist, la fel făcea și când era copil, 
aduse pumnii strânși la gură și închină capul. 

-Tată, mă gândeam că știaţi. Au fost găsite într-un sertar ascuns, 
în interiorul unui dulap. Și mă gândeam că le căutaţi, că ar avea o 
mare valoare pentru dumneavoastră. 

-Nu știam nici măcar de existenţa lor. Îmi imaginez că le-ai citit, 
nu-i așa? 

-Nu tată, răspunse cu sinceritate Franceschetto. Am citit doar ce 
era pe copertă, și cum le-am primit așa vi le-am adus. 

-Dă-mi să văd... Dar ce glumă e asta? Paginile sunt lipite. Cum ai 
facut? Ce ai făcut? 

-Nimic tată, vă jur pe binecuvântata Fecioară că așa le-am găsit. 
Innocenzo încercă să deschidă paginile, dar acestea păreau să 
formeze un bloc unic. Încercă să le desfacă cu unghiile, cu vârful 
unui stilet,dar nu reuși nimic. 

-Câte copii ai spus că erau? 

-Doar două, tată, cea care o ţineţi între mâini și asta, dar pare 
lipită ca și prima. 

-Las-o așa cum e și nu le atinge cu mâinile murdare! urlă papa 
care continua să murmure pentru el: "teze secrete, alte noutăţi de 
la acel nebun posedat de diavol..., care să-l primească și mai 
glorios decât prima dată, şi închise în acest fel anume, pentru ca 
nimeni să nu le poată deschide”. 

-Tată, pentru a le deschide chemaţi-l pe fratele Lorenzo, 
alchimistul. Innocenzo VIII privi înjur și-și fulgeră fiul cu privirea. 
-Nu spune  “belinate”, Franceschetto, care  alchimist?Nu-ţi 
amintești, poate, că de mai bine de două secole, alchimia a fost 
interzisă de "Sfânta Biserică Romană”? 


79 


-Vroiam să spun chimistul, tată, se corectă Franceschetto. 

-Bravo, e o idee bună. Du-te și cheamă-l pe chimist, pe fratele 
Lorenzo. Să fie aici peste vreo cinci minute. Călugărul veni la puţin 
timp după, aproape târât de Franceschetto care, după reacţia de 
pe chipul tatălui său, pierdu ocazia de a scoate ceva bani din 
serviciul făcut. Călugărul avea șorţul acoperit cu tot felul de pete și 
ars în mai multe locuri. 

-Frate, văd că ești mai gras decât ultima dată când te-am văzut, 
înseamnă că te plătesc prea mult; dar ai ocazia să-ţi dovedești 
măiestria și să faci în așa fel să nu-mi pară rău. Privește acest 
manuscris și spune-mi ce crezi. Călugărul luă manuscrisele din 
înseși mâinile papei și închinându-se, arătă papei tunsoarea 
specifică ordinului călugăresc din care făcea parte; părul rămas 
era pe jumătate ars, pătat în diverse culori, de cine știe ce 
substanţe, în timp ce craniul era pătat de o culoare verde ireală. 
Scoase din buzunar o pereche de lentile groase și începu să 
observe cartea stranie. 

-Hârtie de Florenţa, murmură el, cerneală de Veneţia, poate 
obţinută din miniu de plumb. Dar e lipită, Sanctitate! 

-Bravo, văd că studiile tale folosesc la ceva, netrebnicule Sigur că 
e lipită, de aia te-am chemat! Ești în stare să dezlipești foile? 

-Voi încerca Sanctitate, spuse încercând să se depărteze cu 
documentul sub braţ. 

-Dar unde crezi că pleci, frate? 

-In laboratorul meu, Sanctitate, acolo am instrumentele mele, 
substanţele mele... 

-Nici să nu te gândești. Adu totul aici. Cartea nu va ieși din 
această cameră. Călugărul se îndepărtă repede, pentru a reveni cu 
cele necesare după puţin timp. Întinse pe masă tot felul de fiole și 
cârpe colorate, cu puternic miros de acid. Franceschetto se așeză 
pe o treaptă, sub fereastră. Cu lama pumnalului începu să ascută 
un băț luat dintre lemnele din șemineu, observând mișcările 
călugărului cu aer aparent distrat, dar ameninţător.  Chimistul 
începu să transpire și răsturnă o fiolă al cărui lichid începu să 
fiarbă pe suprafaţa mesei. 

-Ai grijă, bestie! urlă Innocenzo. Fratele Lorenzo curăță masa cu o 
cârpă dar se arse la mână. Incepu să clătească respectiva cârpă 
într-o soluţie apoasă. Durerea era din ce în ce mai mare și mâna 
se înroșea din ce în ce mai mult. Innocenzo încruntă sprâncenele 
văzând călugărul care se mișca din ce în ce mai nesigur și fără 


80 


putere. 

-Oprește-te!, îi ordonă. Ce ţi-ai făcut la mână? 

-Nimic, Sanctitate, vă mulţumesc, dar nu vă preocupaţi. 

-Nu sunt preocupat pentru tine, ci pentru carte. Arată-mi mâna! 
Călugărul întinse mâna spre papă care-și acoperi ochii. Bucăţi de 
piele se desprindeau și atârnau de mână și deja apăruseră bucăţi 
de carne vie. Innocenzo făcu o grimasă și-și îndepărtă privirea de 
ceea ce vedea. 

-Du-te frate, ordonă. Las-o baltă înainte de a face alte daune. 
-Sanctitate, eu. .. Fratele Lorenzo nu reuși să termine fraza că 
leşină. Franceschetto făcu semn la doi servitori de a curăța masa 
și de a-l lua pe călugăr. Un miros de acid, amestecat cu cel de 
carne arsă stăruia încă în încăpere. 

-Deschide-ţi ferestrele, ordonă papa, aici nu se respiră. 

-Tată, eu cred... 

-Nu mă deranja și mai ales nu te gândi. Aici greșești. Tu nu 
trebuie să gândești! Franceschetto îl privi cu ură, dar Innocenzo nu 
reacţionă. Era obișnuit cu acele priviri și cu faptul că proveneau de 
la fiul lui, de la acel fiu și nu-l mai deranjau deloc. 

-Acum du-te, continuă el, și trimite să-l cheme pe Cristofor. Am 
nevoie de el în cel mai scurt timp posibil. 

-Cristofor? De ce? întrebă Franceschetto dar își dădu seama 
imediat de greșeală. Toţi știau că Cristofor era, dintre nepoţii lui 
Innocenzo, preferatul acestuia. Și mai știau că fiind nepot al papei, 
însemna un fiu nerecunoscut. Atunci când libidinosul Giovan 
Battista Cybo, (viitorul papă Innocenzo VIII), neavând încă împlinit 
optsprezece ani, lăsă însărcinată pe fiica mai mică, încă minoră, a 
familiei Perestrello din Genova, tatăl său, senatorul Araño, trecu 
totul sub tăcere și-și expedie fiul la curtea regală de la Napoli. Dar 
cu trecerea anilor, acel fiu secret devenea tot mai drag viitorului 
papă, mai ales că fizic îi semăna extraordinar și nu pierdea nici o 
ocazie să-l știe aproape de el. Franceschetto, temându-se pentru 
succesiune, foarte gelos, ajunse chiar să-l urască. Papa îl privi cu o 
căutătură feroce. 

-De ce am nevoie de el? Pentru că asta e plăcerea mea, fiule. 
Franceschetto nu-și amintea să-l fi auzit pe tatăl lui adresându-i-se 
“fiule”, dar lipsea orice urmă de afecţiune și plecă în fugă din 
cameră. 

-Așteaptă. 

-Da, tată. 


81 


-Acel prieten al contelui de Mirândola, acel Benivieni, unde e 
acum? 

-La "Torre di Nona”, tată... 

-Bine, dar fă în așa fel ca să nu păţească nimic. Nimic care să nu-i 
fie pe plac, desigur. Ai să vezi că va deveni bun prieten cu colegii 
de celulă. Dar nimeni să nu-i atingă un fir de păr măcar. 
Franceschetto înclină capul, scurt, și deschise ușa. 

-Amintește-ţi. În spatele lui, continuă Innocenzo zâmbind la dublul 
înţeles ce-l dădu cuvintelor rostite, este Lorenzo de' Medici, care, 
în scurt timp ar putea deveni socrul tău. Franceschetto de întoarse 
brusc, lovindu-se cu capul de ușă. 

-Ce anume? 

-Toate la timpul lor, ai răbdare. Acum du-te. Îl vreau pe Cristofor, 
acum. ȘI-I vreau și pe Mirândola. Și încercă să nu mai dai greș de 
data asta. 


ROMA 
Marţi, 19 decembrie 1486, noaptea 


Giovanni greși strada de mai multe ori, dar nu obișnuia să ceară 
informaţii. Recunoscu de departe "Porta de Castello”. Zeci de 
torţe o iluminau, trimițând reflexe roșiatice care se reflectau pe 
cărămizile zidurilor impunătoare. Deși târziu, sesiză o anumită 
frământare la poartă și nu era persoană care să nu fie oprită și 
controlată. Auzi niște ţipete și văzu un om scăpând; îi trecu pe 
dinainte în fugă, dar imediat fu ajuns de un soldat călare, care, cu 
o lovitură la cap îi trimise la pământ. Leșinat sau poate mort. Un 
bărbat pe o căruţă se apropie întrebându-l dacă nu vroia să 
cumpere bucăţi de stofă de Damasc. Abia ajunse în oraș, căci a 
doua zi era zi de târg. Dar adăugă că dacă domnul dorește să 
cumpere, ar fi oferit marfa cu jumătate de preţ. Giovanni ar fi 
cumpărat toată căruţa în schimbul câtorva informaţii, dar nu avea 
decât puţinii bani oferiţi de Eucharius. 

-De unde vii, negustorule? 

-De la Pesaro, domnule, cel mai frumos oraș din lume, de când se 
află sub protecţia nobililor Sforza. 

-Un drum lung și am văzut că aproape era să nu intri... 

-Aveţi dreptate, domnule, toţi sunt agitaţi. Multe porţi de intrare în 
oraș sunt închise, dar mai ales, să ieși din Roma, acum e foarte 


82 


greu. 

-Ştii, poate, din ce motive? 

-Pare că sunt în căutarea unui nobil acuzat de nu știu ce delicte, 
cred viol, vrăjitorie și erezie. Dumnezeu să mă apere de întâlnirea 
cu acel demon, spuse el facându-și semnul crucii. 

-Asa să fie, încuviinţă Giovanni. 

-Deci, domnule? Doriţi să cumpăraţi? Doriţi să vedeţi o bucată de 
brocart abia adusă din Persia? 

-Te voi găsi la târg, om bun, și acolo poate vom face ceva afaceri. 
-Vă aştept, domnule, la piaţă la "'Parione”, nu aveţi cum să greșiţi! 
Omul își îndemnă calul care, obosit, ducea după el căruţa plină cu 
marfă. Giovanni îl privi aproape îndoit sub greutatea zilelor de 
mers și-i zâmbi în gând. Acesta se mai întoarse o dată și-l salută 
dând din mână. 

"Viol, vrăjitorie și erezie”: acel om căutat era el, acum știa la ce să 
se aștepte. Nu numai drumurile de ieșire erau închise, dar era și 
periculos de a fi văzut pe stradă. Se întoarse din nou pe unde 
venise și se îndreptă spre vechiul ''Borgo”, unde printre șantiere ar 
fi găsit adăpost pentru noapte și, mai mult decât de bandiți, ar fi 
trebuit să aibă grijă la spioni și la soldaţi. În timp ce căuta un loc 
bun unde să se cuibărească se auzi chemat de o voce tânără și 
cristalină. 

-Conte! Se întoarse și văzu o tânără care după cum era îmbrăcată 
nu putea fi decât prostituată. Haina, lungă până la picioare, era de 
un verde intens, uzată și cu multe pete. O cămașă cu broderii, 
ruptă pe alocuri lăsa să se vadă un sân încă tare. 

-Mă cunoști? 

-Nu, dar așa îmbrăcat și cu felul de a merge, căutând un refugiu în 
mijlocul pietrelor, nu puteai să fii decât un nobil. Un conte, deci? 
Felul în care fata zâmbi nu semăna cu cel cu care femeile încercau 
să atragă clienţii, nobili, negustori sau oricine ar fi trecut pe lângă 
ele. Dantura, mică și îngrijită nu părea afectată de distrugere. 
Giovanni zâmbi și el. Dar ceea ce auzi îi îngheţă sângele în vine. 
-Pe tine te caută, nu-i așa? Unde au ajuns să-l caute! Prin bodegi, 
bordeluri, în locurile unde nici nu s-a gândit să se ascundă. Privi 
fata în ochi dar nu observă nici un gând ascuns. 

-Da, eu sunt, dar pe onoarea mea, nu am comis nici o ilegalitate. 
Ea râse cu bucurie, scuturându-și capul. 

-Știu, nu e nevoie să te justifici. Nu am nevoie de ochii lui 
Dumnezeu pentru a înțelege că ai suflet curat, mi-e de ajuns să 


83 


citesc în ai tăi. Vino cu mine, nu e bine să apari în public. ÎI luă de 
mână și Giovanni se lăsă condus pe străduţe întunecate, iluminate 
ici și colo de luminile din taverne, de unde se auzeau ţipete, râsete 
și înjurături. 

Intrară pe o poartă. Fata luă o lumânare dintr-o scobitură din 
perete, a cărui tencuială odinioară albă, acum era pătata de tot 
felul de mizerii. 3 
-Camera e mult mai curată, spuse ea cu puțină rușine în voce. In 
timp ce urcau scările, un om apăru la etajul de sus și coboră în 
grabă, cu pantalonii încă descheiaţi și urmărit de insultele unei 
voci de femeie. Se feriră pentru a nu fu loviți, ia ea zâmbi din nou 
cu o ușoară umbră de maliţiozitate. 

Camera era aproape goală, cu o saltea din paie, un mic dulap și un 
lavabou. Dar era curată și în aer plutea un miros ușor de lavandă. 
Prin mica fereastră nu trecea nici cel mai mic fir de lumină, părea 
zidită. 

-Au fost deja aici, cu motivul de a căuta pe cineva și nu au găsit 
nimic și pe nimeni, în afară de mine, dar pare că erau mai mult 
decât mulţumiţi, spuse fata cu tristeţe în glas. Aici ești în 
siguranţă, iar dacă vrei, mai am puţină pâine. Vinul l-au băut pe 
tot. 

-Cum te numești? 

-Leonora. Şi tu? 

-Giovanni. De ce faci toate acestea, Leonora? 

-Pentru că bunica mea, înainte de a muri mi-a spus că “să ajuţi un 
rănit, mai degrabă decât să duci coroana de lauri învingătorului”. 
De după o perdea improvizată Leonora se dezbrăcă de haine, le 
împături cu grijă și se întinse pe pat, la perete. 

-Vino, Giovanni, nu-ţi fă griji pentru sufletul tău sau pentru acea 
doamnă norocoasă care se bucură de fidelitatea dragostei tale. 
Vom fi aproape și ne vom încălzi ca doi pui fără mamă. 

Giovanni se întinse lângă ea după ce-și dădu jos preţioasa 
pelerină. Ea se trase mai lângă el; în dulceaţa somnului și el o 
îmbrăţișă fără nici un fel de dorinţă, cu toate că era frumoasă. 
Rămase pentru mult timp cu ochii în tavan și începând să se 
obișnuiască cu întunericul își opri privirile pe traversele de lemn 
ale acoperișului în care erau băgate piroane. Işi imagină propria 
viaţă, ca o traversă robustă, nici prea cizelată dar nici prea 
"grosieră” și erau încă departe timpurile când va fi atacată de 
cariile bătrâneţii. Dar cu cuie, care lăsau urme adânci, poate 


84 


încercând să o rupă în bucăţi, sau poate în realitate, pentru a o 
ţine încă întreagă și fără de șubrezenie. Luă manuscrisul și-l băgă 
sub pat până se opri de ceea ce sigur era oala de noapte. Cu 
mantia se înveliră amândoi și zâmbi. Ultimul gând era pentru visul 
care l-ar fi însoţit în acea noapte, și care veni la puţin timp după ce 
închise ochii. 

O visă pe Leonora și pe Margherita, până când chipurile lor se 
contopiră în unul singur. Apăru și sfera de foc care le îndepărtă pe 
amândouă și cu care Giovanni Pico, conte de Mirândola începu o 
lungă și liniștită discuţie. Era în pântecele mamei și viața se 
scurgea înainte și înapoi: totul era la locul lui la interior, drept, plin 
de iubire. Până când veni timpul să se nască. Respirația i se făcu 
greoaie și întrebă sfera dacă totul era inutil. 

"-Mi-am îndeplinit drumul spre cunoaștere și am ajuns la tine. Dar 
dacă voi fi numai eu, ce sens vor avea toate acestea? Cine va mai 
ajunge la tine?” 

-Vor afla Giovanni, ” caetera norunt”, vor cunoaște și altele, de la 
Occident până la Orient, de la Tago până la Gange, până la 
antipozi. Tu trebuie doar să le lași cheia când va fi timpul. 

-Așa va fi, voi lăsa cheia pe mormântul meu, dacă voi avea timp. 
-Vor veni acele zile, Giovanni, alţii deja știu”. Giovanni avea încă 
pe buze ''caetera norunt'când lumina zilei, puţină din cauza 
străzilor mici și strâmte intra greoi prin mica fereastră. Se treziră 
aproape împreună, învăluiți de o plăcută toropeală. Leonora se 
ridică. 

-Cântă, te rog, îi spuse ea în timp ce-și făcea nevoile după perdea, 
în oala de noapte. Mă rușinez din cauza zgomotului. Giovanni 
începu să recite o poezioară de dragoste, dar pe un ton bisericesc. 
Auzi fata râzând și acest lucru mai acoperi din zgomot. Privi sub 
pat și lângă manuscris nu văzu ceea ce credea că este - o oală de 
noapte - ci un fel de cilindru de cupru. 

-L-am găsit pe malul Tevere-lui și l-am luat. Dacă-ţi place ţi-l 
dăruiesc. Dar ce ai păţit? Pari schimbat, dimineaţa ţi-a adus 
zâmbetul pe buze? 

-Am doar gândurile limpezi, clare, Leonora. 

-Mă bucur. Ştii, o dată cu lumina zilei pleacă coșmarurile și 
gândurile devin mai limpezi. 

-Eşti înţeleaptă. 

-Nu mi se pare, doar urmez ceea ce-mi dictează inima. Chiar dacă 
câteodată inima sângerează, unele gânduri fac viața mai ușoară. 


85 


-Am decis să o urmez și eu, cauză din care nu mi-e rușine să-ţi cer 
încă ceva pentru mine. 

-Așa ziua începe bine! Cu cineva care are nevoie de tine. Leonora 
făcu o plecăciune nostimă. 

-Domnule conte, la dispoziţia dumneavoastră. 

-Mulţumesc Leonora, mulţumesc din inimă, spuse Giovanni 
zâmbind, și mai ales că știi tot, iar ceea ce nu știi îţi închipui, îţi voi 
deschide inima mea. Ascultă, nu am decât puţini bani, dar eu aș 
avea nevoie de mai mulţi... Dar hainele care le am pe mine pot 
valora mult, chiar dacă din prudenţă e mai bine să le vând ieftin. E 
cineva care vinde stofe, azi la târgul din "Piazza del Parione”. 

-Ştiu eu unde se fac cele mai bune afaceri. Dă-mi lucrurile tale și 
ia-ţi ceva din dulap. Sunt cam modeste dar curate, le-am spălat 
chiar eu, de mai multe ori. Și așteaptă-mă aici, nu pleca nicăieri, 
poate fi periculos. Ai să vezi banii pe care ţi-i voi aduce, îţi vor 
ajunge pentru o călătorie până în China (”Catai”- în textul 
original). 

-Bine, Leonora, ești o persoană cu multe aptitudini, demne de 
laudă. Ştii chiar și una din cărţile mele preferate, ''Milionul” de 
Marco Polo. Numai el spunea Chinei "Catai”. Deci știi să citeşti? 

-Şi să scriu. Să cânt și să cos. Totul datorită călugărițelor de la 
"Santa Chiara” care m-au crescut după moartea bunicii mele. Și 
nu numai, știu să citesc și în palmă. 

-Vrei să-mi citești și în palma mea? întrebă Giovanni. 

-Mi-ar plăcea, spuse amuzată, dar vezi că nu sunt o vrăjitoare, 
dacă la asta te gândeai. 

-O vrăjitoare?! Nu, nu ești deloc, sau măcar în sensul în care crezi 
tu. Giovanni zâmbi, depărtă braţele și rotindu-se în jurul lui însuși, 
părea că îmbrățișează tot universul. 

-O vrăjitoare e o bătrână respingătoare care invocă demonii 
infernului pentru a o ajuta să devină frumoasă sau să aducă 
ghinionul în casa cuiva. Tu ai făcut ceva din toate acestea? 
Leonora coboră privirea și negă dând din cap, rămânând în joc. 
-Nu, domnule conte, răspunse ea cu umilinţă. 

-Vezi atunci că, chiar dacă utilizezi magia, nu ești o vrăjitoare. 
Leonora, magia nu e altceva decât căutarea "'Binelui” pe pământ, 
e știința perfectă atunci când descrie cerul (și Pico ridică mâna 
indicând cu degetul spre cer), sau naturală atunci când descrie 
pământul, spuse Pico arătând cu un deget pământul. 

-Câte lucruri știi..., ești chiar și un magician? 


86 


-Nu, răspunse el serios, așa cum tu nu ești o vrăjitoare. Magia 
sălășluiește în fiecare din noi, numai că nu știm cum să o 
recunoaștem. E ca și cum la interiorul nostru sunt ascunse tezaure 
imense, dar nu știm drumul pentru a le găsi. Dar sunt și semne 
care... 

Privirea temătoare a Leonorei îl făcu pe Giovanni să se oprească. 
Nu era momentul pentru a se dezvălui și nici nu vroia să o 
înspăimânte. 

-Acum ajunge cu discuţiile despre acest fel de magie. Tu erai pe 
cale să o pui în practică. Care mână vrei să o citești?Stânga, 
cred... 

-Nu, amândouă. Mâinile îmi transmit ceva. E ca și cum strângându- 
le aș putea cunoaște mai bine pe cineva. Gândurile sale, 
sentimentele sale, dacă e om bun sau rău. Dacă e rău, nu-i spun, 
inventez o minciună si nu mă mai gândesc la asta. 

-Şi cum fac să cunosc decizia ta, dacă-mi spui sau nu o minciună? 
-Deja te-am apreciat, vroiam doar să știu mai multe despre tine. 
Giovanni îi întinse mâinile și Leonora le privi admirându-le forma. 
Erau mari dar delicate, cu degete lungi și subţiri, cu o anume forţă 
nervoasă. O mână cu trăsături masculine si feminine în același 
timp. Le strânse cu delicateţe si închise ochii. Simti o multitudine 
de senzații și cu un fior se desfăcu de mâinile lui. 

-Ești frumos, Giovanni si ești şi tânăr. Dar mâinile tale mi-au dat o 
senzație stranie: am simtit trecând prin mine o viaţă întreagă, ca 
aceea a unui om care a văzut destule. Se pare că ai focul la 
interior, e ceva care arde. Ceva care ar putea incendia totul dacă 
ar găsi calea să iasă la exterior. Pico rămase pentru un moment 
mut. 

-E sfera mea, Leonora, ai văzut bine. 

-Ce sferă? 

-Acea care apăru în ziua nașterii mele. Medici și moașele prezente 
la nașterea mea, în ziua sorocită, văzură o sferă de foc stând prin 
cameră. Am revăzut-o în ziua morţii mamei mele, când aveam 
cincisprezece ani. Şi din acea zi eu o simt, o văd înăuntrul meu. 
Am văzut-o și noaptea trecută și mi-a și vorbit. Ești prima 
persoană care fără a ști de ea i-a simţit prezenţa. Mă gândesc că 
nu sunt total nebun. 

-Nu, nu ești nebun, Giovanni. Corpurile amândurora se apropiara 
aproape imperceptibil, dar pentru moment amândoi făcură un pas 
înapoi, coborând privirea. 


87 


-Dar în schimb ești foarte curios. Ai vrea să știi cine sunt cu 
adevărat. Dar e târziu și trebuie să rezolv problema ta. Leonora îi 
zâmbi și plecă cu hainele într-un sac, decisă să scoată un preţ cât 
mai bun pentru ele. 


ROMA 
Luni, 25 decembrie 1486 


Innocenzo VIII terminase de puţin timp slujba solemnă de Crăciun. 
Precedat de douăzeci de cardinali și urmat de patruzeci de 
episcopi era așezat pe jilțul portabil, purtat pe braţe de cărăușii 
pontificali, îmbrăcăţi în roșu aprins. Cu mâna înmănușată în alb 
binecuvânta adunarea de nobili și negustori, veniţi să asiste la 
“Missa Solemnis".  Franceschetto împreună cu cardinalul- 
camerleng Sansoni erau deja în marea sacristie a basilicii, gata 
amândoi cu un aer sever să-i primească pe novicii care abia 
începeau să cunoască tainele religiei, o masă de oameni 
fremătătoare, care se călcau în picioare la intrare, ţinuţi la respect 
de un grup de gărzi în uniforme de paradă. Pe biroul impunător de 
stejar din încăpere erau clădite numeroase pergamente, unele 
dintre ele deja aveau pe ele sigiliul papal (Franceschetto avea 
mereu la îndemână unul). Era un moment mult așteptat, pentru că 
în zilele de Crăciun și de Paște era o mare vânzare de indulgente, 
cel mai înfloritor comerţ întreţinut de biserică și care, prin della 
Rovere, precedentul papă, fu introdus pe scară largă. Dar el, de 
acord cu tatăl lui, papa și cu Sansoni, făcu acest trafic și mai 
înfloritor, reducând preţurile și pentru oamenii mai puţin bogaţi. 
Fiecare plătea acum pentru ceea ce putea, nu se mai plătea în 
funcţie de păcatele făcute și dacă poporul spunea despre papă că 
Sanctitatea sa se ridică dimineaţa de lângă prostituate pentru a 
închide și a deschide porţile Purgatoriului și Paradisului, o făceau 
doar din invidie. 

Ziua de dinainte începu sub cele mai bune auspicii: o furtună 
violentă se abătu asupra Romei și un fulger lovi cu “furie” în tumul 
inamicilor Orsini și puţin lipsi să nu provoace moartea cardinalului 
Giovanni Battista, vărul lui Lodovico Orsini. Astfel papa, în timpul 
slujbei solemne asemănă fulgerul cu "justiţia divină”, zugrăvind 
ororile Purgatoriului și Infernului în tonuri așa de înspăimântătoare 
și întunecate încât Franceschetto decise să-și facă iertate toate 


88 


păcatele făcându-și cadou o indulgență și fără a cheltui nimic, 
așeză numele lui lângă sigiliul vicarului lui Hristos. 

Franceschetto aflase de Cristofor că era pe cale să ajungă de la 
Genova, pentru a-i fi de folos tatălui său cu cunoștiinţele lui de 
chimie și alchimie. Innocenzo era bine-dispus de veste și începu 
din nou să-i zâmbească; încetase de a-i mai zâmbi din ziua în care 
îi dăduse cele două manuscrise de la contele de Mirândola. 
Cardinalul Sansoni făcu semn unei gărzi să lase să intre primul 
“client”. 

-Numele dumneavoastră, ceru fără să ridice ochii. 

-Giovanni de Magistris, Eminenţă, răspunse omul. Sansoni îl privi 
în fugă, era gras și asudat și purta o pălărie de lână neagră. 
Cămașa de dedesupt, neagră și ea părea de bună calitate, iar la 
gât avea un lanţ ce purta ca medalion o pană de gâscă. 

-Sunteti nobil? 

-Nu, din păcate, Eminenţă, răspunse omul frământându-și bereta 
în mâini. 

-Ah, exclamă Sansoni arcuindu-și sprâncenele. Rău, foarte rău, 
gândi el, cât îi putem cere acestuia? 

-De unde sunteţi? 

-Din Asti, Eminentă. 

-Și cu ce vă ocupați? 

-Sunt notar. Sansoni ridică capul rapid, la fel și Franceschetto cu 
care schimbă priviri cu subînţeles. 

-Luaţi loc, notare, spuse cu o voce brusc îndulcită; ce poate face 
"Sfânta Biserică Romană” pentru voi? 


Leonora făcuse o treabă bună. Vânduse hainele contelui la un preţ 
bun, povestind cumpărătorului că ele aparținuseră nimănui altuia 
decât contelui de Aragon. In treacăt schimbă o parte din bani și 
Giovanni se trezi în pungă cu florini de argint și scuzi cu 
simbolurile Florenței și Romei, ceva reali de la Napoli, mărci 
venețiene și niște groși genovezi. Conţinutul tipic al pungii unui 
negustor, în plecare din Roma după ce încheiase o bună afacere. 
Nu lipseau nici bănuţii necesari pentru micile cheltuieli sau pentru 
pomeni, pe durata călătoriei. In sacul procurat de Leonora puse și 
cilindrul de cupru în care introduse cu grijă manuscrisul. Leonora îi 
făcuse rost și de un permis de trecere în alb, valabil pe tot 
teritoriul statului pontifical. Îl cumpărase de la un hangiu, care la 
rândul său îl câștigase la zaruri de la un căpitan al gărzii 


89 


pontificale. Pe acesta scrise Giovanni Leone, numele cu care ar fi 
călătorit. Ca ultimă măsură fata îi sugeră să-și taie părul, lucru 
pus imediat în aplicare chiar de ea și ca ultim detaliu , îi spuse să- 
și lase barba să crească, pentru câteva săptămâni. Trebuia să 
plece cât mai curând posibil și pe un drum cu cele mai puţine 
riscuri; spre Umbria și de acolo, traversând domeniile bisericii ar fi 
ajuns la Florenţa. Leonora îi alese îmbrăcămintea specifică noii 
sale condiţii sociale, de negustor; o mantie de velur negru care 
ajungea puţin sub genunchi și o pereche de jambiere de piele, de 
culoare deschisă care se introduceau în cizmele înalte de piele. 
Omul care era gata de-a pleca din Roma nu se asemăna deloc cu 
tânărul nobil ajuns cu câteva luni înainte. 

In momentul de rămas bun, el îi spuse să aștepte vești de la el și îi 
jurase că viaţa ei se va schimba. Ea îl îmbrăţișă și-l ţinu aproape 
pentru câteva momente. Se îndepărtă brusc din îmbrăţișare, 
aproape fugărindu-l. Contele găsi loc la un poștalion cu șase locuri, 
trei ocupate de o doamnă cu un copil, probabil fiul ei, și de un 
abate. La poarta de ieșire au fost opriţi pentru controlul 
documentelor, dar garda îi controlă sumar și le făcu semn să 
treacă. După câteva sute de metri Giovanni privi pe fereastră și 
văzu în depărtare turla basilicii San Pietro. Îşi înfășură în jurul feţei 
fularul lung și închise ochii încercând să doarmă. Căruţa înainta 
încet și unduirea ritmică îl îmbia la somn, întrerupt continuu de 
pavajul pe alocuri distrus, rămas din vremurile Romei antice. La 
"Civita Castellana” s-au oprit pentru două ore, moment propice 
pentru oameni și cai să-și refacă forţele. In timp ce așteptau să 
plece, băieţelul începu să se joace cu un titirez de argilă sub 
privirile veghetoare ale mamei sale. Abatele păru să profite de 
acel moment când erau singuri și se apropie. 

-De unde sunteţi, stimate tânăr? Giovanni se puse imediat în 
gardă, trebuia să fie foarte prudent, măcar până la graniţa cu 
Republica de Florenţa, pe care statul statul pontifical o strângea ca 
un clește, ajutat și de Republica de Siena, care-și simţea 
independenţa ameninţată în continuu de pretenţiile puternicilor 
conducători ai Florenței. 

-La "Nocera Umbra” abate, răspunse, pentru a nu lăsa să se vadă 
că merge direct la Florenţa, cu treburi în biserica Sfântului 
Francesco. _ 

-Dar e splendid, răspunse abatele, și eu merg într-acolo. Inseamnă 
că vom fi tovarăși de drum, vom discuta amical, vom recita 


90 


rozariul, dacă vă face plăcere, adăugă el îndepărtându-și ochelarii 
și privindu-l în față. Ochii apoși și cuta de la gura zâmbitoare, 
rece, fără bucurie, l-au indispus pe Giovanni care răspunse în 
limita bunului simţ, cu o ușoară înclinare a capului și o față care 
putea însemna orice. Acum chiar că trebuia să ajungă până la 
Nocera Umbra pentru a scăpa de individul periculos de incomod și 
nu se simţea deloc liniștit. 


ROMA 
Miercuri, 27 decembrie 1486 


-Vino Cristofor, vino fiul meu. Innocenzo VIII se simţi cu lacrimi în 
ochi și gândindu-se la cât era de emoţionat se emoţionă și mai 
tare. In realitate, medicii săi personali constatară că odată cu 
înaintarea în vârstă, vederea i se înceţoșa din cauza cataractei. 
Toţi erau susţinători ai teoriei lui Hipocrate privitoare la fluidele 
corporale, teorie potrivit căreia orice lichid coboară și în acest fel, 
judecau aceștia în mod greșit, pe ochii papei cobora întunericul. 
Pentru a remedia acest lucru i s-a sugerat papei să se adreseze 
călugărilor de la ”Sant' Eutizio”. Aceştia trăiau și operau în 
apropiere de munţii Sibillini și de ceva timp cunoșteau și secretele 
vindecării cataractei. Dar când Innocenzo văzu instrumentele cu 
care călugării veniră să trateze "ochii sfinţi”, îi fugări în șuturi. Era 
adevărat că vederea îi scădea, că lăcrima mai mereu și fără motiv, 
dar ochii erau ai lui. 

-Sanctitate, binecuvântarea voastră, spuse Cristofor 
îngenunchiind. 

-Da, da, spuse papa în grabă ajutându-l să se ridice, ai toate 
binecuvântările mele, dar nu avem mult timp de pierdut. Cristofor 
se ridică și aproape fiind împins în iatacul papei, unde a fost invitat 
să se așeze în fața papei, dar pe un fotoliu mai jos. De la înălţimea 
jilțului său, Innocenzo își privea fiul, văzându-se pe sine însuși 
tânăr. Se asemănau extraordinar de mult: Cristofor nu era nici 
frumos nici înalt ca Franceschetto, dar în mod sigur era fiul lui. 
Aceeași față largă, aceeași frunte și același nas ușor coroiat. Felul 
buzelor și bărbia rotundă îi aminteau de trăsăturile comune. Se 
emoţionă din nou sau poate era penumbra care îl făcu să-și 
forțeze privirea. Chiar dacă Cristofor nu făcea parte din suita de la 
Vatican, nu era nimeni altul în care să aibă încredere mai mare. 


91 


Sau poate avea încredere tocmai pentru că nu făcea parte din 
suită. Oricum, nu știa cum să înceapă. 

-“Dimme, figgeu, cosse ti ghe fe chi a Roma” - "Spune-mi, fiule, ce 
faci aici la Roma?” 

-Tată, răspunse Cristofor perplex, dar își dădu seama că greși 
formula de răspuns, credeam că m-aţi chemat dumneavoastră. 
-Ah, da. E adevărat, eu te-am chemat. Si știi de ce? 

-Ca să spun adevărul, nu. 

-Exact! Cum ai putea să știi? Poate Franceschetto... Papa își forță 
privirea și-l fixă, dar Cristofor mișcă din cap și înălță ușor din 
umeri. 

-Mi-a spus doar să vin cât mai repede posibil, pentru că trebuia să- 
mi spuneţi ceva important. Lui Innocenzo îi plăcu răspunsul și 
încercă șă-și găsească o poziţie mai comodă, dar în acel moment 
se simţea stând ca pe ace. Se ridică și se îndreptă spre scrinul 
mare din lemn de nuc și cadru de fier de la capătul patului cu 
baldachin. Fusese anume desenat de arhitectul Giuliano da 
Sangallo, dar fusese plătit de Lorenzo de' Medici; o mică favoare, 
mai ales că Sangallo lucra numai pentru Medici. Cu cheia mare, cu 
dublă danturaţie descuie încuietoarea și dintr-un sertar scoase 
afară un manuscris. 

-Ţine, îi spuse fiului său, ce crezi despre asta? Cristofor, 
disimulând mirarea luă manuscrisul în mâini și începu să-l 
cerceteze curios. Innocenzo făcea du-te vino prin cameră, nervos. 
Guta îl făcu să se așeze. Durerile specifice vârstei își spuneau și 
ele cuvântul. Cristofor citi partea frontală, își trecu mâinile peste 
scris ca și cum gestul în sine i-ar fi făcut cunoscut conţinutul 
acestuia. 

-Pot să vă întreb un lucru, Sanctitate? 

-Sunt tatăl tău, când suntem singuri cheamă-mă cu numele pe 
care-l merit. Aici suntem singuri, cel puţin așa sper, spuse el 
privind înjur. 

-Cum doriţi, tată. Ce preferaţi să fac? 

-Oh,” belan”! Vreau să deschizi aceste foi. Dar fiind și atent să nu 
distrugi paginile. Am încredere numai în tine, cunosc bine 
meșteșugul tău. Şi discreţia ta: nimeni, nici chiar tu nu ar trebui să 
citești aceste pagini, numai papa are acest drept, ne-am înţeles? 
Cristofor încuviinţă, nu era felul lui de-a pune întrebări pentru care 
era dificil de-a primi răspunsuri, dar trebuia să știe care erau 
riscurile, în caz de greșeală. 


92 


-Pot ști, tată, cine a scris aceste pagini și cine le-a lipit în acest 
mod? 

-De ce te interesează?, întrebă Innocenzo cu aer suspicios. 

-Pentru că e mai bine de știut cu cine am de-a face. Dacă e arab, 
creștin, evreu, turc, spaniol sau persan, fiecare dintre ei are 
tehnica lui, fiecare cu metodele lui ascunse, dacă a dorit să 
ascundă ceea ce a scris. Și este de la sine-înţeles ca eu să știu 
pentru a mă descurca mai bine. 

-Bravo, Cristofor, așa se face. De fapt, aceasta e ca o bătălie și aici 
e inamicul pe care trebuie să-l găsesc. Cineva care a încercat să 
se îndoiască de autoritatea mea. 

-Un neamt? 

-Nu, nu, de ce crezi că e un neamt? 

-Nu cred, tată, dar știu că în Germania aveţi inamici și că aţi trimis 
acolo pe cei mai bravi călugări dominicani. . . 

-Nu, nemţii nu au nici un amestec. Asta a facut-o un italian, un 
nobil, unul care începuse să-mi placă până în momentul când a 
început să mi se împotrivească. 

-Si acesta e... 

-Giovanni Pico, conte de Mirândola, spuse papa dintr-o suflare. 
Cristofor își privi tatăl, părea înfricoșat și era prima dată, chiar 
dacă erau rare ocaziile când se întâlniseră și-l văzu în acea stare. 
-Il cunosc după faimă, chiar dacă nu ca persoană... Dacă el a făcut 
asta, nu va fi deloc ușor. Dacă a vrut să protejeze aceste scrieri 
cred că a folosit diverse tehnici, unele foarte periculoase. Și nu 
exclud ca paginile să fie impregnate cu ” cantarella”. 

-Ce e asta? 

-O otravă, tată. . . Innocenzo uită de durerea dată de gută, sări de 
pe scaun și începu să-și frece mâinile, ca pentru a scăpa de 
urmele lăsate de contactul cu acele pagini. 

-O otravă..., spuse el privindu-și fiul de parcă ar fi fost întruparea 
răului. 

-Da, tată, e obţinută prin combinarea arsenicului cu lichidul de 
putrefacție ale animalelor deja ucise cu această otravă. Un 
amestec ucigător care se poate obţine și amestecând urina... 
-Ajunge atât, Cristofor. Tu ești cel care cunoaște secretele pietrelor 
și ale alchimiei arabe. Desfă aceste foi blestemate de Lucifer, dar 
fi atent, nu vreau să te pierd, dar nu vreau să pierd nici cartea. 


Pe drum pe VIA FLAMINIA 


93 


Sâmbătă, 30 decembrie 1486 


La Orte, Giovanni fu obligat să coboare și să ia împreună cu 
abatele un alt poștalion care i-ar fi dus la Nocera. Femeia și copilul 
își continuau drumul spre destinaţia lor. Alături de Pico și de abate 
urcă un om cu mantia din material destul de gros care adormi 
imediat.  Abatele care se prezentă cu numele de Guidobaldo 
Cavalli alterna citirea unei mici și preţioase cărţulii cu întrebări 
adresate lui Giovanni. Una dintre ele se referea la numele său. 

-Giovanni Leone, răspunse imediat Pico. Așa reieșea și din 
permisul lui de liberă trecere. “Leone” îl alesese în onoarea 
Leonorei. În ceea ce privește "'Giovanni” se gândise să-l lase pe 
cel real, în așa fel încât, dacă cineva l-ar fi strigat dintr-o dată 
pentru a-l da de gol, ar fi răspuns în mod automat și fără dubii în 
ceea ce privește identitatea. Dar Giovanni participa la discuţie în 
mod monosilabic, sperând ca mai devreme sau mai târziu, abatele 
să înceteze. Ajunși la Ferentillo, domeniul lui Franceschetto Cybo, 
poștalionul fu înconjurat de o grupă de soldaţi; comandantul îi 
informă că din cauza unor episoade de jaf și tâlhărie, primise ordin 
să-i escorteze. În aceeași localitate făcură și popasul pentru seară. 
In ziua următoare, la Castel Rinaldi, în timpul uneia dintre pauze, 
Giovanni îl văzu pe abate discutând cu căpitanul gărzilor, într-un 
mod ce-i păru suspect. De fapt părea că abatele în loc să ceară 
informaţii legate de drum, dădea ordine. Contele de Mirândola 
începu să creadă că identitatea falsă era în pericol, lucru confirmat 
și de faptul că un om înarmat cu spadă urcă lângă vizitiu. Era 
îmbrăcat cu o mantie care-i acoperea și fața. ''Cine nu-și putea 
permite luxul de-a călători la interior, trebuia într-un fel sau altul 
să se apere de frigul drumului”, frig mărit și de goana cailor. Dar 
logica acestei explicaţii nu-l liniștea pe conte: celălalt călător 
dispăruse și în trăsură nu mai erau decât el și abatele, care 
încetase de a mai citi și-și petrecea timpul privindu-l. Giovanni 
închise ochii și începu să se gândească la noile condiţii de drum: la 
un control mai intens, permisul de liberă trecere s-ar vedea că 
este fals și de la acel punct până la adevărata lui identitate nu mai 
era decât un pas. Pe de altă parte, să renunţe la călătorie ar fi un 
semn prea evident de ''vinovăţie”. Nu, unica alternativă era de a 
ajunge la Nocera Umbra. De acolo, cu puţin noroc, poate ar fi 
reușit să ajungă la graniţele cu Republica de Florenţa. Gărzilor le- 
ar fi adresat numele de Lorenzo de' Medici pentru a obţine, pentru 


94 


adevăratul nume un permis de trecere care l-ar fi dus până la 
Florenţa. 

-Mâinile dumneavoastră nu sunt ale unui negustor, domnule. 
Vocea abatelui rupse tăcerea așa cum un fulger apare din senin. 
-Vă cer scuze, bunule abate, dar sunt obosit si aş dori să mă 
odihnesc. Abatele zâmbi. 

-Oh, eu cunosc bine sufletul uman și păcatele ascunse de acesta. 
Haideţi, domnule, spuneţi-mi ce ascundeti. 

-Păcatele mele le cunoaște doar cel căruia mă confesez, răspunse 
Pico restitundu-i zâmbetul, dar dumneavoastră nu sunteţi acela. 
-Spuneţi-mi numai ultimul păcat. 

-La Orte am văzut-o pe soţia hangiului făcând baie, goală, în vasul 
în care se spală farfuriile din care am mâncat noi. Păcatul meu nu 
are legătură cu goliciunea ei, ci rușinoasa tăcere că am ascuns 
cele întâmplate tovarășilor de călătorie, mai ales dumneavoastră 
abate. Acesta făcu o figură de dezgust și-și duse un șerveţel 
parfumat la nas. După ce aspiră profund și pentru lung timp 
mirosul, reîncepu. 

-Haideţi, domnule. . . Leone, sunteţi prea rafinat și educat pentru a 
fi un negustor. Vă repet, ce ascundeţi? Schimbul de polemici și de 
replici abia începu. Dacă Pico nu-și permitea de-a se descoperi 
prea mult, pe de altă parte, refuzul oricărui dialog l-ar fi făcut 
suspect în ochii celuilalt. 

-Nimic în plus din câte ascundeţi dumneavoastră, bunule abate. 
Dar mă măguliţi și nu sunt deloc în stare să susțin o aşa 
conversatie. Ceea ce numiţi înţelegere si cultură nu sunt altceva 
decât acea puţină experienţă pe care viaţa mea de negustor m-a 
învăţat. 

-Şi ce vindeţi atunci, văzând că ceea ce dumneavoastră numiţi 
experienţă, v-a făcut așa de înţelept? 

-Stofe, abate, stofe de orice fel. De la cele mai ieftine, până la cele 
mai scumpe. O meserie învățată de la tatăl meu, care totuși m-a 
părăsit cu ceva timp în urmă. 

-Aveţi ceva bucăţi să-mi arătaţi? Poate le ţineţi în bagajul 
dumneavoastră? spuse abatele indicând sacul de care Giovanni nu 
se despărțea niciodată. 

-Nu, îmi pare rău, stofele călătoresc cu un servitor de-al meu, nu 
împreună cu mine. Aici am doar documentele cu conturile și ceva 
obiecte personale. 

-Ce păcat, înseamnă că veţi avea plăcerea de a-mi arăta marfa 


95 


dumneavoastră când vom ajunge la Nocera. Aș putea deveni un 
bun client. 

-Din păcate, nu. Ajuns la Nocera mă voi întâlni cu alți negustori, 
împreună cu care mă voi îndrepta spre Sant' Elpidio, unde 
așteptăm o navă de la Veneţia. 

-Mă lăsaţi de fiecare dată fără răspuns. Și atunci, unde aveţi 
dugheana? 

-La Arezzo, răspunse fără să se gândească Giovanni, dar își dădu 
seama de greșeala făcută. 

-Ah, pe teritoriul Republicii. Sunteţi în bune relaţii cu episcopul 
Gentile de Becchi, cred. Un mare om care a renunţat la cariera 
diplomatică pentru a fi în serviciul Domnului Nostru. 

Giovanni nu auzise niciodată de el. Era o capcană? Ce ar trebui să 
spună? Că-l cunoștea? Și dacă până la urmă, acesta nu exista? 

-ÎI cunoașteţi?, insistă abatele? 

În acel moment, cu o mișcare îndrăzneață, omul care era lângă 
vizitiu intră în poștalion. Giovanni îl recunoscu pe omul cu barba 
scurtă, cioc, cel care îl întâlnise în afara basilicii San Pietro și care-l 
salvase în biserica ''Santo Spirito”. Recunoscu și spada acestuia, și 
chiar dacă mai greoaie, nu-i încetinea din mișcări. Pico nu lăsă să 
vadă că l-ar cunoaște. 

-Bună ziua, abate, spuse acesta surâzând. Mantia era de un roșu 
închis, cu o protecţie pentru gât făcută din zale metalice. 

-Ne cunoaștem? întrebă abatele incert. 

-Dumneavoastră nu, dar eu da. În mediul nostru e important să ne 
cunoaștem: sunteţi Guidobaldo Cavalli, spion și asasin în slujba 
Sanctităţii sale.  Abatele aruncă cărţulia ce-o ţinea în mână și 
încercă să scoată din mânecă un stilet, dar noul venit se aruncă 
asupra lui și-l blocă, în timp ce cu forța îi împlântase un pumnal 
lung și ascuţit în abdomen. Cu cealaltă mână îi ţinea gura blocată 
să nu ţipe. După câteva minute abatele se lăsă în faţă, moale. 
Omul cu barbă îl așeză întins, cu picioarele îndoite și cu o mână 
sub cap. Părea că doarme, încovrigat ca un copil. Giovanni rămase 
indiferent. 

-E a treia oară când ne întâlnim și mi se pare că a doua oară când 
îmi salvaţi viaţa. Cine sunteţi, cum vă numiţi? 

-Am mai multe nume, dar vi-l voi spune pe cel adevărat. Ferruccio 
pentru dumneavoastră, conte de Mirândola. Permiteţi-mi să vă 
spun că dacă m-aţi fi ascultat prima dată, acum am fi putut fi într- 
o situaţie mai bună. Cuvintele lui conţineaau o ușoară dojeneală și 


96 


Giovanni se simți vinovat. Se gândi la omul abia ucis. 

-Cine era acest fals abate? 

-E într-adevăr un preot, dar confunda cam des Dumnezeul milei și 
al iubirii cu cel al armatei. Şi se folosește de spada lui Dumnezeu 
mai des decât de Cuvântul Lui. Giovanni mișcă din cap și 
sentimentul de vinovăţie lăsă loc unei difuze descurajări. lu urechi 
îi suna încă tonul ironic cu care Ferruccio îl numi pe abate ''omul 
lui Dumnezeu”. 

-Pot întreba cine vă trimite? Cui îi datorez această protecţie? 
-Imaginaţi-vă, conte. Cu isteţimea dumneavoastră nu veţi întârzia 
să ghiciţi. Dar vă rog să-mi daţi mai multă dreptate de acum 
înainte. 

-Am încredere, Ferruccio, chiar dacă nu am de ales, mi se pare. 
Nu, nu e din cauza dumitale dar nu mi s-au clarificat încă multe 
lucruri. De exemplu, mă întreb din ce motiv abatele nu m-a arestat 
mai înainte, când eram încă în apropierea Romei? 

-Din câte știu eu, pentru a vă găsi, Franceschetto a dat drumul la 
toți oamenii lui prin Roma și trimis spioni în toate trăsurile care 
plecau din oraș. Abatele Cavalli era unul dintre ei și evident nu 
era sigur de identitatea dumneavoastră. Poate că a murit cu 
îndoiala, fără să afle adevărul. Dar trebuie să vă spun că, pentru 
un nobil, travestirea dumneavoastră era perfectă. 

-Dar dumneavoastră?Cum aţi reușit să mă găsiţi?Două mici cute 
apărură în bărbia lui Ferruccio și în sfârșit, acesta zâmbi. 

-Am și eu spionii mei și când am aflat de vânzarea unor haine 
luxoase, mi-am imaginat o persoană în dificultate, care puteaţi fi 
dumneavoastră. Dar, ca să spun adevărul, trebuie să-i mulțumesc 
mai ales unei anume Leonora, care a avut încredere în mine, spre 
șansa dumitale, conte. Giovanni se încruntă. 

-Sper că nu i-aţi făcut nimic rău acelei femei. 

-Nu, i-am dat bani pe care sigur i-ar fi acceptat având în vedere 
cum își câștigă existenţa. În schimb mi-a spus tot ce știa și pe 
deasupra a refuzat și banii. O femeie într-adevăr stranie, 
fascinantă în felul ei. A acceptat banii doar când i-am spus că i-aţi 
dat dumneavoastră. Aveţi loc în inima ei. Zâmbetul larg părea al 
unui om sincer și Giovanni, la rândul lui, zâmbi și el. 

-După ce v-am găsit, continuă el,v-am urmărit de departe. Și când 
am înţeles că ați putea fi în pericol, am urcat și eu în trăsură. 

-A fost atunci când abatele vorbea cu căpitanul gărzii, cred. 
-Da,conte, am înţeles că v-au descoperit, sau cel puţin se îndoiau 


97 


de identitatea dumneavoastră. 

-Vă sunt dator cu adevărat. 

-Sunt sigur, răspunse acesta, dar acum dumneavoastră trebuie să 
mă ajutați. 

-În ce fel? 

-Soldații care ne însoțesc sunt gata să intervină la semnul 
abatelui. 

-Care oricum e mort. 

-Care doarme conte, nu vedeţi? Și încă a cerut să nu fie deranjat. 
Trăsura făcu un salt și corpul abatelui căzu pe podea. Ferruccio îl 
ridică și-l reașeză în poziția iniţială. După care, cu o fâșie de piele 
desprinsă din ornamentele interne ale trăsurii, îl legă pe abate de 
caroserie. Il acoperi bine cu mantia, asigurându-se că nu se vede 
nimic. 

-Sunt patru soldaţi, conte, și nu va fi ușor să scăpăm de ei. 
Important este, ca pentru moment, să nu știe ce i s-a întâmplat 
abatelui. Acum cred că sunteţi un personaj important, pe capul 
căruia poate că s-a pus un anumit preţ și vor fi atenţi la viața 
dumneavoastră. Când va fi momentul, la semnalul meu, faceţi-vă 
că vi-e rău și spuneţi că e nevoie să vă retrageţi. Vă voi ajuta la 
coborâre și eu voi face restul. 


kkk 


După o oră, corpurile celor patru soldați zăceau lângă trăsură. 
Ferruccio, rănit ușor la un umăr, munci puţin pentru a-i împinge 
departe de stradă și de a-i arunca într-o râpă, nu prea adâncă, dar 
bine ascunse de tufele de erică (arbust mediteranean). Culoarea 
roșie a lemnului ascundea destul de bine sângele de le cei morți. 
Veni la rând abatele care fu dezbrăcat și îmbrăcat în grabă. 
Hainele acestuia le luă Giovanni, la îndemnul lui Ferruccio. 

-Nu aveţi aerul unui ecleziast, conte. Încercaţi să fiți mai afectat, 
mai trist. 

-Sunt foarte afectat, Ferruccio, drumul '"'Tezelor” mele, oricum, e 
presărat cu cadavre. 

-Care "Teze"? 

Giovanni nu răspunse și Ferruccio, reintrând în trăsură dădu ordine 
de plecare. In timpul luptei inegale, de unul la patru, vizitiul 
rămase ferm și nemișcat, așa cum îi impusese acel cavaler, 
începuse să numere monedele primite de la acesta, indiferent la 
soarta lui, chiar dacă, în sufletul său se bucura văzând cum sunt 


98 


uciși unul câte unul oamenii papei. Giovanni vroia să afle mai 
multe despre salvatorul său, dar era conștient că pentru moment 
nu ar fi primit nici o explicaţie. Unicul lucru sigur era de-a se lăsa 
în grija lui, modul cel mai bun de a se proteja pe el însuși, dar mai 
ales de-a proteja cartea. 

-Acum, unde mergem? 

-La Florenţa, conte, răspunse Ferruccio vesel și cu nimic tulburat 
de faptul că tocmai omorâse cinci oameni. Din frică, banii de aur 
pe care i-am dat și cei pe care i-am promis vizitiului, acesta ar 
trebui să ne însoţească până în infern și dacă se va comporta bine, 
își va putea cumpăra o linie poștală de aici și până la Paris. Pentru 
început, trebuie să ne îndepărtăm cât mai repede posibil; mai 
devreme sau mai târziu, oamenii lui Franceschetto vor afla de 
dispariţia trăsurii și a oamenilor din escortă și vor trimite după noi 
un regiment întreg, cu heruvimi și sarefimi trimiși din cer pentru a- 
i ajuta. Și mai cred că Magnificul vă așteaptă. Şi o dată cu 
dumneavoastră, și prețiosul lucru ce-l duceţi, din câte mi s-a spus. 
Giovanni ar fi vrut să simtă lovitura unui bici cu cuie pe spatele gol 
decât ultimele cuvinte auzite. Deci, și Lorenzo știa, și lui nu-i 
putea să-i scape așa cum făcuse cu gărzile lui Innocenzo. Peste 
puterea lui imensă, îl salvase dar îi era și dator. Dar nici nu putea 
să-i lase numai lui ceea ce era destinat la toți. 


ROMA, aceeași zi 
Sâmbătă 30 decembrie 1486 


Cine se ocupase să lipească paginile acelei stranii cărţi, cu titlul 
"ULTIMAE CONCLUSIONES SIVE THESES ARCANAE IC” știa ceea ce 
făcea. Cristofor continua să rotească cartea, când pe o parte, când 
pe alta, privind cu luare-aminte la dimensiuni și delicateţe, o 
minunată unire a contrariilor. O caracteristică a unui spirit 
alchimic, aceea de a uni în același tot forţa și lejeritatea, spiritul cu 
materia, binele și răul. Nu era de mirare că în lumea alchimiștilor - 
din care și el făcea parte - contele de Mirândola era considerat un 
mare inițiat. Toţi îl admirau și-l invidiau pentru profunda 
ingeniozitate, care îi dădea posibilitatea de a face lucrurile cele 
mai complicate cu o simplitate debordantă. Și mai ales, din ceea 
ce știa Cristofor, contele nu intrase în studiul magiei, în care, dacă 
ar fi vrut, i-ar fi întrecut pe cei mai mari maeștri. Ca și Hermes 


99 


Trismegistus, din care, prietenul său, Ficino, traduse de puţin timp 
în latină "Corpus Hermeticum”, opera cea mai importantă din 
toată alchimia. Sau precum Nicolâs Flamei, cel care reușise să 
găsească misterul "Pietrei Filosofale” - de transformare a 
plumbului în aur. Da, Mirândola era unul din cei cărora “Opus 
Alchemicus” -"Opera Alchimică” avea puţine secrete de dezvăluit. 

În camera pusă la dispoziţie de tatăl său, plină nu numai de texte 
de magie, dar și de alambicuri, eprubete, solvenţi, pulberi de orice 
fel, pietre, sticluțe cu toate preparatele chimice cunoscute, 
Cristofor reflecta la misterioasele căi ale destinului, care odată le- 
ar fi numit Providență. Sperase dintotdeauna, mai devreme sau 
mai târziu, să-l întâlnească pe Giovanni Pico, pe care-l considera 
un maestru, și acum fusese chemat să încerce să descifreze un 
mister legat tocmai de persoana contelui. "”Chemat” de însuși 
papa, al cărui prim fiu era, chiar dacă știa bine că acest lucru se 
datora unui păcat din tinereţe. Ştia că pe coridoarele Vaticanului 
era numit "bastardul secret”, sau în cele mai bune cazuri "un 
nepot mai îndepărtat”. Ca și cum Franceschetto, Teodorina și 
ceilalţi fraţi și surori vitrege - câţi erau? şapte? opt? zece? mai 
mulţi? - ar fi fost copii legitimi. Dar pentru el asta nu avea o mare 
importanţă. Astăzi el avea asupra lor, și mai mult ca ei - o mare 
putere. Tatăl său îl alesese omul de încredere pentru un secret a 
cărui însemnătate încă nu o cunoștea, dar al cărui sens îl bănuia 
ca fiind destul de important. Și toate acestea mulțumită științei 
alchimice, ''Marii Opere” datorită căreia respira. Blamată și 
condamnată de biserică, binecuvântată de "Sfântul Tată” - papa, 
tatăl lui. 

Cristofor zâmbi gândindu-se la reușita contelui. Foile erau făcute 
dintr-o pastă specială, robustă și delicată în același timp, compusă 
din fibre de cânepă și dud, amestecate cu alaun ("piatră acră”) și 
lipici. În acest fel totul devenea compact, ca un singur tot, un fel 
de cărămidă de hârtie. O metodă cunoscută doar de alchimiștii 
arabi. Fără a înţelege ce fel de foi de hârtie au fost folosite și fără 
a cunoaște procedura precisă, orice tentativă de desprindere a 
paginilor ar fi fost în zadar și unicul rezultat ar fi fost acela de a 
distruge pentru totdeauna respectivul manuscris. Pentru a reuși să 
separe acele foi, Cristofor folosi tocmai metoda islamică - 
"alchimia umedă” - cea care-i permitea crearea de elixiruri și 
esențe. 

Și totul la curtea papei, în inima "'creștinătăţii”, ce ironie. Folosind 


100 


alambicuri și tehnica "băii lui Maria” - ”bagne Marie” - sora lui 
Moise, Cristofor reuși să obţină esenţa vaporoasă a uleiului de 
lavandă, de chiparos și terpentină (extrasă din cojile de portocală). 
Primul era un puternic solvent, în timp ce ceilalți aveau rolul de a 
proteja și foaia și scrisul. Era aproape de sfârșit și aplică o ușoară 
impregnare, cu esenţă de aloe vera pe pagini: puterea ei fixatoare 
și cicatrizantă, cunoscută în cele mai vechi texte ermetice, 
începând cu Egiptul Antic, ar fi făcut paginile rezistente și eterne, 
distruse doar de fier și de foc. 

Dar tatăl său nu știa încă nimic: pentru Cristofor, a avea câteva 
zile la dispoziţie pentru a citi acele pagini era o ocazie unică de a 
înţelege mai bine modul de a raţiona al lui Giovanni Pico, și mai 
ales, de-a afla motivul pentru care papa era așa de interesat și de 
atras. Să-l citească întâi era unica posibilitate pentru că nu avea 
timp să o copie și oricum, dacă s-ar fi găsit la el vreo copie ar fi 
riscat să fie agăţat într-o colivie pe meterezele castelului Sânt' 
Angelo, hrană corbilor. 

Timp de o zi și-o noapte, una câte una foile trecură prin faţa 
ochilor săi. Şi pe măsură ce înainta în lectură simţea crescând în 
el imensa putere a cunoașterii, până când avu impresia că în 
mâna lui se materializase cheia care i-ar fi deschis poarta tuturor 
viselor. Nimeni nu ar fi fost în stare să-l oprească: ceea ce știa 
valora mai mult decât tezaurul Spaniei. Avea dreptate Mirândola 
numindu-le ''Teze Arcane și Secrete” pentru a le proteja. Când se 
va întoarce la Genova și va transcrie elementele fundamentale, 
acele pagini vor constitui permisul, dezlegarea pentru acţiunea 
care i-ar fi adus recunoașterea din secolele viitoare. Dar până 
atunci, viaţa lui era în pericol, tatăl lui l-ar fi ucis cu siguranţă. EI, 
în locul lui, ar fi făcut la fel. 


ROMA 
Luni, ianuarie 1487 


-Cristofor cere să intre în audienţă, Sanctitate. Cardinalul 
camerleng intrase cu pași ușori în camera de studiu a papei, și se 
opri învăluit în penumbră, cu mâinile împreunate, la puţini pași de 
corpul masiv al vicarului lui Hristos. Vocea cardinalului camerleng 
Sansoni întrerupse somnul ușor al lui Innocenzo VIII, întins pe un 
divan acoperit cu perne albastre ce purtau pe ele însemnele 


101 


LE 


heraldice ale familiei papei. Prânzul, luat în grabă și ''congresul 
carnal” ce-l avu imediat după masă îl obosiră și-i făcură somn. Dar 
meritase: nepoata vechii amante a cardinalului Borgia - chiar 
Borgia însuși le făcu cunoștiinţă - semăna în mod extraordinar cu 
mătușa ei, splendida Vannozza, cu aerul ei auster arătat atunci 
când îl satisfâcu. Și în ciuda tinereţii ei, îl făcu să se simtă ca un 
leu, desigur cel mai indicat mod pentru a începe un nou an. 
Deschise un ochi și înţelese ceea ce-i spusese Sansoni, că se și 
trezi cu totul. 

-Şi ce aștepți să-l lași să intre, “maccaccu”, îi ţipă în timp ce-și 
așeză în ordine, pe cap, bereta sfântă. Se ridică în șezut și-și 
desfăcu braţele, chiar înainte de a intra Cristofor în cameră. 
-Înaintează, fiul meu. 

-Tată, binecuvântarea voastră..., răspunse Cristofor. 

-Ai toate binecuvântările mele. Fiule. Dar spune-mi, ce vești îmi 
aduci? 

-Acestea, tată. Cristofor desfăcu o gentuţă de piele din care scoase 
manuscrisul contelui de Mirândola. Papa îl privi cu lăcomie, dar 
imediat iritarea și deziluzia apărură pe chipul lui. 

-Dar e închis! 

-Nu, tată, îl asigură Cristofor, de acum înainte paginile vor putea fi 
citite. Faţa lui Innocenzo se ilumină. 

-Nu am completat deschiderea din respect pentru dumneavoastră, 
continuă el, după cum ne învaţă "Domnul Nostru” în "Pater 
Noster”: “ne nos inducas in tentationem” - “și nu ne duce pe noi în 
ispită”; nu vroiam să cad în tentaţia de a-l citi. Dar acum e 
suficient chiar și un cuţit, ascuţit atât cât e nevoie pentru a-l putea 
deschide. Nu vreau să vă plictisesc cu dificultăţile avute. Contele 
de Mirândola merită tot respectul pentru grija cu care a dorit să-și 
protejeze scrierile sale. lInnocenzo întinse mâinile să ia 
documentul, dar Cristofor nu i-l dădu. 

-Vroiam să vă mulţumesc, tată, continuă acesta impasibil, pentru 
că mi-aţi pus la dispoziţie toate instrumentele si substanţele 
chimice cele mai rare si secrete, fără de care nu aş fi reușit să fac 
nimic. Innocenzo încercă din nou să ia manuscrisul, dar încă o dată 
fiul lui se făcu că nu bagă în seamă gestul papei. Innocenzo începu 
să-și piardă răbdarea. 

-Sper că am făcut o treabă bună, continuă Cristofor și sper că veţi 
fi mărinimos să nu negaţi ceea ce vreau să vă cer. 

-”Oua si ghe semu” - iată unde vroia să ajungă. Ce ”belin” bastard, 


102 


gândi Innocenzo în timp ce-i zâmbea lui Cristofor. Ce ar vrea? 
“Palanche” - bani, fără îndoială. Şi-i merită cu prisosinţă. Dar câţi 
oare? Şi de unde să-i iau? Trebuie să fiu atent să nu-l fac gelos pe 
Franceschetto. Ala e capabil să mă omoare. Ah, copii ăștia! 

-Orice vrei, fiul meu, numai amintește-ţi, îi spuse cu falsă 
amărăciune, că vistieria bisericii nu a fost niciodată așa de goală 
ca acum. 

-Nu vreau bani, tată. 

-Ah, nu?, răspunse papa cu vădită atenţie. 

-Nu tată, aș vrea o scrisoare de la dumneavoastră. 

-O scrisoare? Cristofor continua să ţină manuscrisul strâns, la 
subraţ. Innocenzo nu-l mai privea ca pe un fiu și încrucișându-și 
degetele înmănușate, își puse voit în evidenţă inelul, simbolul 
puterii sale. 

-Da tată; vocea lui Cristofor apărea decisă, dar umilă, o scrisoare 
adresată lui Aragon în Spania, Isabellei de Castiglia, lui Henric al 
VIl-lea Tudor și lui Charles de Valois. Vocea lui Cristofor se făcea 
din ce în ce mai sigură în timp ce pronunţa numele celor mai 
puternici monarhi ai Europei. Innocenzo îl privea cu o figură din ce 
în ce mai mirată și mai puţin preocupat decât mai înainte. Oare 
munca depusă la carte, îi lăsă fiul fără rațiune? 

-Şi de ce nu către împăratul Chinei și alta către cel al Japoniei? 
Cristofor ţinea manuscrisul cu amândouă mâinile. 

-Poate că voi avea nevoie și pentru ei, tată. Pentru că acolo vreau 
să ajung. Dar pe calea apelor, și știu că o pot face. 
-Binecuvântatule, spuse papa suspinând, mereu cu ideile tale. E 
destul de riscant și periculos, 

Cristofor. 

-Ştiu tată, dar gândiţi-vă ce ar însemna deschiderea căilor spre 
Orient, dar pe mare. Fiecare navă poate transporta o încărcătură 
de o mie de cai, dar în jumătate ca timp. 

-Oceanul e plin de pericole. 

-La fel și pământul, tată. Câte încărcături sunt prădate de persani, 
de indieni, de mameluci înainte de-a ajunge la noi?Și navele 
noastre sunt sigure în Mediterana? Piraţii turci, cu felucile lor agile 
și rapide își bat joc de galerele noastre, prădând bogăţiile noastre 
și făcând sclavi cei mai buni marinari ai noștri. Toate monarhile 
vor putea fi avantajate. 

-Şi tu ce avantaj vei avea? Gloria sau vrei să te pui în slujba 
francezilor sau a spaniolilor? 


103 


-Pot să mă confesez, tată? 

Innocenzo îl privi ce aer suspect. Nu-l cunoștea bine pe fiul său și 
încrederea în el o avea din faptul că el era departe de jocurile de 
putere de la Vatican și că orice reușită a sa, până în acel moment, 
era numai meritul lui. 

-De ce vrei să te confesezi? 

-Pentru că ceea ce vă voi spune poate fi spus doar sub secretul 
confesiunii. Dar vreau să vă răsplătesc și pentru încrederea 
arătată. 

Innocenzo nu avea nimic de pierdut și primi cererea acestuia ca pe 
o modalitate de a afla mai multe de la fiul său. Ştia bine că 
secretul confesiunii nu punea nici un fel de probleme celui care o 
primea, doar puţin mai multă putere asupra celui care se confesa. 
-Începe, fiule și deschideţi inima către tatăl tău. Cristofor se așeză 
în genunchi, așeză manuscrisul pe pământ și începu să se roage. 
-E suficient atât, să trecem peste părţile inutile; pentru ele ai fost 
deja iertat. Te ascult. 

-În toţi acești ani am studiat toate hărţile nautice desenate 
vreodată, am citit ceea ce a scris fiecare navigator și am 
comandat toate felurile de nave. Am făcut mici calcule și am 
ajuns la o concluzie, tată. 

-Care, pentru Dumnezeu?, nu mă ţine tensionat. 

-Că înainte de China (Catai) există un alt pământ, spre vest, la 
șase sau șapte mii de mile de aici. Ultimele fraze le pronunţă cu 
un surâs lejer. Tăcu și-și privi tatăl în ochi. 

-Alt pământ? O insulă? 

-Mult mai mult, tată, poate un întreg continent, încă neexplorat, de 
cucerit. 

-Şi tu...? 

-Îl voi da regelui care mă va ajuta să ajung acolo, dar eu voi fi 
guvernatorul absolut ale acelor pământuri. Innocenzo încruntă 
sprâncenele cu fire albe, întoarse precum ghearele. 

-Şi dacă nu există? Cum nu s-a gândit niciodată, nimeni, până 
acum?, spuse subțţiind ochii. Și dacă te-ai înșelat? Ce vei face? 
-Ştiu ce spun, tată. Sunt sigur dar trebuie să verific. Şi în caz că 
am greșit, voi continua drumul până în China și voi deschide o rută 
comercială pe mare. Știu că nimeni nu va crede ceea ce v-am spus 
dumneavoastră acum. În schimb, oricine ar avea posibilităţi 
economice ar putea finanța o expediție cu scop economic. Cu 
sprijinul dumneavoastră voi obţine mijloacele pentru a pleca, 


104 


oamenii și navele. Numai dumneavoastră, acum, cunoașteţi 
adevărul. 

Innocenzo începu să se gândească la strania propunere. Privindu-l 
mai mult, își dădea seama că nu era nebun în totalitate. Știa că de 
mult timp vroia să plece spre vest și că bătuse în zadar pe la multe 
uși. Pe de altă parte, cine ar fi crezut cuvintele pline de speranţe 
ale unui căpitan, fără nici un titlu de nobleţe și fără nici o bogăţie? 
O adevărată obsesie, a lui, începută încă dinainte de a se stabili la 
Lisabona. Un adevărat Cybo, care atunci când își pune ceva în cap, 
nu se lasă până nu rezolvă, un adevărat Cybo chiar și în privinţa 
potenţei. Spionii săi îi aduseră noutăţi despre multe femei, mulţi 
copii. Şi acum acea cerere, așa, fără prea multe remușcări, și... 
fără a lăsa foile din mână. Oricum o scrisoare, cât putea să-l 
coste? La urma urmei trebuia să îndeplinească doar o rugăminte. 
Poate cu puţină înţelepciune, ar fi reușit pe mai nimic, dar 
Cristofor trebuia să lase acele foi; treaba începea să miroase a 
șantaj. 

-Şi dacă eu ţi-aș da acele scrisori de sprijin, să spunem, ce aș 
câștiga? 

-Pământul va purta numele dumneavoastră tată. Aș da celei mai 
frumoase părţi numele de Cybo. Veţi deveni mai faimos decât 
Alexandru cel Mare. 

-Poartă ghinion acest nume, încearcă să nu mai spui numele de 
Alexandru”. 

-Cum, tată? 

-Las-o baltă. Toţi fii mei îi dau ceva tatălui lor pentru a-i mulțumi 
că au venit pe lume și că se bucură de toate privilegiile. 

-Ce-mi propuneţi, tată? 

-Jumătate din ce vei câștiga pe post de guvernator. 

-O treime, tată. 

-Eşti un adevărat Cybo, mergem pe o treime. Poate că dacă ţi-aș fi 
cerut două treimi, mi-ai fi dat jumătate. 

-Poate, tată. 

-E bine așa, acordul e făcut. Și acum, spune-mi cum vrei să arate 
scrisoarea, ce să conţină? Ochii lui Cristofor se iluminară. 

-Cum să arate, vă las pe dumneavoastră să decideţi. In esenţă, 
trebuie trecută specificaţia de a fi primit și ascultat despre ceea ce 
am de spus, pe lângă faptul de a cântări bine necesităţile 
călătoriei, dar și marele avantaje care vor apărea de pe urma 
sprijinului acordat. Cinci scrisori, tată, câte una pentru fiecare 


105 


conducător de care v-am spus, și una pentru Jacob Fugger, 
bancherul neamt. 

-Le vei avea, spuse papa, dar amintește-ţi de a nu spune nimănui 
din cele aflate de tine, sau vei fi considerat nebun. Toţi cei cărora 
te vei adresa, ar trebui să știe că vrei să îmbunătăţești rutele 
comerciale cu China și Japonia, să le scoţi pe cele actuale de 
ameninţarea turcească. E unicul fel în care vei fi ascultat. 

-Deci mă credeţi, tată? 

-“Manco pe u belim”, nici măcar în somn, dar asta nu înseamnă 
nimic. Descoperă noi pământuri sau ajungi până în China. Pentru 
mine e bine oricum. Și acum, spuse scurt Innocenzo, vrei să fii 
așa drăguţ și să-mi dai manuscrisul? 


Înainte ca sunetele clopotelor să vestească amiaza, Cristofor avea 
scrisorile în mână, scrise de un mărunt și umil funcţionar al 
cancelariei papale, dar semnate de căpetenia creștinătății. 
Alături, sigiliul papei, închinându-se în faţa lui, nu-și putu abţine 
surâsul de victorie, de pe buze. Jucase partida cea mai importantă 
a vieţii lui și învinse. Cine știe dacă tatăl său suspectase sau 
suspecta că citise conţinutul manuscrisului. Poate, între a-l ucide și 
a-i cumpăra tăcerea, alesese soluţia cea mai bună. Dezvăluindu-i 
secretul său și uzând de lăcomia acestuia poate că își salvase 
viaţa. Oricum, în acel moment nu mai avea importanţă. O dată 
citite secretele contelui, papa ar fi avut alte probleme de rezolvat, 
decât să se gândească la el. Işi imagină cum va reacţiona tatăl său 
când va citi acele pagini, și cine știe dacă inima bătrânului ar fi 
rezistat la atât de multe. leși din piaţa basilicii și se amestecă 
printre oamenii care încă sărbătoreau, îmbrăcați în culori stridente 
faptul intrării în noul an, de a fi supravieţuit foamei, bolilor, 
persecuțiilor și interzicerilor. Mulţi erau travestiţi în cardinal sau 
papă, cu obscenităţile desenate la vedere. Dar întâi ianuarie, 
sărbătoare păgână era tolerată atât că în alte zile ar fi fost 
pedepsită cu plesnete de bici și câteva săptămâni în lanţuri sau 
plimbare cu funia de gât, prin public, în cele mai bune cazuri. Lui 
Cristofor i se păru că îl recunoaște pe Giuliano delle Rovere 
îmbrăcat în femeie romană, cu obrazul acoperit de machiaj alb și 
cu buzele roșii, înconjurat de soldaţi semigoi. Işi ridică mantia 
neagră și-și protejă capul. Inainte de a intra pe străduţele înguste 
care l-ar fi dus până la debarcaderul cel mai apropiat de pe 
Tevere, se întoarse și dădu o ultimă privire catedralei creștinătății 


106 


și se gândi că s-ar putea să nu o mai revadă. Măcar dacă ar fi fost 
arsă din cauza furiei poporului, popor ţinut în umilinţă de frica 
pedepselor unui tată crunt și răzbunător. Da ! Chiar să ardă; când 
se va fi întâmplat, el va fi la circa șase mii de mile depărtare. 


FLORENŢA 
Vineri, 7 octombrie 1938 


Lucrul cel mai important era de-a pune manuscrisul la adăpost; la 
viaţa lui s-ar fi gândit mai târziu. Giacomo de Mola era conștient că 
era urmărit de mult timp de aproape, de foarte aproape. Faptul că- 
| folosiră ca momeală pe Giovanni era o mișcare justă din punctul 
lor de vedere. Dar el nu reușise să afle de la Giovanni cine erau 
acei "ei”. 

Trecuseră două zile de când aflase totul de la Giovanni. Pe timpul 
nopţii îl duse la clinica unui vechi prieten, puţin în afara Florenței, 
pe dealurile de la Fiesole. Acel prieten făcea și el parte din grupul 
restrâns al Georgofililor și avea încredere în el. Giovanni fusese 
pus imediat sub tratament cu sedative și pe moment nu putea 
interacţiona cu nimeni. Acea beţie a fost providenţială și poate că 
dorită, unicul mod care l-a făcut să spună adevărul, dar poate și 
pentru faptul că încă îi mai păsa de Giacomo. De Mola se întrebă 
cu câtă afecţiune îl tratase pe Giovanni și dacă nu cumva viaţa 
dedicată păstrării cărţii îl transformă într-un insensibil. 

Și totuși, din câte își amintea el, părinţii lui îl crescuseră cu o 
infinită dragoste și îi vorbiseră despre carte de mic copil, 
obișnuindu-l cu misterioasa prezenţă, ca într-o poveste. El, acea 
dragoste, nu fusese în stare nici să o dea, nici să o primească. 
Puținele femei importante din viaţa lui au fost ţinute la distanţă. 
Nu avea încredere în ele, nu reușea să le aprecieze cu acea 
dragoste care o văzu în ochii părinţilor lui, până în momentul 
dispariţiei lor. Îi văzu, de fapt, morţi îmbrăţișaţi, în somn, când încă 
nu împlinise douăzeci de ani. O moarte rară dar nu imposibilă, 
după cum spusese medicul. Plecaseră unul după altul, cu 
seninătate, poate că nu rezistau să rămână separați. Rămase 
derutat și cu o responsabilitate care la început îl doborâse, 
responsabilitate abia împărţită cu prietenii tatălui său, grupul 
"'Omega”, ''Consiliul Anticilor Cavaleri”. Pentru creștere și 
maturizare, războiul își spusese cuvântul. 


107 


Da, el îl împinse pe Giovanni să facă ceea ce făcuse și în mod sigur 
acea femeie, Elena, era și ea implicată. Dar nu știa încă cine 
organizase într-un mod așa de riguros asasinarea lui pentru a lua 
manuscrisul. Un trădător în interiorul grupului? Partidul fascist? 
Sau poate altcineva? Cu cinci sute de ani mai înainte, Giovanni 
Pico trebuia să se apere, mai ales de biserică, dar Giacomo se 
îndoia că erau aceleași forțe care-l amenințau acum. Cei doi din 
periferie care-l urmăriseră, ar putea fi o posibilitate, dar destul de 
mică. Era mai degrabă supravegheat pentru reuniunile de la 
"Academia dei Georgofili” sau pentru cuvintele în plus spuse 
împotriva regimului, cuvinte care, în mod sigur le spusese. Și 
când fascismul reușise să meargă la braţ cu biserica romană, 
datorită acelei capodopere politice care s-a numit 'Tacturile 
Lateraneze”, era convenabil pentru amândouă “organizaţii” să 
treacă totul sub tăcere. Poate că ameninţarea venea de peste 
ocean, de la vreun colecționar. 

Se îndoia că Giovanni s-ar fi pus în legătură cu astfel de persoane, 
cu trimiși americani pe deasupra. Manuscrisul lui Pico avea o mare 
valoare, dar nu pentru vreun colecţionar. Cartea era interesantă 
pentru ceea ce conţinea și Giovanni căzuse în plasa cuiva mult mai 
ascuns, mai malefic, cineva care vroia manuscrisul pentru ceea ce 
reprezenta și era scris în el, nu pentru valoarea lui istorică ce 
putea veni de la un filosof al Evului Mediu. Ar fi aflat, probabil, dar 
acum trebuia să-l pună la loc sigur, să-i schimbe sistemul de 
securitate. Vechea Bancă Mayer deschisese acea filială de puțin 
timp, dar Giovanni știa că în cazul morţii lui Giacomo, ar fi putut 
deschide caseta de valori și să intre în posesia cărţii. Moarte 
naturală, bineînţeles, pentru că în orice altă situaţie caseta de 
valori ar fi rămas închisă pentru încă alţi douăzeci de ani și 
conţinutul ei ar fi luat calea unei corporaţii engleze. Ceea ce 
Giovanni nu știa era că respectiva casetă de valori conţinea o 
cheie și un cod de acces la ''Societatea Bancară Elvețiană” din 
Lugano. Cartea era acolo, într-un depozit subteran, păzit de 
neutralitatea elveţiană. '"'Apărat tocmai de gărzile elveţiene, ca și 
cele ale Vaticanului, și în ciuda Vaticanului!”, după cum îi spuse 
odată glumind tatăl lui, ultimul custode înaintea lui. Caseta era 
comună și cu un cont în numerar care trebuia să fie obligatoriu 
mai mare de două milioane de franci elveţieni. O rezervă de care 
acum ar fi trebuit să se atingă. Durerea mai mare venea din 
partea cărţilor, trebuind să abandoneze anticariatul; imediat cum 


108 


va recupera manuscrisul va trebui să-l cheme pe notarul Lamberti, 
rugându-l să deschidă plicul cu actele prin care toate cărţile din 
magazin și magazinul în sine vor trece la "Academie”. El, Giacomo, 
ar fi dispărut pentru totdeauna. Dar și Giovanni trebuia să dispară. 
Pentru moment era la loc sigur, dar nu pentru mult timp: oricine 
reușise să-l atragă în capcană va găsi și modul de a-l reduce la 
tăcere, pentru totdeauna. Imediat ce va fi posibil va trebui să o 
caute pe acea Elena înainte ca Giovanni să se întâlnească cu ea. 
Dacă ar mai fi vrut să o vadă. Poate că femeia l-ar fi ajutat să 
descopere anumite lucruri, sau poate că el va descoperi ceva 
despre ea. 

Banca își deschise porţile și Giacomo intră în holul slab luminat. 
Marmura de culoare verde acoperea pereţii până la tavan și 
mențineau o răcoare plăcută la interior. Se apropie de unul din 
ghișeele mai retrase, protejat cu gratii de fier și completă un act în 
baza căruia transfera întreaga sumă de bani din acel cont, în 
contul lui Giovanni. Chiar dacă nu era o sumă prea mare, 
funcţionara îl privi mirată, dar foarte profesional, nu comentă 
nimic. Execută întocmai și-i dădu chitanţa. Giacomo ceru să 
meargă la locul de depozitare al casetelor de valori. O văzu 
înălțându-se, avea o fustă bej pe ea, cămașă albă brodată închisă 
la gât printr-un șirag de perle, în ciuda căldurii, avea ciorapi de 
mătase neagră ce-i puneau în evidenţă curbura picioarelor. "Cine 
știa cum se îmbracă Elena și cum arăta ca fizic”, gândi Giacomo. 
-Bună ziua, domnule de Mola, îmi face plăcere să vă revăd. 
Directorul băncii Mayer, Maurizio Mayer, nepotul fondatorului îi 
veni în întâmpinare. 

-Şi mie, dar îmi pare rău că vă deranjez. Vroiam doar să deschid 
caseta de valori. 

-Dacă-mi daţi voie, mă voi ocupa eu însumi. 

-Mulţumesc, dar sunt sigur că aveţi lucruri mai importante de 
făcut. 

-Nu cred, poate că peste puţin timp nu va trebui să mă mai ocup 
de nimic. Giacomo îl privi pe deasupra ochelarilor cu gândul la cele 
spuse, cu siguranţă nu vorbea la întâmplare. Dar nu răspunse, 
dacă directorul ar fi vrut, i-ar fi explicat mai bine. Şi așa făcu. 
-Poate voi veni să caut un post de lucrător la dumneavoastră la 
anticariat, spuse cu un surâs amar în timp ce coborau scările ce 
duceau la seif. 

-Nu înţeleg, domnule Mayer, dar de data asta fu obligat să 


109 


răspundă. Să păstreze în continuare o tăcere rezervată, ar fi 
însemnat să arate un total dezinteres. 

-Ştiu că pot vorbi cu dumneavoastră şi-mi cer scuze pentru 
această confidenţă. Dar suntem în cercetări cu o comisie de la 
Banca Italiei. Oh, nu din cauza băncii. Totul e în regulă și afacerea 
e mai înfloritoare ca niciodată. Totul este pentru că suntem evrei, 
domnule de Mola. Deja intraseră în seif prin poarta grea, blindată, 
din oţel, de aproape jumătate de metru grosime; Mayer căuta 
cheile pentru a deschide grilajul de fier dincolo de care se găseau 
casetele de valori. Era clar că avea nevoie să vorbească și de Mola 
îl asculta cu atenţie. 

-"Inspectoratul pentru Apărarea  Economiilor”, condus de 
ministerul Tezaurului a ordonat Băncii Italiene să facă o inspecţie 
amănunţită. Sunt în birou, controlează documentele noastre; șeful 
lor, pe care-l cunosc de ani buni mi-a spus cu puţin înainte că totul 
a fost decis la Roma. Dar poate vă plictisesc. 

-Nu, deloc. Imi pare rău. Dar îmi imaginasem că lucrurile vor lua o 
așa întorsătură și sunt indignat. 

-Vă mulţumesc, domnule, sunteţi foarte drăguţ. Mi-e teamă că, 
mai devreme sau mai târziu, va trebui să închidem banca sau să o 
vindem. Dar nu e așa cum vrem noi, e lege, aici e ironia. De vină 
sunt noile legi rasiale, pe cale de a fi adoptate; dimpotrivă, cred că 
nu mă veţi putea angaja nici măcar pe post de hamal. Banii 
dumneavoastră suntîn sigutanţă, oricum, toate se vor face în mod 
subtil și delicat pentru a nu înspăimânta depunătorii. Dar, dacă 
aveți ceva în caseta de valori și nu trebuie văzut de nimeni, luaţi-l 
imediat de aici, domnule de Mola. Nu mai suntem în stare să 
garantăm discreţia cu care banca noastră și-a câștigat faima. 
Părea un avertisment picat din cer, dar Giacomo tocmai asta 
venise să facă, chiar dacă directorul nu o ştia. Işi strânseră mâinile 
cu căldură. 

-Dacă pot face ceva pentru dumneavoastră daţi-mi de știre și, 
mulţumesc pentru sfat. 

-Ați făcut deja multe ascultându-mă. Când aţi terminat, sunaţi la 
sonerie. Dacă aceia, spuse arătând cu degetul tavanul, nu m-au 
sechestrat deja, voi fi bucuros să vă salut. Dacă nu, adio. După o 
ușoară îmbrăţișare, Mayer urcă scările în grabă închizând grilajul 
în urma lui și de Mola se îndreptă spre cutia de valori. 

După un scurt timp, cu cheia de la ''Societatea Bancară Elvețiană” 
din Lugano și cu codul de acces, de Mola se îndreptă spre gară. 


110 


Trecu prin fața Batisterului, a Domului și rămase încântat de 
originala cupolă a lui Brunelleschi, care, ca și el, Giovanni Pico ar fi 
putut să o admire de nenumărate ori. Trecu pe 'Via de 
Cerretani”, după care pe ''Via Panzani” și ajunse în piaţa gării. Işi 
luă de la bagaje de mână valiza lăsată cu o zi înainte, cu tot ceea 
ce putea lua cu el. Nu fusese ușor să introducă într-o valiză 
jumătate din propria viaţă. 


Pe drumul spre FLORENŢA 
Miercuri, 3 ianuarie 1487 


Încercând să evite străzile mai circulate, la ”Sant' Eraclio” părăsiră 
"Via Flaminia”, ţinând departe de Foligno. Trecură prin Cantalupo 
și Brufa până la încrucișarea cu drumul spre Perugia. Trecură 
peste Tevere pe podul de la Val di Ceppo și fără probleme prin 
vama dintre republici. Ca permis de liberă trecere au fost de-ajuns 
câteva monezi de cupru cu stema lui frinocenzo, noi-nouţe din 
monetărie, că păreau false. Străzile erau pline de acei hoţi care de 
mai bine de un secol încercau să-l copie pe legendarul Ghino di 
Tacco, atacând cu precădere trăsurile și călătorii care veneau din 
temuta și hulita Romă. Dar vizitiul, bine instruit de Ferruccio se 
temea mai degrabă de întâlnirile cu gărzile papale și oamenii lui 
Franceschetto. Nemaiștiind nimic de cei patru tovarăși, de abatele 
care-i însoțea, trebuiau să fie deja în alarmă. Ultima pantă pentru 
a ajunge în vârful colinei de la ''Villa di Santa Petronilla” făcu să 
obosească și mai tare caii, și așa obosiţi după o zi întreagă de 
mers. Corpul le era acoperit de fâșii de sudoare albă, fragmentate 
pe alocuri de biciul vizitiului. Înainte de a intra între zidurile care 
închideau protectiv abația și taverna, Giovanni și Ferruccio dădură 
o ultimă privire la câmpia de mai jos: în soarele palid al apusului, 
cu ușoare urme de ceaţă părea un acvariu enorm din care se 
ridicau păsări pentru ultima vânătoare a zile. 

Taverna avea ca însemn un mistreţ negru pe fond roșu, în 
discordanţă cu aceleași culori ale abației din faţă, un straniu 
amestec de sacru și profan. Ferruccio ceru de mâncare și de băut 
direct în cameră. Aceasta putea adăposti și șase călători, dar 
Ferruccio o comandă doar pentru ei doi, plătind un suprapreţ în 
timp ce înteţeau focul în marele semineu, o servitoare bătu timid 
aducând cu sine o carafă de vin roșu si un amestec de came de 


111 


miel cu mistreţ, care, după însemne, ar trebui să fie specialitatea 
casei. 

-Conte, spuse Ferruccio, curăţând farfuria cu miez de pâine, vă pot 
întreba din ce motiv sunteţi așa de preţios? Dar dacă nu-mi 
răspundeţi nu mă voi supăra, e un drept al dumneavoastră iar din 
partea mea e doar curiozitate. 

Pico ezită un moment dar începu să-i placă felul de a fi al acelui 
om. 

-Din curiozitate, dumneavoastră nu vi se va întâmpla nimic, dar 
tocmai curiozitatea mea m-a făcut fugar, Ferruccio. Dar din 
această cauză nu aș fi renunţat niciodată. Vă voi răspunde totuși, 
după cum pot. Totul e din cauza mea și a unei cărţi pe care am 
scris-o. 

-Aceea care o aveţi la îndemână? 

-Nu am nici o carte cu mine. 

-Conte, sunteţi prima persoană pe care îmi place să o apăr. 
Sunteţi isteţ, inteligent, vorbiţi puţin și doar la obiect. Si nu vă 
minunaţi de nimic, ca şi cum aţi fi trăit o sută de ani, chiar dacă 
sunteti mult mai tânăr. 

-Vă mulţumesc, și eu vă admir pentru curajul și... calităţile 
dumneavoastră. 

-Dar încă nu știți dacă să aveţi sau nu încredere în mine, 
adevărat? Vă înţeleg, dar am văzut de mult timp cum aveţi grijă 
de acel cilindru, de parcă ar avea în el relicvele Salvatorului. 
Cilindru care nu are capac, nu conţine lichide dar înăuntru se 
zbate ceva, ca un baston, dar nu e o armă. Vă rog, dacă nu doriţi, 
nu spuneţi nimic, dar nu vă bateţi joc de mine. Dacă ar fi trebuit să 
vi-l iau, scuzaţi-mă, dar deja ar fi fost al meu. Și cu aceasta, 
punctul meu de vedere e închis. 

Mirândola cântări cu atenţie cuvintele colegului de drum care 
reîncepu să mănânce, cu destulă delicateţe, niște coaste de 
mistreț pline de grăsime. 

-În Talmudul tradiţiei evreiești, unde sunt discuţiile între înţelepţi 
și maeștri, e scris că drepţi nu sunt sfinţii, ci acei care fac treaba 
potrivită la momentul oportun. Feruccio termină de înghiţit și 
îndepărtă osul de mistreţ de la gură. 

-Interesant, răspunse. Sunteţi evreu? 

-Nu, dar ar fi o diferență? 

-Nu, dimpotrivă, poate v-aș simpatiza mai mult. 

-Dar dumneavoastră sunteti? 


112 


-Nu, chiar dacă sunt zile când aș vrea să fiu. 

-Mi-aţi dat răspunsul dorit, și acum vi-l voi da pe al meu. Dare o 
istorie lungă, Ferruccio. 

-Avem timp, conte, chiar dacă cineva încearcă să ni-l scurteze. 
Pico își turnă vin și-l degustă cu încetineală. Și când îl simţi 
coborând în stomac, înţelese că sufletul său își găsise liniștea. 

-Voi încerca să nu vă plictisesc. V-am spus că totul s-a născut de la 
o carte pe care am scris-o, dar nu e aceea pe care o am cu mine. 
Aceasta e concluzia naturală a primei, publicată cu ceva 
săptămâni în urmă, și adunarea dintre aceste două cărţi nu dă ca 
rezultat nouă sute nouăzeci și nouă. Ferruccio îl privea distrat. Nu 
înțelesese nimic din ceea ce-i prezentase Pico și nu făcu nimic să 
ascundă acest fapt. 

-Aveţi dreptate să vă minunați. Dar vă voi explica. Prima carte 
scrisă duce la concluzia că nu există adevărate diferenţe între 
religia creștină și cea ebraică. Și indirect, apare concluzia că nu 
sunt diferenţe între cele două religii și religia urmașilor lui 
Mahomed. Biblia, Evangheliile, toate, nu doar cele patru 
canonizate și Coranul sunt legate cu un fir unic, existenţa unui 
singur Dumnezeu, căruia eu prefer să-i spun "'Existenţa Supremă”. 
Chiar și principiile, normele și mesajul din interiorul fiecărei religii 
sunt similare și micile diferențe apar din diversele epoci când au 
fost scrise. Recunoașterea acestei egalități duce la o concluzie 
inevitabilă: că toate luptele, războaiele purtate "în numele lui 
Dumnezeu”, oricare ar fi el, sunt greșite. Incepând cu cruciadele, 
așa-zisele "războaie sfinte”, care au avut ca scop doar de a înroși, 
de a împrăștia sânge creștin, evreu sau arab în '"[ara Sfântă” fără 
ca acest lucru să-i mărească în vreun fel fertilitatea. Acest lucru e 
valabil și pentru persecuțiile duse mai departe , de fiecare parte. 
Despre toate acestea vroiam să discut într-o mare adunare unde 
creștini, evrei și mahomedani ar fi putut găsi împreună cheia 
identităţii lor comune. lată, acum puteţi înţelege de ce toate 
acestea nu au fost pe placul biseriicii căreia, în ciuda a toate 
problemele aparţin și eu și pe care aș vrea să o văd reformată și 
unită. Dar a doua carte, cea care o duc cu mine, e mai prețioasă 
decât prima. .. văd că poate v-am tulburat. 

Ferruccio deveni foarte serios. Işi trecu de mai multe ori lama 
pumnalului peste palma mâinii, simțind răceala oţelului și tăișul 
aspru, după care, cu amândouă mâinile îi cuprinse mânerul. 

-E straniu ceea ce aţi spus. Straniu pentru mine, pentru că un 


113 


strămoș de-al meu a plătit din greu pentru multe din faptele ce mi 
le-aţi spus. Continuaţi, conte, scuzațţi întreruperea. 

-Un strămoș de-al dumneavoastră? Cine sunteţi, Ferruccio? De 
data asta m-aţi făcut curios. E un defect comun pentru amândoi, 
după câte văd. Ferruccio se ridică și se îndreptă spre fereastră, 
oftând. 

-Cred că trebuie să vă spun, conte, spuse întorcându-se cu spatele 
la el, doar pentru încrederea avută în mine. Dar vă rog să uitaţi și 
să nu ne mai întoarcem la acest argument. Numele meu nu este 
așa de nobil ca al vostru, dar sunt foarte mândru de el. Poate 
acest nume nu vă va spune nimic, dar dacă îl veţi pronunţa în 
franceză veţi afla mai multe despre mine. 

Giovanni Pico îl privi mirat. Să-l pronunţe în franceză?! Ce ar trebui 
să însemne? După care înţelese sau crezu că înţelege. Dacă era 
ceea ce intuise el, numele lui era unul din numele cele mai 
faimoase ale creștinătății, un nume care cunoscu puterea cea mai 
mare și prigoana cea mai tare, și încă, în acele zile, mai avea 
miros e sulf. 

-Deci dumneavoastră sunteti descendentul... 

-Da, conte, al lui Jacques de Molay, pe linie directă. Giovanni îl 
privi pe Ferruccio pentru prima dată, mai bine zis pe nobilul 
cavaler de Mola cu o admiraţie care trecea dincolo de faptele sale 
de arme. Jacques de Molay fusese ultimul suveran al Cavalerilor 
Templului din lerusalim. Cunoștea bine faptele lor eroice de arme, 
chiar după două secole trecute și mai ales despre sfârșitul lor, 
asupra căruia căzuse un văl de minciună și vinovăţie, o cortină de 
liniște și uitare totală. Dar cunoștea și mai bine filosofia lor 
religioasă și exemplul lor de viaţă. 

-Jacques de Molay, spuse contele încet, cel ce fu trimis la rug de 
Filip cel Frumos în faţa Catedralei Notre-Dame din Paris. O infamie 
care arde încă și azi. 

-Atunci, nu credeţi acele acuzaţii de vinovăţie? 

-Vinovăţie?! Da, ca și Cato, apărătorul Republicii Romane, după 
cele relatate de învingători. Sau ca și Mano, care a apărat 
drepturile oamenilor de rând împotriva tiraniei lui Silla. Dacă m-aș 
fi numit de Mola, poate aș fi mai mândru cu numele ce-l port. Și vă 
mai spun un lucru, Ferruccio. Ceea ce v-am spus despre scrierile 
mele, erau deja la cunoștiința tovarășilor strămoșuluil tău când 
noaptea, sub zidurile lerusalimului se întâlneau cu maeștrii gândirii 
evreiești și musulmane. Pe durata zilei, datoria lor importantă era 


114 


de a lupta într-un război dorit de alţii, de a se ucide, dar noaptea îi 
vedea reuniți, discutând cât de slabe erau divergenţele lor 
religioase și cât erau de aproape de "Existenţa Unică”, care 
veghea asupra tuturor. Poate nu aveau cunoștiințele pe care le am 
eu azi, dar intelectul lor era strălucitor, ca cel mai pur smarald și 
erau foarte aproape de acel adevăr pentru care azi am luptat și 
pentru care sunt căutat, pentru a mă împiedica ca acest adevăr să 
nu fie divulgat. 

-De unde știți aceste lucruri? spuse de Mola privindu-l ca pe o 
fantomă. Doar puţini le știu, doar cei ca mine. Eu sunt unul din 
descendenţii celor care au fost persecutați și uciși, ai cavalerilor 
care nu și-au trădat crezul lor. Și voi continua să menţin credinţa 
mea în ceea ce voi face. Templul nu va muri niciodată. 

-Dar încă nu știți totul despre mine, Ferruccio. Să spunem o ființă 
curioasă din fire, o capacitate de studiu și o memorie, de mulţi 
recunoscute ca prodigioase, și spre norocul meu, bani și mijloace 
de trai din abundență, ce mi-au dat posibilitatea de-a mă 
documenta până în cele mai mici detalii. Nu am crezut niciodată 
calomniile care au dus la desfiinţarea ordinului. A fost numai frica 
pentru puterea lor, de cunoștiinţele lor, și “auri sacra fames” - 
insaţiabila foame de bani a adversarilor lor; toate acestea au dus 
la sfârșitul păzitorilor Templului. 

-Înţeleg mai bine de ce vă caută, conte, spuse de Mola cu un 
zâmbet ușor, și nu aș vrea să aveţi sfârșitul strămoșului meu. 
Giovanni îl privi în ochi. 

-Nu e totul? 

-Nu-i de ajuns?, întrebă de Mola mângâindu-și barba. 

-Este, dar nu e totul. V-am spus despre prima carte, acea în care 
sunt conţinute ideile deja anticipate și discutate de Cavalerii 
Templului cu maeștrii celorlalte religii. Dar ceea ce duc cu mine 
este continuarea. Papa mă persecută pentru aceasta, dar dacă ar 
cunoaște conţinutul acesteia, ar da drumul tuturor demonilor din 
infern împotriva mea. 

-Nu-mi este frică de demoni, am ucis deja mulţi. Dacă doriţi, sunt 
gata să vă ascult, până la capăt. 


ROMA 
Joi, 4 ianuarie 1487 


115 


Timp de două zile și două nopţi, Innocenzo al VIII-lea, al două sute 
treisprezecelea papă înălţat pe "Tronul lui Petru” ("piatra lui 
Petru”) și custode al creștinătății nu ieși din camera lui. Nu susținu 
nici o slujbă, nu dădu nici o audienţă și refuză chiar și grațiile 
splendidei tinere Adriana de Mila, verișoara cardinalului Borgia, cu 
mare scandal din partea ultimului pentru acest refuz. Pe masa 
mare de stejar împrăștiase toate foile pe care i le dăduse fiul lui, 
Cristofor. Se oprise la fiecare frază, la fiecare cuvânt ale ''ULTIMAE 
CONCLUSIONES SIVE THESES ARCANAE IC”, "'Ultimele nouăzeci și 
nouă de concluzii”, sau "Tezele Secrete” ale lui Giovanni Pico della 
Mirândola. Le citise și recitise, revăzu fiecare adnotare, fiecare 
legătură, fiecare referinţă. Obosit, cu ochii lucioși, cuprins parcă de 
o nebunie conștiientă, în dimineaţa celei de-a treia zi a claustrării 
sale voluntare, Innocenzo VIII avu în sfârșit, viziunea completă a 
concluziilor filosofului. 

Nici dacă ar fi văzut infernul cu ochii săi, nici dacă ar fi văzut ieșind 
din morminte bastarzii morţi concepuțţi de el, nici dacă ar fi văzut 
Roma înconjurată de trupele sarazine sau o navă a piraţilor 
navigând pe lângă castel Sant' Angelo nu avu o teamă mai mare. 
Ceea ce avea în faţa ochilor era împlinirea Apocalipsei, cutremurul 
care ar fi dărâmat coloanele pe care era fondată autoritatea 
bisericii de aproape o mie și cinci sute de ani. Fiecare din acele 
pagini era ca o suliță, adânc înfiptă în pământ, cu vârful spre cer, 
și biserica era ca o cerboaică care se îndrepta încet spre capcana 
mortală. Lucrătura contelui de Mirândola îi apărea acum în toată 
claritatea sa: cele "Nouă sute de Teze” ar fi doar calul troian prin 
care ar fi adus lumii celelalte "Nouăzeci și Nouă ” de teze, un plan 
simplu și genial, ca de altfel cel care le-a gândit. Dar el nu ar fi 
asistat la distrugerea celui mai puternic imperiu de pe pământ, nu 
ar fi trecut în istorie ca ultimul papă. Secretul păstrat de biserică, 
de mai mult de o mie de ani și protejat de toţi predecesorii lui nu 
va fi niciodată dezvăluit. El avea cheile lui Petru și pe acea piatră 
se ridicase biserica. Şi îndoiala, ideea de a nu ști ce să facă, îl 
făcea să se simtă fără forţe. Când Innocenzo avu certitudinea că 
zidurile ridicate de Hristos erau pe cale de-a fi lovite de un uragan 
teribil, capabil de a le zdruncina din temelii simţi cum i se întorc 
puterile și o dată cu ele, o imensă poftă de mâncare și de sex. 
Trase violent de cordonul de la capătul patului și în camera goală, 
alături de cea a lui, răsună un clopot: papa chema. In timp ce 
aștepta, se gândea dacă foamea, venită pe nesimţite se datora 


116 


numelui său: Cybo ( în italiană "cibo” = ''mâncare” ). La puţine 
minute după, în timp ce servitorii aranjau masa, în faţa ferestrei, 
un tânăr preot efeminat, cu ochii machiaţi precum o curtezană, 
ieșea fericit din camerele papei: știa unde să găsească o femeie 
pentru papă, în mai puţin de cinci minute. Poate cardinalului delle 
Rovere nu i-ar fi plăcut să i se smulgă "din braţe” frumoasa 
servitoare care-și găsi loc la bucătărie. Dar papa era papă și avea 
întâietate, și della Rovere trebuia să se supună. Dacă nu, la 
cardinal s-ar fi gândit tânărul preot, mai târziu. 

Cu amândouă poftele satisfăcute, Innocenzo VIII redeveni Giovanni 
Battista Cybo, strategul politic, manipulatorul de interese, 
profitorul. Primul lucru de făcut era de-a găsi pe cineva cu care să 
împartă acel blestem. Pe lângă boala lui, ce-l surprindea cu atacuri 
fulger și faptul de a-și apăra mereu spatele, de unul singur nu ar fi 
reușit. Pe de altă parte, alegerea nu era ușoară, Franceschetto era 
prea prost iar Sansoni era prea servil. Cristofor era deja plecat și 
oricum, avea altele pe cap. "Marele Elector” della Rovere era prea 
puternic, un asemenea secret l-ar fi făcut și mai putemic. Tocmai 
acel gând îi dădu soluţia care i-ar fi dat posibilitatea de-a mai tăia 
din puterea stânjenitoare a cardinalului della Rovere. Ar fi legat de 
ei, în secret, un al treilea om, azi inamicul amândurora - papa și 
della Rovere - tocmai adversarul lui cel mai de temut, cu un unic 
sistem, cel mai sigur: de al cumpăra. Îi va oferi la schimb acea 
coroană pe care nu reușise s-o obţină, o coroană făcută din spini, 
dar dorită foarte mult în orice colț al lumii. După moartea lui și nu 
înainte. E adevărat, trebuia să fie foarte grijuliu pentru a dejuca 
orice plan pentru o moarte anticipată, dar cel puţin acum va trebui 
să aibă grijă de un singur adversar, și nu de toată haita de câini 
care se învârteau pe lângă el. Aruncă zarurile, așa cum făcu Cezar 
la trecerea Rubiconului, pentru că de la acea alegere nu mai putea 
să dea înapoi și trimise să fie chemat nobilul cardinal Don Rodrigo 
Borgia, ultimul adversar în lupta la scaunul lui Petru. 


FLORENTA 

Luni, 11 octombrie 1938 

Că femeile fumau era deja un lucru acceptat de morala comună și 
de societatea civilă. Dar la unsprezece ale nopții, o femeie care 


fuma rezemată de zidurile de la "Ponte alle Grazie” nu era un 


117 


spectacol obișnuit. Și totuși, nimeni nu se oprea. Câte unul ieșise 
cu câinele la plimbarea de noapte, trecea imediat pe trotuarul 
celălalt și dacă vreo mașină încetinea , la vederea ei accelera 
deziluzionat. Nu putea fi o prostituată, poliţia ar fi arestat-o 
imediat, pe deasupra era îmbrăcată destul de bine. Nu părea a fi o 
femeie cu probleme, după felul cum stătea cu bustul drept și 
înălţat, și cu braţele încrucișate. Haina de astrahan gri o proteja de 
umiditate și de frig. Un măturător doritor să facă puţină 
conversaţie se apropie și cu calm și gentileţe îi adresă câteva 
cuvinte; dar imediat o mașină străină se opri la mică distanţă de 
ei. Femeia stinse ţigara presând-o de caldarâm cu tocul mare și-i 
aruncă măturătorului o privire ironică. Se îndreptă spre mașină, 
intră și se așeză lângă șofer, care puse mașina în mișcare, dar cu 
farurile stinse. Zugel nu era omul discuţiilor și pe durata urcușului 
către "Forte Belvedere” nu spuse nici un cuvânt. Abia ajunși, 
Elena coboră fereastra și scoase un pachet de Camel. Palma peste 
faţă o luă prin surprindere. Instinctiv înălță braţul să lovească și 
ea, dar Zugel o prinse de mână. 

-Nu știi că e interzis să fumezi ţigări americane? 

-Rasă de idiot! Mă doare!, urlă ea. Neputinţa de a se apăra și 
umilinţa primită era cât pe ce să o facă să plângă, dar reuși să se 
abţină. 

-Palmele peste fund îţi plac... 

-Să nu mai încerci niciodată, fiu de cu... O a doua lovitură, dar cu 
dosul mâinii făcu mai rău decât prima, nu numai fizic. 

-Acum Îmi povestești tot ceea ce trebuie să-mi spui, altfel voi 
continua. 

-Şi dacă voi începe să ţip? 

-Vino, să coborâm, spuse Zugel mieros. Ajunseră la marginea 
piaţetei, lângă grădini, de unde panorama de la "'Forte Belvedere” 
dădea către Florenţa. Noaptea și o ceaţă subţire nu reușeau să 
ascundă profilul clopotniţei lui Giotto, cupola Domului și puţin mai 
departe tumul de la ''Palazzo Vecchio”. 

-Dă-mi o ţigară americană. Zugel se sprijini cu coatele de 
balustradă, inspiră fumul dulce al ţigării ''Camel” și-l expiră cu 
încetineală pe nări. 

-Poți vorbi, Elena, după cum vezi nu e nimeni, numai noi, poate 
vreun privitor ascuns prin grădini. Ce vroiai să-mi spui? 

-Giovanni a dispărut. Sunt mai mult de trei zile de când nu m-a 
chemat și nici nu ne-am întâlnit. Şi magazinul e închis. Zugel își 


118 


trecu braţul pe după umerii ei; ea se înfioră. Pe urmă se sprijini de 
ea, apăsându-și sexul de fesele ei. Ea îl lăsă, cu cât se distra mai 
mult, cu atât era mai bine. 

-Vezi Elena, spuse el mișcându-se și apăsând din ce în ce mai 
mult, ceea ce mi-ai spus mă întristează mult. Tu crezi că am lăsat- 
o baltă? 

-Nu știu ce să cred, de asta te-am chemat. 

-Înţeleg. 

-Mi-e frică că ceva nu merge cum ar trebui. 

-Sunt lucruri mai rele de care trebuie să-ţi fie frică, dragă și dulce 
Elena. Zugel o împinse cu forţa spre balustradă. Ţinându-i o mână 
pe gură să nu ţipe, își stinse ţigara de încheietura mâinii femeii. Ea 
încercă să-l muște, dar el o aplecă înainte, aproape că i se sui în 
spate, blocându-i braţele. Un cercel se opri din cădere douăzeci de 
metri mai jos. 

-Dacă cineva ne privește, se gândește că te regulez, sau că ești o 
mare curvă. Poate că o voi face. Elena, în ciuda durerii percepu 
prin haine erecţia lui. 

-Ce vrei de la mine?, întrebă ea printre lacrimi. 

-Nimic,îi răspunse desfăcându-se din îmbrăţișare, nici nu mai am 
chef. Ascunde-te pe undeva, câteva zile să fii de negăsit. Dacă el 
te va căuta și nu te va găsi, cu atât mai bine. Va deveni nervos și 
dacă acum se ascunde va face vreun pas greșit. Eu îmi voi mișca 
oamenii. Acum ajunge, la de Mola mă voi gândi eu. Fă doi pași, 
Florența nu e departe și dacă vreunul încearcă să te atingă, fă-l 
fericit, măcar pe el. 

Zugel îţi netezi gulerul de la geacă, își aranjă mânecile de la 
cămașă și se îndreptă spre mașină, înainte de a urca se întoarse o 
ultimă dată spre Elena cu un zâmbet rece. 

-Draga mea, încearcă să nu mă cauţi. Dacă va fi nevoie, te vom 
găsi noi, fără îndoială. g 

Elena urmări cu privirea mașina care se îndepărta. Işi atinse 
abdomenul. Dacă Zugel ar fi aflat și restul, poate că acum nu ar 
mai fi fost vie. Privi înjur, piațeta era goală. Se lăsă pe vine și 
lacrimile reținute până atunci îi ţâșniră din ochi. Pe măsură ce 
gândurile se făceau simţite, începu să plângă cu sughiţuri, din ce 
în ce mai tare. Tresări atunci când o umbră se apropie de ea. 
Printre lacrimi văzu o mână care o ajută să se ridice. Era o mână 
de femeie, cu unghiile lăcuite, de un roșu aprins, și un inel fără 
valoare pe degetul mijlociu. 


119 


-Salut, îi spuse cu o voce răgușită de ţigări, ești nouă? 

Elena își șterse ochii cu mâneca de la haină și privi spre femeie. 
Nu mai era tânără, se vedea după pungile ce le avea sub ochi, și 
era ușor de înţeles ce făcea prin acele locuri. 

-Nu, scuză-mă... eu nu sunt... 

-O curvă?, răspunse femeia zâmbind. Ei bine, nimeni nu-i perfect 
pe această lume. Hai, ridică-te, mi se pare că-ţi este mai rău decât 
mie. Te-ai certat cu iubitu' ? 

-Eu nu mă simt bine. 

-Fără îndoială, e mai bun omul meu decât logodnicul tău. Dă-i 
dreptate unei femei ca mine. Uitasem, mă numesc Arcangela. 

-Eu, Elena. 

-Hai, vino, te duc acasă și oricum, în seara asta, prin zonă sunt 
doar poponari! Ultima frază o rosti aproape ţipând, ca și cum ar fi 
fost cineva să o asculte. Işi trecu braţul Elenei pe după gât și 
împreună coborâră spre vechea "Via del Canneto”. Arcangela o 
așeză în pat, așeză păturile cu grijă și puţin după, Elena adormi 
ghemuită, ca atunci când era copil. 


ROMA 
Vineri, 5 ianuarie 1487 


Cardinalul se prezentă ca un adevărat prinţ, dar nu al bisericii. 
Peste haina de culoare roșie-purpurie, ţesută cu fir de aur apărea 
la vedere însemnul ''Ordinului de Alcantara”, o bucată romboidală 
de aur, cu o cruce verde, bogat ornată cu smaralde, un cadou de 
la Femand, regele Aragonului. 

-Sanctitate, sunt mirat și plăcut surprins de chemarea 
dumneavoastră. Rodrigo Borgia își luă de pe cap bereta roșie, 
după ultima modă spaniolă, printr-un gest amplu. Avea o bordură 
neagră, din piele de lup,aceeași care orna supra-vesta de tip 
militar. Ciorapii înalţi și cizmele erau de culoare roșie, culoare 
tipică cardinalilor. Mai lipsea spada și s-ar fi spus că nobilul 
spaniol se pregătea de paradă. Innocenzo îi zâmbi, dar fără a i se 
răspunde. lată ce-i plăcea la acel om: aroganţa mascată în respect 
și folosirea atât de măsurată a cuvintelor că nimic, nici inflexiunea 
vocii nu era lăsată deoparte. Era mai bine să-l aibă aliat decât 
dușman. 

-Cardinale, apropiaţi-vă, spuse papa ridicându-se după ce dădu să- 


120 


i sărute inelul - era bine de la început să se știe care erau condiţiile 
și cine ce grad avea. Sunteţi mereu bine venit. Am dori, dacă vă 
face plăcere, să fiţi în prezenţa noastră mai des. 

Folosirea verbului la persoana | plural nu era deloc întâmplătoare 
și aducea o întărire în plus a ierarhiei și de a menţine distanţele. 
Cardinalul Borgia îl urmă pe papă în biroul propriu, care după ce 
intrară, închise ușa cu cheia. Innocenzo îl privi cu coada ochiului și 
se bucură văzând curiozitatea oaspetelui său. 

-Credeam că sunteţi supărat pe mine, că nu v-a plăcut cadoul 
tinerei de Mila. O fulgerare de dorinţă trecu peste ochii lui 
Innocenzo. 

-Poate altă dată, bucuros. Nu eram, sufletește vorbind, capabil de 
o așa... plăcută circumstanţă. Borgia îsi desfăcu mâinile si zâmbi. 
-Dar, luaţi loc, cardinale, îi spuse papa în cel mai confidenţial mod 
cu putință așezându-se în fotoliul preferat, cel cu mânere rotunjite, 
care-l înălța destul de mult, și aveţi răbdare să mă ascultați. Dar 
vă amintesc înainte că ceea ce vă spun este o confesiune. Știţi 
bine că nu vă este permis, de faţă cu ceilalți oameni și de față cu 
Dumnezeu să faceți cunoscut ceea ce vă voi spune și cunoaşteţi 
bine consecințele unei eventuale derogări de la secretul 
confesiunii. 

-Aveţi cuvântul omului și datoria de cardinal, răspunse Borgia cu o 
ușoară înclinare a capului, mai mult, pe moment nu vă pot da 
Sanctitate. 

-Știaţi, Borgia, că avem aceeași vârstă? 

-Desigur, Sanctitate, și dacă mă gândesc bine, sunt născut cu 
câteva luni înainte. 

-Ați putea fi dumneavoastră papă în locul meu... Cardinalul tresări: 
acea frază nu fusese spusă fără sens, ceea ce nu-i plăcu deloc. 
Amândoi erau oameni ai puterii, care până în acel moment s-au 
respectat reciproc. Acea afirmaţie, fără jumătăţi de măsură putea 
fi începutul unui război. Își imagină rapid ce ar trebui să facă 
pentru a se proteja, dacă ar fi avut timp să împlânte pumnalul din 
mâneca dreaptă în gâtul lui Cybo, înainte de a deveni el victimă 
vreunui asasin mascat și ascuns. 

-V-am surprins, prietene?, continuă papa. 

-Mărturisesc că da, dar prudenţa mă îndeamnă să tac. 

-Nu vă fie frică, nu v-am chemat pentru a vă atrage într-o capcană 
și nici cine știe ce tentaţie. Ceea ce vă voi spune vă va mira și mai 
mult, pentru că va consfinţi o sfântă alianţă între noi. 


121 


-Sanctitate, vă rog să nu mă consideraţi un prost. Ar fi o ofensă pe 
care nu aș putea să o suport. 

-Dacă sunteţi aici este nu numai pentru că nu vă consider un 
prost, dar și pentru că vă doresc alături de mine. Să uităm ceea ce 
ne-a despărţit, să-l uităm pe della Rovere, mulțumită căruia știu 
foarte bine că sunt papă în locul dumitale. Să lăsăm orice 
neîncredere dintre noi, și dacă Dumnezeu va dori, vom avea 
amândoi numai de câștigat. Şi mai ales, să îndepărtăm de noi cel 
mai grav, cel mai rău dintre pericole. Cardinalul Borgia privi 
îndelung în ochii “inamicului” său, omul care cu ani înainte îl lăsă 
fără “funcţia” lui Petru, în ciuda tuturor manevrelor sale. Căută în 
privirea lui Innocenzo o umbră de înșelăciune, dar aceștia nu 
arătară așa ceva. 

-Deci, suntem de acord? 

-Sunt gata să vă ascult. 

-”Deo Graţios", exclamă papa. Pentru moment mi s-a făcut frică 
de refuzul dumitale, dar suntem prea asemănători unul cu celălalt 
și contam pe faptul că m-aţi fi ascultat. Să începem de departe. 
Dumneata știi totul, îmi închipui, despre "'Conciliul din Efes”, nu-i 
așa? 

-Ştiu cât am studiat. Știu că s-a dezbătut natura Mariei. Că i se 
atribuise calificativul de “Theotokos” - mamă a lui Dumnezeu, 
contrar cu scrierile lui Nestoriu care o vroia “”Christokos” -mamă a 
lui Hristos. 

-Nestoriu greșise, dar nici el nu știa cât de mult. Știţi că au fost 
tulburări grave pe durata conciliului. 

-Giovanni, spuse Borgia cu un ton confidenţial niciodată folosit 
până atunci, sper că nu sunt aici pentru a susţine vreun examen 
referitor la istoria bisericii! Papa zâmbi auzindu-se chemat pe 
nume, ultima persoană care o făcu era mama lui, cu mulţi ani 
înainte. Nu-i displăcu deloc pentru că era gata de-a împărţi cu 
Borgia secretul pe care de mai mult de o mie de ani toţi papii și-l 
lăsau de la unul la altul și care era aflat doar de cei aleși. Sau cel 
puţin așa trebuia să fie. 

-Nu, și eu știu puţin, dar Efes e important. Și va fi și pentru 
dumneata, mai târziu. La acel conciliu au avut loc discuţii aprinse 
și de neoprit, intrigi și lupte sângeroase. Dar nu din cauza lui 
Nestoriu sau ale altor erezii care s-au făcut auzite. Acolo se 
discutase despre biserica pe care Pavel o reformase, despre 
puterea ei încă nesigură și incertitudinea în afirmarea acestei 


122 


puteri. Roma era spre capăt, era secătuită în timp ce 
Constantinopolul devenea din ce în ce mai bogat. Planul 
împăratului bizantin era de a distruge biserica din Roma si de a 
nărui astfel ultima baricadă a Occidentului. Pentru a face aceasta 
trebuia să demonstreze că "Biserica lui Petru” era fondată pe 
minciună și înșelăciune și că numai “Adevărul” care venea din 
Orient ar fi putut să o salveze. O nouă biserică, o nouă credinţă, 
înțelegeţi, Rodrigo? O nouă doctrină bazată pe faptul că 
Dumnezeu, care până în acel moment fusese proslăvit și pe care 
se fondase biserica lui Petru era fals! 

Rodrigo Borgia își mângâie nasul coroiat; simţindu-l, îi dădu 
siguranţă, chiar dacă ar fi preferat să fie în mijlocul unuia din 
coșmarele nocturne, pe care numai ochii mari și negri ai Giuliei 
reușeau să-i îndepărteze. 

-Ați auzit bine ceea ce v-am spus? 

-Avem inamici de fiecare parte, și i-am avut mereu, dar suntem 
aici de o mie și cinci sute de ani. 

-Nu înţelegeţi. Dar nu o puteţi face încă. Imaginaţi-vă pentru un 
moment că toată noblețea, bogăţia familiei voastre a fost fondată 
pe mistificare și înșelăciune. Și că aţi fi în posesia unui document 
care atestă cu probe sigure și indubitabile acest fapt. Ce veţi face 
în acest caz? 

-L-aș distruge! 

-Foarte bine. Dar dacă acest secret ar fi și la îndemâna altora, 
dacă dovezile ce le aveţi v-ar da posibilitatea ca mâine să vă 
apăraţi de acuzaţii și să-l folosiți după cum știți mai bine. Pentru 
voi, pentru fii fiilor voştri, ce ati face? 

-L-aș păstra ca pe cel mai important secret și aș face în așa fel 
încât numai moștenitorul desemnat să aibă cunoștiință de acesta. 

-Bine și aici. Buun, noi suntem ca o familie, Rodrigo, iar eu sunt al 
douăsute treisprezecelea fiu. Eu sunt păstrătorul secretului puterii, 
dar și al distrugerii noastre. Trăsăturile lui Borgia deveniră rigide și 
în timp ce pasiune și reflecţie, caracteristice temperamentului său 
se luptau între ele, căută încă o dată, în cuvintele și privirea papei 
orice urmă de capcană. Dar nu, Innocenzo apărea sincer. 

-Acum vă propun un pact, Rodrigo. Puteţi ieși din camera asta ca 
un om liber care aţi fost și veţi fi, dar uitaţi ceea ce v-am spus. Dar 
dacă rămâneţi, voi deschide sigiliile moștenirii pe care fiecare 
papă o lasă urmașului său și cu aceasta toate secretele lui. Dacă 
îmi veţi supravieţui, jur pe fii mei și pe eterna mea salvare că veţi 


123 


fi următorul papă. 

Cardinalul spaniol își îngustă ochii, până deveniră ca două fante. 
Sau Innocenzo a înnebunit, sau visele lui erau aproape de a se 
realiza. Sau poate amândouă. Işi împreună mâinile, dar nu pentru 
a se ruga. Gândurile sale erau ca niște cai porniţi în galop și nu era 
ușor de a-i struni. 

-Am două întrebări, Giovanni si în funcţie de ele voi lua decizia 
mea. Am intuit ceva-ceva din ce aveţi în minte, dar vă întreb: de 
ce vreţi să afle și un altul aceste lucruri? Și încă, de ce tocmai eu? 
De ce nu alegătorul dumitale, della Rovere, care acum poate că 
trece prin pedepsele infernului gândindu-se la întâlnirea rezervată 
dintre noi? 

Innocenzo zâmbi gândindu-se la nelinișea lui della Rovere. Cineva 
poate că-l atenţionase și el nu ar fi înţeles. Dar zâmbi și mai mult 
pentru că oricum, Borgia decise. 

-Faceți bine să aveţi încă îndoieli. Dar sper să înţelegeţi motivele 
mele. Secretul nu mai este același, dar cine l-a adus la lumină nu 
cunoaște adevărata valoare a descoperirii sale, și lucrul cel mai 
important, vestea încă nu a fost aflată. Veţi înţelege ceea ce vă 
spun. Aveţi, dacă nu încredere, cel puţin răbdare. 

Borgia își strânse mâinile la piept. 

-Şİ toate acestea, Innocenzo Zâmbi, mulţumită unui evreu, gândiţi- 
vă. Vedeţi, eu sunt bolnav de ceva timp, cred că de o formă 
ușoară de sifilis. Dar dacă boala ar deveni mai gravă, eu nu aș mai 
fi deloc în stare să apăr nici biserica și nici pe mine însumi. Ştiţi de 
efectele acestei boli asupra minţii omului, nu e așa? Provoacă 
halucinaţii, frică, viziuni. Ar fi foarte periculos în acel moment, nu 
numai pentru mine dar și pentru toată creștinătatea. Pentru asta 
am nevoie de un aliat. M-aţi întrebat de ce alegerea mea s-a oprit 
la dumneata și e cinstit să vă răspund. Dar răspunsul îl aveţi în 
fața ochilor. Nici unul din fii mei nu are calităţile dumitale, della 
Rovere e deja suficient de puternic, în timp ce "'obiceiurile"'sale îl 
fac lipsit de încredere și pradă ușoară curiozităţii și șantajului 
tuturor novicilor cu care se înconjoară. Dumneata, în schimb, care 
aveţi totul de câștigat si nimic de pierdut sunteti ceea ce am eu 
nevoie, dar si biserica. Dacă vă menţineţi sănătatea, veţi sti cum 
să vă purtaţi atunci când veţi avea în mână cheile lui Sf. Petru. Ce 
spuneţi acum, rămâneţi? 

Rodrigo Borgia se ridică și începu să se plimbe cu mâinile la spate. 
Deja luase decizia lui, dar vroia să înceapă să se comporte ca un 


124 


papă. După care se așeză pe marea masă de stejar, cu o gambă 
atârnând, cum făceau cavalerii spanioli. 

-Mă chemaţi să lupt. Bine, dacă voi supravieţui, numele meu va fi 
Alexandru , de la acel Alexandru cel Mare, care a cucerit pentru 
prima dată lumea. Ce credeţi? 

-Astrele nu sfătuiesc acest nume celor putemici. Dar trebuie să vă 
placă dumneavoastră. Atunci, am decis, veţi fi al șaselea, dacă-mi 
supravieţuiţi, bineînțeles. Și acum pentru noi,... dragă 
Alexandru. . . 

Innocenzo se îndreptă spre o bancă, fără prea mare valoare, în 
interiorul căreia era un seif. Scoase afară o legătură de chei și 
deschise mai multe încuietori. La fiecare zgomot al încuietorilor 
Borgia încerca o nouă senzaţie care pleca de la zona inghinală și 
ajungea la creier, și când Innocenzo îi dădu un mănunchi de foi și 
un plic cu cinci sigilii de ceară, intacte, avu aceeași plăcere ca a 
unui orgasm. Cu un îndemn din cap, cel ce-l vedea ca fiind deja 
predecesorul său, îl invită să rupă sigiliile și să citească acele 
pagini. 

-Acesta este ''Sigiliul Sacru al Sfintei Biserici Romane” pe care 
numai papa îl cunoaște și poate rupe, sau să-l trimită mai departe 
în timp. Acesta este secretul nostru, aceasta e viaţa sau moartea 
lui Dumnezeu. 

Era pentru prima dată că ceea ce conţinea Sigillo” sau “Sacrum 
Sigillum” vechi de mai bine de zece secole, era pe cale să fie 
împărțit de două persoane, amândouă în viaţă. 


XX XX 


Mâinile lui Rodrigo Borgia tremurară ușor atunci când deschise 
primele pagini scrise în latină clasică - care pentru el nu avea 
secrete, și în care erau scrise motivele pentru care conciliul fusese 
dorit la Efes, din timpul căruia începea existenţa ”Sigiliului”. Care 
dintre cele mai celebre orașe, sediu al cultului Artemiza - Diana, 
"Marea Mamă” anatolică putea fi ales pentru a proclama falsitatea 
vechilor culte?Tocmai lângă basilica unde avu loc conciliul își găsi 
loc o veche statuie a zeiței polimaste (cu mai mulţi sâni), statuie 
prin care dorea să se subînțeleagă că ea, Marea Mamă, hrănea 
întreaga umanitate. O mișcare aparent înșelătoare, în timp ce un 
alt avertisment era mult mai explicit; împăratul Teodosiu deschise 
conciliul cu fraza lui Hristos din Evanghelia lui Toma: "Oricine 
blestemă împotriva tatălui va fi iertat, și oricine va blestema 


125 


împotriva fiului va fi iertat, dar cine va blestema împotriva mamei 
nu va fi iertat, nici în cer, nici pe pământ”. Această a doua 
avertizare, într-o formă mai teologică ascundea o adevărată 
ameninţare pentru oricine ar fi încercat să “blesteme” împotriva 
"'Mamei”. 

-Cine a scris aceste pagini?, întrebă Rogrigo ridicându-și pentru 
prima dată ochii de pe foi? 

-Este semnătura lui, mai jos, împreună cu sigiliul personal. 
Celestino l, papa din timpul conciliului nu scrise nimic din cele 
întâmplate, dar Sisto al Ill-lea, succesorul lui, a dorit să-i 
atenţioneze pe cei care ar fi venit după el, povestind ce s-a 
întâmplat cu adevărat la conciliu și bănuind căderea bisericii din 
partea oricărei persoane care ar fi cedat cuvintelor înșelătoare 
care veneau din Orient. 

-Şi dacă cineva ar fi dorit să se alieze tocmai cu împărații din 
Orient? 

-Nu convenea nimănui, din partea Romei, bineînţeles. Imperiul 
Occidental era la limita supravieţuirii și orice alianţă cu Orientul ar 
fi lipsit biserica de la Roma de orice putere. Unica posibilitate de-a 
supravieţui era de a menţine cultul la Roma, și după caz alianţe cu 
alți invadatori. Tocmai de aceea a fost creat mitul donaţiei lui 
Constantin. Borgia se întoarse brusc spre el cu privirile holbate. 
-Ce vrei să spui? 

Innocenzo VIII suspină și-și îndepărtă braţele. 

-Că donația lui Constantin, pe care se bazează întâietatea noastră, 
puterea Romei, e un fals. 

Borgia începu să respire cu greutate. 

-Nu e posibil, împăratul și-a donat chiar și palatele sale papei 
Silvestru, pentru a-i mulțumi că l-a vindecat de lepră. E un lucru 
știut de toţi, chiar și de dușmanii noștri! 

-Ah, Rodrigo, această carte are mai multe secrete decât amantele 
noastre. Citește ce scrie Ștefan al Il- lea, care avea și ceva 
remușcări de conștiință. Biserica era gata să moară și el, 
Dumnezeu să-l aibă în gloria eternă, inventă donația care justifică 
nașterea statului nostru. Fără ea, nu am fi existat, Rodrigo. 
Biserica nu ar avea nici bogăţie, nici teritorii și nici o putere peste 
regi sau împărați. Astăzi eu, probabil, poate aș fi fost bancher ca 
mulţi alţii, iar tu ai fi călărit în fruntea oamenilor tăi printre 
dealurile domoale ale Spaniei. 

Încep să înţeleg multe lucruri din cele ce mi-ai spus mai înainte, 


126 


spuse cu voce joasă cardinalul. 

-Citește înainte, vei afla mult mai mult. Și după, când vei citi ceea 
ce a scris contele de Mirândola, vei înţelege mult mai bine. 

-Ce treabă are Mirândola cu toate acestea? Nu te referi la cele 
"Nouă sute de Teze”? 

Innocenzo zâmbi. Borgia e adevărat, nu putea să nu știe, dar 
zâmbetul crescu în intensitate imaginându-și-l cufundat în lectura 
acelor documente. Își cobori ochii și-și împreună mâinile. 

-Ai încredere, după aceea totul îţi va fi clar. Rodrigo reîncepu să 
citească, oprindu-se de fiecare dată la fiecare adnotare care 
făceau cunoscute preocupările papilor care fuseseră înaintea 
omului din fața sa. Erau spaţii de timp chiar și mai mult de o sută 
de ani, după care, un papă mai înclinat spre detalii decât ceilalţi 
adăuga câte un comentariu; sau altul povestea cum, câteodată 
adevărul apărea prea tare în evidenţă din cauza unei persoane sau 
a unei idei. Citi o notă de papa Zaharia care-l îndepărtă pe regele 
merovingian Childeric al III-lea, pentru motivul că, venerarea prea 
mult a Magdalenei de către Childeric - văzută ca soţie regală și 
reală a lui Hristos - se putea răspândi prea mult. In locul lui a fost 
încoronat Pipino, regele francilor, întemeietorul dinastiei 
carolingiene, modalitate prin care se întrerupse posibila legătură 
dintre Hristos și merovingieni. Borgia urmărea cu degetul, foarte 
atent însemnările lui Silvestru al Il-lea, papă care cunoștea și 
practica magia mai mult decât oricine altcineva și care supravieţui 
anului o mie. Nu era preocuparea pentru sfârșitul lumii, ci mai 
degrabă delegaţia trimisă de împăratul chinez Zhen Zong, tocmai 
în anul o mie, care la chinezi era trei mii șase sute nouăzeci și 
șapte. Solia dorea să discute în liniște despre ”UROBOR” 
(OUROBOROS), primul ciclu cosmic reprezentat de șarpele-femeie, 
creatoarea întregului univers. Înţelepţii găsiseră asemănări 
interesante cu tradiţia biblică a Evei, a șarpelui, a “arborelui 
cunoașterii” prin care femeia este identificată cu ” CREATOAREA". 
Despre acest lucru vroia să discute cu înțelepţii bisericii romane, 
pentru a duce la bun sfârșit prima enciclopedie despre religii, după 
cum au spus. Dar Silvestro îi ţinu în așteptare pentru mai mult de 
cinci ani, până când, dezgustaţi, se reîntoarseră în China. 

Rămase mirat de numărul mare de învăţaţi evrei care veniseră la 
Roma cu gândul de a găsi un sprijin la scrierile lor privitoare la 
cultul "'Zeiţei Mamă”, cu mari asemănări cu Maria, mama lui 
Dumnezeu. Toată cultura populară evreiască și mărturiile aduse 


127 


de cele mai vechi documente proclamau existenţa și supremaţia 
"'Zeiţei Mamă”, neagră pe deasupra, și care numindu-se Lilith sau 
Ishtar, nu avea importanţă. Dar acești oameni se treziră 
persecutați de proprii lor maeștri care-i îndemnaseră la studiu și 
care dintotdeauna demonizaseră ideea de 'Zeiţă Mamă”, 
ajungându-se chiar la negarea acestei idei. Cu precizie erau notate 
datele dispariţiei lor, în deplină concordanţă cu datele autorităţilor 
evreiești, și chiar și o rugăciune pentru sufletele lor, alături. 
Ultimele note interesante priveau lupta ascunsă dintre puterea 
Ordinului Cavalerilor de lerusalim - Templierii și Clemente al V-lea: 
revelarea adevărului despre Graal, cunoașterea faptului că totul 
avea un principiu feminin. Cavalerii au adunat de-a lungul anilor 
numeroase mărturii, ajungându-se chiar la sfidarea papei de 
dinainte de Clemente al V-lea, Benedict al XI-lea, de-a avea curajul 
să dezvăluie adevărul despre creștinătate întregii lumi. Dar în 
ciuda distrugerii și înfrângerii Ordinului, probele care se spuneau 
că le-ar deţine, nu au fost găsite niciodată. Același Clement al V- 
lea își scrisese însemnările lui în "'Sigiliu”, însemnări care puneau 
la îndoială existenţa sau nu a acelor documente templiere. 
-Cavalerii Templului aveau sau nu acele probe? 

-Poate că da, poate că nu. Poate că au intuit și au încercat să intre 
în posesia ''Sacrului Sigiliu”, pentru a avea o confirmare a ipotezei 
lor. Nimeni nu știe, dar Clemente trebuie înţeles. Trăia sub teroare, 
disprețuit de italieni, de francezi și de însuși Filip, care-l ajutase să 
devină papă. Când cineva te ameninţă pe “întuneric”, fără să ai 
prea multe detalii, fie că are o sabie sau altceva, mai întâi îi tai 
capul și după acea poți privi liniștit la ceea ce avea în mână. 
-Inţelept spus. 

-Ştiam că o vei fi apreciat. La fel de adevărat este că, atunci când 
vei ajunge - dacă vei vrea - la documentele secrete al procesului 
Cavalerilor Templari, vei descoperi că acuzaţiile de sodomie și 
toate celelalte erau complet false. 

-Dar au fost condamnaţi! 

-Da, dar la vremea respectivă, dacă-ţi amintești eram în slujba 
regelui Franţei și el avea prea multe datorii la ei. Să spunem că 
interesele noastre au coincis. Despre acest lucru nu vei găsi nici o 
urmă în scrierile oficiale. Doar în această carte, Rodrigo, numai din 
citirea "'Sigiliului” și a câtorva documente anexate vei putea 
înţelege adevărul. 

Cardinalul căscă și-și trecu mâinile peste păr. 


128 


-Ești obosit?Vrei puţin vin? întrebă Innocenzo. 

-Da, bucuros. Dacă-l vom bea împreună, nu-mi va face rău. 
Innocenzo își scutură capul și-l privi pe cardinal la fel cum privești 
un copil care-și ascunde la spate mâinile pline de miere. 

-Rodrigo, Rodrigo, tu ești expertul în fierturi și otrăvuri. Să nu crezi 
că nu am fost atent până acum. Și nu te gândi mereu că alţii îţi vor 
face ceea ce faci tu la ceilalţi. 

-Atunci îl voi bea bucuros, dar nu sunt obosit. Poţi să-mi dai să-l 
citesc pe Mirândola. Vreau să înţeleg de ce ţi-e atât de frică. Nu 
cred că el cunoaște ceva de... 

-El nu are habar de ''Sigiliu” dar a studiat suficient de mult, chiar 
prea mult. Asta a fost și va fi distrugerea lui. 

-Am avut același punct de vedere în privinţa copiilor mei. 

-Citeşte asta acum, răspunse scurt Innocenzo. O faţă de masă de 
damasc acoperea masa pe care papa așeză cu grijă un manuscris 
în marochin roșu. Lui Rodrigo i se păru ca o pată de sânge și se 
apropie rapid. Luă manuscrisul în mâini, se așeză pe locul papei și 
începu să citească. Două cărţi, două secrete într-o singură zi și 
ideea că acel scaun va fi, în viitorul apropiat, al lui. Devoră cartea 
și pentru el timpul trecu repede. Nu la fel fu și pentru Innocenzo, 
care-și agita inelele. Terminând de citit, Rodrigo Borgia își înălțţă 
privirile spre papă, cu pumnul strâns în dreptul pieptului. 

-Dar ce este special cu acest om? Ce e, un înger sau un demon? 
-Nu știu, răspunse Innocenzo mișcând capul. Ştiu doar că pare să 
aibă ceva magic, Rodrigo. Ceva care, îţi mărturisesc, mă face să- 
mi fie frică. Se spune că atunci când s-a născut, deasupra capului 
lui a apărut o sferă de foc, e adevărat, ar fi văzut-o toți cei de prin 
preajmă. Şi e un lucru știut că a avut dintotdeauna o inteligență 
înspăimântătoare, însoțită de o memorie prodigioasă, de invidiat. li 
citești două pagini, în orice limbă și e capabil să le reproducă 
imediat, în întregime. 

-Ar fi un spion perfect. 

-Măcar dacă ar fi fost așa, am încercat să-l atrag de partea mea, 
dar ca toţi oamenii cu idealuri măreţe, nu a acceptat. Și în plus, e 
înspăimântător de bogata cheltuit mult pentru a cumpăra 
documente, scrisori, texte antice scrise în cele mai vechi limbi. 
Cred că ar fi avut posibilitatea să ne înșele pe toți dacă din pură 
întâmplare, sau poate că Dumnezeu a vrut așa, nu am fi aflat. 

-Te referi la acel ereu despre care mi-ai spus? 

-Da, Eucharius Silber, tipograful. Care aproape că nu a făcut pe el 


129 


când a aflat că Mirândola, nu numai că a tipărit cele "Nouă sute de 
Teze” fără aprobarea mea, dar că și intenţiona să le discute, într- 
un consiliu cu înţelepţii tuturor religiilor din lume, ceea ce s-ar fi 
întâmplat aici la Roma, fără să știu. Fără să afle nimeni. 

Cardinalul își atinse nasul coroiat și ochii săi, strângându-se, 
deveniră mai mici. _ 

-Da, acum înţeleg ceea ce vroia să facă. In relitate dorea să 
discute cele "Nouă sute de Teze” pentru a le divulga pe cele 
secrete. Și în acel moment ar fi fost prea târziu, gălăgia, scandalul. 
„. Dar tu cum ai făcut de ai ''Tezele” secrete? 

-Am și eu spionii mei și metodele mele. Voi păstra acest mic secret 
pentru mine. 

Innocenzo prefera să tacă despre felul în care fiul lui, 
Franceschetto le luase din casa cardinalului de Rossi, gazda 
contelui de Mirândola. Anumite explicaţii nu aveau rost în alianţa 
lor. Borgia nu insistă, dar nici nu putea să nu aibă măcar vreo 
îndoială de autenticitatea acelor scrieri. 

-Cred că nu este vreun fals, creat cu măiestrie de vreun inamic de- 
al nostru?! 

-Nu, nu este un fals, așa cum adevărat este Hristos; nici nu se 
discută. Așa adevărat cum noi doi stăm și discutăm aici. Planul lui 
Mirândola era perfect, aproape ca și inteligenţa lui, care are ceva 
demonic în ea, crede-mă. 

-Fără îndoială. Că vine de la un înger sau de la un demon, are 
puţină importanţă. Acele idei s-ar fi împrăștiat precum petele de 
ulei, chiar și pentru faptul că ar fi fost pe placul multora, chiar aici 
în Vatican. Și orice am fi avut în apărarea lui Dumnezeului nostru 
ar fi apărut ca extrema apărare a unui condamnat la moarte. 

-În plus ar fi găsit mulţi adepţi, în toată Europa, gata să creadă 
orice, chiar că Dumnezeu are gută, numai pentru a înfrânge 
"Biserica Romană”. 

-Mai ales în Germania. Gândeşte-te câţi nobili sunt interesaţi să 
conteste autoritatea noastră. Dacă ''Sacrul Imperiu Roman” nu ar 
mai exista, toţi vasalii nu ar mai fi nevoiţi să se supună 
împăratului. Și aceștia, pentru a evita anumite lucruri și întâmplări 
s-ar întoarce împotriva noastră. Dar deocamdată ajunge, citește 
înainte și după aceea vom vorbi despre cum să facem. 

-Am deja câteva idei, Giovanni, și stai liniștit, o singură dată în 
istorie David a reușit să-l înfrângă pe Goliat. 


130 


Pe drumul spre FIESOLE 
Marţi, 9 ianuarie 1487 


Era seară când doi cavaleri văzură în depărtare dealurile domoale 
de la Fiesole. Se opriră. Din nările cailor ieșeau rotocoale de abur, 
care, din cauza aerului uscat și a frigului înțepător, urcau până 
peste capetele lor. Mai în jos era Florenţa cu pata gri a domului 
care ieșea evidență comparativ cu culoarea brună a caselor, în 
timp ce puţin mai departe apărea privirii tumul orașului. 

Republica Florenţa: libertatea. De cum au intrat pe teritoriul ei nu 
mai erau preocupaţi de a se mai ascunde. La Arezzo s-au 
despărţit, vizitiul își urmă drumul său, tăcerea lui fiind cumpărată 
cu cinci ducați de aur, mai mult decât suficient pentru a-și 
deschide o cârciumă. Tot la Arezzo, Ferruccio schimbă caii de la 
trăsură cu alţi doi cai, din zonă, mai robuști și mai rezistenți, în 
timp ce Giovanni îl aştepta dincolo de "Porta Fiorentină”. În ochii și 
urechile poporului era încă vie fuga contelui de Mirândola cu 
Margherita, soţia puternicului perceptor local, și nu era prudent 
de-a se lăsa văzut. Chiar dacă avea pletele tăiate și cu barba 
scurtă Giovanni nu mai era același și în ciuda faptului că trecuseră 
doar câteva luni de când fugise cu amanta lui. După ce au părăsit 
orașul, ajunși la Arno urmară cursul fluviului, dormind pe unde se 
întâmpla. 

In acele zile, călărind unul lângă altul și discutând despre orice 
argument, Pico avu posibilitatea să aprecieze calităţile tovarășului 
său de călătorie. Cavalerul de Mola, sub armura și aparenţa unui 
om de arme ascundea un suflet sensibil si profunde cunoştiinte de 
religie si filosofie. Forţă si onestitate erau calităţi care cu greu se 
puteau întâlni la aceeași persoană, care dăduse dovadă că știuse 
să se descurce și să trăiască într-o lume ascunsă și periculoasă. 
Dar în acel moment, în faţa măreției orașului toscan și a faimei 
care creștea cu fiecare zi, Giovanni se simţea singur. Își îndemnă 
calul cu pintenii și acesta se mișcă supus, dar faptul că strânse cu 
putere lângă el cilindrul care conţinea manuscrisul, nu-i scăpă lui 
Ferruccio. 

-Ce s-a întâmplat? Oricum, orice ar fi, suntem la Florenţa. 

-Tocmai de acea, Ferruccio. Am fugit de papă, dar voi reuși să mă 
ascund de Lorenzo? 

-Adică? 


131 


-Lorenzo de' Medici îmi este prieten, iar dumneavoastră îmi sunteţi 
martor. Dar va reuși să reziste tentațţiei de-a mă întreba, până la 
cel din urmă detaliu, motivele fugii mele? Și eu, care-i sunt 
profund îndatorat, din toate punctele de vedere, voi ști să-i ascund 
conținutul acestei cărţi? 

-De ce să ascunderi această carte? Nu putem face la Florenţa ceea 
ce nu am reușit să faceri la Roma? 

-Să devină dușman al papei? Nu ar face-o niciodată, nici dacă ar 
dori. L-ar costa prea mult, fie din punct de vedere economic, fie 
politic. O răscoală pe faţa l-ar putea face pe papă să-l cheme pe 
Charles de Valois la Florenţa. Francezul e un tânăr, dar fără 
vigoare, ar putea ceda cu ușurință, dar are o armată putemică. 
Dar este altceva Ferruccio, ce te privește pe dumneata. De Mola 
trase hăţurile spre el oprind calul. 

-Acum chiar că trebuie să-mi explicaţi! 

-Nu vă impacientaţi, Ferruccio. Aveţi anumite datorii față de 
protectorul dumneavoastră mai mult decât am eu, poate. 

-Vreţi să spuneţi că nu voi face altfel decât să-i spun despre cartea 
dumitale, despre ''Tezele” pe care le-am discutat în aceste zile? 
Asta vroiaţi să spuneţi? 

-Da, și voi înţelege perfect. De Mola își scoase spada și îi fixă vârful 
la gâtul lui Pico, tocmai în dreptul carotidei. Spada tremura ușor în 
mâna lui de Mola, dar vocea nu avea nici o inflexiune. 

-Cred că mă cunoașteţi foarte puţin. Știţi cât de puţin îmi trebuie 
pentru ca să fac sângele să curgă? O ușoară presiune cu lama 
spadei, o mișcare seacă, precisă, pe care am făcut-o de atâtea ori 
și pentru care nu am cerut iertare nimănui, nici măcar lui 
Dumnezeu. Aș putea să vă ucid, să vă îngrop pe undeva și să 
intru în posesia cărţii. Cu acest trofeu m-aș duce la Lorenzo, să 
plâng moartea dumneavoastră ca fapt al ucigașilor papei, sau al 
vreunui tâlhar în trecere. Aș putea să i-l dau cadou, să-i povestesc 
ce conţine, să am din partea lui de zece ori, de o sută de ori plata 
primită de la el pentru protecţia dumitale. Ce mă împiedică să fac 
asta? 

Contele de Mirândola rămase tăcut. 

-Eu nu am cunoștiințele dumitale, continuă de Mola, dar pentru 
toate sufletele pe care le-am trimis în infern, cunosc doar o 
singură stradă și e cea a onoarei. Dumneavoastră v-aţi deschis 
inima în fața mea, și chiar dacă vi se pare puţin, știți despre mine 
atât cât știe și puternicul ''Magnific” sau prostituatele cu care am 


132 


băut și am petrecut nopţi întregi. Cu o mișcare ușoară, Ferruccio 
introduse sabia în teacă și-și îndemnă calul. Giovanni îl ajunse 
imediat. 

-Ferruccio, așteaptă! 

Îl chemă ca și cum era un prieten din copilărie sau vreun camarad 
de arme cu care trăise clipe de viaţă și de moarte pe câmpurile de 
luptă. 

-Îmi cer scuze,dar nu intenționam să te supăr. Eram îngrijorat de 
obligaţiile tale. Acceptă mâna mea, te rog, și o dată cum ea, 
prietenia mea. Giovanni își trase mănușa și rămase în așteptare cu 
braţul întins. Ferruccio își încruntă sprâncenele negre și stufoase, 
dar în timp ce faţa lui se destindea, își scoase unul câte unul 
degetele din mănușa mâinii drepte și cu un zâmbet amical prinse 
mâna celuilalt. 

-” Nune, amicus” 

-”Amicus es, amice”. 


Pe drumul spre ELVETIA 
Sâmbătă, 16 octombrie 1938 


Automotorul Fiat, în alb și roșu, plecase la 14:53 din gară de la 
Milano, perfect în orar. Sincronizarea perfectă dintre plecări și 
sosiri era una din realizările regimului politic. Pentru călători nu 
avea importanţă că personalul de bord și mecanicii răspundeau 
personal de întârzieri, cu amenzi și sancţiuni care puteau duce 
până la desfacerea contractului de muncă. Giacomo de Mola știa 
bine acest lucru și înțelesese graba cu care controlorul îi ceru 
biletul. Era un fiu al poporului, nu mai bătrân decât el, care-și 
exercita autoritatea fără bucurie faţă de norocoșii călători de la 
clasa întâi. Dar gentuţa care o ducea în laterala uniformei uzate 
era plină de mărunţiș, ca rest pentru bilete și arăta, ca și 
funcţionarul, semnele trecerii timpului. Trenul, direct spre Lugano, 
trecea printre tufișurile uscate și printre arborii care-și pierdeau 
frunzele la trecerea lui, într-o mișcare haotică și colorată. Încetinea 
puţin la curbele mai lungi, dar își relua viteza în pasajele lungi și 
drepte. 

La gara din Chiano se opriră. Giacomo știa că va fi o lungă pauză. 
Controalele la trecerea frontierei erau din ce în ce mai severe. 
Elveţia era, alături de Franţa, ţara cea mai ospitalieră pentru 


133 


persecutaţii politici, dar deja ceda presiunilor Germaniei. Un ”J” de 
la ''Jude” - iudeu era imprimat de autorităţile italiene de la vamă 
pe documentele de călătorie ale celor care erau suspectaţi că 
aparţineau rasei evreiești, pentru a fi retrimis în ţara de origine. 
Pentru cei care veneau din Austria și din Germania, acea 
însemnare semnifica condamnarea la moarte. 

Giacomo își pregăti pașaportul și cartea de identitate cu un minim 
de atenţie, chiar dacă nu avea dubii despre perfecțiunea 
documentelor și absoluta respectabilitate a numelui său. La Milano 
avusese mai multe zile pentru a-și pregăti noua "personalitate”. 
Giacomo de Martini, industriaș, după cum reieșea din noile 
documente. Vesta lui de lână de lama lăsa să se vadă bogăţia lui, 
la fel cum o făceau pantofii de piele neagră cu catarame, ciorapii 
de mătase de aceeași culoare și clasica cravată '"'Eugenio 
Marinella”, ca o pată de culoare și non-conformism de origine 
engleză. Marinella era de fapt furnizorul oficial de cravate ale 
"feţelor regale” din perfidul Albion, după cum era numită din ce în 
ce mai des Anglia, pe culoarele de la E. I.A.R. Dimpotrivă, acea 
cravată pe care nimeni din conducerea partidului, dar nici vreun 
industriaș, puternic legat de regimul politic nu ar fi purtat-o, dădea 
schimbării” un plus de realism ca o notă falsă într-un concert în 
direct. Perfecţiunea are nevoie de câteva '"'impurităţi”, altfel apare 
riscul de a fi o perfecţiune falsă. 

Electro-locomotiva roșie a "Căilor Ferate Elveţiene” agăţase deja 
vagoanele italiene, dar controalele întârziau plecarea. De Mola 
văzu o familie cu copil care a fost obligată să coboare: anumiţi 
oameni în civil împinseră cu forța bărbatul într-o mașină Lancia 
Augusta neagră, în timp ce femeia ţipa. Pălăria bărbatului ieși 
afară prin portiera încă deschisă, în timp ce mașina se punea în 
mișcare ridicând nori de praf. Cu copilul în braţe femeia luă pălăria 
și o strecură sub pardesiul ei . Militarii în uniformă stăteau 
deoparte, poliția secretă deja făcuse prea mult. 

Paşaportul lui de Mola era controlat cu minuţiozitate de un omuleţ 
scund, cu o șapcă care-i aluneca înainte și-napoi pe ţeasta cu pete 
de culoarea căpșunei. Ochii îi păreau enormi în spatele lentilelor 
groase și buzele cărnoase încremeniră într-un zâmbet permanent. 
Poate o tehnică pe care o utiliza cu toţi, poate o îndatorire de 
serviciu. Giacomo susţinu cu seninătate privirea acestuia, aproape 
chiar cu indiferenţă. 

-Domnul de Martini?, întrebă omuleţul. 


134 


-Da, vă rog!, răspunse de Mola fără a clipi, cu o falsă modestie. 
-Puteți să-mi spuneţi unde mergeţi? 

-La Lugano. 

-Afaceri sau plăcere? 

-Sper pentru amândouă, spuse cu aerul unui om umblat prin lume. 
-Pot verifica bagajul dumneavoastră? Tonul vocii era calm, dar nu 
era o rugăminte care se putea refuza. 

-Chiar vă rog! 

De Mola continua să citească cu un aer plictisit, în timp ce în gând 
făcea un inventar a ceea ce avea în valiză, gândindu-se la ce ar fi 
putut stârni curiozitatea funcţionarului. Dar mai ales, la ceea ce 
aducea legitimitate și coerenţă noii sale identități. Câteva cămăși 
brodate de schimb, lenjerie elegantă, carnetul de cecuri al unei 
bănci elvetiene. Nu l-ar fi acuzat de trafic ilicit de valută. Pentru un 
industrias italian, a avea bunuri în exterior era aproape o 
necesitate. Chiar și regele Italiei își păstra tezaurul la Banca 
Angliei, transformat în solide (financiar vorbind) lire sterline. 
Militarul care însoțea omuleţul se așeză între el și valiză. De Mola 
observa mâinile mici, asudate și nervoase ale ochelaristului 
căutând printre lucrurile lui intime. Înainte de-a le îmbrăca din 
nou, le va spăla. Reînchise valiza și cu o ușoară închinare, 
omuleţul își lovi în mod ridicol tocurile. 

-Vă doresc un sejur plăcut, spuse acesta, și lui de Mola îi apăru ca 
fiind o simulare a salutului roman. Dar poate, palma înălţată a 
mâinii drepte era numai un semn pentru scuze. 

Abia trecută porţiunea de pământ, care între Bissone și Melida 
împarte lacul în două, Giacomo se pregăti să coboare. Avea cu el 
o geantă neagră de piele și o valiză din piele de culoare deschisă, 
acea pată de eleganţă pe care un industriaș trebuia să și-o 
permită. Dar în acele două bagaje ducea cu el ultimii treizeci de 
ani din viaţa lui. 

Orașul Lugano apărea gol și găsi cu ușurință un taxi ce-l duse la 
reședința ''Villa Principe Leopoldo”. Nu își făcu rezervarea din 
prudenţă, dar, având în vedere sezonul și preţurile, închirie o 
cameră pentru o lună întreagă, fără prea multe complicaţii. leși pe 
terasa care dădea spre partea orientală a lacului, spre ltalia. 
Inspiră pentru ceva timp aerul saturat de umiditate, după care 
reintrând în cameră, ceru centralei un număr din Italia. După o 
scurtă pauză sună telefonul. Când auzi că se făcu legătura 
răspunse. 


135 


-"Omega la bază!”, spuse el după care imediat așeză telefonul în 
furcă. Așeză câteva documente în seif, alături de carnetul de 
cecuri, și de bani, și se așeză sfârșit pe pat. Nu-i mai rămânea 
decât să aștepte. Luni dimineaţa, dacă nu ar fi apărut probleme, s- 
ar fi dus să ia cartea de la ''Societatea Bancară a Elveţiei”. 


FLORENTA 
Miercuri, 24 ianuarie 1487 


Puțin înainte de amiază, clopotele sunau de sărbătoare. Începură 
cu clopotul mare de la ''Santa Reparata”, cea cu enorme ferestre 
verticale. Marmura albă strălucea în aerul rece de ianuarie. Îi 
răspunse aproape imediat clopotul de la apropiata ''Martinella”, 
din turnul brun de la "Palazzo della Signoria”, care de obicei 
aduna soldaţii în caz de război. Se auzi imediat și ecoul clopotului 
de la Volognana, din reședința Bargello, dar cu sunete parcă ale 
unui ciocan, nu cu sunete lente și cadenţate care anunțau o 
execuţie eminentă pentru a tăcea imediat ce securea scurta 
condamnatul de cap. Urmară la rând clopotele din "San Lorenzo”, 
de la ''Santa Maria Novella”, de la ''Santa Trinita” și multe altele 
până când toată Florenţa fu învăluită de zgomote de clopot. Din 
case, hanuri și taverne lumea ieși pe stradă: curiozitatea era mai 
mare decât orice prudenţă și tot acel zgomot de clopote păru 
tuturor ca un motiv de bucurie, și nu o adunare la arme sau 
anunţul vreunei boli neprevăzute. 

De pe terasa vilei sale, protejată de o înșiruire de chiparoși, 
Giovanni Pico privea spre Florenţa și îi păru că percepe mișcarea 
persoanelor, unduirea mulţimii care în centrul orașului, aproape se 
călca pe picioare pentru a afla ultimele vești, strigate de oamenii 
conducerii, deja postați în principalele puncte ale orașului. Adâncit 
în gânduri nu observă că servitorul îi anunţă sosirea unui mesaj de 
la Lorenzo de' Medici, al cărui trimis îl aștepta pentru a-i înmâna o 
scrisoare. De multe zile se temea de această scrisoare, invitaţia 
puternicului conducător al Florenței la o serată mai specială, pe 
durata căreia l-ar fi tras, cu siguranţă, mai deoparte pentru a afla 
vești despre fuga lui de la Roma. 

Rupse sigiliul de ceară roșie și citi cu rapiditate conţinutul. Trimisul 
întrebă cu umilință dacă dorea să ducă înapoi și un răspuns la 
acea scrisoare; se așeză la masa de scris și întocmi câteva rânduri 


136 


pe o foaie ce avea imprimată stema proprie. Împături foaia din 
fiecare cele patru unghiuri și cu o bucăţică de sfoară și cu ceară 
sigilă scrisoarea. Peste ceara caldă încă aplică sigiliul propriu. 
Când trimisul lui Lorenzo plecă, reluă scrisoarea în mână. Era 
tocmai ceea ce se temea mai mult, dar ocazia cu care fusese 
invitat era una din cele mai "'neplăcute” și tocmai din acel motiv 
clopotele din Florenţa sunau a sărbătoare. Scrise o altă scrisoare 
și o dădu servitorului de încredere, cu rugămintea de-a ajunge la 
destinatar cât mai repede cu putinţă. 


XX XX 


Fațada palatului "Palazzo della Signoria” părea incendiată. 
Cărămizile închise la culoare erau luminate de sute de torţe, dintre 
care cele mai mari formau o gigantică literă ”C”. Contele de 
Mirândola, însoţit de un singur servitor ajunsese în piaţa din faţa 
palatului, piaţă plină de lume care se călca în picioare pentru a 
vedea parada nobililor invitaţi la curtea lui Lorenzo "Magnificul”. 
Garda militară a orașului formase un cordon de protecţie al 
palatului, cu halebardele încrucișate și respingea cu lovituri decise 
pe oricine ar fi încercat să treacă de cordonul militar, fără invitaţie. 
Pe marginea pieţei își găsiră loc corturile saltimbancilor; un 
înghiţitor de flăcări își făceau numărul când, în urletul mulţimii își 
dădu foc la barbă. Nimeni nu-l băgă în seamă: toţi se întoarseră 
spre palatul lui Lorenzo și Giovanni, coborând de pe cal își ridică 
privirea. La balconul primului etaj apăru cineva și un vuiet mai 
puternic decât primul veni dinspre piaţă. Soldaţii, temându-se de 
asaltul mulțimii scoaseră la iveală bastoanele de fier, începând să-i 
lovească pe cei mai îndrăzneţi. Pico reuși să vadă o vestă aurită 
care trimitea reflexe peste tot: Lorenzo, conducătorul Florenței 
apărea în public. 

Contele intră în curtea luminată de mulţime de făclii. În centrul 
curţii, din gura unui delfin curgea vin roșu ce părea sânge. 
Anumiți servitori, cu cănile de culoare roșie și îmbrăcăminte verde 
- prin care apărea mai tare în evidenţă culoarea închisă a pielii, 
ofereau tuturor, doamne și cavaleri, cupe din acel vin. Urcând 
scara de marmură, Giovanni întâlni persoane cunoscute și cu 
câţiva dintre ei schimbă obișnuitele formule de convenienţă. 

In ''Salone dei Dugento” totul era decorat pentru ocazii deosebite: 
pe plafonul bogat ornat erau agăţate lampadare enorme din fier 
bătut ce luminau ca în plină zi. Sobe enorme erau folosite pentru a 


137 


încălzi atmosfera și deja mulţi dintre invitaţi își lăsară preţioasele 
mantii. Așa făcu și un grup de femei, bogat îmbrăcate, grupate în 
jurul unui om înalt, cu beretă albastră după moda franceză, ornată 
cu o fâșie de blană de șinșila. O femeie se îndepărtă râzând și 
Giovanni îl recunoscu în persoana acelui om pe Franceschetto. Nici 
nu păru că-l bagă în seamă, poate era mai bine așa. La urma 
urmelor, enorma literă ”C” de pe fațada palatului era în cinstea lui, 
semnul celor din familia Cybo. Și în onoarea lui și a viitoarei 
mirese era acea somptuoasă sărbătoare. In timpul cinei, Lorenzo 
ar fi anunţat căsătoria dintre fiica lui - Magdalena și fiul lui 
Innocenzo VIII, căsătorie care ar fi avut loc peste o lună. 

Giovanni fu primit cu un salut și un zâmbet amical de către 
stăpânul casei, dar imediat fu înconjurat de o mare de coafuri și de 
mantii, dispărând din vedere. Privi împrejur căutându-l cu privirea 
pe Ferruccio, care poate că primise scrisoarea de la el, dar era 
foarte probabil că rolul acestuia la curtea Magnificului nu i-a dat 
posibilitatea de-a fi invitat la petrecere. 

Masa în formă de potcoavă ocupa întregul salon și era în așa fel 
aranjată încât Mirândola, obișnuit cu luxul, rămase surprins. Pe 
feţele de masă de brocart azuriu, bogat decorate, luceau tacâmuri 
și vase de aur, puse în valoare și de lumina numeroaselor lămpi cu 
ulei fixate pe pereţi, de-a lungul mesei, în timp ce pe cupele albe, 
erau aplicate flori aurii de crin. Sunetul trompetelor anunţară 
începutul cinei, și fiecare invitat, însoţit de către un paj, se așeză 
la masă. În fruntea mesei era Magnificul, cu Franceschetto așezat 
la dreapta lui și Magdalena la stânga. Un valet îi indică lui Giovanni 
locul lui: se afla între două femei. Contele le salută printr-o ușoară 
plecăciune. 

-Deci dumneavoastră sunteţi faimosul Mirândola, spuse cea mai în 
vârstă. Dar ce faceţi de sunteţi așa de tânăr? 

-Îmi cunoașteţi numele, doamnă? 

-Mi l-a comunicat pajul, vroiam să știu lângă cine voi avea onoarea 
să stau la cină. 

-Mă simt onorat, doamnă. 

-În sfârșit vă cunosc. La Florenţa nu se vorbește decât de 
dumneavoastră. Sunteţi ca un ștrengar, vă spune o femeie care a 
văzut lumea. După un alt sunet de trompete apărură la vedere 
zece purceluși frumos rumeniţi, imediat urmaţi de iepuri și pești. 
Atâta mâncare nu era de ajuns pentru a o opri pe femeie. 

-Ce uitucă sunt! Nu m-am prezentat. Sunt văduva Becuccio iar ea 


138 


este fiica mea, Cecca. Tânăra se ridică și făcu o scurtă reverență; 
Pico îi răspunse din complezenţă. 

-Vă plac aceste pahare? continuă femeia. Am văzut mai înainte că 
le admiraţi. Toate sunt făcute în fabrica mea, la Val d' Elsa. Marele 
duce este clientul meu și mi-a făcut onoarea de-a mă invita la 
sărbătorirea logodnei fiicei sale. Să sperăm că va aduce noroc, și 
fiica mea Cecea e la vârsta măritișului. 

-Într-adevăr?, răspunse Giovanni simulând interesul. 

-Abia a împlinit optsprezece ani și are o zestre destul de mare. 
Desigur, nu-mi pot permite zestrea gazdei noastre. Dar am 
pământuri, hanuri și case peste tot. Spune-i, Cecea. 

-Oh, da, domnule conte, mama mea mi-a asigurat o zestre destul 
de bună. Sunt gata să îndeplinesc orice dorinţă a ei dar şi a 
viitorului meu soţ. Mama ei zâmbi satisfăcută. 

-Dar dumneavoastră știți ce zestre are Magdalena? întrebă ea cu 
voce joasă. 

-Nu, nu știu. 

-Toată averea de la familia de' Pazzi, inclusiv palatul din "'Via del 
Proconsolo''. Bunul papă Innocenzo va fi foarte mulțumit, și eu, 
dacă-mi permiteţi. Această alianţă dintre Medici și casa papală va 
deschide noi legături comerciale și când mirele va admira paharele 
mele, sunt sigură că va face o comandă consistentă imediat. Deja 
am o ciornă cu paharul pentru sărbătoarea cununiei: un crin 
înconjurat de romburile familiei Cybo. 

-Sunt sigur că va fi entuziasmat. 

Fiecare aducere a mâncării avea ca reprezentare aurul, auriul; de 
la galbenul intens al sosului care acoperea friptura de fazani și 
păuni, la galbenul pal al sosului de lămâie de pe friptura de iepuri. 
După cum era obiceiul, Giovanni gustă din fiecare fel lăsând restul 
în farfurie, înlocuită imediat cu alta curată. 

-Dar dumneavoastră sunteţi căsătorit, conte?, întrebă fata. 

-Da, sunt, răspunse Giovanni lăsându-se obosit pe spătarul 
scaunului. Cecca Becuccio își holbă ochii lovind cu pumnul în 
masă. 

-Dar cum? Ni s-a spus că nu ați fi căsătorit, răspunse tânăra. 
Mamă, spune și tu ceva. 

-Nu vă deranjaţi, doamnă, nu merit nici o consideraţie din partea 
dumneavoastră. Sunt căsătorit, este adevărat, dar cu cărțile mele, 
cărora le-am jurat credinţă etemă. Femeia îl privi tâmpă; luă o 
coapsă de iepure din care mușcă cu furie, punând capăt discuţiei, 


139 


în timp ce câteva picături de sos îi căzură în decolteul profund. 
După vreo două ore, servitorii stinseră luminile, lăsând salonul în 
penumbră. Sunetul trompetelor anunţară intrarea triumfală a unei 
imense tăvi iluminate, cărată pe umeri de opt servitori. Pe ea era o 
enormă lupoaică romană, îmbrăcată în aur, iar sub lupoaică, doi 
copii în căutarea laptelui. Lorenzo spuse ceva, dar în confuzia 
creată, Giovanni nu înţelese nimic. Îl văzu doar pe Franceschetto 
multumind gazdei sale. În timp ce observa ceea ce-i părea 
repetarea scenei biblice a închinării la viţelul de aur, un paj îi 
strecură un bileţel în mână. Giovanni privi înjur, dar văduva 
Becuccio se legăna sub efectul mâncării și al vinului îngurgitate, 
cu ochii aproape închiși, iar fiica acesteia era ocupată să râdă cu 
nobilul de la stânga ei. Citi rapid biletul și imediat după îl aruncă în 
focul lămpii din faţa lui. Imediat, răvașul dispăru carbonizat. 
Sărbătoarea continua: după ce oaspeţii își recăpătară forțele cu 
salată de rădăcini amare și o cupă de îngheţată de fructe, mândria 
maeștrilor din Florenţa, veniră la rând sturionii, și ei la fel de copti, 
până la auriu. Aduși de slujitori deghizați în pescari, servirea lor 
era însoţită de instrumentiști din lire, lăute și alte instrumente care 
prin sunetele lor imitau zgomotele apei. La orchestră se adăugară 
și alți instrumentiști care, așezându-se mai la o parte, începură tot 
felul de cântări vesele și săltăreţe, pregătind atmosfera pentru 
dans. Cu o viteză și o sincronizare aproape militară servitorii 
strânseră mâncarea, iar mesele și scaunele au fost așezate lângă 
pereţi. 

Acea confuzie era momentul așteptat de Giovanni. Păși agale spre 
ieșire și coboră scara. Din curte, printr-o poartă laterală, de-a 
lungul unui coridor ieși în afara proprietăţii. Un om acoperit de 
glugă îl aștepta. 

-Mă bucur să te revăd, spuse acesta cu voce joasă. 

-Şi eu, Ferruccio. 

-Să mergem, nu e bine să fim văzuţi împreună. 


De pe ''Via dei Gondi” trecură în "Borgo dei Greci” și Ferruccio 
intră înaintea lui Giovanni pe o străduţă îngustă. Din străduţă 
intrară în prima tavernă, care avea ca semn o femeie cu sânul 
descoperit. Se așezară la masă, într-un colț mai întunecos. Două 
femei se apropiară și încercară să li se așeze în braţe. 

-Altă dată, frumoase doamne, spuse Ferruccio, în noaptea aste 
trebuie să ne gândim la sufletele noastre. 


140 


-Dar la ale noastre, nu vă gândiţi? Le avem aici, jos, spuse una 
agitându-și hainele. 

-Ţineţi!, spuse Ferruccio dându-le un fiorin de argint și o lovitură 
peste fund celei mai apropiate, și ghiciţi de ce ''omul care v-a 
făcut crăpătura are pantalonii așa de largi!” (în original - ”perche 
luomo che vi e inciso ha le braghe cosi larghe!”). Amândouă 
începură să râdă. 

-Suntem servitoarele voastre, nobili domni, spuse acea care luă 
moneda; cu asta ne salvăm sufletele și nu numai. Ferruccio și 
Giovanni le priviră îndepărtându-se. Hangiul aduse două pocale 
din lemn, cu vin, cu mirosul destul de neplăcut. Poate că erau ani 
de când pocalele nu erau spălate. Cei doi priviră circumspecţi, nici 
măcar nu le-ar fi atins. Hangiul își primi plata imediat; pentru acea 
seară nu mai urmau să fie deranjaţi. 

-O curvă are mai mult simţ al onoarei decât multe din femeile 
nobile, spuse Ferruccio, cu siguranţă, mai mult decât cea care în 
seara asta vroia să te "'lege” de fiica ei. 

-Deja mi se pare că știi tot. 

-Să ai prieteni printre slujitori și curve ajută mult. 

-În timp ce e mai periculos să ai prieteni printre nobili și erudiţi. . . 
-Poți să juri, prietene, dar nu am nimic cu ei, pentru nimic în lume, 
doar dacă au ceva cu tine. Privește aici. Ferruccio își descheie 
mâneca și o ridică: pe braţ apărea la vedere o tăietură destul de 
adâncă. 

-Amintirea unui ucigaș de-al lui Franceschetto. 

-Te-au atacat, aici, la Florenţa?, întrebă Giovanni. 

-Mai degrabă eu i-am atacat. Aveam nevoie de anumite informaţii 
pe care, până la urmă le-am aflat. Dar a trebuit să fiu foarte 
convingător 

-Nu ar putea să se răzbune sau să vorbeasă? 

-Cred că peștii din Arno, la ora asta, deja le-au mâncat limba. 
Giovanni mișcă din cap și privindu-l nu-și putu abţine un zâmbet. 
El, un platonic, un filosof, un nobil, prietenul unui om care ucide 
pentru o informaţie. 

-Şi ce l-ai întrebat? 

-După Giovanni, are prea puţină importanţă. Spune-mi, în schimb, 
de ce m-ai chemat, chiar dacă ceva, ceva intuiesc? 

-Cei mai puternici doi oameni ai Italiei au făcut sfânta alianţă. Nu 
mai sunt în siguranţă nici măcar la Florenţa, Ferruccio. 

-E o căsătorie politică: Magdalena și Franceschetto, nici măcar nu 


141 


se cunosc. Gândește-te că viitorul soţ și-a adus cu el, aici la 
Florenţa și câteva din curvele preferate. 

-Ştiu prea bine, și de asta mă tem cel mai mult, știi și tu. 
-Spune-mi atunci, ce pot face pentru tine, Giovanni. 

-Nu trebuie să ucizi pe nimeni, dimpotrivă, e nevoie să protejezi pe 
cineva. Cartea, Ferruccio. Vreau să o păstrezi tu, ești unica 
persoană în care am încredere cu adevărat. Ferruccio făcu gestul 
de-a gusta din vin, dar renunţă imediat. 

-Un prieten nu-ţi pune sabia la gât! 

-O face și poate multe altele doar dacă vrea să inspire încredere. 
Ascultă prietene, tot ceea ce e scris în carte e scris și la mine în 
minte și aș putea oricând să fac o copie, dar ar fi nevoie de mai 
multe luni de zile și nu știu dacă am acest timp la dispoziţie. Deci 
mie nu-mi trebuie și prefer să fie păstrată într-un loc sigur, de o 
persoană de încredere. Mai am alte două copii la Roma și singurul 
care știe unde sunt ascunse este Girolamo Benivieni, de prietenia 
și încrederea căruia nu am dubii. Ferruccio înfipse cu furie 
pumnalul ce-l avea în mână în lemnul mesei, lucru ce-i făcu pe 
ceilalţi din han să întoarcă privirile spre el. 

-Atunci avem mari necazuri. Acel bastard nu mi-a spus totul. Și 
asta e ceea ce vroiam să-ți spun mai înainte: Girolamo a fost 
arestat! 

-Când? Cu ce vină? 

-Puțin înainte ca tu să pleci din Roma. Au fost oamenii lui 
Franceschetto, dar nu știu cine a avut ideea: el sau tatăl lui. Faptul 
e că Benivieni a fost acuzat de sodomie, și din câte știu e încă în 
închisoare. 

-Dar nu e adevărat! 

-Crezi?! Eu nu știu. L-au arestat în casa cardinalului de' Rossi și 
sigur că te căutau pe tine. Contele inspiră profund și-și înclină 
capul. 

-Copiile. . . credeam că sunt la loc sigur. Le ţineam într-un sertar 
secret, la interiorul unui scrin. Numai Girolamo știa locul. Ferruccio 
îşi puse mâna pe braţul lui. 

-Imi pare rău, dar din acest punct de vedere s-au le-au găsit sau 
au găsit modalitatea de a-l face pe Girolamo să vorbească. L-au 
dus la "Torre della Nona”, iar pentru sodomie, urmează tortura și 
arsul pe rug. Contele de Mirândola își prinse capul în mâini. 

-E teribil! Dintre cei mai răi delicvenţi, tocmai el, un poet inofensiv. 
Dar tu crezi că ar fi vinovat? 


142 


-Numai tu poţi ști, Giovanni! îl cunoști de ani buni... 

-Eu nu am remarcat nimic. Mereu am discutat cu el de filosofie, de 
carte, de dragoste, dar de acea a poeţilor ca el. 

-Lui Platon, din câte știu eu, nu-i displăcea să discute cu elevii din 
școala lui. 

-Da, dar erau în Grecia, și ca și la Roma, erau alte reguli de 
purtare. Eu... nu știu. Orice ar fi, va trebui să-l ajut, el ar face la fel 
pentru mine. 

-Vom vedea ce se va putea face, chiar dacă acum nu-mi vine în 
minte nimic cum se poate face. 

-Mulţumesc, Ferruccio, ești mereu gata să mă ajuţi. Cum voi face 
să te răsplătesc? 

-Înțeleptul meu prieten, ai uitat poate spusele lui Epicur? "Dintre 
toate lucrurile pe care înţelepciunea le aduce pentru a avea o 
viață fericită, cel mai important este prietenia”. Te minunezi? 
Atunci continui să mă ofensezi! Ajunge prietene, să ne gândim mai 
bine la carte. 

-Şi încă continui să mă minunez... Oricum, în aceste momente, cel 
mai important este să o păstrezi tu. Eu sunt doar copia vie: dacă 
vor lovi în mine, le vor avea pe amândouă. 

-Şi ce e de făcut? _ 
-Ascunde-o, fără să-mi spui unde. Păstreaz-o pentru totdeauna. In 
acea carte nu e numai întreaga mea viaţă, dar și acea a unei lumi 
noi, fără un Dumnezeu al armatelor, fără un Dumnezeu care-i 
terorizează pe vinovaţi și pe inocenți, fără barbă și sabia lui 
neiertătoare. Este speranţa în acea carte că se vor termina 
războaiele în numele lui, că nimeni nu este mai presus de ceilalţi, 
că femeii îi va fi recunoscută natura ei, acea de "Creatoare”. O 
mamă iubitoare, admirabilă, pe care întemeietorii acestei biserici 
au transformat-o în săraca Maria, mama lui Hristos, mamă de 
Dumnezeu, o confuzie absurdă, pentru a încurca și mai mult omul 
și de-al ţine cât mai mult sub stăpânirea ignoranței, fricii și a 
neștiinţei. 

-Nu știu dacă oamenii vor fi în stare să asculte și să înțeleagă 
aceste lucruri, Giovanni, chiar dacă probele pe care le ai ar fi 
scrise pe cer și ar apărea în fiecare noapte. 

-Știu, va fi nevoie de ani, poate de secole. Eu vreau doar să fac să 
rodească această sămânță, planta să iasă la lumină. Eu știu că nu 
voi vedea niciodată copacul crescut, cu trunchi puternic și 
indestructibil, cu ramuri și frunze primitoare și ocrotitoare. E 


143 


suficient să înțeleagă puţini, căci cu timpul, cunoașterea își va face 
loc precum lava unui vulcan 

-Ai cuvântul meu de onoare, Giovanni, voi face cum mi-ai cerut. 
Contele de Mirândola își dădu jos mantia și o așeză pe genunchi. 
-Acum, dă-mi te rog pumnalul tău. Cu lama ascuţită tăie 


căptușeala prețioasă de unde scoase manuscrisul. Îl depuse pe 
masă și așteptă până cînd Ferruccio îl introduse la piept, la loc 
sigur. 


-Mulţumesc, continuă el. Acum știu ce am de făcut. Voi pregăti un 
rezumat al cărţii și voi încerca să-l prezint la Paris. "Colegiul 
Universitar” e o autoritate independentă și poate voi reuși să mă 
fac ascultat: e unica speranţă, pe moment. 

-De ce nu la Napoli? Regele Ferrante are mai multă libertate faţă 
de papă decât regele Franţei. 

-Prieten, spadasin, păstrător, om de știință, descendent din unul 
din cei mai nobili cavaleri ai istoriei, și acum, om politic... S-ar 
putea să ai dreptate, Ferruccio. Voi dormi liniștit. Sper însă că, cu 
acea ''greutate” pe care o ai asupra ta, tu să dormi liniștit. 

-O voi face cu un singur ochi, așa cum sunt obișnuit. Acum, du-te, 
reîntoarce-te la petrecere. Magnificul ar putea băga de seamă 
absenţa ta. Eu voi ieși după tine. 

Giovanni ieși, și cu toată penumbra din tavernă Ferruccio observă 
că era urmărit de numeroase priviri: chiar dacă avea părul tuns 
mai scurt și care-i dădeau un aer mai viril decât atunci când avea 
cârlionţii blonzi, Mirândola păstra un soi de frumuseţe, cu accente 
de feminin. Poate că nu ar fi fost rău, pentru siguranţa personală 
să-l înveţe câteva din tainele scrimei, poate numai noţiunile de 
bază pentru săbiile adaptate rangului său, și în plus, niște trucuri 
pentru folosirea “timpului” și a "'jumătăţii de timp”, care de mai 
multe ori îi salvaseră viata. 


leșit din tavernă, Ferruccio băgă de seamă două personaje oprite 
la capătul străzii și după tunsoarea de modă spaniolă, păreau a fi 
doi spanioli. Din instinct se întoarse spre a vedea dacă partea 
opusă a străzii era liberă, dar lama care ar fi trebuit să-l străpungă 
din spate, îl lovi în piept. Simţi o arsură puternică, mai ales când 
dădu un pas înapoi, dar încă o dată reacţionă din instinct. Scoase 
spada bastardă, se chirci și cu o rapidă mișcare circulară, se lipi de 
zid cu spatele. Erau trei, și cel care încercase să-l lovească din 
spate părea și cel mai slab apărat, poate și din cauza surprizei că 


144 


nu-l văzu căzând. Ținând spada cu ambele mâini se aruncă 
asupra aceluia urlând, simulând o lovitură din jos spre umărul 
drept. Adversarul făcu un pas înapoi parând lovitura și mișcându- 
și spada spre exterior. Era ceea ce dorea și aștepta Ferruccio: 
urmări mișcarea cu o lovitură din laterală, penetrând în carne până 
la os. Omul dădu un țipăt, se lăsă la pământ dar fără a da drumul 
spadei. 

Ceilalți doi veniră în atac, dar Ferruccio îi surprinse aruncându-se 
între ei cu lama spadei la verticală, depășindu-i în același timp. 
Fără a lovi execută o lovitură directă la înălţimea capetelor, 
lovitură care nu nimeri în gol. Rămase doar unul singur, care se 
puse în așteptare; acum de Mola era în poziţia favorabilă. 
Adversarul lui înţelese, dădu înapoi menținându-și garda și 
observând reacţiile, dar Ferruccio nu avea chef să lupte. Se 
întoarse imediat și plecă în fugă. 

Rana de sabie îl ustura, dar nu se simţea slăbit. Se îndepărtă cu 
rapiditate, fără să mai alerge, trecând de "Borgo dei Greci” și 
îndreptându-se spre palatele Peruzzi, bancherii aliaţi cu Medici, 
aproape de locul unde locuia. Aprinse un muc de lumânare și 
începu să se dezbrace. Dar abia scoase cartea afară că sesiză o 
mică zgărietură aproape de centru. Întoarse cartea și o privi. Era 
plină de sânge. Lovitura mortală fusese oprită de carte. Işi spălă 
rana și puse un unguent pe bază de iperico și aplică deasupra o 
fâșie de ţesut curată. Că ar fi fost un semn de la Dumnezeu, de la 
""Creatoare”, o pură întâmplare sau stranie coincidenţă, avea prea 
puţimă importanţă. Acela era ''Semnul” său. 


ROMA 
Vineri, 23 februarie 1487 


Heinrich Kramer umbla cu braţele încrucișate înainte și-napoi, de-a 
lungul anticamerei biroului papal. Era îmbrăcat cu tunica și eșarfa 
albă a '"'Ordinului Dominicanilor”, înalt și slab, cu un nas acvilin 
care se făcea văzut de sub gluga neagră, îl făcea să pară ca un 
animal de pradă, gata de-a simţi pericolul sau de-a ataca prada. 
Jacob Sprenger în schimb, era așezat, fără a fi agitat și urmărea în 
liniște agitația maestrului său. Pe genunchi avea o carte groasă, 
legată în piele galbenă, nervurată pe spate. Ritmic, de pe haina de 
călugăr, îndepărta fire inexistente de praf. 


145 


Cardinalul camerleng Riario Sansoni îi observa pe amândoi, așezat 
la masa plină de foi, pene de scris, călimări, diverse însemnări, 
lucruri care îi dădeau un aer de eficienţă și seriozitate. In realitate 
cardinalul Borgia care de ceva timp devenise un prieten apropiat 
al papei, îi ordonase să observe cu atenţie comportamentul celor 
doi și să-l înștiințeze imediat pentru orice atitudine suspectă. In 
afară de faptul că spaniolul nu avea nici o autoritate pentru a da 
orice fel de ordine, ce putea fi suspect în graba de-a ajunge cât 
mai repede la Roma? Oricum, îl asigurase pe Borgia că nu i-ar fi 
pierdut din vedere nici un moment, ceea ce făcea de aproape 
două ore în continuu. 

Amiaza era pe aproape și o dată cu ea și foamea: în mod straniu, 
postul ''quaresimei” mărea și mai mult pofta de mâncare. Ușa 
biroului papei se deschise și Heinrich Kramer se întoarse brusc, 
înainte ca Sansoni să-și audă strigat propriul nume. Camerlengul 
zâmbi călugărului și intrând în birou închise cu grijă ușa. 

-De cât timp așteaptă?, întrebă Borgia. 

-De peste două ore, Eminenţă. 

-Nu ai observat nimic ciudat? 

-Kramer se plimbă înainte și-napoi, în timp ce Sprenger stă doar 
pe scaun. Spaniolul, prin gesturi îl invită să plece. 

-Spune-le să intre și închideţi bine ușa! Nimeni nu are voie să 
intre! 

-"Un alt ordin!” 

-Prea bine, cardinale. "Dar dacă într-o bună zi vei avea nevoie de 
sprijinul meu sau de votul meu, va trebui să înveţi să mă 
respecţi!”, își spuse în gând camerlengul. 

Cei doi dominicani intrară cu capetele aplecate, Kramer cu braţele 
introduse în mâneci și Sprenger ducând cartea de parcă ar avea o 
pernă pe care s-ar fi aflat "cheile orașului”. Ingenunchiară 
amândoi în faţa lui Innocenzo și a cardinalului Borgia, așezat puţin 
mai jos ca poziţie. 

-Dragii mei fii, spuse papa, ce vești îmi aduceţi din Germania? 
-Sanctitate, spuse Kramer, Eminenţă. Cerem binecuvântarea 
voastră pentru ca ale noastre cuvinte să fie inspirate de Cel care 
ascultă și observă fiecare mișcare de-a noastră. 

-Bravo, frate, răspunse papa, nu e lucru obișnuit de-a primi o dublă 
binecuvântare, de la un papă și de la un cardinal. "EGO VOS 
BENEDICOINNOMNE PATRIS, FILII ET SPIRITUS SANCTE”. 

-Şi iertarea păcatelor. 


146 


-”EGO VOS ABSOLVO ET COETERA”. Acum pot să vă întreb despre 
veștile din Germania, sau aveţi alte lucruri să ne cereţi? 

Fără să se complice prea mult, Heinrich Kramer își lăsă gluga în 
jos, rămânând cu capul descoperit. Borgia îi privi ţeasta rasă, iar 
micuța claie din creștet părea un cuib de mierle. 

-“Mala tempora currunf”. Împăratul Maximilian nu arată respectul 
necesar unui ''conducător al romanităţii”, lucru datorat lui 
Dumnezeu și dumneavoastră Sanctitate. De cînd a rămas văduv 
de ''sfânta” Maria, duce o viaţă dezorganizată și baronii lui urzesc 
împotriva "'Sacrei Biserici Romane”. Erezia șerpuiește și ca și 
ciuma, murdărește cu bubele ei și cele mai nevinovate suflete. Ar 
fi nevoie de sabia arhanghelului Gabriel care să purifice cu focul 
sacru pământurile unde domnește desfrâul, viciul și unde în 
fiecare zi, Hristos - Domnul Nostru este crucificat de gânduri, 
cuvinte și fapte sugerate de cel rău. 

-Un tablou liniștitor, spuse cu jumătate de gură cardinalul Borgia. 
-Interesant. Spune-mi mai multe, fiule, continuă papa. E adevărat 
că în Germania, multe femei au avut întâlniri carnale cu demonul? 
Dominicanului i se aprinseră ochii și fără a cere vreo autorizare se 
ridică în picioare, sub ochii miraţi ai celuilalt călugăr. Înălţă braţul 
drept spre cer, cu arătătorul în sus, în timp ce cu mâna stângă 
indica ceaslovul pe care fratele Sprenger îl așezase pe pardoseală. 
-“”Lăcaș cu mii de găuri al infamului Satana, vas în care clocotesc 
toate răutățile în putrefacție, carne fetidă și aducătoare de 
moarte. Aceasta e femeia a cărei însăși desfrânare o face pradă 
ușoară demonilor și spiritelor rele”. În afară de măicuţele din 
ordinele călugărești și de Sfânta Fecioară, bineînţeles. 

-Cu siguranţă, adăugă Borgia. 

-Dă-mi cartea, Jacob, continuă Kramer luând cartea groasă și grea 
din mâinile celuilalt, rămas mereu în tăcere. lată, Sanctitate, 
remediul cu care încercăm să ne opunem apocalipsei depravării, 
” Malleus Maleficarum", cartea care mi-a fost inspirată de ''sfânta 
bulă papală”, “SUMMES DESIDERANTES AFFECTIBUS” . Cartea e 
grea, la fel ca răul care se abate asupra fiecărei vrăjitoare căreia 
nu i-a fost frică de flăcările infernului și care la sabat dansează în 
foc și în... 

-Da, da, da prea bine frate dominican, am înţeles, tăie Borgia care 
nu reușea să compare grațiile frumoasei Giulia cu tentaculele lui 
Satana. 

-Pot să adaug un ultim lucru? tună iar Kramer, în timp ce Jacob îl 


147 


trăgea, dar în zadar, de haină să se așeze. 

-Spune, suspină papa. 

-Dumnezeu mi-a dat o revelaţie care, împreună cu "'sfânta bulă”, 
am introdus-o în carte. EL mi-a dezvăluit semnificația cuvântului 
"femeie, feminus”, care are ca origine “fe” și “minus”. Înţelegeţi? 
Femeile au mai puţină credinţă! Și cu inteligenţa lor inferioară 
sunt mai ușor de căzut pradă tentaţiilor răului. 

-Foarte bine, dragă frate. Toate acestea sunt scrise în cartea 
voastră ” Malleus Maleficorum ", nu e adevărat? 

-” Maleficarum”, Sanctitate, "Maleficarum". Pentru că răul vine de 
la femeie. 

-Aşa să fie. Acum ascultaţi-mă bine. În numele lui Dumnezeu, veţi 
tipări cartea și-o veţi da tuturor fraţilor voștri din Germania. Noi 
vrem ca vrăjitoarele lui Satana să fie găsite, oriunde ar fi ele, 
tinere sau bătrâne, căsătorite sau printre călugăriţe, fără 
deosebire. Ne-am făcut înţeleși? 

-Da, tată al nostru, spuse Kramer cu privirea speriată. 

-Da, Sanctitate, bâlbâi Jacob Sprenger. 

-Amândoi, continuă Borgia, sunteţi numiţi acum  Inchizitori 
Generali pentru teritoriile de limbă germană și vă veţi exercita 
autoritatea în numele papei. Nici un episcop, nici un principe nu vi 
se va putea împotrivi. Căutaţi alţi fraţi, instruiţi-i după nevoie, dar 
vrem rezultate, dorim ca în fiecare oraș și sătuc să nu fie vreo 
femeie care să nu se teamă de a fi persecutată. Fiţi miloși, dar 
inflexibili! Fiţi drepţi, dar hotărâți în înlăturarea demonului din 
sufletele lor. Numai așa vor putea să se salveze! Și un alt lucru, 
frate Kramer. 

-Eminenţă?, spuse acesta închinându-se. 

-Faceți într-un fel de-a nu mai fi prinși cu mâinile în sac! 

-Cum, Eminenţă? Jacob Sprenger își acoperi faţa cu o mână în timp 
ce celălalt călugăr începu să transpire. 

-În Germania toţi vă cunosc precum ”institor”, vânzător ambulant 
de indulgenţe. Încetaţi cu aceste prostii. Dacă veţi face bine 
munca voastră vă vom oferi amândurora o abație din cele bogate, 
dar cu condiţia de-a nu mai auzi nici un fel de acuzaţii. Altfel, veți 
fi voi pe rug, să ardeţi împreună cu vrăjitoarele. 

-Calomnii ale inamicilor lui Hristos, ai celor care sărută ” 
Satana. 

-Mergeţi acum, plecaţi, spuse Innocenzo, și începeţi munca 
voastră. Nu, așteptați, cine va tipări cartea? 


scula” lui 


148 


-Nu prea știm, dar sunt diverși tipografi în Germania. 

-Ne vom gândi noi. Lăsaţi aici cartea și vă vom anunţa când vor fi 
gata suficiente copii pentru ceea ce aveţi de făcut. Mergeţi acum. 
Cei doi călugări se îndepărtară, cu capetele plecate și nu se 
întoarseră până când nu au ajuns la ușă. Jacob încercă să o 
deschidă, dar era închisă cu cheia. 

-Sansoni!, urlă papa. 


XX XX 


-Pot să o tipăresc “gratis et amore dei”. 

-Nu mi-ai spus nimic de acest privilegiu papal! 

-Nu glumesc. Un anume tipograf îmi este dator că nu l-am pus în 
lanţuri pe el și familia lui. 

-O mare datorie, cine e? 

-Un evreul! 

Cardinalul Borgia îl privi pe Innocenzo cu aer mirat. 

-Nici o problemă, e un convertit, cel puţin așa susţine el. Este 
Eucharius Silber și este cel care a imprimat textele lui Mirândola, 
fără aprobarea mea. 

-Ca să economisești, ai fi capabil să faci să tipărească ”Malleus 
Maleficarum” de către o vrăjitoare și demonul ei. 

-Rodrigo! Haide, e un gest frumos din partea mea. Cu această 
ofertă spontană își va spăla sufletul de orice păcat. E o afacere 
bună și pentru el, iar pentru noi, să tipărim o sută de copii nu ne-ar 
fi costat mai puţin de cinci mii de ducați. 

-Oricum va intra în faliment. 

-Nu, va cere un împrumut de la prietenii lui, evrei. Sunt toți 
bogaţi, vreunul chiar mai mult decât tine. 

-Ne vom gândi și la ei, dar după. Acum e important să ne vedem 
de drumul nostru. 

-Ești abil, Rodrigo. 

-E doar începutul, Giovanni. Și acum dă-mi voie să te las. S-a 
vorbit prea mult despre femei și mi-e poftă de Giulia mea. 

-Du-te, du-te, o meriţi, cardinale. Și amintește-ţi să nu lipsești la 
petrecerea în onoarea lui Franceschetto și a  Magdalenei, 
poimâine. 

-Cybo și Medici uniţi pentru totdeauna, abilitatea ta nu este mai 
prejos de a mea, spuse el gândindu-se la care dintre cei doi soți va 
muri primul, în mod sigur, nu de bătrâneţe sau de boală. 


149 


Aceeași zi, mai târziu, 
La palatul Borgia 


Rodrigo Borgia ieși din Vatican, traversă Teverele și se îndreptă 
spre sud, spre noul lui palat, însoţit de o escortă ușoară, de 
oameni de încredere înarmaţi cu halebarde cu mânere scurte si 
săbii. Ţinuta lor militară era în contrast cu vesta albă și mantia 
purpurie, cu bereta de cardinal pe care o purta pentru a-și 
ascunde calviţia. Era neobișnuit de a fi văzut îmbrăcat în cardinal; 
de cele mai multe ori lăsa straiele preoțești și avea asupra lui o 
sabie ușoară și un pumnal cu mâner de aur. Oamenii din gardă 
deschiseră poarta greoaie închinându-se la stăpânul lor: Borgia 
trecu prin galerie și intră în curtea interioară. Ajuns aici își înălță 
ochii spre fereastra unde spera să o vadă pe Giulia, frumoasa din 
familia Farnese, de care se simţea sincer îndrăgostit. Sau era doar 
frenezie sexuală a lui? Urcă pe scări aproape în fugă, lăsând 
deoparte armele pe care servitorii se grăbiră să le ridice pentru a 
nu se distruge în cădere. Giulia nu era, dar camera era caldă; o 
singură sobă era de ajuns pentru primăvara romană timpurie. Doi 
paji îl ajutară să se dezbrace și să se îmbrace cu o cămașă ușoară 
de lână, frumos ornată cu broderii de mătase, adusă de lao 
manufactură de țesături din Alicante. O dată si o dată o va 
cumpăra, mai ales că producea doar pentru familia lui. Un servitor 
aduse o carafă cu vin de Porto. Roma era frumoasă, ca și femeile 
dealtfel, dar pământul spaniol era favoritul lui. 

După-amiaza înainta aducând tipetele primelor rândunici. Rodrigo 
Borgia, sprijinit într-o rână în faţa unei ferestre luminoase cu două 
canaturi,ca și cum ar fi vrut să se ascundă, începu să observe 
basilica San Pietro. In ultima vreme o făcea des, imaginându-se el 
însuși pe tronul lui Sf. Petru. Începuturile erau promițătoare, chiar 
dacă strada era încă lungă și plină de pericole. 

Unul era vârsta lui. Chiar dacă Giulia îl făcea să se simtă încă tânăr 
ca un ”hidalgo”, avea cincizeci și șase de ani, o vârstă la care 
mulţi oboseau să ajungă. Innocenzo, chiar dacă nu era prea 
sănătos, era mai tânăr chiar cu un an de zile. După aceea era della 
Rovere, care deja nu era mulţumit de proaspăta numire a lui 
Borgia ca vice-cancelar la ''Curia Romană” (''curie” - curtea 
papală, secretariat, cancelarie), o idee de-a lui Innocenzo pentru a 
justifica întâlnirile dintre ei. La vremea lui va trebui să caute 


150 


alianţe preţioase pentru a putea atenua puterea pe care cei din 
familia della Rovere o exercitau la Roma, dar și asupra bisericii. La 
urma urmelor, până cu trei ani mai înainte, ei au stat pe scaunul 
lui Petru timp de cincisprezece ani, prin papa Sisto IV, și acum 
nepotul abia aștepta să reia locul (în original "un lustro”-perioadă 
de timp de cinci ani; trei lustri= 15 ani). Şi în sfârșit, mai era și 
chestiunea ”Mirândola”. Dacă nu ar fi citit cu ochii lui paginile 
"'Sigiliului”, nu ar fi dat prea multă importanţă scrierilor secrete ale 
lui Pico, pentru că ar fi fost de ajuns probabil celelalte pentru a-l 
condamna la moarte sau la un exil în vreun regat mai îndepărtat. 
Dar prin ceea ce conţineau și dată fiind situaţia actuală a bisericii, 
era suficientă o lovitură bine plasată după care și-ar fi revenit cu 
greu. Din Orient, din Germania, din Anglia, din Turcia, din orice 
parte, puterea Romei era ameninţată. Chiar și monarhii ei cei mai 
fideli ar fi profitat de atmosfera de incertitudine teologică care ar fi 
fost stârnită de "Teze”. Fără autoritate divină, papa nu era decât 
un bufon cu tiara pe cap, conducătorul unui mic regat, fără o 
armată demnă de acest nume. Chiar și aragonezii din Napoli ar fi 
pretins drepturi asupra unui stat bogat și fără o armată în stare să- 
| apere. 

Dacă Mirândola ar fi știut de ''Sigiliu”!!! Oricine ar fi fost, ar fi dat 
înapoi în faţa unei descoperiri de acest fel, sau poate ar fi încercat 
să tragă vreun folos personal. Dar el nu, era unul pur, un 
cercetător. Și deci, un fanatic periculos, și care ar fi fost necesar 
să dispară cât mai curând posibil. 

În orice mod, își începu campania lui, amintindu-i lui Innocenzo că 
“Si vis pace para bellum” - "dacă vrei pace, pregătește-te de 
război”. Dacă Dumnezeu nu ar fi vrut (Dumnezeu sau oricine 
altcineva de acolo de sus care observa treburile lumești), 
concluziile contelui ar fi devenit cunoscute public, și ca urmare, 
trebuia să se "ardă pământul” în jurul acelor "'Teze” și de a 
susține, de peste tot și cu orice mijloace că ''femeia” este 
inferioară si că ''feminismul” este demonul. Cu cât s-ar da mai 
multă crezare acestor lucruri şi cu cât aceste afirmaţii se vor face 
cunoscute în rândurile popoarelor, cu atât mai mult ''Tezele” lui ar 
fi părut absurde, blasfemice, chiar idioate. Și secretul ''Sigiliului” 
ar fi rămas la loc sigur. 

Albastrul cerului lăsa loc indigoului de la apus când prima stea 
apăru, deasupra basilicii San Pietro. De câte ori, privind spre 
basilică, nu văzu acea stea? Care Dumnezeu, sau oricine ar fi 


151 


așezat stelele pe cer, exista cu adevărat și vroia să-i dea un semn? 
Desigur, cineva îi sugerase "'idiotului” de Innocenzo să-i facă 
cunoscut acel minunat cadou. Chiar și el, la rândul lui, poate ar fi 
făcut la fel, chiar dacă, poate, nu l-ar fi ales Innocenzo. Bine pentru 
el că exista familia Borgia. "Sigiliul”era un secret preţios, aproape 
ca un semn divin care-l indica ca pe un viitor papă. Sau ar fi 
trebuit să facă totul pentru a deveni. Pentru că, oricine altcineva 
ar fi devenit papă, ar fi aflat de ''Sigiliu” și atunci, ce ar trebui să 
facă? Să-i spună? Pentru ce motiv? Să-și pună viaţa și mai mult în 
pericol? Sau să nu-i spună și să ţină secretul doar pentu el? Dar cu 
ce scop? Ce putere i-ar fi dat? Nici una, doar dacă s-ar fi aliat cu 
Mirândola și să se așeze la conducerea unei revolte. Dar pentru ce 
anume? Pentru un regat? Pentru multumirea urmașilor? 

Nu, nu era pentru el. Desigur că Innocenzo ar fi putut să aibă 
"bunul simţ”, în acel moment, să se îmbolnăvească. "Boala galică” 
- sifilisul, dura de ani buni și era periculoasă. Efectele asupra 
creierului erau devastatoare și poate că ar fi făcut cunoscut 
secretul "'Sigiliului” și altcuiva, schimbându-și succesorul. Poate că 
ar fi trebuit să-i grăbească sfârșitul cu vreo "”puta” - târfa, ce 
suferea de vreo boală mai particulară. Dar încă nu era momentul. 
Strânse cupa de vin, acum goală. In acel moment, o rază de soare, 
roșie de la apus, îl lovi în ochi, obligându-l să se întoarcă. Așao 
văzu. 

-Giulia! 

Intrase în liniște în camera lui si era acolo, în fata lui, îmbrăcată cu 
o rochie de velur roșu închis, care punea și mai mult în contrast 
pielea ei albă. Corsetul era strâns pe talie și se sprijinea pe șolduri, 
în timp ce la gât avea doar lanţul de aur cu rubinul dăruit de el. 
Părul auriu îi cobora pe umerii goi și expresia feţei, încruntată, o 
făcea să apară severă, în ciuda vârstei tinere. Dar cum ochii li se 
întâlniră, îi zâmbi și-i veni în întâmpinare cu braţele întinse. Bătăile 
inimii lui Rodrigo crescură în intensitate; acesta era adevăratul 
paradis care l-ar fi vrut, pentru etemitate. Nici un fel de putere, 
onoare, nici o bogăţie nu s-ar fi putut compara cu dragostea 
pentru Giulia lui. 

-Giulia, ești frumoasă. 

-Am fost anunţată că v-aţi întors, dar când am urcat și v-am văzut 
total absorbit de gânduri, nu am îndrăznit să vă deranjez. Vocea ei 
pătrunse în aerul camerei ca un suflu de aer curat și parfumat. In 
ochii ei, negri ca antracitul, pupila și irisul se confundau între ele. 


152 


Din prima zi când Rodrigo Borgia îi admiră, făcu pentru ea o 
atracţie aproape mortală. Și că acei ochi, aparţinând unui corp 
adolescentin încă, îl tulburară și mai mult: Giulia trebuia să fie a 
lui. Cardinalul se apropie și o sărută cu pasiune, prinzându-i 
ambele braţe la spate. Gemetele ei nu făcură decât să-i crească 
dorinţa: o întoarse și-i îndepărtă corsetul cu gesturi febrile, în timp 
ce ea își descheia mânecile. Rochia căzu la pământ și rămase doar 
în cămașă. Rodrigo își dădu jos cămașa lui, lăsând să se vadă sub 
izmenele de in, începutul de erecţie. Le dădu jos și o trase spre el. 
Ținând-o de mână o duse în centrul camerei și o culcă în patul 
monumental care, precum un altar era ornat cu robuste coloane 
spiralate. Ea închise ochii și-și desfăcu picioarele pentru bărbatul 
ei. Rodrigo avu pentru un moment probleme de erecţie, chiar dacă 
era gata. Giulia păru că nu bagă de seamă problema lui și 
îmbrăţisă umerii largi cu braţele ei de copilă. Rodrigo își simţi 
forțele revenind, încet, și când crezu că e momentul intră în ea cu 
forță. Femeia închise ochii, dar unguentul cu gălbenele cu care ea 
mai înainte își lubrifică din belșug vaginul, făcu în așa fel că nu 
simţi nici o durere. 

Giulia părea că doarme, cu capul așezat pe umăr și cu un braţ pe 
pieptul lui. Rodrigo respira profund privind scena de vânătoare și 
de dragoste pictată pe tavan. În centrul imaginii era o "'Diana”, 
triumfătoare, deasupra prăzii și vânătorilor, cu arcul și tolba de 
săgeți ridicate în aer, în timp ce unul din sâni îi ieșea afară din 
îmbrăcămintea de piele. În jurul ei, o serie de femei sumar 
îmbrăcate ale căror expresie părea să indice o iminentă 
sărbătoare. Feţele bărbaţilor, în schimb, erau toate îndreptate spre 
zeiță, ca în așteptarea unui semnal. Rodrigo privi obrazul Giuliei. 
Era perfect. 

-"Ca femeie mică, mare ca mamă, murmură el, ești tu, într-adevăr, 
începutul la toţi și toate? Dacă exiști cu adevărat, nu poate să aibă 
decât chipul tău, trăsăturile tale. Eu am renăscut cu tine, înăuntrul 
tău. Şi tu ești a mea, numai a mea, pentru totdeauna”. 

-Ai spus ceva, Rodrigo? 

-Nu, dormi iubirea mea. Somnul începea să-l înfășoare și pe el; cu 
ochii aproape închiși dădu o ultimă privire tavanului. Era o femeie 
complet nudă, care se reîmprospăta într-un mic lac. Recunoscu 
acel chip, sau așa i se păru. Era Vannozza, amanta lui de dinainte 
de Giulia. O glumă de prost gust a pictorului, sau era doar 
imaginaţia lui? Poate un avertisment de la ''Marea Mamă”: eu sunt 


153 


Giulia, parcă vroia să-i spună, și adu-ţi aminte, nu vei avea altă 
femeie în afară de mine. O îmbrăţișă încet, să nu o trezească și se 
simţi ca un păianjen uriaș care începuse să-și ţeasă pânza. Ea, 
Giulia, și numai ea, nu ar avea de ce să se teamă. "Malleus 
Maleficarum” era numai primul pas, următorii ar fi venit pe 
parcurs. Totul îi era clar, totul acum avea un scop precis. Să o 
distrugă pe ''Mamă”, să-l distrugă pe Pico și să fie ales papă. 


LUGANO 
Luni, 18 octombrie 1938 


Angajaţii băncii, cu impecabile uniforme albastre treceau în tăcere 
pe coridoarele separate cu bare metalice. Bâzâitul rece al 
neoanelor intra stăpânitor în fiecare încăpere. Ca într-o închisoare, 
fiecare funcţionar al băncii de la seiful care adăpostea cutiile de 
valori avea câte o cheie în păstrare, și pentru a ajunge la propria 
casetă, clientul trebuia să treacă de fiecare control. De Mola 
repetă de mai multe ori semnătura pentru fiecare document. 
Răspunse fără ezitare la trei întrebări care reprezentau o 
confirmare ulterioară identităţii sale, a industriașului de Martini. 
Trecut de ultima poartă, fu însoţit de un gardian înarmat pe o 
scară care cobora și mai tare în adâncul pământului. Ajunse în 
cele din urmă într-o sală mare, în care pardoseala, pereţii și 
tavanul erau vopsite în roșu închis. După una din nenumăratele 
gratii văzu grilajul porţii de la seiful interior, pe care erau 
imprimate cele trei chei, simbolul "Societății Bancare Elveţiene”. 
Vaticanul avea ca simbol doar două chei. In deschiderea circulară 
ar fi încăput un om vitruvian, de patru metri înălţime, în timp ce 
grosimea pereţilor din oţel brunat, numai la vedere, făcea 
imposibilă orice tentativă de efracţie. La un semn al gărzii 
înarmate, un impiegat de după gratiile electrificate acţionă o 
pârghie și zgomotul metalic încetă. O scurtă înclinare în semn de 
salut, deschise gratiile și reînchizându-le imediat după ce intră, 
lăsând gardianul-însoţitor afară. 

-Îmi puteţi arăta, vă rog, cheia? Giacomo se conformă în tăcere. 
Poarta era deschisă și de la interior ieșea o lumină caldă, plăcută. 
Angajatul trecu înaintea lui cu passpartu-ul în mână, de parcă ar fi 
fost o lumânare aprinsă: cu mimica lui liniștită părea un înger al 
paradisului ce-l introducea în cuibul lui Dumnezeu. Mâna îi tremura 


154 


când introduse cheia în încuietoarea casetei de valori: câţi ani 
trecură de când văzu pentru ultima dată conţinutul casetei? In acel 
moment nu-și amintea nimic, doar că era acolo pentru a lua 
cartea. Pentru ''Omega” dar și pentru neutra Elveţia, din cauza 
graniţelor ei, nu mai reprezenta un loc sigur. Dar acum, cartea, 
precum nașterea unui copil, din interiorul matern, protectiv și cald, 
trebuia să înfrunte o călătorie mult mai periculoasă, mai lungă și 
mai riscantă spre viaţă. Un rău necesar după cum stabilise 
""Omega”, și el se declarase de acord. In ţara libertăţii și a 
democraţiei, în Statele Unite, unde luase fiinţă ''Societatea 
Naţiunilor” (viitoarea O.N.U.), se va găsi la loc sigur. 

Rămas singur deschise caseta. Husa din piele neagră îmbrăca 
manuscrisul pe care Giovanni Pico, conte de Mirândola i-l dădu, cu 
aproape cinci sute de ani înainte, unui strămoș de-al lui. De atunci, 
familia de Mola l-a păzit mereu. Ascuns în mijlocul a mii de 
volume, zidit în pivniţă într-o cutie de plumb, lăsat în grija abaţilor 
neștiutori în timpul războaielor din "secolul luminilor” și în cele din 
urmă, ascuns în seifurile celor mai iluștri bancheri. Rothschild, 
Nathan, Mylius, Lombard, Pictet, în Anglia, în Franţa, în Germania; 
dar și Ghio în ltalia și chiar Camondo în Turcia au protejat 
"ULTIMAE CONCLUSIONES SIVE THESES ARCANAE IC” cele 
"Nouăzeci și nouă de Teze Secrete”, ascunzându-le de ochii lumii. 
Toate astea în timp ce cele cele "Nouă sute de Teze” se 
răspândeau, stârnind diverse reacţii printre filosofi și teologi. 

De Mola se întoarse brusc: o umbră, poate apărută din gândurile 
lui, o sesiză cu coada ochiului. Îşi ascuţi auzul, dar unicul zgomot 
era zumzăitul liniștitor al gratiilor electrice. Imediat după, o durere 
ascuţită la baza craniului îl făcu să cadă într-un întuneric profund. 
Un om cu părul negru, dat cu pomadă din belșug și cu mâinile 
distruse de un precoce început de psoriazis, îl ţinu pe de Mola de 
subraţ și-l așeză încet la pământ. Cu două lovituri lejere îl făcu 
atent pe impiegat care se ridică rapid de la locul lui. Nu era 
obișnuit cu astfel de scene, dar se forță să facă faţă. 

-Schnell!, îi spuse omul în șoaptă. Keine Furcht. Ich habe ihn nicht 
getotet Înţelese și el că cel venit la cutia de valori nu fusese ucis, 
dar asta nu-l împiedica să-i fie frică. In timp ce omul introducea 
manuscrisul și alte foi într-o valiză de piele, impiegatul încercă să-l 
ridice pe de Mola în șezut. Zugel îi făcu semn să-l lase. 

-Sind Sie bereif! 

-Ja, herr Zugel, sunt gata, murmură el. Da, era, și știa prea bine ce 


155 


are de facut. Douăzeci de mii de mărci germane erau un sfetnic 
bun. 

Zugel zâmbi pentru a-l liniști, în timp ce scoase la iveală pistolul 
său preferat, un "'Beretta” calibrul nouă, cu surdină. Il înfipse în 
spatele impiegatului care instinctiv ridică braţele și se îndreptară 
spre gratiile electrice. Întrerupse curentul electric și deschise 
nervos poarta de acces. Gardianul de pază duse imediat mâna la 
tocul pistolului. 

-Stai!, spuse Zugel într-o italiană perfectă, sau îl ucid, după care 
intri tu la rând. la pistolul cu două degete, de la mâna stângă, 
continuă el, și lasă-l pe pardoseală. Acum! 

Zugel puse pistolul la tâmpla impiegatului ridicând în același timp 
percutorul. Gardianul, după un moment de incertitudine, făcu ceea 
ce i se ceruse. 

-Dă un șut la pistol, spre mine, iar tu îndepărtează-te! încet! 
Ordinele lui Zugel erau calme și precise. Gardianul înţelesese că 
are de-a face cu un profesionist. Zugel se aplecă pentru a ridica 
arma, împingând ţeava pistolului  "'Beretta” în  șezutul 
impiegatului. După care, așa cum era înţeleși, îl lovi în cap cu 
mânerul pistolului. 

-Acum însoţește-mă spre ieșire. Orice mișcare greșită și te împușc. 
Nu mi-e fiică și nu am nimic de pierdut! 

Nu era adevărat. Valijoara pe care o ţinea subrat conţinea toată 
bogăţia lui, stima și admiraţia celor mai înalţi conducători din 
Reich. Himmler în persoană l-ar fi îmbrățișat și poate l-ar fi primit 
printre ''Cavalerii Negri”. Dar acum trebuia să iasă de acolo, și 
deja știa cum o va face. La prima poartă, totul trecu cu bine; după 
ce o deschise, gardianul, care făcu pe el văzând arma îndreptată 
spre el nici nu băgă de seamă că muri împușcat. O lovitură în plin, 
în frunte. Al doilea gardian încercă să fugă, dar un foc în picior îl 
opri înainte de-a da alarma. Sângerând și sub ameninţarea armei, 
fu constrâns să se întoarcă din drum și să deschidă poarta. Zugel îl 
împușcă între ochi de la mică distanţă. La a treia și ultima poartă, 
totul se petrecu cu repeziciune. Impușcă în ceafă gardianul care 
căzu la pământ ca un sac, sub privirile îngrozite ale custodelui. 
-Deschide grilajul sau te ucid! Omul făcu întocmai și în timp ce era 
încă cu mâinile ridicate, Zugel îi mulţumi cu un glonte care, de sub 
bărbie, îi perforă craniul, oprindu-se în tavan, împreună cu bucăţi 
de os și creier. Traversă cu calm salonul amplu, ieși din bancă, 
făcu o respiraţie prelungă și profundă, plecând pe jos spre lac, 


156 


unde avea parcată mașina lui, o DKW F7. Următoarea mașină ar fi 
fost o Mercedes 500K. Cu ea și-ar fi permis toate femeile pe care 
le dorea, chiar și acea actriţă, Magda Schneider, care cu aerele ei 
de mare doamnă, îi stârnea cele mai perverse fantezii. 


De Mola deschise ochii, dar durerea din ceafa îl făcu să-i închidă la 
loc. În cele din urmă realiză totul: era la pământ și deasupra lui, 
caseta de valori. Își reașeză ochelarii pe nas. Privi înăuntrul 
casetei, dar cartea nu mai era. Alături de poarta-grilaj îl văzu pe 
impiegat, la pământ, cu pata care se mărea cu sângele care-i 
curgea de la cap. Alergă pe coridoare trecând peste cadavrele 
care zăceau pe pardoseli. Numără patru înainte de a ajunge în 
salon. Privi înjur, își ridică gulerul de le impermeabil și ieși. Simţi 
primele frisoane pe spate, asudat fiind și din cauza vântului. O 
mașină trecu foarte aproape de el fără să aibă în vedere că era 
stop și din reflex, îi memoră numărul. Aproape de cheul de unde 
plecau vasele turistice, găsi un telefon public. Când centralista îi 
făcu legătura, făcu o respiraţie profundă care-i dădu forţa de-a 
vorbi. 

-""Omega, șase, șase, șase”. De cealaltă parte interlocutorul ezită 
un moment apoi spuse: 

-Repetă, te rog. 

-"'"Omega, șase, șase, șase”. 

-De acord, te vei întâlni cu Gabriel, rămâi unde ești. 


ROMA 
Vineri, 2 martie 1487 


Pe poarta mare de lemn a palatului ''Savelli” ieși un soldat călare. 
Mergea înaintea unui car tras de doi boi, escortat de patru 
halebardieri cu însemnele papale. Cu vizierele de la căști ridicate, 
în armură și cămăși de zale dădeau un aspect sever cortegiului. În 
spatele carului, doi toboșari loveau tobele la fiecare patru pași, 
dând marșului o cadență funebră. Pe toată lungimea străzii ''Mont 
Serrat”, de-a lungul căreia papii treceau pentru a ajunge la 
"Laterano”, răsuna ritmul trist cu care, de regulă, erau conduși la 
moarte condamnaţii care ieșeau din închisoarea de la "'Corte 
Savella”. Grupuri de copii se adunaseră în spatele pâlcului de 
soldaţi, dansând și sărind, în timp ce la ferestrele palatelor și ale 


157 


caselor sărăcimii, oamenii se arătau spre a-l vedea pe cel dus la 
moarte, care în mod sigur ar fi fost spânzurat în ''Campo de' Fiori”, 
după cum era obiceiul. Dar carul părea gol, doar dacă, sub pânză 
nu era un condamnat deja mort, care drept '"'mulţumire” pentru 
delictul comis, fusese deja spânzurat. Mulţi alţii, femei, nobili, 
negustori se adăugară alaiului, intrigaţi de acea stranie procesiune 
fără condamnat. Chiar și diverse prostituate, dedicate din plin 
muncii lor se lipiră de cortegiu, ascunzându-și prin mulţime culorile 
stridente ale veștmintelor. 

Ajunși în ''Campo de' Fiori”, procesiunea se opri în faţa unui grup 
de soldaţi. Aceștia păzeau o grămadă de lemne, mai mult întinsă 
ca suprafaţă, decât înaltă. Mulțimea începu să se adune înjur așa 
cum marea care înaintează acoperă o stâncă. Nu era un 
spânzurat, pentru că lipsea spânzurătoarea, și nici vreunul de ars 
pe rug, pentru că lipsea parul de care ar fi fost legat. Unii dintre ei, 
care se proclamau experți în problemele bisericii spuneau, dându- 
și oarece importanţă, că sigur era o ''ordalie”, mai degrabă o 
judecată a focului, o pedeapsă mai ușoară decât arsul pe rug. În 
acest caz ar fi trebuit să se vadă butuci de lemn sau jumătăţi de 
cruce pe care condamnaţii ar fi confesat greșelile și s-ar fi căit. 
Ordalia, fiind o judecată a lui Dumnezeu, nu admitea nici o 
posibilitate de-a înșela. Dacă cel condamnat ar fi reușit să meargă 
pe tăciunii aprinși, fără să aibă arsuri, însemna că era protejat de 
Dumnezeu și deci era nevinovat. Chiar dacă, și de data asta, 
protecţia putea veni și de la demoni, motiv pentru care era mai 
prudent de-a fi, totuși, ars pe rug. Mai bine era de trimis un suflet 
nevinovat în Paradis, dacât să lași un fiu al demonului să acționeze 
printre oameni. 

În sfârșit soldaţii dădură foc ierburilor uscate care se aprinseră 
imediat. Mănunchiurile de vreascuri se aprinseră și ele, la început 
plăpând, iar în cele din urmă începură să ardă și butucii de lemn. 
In acel moment îndepărtară țesătura care acoperea carul. Toţi se 
înălțară în vârful picioarelor spre a vedea mai bine, ocazie 
așteptată de hoţii de buzunare pentru a-și strecura mâinile pe sub 
hainele celor bogaţi. Unii dintre ei, cu o rapidă mișcare de cuțit 
tăiau cureluşa de piele care ţinea punga legată, în timp ce 
complicii, aproape așezați pe pământ, așteptau să o prindă și să 
dispară rapid. Cei care tăiau erau tineri, ageri de ochi și de mână, 
iar cei care adunau, erau de cele mai multe ori frați mai mici. Copii 
care, după lovitură se ascundeau pe sub și printre fustele colorate 


158 


ale surorilor lor prostituate.  Adevărate organizaţii familiare, 
împotriva cărora poliţia pontificală, în afară de-ai prinde în 
flagrant, nu putea face mai nimic. 

În acea zi totuși se întâmplă ceva neprevăzut: poate o flacără prea 
înaltă și prea apropiată, poate împingerile mulţimii curioase; 
oricum, totul era că un tânăr, în loc să taie cureluşa de la punga cu 
bani, înjughie un măcelar. Acesta căzu la pământ, împiedicat și de 
fratele mai mic al celui care tăiase, cu un urlet inuman, ca cel al 
animalelor pe care le înjughia. Dar mulţimea era cu ochii în cu 
totul altă parte, pentru că ceea ce se întâmpla era destul de 
straniu. În loc de oameni, soldaţii aduceau o enormă cantitate de 
cărți, ascunse sub țesătura carului. Era o mare deziluzie, dar 
atrăgea pe cei curioși prin noutate. Experții în sentințe spuneau că 
erau cărţi eretice și că, neputând să-l ardă pe rug pe cel care sau 
pe cei care le-au scris, se ardeau în schimb cărţile. Şi aveau 
destulă dreptate. 


Innocenzo VIII și Rodrigo Borgia, îmbrăcaţi în simpli nobili, priveau 
la rugul de cărţi de la o fereastră de la etajul al patrulea al 
palatului ''Condulmer”. 

-E numai începutul, Giovanni. 

-Da, va veni și rândul contelui de Mirândola. Cardinalul se întoarse 
spre el. 

-Nu, Giovanni, numai cărţile lui, să dăm un semnal. Simplu, el va 
dispărea. O carte nu poate deveni un martir, dar un om da. Nu 
trebuie distrus totul și noi trebuie să fim prudenti. 

-La ce te-ai gândit pentru el?, întrebă papa și-și frecă mâinile 
înmănușate, cu ochii licărind de văpăile focului de afară. 

-lertarea. 

-Ce anume? Ești nebun? Îi ardem cărţile și după aceea îl iertăm? 
-Întocmai. Când va afla se va înspăimânta și comisia va decreta 
impietatea și erezia scrierilor lui, va înţelege că este condamnat. 
Așa îi vei transmite iertarea ta, invitându-l la Roma. Cine e 
disperat se agaţă de orice și bunăvoința ta i se va părea ultima 
șansă de salvare. Va veni și ne va cădea în mâini. În acel moment, 
în mod straniu, va dispărea, pentru totdeauna, fără prea mult 
zgomot. "Marea Mamă” va fi binevoitare cu el, nu crezi? 

Giovanni Battista Cybo zâmbi, în timp ce jos, focul se micșora și 
mulţimea începea să se împrăștie. Printre ultimele persoane care 
se îndepărtară era și o tânără femeie, cu care soldaţii se distrau 


159 


trăgând-o și rupându-i hainele de un verde ţipător. Expresia feţei 
ar fi trebuit să-i calmeze, dar o prostituată nu-și putea permite să 
refuze avansurile lor. Doar atunci când scoase un cuțit și-i 
ameninţă că le va tăia umflătura din brăcinari, renunţară de ao 
mai necăji. 


Leonora știa ale cui era acele cărţi, devenite cenușă acum, și 
decise că, cu preţul vieţii sale, va trebui să-l avertizeze pe conte 
sau pe prietenul lui, protector sau ce-o fi el, omul cu barba cioc- 
neagră, cu care discutase în mod confidenţial. Cât despre 
negustorul de porci, îl găsiră după câteva ore în spatele vechiului 
turn "'Arpacata”, aproape de ''Locanda della Vacca” cu abdomenul 
deschis. Era cu faţa în jos, complet gol, cu faţa în noroi și cu 
șezutul gras, ce avea deja o culoare galben-cadaverică . ''Mort prin 
pierdere de sânge”, decretă medicul, și furat de tot ceea ce avea 
asupra lui, inclusiv hainele. Nimeni nu știa cine a fost și așa, închis 
într-un sac, îl aruncară în groapa săracilor de la biserica "San 
Paolo”. 


ROMA 
Luni, 5 martie 1487 


-Cine e acel cavaler? 

-Care, baroane?, întrebă notarul Mellini fără a ridica ochi de la 
masa de scris. 

-Dacă nu priviţi!, răspunse iritat bătrânul Frangipane. Acela înalt, 
acolo jos, cu vestă neagră și beretă roșie. Notarul suspină, lăsă cu 
delicateţe pana pe masa de scris; curăţind-o de cerneală, închise 
călimara, își dădu la o parte lentilele de pe nas și privi în direcţia 
indicată. 

-Cine baroane, acela cu barba cioc? 

-Chiar el, nu l-am mai văzut în nici o altă parte, dar chipul lui îmi 
este cunoscut. 

Notarul îl privi cu atenţie. Din felul de-a se îmbrăca, auster, nu 
putea face parte din nobilimea romană. Nu putea fi nici un 
negustor, pentru că lanţul ce-l avea la gât, dar și inelul cu rubin de 
la mână le purta fără fală, fără vanitatea de-a fi un îmbogăţit. Își 
întoarse privirea spre sala de audienţe din Laterano, să vadă dacă 
ar fi fost cineva cu el, dar dădu din cap că nu. 


160 


-Îmi pare rău, dar nu vă pot spune nimic util, baroane. 

-Se spune că la Roma, în aceste zile, îi șopti la ureche nobilul 
Frangipane, ar fi venit fiul lui Mattia Corvino (Matei Corvin). 
-Regele Ungariei? Tocmai el? 

-Da, ar putea fi principele, venit să discute cu ''Santo Padre” - 
papa, alianţa contra marelui sultan. Sau poate e ambasadorul lui. 
În faţa lor, un frate dominican își dădu jos gluga de pe cap și 
întorcându-se spre ei cu privirea încruntată, le făcu semn să tacă. 


Ferruccio simţi că este în centrul atenţiei si că murmurul din sală 
se datora prezentei lui. Când cineva îl fixa cu atenţie, îi susținea 
privirea, fără a fi sfidător. De multe ori zâmbea și pe cei care nu 
răspundeau la salut nu se supăra, hrănind zvonurile despre 
originea lui străină. 

Femeiea de lângă el îi vorbea șoptind la ureche, vocea ei era 
imperceptibilă, dar era clar tuturor, că el fiind străin, ea îi explica 
tot ceea ce se întâmplă în jurul lor în limba lui matemă. 
Îmbrăcămintea de culoare neagră, coafura sobră, părul legat cu un 
singur șir de perle, chiar dacă dădeau impresia unei văduve 
nobile, nu ascundea destul de mult vârsta si frumuseţea femeii. 


Leonorei aproape nu-i veni să creadă când văzu în fața ușii ei pe 
cavalerul de Mola, în aceeași zi cu arderea pe rug a cărților. Incă 
se gândea cum să-i atenţioneze, că Ferruccio și apăru, ca și cum 
ar fi fost evocat un înger sau un demon. li povesti toate detaliile 
ceremoniei nupţiale dintre fiul papei și Magdalena de' Medici, la 
care asistă de departe, la "San Pietro”. Ceremonie după care 
urmară festivități în toată Roma, cum nu se mai văzură de pe 
timpul împăraţilor. Îi spuse și ceea ce se auzea prin popor, despre 
influența crescândă a cardinalului Borgia, numit de popor 
"Geminus - Innocentii” - geamănul papei. Şi despre rugul de cărți 
și despre cum numele lui Giovanni Pico della Mirândola era legat 
de scrierile eretice. Dar părea că de Mola știa deja totul. Leonora 
nu se miră atunci când arătându-i o frumoasă rochie neagră, bogat 
ornamentată, el îi ceru să-l însoţească la Laterano. Un cuplu de 
nobili s-ar fi ascuns mai bine printre ceilalți nobili, prezenţi la 
sentința ''Comisiei Pontificale”. Vor asculta în mod direct 
acuzaţiile împotriva celor "Nouă sute de concluzii” ale lui Pico și 
vor înţelege ce pericole reale existau în viaţa lui Giovanni. 

Un aprod anunţă intrarea comisiei care urma să se așeze la masa 


161 


mare de lemn, cu șaisprezece scaune în jurul ei. Teologii își făcură 
intrarea în timp ce publicul destul de numeros, se ridică 
respectuos în picioare. Mulţi dintre teologi aveau straie 
dominicane - cei mai fanatici și cei mai periculoși. Printre aceștia 
Ferruccio îl recunoscu pe Pedro Garcia, Episcop de Ales, capelanul 
lui Rodrigo Borgia și mare persecutor al Albigesilor, care ocupă 
jilțul central și-și începu discursul. 

-În numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit, și toţii își făcură 
semnul crucii, și a Sanctităţii Sale papa Innocenzo VIII. Prin 
binecuvântarea divină, coborâtă peste această comisie, chemată 
să examineze cele "Nouă sute de Concluzii” ale ilustrului conte 
Giovanni Pico della Mirândola și Concordia; prin bunăvoința bunilor 
părinţi reuniți aici, care au citit, studiat și discutat cele scrise în 
respectivele texte, fără odihnă, fără să bea, rugându-se doar la 
Atotputernicul Dumnezeu să-i ajute să ajungă cu sufletul liniștit și 
pur la un verdict; pentru preamărirea "'Sfântului Spirit” și a 
"Sfintei Biserici Romane”, a tuturor îngerilor, arhanghelilor, 
heruvimilor și serafimilor care au îndepărtat tentaţiile diabolice și 
demonice sugerate de Satana, ''demonul răului”, această comisie 
a ajuns la cele ce urmează. 

-In sfârșit, șopti Ferruccio la urechea Leonorei care-și ascunsese 
surâsul în spatele năframei care și-o trecu peste gură. 

-E falsă! tună Pedro Garcia, sunt eronate și eretice scrierile 
conform cărora sufletul lui Hristos ar fi coborât în infern; e falsă, 
eronată și eretică teza conform căreia un păcat mortal nu poate fi 
pedepsit cu pedeapsa eternă; e scandaloasă și ofensivă pentru 
urechile pioase, în afară de a fi contrară normalului scrierea că nu 
trebuie adorată crucea; e falsă, eronată și eretică teza conform 
căreia, nici o știință nu ne poate convinge de divinitatea lui 
Hristos, mai mult decât magia naturală și decât cabala. 
Scandaloasă și împotriva opiniei bisericii este si... 

Mulţi din cei prezenţi aveau capetele înclinate, nu în semn de 
închinare, ci pentru plictiseala acelei lungi prezentări. Tonul 
psalmodiant și monoton al episcopului Garcia îi făcea pe unii să 
adoarmă, dar câteodată, în faţa unui argument particular vocea 
luând accente de tragedie sau triumf, ţipând aproape chemări la 
credinţă și la speranţa în Dumnezeu, trezind dintr-o dată mintea, 
dar nu și conștiința. 

Galant, Ferruccio îi oferi braţul Leonorei, pe care aceasta, cu o 
graţie neașteptată, își sprijini mâna. leșiră din palatul "'Laterano” 


162 


și se îndreptară spre ''Via Appia”, de unde intrară pe ''Via Veio”, o 
laterală mai puţin la îndemână pe care Ferruccio închinase un 
apartament. Leonora acceptă din bun simţ, dar se gândea și la 
"avansurile” sau “”'atenţiile” însoţitorului ei. Într-un alt moment, cu 
o altă ocazie ar fi fost fericită că un astfel de cavaler ar fi ales-o 
pentru câteva ore de plăcere. E adevărat, deseori refuzase 
compania oamenilor prea neciopliți, dar în faţa foamei și a nevoilor 
nu avea altă șansă. Negustori, aventurieri, câte un soldat nu prea 
bădăran și clerici de rang mic erau clienţii ei obișnuiți. 

Dar acum, după ce de Mola își dădu tot interesul să o facă să 
apară ca o nobilă, el având un comportament galant, Leonora nu-i 
putea ceda, cu atât mai puţin pentru bani, pentru că ar fi făcut-o 
să se simtă și mai murdară. De când au intrat în apartament 
Ferruccio nu deschise gura, lucru care o irită și mai mult. 

Decise să plece. Poate înțelegând-o, i-ar fi fost milă de ea și și-ar fi 
căutat altă femeie. De ele, Roma era plină. 

-Nu te poţi întoarce la casa ta, Leonora. Obrajii se înroșiră din 
cauza vocii lui Ferruccio, calmă dar fermă, ca de altfel și privirea 
din ochii întunecaţi care o priveau. 

-De ce nu pot?, spuse ea ridicând capul și rugându-se ca el să nu 
vadă roșeaţa. 

Ferruccio zâmbi. 

-Pentru că asta e noua ta casă. E o casă sigură, proprietarul e un 
prieten de-al contelui și nu e interesat de cine stă în ea. Aşa mi-a 
cerut însusi contele. Nu vrea ca tu să mai faci niciodată..., nu vrea 
ca tu să te mai întorci în acea casă, în acel ambient. 

De data asta era rândul lui să se simtă stânjenit, să nu găsească 
cuvintele potrivite pentru a-i spune anumite lucruri, dar fără a o 
supăra. Ea băgă de seamă, îi mulţumi, lucru care îi dădu și mai 
mult curaj. 

-Mă pot apăra și singură și am facut-o destul de bine până azi. 

-Nu e asta, ai toată admiraţia contelui, dar și a mea. Azi ai fost 
perfectă. Părea că tu cunoști în detaliu locul și reguluile de 
comportament. Vreau să spun că eu eram convins, dar... 

-Poate că vei râde, Ferruccio, dar eu am fost crescută de 
călugărițele de la ''Santa Chiara”. Cineva a plătit pentru educaţia 
mea, poate tatăl meu necunoscut. Cât timp au fost plătite, eu am 
fost crescută ca și cum ar fi trebuit să mă mărit cu vreun nobil. 
După aia, nu știu ce s-a întâmplat: poate binefăcătorul meu a 
murit sau a dat faliment. Atunci maica stareță mi-a adus la 


163 


cunoștiință că trebuie să plec, poate că cineva s-a bucurat, 
invidioasă pe condiţia mea. De pe o zi pe alta m-am trezit pe 
strada fără bani, dar nu am uitat de afecțiunea, de ţinuta 
elegantă, de mișcarea mâinilor, a feţei, de privire și de toate artele 
cu care, orice fată nobilă trebuie să știe să-și cucerească soţul. De 
la maici am studiat muzica, canto, să scriu și să citesc, și chiar să 
conversez în franceză, chiar dacă a trecut mult timp de când nu 
am mai vorbit. Dimpotrivă, cred că am uitat tot. Dar ce se 
întâmplă Ferruccio, te plictisesc?Am spus, oare, ceea ce nu 
trebuia?Poate că vorbesc prea mult, dar foarte rar despre aceste 
lucruri. 

Ferruccio își simţi pulsul accelerându-se și-i răspunse doar după 
ce-și regăsi suflul. 

-Nu, Leonora, scuză-mă. Am rămas surprins de cuvintele tale, de 
cele spuse. Şi datorită faptului că pentru mine e un lucru rar să 
aud o femeie vorbind în acest fel. 

-Se vede că cele pe care le frecventezi nu sunt prea educate, 
adăugă ea cu malițiozitate în glas. 

-Mă predau, răspunse el ridicând mâinile, și e un lucru pe care nu-l 
fac prea des. Dar tu ai schimbat discuţia. Face și asta parte din 
educaţia măicuţelor? 

-Chiar și asta, da, răspunse ea surăzând. E o caracteristică tipic 
feminină. la loc, Ferruccio, te rog, ești așa de înalt, și de drăguţ, că 
mi-e greu să vorbesc fără a fi în dificultate. Îi sunt infinit datoare 
contelui de Mirândola, îmi amintesc promisiunea lui, dar și ţie îţi 
sunt recunoscătoare. Dar nu am nimic să vă ofer în schimb, și 
ceea ce aș avea, tocmai vouă, nu vreau. 

Ferruccio își plecă capul; simţi privirea ei asupra lui și nu îndrăzni 
să ridice privirea. Incrucișă degetele, ca într-o rugăciune, și 
rămase în acea poziţie. 

-Ai suferit mult, Leonora. Cred că tu ai plătit din plin tot ceea ce 
viaţa ţi-a cerut. Nici unul dintre noi doi nu cere nimic în schimb, ai 
dat deja prea mult, fără a primi nimic. Aceasta e casa ta de acum. 
La Banca de' Medici, aici la Roma, te poţi duce și lua cât vei avea 
nevoie pentru a trăi, a te îmbrăca, să-ţi găsești o servitoare atunci 
când vei ieși din casă și o alta care să te ajute la treburile din casă. 
Dacă vrei, voi rămâne câteva zile, pentru a te obișnui cu noua ta 
viață. Cere-mi totul, Leonora, dar nu să schimbăm ceea ce e 
dorința contelui și a mea. 

Cu delicateţe îi luă mâna. 


164 


-Acum trebuie să plec, am ceva treburi de pus la punct și nu e bine 
ca tu să vii vu mine. În cealaltă cameră ai de îmbrăcat, probează... 
și gata cu grijile. 

Ferruccio își aranjă spada la șold și ieși fără să privească. Leonora 
rămase singură în casa aceea necunoscută. Nu se mai rugase de 
când fusese dată afară de la măicuţe și-i veni în mod spontan să 
rostească o rugăciune. Nu era adresată unui Dumnezeu pe care 
nu-l cunoștea de loc, ci unuia mai iubitor, mai matern, mai 
aproape de ea. Se gândi la mama ei, de care-și amintea puțin, și o 
simţi aplecată asupra ei. Își dădu jos rochia neagră și din dulap își 
alese, dintre tot ce era înăuntru, o rochie de damasc gri, cu 
mâneci, cu centură și cu "en-coeur'-ul din velur albastru. Se 
apropie de fereastra camerei, își strânse mâinile la piept și începu 
să plângă. 

Afară, pe străzile cele mai înguste ale Romei, în cartierele pe care 
soarele le lumina doar la amiază, începură să patruleze grupuri de 
soldaţi. Purtau cu ei lanţuri, dar și ordinul de-a lua cu ei cât mai 
multe prostituate posibil, printre care, se găseau cu siguranţă și 
femei care practicau vrăjitoria. 


FLORENTA 
Duminică, 18 martie 1487 


-Nu aveţi încredere în principi și nici în fii oamenilor, în care nu e 
nici o salvare! Pentru că vă vin în întâmpinare îmbrăcaţi în oi, dar 
înăuntru sunt lupi feroci! Şi vai vouă, păcătoşilor! 

Predica se îndrepta acum spre sfârșit, dar fratele Girolamo 
Savonarola își rezervă o ultimă și înfocată închidere, după cum îi 
era obiceiul. Făcu o pauză pentru ca ultimele lui cuvinte să apară 
și mai amenințătoare. 

-Şi tu, Roma, ești cuibul tuturor relelor. Desfrâul, sodomia și 
traficul cu lucruri sfinte sunt copii tăi. Ar trebui să fii fără milă, 
biciuită și reînnoită. Încă o lună și va fi Paştele: cine nu-și va pleca 
capul, îi va fi tăiat! Cine nu-și va înmuia sufletul în sângele lui 
Hristos, va fi ars! Și acum, mergeţi în pace! 

Zidurile micii biserici "'Santa Verdiana” încă vibrau după discursul 
călugărului, când cei participanţi la slujbă se pregăteau să iasă în 
ordine prin îngusta intrare principală. Pe strâmta "'Via dell' Agnolo” 
și pe spaţiile din jur, așteptau căruţe și cai; biserica era destul de 


165 


îndepărtată faţă de centrul Florenței. Lorenzo de' Medici își dădu 
seama că greșise permițându-i dominicanului să predice în "San 
Marco”. Acuzaţiile călugărului împotriva corupţiei din biserică, din 
guvern, nu plăcea politicii de compromisuri și înţelegeri, care în 
ultimii ani a permis Florenței să se îmbogăţească și să aibă o 
poziție dominantă în politica italiană. Oricum, conducătorul 
Florenței, în ciuda profundei stime care o avea faţă de el, îi lăsă 
doar rolul de simplu cititor în vreo biserică mai importantă. De 
data asta, deghizat în negustor, mergea din când în când să-l 
asculte. 

Giovanni Pico, spre capătul unei nave, aproape lângă cor, admira 
splendida pictură a lui Giotto di Bondone, o reproducere a 
Fecioarei cu pruncul în braţe. Albastrul mantiei și auriul 
veşmântului se armonizau perfect între ele,dând o notă de forță 
imaginii. Faţa era deja pictată pe trei sferturi și expresia Fecioarei 
apărea ambiguă, ca și cum ar fi ascuns un secret pe care nu-l 
împărțea decât cu pictorul. Pico privi spre coloanele din stânga, 
unde Savonarola își primea omagiul sincer din partea fidelilor. 
Discursurile lui atrăgeau mereu o mulţime de oameni și se 
amestecau între ei nobili, comercianţi sau oameni simpli din 
popor. Călugărul era bine văzut la Florenţa, lucru care făcură 
autoritățile ecleziastice să se autosesizeze, temându-se de 
popularitatea lui în creștere. Ceea ce spunea despre "'Biserica de 
la Roma”, Pico se minuna că încă nu primise o suspendare “a 
divinis”. 

Giovanni i se apropie. Fratele continua nederanjat să împartă 
dojeni și binecuvântări, în timp ce nasul lui coroiat și ascuțit părea 
să indice credincioşilor pământul pe care trebuiau să 
îngenuncheze. Pico avea nevoie de sfaturile lui, scrisoarea primită 
de la Roma impunând luarea unei decizii. 

Fratele, singur în sfârșit, era pe cale să intre în sacristie, cu gluga 
neagră acoperindu-i din nou chipul, când simți prezența cuiva în 
spate și se opri, fără a se întoarce. 

-Dacă tu ești acela care cred eu, cuvintele mele nu au avut nici un 
efect asupra ta. 

-Cuvintele tale sunt tăioase ca și săbiile de Toledo, dar scutul 
prieteniei tale este și mai puternic. Călugărul se întoarse spre el, 
dându-și jos gluga și arătându-și tunsoarea specifică ordinului, 
încinsă de o bordură de păr negru și bogat, de parcă era o blană 
de castor. 


166 


-Ce ai făcut cu buclele aurii? întrebă el fără a zâmbi. 

-Deja aparţin unei alte vieţi. Sunt un om nou pentru că știu 
geometria, răspunse Pico. 

-Lasă-l pe Platon, ești în biserică și în fața unui ministru de-al lui 
Dumnezeu. Ai și barbă! Ai venit să te faci călugăr? 

-Voi fi când Savonarola va ocupa locul de onoare în "Palazzo della 
Soignoria” - "'Palatul Domniei”. 

-Ai grijă, ceea ce ai spus e ca o promisiune. 

-O voi respecta. 

-Şi atunci, dacă nu vrei să te faci călugăr și dacă cuvintele mele nu 
au nici un efect asupra ta, din ce cauză ești acum aici, după atâta 
timp? 

-Prietenia aduce sfaturi bune. 

-Prietenia ţi-o poate aduce omul, al doilea lucru, cel căruia te 
confesezi! De cine ai nevoie? 

-De amândoi. Să ai într-o singură fiinţă mai multe valenţe e posibil 
și de lăudat. _ 

-Blasfemie și fără respect! Imbrăţișează-mă, Giovanni. De mult 
timp nu am avut atâta bucurie văzând pe cineva. leșiră pe ușa 
sacristiei și se îndreptară spre câmpurile pe care primăvara deja le 
îmbrăcase cu flori albe de migdal. Pe margini ieșeau la iveală tufe 
mari de mimoză; galbenul lor puternic părea să amintească 
trecătorilor aurul, bogăţia care de ceva timp, Republica Florentină 
o dădea din plin cetăţenilor ei. Pico îl depășea pe călugăr în 
înălțime și era și cu zece ani mai tânăr. De departe, Savonarola se 
asemăna cu un bătrân cocoșat, chiar dacă avea numai treizeci și 
cinci de ani. Greutatea cuvintelor prietenului său mai tânăr părea 
că-l strivește. 

-Uită de prieten, dacă nu mă vei asculta precum confesor, mi-e 
teamă că într-o zi voi da socoteală de ceea ce mi-ai spus. Tu ești 
nebun, Giovanni, mintea ta e încă zdruncinată de păcatul 
mândriei. 

-Eşti unul din puținii care mă cunosc. Nu am căutat eu drumul care 
m-a dus către toate acestea; mai degrabă el mi s-a arătat mie. 
Crede-mă Girolamo, totul e adevărat, logic și admirabil de frumos. 
-Şi chiar dacă ar fi, eu nu vreau să cred! Și ce vei face atunci, vei 
arunca în mare pe Hristos și operele lui? 

-Totul va fi văzut într-o altă lumină și nimic din operele lui nu e în 
contradicție cu exemplul lui. "''Dragostea” e mamă, Girolamo, iar 
noi suntem fii ei. 


167 


-Tu blestemi iar eu nu-ţi pot da iertarea. 

-Nu vreau iertarea ta și nici măcar nu pretind că tu vei crede, chiar 
și un cuvânt, fără să citești sau fără să cercetezi în profunzime 
cele spuse de mine. Dar vreau înţelegerea ta, tu știi ce este 
dragostea, și nu mă gândesc la aceea către Dumnezeu, ci la aceea 
care unește bărbatul cu femeia... 

-Eu am renunţat!, aproape ţipă călugărul. O știi destul de bine, de 
ce mi-o amintești? Din acel moment mă gândesc doar la 
Dumnezeu! 

-Si la trădarea bisericii. 

-Ăsta e un alt discurs. Pleacă, Giovanni, sau mai degrabă, ce vrei 
de la mine? 

-Sfatul înţelept al unui prieten. Nimic mai mult. 

-Va fi ultimul, Giovanni. Plugul tău a săpat un șanț prea adânc 
între noi. Eu nu pot și nu vreau să te urmez. 

-Ai grijă. Ne vom revedea în cer, atunci. 

-Şi atunci, ascultă-mă pentru ultima dată. Nu toate ''Tezele” au 
fost condamnate, treisprezece din nouă sute reprezintă un semnal 
pozitiv. Apără-le, deci, contra-atacă. Dialectica este ultimul lucru 
care-ţi lipsește, chiar dacă discernământul e primul. Dar fă-o de la 
Florenţa, e mai sigur. În ceea ce privește celelalte "'Teze”, cele 
pentru care cele dintâi nu sunt altceva decât un cal troian, uită-le, 
ascunde-le, arde-le. Și nu te încrede niciodată în leul de la Roma, 
nu te duce niciodată, chiar dacă trupul și sufletul ţi-o cer. 

-Trebuie să o revăd pe Margherita, nu pot sta fără ea. 

-Ei bine, atunci du-te, puneţi singur funia în jurul gâtului. Desffâul 
îţi ia minţile! Te vor ucide. 

-Dragostea e mai tare decât moartea, Girolamo. Aceea pentru 
Margherita nu e chemarea cărnii, chiar dacă cu ea am simţit 
muzica pe care doar un cor de îngeri o pot produce. 

-Acel cor erau bășinile diavolilor... (în original - ”Quel coro era la 
scorreggia dei diavoli... ”). 

-Nu spune așa, te rog. Dacă m-ai înțelege, măcar. 

-Nu e drept să te foloseşti de confidenţele pe care ţi le-am făcut 
într-o zi de nebunie. 

-Au rămas închise în inima mea. Dar nu e numai din acest motiv că 
trebuie să mă întorc la Roma, răspunse Pico. Tu știi că și un alt 
Girolamo îmi este prieten. 

-Benivieni? 

-Da, și e la Roma în închisoare cu o gravă acuzare. 


168 


-Erezie? 

-Sodomie și nu înţeleg cum este posibil. 

-Nu mi-a plăcut niciodată, e un slab și slabii pot fi periculoși. 

-Nu toţi pot fi la fel de puternici ca tine. 

-Forța mea stă în puterea convingerilor. De restul mi-e frică, o frică 
foarte mare. De multe lucruri, de flăcările infernului, dacă vrei, 
care, la fel ca pe pământ, de multe ori sunt alimentate de cei 
inocenți. Fii foarte atent, Giovanni. 

-Şi tu la fel. Ceea ce ai spus e pură erezie. Ah, Girolamo, și tu și eu 
suntem ca doi David care din două părți diverse îl atacă pe Goliat, 
și eu nu am crezut niciodată că lui David i-a fost de-ajuns o singură 
lovitură de praștie. 

-Ajunge acum, fă ceea ce ţi-am spus. Folosește-te de banii pe 
care-i ai ca să-l eliberezi pe sodomit, dar nu te duce la Roma. Și 
acum du-te! Servitorul tău care ne supraveghează de departe mă 
enervează, iar calul tău e agitat, la fel ca și mine. Ai grijă la 
"trandafirul Crăciunului” (spânzurătoarea). 

-Cunosc otrava lui. 

-Ne vom revedea, Girolamo? 

-Mă îndoiesc, poate doar în faţa lui Dumnezeu, sau a Maicii Sale. În 
timp ce se îndepărta, călugărul se roti încă o dată spre el, fixându-l 
cu degetul arătător. 

-Adu-ţi aminte de promisiune! Te vei face călugăr dacă eu voi avea 
Florenţa. Giovanni își îndemnă calul, deja plin de sudoare, pe 
rapidul urcuș spre Fiesole. Întâlnirea cu călugărul îl puse pe 
gânduri. Şi gândurile lui erau acum la Roma. Mai târziu, în camera 
lui, la lumina unicei lumânări, scrise o scrisoare: 


“Dragă prieten și frate, 

Am vorbit cu călugărul de care știi. Mă avertizează, spre binele 
meu, de-a nu face călătoria la Roma. Aici stau destul de bine, în 
ciuda celor scrise de doctori, în care nu am prea mare încredere. 
Iti voi trimite alți bani, încearcă să faci tot ce se poate pentru a 
scoate din necazurile strâmteții pe scumpul poet, de la care mi se 
pare că aud soapte dureroase. Imi imaginez și suferinţa florii mele 
cele mai dragi, pe care nu am putut să o scot de la locul ei. Ud-o 
cu lacrimile mele și spunei că nu am uitat și nu voi uita de 
promisiunea dintre noi. Și când vei putea, trimite-mi vești despre 
cealaltă floare, care sper că se simte bine în noua grădină. 

Știu că vei face în așa fel încât să nu-i lipsească nimic. In numele 


169 


7 


scumpei Noastre Mame. 


ROMA 
Sâmbătă, 31 martie 1487 


Ferruccio termină de citit scrisoarea zâmbitor. Leonora rosti o 
rugăciune de mulţumire, după cum fusese educată de mică, la 
fiecare știre, bună sau rea cum era. 

-Vesti bune? 

-Vrei să citești? 

-Nu, ţi-e trimisă ţie, ce spune? 

-Nimic care să stârnească atenţia vreunui spion. Mă întreabă dacă 
te simţi bine aici. Leonora dădu din cap că da. 

-Atunci de ce insisti mereu să ieși, să te mişti? 

-Te rog, Ferruccio. Totul se trage de la faptul că nu sunt obișnuită 
să stau fără să fac nimic; aici e mereu cineva care face totul și mi 
se pare că aș fi o gâscă pusă la îngrășat. 

Ca o copilă făcu o piruetă, dar corpul văzut de Ferruccio era cel al 
unei femei și pentru prima oară băgă de seamă că o admirase 
dorind-o. Se rușină imediat și o privi pentru a vedea dacă ea 
băgase de seamă. Era ultimul lucru din lume pe care l-ar fi vrut să 
se întâmple. Se temea de reacţia ei. Ar fi putut să-l disprețuiască, 
gândindu-se poate că el ar putea profita în vreu fel de situaţie. 
Sau poate chiar mai rău, dacă el ar fi zărit în ochii ei sclipiri din 
trecut, poate că ar urâ-o. Și nu ar fi fost vina nimănui. Dar Leonora 
nu băgă de seamă, sau cel puţin așa-i păru lui Ferruccio. 

-Hainele îţi stau perfect. Și te mişti ca o nobilă. 

-Cine știe, poate că sunt. Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea mea, 
spuse ea cu mâinile așezate în șold și țuguindu-și buzele. 

-E bine așa, nu ești deloc grasă. Mai degrabă tu ai schimbat vorba. 
In aceste vremuri Roma este periculoasă, și de aceea nu e prudent 
ca tu să mergi singură pe stradă, sau cu o servitoare. 
-Insoţește-mă tu, atunci! Te rog. Voi face ceea ce-mi spui. 
Ferruccio dădu din cap. 

-Nu vrei?, întrebă Leonora. 

-Sigur că vreau. Numai că eu nu sunt obișnuit să merg la plimbare 
cu o femeie. 

-Te vei descurca foarte bine, iar eu mă simt sigură alături de tine. 
leșiră pe poarta de pe "Via Veio”: Leonora era strălucitoare; se 


170 


simţea în largul ei în rochia de velur albastru, cu mâneci lungi și 
largi. Părul, care din prudenţă a fost vopsit în negru era legat la 
spatele capului cu o panglică galbenă, și doar câţiva cârlionţi îi 
cădeau pe gât. Fruntea mare, băgă de seamă Ferrruccio, îi dădea 
o notă de mândrie naturală. Îi oferi, braţul de care se sprijini cu 
graţie. Leonora îl privi. 

-E nostimă această beretă. 

-Face parte din garderoba bărbaţilor, spuse el fără a o privi. Sunt 
așa de nostim? 

-Nu am spus că ești nostim. Dimpotrivă, îţi stă foarte bine. Doar că 
nu sunt obișnuită să te văd cu pălărie. Cu mâna liberă, Ferruccio 
își aranjă mai bine vesta purpurie. O purta fără mâneci pentru a 
nu-l deranja la folosirea spadei și era unica pată de culoare peste 
ţinuta și încălțările de culoare neagră. O gentuţă din stofa, o 
ducea pe pe unul din șolduri. 

-De ce te îmbraci mereu în negru? 

-Nu am îndoieli pentru ce culoare să aleg, răspunse el cu puţină 
răutate în glas. Unde vrei să te duc? 

-Oriunde, oriunde e puţină viaţă. Trecură pe ”Via Appia” 
îndreptându-se spre centru. De dimineaţă strada era foarte 
circulată și Ferruccio o însoțea pe Leonora pe partea stângă, pe 
lângă zidurile caselor. Era mai ferită a nu fi stropită cu noroi, și mai 
ales, avea mâna dreaptă liberă, sprijinită pe garda săbiei. Leonora 
era frumoasă, hainele o făceau să semene cu una din madonele 
modeme care umpleau bisericile. Dar nu figuri reci și distante, ci 
femei adevărate, conștiente de natura lor divină. Ferruccio băgă 
de seamă că-i plăceau privirile admirative ale mulţimii, care le 
făcea loc să treacă. Nu era numai orgoliu, al lui, dar și o stare de 
pace, de fericire deplină. De când de la cincisprezece ani lăsase 
casa părintească pentru a urma cursurile unei școli de scrimă, nu 
mai simţise acea emoție si acum o savura cu fiecare moment. 
Primele dughene apărură pe "Via San Gregorio”, aproape de 
vechiul parc "Ninfeo”, al lui Nero. Loc de trecere pe durata zilei, 
noaptea devenea teatru de violuri, crime și violențe de orice tip. 
Dimineaţa treceau gărzile care luau cadavrele sau răniții care încă 
mai agonizau. Leonora se oprea mereu pentru a admira și a atinge 
aici o bucată de mătase, mai alături un brocart, o broderie mai 
particulară. Sau pentru a vedea calitatea vreunui vas, a vreunui 
set de pahare, a unei perdele sau feţe de masă, lucruri necesare la 
amenajarea unei case. Dar de fiecare dată când Ferruccio o 


171 


întreba dacă vrea să cumpere, ea răspundea că nu și trecea la un 
alt articol. La intersecţia dintre ''Via de' Cerchi” și "San Teodosio”, 
unde începea să se simtă briza dinspre Tevere, Leonora se opri în 
fața bodegii unui brutar. De la o masă, la marginea trotuarului, un 
tânăr lăuda calitatea produselor pe care le gătea într-o tigaie, în 
faţa tuturor. Leonora curioasă îl trase pe Ferruccio după ea. 
Ucenicul, după ce amesteca făina albă cu ou și cu șofran, 
introduse amestecul în grăsime fierbinte. După care, scoase 
"'clătita”, o așeză pe o farfurie acoperind-o toată cu zahăr și cu o 
linguriţă de miere. 

-Vrei?, întrebă Ferruccio. 

-Doar dacă mănânci și tu. Sprijiniţi de parapetul dinspre fluviu, 
tocmai în locul unde acesta face o cotitură la dreapta, în fața 
insulei Tiberina, Ferruccio, acoperit de cristale minuscule de zahăr 
pe hainele negre, încerca să "'reziste” atacurilor Leonorei, care cu 
mâinile lipicioase de la miere îl ameninţa că-l atinge. Pentru ei, 
timpul părea că se oprise în loc. Veselia le-a fost întreruptă de 
sunetul brusc al unui clopot, destul de aproape ca distanţă. Câţiva 
trecători, aproape și ei, alergară în acea direcţie. 

-Hai să vedem. 

-Clopotarii sunt ca și cioclii, umblă mereu cu moartea, chiar dacă 
nu e din cauza lor. 

-Încetează, Ferruccio, te rog. Poate că e o sărbătoare populară. 
Hai, însoţește-mă. Orice s-ar întâmpla, cu tine aproape, nu voi 
putea păţi nimic. 

Ferruccio se curăţă de zahărul care ajunsese și pe cizme și mormăi 
ceva. Dar Leonora îl luă de braţ, ca și cum ar fi fost un frate, sau 
soțul, și începură să urmărească mulţimea de oameni, din ce în ce 
mai mare cu fiecare pas. În faţa bisericii ''Misericordia” lumea 
bloca vederea; dar când văzură figura și atitudinea lui Ferruccio, 
nu fu nevoie de prea mult pentru a le face loc să treacă. 

Dintr-o dată, Leonora își duse mâinile la gură: în grupul de femei, 
legate cu lanţuri între ele, cu hainele rupte și sânii dezgoliţi, 
recunoscu o femeie. Avea faţa învineţită și un ochi complet 
înschis. Strânse braţul lui Ferruccio care se întoarse imediat spre 
ea. 

-Să mergem, nu-mi place ceea ce se va vedea. 

-Eu... o cunosc pe una din acele femei. 

-O cunoști? 

-Da, odată împărțeam amândouă o cameră. 


172 


-Hai să plecăm, poate fi periculos. Să nu te recunoască cumva... 
-Privește-mă, Ferruccio, cum să mă recunoască? Nu, nu vreau să 
plecăm. Doamne, Dumnezeule, ce vor să le facă?Ferruccio nu 
răspunse, dar Leonora avea dreptate, era imposibil de recunoscut 
în acea femeie tânără care era alături de el ceva din ceea ce era 
odinioară. 

Câţiva călugări cu glugile trase cerură liniște și conduseră femeile 
spre biserică. Se deschise ușa și intrară, însoţite de liniștea din 
mulțime. În centrul bisericii fu coborât candelabrul central, și-n 
locul lui a fost agăţat un sac. 

-Să plecăm, Leonora, te rog! Chiar dacă avea mănuși, Ferruccio 
simţi unghiile Leonorei pe pielea lui. Faţa ei era lividă și nu-și 
putea dezlipi ochii de pe grupul de femei. Goliciunea lor era în 
dezarmonie cu sacralitatea locului făcând și mai oribilă vederea 
acelor corpuri învineţite, ca și cum ar fi ieșit, printr-o macabră 
magie, dintr-o reprezentare a judecății universale. Ferruccio 
înţelese și dorea să plece, dar nu avea nici o șansă. Leonora privea 
ca hipnotizată ceea ce se întâmpla, gândindu-se că poate, unul din 
acele corpuri ar fi putut fi al ei. Uneia din femei i se îndepărtară 
lanţurile care o legau de celelalte, dar a fost legată, din nou, la 
mâini și la picioare. Ea ţipă și scuipă pe pardoseală, dar imediat 
unul din călugări o plesni. Repede, ca să nu ţipe, femeii i se băgă 
în gură o bucată de cârpă. Femeia se mișca în încercarea de a-și 
desface legăturile, dar ca unic rezultat căzu la pământ, în liniștea 
întreruptă doar de gemetele ei de durere. Celelalte femei păreau 
că nici nu mai respiră. După aceea o ridicară și ultimul lucru văzut 
de Ferruccio erau ochii îngroziţi de spaimă în timp ce o băgau în 
sac. Patru călugări se așezară în jurul sacului, la distanţă destul de 
mare unul de altul. Unul dintre ei prinse sacul, îl trase spre el până 
când mai avea contact cu pământul decât prin vârful picioarelor, 
după care îi dădu drumul. Ca o pendulă, sacul începu să oscileze 
înainte și-napoi, până când un alt călugăr îl prinse și-i făcu vânt din 
nou, pe altă direcţie, dar imprimându-i și o mișcare de rotaţie. 
După cum se mișca părea că la interiorul sacului se aflau două 
pisici care se băteau. Leonora nu înţelegea ce se întâmplă, astfel 
că Ferruccio profită de neatenţia ei pentru a o scoate afară. La 
exterior era deja formată o numeroasă grămadă de cerșetori. Îi 
așteptau pe cei din biserică, care șocați de cele văzute, ar fi dat de 
pomană fără prea multe mofturi. Ferruccio scoase o monedă și o 
dădu unuia cu mâinile bandajate. 


173 


-"Dumnezeu să fie mereu cu voi”!, murmură acesta în semn de 
mulțumire. Leonora văzu în mâna  cerșetorului moneda 
strălucitoare de argint și confuză, nu-și putu abține curiozitatea. 
-l-ai dat o liră venețiană. Îi va ajunge pe cel puţin o lună, dacă nu o 
va cheltui pe toată în vreo tavernă. 

-E mai ușor să-i cumpere un cadou vreunei prietene. 

-Nu înţeleg. 

-E un om de-al meu, și-l plătesc bine, răspunse Ferruccio. Trebuie 
să mă supravegheze de la distanţă. Când mă opresc să-i dau de 
pomană şi-mi răspunde "Dumnezeu să fie mereu cu voi”, 
înseamnă că nu e nici un pericol; dar dacă răspunde cu 
"Dumnezeu să vă protejeze”, înseamnă că cineva ne urmărește 
sau este interesat de noi. Sau chiar mai rău. Pentru azi nu avem 
de ce să ne temem. 


XX kk 


Leonora nu vorbi până acasă. Ferruccio primi doar un 
"'mulțumesc”, abia murmurat, atunci când o ajută să treacă peste 
o baltă mai mare de noroi. Nu se opri la masa de amiază și în timp 
ce dădea indicaţii servitoarei, o văzu pe Leonora privindu-l 
suspicioasă. Reciti scrisoarea contelui de Mirândola și o arse. 
Schiţă un salut și ieși. Din grajdul din spatela casei își luă calul, un 
napoletan puternic, cu capul pătrăţos și gri la culoare. De mai 
multe zile încerca să-l călărească și încercă să-l mai ''îndulcească” 
cu puţin zahăr și un măr. Îndărătnicul animal, mai întâi refuză 
șeaua și părea să nu suporte greutatea călăreţului, continuând să- 
și rotească capul și să-l privească ca și cum nu l-ar fi recunoscut. 
-Nu-mi fă și tu probleme, îi spuse mângâindu-i gâtul robust, 
trebuie să pot avea încredere în ajutorul tău. 

În trap ușor se îndreptă spre "Via Appia Nuova” și "Sant' Andrea”. 
Cei din familia Medici au deschis de puţin timp, în acel loc, o mică 
bancă frecventată mai degrabă de negustori și cămătari, o bancă 
ai căror gardieni ţineau la distanţă hoţii și cerșetorii. Contele de 
Mirândola își deschise un mic cont, pentru nevoi personale și 
pentru cele ale Leonorei. Dar pentru el (Ferruccio) nu era nevoie. 
Serviciile prestate în slujba lui Lorenzo i-au adus mai mult decât 
sperase. Chiar dacă erau luni de zile de când nu mai primise nici o 
veste de la Lorenzo. Ultima misiune era aceea de a-l proteja pe 
conte. Se întrebă dacă prietenia cu Giovanni nu ajunsese încă la 
urechile lui, sau poate din acest motiv nu mai apelase la serviciile 


174 


lui? Oricum, pentru moment era mai bine așa, ceea ce făcea 
pentru Giovanni Pico și pentru Leonora îl mulțumea mai mult decât 
orice alt lucru: se simţea trăind, util și important. 

Se mustra pentru că nu reușise să o îndepărteze pe Leonora de la 
"tortura pendulului”, chiar dacă și el, nu băgase de seamă până 
atunci cât era de oribila scena. Cunoștea acea metodă cu care se 
reușea obţinerea de informaţii și confesiuni chiar și de la spionii 
cei mai rezistenți. După câteva minute dispare simţul orientării, 
mintea își pierde vigoarea, iar la o utilizare mai îndelungată se 
pierde cunoștiinţa. Dar acum, cele torturate erau prostituate și 
unicul lucru care li se putea cere era de a confesa că au avut 
raporturi carnale cu demonii. Vrăjitoare, diavoli, persoane 
malefice, la Roma începuse vânătoarea și dacă nu ar fi luat-o din 
mediul ei, Leonora putea deveni o pradă ușoară. 

Acum mai mult ca niciodată, trebuia să aibă încredere în calul lui și 
în propria spadă. Cu fiorinii de aur ce-i avea în desaga din spatele 
șeii ar fi putut cumpăra un întreg regiment cu care să atace "Torre 
delle Nona”. Ar fi fost mult mai distractiv să-l elibereze pe 
"'scumpul poet”, după cum îl numi Pico pe Benivieni în scrisoare, 
cu un atac de cavalerie, dar sigur nu era modul cel mai bun. Aurul 
era cheia care putea deschide fără zgomot orice închisoare, și nu 
era vreun căpitan al gărzii care să fi rezistat culorii bogăției. 


FLORENȚA 
Marţi, 19 octombrie 1938 


Ultimele opt zile Elena a fost îngrijită, vegheată și protejată de 
Arcangela, care din aceste motive neglijase munca la “trotuar”. 
“Peștele”, preocupat pentru "'slabele rezultate în afaceri” apăru 
acolo, dar Arcangela îl lovi în cap cu tocul unui pantof. Acesta 
plecă cu "coada între picioare”, cerându-și scuze pentru cele 
întâmplate. Elena insistase să-i plătească măcar jumătate din 
chirie, dar nu reuși să o convingă. 

-Pentru mine e un fel de vacanţă, îi spuse, și când mă ocup de 
cineva mă simt bine. 

Din ziua întâlnirii cu Zugel, Elena nu mai avu vești nici de la el, nici 
de la Giovanni. Arcangela trecu de două ori prin fața anticariatului, 
dar văzu doar gratiile închise și corespondenţa, în dezordine pe 
pardoseală. Liniştea dinspre Giovanni o preocupa cel mai mult. 


175 


Dacă nu a fost capabil de a face ceea ce i se ceruse, era mai ușor 
de crezut că se confesase. Elena știa că se află într-o poziţie 
dificilă, știa multe detalii și dăduse greș. Se putea întâlni cu Zugel 
în orice moment, dar de data aceasta nu ar mai fi fost semne de 
milă, era sigură că ar fi ucis-o. Cu altă ocazie și-ar fi luat 
economiile și ar fi fugit undeva, în Franţa măcar, sau poate în 
America de Sud. Femeile, cele ca și ea, ar fi găsit oricând ceva de 
facut. Dar acum totul era altfel, nu-și imaginase niciodată dar 
trebuia să recunoască: îi era frică. Și pentru prima dată se gândi la 
Giovanni într-un alt fel, nu ca la un "'fraier”, mereu la dispoziţia ei, 
ci ca la un bărbat care-o iubise cu adevărat. Şi care acum, din 
cauza ei era în pericol, poate chiar mort. Stupid, încăpățânat, 
tandru. Işi dădu seama că devenise slabă dar nu putea face nimic, 
și realiză cu disperare că trebuie să discute cu cineva. Se gândi la 
Arcangela, dar ar fi fost neplăcut să implice unica persoană care în 
acele momente îi întinsese o mână, cu toate riscurile și pericolele 
din această situaţie. Şi ăsta era un semn de slăbiciune. 

-Fata mea, tu ai prea multe gânduri! Și gândurile sunt precum o 
mâncare de scoici, deranjează la stomac. Trebuie să arunci 
scoicile, să ''vomiţi”, să te eliberezi. Ai priceput? Și aici e 
Arcangela care te ajută. 

Elena privi tava cu ceașca de cafea cu lapte și o pâiniţă caldă, abia 
scoasă din cuptor și vomită cu adevărat. 

-Păi nu! Nu intenţionam asta! Elena mea, tu îmi ascunzi ceva. Ai 
un mititel înăuntru? 

Acest lucru putea să-l confeseze și așa făcu. 

-Da, e adevărat. 

-E al acelui ticălos care te-a lovit?Și acum ar dori să scapi de el, 
nu-i așa? 

-Da, minţi Elena. 

-Dar tu, vrei să-l ţii? 

-Da, spuse ea sinceră. Nu știa nici ea de ce. Fiinţa pe care o purta 
în pântec putea să fie a lui Zugel sau a lui Giovanni. Dar nu avea 
nici o importanţă, vroia ca el să trăiască. Aceea era unica ei 
scăpare, ca și cum viaţa îi oferea o oportunitate, și nu ar fi 
renunţat pentru nimic în lume, chiar cu preţul vieţii. 

-Atunci, ascultă-mă. Pe acel netrebnic nu trebuie să-l mai vezi. Îi 
cunosc bine pe astfel de oameni, sunt cei mai răi și cei mai 
periculoși. 

-"Nici nu știi cât!”, gândi Elena. 


176 


-Eu te-aș ţine aici, cât timp este nevoie, dar trebuie să mă întorc la 
muncă și dacă e să-ţi fie rău, nu știu cum să te ajut. De aceea vom 
face cum spun eu. Și totul va fi bine, Elena mea. Arcangela o 
îmbrăţișă ca pe o fiică și Elena izbucni în plâns; un plâns 
eliberator, cu zâmbete și lacrimi șterse cu colţul cearceafului. 


XX XX 


O oră după, Elena era în mașină cu un bărbat, mult mai tânăr 
decât Arcangela, dar și mai frumos. Era bronzat ca un pescar din 
Capri și o privea pe Elena cu mult interes. Fiatul ''Topolino” sălta 
în continuu și Elena își simțea stomacul facându-i probleme. 
Incepu să plouă și mișcarea ștergătoarelor de parbriz îi mări starea 
de rău. 

-Doamnă, vă simţiţi bine? Doriţi să mă opresc? 

-Nu, mulţumesc, sunteţi foarte drăguţ. 

-Doamnă, eu sunt un tânăr serios și scuzaţi-mă dacă mă amestec. 
Nu vreau să credeţi lucruri rele dacă acum câteva zile am fost 
puţin violent. Dar știți cum e, eram preocupat. Dar eu ţin la 
Arcangela, și nu numai... mă înţelegeţi, nu? 

-Nu trebuie să vă scuzaţi. Dimpotrivă, eu trebuie să mă scuz. Și 
dacă din cauza mea nu aţi avut încasări, sunt dispusă să suport 
cheltuielile. 

-Nici să nu vă gândiţi! Doamnă, mă ofensaţi. Sunt bucuros că pot 
să vă ajut, și o favoare cerută de Arcangela e mai mult decât o 
datorie pentru mine. Dacă pe viitor veţi avea nevoie de ajutor sau 
de orice altceva, o favoare, un loc de muncă, mergeţi la ''Caffe 
Napoletano” și întrebaţi de Antonio "il Bello” (“cel frumos”). "il 
Bello” sunt eu, dacă-mi permiteţi. 

-Mulţumesc, Antonio, spuse Elena care nu reușea să și-l imagineze 
pe cel care, parcă era abia ieșit din copilărie, în rol de ”logodnic”al 
Arcangelei. Mă voi gândi. 

-Peste un an voi deschide casa mea personală, va fi ceva bine 
cotat, și Arcangela va fi doar o "doamnă". Va sta la casă și va ţine 
conturile. 

Îi vroia binele, la modul său. Antonio, în afară de a fi frumos, părea 
o persoană bine intenţionată, unul care aparţinea unei lumi total 
diferite și îndepărtate de-a ei, dar cu siguranţă mai bună. Aproape 
de Pistoia trecură pe o stradă laterală care urca printre vile vechi 
și ziduri lungi de piatră. Elena simţea nevoia să vomite. 

-Am ajuns, doamnă. Intrarea e după acea curbă. lar eu, mai bine 


177 


să nu apar la vedere, înțelegeţi. Luaţi umbrela, ca o amintire de la 
mine. Si vă doresc numai bine. Elena îi mulţumi din nou si atentă 
să nu alunece se îndreptă în direcția indicată de Antonio. Mașina 
se apropie de ea, în ''marche-ariere”. 

-Doamnă, îi spuse, pentru orice lucru. Antonio "il Bello” va fi la 
dispoziția dumneavoastră. 

In partea de sus a porții de lemn, terminată cu o inimă, se afla un 
clopot de fier. Elena ezită un moment după care îl lovi cu putere. 
După puţin timp îi deschise o soră mai tânără. Elena se aștepta să 
vadă o figură impunătoare, îmbrăcată până la călcâie. Cine-i 
deschise, în schimb, avea doar o scufie mare pe cap și un șorţ alb 
peste o tunică albastră care abia îi ajungea până la gambe. 

-Ce-i drăguță?, întrebă ea. Te-ai pierdut? 

Elena înghiţi în sec înainte de-a răspunde. 

-Într-un fel anume, da, maică. 

-Ce maică și iar maică, sunt sora Camilla și peste puţin voi fi udă 
ca și tine. Hai, intră, că acum se mănâncă. Sora închise poarta și o 
luă de subrat, începând să povestească de copii surorii ei, și de 
părinţii care veneau în fiecare zi de duminică să o viziteze. Când 
Elena trecu de intrarea în mănăstire, văzu statuia lui Hristos cu o 
inimă sângerândă în mână; totul se întunecă în jurul ei și alunecă 
în braţele sorei. 


ROMA 
Marţi, 3 aprilie 1487 șizilele următoare 


De ceva timp, un bărbat supraveghea intrarea. Nu cerea de 
pomană dar nici nu era îmbrăcat ca un cerșetor. Pe sub pălărie se 
putea băga se seamă o barbă neagră, stufoasă, iar după cum 
stătea, părea a fi o persoană tânără. Nu era nici un soldat pentru 
că nu avea nici o spadă, ci doar un pumnal scurt, într-o teacă de 
metal, la vedere. Și un spion s-ar fi camuflat mai bine. Dar erau 
mai mult de două ore de când era acolo, observând trecătorii și 
părea că-l interesează doar dacă cineva ieșea din clădire. 
-Leonora, poţi veni să vezi ceva? 

-Unde? De fiecare dată când îi auzea vocea, părea că în cameră 
lumina creștea, când râdea, acea lumină părea reflectată și 
multiplicată ca de un lampadar de cristal. 

-Aici, la fereastră, nu eşti expusă deloc vederii de afară. Privește 


178 


acel om, te rog, și spune-mi dacă-l recunoști. Leonora se ridică în 
vârfurile picioarelor și privi printre obloane, dar mișcă din cap în 
semn că nu. 

-Nu ar putea fi vreun curtezan, poate unul care te-a recunoscut pe 
stradă și acum te caută? 

-Dintre spada ta și fața urâtă a servitoarei, îl sfidez pe oricine ar 
încerca să-mi adreseze măcar un cuvânt, chiar și pentru a cere 
doar o informaţie. Ferruccio încercă să răspundă. 

-Nu spune nimic, continuă Leonora, știu totul și înţeleg totul. 
Contele aici, contele acolo, pericolele străzii, pericolul de a fi 
recunoscută, și așa mai departe. Dragul și scumpul meu temnicer, 
nu e nevoie să te justifici. Toate acestea doar pentru că mă 
plictisesc și abia aștept să plecăm de aici. 

-Imediat ce voi rezolva ceea ce e de făcut, vom pleca la Florenţa. 
-Nu am fost niciodată acolo. Şi nici nu am fost în vreo altă parte. 
Dar sunt sigură că-mi va plăcea. Spune-mi, Ferruccio, e adevărat 
că ai fost de atâtea ori la palatul Medici? Ferruccio văzu că acel om 
se apropie de o tânără care tocmai ieșea din clădire. 

-Așteaptă, Leonora, cere informaţii. Nu-mi place, acum ajunge. 
Vreau să mă duc să văd. 

-Nu e mai bine să aștepți să plece? 

-Poate, dar e mai bine să merg și să înfrunt diavolul decât să 
aștept să bată la ușă. Ferruccio își luă spada și-și puse un pumnal 
scurt în mâneca stângă a hainei. Două lovituri în ușă îl făcură să 
tresară. Leonora îl privi de sus până jos. 

-Ai vorbit de diavol, spuse abia șoptit, și a bătut la ușă... cu 
adevărat. 

-Nu cred în diavol, oricine ar fi el. În faţa intrării nu mai era nimeni. 
Du-te în camera ta, te rog, și nu ieși sub nici un motiv. Leonoră 
plecă și Ferruccio se apropie de ușă. Când auzi din nou bătăi, 
deschise ușa cu violenţă, prinse omul de gât, îl roti cu spatele și-i 
puse pumnalul la gât, în timp ce cu o lovitură de picior închise ușa. 
Omul începu să râdă cu plăcere și Ferruccio îl strânse și mai mult. 
-Sper că prietenia noastră este mai puternică decât impulsivitatea 
ta. 

-Giovanni! Ferruccio îl eliberă imediat din strânsoare. Omul își 
dădu pălăria deoparte și zâmbi. Cu barba și părul tunse ca un 
slujitor, negre ca funinginea, lui Ferruccio îi era greu să-l 
recunoască, dar vocea era alui. 

-Așa îţi primești prietenii? Cu un pumnal la gât? Contele de 


179 


Mirândola își desfăcu braţele și-l îmbrăţișă pe Ferruccio. 

-Nici nu știți cât mi-aţi lipsit. 

-Dar... tu aici... dar de când... și de ce?Am fi venit noi la tine. 
Giovanni își dădu jos mantia scurtă și o așeză pe banca de la 
intrare. 

-Nu mai puteam sta la Florenţa. Departe de tine, de Leonora, de 
Margherita. Şi bunul Girolamo. 

-Nu ar fi trebuit să vii aici. Când am primit scrisoarea ta, nici nu mi- 
am imaginat că vei veni în gura leului. Ah, Giovanni, treburile s-au 
înrăutățit și ești expus la grave pericole. 

-Sunt un cinstit negustor de ţesături, oricum m-am obișnuit. 
Conform acestui document, redactat la curtea regelui de la Napoli, 
eu, Giacomo Madredeus, negustor portughez, am dreptul de a 
vinde peste tot în numele majestăţii sale Ferdinand. 

-Madredeus. .. ca și ''Mamă a lui Dumnezeu”, ai ales un nume 
perfect. 

-Ironia și veselia mi-au lipsit pentru prea mult timp. Am nevoie să 
trăiesc, Ferruccio, de a fi sincer și fericit. E voie? 

-Trebuie să-ți povestesc de multe situaţii noi care se întâmplă la 
Roma. E un al doilea papă alături de Innocenzo. E cardinalul 
Borgia. 

-Bunul meu dușman! 

-Cu siguranţă. Au ars cărțile tale în piaţa publică și... Leonora! 
Giovanni se albi. 

-Leonora?Ce anume vrei să spui? 

-Nimic, scuză-mă. l-am spus Leonorei să se ascundă în camera ei 
și să stea în liniște. Trebuie să anunţ venirea ta. 

-Nu e nevoie, doar dacă aceste râsete bărbătești nu aparţin 
vreunui motan cu tuse. 

Leonora intră, cu o simplă rochie albastră pe ea ce o acoperea 
până la tălpi. Părul era ascuns de o năframă de damasc galbenă, 
înfășurată în jurul capului și al gâtului. Cei doi rămaseră fără 
suflare. 

-Leonora, spuse Giovanni, ești frumoasă. Ea făcu o ușoară 
plecăciune și-l privi pe sub sprâncene pe Ferruccio. 

-Da, e frumoasă. S-a schimbat în onoarea ta, Giovanni. Mai înainte 
era îmbrăcată ca o ţărancă elveţiancă. 

-Nu e adevărat, protestă Leonora. Cu el nu am niciodată ocazia să 
mă îmbrac cu ceva care să merite osteneala. Mulţumesc, 
Giovanni. Îi veni înainte și-l îmbrăţișă ca pe un frate. După aceea 


180 


se așezară la masă, râzând și mâncând, ca și cum toate în jurul lor 
ar merge strună. Leonora se împărțea între cei doi bărbaţi, care 
păreau în competiţie pentru a o complimenta cu cuvinte dulci. 
-Ferruccio e mult mai drăguţ în prezenţa ta. 

-Nu-i adevărat, doar că-mi este frică atunci când ești singură, sau 
chiar și atunci când nu sunt acasă. 

-Giovanni, tocmai pe acest corb negru trebuia să-l pui gardian? 
-Am încredere în el, mai mult decât în oricine altcineva pe lume. 
Mi-a salvat viaţa... de câte ori?De două ori dacă nu greșesc. 

-Poate trei, și poate încă, dacă comiţi acest fel de imprudente. 
Giovanni zâmbi, și pentru prima dată după atâta timp se simţea 
liniștit. 

-Prietenii mei, spuse contele, fără voi, toată filosofia mea, știința 
mea, descoperirile mele, nu ar valora nimic. Dar am o datorie de 
plătit și de aceea sunt la Roma. Tu știi la ce mă refer, Ferruccio. 
Prima, e pentru un prieten, care poate din cauza mea suferă orele 
și zilele cele mai rele din viaţa lui. A doua, și mai importantă, e 
legată de inima mea, și dacă-mi permiteţi, din privirea voastră 
cred că mă puteţi înţelege. Și dacă la prima treabă puteam să 
trimit un prieten, la a doua nu pot să mă gândesc decât eu. 
Leonora se făcu roșie si Ferruccio se făcu că nu înţelese ușoara 
aluzie. 

-Prea bine. Știu că inima nu cunoaște reguli, dar cel puţin lasă-mă 
să te ajut. 

-Cu Girolamo știu că te-ai fi descurcat și singur, dar s-ar putea 
înspăimânta văzându-te. Vom acţiona împreună. La Margherita, în 
schimb, aș vrea să mă gândesc singur. 

-Voi fi umbra ta, așa cum ea e soare pentru tine. 

-Leonora, spuse Giovanni, prezenţa ta a transformat într-un poet 
un om al armelor. Poţi fi o orgolioasă. 

-Voi lupta cu tine! 

-Şi Ferruccio a transformat o fătucă într-o războinică. V-am lăsat 
prea mult timp singuri, am făcut bine că m-am întors. 


LUGANO 
Miercuri, 20 octombrie 1938 


-Domnule de Martini, cum ne simţim azi? Giacomo de Mola îl 
salută pe medic cu un zâmbet. În spatele lui, o infirmieră se mișcă 


181 


rapid și apropiindu-se de pat, îi aranjă pema. Privi ceasul, era 
șapte și treizeci de minute. De două zile era în Spitalul Civil din 
Lugano pentru rana de la cap, ca urmare a sângerosului jaf în care 
fusese implicat la sediul ''Societăţii de Bancă Elveţiene”, după 
cum scrise ziarul ”Il Corriere del Ticino”. 

-V-am adus ziarul, sper să vă facă plăcere, continuă doctorul, e un 
articol la pagina a cincea care cred că vă va interesa. 

-Mulţumesc, doctore... ? 

-Riva, Leopold Riva, răspunse medicul care luă fișa de consultații 
de la picioarele patului și începu să o răsfoiască. Asta era necazul 
în spitale, era deja al treilea medic care venea să-l viziteze în 
decurs de două zile. Așeză ziarul pe dulăpiorul de metal, totul era 
din metal în salon, și privi afară prin ușa-fereastră. Ultimul etaj, 
acela al plătitorilor, îi oferea vederea spre muntele Bre, cu imensul 
lui plămân verde, unde se putea ajunge doar cu funicularul. Cum 
se va simţi bine, s-ar fi dus în sătucul din vârf, un loc ideal unde 
putea aștepta deciziile lui Omega. 

-Priviţi acel articol domnule de Martini, acum, vă rog. In mintea lui, 
încă cu dureri de pe urma loviturilor, sună imediat un clopoțel de 
alarmă. Giacomo îl privi fix pe doctor în ochi. Cine era? Vreun 
emisar de-al lui Zugel, venit să ducă la îndeplinire cele lăsate 
nefacute, sau...? Luă ziarul cu încetineală și-l deschise la a cincea 
pagină. Era o mică telegramă, lipită de pagină cu bandă adezivă. 
-"Salută-l pe Gabriel! Ne vedem la slujbă cu contele, duminica 
viitoare. Odihnește-te!” Giacomo respiră ușurat, privind acum la 
medic cu alţi ochi. 

-Acum daţi-mi-l, ziarul vreau să zic. Nu l-am citit încă. 

-A fost o lectură interesantă, răspunse de Mola. Sper să vă văd, 
încă, la căpătâiul meu, doctore. 

-De acum înainte, mă voi ocupa eu de dumneata; mustățţile mari și 
de culoare gri îi acopereau în mare măsură gura, dar din ochi se 
întrezărea un zâmbet. Aveţi o rană-contuzie foarte urâtă. 

-Nu e asta care-mi provoacă durere, se va vindeca în scurt timp. E 
cealaltă. 

-Lumea se învârte, domnule... ? 

-De Martini, e mai bine așa. 

-De Martini, într-adevăr. Spuneam că lumea se învârte și cred că 
vă amintiţi că în Roma antică, pe durata ''Satumaliilor”, sclavii 
deveneau stăpâni. Astfel, chiar și vânătorul poate deveni vânat, în 
orice moment. Suntem deja pe urmele lui, vocea medicului se 


182 


făcu serioasă, și vom face totul pentru a lua înapoi ceea ce v-a fost 
furat. 

Fără prea multă convingere, de Mola tăcu; simţi cusăturile și 
instinctiv duse mâna la cap. Se ridică din pat cu greutate, era mai 
rău decât credea, și se îndreptă spre ușa-fereastră. Nu avea 
aceeași opinie cu doctorul, cine se naște vânător cunoaște toate 
capcanele, nu numai cele puse de el, dar și ale celorlalţi cu care își 
împarte prada. Zugel era unul dintre aceștia, și după două zile era 
deja plecat să-și ia recompensa. Poate însoţit de acea femeie, 
Elena. Pe cât de dificil era de-a trece din Germania în Elveţia, pe 
atât de ușor era invers. Cel puţin Giovanni era la loc sigur. 

-Sunteţi convins? spuse de Mola întorcându-se spre medic. Aș vrea 
să gândesc ca dumneavoastră. Dar eu nu cred în înţelepciunea 
anticilor romani. Ştiţi cine a spus că pământul va fi al tuturor și nu 
vor mai fi deloc nici ziduri, nici frontiere, nici săraci, nici bogaţi, 
nici mari, nici mici, nici regi, nici stăpâni, ci că toţi vor fi egali? 

-Un marxist, presupun?, răspunse medicul circumspect. "'Posibil ca 
o persoană ca el să fie comunist?” 

-Nu doctore, o spun "'Cărţile Sibilline” - "1 LIBRI SIBILLINE”. O 
profeție, nimic mai mult. Nu e furtul în sine care mă preocupă, ci 
că din cauza acestuia, nimic nu se va putea schimba pentru 
următorii două mii de ani. 


Un om slab și murdar, cu părul neîngrijit și răvășit, mergea 
înaintea a doi cavaleri cu fețele acoperite de măști. Interiorul 
închisorii ''Torre di Nona” era in discordanţă cu hainele luxoase, în 
mod sigur, neadaptate de a fi folosite printre zidurile de tuf, 
umede și urât mirositoare, care înaintau din ce în cea mai mult în 
profunzimea dealului ''Colle del Campidoglio”. 

-Am trecut Rubiconul, spuse cu voce joasă Giovanni. Temnicerul îl 
blestema în sinea lui pe căpitanul gărzii care-i ordonase să-i 
conducă pe cei doi vizitatori misterioși spre celulele subterane. 
Lângă camera condamnaților la moarte erau prizonierii în 
așteptarea judecății. Și el avea ordinul de-al da lor pe individul pe 
care-l vor indica el. O monedă de argint trecuse în buzunarele 
sale, numai bună pentru o băută și o femeie, dar el văzuse lucirea 
aurului trecând din traista unuia din cavaleri în aceea a 
căpitanului. În coborâre au ajuns într-o încăpere cu tavanul boltit, 
încăpere despărțită în jumătate de o gratie imensă. Putoarea în 
care intrară era terifiantă: excremente, sânge și moarte. Undeva 


183 


se auzeau gemetele cuiva, slab, conștient parcă de faptul că 
nimeni nu-l băga în seamă. Temnicerul tresări la vederea 
chipurilor deţinuţilor; deschise poarta și le făcu celorlalți semn să 
intre. Ferruccio, neîncrezător, îl luă de braţ și-l împinse înăuntru, 
împreună cu ei. 

-Dacă te miști de lângă acel perete, îi șopti el, își tai gâtul și acești 
oameni vor putea să se hrănească din carnea ta. 

Locul era iluminat doar de două torţe, al căror fum făcea aerul și 
mai irespirabil. Nimeni nu părea să-i bage în seamă. Giovanni 
începu să umble printre cei care zăceau, încercând să recunoască 
chipul prietenului lui. Mulţi stăteau unii peste alţii si unul din ei se 
dovedi a fi mort când Giovanni încercă să-l întoarcă cu fata în sus. 
Un singur om, deasupra unui scaun, în mijlocul paielor proaspete, 
părea să le arate un minim de interes. Era robust, iar lumina se 
reflecta de craniul lui. Alături de el, doi tineri, îngenunchiaţi, îi 
masau gambele. Ferruccio îl luă pe temnicer de brat. 

-Cine e acela? 

-I se spune “regele”! E de ani buni aici și nimeni, nici cei care l-au 
închis, nu-și mai aduc aminte de el. 

-Du-mă la el! 

-Eşti nebun? E capabil să mă spintece în două. 

Ferruccio îl împinnse la perete și cu pas decis plecă spre cel 
chemat "'regele”, trecând peste corpurile de pe jos. 

-Am înţeles că tu ești "regele”. Poţi să-mi faci o favoare? 

-Depinde, ce-mi poţi oferi? 

Vocea lui era lipsită de emoții. 

-Am aur. 

-Aici înăuntru nu are nici o valoare. 

-Spune-mi ce dorești. Îi făcu semn cu mâna lui Ferruccio să se 
apropie și-i vorbi la ureche. 

-E bine așa, dacă-l găsești pe cel pe care-l căutăm. E un poet și se 
numește Girolamo. 

-A, exclamă ''regele”, sodomistul. Cei doi tineri din apropiere 
începură să se hlizească. Regele” îl prinse pe unul de maxilar. 
-Du-te și adu-l!, îi ordonă. Puțin după se întoarse ţinând de braţ pe 
cel care lui Ferruccio îi părea a fi un bătrân tremurător, fără cea 
mai mică sclipire în ochi. La un semn, Giovanni se apropie. Omul 
holbă ochii și începu să plângă. Giovanni îl acoperi cu mantia lui. 
-Totul s-a sfârșit Girolamo, s-a sfârșit. 

-Acum ţine-ţi promisiunea, spuse "regele”. Ferruccio se apropie de 


184 


temnicer și-i puse pumnalul la gât. Cei doi tineri îl prinseră și-i 
astupară gura. Acesta începu să se zbată pentru a scăpa, în timp 
ce era dus cu forţa, în faţa regelui. Ferruccio și Giovanni, 
susținându-l pe Girolamo, se îndreptară spre ieșire și nu-l auziră pe 
“rege”, care, mângâindu-l pe cap pe temnicer, îi spuse cu voce 
mieroasă: 

-"“De mult timp aştept acest moment, în seara asta vei fi regina 
mea !”. 


Girolamo Benivieni nu era pe deplin vindecat. Luase în greutate și- 
i revenise culoarea în obraji. Dar lichidele corespunzătoare celor 
patru elemente principale - apă, pământ, foc și aer continua să fie 
în conflict între ele. În mod particular, fierea neagră era favorizată 
și de aici apărea comportamentul melancolic, aproape pasiv al 
poetului. Care, în momentele de furie, se revolta chiar și împotriva 
salvatorului său, Giovanni Pico, acuzându-l de-a fi cauza tuturor 
relelor sale. Excesele se diminuau în mod normal după eliminarea 
fecalelor și era normal ca după, poetul să recadă în tristeţe, 
cerând printre lacrimi iertare pentru cuvintele jignitoare adresate. 
Pentru a se vindeca definitiv, era nevoie de purgații, clisme și chiar 
luare de sânge. 

-Dacă l-am putea aduce aici pe Elia del Medigo sunt sigur că 
Girolamo și-ar reveni imediat. 

-Dacă del Medigo ar pleca de la Florenţa, Borgia ar avea nevoie de 
o zi pentru a-i arde scrierile și două ca să-l ardă pe rug. 

-Știu, Ferruccio, de asta nu-l chem. Dar mă preocupă sănătatea 
mentală a lui Girolamo. E schimbat, parcă nu mai este el. Crizele 
lui, mai ales, mă deranjează. Câteodată mă gândesc că are 
dreptate când mă acuză de-a fi cauza tuturor necazurilor lui. 

-Mai mult mă gândesc cum să-l ducem la Florenţa. Când se va afla 
că a scăpat, îl vor căuta, dar și pe complicii lui. Şi se vor gândi la 
tine. De ce nu pleci, Giovanni? 

-Margherita. 

-Margherita, mereu ea. Din acest punct de vedere nu-ţi pot da nici 
un sfat. 

-Eu aș putea încerca, spuse Leonora, dacă îmi va fi permis. 

-Nu cred că vrea să audă sfaturi, spuse Feruccio zâmbind. Dar de 
ce crezi că poate fi încă la Roma? Poate s-a întors la Arezzo! Acolo 
e casa ei. 

Giovanni zâmbi si el, scoase o scrisoare si o citi. 


185 


-"Adio. Redati-mi onoarea mie si soţului meu. Si atât timp cât voi fi 
în viată, în fata lui Dumnezeu i-am promis fidelitate și dragoste 
soțului meu. Deci, juraţi și iar juraţi că nu mă veţi mai căuta. ” 

-Si tu continui să o cauti? Dar e o nebunie! lţi cere să o lași în 
pace. 

-Dimpotrivă, îmi spune că e la Roma, până în mai. Mă așteaptă. 
Leonora și Ferruccio priviră miraţi. 

-Anumite litere sunt îngroșate. Dacă priviţi bine formează fraza "La 
Roma până în mai”. Și de asta am venit. Ea cunoaște bine codul 
nostru, în prima duminică în biserica cea mai apropiată de San 
Pietro, în a doua în cea imediat următoare, și așa mai departe. 
-Duminică va fi Paștele. 

-Şi mai bine, bisericile vor fi pline și e normal să mergi de la una la 
alta. Şi așa costumat, poate nici ea, nu mă va recunoaște. 
Ferruccio, îţi jur că dacă o voi convinge pe Margherita să mă 
urmeze, voi face tot ceea ce dorești, aș renunţa chiar să-mi apăr 
"'Tezele” în faţa papei. 

-Ar terbui deja să o faci. Ce rost are să aperi cele "Nouă sute de 
scrieri”, dacă nu sunt ele cele interesante. Celelalte sunt mai 
importante, acelea care conţin adevărul despre "Mamă”. Contele 
dădu din cap că da, după care dădu din cap că nu. Ferruccio se 
neliniști, nu reușea să-l înțeleagă. 

-Voi încerca să mă explic Ferruccio, dar tu să fii indulgent cu mine. 
Pot întreba un om de arme ca tine, dacă a auzit vreodată de un 
oarecare Sun-Tzu? 

-Mă poţi întreba, dar nu-l cunosc. Ferrucccio mușcă dintr-un măr și 
începu să-și asculte, nerăbdător, prietenul. Ştia cât de mult îi 
place să-i explice din cultura sa, iar pe de altă parte, avea mereu 
ceva de învăţat de la el. 

-Acest Sun-Tzu era un general chinez, a trăit cu două mii de ani 
mai înainte, și a scris un important tratat despre arta războiului, 
tratat numit “Bing Fa”. Susţinea că înfruntarea și competiţia nu 
trebuie niciodată rezolvate prin război. 

-Ştii si chineză, dar eu sunt acela care nu trebuie să mă minunez. 
-E condamnarea din partea științei, Ferruccio, câteodată aș 
renunţa bucuros. 

-lartă-mă, am fost nedrept. Continuă, te rog. Oricum, acele cuvinte 
în gura unui general sună straniu. 

-E adevărat, dar se pare că Sun-Tzu era un om foarte înţelept. 
Spunea că strategia este mai importantă decât bătălia însăși 


186 


pentru a câștiga un război, și că principiile militare trebuie aplicate 
în viaţa de zi cu zi. 

-Devine interesant. 

-Acum, dacă eu aș lăsa ca cele "Nouă sute de scrieri” să fie 
condamnate, ar fi implicit, un semn de vinovăţie. Şi aș pierde din 
credibilitate atunci când aș prezenta cele "Nouăzeci și nouă de 
scrieri”, care după cum spui tu, mă interesează. 

-Nu sunt un strateg, dar din ceea ce înţeleg eu, tu vrei să răspunzi 
atacului papei cu un atac de forță. Chiar și pierzând în susţinerea 
lor, vei demonstra că ești convins de valabilitatea lor, și în faţa 
oamenilor vei fi mai credibil pentru celelalte. 

-Da, sunteţi într-adevăr două genii! Dar cu ce scop, Giovanni? Să 
mori pentru o idee? 

Leonora îi privi pe amândoi, se ridică în picioare și ieși din cameră 
fără să aștepte vreun cuvânt. 

-Femeile sunt mai înțelepte decât noi, Giovanni. Câteodată văd 
mai departe. 

-Știu, tocmai de aceea vreau să o fac cunoscută pe '"'Mamă”, 
dragostea ei, principiile ei, chiar și istoria dispariţiei ei lente și a 
cauzelor care au determinat acest lucru. A fost când omul l-a 
făcut pe Dumnezeu după chipul său, asemănare care a dus la 
războaie și nenorociri. Eu vreau să dau o speranţă umanităţii. E 
doar femeia, principiul feminin în stare să facă așa ceva. 


ROMA 
Duminica Paștelui, 15 aprilie 1487 


La primele luciri ale zorilor, pe fiecare stradă și uliţă a Romei, 
începură să apară bărbați și femei. Mergeau în liniște, în grupuri 
sau în cupluri, îndreptându-se spre cea mai apropiată biserică 
pentru a asista la deschiderea porţilor. În fiecare capelă sau 
basilică statuile lui Hristos au fost ridicate de pe soclurile lor și 
așezate pe catafalcuri, pentru a fi duse cu triumf. Oriunde, oameni 
aleși le ridicau pe umeri și ieșiți din bisericile lor începeau să 
meargă în alai, în faţă cu oameni cu cădelniţe și urmaţi de 
călugări, fraţi, preoţi, surori şi credincioși. În faţa statuii lui Hristos, 
fiecare paroh, îmbrăcat în alb, murmura mulțumiri. 

După procesiune, fiecare se întorcea la casa lui. Cine putea, 
servea un pahar de vin cu o omletă din măruntaie de miel, 


187 


mezeluri sau măcar câte un ou binecuvântat. La amiază clopotele 
anunțau împlinirea învierii. Și încă o dată lumea ieșea din case, 
îmbrăcată de sărbătoare, pentru a asista la sfânta slujbă. Nimeni 
nu putea lipsi în acea zi, era obligatoriu de-a se hrăni cu "corpul 
lui Hristos”. Cine nu ar fi facut-o, ar fi săvârșit un păcat de moarte, 
pentru care era indicat iadul etem. La fiecare colţ de stradă, 
gărzile armate ale papei păreau să amintească de a se ţine cont 
de acele percepte. Dar erau prea mulţi doar pentru a menţine 
ordinea publică. Ferruccio avea dreptate, multe lucruri se 
schimbară la Roma. Giovanni era obligat să meargă încet din 
cauza unei servitoare bătrâne pe care o ducea la braţ. Ferruccio 
fusese categoric. 

-Ştiu că nu am cum să te împiedic să te reîntâlnești cu Margherita, 
admițând că vă găsiţi. Un nobil care merge singur la slujbă în ziua 
de Paști, poate apărea straniu, chiar suspect, în doi, nu veţi bate la 
ochi. Bătrâna fu spălată și îmbrăcată cu haine specifice vârstei ei. 
| se spusese să facă ceea ce-i va cere Giovanni, care pentru ea era 
doar un neguţător, prieten de-al lui Ferruccio, și care în ochii lumii 
ar fi apărut ca fiind fiul ei. 

Era a treia duminică din aprilie și a treia biserică mai aproape de 
San Pietro era aceea de la ''Sassia”, unde s-au întâlnit ultima oară. 
Bătrâna se tânguia încet din cauza mersului lui Giovanni, prea 
rapid pentru ea, din cauza unei dureri la șold, dar și a încălţărilor 
pe care nu era obișnuită să le poarte. Contele, care suferea și el 
din cauza încetinelii, o strânse mai tare de braţ si nu încetini. 

Dar pe lângă "'Porto dei Travertini”, micul debarcader de pe fluviu 
din fața impunătorului "Palazzo Salviati”, Giovanni fu obligat să se 
oprească din cauza unei mulţimi de oameni care se împingea 
pentru a se lipi de ziduri. O așeză pe bătrână și se apropie. 
Aproape că era să dea peste el o căruţă, cu trei femei cu cu glugi 
pe cap, trasă de doi cai robuști și urmată de o grupă de soldaţi. Un 
soldat călare încerca să îndepărteze lumea cu lovituri de bici. 
Inaintând dinspre ziduri, Giovanni văzu, la capătul rampei care 
cobora spre fluviu, unde odihneau bărcile, trei grămezi de lemne. 
Un rug! La Roma, și în ziua de Paști. Cele trei femei au fost duse 
pe umeri, printre lamentările mulţimii. Un călugăr se apropie, 
îndreptând crucea spre femei. 

-Priviţi! Fiicele păcatului vor primi dreapta pedeapsă. 

-Dar ce au făcut, în numele lui Dumnezeu, și apoi azi e... 

-Taci și nu huli. Se vede că ești un străin. Nu înţelegi?Sunt 


188 


vrăjitoare, au mărturisit. Au sărutat fundul lui Satana. Călugărul 
începu să tipe, din ce în ce mai tare, pentru a fi auzit și de cei mai 
îndepărtați. 

-Peste puţin timp vor merge prin focul infernului, unde 
destrăbălarea lor își va găsi liniștea. Vai vouă, păcătoşilor! 
Aplecaţi-vă privirea! Și mulţumiţi "sfântului papă” că le-a obligat 
să poarte glugă. Privirea lor v-ar putea transforma în cenușă. In 
genunchi, chiar și tu străine! Și acum veţi face o danie de iertare a 
păcatelor voastre, asta dacă nu sunteţi aici ca și complici ale 
acestor blestemate. 

Giovanni fu obligat să îngenunchieze împreună cu ceilalţi și trebui 
să aștepte să termine călugărul de încasat pomenile, înainte de a 
pleca. Mergând alături de bătrână în direcţia "del Borgo” îl ajunse 
miros de came arsă. Lăsă servitoarea afară din biserica de la 
""Sassia”, rugând-o de a nu se îndepărta de treptele amplei scări. 
Partea centrală era plină de lume și încercă să înainteze trecând 
prin absidele capelelor de pe partea dreaptă. Trebuia să fie el cel 
care o vede, să se facă recunoscut, pentru că având barba și părul 
negru nu mai părea aceeași persoană pe care o cunoștea 
Margherita. În timp ce o căuta cu ochii, se întrebă dacă ceva din 
felul cum arăta atunci ar fi putut schimba sentimentele 
Margheritei; dar la fel de repede îndepărtă acel gând stupid. 
Timpul trecea și deja mulțimea îngenunchia în faţa "'corpului lui 
Hristos”, așteptând să-l "mănânce”. Giovanni se opri, luat de 
gândurile ruperii pâinii și a băutului vinului împreună, cum din 
moment de frățietate între bărbaţi, era transformat într-un oribil 
ritual de sacrificiu. Nici o mamă nu ar fi permis niciodată, nimănui, 
de-a i se devora propriul fiu, dar nu ca Dumnezeu al armatelor, al 
războaielor și al apocalipsei. Vederea ritualului binecuvântării 
ouălelor îl făcu să zâmbească. Acel ritual aparţinea ''Mamei” și 
până la primele ritualuri religioase reprezentase întotdeauna 
sărbătoarea fecundității și al renașterii naturii. Slujba era pe 
terminate, lucru care-l indispuse pe Giovanni. Lumea începea să 
iasă și el, mai puţin prudent, începu să observe fiecare femeie. O 
mână pe umăr îl făcu să tresară. 

-Nu te puteam lăsa să mergi singur. Știu unde e, îi spuse 
Ferruccio cu voce gravă. 

-Trăiește? E bine? 

-Da, dar nu e tocmai plăcut ce vei afla. 

Cei doi oameni mergeau la mică distanţă în spatele bătrânei 


189 


servitoare, care mergea încet, cu rozariul în mână. 

-În dimineaţa asta am plecat mai devreme la casa lui Mariotto de 
Medici. 

-Dar de ce? Dacă te-ar fi recunoscut cineva? 

-Nimeni nu mă cunoaște, și am un vechi prieten care lucrează 
penru el. lartă-mă, Giovanni, nu reușeam să am încredere în acea 
scrisoare. 

-Şi atunci?Ce ai descoperit? 

-La începutul acestei luni, Margherita a fost dusă, nu se știe dacă 
cu voia ei sau nu, la mănăstire la "San Sisto”, pe lângă surorile 
devotate lui "San Domenico”. Mi-a spus că era dimineaţa 
devreme, sigur au încercat să facă lucrurile pe ascuns. Giovanni 
rămase tăcut, cu ochii în pământ. 

-Mă gândesc că în acest fel e prea dificil și periculos ca să vă 
puteţi întâlni. Contele de Mirândola nu-l lăsă să termine, își urma 
firul gândurilor proprii și ultimele cuvinte ale lui Ferruccio îl lăsară 
indiferent. 

-Scrisoarea am primit-o înainte de sfârșitul lui martie, deci 
Margherita a scris-o când încă era acasă. Dumnezeule, Ferruccio! 
Câţiva soldaţi călări trecură pe lângă ei în alergare ușoară, 
observând trecătorii. Un pâlc de copii tunși îi urma alergând și 
făcând gălăgie. Lumea se dădea deoparte pentru a face loc de 
trecere; toţi știau, fiecare în sufletul lui, că aveau ceva de ascuns 
în faţa ochilor lui Dumnezeu, dar mai alea ai acelor oameni. Și în 
privirile soldaţilor papei le era frică de-a nu se vedea pe chipul 
fiecăruia păcatul propriu. 

-Giovanni, cred că nu te gândești să... 

-Trebuie, Ferruccio. Te rog, ajută-mă. Trebuie să o văd, poate o pot 
încă salva și să o iau cu mine. Câţi bani ţi-au mai rămas? 
-Căpitanul de la temniţă m-a costat două sute de florini de aur. Mi- 
a cerut trei sute, dar aveam cu mine... 

-Deci mai sunt încă, fără a fi nevoie să mergem să luăm alţii. Cât 
costă o maică-stareţă, Ferruccio? 

-Cred că, continuă el, cu două sute de florini, o maică stareță te-ar 
lăsa la o treabă cu o novice virgină, la alegerea ta. Giovanni îi 
dădu o palmă peste umeri. 

-Cred şi eu. 

-Ești straniu, Giovanni. Când vorbești de filosofie se pare că ai mii 
de ani de înţelepciune. Dar când e vorba de Margherita, pari unul 
din acei tineri studenţi care aleargă după femei, oricum ar fi ele, 


190 


tinere, fără dinţi. 

-Fără pasiune, nu aș fi descoperit nici principiul divin, nici 
dragostea, Ferruccio. Pasiunea este vântul care suflă în pânzele 
raţiunii, fără ea raţiunea s-ar înmuia. Și ar lăsa omul în mijlocul 
mării, la cheremul valurilor, fără speranţă. 

-S-a întors filosoful. Spune-mi ce vrei să facem, prietene? 
-Strategul și cel care corupe, tu ești. Fă un plan și să o eliberăm pe 
Margherita. 

-Mai înainte Girolamo, acum Margherita. Dacă ar fi după tine, 
mănăstirile și închisorile Romei ar rămâne goale. 


ROMA 
Joi, 21 octombrie 1938 


Pe sticla ferestrei ploaia se scurgea ca sub forma unei plase de 
păianjen care acoperea totul înjur: arbori, vegetaţie, gazonul 
înconjurător. Fulgerele furtunii de peste noapte îl aduseră în fața 
ferestrei, unde rămase în picioare până dimineaţă, având 
companie sclipirile fulgerelor. Era vremea de a pleca pentru 
Giovanni Volpe. Zilele petrecute în clinică îi deschiseseră mintea, 
dar îi îndurerară sufletul. Părea că s-a reîntors în timp, în zilele 
când era la orfelinat, pentru mirosul vag de dezinfectant, pentru 
vocile care se îndepărtau pe coridor, pentru faianţa rece și ecoul 
zgomotelor din camerele goale. Legăturile între care oscila viața 
lui erau rupte: Giacomo de Mola, de-o parte, Elena - de cealaltă 
parte. Tulburarea și furia îl ajunseră din nou, dar era rece, lucid. 
Merse în baie și se privi în oglindă. Nu va întâmpina surprizele 
vieţii ce va urma cu părul răvășit și barba crescută. 

Bătu delicat la ușa profesorului Ermete Terracini, directorul clinicii. 
-Domnule Volpe! Ce plăcere, intraţi. 

-Bună ziua domnule profesor. Ce mai faceţi? 

-Eu bine. Dar dumneavoastră aveţi o culoare splendidă! îmi face 
plăcere, cu adevărat. Credeţi-mă, păreţi un altul, domnule Volpe. 
-Așa mă și simt, și din acest motiv nu pot să nu vă mulţumesc. 
-Oh, lăsaţi. E vorba de tehnica medicală modernă și de o veche 
știință a repausului, a odihnei. Dar mai ales, în fiecare din noi 
găsim cel mai bun tratament. E ceea ce indienii numeau igienă 
mentală și vindecare spirituală. 

-Sunt de acord cu dumneavoastră, profesore. Simt un nou 


191 


echilibru în interiorul meu. 

-Bine, mă bucur să vă văd și să vă aud vorbind așa. Cred că, cu 
încă câteva săptămâni de odihnă veţi fi capabil să vă întoarceţi la 
treburile dumneavoastră. 

-Da profesore, și mă gândesc că reîntoarcerea la muncă nu va 
avea decât efecte benefice. 

-Oh, fără îndoială. 

-De aceea mă gândeam dacă pot trece pe la magazin, să iau 
câteva cărți. Inactivitatea deja mă plictisește. 

Terracini îl privi pe deasupra ochelarilor. Cunoștea cam toată 
tărășenia pacientului său. Când de Mola îl aduse la el, era demn de 
milă, mai ales la nivel psihic; fusese rugat de-al ţine acolo măcar 
până la întoarcerea lui de Mola. Cât timp fusese sub tratament, nu 
era nici o problemă, dar acum nu dorea să-l reţină împotriva 
voinţei lui. Chiar părea că-i este mult mai bine. 

-Știţi, domnule Volpe, că domnul de Mola nu s-a reîntors, după 
cum știți, și a ţinut în mod expres să fiți adus în cea mai bună 
formă fizică, dar mai ales psihică.  Știţi cât ţine la sănătatea 
dumneavoastră. 

-Profesore, pot fuma? 

-Nu ar trebui, dar dacă îmi daţi și mie o ţigară, voi face o excepţie. 
Volpe zâmbi și-și pregăti răspunsul. 

În timp ce flacăra chibritului se oglindea în lentilele ochelarilor 
profesorului. 

-Îl apreciez mult pe Giacomo și sunt conștient și de sentimentele 
lui pentru mine. Şi îi sunt profund îndatorat. Tocmai de aceea 
vreau să-i fac o surpriză. Înainte de toate acestea lucram la 
catalogarea... vă pot vorbi în mod deschis, profesore? 

-Desigur, de dumneavoastră mă leagă nu numai jurământul lui 
Hypocrate, dar și încrederea prietenului nostru comun. 

-Vedeţi, profesore, în anticariat avem câteva incunabule evreiești 
foarte preţioase, de pe la sfârșitul lui 1400. Și nu am încredere, 
mai ales în timpurile de azi, de-a le lăsa acolo. Se spune că ar fi 
fost tipărite de Joshua Salomon Soncino, și printre aceste 
documente se află și faimoasa “Favola Antica", una din cele mai 
vechi scrieri despre cabala. Aici vor fi mult mai sigure, și dacă vă 
face plăcere, v-o pot arăta. Sunt de o frumuseţe incomparabilă și 
fiecare pagină e ca o capodoperă în miniatură. 

Terracini îl privi: nu înţelese mare lucru din explicaţiile lui Volpe, 
dar tonul vocii cu care îi spusese despre aceste cărți parcă îl 


192 


vrăjise. Omul era vindecat. 

-Voi fi bucuros să dau o privire peste aceste incunabule. Dacă 
doriţi, le veţi putea păstra în seiful meu atunci când nu le veţi 
folosi. În așa fel, îmi puteţi povesti toată istoria lor. Știţi, și eu sunt 
foarte curios, și poate cum ştiţi, şi eu sunt evreu. 

-Vă purtaţi numele cu cinste, profesore. Terracini îi semnă foaia de 
ieșire fără nici o ezitare. Da, până în acele zile își dusese numele 
cu mândrie, dar după ultimele întâmplări, descoperise că încet, 
încet, fără să vrea, semnătura lui devenise aproape indescifrabilă. 
Numele Ermete, dat de părinţi în onoarea marelui actor italian 
Ermete Zacconi apărea scris în mod clar, dar prenumele Terracini, 
care lăsa să se vadă în mod categoric originea lui evreiască, 
devenise aproape o mâzgâlitură. } 

Autobuzul cobora încet spre Florența. Incetase de puțin timp să 
mai plouă, iar frunzele și acele de pin făceau strada și mai 
alunecoasă. Cine știe cum își adusese aminte de ”Favola Antica”. 
Era un nume perfect pentru a atrage atenția unui profesor. Dar la 
fel de adevărat, era unul din incunabulecelele mai prețioase pe 
care le-au avut. Cobori în fața gării, trecu pe acasă să ia cheile și 
plecă pe jos spre anticariat. Luă toată corespondenta ce era pe jos 
și o așeză pe masă, fără a o privi. Era un aer închis, care în curând 
s-ar fi transformat în altceva, mult mai persistent. Şi cărțile au 
infernul lor. Nu numai cel al focului, care în scurt timp le preface în 
cenuşă. Unul mai mic, dar la fel de mortal: mucegaiul. Alb, brun 
sau roșu care se hrănește cu substanţele din care e făcută hârtia. 
Şi el fusese victima unei otrăviri, mult mai parfumat decât 
mucegaiul, dar poate la fel de mortal: Elena. Deschisese seiful, 
văzu incunabulele ”Favote Antice”. Fusese tentat să le ia, dar luă 
cu hotărâre pistolul, lipit cu bandă adezivă pe perete, în partea de 
sus. Nu prea era expert, dar știa cum să-l folosească. Il introduse 
la centura pantalonilor, după cum văzuse într-un film poliţist 
american. Închise anticariatul și se îndreptă spre "Via delle 
Terme”, la comisariatul de poliție unde îl întâlnise pe Zugel. Era 
unicul loc pe care-l cunoștea și de unde putea să înceapă căutarea 
lui. 

A intra cu un pistol în interiorul unui comisariat de poliţie nu era o 
acţiune prea inteligentă, dar Giovanni se gândea la altceva, la 
proverbul că hainele nu îl fac pe om călugăr. În acel moment era 
un tânăr și respectabil cetățean care ceruse să vorbească cu 
cineva.  Vice-comisarul era mereu cel care trebuia să suporte 


193 


tracasarea din partea cetăţenilor care cereau pedepse exemplare 
pentru tot felul de plângeri. 

-Sunt vice-comisarul Moretti. Spuneţi-mi, domnule... ? 

-Volpe, domnule Moretti, Giovanni Volpe. 

-"Să vedem ce dorește acest vulpoi!” ( Volpe - Vulpe). 

-Cu ceva timp în urmă am întâlnit aici, un... camarad de-al nostru, 
german, spuse Giovanni insistând, poate pentru a reuși, pe spiritul 
fascist al poliţistului. Se numea Zugel, Wilheilm Zugel, și aș avea 
nevoie să discut cu el. 

-N-am auzit de el, răspunse sec Moretti. 

"Tâmpiţi idioţi, veniţi să vă întâlniți chiar aici. Da, îmi amintesc de 
acel idiot, dar nu-ţi spun nimic, cretinule. ” 

-Şi totuși ne-am întâlnit tocmai aici, într-un mic birou. Mai erau și 
alte două presoane. Pentru mine e important să-l găsesc. 
-Domnule Volpe, de ce nu mergeţi să întrebaţi la Consulatul 
German? E în centru, pe "Lugamo”. Mergeţi acolo, mergeţi și veţi 
vedea că prietenii lui vă vor ajuta cu toate cele necesare. 

Încă o dată dăduse greș. 

-Domnule Moretti, îmi pare rău. Nu am știut să mă explic. Nu am 
prieteni la consulat. 

-Şi veniţi să-i căutaţi aici?, spuse vice-comisarul pierzându-și 
răbdarea și ridicând vocea. Mai înainte făceaţi afaceri cu un 
neamt, un camarad? Cum îi spuneţi dumneavoastră. Şi după 
aceea nu-l mai găsiţi. Cum aţi spus că se numește?Zugel? Bine, 
mergeţi în Germania. Veţi găsi câţi veţi dori acolo. Sunt de toate 
culorile, și albi, și roșii, și verzi, și negri, da, mai ales negri, câţi 
doriți. Keine Zugel! Nici un Zugel! Și acum vă rog să plecaţi, am 
mult de lucru. 

Giovanni ieși sub privirile curioase ale soldatului de planton și a 
celor care așteptau pe scaune. 

Unul din indivizii, care de obicei stăteau pe lângă comisariatul de 
poliţie, dădu un ghiont celuilalt. 

-“Morso”, Uită-te la ăla, nu e tipul pe care Zugel ne-a spus să-l 
găsim?Celălalt ridică privirea și îndreptă degetul gros spre 
Giovanni. 

-Cine, ăla? 

-Nu arăta cu degetul, prostule. Tâmpit prost, ne-a băgat de seamă. 
Hai să-l prindem. 

Giovanni îi recunoscu: dacă blondul putea trece neobservat, 
celălalt în schimb, era ca o specie de urs păros, era imposibil să 


194 


nu-l ţii minte. Rămase o clipă în incertitudine, el vroia să-l caute pe 
Zugel, să-i vorbească, cu orice motiv, după care să-l ucidă. Şi 
dacă cei doi l-ar fi dus la el? Nehotărârea i-a fost fatală. Într-o 
clipă, "'ursul” a fost lângă el, îi întoarse o mână la spate 
împingându-l pe o alee lăturalnică unde era parcată o mașină 
"Balilla” neagră, în timp ce celălalt deja pornea motorul. ''Morso” 
îl urcă în mașină, îl așeză grămadă pe scaunele din spate și se 
puse alături. 


ROMA 
Miercuri, 16 mai 1487 


Franceschetto era în picioare cu privirea coborâtă și cu o expresie 
de umilinţă pe chip. Tatăl său, papa Innocenzo VIII, nu-și amintea 
să-l fi văzut așa niciodată. Că se prefăcea sau îi era într-adevăr 
frică, nu avea prea mare importanţă. Pentru un tată era o 
satisfacție. Dacă nu ar fi fost prezent acolo cardinalul Borgia, pe 
un jilţ aproape de al său, plăcerea lui ar fi fost deplină. Dar 
suspecta, și gândul îi dădu "'frisoane”, că atitudinea adoptată de 
fiul lui ar fi depins tocmai de prezenţa prelatului spaniol. Într-un 
colţ al sălii de audienţe, Riario, cardinalul, camerleng, stătea în 
picioare, cu mâinile împreunate și savura scena. 

-Eu și vice-cancelarul am aflat o veste gravă care m-a lăsat fără 
grai. Un prizonier a fugit din "Torre della Nona” și un gardian a 
fost găsit ucis în mod brutal, cu o vânătă introdusă în anus. Tu ești 
responsabil cu gărzile. Ce știi să ne spui în apărarea ta? 

Dacă ar fi fost pentru tatăl său, Franceschetto ar fi știut cum să se 
comporte. Poate ar fi glumit cu el pe seama vinetei și a faptului că 
prizonierul era acuzat de sodomie. Dar avea asupra lui privirile lui 
Borgia, care de ceva timp devenise prea apropiat de tatăl lui. Îi era 
frică și acest fapt nu făcea decât să-i mărească furia; dacă ar fi 
fost singur cu el, nu ar fi ezitat să-i înfigă spada în inimă. 

-Pe onoarea mea, nu știu toate detaliile. Știu doar că, atunci când 
am plecat să-l aduc din ordinul vostru pe prizonier, sodomistul 
Girolamo Benivieni, acesta nu mai era deloc. Dar am descoperit 
că, căpitanul gărzii avea la el o mare sumă de bani și am dedus că 
a fost corupt. L-am dus la castelul Sânt' Angelo pentru a fi torturat. 
A confesat că a fost plătit de doi gentilomi mascaţi, dar care nu 
știa cine sunt. După care a murit. Asta e tot, tată... Sanctitate. 


195 


-Cum adică, mort? 

-Grăsimea cu care l-am uns pe picioare a ajuns și în alte părţi ale 
corpului. În timp ce-i ardeam picioarele pentru a mărturisi, focul l-a 
cuprins în întregime și a murit. Dar cred că ne spusese ceea ce 
știa. Papa ridică ochii spre crucifixul, care, atârnat cu coarde de 
tavan, domina încăperea. 

-”Alua meu figgin l'e proprio abbelinou !" 

Rodrigo Borgia încruntă sprâncenele; auzindu-l pe papă vorbind în 
dialectul lui natal, îl irita profund. 

Îşi atinse nasul coroiat, modul lui de a se simţi în siguranţă, un 
obicei din vremurile copilăriei, de când era mic și asculta 
reproșurile profesorului său. 

-Îți dai seama, dragă Franceschetto, cuvintele lui erau parcă de 
piatră, că ești foarte vinovat? Din motive pe care ţi le poţi imagina, 
Benivieni era foarte important pentru noi. Noi căutăm un șarpe 
foarte periculos, care se ascunde, se bagă pe undeva. Ştii care 
este mâncarea preferată a șerpilor, Franceschetto? Ouăle! 
Girolamo Benivieni era oul nostru, momeala noastră. Şi tu l-ai 
lăsat să fugă. Rodrigo îndreptă asupra lui un deget acuzator și 
Innocenzo se temu pentru fiul lui. Ştia prea bine hotărârea lui 
Borgia și amenințările lui nu cădeau niciodată în gol. Işi luă o 
figură amenințătoare și se adresă încă o dată fiului său. 

-Cardinalul are dreptate! Şi e drept să plătești pentru ceea ce ai 
facut. Franceschetto simţi că-l lasă picioarele, posibil ca tatăl lui să 
fie dominat de Borgia? 

-Riario, ordonă papa, ia și scrie. În timp de treizeci de zile, 
începând de azi, prezentul Franceschetto Cybo va trebui să 
plătească vistieriei statului, echivalentul a o sută de grosoni de 
aur, ca amendă că a ușurat, chiar și fără responsabilitate directă, 
fuga unui prizonier. Ai scris tot? 

-Da, Sanctitate, răspunse Riario fără a-și ridica privirea, cu pana de 
gâscă încă mișcându-se pe hârtie. 

-Acum poţi pleca, spuse Innocenzo, indicându-i fiului său să-i 
sărute inelul. Franceschetto plecă mergând cu spatele și cu capul 
plecat. Singurul lucru asupra căruia tăcuse în povestirea lui era cei 
două sute de florini de aur, sechestraţi de la căpitan. Făcu un 
calcul rapid al schimbului cu grosonii, și oricum îi rămânea în 
mână un câștig destul de frumușel. 

-Şi tu, continuă papa adresându-se lui Riario, care se apropie la 
rândul lui pentru a săruta inelul, dar a fost îndepărtat cu un gest 


196 


rapid al mâinii înmănușate. Rămași singuri, Borgia se întoarse spre 
Innocenzo cu un surâs pe chip. 

-Ești un tată sever. 

-Nu-l știi pe Franceschetto. L-am lovit în dragostea lui cea mai 
mare, adică în bani. 

-Poate. Dar de acum înainte, ideea de-a ne servi de Benivieni 
pentru a-l atrage pe contele de Mirândola a dat greș. Poate a fost 
el cel care a organizat fuga prietenului său. 

-Să fi venit el până aici? 

-Poate că nu, dar cu banii lui și-ar fi putut permite să plătescă pe 
cineva. Sau cel puţin, în toată istoria nu este implicat 
Franceschetto. Innocenzo se mișcă pe tron. 

-Ce vrei să spui? 

-Tu însăţi ai spus că el cunoaște numai legea banului. Eu în locul 
lui l-aș fi răpit și aș fi cerut o răscumpărare. Innocenzo își trecu 
mâna peste puţinul păr rămas și băgă de seamă că mănușa de 
mătase era toată udă de sudoare. 

-Nu cred să-l ducă mintea la așa ceva. 

-Atunci înseamnă că dacă peste câteva zile va apare o cerere de 
răscumpărare vom ști de unde vine. Şi atunci nu va ajunge doar o 
amendă. 

-Bine, bine, dar acum ce ai de gând să faci? 

-În orice fel trebuie să-l atragem pe tânărul Pico. Acum vei scrie o 
scurtă condamnare la adresa lui și a celor scrise de el, și în care 
vei comunica, în același timp, disponibilitatea ta pentru o negare 
publică a celor scrise, învitându-l aici la Roma. 

-Nu va veni. Își va imagina că am găsit "'Tezele” lui, celelalte, mult 
mai periculoase pentru el, dar și pentru noi. 

-Să încercăm oricum. Amintește-ţi că el nu are nici o idee de cât 
de mult s-a apropiat de adevăr. Nici nu-și poate imagina existenţa 
"'Sacrului Sigiliu” și a secretelor pe care le conţine. Și poate crede 
că încercările lui de-a proteja documentul sigilând foile, au avut 
șanse de reușită. Ştii că e un bun alchimist. 

-Eu l-aș îndepărta și gata. 

-Ca să prinzi musca trebuie să-i oferi miere, altfel din instinct va 
sta departe de ameninţări. 

-Bine, bine, voi scrie acel document. Şi vom vedea ceea ce va 
urma. 

-Între timp trebuie să ne pregătim de "apărare”. Trebuie să 
difuzăm cât mai repede posibil ''Martello delle Streghe” - ” Malleus 


197 


Maleficarum” al celor doi fanatici nemți, și să persecutăm femeia 
ca și cum toate relele lumii ar veni de la ea. Mă înţelegi, 
Innocenzo? Papa își simţi sudoarea curgându-i pe spate. 

-Da, da, e clar... ''Malleus” va fi gata peste câteva zile, așa mi s-a 
spus. Se pare că tipograful evreu a făcut o treabă bună. 

-Fiecare inchizitor, fiecare trimis papal trebuie să aibă un 
exemplar. Intre timp trebuie pregătite rugurile. Am nevoie de alte 
vrăjitoare. Data viitoare vreau cel puţin zece. 

-Zece?! 

-Nu înţelegi că e ceea ce avem nevoie și ceea ce dorește și lumea? 
Roma, Italia și toată Europa trebuie să strălucească de focurile 
aprinse. Zece? Nu, zece, mii! Cu zece mii de femei condamnate 
pentru erezie, vrăjitorie și desfrâu, nimeni nu va mai fi credibil, nici 
cea care acolo sus a dat rost la toate. 

Rodrigo Borgia se înălță satisfăcut: simţea puterea curgându-i prin 
vine și strategiile lui văzându-le victorioase. La momentul potrivit 
toate acestea l-ar fi ajutat să ia locul acelui sifilitic. Şi după aia, 
abia aștepta să-l numească pe fiul lui, Cesare, în locul idiotului de 
Franceschetto. 


xk 

La puține zile după, papa se simți rău și un doctor neamt îi 
prescrise să bea sânge. Lucru care în săptămâna următoare îl 
făcură să aibă febră mare, însoțită de un fel de maladie mentală, 
pe care, medicul privat al lui Rodrigo, Andrea da Taragona, o defini 
ca fiind ''hematomania”. Aceeași căruia îi căzu pradă Cain, nevoit 
să umble aiurea prin lume pentru a-se hrăni cu sânge, după ce-l 
ucisese pe fratele lui nevinovat. 

Innocenzo refuză să scrie acea condamnare împotriva contelui de 
Mirândola, mai ales că o făcuse în februarie trecut, dar scrise o 
scrisoare publică împotriva ''Tezelor” lui Mirândola, lăsând să se 
înţeleagă că-i dădea o ultimă posibilitate de-a se justifica la curte, 
dat fiind că se recunoșteau contelui aptitudini de creștin și de 
filosof ieșite din comun. Din iniţiativa lui, scrise o scrisoare lungă 
către toţi principii Europei, invitându-i să ia iniţiativă împotriva 
vrăjitoriei propagate de Satana, prin sexul feminin. 

'"'Malleus Maleficarum” avu un succes imediat, dincolo de orice 
așteptare. Fiecare trimis papal, în călătorie prin Europa scrisese că 
ar dori cel puţin o copie. In acest fel, săracul Eucharius Silber, 
obligat să tipărească un număr așa de mare de cărţi, dar fără a fi 


198 


plătit, pentru a evita falimentul, fugi din Roma. Dar nu înainte de-a 
da o copie unui cavaler necunoscut care avea la el însemnele lui 
Mirândola. Cardinalul Borgia, vice-cancelar al "Curiei Romane”, 
înțelegând importanţa invenţiei lui Gutenberg, confiscă tipografia. 


ROMA 
Luni, 11 iunie 1487 


Un cuplu de nobili și un servitor îmbrăcat elegant își opriră caii și 
dădură frâiele unui slujitor care-i însoțea. Îi dădură ceva informaţii 
și se opriră să vorbească în faţa quadriporticului; era dimineaţa și 
soarele se reflecta orbitor în marmura albă a fațadei bisericii "San 
Sisto”, din "Via dei Mamulrtini”. Cu trei secole mai înainte, 
Domenico de Guzman unise acea antică basilică romană cu 
vechea mănăstire ''Santa Maria in Tempulo”, obligându-le pe 
călugărițele ''tempoline”, de tradiţie ortodoxă, să treacă la 
"Biserica Occidentului”. Acestea au adus cu ele bogății enorme, 
datorită cărora au putut să-și păstreze tradiţiile. Regulamentele 
dominicane le-au impus măsuri stricte și severe. Astfel, în timp, 
mănăstirea devenise un discret refugiu pentru fecioarele de viță 
nobilă, în aparenţă pentru a da lor posibilitatea de-a fugi de 
tentațţiile vieţii, dar în realitate, pentru a da posibilitatea bogățiilor 
de familie să rămână intacte. Cei trei se îndreptară spre intrarea 
mănăstirii și bătură într-o poartă de fier, lucioasă, introdusă în 
perete precum o piatră prețioasă într-un inel. De după o 
deschizătură apăru chipul unei femei, purtând hainele și 
însemnele specifice ordinului. 

-Avem permisiune de la cardinalul de Rossi de-a vedea o protejată 
de-a voastră. Printr-o deschizătură puţin mai mare, la puţin mai 
mult de un metru de pământ, apăru o mână diafană care se 
deschise așteptând documentul. Ferruccio îi dădu pergamentul 
fals, cu sigiliul și semnătura cardinalului, la care Giovanni stătuse 
timp îndelungat să le falsifice. Din cauza prieteniei cu Giovanni 
Pico, cardinalul Rossi fusese trimis în misiune la Palermo, unde 
cardinalul Borgia avea încredere în discreţia guvernatorului spaniol 
de-al face să dispară pe Rossi fără prea mult zgomot. Dar 
important pentru Giovanni și Ferruccio era ca în acele zile să nu fie 
la Roma. 

Așteptarea se lungi și Leonora acceptă un scăunaș, oferit de o 


199 


fetiţă murdară, pentru câţiva bănuţi. Avea o vârstă incertă, poate 
și din cauza faptului că era foarte slabă, dar și a unei malformații 
la picior care o făceau să ţopăie. 

Leonora îi dădu un ban de argint cu chipul papei și primi în schimb 
un surâs radios. In sfârșit poarta se deschise și un individ grosolan, 
cu două sprâncene enorme, cu faţa urâtă și severă, le făcu semn 
să intre. Îl urmară printr-un soi de intrare, dar imediat omul le făcu 
semn să se oprească. Coloanele așezate la mică distanţă una de 
alta, nu reușeau să ascundă vederii o splendidă grădină înflorită, 
în mijlocul căreia apărea o enormă tufă cu flori galbene și verzi. 

-E un "Trandafir al Crăciunului”, otrăvitorul spânzurat, dar aceasta 
este o plantă târzie care înflorește primăvara, spuse o voce de 
femeie, dar fără nimic feminin în ea. 

Ferruccio și Giovanni se întoarseră și-și plecară capetele în semn 
de respect pentru aceea care părea să fie maica staretă. Leonora 
făcu o ușoară închinăciune. 

-Florile ei sunt minunate, dar au un miros destul de neplăcut, și fie 
florile, fie frunzele, înghiţite pot provoca moartea. Asta 
demonstrează pericolele frumuseţii: sub ea se ascunde păcatul, 
mizeria și moartea. Stareţa se prezentă. 

-Sunt Eufemia Cosmopula și conduc această mânăstire. Cine dintre 
voi este Ferruccio de Căpitani? 

-Eu sunt, răspunse Ferruccio. Ea este soţia mea Leonora și el este 
Giovanni, secretarul meu fidel de mulţi ani. 

-Din ce motiv aţi cerut să vedeţi una din convertite?Faptul că-l 
cunoașteţi pe cardinal e o cheie destul de puternică, dar aici eu 
sunt aceea care comand. Giovanni întârzie să-și aplece privirea în 
semn de umilinţă, încă se gândea la cine îi spusese să aibă grijă la 
spânzurat... Ferruccio veni lângă stareță, vorbindu-i cu o voce atât 
de înceată, încât aceasta fu nevoită să-și apropie urechea de gura 
acestuia. 

-Nu e pentru mine, maică-stareţă, ci pentru acest tânăr fără de 
noroc, orfan de mic și cu tată necunoscut. Doamna Margherita îi 
promisese să-i dezvăluie anumite detalii importante despre 
originea lui. Pare că ar fi fiul natural al unui unchi de-al soțului ei, 
și poate fi în acest fel rudă îndepărtată cu familia Medici din 
Florenţa. 

-Nici măcar! spuse stareţa privind la Giovanni care continua să 
aibă capul plecat. 

-Ştiu câte faceţi pentru săracele femei greu încercate de viaţă. 


200 


Mama lui poate fi considerată una dintre acestea. Şi pentru a vă 
mulţumi, aș vrea să donez cincizeci de florini de aur mănăstirii, 
pentru ca sărmana să fie pomenită în rugăciunile voastre. 

-O ofertă foarte generoasă, cu care nu suntem obișnuite. Oricum, 
ţinând cont de situaţia secretarului dumneavoastră, de sprijinul 
bunului cardinal și considerând că Margherita încă nu e călugărița, 
cred că o puteţi vedea. Bineînţeles, în prezenţa uneia dintre maici. 
Și bineînţeles, dacă e dispusă să aibă în apropiere și un alt bărbat. 
-Sigur și bineînţeles, maică. 

-Așteptaţi-mă aici. 

Ferruccio se închină ușor. Atitudinea stareţei, antipatică chiar de 
la început nu-i plăcu. La început ostilă, după aceea binevoitoare. 
Prea suna fals. Giovanni făcea înainte și-napoi nervos. 
-Amintește-ţi, îi spuse Leonora atingându-i braţul, de a avea 
răbdare când o vezi. Va fi disperată. Tu să fii calm. Ţi-o spun ca 
femeie. 

-Am să fiu pentru ea chiar dacă nu e ușor. 

-Cunosc dragostea, Giovanni, și știu că e ca o sete care te 
zăpăcește până nu bei. Și după, ai mai vrea încă. Trebuiră să 
aștepte mai mult de două ore înainte ca stareţa să se întoarcă. In 
mod neașteptat un cor începu să cânte ”KYRIE ELEISON ” și 
”CHRISTE ELEISON ” care răsuna în toată zona. 

-E o tradiţie antică de-a noastră dar și un privilegiu, spuse stareţa. 
De trei ori pe zi rostim de o sută de ori ”KYRIE ELEISON ”. 
Răspunse de cinci ori la invocare, cu braţele pe piept și ochii 
închiși. După care își făcu cruce cu dreapta, cu trei degete ale 
mâinii unite. 

-Doamna Margherita vă așteaptă, Giovanni. Numai el, spuse 
oprind cu mâna pe Ferruccio și Leonora. Pentru dumneata și soția 
dumitale am pregătit o limonadă proaspătă. Puteţi aștepta aici, 
Ziua e călduţă și invită la rugăciune și reculegere. Dacă aveţi 
nevoie de ceva, chemaţi-l pe Gregorio și el va veni imediat să mă 
anunţe, îngrijitorul de mai înainte apăru în liniște în spatele lor și 
mormăi ceva în semn de acceptare. 

Giovanni urmări stareţa și trecând printr-o ușiță de lemn intră 
singur într-un vorbitor. Privi la interior dar nu văzu pe nimeni. Ușa 
se închise în spatele lui. 

Dintr-o nișă aproape de micul altar cu o statuie a Fecioarei Maria, 
Giovanni văzu ivindu-se în sfârșit pe Margherita. Avea o haină de 
culoarea cerului, lipită pe trup și lungă până la picioare, cu un văl 


201 


de culoare palidă care-i acoperea părul. Nu avea la ea nici un fel 
de bijuterie și mâinile care ieșeau din mânecile largi erau slabe și 
osoase. Giovanni își simţi inima strângându-se și se abţinu cu greu 
să nu-i iasă în întâmpinare. O însoțea o soră, mică și grasă, cu un 
cordon solid legat în talie, de care atârna un crucifix de argint. 
Peste haina albă avea o mantie neagră care o acoperea din cap 
până în picioare. Margherita aștepta să-i facă sora semn pentru a 
se putea apropia de Giovanni. Avea privirea unuia care a pierdut 
orice speranţă când se așeză în faţa lui. 

-Margherita. Când chipul iubitei începu să fie udat de lacrimi 
Giovanni încercă să o ia de mână, dar ea o retrase imediat. 

-Draga mea, abia murmură el. 

-Ascultă-mă, Margherita, îi spuse cu voce joasă, am venit să te 
luăm de aici. Sunt cu un prieten. il cunoşti, e cel care ţi-a spus că 
sunt în pericol. Aici afară sunt patru cai și vom pleca de aici, 
împreună. Ești liberă. Margherita zâmbi ușor, dar dădu din cap. 
-Ah, Giovanni, dar tu nu știi. Giuliano a reușit să facă în așa fel 
încât să mă poată repudia. Nu mai sunt deloc soţia lui. 

-Mai bine... Vom putea fi împreună fără alte probleme, fără să mai 
fie nevoie să ne mai ascundem. Vei fi soția mea, Margherita. 

-E imposibil. Sunt supravegheată, aici e ca și cum aș fi la temniţă 
și peste zece zile mă vor obliga să devin călugăriţă. Mă așteaptă 
izolarea. 

-Dar vei pleca cu noi, chiar azi, peste puţin timp . Nu au nici un 
drept de-a te ţine aici împotriva voinţei tale. Acum voi ieși să-l 
chem pe Ferruccio. Și pe Leonora. Nu o cunoști, dar ai încredere. 
Noi vom deschide calea iar voi veţi veni după noi. O dată ajunși 
afară, plecăm în grabă, ne așteaptă o nouă viaţă, viaţa noastră. 
Deja avem un adăpost, nu departe de aici. 

-Mi-e frică, Giovanni. De data asta îi luă mâna cu forţa și i-o sărută. 
Sora continua să se roage la altar, cu spatele la ei. Se priviră în 
ochi, și uitând de orice își apropiară chipurile. Abia se atinseră, 
tremurând. Giovanni se ridică, dar Margherita îl reţinu. 

-Nu pleca, te rog. 

-Mă voi întoarce, iubita mea, nimeni nu va putea să ne mai separe. 
Dădu o ultimă privire călugăriţei care continua să se joace cu 
rozariul. Plecă spre locul unde rămăseseră cei doi, dar când ajunse 
nu văzu pe nimeni. Pe partea opusă îi recunoscu pe Ferruccio și pe 
Leonora, și se îndreptă spre ei. Erau aplecaţi asupra gardianului, 
întins pe o bancă. Părea mort, dacă nu ar fi fost un fluierat ușor și 


202 


ritmat care-i ieșea din nas sau din gură, ca și cum s-ar dezumfla o 
bășică de porc. 

-Are o umflătură la cap, spuse Ferruccio, nu i-am făcut nimic rău. 
Dar când se va trezi va fi foarte nervos. In acel moment auziră 
zgomot de pași dinspre interior. Imediat după apăru un om cu o 
sabie scoasă din teacă. Giovanni împietri. 

-Îl cunoști?, întrebă Ferruccio, intrând ”en-garde” și îndepărtând-o 
pe Leonora cu braţul. 

-Da, răspunse Giovanni, e Ulrich, și e șeful gărzilor lui Giuliano, 
soţul Margheritei. Ulrich de Berna se dădu deoparte: de pe ușă, din 
spatele lui apăru și Giuliano Mariotto de' Medici, care o ducea de 
un braţ pe Margherita. În spatele lor înainta stareţa. 

-'""Porumbelul Domnului” a vrut să evite ca aceste ziduri dedicate 
Lui să fie murdărite de păcat și de depravare. Plecaţi de aici și nu 
mai încercaţi să sfidaţi voia lui Dumnezeu. Gregorio! Vino aici! Dar 
gigantul continua să rămână imobil. 

Giovanni se apropie, și Ferruccio îl urmă, ușor în spatele lui. 
-Giuliano, las-o. Lasă-ne să plecăm liniștiți. Ai și renegat-o încă, și 
nu mai este ata. 

-Cum cutezaţi? strigă stareţa. Gregorio! urlă ea mai tare. 

-Taci din gură!, mârâi Giuliano. Asta e o treabă care mă privește 
numai pe mine! Du-te la rugăciune! 

Eufemia Cosmopula își duse o mână la piept, contrariată. Cum își 
putea permite, chiar și el, creștinul devotat, soţul îndurerat care o 
atenţionă asupra oricui ar fi întrebat de Margherita, emisari ai 
demonului, desigur, care-i promisese de-a o ajuta în cazul că 
cineva s-ar fi prezentat, pentru a-i garanta celei păcătoase o viaţă 
de penitenţă, care i-ar fi salvat sufletul. Cum era posibil să se 
întoarcă dintr-o dată? Simţi că-i vine rău și se sprijini de zid să nu 
cadă. Și unde era Gregorio? 

-Ştiam că vei veni, că nu ai fi rezistat. Am greșit că nu te-am ucis 
atunci. Dar acum s-a terminat. Acum vei afla ce înseamnă să-l 
superi pe Giuliano de' Medici. Vrei femeia asta? la-o, ea ta pentru 
totdeauna! 

O împinse cu violenţă pe Margherita spre Giovanni și în același 
timp Ulrich trase o lovitură spre umerii femeii. Ferruccio reuși să o 
devieze cu partea lată a spadei. Incercă să-l dezarmeze pe 
elveţian cu o rotare a spadei lui. Ulrich nu slăbi strânsoarea și 
trecu într-o poziție de atac înaltă, spre capul adversarului. 
Ferruccio se dădu la o parte și-și aruncă mantia pe spada celuilalt, 


203 


obligându-l să dea înapoi. Era ceea ce dorea, să poată să se lupte 
cu el, fără a exista pericolul de-a răni pe cineva. 

Totul se petrecu foarte repede: Giovanni o simţi pe Margherita 
înmuindu-se în braţele lui și în timp ce aluneca în braţele lui, văzu 
un pumnal înfipt între umerii femeii. 

-Margherita! ţipă el cu toată puterea. În timp ce cu un braţ încerca 
să o ţină, cu celălalt dădu să-i mângâie faţa. Ea abia reuși să-l 
audă și închise ochii. Ţinând-o strâns, Giovanni îngenunche și o 
așeză cu grijă pe pământ, fără a-i veni să creadă. 

Giuliano de' Medici, cu un urlet feroce îi dădu un șut care-l culcă la 
pământ. Giovanni nu spuse nimic, părea că nu-l doare nimic. 
Giuliano îl atacă aruncându-se asupra lui urlând ca un leu, dar se 
opri în braţul întins al lui Giovanni, în mâna căruia apăru un 
pumnal. Se priviră imobili, mâna lui Giovanni împingând în 
abdomenul lui Giuliano. Giuliano își plecă ochii și privea mirat când 
la sângele de pe mâna lui Giovanni, când la sângele de pe 
pardoseală. 

Căzu în genunchi apăsându-și abdomenul și simţi că-și pierde 
vlaga. Un firicel roșu de sânge îi curgea din gură, încercă să 
vorbească dar nu reuși să scoată decât un gâlgâit fără rost. Ulrich, 
pentru prima dată în viaţa lui se simţea în dificultate; omul din faţa 
lui era pe cale să-l înfrângă, părea de gheaţă. Cu coada ochiului 
văzu starea stăpânului său, își adună ultimele forțe și săltă peste 
balustradă, alergând spre poartă și încrezător că celălalt nu-l va 
lovi pe la spate. Slujbașul care aștepta afară cu caii văzu un om 
alergând în dezordine, ca fugărit de o ceată de demoni. Il privea 
curios împiedicându-se, căzând și ridicându-se până dispăru după 
un zid. 

Leonora era alături de Ferruccio. Giovanni o ţinea în braţe pe 
Margherita. Lângă ei, ca într-o rugăciune, Giuliano îngenuncheat 
părea că-i observă, dacă nu ar fi avut pe ochi imobilitatea morţii. 
Maica stareță se trezi din coșmarul ei. Dădu cu spatele ușor și 
trase cu putere de un mâner de fier. Sunetul ascuţit și pătrunzător 
al clopotului mănăstirii îi înconjură. Un grup de măicuţe alergă 
spre ei și începură să ţipe, ca la un semnal, toate împreună. 
Ferruccio și Leonora îl ajutară pe Giovanni, care încă o ţinea pe 
Margherita, să se ridice. Mâna lui, plină de sânge îi pătase hainele. 
Privea la fețele lor căutând un răspuns, care nu putea să mai vină. 
-Să mergem, Giovanni, nu mai e nimic de făcut. Vor veni soldaţii, 
nu putem rămâne aici. Cu un ultim gest de afecţiune o sărută pe 


204 


Margherita și-i așeză ușor capul pe pământ. Se ridică și se lăsă 
împins spre ieșire. Urcă pe cal și în acel moment, în mintea lui 
apăru o sferă luminoasă, mai strălucitoare decât soarele care era 
deasupra capetelor lor. El îi vorbi, ea îi răspunse, dar negăsind în 
cuvintele ei nici o consolare, pentru prima dată o respinse și o 
îndepărtă, până o văzu stingându-se cu totul. 


ROMA 
Joi, 28 iunie 1487 


Un val de căldură sufocantă dădu semnalul începerii verii și era de 
multe zile că nu ploua. După ploile trecute noroiul se transformase 
în praf care usca totul în jur. Nobili și doamne foloseau șerveţele 
impregnate cu balsamuri și parfumuri în spatele cărora își 
ascundeau feţele, de fiecare dată când pâlcuri de călăreţi treceau 
pe străzile Romei. Treceri din ce în ce mai dese cu fiecare zi. 

-O altă vrăjitoare, să fie blestemată! era comentariul care se auzea 
cel mai des. Negustori și călători, în pieţe și prin taverne, spuneau 
că văzuseră cu ochii lor sau că auziră că și în restul Italiei, în 
Spania, în Germania - în mod particular, era în desfășurare o 
amănunţită vânătoare ale fiicelor demonului. Fiecare avea ceva de 
povestit, și pe măsură ce trecea de la unul la altul, povestirea 
confesiunilor lor, pedepsele atroce care le primeau, vrăjile făcute, 
deveneau cu fiecare zi mai teribile și mai extraordinare. Părea 
evident faptul că, un unic plan diabolic fusese pus la cale în anii 
sau secolele anterioare de câtre femei, care, mereu mai 
numeroase și profitând de desfrâul lor înnăscut și de ușurința cu 
care cedau demonului, ar fi avut dintotdeauna puteri ascunse și 
din ce în ce mai mari. 

Dacă biserica nu ar fi avut norocul să vadă acest lucru, era 
Antihristului ar fi venit în curând. Poate nu era ciuma secolului un 
prim semn, fără îndoială? Fiecare familie avea cel puţin un mort în 
casă. Nu știau oare că "moartea neagră” reapăruse deja în 
Polonia? Câte un răuvoitor, puţini cei drept, spunea că de cele mai 
multe ori femeile erau acuzate din gelozie, sau pentru cine știe ce 
"răutate” din familie și că nu era nimic în legătură cu comerţul cu 
demonul. De fapt, după regulile faimosului ''Martello delle 
Streghe” sau "Malleus Maleficarum”, chiar și un denunţ anonim 
era mai mult decât suficient pentru a înlănţui o sărmană 


205 


suspectată. În fiecare biserică, lucru sigur, cutia cu denunţuri se 
umplea mai repede decât cea de lângă ea, cea a ofrandelor. Și 
era la fel de adevărat că femeile duse în faţa tribunalului aveau 
prea puţin de ales, între a se declara imediat vinovate și de-a muri 
în liniște, sau de-a respinge acuzaţiile, fiind supuse la torturi mai 
dureroase. Lăcătuși și artizani, în mare număr erau la dispoziţia 
inchizitorilor propunând noi și eficace instrumente adaptate pentru 
a le smulge confesiunile cele mai ascunse. Câteodată, aceleași 
suspecte, pentru a evita suferințe mai mari, cereau de-a fi supuse 
la tortura cu apă. Legate de o piatră erau aruncate în apa lacurilor 
îngheţate. Dacă se scufundau însemna că erau nevinovate, dar 
dacă în schimb pluteau, însemna că demonul le închisese toate 
orificiile lor. 

Aceste știri erau ajunse la urechile contelui de Mirândola prin 
cavalerul de Mola. Giovanni nu se mai mișcase de acasă după 
moartea tragică a Margheritei, iar la Roma, de săptămâni nu se 
vorbea decât despre asta. Leonora nu-l lăsa nici un moment, 
preocupându-se dacă nu mănâncă și încercând să-i facă cât mai 
plăcut posibil orele de peste zi. Ea și Ferruccio își schimbau des 
priviri complice și prietenia lor comună pentru conte îi aducea din 
zi în zi mai aproape. Câteodată în trecere, abia se atingeau. In loc 
de scuze, își zâmbeau. Ceva înăuntrul lor creștea, și nu era doar 
prietenie. Era sentimentul de care nu avusese parte prietenul lor și 
de aceea, încercau, pe cât posibil, să-l ascundă, chiar și față de ei 
înșiși. 

Lui Giovanni, indiferent la ceea ce era în jurul lui, nu-i scăpă ceea 
ce părea că începe să-i unească. In ultimele săptămâni, pe durata 
cărora amintirea Margheritei era ca un bolovan negru care-i apăsa 
inima și viscerele, era unica lui sursă de consolare. În ultimele zile 
reluă documentele legate de apărarea ''Tezelor” lui și făcu 
completări. Girolamo Benivieni care fusese cazat în una din 
camerele îndepărtate din cauza ipohondriei lui, insista ca Pico să-și 
facă publice lucrările. Giovanni îl suporta cu greu, nu pentru 
acuzaţiile de sodomie, care-l lăsau indiferent, ci pentru ideea 
obsesivă, făcută cunoscută prin sonete repetitive și plictisitoare, 
că "'amiciţia” lor ar putea în vreun mod să atenueze din durerea 
lui și de-a înlocui amintirea Margheritei. Benivieni se supăra când 
era tratat cu indiferenţă abia ascunsă, dar după câteva zile, se 
reîntorcea la ideile lui, mult mai convins. 

În acea seară Ferruccio îi ţinea companie lui Giovanni în faţa unei 


206 


cupe cu vin, ca o licoare, însoţită de slănină si nuci. 

-Am găsit un mod de-al face pe Girolamo să ajungă la Florenţa. Îți 
confesez că prezenţa lui aici îmi devine insuportabilă. 

-E bine chiar și pentru el; în ciuda tuturor lucrurilor, îi vreau binele 
în continuare, spuse contele. 

-Dacă nu aș fi știut, de mult timp i-aș fi tăiat gâtul. 

Giovanni zâmbi. 

-Si cum crezi că-l vei trimite? 

-O navă va pleca spre Livomo, peste câteva zile, cu o încărcătură 
de butoaie de vin și vase pentru ulei. Deja am vorbit cu 
comandantul pentru zece florini de aur. îl va ascunde pe Girolamo 
la plecare și când ne va scrie de la Florenţa că este teafăr și 
sănătos, căpitanul va primi alţi douăzeci de florini de aur. Un acord 
destul de bun. 

-Girolamo știe? 

-Contam pe faptul că i-ai fi spus tu. 

Contele zâmbi din nou. 

-Tu vei fi mult mai convingător decât mine. Şi cu aceasta vom 
considera închisă datoria mea către el. 

-S-a atașat de tine și te admiră mai mult decât orice altceva. Şi 
înţeleg că e greu de înghiţit, ca o bucată de pâine coaptă în 
grăsime fierbinte. 

-Ajunge, Ferruccio, deja mi-ai luminat sufletul și-ţi sunt 
recunoscător. Benivieni are dreptate în privinţa unui lucru. Trebuie 
să-mi apăr scrierile mele, altfel totul e pierdut. 

-Mă voi asigura că '"'Apologia” ta va ajunge la papă pe alte căi. Nu 
e dificil și vom face în așa fel încât să creadă că ai trimis-o de la 
Florenţa. Giovanni își mai turnă vin și umplu și cupa lui Ferruccio. 
-Aş vrea să-ţi cer un alt lucru. 

-Ceea ce vrei, Giovanni, poate prietenia mea nu e așa de evidentă 
ca aceea... Contele îl opri luându-l de braț. 

-Nu spune nimic, nu și-ar avea rostul. Și ascultă ceea ce-am să-ţi 
spun. E rugămintea unui prieten. Îţi promit doar că voi fi alături de 
tine când tu si Leonora vă veţi jura credinţă. 

-Giovanni... 

-Nu știi ce bucurie a fost pentru mine să văd crescând în fiecare zi 
dragostea voastră. 

-Se vede asa de bine? 

-Cred că a băgat de seamă și Girolamo. 

-Eu nu i-am... spus încă nimic. 


207 


-O vei face, iar ea va fi fericită. 

-Crezi? 

-Sunt sigur și o meritaţi amândoi. Ferruccio suspină. 

-Mă simt vinovat. 

-Îţi va trece, dragostea unei femei e cel mai mare medicament al 
sufletului, și nu numai. Giovanni se îndreptă spre fereastră. 
Deschise obloanele și privea la stelele pe care cerul le oferea cu 
generozitate. Inspiră profund și i se păru că simte parfumurile unei 
veri precoce, toate amestecate, pe care vântul le culese și le 
aduse de pe câmpurile din jurul Romei. 

-Pământul e roditor și în ciuda sângelui care curge, e gata să ne 
dea cele mai bune fructe. Fructele mele, deja coapte, riscă de-a se 
strica. Trebuie să găsesc modul să le fac cunoscute, cel puțin 
seminţele științei mele. Eu putrezesc aici, Ferruccio. 

-Te înţeleg. Ai dreptate, lucrurile s-au schimbat și cred că depinde 
și de influenţa din ce în ce mai mare a lui Borgia asupra papei. Am 
aflat că duminica trecută au celebrat chiar și slujba împreună. Și 
sunt convins că ferocitatea Inchiziției este manevrată tocmai de 
spaniol. Pe de altă parte, Torquemada, în Spania, pare că face un 
dublu joc, cu binecuvântarea maiestăţilor sale Femando și Isabella. 
-Trebuie să plec, Ferruccio. Dimpotrivă, aveai dreptate, nu trebuia 
să fi venit. 

-Aveai un scop, era viaţa ta. Te sfătuiam pentru binele tău, pentru 
pericolele la care te puteai expune, dar în locul tău aș fi făcut la 
fel. 

-Am adus numai distrugere și moarte. Am ucis, chiar. 

-Te-ai apărat, Giuliano merita mai mult decât moartea. Oricum, 
după ce-l vom salva pe Girolamo, vom pleca cu toţii la Florenţa. Și 
mă voi căsători cu Leonora, dacă mă va vrea. 

-Eu nu voi veni la Florenţa. 

-Vrei să te întorci la Mirândola? 

-Nu, am o altă idee despre cum să-mi apăr descoperirile, 
seminţele”. Sunt locuri unde pot da roade. La Paris, Roma nu e 
unicul oraș din lume. 


Mai târziu Giovanni se trezi cu cămașa asudată și se așeză la 
capătul patului, cu capul între mâini. Visase încă o dată chipul 
senin al Margheritei, gura ei, din care auzise cuvintele cele mai 
plăcute rostite de ea vreodată, dar nu reușea să-și amintească. În 
schimb, îi răsunau în ureche blestemele urlate de Giuliano, în timp 


208 


ce corpul lui se zbătea prins de flăcări. Îi îngropase împreună, în 
cimitirul mănăstirii. Somnul îi trecuse de tot și noaptea era încă 
lungă. Se duse la fereastră și deschise obloanele. Privi luna, la al 
doilea pătrar. Partea întunecată a ei îl făcea să se gândească la tot 
ceea ce pierduse, cea iluminată la ceea ce viața putea încă să-i 
ofere. 


XX XX 


Aceeași lună, trecând prin ferestre umplea dormitorul de străluciri 
albăstrii. Toate luminile palatului Borgia erau stinse de puţin timp. 
Sub ferestre, fluviul se scurgea lant. Tăcerea era ruptă doar de 
vocile șoptite ale barcagiilor care profitau de noapte pentru a 
transporta mărfurile lor de contrabandă. Terminând de urinat, 
Giulia Farnese se sui pe pat și văzu ochii deschiși ai cardinalului. 
-V-am trezit eu? Ce vi se întâmplă, domnul meu? Gânduri care vă 
tulbură? Abdomenul nud și păros al cardinalului se ridică cu o 
inspiraţie profundă. Ochii lui fixau scenele de amor pictate pe 
tavan dar fără a le vedea. Se întoarse spre amanta lui, îmbrăcată 
într-o camașă albă de in, ornată cu arabescuri, de sub care apărea 
nuditatea ei. 

-Nu, merge totul bine, procesele merg în același ritm cu 
condamnările, Franceschetto își linge rănile și prin numirea mea ca 
vice-cancelar, poziția mea este inatacabilă. 

-Si când veţi deveni cancelar? 

-Floricica mea, cancelar e doar papa! 

-Atunci asta e ceea ce vă lipsește și vă face insensibil la dragostea 
mea. 

-Ah, Giulia, Giulia! Tu nu poţi înţelege, ești încă o copilă. Rodrigo 
se ridică, își puse peste cămașa de noapte o vestă ușoară de 
damasc și începu să se plimbe prin cameră. 

-Simt asupra mea cum trec anii, mă crezi?Am aceeași vârstă ca și 
Innocenzo. Înţelegi? Nu pot aștepta așa de mult. O zi spune că e 
bolnav, gata de moarte, și-n altă zi bea și mănâncă de parcă ar 
avea cu treizeci de ani mai puţin. Și mi-e teamă că, mai devreme 
sau mai târziu, când viermele bolii îi va fi intrat definitiv în creier, 
dar și în corp, va putea revela secretul și altora. 

-Care secret, domnule? Giulia era obosită și din șezând își întinse 
picioarele, prinzându-se cu braţele de coloanele patului și 
arcuindu-și spatele. Văzând-o în acea poziție, "'crucificată”, simți 
crescând în el dorința. 


209 


-Un secret enorm, care trebuie să rămână astfel, Giulia. Chiar și 
pentru tine. Un secret pe care un fanatic de filosof, contele de 
Mirândola, era aproape de-al descoperi. Dar peste puţin timp nu 
va mai avea nici o importanţă, când corpul lui va fi îngropat în 
catacombele de la San Pietro. 

-Dar contele de Mirândola nu era acel tânăr înalt, cu plete lungi și 
aurii? Ce a fost condamnat pentru ''Tezele” lui? 

-Ştii multe lucruri. Și văd că-l cunoşti pe conte! Ce se întâmplă, îţi 
place, poate? 

-Eu sunt a dumneavoastră, domnul meu cu trup și suflet. Și când 
corpul meu păcătuiește cu dumneavoastră, chiar și sufletul meu se 
bucură. 

-Atunci cred că e momentul ca sufletele noastre să se bucure 
împreună. În acea seară plăcerea îi invadă trupul, și gândul o 
purtă la acel tânăr, pe care-l văzuse cu luni înainte la o petrecere 
la palatul lui delle Rovere, și care o impresionă tocmai prin coama 
blondă și espresia feţei, drăguță și severă în același timp. li 
displăcu să se gândească că peste puţin timp, el va fi doar came 
pentru viermi. 


PRATO 
Miercuri, 27 octombrie 1938 


Vocea lui Benito Mussolini continua să se audă ''croncănind” la 
radio. 

-'““Camarazi! Este inutil ca diplomații să se obosească pentru a 
salva Versailles-ul. Europa care a fost construită la Versailles, cu o 
necunoaștere piramidală a geografiei și istoriei, această Europă, 
agonizează. Soarta ei se decide în această săptămână. Și tot în 
această săptămână poate renaste o nouă Europă: Europa justiţiei 
pentru toți și a reconcilierii între popoare. Cămăși Negre! Noi, cei 
din Littorio suntem pentru această nouă Europă”. Sunetul 
aplauzelor părea că nu se mai termină niciodată și Zanna profită 
ducându-se să-și ia un pahar cu vin. Când se reîntoarse, ovaţiile 
pentru discurs continuau. După puţin se terminară și crainicul de 
la radio anunţă schimbarea programului. 

-Pentru dumneavoastră acum, un mare succes italian, ''Tomerai” 
al maestrului Dino Olivieri, cântat de Galliano Massini. Zanna 
reduse volumul, nu suporta cântece "dulcege”. Se scărpină pe cap 


210 


și se reîntoarse în bucătărie, acolo unde Morso desena. ”Ursul” 
era incapabil de-a ţine orice fel de conversaţie, dar când atingea 
foaia de hârtie cu creionul, era în stare să facă desene care păreau 
fotografii pentru cât erau de frumoase. 

-Ce faci aici? 

Morso îi zâmbi ca un copil mândra în fața profesoarei lui. 

-Casa asta, cu toţi copacii dimprejur, automobilul, strada. Și aici, în 
spatele ferestrei ești tu, cel care privești. 

-Dă-mi să văd. 

Da, era chiar el acea figură din spatele ferestrei care părea că 
observă mâna care-l picta. Faţa lui ascuţită, cu claia blondă, cine 
știe cum reușise să-l facă așa de expresiv, cu numai câteva 
trăsături de creion negru. 

-Felicitări! 

-Mulţumesc, răspunse Morso reîncepând să deseneze. 

Zanna nu știa despre ce să mai discute. Vroia să vorbească, să se 
distreze, dar cu Morso era un lucru dificil. 

-Acel discurs al lui Mussolini eu l-am mai auzit. După părerea mea 
e de ceva timp în urmă. 

-Mussolini e un om destoinic, mi-a dat posibilitatea să studiez, 
spuse Morso fără a ridica privirea de pe foaie. 

-Sigur că e destoinic, nu-l criticam. Spuneam doar pentru a spune. 
Doar că încep să obosesc. De o săptămână îl ţinem aici pe acel tip 
și nu-mi place. 

-Sunt şase zile. 

-Da, bine, o săptămână, șase zile, ce diferență e? De ce Zugel nu 
se decide să ne spună ce trebuie să facem cu el? 

-Poate că nici el nu știe! 

-Desigur că-mi ești de mare ajutor! Eu, mai, mai că aș scăpa de el. 
-Cum vrei tu. Dacă ai nevoie te pot ajuta. 

-Sigur că trebuie să mă ajuţi, ce crezi? Că pot face totul singur? 
Taci! Se aude iar vocea Ducelui. 

Zanna plecă în fugă în salon și încercă să mărească volumul sonor, 
dar inutil. Încercă să caute postul mai bine, dar părea că problema 
depindea doar de radio. Două lovituri bine plasate pe laturile 
aparatului făcură să se audă în sfârșit vocea șefului fascismului, 
dar era spre finalul discursului: ”...noi nu trebuie să facem o 
alianță strict defensivă pentru a schimba harta geografică a 
lumii...” Alte aplauze, de data asta închise radioul. 

-Nu mai înţeleg nimic. Înainte vorbea de pace și acum vorbește de 


211 


schimbarea geografiei lumii. 

-Eu eram bun la geografie. Zanna își privi prietenul și dădu din 
cap. Era puternic precum un cal de tracţiune, dar gândea exact ca 
un animal. Încercă să-l enerveze. 

-Hai, Morso, desenează-mi o femeie goală. Morso se făcu roșu 
până în vârful capului. 

-Nu, o femeie goală, nu. 

-Atunci arată-mi cum îţi miști urechile. Cu ceva timp în urmă au 
fost la cinema să vadă un film comic cu "'Stan și Bran”. La ieșire, 
Morso îi arătase că și el era capabil să-și miște urechile precum 
făcea slabul din cuplul de comici. Zâmbi și începu să dea din 
urechi. 

-Bravo! îi spuse Zanna. 

Dar deja se plictisise și decise să se ducă să dea o privire la 
deţinut. Luă pistolul și coboră în pivniţă. Volpe era legat și nu 
părea a fi tipul care încearcă să facă surprize, dar prudenţa nu era 
niciodată de ajuns. Dacă vroia să facă carieră în OVRA, trebuia să 
demonstreze că se poate avea încredere în el; comiterea vreunei 
erori față de camarazii nemți i-ar fi distrus orice posibilitate. Roti 
întrerupătorul, și un bec atârnat cu un fir de tavan începu să 
lumineze slab. 

-Hei, tu, ridică-te în picioare! Giovanni Volpe era prins cu lanţuri de 
o traversă metalică, încastrată în perete. Lanţurile rezistente abia 
îi permiteau să se întindă pe o veche saltea mâncată pe alocuri de 
șoareci. Nu schiţă nici un gest. 

-Hei, tu, ţi-am spus să te ridici în picioare! Vocea care-i răspunse 
era total indiferentă la amenințările lui. 

-Altfel ce faci? Mă ucizi? Zanna rămase la o oarecare distanţă. 
-Trebuie să controlez dacă ești încă viu. Nu depinde de mine să 
decid soarta ta. 

-E drept! Tu ești executorul, lacheul ''marelui camarad”. Cu l-ai 
salutat? Ah, da, "la ordin Herr Zugel”! Giovanni întinse braţul drept 
pentru salutul nazist, făcând lanţurile să sune. Zanna se simţea 
cuprins de furie și strânse mai tare pistolul în mână. In acel 
moment se întâmplă ceva total neprevăzut. Giovanni se înălţă 
dintr-o dată și se aruncă asupra lui, știind că era prea departe 
pentru a-l putea lovi. Zanna înspăimântat trase, lovindu-l în piept. 
Giovanni urlă, dar nu de durere. Urletul lui era unul de victorie, ca 
și cum ar fi câștigat ultima lui bătălie. Capul îi coboră spre piept și 
avu o tresărire. Zanna mai trase o dată, lovindul la cap. Printre 


212 


firele de păr roșcate apăru o pată de culoare roșu-închis. Glontele 
de calibrul 22 îi intrase în craniu, dar fără a face prea multe daune 
în jur. Zanna se dădu în spate, se întoarse și urcă în fugă treptele 
scării. Respira rapid și tremura. 

Morso îl văzu, dar nu spuse nimic, reluând desenatul. 

-Morso, ascultă, spuse acesta cu greutate, am făcut o prostie. L- 
am ucis pe Volpe dar nu am făcut-o înadins. 

-Ai făcut rău. Trebuia să aștepți ordinele lui Zugel. După care am fi 
făcut-o împreună. Îi răspunse fără a ridica capul din desenul lui, ca 
și cum cele întâmplate nu ar fi avut legătură cu el. 

-Doamne, Morso! Asta o știu și eu! Acum trebuie să scăpăm de 
cadavru. Trebuie să facem în așa fel încât să nu-l găsească nimeni. 
-Ce-i vom spune lui Zugel? 

-Nu știu! Știu doar că nimeni nu va trebui să-l găsească niciodată. 
-Ești sigur că e mort? 

Zanna revăzu în minte pata închisă dintre firele de păr. 

-La naiba, sunt sigur! Unde-l putem duce? 

-De ce să-l ducem? Îl putem îngropa în subsol. Tot timpul cât 
vorbiră, Morso continuase să deseneze. Dar acel creier "de cal” îi 
dădu ideea justă. 

-Ești un geniu, Morso! 

-Vroiam doar să te ajut. Oricum, aproape am terminat și desenul. 
Priveşte, am desenat și subsolul cu ceea ce e înăuntru. Iți place? 
Zanna privi îngrozit precizia cu care îl desenase pe Volpe înlănţuit. 
Cu creionul, prin tonurile de gri, reuși să evidenţieze până și 
culoarea părului. li luă desenul din mână și-l făcu bucăţi. 

-Desenul meu... Morso privi la bucăţile de hârtie împrăștiate pe 
masă și pe pardoseală. Privirea lui trecu de la tristeţea cea mai 
profundă la o ură intensă. 

-Așa ceva nu trebuia să faci! spuse cu o voce fără inflexiuni. 
-Animal prost! Gândește-te dacă cineva ar fi găsit desenul tău! Mai 
bine ajută-mă! 

-Așa ceva nu trebuia să faci! repetă Morso ridicându-se de pe 
scaun și apropiindu-se ameninţător. 

-Ce vrei să faci, animal fără creier? Lasă-ţi mâinile jos. Era prea 
târziu: ca doi clești giganţi, mâinile lui Morso începură să-l strângă 
de gât. Zanna încercă să ţipe dar strânsoarea îl lăsase fără suflare. 
Văzu privirea din ochii lui Morso și înţelese că nu avea nici o 
alternativă.  Apropie ţeava "'Berettei” de abdomenul acestuia și 
trase ultimele cartușe. Mâinile lui Morso le simţea încă încleștate 


213 


în jurul gâtului și era pe cale de a-și pierde cunoștiinţa. 
Strânsoarea începu să slăbească și Morso căzu pe spate cu o 
profundă mirare pe chip. 

Zanna își reveni, tușind și bălăngănindu-se ieși din casă. Privi înjur 
dar nu văzu pe nimeni. Intră în mașină și încercă s-o pomească. 
Motorul răspunse imediat și "'Balilla” începu să se miște de-a 
lungul străzii fără asfalt, ridicând un nor de praf. O curbă mai 
strânsă îl obligă să încetinească, evitând de-a se ciocni de un car 
tras de un bou. Țăranul încerca să adune paiele uscate care 
căzuseră la pământ. Zanna sună din claxon cu insistență, dar 
celălalt îl ignoră. Atunci deschise micuța fereastră și 
ameninţându-l cu pistolul îl obligă să-și mute carul spre laterala 
drumului. Mașina pomi glonţ, dar ţăranul reuși să vadă numărul de 
înmatriculare, cuvântul ''Roma” și cele cinci numere consecutive. 
Îi cunoștea pe cei ca cel de la volan, iar pe viitor avea nevoie de 
cifrele respective pentru o eventuală reglare de conturi. Urmări 
mașina cu privirea până dispăru după o curbă, se întoarse și 
scuipă pe pământ. 


ROMA 
Luni, 16 iulie 1487 


Ferruccio nu avea prea multă încredere în servitoare; se temea că 
pentru a-și da importanţă ar fi dat în vileag prea multe din cele ce 
știa despre patronii ei. De aceea, ca și un oricare alt valet, și în 
acea zi de luni se îndreptă spre piaţă pentru a cumpăra legume și 
fructe proaspete, pâine și carne și două ghivece pentru flori, 
cerute în mod special de Leonora. Acum era mai liniștit, dar cu trei 
zile înainte, când o căruţă se oprise în dreptul casei, trăise 
momente de tensiune. În acea căruță încărcase, dimineaţa 
devreme, anumite mobile și covoare, în interiorul celui mai mare 
fiind ascuns Girolamo Benivieni. Marfa toată, inclusiv poetul, a fost 
încărcată pe o barcă ancorată la insula ''Tiberina” și de aici dusă 
până la vechiul port al lui Traian. Aici îl aștepta ancorată ''Santa 
Marta”, o mică corabie dotată cu o maiestoasă velă pătrată, dar și 
cu un rând de vâsle. Ferruccio urmări căruţa de la distanţă, dar în 
port trebui să apară pentru a-l plăti pe căpitan. Se asigurase că 
Girolamo era ascuns bine, după înţelegere, la interiorul unui butoi, 
cel puţin până după ce garda vamală își va fi terminat inspectarea 


214 


mărfurilor înainte de plecare. După cincisprezece zile ''Santa 
Marta” s-ar fi reîntors și dacă Girolamo ar fi confirmat că ajunsese 
sănătos și teafăr, își va lua plata dublu. Acum totul era doar de a 
aștepta. 

Trebuind să fie atent, Ferruccio era unicul care putea să umble 
oarecum liber prin Roma, în timp ce Leonora și Giovanni aveau 
suficiente motive de-a nu se face văzuţi, dar mai ales recunoscuți. 
În zilele lungi pe care erau obligaţi să le petreacă singuri, aveau 
obiceiul să vorbească și între ei se înfiripă o nouă intimitate, făcută 
din confidenţe reciproce. Leonora vroia să știe totul despre orice, 
curiozitatea ei era fără limite, iar când îi ceru să-i explice 
adevăratele concluzii ale cercetării lui, ea rămăsese mirată și 
fascinată. Giovanni îi povesti pe ce căi ajunsese să descopere 
secretul  ''Maicii”, cea mai antică însemnare despre 
"Creatoarea”tuturor lucrurilor. Leonora era entuziasmată și se 
minuna în același timp la gândul că originile oricărui lucru aveau la 
bază un principiu feminin, că nimic nu avea de-a face cu ideea de 
""Dumnezeu” cu barbă și sever pe care toţi o cunoșteau. Zi după 
zi, întrebările și observaţiile ei se făceau din ce în ce mai precise. 
-Tată, Fiul și Sfântul Duh sunt o substanţă unică pentru biserică. Şi 
totuși Maria, care e femeie, în rugăciuni e numită ''Mater Dei”! Nu 
e absurd? 

-Ai perfectă dreptate, e o neînțelegere. Dar gândește-te la 
rugăciunea Fecioarei ca la un mod cu care Maria ar fi vrut să se 
înfăţișeze lumii, luând o imagine lumească. Sau poate, cineva 
utiliză anume '"'sămânţa” Mariei, tocmai pentru că ea creștea în 
umbră.  Apelativul de ''Mamă de Dumnezeu” apare pe timpul 
Conciliului de la Efes și au trecut deja mai mult de o mie de ani. 
-Atunci când călugărițele spuneau să mă rog Maicii Domnului erau 
mult mai aproape de adevăr decât și-ar fi imaginat. Giovanni 
zâmbi și încuviinţă. 

-Cu diferenţa că nu-și imaginau deloc. În timp ce-o știa foarte bine 
Alighieri, poetul toscan. 

-Am auzit de ''Comedia” lui, am citit-o în biblioteca călugărițelor. 
-Dacă ar fi știut de ereziile ascunse în ea, ar fi ars-o. Giovanni băgă 
de seamă mirarea din ochii Leonorei. 

-Da Leonora, continuă el, erezie. Marele poet era un cavaler 
templier și urmărea calea cunoașterii, nu cea a doctrinei. Şi 
tocmai în ''Comedia” lui a lăsat indicii pe care doar inițiații le 
puteau recunoaște. A spus-o chiar și în mod explicit, amuzându-se 


215 


să înșele cititorii, ca şi călugărițele de care ai pomenit. În cântul al 
nouălea din Infernul a scris: ”O voi che avete g!' intelletti sani, 
mirate la dottrina che s' asconde sotto il velame delii verși strani ” 
- ”O voi ce aveti gândirea sănătoasă, vedeţi doctrina care se 
ascunde sub vălul versurilor stranii ”. Alighieri ne invită să citim 
versurile cu înţelesuri ascunse și să înţelegem ce vrea el cu 
adevărat să ne indice. Ca și atunci când afirmă: “'Matto e chi spera 
che nostra ragione possa trascorrer infinita via che tiene una 
sustanza in tre persone" - “Nebun e cel ce speră că rațiunea 
noastră poate înțelege infinita stare care ține o substanţă în trei 
persoane” . E tocmai ceea ce tu spuneai mai înainte. Și când 
adaugă: "State contenti umane genţi al quia che se potuto aveste 
veder tutto mestier non era partorir Maria” - “Fii mulțumită umană 
lume că dacă ai fi putut vedea și înțelege meșteșugul, cea care a 
născut nu era Maria”, adică dacă omul ar fi știut tot adevărul, 
toată istoria religiei de la Hristos până azi ar fi fost diversă. 

-A lăsat chiar și indicaţii despre Maria? 

-La modul lui: în toată opera lui, care este dedicată lui 
'""Dumnezeu” tatăl, Beatrice și Maria sunt mult mai des prezente și 
numite decât EL însuși. Şi adeseori sunt așa de apropiate că se 
confundă între ele, cel puţin din semnalele pe care poetul le 
lansează acelora care știu să citească printre rânduri. În toate 
acestea e mereu prezent simbolul lui ”9”. Infemul are nouă 
cercuri, Paradisul are nouă ceruri. Și în "Viața nouă”, Alighieri ne 
spune că Beatrice, “femeia universală”, “Maica” dacă vrei, e de 
numărul ”9” iubită în mod particular, și din acest motiv ea se va 
numi “Dragoste”. 

Leonora închise ochii și se gândi la nenumăratele umilinţe trăite 
numai din simplul fapt că era femeie. Când îi redeschise, 
străluceau într-o lumină nouă, combativă. 

-Si Biserica? 

-Biserica e doar un simplu regat, dar nu acela al lui ''Dumnezeu” 
sau al "Maicii”. Biserica are împăratul ei, papa. Naște ca o sectă 
evreiască contrară imperiului (roman), dar Paul din Tars reușește 
să o integreze cu puterea Romei. Și cu timpul devine religia 
preferată de romani. Sfârșitul poveștii, restul îl cunoști. 

-Ştiu că e straniu ceea ce-ţi voi spune, dar de când vorbim despre 
"'Mamă” am simţit din nou nevoia să mă rog. 

-Și pentru ce anume te rogi? Nu, nu-mi spune! Îţi voi spune eu: ca 
Ferruccio să înceteze să se poarte ca un urs și să te ceară de soţie. 


216 


Leonora deschise gura să spună ceva, dar nu reuși deloc. Închise 
ochii, își aplecă capul și suspină. 

-Față de el nu am nici un merit. Si nici nu cred că sunt demnă să... 

-Şi Maria o spuse, după tradiţie. Dar nici măcar nu te mai gândi. L- 
am rugat pe Ferruccio ca atunci când dorește să vă căsătoriţi, aș 
vrea să vă fiu martor la căsătoria voastră. Leonora își alungă gâtul 
și simţi că-i lipsește respiraţia, dar avu forţa de-al întreba cât, mai 
mult decât orice de pe lume, dacă ţine la ea. 

-Atunci, tu crezi cu adevărat că vrea să ne căsătorim? 

-Cred că a venit momentul potrivit să-l întrebi. Sau o voi face eu, 
dacă voi doi nu sunteţi capabili. 

Leonora se apropie și-l îmbrăţișă cu toată afecțiunea ce-o simţea. 
Stând așa cu capul aplecat pe pieptul lui, uită de tot trecutul ei, de 
durerile şi suferinţele îndurate. Simţind-o așa de aproape, 
Giovanni avu impresia că părul, braţele acelea care-l strângeau ar 
fi aparținut unei alte femei și că altele ar fi fost sentimentele care 
îi uneau. Se desprinse, cu tandreţe și mângând-o pe obraz, se 
retrase în camera lui. 


XX XX 


"Taverna Ursului”, de pe strada cu același nume nu era unul din 
localurile obișnuite ale Romei. Poate și din cauza apropierii de cele 
mai importante palate, dar și de Vatican, devenise locul de 
întâlnire al servitorilor nobilimii romane. Acolo se întâlneau valeţii, 
cameristele, vizitii, grăjdarii, spălătoresele și copii de casă, în cea 
mai liniștită atmosferă. Știau că ambianța i-ar fi protejat de 
întâlniri neplăcute, și că în plus, ar fi putut vorbi și să se amuze pe 
seama stăpânilor lor fără a fi spionaţi sau învinuiți. "Tavema 
Ursului” era acel ambient ideal unde toată acea adunătură, mereu 
în mișcare, putea să bea, să vorbească și chiar câteodată să se 
bucure de rapide plăceri carnale fără ca cineva să se scandalizeze. 
Ferruccio începu să o frecventeze, dându-se drept scutier al 
familiei Medici, fapt nu prea departe de adevăr. Cu puţin peste 
media frecventatorilor uzuali era apreciat de toţi. Adeseori dădea 
de băut cu generozitate și povestea vesel anecdote reale din viaţa 
de la curte de la Florenţa, femeile făcând întrecere pentru a-i fi 
aproape, unele așezându-i-se chiar în braţe. In lipsa lui, câteva 
dădură de înţeles că se iubiseră împreună, dar fără prea multă 
credibilitate și cu multă invidie. Ferruccio știa toate acestea și lăsa 
lucrurile de la el, fără a confirma și fără a infirma; acel loc era mai 


217 


mult ca oricare altul o importantă sursă de informaţii. 

Dimineaţa era călduţă si vântul răcoros de vest, care de obicei mai 
îndulcea clima, întârzia să vină. Ferruccio, trecând prin faţa 
castelului Sânt' Angelo văzu alte trei noi cuști atârnând la exterior 
de metereze. Erau imobile, ca acelea ale păsărilor; poate oamenii 
din interiorul lor erau deja cadavre. Era genul de moarte de care 
se temea mai mult, mai mult și decât naufragiul, cangrena, 
tortura, care dădeau mereu posibilitatea de a pune capăt 
suferințelor cu o lovitură bine plasată de cuţit la înălţimea inimii. | 
se făcu și mai tare sete. O undă de miros de pește împuţit de la 
vreo barcă de pescar ancorată la mică distanţă, pe fluviu, îi tăie 
orice chef de-a mai bea. 

Intră în ''Taverna Ursului” la timp pentru a auzi râsetele venind de 
la o masă mai aglomerată. O servitoare de bucătărie, ușor de 
recunoscut după boneta albă de pe cap, ţinea discuţia, așezată pe 
genunchii unui tânăr într-o uniformă albastră cu un stejar de aur, 
simbolul familiei della Rovere. Era frumoasă, zveltă, semn că 
bucătarul nu-i dădea chiar cele mai bune bucăţi în schimbul 
câtorva palme peste fund, sau palpându-i sânii, fiind ocupată să 
mănânce din mâncarea destinată patronilor. Ferruccio plăti un 
pocal de cidru și se apropie, distrat de atâta veselie. 

-Nu numai, o auzi spunând, camerista mi-a spus că în timp ce-o 
spăla, stăpâna suspina și spunea că era un păcat ca “sulița” lui nu 
ar mai fi înţepat pe nimeni! Toţi începură să râdă, bătând cu 
paharele în masă. Ferruccio începu și el să râdă, chiar dacă nu 
înțelesese despre ce anume era vorba. 

-Părul blond distrează lumea, spuse unul ștregându-și lacrimile de 
râs, dar dacă greșești, ești mai mult decât mort. Un alt suflu de râs 
răbufni după această constatare, în timp ce tânărul în livrea 
încercă, profitând de ocazie, să atingă sânii servitoarei. 

-Ei, spuse aceasta, ridicându-se dintr-o dată, cine te crezi?Du-te și 
pipăie șoldurile vacilor tale! Fata trecu aproape de Ferruccio și 
rămase uimită de aspectul bărbatului, frumos și nobil ca o statuie. 
-Îmi oferi ceva de băut?, întrebă ea. Ferruccio îi dădu braţul și o 
invită să se așeze la o masă apropiată. Cu o altă ocazie se gândea 
că nu ar fi refuzat să se ducă în una din camerele de la etaj, pe 
care hangiul le închiria pentru câţiva bănuţi. Dar acum, în ciuda 
îndelungatei abstinenţe, fiecare gând al lui era adresat Leonorei. 
-Cine ești?, întrebă fata. 

-Un slujitor al armelor, spuse el cu gentileţe. 


218 


-Văd, spuse ea cu maliţiozitate, privind mai degrabă pantalonii 
decât armele. 

-Şi tu?, spuse el încercând să-i distragă atenţia. 

-Servesc la bucătărie la doamna Giulia Farnese. Ferruccio îi dădu 
un pocal de cidru și luă și el o gură din pocalul lui. Poate că acea 
întâlnire nu era chiar inutilă. 

-Frumoasa Giulia, spuse el făcând complice cu ochiul, la Roma nu 
se vorbește decât de ea. O stăpână perfectă după cum se aude. 
-Da, e drăguță și generoasă, chiar dacă e tânără. Tu la cine ești? 
-La Medici. Era adevărul dacă vreodată cineva l-ar fi recunoscut. 
-Ştiu că între stăpânii tăi și ai mei nu prea este înţelegere, dădu de 
înţeles fata. 

-De ce? Medici au făcut ceva rău doamnei Giulia? Ah, dacă e așa, 
vor avea de-a face cu mine, spuse el cu o privire foarte 
convingătore. 

-Ba nu, nebun să fii să crezi asta! Ferruccio făcu semn hangiului să 
mai aducă de băut. 

-Vroiam să spun, continuă fata, înghițind dintr-o sorbitură băutura 
dulce-amăruie și râgâind fără jenă, că amantul doamnei mele nu-i 
iubește prea mult pe domnii de la Florenţa. 

-Cu adică?, întrebă Ferruccio cu voce joasă. Cardinalul Borgia va 
declara război celor din familia Medici? Servitoarea ridică din 
umeri. 

-De lucrurile astea nu știu nimic, dar știu că este gelos pe unul 
dintre ei, spuse punându-și mâna la gură, pentru a ascunde râsul 
răutăcios. 

-Gelos? Dacă ar fi fost numai o chestiune legată de ''coarnele” 
cuiva, putea să înceteze să-i mai dea de băut, dar instinctul îl 
îndemna să continue. 

-Trebuie să știi, spuse ea încet apropiindu-și faţa de el și 
așezându-și sânul pe masă, că stăpânei mele îi place un nobil, din 
altă zonă, blond ca o madonă, care se spune că ar face parte din 
familia Medici și că de aceea cardinalul a decis să-l facă să 
dispară. Ferruccio nu-și aminti să fi văzut vreodată vreo madonă 
blondă, dar îi oferi un alt pahar. 

-Măi să fie!, spuse el mângâindu-i cu degetul obrazul tânăr și 
proaspăt. Numai pentru că-i place puţin. Atunci, pentru ochii tăi 
frumoși, eu ar trebui să-i ucid pe toţi cei de aici dinăuntru. 
Complimentul galant nu căzu în gol și fata își umezi buzele. 
Băutura îi dezlegase limba. 


219 


-Văd că știi să vorbeşti cu femeile. Nu ca acești neciopliţi. Ascultă, 
nu ar trebui să-ţi spun, dar mai este ceva. Apropie-te. Buzele lor 
erau apropiate și Ferruccio spera din toată inima că fata nu ar fi 
mers mai înainte. 

-Acest tânăr se pare că a descoperit un secret foarte important, 
chiar și pentru biserică. Doamne, Dumnezeule, nu ar trebui să-ţi 
spun anumite lucruri. 

-Poți avea încredere în mine! spuse Ferruccio jucându-se cu 
cârlionţii ei, sunt obișnuit să ţin un secret. 

-Altceva nu știu, dar stăpânei mele îi pare foarte rău pentru soarta 
lui. 

-Dar nu-i știi numele? 

-Nu cumva vrei să-l avertizezi? spuse fata trăgându-se brusc 
înapoi. 

-Stai liniștită, tot ceea ce mi-ai spus va rămâne în inima mea. Orice 
altă întrebare ar fi alarmat inutil fata, și ca urmare ea ar fi putut 
povesti despre discuţia avută, în care subiectul era stăpâna ei, 
cerându-și poate și iertare în genunchi. 

-Acum trebuie să plec, continuă, dar mi-ar plăcea să te cunosc mai 
bine. Vei fi aici și mâine? 

-Nu, spuse ea mai calmă, dar duminică am liber și merg la 
biserică. Și dacă nu vei fi uitat de mine, ne putem întâlni aici, la 
amiază. 

-Cum aș putea uita de tine? 

-Dar nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă. Nici eu nu-ţi știu 
numele! 

-Va fi secretul nostru! spuse el ridicându-se și trimițându-i un 
sărut. 

Nici el nu înţelese ce a vrut să spună cu acea frază, dar îi ieșise în 
mod spontan și fata părea că nu se supărase. In timp ce se grăbea 
spre "Via Veio”, nerăbdător de-a o vedea pe Leonora, analiză în 
gând cele auzite de la servitoare. Erau stranii coincidenţe în cele 
povestite și nu-i plăceau deloc. Venise vremea ca toţi să 
părăsească Roma, pentru totdeauna. 


ROMA 
Sâmbătă, 21 iulie 1487 
Rodrigo Borgia își savura triumful. Regele Ferdinand de Aragon și 


220 


regina Isabella a Castigliei, soţia lui, intrau în basilica San Pietro 
însoțiți de cavaleri și de doamne frumos îmbrăcate. Odată, Borgia 
ar fi stat între ei, dar în acea zi era acolo la dreapta lui Innocenzo, 
așteptând să-i primească. Protocolul prevedea că feţele regale ar 
fi trebuit să se închine în faţa papei, care ar fi trebuit să le dea 
inelul să-l sărute. Şi fiindcă Borgia era lângă papă, acea închinare 
în fața primului servitor al lui Dumnezeu ar fi părut, în ochii 
tuturor, ca un omagiu adus hainei lui de cardinal. În spatele 
suveranilor îl văzu pe pe Tomas de Torquemada. Cu securea pe 
umăr ar fi fost reprezentarea perfectă a unui călău, cu figura 
masivă, ochii adânciţi în cap și buzele subțiri, fără nici o expresie 
pe faţă. Sub tunsoarea specifică călugărilor ordinului "San 
Domenico” îl vedea ca pe un om de-al lui Dumnezeu. 

Il cunoștea de tânăr și nu putuse suporta niciodată zelul lui 
religios, la fel ca al unchiului său, Giovanni, care înainte a fost 
abate la Subiaco. Cum îl pedepsise pe acela, acum mort și 
îngropat, era un lucru, dar va veni și rândul nepotului. Acum 
Tomas îi putea fi de folos dacă și-ar fi direcționat furia sacră mai 
puţin înspre evrei și un pic mai mult spre femei. Era pornit 
împotriva evreilor ca și cum ar fi fost o chestiune personală, chiar 
dacă nu făceau prea mult rău: erau bancheri abili, medici buni și 
filosofi profunzi, și ar fi putut să-i fie aliaţi. Nu spuneau, poate, 
înainte de prima rugăciune de dimineaţă: "Îţi mulţumesc Doamne 
Dumnezeul meu că nu ai făcut să mă nasc femeie?”. Suveranii 
îngenunchiară și Rodrigo făcu la fel. 

Borgia organizase totul, punându-l în dificultate cu pretenţiile lui 
pe cardinalul camerleng Riario, căruia i se cuvenea rolul de mare 
maestru de ceremonie. Mai ales pentru locurile de la masă. Ceru și 
obținu de-a se așeza la stânga lui Ferdinand, convingându-l pe 
papă că locul de onoare era la dreapta reginei Isabella. Dar 
rămase surprins văzând un umil cavaler, Cristofor, bastardul papei 
așezându-se în fața reginei, alături de noul scutier al Spaniei, 
ducele de Coimbra. Il văzu chiar și atunci când înmână reginei o 
foaie, pe care ea o luă ca și cum știa despre ce este vorba. Mai 
târziu ar fi văzut ce jocuri îi fuseseră ascunse și nu avea 
cunoștiință de ele. 

Prânzul dură mult timp, împărţit de trei feluri de mâncare, tipic 
romane, și unul tipic spaniol. Copturi cu aromă de caș și 
macaroane cu sos de gâscă alternau cu păsări mici și fazani în ulei 
și șuncă sărată. După ce mâncară se reîntâlniră la o plimbare în 


221 


grădinile din spatele basilicii. În timp ce-l privea cu dezgust pe 
della Rovere, absorbit în povestirea unei ultime cuceriri de-a lui, 
din care nu înţelegea dacă era un bărbat îmbrăcat în femeie, sau 
invers, Innocenzo îl chemă făcându-i semn cu mâna. Rodrigo 
sărută cu eleganţă mâna reginei și făcu o ușoară plecăciune în 
faţa regelui. Suveranilor nu le scăpară gestul confidenţial permis 
atunci când își sprijini mâna pe umărul lui Innocenzo, zâmbindu-le 
cu subinţeles. 

-Rodrigo, dragă, spuse papa deschizându-și braţele, mulțumim lui 
Dumnezeu pentru sănătatea oaspeților noștri, "Dominus 
Vobiscum”. 

-“Et cum spiritu tuo”, spuse regele. 

-”Amen”, încheie Borgia. 

-Am pus bazele unui acord interesant, Rodrigo și vreau ca tu să fii 
primul care află de el. 

-Sunt bucuros, spuse Borgia circumspect. 

-În spatele invitaţiei fidelilor și iubiţilor principi ai bisericii, am 
aprobat numirea lui Torquemada ca Inchizitor General al Spaniei. 
Și am încheiat și un acord economic, satisfăcător pentru noi și 
pentru casa regală spaniolă pe care o apreciem mult. 

-Inima mea aparţine bisericii și Spaniei și nu pot decât să fiu 
fericit. Ce anume prevede acest acord? 

-Că din toate proprietăţile și bogăţiile rechiziţionate de la evrei, 
două treimi merg la maiestăţile lor iar o treime la Inchiziţie, care 
va reţine jumătate pentru cheltuielile necesare iar cealaltă 
jumătate ne va reveni nouă. Rodrigo l-ar fi strangulat cu propriile 
mâini. Giovanni înnebunise de-a binelea. 

-”Deo gratias”, spuse regele ridicând braţele după ce ducele de 
Coimbra terminase de tradus cuvintele papei. 

-“Hijo de una perray de puta madre”, spuse Rodrigo în gând în 
timp ce zâmbea regelui. Isabella vorbi la urechea ducelui de 
Coimbra. 

-Regina mea ţine să precizeze iubitului ei fiu, Rodrigo, că în schimb 
îi va oferi toată asistenţa pentru proiectul la care ţine așa de mult. 
Rodrigo se simţi iar dezorientat, ca și cum ar fi fost așezat la o 
masă dezechilibrată. Regina descoperise că despre acel acord de 
care el nu știa nimic, lucru puţin avantajos pentru el. Era ca un fel 
de mesaj, ceva de genul: ''Vezi că e altceva ce papa nu vrea să-ţi 
spună. Întreabă-l și vei vedea, vei înţelege multe lucruri”. 
Cardinalul nu răspunse, dar de data asta, sărutul dat pe mâna 


222 


înmănușată a reginei a fost mult mai intens și o privi direct în ochi. 
Așa îl numise, fiul ei, dar ea era mult mai tânără ca el. Era încă o 
femeie frumoasă, cu părul blond, des și frumos, înaltă ca și mama 
ei, dar se spunea că era furioasă și posesivă între așternuturi. 
-“Bebamos y celebremos en honor de nuestro dios". Vocea lui 
Ferdinand îi întrerupse gândurile obscene pe care mintea lui le 
cocea la adresa reginei. În grădină intrară o mulţime de servitori 
îmbrăcaţi după moda spaniolă, cu pălăriile ornate cu pene de 
păun. Invitaţii se îmbulziră la paharele pline ochi cu sorbet de 
lămâie. Gheaţa necesară pentru pregătirea lui fusese conservată 
îndelung în magazii anumite, în partea de nord a basilicii, în 
subterane, un adevărat dar preţios în acel anotimp. Un grup de 
cântăreţi își începură numărul. Comuri și flauturi acompaniau un 
solist din lăută, magistral folosită de un tânăr spaniol. Rodrigo 
reuși să se apropie de Innocenzo, rămas singur, fără nimeni pe 
lângă el. 

-Ce mi-ai ţinut ascuns, Giovanni?, întrebă Rodrigo răspunzând 
zâmbind plecăciunilor nobililor și clerului. 

-La ce te referi? răspunse papa în defensivă. 

-La acordul necunoscut pe care l-ai făcut cu Isabella și Ferdinand și 
de care nu știu nimic. 

-Nu mi se părea un lucru de prea mare importanţă. 

-Ai aprobat numirea ca inchizitor al acelui nebun de Torquemada, 
permițând coroanei să-și ţină pentru ea două treimi din bogăţiile 
confiscate de la evreii spanioli. Care sunt zeci de mii! 

-Jumătate dintr-o treime va intra în vistieria bisericii. 

-Nu te juca cu numerele. Oricum, Inchiziția trebuia să le persecute 
pe femei și pe vrăjitoare, și nu pe evrei. 

-Femeile nu au bani, evreii da. 

-Uiţi rostul nostru, de a distruge imaginea femeii, esenţa 
feminismului. 

-Pentru asta sunt suficiente rugurile din Germania și ceea ce 
facem aici. Și aurul ne trebuie. Borgia simţea că-și pierde 
răbdarea. Bănuia că Innocenzo nu-i spunea totul și-și dădu drumul 
furiei. 

-Ce anume ţi-a oferit regina în schimbul acordului? 

-Nimic. Borgia îl luă de braţ și-l strânse. Îl împinse spre un loc mai 
retras la umbra unui arbore cu frunze dese. 

-Ai grijă, Giovanni. Am făcut un pact. Nu sfida furia mea și nu-mi 
ofensa inteligenţa. Innocenzo asuda din belșug, dar nu era numai 


223 


din cauza căldurii. Rodrigo îi strânse braţul și mai tare. 

-A promis să-l ajute pe fiul meu Cristofor. Rodrigo rămase perplex. 
-Explică-te! 

-E ceva timp de când Cristofor caută să obţină bani pentru un 
proiect de-al lui. E convins că există un continent între Europa și 
Asia și la care se poate ajunge de pe mare. Și Spania e ţara cea 
mai aproape de unde se poate pleca. 

-Şi atunci? 

Innocenzo scoase un șerveţel cu care-și șterse fruntea. 

-Lasă-mi braţul! Se uită la noi! 

Rodrigo îi lăsă mâna. _ 
-Regina Isabella, continuă el, îi va da ceea ce este necesar. li va da 
o flotă și va fi guvernatorul tuturor pământurilor pe care le va 
descoperi, în numele regatului de Castiglia și Aragon. 

-Dar tu ești complet nebun! De ce ai acceptat un astfel de schimb? 
-Nu puteam face altfel. Acel bastard m-a șantajat! Vocea lui 
Innocenzo se făcu plângăcioasă. Rodrigo făcu semn unui servitor 
care adusese două scaune. Papa se așeză cu greutate. 

-Eu nu înţeleg... Cedezi o bogăţie enormă pentru a nu fi șantajat... 
Dar despre ce este vorba? 

-Cristofor știe totul, sau a intuit totul. În principiu, nu înţelegi, a 
făcut-o pentru noi, pentru biserică, a trebuit să o facă, altfel ar fi 
putut fi sfârșitul tuturor. 

-Ce știe Cristofor?, întrebă rece Borgia. 

-Cunoaște scrierile secrete ale lui Giovanni Pico. Papa continua cu 
explicaţiile lui, povestindu-i cum ajunsese să-i ceară ajutorul lui 
Cristofor, în care avea încredere. Despre cum îi dădu scrisorile 
către diverse curţi regale europene și la sfârșit, s-ar fi întors să-l 
șantajeze după ce și-ar fi dus la îndeplinire planul. 

-Am priceput, spuse Rodrigo ordonându-și ideile. Să spunem că 
până nu e plecat putem sta liniștiți. El are nevoie de bani și de 
flotă. Poţi să mai faci încă un lucru: să-i spui Isabellei să nu se 
grăbească, de-al ţine în tensiune, "cu coarda întinsă”. Chiar dacă 
aș avea eu frânghia cu care să-l spânzur, îi va conveni și ei: cu cât 
vom merge mai departe, cu atât casele regale se vor îmbogăţi. Şi 
noi vom avea timpul de care avem nevoie pentru a-l face pe conte 
să dispară definitiv. Dar nu mai putem aștepta. Ti-a trimis 
apărarea lui, nu-i așa? 

-Da, un text scurt, mai degrabă arogant, numit ''Apologia” prin 
care contestă toate acuzaţiile. 


224 


-Bine, trimite pe cineva să-l cheme, garantează-i un proces 
echitabil și ceva, pentru bună-purtare. Trebuie să-l avem aici la 
Roma, imediat! 

Papa se ridică de pe scaun și se îndreptă încet spre ieșirea din 
grădină. Rodrigo, rămas așezat, îl observa. Avea umerii lăsaţi și 
părea să meargă cu o anume dificultate. Poate s-ar fi putut pune 
de acord cu Cristofor, dar mai înainte era necesar ca și tatăl lui să 
dispară pentru totdeauna. Dacă felul bolii lui, Innocenzo va încetini 
prea mult să-l trimită spre mormânt; el ar fi putut cu siguranţă să-i 
grăbească deznodământul. Roma și biserica aveau absolută 
nevoie de un nou papă, mai energic, mai inteligent, mai puternic și 
mai atent cu dușmanii. Rodrigo se înălţă în picioare. Noul ”Uns al 
lui Dumnezeu” era gata. 


ROMA 
Luni, 6 august 1487 


Anunţurile pontificale erau afișate pe peretele interior al basilicii. 
Că erau lucruri mărunte sau "bule papale”, depindea de 
importanţa conţinutului lor, dar toţi erau obligaţi să le cunoască, 
chiar dacă nu știau să scrie sau să citească. Tălmaci anume aflaţi 
acolo, contra unei mici sume de bani, dădeau explicaţiile 
necesare. In textul afișat cu o zi mai înainte, Innocenzo declara 
cele "Nouă sute de teze” ale lui Giovanni Pico, conte de Mirândola, 
eretice și malefice și interzicea citirea și tipărirea lor. Invita printre 
altele, pe același Mirândola, care-și apărase scrierile într-o prea 
puţin înţeleasă scriere ''Apologia”, să vină pentru înţelegere și 
iertare din partea papei. Cu convingerea necesară că, venind în 
persoană, nimeni nu ar fi îndrăznit să atenteze la viaţa sau 
securitatea lui. În numele Domnului. 

Cu asemenea certitudini, în casa de pe "Via Veio”, Leonora dădu 
dispoziţii servitorilor de-a face rapid bagajele. 

-Poimâine vom pleca. Nava va face oprire la Livomo și de acolo nu 
va fi dificil să găsim o altă navă spre Genova. Sigur că nu vrei să 
vii cu noi la Florența? 

-E unica soluţie care-mi rămâne pentru a-mi putea expune 
Tezele” mele. Anul viitor, Charles de Valois va lua coroana 
Franţei și chiar dacă e destul de tânăr, nu-i este în nici un fel frică 
de papă. Şi printre altele este un aliat al familiei Medici, chiar dacă 


225 


raţiunile politice sunt mai ascunse decât textele caldeene. Parisul 
e ultima mea speranţă. 

-Parisul poate aștepta. Nu ai nevoie de carte? Când vom fi la 
Florenţa voi putea... 

-Nu Ferruccio, cartea trebuie să o ţii tu și nici nu trebuie să-mi spui 
unde ai ascuns-o, orice mi s-ar întâmpla. Cunosc din memorie 
fiecare frază, fiecare cuvânt pe care l-am scris. 

-Tu şi memoria ta! Într-o zi va trebui să-mi dezvălui secretul tău! 
-Nu am secrete pentru tine sau pentru Leonora. Unicul lucru pe 
care vi-l cer este să așteptați întoarcerea mea pentru a vă 
căsători. Aș vrea să fiu prezent. 

-Vei fi, în acel moment vom avea nevoie de sprijinul unui prieten 
adevărat! În același moment intră Leonora, ciufulită și roșie la 
faţă, de parcă ar fi trecut vinul dintr-o damigeană în alta. 
-Giovanni, scuză-mă dar nu reușesc singură. Masa ta de scris e 
atât de plină de hârtii, că nu știu dacă le pot pune pe toate 
împreună sau trebuie să le împart cumva. 

-Vin, Leonora, și mulțumesc pentru ceea ce faci. 

-Abia aștept să plec..., cu soţul meu. Ferruccio se apropie și-i 
prinse obrazul între palme, dar ea se îndepărtă râzând. 

-Dacă nu erai tu, spuse ea către Giovanni, acest tânăr frumos ar fi 
așteptat ca să devin bătrână și urâtă pentru a-mi împărtăși 
dragostea lui. 

-Nu e adevărat, protestă Ferruccio, numai că nu sunt obișnuit cu 
astfel de lucruri. 

-Ce bine! La câte femei ai declarat mai înainte dragostea ta? 
Ferruccio încercă să protesteze dar ea îl făcu să tacă, apropiindu-i 
două degete de buze. 

-Nu, nu-mi spune. Aș muri de durere și de gelozie. Acum vă las la 
discuţiile voastre. Și eu mă întorc în partea cealaltă. 

Cei doi bărbaţi o priviră cu aceeași afecţiune dar cu sentimente 
diverse. 

-Ești un om norocos, Ferruccio! Leonora e minunată! 

-La fel cred și eu, va fi o soţie și o mamă perfectă. 

-Văd că ai cele mai bune intenţii. Dar ai grijă când vei fi la 
Florența. Curtea domnească e tolerantă, dar biserica e prea puţin 
tolerantă. Girolamo, celălalt, Savonarola, nu tolerează nici măcar o 
mângâiere între soţ și soție care nu duce la procreere. Fă în așa fel 
să nu ajungi la căsătorie în mai mulţi de doi. Ferruccio se scărpină 
în barbă. 


226 


-Nu am discutat de loc despre aceste lucruri cu Leonora. Poate 
aștept să facă ea primul pas. 

-O femeie îndrăgostită nu cunoaște nici obstacole nici interdicții. 
Aproape că am impresia că vei fi tu acela care va trebui s-o 
înfrânezi. 


-Încetează să mai plângi, nu va fi nici prima și nici ultima dată că 
vei avea probleme din cauza comportamentului tău. 

-Dar el e altfel, ochii lui mi s-au părut sinceri! 

Cecia curăța găinile una după alta smulgându-le penele, cu o așa 
violenţă de parcă ar fi vrut să le ia și pielea. 

-Şi fi puţin atentă, în seara aceasta stăpâna are oaspeţi. Nu 
smulge și pielea. Dar Cecia părea că nu ascultă sfaturile 
bucătăresei căreia trebuia să i se supună. Printre plânsul care-i 
umbrea ochii și furia dinăuntrul ei, continua opera ei de devastare 
a sărmanelor păsări. Norocul lor că erau deja moarte. Intr-un gest 
mai impetuos decât celelalte, rămase cu un copan în mână, pene 
și came alături. 

-Ah, acum ajunge, dacă vrei să te răzbuni pe el, du-te să rupi gâtul 
găinilor, aici fac eu. 

Cecia se îndreptă spre cușcă și scoase afară un cocoș mai tânăr. 
Acesta nici măcar nu apucă să scoată vreun sunet, că deja capul îi 
atârna pe o parte, cu gâtul rupt. Bucătăreasa se neliniști văzând-o 
în așa stare și apropiindu-se, își curăță mâinile de sort, si o 
îmbrătisă. 

-Voi două apucaţi-vă de treabă, nu sunteţi plătite pentru a 
pălăvrăgi! ţipă șeful bucătar pregătind vasul pentru a curăţi 
păsările de pene. Peste puţin timp, aici totul va fi gata. 

-Oh, mai bine te făceai preot! îi reîntoarse bucătăreasa strigarea, 
și fii liniștit, eu mă mișc destul de repede. Cecia i se abandonă la 
piept, printre sughiţuri. 

-Era bun, înţelegi? Un adevărat domn, nu ca ceilalţi care încearcă 
să-ţi bage mâinile peste tot. 

-Ah, îi cunosc pe aceia, spuse bucătăreasa cu voce tare pentru a fi 
auzită de celălalt, nu se gândesc decât la asta anumiţi oameni. 
-M-a vrăjit, iată ce a făcut! Și eu ca o proastă i-am făcut o 
grămadă de confidenţe! Şi-a bătut joc de mine, iată ce a făcut! 
-Dar ce i-ai povestit? Sper că nu i-ai spus că revindem carnea la 
piaţă, nu-i așa? 


227 


-Nici măcar. Nu-l interesa nimic de voi. Era curios ca o maimuţă 
când vorbeam de acel tânăr care-i place doamnei Giulia și pe care 
cardinalul vrea să-l facă felii, ca pe un salam. 

-Dar ce poveste mai e și asta? 

-O știi și tu, mi-a povestit-o Fiammetta, care o aflase de la Norino. 
Mă întreba de una, de alta, îmi dădea de băut și mă mângâia. 
-Unde?Acolo jos? 

-Nu! Părea că nici nu-l interesează jos. 7 

-Bine, dar acum nu te mai gândi. la și ștergeţi lacrimile. Ala poate 
nici nu te merita, și poate... că îi plăceau băieții 

Cecia încetă să mai plângă și se întoarse la a rupe gâtul găinilor, 
dar cu mai multă graţie, dând posibilitatea păsărilor de-a scoate 
măcar un ultim sunet. Bucătăreasa, terminată treaba ei, plecă să 
vorbească cu Fiammetta, care la rândul ei vorbi cu Norino, care și 
el la rândul lui se confesă cu prietenul lui de aventuri, secretarul 
personal al lui Rodrigo Borgia. 

Spionii se mișcară și împânziră toată Roma. Ordinul era categoric, 
exista bănuiala că Giovanni Pico, conte de Mirândola, s-ar fi ascuns 
pe undeva. Oricine ar fi avut vreo știre trebuia să anunţe imediat, 
dar fără a face altceva. Dar trebuiau să fie atenţi și dacă ar fi văzut 
un eventual slujitor, înarmat cu sabie, poate în plata lui Medici. Un 
om înalt, cu un început de barbă pe bărbie, ca un cioc. Frecventa 
tavernele și hanurile. Abil din gură, dar și cu sabia. Spre după- 
amiază, un călugăr înspăimântat se prezentă în fața cardinalului 
Borgia, dus cu forţa de unul din aghiotanţii acestuia. Avea un ochi 
mai colorat și o vânătaie pe un obraz. Cardinalul privi întrebător 
spre omul lui. 

-Nu vroia să vină, Eminenţă, și atunci a trebuit să-l conving puţin. 
Călugărul se aruncă la pământ și în închinare, gluga îi acoperi 
capul. 

-Milă, monsignore, milă pentru un umil servitor! Nu am făcut rău 
nimănui și nici nu m-am dedulcit cu vreo femeie! Cer doar să 
trăiesc în rugăciune și în adorarea ''Domnului Nostru”! 

-Amin! spuse cardinalul, adresându-se celuilalt. 

-Dar ce face aici acest "om al lui Dumnezeu” ? 

-Am întrebat pe la biserici, stăpâne, pentru că acolo, în mod 
normal, își caută refugiu cineva care are ceva de ascuns. Și 
vorbind cu acest frate, am aflat că acum două luni a fost chemat 
să dea ultima împărtășanie unui nobil florentin, străpuns de sabie. 
-Ceva normal. 


228 


-Numai că acest lucru s-a întâmplat la mănăstirea "San Sisto”, și 
omul văzu cu satisfacţie interesul de pe faţa lui Borgia, și asta nu e 
totul. Mortul era Giuliano Mariotto de' Medici, soţul unei anume 
Margherita, amantă, după cum se aude, tocmai a contelui de 
Mirândola. 

-Pentru Dumnezeu! exclamă Borgia, înspăimântându-l și mai mult 
pe călugărul adus. 

-Vorbește!, îi spuse luându-l de umăr și obligându-l să-l privească 
în ochi. Ce anume mai știi? 

-Vorbește! A ordonat cardinalul! spuse slujitorul trăgând un șut în 
fundul călugărului, nu prea tare pentru a cădea la pământ, dar 
suficient pentru a-l face să înțeleagă că nu era cazul s-o lungească 
prea mult. 

-Vă jur pe '"'Binecuvântata Fecioară” că nu știu altceva. 

-Nu huli, frate călugăr. Privirea rece a celui mai puternic om din 
Roma, poate mai puternic și decât papa îl străpunse ca o săgeată 
și călugărul simţi că, fără voia lui, își murdărise lenjeria. La frică se 
adăugă și rușinea. Cardinalul făcu o grimasă de dezgust. 

-Pentru Dumnezeu, spuse el întors către omul lui, ăsta a făcut pe 
el. Dar călugărului părea că-i pierise vocea. 

-Ce altceva ţi-a mai spus? 

-Nu prea multe, Eminenţă, dar înainte de-al aduce aici am cercetat 
și la mănăstirea unde s-au întâmplat toate acestea. Omul se opri, 
ca și cum ar fi savurat satisfacția care ar fi dat-o stăpânului său. 
-Deci? 

-Am interogat-o pe maica-stareţă și mi-a confesat că în duelul în 
care a păţit-o Medici, l-au atacat doi, unul din ei era mai înalt, cu 
barba cioc. Şi se pare că l-a pus pe fugă pe un slujitor care-l 
însoțea pe cel mort. 

-Şi celălalt? Descrie-mi-l! 

-Tânăr, mai scund, cu părul și barba negre. 

-Nu corespunde... 

-Poate și-a schimbat înfățișarea. 

-Si asta e adevărat... 

-Dar mai e altceva. 

-Pentru Dumnezeu si toţi sfinţii, ce anume mai este? 

-Stareţa mi-a spus că o femeie a plecat cu ei. 

-Amanta! Margherita! 

-Nu cred, Eminenţă, pentru că și ea e moartă. Borgia își mângâie 
nasul cu delicateţe. Ochii lui trecură cu rapiditate de la slujitorul 


229 


lui, la călugăr, la pardoseala de marmură, ca și cum ar fi căutat 
răspunsuri. După care ridică arătătorul mâinii drepte pe care 
strălucea un rubin imens. 

-Dar nu ești sigur. 

-Nu, Eminenţă. 

-Bine, ajunge. Nu mai este timp, acum știu că sunt căutaţi și 
"iertarea” lui Innocenzo e inutilă, în totalitate. la comanda 
celorlalţi: căutaţi acest trio și anunţaţi-i pe toţi de înfățișarea 
diversă a contelui. Părul și barba negre în loc de bucle blonde. 
-Prea bine. 

-Voi publica un ordin de arestare imediată. Nu mai este timp 
pentru căutări și intrigi. Îl vreau pe Mirândola aici, viu sau mort, nu 
are importanţă. E clar? 


FLORENŢA 
Duminică, 30 octombrie 1938 


Slujba cântată începea la amiază și nu se termina mai devreme de 
ora treisprezece. Credincioșii umpleau partea centrală a bisericii 
"San Marco”, ajungând până la altar. Sub crucifixul “'Ingerului 
Binecuvântat” se putea observa lungul șir de jilțuri unde, peste 
puţin timp, se vor fi așezat călugări, clerici și prelați. Toţi îmbrăcaţi 
în aceeași ţinută de ceremonie, dar cu voci diverse, de la basul 
profund până la nedefinitul contra-alto. Câţiva, puţin interesaţi de 
ritualul religios, se aflau acolo pentru a se bucura pe viu, gratis, de 
cântul gregorian din duminica de la sfârșitul de lună. Alţii dintre ei 
aveau și alte motive. 

Dintre aceștia, cinci bărbaţi, însoţiţi de familiile lor îi lăsară să 
cânte ”/ntroito” și "Kyrie”, iar pe durata “Gloriei”, unul câte unul 
trecură spre dreapta bisericii, de unde printr-o portiţă laterală 
ieșiră în curtea interioară ”Sant' Antonio”, pentru a ajunge la o altă 
curte, la interiorul celei dintâi - aceea a lui "San Domenico”. Dacă 
cineva i-ar fi văzut, nu ar fi părut decât niște domni care profitau 
de ziua frumoasă și de puţinul lor interes pentru slujbă, fumând în 
aerul impregnat de liniștea monahală. Erau nume importante, de 
familii prietene de secole, care se vizitau cu regularitate și care tot 
cu regularitate, se vedeau la reuniunile săptămânale ale 
"'Accademiei dei Georgofili”. Aparţineau grupului numit "Omega”. 
Membrii la interiorul grupului se schimbau de-a lungul timpului, 


230 


dar scopul era mereu același, și ei existau de aproape cinci sute 
de ani. 

Lipsea cel mai important dintre ei, Giacomo de Mola, "Custodele”. 
Dar erau acolo tocmai pentru el, pentru a decide cea mai bună 
strategie de întreprins după ce acesta le comunică dispariţia 
manuscrisului. Se opriră la statuia lui "San Domenico” care călca 
"Eresia” - o femeie nudă cu faţa disperată, în timp ce un câine o 
mușca de un braţ, cu sânii mari, lăsaţi peste o carte. O statuie 
obscenă dar și impresionantă în același timp. 

-Şi uite așa, până la urmă, "San Domenico” a învins, spuse unul 
privind sculptura. 

-De Mola nu e vinovat. 

-A făcut ceea ce trebuia să facă, spuse un altul care părea că ar 
avea o autoritate mai mare. În mod absurd, acum nu mai este 
expus la nici un pericol, dar e mai bine să stea încă ascuns. 

-Ar putea să se întoarcă aici, spuse un altul stingând ţigara de 
soclul monumentului de marmură. 

-In felul acesta vom vedea ce se întâmplă, și aici. Toţi, într-un fel 
sau altul suntem în pericol. 

-Te gândești la Volpe, Gabriele? De când a dispărut sunt și mai 
puţin liniștit. 

-Nu, nu știe nimic despre noi, poate a fugit în Germania. 

-In Germania? Te gândești că au fost nemţii cei care au furat 
plicul? 

-După cum au decurs lucrurile, cred că e ipoteza cea mai credibilă. 
-Dar din ce motiv? 

-Biserica, în Germania, cu toate că e aservită total regimului, e 
capabilă încă de o mare influenţă asupra populaţiei. Albinosul cu 
mustăcioară o tolerează, dar știe că poate fi un pericol. Cartea ar 
putea submina autoritatea bisericii dând Reichului o și mai mare 
conotaţie religioasă. 

-Şi acel "Gott mit uns" - "Dumnezeu cu noi”, adăugă gânditor 
Rafaelle. 

-Nu, mult mai mult. Aici se pun bazele divinizării lui Hitler. 

-S-a terminat. La acest punct vor vrea să ne dizolve, adăugă 
Zerachiel după un moment de liniște. 

-Nu. O vom face doar dacă nu mai e nimic de făcut, dar până la 
acel moment vom rămâne uniţi și vom continua să sperăm. 

-Dar în ce anume, Gabriele? 

-In "Mama" noastră, de exemplu. Sau în aroganţa celui care crede 


231 


în victoria supremă. O vom afla în curând, domnilor, concluzionă el 
stingând ţigareta de marmura statuii, lăsând și o urmă neagră pe 
piciorul ”Eresiei”. Ne vedem săptămâna următoare la Academie, 
ca de obicei. 


WEWELSBURG 
Marti, 2 noiembrie 1938 


Motorul în doi timpi al mașinii gri cu negru DKW F7 părea că dă 
semne de oboseală dar Wilheilm Zugel nu avea nici o intenţie de-a 
se opri. Străbătuse toată distanţa de la San Gallo, unde așteptase 
instrucţiuni pentru mai bine de o săptămână. Peste șase sute de 
kilometri fără oprire, doar pentru combustibil sau pentru nevoile 
fiziologice. Mai lipseau puţini kilometri până la destinaţia lui, 
castelul dei Wewelsburg. Nu se gândea că l-ar putea aștepta însuși 
”Reichssicherheitshauptamf” Heinrich Himmler în persoană, dar 
când va ajunge era sigur că-l va contacta. Dădu o privire rapidă 
genţii de pe scaunul de lângă el și o mângâie. Documentul ce-l 
conținea reprezenta unul din simbolurile mult căutate de 
puternicul șef al poliţiei și al forţelor de securitate. 

Himmler îl vroia şi el i-l va înmâna. Demolarea autorităţii bisericii 
catolice, care influenta încă, negativ, spiritul teuton, germanic, era 
unul din obiectivile lui. Și de-a arăta lumii că Dumnezeul evreiesc 
era o invenţie a omului și că erau altele semnele eterne ale 
alfabetului ceresc, poate sub forma unei femei blonde, cu trăsături 
ariane ar fi fost triumful său. "Tezele Secrete” ale contelui de 
Mirândola ar fi contribuit la acest lucru. 

Ajutată de tracțiunea pe faţă, mașina începu să urce colina spre 
castel. Chiar și numai faptul de-al vizita îl umple de orgoliu și 
satisfacție. Cunoștea legenda lui și știa că e unic în felul lui, sub 
formă de triunghi, orientat misterios spre nord. Ştia, ca unul din 
puţinii din Germania, că Himmler îl alesese ca sediu al '"'Ordinului 
Negru al Ahnenerbei”, o societate de cercetare și aplicare a 
moștenirii ancestrale. Acel nume, în mintea lui, îi evoca imagini de 
valchirii seminude și de eroi cu săbii lucioase, din care spera să 
facă parte, imaginându-și orgile cerești care cântau cântece de 
forță și frumuseţe. Ce anume însemna, nici lui nu-i era clar, dar 
știa că la interiorul lui se desfășurau studii secrete și ritualuri 
oculte, scrieri în demonstrarea caracterului misiunii celui de-al 


232 


treilea Reich în lume. Și mai ales știa despre castel că era destinat 
să devină "Omphalos”, “Buricul pământului”, iar el ar fi făcut parte 
dintre cei care s-ar fi bucurat de onoruri și favoruri. 

Arătă cu dispreţ documentele ofișerului de gardă și intră în parc, 
unde, stejari mari ascundeau intrarea în castel. Când îi apăru 
faţada albă a fortului, cu acoperiș protector împotriva ploii și cele 
două turnuri pe laturi, ca doi gardieni de piatră, Zugel simţi că ora 
supremă venise și pentru el. Parcă lângă celelalte mașini de 
serviciu remarcând că erau mult mai puternice decât a lui. O 
splendidă "Stuttgart Torpedo” și o nouă și puternică "BMW" 328, 
ambele negre. Dădu o privire peste liniile moi, dar agresive în 
același timp, ale mașinilor. Așa trebuiau să fie mașinile, ca și 
femeile care-i plăceau lui. Doi din SS care stăteau de gardă la 
intrare îl lăsară să treacă fără probleme. În marele salon de la 
parter pereţii erau tapetaţi cu steaguri albe și roșii, cu zvastica pe 
ele. La fiecare colţ străluceau armuri ai cavalerilor din vechime. 
-Bine aţi venit, locotenente Zugel, vă aşteptam. Vă rog luaţi loc. 
Militarul care îl primise îi zâmbise fără prea multe formalităţi: avea 
același grad ca și Zugel și îi răspunse la salut ridicând braţul drept. 
Afară era aproape întuneric dar sala era luminată ca ziua de noile 
becuri cu sodiu pe care Germania începuse să le producă. Lumina 
lor galbenă se armoniza plăcut cu lumina provenită de la torţele 
agăţate de pereţi. După o lungă așteptare, un om care coborâse 
de pe scara centrală se apropie de el. Slab, cu griul de la uniformă 
se asemăna destul de vag cu Ministrul Propagandei Joseph 
Goebbels, dar spre deosebire de ceilalţi, avea o atitudine stranie, 
efeminată. 

-Locotenentul Zugel? 

-Da, să trăiţi. Zugel se ridică în semn de respect: omul avea o 
atitudine autoritară și-l privea în liniște. | se păru că privirea lui 
insistă mai mult pe încălțări. 

-Hermann Heinz, asistentul doctorului Wust, vă rog, urmaţi-mă. 
Avea o voce mai molcomă dar din care se înţelegea că era 
obișnuit să comande. Un ascensor îi duse până la etajul al treilea. 
Trecând pe un coridor care avea ferestrele spre curtea interioară, 
Zugel reuși să admire cel de-al treilea turn mult mai mare și mai 
masiv decât celelalte două. Acel turn se spunea că fusese 
construit pe o piatră mare și circulară, simbol al anticei religii 
ariene. Heinz îl conduse la interiorul unei camere, amenajată 
precum un birou. Putea părea al unui notar sau al unui profesor 


233 


universitar. 

-Cred că dumneavoastră aveţi ceva pentru noi. Zugel luă 
manuscrisul din gentuţă și-l dădu cu mândrie celuilalt. Acesta, fără 
ca măcar să-l privească, îl introduse în sertarul unei servante. 
Zugel simţi furnicături pe spate. 

-Mulţumesc, locotenente. Aţi făcut o treabă foarte bună. Puteţi 
rămâne la castel pentru a vă odihni. Cina este la ora douăzeci, fix. 
Zugel își strânse maxilarele, fără a ști ce să mai spună. Celălalt îl 
privi și-și țuguie buzele, la fel cum fac femeile când își aplică rujul. 

-Doriţi ceva anume, locotenente? 

-Nu, dar eu credeam că manuscrisul va fi studiat imediat. Ştiu că 
Reichsfuhrerul Himmler ţinea mult să... 

-Dumneavoastră v-aţi făcut datoria, locotenente, îl întrerupse 
Heinz cu o voce nu prea amicală. Acum vă rog să mă scuzaţi, dar 
am și alte lucruri de care trebuie să mă ocup. Heil Hitler! 

-Heil Hitler!, răspunse Zugel îndepărtându-se. Camera pe care o 
primise părea o chilie de călugăr: un pat, un dulap cu o ușă șio 
cămăruţă cu wc și duș. Fereastra dădea spre vale. Când fu sigur că 
era singur, Zugel căută ceva pentru a-și descărca furia, dar 
negăsind nimic își înfipse unghiile în ambele braţe. Işi puse după 
acea o pernă la gură și urlă. 


DE LA ROMA LA LIVORNO 
Miercuri 8 august 1487 și zilele următoare 


Traversară orașul cu o căruţă prost întreţinută. Navigaţia pe 
Tevere era supusă la controale mai frecvente ca altădată. Frica de- 
a fi recunoscuţi era mare, era dificil de a trece cu vederea patru 
cufere și trei persoane, în afara căruțașului, chiar dacă bagajele au 
fost ascunse cu cutii de pește și saci de legume. Cineva din clădire 
îi observă iesind. Cei care plecau stârneau mereu curiozitatea 
cuiva într-un oraș care abia reușea să-si recupereze din vechea 
splendoare, dar cu lupi și vulpi care încă se arătau prin preajma 
Colosseumului. Amestecaţi printre numeroasele căruțe ale 
negustorilor, cei fără prăvălie, care mergeau să vândă echipajelor 
de pe nave fructe și legume de sezon, mergând pe ''Via 
Portuense”, trecură peste câmpuri, terenuri cultivate, ferme, ruine, 
până când au ajuns la ruinele anticului port imperial. Ferruccio 
recunoscu nava. "Santa Marta” era ancorată la unul din ultimele 


234 


docuri intacte rămase de pe timpul lui Traian. Întâlnirea cu 
căpitanul a fost cordială, chiar dacă cei veniţi așteptau cu 
nerăbdare plecarea. Erau mereu soldaţi prin zonă iar prin 
tavernele portului se zvonea despre niște persoane periculoase 
căutate și chiar și despre o recompensă. 

-Sper că nu e vorba despre voi, spuse căpitanul. 

-Nu suntem așa de importanţi. Şi banii noștri ar putea fi un lucru 
bun pentru vreun tâlhar. Vreunul care nu mă cunoaște, spuse 
Ferruccio bătându-și mâna pe garda săbiei. Căpitanul deveni 
serios. 

-Eu am propriul meu cod de onoare și oamenii mei îmi dau 
ascultare, chiar cu preţul vieţii lor. 

Impinsă de vâsle, "Santa Marta” ieși din port și înaintă cu 
rapiditate spre larg, ajutaţi și de-o ușoară briză caldă. Marea era 
puţim agitată, chiar dacă, câţiva nori, spre apus, puteau fi semnul 
unei furtuni apropiate. Dacă vântul și-ar fi schimbat direcţia, ar fi 
trebuit să-și caute cel mai rapid posibil un adăpost. 

Soarele ajunsese la nivelul mării, părea chiar că se sprijină pe 
mare. De pe ţărmul abia vizibil, în depărtare, se mai vedea doar 
un tum. Giovanni privea de lângă balustrada de la pupa. Leonora 
se apropie și-l luă de braţ. Stătură mult timp fără să vorbească și 
Ferruccio îi lăsă singuri. Gândurile lor erau departe, la ceea ce au 
lăsat, mort sau viu, teamă sau speranţă. Ferruccio, care-i ducea 
departe de lupoaica flămândă, îi iubea pe amândoi și nu avu nici o 
tresărire de gelozie, ci numai înţelegere, atunci când Leonora își 
sprijini capul pe umărul lui Giovanni. 


XX XX 


Gărzile de la intrare încercară o apărare inutilă, dar nu reușiră să-l 
oprească. Cardinalul Borgia intră în dormitorul lui Innocenzo, care 
încă dormea. Era în zori și încă nu se cântaseră “Laudele de 
dimineață'. 

-A fugit! ţipă el. Femeia care era cu papa urlă și se ridică din pat, 
goală, căutând o cale de a scăpa. Cardinalul încercă să-i dea un 
șut în timp ce ea vroia să urce din nou pe patul cu baldachin. 
Innocenzo deschise ochii fără a fi conștient de ceea ce se petrecea 
lângă el. Din instinct își trase cearceaful până la ochi, pentru a se 
apăra. Rodrigo îl privea de la mică distanţă de faţă. 

-Rodrigo?! Tu ești! Dar cine a fugit? 

-Contele! Blestematul acela a plecat la bordul unei nave. Femeia 


235 


continua să tipe, încercând să se acopere cu perdeaua. Cardinalul 
se apropie, îi luă faţa cu o mână și o strânse până la durere. 

-la-ţi lucrurile tale și ieși din camera asta. Pronunţă ultimele 
cuvinte cu o încetineală voită, obligând-o să-i simtă răsuflarea. 
Femeia se eliberă și așezându-se în patru labe începu să-și caute 
lucrurile. De data asta, înainte de-a ieși, nu putu să scape de șutul 
cardinalului. Innocenzo între timp se acoperi cu un halat de brocart 
verde. 

-De unde ai aflat?informaţia e sigură? 

-Spionii mei nu greșesc niciodată, ţin la viaţa lor. S-au îmbarcat pe 
o navă care se îndreaptă spre Livomo. 

-Nu avem mare, Rodrigo, nu-i putem urmări. 

-Știu. Asta e una din multele probleme pe care trebuie să le 
rezolvăm. Sărăcia bisericii este o insultă la gloria lui Dumnezeu. 
Banii sunt Giovanni, e suficient să-i luăm. Dar mai înainte trebuie 
să închidem treaba cu Mirândola, altfel totul va fi inutil. 

-Dar cum facem să-l ajungem? $ 

-Pe mare, desigur că nu, dar pe uscat e posibil. II vreau mort, de 
mâna lui Dumnezeu sau a călăului, nu mă interesează. E unicul 
obstacol care mă mai poate încă opri! Innocenzo îl privi mirat. 
-Faci din asta o chestiune personală. Pico e împotriva bisericii. 
-Deci e împotriva noastră! lată de ce e o chestiune personală. Cred 
că e momentul de-al reabilita pe fiul tău. 

-Franceschetto? 

-E adevărat că ai și alţii, dar mă gândeam tocmai la el. Promite-i și 
dă-i ceva, chiar și conducerea Romei. Dacă reușește să-l captureze 
pe Pico sau să-l ucidă. 


XX XX 


Bucăţi de pământ, sudoare, praf și noroi, urlete, sunete de copite. 
Armuri lucioase pe piepturi, piele tăbăcită la spate, spade și lăncii 
agăţate la şei, arcuri și arbalete la bandulieră. Erau cei cincizeci de 
cavaleri pe care Franceschetto Cybo îi adunase în mai puţin de o 
zi. Au plecat la primele luciri ale zorilor, înainte de răsăritul 
soarelui. Fiul papei, având alături un scutier înarmat care ducea 
steagul cu însemnele familiei Cybo, călărea înaintea tuturor. Toţi îl 
urmau, cu aceeași viteză. Era unicul care avea coif cu viziera 
ridicată și protecţie pentru gât. Era primul care intra în localităţi, 
care trecea printre câmpurile cultivate, printre ferme și mori; toţi i 
se închinau cu saluturi și binecuvântări înainte, și apoi cu blesteme 


236 


și înjurături odată trecuți. 

"Santa Marta” pe care o căutau făcea prima oprire la Livomo, un 
nou port al familiei Medici. Putea fi un avantaj sau un dezavantaj, 
în funcţie de cum bătea vântul. Prea puternic sau absent i-ar fi 
încetinit, iar ei ar fi ajuns primii. Dacă va reuși în treaba asta, 
Franceschetto ar fi fost numit guvernator al Romei, după cum îi 
promisese tatăl lui. Nu vroia să piardă această ocazie, mai ales că 
trebuia să răzbune și fuga lui Benivieni, prietenul pederast al 
contelui. 

La Civitavecchia schimbară caii pentru prima dată. "Santa Marta” 
mergea cu velele umflate de-o ușoară briză în larg de Ladispoli, 
căutând mereu, spre larg, vânturi mai putemice. Epuizând caii 
până la extrem, armata cu însemnele papale ajunse la poșta din 
Capalbio, domeniul lui Giovan Battista Orsini, a cărui familie se 
opuse cu fermitate alegerii ca papă a lui Innocenzo al VIII-lea. Cel 
ce dirija domeniul, în faţa unei așa armate, refuză să le schimbe 
caii și Franceschetto fu obligat să se odihnească, alături de 
oamenii și caii lui. A treia zi, ajutată de un vânt prielnic ''Santa 
Marta” înaintă apropiindu-se destul de mult de destinaţie, până 
spre seară, când marea începu să se agite. Strânse velele, 
înaintară ajutaţi de vâsle până la Giannutri. Cerul de august era 
iluminat de scurte fulgerări, iar trăsnetele care se vedeau în 
depărtare erau așa de dese că păreau o poartă de gratii 
strălucitoare, care se închideau și se deschideau parcă la comanda 
unui zeu marin nebun. O mică navă care părea că-i urmărește de 
la mică distanţă eșuă pe pietrele vârfului estic al insulei toscane. 
-Piraţi, probabil, spuse comandantul cu dispreţ. 

Franceschetto reuși să schimbe caii la Orbetello, dar la un preţ 
destul de mare: mica Republică de Siena nu avea nici adversari 
nici aliați. "Santa Maria” trecu pe lângă insula Giglio. Armata de 
cavaleri se înfundă în zăvoaiele dinspre Castiglione. Trebuiră să 
caute o rută ocolitoare, spre coastă, pierzând timp preţios și 
obosind animalele și mai mult. De după o dună de nisip, 
Franceschetto observă o navă cu vela pătrată la orizont. Când 
"Santa Marta”, cu steagul pontifical ridicat pe catarg, trecu 
aproape de coastă, între Elba și Piombino, proprietate a Appianilor, 
din fortul de la Rivellino s-au tras salve de tun. Jacopo IV, 
conducător în Piombino, avea și inamici peste tot, dar nu la Roma. 
Trecută de promontoriu, nava înainta ajutată de vânt prielnic și-și 
ridică vâslele. Corpul navei despica valurile mici parcă susţinută 


237 


de o mână nevăzută și bunăvoința mării se arăta cu salturi ale 
delfinilor, puţini metri înaintea navei, cu salturi nemaivăzute și 
elegante scufundări. Leonora zâmbea la ceea ce vedea și 
câteodată își rotea capul spre Ferruccio, după care spre Giovanni, 
bucuroasă că vede feţele lor senine. 

Cavalerii se reîntoarseră pe colină evitând teritoriul Appianilor și 
coborâră din nou spre coastă, dar puţin după San Vincenzo, căzură 
într-o ambuscadă. Doi oameni au căzut de pe cal din cauza tirului 
precis al arbaletelor ascunse printre arbori. Franceschetto ordonă 
să se disperseze și compania se așeză în cerc, în așteptarea unui 
atac direct. Dintre tâlhari și oamenii din Gherardesca i-ar fi 
preferat pe cei din urmă, cu care ar fi putut trata plata trecerii pe 
acele teritorii, ajutat și de numeroșii florini de aur pe care îi avea 
la el. Așteptarea se prelungi până spre seară, când un grup de 
bandiți slab înarmaţi, dar numeroși, luă cu asalt formaţia circulară, 
pe toată circumferința ei.  Spadele lungi și disciplina militară 
înfrânseră bâtele și furcile, iar când bătălia se termină, 
Franceschetto numără pe câmp corpurile a peste douăzeci de 
bandiți și doar patru dintre ai lui. Răniţi au fost omorâţi cu spadele, 
ca avertisment, inclusiv cel care părea a fi șeful lor, rănit de o 
lovitură de topor și care părea că nu se mai poate mișca. In zori își 
reluară drumul, întimp ce ''Santa Marta” își îndrepta prova înspre 
portul Livomo. 


LIVORNO 
Sâmbătă, 11 august 1487 


În freamătul vaselor mici și ale vaselor pescărești, ''Santa Marta” 
se opri sub turnul mare pe care se găsea simbolizat "'Leul din 
Florența”, emblema domniei familiei Medici asupra micului dar 
activului port. În timp ce Ferruccio plătea ceea ce era necesar 
căpitanului, Leonora și Giovanni debarcară și se văzură în mijlocul 
unei mulţimi eterogene și vociferantă. Mauri cu feţele și braţele 
închise la culoare, ca abanosul, evrei cu halate lungi, cu părul lung 
și cârlionţat, soldaţi fără uniformă, cu cercei de aur, pescari, femei 
de moravuri ușoare, negustori de stofe, de coloniale, de 
giuvaeruri, contabili la ale căror mese improvizate se duceau 
discuţii aprinse privind schimbul de monede. Giovanni rămase 
puţin observând schimbul rapid dintre florinii și barilii din Florenţa, 


238 


monedele cele mai folosite, cu dublonii de Genova, ducaţii de 
Veneţia, carlinii din Napoli, dar și cu pistolele din Franţa și 
preţioasele ”tari” de aur din Arabia. Erau tranzacţii rapide, 
calculate în gând, unde încrederea reciprocă era elementul 
esenţial. Ferruccio se apropie de ei privind înjur. 

-Familia Medici poate fi mulţumită; nu numai că portul devine cu 
fiecare zi din ce în ce mai mare, dar face să decadă faima portului 
din Pisa. 

-Va fi un bun argument de conversaţie când te vei prezenta din 
nou la curtea lui Lorenzo și-ți va da binecuvântarea pentru 
căsătorie. 

-De la Medici? Leonora îl privi mirată. Eu nu vreau să mă prezint la 
curte! 

-Mi-e teamă că va fi un mic preţ pe care va trebui să-l plătești, 
spuse contele cu drăgălășenie. Vei ajunge la braţul lui Ferruccio, 
vei face o închinare ușoară și imediat după, Lorenzo va cădea 
fascinat la picioarele tale. 

-La asta nu m-am gândit, spuse Ferruccio, nu aș vrea să fiu obligat 
să mă lupt cu el! 

-Voi bărbaţii nu aveţi creier, mă voi ruga la ''Maică” să vă dea 
puţin. 

Urmaţi de căruţa cu bagajele lor se îndreptară spre fortăreaţa 
apropiată care proteja vechiul turn circular, dominant ca înălţime. 
Acolo era poșta și acolo se vor despărţi. La interior Ferruccio alese 
doi scutieri care-l vor însoți pe Giovanni în lunga lui călătorie. Doi 
fraţi bolognezi, tineri, cu privirea sinceră. 

-Ești decis? 

-Da, Ferruccio, știi bine că e ultima mea ocazie. Deja cunosc 
ambianța Universităţii din Paris. Studenţii nu sunt așa de înţelepţi 
ca del Medigo sau ca Abdullah, dar sunt mulţi și au minţi ascuţite. 
Printre ei voi găsi pe cineva care să mă creadă și care să-mi dea 
ascultate. Și pe ceea ce am mai scump pe lume, ne vom revedea. 
Mă voi întoarce la timp pentru căsătoria voastră. 

-Giovanni! Leonora îl îmbrăţișă ca pe un frate, plângând fără 
reţinere. 

-Te rog, Leonora, Ferruccio își sprijini delicat o mână pe umărul ei, 
e mai bine pentru Giovanni să nu iasă prea mult în evidenţă. 
Leonora se desprinse imediat, sărutându-l pe Giovanni pe obraji, 
udându-i barba cu lacrimile lui care rămăseseră lipite precum mici 
perle. Ferruccio deschise o ladă și scoase o teacă a unei săbii, cu o 


239 


lucrătură nevăzută până atunci. Avea mânerul de argint și garda în 
formă de cruce, protejată și de o ușoară plasă metalică. O prinse 
cu două mâini și i-o dădu lui Giovanni. 

-Te rog, ia-o, am făcut-o anume pentru tine; e destul de ușoară și 
are o protecţie specială pentru mâinile tale. Giovanni luă spada și-i 
admiră lucrătura. Lama aproape că nu avea grosime, dar părea 
destul de robustă și cu tăiș. Cântărea puţin mai mult decât un 
pumnal mai mare și avea mânerul îmbrăcat cu fâșii fine de piele 
neagră. O ţinu în cumpănă cu mâna dreaptă și reuși, în ciuda 
stângăciei lui într-ale armelor, să-i aprecieze docilitatea si 
rezistenta. 

-E foarte frumoasă, spuse el cu sinceritate, chiar dacă nu sunt 
sigur că va fi nevoie de ea. 

-Când va fi nevoie, dacă va fi vreodată, cineva îti va conduce 
mâna. Giovanni si Ferruccio se îmbrăţișară îndelung, după care, 
fără a-și vorbi și a se privi se desprinseră unul de altul. Ferruccio și 
Leonora se îndreptară spre poșta pentru Florenţa, în timp ce 
Giovanni se puse de acord pentru plecare cu cei doi noi scutieri ai 
lui. 


kkk 


Era aproape de amurg când o companie de soldați obținu 
permisiunea de a intra înarmaţi între zidurile cetății de pe malul 
mării. Chiar dacă erau plini de sudoare și pe feţele oamenilor se 
vedea oboseala, iar aroganţa conducătorului lor nu trecu 
neobservată, lumea se dădea deoparte la trecerea lor, dar în 
privirile lor era evidentă o mândră ostilitate. Ajunși aproape de 
tumul portului, Franceschetto își descoperi capul, cobori de pe cal 
și însoţit de doi oameni se îndreptă spre debarcaderele pline de 
ambarcaţiuni, de diverse forme, modele și dimensiuni. Până și 
pescarii care se pregăteau să ia masa erau dezgustaţi de mirosul 
care venea de la ei. Erau pe cale de-a se despărţi pentru căutarea 
""Sântei Marta” când o văzură tocmai acolo, în faţa lor, cu pasarela 
coborâtă. De pază era un singur marinar, iar după trăsături părea 
de origini orientale. Avea torsul gol, capul lucios și o burtă destul 
de mare. Franceschetto se îndreptă spre pasarelă, vru să urce pe 
navă urmat de cei doi oameni ai lui, dar paznicul le bară drumul, 
cu picioarele desfăcute, cu o rangă de fier în mână. 

-Lasă-ne să trecem, ceru Franceschetto, vrem doar să vorbim cu 
comandantul. 


240 


-Nu-i la bord, spuse paznicul cu voce groasă. 

-Pentru Dumnezeu, izbucni el, nu avem timp de pierdut. Unde este 
căpitanul? 

-În vreo tavernă, să se îmbete, cred. Dar voi cine sunteţi? 

-Nu te cred, lasă-ne să trecem. Franceschetto scoase sabia; la fel 
făcură și oamenii lui. Gardianul fugi spre pupa navei, dispărând din 
vedere 

-Căutați peste tot, ordonă el urcând la bord, contele are o barbă 
neagră. Fiţi atenţi la omul cu barba cioc, poate fi periculos, și 
prindeţi femeia, ne poate servi ca ostatic. Imediat după, de peste 
tot ieșiră cam treizeci de oameni înarmaţi cu de toate: pumnale, 
bâte cu ţinte de fier, topoare. Unicul care avea un fel de tunică pe 
el înaintă, în timp ce Franceschetto îl privea, cu spatele protejat de 
cei doi oameni ai lui. 

-Staţi înapoi! Sunt Franceschetto Cybo, fiul Sanctităţii Sale papa, 
urlă Franceschetto, dar vocea lui își pierdu tonurile joase, de 
aroganță, având tonuri mai stridente, de frică. A 

-Desigur! Şi eu sunt Sfântul Duh!, răspunse marinarul. In absența 
căpitanului sunt eu cel care comandă, adăugă el, adresându-se 
mai mult marinarilor decât celor trei intruși, pe navă am drept de 
viață și de moarte, ca și căpitanul. Franceschetto nu replică, dar 
picioarele începură să-i tremure. 

-Văd că domnul este bine îmbrăcat, continuă un altul, chiar dacă 
miroase mai tare decât rahatul de pescăruș. Cuvintele lui înălțară 
un cor de râsete: tocmai ceea ce era nevoie pentru a afirma 
autoritatea lui asupra oaspeţilor neașteptați. 

-Aruncaţi săbiile! urlă fără urmă de zâmbet. Franceschetto își 
desfăcu spada și o depuse încet pe punte, exemplu urmat imediat 
de oamenii lui. 

-Dezbrăcaţi-vă! se auzi iar. Sau veţi aduce ciuma pe navă. 

-Putem plăti, spuse Franceschetto ducându-și mâna la buzunar. 
-Pentru a plăti, ca și pentru a muri, este timp, nu-i așa?Marinarii 
râseră pregătindu-se pentru spectacol. Franceschetto făcu semn la 
ai lui și începură să se dezbrace, până rămaseră doar în 
obișnuitele izmene. 

-Şi acum, spuse vice-comandantul adresându-se celorlalţi, cred că 
e timpul ca acești gentilomi să facă o baie. Marinarii izbucniră în 
ovaţii și urale și printre râsete, și înghionteli începură să se adune 
spre cei trei, obligându-i să se apropie de balustrada navei. Dar 
bucuria le fu de scurtă durată: în acel moment urcă la bord 


241 


căpitanul. 

-Ce se întâmplă aici? urlă el la secundul lui. 

-Acești trei au urcat la bord fără permis, și cu armele în mâini. În 
plus put ca niște animale și așa m-am gândit că... 

-Cine sunt?, îl întrerupse căpitanul. 

-Vă jur că sunt Franceschetto Cybo! Fiul lui Innocenzo VIII, papa de 
la Roma. Acele cuvinte, mai mult șoptite decât urlate, stârniră 
râsetele echipajului, căpitanul reușind cu greu să-i facă să tacă. 
-Sunteţi într-adevăr cine spuneţi că sunteţi?, întrebă căpitanul 
gândindu-se la legăturile lui cu Roma. Puteţi demonstra? 
Franceschetto își reluă o parte din hainele lui și arătă căpitanului o 
foaie cu ordinul de a-l aresta pe Giovanni Pico, conte de Mirândola 
și pe oricine ar fi dat lui și însoţitorilor lui, ospitalitate și ajutor. Pe 
foaie era aplicat sigiliul lui Innocenzo VIII, pe care căpitanul îl 
recunoscu. 

-Știţi să citiţi? Franceschetto văzu schimbarea de pe chipul 
căpitanului și tonul lui deveni mai dispreţuitor. Omul mării cântări 
cu rapiditate situaţia, a familiei lui, a echipajului lui. 

-Vă rog să binevoiţi să iertaţi comportamentul oamenilor mei, ei 
nu-și pot imagina. Franceschetto se îmbrăcă în garbă. 

-Deci, spuse cu grăbire, unde sunt pasagerii dumneavoastră? Şi nu 
minţiţi, pot face să fiți spânzurați cu toţii. 

-La Roma, poate, spuse căpitanul susţinând privirea lui 
Franceschetto. Oricum, acest ordin a fost dat în aceeași zi cu 
plecarea mea de la Roma, și nu puteam ști nimic. 

-Unde sunt, pentru Dumnezeu! ţipă Franceschetto. 

-l-am debarcat dimineaţa asta și nu i-am mai văzut. E adevărul, 
Excelenţă. Puteţi întoarce nava pe dos, dacă doriţi. Sunt un bun 
creștin și-mi cunosc îndatoririle. Echipajul era tăcut și derutat, ca o 
haită de câini care au pierdut mirosul mistreţului. Franceschetto 
putea ordona oamenilor lui să percheziționeze nava, dar ar fi 
pierdut timp preţios. Acel om știa ce riscă și Cybo decise să-l 
creadă. De răzbunat, când nava se va întoarce la Roma, se va 
gândi după. 

-Dacă aţi minţit, veţi plăti cu viaţa! îl ameninţă pe căpitan înainte 
de a pleca. 

Intors la oamenii lui le ordonă să caute în fiecare tavernă și să 
întrebe, în drumul lor pe fiecare soldat sau oficialitate. Livomo nu 
era decât un mic orășel, și cei trei nu puteau să fi dispărut în 
neant. Era aproape noapte când unul din oamenii lui se apropie de 


242 


hanul unde trebuiau să se întâlnească pentru a-i raporta lui 
Franceschetto cele aflate. Mesele erau pline de oameni care beau 
și mâncau cu veselie. Cele mai apropiate, erau însă goale. 

-l-au văzut, Excelenţă! 

-Unde?, spuse Franceschetto terminând de băut unul din 
nenumăratele pocale de cidru. 

-Au plecat în dimineaţa asta, spuse un tânăr scutier ce-l însoțea pe 
omul lui Franceschetto. Omul cu barbă a plecat spre Paris, l-am 
auzit cu urechile mele. Ceilalţi doi, omul cu barba cioc și femeia au 
plecat spre Florenţa. 

-Paris..., făcu Franceschetto cu gura uscată de băutură, ce vrea să 
facă Mirândola la Paris? 

-Excelenţă, continuă scutierul, numele meu e Marzio da Pisa, dacă 
doriţi vă pot însoţi. Doi din tovarășii mei fac la fel cu omul pe care-l 
căutaţi, și știu pe ce drumuri vor merge. Franceschetto se înălță 
legănându-se, banca pe care stătuse se răsturnă. 

-Foarte bine!, îngăimă el, atunci vom merge la Paris! 

Oamenii se întoarseră și-l priviră. 

-Ce aveţi de privit?, spuse el. Dimpotrivă, priviţi-mă bine! Eu plec 
la Paris și când îl voi prinde voi deveni guvernatorul Romei! Aţi 
înţeles bine, rasă de tăntălăi proști ce sunteţi? 

De la o masă se ridică un cor de insulte și câțiva oameni se 
ridicară, pregătiţi de bătaie. În acel moment, Franceschetto se lăsă 
peste masă, răstumând-o peste el. Tânărul scutier și celălalt îl 
luară de subraţ și-l scoaseră afară, în timp ce cei dinăuntru, dând 
din capete, se reîntoarseră la mâncarea lor, la "'kuzuk”, o supă de 
pește cu o intensă aromă de scoici. 


PE DRUMUL SPRE PARIS 
De luni, 13 august 1487 


Contele de Mirândola aprecie imediat pe Valdo și Dado Centesi, cei 
doi frați bolognezi pe care Ferruccio îi angajase pentru a-l însoţi 
până la Paris. La Sarzana, prima staţie de poștă, la rugămintea lor, 
își schimbă calul cu unul mai robust. Cel nou, mai puţin rapid, 
dădea posibilitatea unei șederi comode în șa, permiţând de-a face 
distanțe mult mai lungi. Trecând pe străzi și drumuri secundare, 
ajunseră pe valea de la Fontana Buona, pe înserat. Mâncară ceva 
frugal într-o tavernă, dar înainte să doarmă, la lumina unei torţe, 


243 


pentru mai bine de jumătate de oră, făcură exerciţii cu spadele. 
-Suntem elevii lui Filippo Vadi, spuseră cei doi cu orgoliu, și 
maestrul nostru ne-a spus mereu să nu lăsăm să treacă o zi fără a 
ne antrena. Trecură de Genova prin zona muntoasă, la cererea lui 
Giovanni care dorea să evite ţinuturile lui Cybo și se îndreptară 
spre Albenga. De acolo ar fi trecut spre Cuneo, teritoriul celor din 
familia de Savoia. Era drumul cel mai sigur, pe care cei doi îl 
făcură și altă dată, în serviciul nobililor sau al negustorilor. Contele 
avea cu ei un comportament drăguţ și rezervat, dar în a doua zi, 
împins de curiozitate, îl întrebă pe cel care părea mai mare ca 
vârstă, de originea numelor lor. 

-Tatăl nostru era un morar din Bologna, religios de felul lui. Mie îmi 
spuse Valdo, datorită unui călugăr care spunea, în mare secret, că 
ar fi un sfânt. Dar când mama noastră muri după un an, la naștere, 
îl numi pe fratele meu Dado, din cauza soartei potrivnice. Spunea 
că o dată cu trecerea timpului, norocul s-ar fi schimbat, ca la jocul 
de zaruri. (dado - în italiană înseamnă zar ). 

-Un filosof mai degrabă, decât un morar, spuse contele. 

-Dacă ar fi fost filosof, interveni Dado îndemnându-şi calul si 
trecând înainte, nu ar fi murit spânzurat. Petrecură noaptea la 
Certosa di Casotto, unde călugării îi primiră bucuroși, mai ales că 
au și plătit pentru ospitalitatea lor. Pe timpul somnului, care veni 
imediat, Giovanni avu, după mult timp, viziunea cu sfera lui de foc. 
Dar de data aceasta rămase mută și la trezire fu împresurat de 
triste presentimente. Parisul era încă departe și se rugă la ” Maică” 
să-i protejeze pe Ferruccio și Leonora și să-i fie aproape 
Margheritei. 

Ajunseră la zidurile din Cuneo la amiază și pe ''câmpul lui Marte” 
se pomeniră în mijlocul unei mari sărbători. Erau tarabe cu vase și 
stofe, arme și hamașamente pentru cai și animale de tracţiune, fel 
de fel de unelte pentru lucrul pământului. Grupuri de copii se jucau 
cu butoaiele, amuzându-se, rostogolindu-se cu ele, în timp ce alţii 
se jucau cu cercuri și bastoane. De fiecare parte, cofetari și 
vânzători ambulanți își lăudau marfa cu voce tare, ca și cei cu 
vinurile, care dădeau posibilitatea de a gusta gratuit. Saltimbanci 
și circari își arătau abilitatea mergând pe obiecte înguste de lemn 
sau jonglând cu sfere și cilindri de lemn pe care le lansau în aer. 
Giovanni și cei doi scutieri coborâră de pe cal și îi legară lângă 
alţii; un pitic, îmbrăcat în roșu și cu pană la pălărie se oferi să-i 
păzească. Pe o parte a catedralei, o companie de artiști ambulanți 


244 


încropise un spectacol și în jurul lor s-a format un public numeros. 
Atrași de râsete, se apropiară și înțeleseră motivele veseliei. Cei 
doi actori principali îi reprezentau pe tânărul rege al Franţei, 
respectiv pe papa Innocenzo VIII. Un alt actor, îmbrăcat în femeie, 
ieșea și intra din culisele improvizate, alergând între cei doi care 
încercau să-l prindă. Spre sfârșit, cel îmbrăcat în papă reuși să-l 
prindă, și după ce dădu un șut regelui, îi ridică hainele femeiești, îi 
dădu jos pantalonii și începu să-l bată peste fund, în râsetele 
tuturor. De Giovanni, mai mult mirat decât distrat, se apropie un 
om. 

-Nu sunteţi de pe aici, nu e adevărat? 

Giovanni trecu în defensivă. 

-Nu domnule, venim de la Florenţa. 

-Atunci iată de ce aveţi expresia asta pe chip! La Florenţa, al 
dumneavoastră bunul frate Savonarola, i-ar fi pus în furci pe acești 
sărmani. 

-Poate, chiar dacă din timpul lui Carol cel Mare, actorii de acest fel 
își pot permite să-i ia în râs pe nobili fără a se teme pentru viaţa 
lor. 

-Sunt de acord cu dumneavoastră, așa trebuie să fie. Şi în plus, se 
sărbătorește ''Adormirea Mariei”, când sufletul ei își găsi liniștea, 
și dumneavoastră știți că atunci când pisica doarme, șoarecii, ca 
aici în jurul nostru, dansează peste tot. 

-E o mare plăcere să vă cunosc, domnule, spuse Pico, începând să- 
i placă o astfel de conversaţie, sunt Giovanni Leone, în slujba 
nobililor de la Florenţa. Își folosi numele fals, utilizat pentru prima 
dată când fugi din Roma, pentru că i se păru de bun augur. 

-Moses Albo, mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Giovanni rămase un 
moment perplex și celălalt băgă de seamă. 

-Da, sunt evreu. Vă deranjează? 

-Deloc, am mulţi prieteni printre evrei. 

-Eu sper să-mi fac alţii noi, prin aceste locuri. Tatăl meu, care era 
rabin, a decis să părăsească Spania pe când eram încă un copil. I 
uram pentru asta, dar azi cred că-i datorez viaţa. 

-Să sperăm că va fi mereu așa. 

-Cei din familia Savoia sunt foarte toleranţi în privinţa religiei și a 
rasei, la fel ca aliaţii lor, francezii. 

Valdo se apropie de cei doi. 

-Trebuie să plecăm, ne așteaptă un drum lung și greu. Giovanni 
întinse mâna dreaptă, în semn de salut celui care se prezentase cu 


245 


adevăratul nume. 

-Sunteţi unul "'drept”, îi spuse. Shalom, Moses. 

-Shalom, ''messer” Leone. Dumneavoastră aveţi sufletul să 
deveniți. 


XX XX 


Intrară pe teritoriul marchizilor de Saluzzo fără nici o problemă; 
între aceștia și ducii de Savoia, după câţiva ani de războaie, era o 
stare de pace, chiar dacă cu armele la vedere, pace pregătită și 
urmărită îndeaproape de Franţa, care îi dorea pe amândoi ca 
aliaţi. Chiar dacă pentru moment, regenta Ana, care guverna în 
contul regelui Franţei, încă minor, nu avea nici un interes pentru 
ltalia, acele teritorii erau poarta prin care, într-o zi, francezii ar fi 
putut să treacă dacă ar fi fost nevoie. 

În după-amiaza târzie, după un urcuș îndelungat care puse la grea 
încercare caii, au ajuns într-o mică localitate, un mic burg, 
traversat de fluviul Po. Valea, încercuită de munţii vechi, dar teșiţi 
de timp, se închidea cu un urcuș abrupt. Trecură aproape de o 
carieră de marmură albă și găsiră ospitalitate la staţia de poștă de 
la Ghisola. 

-Aceea e direcţia noastră, spuse Valdo indicând un munte de roci 
gri la culoare. Acolo e o galerie, puţin cunoscută, care ne va da 
posibilitatea să câștigăm timp și să evităm întâlniri neplăcute. 
Umblă prin zonă soldaţi rămași liberi după războaiele de pe aici. 
Acum nu mai are cine să-i plătească, iau de la toţi cei care trec 
hotarele. Dar noi vom trece pe acolo, pe la "Buco del Viso” 
(“Gaura din chip”). 

-Bine e să nu ajungem în altă gaură, spuse Dado. Valdo îi dădu o 
privire piezișă și Dado se îndepărtă, pe faţă cu un amplu surâs. 
-lertaţi-l conte, e cu puţin mai tânăr decât mine, dar câteodată mi 
se pare că sunt tatăl lui. 

-Nu am nimic să-i iert; în schimb trebuie să-i mulţumesc 
câteodată, căci prin glumele lui, reușește să-mi modifice starea de 
spirit. Dado, așteaptă, trebuie să-ţi povestesc ceva despre acea 
gaură de care spui tu. Sunt versurile unui poet toscan. Dado se 
opri, minunat de mărturisire, și se întoarse la ei. 

-E vorba despre diavolii infernului care-l salută pe maestrul lor. 
Ascultă: 


Per l'argine sinistro volta dienno; 


246 


Ma prima aveva ciascun la lingua stretta coi denti, 
Verso lor duca, per cenno; 
Ed elli aveva del cui fatto trombetta. 


Pe parte stângă se întoarse “incetișor”; 

Dar mai întăi fiecare sta cu limba printre dinți, 
Spre al lor duce, ca la comandă; 

Și el îşi făcuse din curul lui trompetă. 


-Ştii versurile astea? 

Dado izbucni în râsete. 

-Nu conte, nu cunosc aceste versuri, dar cine le-a scris are 
înclinaţie de poet. Ştiţi, spuse el râzând încă, acești diavoli îmi 
amintesc de tovarășii mei de arme. Când ne odihneam, câte unul 
se băşea aşa de tare că păreau salve de tun. Și dacă li se mai 
punea la spate și-o torță, pe sufletul meu, lansau flăcările 
infernului din acea gaură. Cu permisiunea dumneavoastră, conte. 
Valdo dădu din cap și însoţi caii în grajd, îngrijindu-se personal de 
refacerea lor. Ziua următoare va fi lungă și plină de dificultăți. 
Câteodată omul mai putea ierta, muntele nu. 


XX XX 


Blestemată beţie și blestemat cidru de Livomo. Franceschetto se 
trezi în seara următoare, din cauza a ceea ce în somn i se păru a fi 
un nechezat de cal. Era sforăitul, mai zgomotos ca de obicei, al 
unei femei grase, care dormea alături de el în pat. Se îndepărtă în 
liniște, cobori scările și ajunse într-o cameră duhnind de miros de 
vomă și excremente, mai mult decât în camera pe care o părăsise. 
Acolo îi găsi pe câţiva dintre ai lui, îi luă în șuturi și le ordonă de-a 
pleca imediat. 

-În toiul nopţii? întrebă majoritatea. 

Își dădu seama că rămase o zi întreagă în stare de inconștienţă. 
Furia lui crescu și mai mult și ordonă plecarea, necondiţionat. Vor 
dormi după, în hanurile de pe drumul spre Paris. Acum contele 
avea mai mult de o zi avantaj. 


WEWELSBURG 
Sâmbătă, 6 noiembrie 1938 


247 


Au trecut zile fără ca nimeni din interiorul acelei fortărețe să-l fi 
înștiințat de ceva anume. Superiorii îl ignorau, păreau că o fac 
intenţionat. Lui Zugel i se păru că devenise un fel de fantomă care 
stătea în mijlocul altor spectre. Unicul lucru privitor la prezenţa lui 
erau saluturile rapide pe care le primea de la gradele inferioare ale 
ierarhiei militare. De la plictiseală ajunse la iritare și de aici până la 
furie nu a fost decât un pas, lucru ascuns cu rapiditate, chiar dacă 
nu lăsa să se vadă în jur acest fapt. Era pe cale să răbufnească, 
dar trebuia să fie atent, știa perfecta organizare a Waffen- 
Schutzstaffel, nimic nu era lăsat la întâmplare. Trebuia doar să 
înţeleagă ce anume se întâmpla și ce măsuri ar fi trebuit să ia. Cu 
un an înainte, în aceeași perioadă a anului, se afla la numărul 76, 
pe Tirpitz-Ufer, la Berlin, la ultimul curs de instruire la care 
participase ca membru al Abwehr. Nu-i rămânea decât să 
fructifice cele studiate acolo, tehnicile de mimetizare psihologică 
în zona inamică în care s-ar fi găsit, deoarece acel castel devenise 
un teritoriu ostil pentru el. Și prima regulă pentru a supravieţui și 
de ducere la bun sfârșit a misiunii, era studiul. Pe toată durata 
zilei, _ schimbându-și atitudinea și strategia, se deplasă cu 
dezinvoltură, acum prefăcându-se că duce documente la un birou, 
acum oprindu-se și fumând pe diferitele coridoare, studiind 
obiceiul celorlalţi. 

Doi soldaţi simpli, înarmaţi cu două pistoale-mitralieră ” Mauser 
Schnellfeuer” și indiferent la gradul lui, l-au oprit tocmai în faţa ușii 
turnului central, încrucișând lănciile care nu-și aveau locul în acele 
vremuri. Zugel nici nu clipi și se întoarse, înjurând în liniște. Ştia 
că nu ar mai fi avut alte ocazii să descopere dacă cu adevărat, 
turnul nordic îi ascundea pe cei din ” Gruppen Fuhrersall ”, locul în 
care se spunea că s-ar fi unit cei doisprezece cavaleri ai așa 
numitului "Ordin Negru”, sub directa comandă a lui Himmler. Că 
orientarea castelului era de la nord la sud, în loc de la est la vest, 
ca celelalte din lume, verifică și singur. Turnul de nord era vârful 
unei săgeți care indica strada spre Thule, Eden-ul, unde cu mult 
timp în urmă ar fi trăit miticii oameni-zei arieni. Acolo simţea că 
este locul lui, numai dacă ar fi avut posibilitatea să vorbească cu 
Himmler în persoană. Și el ar fi putut deveni unul din cei 
doisprezece. Dar toate i se părea de nerealizat. Ipoteza cea mai 
probabilă era că Heinz s-ar fi pus de acord cu von Mackensen, de 
care fusese recrutat, pentru a prelua ei meritul găsirii cărţii. 
Himmler nu ar fi ajuns la castel, cel puţin nu în acele zile. Și el 


248 


putea să fie un permanent pericol, pentru că mai devreme sau mai 
târziu adevărul ar fi ieșit la iveală. Doar dacă nu era imposibil de 
crezut că în același castel al SS ar fi fost și o a cincea coloană, sau 
unul care să facă joc dublu, poate chiar Heinz, și că s-ar afla acolo 
pentru a recupera cartea. În ambele cazuri, decizia era doar una 
singură, și el deja o luase. 

De la fereastra care dădea în curtea interioară îl văzu trecând pe 
Hermann Heinz; îi cunoștea deja obiceiurile lui maniacale. Planul 
era gata, dar și veo două alternative pentru drumul de fugă. Gravă 
eroare de a-l fi considerat pe Zugel un spion stupid, un executor 
fără importanţă. Von Mackensen, acel gras infam care-și ducea 
viaţa în liniște, la Roma, ca ambasador al Reich-ului se folosise de 
el, acum era sigur. Dacă Heinz era loial, ar fi "încasat” împreună 
laudele din partea lui Himmler și poate că ar fi primit complimente 
însăși din partea lui Hitler. Admiţând că va trăi, cu ceea ce știa, 
nimeni nu-și va mai aminti de un simplu ofiţer, Zugel. Dar dacă 
Heinz era un trădător... nu ar fi avut cum să demonstreze. Și 
atunci merita să facă ceea ce avea în plan, să câștige maximul din 
acea situaţie. Ucise, un lucru mărunt deja pentru el, în anumite 
momente chiar se distrase. Dar lăsase în urma lui o dâră de sânge 
între Italia și Elveţia, lucruri ce nu se mai puteau schimba. 

Acum Germania ar fi devenit mult mai periculoasă, mai mult decât 
cele două ţări. Dar atunci când ai două sute de mii de dolari, te 
poţi duce oriunde, chiar și în America. Nici mai mult nici mai puţin 
decât i-ar fi plătit Reich-ul prostului de Volpe. Dacă aceea era 
valoarea cărţii, asta va cere. Ar fi vorba de o răscumpărare pentru 
ceva extrem de preţios pentru cineva și pentru multe vieți umane. 
Greșise, trebuia să fi acţionat de la început de unul singur, ar fi 
avut mai puţină bătaie de cap. 

Era aproape ora șaptesprezece și atunci era momentul. Deschise 
dușul lăsând să curgă apa la maxim. Rece, ca să nu fie nici un 
pericol că s-ar fi terminat. Eficienţa germană era un mit, ca și cel 
în care crezuse cu două zile mai înainte. Se dezbrăcă, punându-și 
în jurul șoldurilor un prosop. Dacă l-ar fi surprins, s-ar fi scuzat că 
apa caldă s-ar fi terminat în timp ce făcea duș. Coboră pe scările 
de serviciu și o cameristă îi zâmbi văzându-l aproape gol. “Altă 
dată bambina, acum nu pot!” 

Venea partea cea mai periculoasă. Avea micul lui pistol Beretta 
M35 strecurat în prosop, și dacă l-ar fi surprins cu "mâinile în sac”, 
l-ar fi folosit pentru a se împușca în tâmplă. Ușa biroului lui Heinz 


249 


era întredeschisă și ieșea un firicel de lumină. “Asta mai trebuia! 
De ce nu era cu ceilalți în sala ofițerilor, la fumat?” Doar dacă nu o 
lăsase deschisă și cu lumina aprinsă. Se apropie încet simțind 
frigul, mai ales la picioarele desculțe pe pardoseala de piatră. Se 
apropie și auzi zgomot de foi. Apropiindu-se și mai mult îl văzu pe 
Heinz cufundat în citirea unor documente la lumina unei lămpi de 
birou, cu faţa spre ușă. Nu ar fi putut să intre niciodată fără să fie 
văzut. Era nevoie de un plan de rezervă, dar nu-l pregătise. 
Zâmbindu-și, își desfăcu prosopul ascunzând pistolul la interiorul 
lui, și intră în grabă în cameră, complet gol. 

Hermann Heinz își ridică privirea auzind un zgomot ușor și nu-i 
veni să creadă ceea ce vedea. Un om, complet gol, bine dotat din 
câte vedea, înainta spre el. Roși până la vârful urechilor, cu 
gâtlejul uscat. Când omul, înconjurând biroul fu la un pas de el, îl 
recunoscu pe locotenentul care îi aduse cartea. Dar deja se afla cu 
capul între braţele lui. Nu avu timp să se gândească la nimic că 
ruptura vertebrelor gâtului îl aruncară în întunericul etern. Zugel 
căută în sertarul biroului, sperând în noroc. După care privi în jur: 
dacă manuscrisul mai era acolo, trebuia să fie la loc sigur, în vreun 
seif. || găsi imediat, în spatele unei perdele, o veche Gerlich cu 
combinaţii. Nu era dificil de deschis, dar avea mâinile asudate și 
nu era timp. Bătăile inimii îl împiedicau să audă acel subtil zgomot 
care, unei urechi exersate indica schimbarea de combinaţii. Privi 
ceasul: de când intrase trecură doar două minute. Incercă să se 
calmeze, își șterse mâinile și apropie din nou urechea de metalul 
rece. Unul după altul, precum ronţăitul cariilor din lemn, trei dinţi 
metalici se aliniară unde trebuia, fără nici un fel de cheie. Zugel 
roti mânerul și seiful se deschise. La interior văzu geanta lui: 
cartea mai era acolo. Se întoarse la birou, puse pistolul în mâna lui 
Heinz și după ce-l înveli bine în prosop, apăsă pe trăgaci. 
Materialul prosopului își făcu datoria, atenuând zgomotul cu o 
eficacitate uimitoare. Desfacu șlițul mortului și-i trebui ceva timp 
să scoată ''scula” afară. La o cercetare mai atentă, orice medic 
legist ar fi avut îndoieli, dar pentru a evita orice formă de scandal, 
verdictul final ar fi fost sinucidere. 

Nimeni nu-l văzu reintrând în cameră. Închise robinetul dușului și 
se îmbrăcă. Valiza era deja gata, aștepta doar manuscrisul. Cobori 
scara imensă fumând liniștit o ţigară. Sala de la parter era plină de 
lume înașteptarea cinei. La soldatul de pază din post îi ordonă să-i 
fie adusă imediat mașina lui. leși din castel și rămase în așteptare: 


250 


dacă ceva rău trebuia să se întâmple, acela ar fi fost momentul. 
Două lumini se văzură venind cu repeziciune și un militar cu 
uniformă de Schutzstaffel și însemne de caporal ieși din mașina 
lui, lăsând motorul pornit. In timp ce se îndepărta, Zugel dădu o 
ultimă privire prin oglinda retrovizoare spre castelul unde-și lăsase 
visele de glorie. 


FLORENŢA 
Luni, 8 noiembrie 1938 și zilele următoare 


Conducând fără încetare, după o zi și o noapte, Zugel ajunse la 
mică distanță de Florenţa. Sperase că nu se va mai reîntoarce 
deloc, dar situaţia s-a schimbat. Acum trebuia să fie foarte atent. 
La Wewelsburg, cineva s-ar fi întrebat pentru ce motiv plecase în 
grabă și tocmai în seara în care Hermann Heinz a fost găsit mort. 
Şi aceștia, după toate probabilitățile, știind de faptul că 
manuscrisul a ajuns, negăsindu-l nicăieri, cineva poate ar fi înţeles 
că el era faptașul. Chiar dacă nimeni nu ar fi înţeles din ce motive. 
Nu peste mult timp, Gestapo și SS l-ar fi căutat pentru recuperarea 
cărţii, și unica posibilitate de fugă era tocmai America, visul lui 
Volpe. Dar avea nevoie de bani, și de Mola i-ar fi dat. 

Işi făcu "'culcușul” într-un hotel anonim, frecventat de artiști, plăti 
totul pentru o săptămână și se rase complet pe cap și 
sprâncenele. Era unica modalitate de moment de-a se camufla. 
Luă un tramvai care-l duse în centru, coboră în ''Via Tomabuoni”, 
la puţină distanţă de anticariatul lui de Mola. Își imagină faţa lui și 
se gândi că poate "'proprietarul” manuscrisului l-ar fi putut ataca 
recunoscându-l, dar avea pistolul Luger la el. Mai puţin manevrabil 
decât Beretta, dar după dimensiuni, mai puternic și mai 
“convingător”. Trebuia să-l convingă pe de Mola că erau numai 
afaceri, că nu era nimic personal la mijloc. Dimpotrivă, ar fi trebuit 
să-i mulțumească că nu l-a ucis la Lugano. Intuise bine să nu-l 
împuște, altfel, azi cui i-ar mai fi putut vinde cartea? Și dacă s-ar fi 
întâlnit cu Volpe? Nu s-ar fi schimbat nimic, mai bine pentru el 
dacă tăcea. 

Magazinul de cărți vechi era mereu acolo, se schimbase doar 
firma: numele de Mola a fost înlocuit cu "Academia cărților”. 
Intrând simţi miros de hârtie veche, de lipici și de tot felul de 
chimicale. 


251 


-Bună ziua. Un domn cu ochelarii agăţaţi de gât și părul tuns perie 
îi veni în întâmpinare. Nu era cineva cunoscut. 

-Vroiam să vorbesc cu domnul de Mola. 

-Îmi pare rău, domnul de Mola nu se mai ocupă deloc de acest 
anticariat. Acum e în proprietatea altcuiva. 

-Dar domnul Volpe, mai este încă? 

-Nu, îmi pare rău; ca să vă spun drept, nici măcar nu-l cunosc. 
Zugel începu să gândească rapid, după cum îi era obiceiul, dar nu- 
i veni nici o idee. Amândoi dispăruseră, iar la asta nu s-a gândit. 
Dar răspunsul la întrebările lui veni imediat după. 

-Aici, totuși vine corespondenţa pe numele domnului de Mola și 
mereu trece cineva să i-o ducă, chiar dacă nu știu unde. Dacă 
doriţi, îi puteţi lăsa vreo scrisoare sau bileţel, ceva. 

-Mulţumesc, iată ideea care lipsea, sunteţi drăguţ. 

-Luaţi loc, vă rog, aici în anticariat nu avem de toate, dar de hârtie 
și de ceva de scris nu ducem lipsă. Zugel închise bine plicul, i-l 
dădu și ieși. O ploaie deasă și măruntă îi cădea pe faţa fără păr, 
ca niște lacrimi. Şi de pe capul chel, picăturile îi ajungeau până la 
gât udându-i cămașa. Pe tramvai încercă să se usuce cu mâneca 
hainei, dar pielea neagră nu era cea mai bună soluţie. Trebuia să 
scape de haina de piele care-l făcea să arate ca un italian fascist 
sau să-l dea de gol ca fiind un german: privirile celor din tramvai, 
de frică sau de invidie, erau mai mult decât elocvente. Era mai 
bine să scape de acele simboluri și să se obișnuiască cu altele. La 
acvila americană, de exemplu. La urma urmelor, dacă la cea 
germană i se îndepărta zvastica încoronată, cele două păsări erau 
aproape la fel. 

Abia ieșit din magazinul de cărţi, omul cu ochelari dădu un telefon. 
-A fost aici și a lăsat o scrisoare pentru Giacomo. 

-Deschide-o! Ce scrie? 

După o perioadă de liniște dintre cei doi, cel din magazinul de cărți 
începu să vorbească. 

-Are cartea, Gabriele și vrea să trateze. A lăsat o adresă. 

-Nu vă spusesem eu să continuaţi să speraţi? Il voi anunţa eu pe 
Giacomo. Acum e din nou rândul lui. 

În magazin, la radio continua alternarea cântecelor de dragoste cu 
vehemente acuzaţii împotriva crimelor comise de evrei. Toţi 
spuneau, mai mult sau mai puţin, că răbdarea avea o limită și totul 
ajunsese la saturație. Multe familii se întrebau care anume era 
vina lor. Alţii știau că este destul de veche și că de-a lungul 


252 


secolelor ieșea din întunecimi, ca un blestem ciclic. În mod sigur, 
în cercul restrâns al ''Omega”, la Academia ''Georgofili”, nu se 
îndoia nimeni că se pregătea ceva, care în scurt timp poate va 
cuprinde lumea. 


PE DRUMUL SPRE LYON 
Vineri, 17 august 1487 și zilele următoare 


-De aici puteau să urmeze două drumuri, Excelenţă, spuse Marzio 
da Pisa. Eu aș merge pe la "Buco del Viso” sau trecătoarea spre 
"Castelul Delfinului”. 

-Pe unde e mai repede?, întrebă Franceschetto. Erau în apropiere 
de castelul Reynaud, unde au sperat să schimbe câţiva din caii 
obosiţi, dar din acel castel nu mai erau altceva decât ruinle. Ruine 
care mai fumegau încă, iar din lemnele carbonizate ieșea un miros 
puternic de grăsime arsă. 

-Pe la "Buco”, dar suntem prea mulţi și nu avem caii adaptaţi. 

-Şi atunci? Acel nou stăpân plătea bine, dar făcea pe prea- 
putemicul și nu avea încredere, și dacă nu ar fi fost premiul pe 
care-l promisese, ar fi făcut totul ca să-i împiedice să-i ajungă pe 
cei căutați. 

-Atunci cred că e mai bine să mergem pe la ''Castelul Delfinului”. 
Drumul e mai lung dar mai comod în anotimpul acesta. E o staţie 
de poștă și putem schimba și caii. 

-Nu pot avea încredere în tine, Marzio, dar ai grijă să nu greșești, 
altfel îţi vei primi plata în lovituri de bici. 

-Dar nu mă înșel, domnule, și am grijă de spatele meu. Dacă mai 
rezistă caii încă, în seara asta putem fi la Briançon, în Escartons. 
Vor trece desigur pe acolo și dacă suntem norocoși, putem ajunge 
înaintea lor. 

-Dacă ajung la Paris înainte de noi, nu mai pot face nimic, amintiți- 
vă! Înainte, să încercăm să ne grăbim! 


"Buco del Viso” îi apăru lui Giovanni ca intrarea din infem. Era 
doar o despicătură neagră în roca gri, care trecea prin munte ca o 
rană ușoară, dar profundă, invizibilă cui nu o cunoștea. Ţinând caii 
de frâie și acoperindu-le ochii trecură cu încetineală, riscând ca la 
orice pas făcut greșit să sfârșească în pietrele ascuţite și tăioase. 
Și dacă la intrare lăsară în urmă căldura vizibilă care urca dinspre 


253 


pietre ca o fâlfâire a aerului, la ieșire au fost înconjurați de o ceață 
care le împiedica vederea. Dar atunci când, puţin după, ceața se 
ridică, văzură în jurul lor verdele pajiștilor întrerupt de petele 
albastre ale lacurilor. În unul din aceste lacuri își astâmpărară 
setea, oameni și cai, și cu prudenţă își continuară coborârea 
abruptă spre vale. In drumul lor apărură stâni unde creșteau vite, 
parcă diferite de cele pe care le cunoșteau ei, orașe mici unde 
femei și copii slăbuţi îi salutau cu frenezie. După un timp apăru în 
faţa lor cetatea de la Briançon, cu zidurile ei impunătoare. Dado se 
apropie de conte îndemnându-și calul, cu mimica unuia care 
câștigase la loterie. 

-Peste o săptămână vom fi la Paris. 

-Să fie zece zile, îl corectă Valdo, nu-mi place să promit și să nu 
mă pot ţine de cuvânt. 

-Va fi suficient să fiu acolo înainte de sfârșitul lunii și al începutului 
de an universitar. 

-Veţi fi conte, asta vă pot promite. 


XX XX 


"Castelul Delfinului” era o etapă obligatorie pentru cei care doreau 
să treacă dinspre Savoia spre Franţa. De aceea nobilii din Albon 
ţineau deschise porţile pe toată durata zilei, contrar părerii 
căpitanului lor. Şi chiar pe timp de noapte, când erau închise, 
oricine putea cere să intre și să caute adăpost pentru el și calul lui. 
Atras de ţipete și de zgomote violente, căpitanul ieși în fugă din 
camera soldaților de gardă și se află în faţa unei mulțimi înarmate, 
în timp ce puţinii lui oameni erau strânși la un colţ, cu săbiile 
lăsate. Se blestemă pe el însuși, blestemă încrederea cu care 
nobilii din Albon, mai mult respectaţi decât temuţi, își tratau 
vecinii. Dacă gratiile de la podul care se putea ridica sau cobori ar 
fi fost închisă, acum nu ar mai fi trebuit să înfrunte acel numeros 
grup de bandiți. Dar comandantul lor, pe care-l auzi împărțind 
ordine în italiană, nu i se păru a fi vreun răufacător. În inima lui 
înflori speranța că putea fi o companie de soldaţi de-ai lui 
Monferrato, cu care ar fi fost posibil să discute. Însemnele. și 
steagurile le puteau avea de la oricine. Işi aranjă centura de care 
era agăţată spada grea, de apărare, și ridică mâna dreaptă în 
semn de pace. Făcu puţini pași și-l văzu pe comandantul 
companiei arătându-l cuiva de lângă el cu vârful spadei; dar 
înainte de a vorbi, săgeata unei arbalete îi străpunse gâtul. Marzio 


254 


observă întâmplarea cu oroare, dar Franceschetto îi spuse cu voce 
tare: 

-Spune-le că avem nevoie de cai odihniţi, de apă și de hrană. Şi 
repede, dacă nu vor ca armata noastră să-i împrăștie, așa cum o 
mătură adună șoarecii morţi. Hai, Marzio, ai înţeles bine! Tradu și 
gata! Soldaţii, lipsiţi de căpitanul lor, se supuseră terorizaţi și 
armata, după ce a obţinut tot ceea ce dorea, își continuă drumul 
spre Briancon. 


Contele de Mirândola și frații Centesi au trecut printr-o vale amplă, 
protejaţi pe partea stângă de un masiv muntos până să ajungă la 
cetatea de la Lautaret. Aici, aurul monedelor le-au permis să-și 
schimbe caii cu alţii, un armăsar robust și două iepe care-l 
urmăreau pretutindeni. Toate drumurile erau în coborâre, 
localităţile erau din ce în ce mai apropiate și staţiile de poștă din 
ce în ce mai frecvente. Taverna din apropiere de Grenoble era 
demnă de a primi chiar și un principe, și avea ca însemn o cruce 
albă pe scutul roșu, simbol al vechilor conți de Savoia. Au mâncat 
came de purcel și pâine dulce, au băut vin vechi, cu o culoare 
închisă, precum sângele de turturea. Giovanni păru că recunoaște 
mirosurile și gustul Parisului, și se gândi că oricum, peste câteva 
zile ar fi fost acolo. In acea noapte au dormit toţi într-o cameră 
luxoasă, care avea pe ușă trei crini aurii pe fond albastru. 
Proprietăreasa jură că Ludovic de Valois și soţia lui, Carlotta de 
Savoia, au înnoptat acolo și ar fi conceput-o pe Giovanna, al 
cincilea din cei opt copii ai lor. 

-Sper ca nimeni din cei prezenţi să nu aibă dorinţa lui Valois în 
noaptea asta, sau va trebui să dorm numărând traversele 
tavanului. Giovanni părea din ce în ce mai apropiat de Dado și se 
amuza la auzul cuvintelor lui vulgare și deșănţate care-i ieșeau din 
gură cu naturaleţea unui copil. 

-Conte, spuse Valdo, asiguraţi-l, pe numele lui Dumnezeu, că în 
acea poziție sforăie ca porcul pe care abia l-am mâncat. 

La puţine ore de la plecarea lor, cineva anunţă proprietăreasa că 
un grup numeros de soldaţi călări se îndrepta spre han. Închise 
totul, băgă toate animalele în grajd și aşteptă cu inima bătându-i 
în gât, în timp ce servitori și bucătari, cu cuțite în mâini, încercau 
să o liniștească. Soldaţii trecură fără a se opri. 

La Bourgoin Valdo își schimbă iapa care din gelozie o mușca de 
gât pe cealaltă, de fiecare dată când călăreau alături. În timp ce-l 


255 


așteptau, Dado îl duse pe Giovanni să guste un cozonac mai 
special, în formă de coroană, făcut din faină, drojdie, lapte, miere 
și ouă. 

-Nu știu dacă aș prefera să mor cu așa ceva în stomac, sau mai 
degrabă cu ''vergeaua” mea băgată într-o fată frumoasă! Cu voia 
dumneavoastră, domnule conte. Puțin mai înainte, la Saint-Laurent 
de Mure, trecere obligatorie dinspre Lyon spre Paris, ţăranii care 
culegeau grâul de pe câmp pentru a-l pune la adăpost, observau 
de câteva zile o numeroasă companie de soldaţi, oprită în zonă. 
Contele de Mirândola și fraţii Centesi o văzură în faţa lor dintr-o 
dată. Să se întoarcă și să fugă ar fi fost ca și cum i-ar invita pe 
soldați să-i urmărească; unica soluție posibilă era să continue să 
înainteze. Înaintară la pas până când un șir de cinci lăncieri, pe jos, 
le blocă drumul. Un cavaler se apropie de ei, ţinând în stânga o 
lancie în vârful căreia flutura un mic steag cu însemnele ducilor de 
Savoia. Alţii doi călări le blocară drumul prin spate. In timp ce 
Dado și Valdo transmiteau nervozitatea lor cailor, Giovanni îl 
privea fix pe ofiţer. 

-Contele de Mirândola?, întrebă acesta cu un puternic accent 
francez. Giovanni se albi, numele lui îl lovi cu violenţa unui fulger. 
Într-un moment își văzu trecând prin faţa ochilor Florenţa, Roma, 
Margherita, ''Tezele”, Condamnarea, "Maica”. Parisul dispăru ca 
un porumbel atacat de șoim. 

-Contele de Mirândola?, repetă ofițerul întrebarea. 

-Eu sunt, spuse Giovanni, știind că era inutil să-și ascundă 
identitatea. 

-Vă rugăm să binevoiţi să ne urmaţi, avem dispoziţie să vă ducem 
la excelența sa, ducele Filip. 

-Cu cine am onoarea de a vorbi? 

-Gerard de Rochefort, căpitan de cavalerie al lui Filip de Bressa și 
de Savoia. Ofiţerul făcu o profundă și îndelungată plecăciune, dar 
aceasta nu atenua temerile lui Pico. 

-Şi din ce motive, ducele Filip l-a trimis pe căpitanul său? 

-Sunt un soldat domnule conte, nu discut ordinele. Și acesta este 
un ordin. 

-Prea bine Gerard de Rochefort, vă voi urma. Dar lăsaţi-i să plece 
pe cei doi scutieri ai mei. În acel moment Dado strigă ceva, ce 
Giovanni nu înţelese și-l văzu atacându-l pe cavalerul din spatele 
lui. Cu o fandare aproape îi tăie capul, dar un altul îi înfipse sabia 
în corp. Valdo cobori de pe cal strigând cu voce tare numele 


256 


fratelui său și reuși să-l susţină în timp ce aluneca de pe șeaua 
calului. Dado zâmbea ușor între braţele fratelui său care-i mângia 
părul. A 

-lartă-mă Valdo... eu nu vroiam... Imi plăcea de contele 
Mirândola. Dado murmură acest cuvinte la urechea fratelui său; 
zâmbind își lăsă capul pe o parte și rămase imobil. Giovanni 
împietrit îl văzu pe Valdo care-i închidea ochii, cu un ultim gest de 
pietate. În privirea lui era numai durere. 

-Îmi pare rău, spuse Gerard de Rochefort, dar nu e vina noastră. Și 
eu am pierdut un om. Acum trebuie să plecăm, iar scutierul 
dumneavoastră e liber să plece. 

-Pot să-mi iau rămas bun de la el? 

-Bien sur, monsieu le Compte. Giovanni coborâ de pe cal și se 
apropie de Valdo, care avea obrazul brăzdat de lacrimi și fixa un 
punct departe la orizont, în spatele cavalerilor. 

-Valdo... 

-Nu e vina dumneavoastră domnule conte, spuse Valdo evitând să- 
| privească în faţa. 

-Dado mi-a redat veselia pe care viaţa mi-o luase. Nu-l voi uita 
niciodată. 

-Mulţumesc, conte. 

-Privește-mă, te rog. Valdo îl ascultă; Giovanni scoase de pe 
degetul inelar un inel cu stema familiei lui, gravată într-o mică 
ramă. 

-la-l ca amintire din partea mea, și cât voi fi în viaţă, oricine va 
veni la mine cu acest inel va putea să-mi ceară orice lucru. Valdo Îl 
lăsă pe Giovanni să-i pună inelul pe deget, dar nu spuse nimic. 
-Sunt gata, spuse contele de Mirândola urcând pe cal. Unde se află 
ducele? 

-La castelul Vincennes și avem drum lung de făcut. 


PE DRUMUL SPRE PARIS 
Duminică, 19 august 1487 


În acea zi, suveranii catolici Ferdinand de Aragon și Isabella de 
Castiglia primeau omagiul orașului Malaga, după ce trecură mai 
mult de cincisprezece mii de locuitori prin tăișul săbiei, care s-au 
predat după șase luni de rezistenţă. Puţinii supraviețuitori au fost 
vânduți ca sclavi. Laude pentru căderea ultimei cetăţi arabe de pe 


257 


pământ spaniol au fost adus înaintea trupelor creștine, de trei ori 
superioare, lui Dumnezeu și unui slujitor de-al lui, călugărul italian 
Francesco di Paola, care profetizase victoria tocmai când erau gata 
să anuleze asediul. 

In aceeași zi ajunse la Roma vestea înfrângerii maurilor și Rodrigo 
Borgia trimise un mesaj de răspuns în care decreta că pe locul 
victoriei ar trebui să se ridice o catedrală, căreia i s-ar fi dat titlul 
onorific de ''Basilica Minore”. 

Pe drumul spre Paris multe biserici își sunau clopotele a 
sărbătoare și zgomotul lor insistent ajunse un grup de cavaleri a 
cărui trecere era anunţată din sat în sat ca aducătoare de furturi, 
stricăciuni, violuri și moarte. O faimă tristă, hrănită de spusele 
celor care încă nu păţiseră nimic, dar cu frica că li s-ar putea 
întâmpla și lor la fel. La Saint-Laurent de Mure, urmele șederii unor 
soldaţi, plecaţi nu cu mult timp înainte, îl făcură atent pe 
comandantul lor, Franceschetto Cybo, care îi opri pe oamenii lui cu 
un gest ferm al braţului și-l chemă la el pe ghidul lor. Oamenii se 
aruncară la pâmănt, sfârșiţi de puteri. 

-Caută o tavernă, un han și informează-te despre ceea ce a fost 
aici. Nu-mi place deloc ce văd. 

Marzio da Pisa se îndreptă atent spre sătuc, singur. Totul era închis 
și în jur se vedeau numai câini vagabonzi. Vestea că au ajuns 
aproape se împrăştiase cu repeziciune. Însemnele unui han îi 
atraseră atenţia. Ușa era blocată, dar de la interior se auzeau voci. 
Bătu de mai multe ori dar nimeni nu-i deschise. Încercă același 
lucru, dar folosind graiul locului: 

-"Ouvrez, Je vous en prie! (Deschideţi, vă rog). 

In sfîrșit cineva, privind pe ferestruica ușii și văzându-l singur îl 
lăsă să intre, închizând ușa imediat după el. Marzio privi înjur și 
atunci văzu deoparte, așezat singur la o masă, un om pe care-l 
cunoștea bine, cu un ulcior de vin în faţă și un pahar alături. Părea 
absent, poate că era și beat, lucru neobișnuit la el. 

-Valdo!, murmură când ajunse mai aproape de el. 

-Marzio?! Mirarea se amesteca cu beţia dată de vin. Ce faci aici? 
Marzio luă un pahar, îl dădu pe gât dintr-o suflare și-și turnă altul. 
-Trebuie să beau cu tine pentru a-ţi povesti totul. Două ulcioare cu 
vin a fost nevoie pentru ca adevărul să iasă la iveală. Marzio auzi 
și povestea morții lui Dado, plângând împreună. 

-E vina mea, spuse el. 

-Nu, răspunse Valdo cu furie, vina, întotdeauna este a nobililor, 


258 


care-și îndeplinesc visele călcând oamenii în picioare și atrăgându- 
i în jocurile lor. Blestemaţi să fie toţi cei puternici, fie ca îngerul 
distrugător să mă audă și să-i distrugă unul câte unul. Să-i omoare 
în palatele lor, luându-i din braţele curvelor lor și ucigându-le copii 
în faţa ochilor lor. Și acum, du-te Marzio, reîntoarce-te la stăpânul 
tău, spune-i adevărul și cere-ţi răsplata. 

Franceschetto dezlănţui o lungă serie de blesteme când auzi 
povestirea plină de detalii a lui Marzio. Furia nobilului genovez se 
revărsă peste oamenii lui, ridicându-i în picioare în șuturi. 

-E o compania întreagă a celor din familia Savoia, la mică distanţă 
înaintea noastră. Contele e cu ei și trebuie să-l prind cu orice preţ. 
Vom trece înaintea lor și le vom întinde o capcană. Suntem 
patruzeci. La Roma vă așteaptă patru mii de florini de aur: cei ce 
vor supravieţui îi vor împărți. Dar voi ucide pe oricine va da înapoi! 
-Şi tu? spuse întorcându-se spre Marzio. Vrei să lupti? 

-Cu permisiunea dumneavoastră, Excelenţă, obligaţiile mele au 
luat sfarșit. Dacă nu vă este cu supărare, aș dori să rămân cu 
însoţitorul meu. 

-Ești liber să o faci, spuse Franceschetto. Abia că Marzio se 
întoarse cu spatele, îl străpunse cu sabia, rupându-i inima și 
făcând să iasă sabia prin piept. 

-Nu mi-aţi spus cu care însoțitor doriți să rămâneţi, cu cel viu sau 
cu cel mort! Franceschetto se întoarse rânjind spre oamenii lui, dar 
nici unul nu-i răspunse. 


XX XX 


Dintotdeauna era numită ''Pădurea Bisericii lui Dumnezeu”, înainte 
chiar ca locuitorii acelor locuri să vină să ia lemne și să afle de 
numele ei. Era un loc sacru, în care druizii culegeau ierburi și 
frunze magice la umbra vechilor stejari. Cine trecea prin pădure 
știa că era la loc mult mai sigur la umbră decât pe câmpurile 
însorite din apropiere. În acea zi, în spatele fiecărui stejar era 
ascuns un om, înarmat cu arc sau cu arbaletă, a căror unică 
întrebare era dacă vor trăi ca bogaţi sau ar fi murit departe de 
locurile natale. 

Nu au trebuit să s-aștepte mult timp. Coloana era compusă numai 
din cavaleri bine echipați, cu armură de călătorie. Sub culorile 
casei de Savoia purtau crinii de aur ai Franţei, care se confundau 
printre frunzele și sclipirile pădurii. Înaintea lor era un stegar, care 
dădea în același timp și viteza de înaintare. Franceschetto așteptă 


259 


ca primii cavaleri să treacă, încercând între timp să-l recunoască 
pe contele de Mirândola. Dacă ar fi supravieţuit, mai bine pentru 
el, dacă nu, ar fi dus cu el corpul putrezit al contelui, pe drumul de 
întoarcere spre Roma. Mai așteptă încă puţin și la un șuier de-al 
lui, un nor de săgeți porniră de pe ambele laturi ale drumului. 
Multe dintre ele întâlniră în drumul lor ramurile, fiind deviate, dar 
altele își atinseră ţintele. Gerard de Rochefort dădu semnalui de-a 
se despărţi și oamenii lui se lansară în galop. Erau soldaţi bine 
instruiți și știau foarte bine ce trebuiau să facă pentru a scăpa din 
acel fel de situaţii. Ariergarda a avut cel mai mult de suferit, mulţi 
căzând. Franceschetto dădu ordin să atace înainte ca aceștia să 
urce pe cai, și o hoardă de oameni, fără steaguri sau alte însemne 
de recunoaștere ieșiră din pădure alergând spre supraviețuitori. 
Franceschetto era în spatele oamenilor lui, așteptând bucuria 
momentului victoriei, când auzi sunetul unui corn repetat de mai 
multe ori, provenind de la grupul de cavaleri care așteptau atacul, 
în pădure. Auzi din nou acel sunet, mai slab, dinspre spatele lor. 
Pământul începu să tremure, Franceschetto începu și el să 
tremure; o grupare de cavaleri apăru de pe versantul opus, 
lansându-se în atac, cu lănciile pregătite în formaţie de luptă. 
Rochefort își împărţise oamenii lui în două grupuri, după cum scria 
în toate manualele de război, manuale pe care Franceschetto nu le 
citise. Primul grup opri cu dificultate forţa atacului, dar când 
pentru a treia oară răsună în pădure, din ce în ce mai aproape 
sunetul de corn, începu să înainteze încet. Oamenii lui 
Franceschetto băgară de seamă prea târziu de grupul de cavaleri 
lansați asupra lor. Înfruntarea nu dură mult timp, ultimii cinci 
aruncând armele și implorând iertare. Rochefort nu le dădu 
această satisfacţie, cine ataca prin trădare nu merita să trăiască. 
În timp ce se numărau morţii şi se avea grijă de cei răniţi, un 
cavaler veni ducând de păr un fugar. Nu era nici rănit, dar nici plin 
de sânge, iar hainele lui, murdare fiind, dădeau certitudinea unei 
anumite bogății. Fu aruncat în genunchi lângă cei morţi. Rochefort 
îi opri pe oamenii lui care începură să-l înţepe cu săbiile și se 
apropie de el. Îi ridică capul punându-i sabia la nivelul gâtului şi 
privirile lor se întâlniră. În ochii lui văzu o teroare infinită. 

-Cine sunteti? Şi de ce nu ati luptat alături de oamenii 
dumneavoastră?Sunteti un las si meritaţi să muriţi. 

-Milă cavalere, murmură Franceschetto, nu mă ucideţi. Vă pot 
aduce mulţi bani dacă veţi cere o răscumpărare. Rochefort îl 


260 


scuipă în față, dar acesta nici nu încercă să șe șteargă. 

-Unul ca dumneata nu valorează nimic dacă-și lasă oamenii să 
moară fără să lupte și el. 

-Nu, nu e adevărat, eu valorez mult. Vă voi spune cine sunt. Azie 
ziua dumitale norocoasă. Eu sunt Franceschetto Cybo, fiul papei 
de la Roma, Innocenzo VIII. Oamenii din jurul lui Rochefort 
izbucniră în râs și în scurt timp, cele spuse de prizonier au fost 
aflate de toţi soldaţii. Dar căpitanului nu-i plăcu ceea ce o 
considera ca fiind o balsfemie și cu mănușa de cavaler, cu ţinte de 
fier, îl lovi peste faţă pe Franceschetto făcându-l să sângereze. 
Giovanni Pico urmărise scena de departe, dar fără a înţelege nimic 
din cele întâmplate. La un semn al lui Rochefort, unul din oamenii 
lui îl rugă pe conte să-l urmeze. 

-Domnule conte, spuse căpitanul, îl cunoașteţi pe acest om? Pare 
să fie căpetenia celor care ne-au atacat. 

Franceschetto Cybo îngenunchiat, Giovanni în picioare în faţa lui, 
se priveau în ochi. Primul spumega de frică și furie, al doilea se 
întreba pe ce absurdă tablă de șah, își juca propria viaţă. Cine era 
cu adevărat? Poate se crezuse un turn care lumina de departe, sau 
poate era doar un umil pion, destinat să meargă înainte, căsuţă cu 
căsuţă, pas cu pas? 

-Nu, spuse el, nu l-am mai văzut. Franceschetto încercă să se 
arunce asupra lui, dar un șut al lui Rochefort îl făcu să se 
rostogolească în praf. 

-Stiam, spuse trăgând sabia din teacă, în timp ce prizonierul 
încerca să se îndepărteze fugind pe genunchi. 

-În orice mod, continuă Giovanni, cred că spune adevărul. Și eu 
sunt motivul acestei bătălii. Rochefort îi privea pe amândoi 
încercând să înțeleagă care era firul roșu care-i lega. Dar își aminti 
că era un soldat, care nu trădase niciodată încrederea ducelui său. 
-Doriţi să-l acuzaţi în fata unui tribunal, conte? 

-Nu, căpitane, vreau să mă întâlnesc cel mai rapid posibil cu 
ducele dumneavoastră. 

-Prea bine, dar veţi avea tot timpul pentru a vă schimba ideea. 
Urcaţi-l și legaţi-l de cal. Acest... bandit vine cu noi, oricine ar fi el. 
Ducele va decide ceea ce este de făcut cu el. 

Cavalerii morţi au fost îngropaţi de-a lungul drumului, cu numele 
lor; grupul de atacatori a fost îngropat într-o groapă comună, cu o 
singură cruce pe care era scris: "'Bandiţi italieni”! Franceschetto 
murdar de pământ, cu hainele în dezordine și sângerând, abia se 


261 


ţinea pe cal, cu mâinile la spate și ţinut în lesă de un cavaler. Ca 
să mai uite începu să se gândească la toate modurile posibile prin 
care ar fi putut să răzbune șuturile primite de la căpitan și umilirea 
primită de la conte. li văzu pe amândoi, cu corpurile scheletice 
agăţate de meterezele castelului Sant' Angelo și zâmbi de 
satisfacție. 


VINCENNES, FLORENȚA, ROMA 
Incepând de miercuri 3 octombrie 1487 


Trecuse mai bine de o lună de când Giovanni Pico, conte de 
Mirândola și Concordia era de fapt prizonierul ducelui Filip Bressa 
de Savoia. Avea un valet care se ocupa de el, și locuia, dacă se 
poate spune așa, pe întreg etajul, penultim, al turnului cetăţii 
Vincennes, doar că nu putea să iasă din cetate. De la ferestre 
vedea soldaţi, civili și familii ocupându-se de treburile de zi cu zi; 
paza, transportul celor necesare, ceremonii militare și din când în 
când câte o sărbătoare, de la care abia se auzeau sunetele și 
vibrația muzicii. În zilele mai însorite privea până departe, spre 
acoperișurile îndepărtate ale Parisului. Numai de câteva ori i se 
permise să se plimbe pe terasa descoperită, de unde vedea, de 
fiecare parte, o imensă și diversă panoramă: verdele și galbenul 
pădurilor, griul confuz al caselor, roșul soarelui la apus, albul 
zidurilor înconjurătoare. 

Nobilul lui temnicer, ducele Filip încă nu se arătase și nici nu-i 
trimise vreun mesaj. Giovanni, în schimb, scrisese două scrisori, 
știind prea bine că ar putea fi interceptate, una pentru Ferruccio și 
Leonora, la casa lui de la Fiesole, și una bancherului Pitti, rival al 
familiei Medici. In prima scrisoare dădea informaţii despre el la 
modul cel mai liniștitor cu putinţă, dar Ferruccio ar fi înţeles, din 
frazele anume stabilite, condiţia lui la momentul respectiv. În a 
doua scrisoare cerea un avans în bani privind viitoatea recoltă de 
fructe de pe domeniile lui, pentru a face faţă cheltuielilor pe 
durata șederii lui, după cum scrisese, la castelul Vincennes. Pitti ar 
fi făcut vâlvă în jurul lui de o așa cerere și Lorenzo de' Medici ar fi 
înţeles că nu era ceva curat la mijloc. 

De Franceschetto nu mai știa nimic, doar că pe durata călătoriei a 
fost mereu legat, și că de mai multe ori a fost insultat și luat în râs, 
fără cea mai mică împotrivire din partea lui, nici măcar verbală. 


262 


Primele două săptămâni au trecut într-o stare de așteptare 
apăsătoare, după care Giovanni își reluă scrisul. li lipseau cărțile 
pe care le iubea atât de mult, dar ca de obicei, îl ajuta memoria. 
Reîntors cu gândul la începuturile studiului lui, la persecuțiile 
religioase care au anticipat ''Tezele” lui, încercă să vadă unde 
putea ajunge pe calea magiei, diversă de acea a cunoașterii care-l 
adusese în acel punct, printre necazuri și tragedii. Fără a-și trăda 
preocuparea, își imagină în acea forţată inactivitate figura unui 
mag, care la fel ca el, la sfârșit reușește să cunoască, pe deoparte, 
legile care guvernează natura, iar pe de altă parte, din aceste legi 
să afle căile de-a întineri. Nu reuși să înșele timpul, a cărui lentă 
curgere o simţea cu fiecare oră. 

La câteva zile după ce, de la înălţimea ”temniței” lui văzu 
începutul strângerii recoltei, pe timpul unei furtuni puternice care 
cutremura zidurile turnului, trâmbiţele anunţară venirea unui sol 
imperial. Însemnele lui Carol al Vill-lea, cu crinii pe câmpurile 
azurii, au fost agăţate la toate ferestrele, inclusiv la a lui. Era 
ceasul la care anumiţi servitori aduceau cina, însoţită de vin și 
apă, din abundență. Aceștia dădeau vasele cu mâncare valetului 
de cameră și acesta, la rândul lui, servea hrana. Dar de data 
aceasta servitorul se închină, făcând o plecăciune până aproape 
de pământ și un om înalt, cu o mantie albastră, bogat ornată, îi 
făcu semn cu mâna, servitorului, să iasă. O frunte amplă scotea 
bine în evidenţă începutul de calviţie. Avea buze groase și 
cărnoase pe care le ţinea închise, ochi de culoare deschisă, ușor 
cu aer bovin. Se opri în faţa lui Giovanni, parcă se aștepta să fie 
salutat, cu un aer nobil, după cum era și aspectul lui. 

-Sper că într-o zi mă veţi putea ierta, conte. Și sper că în această 
perioadă nu v-a lipsit nimic. 

-Libertatea este bunul cel mai de preţ. Pentru restul îmi imaginez 
că slujitorii dumneavoastră v-au spus totul. După cum îmi închipui, 
sunt în faţa lui Filip de Bressa. 

-Sunt un om al armelor, conte, nu un om al literelor ca dumneata, 
iar în cuvintele lui se simţi o ușoară undă de dispreţ. In toată viaţa 
mea, am cucerit tot ceea ce am cu preţuri mari. Cunosc 
închisoarea, și credeţi-mă, nu se aseamănă deloc cu acea de care 
vă plângeţi. 

Giovanni făcu o ușoară plecăciune, semn că nu avea rost de a 
continua discuţia în contradictoriu. 

-Am cerut o cină modestă pentru noi doi, dar din motive de 


263 


confidenţialitate o vom servi aici sus, dacă nu vă deranjează. În 
timpul mesei voi putea explica anumite lucruri și să răspund, dacă 
e posibil, la toate întrebările dumitale. In scurt timp a fost adusă 
cina care nu diferea prea mult de ceea ce Filip era obișnuit să 
mănânce; nu era unul obișnuit să poftească la multă mâncare. 
Lucru confirmat și de timpul scurt în care își termină cina. 
Servitorii strânseră masa cu rapiditate. Giovanni abia dacă gustă 
din mâncare. Pe masă rămase doar o carafă de vin, ca o licoare, 
din care ducele de Bressa se servi din abundență. 

-Sunteţi o persoană cunoscută, conte de Mirândola, și vă spun fără 
ocolișuri că aveţi mulţi inamici, dar și mulţi amici. 

-Cred că prima categorie est mai numeroasă decât o doua. Și 
dumneata, din care categorie faceţi parte? 

-Nici din una, nici din cealaltă. Îmi sunteti indiferent, dacă asta 
doriţi să ştiti. Tot ceea ce am făcut, la momentul respectiv, este în 
interesul dumneavoastră. 

Giovanni nu înţelegea, dar decise să aibă o atitudine conciliantă. 
Ducele de Bressa era unicul care putea să-i dea toate explicaţiile 
de care avea nevoie. 

-Omul care a fost făcut prizonier în timpul luptei de la "Pădurea lui 
Dumnezeu”, era intr-adevăr fiul lui Innocenzo VIII, dar asta o știați 
deja. Tentativa lui de-a vă captura m-a costat viaţa a destui 
oameni. 

-De aceea cred că vă sunt dator cu mulţumiri. 

-Chiar mai mult, dar fiecare lucru la timpul lui. Papa a plătit o bună 
recompensă pentru fiul lui, ba chiar ne-ar fi oferit dublu dacă 
împreună cu Franceschetto aţi fi fost dat și dumneavoastră 
“braţului” bisericii. Am primit rugăminţi, sfaturi și ameninţări. 
-Sunt încă aici, oaspetele dumneavoastră. Trebuie să fie vreun 
motiv. 

-Exact. De aceea vă voi întreba ceva pentru care va trebui să 
răspundeţi cu toată sinceritatea. Pentru ce motiv vă îndreptaţi 
spre Paris? 

-Pentru a discuta ''Tezele” mele la Universitate, ceea ce nu am 
putut face la Roma. 

-Şi dacă aţi fi liber să plecaţi, chiar mâine, aţi merge tot la Paris? 
-Este scopul vieţii mele, misiunea mea. Nu am altă alegere. 
Giovanni se ridică. 

-Toată viaţa mea am dedicat-o studiului. Din aceste motive am 
pierdut tot: dragostea, tinereţea. Drumul cunoașterii, pentru 


264 


mine, e însoţit de moarte, și sunt gata să înfrunt acest lucru. 

-Mă temeam de un așa fel de răspuns și din ceea ce mi s-a spus 
despre dumneata, trebuie să vă spun că mă așteptam. Luaţi loc, 
vă rog, și ascultați-mă. Regenta Ana de Franţa e prinsă între două 
focuri. Pe deoparte papa vă vrea capul, pe de altă parte Lorenzo 
de' Medici care o șantajează cu împrumuturile financiare, pentru 
că, fără împrumuturile lui, regatul Franţei ar falimenta. De aceea 
am ajuns la un compromis, cum impun legile diplomaţiei: 
dumneavoastră nu veţi vorbi niciodată la Paris, reîntorcându-vă 
teafăr la Florența unde veţi fi liber întru totul, dar nu veţi mai fi 
niciodată tentat să divulgaţi ''Tezele” dumneavoastră. Acestea, 
după cum mi se spune, pun în pericol echilibrul regatelor fie pe 
pământ, fie în cer. Nu știu despre ce anume tratează, dar se pare 
că nici Anticristul nu a îndrăznit numai să se gândească la ceea ce 
dumneata ai scris. 

Giovanni se simţi dintr-o dată bătrân, închise ochii și simţi sfera 
luminoasă ţipându-și agonia la interiorul lui. După aceea, așa cum 
se întâmplă când sufletul este gata să abandoneze corpul și 
acesta, se învioră pentru puţin timp, ferit de orice rău, greutatea și 
oboseala dispărură și neantul își făcu loc în sufletul lui. 

-Miîine veţi pleca spre Florenţa, continuă ducele. Veţi fi protejat de 
o așa escortă că nici armata engleză nu va avea curajul să vă 
atace. Adio, conte. Dacă va trebui să mai aud vreodată numele 
dumneavoastră, mi-e teamă că va anunţa doar moartea dumitale, 
dacă va fi înaintea morţii mele. 


XX XX 


Era frig la Florenţa și ploua de săptămâni întregi. Numai acum, de 
"San Martino”, norii începură să se mai îndepărteze. Fluviul Arno 
se umflase și multe bărci, rupte de fluviu de legăturile cu uscatul 
erau luate la vale, până la confluenţa cu Ombrone. Aici se 
îngrămădiră, unindu-se cu grupurile de arbori pe care fluviul le 
aduse cu el, formând un fel de dig. Câmpiile erau inundate și furia 
apelor distrusese grajduri și ferme, luând cu ele o mulţime de 
animale. O dată cu terminarea ploii, carcasele animalelor moarte 
apăreau la suprafaţă, umflate de ape și atacate de colonii întregi 
de șobolani. Lumea știa că atunci când șobolanii apăreau în număr 
mare, începutul ciumei era aproape de ei. Pistoia ar fi fost prima 
localitate, după care ar fi urmat orașele vecine. La Floranţa, 
comandantul gărzilor deja pregătise toate măsurile de siguranţă 


265 


posibile, închizând accesul în oraș. La interior era o climă de 
teroare, cine tușea sau se simţea rău, numai din cauza răcelii, 
risca să fie denunţat si dus la lazaret, unde și cei sănătoși se 
îmbolnăveau. 

Compania franceză se îndreptă direct spre burgul de la Fiesole, 
până la casa de unde, plin de speranţă, Giovanni Pico, conte de 
Mirândola plecase la începutul primăverii. Leonora și Ferruccio îl 
așteptau. 


XX XX 


La două zile după, la 14 noiembrie, la Roma, Innocenzo VIII își 
puse sigiliul alături de cel al împăratului Maximilian pe documentul 
prin care se punea capăt războiului dintre Republica Venețiană și 
puternicul conte al Tirolului. Prestigiul lui crescuse, în timp ce 
boala de care suferea părea că dăduse înapoi. De ambele vești nu 
era mulţumit Rodrigo Borgia, care nu avea pe plac alianţa dintre 
habsburgi și papă, și cu atât mai puţin veștile bune despre 
sănătatea papei. Acel sifilitic schimbase viaţa incapabilului de 
Franceschetto cu salvarea contelui de Mirândola. Lorenzo de' 
Medici îl jucase ca pe un copil. 

Unica lui consolare erau vrăjitoarele, spălătoresele, prostituatele 
denunţate de vrăjitorie. Din Spania și din Germania, pe lângă 
Italia, primea vești îmbucurătoare. Cu cât se judecau, se torturau 
și se trimiteau la rug mai multe, cu atât se descopereau alte 
femei. In Germania, tipografiile au scos mai mult de treizeci de mii 
de copii de ”Malleus Maleficarum”. Peste tot, magistraţii și 
inchizitorii făceau "întrecere” pentru a găsi și extirpa “răul”, care 
profita de fiecare fisură feminină pentru a-și face culcuș la interior. 
Numai la Val di Fiemme, focul își făcuse treaba cu mai mult de trei 
sute de suflete. In acele locuri se descoperise, de fapt, existenţa 
unei misterioase “Signora del Bon Fogo", care se spunea că ar fi 
soţia ''Demonului” și care cu ajutorul soţului ei reușise să devieze 
până și viaţa măicuţelor închise în mânăstiri. Pentru două 
mănăstiri nu au fost de ajuns doar execuțiile, ci a fost necesar să 
le distrugă cu focul din temelii. 

Cardinalul se bucurase de acest exces de zel: “Signora del Bon 
Fogo", așa de puternică, se asemăna mult cu “Marea Maică”, chiar 
dacă acest nume nu trebuia pronunţat niciodată. Putea spune că 
era mulțumit, în mai puţin de un an, politica lui înmulţise 
sentințele și rugurile. Ştia prea bine că mulţi dintre preoţi 


266 


trecuseră peste necesarele inspecții și torturi, și că din unele, dar 
și din celelalte își luaseră partea de plăceri interzise. Dar, pentru a 
lupta cu “răul” era necesar să fie cunoscut în profunzime. 

În timp ce-și lingea degetele, privi la "'doamna” lui, care cu 
foamea specifică tinereţii sorbea din supa de carne. Peste puţin 
timp va simţi acea aromă pe buzele lui. La dracu' cu Innocenzo, 
”Maica”, Giovanni Pico și toate celelalte. La ele se va gândi mâine. 


FLORENŢA 
Joi, 10 noiembrie 1938 


Cineva bătu la ușă. Zugel își luă pistolul Luger și se lipi de tocul 
ușii. 

-Cine e? 

-Portarul. Am un mesaj pentru dumneavoastră. Recunoscu vocea, 
își introduse pistolul la centură, în spate, să nu fie vizibil, și 
deschise ușa. 

-Un domn a lăsat acest bilet pentru dumneavoastră după care a 
plecat. Zugel aștepta să-l primească, dar omul continua să ţină 
mâinile încrucișate la spate. L-ar fi putut obliga cu ușurință 
prinzându-i carotida între două degete și forțându-l să plece, dar în 
schimb scoase afară o bancnotă de zece lire. Schimbul a fost 
rapid și Zugel închise ușa. După primele cuvinte, continuă să 
citească cu aviditate. Aprinse o ţigară și cu flacăra chibritului dădu 
foc mesajului. 


""Piazza della Stazione” gemea de lume, de navetiști care veneau 
de la muncă. Era punctul de încrucișare dintre trenuri, autobuze, 
tramvaie, și o mulţime eterogenă, mulţi cu aer obosit se saluta și 
se îndrepta spre casă. Sau aștepta venirea vreunui tramvai care 
să-i ducă spre casele-cazarmă pe care regimul politic le construise 
pentru a garanta un acoperiș noii clase de muncitori. O bună 
alegere, piaţa, chiar și pentru el, o alegere prudentă. Un om, cu 
pălăria trasă până aproape de ochi, sub lumina unui stâlp cu 
lampion, îl observa. Cu mâinile în buzunare, semn rău. 

-O zi rece, nu-i așa? Se întoarse dintr-o dată în timp ce un domn 
distins, pe la vreo cincizeci de ani, îl salută prin ridicarea pălăriei 
de pe cap. Îl privi întrebător. "La naiba, nu acea era parola de 
recunoaștere”, ce se întâmpla? O bicicletă apăru mergând cu 


267 


viteză. Făcea zig-zag printre trecători, dar el era cel către care 
venea.  Zugel își încordă mușchii, rămase imobil așteptând 
impactul. Dar în ultimul moment bicicleta își schimbă direcţia, 
continuându-și cursa. Un domn distins, aproape de el, înalt și slab, 
cu doi ochi de culoare deschisă în spatele ochelarilor cu ramă de 
aur, împături "Il Giomale d' Italia” și se apropie de el. 

-Acesta este ziarul dumneavoastră? Aceea era întrebarea de 
recunoaștere. 

-Nu citesc niciodată înainte de seară, răspunse el. 

-Vă rog, domnule Zugel, să mergem să luăm o cafea, spuse 
Giacomo de Mola. Barul era plin de fum și de oameni. Găsiră o 
masă lângă fereastră care dădea posibilitatea de a vedea afară, 
dar și de-a fi văzuţi din afară. De Mola făcu un semn unui băiat 
care ducea o tavă și la puţin timp după, acesta se reîntoarse cu 
două cafele. 

-Dumneata ai ceva ce-mi aparţine, spuse de Mola fără alte 
înflorituri, și care doriţi să-mi restituiţi. 

-Ce e cu toată agitația asta?, întrebă Zugel. Cine sunt acele 
persoane? De Mola zâmbi, părea o persoană diferită faţă de cel 
care-i luase cartea. 

-E doar pentru a vă face să înțelegeţi că nu sunt singur. Ca 
dumneata. 

-Nu credeţi că sunt așa de idiot să am manuscrisul cu mine. 

-Nu, nici nu ne gândeam că aţi fi așa de idiot. Vreţi să negociem, 
domnule Zugel? 

-Nu vreţi să ştiti de ce? 

-Nu, înainte să ajungem la miezul problemei, și mă refer la preţ, aș 
dori să am un alt fel de informaţii. Face parte din tratative și veţi 
fi recompensat pentru asta. Zugel sorbi o gură de cafea, scoase 
din haină un pachet de ţigări ''Macedonia Aurie” și-i oferi una lui 
de Mola care refuză. 

-Giovanni Volpe, continuă, vreau să știu unde e. Zugel își strânse 
ochii. Ce se întâmpla, era o capcană? De atunci când îl 
înspăimântase și făcuse dragoste cu Elena nu-l mai revăzu. Trase 
din ţigară și dădu fumul afară încet, pe nări. 

-Nu știu. Și dacă nu o știți nici voi... De Mola îl privi în ochi pentru 
mult timp și se temea că celălalt avea dreptate. Dar nu era pe 
deplin convins. 

-Fără Volpe, vă puteţi ţine cartea! 

Era numai un bluf, dar trebuia să încerce și această variantă. 


268 


Înainte de toate o făcea fără știrea și încuviințarea grupului 
'"'"Omega”, care-l dăduse pe Giovanni Volpe, definitiv, afară din 
asociaţie, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Dar pentru el nu era 
așa, îi dorea tot binele, l-ar fi adoptat devenind fiul său, numai 
dacă... De Mola observă o tresărire pe faţa neamţului. Zugel era 
un asasin, un fanatic, unul din oamenii de cea mai joasă speţă pe 
care acele vremuri întunecate le putea produce. Dar în acel 
moment nu mintea. Era frică. Doar frică. Să nu finalizeze 
tranzacţia, şi de Giovanni nu știa nimic. 

-De Giovanni Volpe al dumitale nu știu nimic și pentru mine nu are 
nici o importanţă. Asta-i adevărul și dacă sunt aici, trebuie să o 
înţelegeţi și voi. 

De Mola îl făcu să aștepte câteva secunde lungi. 

-Care e preţul, Zugel? 

-Același pe care-l promisesem și tânărului domn. Două sute de mii 
de dolari, în numerar. 

-E mult. 

-Am nevoie. Nu cred că aveţi nevoie de alte explicaţii. De Mola se 
gândea la Giovanni și la visele pe care și le făcuse cu acea sumă 
de bani, poate să o cheltuie împreună cu misterioasa lui Elena. Se 
gândi chiar și atunci când, beat fiind îi confesase totul, renunțând 
la bani și la ea. Cine știe dacă i-ar fi dat banii în cazul în care și-ar 
fi dus până la capăt misiunea lui. 

-Bine. Dumneavoastră ne veţi da manuscrisul, noi îl vom controla 
și vă vom da banii în care cont și în care bancă doriţi. Zugel își 
exterioriză reacţia de iritare. Strânse din pumni și cineva îl 
observă. 

-Nu. Vom face totul aici, numerar contra manuscris. Unicele bănci 
în care am încredere, și dumneata de Mola o știți bine, sunt în 
Elveţia. Din păcate, acolo, pentru mine nu este o atmosferă tocmai 
plăcută. Stinse cu violenţă ţigara în scrumieră. 

-Va fi nevoie de ceva timp pentru a aduna o așa sumă, în numerar. 
-Maxim o săptămână. 

De Mola își sprijini coatele pe masă și-și așeză bărbia pe pumnii 
încleștați. 

-Dumneata vei aștepta până noi vom fi gata. Altfel nu se face. 
Nu există nici un alt cumpărător. Era, dar dacă v-aţi adresat nouă, 
înseamnă că s-a întâmplat ceva. Şi cred că acest lucru a distrus 
toate legăturile, în afară de cele cu noi. Noi suntem unica dumitale 
salvare. 


269 


-Ce vă face să credeţi? întrebă Zugel dispreţuitor. Nu uitaţi că sunt 
un soldat al Reich-ului și că... _ 

-Zugel, nu încercaţi să credeţi că sunt un prost. Incetaţi! 
Dumneata riști mai multe decât mine, dacă din întâmplare cineva 
te-ar recunoaște. Dar liniștiţi-vă, e în interesul nostru, și al 
dumitale desigur să rezolvăm toată afacerea asta cât mai curând 
posibil. 

Zugel era pe cale să răspundă, când un soldat al regimului fascist 
strigă tare: "'Liniște”! De mai multe ori și barmanul se apropie de 
radio, mărindu-i volumul sonor. Vocea care se auzea trebuia să fie 
dură, militară, dar din cauza difuzorului apărea croncănitoare, ca a 
unei ciori. Toţi se ridicară în picioare, inclusiv de Mola și Zugel. 
Dacă ar fi rămas așezați, ar fi fost o atitudine ofensatoare și 
compromiţătoare și nici unul din ei nu și-o putea permite. 

-Act foarte grav... Îndeplinit... un tânăr fanatic evreu... stimatul 
von Rath... ucis cu premeditare... acţiune de răspuns imediată... 
camarazi germani... infamul popor evreu... în sfârșit distruse toate 
sinagogile... uciși de grupuri de patrioţi... douăzeci și șase de mii 
de conspiratori... șantiere de muncă... Munchenul e liber! Trăiască 
Ducele! 

-Pentru noi!, ţipă soldatul. 

-Pentru noi!, îi răspunseră ceilalți la unison. 

-Liniște, e Ducele! Vocea inconfundabilă, chiar dacă erau mulți 
imitatori ai șefului fascist, se auzi în bar. Unul își dădu jos pălăria 
de pe cap, alţii ridicară mâna dreaptă și o femeie își șterse o 
lacrimă în timp ce strângea braţul soţului ei. 

-ltalieni... camarazi germani... au răspuns provocărilor... grav 
doliu... acțiune exemplară... represalii imediate... 

-Reglează blestematul ăsta de radio, urlă fascistul, nu se înţelege 
absolut nimic! Barmanul încercă să regleze mai bine aparatul dar 
nu reuși; la urmă, o lovitură dată peste radio făcu ca vocea lui 
Mussolini să se audă puternică și clară, fără interferenţe. Dar era 
aproape de finalul discursului. 

-Așa cum anul trecut am eliminat pericolul de-a polua rasa noastră 
abolind ''madamismul”, așa măsurile pe care le vom lua în zilele 
următoare, lucru deja întâmplat în Germania, din ce în ce mai 
aproape de inimile și sufletele noastre, vor da posibilitatea 
poporului italian de a-și menţine neatinsă puritatea care a fost 
sursă de victorii pentru Roma imperială, adunând în mica lor lume 
pe cei care de milenii sapă la rădăcina bogăției noastre, a libertăţii 


270 


noastre a patriei înseși! 

-Eja, eja, eja!, ţipă militarul. 

-Alâlăâ!, răspunse lumea în cor, fiecare reîntorcându-se la treburile 
lui. 

-”Madamism”? Am auzit bine? 

Zugel îl privea pe de Mola cu aer întrebător. 

-Anul trecut a fost aprobată o lege care interzice căsătoria dintre 
italieni și cei din coloniile africane, și de-a avea relaţii intime cu 
persoanele din acele zone. Măcar atât..., de fapt copiem tot ce 
este rău în Germania. 

-Vom învinge! 

De Mola îl privi pe deasupra lentilelor. În privirea lui nu era nici 
ironie, nici satisfacţie. 

-Dacă eşti așa de convins, acum nu ai mai fi aici. 

Zugel dădu să răspundă, dar de Mola îl întrerupse înainte să 
vorbească. 

-La revedere, Zugel, ne reîntâlnim la aceeași oră, la întâi 
decembrie. 

-Şİ până atunci eu ce fac?, întrebă neamţul furios. 

-Staţi ascuns și aveţi grijă de manuscris. 

De Mola plecă spre casă, plăti cu o bancnotă de cinci lire, restul 
lăsându-l bacșiș graţioasei vânzătoare. leşi din bar, dar înainte de- 
a se îndepărta dădu o ultimă privire spre Zugel, care rămase în 
bar. Îl văzu mușcându-și buzele. Banii, din fericire, nu erau deloc o 
problemă, dar trebuia să-l găsească pe Giovanni. 


La trei săptămâni după, în ziua stabilită, se efectuă schimbul. La 
cinci ale după-amiezii de 1 decembrie 1938, Zugel închise radioul 
cumpărat cu puţinii bani rămași. În ultimele săptămâni asculta des 
"Radio Londra”, o nouă transmisiune a BBC. Avea nevoie de 
informaţii, altele, pentru noua lui viaţă. Abia auzise știrile despre 
încercarea de lovitură de stat din România, organizată, după cele 
susținute de BBC, de serviciile secrete germane și italiene. Ziarul 
"La Nazione”, aruncat pe pat, nu dăduse importanţă 
evenimentului. De sub saltea luă cartea, înfășurată în hârtie, ca 
pentru un cadou și o introduse într-o geantă de piele. Afară era 
întuneric şi frig. Își ridică gulerul de la pardesiul lui și se îndreptă 
gara de la ''Santa Maria Novella”. La bar comandă un spumant de 
rodii, o cerere absurdă, dar așa era acordul. Barmanul dădu din 
cap și Zugel se decise pentru o cafea. Impreună cu plicul de zahăr 


271 


primi un bilet cu un număr și un orar. 


Trenul de la Bologna spre Roma ajunse punctual la linia a treia și 
Zugel se grăbi spre vagoanele de la clasa întâi. De aici coborâ un 
om înalt cu ochelari cu ramă de aur și eșarfa de culoare galbenă. 
În mână avea o borsetă de piele de vițel, de culoare închisă. Cei 
doi se îmbrăţișară ca și ceilalți din jurul lor, și-și împărţiră 
cadourile. Dădu fiecare o privire la interior, pentru a se asigura. 
Era 17:48. După două minute, șeful de tren scoase ceasul din 
buzunar și-l privi, fluieră și dădu din paletă. Trenul se puse în 
mișcare și cei doi se salutară pentru ultima dată. 

Proprietarul hotelului nu-l mai văzu pe clientul neamt, și după o 
săptămână luă aparatul de radio, ca o recompensă pentru neplata 
cheltuielilor. 


FLORENŢA, ROMA, SPANIA 
Din noiembrie 1487 spre martie 1491 


Proiectul de-a face cunoscută lumii existenţa ''Maicii” dădu greș, și 
o dată cu el și rațiunea vieţii lui. Legat de pactul netrebnic dintre 
Lorenzo de' Medici și Innocenzo VIII, Giovanni Pico nu putea să 
plece din Florenţa. Se simţea ca o pasăre intr-o cușcă mare, care 
atunci când încearcă să zboare dincolo de limitele stabilite de alţii, 
se izbește de gratiile de fier; și după ce încercase de mai multe ori, 
rănită, la urmă abandonează orice iluzie de-a fugi, așteptând ca 
moartea generoasă s-o elibereze cât mai repede. 

În ianuarie 1488, contele de Mirândola a fost alături de Leonora și 
Ferruccio care se uniră prin căsătorie, binecuvântaţi de călugărul 
Girolamo Savonarola. Acesta profită de eveniment pentru a lansa 
critica lui împotriva ridicării la rangul de cardinal a lui Giovanni de' 
Medici, care nu avea încă treisprezece ani. Numirea lui trebuia să 
rămână secretă până la vârsta majoratului, dar se pare că papa îi 
spuse ceva fiului său, acesta vorbi cu Magdalena, fiica 
Magnificului, ea la rândul ei se confesă grupului de prietene. Pe 
scurt, nimeni nu trebuia să dea de bănuit că știe, dar cardinalul 
fără pic de tuleie încă, pe oriunde trecea era numit "Eminenţă” și i 
se cerea voie să i se poată săruta inelul. 

În luna succesivă, Franceschetto a fost numit guvernator al Romei 
și al armatei. Cardinalul Borgia încercă să blocheze numirea, și 


272 


nereușind, se gândi că fiul papei ar fi mai bine să dispară definitiv. 
Franceschetto scăpă de atentat, opera unui grup de tâlhari 
(”tăietori de  gâtleje”), datorită intervenției  "Preafericitei 
Fecioare”, după cum se zvonea. Innocenzo VIII și același Borgia, în 
duminica următoare, intonară împreună un solemn "Te Deum” de 
mulţumire în basilica San Pietro. 

După doi ani, în aceeași lună de februarie, Innocenzo VIII se simţi 
rău dintr-o dată: apariţia de pete roșii și violacee și o dizenterie 
persistentă indicau clar simptomele otrăvirii cu arsenic. Acest 
lucru îl deranjă, destul de mult pe Rodrigo Borgia, care se temea 
de-a avea la interiorul curţii papale, un rival necunoscut și nu prea 
expert. Arsenicul putea fi folosit ca o otravă lentă, dar pentru 
efecte imediate erau și alte soluţii. 

Franceschetto, preocupat ca orice fiu, stătu zile întregi la căpătâiul 
tatălui său, și când se păru că ''Vicarul lui Hristos” era pe cale să-și 
lase sufletul în mâna ''Creatorului”, încercă să fugă. A fost oprit la 
porţile Romei, de aceleași gărzi pe care le comnda, care au rămas 
surprinse să vadă atunci când au găsit, în carul care-l însoțea, aur 
și pietre preţioase, în cantitate foarte mare, depozitate în 
dezordine în două cufere. Era tezaurul bisericii, pe care 
Franceschetto a admis că l-a sustras - nu putea face altfel - dar 
spusese, “pentru a împiedica ca pentru perioada în care scaunul 
papal era vacant, vreunul să profite și să-l facă dispăru f. 
Innocenzo își reveni după câteva zile, dar sănătatea lui deja slăbită 
de sifilis nu mai era aceeși, fiind obligat să renunţe la întâlnirile cu 
tinerele lui preferate. Pentru gestul lui nobil, Franceschetto a 
primit titlul de conte al "Sacru/ui Palat Laterano”, modalitate de-a 
administra justiția, demonstrând că a fost prudent și atent cu 
interesele “Sfintei Biserici Romane". A primit, printre altele, 
domeniile de la Cerveteri și Anguillara, cu invitaţia să meargă des 
pe la noile lui moșii și de-a rămâne cât mai mult posibil. 

La Florența, Lorenzo de' Medici discuta filosofie și compunea 
sonete; poporul însuși, în afară de poeţii de la curte, aplaudă cu 
mare sinceritate al său "Cântec al lui Bacco” - "Canzone di Bacco". 
Un imn dedicat tinereţii, care invită să se bucure de prezent, 
neputând avea încredere în viitor. Exasperat de atitudinea lui 
Savonarola care-și continua critica împotriva bisericii și mai ales 
împotriva ţinutei noii burghezii florentine, Magnificul îl îndepărtă 
de la Florenţa. La puţine luni după, la insistenţele lui Giovanni 
Pico, faţă de care se simţea vinovat, îl rechemă pe călugăr, care 


273 


reacţionă imediat, înfierând pe Magnific și curtea lui. La 
lamentările oaspetelui său, Savonarola răspunse că acum venise 
rândul lui să plece din Florenţa și prezise, prin cuvinte încifrate, 
viitoare moarte a Magnificului. 

La 3 martie 1491, Ferdinand de Aragon și Isabella de Castiglia au 
semnat decretul de expulzare al tuturor evreilor care nu s-ar fi 
convertit la creștinism. La cei convertiți se gândi confesorul reginei 
și Inchizitor General, Tomas de Torquemada, care după ce le 
smulsese unghiile și dinţii, îi făcu să-și renege vechea confesiune a 
părinţilor lor pe motiv că "au fost induși în eroare". Cine a 
supravieţuit rugului, a fost alungat pentru totdeauna după ce a 
rămas fără averea personală. 

Între timp, Cristofor Columb se pregătea de expediţia lui 
personală. Ajutat de acordurile dintre casa regală spaniolă și tatăl 
lui, și făcându-i cunoscute reginei câteva detalii despre existenţa 
unei mari divinități feminine, preexistente la toate religiile, seduse 
în cele din urmă orgoliul reginei. De fapt Isabella, regina bogatei, 
puternicei și populatei Castiglia, nu privi cu ochi buni unirea cu 
săracul regat aragonez, puternic doar prin aroganţa regelui, soţul 
ei. Era doar politica ceea ce i-a unit. Columb a cerut și a primit 
numirea de guvernator, pentru el și pentru urmașii lui, al oricărei 
bucăţi de pământ pe care ar fi descoperit-o, dincolo de ''Oceanul 
Tenebros” și de "Zona Toridă”, unde fiecare marinar știa că este 
imposibil să se respire. Cineva la curtea regală nu înţelese acea 
numire, care însemna și împărțirea bogăției între amiralul Columb 
și coroana spaniolă. Ce valoare avea de-a fi guvernator al 
pământurilor care, ca și India, aparțineau de secole, legitimilor ei 
suverani? Dar nimeni nu îndrăzni să critice regina și regele 
Ferdinand era prea ocupat să termine războiul împotriva Granadei, 
ultima redută a marii civilizaţii arabe. 


XX XX 


Leonora și Ferruccio de Mola erau îngrijoraţi de soarta prietenului 
lor și adesea, în lungile plimbări pe care le făceau cu Pico, în afara 
domeniului de la Fiesole, încercau să-i abată atenţia de la obsesia 
lui. Dar contele de Mirândola nu mai era același, mintea lui pierdea 
treptat contactul cu realtatea, sau cel puţin așa părea. Vorbea în 
continuu despre cum, cu ajutorul magiei, s-ar putea reuși 
obţinerea puterii de-a schimba cursul evenimentelor. Avea 
întotdeauna grijă de “'spatele lui”, se oprea nesigur și-și reîncepea 


274 


drumul. Era convins că a găsit “secretul a/chimic” într-o carte de 
frunze și de scoarțe aparţinând lui Nicholas Flamei, nemuritorul. 
Era disperat pentru că pierduse contactul cu sfera lui de lumină, 
apărută în ziua nașterii lui și care-l însoţise de-a lungul vieţii, în 
momentele cele mai importante, Spunea că ”Maica” l-ar fi 
abandonat pentru că nu reușise să facă cunoscută în lume 
existenţa ei, în timp ce viziunile unui "Dumnezeu Teribil” îl 
însoțeau în fiecare noapte, obligându-l la suferinţe fizice și psihice. 
In toate acestea, Ferruccio vedea influența negativă a călugărului 
Savonarola, alături de care Giovanni Pico era văzut des. De Mola 
detesta profeţiile lui despre moarte, descriile lui oribile despre 
pedepsele divine și nu suporta fanatismul religios, chiar dacă 
împotriva nobilimii romane, aveau puncte de vedere comune. 


FLORENŢA 
Sâmbătă, 7 aprilie 1492 și lunile succesive 


De săptămâni la Florenţa circulau zvonuri misterioase despre 
sănătatea lui Lorenzo de' Medici. Ferruccio venise pe la curte și-și 
dădu seama că starea lui se înrăutăţți brusc, tocmai în zilele 
următoare vizitei ginerelui său, Franceschetto Cybo. De la 
servitori, care intrau zilnic în camera nobilului florentin află detalii 
particulare care-i dădură de gândit. Lorenzo pierdea sânge pe la 
fund și continuu trebuiau să-i schimbe cearceafurile și păturile. 
Ceru să examineze una: pete de sânge, închise la culoare i-ar fi 
confirmat prezenţa otrăvii. Puţini știau că Lorenzo avea un secret, 
acela că nu avea deloc simţ olfactiv. Din acest motiv nu ar fi fost 
deloc dificil vreunui membru al familiei ca pe durata vreunei mese 
private, unde cei care gustau mâncarea nu erau prezenţi, să-i 
pună în mâncare otrava vreunei ciuperci rău-mirositoare. Ferruccio 
își dădu seama că nimeni nu ar fi avut o astfel de ocazie decât 
fiica lui, Magdalena sau Franceschetto, ginerele lui. Dar spre 
marea surpriză, cearceafurile erau pătate de sânge de culoare 
deschisă, și nu închisă. Făcu rost de o bucată de cearceaf, plătind- 
o cu aur, sustrăgând-o din grămada care trebuia spălată cu apă 
caldă și cantități mari de cenușă, într-un vas mare. Fiind foarte 
impregnate, era nevoie de mai multe spălări. 

Era sâmbătă și știa că Paolo Regio, medicul, era cu siguranță 
acasă. Inainte de-a veni din Spania, numele lui era Mose Coen. 


275 


Așteptară împreună seara și la lumina unei lumânări recitară 
”havdalah” - rugăciunea de separare dintre sacru și profan, în faţa 
unui pahar de vin parfumat cu tot felul de arome. După ce au 
terminat rugăciunea ritualică pentru vin, pentru arome, pentru 
lumânare, medicul începu să examineze cearceaful. 

-Sângele e sănătos, îi spuse, dar omul căruia îi aparţine va muri în 
curând. Privește lucirea de pe petele de sânge. Sunt fragmente 
minuscule de pietre preţioase, poate rubine, pentru a le ascunde 
mai bine de ochii inoportuni. 

-Şi ce anume fac aceste fragmente? 

-Dacă se află în mâncare, nu este posibil să se bage de seamă pe 
durata masticaţiei. Dar când ajung în stomac provoacă răni 
teribile, și la fel fac și în intestinul subţire. Pereţii acestor organe 
se găuresc și sângerează. Nu este vreo modalitate de-a trata 
aceste răni interne. 

În zilele următoare, bătăile de clopote, în ''dungă” se auzeau în 
toată Florența. Marele Lorenzo, binefăcătorul sau dictatorul a 
murit. La câteva zile după, Ferruccio află că Mose a avut dreptate, 
dar părea că nu a fost nici un complot. Noul medic trimis de 
familia Sforza de la Milano, Lazzaro da Pavia, la semnarea 
certificatului de deces indică că nu folosise la nimic tratamentul cu 
perle și pietre preţioase prescris nobilului florentin. Putea fi un 
mod public de-a anunţa un delict, care în acest fel apărea ca 
nefiind niciodată comis? Era o eroare cu bună știință, sau o 
manevră pusă la cale de mult timp? Prin moartea lui Lorenzo de' 
Medici se deschideau porţile Italiei, forţa ei, influenţa ei, alianțele 
tesute cu răbdare se vor fi topit în curând. Regele Franţei, aliatul 
familiei Sforza, nu aștepta altceva. Un prim răspuns la dubiile lui îi 
veni în curând. Pier-Leone da Spoleto, vechiul medic al lui Lorenzo, 
care stătuse alături de Lazzaro da Pavia, se sinucise aruncându-se 
din tumul de la "Palazzo della Signoria”. Sau a fost aruncat? 
Ferruccio își comunică dubiile Leonorei, prima lui prietenă și 
confidentă și împreună încercară să discute cu Giovanni. 

-"Cine păcătuiește împotriva Creatorului său își termină zilele în 
mâinile Medicului!”, răspunse în mod ascuns Giovanni Pico citând 
din ecleziast, și se reînchise în mutismul lui. 

În iulie următor de Mola avu un alt răspuns, direct de la Roma, 
care îi confirmară bănuielile. Încă o dată, clopotele sunară a 
moarte. De data aceasta, aripa doamnei în negru trecu peste 
Innocenzo VIII. Dar călăuzirea zborului ei nu era un lucru la 


276 


întâmplare. Poporul nu cunoștea circumstanţele morţii, cei care au 
reușit să vadă cadavrul papei, au spus că avea buzele negre, 
pielea distrusă și unghiile bucăţi, cu toată muncă celor care l-au 
îmbălsămat. Cei care au reușit să vadă și expresia de satisfacţie 
de pe chipul lui Rodrigo Borgia au avut certitudinea că până la 
urmă, acesta își duse la capăt intenţiile lui. Incă înainte să se afle, 
Ferruccio a fost înștiințat de cardinalul Giovanni, fiul mai mic al lui 
Lorenzo, de o altă veste care nu făcu altceva decât să confirme 
ipoteza unui complot general, dorit și desfășurat pentru a schimba 
echilibrele în Italia. Întocmai, la o lună după moartea lui Innocenzo, 
un grup de douăzeci și trei de cardinali, conduși tocmai de Ascanio 
Sforza din Milano, l-au ales drept papă pe cardinalul spaniol 
Rodrigo Borgia, care-și luase numele, de mult timp ales de 
Alessandro VI. Rămase secret faptul că, înainte ca foile de vot să 
fie arse și ca fumul alb să iasă pe hornul sobei, Rodrigo ceru și 
obţinu dreptul de-a se supune la anticul ritual datorită căruia 
trebuia exclusă orice posibilitate ca papa să fie o femeie. Așezat 
pe scaunul toaletei, din marmură roșie, primi palpata de 
convingere, în timp ce vocea cardinalului camerleng anunţa: 
“Testes babei” ("are testicule”) cardinalilor prezenţi care-i 
mulţumiră lui Dumnezeu Tatăl. În timp ce-i erau inspectate 
organele genitalele, Alessandro se gândea la marea diferenţă 
dintre mâna osoasă a lui Sansoni si cealaltă, moale si delicată a 
Giuliei Farnese. Cu trei ani mai înainte o căsătorise cu fiul unei 
verișoare de-a ei, Orsino Orsini, conte de Nola. Le impuse să nu 
aibă raporturi unul cu celălalt, sub pedeapsa excomunicării, care 
ar fi "'intrat în vigoare”, pentru amândoi, o dată cu alegerea lui ca 
papă. 

Despre ''Sacro Sigillo” - "'Sigiliul Sacru”, în aceeași seară a alegerii 
lui îl deschise fără a-l citi și acolo adăugă mai multe adnotări, 
pecetluite cu stema familiei Borgia și a bisericii, document gata 
încă înainte de moartea lui Innocenzo. Prin procesele și rugurile 
împotriva feminităţii păcătoase și demonice, care se propagau prin 
toată Europa precum focul împins de vânt, ideea de ” Maică” a fost 
învinsă definitiv. Datorită noilor alianţe, acum se deschidea o nouă 
eră, o eră în care un Dumnezeu înţelegător și binevoitor le-ar fi 
permis să între-deschidă puţin porţile Paradisului la care el, 
Rodrigo Boq'a y Doms, avea cheile eterne. 


XX XX 


277 


La vestea morţii tatălui său, Cristofor Columb scrise reginei 
Isabella, care începuse să-l adore pe tânărul "'hidalgo” italian. 
Pentru prima dată semnă cu inițialele "XMY”, care indicau, în 
limbajul lor personal și ascuns, cele trei religii: X - pentru Hristos, 
M - pentru Mahomed, Y - pentru Yehova, o modalitate pentru a-i 
aminti secretul dintre ei. Ascunse scrisoarea, în care dădea vești 
despre următoarea lui plecare, amintindu-i și faptul că: ''Spiritul 
lucrează în Creștini, Judei și Mauri și în orice altă religie”. La 3 
august plecă de la Porto Palos și se reîntoarse pe 15 martie al 
anului următor. Beat de fericire, aduse cu el probe din noile 
ţinuturi despre a căror existenţă aflase din scrierile antice ale 
navigatorilor vikingi, irlandezi, normanzi și din studiul recentelor 
scrieri ale fraţilor venețieni Zeno, pe baza cărora, cartograful 
florentin Toscanelli își desenase hărţile sale. Pe acestea din urmă, 
Cristofor ceru fratelui său vitreg Bartolomeo, cartograf și el, să 
treacă o serie de variante, care se revelară esenţiale pentru 
succesul expediției. Se destăinui, în mare secret reginei, că era 
sigur că alţii înainte de el, au făcut călătoria peste ocean. Șiiîi 
promise că în următoarea expediție va pleca în căutarea probelor 
prin care, cu o sută de ani mai înainte, principele Orcadelor, Henry 
Sinclair, a fost pe noul continent. Va rămâne secretul lor, pentru 
că acesta rezulta a fi unul din puţinele secrete care au rămas după 
distrugerea templului din lerusalim de către Filip și papa 
Clemente, și chiar și în acele zile, Franţa și statul papal, vegheau 
ca sub cenușa rămasă de la Templieri să nu mai rămână nici o 
scânteie. Şi nu era totul: jurnalul lui Zeno făcea cunoscut faptul că 
Sinclair a fost inspirat și ghidat în călătoria lui, de o '"'femeie” 
misterioasă, cărora cavalerii Ordinului îi erau profund devotați. 

Abia se află vestea că un navigator italian găsi drumul pe mare 
spre Indii, după o călătorie de puţin mai mult de trei mii de mile, 
că un plurivalent artist și om de știință, născut în Vinci, dar de ani 
buni la curtea lui Sforza, făcu niște calcule. Era chiar și un 
cartograf strălucit și-și dădu seama că cineva minţise. Sau că 
distanța parcursă era de zece mii de mile, sau că pământul 
descoperit nu era India, ci un continent a cărui existenţă se bănuia 
din calculele alchimice. Furtuna care zguduia ţări, regate și 
popoare în toată Europa, invențiile, noile descoperiri geografice și 
ale cunoașterii, gândirea care ieșea din înlănţuire, care pentru 
prima dată apărea ca un spirit călăuzitor sau înger răzbunător, pe 
teme până atunci inaccesibile precum religia, justiţia, libertatea, 


278 


toate acestea părea să nu-l mai intereseze pe Giovanni Pico, conte 
de Mirândola. Pentru el era ca și cum orologiul vieţii se oprise 
definitiv. 

Până la punctul în care, Alessandro VI, în delirul lui de 
"'omnipotent”, decise să-l ierte. Scoase o "bullă” specială dedicată 
tocmai celor "Nouă sute de teze” ale lui Pico. Respectivul 
document - bula papală - o redactase personal, în zilele în care se 
simţea stăpânul lumii. Actul stabilea - o adevărată capodoperă de 
retorică - după cum se complăcu să susţină la curte însuși Borgia, 
că, chiar dacă sunt eretice scrierile lui Pico, nu trebuia considerată 
și mâna care le-a scris. În acele zile, papa Borgia își numi fiul - 
Cezar - cardinal și ''Mare Stegar” al bisericii. li mersese rău numai 
cu Savonarola, care la oferta hainei roșii de cardinal, răspunse că 
unica lui dorinţă era bereta roșie de martir. Papa ofensat de atâta 
aroganță, jură pe copii lui că-l va mulţumi în curând. 


FLORENTA 
Luni, 17 noiembrie 1494 


Condiţiile de sănătate ale contelui de Mirândola începură în mod 
continuu și progresiv să se deterioreze. Diverși medici trecură pe 
la căpătâiul lui, dar toţi erau de acord în a afirma că părea că nu 
mai există viață în corpul lui. De câteva zile, Ferruccio nu-l lăsa 
singur deloc, primind lamentările continue ale lui Girolamo 
Benivieni și scurtele vizite, fugare, ale celuilalt Girolamo, 
Savonarola. Chiar dacă erau luni de când se resemnase cu 
prezența mută a prietenului său, în el nu mai vedea decât umbra 
celui pe care-l preţuise și-l protejase. Giovanni refuza apa și 
mâncarea, închizând ochii și strângând buzele. In acea dimineaţă 
părea că-și revine dintr-o dată și-l chemă cu voce slabă pe 
Ferruccio, mai aproape de el. 

-Ai cartea? îl întrebă după ce se asigură că era singuri în cameră. 
-Da, e la loc sigur, doar eu știu unde este. 

-Eu sunt pe cale să mă întâlnesc cu ''Maica”, care nu a vrut să se 
facă cunoscută de alţii, ci numai de mine. Ai dreptate, nu sunt 
astea vremurile. 

-Giovanni, trebuie să reziști, nu ne poţi lăsa, mai sunt încă atâtea... 
-Nu mai depind de mine, dar nu te teme, sunt gata. Dar am nevoie 
de-o promisiune, Ferruccio. 


279 


-Orice, îi răspunse luându-i mâna, ale cărei oase ieșeau afară, ca la 
un bătrân. Giovanni avea doar treizeci si unu de ani. 

-Ești fiul unui om care ar fi putut schimba destinele lumii, de-a face 
să trăiască toți în liniște. Dar nici atunci nu erau vremurile. 
Păstrează cartea, Ferruccio, și când vei fi gata, las-o fiului tău, și 
așa pentru totdeauna. Cei din familia de Mola să fie păstrătorii 
secretului ''Marii Maice” până când cineva va decide că au venit 
timpurile juste. Atunci se va face ceea ce eu nu am fost în stare 
să fac, sau că ''Maica” nu a dorit să fac. În acea zi oamenii se vor 
întoarce la viață, vor ști că principiul în toate a fost un act de 
dragoste, același care este repetat în fiecare zi, de fiecare femeie 
care aduce pe lume un copil. Poate va fi o luptă, oamenii care au 
creat Dumnezeul” care înfricoșează, care persecută și condamnă 
vor face totul pentru a-l ajuta să învingă din nou. Dar dacă tot 
ceea ce va fi dezvăluit va deveni patrimoniul tuturor, nu vor putea 
face nimic împotriva dragostei și a cunoașterii. 

-Îți promit Giovanni, pe viața mea îţi jur. 

-Un alt lucru, vocea contelui se făcu mai slabă, ai grijă de 
Poliziano, te rog. E în pericol din cauza mea. EI,... știi... 

-Giovanni, eu ... 

-Acum du-te și lasă-mă să vorbesc singur cu ”EA” înainte de-a o 
întâlni. 

Ferruccio se supuse și ieși. Leonora venise de puţin timp și-l 
îmbrăţișă. Impreună ieșiră la fereastră și printre doi chiparoși se 
vedeau acoperișurile Florenței, roșii ca și soarele care-și trimitea 
ultimele străluciri. Un parfum delicat și îmbătător îi învălui. 

-Ce straniu, murmură Ferruccio. . . 

-Ce anume, iubitule? 

-Acest miros. Simţi, e de trandafir, dar e prea devreme pentru a 
înflori. 

-O fiică a naturii care a vrut să-și anticipe surorile? 

-Poate, dar odată Giovanni mi-a spus că Savonarola îi recomandă 
să aibă grijă la spânzurat. O tufa la fel era în curtea maicilor unde 
a fost ucisă Margherita. Şi acum simt acest parfum, care nu ar 
trebui să fie. Leonora văzu o rază verde, cu puţin timp înainte ca 
soarele să apună și i se păru că o sferă luminoasă se desprinse din 
soare și veni spre Pământ. 

Giovanni Pico, conte de Mirândola muri în acel moment. 


280 


PISTOIA 
De miercuri, 13 aprilie 1939 


Elenei i se ''rupseseră apele” și suferea teribil. Pe durata sarcinii 
luptase în continuu cu frica, că acea creatură pe care o ducea în 
pântece ar fi putut fi copilul lui Zugel. În acele momente ajunsese 
să-și lovească abdomenul cu violenţă, pentru a se căi imediat 
după. Prima dată când simţi că se micșă ceva la interiorul ei 
izbucni în plâns. Era o lume oribilă cea de afară, lucru datorat 
cumva și ei. Și acum însoțea acestă inocentă creatură către 
groapa comună numită - "Viaţă”. Întinsă pe pat, părea că fiinţa se 
agăţase cu mânuţele de ovare, și că îi striga de-a nu o lăsa să 
iasă. Ceea ce simţea ea, îi spuse sora Camilla, erau contracţiile, 
normale și pe care toate femeile le aveau. Medicul trebuia să 
ajungă, de aceea nu trebuia să-și facă griji deloc. 

-Camilla, de mult timp apropierea dintre ele le făcură să se 
adreseze pe nume una alteia, nu înţelegi. Nu vrea să iasă. Îi este 
frică și are dreptate. Și eu nu merit să fiu mamă. 

-Incetează cu aceste vorbe. Pentru că nu ai un soţ nerăbdător care 
să aștepte în cealaltă cameră. Gândește-te la "'Fecioară”, la ce a 
trebuit să îndure la vremea ei, mai ales. Cu soţul ei care știa că 
copilul nu era rodul sămânţei lui. 

Ce era că se agita în pântecele ei, care se mișca? Poate era fiul 
diavolului, care se distra chinuind-o și rănindu-i uterul cu micile lui 
cornițe. 

-Mi-e frică, mi-e frică, simt demonul, înăuntru. 

-Incetează acum și gândește-te la copil. Elena dădu un urlet și 
novicea care stătea în picioare, aproape de ușă, pentru a nu lăsa 
pe nimeni să intre, își făcu semnul crucii și se albi. Începură 
contracţiile. Elena urlă iar. Medicul, un grăsun cu mâinile mici ca 
ale unui copil, ajunse de puţin timp, și fără să salute, o dezveli. 
Novicea dădu să iasă. 

-Unde pleci?Adu-mi imediat două lighene cu apă caldă și câteva 
prosoape. Dar imediat! Elena simţi că o ating două mâini reci. 
-Inainte se distrează, iar după se lamentează, murmură el. 
Ascultă-mă,  "'domnișoară”, spuse adresându-se Elenei, tu 
gândește-te să respiri cum trebuie și la nimic altceva, m-ai înţeles? 
Elena dădu din cap că da. Medicul își dădu haina jos și neștiind 
unde să o agate, rămase în așteptare până când sora Camilla i-o 
luă și-o așeză pe un sacun în spatele ei, atentă să nu o șifoneze. 


281 


7 


După care zâmbi atât de fals, că murmură imediat un “Ave Maria 
pentru ''păcatul” ei și pentru Elena. La rugat, se va gândi după. 

-E podalic, spuse medicul fără nici o inflexiune în glas. Sora 
Camilla încremeni, știa ce înseamnă. Elena era agitată și nu 
înţelese. (podalic - copil care se naște cu picioarele înainte, în loc 
să se nască cu capul). 

-lese, spuse medicul. Vocea lui era rece. 

-Nu, ce nebunie! Cordonul! Sora Cămilă privi și văzu ieșind dintre 
picioarele Elenei un fel de "'șarpe” roșu, răsucit. Îi veni imediat în 
gând imaginea demonului pe care Elena îl evocase mai înainte, 
dar se forță să rămână calmă. 

-Ce se întâmplă, doctore? 

-Prolapsul cordonului ombilical. Copilul nu poate ieși. Puneţi-vă 
aceste mănuși și daţi-mi o mână de ajutor, repede. (Prolaps - 
ieșirea unui organ intern din cavitatea proprie, printr-o deschidere, 
orificu natural), în acel moment intră novicea cu un lighean și cu 
prosoape. Avu forţa să le așeze pe pardoseală și ieși din cameră 
astupându-și gura cu o mână. 

-Acum trage, încet. Sora Camilla avea în mână cordonul și începu 
să tragă încet. Medicul introduse o mână în vagin și încercă să 
rotească copilul pentru a-l face să iasă, cu abdomenul în jos. 
Impreună cu o altă bucată de cordon ieșiră picioarele. Urmă la 
rând funduleţul și la urmă capul, care avea forma unei gutui 
văzută de jos. Faţa contractată a Elenei se destinse. | se tăie 
imediat cordonul. 

-E un băiat, spuse sora Camilla asudată, obosită, dar fericită. 

-Da, răspunse medicul așezându-l pe pat, dar nu respiră. Sora 
Camilla privea la corpul inert, întins pe prosop, și întorcându-se 
către doctor începu să-l lovească. 

-Faceți ceva! Pentru Dumnezeu, faceţi ceva! Auzind ţipetele, Elena 
deschise ochii, fără să înţeleagă, în timp ce doctorul încerca să se 
apere de loviturile călugăriţei. 

-Bine, bine, ţipă el, lasă-mă să încerc! îl luă cu ambele mâini, îl 
așeză pe un braţ și învingându-și greaţa de sângele și lichidul ce 
care era încă acoperit, își apropie buzele de ale copilului și încercă 
să sufle înăuntru. 

-Nasul!, exclamă sora Camilla. Strângeţii nasul! Medicul se 
conformă și suflă iar. 

-E inutil, spuse, e mort! Sora îl luă cu forţa din mâinile lui și repetă 
ceea ce făcu doctorul. De câteva ori îi suflă în gura deschisă, dar 


282 


nou-născutul nu dădea nici un semn. Încercă cu toată forţa 
disperării și recită în gând "îngerul veghetor”. Vroia să-l reașeze 
pe pat când copilul își mișcă capul spre înapoi. 

-Daţi-mi-l!, ordonă medicul. Îl luă de amândouă piciorușele, îl ţinu 
pentru câteva momente cu capul în jos, dându-i câteva palme 
peste fund. Copilul ţipă, 

-Trăiește! Trăiește!, exclamă sora Camilla, și din cale-afară de 
bucuroasă îl îmbrățișă pe doctor, sărutându-l pe obraz. 

-Să-l dăm mamei, acum. 

-Mai înainte să-l spălăm, deja ne-a pregătit pentru bal. Priviţi aici! 
Cămașa medicului era toată roșie de sânge. 

-Ei, doctore, ce vreţi să fie?! Daţi-o jos că o duc imediat la spălat. E 
puţinul pe care îl pot face... și scuzaţi-mă pentru adineaori. 

-Nu-i nimic, nu pot spune că sunt obișnuit dar face parte din riscul 
meseriei. Copilul fu spălat și înfășurat într-un prosop moale. După, 
îl așezară cu delicateţe la pieptul Elenei: femeia părea că nu 
reacţionează. Medicul îi luă braţul și-i simţi pulsul, era accelerat și 
neregulat, în timp ce faţa și mâinile aveau urme de cianoză. 
Așeză încet o pătură pe ea. 

-Eu nu pot face prea multe pentru ea, spuse el. Ar fi mai bine să 
chemaţi un doctor, un alt fel de doctor. Eu sunt pediatru, iar de 
femeie nu-mi place deloc cum arată. 

-Ce anume vreţi să spuneţi? 

-Vreau să spun că placenta e prea închisă la culoare, poate că au 
fost pierderi mari de sânge. Femeia asta a suferit mult și ar putea 
avea o hemoragie intemă. Uitaţi-vă la faţa ei. 

-Dar abia a născut! 

-Știu, mulţumesc soră, tocmai de aceea. E nevoie de un 
hematolog, de un specialist, nu pierdeţi timpul. 

Copilul făcu prima lui alăptare după vreo oră de la naștere. Elena 
rezistă până când leșină. Era palidă și sora Camilla îi aduse o supă 
caldă de găină, pe care abia o gustă. În dimineaţa următoare veni 
medicul mânăstirii. Le salută cu emfază pe călugărițele care-i 
veneau în întâmpinare, ca niște "'găini care abia s-au ouat”, până 
când sora Camilla îl trase cu forţa în camera Elenei. O ascultă, îi 
observă ochii, îi luă pulsul, îi măsură temperatura, mult peste 
normal, chiar dacă Elena transpirase pe timpul nopţii și în 
dimineața respectivă. Nu-i era foame, spunea sora, dar cerea 
continuu de băut. 

-Cum a fost nașterea? 


283 


-Copilul a fost podalic și Elena a suferit mult. După care a avut..., 
nu știu, cordonul a ieșit înaintea copilului. Un lucru teribil. 

-Ar fi mai bine s-o văd, puteţi da pătura la o parte, soră? Sora 
Camilla făcu întocmai, dar când ridică pătura, apăru o imensă pată 
de sânge între coapse. 

-Acoperiţi-o, am văzut suficient. Medicul se îndepărtă făcând semn 
sorei Camilla să-l urmeze. 

-Mi-e teamă că e tocmai o urâtă hemoragie internă. 


-E grav? 
-Foarte, a pierdut mult sânge, dar nu e numai asta. Se poate 
produce și o septicemie. li voi prescrie Prontosi/, un nou 


medicament, dar nu va fi de ajuns. Aveţi o perfuzie? li voi prescrie 
și o soluţie fiziologică. 

-Da, mă duc să o pregătesc. Sora Camilla avea lacrimi în ochi. 

-Se va face bine? Medicul dădu din cap. 

-Roagă-te, soră, și în același timp mă voi ruga și eu. Fiecare cu 
zeul lui, poate așa vom reuși să facem un miracol. Numai în acel 
moment, sora Camilla îsi aduse aminte că medicul Carlo Milano 
era evreu si că tocmai din acest motiv, de câteva luni practica 
numai în privat, fiind dat afară de la spital. 

-Prea bine, spuse forțându-se să zâmbească, poate în doi vom 
reuși. Și vă rog, de data nu plecaţi fără a fi plătit. 


Elena se trezi din toropeala ei și primul lucru pe care-l văzu era 
copilul care sugea laptele cu vigoare. În acel moment îi mulțumi lui 
Dumnezeu, știind ceea ce va trebui să facă. Că era pe moarte, o 
știa prea bine. 

-Camilla, vino aici, te rog. Vocea ei era subţire. Ochii ei treceau de 
la capul micuţului la mimoza de afară ale cărei ramuri, mișcate de 
vânt, păreau să bată încet la fereastră, cu flori galbene, delicate. 
-Într-o zi sau alta, va trebui să o tai, spuse sora Camilla. 
-Ascultă-mă bine, Camilla, mă simt rău. Nu, te rog, nu spune nimic. 
Nu cred că voi mai trăi mult timp. Simt asta, dar crede-mă, unica 
mea durere este că las acest copilaș. Și tu, chiar, prostuţa... Iti cer 
o favoare, e o încercare pe care vreau să o fac, dar știu că dacă 
voi reuși, voi putea muri în pace. 


XX kk 


Trupele italiene și cele ale lui Franco intrară de puţin timp, 
triumfale, la Madrid și Italia ocupase, militar, Albania. In mai puţin 


284 


de cinci ore de la debarcare, la Tirana deja flutura steagul tricolor 
cu însemnele casei de Savoia. Giacomo de Mola citea despre 
acceptarea de către regele Vittorio Emanuele a coroanei Albaniei. 
Ce om mare. Erau luni, de când închis la abația de la Camaldoli, 
Giacomo își impusese să nu mai citească nici un ziar sau să 
asculte la radio. În acea zi, pentru a trece peste plictiseala 
călătoriei, făcu o excepţie de la regulă. Dar din ceea ce citea, din 
modul în care erau scrise articolele, părea că nu trecuse prea mult 
timp. Numai câteva ușoare schimbări, chiar dacă vechiul 
"Corriere" utiliza acum tonurile '"'patriotice” ale ziarului “Giomale 
d' Italia”. 

Obţinu o chilie particulară, aproape de cea a lui ”padre generale”, 
care-i puse la dispoziţie și biblioteca lui. Camaldoli exista de mai 
bine de o mie de ani și i se păruse locul ideal pentru a ascunde, 
departe de ochii lumii, cartea lui Giovanni Pico. In plus, acel loc, 
avea ca simbol antic două păsări care sorbeau din aceeași cupă. 
Poate pelicani, păsări phoenix sau păuni și Graal-ul. Un semn clar 
al vechii prezenţe templiere care, în amintirea îndepărtatului său 
strămoș, îi inspira serenitate și protecţie. 


Trenuleţul opri în staţie la Pistoia. Pe jos începu urcușul spre 
mănăstire unde, în sfârșit, ar fi întâlnit-o pe Elena. Acea chemare îl 
tulburase mult, ce anume vroia femeia de la el? Sora care-i vorbise 
la telefon a fost săracă în detalii, și foarte prudentă, evazivă chiar. 
O femeie norocosă, i se păru, una care știe dar preferă să tacă. 
Dar resortul care-l împinse să plece de la Camaldoli era mai ales 
posibilitatea de-a afla câte ceva despre Giovanni. Poate că Elena |- 
ar fi ajutat să afle. Poate nu era adevărat cu suferea. 

Se simţea învigorat de acea lungă plimbare: chiar dacă era 
obișnuit cu sălbăticia de la Camaldoli, se bucurase de vederea 
câmpiei de dedesupt, de micile aglomerări de case, de bucuria cu 
care munceau bărbaţii și femeile pe care le întâlnise. Cum era 
posibil, ca acea lume atât de disponibilă, ironică și detașată, să se 
lase atrasă de simboluri și de chemări la război și moarte? Chiar și 
pașnicul “Corriere” pusese pe prima pagina o fotografie-gigant cu 
sute de mii de muncitori care-l aclamau pe duce când proclama 
victoria asupra Albaniei. Albania. Marea parte dintre ei nu știa nici 
măcar unde era Albania. Numai doisprezece muriră, spunea 
triumfător ziarul. Chiar și un singur mort, era deja prea mult. O 
soră îi deschise poarta. 


285 


-Dumneavoastră sunteţi? 

-Sunt domnul de Mola, m-au chemat aici pentru o întrevedere. 
-Lăsaţi, eu sunt aceea care v-a telefonat. Veniţi, Elena vă așteaptă. 
Poate, continuă ea cu voce joasă, că vă așteaptă numai pe 
dumneavoastră pentru a muri. 

De Mola întră în liniște în cameră: fereastra era întredeschisă, dar 
înăuntru era un miros straniu, de viaţă și de moarte. Văzu o 
femeie întinsă pe pat, cu ochii închiși. Trăsăturile, frumoase la 
vremea lor, erau afectate de lunga suferinţă. Dar ceea ce-l miră, 
era pătuţul micuţ de lângă patul ei. Se apropie curios și văzu un 
copil care se agita, cu ochii încă apoși, dar expresivi. 

-ÎI puteţi lua în braţe, îi place să fie alintat, spuse femeia din pat. 
Giacomo făcu întocmai după cum îi spuse femeia, a cărei voce, 
boala o făcuse aproape ca de copil. Nu era obișnuit să ţină un copil 
în braţe și se simţea neîndemânatic. | se păru că bebelușul nu 
cântărea aproape deloc. 

-Daţi-i jos căciuliţa, vă rog și priviţi. Cu grijă făcu din nou cele 
indicate și simţi un fior pe spinare.  Strânse copilul la piept și 
închise ochii. 

-Da, spuse Elena cu un fir de voce, știam că l-aţi fi recunoscut. 
Când am văzut acel ciuf roșu am înţeles cine e tatăl. Ştiam că vă 
va face plăcere să-l cunoașteţi pe fiul lui Giovanni. Știu cât de mult 
ținea la dumneavoastră... Elena avu un atac de tuse care o 
împiedică să termine fraza. Giacomo sărută delicat copilul pe 
frunte, îl așeză în pătuţul lui, după care se apropie de pat. 

-Știţi unde este? Vocea lui era joasă, calmă și nu trăda nici un 
resentiment. 

-Nu, dar aș vrea să știu și eu unde este, dacă mai trăiește și dacă 
mă urăște pentru tot ceea ce i-am făcut. Şi nu numai lui. Elena îl 
luă de mână. 

-Vă rog să-mi promiteţi ceva. Știu că sunteţi un om bun și drept. 
Și știu că nu merit nimic, dar plătesc pentru asta. Copilul mi-a dat 
un motiv să trăiesc, și tot el îmi ia acest drept. E firesc așa. 

-Voi face tot ceea ce este posibil. 

-Nu ajunge! spuse încercând să se ridice, dar fără a reuși. Nu e 
pentru mine, e pentru el. 

-Vă promit, orice lucru ar fi. 

-Trebuie să-l găsiţi pe Giovanni, și dacă trăiește, vă rog să-i daţi pe 
fiul meu, fiul nostru. Îi strânse mâna și dădu din cap. 

-Şi dacă nu ai trăiește, sau nu veţi reuși să-l găsiţi, promiteţi-mi că 


286 


vă veţi ocupa de el. În această dimineaţă a fost botezat și se 
numește Giacomo, ca și dumneavoastră. 

De cât timp nu mai plânsese? Simţindu-și lacrimile curgându-i pe 
obraz, înăuntrul lui crește o nouă forţă, o nouă speranţă. 
-Giacomo, spuse încet, cu vocea gâtuită, nu va crește fără un tată. 
De Mola își apropie faţa de chipul ei: simţi fruntea Elenei frigând în 
timp ce o sărută. Femeia zâmbi și cer să i se aducă copilul. 
Giacomo îl așeză delicat la piept, și în timp ce se îndepărta, dădu o 
ultimă privire mamei și nou-născutului. O sferă luminoasă, poate 
ceva meteoric, traversă sticla ferestrei.  ''Maica”, cealaltă, era 
prezentă în acea cameră. 


287 


EPILOG 


AZI 
Miercuri 2 septembrie 2009 


“Dacă e adevărat tot ceea ce e scris”, cine am crezut că este în 
realitate bunicul meu, el doar l-a adoptat pe tatăl meu. Eu sunt 
nepotul acelui Giovanni Volpe, destul de ușor de recunoscut după 
firele roșiatice din barbă, dar și din fotografiile vechi ale tatălui 
meu. Dar toate acestea au o importanţă secundară. Am în faţa 
mea plicul. L-am umezit cu abur la ba/gne-marie, metoda cea mai 
ușoară după cum mi-a sugerat bunicul meu ( voi continua să-l 
numesc așa) și foile de hârtie s-au desprins. M-am întrebat unde ar 
putea fi cele două copii, inclusiv aceea a lui Cristofor Columb, care 
cu "'arta” lui reuși să le citească după care le dădu tatălui său 
Innocenzo. Probabil că zac pe undeva, ascunse în arhiva secretă a 
Vaticanului și vor rămâne acolo atâta timp cât va dori biserica. 
Deci aceasta “Dacă e adevărat tot ceea ce e scris”, ar trebui să fie 
cea de-a treia copie, dar nu e. Când am deschis plicul am găsit 
doar treizeci de pagini goale. Cu excepţia paginii centrale, pe care 
am întors-o pe toate părţile, de nenumărate ori. Și care conţin 
dezlegarea misterului. E o frază simplă, în latină: 

“Ad eius ossa versatus est inquid inquiris” 

Mai mult, sau mai puţin înseamnă: "ceea ce cauţi se află lângă 
oasele lui”. M-am cutremurat când am înţeles că strămoșul meu 
se referea la contele de Mirândola. Oasele lui Pico sunt acolo unde 
este mormântul lui. La San Marco, la Florenţa. Și ca din 
întâmplare, cu doi ani mai înainte, mormântul lui a fost deschis, au 
scos afară resturile lui, pentru a dezvălui, prin examinarea ADN- 
ului, un adevăr pe care toţi l-au cunoscut dintotdeauna, că fusese 
otrăvit. După aceea ce au recompus scheletul și au reînchis 
mormântul la loc, dar secretul a rămas intact. 

În faţa mormântului lui Giovanni Pico m-am oprit îndelung în 
căutarea vreunui indiciu. Am văzut statuia lui Savonarola, cu 
spatele. Sarcofagul lui Angelo Poliziano se află sub sarcofagul lui 
Pico. Și mormântul lui, pe care care de cinci secole e constrâns să- 


288 


| împartă cu corpul poetului Benivieni, care-l iubea, dar nu ca pe 
un frate. Cheia ar putea fi în epitaful lui: 

“Joannes iacet hic Mirandula caetera norunt et Tagus et Ganges 
forsan et antipodes” 

”Aici zace Giovanni Mirándola, restul îl știu Tago, Gangele și poate 
antipozi!” 

Am făcut multe cercetări, era aspecte care nu părea la "locul lor”. 
Epitaful nu l-a scris, după cum se spune, Ercole Strozzi, posibilul 
amant al Lucreţiei Borgia. De fapt, piatra comună a fost sculptată 
după moartea lui Benivieni, petrecută la 1542, în timp ce Strozzi a 
fost ucis în 1508. 

Timp de săptămâni am reflectat la cele scrise, care nu au nici un 
sens. Am întrebat de matematicieni, de cei care l-au studiat pe 
Pico, istorici și filosofi. Mulţi cunoșteau cele scrise și mulţi au 
ridicat din umeri pentru un mister de secole, destinat să rămână 
un mister. leri, reflectând la cine era Ferruccio și la originile lui, am 
recitit fraza, într-o altă lumină. Era deja bătrân și prin aceasta, 
ascunzând adevărata semnificație, a dorit să aducă un ultim 
omagiu prietenului și binefăcătorului lui. La urmă am înţeles ceea 
ce vroia să zică și am descoperit unde era manuscrisul original. 
Acum e la mine. Trebuie să mă decid ce să fac. Pentru aproape 
cinci sute de ani, descendenţii lui Ferruccio au stat de pază la un 
fals, realizat de el însuși, pentru ca secretul lui Pico să fie și mai 
greu de găsit și pentru a fi făcut cunoscut lumii doar atunci când 
vremurile ar fi permis-o. Și acum mă întreb dacă acele vremuri au 
venit. 


289 


DRAMATIS PERSONAE 


Secolul XV si XVI 


ALESSANDRO VI a condus în mod despotic și absolutist timp de 
nouă ani. Obiceiul de-a otrăvi nobili și cardinali, după ce le-a 
vândut domenii și titluri, pentru a reintra din nou în posesia lor și 
pentru a le revinde, din nou, nu-l lăsă niciodată. Ultima încercare 
împotriva cardinalului Adriano Castellesi i-a fost fatală, poate din 
vina sau neștiinţa fiului lui Borgia, Cesare, care inversă cupele de 
vin otrăvit, riscând și el să moară. GIULIA FARNESE, ultima lui 
amantă, a cărei portret Alessandro l-a dorit pictat de marele 
Bemardino di Betto, zis și Pinturicchio, în "'Sala dei Santi”, a 
supravieţuit alţi nouăsprezece ani. După Alessandro VI, Francesco 
Todeschini Piccolomini - Pio III - omorât și el de otravă după numai 
două zeci și șase de zile de pontificat. Și în cele din urmă, la 31 
octombrie 1503, veni rândul educatului dar imoralului GIULIANO 
DELLAROVERE, la a patra tentativă de-a urca pe tronul lui Petru. 
Sub numele de Giulio II, zis și ''Sodomitul”, muri după zece ani. A 
fost primul dintre papi, la epoca respectivă, care a fost îngropat în 
mare liniște, fără nici un monument funerar, pe care și-l 
comandase, asemănător cu miticul Moise, comandă către 
sculptorul Michelangelo Buonarroti. 

FRANCESCHETTO CYBO reuși să se descurce. După moartea tatălui 
său a fugit de la Roma, și-a vândut toate domeniile și și-a petrecut 
câţiva ani la Florenţa, împreună cu soţia lui, Magdalena de' Medici, 
și printre distracţii, și la Genova. De la Giulio Il a avut ducatul de 
Spoleto și primi titlul de baron roman. A murit în 1519, de 
indigestie, la un prânz dat de regele Tunisiei Mulah Mohammed, 
aliat al creștinilor împotriva lui Kheir ed Din, Ariadeno Barbarossa, 
cel mai mare corsar al tuturor timpurilor. E îngropat la San Pietro, 
lângă tată lui. 

GIROLAMO  BENIVIENI a trăit mult timp, deranj ându-și 
contemporanii cu o serie de poeme dulcege în care-și exprima 


290 


dragostea lui pentru Giovanni Pico. Cu puţin înainte de moartea 
lui, în 1542, ceru și obţinu dreptul să fie înmormântat alături de 
Pico, în biserica San Marco, la Florenţa. 

GIROLAMO SAVONAROLA a pierdut toate bătăliile pe care le-a 
purtat. Apoteoza lui în viaţa terestră a fost atunci când, pentru a 
sărbători izgonirea celor din familia Medici de la Florenţa, ordonă 
sechestrarea a mii de opere de artă și le-a ars în ceea ce s-a numit 
“Falo delle Vanita”. Un an după, în 1498, a venit rândul lui. A fost 
judecat, torturat, spânzurat și ars pe rug în "Piazza della Signoria”. 
ANGELO POLIZIANO s-a stins la patruzeci de ani. Pentru mai mult 
de cinci sute de ani poetul și-a dus în spate '"'moartea infamă” 
datorită sifilisului. Până spre anul trecut (2009), când examinarea 
resturilor lui a relevat cantități importante de arsenic și mercur 
sub unghii . Același tip de otravă, care după două luni îl va avea ca 
victimă pe Giovanni Pico, al cărui prieten tăcut și de încredere era. 
În aparenţă, Poliziano nu avea dușmani, dar era cu siguranţă 
păstrătorul secretelor contelui de Mirândola. 

EUCHARIUS SILBER FRANCK după ce a fost nevoit să tipărească, 
fără nici o recompensă, “Malleus Maleficarum”, intră în faliment. 
Înainte ca la Roma să înceapă persecuțiile împotriva evreilor, a 
fugit în Germania. Un ajutor financiar dat de bancherii Fugger, i-au 
permis să-și reia activitatea. De la tipografia lui au ieșit primele 
ediții ale Bibliei în limba germană, ” Vulgata” . Cel care lucra 
pentru el, Israel Nathan se mută la Soncino, aproape de Cremona 
și tipări prima ediţie a “Ta/muaului ”. 

LEONORA și FERRUCCIO DE MOLA au trăit mult timp. O rentă 
lăsată de contele de Mirândola le-a îndepărtat orice grijă 
economică. Ferruccio a menţinut raporturi foarte bune cu familia 
Medici, și în special cu Giovanni, fiul lui Lorenzo, care devine papă 
după Giulio Il. Ela fost cel care a dictat epitaful de pe mormântul 
prietenului lui. Căsătoria lui cu Leonora a durat până la sfârșit. Au 
avut trei fii și numeroși nepoți. Timp de mai mulţi ani Ferruccio a 
ținut ascuns locul unde era cele "Nouăzeci și nouă de Teze” ale 
amicului său. La primele semne de bătrâneţe, a decis să-i facă 
facă cunoscut lui Paolo Alberto, fiul cel mai mare, toată istoria, 
întrebându-l dacă, după moartea lui, va dori să continue opera lui. 
Paolo Alberto a acceptat pentru el și pentru moștenitorii lui. 


291 


SECOLUL XX și XXI 


ELENA RUSSO a murit la două zile după cele prezentate. Cu 
ajutorul unui prieten notar și al medicului Carlo Milano, Giacomo 
de Mola a adoptat copilul lăsându-l în grija sorei Camilla. După 
șase luni, femeia a renunţat la statutul de călugăriţă și-și luă rapid 
diploma de infirmieră. Timpurile anunțau că profesia ei va fi dintre 
cele mai căutate. Ea și Giacomo au plecat să locuiasă împreună la 
Fiesole. Toate ajutoarele economice care veneau de peste tot au 
fost folosite pentru creșterea, dar și pentru când micul Giacomo ar 
fi ajuns la vârsta majoratului. Pe tot parcursul vieţii, cel mic a 
numit-o pe Camilla '"'mătușă”. 

WILHEILM ZUGEL a găsit o cale să se îmbarce în Portugalia, pentru 
Statele Unite. Pe durata călătoriei și-a schimbat numele în Walter 
Pace, de suspecte origini evreiești. La frontiera de intrare pe insula 
Ellis Island, în faţa New York-ului, nu-l lăsară să treacă. Zilele 
următoare s-a găsit un cadavru plutind cu o valiză goală legată 
încă de mână. Unii martori au recunoscut cadavrul ca fiind al lui 
Walter Pace, care vroia cu orice preţ să treacă de vamă. Cadavrul 
a fost înmormântat cu acel nume, dar un Wilheilm Zugel reapare 
după mulţi ani într-o anchetă privind o fantomatică organizaţie 
numită Organisation der Ehemaligen SS Angehorigen, sau mai 
simplu ODESSA, specializată în ajutorarea criminalilor de război 
naziști care și-au găsit refugiu în America de Sud. 

GIANNIZARDO zis și ZANNA, după terminarea războiului a fost 
arestat, împreună cu alți doi de teapa lui, în timp ce loveau cu 
sălbăticie un soldat american de culoare, complet beat. Asupra lui 
s-a găsit un jurnal cu o listă a tuturor faptelor lui. Un partizan care 
luptase în munţii Appennini, spre Toscana, de partea rezistenţei - 
a "'șerveţelelor albe” - își amintea de acea chică blondă și de doi 
morţi uciși pe care i-a găsit într-o casă abandonată. li îngropase 
fără un nume, dar dintotdeauna știa că acel om avea o legătură cu 
cei doi morţi. Soldatul american muri din cauza bătăii și guvernul 
provizoriu al CLN a decis condamnarea lui la moarte prin 
împușcare. Sentința a fost executată în prima zi de Crăciun a 
anului 1945. Corpul lui Giovanni Volpe nu a fost găsit niciodată. 
GIOVANNI PICO, conte de Mirândola nu se poate odihni în liniște. 
La 26 iulie 2007 i-au îndepărtat piatra de pe mormânt cu scuza de 


292 


a examina oasele, în ciuda protestelor din partea călugărilor 
dominicani din biserica San Marco. Erau prezenţi și carabinierii de 
la R. I. S. (partea științifică) și nu s-a înţeles pentru ce motiv. 
Pentru un delict care a avut loc cu cinci secole mai înainte? Sau 
mai degrabă pentru a interveni în cazul descoperirii vreunui 
document care ar fi fost mai bine să rămână îngropat pentru 
totdeauna? Ceva, în acești ani s-a întâmplat, vreo știre, vreo urmă, 
poate filtrate în cărți, articole și documente. La 17 ianuarie 2004, 
loan Paul al Il-lea, pe durata ” Concertului de Reconciliere” a vorbit 
despre necesitatea de-a uni într-un singur Dumnezeu pe zeul 
creștinilor, al evreilor, al mahomednilor. A spus că: "Trebuie să 
găsim în noi curajul pentru pace. Trehuie să implorăm Cerului 
darul păcii. Si această pace se va împrăștia ca uleiul care 
calmează o suferinţă, dacă vom parcurge fără opriri, strada 
reconcilierii. Atunci deșertul va deveni o grădină unde va domni 
justiția și efectul justiţiei va fi pacea”. Acesta era primul obiectiv 
al lui Pico, din cele "Nouă sute de Scrieri”. Dar înainte de loan Paul 
al ll-lea, loan Paul I, trecuse peste spunând clar, pe durata 
sărbătorii Angelus,la 10 septembrie 1978, că “Dumnezeu e 
Mamă”, că trebuie să ne gândim la el ca la o mamă. Acestea erau 
în schimb concluziile celor "Nouăzeci și nouă de Scrieri”, împreună 
cu alte dezvăluiri despre esenţa omului, originea lui, de divinitatea 
care se află în el. Secrete pe care geniul lui Mirândola le-a 
descoperit, care la timpul lor nu s-au putut dezvălui și care, încă în 
zilele noastre reprezintă un pericol mortal pentru supraviețuirea 
ţărilor și instituţiilor. Şi poate, e din această cauză că papa Albino 
Luciani (loan Paul I) a stat pe tronul pontifical doar treizeci și trei 
de zile? 

Oricine a urmărit recentele evenimente din San Marco a rămas 
deziluzionat, și poate “bucuros” pentru rezultatul cercetării. Nu 
știe că visul lui Pico e aici, mai viu ca niciodată printre noi, iar eu 
sunt "'Ultimul Custode”. 


Guido de Mola 
Ultimul descendent al lui Ferruccio de Mola 
Strănepot al lui Jacques de Molay, Mare Maestru al 
Ordinului Cavalerilor Templari. 


293