Michel Zevaco — Puntea Suspinelor V3

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Puntea Suspinelor 


Volumul 3 


CUPRINS: 
Capitolul I Transformarea Juanei - 1 - 
Capitolul II O nouă Aretină - 6 - 
Capitolul III Subteranele San-Marc-ului - 21 - 
Capitolul IV Juana la drum - 40 - 
Capitolul V Mamă sau curtezană - 48 - 
Capitolul VI Omul Negru din păduri - 58 - 
Capitolul VII Urmarea povestirii Omului Negru al 
pădurilor - 64 - 
Capitolul VIII Gondola dragostei şi a morţii - 70 - 
Capitolul IX Întâia sărutare de dragoste a Juanei - 82 - 
Capitolul X Imperia - 85 - 
Capitolul XI Bianca - 89 - 
Capitolul XII Fecioara - 95 - 
Capitolul XIII Cardinalul-episcop al Veneţiei - 101 - 
Capitolul XIV Fiica curtezanei - 109 - 
Capitolul XV Marş forţat - 115 - 
Capitolul XVI Gennaro îşi plăteşte datoria - 120 - 
Capitolul XVII Sub Puntea Suspinelor - 129 - 


Capitolul I Transformarea Juanei. 

După cum s-a putut vedea, Roland organizase demult în 
Veneţia, un fel de serviciu tainic, menit a asigura venirile şi 
plecările sale. 

În afară de corabia cea mare, pe al cărei bord l-am văzut 
că s-a urcat, mai erau în Lido alte trei corăbii de construcţie 
mare, ce puteau debarca - la un moment dat - trei sute de 
luptători. 


Aceste vase pe care nimic nu le-ar fi putut face să fie 
bănuite, se îndeletniceau cu cabotajul regulat, dar nu se 
duceau niciodată prea departe. 

Absenţele lor erau scurte, dar când se înapoiau încărcate 
cu mărfuri, descărcarea se făcea cu o încetineală calculată. 
Niciodată nu lipsea mai mult decât o corabie din patru, aşa 
fel că Roland avea neîncetat la dispoziţia sa trei. 

În diferite puncte ale oraşului, gondole foarte repezi îl 
aşteptau în permanenţă pentru ca, la nevoie, să-l treacă 
laguna mare ce despărţea Veneţia de uscat. 

Pe uscat, trei staţii de poştă cu cai la îndemână, erau 
aşezate de la lagună până la strâmtorile Piavei. 

Mulțumită acestor orânduieli, Roland, sau unul din trimişii 
săi, putea ajunge în câteva ore la Peştera Neagră şi să se 
înapoieze. 

Către una din aceste gondole se îndreptară Roland şi 
Scalabrino. 

Aceasta era ancorată la Canalul Mare, nu departe de 
palatul Altieri. 

Cei doi oameni, după ce schimbară un semn de 
recunoaştere cu stăpânul gondolei, se îmbarcară, şi vâslaşii 
începură a vâsli cu dibăcia şi îndemânarea ce distingeau pe 
marinarii acestei epoci în care omul nu se putea bizui pe 
puterea maşinilor. 

Roland se vârâse sub cort. 

Ca de obicei, Scalabrino sta la pupă. 

Gondola trecu prin faţa palatului Altieri. Roland nu ridică 
perdelele cortului. Închise ochii, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
să zărească palatul. 

Dacă ochii lui s-ar fi fixat în acest moment asupra acestui 
posomorât palat, ar fi putut vedea o fereastră luminată, 
aceea a odăii de culcare a Leonorei. 

În acea cameră, Leonora culcată, palidă, slabă, cu ochii 
deschişi mari, visa, în timp ce tatăl ei, la câţiva paşi, stând 
într-un jilţ, îşi făcea veghea. 

Leonora visa. La ce? 


Vai! La fericirea ei pierdută, la viaţa sa zdrobită, acestea 
fiind acum unicul subiect al cugetărilor sale şi gândurile ei 
ce se roteau în jurul lui Roland. 

Totuşi tresări. 

În marea tăcere a nopţii, zgomotul cadenţat al vâslelor îi 
izbise auzul. Îşi înălţă capul şi ascultă. 

Dandolo n-o pierdea din vedere. Văzu mişcarea, sforţarea 
ce-o făcea, se duse la fereastră şi ridică perdeaua. 

— Nu-i nimic, fata mea, zise el. Linişteşte-te. 

— Am auzit, şopti Leonora. 

— Văd o gondolă mare ce apare din beznă. Îi văd steagul 
TOŞu. 

— Ah! 

— Merge repede. Dispare. 

Capul Leonorei recăzu pe perne şi Dandolo se întoarse să- 
şi reia locul în jilţ. 

— Vezi, spuse el, greşeşti că te nelinişteşti astfel la cel mai 
mic zgomot. De altfel sunt aici, nu te teme de nimic. 

Ea făcu un uşor semn, ca pentru a spune că avea 
încredere şi închise ochii. 

Gondola trecuse uşoară şi grăbită, ca o pasăre de mare pe 
sub ferestrele palatului Altieri; în curând fu în lagună. 

Era încă noapte, când ajunse la uscat. 

Roland şi Scalabrino încălecară numaidecât pe cai şi în 
zorii zilei descălecau în faţa căsuţei din Mestre. 

— Tata ce face? Întrebă Roland în clipa când Juana veni 
de-i deschise. 

— Sănătos şi voinic, stăpâne, dar Bianca. 

Roland intră. 

Cu un semn Scalabrino arătă tinerei că Roland era la 
curent cu dispariţia Biancăi. 

Roland intrând îl văzu pe tatăl său stând într-un jilţ mare 
din sala de la parter, lângă un foc bun. 

Se duse la bătrân şi îl strânse cu duioşie în braţe. 

— Cine mă îmbrăţişează astfel? Întrebă orbul. 


— Eu, exclamă Roland cu o voce înăbuşită, eu. Fiul 
dumitale. 

— Fiul meu? 

— Vai! Încă nu-mi recunoşti vocea? 

Nebunul tăcu. 

Scalabrino şi Juana contemplau cu o nespusă emoție 
această cutremurătoare scenă în simplitatea ei. 

În acest timp bătrânul Candiano, cu mâinile lui pe care 
bătrâneţea le făcea să tremure, căuta să-l atragă la sine pe 
Roland. 

Fiul său îngenunche. Fu în această mişcare, un fel de chin 
îngrozitor. 

— Tată! Iată! Striga fiul lui Candiano. 

Bătrânul apucase capul lui Roland, îl pipăia cum fac orbii 
care, după o admirabilă expresie a poporului, caută să vadă 
limpede cu degetele lor. 

— Da, şopti el, iată desigur un cap de om inteligent şi bun. 
Dacă aş avea un fiu, aş vrea să fie aşa. 

— Fiul tău este înainte-ţi! Fiul tău este la picioarele tale! 

— Îmi aduc aminte. Da, cred că-mi reamintesc. Trebuie să 
fi avut şi eu un fiu odinioară. Dar poate că este un vis 
nebun. Când privesc în mine însumi, când mă cobor în 
noaptea veşnicei mele orbiri, când evoc în inima mea icoane 
îndepărtate, dispărute acum, mi se pare într-adevăr că 
trebuie să fi trăit odinioară, e mult de atunci, ca ceilalţi 
oameni şi că ochii mei se odihneau cu plăcere pe făpturi ce- 
mi erau scumpe. Cine eşti? De ce spui că eşti fiul meu? 
Dacă am avut unul, fără îndoială că a murit, după cum 
moarte sunt lucrurile la care mi se întâmplă să mă gândesc. 
Eu nu mai am fiu. 

Încetişor, nebunul respinse capul lui Roland, pe care îl 
ţinea în mâinile sale. Fiul lui se sculă. 

Un lung oftat îi umflă pieptul. 

Bătrânul Candiano nici nu se mai ocupa cu altceva decât 
să-şi încălzească mâinile la flacăra sobei. Totuşi adăugă: 


— Juana, fata mea, încearcă de primeşte cum trebuie pe 
acest nobil străin, cu toată nebunia ce-l împinge să spună că 
este fiul meu. Trebuie să fie bine tratat. Mi se pare că 
odinioară nu aveam decât să fac un semn şi stoluri de 
servitori se îmbulzeau în jurul străinilor ce veneau să mă 
viziteze. Unde-i timpul acela? Şi existat-a oare vreodată 
acest timp? 

Roland scutură capul. 

I se păru vădit că tatăl său n-o să-şi recapete niciodată 
judecata. 

Se întoarse spre Juana, ca pentru a-i cere părerea. 

— Şi totuşi, şopti aceasta, de două ori şi-a chemat fiul şi l-a 
blestemat pe Foscari. 

— Aşa crezi tu? 

— Că licăriri de judecată, că raze de inteligenţă, îi 
luminează uneori nebunia. 

— Şi asta-i tot? 

— Este tot ce am putut înţelege eu, Înălţime. 

Roland făcu în tăcere câţiva paşi. 

Apoi întorcându-se la Juana, zise: 

— Nu poate să mai rămână aici. 

— Cred şi eu, zise Juana înălbind. 

— Spune ce gândeşti, copila mea, reîncepu Roland cu o 
voce foarte dulce şi aţintindu-şi privirea în ochii Juanei. 

— Acela care a venit, se poate întoarce iarăşi, zise ea 
plecându-şi capul. 

— Şi atunci? 

— Poate că atunci l-ar răpi pe doge, cum a mai făcut odată 
cu fata. 

— Dar tu ai fi aici să-l aperi. 

— Înălţime! 

— Sunt sigur că ai lovi de moarte pe acel om, dacă ar mai 
avea îndrăzneală să se înapoieze aici. 

— Înălţimea-voastră! 

— Ei bine? 


— L-aş lovi, căci am jurat să vi-l înapoiez pe tatăl 
dumneavoastră sănătos şi neatins, dar m-aş lovi şi pe mine 
după aceea: întrebaţi-l pe Scalabrino pentru ce am vorbit 
aşa. 

Juana rosti aceste din urmă cuvinte cu o voce slăbită şi-şi 
acoperi faţa. 

Nu plângea - dar fiori repezi îi străbăteau corpul. 

— Sărmană Juana! Biată mică Juana! Se gândi Roland 
aţintind asupra tinerei femei o privire de nesfârşită 
compătimire. 

Îi apucă mâinile şi şopti: 

— Aşadar îl iubeşti pe omul acesta! Ştii că a vrut să-l 
omoare pe Scalabrino? 

Ea nu răspunse. 

Numai o tresărire mai puternică arăta sfârşirea inimii sale. 

— Este o mare nenorocire, se gândi Roland şi reîncepu: o 
să-l duc pe tatăl meu într-un loc sigur. Acolo vei fi şi tu la 
adăpost, copila mea. Sora mea prea iubită, îţi respect 
durerea şi dragostea ta. Dar lasă-mă să te călăuzesc. Pleacă 
cu tatăl meu. 

Juana îl privi în faţă. 

O dureroasă hotărâre se citea pe faţa ei. 

Roland fu izbit de paloarea şi slăbiciunea acestui chip. 

— Înălţime, zise Juana cu o voce potolită - şi ca şi cum 
ceea ce avea să spună, se hotărâse de mult să o facă - 
Înălţime, iertaţi-mă. Aşteptam înapoierea dumneavoastră. 
ca să vă spun. 

— Vorbeşte, sora mea prea iubită, vorbeşte fără teamă, 
spune-mi totul, căci - orice mi-ai spune - îţi păstrez o 
recunoştinţă care nu se va sfârşi decât cu viaţa mea. 

— Stăpâne, nu mai pot sta lângă tatăl dumneavoastră. 
lertaţi-mă stăpâne, trebuie să mă duc la Veneţia. 

— lată de ce mă temeam, şopti Roland şi cu glas tare, 
continuă: La Veneţia! Ei bine, fie, vei veni cu mine, cu 
Scalabrino. Cu cei doi fraţi ai tăi care te iubesc, care te vor 
apăra, te vor ocroti. 


Juana scutură din cap. 

— Trebuie să mă duc singură la Veneţia, zise ea. 

— Ca să-l revezi, nu-i aşa? Întrebă Roland foarte încet. 

— Ca să-l apăr, înălţime. 

— Împotriva mea? Împotriva lui Scalabrino? 

Ea îşi răsuci mâinile într-un gest de chin învecinat cu 
nebunia. 

Apoi plângând cu hohote, pierdută, bâlbăi: 

— Mai bine să mor de o mie de ori, decât să ridic mâna 
asupra dumneavoastră amândurora. Asupra domniei tale, 
care sunteţi tot ce iubesc şi respect mai mult pe lume. 
Trăznească-mă cel de sus, dacă un gând criminal mă 
însufleţeşte vreodată împotriva dumneavoastră! Dar este el, 
inima inimii mele, gândirea dragostei mele, care m-a făcut 
să palpit de când inima asta este în stare a iubi. Presimt, 
văd evenimente fioroase. Ah! Sunteţi mare şi puternic, 
stăpâne! În sufletul vostru l-aţi şi iertat pe Sandrigo, v-aţi 
hotărât să-l cruţaţi. Pentru a mă cruța pe mine. O văd în 
ochii voştri. Sandrigo n-ar avea nimic de temut din partea 
domniei-voastre. Dar. 

— Sfârşeşte, Juana. Vorbeşte. Căci inima mea este în 
armonie cu toate vorbele tale. 

Juana făcu o sforţare să se stăpânească. Îşi uscă lacrimile 
ce-i ardeau ochii. 

— Da, continuă ea în timp ce un fior convulsiv o agita, 
trebuie să-mi împrăştii întreaga mea gândire la picioarele 
domniei-voastre. O! M-am gândit multă vreme în timpul 
acestor chinuitoare optsprezece zile ce s-au scurs. Văd ce-o 
să se întâmple, ca şi cum s-ar fi îndeplinit drama de care mă 
temeam. Veţi cruța pe Sandrigo, înălţime, veţi face asta 
pentru dragostea ce mi-o păstraţi, ştiu. Dar el, el nu o să vă 
cruţe. În chip fatal va veni ora când veţi fi silit să-l doborâţi. 
Asta vreau s-o împiedic. O! Cu orice preţ. Numai când mă 
gândesc că Sandrigo şi dumneavoastră v-aţi afla faţă în 
faţă, îngheţ de groază. 


— Aşadar, vrei să te duci la Veneţia? Nimic nu te-ar putea 
face să-ţi schimbi gândul? 

— Nimic, înălţime. Mă voi duce. 

Dulcii săi ochi căprui se luminară de o flacără stranie. 

Desigur că în această stare de suflet, era ca primii 
mucenici, care departe de a se teme de chin, se duceau la 
moarte cu un fel de entuziasm înflăcărat. 

— Sărmană victimă! Şopti Roland. Fie, adăugă el, eşti 
liberă, Juano, dar îţi vei aminti pururea că cei doi fraţi ai tăi 
se gândesc la tine. Dacă ai nevoie de o jertfă, dacă vine ora 
când, rănită în inima ta, neştiind unde să-ţi mai odihneşti 
capul trudit, simţi că te năpădeşte deznădejdea, să-ţi aduci 
aminte că la sânul meu frăţesc vei găsi un refugiu. 

Cu dinţii strânşi, ca să nu izbucnească în hohote de plâns, 
Juana făcu semn cu capul. 

— Cunogşti casa Dandolo din insula Olivolo? Reluă Roland. 

— Da. 

— Acolo la orice oră din zi şi din noapte, ne vei putea 
regăsi, sau cel puţin vei găsi un mijloc oarecare ca să ne dai 
de veste despre tine. M-ai înţeles bine, surioaro? 

— Da, Înălţime. 

— Bine. Acum când vrei să pleci? 

— Numaidecât. 

— Numaidecât? Cum! L.asă-mi cel puţin mijlocul de a te 
pregăti. 

— Am prevăzut eu totul, înălţime. După trei zile de 
îndelungate discuţii cu mine însămi, m-am oprit la planul 
meu. Sunt trei zile de când o trăsură mă aşteaptă la hanul 
din apropiere, ca să mă ducă până la ţărmul lagunei. Acolo 
mă voi îmbarca într-o gondolă publică care face serviciul 
între lagună şi Veneţia. O! Adăugă ea cu înfrigurare, nu-i 
nici o clipă de pierdut. Poate că s-a şi pierdut prea mult 
timp. Adio, Înălţime; adio Scalabrino. 

Uriaşul o îmbrăţişă pe Juana, bolborosind blesteme 
înăbuşite. 

Roland o strânse şi el în braţe. 


Atunci Juana se îndreptă încetişor spre bătrânul Candiano. 

Ea îngenunche şi şopti: 

— Dumneata pe care te iubeam, dumneata pe care te-a 
iubit odinioară moarta, de care inima mea este plină, iartă- 
mă că mă îndepărtez de dumneata. Sufletul aceleia care mă 
numea fiica ei, binecuvântându-mă, dacă zboară în jurul 
nostru, înţelege sufletul meu şi ştie ce chinuri am suferit ca 
să mă hotărăsc. 

Să fi fost un gest voit? 

Să fi fost cumva nelămurita expresie a unui gând de 
nebun? 

Braţele bătrânului se întinseră şi mâinile lui slabe se 
puseră pe capul Juanei ca pentru o binecuvântare. 

Atunci ea se sculă şi se îndepărtă, făcând un ultim semn lui 
Roland şi lui Scalabrino. 

Peste o clipă străbătuse grădina şi se făcea nevăzută pe 
şosea. 

Timp de minute îndelungate, cei doi oameni rămaseră 
tăcuţi. 

O mişcare ce-o făcu orbul, atrase atenţia fiului. Roland se 
întoarse spre dânsul. 

În acelaşi moment Scalabrino îi arăta cu un gest pe 
bătrân, ca pentru a-l întreba la ce hotărâre se oprea. 

— Stăpâne, zise Scalabrino, înşelându-se asupra 
însemnătăţii acestui gest, afirm că tatăl dumneavoastră va fi 
în desăvârşită siguranţă la Peştera-Neagră. Ceea ce s-a 
întâmplat cu răpirea lui Bembo, i-a pus pe şefi pe gânduri şi 
au luat straşnice măsuri de pază. Avem permanent acum o 
rezervă de oameni la peşteră şi ştiţi cât este de uşor de 
apărat. 

— Tatăl meu va merge la Veneţia, zise Roland. 

— La Veneţia! 

— Pregăteşte-te. Închiriază din Mestre o trăsură oarecare 
spre a ne duce pe toţi trei. 

— Şi caii noştri? 


— Ai să-i laşi la un popas. Vom pleca în aşa fel ca să 
ajungem în Veneţia pe noapte. 

Scalabrino se îndepărtă în grabă. 

O oră după aceea se înapoia cu un fel de trăsurică pe care 
o mâna un ţăran. 

Roland socoti ora plecării pentru momentul indicat să 
sosească la Veneţia. 

Când această oră veni, îl urcă pe tatăl său în trăsură. 

Bătrânul nu opuse nici o împotrivire. 

Se mulţumi să întrebe: 

— Unde mă duceţi? 

Roland avu o lucire de nădejde şi răspunse: 

— La Veneţia, tată! La Veneţia, auzi dumneata? La Veneţia, 
unde ai domnit, unde ai locuit în palatul ducal cu nevasta 
dumitale, Silvia, şi fiul dumitale Roland. 

Dar bătrânul făcu un gest de nepăsare. 

— Veneţia! Zise el. Am auzit spunându-se că este o cetate 
frumoasă. 

— Vai! Vai! Murmură Roland. 

Se aşeză alături de tatăl său, împreună cu Scalabrino, îşi 
regăsi gondola unde o lăsase şi se reîntoarse în Veneţia la 
două ore după asfinţitul soarelui, adică pe înnoptate. 

În casa din insula Olivolo instală pe tatăl său. 

Cine ştie ce tainice speranţe îl împinseră la această 
hotărâre! 

Capitolul II O nouă Aretină. 

L-am lăsat pe Bembo pe cheiul portului, aşteptând 
rezultatul cercetării făcute de stolul de zbiri ce se abătuse 
asupra casei. 

Acest rezultat îl cunoscu în curând, când atacatorii 
coborâră în neorânduială. 

— Încă trei oameni ucişi, îi spuse şeful trupei. Cu cei patru 
aruncaţi pe fereastră, fac şapte. N-ar trebui multe nopţi ca 
aceasta, preasfinte, pentru ca poliţia Veneţiei să fie 
prăpădită. 

— Şi el! El! Mugi Bembo. 


— Acela pe care am venit să-l arestăm? Zburat, dispărut, 
pierdut în fum, este cazul s-o spunem aşa! 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că omul şi însoţitorul lui - căci erau doi, 
au luat calea ce îndeobşte o ia fumul spre a zbura la cer. 

— Au fugit prin coş? 

— Întocmai aşa. 

Bembo îşi înăbugşi o înjurătură, dădu poruncă să se 
scotocească toată mahalaua şi să se lase în casă oameni de 
pază. Apoi se retrase, mai palid poate de groază, decât de 
mânie. 

— Este un diavol, un adevărat diavol, bombăni el, 
înapoindu-se cu paşi mari la palatul său, escortat de şase 
sau opt zbiri, ce-i ceruse gărzii. la seama! Bătălia este în 
perioada ei cea mai aprigă. Dacă nu-l ucid pe Roland 
Candiano, mă va omori el pe mine! 

Vorbind astfel se înfiora, privea în jurul lui, abia liniştit de 
prezenţa zbirilor înarmaţi, ce-l însoțeau. 

Înapoiat în palatul său, Bembo porunci să se închidă cu 
grijă toate uşile, porunci să nu se deschidă oricui ar fi fost la 
uşă, sub nici un motiv, înainte de a se lumina de ziuă şi se 
duse să se închidă în camera lui de lucru, după ce puse săi 
se pregătească o masă bună. 

Această gustare se compunea dintr-un pui fript rece, o 
piftie de ţipari şi o sticlă cu vin vechi de Burgonia, din care 
cardinalul avea o provizie bună şi-i plăcea îndeosebi. 

Puiul înghiţit, răcitura mâncată cu lăcomie, cardinalul îşi 
turnă o ultimă şi puternică duşcă de vin, se răsturnă pe 
spătarul jilţului său, întinse picioarele la foc şi ridicând 
paharul la înălţimea ochilor, făcu să se oglindească rubinele 
topite în vâlvătaia roşie a focului. 

Atunci îşi bău încetişor şi evlavios duşca de vin, apoi oftă 
puternic. 

Bembo se simţi mai viteaz acum. 

Putu privi în faţă ipoteza că s-ar prea putea să se afle în 
faţa lui Roland şi nu tremură. 


Bembo se sculă, făcu ocolul camerei sale de lucru 
fredonând o arie de dans. 

Hotărât, vinul vechi de Burgonia este leac suveran 
împotriva fricii, a prostiei, a răutăţii şi îndeobşte a tuturor 
bolilor creierului. 

Îi plăcea planul său, îl completa, îl îmbogăţea; chiar şi 
ambiția lui îşi găsea sprijin şi mergea poate până acolo că 
întrezărea tiara papală în fundul unui pahar, de pe care 
câteva rubine aruncau focuri. 

Deodată tresări, recăzu îngălbenind în jilţul său şi şopti: 

— Bianca! 

Da, Bianca! 

Îşi uitase dragostea. 

Pusese la cale, gândise, vorbise ca şi cum nu un lanţ mai 
puternic decât lanţurile fricii l-ar fi legat de acea stâncă a 
lui Prometheu unde vulturul - iubirea - îi rodea pieptul. 

Bianca! Să plece, să fugă la Roma fără Bianca, să trăiască 
fără dânsa, să trăiască cu această urâcioasă gândire că un 
altul ar avea-o, că un altul ar înlănţui-o în braţele sale şi ar 
sfâşia-o în sărutări! 

De aici înainte icoana lui Sandrigo înlocui pe acea alui 
Roland în evoluţiile gândurilor sale. 

Altă faţă a problemei vieţii sale îl absorbi în întregime şi 
începu a-şi preciza planul ce şi-l schiţase de câteva zile, 
pentru ca Bianca să fie a lui. 

Planul acesta îl vom vedea desfăşurându-se. 

Bembo sfârşi prin a se culca mai potolit, mai sigur de 
dânsul. 

A doua zi dimineaţa, pe la zece, alergă la palatul 
Aretinului. 

În dimineaţa aceea maestrul Petre Aretin se sculase 
devreme şi se dusese la palatul ducal, unde se prezentase 
ca să primească cei o mie de taleri, pe care cardinalul îi 
făgăduise. 

Spre marea-i mirare, abia îşi spuse numele la vistierie şi 
casierul îi numără zâmbind cei o mie de taleri. 


Aretinul se înapoie foarte voios. 

— E totuşi prea adevărat, mormăi el numărând pe o masă 
monezile albe. lată o mie de taleri, niciunul mai puţin. 
Niciunul mai mult, trebuie să adaug ca să fiu drept. Acest 
Bembo e un om mare. Să aibă cu adevărat cheia 
tezaurului? În acest caz cele nouă mii ce trebuie să le 
primesc încă, vor fi în curând în cuferele mele. 

Şi întorcându-se spre Aretinele, care ca un stol de fluturi 
alergaseră în jurul grămăjoarelor de taleri ca în jurul unei 
lumini, le spuse: 

— Ei, voi de colo, auziţi-mă bine. Când preasfântul Bembo 
îmi va face cinstea să-mi facă o vizită, înţeleg să i se facă o 
primire bună, ca unui vrednic şi mărinimos senior ce este. 
Mulțumită lui sunt mai mult de jumătate mângâiat de 
moartea ilustrului meu prieten loan de Medicis, Dumnezeu 
să aibă milă de frumosu-i suflet! Şi nu mă îndoiesc că peste 
puţin timp rămăşiţa de mângâiere va veni să mă găsească. 
Deci când acest scump cardinal va apare în aceste locuri, să 
i se zâmbească, să se ia chitarele, să se îmbrace cele mai 
frumoase eşarfe, să se dea goana la bucătărie, căci scumpul 
bărbat nu urăşte - ca şi mine - bucăţile fine, ceva raci de 
mare, niscai felii de vânat. Cred că m-aţi înţeles cu toatele! 
Dacă mai prind pe una care-şi întoarce capul cu dezgust, o 
gâtui cu propriul ei păr. Pe toţi dracii, la urma urmelor ce 
are Bembo, de excită aceste mutre de coţofene fără de 
pene, ce vă place vouă să le luaţi în prezenţa lui? Abia este 
anunţat şi voi o luaţi la fugă, ca un stol de găinuşe. Mie 
unuia mi se pare frumos şi vreau să-l găsiţi că e frumos, să 
fie răsfăţat şi să intre aici printre zâmbetele voastre, ca 
Febus însuşi printre razele strălucitoare. 

Aretinul repetă cu multă plăcere: 

— Da, Febus printre raze de aur. Comparaţia îmi pare 
binevenită. Ei bine, ştrengăriţelor, ce aveţi de vă 
schimonosiţi? 

Ele într-adevăr se schimonoseau, scumpele făpturi nebune 
şi numai vestirea că ar trebui de aici înainte să sară şi să 


zâmbească în faţa lui Bembo, le da nişte figuri plictisite. 

— Scumpe stăpâne, începu Margareta, mai mult îmi place 
să zâmbesc purceilor în piaţă. 

— Da, Pocofila, detună Petre, fiecare ştie că gusturile tale 
merg spre râturi care râmă mai degrabă, decât spre gurile 
ce vorbesc numai âur. 

— Bembo numai aur nu revarsă din gură, observă Clara, 
vocea lui îmi pricinuieşte colici. 

— Să dea Dumnezeu să ai o astfel de colică, încât să ţi se 
deschidă pântecul pentru a ţi-o stârpi cu fierul roşu! 

— E urât ca o maimuţă! Zise Paula. 

— Taci, urgie, nu-ţi face portretul de ocară! 

— Mă înfricoşează, şopti Perrina cu vocea ei dulce. 

— Tu sperii oglinzile cu ochii tăi de pisică turbată! 

De prisos să mai spunem că fiecare din răspunsurile 
Aretinului la un drăguţ strigăt de groază era urmat de un 
potop de lacrimi. 

Între acestea se auzi o voce care rosti rânjind: 

— Bravo Aretin! Bravo! Astfel trebuie să vorbească un 
stăpân, un înţelept administrator al dinarilor săi. 

Aretinul şi Aretinele se întoarseră cu vioiciune şi-l zăriră 
pe Bembo, care, fiind condus de un fecior de casă, se ivise 
fără zgomot. 

— Tu! Exclamă Petru a cărui faţă se descreţi. 

— Eu! Şi vin să mă poftesc la prânz la tine, dacă ai plăcere 
de mine! 

Aretinele făcură lui Bembo cea mai frumoasă plecăciune şi 
se năpustiră spre bucătării. 

— Ce au ele astăzi? Zise Bembo. Binevoiesc să mă salute! 

— Să lăsăm astea şi vino în odaia mea de lucru, vom vorbi 
în tihnă acolo. În ce priveşte Aretinele, te asigur că au 
pentru tine mai multă dragoste decât crezi, dar vino. 

— Ştii, stărui în mod ironic Bembo, că ţi-s pline 
anticamerele. 

— De solicitatori? Să se ducă dracului! 

— Nu. Am văzut doi trimişi ai Marelui Turc. 


— Să aştepte! 

— Vreo doisprezece tineri boieri care, negreşit, vor să-ţi 
arate nişte sonete. 

— Nu sunt aici, atâta timp cât eşti tu aici! 

— Mai mult, mi s-a părut că recunosc armele împăratului 
pe tunica unui fel de lacheu. 

— Diavolo! Răspunsul lui Carol Quintul! 

— Du-te şi vezi. 

— Te îndoieşti? 

Aretinul alergă. 

Peste zece minute mai apoi Bembo auzi urlete de furie. 
Aretinul reintră făcând să trosnească cu furie uşile. 

— Ce este? Zise cardinalul. 

— Mizerabilul! Să-şi bată joc de mine până la acest punct! 
O să vadă el ce lemn mă încălzeşte pe mine şi că regele 
poeziei valorează mai mult decât un împărat al germanilor! 
Ce insultă! Nu o să dorm atâta timp cât nu mă voi fi 
răzbunat! 

— Dar, în sfârşit, explică-mi. 

— Linge o mână şi această mână te va pălmui. Muşcă 
mâna şi acea mână te va dezmierda! 

— Dacă vorbeşti în cimilituri. 

— Ei bine! Îmi vârâsem în minte să devin un foarte 
cumsecade poet, care nu vrea să mai privească omenirea 
pieziş. Până aici, ori de câte ori priveam un biped din 
seminţia noastră, mai ales unul dintre aceia ce se numesc 
„mari”, pentru că ne târâm la picioarele lor, nu-mi spuneam 
niciodată: „Uite un om”. Numaidecât zăream animalul 
adevărat sub masca sa omenească. Ăsta era un tigru, 
celălalt un porc; acesta de aici un şacal, celălalt o maimuţă; 
un altul un şobolan din aceia ce foiesc prin murdăriile 
uliţelor, celălalt un câine. Vedeam lupi într-un număr mic şi 
oi proaste în mare cantitate. Nu auzeam plângând, cântând, 
vorbind în jurul meu. Auzeam urlând, mugind, şi mieunând. 
Pricepi? 

Bembo se aşezase şi gânditor îl asculta pe Aretin. 


— Şi eu? Întrebă el. 

— Tu! Exclamă Petre. Să trecem. Tu eşti un prieten. Adică 
nu văd în tine decât oglindirea mea însăşi. Să trecem peste 
asta, îţi spun. Aveam deci această ciudăţenie de a vedea 
pieziş omenirea ca pe o faimoasă colecţie de monştri. 
Pătrundeam sufletele dintr-o dată. Sub cavalerismul acestui 
nobil baron, zăream laşitatea inimii; sub mila acestui 
burghez vedeam cruzimea hiperegoismului; sub măreţia a- 
cestui rege, lămuream limpede josnicia sentimentelor. Şi 
atunci. Nu pricepi? 

— Dă-i înainte, zise Bembo. 

— Atunci nu aveam decât să dovedesc că eu înţelesesem! 
Că puteam smulge o mască! Că puteam denunța tigrul, 
şacalul, porcul! Ori, tigrul, şacalul şi porcul ţin cu orice preţ 
să treacă drept oameni. Şi plăteau fără a se târgui la întâia 
vorbă ce spuneam despre tainica lor neputinţă. 

— Ah, aşa! Crezi că fiecare om are o nevolnicie? 

— Nu că o cred, sunt sigur de asta. Slăbiciunea, prostia, 
este să nu-şi proclame infirmitatea ei. Eu proclam sus şi 
tare că sunt un laş şi un găman. Alţi inşi vor neapărat să fie 
admiraţi. 

— Şi tu? 

— Eu, eu nu ţin decât la admiraţia plătită. Neavând nici o 
stimă pentru semenii mei, nu ţin la stima lor. Numai că, de 
îndată ce văd un bogătaş, îmi spun: desigur omul ăsta a 
furat, a jefuit, a ucis pentru ca să fie bogat. Avuţia nu este 
un lucru firesc în el. Priveşte în jurul tău bogăţiile, au toate 
capete de hoţi şi ucigaşi, cu toată grija ce au de a se vopsi, 
este cu neputinţă să fii bogat, dacă nu furi. 

— Totuşi. 

— O! Mă înţelegi bine. Nu vorbesc de furatul cu mâna 
înarmată, de ucigaşul care ia un pumnal ordinar. Aceştia 
sunt nebuni şi dreptele legiuiri îi oferă ca jertfe veşnicei 
dreptăţi, adică eternei trebuinţi, nesăturatei necesităţi de a 
dovedi sărăcimii că trebuie să rămână săracă şi că-i este 
îngăduit ei numai, să muncească şi să-şi secătuiască trupul, 


muşchii, creierul, inteligenţa, plătind o bucăţică de pâine. 
Nu, Bembo, nu vorbesc de aceşti mizerabili hoţi. Adevăratul 
tâlhar, adevăratul ucigaş este stimat, admirat, măgulit. Este 
Foscari, aruncând sutele de sărăcii în temniţă; eşti tu, 
asigurându-ţi averea şi norocul cu lovituri îndrăzneţe; sunt 
eu însumi, ochind pe trecătorul bogat cu lovituri de 
nevătămătoare sonete, şi nu cu lovituri de spadă sau 
pumnal ceea ce m-ar duce la eşafod. Este. 

— Destul, te-am înţeles. 

— Bun. Deci continui. Ori de câte ori zăream un bogătaş, 
un hoţ, dacă-ţi place mai bine aşa, îmi spuneam deci: pentru 
ce nu l-aş sili să împartă cu mine? Când vedeam un 
Francisc, un Carol-Quintul, un ucigaş, dacă-ţi place mai 
bine aşa, îmi spuneam: Pentru ce nu i-aş cere o slabă 
răscumpărare a fărădelegilor sale? Atunci scriam. Pana 
mea lăsa să curgă groaznice adevăruri şi lumea se prefăcea 
înfricoşată. Şi regele plătea! Împăratul plătea! Toţi plăteau! 
Bogaţii, puternicii, cardinalii, prinții, regii, tributarii acestei 
pene tăioase care picura adevărul, adică otrava. Adevărul! 
Adevărul! Bembo! Adică lucrul cel mai înfricoşător, cel mai 
monstruos, cel ce îngrozeşte oamenii şi dezorganizează 
încet universul. 

— Diavolo! Este o fericire că sunt prietenul tău, altfel te-aş 
trimite în temniţele de plumb cu a suta parte din cele ce mi- 
ai spus. 

— Minţi, Bembo. Spune curat că ai nevoie de mine. 

— Ah, aşa e! Dar nu eşti astăzi tocmai. Tocmai drăgălaş. Să 
fie de vină scrisoarea împăratului, ea te face să fii în 
asemenea hal? 

— Ei, la toţi dracii, da! Ce-ţi spuneam? Că am voit să 
renunţ într-o zi a mai spune adevărul, că eram sătul de el, 
să se tot teamă oamenii de mine şi că aş fi vrut să fiu iubit! 
Că voisem să încetez de a ameninţa şi că mă făcusem om 
cumsecade, poet care alintă. lată-mi răsplata. Am scris eu, 
Petru Aretin, lui Carol-Quintul ca să-i spun că-l admiram. 
Ştii ce mi-a răspuns? ine, na, citeşte! 


Cu o mână ce tremura foarte tare de mânie, Aretinul 
întinse lui Bembo o scrisoare, pe care o tot boţea de câteva 
minute în mâinile sale. 

Cu răceală Bembo desfăcu pergamentul şi citi: „Domnului 
Petru din Arezzo. 

Împăratul, stăpânul meu, îmi porunceşte să vă scriu că a 
primit şi a binevoit a citi poezia ce i-aţi adresat-o. Împăratul, 
stăpânul meu, în înalta-i mărinimie a binevoit să-mi ordone 
a vă mulţumi eu; ceea ce fac prin prezenta. Trimiţându-vă 
această mărturie a mulţumirii stăpânului meu, cutez, să 
adaug, domnule poet, asigurarea stimei ce v-o păstrez şi eu 
însumi. 

Schwetzer, Fecior de casă al M. S. Împăratului Rege” 

Bembo izbucni în hohote de râs. 

— Ei bine, exclamă el, nu văd în asta decât un răspuns 
foarte onorabil. 

— Să-mi scrie prin feciorul de casă! 

— Personalitate mai cu influenţă decât un prim ministru. 

— Nici o leţcaie! Nici o baiocăl. 

— Cinstea întoarce bogăţia. Împărătească mulţumire! 

— Mai bine mi-ar plăcea un taler cu cârnaţi! Zău! 
Mulţumire împărătească! Oare mulţumirea, oricât de 
împărătească ar fi ea, este aceea care mă va hrăni şi va 
hrăni şi pe aceste ştrengăriţe?! Nu ai idee cât mănâncă ele 
cu mofturile lor de a-şi face gura cât un cioc de păsărică. 
Îmi trebuiesc bani! Ah, da! Dar Carol o să vadă ce-o să-l 
coste că şi-a bătut joc de mine. Pe Scaraoschi, o să-l fac să-i 
curgă sudori de aur sau de lacrimi. Cunosc un secret de aşa 
fel, încât dacă-l dau în vileag, va fi nimicit, ucis, distrus şi va 
fi silit să se ascundă, să fugă sub pământ, să se îngroape de 
viu. 

— Spui aşadar, reluă Bembo, că-ţi trebuiesc bani? 

— Fără cei o mie de taleri primiţi, mulţumită ţie, mă întreb 
ce m-aş fi făcut? 

Bembo aruncă o privire piezişă spre un cufăr, în faţa 
căruia Petru se aşeză numaidecât. 


— 'Te uiţi la acest cufăr? Întrebă el cu nelinişte, ţi-o jur că 
este gol. 

Minţea cu neruşinare. 

Roland dăduse poruncă să-i ducă acasă cei zece mii de 
taleri conveniţi în clipa plecării spre lagărul Marelui-Diavol. 

— Este gol, trebuie umplut, zise Bembo. 

— Ştiu bine că-mi mai rămân nouă mii de taleri de primit 
de la vistieria ducală, stărui Aretinul. 

— Da, zise cardinalul. Dar ştii în ce condiţii? 

— Nu uit acest lucru, zise Aretinul făcând o schimonoseală 
de dezamăgire. Pentru asta trebuie să-l predau pe Roland 
Candiano. 

— Această condiţie pare-se că-ţi displace? 

— Nu, ce dracu! Exclamă Aretinul cu grabă. Dar dacă 
acest Roland nu mai vine niciodată aici? Ce se fac bieţii mei 
nouă mii de taleri? 

— Fii pe pace, zise Bembo cu o voce posomorâtă, va veni. 

— Crezi? 

— Sunt sigur de asta. Totuşi este un alt mijloc ca să-ţi 
asiguri la vistieria ducală primirea ce-o visezi. 

— Ah! Ah! Ştiam eu că o să ne spunem azi lucruri de 
seamă! Haide, Bembo al inimii mele! 

— Vrei să zici. „al cufărului tău”! 

— Este acelaşi lucru. Vorbeşte deci. Urechile mele se 
deschid ca nişte chimiruri lacome să se umple. 

În acel moment un fecior de casă în mare livrea, deschise 
canaturile uşii ce da în sufrageria palatului şi spuse cu 
gravitate: 

— Cărnurile boierului d'Arezzo sunt pe masă. 

— Preasfinte, zise Aretinul reluându-şi acest ton de 
respect ce-l lua în public pentru Bembo, oricât de 
nevrednică ar fi pentru un prinţ al bisericii, masa mea va fi 
nespus de onorată dacă veţi binevoi a lua loc în faţa ei. 

— Primesc invitaţia dumitale, scumpe poete, zise Bembo. 
Deşi mesele îmbelşugate nu-s păcatul meu obişnuit - şi 
mulţumesc cerului pentru asta - plăcerea ce-o simt în 


tovărăşia dumitale, îmi incumbă datoria să stau la masa 
dumitale. 

După aceste vorbe lustruite cei doi şmecheri intrară în 
sufragerie. 

Aici era pusă o masă minunată, pe care se aflau în două 
talere de argint doi raci de mare, o friptură de căprioară 
înconjurată de ciocârlii fripte, o prăjitură de pâine rumenită 
şi o adevărată colecţie de plăcinte de tot felul în pregătitul 
cărora Margareta şi Clara erau neîntrecute. 

Mai multe sticle cu pântecul rotunjit şi gătlejul subţire ce 
se sfărâma cu o lovitură, oferiră ochiului priceput al 
Aretinului rubinele din Bordeaux sau Burgonia, topazele 
vinului de Rhin şi aurul topit al Xeresului. 

Petru Aretin dintr-o ochire îmbrăţişa acest admirabil total 
rânduit în bună ordine pe o faţă de masă strălucitor de 
albă, pe care licăreau argintăriile, plesni din limbă, un 
zâmbet larg îi înflori pe obraji şi arătând lui Bembo un jilţ, 
se aşeză şi el cu un oftat de mulţumire. 

Un foc mare strălucea cu voioşie în căminul mare. 

Pe pereţi, vase de preţ încadrau panopliile cu arme 
preţioase, daruri de-ale prinților, toţi tributarii Aretinului, 
aşa cum spusese şi el. 

Înalte etajere sculptate îşi înălţau elegantele lor 
arhitecturi, iar tablourile ocupau pe pereţi locurile goale. 

Schițe, desene în creion, studii smulse de Aretin artiştilor 
ce veneau să-l vadă, erau agăţate într-o harababură 
savantă şi sfârşeau prin a da acestei mari încăperi o 
aparenţă de strălucire artistică. 

Aşa era sufrageria lui Petru Aretin, celebră în Veneţia şi, 
mai mult prin împrejurimi, încât îl făcu pe ducele de 
Ferrara să facă anume călătorii, spre a o vedea şi să 
mănânce aici. 

La vederea bogăției mobilelor, a etajerelor şi bufeturilor, a 
strălucirii argintăriilor, a bogăției acvariilor şi a ulcioarelor 
sculptate în staniu, a zăpăcelii măreţe a operelor de artă, a 


oglindirii sticlăriilor, a scânteierii armelor preţioase, 
rămâneai orbit, uimit. 

Aretinul care lucra pe-o masă de lemn alb într-o odăiţă 
îngustă, fără nici o podoabă, adunase comori în sufragerie. 
Pretindea că într-o casă, cu înţelepciune aranjată, 
sufrageria este încăperea de căpetenie, după cum Roma e 
capitala lumii. 

Aretinul făcea ca musafirii săi să fie serviţi de Aretinele lui, 
admirabile slujnice, amante dresate în arta de a plăcea şi 
îmbăta, vrednice toate de penelul unui artist genial, 
deoarece Tizian le lua de model, toate pricepute în zâmbete 
ce fermecau, în priviri ce ardeau, în ţinute nevinovat 
perverse care ameţeau, în aşa fel că îndeobşte, musafirii 
princiari ce-i admitea maestrul poet la masa lui, se duceau 
încântați, în extaz, preocupaţi de darul vrednic a răsplăti 
aceste încântări. 

Fiecare dintre Aretine îşi avea funcţia sa bine lămurită. 

Margareta tăia cărnurile. 

Franceschina turna vinurile roşii. 

Marietta, pe cele albe. 

Perrina oferea bucăţile de pâine într-un coşuleţ de mlajă 
poleită. 

Paulina şi Angela serveau în farfurii mâncărurile ce le tăia 
Margareta. 

Clara îşi luase în seamă sosurile, conservele, fructele şi 
prăjiturile. 

Toate laolaltă, de îndată ce Xeres-ul care încununa cina 
era turnat, îşi luau chitarele şi cântau poezii în felul 
stăpânului lor. 

De la sine înţeles că pentru aceste solemnităţi 
gastronomice, Aretinele îşi îmbrăcau costume a căror 
bogăţie abia le învăluia goliciunea. 

— Ei drace! Exclamă Bembo aşezându-se şi aruncând o 
ochire pe masă, văd scumpul meu poet, că ai făcut 
adevărate nebunii cu de-ale gurii. 


— Vă cer iertare, preasfinte, zise Aretin; dimpotrivă 
această masă e sărăcăcios servită căci n-aţi fost aşteptat. 

— Îţi adresez laudele pentru o atare sărăcie. 

— Pentru că în toate zilele Aretinul cinează la Aretin. Dar 
să dăm zor acestor raci de Corsica, care sunt, după cum 
ştii, cei mai gustoşi din Mediterana. 

În jurul sufrageriei stăteau feciorii de casă în mare livrea, 
nemişcaţi, solemni. 

— Duceţi-vă în anticamere şi spuneţi că nu primesc astăzi, 
zise Aretinul. 

Unul din feciori se desprinse din ceată şi în curând i se 
auzi vocea: 

— Audienţele nobilului Aretin sunt sfârşite pe ziua de azi. 

— Nu se face mai bine nici la palatul ducal, zise Bembo. 

— Ei! Preasfinte, Aretinalul preţuieşte în ochii mei cât 
palatul ducal, când îl onoraţi cu prezenţa domniei-voastre. 

— Bravo, bine ai întors-o cu Aretinule! 

Petru se plecă cu modestie. 

Restul mesei fu astfel un schimb de laude poleite. 

Aretinul recită apoi versuri. Bembo care încă se mai ocupa 
cu poezia, îi dădu să citească un sonet, pe care şmecherul îl 
declară sublim, glorios ca soarele şi gingaş ca luna. 

În sfârşit, la un semn nezărit de Bembo, Aretinul porunci 
valeţilor şi Aretinelor să se retragă. 

Atunci cardinalul îşi apropie scaunul de cămin şi Aretin se 
aşeză lângă foc. 

Înfăţişarea lui Bembo devenise iar posomorâtă. 

— Pe toţi dracii, exclamă poetul, posteşti cele patru 
posturi? Ai prânzit cu o sardea şi o căpăţână de usturoi ca 
odinioară? Să fie oare în sticlele astea apă de puț? Fost-ai 
servit de pocitaniile de la hanuri, duhnind a bucătărie 
proastă? În sfârşit, de ce te plângi tu cu mutra ta de sfânt? 

— Petru, zise Bembo, Aretinalul tău este cel mai măreț han 
ce se poate zămisli de mintea omenească, pentru a sălăşlui 
un rege. Dă-mi o pană, cerneală, hârtie. Trebuie să-mi 
plătesc nota în chip regesc. 


— Iată! Zise Aretinul aducând cu grăbire lucrurile cerute, 
pe care le luă de pe o policioară. Căci în toate încăperile 
palatului său, Aretinul voia să aibă pururi la îndemână, ceea 
ce numea el arma de luptă. 

Bembo scrise: „Din partea excelenţei sale dogelui, 
binevoiască casierul ducal, să plătească lui Petru de Arezzo, 
poet şi scriitor, patru mii de taleri, trecându-i în socoteala 
creditului ce-mi este deschis mie, Bembo, cardinal-episcop 
al Veneţiei”. 

Iscăli şi întinse hârtia Aretinului, care deschise ochii 
aiuriţi. 

— Ori, aşa stau lucrurile, deci ai cu adevărat un credit la 
casa ducală? 

— Aşa se pare. 

— Trăiască luna, cumătra mea! Să dea Dumnezeu ca acest 
astru binevoitor să-ţi înde-plinească toată viaţa ta visurile 
ce ţi le urez eu. 

— Amin! 

Aretinul strânse în buzunarul tunicii lui preţioasa hârtie şi 
şopti: 

— Rămân încă cinci mii. 

— Pe care ai să-i capeţi, când îi vei câştiga pe aceştia 
patru. Eu plătesc înainte, eu unul. 

— Per bacco, nu ca mine! Dar, ia să vedem, ce trebuie să 
fac, pentru a fi câştigat pe bună dreptate darnica iscălitură. 

— Am să-ţi spun. 

— Nu-i vorba despre Roland Candiano al tău, nu-i aşa? 

— Nu, este vorba de Aretinele tale. 

— Ah! Ah! Vrei să mi le cumperi oare? Exclamă Petru nu 
fără îngrijorare. 

— Dimpotrivă. Vreau să le păstrezi. 

— Mă linişteşti. Căci, vezi tu, nu le-aş ceda nici pentru aur, 
nici pentru argint. Sunt dresate. Mă pricep numai cât mişc 
degetul cel mic, când ochii mei se deschid şi se închid; felul 
meu de a merge le arată ceea ce vreau şi o singură 


înjurătură de a mea este pentru ele un întreg discurs după 
moda lui Cicerone. 

— Şi spune-mi, sunt sălbatice Aretinele tale? 

Aretinul făcu ochii mari. 

— Ce vrei să zici? 

— Uite anume ce: deoarece le-ai dresat atât de bine 
trebuie să le fi învăţat a auzi şi înţelege totul? 

— Ele aud totul fără a se preface că roşesc, este adevărat. 
Nu-s nişte mototoale care, la cel mai mic cuvânt, îşi acoperă 
faţă. 

— Prea bine! Să presupunem acum. Câte sunt cu toatele? 

— Şapte. Vreau să merg până la nouă şi atunci voi da 
fiecăreia dintre ele numele unei muze: Cleo, Perpsihora. 

— Scuteşte-mă de rest, rogu-te. Spuneam deci: presupune 
că le aduci o nouă prietenă. 

— Asta m-ar face să am opt şi nu mi-ar mai rămâne de 
găsit decât o a noua muză. 

— Ascultă-mă bine, Petru. Este vorba de o tânără delicată, 
curată cum sunt crinii, neprihănită ca norul alb ce străbate 
azurul, sperioasă ca o gazelă care n-a văzut niciodată 
vânătorul. 

— Şi frumoasă? 

— Frumoasă de să-l înnebunească şi pe necuratul. 

— Ce foc! Ce entuziasm! Ce metafore! Exclamă Aretin 
aievea mirat de aprinderea lui Bembo. 

Într-adevăr cardinalul se da învins. 

Simţea, ca toţi acei ce iubesc, nevoia irezistibilă, deplină, 
de a-şi spune patima, de a auzi el însuşi vorbindu-se despre 
femeia iubită. 

Un farmec puternic îi răpea. 

Aretinul tăcu examinând cu curiozitate chipul bântuit a lui 
Bembo. 

Înţelegea că dintr-o vorbă putea rupe farmecul, opri 
avântul şi voia să ştie, adulmecând nelămurit în această 
iubire ce-o descoperea la cardinal, un mijloc sigur de a-şi 
spori veniturile. 


— Mă întrebi dacă-i frumoasă, continuă Bembo. Toţi acei 
care au putut-o zări numai o clipă, o aseamănă cu madonele 
cele mai desăvârşite ale lui Urbin şi cu veneţienele cele mai 
tânjitoare ale lui Tizian. 

În ce mă priveşte, nu ştiu dacă este frumoasă. 

Ce-i la urma urmelor frumuseţea? 

Oare o iubesc pentru ovalul feţei? 

Pentru seninătatea frunţii, sau pentru frumuseţea părului 
ei? 

Pentru răsfrângerile magnetice ale ochilor ei care mă 
atrag şi a căror privire, numai una, mă înnebuneşte? 

Pentru delicata mireasmă ce se revarsă din ea, pentru 
farmecul nesfârşit al mişcărilor sale? 

Nu ştiu şi nici nu vreau s-o ştiu! 

Ştiu numai că o iubesc, eu care niciodată n-am iubit, că 
simţirile mele, că închipuirea mea, că trupul meu tresare şi 
răsună dureros numai la evocarea acestei fete şi că o port 
în inima mea cu mai mare înflăcărare decât atunci când 
ridic în braţele mele sfântul potir de aur, înaintea căruia 
îngenunchează mulțimile. 

Bembo se opri gâfâind. 

Îşi umplu un pahar cu Xeres şi-l înghiţi dintr-o dată. 
Paliditatea îndoielnică a obrajilor săi alterna cu pete roşii. 

— Pricepi ce înseamnă asta? Reîncepu el rânjind. Eu care 
mă credeam puternic printre cei puternici, eu care nu 
voiam decât nobila ambiţie de a stăpâni şi a zdrobi 
popoarele, am fost oprit de această fetiţă. Ah! Petru nu ştii, 
tu fericitule, nu ştii ce este iubirea. 

— Eu! Pe Venus, rosteşti un blestem îngrozitor! 

— Nu ştii, continuă Bembo fără a observa întreruperea, 
poate fără să o fi auzit, lasă-mă să-ţi spun, lasă-mă să râd şi 
să plâng. Lasă-mă să-mi sfâşii pieptul în faţa ta. Nu ştii, îţi 
spun. E un foc, o lavă sfâşietoare şi ţi-o jur că asta mă arde 
aievea. O înfrigurare continuă, o deznădăjduire de tot ce 
există în mine ca simţire şi simţuri. Am suferit de foame şi 
de sete, am suferit de căldură şi de frig, am râbdat umiliri 


ce-mi sfâşiau sufletul ca nişte lovituri de bici ce sfâşie 
spinarea unui osândit. Toate astea sunt nimic, toate astea 
erau o bucurie în comparaţie cu ceea ce sufăr acum. 

Vorbind astfel, Bembo plângea aievea, vărsa lacrimi 
amare, pe care nici nu se gândea să şi le şteargă. 

— Îţi par oare ridicol? Întrebă el fără veste. 

— Niciodată nu mi-ai părut mai vrednic de prietenia mea, 
spuse cu sinceritate Petru Aretin, sau dacă îţi place mai 
bine aşa, de mila mea. 

— Da, Petru, sunt de plâns. O ştiu. Niciodată n-o să mă 
plângi atât cât mă tângui eu. 

— Ah! Aşa e, totuşi nu văd în toate acestea ceea ce-i mai 
grav! lubeşti pe fata asta, este frumoasă, cred eu, cât toate 
Aretinele mele laolaltă. Dar pentru ce dracu să te plângi? 

Bembo aruncă o privire de nespusă jale spre Aretin. 

— Presupune că toate Aretinele se adună laolaltă, pentru 
ca să te scuipe în obraz. 

— Le-aş biciui! 

— Presupune că femeia pe care ai iubit-o mai mult în viaţa 
ta, ţi-ar fi spus că ar fi preferat să întâlnească în cale o 
broască râioasă, decât să te vadă pe tine. 

— l-aş fi trimis o sută de broaşte râioase într-un sac şi aş fi 
căutat o alta. 

— Vezi bine că n-ai iubit niciodată! Eu aş fi fericit să mă 
scuipe în obraz. Dar ea nu mi-a spus măcar că mă găseşte 
mai urât decât o broască râioasă. Nu groază simte ea când 
mă vede. Nu-i decât dispreţ. E ceva şi mai josnic încă şi mai 
trist. Este dezgustul! 

— Ei drace, ia-o cu sila! Te asigur că după asta, când îi vei 
fi dovedit că eşti de temut, te va găsi drăguţ. 

— Am încercat. 

— Ei bine? 

— Am fost învins. 

— Diavole, ştii că se încurcă lucrurile. 

— Asta nu-i totul, Petru. Am un potrivnic. 

— Iubit? 


— Nu ştiu, nu cred. Nu. Nu pot crede că Bianca îl iubeşte 
pe Sandrigo. 

— Bianca? Zici tu. 

— Aşa o cheamă. 

— Fiica Imperiei? 

— Ea însăşi! O cunoşti cumva? 

— Nu, dar ştiu că Imperia are o fată şi că această fată se 
numeşte Bianca. Dar spuneai că ai un potrivnic? 

— Am un potrivnic de care, pentru moment, nu mă pot 
descotorosi, un potrivnic care ne este de folos. Înţelegi? Ei 
bine! Sunt nevoit să le binecuvântez unirea! 

— Pentru ce-i de folos acest potrivnic? 

— Pentru că mă bizui pe dânsul ca să-l prind pe Roland, 
dacă nu vine aici? 

— Pe coarnele diavolului! Alege între dragoste şi ură. 

— Nu vreau să aleg. Vreau ca ura şi dragostea mea să 
capete aceeaşi îndestulare, ca Roland Candiano să moară şi 
Bianca să fie a mea. Vreau aceste două lucruri. Toată viaţa 
mea de asta atârnă. Întrucât e vorba de Candiano, mă bizui 
pe Sandrigo. 

— Potrivnicul tău? 

— Şi în ce o priveşte pe Bianca mă bizui pe tine. 

— Ştii cât îţi sunt de devotat. 

— Da, dragul meu Petru. O să-ţi spun deci acum ce aştept 
de la tine. Căsătoria Biancăi şi-a lui Sandrigo trebuie să se 
facă. Trebuie să se facă! 

— Când? 

— Nu ştiu. Asta depinde de Sandrigo. Dar, îndată după 
ceremonie Bianca va dispare. 

— Cum? 

— Asta-i treaba mea. Deci, voi fi dat deplină satisfacţie lui 
Sandrigo, dar căsătoria nu se va îndeplini decât numai ca 
ceremonial. 

— Ce vei face cu Bianca? 

— Tu îi vei da ospitalitate. 

— Ah! Ah! 


— Începi a înţelege? 

— Te admir, Bembo. Totdeauna m-am gândit că dacă ursita 
te-ar fi făcut să te naşti lângă un tron, ai fi furat tronul în 
folosul tău. 

— Eşti hotărât să mă ajuţi? 

— Da, în asta, pe deplin. 

Bembo tresări. O licărire de neîncredere se aprinse în 
ochii săi de un cenuşiu palid. 

— Pentru ce zici „în asta”. E deci ceva în care nu poţi să 
mă ajuţi pe deplin? Ai învoieli aiurea? Vorbeşte! 

— Cumetre, exclamă Aretinul înspăimântat de nesocotinţa 
ce-o săvârşise, eşti prea dibaci pentru ca să te tulburi 
pentru nimica toată. 

Bembo îşi duse mâna la frunte. 

— Este adevărat, bâlbâi el. 

— Mai mult, dacă nu te încrezi în mine, rămâi sănătos. 

Şi Aretinul se sculă, se plimbă cu paşi mari, izbind de 
două-trei ori cu pumnul în masă. 

— Ce înseamnă să fii devotat deci, bombăni el. Să nu ai 
decât un prieten pe lume şi într-o bună zi acest prieten să 
te insulte! 

— Hai să facem pace! 

— Ah! Bembo, e rău, foarte rău. 

— Vino de te aşează la loc şi nici să nu mai fie vorba de aşa 
ceva. 

— Spuneai deci, spuse Aretin înapoindu-se la locul lui 
lângă Bembo, că cele cinci mii de taleri îmi vor fi plătiţi în 
ziua când Bianca va intra aici? 

Fu rândul cardinalului să arunce asupra „cumătrului” său 
o privire de admiraţie. 

— Fie! Spuse el, dar în această împrejurare prietenia ta 
mă va costa scump. 

— De ce te plângi? Că doar vistieria republicii plăteşte! 
Hai, să facem pace, cum ziceai tu şi sfârşeşte destăinuirea 
planului tău. 


— Deci vei da ospitalitate Biancăi. Vei prezenta-o 
Aretinelor tale, ca pe o nouă prietenă ce le-o aduci. 

— Vor fi plânsete şi urlete de mânie. 

— Ştii arta de a usca pe unele şi de a amuţi pe celelalte. 
Odată instalată Bianca în casa ta, îmi garantezi că, în afară 
de Aretinele tale, n-o va vedea nimeni, nici n-o să se apropie 
cineva de dânsa? 

— Răspund de asta. 

— Bine. Dar asta e partea cea mai uşoară a lucrului. 
Rămâne o a doua parte mai delicată. 

— Explică-te limpede şi întrucât e vorba de delicateţe, nu 
te îngrijora. 

— Deci iată ce vreau. Ai printre Aretinele tale una sau 
două, inteligente, devotate, în stare să înţeleagă tot şi să 
încerce orice pentru a-ţi fi pe plac? 

— Sunt toate aşa! Zise Aretin nu fără o copilărească 
mândrie. 

— Sunt în stare să încerce nimicirea înceată a unei virtuţi 
până acum cu neputinţă de atins? 

— Răspund de asta. 

— Crezi că după o lună? 

— După trecerea a cincisprezece zile, sălbatica Bianca nu 
va mai fi de recunoscut. 

— Crezi că cincisprezece zile petrecute printre Aretinele 
tale? 

— Socot că virtutea este un cuvânt, hotărârea femeilor, o 
pană ce se învârteşte în vânt. Totul este ca vântul să bată 
din partea aceea. Cred că o fată care trebuie să aibă 
înflăcărări necunoscute de dânsa chiar, ia neştiinţa ei drept 
tărie. Chiar şi tu te-ai înşelat. Ce-i Bianca? O fată a 
dragostei. Crede-mă, sub această nea neprihănită cloceşte 
focul ce i l-a transmis maică-sa. Nu trebuie să faci altceva 
decât să se topească gheaţa şi asta va fi opera Aretinelor, 
fete pricepute, nu numai învăţate, dar şi în stare să predea 
şi altora ştiinţa lor. Adu-ne eleva ta; profesoarele dragostei 
o aşteaptă. 


— Asta nu-i totul, spuse atunci Bembo. 

— Drace! Ai o prietenie tiranică. 

— Vom face socoteala prieteniei tale şi a tiraniei mele şi 
dacă un taler al cumpenei trage mai greu, ei bine, vom 
restabili echilibrul între ele cu greutate în aur. 

— lată, exclamă Aretinul, comparaţia cea mai poetică, cea 
mai măreaţă ce s-a brodat cândva. Nici Ariosto, nici Tasso, 
şi, voi merge mai departe cu spusa, nici eu însumi. 

Bembo potoli cu un gest nerăbdătorul entuziasm al lui 
Petru Aretin. 

— Ascultă-mă, cumetre, nu te plictiseşti la Veneţia? 

— Eu! Să mă plictisesc în acest oraş bogat al râsului, al 
dragostei şi al artelor? 

— Ei bine, dragă prietene, eu mă plictisesc aici! 

— Călătoreşte! 

— Tocmai asta am de gând s-o fac. Numai că, dacă aş 
călători singur, m-aş plictisi şi mai mult. 

— Ah! Ah! Vrei aşadar să fii întovărăşit? 

— Ai ghicit. 

— E lesne. Nu este ceva pe lume, pe care să nu-l fac 
pentru tine. 

— Da, dar tu însuţi, sunt sigur că n-o să vrei să laşi aici pe 
Aretinele tale, în timp ce tu ai fi departe? 

— Am făcut-o ca să îndeplinesc o sarcină pe lângă Marele 
Diavol. Pot s-o fac încă. 

— Crede-mă; de astă dată va trebui să călătoreşti cu 
Aretinele tale. 

— Bun, am înţeles. Vrei să fac aşa ca Bianca să iasă din 
Veneţia şi pentru ca să n-o bănuiască nimeni, ea ar trece 
drept servitoare a mea? 

— Întocmai aşa. 

— Unde va trebui s-o duc? 

— Îţi voi spune, când va sosi momentul. Rezum: ai căpătat 
o mie de taleri; ţi-am dat un bon de patru mii. În total cinci 
Mii. 

— Socoteşti admirabil. 


— Pentru aceşti cinci mii de taleri, o găzduieşti pe Bianca 
zece zile, ceea ce înseamnă cinci sute de taleri pe zi hrana 
acestei copile. 

— Şi învăţătura ei! 

— Îţi rămân încă cinci mii de primit. Îţi voi da un bon în 
afara Veneţiei. 

— Dai, iei. Desăvârşit de bine aşa. 

— Aşadar, primeşti toate propunerile mele? 

— Toate. Nu sunt adevăratul tău prieten? 

Cei doi cumetri îşi strânseră mâinile. Apoi Bembo se 
retrase escortat de Aretin, care-l copleşi cu semne de 
respect în faţa slujitorilor ce se ploconeau adânc. 

Bembo se retrase la palatul său, mulţumit de ziua lui. 

Acolo îl găsi pe Sandrigo, care îl aştepta. 

Cardinalul îşi luă înfăţişarea cea mai surâzătoare, târi pe 
fostul bandit în biroul său şi-l întrebă: 

— Ei bine, dragul meu locotenent, pe când căsătoria? 

Sandrigo îl privi ţintă în ochi pe cardinal şi răspunse: 

— Asta depinde de domnia-voastră, preasfinţite. Sandrigo 
îi spunea lui Bembo „preasfinţite” după cum acesta îi 
spusese „locotenente”. Mai mult, se gândea - şi nu fără 
pricină întemeiată dealtfel - că revărsând în juru-i titluri 
pompoase, ar face să ţâşnească asupra-i ceva-ceva din 
simţământul acela ce se numea consideraţie şi care acum se 
cheamă onorabilitate. 

— Cum depinde de mine căsătoria dumitale? Zise Bembo 
înălbind. N-o fi bănuit ticălosul ceva? Sfârşi el în mintea lui. 

— lată, preasfinte, zise Sandrigo. Acum am venit de la 
signora Împeria şi cum îi tot dam zor să-mi fixeze ea însăşi 
data fericirii mele, dânsa a sfârşit prin a-mi spune textual: 
„Du-te de cere cardinalului Bembo povaţă, înainte de a ne 
opri la ceva definitiv”. Aşadar am venit, v-am aşteptat, şi. 
Fără să vreau, a vă reaminti înțelegerile noastre. 

— Pe care nu le-am uitat, crede-mă, zău aşa, dragă 
prietene. 


— Sunt sigur de asta, exclamă Sandrigo cu un zâmbet 
batjocoritor. Deci fără să vreau a vă reaminti, ceea ce mi-aţi 
făgăduit şi că-mi datoraţi viaţa în definitiv. 

— Nu vrei să mi-o reaminteşti, îl întrerupse iar Bembo 
zâmbind cu silă, dar nu te lipseşti a-mi repeta ceea ce-ţi 
datorez. 

— Ce vreţi, preasfinte! Eu unul nu cred nicidecum în 
recunoştinţă şi socot că acela care a făcut un serviciu, 
trebuie - ca bun contabil - să ţină socoteală de ceea ce încă 
i se mai datorează. Continui rugându-vă să-mi fixaţi chiar 
domnia-voastră data ceremoniei. 

— Ei bine, răspunse Bembo fără şovăire, dar cât mai 
curând cu putinţă! 

Chipul lui Sandrigo se lumină. 

— Mare pehlivan, se gândi cardinalul, cu totul într-alt chip 
de temut decât acel cumsecade Aretin. 

Oricât de psiholog ar fi fost, cardinalul se înşela. Sandrigo 
vorbea ca un dobitoc. 

Aretinul se încovoia ca o trestie, pentru a se ridica după 
viforniţi. 

— Cât mai curând cu putinţă! Exclamă fostul tâlhar de 
codru. Ah! Iată în sfârşit un cuvânt cu judecată. Dar ce 
înseamnă acest „cât mai curând”? 

— La rândul meu, dragă amice, caut să-ţi reamintesc 
învoiala noastră. 

— Faceţi acest lucru. 

— Ai jurat să ni-l dai în palmă pe Roland Candiano, viu sau 
mort. 

— Şi aşa voi face-o. Dar „dă ca să dau”. Să mi se dea 
Bianca şi eu îl dau pe Candiano. La cincisprezece zile după 
nuntă, după ceremonia publică a căsătoriei mele, Roland va 
fi cu picioarele şi mâinile legate, afară doar de n-oi fi silit să- 
| ucid, în care caz vă voi aduce capul lui. 

Aceste groaznice cuvinte fură rostite cu o fioroasă 
simplitate. 

Bembo le ascultă fără uimire. 


Cei doi tigri ce se aflau faţă în faţă mugeau şi fiecare din ei 
se gândea că ar trebui să urle mai tare decât celălalt. 

— Peste cincisprezece zile după nuntă, ne vei aduce capul 
lui Candiano? Reîncepu încetişor cardinalul. 

— Am spus şi ceea ce am spus, o repet mereu. 

— Şi nici o piedică nu te va opri? 

Sandrigo zâmbi dispreţuitor. 

— Nici un eveniment nu te va putea împiedica să-ţi ţii 
vorba? Stărui Bembo. 

— Niciunul, nimic în lumea lui Dumnezeu. 

— Trebuie să prevezi totul, locotenente. 

— Am prevăzut, preasfinte. 

— Chiar. Trebuie să prevezi până şi moartea logodnicei 
dumitale. 

— Nici chiar moartea Biancăi nu m-ar opri, zise Sandrigo, 
care totuşi nu-şi putu stăpâni o tresărire. 

— Văd că eşti realmente hotărât dragul meu. Reţin deci 
cuvântul dumitale. În cele cincisprezece zile ce urmează 
căsătoriei, Candiano va fi al nostru. În aceste condiţii 
interesul nostru e să zorim căsătoria. Să stabilim ziua dacă 
vrei. Azi suntem într-o zi de marţi. Vrei sâmbătă? 

— Sâmbătă îmi convine. Deci mă bizui că veţi înlătura 
ultimele şovăieli ale signorei Imperia. 

— Asta mă priveşte pe mine, fii pe pace! 

— Şi de asemenea s-o hotărâți şi pe Bianca. 

— Ei, pe dracu, dragul meu, dar nici n-o cunosc. 

— Adevărat să fie? Spuse Sandrigo aţintind o privire 
sfredelitoare asupra cardinalului. 

— Nu-mi pot lua sarcina acestei din urmă părţi a 
combinației, afirmă Bembo. 

— Fie, zise Sandrigo care păru uşurat de o nu ştiu ce grea 
bănuială. Nu vă mai ocupați decât de mamă, şi, pe sâmbătă! 

— Pe sâmbătă, fericit triumfător! 

Sandrigo zâmbi, strânse mâna ce i-o întindea cardinalul şi 
se îndepărtă pe deplin liniştit. 

De îndată ce fu plecat, chipul lui Bembo se descompuse. 


— Am suferit mai mult în aceste clipe, mugi el, decât în 
timpul zilelor şi nopţilor fioroase, când îmi aşteptam 
moartea în temniţa mea din Peştera Neagră. Dă-mi-l pe 
Roland Candiano, mizerabile tâlhar de codru, şi lasă pe 
mine, că-ţi vin eu de hac! Nişte lanţuri zdravene în fundul 
puţurilor şi mai mult, scaunul de piatră de pe Puntea 
Suspinelor! Tu, soţul Biancăi! 

Bembo izbucni într-un râs groaznic în timp ce-l scutura un 
fior. 

Încetul cu încetul se potoli. 

Se duse la Imperia şi primul lui cuvânt fu acesta: 

— Sâmbătă căsătorim pe prietenul nostru Sandrigo cu 
fiica dumitale Bianca. 

— Sâmbătă! Exclamă curtezana înălbind la faţă. 

— Acesta ne va fi rolul, de-a o hotărî pe fiica dumitale să-l 
ia în căsătorie pe Sandrigo. 

— Şi îi vei vorbi dumneata? Exclamă ea cu încremenire. 

Bembo se plecă spre curtezană şi spuse în şoaptă: 

— Bianca este a mea, Sandrigo al dumitale. Nu-i aşa că 
astfel ne-am înţeles? 

Ea făcu un semn afirmativ. 

— Deci nu te nelinişti de nimic. Ceremonia se va face 
sâmbătă, dacă o hotărăşti pe fiica dumitale. Şi trebuie s-o 
hotărăşti. Numai că după ceremonie Bianca se va duce într- 
o parte, Sandrigo într-alta. Spre care loc se va duce 
Bianca? E treaba mea. Spre care va merge Sandrigo? Fă 
cum ţi-e voia! 

Mută de mirare, Imperia lovită de acea groază ce punea 
stăpânire pe dânsa de îndată ce se afla în faţa lui Bembo, nu 
avu puterea decât să facă un gest de supunere. 

Bembo se şi făcuse nevăzut. 

Capitolul III Subteranele San-Marc-ului. 

Pe vremea aceea şeful poliţiei venețiene era un anume 
Gennaro, cu prenumele Guido, om de vreo patruzeci de ani, 
oacheş la piele, energic ca temperament şi ca toţi slujbaşii 


acestei republici tulburate de revoluţii de anticameră şi de 
lupte în preajma puterii, înzestrat cu o zdravănă ambiţie. 

Guido Gennaro dorea locul lui Dandolo, după cum Altieri îl 
poftea pe acela a lui Foscari, după cum şi acesta râvnea să 
prefacă coroana ducală în coroană regală. 

Era, zicem noi, şeful politicii văzute şi nevăzute a Veneţiei 
şi nu avea alt superior direct decât pe marele inchizitor. 

Este de ajuns să spunem că insul era de temut. 

De altfel exercita meseria sa cu un fel de conştiinţă şi nu 
avea altă slăbiciune decât să adulmece o bună conspirație, 
s-o născocească la nevoie, pentru ca să aibă bucuria şi 
cinstea de a trage pe sfoară. 

Nu juca, cum se întâmplă multor nobili care se ruinau la 
zaruri. 

Nu făcea lux mare şi totuşi primea cu măreție de două ori 
pe an, la Paşti şi la Crăciun. 

Nu i se ştia nici nevasta, nici amanta. 

Marea lui plăcere era să se plimbe singur seara prin 
Veneţia, deghizat când în burghez, când în marinar; atingea 
atunci cetele de plimbăreţi, intra prin cârciumile ale căror 
patroni erau cu toţii creaturile sale. 

Jupân Bartolo Chiorul, stăpânul Ancorei de Aur era unul 
dintre amicii săi. 

Rezultatul acestor plimbări era îndeobşte că doi sau trei 
nenorociţi erau prinşi în paturile lor în clipa când se 
aşteptau mai puţin şi se vedeau osândiţi, unii la câte doi ani 
în temniţele de plumb, alţii la galere, alţii la cinci sau şase 
ani în puțuri. 

Fiorosul tribunal era nesecat. 

Atunci domnul Gennaro îşi freca mâinile. Avea obiceiul să 
spună că într-un oraş înzestrat cu poliţie, principalul 
monument, singurul cu adevărat folositor, era temniţa. 

EI era vădit sufletul temniţei. 

Visa o uriaşă temniţă, unde ar fi închis tot oraşul şi o 
organizare socială care n-ar fi admis decât două categorii 
de cetăţeni, arestaţii şi temnicerii. 


A doua zi după ce l-am văzut pe Bembo evoluând de la 
Aretin la Sandrigo şi de la Sandrigo la Imperia, pe 
înnoptate, şeful poliţiei Guido Gennaro îşi sfârşea grimarea 
în faţa unei oglinzi mari. 

Sfârşind de lucrat la cap, trecu într-o cameră unde erau 
agăţate nenumărate costume şi alese un veşmânt complet 
de luntraş înstărit, cu care se îmbrăcă, îngrijit în amănunte 
şi cu luare aminte la cel mai mic lucruşor. 

— Hm! Bombăni el îmbrăcându-se, iată acum ocazia sau 
niciodată. Dandolo era făcut să fie mare inchizitor, după 
cum eu sunt făcut să fiu regele Spaniei. 

EI făcu o pauză, după care continuă: 

— Şi mai mult încă! Iată-l acum gata pus la cale. Îmi lasă 
cât mai departe supravegherea şi nici nu vrea să-mi audă 
rapoartele. Mai mult, dispare sub motivul de a îngriji pe 
fiică-sa, rănită - zice-se - rănită de cine? Cum? Aş da leafa 
mea pe o lună ca s-o ştiu. Dar palatul Altieri a devenit un 
mormânt unde nu pătrunde nimeni. Nici dracul n-ar vedea 
aici o picătură. E aşa şi nu altfel. Dandolo nu mai este mare 
inchizitor decât cu numele şi încă - după câte am înţeles eu 
- n-o să întârzie a se resemna. Cine va fi mare inchizitor? 
Da, Gennaro, fiul meu, cine va pune mâna pe minunatele şi 
înfricoşătoarele-i funcțiuni? 

Punând această întrebare, se privea în oglindă şi-şi aranja 
o încreţitură a bonetei sale de marinar. 

— Pentru ce n-aş fi eu? Spuse el deodată. Nu sunt nobil? 
Frumoasă afacere! Sunt în definitiv de neam cumsecade. 
Fac o figură bună. Şi apoi, toţi marii inchizitori au fost 
patricieni de viţă? Şi dogii? Şi episcopii? Bembo este un 
nimic, nu alta. Da. Da, Gennaro, iată prilejul. Acum sau 
niciodată! 

Se aşeză într-un jilţ mare îşi turnă un pahar de vin de 
Spania şi înmuie în el unul sau doi pişcoţi. 

— Să prindem puteri, se gândi el. Ceea ce voi încerca îmi 
poate da de ajuns ca să visez. 


Înainte de a-şi fi sfârşit vinul şi pişcoţii, se sculă, se aşeză 
iar la loc în faţa oglinzii şi zise: 

— Dacă omul pe care îl văd în această oglindă ar fi dogele, 
iată ce i-aş fi spus: „Preainălţate doge, sunteţi într-o situaţie 
tristă şi statul este expus unei mari primejdii. Ce sunt eu? 
Pur şi simplu primul zbir al republicii. E ceva, desigur. Un 
zbir, înălţime, este o ureche deschisă înspre tăcere, un ochi 
deschis în noapte, o mână care dibuie neantul, o umbră ce 
alunecă în beznă. Tăcere, noapte, neant şi umbră îi 
destăinuiesc tainele lor. Pentru mine nu sunt taine 
preaînălţate. Binevoiţi a mă asculta. Aţi răsturnat familia 
Candiano. Pe bătrânul doge l-aţi orbit, este adevărat, dracul 
ştie ce s-a făcut. Din nenorocire pentru domnia-voastră şi 
pentru stat, bătrânul lup a lăsat un lupuşor, care a crescut. 
Păziţi-vă de lupuşor, înălţime. Are acum colţi foarte ascuţiţi. 
Marea greşeală a domniei-voastre, vă voi spune-o neocolit: 
trebuia să-l lăsaţi pe bătrân să-şi trăiască zilele şi să-l fi 
orbit pe Roland. Bătrânul ar fi murit de durere şi Roland ar 
fi fost neputincios. Dar nu se poate prevedea totul. Ar fi 
trebuit să se prevadă că Roland va sparge ziduri groase de 
zece picioare şi că Puntea Suspinelor ar fi pentru elo 
simplă plimbare, cum poate fi pentru cutare nobil tânăr, 
Rialto, unde face fasoane prin faţa frumoasei sale. Să 
trecem. Veniţi cu mine, alteţă. Să intrăm în aceste cârciumi: 
veţi auzi că se ridică în slavă memoria lui Candiano. Să 
trecem portul Lido, cheiurile, pretutindeni legenda puterii, 
a curajului şi îndrăznelii. Înălţime, dacă voiţi a înăbuşi 
legenda lui Roland cel Tare, închideţi tot poporul Veneţiei. 
Este cu neputinţă, ziceţi? Atunci, puneţi mâna pe Roland! 
Ah! Ah! Aici vă aştept. Drace! Să-l prinzi pe Roland 
Candiano! O! O! Iată capodopera. Roland este la Veneţia. E 
singur aici. Înfruntă pe arcaşi şi pe zbiri. E acolo unde vrea. 
Când crezi că l-ai prins, îl înconjori în insula Olivolo şi se 
risipeşte ca un fum! Năvăleşte poliţia în casa din port? 
Zboară ca un nor de praf. Al dracului om. Ei bine, alteţă, 
acest groaznic Roland s-a făcut rege al munţilor şi duce al 


câmpiei, care are în urma lui două mii de fanatici, acest 
Roland pe care luntraşii îl cântă încetişor, despre care 
visează femeile şi în care nădăjduiesc bărbaţii, acest Roland 
care vă va preface în pulbere, iată-l, îl am în palmă, vi-l 
aduc, luaţi-l! Alteță, pentru un astfel de serviciu, faceţi-mă 
mare inchizitor.” 

Şi Guido Gennaro se închină adânc în faţa oglinzii. 

Ridicându-se, privi în jurul lui, ca şi cum într-adevăr ar fi 
fost mirat că nu aude răspunsul dogelui. 

Izbucni în hohote de râs şi-şi frecă mâinile. 

Cum cititorul îşi poate da seama, Guido Gennaro judeca cu 
multă chibzuială pentru un şef de poliţie. 

Încă îşi mai frecă mâinile, poate că asta era o manie a lui, 
apoi convingându-se printr-o ultimă ochire în oglindă că era 
de nerecunoscut, ieşi şi porni la drum spre insula Olivolo. 
Nu se duse direct acolo. 

După obiceiul lui se opri la două-trei cârciumi şi astfel 
ajunse la Ancora de Aur. 

Jupân Bartolo Chiorul îl recunoscu numaidecât, cu toată 
deghizarea lui şi veni spre dânsul cu un zâmbet ce-i arăta 
dinţii ascuţiţi. 

Ai fi zis că-i un şacal care întâlneşte pe neaşteptate un 
tigru pregătindu-se să-i facă un compliment. 

— Ai ceva noutăţi? Întrebă şeful poliţiei. 

— De pomină, domnule Gennaro. 

— la să vedem. 

— Groaznicul Scalabrino, braţul drept al lui Roland 
Candiano, acela care a dărâmat Puntea Suspinelor dintr-o 
lovitură de pumn, zice-se. 

— Ei bine, termină. 

— Mort! 

Şeful poliţiei avu o licărire de bucurie în ochi. 

— Dacă spui adevărul, Bartolo, ai câştigat zece ducați 
pentru veste. Dar e lucru sigur? 

— Eu l-am ucis, domnule. 

— Tu?! 


— Eu însumi. A venit aici, l-am îmbătat, a adormit. Pentru 
ca să nu se mai scoale. 

— Bartolo, treci mâine dimineaţă pe la mine; servitori ca 
tine trebuie răsplătiți. 

— Dar asta nu e totul, domnule; Sandrigo. 

— Nu-mi mai vorbi de ăsta; este de prisos. Este prins? 

— Ceva mai mult, a intrat în slujbă. 

Şi lăsând pe Chiorul încremenit de groază, Guido Gennaro 
fugi afară; mai mult ca oricând epiderma mâinilor lui avu de 
suferit aspre manifestări de bucurie. 

— Scalabrino ucis! Bodogănea el, asta-i o lovitură 
măiastră! Roland! Roland! le am în palmă! 

Era aproape ora zece, când şeful poliţiei sosi în apropierea 
insulei Olivolo. 

Atunci îşi domoli alergătura, se furişă, apucă prin părţile 
umbroase, fără zgomot, invizibil, asemenea unei larve 
nocturne. 

Astfel ajunse la zidul împrejmuitor al grădinii Dandolo. 

Câteva clipe mai apoi era în interior. 

Căzând din înaltul zidului nu făcuse mai mult zgomot 
decât ar fi putut face o frunză veştedă căzând dintr-un 
copac. 

Guido Gennaro rămase locului unde căzuse timp de zece 
minute, nemairăsuflând. 

Noaptea era întunecoasă, închise ochii şi-şi concentră 
auzul din toată puterea sa de inchizitor. 

Nu-i ajunse în auz nici un zgomot suspect. 

Atunci se ridică încetişor. 

— Din două lucruri trebuie să fie unul, se gândi el. Sau că 
Roland este aici şi alerg să aduc zece oameni; atunci mort 
sau viu este al nostru. Ori nu e, şi-l găsesc pe bătrânul Filip. 
De multă vreme vreau să fac cunoştinţă cu acest găgăuţă, 
poate folosi la ceva. Haidem. 

Atunci se strecură, apucă prin desişurile dezbrăcate de 
frunziş. 


Ajuns spre mijlocul grădinii, se opri scurt; casa era vizibilă 
şi prin crăpăturile jaluzelei de la parter se furişa o slabă 
dâră de lumină. 

Inima şefului poliţiei începu să bată înăbuşit. 

— Lumină la ora asta! Bătrânul nu veghează singur. Cine-i 
acolo? O! Să nu pot pătrunde întunecimea nopţii, să străbat 
prin aceste ziduri, să-l văd pe omul care este acolo? Totuşi 
trebuie să-l văd! Haide! 

Începu să se târască şi ajunse lângă casă. 

Să vadă era cu neputinţă. 

Gennaro începu să asculte. 

În genunchi lângă oblonul de la parter, cu urechea lipită 
de crăpătura pe unde ţâşnea dâra de lumină, împietrit, 
statuie nesimţitoare la tot ce nu era vocea dinăuntru, şeful 
poliţiei ar fi pricinuit admiraţia observatorului care l-ar fi 
putut examina în această clipă. 

Nu mai era un om, era poliţia la pândă, spionând o urmă. 

Numai câinele de vânat, care încremeneşte pe neaşteptate 
în faţa vânatului, poate da o idee de ceea ce era în acea 
clipă Gennaro. 

Se scurseră cinci minute. 

Gennaro începu să dea încetişor înapoi. 

În această clipă, acelaşi observator l-ar fi găsit 
înspăimântător. 

O zbârcitură îi schimonosea gura. 

Devenise şi mai mlădios încă. 

Pe cât cu putinţă, în mişcarea lui de retragere, se 
înconjura de mai multă tăcere şi noapte. 

lată ultimele cuvinte ce le auzise lămurit şeful poliţiei: 

— Stăpânul va sta peste noapte aici? 

— Da, Filip, sunt aici, am nevoie de o bună noapte de 
odihnă, poate că aici voi găsi-o. 

Gennaro recunoscuse cele două voci. 

Întâia era aceea a bătrânului Filip, a doua a lui Roland. 

Un altul s-ar fi dat de gol prin vreo mişcare grăbită. 


Gennaro, care făcuse un sfert de oră ca să ajungă la casă, 
făcu o jumătate oră ca să străbată grădina. 

Ajunse la zid şi se ridică. 

Şi de astă dată, sigur de dânsul, şopti cu nespus accent de 
bucurie nebună: 

— Îl am în palmă! 

În acea clipă o umbră se ridică lângă dânsul, o mână i se 
puse pe umăr. 

Gennaro nu tresări, nu strigă. 

Toate puterile gândirii sale se concentrară asupra acestui 
fapt; a scăpa fără a face zgomot de acest atacator, oricare 
ar fi el. 

Mâna necunoscutului alunecase de pe umăr pe braţul lui 
stâng, pe care îl strângea ca într-o menghină. 

Gennaro îşi căută pumnalul la cingătoare, dar nu mai avu 
timp să-l scoată din teacă. 

Cealaltă mână a necunoscutului se abătuse pe braţul lui 
drept. 

Şeful poliţiei se simţi paralizat. 

Orice mişcare îi era cu neputinţă. 

Sângele-i rece nu-l părăsi. 

Cu o voce înceată care nu tremura, zise: 

— O mie de ducați, dacă îmi dai drumul! 

Drept orice răspuns necunoscutul îl strânse şi mai tare în 
mâinile lui de fier, ale căror degete se înfipseră în braţul lui 
Gennaro. 

Şeful poliţiei se simţi ridicat în aer. 

Groaznicul necunoscut îl înşfăcase pe sus şi începu să 
meargă în tăcere. 

Atunci Gennaro încercă o supremă apărare. 

Degetele de fier se înfipseră şi mai tare şi de astă dată 
şeful poliţiei dădu un strigăt de durere. 

Necunoscutul ducând mereu pe polițistul care acum nu 
mai încerca nici o împotrivire, străbătu repede grădina, 
ajunse la casă şi bătu din picior. 


Uşa se deschise şi la o rază de lumină Gennaro recunoscu 
pe misteriosul şi asprul lui potrivnic. 

— Scalabrino! Şopti el cu o voce înăbuşită de uimire, dar 
nu de cine ştie ce groază. 

Într-adevăr Guido Gennaro, şeful poliţiei venețiene era un 
spirit matematic, adică studia fiecare împrejurare, enumera 
elementele împrejurării şi apoi căuta să le combine pentru 
folosul propriu. 

E în groază un fel de poezie sălbatică şi îndepărtată, ori 
Guido Gennaro era tocmai contrariul poeziei. 

Era o minte care nu avea timp de pierdut în mişcări 
sufleteşti. 

În clipa morţii încă ar fi spionat, ar fi chibzuit şi ar fi pus la 
cale ceva. 

Se mulţumi deci să ia aminte că Bartolo Chiorul minţise, 
invocând că-l ucisese pe Scalabrino. 

Uriaşul lăsă jos pe şeful poliţiei într-o cameră de la parter, 
care era fosta sufragerie a lui Dandolo. 

Acolo se aflau Roland Candiano şi bătrânul Filip. 

Liber în mişcările sale, Gennaro îşi frecă rând pe rând 
braţele. 

— Ei drace, îţi aduc toate laudele cumetre, spuse el cu o 
voioşie ce nu avea nimic prefăcut în ea, ai nişte cătuşe de 
oţel ce-ţi slujesc de mâini. 

Roland îl întrebă pe Scalabrino cu privirea. 

— Lucru foarte simplu, spuse colosul; când am plecat - 
acum o oră - am avut de gând să fac pe hoinarul de-a lungul 
zidului, să dau o raită. L-am văzut pe domnul sărind. Am 
sărit şi eu după el, l-am urmărit pas cu pas şi în clipa când 
voia să se ducă pe acelaşi drum, l-am prins. 

— Adevărat este! Exclamă şeful poliţiei cu admiraţie, aşa s- 
au petrecut lucrurile, precum spui! 

— Deoarece iată-te aici! 

— Ei bine; te admir. Nu mă gândeam să fie cineva în stare 
a mă urmări, fără ca ochii mei, urechile sau nasul meu să nu 
mă înştiinţeze. 


— Cine eşti? Întrebă Roland. 

— Un biet luntraş care se încrede în mărinimia dumitale. 
Puteţi, nobile domn, să mă daţi pe mâna zbirilor şi voi fi 
osândit. Doi ani, cinci, poate că n-o să mai văd lumina zilei. 

— Ce căutai aici? Vorbeşte sincer, eu nu sunt omul care să 
te dau pe mâna zbirilor. 

Oricât de stăpân pe sine era Gennaro, avu o mişcare ca şi 
cum ar fi vrut să-şi frece mâinile de bucurie. 

Din fericire durerea braţelor îl opri scurt. 

— Bun, se gândi el. Lucrul e limpede acum. Mă va izgoni 
dându-mi câţiva gologani. Într-o jumătate de oră mă voi 
înapoia. Să-i dau înapoi. 

În acelaşi timp, îşi plecă încet capul, parcă ruşinat că 
trebuie să-şi mărturisească greşeala. 

— Ei bine? Stărui încetişor Roland, vorbeşte deci şi mai 
ales, spune adevărul. 

— Vedeţi că acest adevăr e greu de spus stăpâne, şi mi-e 
cu atât mai ruşine acum, când mi-aţi făgăduit că nu mă daţi 
pe mâna poliţiei. 

— O să-mi ţin făgăduiala, dacă îmi spui adevărul. Dar 
gândeşte-te bine la asta, înainte de a vorbi. Nu eşti liber 
decât cu această condiţie, dacă minţi, nu mă cred îndatorat 
la nici o îngăduinţă. 

— Fie deci! Adevărul în întregimea lui vi-l voi spune. De 
câtva timp îmi merg prost treburile. 

— 'Treburile tale de luntraş? 

Gennaro zâmbi. 

— Nu mă credeţi, nobile domn. Nu sunt luntraş decât în 
aparenţă şi aveţi ochiul prea fin, pentru ca domnia-voastră 
să nu fi observat că sunt deghizat. Mai mult, m-am lăudat 
adineauri că nu m-am lăsat prins niciodată. În afară de 
acest vrednic domn, adăugă el arătând pe Scalabrino. Nu, 
nu, meseria mea nu-i să împing gondolele de-a lungul 
canalelor, cântând poezii şi să sforăi pe chei, cu picioarele la 
soare toată după-amiaza. Meserie de leneş, domnule! 

— Care-i a ta? 


— Aţi ghicit-o, sunt sigur de asta; este să mă strecor 
noaptea în casele rău păzite, să le vizitez în toată cinstea, 
fără a trezi pe nimeni, apoi să mă retrag politicos. Aceste 
vizite nu le fac decât caselor vrednice de a fi văzute şi atât 
de mare este îndeobşte admiraţia mea pentru lucrurile ce 
le văd, încât arareori mă duc fără să iau cu mine o amintire, 
vreo bijuterie de preţ sau niscai argintărie sau chiar un sac 
plin cu medalii ce se numesc ducați şi taleri. Nu vă puteţi 
închipui până la ce grad îmi plac medaliile. 

Roland se aşezase pe un scaun şi cu bărbia în mână, se 
uită la Gennaro cu un fel de gravitate. 

— Bun! Se gândi şeful poliţiei, o să-mi facă un curs de 
virtute, numai de n-ar dura prea mult timp! 

— Într-un cuvânt, zise Roland, îndeplineşti meseria de hoţ? 

— Vai! Trebuie să fac ceva în lumea asta. Ori, cum vă 
spuneam, nobile domn, treburile îmi merg rău de câtva 
timp. Nici un chilipir, nici un câştig neaşteptat. Mizeria! Şi 
astă-seară umblam hoinar, trist şi mohorât, când văzui 
această casă. Intrai în grădină, mă apropiai, auzii voci, 
văzui o lumină şi mă retrasei dezamăgit. Era să sar iarăşi 
zidul, făgăduindu-mi să revin mâine. Vedeţi că sunt sincer 
până la capăt. Când simţii că se abat asupra-mi cleştii 
acestui aprig voinic. Acum, boierule, ştiţi totul. 

După cum am spus, Roland ascultase cu seriozitate 
această povestire şi nici un semn exterior nu-l putea face pe 
Gennaro să creadă că-i făcuse ascultătorului o impresie 
neprielnică. 

Şeful poliţiei aşteptă totuşi fără prea multă nelinişte. 
Cunoştinţa ce-o avea despre caracterul lui Roland, îi da o 
siguranţă pe care, fireşte că n-ar fi avut-o în faţa unuia 
dintre zbirii săi. 

În acea clipă se auzi în grădină o fluierătură uşor 
modulată. 

Roland şi Scalabrino tresăriră. 

Gennaro ciuli urechile. 


Atunci Roland se sculă şi îndreptându-se spre uşă, spuse 
cu o voce liniştită: 

— Scalabrino, supraveghează de aproape în timpul lipsei 
mele pe domnul Guido Gennaro, şeful poliţiei venețiene, 
care a binevoit să ne facă o vizită. 

Şi ieşi lăsându-l pe Gennaro trăsnit, năucit de 
înmărmurire. 

În grădină Roland merse până la cedru. 

Acolo repetă fluierătura ce-o auzise. 

Aproape numaidecât se ridică de lângă dânsul un ins şi îi 
spuse: 

— Măria-ta, e pentru astă-noapte. 

— Şi poţi să ne călăuzeşti? 

— Da, stăpâne, fără primejdie. 

— Bine, aşteaptă-mă aici. 

Roland se înapoie în casă. 

— Domnule, spuse el cu răceală lui Gennaro, eşti 
prizonierul meu. 

Şeful poliţiei încercase să întrebuinţeze aceste câteva clipe 
spre a găsi o scăpare din cursa în care intrase. Dar de astă 
dată era prins din scurt. 

Situaţia lui era îngrozitoare. 

— Eşti prizonierul meu, reîncepu Roland. Şi-ţi voi aplica 
acelaşi tratament ce mi l-ai fi aplicat mie, dacă întâmplarea 
m-ar fi făcut prinsul dumitale. 

— N-o să mă prefac multă vreme, spuse atunci Guido 
Gennaro. Sunt într-adevăr acela care spuneţi că sunt. Mă 
mărginesc a vă întreba ce tratament voiţi a-mi aplica? 

Şeful poliţiei îşi recăpătase tot sângele-i rece. 

Se gândea să se apere pas cu pas. 

— Sunt pierdut, se gândi el, dar n-o să mor ca un nerod. 
Să arătăm acestui potrivnic că sunt vrednic de dânsul. O 
supremă luptă de viclenie şi de îndrăzneală nu-i o banală 
agonie. 

Se va recunoaşte că omului, care în atât de groaznice 
împrejurări era în stare să cugete şi să alcătuiască cu o 


atare limpezime, nu-i lipsea curajul. 

— Ce ai fi făcut cu mine, dacă m-ai fi prins? Întrebă 
Roland. 

— V-aş fi dat pe mâna tribunalului. Aici se sfârşea misiunea 
mea. 

— Şi ce ar fi făcut tribunalul cu mine? 

— V-ar fi dat pe mâna călăului, răspunse cu îndrăzneală 
Gennaro. 

— Şi ce ar fi făcut călăul cu mine? 

— V-ar fi tăiat capul, sau cel puţin nu s-ar fi mulţumit cu 
altceva decât să vă orbească. Dar cred cu toată sinceritatea 
că vi s-ar fi tăiat capul. Adaug că de astă dată n-ar mai fi 
aşteptat. Prins acum, aţi fi fost judecat chiar în noaptea asta 
şi eşafodul s-ar fi ridicat mâine dimineaţă anume pentru 
dumneavoastră. 

Guido Gennaro vorbise în chipul cel mai nimerit ce-l 
credea, ca să-l impresioneze foarte tare pe Roland, aşa cum 
îi cunoştea el caracterul. 

Căuta cu lăcomie pe chipul lui Roland urmele acelei emoţii 
ce nădăjduise că o va pricinui, dar acea faţă rămânea de 
nepătruns, de o răceală de aşa fel, încât şeful poliţiei 
întorcându-şi privirea, simţi întâiul fior al chinului morţii 
urcându-i-se în ceafă, îşi repetă: 

— Sunt pierdut. 

Dar de astă dată nici o gândire de înfruntare nu veni să-l 
mai întărească. 

Aşteptă în tăcere cuvântul ce trebuia rostit de buzele lui 
Roland. 

Şi această clipă de tăcere fu îngrozitoare. 

Roland urmări cu o privire plină de atenţie succesivele 
înjosiri ce făceau să treacă privirea lui Gennaro de la 
îndrăzneală la hotărâre, de la hotărârea tare la nehotărâre 
şi de la nehotărâre la groază. 

Când îl văzu în această ultimă stare, rosti: 

— Guido Gennaro, ai venit să mă ataci acasă la mine, fără 
să-ţi fi făcut vreodată cel mai mic rău. 


— Voiam să izbăvesc statul, asta îmi era datoria. 

— Zi mai bine, că voiai să te prezinţi Consiliului celor Zece 
cu capul meu în mână şi ca preţ al acestui cap cei l-ai fi 
aruncat, să ceri fără îndoială o nouă favoare. Înşelatu-m- 
am? 

— Ei bine, nu! Nu v-aţi înşelat, exclamă Gennaro, într- 
adevăr ambiția m-a împins. 

O fulgerătoare şi de nedescrisă licărire de bucurie trecu 
prin ochii lui Roland. 

Dar şeful poliţiei nu observă acest lucru. 

— Deci, reîncepu Roland, m-ai atacat. Eşti învins. M-ai fi 
predat tribunalului republicii, eu te voi preda tribunalului 
muntelui, care va judeca după legi mai drepte decât acelea 
ce mi le-ai fi aplicat. 

— Tribunalul munţilor? Şopti Guido Gennaro. Cunoştea cu 
vârf şi îndesat această grozavă instituţie ce funcţiona în 
munţii Piavei. 

— Spune-mi numaidecât că vrei să pui să mă omoare! 
Exclamă el. 

— Tribunalul va judeca, răspunse Roland. 

În acest moment cineva zgârie la oblon într-un chip 
aparte. 

— Intră! Zise Roland. 

Omul pe care l-am văzut sub cedrul din grădină, se arătă 
în întredeschizătura uşii şi spuse: 

— Stăpâne, este timpul. 

— Bine, să plecăm, zise Roland, care dintr-o ochire-l arătă 
lui Scalabrino pe şeful poliţiei. 

Roland porni fără a se mai ocupa de prizonierul lui. 
Scalabrino îl înşfăcase pe Gennaro cu o mână de braţ şi cu 
cealaltă scoţându-şi pumnalul, zise: 

— Un cuvânt, un strigăt, un gest şi n-o să-ţi mai trebuiască 
să fii judecat. 

— Bine, zise Gennaro, voi tăcea. 

În clipa când Roland trecu pe lângă biserică, sunară orele 
unsprezece. 


Mica ceată cu Roland în frunte, Gennaro între paznicii săi, 
ajunse la canal. 

Printre gondolele ancorate la chei, una singură mai avea 
felinarul aprins. 

Roland merse până la această gondolă şi făcu să se audă 
fluierătura modulată ce-i servise de semnal în grădina din 
Olivolo. 

Aproape numaidecât ţâşniră doi inşi de sub cort. 

Unul din ei sărind cu cuşma în mână se apropie zicând: 

— Unde trebuie să vă duc, Înălţime? 

— La San-Marc, zise Roland urcându-se în gondolă. 

Guido Gennaro fu poftit să intre sub cort şi să stea liniştit 
acolo. 

Roland rămase lângă vâslaşi. 

Gondola începu să se strecoare de-a lungul canalelor şi 
peste o jumătate de oră după aceea se opri lângă piaţa San- 
Marc. 

Cei patru călători coborâră, adică Roland, şeful poliţiei, 
Scalabrino şi prietenul său. 

Acesta din urmă, merse de aici înainte întâiul. 

— Unde mă duceţi? Întrebă şeful poliţiei. 

Încetul cu încetul îl cuprinse groaza. 

La început bănuise că gondola avea să iasă din Veneţia şi 
că va fi dus în munţi. 

Asta-i mai lăsa o zare de judecată şi apoi se bizuia pe 
întâmplările cu putinţă în calea lui, ori îl debarcau în faţa 
San-Marc-ului. 

Se strecurau în tăcere în umbra marelui şi posomorâtului 
monument. 

În sfârşit se opriră în faţa unei uşiţe făcute într-o latură a 
catedralei. 

Omul din grădină, care îi servea de călăuză lui Roland, 
scoase din hainele sale o cheie şi deschise. 

Peste câteva clipe mai apoi, erau înăuntrul bisericii abia 
luminată de câteva candele aşezate în capelele laterale. 

— Repede! Zise omul. O să fie prea târziu. 


Îşi târî prietenii în spatele altarului cel mare, deschise o 
altă uşă şi începu a cobori o scară. 

La capătul treptei a treizecea, se opri. 

Acolo era o întunecime deplină. 

Omul aprinse un felinar orb. 

Gennaro constată că se află într-o criptă a San-Marc-ului. 

Era o sală destul de mare în jurul căreia erau rânduite 
mormintele. 

Omul se îndreptă spre unul din aceste morminte, împinse 
un arc şi mişcă din loc o lespede. 

Roland intră în mormânt. 

Scalabrino îl urmă, târând după sine pe şeful poliţiei. 

În mijlocul acestei lespezi fusese făcută o gaură, în chip de 
fereastră zăbrelită. 

Prin acestă fereastră se putea zări şi auzi dinăuntrul 
mormântului, ceea ce se petrecea şi se spunea în criptă. 

— Priveşte şi ascultă! Zise Roland cu voce gravă; nici un 
cuvânt sau eşti mort. 

Scalabrino îşi arătă pumnalul. 

— Nu te teme de nimic, zise Gennaro izbit de o nedefinită 
mirare. 

În acest moment slaba licărire ce ilumina cripta se stinse; 
omul ce-l însoţise până acolo pe Roland, se îndepărtase. 

Se scurse un sfert de oră în cea mai adâncă tăcere. 

Deodată sunetele îndepărtate, grave şi triste ale aramei se 
auziră de sus, ca foarte de departe. 

Roland numără douăsprezece lovituri. 

— Miezul-nopţii! Şopti el. 

Şi se îndepărtă, ca să-i facă loc lui Gennaro. 

Şeful poliţiei îşi lipi faţa de zăbreaua ferestruicii 
mormântului şi spectacolul ce-l avu atunci sub ochii săi, îl 
absorbi până într-atât, încât uită situaţia în care se afla. 

Se iviseră în criptă vreo doisprezece inşi cu făclii şi roşia 
lucire a acestor torţe iluminase fără veste cripta. 

Oamenii aceştia se rânduiră în jurul sălii şi-şi înfipseră 
torţele, care pe lespezi, care pe soclul unei statui. 


Erau doisprezece. 

Erau şi douăsprezece torţe simetric orânduite în jurul 
sălii. 

Fiecare rămase în picioare lângă făclia lui. 

Gennaro observă atunci că acesta aşezare forma un fel de 
potcoavă în jurul unei tribune scunde, pe care erau aşezate 
mai multe jilţuri. 

Se mai scurse un sfert de oră. 

Atunci nişte inşi, coborând toţi pe aceeaşi scară, începură 
a se ivi în criptă. 

Soseau singuratici sau în grupuri, dar toţi erau mascaţi, 
toţi tăcuţi; fiecare din ei sosind în sală, se aşeza lângă una 
din făclii. 

După trecerea a douăzeci de minute fu astfel în jurul 
fiecărei făclii câte o duzină din aceste năluci. 

Gennaro înţelese că cei cu făclii trebuie să fie şefi de 
grupuri. 

Pe estradă se urcaseră patru şi ocupaseră locuri. 

— Cine sunt oamenii aceştia? Se gândea şeful poliţiei a 
cărui încremenire sporea. Ce vor ei? Sunt ei adunaţi aici 
pentru mine? Ba nu! Roland Candiano ar fi cu ei şi nu m-ar 
ascunde! Dar atunci! O! Să aflu, o să ştiu! 

În acea clipă unul dintre cei de pe tribună se sculă. 

Acest om înainta până la marginea estradei. 

Atunci îşi desprinse masca şi o lăsă să cadă la picioarele 
sale. 

Şeful poliţiei îşi stăpâni cu mare trudă un strigăt de 
spaimă. 

Omul acesta care şi arătase faţa, acest bărbat care părea 
să fie şeful acestei misterioase adunări, era căpitanul- 
general al oştirii venețiene: era Altieri! 

Ce gânduri zguduiră atunci mintea şefului poliţiei, ce 
bănuieli nu se izbiră de creierul său. 

— Seniori, prieteni şi fraţi, zise Altieri cu o voce liniştită, 
potrivit obiceiului, la fiecare întrunire a noastră binevoiţi a 


vă descoperi feţele, pentru ca trădarea să nu se poată 
strecura printre noi. 

Toate măştile căzură dintr-o dată. 

Şi timp de câteva clipe se auzi acel murmur înăbuşit al 
unei adunări de oameni ce se recunosc. 

Schimbară o grăbită vorbă, o urare, un bun venit. 

Apoi se făcu iar tăcere. 

Şeful poliţiei era înmărmurit de uluire. 

Examina cu un fel de nelinişte, rând pe rând, feţele 
oamenilor ce-şi dăduseră masca jos. 

După ce-l recunoscu pe căpitanul-general Altieri, 
recunoştea personalităţi foarte de seamă din anturajul 
dogelui, ofiţeri superiori ai flotei venețiene, patricieni de 
seamă. 

Ce făceau acolo oamenii aceştia? 

Care era ţinta acestei tainice întruniri? 

Şi mai ales, o! Mai ales asta! Pentru ce Roland care putea 
să-l omoare, Roland care vorbise de tribunalul muntelui, îl 
însoţise în criptele San-Marc-ului? 

Da, pentru ce-l făcuse privitor nevăzut al acestei ciudate 
scene? 

— Boieri, amici şi fraţi, reluă Altieri, care părea să fie 
preşedintele acestei întruniri, cred că suntem cu toţii aici, 
în totalitate deplină. Aţi înţeles cu toţii că ora acţiunii este 
apropiată şi vă mulţumesc că aţi venit să vă strângeţi în 
jurul meu. 

Vorbea cu autoritatea unui viitor stăpân şi fără îndoială că 
nimeni nu se gândea să-i conteste această autoritate, căci 
un murmur obştesc de simpatie primi cuvântarea 
căpitanului-general. 

— Unul singur dintre noi lipseşte de la această supremă şi 
ultimă întrunire, reluă Altieri, şi nu dintre cei mai puţin 
importanţi şi acesta este Dandolo. 

O tăcere îngrijorată îi arătă lui Gennaro, că lipsa lui 
Dandolo era poate o grea dezamăgire pentru aceşti inşi. 


Autoritatea personală a marelui inchizitor nu era dintre 
cele mai mari, dar prin înaltele dregătorii ce le ocupa şi mai 
ales prin prestigiul numelui glorios ce-l purta atât de prost, 
cum ar purta un om prea slab pavăza unui uriaş, pentru 
gloria acestui nume deci şi pentru forţele poliţieneşti de 
care dispunea, Dandolo era socotit ca un element neapărat 
folositor într-o încercare de felul acesta. 

Altieri îşi dădu seama că se aşteptau lămuriri categorice. 

— Boieri şi prieteni, continuă el numaidecât, braţul ce-l 
port în eşarfă, v-a spus îndeajuns că am fost rănit. Într- 
adevăr m-am luptat împotriva lui Dandolo. Da, pentru 
interesul superior al cauzei noastre, n-am şovăit să trag 
spada împotriva tatălui femeii care îmi poartă numele. Dar 
mărturisesc că mi-a tremurat mâna, este o slăbiciune 
scuzabilă. Dandolo n-a avut atari slăbiciuni, el unul, şi sabia 
lui a rănit pe bărbatul fiicei sale. 

O tăcere înăbuşitoare, toată sala era atârnată parcă de 
buzele preşedintelui. 

Această neaşteptată povestire, amărăciunea tonului şi a 
cuvintelor pricinuiau o nespusă impresie. 

Altieri continuă: 

— De ce m-am bătut cu Dandolo? Fiindcă m-a vestit pe 
neaşteptate că nu mai voia să fie dintre ai noştri. Mi-a spus 
că şi-a dat seama că binele statului cerea ca Foscari să 
rămână la putere, că interesul Veneţiei era să nu se 
schimbe nimic în republică. 

Murmurele ameninţară. 

— Pe scurt spus, iată înfrângerea unui om, nu hotărât să 
trădeze, mă grăbesc s-o spun, dar hotărât a se retrage. 

— Şi ce dovedeşte că nu va trăda? Exclamară mai multe 
voci. 

Altieri zâmbi: 

— l-am smuls lui Dandolo cuvântul de onoare că nu va 
destăinui nimic din ceea ce ştie. Dar am făcut şi mai mult: 
Dandolo e păzit bine în palatul meu, şi astă-seară chiar, l-am 
silit să iscălească demisia din funcţia de mare inchizitor. Nu 


avem de ce ne teme din această parte, vă dau asigurarea 
formală. 

Un om se urcă la tribună. 

— Amiralul flotelor! Şopti Gennaro, care tremura din toate 
fibrele şi din instinctul său de poliţist. 

— Boieri şi fraţi, zise amiralul, ceea ce a făcut scumpul 
nostru prieten, viitor doge al republicii, este tot ceea ce 
putea el face. Pricep, pricepeţi cu toţii durerea ce trebuie 
să i-o fi pricinuit fuga lui Dandolo din rândurile noastre. Da, 
gândindu-se numai la asta, vedem că nu putea merge mai 
departe. Dar noi, noi nu avem aceleaşi motive de familie. 
Trebuie ca Dandolo să piară. 

— Da, da, să moară în astă-noapte! 

— Aşa sunt şi eu de părere, reîncepu amiralul. lată ceea ce 
propun. Soarta va alege trei dintre noi. Aceştia trei se vor 
duce la palatul Altieri, unde Dandolo este străjuit de 
aproape. Îi vor propune un duel cinstit. De nu-l primeşte, o 
lovitură de pumnal va face dreptate. Dacă primeşte, unul 
din trei se va bate, apoi al doilea dacă trebuie, pe urmă al 
treilea, până ce Dandolo va fi ucis. 

O aclamare dovedi că adunarea primea această soluţie. 
Amiralul cobori de la tribună. 

Un nor trecu pe fruntea lui Altieri. 

Se ştie în ce condiţii se aşezase Dandolo în palatul Altieri; 
se ştie că, departe de a fi prizonierul căpitanului-general, 
dimpotrivă acesta era acel care îl ameninţa şi-i dicta legi. 

În definitiv nu era nimic adevărat în povestea lui Altieri, 
decât hotărârea lui Dandolo de a se retrage şi demisia lui, 
pe care o semnase chiar din seara aceea, spre a se 
consacra mult mai sigur Leonorei. 

Ce va rezulta din vizita acestor trei dintre uneltitori? 

La ce măsuri extreme va recurge Leonora, împinsă de 
deznădejde? 

Altieri ceru să se facă tăcere şi vorbi astfel: 

— Boieri şi fraţi, mă împotrivesc propunerii ce vi s-a făcut. 
Dandolo ucis în propriul meu palat, cum aş lămuri acest 


eveniment? Afirm că tatăl nevestei mele e păzit din scurt şi 
nu va ieşi din palatul meu. Dacă-l ucidem acum, trezim 
bănuieli; dimpotrivă, dacă aşteptăm a doua zi după reuşită, 
Dandolo mort sau viu rămâne până atunci nevătămător. Cer 
deci să-mi lăsaţi în seamă tot ce priveşte pe marele 
inchizitor. 

Altieri vorbea cu o vădită tulburare. 

Această tulburare fu atribuită de toţi, sentimentelor ce 
trebuia să le simtă căpitanul-general pus în trista necesitate 
de a lovi în tatăl nevestei sale. 

Afară de asta, aveau în el o neclintită credinţă. 

Deoarece el afirma că Dandolo era din scurt păzit, se 
puteau bizui pe el. 

Adunarea îşi semnală voinţa în acest înţeles şi însuşi 
amiralul declară că propunerea preşedintelui era cea mai 
cu judecată. 

Gennaro văzu faţa lui Altieri luminându-se. 

— Nu ştiam, se gândi el, că domnul căpitan-general 
iubeşte până într-atât pe socrul său, marele inchizitor. Mi se 
părea că dimpotivă. Dar să ascultăm. 

Răpit de interesul pătimaş ce-l căpăta acest spectacol, 
Gennaro uitase pe deplin în ce ciudate împrejurări îi era dat 
să asiste aici. 

— Să ne comunice şefii de grupuri rapoartele lor, zise 
Altieri, şi să luăm după aceea supremele hotărâri. 

Şeful poliţiei văzu atunci pe cei doisprezece primi 
conspiratori, care sosiseră cu făcliile, desprinzându-se unul 
de altul şi predând lui Altieri listele asupra cărora zadarnic 
îşi pironi o privire de nespusă curiozitate. 

— Fără îndoială listele complete ale tuturor 
conspiratorilor! Şopti Gennaro. 

În acest timp Altieri, ajutat de doi sau trei asistenţi, 
străbătea cu privirea hârtiile ce i se înmânaseră, apoi le 
clasa. După ce sfârşi, Altieri se îndreptă spre unul din 
morminte. 


Vreo doisprezece conspiratori mişcară lespedea din loc. 
Hârtiile fură depuse acolo. 

Gennaro tresări de bucurie. 

Hotărât, uită de Roland şi Scalabrino, care în spatele lui, 
asistau şi ei la toate peripeţiile adunării. 

Un zgomot nelămurit domnea acum în adunare. 

Altieri şi cei doisprezece şefi de grupuri discutau pe 
estradă. 

Conferinţa a durat o oră. 

După acest timp şefii de grupuri se duseră fiecare la 
locurile lor, lângă făclia sa. 

Se făcu iar o tăcere adâncă şi solemnă. 

Aveau să fie rostite cuvinte definitive. 

Într-adevăr Altieri se aşeză iar la marginea tribunei, şi 
vorbi astfel cu voce gravă: 

— Boieri, amici şi fraţi, avem cu noi tot ce este de seamă în 
Veneţia; tot ce poartă un nume, tot ce ocupă un rang 
onorabil în societatea noastră şi toate sunt gata să lucreze 
în înţelesul ce-l voim noi. În ceea ce priveşte mulţimea de 
norod, nici nu ne ocupăm de ea. Poporul va vedea cu 
bucurie căderea lui Foscari, de care se teme şi mă va vedea 
cu nepăsare luându-i locul. Dregătoriile pe care fiecare 
dintre voi trebuie să le ocupe în noul stat ce-l vom întemeia, 
sunt ştiute de multă vreme. Boieri, în prezenţa voastră, în 
prezenţa morţilor care mă aud poate, în faţa lui Dumnezeu 
care este în acest altar, jur să respect cu credinţă toate 
învoielile noastre, jur să respect chezăşiile ce le-am 
dezbătut şi învoit, jur să dau fiecăruia cinste, bani sau 
locuri, fiecare cerându-mi în toată libertatea şi cererea 
fiecăruia fiind discutată şi de toţi adoptată. Într-un cuvânt, 
jur să continui a fi preşedintele vostru, când veţi fi pus pe 
capul meu coroana ducală. Fie-mi Dumnezeu şi morţii 
martori ai jurământului meu de credinţă. De asemenea tot 
aşa, boieri şi fraţi, amintiţi-vă că mi-aţi jurat aceeaşi 
credinţă. 

Toţi, dintr-o mişcare spontană, întinseră mâna. 


Timp de câteva clipe nu se auzi decât zgomotul vocilor 
repetând aceeaşi formulă sub bolțile criptei mortuare. 

— Jur! Jur! 

Apoi iar se făcu tăcere, o tăcere solemnă, deasupra 
mutelor morminte. 

Atunci Altieri urmă: 

— Totul e gata. Fiecare dintre noi îşi cunoaşte locul şi ceea 
ce trebuie să facă. Rămâne de fixat numai ziua acţiunii. 
Acesta-i ultimul punct asupra căruia trebuie să ne oprim. 

Altieri se opri o clipă, ca pentru a fi mai sigur de atenţia 
obştească, dar această măsura era de prisos. 

Feţele chinuite ale asistenţilor vădeau împătimita 
înflăcărare a spiritelor lor. 

— N-o să ne mai vedem, spuse atunci căpitanul-general. 
Această întrunire este ultima. Deci am ales o astfel de zi, ca 
să nu mai fie nevoie de a ne înştiinţa. Ştiţi, boieri şi fraţi, că 
dogele Foscari n-a îndeplinit încă străvechea şi tradiționala 
ceremonie a căsătoriei dogelui cu Adriatica. A tot amânat 
din lună în lună şi din an în an această ceremonie care 
trebuia să-l consacre. Poate că spera o altă ceremonie. Ori, 
la stăruinţele mele şi în urma nemulțumirii marinarilor, 
Foscari s-a hotărât să execute anul ăsta ceremonia. Trebuie 
să aibă loc cât de curând, deşi ziua încă nu-i fixată. Boieri şi 
fraţi, ziua aceea va fi a noastră. Căsătoria dogelui şi a 
Adriaticii va fi de asemenea şi căsătoria dogelui cu moartea. 
Acea oră când vor răsuna săcăluşele, va fi a noastră. 
Semnalul de serbare va fi semnalul de acţiune pentru 
fiecare dintre noi. Toate astea vă sunt pe plac? 

O îndelungă aclamare trezi încă o dată ecourile din vechea 
criptă. 

— Cu bine deci! Rosti Altieri, până în ziua căsătoriei 
dogelui cu Adriatica! 

Toate mâinile se întinseră spre Altieri, care mişcat în 
aparenţă de o puternică emoție, salută pe aliaţi, strânse 
mâini, rosti din toată inima cuvinte de dragoste şi se 
îndreptă spre scară. 


Peste un sfert de oră toţi conspiratorii erau plecaţi. 

Şefii de grupuri îşi luară făcliile şi mascându-se, se 
îndepărtară şi ei. 

Cripta recăzu într-o beznă adâncă. 

Se scurse o jumătate ceas, în timpul căreia şeful poliţiei 
suci şi răsuci de mii de ori în mintea lui această întrebare. 

— Pentru ce m-o fi făcut Roland Candiano să asist la acest 
din urmă act, la această grozavă conspirație? 

Deodată se arătă o slabă lumină. 

Insul care-l călăuzise pe Roland, se ivi în criptă cu un 
felinar orb în mână. 

Aşa cum făcuse la sosire, împinse arcul. 

Lespedea se mişcă din loc. 

Roland ieşi cel dintâi, apoi şeful poliţiei, pe urmă 
Scalabrino. 

Urcară scara şi se văzură în haosul catedralei. 

Guido Gennaro încă zăpăcit de cele ce văzuse, zvâcnea de 
o adâncă bucurie, bucuria artistului ce se află fără veste în 
faţa operei desăvârşite. 

Niciodată în visele sale de poliţist nu cutezase a concepe o 
aşa de măreaţă ocazie, un complot desăvârşit, pe cale de a 
izbuti şi să-i aibă toate firele în mână. 

Nu avea decât să spună o vorbă ca să scape pe doge, 
statul, republica şi a doua zi să devină o personalitate 
glorioasă. 

Se surprinse că-şi freca mâinile de bucurie. 

— Măreţ! Rosti el în sine; admirabil! De mult Veneţia, 
tainicul receptacul al comploturilor, nu a mai fi avut o 
asemenea conspirație! Marii demnitari ai palatului! 'Toţi fac 
parte! 'Toţi. Afară de mine! Eu care voi izbăvi statul! 

Cum era acolo, îi zări pe conducătorii lui, ori mai bine zis, 
pe aceia al căror prins era, că se opriseră şi în chip maşinal 
se opri şi el. 

Ridică ochii şi privi în juru-i. 

Văzu că se afla în spatele altarului San-Marc-ului şi că şase 
inşi aşezaţi în jumătate de cerc, gravi, nemişcaţi, muţi, 


păreau că-l aşteaptă. 

Lângă el Scalabrino. 

La doi paşi era Roland. 

Trei făclii fuseseră aprinse şi luminau această scenă 
ciudată. 

Adâncimile marelui monument rămâneau întunecate şi în 
tăcerea nopţii întrezăreau înaltele coloane ce se pierdeau în 
înaltul bolților invizibile. 

O tăcere de pomină care umplu incintele goale şi unde 
urechea atentă nu surprinse decât propriile-i bâzâieli, îl 
făcu pe şeful poliţiei să se înfioare. 

Încet cercetă pe cei şase inşi aşezaţi în jumătate de cerc. 
Aveau feţele dogorite de soare, de aerul curat, şi purtau pe 
jumătate costumul de luptători. 

La cingătoare văzu lucind paturile pistoalelor şi lamele 
pumnalelor goale. 

— Cine sunt aceştia? Se întrebă el. 

Ochii lui se lăsară în jos, puţin cam buimăciţi. 

La picioarele celor şase inşi, aşezaţi în jumătate de cerc, 
pe lespezi, zări un fel de cutie lunguiaţă. 

— Ce-i asta? Întrebă el cu o voce tare, fără a-şi fi dat 
seama de asta. 

— Sicriul tău, răspunse o voce. 

Guido Gennaro simţi acel fior de moarte ce se urcă cu 
grăbire de la călcâie până la ceafă, şi se îngălbeni. 

— Şefi ai munţilor, spuse atunci Roland cu vocea lui care, 
sub bolțile San-Marc-ului avea înăbuşite sonorități, 
întâlnirea ce ne-o dădusem în insula Olivolo, va avea loc 
aici. Suntem aici în cea mai desăvârşită siguranţă, dar 
înainte de a ne ocupa de treburile noastre, şi deoarece 
suntem laolaltă, vă rog mai întâi să vă constituiți în tribunal, 
ca să-l judecaţi pe acest om. 

— Anton ne-a pus la curent, spuse atunci unul dintre 
oameni, şi vedeţi stăpâne, că am luat măsuri pentru cazul, 
când acesta ar fi osândit. 

Cu gestul el arăta rând pe rând sicriul şi pe Gennaro. 


Anton, trebuie s-o spunem, era omul ce-l introdusese pe 
Roland în biserică, apoi în cripte şi pe urmă în mormânt. 

Cel care vorbise, reîncepu: 

— Ce a făptuit învinuitul? Cine îl învinuieşte? 

— Eu, zise Roland. 

— Vorbiţi, stăpâne, noi vă ascultăm, şi, după legile 
muntelui, vom judeca cu toată dreptatea, cu toată 
neatârnarea. 

— Învinuirea mea, zise Roland, constă într-un singur 
cuvânt: acest ins este Guido Gennaro, şeful poliţiei din 
Veneţia. 

Cei şase judecători îl priviră pe falsul luntraş fără o vădită 
curiozitate. 

— E dovedit lucru? Întrebă acela care mai vorbise. 

— A venit astă-seară acasă la mine, în insula Olivolo ca să 
mă aresteze. Este adevărat Guido Gennaro? 

— Este adevărat, spuse şeful poliţiei. Dar căutând a te 
aresta, îmi făceam datoria, îmi îndeplineam slujba. 

— Mărturisirea este lămurită, reluă un judecător cu vocea- 
i potolită şi tăioasă; deci este de prisos să mai stărui şi nu 
avem decât a-ţi aplica legea muntelui. 

EI se sculă. 

— Guido Gennaro, continuă dânsul, slujba dumitale este 
de a ne urmări pe noi, acei care visăm neatârnarea şi 
libertatea pentru un popor apăsat. Noi am declarat război 
societăţii venețiene pe care o înfăţişezi aici. Legea voastră 
vrea moartea pentru oricare dintre noi care i-ar cădea în 
palmă. Legea noastră te socoteşte ca duşman şi te 
osândeşte la moarte. Guido Gennaro, pregăteşte-te de 
moarte. 

— Cer pentru învinuit dreptul de a se apăra, zise Roland. 

Cei şase judecători îl priviră pe Candiano cu mirare. 

— Fie! Să vorbească, zise acela care părea că prezidează. 
Guido Gennaro, ai auzit? Te socotim ca duşman, pentru că 
ne consideri ca vrăjmaşi; te osândim la moarte, pentru că ai 
osândi la moarte pe acela dintre noi, pe care l-ai prinde. 


Scumpul şi respectatul nostru stăpân şi domn, acela care 
ne-a smuls din neştiinţă şi ne-a învăţat înţelesul lucrurilor şi 
al vieţii, acela vrea să te poţi apăra, dacă poţi. Încearcă să 
ne convingi că nu trebuie să te ucidem. Dacă izbuteşti, viaţa 
îţi va fi respectată. Vorbeşte, căci vei fi ascultat cu toată 
dreptatea. 

— Nu sunteţi judecători, zise Gennaro. 

— Acei ce ne osândesc pe noi, sunt mai mult? 

— Da, căci ei judecă în numele legilor noastre. 

— Şi noi judecăm în numele legilor noastre. Voi judecaţi 
după minciună şi nedreptate, loviţi în cel slab şi sărac, 
exaltaţi pe bogat şi pe cel puternic; legea noastră este viaţa, 
dreptul de a trăi pentru orice om, dreptul de a fi fericit 
pentru tot ce vieţuieşte. Voi puneţi judecători. De la cine 
acest mandat, dacă nu de la voi înşivă? Nu fi deci surprins 
că am instituit şi noi judecători aleşi din sânul nostru. 

Şeful poliţiei asculta cu încremenire aceste vorbe rostite 
cu un fel de tărie căreia nu-i lipsea măreţia. 

— Fie, zise el, sunteţi judecători. Pe bună dreptate, nu mă 
puteţi osândi că mi-am împlinit datoria. 

— Ai numit datoria dumitale „a-i ucide pe semeni sau a-i 
înşfăca şi a-i da pe mâna călăului”? 

— Nu pe semenii noştri, ci pe acei ce atacă rânduiala 
socială. 

— Adică acei care vă atacă pe voi înşivă. Datoria noastră e 
să-i ucidem pe cei ce ne atacă. 

— În acest caz, zise Gennaro, voi care vă măguliţi că aveţi 
gânduri mai departe decât noi, sunteţi întru totul asemenea 
nouă. 

— Este adevărat; deşi ţelurile noastre sunt deosebite, 
mijloacele noastre sunt aceleaşi. Sunt mijloacele războiului. 

— În acest caz în zadar aş mai încerca o apărare. Sunt 
prizonierul vostru după luptă, iată totul. Faceţi cu mine ce 
vă place. N-o să mai spun nimic. 

Gennaro îşi plecă capul. 


Atât de aproape de moarte, curajul ce-l susţinuse până 
aici, începea să-l părăsească. 

La ultimele sale cuvinte Roland răspunse: 

— lată, domnule, ce voiam să te fac să-ţi spui dumitale 
însuţi, lăsându-ţi libertatea de a te apăra. Eşti prizonierul 
nostru după luptă şi trebuie să te tratăm ca pe un duşman 
înverşunat. 

— Omorâţi-mă deci, deoarece sunteţi stăpâni pe situaţie. 

Şeful poliţiei încrucişă braţele şi aşteptă lovitura fatală. 

Roland Candiano se apropie de el şi-i puse o mână pe 
umăr. 

— Guido Gennaro, zise el, în clipa când trebuie să mori, 
ascultă-mă. Tatăl meu trăia la palatul ducal în respectul 
legilor şi a libertăţii tuturor. Crima lui a fost că se gândise 
că, cel din urmă marinar era egal în faţa dreptăţii şi a legii 
cu cel mai măreț patrician. Prin trădare, vicleşug şi tâlhărie, 
tata fu înşfăcat şi orbit; mama muri de durere; eu am stat 
şase ani în puțuri şi viaţa îmi fu zdrobită. Guido Gennaro, 
acei ce făcură aceste isprăvi se numesc Foscari, Bembo, 
Altieri. Ei sunt atotputernici. Le ştii fărădelegile lor. Ştii că 
puterea lor s-a întărit prin lacrimi şi sânge şi totuşi îi 
serveşti orbeşte! 

— O, dreptate! Şopti înăbuşit Gennaro. 

— Pentru ce spui că-ţi făceai datoria, venind să mă arestezi 
astă-seară, în insula Olivolo? Ştiai că eram făcătorul de 
dreptate îndeplinind o operă trebuincioasă, ca Ioan de 
Medicis, ca atâţia alţii. Puteai alege între crimă şi dreptate. 
Ai servit fărădelegea! Dă-ţi masca jos. Dezvăluie-ţi sufletul 
până la goliciune. Despoaie-ţi gândurile de vorbele 
răsunătoare şi mincinoase cu care îţi învălui neruşinarea: 
datorie, lege, dreptate. Înlocuieşte toate aceste crâmpeie 
fără rost, cu un singur cuvânt, care rezumă tot ce ai ca 
gândire şi sentiment, dumneata şi semenii dumitale: 
interes, interes murdar, socoteală josnică, ambiţie smintită! 
Atunci vei fi spus adevărul. 


— O, dreptate! Repeta Gennaro, şi de astă dată, cum sub 
arzătorul cuvânt al lui Roland se înfăptuia o revoluţie în 
inima lui, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Guido Gennaro, reîncepu Roland, o singură lacrimă 
răscumpără multe greşeli. Gândeşte-te la tot ce ai auzit şi 
văzut în noaptea asta sub bolțile San-Marc-ului. Du-te, 
Guido Gennaro, eşti liber. 

— Liber! 

Fu un răcnet răguşit ce ieşi din gâtlejul înflăcărat al şefului 
poliţiei. 

Arunca priviri rătăcite în jurul lui. 

Buzele îi tremurară. 

Repetă încă o dată: „Liber!” şi căzu de-a buşilea, leşinat. 

Când îşi veni în fire, persoanele ce-l înconjurau se făcuseră 
nevăzute, era noapte adâncă în juru-i. 

Înnebunit, zguduit, se sculă şi văzu că nu mai era în 
biserică. 

Fusese transportat pe ţărmul canalului. 

Şeful poliţiei gemu puternic şi înnebunit, începu să alerge. 

Înapoiat acasă, se prăbuşi într-un jilţ, îşi cuprinse capul 
între mâini şi îndelungata-i meditare începu cu acest cuvânt 
ce ţâşni înăbuşit de pe buzele sale: 

— Dreptate! 

Hotărârile grabnice ţâşnesc imediat dintr-un creier plin de 
gânduri, cum ţâşneşte pe neaşteptate fulgerul pe un cer 
plin de electricitate. 

Ducându-se la San-Marc, Roland Candiano ştia ce va găsi 
acolo. 

În marele complot al lui Altieri împotriva lui Foscari jucase 
poate un rol activ, deşi tainic. 

Este sigur în tot cazul că unii dintre complotişti îi erau 
devotați. 

Prin ei era la curent cu scopurile căpitanului-general. 

Ideea de-a învrăjbi pe cei doi duşmani ai săi era o 
trăsătură de geniu. 


Foscari sau Altieri, unul din ei trebuia să cadă în luptă. 
Ceea ce-i izbuti lui Roland, era că împărțea pe potrivnici şi 
prin urmare îi slăbea. 

Era dovedit că numai datorită stăruinţelor lui Roland, 
amiralul se dăduse de partea lui Altieri. 

Astfel dogele şi căpitanul-general intrau în luptă, o luptă 
pe viaţă şi pe moarte, fără a bănui că Roland le înarmase 
braţul unul împotriva celuilalt. 

Deci în seara când Roland fusese vestit printr-unul din 
credincioşii săi că, ultima întrunire a conspiratorilor se 
ţinea în subteranele San-Marc-ului, ştia de mai înainte 
spectacolul ce-l aştepta acolo. 

În acel moment întâmplarea îi dădu în palmă pe şeful 
poliţiei, Guido Gennaro. 

Îl târî cu el. 

De îndată ce sub deghizarea de luntraş îl recunoscu pe 
şeful poliţiei venețiene, din aceea clipă îi trecu prin minte că 
Guido Gennaro trebuia să fie un element activ în aşezarea 
puterilor sale şi desăvârşirea operei ce o urmărea cu o 
groaznică răbdare. 

Într-o clipă cele două idei: a conspirației şi a şefului 
poliţiei, se asociară în mintea lui. 

A destăinui lui Guido Gennaro tot ce se urzea, până şi 
numele conspiratorilor şi a şefului lor, acesta fu planul 
zămislit imediat şi executat aşa cum s-a văzut. 

Urmările acestei hotărâri puteau fi înfricoşătoare. 

Putea să fie război civil între nobilii împărţiţi în două 
tabere, adică nimicirea sau cel puţin istovirea tuturor celor 
ce aveau interes să robească poporul Veneţiei. 

Odată Gennaro informat prin spectacolul ce-l avea sub 
ochi, Roland, tigrul înarmat cu dinţi solizi, îl ierta şi îl făcea 
scăpat o singură dată. 

Era o înspăimântătoare concepţie. 

Guido Gennaro îşi veni în fire după două sau trei ore de 
uimire de pomină, care întâi îi paralizase gândirea, apoi 
încet, încet, emoția se potoli şi începu a chibzui, dar printr- 


un fel de ciudată pudoare, ori de câte ori gândurile i se 
opreau la Roland Candiano, făcea sforţări să cugete la 
altceva. 

Totuşi fără voia lui se gândea mereu la Roland şi din 
această parte mirarea stăruia; mirare că se mai vedea cu 
zile; mirare de acea scenă a osândirii, care se sfârşea 
printr-o straşnică zguduire, Roland zicându-i: „eşti liber.” 

Puse capăt tulburării ce-l neliniştea, mormăind: 

— Datoria mea este să-l arestez. Îl voi aresta. Dar să 
vedem mai întâi ceea ce-i mai grabnic. 

Şi întregul lui instinct de poliţist deşteptat, începu a râde 
în tăcere, gândindu-se la marea lovitură de plasă ce-o 
pregătea. 

Se plimbă mult cu paşi înceţi, frecându-şi mâinile, 
continuându-şi sforţarea. 

— De astă dată, încheie el, cred că voi fi mare inchizitor. 

Apoi, după o neaşteptată tresărire, adăugă: 

— Şi în ceea ce-l priveşte pe el. Da. Trebuie să-l arestez. 

Capitolul IV Juana la drum. 

Juana sosise la Veneţia a doua zi după scena la care fusese 
de faţă când le spusese rămas bun lui Roland şi Scalabrino. 
Nici prin minte nu-i trecu să se adăpostească în vechea casă 
din port. 

Alese o modestă locuinţă aşezată într-una din acele 
ulicioare ce duceau în piaţa San-Marc. Nu-şi făcuse nici un 
plan. Biata fată avea o idee fixă şi lămurită, să-l scape pe 
Sandrigo, să-l scape de loviturile lui Roland, atât şi nimic 
mai mult! 

Problema era înspăimântătoare. 

Voia să-l scape pe Sandrigo, dar voia cu aceeaşi tărie să-l 
împiedice pe Sandrigo să-l lovească pe Scalabrino. Astfel 
era prinsă într-un vârtej care, o împingea când într-o parte, 
când într-alta, nefericită frântură de vas înecat, târâtă la 
vale de valul ce-o ducea tot înainte. 

Se petrecea în ea un ciudat fenomen. Această neaşteptată 
trezire a iubirii, pe care o crezuse aţipită, dacă nu stinsă, o 


mira şi o cutremura. Îl iubise pe Sandrigo cu toată credinţa 
naivă, cu toată nevinovăția întâii sale tinereţi. Apoi Sandrigo 
dispărut timp de ani de zile, sfârşise prin a crede că n-o să-l 
mai vadă niciodată şi că în cele din urmă l-ar uita. 

Deodată tâlharul se ivise iar în viaţa ei. 

De atunci înţelesese că bărbatul iubit era pururea prezent 
în inima ei şi că de-a surda era să se mai împotrivească 
acestei iubiri. Cum şi pentru ce iubea această femeie cu o 
inimă aşa de curată, cu o gândire atât de înaltă, pe un atare 
bărbat, nu ne luăm sarcina de a da lămuriri, povestim şi 
atâta tot. 

Sosită la Veneţia, se întrebă mai întâi cum ar face să-l 
regăsească pe Sandrigo şi fu silită a recunoaşte că numai 
întâmplarea o putea pune pe calea cea bună. 

Timp de patru zile rătăci prin Veneţia, străbătându-i mai 
ales portul şi cheiurile. În seara zilei a patra, pe când trecea 
prin piaţa San-Marc îl văzu pe neaşteptate pe Sandrigo la 
câţiva paşi de dânsa şi se opri încremenită, întrebându-se 
dintr-o dată de era el. 

Sandrigo, ofiţer de arcaşi! 

Sandrigo însoţindu-l pe cardinalul-episcop al Veneţiei! 
Când se dumiri, Sandrigo dispăruse în palatul lui Bembo. 

Se duse de se aşeză într-un colţ, lângă Loggia şi aşteptă 
tremurând cu capul plin de bâzâieli nelămurite, căutând 
zadarnic să pună puţină rânduială în gândurile sale. 

Sandrigo stătu o jumătate oră la Bembo. Juana îl văzu 
ieşind singur. Îl urmări. Abia ştia ce face. Sandrigo se opri 
în faţa unei case, mediocră ca înfăţişare. Acolo locuia. Nu 
observase deloc că era urmărit, şi, de altminteri, sigur cum 
era de puternica poziţie ce-o cucerise, nici nu s-ar fi 
tulburat. Ocupa la catul întâi al acestei case o locuinţă 
compusă din două camere. Se stabilise acolo în aşteptarea 
unui ceva mai bun. Şi acest ceva „mai bun” nu putea fi în 
mintea lui decât palatul de pe Canalul Mare, ce l-ar putea 
locui după ce prinderea lui Roland Candiano l-ar înavuţi. 


În clipa când împingea uşa locuinţei sale, o mână i se puse 
uşor pe braţ şi o voce tremurătoare şopti: 

— Sandrigo. 

Ofiţerul se întoarse brusc, gata să lovească, dar în 
semiintuneric o recunoscu pe Juana şi un dispreţuitor 
zâmbet de ironie îi zbârci buzele. 

— Tu la Veneţia? Zise el. 

— Da, am venit ca să-ţi vorbesc, Sandrigo. 

— Intră dar, mia cara, intră. Vezi cât de fericit mă simt de 
vizita ta. 

Cu politeţea-i batjocoritoare, el se strecură în casă. Juana 
intră liniştită şi serioasă. Sandrigo închise uşa după dânsa. 

— Stai, mică Juana, zise el. 

Biata femeie tresări. Aşa-i spunea el odinioară în lungile 
lor taifasuri, atunci când asculta cu o admiraţie înduioşată 
povestirea binefacerilor sale, cum ar fi ascultat cine ştie ce 
poveste frumoasă. 

Totuşi ea refuză invitaţia printr-un semn făcut cu capul. 

Inima ei bătea cu tărie şi acum că se afla în faţa omului 
iubit, toată hotărârea i se risipi. 

— Ai renunţat aşadar la meseria ta de paznică de bătrâni 
şi de fetiţe? Întrebă Sandrigo batjocoritor. Nu pricep cum o 
fată frumoasă ca tine, în deplină strălucire a frumuseţii, în 
deplină maturitate a frumuseţii, ca o rodie ce se deschide la 
soare, să se fi putut învoi a se înmormânta de vie lângă acel 
nebun. Ţi-ai pierdut capul, mică Juana. Dar iată-te, şi-i bine. 
Ce cauţi la Veneţia? Dacă vrei, îţi voi găsi o situaţie. Da, îţi 
ghicesc gândul. Te uiţi la modesta mea locuinţă şi te întrebi 
ce aş putea face. Să nu te înşele însă aparențele. Peste 
puţin timp voi fi în alt chip, o personalitate indispensabilă, 
având cucerite astfel de drepturi şi de care să mă pot folosi 
în plin, te asigur. Vorbeşte, mică Juana, ţi-am păstrat toată 
dragostea mea, deşi m-ai primit cam rece în timpul vizitei 
mele din urmă, la Mestre. Ba am fost silit chiar, după câte 
îmi amintesc, să te cam ferec şi să-ţi pun căluş la gură. Dar 
sper că nu ţi-e necaz pe mine, ia spune? Căci, vezi tu? Era 


politica la mijloc şi politica, draga mea, este un tiran tare 
pretenţios. '[i-o repet, Juana, pot - dacă vrei tu - să-ţi 
procur o situaţie plăcută; cu frumuseţea şi deşteptăciunea 
ta, nu mă îndoiesc că nu vei izbuti a te descurca atunci. la 
să vedem, ce-ai spune tu despre un loc de primă-cameristă 
într-o casă cinstită şi bogată din Veneţia? Cunosc pe unul 
dintre prietenii mei intimi, care se va căsători în curând, 
foarte curând, şi care pentru tot felul de motive ce ţi le voi 
lămuri mai târziu, n-ar fi supărat să aibă lângă nevastă-sa o 
tânără, o fată devotată, capabilă să priceapă totul. Te pot 
recomanda acestui prieten care, sunt sigur de asta, te va 
primi foarte bine. Ce zici despre asta? Ce te gândeşti? Ce 
rumegi? 

— Sandrigo, zise Juana, am venit să te scap. 

— Să mă scapi pe mine? Dar de cine naiba? 

— De Roland Candiano. 

Sandrigo sări în sus; se sculă atât de brusc încât scăunaşul 
cu trei picioare pe care sta, se răsturnă. Acea nuanţă de 
ironie ce-o luase faţa sa, făcu loc unei nespuse expresii de 
ură. 

— lar omul ăsta! Mormăi el. Acest ins care m-a umilit, care 
mi-a rănit mândria într-un chip de netămăduit! O! Îl urăsc 
din tot sufletul; Juana, eşti o fată bună şi-ţi cer iertare că n- 
am fost întotdeauna atât de frate cum ar fi trebuit să fiu. Vii 
anume la Veneţia ca să mă vesteşti. E frumos ceea ce faci 
tu! Căci în sfârşit te-am maltratat la Mestre. Deci omul ăsta 
e mereu pe urmele mele! Afurisenia dracului! Aş da zece 
ani din viaţa mea să mă văd ochi în ochi cu dânsul! Nu ştii 
ce mi-a făcut, Juana. Ah! Pot să fiu eu mult şi bine ofiţer de 
arcaşi ai Veneţiei, pot să am mult şi bine mulţumirea şi 
favoarea unor anumiţi inşi de seamă, ca episcopul şi dogele, 
nu pot izbuti să uit beţiile vieţii libere din munţi. Am fost 
alungat de acolo, Juana! Izgonit ca un lacheu, eu care eram 
rege temut! Un om s-a ivit în calea mea şi acesta m-a învins, 
m-a făcut să ţip de durere şi să plâng de furie în faţa 
bandelor. Am fugit în chip ruşinos. Dar aceste lacrimi ce le- 


am sorbit, sunt tot atâtea picături de fiere ce-au căzut în 
inimă. Astfel deci, Roland Candiano vine asupra mea? O, 
mulţumesc, mică Juana, că ai venit să-mi dai de veste! 
Nenorocitul! Îmi vei spune totul, nu-i aşa? I-ai surprins 
planurile? Fără îndoială că ştii unde se ascunde? Nu te 
teme de nimic. Juana, spune-mi unde îl pot întâlni şi peste o 
oră Roland Candiano nu va mai fi în viaţă. 

— Sandrigo, zise Juana, n-o să-l omori pe Roland 
Candiano! 

— N-o să-l omor? 

— Nu! 

— Şi cine o să mă împiedice? 

— Eu! 

— Eşti nebună? 

— Priveşte-mă, spuse ea cu mâhnire, am eu oare aer de 
nebună? 

— Nu te mai înţeleg. Spui că vrei să mă scapi de Roland 
Candiano, şi în acelaşi timp mă vesteşti că ai să mă 
împiedici să-l lovesc. 

— Ţi-am spus ceea ce ţi-am spus, Sandrigo. Ascultă, dacă 
Roland te loveşte, voi muri de deznădejde şi de aceea am 
venit să te izbăvesc, dar înainte ca tu să-l loveşti pe dânsul, 
va trebui să mă omori pe mine. 

Sandrigo izbucni într-un hohot de râs puternic. 

— Ce înseamnă mămăliga asta? Vrei şi nu vrei. Explică-te 
pentru toţi dracii! 

— Nu vreau să mori şi nu vreau să moară nici el. lartă-mă, 
Sandrigo, că-ţi spun rău ceea ce cuget totuşi din tot 
sufletul; nu vezi cât sunt de tulburată şi că privirile tale 
mânioase mă cutremură? 

— Nu vrei să moară el şi pretinzi că mă izbăveşti? Ah, 
aşadar n-ai auzit ceea ce ţi-am spus? Că urăsc pe omul 
acesta mai mult ca orice în lumea lui Dumnezeu, că-l urăsc 
până într-atât încât n-o să fie linişte pentru mine atâta timp 
cât va trăi el? Să-l am numai o dată la îndemâna acestui 
pumnal! 


Cu o lovitură furioasă Sandrigo împlântă într-o masă 
pumnalul ce vibră timp de câteva clipe. 

Dar imediat se gândi că, dacă o înfricoşa pe Juana, n-o să 
ştie nimic. 

— Ia să vedem, reîncepu el cu o voce mai potolită, 
deoarece nu vrei să mă ating de Roland Candiano, explică- 
mi, cum pretinzi să mă scapi? 

— Am să-ţi spun cum, Sandrigo. Veneţia este a măriei sale 
domnului Roland. Acesta este câmpul lui de luptă. Nu ştii, 
nu poţi şti ce a suferit el, eu una, o ştiu! Şi ştiu cât de 
dreaptă este opera ce o urmăreşte el. Ei bine, află dar că el 
va trece pe aici cum trec meteorii arzători, care adesea 
prăpădesc câmpiile, dezrădăcinează copacii şi răstoarnă 
casele. Vai de acela ce se găseşte în calea vijeliilor şi a 
făcătorilor de dreptate. Pentru ce ai fi tocmai tu în această 
cale, Sandrigo? Du-te, ştiu că n-o să te urmărească. Ştiu că 
nu vei fi lovit, dacă n-o să-i stai piedică în cale. 

— Ah! Ah! Încep a pricepe, rânji ofiţerul. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Roland Candiano te-a trimis la mine. Aşadar îi este 
teamă? 

— 'Te înşeli, spuse cu seriozitate Juana. Înălţimea sa Roland 
nu mi-a vorbit despre tine. Eu i-am vorbit lui. Şi i-am citit în 
ochi că vei fi cruțat, dacă te retragi de pe câmpul de luptă. 

— Adică dacă părăsesc Veneţia? 

Juana îşi împreună mâinile. 

— Da, zise ea, asta aşa e. lată adevărul. Să plecăm 
împreună, Sandrigo. O voieşti? 'Te voi urma. Voi merge unde 
vei voi, te voi servi. Voi fi slujnica ta, sora sau amanta ta. Voi 
fi ce vei vrea tu. 

De astă dată izbucni iar râsul îngrozitor al lui Sandrigo. 

— Ca să-mi propui asta, ai venit la Veneţia? 

— Da! 

— Ei bine, spuse el cu răceală, mica ta combinaţie 
preţuieşte cât o alta. Numai că este o mică piedică. 

— Ura ta? O! Dacă l-ai cunoaşte pe Roland Candiano. 


— Haide, taci din gură! Mormăi el; dacă aş cunoaşte pe 
omul acesta, ar fi ca să-l urăsc şi mai mult! Dar nu ura este 
ceea ce mă opreşte, mica Juana. 

— Dar atunci ce este? 

— Iubirea. 

Ea rămase buimăcită de lovitură, înălbi toată, suferind în 
acea clipă toate chinurile de care este în stare să sufere o 
inimă de femeie, fără a se zdrobi. 

— Ei da! Continuă Sandrigo cu o voinţă sălbatică de a 
zdrobi pe biata femeie, iubesc, sunt iubit şi sâmbătă în 
biserica San-Marc locotenentul Sandrigo se va căsători în 
ochii întregii Veneţii adunată la această frumoasă 
ceremonie. Asta parcă te miră. Aşa este totuşi. Acum, dacă 
ţii numaidecât să ştii cine-i logodnica mea, nu am nimic de 
ascuns: este Bianca. 

Juana care până atunci stătuse în picioare, se lăsă să cadă 
pe un scăunaş ce împodobea camera: 

— Vezi, sfârşi cu răceală Sandrigo, că-mi este cu neputinţă 
să plec din Veneţia într-un atare moment. Haide, Juana, e 
târziu, te poţi duce, căci pe înnoptate vei fi expusă la cine 
ştie ce întâlniri rele. Sper că ai să vii să mă vezi? Şi chiar 
când mă voi fi stabilit în palatul ce o să-l locuiesc împreună 
cu Bianca, vei fi totdeauna binevenită. 

De câteva clipe şi vorbind mereu singur, tâlharul discutase 
cu el însuşi, dacă n-ar fi bine s-o înjunghie pe Juana sau s-o 
ţină prizonieră, ca s-o împiedice să se ducă să-l întâlnească 
pe Roland. Dar îşi spuse că lăsând-o să plece, ar putea să 
afle ceea ce voia să ştie, adică adevărata ascunzătoare a lui 
Roland. Într-adevăr, el nu se îndoia o clipă că Juana fusese 
trimisă de dânsul. 

Juanei, la auzul ultimilor lui cuvinte, i se păru că-i sunt 
nimicite orice sentimente. Era o întreagă viaţă de visare ce 
se prăbuşea. Până aici tot sperase în chip nelămurit, fără ca 
nădejdea ei să fi luat o formă lămurită. Acum se sfârşise 
totul. 

Se sculă şi se îndreptă liniştită spre uşă. 


— La revedere, Sandrigo. 

Bâlbâi câteva vorbe de neînțeles şi se duse pe aici încolo, 
atât de abătută, aşa de încovoiată, încât ai fi crezut-o 
îmbătrânită pe neaşteptate. Abia dispăru pe scară şi 
Sandrigo se luă după dânsa, urmărind-o de departe. O văzu 
intrând într-o casă, pe care şi-o notă cu îndârjire, apoi se 
îndepărtă. 

Peste o jumătate oră se ivi însoţit de un zbir. 

— Aici este, îi spuse el. Va trebui să afli exact unde stă 
dânsa, în aşa fel ca să poţi intra în camera ei, fără a te 
înşela. 

— O, asta nu-i greu. 

— Bun. Vei face de strajă în faţa casei, până ce vei fi 
chemat. Dacă ea iese, vei urmări-o; dacă vine cineva s-o 
vadă, va trebui să fiu înştiinţat imediat. 

— Ordinele excelenţei-voastre vor fi îndeplinite imediat. 

Sandrigo se înapoie liniştit acasă. 

În sărăcăcioasa ei locuinţă Juana plângea. 

În timp ce Juana deznădăjduia şi plângea, în timp ce se 
apleca, cu ameţeala aparte a nebuniei, asupra noii prăpăstii 
ce se deschidea în inima ei şi se întreba cu groază dacă 
acum avea să fie geloasă pe Bianca, Sandrigo, înapoiat 
acasă, îşi făcea o migăloasă toaletă. Îmbrăcându-se cu un 
costum de mare ţinută, pe care îl punea pentru întâia oară, 
Sandrigo se privi într-o oglindă şi şopti: 

— Cine ar mai recunoaşte în mine pe Sandrigo, tâlharul de 
drumul mare? Cred că nimeni. 

Un nor îi învălui zâmbetul ce-i luminase faţa. 

— Nu, nimeni. Nici chiar foştii mei prieteni din munţi. 

De fapt costumul îi sta de minune şi Sandrigo avea 
înfăţişarea unui desăvârşit cavaler. 

Îşi răsese barba creaţă şi deasă de odinioară şi părul 
negru, bine pieptănat, creţ din fire, încadra o faţă care în 
repaus, putea să insufle indiferenţilor o oarecare simpatie. 

În acel moment această faţă n-ar fi insuflat decât groază. 
Sprâncenele încruntate, dinţii ascuţiţi pe jumătate 


descoperiţi de un rictus de ameninţare, cu ochii aspri, 
Sandrigo se gândea: 

— Această bună Juana! Mulțumită ei, o să-l descopăr pe 
acela care m-a alungat, care mi-a furat regalitatea munţilor. 
Şi în ziua aceea, vai de el! Haide, mică Juana, du-te de îţi 
regăseşte pe scumpul tău ocrotitor Roland Candiano, du-te, 
fata mea, arată-ne şi nouă calea. 

Posomorâta expresie dispăru fără veste şi faţa i se lumină. 

Sandrigo îşi sfârşise găteala, punându-şi pe cap toca şi 
gândurile lui luând un alt curs, şopti: 

— Haide! Cucerirea ce o s-o fac astă-seară, este mai puţin 
grea! 

Sandrigo se înşela. La fel ca toţi „băieţii frumoşi” avea 
despre sine o prea bună părere, sau ca alţii o prea rea 
părere, ori cum veţi voi. 

De fapt era poate mai uşor să-l ucidă pe Roland Candiano 
la o cotitură de drum, decât să ducă la bun sfârşit cucerirea 
Biancăi. Căci la această cucerire se gândea Sandrigo. 

leşea de la Bembo, unde Juana îl văzu intrând. 

Şi Bembo îl asigurase că ar fi gata să-l cunune poimâine; 
era joi seara şi căsătoria în San-Marc, cu binecuvântarea 
episcopală, cântece şi fast, în faţa celei mai bune societăţi 
venețiene, trebuia să fie sâmbătă. 

În acea seară Imperia da o mare serbare, la care poftise 
tot ce avea Veneţia ca nobilime sau artişti. Această serbare 
era un fel de sărbătorire a logodnei. Căsătoria care făcuse 
mare vâlvă în oraş, trebuia să fie oficial vestită. Trebuia să 
fie prezentat Sandrigo ca şi Bianca. 

Se înţelege dar, cât de mare interes avea în ochii lui 
Sandrigo serbarea asta. 

Dar nu numai el se interesa de această serbare. 

În casa din insula Olivolo, Roland şi Scalabrino se 
pregăteau şi ei să asiste. 

Roland îmbrăcă un costum la fel cu acela ce-l purtase în 
seara de pomină din viaţa lui, când izbăvise pe Imperia pe 
cheiurile insulei Olivolo. 


Ca înfruntare, poate, sau pentru că aşa-i era planul, 
Roland nu-şi schimbă nimic la faţă şi nu-şi puse pe cap nici o 
deghizare. Dar îşi puse un lup negru. În Veneţia, cetatea 
misterului, lupul era nu numai îngăduit, ci şi bine primit, 
făcând aproape parte din costum. Ziua în amiaza mare 
frumoasele venețiene purtau un lup spre a se feri de 
arşiţele soarelui, aşa cum se pune un paravan în faţa 
anumitor piersici, spre a le păstra pufuleţul. La multe 
serbări bărbaţii purtau şi ei un lup, fie ca să nu fie 
recunoscuţi, fie numai din patima de mister ce-i caracteriza 
pe venețieni. 

Roland acoperindu-se cu un lup de catifea neagră, ce-i 
deghiza în întregime chipul, era sigur că nu va mira pe 
nimeni. 

Serbarea trebuia să înceapă la ora zece, spre a se sfârşi la 
două dimineaţa. Se vorbea în Veneţia de trei zile de 
serbare, şi cei iniţiaţi îi lăudau de mai înainte grațiile cu 
care Imperia se bizuia să orbească Veneţia întreagă. 

În clipa când Roland sfârşi cu îmbrăcatul, era ora 
unsprezece jumătate, adică serbarea curtezanei trebuia să 
fie în toi. 

Cobori în acea cameră de la parter, unde în ajun, 
Scalabrino adusese pe Guido Gennaro, şeful poliţiei. 

Acolo erau adunaţi mai mulţi oameni şi dacă Gennaro ar fi 
fost acolo, ar fi recunoscut pe acei care în dosul altarului cel 
mare a San-Marc-ului, îl judecaseră şi îl osândiseră. 

Fiecare din ei primise negreşit instrucţiuni anterioare, 
căci Roland se mulţumi a le spune: 

— Vi-s gata oamenii? 

— Vor fi la locurile lor la ora două, stăpâne. 

— Bine; exact la două jumătate voi ieşi din palat. Atunci nu 
va trebui de făcut nimic; dacă, dimpotrivă, nu voi fi apărut, 
atacul va începe când va bate jumătatea. 

Şefii se sculară, salutară cu gravitate pe acela ce-l numeau 
„stăpâne” şi ieşiră fără zgomot, aidoma unor umbre ce s-ar 
fi pierdut în noapte. 


— Izbuti-vom, Înălţime? Întrebă atunci Scalabrino cu o 
voce tremurătoare. 

Roland zâmbi. 

— Linişteşte-ţi inima părintească, spuse el cu o voce 
blândă, serioasă şi duioasă, ce producea o atât de adâncă 
impresie asupra lui Scalabrino; linişteşte-te, viteazule 
prieten, suntem două sute de inşi ca să înconjurăm un palat 
şi să facem să se predea o femeie. 

— Este adevărat, Înălţime, iertaţi-mă. Ar trebui să am 
astă-seară încrederea fără de margini ce-o am în domnia- 
voastră. Ştiu că o să-mi înapoiaţi fata, sunt sigur de asta, 
numai pentru că mi-aţi făgăduit-o. Şi totuşi mi-e frică. Mă 
tem de nu ştiu ce nenorocire neaşteptată. 

— Astă-seară la ora opt era încă în odăile ei din fundul 
palatului maică-sii; m-am convins despre asta. 

Scalabrino tăcu o clipă. 

— Înălţime, reîncepu el deodată, aţi destinat fiecăruia rolul 
lui, afară de mine. Ce trebuie să fac? 

— Tu, nimic. Stai numai pe chei în faţa uşii de la intrare a 
palatului Imperiei. Şi stai acolo până la ora stabilită, adică 
până la jumătatea celui de-al doilea ceas. 

— Pentru ce n-aş face nimic eu? Exclamă Scalabrino 
înfiorându-se. 

Roland puse mâna pe umărul lui Scalabrino. 

— Pentru că, sărmane tată, gândirea ta şovăie, inima ta 
freamătă; mâna ţi-ar tremura şi gândeşte-te că o şovăire ar 
putea da de râpă totul. Crede-mă, lasă-ne pe noi să facem 
lucrurile aşa cum ştim, eu şi cu prietenii mei. Ceea cea 
izbutit odată în rele condiţii, trebuie să reuşească astă- 
seară, când condiţiile cele mai prielnice sunt laolaltă. 

Scalabrino se ploconi, viu mişcat. 

— Înălţime, zise el, admir cu câtă delicateţe ştiţi să 
prevedeţi şi să spuneţi totul. Aveţi dreptate. Mă simt nervos 
până într-atât, încât cu greu m-aş stăpâni să nu mă 
năpustesc în acest palat. În această peşteră, ar trebui să 
Zic. 


— Gândeşte-te, la două şi jumătate! 

— Fiţi pe pace, Înălţimea-voastră, voi şti să mă stăpânesc. 

Într-adevăr de mânia şi furia lui Scalabrino se temuse 
Roland, mai mult decât de şovăirea lui. 

leşi făcând un ultim semn cu mâna, adresat lui Scalabrino 
şi peste o jumătate de oră mai apoi, adică ceva după miezul 
nopţii, o gondolă îl lăsă în faţa palatului Imperiei. 

Să ne întoarcem acum la Juana. 

Ştirea căsătoriei lui Sandrigo şi a Biancăi, aflată chiar din 
gura omului pe care ea îl iubea, o toropise. 

Juana era o fire impulsivă. Gândirea ei momentană se 
traducea imediat prin faptul ce-i condensa această gândire, 
ori, după întâia criză de plânsete, gândirea ei fu 
următoarea: 

— Este cu neputinţă ca Bianca să se mărite cu Sandrigo. 

Pentru ce cu neputinţă? Aşa susţinea dânsa, dar nu avea 
de altminteri nici o idee despre cele ce trebuia să facă, 
pentru ca neputinţa dorită să fie o realitate. 

Numai că îndărătul acestei afirmaţii fără temei se ridica o 
alta, care-o întrecea şi care era cu desăvârşire solidă: 

— Sâmbătă trebuie să se facă această căsătorie, şi suntem 
într-o zi de joi, pe seară! 

Izbirea acestor două elemente o înnebuni. O clipă îşi 
răsuci mâinile, apoi îşi spuse că era zadarnic să se pună 
contra ursitei şi că nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
dispară. 

Se văzu mergând spre un canal oarecare şi alunecând în 
apa neagră. O mică bolboroseală, şi asta ar fi totul - ar 
sfârşi să mai sufere. 

Gândindu-se astfel, Juana îşi răcori ochii scăldaţi de 
lacrimi, apoi aproape inconştientă, fără să prea ştie unde se 
ducea şi ce voia, porni mai departe şi începu să umble. 

Zbirul pe care Sandrigo îl lăsase la uşa ei, o urma pas cu 
pas. 

Juana merse timp de o jumătate de oră la voia întâmplării, 
repetându-şi cu acea posomorâtă îndărătnicie a ideilor fixe: 


— Este cu neputinţă ca Sandrigo s-o ia pe Bianca de 
nevastă. 

Deodată se opri şi văzu că era pe ţărmul Canalului cel 
Mare. Câţiva luntraşi se sfătuiau şi râdeau stând pe 
marginile cheiului, cu picioarele atârnate deasupra apei. 

Juana atinse pe unul din ei pe umăr. 

— N-ai vrea, zise ea, să-mi arăţi palatul Imperiei? 

Luntraşul întinse braţul, fără a răspunde. 

Juana se uită în direcţia arătată. 

La o sută de paşi de acolo, într-o licărire de lumini închise 
în sticle de diferite culori, ea văzu strălucind o faţadă de 
marmură. 

— Acesta să fie palatul Imperiei? Se întrebă ea spre a-şi da 
răgaz să chibzuiască. 

— Acela de acolo, zise luntraşul. Palatul este în sărbătoare. 
Pare-se că marea curtezană are o fată şi că-şi mărită fata. 

Luntraşii hohotiră de râs. 

Juana tresări. Foarte palidă se îndreptă spre palatul care 
în noaptea albăstrie îşi înălța marmurile scăldate de lumini 
duble: luminile reale şi acelea ce licăreau în canal. 

O mică mulţime sta nu departe de intrare. 

Cerşetorii, săracii de tot felul, oameni ce veneau să ia 
parte la serbare, admirând în trecere pe invitaţii 
curtezanei; cerşetorii în speranţa că vor strânge ceva 
pomeni băneşti; târgoveţii în speranţa că vor avea ce 
povesti consoartelor lor despre minunăţiile întrezărite. 

Când Juana se opri în această mulţime, o altă gondolă veni 
să tragă la mal, drept la capătul de jos al scării de marmură 
şi un om îmbrăcat cu o rară bogăţie, escortat de toţi lacheii 
galonaţi, se urcă cu o măreaţă împăunare a gestului şi a 
pasului. Cum insul acesta era cu faţa descoperită, unii îl 
recunoscură şi numele lui se zvoni în mulţimea care căsca 
gura de admiraţie: 

— Aretinul! Prea ilustrul poet Aretin! 

Aproape în aceeaşi clipă o altă luntre foarte simplă acostă 
lângă gondola măreaţă a Aretinului, pe care o vâslise un 


nubian îmbrăcat cu o tunică albă de mătase. 

Omul care cobori din ea şi care intră numaidecât în palat, 
era mascat, deci nimeni nu recunoscu în el pe cardinalul 
episcop al Veneţiei, veneratul Bembo. 

Capitolul V Mamă sau curtezană. 

Această serbare ce-o da Imperia, fusese hotărâtă de dânsa 
chiar în seara când Bembo stabilise ziua plănuitei căsătorii. 
Cu anevoie şi greşit şi-ar închipui cineva viaţa şi aşezarea 
unei Imperii, după modelele caracteristice ce pot prezenta 
societatea noastră. Curtezana modernă, marea prostituată 

chiar aceea care are „palat, cai şi trăsură” după spusa 
consacrată, nu are existenţă proprie. Ea îşi aparţine foarte 
puţin. Se învârteşte în jurul amantului ori al amanţilor 
titulari. E uneori stăpâna casei, primeşte, dă ospeţe şi 
baluri, dar în definitiv ea rămâne acasă la dânsa în cele din 
urmă. 

O prostituată ca Imperia era un stat în stat, făcea parte 
din organismul social. Departe de a fi supusă toanelor 
ibovnicului care plăteşte, era dimpotrivă centrul atracției; 
nu era un satelit împrumutându-şi strălucirea aurită unui 
prinţ sau unui burghez; era un astru strălucitor, licărindu-şi 
propria lui lumină şi descriind într-un cerc de vieţi 
fastuoase o orbită voluntară. Cei mai mari erau tributarii ei. 
Palatul său avea un renume ca şi palatul Dandolo. Amanţii 
săi treceau prin viaţa ei ca nişte umbre. În Veneţia erau 
puternici: dogele, episcopul, marele inchizitor, curtezana, 
căpitanul-general. Exercita o funcţiune, aproape un 
sacerdoţiu. Nici o altă epocă n-a preamărit până într-atât 
curtezana. Antichitatea era cultul frumuseţii sculpturale şi 
Phryneea fu admirată ca o statuie frumoasă. Vârstele noi 
socotesc curtezana ca un „mijloc” de iubire lesnicioasă, de 
dragoste fără iubire, Margaret-ele Gautier fiind excepţii 
fenomenale, aproape nişte monştri. Renaşterea a admis 
curtezana în viaţa publică. 

Imperia, măreaţă prin frumuseţe, strălucitoare ca 
inteligenţă şi farmecele minţii, fără îndoială că ar fi jucat un 


rol de seamă, dacă firea ei violentă n-ar fi dat-o în întregime 
pradă patimilor ce se perindau în inima şi carnea ei. Mama 
unei copile adorabile, care, printr-un fermecător contrast, 
era numai pudoare, farmec şi modestie, s-ar fi putut ridica 
chiar din această antiteză dar grozava gelozie pe care 
patima o dezlănţuise fără veste în ea, fu pentru ea 
caldarâmul care face să se răstoarne carul măreț pornit pe 
o cale foarte dreaptă. 

Imperia, căutăm s-o spunem, îşi orândui serbarea în trei 
zile. Îi fu destul să-şi facă un program şi să dea ordine 
intendentului ei să-l îndeplinească punct cu punct. 

Era o întregă mică populaţie în palatul ce-l avea de la Ioan 
Davila, numărul femeilor ei - cameriste, cititoare, băieşiţe, 
slujnice de rând - urcând la vreo cincisprezece. Doi feciori 
de casă cu fireturi la haine nu aveau altceva de făcut decât 
să primească şi să facă paradă. Avea trei secretare şi 
corespondenţa ei era destul de voluminoasă pentru a 
îndreptăţi acest număr de scribi. Întreţinea cântăreţi din 
chitară şi poeţi. Nu mai punem la număr pe bucătărese, 
spălătorese, luntraşii în serviciul gondolelor luxoase, în 
sfârşit toată slugărimea măruntă. Această lume era 
cârmuită de un îngrijitor, care la moartea Imperiei se 
retrăsese, zice-se, cu o avere personală de o sută de mii de 
ducați aur. 

Sosind ziua serbării, Imperia urmată de intendentul ei, 
făcu ocolul palatului pe dinafară şi pe dinăuntru, critică 
anumite aranjamente, făcu să se mişte una sau două statui, 
un buchet de flori, modifică rânduiala răcoritoarelor, a 
şerbeturilor, a prăjiturilor şi a vinurilor, porunci să se aşeze 
nişte covoare şi în cele din urmă mulţumită, intră iar în 
apartamentul ei. 

Părea nervoasă, râdea de orice lucru, apoi înălbea fără 
nici o pricină. 

Pe la cinci intră în apartamentul Biancăi, care - cum s-a 
văzut - trăia aproape întemniţată în fundul palatului. 
Această întemniţare era supusă unei necontenite 


supravegheri, de când Sandrigo adusese fata acasă la 
maică-sa. În rarele ceasuri de plimbare ce le făcea mama cu 
fata, curtezana cerea să fie escortată de o întreagă oştire 
de servitori înarmaţi şi nu mai ieşea seara din palat, ca 
odinioară. 

Deci Bianca ducea o viaţă foarte tristă pe lângă maică-sa. 
Chiar şi viaţa asta tristă era modificată de sentimentul intim 
ce-l avea fata, că o prăpastie necunoscută avea s-o despartă 
de Imperia. Odinioară erau între ele amândouă revărsări de 
duioşie, taifasuri îndelungate, şi Bianca nu avea decât o 
nelinişte: acea latură misterioasă a vieţii mamei sale, pe 
care nu izbutea s-o lumineze. Acum nu mai erau 
îmbrăţişări, taifasuri. Din ce în ce mai mult i se părea 
Biancăi că mama ei se îndepărta de dânsa. 

Pregătirile serbării veniră să zădărască înăbuşitele ei 
nelinişti. Auzi acel necontenit du-te-vino; femeile îi spuseră 
că era vorba despre o mare surpriză ce-i era păstrată. 

Bianca se înfiora. 

În timpul acestor două sau trei zile n-o văzu pe maică-sa. 

Când Imperia intră în odaia ei, îi zări o înfăţişare aspră şi 
rece ce n-o avusese niciodată până atunci. 

Gelozia se dezlănţuia cu adevărat în inima curtezanei. 
Intră urmată de o femeie care aducea o lădiţă. 

— Las-o aici, zise Imperia, şi du-te de adu restul. 

Femeia se supuse şi se întoarce aducând o minunată 
rochie de mătase albă, pe care o puse pe o canapea, apoi fu 
rândul altor lucruri mărunte de găteală: şaluri, cingători, 
pantofi de mătase. 

Bianca se uita la aceste pregătiri aproape cu groază. După 
ce ieşi femeia, Imperia chemă lângă dânsa pe fiică-sa, o 
sărută pe frunte, apoi deschise cufăraşul. 

Scoase din el o salbă de mărgăritare de o nepreţuită 
frumuseţe, un pieptene de asemenea împodobit cu 
mărgăritare albe şi o pafta de cingătoare presărată cu 
mărgăritare, în sfârşit un fel de coroniţă compusă dintr-un 


şirag de diamante, un şir de rubine, totul aşezat pe un 
mărgăritar enorm. 

— Ce spui despre toate aceste bijuterii, fata mea? Întrebă 
curtezana. 

— Sunt admirabile, mamă. 

— Vor fi şi mai admirabile când vor fi pe tine. 

— Pe mine, mamă? 

— Da, vreau să văd, este un capriciu al meu; poţi să-mi faci 
plăcerea şi să-mi îndeplineşti o toană? Vreau să văd cum îţi 
vor sta aceste bijuterii şi rochia asta albă. 

— Mamă, ce vrei cu mine? Exclamă fata. O, spune îmi 
place mai mult adevărul oricât de îngrozitor ar fi el. 

— Ei! E oare ceva atât de îngrozitor să asişti la cea mai 
frumoasă serbare ce s-a dat de atâta amar de timp în 
Veneţia? 

— Aşadar, mamă, pentru ca să asist la serbarea ale cărei 
zvonuri le-am auzit, ai adus aceste bijuterii? 

— Da, fata mea, vreau să fii frumoasă, tu care şi aşa eşti 
atât de frumoasă! Vreau să fie o mirare şi să apari în 
Veneţia ca un vis de poet sau ca o madonă a unui artist. 
Vreau să fiu mândră de tine. Ascultă fata mea, nu mai eşti la 
vârsta de a te închide în casă, aşa cum faci tu; gândurile 
singurătăţii vor sfârşi prin a te omori. Ori, vreau să trăieşti, 
aşa vreau eu! Ştii bine că nu te am decât pe tine în lumea 
asta, că eşti singura mea dragoste. 

Aceste cuvinte de dragoste şi duioşie Imperia le rostea cu 
o furie ce făcea să contrasteze violent, înţelesul cu tonul. 
Părea aţâţată de cine ştie ce mânie înăbuşită, pe care nu 
cuteza să o dea la iveală. 

Se opri pe neaşteptate, privi adânc pe fiică-sa şi şopti: 

— Da, eşti frumoasă! Cel care te va iubi, acela care va fi al 
tău, va simţi cu adevărat o dragoste definitivă. pe când eu. 

Bianca înspăimântată apucă mâinile curtezanei. 

— Ce ai, dragă mamă? Exclamă ea. Ce înseamnă aceste 
vorbe ciudate ce le rosteşti? O! Mă înspăimânţi, mamă. 

Imperia făcu o sforţare asupră-i. 


Izbuti să zâmbească şi să-şi dea feţei sale o înfăţişare 
potolită. 

— Este adevărat, zise ea, sunt nebună; iartă-mă, fata mea. 
Sunt cam nervoasă din cauza gândului că vei apare pentru 
prima oară într-o serbare. 

Se întoarse cu grăbire spre canapeaua unde era pusă 
rochia. 

— Priveşte, Bianca, zise ea continuând a zâmbi, rochia 
asta o să-ţi stea de minune; i-am supravegheat chiar eu 
execuţia şi odată îmbrăcată, odată ce te vei împodobi cu 
giuvaierele, vei fi ca o regină. Ce zic eu? N-ar fi regină care 
să nu te pizmuiască. Dar o să fie timpul, fata mea. Vreau să 
te îmbrac eu însămi, pentru ca vreun amănunt să nu 
nimicească opera armonioasă ce-am visat-o pentru tine. 

— Mamă, spuse deodată Bianca, n-o să asist la această 
serbare. 

Imperia tresări şi ceva ca o rază de nădejde îi ilumină faţa 
zguduită de fiori. Cu toate acestea trebuia s-o hotărască pe 
Bianca. Gelozia şi dragostea de mamă dădeau o luptă 
înverşunată în sufletul ei. 

Bianca s-ar fi expus unei primejdii, de care - fără îndoială - 
mama ei ar fi scăpat-o fără nici o şovăire, chiar de ar fi 
murit. Dar Bianca iubită de Sandrigo devenea pur şi simplu 
o potrivnică! În toată strălucirea tinerei sale frumuseți, încă 
mai frumoasă în acest moment, datorită însufleţirii ce 
punea o văpaie în ochii ei şi o vie roşeaţă pe obrajii săi 
totdeauna cam palizi. 

— Ştii, reîncepu fata, ce groază îmi fac întotdeauna 
serbările date în acest palat. Ştii cât am suferit din cauza 
lor şi sforţările ce le-am făcut ca să te smulg acestei vieţi, a 
cărei latură tainică mă copleşeşte. 

— O! Dacă mi s-ar putea împotrivi, se gândi cu înflăcărare 
Imperia; dacă s-ar putea furişa să nu vină. Să n-o vadă el! 

— Ce să caut printre aceşti inşi, pe care nu-i cunosc şi nu 
vreau să-i cunosc? Continuă fata. 

— Este necesar, fata mea, zise Imperia cu o voce înăbuşită. 


— Necesar! Nu înţeleg. Mă omoară, îmi chinuieşte 
gândurile, îmi înnebuneşte nopţile fără de somn faptul că 
nu pricep ceea ce se petrece în juru-mi, că nu înţeleg pe 
mama mea! 

— Ce vrei să zici? Bâigui curtezana. 

— Ascultă; de multă vreme, şi mai cu seamă după călătoria 
mea la Mestre, sunt lucruri ce mă înăbuşă şi care trebuie să 
ţi le spun. Simt că problema este serioasă şi e timpul să 
vorbesc. Să ne deschidem inimile mamă dragă şi să 
încercăm a ne înţelege. 

Bianca vorbea cu o ciudată tărie. 

Mama ei n-o văzuse niciodată aşa. O admira dar în acelaşi 
timp se temea şi mai mult. Îngrozitorul duel al dragostei şi 
al geloziei se preciza. Simţea că loviturile definitive aveau 
să fie date. 

— Vorbeşte deci, zise ea, îţi voi răspunde după inima mea, 
aşa cum mi-o ceri. 

— Ei bine, mai întâi de toate vreau să ştiu pentru ce 
prezenţa mea la această serbare este necesară? Ai spus-o 
chiar dumneata. Pentru ce azi mai mult ca ieri? Pentru ce 
vrei să apar în saloanele dumitale, atunci când până acum 
aveai atâta grijă nici zgomotele să nu le aud? 

— Pentru că timpurile s-au schimbat, fata mea, pentru că. 
Nu pricepi că ajungi la o vârstă, când noi preocupări 
trebuie să-ţi intre în minte? Ieri încă o copilă, astăzi fată- 
mare, urmezi legea obştească. Şi mâine vei fi o nevastă. 

— Deci, te gândeşti să mă măriţi? Exclamă Bianca 
înălbind. 

— Este adevărat! 

— În acest caz mi-ai ales bărbatul ce mi-l destinezi? 

— Şi asta-i adevărat, zise Imperia posomorându-se. 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu vreau, că fericirea mea este să 
rămân aşa cum sunt, dacă te-aş ruga încă o dată să mă duci 
departe de Veneţia, să pleci cu mine? 

— Îţi voi răspunde că este necesară căsătoria ta. 


— Iar acest cuvânt! Necesară cui? Ah! Vorbeşte mamă, 
deoarece ai început. 

— Mie! Spuse înăbuşit Imperia. 

Între mamă şi fată domni una din acele tăceri ce 
prevestesc vijelia. Imperia îşi pleca tot mai mult capul. 
Părea agitată de fiori şi ochii ei aruncau fulgere. Bianca, 
dimpotrivă, căuta privirea mamei sale şi cu toate că şi ea 
era foarte mişcată, părea hotărâtă să meargă până la 
capătul convorbirii. Neaşteptata veste a căsătoriei sale o 
zguduise, dar înţelegea că-i rămâneau multe de aflat şi că 
trebuia să-şi păstreze puterile. 

— Iată, spuse ea încetişor, ce mă înspăimântă mamă 
dragă. E în dumneata ceva întunecos, pe care adesea am 
vrut să-l luminez în îndelungatele nopţi când mă lăsam 
răpită de gândurile mele înfrigurate. Adesea m-am întrebat 
pentru ce s-a scurs copilăria mea departe de dumneata, m- 
am întrebat, pentru ce aducându-mă lângă dumneata, ai 
ridicat un zid între vieţile noastre. Totuşi simt că mă iubeşti 
şi că şi eu te iubesc. E deci ceva care ne desparte! Nu mă 
scoteai decât pe înserate, pe înnoptate şi aveai foarte multă 
grijă să-mi voalezi faţa. Chiar şi dumneata s-ar fi zis că voiai 
să fii de nepătruns. Aici în palatul dumitale, în casa 
dumitale, în locuinţa familiei unde ar fi trebuit să fiu peste 
tot acasă la mine, trăiam retrasă ca într-o casă aparte. Am 
suferit mult, am plâns mult din pricina acestei vieţi, mamă, 
şi ceea ce era mai îngrozitor în toate astea, este că 
înţelegeam că şi dumneata erai tot aşa de nenorocită ca şi 
mine şi că pentru atâta mister trebuia să fie un motiv mai 
puternic decât dumneata! Dar asta nu-i tot. M-am mai 
întrebat de asemenea pentru ce nu mi-ai vorbit niciodată 
despre tatăl meu. 

— Tatăl tău! Întrerupse înăbuşit Imperia. 

— Nu am deci şi eu un tată? Sunt o fată fără de nume? 

Întrebarea ţâşni de pe buzele Biancăi cu furia 
sentimentului multă vreme stăpânit, care iese, în cele din 
urmă la lumina zilei. 


Imperia se prăbuşise pe unjilţ. 

În viaţa sa, curtezana nu prevăzuse o asemenea întrebare, 
o astfel de nenorocire şi că într-o bună zi fiica sa se va 
ridica ca s-o întrebe. 

Ah! Pentru ce avea o fată?! Pentru ce o iubea pe copila 
asta?! Pentru ce acest simţământ se strecurase şi se 
întărise încetul cu încetul în nenorocita ei inimă?! Pentru ce 
ea fiind curtezană şi având o fiică, trebuia ca această fiică 
să fie un înger, un spirit drept şi hotărât, o inteligenţă 
limpede-văzătoare, înzestrată cu cele mai nobile calităţi! 

Imperia simţea în această clipă o groaznică nelinişte. 

Uita totul! Pe Sandrigo şi pe Bembo şi serbarea şi 
căsătoria! 

O ruşine îngrozitoare o copleşea, ea care nu cunoscuse 
niciodată decât neruşinarea. 

— Taci! Bâigui ea. Taci! O, Bianca, nu ştii ce ruşine 
răscoleşti. 

Abia rostise acest cuvânt şi urâţenia vieţii sale îi apăru ca 
şi cum i s-ar fi luat pe neaşteptate un văl de pe ochi. 

Bianca apucase mâinile mamei sale şi-şi aţintea privirea-i 
arzătoare în ochii săi, ca şi cum ar fi voit să citească până în 
adâncul gândurilor sale. 

— Ruşine! Şopti ea cu o voce zdrobită, ruşine! Ah! Mamă, 
spui sau prea mult sau prea puţin. Acum, trebuie să ştiu! 

— “Te rog, Bianca. 

Tânăra fată o strânse pe maică-sa în braţe. 

— Vorbeşte, spuse ea cu tărie. 

Imperia îşi ascunse fruntea la sânul fecioarei şi fu astfel ca 
şi cum s-ar fi schimbat rolurile, iar ea ar fi fost fata 
mărturisind o greşeală mamei sale şi astfel grăi: 

— O vrei tu, aşadar? 

— Da, o voiesc! 

— Viaţa mea, sărmană copilă. O viaţă a întâmplării şi 
josniciilor. Ştii numele ce-l poartă mama ta! Vorbeşti despre 
tatăl tău. Un tâlhar care nu te-a văzut niciodată, care nici 
nu-ţi cunoaşte existenţa. 


— Grozaăvie! Spaimă! 

— Da, Bianca mea, grozăvie şi spaimă, iată taina ce mi-o 
ceri, deoarece mă sileşti să-ţi spun că atunci când trec şi 
sunt recunoscută, oamenii îşi spun între ei cu o 
batjocoritoare admiraţie: „Uite-o pe Imperia, renumita 
curtezană!” 

Bianca înălbi îngrozitor dar, îşi stăpâni lacrimile, îşi muşcă 
buzele până la sânge, pentru ca strigătul de deznădejde şi 
de ruşine ce i se urca din inimă să nu treacă, să nu iasă de 
pe buzele sale şi în timp ce Imperia plângea, ea o legăna în 
braţele sale. 

Câteva clipe de groaznică tăcere se scurseră monoton. 

Apoi Bianca spuse cu o voce nespus de duioasă: 

— Nici o vorbă mai mult despre toate astea, mamă! Mamă 
iubită aceste vorbe ce ţi le-am smuls, le voi uita. Niciodată, 
o! Niciodată, nici gândirea mea, nici cuvintele mele nu vor 
trezi în dumneata aceste amintiri. Mort să fie trecutul, viaţa 
se deschide înainte-ne frumoasă încă. Vom pleca împreună, 
ne vom duce într-o ţară unde nimeni nu ne va cunoaşte, 
unde vom putea trăi cu faţa descoperită, unde nimeni nu va 
şti ceva, unde voi fi mândră să spun despre dumneata: 
„Asta-i mama mea prea iubită”. 

Aceste din urmă cuvinte făcură o întreagă revoluţie în 
mintea Imperiei. 

Făcu o sforţare, îmblânzi, zdrobi emoția sa. 

Să plece! Să părăsească Veneţia! Să nu-l mai revadă pe 
Sandrigo! Asta i se părea ceva monstruos. 

Mama stăpânise o clipă; curtezana reapărea cu patimile 
sale fulgerătoare, pe care o oră fu de ajuns ca să le 
dezlănţuiască, după cum o oră era destul ca să le doboare 
cu temperamentul ei de foc, cu cinismul şi neruşinarea sa. 

Ceea ce spusese, o uşurase numai. Îşi şterse deci lacrimile. 

— Să plecăm?! Zise ea, vai! Asta ar fi o fericire; dar este cu 
neputinţă! 

— Cu neputinţă! Exclamă Bianca uimită s-o vadă pe maică- 
sa stăruind după îngrozitoarea mărturisire care o făcuse să 


palpite, ca şi cum inima ei ar fi fost gata să explodeze. 

— Nu mă întreba mai mult, începu iar cu înfrigurare 
curtezana. Află numai că din trecuta mea viaţă s-au născut 
împrejurări ce mă împing la deznădejde şi că sunt pierdută, 
dacă nu te învoieşti a mă izbăvi. 

— Vorbeşte, mamă, sunt gata. 

— Ei bine, fata mea, această căsătorie. Căsătoria este 
aceea care mă poate izbăvi. Nu crede, cel puţin, că vreau 
să-ţi jertfesc fericirea. Omul care mi-a mărturisit dragostea 
lui pentru tine - ea avu o încruntare a sprâncenelor vorbind 
astfel - acest bărbat ocupă în Veneţia o situaţie invidiată. 
Este voinic, tânăr, e frumos. Aşa de frumos, încât multe fete 
tinere ar vrea să fie în locul tău. Locotenentul Sandrigo este 
menit, Bianca, celui mai frumos viitor. Alături de dânsul vei 
fi bogată, importantă, stimată şi mama ta va muri fericită, 
ştiindu-te pe tine fericită. 

Curtezana izbucni în noi plânsete. 

Se înduioşa de sine însăşi la evocarea lui Sandrigo şi 
admira cu adevărat jertfa ce-o făcea fiicei sale, uitând de 
altfel ceea ce se înţelesese cu Bembo. 

— Nici ăsta, nici un altul, exclamă Bianca înfiorându-se, 
niciodată. 

— Trebuie să-l iubeşti, continuă Imperia ca şi cum n-ar fi 
auzit, fie numai din recunoştinţă, deoarece el te-a izbăvit şi 
te-a adus lângă mine. 

— Niciodată! O! Ăsta mai cu seamă! Îl urăsc! 

Imperia privi cu luare aminte pe fiică-sa. 

— Îl urăşti? 

— Da, mamă! 

— Pentru ce? Ce ţi-a făcut? 

Bianca roşi şi îngălbeni rând pe rând. 

— Mie. Nimic! 

— Cui atunci? la să vedem, vorbeşte. 

Curtezana îşi concentră atenţia. 

— La rându-mi, mamă, te rog nu mă întreba mai mult, 
bâigui Bianca. 


— Vrei să-ţi spun eu ce se petrece în tine, Bianca? 

Tânăra fată se înfiora. 

— Îl urăşti pe Sandrigo, pentru că iubeşti. 

— Eu? 

— Ilubeşti pe acela pe care-l urăşte Sandrigo; iubeşti 
nenorocito! Îl iubeşti pe Roland Candiano! 

— Roland Candiano?! Exclamă Bianca cu o sinceră mirare. 
Nu-l cunosc pe omul acesta. 

— Îl cunoşti! Este acela care te-a răpit de aici, acela care 
s-a prezentat mai întâi mie şi ţie ca medic, acela care s-a 
ascuns în casa din Mestre, acela care a jurat nenorocirea şi 
moartea mea. Acela pe care îl urăsc eu, îl iubeşti tu, 
nenorocito, îl iubeşti pe Roland Candiano! 

Bianca dădu un țipăt sfâşietor. Această dublă destăinuire 
care era dovada dragostei sale şi a numelui omului ce-l 
iubea, îi lumină dintr-o dată inima şi mintea. 

Aceste veşti reprezentau mai multă emoție decât putea să 
rabde şi căzu pe spate, leşinată. 

Imperia aruncă spre fiică-sa întinsă fără viaţă, o privire în 
care se vedea flacăra gândurilor fioroase, îndepărtate, 
zăpăcite, poate necunoscute încă de dânsa. Se aşeză 
gânditoare, cu cotul pe genunchi şi bărbia în mână. Nu se 
gândi să dea ajutor copilei sale. 

Bianca toată albă, cu pleoapele închise, ca nişte văluri 
aruncate peste aştrii blândeţei şi dragostei, cu sânul 
nemişcat, părea moartă la picioarele mamei sale. 

În cele zece minute ce se scurseră atunci, gândirea 
curtezanei oscilă de la un pol la altul al lumii patimilor. 

Da, era o lume întreagă de pasiuni, ce dânsa le rostogolea 
printre norii gri ai dorințelor sale întunecoase. 

Unul din aceşti poli se numea Sandrigo. 

Celălalt, Roland Candiano. 

Şi iată ce se stabili încetul cu încetul în mintea ei, în care 
căuta să pună rânduială în atâta dezordine şi să claseze 
atâtea lucruri fără de şir. 

Ea îl iubise pe Roland. 


Şi acest verb a iubi luă o mare dezvoltare, o largă 
însemnătate, un înţeles adânc, o figuraţie învecinată cu 
absolutul. 

Deci îl iubise pe Roland. Oricât de departe se urca în 
ameţitoarea perindare a iubirilor sale, nu regăsi acelaşi 
sentiment: Prinții, cardinalii, căpitanii, patricienii şi 
întâmplător, luntraşii, păstorii de capre, tâlharii de codru, 
toţi oamenii ăştia se perindaseră în dragostea ei de un an, 
de o lună, de o zi, de o clipă. Toţi luaseră din ea nesecata 
senzaţie a dorinţei. Pe toţi îi înnebunise. Mai mult, dulcea 
sau aspra ei îmbrăţişare, înnebunitoare sau tânjitoare, 
lăsase acea amintire pe care n-o nimiceşte nimic. Da, într- 
adevăr, îi iubise pe toţi. Dar niciunul nu-i lăsase ei o urmă în 
inimă sau minte. Îi luase pe toţi, apoi îi azvârlise, 
îngrămădind ruini, semănând deznădejdi, străbătând o 
societate întreagă ca un bolid învolburat ce străbate 
văzduhurile, admirat, temut, măreț şi înspăimântător. 

Nu! În sufletul ei nimic. Aceste nenumărate figuri a celor 
pe care carnea ei îi deznădăjduise, pe care sărutările ei, 
aidoma unor muşcături, îi extaziaseră, aceste figuri se 
frământau în chip nelămurit. Niciuna nu se oglindi pe pânza 
închipuirii sale cu acea putere de evocare ce-o dă dragostea 
şi care face ca după ani încetişor scurşi, făptura iubită să 
rămână vie în mintea celui ce iubeşte, cu gesturile, cu 
vocea, cu înfăţişarea ei, cu o şuviţă de păr, ca privirea ce s-a 
fixat de-a pururi, ca o scurgere de lavă ce s-a cristalizat în 
diamant. 

Singur Roland Candiano rămânea în picioare pe aceste 
ruini. 

Numai figura lui scânteia printre umbre. 

Pe acesta îl iubise ea! 

Îl iubea. 

Ori, un neaşteptat capriciu al simţurilor o aruncase în 
braţele lui Sandrigo. Ce era acest Sandrigo pentru dânsa? 
O aparenţă de putere grosolană, o făptură asemenea ei 
însăşi în ce priveşte gândirea. Frumos, fără îndoială, nu fără 


un fel de eleganţă trupească, fără scrupule, violent, 
batjocoritor, cu râsul zeflemitor, cu privirea sălbatică, un ce 
bărbătesc al Imperiei, care găsise în el pe bărbatul făcut 
după calapodul ei. Şi această nouă toană nu se asemăna 
vechilor sale hachiţe. Se înfiora gândindu-se la el. Da, 
Sandrigo era mai mult decât alţii! Da, dragostea ei pentru 
el era adevărată. 

lată ce gândea Imperia în faţa fiicei sale leşinate la 
picioarele ei şi înţelese că era încă şi altceva, că trebuia să 
se coboare mai adânc în genune sau cel puţin să arunce o 
făclie, spre a încerca să vadă lămurit în ea. 

Pentru ce gândindu-se că Sandrigo o iubea pe Bianca, era 
furioasă şi în acelaşi timp pentru ce siguranţa că Bianca 
iubea pe Roland Candiano, îi pricinuia o nemaipomenită 
durere? 

Pe neaşteptate îi apăru adevărul orbitor: îl iubea pe 
Sandrigo din tot trupul ei şi-l iubea pe Roland din toată 
inima. 

Dragostea ei reală pentru tâlhar nu slujea decât să-i 
mascheze dragostea ei nepieritoare pentru Roland! 

Era a lui Sandrigo, da; şi toate furiile voluptăţii geloase se 
trezeau în ea la singura idee că Sandrigo iubea pe Bianca. 

Dar ar fi murit pentru un zâmbet al lui Roland, iar gândul 
că o altă femeie iubea pe Roland îi era nesuferit şi această 
femeie era fiica ei! 

Privirea ei nu se dezlipi o clipă de pe Bianca. Dar puţin 
câte puţin, pe măsură ce se cobora în gândirea ei şi 
descoperea acolo ura pentru această fiică atât de adorată 
până în acea zi, se plecă încetişor spre dânsa şi se văzu în 
genunchi, cu faţa lângă obrazul Biancăi, în timp ce concluzii 
înspăimântătoare se ridicară deasupra visării sale de 
blestemată. 

Pleoapele fetei se ridicară. 

Văzu. 

Auzi. 


Văzu o faţă pe care n-o recunoscu imediat, auzi cuvinte ce- 
o îngheţară de spaimă şi de groază şi această faţă 
schimonosită de ură, cu ochii înflăcăraţi, cu buzele zgârcite, 
această faţă galbenă, amenințătoare, era a mamei sale. Şi 
vorbele de groază le rostea Imperia, mama ei! 

— O! Dacă s-ar putea să nu se mai trezească. Să fie 
moartă! 

Bianca închise din nou ochii, cu fulgerătoarea intuiţie că 
mama ei era poate gata s-o ucidă. 

— Bianca! Strigă curtezana. 

Fata aşteptă câteva clipe apoi deschise iar ochii. 

— Ai avut o ameţeală, zise Imperia, dar nu va fi nimic. 

— Nu, n-o să fie nimic, sunt sigură de asta. 

— Poftim, bea, reîncepu Imperia dând fiicei sale un 
întăritor. 

— Nu, nu, exclamă Bianca cu o groază al cărei înţeles 
scăpă mamei sale. 

— Nu vrei să bei? 

— E de prisos, mă simt cu totul întremată, ţi-o jur, dar ce 
spuneam noi aşadar, în clipa când m-a cuprins ameţeala? 
Ah, că dai o mare petrecere, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, fata mea, spuneam şi altceva. 

— Să nu vorbim, să nu mai vorbim de nimic, rogu-te, de 
nimic altceva decât de serbarea asta. 

— La care refuzi să iei parte. 

— Am spus eu asta? Ei bine, m-am înşelat. Vreau să asist şi 
eu, vreau să văd serbarea. 

— Cu adevărat aşa? Exclamă Imperia încremenită. 

— Da. Da. Adevărat aşa. Haide. Lasă-mă să mă îmbrac. 
Vreau să fiu frumoasă, cum ziceai. 

Imperia buimăcită, ieşi fără să fi observat că Bianca nu 
mai rostea numele de mamă, care îndeobşte se repeta în 
fiece clipă, fiindu-i mereu pe buze, fără să fi observat nici 
vorbăria nervoasă a cuvintelor fiicei el. De altfel părea 
îngrijorată de ceea ce se desfăşura în sine însăşi. Cu toată 
furia geloziilor contradictorii ea şopti: 


— Pentru ce şi-o fi schimbat părerea? Pentru ce vrea 
dânsa să se facă frumoasă şi să participe la această 
serbare? 

Bianca rămasă singură, începu prin a se încuia în odaia ei 
şi cum femeile ce-o serveau, băteau în uşă spre a veni s-o 
ajute să se îmbrace, le spuse că se va îmbrăca singură şi să 
n-o tulbure sub nici un motiv. 

Atunci începu să-şi adune într-un pacheţel câteva lucruri 
mărunte, la care ţinea. 

Umbla încoace şi încolo, foarte liniştită, mirată puţin 
numai de hotărârea ce-i fusese insuflată pe neaşteptate. 

Se îmbrăcă cu ceva călduros, se înveli într-o manta şi 
întredeschise uşa care da spre acel culoar, unde se arătase 
odată Bembo. Acest culoar despărţea apartamentul Biancăi 
de restul palatului. La dreapta da spre bucătării, cămări şi 
diferitele locuinţe ale servitorilor. La stânga da spre o scară 
îngustă pe care Bianca o cunoştea bine, pe acolo ieşea 
odinioară seara cu maică-sa, pentru a face acele singuratice 
plimbări ce-i plăceau atât de mult, de-a lungul cheiului Lido, 
în faţa peisajelor cu linii fugarnice. 

Culoarul era pustiu. 

Toată populaţia palatului era într-adevăr ocupată cu 
ultimele pregătiri. 

Tânăra fată o apucă cu un pas uşor şi tremurător prin 
culoar, ajunse la scară, o cobori şi se văzu în faţa unei uşi 
joase, care era închisă pe dinăuntru cu nişte zăvoare uriaşe. 
Bianca nu avu decât să împingă zăvoarele şi uşa se 
deschise; o clipă după aceea era afară. Se îndepărtă cu 
grăbire, fără o altă gândire, mai întâi pentru ca să pună cât 
mai multă depărtare cu putinţă între ea şi maică-sa. 

În acel moment era aproape opt seara, adică se înnopta, 
dar cheiurile canalurilor şi ulicioarelor erau încă 
neînsufleţite. 

Bianca se opri la cinci sute de paşi de palat, într-o străduţă 
care da spre un canal, pe care ea nu-l cunoştea. 


Numai atunci inima ei începu să bată cu furie şi cunoscu 
grozăvia situaţiei sale. 

Unde să se ducă? Ce să facă? Ce va deveni? 

Nici prieteni, nici mamă, nici casă. 

Singură, aproape fără mijloace, afară de câţiva bani şi 
câteva bijuterii ce le luase cu dânsa. 

O cuprinse neliniştea. 

O clipă fu gata să dea înapoi, să se înapoieze în palat, chiar 
s-o înfrunte pe maică-sa, să i se împotrivească cu tărie. 

Dar îşi aduse aminte cu groază de cele întâmplate şi de 
cuvintele ce le auzise: „O! Dacă s-ar putea să fie moartă!” 

Atunci ceea ce-o izbise în vârtejul convorbirii, sfârşi prin a- 
i spori şi mai mult neliniştea. Ce era maică-sa? O curtezană! 
O spusese chiar ea. O afirmase dânsa, o mărturisise. O 
curtezană? Bianca auzise vorbindu-se despre asta, şi 
nelămurita noţiune a vieţii fastuoase şi necurate nu-i era 
străină. Mama ei, o curtezană! 

Ei bine, asta - fără îndoială - se furişase în minte ei. Cu ce 
bucurie ar fi mângâiat-o pe maică-sa! Cu ce bucurie s-ar fi 
prefăcut că nu cunoaşte nimic şi ar fi vrut să uite un astfel 
de trecut. 

Dar maică-sa curtezană, proceda ca o curtezană. 

O! Dacă ar putea fi moartă! 

Bianca pierdută, fugi înainte şi ajunse repede la canal. 
Acolo o neaşteptată idee îi lumină nădejdea. Se apropie de 
cel dintâi luntraş pe care îl zări. 

— Vrei să mă treci laguna cea mare? 

— Nu eu, signora; gondola mea e prea mică, şi-i pe acolo 
câteodată vânt, furtună. Trebuie să mergi la Canalul cel 
Mare, vei găsi acolo ceea ce îţi trebuie. 

— Canalul cel Mare? Bâlbâi Bianca. Pe unde trebuie să 
trec? 

— Dacă signora o îngăduie, zise luntraşul cu acea distinsă 
politeţe a oamenilor din poporul venețian, voi avea cinstea 
s-o conduc eu. 


Bianca făcu un semn cu capul. Luntraşul porni şi ea îl 
urmă. 

Peste zece minute după aceea, erau pe ţărmul Canalului 
Mare, şi Bianca tresări de groază zărind la două sute de 
paşi faţada palatului Imperiei, care începea să se lumineze. 

— Ehei! Pietro! Strigă luntraşul. 

Un om se sculă dintr-o gondolă mare, cu pânze. 

— Ce este? 

— O călătoare pentru tine. 

— Bun, zise Pietro sărind din gondolă pe uscat. Signora 
vrea să călătorească? 

— Vreau să străbat laguna cea mare. 

— Bun; asta-i treaba mea, Sirena o să vă ducă ca o 
săgeată, ştie calea. Dacă signora binevoieşte să se îmbarce. 

Bianca se întoarse spre a răsplăti cu câţiva gologani 
luntraşul ce-o condusese, dar acesta se făcuse pe tăcute 
nevăzut. 

Fata se sprijini de mâna ce i-o întindea stăpânul Sirenei şi 
sări în luntre. Meşterul Pietro trezise pe cei doi marinari şi 
pe musul adormit la proră; vâslele fură înfipte la locul lor şi 
Bianca se aşeză sub cort iar Sirena începu a pluti. 

— În ce parte a țărmului trebuie s-o las pe signora? 
Întrebă Pietro. 

— În ce parte? 

— Da, laguna este largă. 

— Ei bine! Lângă drumul ce duce la Mestre. 

Capitolul VI Omul Negru din păduri. 

Era unsprezece jumătate, când Sirena dădu de nisip 
străbătând laguna mare ce despărţea Veneţia de uscat. 

Peste zece minute gondola se îndepărtă şi Bianca rămasă 
singură pe plajă, o văzu pierind ca o tăcută rândunică a 
mării ce se scufundă în noapte. Stăpânul gondolei îi oferise 
serviciul de a o însoţi sau de-ai da un însoțitor, dar tânăra 
fată preferase să se ducă singurică, poate de teama unei 
limbuţii sau a unei trădări; şi apoi ideea de a fi în puterea 
nopţii cu un bărbat necunoscut, îi făcea teamă. 


Deci rămase singură. Atât timp cât gondola fu vizibilă 
ochilor săi, se felicită de hotărârea ei; dar când nu avu în 
juru-i decât noapte, când nu mai auzi decât gemetele mării 
ce se tânguiau pe nisipuri, când nu văzu decât marii nori 
palizi ce alergau pe bolta cerească împinşi de un vânt rece, 
un fior o străbătu fără de veste şi resimţi primele fâlfâiri ale 
groazei. Se îndepărtă de țărm, ca să se ferească de 
biciuielile vântului ce-i izbeau faţa. Drumul spre Mestre era 
foarte aproape; Pietro i-l arătase cu un semn. Apucă pe 
acolo şi începu să meargă cu paşi voiniceşti. 

De fiecare parte a drumului, cipri mari se legănau cu 
tristeţe şi i se păru că din negrele lor rămurele ies voci 
tânguitoare: 

— Unde te duci, mică Bianca? Unde te duci aşa, singură- 
singurică? Ce? Singură? Ba nu zău? Aşadar nu ai nici tată, 
nici frate, nici bărbat, nici amant, pe nimeni pe lume? 
Singură-singurică în această noapte îngrozitoare aşa de 
neagră şi atât de mâhnită? 

Şi Bianca se gândea cu înflăcărare. 

— Colo, în căsuţa din Mestre aşa de liniştită şi de blândă, 
acolo regăsi-voi o soră, o mamă: pe Juana, buna mea Juana. 
Voi regăsi pe moşneagul liniştit. Regăsi-voi. O! Poate. Va 
veni şi el. El, a cărui privire singură mă mângâie, a cărui 
vorbă numai, mă întăreşte. 

Cu asemenea nălucire în inimă, Bianca merse cu curaj 
timp de o oră, după a cărei scurgere se văzu la marginea 
unei păduri prin care trecea drumul. 

Acolo se opri înfiorată. 

Pădurea era adâncă. 

Mulţimi de umbre cenuşii deasupra cărora pluteau umbre 
negre, iată cum se prezenta pădurea în ochii Biancăi. 

Freamăte peste freamăte, alunecări şi şoapte tainice în 
fundul acestor adâncimi, o picătură de apă ce cade, o 
reptilă ce fuge, milioane de gângănii ce se scoală şi privesc 
cine vine. 

Şi fata se afundă tot mai mult. 


Puţin câte puţin lucirile confuze ce cad din norii fumurii se 
şterg şi ele la rândul lor. 

Bianca pătrunse sub o boltă de crengi înlănţuite şi aici 
dădu de o noapte cumplită. 

Se opri palpitând. 

În bezna deplină a adâncimilor nocturne ale pădurii, 
bărbatul cel mai viteaz - dacă este singur - nu se poate 
apăra de această nelămurită emoție ce brobonează misterul 
ca o rouă ce răzbeşte încetişor până la suflet. 

Bianca era femeie şi deci starea de emotivitate era mai 
mare şi mai puternică. 

O femeie? 

O fată tânără cu închipuirea aprinsă, nervoasă din cale 
afară, necunoscând firea. 

Nu înseamnă că-i fu numaidecât frică. 

Voinică şi dârză, ea se împotrivi atât cât putu ciudatului 
sentiment ce produce ameţeala care ţâşneşte din adâncul 
făpturii aidoma unei fiare necunoscute şi pătrunde în creier, 
sfâşietoare himeră ale cărei îmbrăţişări se zăresc fără a şti 
cum să scapi de ele. 

Deodată, în stânga ei mugi un cerb. Era o chemare 
răguşită şi fioroasă, un strigăt de gravă sălbăticie; asta-i 
pricinui un chin de nespus. 

Era un cerb care răgea acolo, lângă dânsa. 

Dacă ar fi ştiut, s-ar fi liniştit, dar nu ştia. Şi hăulirea vocii 
aspre, furioase, fu semnalul dezlănţuirii fricii în sufletul său. 

Începu să alerge. 

Atunci, în dreapta sa, aceleaşi zgomote de ameninţare 
hăuliră şi mai tare; apoi mai departe, din toate părţile, 
noaptea însăşi, începu a mugi prin guri necunoscute ce 
erau înfricoşătoare. 

Bianca împleticindu-se, cu mâinile întinse înaintea ei, 
alerga la întâmplare, sau i se păru că aleargă. 

O idee o ţintuia locului; că Omul Negru al pădurilor venea 
asupra-i. 

Cine? Omul Negru al pădurilor? 


O făptură de pomină, un tip de legendă, una din acele 
fiinţe fără fiinţă ce populează ruinele, pădurile, mările, 
pustiurile, tot ce este adânc, nemărginit şi tainic. 

Fiecare pădure avea legenda ei. Asta de aici şi-o avea pea 
ei. 

Bianca o cunoştea, Juana i-o povestise cu toată 
seriozitatea; oameni care credeau la Veneţia, i-o 
repetaseră. 

Da! Omul Negru al pădurii era pe urmele ei. 

O urmărea, se apropia, se depărta pentru ca s-o 
înnebunească mai bine, pentru ca să se bucure de dânsa. 

El era cel care urla, mugea când foarte aproape de dânsa, 
când mai departe. Şi legenda în întregime se ridica în 
spiritul ei înnebunit. 

Povestea adevărată, nediscutată, nediscutabilă, a Omului 
Negru al pădurii, se înfăţişa în închipuirea sa. 

Şi-o repetă sie-şi, aşa cum i-o povestise Juana. 

Omul Negru al pădurii! 

Cine era? 

Poticnindu-se, căzuse peste un buştean şi-şi ascunse capul 
în mâini, aşteptând lovitura de graţie. 

Lucrurile datau din primele vremuri ale întemeierii 
Veneţiei. Legenda zgomotoasă a veacurilor, şi, 
dispreţuitoare a unei savante cronologii, fusese totuşi o 
legendă care aşeza un castel întărit în mijlocul lagunei, în 
veacurile îndepărtate, când primii venețieni avură semeaţă 
gândire de a aşeza o cetate în mijlocul mării, oraş cu totul 
militar, probabil cuib de hoţi de mare. 

Deci în aceste timpuri, marea lagună se întindea la mai 
multe leghe spre est şi spre nord. Mestre nu exista, nici 
pădurea. 

Acolo unde se înălţau casele din Mestre, erau stânci 
maritime, şi, valuri nedefinite alunecau pe temelia de 
stejari, de cipri şi cedri. 

Aproape către mijlocul a ceea ce devenise mai apoi 
pădurea, se înălța deci un castel întărit cu patru turnuri în 


coaste, temeinic construit pe o insulă, sau mai curând pe o 
stâncă, ca un cuib de pirați. 

Acolo locuia un oarecare Catenaccio, care avea o oarecare 
apropiată asemănare cu vestitul Barbă-Albastră. 

Catenaccio, intitulat baron prin legendă, (pe timpurile 
acelea îndepărtate, după cum arată legenda, nu existau 
baroni), Catenaccio vieţuia în castelul său cu o sută de inşi 
înarmaţi şi cu servitorii săi. 

Vapoare încăpătoare transportau trupele sale echipate cu 
de toate în oraşul care se construise şi care trebuia să 
devină regina mării. 

De fiecare dată când se zăreau, de departe, marile corăbii 
plecând de la cetăţuie, toţi tremurau, femeile plângeau, 
bărbaţii se pregăteau la o rezistenţă deznădăjduită. 

Într-adevăr, baronul Catenaccio nu ieşea din cuibul său, 
decât să prade, să fure şi să dea foc. Sub el nu era nici 
captivitate nici răscumpărare şi toate stricăciunile şi furiile 
se exercitau mai ales asupra Veneţiei născânde. 

În sfârşit, era singurul stăpân până atunci al marii lagune 
şi nu fără o furie geloasă, văzuse stabilindu-se aceşti vecini 
îndrăzneţi, care veneau să-i dispute stăpânirea mării şi a 
pământului de jur împrejur. 

Aşa că la fiecare trei sau patru ani apărea cu oamenii săi 
înarmaţi, debarcau călări, înşeuaţi cu fier, cu lancea în 
mână, şi începeau mari măceluri. Distrugeau temeliile pe 
care se înălţau casele, inundau palatele abia ridicate, 
ucideau tot ce puteau, şi în cele din urmă reluau drumul 
cuibului lor, ducând în robie cele mai frumoase dintre 
tinerele venețiene. 

Este adevărat că la fiecare expediţie, Catenaccio se 
întorcea rănit, lăsând pe câmpul de luptă un mare număr 
din camarazii săi. Dar abia înapoiat, se ocupa să înlocuiască 
morţii, întrucât dacă era vorba de răniţi nici nu se 
sinchisea. Dădea poruncă a-i îngrămădi într-o corabie, pe 
care o mâna către locul ce mai târziu trebuia să fie canalul 
Orfano, de fioroasă pomenire şi atunci pur şi simplu îneca 


corabia. Catenaccio prin modul ăsta, convinsese pe oamenii 
săi că era de dorit să învingă sau să moară pe loc. 
Supraviețuitorii erau răsplătiți cu măreție în aur, 
giuvaieruri şi femei. Timpul de câteva zile după expediţie, 
era în castel o desfrânare înspăimântătoare. De departe, 
venețienii auzeau ţipetele femeilor lor, care încercau încă să 
se mai apere şi înțelegeau că groaza lor şi mânia mergeau 
sporind. Catenaccio, abia îşi refăcea trupa sa de hoţomani 
pe care o urca pe turnul dinspre est ce da spre Veneţia şi 
timp de câteva zile privea cu ură pe venețienii care, cu 
bărbăţie se puneau din nou la lucru, iar el pregătea o nouă 
năvală. 

Avea patru turnuri castelul, spune încă legenda. Fiecare 
din aceste turnuri era locuit de câte o femeie, una dintre 
cele aduse în captivitate. Fiecare din aceste femei, la 
înapoierea sa, trebuia să-i suporte îmbrăţişările, ori, la 
întoarcerea din fiecare expediţie, iată ce se petrecea. 

În împrejurimile castelului, Catenaccio alegea din lotul de 
prizoniere patru care îi conveneau mai bine şi avea grijă să 
le caute de frumuseți diferite, apoi restul de prizoniere îl 
lăsa pe mâna soldaţilor săi. Atunci lua de mână una din 
patru ce-şi rezervase şi o conducea, mai mult o împingea, 
spre turnul de răsărit. Acolo, în faţa nevestei sale, începea 
prin a silui pe noua venită, apoi o apuca pe cea veche de 
păr şi dintr-o singură lovitură îi tăia capul. Această operaţie 
o repeta în celelalte trei turnuri. Astfel proceda Catenaccio 
la instalarea celor patru noi femei din fiecare expediţie. 

Vecinătatea unui asemenea găligan era, zice legenda, o 
adevărată pacoste. 

Omul Negru îngrămădea isprăvi peste isprăvi, fără să fie 
cu putinţă a se prevedea sfârşitul acestor prăpăduri. Omul 
Negru era Catenaccio, poreclit astfel din pricina lungii sale 
bărbi negre. 

Venețienii încercară diferite leacuri eroice, spre a se 
descotorosi de acest flagel. Întâi voiră să înconjoare cu o 


întăritură oraşul lor în construcţie, dar întăritura era 
nimicită de Omul Negru, pe măsură ce o făceau. 

Apoi încercară să atace castelul, dar rău înarmaţi, rău 
echipați, fură respinşi şi suferiră pierderi grozave. 

În sfârşit o oştire redusă la un pumn de oameni, 
deznădăjduită, invocând zadarnic pe sfinţii Petru şi Paul - 
care de altminteri încă nu existau pe vremea aceea - luară 
trista hotărâre de a-şi părăsi insulele şi de a se refugia 
departe de-acolo. 

Ori, pe-atunci trăia în Veneţia un tânăr din popor, care se 
numea Marc. Era logodit cu o fată frumoasă, pe care o 
iubea din tot sufletul, după cum era iubit şi el. 

Tânăra fată fu răpită de Catenaccio şi suferi soarta 
comună a celorlalte. Pe fată o chema Giovana. Deznădejdea 
lui Marc fu nemărginită, dar departe de a se pierde în 
gemete zadarnice, ca ceilalţi compatrioți, îşi păstră pentru 
sine zbuciumul, închise deznădejdea în inima lui şi se gândi 
să se răzbune. 

Dar cum? Era cu neputinţă să pătrundă în castel. 
Niciodată nu lăsa Catenaccio să intre un bărbat, refuzând 
să primească chiar şi pelerinii care, înapoindu-se din ţara 
sfântă, veneau să-i ceară găzduire. Să ne grăbim a spune 
că, legenda nu lămureşte cum de era un pământ sfânt şi 
pelerini pe vremea aceea, care era înainte de Christos. 
Refuza deci până şi pe pelerini, iar în ce priveşte prizonierii, 
se ştie că nu făcea, având expeditiva obişnuinţă de a ucide 
totul. 

Veni un an când Catenaccio, Omul Negru, pregăti o nouă 
năvală asupra Veneţiei. 

Se zice că în noaptea dinainte de plecare, Satana, care-l 
ocrotea pe Catenaccio, i se arătă şi-l povăţui cu tărie să nu 
facă această expediţie. 

— Pentru ce? Mormăi Omul Negru; pentru ce nu m-aş 
duce să-mi reînoiesc de astă dată provizia de femei 
frumoase pentru patul meu, de vin bun pentru pivnițele 
mele şi aur pentru oamenii mei? 


— Nu pot să ţi-o spun, răspunse Satana; într-adevăr 
Sfântul-Marc m-a oprit cu tot dinadinsul şi ştii că Sfântul- 
Marc care a luat pe venețieni sub ocrotirea sa, este sfânt 
grozav care m-ar nimici, dacă nu m-aş supune lui. 

— Bun! Ducă-se dracului Sfântul-Marc şi tu însuţi! O să fac 
cum mă taie capul. 

Satana clătină capul şi se retrase deznădăjduit, cum avea 
obiceiul de a se retrage, adică scufundându-se sub pământ 
în fum şi zgomot. 

— Văzându-se cândva un astfel de clapon! Se mulţumi să 
mormăie Catenaccio, care dădu numaidecât ultimele 
porunci în vederea plănuitei expediţii. 

La răsăritul soarelui oştenii călări, cu căşti, înşeuaţi, cu 
brățări şi genunchiere de fier legate cu curele, cu lancea şi 
măciuca la mână, se urcară în largile corăbii turtite, care 
porniră; cele trei şiruri de vâsle loviră apa în cadență, în 
cântatul vâslaşilor şi al soldaţilor, ceea ce făcea o muzică 
grozavă. 

Catenaccio şi soldaţii săi primiţi de un nor de săgeți, 
debarcară totuşi; o groaznică încăierare se iscă şi în curând 
venețienii învinşi o rupseră la fugă. Catenaccio, gândindu-se 
la poveţele prietenului său Satana, începu a râde. 
Prădăciunea începu şi dură toată ziua şi toată noaptea. 

A doua zi dimineaţă oamenii castelului cu Catenaccio în 
frunte, părăsiră Veneţia arsă, ruinată încă o dată, ducând 
vreo cincizeci de femei şi fete tinere. 

În curtea castelului, Omul Negru trecu pe nenorocite în 
revistă şi potrivit obiceiului său, alese patru din ele pentru 
dânsul, care erau, dacă nu cele mai frumoase, cel puţin cele 
care îi plăceau lui. 

Numaidecât după urâcioasele-i obiceiuri, luase de braţ pe 
una şi o târî în turnul de răsărit, acela ce da spre Veneţia. 
Intră într-o sală mare, unde sta nenorocita pe care 
Catenaccio avea s-o gâtuie, după ce-şi va îndestula poftele 
cu noua venită. 


Această nenorocită era într-un colţ, îngenuncheată, cu un 
pumnal în mână. 

De îndată ce o zări pe aceea ce trebuia s-o înlocuiască, ea 
tresări şi cu cea mai mare trudă îşi stăpâni un strigăt. 

— Giovanna, mugi Catenaccio, ascultă-mă bine! 

Fu rândul noii prizoniere să tresară. Căci această nouă 
prizonieră nu era decât Marc, frumosul tânăr, logodnicul 
Giovannei. 

După bătălie el se îmbrăcase femeieşte, zămislind acest 
îndrăzneţ plan de a pătrunde în castel datorită acestui 
vicleşug. Cum fu luat realmente drept femeie? Cum de-l 
alese Catenaccio, întâi pe dânsul, ca să-l târască în turnul 
de răsărit? Legenda, ca toate legendele, nu spune nici o 
vorbă şi cum nu facem decât să repetăm, vom face ca 
dânsa. 

— Giovanna! Răcni deci Catenaccio, ascultă-mă! Mi te-ai 
împotrivit, datorită acestui blestemat de pumnal ce-l ai de la 
Sfântul-Marc, dar ţi-a sosit ceasul de apoi, dacă nu te-am 
putut silui, cel puţin te voi putea gâtui! 

Astfel Marc află - lesne se poate închipui cu ce bucurie - 
că scumpa-i logodnică rămăsese fecioară. 

Atunci Catenaccio se întoarse spre Marc: 

— Şi pe tine, femeie, cum te cheamă? 

— Ai s-o ştii! Răspunse Marc cu o voce răsunătoare. 

În acelaşi timp, cu o mişcare a mâinii, se descotorosi de 
rochia femeiască şi se ivi cu o armură scânteietoare, cu o 
sabie în mână. 

— Mă numesc Marc, continuă el, şi sunt trimis de sfântul al 
cărui nume îl port, ca să te pedepsesc pentru toate crimele 
tale. 

Numaidecât şi înainte de a se fi recules Catenaccio din 
încremenirea şi groaza ce i-o pricinuia acest nume şi 
această neaşteptată ivire, Marc se năpusti asupra lui şi-i 
împlântă sabia în gât. 

Omul Negru căzu într-o baltă mare de sânge şi Giovanna 
se aruncă fremătând în braţele logodnicului său, devenit 


eliberatorul ei. 

În acest moment Satana se arătă şi se aplecă asupra 
Omului Negru, care în agonie horcăia, strigându-i: 

— Ce ţi-am spus eu? 

— Aveai dreptate, zise Catenaccio. la-mă, deoarece aşa mi- 
a fost învoiala. 

Satana izbucni într-un râs îngrozitor, înşfacă pe 
Catenaccio de păr şi lovind lespezile, care se deschiseră se 
scufundă în măruntaiele pământului. Numaidecât zidurile 
castelului blestemat se clătinară din loc cu un zgomot 
înfricoşător şi peste o clipă, castelul şi stânca ce-l purta, 
fură înghiţite de valuri. 

Marc şi Giovanna se pomeniră, nu se ştie prin ce minune, 
într-o barcă ce acostă la Veneţia. Cei doi logodnici fură 
primiţi în triumf, se căsătoriră şi avură mulţi copii. 

Aşa era legenda Omului Negru din păduri, ce se 
povesteşte prin colibele Italiei de sus, încă şi azi, nu fără 
groază, şi nu fără a închide mai întâi uşa şi ferestrele. 

lată ce mai adaugă ea: 

Sufletul Omului Negru fu osândit să rătăcească în veşnicie 
prin locurile fărădelegilor sale. Aşa că, atât cât va exista 
marea lagună în proporţiile sale primitive, pescarii pe care 
steaua lor rea îi târăşte până prin coclaurile castelului 
blestemat, zăresc o barcă nălucă din care se aude adesea 
un țipăt răsunător. Atunci ei fug vâslind din răsputeri, căci 
barca-nălucă îi urmăreşte şi Omul Negru căută să pună 
mâna pe femeile pescarilor. 

Veacurile se scurseră. Nisipurile îşi făcură opera, laguna 
fu în parte acoperită, pământuri înlocuiră marea pe locul 
unde se înălţase stânca lui Catenaccio. 

Ierburi, plante diferite crescură, apoi o întreagă pădure se 
ridică între țărm şi Mestre, pădure care azi a dispărut. 

Dar să nu se creadă că pentru atât de puţin lucru, 
Catenaccio renunţă la răutăţile lui. Fusese Omul Negru în 
barca-nălucă, deveni Omul Negru al pădurilor. În loc să 


plutească pe mări în urmărirea pescarilor, alerga pe jos şi 
atâta tot. 

Se agăța întotdeauna de femeile, de tinerele fete destul de 
lipsite de bun-simţ, ce se expuneau noaptea prin pădure. 

Le urmărea, le gonea din desiş în desiş, din tufă în tufă, şi 
vai de ele, când le ajungea! 

Se citează numeroase fete tinere ce au pierit în pădure şi 
aceste dispariţii sunt puse în sarcina Omului Negru. 

Bianca era o minte puternică şi dreaptă. 

Superstiţia avea puţină înrâurire asupra ei şi de altfel, 
primise o oarecare creştere ce-i servea de scut. 

Dar pe vremea aceea chiar şi bărbaţii cei mai liberi la 
minte, sufereau înrâurirea mediului. Un întreg norod de 
îngeri, de moroi, de stafii, de năluci de tot felul se amesteca 
cu foarte multă hărnicie în viaţa poporului în carne şi oase, 
care credea cu tărie în legende. 

Acum, dacă o nălucă prinde o fată în halul de spaimă în 
care se afla Bianca, înnebunită, cu judecata şovăielnică, în 
fundul unei păduri unde mugetele vântului dau senzaţia de 
plânsete misterioase, unde răgetele cerbilor izbesc auzul ca 
nişte răcnete de fiare sălbatice, unde bezna indescifrabilă 
pentru ochi se populează pentru spirit cu năluci unduioase, 
dacă se trezeşte în amintirea acestei copile povestirea de 
atâtea ori auzită a unei legende ca aceea pe care am 
povestit-o cu modestie, nu cu greu se va înţelege şi explica 
spaima nejudecată care, fatalmente, cuprinse întreaga ei 
fiinţă. 

Am spus, căzuse în genunchi, cu faţa ascunsă în mâini, 
repetându-şi cu o voce îngrozită: 

— Omul Negru al pădurilor! Omul Negru mă urmăreşte! 

Cât timp trecu aşa? 

Erau aproape două sau trei ceasuri dimineaţa, când 
îngheţată, răzbită de frig, nemaiîncercând să lupte 
împotriva fricii, porni la drum cu pas şovăielnic, cu urechea 
la pândă, cu ochii holbaţi, cu trupul agitat de repezi fiori. 

Deodată în urma ei, auzi un pas. 


Un pas repede, furios, cum i se păru ei şi de astă dată nu 
mai era o iluzie creată de spaimă, ci alerga cineva în urma 
ei. 

În urmărirea ei? 

Poate! 

Bianca îşi adună toate puterile. 

Începu să alerge drept înainte, fără nici o speranţă să 
scape de Omul Negru al pădurilor, dar mişcată de un ultim 
instinct. 

Strigătul aţâţător al unui huhurez sfâşie tăcerea. La acest 
țipăt, semn de nenorocire, ea răspunse printr-un strigăt de 
deznădejde, simțind în ceafă răsuflarea Omului Negru ăl 
pădurilor. 

În aceeaşi clipă omul, necunoscutul ce alerga în urma ei, o 
ajunse. De sub manta scoase un felinar orb şi-i îndreptă 
lumina asupra Biancăi. 

Un zâmbet de nedefinit se ivi pe buzele acestui om şi dacă 
Bianca şi-ar fi ridicat ochii în acea clipă, ar fi recunoscut cu 
mai multă groază, decât dacă s-ar fi văzut în faţa umbrei lui 
Catenaccio, chipul unui monstru aplecat asupra el. 

Capitolul VII Urmarea povestirii Omului Negru al 
pădurilor. 

În acest timp, la orele zece, invitaţii Imperiei începuseră să 
intre în palat. Numaidecât orchestrele de chitare şi oboi 
începură bucăţi de muzică dulci, lascive, inspiratoare de 
dragoste, aşa cum se cânta la curtezană, ea însăşi 
muziciană desăvârşită. Multe din aceste arii erau compuse 
de Imperia; decorurile fastuoase şi gingaşe ale marilor săli 
scăldate de lumini, căci ardeau în ele mai bine de trei sute 
de făclii de ceară, miresmele împrăştiate, muzica, florile din 
belşug, delicateţea dulciurilor şi răcoritoarelor, totul 
contribuia să facă din serbările Imperiei petreceri de înalt 
bun gust, la care era o mare cinste şi bucurie să asişti. La 
fiece serbare nouă, curtezana se trudea să prezinte 
invitaţilor ei o nouă privelişte. Când erau dansuri din ţări 
îndepărtate, când comedii pastorale, motive de goliciuni, 


când pantomime în care Erosii, Phoebele, Astarteele, 
Leandrii, Dafnisii jucau pasional în costume ce înnebuneau 
pe privitori. 

Dar în seara aceea Imperia îşi înştiinţase oaspeţii că nu 
era vorba decât de o simplă adunare, fără spectacol şi fără 
dansuri. 

Urmărea într-adevăr să anunţe Veneţiei că, ea avea o fiică 
- ceea ce ştiau numai prietenii intimi - şi că această fiică 
avea să se mărite, ceea ce toată lumea n-o ştia. În afară de 
asta, ea voia să-l prezinte pe Sandrigo ca pe logodnicul fetei 
sale şi de la cea dintâi idee de prezentare ce-i trecu prin 
minte, se gândi zâmbind: 

— Printre atâtea spectacole ce le-am oferit venețienilor 
miraţi, acel al Biancăi orbitoare de pietre preţioase, 
străbătând saloanele mari rezemată de mâna 
locotenentului Sandrigo, n-ar fi cel mai banal. 

După cum s-a văzut, încetul cu încetul această idee se 
modificase şi declanşase o cumplită gelozie în mintea 
curtezanei chiar în ceasul când trebuia să înceapă 
serbarea. 

Această serbare era în toi; i-am văzut sosind pe Sandrigo 
şi Bembo, în timp ce Roland abia se pregătea să vină. 
Invitaţii Imperiei, în majoritate bărbaţi - cea mai mare 
parte mascaţi - femei de o mare frumuseţe, potrivnicele 
celebrei curtezane, circulau prin marile saloane şi totuşi 
curtezana încă nu se ivise. 

lată într-adevăr ce se întâmplase: părăsind pe fiică-sa, 
după scena de o atât de puternică emoție, Imperia se 
înapoiase în apartamentul ei, în prada tuturor furiilor 
dublei sale gelozii. 

Gelozie, pentru că Sandrigo o iubea pe Bianca. 

Gelozie, pentru că Bianca îl iubea pe Roland Candiano. 

Convinsă că fiică-sa se îmbracă spre a veni la serbare, 
curtezana începu să se îmbrace şi ea şi în curând se lăsă în 
voia speranţei că va întuneca frumuseţea fiicei sale prin 
multă meşteşugire. 


Imperia credea şi-şi spunea pe şleau că, femeia cea mai 
urâtă poate părea sublimă în ochii bărbaţilor, dacă cunoaşte 
arta supremă de a se îmbrăca şi a se vopsi. 

După dânsa, o femeie era un pretext pentru 
înveşmântările meşteşugite şi parfumurile delicate. Întrucât 
e vorba de frumuseţea feţei, asta de-abia se ia în seamă, se 
poate da ochilor celor mai şterşi strălucirea cea mai plăcută 
şi preschimba o piele ridată şi fleşcăită într-o mătase 
catifelată. Arta, marea artă de a se împodobi, de a se 
înfrumuseţa, de a da firii o strălucită dezminţire, iată ceea 
ce izbeşte pe bărbaţi mai mult decât o frumuseţe cu totul 
naturală. Trebuie, bineînţeles, ca femeia să înveţe şi arta de 
a-şi înfrumuseţa spiritul şi ca ademenirea sa să atingă 
simţurile prin inteligenţă; vorbirea unei curtezane trebuie 
să fie vopsită cu tot atâta ştiinţă ca şi faţa ei. 

Fata cea mai proastă poate şi trebuie - cu multă voinţă, 
curaj şi perseverenţă - să recâştige darul de a străluci într- 
o convorbire, iar dacă nu are duh, să se ducă să-şi cumpere, 
sau să se omoare! 

Şi ce este atunci când aceste mari principii se aplică unei 
femei de o adevărată frumuseţe plastică şi de o 
deşteptăciune superioară?! 

Atunci e triumful - nu triumful trecător care ademeneşte 
vreun contemporan oarecare - ci triumful definitiv ce-l 
înregistrează istoria, care preamăreşte poezia şi de care la 
rându-i se agaţă romancierul. 

Atunci curtezana se numeşte Phryneea, Aspasia, Diana de 
Poitiers, Ninon de Lenelos, Pompadour. Atunci poate pune 
pe capul ei o coroană şi se numeşte Maintenon. 

Imperia era din aceste femei de mare avânt. 

Începu să se îmbrace şi în curând absorbită în întregime 
de opera sa, de capodopera ce-o pregătea, ajunse să uite 
până şi pe fiică-sa. 

Trei, patru femei o înconjurau. 

Le punea în mişcare cu un semn, cu un gest, cu o 
încruntare a sprâncenelor. 


Opera de căpetenie fu pieptănătura. O mulţime de perii 
delicate, o oştire de sticluţe, de oale conţinând cosmetice de 
toate felurile, erau înşirate pe marmura unei mese foarte 
mari şi toate acestea erau mişcate cu zgomot de femeile ce 
prezentau la un semn al ei arma de care avea nevoie. 

Această îndelungată lucrare a durat două ore, după 
trecerea cărora IÎmperia, în picioare, în faţa unei oglinzi ce 
ocupa un perete al camerei, de la tavan până în duşumea, 
se privi cu luare-aminte în ea. 

Se examină, se inspectă - nu cu cochetărie, ci cu 
seriozitate, cu un aer grav - trecând în revistă, atentă, 
întreaga ei personalitate. 

În sfârşit satisfăcută, încercă zâmbetul ce-l va avea intrând 
în saloanele sale. Îi trebuia în seara aceea un zâmbet 
special, nu zâmbetul provocator şi de dragoste, ci zâmbetul 
plin de duioşie şi de melancolie. 

— Admirabil, spuse ea încetişor. 

Era adevărat. 

Imperia, aşa cum se pregătise, cu pieptănătura ridicată 
după moda grecească, cu rochia simplă cu forme largi, cu 
braţele goale, fără o bijuterie, Imperia de o simplicitate în 
ţinută şi înveşmântare, care o făcea aidoma unei frumoase 
statui de marmură, Imperia cu zâmbetu-i de perversă 
nevinovăție şi de sfioasă duioşie, era într-adevăr o 
capodoperă. 

I s-ar fi dat cel mult douăzeci de ani. 

Tot ce era în ea întrucâtva prea sculptural şi maiestuos, se 
topise într-o primenire a tinereţii, în care - printr-o sforţare 
sublimă a artei sale - părea că domină neprihănirea şi 
nevinovăția. 

Sigură de sine, Imperia se îndreptă spre apartamentul 
fiicei sale. Văzu cu surprindere că uşa culoarului era 
întredeschisă şi intră. Pe canapea era expusă rochia albă. 
Pe masă sclipea lădiţa cu bijuterii. 

— Neîmbrăcată! Se gândi Imperia, a cărei inimă începu a 
bate. N-o să vină! 


Alergă la uşa din spate, care da spre locuinţa servitoarelor 
Biancăi. Femeile îi răspunseră din interior. Zări atunci cheia 
în broască şi deschise. 

— Unde-i Bianca? 

— Era aici, signora. 

— Ei bine, nu mai este aici. 

Imperia se sili să dea acestor vorbe un fior de nelinişte, în 
realitate palpita de bucurie. Nu mai era nici o îndoială în 
mintea ei: Bianca plecase. 

Servitoarele începură să dea chiote de uimire dramatică, 
prin care orice bun servitor caută a dovedi partea ce-o ia la 
nenorocirile stăpânilor. 

Dar Imperia le impuse tăcere. 

— Nici o vorbă despre acest lucru, porunci ea. 

Şi pentru mai multă siguranţă, ea făcu tot aşa cum făcuse 
şi Bianca: închise servitoarele în odaia lor. Apoi se retrase în 
camera ei şi se uită într-o oglindă. Emoţia nu-i schimbase 
nicidecum trăsăturile. Numai ochii, i se păru că lucesc în 
chip straniu. 

Atunci se aşeză pe un scaun. 

De departe îi ajungeau în auz zvonurile muzicii şi acestea-i 
legănau simţurile subtile ce se ciocneau în acea clipă în 
gândirea sa. 

Imperia îşi iubea fata, acesta-i un lucru indiscutabil şi 
scrisorile ei sunt mărturie. Suferea aievea din pricina 
acestei dispariţii, dar nu în acelaşi fel ca întâia oară. 

Când Bianca fusese răpită de Roland Candiano, ea nu 
fusese decât mamă şi plânsese ca mamă. De astă dată, 
fireşte, suferi încă şi resimţi în adâncul ei acea tulburare ce- 
o mai simţise, dar Sandrigo n-ar vedea-o pe Bianca. Şi 
bucuria înfrânse supărarea. Firea încâlcită a Imperiei primi 
izbitura acestor sentimente inverse, fără ca faţa ei să 
poarte urma acestei lupte. 

Atunci se hotări să intre în sălile de serbare. 

Se ivi luminoasă, strălucitoare, atât de tânără, într-adevăr 
aşa de frumoasă, încât o primi un fel de exclamare plină de 


beţie. De aici înainte Imperia fu în adevăratu-i element. 
Admiraţia ce strălucea în toţi ochii îi aduse acea deplinătate 
a mulţumirii ce-o avusese uneori în viaţa ei de mare 
îndrăgostită, pururea în căutarea rafinamentului, în bucurie 
ca şi în durere. Uită totul, se exaltă de toată exaltarea ce-o 
învăluia şi cu gest de recunoştinţă mişcată trimise o 
sărutare acestei mulţimi care o saluta şi o aclama, dându-se 
toată tuturora. Atunci fu un delir de entuziasm, care nu se 
potoli decât în clipa când Sandrigo îi dădu mâna ca să o 
ducă până la un jilţ, un fel de tron acoperit cu un baldachin 
de mătase albă. 

Sandrigo se aşeză lângă dânsa, iar ea răspunse prin 
zâmbete, prin cuvinte, prin gesturi, laudelor hiperbolice 
printre care acelea ale lui Aretin, mai grăbit decât toţi. Un 
ins se înclina înaintea ei, foarte aproape de dânsa. 

Imperia tresări recunoscând pe omul acesta, cu toată 
masca lui. Se sculă făcând semn lui Sandrigo s-o aştepte. 

Omul mascat îi oferi mâna şi curtezana i-o primi. 

Prima emoție potolită, mulţimea de invitaţi căuta acum să 
petreacă, formându-se în grupuri, unii ascultând muzica, 
alţii formând cursuri de dragoste. 

Imperia însoţită de omul mascat, îşi preumblă 
triumfătoarea-i frumuseţe, în timp ce începea o convorbire 
cu voce înceată. 

— Unde-i Bianca? Întreabă omul cu o voce înăbuşită, 
amenințătoare. 

— N-o să vină la serbare. 

Omul oftă, ca şi cum s-ar fi uşurat de o grea povară. 

— Nu uiţi ceea ce ne-am înţeles? Reîncepu el mai 
ameninţător. După nuntă Bianca este a mea. 

— Căsătoria n-o să se mai facă. Cel puţin poimâine. 

De astă dată omul tresări. Sub masca lui se îngălbeni 
foarte tare. 

— Ce vrei să zici? Ea refuză? 

— Ascultă, Bembo, o să-ţi anunţ ceva pe care-l ţineam 
tainic pentru toţi, chiar şi pentru omul ce ne mănâncă din 


ochi, colo, întrebându-se ce urzim. 

Bembo aruncă o privire spre Sandrigo şi prin găurile 
măştii, această privire îl sfredeli cu o astfel de flacără, încât 
Sandrigo cu dinţii strânşi, se sculă şi căută să ajungă 
perechea. 

— Grăâbeşte-te atunci, zise Bembo, căci vine el. 

— Bianca a dispărut acum două ceasuri, zise Imperia. Dar 
nu te înfiora aşa. Bănuiesc că s-a dus să-l caute pe Roland 
Candiano în casa din Mestre. lată tot. Acum fă cum te-o 
duce mintea şi capul. 

Bembo duse mâna la frunte, ca şi cum ar fi fost ameninţat 
de o congestie la cap. Dar se reculese numaidecât, se 
ploconi adânc, cam palid şi se îndepărtă chiar în clipa când 
Sandrigo o ajunse pe Imperia. 

Curtezana zâmbi cu zâmbetul cel mai încântător. 

— Cine-i această pasăre prevestitoare de rău? Întrebă 
Sandrigo. 

— Unul dintre prietenii mei, care va fi şi al dumitale, sper; 
un încântător boier din Veneţia. 

Sandrigo se linişti mai mult datorită zâmbetului decât 
răspunsului. 

Nu-şi închipuise ca Imperia să fie aşa de frumoasă. Putea fi 
de o frumuseţe aşa de deosebită de aceea ce i-o cunoştea. 
Era beat de plăcere. Aproape cu nepăsare întrebă: 

— Încă n-o văd pe Bianca? 

— Numaidecât dragule. 

Sandrigo se lăsă înlănţuit. 

Bembo făcuse ocolul sălilor de serbare, fără a se zori, 
gândindu-se la ceea ce aflase. Ajunse în încăperile pustii, 
apoi în culoar; ascultă o clipă la uşa camerei Biancăi, apoi 
încercă s-o deschidă încetişor, cum o mai făcuse şi altă dată. 

Uşa se deschise. Camera era goală. Bembo zări rochia şi 
giuvaierele. 

— A spus adevărul! Şopti el cu un fior de bucurie. Peste 
câteva clipe mai apoi era afară şi sărea într-o gondolă, 
zicând patronului: 


— Dincolo de laguna mare, pe calea ce ducea la Mestre, 
repede. Plătesc dublu. 

În curând gondola porni. 

Spre mijlocul lagunei, Bembo, stând la proră întrezări 
ceva întunecos care înainta. Îl arătă stăpânului gondolei. 
— O barcă ce se înapoiază la Veneţia, spuse acesta din 

urmă. 

Bembo tresări, izbit de o neaşteptată idee. 

— Poţi vorbi oamenilor din acea barcă? 

— E lesne, când vom fi bord lângă bord. 

Şi gondolierul cârmi pentru a se apropia cât mai mult de 
luntrea care venea. După trecerea câtorva clipe, cele două 
gondole erau în aceleaşi ape, mergând una lângă alta. 

— Ei, voi din barcă! Strigă gondolierul. 

— Ce este? Răspunse o voce din bezna nopţii. 

În acelaşi timp cele două bărci îşi încetiniră mersul. 

— De unde veniţi? Întrebă Bembo poruncitor. Răspunde, 
sau vei avea de furcă cu poliţia portului. 

— Venim dinspre calea Mestrei! Răspunse vocea. 

— Aţi dus o tânăra femeie? 

— Întocmai aşa, excelenţă! 

— Bine, vă puteţi vedea de drum, reluă vocea aspră a lui 
Bembo; dar dacă aţi minţit, luaţi seama! Numele bărcii 
voastre? 


De astă dată stăpânul Sirenei se feri să răspundă şi 
convins că avea de furcă cu un poliţist, împinse cu putere 
vâslele şi dădu drumul pânzelor. 

Sirena pierise în faptul nopţii. 

Bembo avu de gând o clipă s-o urmărească; dar se gândi 
că ar pierde un timp preţios şi că în definitiv ştia ce voia. 

Când Bembo cobori pe uscat, porunci gondolierului să 
aştepte şi apucă pe drumul ce ducea la Mestre. Era înarmat 
numai cu un pumnal, care nu-l părăsea niciodată şi luase 
împrumut un felinar orb din barcă. Intră în curând în 
pădure. 

— Nebun ce am fost, bombăni el alergând, o să ajung la 
Mestre, bine; dar în ce punct al oraşului ar trebui să mă 
îndrept? Grabă neroadă! Ar fi trebuit să mă informez de la 
Imperia. 

Şi alergă şi mai repede, singura speranţă fiind să o ajungă 
pe Bianca, înainte de a fi ajuns ea în Mestre. 

— Şi dacă o ajung, ce voi face? Se gândi el fără veste. 

Întrebarea făcu să-i zvâcnească tâmplele. O sevă de 
dragoste furioasă i se urcă la cap şi se văzu înşfăcând-o pe 
Bianca, răsturnând-o, luând-o în taina pădurii, în misterul 
nopţii şi a adâncimilor, sub biciuiala vântului aspru ce făcea 
să trosnească crengile uscate, după cum vântul nebuniei 
pasionale făcea să-i şovăiască gândirea. 

Şi după aceea? 

După aceea? Nu mai ştia nici el. 

Se va duce la Mestre? Se va înapoia la Veneţia? Bembo 
plecase din palatul Imperiei cu totul înfiorat, împins de o 
singură idee fixă: s-o ajungă pe Bianca, fără să chibzuiască, 
fără să-şi facă un plan. Acum greutăţile se prezentau. Sfârşi 
prin a-şi îngădui puţină odihnă, bombănind: 

— S-o ajung! Să fie a mea! Şi vom vedea noi după aceea. 

Alerga cu dinţii strânşi, cu ochii holbaţi, ascunzându-şi cu 
grijă felinarul sub manta, nescoţându-l decât uneori ca să 
lumineze o clipă calea, când auzea un zgomot înaintea lui. 


Deodată se opri scurt, foarte palid, cutremurat de un 
neaşteptat fior, care-l făcu să-i clănţăne dinţii. 

Bianca era înaintea lui, la douăzeci de paşi. 

Nu putea fi decât Bianca. 

Mai mult o ghici decât o văzu. 

Emoţia fu atât de puternică, încât rămase împietrit, ca în 
acele visuri rele, din care zadarnic încerci să te smulgi. 

Hotărârea îi reveni îndată ce fata dispăru din nou. Atunci 
începu să alerge, sări înfrigurat, cu capul pierdut; peste 
câteva clipe după aceea, fu deasupra ei, şi o văzu 
îngenuncheată, horcăind de groază. 

Exaltarea lui scăzu. 

Un zâmbet de triumf îi încreţi buzele. 

De astă dată fata era a lui! 

Capitolul VIII Gondola dragostei şi a morţii. 

Roland Candiano, ceva după miezul nopţii, făcuse ocolul 
palatului Imperiei, ca să se asigure că fiecare era la locul 
său. 

Noua răpire a Biancăi fusese pregătită de dânsul cu 
liniştea şi grija migăloasă ce asigură reuşită încercărilor 
cele mai anevoioase. Ori, asta era relativ uşoară. Deci 
Roland reveni la faţada palatului, pe canal şi aici îl întâlni pe 
Scalabrino pe care îl lăsase să-l aştepte. Putu să afirme faţă 
de prietenul său că peste două ore, odată ce serbarea s-ar fi 
sfârşit, Bianca va fi în siguranţă. 

Scalabrino mulţumi printr-un semn făcut cu capul. 

Niciodată uriaşul nu simţise o asemenea emoție. 

Roland pătrunse în palat. 

Dintr-o ochire făcu ocolul marii săli unde intrase. Văzu pe 
Imperia zâmbitoare, admirabil de frumoasă, sub 
baldachinul său de mătase albă, în strălucirea dulcilor 
lumini ce le împrăştiau lumânările parfumate; lângă dânsa, 
îl recunoscu pe Sandrigo; perechea era înconjurată de o 
mică curte, care adresa laude atât lui Sandrigo cât şi 
curtezanei. 


Sandrigo recunoscut ca amant titular al frumoasei 
Imperia, căpătase dintr-o dată dreptul de cetăţean în 
societatea venețiană. 

Seara, încă simplu locotenent necunoscut, devenea dintr-o 
dată o personalitate prin atotputernicia strălucitei 
curtezane. 

Roland merse din grup în grup căutând-o pe Bianca. 

N-o văzu. 

O înăbuşită nelinişte începu să-l cuprindă. 

Sigur că fata nu era în această serbare dată pentru dânsa, 
se înapoie în salonul unde trona Imperia. 

Ea se sculă de pe scaunul său şi se apropie de Sandrigo, 
lângă fereastra deschisă ce da spre canal. 

Roland după ce o căută câtva timp, sfârşi prin a-i 
descoperi în pervazul acelei ferestre, pe jumătate ascunşi 
de perdelele mari de brocart ce cădeau greoaie. 

Deci se apropie, se aşeză după perdea. 

Imperia şi Sandrigo, cu coatele rezemate de catifea 
priveau în beznă. 

Din când în când schimbau vorbe nelămurite. 

— Aşa, spuse deodată Sandrigo, reluând fără îndoială o 
convorbire pe care curtezana o înlăturase, aşa e că dânsa 
n-a voit să fie de faţă la această serbare? 

— În zadar am rugat-o; dar să nu mai vorbim de asta, 
scumpule; lasă-mi pentru seara asta încă, toată fericirea; 
mâine, te vei gândi la Bianca; în seara asta, eşti cu totul al 
meu. Vrei? 

— Fie. 

— Nebunie, dacă vrei, scumpule, prea scumpule. Dar 
serbarea asta mă plictiseşte, suspin după clipa când vom fi 
singuri. 

— Noaptea înaintează. 

— Da şi ştii ceea ce-aş vrea, îndată ce această lume, care 
mă plictiseşte, va pleca? 

— Spune. 

— Făgăduieşte-mi această plăcere. 


— Spune mereu. 

Imperia, prea puţin îngrijorată că putea fi văzută, 
înconjurase cu ambele-i braţe un braţ a lui Sandrigo şi lăsă 
să-i cadă capul pe umărul lui. 

— Ei bine, ascultă. Am poruncit să se pregătească o 
gondolă, gondola mea cea mare de ceremonie; cortul pe 
dinăuntru este tapetat cu mătase; perne de catifea pe o 
piele de urs alb; ceea ce face un cuib plăcut pentru 
îmbrăţişările de dragoste, acolo aş vrea numaidecât, în 
liniştea nopţii, în dulcile legănări ale valurilor, să fiu toată a 
dumitale, toată a ta. 

Roland nu mai auzi decât o şoaptă neînţeleasă. Se 
îndepărtă. 

— Bianca s-a închis în odaia ei, se gândea el. S-o înştiinţez 
numaidecât de ceea ce vrem să facem? Da, nici vorbă. Asta 
ar însemna înlăturarea unei mari emoţii acestei copile. 
Haide! Mama, mama de tristă amintire, este ocupată aici. 
Haide! 

Peste zece minute după aceea constata lipsa Biancăi. 

Roland intră din nou în salon. 

De data asta Imperia vorbea râzând cu câţiva boieri tineri. 

Într-un grup, Petru Aretin vorbea cu îngâmfare, cu vocea 
lui răsunătoare ce încerca a dovedi că Tasso nu avea nici 
urmă de talent. 

— Marea dovadă, adăugă el, este că Tasso moare de 
foame; dacă ar avea talent, ar fi bogat. Plutus este robul lui 
Apolon, încornoratul dracului! 

Roland îl atinse pe umăr şi-i făcu semn să-l urmeze. 

Aretin, mirat, dar ghicind - după obiceiul lui - vreun 
chilipir, urmă pe acest om mascat, pe care nu-l recunoştea. 

Dar îndată ce se pierdură în mulţime, printr-o vorbă, 
Roland se făcu cunoscut. Aretin se înfiora gândindu-se la 
toată ura ce-l înconjura pe acest om şi că palatul Imperiei 
era în această clipă focarul acestei uri. 

— Du-te şi spune Imperiei că ai să-i comunici o ştire gravă, 
în taină, spuse Roland. 


— Ce ştire? 

— Nu te îngriji de asta şi urmeaz-o pe această femeie, 
unde te va duce ea. Restul mă priveşte. 

Aretin se repezi. 

Roland îl văzu încercând să se apropie de curtezană şi 
vorbindu-i încet; iar peste câteva minute mai apoi, văzu pe 
Imperia însoţită de Aretin, părăsind încetişor sălile serbării. 

Îi urmări pas cu pas. 

Imperia străbătu două sau trei încăperi goale şi ajunse în 
cele din urmă într-un salonaş retras, un fel de budoar unde 
mai intrase Roland. 

Acolo intrase curtezana. 

Aretinul făcu un pas, spre a o urma, dar în acea clipă 
Roland îl apucă de braţ, îl opri şi trecând el pragul în locul 
poetului, închise uşa la loc. 

Imperia sta pe scaun zicând: 

— Te ascult, dragul meu, suntem singuri. 

Vorbind astfel, îşi ridică maşinal capul şi văzu că nu era 
Aretinul acela ce era înaintea ei, ci un om mascat, pe care 
nu-l cunoştea. 

Sări în sus şi voi să fugă spre uşă. 

— Doamnă, spuse cu răceală Roland, fă un pas, dă un 
strigăt numai şi te omor, după cum pe bună dreptate 
fărădelegile dumitale au meritat moartea. 

La sunetul acestei voci Imperia tresări de groază şi întinse 
braţele înainte, ca pentru a alunga o stafie. 

— Cine eşti? Întrebă ea. 

Roland lăsă să-i cadă masca. 

Ea se dădu îndărăt, galbenă, buimăcită, gâfâind, recăzu în 
jilţul de pe care se sculase. 

— Potoleşte-te, doamnă, zise Roland așezându-se şi el: mi- 
ar fi nespus de neplăcut să arunc călăului ceea ce-i aparţine 
şi dacă vei consimţi a mă asculta liniştită, nici n-o să te 
ating. 

— Vorbeşte, zise Imperia. 

Îşi venea încetul cu încetul în fire. 


Prima ei spaimă se prefăcea într-o înflăcărată curiozitate 
şi pentru ca să spunem totul, se simţea instinctiv ocrotită de 
mărinimia potrivnicului său. 

— Doamnă, zise atunci Roland, ai organizat în palatul 
dumitale o măreaţă serbare a cărei strălucire şi 
spontaneitate o admir, dar, sau am fost înşelat, sau această 
serbare are un scop foarte lămurit. 

— Ce vrei să spui? 

— lată: mi s-a afirmat şi sunt sigur de exactitatea 
informaţiei, că această serbare are ca scop să prezinte pe 
fiica dumitale societăţii venețiene. E adevărat? 

Imperia tresări. 

Simţăminte venite de foarte departe alergau acum spre 
gândirea ei, ca nişte nori veniţi de la orizont, ce întunecau 
dintr-o dată cerul senin. 

Totuşi cu o voce liniştită femeia răspunse: 

— Este adevărat. 

— Dacă informaţiile mele continuă a fi exacte, reîncepu 
Roland, nu e vorba numai de o prezentare, ci de o 
adevărată logodnă între fiica dumitale Bianca şi 
locotenentul Sandrigo. Este adevărat? 

— Şi asta-i adevărat. 

— Ori, am străbătut saloanele dumitale, precum am spus, 
l-am văzut pe logodnic, dar zadarnic am căutat-o pe 
logodnică şi mi-a dat prin minte să te întreb, doamnă, 
pentru ce nu a venit Bianca la serbarea ce-o dai? 

Un fior zgudui pe curtezană. 

Înţelese sau crezu că înţelege, ceea ce-l împinsese pe 
Roland Candiano să vină la serbare. 

Bianca îşi mărturisise dragostea ei pentru Roland. 

Ah! Fără îndoială, această iubire era împărtăşită. 

Roland o iubea pe Bianca şi dacă venise cu atâta 
îndrăzneală la serbarea asta, el proscrisul, dacă-şi 
primejduia capul în acest demers nebun, era din cauză că 
era împins de deznădejde şi de dragoste. 


Aceste simţăminte îndepărtate despre care am vorbit, se 
făcură prezente în inima sa. 

Înţelese că dacă şi ea se înfiora, se datora faptului că era 
de o gelozie furioasă. 

— Într-adevăr, zise ea cu o voce schimbată, într-adevăr aş 
putea să te întreb în numele cui şi pentru ce ai venit să-mi 
pui astfel de întrebări? 

— Mi se pare că am mai avut o convorbire de felul acesta 
şi că te-am convins de dreptul ce-l am să te supraveghez, 
să-ţi scrutez gândirea, să-ţi analizez faptele şi în sfârşit să 
te întreb. 

Roland rostise aceste cuvinte cu o răceală plină de 
ameninţări. 

— Vă voi răspunde deci, zise Imperia. Fiica mea nu e de 
faţă la această serbare, pentru că n-a vrut să asiste. 

— Minţi, doamnă, spuse Roland cu aceeaşi linişte. 

Sub biciuiala insultei Imperia îşi plecă încet capul. 

Ar fi biciuit sau sfâşiat cu unghiile-i trandafirii pe oricine i- 
ar fi vorbit aşa, dar Roland putea s-o insulte, fără ca dânsa 
să cugete la ripostă. 

Pentru ce? Să fi fost oare groaza? 

Roland Candiano îi apărea ca groaznicul făcător de 
dreptate, care cu adevărat are dreptul să spună totul, fără 
să fie cu putinţă a i se răspunde? 

Nu. 

Un alt simţământ se isca în ea. 

Simţea, fiind batjocorită, aspra bucurie ce-o simt unele 
femei să fie bătute. 

Profunda iubire ce dormea în inima ei - acest adevărat 
amor - pe care patima ei senzuală pentru Sandrigo doar ce 
o acoperise cu un lustru uşor care crăpa, această iubire se 
redeştepta. 

Răspunse cu un fel de umilinţă ce-l încremeni pe Roland: 

— Cruţă-mă. Dacă fiică-mea n-a voit să asiste la această 
petrecere, n-am nici o vină şi nu-ţi pot spune altceva. 


— Trebuie totuşi să vorbeşti, reluă Roland cu o tărie 
amenințătoare. Vreau, mă auzi, să ştiu ce s-a făcut cu 
Bianca. 

— Ah! Strigă curtezana, o iubeşti aşadar! 

Toată gelozia ei făcu explozie în acest strigăt de durere şi 
furie. În acea clipă, dacă Bianca i s-ar fi arătat pe 
neaşteptate, s-ar fi aruncat poate asupra-i. 

În faţa destăinuirii acestui sentiment, Roland rămase 
câteva clipe înmărmurit. 

Imperia înţelese această tăcere ca o mărturisire, ca o 
proclamare a iubirii lui Roland pentru Bianca. 

De aici înainte toate furiile se dezlănţuiră în ea. 

Se sculă, galbenă la faţă, cu obrazul plin de pete roşii şi 
măreaţa frumuseţe a acestei femei, păru că se risipeşte 
într-un fel de descompunere de nălucă. 

— O iubeşti! Bâigui ea cu o voce întretăiată şi şuierătoare, 
o iubeşti! O să vedem! Pregăteşte-te să suferi cel mai 
îngrozitor chin, însuşi chinul ce mi l-ai aplicat mie! Ah! M-ai 
disprețuit, m-ai disprețuit în chip batjocoritor, m-ai biciuit 
cu disprețul tău! Ah! M-ai osândit la rarul chin de a cuceri 
dintr-o ochire pe toţi bărbaţii, afară de unul singur, afară de 
tine, pe care te iubesc! N-ai avut milă nici îndurare în inima 
ta pentru nenorocita ce se rostogolea la picioarele tale. Şi 
acum vii să-mi spui că la rândul tău iubeşti! Nu mai e 
Leonora, nu-i aşa? Este Bianca? Ei bine, află mai întâi un 
lucru ce nu-l ştii poate, acela că Bianca te adoră! Da, fata te 
adoră, cum te-a adorat şi mama! 

Roland tresări. 

Nu se îndoi o clipă de adevărul ce-l întrezărise. 

O clipă pumnii lui se strânseră. 

Mai-mai să-i scape un gest de o silnicie nespusă, dar se 
stăpâni, voind să ştie totul. 

Imperia cu acea luciditate aparte ce-o păstra până şi în 
dezlănţuirea patimilor sale, observă aceste nuanţe, îl văzu 
pe Roland îngălbenind. 


— Da! Continuă ea cu mai multă înfrigurare, te mânii că 
eu cutez a vorbi astfel de noul tău idol, cum te indignai 
odinioară, când îţi vorbeam despre Leonora. Gura mea de 
curtezană pângăreşte curăţenia iubirilor tale, nu-i aşa, 
domnule om cinstit? 

Ea se opri o clipă şi cum Roland sta tăcut, serios şi grav, 
reîncepu picurând aceste cuvinte picătură cu picătură, ca o 
otravă distrugătoare: 

— Află dar mai întâi, că Bianca te iubeşte. N-o ştiai? Cu 
atât mai bine, căci simt o dublă bucurie să ţi-o vestesc eu. 
Dar asta nu-i totul, scumpul meu, sfârşi ea! Această Bianca, 
pe care tu o iubeşti, o mai iubeşte şi un altul. Îl cunoşti, e 
unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi. Este bunul tău amic 
Bembo. Căruia i-ai smuls-o o dată. Ei bine! Acum când ştii 
toate astea, suferă ca un afurisit, află sfârşitul. Ştii unde-i 
Bianca? Ştii unde este nevinovata fată a prostituatei 
înjosite? În braţele lui Bembo, unde eu însămi am aruncat- 
o! Caută unde sunt ei şi găseşte-i dacă poţi! 

Ea tăcu brusc şi se lăsă într-un jilţ în prada unei crize 
nervoase, zguduită de un hohot de râs ce ţâşnea de pe 
buzele-i crispate. 

Roland se sculase. 

O mânie furioasă izbucni în el. 

— Ultimul ceas al acestei femei a venit! Se gândi el. 

Şi cu răceală îşi scoase pumnalul. 

Dar braţul său nu se abătu nicidecum, încetişor puse 
pumnalul la loc în teacă şi şopti: 

— Nu, nu mie îmi aparţine să fac dreptate pentru o astfel 
de crimă! 

leşi din palat şi alergă la unul din căpitanii săi care se afla 
la post prin împrejurimi. 

— la douăzeci de inşi, zise el, aleargă la palatul 
episcopului, intră acolo de voie sau cu sila, scotoceşte 
palatul în întregime şi dacă Bembo e acolo, adu-mi-l în 
insula Olivolo, mort sau viu. 

Omul porni. 


— Dacă Bembo e acolo! Se gândi cu mâhnire. Biata, 
sărmana Bianca! Pierdută! Ah! Nefericita copilă! Prea 
târziu! Am sosit prea târziu! 

Îl cuprinse o nesfârşită mâhnire. 

Ce?! Bianca, această hermină neprihănită în mâinile 
hidosului Bembo! 

Ce?! Era cu putinţă o astfel de pângărire şi mama Biancăi 
era aceea care o pângărise! 

— Să moară deci această mizerabilă, mugi el, deoarece n-o 
cruţam decât pentru dragostea ei faţă de biata mititică! 

Îşi puse iar masca şi se înfăşură cu o manta, care-l făcea 
de nerecunoscut. 

Se înapoie atunci spre faţada palatului. 

Scalabrino era mereu la locul lui, aşteptând cu o mortală 
nelinişte ora hotărâtă. 

— Sărmane tată! Şopti Roland; biet vechi prieten al 
durerilor mele! O! Sunt deci cu adevărat blestemat, pentru 
ca tot ce mă atinge şi înconjoară să fie lovit cum am fost şi 
eu! 

În acel moment Roland îl zări pe Scalabrino. 

Se îngălbeni şi înaintă cu grăbire. 

— Ei bine, stăpâne? Întrebă el. 

— Urmează-mă, răspunse Roland. 

Începu să străbată încetişor marginile canalului 
examinând cu luare-aminte numeroasele gondole ancorate 
ce aduseseră pe invitaţii Imperiei. 

— Fata mea. Stăpâne? Întrebă înăbuşit Scalabrino. 

— Vino, vino. 

Părea să caute ceva sau pe cineva. 

În cele din urmă se opri în faţa unei frumoase gondole de 
ceremonie, al cărei acoperiş de o bogăţie nemaiauzită, 
forma în noapte un baldachin scânteietor şi se sfârşea în 
sus printr-o coroană de aur. 

Grele tapiserii de mătase înlocuiau perdelele de piele ce se 
pun la aceste corturi. 


Interiorul era capitonat peste tot cu perne de catifea 
pentru odihna bogatei proprietărese a acestei gondole. La 
partea din urmă a gondolei, un om înfăşurat într-o manta, 
ca să se ferească de răceală, aştepta stând. 

— Vezi gondola asta? Zise Roland. 

— Da, stăpâne, răspunse Scalabrino fremătând; dar 
Bianca. 

— Răbdare. Această gondolă aparţine curtezanei Imperia, 
auzi? 

— Aud, stăpâne! O! Simt că e în văzduh o nenorocire. 

— Răbdare, îţi spun! Şi ascultă tot ce-ţi voi spune. 

— Ascult. 

— Imediat ce oaspeţii Imperiei se vor retrage, palatul va 
deveni tăcut şi mut; dar tu n-o să te duci de aici. Ai să 
aştepţi. 

— Aici, stăpâne? 

— Aici. Sau poate aiurea, cum vei vrea, cum te va îndemna 
inima ta. Ascultă, când toată lumea va fi plecată, vei vedea 
pe Imperia venind să se urce în această gondolă, însoţită de 
Sandrigo. Pricepi? 

— Da, da, stăpâne! Fiica mea! Fiica mea! Ce i s-a întâmplat 
fetei mele? 

— Încă o dată răbdare. Deci, Imperia şi Sandrigo se vor 
duce imediat să se plimbe în această gondolă. Nu-ţi mai 
spun nimic privitor la omul acesta şi la femeia asta. Restul 
te priveşte. 

Scalabrino înţelese că va afla pacostea ce-o simţea plutind 
în văzduh, după presimţirea lui. 

Înţepeni. 

— Acum, reîncepu Roland, presupune o nenorocire. 

Scalabrino dădu un geamăt. 

— Fiica ta, bravul meu prieten, fiica ta, nu ţi-o putem da 
astă-seară. 

— O! Mai bine să aflu adevărul, oricât de îngrozitor ar fi 
el! Bianca e moartă, nu-i aşa? 

— Nu! Nu-i moartă; cel puţin o nădăjduiesc. Dar. Ascultă. 


Roland apucă amândouă mâinile prietenului său şi-i vorbi 
îndelung, cu o voce înceată, îi vorbi turnându-i răul odată 
cu leacul, copleşindu-l cu mângâieri. 

Scalabrino tăcea. 

Numai la intervale, un straşnic fior îl scutura în întregime, 
ca şi cum i-ar fi fost frig tare. 

Când Roland sfârşi de vorbit, Scalabrino nu plânse, nu 
gemu. Şopti: 

— Bine, stăpâne. 

Roland se îndepărtă încetişor, dar nu se îndepărtă decât 
vreo câţiva paşi şi se duse de se adăposti într-un colţ 
întunecos de unde nu-l pierdu din ochi pe Scalabrino. 

Uriașul, după câteva clipe, în timpul cărora durerea îl 
paraliza, se scutură ca un mistreţ gata să se scufunde. 

Un oftat răguşit, poate un hohot de plâns, poate un urlet, îi 
umflă pieptul mare. 

Roland îl văzu apropiindu-se de gondola ce i-o arătase, îl 
auzi întrebând ceva pe omul care sta la partea din urmă a 
gondolei şi şopti: 

— A înţeles. Imperia este osândită. 

Atunci se depărta în direcţia palatului lui Bembo. 

Nici Roland, nici Scalabrino, în întregime absorbiți de 
furioasa preocupare ce-i obseda, nu observară o femeie ce 
se apropiase de dânşii. 

Această femeie confundată întâi cu mulţimea celor ce 
admirau faţada acestui palat în care oamenii petreceau, 
rămăsese încet-încet aproape izolată. Într-adevăr în clipa 
când Roland ieşea din palatul Imperiei, curioşii obosiseră să 
tot privească felinarele colorate, care de altfel se stinseră 
unul câte unul, să se tot uite la bogăţiile gondolelor şi să 
distingă feţele invitaţilor care începeau a se retrage. Deci, 
pe chei nu mai rămăseseră decât rarii cerşetori, 
asemănători cu aceia ce se văd pe la uşile teatrelor. 

Femeia pe care am semnalat-o, îl observase pe Scalabrino 
de cum sosise. 


Deşi uriaşul era mascat şi înfăşurat într-o manta, ea îl 
recunoscu după statură şi ţinută. 

De aici înainte nu-l mai slăbi din ochi. 

Femeia asta era Juana. 

Scalabrino se apropiase de gondola Imperiei. 

De obicei această gondolă era vâslită de un nubian 
îmbrăcat cu mătase albă - bogăţie şi lux pe care meşterul 
Aretin se grăbise să le imite - dar când curtezana umbla 
noaptea, cum i se întâmpla destul de des, fie că se ducea la 
o întâlnire, fie numai dintr-un simplu capriciu poetic, îşi 
înlocuia luntraşul negru printr-un venețian înalt de statură, 
de o putere obişnuită, care în tot cazul ar fi ferit-o de un 
atac al unor pierde-vară fără căpătâi şi rost, ce foiau pe 
acolo aproape tot atât de numeroşi ca zbirii. Ba uneori se 
întâmpla ca zbirii şi aceşti derbedei să se unească şi să 
jefuiască vreo gondolă bogată, întârziată pe mare. 

Omul, după cum am arătat, sta la pupa gondolei, al cărei 
ascuţiş era întors spre chei, aşteptând toana stăpânei sale, 
care îl vestise că va face fără îndoială o plimbare pe apă. 

— Ei! Luntraş! Strigă Scalabrino cu o voce tare ce nu 
destăinuia nici o emoție. 

Omul se trezi pe jumătate şi-şi înălţă capul. 

Hotărârea lui Scalabrino era neînduplecată şi neaşteptată. 
Ca şi în împrejurările extreme, când mintea cugetă îndoit, 
el făcuse cu luciditate planul. 

— Mă auzi? Reîncepu Scalabrino, în timp ce doi sau trei 
cerşetori se apropiau curioşi. 

— Cu ce te pot servi? Întrebă luntraşul Imperiei 
nesculându-se cu totul. 

— O vorbă din partea signorei Imperia. 

Omul se sculă numaidecât, trecu gondola şi sări pe chei 
zicând: 

— Ce este? 

— Nu ştiu; una din femeile signorei vrea să-ţi vorbească la 
portiţa palatului. 

— Eşti de la serbare? 


— Da, de la serbare. 

— Ce-o fi vrând ea? 

— Cel mai bun mijloc ca s-o ştii, este să te duci acolo. 

— E drept. 

Luntraşul se îndreptă cu lenevie spre partea palatului ce i- 
o arătase Scalabrino. Acesta îl însoțea. 

Uşa arătată era aceea pe unde fugise Bianca. Da într-o 
ulicioară, la douăzeci de paşi de faţadă. 

— E întuneric beznă, ca într-un cuptor în care coace 
dracul pâine, zise luntraşul. E o noapte numai bună de dat 
vreo lovitură. 

— Da, o bună lovitură, zise Scalabrino. 

— lată uşa. Dar nu văd. 

Omul nu avu timpul să termine. Scalabrino îl înşfăcase de 
guler şi cu o învârtitură de mână îl ferecă. În acelaşi timp 
dădu un fel de fluierătură. 

Vreo zece umbre răsăriră ca din pământ şi împresurară 
grupul format de Scalabrino şi luntraşul care se zbătea cu 
furie. 

Omul fu redus la neputinţă. 

— O să-i daţi drumul mâine dimineaţă, zise Scalabrino. 

Vorbind astfel puse mâna pe mantaua şi toca luntraşului. 
Se înveli numaidecât şi liniştit, fără a se mai sinchisi de ceea 
ce se petrecea în urma lui, se înapoie la chei. 

Atunci intră în gondola Imperiei, se aşeză chiar în locul 
acela unde mai adineauri sta luntraşul şi lăsându-şi capul 
pe genunchi, păru că adoarme. 

Dacă Scalabrino nu dormea, cel puţin visa. 

Şi visarea lui era înspăimântătoare. 

Când Imperia îşi veni în fire, după acel fel de criză 
nervoasă care o aruncase prăpădită pe jilţul ei, văzu că 
Roland dispăruse. 

— Caută pe Bianca, se gândea ea. Da, caut-o, caut-o, şi 
încearcă să ajungi înaintea lui Bembo! Numai că Bembo ştie 
calea şi tu n-o ştii! 


Timp de câteva minute se îmbătă cu această îngrozitoare 
bucurie de a se gândi că fiică-sa fără îndoială va cădea 
jertfă şi că Roland - cu deznădejdea în inimă - alerga prin 
Veneţia ca un smintit. 

Dar ea nu era femeia care să întârzie multă vreme cu 
nimicurile. 

Se sculă, se aşeză în faţa oglinzii, apoi apucă cu grăbire 
calea saloanelor, unde serbarea începea să ajungă la 
sfârşitul ei. 

Atunci se gândi că Roland rămăsese acolo şi că ar trebui să 
facă ceva să-l aresteze. 

Dar izgoni numaidecât această gândire, ca potrivnică 
oricărei drepte judecăţi şi numaidecât, pe neaşteptate, îi 
trecu prin minte această întrebare: 

— Pentru ce, făcându-i o astfel de rană, nu m-a ucis? 

Se înfioră de groază. 

— Este cu putinţă să-i fi fost milă de mine? Sau plănuieşte 
vreo răzbunare? Dar nu, în timp ce eram la cheremul lui, m- 
ar fi ucis. 

Intră în saloane şi văzu că Sandrigo o căuta. Se duse la 
dânsul, mai frumoasă poate, cu toată înfrigurarea ei, cu 
toate cele întâmplate, care pricinuiau în ea o aţâţare 
nervoasă. 

Dragostea ei pentru Roland se topea într-o patimă 
senzuală şi furioasă pentru Sandrigo. 

Acesta rămase buimăcit. Fireşte în acest moment o uitase 
pe deplin pe Bianca şi când Imperia, pentru a-i lămuri lipsa, 
îi spusese că fusese s-o vadă pe fiică-sa, Sandrigo îi 
răspunse înfiorându-se: 

— Mâine vom vorbi de dânsa, sufleţelule drag. Mai 
adineauri mi-ai spus că astă-seară vom fi unul al altuia. 

Imperia tremura de patimă. 

Când ură, când iubire, când furie, când durere, tot ce 
simţise excepţional din clipa când mărturisise Biancăi că 
era marea curtezană, până în clipa când aproape leşinase 
în faţa lui Roland, ruşine, lacrimi, furie, groază, toată 


această furtună se îndrepta către un uragan de patimă 
senzuală. 

Îl văzu pe Sandrigo aproape tot aşa de aţâţat ca şi dânsa şi 
înţelese că omul acesta nu făcea decât să oglindească 
întinsa şi sălbatica voluptate ce se desprindea din ea. 

Se priviră îndelung cu ochii înecaţi, extaziaţi şi această 
privire le fu un extaz şi mai aprig şi mai dulce decât o 
sărutare a buzelor lor cu depline muşcături. 

Amândoi se înălbiră la faţă şi cum văzură că se uită cineva 
la dânşii, se îndepărtară unul de altul, cu ciudata teamă, 
fantastică, de a nu putea să se împotrivească mai mult şi să 
se arunce în furia lor pătimaşă în faţa acestei mulţimi 
întregi, în acele lumini, în acele cântări. 

O clipă nebunia erotică năpădi creierul Imperiei 
înnebunită de aceste zguduiri şi ea visă, da, visă cu 
adevărat, o furioasă înlănţuire în faţa tuturor şi visă că 
patima ei se comunica acestor bărbaţi şi acestor femei ce-o 
priveau şi că în acea noapte - unică în fasturile marii 
prostituate - ar vedea în acelaşi salon perechile aprinse 
sfâşiind şi aruncând jos vălurile şi veşmintele lor, ivindu-se 
goliciunile furioase în înlănţuiri diferite pe toate covoarele, 
dându-se în spectacol propriei sale patimi! 

Totuşi izbuti puţin câte puţin să se stăpânească. 

Unul câte unul invitaţii îşi luau rămas bun de la dânsa. 
Primi aceste salutări cu acel vag zâmbet ce-l au istericele 
în hipnoză, acel zâmbet lăuntric ce descoperea pe jumătate 
dinţii săi strălucitori şi umezi şi-i ridica gâtul fără de cusur. 
După ora două Sandrigo şi Imperia erau singuri, rezemaţi 
în coate la aceeaşi fereastră, unde Roland le surprinsese 

convorbirea mai adineauri. 

Cheiul era posomorât şi pustiu. 

Numai felinarul albăstrui al unei gondole ancorate în faţa 
palatului vădea o stea palidă în faptul nopţii. 

Sus pe bolta cerească alergau nori biciuiţi, fărâmiţaţi de 
un vânt destul de puternic. Treceau prin văzduh fiori. Era 
frig şi cald. Cel puţin Imperia simţea această senzaţie 


contradictorie. Sandrigo îşi petrecuse braţul în jurul 
mijlocului curtezanei. 

Plăcerea îl înnebunea şi pe dânsul şi ochii lui aprinşi 
chemau dragostea. 

— Da, bâlbâia Imperia, da, sufletule scump. Să ne iubim 
acolo, în legănarea valurilor. Vino. 

— Vino, zise Sandrigo înlănţuind-o. 

Aşa se duseră înlănţuiţi şi când sub o palidă rază 
albăstruie a lunii de iarnă strecurată printr-o spărtură de 
nori alburii, coborâră încetişor scara de marmură, când se 
arătară în acest decor ce-l făurise încântătoarea Renaştere, 
palat, coloane îndrăzneţe, fermecătoare ogive, curbe 
musulmane ale liniilor fugare, cheiul cu mari lespezi 
răsunătoare, ape adormite, podoabă emfatică şi minunată, 
vis de marmură, vedenie împietrită, pădure de arhitecturi 
în care cele trei arhitecturi: a Evului Mediu, a Renaşterii şi 
cea Otomană se încâlceau în capricii nemaiauzite, când 
alunecară de-a lungul treptelor lustruite vieţuinda sinteză a 
sărutului furios, mlădioşi - ea şerpuitoare, el înţepenit de 
chinul plăcerii - fură frumoşi, de o frumuseţe unică şi de aşa 
fel, încât statuarul antic i-ar fi adoptat ca simbol al marilor 
goane după împreunare, îndumnezeite de artă şi poezie. 

Merseră spre gondolă. 

Scalabrino îi văzu venind şi în atâtudinea lui, pe jumătate 
aplecat înainte, cu mâna strânsă pe mânerul pumnalului 
sub manta, de o înspăimântătoare nemişcare, părea că 
atrage, magnetizând cu ochii săi aprinşi, cu lumina ochilor 
aţintită, cu pleoapele mărite, cu faţă înăsprită, împietrit 
prin ură ca şi cum el însuşi n-ar fi fost decât o statuie 
potrivită decorului acela trist. 

Imperia şi Sandrigo, intrând în gondolă, nu-l văzură. 

Zăriră doar o umbră nehotărâtă stând în picioare, la pupă; 
luntraşul dragostei lor era acolo, privirile lor abia îl atinseră 
în treacăt, apoi se îmbrăţişară din nou şi mai înlănţuiţi. 

Imperia, pătrunzând sub baldachin, spuse: 

— Mână unde vei vrea. 


— Bun! Mugi în sine statuia plină de ură. 

Şi Scalabrino, desfăcând odgoanele, apucă vâsla. 

Uşoară şi repede, măreaţa gondolă alunecă pe apele 
adormite. 

În clipa aceea, luna care arunca o rază asupra acestor 
lucruri, dispăru printre nori, ca şi cum i-ar fi fost teamă să 
fie de faţă la această privelişte îngrozitoare. 

De asemenea, în acea clipă, o luntre îngustă şi 
sărăcăcioasă se desfăcu de la chei şi începu să alunece în 
urma măreţei gondole. În luntrea asta era o femeie. 

Era singură şi vâslea fără zgomot, cu ochii aţintiţi în 
noapte, spre gondola care ducea pe Imperia, pe Sandrigo, 
pe Scalabrino. 

Curtezana şi ibovnicul ei luaseră loc sub cort. 

Acest cort era aşa cum îl zugrăvise Imperia. Era un 
colţişor al dragostei, o miniatură a unui budoar, cu o 
mulţime de perne moi pe pardoseala ce o acoperea o piele 
de urs alb, totul căptuşit cu stofe mătăsoase şi parfumate. 

Scalabrino, în picioare la urmă, împingea cu tărie vâsla şi 
nu pierdea din vedere cortul măreț ale cărui perdele de 
mătase albă erau închise asupra perechii îndrăgostite. 

— O, fata mea! Se gândea uriaşul. Şi în timp ce gândirea 
sa plângea, pe când în inima lui se dezlănţuia o vijelie de 
iubire şi ură, acolo, la trei paşi de dânsul, se dezlănţuia 
furtuna patimii, ale cărei horcăieli se înălţau până la dânsul. 

În urma gondolei, năzărită, aluneca mica luntre în care se 
gândea Juana: 

— O, Sandrigo! În zadar te-am iubit. În zadar această 
nenorocită inimă te mai iubeşte. Tâlhar în dragoste, aşa 
cum ai fost un hoţ al banului, iată-te în braţele curtezanei, 
aşteptând ca nenorocita Bianca să-ţi fie aruncată pradă. Şi 
încă te mai iubesc! 

Aceste patru gânduri risipite alcătuiau un cuartet de 
dragoste, de patimă, de ură şi durere. 

O oră se scurse astfel, o oră la sfârşitul căreia Sandrigo îşi 
veni în fire şi cu spiritul lui hotărât, începu să combine şi să 


cerceteze cu răceală situaţia. Gondola se afla la capătul 
Canalului Mare, nu departe de port, adică nu departe de 
vechea locuinţă unde murise Silvia, soţia dogelui, unde 
locuise timp îndelungat Juana, în sfârşit unde Roland mai- 
mai să fie prins de Bembo. 

— Să ne întoarcem la palat, spuse atunci Sandrigo. 

— Încă o clipă, sufletele, răspunse Imperia. 

— Se face târziu. 

— Ora asta nu te îmbată ca şi pe mine? Ce contează că se 
face târziu. Dragostea noastră luminează această noapte şi 
clipa este atât de armonioasă, de o atât de desăvârşită 
frumuseţe, încât aş vrea să se prelungească în veşnicie. 

— Vezi că. 

— Spune gândirea ta întreagă. 

— Ei bine, aş vrea s-o văd pe Bianca. 

Cuvântul era atât de neprevăzut, de o atât de rară 
neruşinare într-un atare moment, încât Imperia tresări. 

Timp de câteva clipe mama se redeşteptă şi se revoltă în 
sine. O scânteie din această dragoste de mamă ce şi-o 
înăbuşise, se înteţi. Ea se înfiora. 

Dar aproape imediat se gândi la fuga Biancăi şi că îl 
năpustise pe Bembo pe urmele tinerei fete. Atâtea 
întâmplări şi gânduri diferite ce se ciocneau în mintea ei, 
pricinuiau o ciudată oboseală. Creierul ei aţâţat de scena 
apariţiei lui Roland, întărâtată de acesta oră de patimă 
smintită, se clătina, aproape să se prăbuşească în nebunie. 

— Bianca! Ţipă ea cu un hohot de râs şuierător. 

— Da, Bianca! Spuse Sandrigo încremenit şi neliniştit. 

Neaşteptata idee de a-i spune tot amantului ei, să-l 
înfrunte, să-l convingă, să-l păstreze pentru sine, acest 
gând se impunea cu putere Imperiei. 

— Ţii deci mult s-o vezi? Întrebă ea. 

— Oare nu-i dreptul meu? 

— Dar s-o vezi la ora asta. Trebuie deci s-o deştept. 

— Îmi va ierta această toană de logodnic. Şi apoi, uite, simt 
parcă o nelinişte că dânsa a refuzat să asiste la această 


serbare dată pentru dânsa, aş vrea să ştiu. 

— Motivele? Întrerupse Imperia cu acel râset de nebunie 
ce sfârşea prin a pricinui un fel de spaimă lui Sandrigo. O să 
ţi le spun chiar eu, dragul meu. Bianca nu te iubeşte. 
Biancăi îi este groază de dumneata. Pentru ce să te 
gândeşti la dânsa căreia îi este silă de dumneata, când eşti 
lângă mine care te ador? Priveşte-mă. O voiesc! Vreau 
întreaga dumitale gândire, o iubitule drag, toată dragostea 
ta o vreau eu, întreagă. O! Nu vezi aşa dor? Deci vrei să 
sufăr? Vrei dar ca noi gelozii să mă înfrigureze iar? 

Se exalta, înlănţuia pe Sandrigo cu ambele-i braţe goale, 
dar de astă dată Sandrigo o respingea. 

Patima îl făcuse să uite pe Bianca şi tot această patimă 
evoluând în orbita ei firească, îl readucea tot la dânsa. 

— Vreau s-o văd! Spuse el lămurit. 

— Vrei s-o vezi! Exclamă curtezana cu o voce răguşită. 

Ochii săi scânteiau, gâtul i se umfla. Nebunia erotică lua 
forma unei nebunii furioase şi isteria devenea furie. Râsul ei 
izbucni mai supărător: 

— Aleargă deci după dânsa, ca şi celălalt! 

Sandrigo îi apucă mâinile, îngălbenind. 

— Ce vrei să zici? 

— Că nu mai e în Veneţia! Horcăi ea încercând încă să-şi 
mai înlănţuie amantul. Fiindcă a fugit, auzi tu? Şi pentru că 
în acest moment episcopul, Bembo cel grațios, trebuie s-o fi 
ajuns din urmă. Ah! Mă doare! 

Sandrigo dădu un răcnet de furie şi de deznădejde. Se 
năpusti asupra curtezanei, o strânse, o trânti. 

— Omoară-mă! Spuse ea într-un zâmbet de nebunie. 

— Unde-i? Vorbeşte, mizerabilo, vorbeşte! 

Strânse mâinile înţepenite de durere în jurul gâtului ei. 
Deodată, pe neaşteptate, instinctul de viaţă se trezi în 
Imperia. 

— Nu ştiu, zise ea, ţi-o jur! 

— Şi Bembo? Urlă omul. 

— Pe drumul Mestrei. 


— Calea Mestrei! Înţeleg totul! 

Şi se sculă dintr-o săritură. 

— La port! Urlă el luntraşului, la port, repede! Repede! 

Deschise cu furie perdelele, le sfâşie aiurit, palid de furie. 
În aceeaşi clipă dădu un urlet de spaimă. Luntraşul era în 
picioare în faţa cortului şi în acest luntraş recunoscu la 
razele lunii - ca într-un vis fioros - pe Scalabrino. 

Scalabrino în viaţă? 

Scalabrino pe care-l aruncase în pivniţa Ancorei de Aur şi 
ale cărui horcăieli de agonie Sandrigo le auzise. 

— Stafie! Bâigui tâlharul. Îngrozitoare stafie! 

Scalabrino nu zise nici o vorbă. Braţul lui se ridică şi se 
abătu cu o mişcare fulgerătoare. Pumnalul intră până la 
prăsele în sânul tâlharului şi Scalabrino nici nu se gândi să-l 
scoată. 

Sandrigo se răsturnă pe spate, fără o tânguire şi căzu în 
cort, cu ochii închişi şi mânerul pumnalului în chip de cruce 
pe piept. 

Îngheţată de groază Imperia asistase la această scenă de 
vis îngrozitor. 

Nu leşină, dar văzu aceste lucruri, ca prin vis, fără să 
poată da un țipăt, nici să facă un gest. 

Îl văzu atunci pe Scalabrino, apropiindu-se de dânsa. 

— Tatăl Biancăi! Horcăi ea. 

— Da! Zise cu o voce gravă, tatăl Biancăi! 

Şi nu mai spuse nimic, înțelegând că acest cuvânt 
cuprindea în solemna lui scurtime toată durerea lui şi 
întreaga ei răzbunare. 

O înşfăca de păr şi o târi în spatele gondolei. 

Imperia nu opuse nici o împotrivire, dar buzele ei umflate 
de groază şoptiră: 

— Addio Parnore, addio la vita! 

Scalabrino o înşfacă, o ridică deasupra capului cu 
puternicele-i braţe şi în picioare pe îngusta punte a 
gondolei strigă un singur cuvânt: 

— Giustizia! 


În aceeaşi clipă lăsă pe curtezană să cadă în valuri, unde 
se scufundă aproape numaidecât şi se făcu nevăzută într-un 
vârtej. 

Mişcarea ce-o dădu Scalabrino gondolei, făcu să se clatine 
luntrea şi el căzu în canal. 

În acea clipă, la vreo douăzeci de paşi răsună în tăcerea 
nopţii un țipăt. 

Scalabrino nu auzi ţipătul acela. 

Începu să înoate cu tărie, ajunse în curând la chei şi 
dispăru numaidecât. 

Capitolul IX Întâia sărutare de dragoste a Juanei. 

Ţipătul care sfâşiase spaţiul se auzise din luntrişoara 
pierdută în tăcerea nopţii, urmărind dârele gondolei. 

Juana, stând la partea dinainte, cu braţele întinse într-un 
gest de deznădejde şi de blestem, asistase neputincioasă la 
grozava scenă ce se desfăşurase în câteva clipe. 

Ce făcea ea acolo? Ce gândire o împinsese? Ce speranţă? 

Cugetare nelămurită. Nădejde nesigură. Venise aproape 
fără să aibă cunoştinţă de ceea ce încerca să facă, 
înțelegând numai că o dramă se pregătea şi în care era 
mâna fatalităţii. 

Juana plecând din Mestre, părăsindu-l pe Roland 
Candiano, mergând spre Veneţia, nu avusese decât o 
singură idee: să-l izbăvească pe Sandrigo, să-l scape, 
împiedicându-l să se ridice împotriva lui Roland. 

Juana aflând de la Sandrigo însuşi dragostea lui pentru 
Bianca şi apropiata lui căsătorie, Juana venind la palatul 
Imperiei, plănuise de a intra în taină în palat, s-o vadă pe 
Bianca, să-i vorbească, fără a se întreba ce ar putea ieşi de 
aici. 

Nu întârzie mult şi-l zări pe Sandrigo. 

Pe de altă parte ştia că Sandrigo era în palat. 

Planul ei fu deci răsturnat. 

Avu imediat siguranţa că Scalabrino era şi el acolo, ca să-l 
lovească pe Sandrigo. De aici înainte hotări să se ţină 


aproape de Scalabrino, să nu-l piardă din ochi, iar de ar fi 
fost un duel, s-ar fi aruncat între dânşii. 

Astfel această femeie era chinuită şi de groază şi de 
nebunie. Nu mai era stăpână pe sine şi nu proceda decât 
sub imperiul imboldurilor în voia cărora se lăsa într-o 
doară. 

Văzu pe Scalabrino urcându-se în gondola Imperiei şi ghici 
aproape cele ce se petreceau. 

Fără îndoială, Imperia şi Bianca trebuiau să umble însoţite 
de Sandrigo. 

Se aruncă într-o luntrişoară, la întâmplare şi aşteptă, după 
cum aştepta şi Scalabrino la câţiva paşi de dânsa. 

Orele se scurseră. 

Serbarea se sfârşi, luminile se stinseră. 

— E momentul! Se gândi nenorocita încercând să-şi apere 
cu o mână puternicile bătăi de inimă. 

Deodată, ciudata privelişte a lui Sandrigo şi a Imperiei 
coborând înlănţuiţi treptele de marmură ale palatului, îi izbi 
privirea. 

O plângere înăbugşită horcăi în gâtul ei. 

Imperia la braţul lui Sandrigo! Şi asta! Mama mai întâi, 
fata după aceea! În acel moment Juana dori cu toată 
sinceritatea ca Sandrigo să fie lovit. 

Dar când gondola porneşte, când vede făptura lui 
Scalabrino înălțându-se la urma gondolei, se înfioară şi 
dezlegând cu repeziciune barca, prinde a o urmări. 

Gondola înainta cu o oarecare încetineală. 

Juana putu să se menţină la distanţă. 

Gândurile sale în această oră nenorocită, erau parcă 
înnebunite; ba voia să-l înştiinţeze printr-un strigăt pe 
Sandrigo, ba chinul geloziei îi zdrobea inima. 

I se părea că doar vreo câteva clipe se scurseră, când 
deodată îl văzu lămurit pe Scalabrino mergând spre cort cu 
pumnalul în mână. 

Îşi recapătă atunci luciditatea şi cu o mişcare 
deznădăjduită împinse cu furie barca. 


Prea târziu! 

Drama se îndeplini. 

Îngrozită, aiurind, Juana căzu în gondola care se clătina. 
Imperia fu azvârlită, gondola se clătină. 

În clipa următoare, cum Scalabrino ajunsese la chei, Juana 
ajungea gondola, care răsturnată, cu dosul în aer, se legăna 
molatic. 

— Sandrigo! Sandrigo! 

Nici o voce nu răspunse strigătului tinerei femei, care căzu 
în genunchi la partea din faţă a bărcii, cu ochii aţintiţi 
asupra acestor ape negre, de o posomorâtă linişte, în 
tăcerea care domina pleoscăiala de coastele gondolei. 

— Mort! Horcăi ea. Mort! Moartă dragostea mea! Moartă 
viaţa mea! 

Da, în acea clipă uitase ce fusese omul pe care-l iubise şi 
numai iubirea ei se mai ridica deasupra valurilor. 

Şi cum lipsită de puteri, ca să mai poată plânge, continua 
să se uite la canalul fioros, văzu o formă albăstruie care 
plutea înaintea ei, o rochie, un trup, o femeie. 

Imperia! 

Ea se aplecă, apucă rochia şi cu o desfăşurare de puteri şi 
de neobişnuită îndemânare, izbuti să ridice trupul, şi să-l 
pună în barcă. Atunci cu o nenorocită lăcomie, cu aspra 
dorinţă de a-şi înfige degetele în acest gât palid, unghiile pe 
acea faţă ce păstra o fioroasă frumuseţe, se piti lângă 
Imperia. 

Se scurseră câteva clipe. 

Barca pluti la întâmplare, se izbi uneori de gondola 
răsturnată, cu un zgomot înăbuşit, ca două sicrie ce se 
izbesc între ele. 

Juana îşi luă ochii rătăciţi de la Imperia, apoi şi-i aduse iar 
asupra ei, temându-se poate ca acest trup să nu dispară 
fără veste. 

Rămase pitită, cu coatele pe genunchi şi cu părul în mâini, 
pe care ea îl tot învârtea în chip maşinal şi aceste cuvinte, 


mereu aceleaşi, horcăiau la intervale pe buzele-i 
tremurătoare: 

— Moartă dragostea mea! Moartă viaţa mea! 

Îi clănţăneau dinţii. 

Viaţa ei! Sărmană existenţă! Defila acum în largi scene 
repezi şi în fiecare din aceste scene Juana regăsea o 
amintire a aceluia pe care îl iubise. 

O mişcare a trupului din barcă o făcu să tresară. 

Mişcare datorită unei zguduirii a bărcii? Nu. Gâtul se 
umfla sub forțarea unui oftat, o uşoară bătaie a pleoapelor 
arăta că, curtezana revenea la viaţă. 

Aiurită, Juana asista la această deşteptare, fără să facă o 
mişcare. 

În cele din urmă Imperia deschise ochii şi privirea ei se 
întâlni cu aceea a Juanei. 

Trecură aşa minute îndelungate. 

Aceste două femei se uitau una la alta, schimbau îndoita 
lor nebunie. Imperia izbuti cu o sforţare să se ridice, se 
aşeză şi aruncă în jurul ei o privire nelămurită, pe care apoi 
o îndreptă spre Juana. 

— Cine eşti? Întrebă ea. 

— Îl iubeam! Răspunse Juana. 

— lubeai. pe cine? 

— Pe Sandrigo. 

Acum Juana simţea din nou acea sălbatică dorinţă de a-şi 
înfige unghiile în obrazul curtezanei. 

Gâfâia. 

Imperia izbucni într-un râs tăios şi ridică dreapta. 

— Sandrigo! Strigă ea, Sandrigo! Na, priveşte. 

Automat Juana urmări din ochi direcţia braţului întins şi la 
rându-i, se ridică, în prada unui paroxism de spaimă şi a 
unei amețeli de deznădejde. 

Colo, sub ochii ei, la suprafaţă valurilor negre, în lucirea 
spectrală a unei raze de lună, lângă gondola răsturnată, se 
legăna leşul lui Sandrigo, cu mânerul pumnalului în formă 
de cruce înfipt în piept. 


— Sandrigo! Urlă Juana înnebunită, dragostea mea, 
aşteaptă-mă! 

În acelaşi timp, se lăsă să cadă în apă; cu un gest convulsiv 
strânse la piept leşul. 

Braţele ei îi înlănţuită gâtul. 

Cele două trupuri - cel viu şi cel mort - se scufundară. 

În curând numai capetele plutiră. 

Juana cu o nespusă duioşie a iubirii sale rămasă statornică 
până la moarte, îşi lipi buzele îngheţate de ale cadavrului. 

Şi amândoi se scufundară în adâncuri. 

Capitolul X Imperia. 

Scalabrino se azvârlise în apă în clipa când gondola 
cârmea. 

Înotă fără să se gândească la ceea ce se petrecea în urma 
lui. 

Ajungând la chei, se îndreptă spre insula Olivolo, unde 
ajunse tremurând, nu atât de frigul acestei nopţi şi că-i erau 
veşmintele pline de apă, ci de înfrigurarea pricinuită de 
aţâţare. 

Roland îl aştepta. 

Cel dintâi cuvânt al uriaşului văzându-l, fu: 

— Fata mea? 

— Nici o veste; în zadar am răscolit palatul lui Bembo. 

Scalabrino îşi înălţă capul. 

— Curaj! Spuse Roland strângându-i mâna; Bianca este 
voinică, e un spirit hotărât; s-a împotrivit, aş jura. Vom 
regăsi-o curată, sănătoasă şi teafără. 

Scalabrino se aşeză lângă soba unde ardea un foc bun, şi- 
şi întinse mâinile. 

— Sandrigo? Îl întrebă atunci Roland. 

— L-am înjunghiat. 

— Imperia? 

— Am înecat-o. 

Roland rămase gânditor, cu ochii aţintiţi asupra asprului 
prieten, care cu atâta simplitate îi vestea o asemenea 
tragedie. 


Scalabrino se înşela cel puţin asupra unui punct, Imperia 
nu se înecase. 

Am fost de faţă la deşteptarea ei. Am văzut curtezana, 
poate nebună, venindu-şi în fire, scăpată de Juana. 

În timpul când se înfăptuiau cele din urmă episoade ale 
dramei ce-o povestim, Imperia rămăsese în barcă fără să 
facă o mişcare. 

Ochii ei nu se puteau dezlipi de locul unde văzuse că se 
scufundă în apă Sandrigo şi Juana. 

Nici nu se întreba cine era această necunoscută. 

Poate nu se gândea la nimic. 

Barca împinsă, rămasă în bătaia uşoarelor unduiri, sfârşi 
prin a se duce spre chei, unde se opri. 

Gondola, măreaţa gondolă a dragostei, fu împinsă spre 
larg şi pescarii o găsiră peste câteva zile după aceea, în 
nisipurile limbii de pământ, care închidea portul Lido. 

Se lumina de ziuă când Imperia se deşteptă din acest soi 
de toropeală în care căzuse. 

Ridică încet capul şi văzu atunci că mulţi inşi adunaţi pe 
chei o priveau cu curiozitate. 

Atunci întrebuinţă rămăşiţele puterilor sale, pentru a 
îndepărta amintirea îngrozitoarei nopţi ce-o petrecuse şi 
pentru a-şi recăpăta puţin sângele rece. 

— Signora a căzut în apă? O întrebă o femeie din popor, cu 
mult interes. 

— Da, am căzut răspunse Imperia clănţănind din dinţi. 
Este pe aici vreun luntraş, care ar vrea să mă ducă până 
acasă? 

Un ins sări în barcă zicând: 

— Nu-s luntraş, dar totuşi ştiu să vâslesc. Unde trebuie s-o 
duc pe signora? 

— Palatul Imperia, răspunse curtezana într-o ultimă 
suflare. 

Şi leşină pe jumătate. 

Imperia îşi veni grabnic în fire, adică îşi dădu seama de tot 
ce-o înconjura. Dar zguduirea cerebrală pricinuită de 


atâtea întâmplări o ţinu într-o stare de groază ce-i paraliza 
gândurile. Barca aluneca de-a lungul canalului. 

Palatele se perindau sub ochii ei şi nu mai avu puterea 
decât să şoptească: 

— O! N-o să mai ajung niciodată. Mai iute, domnule, mai 
iute, rogu-te, fie-ţi milă, vei fi răsplătit regeşte. 

— Doamnă, spuse omul, plăcerea de a fi văzut de aproape 
frumuseţea pe care întreaga Italie o proslăveşte, este 
îndeajuns de răsplătită, nu mai voiesc alta. 

Imperia privea cu mirare la omul acesta. 

Era prost îmbrăcat. Probabil era un nevoiaş şi atunci ceea 
ce spusese acest necunoscut, mândria acestei frumuseți pe 
care o tămâiau bogaţii şi cei mai smeriţi, aduse din nou 
flacăra vieţii în ochii ei. 

Se întreba ce putea face mai bine, pentru a-i mulţumi 
omului. 

Pe neaşteptate, îşi scoase minunatul pieptene bătut cu 
pietre scumpe care-i menținea pletele. 

— Pentru că m-ai adus, nu-ţi voi oferi nimic, dar pentru 
plăcerea celor ce mi-ai spus, ia ca amintire de la mine. 

Omul luă giuvaierul şi spuse: 

— În amintirea celei mai frumoase printre frumoase. 

Imperia făcu o mişcare de osteneală şi începu să 
examineze palatele ce se perindau sub ochii săi. Era ciudată 
ca o apariţie fantastică, cu părul despletit, cu o rochie de 
serbare, în această mică barcă sărăcăcioasă. 

Deodată se scufundă iar în barcă, se ghemui în fundul ei, 
scoțând un geamăt înăbuşit: 

— Ea! 

Barca trecea prin faţa palatului Altieri. 

Una din ferestrele acestui palat era deschisă şi la fereastra 
aceasta, o femeie palidă lăsa să alunece asupra canalului o 
privire melancolică. 

Acea femeie era Leonora. 

Văzu oare pe Imperia? 


Aşa i se păru cel puţin curtezanei, că privirea ei se oprise 
asupra-i. 

Îşi împreună mâinile cu putere şi şopti. 

— Iertare! O, iertare! 

Palatul Altieri rămânea în urmă şi în curând barca se opri. 
Imperia văzu că sosise. Se ridică şi peste câteva minute mai 
apoi, căzu leşinată în braţele slugilor sale, care alergaseră 
spre ea. 

Fu pusă în pat, fu frecată, încălzită. 

Natura puternică a curtezanei îndepărtă răul. 

În după-amiaza acestei zile, învelită călduros, întremată 
printr-un prânz bun, ea sta singură în acel budoar unde-l 
primise pe Roland Candiano crezând că-l primeşte pe Petru 
Aretin. 

Din atâtea zguduiri diferite, nu-i rămăsese decât o groază: 
aceea de a vedea deodată apărându-i Roland sau 
Scalabrino. 

Restul se scufunda în mintea ei. 

Fiică-sa! Se gândea foarte vag, ca la o făptură pe care o 
cunoscuse altădată. 

Se mira de un singur lucru; că simţise pentru ea o 
dragoste pe care n-o înţelegea şi care, ea însăşi, se uscase 
în inima ei ca o plantă crescută într-un pământ rău. 

Bembo? Era, fireşte, mai mort în memoria ei decât cum nu 
era în realitate Sandrigo. 

Întrucât e vorba de Sandrigo, nu, simţea, gândindu-se la 
dânsul, decât o uşoară înfrigurare, ultima rămăşiţă a marii 
furtuni, a patimii de peste noapte. 

Sandrigo era mort şi acum înţelegea cât de puţin loc 
ocupase în eul ei. 

Mort omul, risipită plăcere, îl alungă pe Sandrigo din 
mintea ei, îl goni nu numai din inimă, ci chiar şi din simţirile 
sale. 

Aşadar, Bianca, Bembo, Sandrigo, nu erau decât nişte 
umbre. 


Dar, ceea ce rămânea viu în ea, cu o viaţă mai puternică, 
parcă s-ar fi concentrat în ea vieţile tuturor celorlalţi, era 
Roland Candiano. 

Curtezana plânse. Lacrimi adevărate, amare şi arzătoare 
curseră pe obrajii ei, fără a se gândi să se uite în oglindă, 
pentru a constata efectele lor. 

Înţelese atunci că venise în Veneţia pentru Roland, că nu 
încetase a-liubi. 

Restul, nu era decât o comedie jucată cu mai multă sau 
mai puţină sinceritate. 

Iubeşte, îl va iubi pururi pe omul acesta şi amintindu-şi 
chipul său, nu era o voluptate sau o înduioşare ceea ce 
simţea ea. 

Toate celelalte sentimente erau doborâte în faţa spaimei. 

Şi-ar fi dat viaţa ca să-l vadă pe Roland, să-i spună încă 
dragostea ei şi în acelaşi timp, tresărea de groază la cel mai 
mic zgomot. 

Vedenia Leonorei la fereastra palatului Altieri sfârşi prin a 
o îngrozi, ca şi cum această întâlnire ar fi pregătit un semn 
de fatală şi supremă înştiinţare. 

lată la ce se gândea Imperia retrasă în fundul palatului 
său, pe când Roland şi Scalabrino o credeau moartă. 

Atunci, o concluzie a raţiunii i se impuse. 

Venise la Veneţia pentru Roland. 

Roland o dispreţuia, o ura. Roland ar ucide-o cu siguranţă. 
Poate că el era acela care înarmase braţul lui Scalabrino. 

Nu-i rămânea decât să fugă. 

Să fugă cât mai curând, fără să lase urme după sine! 

Fără să mai aştepte, chemă pe administratorul ei şi vorbi 
cu el două ore, după care acesta se retrase spunând: 

— 'Toate poruncile vor fi îndeplinite, signora şi vă voi aduce 
în persoană produsul vânzării palatului, a mobilelor şi 
tablourilor. 

— Afară de ceea ce ţi-am arătat. 

— Portretul cu pricina; nu-l voi uita, signora. Nu-mi mai 
rămâne decât să ştiu în ce loc al Italiei va trebui să vă 


găsesc. 

— La Roma, spuse Imperia. 

Administratorul dispărând, curtezana adună tot ce avea ca 
bijuterii preţioase, luă o sumă în aur, se îmbrăcă pentru o 
călătorie lungă, şi, fără să ia cu sine niciuna din servitoare, 
care aveau poruncă să o caute la Roma, plecă pe înnoptate 
din acest palat, unde timp de aproape opt ani, ameţise 
Veneţia cu luxul şi frumuseţea ei. 

Gondola care o aştepta în faţa palatului, o trecu marea 
lagună. 

Pe uscat găsi pe administratorul ei, care îi adusese o solidă 
caretă de călătorie. 

Imperia se urcă în caretă, în timp ce administratorul relua, 
cu gondola ce-o adusese pe curtezană, calea Veneţiei. 

Imperia străbătu Italia cu toată iuţeala, presărând aur, 
pentru ca să meargă mai iute. 

În sfârşit, într-o dimineaţă se opri în faţa unuia din palatele 
sale din Roma. 

— Acum, spuse ea, sunt scăpată. 

Cutreieră cu o bucurie de mântuire şi de viaţă nouă, 
aceste săli ale palatului pustiu, pe care-l păziseră şi-l 
îngrijiseră doi servitori în timpul lipsei sale. 

Da porunci să se dreagă, să se orânduiască saloanele sale 
şi se gândea la serbările măreţe, prin care ar fi vestit 
societăţii romane înapoierea ei, după cum serbarea ce-o 
dăduse în palatul ei de pe Canalul Mare, era un rămas bun 
către societatea venețiană. 

Cu nebuneasca ei activitate, din ziua aceea chiar, înjghebă 
serviciile; palatul care fuse neglijat opt ani, se reînsufleţea, 
servitorii, cameristele, se frământau prin întinsele încăperi. 
Şi seara, când curtezana închidea ochii în palatul ei mare, 
care era celebru în Roma pentru măreţia lui, şoptea cu 
oboseala liniştită şi plăcută a odihnei recâştigate: 

— Ah! Veneţia şi posomorâtele-i canale! Veneţia şi străzile 
ei, întortochiatele-i ulicioare, unde te pândesc zbirii! Zbiri 
ce pândesc Veneţia şi pumnalele sale şi spaima ei şi tot ce- 


mi copleşea inima şi-mi învăluia creierul cu un val de groază 
şi spaimă! 

Rămas bun tuturor acestor mâhniri! Trăiască Roma şi 
soarele Romei, trăiască bunii mei romani, care auzind de 
întoarcerea mea, au trimis să mă salute. 

Acolo departe, nu eram decât măreaţa curtezană, aici sunt 
regină. 

Şi adormi visând o nouă viaţă. 

În sufletul acesta, biata Bianca murise. 

Mort Bembo! Mort Sandrigo! Mort Roland Candiano. Da, 
morţi, toţi începând de la Ioan Davila care îşi dăduse 
sufletul la picioarele marelui portret, până la Sandrigo ucis 
în braţele sale! 

Palatul era unul din cele mai frumoase din Roma. 

Era aşezat nu departe de podul „Patru Capete”, în 
cartierul Romei pe atunci plin de viaţă şi hăulind de o lume 
de boieri, de preoţi, de cardinali şi cucoane mari. 

Întoarcerea Imperiei produse în Roma marea înfrigurare 
ce-o nădăjduise şi care era mai mult decât curiozitate. 

Serbarea curtezanei avu loc la patru zile după sosirea ei. 

Fu ceea ce erau toate serbările Imperiei, fermecătoare 
prin bunul gust, sclipitoare prin lumină şi flori, exorbitantă 
prin fast. 

Către sfârşitul petrecerii, Imperia, mulţumită, întinerită, 
beată de bucurie şi mândrie că vedea recucerită Roma 
dintr-o singură lovitură, îşi luă rămas bun de la boierii 
romani îngrămădiţi în jurul ei. 

În sfârşit nu mai era decât unul singur. 

Acesta rămânând cel din urmă, se apropie la rândul său şi- 
şi dădu jos masca ce-i acoperea faţa. 

Imperia scoase un țipăt de groază. 

— Bembo. 

— Eu însumi, carissima donna, spuse cardinalul 
înclinându-se, s-ar spune că prezenţa mea te înspăimântă şi 
ceea ce-i şi mai râu, că te plictiseşte. 

Imperia înălbi. 


Era cardinalul episcop al Veneţiei, cu ochii lui batjocoritori, 
cu vorba sa de o fioroasă ironie. 

Era Bembo şi cu el, ceea ce-o urmărea la Roma, tot 
trecutul de spaimă şi de groază, erau nălucile lui loan 
Davila şi a lui Sandrigo, era sufletul fetei sale părăsite, era 
mai mult decât astea. 

Era amintirea lui Roland Candiano. 

Bembo fugise la Roma! 

Astea îi prevesteau o nenorocire înfricoşătoare. 

— Ce cauţi aici? Îl întrebă ea cu voce tremurătoare. Ce 
mai este comun între noi? 

— Fireşte că mai e ceva, spuse Bembo. 

— Ce! Îl întrebă cu măreție curtezana. 

— Fiica dumitale, doamnă! Răspunse Bembo cu vocea lui 
grozav de liniştită. 

Capitolul XI Bianca. 

Rezervându-ne dreptul a ne întoarce la curtezană în clipa 
când va fi nevoie, datorită desfăşurării logice a 
evenimentelor al căror curs ne e cu neputinţă să-l 
modificăm, ne vedem siliţi să-i aducem pe cititori la Veneţia, 
sau mai curând în împrejurimile Veneţiei, în acea pădure 
care se înălța între ţărmul lagunei şi micul orăşel Mestre. 

În clipa când Bembo o ajunse pe Bianca, aceasta se afla în 
prada unei grozave superstiții pricinuită de întunericul 
nopţii, de şuierăturile vântului, trosnetul crengilor uscate, 
de strigătele ascuţite ale huhurezilor, de răgetul cerbilor, în 
sfârşit, de toată acea viaţă intensă şi tainică ce mişună în 
taina nopţilor din păduri. Credea cu tărie că ceea ce-o 
urmărea, era fantasticul personaj din legenda ce i se 
povestise de mai multe ori. 

Fiinţa ce se apleca asupra ei, era Omul Negru al pădurii! 

În acel timp Bembo, gâfâind, o privea în tăcere, gândindu- 
se: 

— Acum este a mea şi nimic pe lume nu poate să mi-o mai 
smulgă. 

Şi simţea parcă o uimire în urma acestei victorii. 


Bianca, ridicându-şi fără veste capul, poate sub lovitura 
acestei nespuse groaze care face în sfârşit să preferi a privi 
primejdia drept în faţă, recunoscuse chiar în acea clipă, pe 
Bembo. 

Dintr-o mişcare, se ridică. 

O clipă, Omul Negru şi Bembo se amestecară în 
închipuirea ei şi crezu că de mult timp insul din legendă 
luase trăsăturile episcopului, pentru a o pândi. 

Această impresie dăinui puţin în prezenţa omului ce-l 
simţea aproape. 

Groaza ei superstiţioasă se risipi, pentru a face loc unei 
groaze mai puternice, dar care îi lăsa cel puţin voinţa de a 
se apăra. 

Ridicându-se, se îngrămădise lângă trunchiul unui cipru. 
Bembo îşi lăsă pe teşitura stâncii felinarul său orb, care 
lumina această scenă cu o palidă lumină, aproape 
fantastică, şi se apropie de Bianca. 

Nu se grăbea, fireşte, fiind sigur că nu putea să-i scape şi 
că nici vorbă, nici ea n-o să mai încerce acest lucru. 

Se opri aproape de dânsa, scuturat de friguri, mai înălbit 
la faţă decât tânăra fată, cu adevărat din cale-afară de 
urâcios în acea clipă. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă Bianca, cu totul mirată că- 
şi aude vocea şi că nu-i tremură deloc. 

Bembo, cu o voce înceată, rugătoare, o întrebă: 

— Nu ştii? 

— Da, te-am văzut, cunosc acest zâmbet îngrozitor de 
urâcios, această faţă zguduită, ochii care revarsă cine ştie 
ce spaime, dar cine eşti? 

El oftă adânc. 

— Vrei să-mi ştii numele? Cu siguranţă că l-ai auzit 
pronunţându-se cu respect, căci sunt cineva! Adăugă el 
ridicându-se cu un fel de furie. Numele meu! Mă numesc 
Bembo. Cine sunt? Unul din demnitarii statului. Sunt 
cardinalul episcop al Veneţiei. Am îngrămădit bogății în aur, 
în pietre preţioase, în opere de artă, în tablouri. Am un 


palat ce se înalţă aproape în faţa palatului ducal şi când 
trece prin piaţa San-Marc, poporul priveşte spre doge cu 
groază şi spre episcop cu nelinişte. Căci fiecare ştie că, 
cardinalul-episcop ţine pe doge în mâna lui şi dacă vrea el, 
capetele cad; şi dacă-i dorinţa lui, porţile temniţei se 
deschid. Bembo loveşte pe cine îi place să lovească, iartă, 
împarte graţii. Deci bogăţie şi putere; stăpânesc aceste 
două lucruri îmbătătoare. 

Se opri, răsuflă iar cu putere. 

— Ce vrei de la mine? Întrebă Bianca. 

— Depun puterea şi bogăţia la picioarele dumitale. 
Ascultă-mă, fetiţo. 'Ţi-am spus cine sunt. O să-ţi spun cine 
eşti. Te numeşti Bianca şi pe mama dumitale o cheamă 
Imperia. Eşti fiica a cine ştie cărei toane a întâmplării, a 
unei dragoste întâmplătoare, într-adevăr lucru egal cu 
nimic. Mama dumitale, ascultă-mă cu tot dinadinsul, pe 
mama dumitale o cheamă Imperia. Ştii ce înseamnă acest 
nume? Înseamnă amorul care se vinde, ruşinoasă dragoste; 
este numele unei femei care aparţine tuturor celor care 
sunt destul de bogaţi ca s-o plătească. Ea este ruşinea care 
trece. Ruşinea auzi bine, toată ruşinea desăvârşită şi 
definitivă, şi dumneata, eşti fiica tuturor acestor ruşini şi 
când te vede cineva, nimeni nu se gândeşte să spună: „lată 
o biată fată, o frumoasă fată”. Nu, nimic, orice ar fi nu, nu 
spune nimeni decât: „Uite-o pe fata Imperiei”. Şi asta e de 
ajuns pentru a spune că eşti fiica ruşinii şi că dumneata 
însăţi eşti ruşinea. Cred că m-ai înţeles. Ce zici? 

Bianca nu răspunse. 

Dar privirea ei vorbea în locul său. 

Fără îndoială, Bembo citi mai mult dispreţ decât groază, 
care îl înfiora. 

— Ce?! Scrâşni el, să fiu insultat de fiica curtezanei, eu, 
Bembo, cardinal-episcop al Veneţiei! Din fericire te am în 
palmă! 

El continuă: 


— Acum, ştii cine sunt eu şi cine eşti dumneata. Acum 
înţelegi că bogăţia şi puterea mea mă pot face stăpân pe 
cele mai frumoase femei, dacă le-aş dori, şi, că pe 
dumneata, nici un bărbat nu te-ar privi niciodată cu ochii 
plini de dragoste sinceră; nu se iubesc fetele prostituatelor. 
Se iau ca şi mamele lor. Este adevărat? Taci? Fie! Am venit 
să-ţi spun: „Puterea şi bogăţia mea, la picioarele dumitale le 
pun.” 

— Ce urât e! Şopti Bianca. 

Asta nu însemna că ea căutase şi găsise răspunsul ce 
trebuia sau ce cugeta să-l dea. 

Cuvântul acesta îi veni în chip foarte firesc; nu încerca să 
fie auzit de Bembo. 

Spuse asta cu acel fior involuntar ce-l are cineva în faţa 
unor bestii urâcioase întâlnite deodată. 

Bembo înţelese şi scrâşni din dinţi. 

Totuşi făcu încă o sforţare pentru a se stăpâni, cu nădejdea 
smintită, că ar izbuti să o capete pe Bianca de bună voie, şi, 
că ea s-ar da lui, lui, căruia nici o femeie nu i s-ar fi dat de 
bună voie. 

— Sunt urât, este adevărat, spuse el aproape hohotind de 
plâns; dar ce însemnătate are urâciunea feţei, dacă sufletul 
e frumos şi mintea mare. Dumneata nu mă cunoşti în 
întregime; nu ştii că eu, cardinalul temut, marele demnitar 
al statului venețian, acum câţiva ani eram mai puţin decât 
ultimul luntraş, eşti inteligentă; câtă răbdare rodnică, câtă 
închipuire silnică, câtă voinţă smintită, cât curaj, ştiinţă, tot 
ce înnobilează pe om pentru a cuceri o atare situaţie în atât 
de puţin timp. Vezi de ce sunt în stare, şi, după calea ce-am 
făcut-o, măsoară ce pot face. Îţi vorbesc cum n-am vorbit 
niciodată în lumea asta; îţi vorbesc aşa cum abia o cutez a- 
mi vorbi mie însumi. Ascultă-mă, copilo. Fiică de curtezană, 
dacă ai ajunge prietena unui papă? Ce vis pentru o fiinţă 
inteligentă. Şi pentru ce cardinalul Bembo, socotit ca una 
din luminile bisericii, chemat de doi ani la Roma printre cei 
mai mari între mari, n-ar pune mitra papală pe capul său, 


atunci când Bembo ţărănoiul, Bembo scribul, mai rău decât 
toate astea, că Bembo săracul, şi-a pus pe cap pălăria roşie! 
Susţinut în ambiția mea prin nevoia de a place unei femei 
ca dumneata, ce n-aş putea încerca şi izbuti?! 

Vorbind astfel, Bembo încerca să se înalțe. 

Încercă să pună pe faţa lui o rază de ambiţie, care izbuti 
să-l înfrumuseţeze. 

În acelaşi timp, printr-o ciudată contradicţie cu înţelesul 
cuvântării sale, vocea îi era smerită, rugătoare, plină de 
înflăcărată rugăminte. 

Astfel fu declaraţia de dragoste a cardinalului Bembo. 

Ea fu admirabilă şi absurdă. 

Admirabilă, pentru că Bembo, conştient de urâţenia lui 
trupească şi sufletească, nu uita nimic din ceea ce ar putea 
amăgi o închipuire de femeie. 

Absurdă, pentru că n-o cunoştea pe Bianca şi că 
argumentele sale treceau alături de dânsa, fără s-o atingă. 

Orice ar fi, era o ciudată privelişte. 

Tânăra fată, stând pe trunchiul unui cipru bătrân cu 
braţele încrucişate pe piept, ca şi cum s-ar fi pregătit 
pentru o supremă apărare, cu capul drept, nemişcată, fără 
să tremure; bărbatul la doi paşi de ea, puţin îndoit, 
descompus, cu sudoarea pe frunte, căutând mişcările şi 
atitudinile şi ţinând ciudatul discurs, aidoma cine ştie cărui 
cântăreţ nocturn. 

Lumina pâlpâitoare a felinarului orb lumina pe amândoi cu 
o tainică lucire; crengile negre ale ciprului formau 
deasupra lor bolți funebre; împrejurul lor, adâncurile de 
nemăsurat ale nopţii în fondul cărora se schimonoseau 
nelămurit atitudinile răsucite ale trunchiurilor copacilor şi 
foiau confuz lucrurile ce se târau. 

Era fioros, era ceva nebunesc, era un vis ieşit din 
închipuirea supraîncălzită a unui pictor în aiurare. 

Bembo sfârşind, tăcu. 

Aşteptă o vorbă, o mişcare, un semn ca să-i probeze că a 
atins o fibră, una singură, dacă nu în inimă, cel puţin în 


mintea Biancăi. 

Nimic nu trezi în el nădejdea. 

— M-ai auzit? Mormăi el înăbuşit. 

— Nu, răspunse Bianca. 

— M-ai auzit. M-ai înţeles? Niciuna din aceste vorbe ce le- 
am rostit nu zvâcneşte în mintea dumitale. Ascultă-mă încă. 
Vezi, sunt smerit, mă rog. Vreau să-ţi spun cel puţin, ceea 
ce sufăr din clipa adorabilă şi blestemată când te-am văzut. 
Nu este cu putinţă să nu ai milă de mine, şi, dacă atâta 
iubire sinceră, atâtea lacrimi, atâta durere nu te mişcă, 
atunci nu eşti femeie. Ascultă. Ce vreau să fac? Niciodată 
nu ţi-am vorbit, nu mă cunoşteai, nu puteai să mă urâăşti, şi 
totuşi nu văd decât ură în ochii dumitale. Te înspăimânt? 
Pentru ce? Vreau să te servesc, vreau să fiu unealta gloriei 
dumitale, a bogăției dumitale, a norocului dumitale. Tot ce 
am ca putere, inteligenţă şi voinţă, vreau să le întrebuinţez, 
spre a-ţi face fericită această viaţă, care se prezintă atât de 
tristă tinereţii dumitale. Spune, o! Spune, de milă, oare nu 
te mişc? Iubirea mea nu trezeşte în dumneata nici cel puţin 
o compătimire? 

— Nu, zise Bianca. 

Atunci Bembo izbucni într-un hohot de plâns furios. 

Lacrimile ce-i dogoreau ochii se uscau sub focul patimilor 
sălbatice, un cearcăn roşu îi chenărui ochii. 

Nu mai spuse nimic, dar oftări răguşite îi umflară pieptul 
şi întinse mâinile înainte. 

Bianca se înţepeni, îşi pregăti toate puterile ca pentru 
luptă, dar mâinile îi rămaseră încrucişate pe piept. 

Bembo făcu un pas. 

Gâfâind spuse: 

— Fiia mea. 

Şi cum fata nu spunea nimic, pe neaşteptate, cu un fel de 
urlet, cu ochii în flăcări, aiurind, se năpusti asupra ei. 

În aceeaşi clipă sări îndărăt cu un țipăt de durere. 

— Ah! Golanca! Fată de golancă! 


Acum batjocurile se dezlănţuiau din gura lui, în timp ce se 
tot învârtea în jurul Biancăi, agitându-şi mâna din care 
curgeau picături mari de sânge. 

Ceea ce ţinea Bianca în mâinile ei strânse, era un mic 
stilet, foarte mic, foarte drăguţ, dar tăios, ascuţit, lamă a 
unui vestit armurier din Milano, capodoperă ucigătoare şi 
graţioasă. 

Încă o dată se aruncă asupra-i Bembo şi se dădu îndărăt, 
lovit la braţ. 

Bianca, nemişcată, atentă, fără o suflare, îngheţată de 
groază, înspăimântată de propria sa îndrăzneală, nu făcea 
un gest de prisos; un straniu sânge rece o susţinea, puterea 
ei de nălucire, înzecită de primejdie, o făcea să vadă sau să 
prevadă atacul. 

Această luptă tăcută dură câteva clipe. 

Bianca înţelegea că, dacă Bembo izbutea să pună mâna pe 
dânsa, era pierdută. 

Dar nu izbuti. 

A treia rană ce o primi, îl făcu să dea câţiva paşi îndărăt, 
suflă furios şi-şi şterse faţa plină de sudoare, apoi îşi şterse 
sângele din zgârieturile ce i le făcuse ascuţişul stiletului. 

— Bine, mormăi el, în sfârşit, bine. Fii pe pace, n-o să te 
ating. 

Mormăia ca un mops din aceia care, după luptă, îşi ling 
rănile supraveghind potrivnicul. 

Căuta în sine un ultim mijloc s-o supună pe Bianca. 

Deodată o întrebă: 

— Ce-o să te faci, singură în această pădure? Unde te 
duci? Cel puţin învoieşte-te să te întorci cu mine la Veneţia! 

De astă dată Bianca nu mai răspunse, ci se mulţumi să 
facă un semn cu capul. 

— Nu vrei să te înapoiezi cu mine? Reîncepu Bembo cu o 
linişte ce-i pricinui fetei un fel de nelinişte. 

Ea făcu acelaşi semn. 

— Ei bine! Ascultă-mă pentru ultima dată. După aceea te 
voi scuti de prezenţa mea. Te voi duce la Veneţia. Vreau. Şi 


aşa va fi. Îţi jur că în timpul călătoriei nu-ţi voi mai spune 
nici o vorbă, nu voi căuta să mă apropii. Înţelege-mă. Nu 
vrei să fii a mea? Fie! Dar eu vreau să nu fii nici a altuia. 
Asta te miră? 

Şi cum pricepea că-l ascultă cu atenţie, reîncepu. 

— Într-o clipă, vei fi liberă să mă însoţeşti la Veneţia, sau 
să mergi unde vei vrea. Pentru cel dintâi caz, vei fi 
respectată, fac jurământ. În al doilea caz, mă voi răzbuna 
într-un chip îngrozitor. Pentru că poţi hotări în libertate 
ceea ce trebuie să faci, este drept să-ţi spun care va fi 
răzbunarea mea. 

Se opri pentru a răsufla cu tărie şi Bianca văzu cu spaimă, 
că acel zâmbet groaznic ce-o înnebunea, reveni pe buzele 
lui Bembo. 

El continuă: 

— 'Ţi-am vorbit adineauri de mama dumitale. Crezi poate 
că este numai o curtezană dispreţuită, fie, dar asta-i totul. 
Aşa crezi, nu-i aşa? Vreau să-ţi deschid ochii. Mama 
dumitale locuieşte la Veneţia într-un palat măreț care numai 
el valorează cinci sute de mii de scuzi. Nu ştii şi lumea 
întreagă nu ştie cum a fost pusă în stăpânirea acestui palat. 
O! Într-un chip foarte simplu. Stăpânul acestui palat se 
numea loan Davila. Era membru în Sfatul celor Zece. Era 
un patrician. Ori, loan Davila a murit la două zile după cea 
făcut un testament prin care lăsa palatul său mamei 
dumitale, curtezanei Imperia. Încă nu înţelegi? Mama 
dumitale este aceea care l-a omorât pe Ioan Davila. 

— Grozăvie! Gemu tânăra fată prăpădită. 

— Ah! Ah! Pare că începe să te intereseze? Acum ştii 
destul. Am dovezi şi martori ai crimei, martori de 
neînlăturat prin însuşirea şi înalta lor situaţie. Ce zici? Taci? 

Un moment el tăcu înainte de a da ultima lovitură, în timp 
ce Bianca, gâfâia, făcând sforţări de necrezut ca să nu 
leşine. 

— Ascultă, sfârşi Bembo. Dacă mă însoţeşti la Veneţia nu 
spun nimic. Dacă mă înapoiez singur, cum ajung, fac 


denunţul. Mama dumitale va fi înhăţată în zorii zilei, 
procesul va fi instituit şi în cincisprezece zile cel mult, capul 
ei va cădea sub securea călăului. 

Dacă Bembo stăruia, Bianca poate ar fi crezut în minciună. 

Dar Bembo, în această discuţie, avu inspiraţia neaşteptată, 
care hotărăşte victoria. 

După ce spuse toate acestea, întoarse spatele şi se duse 
liniştit cu paşi înceţi, de se afundă în întunecime. 

Clipa fu groaznică pentru Bianca; avea de ales între 
propria ei moarte şi moartea mamei sale. 

Groaza fu mai tare când se gândi la mama sa, înhăţată, 
aruncată într-o temniţă; apoi târâtă la moarte. 

Fu scuturată de un puternic fior, apoi foarte liniştită, îl 
ajunse pe Bembo şi merse în urma micii lumini a felinarului 
care se legăna în mâna cardinalului. 

Mergea foarte palidă, cu o ciudată demnitate care o 
schimba. 

Bembo o simţi pe urma paşilor săi şi nu întoarse capul. 

O bucurie înăbuşită şi adâncă îi înfierbânta capul. 

În acelaşi timp simţea o mândrie sălbatică văzând că a 
îmblânzit-o pe răzvrătită şi că o duce astfel cu sine în urma 
micului său felinar, destin ciudat în calea spre o fărădelege. 

Numai din când în când, arsura rănilor ce-i zdreliseră 
mâna, îl făcea să dea un fel de muget furios. 

Atunci, se gândea că, fără drăguţul de stilet, Bianca ar fi 
fost a lui. 

Că Bianca era înarmată cu un stilet, asta-i părea de altfel 
ceva cu totul firesc. 

Puțin câte puţin, gândurile lui se concentrară asupra 
jucăriei ce-o văzuse sclipind în mâinile fetei, de care ea se 
slujea cu o dibăcie uimitoare. 

Se gândea la chipul în care ar putea-o dezarma. 

Şi deodată acest gând se formulă în mintea lui! 

Mergea liniştit şi în urma lui, tânăra fată cu stiletul! 

Negreşit, fata pândea clipa prielnică şi fireşte, era gata să 
i-l împlânte între umeri, fără veste. 


Deodată el se întoarse, cu o faţă groaznică, cu o înjurătură 
răguşită. 

Bianca se opri. 

O văzu aşa cum era sub cipri, nemişcată, cu mâinile 
încrucişate pe piept şi pumnalul lucind slab de-a 
curmezişul, ca o mută ameninţare, dar faţa Biancăi 
răsfrângea o aşa de mare mâhnire, atâta putere de nimicire 
şi voinţă, încât cardinalul zâmbi, liniştit, începu să meargă. 

În curând ajunse la ţărmul lagunei şi-şi regăsi gondola. I-o 
arătă cu degetul Biancăi. 

Tânăra fată avu o ultimă mişcare de împotrivire, apoi pe 
neaşteptate vederea mamei sale târâtă la eşafod o făcu să 
se înfioare şi se urcă în gondolă. 

Capitolul XII Fecioara. 

Aretinul era ca iepurele din fabulă: un nimic îl făcea să 
capete friguri; îi era frică şi de umbra lui, nu vedea în juru-i 
decât piedici, curse şi urmăritori. 

Era un fricos, dar un fricos de o seminţie destul de rară, 
deoarece el singur proclama nemernicia sa, şi de altfel se 
ştie că de obicei, nimeni nu e mai lăudăros şi fanfaron decât 
un laş. 

Petru Aretin avea virtutea acestei laşităţi, pe care îi făcea 
plăcere s-o mărturisească sus şi tare. 

Părăsise în grabă palatul Imperiei chiar în clipa când 
serata era în toi şi când prin urmare ar fi putut găsi multe 
prilejuri să-şi spună poeziile. 

Pricina acestei plecări ce se asemăna cu o fugă, era o 
izbucnire a groazei, pe care Aretinul, care se cunoştea 
desăvârşit de bine, nici nu încercă să şi-o stăpânească. 

Nu am uitat - sau dacă cititorul a uitat, e de datoria 
noastră să-i reamintim - că în timpul acestei petreceri şi în 
cel mai frumos moment al ei, Roland Candiano îi sugerase 
lui Petru Aretin s-o atragă pe Imperia în vreo cameră unde 
nu era nimeni. Meşterul Petru se supusese. În clipa când să 
intre cu Imperia în budoarul unde ea îl conducea, Roland îl 


oprise de braţ, intrase el în locul lui şi Aretin se văzuse cu 
uşa închisă sub nasul lui. 

Aretinele nu se culcaseră încă. 

Într-adevăr zadarnic se rugaseră de domnul şi stăpânul lor 
să le ducă la serbarea Imperiei şi cum Petru Aretin le 
dăduse de înţeles că nu erau decât nişte slujnice, în taină 
ridicate la rangul de ţiitoare, ceruseră ca cel puţin să-şi 
petreacă noaptea asta într-o serbare intimă, ceea ce 
Aretinul le acordase cu mărinimie. 

Aceste încântătoare fete erau deci în deplină voioşie; 
imaginaseră un întreg scenariu, un fel de parodie a serbării 
marii curtezane. 

Perrina înfăţişa pe Imperia; Margareta se preschimbase în 
Aretin; celelalte formau mulţimea de invitaţi. Bând, 
ronţăind dulciuri, cântând versuri sau cântând din chitară, 
Aretinele maimuţăriseră cum se putea mai bine splendorile 
ce nu le fuseseră dat să le întrevadă. 

În cel mai frumos moment al acestei scene, căruia nu-i 
lipsea un farmec naiv, se înapoie grăbit Aretin şi porunci să 
se închidă uşile cu câte trei zăvoare şi să se lase cu îngrijire 
contra obloanele. 

— Ah! Exclamă Clara, suntem amenințate de vreun 
asediu? 

— Sau mai bine zis stăpânul nostru e încă ameninţat să fie 
bătut cu beţele, aşa cum s-a mai întâmplat? 

— 'Tăcere! Pocofilla! Mormăi Aretinul, căruia nu-i plăcea să 
i se reamintească astfel de întâmplări. 

— Totuşi, scumpe stăpâne, pari tulburat, zise Perrina cu o 
voce dulce. 

— Bea un deget de vin din vinul ăsta de Burgonia, zise 
Margareta umplând până sus un pahar mare, pe care 
Aretin îl goli dintr-o dată. 

Plescăind din limbă, se aşeză întremat şi Aretinele îl 
înconjurară, certându-se care să stea pe genunchii săi. 

— Ei! Ei! Mormăi Aretinul ferindu-şi barba, mă înăbuşiţi 
tâlhăroaicelor! 


— Înăbuşit de sărutări, ce moarte, scumpe domn! 

— Înăbuşit de dezmierdări! 

— Înăbuşit de dragoste! 

Aceste diferite exclamaţii fură într-adevăr urmate de 
sărutări. 

— Ciuma să vă înăbuşe pe voi, răcni Petru Aretin. Credeţi 
că-i plăcut lucru să auzi astfel de urări, îndrăcitelor, atunci 
când am scăpat din cel mai groaznic pericol! 

— Sărman iubit! 

— Are atâţia vrăşmaşi. 

— Dar e şi prea îndrăzneţ! 

— O! Istoriseşte-ne această întâmplare! Reîncepură ele în 
Cor. 

— Fie, staţi jos şi fiţi cuminţi, zise Aretinul care fără 
îndoială, pentru a-şi ascuţi memoria, îşi turnă o nouă porţie 
de vin de Burgonia. 

Ele se aşezară curioase, înfiorate şi neastâmpărate. 

— Să-mi curgă, începu Aretin, sângele ca vinul ăsta dacă 
mint câtuşi de puţin şi n-am scăpat din cel mai groaznic 
pericol ce-l poate înfrunta un om împotriva a zece. 

— Împotriva a zece? 

— Poate că am numărat eu râu; poate erau vreo douăzeci. 

— O! Tâlharii naibii! 

— Nu erau tâlhari! Reîncepu cu simplitate Aretinul, astfel 
unde ar fi meritul ce l-am avut că i-am pus pe fugă? 

— Poate nişte zbiri? 

— Nu, micile mele luni, nu drăguţele mele curioase. Dar 
ascultaţi-mă, o să vă spun totul, ab ovo, după învăţătura 
unuia dintre confrații mei, numit Horaţiu. 

— Şi acest domn Horaţiu face versuri? Întrebă Margareta. 

— Făcea, căci acum e mort. Dar să revenim la problemă. 
Aşadar aflaţi că în această seară eram îndeosebi luat în 
seamă de ilustra frumuseţe, căreia i se potriveşte bine 
numele de Imperia, după cum se potrivesc razele soarelui 
cerului de mai. Haide, pace vouă, ştrengăriţelor, nu vă 
prefaceţi a fi geloase; sau nu ştiţi că vă ştiu toate 


strâmbăturile? Onorat deci de vădita favoare a doamnei 
care mă sili să reîncep de două ori recitarea măreţului meu 
poem despre „marea artă a amorului”, nu dădusem atenţie 
câtorva nobili domni ce se aflau lăsaţi pe al doilea plan, aş 
cuteza să spun, eclipsaţi de prezenţa mea. Nu văzusem că 
unelteau nu ştiu ce prin colţuri. Ce-i asta! N-a trântit cineva 
uşa cea mare? 

— Nu, nu, scumpul meu domn, linişteşte-te. 

— Ei! Pântec al mamei mele! Parcă am nevoia deamă 
linişti? Deci, pe la ora unu simţindu-mă ostenit, mă retrăsei; 
îmi trecu prin minte gândul să mă înapoiez pe jos. 

— Ce nesocotinţă! 

— Ei aş! Am mai văzut eu multe altele. Luai calea spre 
palat în chipul cel mai paşnic pe lume! Când deodată. Ah! 
De astă dată, bate cineva! 

— Ba nu, mobila asta a trosnit. 

— Tocmai aşa mă gândeam şi eu. Pe neaşteptate, cum am 
spus, din umbră văd vreo treizeci de spadasini, printre care 
recunosc pe geloşii mei de mai adineauri. Mă înconjoară 
numaidecât şi mă văd învăluit de baltage şi spade. Atunci ce 
fac eu? 

Aici Aretinul se sculă, îşi scoase cu un mare gest sabia şi se 
puse în gardă. 

— Repede ca fulgerul flutur sabia în vânt, parez terţa, 
parez cvarta, lovesc cu spada, dau diferite lovituri, sabia 
mea se învârteşte aşa. De bine, încât după zece minute cei 
patruzeci de potrivnici ai mei fugeau în toate părţile. 

Vorbind aşa Aretinul făcea scrimă în gol şi mimându-şi 
povestirea cu mari lovituri de sabie, se zbătea cu o furie pe 
care Aretinele o admirau, cu gura căscată, cu desăvârşită 
încredere. 

Căci bunul Petru, căruia nu-i era ruşine să-şi 
mărturisească laşitatea unui bărbat ca Roland sau loan de 
Medicis, ţinea cu orice preţ să treacă drept un groaznic 
războinic în faţa acelora ce le numea „micile lui luni”. Era o 
slăbiciune. Care om mare nu-şi are pe ale sale? 


Sfârşindu-şi povestirea se opri fără de veste, cu vârful 
sabiei pe vârful pantofului său şi primi cu modestie uralele 
Aretinelor entuziasmate. 

Una din ele umplu pocalul maestrului şi i-l prezentă. 
Aretin îl înşfacă şi-l duse la gură, dar nici nu-şi aşezase încă 
buzele pe marginea paharului, când se auzi o furioasă 
bătaie în uşa cea mare a palatului. 

Convins că Imperia trimisese urmăritori după dânsul, 
Aretinul se înălbi, pocalul tremură în mâna lui, sabia îi căzu 
şi se aşeză gângăvind: 

— V-am spus-o eu, ştrengăroaicelor, că bătea cineva la uşa 
palatului. Să nu se deschidă cumva! Ah! Ticăloşi perverşi, 
vreţi să mă ucideţi! 

În acea clipă intră feciorul de încredere al Aretinului. 

— Nu deschide, nenorocitule! Striga poetul îngrozit. 

— Stăpâne. S-a şi deschis. 

Aretinele înspăimântate, convinse că faimoşii patruzeci vor 
năpădi palatul, îşi luaseră zborul spre odăile lor, unde se 
închiseră cu cheia. 

În ce-l priveşte pe Aretin, era mai mult mort decât viu. 

— Este preasfinţia sa Bembo, spuse în sfârşit feciorul cu o 
voce înceată. 

— Bembo? Eşti sigur? 

— Absolut sigur. 

— Şi este singur? 

— Însoţit de o femeie. 

Aretinul se sculă tunând şi fulgerând. 

— Întreit ticălos, ce mai aştepţi ca să deschizi! O să pun să 
te bată, laşule ticălos! Nu ţi-am poruncit să alergi ca să 
deschizi?! 

— Nu-l dojeni pe omul acesta, maestre Aretin, zise o voce, 
a fost cât se poate de grabnic. 

Bembo se ivi în pragul sufrageriei, unde se desfăşurase 
scena ce-am povestit-o în puţine cuvinte, dar care, de fapt, 
îl ţinuse pe Aretin până la ora patru dimineaţă. 


— Domnia-voastră, preasfinţite! Exclamă Petru 
prefăcându-se a fi surprins, la o asemenea oră! Dar ce văd! 
Rănit la mână. Şi aşa de palid. 

La un semn al lui Bembo, feciorul se retrase. 

O dată cu Bembo, alb ca un mort, gata să leşine, abia 
susţinându-se, pătrunsese şi Bianca în acea sufragerie ce 
mirosea a chef şi orgie. Ea mai mult căzu decât se aşeză pe 
scaunul ce Aretin se grăbi a i-l trage înainte. 

— Meştere Petru, zise Bembo, am a încredința onoarei 
dumitale un important secret. Această copilă pe care o vezi 
aici, trebuie să rămână ascunsă câteva zile în Veneţia. 

M-am gândit că nicăieri nu va fi mai în siguranţă decât în 
casa dumitale; că nicăieri sfiala ei nu va avea mai puţin de 
suferit, deoarece va fi încredinţată fetelor dumitale. 

Aretinul se închină în faţa nefericitei, nu fără un fel de milă 
sinceră, pe care Bembo i-o admiră ca pe-o sforţare de 
comedie. 

— Deoarece signorina îmi face cinstea de a căuta un 
adăpost în casa mea, o pot asigura că va fi tratată aici ca la 
un tată. Perrina! Strigă el bătând în masă. 

Bianca ridicase spre Aretin o privire de mulţumire 
recunoscătoare. 

Perrina, cea mai tânără, cea mai puţin neruşinată dintre 
Aretine, copil cu chipul dulce şi ochii visători, se ivi la 
chemarea stăpânului ei şi rămase încremenită. 

— Apropie-te, copila mea, zise Aretinul; vezi pe această 
tânără fată? O pun sub pază; socoate-o ca pe o soră, atâta 
timp cât ea se va învoi să stea sub acoperişul nostru. Haide, 
fata mea. 

Această scenă ar fi fost monstruoasă, dacă Aretin ar fi 
jucat teatru, cum bănuia Bembo, dar Aretinul era sincer. 
Chipul Biancăi îl zguduise, îl înduioşase. 

Perrina se apropie de Bianca cu un zâmbet fermecător. 
Biata micuță, pe care emoţii atât de diferite şi aşa de silnice 
o înnebuniseră chiar de la începutul acelei seri, văzu acest 


zâmbet. Trăsăturile sale înţepenite se destinseră, pieptul i 
se umflă şi în cele din urmă lacrimi curseră din ochii ei. 

— Sărmană signorina, spuse încetişor Perrina, vino, vino. 
Atâta timp cât voi fi lângă dumneata, n-o să aia te teme. De 
nimic. 

Bianca strânse cu tresăriri convulsive mâinile ce i le 
întindea Perrina, se sculă paşnic şi sprijinită de Aretină, 
dispăru imediat fără să fi aruncat o privire lui Bembo, care 
o urmări cu lăcomie în priviri. 

S-a văzut în ce condiţii se învoise fata să se înapoieze la 
Veneţia însoţită de Bembo. Când se văzu în gondola ce o 
ducea cu repeziciune la lagună, fu cuprinsă de o mare, de o 
nesfârşită deznădejde. 

Ce-o să se facă acum! 

Să se înapoieze la palatul mamei sale ar fi însemnat să 
cadă iar în puterea lui Sandrigo, era căsătoria, era 
grozăvia. Numai gândul, amintirea acestei căsătorii ce i-o 
propusese mama ei, îi pricinuia o ciudată spaimă care se 
prefăcea în groază, când se gândea la acele cuvinte scăpate 
de curtezană, când sta aplecată asupra fiice salei leşinate: 

— O! Dacă s-ar putea să fie moartă! 

În mintea Biancăi groaznicele cuvinte se asociau în chip 
fatal cu ideea căsătoriei. Şi mama ei - ce mai mamă! 
Curtezana Imperia! 

— Mama ei i-ar da să aleagă între moarte şi Sandrigo. 

Totuşi o gândire mai fioroasă încă, mai înfricoşătoare, o 
făcea să palpite; oricât de ticăloasă ar fi fost, Imperia era 
mama ei. Imperia o iubise, o idolatrizase. Şi această mamă, 
iat-o că era ameninţată de călău. 

Ah! Da, ce să facă? Ce să devină? 

Să se înapoieze la palatul Imperiei! Niciodată, o! 
Niciodată! Atunci? 

Când gondola ajunse la chei, când Bianca se văzu singură 
cu Bembo, văzu că se află în faţa unui palat pe care nu-l 
cunoştea. 


Cardinalul care - credincios făgăduielii sale - nu spusese 
nici un cuvânt în timpul înapoierii, vorbi atunci. Vorbi cu o 
voce potolită, înceată şi voluntară: 

— Iată-ne sosiți aici, zise el. Ascultă-mă încă o dată şi apoi 
se va sfârşi. Nu vrei să fii a mea, fie! Îţi fac groază, fie şi 
asta! Dar jur că nu vei fi a nimănui. Ceea ce am spus, voi 
face-o îndată, jur pe Cristos şi mântuirea sufletului meu. 
Dacă eşti de acord să te refugiezi la un prieten încercat, 
căruia te voi încredința, mama dumitale n-o să aibă nimic 
de temut. Dacă îţi reiei libertatea, ceea ce n-o să încerc a 
împiedica, într-o oră curtezana Imperia, ucigaşa lui loan 
Davila va fi arestată. Acum urmează-mă sau retrage-te, eşti 
singura judecătoare! 

Şi aşa cum făcuse în pădure, se îndepărtă fără a-şi 
întoarce capul. 

Bianca îl urmă, cum se zice că anumite păsări urmează pe 
unii şerpi ce le atrag şi le fascinează. 

Pasărea bate din aripi şi dă un țipăt tânguios. Ar vrea să 
scape zburând cu aripile întinse. O putere necunoscută o 
opreşte sub neîmblânzita privire a reptilei. 

Da, aşa îl urmă Bianca pe Bembo. 

Se duse la palatul în faţa căruia se oprise gondola izbindu- 
se cu tărie. 

Bianca avu atunci o clipă de luciditate. 

Va înştiinţa pe mama ei! 

O să-i dea de veste prin cine s-o putea şi indiferent prin ce 
mijloc, de groaznica învinuire ce apăsa asupra-i. Şi când ar 
fi fugit ea, Bianca, ar fugi şi dânsa la rându-i. 

Când Bianca sprijinită de Perrina dispăru, când uşa se 
închise în urma ei, Bembo şi Aretinul rămaseră singuri 
privindu-se unul pe altul. 

— Asta-i fata despre care ţi-am vorbit, zise Bembo. 

— Aceea despre care-i vorba. 

— Să fie stricată prin molipsire, da, zise cardinalul cu 
răceală. 

Aretinul rămase gânditor şi-şi plecă ochii. 


— Ce înseamnă asta? Întrebă Bembo ameninţător. 

— Cine-i această copilă? Răspunse Aretin. 

— Nu ţi-am spus? Rânji cardinalul, fiica curtezanei 
Imperia. Are sânge de prostituată, este şi ea singură o 
curtezană, dacă nu prin fapt, cel puţin prin aprinderea firii, 
prin gusturile de lux, prin înfrigurarea ce-i tulbură 
imaginaţia în aşteptarea ca să-şi neliniştească simţurile. Ce 
ai de spus? 

— O deplâng, zise Aretinul. 

Bembo zâmbi. 

— Trebuie deci să-ţi înăbuş tânguielile. Împrumută-mi 
sculele tale de lucru, buna ta călimară din care iese o 
cerneală atât de nimicitoare şi din care vreau să scot eu o 
cerneală de aur, buna ta pană care face răni aşa de crude şi 
cu care eu vreau să fac în folosul tău o nouă sângerare în 
tezaurul Veneţiei. Dacă ştiu să socotesc, maestre, ţi se mai 
cuvin cinci mii de taleri din totalul sumei ce ne-am înţeles. 
Da, poete, dă călimara, pana şi hârtia, dă să iscălesc bonul, 
dă să-ţi înăbuş dreapta ta tânguire sub o ploaie de scuzi şi 
să oblojesc mila ta înduioşată cu această hârtie, balsam 
suveran. Dă, dar dă-o odată, pentru toţi dracii! 

— Este de prisos, zise Aretinul. 

— De prisos! Mormăi Bembo încremenit. 

— Da, păstrează-ţi cele cinci mii de taleri ai tăi. 

— Oare tu vorbeşti aşa? Nu visez oare. 

— Nu visezi, reîncepu Aretinul cu un oftat. 

Bembo notă acest oftat care, i se părea lui, se îndrepta la 
adresa celor cinci mii de taleri. 

Într-adevăr, efectul Aretinului era considerabil. 

Să refuze un bon de aproape cincisprezece mii de livre, 
era un fel de muncă de Hercule. 

Aretinul refuza totuşi şi adevărul ne sileşte a declara că în 
numărul motivelor ce-i făceau o lege a acestui refuz, se 
aflau unul sau două, care se puteau mărturisi. Mai întâi 
tinereţea, nevinovăția Biancăi, aerul ei mâhnit şi neprihănit, 


privirile ei pline de deznădejde, totul din fata asta pricinuise 
în Aretin, un început de milă sinceră. 

Şi apoi Petru Aretin, artist în felul lui, îşi spusese că era o 
adevărată crimă să arunce o frumuseţe atât de desăvârşită 
în braţele unui om aşa de urât ca Bembo - margaritam ante 
porcum - îşi spuse el mentaliceşte. 

Aici se opreşte înşirarea motivelor onorabile ce a trebuit 
să le prezentăm cititorilor noştri, pentru ca memoria 
Aretinului, şi-aşa copleşită de istorie cu defăimările foarte 
exagerate şi atât de ipocrite, să nu fie cu totul şi definitiv 
urgisită, mulţumită nouă. 

Din nefericire, mai erau şi motive de o altă ordine, în acest 
refuz uimitor de a vâri în buzunar atâta bănet. 

Aretinul era încă sub groaza ce i-o insufla Imperia. 

Avea convingerea că, curtezana va căuta să-l omoare. Ce 
ar fi deci, când Imperia ar afla că fiică-sa era deţinută la 
Aretin! 

Numai gândul acesta îl făcea să înălbească. Căci atât de 
tare cât ţinea la bani, avea ceva la care ţinea mai mult încă: 
era viaţa lui. 

Deci pe jumătate înfiorându-se de groază, pe jumătate 
înfiorat de milă, oftând puţin de părere de rău şi 
admirându-se puţin în sine, reîncepu: 

— Nu vezi, Bembo. Eu, eu Aretin, sunt acela care refuză 
bonul de cinci mii de livre, pe care vrei să-l scrii. 

Într-adevăr cardinalul luase singur lucrurile cerute, 
călimara, tocul şi hârtia, iscălise bonul şi-l împingea înaintea 
lui Aretin. 

— Ila-l numai, cumetre! Zise el. 

— Nu! Zise Aretin aruncând o aprinsă privire spre bon, o 
privire caraghioasă şi tragică. 

Bembo se sculă, se apropie de Petru Aretin şi bombăni. 

— Deci vrei să mă sileşti a adânci taina călătoriei tale la 
loan de Medicis şi a uciderii acestui ostaş? 

Spunea astea la întâmplare, având numai nelămurite 
bănuieli cu privire la atitudinea Aretinului în această 


afacere. Dar Aretin fu convins că episcopul-cardinal ştie 
destule, pentru ca să-l denunțe dogelui şi să-l trimită să 
putrezească în puțuri. Fu lovit de o spaimă înfricoşătoare. 

Şi cum Bembo îi întindea din nou preţioasa hârtie, Aretinul 
o luă de astă dată, făcând un gest mare, care însemna: 

— La urma-urmelor, de ce mă amestec eu în toate astea? 

— Altfel, zise atunci cardinalul, totul rămâne aşa cum ne- 
am înţeles? 

— Ei! Da. Cumetre. Am avut, mărturisesc, o clipă de milă 
pentru această micuță. 

— Milă! Scrâşni Bembo. Pentru că o iubesc eu, nu-i aşa? Şi 
pentru că eu sunt osândit să nu iubesc niciodată, să nu fiu 
nicicând iubit! Milă, într-adevăr! Pentru că vreau s-o înalţ 
până la mine pe această fiică de prostituată, pentru că 
vreau să-i fac norocul! Ah! Dacă ultimul dintre pletoşii cu 
plete bălaie şi creţe, şi cu mustaţa fină, ar târt-o în mizerie 
cu acompaniament de chitară, nu ţi-ar fi milă de dânsa! Dar 
eu! Eu! Mie mi-e oprit să fiu un bărbat! Şi apoi ce-mi pasă, 
în fond! Dacă vreau să fiu aşa, voi fi, restul nu se ia în 
seamă! 

Aretinul contemplă în tăcere pe omul ce vorbea aşa, cu o 
faţă atât de cutremurată, cu nişte ochi atât de înflăcăraţi, 
încât da impresia măreției. 

Bembo se potoli pe neaşteptate. 

— Rămâi sănătos, zise el; gândeşte-te că mă bizui pe 
Aretin şi pe Aretine. 

Petru îl însoţi, îl văzu făcându-se nevăzut şi se înapoie 
îngândurat şi căzu pe jilţ. 

Dar imediat şopti printre dinţi: 

— Ah! Asta-i, dar o să capăt friguri, dacă mă interesez 
până într-atât de o atât de banală întâmplare amoroasă. La 
toţi dracii, am văzut multe altele cu acel vrednic loan de 
Medicis. Ajungă Bianca ce poate. Facă Bembo ce vrea. Dar 
a venit ora de culcare, pare-mi-se. lată că se luminează de 
ziuă. 

Ajuns în odaia de culcare, se auziră strigătele lui: 


— Paulina! Clara! Perrina! Margareta! Căţea a iadului! 
Patul nu mi-e făcut! Focul s-a stins! Voi dormiţi, 
mârţoagelor, în timp ce eu lucrez! Staţi numai! O să vă 
trezesc cu lovituri de bâtă. 

Capitolul XIII Cardinalul-episcop al Veneţiei. 

După cum se vede după vorbele lui Petru Aretin, aproape 
se luminase de ziuă când cardinalul Bembo, părăsi pe 
cumătrul lui şi se îndreptă spre palatul său. În pragul uşii îl 
aştepta feciorul de casă, care alergă spre dânsul îndată ce-l 
zări, zicând: 

— Ah! Înalt preasfinte, ce noapte! Ce alarmă! 

— Tăcere! Spuse Bembo văzând că doi-trei trecători se 
opriră spre a-i privi. Orice ar fi să fie, obişnuieşte-te odată 
să te fereşti de tămbălău. Mai întâi să intrăm. După aceea 
vei zbiera. 

Feciorul îşi plecă cu smerenie capul şi-şi urmă stăpânul. 

Odată ajuns în cabinetul său, Bembo începu prin a-şi lega 
rănile de la mână, care îl dureau cumplit. 

— Acum, spuse el stând, vorbeşte; şi mai ales să fii scurt. 

— Preasfinte, spuse feciorul, palatul a fost călcat în 
noaptea asta. 

— Călcat? Spuse Bembo încruntând sprâncenele. De hoţi? 

— Nu, preasfinte, fiindcă aceşti oameni n-au luat nimic, 
deoarece m-am convins de asta după plecarea lor printr-o 
amănunţită constatare. 

Bembo îngălbeni. 

Jefuirea palatului său de o ceată de haimanale - 
întâmplare care pe atunci nu era prea rară - nu era decât o 
slabă şi exagerată mirare. Dar aceşti indivizi care nu 
luaseră nimic, ce-or fi căutat ei? Feciorul îşi luă sarcina s-o 
spună, să-l informeze. 

— Deci preasfinte, era cam după ora două; servitorii se 
culcaseră de mult, dar eu vegheam, după cum mi-aţi 
poruncit. Deodată cineva bătu la uşa mare. Nerecunoscând 
semnalul vostru, mă ferii să răspund. Bătu din nou şi cum 
tăceam, aud că cineva distruge canaturile uşii cu drugi de 


fier. Încep să strig. Servitorii alergară. Dar în acelaşi timp 
se deschide uşa şi o ceată de diavoli năvăli în palat. 
Servitorii sunt îngheţaţi şi ţinuţi la respect de câţiva dintre 
răufăcători, pe când ceilalţi aprinseră iute lumina. Unul din 
ei, nici vorbă căpitanul lor, întrebă care este feciorul 
cardinalului. M-am înfăţişat. Atunci el veni spre mine, mă 
privi cu atenţie şi-mi puse sub nas un pistol, spunându-mi 
„Du-mă în odaia stăpânului tău”. Am vrut să mă 
împotrivesc; el îşi încarcă pistolul. Atunci m-am supus; l-am 
condus în odaia preasfântului. Văzând că nu sunteţi acolo, 
strigă: 

— Unde este stăpânul tău? 

— În călătorie. 

— Minţi! 

— Nu, jur pe numele Fecioarei. 

— la să vizitez eu palatul! 

— Atunci toate încăperile, una după alta, fură scotocite de 
acei oameni; se uitau după perdele, deschizând dulapurile, 
în sfârşit făcând o cercetare amănunţită, care dură două 
ore. După care, se retraseră fără să facă stricăciuni şi fără 
să ia nimic, după cum v-am spus, preasfinte. 

Şi vrednicul fecior sfârşi de povestit zicând: 

— Mă vedeţi încă total încremenit! 

— Roland; murmură Bembo palid. Bine, adăugă el cu glas 
tare, lasă-mă. Am nevoie de linişte. Mă vei deştepta, tocmai 
peste trei ore. 

— Bine, preasfinte. 

— Vei închide peste tot, şi te vei duce tu singur la şeful 
poliţiei, la domnul Guido Gennaro, spunându-i din partea 
mea ceea ce s-a întâmplat aici în noaptea asta; roagă-l să 
vină să mă găsească şi până una alta, să trimită o gardă de 
douăzeci de poteraşi, să-mi păzească palatul, fiindcă în 
aceste timpuri păcătoase locaşul fiilor bisericii nu-i ferit de 
hoţi. Du-te! 

Feciorul se grăbi să îndeplinească aceste porunci, pe care 
Bembo le dăduse numai pentru a amăgi cercetările 


oamenilor săi. 

Nu mai credea nicidecum într-un nou atac în toiul zilei. 

— Roland este pe urma mea! Îmi stă în spate! Se gândea 
el cu descurajare. Da, se tot fereşte. În Veneţia, greu de 
prins, de pus mâna pe el. Este nevăzut. În zadar toţi zbirii 
din acest oraş mai pândesc să-l prindă! Scapă din toate 
piedicile şi eu nu voi scăpa de loviturile lui, dacă rămân aici! 
Cercul se strânge în jurul meu! Sunt pierdut, dacă rămân. 
Nu mai am timp să îndeplinesc ceea ce am conceput. 
Trebuie să-mi grăbesc fuga. 

Se ştie ceea ce zămislise Bembo. 

Planul lui, în linie generală, era să plece din Veneţia 
răpind-o pe Bianca. 

În clipa când, într-o noapte de groază se hotărâse să fugă, 
Sandrigo mai trăia; căsătoria era hotărâtă pe sâmbătă. 
Planul lui Bembo fusese să-şi ţină într-adevăr vorba faţă de 
Sandrigo; dar după ceremonie ar fi răpit-o pe Bianca apoi 
ar fi dus-o la Aretin. L-am văzut înţelegându-se cu Imperia, 
pe urmă cu Aretin, care trebuia să o scoată pe Bianca din 
Veneţia, după câteva zile, cu ajutorul Aretinelor lui. 

O parte a acestui plan era îndeplinit, deoarece după 
evenimentele din acea noapte, Bianca era în puterea lui 
Bembo şi era chiar închisă la Aretin. 

Bembo de altminteri, nu ştia nimic despre moartea lui 
Sandrigo. 

Nu mai trebuia să-şi mai ţină făgăduiala dată tâlharului cu 
privire la ceremonia căsătoriei, fiindcă Bianca fugise din 
palatul Imperiei şi Sandrigo nici nu ştia măcar ce se 
întâmplase cu tânără fată. 

Rămânea deci de îndeplinit a doua parte a planului. 

Mai întâi, opera Aretinelor asupra minţii Biancăi, fapt 
pentru care erau necesare vreo cincisprezece zile. În 
sfârşit, plecarea lui Aretin însoţit de toate Aretinele sale şi 
între ele şi Bianca. 

Asta era a doua parte, care părea modificată de 
întâmplarea ce-o istorisise feciorul de casă al lui Bembo. 


Numai cincisprezece zile trebuia să mai stea la Veneţia. 

În aceste cincisprezece zile, Roland cu siguranţă l-ar fi 
lovit. 

Bembo se hotări să lucreze mai repede. 

— Trebuie ca mâine chiar să fiu afară din Veneţia cu 
Bianca! 

Asta-i fu concluzia. 

Înţelegându-se cu sine însuşi în privinţa tuturor 
chestiunilor, cardinalul se culcă şi adormi. Se chinuia să 
doarmă. 

Îşi poruncea să uite totul pe lume, pentru ca mintea să fie 
reimprospătată şi corpul odihnit prin câteva ore de somn. 

Şi atât de mare era într-adevăr puterea de stăpânire de 
sine a acestui om, încât izbuti să adoarmă adânc, dar printr- 
un fenomen bine cunoscut, se deşteptă la ora indicată de 
feciorul său. Sfârşi de îmbrăcat un halat de casă, când 
feciorul bătu la uşă şi vesti pe şeful poliţiei Guido Gennaro. 

Cardinalul primi pe şeful poliţiei cu o faţă odihnită şi 
zâmbitoare. 

Îi arătă un scaun şi dădu ordin să intre secretarul său. 

— Îmi dai voie, nu-i aşa? Spuse el cu bunăvoință. 

— Sunt la porunca domniei-voastre preasfinte, răspunse 
Gennaro. 

Cardinalul îi ceru secretarului să-i arate lista persoanelor 
care au cerut audienţă. 

— Le vei spune că numai mâine îi voi primi, spuse dânsul. 
A da, adăugă cercetând lista, spune-i parohului de la Sfinţii 
îngeri din Roma că-l rog să prânzească cu mine duminică 
după liturghie. Pe lângă asta îi vei anunţa pe domnii stareţi 
şi vicarii Veneţiei că voi face o inspecţie săptămâna viitoare; 
voi începe marţi pentru a sfârşi vineri, îi înştiinţez în sfârşit 
că pot pregăti cererile ce vor avea să-mi prezinte. Apropo, 
nu uita că joia viitoare trebuie să vorbesc în faţa măriei sale 
dogelui. Vei proceda aşa încât să serveşti dogelui şi suitei 
sale în asemenea cazuri. 


Pe măsură ce cardinalul vorbea, secretarul luase notițe. 
Bembo vorbea încet, gândindu-se. 

— Vezi, sfârşi el printr-o mormăială în sine, parcă totul e 
bine? Da, cred că totul este pentru săptămâna viitoare. 

Şi dădu drumul secretarului. 

— Veţi fi acolo o săptămâna întreagă, spuse atunci Guido 
Gennaro cu un zâmbet, care-l făcu pe Bembo să tresară. 

În acelaşi timp, observă că şeful poliţiei avea ochii aţintiţi 
asupra mâinii sale legate cu cârpe. Ascunse mâna fără 
prefăcătorie şi răspunse: 

— Într-adevăr, scumpe domn şi cred că săptămâna care va 
veni va fi şi mai plină încă de evenimente. Dar nu mă voi 
plânge. Ce fel mi-aş întrebuința timpul, dacă nu să 
îndeplinesc serviciile slujbei mele cât mai bine cu putinţă? 
Asta nu împiedică pe păstor să nu fie atacat de lupi. 

— Vreţi să vorbiţi, preasfinte despre îndrăzneţul atac din 
noaptea asta împotriva palatului nostru? 

— Chiar aşa. Ce crezi despre asta? Te-am chemat ca să-ţi 
cer părerea. 

— Socot că întâmplarea este cu atât mai serioasă, cu cât 
coincide cu o altă întâmp-lare, pe care preasfinţia voastră, 
fără îndoială, n-o cunoaşte şi cu o altă întâmplare ce nu va 
întârzia să vină. 

— Ce vrei să spui? Exclamă Bembo cu o înăbuşită 
nelinişte. 

— Mai întâi iată întâmplarea. S-au găsit mai adineauri în 
canal, două leşuri înlănţuite într-o îmbrăţişare, pe care nici 
moartea n-o putea desface. Erau, cadavrul unui bărbat şi al 
unei femei. Pe femeie o chema Juana. Acest nume nu spune 
nimic preasfinţiei-voastre? 

— Nu, spuse Bembo cu sinceritate, mirat de întrebare. 

— Această femeie, continuă atunci Gennaro, am 
supravegheat-o mult timp, apoi a dispărut şi am căpătat 
convingerea că servea în taină uneltirilor fiului fostului 
doge. 

— Roland Candiano! Exclamă înăbuşit cardinalul. 


— EL însuşi. Preasfinţia-voastră nu ştie că el n-a renunţat 
deloc să succeadă tatălui său! În ce priveşte leşul 
bărbatului, l-am recunoscut de asemenea. Era acela alunui 
fost bandit, care printr-o favoare cât se poate de ciudată şi 
de care mulţi se mirau făţiş, fusese de curând făcut 
locotenent în corpul de arcași. 

— Sandrigo! 

Cardinalul dădu acest strigăt cu o adevărată groază. Nu se 
gândea deloc să se bucure de pieirea unui astfel de 
potrivnic de temut. Tremura de spaimă. Căci moartea lui 
Sandrigo, opera lui Roland, fără îndoială, i-o prevestea pe a 
lui! 

Şeful poliţiei zâmbi: 

— Preasfinţitul l-a cunoscut aşadar? Întrebă el. 

— Ştiu că a făcut mari servicii, iată totul. 

Şi apoi după o clipă de gândire, adăugă: 

— Astfel, Sandrigo a fost omorât! 

— N-am spus asta preasfinţiei-voastre! Dar aţi ghicit 
drept. 

Cadavrul locotenentului - fiindcă era locotenent - avea un 
pumnal înfipt adânc în pieptul său. Acela cu care s-a dat 
lovitura. 

Bembo tremura. 

— Şi ce presupui? Întrebă dânsul. 

— Se bânuieşte, ori cel puţin eu bănuiesc, eu cela cărui 
meserie este să văd limpede în toate misterele, bănuiesc că 
Sandrigo a fost atras de această Juana într-o cursă şi lovit 
de Roland Candiano. 

— Dar ea? 

— A fost omorâtă poate pentru că trădase partida. Dar văd 
că povestirea asta izbeşte închipuirea preasfinţiei-voastre 
mai mult decât aş voi-o. 

— Nu, nu! Urmează. Numai, vei înţelege că astfel de 
grozăvii sunt bune să tulbure un om atât de paşnic ca mine. 

— Înţeleg cu atât mai bine, preasfinte, cu cât eu însumi am 
fost surprins de acest dublu omor. 


— Dar vorbeai de asemenea şi de un alt eveniment. 

— Ajung şi acolo. Ambele cadavre au fost găsite în canal, 
cum spuneam preasfinţiei-voastre. Ori, nu departe de acolo, 
s-a găsit o gondolă răsturnată; frumoasă gondolă, pe legea 
mea! 

— Nici vorbă, gondola în care s-au urcat aceşti doi 
nenorociţi? 

— Se poate! Eu, am cunoscut-o numaidecât. Este gondola 
de ceremonie a unei femei de care preasfinţia-voastră poate 
că a mai auzit vorbindu-se şi al cărui nume roşesc să-l 
pronunţ aici. 

— Această femeie? Întrebă Bembo fără să răspundă la 
fraza lui Gennaro şi mai ales fără să vrea să pătrundă ironia 
accentului său. 

— O curtezană celebră, spuse încetişor şeful poliţiei, 
curtezana Imperia. 

Bembo se ridică. 

— Ce?! Să fi fost ucisă şi ea?! 

Faţa cardinalului era descompusă. 

Dinţii îi clănţăneau de groază. 

Sandrigo lovit! Imperia lovită! Trebuie să-i vină şi rândul 
lui! 

— Nu preasfinte, spuse liniştit şeful poliţiei, dacă aveţi 
oarecare interes faţă de această femeie, vă puteţi linişti, nu 
este moartă. 

Bembo se aşeză, ori mai curând se lăsă să cadă pe un 
scaun. 

Guido Gennaro continuă: 

— Curtezana Imperia e în palatul ei, m-am convins de asta, 
cu atât mai mult că, unul din primele mele gânduri a fost că 
femeia asta este ucigaşa lui Sandrigo şi a Juanei. Dar 
repede am căpătat convingerea că nu avea nici un amestec 
în acest dublu omor. Şi totuşi, trebuie ca dânsa să fi avut un 
amestec în acest omor, o fi avut de ce se teme căci îşi face 
pregătirile de plecare. Mâine cel mai târziu, curtezana 
Imperia va părăsi Veneţia, pentru a se duce la Roma. 


Bembo se gândi acum adânc. 

Se întreba unde voia să ajungă şeful poliţiei venețiene. 

— Şi ce legătură, întrebă el, vezi în moartea lui Sandrigo şi 
plecarea curtezanei, de o parte, şi atacul palatului meu de 
altă parte? 

— Nici o legătură, preasfinte. Am văzut numai coincidenţa. 
Dar coincidenţa îmi pare curioasă şi mă întreb dacă oamenii 
care au lovit pe Sandrigo, care silesc pe Imperia să fugă, nu 
sunt aceiaşi care în noaptea asta, au vrut să pună mâna pe 
preasfinţia-voastră. 

— În ce scop, după părerea dumitale? 

— Ce ştiu, eu? Răzbunare personală poate. 

— Presupui deci, că Roland Candiano are vreun motiv de 
răzbunare împotriva mea? Strigă Bembo. 

Cardinalul nu rosti bine aceste vorbe şi le regretă cu 
amărăciune. 

Zâmbetul ce se arătă pe buzele lui Gennaro îl convinse că 
şeful poliţiei stăpânea taine. 

— Ce mă interesează la urma urmei! Se gândea elcu un 
fel de furie. Mâine, ca şi Imperia, voi fi în afara acestui cerc 
de fier, ce simt că se strânge în jurul meu. Mâine voi fi 
scăpat! 

— Orice ar fi, reîncepu Guido Gennaro, în puţine zile voi şti 
adevărul despre acest atac a cărui victimă aţi fost. Dar, în 
speranţa că voi fi ascultat, aş avea un bun sfat să dau 
eminenţei-voastre. 

— Dă-l, dă-l. 

— Ei bine, în locul vostru, preasfinte, nu m-aş culca aici în 
seara asta, nici mâine, nici timp de o lună întreagă. 

Bembo se sculă. 

— 'Te înşeli, spuse el cu gravitate. Un episcop trebuie să 
locuiască în palatul său episcopal. Dumnezeu care m-a 
ocrotit în noaptea asta trimiţându-mă să alerg la căpătâiul 
unui muribund, la ora când trebuia să fiu atacat, mă va mai 
ocroti. Astă-seară, mâine şi zilele următoare, nu voi pleca 
de aici. 


— Admir curajul preasfinţiei-voastre, spuse Guido Gennaro 
ploconindu-se în aşa fel, încât Bembo nu-i putu vedea 
zâmbetul. Dar, îmi voi face datoria, ocrotindu-vă. Am trimis 
douăzeci de arcaşi să străjuiască în faţa acestui palat. Vor 
rămâne aici în permanenţă, atât cât va fi nevoie. 

— Asta o primesc şi-ţi mulţumesc, zise Bembo. 

Atunci Guido Gennaro îşi luă rămas bun de la cardinal şi se 
retrase mormăind aparte, frecându-şi mâinile. 

— Cei douăzeci de arcaşi ai mei vor face strajă bună, 
preasfinte, răspund de asta! Înainte de plecarea voastră, 
trebuie să ştiu dacă aţi rămas sau nu credincios lui Altieri, 
dacă faceţi parte din marea conspirație. Îmi lipsiţi din 
colecţie preasfinte. 

Rămas singur, Bembo începu să-şi adune cu hărnicie 
pietrele preţioase - ce alcătuiau o mare parte, foarte 
însemnată a averii sale - într-un volum cât mai mic cu 
putinţă. Cardinalul era omul tuturor prevederilor şi al 
tuturor măsurilor, cumpărase demult, pentru cazul unei 
plecări neaşteptate, diamante brute fără nici o legătură pe 
metale, de care era sigur oriunde s-ar fi dus, că va căpăta 
cel puţin un preţ egal cu acel al cheltuielii. 

Aşeză aceste diamante într-un chimir de piele ce şi-l 
încinse în jurul mijlocului, pe sub haine. 

Apoi arse un număr de hârtii şi strânse altele într-un 
buzunar al tunicii ce şi-o îmbrăcă şi sfârşi prin a se echipa 
ca un cavaler care vrea să călătorească. Îşi atârnă la 
cingătoare o spadă bună şi un junghier, apoi aruncă în 
sfârşit în juru-i o îndelungă privire, nu ca să spună rămas 
bun lucrurilor familiare ce-l înconjurau, ci pentru a se gândi 
de n-a uitat ceva. 

Atunci ieşi din palatul său pe o uşă dosnică, scăpând cu 
uşurinţă de străjuirea arcaşilor lui Gennaro. O dată ce se 
văzu afară, Bembo răsuflă cu tărie. Merse până la marginea 
Canalului Mare, unde vorbi mult cu un luntraş căruia sfârşi 
prin a-i da bani, fără îndoială, preţul trecerii lagunei, ce şi-o 
asigura de mai înainte. 


Această ultimă măsură luată, se îndreptă spre palatul 
Aretinului, pe când suna amiaza la San-Marc. 

Aretinul nu fu surprins să-l vadă pe Bembo înapoindu-se 
atât de curând la dânsul. 

— Dă târcoale în jurul micuţei, se gândi el. 

Şi cu glas tare zise: 

— Drace, era să mă aşez la masă, ca să mă dreg după 
urma emoţiilor din noaptea asta. Mulţumesc că ai venit să- 
mi ţii tovărăşie, o să chem. 

— Nu striga pe nimeni. Primesc prânzul tău, dar nu vreau 
să ştie cineva că sunt aici. 

— Totuşi ai fost văzut intrând. 

— Feciorul tău, numai el, fiindcă m-a introdus. O să-l 
închizi undeva până mâine dimineaţă. 

— Ah! Aşa! Dar ce este? 

— Fă numai ceea ce-ţi spun eu, vom vorbi mai pe urmă, la 
masă. 

Aretinul ieşi din odaia lui unde avusese loc această 
convorbire şi se înapoie peste zece minute, zicând: 

— N-am închis pe ticălosul acela căci poate ar fi ţipat, i-am 
dat o treabă grabnică la cineva din Trevise. În acest 
moment pluteşte pe apă şi nu se va înapoia decât peste 
două zile. 

— Perfect, acum vei da ordin să se aducă aici prânzul şi 
după aceea vei veghea să fim lăsaţi în pace. 

În timp ce vorbea astfel, Bembo se ascunse într-o odăiţă, 
de unde auzi pe cumătrul său dând porunci. Prânzul fu 
grabnic servit, cu acea grabă ce se punea în casa Aretinului 
în cele ale mesei, cea mai serioasă din toate treburile. 
Sufrageria, zicea Aretin, este capitala unui apartament. 
Petru închise atunci uşile şi-l strigă pe Bembo, care ieşi din 
ascunzătoare şi se aşeză la masă. 

Cei doi bărbaţi se apucară să mănânce în tăcere, fiecare 
din ei ocupat cu gândurile sale. Între aceştia, Bembo părea 
liniştit, în timp ce Aretinul devenea din ce în ce mai nervos 
şi neliniştit. În diferite rânduri încercă să-l facă pe cardinal 


să vorbească, dar acesta nu-i răspundea decât prin 
monosilabe. 

Masa sfârşită, Bembo se aşeză lângă foc într-un jilţ mare şi 
păru că oftează. 

— Ah! Aşa e, bombănea Aretinul, în timp ce măsura odaia 
cu nelinişte. Ce?! O să se stabilească aici la mine? lată-l că 
doarme. Cum o să se sfârşească toate astea? 

Bembo nu dormea, se gândea şi sfârşea de alcătuit planul 
plecării sale. În definitiv era în siguranţă pentru câteva ore. 
Dacă ar fi încercat să-l atace, desigur că asta s-ar fi 
întâmplat în palatul său. Nu mai era chip de aşteptat. Cum 
se va înnopta trebuia s-o şteargă din Veneţia. 

Toată chestia era s-o hotărască pe Bianca. 

Aretinul sfârşi prin a se aşeza într-o deschizătură a unei 
ferestre, ca să scrie pe o masă ce-o trăsese până acolo. Din 
când în când arunca o privire spre Bembo, care părea că 
doarme în continuare. Totuşi observă că uneori cardinalul 
era tulburat de o furioasă tresărire. 

— Visează! Se gândi el atunci. 

Într-adevăr Bembo visa treaz şi în fiorosul lui vis îşi 
închipuia o scenă de sângeroasă dragoste, în care Bianca 
moartă, devenea prada lui, neputând fi de vie! 

Încetul cu încetul bezna năpădi odaia. Se însera, apoi se 
înnopta. 

Aretinul încetase de mult să mai scrie şi rezemat de masă, 
îl examina pe Bembo cu o curiozitate în care era un început 
de spaimă. 

Deodată observă că nu-l mai vedea. 

Era noapte întunecoasă în cameră. 

Focul se stinsese. 

Poetul se înfioră şi mormăi o înjurătură, se sculă şi se 
îndreptă spre cămin, unde voia să aprindă un foc bun, dar o 
mână se aşeză pe braţul lui şi auzi vocea răguşită a lui 
Bembo. 

— Nu aprinde. 

— De ce? Întrebă Aretinul tresărind. 


— Este de prisos. Stai şi ascultă-mă. 

Pentru ce Bembo nu voia lumină? Poate că se temea să se 
vadă ce gândise şi uneltise; poate se temea numai, ca visul 
său întunecos să nu se irosească. 

Aretinul se aşezase. 

Bembo spuse: 

— 'Ţi-am cerut două lucruri: primul, era să păzeşti pe fata 
asta timp de cincisprezece zile şi mi-ai răspuns că, în 
contact cu Aretinele tale, ceea ce putea fi de prisos la 
Bianca. S-ar pierde, s-ar împrăştia. 

— Este adevărat, spuse înăbuşit Aretinul; am făgăduit 
asta. Dar pentru toţi dracii, mai mult mi-ar place să înfrunt 
furia unui rege, dacă n-ai fi plătit. 

— Taci, întrerupse Bembo. Mi-ai făgăduit între altele că o 
să-mi înlesneşti ieşirea Biancăi din Veneţia. 

— larăşi este adevărat. 

— Ei bine, te voi dezlega de aceste două însărcinări ce ţi 
le-am plătit de mai înainte. 

Aretinul făcu o săritură de îngrozit ce fu, mormăind. 

— Atunci trebuie să-ţi înapoiez. 

— Nu, linişteşte-te; n-o să-mi înapoiezi nimic, numai cu o 
singură condiţie. 

— Vorbeşte. 

— Iată: m-am hotărât să plec din Veneţia astă-seară. Nu 
striga, este de prisos. Nu te mira, plecarea mea este 
necesară şi irevocabilă. Vreau s-o iau pe Bianca cu mine. 
Gondola mă aşteaptă la câţiva paşi de palatul tău, pentru ca 
să mă treacă laguna. Odată acolo, sunt scăpat. 

— Scăpat! 

— Vreau să zic că restul călătoriei mă sinchiseşte prea 
puţin, iată tot. 

— Să vedem condiţia. 

— Cum o cheamă pe aceea dintre servitoarele tale, căreia 
i-ai încredinţat-o pe Bianca? 

— Perrina. 


— Ai s-o chemi, în aşa fel ca Bianca să rămână singură. 
Apoi ai să-mi arăţi unde se află dânsa. Trebuie să lămuresc 
pe copila asta să mă urmeze. 

— Ce va zice mama ei? Şopti Aretinul înmărmurit. 

— Tocmai că ne vom duce după dânsa. Astfel că scrupulele 
tale nu au motiv de a fi, zise Bembo cu acel ton de 
înfricoşătoare ironie, care îi era felul său de insultă. 

— Banii ce-i dai tu, costă scump! Ripostă Aretinul. 

Bembo ridică din umeri şi continuă: 

— Astfel deci, o chemi pe Perrina, îmi arăţi camera unde 
este închisă Bianca; o hotărăsc şi atunci înlesneşte-ne fuga, 
fără să fim văzuţi. 

— Bine. Stai aici o clipă. 

Aretinul se îndepărtă. 

Bembo se sculase. 

Aştepta cu inima zvâcnind, cu faţa zbuciumată, în sfârşit 
aşa cum îi apăruse Biancăi în adâncimile pădurii. Peste 
câteva clipe mai apoi, Aretinul se ivi şi zise: 

— Vino! 

Bembo se înfiora şi avu parcă un fel de şovăire. Apoi cu un 
gest de fioroasă hotărâre, îl urmă pe Aretin. 

Acesta îl conducea prin diferite încăperi cu totul cufundate 
în întunecime. 

Se opri în sfârşit în faţa unei uşi şi zise: 

— Aici este! 

Capitolul XIV Fiica curtezanei. 

S-a văzut, la începutul ultimei scene ce am povestit-o, că 
Aretin, după rugămintea sau mai degrabă porunca lui 
Bembo, se descotorosise de feciorul său de casă şi-l 
trimisese hăt, departe. 

Bembo ceruse ca acest fecior - singurul care-l văzuse 
intrând în palat - să fie închis până a doua zi de dimineaţă, 
iar îndepărtarea acestuia răspundea ţelului îndepărtat ce-l 
căuta. 

Acest valet, sub ochii Aretinului se îmbarcă într-o gondolă 
şi poetul se înapoie liniştit în palatul său. 


Gondola se îndepărtă, dar la cinci sute de paşi de palat, 
feciorul se opri şi sări pe uscat. Se îndepărtă cu grăbire 
spre insula Olivolo, ferindu-se să treacă prin vecinătatea 
palatului Aretinului. 

Nu întârzie să ajungă în insulă şi nu întârzie să intre în 
casa Dandolo, fără şovăire, ca şi cum ar fi venit de mai 
multe ori în insulă. Se părea că e cunoscut, căci bătrânul 
Filip îl salută prieteneşte cu un „bună ziua Gianetto”. 

Într-adevăr, acest fecior de casă nu era decât tânărul 
marinar întâlnit de Scalabrino pe drumul Mestrei. Acesta, 
adică Scalabrino, îi propusese să intre în serviciul lui 
Roland Candiano. 

Se pare că Gianetto găsise foloase pozitive să se lipsească 
de serviciul ce-l avea la Bartolo Chiorul şi Sandrigo, pentru 
acel al lui Roland, deoarece primise oferta lui Scalabrino. 

Roland îl vârâse în serviciul Aretinului, fie pentru a 
supraveghea pe poet, fie pentru a fi la curent cu ceea ce se 
petrece în palatul lui. 

— Stăpânul e aici? Întrebă Gianetto sosind în casa din 
insula Olivolo. 

— Nu a venit astă-noapte. 

— Se va înapoia? 

— Astă-seară, poate. 

— Deci voi aştepta. 

Şi Gianetto îl aşteptă într-adevăr şi stătu toată ziua în casa 
aceea. 

După ce am spus toate acestea să ne înapoiem acum la 
Bembo, care stătea în faţa uşii camerei ocupate de Bianca. 

— Aici este! Spusese Aretinul. 

Bembo intră şi o văzu pe Bianca stând lângă o masă. 
Văzându-l, ea se sculă dreaptă şi cu o mişcare instinctivă, se 
aşeză în spatele mesei pe care o puse astfel între dânsa şi 
cardinal. 

Acesta inspectase dintr-o ochire camera. Era foarte sumar 
mobilată, Aretinul având obişnuinţa să nu facă cheltuieli de 
prisos în cazuri de acestea. Somptuos în toate părţile 


vizibile ale palatului său era de o zgârcenie foarte mare în 
împodobirea încăperilor intime. 

Camera nu conţinea deci ca mobilier, decât un pat destul 
de îngust, o măsuţă şi două scaune. Trebuie adăugat de 
altminteri că aceste mobile erau cât se poate de 
confortabile. 

În faţa uşii era o fereastră cu nişte perdele. 

Bembo închise uşa, vâri cheia în buzunarul tunicii şi fără a 
fi văzut de Bianca, se duse la fereastră, o întredeschise, se 
aplecă. 

Fereastra nu dădea spre faţadă, adică spre canal. Dădea 
spre o ulicioară laterală. 

Bembo constată că ulicioara era pustie şi întunecoasă. 

Fereastra era la catul întâi, adică cam la vreo douăzeci de 
picioare deasupra şoselei. 

Aceste constatări făcute, Bembo se întoarse spre Bianca şi 
o văzu înarmată cu micul ei pumnal. 

El zâmbi în chip fioros. 

Era hotărât de astă dată să nu se mai lase oprit în cale de 
o rană la mână. 

La zâmbetul lui Bembo, tânără fată răspunse printr-o 
privire atât de dreaptă, atât de hotărâtă, încât părea o 
aprinsă oglindire a îndrăznelii. Puternică întocmai ca una 
din războinicele din antichitate, ea-l aştepta pe duşman cu 
liniştea fioroasă a clipelor de apoi. 

Ziua ce se scursese îi adusese fetei destulă linişte. 

În clipa când Perrina o târâse după dânsa, Bianca sleită de 
puteri, abia avu conştiinţa celor ce se întâmplau în jurul ei. 
Zdrobită de uriaşa sforţare a luptei sale în pădure, se lăsase 
să fie târâtă fără nici o împotrivire. Bembo ar fi izbutit în 
acea clipă dacă ar fi încercat un nou asalt. 

Ajunsă în odaia Perrinei ea îşi pierdu cunoştinţa. 

Pumnalul ce-l ţinea în mână, o adevărată bijuterie, 
construită de vestitul armurier Ferriera, din Milano, căzu 
pe parchet. 

Perrina văzu arma. 


O luă de jos, o contemplă gânditoare; apoi privirea ei se 
îndreptă spre Bianca şi clătină din cap, murmurând: 

— Sărmană micuță! 

Înţelesese. 

Când, mulţumită îngrijirilor ei, Bianca îşi reveni în fire, se 
părea că ea căuta ceva în jurul ei. Avea în ochi o astfel de 
nelinişte încât Perrina fu mai cutremurată de privire decât 
de leşinul ei. 

— Iată ceea ce cauţi, spuse ea întinzându-i stiletul. 

Bianca îl înşfacă cu lăcomie. 

Atunci reasigurată, o examină pe noua ei prietenă şi-i 
spuse zâmbind: 

— Eşti o prietenă. 

— Da, spuse Perrina mişcată, o prietenă; nu te teme 
nicidecum de mine. 

— Nu mai mă tem de nimic acum. 

Ele se priviră şi - aşa de frumoase amândouă - îşi întinseră 
mâna cu un gest spontan. 

— Unde sunt? Întrebă atunci Bianca. 

— În palatul Aretinului. 

Şi cum Bianca o privea uimită, Perrina spuse: 

— Ce? Nu-l cunoşti pe Aretin? Este un poet celebru, 
cunoscut de lumea întreagă, temut pentru satirele lui, 
admirat pentru poeziile sale. 

Vorbea cu o mândrie naivă. 

— Câştigă bani mulţi, continuă ea. E un om care ţipă mult, 
dar nu este rău. Noi care-l cunoaştem bine, nu înţelegem 
pentru ce să se teamă cineva până într-atât de el. Este 
foarte mărinimos şi foarte bun pentru noi. 

— Pentru voi? 

Perrina roşi numaidecât. 

În presupunerile ei, Bianca era o nouă servitoare pe care o 
aducea Aretinul şi ştia foarte bine ce deveneau servitoarele 
lui Pietro d'Arezzo. 

Şi acum îşi imputa acest fel de laudă ce-i acordase 
stăpânului ei. 


— Pentru voi? Întrebase Bianca. 

— Noi. Servitoarele sale. 

— Eşti una dintre servitoarele stăpânului acestui palat? 

— Da, suntem şapte. 

Perrina, vădit lucru, era într-atât de nedumerită, încât 
Bianca observă şi se întrebă de unde-i provine această 
nedumerire. Numărul servitoarelor Aretinului nu o mira; în 
palatul mamei sale erau mult mai multe. 

— Astfel, reîncepu ea liniştindu-se din ce în ce mai mult, 
spui că domnul Aretin este un om cumsecade? 

— Da. Adică. E bun pentru noi, dar trebuie să te fereşti de 
el. 

— De dânsul? Pentru ce? 

— Scumpă signorina! Nu mă întreba. Văd atâta 
nevinovăție în frumoşii dumitale ochi, încât nu ştiu cum să 
mă exprim. Dacă vrei să-mi răspunzi cu sinceritate la 
întrebările mele, poate că ţi-aş putea fi de folos. Căci după 
aerul dumitale de măreție şi nevinovăție, văd că nu eşti 
ursită să ajungi. Ceea ce am ajuns noi. 

— Ce aţi ajuns? Exclamă Bianca mirată. 

— Auzi cu luare-aminte. Nu-l cunoşti pe Aretin, spui? Este 
el deci cel care te-a făcut să vii în acest palat? În sfârşit, te-a 
angajat ca pe o nouă servitoare? 

Bianca se cutremură. 

— Nu, nu, spuse ea. Omul care m-a adus aici, este. Acela 
pe care l-ai văzut. 

— Bembo? 

— Da, astfel se numeşte. 

— Ah! Acesta este o fiinţă perversă şi rea. Nenorocire 
dumitale dacă eşti în puterea lui. Dar ce vrea de la 
dumneata? Cum ai venit aici cu el? 

Bianca spuse simplu şi cu naivitate povestea ei. 

Perrina află astfel, că Bianca era fiica curtezanei ilustre la 
care Aretinul fusese să-şi petreacă seara şi când Bianca 
isprăvi povestirea cu pădurea, ea înţelese oribilul adevăr. 


— Te plâng, spuse ea fără să-şi poată reţine lacrimile; aşa 
de tânără şi de frumoasă, în puterea unui astfel de 
monstru! Dar te voi scăpa. Toate, tovarăşele mele şi eu, te 
vom apăra. Aretinul însuşi te va proteja contra încercărilor 
acestui om şi dacă ar fi atât de pervers ca să se unească cu 
Bembo contra dumitale, te vom ajuta să ieşi de aici. Astfel, 
linişteşte-te şi prinde puteri mâncând puţin, apoi dormind. 

— Să ies de aici! Strigă Bianca frângându-şi mâinile, iată 
într-adevăr ceea ce este imposibil! 

— Pentru care motiv? Întrebă Perrina mirată. 

— Pentru că acest om m-a ameninţat cu o catastrofă 
înspăimântătoare! Dacă-l părăsesc, mama mea. Ah! Mama. 

— Ei bine? 

— Este pierdută! Simt că acest mizerabil nu ameninţă în 
zadar. Am înţeles că spunea drept şi că el posedă taina 
înfricoşătoare care o va omori pe mama. 

— Ei bine, rămâi aici, deoarece trebuie! Dar îţi jur că vei fi 
apărată de noi toate! Să vedem, adăugă ea, văzând că 
disperarea se făcea din nou stăpână pe Bianca, lasă-ne să 
facem cum ştim noi. Deoarece nu este Aretinul care te-a 
adus aici, fiindcă este Bembo acela care te ameninţă, vom 
găsi uşor mijlocul de a te scăpa. Linişteşte-te. 

La stăruinţele Perrinei, care-i jură să n-o părăsească în 
timpul somnului ei, Bianca consimţi să se întindă cu totul 
îmbrăcată pe pat. Aproape imediat, căzu într-un somn 
adânc întretăiat de visuri fioroase dar care, cu toate 
acestea, o linişti. 

Către seară se deşteptă şi o văzu pe Perrina, aşezată lângă 
pat, zâmbindu-i. 

Bianca se lăsă târâtă lângă masa pe care se afla un prânz 
preparat. 

Mâncă cu poftă, fiind la acea vârstă fericită când durerile, 
cât de violente ar fi, nu te împiedică a mânca şi dormi. 

Dejunul terminat, Perrina se pregătea să reînceapă 
convorbirea de dimineaţă când se auzi glasul Aretinului 
care o striga. 


— 'Te las o clipă singură, spuse ea, dar mă voi întoarce de 
îndată ce stăpânul îmi va vorbi; vrea fără îndoială să-mi dea 
ordine pentru dumneata. 

Perrina ieşi la a doua strigare a Aretinului. 

Câteva minute mai târziu, uşa se deschise şi Bianca îl văzu 
intrând pe Bembo. Ea se ridică şi se pregăti pentru o nouă 
luptă. 

Bembo, după ce inspectase strada, închise fereastra, apoi 
înaintă spre Bianca. 

— Văd, spuse el cu un surâs drăcesc, că ai mereu în mână 
acea frumoasă jucărie, a cărei urme le port. 

El arătă mâna înfăşurată în cârpe. 

Şi cum Bianca, urmând aceeaşi tactică păstra tăcerea şi se 
mulțumea să strângă cu nervozitate mânerul de aur al 
pumnalului ei, el reluă: 

— Te ţii de neam. Imperia, mama dumitale, a omorât cu 
lovituri de pumnal pe ilustrul loan Davila, al cărui ucigaş 
Consiliul celor Zece n-a renunţat încă să-l găsească. 

Bianca avu un tremur de nelinişte şi Bembo observă că pe 
acest teren al conversaţiei, era cu adevărat cel mai tare. El 
se aşeză la oarecare depărtare de tânăra fată. 

— Vezi, spuse el, nu trebuie să te temi că vreau să 
întrebuinţez forţa, după cum am făcut din prostie în 
pădure. Aşadar, ascultă-mă tot aşa de liniştită, după cum 
vorbesc eu. 

Această linişte nu exista de altfel decât în termenii 
întrebuinţaţi de cardinal. 

Glasul lui tremura. 

Ochii lui aruncau străluciri stranii. 

Păru mai înspăimântător Biancăi decât atunci, în fundul 
pădurii întunecoase, căutând să se năpustească asupră-i. 

— Ascultă, reluă cu bruscheţe Bembo, eu trebuie să 
părăsesc Veneţia chiar noaptea aceasta. Dar mai înainte de 
a pleca, am hotărât să fii a mea. Vei fi a mea. 

Ea scutură din cap cu violenţă şi arătă vârful ascuţit al 
pumnalului ei: 


— Nu înţelegi, continuă încet cardinalul, vei fi a mea de 
bună voie. Te iubesc, te iubesc ca cel din urmă smintit şi 
dumneata, dumneata mă urăşti. Ei bine, vom împreuna 
această ură cu această iubire. 

Şi cum o privire de suverană îndrăzneală, o privire 
inspirată, plină de onoare şi de curaj cădea asupra lui, fu 
apucat de un acces de furie. Vorba îi deveni greoaie, 
gesturile necontrolate şi bâigui: 

— Vei fi a mea, fată blestemată, auzi? Singură te vei da 
sărutărilor mele! 

Gâfâia. 

Ochii lui aruncau fulgere. 

Stătea jos şi mâna lui înfăşurată în cârpe se îndrepta către 
Bianca, ce sta nemişcată, ca pentru a o cuprinde. El spuse 
batjocoritor: 

— Ascultă! Destulă făţărnicie, destulă silnicie de prisos şi 
stupidă. Te iubesc şi mă vei iubi. Îţi dau să alegi. În braţele 
mele, imediat, sau mama ta închisă într-o oră. 

Bianca scoase un țipăt sfâşietor. 

Se retrase până în colţul cel mai întunecos al camerei. 

Bembo rămase unde era. 

El strigă: 

— Vino! 

Ea se înfundă în ungherul ei. 

— Bună fată! Strigă Bembo, care lasă pe mama ei călăului! 

Un nou strigăt, mai slab, mai deznădăjduit, scăpă de pe 
buzele Biancăi. 

Bembo înţelese că izbânda era a lui. 

Înaintă doi paşi. 

— O mama mea! Strigă Bianca ridicând asupra lui Bembo 
ochii strălucind de o seninătate ciudată, o mama mea, să 
murim deci amândouă, deoarece moartea singură este 
scăparea noastră cea din urmă. 

În acelaşi timp, ridică braţul şi lovi cu putere în pieptul ei. 
Sângele curgea şiroaie. 

Căzu în genunchi imediat, apoi pe spate. 


Bembo scoase un urlet sălbatic. 

Se năpusti asupra tinerei, se aruncă în genunchi şi cu 
amândouă mâinile, ridică capul palid. 

Bianca deschise o clipă ochii şi acea privire era de o 
nespusă seninătate nevinovată şi sfioasă, dar plină de o 
asigurare depărtată, ca şi cum prin intrarea ei în tainele 
morţii, ar fi găsit în sfârşit adăpostul de necălcat. 

— Nu vei muri, horcăi Bembo, nu vreau să mori. 

Buzele tinerei se mişcară încet. 

Bembo, sălbatic, pe jumătate nebun, se aplecă spre a 
culege ultimile cuvinte ale muribundei şi auzi: 

— Adio, mamă. Adio, Roland. 

Bembo, cu un geamăt înăbuşit, se dădu înapoi şi lăsă să 
recadă capul pe duşumea cu un zgomot înăbuşit. 

Rămase astfel, aplecat asupra lui însuşi, cu mâna la ochi şi 
când se uită, văzu că Bianca era moartă. 

Un surâs trist şi dulce rătăcea încă pe buzele decolorate. 

Fiica curtezanei, fecioara curată, moartă, sacrificându-se 
singură pudoarei, părea că doarme într-o ţinută graţioasă. 

Cardinalul privea cu ochii măriţi de groază acest 
spectacol. 

— Moartă! Mormăi el, este cu neputinţă să fie moartă şi 
să-mi scape! Este adevărat? Nu, asta nu-i cu putinţă. Asta 
nu-i adevărat. Doarme. 

O halucinație se desprinse din creierul lui. 

Ajunse la convingerea că Bianca dormea. 

În această stare sufletească, nebunia iubirii nu întârzie a-l 
năpădi. 

Mormăi cuvinte fără şir, al căror înţeles arăta totodată 
grozavul gând ce-l chinuia. 

— A mea! Da, e cu totula mea! Tăcere! Principalul este să 
n-o deşteptăm. Băgare de seamă. 

În acelaşi timp, el se târi către cadavru; răsuflarea aspră 
arunca fierbinţeala lui asupra obrazului îngheţat al moartei. 
Mâna lui se întinse uşor, înlănţui mijlocul care începuse a 

înţepeni. 


O clipă mai târziu cardinalul era lungit lângă cadavru. 

Voia deci să-l cuprindă? 

Fecioara trebuia să sufere, aşadar moartă, ruşinea 
sărutului de pângărirea căruia scăpase. 

Tremurând, aiurând, scuturat de friguri, Bembo îşi 
apropie buzele de gura care se înţepenea într-un surâs de 
dincolo de mormânt. 

În această clipă, un zgomot nedesluşit, răsună în palat. 

Bembo auzi acel zgomot. 

Pe neaşteptate readus în simţiri de situaţie, se sculă în 
genunchi, cu capul în mâini. 

— Ce este? Bâlbâi. Blestem! Cine vine! Ah! Sunt pierdut! 

— Bianca! Bianca! Striga o voce gâfâitoare. 

— Aici! Răspunse un glas femeiesc. 

Cardinalul sări. 

Lovituri furioase zguduiră uşa. 

Bembo izbucni într-un râs prostesc şi îndreptându-se către 
fereastră, o deschise larg şi sări în gol, în timpul când uşa 
se deschidea, sau mai curând cădea, smulsă din ţâţâni. 

Bembo scăpase. 

Cum n-a murit? 

Cum nu s-a rănit? 

În împrejurări anormale, corpul capătă o uşurinţă şi o 
dibăcie anormală. Bembo sărise de la o înălţime de 
patruzeci de picioare şi căzuse în picioare. Fără să piardă o 
clipă începu să fugă şi sări în gondola care-l aştepta. 

Gondola începu să lunece pe apă. Bembo nu ieşi din starea 
de prostaţie decât în clipa când gondola atinse nisipul 
celuilalt mal al lagunei. 

Sări pe uscat fără să spună o vorbă şi plăti cu dărnicie. 

Cardinalul se înfundă în lanuri şi dispăru imediat. 

Capitolul XV Marş forţat. 

Bembo cunoştea destul de bine vecinătăţile Veneţiei; o luă 
drept înainte, străbătând pământuri joase şi nisipoase, 
poate cu speranţa de a dezorienta pe oamenii cu barca, 
dacă aceştia, din întâmplare, ar fi căutat să vadă în ce 


direcţie plecase, sau poate fără să se gândească, fugind 
numai ca să fugă. 

Era în prada unei groaze nebune, pe care căutase în zadar 
s-o potolească, în timpul trecerii lagunei. 

Trebuie să spunem că abia se mai gândea la Bianca 
moartă. Bembo avea întrucâtva temperamentul Imperiei. 
Curtezana se despărţise pe neaşteptate de patima ei 
senzuală pentru Sandrigo, de îndată ce acesta fusese 
înjunghiat. Pasiunea lui Bembo era la fel. Bianca moartă, el 
se despărţi de dânsa. Atât cât avusese o umbră de nădejde 
ca să o aibă prin înşelăciune, ameninţări sau silnicie, iubise 
cu înflăcărare. Acum când moartea punea între ei o barieră 
de netrecut socotea nefolositoare visele imposibile. Bembo 
era omul pozitiv. Visul chiar, lua forma unei realităţi pur şi 
simplu îndepărtată. Dar dacă obiectul visului dispărea, visul 
se risipea. 

Faptul totuşi era remarcabil şi arăta o putere de caracter 
excepţională. Pe măsură ce cardinalul se depărta de 
Veneţia, chipul palid şi dulce al Biancăi părea că se risipeşte 
ca o nălucă. Singură, groaza îl urmărea şi ceea ce-i răsuna 
în ureche, nu era cuvântul de agonie al fecioarei, ci era 
strigătul lui Roland chemând pe Bianca. 

Roland era pe urmele lui, lucrul i se părea de netăgăduit. 

Numai Roland îi va regăsi urma. 

Aici Bembo începu a se asigura: 

— Italia este mare. Cum va bănui el că m-am refugiat la 
Roma mai curând decât aiurea? Şi apoi, chiar dacă află că 
sunt la Roma, va avea cu adevărat interesul să mă 
regăsească? Ce vrea? Să scape de mine pentru că îl supăr 
în Veneţia? Ei bine, încetez de a-l mai supăra, de aceea 
plec! Şi apoi chiar dacă mă urmăreşte cu răzbunarea lui, 
Roma nu este Veneţia. 

Acolo, voi fi atât de puternic. Acolo, papa însuşi mă va 
ocroti. Judecând astfel, spera să se scuture de acest 
sentiment de frică care-l punea pe fugă. 


Dar nu putea să se liniştească şi simţea că Roland va fi de 
neîmpăcat. 

— Să fug mereu! 

Mergea în noapte ca un nebun, cu urechile aţintite, cu 
ochii din cale afară deschişi, ca să pătrundă întunericul, 
tresărind la vederea unui tufiş, aruncându-se la pământ 
când trosnea vreo creangă în spatele lui. 

Strângea cu putere patul unui pistol ce şi-l pusese 
dimineaţa în gondolă şi pe care-l trecuse în centiron. 

Înfăşurat în mantaua lui, ghetele lovind înăbuşit pământul, 
fugea prin sărituri, câteodată năpustindu-se înainte, 
câteodată oprit, înspăimântat, cu urechea întinsă. 

— Să fug mereu! 

După două ore de astfel de mers, făcu o bruscă întoarcere 
la stânga şi ajunse pe drumul Padovei, drum rău de altfel, 
crestat de urme pe care ploile le umpluseră cu apă şi pe 
care ciprii de pe margine arătau totuşi bine. 

Se făcea ziuă când cardinalul intră în oraş. Prima lui grijă 
fu să cumpere un cal bun şi un echipament complet de 
călăreț; cât despre hainele ce le purta, le făcu un pachet, pe 
care-l aruncă mai târziu într-un loc îndepărtat. 

— Aretinul, bombăni el, poate foarte bine să dea o 
descriere exactă a hainelor ce le purtam. 

Astfel transformat, din belşug înviorat într-un han bun, 
unde dormi două ore, Bembo se urcă pe cal pe la orele zece 
dimineaţa, ieşi din oraş şi luă în galop drumul Ferrarei. 

Soarele strălucea, drumul era singuratic, cardinalul se 
simţea din ce în ce mai asigurat. Străbătu cu repeziciune 
[talia de sus, trecând prin Ferrare şi Bolonia şi după câteva 
zile se văzu la poalele Apeninilor pe care trebuia să-i treacă 
spre a-şi continuă drumul spre Roma. Ajunse astfel până în 
oraşul Firenzuola, al cărui nume înseamnă Florenţa mică. 
În sfârşit, acest oraş se află pe coasta de nord a Apeninilor 
şi Florenţa îi stă faţă în faţă, pe povârnişul meridional. 

La Firenzuola nu era decât un han. 


Bembo, judecând suficientă distanţa pe care o pusese 
între el şi Roland, se hotărî să-şi petreacă noaptea aici. În 
sfârşit, noaptea se lăsa în clipa când descăleca înaintea 
hanului, în timp ce hangiţa grăbită alerga pentru a-i ţine 
frâul. 

Bembo mâncă cu foarte mare poftă în sala comună; apoi 
chemând hangiul: 

— Hanul dumitale, spuse el, nu are aerul de a fi des vizitat. 

— Vai! Excelenţă, cui spuneţi asta! Dacă nu mi-ar veni din 
când în când un cavaler de neam bun ca măria-voastră, de 
mult timp aş fi cerşetor. 

— Aşadar, nu este nimeni în han, în clipa asta? 

— Nimeni altul decât dumneavoastră, înălţime! 

— Bine; doresc să petrec noaptea aici. 

— Avem paturi excelente. Măria-voastră nu va dormi 
niciodată aşa de bine. 

— Este tocmai ceea ce-mi trebuie. Arată-mi deci unul din 
aceste faimoase paturi. 

— Imediat, numaidecât! Strigă hangiţa aducând o 
lumânare. Dacă excelenţa-voastră doreşte să se odihnească, 
să mă urmeze. 

Hangiul deschise o uşă care dădea în sala comună, la 
parterul hanului şi urmat de Bembo, intră într-o cameră 
mizerabilă, unde era un pat foarte strâmt şi foarte tare în 
aparenţă. 

— Perfect! Superb! Strigă Bembo. 

— Aşadar, excelenţa-voastră va rămâne noaptea aici? Zise 
cu timiditate gazda. 

— Da, scumpul meu, patul îmi place, şi camera de 
asemenea. 

Hangiul se retrase radios. Imediat, cardinalul se aruncă pe 
patul urât şi se înveli cu mantaua. Auzi pe hangiu închizând 
poarta hanului; suflă în lumânare şi zdrobit de oboseală, 
închise ochii. Somnul îl cuprinse aproape imediat. 

Dar, cum era în acea stare de jumătate somnolenţă ce 
precede somnul deplin, i se păru că aude un zgomot de 


glasuri în sala comună. 

Se ridică într-un cot şi ascultă. 

Vocile erau a doi călători care, fără îndoială sosiseră la han 
în timpul primului somn al cardinalului. 

Bembo ascultă, cu interesul nespus de mare al 
condamnatului la moarte, care aude paşi apropiindu-se pe 
neaşteptate de camera lui; poate moartea care vine. 

Imediat se scutură îngheţat de fiorii groazei. 

Dinţii lui clănţăneau. Aceste glasuri. Aceste glasuri. 

Se dădu jos din pat, se puse în genunchi şi astfel, pentru 
ca să înlăture chiar un scârţâit al ghetei, se târi până la uşă. 

Drumul dură câteva secunde şi i se păru lui Bembo că 
durase o oră. La uşă, îşi lipi urechea. Atunci o sudoare 
îmbelşugată îi inundă fruntea şi părul i se zbărli întocmai 
cum se întâmplă când nervii sunt duşi de groază la maximul 
lor de încordare, fenomen rar, dar aievea. 

Ascultă stând tot în genunchi. 

În faţa uşii comunicând cu sala comună era o uşă-fereastră 
deschizând drum spre spatele casei. 

Când sosise, Bembo inspectase totul. 

La dreapta era o curte cu grajduri în fund; la stânga era o 
mizerabilă grădină, unde hangiul cultiva legume. Totul era 
înconjurat în parte de un gard, în parte de un zid pe 
jumătate dărâmat din cauză că nu fusese îngrijit şi reparat. 

Bembo, ajunse la uşa-fereastră, întreprinse acea operă 
primejdioasă şi supărătoare, care consta în a deschide ceva 
noaptea, fără a face să scârţâie încheieturile, fără a provoca 
un zgomot, atunci când făptaşul ştie că la primul scârţâit, o 
mână, a duşmanului, va trebui să se abată pe umărul lui. 

Îşi ajunse scopul şi se văzu afară. 

Atunci se îndreptă spre grajd ca să-şi ia calul, dar la 
jumătatea drumului se opri năucit. Pentru a face să iasă 
animalul din han, nu exista alt mijloc decât să-l treacă, pe 
sub o boltă, care ducea la drum şi care era închisă de o 
poartă mare pentru căruţe. 


Pe lângă asta, i se părea imposibil să-şi înşeueze calul, să-l 
înfrâneze, să-l facă să iasă din grajd fără a-i trezi. 
Imposibilitatea unei astfel de operaţiuni îi păru ciudată. 

Pumnii i se strânseră, un suspin de frică îi sfâşie gâtlejul. 

Ascultă. În han auzi zgomotele hangiului şi femeii sale, 
grăbiţi fără îndoială să pregătească o masă noilor sosiți. 

Bembo ajunse la zid şi-l sări cu uşurinţă, într-un loc unde o 
dărâmătură formase o spărtură cât jumătate din înălţimea 
sa. 

— Voi pleca pe jos, mormăi în el. 

Se îndreptă spre câmpii, într-o goană pierdută, apoi 
mereu alergând, regăsi drumul care suia coastele 
Apeninilor. 

Dar imediat se gândi că acei care îl urmăreau ar lua cu 
siguranţă acest drum şi senzaţia că ei erau acolo, îl făcu să 
se întoarcă pe neaşteptate, cu pistolul în mână, cu faţa 
încordată căutând să pătrundă noaptea cu privirea lui 
arzătoare. Nu văzu nimic. 

Cu un mormăit de ameninţare, de furie şi teroare, el 
reîncepu să fugă, de astă dată traversând câmpuri cu 
mărăcinişuri, boschete de castani şi de stejari care formau 
mase confuze. Cât timp a durat această fugă nebună? 

Ce munţi escalada cardinalul episcop al Veneţiei în fuga lui 
nebună în noapte, după ce suflul de spaimă l-a atins în 
ceafă? Prin ce râpe abrupte, prin ce văi profunde a mers el? 
Ce torente, ce abisuri au barat fuga sa în neştire şi cum a 
reuşit el să le învingă? Singur, n-ar putea să spună. 

Ceea ce este cert, este că o dată cu răsăritul soarelui, un 
păstor sosi pentru a-şi conduce caprele pe pantele muntelui 
cu stânci enorme, ascuţite ca osatura globului terestru, 
acest păstor, am zis, observă un om căzut în fundul unei văi 
strâmte şi cobori la el. 

Omul era leşinat, dar nu rănit. El se refugiase acolo, nu 
căzuse. Văgăuna era plină de zăpadă şi omul fără îndoială 
adormise pe ea. Păstorul luă plosca sa şi vărsă pe buzele 
acestui necunoscut câteva picături din lichidul fermentat pe 


care îl conţinea. Omul deschise ochii, se ridică precipitat şi 
aruncă o aşa privire, că păstorul a recunoscut mai târziu că 
n-a văzut niciodată ochi mai buimăciţi, mai înspăimântați. 

— Cine eşti, ce vrei cu mine? Mormăi Bembo. 

— Un sărman păstor, excelenţă, zise păstorul tremurând. 

— Eşti singur? 

— Singur, cum senioria-voastră poate vedea. 

Bembo privi împrejurul lui, oftă apoi aruncând păstorului o 
privire mai puţin teribilă. 

— Eu am observat pe senioria-voastră, spuse păstorul, şi 
crezând că ea este rănită, am profitat şi am vărsat pe 
buzele sale puţin din plosca mea. 

Bembo căută în centura sa de piele şi dădu păstorului 
înmărmurit o piesă, de aur. 

— Prinde. 

— Monsenior. Aceasta este mai mult decât câştig eu în 
şase luni, poate într-un an. 

— Prinde, dar cu o condiţie. Dacă trec oameni pe aici şi 
dacă te întreabă de a traversat un om muntele, tu să zici că 
n-ai văzut pe nimeni. 

— Da, monsenior, zise păstorul luând dublul ducat de aur. 

— M-ai înţeles? 

— Da excelenţă, dar era inutil de a mă plăti pentru 
aceasta, noi locuitorii de la munte, n-avem obiceiul de a-i 
trăda pe fugari. 

Bembo aruncă o profundă privire la păstor şi aplecă capul, 
gânditor. 

Apoi el întrebă: 

— Acum, unde sunt? Departe de Firenzuola? 

— Departe? Cred şi eu. Firenzuola este de cealaltă parte a 
Apeninilor. Aici sunteţi pe versantul Borgo. 

— Borgo? 

— Da, Borgo aproape de Florenţa. 

Bembo tresări de bucurie. El traversase Apeninii şi era 
acum pe drumul Florenței, adică pe ruta directă a Romei, 
pe ruta refugiului asigurat. 


— Şi pentru a ajunge la Borgo? Întrebă el. 

— Dacă senioria-voastră urcă pe coasta acestei văi până la 
acea stâncă aurită de soare, apoi apucă poteca ce 
şerpuieşte spre vale, această potecă îl va duce spre Borgo. 
Dacă senioria-voastă doreşte să-l conduc? 

— Nu, nu. Adio păstorule şi aminteşte-ţi ce ţi-am zis. 

Păstorul întinse cu mândrie braţul, fie într-un gest de 
jurământ, fie ca să arate lui Bembo direcţia ce trebuia s-o 
ia. Bembo începu să urce ponorul, găsi poteca arătată, 
ajunse la drum şi ajunse în Borgo după-amiază. 

Acolo îşi cumpără un cal şi porni pe drumul Florenței, 
unde ajunse pe înnoptate. 

De la Florenţa, Bembo începu să se liniştească. Deci 
călători puţin şi numai în timpul zilei; drumurile erau din ce 
în ce mai bătătorite şi căruţe poştale treceau într-una. Acest 
lucru producea o mişcare şi o însufleţire ce-l smulgeau din 
posomorâtele-i gânduri. Când străbătu Siena şi ajunse pe 
ţărmul lacului Bracciano, avu deplina convingere că era 
scăpat. A doua zi, intra în câmpia Romei, întinsă câmpie 
stearpă, arsă de soare vara, mocirloasă iarna. Cât putea 
zări Bembo cu ochii, nu vedea decât bărăganuri sterpe, 
unde-şi încovoiau capetele gingaşe niscai copăcei bătuţi de 
vânturile dinspre miază-noapte. 

În aceeaşi zi ajunse la un han, care nu era decât la vreo 
câţiva paşi de Roma şi care se numea Hanul Furcii, pentru 
că drumul într-adevăr se bifurca în acest loc. 

Bembo se hotări să se oprească aici câteva ore, aşa ca să 
nu intre în Roma decât pe înnoptate. 

Stăpânul ospătăriei Osteria della Forca asigură pe 
excelenţa-sa că va fi cu desăvârşire liniştit în marele-i han şi 
că i se va servi o cină, de care o să-şi aducă multă vreme 
aminte. Deci cardinalul se aşeză lângă foc în sufragerie. 

Bogata cină vestită de ospătar se ivi sub forma unei 
omlete, a unei hălci de răcitură şi a unui pui slăbănog, totul 
stropit cu un vinişor prost, pe care hangiul îl tot lăuda că 
este adevărat Chianti superior. 


Bembo după cum s-a văzut era un mâncău. 

Totuşi nu se strâmbă nicidecum şi plăti fără să mai 
socotească nota, ceea ce făcu să fie trecut de la rangul de 
excelenţă la acela de ilustrissima excellenza. 

— Ei asta-i! Se gândea cardinalul, să mă fi cuprins o 
nebunie, acolo în acel han din Firenzuola? Acum că mi-am 
recăpătat tot sângele rece, aş putea jura că era vocea lui 
Roland Candiano? Fireşte, mi s-a părut că o recunosc pe 
dată. 

Bembo se înfioră la această aducere aminte. 

— Dar ia să vedem, reîncepu el, ce dovadă am că Roland 
Candiano m-ar fi urmărit până la Firenzuola şi că mi-a 
pierdut urma? În opt zile de mers ce s-au scurs, aş fi 
întrezărit ceva câtuşi de puţin neliniştitor! Nimic însă. Nu, 
nebuna mea spaimă m-a înşelat! Nu, nu era Candiano! 
Nebun ce am fost să risc de o sută de ori, să-mi zdrobesc 
oasele în fundul unei prăpăstii în noaptea aceea de spaimă. 

Rămase visător, se duse la fereastră şi şopti: 

— S-a sfârşit! Să nu ne mai gândim la acest vis rău. 

Roma este la doi paşi! Limanul! Izbăvirea! 

Nici o părere de rău pentru Bianca, micuța fecioară 
moartă în palatul Aretinului, nici o amintire cel puţin. Nimic 
altceva în sinea lui decât bucuria că scăpase. 

La Roma o va găsi pe Imperia! 

Şi Imperia era o minunată unealtă a norocului, pe care se 
deprinsese s-o aprecieze şi de care socotea să se bucure, să 
se folosească cu dibăcie. 

Cum se însera, îşi ceru calul. 

Hangiul i-l aduse, i-l ţinu respectuos de hăţuri, în timp ce 
fiică-sa îi prezenta pocalul de bun rămas. 

Bembo îl bău dintr-o duşcă, zâmbi fetei, făcu un semn cu 
mâna hangiului şi dând pinteni calului, se îndepărtă în 
trapul cel mare în direcţia Romei. 

Era abia un sfert de oră de când Bembo se făcuse nevăzut, 
când descălecară în faţa Osteriei della Forca doi călăreţi, 
dintre care unul era un fel de uriaş cu chipul îndurerat. 


Capitolul XVI Gennaro îşi plăteşte datoria. 

Să ne întoarcem acum la acea noapte de serbare, de 
dragoste şi moarte, când curtezana Imperia, într-o clipă de 
nebunie şi de furie geloasă, a dat-o pe fiica sa în mâinile 
cardinalului, arătându-i printr-o vorbă calea ce-o putuse ea 
lua. Vom ruga pe cititor să reconstituie scena din gondolă, 
moartea lui Sandrigo şi a Juanei şi să se refere la clipa când 
Imperia, în acea luntrişoară în voia valurilor, trăgea la mal. 
O îngrămădeală se formase. 

Un om se oferi s-o ducă pe curtezană acasă. 

Între timp, s-a văzut că Scalabrino îl anunţase pe Roland 
că-l înjunghiase pe Sandrigo şi că o înecase pe Imperia. 

După ce dăduse diferite porunci, Roland plecase în zori de 
zi din casa de pe insula Olivolo. Scalabrino, plecase într-o 
altă direcţie în căutarea lui Bembo. Nu rămăsese în casă 
decât bătrânul Filip şi s-a văzut că Gianetto, feciorul de 
casă al Aretinului, sosise prea târziu ca să-l informeze pe 
Roland despre sosirea lui în casa stăpânului său. 

Deci Roland pornise singur la drum. 

Era pe două urme: a Biancăi şi a Juanei. 

După plecarea acesteia din urmă din casa din Mestre, n-o 
pierduse din ochi. Pusese pe unul dintre camarazii săi să o 
urmărească pe tânăra femeie, cu sarcina de a veghea în 
taină asupra-i, s-o ocrotească. 

— Biata fată! Se gândea el. Dragostea ei pentru Sandrigo 
o împinge la vreo catastrofă. Pentru această iubire, 
mizerabilul ar fi ucis-o, dacă Scalabrino în acea noapte n-ar. 
Dar iată-l mort! Ce va face ea? Trebuie să fie în braţele 
frăţeşti, pentru ca aici să poată plânge; trebuie să găsească 
o inimă, ca s-o mângâie. Putea-voi găsi eu oare cuvintele ce 
vor reda puţină pace surorii mele? O, mamă, de ce nu eşti 
aici, tu, pentru care această sublimă inimă s-a învoit la cel 
mai sublim devotament, pe care tu nu-l cunoşti, tu care-i 
spuneai „fiica” ta! 

Cu mintea astfel preocupată, când de ceea ce va spune 
Juanei, când de dispariţia Biancăi, mergea de-a lungul 


cheiurilor, îndreptându-se către locuinţa Juanei a cărei 
adresă exactă o ştiu din prima zi. Aproape că se izbi de o 
adunare de bărbaţi şi de femei din popor, care priveau ceva 
ce trebuia să fie extraordinar, căci Roland ridicându-şi ochii, 
o recunoscu pe Imperia în barcă, pe Imperia cu veşmântul 
ei de serbare, pe Imperia rebegită de frig, albă ca varul de 
spaimă. 

O înăbuşită înjurătură izbucni de pe buzele lui Roland. 

Aşadar, Imperia trăia! 

Aşadar, aruncată în canal de Scalabrino, reapărea! Crima, 
mai puternică decât dreptatea, triumfa încă o dată. 

Roland rămase visător în faţa acestei năluciri şi timp de 
câteva clipe, se întrebă dacă nu trebuia să se arunce asupra 
acestei femei. 

— Pentru ce n-am omorât-o în noaptea asta? Mormăi el. 

Ca într-o viziune a unui vis rău, văzu un om desprinzându- 
se din grup, şi intrând în barca care se depărta cu toată 
puterea vâslelor. De câteva clipe, adunarea se risipise şi 
Roland rămase în acelaşi loc, izbit de mirare şi întrucâtva 
de oroare. Un fel de furie clocotea într-însul. 

În sfârşit un adânc suspin ridică pieptul lui şi se pregătea 
să se retragă, când i se atinse braţul. 

Se întoarse cu repeziciune şi văzu un om care se înclina 
înaintea lui, un om îmbrăcat ca un luntraş înstărit. 

— Cine eşti? Întrebă Roland. 

— Dacă vrei să mă urmezi o clipă, îţi voi spune-o după 
aceea, răspunse omul. 

— E de prisos. Te recunosc acum. Eşti Guido Gennaro, 
şeful poliţiei. 

Şi Roland, aruncând repede o privire împrejurul lui se 
convinse că erau singuri şi se puse în gardă contra unui 
eventual atac. 

— Liniştiţi-vă, înălţime, spuse Guido Gennaro. Vă amintiţi 
vocea, deoarece iată a doua oară când mă recunoaşteţi 
numai după sunetul glasului meu. Dar eu, înălţime, am 
amintirea faptelor. 


— Ce vrei să zici? 

— Că nu aveţi de ce vă teme din parte-mi, atât cât voi fi 
datornicul domniei-voastre. 

— Lămureşte-mă. 

— Am avut avantajul de a vă propune să mă urmaţi. Aici 
vom fi spionaţi. 

— Haide, unde vrei să mă duci? 

— Nu interesează unde, deoarece vom putea vorbi în 
linişte zece minute. 

Roland, aruncă o privire scormonitoare spre biserică. 

— Alteță, spuse şeful poliţiei închinându-se, vă jur pe 
sufletul meu că în această biserică nu este ascuns nici un 
zbir spre a vă aresta. De altfel, dacă vă este pe plac să 
mergem în alt loc, sunt gata să vă urmez. 

— Să intrăm, spuse Roland. 

Biserica era într-adevăr singuratică şi Roland de cum intră 
se putu convinge că Guido Gennaro nu-l amăgise. 

Ei se îndreptară spre o nişă laterală. Roland se aşeză în 
umbra unui stâlp şi cu un semn pofti pe şeful poliţiei să se 
aşeze lângă dânsul. 

— "Te ascult, zise el. 

— Înălţime, reîncepu Guido Gennaro după o clipă de 
tăcere, mai întâi caut să vă înştiinţez despre un lucru: că aş 
fi putut să vă arestez astă-noapte, la serbarea curtezanei 
Imperia şi că n-am vrut s-o fac. 

— Trebuia să încerci, zise Roland, aceasta este meseria 
dumitale. 

— Da, şi cred că aş fi izbutit, cu toate forţele ce le-aţi adus 
într-un scop pe care nu-l cunosc. 

— Văd că eşti bine informat. 

— Asta-i meseria mea, zise şeful poliţiei luând şi el 
cuvântul de care se servise Roland. 

— Atunci, de ce ai şovăit? 

— O să v-o spun, înălţime. Mi-aţi dăruit viaţa şi socotesc că 
sunteţi pentru mine sfinţit. 

Roland privi pe şeful poliţiei cu mirare. 


— Îmi sunteţi sfinţit până în ziua când vă voi fi făcut un 
serviciu egal cu cel ce mi l-aţi făcut. 

— Adică până în ziua când îmi vei fi scăpat viaţa. 

— Sau ceva cam la fel, de pildă viaţa unei fiinţe care v-ar fi 
tot aşa de scumpă ca şi a dumneavoastră, dacă nu şi mai 
mult. Roland tresări. O posomorâtă şi dureroasă văpaie 
ţâşni din privirea lui. 

— Despre care persoană vrei să spui? Întrebă el cu o voce 
răguşită. 

— Puţină răbdare, înălţime. Lăsaţi-mă mai întâi să termin 
ceea ce voiam să vă spun. Aşadar, am onoarea să vă 
informez că-mi sunteţi inviolabil, atât cât nu-mi voi plăti 
datoria. Dar de îndată ce îmi voi crede plătită datoria faţă 
de voi, vă înştiinţez că voi depune toate eforturile pentru 
arestarea domniei-voastre, pentru că nu-i numai datoria 
mea, dar şi interesul meu. 

Ajuns aici Guido Gennaro dintr-o veche obişnuinţă îşi frecă 
mâinile. 

— Faptele domniei-voastre! Am ştiut foarte puţine lucruri. 
Dumneavoastră sunteţi un straşnic potrivnic! lată luni şi 
luni de zile de când vă urmăresc pas cu pas prin poliţia cea 
mai puternică din întreaga Italie şi poate a lumii. Ah! 
Înălţime, lăsaţi-mă să vă plătesc tributul sincerei mele 
admiraţii, lăsaţi-mă de asemenea să vă spun că, cu moartea 
în suflet îmi voi îndeplini datoria, când vă voi aresta. Dacă v- 
aş fi cunoscut toate faptele, aş fi ghicit pretutindeni în 
evenimentele din aceste ultime luni, groaznica şi greaua 
dumneavoastră mână. Am adulmecat urma voastră în 
palatul Imperiei, în palatul căpitanului-general Altieri 
(oricât de stăpân pe sine, fu Roland, se cutremură la auzul 
acestui nume şi Guido Gennaro îşi însemnă acest fior) în 
palatul episcopului Bembo şi până şi în palatul mai marelui 
meu director, marele inchizitor Dandolo, cutez încă să 
adaug: până în palatul ducal. L-am văzut pe Foscari, 
groaznicul, nemilostivul Foscari, privind în juru-i cu 
nelinişte când se rostea numele domniei-voastre; l-am văzut 


pe Altieri albind la faţă, l-am văzut pe Dandolo tremurând, l- 
am văzut pe episcop înfiorându-se de teamă. Am adunat 
aceste impresii fugitive, am notat faptele misterioase ce par 
că formează în jurul acestor puternice personalităţi un cerc 
de fier, care merge strângându-se din ce în ce mai mult, şi 
am înţeles mişcătoarea, împătimitoarea luptă ce aţi început- 
o singur-singurel împotriva atâtor elemente diferite. Şi dacă 
rămâneţi insensibil, dacă nu puteţi fi prins, dacă mişcările 
domniei-voastre se învăluiesc cu o taină de nepătruns, nu 
mi-e mai puţin cu putinţă să studiez efectele gândirii 
voastre şi să vă urmăresc drumul ce este ca un meteor ce 
trece fără să fie văzut, dar a cărui trecere se constată prin 
nenorocirile ce le lasă în urma lui. Cataclismele astea eu le 
văd, le însemnez. Bembo şi Altieri odinioară prieteni, sunt 
astăzi duşmani. Pentru ce? Foscari şi Altieri erau doi fraţi. 
Acum unul organizează împotriva celuilalt o uneltire atât de 
dibace, formată cu atâta artă, chibzuire îndepărtată şi 
voinţă înspăimântătoare, şi numai o concepţie de geniu a 
putut zămisli o atare operă. Cunoaşteţi poate pe 
inspiratorul invizibil, alteţă? Ştiţi care-i mâna ce ţine firul 
conducător al acestui labirint în care se afundă şi se 
rătăcesc Foscari, Altieri, Bembo, Dandolo? Eu, eu cred că îl 
cunosc pe acest inspirator, cred că i-am recunoscut mâna. 
În orice caz, ştiu că aceeaşi nenorocire ameninţă pe 
oamenii aceştia şi-i atârnată asupra întregii Veneţii. Ştiu că 
fulgerul este încet, cu dibăcie îngrămădit şi că tunetul va 
izbucni, fărâmiţând pe unii, înmărmurind pe alţii până la 
nebunie. Afară doar dacă. 

— Sfârşeşte-ţi vorba, zise cu răceală Roland. 

— Afară doar de nu izbutesc să-l arestez pe Roland 
Candiano, zise şeful poliţiei ploconindu-se. 

Un palid zâmbet apăru pe buzele lui Roland şi Guido 
Gennaro traduse acest zâmbet cu voce tare: 

— Poate că este prea târziu? 

Întrebă de-a dreptul şi poate că de astă dată Roland i-ar fi 
răspuns, dar nu avu timpul. 


Un om ce intrase în biserică, se opri la câţiva paşi de 
Guido Gennaro şi tuşi uşor, ca pentru a-i atrage atenţia. 

Şeful poliţiei se întoarse, văzu omul şi sculându-se se duse 
cu grabă spre el. Pentru orice eventualitate Roland îşi 
scoase pumnalul din teacă, îi ascunse tăişul sub manta şi 
aşteptă cu acea suverană nepăsare, care era una din 
puterile sale. În timpul acesta omul care intrase, vorbea cu 
grăbire lui Gennaro şi părea că-i face un raport. 

Când raportul se sfârşi, şeful poliţiei expedie cu un gest pe 
zbirul care-i adusese cine ştie ce veste. 

— Locotenentul Sandrigo înjunghiat! Şopti Guido 
Gennaro. 

Şi dus pe gânduri aruncă o privire spre Roland. 

— O să aflu! Adăugă el. 

Veni şi se aşeză lângă Roland. 

— Înălţime, spuse el, doriţi sa întrerupem pentru câteva 
clipe această convorbire, pe care o vom reîncepe mai 
târziu, poate cu şi mai mult interes? 

Roland aruncă o privire întrebătoare spre Gennaro. 

— Aş vrea să vă arăt ceva, un spectacol ce-o să vi se pară 
curios, sunt convins. 

Şi deodată luând o hotărâre, spuse: 

— Mai mult încă, pot să vă spun despre ce-i vorba. S-a 
găsit în Lido cadavrul unui om, pe care trebuie să-l 
cunoaşteţi. A fost înjunghiat de o mână de maestru şi poartă 
încă pe piept pumnalul adânc înfipt în el. 

— De prisos să te mai osteneşti pentru atâta lucru, dragul 
meu domn, zise Roland cu acea politeţe care îi îngheaţă pe 
oameni până la măduva oaselor. Acest leş este acel al 
banditului Sandrigo, de curând făcut locotenent de arcaşi, 
ca răsplată a nu ştiu cărei trădări. 

Guido Gennaro rămase o clipă încremenit, dar 
reculegându-se numaidecât, zise: 

— În cazul acesta, înălţime, poate îmi veţi putea spune şi 
numele femeii. 

— Care femeie? Exclamă Roland sculându-se grabnic. 


— O femeie. al cărei cadavru înlănţuit de acela al lui 
Sandrigo. 

Un blestem înăbuşit izbucni de pe învineţitele buze ale lui 
Roland, fugind afară şi ajungând cât ai clipi din ochi pe 
cheiul cu pricina, în aceeaşi clipă în care dintr-o barcă ce 
acostase, era ridicat leşul unei femei, care era aşezat pe 
lespezi lângă cadavrul lui Sandrigo. Cu un gest furios 
Roland îndepărtă lumea ce înconjura fiorosul grup, 
îngenunche, pipăi, ascultă la pieptul tinerei femei, ca şi cum 
ar mai fi existat vreo speranţă. Zadarnică speranţă! Femeia 
asta tânără şi frumoasă, acel păr negru revărsat peste 
umerii ei, mădularele sale înţepenite arătau că acea femeie 
era moartă, de-a binelea moartă. 

Roland scapă un geamăt şi lacrimi arzătoare curseră din 
ochii lui dezobişnuiţi să mai plângă. 

— O! Juana, şopti el cu o voce înăbuşită, Juana, floare a 
devotamentului, inimă de înger, întrupare a bunătăţii, iată- 
te deci la capătul calvarului tău! Sărmană victimă a cărei 
viaţă nu fu decât suferinţă şi devotament. ai încetat aşadar 
să mai suferi! O, Juana, sora mea venerată, n-ai vrut pacea, 
dacă nu fericirea ce ţi-o pregăteam! Ţi-ai împlinit până la 
capăt ursita ta tristă, sărmană curtezană, atât de 
nevinovată şi aşa de curată, visul tău te-a omorât! Adio deci, 
Juana. Dormi în pacea veşnică a acestui vis îngeresc, în timp 
ce eu, îmi urmăresc îndeplinirea acestui vis de răzbunare. 

Se aplecă, ridică palidul cap şi depuse pe frunte o lungă şi 
cucernică sărutare frăţească. Apoi se sculă. Lacrimile i se 
uscaseră, ca la atingerea focului sfâşietor ce ardea în el. 

Aruncă o ultimă privire spre trupul neînsufleţit al Juanei, 
apoi se întoarse brusc şi mulţimea mirată, se dădu în lături 
la trecerea lui. Roland căută din ochi pe şeful poliţiei. ÎL 
văzu la câţiva paşi de dânsul. 

— Domnule, îi spuse el, voiai - aşa-mi spuneai - să-mi faci 
un mare serviciu! 

— Într-adevăr, înălţime, aşa este. 


— Ei bine, îţi voi da prilejul s-o faci, după care voi socoti că 
eşti dezlegat de orice recunoştinţă, deoarece ai sentimentul 
recunoştinţei. 

— Vorbiţi, înălţime. 

— Prevăd că n-o să-mi aparţin toată ziulica. Trebuie să mă 
ocup de cei vii. Morţii, domnule, nu mai au nevoie de mine. 
Totuşi, doresc ca înmormântarea acestei nenorocite să se 
facă. Aşa cum trebuie. 

Roland îşi duse repede mâna la ochi. 

Apoi reculegându-se scoase de la chimir un pumn de aur. 
Guido Gennaro refuză cu un gest. 

— la, zise Roland cu autoritate; eu doresc aceste funeralii, 
sunt eu, singurul, care trebuie să le plătească. 

Şeful poliţiei luă banii, se înclină şi zise: 

— Poruncile domniei-voastre vor fi îndeplinite, înălţime. 
Această femeie va fi înmormântată ca şi cum ar fi o fiică de 
nobili. 

— Îţi mulţumesc. Acum lasă-mă. 

— Înălţime. 

— Ce mai este? 

— Vă jur că ceea ce aveam a vă spune, este de cea mai 
înaltă însemnătate. 

Roland tresări. 

— lată una care a murit, şopti el. Poate să fie alţii de 
scăpat. 

— Vino! Spuse pe neaşteptate Roland. 

În acest moment zbirul care intrase în biserică, îl atinse pe 
Guido Gennaro de braţ. Şeful poliţiei se opri, în timp ce 
Roland, adâncit într-o posomorâtă visare, continua să 
păşească spre biserică. Zbirul cu un gest arată pe Roland, 
care se făcea nevăzut după uşă. 

— Nu-l recunoaşteţi? Întrebă el. 

— Nu, răspunse cu răceală Guido Gennaro. 

— Ei bine, eu, exclamă zbirul nemaiputând de bucurie, eu 
îl recunosc: este Roland Candiano! 


Şeful poliţiei se întoarse spre o ceată de zbiri ce-l urmau 
necontenit. 

Denunţătorul se gândi: „lată că mi-am făcut norocul”. 

Guido Gennaro îl apucă de gât şi aruncându-l în braţele 
zbirilor ce veniseră în fuga mare, zise: 

— Duceţi pe omul acesta la mine acasă, puneţi-l la secret şi 
vegheaţi asupra-i: este un conspirator. 

În aceeaşi clipă zbirul denunţător fu târât, palid de groază. 

— Nătărăul! Şopti Gennaro, nătărăul, era să-mi dea peste 
cap toată munca mea! 

Frecându-şi mâinile, intră în biserică, unde-l regăsi pe 
Roland, care rezemat cu spatele de un stâlp, cu privirea 
pierdută, evoca în gând grozava privelişte ce-o avusese sub 
ochi. Şi străbătând scurgerea de vremi, îşi evoca de 
asemeni scena când Juana îi povestise cum îşi procurase 
banii necesari pentru a o scăpa pe mama lui muribundă. 
Ivirea lui Guido Gennaro îl smulse din muta şi fioroasa-i 
contemplare. Scutură cu tărie capul, ca pentru a zice: 

— Nu am dreptul să mă opresc. Dureri, bucurii, totul 
trebuie să se strecoare în juru-mi. Nu mai am dreptul să mă 
opresc în cale, pentru ca să văd sau să plâng. 

Făcu un semn ca pentru a-l invita pe şeful poliţiei să 
vorbească. 

— Înălţime, reîncepu atunci Guido Gennaro, cred că v-am 
spus destul adineauri, ca să vă fac să înţelegeţi că am putut 
reconstitui gândirea domniei-voastre şi să urmăresc, dacă 
nu toate demersurile voastre, cel puţin voinţa 
dumneavoastră, în sfârşit, dacă n-am avut cunoştinţă de 
faptele Voastre, v-am cunoscut intenţiile. Ultimul incident ce 
s-a produs, face parte din serie şi-mi lămuresc moartea lui 
Sandrigo, deşi sunt puţin dezorientat de moartea acestei 
tinere femei. 

— Mai departe! Bombăni Roland a cărui faţă se strâmbă 
sub sforţarea ce-o făcea ca să-şi domolească durerea. 

— Trec mai departe înălţime şi ajung la concluzia ce-am 
avut cinstea să v-o expun. Concluzia mea logică, este că 


orice gând al vostru, toate faptele domniei-voastre, toată 
voinţă dumneavoastră, se învârtesc în jurul unei persoane. 
A unei femei, al cărui nume n-o să-l spun. Dar pe care l-aţi şi 
ghicit! 

— Leonora! Şopti Roland, care nu-şi putu stăpâni acest 
strigăt al gândirii sale, dar care vorbi atât de încet, încât 
Gennaro nu-l auzi. 

— În jurul acestei femei se învârtesc ori s-au învârtit 
personalităţile cărora le-aţi declarat războiul înfricoşător 
despre care vă vorbeam adineauri. Din asta am dedus, 
înălţime, că ilustra signora vă stă la inimă prin puternice 
legături şi că dacă vă pun în măsură să-i salvaţi viaţa, e de 
fapt ca şi cum aş scăpa-o pe a dumneavoastră. 

Şeful poliţiei tăcu o clipă, apoi spuse încetişor: 

— Înălţime, v-am vorbit cu toată sinceritatea de care mă 
simt capabil. Aştept să-mi arătaţi printr-o vorbă, printr-un 
semn, că am expus o situaţie dreaptă, că în sfârşit nu v-am 
înşelat. Fără de care, ceea ce am să vă spun, nu ar avea nici 
un înţeles. 

Roland era în prada unei groaznice emoţii şi acest 
fenomen de dezorganizare morală se întâmpla în clipa când 
neaşteptata vedere a Juanei moarte dăduse o lovitură 
acestui suflet atât de impresionant şi răsunător. Guido 
Gennaro precis cunoştea vreun pericol serios, ce-o 
ameninţa pe Leonora. Şi atunci? Trebuie s-o scape? El! S-o 
scape pe Leonora. Pentru ce? Oare merita să se ocupe de 
dânsa? Trădat de această femeie, cu iubirea biciuită, 
aruncată din vârful idealului său, unde o aşezase dânsul, ce- 
i datora el ei? O ierta. Bine! Dar să o apere? 

S-o ierte! Să-i acorde mila unei iertări, da! 

Să nu se ocupe de dânsa, da! Să uite chiar că exista, da! 

— Ea este în primejdie! 'Ţipă el în sinea sa, în timp ce 
fioroase oftări îi sfâşiau gâtlejul şi-şi adânci unghiile în 
palmele mâinilor, ea e în pericol! Ce-mi pasă mie! S-a 
ocupat ea de mama mea în agonia mizeriei şi durerii? S-a 
îndeletnicit ea să-l scape pe tatăl meu în viaţă de mila 


publică, cum zicea groaznicul magistrat din Nervesa? S-a 
îngrijit ea să mă scape pe mine, pe când eu aproape că-mi 
dădeam sufletul în fundul mormântului meu? A împiedicat 
ea arestarea mea în casa lui Dandolo? Noua mea arestare 
ar fi tulburat-o, ar fi neliniştit-o? Nu a cutezat să spună 
atunci o vorbă. O! Odinioară când alergam în insula Olivolo, 
acel care mi-ar fi spus că Leonora nu era puritatea 
dragostei însăşi, abnegaţia şi devotamentul realizat într-un 
suflet măreț, pe acela l-aş fi ucis! Şi în timp ce săpam mina, 
ca să mă apropii de dânsa, pe când unghiile mele sângerau 
pe piatră, în timp ce urlam de deznădejde, ea se gândea să 
înlocuiască amorul răposat printr-un alt amor! Ah! Biata 
logodnică credincioasă şi nevinovată! Este în primejdie? Ei 
bine, nu-i oare pedeapsa care vine? De ce m-aş duce sămă 
pun între ea şi pedeapsa ce i-o pregăteşte fatalitatea, fără 
să mă amestec câtuşi de puţin. Suferea îngrozitor. Hohote 
de plâns se zbuciumau în el, pe când faţa împietrită nu lăsa 
să se vadă decât o visare. Drept e că visarea acestui chip 
era înfricoşătoare de văzut. Şi deodată se produse 
orbitoarea lucire a tuturor acestor licăriri combinate. La 
zenitul gândirii sale izbucni lovitura de trăsnet. 

— Nenorocit! Încă o mai iubesc! O iubesc ca un nebun. N- 
am încetat să o ador! Şi eu care n-am tremurat niciodată, 
tremur numai la gândul că o ameninţă o primejdie! 

Treptat, el se potoli, se îmblânzi. 

Şi întrebării ce i-o pusese Gennaro, răspunse încet 
aproape umilit cu o voce de învins: 

— Vorbeşte, domnule. Ce primejdie o ameninţă pe fiica lui 
Dandolo? 

— Înălţime, spuse cu vioiciune Gennaro, singur aţi spus-o. 
Ei bine, da, despre dânsa este vorba. Aflaţi deci că am avut 
ideea să mă folosesc de criptele San-Marc-ului. Aşadar 
adunarea la care v-a făcut plăcere să mă lăsaţi să asist într- 
un chip aşa de straniu, fu ultima. Mă gândeam la anumite 
indicii, că unii dintre conspiratori ar fi avut ideea să se 
adune în taină acolo, adică fără ştirea conjuraţilor şi mai 


ales a căpitanului. Într-adevăr n-aţi uitat discuţia ce a avut 
loc în privinţa lui Dandolo, când au aflat conspiratorii că 
acesta se retrage. Aici ating un punct delicat al raportului 
meu. A convorbirii noastre, vreau să spun! 

Şi Guido Gennaro, se opri o clipă, spre a judeca efectul 
acestei scăpări voite sau nu. Dar nu citi pe faţa închisă a lui 
Roland decât o adâncă emoție. 

Deci continuă, silindu-se a da povestirii întorsătura unui 
adevărat raport polițienesc. 

— Deci, ascunzându-mă de dimineaţă în mormântul cu 
pricina, am văzut pe la unsprezece seara vreo cincisprezece 
dintre conjuraţi. Aceşti domni reîncepură discuţia ce 
avusese loc în ajun în faţa lui Altieri, şeful conspirației. S-a 
hotărât deci, că este momentul de a se descotorosi cât mai 
degrabă de Dandolo, din pricina nespusului pericol de a 
lăsa cu zile pe un ins, care cunoscând toată uneltirea, se 
retrăgea din ea fără un motiv apreciabil. Acest punct 
stabilit, unul dintre domnii aceştia se sculă şi făcu 
observaţia că domnul Dandolo trăia de câtva timp închis cu 
fiica sa, signora Altieri. Adăugă, că ştia din sursă sigură, că 
signora ştia despre conspirație şi că ameninţase pe 
bărbatul ei că o să-l dea de gol. 

Această povestire produse asupra minţii conspiratorilor 
prezenţi o puternică impresie. După o discuţie scurtă, 
moartea signorei Altieri fu hotărâtă şi se trase la sorţi cine-l 
va lovi pe Dandolo şi cine pe fiică-sa. 

Guido Gennaro se opri iar şi-l examină pe Roland. De astă 
dată era sigur că a produs efectul dorit. 

O paloare ca de mort se răspândi pe faţa lui Candiano 
care, poate pentru a înăbuși un strigăt, îşi muşca buzele 
până într-atât, încât sângerau. Şi această pată roşie pe faţa 
asta ca de mort, era îngrozitoare. 

— Înălţime, continuă Gennaro, doriţi să ştiţi numele 
omului ce trebuie să-l lovească pe Dandolo? 

— Nu, răspunse înăbuşit Roland. 


— Dar numele omului ce trebuie să o lovească pe signora 
Altieri? 

Ochii lui Roland vărsară scântei. 

— Este Grimani, spuse liniştit Gennaro; Grimani cel tânăr. 
lată cum va face acest lucru: signora face de două ori pe 
săptămâna, la date fixe, câte o plimbare cu gondola. 

— Ştiu, spuse Roland cu o voce răguşită. 

— Totdeauna aceeaşi, continuă Gennaro, se duce până sub 
Puntea Suspinelor, acolo se opreşte o clipă, apoi se 
înapoiază în palatul ei. 

— Ştiu, repetă Roland şi vocea lui avu accentul unei 
disperate horcăieli. 

— Ei bine, domnul Grimani, se foloseşte de una din aceste 
ocazii. Am terminat, înălţime. Îmi îngădui numai să vă 
întreb de mi-am ţinut bine promisiunea şi dacă mi-am plătit 
datoria ce o aveam faţă de domnia-voas'tră? 

— Da! Zise Roland. 

Guido Gennaro se plecă adânc. 

— În acest caz, înălţime, în timp de trei zile, luaţi seama să 
vă feriţi de şeful poliţiei, a cărui datorie este să se asigure 
de arestarea voastră. 

Şi ridicându-se adăugă: 

— Un ultim cuvânt, alteţă, cred că nu trebuie să uitaţi că 
azi e una din acele zile. 

— Ştiu. Retrage-te, domnule. Într-adevăr mi-ai făcut un 
mare serviciu, egal cu acela făcut de mine. Eşti liber. 

Guido Gennaro se ploconi adânc şi se retrase. 

S-a observat că în decursul acestei întregi convorbiri şeful 
poliţiei îl numise pe Roland „înălţime”. S-a mai observat de 
asemenea că în două sau trei rânduri deosebite, făţiş 
dăduse de înţeles că Roland va fi doge într-o zi şi că-i cerea 
locul de mare inchizitor. 

Roland rămăsese de nepătruns. 

Odată afară, Guido Gennaro, după vechiul lui obicei îşi 
frecă mâinile mormăind: 


— I-am plătit datoria, da fireşte. Dar acum el îmi este 
datornic mie. Ori, aşa cred că am lucrat bine. Ce se 
întâmplă? Conspiratorii sunt în deplină siguranţă. Dogele a 
fixat ziua marii serbări a căsătoriei cu Adriatica. În acea zi 
trebuie să izbucnească conjuraţia. Ori, eu de acum şi până 
atunci, am tot timpul să iau poziţie. Dacă lucrurile se întorc 
împotriva lui Candiano, denunţ conspirația şi în acelaşi timp 
îl arestez pe Roland; dacă dimpotrivă se întorc în folosul lui, 
las pe conspiratori să facă ce vor, căci habar nu au ce-i 
aşteaptă şi atunci Roland Candiano devenit doge, mă face 
mare inchizitor. Scurt spus, că o fi Foscari, că va fi 
Candiano, eu, eu ştiu că mi-am asigurat victoria. Nu e rău, 
domnule Gennaro, viitor mare inchizitor al Veneţiei! 

La uşa bisericii şeful poliţiei făcuse semn unui om să se 
apropie. Era unul dintre agenţii săi secreţi. 

— E cineva acolo, zise Gennaro. 

— Am văzut, excelenţă. 

— L-ai recunoscut? 

— Nu! 

— Şi te opresc să-l recunoşti. 

— Atunci ce trebuie să fac? 

— Numai să-l urmăreşti pe acest cineva, să nu-l pierzi din 
ochi nici o clipă şi să vii să-mi spui ce va face. 

— Prea bine, excelenţă. 

— Dacă acest cineva are vreo încăierare cu cineva din 
oraş. 

— De pildă cu cine? 

— Cu vreun tânăr nobil ca fiul lui Grimani, de pildă. Ei 
bine, dacă se produce această încăierare şi dacă unul ori 
altul dintre luptători moare, va fi de prisos să continui 
supravegherea şi vei veni să mă înştiinţezi pe loc. 

— Înţeles, excelenţă! 

Guido Gennaro se îndepărtă atunci. 

Şi agentul secret luând poziţie în faţa portalului bisericii, 
aşteptă ieşirea acestui „cineva”, cu acea enormă răbdare ce 
distingea pe zbirii din toate vremurile şi din toate ţările. 


Cât priveşte pe Guido Gennaro, abia înapoiat acasă, primi 
vizita trimisului lui Bembo, care-l rugă să treacă pe la 
palatul său, adăugând că locuinţa cardinalului-episcop 
fusese călcată în timpul nopţii de o puternică ceată de 
răufăcători. 

— Bun! Se gândi şeful poliţiei, cercul, faimosul cerc de fier, 
despre care vorbeam viitorului doge al Veneţiei se 
restrânge al naibii! 

Şi descotorosindu-se de deghizarea sa, se duse într-o 
goană la palatul lui Bembo. 

Cititorul a fost de faţă la convorbirea ce a avut loc între 
aceşti doi inşi, Bembo căutând să dovedească prin 
atitudinea sa că nu avea nicidecum poftă să plece din 
Veneţia şi Guido Gennaro încercând a lovi în spiritul 
episcopului căutând să încerce a surprinde o părticică de 
adevăr în vreo exclamare. 

S-a văzut că fiecare din ei izbutise. 

Bembo putuse ieşi din Veneţia, fără să fi trezit cea mai 
mică bănuială şi şeful poliţiei căpătase siguranţa definitivă 
că Bembo era osândit de Roland Candiano. 

Un singur punct rămânea întunecos. 

Pentru ce nu-l înglobase Roland şi pe episcop în această 
întinsă conspirație, care era ca un cuptor aprins în care-şi 
făurea înspăimântătoarea-i operă de răzbunare? 

Capitolul XVII Sub Puntea Suspinelor. 

Roland ieşi din biserică fără să-l observe pe agentul pe 
care i-l pusese în spate Guido Gennaro. 

Este probabil că, chiar de l-ar fi observat, nu ar fi fost 
neliniştit. 

Era într-una din acele dispoziţii sufleteşti când 
evenimentele grave devin întâmplări mediocre şi când toată 
gândirea unui om se axează asupra unui fapt unic. 

Faptul, marele fapt, singurul eveniment în sufletul lui 
Roland era strania şi puternica-i emoție în faţa pericolului 
către care alerga Leonora. 

Faptul acesta merită să fie scos în lumină. 


Spuneam că primejdia însăşi trecea pe planul al doilea în 
preocuparea lui Roland. 

Ceea ce-l mira, ceea ce i se părea de o excepţională 
gravitate, era faptul că simţea atâta emoție. 

De fapt asta era dovada de netăgăduit că iubirea lui 
pentru Leonora rămăsese aceeaşi ca şi odinioară, când era 
logodnica sa, când li se spunea „Logodnicii Veneţiei”, când 
alerga spre grădina Olivolo şi mai târziu când în adâncul 
temniţei sale numele Leonorei se înălța ca o rugă 
deznădăjduită. Nu o iubea mai mult, nu o iubea mai puţin. 

O iubea şi atât. Pentru prima oară în viaţa sa poate, Roland 
pricepuse atunci că această iubire fusese absolută, 
definitivă, neclintită, din primul moment. 

Avu senzaţia că purta în el un sentiment ce scăpa de orice 
călăuzire, de orice voinţă. 

Simţi că purta în sine ceva mai puternic decât dânsul. 

Înţelese, că după atâtea nenorociri şi suferinţă nu mai 
trăia decât pentru că mai trăia Leonora. 

Ea moartă, ar muri şi el. Ea vie, trăia şi el. 

Putea să o copleşească cu disprețul şi ura lui, sau cu 
sentimente ce le credea că sunt dispreţ şi ură, faptul cel 
mai important, care aproape îl înspăimânta, era că-şi 
confundase viaţa lui cu aceea a Leonorei. 

De aici înainte, din această zi, tot restul deveni secundar. 

Nu mai putea fi, nu mai era, decât o singură problemă, să 
o salveze pe Leonora. Şi timp de o oră Roland se zbătu 
împotriva acestei senzaţii ce o cunosc minţile şi sufletele - 
din nenorocire - cu puterea de a-şi închipui o nenorocire. 

Văzu pe Grimani apropiindu-se de Leonora, îl văzu lovind 
cu adevărat; o văzu pe ea, întinsă, palidă şi ţeapănă, 
suferind amarnic surâzându-i totuşi. Şi această scenă 
închipuită îi produse o astfel de senzaţie de durere încât, 
reală, fără îndoială că nu ar fi suferit-o mai departe. 

Această zi fu una din cele mai dureroase din câte 
cunoscuse până atunci, cu excepţia acelora când află 


trădarea Leonorei, sau cel puţin a ceea ce numea el 
trădarea ei. 

Cum îşi petrecu ziua? Fără îndoială, rătăci prin Veneţia, 
condus numai de gândul care trăia în el. 

E sigur că într-un moment al zilei, fu zărit pe lângă palatul 
Altieri şi agentul pe care Guido Gennaro îl pusese să-l 
supravegheze, îl văzu oprindu-se mult timp, pe la cinci 
seara, lângă palatul Grimani. 

Îl regăsim pe înserate nu departe de Puntea Suspinelor. 
Cu spiritul lui analitic şi facultatea-i de orientare, Roland 
isprăvi prin a-şi spune că aici trebuia să fie centrul luptei 
sale, că, cu siguranţă aici trebuia să se pregătească şi să se 
înfăptuiască drama. 

Îşi pusese un lup negru pe faţă şi aştepta, la partea 
dinainte a unei mici gondole. Avea astfel la dreapta lui 
cheiurile Marelui Canal, cu piaţa San-Marc în stânga, la 
cotitura palatului ducal, vedea Puntea Suspinelor. 

Deodată văzu venind spre dânsul, în fundul canalului, o 
barcă delicată pe care o conducea un om singur. 

Şi vederea acestui om îl făcu să tresară. Îl recunoscuse pe 
dată. Era Grimani. 

Barca alunecă prin faţa lui şi se ascunse ceva mai încolo de 
punte. Era acolo morman de umbre îngrămădite de zidurile 
închisorii palatului şi de Puntea Suspinelor. 

Barca lui Grimani se îndreptă spre aripile închisorii. Astfel 
aşezată, devenea invizibilă din toate părţile. 

Dar Roland o vedea! Ochii lui fulgerători se lipiseră de om 
şi nu-l mai pierdeau din vedere. 

Se scurseră câteva clipe. 

În acest moment Roland auzi un pleoscăit de vâsle. 

Se întoarse cu vioiciune în direcţia pieţei San-Marc şi zări 
o gondolă, care venea cu un fel de neştiinţă spre Puntea 
Suspinelor. De astă dată, Roland nici nu tresări. 

Numai puţin sânge i se ridică în ochi în faţa lui, care era 
palidă cu o clipă mai înainte şi pe care cobori o uşoară 


roşeaţă. Apoi, mâinile îi fură zguduite de o uşoară 
tremurare şi se îngălbeni iar foarte tare. 

Gondola înainta încet, cu barcagiul ei înainte, tăcut şi 
nepăsător. 

Nu sub cort, ci în partea din urmă, sta Leonora. 

Era singură. Cu capul înfăşurat într-un şal negru, cu 
umerii înveliţi cu o haină, se lăsa dusă în legănările bărcii 
sale. 

Ce căuta acolo? 

Pentru ce unicele ei plimbări regulate o călăuzeau de două 
ori pe săptămână sub Puntea Suspinelor? 

Ce gânduri, ce remuşcări, sau ce speranţe le căuta ea 
acolo? Cine ştie? Poate gemetele arestaţilor care uneori, 
tulburau tăcerea acestui fioros colţişor. 

Poate dorea să ştie cum a suferit el! 

Roland la vederea Leonorei simţise acea emoție 
excepţională, care zdrobeşte braţele, care lasă creierul 
pustiu. 

Printr-o puternică sforţare, îşi veni în fire. 

Şi cum gondola nu era decât la o depărtare de câteva 
braţe maritime de dânsul, o luă înaintea micii bărci, acolo 
unde aşteptă şi dădu o lovitură de vâslă. 

Gondola veni de se aşeză chiar alături de gondola 
Leonorei. 

Ea îl văzu. Îl recunoscu. 

Şi fără glas, fără putere, aşteptă. Şi pentru amândoi fu o 
clipă plină de plăcere şi de groază. 

Şi de astă dată, iarăşi cu toată puterea dragostei care-i 
atrăgea unul spre altul, cu toată strălucita răsfrângere de 
lumină a ochilor lor ce se chemau, a privirilor lor ce se 
topeau în inconştiente îmbrăţişări, de această dată, ei nu-şi 
spuseră nimic din lucrurile esenţiale ce clocoteau în 
sufletele lor. 

Roland îşi adună toate puterile voinţei sale, ca să înăbuşe 
strigătul iubirii reînviate şi dureroase. 


Şi minunea, într-o astfel de clipă, fu că putu vorbi. Vorbi cu 
răceală, cu o voce ce răsuna calm şi-i pricinuia mirare. 

— Fugi. Înapoiază-te în palatul dumitale. Pentru nimic în 
lume nu te arăta mai mult în Veneţia, până peste o lună. 

Leonora îl auzise oare? 

Da, îi auzise vocea. 

Dar înţelese oare rostul cuvintelor lui? 

Asta-i prea puţin probabil. 

Ceea ce este sigur, e că gondola Leonorei cârmi cu 
repeziciune într-o parte şi se îndepărtă în toată graba spre 
palatul Altieri. 

Barcagiul, el unul auzise! 

Şi de asemeni îl recunoscuse pe Roland Candiano. 

Şi această neaşteptată veste îl făcu să tremure din cap 
până în picioare. Acest barcagiu aruncă asupra lui Roland o 
privire de ciudată groază, de recunoştinţă şi milă. 

Şi fugi spre palatul Altieri. Şi dacă Roland nu ar fi avut 
ochii mereu aţintiţi spre Leonora, dacă l-ar fi examinat o 
clipă pe acest barcagiu, ar fi recunoscut în el pe Dandolo, 
tatăl Leonorei. 

Gondola dispăru. 

Pieptul lui Roland se umflă şi avu un muget în gătlej şi 
braţele ce se întindeau în noapte către aceea pe care o 
adora, recăzură într-un gest de deznădejde. 

Dar aproape imediat, tresări, privirea lui se întoarse 
automat spre Puntea Suspinelor şi spre aripile tăcutei 
închisori unde zărise barca lui Grimani. 

Se îndreptă de îndată spre ea şi o ajunse din câteva 
lovituri de lopeţi. 

Grimani văzu cu mirare că soseşte spre el acea gondolă, 
mânată de un ins care nu era barcagiu. Îşi închipui că era 
un plimbăreţ singuratic, care venea uneori să dea târcoale 
pe sub zidurile închisorii. 

Grozăvia are şi ea atracțiile ei. 

Îşi aşeză deci barca lângă peretele plin tot de silitră şi se 
agăţă de un cârlig de fier, hotărât să lase să treacă pe cel ce 


se plimba. 

Nu înţelesese de altfel fulgerătoarea scenă ce se 
petrecuse. Văzuse venind gondola Leonorei, apoi o văzuse 
întorcându-se imediat. 

— Ei, n-o să fie astă-seară, mormăi el cu simplitate. 

Dar când văzu gondola lui Roland că se alătură de a lui, 
începu să simtă o uşoară apropiere a unui pericol 
necunoscut. 

— Ei! Strigă el, treci în larg, rogu-te! 

Roland, drept orice răspuns, spuse: 

— Veneţia şi San-Marc. 

Acesta era ultimul cuvânt de trecere al conjuraţilor. 

Grimani se linişti numaidecât. 

Roland, încălecând marginile celor două bărci, se văzu 
imediat în aceea a lui Grimani şi respinse cu piciorul 
propria-i gondolă, care se duse în cursul valurilor. 

Atunci se îndreptă înainte şi agăţă barca de cuiul de fier, 
de care se agăţase Grimani. Apoi se aşeză şi spuse liniştit. 

— Vrei să stai, domnule Grimani, avem de vorbit. 

Grimani asistase, fără a fi prea mirat, la toate aceste 
pregătiri, convins că avea de-a face cu un conjurat. 

La ultimile cuvinte ale lui Roland, se aşeză în faţa lui pe o 
banchetă şi întrebă: 

— Cine sunteţi, domnule? 

Roland îşi scoase masca şi Grimani tresări de teamă, căci 
pe acest ins care îi spusese cuvântul de trecere, nu-l văzuse 
niciodată printre conjuraţi. Totuşi conspirația îşi avea astfel 
de ramificații în Veneţia, încât era cu putinţă, ca acest om 
să-i fi fost trimis de unul dintre şefi. 

— Domnule, spuse el cu un glas liniştit, îţi observ faţa şi 
văd că-mi eşti necunoscut; totuşi ai rostit un cuvânt. 

— Care ţi-a dovedit că fac parte din marea conjurație? 

Grimani se înclină, dar păstră o prudentă tăcere. 

— Ei bine, spuse atunci Roland, te înşeli, eu nu conspir, nu 
sunt dintre ai voştri şi dacă am întrebuințat cuvântul de 


trecere al criptelor din San-Marc este fiindcă voiam să te 
opresc în linişte ca să-ţi vorbesc. 

Grimani păli. O înjurătură scăpă de pe buzele lui şi se 
ridică numaidecât cu pumnalul în mână. 

Dar nu putu să facă nici un gest, căci Roland cu acea 
mlădiere şi putere de pomină ce i-o dăduseră exerciţiile 
violente în munţi şi poate mai mult încă, munca lui în puțuri, 
apucă pumnul potrivnicului său, care sub acea strânsoare, 
dădu un urlet de furie şi scăpă arma. 

Roland ridică pumnalul şi-l întinse lui Grimani. 

Acesta înmărmurit de uimire îl luă şi bâlbâi: 

— Ce doriţi? 

— Ai s-o afli, dacă vrei să-ţi dai osteneala să mă asculţi 
câteva minute în linişte. Dar stai, rogu-te, mişcările ce le 
faci, vor sfârşi prin a ne răsturna. 

Grimani, domesticit, se supuse. 

— Te ascult, zise el. 

— Domnule, reîncepu Roland, văd că nu mă cunoşti. 
Trebuie să ştii deci cine sunt. Îţi aduci aminte de o oarecare 
serată la curtezana Imperia, unde după ce ai insultat pe 
scriitorul Aretin, ai fost înşfăcat de un lacheu şi aruncat 
afară? 

La această amintire Grimani scrâşni din dinţi. 

— Văd că-ţi aduci aminte, zise Roland. După aceea, de trei 
ori ai încercat să te răzbuni pe acest biet Aretin, crezând că 
el era acela care te azvârlise afară pe uşă. De fiecare dată, 
printr-o nemaipomenită fatalitate, răzbunarea dumitale a 
dat greş, în chip nenorocit şi tocmai la timp. 

Încremenit şi îngrozit Grimani aţintea asupra acestui 
necunoscut ce-i vorbea astfel, o privire de furie şi de 
împătimită curiozitate. 

— Domnule, continuă Roland, eu sunt acela care a făcut să 
dea greş încercările dumitale de răzbunare. Eu sunt acela 
ce s-a ridicat între dumneata şi Petru Aretin. Nu voiam ca 
poetul să fie lovit pe nedrept, zic pe nedrept, căci din 


porunca mea şi nu a lui, ai fost apucat de guler şi dat pe uşă 
afară, sub ochii prietenilor dumitale. 

— Blestem! Mugi Grimani. Cine eşti tu aşadar? 

— Ai s-o afli. Oare tatăl dumitale n-a făcut parte din Sfatul 
celor Zece al anului 1509? 

Grimani tresări cu tărie şi un fior premergător al spaimei, 
îi străbătu carnea. 

— Oare, continuă Roland, tatăl dumitale nu fu unul dintre 
aceia ce osândiră pe bătrânul Candiano să i se scoată ochii? 
O să-ţi spun un lucru pe care nu-l ştii. Bătrânul doge orbit, 
fu părăsit pe o şosea şi trăi şase ani din mila publică, adică 
în cea mai ticăloasă mizerie ce-o poate cunoaşte o făptură 
omenească. Şi acum, dumneata, care eşti fiul unuia dintre 
judecători, află că eu sunt fiul osânditului. 

— Roland Candiano! Bombăni Grimani. 

— Da, zise Roland a cărui voce răguşise şi se făcuse aspră, 
părând că vrea să zguduie pe potrivnicul său cum zguduie 
vântul vijeliei un copac oarecare; da, Roland Candiano. 
Tatăl dumitale a săvârşit o laşitate, domnule; ştia că tatăl 
meu nu era vinovat de nici un atentat împotriva legii; 
bătrânul Grimani l-a osândit pe bătrânul Candiano, ca bun 
tată ce era; căci dacă a săvârşit această înspăimântătoare 
laşitate a fost, ca să-ţi asigure viitorul dumitale. Acest viitor 
fu cu adevărat asigurat: căci în timp ce liber, fără grijă, te 
plimbai de la Rialto la Lido, printre zâmbete de femei, eu, în 
adâncul acelor puțuri plângeam, întrebându-mă care îmi 
era fărădelegea, plângeam. Uite, cum plâng vocile ce se 
aud în acest moment. 

Într-adevăr, în acel moment gemete înăbuşite se înălţau 
din măruntaiele posomorâtului monument şi treceau sub 
Puntea Suspinelor, ca o răbufnire de durere omenească. 

— Răbdare! Zise Roland întinzând mâna spre zidurile 
pline de silistră, răbdare, ora izbăvirii este apropiată. 
Răbdare, osândiţilor, fraţi ai mei! 

Grimani înfricoşat, pe jumătate prăbuşit pe băncuţa 
gondolei, credea că aude înfricoşătoarea voce a geniului 


libertăţii. 

Roland se potoli treptat. 

— Domnule, reîncepu el cu o voce mai liniştită, fiii nu sunt 
vinovaţi de fărădelegile taţilor lor. Al dumitale a murit şi nu 
ştiu dacă în clipa de apoi n-a ispăşit crima sa prin cine ştie 
ce gândire de groază şi căinţă. Dacă am reamintit acest 
trecut, ce va apăsa pururi asupra vieţii mele, e pentru că 
voiam să te fac să înţelegi dreptul ce-l am, dea mă 
amesteca în viaţa dumitale, şi să mă ridic între dumneata şi 
acei pe care vrei să-i loveşti. 

Acum Grimani îşi revenea în fire. 

Din tot ce-i spusese Roland, nu reţinea decât două puncte 
esenţiale pentru dânsul; mai întâi că Roland Candiano, cu 
toate cele ce le spusese, avea împotriva lui serioase motive 
de ură; apoi - fapt mult mai esenţial încă - Roland pesemne 
cunoştea conspirația. 

Din aceste două puncte de vedere era deopotrivă de 
temut. 

Grimani era un bărbat curajos şi cu sânge rece. 

Prima lui emoție trecută, îşi concentră toată gândirea şi 
toate puterile în ideea de a-l ucide pe Roland. 

Să-l ucidă prin dibăcie, dintr-o singură lovitură, fără să-i 
lase timpul unei apărări, care - făcuse experienţa - s-ar 
sfârşi cu victoria lui Candiano. 

— Domnule, spuse el cu răceală, ai vrut să-mi vorbeşti şi 
vezi că te ascult cu răbdare, aşteptând să-ţi vină cheful să- 
mi lămureşti ce aştepţi din parte-mi. 

Roland se făcu că nu observă ironia voită a accentului. 

— Am venit, răspunse el cu răceală, să-ţi propun să alegi 
între viaţă şi moarte. 

Grimani tresări. Înţelesese că de fapt din acest moment 
era între viaţă şi moarte şi că-i era de-ajuns lui Roland să-l 
împingă cu vârful degetului, ca să-l facă să cadă fie în 
braţele morţii, fie în ale vieţii. 

— Iată ceea ce-ţi propun, reîncepu Roland, neavând 
împotriva ta nici un motiv de ură. Vei părăsi Veneţia pe dată 


chiar şi nu te vei mai înapoia aici până peste o lună. 
Primeşti? 

— Aş putea spune că primesc, chit ca să rămân apoi! 

Roland zâmbi. 

— Fii pe pace; dacă primeşti să pleci, îţi voi dovedi că este 
necesar chiar pentru dumneata însuţi să-ţi ţii cuvântul. 

— Cel puţin, reîncepu Grimani, îmi vei îngădui să te întreb 
pentru ce este nevoie să plec din Veneţia într-o clipă când 
ţin cu tărie să rămân aici? 

— Pentru că, răspunse Roland, este nevoie să nu 
săvârşeşti, ca şi tatăl dumitale, cine ştie ce laşitate după 
urma căreia aş putea suferi. le rog să iei seama, domnule, 
că nu mă interesez nicidecum de starea dumitale morală. 
Fii un laş, fii un păcătos şi un nenorocit, un bravo. Fii aşa 
oricât vei vrea, numai să nu te găsesc în calea mea. le mai 
rog, în afară de asta, să observi că, cu o deplină răbdare îţi 
dau toate lămuririle ce-ţi par de folos să le ceri. 

Grimani făcu un semn cu capul, în chip de ironică 
mulţumire. Vădit lucru, i se păru că Roland Candiano îl 
cruța, sau cel puţin că nu avea gânduri imediate împotriva 
sa. 

Această siguranţă îi lăsă o îndestulătoare libertate a minţii 
ca să-şi studieze lovitura. 

Poziţia era întocmai aceasta: gondola priponită de cârligul 
din zidul închisorii, aproape dedesubtul podului, era în 
curentul apei, aşezată chiar lângă perete. Înainte era 
Grimani, având bulonul la stânga şi Roland în faţa lui pe 
bancă. În clipa când Roland îi întinsese pumnalul, Grimani 
şi-l vârâse iar în teacă. 

Toată problema era acum pentru dânsul, să-l scoată din 
teacă, fără să-l zărească Roland. Atunci cu stânga ar smuci 
cu furie de crampon, ca să dea o zguduire bărcii şi în 
acelaşi timp, folosindu-se de instinctiva mişcare ce ar face-o 
Roland, ca să se ţină locului, l-ar lovi în piept. Aşa-i fu planul 
lui Grimani, om cu sânge rece, cum am mai spus. 


Dar pentru a izbuti, trebuia să scoată pumnalul, fără să 
atragă luarea-aminte a lui Roland. 

— Cine ţi-a spus, reîncepu el, că vreau să mă transform în 
bravo? 

— Ce faci aici? Zise Roland. Nu ai venit la pândă? Nu 
aştepţi pe aceea ce trebuie s-o loveşti? Tatăl dumitale, 
pentru reuşita unei conspirații, osândi un om să fie orbit şi 
pe un altul să moară cu încetul în puțuri. Dumneata, mai 
expeditiv, vrei să întrebuinţezi pumnalul. Pentru reuşita 
unei conspirații şi dumneata, adică pentru a-ţi asigura 
partea din rămăşiţele lui Foscari învins, ai primit să aştepţi 
într-un colţ întunecos pe fiica lui Dandolo şi s-o omori. 

Grimani cu o nesimţită mişcare, izbutise să-şi tragă pe 
deplin mantaua pe genunchi, adică îi erau mâinile ascunse 
şi libere, deci putea să lucreze! 

Roland care nu observase nimic, continuă: 

— Cum, domnule Grimani, tânăr, frumos, inteligent, 
înaintea căruia viaţa se deschide frumoasă, când te crede 
oricine ocupat de o nobilă gândire, te gândeşti, dumneata, 
la un omor de săvârşit asupra unei femei, ca să saturi nu 
ştiu ce săracă ambiţie! Haide, Grimani, voi uita seara asta, 
voi uita crima dumitale, voi uita că ai vrut să fii de partea 
împilătorilor; voi uita toate acestea, pentru că eşti tânăr, 
pentru că te cred rătăcit şi că, poate, o puternică lecţie ca 
asta de aici, te va face bărbat şi om cumsecade. Haide, jură- 
mi că vei părăsi Veneţia chiar astă-seară şi că nu te vei 
înapoia aici decât peste o lună, ca să te întâlneşti cu mine. 

Drept orice răspuns Grimani izbucni într-un hohot de râs 
nenorocit, se sculă, dădu bărcii un puternic brânci şi 
aruncându-şi mantaua îndărăt, se aruncă cu toată 
greutatea asupra lui Roland. 

O clipă după aceea Grimani fu în canal, orbit, înăbuşit, 
îngrozit, cu pumnalul dispărut şi cu ceva în jurul gâtului, ca 
un laţ de fier. Ce se întâmplase? 

Roland nu pierduse din vedere o singură mişcare de-a lui, 
îi urmărise gândirea pas cu pas, se sculase în acelaşi timp 


cu Grimani şi departe de a căuta să-şi păstreze echilibrul, 
sfârşise prin a răsturna barca. De aici ieşi că Grimani, în loc 
să cadă asupra lui Roland, se prăbuşise în canal; instinctul îl 
făcuse să deschidă mâinile, ca să se menţină în apă şi scăpă 
pumnalul. 

Roland sărise în acelaşi timp. 

Dintr-o singură aruncătură de braţe, îl ajunse pe Grimani 
şi ambele-i mâini formară în jurul gâtului său acel laţ de 
fier, a cărui impresie o avusese Grimani. 

Lupta fu scurtă. Câteva zvârcoliri doar; apa fu straşnic 
agitată, apoi cei doi inşi pieriră în valuri. Se scurseră câteva 
clipe. Apoi se făcu un vârtej în unde. 

Un cap palid se ivi. Era acel al lui Roland. Stătea la 
suprafaţă aşteptând. 

Trecură câteva minute într-o tăcere fioroasă, pe care o 
tulbura numai un geamăt înăbuşit, venit din adâncul 
închisorii. Deodată la douăzeci de braţe de el, Roland zări o 
formă neagră ce se legăna la suprafaţa apei, se scufunda 
molatic, apoi se arăta iar. 

Prinse a înota cu tărie şi ajunse forma cea neagră. 

Era hoitul lui Grimani, cu faţa vânătă, cu ochii ieşiţi din 
orbite, cu gura strâmbată de un rictus, ca şi cum acel hohot 
de râs nenorocit ce-l auzise Roland s-ar fi întipărit pe 
buzele mortului. 


SFÂRŞIT