Michel Zevaco — Puntea suspinelor 02

$ 
- — — 
= = I 
Fi mai a ei îi în 
i = ză =, TE =j 
| 
FAIRTZENI A Į iIxTA 
ERK a, 3 x LT A anir 
A EAE á "zi APIA Laa 


s Pe 


ți il 


UE k 
 MICHEW/ZEVACo 


JP 


pi 


T P 


: puntea, Suspinelori 


viii etate. 


unsa suspi Nelor 


espata atape 


(= 


CAPITOLUL | — Sandrigo 


Roland, închizând uşa temniţei, se îndepărtase cu repeziciune. 
Urletul de deznădejde al lui Bembo dispărea din mintea lui. 

Intră într-o parte a peşterii care se afla în capătul opus al temniţei. 
Era o încăpere îngustă, unde se adunaseră cei şase şefi de bande. 

O tăblie a zidului era întredeschisă ca un dulap. In fundul acestui 
dulap erau pecetluite mai multe cufere. 

— Trebuie să mă înapoiez pe dată la Veneţia, spuse Roland. Veţi veni 
acolo să vă întâlniți cu mine, şi acolo ne vom sfătui. Cât avem din 
ultima expediţie? 

— Trei mii de ducați, zise unul. 

— Zece mii, adăugă al doilea. 

— Şapte mii, spuse al treilea. 

Făcură socoteala celor şase şefi, aveau patruzeci de mii de taleri sau 
ducati. 

— O să-mi aduceți acolo douăzeci de mii de taleri, zise Roland, care 
mai vorbi un sfert de oră cu căpitanii. Cuvintele, atitudinile şi privirile 
acestor oameni destăinuiau dragostea plină de admiraţie ce-o aveau 
pentru acela, pe care îl numeau cu toţii „stăpânul”. 

Apoi sări pe cal, apucă pe coastele muntelui şi luă calea spre Mestre, 
unde sosi pe înnoptate. 

La cinci sau şase sute de metri în urma lui, venea în goana mare un 
alt călăreț, care nu-l pierdea din vedere. Când Roland se opri, omul 
acesta se opri şi el, descălecă, îşi legă calul de cel mai des tufiş de 
chiparoşi uriaşi şi se apropie de casa unde intrase Roland. 

Toată noaptea stătu de strajă omul acesta. 

În faptul zilei îl văzu pe Roland ieşind din casă, însoţit de o femeie, 
căreia îi vorbi câteva clipe încetişor, apoi, încălecând se îndepărtă în 
direcţia lagunelor. 

— Juana! şopti Sandrigo. i 

Acest călăreț necunoscut era într-adevăr banditul. In două sau trei 
rânduri mai încercase a-l urmări pe Roland, luându-i urma, dar i-o 
pierduse întotdeauna. 

De astă dată îl lăsă pe Roland să se îndepărteze, fără a-l mai urmări. 

— Se duce la Veneţia! zise el tresărind de bucurie. Să vedem mai 
întâi ce poate face Juana la Mestre, în această casă îndepărtată. 

În tot timpul zilei Sandrigo dădu târcoale în preajma casei, fără să fie 


observat. Seara, apucă la rându-i calea spre lagune şi Veneţia. 

Vom duce pe cititorii noştri în palatul marelui inchizitor Dandolo. Era 
ora zece seara şi marele inchizitor se pregătea de culcare, când veni 
cineva să-i spună că un om cerea să-i vorbească pentru ceva foarte 
urgent. 

Dandolo porunci să-l introducă în biroul său, unde se duse şi el. Se 
văzu în faţa unui ins în puterea vârstei, cu trăsături energice şi aspre, 
cu privirea oţelită. 

— Cine eşti dumneata? întrebă Dandolo. 

Omul îşi aruncă pumnalul şi pistolul pe masă şi zise: 

— Excelenţă, sunt banditul Sandrigo, fost tovarăş al lui Scalabrino, şi 
vin să mă predau dumneavoastră... dar cu anumite condiţii. 

Marele inchizitor aruncă o privire mirată spre bandit. 

— Dumneata vorbeşti de condiţii!... Dumneata!... 

— Ce-i uimitor în asta, Excelenţă?... Doar nu-s un prins, sunt un 
prizonier de bună voie. N-o să porunciţi să fiu arestat, decât dacă o 
vreau şi eu. Şi de altfel să ne înţelegem: mă predau! Asta va să zică, 
părăsesc munţii şi vreau să devin iarăşi om cinstit. 

Dandolo se gândi. 

— Sunt curios să văd cum se poate face cineva din bandit om 
cinstit!... 

— De altminteri, sfârşi Sandrigo, dacă daţi poruncă să fiu arestat, n-o 
să aflaţi nimic din cele ce am venit să vă spun. 

Sandrigo se reculese şi aruncă spre marele inchizitor o privire a cărei 
îndrăzneală nu excludea un fel de măreție aspră şi sălbatică. Dandolo o 
admiră ca un cunoscător şi se gândi că hoţomanul acesta care vroia să 
se facă om de treabă, ar putea fi un preţios ajutor pentru poliţie. Işi luă 
deci o înfăţişare mai puţin aspră şi zise: 

— Fie! mă învoiesc să tratez cu dumneata. Neaşteptata-ţi sosire în 
casa mea, îmi dovedeşte că nu te-ai lepădat cu totul de orice bune 
simţăminte. Să vorbim dar, ca de la om la om. lată-ţi armele. la-le 
înapoi!... 

Cu un gest, marele inchizitor împinse pumnalul şi pistolul ce le 
aruncase Sandrigo pe masă. Ceva ca o repede emoție încreţi fruntea 
tâlharului. Luă pumnalul cu o împătimită bucurie şi şi-l vâr la 
cingătoare. 

— Acum, zise el, văd că suntem într-adevăr om şi om. Această 
mărinimie vă va fi luată în seamă, Excelenţă! 

Dandolo făcu un gest de măreție plină de dispreţ. 

— Să vedem condiţiile, spuse el cu o voce scurtă şi tăioasă. 


— Mai întâi, viaţa şi libertatea asigurate prin jurământul 
dumneavoastră! 

— Jur pe Hristos că viaţa şi libertatea îţi vor fi respectate. Apoi? 

—  Apoi?... aici, Excelenţă, trebuie să vorbesc. Sunteţi marele 
inchizitor al Veneţiei, adică cel mai de temut bărbat! Poate că mai de 
temut decât însuşi dogele, (Dandolo zâmbi cu amărăciune), dispunând 
de o putere ce-i face să tremure chiar şi pe cei mai puternici. Un semn 
al dumneavoastră poate trimite pe cei mai nobili venețieni în adâncul 
puţurilor. Dandolo se înfioră. Eu, eu nu-s decât un bandit redus la 
neputinţă. Într-adevăr, Excelenţă, oamenii mei s-au răzvrătit împotrivă- 
mi. Sunt aşa de slab şi atât de dezarmat în munţi, ca şi cel din urmă 
păstor. 

— Ah! ah!... lată deci taina pocăinţei dumitale... 

— Excelenţă, zise Sandrigo cu o voce posomorâtă, nu e nici o 
pocăință în mine. Căinţa este bună pentru laşi. Şi dacă ar fi fost în 
gândirea mea, ceea ce numiţi dumneavoastră căinţă, încă n-ar fi 
motivul demersului meu. Dar să continui. Vreau să zic că eu, Sandrigo, 
căpitan fără de ostaşi, bandit dezarmat, pot face republicii un serviciu 
pe care nici dumneavoastră, nici dogele, nici nimeni altul din Veneţia 
nu i l-ar putea face în acest moment. Pentru acest nemărginit serviciu, 
de nepreţuit, voi cere o răsplată... 

— Vorbeşte!... Ce vrei tu!... Aur? 

Sandrigo scutură capul dispreţuitor. 

— Vă voi spune numaidecât ceea ce vreau, excelenţă. Dar trebuie să 
puteţi aprecia mai întâi serviciul ce-l pot face republicii, dogelui, 
dumneavoastră înşivă. 

Tâlharul se opri. O luptă se dădea în el în acea clipă când trădarea lui 
avea să devină fapt împlinit. Dar asta dură puţin; patima îl înlănţuia. El 
continuă: 

— V-am spus, Excelenţă, că oamenii mei s-au răsculat împotriva 
mea. Şi-au ales un alt şef. Dar acest şef, devenit stăpân pe ceata mea, 
nu-i şi el decât un figurant. Se supune unui alt bărbat, căruia i se supun 
în acest moment toţi şefii şi toate cetele de prin munte şi câmpie. 
Stăpânirea efectivă a omului acesta s-a întins în puţin timp de la munţii 
Alpi până la Adige, urmând linia ce duce de la Trevise la Rovigo, adică 
înconjoară Veneţia pe o întindere de jumătate de cerc care se 
îngustează din ce în ce mai mult. 

— Cum ştii toate astea? exclamă Dandolo încremenit. 

— Am păstrat câteva legături de prietenie, şi interesul meu era să 
mă informez pe deplin înainte de a veni aici. Dar să continui: 


cunoaştem toate cetele împrăştiate odinioară în câmpie. Nu cred să mă 
înşel socotind la două mii numărul bandiţilor ce se supun astăzi acestui 
om, şi au format o întinsă tovărăşie. 

— O adevărată oştire!... exclamă marele inchizitor îngrozit. 

— Este cuvântul cel mai nimerit. Şeful cel mare, stăpânul, cum îl 
numesc ei toţi, este un adevărat general, comandant de oaste, care a 
izbutit să-şi disciplineze oamenii nedisciplinaţi până într-atât încât nici 
unul din ei n-ar cuteza să lucreze pe seama lui. l-au trebuit trei luni ca 
să ajungă la acest rezultat!... 

— Trei luni!... E deci atât de puternic?... Dispune aşadar de o armă 
tare grozavă? 

— Da, Excelenţă, cuvântul!... 

— Cuvântul? 

— Omul ăsta vorbeşte, şi cele mai aspre firi sunt cucerite de 
cuvântul lui!... Le spune lucruri ce-i zguduie. Le vorbeşte despre 
neatârnare, de libertate, de cuceriri... 

— Numele lui!... Numele acestui om, Sandrigo!... Şi vei fi răsplătit cu 
adevărat din partea republicii!... 

— Numaidecât, Excelenţă. lată acum planul acestui şef. Acest plan l- 
am surprins, ascultând, chibzuind şi comparând... Nu este vorba, 
Excelenţă, de o întovărăşire cu scop de hoţii. Operaţiile sunt regulate. 
Şeful taxează pe cutare prinţ, pe cutare duce, cu atâtea mii de taleri; o 
ceată se duce, aduce suma arătată fără o baiocă mai mult sau mai 
puţin. Are un tezaur, al cărui loc, din nenorocire, nu l-am putut 
descoperi. Cu această oştire, cu corabia de care dispune, cu sumele ce 
se adună, ce credeţi că vrea să facă omul acesta?... 

Dandolo se înfioră. 

— Vrea să cucerească Veneţia, Excelenţă!... Păziţi-vă! Vin eu, eu 
banditul, să vă strig că niciodată n-a trecut republica printr-un astfel de 
pericol, şi că, dacă nu-l prindeţi pe omul acesta, vă va prinde el pe 
dumneavoastră!... 

— Numele lui! Numele lui!... 

— Răbdare! Mai întâi numele omului care a ajuns şeful cetei mele de 
haiduci... 

— Ei bine?... 

— Scalabrino, Excelenţă! 

Dandolo se îngălbeni foarte tare. El tăcu. Acum nu mai întrebă de 
numele celuilalt!... Acest nume răsuna în mintea lui!... 

— Şi marele şef, sfârşi Sandrigo, este Roland Candiano. 

— Nenorocire! şopti marele inchizitor. 


Astfel Roland Candiano nu se îndepărtase pentru totdeauna de 
Veneţia, cum nădăjduise el, după noaptea când înjunghiase şi aruncase 
în mare pe agentul secret, care venise să-i denunțe ascunzătoarea 
fugarului... Astfel, omorul acesta era de prisos, deoarece venise cineva 
să-l denunțe iarăşi pe Roland! 

— Mergi înainte! îi striga fatalitatea. Ai cumpărat puterea cu preţul 
unei trădări, a unei fărădelegi! Şi acum această putere este legată de 
pielea ta, ca tunica lui Nessus! Trebuie să întruneşti Sfatul celor Zece! 
Trebuie să cazi iarăşi în nopţile tale fără de somn, pline de remuşcări! 
Mergi!... Trebuie să prinzi pe omul care te iubea, care te numea tatăl 
său şi pe care şi tu îl iubeai ca pe un fiu!... Mergi, Dandolo!... Asigură-ţi 
puterea. Eşti mare inchizitor, eşti lup!... Fă ca lupul şi ca marele 
inchizitor! Mergi, denunţă-l pe Roland, fă-l să moară sub ochii fetei tale, 
pentru ca tu să fii încă judecătorul de temut!... Fiica ta te va blestema, 
fata ta va muri, dar tu vei fi mai puternic decât oricând, căci vei izbăvi 
republica!... 

Un râs aspru izbucni de pe buzele lui Dandolo. 

Aruncă spre tâlharul uimit de tăcerea lui şi de atitudinea sa, o privire 
în care era întipărită o sălbatică deznădejde. Se sculă, îşi şterse fruntea 
de pe care curgeau picături de sudoare rece. O clipă se întrebă, dacă 
nu trebuie să apuce pistolul ce-l lăsase banditul pe masă şi să-l omoare 
pe Sandrigo, cum făcuse şi cu agentul. Dar ridică din umeri. La ce 
bun!... 

Inevitabilul trebuia să se împlinească! Mai curând sau mai târziu, 
Roland Candiano s-ar ridica înainte-i şi i-ar striga: 

— Tată nenorocit, ce-ai făcut cu fiica ta? Ce-ai făcut din mine? 

Se întoarse fără veste spre Sandrigo. 

— Ai făcut un mare serviciu republicii şi mie însumi un serios 
serviciu, îi spuse el cu o amărăciune pe care banditul n-o pricepu. |ţi 
rămâne să arăţi ce răsplată pretinzi, deoarece nu vrei aur! 

— Excelenţă, zise Sandrigo, veţi trimite, nu mai încape vorbă, câteva 
companii, ca să-l prindă pe Roland Candiano şi pe Scalabrino? 

— Fără îndoială, spuse şovăitor Dandolo. 

— Ei bine, pentru Roland Candiano este de prisos. 

— Pentru ce? întrebă marele inchizitor, care aştepta tremurând 
răspunsul. 

— Pentru că Roland Candiano este la Veneţia: nu rămâne decât să 
fie arestat. 

— Unde este? întrebă marele inchizitor cu deznădejde. 

— Asta n-o ştiu. Dar, adăugă Sandrigo cu un zâmbet, cunosc 


îndeajuns agenţii poliţiei dumneavoastră, pentru ca să fiu sigur că până 
în trei zile omul acesta va fi în mâinile voastre. 

Dandolo răsuflă. Avea cel puţin câteva ore ca să chibzuiască şi să ia 
o hotărâre. 

— Cât despre răsplata mea, reîncepu banditul, veţi vedea că n-o să 
vă pricinuiască mare pagubă. Când Roland Candiano va fi regăsit, când 
se va şti unde se cuibăreşte în Veneţia, cer să-i comand eu pe cei 
însărcinaţi cu arestarea. 

— Asta-i tot? 

— Totul Excelenţă, zise Sandrigo cu o voce fioroasă. 

— Dar rămâne Scalabrino... Ce ceri tu pentru Scalabrino? la să 
vedem?... 

— Cer să fiu aşezat lângă călău şi să-i slujesc de ajutor în ziua când 
Scalabrino va fi executat. Am a-i spune unele lucruri ce nu vor avea 
întreaga lor valoare decât pe eşafod. 

— Ceea ce-mi ceri tu, se va face. Acum unde te voi găsi dacă am 
nevoie de tine? 

— Excelenţă, n-o să aveţi decât să vă aşezaţi la fereastra 
dumneavoastră care dă spre canal. Un om, un luntraş, va fi în 
permanenţă acolo. Numai cât îl veţi striga şi-i veţi spune numele meu şi 
voi fi peste un sfert de oră în faţa Domniei voastre. 

— Bine, poţi să te duci. 

Sandrigo făcu un semn cu capul, îşi luă pistolul şi se retrase, drept şi 
ţeapăn, fără a privi în urmă. 

Marele inchizitor rămase singur. 


CAPITOLUL Il — Două femei 


Aşa cum prevăzuse Sandrigo, şi-l anunţase pe marele inchizitor, 
Roland venise la Veneţia, unde Scalabrino îl aştepta cu o nerăbdare 
foarte rară la dânsul. Dar aşa de mare era respectul şi veneraţia 
uriaşului, încât când văzu în sfârşit pe stăpânul său, nu cuteză să-l 
întrebe ceva. Roland îi dădu diferite porunci, spre a fi transmise acelora 
dintre tovarăşii ce rămăseseră la Veneţia. Tot vorbind, îşi potrivea 
capul în oglindă. Căpătase repede o dibăcie neobişnuită în arta 
deghizării, care este o artă în legătură cu sufletul omenesc. Acel care 
vrea să-şi „facă un cap”, trebuie să aibă spiritul subţire şi o adâncă 
inteligenţă, care să îngăduie a ghici semnele exterioare ale făpturii, ale 
individului special pe care vor să-l înfăţişeze: semne abia vizibile şi care 


totuşi modifică adânc o fizionomie. De aici vine faptul că actorii ştiu să 
se grimeze rău: întrebuinţează acelaşi procedeu pentru exprimarea 
feţei diferitelor personaje. Aceleaşi zbârcituri reprezintă aceiaşi bătrâni. 
Este o artă ce dispare. Şi asta nu-i o părere de rău: o simplă constatare. 

Roland, minte născocitoare, observator adânc, poet în largul înţeles 
al cuvântului, ştia să se grimeze în chip admirabil, împinsese aproape 
din instinct şi fără greutate, această ştiinţă curioasă, atât de departe 
cât se putea împinge într-o epocă, când arta alifiilor de găteală era în 
culmea ei. Când îşi sfârşi lucrul şi fu în faţa lui Scalabrino, acesta nu-l 
recunoscu. 

— Ei bine, zise Roland, nu mă întrebi ceva noutăţi din călătoria ce 
am făcut-o? 

— Ce voiţi să spuneţi, stăpâne? zise Scalabrino înfiorându-se. 

— De o oră de când sunt aici, aştept clipa ca să-ţi vorbesc despre 
Bianca. 

— Este adevărat, stăpâne! 

— Aşadar o iubeşti mult pe fiica ta! Abia ai văzut-o în fugă... Este 
adevărat că este îndeajuns de frumoasă, pentru ca să fie cu neputinţă 
s-o uiţi, când a-i văzut-o o dată. 

— Ah! Măria voastră, aş vrea-o urâtă; frumuseţea ei mă înspăimântă 
şi mi se pare că conţine în ea pecetea nenorocirii. Urâtă, ar fi toată a 
mea. Mă întrebaşi dacă o iubesc. Nu ştiu cu adevărat ceea ce simt. Eu 
care n-am simţit niciodată ce-i dragostea, mi se pare că o înţeleg acum, 
când îmi aud inima zvâcnind pentru prima oară. Simt o tulburare, un 
farmec, o mirare, să-mi spun că nu sunt singur în viată, că fiinţa mea se 
leagă de o făptură, care este sângele meu. 

Fără veste Scalabrino tăcu; apoi întrebă cu un fel de sfială: 

— Acum, Măria voastră, ea este în siguranţă? 

Roland aruncă o privire pătrunzătoare spre uriaş şi fără a răspunde, 
întrebă la rându-i: 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu trebuie să o mai vezi! Dacă ar fi venit 
ora să ne expatriem? Dacă ţi-aş spune: Scalabrino, sufăr prea mult în 
Veneţia. Trebuie să mă duc la capătul lumii şi am nevoie de un prieten 
credincios ca tine, pentru ca să mă împiedice a blestema omenirea, 
pentru a mângâia o durere, care n-o să se sfârşească decât o dată cu 
viaţa mea!... Dar dacă ţi-aş spune că plecăm astă-seară, că o corabie 
ne aşteaptă... Haide, Scalabrino, vorbeşte după inima ta şi alege în 
toată libertatea. 

Scalabrino păli la faţă, dar răspunse fără şovăire: 

— Măria voastră, aţi făcut din mine un om. Viaţa mea vă aparţine. 


Nu mă dau de două ori. Porunciţi, sunt gata să vă urmez. 

Sforţarea ce-o făcea uriaşul ca să nu izbucnească în hohote de plâns, 
era vădită. Roland îl apucă de mână şi-i spuse cu acea voce duioasă ce 
pătrundea până la inimă: 

— Eşti un prieten bun, un tovarăş credincios. Tu cel puţin n-ai să mă 
trădezi niciodată. Şi ţi-o jur că ştiind asta, este această clipă cea mai 
mare mândrie a mea, putere şi curaj... lubeşte-o pe fiica ta. Ai s-o vezi. 
O să te vadă şi ea. Căci cred că am pătruns în sufletul acestei copile. Şi 
am înţeles ce comori de nevinovată duioşie se ascunde în el, sub 
această strălucitoare frumuseţe. 

Scalabrino îi sorbea cuvintele. 

Roland adăugă cu amărăciune, fără a fi înţeles de uriaş. 

— Asta-i o excepţie şi atâta tot. Sunt femei care sunt frumoase şi 
neprihănite. Totul este numai să le întâlneşti. Eu, eu n-am avut norocul 
ăsta, iată totul... Fiica ta, reîncepu el scuturându-şi capul ca pentru a 
îndepărta copleşitoarea tristeţe ce-l năpădea, fiica ta este lângă tatăl 
meu şi Juana. Ori de câte ori ţi-o fi plăcerea să te duci s-o vezi, vei 
pleca, şi asta până în ziua când nu vom mai avea nimic de făcut în 
Veneţia şi când n-o să ne mai despartă nimic... 

Scalabrino dădu un țipăt de bucurie, şi Roland făcându-i un 
prietenesc semn de salutare, ieşi. 

Peste o jumătate de oră se afla în insula Olivolo şi merse drept spre 
casa lui Dandolo. Pentru întâia oară o revedea la lumina zilei. Dar dacă 
straşnice emoţii îi năpădiră inima, dacă amintiri sfâşietoare se ridicară 
pe urma paşilor lui când pătrunse în grădina părăsită, nici un semn 
exterior nu veni să dea de gol simţămintele ce-l copleşeau. 

Un bătrân înaintă în întâmpinarea sa şi salută pe elegantul boier 
străin, a cărui înfăţişare şi veşmânt îl îmbrăcase Roland. Vizitatorul 
recunoscu pe bătrânul Filip, servitorul care îi deschisese uşa în timpul 
nopţii, când venise pentru întâia oară după evadarea din temniţă. 

— Dumneata eşti, întrebă el, stăpânul acestei case? 

— Nu, domnule, răspunse bătrânul, eu nu sunt decât paznicul ei. 

Boierul străin păru straşnic contrariat. 

— Dar, reîncepu servitorul, dacă vă convine să vă opriţi aici o clipă, 
nobile stăpân, domnul Dandolo va fi fericit că am îndeplinit legile 
ospitalităţii faţă de dumneavoastră. 

Roland făcu un semn de aprobare, intră şi se aşeză pe un scaun, în 
timp ce Filip stătea în picioare. 

— Frumoasă casă! reîncepu Roland conversaţia. Şi înconjurată de o 
grădină, lucru rar în Veneţia... 


— Foarte rar, domnule. Nu-s decât două sau trei grădini în oraş, şi 
asta-i cea mai frumoasă, fără contrazicere. 

— Pentru ce n-o îngrijeşti mai bine, în cazul acesta? 

— Aşa sunt poruncile stăpânului meu, sau mai bine, acelea ale fiicei 
sale, doamna Altieri... 

— Ah!... Aşa? lată nişte gusturi ciudate pentru o femeie!... 

— Domnişoara Leonora... lertaţi! doamna Altieri, a voit ca totul să 
rămână aşa cum era în ziua când a părăsit ea casa, spre a se duce să 
locuiască în aceea a căpitanului general, cu care s-a măritat. 

Roland se sculă cu voiciune şi se duse să deschidă o fereastră, ca şi 
cum ar fi examinat grădina. 

— Da, e păcat, reîncepu bătrânul Filip, clătinând din cap. Dar aşa 
voieşte dânsa şi vine chiar câteodată, ca să se convingă că nu m-am 
atins de nimic, nici în grădină nici în casă! 

Pumnii lui Roland se încleştară. Un horcăit îi sfâşie gâtul. 

Îşi domoli această emoție şi cu o voce sigură reîncepu: 

— Cum! această nobilă doamnă nu vrea nici de casă să te atingi?... 

— Nu, domnule. Cele mai mici lucruri trebuie să rămână în acelaşi 
loc unde erau odinioară... când era fericită, sfârşi moşneagul într-o 
şoaptă. 

— Ce spui dumneata? exclamă Roland. 

— Nimic... sunt vechi istorii de familie... şi mă tem... 

Roland îşi potrivi vocea, şi-o stăpâni, căută să şi-o potolească atât 
cât putea, pentru ca să întrebe: 

— Şi zici că stăpâna dumitale vine câte-o dată pe aici?... 

— Da, domnule, noaptea: vine şi se aşează sub acest cedru mare, pe 
care-l vedeţi acolo; la miezul nopţii se duce... Dar toate acestea fără 
îndoială, nu vă interesează deloc... 

— Într-adevăr, zise Roland, care începu a tuşi. 

Se făcu o tăcere de câteva clipe, în timpul cărora bătrânul Filip s-ar fi 
înspăimântat de expresia feţei acestui străin, dacă i-ar fi putut-o vedea. 
Dar străinul îi întorsese spatele şi părea că examinează foarte atent 
cedrul ce-i fusese arătat. 

În cele din urmă Roland se întoarse către bătrân. 

— Tot ce-mi spui, este foarte plictisitor pentru mine, dar aveam de 
gând să închiriez casa asta... 

— Nu numai că puteţi s-o închiriaţi, ba încă s-o şi cumpăraţi!... 
exclamă bătrânul Filip. 

— Ah! Ah!... lată ceva ce nu se împacă deloc cu ceea ce-mi spuneai 
în privinţa ordinelor ce le-ai primit... 


— Domnule, casa aparţine boierului Dandolo, şi-s nevoit să-i 
îndeplinesc dorinţa sa. Ori, în ceea ce o priveşte pe fiica sa, doamna 
Altieri, pare doritoare să nu se schimbe nimic aici, pe cât este doritor 
domnul Dandolo să se despartă de ea. Mi-a dat hotărât poruncă să-i 
caut un cumpărător şi ultima dată când a venit pe aici, a adăugat că, 
dacă nu găsesc unul va dărâma casa şi va distruge grădina... 

— Ah! Aşadar s-a săvârşit pe aici o crimă! 

De astă dată Roland vorbise cu o voce atât de răsunătoare încât 
bătrânul avu o tresărire. 

— Nicio crimă, domnule, v-o jur!... Dar s-au petrecut între tată şi fată 
lucruri ce-i fac să cugete în diferite feluri despre casă... 

— Ce lucruri?... 

Servitorul se ploconi ca omul hotărât să nu spună nimic. 

— Ei bine! reîncepu atunci Roland, tot ce-mi spuseşi, mă interesează 
în cel mai înalt grad. Casa asta, care îmi era de fapt destul de 
indiferentă, îmi apare acum ca ceva respectabil... 

— Ah, domnule!... 

— Dar, fără să vreau, iau partea doamnei Leonora, sau cum ai spus 
că o cheamă?... 

— Doamna Altieri, Leonora Altieri... 

— Drept este... Ei bine, mi-ar displace ca această casă să fie 
dărâmată, împotriva voinţei sale. Vei spune dar stăpânului dumitale, că 
ai găsit un cumpărător, care cumpără casa şi grădina aşa cum sunt ele. 
Şi pe de altă parte, vei spune doamnei, că nu mă voi atinge de nimic de 
aici. Este un capriciu, dar îmi place să-mi fac această toană. Deci, voi 
lăsa totul în starea în care se află. Vei adăuga că, cred să locuiesc în 
Veneţia doar vreo cincisprezece zile, şi că voi pleca atunci, poate, 
pentru a nu mă mai înapoia niciodată. Ea va fi deci liberă să vină aici în 
toate serile, dacă aceasta îi face plăcere, fără primejdia de a fi 
tulburată. În sfârşit, îţi voi spune dumitale că, dacă vrei să continui a fi 
paznicul casei, vei rămâne aici în aceleaşi condiţii ca şi acelea ce le-ai 
avut cu vechiul dumitale stăpân, numai cu această singură deosebire, 
că-ţi voi îndoi leafa, oricare ar fi ea. iți convine târgul?... 

— Ah, Nobleţea voastră! exclamă moşneagul. Dacă ar fi trebuit să 
plec din casa asta, aş fi murit!... 

— Deci primeşti? 

— Dacă primesc, Isuse-Hristoase!... Dar leafa ce-o am acum, îmi 
ajunge... 

— Vom vedea. Bine, eşti om cumsecade. Acum ascultă-mă, nu pun 
pentru aceasta decât o condiţie... 


— Care? exclamă Filip neliniştit. 

— Aceea ca vânzarea să mi se facă, dacă se poate, cât mai curând 
cu putinţă... 

— De astăzi chiar!... Nu este nici o piedică. 

— Înţelegi că, neavând decât puţine zile de stat aici, vreau ca cel 
puţin să mă bucur de noua mea cumpărătură. 

— Astă-seară vă pot preda cheile. 

— Bine! Astă-seară voi fi aici cu banii. Cât? 

— Boierul Dandolo mi-a spus să cer zece mii de taleri, dar... 

— Astă-seară voi fi aici cu cei zece mii de taleri. Să se pregătească 
hârtiile care mă vor face proprietar. 

— Totul este gata şi nu aveţi decât să iscăliţi. 

— Ah! Da, uitam să-ţi spun numele meu. lată-l, zise Roland, scriind 
un cuvânt pe o hârtie, pe care o dădu bătrânului. 

Apoi se retrase, repetând că se va înapoia pe seară. 

După ce plecă, bătrânul Filip se grăbi să citească hârtia: „loan di 
Lorenzo, din Mantua”. 

Roland ajunse la chei şi sări într-o gondolă zicând: 

— La Canalul Mare. 

În faţa palatului Imperiei îşi opri luntrea. Peste câteva clipe, 
pătrundea în palat şi spunea feciorului care stătea în anticameră: 

— Fii bun şi spune-i doamnei Imperia, că un străin doreşte s-o salute. 

— Doamna este bolnavă, nu primeşte pe nimeni. 

— Stăruie şi spune-i că aduc veşti de la o fiinţă care îi este scumpă. 

Feciorul se înclină şi fără a pleca din anticameră, spuse câteva 
cuvinte unui alt servitor, care se îndepărtă. Se scurseră zece minute. 
După trecerea acestui timp, în care Imperia, negreşit, se pregătise să-l 
primească pe străin, servitorul se înapoie zicând: 

— Doamna este gata să-l primească pe domnul străin, dacă 
binevoieşte a mă urma. 

Roland îl urmă pe servitor, care-l duse prin diferite camere pe care le 
recunoscu, şi-l lăsă la intrarea apartamentelor Imperiei, de unde fl 
conduse o cameristă. 

Imperiei îi plăcea astfel să se înconjoare cu luxoase precauţiuni; nu 
puteai intra la dânsa decât după numeroase ocoluri, destinate să facă o 
părere bună despre rânduiala casei sale şi să îngăduie vizitatorilor să 
admire minunăţiile îngrămădite în saloanele ei. 

În cele din urmă, Roland se văzu în faţa celebrei curtezane. Era pe 
jumătate culcată într-un jilţ mare de lemn de cedru, tapiţat cu perne de 
mătase. Îmbrăcată într-o rochie albă, largă şi fâlfâitoare, cu minunatul 


ei păr despletit, palidă şi cu înfăţişarea ostenită, Imperia căuta, până şi 
în durerea ei sinceră, să ia atitudini de ademenire. Dar în acea clipă, 
aceste atitudini erau cu totul instinctive. 

Ea-l privi cu ochii înflăcăraţi pe străinul care se plecă în faţa ei, şi 
zise: 

— Staţi, domnule. Mi s-a spus că voiţi să-mi daţi ştiri despre o 
persoană care îmi este scumpă, şi nu ştiu ce speranţă smintită s-a 
ridicat în inima mea. Nu e decât o fiinţă pe lume, care să-mi fie 
scumpă... 

— Fiica dumneavoastră, nu-i aşa, doamnă? 

Ea îşi împreună mâinile, fără să poată rosti o vorbă, şi această mută 
rugăminte era mai mişcătoare decât orice cuvânt de durere. In această 
clipă de chin, curtezana dispăru şi faţa Imperiei se înnobilă cu acea 
curată rază a maternității care pare atât de suverană pe fruntea 
femeilor. Roland o examină cu o adâncă luare-aminte. Venit cu inima 
rănită, venit s-o facă să sufere pe femeia asta, după urma căreia 
suferise atât de mult, şovăia acum. 

— Domnule, bâlbâi în cele din urmă curtezana, dacă ştiţi orice-ar fi, 
vorbiţi repede!... 

„Ea suferă cu adevărat!” se gândi Roland. Trebuie luat aminte că 
Roland, meşter în a-şi transforma faţa, nu era mai puţin meşter în a-şi 
schimba vocea. In limba italiană, e de altminteri lucru destul de uşor, 
dialectele variind după ţinut şi ţinut. Adoptase graiul mantovan, care pe 
atunci mai ales, se deosebea foarte vădit de acel venețian. Deci, 
Imperia era departe de a bănui, că acest străin şi secretarul Aretinului 
nu era decât una şi aceeaşi persoană. 

— Doamnă, zise el, ceea ce ştiu eu, va fi de ajuns, sper eu, să 
îndulcească durerea ce-o văd zugrăvită pe chipul dumneavoastră. Mai 
întâi vă pot afirma că fiica dumneavoastră, Bianca, este sănătoasă şi 
teafără. 

Imperia se apropie de străin şi-i strânse mâna. 

— Fiţi binecuvântat, zise ea cu o aprindere foarte rară la dânsa. Ceea 
ce-mi spuneţi, mă izbăveşte. Simt că renasc. Dar cum aţi aflat lucrul 
acesta?... lertaţi-mi aceste întrebări, domnule, cine v-a putut spune 
lucrul acesta? În sfârşit, cine sunteţi dumneavoastră? Nu v-am văzut 
niciodată la Veneţia... 

— Doamnă, întrebările dumneavoastră mi se par foarte fireşti şi nu 
am ce le ierta. Mă numesc loan di Lorenzo şi sunt din Mantua. Am făcut 
de curând o călătorie spre Germania şi-mi propuneam să trec prin 
Trevise, când nu departe de Mestre, întâlni ieri în cale pe unul dintre 


prietenii mei... Nu cred că n-aţi auzit vorbindu-se despre faimosul 
Aretin? 

— Îl cunosc... continuaţi! zise Imperia gâfâind. 

— Ei bine, el are un secretar, bărbat cu mult spirit şi o ciudată 
dispoziţie... Închipuiţi-vă, acest vrednic Paolo... 

— Paolo!... maestrul Paolo! exclamă curtezana. 

— Este prietenul meu... Spuneam aşadar, că acest cumsecade Paolo, 
care putea trăi fericit şi paşnic, şi-a luat un fel de misiune în lumea 
asta; precum vă spun e de o frumoasă inteligenţă, cam năstruşnică 
însă, are idei ciudate... 

— Îl cunosc! exclamă Imperia cu o înăbuşită nelinişte. Şi ce 
însărcinare şi-a luat el?... 

— Aceea de a căuta în juru-i pe acei care au un strigăt de durere, cel 
puţin atâta cât este îngăduit s-o facă un om. 

— Sublimă însărcinare! spuse Imperia palpitând. L-am văzut pe 
maestrul Paolo, i-am vorbit şi am ghicit în el un caracter nobil. 

— Hm!... Nu prea trebuie să se încreadă omul în aparente... 

— Ce vreţi să spuneţi?... 

— O să înţelegeţi şi o să prindeţi tot firul ciudăţeniei din acest 
caracter ce-l preamăriţi... 

— Vorbiţi, domnule, exclamă curtezana cu o crescândă nelinişte. Tot 
ce pot spune din partea mea este că aveam în acest om o încredere 
nemărginită. Să mă fi înşelat oare? 

— Nu, doamnă! Pot să vă afirm că prietenul meu Paolo este vrednic 
de toate încrederile: numai că are un fel de a înţelege lucrurile care, nu 
sunt poate a întregii lumi şi a lumii dumneavoastră. În sfârşit, pe scurt 
spus, îl întâlnii deci, şi după ce ne-am îmbrăţişat, căci nu ne văzusem 
de multă vreme, îmi arătă în trăsura lui o fată de o strălucitoare 
frumuseţe... 

— Bianca!... 

— Intr-adevăr acesta este numele acestei fete. Atunci iată ce-mi 
istorisi el. Copila aceasta trăia cu mama ei la Veneţia. 

— Eu... 

— Cu mama ei, continuă Roland, repet întocmai termenii de care s-a 
servit prietenul meu, şi-i foarte important lucru ca în împrejurările 
destul de serioase de care vorbesc, să nu schimb nimic... 

— Spuneţi, domnule, exclamă Imperia cu un fel de amară demnitate. 
Sunt curtezană şi obişnuită să aud totul... 

Roland se aplecă tresărind. O clipă închise ochii, ca şi cum ar fi avut 
de luat în sine o grabnică hotărâre. Apoi continuă: 


— Mama era destul de orbită de dragostea ei de mamă, unica ei 
scuză, ca să nu vadă ce nepotrivire, ce primejdie era să păstreze în 
casa ei această curăţenie îngerească şi neprihănită ce se numeşte 
Bianca... M-aţi înţeles, doamnă? 

— Vai!... gemu Imperia împreunându-şi mâinile. 

Pentru a doua oară, la acest strigat de durere omenească, la această 
expresie de dureroasă demnitate, Roland tresări. 

— Continui, zise el, sau mai curând Paolo vorbeşte prin gura mea. 
Înspăimântătorul pericol la care era expusă Bianca lângă mama ei, se 
lămuri într-o bună zi. Un bărbat, o dihanie de om, văzu această copilă şi 
zămisli pentru dânsa una din acele grozave patimi ce nu se dau înapoi 
din faţa nici unei fărădelegi... 

— Bembo!... îngrozitorul Bembo!... 

— Acesta este numele ce mi l-a spus Paolo. Se pare că omul este 
cardinalul, episcopul Veneţiei?... 

— El este!... 

— Acest Bembo se hotărâse s-o răpească pe Bianca. Prietenul meu 
hotărî s-o scape pe fată. Din nenorocire, când el voi să lucreze, era prea 
târziu; Bembo îşi întinsese plasele. Bianca fu răpită. 

— Dar prietenul dumneavoastră o izbăvi, nu-i aşa? O, spuneţi!... 

— Ceea ce începusem să vă spun doamnă, şi v-o repet, Bianca nu 
are să se mai teamă de nici o primejdie. Paolo fu de faţă la răpire, îl 
urmări pe Bembo pas cu pas, îl provocă şi-l ucise. 

— Bembo este mort! răcni Imperia fremătând de bucurie. 

— Da, şi dumneavoastră şi Bianca, sunteţi pentru totdeauna izbăvite 
de omul acesta. 

— Dar atunci, reîncepu Imperia cu o voce tremurătoare, pentru ce nu 
mi-a înapoiat-o prietenul dumneavoastră pe fiica mea? Ce mai 
aşteaptă?... _ 

Roland tăcu o clipă. Poate că se dădea în el o ultimă luptă... In cele 
din urmă spuse cu o voce aşa de mohorâtă, încât o făcu pe Imperia să 
îngheţe de spaimă. 

— Prietenul meu a socotit că, după ce a izbăvit-o pe fiica 
dumneavoastră de Bembo, s-o scape şi de dumneavoastră... 

— De mine?... De mine, mama ei!... 

— V-am spus caracterul ciudat al lui Paolo. El m-a asigurat că 
smulgându-v-o pe Bianca... 

— Mi-a smuls-o pe fiica mea!... Ah, asta-i acum! Socoate s-o păstreze 
la sine?... 

— Da, doamnă!... 


— Şi să n-o mai văd?... 

— Poate... 

Imperia izbucni într-un hohot de râs sălbatic. 

— Prietenul dumneavoastră e nebun, domnule! spuse ea cu 
înfrigurare. Şi dumneavoastră sunteţi nebun, dumneavoastră, care 
veniţi să vestiți o mamă, că n-o să-şi mai vadă fiica. lată dar cine sunt 
virtuoşii noştri! De ruşine, înlocuind gândirea mea cu gândirea lor, ei 
vor să pună pe fiica mea la adăpost!... Şi cine v-a spus, domnule, că 
fata mea ar fi expusă aici altui pericol decât acela ce-a ameninţat-o o 
clipă şi care putea să amenințe pe orice altă fată!... Ah, mizerabilii!... Ei 
vor să o scape pe fată şi ucid pe mamă!... Cine ştie? Ei ucid poate şi pe 
fiică! Deoarece Bianca mă iubeşte, domnule, va muri din cauza acestei 
despărţiri!... Dar nu ştiţi ce sunt în stare să fac!... Voi răsturna lumea, îl 
voi găsi pe Paolo al dumneavoastră... şi atunci vai de el!... 

Imperia izbucni în hohote de plâns. Roland o lăsă să plângă, o 
contemplă cu o privire serioasă şi melancolică. 

— lertaţi-mă, domnule, reîncepu curtezana, vă învinuiesc, dar e ceva 
atât de groaznic... 

— Lăsaţi-mă să sfârşesc, doamnă, spuse atunci Roland. 

— Vorbiti, zise Imperia agăţându-se de o vagă speranţă. 

— Prietenul meu a socotit că, nu numai că trebuia s-o scape pe fiica 
dumneavoastră, dar că trebuie să vă pedepsească şi pe 
dumneavoastră... 

— Să mă pedepsească pe mine!... 

— Da! Pare-se că aţi săvârşit odinioară o fărădelege ce i-aţi 
mărturisit-o... 

Imperia sări în sus. 

— Şi cu ce drept se ridică el ca judecător? Cu ce drept, după ce mi-a 
surprins taina vieţii mele, pretinde să se servească de asta, ca să mă 
lovească? 

Roland se scula... Ochii lui ardeau ca nişte văpăi pe faţa lui de o 
fioroasă nemişcare. 

— Invocaţi dreptul?! spuse el cu o voce scăzută şi fluierătoare. Să 
vorbim deci, deoarece rostiţi acest cuvânt. Când un om a fost smuls din 
lumea celor vii, pentru ca să fie închis şase ani într-o groapă adâncă, 
unde era să înnebunească de durere, unde mai să moară de foame şi 
de frig, unde fiecare clipă a nefericitei sale vieţi a fost un strigat al 
deznădejdii, unde s-a putut crede părăsit de lume şi aruncat într-o 
noapte veşnică, atunci când omul acesta, reîntors printre cei vii, află că 
totul este pierdut: tată, mamă, iubită, nu mai vorbesc de avere, de 


înalta situaţie ce-o ocupa, când regăseşte făpturile iadului, care au 
vrut, au conlucrat şi pus la cale cu răceală nenorocirea lui, credeţi că 
nu are dreptul să se ridice în faţa ticăloşilor ce i-au făcut o viaţă de 
blestem, şi să le spună: e rândul vostru să suferiţi cu carnea şi sufletul 
vostru; e rândul vostru să plângeţi, să hohotiţi de plâns, şi deoarece 
niciunul dintre voi nu s-a milostivit de mine, nu aşteptaţi să-mi fie milă, 
nici să am îndurare faţă de voi]... 

Imperia ghemuită în fundul jilţului ei, palidă, tulburată de un tremur 
convulsiv, se uita cu nişte ochi holbaţi de groază la omul acesta, care 
vorbea astfel. 

— Cine eşti dumneata? O, cine eşti? bâlbâi ea. 

Pe neaşteptate, Roland îşi recăpătă tot sângele rece. 

— Nu-i vorba de mine, doamnă, ci de prietenul meu Paolo... Nu fac 
altceva decât să repet, ceea ce mi-a destăinuit el. Sunteţi una din acele 
urâcioase făpturi ce l-au osândit? N-o ştiul!... Este el însuşi omul care a 
suferit, sau nu e decât moştenitorul unei răzbunări? Nici asta n-o ştiu. 
V-am răspuns pur şi simplu la chestiunile de drept ce le poate avea el. 
Poate că a aflat vreo fărădelege ce aţi săvârşit-o odinioară... Şi, ştiţi, 
crimele se plătesc mai curând sau mai târziu. 

— Da!... Providența, nu-i aşa?... rosti Imperia scrâşnind din dinţi... 

— Nu, doamnă, spuse cu răceală Roland. Prietenul meu Paolo are în 
această privinţă o teorie foarte curioasă şi care n-ar putea să fie foarte 
exactă. Deci el spune, notaţi că nu mă îndeletnicesc cu înalta filozofie şi 
că nu sunt decât un ins ce transmit o vorbă, el spune că nu ştie ceea ce 
înseamnă cuvântul „providenţă”. Dar crede că bunătatea este cea mai 
înaltă expresie a inteligenţei. Cu alte cuvinte, cu cât o făptură e mai 
inteligentă, cu atât mai mult cultivă bunătatea. La cei răi, la stricaţi, în 
ciuda aparenţelor, este o meteahnă a spiritului: criminalul nu poate fi 
de o înaltă inteligenţă, căci altfel n-ar fi criminal. Poate fi într-adevăr 
înzestrat cu talent, dar întotdeauna un colţ al creierului său rămâne 
tulbure. De aici greşelile de neînlăturat săvârşite de criminal. De aici 
vine faptul că, mai curând sau mai târziu îşi ispăşeşte crima, deoarece 
n-a putut fi destul de inteligent, ca să prevadă totul. 

Roland rostise cu o linişte sălbatică această ciudată lecţie de 
filozofie. 

Imperia îl privea clătinând din cap. Era zdrobită de oboseală. Se 
simţea prinsă într-o îngrozitoare înlănţuire. Sânul i se ridica sub 
sforţarea unui spasm dureros... 

— Şi dacă aş mărturisi!... spuse ea cu un hohot de plâns, dacă aş 
cere iertare! Nu se poate avea milă de o mamă! O, gândeşte-te, 


domnule, că fiica mea este tot ce am pe lume! Măgulită, linguşită, 
veştejită, dispreţuită, trec printre admiraţii şi dispreţuiri, fără să le văd. 
Eu nu o am decât pe fiica mea! Dacă mi-o smulge, se săvârşeşte o 
crimă. Se răspunde la o crimă printr-o alta! Să ia seama bine prietenul 
vostru, să ia la rându-i seama să fie omul cu o mândră inteligenţă, ce 
se crede a fi! Şi deoarece spune că inteligenţa supremă este 
bunătatea, să se întrebe dacă cea mai mare bunătate nu-i iertarea!... 

— lertarea! şopti Roland. M-am gândit la aceasta! Dar am suferit 
prea mult... sufăr încă prea mult!... 

Aceste cuvinte îi scăpară fără să-şi dea seama. 

Imperia nu le auzi, adâncită cum era în aşteptarea între speranţă şi 
deznădejde. 

— Doamnă, reîncepu atunci Roland, socotesc că însărcinarea mea 
este ca şi sfârşită, mă mulţumesc a rezuma situaţia dumneavoastră şi 
aceea a vrednicului meu amic. Paolo a fost destul de fericit că a scăpat 
pe Bianca din mâinile lui Bembo; dar crede că e mai bine să nu v-o 
înapoieze. 

—  Ticăloşie! Ticăloşie!... Şi dumneavoastră sunteţi un ticălos, 
dumneavoastră, domnule, omul cinstit, care vă puteţi cobori la astfel 
de planuri!... 

Acest țipăt scăpă din gura curtezanei. 

Roland se sculă, se ploconi ca pentru a-şi lua rămas bun şi adăugă: 

— Cred că pot să vă spun, doamnă, că prietenul meu îşi face datoria 
de a vă comunica veşti despre fiica dumneavoastră... dar îl ştiu 
îndărătnic... 

— N-o s-o mai văd pe Bianca mea!... Fiţi blestemaţi amândoi! Şi 
blestemat să fie şi acest Roland Candiano pe care l-am iubit! Da, 
Roland Candiano, mizerabilul!... Căci pe seama lui lucrezi dumneata! El 
te trimite! El este acela ce-mi răpeşte copila, şi care-mi smulge inima! 

La aceste cuvinte, la auzul acestui nume rostit pe neaşteptate în 
această ciudată convorbire, înfăţişarea lui Roland fu zguduită; înşfăcă 
pumnii Imperiei, aplecă asupra ei o faţă aprinsă şi cu voce răguşită, 
aproape sălbatică, mugi: 

— Blestemaţi pe Roland Candiano! l-a fost destul contactul vostru 
necurat, pentru ca să fie de-a pururi blestemat! Aminteşte-ţi... 
Aminteşte-ţi ceea ce ai făcut, tu şi complicii tăi, omului acesta!... Da, 
puţin câte puţin, inima mea se deschidea milei... Mila! Atunci când, 
dacă ai fi putut, m-ai fi gâtuit cu propriile tale mâini!... Mila!... 

El izbucni într-un râs sălbatic. 

— Suferă deci, plângi şi roagă-te!... N-o s-o mai vezi pe fiica ta... 


Niciodată!... 

Imperia se prăbuşise în genunchi. Ochii săi holbaţi rămâneau aţintiţi 
cu o nespusă spaimă asupra acestui om. Ar fi vrut să ţipe, să se roage, 
însă nici un sunet nu-i ieşea din gâtul înăbuşit. După acest strigăt de 
mânie furioasă Roland se sculase, măreț şi senin ca o statuie a 
pedepsei, aruncă spre nefericită o rece privire ca de gheaţă şi se 
îndepărtă încetinel. Timp de câteva clipe Imperia se luptă împotriva 
chinului şi a groazei care o doborau. În cele din urmă îşi veni în fire... 
Atunci se sculă dintr-o săritură şi luând-o razna prin palat, răcni: 

— Arestaţi-l pe acest om!... Este Roland Candiano!... 

Roland cobora în acel moment scările de marmură ale palatului. 
Merse fără grabă până la gondola ce-l aştepta şi care se îndepărtă cu 
repeziciune. Când servitorii Imperiei se năpustiră spre chei, Roland 
dispăruse... 

Imperia intră iar în apartamentul său, unde stătu timp de o oră 
adâncită într-o atitudine de deznădejde, cu perindări de furie şi de 
mânie. Apoi avu cu sine însăşi o lungă convorbire. Deodată strigă pe 
una din femeile ei de serviciu şi-i ceru s-o îmbrace. Se îmbrăcă cu haine 
foarte serioase, aşa cum purtau matroanele, fără podoabe, nici 
giuvaeruri, şi ieşi escortată de un singur servitor. În curând gondola ei o 
lăsă în faţa palatului Dandolo şi peste câteva clipe se afla în faţa 
marelui inchizitor. Atunci îşi ridică vălul şi faţa i se ivi palidă, chinuită de 
o straşnică hotărâre. 

— Nu ştiu dacă mă mai recunoaşteţi. Excelenţă, spuse ea. Nu ne-am 
văzut decât o singură dată, o să fie în curând şapte ani... într-o 
împrejurare... 

— De neuitat, răspunse înăbuşit Dandolo, şi vă recunosc, doamnă... 

El o privi o clipă cu o posomorâtă curiozitate. Ea sta tăcută, 
tremurătoare, şi aşa de tulburată încât buzele ei nu puteau rosti nici un 
sunet şi apoi continuă: 

— Întâia oară când ne-am văzut, doamnă, era în palatul 
dumneavoastră, unde mă târâse Altieri. Mai era cu noi Foscari, astăzi 
doge, şi Bembo, acum cardinal episcop. Era pe la miezul nopţii, Roland 
Candiano fusese arestat, şi noi discutam acolo, ceea ce trebuia să 
facem cu dânsul, tatăl lui şi mama sa. Este aşa, doamnă? O aceeaşi 
învoială ne unea pe toţii... Şi deoarece vă văd aici, ghicesc că despre 
această învoială o să-mi vorbiţi... 

— Da, Excelenţă, şi iată ceea ce vreau sa vă spun! Unul dintre aceia 
care asistau la scena ce-o reamintiţi, nu mai este. A fost ucis. 

Dandolo nu făcu decât un gest de mirare. Se aştepta la orice, după 


ce-l văzuse pe Sandrigo. Atât numai, întrebă cu o voce morocănoasă: 

— Care?... Care dintre noi a fost lovit cel dintâi de Roland Candiano? 

Imperia tresări foarte tare. Dandolo ştia aşadar, că Roland era la 
Veneţia!... Şi nu făcea nimic! Nu-l aresta pe înfricoşătorul potrivnic, 
care, fără nici o îndoială, jurase să-i nimicească!... 

— Cel care a căzut, spuse ea, este Bembo. 

— Cum de ştiţi lucrul acesta? 

— De la Roland Candiano. 

Ea îi spuse lucrul acesta cu simplitate, ca şi cum mintea ei ar fi fost 
târâtă dincolo de hotarele unde se manifestă spaima şi emoția prin 
semne vădite. 

Şi oricât de stăpân pe sine fu Dandolo, oricât de pregătit ar fi fost să 
afle totul, se îngălbeni şi începu să tremure, când curtezana adăugă: 

— Roland Candiano a ieşit chiar acum de la mine. 

Un oftat de adâncă descurajare umflă pieptul marelui inchizitor. 

Atunci Imperia povesti în câteva cuvinte iubirea pătimaşă a lui 
Bembo pentru Bianca, amestecul secretarului Aretinului, răpirea fetei şi 
în cele din urmă convorbirea ce-o avusese cu omul ce se numea loan di 
Lorenzo. 

— Şi acum, adăugă ea sfârşind, am convingerea că Paolo, secretarul 
poetului, loan di Lorenzo şi Roland Candiano sunt una şi aceeaşi 
persoană. 

Dandolo se gândea adânc. Căuta o lumină în aceste întunecimi ce-l 
înconjurau, un fir ca să-l ajute să iasă din această încurcătură. Şi ca şi 
în noaptea precedentă, el şopti copleşit: 

— Fatalitate! 

Între timp, Imperia continuă: 

— lată începutul răzbunării lui Roland: Bembo ucis, fiica mea răpită, 
dispărută pentru totdeauna, asta-i lovitura de pumnal ce mi-o destină 
el mie!... Nenorocire!... Vai mie! adăugă ea într-o furie de deznădejde 
ce-l făcu pe marele inchizitor să se înfioare. Pentru ce nu m-a ucis şi pe 
mine?... 

— Faceţi-vă curaj, doamnă! zise Dandolo. 

— Nu ştiţi ce înseamnă să ai o fiică, şi să fi concentrat asupra acestui 
cap adorat toată dragostea ce-o poţi simţi!... Nu ştiţi deci, că fiica mea 
îmi era singurul ţel în viaţă, că vedenia îndepărtatei sale fericiri a fost 
singura care m-a susţinut până în ziua aceasta, mi-a îngăduit să şterg 
admiraţiile batjocoritoare cu care se copleşesc curtezanele! Mamă, 
aveam motiv să fiu! Despărţită de copila mea, nu-mi mai rămâne decât 
să îmbătrânesc într-un colţ şi să mor în păreri de rău şi lacrimi. O, omul 


acesta este într-adevăr puternic, domnule, deoarece a putut pătrunde 
în inima mea, deoarece printre atâtea pedepse, a ales pentru mine, pe 
aceea care mă lovea până în suflet!... Ah, v-o jur că în acest moment 
moartea ar fi binevenită, şi numai speranţa că mă voi răzbuna, mă 
împiedică să nu mă arunc în canal, să sfârşesc cu o viaţă blestemată de 
aici înainte! 

— Şi eu de asemeni am o fiică! şopti Dandolo zguduit de această 
durere. 

— Da! repeta Imperia şi de aceea am alergat la dumneavoastră. Vin 
să vă spun că Roland Candiano n-a murit, cum s-a crezut; că s-a 
năpustit asupra noastră... 

— Ştiam toate astea!... 

— O ştiaţi, şi nu m-ati înştiinţat?... 

— N-o ştiu decât de astă-noapte! A venit cineva să-mi denunțe 
prezenţa lui Roland Candiano în Veneţia. 

— Şi eu vă întăresc spusa. S-a numit prima dată Paolo. Acum îşi zice 
loan di Lorenzo. Luaţi seama, excelenţă! Dacă nu-l arestaţi pe omul 
acesta, luaţi seama să nu mă scoateţi din răbdări! Luaţi seama să nu 
asmut Împotriva dumneavoastră patriciatul Veneţiei! Vreau pe fiica 
mea, m-aţi auzit?... Şi dacă el a târât-o atât de departe, încât să n-o 
mai pot regăsi, vreau să mă răzbun... Vreau ca Roland să fie arestat şi 
vreau să fiu de faţă la interogatoriu. Să i se aplice tortura, dar să spună 
unde este fiica mea. O vreau... şi dacă nu lucraţi, luaţi seama!... 

— Ei!... Cine vă spune că nu vreau să-l arestez pe Candiano!... 
Durerea vă rătăceşte mintea!... 

— Da, da, iertaţi-mă... Nu mai ştiu ce spun... Mi s-a părut.. Am crezut 
că şovăiţi... Citeam în ochii dumneavoastră mai multă frică decât 
hotărâre... dar aceasta-i curată nebunie, nu-i aşa, Excelenţă? 

— Fiţi pe pace, zise marele inchizitor încercând să dea feţei sale 
expresia de tărie care era departe de sufletul său. In ceasul acesta 
toată poliţia Veneţiei este în picioare, până în trei zile Roland Candiano 
va fi în mâinile noastre... 

— Trei zile!... Este un timp foarte îndelungat!... 

— Haide, deoarece l-aţi văzut, faceţi-mi o descriere exactă a 
deghizării ce a adoptat-o. Ziceţi că-şi spune loan di Lorenzo? 

— Da. Şi iată-i semnalmentele. 

Imperia cu fruntea aplecată într-o mână, cu sufletul încordat, cu 
vocea răguşită, începu să dicteze, în timp ce Dandolo scria. Când lucrul 
acesta se sfârşi, curtezana se sculă, făcu odată cu salutul ei, un ultim 
gest de recomandare amenințătoare, apoi se retrase. 


În vestibul se încrucişă în cale cu un bătrân, care spunea cu 
nervozitate unui fecior de casă: 

— Vesteşte-l pe stăpânul nostru că am găsit un cumpărător pentru 
casă, şi că trebuie să-i vorbesc cât mai curând. 

Imperia ajunsă la gondola ei, dădu poruncă s-o ducă acasă. Apoi 
când gondola porni, schimbându-şi pe dată părerea, strigă: 

— Nu, la palatul Altieri! 

Înainte de a o urmări pe Imperia în noul demers ce-l încerca, să ne 
înapoiem o clipă în cabinetul marelui inchizitor: 

Se prăbuşise într-un jilţ mare, şi cu capul între mâini, se gândea: 

— Ceea ce era nelămurit, se îndeplineşte aşadar!... Se strânge cercul 
în jurul meu... Arestarea lui Roland nu mai e decât o chestiune de 
câteva ore!... Cu neputinţă să ţin secretă această arestare! Şi acestă 
femeie care vine să-mi strige că o iubeşte pe fiica sa!... Şi eu!... Eul... 
O, Leonora! o văd ridicându-se înainte-mi şi cerându-mi socoteală de 
trădările şi minciunile mele!... Este îngrozitor şi nici nu prevăzusem 
întâmplarea asta atât de grozavă... Sunt pierdut... Haide... dacă m-aş 
omori!... Poate că aşa aş pune totul la cale!... 

Vru să se plimbe, să facă vreo câţiva paşi prin biroul lui, dar îşi dădu 
seama că se poticnea, că picioarele îi tremurau. Se aşeză iar pe scaun. 

În acest moment veni cineva să-l anunţe că bătrânul Filip, paznicul 
casei din insula Olivolo, cerea să-i vorbească şi că găsise un 
cumpărător. 

El făcu un semn care însemna: „să aştepte”. 

Se gândea la acest lucru. Şi totuşi, de câte ori nu dorise cu 
înflăcărare să scape de casa asta, care era încremenita-i remuşcare cu 
o faţă plină de multe blesteme. 

Timp de o oră continuă să caute ieşirea din acestă situaţie, încetul cu 
încetul o nelămurită speranţă îi revenea încet, încet... 

— Este cu neputinţă ca Roland să se lase prins pe neaşteptate... ŞI 
eu din parte-mi, dacă izbutesc a-mi arunca agenţii pe o urmă falsă... 
Da, asta e... să-i dau timp să fugă... să-l înştiinţez la nevoie!... Şi atunci, 
cine ştie, dacă mulţumit cu moartea lui Bembo nu se va îndepărta 
pentru totdeauna!... 

Făuri un plan pe temeiul acestor primitive date. Viaţa încă s-ar mai 
putea orândui... Roland plecat, Leonora ar rămâne în neştiinţă privitor 
la cele ce s-au întâmplat... ar sfârşi prin a uita!... 

Atunci îi reveni puţină linişte şi dădu poruncă să fie introdus 
îngrijitorul Filip. 

— Ei bine, spuse el cu voioşie, aşadar ai găsit? 


— Da, stăpâne! 

— Ei bine, trebuie să vinzi cât mai curând... Cine este cumpărătorul? 

— Un boier străin, care m-a tocmit ca paznic, spre a continua la 
Olivolo funcţiile ce le aveam. Şi dacă stăpânul îngăduie... 

— Fă cum ţi-e pe plac, bătrânul meu Filip, numai să fii fericit... 

— N-o să simt o mai mare fericire, decât aceea de a rămâne în 
vechea casă din Olivolo, spuse Filip voios. 

— Totul e dar, cât se poate de bine. Te-ai înţeles în privinţa preţului? 

— Acela ce l-aţi fixat este primit. 

— Bun! nu mai e de făcut altceva decât ca vânzarea să fie făcută cât 
mai curând. 

— Stăpâne, este fixată chiar pentru astăzi. Astă-seară boierul acesta 
îmi va aduce suma, care peste o oră va fi în mâinile Domniei voastre. 

— Bine. Vei păstra pentru tine două sute de taleri. 

— Stăpânul e prea mărinimos, exclamă moşneagul ploconindu-se. 
lată, am adus actul; Măria voastră nu are decât să-l iscălească. 

Filip puse înaintea marelui inchizitor pergamentul, pe care acesta îl 
iscăli numaidecât. Apoi Dandolo îl citi, căutând cu o maşinală 
curiozitate numele aceluia care devenea proprietarul casei, unde se 
născuse fiica sa. 

— Nu văd numele cumpărătorului, zise el. 

— N-am voit să-l scriu, având mâna mai dibace la greblă la săpat, 
decât la condei. Dar am adus o hârtie, pe care boierul străin a scris 
numele său, pe care apoi stăpânul îl poate transcrie. lată această 
hârtie! 

Dandolo luă hârtia şi aruncă o privire. Se îngălbeni îngrozitor. 

— EI! şopti dânsul îngheţat. El!... O! Fatalitatea!... 

Şi rămase zdrobit, gâfâind, cu ochii hipnotizaţi de acest petic de 
hârtie, care nu conţinea decât acest nume: „loan di Lorenzo...” 

loan di Lorenzo!... Roland Candiano!... Roland Candiano era 
misteriosul cumpărător al casei Dandolo!... 

Marele inchizitor ridică spre bătrânul Filip încremenit o posomorâtă 
privire, care părea că cere îndurare. Apoi dându-şi seama că atitudinea 
sa putea să pară ceva ciudat în ochii servitorului, bâlbâi: 

— La ce oră trebuie să vină omul acesta? 

— Astă-seară, stăpâne, pe la şapte, când s-o înnopta. 

— Bine, lasă-mi actul. Ai să te înapoiezi după el peste două ore. 

Bătrânul Filip se înclină şi se retrase. 


Trebuie s-o urmărim acum pe curtezana Imperia, care după cum s-a 


văzut, dăduse poruncă gondolierului ei s-o lase la palatul căpitanului 
general. 

Căror gânduri se supunea dânsa ducându-se astfel de la Dandolo la 
Altieri?... Vom vedea. 

Imperia  străbătu întinsele saloane ale căpitanului general, 
asemănătoare cu nişte săli ostăşeşti, pline cu ofiţeri grăbiţi şi 
zgomotoşi. Pe cât de singuratic, tăcut, aproape fioros, era palatul 
marelui inchizitor, pe atât de însufleţit, de plin de viaţă şi de zgomotos 
era cel al lui Altieri. Un observator deductiv, pornind de la suprafaţa 
lucrurilor, ar fi înţeles că aceste două palate aşa de deosebite erau 
două feţe ale unuia şi aceluiaşi sentiment ce-i însufleţea pe stăpânii lor, 
şi dacă Dandolo se închidea în sine, Altieri căuta să se ameţească, dar 
fiecare din ei încerca să scape de o îngrijorare identică. 

Aceste reflexii, Imperia nu şi le făcu străbătând anticamerele prin 
care o călăuzeau ofiţerii. Ea se văzu deodată în faţa lui Altieri care, 
posomorât, dispreţuitor, îi arătă un scaun, se duse să se convingă că nu 
ascultă nimeni pe la uşi, apoi exclamă: 

— Trebuie, doamnă, să se fi întâmplat un grav eveniment, ca să nu 
şovăi să vii aici ziua în amiaza mare. Gânditu-te-ai la tot ce se poate 
spune şi cugeta despre o atare vizită?... Ne înţeleseserăm să nu ne mai 
vedem niciodată, după noaptea aceea. 

— Noaptea când am întocmit falsa denunţare, nu-i aşa, domnule? 

— Tăcere! exclamă Altieri privind în juru-i cu groază... Se poate să fii 
auzită!... 

— De cine!... De nişte soldaţi?... Ce-i interesează!... 

— Nu!... Nu de soldaţi!... De o femeie!... 

— Leonora!... şopti înăbuşit Imperia. 

Altieri făcu un semn de nerăbdare. 

— Doamnă, vă rog, zise el, grăbiţi-vă a-mi arăta care este motivul 
acestei întrevederi?... 

Ea îl privi în faţă: 

— Roland Candiano este în Veneţia, spuse dânsa încetişor. 

In această clipă, de după un tapet se auzi un fel de geamăt înăbuşit, 
un țipăt în care era groază, spaimă şi o nesfârşită mirare. 

Dar acest țipăt Imperia nu-l auzi fiind cu totul pradă gândului său de 
ură. 

Altieri zguduit, nebun, zdrobit de înmărmurire nu-l auzi nici el! 

Căpitanul general se învineţise. Gura lui se întredeschise ca pentru a 
da un strigăt, dar în realitate nu ieşi nici un sunet. Faţa lui exprima 
buimăceala, furia şi groaza, în cel mai înalt grad de exprimare a acestor 


simţăminte. 

Într-adevăr Altieri avea adânca convingere că Roland se înecase în 
canal. Trăia cu această gândire, de care nu se lepădase niciodată. 

Imperia văzu efectul de pomină ce-l producea ştirea ei. 

— Ei bine, zise ea, găsiţi încă, domnule căpitan, că rău am făcut că 
am venit? 

— Trebuie... să alerg... la marele inchizitor, bâlbâi Altieri pământiu la 
faţă. Să-l înştiinţez... 

— S-a făcut... 

— Toată poliţia să fie în picioare... 

— Asta trebuie să se fi făcut... în ceasul acesta... 

— Să-l vestim pe doge... 

— Este treaba dumneavoastră!... 

— Să-l înştiinţăm pe cardinalul Bembo... 

— Este mort!... 

— Mort?... Bembo!... 

— Ucis, asasinat de acela care vine!... 

Altieri se sculă, se duse de luă două pistoale, le încărcă, le aşeză pe 
o masă din faţa lui. Apoi se pipăi, ca să se asigure că avea platoşa de 
zale, pe urmă ducându-se să deschidă uşa, aruncă o privire spre 
mulţimea de oameni înarmaţi ce-i năpădeau casa. 

Numai atunci păru că se linişteşte şi se înapoie de se aşeză pe 
scaun. Îşi şterse fruntea şi cu o voce răguşită, scurtă, rosti: _ 

— Spuneţi-mi totul... nu uitaţi nimic!... Sau suntem pierduţi. Il cunosc 
pe Roland. Dacă nu-l ucidem, răzbunarea lui va fi înspăimântătoare... 

— Înspăimântătoare, acesta este cuvântul adevărat! zise Imperia 
clătinând capul cu deznădejde. L-a şi lovit pe Bembo şi pe mine... 

— Şi pe dumneavoastră?... Cum? 

— Smulgând pe fiică-mea!... Adică rănindu-mi inima, stingându-mi 
sufletul cum ar stinge o lampă, făcând din mine o nenorocită, trup fără 
viaţă, nici lumină, nici iubire... Cea mai aprig lovită sunt eu! 

— Haide, haide!... spuse cu înfrigurare Altieri. Trebuie să facem 
rânduială în toate acestea... Povestiţi-mi exact şi amănunţit ceea ce 
ştiţi. 

Curtezana începu iar cu încetineală, cu exactitate, povestirea ce-o 
istorisise şi marelui inchizitor. Altieri o ascultă cu coatele pe masă, cu 
bărbia între mâini, încordat într-o atitudine de adâncă luare-aminte, 
fără s-o întrerupă, nedând semn de viaţă decât printr-un uşor fior ce-l 
scutura din când în când. 

După ce sfârşi povestirea, el se gândi îndelung, şi întâia lui vorbă fu 


aceasta: 

— Pentru ce, după ce l-aţi înştiinţat pe marele inchizitor, aţi venit să 
mă vestiți şi pe mine? 

Imperia răspunse răspicat: 

— Pentru că nu am încredere în Dandolo. Este un om slab, o figură 
enigmatică. Poate că m-am înşelat, dar mi s-a părut că-l văd şovăitor... 
Dumneavoastră ştiu că nu veţi şovăi... 

Altieri îşi aminti atunci ciudata atitudine a lui Dandolo, din ziua când 
alergase să-i anunţe fuga lui Roland. 

— Nici o îndoială! se gândi el, Dandolo dă înapoi!... Dar o să ştiu eu, 
cum să-l fac să meargă înainte.!... 

Şi spuse cu glas tare: 

— Nu!... Nu, eu nu voi şovăi! Fiţi pe pace, doamnă... Unul dintre noi 
amândoi este de prisos. Unul din noi trebuie să moară. Şi v-o jur că 
acesta va fi el. 

— Da, zise Imperia. Dar înainte ca Roland să moară, trebuie să ştiu 
unde a târât-o pe fiica mea. Gândiţi-vă la asta!... Şi spuneţi-vă chiar, că 
dacă nu-mi înapoiaţi copila, pe dumneavoastră, Dandolo şi Foscari, vă 
fac răspunzători. 

Curtezana rostise aceste vorbe pe un ton de o atât de sălbatică 
hotărâre, încât căpitanul general avu un fior. Se plecă, în semn de 
aprobare categorică, şi însoţi pe Imperia, care se retrăgea. 

— Treceţi pe aici, spuse el deschizând uşa. Drept înainte, jos la 
scară, veţi ieşi fără să fiţi observată... Şi pentru restul, bizuiţi-vă pe 
mine!... 

— Mă bizuli!... spuse Imperia amenințătoare. 

Şi se îndepărtă. 

Altieri închise uşa şi avu un zâmbet fioros, alintându-şi mânerul 
pumnalului. 

— El întâi, şopti el, ea după aceea. 

Şi în toată graba se duse la Dandolo, escortat de şapte, opt dintre cei 
mai viteji locotenenţi ai săi. Ajunse până la cabinetul de lucru al marelui 
inchizitor, a cărui uşă o deschise fără a se mai anunţa prin uşierul de 
serviciu, care rămase cu totul zăpăcit de o astfel de lipsă de la regulile 
asprei etichete ce domnea în acest palat. 

După plecarea bătrânului Filip, Dandolo rămăsese aplecat pe 
pergamentul pe care trebuia să scrie el însuşi numele lui loan di 
Lorenzo, adică a lui Roland Candiano. Urmărise firul posomorâtei sale 
gândiri, şi maşinaliceşte, aproape fără să ştie ce face, sfârşise prin a 
scrie numele în locul lăsat liber pe actul de vânzare. 


Nu se oprise la nici o hotărâre, lăsându-se răpit de un puhoi de 
disperare, ba începând a nădăjdui că visul cel rău s-ar împrăştia... 

Fără veste intră Altieri, închizând cu grijă uşa şi spunând: 

— Domnule mare inchizitor, vin să vă informez că Roland Candiano 
este în Veneţia, unde se ascunde sub numele de loan di Lorenzo. Ce 
credeţi că trebuie să faceţi de astă dată? 

Dandolo rămase încremenit, cu ochii pironiţi pe actul, pe care printr- 
o convulsivă mişcare încercase să-l ascundă şi pe care îl mototolea în 
mână. 

Altieri zări pergamentul. 

Văzu atitudinea înmărmurită a lui Dandolo. 

Cu o rapidă intuiţie ce o avea în anumite clipe de omorâtoare 
ananghie, cu grosolănia firii sale furioase, înţelese că acea hârtie, pe 
care se rezema mâna răsucită a marelui inchizitor da cheia unei 
ghicitori, înţelese că trebuia să-l citească; mâna lui înaintă şi se aşeză 
pe pergament. 

Cu ochii în ochii lui Dandolo, cu faţa aprinsă de ameninţare, el mugi: 

— Hârtia asta... 

— Domnule!... vru să protesteze Dandolo, încercând a se reculege. 

— Vreti să o ascundeţi? 

— Este dreptul meul... 

— Vreau să o citesc. 

— Ceea ce faceţi, este de neînchipuit!... 

— Şi o citesc!... sfârşi Altieri, îngălbenind din cauza acestei 
neaşteptate ciocniri cu tatăl nevestei lui. 

Înşfăcă cu furie pergamentul şi-l citi. La numele loan di Lorenzo, 
dădu un țipăt înăbuşit. In acea clipă Dandolo trecu de la extrema 
hotărâre la nespusa îndrăzneală. 

— Altieri, zise el, vrei să-mi smulgi prin violenţă un secret de stat. 
Am izbutit să întind o cursă lui Roland Candiano. Astă-seară el trebuie 
să vină în casa mea de pe insula Olivolo. Casa va fi împresurată. Omul 
va cădea în mâna mea. Dar gândeşte-te că o singură vorbă, o singură 
indiscreţie, ar putea pierde totul!... 

Altieri rămăsese îngândurat. 

— lertaţi-mi violenţa, zise el. Eram aşa de tulburat de această ştire 
extraordinară! 

— Te iert, zise Dandolo întinzând mâna lui Altieri, şi schimbară în 
acelaşi timp o privire de ură şi neîncredere. Pot avea oare necaz pe 
bărbatul Leonorei?... Dar de unde ştii? 

— Am fost anunţat de Imperia... 


— Da, ştiu. A ieşit de aici, crezând că mi-a adus o ştire, atunci când 
eu de cinci luni de zile îl urmăresc pas cu pas pe Roland Candiano, 
atunci când eu l-am atras la Veneţia, eu care am avut ideea de a-l 
împinge încetul cu încetul spre această casă, unde presupuneam că... 
vechi amintiri, trebuiau să-l facă să vină negreşit... 

La aceste aluzii la dragostea lui Roland pentru Leonora, spuse cu 
linişte, Altieri făcu un gest de furie. 

— Dar nu ştii totul!... continuă Dandolo. Candiano este în fruntea 
unei adevărate oştiri. Comandă două mii de bandiți înarmaţi. Are 
corăbii. Visează poate să atace Veneţia!... Vezi scumpe amice, că este 
un adevărat secret de stat care este la discreţia dumitale... 

— Şi fără nici o îndoială, spuse atunci Altieri cu o voce muşcătoare, 
dogele este înştiinţat... 

Dandolo tresări. 

— Dogele nu-i înştiinţat, zise el. Va fi timp să fie pus la curent, dacă- 
mi scapă Candiano. 

— Bine, bine... Astfel toate măsurile sunt luate pentru diseară?... 

— Da, pentru diseară. 

— În acest caz, nu vedeţi nici un rău în faptul că voi fi şi eu de 
faţă?... 

Dandolo aruncă spre Altieri o privire fulgerătoare, se stăpâni şi 
răspunse: 

— Ajutorul dumitale, Altieri, nu va putea fi decât preţios. Astfel, pe 
diseară!... La ce oră?... 

— La nouă precis. 

Altieri strânse din nou mâna tatălui Leonorei şi se retrase mormăind: 

— Cred că am sosit la timp!... 


În timp ce se petreceau toate acestea la marele inchizitor, o altă 
scenă se desfăşura în palatul Altieri. 

După indicaţiile căpitanului general Imperia apucase printr-un 
întunecos culoar la capătul căruia se afla într-adevăr o scară cu câteva 
trepte ce ducea la o uşiţă făcută într-o parte laterală a palatului. Ea se 
întoarse grabnic şi se văzu în faţa unei doamne voalate. 

— Vino! spuse această femeie cu o voce slabă ca o adiere. 

Imperia şovăi o clipă, aruncă în juru-i o privire de neîncredere. Dar 
necunoscuta o şi apucase de braţ, o târî şi o sili să intre într-o odăiţă 
retrasă. 

Acolo ea îşi ridică vălul. 

— Leonora! şopti înăbuşit curtezana. 


Da, era Leonora!... 

Cum de se afla ea în calea Imperiei?... Ce voia dânsa? 

Leonora îşi petrecuse dimineaţa zilei cum îşi petrecea toate 
dimineţile, toate zilele: în lucrări casnice. Cum spusese Altieri, era o 
gospodină model, nemulţumindu-se să supravegheze, ci punând chiar 
ea mâna la treabă, fără zor, dar fără o clipă de răgaz şi de odihnă. Ai fi 
zis că ocupându-se într-una cu lucrări de rând, spera să se împiedice a 
se înălța, a zbura în împărăţiile visului... Munca îndărătnică, smerită, 
aproape casnică, era într-adevăr nesecată. De îndată ce se simţea fără 
ocupaţie, înţelegea că o va cuprinde deznădejdea, că avea să 
izbucnească în hohote de plâns în faţa femeilor ei. Nu plângea decât 
noaptea, când în tăcere şi pe întuneric amintirile i se stârneau în suflet, 
şi aidoma unor năluci ce înconjoară căpătâiul unui muribund, se ridicau 
în jurul ei. Uneori, când inima îi era atât de plină încât amărăciunea se 
revărsa, ieşea în taină din palat, se ducea în insula Olivolo, se aşeza 
sub cedrul unde-i jurase Roland că o va iubi mereu; la miezul nopţii, oră 
când se despărţeau pe vremea când era fericită, se ducea, nu 
înseninată, ci mai întărită, ca să lupte împotriva acestui rău care-o 
surpa încetul cu încetul. 

Deci în acea dimineaţă ea păru absorbită de gândurile sale. Apoi 
revenindu-şi cu totul în fire, se sculă, îşi scutură capul, se îndreptă spre 
o fereastră şi se sili să arate interes Veneţiei, care palpita sclipitoare şi 
aurită sub dezmierdările soarelui, în mişcarea gondolelor înzorzonate şi 
pestriţe ce se încrucişau pe Canalul Mare, ducând tineri boieri îmbrăcaţi 
în costume colorate, femei surâzătoare şi frumoase, toată fugarnica 
strălucire capricioasă şi de o atât de caldă culoare, căreia Tiţian i-a 
lăsat o amintire nepieritoare. 

Era acolo poate de o oră, cu fruntea înflăcărată, sprijinită de 
geamuri. 

Un stol de porumbei trecu prin aerul curat şi uşor al acestei 
luminoase dimineţi de iarnă venețiană, la începutul ei, una din acele 
ierni aşa de plăcute, încât par a fi o dezmierdare a unei veri mai puţin 
fierbinte. Stolul de porumbei descrise un cerc mare, apoi se împrăştie 
fără veste, printr-o toană a acestor oaspeţi fermecători ai Cetăţii 
Apelor. Doi dintre ei, rotindu-se, veniră de se aşezară prietenoşi pe 
colţul unei gondole, unde se odihniră. 

Leonora urmărise maşinaliceşte cu ochii ei jocul păsărelelor 
prietenoase care sunt la Veneţia, ceea ce sunt la Paris vrăbiile 
neruşinate, îndrăzneţe, şi prietenoase. 

Şi iată că gondola se apropie, se opri în faţa palatului, o femeie 


cobori din ea, străbătu în grabă îngusta trecătoare şi intră în palat... 

Cu toate vălurile ei, Leonora recunoscu această femeie. 

Fu mişcată de un îndelungat fior, se dădu înapoi de la fereastră, îşi 
duse mâna la inimă, ca şi cum ar fi primit cine ştie ce lovitură 
grozavă... Paliditatea ei obişnuită se făcu ca de marmură, o aspră 
încreţitură se ivi pe curba buzelor ei. Apoi cu o straşnică sforţare, îşi 
stăpâni tulburarea dezlănţuită în sufletul său. 

Cobori atunci la parter, intră într-o odaie unde nu intrase niciodată. 

O voce de femeie îi ajunse la ureche. Vocea spunea: 

— Roland Candiano este în Veneţia? 

Lovitura era aprigă! Leonora scăpă un țipăt slab, ce păru un geamăt 
şi căzu leşinată. 

Când îşi veni în fire, tot ce avea în sine ca energie şi voinţă, îl 
întrebuinţă ca să îndepărteze întrebările ce-o năpădeau încercând să 
asculte din răsputeri. Auzi o uşă care se deschidea şi se închidea. 
Înţelese că Imperia pleca. În toată graba, ca o nebună, îşi aruncă un văl 
pe cap şi o ajunse pe curtezană. 

Acum cele două femei erau faţă în faţă. 

Nu se mai văzuseră după îngrozitoarea noapte a arestării, aproape 
şapte ani scurşi!.. 

Şi privirea ce-o schimbară ele, fu aşa de straşnică, atât de plină de 
ameninţări, încât li se păru că era continuarea acelei ucigaşe priviri de 
înfruntare ce-o schimbaseră odinioară... în faţa judecătorilor lui 
Roland!.. 

Erau în picioare, gâfâind amândouă. 

O fioroasă gândire, le înţepenea în atitudini şi le împietrea feţele. 

Cea dintâi vorbi Imperia: 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să-mi spui adevărul! zise Leonora. 

— Ce adevăr? 

— Tot ceea ce ştii despre Roland. lată ce mi s-a spus mie: grațiat, el 
a fugit din Veneţia, apoi că a murit. Toate acestea sunt numai minciuni. 
Adevărul! Vorbeşte.!... 

— Şi dacă nu vorbesc?... 

— Mori! 

Imperia fu zguduită de un râs înspăimântător. 

Încetinel, Leonora scoase un stilet din sân şi zise: 

— i-o jur pe dragostea mea, că dacă tu nu-mi spui adevărul, te 
omor. 

Imperia privi în jurul ei. Nu era în acea cameră nici o fereastră... 


Era voinică, era înaltă, puternică, cu un bust bine dezvoltat. Leonora 
era mărunţică, zveltă, mlădioasă ca o trestie. Erau antiteza vie a 
frumuseţii romane şi a celei venețiene, una toată numai voinicie, 
cealaltă eleganţă plăpândă. 

Cu o bruscă mişcare curtezana se descotorosi de mantaua ce-i 
acoperea umerii şi se ivi cu mijlocul ei semeţ, cu şoldurile puternice. În 
acelaşi timp îşi descheie, mai degrabă îşi smulse, corsajul ce-i acoperea 
sânul tare, cioplit ca din marmură, şi scoase de aici un pumnal puternic. 

Atunci ea ridică din umeri şi zise: 

— Imi faceţi milă, doamnă, dacă vă închipuiţi că Imperia poate veni 
dezarmată în casa Altierilor... Haide!... Sau veţi fi un copil al morţii!... 

Drept orice răspuns Leonora îşi întinse braţul înainte şi împinse un 
zăvor puternic la uşă. 

Atunci cele două femei se văzură cu armele faţă în faţă, ochi în ochi, 
şi aidoma unor dueliste ce se măsoară... 

Urmă o serie de puneri în gardă. Fiecare din ele înţelese că nu va 
mai ieşi din această cameră decât moartă sau ucigaşă. 

Făcuseră un pas una spre alta, atât de albe amândouă, aşa de 
ţepene, ca şi cum ar fi fost două statui de marmură, ce-ar fi fost 
înveşmântate şi aşezate în nişte ţinuturi sălbatice. 

Pe neaşteptate curtezana făcu un gest fulgerător. Braţul i se ridică, 
arma fluieră, căzu jos. Femeia scăpă un urlet furios. In aceeaşi clipă 
mâna ei fu prinsă ca într-o menghină. Leonora văzuse lovitura venind şi 
dispreţuind să se ferească de dânsa, apucase pumnul potrivnicei. 

In ce culme a urii şi disperării găsi ea puterea de pomină ce-o 
desfăşură în acel moment?... Acest pumn ea îl ţinu în mâinile ei delicate 
şi fine, îl strânse, îl zori, îl împietri. Imperia dădu un strigăt de durere, 
arma îi scăpă, şi gâfâind, palidă, galbenă la faţă, se dădu înapoi, în timp 
ce Leonora îi împlânta stiletul în gât. 

Asta dură cât o sclipire de fulger. 

Curtezana se dădu înapoi. Leonora înainta asupra ei. Deodată 
Imperia se împletici, căzu în genunchi. 

In aceeaşi clipă Leonora fu deasupra ei şi ascuţişul stiletului său 
pătrunse în carnea gâtului de marmură, se pătă cu o picătură roşie, 
care ţâşni şi se rostogoli ca un rubin lichid... 

Horcăind, dezarmată, înnebunită de groază, Imperia era lungită. 

Leonora cu un genunchi deasupra ei, o ţinea bine cu o mână, una din 
acele mâini aşa de delicate, preschimbate în mână de oţel, şi cu 
cealaltă vâri pumnalul... 

— lertare! mugi curtezana. 


— Ai să vorbeşti? spuse ea cu o voce, pe care nimeni n-ar fi 
recunoscut-o că este a ei... 

— Da! horcăi Imperia. 

Stiletul se opri. Urmă o fioroasă clipă, în care i se păru Leonorei că 
puterile o vor părăsi fără veste. Se înţepeni, mai albă încă, mai 
ţeapănă, mai groaznică în sforţarea sa. 

— Vorbeşte dar!... Unde este Roland? 

— În Veneţia... Sub numele de loan di Lorenzo... 

— De când?... 

— Fără îndoială de la evadarea lui.. 

— Evadare? De unde? 

Ea vorbea ca într-un vis fantastic şi urâcios. Şi răspunsurile îi veneau 
tot ca prin vis. Nu se oprea să cugete, să se mire, să alcătuiască. 

— Din puţurile Veneţiei!... răspunse Imperia. 

— Era în puțuri? 

— Da! 

— De când? 

— Din noaptea arestării. 

— Evadat, când? 

— Acum vreo şase luni. 

— De ce-ai venit aici? 

— Să-l înştiinţez pe Altieri... 

— Pe cine ai mai înștiințat încă? 

— Pe Dandolo. 

— Pe tatăl meu... Bun! Ce au hotărât ei? 

— Arestarea lui. 

— Pe când? 

— Cât mai curând. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Da!... Totul!... 

Imperia horcăi acest cuvânt din urmă într-o suflare. Era istovită. 
Furia, ruşinea, groaza, dezorganizaseră această fire puternică şi leşină. 

Leonora se sculă şi privi în jurul ei. 

Automat, cu mişcări de maşină, cu linişte şi cu o precizie ce 
destăinuiau o încordare a minţii capabilă s-o fulgere, s-o omoare scurt, 
Leonora se îndreptă spre un tapet al unui perete, ridicat cu ajutorul 
unor frânghii de mătase. Cu stiletul ei tăie frânghiile, apoi se înapoie la 
Imperia, îi legă picioarele şi mâinile cu o eșarfă, îi astupă gura cu un 
căluş. Apoi imediat o apucă de amândoi umerii şi o târî într-o cameră, 
închise uşa întorcând cheia de două ori şi veni de se prăbuşi pe o 


canapea. 

Dar în aceeaşi clipă se sculă, duse mâinile la frunte şi gângăvi 
rătăcită: 

— Nu! nu! Nu trebuie să mor acum. Nu trebuie să înnebunesc 
astăzi... 

Stătu aproape o oră gâfâind şi i se păru că n-a stat decât un minut. 

In cele din urmă putu să umble. 

Cu paşi greoi, ca şi cum arcurile umbletului s-ar fi zdrobit în ea, 
Leonora se îndreptă spre bucătărie. Şeful bucătarilor, care se afla 
acolo, văzu cu încremenire pe stăpână-sa deschizând un dulap unde se 
închideau lichiorurile, că umple o cupă şi că o goleşte dintr-o duşcă. 

Acest întăritor, pe care aproape murind, îl căutase în chip instinctiv, 
o oţeli... 

Puţină rumeneală îi veni în obraji, în timp ce pieptul îi ardea. 

Atunci se urcă în apartamentul ei, se îmbrăcă fără grabă, cobori şi 
plecă din palat.. 


CAPITOLUL IlI — Miezul nopţii! 


S-o lăsăm pe Leonora în prada acestei exaltări, singura care o mai 
susţinea, s-o lăsăm să meargă spre misteriosul ţel ce şi-l fixase, şi să ne 
înapoiem o clipă în biroul marelui inchizitor. 

După plecarea lui Altieri, Dandolo trăise o oră îngrozitoare. Mintea lui 
şovăitoare plutea la bunul plac al hotărârilor extreme. Planuri nebune 
se perindau în închipuirea lui. 

Se gândea la sinucidere! Se gândea să o omoare pe fiica sa. Da, pe 
fata asta pe care o adora, ca pe unica legătură ce-l ţinea legat de viaţă 
şi de care se temea ca de întruparea pedepsei trădării sale, ajunse în 
nebunia lui să privească moartea lui ca o uşurare. 

Trebuie să spunem că el asculta cu groază această gândire. 

Deodată, aşa cum se întâmplă în situaţiile sufleteşti împinse la 
extremă încordare, se potoli: adevărata dezlegare i se ivi pe 
neaşteptate. 

Nu el, nu Leonora, erau aceia care trebuiau să moară!... 

Roland trebuia să moară!... 

Trebuia ca omorul să fie cât mai grabnic. 

Nu trebuia o arestare; trebuia moartea! 

Şi un nume se înfăţişă minţii marelui inchizitor: Sandrigo. 

Se duse la fereastra care da pe chei, văzu un fel de luntraş, care 


lungit în gondolă, cu capul întors spre palat, părea că doarme. 

Marele inchizitor făcu un semn. 

Luntraşul se sculă numaidecât şi se apropie până sub fereastră. 
Dandolo se aplecă şi rosti: 

— Sandrigo. 

Omul cu un semn arătă că înţelesese şi se îndreptă cu grăbire. Peste 
douăzeci de minute banditul era în faţa marelui inchizitor. 

— Vezi că mă ţin de cuvânt, exclamă Dandolo. 

Banditul tresări şi întrebă: 

— Aţi găsit urma lui Roland Candiano? 

— Da, zise marele inchizitor cu voce posomorâtă. 

Sandrigo nu făcu nici o mişcare, care să dea de gol bucuria lui. 
Numai ochii lui aruncară un fulger. 

— Pentru când va fi? întrebă el. 

— Astă-seară. Să fii la zece seara în insula Olivolo. 

— În ce loc? 

— Lângă biserică. 

— Bine. De la ora zece înainte voi fi sub portalul mare al Sfintei- 
Maria. 

— Te voi lua de acolo. 

— Şi o să mă lăsaţi să conduc arestarea? întrebă banditul cu o voce 
răguşită. 

— Deoarece ne-am înţeles, îţi spun că-mi ţin vorba. 

— Bun! lată unul. Va rămâne după aceea Scalabrino. Vom vedea 
noi... Deci, Excelenţă, pe astă-seară la ora zece, sub portalul mare al 
bisericii Sfânta-Maria. Ă 

Sandrigo se retrase; marele inchizitor îl însoţi până la uşă. In clipa 
când banditul era gata să dispară, îi puse mâna pe umăr. 

— Ah, aşa! zise el. Sper că n-o să mergi mai departe decât trebuie? 

— Ce voiţi să spuneţi? mormăi Sandrigo tresărind. 

— Că nu avem interes să-l prindem pe Candiano viu. Făgăduieşte-mi 
deci, că nu te vei lăsa târât de ura ta. 

În acelaşi timp tintea asupra banditului o privire înflăcărată. Sandrigo 
părea nehotărât; mâna lui strângea pumnalul. 

— Ai înţeles? reîncepu Dandolo. Jură-mi că nu vei trece peste 
drepturile urii? 

La această ciudată cerere, Sandrigo tresări, privi la rându-i pe 
marele inchizitor. 

Cei doi oameni rămăseseră astfel privindu-se câteva clipe ochi în 
ochi. În cele din urmă Sandrigo îşi întoarse privirea şi răspunse: 


— V-o jur. Excelenţă, că nu voi depăşi drepturile urii mele. 

Şi se îndepărtă cu repeziciune. 

— Astă-seară, şopti atunci Dandolo, Roland Candiano va fi mort!... 

leşind de la Imperia, Roland ceru să fie dus la palatul lui Aretin. 

— Te aşteptam cu nerăbdare, maestre! zise poetul. 

— Ai fost la palatul ducal? întrebă Roland. 

— Da, cu Bembo, pe care mă mir că nu l-am mai văzut după aceea. 

Roland se aşeză într-un jilt şi fără a observa ultima frază a Aretinului, 
reîncepu: 

— Istoriseşte-mi aşadar vizita dumitale la palatul ducal; trebuie să fie 
ceva curios, 

Aretinul rămase gânditor. 

Punea în cumpănă foloasele ce le putea nădăjdui din partea dogelui 
şi serviciile ce i le putea face Roland. ÎI privi pe furiş şi-l văzu zâmbind. 

— Vizită de puţin interes, începu el. 

— Ei!... Şi eu care credeam că dimpotrivă, între dumneata şi doge s- 
au schimbat vorbe nespus de serioase!... Vezi cum se mai înşeală 
omul... 

— Ştii că l-am văzut pe doge!... exclamă Aretinul înspăimântat. 

— Vezi bine!.. 

— Aşadar ştii totul! Aşadar eşti un vrăjitor... 

— Nicidecum şi ai să vezi cât e de uşoară în astfel de ocazii ştiinţa 
mea. Te întrebai mai adineauri ce s-a întâmplat cu scumpul dumitale 
prieten Bembo?... 

— Da şi privitor la asta, o să-ţi fac cunoscut că trebuia să cinez cu 
dânsul... 

— De prisos! L-am poftit pe Bembo să petreacă un oarecare timp 
într-o încântătoare vilă ce-o am prin împrejurimile Veneţiei. Şi în acest 
moment chiar, el este la mine. Şi el este acela care mi-a spus că dogele 
Foscari te-a primit. 

— Bembo ţi-a spus asta! zise Aretinul încremenit. 

Continuând să zâmbească, Roland făcu un semn afirmativ cu capul. 

— În acest caz, reîncepu Aretinul, ţi-a spus totul?... De ce întrebi? 

Roland încetă să mai zâmbească. Se sculă şi mergând spre Aretin, îi 
puse mâna pe umăr. 

— Maestre Aretin, zise el, mi se pare că uiţi înţelegerea noastră. 

Poetul îl privi pe Roland. Şi fără îndoială expresia feţei ce-o văzu, îl 
înspăimântă, căci bâlbăi: 

— Sunt gata să-ţi răspund, stăpâne. _ 

— Ei bravo! exclamă Roland reluându-şi locul în jilţ. Imi spuneai deci, 


dragă poete, că excelentul nostru prieten, Bembo te-a condus la doge, 
care ţi-a făcut o încântătoare primire? 

— Primire măgulitoare. Dogele m-a onorat cu încrederea sa, până 
acolo încât mi-a împărtăşit gândurile sale şi m-a numit ambasadorul 
lui... 

— Ambasador!... Ei drace!... Toate laudele mele. Şi pe lângă cine 
această ambasadă? 

— Pe lângă loan de Medicis. 

— Pe lângă „Marele Diavol”? exclamă Roland atent. 

— El însuşi! Sunt însărcinat a-i transmite propunerile sale, pe care 
am jurat să le ţin tainice. 

— Pentru toată lumea, afară de mine... 

Palid şi nehotărât Aretinul exclamă atunci: 

— Uite, maestre, cere-mi tot ce vei vrea, afară de asta!... 

— Tot ce aş vrea? 

— Da, totul! In afară de a trăda însărcinarea ce mi s-a încredinţat. 

— Foarte bine. Atunci îţi cer viaţa! 

— Viaţa mea? gângăvi Aretinul tremurând. 

— Drace!... Te-am smuls vitejilor bandiți, pentru care însemnai o 
sumă mare. Mă căiesc de greşeala ce-am făcut-o neîndreptăţind pe 
aceşti nenorociţi. Pur şi simplu dar, te voi înşfăca, te voi lega, îţi voi 
pune căluş la gură şi te voi duce chiar în locul de unde te-am luat, şi să 
te dau acelora pe care i-am furat. 

— Furat!... spuse cu jale poetul. 

— Sau nu-i un adevărat furt? reîncepu Roland sculându-se. La 
revedere, maestre Aretin. Ţine-te bine, şi la nevoie aleargă de te pune 
sub ocrotirea dogelui, căci înainte de a se însera, vei fi răpit, şi mâine 
te voi înapoia bandiţilor din strâmtorile Piavei. 

Roland făcu trei paşi. 

— Opreşte-te, stăpâne!... exclamă Aretinul scos din fire. 

— Eşti hotărât să vorbeşti? 

— Tot ce vei vrea, stăpâne!... 

— la să vedem, cât trebuie să capeţi pentru însărcinarea dumitale? 

— Cinci mii de ducați în total. Am şi primit jumătate. 

— Bun! Astă-seară cei cinci mii de ducați vor fi la dumneata acasă. 
Ceea ce ai primit, va fi un mic supliment. 

— Ah, stăpâne!... 

— Şi acum, spuse cu seriozitate Roland, vorbeşte. Nu te gândi că 
altă dată aş fi dispus să am atâta răbdare ca astăzi. Am făcut o 
învoială. Îmi ţin cu străşnicie învoiala. Ţine-o şi dumneata pe a 


dumitale. Ţi-o jur că de zece minute viaţa dumitale n-a atârnat decât de 
un fir de păr. 

Aretinul galben ca ceara făcu un semn că se supune. 

— Te ascult... zise Roland cu o voce scurtă. 

Aretinul începu atunci a povesti cuvânt cu cuvânt şi amănunt cu 
amănunt întrevederea cu dogele Foscari. Dezvălui latura politică a 
misiunii sale, după ce-i arătă termenii, şi Roland nu se putu stăpâni să 
nu admire rafinata inteligenţă a acestui om. 

— Fără a se îndoi, se gândi el, a pus mâna pe un diplomat de primul 
rang. Este drept că acest diplomat i-a fost dat de Bembo, care se 
pricepe în de-alde astea. 

Între timp Aretinul, sfârşindu-şi povestirea, aştepta curios, ceea ce 
va hotărî Roland şi se gândea din parte-i: 

— Hotărât lucru, mă leg de norocul acestui om. Nu ştiu cine este, nici 
ce vrea dar, ce-mi pasă în fond?... Mi-a scăpat viaţa şi-mi dă cinci mii 
de ducați. Devin mai mare şi mai puternic decât dogele; este în el un 
suflet mare şi o minte formidabilă. Am putut face să tremure regi, el 
este la adăpostul penei mele. Da, iată-mi stăpânul. Aici e Rubiconul 
meu, şi astfel ca Cezar, pot exclama: „Alea jacta est!” 

Şi spuse cu glas tare: 

— Ei bine, stăpâne, ce hotărăşti? Trebuie sau nu să îndeplinesc 
însărcinarea dată de doge? 

Această întrebare ce arăta o definitivă supunere atât de deplină a 
Aretinului, aduse un palid zâmbet pe buzele lui Roland. 

— Foscari se înşeală, spuse cu seriozitate acesta din urmă. Veneţia 
trebuie să rămână Veneţia. Zidită în afara ltaliei, legată numai cu 
porturile lumii, ea trebuie să rămână Oraşul Apelor. De pe mare îi vine 
gloria; spre mare, nu spre uscat, trebuie să se întoarcă... 

— Pentru ce, stăpâne? exclamă Aretinul. O lecţie de înaltă politică 
auzită din gura dumitale trebuie să fie tot atât de interesantă ca şi o 
baladă ieşită din pana mea, adăugă el cu acea înfăţişare de mândrie, 
sub care îşi ascundea adevăratele-i sentimente. 

— Nu există o înaltă politică, nu e decât o politică mică. Există pe de 
o parte oameni ce stăpânesc şi-şi dispută puterea, adică dreptul de-a 
împila fără primejdie, iar pe de altă parte mulţimi de oameni scufundaţi 
în neştiinţă şi care vor fi jucăria luptelor tiranilor, atâta timp cât 
mulțimile nu vor fi înţeles rostul larg şi viu al acestui cuvânt care 
rezumă evoluţia omenească, libertatea. 

— Libertatea! repetă Aretinul cu o mirare amestecată cu respect. 

— Veneţia, continuă Roland, este Atena Italiei. Ursitele ei o călăuzesc 


la un viitor de artă, de poezie, de ştiinţă plăcută. Venețienii sunt un 
popor cu spirit liber, sceptic, dar capabil de lucruri mari pentru 
libertate. Atena muri în ziua când vru să robească Grecia. Veneţia va 
intra în neant, când va înceta să fie oraşul mării, inteligent, prieten al 
artelor şi năzuind la un model de societate a tuturor cetăţenilor 
vieţuind o aceeaşi viaţă, în întregime consfinţită comerţului şi artelor. 
Da, Veneţia poate da lumii o mare pildă. Ea poate să-i arate cum 
trebuie să scape un popor de tirani, de cuceritori, de fiare veninoase ce 
se furişează prin ierburile înalte ale civilizaţiei, de carnivorele 
nefolositoare din care e făurită această seminţie omenească. Când un 
popor va fi făcut să înţeleagă că, gloria nu-i pentru un ins ca să 
stăpânească pe semenii săi, ci ca să le fie de folos; că gloria nu 
înseamnă pentru un popor să-şi robească vecinii, ci să le dea pilda unei 
vieţi fericite în libertate, atunci se va îndeplini marea şi sfânta operă. 
Asta-i opera ce-o visez eu pentru Veneţia, maestre Aretin!... 

El se sculă şi începu să se plimbe tulburat. 

— În ziua aceea, adăugă el, nu vor mai fi prinți, căci nici unul nu va 
mai avea interes să facă rău. Nici Sfatul celor Zece, nici inchiziţia, 
pentru că nu va mai fi nimeni de lovit. Nici tirani, fiindcă popoarele îşi 
vor păzi libertatea, ca pe cea mai scumpă dintre comori, nici nenorociţi 
osândiţi la o moarte înceată prin puțuri, nici preoţi impunând minciuna, 
pentru că singura religie va fi cultul omului în om, adică cultura 
bunătăţii sale prin inteligenţa lui, a inimii şi minţii lui... Ah, nu mă 
pricepi!... 

Tăcu pe neaşteptate, fremătând, apoi reîncepu cu răceală: 

— Maestre Aretin, misiunea ce trebuie s-o îndeplineşti pe lângă loan 
de Medicis, o voi îndeplini eu însumi. In acest timp vei sta ascuns în 
palatul dumitale, şi la înapoierea mea, îţi voi da răspunsul „Marelui 
Diavol” către dogele Foscari. 

Mişcat, ameţit de puţinul ce-l întrezărea, Aretinul se înclină adânc 
înaintea lui Roland. Crezu că i-a pătruns toată taina, că l-a înţeles. 

Roland se gândea cu amărăciune că acest vis încolţit în noaptea 
temniţelor, în cuptorul suferințelor, n-o să aibă timpul să-l 
îndeplinească, că viaţa lui aparţinea unui alt vis, posomorât şi grozav, 
visul său de răzbunare! 

Sigur, de aici înainte, de la supunerea Aretinului, se retrase şi reintră 
în acea casă veche din port, unde sălăşluise odinioară Juana, unde 
murise mama lui!... 

Acolo venea el acum, ori de câte ori simţea că inima lui stă la 
îndoială, că i se înăcreşte sufletul, şi că valuri de amară deznădejde i se 


urcă în creier. Nu schimbase nimic în cele două odăiţe. Patul în care 
murise Silvia, era mereu acolo. Nu se mai culca în el niciodată nimeni. 
Pe o masă erau aşezate în bună rânduială cele câteva lucruri de care se 
servise Silvia. Era mai ales un pahar de rând, din care-i plăcea lui 
Roland să bea, gândindu-se la biata bătrână moartă, pentru că-l 
crezuse mort pe dânsul. 

Sosind aici, se aşeză pe un scaun, şi cum îi era foame şi sete, mâncă 
o bucată de pâine şi bău un pahar de apă din faimosul pahar. 

Se gândi că în curând trebuie să vină ora, când avea să se retragă în 
insula Olivolo; într-un sac, cei zece mii de ducați, preţul cumpărării, îl 
aşteptau pe Roland, care se hotărâse să-şi petreacă noaptea în casa 
Dandolo. Aştepta această înfricoşătoare încercare, cu o înfrigurată 
nerăbdare, şi şoptea: 

— Bembo este pedepsit, Imperia e pedepsită. Foscari, Altieri şi 
Dandolo vor cunoaşte în curând ce mână se va abate asupra lor, în 
clipa când se vor crede tare puternici şi fericiţi. Dar ea!... O, Leonora, 
din pricina ta sufăr cel mai mult!... Tu ai fost cea mai vinovată, 
deoarece în tine mi-am pus toată încrederea, viaţa mea întreagă!... 

Încă o dată mai îndepărtă el din mintea sa trebuinţa unei hotărâri de 
luat. Ca întotdeauna, când se gândea că voia s-o lovească pe Leonora, 
inima lui slăbea, puterile i se împrăştiau. O mânie împotriva lui se isca 
în el, constatând că, după toată trădarea, iubirea lui pentru dânsa era 
încă şi mai puternică! 

În noaptea asta, pe care avea s-o petreacă în casa Leonorei, o dorea 
şi se temea de dânsa. Voia să scoată de aici noi drojdii a urii, şi simţea 
în chip întunecos că-şi va găsi o hrană pentru iubirea sa. 

Încetul cu încetul se însera. 

Pe la opt şi jumătate, cum se înnoptase de-a binelea, se înfăşură 
într-o manta, luă cu el sacul cu ducați şi se îndreptă prin uliţe diferite 
spre insula Olivolo. Intră în grădină, foarte stăpân pe sine, şi merse 
drept spre partea dreaptă a casei, al cărei parter era luminat. 

Bătrânul Filip îl aştepta în acea sufragerie, pe care Roland o 
cunoştea bine. 

La vederea noului stăpân, moşneagul se sculă şi zise: 

— lată actul şi uite şi cheile! 

— Uite banii, răspunse Roland. Binevoieşte de-i numără. 

Servitorul numără ducaţii încet şi cu metodă, în timp ce Roland se 
plimba încetişor prin odaie, părând că se gândeşte. 

Numărarea lor ceru o jumătate de oră. 

Când Roland aruncă ochii spre Filip, acesta termina de legat cu 


sfoară sacul şi se ridica zicând: 

— O să vă duc să vizitaţi casa... 

— De prisos, zise Roland! 

— O cunoaşteţi aşadar?... exclamă fără voie moşneagul. 

— Nu, dar aş avea plăcerea s-o vizitez eu singur. Ţin chiar, ca pentru 
această primă noapte ce-o petrec în casa mea, să fiu singur. Eşti liber 
până mâine, meştere Filip, şi te poţi retrage... 

— Bine, stăpâne, zise moşneagul. Voi rămâne deci peste noapte la 
palatul Dandolo. 

— Mâine dimineaţă, îţi voi da relaţii în privinţa serviciului ce-l vei 
avea de făcut aici. Sper că n-o să ai de ce să te căieşti că ţi-ai schimbat 
stăpânul. 

— Ah!... Stăpâne, credeţi-mă, simt o adevărată recunoştinţă pentru 
dumneavoastră, pentru că mă lăsaţi să mor în această casă, unde mi- 
am trăit viaţa toată... 

Şi moşneagul privi în juru-i, ca pentru a trezi toate amintirile 
îndelungatei sale vieţi. Apoi se plecă respectuos în faţa noului său 
stăpân şi ieşi. 

Atunci Roland se duse până la uşa grădinii, pe care o închise cu grijă, 
pe urmă se înapoie încet spre casă. Stinse luminile. Şi atunci, aproape 
fără a dibui, luă cheile şi străbătu această casă, pe care o cunoştea în 
întregime, deoarece o străbătuse de atâtea ori cu Leonora, atunci când, 
veseli şi voioşi, mergeau din odaie în odaie, punând la cale noile 
orânduiri pentru ziua când ar locui împreună în casa Dandolo. Ajuns în 
faţa acestei odăi pe care o locuise fata, Roland se opri. 

Nu intrase niciodată în acea cameră. 

Vâri cheia în broască, apoi o scoase fremătând. 

Nu!... N-o să intre acolo!...Sau cel puţin încă nu. Nu se simţea 
îndeajuns de puternic. Era zguduit până în adâncul sufletului că vizitase 
casa, că revăzuse mobilierul atât de bine cunoscut lui, pe care îl 
atinsese Leonora. 

Se dădu un pas înapoi, un hohot de plâns i se urca până la buze, 
însoţit de un muget. 

Cobori încetişor în grădină şi aproape instinctiv, fără să-l fi împins 
voinţa, merse drept la cedru. 

— Aici eram fericit! şopti el. 

Şi printr-un fenomen ce-l cunosc toţi aceia care au încercat să-şi 
evoce astfel îndepărtate şi straşnice amintiri, punându-se în faţa 
decorului ce învăluia evenimentele trecute, lucrurile moarte, senzaţia 
timpului se şterse cu totul. 


| se păru că era mai ieri, când plecase din grădina asta, şi că se 
înapoia aici ca în fiecare seară, credincios la întâlnirea de dragoste. Dar 
în curând slăbi în faţa amintirilor. Se dădu înapoi în faţa umbrei fericirii 
sale. 

Şi fugi cu un hohot de plâns... 

Astfel în această casă, pe care o cumpărase pentru a-şi însufleţi ura 
sa, pentru ca să ia solemne hotărâri, totul îl izgonea!... 

Din cameră în cameră, din mobilă în mobilă, din copac în copac, se 
izbea de fericirea moartă!... 

Şi fugea!... Pierdut, plângând, fugea cu nesfârşita deznădejde că 
simte mai puternică iubirea în inima lui, mai puternică decât ura, mai 
puternică decât orice!... 

Se duse până la capătul grădinii, cu gândul să sară zidul, să fugă, să 
nu se mai înapoieze niciodată. Ajuns la poala zidului, se avântă şi într-o 
clipă fu pe coama lui şi se pregăti să sară. p 

Cum era gata să facă acest lucru, se opri numaidecât. In bezna 
nopţii se iveau umbre nelămurite, nemişcate; oameni ce se ascundeau. 
Cum de-i văzu el? 

Prin ce putere a ochiului său exercitat ori a spiritului său întărâtat?... 

Repede şi lămurit îi zări, şi tot aşa de repede înţelese că oamenii 
aceştia erau zbiri aşezaţi acolo, pentru o arestare. Pe cine trebuiau ei 
să aresteze?... 

Incetişor, fără zgomot, se piti pe zid şi căută să numere zbirii. Erau 
numeroşi şi aşezaţi pe o linie care, pierzându-se în întuneric, la dreapta 
şi la stânga, păreau că urmează linia grădinii. 

Roland sări iar în grădină. O străbătu diagonal şi regăsi zidul 
împrejmuitor, se cocoţă cu ajutorul pumnilor, nearătându-şi decât 
capul. O privire îi fu de ajuns pentru a se convinge că şi de partea 
aceea era străjuit. Incercă experienţa în al treilea punct şi aceleaşi 
umbre îi apărură tăcute, nemişcate. 

Grădina era înconjurată din toate părţile!... 

Atunci Roland pricepu. 

Acela pe care-l căutau să-l aresteze, era el însuşi!... 

In acea clipă îşi regăsi tot sângele rece. Vedeniile dispărură, visele 
durerii şi ale dragostei se şterseră. Nu mai era viu în el decât instinctul 
de fiară urmărită, care vrea să fugă. 

Visător, încet, foarte liniştit, el merse spre mijlocul grădinii, spre 
cedru. 

De ce spre cedru?... 

Poate că superstiţia dragostei încă atotputernică în această inimă, îl 


făcea să caute un loc nimerit, ca să moară apărându-se, şi poate îşi 
spunea că, acolo unde iubise, acolo trebuia să zică supremul rămas bun 
vieţii. 

Poate se gândea că şi casa va fi atacată şi că ar avea mai mulţi sorţi 
să găsească în grădină vreo ieşire prin lanţurile plasei omeneşti. 

In clipa când Roland mergea spre cedru auzi în urma lui un zgomot 
uşor. Se întoarse şi văzu un cap ce trecea peste coama zidului; o clipă 
după aceea un altul se ivi, apoi altul şi altul, din loc în loc. 

Umbrele de adineauri se puseră în mişcare şi săreau zidul. 

De jur-împrejurul lui, Roland văzu coama zidului ce se zburleşte cu 
ceva mişcător şi tăcut; se auziră alunecări molatice, ca şi cum sute de 
reptile ar fi năpădit grădina, apoi deodată nimic. Zbirii căzuseră fără 
zgomot în grădină. 

În acea clipă Roland gândi: 

— Cine a putut şti?... Cine să mă fi denunţat?... 

Zâmbi, şi-şi şopti: „Imperia!” 

Ajunse la cedru. Umbrişul lui de frunze, pe care iarna nu-l smulge, 
făcea o noapte mai deasă. Roland se opri. Cu o privire rapidă în jurul 
lui, scotoci grădina. Văzu acum umbre care se târau, formând un larg 
cerc de netrecut. Zbirii pândeau, adulmecau, asemeni câinilor, dar mai 
înceţi. 

Incă vreo câteva minute şi vor sări asupră-i. 

Roland îşi scoase pumnalul şi se pregăti să moară. Să moară!... 
Acolo!... Sub acest cedru unde iubise atât de mult!... 

O nespusă amărăciune îi strânse inima, în timp ce-l năpădi o crudă 
deznădejde că lasă neisprăvită opera sa de răzbunare... 

Apoi, aproape numaidecât, în acea clipă când omul trebuie să spună 
rămas bun vieţii, din nou izbucni dragostea în sufletului lui; se gândi cu 
înfrigurare nebună la preaiubita lui şi-i şopti numele. 

In acea clipă sună miezul nopţii. Şi cum ultima lovitură răsună în 
noapte, Roland cu vocea lui extaziată de muribund, repeta: 

— Leonora! Leonora! 

— lată-mă, Roland! spuse o voce slabă, ca o adiere, nesfârşit de 
tristă şi dulce. 

Roland rămase pe loc, aiurit, cu părul zbârlit, tremurând convulsiv, 
cu fruntea scăldată de sudoare. 

Avu neaşteptata intuiţie a unui vis minunat. Nimic nu se întâmplase! 
Nu fusese arestat. Nu suferise şase ani mucenicia în puțuri. Bembo, 
Altieri, Foscari, îngrozitoarea coborâre în iad, vijelia, „Puntea 
Suspinelor”, toate astea nu mai existau! 


Leonora era acolo, iubitoarea logodnică a sufletului săul!... 

Şi ca şi ieri, ea îi spusese: 

— Miezul nopţii, scumpul meu stăpân şi domn... Să ne despărţim 
până mâine... 

Ca şi ieri ea voia să-i apuce mâna şi să-l însoţească până la portiţa 
grădinii!... 

Şi el se înfioră pierdut, plutind pe ameţitoarele prăpăstii ale raţiunii, 
când văzu pe Leonora îmbrăcată ca odinioară cu veşmintele de fată 
tânără, cu acea broboadă de mătase albă în jurul gâtului, pe care i-o 
dăduse el, frumoasă încă, frumoasă ca un vis de iubire, zveltă şi 
armonioasă... 

Numai zâmbetul nu mai era sleit pe buzele ei!... Da, o văzu pe 
Leonora ca ieri, luându-i mâna şi târându-l după dânsa. 

Fără să poată rosti un cuvânt, se lăsă călăuzit, înspăimântat numai 
de o dulce spaimă, de acea senzaţie nemaiauzită, că mâna umedă şi 
parfumată ce era în mâna lui, era într-adevăr mâna Leonorei! 

Unde se ducea dânsa? 

El nu văzu acest lucru... n-o văzu decât pe dânsa... pe dânsa... vie, 
lângă el... şi aşa de frumoasă!... 

Deodată se pomeni în casa Dandolo, în faţa acelei uşi, pe care mai 
adineauri n-o deschisese, în faţa căreia se dăduse înapoi... Camera pe 
care o ocupase Leonora ca tânără fată... 

Era un întuneric adânc. 

Dar el continua s-o vadă ca în toiul zilei. | se părea că ea revarsă o 
lumină strălucitoare. 

O văzu că deschide odaia şi că-i făcea un semn... 

El intră... uşa se închise la loc... Leonora dispăru. 

Atunci căzu în genunchi, braţele i se întinseră şi hohote de plâns 
furioase izbucniră în pieptul lui şi i se urcară în gâtul înăbuşit.. 

In grădină zgomotele mai distincte se auzeau bine acum, voci 
înăbuşite rosteau scurte porunci. 

Leonora coborâse la parter. 

Cu bolnăvicioasa linişte a unei persoane în stare de somnambulism, 
ea aprinse o lumânare şi aşteptă. 


CAPITOLUL IV — El şi ea 


După lupta ei cu Imperia, după acel ciudat şi mişcător duel de 
femeie, Leonora părăsise fără grabă palatul Altieri. Nu ştia nimic, decât 


ceea ce îi destăinuise curtezana sub amenințările stiletului înfipt pe 
pielea gâtului ei; adică faptul că Roland era în Veneţia sub numele de 
loan di Lorenzo şi că marele inchizitor, ca şi căpitanul general, tatăl ei! 
bărbatul său! erau cei dintâi înştiinţaţi. Aerul tare şi uşor îi răcorea 
fruntea arzătoare, strânsă ca într-o menghină. Putu chibzui. Se îndreptă 
în chip instinctiv spre palatul Dandolo. Dar când fu în faţa casei în care 
locuia tatăl ei, îi fu scârbă să se afle faţă în faţă cu marele inchizitor, 
care fără îndoială, în acea clipă, îşi lua toate măsurile ca să-l aresteze 
pe Roland. 

Înfăşurată cu un văl, sigură că nu va fi recunoscută, se aşeză pe una 
din băncile de piatră din jurul palatului, unde de obicei aşteptau acei 
care veneau să ceară audienţă marelui inchizitor. 

Leonora nu avea nici o idee precisă despre ceea ce trebuia să facă. 
Creierul ei era în întregime ocupat de o bucurie şi spaimă mare: bucuria 
că ştia că Roland nu fugise, deoarece anii petrecuţi departe de dânsa 
se scurseseră în temniţă; spaima că ştia că îl vor aresta. 

Pe moment se gândea la ceea ce trebuia să fie pentru bărbatul 
adorat de dânsa cei şase ani de chinuri. Apoi îndepărtă cu furie ideile 
ce-o împiedicau să cugete şi mintea i se încordă spre un ţel suprem: să- 
| scape pe Roland. 

Da!... Să-l scape, fără speranţă; deoarece era nevasta altuia!... 

Să-l scape şi apoi să se pregătească împotriva tatălui ei, care o 
înşelase; împotriva bărbatului său care o minţise, o pedeapsă fără milă! 

Să-i ucidă pe amândoi! Să devină pentru aceste două făpturi de o 
urâţenie sufletească fără seamă, pedeapsa vie şi fulgerătoare, apoi să 
moară şi ea. 

Vai! Să moară!... 

Oare nu trădase şi ea? 

N-ar fi trebuit să se împotrivească tatălui ei chiar cu riscul arestării 
lui? 

Cum se gândea aşa, adâncită într-un ocean de amărăciune, văzu 
deodată pe bătrânul Filip, care ieşea din palatul Dandolo. 

Prezenţa bătrânului la tatăl ei nu-i păru ciudată. 

Dar în starea sufletească în care se afla, rătăcită, neştiind cui să se 
destăinuiască, bătrânul servitor îi apăru ca un ajutor în ceea ce încerca. 

Ea îl urmări deci de departe şi ajunse la casa din Olivolo. 

Filip depusese pe o mobilă actul de vânzare, pe care îl iscălise 
Dandolo. 

Zărind-o pe Leonora, moşneagul dădu un chiot de bucurie. 

De câte ori venea dânsa, erau câteva ore de fericire pentru bătrânul 


care vieţuise în casa unde se născuse tânără femeie şi îi consacrase un 
cult fanatic. 

Leonora se aşezase în tăcere pe un scaun. 

— Am o veste bună, doamnă! începu Filip. Casa nu va fi niciodată 
distrusă, aşa cum voia domnul, tatăl dumneavoastră. 

— Pentru ce? întrebă ea cu o posomorâtă nepăsare. 

— Pentru că a fost vândută! 

— Ah!... 

— Da, dar aşteptaţi să vă spun totul. Acela care a cumpărat-o, îşi ia 
obligaţia să nu facă nici o schimbare pe aici. Şi mai mult încă, m-a 
vestit că n-o va locui decât vreo câteva zile!... 

— Ciudat cumpărător! exclamă Leonora, ca să pară că se 
interesează de această povestire, pe când de fapt îşi urmărea cu 
îndărătnicie gândul. 

— S-a sfârşit, reîncepu moşneagul. lată actul de vânzare iscălit de 
Excelenţa sa Dandolo. Astă-seară, domnul cel străin va fi aici... 

Şi întinse actul desfăcut Leonorei, care îl luă maşinaliceşte. Ea tresări 
puternic şi pe neaşteptate. 

— loan di Lorenzo! şopti ea îngălbenindu-se. 

Totuşi avu încă tăria de a se stăpâni, de a nu da nici un strigăt, să nu 
facă nici o mişcare; se afla într-una din acele anormale stări sufleteşti 
în care maşina omenească dă maximul ei de efort, pentru a nu izbucni! 

Dar fără îndoială, acest efort ce-l făcea, se traduse printr-o paliditate 
din cale-afară de mare, căci bătrânul Filip exclamă: 

— Ce aveţi, doamnă? Păreţi foarte tulburată! 

— Nimic, bunul meu Filip, o aburire... Dar spune-mi, adăugă Leonora 
cu o voce nepăsătoare, numele de pe actul acesta este al aceluia care 
a cumpărat casa asta? 

— Da, doamnă!... 

— Şi tatăl meu a iscălit actul acesta? 

Moşneagul se înşelă în privinţa acestei exclamaţii. 

— lată dar ceea ce vă tulbură, doamnă! Vânzarea este pricina... 

— Da, da!... 

— Este adevărat! Boierul Dandolo se învoieşte s-o vândă, deoarece a 
iscălit. Dar v-o repet, nimic nu va fi schimbat în casă, şi peste câteva 
zile, veţi putea veni aici ca şi în trecut deoarece n-o să fiu decât eu pe 
aici. 

Leonora clătină din cap în semn de mulţumire. Ea se gândea, 
reconstituia în sinea ei cugetul tatălui său. Trădarea lui Dandolo îi 
apăru lămurită. Inţelese atunci pentru ce în seara logodnei nu păruse 


emoţionat de arestarea lui Roland şi pentru ce, mai târziu, fusese 
ridicat la demnitatea de mare inchizitor. Înţelese urâcios de josnicul 
târg ce se discutase între Dandolo şi Altieri, şi că dânsa fusese vândută 
de tatăl ei! 

Un amar dezgust îi îngreţoşă inima la gândul atâtor laşităţi. 

Dar aceste sentimente le izgoni. 

Nu era vorba acum de trecut, ci de prezent. Nu mai era vorba de 
dânsa, ci de Roland. Şi acest prezent îl vedea groaznic, era de 
neînlăturat: arestarea bărbatului pe care îl iubea din tot sufletul. Căci 
ce hotărâre putuse lua Dandolo, dacă nu s-o sfârşească cu Roland 
Candiano!... 

— Omul acesta, întrebă ea ridicându-şi ochii spre Filip, când trebuie 
să vină aici?... 

— Astă-seară... chiar acum, doamnă... 

— Ce? In astă-seară chiar?... 

Se înfioră de groază. Sperase că o să aibă vreo câteva zile libere 
pentru a se gândi, să chibzuiască să ia o hotărâre, să-l înştiinţeze pe 
Roland... 

— Astă-seară!... repetă ea înmărmurită. 

— Pe la opt, doamnă. 

— Şi tatăl meu o ştie? 

— O ştie, spuse paşnic bătrânul. 

— Fioros! Crud!... şopti ea. 

Dar în faţa apropierii catastrofei, când primejdia devine, aşa zicând, 
vizibilă şi palpabilă, firile puternic făurite îşi regăsesc toată bărbăţia lor. 
În acea clipă când înţelese că Roland era pierdut, Leonora luă 
hotărârea supremă. 

Să fie lângă dânsul, să-l scape sau să moară cu el. 

Şi pe dată planul ei se contură, plan simplu, măreț şi fioros. Puse 
bătrânului Filip câteva întrebări, întrebări indiferente, apoi se retrase şi 
se înapoie la palatul Altieri. 

Aici constată multă agitaţie, o mişcare ciudată, acest nu se ştie ce, 
care înseamnă că se pregătesc lucruri grave, şi trase concluzia, 
gândindu-se la Altieri: „Va asista şi la arestare”. 

Seara pe la opt, plecă din palat, se întoarse pe insula Olivolo, intră în 
grădină pe o portiţă a cărei cheie o avea, se folosi de o clipă când 
bătrânul Filip ieşea, pentru ca să intre în casă şi să urce în camera ce-o 
ocupase ca fată. 

Printr-un dureros sentiment de o stranie delicateţe, nu voi să se 
arate în faţa lui Roland, decât aşa cum era pe atunci când îi era 


logodnică. 

Îmbrăcându-se cu hainele ei de fată, cobori în grădină şi se duse şi 
se aşeză sub cedrul cel mare. Atunci duse mâna la inimă şi constată că 
nu bătea mai mult ca de obicei. Zâmbi văzându-se aşa de potolită... Nu 
ştia că acea linişte putea s-o ucidă şi că reacţia ar fi înspăimântătoare... 

Între timp, Altieri şi Dandolo lucrau. 

La ora opt întreaga insulă Olivolo fu în taină ocupată. Vreo cincizeci 
de zbiri sau agenţi ai poliţiei venețiene, fură aşezaţi în biserica Sfânta- 
Maria, pe când agenţii secreţi formau în jurul grădinii un cerc de 
netrecut. 

La ora zece sosi Dandolo în insulă, escortat de Altieri, care îi 
supraveghea mişcările. 

— Pentru ce să nu-l prindem de îndată? întrebă Altieri. 

— Îl cunosc pe Roland, răspunse marele inchizitor. El îşi va petrece 
noaptea în această casă, unde venea atât de des, care îi era obişnuită 
şi care este, putem zice, singurul loc unde şi-ar putea deştepta 
amintirile... Să aşteptăm deci ora prielnică. De altfel grădina este 
împresurată. Nu mai poate ieşi. 

Altieri tăcu o clipă. Un gând îl chinuia. 

— Gânditu-te-ai, întrebă el brusc, ce vom face cu el, când îl vom 
avea în palmă? 

— Dar, răspunse în chip firesc Dandolo, o să-i facem proces. A fugit 
din temniţă, răzvrătire, conspirație împotriva statului, înarmare de 
răzvrătiți... Cu siguranţă, osândirea la moarte!... 

— Parcă se poate şti!... spuse înăbuşit Altieri. 

În acel moment ajungeau în faţa bolţii bisericii. 

O umbră se desprinse şi veni de-a dreptul la Dandolo. 

— Sandrigo!... exclamă marele inchizitor. 

— Eu însumi, Excelenţă! zise banditul. Am asistat la toate 
operaţiunile poliţiei dumneavoastră. Totul merge bine. Omul este al 
meu... al nostru, voiam să zic, spuse Sandrigo strângând mânerul 
pumnalului său. 

Altieri îi văzu mişcarea. Văzu îndoita licărire ce ţâşni din ochii 
banditului, şi aplecându-se spre Dandolo şopti: 

— Ce-i cu omul acesta? 

— Nu-mi spuneai că ţi-e teamă de un proces, şi că e mai bine ca 
Roland să fie omorât, când l-om avea în mână? 

— Nu, n-am spus asta! zise Altieri tresărind. 

— Dar ai gândit lucrul acesta!... Ei bine, omul acesta este acela care 
va face procesul de prisos. 


Tatăl şi bărbatul Leonorei schimbară o mohorâtă privire. Atunci 
făcură ocolul grădinii, asigurându-se că fiecare era la locul lui. 

— Câţi oameni avem? întrebă Altieri. 

— Două sute, răspunse Dandolo. 

— S-ar zice, exclamă căpitanul general râzând cu nervozitate, că o 
să atacăm o cetăţuie apărată de o garnizoană!... 

— AŞ fi fost de ajuns numai eu singur, mormăi Sandrigo care 
ascultase. 

— Miezul nopţii! exclamă deodată Dandolo. 

Şi dădu semnalul. 

Indivizii începură să sară zidul din toate părţile. Săriră în grădină şi 
fiecare din ei se îndreptă spre casă, în aşa fel că era cu neputinţă ca, o 
persoană ce s-ar fi aflat în grădină, să fi putut trece prin plasa acestei 
reţele omeneşti fără să fie văzută şi prinsă. 

Dandolo, Altieri şi Sandrigo intraseră prin portiţă şi merseră de 
asemeni spre casă. Când nu mai fură decât la douăzeci de paşi, văzură 
pe neaşteptate că o cameră de jos se lumina. 

Dandolo şi Altieri se opriră foarte palizi. Nu le era frică. Dar poate că 
în această clipă supremă, moartea cu putinţă le păru mai puţin de 
temut decât triumful sigur, de care-i despărţea numai câteva clipe. 

Şi gândul ce le trecu prin mintea amândurora, fu rostit de Dandolo, 
care şopti: 

— O! să nu ştie niciodată Leonora!... să nu ştie niciodată! O, 
niciodată!... 

— Să mergem! răspunse Altieri cu dinţii strânşi. 

O clipă după aceea erau în faţa uşii casei, şi o găsiră întredeschisă. 
Cu o aceeaşi mişcare îşi scoaseră pumnalele din teci. Intrară. 

Şi Leonora cu o lumânare în mână, Leonora îmbrăcată cu hainele ei 
de fată mare, Leonora palidă ca o nălucă, le apăru zicând: 

— Intraţi, vă aşteptam. 

Dandolo rămase locului, cu părul zbărlit, cu ochii ieşiţi din orbite, ca 
trăsnit. Altieri, galben, cu faţa răvăşită de o furtună de gelozie furioasă, 
înaintă singur, şi cu o voce schimbată, plină de deznădejde, tremurând 
de furie, bâlbâi: 

— Ce faci dumneata aici?... 

Leonora cu acea supraomenească mânie ce-i da înfăţişarea unei 
năluci, mişcând fără zgomot lumânarea pusă pe o masă, se întoarse 
spre bărbatul ei şi răspunse: 

— Am să-ţi spun. Dar mai întâi intraţi... Intră, tată... Este de prisos ca 
întreaga poliţie a Veneţiei, adunată aici, să fie pusă la curent cu 


afacerile noastre de familie. 

Dandolo făcu câţiva paşi şi se lăsă să cadă într-un jilt, şoptind: 

— Inevitabilul s-a îndeplinit!... Ea ştie totul!... 

Altieri rămase în picioare, tremurând agitat de fiori convulsivi, 
sfâşiind cu privirea pe acea femeie tânără aşa de frumoasă, care îi 
apărea îndumnezeită, la picioarele căreia ar fi voit să se târască, în 
timp ce se întreba, dacă n-ar trebui s-o omoare. Cuvintele, întrebările, 
blestemele, se îmbulzeau pe buzele lui şi nu izbuteau să formuleze 
niciuna din ideile ce se izbeau în capul lui secătuit. 

Leonora între timp se dusese la uşă. Cu o voce tare rosti în tăcerea 
nopţii: 

— Omul pe care-l căutaţi, nu mai este aici! Retrăgeţi-vă din această 
casă, care este a tatălui meu şi pe care o pângăriţi cu prezenţa voastră 
aici. Afară de aici, zbirilor!... 

Un om trase jaluzelele ferestrei şi-şi vâri capul înăuntru. 

— Trebuie să mă supun, Excelenţă? Intrebă el cu tărie. 

Acest om era şeful poliţiei venețiene. 

Dandolo răspunse cu o voce gâtuită: 

— Supune-te! 

În grădină se auziră mlădioase alunecări, ca fuga unui cuib de 
reptile, apoi se făcu o mare tăcere. Cu un semn făcut cu mâna, Leonora 
arătă un scaun lui Altieri. Subjugat, nebun de dragoste pătimaşă şi de 
furie totodată, căpitanul general se supuse. 

Atunci se aşeză şi dânsa pe un scaun. 

Aceste trei făpturi înţeleseră, fără îndoială, că momentul era fioros. 
Între dânşii se schimbă o privire posomorâtă şi îngheţată, privire care 
dezleagă pentru totdeauna legături de prietenie şi de rudenie, care 
sapă între cei ce se privesc astfel, o prăpastie care nu se va astupa 
niciodată. Simţiră că puţine vorbe erau necesare. 

Dandolo se gândi că era osândit. 

Altieri se gândea că-i era cu putinţă un singur gest: mişcarea care 
omoară. 

Atunci ea vorbi. Vocea îi era limpede, hotărâtă, fără izbucnire, 
tăioasă, ca şi cum ar fi voit ca, cu fiecare cuvânt ce i se desprindea din 
creier, să lovească pe cei doi inşi ce-o ascultau. 

Şi ea spuse întorcându-se spre Dandolo: 

— Dumneata mai întâi, domnule. Pricepi, nu-i aşa, că nu mai sunt 
fiica dumitale? Înţelegi de asemeni, socot eu, că ştiu urâtul adevăr? 
Pentru un titlu m-ai vândut, pentru un titlu mi-ai gâtuit dragostea şi mi- 
ai ucis sufletul... Nu spune nimic... lasă-mă să vorbesc... Ţi-o spun, ştiu 


totul!... Ştiu că el a stat în puțuri şi că ai săvârşit cea mai netrebnică 
josnicie, ai minţit... El era aici mai adineauri. L-am înştiinţat, l-am silit să 
plece. lată-l izbăvit. Dar iată-mă osândită pe mine, afurisită prin 
dumneata!... Ori, ascultă-mă, nu-ţi mai sunt fiică. Intre dumneata şi 
mine, nici un cuvânt mai mult, niciodată nici o privire de aici înainte. Cu 
acest preţ mă învoiesc să nu adun toate femeile din Veneţia, pentru a 
te bate cu pietre. Primeşti graţia ce ţi-o fac? Primeşti să nu mă mai vezi 
niciodată, să nu mai fii tatăl meu?... Nu vorbi... vocea dumitale mi-ar 
face rău... Dacă primeşti, arat-o numai, sculându-te şi retrăgându-te de 
aici... 

Ea tăcu... 

Dandolo ascultase, clătinând maşinaliceşte capul. Avea acea culoare 
pământie a osândiţilor la moarte şi se scufundă în jilţul lui, ca şi cum ar 
fi voit să se ascundă cu totul în el, în timp ce punea toată energia lui 
prezentă, ca să se ferească de privirea fiicei sale. 

Când încetă să mai vorbească, avu o lungă tresărire. Apoi, printr-o 
sforţare cu adevărat considerabilă în acel moment, se sculă, şi 
încovoiat, poticnind, alunecând într-o parte, mereu spre a ocoli privirea 
Leonorei, se duse fără o vorbă, fără un oftat. 

Numai când fu afară, făcu explozie de pe buzele sale un fel de 
geamăt răguşit. 

Altieri, lovit de groază, ascultă acest geamăt ce se îndepărta cu 
repeziciune şi se pierdea într-o beznă adâncă, plină de tăcere. 

Atunci se întoarse spre Leonora. 

Un fel de înfruntare izbucni din ochii săi, care se pătară cu firişoare 
însângerate. 

Mugi: 

— Şi mie!... Ce-o să-mi spui mie, bărbatului dumitale?... Stăpânul 
dumitale! 

— Spun că-mi faci milă. Dumneata, stăpânul meu?... Te înşeli, 
domnule, te lauzi; de zece minute încerci a-ţi face îndeajuns curaj, 
destul curaj ca să mă omori. Şi nu izbuteşti. Zic că, dacă Dandolo a fost 
laş, dumneata ai fost şi mai josnic încă... Dumneata care ai trădat pe 
prietenul cel mai credincios!... Dumneata care încă mai trădezi!... 
Priveşte însă în jurul dumitale, domnule, şi ia seama!... 

Altieri nu asculta. 

Aceste din urmă cuvinte care ar fi trebuit să-l lovească, nu le auzi. 

Nu se gândea decât la un singur lucru. Leonora îl văzuse pe Roland. 
O mărturisea, o proclama. Că l-a făcut scăpat, prea puţin îl interesa!... 
Ceea ce-l interesa, era ceea ce-şi spuseseră ei între patru ochi... Ah!... 


Cuvinte de dragoste, fără îndoială!... 

Aproape nebun de furie geloasă, făcu doi paşi spre Leonora şi-o 
întrebă: 

— Deci l-ai văzut!... 

— Ţi-am spus-o. 

— Şi fără nici o îndoială, scrâşni el, nu-i pentru întâia oară... 
Vorbeşte!... Vreau să ştiu, chiar de ar trebui să mor de gelozie la 
picioarele dumitale!... Vorbeşti de trădare!... şi dumneata, pe cine ai 
trădat deci?... Pe dânsul sau pe mine? Pe amant sau pe bărbat?... Căci 
în sfârşit îi erai logodnică, şi teama a fost mai puternică în dumneata 
decât iubirea!... 

Leonora palpitând, rătăcită, înţepeni biciuită de aceste cuvinte. 

— Da, se gândea ea, cu o sfâşietoare disperare, asta fu crima mea! 
Am fost şi eu laşă! 

— Dumneata l-ai părăsit, continuă Altieri, atunci când era nenorocit. 
Şi pentru ce? Ca să asiguri tatălui dumitale, adică, în fond, dumitale 
însăţi o îndestulare a ambiţiei!... Întâia trădare, şi asta nu mă priveşte 
la urma-urmei. Dar în ceea ce mă priveşte, este că la rându-mi mă 
trădai şi pe mine, strigă el deznădăjduit. Şi pentru asta îţi cer socoteală. 
Este dreptul meu. Te învinuiesc. Dezvinovăţeşte-te, dacă poţi, sau 
mărturiseşte, dacă îndrăzneşti! 

Era lângă dânsa. Mâna strângea pumnalul. 

Leonora înţelese că îi sosise clipa morţii. Într-o gândire ce dură cât o 
licărire de fulger, îşi spuse că era mai bine aşa şi că totul s-ar sfârşi; 
apoi o clipă amintirea lui Roland închis acolo sus, groaza de a se gândi 
că ar putea fi prins, aduseră o revenire la alte sentimente. Voi să 
trăiască cel puţin câteva ore. Şi răspunse: 

— Altieri, te înşeli, nu-mi pasă de dreptatea dumitale. 

— Ce vrei să zici? gângăvi el. 

— Vreau să zic că, dacă mâine nu sunt văzută, o persoană prietenă 
mie, şi sigură prietenă, va depune în trunchiul denunţurilor dovada că 
dumneata, căpitanul general, conspiri cu ofiţerii dumitale împotriva 
dogelui şi a Sfatului celor Zece. Acum loveşte!... 

Pumnalul care se ridică, scăpă din mâinile lui Altieri. Bărbatul 
Leonorei se dădu înapoi câţiva paşi şi se prăbuşi într-un jilt, ca trăsnit... 
Apoi, aproape numaidecât sări spre uşă, inspectă grădina cu o 
îndelungată privire. 

Nimeni! Noaptea şi tăcerea!... 

Când intră din nou, tremura tot; aruncă o privire de nespusă groază 
asupra Leonorei amuţită, nepăsătoare, nemişcată, ca şi cum nici n-ar fi 


fost acolo. Omul acesta care cu o clipă înainte, era disperat din 
dragoste şi gelozie, se întreba acum, cum de se putuse gândi la aceste 
lucruri. Leonora îi devenea străină. Nu mai vedea în ea decât pe femeia 
care îi ştia taina. 

Ce secret? Acela al unei trădări ce l-ar trimite la eşafod! 

Se apropie de dânsa şi cu o voce foarte înceată, întrebă: 

— Cum de ştii lucrul acesta? 

— Ce-ţi pasă! Ştiu. De doi ani sunt pas cu pas în conspirația voastră. 
Te-am lăsat să faci lucrul acesta, pentru că îmi este indiferent dacă 
Foscari ar fi doge sau nu. Dar dacă mă ameninţi, te ameninţ. Dacă 
invoci drepturi ce nu vreau să ţi le recunosc, te nimicesc. Acum iată 
ceea ce vreau să-ţi spun dumitale!... Viaţa mea este sfârşită. Pentru 
mine, nu pentru dumneata, pentru curăţenia numelui meu, nimic nu s-a 
schimbat în viaţa noastră aparentă. Dar niciodată nu rosti o vorbă 
despre sentimentele ce pot să te tulbure. Iţi convine acest lucru?... 

— Da! şopti Altieri. 

— Retrage-te deci, după cum s-a retras şi tatăl meu. 

Altieri ieşi de-a-ndăratelea, aţintindu-şi ochii asupra acestei femei, 
care îi ţinea soarta în mâinile sale. 

Când se văzu singură, Leonora oftă adânc. Simţi că o să cadă 
istovită, nimicită. Dar nu se sfârşise. Se îndârji, îşi adună ultimele puteri 
şi se urcă la etajul întâi. Deschise uşa şi spuse cu simplitate: 

— Roland, eşti liber. 

Roland o privi cu lăcomie. 

Abia se schimbase: frumuseţea ei se maturizase, se împlinise. 

Stătea în picioare, cu ochii plecaţi, cu sfeşnicul în mână, aşa de 
ţeapănă, încât ai fi luat-o drept o statuie. Noianuri de gânduri amare se 
învârtiră prin capul lui Roland. 

Femeia asta pe care o adora şi care stătea atât de nepăsătoare în 
faţa lui, această femeie de la care aştepta un cuvânt, pentru a se 
arunca la genunchii ei, femeia asta îl trădase!... Atunci când pe el îl 
aruncau în puțuri, ea se dăduse altuia... Atunci când dragostea lor era 
să fie sfinţită!... 

Ce să-i spună?... 

Ce cuvinte îi puteau tălmăci deznădejdea? La ce bun să vorbească!... 
Imputări?... Să se micşoreze, să se facă mic prin ţipete de mânie sau 
gemete?... Pentru ca s-o chinuiască!... Pe dânsa... Pe dânsa, pe care 
chiar în acel moment, ar fi vrut s-o facă mereu fericită cu preţul 
deznădejdii lui veşnice!... 

Nimic!... Niciun cuvânt despre trecut nu se mai putea spune.!... 


Tot aşa de ţeapăn, tot aşa de nepăsător ca şi ea însăşi, trecu prin 
faţa ei, se aplecă, îşi încovoie fruntea şi cu o voce liniştită în aparenţă, 
rosti: 

— Adio, Leonora!... 

Şi încetişor el cobori, se adânci în bezna nopţii şi dispăru în fundul 
grădinii. 

Leonora, zdrobită, cuprinsă de o nespusă tristeţe, cobori la rându-i, 
ieşi fără să se gândească a stinge lumânarea şi să închidă uşile, ajunse, 
târându-se mai mult la palatul Altieri şi pătrunse în cabinetul unde o 
târâse pe Imperia. 

Tăie legăturile şi spuse numai: 

— Du-te... 

Imperia aruncă spre Leonora o lungă privire plină de ameninţări şi 
ieşi fără să rostească o vorbă. 

Atunci Leonora ajunse cu mare trudă în odaia ei. 

Cum se târa cu greutate spre patul ei, căzu de-a buşilea pe covorul 
de pe podea, descompusă, zguduită de hohote de plâns care-i sfâşiau 
gâtul, fără să izbutească să verse o lacrimă. 

Şi în acest minut mortuar, când intra poate în neant, ultimul ei gând 
fu: 

— El nu mă iartă!... A încetat de a mă mai iubi!... Nenorocită!... 
Nenorocita de mine!... 

Roland ascuns într-un desiş de copăcei din grădină fu de față la 
plecarea Leonorei. 

În clipa când ieşi pe uşă, făcu o mişcare instinctivă, ca pentru a se 
avânta spre dânsa. 

Dar se opri. 

La ce bun!... Ceea ce nu voise să spună mai adineauri, n-ar spune-o 
nici acum!... Da!... La ce bun!... Totul se sfârşise din seara când, chiar 
în această casă bătrânul Filip îi spusese că Leonora se măritase... 

Moartă!... Era moartă pentru dânsul!... Şi ceea ce văzuse, nu era 
decât o nălucire ce se pierdea de-a pururi... 

Se înfioră. 

Rămase aproape o oră acolo, gâfâind, zdrobit, fără puteri... Apoi 
imaginea lui Altieri îi trecu din nou prin minte şi-l cutremură. 

Se scutură, se îndreptă. 

Când ajunse la poartă şi era gata s-o treacă, o umbră se ridică în faţa 
lui. O voce rânji amenințătoare: 

— La revedere, cucoane Candiano, la revedere, pe curând!... 

Roland nu făcu nicio mişcare, niciun pas pentru a pune mâna pe 


omul care-i vorbise astfel şi care dispăru în noapte. Totul îi era 
indiferent în această dureroasă clipă, când avea senzaţia că a săpat şi 
mai adâncă groapa ce-l despărţea de Leonora. 

Rătăci la întâmplare tot restul nopţii, cum rătăcise şi în noaptea când 
aflase trădarea Leonorei. În zorii zilei se înapoie în vechea casă din 
port. 

Aici îl aştepta Scalabrino. 

Roland, cu acea neîmblânzită energie fatală, care-l făcea să tresalte 
din adâncul celor mai îngrozitoare disperări, cum sărea odinioară 
Antheu, mai puternic, ori de câte ori umerii săi atingeau pământul, 
Roland dăduse feţei sale acea mască de linişte rece, sub care îşi tăinuia 
sentimentele. 

Scalabrino nu bănui că suferise. 

— Stăpâne, zise el, oamenii noştri au întâlnire pentru diseară în casa 
din insula Olivolo, aşa cum mi-aţi dat poruncă. 

— Această întâlnire n-o să mai aibă loc, zise Roland. Casa nu-i 
sigură, cred eu. Ne vom revedea la Peştera Neagră. 

Scalabrino aruncă spre Roland o privire mirată, şi începu: 

— Ceea ce trebuia să facem... 

— Vom face mai târziu. Haide, dragul meu. Spune-le tovarăşilor 
noştri că peste opt zile voi fi la Peştera Neagră. De acum şi până atunci 
eşti liber. 

Scalabrino nu discuta niciodată, nu căuta nicicând să aprofundeze. 
Executa orbeşte, iată, totul. 

— Voi putea sta deci aceste opt zile la Mestre? întrebă el cu o voce 
tremurătoare. 

— Da, bunul meu tovarăş. O să duci câteva porunci acolo, apoi te vei 
duce la Mestre să o vezi pe fiica ta. 

— Fiica mea!... Ah, stăpâne, mă întreb dacă lucrul acesta este 
adevărat!... 

— Ai să pleci cu luntrea, reluă Roland; ai să te duci până la 
strâmtorile Piavei, vei înmâna şefilor aceste scrisori ce ţi le voi da. 

Roland începu să scrie într-adevăr cinci sau şase scrisori scurte şi le 
înmână lui Scalabrino. 

— Cel mai târziu peste două zile, spuse acesta din urmă, ele vor fi la 
destinaţie. 

— Ceea ce va să zică, exclamă Roland cu un zâmbet melancolic, că 
vei fi fericit peste trei zile... 

Ochii lui Scalabrino scânteiară; tresări de bucurie. Roland sfârşi prin 
câteva instrucţiuni verbale, noile porunci ce le trimitea şefilor de bande. 


Peste două ore după aceea, Scalabrino se îmbarca la bordul vasului. 
Chiar în timpul acelei zile, cobori pe uscat şi se furişă de-a dreptul 
spre Nervesa şi Peştera Neagră. 


CAPITOLUL V — Căsuţa din Mestre 


Necunoscutul care rostise un ameninţător rămas bun lui Roland, 
când acesta din urmă plecă din grădina Olivolo, se îndepărtă cu grabă 
spre port. Se duse de bătu într-o uşă scundă, care, după câteva 
schimburi de vorbe, rostite cam în şoaptă, sfârşi prin a se deschide. 
Omul intră atunci într-una din acele cârciumi îndoielnice, care erau 
vizitate de prostituatele de rând şi de marinarii fără domiciliu fix. Se 
duse de-a dreptul la un bătrân barcagiu, care sprijinit în coate la o 
masă, părea că picoteşte, şi-l lovi peste umăr. 

— Sandrigo! şopti marinarul. 

— Da, este timpul. 

— Nu-i prea târziu!... Trei nopţi de când stau aici, aşteptându-te. 

— Vino... 

Cei doi inşi ieşiră. 

— Şi acum? întrebă bătrânul luntraş. 

— Trebuie să mă duci prin lagune cu toată iuţeala. 

— Bun! Barca este pregătită, vâslaşii la bord. Dar ce, eşti urmărit? 

— Nu, doar de dracul să fiu urmărit. Dimpotrivă, sunt foarte aproape 
de noroc, şi ştii că o să ai şi tu partea ta. 

— Cred şi eu, mă bizui pe aşa ceva! exclamă marinarul ai cărui ochi 
se aprinseră de lăcomie. 

Peste zece minute, Sandrigo era instalat la bordul unei bărci mari, 
care sub îndoita împingere a vâslelor şi a pânzei, începu să alunece cu 
repeziciune. 

In momentul când, în grădina de pe Olivolo, zbirii înaintaseră spre 
casă, Sandrigo se aşezase lângă Altieri şi Dandolo. Ţinea pumnalul în 
mână, şi dacă Roland s-ar fi ivit în acea clipă, l-ar fi lovit. 

Uşa se deschise, dar nu se arăta Roland, ci Leonora. Încremenirea 
banditului fu mare. 

La înăbuşitul strigăt ce-l dăduseră Altieri şi Dandolo, el înţelese că 
aveau să se întâmple lucruri neobişnuite. Se dădu cu grabă înapoi, se 
ascunse într-un desiş de copăcei şi aşteptă. 

O auzi pe Leonora rostind zbirilor acea dispreţuitoare poruncă, a 
cărei confirmare şeful poliţiei o ceruse marelui inchizitor, şi când îi văzu 


pe poliţişti bătând în retragere, făcu o mişcare de furie. 

— Nu mai este aici! Dracu s-o ia de femeie!... 

Dar nu se duse. 

Dimpotrivă se apropie încetişor de fereastra întredeschisă şi asistă, 
invizibil, la ciudata scenă ce se petrecu între Leonora, Dandolo şi Altieri. 

Ori, pe măsură ce Leonora vorbea, ideile banditului se schimbau. 

— Omul e sigur aici! se gândi el. 

Şi se hotări să-l aştepte, să sară asupra-i în clipa când ar ieşi, şi să-l 
înjunghie. 

Apoi şi această hotărâre se schimbă. 

După ce surprinse taina conspirației lui Altieri împotriva dogelui, 
secretul jalnic al urii ce despărţea acum pe Leonora de tatăl ei, îşi 
spuse că Roland trăind, i-ar putea fi de folos, şi că l-ar omori numai 
după ce-şi va fi asigurat norocul ce-l întrezărea acum. 

S-a văzut că se convinsese, că Roland era în casă şi că-i aruncase o 
ultimă ameninţare. 

Barca ieşi din Veneţia, străbătu laguna, şi Sandrigo sări pe uscat în 
clipa când răsărea soarele. 

— Ai să mă aştepţi aici, zise el bătrânului marinar. 

Apucă numaidecât spre Mestre, şi merse fără şovăire spre acea casă 
izolată, unde surprinsese prezenţa Juanei. 

După o trecere de un sfert de oră, ştia că oaspeţii casei erau sigur 
acolo. 

Aceşti oaspeţi erau, în afară de Juana, bătrânul Candiano tatăl lui 
Roland şi Bianca, fiica Imperiei. 

Odată asigurat de faptul acesta, Sandrigo se duse de se instală într- 
un han prost şi mâncă cu poftă. Apoi întrebă pe stăpânul hanului de o 
trăsură, de vreo căruţă oarecare. 

— Am eu căruţa mea, zise hangiul, cu un catâr care preţuieşte cât 
cel mai bun cal. 

— Asta-mi trebuie şi mie, dacă vreţi să mi-o Împrumutați. 

— Da, dar n-am pe nimeni să mâne. 

— Am să-l mân chiar eu, zise Sandrigo. 

— Te vei înapoia, ca să-mi aduci catârul şi căruţa? 

— Nu! Dar voi încredința totul unui om sigur, care ţi le va aduce, şi 
voi plăti chirie îndoită... 

Hangiul clătină din cap. 

— În acest caz, cumpăr totul!... zise Sandrigo hotărându-se. 

Târguiala începu şi se făcu. 

Ziua trecu şi veni apoi noaptea. Sandrigo înhamă catârul la căruţă, 


sări pe capră, şi în faţa hangiului apucă dinadins calea spre Trevise. 

După vreo cinci sute de paşi, făcu jumătate ocolire şi veni de se opri 
la o sută de paşi de casa unde trăia Juana, între bătrânul doge şi tânăra 
fată. 

Venise deci momentul să arunce o privire spre acest interior de 
linişte şi curăţenie, unde străluceşte sublima şi luminoasa figură a 
acestei smerite fete din popor: Juana. 

Zicem „smerită fată” pentru că Juana era din fire smerită, pentru că 
nu se cunoştea pe sine, inconştientă de comorile de frumuseţe ce le 
purta în sufletul ei. In sfârşit, era smerită, pentru că era din popor. 
Atunci ca şi astăzi, se obişnuia poporul cu umilinţa, îl convingea că 
modestia din cale afară era partea lui; îl învăţa cum se mai face încă şi 
astăzi, că mândria este o virtute rezervată marilor pământului. 

Când Roland îngenunchease în faţa acestei sărmane fete, voise să 
exalteze în ea conştiinţa frumuseţii sale morale şi s-o facă să înţeleagă 
că era egala celor mai măreţe, deoarece patricianul Candiano, fiul unui 
şir de dogi, îi da acest omagiu. 

Şi ei îi încredinţase pe tatăl său. 

Ceea ce era mare şi mişcător în acest spectacol al bietei prostituate 
sărace, fără familie, fără nume, veghind pe potentatul detronat, Juana 
habar nu avea. Inconjura pe Candiano cu o dragoste fermecătoare; 
acum nebunul zâmbea când îi auzea vocea, şi uneori licăriri de 
judecată sclipeau întunecimile inteligenţei sale. Juana, îi vorbea, 
instinctiv adeseori despre Veneţia şi de Roland, şi încetul cu încetul, 
numele fiului său repetat, sfârşea prin a trezi în mintea orbului amintiri 
ce se trezeau încetişor. 

In ce o priveşte pe Bianca, numaidecât prinsese Juana pentru fata 
asta o dragoste amestecata cu milă. Dintr-o dată faţa posomorâtă, 
deprinsă a se ascunde în sine însăşi, găsise un nespus farmec să se 
destăinuiască; ea care niciodată nu avusese pe nimeni căruia să-i 
spună grijile şi chinurile ei intime, putea vorbi în libertate acum, şi 
veşnicul subiect al convorbirilor sale, era mama ei. Bianca, avea o 
încredere neţărmurită în Roland. Primise despărţirea ce-i fusese impusă 
convinsă că se va sfârşi în curând, şi că va fi unită cu Imperia, smulsă 
în cele din urmă de Roland acestei vieţi tulbure, al cărei înţeles nu i-l 
ghicea. 

In seara când Sandrigo se oprea nu departe de casa unde Juana şi 
Bianca umblau încoace şi încolo după îndeletnicirile lor obişnuite, cu 
acea voioşie ce-o pun femeile în treburile casnice, când le este mintea 
odihnită. Serviseră masa, spălaseră şi rânduiseră blidele, măturaseră 


flecărind lucruri fără interes şi minunat de interesante, pe care bătrânul 
Candiano le asculta cu o zâmbitoare încântare. 

Apoi Juana conduse pe orb în odaia pe care o ocupa el, îi urase 
noapte bună, îl sărută cu dragoste de fiică şi se înapoie lângă Bianca. 
Uşa şi obloanele ferestrelor fură bine închise, cele două tinere se 
aşezară la o masă, în lumina unei lumânări şi se apucară de cârpit. 

Juana o supraveghea pe Bianca cu coada ochiului şi-i arăta greşelile 
de cusătură ce le făcea în fiecare clipă. Căci Bianca ştia muzică şi să 
brodeze, dar nu ştia să coasă. Şi la fiecare punct greşit, era un hohot de 
râs. 

Trebuie să spunem că Bianca se interesa de aceste demne lucrări, 
cu mult mai mult decât de lucrările de artă ce-o învățase maică-sa. În 
ele ea găsea o odihnă a minţii, odihnă ce n-o avusese niciodată, un fel 
de paşnică blândeţe în care-i plăcea să vieţuiască acest suflet simplu, 
antiteza sufletului năvalnic şi încâlcit al mamei ei. 

In cele din urmă veni ora, când Bianca se retrase de asemeni în 
odaia ei. 

Juana rămase singură. Era visătoare şi puţin mâhnită. Poate că visa 
despre tinereţea ei ce se va scurge pierdută, fără dragoste... 

Fără iubire!... 

Dar de ce?... Pentru că Juana jertfindu-şi trupul ei prin cel mai 
neobişnuit devotament, credea că-şi jertfeşte şi inima dintr-o singură 
lovitură!... Pentru că i se părea că-i era oprit să mai iubească după 
pofta inimii ei, din ziua când, pentru a cumpăra medicamente pentru 
Silvia muribundă, se făcuse prostituată!... 

Această jertfă era, fără îndoială, încă cu mult mai mare decât şi-o 
putuse închipui Roland. Ceea ce vom vedea. 

In clipa când Juana se pregătea să se ducă în odaia ei, cineva bătu în 
uşa de afară. 

Juana se ridică drept în picioare şi ascultă. 

Nu-i era frică de dânsa. Obişnuită cu pericolul şi cu asprimea, nu se 
temea de un atac şi se simţea în putere să se apere. Dar instrucţiunile 
ce le căpătase de la Roland şi pe care jurase că le va îndeplini, erau 
formale: să nu deschidă nimănui, să trăiască în izolarea cea mai 
deplină, până ce se va înapoia el. 

In clipa când auzi că bate cineva, ea se grăbi să stingă lumânarea şi 
să stea nemişcată, hotărâtă să nu răspundă, gândindu-se că 
necunoscutul care bătea la uşă în ceasul acela trebuie să fi sărit zidul 
ce îngrădea grădina. Nu era nici Roland, nici Scalabrino, care singurii 
cunoşteau semnalul de recunoaştere. 


Mai bătu încă, dar fără asprime, cu un fel de sfială. Şi cu voce 
înceată, acela care bătea, strigă: „Juana!”. 

La auzul acelei voci, la auzul numelui său rostit, tânără femeie 
tresări şi îngălbeni. 

— EI! şopti dânsa cu nelinişte. El aici!... 

— Juana! repeta vocea, ştiu că eşti aici!... Sunt urmărit, pândit... O să 
mă laşi deci să fiu prins?... 

Juana aprinse iar lumânarea. Ea era de o paliditate ca de ceară; 
mâinile îi tremurau uşor. Aruncă o privire plină de nelinişte spre uşa pe 
unde dispăruseră Bianca şi bătrânul Candiano, închise acea uşă cu 
cheia şi-şi puse cheia în sân. 

— Din milă, dacă nu din alt sentiment, se ruga vocea, ascunde-mă 
câteva clipe, Juana!... Vai, peste o clipă va fi prea târziul... 

Juana se duse la uşă, şi tremurând, tulburată de mii de simţăminte, 
întrebă: 

— Tu eşti, Sandrigo? 

— Da, da, eu sunt!... Nu-mi mai recunoşti vocea?... O, sunt pierdut!... 
lată că vine cineva!... 

Juana deschise. 

— Pe toţi dracii din iad, rânji Sandrigo intrând, am crezut că-o să mă 
laşi să mă usuc la uşa ta, ca un butaş bătrân de viţă, care nu mai face 
rod!... 

Juana înăbuşi un strigăt de groază. Acest ton neprevăzut, fioroasa 
purtare a lui Sandrigo, grăbita privire scormonitoare ce-o aruncă în 
juru-i, totul dovedea tinerei femei că, banditul venea cu scopuri rele. 

— Ai minţit! zise ea. Tu nu eşti urmărit!... 

— Este adevărat, Juana! spuse el râzând. 

— Pleacă de aici!... O! Du-te cât mai repede!... 

— O să plec imediat, fii pe pace!... 

— Ce vrei? 

— Ce vreau? Să te văd, ce dracul... Mi se pare că odinioară nu te 
înfricoşam!... 

Juana răsuflă, pe jumătate liniştită. 

Sandrigo se apropiase fară veste de dânsa şi, cu o voce înflăcărată, 
şopti: 

— Aşadar ai uitat, Juana, că te-am iubit... că şi tu mă iubeai, şi că mă 
mai iubeşti încă. O văd în privirile tale, o simt. Îndrăzneşti să susţii 
contrariul? Mă iubeşti Juana, şi astfel mă priveşti tu? 

incetul cu încetul Juana îşi recapătă toată prezenţa de spirit. Ultimele 
cuvinte ale banditului îi aduseră în obraji o vie roşeaţă, şi ea spuse cu 


simplitate: 

— Da, Sandrigo, te-am iubit. Odinioară, în visele mele de fată mare, 
mă vedeam nevasta ta, îţi păstram credinţa şi mă gândeam la tine ca 
la bărbatul, lângă care bucuroasă aş fi vrut să trăiesc... 

— Vezi!... 

— Dar acest vis, nu era decât un vis, Sandrigo!... spuse ea 
îngălbenind. S-a îndeplinit un eveniment care ne desparte pentru 
totdeauna... 

— Pricep!... lubeşti pe un altul!... 

Ea scutură din cap: 

— Inima mea nu se dă de două ori, şi sunt gata să mor pentru tine, 
acum ca şi odinioară... 

Fruntea i se aplecă; două lacrimi, două mărgăritare de nevinovăție, 
ţâşniră din ochii săi. 

— Sandrigo, şopti ea, nu mai sunt vrednică de tine... Du-te... nu te 
mai gândi la mine!... 

— Ce cântec este ăsta! rânji banditul. Este prea adevărat că 
întotdeauna te-am ştiut cu idei ciudate; erai sălbatică întocmai ca o 
fiică de patriciană. Mă iubeai, ochii tăi mi-o spuneau şi mereu mi te 
împotriveai, totdeauna refuzai să-mi dai o cât de mică sărutare... Astăzi 
e altceva... Nu te mai înţeleg... Mă înapoiez cu hotărârea să te iau de 
nevastă, să-ţi ofer acea viaţă în doi, pe care o visai... 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! spuse ea răsucindu-şi mâinile. Taci!... 
Îmi zdrobeşti inima... Du-te!... 

Sandrigo se aşeză liniştit. 

— Atunci, deoarece nu vrei să auzi vorbindu-se de iubire, să vorbim 
despre altceva. Cum se face că te regăsesc aici printr-o întâmplare, 
după ce zadarnic te-am căutat prin Veneţia? Erai săracă; te văd într-o 
casă bine instalată. În ce calitate? 

Juana tăcea cu inima zvâcnind. 

— O, înţeleg exclamă deodată banditul, iată dar de ce nu mai eşti 
vrednică de mine!... Eşti aici în casa amantului tăul!... 

Juana tresări în chip dureros. Ea avu un gest de protestare violentă. 
Voi să ţipe. 

— Nu, Sandrigo, nu; nu am amant şi nu te iubesc decât pe tine!... 

Dar gestul de protestare nu se sfârşi. 

Cuvintele nu ţâşniră pe buzele ei. 

Ciudata atitudine a lui Sandrigo, zâmbetul lui, strania-i privire ce i-o 
arunca el, fură o neaşteptată destăinuire. Avu conştiinţa că făpturile ce 
erau în paza ei, erau primejduite de un pericol de moarte. 


— Îndrăzneşte dar, de spune că nu-i adevărat! rânji banditul. 

Şi Juana răspunse cu un accent de neagră deznădejde: 

— Ei bine, da, este adevărat. Am un ibovnic. Sunt aici în casa lui. El 
lipseşte. O să se întoarcă. Dacă te vede aici, sunt pierdută şi tu tot 
aşa... 

Într-o seară de iarnă în sărăcăcioasa locuinţă din portul Veneţiei, pe 
când Juana cârpea nişte zdrenţe de-ale lui Scalabrino, iar acesta se 
îndeletnicea cu curăţatul unui pistol, cineva bătu într-un anumit chip la 
uşă. 

— Este un prieten, zise Scalabrino. 

Deschise, şi un bărbat tânăr, chipeş, de o frumuseţe bărbătească, 
intră. 

— Sandrigo! exclamă Scalabrino. Ce s-a întâmplat? 

— Nu mare lucru, afară de faptul că am fost încolţit prea tare şi că 
vin să caut aici adăpost. 

Scena asta se petrecea cu un an înainte de întâmplările ce le-am 
prezentat la începutul acestei povestiri, adică cu un an înainte de 
arestarea lui Roland Candiano. 

Nu-i de prisos să reamintim ura înăbuşită şi nemărturisită ce-o 
simţea Sandrigo împotriva şefului său de bandă. Această ură, nu s-a 
uitat poate, se născuse din ziua când curtezana Imperia prinsă de 
Sandrigo, fusese adusă de dânsul în strâmtorile Piavei. Dar Scalabrino 
habar nu avea că era urât astfel de locotenentul lui. 

Se mulţumi deci să răspundă: 

— Intră, frate, Juana vezi dacă poţi să-i dai ceva de mâncare lui 
Sandrigo. 

Juana se îngălbeni. Sandrigo bău, mâncă, se strecură sub o 
învelitoare, şi ostenit, adormi în curând. Când mica Juana se retrase 
spre camera ei, aruncă spre Sandrigo, adormit, o ultimă privire. 

În noaptea aceea, pentru întâia oară, fata dormi rău. 

Sandrigo stătu opt zile în casă. Îşi petrecea serile istorisind isprăvile 
sale, şi Juana îi admira îndrăzneala şi vitejia, după cum îi admirase 
puterea şi frumuseţea. 

În ajunul plecării sale, Sandrigo şi Juana se văzură singuri, Scalabrino 
fiind plecat după treburi. 

Banditul vorbea, după obiceiul lui, despre alergăturile lui prin munţi. 
El se întrerupse deodată ca să exclame: 

— Ştii că eşti foarte frumoasă?... 

Juana îşi lăsă capul în jos. Era o mică sălbăticuţă care nu ştia nimic. 
Roşi tare, apoi îngălbeni, când Sandrigo îi luă mâna şi-i spuse zâmbind: 


— Vrei să fii nevasta mea? O să te iau în munţi, vei trăi printre flori 
sălbatice, printre mirţi şi fisticii care miros atât de bine. Îţi voi da rochii 
de prinţesă şi vei fi ca o mică regină a muntelui. 

Atunci ea îl privi drept în ochi şi răspunse: 

— Vreau să fiu nevasta ta, căci nu cunosc pe nimeni mai frumos 
decât tine. Haide dar, să găsim un preot care să ne unească, şi te voi 
urma pretutindeni unde te vei duce tu, cum trebuie să urmeze o femeie 
pe bărbatul ei... 

Sandrigo voi să strângă în braţele sale pe tânără fată. Dar ea se 
desprinse uşoară şi sălbatică, şi fugi de se închise în odaia ei. 

A doua zi Sandrigo plecă. 

Dar, fără îndoială, Juana făcuse asupra-i o puternică impresie, căci 
după aceea, se înapoie adesea. La fiecare călătorie a lui devenea mai 
grăbit, mai îndrăzneţ, dar Juana scutura din cap, şi repeta: 

— Te voi urma supusă şi credincioasă, când vom fi uniţi. 

Apoi se întâmplară evenimentele ce le-am istorisit. 

Sandrigo dispăruse după arestarea lui Scalabrino. Poate că sfârşise 
prin a o uita pe Juana. 

Dar Juana nu-l uita niciodată!... Şi cu toată îndelungata-i lipsă, ea se 
gândea: „El mă iubeşte! se va înapoia într-o zi, şi-i voi fi nevastă”. 

Acesta fu romanul de dragoste al bietei Juana. 

Ce gânduri trebuie să fi trecut prin mintea acestui înger, în seara 
când bătrâna soţie a dogelui, Silvia murindă, ea cobori să-i caute 
medicamentele ce ar fi putut-o izbăvi!... 

Din ce necunoscute izvoare de devotament, scoase ea puterea 
necesară pentru o atare jertfă!... 

Şi când după ani îndelungaţi ea îl revedea pe acela ce-l iubea, ce 
disperare trebuie să fi încăput în sufletul ei, răspunzându-i lui Sandrigo: 

— Da, am un ibovnic!... Şi sunt aici în casa lui!... 

La aceste din urmă cuvinte, Sandrigo se sculă fără de veste. Chipul 
lui deveni ameninţător. 

— Juana, mormăi el, tu minţi. Nu ai ibovnic. Trăieşti aici cu fostul 
doge al Veneţiei, Candiano, şi cu fiica curtezanei Imperia. 

Juana înăbuşi o exclamare de groază şi privi în jurul ei, căutând o 
armă, hotărâtă să ucidă pe omul ce-l iubea. Sandrigo surprinse această 
privire şi sălbatica voinţă ce o conţinea. El ridică din umeri. 

— Ascultă, reîncepu el cu o voce morocănoasă. Sunt doi oameni ce 
m-au jignit de moarte. Între ei şi mine este o luptă fără de milă. Tu fi 
cunoşti. Nu-i nevoie să-ţi mai spun numele lor. Acum am nevoie, eu, 
ăsta care-l vezi, de mica Bianca, aflată în această casă, sub paza ta. Nu 


vreau să-i fac nici un rău. Departe de mine lucrul acesta, vreau numai 
s-o duc înapoi la mama ei. Asta-i folositor planurilor mele. Eşti cu mine 
împotriva duşmanilor mei?... Dacă da, vino! Un preot ne va uni, vei fi 
nevasta mea pentru totdeauna. Îmi spui că nu mai eşti vrednică de 
mine. Dar nu vreau să pricep ceea ce înţelegi tu prin asta. Ştiu un lucru, 
acela că te iubesc şi că tu mă iubeşti. O să vii deci cu mine la Veneţia, 
vei povesti tot ce s-a întâmplat aici, apoi de acolo vom merge să 
căutăm un preot, care ne va uni. Ei, ce zici Juana? 

— Spun că, eu vie fiind, Bianca nu va ieşi de aici!... 

Ea rosti aceste cuvinte strângându-şi dinţii cu un fel de 
neînduplecată energie. 

— Aşa, reîncepu banditul, tu eşti împotriva mea? 

— Dal. 

— Şi spui că mă iubeşti?... 

— Dal... 

— Cu atât mai rău, răcni Sandrigo, tu ai dorit-o!.. 

Vorbind astfel se aruncă asupra tinerei femei, pe care o răsturnă. 
Între dânşii lupta nu putea fi îndelungată. În câteva clipe, Juana se 
pomeni ferecată şi cu căluş la gură. Sandrigo îşi ridică pumnalul. Dar 
poate că o licărire de milă veni să lumineze această întunecoasă scenă, 
căci braţul ridicat spre a lovi, căzu în jos. 

— De fapt, şopti el, este de prisos. Şi apoi nu-s supărat dacă ea le va 
povesti întâmplarea. Vor vedea cu ce om au de furcă!... 

Răsturnând-o pe Juana, atinse cheia ascunsă în sânul femeii, o luă, 
deschise uşa ce ducea la odaia Biancăi, dar acolo şovăi o clipă. 

— Trebuie să mă sinchisesc oare de bătrân? şopti el. La ce bun? 
Nebun şi orb, îşi sfârşeşte viaţa încetişor. 

Atunci luând cu hotărâre un sfeşnic în mână, intră şi se văzu într-o 
încăpere goală. Merse mai departe, intră într-o altă odaie, unde dormea 
bătrânul Candiano. 

Banditul se apropie încetişor de patul moşneagului şi-l contemplă o 
clipă cu un zâmbet batjocoritor. 

— Ăsta nu merită o lovitură de pumnal! murmură el într-un sfârşit. 

Zgomotul ce-l făcuse, deşteptă fără îndoială pe moşneag, căci ochii i 
se deschiseră. Şi aceşti ochi goi, fără privire, se aţintiră în gol cu o 
stranie expresie. 

Sandrigo, viteaz ca un bandit în faţa primejdiei trupeşti, se înfioră de 
o groază superstiţioasă. 

| se păru că aceşti ochi albi conţineau o ameninţare. Se dădu încet 
înapoi şi închise fără zgomot uşa. 


Atunci rânji cu cruzime şi ridică din umeri. 

— lată!... Mi-e frică acum! mormăi el. Frică de ce? De acest bătrân 
nebun?... Haide!... La treabă, băiete!... 

Reluă cu hotărâre calea ce-o străbătuse în direcţie contrară şi se opri 
în faţa unei alte uşi. 

O deschise cu băgare de seamă, îşi băgă capul prin deschizătura uşii 
şi zâmbi. 

— Aici e! şopti el. 

Într-adevăr acolo dormea Bianca un somn paşnic şi fericit de copil. 
Un zâmbet uşor plutea pe corola roşie ca focul a buzelor ei. Braţul ei 
alb, frumos, era ieşit în afară şi căzut de-a lungul patului. Mişcarea 
regulată a răsuflării îi ridica încetişor sânul ei de fecioară. Banditul nu-şi 
putu stăpâni o înăbuşită exaltare. 

— Pe toţi sfinţii, cât este de frumoasă! îşi zise el. 

O bruscă lumină se aprinse în ochii săi, şi poate o gândire urâcioasă 
îi străbătu prin minte. Dar se potoli, gândindu-se fără îndoială, că se 
afla acolo ca să facă o afacere bună şi nu pentru a se lăsa în voia 
patimii, ce-i cucerea simţurile cu furie şi grosolănie. 

Bianca nu se deşteptase. 

Sandrigo puse sfeşnicul pe o masă, se sili să dea feţei sale o 
expresie de blândeţe şi atinse cu vârful degetului umărul gol al tinerei 
fete. 

La atingerea pielii mătăsoase, calde şi parfumate, îl năpădi pe 
neaşteptate o ciudată beţie. 

Se încovoie rătăcit, cu capul pierdut. 

Buzele-i furioase se lipiră de buzele Biancăi. Tânără fată se trezi, 
deschise ochii înspăimântați şi avu o bruscă tresărire de groază, în timp 
ce ea se înfăşură cu învelitoarea, şi dădu un țipăt. 

— Juana! Juana!... 

Un muget înăbuşit îi răspunse. Sandrigo îşi recăpătase sângele rece. 

— Nătărău ce sunt! se gândi el, o să stric un minunat prilej de 
pricopsire!... 

Bianca nu mai îndrăznea acum să mai facă nici o mişcare; vocea îi 
pierea în gâtul chinuit de spaimă; tremura şi închidea instinctiv ochii. 
Numai că groaza era încă şi mai puternică decât spaima; cu o mişcare 
maşinală a capului, ea încercă să-şi şteargă buzele cu învelitoarea. 

— Liniştiţi-vă, signora, zise Sandrigo. Nu vreau să vă fac nici un rău. 
Ascultaţi-mă fără groază, vă rog, şi luaţi aminte la cuvintele mele, căci 
nu avem timp de pierdut. Vă jur că nu vi se face nici un rău. E de prisos 
să o mai strigaţi pe Juana. Ea nu mai este aici. Mă auziţi, nu-i aşa?... 


Bianca făcu un semn. 

— Bine, reîncepu Sandrigo. lată ce am a vă spune. Vin din partea 
mamei dumneavoastră. 

— Mama mea!... exclamă Bianca. 

— Da, signora Imperia. Ea mă trimite, şi pentru a dovedi că vă spun 
adevărul, vă voi povesti ce s-a întâmplat. Aţi fost răpită din casa mamei 
dumneavoastră, fără voia ei, dacă nu fără voia dumneavoastră. Signora 
Imperia este disperată. Ea mi s-a adresat mie ca să vă regăsesc. Mă 
credeţi? 

Toate astea părură firesc şi de crezut tinerei fele, care şopti: 

— Continuati... 

Bun! se gândi banditul. Lupta este câştigată!... 

Şi el continuă tare: 

— Mama dumneavoastră, signora Imperia m-a rugat deci să mă apuc 
să vă caut. Am primit, am încercat să vă regăsesc şi am fost destul de 
fericit ca să izbutesc; această casă, unde sunteţi sechestrată de 
răpitorul vostru... O, nu protestaţi, e de prisos!... Ori, iată acum, ce o să 
spun. Mă voi retrage în odaia de alături, unde voi aştepta zece minute. 
Vă veţi folosi de aceste zece minute, ca să vă îmbrăcaţi şi să fiţi gata să 
mă urmaţi. 

— Să vă urmez! exclamă tânără fată, care-şi recapătă încetul cu 
încetul toată energia. Niciodată!... Cu ce-mi dovediţi că veniţi din 
partea mamei mele?... 

— O să mă urmaţi, nădăjduiesc, de bunăvoie, zise Sandrigo. Vin din 
partea doamnei Imperia, care mi-a dat ordine lămurite şi mi-a adăugat 
să întrebuinţez chiar şi forţa, dacă, prin absurd, aţi fi îndeajuns de 
ingrată, încât să refuzaţi a veni să mângâiaţi o mamă care plânge şi 
suferă. 

— Ce să fac? Ce să cred? bâlbâia fata atentă. 

— Deci, urmă nepăsător banditul, cred că în zece minute o să mă 
urmaţi de bună voie, cu dragă inimă, şi v-o jur că mâine veţi fi în 
palatul doamnei Imperia în deplină siguranţă. Orice ar fi, orice veţi 
hotărî, peste zece minute voi intra aici. Imbrăcată sau nu, vă voi 
înşfăca, vă voi lega şi vă voi duce cu de-a sila, dacă refuzaţi să mă 
urmaţi. 

Zicând aceste cuvinte Sandrigo se convinse dintr-o repede ochire de 
jur-împrejur că odaia nu avea nici uşă nici fereastră, pe unde să fugă 
fata. 

Atunci se închină cu răceală şi nu fără un fel de ironică galanterie, 
apoi ieşi. 


Bianca îngrozită se îmbrăcă în toată graba. 

Era convinsă că acest necunoscut îi spunea adevărul. Toate 
cuvintele lui concordau cu împrejurările răpirii sale. Desigur că mama 
sa trebuia să fie deznădăjduită şi o căuta. 

Orice împotrivire i se păru cu neputinţă tinerei fete. 

Nu-i lipsea curajul şi era hotărâtă să se apere, dacă omul acesta 
minţise. Îşi strecură în sân un mic pumnal, şi când Sandrigo, fără veste, 
deschise uşa, după cele zece minute, o găsi pe Bianca gata îmbrăcată. 

— Eşti gata să mă urmezi? întrebă el. 

Bianca avu o clipă de groază nebună, găsindu-se în faţa acestui ins 
şi din nou strigă cu deznădejde: 

— Juana! Juana!... 

— Vă repet că Juana nu mai este aici, zise banditul. Să sfârşim. 
Sunteţi gata? Sau trebuie să folosesc forţa... ceea ce aş face-o cu mare 
părere de rău, vă jur, dar fără şovăire.!... 

Sandrigo se exprima, cu o linişte hotărâtă şi un fel de rece politeţe. 

Bianca îl privi. Făcu gestul unei persoane care ia o hotărâre extremă 
încredinţându-se întâmplării şi răspunse: 

— Sunt gata, domnule. 

— Foarte bine! spuse cu voioşie banditul. Ei, pe Sfânta Fecioară 
Maria, trebuie oare atâtea mofturi unei fete cinstite ca dumneavoastră, 
pentru a se duce să-şi regăsească mama înlăcrimată?... 

— Mergi, te urmez... 

Sandrigo apucă fata de braţ şi o târî cu repeziciune. 

La această grosolană atingere ea avu o mişcare de revoltă, şi aspra 
amintire a sărutării ce o primise, pe care o suportase, o făcu să 
înţepenească înnebunită, dar era prea târziu!... Sandrigo o ţinea. 
Bianca înţelesese că orice încercare i-ar fi fatală şi că omul acesta s-ar 
lupta ca un disperat.. 

Ea îl urmă!... 

Sandrigo străbătu casa cu paşi mari, străbătu grădina, şi peste 
câteva clipe mai apoi, ajungea la căruţa al cărei catâr îl legase de un 
copac din drum. 

— Urcaţi, signorina! spuse el. 

Bianca aproape leşinată, se urcă în căruţă. Dintr-o săritură Sandrigo 
se aşeză lângă dânsa, biciuind catârul; căruţa porni cu repeziciune. 

Hangiul nu minţise: catârul alerga ca un cal bun. 

Două ore de alergătură bună îl aduseră pe Sandrigo la lagune. El se 
opri la punctul unde lăsase barca. Bătrânul marinar care îl adusese, era 
acolo. 


— Îmbarcă! zise el. Începusem să cred că nu mai trebuie să aştept!... 

Fără să răspundă, Sandrigo sări jos. Se întoarse spre fată şi văzu 
atunci că tânăra leşinase. 

— Cu atât mai bine! exclamă el printre dinţi, asta simplifică lucrurile. 

O apucă în braţe ca s-o ducă până la barcă şi când o tinu la pieptul 
lui, când simţi dulcele parfum al părului ei urcându-se până la el, avu 
încă un minut de beţie înnebunitoare care-l făcuse să palpite în casa 
din Mestre. 

— Ah! ah! rânji marinarul. Înţeleg acum!... 

— Taci, nătărăule! mormăi Sandrigo pe care această exclamaţie îl 
readuse brusc la realitate. 

Depuse fata sub conul bărcii şi o acoperi cu îngrijire cu o manta de 
marinar. Aruncă asupra-i o lungă privire pătimaşă. 

— Ce să facem cu căruţa asta şi cu catârul? întrebă marinarul. 

— Ţi le dau ţie! zise Sandrigo. Va fi preţul cursei tale. 

— Drace! exclamă marinarul holbându-şi ochii, începi să fii mare 
boier!... 

Sandrigo făcu o mişcare de nerăbdare. 

— Să ne grăbim, zise el cu o voce tăioasă. 

Marinarul îşi chemă musul. 

— Ai să te duci, zise el, să duci căruţa asta la Mestre, ştii unde, la... 
prietenul nostru. Ai să o laşi acolo şi ai să te înapoiezi la Veneţia cum 
vei putea, cât mai degrabă. 

Peste cinci minute barca aluneca spre lagună. 

Bianca îşi veni în fire în clipa când luntrea aluneca spre chei, acolo 
de unde se îmbarcase Sandrigo, adică aproape în faţa acelei cârciumi 
îndoielnice, unde intrase să-l caute pe bătrânul marinar. 

Fata umbla ca prin vis cu gândurile în dezordine. Ea văzu că o târa 
într-o casă cu o aparenţă ticăloasă, că o silea să urce pe o scară 
alunecoasă, că o împingea într-o odaie a cărei uşă o auzi că este 
încuiată cu întreită întorsătură de chei. De astă dată Sandrigo socotise 
că e de prisos să dea cea mai mică lămurire. 

Fata, nebună de groază, căzu pe un scaun şi începu a plânge. 

În acel moment era la amiază. 

Fără a pierde o clipă, Sandrigo se îndreptă în toată graba spre 
palatul Imperiei. După ciorovăieli cu valeţii curtezanei, fu în cele din 
urmă admis să dea ochii cu dânsa. 

— Doamnă, îi spuse el brusc, fiica dumneavoastră a fost de curând 
răpită. 

Imperia tresări, năpădită de o neaşteptată speranţă. 


— De unde ştii lucrul acesta? întrebă ea palpitând. 

— Este de ajuns că o ştiu, doamnă, zise Sandrigo cu un zâmbet. Deci 
fiica dumneavoastră, Bianca, a fost răpită de un om care vă vrea mult 
rău... 

Ochii curtezanei aruncară un îndoit fulger. 

— Un om pe care-l voi ucide! mormăi ea printre dinţi. 

Sandrigo auzi exclamaţia, şi posomorându-se pe neaşteptate, 
răspunse: 

— Afară doar de n-o muri de mâna mea... Dar vom trata lucrul 
acesta mai târziu, doamnă. Pentru moment, vreau numai să vă spun că 
pot să vă regăsesc copila. 

— Dumneata? 

— Eu, doamnă. 

— Unde este? Vorbeşte! 

— Vă voi spune când ne vom fi înţeles în privinţa unor anumite 
lucruri. 

— Care? Vorbeşte! 0!... Vorbeşte repede!... Tot ce vei dori. Dar ai 
văzut-o pe fata mea!... Pe Bianca mea!... O, dacă ai o inimă, spune-mi 
că nu a suferit, că nu este în primejdie!... 

—  Liniştiţi-vă, doamnă, zise banditul aproape mişcat. Fiica 
dumneavoastră nu a suferit nicidecum şi nu o ameninţă nici o 
primejdie. Intr-o oră, dacă vreţi, ea va fi lângă dumneavoastră. 

— Într-o oră!... 

— Este de ajuns doamnă, să ne înţelegem, afirmă Sandrigo. 

Tulburată de simţuri năvalnice, tulburată de bucurie şi de teamă, de 
speranţă şi chin, curtezana se înfioră. 

— Dar nu vezi că mor de nerăbdare! exclamă ea. Povesteşte-mi cel 
puţin, unde ai găsit-o pe fiica mea şi cum... 

— Este foarte simplu, doamnă. Întâmplarea m-a dus la uşa unei 
case, ce se află prin împrejurimile Veneţiei. Vederea unei femei, cu care 
aveam interes să reînnoiesc cunoştinţa m-a oprit. Am observat, am 
ascultat, am privit fără să fiu zărit. Crâmpeie de convorbiri ce le-am 
surprins mi-au destăinuit că această femeie era acolo, pentru a o 
supraveghea pe fiica dumneavoastră. Aşa i-am aflat numele şi cum şi 
de cine a fost răpită. Am aşteptat momentul prielnic, şi ieri am intrat în 
casa aceea. Am întrebat-o pe signorina Bianca dacă vrea să mă 
urmeze, ca să vină acasă la dumneavoastră. Ea s-a învoit, şi am adus-o 
într-un loc sigur... 

— In Veneţia? zise palpitând de emoție. 

— Aţi zis Veneţia?... Aici sau aiurea. Dar nu departe, în orice caz. 


Imperia se sculă şi răcni: 

— Du-mă la dânsa. 

— Uitaţi, doamnă, că am anumite condiţii să vă propun. 

— Cât vrei?... Vorbeşte repede! 

— Bani? Ah, doamnă!... 

— Dar ce vrei?!... Întrebă curtezana mirată. 

La rându-i Sandrigo se sculă şi zise: 

— Uită-te bine, doamnă. Am făcut până acum nobila meserie de 
bandit. Mă numesc Sandrigo. Până la o depărtare de douăzeci de leghe 
în jurul Veneţiei tremură lumea la auzul numelui meu. Pot, dacă vreau, 
să-mi fac din nou o bandă cu care să îngrozesc acest ţinut. Dar am 
acum alte scopuri. Am făcut republicii însemnate servicii, unul dintre 
cele mai mari din câte se pot face, şi asta îmi va da un grad de seamă 
în oştirea căpitanului general. Vine un prilej, un război, şi pot ajunge 
chiar căpitan general. Sunt viteaz, sunt voinic, ştiu arta războiului. 
Bandiţii, doamnă, sunt războinici şi mereu în luptă! În definitiv vedeţi în 
mine un cavaler cu o frumoasă ţinută, susţinut de o ambiţie şi capabil 
de multe lucruri. Găsiţi în Veneţia, ori aiurea, un bărbat mai vrednic 
pentru signorina Bianca?... 

— Dumneata bărbatul Biancăi!... 

Era în acest strigăt un fel de dispreţ sălbatic. 

Sandrigo nu păru umilit. 

— O iubesc pe fiica dumneavoastră, reîncepu el cu simplitate şi simt 
că dragostea ce mi-a insuflat-o ea nu este din cele de rând ce se sting 
cu vremea. O să vă dau o dovadă ce mă miră şi pe mine însumi. 

O am pe Bianca în puterea mea. Era în braţele mele, fără nici un 
ajutor cu putinţă... 

— Ei bine? şopti curtezana înfiorându-se. 

— Ei bine, ea e curată, doamnă! Şi jur pe iad, pentru întâia oară a 
ieşit o fată tot fecioară din braţele lui Sandrigo! 

O licărire de patimă sălbatică ţâşni din privirea lui. 

Vocea lui deveni răguşită şi atitudinea sa amenințătoare. 

— Răzgândiţi-vă, doamnă, sfârşi el. Vă ofer pacea şi alianţa. Spun 
alianţa căci aveţi de luptat cu un groaznic inamic... 

— Ce vrei să zici? bâlbâi, curtezana. 

— Vreau să vorbesc de Roland Candiano!... 

— Va fi arestat până în două zile... 

— EI!... Nu cunoaşteţi cine-i omul acesta, doamnă. Eu nu l-am văzut 
decât vreo câteva clipe, şi vă afirm că dacă vrea, va înfrunta şi ţine 
piept oştirii Veneţiei, întregii sale oştiri. S-au trimis împotrivă-i o sută de 


zbiri. El era singur într-o casă împresurată. Şi încă este liber!... Vă repet 
că aveţi nevoie de mine. Vă las să vă gândiţi până mâine... Mâine, 
doamnă, voi deveni aliatul şi fiul dumneavoastră sau duşmanul 
neîmpăcat, după alegerea dumneavoastră. 

Imperia voi să dea un țipăt, să-l oprească pe bandit. Dar Sandrigo se 
şi îndepărta cu repeziciune şi se făcea nevăzut... 

Curtezana se prăbuşi pe un scaun, poate mai deznădăjduită decât în 
ziua când fusese răpită Bianca. 

— Fata mea, nevasta banditului Sandrigo!... şopti ea. Astfel iată 
unde trebuia să ducă dragostea mea de mamă! Bianca, floare a 
nevinovăţiei, o naivă, nu-i mai puţin decât fiica curtezanei!... Şi ce-i 
trebuie unei fete de curtezane?... Un bandit!... 

Ea izbucni într-un hohot de râs nervos. 

— Într-o zi, reîncepu ea chinuitorul ei monolog, fiul unui bogat 
negustor a văzut-o pe Bianca mea. S-a îndrăgostit de dânsa. Bărbatul 
acesta îmi părea înzestrat cu inteligenţă şi bunătate. Căsătoria fu 
hotărâtă, şi era să se facă logodna. Când află cine sunt eu... plecă cu o 
impresie... Toţi acei care au văzut-o pe fiica mea, au avut aceeaşi 
privire de curiozitate obraznică şi batjocoritoare ce-mi străpungea 
inima. O fată de prostituată... nu-i bună poate decât să devină şi ea tot 
o curtezană!... Nimeni n-a avut milă de mine!... 

Ea tresări. 

— Nimeni!... Uitam pe omul acela!... Lui Roland i-a fost milă, lui 
unuia!... Şi-a aruncat asupra fetei mele o privire de îndurare, de milă şi 
nu de o obraznică plăcere... Numai el i-a respectat nevinovăția! Dar pe 
acest bărbat îl urăsc, îl urăsc, mi-e scârbă de dânsul fiindcă mi-a răpit 
copila, pentru că vrea să mă despartă pentru totdeauna de dânsa!... 

Se făcu tăcere în gândirea ei. 

— Să fie oare numai pentru atât faptul că-l urăsc? repetă ea înăbuşit. 
L-am iubit pe bărbatul acesta!... M-a disprețuit, nu m-a dorit!... O! 
Noaptea aceea când i-am mărturisit dragostea mea şi când mâna i s-a 
ridicat asupra-mi! Toată viaţa mea voi simţi ruşinea acestui îngrozitor 
moment... Da, da, mamă necurată, de aceea urăşti pe singurul bărbat 
în stare să-ţi izbăvească fiica!... Nenorocită!... Pentru ce-l mai iubeşti 
încă!... N-ai încetat să-l adori!... Pentru dânsul ai venit la Veneţia, 
pentru el te-ai înapoiat aici!... Şi acum această patimă, pe care o 
credeai stinsă, se trezeşte şi se dezlănţuie... Şi ura ta este dragostea! 

Ea izbucni în hohote de plâns şi se târî spre odăiţa misterioasă, unde 
odinioară îl duse pe ibovnicul ei, Davila. 

Marele portret încadrat în aur era mereu la locul lui. 


Curtezana avu un fior. Groaznica scenă a omorului lui Davila se 
reconstituia în închipuirea ei. 

Ca şi odinioară, ea căzu în genunchi, şi braţele sale se întinseră spre 
minunatul portret, în timp ce un hohot de plâns îi zguduia sânii. 

In acea clipă Imperia uită de fiica sa, de Sandrigo, de Bembo şi de 
ura ei... 

lubirea triumfa în ea. 


CAPITOLUL VI — Tatăl 


Timp de două zile Scalabrino văzuse pe şefii cărora trebuia să le 
predea scrisorile însoţite de instrucţiuni verbale. Cetele erau risipite pe 
un front de treizeci de leghe. Scalabrino făcu două zile şi două nopţi 
călărind, abia mâncând, alergând, cu o bucurie nebună, nesimţind 
osteneala. Când însărcinarea lui fu îndeplinită, îşi schimbă calul istovit 
de oboseală şi porni în goana mare pe drumul Mestrei, unde sosi seara 
pe la zece, adică în toiul nopţii. 

Işi lăsă calul la han, unde abia descălecat se furişă spre casă. Casa 
era tăcută şi întunecată. 

Scalabrino se opri câteva minute. O nespusă tulburare frământa 
această fire aspră. Scalabrino era încă fermecat de bucuria de a şti că 
avea o fiică. Asta-i era de ajuns fericirii lui. 

— O clipă! bolborosi el. Nu trebuie să dau buzna ca un nebun, în 
casă. Mai întâi nu trebuie să-i spun că sunt tatăl ei. Pentru moment nu-i 
interzis lucrul acesta... Da, dar am s-o văd. Îi voi vorbi. Şase zile!... 

O puternică şi mare nelinişte îl chinuia. În ceasul acela Bianca era 
desigur culcată şi dormea. Ce motiv să dea Juanei ca să o deştepte din 
somn, ca să o vadă de îndată! Se gândi vreme îndelungată la această 
problemă şi negăsind dezlegarea, sfârşi prin a-şi spune: 

— Păcat de osteneală că am alergat atât! Trebuie să aştept până 
mâine dimineaţă; nu-i chip de făcut altfel. Să intrăm totuşi... Cel puţin 
voi afla veşti despre dânsa. 

Cu inima zvâcnind, cu marile-i mâini tremurând, deschise poarta 
grădinii cu o cheie ce i-o dăduse Roland; înaintă spre uşa casei, în care 
bătu în chipul stabilit în acest scop, aproape imediat se deschise uşa şi 
o văzu pe Juana. Era foarte palidă. 

— Tu eşti! exclamă ea încetişor. În sfârşit. Tu eşti!... 

— S-a întâmplat vreo nenorocire? mugi Scalabrino intrând. 

Juana făcu un semn cu capul, că da, se întâmplase şi asta... 


Scalabrino se aşeză pe un scaun necutezând să întrebe, sigur fiind 
că nenorocirea se întâmplase Biancăi. 

Juana tremura uşor şi zise: 

— Bianca a fost răpită. 

Scalabrino se ridică în picioare, voi să rostească un blestem şi se 
prăbuşi grămadă. Juana alergă spre dânsul, mai mirată decât 
înspăimântată şi începu să-i frece fruntea cu apă proaspătă. In câteva 
minute uriaşul îşi veni în fire. 

— Bianca răpită? şopti el. 

— Da, Scalabrino. Este o nenorocire, zise Juana observându-l pe 
uriaş. 

Două lacrimi mari ţâşniră din ochii lui Scalabrino. 

— Este o nenorocire, reîncepu Juana. Dar spune-mi, această 
întâmplare te mâhneşte într-un chip ciudat, mi se pare... 

Scalabrino aruncă o adâncă privire asupra Juanei. 

— Este fiica mea! spuse el cu simplitate. 

— Fiica ta?! 

— Da, Juana. Este o întreagă poveste. Ai să o ştii mai târziu. Pentru 
moment sunt prea abătut. 

— Fiica ta! repeta Juana înmărmurită de această destăinuire. 

Între timp Scalabrino se scutura ca un câine bătut. 

Făcea sforţări ca să îndepărteze adânca durere ce o simţea. Şi dacă 
trebuie spus totul, era în sufletul lui o mirare şi chiar un fel de bucurie 
îndepărtată, că resimte pentru întâia oară acest simţământ de suferinţă 
necunoscută. Asta-i pricinuia sentimentul unei noi omenii, mai încâlcită, 
mai largă. Căpăta o mai bună cunoştinţă despre el însuşi. Suflă mai cu 
tărie, se scutură şi zise: 

— Acum povesteşte-mi cum s-au întâmplat lucrurile. Şi mai întâi, îl 
cunoşti pe omul acela? 

Juana se îngălbeni. 

A rosti numele lui Sandrigo, ar fi însemnat să-l expună pumnalului lui 
Scalabrino. i 

Aruncă o privire de linişte asupra uriaşului. II văzu tremurând încă şi 
palid, cum nu-l văzuse niciodată. 

— O astfel de durere se va transforma în mânie. O să fie ceva 
îngrozitor... 

Nu se putea înşela. Îl cunoştea pe Scalabrino şi-l văzuse la lucru. Ştia 
că nu o să mai aibă odihnă, până ce nu-l va fi întâlnit pe Sandrigo. Şi 
atunci!... Mai era iubire în inima Juanei pentru tâlhar? Chiar după scena 
silnică, după zeflemelile lui, după răpirea Biancăi, să-l mai ierte încă? 


Suntem siliţi a zugrăvi acest caracter. Dacă am schiţat un portret 
asemenea modelului, nu s-a înţeles că Juana era un fel de întrupare a 
devotamentului. Era una din acele femei eroice şi duioase, la care 
jertfa, stare sufletească excepţională la cea mai mare parte a femeilor, 
devine starea normală. În câteva clipe ea îşi luase hotărârea şi cu o 
limpezire de nălucire ascuţită, privi viitorul. 

— Ei bine? reluă Scalabrino, recunoscut-ai pe omul acela? 

— Îl cunosc, zise Juana. 

— Numele lui? 

— Sandrigo. 

Uriaşul sări, pumnii se strânseră cu furie, faţa-i descompusă dădu 
toate semnele acelei mânii furioase, care-l făcea atât de temut. 

— El! mugi dânsul. Ei bine, cu atât mai bine, jur pe talpa iadului că 
vechea răfuială ce-o avem amândoi, se va face dintr-o dată. 

Juana, nemişcată şi palidă, asistă fără vorbă la izbucnirea acestei 
furii. Scalabrino se linişti totuşi aproape într-o clipă, îşi şterse fruntea 
umedă şi reîncepu: 

— N-a răpit-o decât pe dânsa? 

— Da, bătrânul e aici. Acum două zile, în toiul nopţii. 

— Deci a spart uşile?... Sunt doar solide!... 

— Eu i-am deschis. Ascultă... A venit, a bătut, i-am recunoscut vocea, 
am crezut că este urmărit, atunci mi-a fost frică, şi totul s-a risipit din 
mintea mea, afară doar de gândul că nu voiam ca Sandrigo să fie 
arestat. 

Vorbea cu o voce mohorâtă fără accent, fără izbucnire. 

Scalabrino mai întâi mirat, o observa cu luare-aminte. Înţelesese 
dintr-o dată. Se duse lângă Juana, îi apucase mâna şi şopti: 

— Biata mea Juana... sărmană surioară... Uitasem lucrul acesta!... E 
atât de străvechi!... Şi văd că e mereu acest tânăr în inima ta!... Taci, 
Juano, taci! Nu-mi mai spune nimic... Înţeleg bine lucrurile ce nu le-am 
înţeles înainte de a-l fi întâlnit pe omul care a făcut din mine un om. Il 
iubeşti mereu pe Sandrigo... E o nenorocire, o mare nenorocire... căci 
nu ştii. Ar fi trebuit să-ţi spun. El mă urăşte. Pentru mine asta n-ar fi 
nimic. Dar dânsul mai urăşte şi pe Măria sa Roland. Ghicesc: ca să 
lovească în el, a răpit-o pe Bianca. Între el şi noi este un război de 
moarte. Ah, biata mea Juana! 

Se aşeză pe un scaun cu totul îngândurat, clătinând capul, în timp ce 
Juana, vărsa lacrimi amare, el reîncepu: 

— Ce o să faci? 

Ea ridică din umeri, ca pentru a arăta că nu ştia. 


Dar adăugă cu o voce înăbuşită: 

— Să nu crezi cel puţin că în toate acestea am vreo vinovăţie. M-am 
zbătut, m-am apărat. A trebuit să fiu legată şi să-mi pună căluş la gură, 
ca să mă împiedice să apăr fata. 

— Bun, să nu mai vorbim despre asta. Plec iar. Ştii în ce direcţie a 
plecat? 

— Cum să ştiu? Eram legată. Bătrânul mi-a tăiat frânghiile ieri 
dimineaţă. 

Scalabrino voi să se scoale, ca să plece. Dar îşi dădu seama că îl 
paraliza o nesfârşită oboseală. Se rezemă cu coatele de masă şi adormi 
adânc aproape numaidecât. 

Juana se aşezase pe scaun gânditoare. 

— M-a întrebat ce voiam să fac!... Parcă mai ştiu şi eu ce?... Am ceva 
de făcut?... Nenorocirea pluteşte deasupra capului meu. De va fi ucis 
Sandrigo mor şi eu. De va triumfa, voi asista la ruina celor ce-i iubesc. A 
cui înfrângere trebuie s-o doresc?... A fiului Silviei sau a lui Sandrigo?... 

Se adâncea astfel în cugetările ei încâlcite şi posomorâte. 

Pe la cinci dimineaţa, Scalabrino se trezi pe neaşteptate. 

— Cred că am dormit, zise el. Eram aşa de ostenit! E o oră de când 
dorm? 

— O să se facă în curând ziuă, zise Juana. 

Scalabrino tresări. M-a lăsat să dorm, se gândi el, pentru ca Sandrigo 
să mi-o poată lua înainte!... 

Spunea poate adevărul. In toată graba, îmbucă o mâncare sumară 
ce i-o pregăti tânăra femeie. Apoi o sărută cu duioşie şi-şi luă rămas 
bun de la dânsa, zicându-i: 

— In această nenorocire, Juana poate tu eşti cea mai lovită. Orice s- 
ar întâmpla aminteşte-ţi că sunt fratele tău şi că pentru tine aş face 
multe şi de toate. Voi încerca s-o regăsesc pe Bianca. Este viaţa mea... 
Dar ascultă-mă bine, sora mea, omul ăsta mizerabil care-ţi fură biata ta 
inimă, de care este nevrednic, ei bine, dacă mă voi găsi în faţa lui, ţi-o 
jur să nu-l lovesc eu întâi!... 

Juana avu o tresărire de bucurie adâncă. 

— Ah, frate, bâlbâia ea, eşti într-adevăr bunul meu frate!... 

El se îndepărtă cu grabă. 

Aceste două inimi îşi îndeplineau ursita lor cu o simplitate sublimă. 
Era în ciocnirea acestor ursite, şi unite şi potrivnice totodată, ceva din 
străvechea fatalitate ce-o sufereau. 

Scalabrino se întoarse la hanul unde îşi lăsase calul. Era prăpădit, 
plutind în voia simţămintelor contrarii şi deopotrivă de puternice. 


— Ah! şopti el, pentru ce nu-i el aici? Pentru ce trebuie să aştept încă 
şase zile înapoierea sa? Ar găsi cuvântul adevărului mângăietor. 
Aşezaţi între fiica mea, pe care abia o cunoşteam şi pe care o iubesc 
din toate fibrele fiinţei mele, şi Juana, inimă adorabilă, Juana care este 
sora mea de atâţia ani îndepărtați, mi-ar spune de ce parte trebuie să 
mă întorc!... 

Şi mereu îi venea în minte această gândire, că trebuia mai întâi să 
înceapă a-l căuta pe Sandrigo. 

Se aşeză la o masă şi porunci să i se dea de băut. 

Cu cotul pe masă, cu capul în mână, se gândea, biciuit de gândurile 
sale, cu ochii vag aţintiţi asupra unei mici curţi ce-o zărea prin fereastra 
întredeschisă lângă care se aşezase. 

Deodată zări în această curte o fată, care-l făcu să tresară. 

— Ce face aici Gianetto? şopti el. 

Acest Gianetto nu era altcineva decât marinarul bărcii care-l adusese 
pe Sandrigo şi care avusese sarcina să aducă şi căruţa. Marinarul se 
sfătuia cu stăpânul hanului. 

— Ei bine, spunea acesta din urmă, iată-te şi restabilit. 

— Cum n-am mai fost niciodată, stăpâne. Două zile de fericire! Voi 
spune acolo, cât de bine m-ai tratat. 

— Mă bizui pe asta. Şi vei adăuga că ţi-am dat un taler, ca să te 
înapoiezi... lată-l!... 

— Mulţumesc, stăpâne. Cât despre căruţă şi catâr, îmi vei da dovada 
că ţi le-am înapoiat... 

— Nu te îngriji de asta. Haide, acum. 

Tânărul marinar salută pe stăpânul hanului cu acel farmec înnăscut 
al venețienilor şi se duse fluierând printre dinţi o barcarolă. Peste 
câteva clipe, mai târziu, Scalabrino plătindu-şi consumaţia, încalecă şi 
porni în galop pe calea ce-o luase Gianetto. Nu întârzie să-l zărească la 
o sută de paşi înaintea lui şi de aici înainte îşi potrivi paşii, în aşa fel să- 
şi păstreze distanţa ce-l despărţea de marinar. 

Acesta din urma mergea cu pas zdravăn spre lagune. 

Era un tânăr de douăzeci şi doi de ani. 

Scalabrino îl cunoscuse odinioară, pe vremea când Gianetto era mus, 
servind tainica asociaţie ce se făcuse între bandiții din munţi şi 
marinarii portului Veneţiei. Îl mai văzuse întâmplător după fuga din 
temniţă. Când fu departe de Mestre, în largul câmpiei, Scalabrino îl 
ajunse pe marinar. 

— Ei bine, Gianetto, ce dracu faci pe aici? 

— Scalabrino? exclamă marinarul. Pe legea mea, nu te mai 


recunoşteam după costumul tău de cavaler. Am venit cu o însărcinare 
de îndeplinit la Mestre, şi mă înapoiez la Veneţia. 

— Şi eu tot aşa. 

— Deci vom face drumul împreună! spuse cu voioşie Gianetto. 

— Fie! zise Scalabrino. Să facem împreună drumul şi să ne sfătuim. 

Şi uriaşul care descălecase începu să meargă alături de Gianetto, 
ducându-şi calul de frâu. 


CAPITOLUL VII — La „Ancora de Aur” 


Scalabrino, alergând după marinar, nu avea un plan fixat, nici 
nădejde pozitivă. Ştia numai că Gianetto era mai mult sau mai puţin 
afiliat acestui fel de întinsă Mafia, ce nu cuprindea numai cetele 
înarmate, ţinând câmpiile din jurul Veneţiei, dar şi un mare număr de 
marinari din port. 

Se gândea că Sandrigo, izgonit din munţi, părăsit de ceata lui, 
trebuise să caute un adăpost în Veneţia şi în acest caz, nu era cu 
putinţă să nu-l fi zărit Gianetto. 

De altminteri Gianetto însuşi fu acela ce-i procură pretextul 
întrebărilor. 

— Cum se întâmplă, întrebă tânărul marinar, că nu te mai văd 
printre noi şi că te găsesc pe calea Trevisei, călărind pe un cal frumos? 

— Dar tu, Gianetto, ce faci tu pe aici? răspunse Scalabrino. 

— Ei! cu mine este altceva. Am avut o însărcinare de îndeplinit la un 
hangiu... unul dintre prietenii noştri. 

— Eu? reluă Scalabrino... Ei! Cu mine lucrul e şi mai simplu... Mă 
plimb, atâta tot. 

Marinarul clipi din ochi. 

— Te plimbi ca şi cum privind, o să zăreşti cumva dacă nu cresc 
printre pietre ceva taleri pe drum. 

— Ei, cam aşa ceva! Şi pentru cine făceai comisionul? 

— Pentru patronul Mariei. Nu o cunoşti pe „Maria”? Prima barcă din 
port, barca cu pânză sau cu vâslă. 

— Şi acum te înapoiezi? 

— La „Ancora de Aur”. 

Scalabrino tresări. Acest nume rostit pe neaşteptate în convorbirea 
lui, fu o dâră de lumină. Îşi aminti că în două sau trei împrejurări, fusese 
şi el la „Ancora de Aur” şi că acolo erau întâlnirile cele mai dese, cele 
mai sigure pentru bandiții pe care întâmplarea sau o ispravă oarecare îi 


aduceau la Veneţia. 

„Ancora de Aur” era o cârciumă îndoielnică, un fel de tavernă de 
noapte, unde venise Sandrigo. 

— Aproape că am dorinţa să te însoțesc, reîncepu Scalabrino. 

— Vino! Vei fi binevenit. 

— Da, dar am motive să mă feresc de zbiri. 

— Ei bine!... Ştii că niciodată n-a pus piciorul vreun zbir la „Ancora de 
Aur”... Dacă a încercat vreunul s-o facă acum şase luni, apoi a fost vai 
de el... 

— Cum aşa? 

— N-a mai ieşit de acolo! exclamă Gianetto hohotind de râs. 

— Ei bine!... Şi cum asta?... 

— Cunoşti hanul?... 

— Cam aşa ceva. 

— Îţi aduci aminte de oblonul din fundul prăvăliei? 

— Da, este oblonul pivniţei. O faimoasă pivniţă. 

— Mai de pomină decât cum o crezi... 

— Povesteşte-mi ceva despre asta. Mă interesează... 

— Ei bine, când din întâmplare „Ancora de Aur” primeşte o vizită 
neplăcută, stăpânul, meşterul Bartolo, îţi mai aminteşti de meşterul 
Bartolo, cred eu? 

— Bartolo Chiorul! Da, este un om cumsecade. 

— Hm! este mai cu seamă un om voinic... 

— Deci, jupânul Bartolo, spuneai?... 

— Ei bine! oferă vizitatorului o stacană din cel mai bun vin al lui, apoi 
un altul, pe urmă un al treilea. Când vizitatorul este la a şasea stacană, 
nu-şi mai are gândurile lui limpezi şi nu-i mai este sete. Pricepi? 

— Pricep, dă-i înainte. 

— Atunci jupânul Bartolo pofteşte pe vizitator să vină să bea cu 
dânsul un vin şi mai bun încă, dar pe care trebuie să-l bea pe loc, în 
pivniţă. Căci este atât de delicat, încât nu poate fi transportat în sticlele 
în care este tras! 

— Ah! Ah! Şi atunci? 

— Atunci vizitatorul se scoală împleticindu-se şi jupân Bartolo îl 
pofteşte să-l urmeze. Deschide oblonul şi-l roagă să coboare. Vizitatorul 
coboară. 

Când din întâmplare arată o oarecare scârbă să coboare, e gata să-l 
ajute puţin. Căci sunt întotdeauna cinci, şase găligani la „Ancora de 
Aur” gata să facă servicii oamenilor de ispravă, care vor să viziteze 
faimoasa pivniţă. În sfârşit, pe scurt spus, când vizitatorul, de voie a 


coborât, jupân Bartolo închide liniştit capacul. 

— Drace! În sfârşit vizitatorul ce coboară să bea, sfârşeşte prin a 
muri acolo de sete?... 

— De sete! exclamă Gianetto. Haida de!... Abia închis în privinţa lui 
jupân Bartolo, el se duce drept la canal, şi printr-o mică manevră 
cunoscută numai de el singur şi câţiva rari prieteni, face să se mişte o 
mică placă de fier ce se află, zice-se deasupra nivelului apei canalului. 
Această placă de fier ascunde o gaură. Şi această gaură este fereastra 
pivniţei... Atunci năvăleşte apa. În câteva clipe pivnita este plină cu 
apă... Aşa că vezi bine, vizitatorul nu moare de sete acolo. 

— Într-adevăr, zise Scalabrino gânditor şi tremurând. Şi zici că acest 
chin a fost aplicat vreunui zbir? 

— Singurul care a încercat să vină la „Ancora de Aur”. Dar pivniţa a 
mai servit şi pentru alţii. 

— Pentru cine? 

— Pentru trădători. Şi pentru cei care au fost arătaţi lui jupân Bartolo 
de marele şef. 

— Bun! Şi cine este marele şef căruia se supune atât de bine 
vrednicul Bartolo? 

— Pentru ce mă întrebi asta? întrebă Gianetto devenind 
neîncrezător. 

— Este foarte simplu. Sunt sătul de viaţa singuratică. Am vrut să 
lucrez pe seama mea şi mi-a ieşit anapoda. Aşa că n-aş fi supărat... 

— Să reintri în ceată! zise marinarul izbucnind în hohote de râs. Poţi 
fi sigur că se va tăia viţelul cel gras în cinstea ta, de câte ori n-am 
vorbit de tine! Se vorbea mai deunăzi la „Ancora de Aur” despre 
isprăvile tale, ca de nişte legende. Şi mai cu seamă despre fuga ta!... 

— Ah, fuga mea este cunoscută acolo? zise Scalabrino tresărind. 

— Cine vrei s-o cunoască, daca nu foştii noştri prieteni? Pe scurt, vei 
fi binevenit. 

— Da, dar înţelegi că înainte de a mă învoi, vreau să ştiu cui trebuie 
să mă supun. 

— Este drept... Dar... 

Scalabrino văzu şovăiala tânărului marinar. 

— Ascultă, Gianetto, zise el. Dacă acela căruia îi spui marele şef, nu- 
mi convine, jur să-i uit numele. Cred că ai încredere în mine? 

— Da, fireşte!... 

— Dacă dimpotrivă, îmi convine, vei avea cinstea şi folosul de a fi 
adus un recrut ca mine! 

— Ai dreptate, zise Gianetto convins. Ei bine, omul căruia i se supuse 


jupân Bartolo şi care este şeful nostru al tuturor în acest moment, este 
Sandrigo. 

Oricât de stăpân ar fi fost pe sine Scalabrino, nu-şi putu stăpâni o 
exclamare de bucurie furioasă. 

— Dar ce ai? întrebă marinarul neliniştit. 

— Nimic, zise Scalabrino recăpătându-şi sângele rece. Sunt mulţumit 
că este Sandrigo, iată totul. 

— Aşadar îl cunoşti? 

— Da, am fost în aceeaşi ceată odinioară. 

— Deci vei fi dintre ai noştri? 

Scalabrino nu răspunse de îndată. Merse vreo sută de paşi în tăcere. 
Apoi oprindu-se deodată spuse cu răceală: 

— Gianetto, trebuie să mă urmezi. 

— Unde? întrebă marinarul mirat şi privind cu nelinişte în juru-i. 

— Ai s-o ştii când am să ţi-o spun. Ascultă, n-o să-ţi fac niciun rău. 
Dimpotrivă, ai tot interesul să mă urmezi. Trebuie să ajung la „Ancora 
de Aur”, fără să fiu anunţat acolo. Şi cu toate jurămintele ce ai putea să 
mi le faci, n-o să ai nimic mai grabnic decât să-i istoriseşti convorbirea 
dintre noi, lucru ce mi-ar fi dintre cele mai primejdioase, aşa că te las 
să alegi între a mă urma şi a rămâne aici. Vor trebui patru inşi ca să te 
ia, ca să te poţi duce de aici!... 

În acelaşi timp faţa lui Scalabrino se posomori. 

Îşi scoase pumnalul. 

Gianetto se îngălbeni. 

— Scalabrino, spuse el cu o voce tremurătoare, îndrăzni-vei să-ţi iei 
pe conştiinţă viaţa mea? 

— Nu, dacă te învoieşti să mă urmezi de bunăvoie şi repet, n-o să ai 
de ce te căi. 

— Şi pe toţi dracii! te voi urma până la capătul lumii, şi mai departe 
chiar, până în Elveţia, dacă trebuie!... 

— Vino deci, şi să încercăm a umbla repede. _ 

După o oră de mers, cei doi oameni erau înapoi la Mestre. Inainte de 
a intra în orăşel, Scalabrino se mulţumi a spune tovarăşului său: 

— Un țipăt, un semn de chemare, şi-ţi vei fi dat strigătul de apoi, 
Gianetto! 

— Fii pe pace! Stăpân pentru stăpân, fie că eşti tu, fie că ar fi 
Sandrigo!... 

— Dacă vorbeşti sincer, ţi-o jur că peste puţin ai să te feliciţi că i-ai 
părăsit pe Sandrigo şi pe Bartolo. 

La Mestre, Scalabrino îşi găsi un al doilea cal, pe care Gianetto 


încalecă de bine de rău. În aceeaşi zi chiar ajunseră la strâmtorile 
Piavei. 

Scalabrino îl încredinţă pe tovarăşul său în mâinile a trei, patru 
păstori, ce păreau că se odihnesc la intrarea Peşterii Negre. Privindu-i 
de aproape Gianetto zări că aceşti ciobani erau înarmaţi cu pumnale 
zdravene şi pistoale. 

Scalabrino spuse câteva cuvinte bravilor păstori, fără să coboare de 
pe cal, făcu jumătate ocolire şi se îndreptă spre Trevise şi Mestre. 

Inima uriaşului sălta în pieptul lui. 

— Numai de ar fi acolo, mizerabilul! bombăni el. Nu mai să am 
timpul să-l ajung!... 

Intr-adevăr o groaznică gândire îi trecea prin minte acum. Bănuia că, 
dacă Sandrigo o răpise pe Bianca, vroia mai cu seamă să-l lovească pe 
Roland Candiano. 

Dar îl cunoştea îndeajuns pe bandit, pentru ca să ştie că frumuseţea 
tinerei fete l-ar izbi. Ori, Sandrigo nu se dăduse niciodată înapoi de la o 
siluire. 

A doua zi, după această scenă, pe la nouă seara, în sala tavernei 
„Ancora de Aur” erau vreo douăzeci de marinari şi de barcagii. 

— Haide, ieşiţi afară! strigă pe neaşteptate stăpânul tavernei, 
vrednicul Bartolo în persoană. Este ora de închidere şi nu ţin să-mi 
atrag o vizită a domnilor arcaşi ai gărzii! 

Cea mai mare parte a băutorilor îşi plătiră consumaţia şi se duseră 
unii după alţii, unii singuri, alţii întovărăşiţi de fetele ce-i ajutaseră să 
golească o oală de vin vechi. 

Scalabrino se gândi la ceea ce-i povestise Gianetto. 

Văzu în închipuirea lui chepengul şi avu repede intuiţia că acolo 
voiau să-l târască ei. 

Dar Scalabrino era de o vitejie de fatalist. Avea în puterea lui de 
uriaş o încredere fără margini. Şovăi o clipă apoi zâmbi dispreţuitor. 

— Nu sunt decât doi, se gândi el. E prea puţin pentru mine! 

Se sculă zicând: 

— Haidem!... 

— O, nu prea departe! exclamă Bartolo cu o grabă ce ar fi trebuit să i 
se pară suspectă vizitatorului. 

Scalabrino îl urmă pe stăpânul tavernei şi intră hotărât în sala cu 
pricina. O grăbită privire de jur-împrejur sfârşi prin a-l linişti. Nu era în 
acea încăpere decât un singur om, Bartolo retrăgându-se discret. 

Şi omul acesta era Sandrigo. 

Stătea la o masă pe care ardea un sfeşnic şi două stacane lângă un 


ulcior. Era întors spre uşa rămasă deschisă, în aşa fel că Scalabrino 
aşezându-se în faţa lui Sandrigo, trebuia să fie la doi paşi de gaura 
căreia îi întorsese spatele. 

Văzuse Scalabrino hruba?  Avusese cunoştinţă de această 
înscenare?... Fu o înfruntare îndrăzneaţă?... 

Veni de se aşeză foarte liniştit în aparenţă, la locul ce se părea căi 
se rezervase, zicând: 

— Salutare, Sandrigo. lată multă vreme de când nu ne-am mai văzut. 

— Salutare, Scalabrino, răspunse cu seriozitate banditul. Sunt 
mulţumit că revăd un vechi camarad. 

Scalabrino părea foarte liniştit. 

De fapt făcea o considerabilă sforţare, ca să nu sară de gâtul omului 
care-l trădase, îl împinsese în temniţele Veneţiei şi-o răpise pe fiica sa. 

„Am jurat Juanei să nu lovesc eu cel dintâi!” mugi el în sine. 

Şi între aceşti doi bărbaţi fu o clipă de fioroasă tăcere, fiecare din ei 
înțelegând că-şi doreau unul altuia moartea. Mai ales Sandrigo era 
îngrozitor la vedere. Înfăţişarea lui violentă se contracta sub sforţarea 
ce-o făcea ca să pară aşa de liniştit ca şi potrivnicul său. 

În cele din urmă, Scalabrino vorbi. 

— Am voit să te văd, spuse el, înainte de a hotări dacă trebuie să te 
consider ca om, sau dacă trebuie să te ucid ca pe un câine. 

Sandrigo nici nu tresări. Se mulţumi să răspundă: 

— Eu aşteptam să-mi fi vorbit tu, pentru a lua aceeaşi hotărâre. 

— lată ce am venit să-ţi spun Sandrigo. Ura s-a născut în inima ta, 
deşi te-am tratat mereu ca pe un prieten. Această ură te-a împins la o 
crimă înspăimântătoare pe care legile muntelui o pedepsesc cu 
moartea: m-ai denunţat. Tu ai făcut să fiu arestat. Mărturiseşti? Sau 
tăgăduieşti faptul acesta? 

— Nu mărturisesc, spuse cu răceală Sandrigo, numai vinovatii 
mărturisesc. 

— Deci tăgăduieşti!... 

— Nu, eu am făcut să fii arestat. 

— Bine, zise Scalabrino care se înfioră. Am stat în temniţele de 
plumb şi în puțuri şase ani ucigători. Şi oricare ţi-ar fi isprava, n-aş vrea 
să am pe conştiinţă că ţi-am ajutat să treci „Puntea Suspinelor”. Am 
evadat. Atunci te-am întâlnit în munţi... 

— Da, în ziua când mi-ai furat banda, zise Sandrigo, strângându-şi 
pumnii, ziua când Roland Candiano m-a silit să strig „iertare” în faţa 
tovarăşilor noştri... După aceea? 

— După aceea!... Ascultă, lucrul acesta devine îngrozitor! Este în 


lumea asta o femeie care are cea mai nobilă inimă. O iubesc ca pe o 
soră venerată. A făcut lucruri de acelea care, vezi tu, m-au făcut să 
plâng. Această femeie o cunoşti şi tu. Se numeşte Juana. 

Sandrigo avu un zâmbet batjocoritor. 

— În toate acestea, continuă Scalabrino, e o mare nenorocire. Faptul 
că Juana te iubeşte. Pentru ce? Cum? N-o ştiu. Dar te iubeşte, iată ceea 
ce-i sigur. Dacă n-ar fi fost asta, Sandrigo, te-aş fi ucis. 

— Apoi? 

— Aşteaptă! Juana primise în grija ei o fată... 

— Pe Bianca. Am răpit-o. Este adevărat, şi încă-i adevărat că am fost 
ajutat de iubirea Juanei. 

Scalabrino simţi că se clatină. Nebunia omorului imediat i se urca la 
creier. Totuşi se stăpâni. 

— Îţi poţi răscumpăra crimele, spuse el înăbuşit, înapoiază-mi 
această fetiţă, Sandrigo! Juana te iubeşte, va fi nevasta ta, şi-mi iau 
sarcina de a te îmbogăţi, de a-ţi face o viaţă fericită, de o sută de ori 
mai mult decât poţi tu dori. 

— Zău? 

— ŢI-o jur! 

— Aş primi bucuros, dar sunt două motive puternice ce se 
împotrivesc la aşa ceva. 

— Care? 

— Întâiul este că, dacă Juana mă iubeşte, eu n-o iubesc! 

— Apoi? 

— Apoi este faptul că acea fată, pe care mi-o ceri înapoi, acea 
Bianca... 

— Ei bine? 

— Ei bine, o iubesc!... 

Scalabrino se sculă. Era aşa de îngrozitor, cu chipul lui albit şi ochii 
roşii, încât Sandrigo tremură. 

— Spui că o iubeşti pe Bianca? 

— Săriţi! Ajutor! urla Sandrigo fără a răspunde. _ 

În acelaşi timp el împingea masa ce-o avea înaintea lui. În aceeaşi 
clipă, când Scalabrino răcnind îşi ridica pumnalul, şase inşi intrară în 
odaie şi se aruncară asupra lui Scalabrino. 

Acesta se dădu înapoi pentru a se ghemui într-un colţ. Pe când se 
dădea înapoi se simţi căzând în gol. 

Amândouă braţele se întinseră, mâinile se agăţară de podea. 
Sandrigo ridică scăunaşul pe care stătuse şi căzu greoi pe capul 
uriaşului. Mâinile scăpară din prinsoarea lor. Căzu. Bartolo lăsă 


numaidecât capacul hrubei. 

Buimăcit de lovitura ce-o căpătase, căzu în întuneric. Capul se mai 
târi încă pe una din treptele scării, pe care coborai în această groapă. 
Rămase leşinat. 

O impresie de răcoreală îl deşteptă pe dată. 

Ideea îngrozitoarei primejdii la care era expus i se înfăţişă în minte 
cu o grabă şi o limpezime înspăimântătoare. Se sculă în picioare, 
poticnind, în prada acelei amețeli a groazei care înţepeneşte chiar şi pe 
cei mai puternici în faţa neînlăturabilului. 

Şi povestirea, înfricoşătoarea povestire ce i-o istorisise Gianetto pe 
drumul însorit se schiţă în închipuirea lui întărâtată cu intensitate de o 
astfel de senzaţie, încât pentru o clipă i se păru că revede şoseaua albă 
peste tot, cu uşori nori de praf, bătrânii chiparoşi seculari ce se înălţau 
ca nişte personaje serioase ce se salută unii pe alţii, pajiştile înverzite 
ale rodnicei văi... | se păru că aude vocea lui Gianetto, batjocoritoare şi 
totuşi cam tremurătoare, descriindu-i sala, hruba, pivnita fioroasă, 
zicându-i: 

— Vezi bine că nu se moare de sete în acea pivniţă... 

Toată această fantasmagorie trecu ca un fulger. 

În jurul lui totul era de o deplină întunecime. Deasupra capului său, 
pe undeva, auzea un fel de muget înăbuşit amestecat cu fluierături 
ascuţite. 

În acelaşi timp, impresia de aprigă răceală i se urca de-a lungul 
picioarelor. 

Un strigăt răguşit de deznădejde îi scăpă din gură: 

— Canalul!... Placa de fier!... Apa se urcă!... 

Într-adevăr se urca destul de încet, dar se urca!... 

Mugetul venea de la apa canalului care cădea în pivniţă. Şuierătura 
provenea de la aerul izgonit ce fugea printr-o ţeava îngustă, făcută în 
tavan. 

Timp de câteva minute Scalabrino rămase încremenit de 
înmărmurire mută, ascultând nelămurita plescăitură a apei ce forma 
valuri mici. 

Ajunsese acum până la genunchi. 

Rând pe rând, icoanele Juanei şi a Biancăi i se înfăţişară şi un hohot 
de plâns îi sfâşie pieptul mare. 

— Să mor în clipa când era să fiu fericit! şopti el cu o nesfârşită 
tristeţe. 

Apoi îi trecu pe dinaintea ochilor figura lui Roland, şi strigă: 

— O! Stăpâne, stăpâne!... Unde eşti?... 


Zgomotul vocii sale înăbuşite îl făcu să tresară. 

Se gândi la Sandrigo... Sandrigo care-i spusese cu grosolănie despre 
dragostea lui pentru Bianca. 

Şi Bianca era în puterea banditului. 

Un fel de furie îl cuprinse atunci. Pe dibuite căută scara, luptându-se 
cu apa din jurul lui, şi începu să urce. Capul i se izbi de chepeng. Işi 
încovoie puternicii săi umeri de cariatidă, dar nu izbuti să rupă 
groaznicele fierării ale chepengului. Se trudi mult şi bine în zadar, şi 
când îşi constatase bine neputinţa, se aşeză pe o treaptă, îşi luă capul 
între mâini şi plânse. 

Între timp apa se urca întruna. 

Din când în când, la intervale neregulate, Scalabrino auzea un uşor 
vârtej; era apa care urcase o nouă treaptă. 

Acest chin îngrozitor dură două ore. _ 

Scalabrino simţi atunci că apa îi atingea picioarele. li produse 
aceeaşi impresie de răceală ce-o simţise la baza scării. 

Atunci se gândi că va muri aşa încetişor, aşteptând ca apa să-i 
ajungă la piept, apoi la gură; gândul acesta îi pricinui o furie 
neînfrânată. 

Prefera s-o sfârşească dintr-o dată. 

Gândul său evocă pentru cea din urmă oară, îmbrăţişa aşa zicând 
icoanele Biancăi şi a lui Roland, apoi se lăsă să alunece în apa neagră. 

Scalabrino era un înotător de prima forţă. 

Abia se scufundase în apă, instinctul de viaţă, mai puternic decât 
deznădejdea şi groaza, se trezi în el. După ce se lăsase la fund, se urcă 
iar la suprafaţă cu o puternică lovitură de călcâi, începu să înoate, 
rotindu-se în jurul pivniţei, cucerit de o speranţă nebună. 

Ce speranţă?... 

Nicio idee precisă. Speranţa este un lucru vag de nepriceput. Este 
ultima flacără ce se stinge în om. Forţele trupeşti trag de moarte, 
curajul descreşte şi speranţa rămâne. 

Scalabrino spera fără să ştie ce. 

Înota suflând cu tărie ca un copil pierdut, nemaigândindu-se la nimic 
altceva, decât să se ţină la suprafaţa apei; se învârtea în jurul pivniţei, 
dibuind şi pipăind zidul, căutând uneori o ieşitură de care să se agaţe 
pentru a se odihni. 

O oboseală nespus de mare îl cuprindea. 

Degetele se îndepărtau convulsiv. Totuşi se îndepărta instinctiv de 
ultimele trepte ale scării unde s-ar fi putut odihni o clipă. Nu voia să se 
odihnească. Odihna era moartea. 


Şi deodată, pe când făcea încă o dată ocolul pivniţei, mâinile lui se 
agăţară de drugii ce închideau o gaură, un fel de răsuflătoare sau de 
fereastră. 

Pe acolo intra în pivniţă apa canalului!... 

Sus, imediat după scurtă luptă ce se sfârşise prin căderea lui 
Scalabrino în gaura chepengului, Sandrigo îi dăduse afară pe toţi şi nu 
oprise lângă dânsul decât pe Bartolo Chiorul. 

Casa era singuratică acum. 

Cei doi bandiți sfârşiră prin a întări straşnic chepengul. 

— lată ceva care preţuieşte mai mult decât puţurile temniţei, rânji 
atunci Bartolo. De aici nu se mai evadează! 

— Nici nu mai mişcă! rosti Sandrigo încetişor. 

Se pusese în genunchi şi-şi lipise urechea de capac. După o clipă, el 
reîncepu: 

— Nu aud nimic! 

— Aşteaptă o clipă, răspunse Bartolo, şi ai să auzi!... 

Stăpânul „Ancorei de Aur” ieşi repede. Sandrigo rămase singur. Se 
tolăni cât era de lung pe capacul pivniţei şi se lăsă cu toată greutatea, 
ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească lui însuşi că era adevărat că omul 
acela pe care îl ura cu o ură pe care anii o cimentaseră în inima sa, era 
chiar în acel înfricoşător mormânt... 

O expresie de nespusă bucurie sălbatică zgudui trăsăturile 
banditului. In acea clipă simţea aievea fericirea cea mai deplină din 
câte avusese în viaţa lui. 

Deodată auzi în fundul pivniţei un zgomot înăbuşit. 

Zâmbi. 

În acel moment intră Bartolo şi zise: 

— Scalabrino are ce bea acum!... 

Sandrigo îi făcu semn să tacă şi ascultă, ca şi cum ar fi vrut să audă 
ultimele suspine ale nenorocitului, toate zgomotele acestei fioroase 
agonii. 

După o jumătate de oră el întrebă: 

— Cât durează lucrul acesta? 

— De obicei trebuie două ore şi jumătate ca să se umple pivniţa. 

Apoi nu-şi mai spuseră nimic. 

Sandrigo rămase culcat pe chepeng, iar Bartolo se aşeză pe un 
scaun şi-l privea. 

O tăcere copleşitoare apăsa în acea sală ce-o lumina mohorâta lucire 
a unui opaiţ. 

În sfârşit, pe la trei dimineaţa, Sandrigo se sculă. Încetase orice 


zgomot. 
Chiorul ascultă la rându-i, şi sculându-se palid de tot, rosti: 
— S-a sfârşit!... 
lar Sandrigo, gânditor, repetă: 
— Da, s-a sfârşit! 


CAPITOLUL VIII — Marea curtezană 


Sandrigo ieşi pe o uşă din spate şi urcă o scară ce ducea la singurul 
etaj ce se înălța deasupra cocioabei lui Bartolo Chiorul. Acest prim etaj 
era împărţit în mai multe camere ale căror uşi dădeau în aceeaşi tindă. 

Banditul se opri în faţa uneia din ele, se aplecă, ascultă îndelung, 
lipindu-şi urechea de broască. Nu auzi nici un zgomot. 

— Ea doarme! şopti el. 

Atunci se sculă, păru că şovăie câteva minute, ca şi cum s-ar fi dat în 
el o luptă. 

Fără îndoială, că Sandrigo era mult mai socotit decât împătimit, căci 
se întoarse, pătrunse în odaia de alături şi se aruncă îmbrăcat pe un 
pat, unde adormi aproape numaidecât, toropit de un somn greu. 

Se făcea ziua mare când se trezi Sandrigo. Se gândi: 

— Isprava de astă-noapte m-a obosit mai mult decât o zi de bătălie... 
Hotărât, mai mult mi-ar fi plăcut să mă descotorosesc de el printr-o 
lovitură de pumnal. Mă simt om când ţin în mână bunul meu pumnal 
solid, scurt, ascuţit, lucitor. Luceşte, da, şi simt atunci că şi ochii mei 
lucesc ca şi el... Atunci vai de omul care este înaintea mea, zbir sau 
duşman! Sângele meu zvâcneşte, venele frunţii mi se umflă, inima îmi 
bate de plăcerea luptei. Omul se aşează în poziţie de apărare... Bagă 
de seamă! Lovesc, el se apără... Ah!... Ah!... lată-l atins!... Şi când 
sângele ţâşneşte foarte roşu, asta mă îmbată şi atunci lovesc iar cu 
lovituri şi mai puternice... lată omul la picioarele mele, alb ca un pui 
căruia i s-a luat mult sânge... Şi eu sunt ostenit, dar gata să reîncep!... 
Pe când astă-noapte!... O, acel capac, acea gaură întunecoasă, 
fioroasele gâlgâiri ale apei ce se revărsa val-vârtej şi acele horcăieli ce 
le auzeam!... Acele horcăieli ce le mai aud încă. Ah!... O să le aud oare 
mereu? 

Scutură cu furie capul, foarte palid. Apoi sărind afară din patul lui, 
începu să-şi facă o găteală migăloasă, îmbrăcându-se cu hainele cele 
mai bogate, împodobindu-se cu giuvaiere şi încingându-şi în sfârşit o 
sabie care trebuia să fi lovit odinioară pulpele vreunui nobil. 


Pe măsură ce se deda acestei îndeletniciri, ideile lui luau un alt curs, 
dar păstrau aceeaşi silnicie. 

Sandrigo era fire năvalnică în crimă şi în iubire. 

Când fu îmbrăcat, păru să fie un oarecare bogătaş venețian de pe 
vremea aceea. Nu-i lipsea eleganța firească şi în ciuda naivelor 
exagerări ale costumului său, putea trece drept un frumos cavaler. 

leşind, el se mai opri încă în faţa acestei uşi, de care în noaptea 
trecută îşi lipise urechea. 

Păru că-l cuprinde iarăşi aceeaşi ispită. Făcu un gest cunoscut pentru 
a împinge bine zăvorul ce închidea această uşă. Dar în curând îşi 
scutură capul şi plecă. 

Peste o jumătate de oră pătrundea în palatul ducal. 

Şi nu era una din priveliştile cele mai puţin stranii ale acestei epoci 
tulburi, să vezi pe acest tâlhar scos de mult de sub scutul legii, al cărui 
cap era pus la preţ, intrând în palatul şefului statului. Sandrigo străbătu 
fără să pară că simte vreo încurcătură, întinsele săli unde aşteptau 
ambasadori, unde circulau ofiţeri, magistrați, boierime. Înmână 
uşierului o scrisoare şi aşezându-se pe o bancă mică de lemn, aşteptă 
cu răbdare. Aşteptarea dură două ore, după trecerea cărora acelaşi 
uşier veni să-l caute şi-l introduse în acel cabinet, unde am văzut că au 
intrat Bembo şi Aretin. 

Dogele Foscari era acolo, stând la acea masă bogată în simplitatea 
ei, ale cărei patru picioare, opera vreunui sculptor îndrăzneţ, înfăţişau 
leul Veneţiei cu aripile desfăşurate. 

Foscari aruncă spre vizitatorul său o privire aproape nepăsătoare. 

— Domnule, zise el, mi-ai înmânat o scrisoare a marelui nostru 
inchizitor, Dandolo, care te recomandă bunei noastre voințe. 

Foscari, care în faţa patricienilor Veneţiei se prefăcea de o mare 
modestie, lua dimpotrivă nişte aere şi un grai de monarh, de îndată ce 
se afla singur în faţa unui străin. 

— Dar, printr-o ciudată uitare, această scrisoare ce te recomandă în 
chipul cel mai grabnic, uită... 

— Numele meu, nu-i aşa, Inălţimea ta?... 

— Într-adevăr, zise dogele mirat. Şi trebuie să-ţi spun că, fără marea 
dragoste ce-o am pentru marele nostru inchizitor, nu te-aş fi primit. 

Foscari nu spunea că dimpotrivă, această însărcinare pe care o 
ghicise ca de bunăvoie, îi aţâţase curiozitatea. 

— Chiar eu, reîncepu Sandrigo am rugat pe Excelenţa sa Dandolo, să 
nu-mi spună numele temându-mă că nu voi avea cinstea de a fi admis 
înaintea Domniei voastre. Daţi-mi voie, să-mi spun deci singur numele. 


Dogele făcu un semn. 

— Înălţimea voastră, sfârşi banditul, unul din primele fapte ale înaltei 
dumneavoastră magistraturi a fost să puneţi preţ pe capul meu. Eu 
sunt Sandrigo. Presupun că acest nume mă scuteşte de o mai 
îndelungată prezentare. 

Foscari roşi de mânie. Primul său gând fu să cheme străjile şi să dea 
ordin să aresteze pe îndrăzneţul bandit şi să iscălească pe loc 
revocarea lui Dandolo. 

Dar nu dădu niciun semn exterior despre gândurile ce-l tulburau. Se 
gândi că dacă marele inchizitor i-l trimitea pe Sandrigo, o făcea pentru 
că era, fără îndoială mai de folos să-l cruţe pe bandit. Se mulţumi să 
spună doar: 

— Eşti aici oaspetele meu, jupâne Sandrigo. Pentru moment vreau să 
uit restul. 

— Ei bine, Alteță, tocmai asta am venit să vă rog să uitaţi, nu pentru 
o clipă, ci pentru totdeauna. 

— Vorbeşti cu multă îndrăzneală, prietene! 

— Poate că aş avea dreptul, Excelenţă, zise banditul, care înţelegea 
perfect că-şi primejduia capul şi că numai îndrăzneala putea să-i dea 
victoria. Am făcut un mare serviciu republicii. Pot să-i mai fac unul şi 
mai mare încă, şi adaug că, numai eu pot aduce ceea ce voi aduce... 

— Ce anume? întrebă dogele. 

— Capul lui Roland Candiano! răspunse banditul. 

Foscari nici nu tresări. 

De ani de zile exersa să păstreze o faţă nepăsătoare, ca şi cum 
sufletul său ar fi fost mai presus de sentimentele ce-i tulbură pe ceilalţi 
oameni. 

În realitate simţi o bucurie adâncă. 

Roland era groaza statornică a nopţilor lui. După evadarea lui Roland 
Candiano şi a lui Scalabrino, se încercase a-l face să înţeleagă că fugarii 
s-au înecat. Dar în acea scenă nocturnă de pe „Puntea Suspinelor”, în 
reparaţie, la care Roland asistase nevăzut, în acea convorbire ce-o 
avusese cu Bembo, sufletul afurisit al lui Foscari dăduse pe faţă 
neliniştile sale. 

Atât timp cât Roland era liber şi trăia, Foscari se simţea înlănţuit şi 
nu cuteza să încerce nimic. 

Între timp, Sandrigo continua: 

— Ca dovadă a celor ce spun, înălţimea voastră, încep prin a vă 
spune că l-am ucis pe Scalabrino... Omul ăsta nu-mi făcuse nimic mie. 
Dar era o primejdie foarte de temut pentru dumneavoastră. 


— Pentru mine? exclamă dogele dispreţuitor. 

— Pentru dumneavoastră... sau pentru republică, Alteță. Presupun că 
e totuna. 

— Şi pentru ce putea fi acest bandit, un pericol? 

— Pentru că era braţul drept al lui Roland Candiano. El gândea şi 
Scalabrino îndeplinea. Amândoi împreună erau foarte puternici. Singur- 
singurel, Roland e mult mai slab, deşi încă atotputernic. 

— Atotputernic?!... 

— Da, Înălţimea voastră. Marele dumneavoastră inchizitor v-a spus 
că Roland Candiano este în capul unei adevărate oştiri de bandiți. Ceea 
ce poate el întreprinde, trebuie s-o bănuiţi. În ce priveşte adevăratul 
scop ce-l urmăreşte, asta nu mă priveşte. Este destul să vă repet că 
numai eu pot pune mâna pe Roland, pentru că numai eu ştiu, de unde 
şi cum să-l prind... Lăsaţi-mă să continui, Înălţimea voastră! Veţi judeca 
după aceea. Am început prin a-l ucide pe Scalabrino fără niciun interes 
personal, şi asta înseamnă ceva ca şi cum i-aş fi smuls pumnalul din 
mâna lui Roland Candiano. Acum îmi daţi voie să vă pun o întrebare? 

— Vorbeşte. 

— Ştiţi unde este episcopul Veneţiei? 

— Cardinalul Bembo! exclamă Foscari cu o tulburare ce nu şi-o putu 
stăpâni. 

— Da, cardinalul Bembo!... A pierit, fără să ştie cineva ce s-a 
întâmplat cu el!... Ei bine, eu... eu unul, o ştiu! 

— Dumneata?... 

— Am poliţia mea în munţi, după cum dumneavoastră o aveţi în 
Veneţia, înălţime. Am prieteni credincioşi care mă informează... 

— Ei, bine! Spune, vorbeşte!... Unde-i Bembo? In numele lui Hristos, 
dacă nu te lauzi în această privinţă, ţi-ai băut norocul... 

— Văd, Înălţime, că începem a ne înţelege. Cardinalul Bembo este în 
puterea lui Roland Candiano, care, fără îndoială, are vreo ură veche de 
răzbunat împotrivă-i... Nu ştiu ce anume, nu-i treaba mea. 

Foscari se îngălbeni şi mai tare sub privirea fixă a banditului. Ştia 
prea bine, ştia cu vârf şi îndesat, pricina acestei uri! Şi fiindcă Roland 
lovise în Bembo, fără îndoială ar fi venit rândul lui Dandolo, lui Altieri şi 
al lui Foscari! 

Din acel moment îşi aruncă masca. Banditul triumfa. 

— Asta nu-i totul, reîncepu el, nu-i de ajuns să se ştie unde se află 
cardinalul episcop. Lucrul de căpătâi este a-l scăpa şi aduce la Veneţia. 
Îmi iau eu această sarcină. Chiar mâine episcopul va fi în acest loc, 
unde mă aflu eu acum, dacă voiţi. Şi după aceea, dacă voiţi, vi-l aduc 


pe Roland Candiano cu mâinile şi picioarele legate. 

— Ce trebuie să fac eu pentru asta? întrebă înăbuşit dogele. 

— Voiţi cu tot dinadinsul, Inălţime? 

— Vreaul... 

— Ei bine, acum când am spus ceea ce aduc, o să spun ceea ce cer. 
Sunt obosit să trăiesc în afara societăţii. Simt că nu eram făcut pentru 
viaţa rătăcitoare, mereu la pândă, şi că darurile mele personale nu se 
pot desfăşura pe loc decât într-o societate străjuită de poliţie... Pe scurt 
spus, doresc să trăiesc de acum înainte în Veneţia... 

— Ai iertare deplină şi întreagă, zise dogele. 

Sandrigo zâmbi. 

— O şi am, înălţime, zise el. Marele inchizitor mi-a hărăzit graţierea 
ce mi-o acordaţi!... Domnia voastră nu-mi daţi aşadar nimic? 

— Ce-ţi mai trebuie? 

— Un grad onorabil în oştirea căpitanului general, ceva cam în felul 
unei locotenenţe într-o companie de arcași sau de archebuzieri. 

Şi văzând că dogele stătea pe gânduri, banditul adăugă: 

— Imi este cu neputinţă să lucrez şi să-l prind pe Roland, dacă nu mă 
pot folosi de o oarecare autoritate. i 

Foscari era omul hotărârilor rapide. Studiase pe Sandrigo. Işi spunea 
că acesta îi putea face mari servicii şi că în sfârşit, pentru moment, îl 
izbăvea predându-i-l pe Roland Candiano. 

Şi apoi, adăugă în sinea lui, mai târziu vom vedea. Să-mi aducă, aşa 
cum a spus, capul lui Roland şi după aceea mă voi descotorosi eu de 
dânsul. 

Sandrigo tăcea şi aştepta. 

— Ce-mi ceri este enorm!... spuse în cele din urmă dogele. 

— O ştiu, Inălţime. Dar capul lui Roland şi viaţa cardinalului Bembo 
preţuiesc un grad. Mâine când prietenul dumneavoastră (apăsă asupra 
acestor două cuvinte) va fi aici, în faţa Domniei voastre, veţi hotărî 
împreună, dacă merit locotenenţa mea. 

Foscari se sculă în picioare şi Sandrigo făcu tot aşa, crezând că 
audiența era terminată. 

— Stai! zise dogele. 

Sandrigo se plecă palpitând. Foscari scotocise el însuşi într-o cutie, 
de unde scoase un pergament şi-l scrise cu mâna lui. În clipa când să 
iscălească, avu o ultimă şovăire. Apoi iscăli brusc, puse pecetea şi îi 
întinse pergamentul lui Sandrigo, care abia mişcat, se încovoie în două. 

— Stăpâne, am intrat aici ca un simplu negociator, ies de aici adânc 
devotat persoanei Domniei voastre. 


— Să fii mai cu seamă devotat intereselor republicii, zise Foscari, 
reluându-şi rolul. Astfel, mâine ai zis? 

— Mâine cardinalul episcop al Veneţiei va fi aici şi vă va spune el 
însuşi ce potrivnic este Roland Candiano! În ceea ce-l priveşte pe 
acesta, într-o lună de zile va fi în puterea Domniei voastre. 

— Bine!... Du-te, domnule locotenent!... 

Sandrigo tresări de bucurie nebună şi fugi afară. 

— Pe cer! mugi el când fu în piaţa San-Marc, mi-am cunoscut greşit 
chemarea până aici! Dar o să recâştig timpul pierdut!... Acum Bianca 
este a meal... 

Şi îmbătat alergă la palatul Imperiei. 

Aceasta îl aştepta din ajun, într-o ucigătoare nerăbdare. Într-adevăr, 
tâlharul, cu toată făgăduiala lui, lăsase să treacă ziua fără a se înfăţişa 
curtezanei. 

Aşa că, atunci când sosi, fu introdus numaidecât. 

— Ei bine, doamnă, v-aţi răzgândit? întrebă Sandrigo. 

— Te aşteptam, iată totul! Nu ştiu domnule la ce să mă opresc. Fata 
mea este în puterea dumitale... Eşti cel mai puternic... 

— Dar şovăiţi s-o căsătoriţi cu un bandit!... 

Imperia tremura. 

Ceea ce spusese Sandrigo, era exact expresia gândirii sale. 

— Nu vă fie teamă, reluă banditul, să spuneţi ceea ce cugetaţi. De 
altfel nu mi-aţi ascuns dezgustul ce-l simţiţi... Şi vreţi să vă spun 
ceva?... Anume că dezgustul acesta mi se pare dintre cele mai 
naturale. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş gândi şi aş face ca 
dumneavoastră. 

— Ce vrei să spui? bâlbâi curtezana. 

— Nimic altceva decât ceea ce spun... Bianca este o făptură 
desăvârşită, frumoasă şi curată pentru ca să devină nevasta unui 
bandit. 

Imperia zvâcnind şi chinuită, aştepta convinsă că Sandrigo juca faţă 
de dânsa cine ştie ce groaznic joc de ironie. Dar banditul îşi luase o 
înfăţişare de seriozitate ce-o încremeni pe curtezană. Sandrigo era într- 
adevăr hotărât să-şi ia noul lui rol în serios. Tâlhar dimineaţa, era acum 
locotenent de arcaşi, adică jandarm. 

Şi se ştie că în toate timpurile jandarmul a fost ceva grav. Siguranţa 
că se putea folosi de o părticică a puterii, de a fi un reprezentant al 
autorităţilor constituite, dădea omului acesta o mutră de îngâmfare, 
acea legănare a gândirii şi a umerilor care fac din Pandora veşnicul 
obiect al mirării şi uimirii oamenilor cu judecată. 


Sandrigo devenise aşadar jandarm, şi ar fi fost cu desăvârşire ridicol 
dacă rămăşiţele banditului n-ar fi lăsat ceva urme pe faţa lui. 

Continuă: 

— Aţi da pe fiica dumneavoastră unui ins care ar ocupa o situaţie 
oficială şi onorabilă în societatea venețiană? 

— Ce înţelegi dumneata prin asta? 

— De pildă, cineva care ar avea un grad în oştirea Veneţiei? 

— Da, mi-ai vorbit despre asta. Dar e o presupunere irealizabilă. 

— Crezi cu adevărat că este ceva irealizabil pentru omul înzestrat cu 
o voinţă puternică, atunci când această voinţă izvorăşte din acest 
ocean de forţe ce se cheamă iubire? 

— lubire? exclamă înăbuşit Imperia. 

— O, nu vă fie teamă de nimic! exclamă Sandrigo. Fiica 
dumneavoastră este respectată, v-o jur... respectată pentru că o iubesc 
cu adevărat. Mă credeţi? 

— Te cred! 

— Asta-i mult. Nu mai sunt în ochii dumneavoastră omul prădalnic şi 
hărăzit spânzurătorii. Sunt bărbatul care având-o pe Bianca în puterea 
lui, a iubit-o îndeajuns ca s-o respecte. 

Imperia se înfioră. r 

Dar într-adevăr groaza ce-o simţea din cauza fetei se micşora. Il 
credea pe Sandrigo cu o mirare ce se asemăna cu admiraţia, îl credea 
capabil de fapte mari. 

— Ce aţi gândit despre mine, reîncepu fără veste banditul, dacă 
datorită curajului, îndrăznelii şi vicleniei, aş izbuti să înfăptuiesc 
această ipoteză, de ce spuneţi că este irealizabilă? 

— Aş crede că ai săvârşit o faptă uimitoare. Căci totul se 
împotriveşte să devii omul care spui. 

— Este adevărat, exclamă Sandrigo cu un zâmbet posomorât. Totul 
se opune, capul meu este pus la preţ. Unul dintre servitorii 
dumneavoastră denunţându-mă ar putea câştiga o avere. Un trecător 
care ar şti cine sunt, şi ceea ce am făcut, ar putea să mă înjunghie şi ar 
fi felicitat. Pentru a ajunge la țelul pe care mi l-am propus, ar trebui să 
aduc statului un serviciu oarecare, foarte mare. Şi încă şi asta n-ar fi de 
ajuns. Ar trebui poate să scap de la moarte vreun personaj sus-pus... 
Ce zic eu!... Pe dogele însuşi!... 

Vorbind astfel, Sandrigo se însufleţea. 

O ciudată şi adâncă prefacere se înfăptuia în Imperia. Acum simţea o 
admiraţie pentru bărbatul acesta, a cărui voce răguşită şi ochi 
însângeraţi o înspăimântaseră. 


Era cu adevărat frumos, voinic. 

El izbucni în hohote de râs, un râs fioros, care de altfel o îngheţa pe 
curtezană, o înnebunea. 

— lată, acest sărman bandit izbăvind statul, scăpându-l pe doge. 

Şi fără veste scoțând pergamentul de la pieptul său, îl aruncă 
înaintea Imperiei. Se ridică şi rosti: 

— Ei bine, doamnă, s-a făcut şi asta! Vedeţi!... Citiţi!... 

Imperia apucă cu lăcomie pergamentul şi-l citi. Nu făcu niciun semn 
de uimire. Nu spuse nimic. De câteva clipe Sandrigo părea capabil de 
lucruri mult mai mari. 

În această fire de curtezană se îndeplinise o operă pasională, cu 
repeziciunea erupţiilor vulcanice. 

Il asemănase pe Sandrigo cu Roland Candiano. Ba îl socotea şi mai 
puternic. 

Citirea pergamentului care făcea din tâlhar un ofiţer al oştirii 
venețiene, această citire care cu o oră mai înainte i se păruse un vis, 
nu-i pricinui nici o emoție mai violentă. 

Obrajii i se pătaseră cu roşu. Ochii ei dogoreau. 

— lată-te deci ofiţer! spuse ea cu o voce tremurătoare. E frumos, e 
lucru mare, şi vei fi încă şi mai mult. Ceea ce spuneai, ai făcut, o simt, 
sunt sigură de asta... Ai scăpat republica... L-ai izbăvit pe doge... Cum? 
Puțin mă interesează!... Cât de puternic trebuie să fii şi cum trebuie să 
tremure ceilalţi oameni înaintea dumitale!... Cât de grozav trebuie să fii 
în capul bandei dumitale dezlănţuite!... Pentru ce nu te-am întâlnit 
odinioară prin strâmtorile Piavei... 

Sandrigo tresări şi privi cu luare-aminte, mirat, pe Imperia. 

— Dar mi se pare că te văd, continuă Imperia a cărei judecată se 
rătăcea. Şi aşa cum te văd, aş fi vrut să te iubesc: groaznic, nemilostiv! 
Şi ar fi fost mare lucru dragostea curtezanei Imperia pentru banditul 
Sandrigo!... 

Ea se apropiase de dânsul şi-i aruncase ambele braţe de gât. Buzele 
ei înălbite se ofereau, gâtul îi zvâcnea. O emoție de nespus îl cuprinse 
pe bandit, care în acea clipa când această minunată făptură, de o 
măreaţă neruşinare, se oferea lui, uită de Bianca, de doge, de Roland, 
de toată lumea în sfârşit. 

Ei se rostogoliră pe un covor şi timp de două ore nu mai fu altceva 
decât sălbatica şi puternica îmbrăţişare a acestor două firi năvalnice şi 
neîmblânzite. 

Sandrigo îşi veni cel dintâi în fire. 

Se gândi la Bembo, pe care trebuia să-l aducă dogelui. Se gândi la 


Bianca. Apoi cu o repede sforţare de voinţă se reculese şi întrebă cu 
răceală: 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebarea ce ţi-o pusesem, doamnă. 

— Care? bâlbâi Imperia. 

— Eşti hotărâtă s-o dai pe fiica dumitale ofițerului Sandrigo?... Dacă 
da, peste o oră, Bianca îţi va fi înapoiată... 

Imperia îşi aruncă braţele în jurul gâtului banditului, îşi lipi buzele de 
buzele lui, şi îi şopti: 

— Da, Sandrigo, a ta să fie fata mea! Căci sigur eşti vrednic de 
dânsa! 

Bianca petrecuse aceste trei zile într-un chin sfâşietor. 

Unde se afla? Ce voia de la dânsa? Cine era de fapt omul acesta care 
se dăduse drept un trimis al mamei sale? Abia cuteza s-o bănuiască. 

Totuşi constatase foarte repede că nu-i voia niciun rău, cel puţin în 
aparenţă şi pentru moment. 

Camera unde o închisese, era mică. Nu avea fereastră, se aerisea 
dintr-un gang sau tindă, printr-o deschizătură zăbrelită. Era în definitiv 
orânduită ca o temniţă, dar era o temniţă curată, şi la asta ţinea mai 
ales fata crescută într-un mare lux de găteală femeiască. O servitoare 
surdomută, judecând după mutismul absolut ce-l opunea oricărei 
întrebări, intra în această cameră de două ori pe zi şi-i aducea o masă, 
dacă nu rafinată, cel puţin bunişoară, din care dânsa abia dacă gusta. 

Foarte mândră, Bianca se stăpânea în faţa acestei femei. Dar plânse 
mult în orele ei de singurătate. Între timp groaza ei creştea, creştea 
mereu; şi închipuirea ei mergea până acolo, că-şi închipuia o veşnică 
sechestrare în această cameră unde se înăbuşea, când deodată auzi că 
se deschide uşa şi-l văzu pe Sandrigo intrând. 

Bianca abia îl zărise în noaptea răpirii. Dar îl recunoscu numaidecât 
şi nu se putu stăpâni să nu se dea înapoi cu o mişcare de teamă. 

Sandrigo văzu aceste semne de vădită silă ce-i insufla fetei şi zâmbi 
sigur de izbândă. 

— Signorina, zise el căutând a-şi îndulci cât mai mult vocea aspră şi 
răguşită, iată că vi s-au sfârşit suferinţele şi, dacă binevoiţi a mă urma, 
vă voi duce la mama dumneavoastră. 

— Afară doar de nu-mi schimbi numai temnita... 

— A trebuit să vă păstrez aici mai mult timp decât aş fi voit, zise 
Sandrigo. Nu-s eu de vină, şi signora Imperia vă va spune-o ea singură. 
Veniţi signorita, veniţi fără teamă! O gondolă vă aşteaptă şi peste 
câteva minute veţi fi în braţele aceleia care vă iubeşte mai mult decât 
orice pe lume, şi al cărei prieten cel mai devotat am cinstea să-i fiu. 


Vorbind astfel, Sandrigo întinse mâna Biancăi. Dar fata refuză să se 
sprijine de ea, şi începu să meargă alături de bandit, tremurând 
deznădăjduită. 

O stranie gândire punea cu tărie stăpânire pe dânsa. 

Instinctul dreptăţii ce era în ea, o făcea să se teamă acum că omul 
acesta n-ar fi spus adevărul şi că n-ar fi un prieten al mamei sale. 

Ce putea fi comun între Imperia şi el? 

Întrezărea în chip nelămurit că n-ar fi mai în siguranţă în palatul 
mamei sale decât în camera ce-o părăsea. 

Când se văzu afară, în bătaia strălucitorului soare arzător, în sânul 
vieţii vesele şi harnice a portului Veneţiei, printre ţipetele negustorilor 
şi cântecele marinarilor ce descărcau corăbiile odgonite la chei, toate 
ideile fioroase i se risipiră. 

Răsuflă şi înflori la chip. 

Sandrigo o privi şi o flacără de admiraţie pătimaşă licări în ochii săi. 
Dar zări că nu era singurul care o admira pe Bianca. Nu numai un 
marinar, nu numai un târgoveţ îşi exprima cu glas tare mirarea plină de 
încântare. Atunci se grăbi s-o facă să intre în gondola care aştepta, o 
îmbie să se aşeze sub cortul ale cărei perdele de piele le lăsă în jos, iar 
el se aşeză lângă luntraş. 

Peste o jumătate de oră, Bianca se arunca în braţele mamei sale. 
După ce primele revărsări ale bucuriei se potoliră, Imperia îl luă pe 
Sandrigo de mână şi cu o ciudată înfiorare, zise: 

— Fata mea, zise curtezana, iată domnul Sandrigo, strălucit ofiţer al 
Veneţiei, locotenent de arcaşi. Este un prieten foarte scump, căruia îi 
datoresc că te revăd sănătoasă şi teafără. lubeşte.-l, Bianca, căci merită 
să fie iubit de tine ca şi de mine... 

Bianca simţi că îngălbeneşte. Privirea ei se îndreptă de la mama sa 
spre Sandrigo. 

Şi gândurile de mai adineauri îi reveniră şi mai lămurite. Se înfricoşa 
de mama sa ca şi de Sandrigo. 

— O, Juana!... şopti ea. Dulce şi bună tovarăşă, unde eşti tu?... Şi 
dumneata nobilul meu ocrotitor necunoscut, a cărui privire nu mai mă 
potolea şi mă liniştea, unde eşti oare? 


CAPITOLUL IX — Doua înfăţişări de tigri 


Sandrigo ieşind din palatul Imperiei beat de bucurie şi de mândrie, 
părăsise Veneţia în toată graba, luând calea strâmtorilor Piavei. 


Ajunse pe la nouă seara în satul Nervesa şi intră într-una din ultimele 
căsuțe. Acolo erau adunaţi vreo doisprezece inşi. 

Erau culcaţi pe pământul bătătorit al unei vetre, lângă un foc pe care 
îl întreținea unul din ei aruncând braţe de lemn de foc. Dar, fără 
îndoială, nu dormeau căci la intrarea lui Sandrigo ei se sculară şi 
salutară cu acea gravitate şi acea uşurinţă a gesturilor oamenilor ce 
trăiesc o viaţă neatârnată. 

Sandrigo privi pe oamenii aceştia pe care cu greu îi recrutase de 
patru luni; era tot ce-i rămânea din vechile puteri de la munte. Dar, s-a 
văzut că, departe de a fi abătut, tâlharul îşi reformase în Veneţia chiar 
o ceată mai de temut poate. 

O posomorâtă mulţumire luci în neagra lui privire. 

— Sunt toţi aici? zise el. Bine. Câţi sunt acolo sus? 

— Şase în total, răspunse unul dintre oamenii care părea să fie 
secundul lui Sandrigo. Dar trebuie procedat cu iuţeală. 

— Da, Scalabrino s-a învârtit pe aici timp de două zile şi s-ar putea 
să se mai înapoieze. 

— Scalabrino n-o să se mai întoarcă! zise şeful. Vechea socoteală s-a 
rezolvat. 

Bandiţii se înfiorară. 

— Nu uitaţi ce v-am făgăduit, reîncepu Sandrigo. Comoara este în 
peşteră, veţi scotoci până la fund şi când veţi fi găsit-o, jumătate din ea 
este pentru voi. 

Ochii bandiţilor scânteiară şi izbucniră câteva înjurături, cu toată 
aspra disciplină ce-o aveau în faţa şefului. 

— La drum! porunci Sandrigo. 

In câteva clipe bandiții se împrăştiară pe poteci deosebite. Negreşit 
că fiecare din ei primiseră de mai înainte porunci şi ştiau ce au de 
făcut. 

Sandrigo ieşi cel din urmă, şi gânditor apucă încetişor calea spre 
Peştera Neagră. Ajuns la o mie de paşi în preajma peşterii, se tolăni în 
dosul unui tufiş des de copăcei şi aşteptă. 

Aşteptarea dură aproape o oră. 

După trecerea asta de timp, o îndelungată fluierătură străbătu 
tăcerea nopţii. 

Atunci se sculă şi fără să mai ia măsuri, înaintă cu repeziciune spre 
peşteră, unde intră. 

Interiorul peşterii era luminat de o torţă. 

Patru inşi ferecaţi zdravăn stăteau într-un colţ, unul lângă altul, cu 
spatele la peretele de stâncă. 


— A trebuit să omorâm doi din ei, zise locotenentul lui Sandrigo. 

Acesta făcu un semn de nepăsare şi aruncând o privire spre 
prizonieri, zise: 

— Dezlegaţi-i. 

Într-o clipă cei patru prizonieri fură dezlegaţi şi se sculară. 

— Ascultaţi şi auziţi-mă bine! zise Sandrigo. Eraţi din ceata mea. V- 
aţi răzvrătit împotriva mea, pentru a vă supune unui intrigant, unui om 
care nu e, care nu va fi niciodată dintre ai noştri. Mai mult încă, vin din 
Veneţia. M-am putut apropia de personalităţi cărora le-am smuls 
adevărul despre omul acesta, care a venit să tulbure organizaţia 
noastră. Ştiţi cine este acela pe care l-aţi adoptat orbeşte ca şef? Este 
unul dintre principalii agenţi ai Sfatului celor zece. Planul lui e simplu: 
să insufle încrederea tuturor bandelor din munţi, să le aducă la Veneţia 
şi să le prindă pe toate dintr-o dată. 

— Minţi! zise unul dintre prizonieri. 

Sandrigo se sculă, lipi ţeava pistolului de fruntea aceluia ce-i vorbise 
astfel şi zise: 

— Eşti sigur că mint? 

—  Minţi! repetă prizonierul cu o voce puternică. O detunătură 
izbucni. 

Nefericitul se prăbuşi cu capul zdrobit şi un murmur de înfricoşată 
admiraţie îi străbătu pe bandiți. 

Sandrigo se aşeză iar cu răceală pe scăunaşul ce şi-l luase cu sine. 

— Continui, zise el. Vreţi să fiţi de ai noştri? Vreţi să repetaţi 
tovarăşilor noştri rătăciţi, ceea ce vă voi spune şi să-i înştiinţaţi de 
groaznica primejdie la care se expun? Dacă sunteţi bărbaţi, dacă 
sunteţi adevăraţi bandiți veţi primi, şi-i veţi izbăvi pe fraţii voştri. In ce 
mă priveşte, voi uita trecutul şi vă voi admite la împărţirea comorilor ce 
sunt aici. Hotărâţi-vă pe loc. 

— Primesc! exclamă unul dintre prinşi. 

— Şi eu de asemeni, spuse un al doilea. 

— Dar tu? zise Sandrigo, adresându-se celui de-al treilea. 

— Eu spun ca şi bietul Luigi: minţi!... 

— Aşadar eşti gata să te duci după Luigi? urlă Sandrigo. 

— Da, mai bine decât să trădez. Şi voi doi veţi vorbi mai curând sau 
mai târziu, vă veţi da seama de laşitatea voastră... 

— Loveşte, Sand... 

Nenorocitul nici nu avu timp să sfârşească. 

Sandrigo cu un gest fulgerător ridicase pumnalul. Arma intră în 
întregime în piept. 


Cei doi trădători îşi întoarseră capetele, palizi la chip. 

— Voi sunteţi iertaţi, le zise Sandrigo. Sunteţi de aici înainte de-ai 
noştri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată ceva. 

Plecară capetele bâlbâind o mulţumire. 

— Supraveghează-mi aceşti doi găligani, şopti Sandrigo la urechea 
ajutorului său, şi la primul semn... nici o milă! 

Apoi cu glas tare: 

— Acum să se înceapă căutările!... 

Un urlet de bucurie primi aceste cuvinte cu nerăbdare aşteptate. 
Făcliile se aprinseră şi în curând se auzi zgomotul cazmalelor scotocind 
şi izbind în stâncă din toate colţurile. 

Sandrigo se îndreptase spre fundul peşterii, cu o făclie în mână. 
Ajunse la o uşă temeinic zăvorâtă şi se aplecă să asculte. Nu auzi nici 
un zgomot. 

— Să fi murit oare! se gândi el. Atunci deschise chepengul şi intră. 

Licărirea făcliei lumina temniţa. În colţul cel mai îndepărtat şi 
întunecos stătea un om pitit, cu hainele zdrenţuite, slab, buhav, cu 
ochii strălucind cu o ciudată licărire. 

Acesta era Bembo. 

La vederea acestui necunoscut care intra cu o făclie în mână, cu 
pumnalul gol la cingătoare, cu lama încă înroşită toată, Bembo începu 
să tremure şi se vâri şi mai tare într-un colţ. 

— Vii să mă omori! bâlbâi el. O, văd! Nemilostivul Roland găseşte că 
răzbunarea lui e nedeplină!... Trebuie să mă ucidă!... 

— Linişteşte-te, zise Sandrigo. 

Bembo nu auzi. Continua să se jelească cu acea voce devenită 
copilăroasă, ce-l înspăimânta. 

— N-am ispăşit oare? Da, fărădelegea mea fu crudă şi pot măsura 
suferinţa ce i-am aplicat-o lui Roland că nu este decât un om ca şi 
mine. 0!... Spune-i-o... şi că numai Dumnezeu ţine în mâinile sale 
suprema dreptate. Da, numai Dumnezeul... Căci Dumnezeu, dacă 
loveşte cu tărie, ştie să şi ierte pe acei ce se căiesc... şi mă căiesc şi 
eul... Mă căiesc!... Îmi petrec toate clipele nefericitei mele vieţi cerând 
iertare!... Dar niciunul, nimeni nu mă aude.!... 

Cardinalul se târa în genunchi şi se bătea în piept. 

Sandrigo îl privi cu mirare plină de dispreţ. 

lată dar, se gândea el, ce poate face suferinţa dintr-un om! 

lată unul care era îngrozitor şi temut. Pornit din nimic, fără scrupule, 
fără crez, fără credinţă, hotărât la orice, capabil de toate fărădelegile, a 
devenit slab ca un copil căruia îi este frică noaptea şi-şi strigă doica. 


Josnic ins!... De nu m-aş fi jurat să-l prezint lui Foscari, l-aş lăsa să 
moară aici!... 

El spuse cu glas tare şi băţos: 

— Hai, jupâne cardinal, scoală-te în picioare! Eşti prinţ al bisericii, ce 
dracu. Şi înaintea ta trebuie să îngenuncheze omul, pe câtă vreme 
dumneata te târăşti la picioarele mele. Scoale-te în picioare, eşti 
liber!... 

Bembo rămase în genunchi, împietrit. 

— Liber! gângăvi el. 

— Trebuie să ţi-o repet? Liber să ieşi de aici, liber să te întorci la 
Veneţia, liber să-ţi reiei rangul în societate şi biserică, şi în palatul 
ducal, unde te aşteaptă dogele! 

— Liber! repeta Bembo, Roland mă iartă aşadar!... L-am judecat eu 
bine  deci!... Este aşadar omul tuturor mărinimiilor!... O, fie 
binecuvântati!... 

Un potop de lacrimi izvori atunci din ochii lui. Voi să se scoale, dar 
căzu iar. 

— Doamne! urlă el. Dar de nu-i adevărat! Dacă ar fi numai un chin 
asemenea aceluia ce voiam să i-l aplic eu, când am coborât în iadul 
săul... 

Sandrigo se aplecă, apucă pe cardinal, îl propti pe picioare şi-l zgudui 
cu asprime. 

— Ei asta-i acum! mormăi el, trebuie să fi înnebunit! Eşti liber, ţi-o 
spun! Şi nu e nici o milă de-a lui Roland Candino, ci eu, eu Sandrigo, te 
eliberez!... Hai, vino... 

Îl târî, îl sili să străbată peştera plină de zgomote de cazmale ce 
izbeau cu furie în stâncă. 

Când cardinalul se văzu afară, când răsuflă aerul curat şi îmbălsămat 
al muntelui, când ochii săi, ridicându-se, zăriră stele a căror lucire 
scânteia pe cer, el rămase câteva clipe ca încremenit. 

Sandrigo îl sili să stea, şi-i dădu o stacană cu vin, pe care Bembo o 
înghiţi dintr-o duşcă. Atunci i se limpeziră minţile, privi în juru-i şi 
începu a înţelege ce se întâmplă. 

— Cine eşti dumneata? spuse el lui Sandrigo. Spune-mi numele 
dumitale. O, tu acela care mă izbăveşti, pentru că să-l pot repeta în 
rugile mele, până la sfârşitul vieţii. 

— Hotărât, numai e decât o zdreanţă! şopti banditul. Mă numesc 
Sandrigo, adăugă el cu glas tare. Dar dacă vrei să mă crezi, mai bine ai 
face decât să adresezi rugăciuni lui Dumnezeu, căruia n-o să-i fie nici 
mai bine nici mai rău cu ele... 


— Sandrigo! repetă cardinalul. 

— Da, şi sunt locotenent de arcaşi al Veneţiei. 

— Ah! Ai fost trimis deci să mă scapi? 

— Te scap pentru că aşa îmi place mie, răspunse Sandrigo. 

— Puțin îmi pasă!... Fii binecuvântat, fiul meu! 

Bembo apucă mâinile tâlharului şi le strânse cu tărie. 

Apoi făcu vreo câţiva paşi, privind în juru-i cu o inexprimabilă 
încântare, răsuflând cu beţie şi repetând acest cuvânt al cărui farmec 
nesfârşit nu se înţelege aievea decât când ai fost lipsit de libertate. 

— Liber! Sunt liber! 

Deodată o luă la fugă şi se făcu nevăzut în beznă. 

Puterile lui fără exerciţiu, îi reveneau cu repeziciune. Sărea, trecea 
peste crăpături, ţopăia peste stânci, răcnea, bâlbâia vorbe fără de şir. 

Această goană nebună dăinui mai multe ore şi soarele răsărea când 
Bembo se înapoia la peşteră. 

Fără îndoială se gândise îndelung, fără îndoială multe lucruri ce se 
întunecaseră în gândirea lui, reveniseră la lumina deplină, căci, când se 
ivi în faţa lui Sandrigo, acesta abia recunoscu acea aspră înfăţişare 
neîmblânzită ce-o vedea. 

— Ei, uite aşa! mormăi tâlharul. Mai bine îmi placi aşa!... 

— Nu m-ai urmărit? întrebă Bembo. 

— De ce s-o fac? Ştiam eu bine că ai să te înapoiezi. 

— Bine. Sunt aşadar cu totul liber? 

— Ai avut doar dovada. 

— Este adevărat. Unde ai să mă duci? 

— La Veneţia, unde eşti aşteptat. 

— Aşteptat? Dar de cine? 

— De dogele Foscari, ţi-am mai spus-o. 

— Bine. Să plecăm îndată. 

—  Întremează-te mai întâi, domnule cardinal, apoi schimbăcţi 
hainele, căci pricinuieşti teamă, în halul în care eşti. 

Sandrigo arătă cardinalului un fel de sală făcută în peşteră, o masă 
încărcată cu vânaturi şi sticle; pe un scăunaş cu trei picioare aştepta un 
costum complet de cavaler. 

Bembo se îmbrăcă în grabă şi începu să înfulece cina ce fusese 
pregătită pentru el. 

— Să plecăm! îi spuse el lui Sandrigo când ieşi din sală transformat, 
plin de puteri. 

— Într-o clipă, zise bănuitul. 

Doi cai gata înşeuaţi erau ţinuţi cu mâna de un ins. Sandrigo sări pe 


unul, Bembo încăleca pe celălalt cu o îndemânare ce dovedea că de 
mult căpătase obişnuinţa călăriei. 

Atunci Sandrigo chemă pe tâlharul ce-i servea de locţiitor şi-i dădu în 
şoaptă câteva porunci. Apoi adăugă: 

— Şi săpăturile? 

— Nici un rezultat. 

— Trebuie continuate. 

Ajutorul scutură din cap cu o vădită descurajare. 

— Pe toţi dracii din iad! bombăni Sandrigo. Fă mai bine să sară 
muntele în aer! 

Făcu un gest energic şi se avântă înainte spre a-l ajunge pe cardinal, 
care cobora coasta muntelui. 

Străbătură astfel satul Nervesa şi apucară în câmpie pe drumul 
Trevisei, spre a ajunge la Mestre şi la lagunele Veneţiei. 

— Domnule locotenent, spuse atunci Bembo, îţi reînnoiesc oferta 
unei veşnice recunoştinţe. 

— O primesc, spuse banditul batjocoritor, deşi nu este nimic veşnic 
în astă lume, nici chiar recunoştinţa principiilor bisericii. 

— Astă-noapte, reîncepu Bembo fără a observa această ironie, 
atunci când mi-ai apărut ca izbăvitor, trebuie să fi spus lucruri despre 
care nu am păstrat o amintire tocmai lămurită. Mi se pare totuşi că ți- 
am vorbit despre Roland Candiano. 

— Da! Mă întrebai dacă te iartă în sfârşit. 

Bembo avu un fior de furie. Totuşi se stăpâni şi reîncepu: 

— O fi cumva Roland Candiano vreun prieten de-al dumitale? 

— Cum este tigrul amicul antilopei; urăsc pe omul acesta din toate 
puterile fiinţei mele, şi dacă n-aş fi bănuit în dumneata o ură la fel cu a 
mea, te-aş fi lăsat să putrezeşti în temniţa, unde te aruncase dânsul. 
Scuză-mi sinceritatea, preasfinte!... 

— Vorbeşte, vorbeşte, exclamă Bembo. Nicio altă vorbă nu mi-ar 
putea fi mai plăcută decât aceea ce o rosteşti dumneata. 

— Ei bine, să vorbim dar lămurit: nu-mi datorezi nici o mulţumire. 
Venind să te izbăvesc, nu simţeam nici un interes pentru dumneata ci 
căutam în dumneata o nouă armă împotriva lui Candiano. l-am şi dat 
câteva lovituri simţitoare, adăugă tâlharul devenit locotenent de arcași, 
cu un zâmbet acru, m-am gândit că dumneata i-ai putea da lovitura de 
graţie, lovitura cea bună, aceea după urma căreia nu mai revii! 

— Bizuie-te pe mine! zise Bembo cu o tărie ce nu mai lăsa nicio 
îndoială în privinţa intenţiilor lui. Dar trebuie să ştiu cu cine fac alianţă 
ofensivă. Ştii cine sunt, nu ştiu cine eşti. 


— Ţi-am spus-o: sunt locotenent în arcaşii căpitanului general Altieri. 
Dar nu sunt decât de puţin timp... de câteva ore abia. Înainte de a 
ocupa această funcţie, eram bandit. 

Bembo privi cu groază pe Sandrigo. 

— Da, te miră lucrul acesta, zise Sandrigo; dar este cineva care îţi 
spune mai bine despre mine tot ce doreşti să ştii, şi în acel cineva 
trebuie să ai încredere. 

— Cine? 

— Dogele Foscari. 

— Fie! Voi aştepta să fiu la Veneţia, pentru ca să ştiu la ce trebuie să 
mă aştept din partea ta. În aşteptare, spune-mi ce aştepţi din partea 
mea. 

Sandrigo păru că chibzuieşte câteva momente, apoi zise: 

— Aştept din partea dumitale două lucruri: întâiul, ţi l-am spus, este 
să mă ajuţi din toată puterea dumitale împotriva lui Candiano. 

— Asta ne-am înţeles; să-l vedem pe al doilea. 

— Ei bine, domnule cardinal, oricât de ciudat ţi s-ar părea lucrul, am 
fost bandit înainte de a fi arcaş, şi chiar bandit de frunte... Dar iată, 
iubesc... de puţin timp, este adevărat, dar sunt omul hotărârilor repezi. 
lubesc deci o fată... 

— Şi vrei să te ajut s-o capeţi? 

— Nu, aceasta s-a făcut. Acestea sunt treburi ce nu le încredinţez 
nimănui. 

— Atunci? 

— Ascultă-mă. Tâlhar ieri, locotenent astăzi, am nevoie să mă impun 
printr-o lovitură strălucită societăţii italiene şi să-i impun în acelaşi timp 
pe aceea ce va deveni nevasta mea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că această fată, din motive anumite ce le vei pricepe mai 
târziu, este în pericol să nu fie primită decât cu răceală. Ori, vreau ca 
locotenentul Sandrigo şi nevastă-sa să poată intra pretutindeni cu capul 
sus. 

— Înţeleg. Ce trebuie să fac pentru aceasta? 

— Trebuie ca marile personalităţi să fie de faţă la căsătoria fostului 
bandit. Şi aceasta mi-o iau tot eu în sarcină. Trebuie ca şi ceremonia să 
fie strălucită, măreaţă şi ca binecuvântarea nupţială să fie dată de cel 
mai înalt demnitar bisericesc al Veneţiei, adică de cardinalul episcop în 
persoană!... 

— lată dar pentru ce m-ai izbăvit! exclamă Bembo. 

— Nu! Te-am smuls din Peştera Neagră, pentru că presupuneam că 


ai putut face o bună recoltă de ură. Aşa că, n-o să-ţi ascund că, atunci 
când te-am văzut rugător, când te-am auzit preamărind mărinimia lui 
Roland, m-am gândit o clipă să te părăsesc. 

Bembo zâmbi cum zâmbea el câteodată, adică colţurile buzelor se 
strânseră sub convulsiva sforţare a unui simţământ de ură sălbatică şi 
triumfătoare. Dinţii lui ascuţiţi se dezveliră. Astfel avea, cu o izbitoare 
exactitate, înfăţişarea tigrului ce vrea să muşte. 

Sandrigo îl văzu şi aproape că-i fu frică. 

— Văd că mă înşel, spuse el râzând cu un râs silit. 

— Da, răspunse Bembo, eşti o fire violentă şi cu totul exterior în 
revărsările dumitale, n-ai fi fost silit să ştii că ruga ia uneori formele 
cele mai desăvârşite ale urii!...Dar ce ziceai? 

— Spuneam că dacă am venit să te caut, era pentru că Roland 
Candiano este aprig potrivnic şi că doi oameni ca noi nu vom fi de 
prisos. 

— Sunt de părerea dumitale, zise Bembo. Deci să ne grăbim. Atâta 
timp cât vom fi prin aceste meleaguri, nu o să mă cred în siguranţă. 

Cei doi călăreţi porniră în galopul ce-l întrerupseseră pentru a 
discuta. Străbătură Mestre, fără a se opri şi în curând li se ivi în faţa 
ochilor laguna cea mare, care despărţea în întregime Veneţia de uscat, 
şi pe care astăzi o străbate un drum de cale ferată. Pe la ora două 
după-amiază, Bembo era în palatul său, spre marea buimăceală a 
servitorilor săi, care îl credeau dispărut pentru totdeauna. 

Peste o oră, însoţit de Sandrigo, intra în camera de lucru a dogelui 
Foscari. 

— Vedeţi, Măria voastră, că-mi ţin vorba, zise Sandrigo. ă 

Dogele mulţumi lui Sandrigo cu un gest şi examină pe Bembo. Intr- 
adevăr se înfăptuise o stranie schimbare pe faţa cardinalului. 

Cele câteva zile petrecute în Peştera Neagră îl zguduiseră pe Bembo 
mai mult decât îl schimbaseră pe Roland cei şase ani trăiţi în adâncul 
puţurilor. 

Frica e poate într-adevăr cel mai harnic agent şi cel mai puternic al 
dezorganizării. 

Ori, lui Bembo îi fusese frică mai presus de orice închipuire. Frica de 
a muri, teama că va fi chinuit, spaima de a rămâne toată viaţa în 
temniţă; frica de a-l revedea pe Roland şi a nu-l revedea. Toate 
spaimele se îngrămădiseră în mintea cardinalului, şi stăpânindu-le pe 
toate, teama de a nu se mai bucura de viaţa ce şi-o făurise, plină de 
toate plăcerile. 

— Bietul meu prieten! exclamă dogele strângându-i mâinile. 


— Da, m-am schimbat, nu-i aşa Alteță? Şi totuşi nu-s decât vreo 
câteva zile de când sufăr. Dar fiecare din aceste zile a fost un veac. 

Îşi scăzu vocea şi spuse încet de tot: 

— Trebuie să vă vorbesc cât mai degrabă. 

— Chiar în astă-seară. 

— Unde? 

— La locul nostru obişnuit de întâlnire: „Puntea Suspinelor”. 

— Bine... Roland este în viaţă. 

— O ştiu. 

— S-a dezlănţuit împotriva noastră. Răzbunarea acestui om va fi 
îngrozitoare, dacă judec după cele ce-am văzut. 

Dogele era atât de viteaz, pe cât de laş era Bembo. Dar nu se putu 
stăpâni să nu se înfioare. 

— Feriţi-vă, alteţă! continuă Bembo observând efectul ce-l produsese 
asupra lui Foscari. Şi să ne păzim!... Cu toţii să ne păzim! Trebuie să 
luăm grabnice măsuri, să lovim ca fulgerul, daca nu vrem a cădea unul 
după altul sub loviturile lui Roland. Vă spun că acest om este foarte de 
temut, mai mult decât vă puteţi închipui! 

— Astă-seară! zise dogele. 

Şi adresându-se cu glas tare lui Sandrigo: 

— Domnule locotenent, zise el, îţi adresez mulţumiri. Cardinalul este 
unul dintre cei mai scumpi prieteni ai mei, unul dintre cei mai hotărâți 
stâlpi ai statului. Îţi mulţumim deci, că ni l-ai adus aşa de grabnic. După 
ceea ce ai făcut, pot măsura ce eşti în stare să faci. Continuă a ne 
servi, a sluji republica, şi fii sigur că gradul cu care te-am hărăzit, nu e 
decât o îndrumare la alte demnități de valoarea dumitale. 

Aceste cuvinte rostite cu un zâmbet grațios erau adresate de şeful 
unei puternice republici, unui tâlhar fără scrupule. 

Şi asta se întâmplă în toate vremurile. 

Beat de bucurie, sigur de aici înainte de norocul lui, Sandrigo se 
închină şi întrezărea la coapsă sabia aurită de căpitan general. 

Bembo şi el îşi luară rămas-bun de la doge şi se înapoiară împreună 
la palatul cardinalului. 

— Dragă prietene, zise atunci Bembo, iată-te pe calea onorurilor şi a 
norocului! Foscari are obiceiul să-şi măsoare cuvintele şi a nu făgădui 
decât ceea ce poate îndeplini. Fii sigur că din partea mea, te voi ajuta 
atât cât va fi cu putinţă. 

— Mă bizui pe asta, pentru toţi dracii!... răspunse Sandrigo. 

— Vino să mă vezi mâine. Astă-seară trebuie să mă întâlnesc cu o 
persoană, pe care trebuie să o consult. Deci mâine putem vorbi cu 


folos. 

— De acum şi până atunci, voi începe a lucra, zise Sandrigo 
sculându-se spre a se retrage. Dar poţi să-mi dai de pe acum un 
răspuns la ceea ce-ţi ceream în calea spre lagune. 

— Dar ce-mi cereai, dragul meu? 

— Vreau să mi se binecuvânteze căsătoria în faţa întregii Veneţii, în 
catedrala San-Marc, de însuşi cardinalul episcop!... 

— Cinste rară rezervată marilor demnitari. Dar nu-ţi pot refuza nimic. 
Se va face precum zici. Dar cum se numeşte fata? 

— Vei înţelege necesitatea de a impune o femeie societăţii 
venețiene. Aceea pe care o iau de soţie se numeşte Bianca şi este fata 
curtezanei Imperia. 

Zicând aceste cuvinte Sandrigo se închină, şi se retrase. 

Bembo rămase nemişcat, lovit parcă de trăsnet. 

Numai după trecerea a zece minute îşi putu recăpăta prezenţa de 
spirit şi atunci şopti: 

— Bianca! Se însoară cu Bianca!... Şi eu să le binecuvântez unirea? 
Asta ar fi o glumă!... 

Izbucni într-un hohot de râs îngrozitor. 

Apoi chemând pe acel fecior de casă, care îi era chiar confident, se 
îmbrăcă cu acel veşmânt pe jumătate cavaleresc, pe care-l purta în 
afara funcţiilor sale bisericeşti. 

În curând sări în gondola lui şi spuse câteva cuvinte unui luntraş. 

Peste un sfert de oră gondola lui Bembo se opri în faţa palatului 
Imperiei. 

Debarcând, Bembo merse drept spre măreaţa scară a palatului. Îşi 
îndreptă boiul scurt şi înghemuit. 

O expresie de aprigă ameninţare îi zbuciuma faţa şi mâna i se 
strângea pe mânerul pumnalului. 

Astfel dezbrăcat în această clipă când patima îl scotea din fire, de 
acea mască de ipocrizie ce-l făcea urâcios, târât ca un vers de amor şi 
de sânge, cu mers fatal, Bembo părea alt ins. Aproape că era suportabil 
de văzut. 

Intră bombănind: 

— Să-i ucid pe amândoi, mai bine decât să fac asta! 

In aceeaşi clipă când cardinalul intra în palat, o altă gondolă repede 
şi uşoară se apropia de locuinţa Imperiei. 

Şi omul ce debarcă în curând era Sandrigo! Odată cu apariţia lui 
Sandrigo, planurile lui Bembo începeau să se destrame, deoarece îşi 
dădea seama că dacă nu l-ar fi cununat cu Bianca, fata curtezanei 


Imperia, Sandrigo ar fi spus dogelui Foscari tot ce ştia despre trecutul 
marelui inchizitor Bembo. 


CAPITOLUL X — Spre moarte 


În timp ce Sandrigo şi Bembo intrau în această nouă latură a ursitei 
lor, în timp ce Roland îndeplinea departe misiunea necunoscută ce o 
întreprinsese şi Scalabrino cădea în cursa lui Bartolo, stăpânul Ancorei 
de Aur, în sfârşit în timp ce Juana continua să vegheze asupra 
bătrânului Candiano încercând zadarnic să se sustragă tristelor ei 
gânduri, căutând un refugiu în devotament, trei personaje ale acestei 
povestiri se învârteau la rândul lor în neînduplecata orbită a nenorocirii: 
vrem să vorbim despre Leonora, Altieri şi Dandolo. 

Reîncepem deci simpla expunere a faptelor şi gesturilor lor din acea 
noapte, când Roland Candiano fu scăpat în casa din insula Olivolo de 
Leonora. 

Tânără femeie, după cum s-a văzut, se întorsese cu greutate la 
palatul Altieri, o eliberase pe Imperia, şi căzuse grămadă în odaia ei, 
istovită de puteri, sfârşită. Făcuse într-adevăr de câteva ceasuri 
maximum de sforţare cerebrală şi fizică, ce-o poate face o făptură 
omenească. Lupta ei cu Imperia, mintea sa zguduită până în adâncurile 
ei prin strania veste că Roland trăia, că Roland petrecuse şase ani în 
temniţă, plecarea ei în insula Olivolo, întrevederea cu Roland, în sfârşit 
acea groaznică convorbire ce-o avusese cu tatăl ei şi cu bărbatul său, 
toate aceste evenimente îngrămădite laolaltă, restrânse în spaţiul celor 
câteva ore, formaseră un uriaş bloc de nenorociri ce trebuia s-o 
doboare. 

Căzuse pe un covor şi se declanşă pe neaşteptate o puternică 
fierbinţeală. Slujnicele ei, care o găsiră acolo, aiurind, o dezbrăcară, o 
culcară în patul său, şi-l înştiinţară numaidecât pe căpitanul general. 

Altieri nu se culcase. 

După scena din insula Olivolo, se înapoiase acasă, foarte liniştit în 
aparenţă, dar de fapt zguduit de o îndoită teamă. 

Mai întâi că-i scăpa Roland Candiano. 

Socotea ca foarte exactă povestirea Leonorei şi era convins că îl 
înştiinţase din vreme, pentru ca să se poată îndepărta. Unde era el 
acum? Ce gândea? 

Ah! Fie că era departe sau nu de dânsul, pentru Altieri n-ar fi cu 
putinţă să trăiască, atâta timp cât Roland ar fi în viaţă. 


În drumul de la insula Olivolo la palatul său, Altieri nu se gândi decât 
la acest duel de moarte, în care presimţea în chip nelămurit că nu el va 
fi cel mai puternic. De douăzeci de ori se opri întorcându-se să vadă că- 
i răsare din umbră duşmanul lui de moarte şi să-l lovească de moarte. 
Scormonea întunericul şi înainta ghemuit în sine, cu pistolul încărcat în 
mână. 

Când fu în cele din urmă în odaia lui răsuflă adânc. 

Îşi şterse sudoarea ce-i curgea pe frunte şi rezumă situaţia: fără 
îndoială, Roland era puternic. Dar el... el, Altieri, care comanda o 
întreagă oştire, cine ar cuteza să-l atace în acest palat mereu plin, zi şi 
noapte, cu ofiţeri şi ostaşi ce-l străjuiau?... 

Dar îndată ce izbuti să se liniştească, o altă groază îl cuprinse cu o 
furie şi mai straşnică. Altieri conspira!... 

Din vremuri îndepărtate, magistratura supremă era ca o încoronare 
a vieţii sale de ambițios. Când dogele Candiano fu răsturnat de 
fulgerătoarea şi neaşteptata revoluţie la palat, cu care începe această 
povestire, Altieri îşi dădu cam târziu seama că lucrase mai cu seamă 
pentru marele inchizitor Foscari. 

Într-adevăr, pe atunci Altieri nu avea decât vreo câţiva ofiţeri şi un 
oarecare număr de nobili. Foscari avea în mâini Sfatul celor Zece, 
tribunalul inchizitorilor, sfetnicii, toate puterile legale ale Veneţiei. 

Un moment, în acea grozavă noapte când bătrânul Candiano fusese 
orbit şi când fiul lui fu aruncat în puțuri, Altieri se gândise să lupte 
împotriva lui Foscari. Ar fi încercat, şi poate cu izbândă, dacă toată 
energia lui vitală nu s-ar fi concentrat asupra unui singur ţel: s-o obţină 
pe Leonora! 

lubirea fusese mai puternică decât ambitia. 

Foscari ajuns doge, îi oferise de altfel frumoase răsplătiri. Comanda 
supremă a oştirii, care în chip legal ar fi trebuit să rămână în mâinile 
dogelui, fusese încredinţată lui Altieri. 

După căsătoria lui cu Leonora, când fu bine convins că fiica lui 
Dandolo nu o să-i fie niciodată soţie decât cu numele, Altieri se 
năpustise iar asupra ambiţiei. 

Nu că ar fi renunţat să triumfe într-o zi asupra Leonorei, ostenită, cel 
puţin, aceasta ar fi sfârşit prin a fi a lui. Dar căută să se înconjoare cu o 
mare măreție, să se învăluie într-un fel de aureolă, care ar fi trebuit să 
o orbească pe tânără nevastă. 

Să fie doge! 

Acest vis deveni de atunci un fel de vis rău. 

Doge, ar fi omul atotputernic, nu al doilea, ci primul dintre toţi din 


republică. Doge, ar fi poate iubit în cele din urmă de Leonora!... 

Şi pentru ca să fie doge, trebuia să-l răstoarne pe complicele lui, 
Foscari!... 

Încet, cu o minte fină şi prevăzătoare, Altieri îşi pregăti conspirația. 
Întrezărea chiar siguranţa succesului. Avea de partea lui pe principalii 
şefi ai oştirii şi mulţimea nobililor, mereu ascunşi şi nemulţumiţi. Avea 
să încerce, în sfârşit, o mare lovitură, când află pe neaşteptate de fuga 
lui Roland, apoi sosirea lui în Veneţia. 

Trebuia mai întâi să scape de un asemenea adversar. 

Roland era iubit de luntraşi, de marinarii din port, de popor, care 
putea să-l ducă la palatul ducal într-una din acele irezistibile mişcări, de 
care mai dăduseră dovadă. 

Altieri luă cu Dandolo măsuri ce duseseră la rezultatele văzute. Dar 
dacă Altieri uneltea împotriva dogelui Foscari, pentru a-şi pune pe cap 
coroana ducală, era cel puţin sigur că taina era straşnic păzită. Numai 
câţiva erau la curent cu încercarea, şi căpitanul general era sigur de 
oamenii săi. 

Fiecare din ei şi-ar fi primejduit într-adevăr capul printr-o trădare. 

Şi în acest moment Leonora îi destăinuise că ea ştia totul! Nu era 
decât o persoană pe lume, care să fie în stare să dea de gol uneltirea, 
fără pericol pentru dânsa, şi asta era Leonora... 

Ea ştia totul... Cum aflase lucrul acesta?... 

Prea puţin interesează!... Lucrul de căpetenie era că dânsa ştia. Ah! 
Pentru ce era dânsa aceea care îl putea trăda!... Ea, adică soţia sa 
însăşi, pentru care conspira, pentru cucerirea căreia îşi juca viaţa!... 
Cum s-ar mai fi descotorosit cu o lovitură de pumnal de oricare altul!... 

Când gândul acesta se înfăţişă minţii lui Altieri, el tresări. Şi cele 
două mari sentimente călăuzitoare ale vieţii sale i se prezentară, ca 
pentru a-i spune: suntem compatibile una cu alta; caută să alegi între 
dragostea şi ambiția ta! 

Se înfioră de spaimă şi de groază. 

Dacă o ucidea pe Leonora, înţelegea că de atunci încolo viaţa lui era 
pustie, fără scop. Dacă n-o ucidea, era la bunul plac al unui cuvânt 
scăpat într-o pornire de mânie. Dilema era foarte lămurită dar şi 
înfricoşătoare. Să trăiască fără Leonora, sau să moară datorită ei! Cam 
când acestea-i erau gândurile, cineva veni să-i spună că Leonora era în 
prada unor straşnice friguri şi aiura în patul unde fusese culcată. 

Totul dispăru din mintea lui Altieri; ca şi odinioară în casa Dandolo, 
cel dintâi gând fu s-o izbăvească mai întâi pe aceea pe care o iubea, 
după aceea va vedea el ce-i de tăcut. 


Palid, dar liniştit în aparenţă, pătrunse pentru întâia oară în camera 
soţiei sale. 

Văzu pe Leonora în pat, cu faţa roşie ca focul, pătată cu pete gălbui. 
Era nemişcată, ochii ei erau închişi, buzele strânse cu tărie, se 
deschideau numai la rare intervale printr-o răsuflare şuierătoare. 

Bărbatul privi în juru-i cu bolnăvicioasa curiozitate de a vedea mediul 
în care trăia soţia sa, atât de aproape şi totuşi aşa de departe de 
dânsul! Odaia Leonorei, cu simplitate mobilată purta semnul acelor 
fermecătoare eleganţe ce porneau de la dânsa. Un uşor parfum pe 
care-l recunoscu numaidecât ca parfumul preferat al Leonorei, plutea în 
atmosfera încălzită. Vise de iubire îl năpădiră pe Altieri; pumnii i se 
strânseră, un hohot de plâns îi sfâşie pieptul şi se apropie de pat. Două, 
trei femei se tot învârteau încoace şi-ncolo în tăcere. 

— Să se dea de veste medicului nostru, porunci Altieri. 

— S-a şi făcut, stăpâne, răspunse camerista Leonorei. 

Altieri făcu un semn cu capul, se aşeză pe un scaun şi luă mâna 
Leonorei, care atârna deasupra învelitoarei, în mâna sa. 

Tresări, poate de bucurie, poate de durere. Pentru întâia oară 
strângea această mână delicată, şi numai apropierea morţii i-o punea 
într-ale lui!... 

O tăcere grozavă apăsa asupra acestei scene. Deodată această 
tăcere fu întreruptă de câteva cuvinte foarte lămurite, ce le rostea 
Leonora. 

O cuprindea din nou aiurarea. 

De aici înainte începu să vorbească îndelung, când tatălui ei, când lui 
Roland... 

Altieri fremăta de furie, cerea iertare, jura că iubirea ei rămăsese 
curată, credincioasă, ca în îndepărtata zi a celei dintâi priviri de 
dragoste! 

Şi fără veste încetă să mai vorbească de Roland. Se adresa lui Altieri 
însuşi în aiurarea ei. Nişte nume îi scăpară... Era toată taina conspirației 
ce-i ţâşnea de pe buze. 

Palid, îngrozit, Altieri se întoarse spre soţia sa şi răcni: 

— Ce faceţi voi toţi aici? Afară! O tulburaţi! Voi sunteţi pricina care-i 
sporeşte aiurarea. Afară, vă spun! 

Femeile îngrozite de această de neînțeles izbucnire de furie rosteau 
cuvinte care să întreacă pe acelea ce le spunea Leonora când aiura. 

Când se văzu singur cu dânsa, aruncă în juru-i o privire furioasă, apoi 
convingându-se că nu se oprise nimeni în odaia de alături, veni şi se 
aşeză lângă Leonora, şi ascultă înmărmurit. 


Da! Ea vorbea despre conspirație, îi spunea amănuntele, le preciza, 
şi în fiecare clipă revenea la numele lui Altieri. 

Apoi cu aceeaşi spontaneitate tăcu, se adânci într-un fel de 
toropeală. In acea clipă bătu cineva la uşă. 

— Cine-i acolo? mugi Altieri sărind în sus căutându-şi pumnalul. 

— Medicul! răspunse o voce de afară. 

Altieri răsuflă. 

— Înnebunesc nu alta! se gândi el. O să mă dau singur de gol. 

Se sili să se potolească şi se duse să deschidă. Medicul, un bătrân 
trecut, intră ploconindu-se în faţa înfricoşătorului boier. 

— Doctore, zise Altieri, o cădere a pricinuit doamnei o puternică 
boală. 

— Bine, bine, o să vedem noi, Excelenţă. 

Bătrânul se apropie de pat, o examină îndelung pe bolnavă, aplecat 
asupra-i mormăind cuvinte fără şir, invocând pe divinul Hipocrates şi în 
cele din urmă se îndreptă spre căpitanul general. 

Moşneagul rămase foarte palid, cu faţa descompusă de spaimă. 
Altieri era aplecat asupra lui cu pumnalul în mână! 

Să fi zis Leonora un cuvânt numai, şi gata, ar fi fost nenorocit. 

— Excelenţă, bâlbâi el, nu înţeleg... 

Altieri hohoti de râs. 

— Nu lua aminte la nimic, doctore! Cred că într-adevăr aiurez şi eu 
însumi. Dar vino, vino numai! 

Îşi vârâse pumnalul în teacă şi târându-l cu furie în odaia de alături 
pe bătrânul cu totul năuc şi înfricoşat, Altieri se văzu în siguranţă. 

Faţa lui recapătă acea expresie de răceală ce-i era obişnuită. 

— Ah, zise medicul, mărturisesc că m-aţi înfricoşat. 

— Scuză-mă, zise Altieri. Ai câteodată şi clipe de nebunie, când inima 
ţi-e plină de un chin groaznic. Dar binevoieşte a-mi spune ce crezi 
dumneata. 

Moşneagul, liniştit acum, începu să dea câteva sfaturi privitor la 
preţioasa sănătate a „Excelenţei”. Apoi lămuri încetişor situaţia 
signorei. 

Era în pericol de moarte şi trebuia vegheată zi şi noapte. 

— Bine! Voi veghea eu însumi. 

— Admirabil devotament, Excelenţă! 

Viteazul confrate în arta lui Hipocrates, arăta leacurile ce i se părură 
mai bune în această împrejurare şi sfârşi prin a se retrage, zicând că se 
va înapoia a doua zi dimineaţa. 

— Vei face şi mai bine, doctore! zise Altieri, să te instalezi în acest 


palat şi voi porunci să ţi se pregătească un apartament. 

Bătrânul se ploconi, foarte măgulit în aparenţă. Dar nu se stăpâni să 
arunce o privire neliniştită spre pumnalul, pe care Altieri îl pusese la 
cingătoare. 

— Pentru ce a voit omul acesta să mă lovească? întrebă el când fu în 
apartamentul unde fusese instalat după porunca lui Altieri. Avusese cu 
adevărat o izbucnire de nebunie?... 

Între timp căpitanul general intrase în camera Leonorei, unde se 
închise. Dar mai întâi îşi chemase intendentul, un fel de majordom pe 
jumătate soldat, şi-i spuse: 

— L-ai văzut pe meşterul chirurg, pe care l-am instalat aici? 

— Da, stăpâne. 

— Ei bine, dacă omul acesta iese din palat, înainte de a fi poruncit-o 
eu, eşti mort. 

Valetul ştia foarte bine că seniorul căpitan general glumea arareori. 
Luă deci ameninţarea foarte în serios şi aşeză străji în faţa uşii 
sărmanului medic. 

Rămase convins de altminteri că stăpânul său voia numai să fie sigur 
că-l are pe medic la îndemână, şi ca toată lumea din palat, admiră 
devotamentul lui Altieri, care nu mai părăsea căpătâiul bolnavei. 

Nu îngăduia nimănui să intre în odaie şi îi dădea el singur 
medicamentele. 

Asta dură cinci zile şi tot atâtea nopţi. 

Stând într-un jilţ, la doi paşi de pat, Altieri pândea cu îngrijorare 
cuvintele ce scăpau de pe buzele nevestei lui. Un fel de regularitate se 
stabilise în boala ei. 

Aiurarea straşnică, în timpul căreia vorbea cu glas tare se întâmpla 
de obicei seara, pe la opt, şi se potolea cam pe la două cel mai târziu. 
Atunci era o potolire până pe la patru de dimineaţă. Altieri zăvora uşa şi 
dormea în jilţul lui un somn atât de tulburat ca şi acel al bolnavei. Cea 
mai mică mişcare ce-o făcea Leonora, îl scula în picioare. 

Leonora reveni la sentimentul vieţii în dimineaţa zilei a cincea, adică 
îşi recăpătase cunoştinţa de sine a fiorosului rău în trupul şi sufletului 
ei. 

Pentru corp era o nesfârşită osteneală, ca şi cum arcurile 
organismului ei ar fi ruginit, maşina omenească ţipa la cea mai mică 
sforţare şi părea gata să se zdrobească; sufletul, era o deznădejde 
absolută, în ciuda dorinţei de a trăi, deci o puternică dorinţă de a muri. 

Într-adevăr se simţea atât de străină, încât nu mai vedea scăpare cu 
putinţă decât în moarte. Şi când se mai gândea că toată nenorocirea 


vieţii sale izvora dintr-o singură clipă de îndoială, simţea că o mânie o 
năpădeşte şi se simţea nevrednică de milă. 

Şi privea aşa, cu ochii închişi. 

Nemişcată, ţeapănă, în marea şi greoaia tăcere ce numai zgomotul 
imperceptibil al răsuflării sale îl făcea şi mai greu încă, nădăjduia în 
chip nelămurit că ochii nu i se vor mai deschide, că niciun gest, nicio 
vorbă n-ar mai veni de la dânsa, şi că va adormi spre a nu se mai trezi. 

Atunci ea contemplă drama vieţii sale, stabili bilanţul prăpădului său. 

Fărădelegea ei, vom întrebuința aici termenii care trebuia să se fi 
formulat în acest sărman cap înnebunit, fărădelegea ei durase mai bine 
de şase ani şi se tălmăcise prin fapte definitive. 

Crima era că nu-l iubise pe Roland, atâta cât ar fi trebuit să-l 
iubească. Roland îi rămăsese credincios, ea îl trădase. 

Nu-l iubise cu toată dragostea, deoarece se îndoise de dânsul, 
deoarece putuse să asculte învinuirea prostituatei. 

În seara logodnei, când în faţa Sfatului celor Zece, Imperia afirma că 
Roland era amantul ei şi că-l ucisese pe Davila din gelozie, ar fi trebuit 
să se gândească a-i striga: 

— Minti, Roland este al meu în întregime, după cum şi eu toată a lui 
sunt! 

Când bătrâna soţie a dogelui, Silvia, voise s-o târască spre scara 
Uriaşilor ca să răscoale poporul, ar fi trebuit să se gândească şi să 
strige: 

— Să alergăm, să murim cu el împreună! Căci el şi eu nu suntem 
decât o singură făptură şi nimic nu ne poate despărţi. 

Când tatăl său îi spusese că grațiat fiind, Roland fugise din Veneţia, 
ar fi trebuit să se gândească şi să strige: 

— Minţi! Căci Roland liber n-ar căuta adăpost nicăieri aiurea decât 
lângă mine. 

Când tatăl îi mai anunţase moartea lui Roland, ar fi trebuit să se 
gândească şi să strige: 

— Minţi! Căci Roland ar fi avut tăria să se târască până aici, pentru 
ca să moară cu mine, în braţele mele. 

Şi când se dusese la biserica Sfânta-Maria, la biserica consacrată 
fecioarelor credincioase, ar fi trebuit să se gândească şi să strige: 

— Nu mă mărit cu Altieri, deoarece sunt soţia lui Roland. Şi neputând 
fi a lui, mă voi mărita cu moartea! 

Da! lată ce ar fi trebuit să se gândească şi să strige înjunghiindu-se 
la picioarele altarului fecioarelor neprihănite, a fecioarelor care ştiau să 
iubească din dragoste adevărată. 


Este necesar să repetăm aici: această admirabilă /lamento d'amore 
nu-i creaţia noastră, i-am regăsit motivele într-o lungă scrisoare, pe 
care o scrisese Leonora ceva mai târziu, şi care era un fel de 
spovedanie. 

Aşadar, iată deci care erau formele vizibile ce le luase fărădelegea 
ei. Şi această crimă, care fusese îndoiala, tăgăduirea dragostei, se 
împietrise timp de şase ani, până în acea clipă când orbitorul adevăr o 
orbise. 

Roland nu era mort. 

Roland nu fugise din Veneţia. 

Roland stătuse şase ani în puțuri. 

Şi ea, ticăloasa, pentru noi biata mucenică, trădase, întunecase de-a 
pururi puritatea dragostei sale, primind josnicia unei căsătorii. 

În zadar izbăvise printr-o ultimă împotrivire, printr-o ultimă sforţare a 
credinţei, puritatea trupului ei; degeaba pusese între dânsa şi acela pe 
care-l primise de bărbat stavila de netrecut, căzuse totuşi. 

Şi la asta trebuie să se fi gândit Roland, deoarece în acea fioroasă 
întâlnire din insula Olivolo, rămăsese în faţa ei tăcut şi îngheţat. 

Ce nu făcuse dânsa spre a-i da senzaţia că-i rămăsese mereu 
credincioasă? 

Îşi îmbrăcase din nou veşmântul ei de fată mare. 

Alesese locul lor de întâlnire, bătrânul cedru martor al iubirii lor 
reciproce de odinioară. 

Alesese ora când odinioară mâinile lor se înlănţuiau mai cu 
înflăcărare. 

Şi toate astea degeaba! 

Roland rămăsese neîmblânzit. Şi avea dreptate, deoarece, el îi 
rămăsese credincios, pe când ea trădase... trădase în faţa Sfatului celor 
Zece, trădase în faţa mamei lui, trădase în faţa altarului!... 

Deci se sfârşise! 

Suprema încercare da greş în chip mizerabil şi despărţirea era un 
fapt împlinit. N-o să-l mai revadă niciodată pe Roland; niciodată privirea 
asta mândră şi duioasă nu se va mai întâlni cu privirea bărbatului iubit. 

Atunci ce-i mai rămânea de făcut? 

Să-şi ia rămas bun de la dragoste, supremul adio adresat vieţii. 

Atunci moartea, numai moartea, moartea izbăvitoare devenea un 
adăpost pentru dânsa. 

lată ce gândea Leonora în această oră de deznădejde, când aiurarea 
părăsindu-i viaţa, se înfiripa încetul cu încetul în puternica-i fire. 

Şi cum stătea astfel toropită în această nimicire a oricărei speranţe, 


cum îşi închidea cu furie ochii spre a chema mai grabnic noaptea 
veşnică, un zvon de voci, foarte aproape de dânsa îi izbi pe neaşteptate 
auzul. 

Cine să fi vorbit aşa? 

Ascultă, şi pentru întâia oară de când putea cugeta, se gândi cu 
uimire că era în patul ei. 

Îşi aminti dintr-o dată că se îmbolnăvise şi căzuse în mijlocul 
camerei. Fără îndoială că aceste femei o culcaseră. Dar cât timp se 
scursese? O oră? O zi? 

Ascultă. 

Vocile erau groase, scăzute, însă foarte lămurite. Nu erau voci de 
femei, aşa cum îşi închipuise în primul moment: erau glasuri bărbăteşti. 
Le recunoscu aproape imediat şi-şi întrebuința toate puterile ce le mai 
avea, să nu facă nici o mişcare, să-şi stăpânească groaza ce voia să 
izbucnească de pe buzele ei. 

Aceste voci pe care le recunoscuse, erau aceea a lui Altieri şi a lui 
Dandolo, a bărbatului şi a tatălui său! 

Ce făceau ei acolo? În camera ei? O clipă ea bănui că o credeau 
moartă. Se înţepeni, pentru ca să nu se scoale să strige, să-i alunge... 

Ascultă mereu... 

— Cinci zile de când durează boala asta!... zicea Altieri. Cinci 
omorâtoare zile de chinuri şi de groază... 

— Aşadar dânsa a vorbit! reîncepu Dandolo. _ 

— A vorbit... şi o să mai vorbească încă... Indată ce aiurarea îi va 
reveni, expune toată conspirația şi rosteşte nume... 

— Şi al meu?! găfâia Dandolo. 

— Nu; toate afară de al dumitale. 

Urmă o tăcere de un minut. 

Leonora auzi un oftat răguşit. Era tatăl ei, care atât de aproape de 
dânsa, răsufla cu tărie simțindu-se uşurat, înţelese totul! 

Aiurase, spusese ceea ce ştia şi Altieri se aşezase în camera ei, ca s- 
o supravegheze! Şi acum îl chemase şi pe Dandolo, tatăl muribundei, 
pentru ca să ia, fără îndoială, vreo hotărâre grozavă. 

— Poate, continuă Altieri, nu ştie că şi dumneata eşti dintre ai noştri; 
ori poate chiar că în aiurarea ei gândul de a nu te denunța şi pe 
dumneata, tatăl ei, rămâne totuşi viu... 

— Astfel spune totul!... totul, afară de numele meu! 

— Tot, afară de asta! 

— Dar dacă ar auzi-o cineva!... O, dacă ar auzi-o! 

— Desigur că am fi arestaţi, ai fi şi dumneata în chip fatal! 


larăşi se făcu tăcere. 

Leonora auzea până şi freamătul celor doi bărbaţi de lângă dânsa. 

Stătea ţeapănă, încercând a- -şi stăpâni răsuflarea. Altieri reîncepu: 

— Aiurarea începe seara şi în timpul nopţii, acum doarme liniştită... 
O, nopţile astea... Încă vreo câteva la fel cu acelea pe care le-am 
petrecut ascultând pe la uşi cu pumnalul în mână, gata să omor pe 
oricine ar fi auzit ceva, tresărind la scârţâitul mobilei, leoarcă de 
sudoare la zgomotul unei uşi ce se deschide... da, încă vreo câteva 
nopţi la fel şi sunt sigur că aş înnebuni... Nu mai pot, şi te-am chemat 
pe dumneata... tatăl ei... 

— O să te înlocuiesc, spuse cu vioiciune Dandolo. Odihneşte-te, voi 
veghea eu în locul dumitale... 

Altieri scutură fioros din cap. 

— Nu mai este vorba acum de odihnă, spuse el înăbuşit. 

— Despre ce-i vorba? întrebă atunci Dandolo cu o voce în care 
Leonora surprinse o adâncă nelinişte a făpturii care se zbătea în faţa 
cine ştie cărei nenorociri apropiate. 

Şi deodată Altieri rosti: 

— Nu trebuie să se audă!... 

— Nu, zise Dandolo ducându-şi mâna la frunte. Nu trebuie să se 
audă!... Nimeni pe lume!... Este moartea pentru noi... Şi ce moarte!... 
O! spânzurătoarea în San-Marc şi încă, acolo, în întunecatul gang al 
punţii blestemate, a Punţii Suspinelor, infamul scaun de piatră, 
deoarece ne-ar lega, ca să ne omoare... sau încă moartea prin foame şi 
sete, de frig, moartea fioroasă din adâncul puţurilor, chinul ce noi l-am 
aplicat lui... 

— Tăcere! mugi Altieri apucând mâna tatălui Leonorei. Nu rosti 
niciodată acest nume aici! Dacă acest nume ar trezi-o? Dacă ea s-ar 
scula ca să ne strige în faţă că vrea să ne arunce acolo unde i-am 
aruncat logodnicul? 

Gâfâind, galbeni ca ceara, ei amuţiră cu ochii aţintiţi spre Leonora. 

— Doarme! zise în cele din urmă Dandolo. 

— Da, doarme, mugi Altieri. Doarme un somn liniştit. Şi din acest 
somn va ieşi moartea. 

Ochii săi se aţintiră arzători şi sălbatici asupra ochilor lui Dandolo. 

— Nu trebuie să ne poată auzi, repetă el. Şi pentru asta nu-i decât un 
mijloc... unul singur... 

— Un mijloc? bâlbâi tatăl a cărui păr se zbârli de groază. 

— Da, nu trebuie să mai vorbească! Ascultă, ştii că, dacă am iubit-o 
pe fiica dumitale o mai iubesc încă... 


— Taci! o! este îngrozitor... 

— O iubesc, ştii prea bine! O iubesc şi asta-i pricina deznădejdii 
mele. Ea mă urăşte, mă dispreţuieşte, mă blesteamă. Şi eu o iubesc... 
Şi nu mai pot. Trebuie să mor eu, ori să moară dânsa!... 

— Taci! mormăi tatăl. 

— Nu mai tac! Căci te-am chemat când am ajuns la capătul puterilor 
mele, pentru ca să-ţi spun toate acestea, pentru ca să iei partea 
dumitale din fatalitatea ce mă copleşeşte, ştii că din ziua căsătoriei 
noastre trăim străini unul de altul! De o mie de ori am fost gata, gata s- 
o omor! De o mie de ori m-am apropiat de dânsa, ca s-o sfârşesc prin 
acelaşi chin! E de ajuns, mă auzi dumneata? Nu mai pot! N-o să mai 
merg mai departe... O iubesc, devin smintit, şi de cinci zile sufăr mai 
mult decât în cinci ani. Am auzit-o strigându-şi logodnicul, rugându-l, 
cerându-i iertare, strigându-i dragostea şi fiecare din vorbele ei a fost 
pentru mine o lovitură de pumnal... Şi iată că, culme a tuturor culmilor, 
ele devin o ameninţare cu moartea... lată că, cuvintele ei nu sunt 
numai răni mortale pentru inima mea, iată că mă pot trimite la eşafod... 
E destul, ţi-o spun! Vrei să trăieşti de aici înainte într-o groază veşnică, 
să fii la cheremul unei toane de femeie, a unei porniri de răzbunare?! 
Spune, vrei să sfârşeşti şi dumneata pe eşafod? 

Dandolo şopti: 

— Fata mea! o, fata mea! 

Şi groaza răpi încă o dată sufletul acestui tată. Numai că, pentru ca 
să-şi scape fiica, făcu o slabă încercare. 

— Poate, bâigui el, nu va mai vorbi niciodată despre aceste lucruri! 
Poate când va fi vindecată, vei căpăta din partea ei asigurarea unei 
depline tăceri. O! graţie... aşteaptă... sunt sigur că fiica mea va tace... 

In acea clipă ea făcu o mişcare. 

Cei doi bărbaţi gâfâind, tăcură şi se uitară la dânsa. Ea se uită la 
dânşii, deschise ochii... nu tulburi de aiurare, ci nişte ochi limpezi, 
neîmblânziţi... 

Cei doi bărbaţi văzură în privirea ei că licăreşte flacăra inteligenţei, 
din care se risipiseră aburii tulburi ai mirării. 

Amândoi fură îngheţaţi de acelaşi fior rece. 

Inţeleseră că Leonora auzise totul. 

Şi ea gândi numai, cu tărie, că ora izbăvitoare a morţii sale sosise, 
că, cuvântul avea să-i fie arma sinuciderii deoarece bărbatul şi tatăl ei 
erau hotărâți s-o omoare. 

Se sculă, îşi adună toate puterile pentru ca să-şi facă vocea mai 
puternică şi pronunţă: 


— Te înşeli, tată, n-o să tac, voi vorbi... De îndată ce voi fi în picioare, 
vă voi preda pe amândoi. 

Şi cum ei tăceau loviți de înmărmurire, dânsa adăugă: 

— Ai rupt învoiala ce-am făcut-o în insula Olivolo, pângărind această 
tainiţă, cu urâta-ţi prezenţă, te gândeşti că-mi vei impune tăcerea; dar 
voi vorbi. 

Altieri se afla cel mai aproape de pat. Aplecă spre Leonora o faţă 
bântuită de groază. 

În acest moment patima, care până în ziua aceea fusese marele ţel 
al faptelor şi gândurilor sale, se topi dintr-o dată; această revenire care 
zguduie uneori un suflet omenesc ca un prăpăd, după cum o erupție de 
vulcan poate zgudui aspectele firii, fu momentană. Cu o clipă mai 
înainte o dorea pe Leonora, după clipa asta o ura tot atât de adânc, pe 
cât o iubise mereu. 

Voi să pronunţe câteva vorbe, pesemne o insultă grea. Vocea i se 
stinse în gât; atunci ridică încetişor braţul, căutând locul pentru a lovi, 
ca să omoare dintr-o singură lovitură. 

Leonora cu un zâmbet de nespusă izbăvire, aţinti pumnalul, care 
arunca o licărire în înjumătăţită lumină a zilei. 

Dar braţul căzu fără veste în jos. 

Sub o năprasnică şi straşnică îmbrâncitură, arma se abătu, zdreli 
urechea, la două degete de faţa Leonorei, şi Altieri sub această furioasă 
îmbrâncitură, se poticni, fu îndepărtat de pat cu trei paşi. 

Şi Dandolo se aşeză înaintea fiicei sale, posomorât, palid, fioros. 

— Nu vreau ca fiica mea să moară! răcni el. 

— Tu m-ai respins? întrebă Altieri aproape smintit, abia ştiind ce 
spunea şi făcea. 

— Da, eu. 

— Aşadar vrei să mori şi tu? 

— Totul, decât să-ţi îngădui s-o atingi măcar. 

Altieri suflă cu tărie, se ghemui. Instinctul de izbăvire ce stăpânea 
furia dezlănţuită în el, îl făcu să înţeleagă că trebuia să lucreze fără 
zgomot. 

Privi pe Dandolo. 

Niciodată nu-l văzuse astfel. 

Omul acesta slab, şovăielnic, uşor de îngrozit, se transformase. Era 
îngrozitor. Sufletul strămoşesc al eroilor din neamul Dandolo, a 
bătrânilor dogi care făcuseră mărimea şi puterea Veneţiei, se trezea în 
el. 

Era mai mult încă, şi mai bine: era tatăl. 


Altieri cobora în prăpăstiile groazei, ca să se măsoare cu Dandolo, 
care se înălța. 

Bâlbâi: 

—  Nenorocitule, vrei să ne dăm capetele pe mâna călăului! 
Smintitule ţi-e poftă de eşafod!... 

— Ah! izbucni Dandolo într-un groaznic oftat, moartea, călăul, 
eşafodul, infamia, temniţa, totul-totul mai bine decât această ultimă 
nemernicie! Nemernic, da, am fost! Toată viaţa mea m-am zbătut 
împotriva laşităţii. Ţi-am vândut-o pe fiica mea şi ţi-aş fi vândut şi 
sufletul meu; m-ai cumpărat, infernal neguţător de conştiinţe! Ei bine, 
mă reculeg, iată totul! Titlul ce mi l-ai dat, nu-l mai vreau; gloria, 
puterea, vechiul palat plin de avuţii, ia-ţi înapoi totul! Eu mă căiesc, și- 
mi iau fata înapoi. 

Altieri făcu un pas. 

Dandolo îşi scoase pumnalul zicând:. 

— Te sfătuiesc să nu te apropii de fiica mea, dacă nu vrei s-o iau eu 
înaintea călăului. 

— Moarte pentru moarte! urlă Altieri. Mai bine s-o sfârşesc odată!.. 

Lupta fu repede şi tăcută. Se auziră câteva mormăieli şi câteva 
ciocniri de oţeluri. Apoi deodată Altieri se prăbuşi cu umărul drept tăiat 
dintr-o parte până în cealaltă. Se rostogoli la picioarele patului şi mai 
încercă să apuce mâna Leonorei. Dar tatăl, cu o izbitură, îl trimise să se 
rostogolească mai departe. 

Rana era serioasă, dar nu mortală. 

Altieri nu leşină. Cu ochii măriţi de groază, cu faţa descompusă de 
furie, ca şi de durere, privi cele ce urmau să se întâmple. 

Dandolo, o dată ce Altieri fu respins mai încolo, se întoarse spre 
Leonora. Nu zise nici o vorbă. Dar îngenunche, luă mâna fiicei sale, şi-o 
lipi de fruntea arzătoare şi izbucni în plânsete: 

— Tată! 

— lertat! strigă Dandolo într-o explozie de nespusă bucurie. 

— Recucerit, tată! răspunse Leonora, în timp ce o expresie de 
mândrie îi lumina faţa. 

Dandolo se ridicase. 

— N-o să rămâi aici, zise el cu o voce care tremura; o să dau ordin să 
te ducă acolo, în casa noastră din insula Olivolo, eu te voi păzi, te voi 
vindeca, fii sigură, haide, sunt sigur acum. Ne vom relua viaţa de 
odinioară, numai noi amândoi, înapoiaţi unul altuia... Aşteaptă, o să 
chem să dau porunci. Din fericire nu s-a schimbat nimic în căsuţa 
noastră. 


Leonora scutură din cap... 

— Tată, zise ea, uiţi că Olivolo nu mai este al nostru. 

Dandolo rămase înlemnit. Uitase asta! Uitase de Roland! Şopti: 

— Casa este vândută!... 

— Unui străin! exclamă Leonora. 

— Ei bine! puţin mă interesează! reîncepu Dandolo. Vom închiria o 
casă... 

— Tată, zise cu tărie Leonora, uiţi că o fiică a Dandolilor n-a părăsit 
niciodată casa bărbatului pe care l-a primit de soţ... Să nu-ţi fie nicio 
teamă pentru mine, adineauri voiam să mor. Acum trebuie să trăiesc... 
pentru dumneata tată... dacă nu şi pentru alţii. Domnul Altieri îmi 
înţelege, fără îndoială gândirea, ştie că niciodată nu va ieşi din gura 
mea o vorbă ce l-ar putea trăda. Ştie că dacă înşeală din nou învoiala 
noastră, dacă ar mai intra încă aici, urmările ar fi grozave pentru 
dânsul... Ştie că de mi s-ar întâmpla o nenorocire, eşafodul s-ar ridica 
pentru dânsul, căci ai fi dumneata aici, ca să-l denunţi! Nu-i aşa, 
seniore Altieri, că primeşti astfel situaţia? 

— Primesc! spuse înăbuşit căpitanul general. 

— Adaug, reîncepu Leonora, că tatăl meu va fi liber să intre aici la 
orice oră din zi şi din noapte... 

— Asta-i de prisos, spuse atunci Dandolo, deoarece dacă tu nu vrei 
să ieşi de aici, fata mea, rămân şi eu aici. Încăperea de alături va fi 
apartamentul meu, şi nimeni nu va intra în această odaie, decât 
trecând peste trupul meu... 

Cu un semn făcut cu capul, Altieri arătă că aprobă această rânduială. 
Atunci, cu un efort pe care-l putea îndeplini numai o fire energică cum 
era a lui, se sculă şi fără a-şi întoarce capul spre Leonora şi Dandolo, cu 
pas aproape sigur, ajunse la uşă, trase zăvorul şi dispăru. 

Leonora, care era pe jumătate sculată, spre a urmări toate peripeţiile 
acestei scene, căzu iar leşinată pe o pernă. 


CAPITOLUL XI — Tabăra Marelui Diavol 


Trebuie să ne întoarcem acum la Roland Candiano. După strania lui 
întâlnire cu Leonora, dădu în sarcina lui Scalabrino să transmită câteva 
porunci către şefii de prin munţi şi din câmpie, şi se îndepărtase 
numaidecât din Veneţia. 

Roland îşi dădea lui însuşi acest pretext că trebuia să-l vadă cât mai 
curând pe loan de Medicis şi să împiedice cu orice preţ legătura lui cu 


dogele Foscari. 

În realitate fugea de Veneţia. 

Se temea deci de o arestare, devenită aproape cu neputinţă de 
înlăturat? Îi era teamă să nu fie scufundat de viu în acel mormânt ce se 
înălța deasupra Punţii Suspinelor ca un catafalc de piatră, sau să-şi dea 
duhul în cine ştie ce cursă, ori în sfârşit să se urce cu picioarele goale, 
în cămaşă, cu mâinile legate pe eşafodul ce s-ar ridica anume pentru el 
în piaţa San-Marc. 

Nu, Roland nu se mai temea de noaptea mormântului sub orice 
formă s-ar fi înfăţişat imaginaţiei sale, prin moarte sau arestarea în 
fundul puţurilor. 

Roland fugea de Veneţia, pentru că-i era nesuferită, pentru că îi era 
teamă de o nouă întâlnire cu Leonora, frică de sine însuşi, teamă de 
dragostea lui. 

— Ce? îşi spunea el călărind de-a lungul drumurilor umbrite de ciprii 
uriaşi, de cedri şi de sicomori foarte mari. Ce, o iubesc aşadar până 
într-atât!... Ce, am suferit o veşnicie de durere, numele ei mi-a învineţit 
buzele în fiecare clipă, fiecare zvâcnire a inimii mele a fost un oftat de 
dragoste şi dânsa m-a trădat în chip urâcios, cum ultima din 
nenorocitele din port nu şi-ar fi trădat luntraşul ei preferat! Ce? s-a 
folosit de faptul că eram aruncat într-o temniţă, pentru a se da altuia. 
Ştia că plângeam cu lacrimi de sânge şi totuşi alerga la altar! Şi încă o 
mai iubesc! Din ce noroi este făcută deci inima mea?... Astă-noapte, 
rece, nepăsătoare, în timp ce-mi muşcam limba, ca să-mi rețin strigătul 
de dragoste ce se urca pe buzele mele, a avut un singur cuvânt de 
părere de rău!... Mi-a făcut pomana să mă scape dintr-o cursă, s-a 
milostivit a-mi da puţină libertate. A făcut acest lucru cum l-ar fi făcut 
pentru un alt surghiunit. 

Roland îşi vâri atunci pintenii în coapsele calului şi porni într-un galop 
furios, ca şi cum ar fi sperat că, nebun de durere, calul l-ar târî în vreo 
văgăună. 

Dar calea era dreaptă şi frumoasă, ca toate drumurile măreţei văi a 
râului Po. Calul după un timp de goană deznădăjduită, se odihni singur 
schimbând mersul în trap, iar Roland recădea în posomorătele-i 
gânduri. 

Această perindare de furie şi abatere dură două zile. Apoi încetul cu 
încetul gândurile de răzbunare înlocuiră pe acelea de amor şi 
deznădejde. Roland se gândi la Foscari, care era una din cauzele cele 
mai directe ale nenorocirii sale. Îşi evocă cu tărie groaznica scenă a 
orbirii tatălui său. 


— Nu s-a întâmplat nimic nou, şopti el. Leonora nu mai există pentru 
mine. Nu există nici acum. Dar ceea ce există, este drăcescul Foscari şi 
ambiția lui; şi dacă îl las să lucreze, omul care l-a chinuit pe tatăl meu, 
va deveni stăpânul Italiei... Dar sunt eu aici... şi despre ceilalţi vom 
vedea după aceea!... 

De aici înainte îşi concentră toată puterea de judecată asupra 
misiunii ce va încerca s-o îndeplinească: să împiedice prin toate 
mijloacele, chiar prin forţă, o înţelegere între dogele Foscari şi loan de 
Medicis. 

Îşi luase informaţiile necesare. 

Şi de altminteri faptele şi gesturile celebrului căpitan erau cu migală 
urmărite; zvonul marşurilor şi contra-marşurilor sale se răspândea cu 
iuţeală în toată Italia. 

În acest moment Marele Diavol asedia cetăţuia Governolo. 

Avea cu sine o oştire de adunătură, oameni prădalnici, care aveau o 
admiraţie de pomină pentru şeful lor. 

Planul general al lui loan de Medicis nu se arăta decât nelămurit. 
Acest războinic părea că simte o patimă pentru războaie, pentru omor, 
furt şi prădăciune. 

De fapt se asemăna în fond cu toţi marii cuceritori. Câţiva istorici l- 
au numit „un drăgălaş luptător”. Acest „drăguţ luptător” era temut ca 
un flagel. De nu se chema „biciul lui Dumnezeu”, ca Atila, dădea cel 
puţin dovadă, cu un fel de obrăznicie, că titlul ce i-l dăduseră soldaţii 
era meritat şi-şi făcea o glorie ca să îndreptăţească această poreclă, de 
„Marele Diavol” pe care o primise. 

| se întâmpla să treacă foarte liniştit o mie sau două de cetăţeni prin 
vârful spadei, dar îi plăcea să râdă. Şi fără îndoială, râzând, da poruncă 
să prade şi să dea foc oraşelor ce cădeau în puterea lui. 

De aici adoraţia soldaţilor săi. 

Roland sosi noaptea lângă Governolo, în tabăra Marelui Diavol. loan 
de Medicis care voia să-şi arunce în curând lefegii săi la asaltul cetăţuii, 
le acordase o noapte de chef. Bucuria domnea în tabără, zice Filaret 
Chasles, şi noaptea se scurgea ca o serbare. Mii şi mii de strigăte de 
„Trăiască Marele Diavol! Eviva il Gran Diavolo” răsunau din toate 
părţile. 

Era frig. Un vânt tăios sufla printre copaci şi corturi. Se aprinseseră 
focuri mari. O bucurie foarte mare se înălța din acea tabără, unde 
alergaseră „frumuseţile uşoare” de prin împrejurimi. 

Un miros de chef se revărsa în atmosferă. Nişte soldaţi se 
înlănţuiseră după pradă. Se înapoiau încărcaţi cu merinde de tot soiul. 


Unii descălecau de pe cai şi agăţau de şa jamboanele ce le furaseră; 
alţii mânau înaintea lor oile şi caprele pe care le ucideau numaidecăt şi 
le frigeau la nişte focuri mari, înfingându-le în lăncii; alţii rostogoleau 
butii de vin care erau în curând desfundate. 

Se vedeau ici şi colo ţărani şi femei ruinate de aceste prădăciuni, şi 
care plângeau şi oftau smulgându-şi părul. Şi de sub marii fagi care, cu 
tot frigul, îşi mai păstrau în parte frunzişul lor des, la mohorâta lumină a 
torţelor sau în învolburarea roşie a focurilor, apăreau cete de bărbaţi ce 
mâncau, beau, cântau şi înlănţuiau în braţe femeile. 

Era desfrâul ce preceda bătăliile. 

Mirosul puternic al vinurilor şi al cărnurilor fumegânde, înaintea 
mirosului sângelui. Înjurături, cântări răguşite, urmate de strigăte de 
cheflii, urlete sălbatice de soldaţi certându-se pentru o femeie, iată ce 
văzu şi auzi Roland care străbătu această îmbulzeală de mercenari, cu 
inima îngreţoşată de scârbă. 

Ceru să fie dus la şef. 

Marele Diavol era în cortul său, în mijlocul taberei, împresurat de 
câţiva dintre locotenenţii săi preferaţi. Cortul era mare; un foc mare 
ardea în faţa deschizăturii şi înaintea focului stăteau doisprezece 
călăreţi nemişcaţi. O masă mare fusese ridicată, în timp ce cântăreții 
din alăută şi trombon încercau de-a surda să întreacă uriaşa hărmălaie 
a chefului şi a desfrâului ce se ridica din tabără, într-o puternică adiere 
sălbatică. loan de Medicis bea, mânca, râdea cât îl ţinea gura, şi de n-ar 
fi fost costumul său, l-ai fi luat drept unul dintre acei lefegii pe care 
Roland îi zărise sub fagi, în lucirea jarului. 

Când Roland se ivi înaintea lui, încruntă din sprâncene. 

Apariţia cavalerului prăfuit, a cărui posomorâtă înfăţişare contrasta 
atât de tare cu toată voioşia ce-l înconjura, i se părea rău prevestitoare. 

La înfăţişarea lui Roland, hohotele de râs şi de voci, se opriră pe dată 
la un semn al Marelui Diavol. 

— Cine eşti? întrebă loan de Medicis. 

— Vin de la Veneţia, zise Roland, şi am a vă vorbi în secret; sunt 
Roland Candiano, fiul dogelui Candiano surprins în chip mişelesc în toiul 
serbării şi orbit în palatul său. 

Un freamăt înăbuşit primi aceste cuvinte rostite cu un ton liniştit. 

Îngrozitoarea poveste a Candianilor era cunoscută, trecuse aproape 
la starea de legendă a groazei, şi în ceea ce priveşte fioroasa aventură 
a lui Roland Candiano, arestat, aruncat în puțuri din seara logodnei 
sale, devenise legenda dragostei şi milei. 

— Credeam, zise loan de Medicis, că eşti în temniţă! 


— Se iese dintr-o temniţă, chiar când acea temniţă se numeşte 
puţurile Veneţiei. 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Dacă-ţi face plăcere... 

— Fii binevenit la masa mea şi în cortul meu, zise atunci Marele 
Diavol. L-am cunoscut pe Candiano, era un om foarte bun şi cunoştea 
mijlocul de a guverna în pace; dar în sfârşit era un bărbat care, la 
ocazie, ştia să facă servicii şi acum vreo zece ani m-am găsit şi eu într- 
o astfel de situaţie. Deci fiul lui să fie binevenit printre noi... 

Zicând aceste vorbe, loan de Medicis arătă lui Roland un loc lângă 
dânsul. Roland se aşeză şi ciocni paharul de paharul Marelui Diavol, 
pahar ce fusese pus înaintea lui. Acest act de politeţe îndeplinit, nu se 
mai atinse de mâncăruri, nici de vinuri. 

Râsetele şi convorbirile zgomotoase se auziră din nou şi făceau o 
mare gălăgie în cortul cel mare. 

loan de Medicis examina pe furiş pe musafirul său şi-i admira 
frumuseţea bărbătească, puterea şi agilitatea ce păreau vădite în el la 
fiecare mişcare a lui. 

— Dacă se bizuie pe mine ca să-l ajut a-şi recăpăta coroana 
bătrânului Candiano, se înşeală foarte tare, se gândea el. Pe toţi dracii, 
Foscari e un dat dracului şi nu prea mă sinchisesc să-l am împotriva 
mea. Dar dacă vrea să primească să comande o parte a oastei mele, aş 
face astă-noapte o bună treabă. 

Tot vorbind singur în sinea lui, Marele Diavol nu înceta să-l întrebe 
pe Roland despre şederea lui în fundul puţurilor, despre felul în care 
fusese arestat, cum fugise din temniţă. 

Roland îi răspundea cu cumpătare, în câteva cuvinte. Dar fiecare din 
răspunsurile sale îi da o mai înaltă idee despre dânsul. 

Când Marele Diavol vesti în cele din urmă ofiţerilor săi că era timpul 
să se retragă, era hotărât să facă lui Roland propuneri ca să intre în 
serviciul lui şi să-i încredinţeze un grad important. 

Ofițerii, servitorii, cântăreții din alăută se retraseră cu o repeziciune 
ce dovedea o disciplină lăsată-n libertate în aparenţă, în această tabără 
a desfrâului, dar disciplina era de fapt foarte puternică!... 

— lată-ne singuri, zise atunci Marele Diavol; vorbeşte! Ce ai să-mi 
spui? Lasă-mă să te înştiinţez mai întâi, că sunt încurcat în operaţii de 
război ce vor dura multă vreme, dac-o fi pe plac diavolului — ocrotitorul 
meu — şi deci n-aş putea, spre marea mea părere de rău, să încerc 
pentru dumneata cea mai mică mişcare înspre Veneţia. 

Roland scutură din cap şi zâmbi dispreţuitor. 


— Linişteşte-te, zise el, îmi am şi eu treburile mele, şi când voi intră 
în palatul ducal, va fi pentru că aşa am vrut eu, şi nu pentru că m-a dus 
cineva acolo. _ 

— Pentru Dumnezeu... Imi placi aşa... şi nu-ţi ascund că am început 
să am pentru dumneata cea mai frumoasă stimă. Dacă ţi-ar fi pe plac 
să comanzi sub ordinele mele... 

— Nu mă supun decât mie însumi, zise Roland; dar îţi mulţumesc 
pentru oferta ce mi-o faci şi pentru gândul mărinimos ce-o inspiră. 

— Atunci ce vrei? exclamă loan de Medicis mirat. 

Roland se reculese într-o clipă. 

Afară zgomotele desfrâului, a goanei după împerecheri şi a beţiei 
unei tabere întregi se potolea într-un înăbuşit murmur de nedefinit. 

— loan de Medicis, zise Roland, eşti un războinic şi nu un diplomat, 
eşti de temut pentru că ai o oaste ce te urmează orbeşte şi pentru că 
faptele dumitale ostăşeşti din trecut dau măsura celor ce poţi 
întreprinde; dar trebuie să rămâi marele războinic care eşti. Dacă te 
amesteci în intrigi, ai să-ţi pierzi prestigiul. 

— Şi cine-ţi spune că vreau intrigi? 

— Totuşi asta vrea să-ţi propună. 

— Cine? 

— Dogele Foscari. 

— Ah! Ah! exclamă loan de Medicis devenind visător. 

— Este, reîncepu Roland, o luptă de moarte între Foscari şi mine. 
loan de Medicis, vin să-ţi cer să rămâi neutru între noi amândoi. 

— Lămureşte-mă, spuse cu răceală Marele Diavol. 

Roland avu imediat conştiinţa acestei neaşteptate răceli, şi se 
întrebă dacă nu era prea târziu. O flacără de ameninţare licări în ochii 
săi negri. 

— O să-ţi explic foarte lămurit situaţia, zise el, şi ai să vezi după 
aceea ce hotărâri vei avea de luat. 

— Te ascult, Candiano. 

— Foscari l-a supus pe tatăl meu unui groaznic chin. Foscari m-a 
aruncat în puţurile Veneţiei, unde am stat şase ani. Foscari trebuie 
pedepsit, el şi complicii săi. 

Roland rosti aceste cuvinte cu un aşa accent de ură, încât loan de 
Medicis tresări şi exclamă: 

— Pe toţi dracii încoronați, n-aş vrea să fiu printre duşmanii 
dumitale! 

— Toţi acei care vor ajuta duşmanilor mei, vor fi inamicii mei, 
răspunse Roland. Continui: am început împotriva lui Foscari şi a 


complicilor săi un război fără cruţare. Voi muri în el, sau vor muri ei, nu- 
i altfel chip. Ori, în timp ce în portul Veneţiei, surp cu hărnicie puterea 
lui Foscari, el se gândeşte a-şi face aliaţi pentru marile-i încercări, care, 
dacă ar izbuti, l-ar scăpa din mâinile mele... Şi întâiul din aceşti aliaţi, la 
care se gândeşte el, eşti dumneata, loan de Medicis... 

— Cum de ştii acest lucru? 

— Foscari ţi-a trimis un ambasador, un om pe care-l cunoşti. 

— Cine? 

— Petru Aretin. 

— Petru!... Acest bun Petru! Aş fi încântat să-l revăd, îmi lipseşte. 

— N-o să-l mai vezi; am pus mâna pe dânsul, i-am aflat taina 
ambasadei cu care era însărcinat la dumneata, l-am pus la loc sigur şi 
vin eu în locul lui. 

— Ai făcut una ca asta, dumneata? 

— Da, loan de Medicis, am făcut-o!... 

— Şi mie vii să mi-o spui! Drace, nu-ţi lipseşte îndrăzneala, o 


— loan de Medicis, zise Roland, îndrăzneala este ultima mea bogăţie. 

— Şi spui că ştii astea toate de la Petru Aretin, care avea sarcina să 
mi le spună mie? 

— O să-ţi repet chiar cuvintele ce trebuia să ţi le transmită Aretin din 
partea lui Foscari. Numai că le rezum şi le despoi de orice meşteşugire 
cu care, desigur, că le-ar fi învăluit el. Foscari vrea să pună mâna pe 
Italia şi să facă din ea un singur regat. lţi propune să te alipeşti cu 
oastea dumitale armatei Veneţiei, sporită cu flota, care ar sluji să ducă 
trupele pe coaste şi să îndepărteze pe străinii care ar vrea să se 
împotrivească combinației. Odată Italia supusă, aţi domni amândoi, el 
la miază-noapte cu Veneţia sau Milano drept capitală, dumneata la sud 
cu Roma sau Neapole capitală. lată planul în simplitatea lui. Această 
alianţă ţi-o propune Foscari. Ce crezi despre asta? 

— Şi dacă ţi-aş spune ceea ce cred, ţi-ai lua însărcinarea să-i 
comunici răspunsul meu lui Foscari, aşa cum mi-ai adus ofertele lui? 

— Fără îndoială, oricare ar fi răspunsul acesta. Nimic nu mi-ar fi fost 
mai lesne decât să nu-ţi fi comunicat propunerile dogelui. 

— Mirat de tăcerea mea, mi-ar fi trimis un alt ambasador. 

— Poate! Orice ar fi, voi fi tot aşa de sincer la înapoiere, după cum 
sunt şi aici. Poţi vorbi de acum cu toată sinceritatea. 

— Fie, planul lui Foscari în totalitatea lui îmi pare minunat; este o 
idee de geniu şi ar fi păcat ca un om ca mine să nu-i ajute reuşita. In 
principiu primesc alianţa propusă. lată ce vei avea de spus lui Foscari. 


— Atâta tot? 

— Asta-i tot pentru moment. Pentru o înţelegere definitivă, trebuie o 
întrevedere între doge şi mine. Această întrevedere, ziua, locul, i le voi 
indica cu printr-un curier ce-l voi trimite la Veneţia, şi asta în cel mai 
târziu trei-patru zile. Mâine dimineaţă vreau să mă duc să studiez 
punctul slab al cetăţii Governolo şi să combin asaltul, care va avea loc 
poimâine. O zi pentru jaf... Apoi dau ordin ca, curierul meu să plece. 
Dumneata i-o vei lua înainte cu trei-patru răsărituri de soare. 

Marele Diavol rostind aceste din urmă cuvinte, luase un accent 
batjocoritor, ce nu-i scăpă lui Roland. Acesta înţelese că, groaznicul 
războinic se gândea la vreo cursă. Dar rămase liniştit şi serios, fără ca o 
cută a feţei sale să-i fi destăinuit o nelinişte cât de mică... 

Propunerea lui Foscari într-adevăr îl înflăcăra pe loan de Medicis. 

El care până aici se războise pe seama nimănui şi a tuturor, 
întrezărea un ţel măreț în acest sângeros joc al luptelor, care îl 
împătima. 

Repetă în diferite rânduri printre dinţi: 

— Măreţi!... idee măreaţă!... Vrednică de mine!... 

Între timp se răsturnase pe spătarul jilţului său şi cu ochii pe 
jumătate închişi, îl studia pe Roland cu o privire ironică şi aspră. 

— Astfel, reîncepu Roland, primeşti?... Fără chibzuire, fără şovăire, 
dintr-o dată, primeşti? 

— La ce nevoie de atâta chibzuială! exclamă Marele Diavol. Ideea 
este măreaţă, ţi-o spun eu, şi o primesc. 

— Îmi rămâne să-ţi mai fac câteva obiecţii. 

— Venind de la un bărbat aşa de îndrăzneţ şi aşa de măsurat ca 
dumneata, îmi vor fi binevenite, Candiano. 

— lată deci întâia, zise Roland mereu liniştit. Te priveşte personal. 
După părerea mea eşti ostaş mai întâi de toate. Cred că realmente 
diplomaţia te va pierde. Desigur poţi pune mâna pe Italia; deşi 
încercarea în sine conţine mai multe greutăţi, decât îţi dai seama. 
Milano, Florenţa, Pisa, Mantova sunt republici puternice, care vor forma 
o puternică şi de temut ligă. Dar să presupunem că după zece ani şi 
mai bine, de războaie sângeroase, vei izbuti. Să presupunem că Italia 
este învinsă, gata să te primească de stăpân. Să presupunem chiar un 
lucru cu neputinţă: papa consimţind la regalitatea voastră, Europa 
nesculându-se la chemarea sa... Să admitem toate acestea. lată-te în 
prezenţa lui Foscari. Rolul dumitale este sfârşit, al lui începe. 
Războinicul se şterge, intră diplomatul în scena roşie de sânge, pe care 
ai pregătit-o dumneata... atunci, după a dumitale părere, ce se 


întâmplă? 

loan de Medicis urmărise foarte atent cuvintele lui Roland. Încreţitura 
ironică a buzelor lui dispăruse. 

Acest aer de încredere nemărginită ce-o oglindea faţa lui de 
războinic fericit, se împrăştiase. Roland constatând efectul ce-l 
produsese se şi grăbi să continue. 

— Nu vorbesc de împotrivirea sigură şi poate victorioasă a Veneţiei 
însăşi. Veneţia, pe care destinele sale o călăuzesc la un viitor de 
libertate, Veneţia care priveşte spre mare şi nu către uscat, Veneţia 
care năzuieşte la pace, la negoţ, la gloria artelor, va fi, fără îndoială, 
cea dintâi care se va revolta. Dar revin la întrebarea mea: învingător, 
ce vei face? 

— Voi domni la Neapole, dacă nu chiar la Roma! Cine ar putea să mă 
împiedice atunci? 

— Cine? Tovarăşul dumitale, loan de Medicis! Nu vreau să zic 
complicele dumitale... Îl cunosc pe Foscari. L-am ghicit într-o zi. Când 
vei cuceri Italia va fi un singur rege, şi acest rege... 

— Voi fi eu! mugi loan de Medicis trântind un pumn în masă, de 
zăngăniră paharele cu care era plină. 

Dar reculegându-se numaidecât, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca şi-a 
dezvăluit gândurile, zise: 

— Foscari va fi cinstit. Va fi cu toată tăria aşa, dacă nu vrea de bună 
voie, atunci... 

— Fie, zise Roland, am sfârşit cu obiecțiile ce te privesc. Imi rămâne 
să-ţi expun pe acelea ce mă privesc personal pe mine. Ţi-am spus 
motivele urii ce-o am împotriva lui Foscari. Dacă devii tovarăşul lui, pui 
piedică celor ce m-am hotărât eu să fac. loan de Medicis, jur pe 
amintirea mamei mele moarte de suferinţă şi durere, pe capul tatălui 
meu supus chinului, ţi-o jur că nimic în lume nu-l poate scăpa pe 
Foscari, din moment ce l-am osândit. În chip cinstit te înştiinţez că voi 
suprima orice piedică ce se va ridica între doge şi pedeapsa ce-o port în 
gândirea mea. 

Roland se sculă şi zise: 

— Gândeşte-te, loan de Medicis. 

— Cred că mă ameninţi! exclamă Marele Diavol ridicându-se la 
rându-i. 

— Te înştiinţez şi atâta tot, Foscari este crima; eu, eu sunt 
răzbunarea. Alege, Medicis!... 

— Alegerea mea este făcută! răcni Marele Diavol. Ei!... veniţi aici!... 

O duzină de ofiţeri năvăliră în cort. 


— Puneţi mâna pe omul acesta! porunci loan de Medicis. Şi să-l păziţi 
de aproape, până ce voi hotărî eu. 

Roland fu înconjurat numaidecât. 

Rămase tot aşa de nepăsător, după cum fusese de la intrarea sa în 
cort. 

— Medicis, spuse el cu răceală, ţi-am lăsat alegerea între crimă şi 
dreptate. la seama! încă mai e timp... 

— Să-l ducă de aici! răcni Marele Diavol. 

— Aşadar singur ai vrut-o!... 

Roland rosti aceste cuvinte fără mânie aparentă. 

Vorbea încă în clipa când cei doi ofiţeri, care erau mai aproape de 
dânsul, îi puseră mâna pe umăr. 

Se ştie că Roland avea o putere de uriaş. 

Chiar în clipa când adresa Marele Diavol acele cuvinte în chip de 
ameninţare, se ghemui în sine: faţa lui aşa de rece până atunci, 
transformându-se, deveni groaznică, dogoritoare. 

Cu un gest înfricoşător îşi îndepărtă amândouă braţele. Cei doi ofiţeri 
se rostogoliră ca doborâţi de măciucă. 

Dintr-o săritură, Roland se aruncă atunci spre uşa cortului. 

— Pune mâna pe el! Prinde-l! urla Marele Diavol. 

— Trădare! Puneţi mâna! Puneţi mâna pe el! urlară la rândul lor opt 
sau zece ofiţeri, care formară între Roland şi uşă o stavilă presărată cu 
pumnale. 

In acelaşi timp o trupă numeroasă de ostaşi, atraşi de ţipete, înainta 
spre cort, în vreme ce călăreţii gărzii formau o jumătate de cerc şi-şi 
ridicau pistoalele. 

Roland scoase greaua-i spadă de luptă, care nu-l părăsea niciodată. 

Se îngrămădise într-un colţ al cortului şi cu un gest de nebun, cu o 
forţă de uriaş, atrăsese la el masa cea mare, care îi fu ca un fel de 
întăritură. 

— Pune mâna! Prinde-l! urla Marele Diavol, în timp ce un tărăboi 
pricinuit de luarea armelor se dezlănţui în tabără. 

— Medicis! răcni Roland, să-ţi aduci aminte că ai respins dreptatea 
mea, şi că ea te osândeşte.!... 


CAPITOLUL XII — Ciocnire de patimi 


În fundul palatului Imperiei, în acel apartament rezervat Biancăi şi pe 
care curtezana îl împodobise cu eleganţă feciorelnică, mama şi fiica, 


stând una lângă alta, se sfătuiau mână în mână. Bianca povestise 
mamei ei peripeţiile călătoriei sale la Mestre, şederea ei lângă Juana, 
neaşteptata sosire a lui Sandrigo. 

Abia vorbise de Roland, dar în puţinele cuvinte ce le spusese, 
Imperia simţise un respect pătimaş, o admiraţie şi o încredere fără 
margini. Ascultase cuvintele fiicei sale cu o posomorâtă nelinişte. 

— În sfârşit, zise ea, iată-ne unite, fata mea! iată-te în afară de orice 
primejdie, mulţumită curajului acestui viteaz ofiţer... seniorul Sandrigo. 

— Dar, mamă, zise Bianca, n-am fost nicidecum nefericită lângă 
Juana... Primejdia era aici... pericolul era acest om care mă răpea... 
acea urâcioasă făptură, pe care abia am văzut-o, dar ale cărei trăsături 
vor rămâne săpate în memoria mea. 

Bianca vorbea de Bembo. Ea se înfioră. 

— Nu te mai teme de omul acesta, spuse Imperia înăbuşit. 

Bianca clătină din cap. 

— Cine ştie dacă n-o să revină! şopti ea. 

— Este mort! spuse Imperia înăbuşit. 

Şi se pierdu într-o posomorâtă visare. Da, Bembo era mort, lovit de 
Roland. El însuşi i-o spusese. Şi cine ştie unde se va opri acum 
răzbunarea lui Candiano? 

Aflase că Roland urmărit în casa de pe insula Olivolo, izbutise să 
fugă. 

Dar se va înapoia! Era sigură de asta!... Nu ştia de altfel rolul ce-l 
jucase Leonora; dar acest rol îl cam bănuia dânsa. 

Lupta ei cu Leonora se schiţă repede în mintea sa. Fusese învinsă!... 
Trebuise să trădeze taina fugii lui Roland! Fără îndoială în acest 
moment Leonora se gândea poate la mijlocul de a întâlni pe acela ce-l 
iubea! Poate că-i vorbise? 

Şi acum îi învăluia în aceeaşi ură pe Leonora Dandolo şi pe Roland 
Candiano, aceia pe care îi numea odinioară „Amanţii Veneţiei”! Da, îi 
ura pe amândoi, cu sălbăticie. Nu ar avea pace decât în ziua fericită 
când ar fi sigură că piatra unui mormânt s-a pecetluit de-a pururea 
deasupra amanţilor. 

Tresări şi o expresie de ameninţare aşa de furioasă, atât de 
nemilostivă, îi schimonosi faţa, încât Bianca, observă acest lucru 
spunându-i-l cu sfială. 

Spunem cu sfială... căci Biancăi îi era acum frică de mama sa. 

— Ce ai, mamă? întrebă fata, pari, foarte tulburată. 

— Pentru că mă gândesc la omul acela despre care îmi vorbeai, la 
omul care a vrut să te răpească... Dar nu te teme de nimic: a murit. 


Şi iarăşi gândirea ei se îndreptă spre Bembo, întâiul care şi-ar fi dat 
sufletul sub lovitura lui Roland. 

— Da, şopti ea cu voce înceată şi vorbindu-şi singură, Bembo a 
murit... Al cui e rândul acum? 

În acel moment camerista favorită a Imperiei intră. 

— Signora, zise această femeie, este cineva care vrea să-ți 
vorbească. 

— Cine-i acest cineva? întrebă Imperia. 

— Nu-şi spune numele, signora. 

— Dar e cineva care a mai fost pe aici? 

— Nu i-am putut vedea faţa, pe care şi-o ţine ascunsă în îndoiturile 
mantalei sale. 

Acest mister şi aceste precauţii aduseră într-o clipă un nume pe buze 
şi o icoană în mintea curtezanei. 

Roland Candiano!... 

Numai el avea interes să se ascundă aşa, ca să intre în casa ei. 

Numaidecât fu în picioare, palidă, neliniştită cu privirea într-o oglindă 
mare. Automat, cu vârful admirabilelor ei degete de statuie greacă, îşi 
orândui părul, încercă să se facă mai cochetă. 

Pentru cine? Pentru Roland?... Nu-l ura din toate puterile, pe cât 
iubea, tot din răsputeri, pe Sandrigo, locotenent de arcaşi din Veneţia? 
Da, îl ura! 

Da, l-ar gâtui cu aceste degete care în acest moment orânduiau 
buclele de păr cu o grabnică ştiinţă şi aşezau coada, pe care o susţinea 
un enorm pieptene de aur împodobit cu diamante. 

Dar poate că va cădea la picioarele omului urât, al cărui portret cu 
toată ura sa i-l păstra în fundul misterioasei tainiţe de dragoste. 

Imperia nu era o prostituată. Excesiva mobilitate a sentimentelor, 
repezite schimbări sufleteşti, aceeaşi aprindere în patimile 
contradictorii, iubirea sau ura, după nălucirea clipei, în sfârşit capriciul, 
erau dintr-un capriciu violent absolut în expresia şi voinţa sa. 

— Dacă-i el, şi nu poate fi decât el, şopti ea, nu va ieşi viu de aici. 

Şi vorbind astfel, apucă o cutiuţă de argint, o deschise, scoase din ea 
un creion, cu care, cu o înfrigurată hărnicie şi o siguranţă a mâinii fără 
de cusur, îşi făcu mai strălucitoare lucirea ochilor săi printr-o linie 
neagră şi cu o uşoară dâră roşie, floarea buzelor ei. 

Uitase de fiica sa. 

Bianca se întrebă şi ea, cine putea fi acest necunoscut, care voia să 
vorbească mamei sale. 

Biata micuță tremura. 


Nu figura lui Roland şi-o evoca dânsa. Ceea ce întrezărea era 
înfricoşătorul chip, urâcioasa înfăţişare ce-i chinuia nopţile cu vise rele. 

Şi deodată ea îl văzu în întredeschizătura uşii, în spatele camerei 
sale. Ochii lui crucişi şi dogoritori se aţinteau asupra-i şi o sfredeleau cu 
aspre lăcomii. Zâmbea şi acest zâmbet îngheţă pe nefericita copilă. 

Pierdută, nebună de groază, Bianca se dădu înapoi cu un puternic 
strigăt de groază. 

Imperia se întoarse şi-l văzu pe om. 

— Bembo! exclamă ea, înspăimântată ca şi fiica sa. 

Bembo voi să înainteze. 

Salută, se plecă, căută să se facă grațios. 

— Mă plictiseam să aştept... eram nerăbdător s-o revăd pe doamna... 
şi pe dumneata de asemenea... mai ales pe dumneata, signorina, 
adăugă el de-a dreptul Biancăi. 

Învingându-şi groaza superstiţioasă, prea sigură că Bembo era în 
carne şi oase, Imperia înaintă, apucă pe cardinal de mână şi poruncind 
cu un semn servitoarei să vegheze asupra Biancăi, închise uşa. 

Peste câteva clipe curtezana şi preotul se aflau în acea încăpere 
unde Imperia îşi primea intimii. 

— Pentru ce n-aţi rămas acolo? bâlbâi Bembo. 

— De ce? Odată ai mers până la apartamentul fiicei mele... Această 
purtare, vreau s-o mărturisesc, îmi pare ciudată. 

Bembo se aşeză pe un jilţ. Îşi recăpătase sângele rece. Puternica 
emoție ce-o resimţise la vederea Biancăi, făcea loc acestei delicate 
prezenţe de spirit ce-l părăsea arareori. 

— Văd, zise el, că avem de vorbit încă o dată despre afaceri, 
deoarece aşa o voieşti. 

Negreşit că nu s-a uitat scena în care Sandrigo vestise cardinalului 
Bembo apropiata lui căsătorie cu Bianca şi-i ceruse să binecuvânteze el 
însuşi unirea, într-o impunătoare ceremonie ce ar fi avut loc chiar în 
catedrală. 

Bembo rămăsese mai întâi ca trăsnit. Apoi se îndreptase către 
palatul Imperiei, tulburat foarte, abia ştiind ce voia să facă sau să 
spună. 

Dar când gondola îl lăsă în faţa treptelor de marmură a bogatei 
locuinţe, îşi şi alcătuise un plan. 

S-a văzut că se ferise să fie recunoscut. 

Bembo studiase de multă vreme interiorul palatului şi ştia exact pe 
unde trebuia să treacă, pentru a ajunge până la Bianca. Abia se văzu în 
odaia unde îl introdusese, şi fu cuprins de irezistibila dorinţă de a o 


revedea pe fată, chiar dacă ar fi fost primit cu cine ştie ce gest de 
groază. 

Apucă deci prin nişte ganguri şi ajunse până la apartamentul Biancăi, 
aproape în acelaşi timp cu camerista... 

Văzu pe Bianca. 

Ea îi păru mai frumoasă, mai de dorit decât oricând. 

— Şi această puică, mormăi el, să aparţină acestui hoţoman!... sau 
altuia, puţin mă interesează... Haide!... 

În acea clipă îl zări Bianca. 

Gândul lui Bembo era să intre, fie ce-o fi, şi să vorbească în faţa 
fetei. Dar patima îl zguduise până într-atâta că, atunci când Imperia îi 
apucă mâna şi-l trase, el se lăsă târât fără nicio împotrivire. 

Acum curtezana îl privea cu încremenire. 

Era însuşi Bembo acela care era înaintea ei!... 

Dar atunci Roland Candiano se lăudase? Era deci mai puţin de temut 
decât părea, deoarece fusese silit să mintă, întrucât Bembo era viu. 

— Ai fost rănit? întrebă ea fără să răspundă ultimelor cuvinte ale 
cardinalului. 

— Eu? nicidecum... Crezi că mă răneşte cineva cu una cu două?... 
Ah! doamnă, adăugă el apăsând asupra cuvântului, trebuie într-adevăr, 
să fie greu să mă rănească cineva, deoarece nu mă tulbură primirea ce 
mi se face aici! 

— Dar lipsa dumitale? 

— O călătorie, doamnă, o mica călătorie prin împrejurimile Veneţiei. 

— Ce, n-ai fost rănit în seara când ai încercat s-o răpeşti pe fiica 
mea?!... Ce?! Nu ţi-a smuls-o din mâini Roland Candiano pe Bianca?... 

— Cine ţi-a spus povestea asta de adormit copiii? 

— Insuşi Candiano. 

— L-ai văzut şi dumneata! exclamă Bembo cu posomorâre. 

— Ah! vezi bine că l-ai văzut şi dumneata însuţi. 

— Ei bine, da este adevărat. L-am văzut şi-ţi pot spune doamnă, că 
ne e viaţa în primejdie. 

— O ştiu! zise Imperia înfiorându-se. 

— Mai mult ca oricând trebuie să veghem, mai mult ca totdeauna 
trebuie să rămânem uniţi. Dacă i-am scăpat de astă dată, nu este o 
vădită ocrotire a cerului. Dar poate că altă dată aş fi mai puţin fericit. 
Pentru mine şi încă pentru Foscari, pentru Altieri, lupta este uşoară, 
suntem bărbaţi şi Roland oricât de groaznic ar fi, nu este decât un om. 
Dar dumneata, doamnă, dumneata o femeie slabă, izolată în Veneţia, 
cine te va ocroti, cine să te apere, dacă nu noi, dacă mai ales nu eul... 


Studie efectul vorbelor sale asupra Imperiei... Spre marea-i uimire, 
ea nu arătă spaima ce-o nădăjduia dânsul. 

Imperia se gândea într-adevăr că avea un ocrotitor a cărui 
îndrăzneală şi putere i le cunoştea. 

Acesta era Sandrigo. 

— De unde şi până unde liniştea asta la dânsa? se gândi Bembo. 

Şi schimbându-şi numaidecât tactica, reîncepu: 

— Totul de altminteri te obligă, doamnă, să rămâi aliata mea 
credincioasă. 

— Sunt hotărâtă pentru aceasta, crede-mă, spuse cu răceală 
Imperia. 

— Să dăm lovitura cea mare, şopti printre dinţi Bembo deznădăjduit. 

Ridică spre curtezană o faţă neînduplecată şi cu acea voce dulceagă 
ce se asemăna cu strecurarea unei reptile, spuse: 

— Poate că nu ştii, doamnă, de ce sunt în stare, dacă nenorocirea ar 
face să devenim duşmani. 

— Pentru ce am deveni duşmani? bâlbâi curtezana. 

— Ferească Dumnezeu, doamnă! Dar în sfârşit dacă împrejurări 
dureroase m-ar sili să te socot ca duşmană, aş avea de luat atare 
măsuri de apărare, încât cred că trebuie să-ţi arăt... 

— Te ascult... 

Imperia se îngălbenise. Din acea clipă Bembo fu sigur de triumful 
său. Deci continuă cu o obrăznicie plină de blândeţe: 

— Intâia mea grijă ar fi să arunc în „trunchiul denunţătorilor” un 
bilet, care este gata pregătit şi pe care-l am întotdeauna asupra mea... 
li ştiu conţinutul pe de rost. O să-ţi spun. De altminteri trebuie să te 
vestesc că, un prieten sigur este însărcinat să depună acelaşi denunţ, 
în cazul când aş dispare timp de mai mult de o lună. Astea spuse, 
doamnă, află că, Candianii au avut totdeauna prieteni în Sfatul celor 
Zece. Trebuie să-ţi aminteşti că, dacă bătrânul Candiano fu osândit în 
noaptea aceea ale cărei peripeții nu e nevoie să ţi le reamintesc, este 
pentru că fu dovedit că Roland Candiano ucisese pe Davila, amantul 
dumitale. Mă asculţi cu atenţie, nu-i aşa? 

— Da, te urmăresc, zise Imperia ai cărei dinţi clănţăneau. 

— Perfect. Nu-mi mai rămâne decât să-ţi citesc textul micii mele 
denunţări. E scrisă de altminteri în termeni măsuraţi şi vrednici de un 
bun cetăţean doritor să asigure liberul curs al justiţiei. lată-i conţinutul: 

„Subscrisul are onoarea de a înştiinţa pe preaînaltul şi foarte 
puternicul Sfat al celor Zece că vigilenţa şi justiţia lui au fost înşelate în 
noaptea de 6 iunie anul 1509. Ucigaşul nobilului şi regretatului Davila 


nu era Roland Candiano. Era o femeie cu numele de Imperia, care 
locuieşte încă în palatul ei de lângă Canalul Mare”. 

Bembo tăcu o clipă. Faţa Imperiei era schimonosită de groază. Dinţii 
îi clănţăneau şi tremura ca de frig. 

— Sfârşesc, continuă Bembo. Acest bilet îl semnez eu. Chemat în 
faţa tribunalului suprem, aş menţine termenii denunţării mele, căreia 
caracterul meu de preot, autoritatea mea de cardinal episcop i-ar da 
toată greutatea necesară. Eşti, doamnă, mult, mult prea inteligentă, 
pentru ca să nu-ţi închipui urmările fatale ale procesului ce ţi s-ar 
intenta... 

Într-o vedenie sângeroasă Imperia întrezări eşafodul ridicat pentru 
dânsa în piaţa San-Marc. 

— O! gângăvi ea, toate astea nu-s decât un vis îngrozitor, nu-i aşa?... 
N-ai să mă denunţi?... Şi de altminteri, adăugă ea cu o sălbatică 
izbucnire, asta ar însemna să te dai pierzaniei şi pe dumneata însuţi! 

— Poate că-i adevărat, doamnă; dar mai bine ca oricine trebuie să 
ştii de ce-i în stare o iubire sinceră şi pătimaşă. Totul, doamnă, totul, 
chiar ruşinea publică şi moartea! Sunt hotărât la totul!... 

— Dar ce vrei dumneata?... 

Bembo se sculă, se aplecă asupra Imperiei şi răspunse: 

— Nu vreau s-o dai pe fiica ta lui Sandrigo, căci fiica ta îmi 
aparţine!... 

Imperia se prăbuşi în jilţ, cu faţa ascunsă între mâini. Când înălţă 
capul, Bembo dispăruse. 

Cardinalul se îndepărtase în tăcere. 

— Să stea trei zile sub această impresie, bombăni el, să se 
îndeplinească opera groaznică dizolvând acest suflet... Peste trei zile 
mă voi înapoia şi Bianca va fi a mea. _ 

Deschisese o uşă şi un fecior de casă i se prezentă spre a-l însoţi. În 
clipa când intra în vastul salon, ce trebuia să-l străbată pentru a ieşi din 
palat, şi unde aşteptau nişte vizitatori, zări un ins care trecea prin una 
din uşile ce duceau în interior. 

ÎI recunoscu numaidecât: era Sandrigo. 

— Dragul meu, spuse el liniştit feciorului de casă ce-l însoțea, ia 
aceşti taleri şi răspunde-mi. 

Valetul înşfacă banii şi se plecă adânc, ca om foarte devotat. 

— Dragul meu, reîncepu Bembo, omul care trecu acea uşă... de 
colo... cine este? 

— N-o ştiu, prea-sfinte. Ştiu numai că este un vizitator care aşteaptă 
să fie condus la signora. 


— Şi în această clipă e la dânsa? Capeţi cincizeci de ducați dubli, 
dacă pot auzi ce-şi vor spune omul acesta şi signora... 

— Cincizeci de ducați dubli!... 

— Da; mă recunoşti? 

— Da, preasfinte. 

— Astă-seară în palatul meu, vei căpăta suma. 

— Veniţi!... 

Valetul îl luă după sine pe Bembo. Câteva clipe mai apoi acesta din 
urmă se afla într-o încăpere îngustă, şi feciorul punând un deget la 
buze îi arătă dintr-o ochire un tapet, din spatele căruia se auzea un 
murmur de voci. 

Servitorul se aplecă murmurând: 

— Când veţi vrea să vă retrageţi, veţi deschide această uşă; voi fi 
aici şi vă voi conduce, fără să fiţi văzut. 

Apoi dispăru în tăcere. 

Bembo înăbuşind zgomotul paşilor săi în covorul gros de pe jos, se 
apropie încet de tapet, se aşeză şi ascultă. 

Omul care vorbea în acest moment Imperiei, era într-adevăr 
Sandrigo. Sosise la palat cu cinci minute mai târziu. | se spuse că 
signora era în discuţii cu un domn, aşteptase până în clipa când un 
fecior, văzând că Bembo se retrăgea, îi făcuse semn să-l urmeze. 

Sandrigo fu introdus numaidecât la Imperia. 

Cu instinctul specific oamenilor casei, ghicise din zilele precedente în 
el pe favorit. Aşa că Sandrigo fu dat în primire cameristei Imperiei care 
îl introduse în camera de unde ieşise Bembo. 

Cu minunata-i mobilitate a feţei, care după spusa poeţilor timpului 
făcea din ea o actriţă desăvârşită, alungă de pe fruntea ei norii ce-i 
îngrămădise aici groaza; gura ei, aidoma unei rodii ce se întredeschide, 
se destinse într-un zâmbet încântător şi ochii săi umezi aţintiră asupra 
banditului revărsări de patimă. 

De astă dată Sandrigo nu mai înfăţişa pentru dânsa numai pe 
frumosul bărbat voinic, elegant, de-o eleganţă din acelea ce 
ademeneşte atât de mult femeile. Era îndrăzneţ, întreprinzător, brutal 
Şi vesel, aşa cum trebuie să fie ca să-i inspire o dragoste definitivă. 

Aşa şi era, era mai ales apărătorul visat. 

Bembo îi adusese bezna, Sandrigo era ca o rază de soare. Nevoia de 
a-l atrage pentru totdeauna de a-l convinge, să-l facă să înceapă o 
luptă fără cruţare împotriva groaznicului cardinal, întipări pe faţa sa o 
stranie însufleţire şi un caracter de frumuseţe specială, care-l izbi pe 
Sandrigo. 


Fu orbit o clipă. 

— Eram nerăbdător să te văd, spuse el. 

— Şi eu te aşteptam, răspunse Imperia cu acea voce învăluitoare, 
care era o făgăduială a celor mai suave drăgălăşenii. 

Dar Sandrigo făcând o sforţare ca să scape de vrajă, reîncepu: 

— M-am îngrijit să caut un preot, ca să binecuvânteze unirea mea cu 
Bianca. 

Curtezana albi uşor. Dacă în această clipă ar fi coborât în adâncul 
inimii sale, poate că ar fi fost înfricoşată văzând în ea zorii palizi ai unui 
sentiment, care trebuia să fie ura... 

Da, era geloasă acum... geloasă pe fiica sa. 

— Un preot! exclamă ea. Şi ce interesează preotul care va rosti 
cuvintele rituale! Şi apoi pentru ce atâta zor? 

— Chestiunea preotului avea pentru mine o mare însemnătate, 
spuse cu tărie Sandrigo, ferindu-se să observe ultimele cuvinte ale 
Imperiei. Sau mai bine chestiunea ceremoniei. Sunt necunoscut în 
Veneţia, rarii inşi ce mă cunosc sunt şefii de zbiri şi nu cunosc în mine 
decât pe bandit. Deci vreau o ceremonie frumoasă, în ziua mare, în cea 
mai frumoasă biserică, şi vreau un preot care să se bucure de un 
respect obştesc. 

— Şi cine-i acest preot? 

— Cardinalul episcop în persoană. Se învoieşte a sluji el pentru 
căsătoria locotenentului Sandrigo cu fiica Imperiei. 

— Cum ai spus, gângăvi curtezana. 

— Zic, cardinalul în persoană. 

— Bembo? 

— El însuşi. 

Şi Sandrigo avu un zâmbet de triumf. 

— Te miră acest lucru nu-i aşa? Se va face pentru mine, ceea ce s-ar 
face pentru un fiu de doge. San-Marc-ul pavoazat, luminat de mii de 
făclii, tot clerul adunat, preoţii, diaconii şi înalta societate a Veneţiei, 
căpitanul general, marele inchizitor, poate chiar dogele însuşi, şi în 
altar, înconjurat de demnitarii săi, episcopul Veneţiei, cardinalul 
Bembo! Ce zici de asta? 

— Bembo... repeta înăbuşit Imperia. 

— El însuşi. Am cuvântul lui. 

— Ţi-a făgăduit el? 

— Chiar în dimineaţa asta. 

— Şi ştie numele logodnicei? 

— ÎI ştie. 


Imperia îşi duse amândouă mâinile la frunte. 

Uimirea ce-o simţea ţinea de un vis rău. Nu erau zece minute de 
când fusese acolo Bembo, aplecat asupra ei cu faţa contractată, 
amenințând, zicându-i: „Nu vreau ca Bianca să fie nevasta lui Sandrigo. 
Bianca este a mea!” 

Şi avu imaginea unui eşafod roşu, cu un cap de femeie pe care 
călăul îl arăta poporului venit din toate părţile. Şi acum Sandrigo, 
înlocuind fioroasa figură a cardinalului, zicea: 

— Bembo se învoieşte a binecuvânta unirea mea cu Bianca. 

Era în asta un groaznic mister şi primul ei gând fu, că episcopul îşi 
dăduse făgăduiala lui Sandrigo, spre a nu trezi bănuieli. 

— Lucrul este într-adevăr destul de uimitor, continuă Sandrigo. Dar 
va înceta să te mai mire, când îţi voi spune că Bembo îmi datorează 
viaţa. 

Şi în puţine cuvinte îi povesti isprava sa din strâmtorile Piavei. 

De aici înainte era vădit lucru pentru Imperia, că Bembo făgăduise 
tot ce ceruse banditul, mimând o vie recunoştinţă, dar că se pregătea 
să scape de dânsul. 

Se înfioră. 

Planuri contradictorii se ciocniră în capul ei. 

Trebuia oare să-l vestească pe Sandrigo? 

Da, fireşte!... Să-i spună tot, să-l pună la curent, să-şi unească 
forţele, să-şi adune ambele lor energii împotriva lui Bembo. 

Dar inevitabila nălucire a eşafodului pe care o evocase Bembo, îi 
apărea mai puţin fioroasă decât vedenia frumoasei ceremonii evocate 
de Sandrigo. 

Dilema era îngrozitoare în această fire, în care patima se dezvolta cu 
un fel de furie de uragan. Nu găsi altă soluţie, decât să câştige câteva 
ore, în timpul cărora se putea gândi să ia o hotărâre. 

Cu instantaneitatea aprinsului ei temperament, îndepărtă atunci 
orice gândire, orice preocupare, pentru a se da în întregime Venerei, 
care mugea în ea. Aceste tulburări adânci, aceste groaze succesive îi 
întărâtaseră nervii. 

Palidă de dragoste, doritoare, ea se sculă, se aruncă în genunchi 
înaintea lui Sandrigo, îl luă în braţe şi şopti: 

— Ce interesează preotul care te va uni cu o alta!... Eu, eu nu am 
nevoie de preot pentru ca să mă dau. 

Când Sandrigo se îndepărtă, beat de plăcere, se întreba, cine ţine 
acum cel mai mare loc în gândurile lui întărâtate: mama sau fata!... 

Bembo, de după tapiseria unde se ascunsese, fusese martor la toată 


această convorbire, care se sfârşise printr-o scenă de dragoste 
desfrânată, printr-o sălbatică împreunare a două neruşinări dezlănţuite. 

Urmărise, aşa zicând, gândul Imperiei în toate amănuntele lui. Se 
hotări să dea lovitura cea mare. 

În clipa când Imperia zdrobită, sfârşea prin a-şi orândui hainele 
împrăştiate, el ridică tapiseria şi se ivi. 

Imperia fu atât de înmărmurită, aşa de zguduită de groază, încât nu 
putu face niciun gest, nu putu rosti o vorbă. 

Bembo se şi aplecă înaintea ei zicând: 

— Doamnă, îţi cunosc acum taina, întreaga dumitale taină. lubeşti pe 
Sandrigo. Eşti potrivnica fiicei dumitale şi în sufletul dumitale stăpânit 
de patimă, o singură chestiune predomină pe toate celelalte: cum să 
faci ca Sandrigo să n-o mai iubească pe Bianca, pentru ca amantul să 
fie numai al dumitale, în întregime!... Este adevărat, doamnă? 

— Este, mormăi Imperia ajunsă în aşa hal de deznădejde, în care 
prefăcătoria este cu neputinţă. 

— Ei bine, spuse atunci Bembo, soluţia ţi-o aduc eu! 

— Dumneata?... 

— Să socotim nul şi neavenit tot ce am spus mai adineauri. Uită-mi 
amenințările. Să fim prieteni, să fim aliaţi. Vrei? 

— Vreau... 

— Ei bine, dumitale Sandrigo... mie Bianca. Ți-l las, şi-ţi jur că nu i se 
va face nici un rău... Dă-mi-o pe cealaltă!... Vrei? 

Mama înfiorată, curtezana dezlănţuită răspunse: 

— Vreaul... 

— Bine... Încetează de a te mai nelinişti. Peste puţin timp Bianca nu 
se va mai ridica între voi, tulburându-vă dragostea. Ne-am înţeles? 

Imperia tresări din adâncul sufletului ei; poate că o ultimă tresărire a 
dragostei de mamă mai vorbi în ea. Bembo o sfâşia din ochi. 

Îndrăzneaţă şi înnebunită, ea spuse în cele din urmă: 

— Ne-am înţeles... 

Bembo se îndepărtă beat de speranţă, după cum Sandrigo se 
îndepărtase beat de plăcere... 


CAPITOLUL XIII — Întăriturile Governolei 


Roland trăsese marea masă la care — cu câteva clipe mai înainte — 
stătuse lângă loan de Medicis, şi se îngrămădise într-un ungher al 
cortului. 


În jurul lui, de cealaltă parte a mesei, ofiţerii Marelui Diavol urlând şi 
gesticulând se îngrămădeau, se încurcau unul pe altul. 

Afară, tabăra era în picioare. 

— Trădare! La arme! 

Aceste ţipete izbucneau din toate părţile. 

Toate acestea se petrecuseră în câteva clipe. 

Roland ţinea cu dreapta greaua-i spadă de bătălie. 

Această spadă care părea uşoară ca o pană în mâna lui nervoasă, se 
rotea, şi cum trei vlăjgani săriseră masa, căzură scăldaţi în sânge pe 
scândurile pe care vinul le pătase cu roşu. 

Intre timp mâna lui stângă, la spate, sfâşia cu furie pânza cortului. 
Făcu în ea pe neaşteptate o spărtură mare. Nişte voci fioroase 
izbucniră. Vocea Marelui Diavol întrecând tărăboiul, spunea: 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! 

Dintr-o săritură vreo douăzeci de ofiţeri şi soldaţi săriseră peste 
masă şi se aruncau asupra lui Roland. Douăzeci de spade se îndreptară 
asupra-i de sus în jos. 

Deodată el se făcu nevăzut. 

— A căzut! răcniră atacatorii. 

— Şi-a încheiat socoteala, răcni un ofiţer. 

— Fuge! urlă Marele Diavol. Pune mâna pe el! Ucide-l... 

Şi alb de furie, arăta cu mâna o largă spărtură în pânza cortului său. 

În timp ce-şi ţinea potrivnicii la respect, Roland cu pumnalul în 
stânga sfâşiase pânza şi în clipa când era să fie prins, se pierdu prin 
ruptura ce-o făcuse dintr-o sforţare, cât era el de lung. 

Cortul se goli într-o clipă. 

Sute de soldaţi începură a bătători desele tufişuri de fagi... Orice 
căutare fu zadarnică. Roland dispăruse. 

Mânia lui loan de Medicis fu grozavă. Toate înjurăturile şi blestemele 
ce le cunoştea, pe toate le rosti. 

Dar cum era un om metodic, cum de altfel băuse mai mult decât 
trebuia şi-şi simţea pleoapele îngreunate, amână pentru mai târziu 
răzbunarea sa împotriva fugarului, şi aruncându-se pe patul de 
campanie, adormi un somn adânc. 

In zori de zi, după poruncile ce le dăduse, fu deşteptat din somn. 

Incalecă imediat cu vreo câţiva ofiţeri şi urmat numai de vreo sută 
de călăreţi, se îndreptă spre Governolo, ale cărui întărituri se înălţau la 
o jumătate poştă departe de tabără. Se interesă mai întâi să afle, dacă 
s-a găsit cumva fugarul, şi cum i se răspunsese că nu fusese găsită nici 
o urmă, scutură din cap bombănind: 


— Roland Candiano m-a ameninţat, m-a jignit de moarte. ÎI voi 
regăsi. Şi în ziua aceea va suferi acelaşi chin ca şi tatăl lui. 

Între timp mână calul drept spre întărituri. 

loan de Medicis hotărâse să atace cetăţuia Governolei mâine sau 
poimâine. Întâmplarea de peste noapte îi grăbi hotărârea. Luă deci 
hotărârea să înainteze în acea zi. 

Într-adevăr convorbirea ce-o avusese cu Roland Candiano îi 
deschisese noi orizonturi. Propunerile lui Foscari îl entuziasmau. 

Şi voia să procedeze repede, pentru ca să trimită numaidecât, după 
cucerirea cetăţuii, un emisar la dogele Veneţiei. 

Emisarul trebuia să-i spună mai întâi lui Foscari că loan de Medicis 
primea în principiu planul de alianţă şi să-i fixeze o zi şi un loc de 
întâlnire. 

Apoi trebuia să-i recomande să se ferească de Roland, să-l prindă şi 
să-l predea viu-viuleţ Marelui Diavol. 

Având aceste diferite planuri oprite în mintea lui, loan de Medicis nu 
se mai gândi decât să asigure succesul asaltului. Pentru asta voia să 
studieze încă o dată împrejurimile fortăreței şi să-i găsească punctul 
slab, pentru ca să-şi concentreze asupra unei singure părţi toate 
eforturile sale. Asta era tactica lui, care-i izbutise până atunci: arunca 
toate trupele asupra unui singur punct, unde făcea spărtura, pe unde 
punea scări şi intra. 

După o goană de un sfert de oră, fu în bătaia puştilor de pe întărituri. 

Atunci făcu popas cu trupă cu tot, şi el înaintă urmat numai de doi 
dintre locotenenţii săi, cărora voia să le dea instrucţiuni precise. 
Mergea la pas, studia situaţia cu acea grijă care era una din principalele 
cauze ale succeselor sale anterioare. 

Pe întăriturile Governolei era puţină lume. Nişte soldaţi de strajă 
urmăreau cu ochii acţiunea lui loan de Medicis. Îl salutară cu câteva 
focuri de archebuze şi Marele Diavol tot continuându-şi drumul, se 
mulţumi să se ferească din bătaia puştilor. 

În cele din urmă se opri la apusul fortăreței. 

Acolo întăriturile erau într-o vădită stare proastă: câteva lovituri de 
catapultă, lesne ar fi făcut o spărtură. 

Asediaţii surprinşi de neaşteptata apariţie a oştirii lui de Medicis, nu 
avuseseră timp să dreagă această parte şi se mulţumiseră să astupe 
stricăciunile. 

În afară de şanţul care era pretutindeni povârnit, era de partea 
aceea şi un coborâş practicabil. Fără îndoială locuitorii se deprinseseră 
a cobori prin acel loc, în şanţ se făcuseră încet-încet poteci, pământul 


fusese bătătorit. 

Marele Diavol făcând aceste observaţii tresări de bucurie şi spuse: 

— Governolo este a noastră!... 

In timp ce spunea aceste cuvinte, două focuri de armă izbucniră unul 
după altul. 

Cei doi ofiţeri ce-l însoțeau pe loan de Medicis căzură, unul ucis pe 
loc, altul zăcea grav rănit la umăr. 

Calul Marelui Diavol se poticni. Dar călăreţul se menţinu pe şa. loan 
de Medicis era de o vitejie cu desăvârşire încercată; îndrăzneala lui era 
de pomină. În loc să dea frâu liber calului care voia să fugă, îl stăpâni 
de frâu şi privi în juru-i. 

In faţa întăriturilor, dintr-o tufă de mărăcini, se ridicase un om. Era 
evident că era acela care trăsese asupra celor doi ofiţeri. loan de 
Medicis constată cu uimire că omul acesta era singur şi că, departe de 
a fugi, părea că vrea să-i atragă atenţia. 

In acea clipă omul îi strigă: 

— loan de Medicis, mai am încă un pistol încărcat şi pumnalul. Tu ai 
pistoalele şi sabia. lţi ofer o luptă. 

— Roland Candiano! urlă Marele Diavol; se vede că vrednicul meu 
ocrotitor mi te trimite. 

In acelaşi timp scoase din tocuri cele două pistoale, luă hăţurile între 
dinţi, şi astfel înarmat, tinti asupra lui Roland. 

La zece paşi trase foc după foc. 

O a treia descărcătură izbucni. 

loan de Medicis se rostogoli de pe cal. Roland aruncă pistolul 
fumegând ce-l ţinea în mână şi înainta spre rănit. 

Marele Diavol era cu ochii închişi. 

Era palid, de-o paliditate specială cu care moartea apropiată 
maschează feţele ce se întorc spre neantul nefirii. 

Era lungit pe spate, cu braţele în chip de cruce. 

Roland cu buzele strânse de un posomorât zâmbet, îl contemplă o 
clipă. 

— Nu e mort, se gândi el, dar peste puţine ceasuri se va sfârşi. 
Atunci se aplecă spre dânsul şi cum în acel moment loan de Medicis 
deschise ochii, Roland îl întrebă: 

— Pot să fac ceva pentru dumneata? 

— Du-te dracului!... 

— loan de Medicis, te-ai făcut duşmanul meu, atunci când veneam 
sincer şi cinstit spre dumneata. l|ţi aduceam dovada sincerităţii şi 
încrederii mele. M-ai socotit ca pe un duşman. Te-am lăsat să alegi 


între crimă şi justiţie. Ai ales fărădelegea. Atunci te-am osândit, loan de 
Medicis, astfel fi vor loviți prietenii duşmanilor mei. 

— Şi ce vei face cu duşmanii tăi? horcăi loan de Medicis. 

Roland zâmbi cu un zâmbet ce te-ar fi scos din minţi. 

— O! pe aceia, zise el, nu vreau să-i lovesc... 

Urmă o clipă de tăcere înfiorătoare, după care Roland reîncepu: 

— loan de Medicis, te-am lovit fără ură, pur şi simplu am înlăturat o 
stavilă din cale. Aşa că îţi repet întrebarea mea: pot face ceva pentru 
dumneata? Orice mi-ai cere, îţi jur că voi îndeplini cu credinţă... 

Marele Diavol privi pe Roland cu ochii săi tulburi în care pluteau 
aburii morţii. 

Avu un râset sălbatic, pumnii i se strânseră, ochii i se holbară; stătu 
nemişcat, ţeapăn... 

Roland răsuflă adânc şi îndepărtându-se, fără a-şi întoarce capul, 
cobori în şanţul unde dispăru. 

Între timp Marele Diavol încă nu murise. 

Vreo douăzeci de soldaţi din Governolo asistaseră din 
întăriturilor la rapida scenă ce-am descris-o. 

Coborâră, se apropiară de rănit, în care unul dintre dânşii recunoscu 
pe loan de Medicis. 

Numaidecât făcură o targă. 

Peste un sfert de oră uralele izbucneau în Governolo, clopotele 
sunau din răsputeri... 

Şi targa pe care era lungit loan de Medicis, pe moarte, străbătea 
ulicioarele în mijlocul unei groaznice bucurii. 

Aşa îşi făcu Marele Diavol intrarea în fortăreaţa Governolo. 


A 


nălţimea 


CAPITOLUL XIV — O scrisoare a Aretinului 


La Veneţia, în palatul ducal, în cabinetul particular al dogilor, pe care 
Tizian l-a îmbogăţit cu admirabile fresce, Bembo şi Foscari erau singuri 
şi vorbeau cu glas tare. 

Era o dimineaţă de iarnă. 

Un foc mare ardea în căminul înalt, unde un servitor venea din când 
în când să arunce un nou braţ de lemne. 

Atunci cei doi oameni tăceau o clipă. 

În marele jilț Foscari sta înfrigurat lângă foc. 

Dimpotrivă, Bembo părea că se înăbuşă. 

Astea se întâmplau la câteva zile după diferitele evenimente ce le- 


am relatat în capitolele precedente. 

— lată douăsprezece zile scurse, zicea dogele, fără îndoială 
continuându-şi convorbirea începută mai înainte, şi Petru Aretin nu se 
mai întoarce. 

— Trec pe la el acasă în fiecare zi, răspunse cardinalul; nu s-a primit 
încă nici o veste. 

— loan de Medicis se află în acest moment nu departe de Mantova; 
trimisul nostru ar fi trebuit să se fi înapoiat. 

— Este adevărat; dar se zice că au căzut zăpezi în mari cantităţi prin 
câmpie, şi este cu putinţă ca drumurile să fie blocate. 

Urmă o îndelungată tăcere. Dogele aţintea cu o posomorâtă privire 
focul ce trosnea în cămin. 

— Bembo, zise el pe neaşteptate, ia te uită la lemnul ăsta aprins. S- 
ar zice, nu-i aşa, că e o cetate întărită cu groaznice turnuri? Uite-i 
crenelele, punţile mişcătoare, o întreagă zburlitură de lucruri grozave, 
şi asta formează o cetate de neînvins ... Bun! Totul se dărâmă! ... Nu 
mai e decât o cetate ruinată, dărâmături, ziduri aruncate jos... Ce s-a 
întâmplat? Ce tainică lucrare a surpat mândreţea de putere a turnurilor 
ce se înălţau adineauri? A fost de-ajuns o nimica toată... 

— Alungaţi imaginile, alteţă, zise Bembo, puterea voastră nu-i 
ameninţată. 

Dogele tresări. 

— Ah! şi tu ai văzut în acest foc simbolul unei prăbuşiri neaşteptate a 
celor mai puternice imperii? 

— Nu, alteţă, n-am văzut acest simbol, dar v-am urmărit gândirea şi 
mă îngrijorez că o văd aşa de posomorâtă, atunci când totul zâmbeşte. 

Dogele se sculă, se duse încetişor la o fereastră şi făcu semn lui 
Bembo să se apropie de ea. Ridică greaua perdea de brocart şi întrebă: 

— Ce vezi tu? 

— Văd, zise Bembo, un oraş măreț şi maiestuos cu turlele lui, cu 
săgețile lui semeţe, cu miile de canale pline de gondole. Văd un popor 
îngrijit şi ocupat sub un cer pe care-l străbat stoluri de porumbei. Şi-mi 
spun, alteţă, că totul este al vostru! Imi zic că, dacă azi şeful acestei 
republici, veţi fi stăpânul ei, când v-o plăcea. Aceşti ostaşi ce străbat în 
acest moment piaţa în bună rânduială sunt străji ce vin să-şi schimbe 
camarazii, şi vin pentru dumneavoastră; pentru ca să vă dea onoruri şi 
să vă ocrotească la nevoie. Aceşti luntraşi ce-şi înalţă cu respect 
capetele spre această fereastră, îşi spun: „acolo cugetă şi lucrează 
omul cel mai puternic al republicii şi poate al Italiei. Acolo, în 
îndepărtarea portului, acea flotilă ancorată aşteaptă porunca domniei- 


tale, acele corăbii ce se pregătesc să-şi înalțe pânzele, duce-vor gloria 
numelui vostru în cele patru zări ale lumii”, iată ce văd eu, Alteţă!... 

— Şi eu iată ce văd, zise Foscari!... 

ŞI-I sili pe Bembo să facă un sfert de ocolire arătându-i cu degetul 
mohorâta masă a sicriului de piatră ce unea palatul ducal de temniţă. 

— „Puntea Suspinelor”! şopti Bembo îngălbenind. 

Cu aceeaşi încetineală dogele se întoarse şi luă loc lângă foc. 

— Arareori mă apropii de această fereastră, zise el atunci, căci 
niciodată nu văd ceea ce-ai văzut tu! Mereu ochii mei sunt invincibili 
atraşi spre puntea blestemată, pe care atâţia dogi au străbătut-o 
înaintea mea urlând de spaimă. 

— Alteță... 

— Şi când arunc o privire asupra Veneţiei care străluceşte sub soare, 
îmi zic că poate aceşti luntraşi ce-şi înalţă capul, mă blestemă; că poate 
aceste corăbii ce pleacă, vor repeta lumii, că Foscari face să apese 
asupra Veneţiei o tiranie ce strigă răzbunare... Temniţele sunt pline, 
Bembo şi „trunchiul denunţătorilor” ne arată zilnic victime noi... 
noaptea cred că aud plânsete şi gemete îndepărtate. 

— Himere.!... 

— Când bătrânul Candiano a fost arestat, când plin de înflăcărare şi 
speranţă, organizai grozava lovitură, când în toiul serbării i-am pus 
mâna în gât, aşa cum am făcut-o şi cu episcopul sfintei slujbe 
dumnezeieşti, îmi spusei că eram într-adevăr foarte de temut. Acum îmi 
spun că, cu două minute înainte de arestarea lui, bătrânul Candiano se 
putea crede tot aşa de sigur, după cum mă cred şi eu acum, nu ştia că 
în umbră mă apropiam de dânsul. Cine ştie dacă acum, nu este de 
asemeni cineva care vine din întuneric!... 

— Zadarnice groaze!... : 

— Bembo, ţi-am spus că sângele cere sânge! lți spun că fiul lui 
Candiano dă târcoale în preajma mea!... Iti spun că este în lumea asta 
o justiție tainică şi de neînlăturat, şi că făcătorul de dreptate se 
apropie. 

Bembo începu a rânji: 

— Roland Candiano nu va întârzia, Alteță, să cadă în mâinile 
noastre... şi atunci!... 

— İn aşteptare este liber!... lată, Bembo, de câtva timp mi se pare că 
sunt osândit. Zici himere! Zici zadarnice spaime!... Eu îţi spun, fioroasa 
realitate, deşi n-o cunosc. li spun că am surprins în ochii unor ofiţeri, 
priviri ce m-au înspăimântat. 

— De ce nu porunceşti să pună mâna pe aceşti inşi? 


— Îţi spun că, chiar la serbările ce le dau, îmi pare că nobili schimbă 
vorbe ce nu le aud, dar care răsună înăbuşit în gândirea mea... 

— Pentru ce oamenii ăştia sunt încă liberi şi în viaţă? 

— Răbdare, Bembo! zise dogele punând mâna pe o foaie de hârtie 
ce era în faţa lui. lată lista, este lungă cât toate zilele. 

Bembo aruncă o privire pe hârtie şi văzu că erau trecute vreo sută 
de nume. 

— Răbdare! reîncepu dogele, voi lovi cu o îngrozitoare lovitură, încât 
douăzeci de ani după aceea Veneţia n-o să mai cuteze să-şi ridice 
capul... Dar pentru asta trebuiesc mai întâi două lucruri. Intâi să fie 
prins Candiano. Atâta timp cât omul acesta va fi liber, atâta timp cât va 
fi capul cetelor ce le-a organizat, am de ce mă teme, şi trebuie de 
asemeni ca loan de Medicis să primească alianţa. Imi înţelege atunci 
puterea mea! Pricepi groaza care va lovi pe acei ce uneltesc, când vor 
şti că oastea „Marelui Diavol” este la îndemâna mea... Atunci într- 
adevăr voi fi stăpânul... atunci voi putea lucra... 

— Vă admir geniul! zise Bembo cu un accent de reală sinceritate. 

— Pricepi? continuă dogele însufleţindu-se. Inţelegi acum pentru ce 
m-am gândit la loan de Medicis? Pricepi pentru ce aştept înapoierea lui 
Petru Aretin cu pătimaşa nerăbdare a osânditului în clipa când 
judecătorii au rostit sentinţa? 

În acest moment servitorul care îngrijea de foc şi care era feciorul de 
casă de încredere a lui Foscari, intră şi prezentă dogelui o scrisoare pe 
o tavă de argint spunând: 

— Jupân Petru Aretin a trimis această scrisoare Alteţei voastre şi-l 
roagă să-l scuze; bolnav în pat, nu poate veni chiar el. 

Dogele înşfăcase scrisoarea. Valetul ploconindu-se adânc, se făcuse 
nevăzut. Foscari ţinea în mâna lui mare plicul şi Bembo aştepta. 
Amândoi aţinteau cu o privire înflăcărată plicul acesta. În cele din urmă 
dogele deschise în tăcere scrisoarea şi citi primele rânduri. Se 
îngălbeni. 

Un fel de blestem mugi pe buzele lui albe. 

Scrisoarea îi căzu din mâini. 

Bembo o înşfacă şi la rându-i citind primele linii scrise. 

Erau astfel redactate: 


„Către preaputernicul şi preailustrul domn şi doge al sublimei 
republici a Veneţiei 

Alteță: 

Binevoiască înalta voastră Excelenţă să mă ierte; ceea ce am a-i 


spune, este atât de îngrozitor, încât îmi lipseşte curajul şi în acelaşi 
timp şi puterile. Atât de tristă este vestea al cărei deznădăjduit şi trist 
trimis sunt, încât sosind adineauri, a trebuit să stau la pat, cu toate 
zadarnicele îngrijiri ale servitorilor mei, cu tot ceaiul bun ce m-a silit 
Perrina, una dintre slujnicele mele, să-l înghit. Într-un cuvânt, iată acea 
ştire grozavă, pe care-o scriu tremurând: ilustrul loan de Medicis e 
mort...” 


— Mort! Marele Diavol a murit! exclamă înăbuşit Bembo. 

Foscari tăcu. Gânduri fioroase îi trecură prin minte despre omul 
acesta. Vedea năruindu-se dintr-o dată visul lui şi atotputernicia sa, 
cum se dărâmaseră turnurile de foc ce se înălţau în vâlvătaia 
căminului. 

Vedea triumfătoare uneltirile ce le ghicea în jurul lui. 

— Este lovitura fatală! şopti el în cele din urmă. 

Şi schimbară o îndelungată privire plină de nelinişte şi grijă. 

Apoi dogele luă din nou scrisoarea desfăcută pe masă. 

Acum voia să fie sigur de nenorocire, era lacom să cunoască 
amănuntele... Întinse scrisoarea lui Bembo şi-i spuse: 

— Citeşte... citeşte tot... Vreau să ştiu totul... 

Şi Bembo, c-o voce înceată, ca şi cum ar fi spus o panahidă 
monotonă, începu a citi: 


„Ilustrul loan de Medicis a murit... Acest scump stăpân şi domn, 
obiectul adâncii mele iubiri şi al admiraţiei mele nemărginite, şi-a dat 
duhul, aşazicând în braţele mele, sau cel putin sub ochii mei. A fost 
lovit de o lovitură de săcăluş la picior marți dimineața apropiindu-se de 
întăriturile Governolei, altii spun de o lovitură de pistol. Cu obișnuita-i 
îndrăzneală înaintase aproape singur, însoțit ca drept escortă de doi 
ofițeri. Cei drept ai săi căzură cei dintâi. 

EI fu lovit al treilea de un ins care nu era din Governolo, pe care nu-l 
cunoştea nimeni. Totuşi mai mulți afirmă că omul acesta este un 
venețian şi unii merg până acolo încât să jure că ar fi recunoscut în el 
pe fiul unuia dintre foştii dogi ai Veneției...” 


— Roland Candiano! şopti Foscari cu un zâmbet şters. 
— Fatalitate! mugi Bembo. 

— Continuă! continuă! 

Bembo îşi reîncepu citirea: 


„Abia primise lovitura fatală, orice oştire ar fi fost lovită de 
melancolie şi de groază. Rămas bun îndrăznelii şi bucuriei! Fiecare 
uitând de sine şi plângându-se de soarta ce amenința pe acest nobil 
duce la începutul noilor sale isprăvi. Se vorbea despre vârsta lui abia 
ajunsă la maturitate, de marile-i planuri, despre ceea ce ar fi putu 
îndeplini şi despre îndrăzneala-i fără de seamăn, de prevederea sa şi de 
furia lui războinică, tot aşa despre viclenia lui admirabilă. In sfârşit 
neaua care cădea în fulgi mari, se topea sub aprinderea tânguirilor de 
pretutindeni. În cele din urmă dus mai întâi în Governolo, a fost predat 
valoroşilor săi soldaţi, care au venit să-l caute plângând şi l-au dus în 
tabără. Atunci loan de Medicis ceru să fie dus la Mantova, la Frederic de 
Gonzagua, care, deşi duşmanul lui, voi să-l primească. Pornisem la 
drum plângând şi în curând intrarăm în Mantova; năsălia fu dusă la 
palat şi loan fu pus într-un pat. Se înnopta. 

Atunci mă apropiai de dânsul zicându-i: 

„— Aş face o mare batjocură marelui vostru suflet dacă v-aş vorbi 
despre frica de moarte şi dacă aş vrea să mă conving de ceea ce ştiţi 
deja. Cel mai mare bun al vieţii, este să procedezi în libertate; deci de 
bunul vostru plac şi după o hotărâre cu totul personală, vă veti lăsa să 
vă opereze. Peste opt zile veti fi vindecat. Veţi purta cârjă, fără 
îndoială, dar asta va fi pentru Domnia voastră un semn de cinste.” 

„— Ei bine, sfârşească-se cu asta! exclamă el.” 

Aproape numaidecât îl cuprinse vărsăturile. El zise: 

„— lată marele simptome, nu mai trebuie să mă mai gândesc la 
viată.” Apoi împreunându-şi mâinile: 

„— Fac mărturie să mă duc la Compostella.” 

Atunci intrară medicii meşteri cu instrumentele lor şi porunciră să se 
caute opt sau zece inşi, pentru ca să-l ţină pe bolnav. El incepu să 
zâmbească: 

„— Douăzeci de oameni nu m-ar înspăimânta, zise el.” 

Sculându-se cu o înfăţişare liniştită, luă el singur făclia şi o inu în 
timp ce i se tăia piciorul. Fugii de acolo astupându-mi urechile. Intre 
timp, auzii că mă chema. Mă înapoiai. 

„— Sunt vindecat! exclamă el.” 

Spuse să-i aducă piciorul tăiat şi începu să se joace cu el şi să râdă 
de noi. 

Dar, două ore după aceea, durerile se iviră din nou. Cum îl auzeam 
pierzându-se cu firea în odaia lui, mă îmbrăcai iar — căci eram culcat — 
şi alergai la el. Aiura şi repeta în diferite rânduri o frază pe care o mai 
țin minte: 


„— Pentru ce, zicea el, am ales crima şi nu dreptatea? Doamne! 
Doamne! iată făcătorul de dreptate care vine!...” 


Bembo se opri gâfâind. 

— Făcătorul de dreptate care vine! repeta Foscari năuc. 
— Aşa este scris în scrisoare, Alteță. 

— Continuă! Continuă!... 

Cardinalul continuă cu o voce gătuită: 


„Când se făcu ziuă, judecata îi reveni. Dar boala i se înrăise. Își făcu 
testamentul, împărți multe daruri prietenilor săi, văzând că-i soseşte 
duhovnicul, spuse: 

„— Părinte, meseria mea este aceea a armelor, am trăit ca un ostaş. 
Aş fi trăit ca un călugăr, dacă aş fi purtat haina dumitale. Nu am de ce 
mă spovedi şi totuşi... da, cred... că ar fi trebuit să ascult de acela care 
a venit...” 

Fu lucru dovedit că judecata îl părăsea din nou. În curând moartea 
care-l chema sub pământ, Îşi vesti apropierea. Rude şi servitori fără 
rânduială şi o mulțime de oameni năvăli la palatul lui. El îşi chemă 
ostaşii. Dar seniorul de Gonzagua nu le îngădui să intre în Mantova. 
Încercă să vorbească despre război. Apoi deodată închise ochii rostind 
un nume pe care nu-l auzi nimeni. Și muri în timp ce asistenții 
izbucneau în lacrimi. 

Aşa au fost, domnule doge, ultimele momente ale acestui om de o 
extraordinară tărie sufletească ale cărui cuvinte toate erau fapte. Italia 
va şti în curând ce-a pierdut. 

În ce mă priveşte, pierd o ilustră prietenie, şi durerea mea ar fi 
nemângâiată, dacă n-aş fi avut cel puțin această ultimă bucurie, tare 
tristă şi tare amară, de a fi lângă el în ora mortii sale şi a-i arăta cât îi 
eram de devotat. 

Această bucurie, Alteță, aşa de dureroasă, nu-i mai puțin o bucurie, 
în inima unde prietenia exercită drepturi suverane, şi asta o datorez 
Domniei voastre. Vă voi păstra toată viața mea o recunoştinţă vrednică 
de Domnia voastră şi de mine, vrednică de asemeni de acela care a 
voit să fiu trimis de dumneavoastră la loan de Medicis, într-un 
asemenea moment. 

lertați-mă că nu pot veni eu însumi cu această tristă veste. Omagiul 
dragostei şi admiraţiei ce mi le insuflați, lacrimile ce nu contenesc a 
curge din ochii mei, fără îndoială că m-ar fi împiedicat să vorbesc. 

Sunt, Înălţime, cel mai credincios şi preasupus servitor al ilustrei 


voastre Excelente. 
Petru din Arezzo.” 


Bembo sfârşise citirea acestei scrisori, şi-l privi în tăcere pe doge. 
Foscari părea abătut. Acest bărbat aşa de puternic, care de mai mulţi 
ani urmărea cu o neîmblânzită asprime linia suitoare ce îi schiţase 
ambiția lui, care până atunci nu se lăsase doborât de soarta rea, nici 
ameţit de cea bună, şopti cu o vădită copleşeală: 

— Asta-i groaznică nenorocire. 

— Cel mult o latură rea, zise Bembo, 

— O latură care poate fi începutul unui prăpăd. 

— Înălţime, v-am văzut mult mai liniştit 
periculoase. 

— Pentru că atunci amenințau numai împrejurările. 

— Ce vreţi să spuneţi, Inălţime? 

Dogele se sculă, apucă scrisoarea Aretinului, o citi ca pentru a se 
convinge că nu mai era nici o nădejde. 

Degetul lui se aşeză pe acest rând care povestind agonia Marelui 
Diavol, repeta tainicele-i cuvinte, scăpate în delir. 

Bembo tresări. 

— Vine făcătorul de dreptate, vine! şopti el citind. 

— Da, Bembo, zise dogele, nu vezi tu ceva neobişnuit în acest fapt 
că loan de Medicis a murit sub loviturile lui Roland Candiano? 

— Nu este dovedit ca el a fost. 

— Haida, de! El este, ţi-o spun eu! El este! 

— Candiano n-a avut nicio dată o cât de mică legătură cu loan de 
Medicis. Candiano era la Veneţia acum vreo zece zile. Este urmărit, 
gonit. Ce vă sugerează că s-ar fi dus să-l caute pe loan de Medicis în 
tabăra lui? Şi chiar dacă ar fi fost aşa de ce l-ar fi ucis? 

— De ce? mugi înăbuşit dogele. Pentru ce? Nu vezi tu că omul acesta 
mi-a aflat intenţiile. Cum? Nu ştiu! Dar le-a ştiut. Văd limpede în acest 
fioros eveniment. Roland Candiano l-a văzut pe loan de Medicis pentru 
că Medicis putea şi trebuia să mă scape! 

— Trebuie ştiut exact adevărul! exclamă Bembo, care se sculă 
înfiorându-se. Cu acest scop mă duc la Aretin. Într-o oră voi şti... 

— Du-te, amice, du-te şi te înapoiază repede. 

Bembo ieşi în toată graba. Abaterea dogelui îl cuprindea şi pe 
dânsul; dar la el această abatere lua forma spaimei. 

Cu trei ore mai înainte de a fi înmânată scrisoarea dogelui, un om 
intrase în palatul Aretinului. 


A 


în împrejurări mai 


— Domnul Aretin este în călătorie, zise servitorul către acel om, şi nu 
se ştie când se va înapoia. 

— Bine fiul meu; du-te de spune stăpânului dumitale, pe care-l vei 
găsi în cabinetul său de lucru, că vin din partea Marelui Diavol. 

Feciorul privi cu înfricoşare pe acela ce-i vorbea astfel. Dar se supuse 
şi peste câteva clipe se înapoie să-l caute pe necunoscut pe care-l 
călăuzi numaidecât la Aretin, arătându-i un nemărginit respect. 

— În sfârşit! ai venit, exclamă Petru Aretin, zărind pe Roland. 
Mărturisesc, pe legea mea, că începusem să mă plictisesc. 

— Nu bănuieşte nimeni că ai rămas la Veneţia? 

— Răspund de asta. Consemnul era categoric. Cred că ţi-ai putut da 
seama de asta. 

— N-ai ieşit niciodată din casă? 

— Nici zi, nici noapte. 

— Oamenii din casă? 

— Cred că am plecat; până şi bietele mele Aretine, pe care le aud 
jelindu-se câteodată de lipsa stăpânului lor! Numai valetul care te-a 
primit ştia. 

— Bine, maestre Aretin. 

Roland se aşeză îngândurat pe un scaun. 

— Cuteza-voi să te întreb? exclamă Petru. 

— Fă-o. 

— L-ai văzut pe loan de Medicis? 

— L-am văzut. 

— l-ai vorbit? 

— l-am vorbit. 

— Despre misiunea mea? 

— Despre asta. 

— Ah! Ah!... Şi ce-a spus?... Ce-a făcut? Şi dumneata? Iertare, poate 
că sunt prea curios? 

— Nicidecum. Nu este nimic tainic între noi, şi curiozitatea dumitale 
va fi satisfăcută... lată-te tocmai în faţa mesei de lucru, vei scrie... 

— Cui? 

— Dogelui Foscari. 

— Dogelui? 

— Te miră lucrul acesta? Nu trebuie oare să faci o dare de seamă cât 
mai exactă despre ambasada dumitale? 

— Pentru ce nu m-aş duce în persoană la dânsul? 

— Fiindcă eşti bolnav, culcat în patul dumitale, şi pentru că-ţi este cu 
neputinţă să ieşi. 


— Nu mai înţeleg! exclamă Aretinul uimit. 

— Ai să înţelegi. Dar mai întâi, faţă de servitorii dumitale vei spune 
că te-ai înapoiat în taină astă-noapte. Numaidecăât lacrimile şi 
tânguielile îi vor atrage. 

— Lacrimile mele?! Jeluirile mele?!... 

— Da. Scrie. Bineînţeles nu-ţi dau decât elementele esenţiale ale 
scrisorii dumitale. Vei transcri-o după aceea, împodobind-o cu acele 
frumoase fraze, pe care ştii să le găseşti. 

Aretinul se ploconi neştiind dacă trebuia să fie măgulit sau neliniştit 
de acest compliment, cu care Roland nu-l obişnuise. 

— Ţin numai, reîncepu Roland, să respecţi întru-totul partea care va 
fi privitoare la omul care a tras asupra Marelui Diavol şi la cuvintele 
agoniei, rostite de loan de Medicis. 

Aretinul sări în sus. Se îngălbeni foarte tare. 

— Ce spui? bâlbăi el. 

— Zic că loan de Medicis a fost omorât. 

— loan de Medicis!... Ucis!... Aud eu rău, nu-i aşa? Ucis?... 

— De mine! spuse liniştit Roland. 

Roland văzu că această durere era sinceră şi o însemnă la activul 
poetului. Pricepu ce adevărată prietenie putuse uni pe acest mercenar 
gâlcevitor, lesne vărsător de sânge, năpustit cu paloşul în mână pentru 
cucerirea lumii, şi acest poet fricos, dar şi el purces cu aceeaşi furie de 
pofte pentru cucerirea plăcerilor. Numai că spada Aretinului era o... 
pană! 

Aretinul îl plânse deci pe Marele Diavol. Roland îl privi cum plânge, 
cu un fel de milă nu lipsită de ironie. 

— Ce nenorocire! zicea Petru, ce nenorocire! loan de Medicis nu-şi 
avea seamăn pe lume, era un admirabil chefliu. Ştia cât preţuieşte o 
marfă bună; trebuia să-l vezi cum taie o găinuşă grasă şi bine friptă la 
jăratec. El născoci să se umple cu slănină delicatele ciocârlii şi să le 
înfăşoare în foi de viţă, înainte de a fi vârâte în cuptor. Ştia toate 
vinurile din lume, de la Chianti şi vinul de Syracuza, până la vinurile de 
Bourde, trecând prin vinurile de Porto spaniole. Ce bogăţie, ce 
orânduitor de ospeţe. Ce general fără de seamăn, când dintr-o ochire, 
examina dacă totul era în bună rânduială în oastea mâncărurilor şi a 
sticlelor pe o masă licărind de argintărie!... lar în ce priveşte 
îndrăzneala lui faţă de femei, era de pomină; trecea în aceeaşi casă, de 
la ducesă în patul bucătăresei şi cucerirea era aşa de repede făcută, 
încât sărmanele rămâneau buimăcite, învinse chiar, atunci când 
cugetau la mijloacele de apărare. Niciuna nu i se împotrivi. Ce păcat, ce 


nenorocire că un astfel de bărbat nu va mai exista!... Aşa fu cuvântarea 
mortuară a lui loan de Medicis, ţinută de Petru Aretin. 

Cuvântare mortuară sinceră şi dureroasă, mai dureroasă, fireşte, 
decât cuvântările oficiale păstrate şi spuse în curs de istorie, această 
mincinoasă învechită în rele. 

Aretinul vărsă lacrimi când îşi aminti de potârnichi, găinuşe şi 
ciocârlii, oftă când fu vorba de vinuri şi izbucni în plânsete când fu 
vorba de fuste. 

Totuşi nu-i pe lume durere oricât de adevărată, care să nu se 
potolească. 

Aretinul sfârşi prin a-şi şterge barba şi ochii. 

— Sunt cu adevărat bolnav, zise el şi dacă n-ar fi scrisoarea ce-mi 
ceri s-o scriu, m-aş culca în pat. 

— Deci scrie în cazul acesta; dar te poţi lipsi a relata în alt chip 
faptele ce ţi le arăt. 

— Voi scrie, zise Aretinul, ca şi cum scrisoarea mea ar trebui să 
treacă în posteritatea cea mai îndepărtată. Ea nu are nevoie să 
cunoască latura exterioară a marilor oameni, ce se prezintă admiraţiei 
sale. Medaliile nu trebuiesc să fie cunoscute niciodată decât pe latura 
din faţă, niciodată şi pe dos, deşi după părerea unora, dosul medaliei 
trebuie să fie superior feţei prin justeţea şi fineţea lucrului. Aşa era şi 
bietul meu amic... Ah! de ce-ai ucis un atare om?... Ce ţi-a făcut el? 

— Mie, nimic. Stânjenea o dreptate în mersul ei, această justiţie l-a 
zdrobit, iată totul. 

Aretinul se înfioră; un fior îl zgudui, ca şi cum o boare rece de vânt 
îngheţat i-ar fi intrat fără veste în suflet. Contemplă cu o groază 
admirativă întunecoasa înfăţişare nepăsătoare a lui Roland şi şopti: 

— Aştept să-mi dictezi, stăpâne. 

Roland începu să dicteze, în timp ce Aretin lua note scăpând 
câteodată o înăbuşită exclamaţie, schimonosind, o strâmbătură de 
durere. 

— Văd acum cum s-a desfăşurat scena! zise el după ce Roland sfârşi 
povestirea agoniei din palatul ducilor Mantova. 

— Scrie deci, ca şi cum ai fi fost de faţă, ba chiar completând 
amănuntele ce ţi s-or părea personale. 

Aretinul îşi cuprinse fruntea cu mâna stângă, pe când cu dreapta îşi 
mişca pana. 

Deodată începu să scrie. 

Dintr-o singură  aruncătură de condei scrisese totul, abia 
consultându-şi însemnările ce le avea sub ochi şi ai căror termeni erau 


toţi în memoria sa. În mai puţin de o oră scrisoarea era sfârşită. 

Aretinul o reciti încetişor. Se sculase în picioare. Cu un gest maşinal 
îşi dezmierdă barba foarte frumoasă. Insoţea citirea cu gesturi 
rotunjite, repeta de două ori perioadele ce i se păreau lui mai bune, 
întrerupându-se spre a-şi spune singur: 

— Perfect, admirabil!... sau, poftească şi Tassu, după aceea, să-mi 
cânte că ar cunoaşte ca mine arta epistolară! 

Pe măsură ce citea, vocea i se umfla, declama, schimonoseala de 
durere se pierdea de pe faţa lui, un zâmbet de mulţumire şi de fericită 
deşertăciune îi apăru pe buze. 

— Ei, ce zici despre acest mic cap de operă? exclamă el uitând că 
principalele episoade ale scrisorii erau textual luate după notele dictate 
de Roland. 

— Cuget, răspunse acesta, că trebuie trimisă îndată la palatul ducal 
şi că trebuie să te aşezi în pat, deoarece durerea te-a îmbolnăvit. 

— Este adevărat, zise Aretinul, uitam durerea. 

Şi începu să plângă iar. La chemarea lui, feciorul de încredere ce-l 
introdusese pe Roland se înfăţişă. Aretinul îi predă scrisoarea zicând: 

— Pentru Alteţa sa dogele...repede! 

Servitorul dispăru, Aretinul urmat de Roland, trecu în camera de 
culcare şi începu să se dezbrace, tot oftând din greu. 

— E foarte probabil, zise Roland că dogele va trimite pe cineva 
anume, ca să se informeze. 

— Crezi? 

— Afară doar de n-o veni chiar el. 

— Drace! faci bine că-mi spui lucrul acesta. O să mă culc în camera 
de onoare. 

Şi alergă de zor într-o cameră de alături, care într-adevăr era bogat 
mobilată. 

— Ce va trebui să spun dogelui? întrebă el. 

Să-i spui tot ceea ce spui în scrisoarea dumitale. Poţi să mai adaugi 
că în ajunul morţii, mai mulţi ofiţeri au văzut sosind în tabără un om, 
despre care ai auzit vorbindu-se. 

— Cine? 

— Roland Candiano. 

Se ştie că Roland nu se arătase niciodată în faţa Aretinului. 

— Acest Roland Candiano, continuă el, ar fi venit în tabără, ar fi fost 
primit în cortul Marelui Diavol şi l-ar fi înfruntat la un fel de duel până la 
moarte, fără să se ştie motivele acestei provocări. lată ce-i vei spune 
dogelui sau trimisului său. Acum cum este cu putinţă ca această 


întrevedere să fie interesantă pentru mine, doresc să asist la ea fără să 
fiu văzut. 

— Intră aici, zise Aretinul, deschizând o uşă. Când vei vrea să vezi şi 
să auzi, n-ai decât să dai la o parte oblonaşul ăsta. 

— Prea bine. 

Aretinul se culcă în pat şi după aceea nu se mai auziră decât urletele 
lui care izbucniră. 

— Margareta, Marietta, Clara, Paolina, Franchina, Angela, Pierrina!... 
Golancelor, haimanalelor, o să mă lăsaţi să mor aici!... Să se spună apoi 
că n-aţi fost niciuna aici pentru ca să-mi uscați barba udă de lacrimi, 
sau să-mi faceţi un ceai! Căci durerea mi-a stârnit dureri de pântece, 
afurisitelor numai bune să-l luaţi de bărbat de Scaraoschi! Ei, 
hoţoaicelor! Ele sunt cu toate într-un colţ să secătuiască acele oglinzi 
pieptănându-şi hălăciugile şi să-şi admire sfârcurile sânilor. la staţi voi, 
golancelor! Dacă aş avea putere aş veni să vă pieptăn cu daracul, eu! 
Şi să vă curăţ cu palmele, tot eu... Aretine, ucigaşe! Clara dar-ar ciuma 
în tine în mai puţin de două ceasuri! Paolina, rupeţi-ai gâtul, coborându- 
te pe scara de marmură! Marietta, trăsnite-ar fulgerul! Angela, dar-ar 
cangrena în oasele tale! Pe Maica Domnului pe Hristos, pe diavol, pe 
pântecul pe bojocii, pe... 

Înăbuşit Aretinul rosti o ultimă şi intraductibilă înjurătură, şi se 
prăbuşi pe pernele de dantelă, şoptind: „Sunt mort!” pe când cele 
şapte sau opt servitoare, care dăduseră fuga de câteva clipe şi de la 
primele strigăte se îmbulzeau, se îmbrânceau, care pe care să-l sărute 
mai întâi pe meşterul Petru Aretin, ca un stol de bibilici îngrămădite în 
jurul stăpânului curții. 

— Mârţoagelor! Desfrânatelor! Mă înăbuşiţi! Mă omoară, domnule!... 
Ei asta-i, tâlhăroaicelor, nu vedeţi că plâng şi am nevoie de ceai!... 

Erau foarte drăguţe, gătite nevoie-mare, frumoase şi fermecătoare, 
toate aceste Aretine al căror nume istoria le-a păstrat şi ne-a descris 
farmecele lor. 

— Ei, ce scumpe stăpâne, plângi? exclamă Margareta. 

— Da, Pocofila, du-te la bucătărie şi lucrează. 

— Ce durere! spunea Clara. Vreau să-i şterg ochii cu părul meu ca 
arama. 

— Ah! bietul drăguţi!... 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Când s-a înapoiat? 

— Ce? fără să ne înştiinţeze, răutăciosul!... 

— Tăcere! bodogăni Aretinul. M-am înapoiat astă-noapte şi eram aşa 


de nenorocit, încât mi-a fost frică să nu vă înspăimânt. Am pierdut pe 
cel mai bun prieten drag, pe acela care îmi trimitea regulat câte-o mie 
de ducati în preajma fiecărei ierni, ca să nu răcesc. 

— Te vom încălzi noi, cu dragostea noastră, scumpe stăpâne. 

— Tăcere! Amicul cel mai duios şi mai credincios, cu care am golit nu 
ştiu câte sticle, un bărbat aşa de bun, atât de viteaz, de cinstit! Ah, 
poate că o să mi se tragă moartea din cauza asta!... 

Plângea cu hohote. Toate în jurul lui îl alintau, una aranjându-i 
păturile, alta aşezându-i pernele, o alta aducându-i o ceaşcă de ceai. 

— Scumpă Margareta! oftă Aretinul, eşti mai proastă decât o gâscă 
îndopată, dar ceaiurile tale sunt un adevărat poem... Dragă Clara, eşti 
mai drăgălaşă decât luna, şi tu Angela, mai curtenitoare decât 
soarele... 

Şi continua împărțind acum laude hiperbolice. 

Un fecior de casă care intră puse capăt acestei scene zicând: 

— Preasfinţia sa cardinalul episcop este aici şi aşteaptă. 

— Faceţi-vă nevăzute! zise Aretinul 

Această poruncă fu cu grabă îndeplinită şi tot stolul zbură, speriat de 
sosirea fiorosului ins, de care se temeau. Bembo intră. 

Roland auzise pe valet şi cu un fior împinsese invizibilul căpăcel ce i-l 
arătase Petru Aretin. 

Îl recunoscu pe Bembo. 

Buzele îi înălbiră uşor. Asta fu un semn că mânia se dezlănţui în el. O 
mulţime de întrebări năvăliră în mintea lui. Ce se întâmplase? Pentru ce 
Bembo, pe care îl lăsase închis în adâncul Peşterii Negre, era la Veneţia 
la Aretin? 

Între timp Bembo se aşeză lângă pat. 

— Eram la palatul ducal mai adineauri, zise el; dogele m-a rugat să 
vin să-ţi cer nişte lămuriri în privinţa scrisorii tale. 

— Vai! exclamă Aretinul cu o voce leneşă, vezi doar dragul meu, că 
sunt bolnav. 

— Aşadar este adevărat? 

— Prea adevărat! 

— L-ai văzut tu însuţi pe Marele Diavol murind? 

— Cum aş fi scris fără asta! 

— Este o groaznică nenorocire... 

— Pentru mine, zise Aretinul. 

— Pentru toţi! 

Bembo păstră câteva clipe o posomorâtă tăcere. Ceea ce-l 
înspăimânta aievea, nu era faptul că loan de Medicis murise, ci că 


lovitura ce-i lovea pe dânsul şi pe doge fusese îndreptată de Roland 
Candiano. 

— la să vedem, zise el, dă-mi ceva amănunte. 

Aretinul se porni într-o strălucită povestire, care făcea cinste 
închipuirii sale; făuri după calapodul ce i se dăduse, şi amănuntele ce i 
le sugera rodnicia lui de născocire, fură până într-atât că-i smulseră 
lacrimi noi. 

De aici înainte fu vădit lucru în ochii lui Bembo, că Petru Aretin 
fusese aievea de faţă la moartea Marelui Diavol. 

Ascultase această povestire cu un interes pe care Aretinul îl luă 
drept un fel de omagiu tăcut, acordat talentului său literar. 

Totuşi adăugă: 

— Nu povestirea agoniei ţi-o cer eu; scrisoarea ta este îndeajuns de 
bogată în privinţa acestui capitol. Dar sunt două sau trei puncte ce 
trebuie să le clarific. 

— Precizează! zise Aretinul. 

— Să procedăm cu rânduială, dintru-ntâi schimbata-i cu loan de 
Medicis câteva cuvinte despre misiunea ta? 

— N-am avut timp. 

— Astfel Marele Diavol a murit fără să ştie ce căutai în lagărul lui? 

— Întocmai aşa. 

— Reiese de aici că el însuşi, înainte de a muri, n-a putut vorbi 
nimănui despre intenţiile lui Foscari? 

— Răspund de asta. 

— Bine, să trecem la o altă chestie, zise Bembo şovăind... Acel care 
a tras asupra Marelui Diavol... 

— Ei bine?... 

— Este fără îndoială un ostaş duşman? 

— Nicidecum. Am scris şi repet că ucigaşul era necunoscut în lagăr şi 
în Governolo. Mai mulţi au spus că era un fiu de doge. 

— Rostitu-i-s-a numele? bâlbâi Bembo. 

— Da, câţiva ofiţeri m-au asigurat că ucigaşul nu putea fi decât omul 
primit în timpul nopţii de loan de Medicis şi cu care el avusese o 
straşnică discuţie. 

— Numele acestui om? 

— Roland Candiano. 

Bembo tresări atât de tare ca şi cum n-ar fi trebuit să se aştepte la 
acest nume. Se sculă privind în jurul lui cu groază. 

În acel moment îşi spunea că Roland se poate ivi dintr-o clipă într- 
alta, să-l înşface să-l târască din nou în îngrozitoarea-i peşteră. Văzu pe 


Aretin în patul său că-l privea cu uimire. Îi fu ruşine de această groază 
nechibzuită şi reculegându-se întrebă aşezându-se pe scaun: 

— la să vedem, înainte de a pleca, n-ai vorbit nimănui despre 
această misiune. 

— Nimănui pe lume, spuse Aretinul cu o uşoară şovăire, Bembo o 
observase. 

— Mizerabile, urlă el apropiindu-se de pat, ai vorbit! 

— Nu ţi-o jur!... 

— Ştii, reîncepu Bembo scuturând cu tărie mâna lui Aretin şti cine 
era secretarul tău? 

— Care secretar? Sau începi să înnebuneşti? 

— Misteriosul secretar în privinţa căruia zadarnic te-am întrebat şi 
despre care nu ştiai nimic, până nici numele, ştii cine era? 

— Nu, pe părul Clarei! 

— Unde-i acum? Ce s-a întâmplat cu el? 

— A dispărut în ajunul plecării mele. Ţină-l dracu în a lui bună 
pază!... 

— Ei bine! de trei ori nebunule, era Roland Candiano. 

— Ei, aşi... 

— El era, ţi-o spun! 

— Ei bine! Ce-i atât de ciudat? Şi ce vrei să-mi facă acest lucru? 
Pentru ce faptele şi gesturile domnului Roland m-ar privi pe mine în 
cele din urmă?... A plecat, călătorie sprâncenată! Se va înapoia, nu se 
va înapoia? Cum i-o fi cheful. 

Aceste din urmă cuvinte îl făcură pe Bembo să tresară. O flacără de 
speranţă grozavă licări pe neaşteptate în ochii săi. 

— Dacă ar veni!... se gândi el. 

— Ceea ce văd eu mai lămurit din toate astea, continuă Aretinul, 
este că pierd, eu unul, afară de prietenia lui loan de Medicis, două mii 
cinci sute de ducați buni, ce trebuia să-i încasez la întoarcere, o dată ce 
misiunea mea ar fi fost sfârşită. 

— Ascultă, zise Bembo, vrei să capeţi cu toate acestea suma? 

— Dacă o voiesc! exclamă Aretinul care se opri fără veste din plâns. 

— Vrei să capeţi îndoit, întreit, tot ce vei vrea? 

— Vorbeşte, prietene, cuvintele tale sunt aur. Ce trebuie să fac? 

— Aproape nimic. Secretarul tău... 

— Faimosul Roland Candiano? 

— Da. Ei bine... mi-ai spus că poate se va înapoia? 

— El singur mi-a spus-o. 

— Bun. Ei bine, când se va înapoia, este vorba să i se arate o faţă 


binevoitoare, să fie reţinut lângă tine cu orice preţ o oră sau două... 

— Asta nu-i greu. 

— Şi să mă vesteşti numaidecât. 

— Ah! ah! 

— Ai sta oare pe gânduri? mormăi Bembo. 

— Nu, fir-ar al dracului! Nu-l cunosc pe omul acesta, nici nu vreau să- 
| cunosc. Puțin mă interesează ce i se poate întâmpla. Ne-am înţeles, 
Bembo! Dacă se întoarce, îţi trimit numaidecât veste. 

— Şi chiar în acea zi, capeţi zece mii de ecuşi. 

— De care aş avea cea mai mare nevoie. Haimanalele astea în 
timpul lipsei mele au făcut nişte cheltuieli grozave. Le-am regăsit cu 
rochii de mătase imprimate şi şaluri preţioase. Afară de asta şi eu m- 
am spetit tare mult în timpul călătoriei... 

— Prezintă-te la casierie. Vei încasa de acolo o mie de taleri. Vor fi 
avizaţi. 

— Drace!... ţii deci cheile casei? 

— Da, Petru, şi gândeşte-te la această casă; o deschid pentru tine 
atâta cât vei voi, dacă ne faci acest serviciu. 

— Ne-am înţeles şi te poţi bizui pe mine!... 

Bembo porni în grabă şi se înapoie la palatul ducal, unde dogele 
Foscari îl aştepta cu nerăbdare, plimbându-se foarte neliniştit în 
cabinetul său, unde nu voi să primească pe nimeni în audienţă. 

— Ei bine? exclamă dogele grăbit zărindu-l pe Bembo, ai ceva veşti 
bune? Ştii numele ucigaşului Marelui Diavol? 

— Înălţime, zise Bembo nu v-aţi înşelat. 

— Aşadar e Roland Candiano! exclamă Foscari palid la faţă. 

— Este chiar dânsul, Alteță. Dar, aflând această veste rea de la 
Aretin, am o alta, care îndreaptă întrucâtva pe prima. 

— Vorbeşte repede, Bembo; căci ţi-o jur că în această clipă nu văd în 
juru-mi decât nenorociri şi prăpăd. 

— Ei bine, Alteță, cred că peste puţin timp, Roland Candiano va fi în 
mâinile noastre. 

— Cum asta? 

— Candiano este în legătură cu Aretino. 

— El?! Ce putea deci spera de la acest făcător de versuri? 

— Nu ştiu, fapt e că Roland s-a pus în relaţii neîntrerupte cu Aretinul 
şi că e probabil să se înapoieze la dânsul. 

— Şi atunci? 

— Atunci Roland Candiano va fi prins. 

Foscari scutură capul. Lovitura îl descurajase. 


— Nu, Bembo, nu, Candiano nu va cădea în puterea noastră. Mă simt 
prins eu însumi într-o groaznică înlănţuire. Fatalitatea apasă asupra 
mea. În zadar mă zbat. Moartea Marelui Diavol întâmplându-se într-un 
moment ca ăsta, este un prăpăd de neîndreptat. Dar să fie Candiano 
pricina directă şi voluntară a prăpădului, iată ceea ce-i mai îngrozitor. 

— Înălţime, zise Bembo într-adevăr sunteţi pierdut fiindcă vă învoiţi 
la această pieire. Împotriviţi-vă şi veţi fi izbăvit. Vorbiţi de fatalitate. 
Sunt concursuri de împrejurări, pe care voinţa puternică a bărbaţilor cu 
adevărat puternici le încheagă sau le descompune. Dacă aşteptaţi, veţi 
fi lovit la urma-urmei. Dacă loviți întâi, pericolul se risipeşte. Situaţia e 
simplă. 

Vorbind astfel îşi înălţase statura. Părea în acest moment, ceea ce 
era de fapt: inspiratorul lui Foscari, sufletul îndrăcit al groaznicului 
doge, geniul cel rău al Veneţiei. 

— Ce să fac, Bembo? Ce să fac? Sfătuieşte-mă... Nu am încredere 
decât în tine! Tu singur m-ai călăuzit până aici... 

— Pentru că norocul meu, Alteță, este legat de al domniei voastre; 
dacă muriţi dumneavoastră, mor şi eu. Dacă vă urcați spre înaltele 
culmi ale puterii, mă târâţi cu dumneavoastră în această urcare. Un 
altul v-ar vorbi de prietenia credincioasă, de recunoştinţă... Eu, vă spun 
numai că mărirea voastră este chezăşia măririi mele. Eu nu cred în 
prietenie, nu cred decât în puterea voinţei. Şi de aceea, înălţime, aveţi 
încredere în mine, aveţi în mine aceeaşi încredere ce-o am eu în 
dumneavoastră. De aceea amândoi formăm o putere. Cred cu 
sinceritate că singur, adică fără mine aţi fi în primejdie. Cred că fără 
Domnia voastră, eu recad în nenorocita stare de josnicie din care m-aţi 
smuls. Deci să rămânem uniţi; să fim unul pentru altul un sprijin sigur şi 
fără greş. In clipele de deznădejde să aveţi siguranţa că este cineva 
lângă Domnia voastră, care cugetă, combină pentru dumneavoastră, 
care este gata la un semn al vostru să încerce totul, să facă orice... 
Gândiţi-vă la ceea ce putem face în asemenea condiţii... 

— Da, Bembo, ştiu şi am încredere în tine. 

Pledoaria cardinalului, moderată în formă, adânc de fină şi dibace în 
gândirile ce le exprima, produsese o straşnică impresie asupra spiritului 
dogelui. El repeta: 

— Ce să fac, Bembo? Sfătuieşte-mă... 

Dar pe un ton mai hotărât şi care vestea voinţa de a lucra, Bembo 
spuse: _ 

— Ce faceţi, Inălţime? Este lesne... 

Se sculă, se apropie de masă şi greu, ca şi cum ar fi dat o lovitură de 


măciucă, puse mâna pe foaia ce i-o arătase dogele, şi care conţinea 
atunci vreo sută de nume. 

— Lista de surghiuniţi!... 

Dogele înţelese. 

— E o întreagă revoluţie, zise el. 

— Ştiu, Alteță, aşa că trebuie să vă înconjurați cu toate măsurile 
necesare. Vă puteţi bizui pe soldaţi? 

— Altieri îmi este cu totul devotat. 


CAPITOLUL XV — Urmărirea 


Bembo făcuse o sforţare serioasă vorbind dogelui, aşa cum făcuse. 
Cunoştea admirabil pe Foscari şi încercase să-l pună într-o situaţie 
sufletească ce i se părea neapărat necesară. 

Se ducea gânditor, răspunzând cu o mişcare distrată adâncilor 
salutări ce-l întâmpinau în cale, unele respectuoase, altele învăluind uri 
furioase sub lustruiala respectului. 

Se înapoie la patul său gândindu-se la aceste lucruri, scrise câteva 
scrisori, şi spre seară îmbrăcându-se cu un costum de cavaler, ieşi. 

Voia să se ducă la Imperia. 

Icoanele curtezanei şi Biancăi se perindau în creierul său cu acelea 
ale lui Sandrigo şi Roland. 

Bembo se feri din calea canalului, fie că nu voise să fie observat, fie 
că voise ca mergând să-şi mai dea timp de gândire. 

Cum intră printr-o ulicioară, zări la douăzeci de paşi înainte un om 
care mergea fără grabă. Tresări. 

Statura omului ăsta, faţa lui, felul său de a umbla formau un tot ce-l 
cunoştea sau i se părea că-l recunoaşte. 

Se înfăşură în mantaua lui, îşi acoperi pe jumătate faţa şi-şi zori 
pasul. Trecând pe lângă om îl privi iscoditor. 

— Nu-i el! şopti Bembo. 

Şi din nou se lăsă să fie întrecut de insul care părea că nici nu l-a 
observat. Dar atunci fu cuprins de îndoială, nici vorbă nu mai încape, 
căci începu a-l urmări automat. 

lată ceva straniu, se gândi el. Omul ăsta văzut de aici este Roland 
Candiano. Este cu siguranţă el! E mersul lui, este statura lui... Dânsul e, 
sunt sigur de asta! Şi faţa, nu e totuşi a lui! Nu, nu este faţa lui, dar 
oare sub faţa lui mi s-a arătat el, când s-a ivit înainte-mi sub trăsăturile 
secretarului Aretinului. Recunoscutu-l-am oare când am fost târât în 


corabie? Recunoscutu-l-am înainte de a-l fi văzut în peşteră? Dacă 
atunci şi-a luat o altă înfăţişare, nu se poate să fi luat o alta acum?... El 
este, da... el este!... 

Inima lui Bembo bătea cu furie. 

Începuse a se înnopta. Privi în juru-i: nu era nimeni. 

Atunci îi veni gândul că Roland îl recunoscuse! Îşi spuse că Roland 
avea să se întoarcă numaidecât, şi să înainteze asupră-i. Un fior de 
spaimă îl zgudui. 

— Dar nu! bombăni el. Dacă Roland l-a ucis pe Marele Diavol, nu s-a 
înapoiat la Veneţia decât astăzi. Nu a putut să o ia înaintea lui Petru, 
care s-a înapoiat în toată graba la mine... O, este prins, îl am în 
palmă!... 

La cotitura unei ulicioare doi oameni se opriseră nemişcaţi sub 
obloanele unei cârciumi. 

Bembo recunoscuse doi zbiri secreţi. Ascultau ce se spunea în 
cârciuma unde beau nişte lucrători şi vorbeau tare. 

— Trunchiul denunţătorilor va aştepta, murmură Bembo. 

Se duse drept la cei doi zbiri, le spuse cine e şi le spuse câteva 
cuvinte cu voce joasă. Zbirii se plecară, unul din ei dispăru alergând, 
celălalt începu să-l urmărească pe Bembo. 

Între timp, fie că era sau nu Roland Candiano, omul continuă să 
meargă liniştit. Bănuia că era urmărit. Străbătu ulicioare, poduri şi 
ajunse în sfârşit în faţa unei case din port. Acolo se opri o clipă şi privi 
în juru-i. Fără îndoială, nevăzând nimic suspect, intră. 

Bembo nu-l pierduse din vedere. Îndată ce omul fu intrat, el ieşi din 
înfundătura unde se pitise. Avea acum lângă dânsul patru zbiri. Erau cu 
toţii solid înarmaţi. 

Bembo înţelese că era într-unul din acele momente, când se 
hotărăşte viaţa unui om. Tremura de groază şi-şi spunea că era o 
nebunie să-l atace pe Roland numai cu cei patru zbiri ce-i găsise în 
cale. Acela pe care-l trimisese după întăriri, nu mai sosea. Dar pe de 
altă parte prilejul era unic. Să vină Roland aici şi să-l lase să scape! 

— Trebuie lucrat, bodogăni el, chiar cu primejdia vieţii!... 

Bembo se întoarse spre zbiri: 

— Douăzeci de taleri de aur fiecăruia dintre voi, dacă-l prindeţi pe 
omul care a intrat aici. 

Zbirii se înfiorară şi ochii lor licăriră în noapte cu o strălucire 
metalică. Douăzeci de ducați de aur pentru oamenii aceştia 
reprezentau o mică avere. 

— Să mergem! spuseseră ei, înflăcăraţi de un zel ce păru bine 


prevestitor cardinalului. 

Însă acesta îi opri cu un gest. 

— O clipă, zise el, omul ăsta este foarte voinic. Luaţi seama! 

Ei zâmbiră şi dintr-o mişcare spontană îşi arătară pumnalele. Erau 
nişte lame triunghiulare, scurte, ascuţite la vârf, largi la bază, 
înmănuşate în stejar lustruit. 

— Trebuie ca omul să fie prins de viu? întrebă unul din ei. 

— Viu sau mort, puţin interesează, zise Bembo cu dinţi strânşi. 

Nu mai era vorba să-l facă pe Roland să sufere. Era pur şi simplu 
vorba să se descotorosească de dânsul, fie ce-o fi. 

— Nu-i vorba de asta, continuă Bembo. Să se înţeleagă bine lucrul, 
trebuie un sfârşit, asta-i tot ce trebuie. Acum uite ce voiam să zic: cu 
siguranţă că omul se va apăra. Este cu putinţă ca unul dintre voi să fie 
lovit... 

— Asta-i din ale meseriei noastre... 

— Bun. V-am făgăduit câte douăzeci de ducați aur fiecăruia. Sunteţi 
patru, ceea ce fac optzeci de ducați, oricare ar fi numărul 
supravieţuitorilor; aţi înţeles? 

— Să mergem! reluară ei. 

Se afundară într-o potecă neagră, la capătul căreia se afla o scară de 
lemn. Incepură s-o urce. 

Nu se auzea nici un zgomot. Toţi patru nicio suflare nu scoteau, 
niciun zgomot nu făceau, nu se auzea nicio trosnitură a lemnului, nimic. 
Păşeau ca nişte pisici. 

Casa nu avea decât două caturi. La întâiul se opriră şovăitori. Erau 
două uşi. Ascultară la fiecare uşă. Niciun zgomot nu le izbi auzul. 
Mâinile lor atingându-se schimbară un semnal. g 

Continuară să urce. Sus era o uşă. Acolo se opriră. In spatele uşii 
auziră zgomotul încet şi cadenţat al pasului unui om care se plimba. 

Omul era acolo... 

Jos, într-o firidă din faţa uşii de la intrare, Bembo aştepta ghemuit în 
sine, gâfâind. Ochii săi se ridicară încetinel de-a lungul fațadei casei. Ai 
fi zis că urmărea pas cu pas urcarea zbirilor. 

Intr-adevăr, în timp ce ei se opreau în faţa uşii, ochii lui Bembo se 
fixau asupra unei ferestre a fațadei, singura care era luminată, aidoma 
unei priviri îngândurate dintr-o faţă, pe care noaptea o făcea 
indescifrabilă. Pe neaşteptate lumina asta se stinse. 

Uşori, grăbiţi, tăcuţi zbirii se concentraseră. Unul din ei aprinse un 
felinar orb. Un al doilea, cu o mişcare mlădioasă şi discretă, îşi strecură 
pumnalul în teacă. Ceilalţi doi apăsară cu umerii uşa şi împinseră în ea. 


Omul pe care-l urmărise Bembo era chiar Roland. 

Îşi dăduse oare seama că era urmărit? E puţin probabil. Era adâncit 
în gândurile care, în acest moment, se concentrau asupra Leonorei. 

Înapoierea lui la Veneţia aţâţase suferinţele ce se potoliseră în timpul 
acestor zile de drum. Când îl văzu pe Bembo, avusese o clipă de furie. 
Dar se liniştise. Nu intră în planul său să-l omoare pe acest om pe dată. 

Bembo plecase de la Aretin, cum s-a văzut, iar Roland ieşise din 
odaia unde se ascunsese,. 

—  Vorbit-am conform intenţiilor dumitale, stăpâne? întrebase 
Aretinul. 

— Da. 

— Şi în ce priveşte propunerea ce mi-a făcut-o Bembo de a-l vesti, 
dacă te-ai înapoia, ce trebuie să fac? 

— Ei bine, va trebui să-l vesteşti. Nu văd pentru ce te-aş lipsi de 
marea sumă ce ţi-a făgăduit-o. 

Aretinul deschisese ochii mari, aiurit. 

— Numai că, adăugase Roland, îmi rezerv dreptul să-ţi arăt eu ziua 
când va fi bine să-ţi înştiinţezi excelentul dumitale prieten. Până atunci, 
tăcere. 

Între timp Roland ieşise şi el la rându-i. Avea de gând să-l 
regăsească pe Scalabrino şi să alerge numaidecât la Peştera Neagră. 
Dar Scalabrino nu era nicăieri, ia-l de unde nu-i... 

— Totuşi, se gândi Roland, cele opt zile libere au trecut, ce-o fi 
însemnând?... Bembo eliberat, Scalabrino lipsă, poate ucis, ia să 
mergem la Peştera Neagră. 

Se îmbrăcă, îşi alcătui o nouă faţă, ieşi şi ajunse la Canalul Mare. O 
mare nelinişte îi tulbura gândurile. 

Atât de aproape de palatul Altieri; aşa de aproape de Leonora, nu se 
putea hotărî să părăsească încă Veneţia. Această nelămurită speranţă 
care conduce pe îndrăgostiţi, când iubirea este întărâtată în ei, el oprea 
şovăitor pe malurile canalului. Făcu un gest de descurajare, se duse şi 
se învârti timp de câteva ore în insula Olivolo, apoi se văzu iar în 
împrejurimile palatului Altieri, fără a se fi hotărât la ceva. 

Acum se îndoia de trebuinţa unei răzbunări. 

— La ce bun, deoarece n-ar mai revedea-o niciodată pe Leonora. Sau 
cel puţin, dacă o revedea, ar fi numai de departe şi pentru a suferi încă. 
Dar, la ce bun să se răzbune? La ce bun să lucreze? La ce bun să 
trăiască?... 

Şi avu acea ciudată senzaţie că viaţa apăsă asupră-i cu o povară 
înspăimântătoare şi ceea ce i se putea întâmpla mai bine, era să 


moară!... Să renunţe! Să uite totul în moarte.!... 

Era în această situaţie sufletească şi mintală, când observă că 
încetul cu încetul se înnopta. Se îndepărtă, merse la întâmplare, trecu 
nu departe de palatul Imperiei, apoi ostenit, cu o nespusă oboseală, se 
îndreptă spre casa din port, ca spre un fel de adăpost unde ar căuta 
puţină odihnă pentru trup, puţină linişte pentru minte. 

Ajuns în acea cameră, unde murise mama sa, unde nu se schimbase 
nimic de atâţia ani, regăsi într-adevăr puţină linişte. Toată deznădejdea 
din timpul zilei, întreaga lui durere se topi şi câteva lacrimi arzătoare se 
scurseră pe obrajii săi. 

Începu să se plimbe încetişor, gândindu-se câteodată când la Foscari 
căruia îi dăduse o lovitură aşa de straşnică, când la acel Bembo ce-i 
scăpa printre degete. 

Deodată auzi o uşoară trosnitură la uşă şi se opri. Aproape în aceeaşi 
clipă o a doua trosnitură izbucni, dar mai cu tărie. Fu o puternică 
rupere, uşa se deschise larg în lături şi cei patru zbiri năvăliră în odaie. 

Dintr-o lovitură de pumn Roland răsturnă sfeşnicul ce lumina odaia, 
şi fără nici o vorbă, se dădu cu un pas înapoi înspre colţul cel mai 
îndepărtat de uşă, adică lângă fereastră. 

Cei patru zbiri înaintară unul după altul cu pumnalele în mâini. Unul 
din ei mugi: 

— Haide, predă-te. 

Roland îşi asigură în mână largu-i pumnal ce-l scosese din teacă. Din 
beznă el numără zbirii: erau patru. 

Atitudinile lor, mersul lor, hotărât şi chibzuit, manevra lor, totul îi 
dovedi lui Roland că avea de furcă cu oameni hotărâți... 

Înţelesese că era pierdut. Se pregăti să moară apărându-se până la 
capăt. 

— Te predai? mormăiră zbirii. Răsuflările lor sălbatice îi biciuiau 
acum faţa. 

Drept orice răspuns, îşi desfăcu cu furie braţele. Unul dintre zbiri se 
dădu înapoi cu un urlet. Ceilalţi trei se năpustiră tăcuţi, îngrozitori. 

Dar abia schiţaseră ei această mişcare, abia ridicase Roland braţele, 
şi izbucniră nişte strigăte de spaimă, o groaznică îmbrânceală răsturnă 
pe zbiri unii peste alţii, şi Roland rămase cu braţele ridicate, într-o 
atitudine de încremenire. Ceva ca un vârtej năvălise în odaie un fel de 
uriaş zburlit, ale cărui forme de gigant păreau în noapte încă şi mai 
uriaşe, se aruncă cu înjurături, braţul lui cât toate zilele de mare se 
ridică, şuieră în aer, aidoma unei măciuci şi se abătea peste zbiri. Apoi, 
uriaşul, fără să se mai trudească a deschide fereastra, o sparse făcând- 


o ţăndări. Atunci înşfacă pe întâiul zbir ce-i căzu în mână şi-l trimise în 
zbor în spaţiu; răsună apoi zgomotul înăbuşit al trupului ce se zdrobea 
de lespezile cheiului. 

— Şi încă unul! urlă uriaşul. 

Apoi din clipă în clipă continuându-şi groaznica-i treabă, spunea: 

— Doi!... trei!... patru!... Nu mai sunt? Al cui e rândul? Cei patru zbiri 
erau zdrobiţi unul lângă altul pe lespezile cheiului, într-o baltă mare de 
sânge. 

— Scalabrino! Scalabrino! răcni Roland. 

— Eu însumi, Măria ta! Pare-se că sosesc tocmai la timp! Dar iute... 
să fugim!... 

Amândoi fugiră. 

Când să ajungă în aleea de jos, de unde s-o şteargă afară, izbucni un 
zgomot de paşi numeroşi şi o voce, vocea lui Bembo, răcnea: 

— Inconjuraţi casa! Scotociţi peste tot! Intraţi! Omorâţi totul! 

— ladul! mormăi Scalabrino. 

— Să fugim! zise Roland. 

— Nu, Înălţime, să urcăm iar... Urmaţi-mă... 

Bembo aşteptase jos rezultatul operaţiei încercate de cei patru zbiri, 
mormăind din clipă în clipă: 

— urcă... iată-i la catul întâi... bun, sosesc în faţa uşii... o sparg... 
intră... O, lumina se stinge... iată-i în cursă!... 

Bembo înaintase, ieşind din ascunzătoarea ce şi-o alesese. Era atât 
de atent la cele ce se petreceau sus, încât nu văzu un om intrând în 
alee şi începând să alerge. 

Deodată Bembo văzu fereastra deschizându-se; auzi zgomotul 
jaluzelelor desprinse, o masă neagră străbătu spaţiul şi veni să cadă la 
picioarele lui. 

— L-au aruncat! urla Bembo. În sfârşit îl am!... 

Se aplecă în genunchi asupra omului ce se zdrobise de lespezi şi-şi 
înfipse amândouă mâinile în umerii săi. Dar se sculă năprasnic şi strigă 
cu furie: 

— Nu-i el!... o! diavolul!... 

In aceeaşi clipă un al doilea trup căzu la câţiva paşi de dânsul, apoi 
un altul, în sfârşit ultimul. 

Năucit de furie, Bembo recunoscuse totuşi cei patru zbiri. 

— O! diavolul! repeta el smulgându-şi părul, iar îmi scapă? 

Privi în juru-i gândindu-se să fugă. 

Fuga grăbită a unei trupe care sosea îl făcu să zvâcnească de o 
bucurie neaşteptată. 


Vreo cincizeci de zbiri, de arcaşi, se opreau în faţa casei la ţipetele 
lui Bembo beat de o bucurie furioasă. 

Claie peste grămadă, în neorânduială, trupa se năpusti în alee, în 
timp ce la casele învecinate, capete îngrozite se arătau la ferestre, apoi 
dispăreau în grabă. 

Roland şi Scalabrino urcaseră scara în clipa când primii arcaşi 
pătrundeau în alee. În câteva clipe ei ajunseră în fosta locuinţă a Juanei 
şi îngrămădiră în faţa uşii stricate patul, un dulap, masa, tot ce găsiră 
ca mobilier. 

— Avem trei minute înaintea lor, zise Roland. 

— Veniti, înălţime, veniţi! răspunse Scalabrino târându-şi tovarăşul în 
a doua încăpere, care era un fel de bucătărioară. 

Uşa de comunicaţie fu şi ea blocată. 

Se şi auzeau înăbuşite lovituri la uşa de la intrare. 

Scalabrino îngenunchease înaintea sobei. Roland cu două pistoale în 
mâini, se proptise în faţa uşii, fără să se ocupe de ceea ce făcea 
Scalabrino, zicându-şi că acolo se va da lupta supremă. 

intre timp Scalabrino cu pumnalul lui scormonea într-o latură a 
căminului. În câteva clipe desprinsese mai multe cărămizi. 

Uşa de comunicaţie începea să cedeze sub lovituri. 

— Ţineţi-vă bine, înălţime! strigă Scalabrino continuând să lucreze cu 
furie. 

Izbucni o mare gălăgie. Se făcuse o spărtură în uşă şi năvălitorii 
strigau victorioşi. 

Un foc de armă izbucni, şi unul din zbiri căzu lovit de moarte. Urmă o 
retragere, o tăcere, apoi deodată nişte strigăte sălbatice hăuliră 
împreună. 

Un al doilea foc de armă... Un alt om căzu. 

Roland aruncă şi al doilea pistol şi luă pumnalul în mână. 

O scrâşnitură grozavă se auzi... 

Era sfârşitul... 

— Loc de trecere! răcni Scalabrino. Trecătoarea este deschisă. 

Roland se întoarse spre tovarăşul său. Într-una din laturile căminului 
era larg deschisă o gaură. Scalabrino i-o arătă şi rosti gâfâind: 

— Rândul Domniei voastre, înălţime!... Treceţi!... 

— Treci! răspunse Roland. 

Scalabrino înţelese că Roland n-ar ceda şi cum nu era nicio clipă de 
pierdut, se vâri în gaură. Roland îl urmă. 

In aceeaşi clipă uşa cedă, odăiţa se umplu cu zbirii care urlau şi 
gesticulau. Văzură trecătoarea. Nu era loc decât pentru un singur om. 


Unul din ei, mai viteaz sau mai furios, intră în trecătoare, ceilalţi 
rămaseră _liniştiţi, tăcuţi, gâfâitori, aplecaţi deasupra găurii... Se 
scurseră două clipe, apoi auziră un horcăit înăbuşit... 

Roland, urmând pe Scalabrino, se văzuse într-un gang îngust. Făcu 
câţiva paşi, apoi cu mare trudă se reîntoarse spre deschizătura prin 
care trecuse. În genunchi, cu pumnalul în mână, aştepta. 

Scalabrino se opri şi el, pricepând gândul lui Roland. 

Aşteptarea nu fu îndelungată. 

Roland văzu zbirul ce se târa spre dânsul. 

Braţul lui cu un gest fulgerător se întinse şi atunci se auzi acel 
horcăit înăbuşit al omului ce moare. 

Atunci, palid dar liniştit, Roland se întoarse spre Scalabrino şi zise: 

— Acum gaura este astupată!... 

— La drum!... răspunse Scalabrino. 

O luară înainte târându-se; asta dură aproape un minut. Auzeau în 
urma lor urletele de furie ale zbirilor. 

Deodată Scalabrino se sculă în picioare. Puţul urca drept spre 
acoperişuri. 

Scalabrino începu să urce, agăţându-se de nişte piroane de fier 
împrăştiate odinioară de-a lungul peretelui acestui soi de puț. În curând 
amândoi se văzură pe acoperişul casei vecine. 

Merseră aşa pe burtă de-a lungul marginii. Aplecându-şi capul în gol, 
Roland văzu o mulţime pe chei. Această mulţime urla şi striga: „Moarte 
arcaşilor!” şi aceste strigăte ajungeau până la ei. 

Deodată Scalabrino dispăru: se vârâse printr-o ferestruie, într-un 
celar. Roland îl urmă. Scalabrino deschise o uşă, cobori repede pe o 
scară şi peste cinci minute se aflau amândoi într-o ulicioară 
îndepărtată, tăcută, pustie şi neagră. 

Atunci Scalabrino hohoti cu un puternic râs de mulţumire. 

— Când m-am gândit să aşez această trecătoare, spre a-mi asigura 
fuga, sunt mai bine de zece ani de atunci, nu mă gândeam că trebuia 
să servească fiului dogelui domnitor de atunci. 

— Ceea ce dovedeşte, Scalabrino, că eşti un om de ordine şi 
chibzuială. 

— Zău, Înălţime, fac cum fac vulpile la munte, şi atâta tot. Se vâră 
într-o groapă, dar au totdeauna grijă să-şi facă o ieşire de partea 
cealaltă. 

— Să plecăm... şi în drum povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat şi cum 
te-ai aliat tocmai la timpul nimerit, ca să-mi arăţi ieşirea acestei vizuini. 

Ne vom substitui noi lui Scalabrino, în povestirea care cutez a 


nădăjdui, este aşteptată de cititor cu aceeaşi curiozitate ca şi de 
Roland. Intr-adevăr nu s-a uitat poate că a trebuit să-l lăsăm într-o 
atitudine foarte critică. 

In timp ce stăpânul hanului „Ancora de Aur” şi Sandrigo se aplecau 
asupra capacului hrubei, spre a auzi ultimul țipăt de agonie a 
nenorocitului aruncat în pivniţa înecată, Scalabrino respins încetul cu 
încetul de apa care creştea, se refugiase până la ultima treaptă a scării. 

Se hotărâse de prima dată s-o sfârşească, lăsându-se să se înece şi 
se aruncase în apă. Atunci instinctul de a trăi aduse o neaşteptată 
schimbare în mintea sa, şi începu să înoate în jurul pivniţei. Apa se 
urcase aproape până la tavan. 

Aşa că Scalabrino lipindu-se de perete, sfârşi prin a se afla la nivelul 
deschizăturii zăbrelite, pe unde se revărsa apa şi se agăţă de bare. 

Zguduitura ce-o suferi fierăria, îl făcu să dea un urlet de speranţă 
nebună. Într-adevăr simţise că gratiile tremurau în piuliţele lor. Aceste 
gratii erau vechi, uzate, pilite de rugină. 

Scalabrino se încovoie sprijinindu-se pe genunchi şi începu a smuci 
fierăria. Puterea lui uriaşă, înzecită de primejdia sigură prin care trecea, 
făcu lucrul cu putinţă. 

Una din gratii cedă după câteva sforţări uriaşe. Scalabrino încercă să 
treacă... şi trecu!... Dar ceea ce avea să încerce era îngrozitor. 
Deschizătura comunica de-a dreptul cu canalul. O dată ridicată placa 
de fier ce-o mânuia Chiorul, apele canalului se năpusteau în pivniţă. 

Trecând, Scalabrino se văzu în fundul canalului care se revărsa ca o 
vijelie. Se avântă cu o sforţare a întregii sale făpturi, stăpânindu-şi 
răsuflarea. | se părea că vreun diavol îl trăgea de picioare, în timp ce el 
se silea să se ridice la suprafaţă. 

Cât timp durase acest lucru? Prin ce sforţare supraomenească izbuti 
Scalabrino să scape de îngrozitoarea îmbrăţişare a vârtejului de ape? 

Nici el n-ar fi putut-o spune. Se pomeni deodată într-o undă de ape 
mai liniştite şi cu o izbitură de călcâie, se ridică la suprafaţa canalului. 

Era scăpat! 

Peste o jumătate de oră era în căsuţa din pod şi-şi schimba hainele. 

Incercarea dăduse greş. 

Căutase să-l prindă pe Sandrigo ca s-o scape pe Bianca. Păţania ce i 
se întâmplase, dovedea că Sandrigo avea la Veneţia susţinători 
împotriva cărora trebuia să lupte. 

Astfel fură povestite lui Roland păţaniile lui Scalabrino. 

— Dar ce dracu ai căutat la „Ancora de Aur” întrebă acesta din urmă 
când sfârşi uriaşul de povestit. 


Scalabrino se mohori. Ceva ca nişte lacrimi mari licăriră o clipă în 
ochii săi. 

Vorbind, ei făcuseră cale bună. Se aflau acum în insula Olivolo. 
Roland se apropia de casa Dandolo. 

— Înălţimea voastră, observă Scalabrino, nu mi-aţi spus oare în clipa 
plecării, că această casă era suspectă? 

— Da, în acel moment. Dar trebuie să fi încetat de a mai fi 
supravegheată. De altminteri vom vedea. 

Roland se apropie de casa Dandolo. Urmat de tovarăşul său, Roland 
sări zidul şi merse drept spre casă. 

Trecând pe lângă cedru se înfioră. Dar nu lăsă să se vadă nimic din 
simţirile ce-l puteau tulbura. Bătu la uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă o voce după câteva clipe. 

Şi bătrânul Filip cu un felinar în mână se ivi, întredeschizând uşa: 

— Nu-l recunoşti oare pe loan di Lorenzo, noul tău stăpân? exclamă 
Roland. 

— lertare, stăpâne zise servitorul deschizând. 

Roland observă că mâinile moşneagului tremurau uşor şi că-i arunca 
uneori o ciudată privire. 

— Nu mă mai recunoşti? întrebă el. 

— Stăpâne v-am recunoscut după voce, şi vă mai recunosc încă, deşi 
chipul vostru nu mai e acel al lui loan di Lorenzo. 

— Da, este o fantezie ce-o am, de a-mi schimba câteodată faţa. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Ce vrei să spui? exclamă Roland. 

Filip arătă pe Scalabrino cu o ochire. 

— Poţi vorbi în faţa lui. 

— În acest caz vă voi spune, stăpâne, că faţa dumneavoastră de 
acum, nu mai este aceea a lui loan di Lorenzo. 

Scalabrino se albi, pumnii i se strânseră. 

— Pace ţie, Scalabrino, zise Roland. Cunosc de multă vreme pe 
bătrânul Filip şi ştiu că nu este în stare de o trădare. Trebuie să aibă un 
motiv serios, ca să-mi vorbească aşa cum o face, şi acest motiv o să 
mi-l spună. 

— Da, Excelenţă Roland! exclamă moşneagul. 

La acest nume brusc rostit, Roland nu se putu stăpâni să nu tresară. 
Bătrânul era încovoiat, accentuându-şi încă şi mai mult ţinuta sa 
respectuoasă. 

— Vorbeşte, zise Roland. Am văzut ieri pe signora Leonora... 

Filip nu mai spunea „signora Altieri”. Roland îşi înăbuşi o exclamaţie, 


şi sub vopsele se îngălbeni tare. 

— A mai venit pe aici? întrebă el cu o voce răguşită. 

— Nu, Inălţime. M-a chemat la dânsa, la palatul Altieri. Şi acolo, în 
secret, singur numai cu dânsa, mi-a spus totul, Înălţime. Ştiu 
adevăratul nume al lui loan di Lorenzo, ştiu ce-aţi suferit, şi acum mă 
întreb cum de nu v-am recunoscut dintr-o dată de la prima 
dumneavoastră vizită. 

Roland tăcea, tulburat de sentimente năvalnice. 

— Signora, continuă Filip, îmi afirma că vă veţi înapoia cu siguranţă 
aici. 

— Ah! A spus asta! exclamă Roland cu o voce înăbuşită. 

— Da, stăpâne, şi mi-a poruncit să veghez asupra Domniei voastre, 
când veţi fi aici. Deci voi veghea. lată ce am a vă spune. Voi adăuga 
numai că sunteţi tot atât de sigur în casa aceasta, ca şi pe vremea 
când veneaţi ca logodnic, nu ca surghiunit... In anii aceştia, neaşteptate 
revoluţii şi zguduiri m-au făcut să cuget a pregăti boierului Dandolo şi 
fiicei sale o tainiţă sigură şi de negăsit. Acestei ascunzători, numai eu îi 
ştiu taina... Vie deci primejdia, Inălţimea voastră, şi va trece pe lângă 
dumneavoastră, v-o jur. Un astfel de jurământ l-am făcut şi signorei 
Leonora. 

Roland întinse în tăcere mâna sa bătrânului, care o strânse cu un fel 
de groază respectuoasă. 

— Stăpâne, zise el, voiţi cumva să vedeţi ascunzătoarea despre care 
vă vorbesc? 

— Haide, zise Roland. 

Se grăbea să scape de gândurile pe care vorbele servitorului le 
treziseră în mintea lui, ca un vânt ce trece stârnind furtuni de frunze 
veştede... 

Insoţit de Scalabrino, merse după bătrânul Filip care se îndrepta spre 
cedru. 

Copacul ăsta, am spus-o de atâtea ori, era foarte mare. Trunchiul lui 
noduros şi răsucit mai oferea în afară de asta o ciudată particularitate: 
era compus din două trunchiuri diferite, ieşite din aceleaşi rădăcini şi 
formând un cerc de nouă coloane. Trunchiurile deosebite, care la 
obârşie, trebuie să fi crescut singuratice, sfârşiseră prin a nu mai face 
decât o tulpină. Numai cercul lăuntric rămânea gol şi forma un fel de 
gaură circulară ai cărei pereţi naturali erau cele nouă trunchiuri 
cimentate unul de altul prin însăşi lucrarea firii. Crengile cedrului, 
greoaie, se întindeau, se aplecau spre tulpină. 

Filip apucă una din aceste ramuri şi cu mai multă uşurinţă decât i s- 


ar fi bănuit, se ridică. În curând atinse nodul trunchiului central. Roland 
şi Scalabrino urmară acelaşi drum. 

Bătrânul înlătură atunci câteva crengi şi mărăcini parazitari, 
amestecați cu iedera şi păduceii. Deschizătura unui fel de puț se ivi 
atunci. Filip lumină acest puț cu felinarul său. 

— lată, zise el. Nu aveţi decât să vă lăsaţi la fund. leri am coborât 
acolo un jilţ, o măsuţă ce-o vedeţi plină cu de-ale gurii. La nevoie se 
poate mânca acolo două sau trei zile. Sunt acolo două învelitori bune... 
Am descoperit asta, acum vreo cincisprezece ani, voind să stric cuibul 
unor mierle. 

— Minunat! zise Scalabrino. 

Cei trei inşi coborâră şi se îndreptară spre casă, unde Roland şi 
Scalabrino rămaseră singuri, în timp ce Filip sta de strajă în grădină. 

Roland era gânditor şi posomorăt. 

— Stăpâne, zise Scalabrino, vreţi să amân pe mâine urmarea 
povestirii mele? 

Roland tresări, fiind readus prin aceste cuvinte la situaţia de faţă. 

— Nu, zise el, nu, vorbeşte bunul meu Scalabrino. 

— V-am explicat de ce-mi trecu prin minte să mă duc în acea 
afurisită ospătărie a „Ancorei de Aur”, unde mai-mai să beau pentru 
ultima oară. Trebuie să ştiţi, Măria voastră, că după plecarea Domniei 
voastre, m-am înapoiat la Peştera Neagră unde am găsit totul în bună 
rânduială. Am transmis poruncile dumneavoastră şefilor de cete. Apoi 
tot într-o goană mă îndreptai spre Mestre. Acolo mă aştepta o 
adevărată surpriză. 

Această schimbare ce-o mai observase Roland la Scalabrino se 
producea în vocea şi fizionomia lui. 

— Tatăl meu! exclamă Roland, care se înfioră de groază. 

— Nu, nu, Înălţime, nu vă fie teamă de nimic. Bătrânul doge este 
mereu la Mestre, sub paza Juanei. 

— Atunci? 

— Bianca, stăpâne.!... 

— Ei bine? 

— Răpită! 

— De cine?... ÎI ştii? 

— Juana mi-a spus totul. Răpită de Sandrigo... 

— Banditul acela care a devenit duşmanul tău? 

— Da, înălţime, şi care trebuie să aibă şi împotriva dumneavoastră o 
ură grozavă, căci pe Domnia voastră a voit cu siguranţă să vă lovească 
răpind-o pe Bianca... 


— Pe mine!... Cum asta? 

— De, ştiu eu! Poate că a presupus că o iubiţi pe această copil... 

— Şi pentru ce m-ar uri el? 

— Nu l-aţi învins şi umilit în faţa oamenilor săi? 

Roland deveni gânditor: 

— Astfel omul acesta pentru a mă lovi, a furat-o pe Bianca şi l-a 
cruțat pe tatăl meu... 

— S-a gândit că rana ar fi astfel mai adâncă. 

— Dar Juana? 

— Juana, stăpâne! Ah! Sărmana mititică! Ceea ce-o să vă spun, o să 
vă surprindă foarte tare, şi totuşi aşa este! Juana îl iubeşte pe Sandrigo. 

Roland tresări. 

— ÎI iubeşte pe omul acesta de foarte multă vreme, a sperat mereu 
că va fi nevasta lui, şi totuşi a apărat-o pe Bianca, s-a luptat ca o 
leoaică. Atunci am venit la Veneţia. Voiam să-l văd pe Sandrigo. Voiam 
s-o scap, să aflu de era în el vreun sentiment, pe care să-l pot face să 
vibreze. Ştiţi cum mi-a răspuns Sandrigo. 

— Drama ce trebuie să se fi petrecut în inima Juanei, este cu 
adevărat îngrozitoare, şopti Roland. 

— Dar asta nu-i totul, Înălţime. După ce-am fugit din pivniţa „Ancorei 
de Aur”, precum ştiţi nu am mai avut decât un gând: acela dea vă 
regăsi. În timpul zilelor ce au urmat, sperând că v-aţi reîntors, v-am 
căutat în toate locurile noastre de întâlnire. Trecui prin Mestre, unde o 
revăzui pe Juana şi pe tatăl dumneavoastră. Mersei până la Peştera 
Neagră unde am găsit neorânduială, şi pe deasupra, Bembo dispărut. 

— Asta o ştiu. Continuă... 

— Asta-i tot, Înălţime. Negăsindu-vă nicăieri, m-am înapoiat la 
Veneţia, am aşteptat noaptea şi am sosit în port. In faţa casei stătea un 
om pe care l-am luat drept un zbir. Atunci m-am avântat pe scară. 
Restul îl ştiţi... 

Scalabrino păstră tăcere. Inima acestui uriaş se trezise la viaţă din 
ziua când această adâncă, respectuoasă şi admirativă iubire ce-o 
concepuse pentru Roland, intrase în el. 

În ziua aceea, zorile luminoase răsăriseră în acest suflet întunecat: 
avea o fiică! O fiinţă vie, ieşită din el, ceva ca o parte a inimii sale... De 
atunci înainte Scalabrino iubise şi prin urmare suferise. Deveni tată cu 
toată furia, cu toată năvălnicia firii sale aspre. Tot ce era în el ca puteri 
vii de dragoste, îngrămădită de zece ani, se concentrară asupra copilei. 
Când o văzu cunoscu beţia admiraţie. 

Dacă Bianca ar fi fost o urâţenie, cu siguranţă că tot ar fi admirat-o. 


Dar Bianca frumoasă, adevărată bijuterie de frumuseţe, vrednică de a 
servi drept model acelor capete de madonă ce ni le-au lăsat artiştii 
acestei epoci, îi insufla un fel de uimire contemplativă. Se gândi în chip 
nelămurit că această nesfârşită bucurie trebuia să fie plătită printr-o 
mare jertfă şi se pregăti, fără a se gândi la asta într-un chip precis. 

Că Bianca fusese răpită, că fusese răpită tocmai de Sandrigo care-i 
spusese cu grosolănie despre dragostea lui pentru tânăra fată, asta era 
o nenorocire foarte mare ce-l buimăcea şi nu-i mai lăsa nici chiar 
puterea de a alcătui o apărare. In această situaţie sufletească, Roland 
devenea pentru el un fel de zeu, care avea să-l mântuiască, având o 
încredere fără margini în acela care făcuse din el un om. ÎI privea cum 
umblă încoace şi încolo cu acea răbdare liniştită sub care clocotea 
disperarea. 

Roland îi arunca uneori o ochire, pe furiş şi-şi urmărea pas cu pas 
gândirea. Şi fără îndoială că aceste priviri ce le schimbau între ei 
sfârşeau prin a se înţelege, căci deodată Roland se opri în faţa uriaşului 
şi-i spuse paşnic: 

— Linişteşte-te, pe dânsa o vom salva mai întâi. Îţi cer numai o zi ca 
să mă asigur că tatăl meu este la adăpost. 

— Vă însoțesc, stăpâne, zise Scalabrino cu o voce înfiorată. 

— Să plecăm deci numaidecăt. 


Sfârşitul volumului II 


“taia sate 


CUPRINSUL VOLUMULUI II 


CAPITOLUL | — Sandrigo 

CAPITOLUL II — Două femei 

CAPITOLUL III — Miezul nopţii! 
CAPITOLUL IV — EIl şi Ea 

CAPITOLUL V — Căsuţa din Mestre 
CAPITOLUL VI — Tatăl 

CAPITOLUL VII — La „Ancora de Aur” 
CAPITOLUL VIII — Marea curtezană 
CAPITOLUL IX — Două înfăţişări de tigri 
CAPITOLUL X — Spre moarte 
CAPITOLUL XI — Tabăra Marelui Diavol 
CAPITOLUL XII — Ciocnire de patimi 
CAPITOLUL XIII — Întăriturile Governolei 
CAPITOLUL XIV — O scrisoare a Aretinului 
CAPITOLUL XV — Urmărirea 


| CASETA TEHNICĂ: 


Prezenta ediţie electronică a avut la bază ediţia editată şi 
tipărită la Editura ROMFEL, an apariţie nespecificat, 
traducător nespecificat, 


MICHEL ZEVACO - Puntea suspinelor - roman 4 
volume 


0000 UD OOOD 


Prezentul volum, versiune [v4.0] 
MICHEL ZÉVACO - Puntea suspinelor - vol. 2 
este editat şi corectat de Azk, R08, Gen şi Mro astfel: 
Azk - R08 - Gen - Mro - Azk 


aN 


s = d `% 
i 
| 
| UE 
Îi 23 
| AY 
BN 
Ji ZA 
o 
pa 
a 
I ai 
- 
= i