Michel Zevaco — Puntea Suspinelor V2

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


Puntea suspinelor 


Volumul 2 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - Sandrigo. 

CAPITOLUL II - Două femei. 

CAPITOLUL III - Miezul nopţii! 
CAPITOLUL IV - El şi Ea. 

CAPITOLUL V - Căsuţa din Mestre. 
CAPITOLUL VI - Tatăl. 

CAPITOLUL VII - La „Ancora de Aur” 
CAPITOLUL VIII - Marea curtezană. 
CAPITOLUL IX - Două înfăţişări de tigri. 
CAPITOLUL X - Spre moarte. 
CAPITOLUL XI - Tabăra Marelui Diavol. 
CAPITOLUL XII - Ciocnire de patimi. 
CAPITOLUL XIII - Întăriturile Governolei. 
CAPITOLUL XIV - O scrisoare a Aretinului. 
CAPITOLUL XV - Urmărirea. 


CAPITOLUL I - Sandrigo. 

Roland, închizând uşa temniţei, se îndepărtase cu 
repeziciune. Urletul de deznădejde al lui Bembo dispărea 
din mintea lui. 

Intră într-o parte a peşterii care se afla în capătul opus al 
temniţei. Era o încăpere îngustă, unde se adunaseră cei 
şase şefi de bande. 

O tăblie a zidului era întredeschisă ca un dulap. În fundul 
acestui dulap erau pecetluite mai multe cufere. 

— Trebuie să mă înapoiez pe dată la Veneţia, spuse 
Roland. Veţi veni acolo să vă întâlniți cu mine, şi acolo ne 


vom sfătui. Cât avem din ultima expediţie? 

— Trei mii de ducați, zise unul. 

— Zece mii, adăugă al doilea. 

— Şapte mii, spuse al treilea. 

Făcură socoteala celor şase şefi, aveau patruzeci de mii de 
taleri sau ducați. 

— O să-mi aduceţi acolo douăzeci de mii de taleri, zise 
Roland, care mai vorbi un sfert de oră cu căpitanii. 
Cuvintele, atitudinile şi privirile acestor oameni destăinuiau 
dragostea plină de admiraţie ce-o aveau pentru acela, pe 
care îl numeau cu toţii „stăpânul”. 

Apoi sări pe cal, apucă pe coastele muntelui şi luă calea 
spre Mestre, unde sosi pe înnoptate. 

La cinci sau şase sute de metri în urma lui, venea în goana 
mare un alt călăreț, care nu-l pierdea din vedere. Când 
Roland se opri, omul acesta se opri şi el, descălecă, îşi legă 
calul de cel mai des tufiş de chiparoşi uriaşi şi se apropie de 
casa unde intrase Roland. 

Toată noaptea stătu de strajă omul acesta. 

În faptul zilei îl văzu pe Roland ieşind din casă, însoţit de o 
femeie, căreia îi vorbi câteva clipe încetişor, apoi, 
încălecând se îndepărtă în direcţia lagunelor. 

— Juana! Şopti Sandrigo. 

Acest călăreț necunoscut era într-adevăr banditul. În două 
sau trei rânduri mai încercase a-l urmări pe Roland, luându- 
i urma, dar i-o pierduse întotdeauna. 

De astă dată îl lăsă pe Roland să se îndepărteze, fără a-l 
mai urmări. 

— Se duce la Veneţia! Zise el tresărind de bucurie. Să 
vedem mai întâi ce poate face Juana la Mestre, în această 
casă îndepărtată. 

În tot timpul zilei Sandrigo dădu târcoale în preajma casei, 
fără să fie observat. Seara, apucă la rându-i calea spre 
lagune şi Veneţia. 

Vom duce pe cititorii noştri în palatul marelui inchizitor 
Dandolo. Era ora zece seara şi marele inchizitor se 


pregătea de culcare, când veni cineva să-i spună că un om 
cerea să-i vorbească pentru ceva foarte urgent. 

Dandolo porunci să-l introducă în biroul său, unde se duse 
şi el. Se văzu în faţa unui ins în puterea vârstei, cu trăsături 
energice şi aspre, cu privirea oţelită. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă Dandolo. 

Omul îşi aruncă pumnalul şi pistolul pe masă şi zise: 

— Excelenţă, sunt banditul Sandrigo, fost tovarăş al lui 
Scalabrino, şi vin să mă predau dumneavoastră. Dar cu 
anumite condiţii. 

Marele inchizitor aruncă o privire mirată spre bandit. 

— Dumneata vorbeşti de condiţii! Dumneata! 

— Ce-i uimitor în asta, Excelenţă? Doar nu-s un prins, sunt 
un prizonier de bună voie. N-o să porunciţi să fiu arestat, 
decât dacă o vreau şi eu. Şi de altfel să ne înţelegem: mă 
predau! Asta va să zică, părăsesc munţii şi vreau să devin 
iarăşi om cinstit. 

Dandolo se gândi. 

— Sunt curios să văd cum se poate face cineva din bandit 
om cinstit! 

— De altminteri, sfârşi Sandrigo, dacă daţi poruncă să fiu 
arestat, n-o să aflaţi nimic din cele ce am venit să vă spun. 
Sandrigo se reculese şi aruncă spre marele inchizitor o 

privire a cărei îndrăzneală nu excludea un fel de măreție 
aspră şi sălbatică. Dandolo o admiră ca un cunoscător şi se 
gândi că hoţomanul acesta care vroia să se facă om de 
treabă, ar putea fi un preţios ajutor pentru poliţie. Îşi luă 
deci o înfăţişare mai puţin aspră şi zise: 

— Fie! Mă învoiesc să tratez cu dumneata. Neaşteptata-ţi 
sosire în casa mea, îmi dovedeşte că nu te-ai lepădat cu 
totul de orice bune simţăminte. Să vorbim dar, ca de la om 
la om. lată-ţi armele. Ia-le înapoi! 

Cu un gest, marele inchizitor împinse pumnalul şi pistolul 
ce le aruncase Sandrigo pe masă. Ceva ca o repede emoție 
încreţi fruntea tâlharului. Luă pumnalul cu o împătimită 
bucurie şi şi-l vâri la cingătoare. 


— Acum, zise el, văd că suntem într-adevăr om şi om. 
Această mărinimie vă va fi luată în seamă, Excelenţă! 

Dandolo făcu un gest de măreție plină de dispreţ. 

— Să vedem condiţiile, spuse el cu o voce scurtă şi tăioasă. 

— Mai întăi, viaţa şi libertatea asigurate prin jurământul 
dumneavoastră! 

— Jur pe Hristos că viaţa şi libertatea îţi vor fi respectate. 
Apoi? 

— Apoi? Aici, Excelenţă, trebuie să vorbesc. Sunteţi 
marele inchizitor al Veneţiei, adică cel mai de temut bărbat! 
Poate că mai de temut decât însuşi dogele, (Dandolo zâmbi 
cu amărăciune), dispunând de o putere ce-i face să tremure 
chiar şi pe cei mai puternici. Un semn al dumneavoastră 
poate trimite pe cei mai nobili venețieni în adâncul 
puţurilor. Dandolo se înfioră. Eu, eu nu-s decât un bandit 
redus la neputinţă. Într-adevăr, Excelenţă, oamenii mei s-au 
răzvrătit împotrivă-mi. Sunt aşa de slab şi atât de dezarmat 
în munţi, ca şi cel din urmă păstor. 

— Ah! Ah! Iată deci taina pocăinţei dumitale. 

— Excelenţă, zise Sandrigo cu o voce posomorâtă, nu e 
nici o pocăință în mine. Căinţa este bună pentru laşi. Şi 
dacă ar fi fost în gândirea mea, ceea ce numiţi 
dumneavoastră căinţă, încă n-ar fi motivul demersului meu. 
Dar să continui. Vreau să zic că eu, Sandrigo, căpitan fără 
de ostaşi, bandit dezarmat, pot face republicii un serviciu 
pe care nici dumneavoastră, nici dogele, nici nimeni altul 
din Veneţia nu i l-ar putea face în acest moment. Pentru 
acest nemărginit serviciu, de nepreţuit, voi cere o răsplată. 

— Vorbeşte! Ce vrei tu! Aur? 

Sandrigo scutură capul dispreţuitor. 

— Vă voi spune numaidecât ceea ce vreau, excelenţă. Dar 
trebuie să puteţi aprecia mai întâi serviciul ce-l pot face 
republicii, dogelui, dumneavoastră înşivă. 

Tâlharul se opri. O luptă se dădea în el în acea clipă când 
trădarea lui avea să devină fapt împlinit. Dar asta dură 
puţin; patima îl înlănţuia. El continuă: 


— V-am spus, Excelenţă, că oamenii mei s-au răsculat 
împotriva mea. Şi-au ales un alt şef. Dar acest şef, devenit 
stăpân pe ceata mea, nu-i şi el decât un figurant. Se supune 
unui alt bărbat, căruia i se supun în acest moment toţi şefii 
şi toate cetele de prin munte şi câmpie. Stăpânirea efectivă 
a omului acesta s-a întins în puţin timp de la munţii Alpi 
până la Adige, urmând linia ce duce de la Trevise la Rovigo, 
adică înconjoară Veneţia pe o întindere de jumătate de cerc 
care se îngustează din ce în ce mai mult. 

— Cum ştii toate astea? Exclamă Dandolo încremenit. 

— Am păstrat câteva legături de prietenie, şi interesul 
meu era să mă informez pe deplin înainte de a veni aici. Dar 
să continui: cunoaştem toate cetele împrăştiate odinioară în 
câmpie. Nu cred să mă înşel socotind la două mii numărul 
bandiţilor ce se supun astăzi acestui om, şi au format o 
întinsă tovărăşie. 

— O adevărată oştire! Exclamă marele inchizitor îngrozit. 

— Este cuvântul cel mai nimerit. Şeful cel mare, stăpânul, 
cum îl numesc ei toţi, este un adevărat general, comandant 
de oaste, care a izbutit să-şi disciplineze oamenii 
nedisciplinaţi până într-atât încât niciunul din ei n-ar cuteza 
să lucreze pe seama lui. l-au trebuit trei luni ca să ajungă la 
acest rezultat! 

— Trei luni! E deci atât de puternic? Dispune aşadar de o 
armă tare grozavă? 

— Da, Excelenţă, cuvântul! 

— Cuvântul? 

— Omul ăsta vorbeşte, şi cele mai aspre firi sunt cucerite 
de cuvântul lui! Le spune lucruri ce-i zguduie. Le vorbeşte 
despre neatârnare, de libertate, de cuceriri. 

— Numele lui! Numele acestui om, Sandrigo! Şi vei fi 
răsplătit cu adevărat din partea republicii! 

— Numaidecât, Excelenţă. lată acum planul acestui şef. 
Acest plan l-am surprins, ascultând, chibzuind şi 
comparând. Nu este vorba, Excelenţă, de o întovărăşire cu 
scop de hoţii. Operaţiile sunt regulate. Şeful taxează pe 


cutare prinţ, pe cutare duce, cu atâtea mii de taleri; o ceată 
se duce, aduce suma arătată fără o baiocă mai mult sau mai 
puţin. Are un tezaur, al cărui loc, din nenorocire, nu l-am 
putut descoperi. Cu această oştire, cu corabia de care 
dispune, cu sumele ce se adună, ce credeţi că vrea să facă 
omul acesta? 

Dandolo se înfioră. 

— Vrea să cucerească Veneţia, Excelenţă! Păziţi-vă! Vin 
eu, eu banditul, să vă strig că niciodată n-a trecut republica 
printr-un astfel de pericol, şi că, dacă nu-l prindeţi pe omul 
acesta, vă va prinde el pe dumneavoastră! 

— Numele lui! Numele lui! 

— Răbdare! Mai întâi numele omului care a ajuns şeful 
cetei mele de haiduci. 

— Ei bine? 

— Scalabrino, Excelenţă! 

Dandolo se îngălbeni foarte tare. El tăcu. Acum nu mai 
întrebă de numele celuilalt! Acest nume răsuna în mintea 
lui! 

— Şi marele şef, sfârşi Sandrigo, este Roland Candiano. 

— Nenorocire! Şopti marele inchizitor. 

Astfel Roland Candiano nu se îndepărtase pentru 
totdeauna de Veneţia, cum nădăjduise el, după noaptea 
când înjunghiase şi aruncase în mare pe agentul secret, 
care venise să-i denunțe ascunzătoarea fugarului. Astfel, 
omorul acesta era de prisos, deoarece venise cineva să-l 
denunțe iarăşi pe Roland! 

— Mergi înainte! Îi striga fatalitatea. Ai cumpărat puterea 
cu preţul unei trădări, a unei fărădelegi! Şi acum această 
putere este legată de pielea ta, ca tunica lui Nessus! 
Trebuie să întruneşti Sfatul celor Zece! Trebuie să cazi 
iarăşi în nopţile tale fără de somn, pline de remuşcări! 
Mergi! Trebuie să prinzi pe omul care te iubea, care te 
numea tatăl său şi pe care şi tu îl iubeai ca pe un fiu! Mergi, 
Dandolo! Asigură-ţi puterea. Eşti mare inchizitor, eşti lup! 
Fă ca lupul şi ca marele inchizitor! Mergi, denunţă-l pe 


Roland, fă-l să moară sub ochii fetei tale, pentru ca tu să fii 
încă judecătorul de temut! Fiica ta te va blestema, fata ta va 
muri, dar tu vei fi mai puternic decât oricând, căci vei izbăvi 
republica! 

Un râs aspru izbucni de pe buzele lui Dandolo. 

Aruncă spre tâlharul uimit de tăcerea lui şi de atitudinea 
sa, o privire în care era întipărită o sălbatică deznădejde. 
Se sculă, îşi şterse fruntea de pe care curgeau picături de 
sudoare rece. O clipă se întrebă, dacă nu trebuie să apuce 
pistolul ce-l lăsase banditul pe masă şi să-l omoare pe 
Sandrigo, cum făcuse şi cu agentul. Dar ridică din umeri. La 
ce bun! 

Inevitabilul trebuia să se împlinească! Mai curând sau mai 
târziu, Roland Candiano s-ar ridica înainte-i şi i-ar striga: 

— Tată nenorocit, ce-ai făcut cu fiica ta? Ce-ai făcut din 
mine? 

Se întoarse fără veste spre Sandrigo. 

— Ai făcut un mare serviciu republicii şi mie însumi un 
serios serviciu, îi spuse el cu o amărăciune pe care banditul 
n-o pricepu. Îţi rămâne să arăţi ce răsplată pretinzi, 
deoarece nu vrei aur! 

— Excelenţă, zise Sandrigo, veţi trimite, nu mai încape 
vorbă, câteva companii, ca să-l prindă pe Roland Candiano 
şi pe Scalabrino? 

— Fără îndoială, spuse şovăitor Dandolo. 

— Ei bine, pentru Roland Candiano este de prisos. 

— Pentru ce? Întrebă marele inchizitor, care aştepta 
tremurând răspunsul. 

— Pentru că Roland Candiano este la Veneţia: nu rămâne 
decât să fie arestat. 

— Unde este? Întrebă marele inchizitor cu deznădejde. 

— Asta n-o ştiu. Dar, adăugă Sandrigo cu un zâmbet, 
cunosc îndeajuns agenţii poliţiei dumneavoastră, pentru ca 
să fiu sigur că până în trei zile omul acesta va fi în mâinile 
voastre. 


Dandolo răsuflă. Avea cel puţin câteva ore ca să 
chibzuiască şi să ia o hotărâre. 

— Cât despre răsplata mea, reîncepu banditul, veţi vedea 
că n-o să vă pricinuiască mare pagubă. Când Roland 
Candiano va fi regăsit, când se va şti unde se cuibăreşte în 
Veneţia, cer să-i comand eu pe cei însărcinaţi cu arestarea. 

— Asta-i tot? 

— Totul Excelenţă, zise Sandrigo cu o voce fioroasă. 

— Dar rămâne Scalabrino. Ce ceri tu pentru Scalabrino? 
la să vedem? 

— Cer să fiu aşezat lângă călău şi să-i slujesc de ajutor în 
ziua când Scalabrino va fi executat. Am a-i spune unele 
lucruri ce nu vor avea întreaga lor valoare decât pe eşafod. 

— Ceea ce-mi ceri tu, se va face. Acum unde te voi găsi 
dacă am nevoie de tine? 

— Excelenţă, n-o să aveţi decât să vă aşezaţi la fereastra 
dumneavoastră care dă spre canal. Un om, un luntraş, va fi 
în permanenţă acolo. Numai cât îl veţi striga şi-i veţi spune 
numele meu şi voi fi peste un sfert de oră în faţa Domniei 
voastre. 

— Bine, poţi să te duci. 

Sandrigo făcu un semn cu capul, îşi luă pistolul şi se 
retrase, drept şi ţeapăn, fără a privi în urmă. 

Marele inchizitor rămase singur. 

CAPITOLUL II - Două femei. 

Aşa cum prevăzuse Sandrigo, şi-l anunţase pe marele 
inchizitor, Roland venise la Veneţia, unde Scalabrino îl 
aştepta cu o nerăbdare foarte rară la dânsul. Dar aşa de 
mare era respectul şi veneraţia uriaşului, încât când văzu în 
sfârşit pe stăpânul său, nu cuteză să-l întrebe ceva. Roland 
îi dădu diferite porunci, spre a fi transmise acelora dintre 
tovarăşii ce rămăseseră la Veneţia. Tot vorbind, îşi potrivea 
capul în oglindă. Căpătase repede o dibăcie neobişnuită în 
arta deghizării, care este o artă în legătură cu sufletul 
omenesc. Acel care vrea să-şi „facă un cap”, trebuie să aibă 
spiritul subţire şi o adâncă inteligenţă, care să îngăduie a 


ghici semnele exterioare ale făpturii, ale individului special 
pe care vor să-l înfăţişeze: semne abia vizibile şi care totuşi 
modifică adânc o fizionomie. De aici vine faptul că actorii 
ştiu să se grimeze rău: întrebuinţează acelaşi procedeu 
pentru exprimarea feţei diferitelor personaje. Aceleaşi 
zbârcituri reprezintă aceiaşi bătrâni. Este o artă ce dispare. 
Şi asta nu-i o părere de rău: o simplă constatare. 

Roland, minte născocitoare, observator adânc, poet în 
largul înţeles al cuvântului, ştia să se grimeze în chip 
admirabil, împinsese aproape din instinct şi fără greutate, 
această ştiinţă curioasă, atât de departe cât se putea 
împinge într-o epocă, când arta alifiilor de găteală era în 
culmea ei. Când îşi sfârşi lucrul şi fu în faţa lui Scalabrino, 
acesta nu-l recunoscu. 

— Ei bine, zise Roland, nu mă întrebi ceva noutăţi din 
călătoria ce am făcut-o? 

— Ce voiţi să spuneţi, stăpâne? Zise Scalabrino înfiorându- 
se. 

— De o oră de când sunt aici, aştept clipa ca să-ţi vorbesc 
despre Bianca. 

— Este adevărat, stăpâne! 

— Aşadar o iubeşti mult pe fiica ta! Abia ai văzut-o în fugă. 
Este adevărat că este îndeajuns de frumoasă, pentru ca să 
fie cu neputinţă s-o uiţi, când a-i văzut-o o dată. 

— Ah! Măria voastră, aş vrea-o urâtă; frumuseţea ei mă 
înspăimântă şi mi se pare că conţine în ea pecetea 
nenorocirii. Urâtă, ar fi toată a mea. Mă întrebaşi dacă o 
iubesc. Nu ştiu cu adevărat ceea ce simt. Eu care n-am 
simţit niciodată ce-i dragostea, mi se pare că o înţeleg 
acum, când îmi aud inima zvâcnind pentru prima oară. Simt 
o tulburare, un farmec, o mirare, să-mi spun că nu sunt 
singur în viaţă, că fiinţa mea se leagă de o făptură, care 
este sângele meu. 

Fără veste Scalabrino tăcu; apoi întrebă cu un fel de sfială: 

— Acum, Măria voastră, ea este în siguranţă? 


Roland aruncă o privire pătrunzătoare spre uriaş şi fără a 
răspunde, întrebă la rându-i: 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu trebuie să o mai vezi! Dacă ar 
fi venit ora să ne expatriem? Dacă ţi-aş spune: Scalabrino, 
sufăr prea mult în Veneţia. Trebuie să mă duc la capătul 
lumii şi am nevoie de un prieten credincios ca tine, pentru 
ca să mă împiedice a blestema omenirea, pentru a mângâia 
o durere, care n-o să se sfârşească decât o dată cu viaţa 
mea! Dar dacă ţi-aş spune că plecăm astă-seară, că o 
corabie ne aşteaptă. Haide, Scalabrino, vorbeşte după 
inima ta şi alege în toată libertatea. 

Scalabrino păli la faţă, dar răspunse fără şovâăire: 

— Măria voastră, aţi făcut din mine un om. Viaţa mea vă 
aparţine. Nu mă dau de două ori. Porunciţi, sunt gata să vă 
urmez. 

Sforţarea ce-o făcea uriaşul ca să nu izbucnească în 
hohote de plâns, era vădită. Roland îl apucă de mână şi-i 
spuse cu acea voce duioasă ce pătrundea până la inimă: 

— Eşti un prieten bun, un tovarăş credincios. Tu cel puţin 
n-ai să mă trădezi niciodată. Şi ţi-o jur că ştiind asta, este 
această clipă cea mai mare mândrie a mea, putere şi curaj. 
Ilubeşte-o pe fiica ta. Ai s-o vezi. O să te vadă şi ea. Căci cred 
că am pătruns în sufletul acestei copile. Şi am înţeles ce 
comori de nevinovată duioşie se ascunde în el, sub această 
strălucitoare frumuseţe. 

Scalabrino îi sorbea cuvintele. 

Roland adăugă cu amărăciune, fără a fi înţeles de uriaş. 

— Asta-i o excepţie şi atâta tot. Sunt femei care sunt 
frumoase şi neprihănite. Totul este numai să le întâlneşti. 
Eu, eu n-am avut norocul ăsta, iată totul. Fiica ta, reîncepu 
el scuturându-şi capul ca pentru a îndepărta copleşitoarea 
tristeţe ce-l năpădea, fiica ta este lângă tatăl meu şi Juana. 
Ori de câte ori ţi-o fi plăcerea să te duci s-o vezi, vei pleca, 
şi asta până în ziua când nu vom mai avea nimic de făcut în 
Veneţia şi când n-o să ne mai despartă nimic. 


Scalabrino dădu un țipăt de bucurie, şi Roland făcându-i 
un prietenesc semn de salutare, ieşi. 

Peste o jumătate de oră se afla în insula Olivolo şi merse 
drept spre casa lui Dandolo. Pentru întâia oară o revedea la 
lumina zilei. Dar dacă straşnice emoţii îi năpădiră inima, 
dacă amintiri sfâşietoare se ridicară pe urma paşilor lui 
când pătrunse în grădina părăsită, nici un semn exterior nu 
veni să dea de gol simţămintele ce-l copleşeau. 

Un bătrân înaintă în întâmpinarea sa şi salută pe elegantul 
boier străin, a cărui înfăţişare şi veşmânt îl îmbrăcase 
Roland. Vizitatorul recunoscu pe bătrânul Filip, servitorul 
care îi deschisese uşa în timpul nopţii, când venise pentru 
întâia oară după evadarea din temniţă. 

— Dumneata eşti, întrebă el, stăpânul acestei case? 

— Nu, domnule, răspunse bătrânul, eu nu sunt decât 
paznicul ei. 

Boierul străin păru straşnic contrariat. 

— Dar, reîncepu servitorul, dacă vă convine să vă opriţi 
aici o clipă, nobile stăpân, domnul Dandolo va fi fericit că 
am îndeplinit legile ospitalităţii faţă de dumneavoastră. 

Roland făcu un semn de aprobare, intră şi se aşeză pe un 
scaun, în timp ce Filip stătea în picioare. 

— Frumoasă casă! Reîncepu Roland conversaţia. Şi 
înconjurată de o grădină, lucru rar în Veneţia. 

— Foarte rar, domnule. Nu-s decât două sau trei grădini în 
oraş, şi asta-i cea mai frumoasă, fără contrazicere. 

— Pentru ce n-o îngrijeşti mai bine, în cazul acesta? 

— Aşa sunt poruncile stăpânului meu, sau mai bine, acelea 
ale fiicei sale, doamna Altieri. 

— Ah! Aşa? Iată nişte gusturi ciudate pentru o femeie! 

— Domnişoara Leonora. lertaţi! Doamna Altieri, a voit ca 
totul să rămână aşa cum era în ziua când a părăsit ea casa, 
spre a se duce să locuiască în aceea a căpitanului general, 
cu care s-a măritat. 

Roland se sculă cu voiciune şi se duse să deschidă o 
fereastră, ca şi cum ar fi examinat grădina. 


— Da, e păcat, reîncepu bătrânul Filip, clătinând din cap. 
Dar aşa voieşte dânsa şi vine chiar câteodată, ca să se 
convingă că nu m-am atins de nimic, nici în grădină nici în 
casă! 

Pumnii lui Roland se încleştară. Un horcăit îi sfâşie gâtul. 

Îşi domoli această emoție şi cu o voce sigură reîncepu: 

— Cum! Această nobilă doamnă nu vrea nici de casă să te 
atingi? 

— Nu, domnule. Cele mai mici lucruri trebuie să rămână în 
acelaşi loc unde erau odinioară. Când era fericită, sfârşi 
moşneagul într-o şoaptă. 

— Ce spui dumneata? Exclamă Roland. 

— Nimic. Sunt vechi istorii de familie. Si mă tem. 

Roland îşi potrivi vocea, şi-o stăpâni, căută să şi-o 
potolească atât cât putea, pentru ca să întrebe: 

— Şi zici că stăpâna dumitale vine câte-o dată pe aici? 

— Da, domnule, noaptea: vine şi se aşează sub acest cedru 
mare, pe care-l vedeţi acolo; la miezul nopţii se duce. Dar 
toate acestea fără îndoială, nu vă interesează deloc. 

— Într-adevăr, zise Roland, care începu a tuşi. 

Se făcu o tăcere de câteva clipe, în timpul cărora bătrânul 
Filip s-ar fi înspăimântat de expresia feţei acestui străin, 
dacă i-ar fi putut-o vedea. Dar străinul îi întorsese spatele şi 
părea că examinează foarte atent cedrul ce-i fusese arătat. 

În cele din urmă Roland se întoarse către bătrân. 

— "Tot ce-mi spui, este foarte plictisitor pentru mine, dar 
aveam de gând să închiriez casa asta. 

— Nu numai că puteţi s-o închiriaţi, ba încă s-o şi 
cumpăraţi! Exclamă bătrânul Filip. 

— Ah! Ah! lată ceva ce nu se împacă deloc cu ceea ce-mi 
spuneai în privinţa ordinelor ce le-ai primit. 

— Domnule, casa aparţine boierului Dandolo, şi-s nevoit 
să-i îndeplinesc dorinţa sa. Ori, în ceea ce o priveşte pe fiica 
sa, doamna Altieri, pare doritoare să nu se schimbe nimic 
aici, pe cât este doritor domnul Dandolo să se despartă de 
ea. Mi-a dat hotărât poruncă să-i caut un cumpărător şi 


ultima dată când a venit pe aici, a adăugat că, dacă nu 
găsesc unul va dărâma casa şi va distruge grădina. 

— Ah! Aşadar s-a săvârşit pe aici o crimă! 

De astă dată Roland vorbise cu o voce atât de răsunătoare 
încât bătrânul avu o tresărire. 

— Nici o crimă, domnule, v-o jur! Dar s-au petrecut între 
tată şi fată lucruri ce-i fac să cugete în diferite feluri despre 
casă. 

— Ce lucruri? 

Servitorul se ploconi ca omul hotărât să nu spună nimic. 
— Ei bine! Reîncepu atunci Roland, tot ce-mi spuseşi, mă 
interesează în cel mai înalt grad. Casa asta, care îmi era de 
fapt destul de indiferentă, îmi apare acum ca ceva 

respectabil. 

— Ah, domnule! 

— Dar, fără să vreau, iau partea doamnei Leonora, sau 
cum ai spus că o cheamă? 

— Doamna Altieri, Leonora Altieri. 

— Drept este. Ei bine, mi-ar displace ca această casă să fie 
dărâmată, împotriva voinţei sale. Vei spune dar stăpânului 
dumitale, că ai găsit un cumpărător, care cumpără casa şi 
grădina aşa cum sunt ele. Şi pe de altă parte, vei spune 
doamnei, că nu mă voi atinge de nimic de aici. Este un 
capriciu, dar îmi place să-mi fac această toană. Deci, voi 
lăsa totul în starea în care se află. Vei adăuga că, cred să 
locuiesc în Veneţia doar vreo cincisprezece zile, şi că voi 
pleca atunci, poate, pentru a nu mă mai înapoia niciodată. 
Ea va fi deci liberă să vină aici în toate serile, dacă aceasta 
îi face plăcere, fără primejdia de a fi tulburată. În sfârşit, îţi 
voi spune dumitale că, dacă vrei să continui a fi paznicul 
casei, vei rămâne aici în aceleaşi condiţii ca şi acelea ce le-ai 
avut cu vechiul dumitale stăpân, numai cu această singură 
deosebire, că-i voi îndoi leafa, oricare ar fi ea. Îţi convine 
târgul? 

— Ah, Nobleţea voastră! Exclamă moşneagul. Dacă ar fi 
trebuit să plec din casa asta, aş fi murit! 


— Deci primeşti? 

— Dacă primesc, Isuse-Hristoase! Dar leafa ce-o am acum, 
îmi ajunge. 

— Vom vedea. Bine, eşti om cumsecade. Acum ascultă-mă, 
nu pun pentru aceasta decât o condiţie. 

— Care? Exclamă Filip neliniştit. 

— Aceea ca vânzarea să mi se facă, dacă se poate, cât mai 
curând cu putinţă. 

— De astăzi chiar! Nu este nici o piedică. 

— Înţelegi că, neavând decât puţine zile de stat aici, vreau 
ca cel puţin să mă bucur de noua mea cumpărătură. 

— Astă-seară vă pot preda cheile. 

— Bine! Astă-seară voi fi aici cu banii. Cât? 

— Boierul Dandolo mi-a spus să cer zece mii de taleri, dar. 

— Astă-seară voi fi aici cu cei zece mii de taleri. Să se 
pregătească hârtiile care mă vor face proprietar. 

— Totul este gata şi nu aveţi decât să iscăliţi. 

— Ah! Da, uitam să-ţi spun numele meu. lată-l, zise 
Roland, scriind un cuvânt pe o hârtie, pe care o dădu 
bătrânului. 

Apoi se retrase, repetând că se va înapoia pe seară. 

După ce plecă, bătrânul Filip se grăbi să citească hârtia: 
„loan di Lorenzo, din Mantua”. 

Roland ajunse la chei şi sări într-o gondolă zicând: 

— La Canalul Mare. 

În faţa palatului Imperiei îşi opri luntrea. Peste câteva 
clipe, pătrundea în palat şi spunea feciorului care stătea în 
anticameră: 

— Fii bun şi spune-i doamnei Imperia, că un străin doreşte 
s-o salute. 

— Doamna este bolnavă, nu primeşte pe nimeni. 

— Stăruie şi spune-i că aduc veşti de la o fiinţă care îi este 
scumpă. 

Feciorul se înclină şi fără a pleca din anticameră, spuse 
câteva cuvinte unui alt servitor, care se îndepărtă. Se 
scurseră zece minute. După trecerea acestui timp, în care 


Imperia, negreşit, se pregătise să-l primească pe străin, 
servitorul se înapoie zicând: 

— Doamna este gata să-l primească pe domnul străin, 
dacă binevoieşte a mă urma. 

Roland îl urmă pe servitor, care-l duse prin diferite camere 
pe care le recunoscu, şi-l lăsă la intrarea apartamentelor 
Imperiei, de unde îl conduse o cameristă. 

Imperiei îi plăcea astfel să se înconjoare cu luxoase 
precauţiuni; nu puteai intra la dânsa decât după numeroase 
ocoluri, destinate să facă o părere bună despre rânduiala 
casei sale şi să îngăduie vizitatorilor să admire minunăţiile 
îngrămădite în saloanele ei. 

În cele din urmă, Roland se văzu în faţa celebrei 
curtezane. Era pe jumătate culcată într-un jilţ mare de 
lemn de cedru, tapiţat cu perne de mătase. Îmbrăcată într-o 
rochie albă, largă şi fâlfâitoare, cu minunatul ei păr 
despletit, palidă şi cu înfăţişarea ostenită, Imperia căuta, 
până şi în durerea ei sinceră, să ia atitudini de ademenire. 
Dar în acea clipă, aceste atitudini erau cu totul instinctive. 

Ea-l privi cu ochii înflăcăraţi pe străinul care se plecă în 
faţa ei, şi zise: 

— Staţi, domnule. Mi s-a spus că voiţi să-mi daţi ştiri 
despre o persoană care îmi este scumpă, şi nu ştiu ce 
speranţă smintită s-a ridicat în inima mea. Nu e decât o 
fiinţă pe lume, care să-mi fie scumpă. 

— Fiica dumneavoastră, nu-i aşa, doamnă? 

Ea îşi împreună mâinile, fără să poată rosti o vorbă, şi 
această mută rugăminte era mai mişcătoare decât orice 
cuvânt de durere. În această clipă de chin, curtezana 
dispăru şi faţa Imperiei se înnobilă cu acea curată rază a 
maternității care pare atât de suverană pe fruntea femeilor. 
Roland o examină cu o adâncă luare-aminte. Venit cu inima 
rănită, venit s-o facă să sufere pe femeia asta, după urma 
căreia suferise atât de mult, şovăia acum. 

— Domnule, bâlbâi în cele din urmă curtezana, dacă ştiţi 
orice-ar fi, vorbiţi repede! 


LIA 


„Ea suferă cu adevărat!” se gândi Roland. Trebuie luat 
aminte că Roland, meşter în a-şi transforma faţa, nu era mai 
puţin meşter în a-şi schimba vocea. În limba italiană, e de 
altminteri lucru destul de uşor, dialectele variind după ţinut 
şi ţinut. Adoptase graiul mantovan, care pe atunci mai ales, 
se deosebea foarte vădit de acel venețian. Deci, Imperia era 
departe de a bănui, că acest străin şi secretarul Aretinului 
nu era decât una şi aceeaşi persoană. 

— Doamnă, zise el, ceea ce ştiu eu, va fi de ajuns, sper eu, 
să îndulcească durerea ce-o văd zugrăvită pe chipul 
dumneavoastră. Mai întâi vă pot afirma că fiica 
dumneavoastră, Bianca, este sănătoasă şi teafără. 

Imperia se apropie de străin şi-i strânse mâna. 

— Fiţi binecuvântat, zise ea cu o aprindere foarte rară la 
dânsa. Ceea ce-mi spuneţi, mă izbăveşte. Simt că renasc. 
Dar cum aţi aflat lucrul acesta? Iertaţi-mi aceste întrebări, 
domnule, cine v-a putut spune lucrul acesta? În sfârşit, cine 
sunteţi dumneavoastră? Nu v-am văzut niciodată la Veneţia. 

— Doamnă, întrebările dumneavoastră mi se par foarte 
fireşti şi nu am ce le ierta. Mă numesc loan di Lorenzo şi 
sunt din Mantua. Am făcut de curând o călătorie spre 
Germania şi-mi propuneam să trec prin Trevise, când nu 
departe de Mestre, întâlni ieri în cale pe unul dintre 
prietenii mei. Nu cred că n-aţi auzit vorbindu-se despre 
faimosul Aretin? 

— Îl cunosc. Continuaţi! Zise Imperia gâfâind. 

— Ei bine, el are un secretar, bărbat cu mult spirit şi o 
ciudată dispoziţie. Închipuiţi-vă, acest vrednic Paolo. 

— Paolo! Maestrul Paolo! Exclamă curtezana. 

— Este prietenul meu. Spuneam aşadar, că acest 
cumsecade Paolo, care putea trăi fericit şi paşnic, şi-a luat 
un fel de misiune în lumea asta; precum vă spun e deo 
frumoasă inteligenţă, cam năstruşnică însă, are idei 
ciudate. 

— Îl cunosc! Exclamă Imperia cu o înăbuşită nelinişte. Şi 
ce însărcinare şi-a luat el? 


— Aceea de a căuta în juru-i pe acei care au un strigăt de 
durere, cel puţin atâta cât este îngăduit s-o facă un om. 

— Sublimă însărcinare! Spuse Imperia palpitând. L-am 
văzut pe maestrul Paolo, i-am vorbit şi am ghicit în elun 
caracter nobil. 

— Hm! Nu prea trebuie să se încreadă omul în aparenţe. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O să înţelegeţi şi o să prindeţi tot firul ciudăţeniei din 
acest caracter ce-l preamăriţi. 

— Vorbiţi, domnule, exclamă curtezana cu o crescândă 
nelinişte. Tot ce pot spune din partea mea este că aveam în 
acest om o încredere nemărginită. Să mă fi înşelat oare? 

— Nu, doamnă! Pot să vă afirm că prietenul meu Paolo 
este vrednic de toate încrederile: numai că are un fel de a 
înţelege lucrurile care, nu sunt poate a întregii lumi şi a 
lumii dumneavoastră. În sfârşit, pe scurt spus, îl întâlnii 
deci, şi după ce ne-am îmbrăţişat, căci nu ne văzusem de 
multă vreme, îmi arătă în trăsura lui o fată de o 
strălucitoare frumuseţe. 

— Bianca! 

— Într-adevăr acesta este numele acestei fete. Atunci iată 
ce-mi istorisi el. Copila aceasta trăia cu mama ei la Veneţia. 

— Eu. 

— Cu mama ei, continuă Roland, repet întocmai termenii 
de care s-a servit prietenul meu, şi-i foarte important lucru 
ca în împrejurările destul de serioase de care vorbesc, să 
nu schimb nimic. 

— Spuneţi, domnule, exclamă Imperia cu un fel de amară 
demnitate. Sunt curtezană şi obişnuită să aud totul. 

Roland se aplecă tresărind. O clipă închise ochii, ca şi cum 
ar fi avut de luat în sine o grabnică hotărâre. Apoi continuă: 

— Mama era destul de orbită de dragostea ei de mamă, 
unica ei scuză, ca să nu vadă ce nepotrivire, ce primejdie 
era să păstreze în casa ei această curăţenie îngerească şi 
neprihănită ce se numeşte Bianca. M-aţi înţeles, doamnă? 

— Vai! Gemu Imperia împreunându-şi mâinile. 


Pentru a doua oară, la acest strigat de durere omenească, 
la această expresie de dureroasă demnitate, Roland tresări. 

— Continui, zise el, sau mai curând Paolo vorbeşte prin 
gura mea. Înspăimântătorul pericol la care era expusă 
Bianca lângă mama ei, se lămuri într-o bună zi. Un bărbat, 
o dihanie de om, văzu această copilă şi zămisli pentru dânsa 
una din acele grozave patimi ce nu se dau înapoi din faţa 
nici unei fărădelegi. 

— Bembo! Îngrozitorul Bembo! 

— Acesta este numele ce mi l-a spus Paolo. Se pare că 
omul este cardinalul, episcopul Veneţiei? 

— El este! 

— Acest Bembo se hotărâse s-o răpească pe Bianca. 
Prietenul meu hotări s-o scape pe fată. Din nenorocire, când 
el voi să lucreze, era prea târziu; Bembo îşi întinsese 
plasele. Bianca fu răpită. 

— Dar prietenul dumneavoastră o izbăvi, nu-i aşa? O, 
spuneţi! 

— Ceea ce începusem să vă spun doamnă, şi v-o repet, 
Bianca nu are să se mai teamă de nici o primejdie. Paolo fu 
de faţă la răpire, îl urmări pe Bembo pas cu pas, îl provocă 
şi-l ucise. 

— Bembo este mort! Răcni Imperia fremătând de bucurie. 

— Da, şi dumneavoastră şi Bianca, sunteţi pentru 
totdeauna izbăvite de omul acesta. 

— Dar atunci, reîncepu Imperia cu o voce tremurătoare, 
pentru ce nu mi-a înapoiat-o prietenul dumneavoastră pe 
fiica mea? Ce mai aşteaptă? 

Roland tăcu o clipă. Poate că se dădea în el o ultimă luptă. 
În cele din urmă spuse cu o voce aşa de mohorâtă, încât o 
făcu pe Imperia să îngheţe de spaimă. 

— Prietenul meu a socotit că, după ce a izbăvit-o pe fiica 
dumneavoastră de Bembo, s-o scape şi de dumneavoastră. 

— De mine? De mine, mama ei! 

— V-am spus caracterul ciudat al lui Paolo. El m-a asigurat 
că smulgându-v-o pe Bianca. 


— Mi-a smuls-o pe fiica mea! Ah, asta-i acum! Socoate s-o 
păstreze la sine? 

— Da, doamnă! 

— Şi să n-o mai văd? 

— Poate! 

Imperia izbucni într-un hohot de râs sălbatic. 

— Prietenul dumneavoastră e nebun, domnule! Spuse ea 
cu înfrigurare. Şi dumneavoastră sunteţi nebun, 
dumneavoastră, care veniţi să vestiți o mamă, că n-o să-şi 
mai vadă fiica. lată dar cine sunt virtuoşii noştri! De ruşine, 
înlocuind gândirea mea cu gândirea lor, ei vor să pună pe 
fiica mea la adăpost! Şi cine v-a spus, domnule, că fata mea 
ar fi expusă aici altui pericol decât acela ce-a ameninţat-o o 
clipă şi care putea să amenințe pe orice altă fată! Ah, 
mizerabilii! Ei vor să o scape pe fată şi ucid pe mamă! Cine 
ştie? Ei ucid poate şi pe fiică! Deoarece Bianca mă iubeşte, 
domnule, va muri din cauza acestei despărţiri! Dar nu ştiţi 
ce sunt în stare să fac! Voi răsturna lumea, îl voi găsi pe 
Paolo al dumneavoastră. Şi atunci vai de el! 

Imperia izbucni în hohote de plâns. Roland o lăsă să 
plângă, o contemplă cu o privire serioasă şi melancolică. 

— Iertaţi-mă, domnule, reîncepu curtezana, vă învinuiesc, 
dar e ceva atât de groaznic. 

— Lăsaţi-mă să sfârşesc, doamnă, spuse atunci Roland. 

— Vorbiţi, zise Imperia agăţându-se de o vagă speranţă. 

— Prietenul meu a socotit că, nu numai că trebuia s-o 
scape pe fiica dumneavoastră, dar că trebuie să vă 
pedepsească şi pe dumneavoastră. 

— Să mă pedepsească pe mine! 

— Da! Pare-se că aţi săvârşit odinioară o fărădelege ce i-aţi 
maărturisit-o. 

Imperia sări în sus. 

— Şi cu ce drept se ridică el ca judecător? Cu ce drept, 
după ce mi-a surprins taina vieţii mele, pretinde să se 
servească de asta, ca să mă lovească? 


Roland se scula. Ochii lui ardeau ca nişte văpăi pe faţa lui 
de o fioroasă nemişcare. 

— Invocaţi dreptul?! Spuse el cu o voce scăzută şi 
fluierătoare. Să vorbim deci, deoarece rostiţi acest cuvânt. 
Când un om a fost smuls din lumea celor vii, pentru ca să fie 
închis şase ani într-o groapă adâncă, unde era să 
înnebunească de durere, unde mai să moară de foame şi de 
frig, unde fiecare clipă a nefericitei sale vieţi a fost un 
strigat al deznădejdii, unde s-a putut crede părăsit de lume 
şi aruncat într-o noapte veşnică, atunci când omul acesta, 
reîntors printre cei vii, află că totul este pierdut: tată, 
mamă, iubită, nu mai vorbesc de avere, de înalta situaţie ce- 
o ocupa, când regăseşte făpturile iadului, care au vrut, au 
conlucrat şi pus la cale cu răceală nenorocirea lui, credeţi 
că nu are dreptul să se ridice în faţa ticăloşilor ce i-au făcut 
o viaţă de blestem, şi să le spună: e rândul vostru să suferiţi 
cu carnea şi sufletul vostru; e rândul vostru să plângeţi, să 
hohotiţi de plâns, şi deoarece niciunul dintre voi nu s-a 
milostivit de mine, nu aşteptaţi să-mi fie milă, nici să am 
îndurare faţă de voi! 

Imperia ghemuită în fundul jilţului ei, palidă, tulburată de 
un tremur convulsiv, se uita cu nişte ochi holbaţi de groază 
la omul acesta, care vorbea astfel. 

— Cine eşti dumneata? O, cine eşti? Bâlbâi ea. 

Pe neaşteptate, Roland îşi recăpătă tot sângele rece. 

— Nu-i vorba de mine, doamnă, ci de prietenul meu Paolo. 
Nu fac altceva decât să repet, ceea ce mi-a destăinuit el. 
Sunteţi una din acele urâcioase făpturi ce l-au osândit? N-o 
ştiu! Este el însuşi omul care a suferit, sau nu e decât 
moştenitorul unei răzbunări? Nici asta n-o ştiu. V-am 
răspuns pur şi simplu la chestiunile de drept ce le poate 
avea el. Poate că a aflat vreo fărădelege ce aţi săvârşit-o 
odinioară. Şi, ştiţi, crimele se plătesc mai curând sau mai 
târziu. 

— Da! Providența, nu-i aşa? Rosti Imperia scrâşnind din 
dinţi. 


— Nu, doamnă, spuse cu răceală Roland. Prietenul meu 
Paolo are în această privinţă o teorie foarte curioasă şi care 
n-ar putea să fie foarte exactă. Deci el spune, notaţi că nu 
mă îndeletnicesc cu înalta filosofie şi că nu sunt decât un ins 
ce transmit o vorbă, el spune că nu ştie ceea ce înseamnă 
cuvântul „providenţă”. Dar crede că bunătatea este cea mai 
înaltă expresie a inteligenţei. Cu alte cuvinte, cu cât o 
făptură e mai inteligentă, cu atât mai mult cultivă 
bunătatea. La cei răi, la stricaţi, în ciuda aparenţelor, este o 
meteahnă a spiritului: criminalul nu poate fi de o înaltă 
inteligenţă, căci altfel n-ar fi criminal. Poate fi într-adevăr 
înzestrat cu talent, dar întotdeauna un colţ al creierului său 
rămâne tulbure. De aici greşelile de neînlăturat săvârşite 
de criminal. De aici vine faptul că, mai curând sau mai 
târziu îşi ispăşeşte crima, deoarece n-a putut fi destul de 
inteligent, ca să prevadă totul. 

Roland rostise cu o linişte sălbatică această ciudată lecţie 
de filosofie. 

Imperia îl privea clătinând din cap. Era zdrobită de 
oboseală. Se simţea prinsă într-o îngrozitoare înlănţuire. 
Sânul i se ridica sub sforţarea unui spasm dureros. 

— Şi dacă aş mărturisi! Spuse ea cu un hohot de plâns, 
dacă aş cere iertare! Nu se poate avea milă de o mamă! O, 
gândeşte-te, domnule, că fiica mea este tot ce am pe lume! 
Măgulită, linguşită, veştejită, dispreţuită, trec printre 
admiraţii şi dispreţuiri, fără să le văd. Eu nu o am decât pe 
fiica mea! Dacă mi-o smulge, se săvârşeşte o crimă. Se 
răspunde la o crimă printr-o alta! Să ia seama bine 
prietenul vostru, să ia la rându-i seama să fie omul cu o 
mândră inteligenţă, ce se crede a fi! Şi deoarece spune că 
inteligenţa supremă este bunătatea, să se întrebe dacă cea 
mai mare bunătate nu-i iertarea! 

— Iertarea! Şopti Roland. M-am gândit la aceasta! Dar am 
suferit prea mult. Sufăr încă prea mult! 

Aceste cuvinte îi scăpară fără să-şi dea seama. 


Imperia nu le auzi, adâncită cum era în aşteptarea între 
speranţă şi deznădejde. 

— Doamnă, reîncepu atunci Roland, socotesc că 
însărcinarea mea este ca şi sfârşită, mă mulţumesc a 
rezuma situaţia dumneavoastră şi aceea a vrednicului meu 
amic. Paolo a fost destul de fericit că a scăpat pe Bianca din 
mâinile lui Bembo; dar crede că e mai bine să nu v-o 
înapoieze. 

— 'Ticăloşie! Ticăloşie! Şi dumneavoastră sunteţi un ticălos, 
dumneavoastră, domnule, omul cinstit, care vă puteţi cobori 
la astfel de planuri! 

Acest țipăt scăpă din gura curtezanei. 

Roland se sculă, se ploconi ca pentru a-şi lua rămas bun şi 
adăugă: 

— Cred că pot să vă spun, doamnă, că prietenul meu îşi 
face datoria de a vă comunica veşti despre fiica 
dumneavoastră. Dar îl ştiu îndărătnic. 

— N-o s-o mai văd pe Bianca mea! Fiţi blestemaţi 
amândoi! Şi blestemat să fie şi acest Roland Candiano pe 
care l-am iubit! Da, Roland Candiano, mizerabilul! Căci pe 
seama lui lucrezi dumneata! El te trimite! El este acela ce- 
mi răpeşte copila, şi care-mi smulge inima! 

La aceste cuvinte, la auzul acestui nume rostit pe 
neaşteptate în această ciudată convorbire, înfăţişarea lui 
Roland fu zguduită; înşfăcă pumnii Imperiei, aplecă asupra 
ei o faţă aprinsă şi cu voce răguşită, aproape sălbatică, 
mugi: 

— Blestemaţi pe Roland Candiano! I-a fost destul contactul 
vostru necurat, pentru ca să fie de-a pururi blestemat! 
Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi ceea ce ai făcut, tu şi complicii tăi, 
omului acesta! Da, puţin câte puţin, inima mea se deschidea 
milei. Mila! Atunci când, dacă ai fi putut, m-ai fi gâtuit cu 
propriile tale mâini! Mila! 

El izbucni într-un râs sălbatic. 

— Suferă deci, plângi şi roagă-te! N-o s-o mai vezi pe fiica 
ta. Niciodată! 


Imperia se prăbugşise în genunchi. Ochii săi holbaţi 
rămâneau aţintiţi cu o nespusă spaimă asupra acestui om. 
Ar fi vrut să ţipe, să se roage, însă nici un sunet nu-i ieşea 
din gâtul înăbuşit. După acest strigăt de mânie furioasă 
Roland se sculase, măreț şi senin ca o statuie a pedepsei, 
aruncă spre nefericită o rece privire ca de gheaţă şi se 
îndepărtă încetinel. Timp de câteva clipe Imperia se luptă 
împotriva chinului şi a groazei care o doborau. În cele din 
urmă îşi veni în fire. Atunci se sculă dintr-o săritură şi 
luând-o razna prin palat, răcni: 

— Arestaţi-l pe acest om! Este Roland Candiano! 

Roland cobora în acel moment scările de marmură ale 
palatului. Merse fără grabă până la gondola ce-l aştepta şi 
care se îndepărtă cu repeziciune. Când servitorii Imperiei 
se năpustiră spre chei, Roland dispăruse. 

Imperia intră iar în apartamentul său, unde stătu timp de 
o oră adâncită într-o atitudine de deznădejde, cu perindări 
de furie şi de mânie. Apoi avu cu sine însăşi o lungă 
convorbire. Deodată strigă pe una din femeile ei de serviciu 
şi-i ceru s-o îmbrace. Se îmbrăcă cu haine foarte serioase, 
aşa cum purtau matroanele, fără podoabe, nici giuvaeruri, 
şi ieşi escortată de un singur servitor. În curând gondola ei 
o lăsă în faţa palatului Dandolo şi peste câteva clipe se afla 
în faţa marelui inchizitor. Atunci îşi ridică vălul şi faţa i se ivi 
palidă, chinuită de o straşnică hotărâre. 

— Nu ştiu dacă mă mai recunoaşteţi. Excelenţă, spuse ea. 
Nu ne-am văzut decât o singură dată, o să fie în curând 
şapte ani. Într-o împrejurare. 

— De neuitat, răspunse înăbuşit Dandolo, şi vă recunosc, 
doamnă. 

El o privi o clipă cu o posomorâtă curiozitate. Ea sta 
tăcută, tremurătoare, şi aşa de tulburată încât buzele ei nu 
puteau rosti nici un sunet şi apoi continuă: 

— Întâia oară când ne-am văzut, doamnă, era în palatul 
dumneavoastră, unde mă târâse Altieri. Mai era cu noi 
Foscari, astăzi doge, şi Bembo, acum cardinal episcop. Era 


pe la miezul nopţii, Roland Candiano fusese arestat, şi noi 
discutam acolo, ceea ce trebuia să facem cu dânsul, tatăl lui 
şi mama sa. Este aşa, doamnă? O aceeaşi învoială ne unea 
pe toţii. Şi deoarece vă văd aici, ghicesc că despre această 
învoială o să-mi vorbiţi. 

— Da, Excelenţă, şi iată ceea ce vreau sa vă spun! Unul 
dintre aceia care asistau la scena ce-o reamintiţi, nu mai 
este. A fost ucis. 

Dandolo nu făcu decât un gest de mirare. Se aştepta la 
orice, după ce-l văzuse pe Sandrigo. Atât numai, întrebă cu 
o voce morocănoasă: 

— Care? Care dintre noi a fost lovit cel dintâi de Roland 
Candiano? 

Imperia tresări foarte tare. Dandolo ştia aşadar, că Roland 
era la Veneţia! Şi nu făcea nimic! Nu-l aresta pe 
înfricoşătorul potrivnic, care, fără nici o îndoială, jurase să-i 
nimicească! 

— Cel care a căzut, spuse ea, este Bembo. 

— Cum de ştiţi lucrul acesta? 

— De la Roland Candiano. 

Ea îi spuse lucrul acesta cu simplitate, ca şi cum mintea ei 
ar fi fost târâtă dincolo de hotarele unde se manifestă 
spaima şi emoția prin semne vădite. 

Şi oricât de stăpân pe sine fu Dandolo, oricât de pregătit 
ar fi fost să afle totul, se îngălbeni şi începu să tremure, 
când curtezana adăugă: 

— Roland Candiano a ieşit chiar acum de la mine. 

Un oftat de adâncă descurajare umflă pieptul marelui 
inchizitor. 

Atunci Imperia povesti în câteva cuvinte iubirea pătimaşă 
a lui Bembo pentru Bianca, amestecul secretarului 
Aretinului, răpirea fetei şi în cele din urmă convorbirea ce-o 
avusese cu omul ce se numea loan di Lorenzo. 

— Şi acum, adăugă ea sfârşind, am convingerea că Paolo, 
secretarul poetului, loan di Lorenzo şi Roland Candiano 
sunt una şi aceeaşi persoană. 


Dandolo se gândea adânc. Căuta o lumină în aceste 
întunecimi ce-l înconjurau, un fir ca să-l ajute să iasă din 
această încurcătură. Şi ca şi în noaptea precedentă, el şopti 
copleşit: 

— Fatalitate! 

Între timp, Imperia continuă: 

— Iată începutul răzbunării lui Roland: Bembo ucis, fiica 
mea răpită, dispărută pentru totdeauna, asta-i lovitura de 
pumnal ce mi-o destină el mie! Nenorocire! Vai mie! Adăugă 
ea într-o furie de deznădejde ce-l făcu pe marele inchizitor 
să se înfioare. Pentru ce nu m-a ucis şi pe mine? 

— Faceţi-vă curaj, doamnă! Zise Dandolo. 

— Nu ştiţi ce înseamnă să ai o fiică, şi să fi concentrat 
asupra acestui cap adorat toată dragostea ce-o poţi simţi! 
Nu ştiţi deci, că fiica mea îmi era singurul ţel în viaţă, că 
vedenia îndepărtatei sale fericiri a fost singura care m-a 
susţinut până în ziua aceasta, mi-a îngăduit să şterg 
admiraţiile batjocoritoare cu care se copleşesc curtezanele! 
Mamă, aveam motiv să fiu! Despărţită de copila mea, nu-mi 
mai rămâne decât să îmbătrânesc într-un colţ şi să mor în 
păreri de rău şi lacrimi. O, omul acesta este într-adevăr 
puternic, domnule, deoarece a putut pătrunde în inima 
mea, deoarece printre atâtea pedepse, a ales pentru mine, 
pe aceea care mă lovea până în suflet! Ah, v-o jur că în 
acest moment moartea ar fi binevenită, şi numai speranţa 
că mă voi răzbuna, mă împiedică să nu mă arunc în canal, 
să sfârşesc cu o viaţă blestemată de aici înainte! 

— Şi eu de asemeni am o fiică! Şopti Dandolo zguduit de 
această durere. 

— Da! Repeta Imperia şi de aceea am alergat la 
dumneavoastră. Vin să vă spun că Roland Candiano n-a 
murit, cum s-a crezut; că s-a năpustit asupra noastră. 

— Ştiam toate astea! 

— O ştiaţi, şi nu m-aţi înştiinţat? 

— N-o ştiu decât de astă-noapte! A venit cineva să-mi 
denunțe prezenţa lui Roland Candiano în Veneţia. 


— Şi eu vă întăresc spusa. S-a numit prima dată Paolo. 
Acum îşi zice loan di Lorenzo. Luaţi seama, excelenţă! Dacă 
nu-l arestaţi pe omul acesta, luaţi seama să nu mă scoateţi 
din răbdări! Luaţi seama să nu asmut împotriva 
dumneavoastră patriciatul Veneţiei! Vreau pe fiica mea, m- 
aţi auzit? Şi dacă ela târât-o atât de departe, încât să n-o 
mai pot regăsi, vreau să mă răzbun. Vreau ca Roland să fie 
arestat şi vreau să fiu de faţă la interogatoriu. Să i se aplice 
tortura, dar să spună unde este fiica mea. O vreau. Şi dacă 
nu lucraţi, luaţi seama! 

— Ei! Cine vă spune că nu vreau să-l arestez pe Candiano! 
Durerea vă rătăceşte mintea! 

— Da, da, iertaţi-mă. Nu mai ştiu ce spun. Mi s-a părut. Am 
crezut că şovăiţi. Citeam în ochii dumneavoastră mai multă 
frică decât hotărâre. Dar aceasta-i curată nebunie, nu-i aşa, 
Excelenţă? 

— Fiţi pe pace, zise marele inchizitor încercând să dea 
feţei sale expresia de tărie care era departe de sufletul său. 
În ceasul acesta toată poliţia Veneţiei este în picioare, până 
în trei zile Roland Candiano va fi în mâinile noastre. 

— Trei zile! Este un timp foarte îndelungat! 

— Haide, deoarece l-aţi văzut, faceţi-mi o descriere exactă 
a deghizării ce a adoptat-o. Ziceţi că-şi spune Ioan di 
Lorenzo? 

— Da. Şi iată-i semnalmentele. 

Imperia cu fruntea aplecată într-o mână, cu sufletul 
încordat, cu vocea răguşită, începu să dicteze, în timp ce 
Dandolo scria. Când lucrul acesta se sfârşi, curtezana se 
sculă, făcu odată cu salutul ei, un ultim gest de 
recomandare amenințătoare, apoi se retrase. 

În vestibul se încrucişă în cale cu un bătrân, care spunea 
cu nervozitate unui fecior de casă: 

— Vesteşte-l pe stăpânul nostru că am găsit un cumpărător 
pentru casă, şi că trebuie să-i vorbesc cât mai curând. 

Imperia ajunsă la gondola ei, dădu poruncă s-o ducă 
acasă. Apoi când gondola porni, schimbându-şi pe dată 


părerea, strigă: 

— Nu, la palatul Altieri! 

Înainte de a o urmări pe Imperia în noul demers ce-l 
încerca, să ne înapoiem o clipă în cabinetul marelui 
inchizitor: 

Se prăbuşise într-un jilţ mare, şi cu capul între mâini, se 
gândea: 

— Ceea ce era nelămurit, se îndeplineşte aşadar! Se 
strânge cercul în jurul meu. Arestarea lui Roland nu mai e 
decât o chestiune de câteva ore! Cu neputinţă să ţin secretă 
această arestare! Şi acestă femeie care vine să-mi strige că 
o iubeşte pe fiica sa! Şi eu! Eu! O, Leonora! O văd 
ridicându-se înainte-mi şi cerându-mi socoteală de trădările 
şi minciunile mele! Este îngrozitor şi nici nu prevăzusem 
întâmplarea asta atât de grozavă. Sunt pierdut. Haide. 
Dacă m-aş omori! Poate că aşa aş pune totul la cale! 

Vru să se plimbe, să facă vreo câţiva paşi prin biroul lui, 
dar îşi dădu seama că se poticnea, că picioarele îi tremurau. 
Se aşeză iar pe scaun. 

În acest moment veni cineva să-l anunţe că bătrânul Filip, 
paznicul casei din insula Olivolo, cerea să-i vorbească şi că 
găsise un cumpărător. 

EI făcu un semn care însemna: „să aştepte”. 

Se gândea la acest lucru. Şi totuşi, de câte ori nu dorise cu 
înflăcărare să scape de casa asta, care era încremenita-i 
remuşcare cu o faţă plină de multe blesteme. 

Timp de o oră continuă să caute ieşirea din acestă situaţie, 
încetul cu încetul o nelămurită speranţă îi revenea încet, 
încet. 

— Este cu neputinţă ca Roland să se lase prins pe 
neaşteptate. Şi eu din parte-mi, dacă izbutesc a-mi arunca 
agenţii pe o urmă falsă. Da, asta e. să-i dau timp să fugă. 
Să-l înştiinţez la nevoie! Şi atunci, cine ştie, dacă mulţumit 
cu moartea lui Bembo nu se va îndepărta pentru totdeauna! 

Făuri un plan pe temeiul acestor primitive date. Viaţa încă 
s-ar mai putea orândui. Roland plecat, Leonora ar rămâne 


în neştiinţă privitor la cele ce s-au întâmplat. ar sfârşi prin a 
uita! 

Atunci îi reveni puţină linişte şi dădu poruncă să fie 
introdus îngrijitorul Filip. 

— Ei bine, spuse el cu voioşie, aşadar ai găsit? 

— Da, stăpâne! 

— Ei bine, trebuie să vinzi cât mai curând. Cine este 
cumpărătorul? 

— Un boier străin, care m-a tocmit ca paznic, spre a 
continua la Olivolo funcţiile ce le aveam. Şi dacă stăpânul 
îngăduie. 

— Fă cum ţi-e pe plac, bătrânul meu Filip, numai să fii 
fericit. 

— N-o să simt o mai mare fericire, decât aceea de a 
rămâne în vechea casă din Olivolo, spuse Filip voios. 

— Totul e dar, cât se poate de bine. Te-ai înţeles în privinţa 
preţului? 

— Acela ce l-aţi fixat este primit. 

— Bun! Nu mai e de făcut altceva decât ca vânzarea să fie 
făcută cât mai curând. 

— Stăpâne, este fixată chiar pentru astăzi. Astă-seară 
boierul acesta îmi va aduce suma, care peste o oră va fi în 
mâinile Domniei voastre. 

— Bine. Vei păstra pentru tine două sute de taleri. 

— Stăpânul e prea mărinimos, exclamă moşneagul 
ploconindu-se. lată, am adus actul; Măria voastră nu are 
decât să-l iscălească. 

Filip puse înaintea marelui inchizitor pergamentul, pe care 
acesta îl iscăli numaidecât. Apoi Dandolo îl citi, căutând cu o 
maşinală curiozitate numele aceluia care devenea 
proprietarul casei, unde se născuse fiica sa. 

— Nu văd numele cumpărătorului, zise el. 

— N-am voit să-l scriu, având mâna mai dibace la greblă la 
săpat, decât la condei. Dar am adus o hârtie, pe care 
boierul străin a scris numele său, pe care apoi stăpânul îl 
poate transcrie. lată această hârtie! 


Dandolo luă hârtia şi aruncă o privire. Se îngălbeni 
îngrozitor. 

— EI! Şopti dânsul îngheţat. El! O! Fatalitatea! 

Şi rămase zdrobit, gâfâind, cu ochii hipnotizaţi de acest 
petic de hârtie, care nu conţinea decât acest nume: „loan di 
Lorenzo.” 

Ioan di Lorenzo! Roland Candiano! Roland Candiano era 
misteriosul cumpărător al casei Dandolo! 

Marele inchizitor ridică spre bătrânul Filip încremenit o 
posomorâtă privire, care părea că cere îndurare. Apoi 
dându-şi seama că atitudinea sa putea să pară ceva ciudat 
în ochii servitorului, bâlbâi: 

— La ce oră trebuie să vină omul acesta? 

— Astă-seară, stăpâne, pe la şapte, când s-o înnopta. 

— Bine, lasă-mi actul. Ai să te înapoiezi după el peste două 
ore. 

Bătrânul Filip se înclină şi se retrase. 

Trebuie s-o urmărim acum pe curtezana Imperia, care 
după cum s-a văzut, dăduse poruncă gondolierului ei s-o 
lase la palatul căpitanului general. 

Căror gânduri se supunea dânsa ducându-se astfel de la 
Dandolo la Altieri? Vom vedea. 

Imperia străbătu întinsele saloane ale căpitanului general, 
asemănătoare cu nişte săli ostăşeşti, pline cu ofiţeri grăbiţi 
şi zgomotoşi. Pe cât de singuratic, tăcut, aproape fioros, era 
palatul marelui inchizitor, pe atât de însufleţit, de plin de 
viaţă şi de zgomotos era cel al lui Altieri. Un observator 
deductiv, pornind de la suprafaţa lucrurilor, ar fi înţeles că 
aceste două palate aşa de deosebite erau două feţe ale 
unuia şi aceluiaşi sentiment ce-i însufleţea pe stăpânii lor, şi 
dacă Dandolo se închidea în sine, Altieri căuta să se 
ameţească, dar fiecare din ei încerca să scape de o 
îngrijorare identică. 

Aceste reflexii, Imperia nu şi le făcu străbătând 
anticamerele prin care o călăuzeau ofiţerii. Ea se văzu 
deodată în faţa lui Altieri care, posomorât, dispreţuitor, îi 


arătă un scaun, se duse să se convingă că nu ascultă nimeni 
pe la uşi, apoi exclamă: 

— Trebuie, doamnă, să se fi întâmplat un grav eveniment, 
ca să nu şovăi să vii aici ziua în amiaza mare. Gânditu-te-ai 
la tot ce se poate spune şi cugeta despre o atare vizită? Ne 
înţeleseserăm să nu ne mai vedem niciodată, după noaptea 
aceea. 

— Noaptea când am întocmit falsa denunţare, nu-i aşa, 
domnule? 

— Tăcere! Exclamă Altieri privind în juru-i cu groază. Se 
poate să fii auzită! 

— De cine! De nişte soldaţi? Ce-i interesează! 

— Nu! Nu de soldaţi! De o femeie! 

— Leonora! Şopti înăbuşit Imperia. 

Altieri făcu un semn de nerăbdare. 

— Doamnă, vă rog, zise el, grăbiţi-vă a-mi arăta care este 
motivul acestei întrevederi? 

Ea îl privi în faţă: 

— Roland Candiano este în Veneţia, spuse dânsa încetişor. 

În această clipă, de după un tapet se auzi un fel de geamăt 
înăbuşit, un țipăt în care era groază, spaimă şi o nesfârşită 
mirare. 

Dar acest țipăt Imperia nu-l auzi fiind cu totul pradă 
gândului său de ură. 

Altieri zguduit, nebun, zdrobit de înmărmurire nu-l auzi 
nici el! 

Căpitanul general se învineţise. Gura lui se întredeschise 
ca pentru a da un strigăt, dar în realitate nu ieşi nici un 
sunet. Faţa lui exprima buimăceala, furia şi groaza, în cel 
mai înalt grad de exprimare a acestor simţăminte. 

Într-adevăr Altieri avea adânca convingere că Roland se 
înecase în canal. Trăia cu această gândire, de care nu se 
lepădase niciodată. 

Imperia văzu efectul de pomină ce-l producea ştirea ei. 

— Ei bine, zise ea, găsiţi încă, domnule căpitan, că rău am 
făcut că am venit? 


— Trebuie. Să alerg. la marele inchizitor, bâlbâi Altieri 
pământiu la faţă. Să-l înştiinţez. 

— S-a făcut! 

— Toată poliţia să fie în picioare. 

— Asta trebuie să se fi făcut. În ceasul acesta. 

— Să-l vestim pe doge. 

— Este treaba dumneavoastră! 

— Să-l înştiinţăm pe cardinalul Bembo. 

— Este mort! 

— Mort? Bembo! 

— Ucis, asasinat de acela care vine! 

Altieri se sculă, se duse de luă două pistoale, le încărcă, le 
aşeză pe o masă din faţa lui. Apoi se pipăi, ca să se asigure 
că avea platoşa de zale, pe urmă ducându-se să deschidă 
uşa, aruncă o privire spre mulţimea de oameni înarmaţi ce-i 
năpădeau casa. 

Numai atunci păru că se linişteşte şi se înapoie de se aşeză 
pe scaun. Îşi şterse fruntea şi cu o voce răguşită, scurtă, 
rosti: 

— Spuneţi-mi totul. Nu uitaţi nimic! Sau suntem pierduţi. 
Îl cunosc pe Roland. Dacă nu-l ucidem, răzbunarea lui va fi 
înspăimântătoare. 

— Înspăimântătoare, acesta este cuvântul adevărat! Zise 
Imperia clătinând capul cu deznădejde. L-a şi lovit pe 
Bembo şi pe mine. 

— Şi pe dumneavoastră? Cum? 

— Smulgând pe fiică-mea! Adică rănindu-mi inima, 
stingându-mi sufletul cum ar stinge o lampă, făcând din 
mine o nenorocită, trup fără viaţă, nici lumină, nici iubire. 
Cea mai aprig lovită sunt eu! 

— Haide, haide! Spuse cu înfrigurare Altieri. Trebuie să 
facem rânduială în toate acestea. Povestiţi-mi exact şi 
amănunţit ceea ce ştiţi. 

Curtezana începu iar cu încetineală, cu exactitate, 
povestirea ce-o istorisise şi marelui inchizitor. Altieri o 
ascultă cu coatele pe masă, cu bărbia între mâini, încordat 


într-o atitudine de adâncă luare-aminte, fără s-o întrerupă, 
nedând semn de viaţă decât printr-un uşor fior ce-l scutura 
din când în când. 

După ce sfârşi povestirea, el se gândi îndelung, şi întâia lui 
vorbă fu aceasta: 

— Pentru ce, după ce l-aţi înştiinţat pe marele inchizitor, 
aţi venit să mă vestiți şi pe mine? 

Imperia răspunse răspicat: 

— Pentru că nu am încredere în Dandolo. Este un om slab, 
o figură enigmatică. Poate că m-am înşelat, dar mi s-a părut 
că-l văd şovâitor. Dumneavoastră ştiu că nu veţi şovăi. 

Altieri îşi aminti atunci ciudata atitudine a lui Dandolo, din 
ziua când alergase să-i anunţe fuga lui Roland. 

— Nici o îndoială! Se gândi el, Dandolo dă înapoi! Dar o să 
ştiu eu, cum să-l fac să meargă înainte! 

Şi spuse cu glas tare: 

— Nu! Nu, eu nu voi şovăi! Fiţi pe pace, doamnă. Unul 
dintre noi amândoi este de prisos. Unul din noi trebuie să 
moară. Şi v-o jur că acesta va fi el. 

— Da, zise Imperia. Dar înainte ca Roland să moară, 
trebuie să ştiu unde a târât-o pe fiica mea. Gândiţi-vă la 
asta! Şi spuneţi-vă chiar, că dacă nu-mi înapoiaţi copila, pe 
dumneavoastră, Dandolo şi Foscari, vă fac răspunzători. 

Curtezana rostise aceste vorbe pe un ton de o atât de 
sălbatică hotărâre, încât căpitanul general avu un fior. Se 
plecă, în semn de aprobare categorică, şi însoţi pe Imperia, 
care se retrăgea. 

— Treceţi pe aici, spuse el deschizând uşa. Drept înainte, 
jos la scară, veţi ieşi fără să fiţi observată. Şi pentru restul, 
bizuiţi-vă pe mine! 

— Mă bizui! Spuse Imperia amenințătoare. 

Şi se îndepărtă. 

Altieri închise uşa şi avu un zâmbet fioros, alintându-şi 
mânerul pumnalului. 

— EL întâi, şopti el, ea după aceea. 


Şi în toată graba se duse la Dandolo, escortat de şapte, opt 
dintre cei mai viteji locotenenţi ai săi. Ajunse până la 
cabinetul de lucru al marelui inchizitor, a cărui uşă o 
deschise fără a se mai anunţa prin uşierul de serviciu, care 
rămase cu totul zăpăcit de o astfel de lipsă de la regulile 
asprei etichete ce domnea în acest palat. 

După plecarea bătrânului Filip, Dandolo rămăsese aplecat 
pe pergamentul pe care trebuia să scrie el însuşi numele lui 
loan di Lorenzo, adică a lui Roland Candiano. Urmaărise firul 
posomorâtei sale gândiri, şi maşinaliceşte, aproape fără să 
ştie ce face, sfârşise prin a scrie numele în locul lăsat liber 
pe actul de vânzare. 

Nu se oprise la nici o hotărâre, lăsându-se răpit de un 
puhoi de disperare, ba începând a nădăjdui că visul cel rău 
s-ar împrăştia. 

Fără veste intră Altieri, închizând cu grijă uşa şi spunând: 

— Domnule mare inchizitor, vin să vă informez că Roland 
Candiano este în Veneţia, unde se ascunde sub numele de 
loan di Lorenzo. Ce credeţi că trebuie să faceţi de astă 
dată? 

Dandolo rămase încremenit, cu ochii pironiţi pe actul, pe 
care printr-o convulsivă mişcare încercase să-l ascundă şi 
pe care îl mototolea în mână. 

Altieri zări pergamentul. 

Văzu atitudinea înmărmurită a lui Dandolo. 

Cu o rapidă intuiţie ce o avea în anumite clipe de 
omorâtoare ananghie, cu grosolănia firii sale furioase, 
înţelese că acea hârtie, pe care se rezema mâna răsucită a 
marelui inchizitor da cheia unei ghicitori, înţelese că 
trebuia să-l citească; mâna lui înaintă şi se aşeză pe 
pergament. 

Cu ochii în ochii lui Dandolo, cu faţa aprinsă de 
ameninţare, el mugi: 

— Hârtia asta. 

— Domnule! Vru să protesteze Dandolo, încercând a se 
reculege. 


— Vreţi să o ascundeţi? 

— Este dreptul meu! 

— Vreau să o citesc. 

— Ceea ce faceţi, este de neînchipuit! 

— Şi o citesc! Sfârşi Altieri, îngălbenind din cauza acestei 
neaşteptate ciocniri cu tatăl nevestei lui. 

Înşfăcă cu furie pergamentul şi-l citi. La numele Ioan di 
Lorenzo, dădu un țipăt înăbuşit. În acea clipă Dandolo trecu 
de la extrema hotărâre la nespusa îndrăzneală. 

— Altieri, zise el, vrei să-mi smulgi prin violenţă un secret 
de stat. Am izbutit să întind o cursă lui Roland Candiano. 
Astă-seară el trebuie să vină în casa mea de pe insula 
Olivolo. Casa va fi împresurată. Omul va cădea în mâna 
mea. Dar gândeşte-te că o singură vorbă, o singură 
indiscreţie, ar putea pierde totul! 

Altieri rămăsese îngândurat. 

— lertaţi-mi violenţa, zise el. Eram aşa de tulburat de 
această ştire extraordinară! 

— Te iert, zise Dandolo întinzând mâna lui Altieri, şi 
schimbară în acelaşi timp o privire de ură şi neîncredere. 
Pot avea oare necaz pe bărbatul Leonorei? Dar de unde 
ştii? 

— Am fost anunţat de Imperia. 

— Da, ştiu. A ieşit de aici, crezând că mi-a adus o ştire, 
atunci când eu de cinci luni de zile îl urmăresc pas cu pas 
pe Roland Candiano, atunci când eu l-am atras la Veneţia, 
eu care am avut ideea de a-l împinge încetul cu încetul spre 
această casă, unde presupuneam că. Vechi amintiri, 
trebuiau să-l facă să vină negreşit. 

La aceste aluzii la dragostea lui Roland pentru Leonora, 
spuse cu linişte, Altieri făcu un gest de furie. 

— Dar nu ştii totul! Continuă Dandolo. Candiano este în 
fruntea unei adevărate oştiri. Comandă două mii de bandiți 
înarmaţi. Are corăbii. Visează poate să atace Veneţia! Vezi 
scumpe amice, că este un adevărat secret de stat care este 
la discreţia dumitale. 


— Şi fără nici o îndoială, spuse atunci Altieri cu o voce 
muşcătoare, dogele este înştiinţat. 

Dandolo tresări. 

— Dogele nu-i înştiinţat, zise el. Va fi timp să fie pus la 
curent, dacă-mi scapă Candiano. 

— Bine, bine. Astfel toate măsurile sunt luate pentru 
diseară? 

— Da, pentru diseară. 

— În acest caz, nu vedeţi nici un rău în faptul că voi fi şi eu 
de faţă? 

Dandolo aruncă spre Altieri o privire fulgerătoare, se 
stăpâni şi răspunse: 

— Ajutorul dumitale, Altieri, nu va putea fi decât preţios. 
Astfel, pe diseară! La ce oră? 

— La nouă precis. 

Altieri strânse din nou mâna tatălui Leonorei şi se retrase 
mormăind: 

— Cred că am sosit la timp! 

În timp ce se petreceau toate acestea la marele inchizitor, 
o altă scenă se desfăşura în palatul Altieri. 

După indicaţiile căpitanului general Imperia apucase 
printr-un întunecos culoar la capătul căruia se afla într- 
adevăr o scară cu câteva trepte ce ducea la o uşiţă făcută 
într-o parte laterală a palatului. Ea se întoarse grabnic şi se 
văzu în faţa unei doamne voalate. 

— Vino! Spuse această femeie cu o voce slabă ca o adiere. 

Imperia şovăi o clipă, aruncă în juru-i o privire de 
neîncredere. Dar necunoscuta o şi apucase de braţ, o târi şi 
o sili să intre într-o odăiţă retrasă. 

Acolo ea îşi ridică vălul. 

— Leonora! Şopti înăbuşit curtezana. 

Da, era Leonora! 

Cum de se afla ea în calea Imperiei? Ce voia dânsa? 

Leonora îşi petrecuse dimineaţa zilei cum îşi petrecea 
toate dimineţile, toate zilele: în lucrări casnice. Cum 
spusese Altieri, era o gospodină model, nemulţumindu-se să 


supravegheze, ci punând chiar ea mâna la treabă, fără zor, 
dar fără o clipă de răgaz şi de odihnă. Ai fi zis că ocupându- 
se într-una cu lucrări de rând, spera să se împiedice a se 
înălța, a zbura în împărăţiile visului. Munca îndărătnică, 
smerită, aproape casnică, era într-adevăr nesecată. De 
îndată ce se simţea fără ocupaţie, înţelegea că o va 
cuprinde deznădejdea, că avea să izbucnească în hohote de 
plâns în faţa femeilor ei. Nu plângea decât noaptea, când în 
tăcere şi pe întuneric amintirile i se stârneau în suflet, şi 
aidoma unor năluci ce înconjoară căpătâiul unui muribund, 
se ridicau în jurul ei. Uneori, când inima îi era atât de plină 
încât amărăciunea se revărsa, ieşea în taină din palat, se 
ducea în insula Olivolo, se aşeza sub cedrul unde-i jurase 
Roland că o va iubi mereu; la miezul nopţii, oră când se 
despărţeau pe vremea când era fericită, se ducea, nu 
înseninată, ci mai întărită, ca să lupte împotriva acestui rău 
care-o surpa încetul cu încetul. 

Deci în acea dimineaţă ea păru absorbită de gândurile 
sale. Apoi revenindu-şi cu totul în fire, se sculă, îşi scutură 
capul, se îndreptă spre o fereastră şi se sili să arate interes 
Veneţiei, care palpita sclipitoare şi aurită sub dezmierdările 
soarelui, în mişcarea gondolelor înzorzonate şi pestriţe ce 
se încrucişau pe Canalul Mare, ducând tineri boieri 
îmbrăcaţi în costume colorate, femei surâzătoare şi 
frumoase, toată fugarnica strălucire capricioasă şi de o atât 
de caldă culoare, căreia Tiţian i-a lăsat o amintire 
nepieritoare. 

Era acolo poate de o oră, cu fruntea înflăcărată, sprijinită 
de geamuri. 

Un stol de porumbei trecu prin aerul curat şi uşor al 
acestei luminoase dimineţii de iarnă venețiană, la începutul 
ei, una din acele ierni aşa de plăcute, încât par a fi o 
dezmierdare a unei veri mai puţin fierbinte. Stolul de 
porumbei descrise un cerc mare, apoi se împrăştie fără 
veste, printr-o toană a acestor oaspeţi fermecători ai Cetăţii 


Apelor. Doi dintre ei, rotindu-se, veniră de se aşezară 
prietenoşi pe colţul unei gondole, unde se odihniră. 

Leonora urmărise maşinaliceşte cu ochii ei jocul 
păsărelelor prietenoase care sunt la Veneţia, ceea ce sunt la 
Paris vrăbiile neruşinate, îndrăzneţe, şi prietenoase. 

Şi iată că gondola se apropie, se opri în faţa palatului, o 
femeie cobori din ea, străbătu în grabă îngusta trecătoare 
şi intră în palat. 

Cu toate vălurile ei, Leonora recunoscu această femeie. 

Fu mişcată de un îndelungat fior, se dădu înapoi de la 
fereastră, îşi duse mâna la inimă, ca şi cum ar fi primit cine 
ştie ce lovitură grozavă. Paliditatea ei obişnuită se făcu ca 
de marmură, o aspră încreţitură se ivi pe curba buzelor ei. 
Apoi cu o straşnică sforţare, îşi stăpâni tulburarea 
dezlănţuită în sufletul său. 

Cobori atunci la parter, intră într-o odaie unde nu intrase 
niciodată. 

O voce de femeie îi ajunse la ureche. Vocea spunea: 

— Roland Candiano este în Veneţia? 

Lovitura era aprigă! Leonora scăpă un țipăt slab, ce păru 
un geamăt şi căzu leşinată. 

Când îşi veni în fire, tot ce avea în sine ca energie şi voinţă, 
îl întrebuinţă ca să îndepărteze întrebările ce-o năpădeau 
încercând să asculte din răsputeri. Auzi o uşă care se 
deschidea şi se închidea. Înţelese că Imperia pleca. În toată 
graba, ca o nebună, îşi aruncă un văl pe cap şi o ajunse pe 
curtezană. 

Acum cele două femei erau faţă în faţă. 

Nu se mai văzuseră după îngrozitoarea noapte a arestării, 
aproape şapte ani scurşi! 

Şi privirea ce-o schimbară ele, fu aşa de straşnică, atât de 
plină de ameninţări, încât li se păru că era continuarea 
acelei ucigaşe priviri de înfruntare ce-o schimbaseră 
odinioară. În faţa judecătorilor lui Roland! 

Erau în picioare, gâfâind amândouă. 


O fioroasă gândire, le înţepenea în atitudini şi le împietrea 
feţele. 

Cea dintâi vorbi Imperia: 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să-mi spui adevărul! Zise Leonora. 

— Ce adevăr? 

— 'Tot ceea ce ştii despre Roland. lată ce mi s-a spus mie: 
grațiat, el a fugit din Veneţia, apoi că a murit. Ioate acestea 
sunt numai minciuni. Adevărul! Vorbeşte! 

— Şi dacă nu vorbesc? 

— Mori! 

Imperia fu zguduită de un râs înspăimântător. 

Încetinel, Leonora scoase un stilet din sân şi zise: 

— Ţi-o jur pe dragostea mea, că dacă tu nu-mi spui 
adevărul, te omor. 

Imperia privi în jurul ei. Nu era în acea cameră nici o 
fereastră. 

Era voinică, era înaltă, puternică, cu un bust bine 
dezvoltat. Leonora era mărunţică, zveltă, mlădioasă ca o 
trestie. Erau antiteza vie a frumuseţii romane şi a celei 
venețiene, una toată numai voinicie, cealaltă eleganţă 
plăpândă. 

Cu o bruscă mişcare curtezana se descotorosi de mantaua 
ce-i acoperea umerii şi se ivi cu mijlocul ei semeţ, cu 
şoldurile puternice. În acelaşi timp îşi descheie, mai 
degrabă îşi smulse, corsajul ce-i acoperea sânul tare, cioplit 
ca din marmură, şi scoase de aici un pumnal puternic. 

Atunci ea ridică din umeri şi zise: 

— Îmi faceţi milă, doamnă, dacă vă închipuiţi că Imperia 
poate veni dezarmată în casa Altierilor. Haide! Sau veţi fi un 
copil al morţii! 

Drept orice răspuns Leonora îşi întinse braţul înainte şi 
împinse un zăvor puternic la uşă. 

Atunci cele două femei se văzură cu armele faţă în faţă, 
ochi în ochi, şi aidoma unor dueliste ce se măsoară. 


Urmă o serie de puneri în gardă. Fiecare din ele înţelese 
că nu va mai ieşi din această cameră decât moartă sau 
ucigaşă. 

Făcuseră un pas una spre alta, atât de albe amândouă, aşa 
de ţepene, ca şi cum ar fi fost două statui de marmură, ce- 
ar fi fost înveşmântate şi aşezate în nişte ţinuturi sălbatice. 

Pe neaşteptate curtezana făcu un gest fulgerător. Braţul i 
se ridică, arma fluieră, căzu jos. Femeia scăpă un urlet 
furios. În aceeaşi clipă mâna ei fu prinsă ca într-o 
menghină. Leonora văzuse lovitura venind şi dispreţuind să 
se ferească de dânsa, apucase pumnul potrivnicei. 

În ce culme a urii şi disperării găsi ea puterea de pomină 
ce-o desfăşură în acel moment? Acest pumn ea îl ţinu în 
mâinile ei delicate şi fine, îl strânse, îl zori, îl împietri. 
Imperia dădu un strigăt de durere, arma îi scăpă, şi 
gâfâind, palidă, galbenă la faţă, se dădu înapoi, în timp ce 
Leonora îi împlânta stiletul în gât. 

Asta dură cât o sclipire de fulger. 

Curtezana se dădu înapoi. Leonora înainta asupra ei. 
Deodată Imperia se împletici, căzu în genunchi. 

În aceeaşi clipă Leonora fu deasupra ei şi ascuţişul 
stiletului său pătrunse în carnea gâtului de marmură, se 
pătă cu o picătură roşie, care ţâşni şi se rostogoli ca un 
rubin lichid. 

Horcăind, dezarmată, înnebunită de groază, Imperia era 
lungită. 

Leonora cu un genunchi deasupra ei, o ţinea bine cu o 
mână, una din acele mâini aşa de delicate, preschimbate în 
mână de oţel, şi cu cealaltă vâri pumnalul. 

— Iertare! Mugi curtezana. 

— Ai să vorbeşti? Spuse ea cu o voce, pe care nimeni n-ar 
fi recunoscut-o că este aei. 

— Da! Horcăi Imperia. 

Stiletul se opri. Urmă o fioroasă clipă, în care i se păru 
Leonorei că puterile o vor părăsi fără veste. Se înţepeni, 
mai albă încă, mai ţeapănă, mai groaznică în sforţarea sa. 


— Vorbeşte dar! Unde este Roland? 

— În Veneţia. Sub numele de Ioan di Lorenzo. 

— De când? 

— Fără îndoială de la evadarea lui. 

— Evadare? De unde? 

Ea vorbea ca într-un vis fantastic şi urâcios. Şi 
răspunsurile îi veneau tot ca prin vis. Nu se oprea să 
cugete, să se mire, să alcătuiască. 

— Din puţurile Veneţiei! Răspunse Imperia. 

— Era în puțuri? 

— Da! 

— De când? 

— Din noaptea arestării. 

— Evadat, când? 

— Acum vreo şase luni. 

— De ce-ai venit aici? 

— Să-l înştiinţez pe Altieri. 

— Pe cine ai mai înştiinţat încă? 

— Pe Dandolo. 

— Pe tatăl meu. Bun! Ce au hotărât ei? 

— Arestarea lui. 

— Pe când? 

— Cât mai curând. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Da! Totul! 

Imperia horcăi acest cuvânt din urmă într-o suflare. Era 
istovită. Furia, ruşinea, groaza, dezorganizaseră această 
fire puternică şi leşină. 

Leonora se sculă şi privi în jurul ei. 

Automat, cu mişcări de maşină, cu linişte şi cu o precizie 
ce destăinuiau o încordare a minţii capabilă s-o fulgere, s-o 
omoare scurt, Leonora se îndreptă spre un tapet al unui 
perete, ridicat cu ajutorul unor frânghii de mătase. Cu 
stiletul ei tăie frânghiile, apoi se înapoie la Imperia, îi legă 
picioarele şi mâinile cu o eşarfă, îi astupă gura cu un căluş. 
Apoi imediat o apucă de amândoi umerii şi o târî într-o 


cameră, închise uşa întorcând cheia de două ori şi veni de 
se prăbuşi pe o canapea. 

Dar în aceeaşi clipă se sculă, duse mâinile la frunte şi 
gângăvi rătăcită: 

— Nu! Nu! Nu trebuie să mor acum. Nu trebuie să 
înnebunesc astăzi! 

Stătu aproape o oră gâfâind şi i se păru că n-a stat decât 
un minut. 

În cele din urmă putu să umble. 

Cu paşi greoi, ca şi cum arcurile umbletului s-ar fi zdrobit 
în ea, Leonora se îndreptă spre bucătărie. Şeful bucătarilor, 
care se afla acolo, văzu cu încremenire pe stăpână-sa 
deschizând un dulap unde se închideau lichiorurile, că 
umple o cupă şi că o goleşte dintr-o duşcă. 

Acest întăritor, pe care aproape murind, îl căutase în chip 
instinctiv, o oţeli. 

Puţină rumeneală îi veni în obraji, în timp ce pieptul îi 
ardea. 

Atunci se urcă în apartamentul ei, se îmbrăcă fără grabă, 
cobori şi plecă din palat. 

CAPITOLUL III - Miezul nopţii! 

S-o lăsăm pe Leonora în prada acestei exaltări, singura 
care o mai susţinea, s-o lăsăm să meargă spre misteriosul 
ţel ce şi-l fixase, şi să ne înapoiem o clipă în biroul marelui 
inchizitor. 

După plecarea lui Altieri, Dandolo trăise o oră 
îngrozitoare. Mintea lui şovăitoare plutea la bunul plac al 
hotărârilor extreme. Planuri nebune se perindau în 
închipuirea lui. 

Se gândea la sinucidere! Se gândea să o omoare pe fiica 
sa. Da, pe fata asta pe care o adora, ca pe unica legătură 
ce-l ţinea legat de viaţă şi de care se temea ca de 
întruparea pedepsei trădării sale, ajunse în nebunia lui să 
privească moartea lui ca o uşurare. 

Trebuie să spunem că el asculta cu groază această 
gândire. 


Deodată, aşa cum se întâmplă în situaţiile sufleteşti 
împinse la extremă încordare, se potoli: adevărata 
dezlegare i se ivi pe neaşteptate. 

Nu el, nu Leonora, erau aceia care trebuiau să moară! 

Roland trebuia să moară! 

Trebuia ca omorul să fie cât mai grabnic. 

Nu trebuia o arestare; trebuia moartea! 

Şi un nume se înfăţişă minţii marelui inchizitor: Sandrigo. 

Se duse la fereastra care da pe chei, văzu un fel de 
luntraş, care lungit în gondolă, cu capul întors spre palat, 
părea că doarme. 

Marele inchizitor făcu un semn. 

Luntraşul se sculă numaidecât şi se apropie până sub 
fereastră. Dandolo se aplecă şi rosti: 

— Sandrigo. 

Omul cu un semn arătă că înţelesese şi se îndreptă cu 
grăbire. Peste douăzeci de minute banditul era în faţa 
marelui inchizitor. 

— Vezi că mă ţin de cuvânt, exclamă Dandolo. 

Banditul tresări şi întrebă: 

— Aţi găsit urma lui Roland Candiano? 

— Da, zise marele inchizitor cu voce posomorâtă. 

Sandrigo nu făcu nici o mişcare, care să dea de gol 
bucuria lui. Numai ochii lui aruncară un fulger. 

— Pentru când va fi? Întrebă el. 

— Astă-seară. Să fii la zece seara în insula Olivolo. 

— În ce loc? 

— Lângă biserică. 

— Bine. De la ora zece înainte voi fi sub portalul mare al 
Sfintei-Maria. 

— 'Te voi lua de acolo. 

— Şi o să mă lăsaţi să conduc arestarea? Întrebă banditul 
cu o voce răguşită. 

— Deoarece ne-am înţeles, îţi spun că-mi ţin vorba. 

— Bun! Iată unul. Va rămâne după aceea Scalabrino. Vom 
vedea noi. Deci, Excelenţă, pe astă-seară la ora zece, sub 


portalul mare al bisericii Sfânta-Maria. 

Sandrigo se retrase; marele inchizitor îl însoţi până la uşă. 
În clipa când banditul era gata să dispară, îi puse mâna pe 
umăr. 

— Ah, aşa! Zise el. Sper că n-o să mergi mai departe decât 
trebuie? 

— Ce voiţi să spuneţi? Mormăi Sandrigo tresărind. 

— Că nu avem interes să-l prindem pe Candiano viu. 
Făgăduieşte-mi deci, că nu te vei lăsa târât de ura ta. 

În acelaşi timp ţintea asupra banditului o privire 
înflăcărată. Sandrigo părea nehotărât; mâna lui strângea 
pumnalul. 

— Ai înţeles? Reîncepu Dandolo. Jură-mi că nu vei trece 
peste drepturile urii? 

La această ciudată cerere, Sandrigo tresări, privi la rându- 
i pe marele inchizitor. 

Cei doi oameni rămăseseră astfel privindu-se câteva clipe 
ochi în ochi. În cele din urmă Sandrigo îşi întoarse privirea 
şi răspunse: 

— V-o jur. Excelenţă, că nu voi depăşi drepturile urii mele. 

Şi se îndepărtă cu repeziciune. 

— Astă-seară, şopti atunci Dandolo, Roland Candiano va fi 
mort! 

leşind de la Imperia, Roland ceru să fie dus la palatul lui 
Aretin. 

— 'Te aşteptam cu nerăbdare, maestre! Zise poetul. 

— Ai fost la palatul ducal? Întrebă Roland. 

— Da, cu Bembo, pe care mă mir că nu l-am mai văzut 
după aceea. 

Roland se aşeză într-un jilţ şi fără a observa ultima frază a 
Aretinului, reîncepu: 

— Istoriseşte-mi aşadar vizita dumitale la palatul ducal; 
trebuie să fie ceva curios. 

Aretinul rămase gânditor. 

Punea în cumpănă foloasele ce le putea nădăjdui din 
partea dogelui şi serviciile ce i le putea face Roland. Îl privi 


pe furiş şi-l văzu zâmbind. 

— Vizită de puţin interes, începu el. 

— Ei! Şi eu care credeam că dimpotrivă, între dumneata şi 
doge s-au schimbat vorbe nespus de serioase! Vezi cum se 
mai înşeală omul. 

— Ştii că l-am văzut pe doge! Exclamă Aretinul 
înspăimântat. 

— Vezi bine! 

— Aşadar ştii totul! Aşadar eşti un vrăjitor. 

— Nicidecum şi ai să vezi cât e de uşoară în astfel de ocazii 
ştiinţa mea. Te întrebai mai adineauri ce s-a întâmplat cu 
scumpul dumitale prieten Bembo? 

— Da şi privitor la asta, o să-ţi fac cunoscut că trebuia să 
cinez cu dânsul. 

— De prisos! L-am poftit pe Bembo să petreacă un 
oarecare timp într-o încântătoare vilă ce-o am prin 
împrejurimile Veneţiei. Şi în acest moment chiar, el este la 
mine. Şi el este acela care mi-a spus că dogele Foscari te-a 
primit. 

— Bembo ţi-a spus asta! Zise Aretinul încremenit. 

Continuând să zâmbească, Roland făcu un semn afirmativ 
cu capul. 

— În acest caz, reîncepu Aretinul, ţi-a spus totul? De ce 
întrebi? 

Roland încetă să mai zâmbească. Se sculă şi mergând spre 
Aretin, îi puse mâna pe umăr. 

— Maestre Aretin, zise el, mi se pare că uiţi înţelegerea 
noastră. 

Poetul îl privi pe Roland. Şi fără îndoială expresia feţei ce-o 
văzu, îl înspăimântă, căci bâlbâi: 

— Sunt gata să-ţi răspund, stăpâne. 

— Ei bravo! Exclamă Roland reluându-şi locul în jilţ. Îmi 
spuneai deci, dragă poete, că excelentul nostru prieten, 
Bembo te-a condus la doge, care ţi-a făcut o încântătoare 
primire? 


— Primire măgulitoare. Dogele m-a onorat cu încrederea 
sa, până acolo încât mi-a împărtăşit gândurile sale şi m-a 
numit ambasadorul lui. 

— Ambasador! Ei drace! Toate laudele mele. Şi pe lângă 
cine această ambasadă? 

— Pe lângă Ioan de Medicis. 

— Pe lângă „Marele Diavol”? Exclamă Roland atent. 

— EL însuşi! Sunt însărcinat a-i transmite propunerile sale, 
pe care am jurat să le ţin tainice. 

— Pentru toată lumea, afară de mine. 

Palid şi nehotărât Aretinul exclamă atunci: 

— Uite, maestre, cere-mi tot ce vei vrea, afară de asta! 

— Tot ce aş vrea? 

— Da, totul! În afară de a trăda însărcinarea ce mi s-a 
încredinţat. 

— Foarte bine. Atunci îţi cer viaţa! 

— Viaţa mea? Gângăvi Aretinul tremurând. 

— Drace! Te-am smuls vitejilor bandiți, pentru care 
însemnai o sumă mare. Mă căiesc de greşeala ce-am făcut-o 
neîndreptăţind pe aceşti nenorociţi. Pur şi simplu dar, te voi 
înşfăca, te voi lega, îţi voi pune căluş la gură şi te voi duce 
chiar în locul de unde te-am luat, şi să te dau acelora pe 
care i-am furat. 

— Furat! Spuse cu jale poetul. 

— Sau nu-i un adevărat furt? Reîncepu Roland sculându- 
se. La revedere, maestre Aretin. Ţine-te bine, şi la nevoie 
aleargă de te pune sub ocrotirea dogelui, căci înainte de a 
se însera, vei fi răpit, şi mâine te voi înapoia bandiţilor din 
strâmtorile Piavei. 

Roland făcu trei paşi. 

— Opreşte-te, stăpâne! Exclamă Aretinul scos din fire. 

— Eşti hotărât să vorbeşti? 

— Tot ce vei vrea, stăpâne! 

— Ia să vedem, cât trebuie să capeţi pentru însărcinarea 
dumitale? 

— Cinci mii de ducați în total. Am şi primit jumătate. 


— Bun! Astă-seară cei cinci mii de ducați vor fi la 
dumneata acasă. Ceea ce ai primit, va fi un mic supliment. 

— Ah, stăpâne! 

— Şi acum, spuse cu seriozitate Roland, vorbeşte. Nu te 
gândi că altă dată aş fi dispus să am atâta răbdare ca astăzi. 
Am făcut o învoială. Îmi ţin cu străşnicie învoiala. Ţine-o şi 
dumneata pe a dumitale. [i-o jur că de zece minute viaţa 
dumitale n-a atârnat decât de un fir de păr. 

Aretinul galben ca ceara făcu un semn că se supune. 

— Te ascult. Zise Roland cu o voce scurtă. 

Aretinul începu atunci a povesti cuvânt cu cuvânt şi 
amănunt cu amănunt întrevederea cu dogele Foscari. 
Dezvălui latura politică a misiunii sale, după ce-i arătă 
termenii, şi Roland nu se putu stăpâni să nu admire rafinata 
inteligenţă a acestui om. 

— Fără a se îndoi, se gândi el, a pus mâna pe un diplomat 
de primul rang. Este drept că acest diplomat i-a fost dat de 
Bembo, care se pricepe în de-alde astea. 

Între timp Aretinul, sfârşindu-şi povestirea, aştepta curios, 
ceea ce va hotări Roland şi se gândea din parte-i: 

— Hotărât lucru, mă leg de norocul acestui om. Nu ştiu 
cine este, nici ce vrea dar, ce-mi pasă în fond? Mi-a scăpat 
viaţa şi-mi dă cinci mii de ducați. Devin mai mare şi mai 
puternic decât dogele; este în el un suflet mare şi o minte 
formidabilă. Am putut face să tremure regi, el este la 
adăpostul penei mele. Da, iată-mi stăpânul. Aici e Rubiconul 
meu, şi astfel ca Cezar, pot exclama: „Alea jacta est!” 

Şi spuse cu glas tare: 

— Ei bine, stăpâne, ce hotărăşti? Trebuie sau nu să 
îndeplinesc însărcinarea dată de doge? 

Această întrebare ce arăta o definitivă supunere atât de 
deplină a Aretinului, aduse un palid zâmbet pe buzele lui 
Roland. 

— Foscari se înşeală, spuse cu seriozitate acesta din urmă. 
Veneţia trebuie să rămână Veneţia. Zidită în afara Italiei, 
legată numai cu porturile lumii, ea trebuie să rămână 


Oraşul Apelor. De pe mare îi vine gloria; spre mare, nu spre 
uscat, trebuie să se întoarcă. 

— Pentru ce, stăpâne? Exclamă Aretinul. O lecţie de înaltă 
politică auzită din gura dumitale trebuie să fie tot atât de 
interesantă ca şi o baladă ieşită din pana mea, adăugă el cu 
acea înfăţişare de mândrie, sub care îşi ascundea 
adevăratele-i sentimente. 

— Nu există o înaltă politică, nu e decât o politică mică. 
Există pe de o parte oameni ce stăpânesc şi-şi dispută 
puterea, adică dreptul de-a împila fără primejdie, iar pe de 
altă parte mulţimi de oameni scufundaţi în neştiinţă şi care 
vor fi jucăria luptelor tiranilor, atâta timp cât mulțimile nu 
vor fi înţeles rostul larg şi viu al acestui cuvânt care rezumă 
evoluţia omenească, libertatea. 

— Libertatea! Repetă Aretinul cu o mirare amestecată cu 
respect. 

— Veneţia, continuă Roland, este Atena Italiei. Ursitele ei o 
călăuzesc la un viitor de artă, de poezie, de ştiinţă plăcută. 
Venețienii sunt un popor cu spirit liber, sceptic, dar capabil 
de lucruri mari pentru libertate. Atena muri în ziua când 
vru să robească Grecia. Veneţia va intra în neant, când va 
înceta să fie oraşul mării, inteligent, prieten al artelor şi 
năzuind la un model de societate a tuturor cetăţenilor 
vieţuind o aceeaşi viaţă, în întregime consfinţită comerţului 
şi artelor. Da, Veneţia poate da lumii o mare pildă. Ea poate 
să-i arate cum trebuie să scape un popor de tirani, de 
cuceritori, de fiare veninoase ce se furişează prin ierburile 
înalte ale civilizaţiei, de carnivorele nefolositoare din care e 
făurită această seminţie omenească. Când un popor va fi 
făcut să înţeleagă că, gloria nu-i pentru un ins ca să 
stăpânească pe semenii săi, ci ca să le fie de folos; că gloria 
nu înseamnă pentru un popor să-şi robească vecinii, ci să le 
dea pilda unei vieţi fericite în libertate, atunci se va 
îndeplini marea şi sfânta operă. Asta-i opera ce-o visez eu 
pentru Veneţia, maestre Aretin! 

EI se sculă şi începu să se plimbe tulburat. 


— În ziua aceea, adăugă el, nu vor mai fi prinți, căci 
niciunul nu va mai avea interes să facă rău. Nici Sfatul celor 
Zece, nici inchiziţia, pentru că nu va mai fi nimeni de lovit. 
Nici tirani, fiindcă popoarele îşi vor păzi libertatea, ca pe 
cea mai scumpă dintre comori, nici nenorociţi osândiţi la o 
moarte înceată prin puțuri, nici preoţi impunând minciuna, 
pentru că singura religie va fi cultul omului în om, adică 
cultura bunătăţii sale prin inteligenţa lui, a inimii şi minţii 
lui. Ah, nu mă pricepi! 

Tăcu pe neaşteptate, fremătând, apoi reîncepu cu răceală: 

— Maestre Aretin, misiunea ce trebuie s-o îndeplineşti pe 
lângă Ioan de Medicis, o voi îndeplini eu însumi. În acest 
timp vei sta ascuns în palatul dumitale, şi la înapoierea mea, 
îţi voi da răspunsul „Marelui Diavol” către dogele Foscari. 

Mişcat, ameţit de puţinul ce-l întrezărea, Aretinul se 
înclină adânc înaintea lui Roland. Crezu că i-a pătruns toată 
taina, că l-a înţeles. 

Roland se gândea cu amărăciune că acest vis încolţit în 
noaptea temniţelor, în cuptorul suferințelor, n-o să aibă 
timpul să-l îndeplinească, că viaţa lui aparţinea unui alt vis, 
posomorât şi grozav, visul său de răzbunare! 

Sigur, de aici înainte, de la supunerea Aretinului, se 
retrase şi reintră în acea casă veche din port, unde 
sălăşluise odinioară Juana, unde murise mama lui! 

Acolo venea el acum, ori de câte ori simţea că inima lui stă 
la îndoială, că i se înăcreşte sufletul, şi că valuri de amară 
deznădejde i se urcă în creier. Nu schimbase nimic în cele 
două odăiţe. Patul în care murise Silvia, era mereu acolo. 
Nu se mai culca în el niciodată nimeni. Pe o masă erau 
aşezate în bună rânduială cele câteva lucruri de care se 
servise Silvia. Era mai ales un pahar de rând, din care-i 
plăcea lui Roland să bea, gândindu-se la biata bătrână 
moartă, pentru că-l crezuse mort pe dânsul. 

Sosind aici, se aşeză pe un scaun, şi cum îi era foame şi 
sete, mâncă o bucată de pâine şi bău un pahar de apă din 
faimosul pahar. 


Se gândi că în curând trebuie să vină ora, când avea să se 
retragă în insula Olivolo; într-un sac, cei zece mii de ducați, 
preţul cumpărării, îl aşteptau pe Roland, care se hotărâse 
să-şi petreacă noaptea în casa Dandolo. Aştepta această 
înfricoşătoare încercare, cu o înfrigurată nerăbdare, şi 
şoptea: 

— Bembo este pedepsit, Imperia e pedepsită. Foscari, 
Altieri şi Dandolo vor cunoaşte în curând ce mână se va 
abate asupra lor, în clipa când se vor crede tare puternici şi 
fericiţi. Dar ea! O, Leonora, din pricina ta sufăr cel mai 
mult! 'Tu ai fost cea mai vinovată, deoarece în tine mi-am 
pus toată încrederea, viaţa mea întreagă! 

Încă o dată mai îndepărtă el din mintea sa trebuinţa unei 
hotărâri de luat. Ca întotdeauna, când se gândea că voia s-o 
lovească pe Leonora, inima lui slăbea, puterile i se 
împrăştiau. O mânie împotriva lui se isca în el, constatând 
că, după toată trădarea, iubirea lui pentru dânsa era încă şi 
mai puternică! 

În noaptea asta, pe care avea s-o petreacă în casa 
Leonorei, o dorea şi se temea de dânsa. Voia să scoată de 
aici noi drojdii a urii, şi simţea în chip întunecos că-şi va găsi 
o hrană pentru iubirea sa. 

Încetul cu încetul se însera. 

Pe la opt şi jumătate, cum se înnoptase de-a binelea, se 
înfăşură într-o manta, luă cu el sacul cu ducați şi se 
îndreptă prin uliţe diferite spre insula Olivolo. Intră în 
grădină, foarte stăpân pe sine, şi merse drept spre partea 
dreaptă a casei, al cărei parter era luminat. 

Bătrânul Filip îl aştepta în acea sufragerie, pe care Roland 
o cunoştea bine. 

La vederea noului stăpân, moşneagul se sculă şi zise: 

— Iată actul şi uite şi cheile! 

— Uite banii, răspunse Roland. Binevoieşte de-i numără. 

Servitorul numără ducaţii încet şi cu metodă, în timp ce 
Roland se plimba încetişor prin odaie, părând că se 
gândeşte. 


Numărarea lor ceru o jumătate de oră. 

Când Roland aruncă ochii spre Filip, acesta termina de 
legat cu sfoară sacul şi se ridica zicând: 

— O să vă duc să vizitaţi casa. 

— De prisos, zise Roland! 

— O cunoaşteţi aşadar? Exclamă fără voie moşneagul. 

— Nu, dar aş avea plăcerea s-o vizitez eu singur. Ţin chiar, 
ca pentru această primă noapte ce-o petrec în casa mea, să 
fiu singur. Eşti liber până mâine, meştere Filip, şi te poţi 
retrage. 

— Bine, stăpâne, zise moşneagul. Voi rămâne deci peste 
noapte la palatul Dandolo. 

— Mâine dimineaţă, îţi voi da relaţii în privinţa serviciului 
ce-l vei avea de făcut aici. Sper că n-o să aide ce săte 
căieşti că ţi-ai schimbat stăpânul. 

— Ah! Stăpâne, credeţi-mă, simt o adevărată recunoştinţă 
pentru dumneavoastră, pentru că mă lăsaţi să mor în 
această casă, unde mi-am trăit viaţa toată. 

Şi moşneagul privi în juru-i, ca pentru a trezi toate 
amintirile îndelungatei sale vieţi. Apoi se plecă respectuos 
în faţa noului său stăpân şi ieşi. 

Atunci Roland se duse până la uşa grădinii, pe care o 
închise cu grijă, pe urmă se înapoie încet spre casă. Stinse 
luminile. Şi atunci, aproape fără a dibui, luă cheile şi 
străbătu această casă, pe care o cunoştea în întregime, 
deoarece o străbătuse de atâtea ori cu Leonora, atunci 
când, veseli şi voioşi, mergeau din odaie în odaie, punând la 
cale noile orânduiri pentru ziua când ar locui împreună în 
casa Dandolo. Ajuns în faţa acestei odăi pe care o locuise 
fata, Roland se opri. 

Nu intrase niciodată în acea cameră. 

Vâri cheia în broască, apoi o scoase fremătând. 

Nu! N-o să intre acolo! Sau cel puţin încă nu. Nu se simţea 
îndeajuns de puternic. Era zguduit până în adâncul 
sufletului că vizitase casa, că revăzuse mobilierul atât de 
bine cunoscut lui, pe care îl atinsese Leonora. 


Se dădu un pas înapoi, un hohot de plâns i se urca până la 
buze, însoţit de un muget. 

Cobori încetişor în grădină şi aproape instinctiv, fără să-l fi 
împins voinţa, merse drept la cedru. 

— Aici eram fericit! Şopti el. 

Şi printr-un fenomen ce-l cunosc toţi aceia care au 
încercat să-şi evoce astfel îndepărtate şi straşnice amintiri, 
punându-se în faţa decorului ce învăluia evenimentele 
trecute, lucrurile moarte, senzaţia timpului se şterse cu 
totul. 

I se păru că era mai ieri, când plecase din grădina asta, şi 
că se înapoia aici ca în fiecare seară, credincios la întâlnirea 
de dragoste. Dar în curând slăbi în faţa amintirilor. Se dădu 
înapoi în faţa umbrei fericirii sale. 

Şi fugi cu un hohot de plâns. 

Astfel în această casă, pe care o cumpărase pentru a-şi 
însufleţi ura sa, pentru ca să ia solemne hotărâri, totul îl 
izgonea! 

Din cameră în cameră, din mobilă în mobilă, din copac în 
copac, se izbea de fericirea moartă! 

Şi fugea! Pierdut, plângând, fugea cu nesfârşita 
deznădejde că simte mai puternică iubirea în inima lui, mai 
puternică decât ura, mai puternică decât orice! 

Se duse până la capătul grădinii, cu gândul să sară zidul, 
să fugă, să nu se mai înapoieze niciodată. Ajuns la poala 
zidului, se avântă şi într-o clipă fu pe coama lui şi se pregăti 
să sară. 

Cum era gata să facă acest lucru, se opri numaidecât. În 
bezna nopţii se iveau umbre nelămurite, nemişcate; oameni 
ce se ascundeau. Cum de-i văzu el? 

Prin ce putere a ochiului său exercitat ori a spiritului său 
întărâtat? 

Repede şi lămurit îi zări, şi tot aşa de repede înţelese că 
oamenii aceştia erau zbiri aşezaţi acolo, pentru o arestare. 
Pe cine trebuiau ei să aresteze? 


Încetişor, fără zgomot, se piti pe zid şi căută să numere 
zbirii. Erau numeroşi şi aşezaţi pe o linie care, pierzându-se 
în întuneric, la dreapta şi la stânga, păreau că urmează linia 
grădinii. 

Roland sări iar în grădină. O străbătu diagonal şi regăsi 
zidul împrejmuitor, se cocoţă cu ajutorul pumnilor, 
nearătându-şi decât capul. O privire îi fu de ajuns pentru a 
se convinge că şi de partea aceea era străjuit. Încercă 
experienţa în al treilea punct şi aceleaşi umbre îi apărură 
tăcute, nemişcate. 

Grădina era înconjurată din toate părţile! 

Atunci Roland pricepu. 

Acela pe care-l căutau să-l aresteze, era el însuşi! 

În acea clipă îşi regăsi tot sângele rece. Vedeniile 
dispărură, visele durerii şi ale dragostei se şterseră. Nu mai 
era viu în el decât instinctul de fiară urmărită, care vrea să 
fugă. 

Visător, încet, foarte liniştit, el merse spre mijlocul 
grădinii, spre cedru. 

De ce spre cedru? 

Poate că superstiţia dragostei încă atotputernică în 
această inimă, îl făcea să caute un loc nimerit, ca să moară 
apărându-se, şi poate îşi spunea că, acolo unde iubise, acolo 
trebuia să zică supremul rămas bun vieţii. 

Poate se gândea că şi casa va fi atacată şi că ar avea mai 
mulţi sorţi să găsească în grădină vreo ieşire prin lanţurile 
plasei omeneşti. 

În clipa când Roland mergea spre cedru auzi în urma lui 
un zgomot uşor. Se întoarse şi văzu un cap ce trecea peste 
coama zidului; o clipă după aceea un altul se ivi, apoi altul şi 
altul, din loc în loc. 

Umbrele de adineauri se puseră în mişcare şi săreau zidul. 

De jur-împrejurul lui, Roland văzu coama zidului ce se 
zburleşte cu ceva mişcător şi tăcut; se auziră alunecări 
molatice, ca şi cum sute de reptile ar fi năpădit grădina, 
apoi deodată nimic. Zbirii căzuseră fără zgomot în grădină. 


În acea clipă Roland gândi: 

— Cine a putut şti? Cine să mă fi denunţat? 

Zâmbi, şi-şi şopti: „Imperia!” 

Ajunse la cedru. Umbrişul lui de frunze, pe care iarna nu-l 
smulge, făcea o noapte mai deasă. Roland se opri. Cu o 
privire rapidă în jurul lui, scotoci grădina. Văzu acum 
umbre care se târau, formând un larg cerc de netrecut. 
Zbirii pândeau, adulmecau, asemeni câinilor, dar mai înceţi. 

Încă vreo câteva minute şi vor sări asupră-i. 

Roland îşi scoase pumnalul şi se pregăti să moară. Să 
moară! Acolo! Sub acest cedru unde iubise atât de mult! 

O nespusă amărăciune îi strânse inima, în timp ce-l năpădi 
o crudă deznădejde că lasă neisprăvită opera sa de 
răzbunare. 

Apoi, aproape numaidecât, în acea clipă când omul trebuie 
să spună rămas bun vieţii, din nou izbucni dragostea în 
sufletului lui; se gândi cu înfrigurare nebună la preaiubita 
lui şi-i şopti numele. 

În acea clipă sună miezul nopţii. Şi cum ultima lovitură 
răsună în noapte, Roland cu vocea lui extaziată de 
muribund, repeta: 

— Leonora! Leonora! 

— lată-mă, Roland! Spuse o voce slabă, ca o adiere, 
nesfârşit de tristă şi dulce. 

Roland rămase pe loc, aiurit, cu părul zbârlit, tremurând 
convulsiv, cu fruntea scăldată de sudoare. 

Avu neaşteptata intuiţie a unui vis minunat. Nimic nu se 
întâmplase! Nu fusese arestat. Nu suferise şase ani 
mucenicia în puțuri. Bembo, Altieri, Foscari, îngrozitoarea 
coborâre în iad, vijelia, „Puntea Suspinelor”, toate astea nu 
mai existau! 

Leonora era acolo, iubitoarea logodnică a sufletului său! 

Şi ca şi ieri, ea îi spusese: 

— Miezul nopţii, scumpul meu stăpân şi domn. Să ne 
despărţim până mâine! 


Ca şi ieri ea voia să-i apuce mâna şi să-l însoţească până la 
portiţa grădinii! 

Şi el se înfioră pierdut, plutind pe ameţitoarele prăpăstii 
ale raţiunii, când văzu pe Leonora îmbrăcată ca odinioară 
cu veşmintele de fată tânără, cu acea broboadă de mătase 
albă în jurul gâtului, pe care i-o dăduse el, frumoasă încă, 
frumoasă ca un vis de iubire, zveltă şi armonioasă. 

Numai zâmbetul nu mai era sleit pe buzele ei! Da, o văzu 
pe Leonora ca ieri, luându-i mâna şi târându-l după dânsa. 

Fără să poată rosti un cuvânt, se lăsă călăuzit, 
înspăimântat numai de o dulce spaimă, de acea senzaţie 
nemaiauzită, că mâna umedă şi parfumată ce era în mâna 
lui, era într-adevăr mâna Leonorei! 

Unde se ducea dânsa? 

El nu văzu acest lucru. N-o văzu decât pe dânsa. pe dânsa. 
Vie, lângă el. Şi aşa de frumoasă! 

Deodată se pomeni în casa Dandolo, în faţa acelei uşi, pe 
care mai adineauri n-o deschisese, în faţa căreia se dăduse 
înapoi. Camera pe care o ocupase Leonora ca tânără fată. 

Era un întuneric adânc. 

Dar el continua s-o vadă ca în toiul zilei. | se părea că ea 
revarsă o lumină strălucitoare. 

O văzu că deschide odaia şi că-i făcea un semn. 

El intră. Uşa se închise la loc. Leonora dispăru. 

Atunci căzu în genunchi, braţele i se întinseră şi hohote de 
plâns furioase izbucniră în pieptul lui şi i se urcară în gâtul 
înăbuşit. 

În grădină zgomotele mai distincte se auzeau bine acum, 
voci înăbuşite rosteau scurte porunci. 

Leonora coborâse la parter. 

Cu bolnăvicioasa linişte a unei persoane în stare de 
somnambulism, ea aprinse o lumânare şi aşteptă. 

CAPITOLUL IV - El şi ea. 

După lupta ei cu Imperia, după acel ciudat şi mişcător duel 
de femeie, Leonora părăsise fără grabă palatul Altieri. Nu 
ştia nimic, decât ceea ce îi destăinuise curtezana sub 


amenințările stiletului înfipt pe pielea gâtului ei; adică 
faptul că Roland era în Veneţia sub numele de Ioan di 
Lorenzo şi că marele inchizitor, ca şi căpitanul general, tatăl 
ei! Bărbatul său! Erau cei dintâi înştiinţaţi. Aerul tare şi 
uşor îi răcorea fruntea arzătoare, strânsă ca într-o 
menghină. Putu chibzui. Se îndreptă în chip instinctiv spre 
palatul Dandolo. Dar când fu în faţa casei în care locuia 
tatăl ei, îi fu scârbă să se afle faţă în faţă cu marele 
inchizitor, care fără îndoială, în acea clipă, îşi lua toate 
măsurile ca să-l aresteze pe Roland. 

Înfăşurată cu un văl, sigură că nu va fi recunoscută, se 
aşeză pe una din băncile de piatră din jurul palatului, unde 
de obicei aşteptau acei care veneau să ceară audienţă 
marelui inchizitor. 

Leonora nu avea nici o idee precisă despre ceea ce trebuia 
să facă. Creierul ei era în întregime ocupat de o bucurie şi 
spaimă mare: bucuria că ştia că Roland nu fugise, deoarece 
anii petrecuţi departe de dânsa se scurseseră în temniţă; 
spaima că ştia că îl vor aresta. 

Pe moment se gândea la ceea ce trebuia să fie pentru 
bărbatul adorat de dânsa cei şase ani de chinuri. Apoi 
îndepărtă cu furie ideile ce-o împiedicau să cugete şi mintea 
i se încordă spre un ţel suprem: să-l scape pe Roland. 

Da! Să-l scape, fără speranţă; deoarece era nevasta altuia! 

Să-l scape şi apoi să se pregătească împotriva tatălui ei, 
care o înşelase; împotriva bărbatului său care o minţise, o 
pedeapsă fără milă! 

Să-i ucidă pe amândoi! Să devină pentru aceste două 
făpturi de o urâţenie sufletească fără seamă, pedeapsa vie 
şi fulgerătoare, apoi să moară şi ea. 

Vai! Să moară! 

Oare nu trădase şi ea? 

N-ar fi trebuit să se împotrivească tatălui ei chiar cu riscul 
arestării lui? 

Cum se gândea aşa, adâncită într-un ocean de 
amărăciune, văzu deodată pe bătrânul Filip, care ieşea din 


palatul Dandolo. 

Prezenţa bătrânului la tatăl ei nu-i păru ciudată. 

Dar în starea sufletească în care se afla, rătăcită, neştiind 
cui să se destăinuiască, bătrânul servitor îi apăru ca un 
ajutor în ceea ce încerca. 

Ea îl urmări deci de departe şi ajunse la casa din Olivolo. 

Filip depusese pe o mobilă actul de vânzare, pe care îl 
iscălise Dandolo. 

Zărind-o pe Leonora, moşneagul dădu un chiot de bucurie. 

De câte ori venea dânsa, erau câteva ore de fericire 
pentru bătrânul care vieţuise în casa unde se născuse 
tânără femeie şi îi consacrase un cult fanatic. 

Leonora se aşezase în tăcere pe un scaun. 

— Am o veste bună, doamnă! Începu Filip. Casa nu va fi 
niciodată distrusă, aşa cum voia domnul, tatăl 
dumneavoastră. 

— Pentru ce? Întrebă ea cu o posomorâtă nepăsare. 

— Pentru că a fost vândută! 

— Ah! 

— Da, dar aşteptaţi să vă spun totul. Acela care a 
cumpărat-o, îşi ia obligaţia să nu facă nici o schimbare pe 
aici. Şi mai mult încă, m-a vestit că n-o va locui decât vreo 
câteva zile! 

— Ciudat cumpărător! Exclamă Leonora, ca să pară că se 
interesează de această povestire, pe când de fapt îşi 
urmărea cu îndărătnicie gândul. 

— S-a sfârşit, reîncepu moşneagul. lată actul de vânzare 
iscălit de Excelenţa sa Dandolo. Astă-seară, domnul cel 
străin va fi aici. 

Şi întinse actul desfăcut Leonorei, care îl luă 
maşinaliceşte. Ea tresări puternic şi pe neaşteptate. 

— Ioan di Lorenzo! Şopti ea îngălbenindu-se. 

Totuşi avu încă tăria de a se stăpâni, de a nu da niciun 
strigăt, să nu facă nici o mişcare; se afla într-una din acele 
anormale stări sufleteşti în care maşina omenească dă 
maximul ei de efort, pentru a nu izbucni! 


Dar fără îndoială, acest efort ce-l făcea, se traduse printr-o 
paliditate din cale-afară de mare, căci bătrânul Filip 
exclamă: 

— Ce aveţi, doamnă? Păreţi foarte tulburată! 

— Nimic, bunul meu Filip, o aburire. Dar spune-mi, 
adăugă Leonora cu o voce nepăsătoare, numele de pe actul 
acesta este al aceluia care a cumpărat casa asta? 

— Da, doamnă! 

— Şi tatăl meu a iscălit actul acesta? 

Moşneagul se înşelă în privinţa acestei exclamaţii. 

— Iată dar ceea ce vă tulbură, doamnă! Vânzarea este 
pricina. 

— Da, da! 

— Este adevărat! Boierul Dandolo se învoieşte s-o vândă, 
deoarece a iscălit. Dar v-o repet, nimic nu va fi schimbat în 
casă, şi peste câteva zile, veţi putea veni aici ca şi în trecut 
deoarece n-o să fiu decât eu pe aici. 

Leonora clătină din cap în semn de mulţumire. Ea se 
gândea, reconstituia în sinea ei cugetul tatălui său. 
Trădarea lui Dandolo îi apăru lămurită. Înţelese atunci 
pentru ce în seara logodnei nu păruse emoţionat de 
arestarea lui Roland şi pentru ce, mai târziu, fusese ridicat 
la demnitatea de mare inchizitor. Înţelese urâcios de 
josnicul târg ce se discutase între Dandolo şi Altieri, şi că 
dânsa fusese vândută de tatăl ei! 

Un amar dezgust îi îngreţoşă inima la gândul atâtor 
laşităţi. 

Dar aceste sentimente le izgoni. 

Nu era vorba acum de trecut, ci de prezent. Nu mai era 
vorba de dânsa, ci de Roland. Şi acest prezent îl vedea 
groaznic, era de neînlăturat: arestarea bărbatului pe care îl 
iubea din tot sufletul. Căci ce hotărâre putuse lua Dandolo, 
dacă nu s-o sfârşească cu Roland Candiano! 

— Omul acesta, întrebă ea ridicându-şi ochii spre Filip, 
când trebuie să vină aici? 

— Astă-seară. Chiar acum, doamnă. 


— Ce? În astă-seară chiar? 

Se înfioră de groază. Sperase că o să aibă vreo câteva zile 
libere pentru a se gândi, să chibzuiască să ia o hotărâre, să- 
| înştiinţeze pe Roland. 

— Astă-seară! Repetă ea înmărmurită. 

— Pe la opt, doamnă. 

— Şi tatăl meu o ştie? 

— O ştie, spuse paşnic bătrânul. 

— Fioros! Crud! Şopti ea. 

Dar în faţa apropierii catastrofei, când primejdia devine, 
aşa zicând, vizibilă şi palpabilă, firile puternic făurite îşi 
regăsesc toată bărbăţia lor. În acea clipă când înţelese că 
Roland era pierdut, Leonora luă hotărârea supremă. 

Să fie lângă dânsul, să-l scape sau să moară cu el. 

Şi pe dată planul ei se contură, plan simplu, măreț şi 
fioros. Puse bătrânului Filip câteva întrebări, întrebări 
indiferente, apoi se retrase şi se înapoie la palatul Altieri. 

Aici constată multă agitaţie, o mişcare ciudată, acest nu se 
ştie ce, care înseamnă că se pregătesc lucruri grave, şi 
trase concluzia, gândindu-se la Altieri: „Va asista şi la 
arestare”. 

Seara pe la opt, plecă din palat, se întoarse pe insula 
Olivolo, intră în grădină pe o portiţă a cărei cheie o avea, se 
folosi de o clipă când bătrânul Filip ieşea, pentru ca să intre 
în casă şi să urce în camera ce-o ocupase ca fată. 

Printr-un dureros sentiment de o stranie delicateţe, nu voi 
să se arate în faţa lui Roland, decât aşa cum era pe atunci 
când îi era logodnică. 

Îmbrăcându-se cu hainele ei de fată, cobori în grădină şi 
se duse şi se aşeză sub cedrul cel mare. Atunci duse mâna 
la inimă şi constată că nu bătea mai mult ca de obicei. 
Zâmbi văzându-se aşa de potolită. Nu ştia că acea linişte 
putea s-o ucidă şi că reacţia ar fi înspăimântătoare. 

Între timp, Altieri şi Dandolo lucrau. 

La ora opt întreaga insulă Olivolo fu în taină ocupată. Vreo 
cincizeci de zbiri sau agenţi ai poliţiei venețiene, fură 


aşezaţi în biserica Sfânta-Maria, pe când agenţii secreţi 
formau în jurul grădinii un cerc de netrecut. 

La ora zece sosi Dandolo în insulă, escortat de Altieri, care 
îi supraveghea mişcările. 

— Pentru ce să nu-l prindem de îndată? Întrebă Altieri. 

— Îl cunosc pe Roland, răspunse marele inchizitor. El îşi va 
petrece noaptea în această casă, unde venea atât de des, 
care îi era obişnuită şi care este, putem zice, singurul loc 
unde şi-ar putea deştepta amintirile. Să aşteptăm deci ora 
prielnică. De altfel grădina este împresurată. Nu mai poate 
ieşi. 

Altieri tăcu o clipă. Un gând îl chinuia. 

— Gânditu-te-ai, întrebă el brusc, ce vom face cu el, când îl 
vom avea în palmă? 

— Dar, răspunse în chip firesc Dandolo, o să-i facem 
proces. A fugit din temniţă, răzvrătire, conspirație 
împotriva statului, înarmare de răzvrătiți. Cu siguranţă, 
osândirea la moarte! 

— Parcă se poate şti! Spuse înăbuşit Altieri. 

În acel moment ajungeau în faţa bolţii bisericii. 

O umbră se desprinse şi veni de-a dreptul la Dandolo. 

— Sandrigo! Exclamă marele inchizitor. 

— Eu însumi, Excelenţă! Zise banditul. Am asistat la toate 
operaţiunile poliţiei dumneavoastră. Totul merge bine. 
Omul este al meu. al nostru, voiam să zic, spuse Sandrigo 
strângând mânerul pumnalului său. 

Altieri îi văzu mişcarea. Văzu îndoita licărire ce ţâşni din 
ochii banditului, şi aplecându-se spre Dandolo şopti: 

— Ce-i cu omul acesta? 

— Nu-mi spuneai că ţi-e teamă de un proces, şi că e mai 
bine ca Roland să fie omorât, când l-om avea în mână? 

— Nu, n-am spus asta! Zise Altieri tresărind. 

— Dar ai gândit lucrul acesta! Ei bine, omul acesta este 
acela care va face procesul de prisos. 

Tatăl şi bărbatul Leonorei schimbară o mohorâtă privire. 
Atunci făcură ocolul grădinii, asigurându-se că fiecare era 


la locul lui. 

— Câţi oameni avem? Întrebă Altieri. 

— Două sute, răspunse Dandolo. 

— S-ar zice, exclamă căpitanul general râzând cu 
nervozitate, că o să atacăm o cetăţuie apărată de o 
garnizoană! 

— Aş fi fost de ajuns numai eu singur, mormăi Sandrigo 
care ascultase. 

— Miezul nopţii! Exclamă deodată Dandolo. 

Şi dădu semnalul. 

Indivizii începură să sară zidul din toate părţile. Săriră în 
grădină şi fiecare din ei se îndreptă spre casă, în aşa fel că 
era cu neputinţă ca, o persoană ce s-ar fi aflat în grădină, să 
fi putut trece prin plasa acestei reţele omeneşti fără să fie 
văzută şi prinsă. 

Dandolo, Altieri şi Sandrigo intraseră prin portiţă şi 
merseră de asemeni spre casă. Când nu mai fură decât la 
douăzeci de paşi, văzură pe neaşteptate că o cameră de jos 
se lumina. 

Dandolo şi Altieri se opriră foarte palizi. Nu le era frică. 
Dar poate că în această clipă supremă, moartea cu putinţă 
le păru mai puţin de temut decât triumful sigur, de care-i 
despărţea numai câteva clipe. 

Şi gândul ce le trecu prin mintea amândurora, fu rostit de 
Dandolo, care şopti: 

— O! Să nu ştie niciodată Leonora! Să nu ştie niciodată! O, 
niciodată! 

— Să mergem! Răspunse Altieri cu dinţii strânşi. 

O clipă după aceea erau în faţa uşii casei, şi o găsiră 
întredeschisă. Cu o aceeaşi mişcare îşi scoaseră pumnalele 
din teci. Intrară. 

Şi Leonora cu o lumânare în mână, Leonora îmbrăcată cu 
hainele ei de fată mare, Leonora palidă ca o nălucă, le 
apăru zicând: 

— Intraţi, vă aşteptam. 


Dandolo rămase locului, cu părul zbârlit, cu ochii ieşiţi din 
orbite, ca trăsnit. Altieri, galben, cu faţa răvăşită de o 
furtună de gelozie furioasă, înaintă singur, şi cu o voce 
schimbată, plină de deznădejde, tremurând de furie, bâlbâi: 

— Ce faci dumneata aici? 

Leonora cu acea supraomenească mânie ce-i da 
înfăţişarea unei năluci, mişcând fără zgomot lumânarea 
pusă pe o masă, se întoarse spre bărbatul ei şi răspunse: 

— Am să-ţi spun. Dar mai întâi intraţi. Intră, tată. Este de 
prisos ca întreaga poliţie a Veneţiei, adunată aici, să fie 
pusă la curent cu afacerile noastre de familie. 

Dandolo făcu câţiva paşi şi se lăsă să cadă într-un jilţ, 
şoptind: 

— Inevitabilul s-a îndeplinit! Ea ştie totul! 

Altieri rămase în picioare, tremurând agitat de fiori 
convulsivi, sfâşiind cu privirea pe acea femeie tânără aşa de 
frumoasă, care îi apărea îndumnezeită, la picioarele căreia 
ar fi voit să se târască, în timp ce se întreba, dacă n-ar 
trebui s-o omoare. Cuvintele, întrebările, blestemele, se 
îmbulzeau pe buzele lui şi nu izbuteau să formuleze niciuna 
din ideile ce se izbeau în capul lui secătuit. 

Leonora între timp se dusese la uşă. Cu o voce tare rosti în 
tăcerea nopţii: 

— Omul pe care-l căutaţi, nu mai este aici! Retrageţi-vă 
din această casă, care este a tatălui meu şi pe care o 
pângăriţi cu prezenţa voastră aici. Afară de aici, zbirilor! 

Un om trase jaluzelele ferestrei şi-şi vâri capul înăuntru. 

— Trebuie să mă supun, Excelenţă? Întrebă el cu tărie. 

Acest om era şeful poliţiei venețiene. 

Dandolo răspunse cu o voce gâtuită: 

— Supune-te! 

În grădină se auziră mlădioase alunecări, ca fuga unui 
cuib de reptile, apoi se făcu o mare tăcere. Cu un semn 
făcut cu mâna, Leonora arătă un scaun lui Altieri. Subjugat, 
nebun de dragoste pătimaşă şi de furie totodată, căpitanul 
general se supuse. 


Atunci se aşeză şi dânsa pe un scaun. 

Aceste trei făpturi înţeleseră, fără îndoială, că momentul 
era fioros. Între dânşii se schimbă o privire posomorâtă şi 
îngheţată, privire care dezleagă pentru totdeauna legături 
de prietenie şi de rudenie, care sapă între cei ce se privesc 
astfel, o prăpastie care nu se va astupa niciodată. Simţiră că 
puţine vorbe erau necesare. 

Dandolo se gândi că era osândit. 

Altieri se gândea că-i era cu putinţă un singur gest: 
mişcarea care omoară. 

Atunci ea vorbi. Vocea îi era limpede, hotărâtă, fără 
izbucnire, tăioasă, ca şi cum ar fi voit ca, cu fiecare cuvânt 
ce i se desprindea din creier, să lovească pe cei doi inşi ce-o 
ascultau. 

Şi ea spuse întorcându-se spre Dandolo: 

— Dumneata mai întâi, domnule. Pricepi, nu-i aşa, că nu 
mai sunt fiica dumitale? Înţelegi de asemeni, socot eu, că 
ştiu urâtul adevăr? Pentru un titlu m-ai vândut, pentru un 
titlu mi-ai gâtuit dragostea şi mi-ai ucis sufletul. Nu spune 
nimic. Lasă-mă să vorbesc. Ţi-o spun, ştiu totul! Ştiu că ela 
stat în puțuri şi că ai săvârşit cea mai netrebnică josnicie, ai 
minţit. El era aici mai adineauri. L-am înştiinţat, l-am silit să 
plece. Iată-l izbăvit. Dar iată-mă osândită pe mine, afurisită 
prin dumneata! Ori, ascultă-mă, nu-ţi mai sunt fiică. Între 
dumneata şi mine, nici un cuvânt mai mult, niciodată nici o 
privire de aici înainte. Cu acest preţ mă învoiesc să nu adun 
toate femeile din Veneţia, pentru a te bate cu pietre. 
Primeşti graţia ce ţi-o fac? Primeşti să nu mă mai vezi 
niciodată, să nu mai fii tatăl meu? Nu vorbi. Vocea dumitale 
mi-ar face rău. Dacă primeşti, arat-o numai, sculându-te şi 
retrăgându-te de aici. 

Ea tăcu. 

Dandolo ascultase, clătinând maşinaliceşte capul. Avea 
acea culoare pământie a osândiţilor la moarte şi se 
scufundă în jilţul lui, ca şi cum ar fi voit să se ascundă cu 


totul în el, în timp ce punea toată energia lui prezentă, ca să 
se ferească de privirea fiicei sale. 

Când încetă să mai vorbească, avu o lungă tresărire. Apoi, 
printr-o sforţare cu adevărat considerabilă în acel moment, 
se sculă, şi încovoiat, poticnind, alunecând într-o parte, 
mereu spre a ocoli privirea Leonorei, se duse fără o vorbă, 
fără un oftat. 

Numai când fu afară, făcu explozie de pe buzele sale un fel 
de geamăt răguşit. 

Altieri, lovit de groază, ascultă acest geamăt ce se 
îndepărta cu repeziciune şi se pierdea într-o beznă adâncă, 
plină de tăcere. 

Atunci se întoarse spre Leonora. 

Un fel de înfruntare izbucni din ochii săi, care se pătară cu 
firişoare însângerate. 

Mugi: 

— Şi mie! Ce-o să-mi spui mie, bărbatului dumitale? 
Stăpânul dumitale! 

— Spun că-mi faci milă. Dumneata, stăpânul meu? Te 
înşeli, domnule, te lauzi; de zece minute încerci a-ţi face 
îndeajuns curaj, destul curaj ca să mă omori. Şi nu izbuteşti. 
Zic că, dacă Dandolo a fost laş, dumneata ai fost şi mai 
josnic încă. Dumneata care ai trădat pe prietenul cel mai 
credincios! Dumneata care încă mai trădezi! Priveşte însă 
în jurul dumitale, domnule, şi ia seama! 

Altieri nu asculta. 

Aceste din urmă cuvinte care ar fi trebuit să-l lovească, nu 
le auzi. 

Nu se gândea decât la un singur lucru. Leonora îl văzuse 
pe Roland. O mărturisea, o proclama. Că l-a făcut scăpat, 
prea puţin îl interesa! Ceea ce-l interesa, era ceea ce-şi 
spuseseră ei între patru ochi. Ah! Cuvinte de dragoste, fără 
îndoială! 

Aproape nebun de furie geloasă, făcu doi paşi spre 
Leonora şi-o întrebă: 

— Deci l-ai văzut! 


— Ţi-am spus-o. 

— Şi fără nici o îndoială, scrâşni el, nu-i pentru întâia oară. 
Vorbeşte! Vreau să ştiu, chiar de ar trebui să mor de gelozie 
la picioarele dumitale! Vorbeşti de trădare! Şi dumneata, pe 
cine ai trădat deci? Pe dânsul sau pe mine? Pe amant sau pe 
bărbat? Căci în sfârşit îi erai logodnică, şi teama a fost mai 
puternică în dumneata decât iubirea! 

Leonora palpitând, rătăcită, înţepeni biciuită de aceste 
cuvinte. 

— Da, se gândea ea, cu o sfâşietoare disperare, asta fu 
crima mea! Am fost şi eu laşă! 

— Dumneata l-ai părăsit, continuă Altieri, atunci când era 
nenorocit. Şi pentru ce? Ca să asiguri tatălui dumitale, 
adică, în fond, dumitale însăţi o îndestulare a ambiţiei! 
Întâia trădare, şi asta nu mă priveşte la urma-urmei. Dar în 
ceea ce mă priveşte, este că la rându-mi mă trădai şi pe 
mine, strigă el deznădăjduit. Şi pentru asta îţi cer socoteală. 
Este dreptul meu. 'Te învinuiesc. Dezvinovăţeşte-te, dacă 
poţi, sau mărturiseşte, dacă îndrăzneşti! 

Era lângă dânsa. Mâna strângea pumnalul. 

Leonora înţelese că îi sosise clipa morţii. Într-o gândire ce 
dură cât o licărire de fulger, îşi spuse că era mai bine aşa şi 
că totul s-ar sfârşi; apoi o clipă amintirea lui Roland închis 
acolo sus, groaza de a se gândi că ar putea fi prins, aduseră 
o revenire la alte sentimente. Voi să trăiască cel puţin 
câteva ore. Şi răspunse: 

— Altieri, te înşeli, nu-mi pasă de dreptatea dumitale. 

— Ce vrei să zici? Gângăvi el. 

— Vreau să zic că, dacă mâine nu sunt văzută, o persoană 
prietenă mie, şi sigură prietenă, va depune în trunchiul 
denunţurilor dovada că dumneata, căpitanul general, 
conspiri cu ofiţerii dumitale împotriva dogelui şi a Sfatului 
celor Zece. Acum loveşte! 

Pumnalul care se ridică, scăpă din mâinile lui Altieri. 
Bărbatul Leonorei se dădu înapoi câţiva paşi şi se prăbuşi 


într-un jilţ, ca trăsnit. Apoi, aproape numaidecât sări spre 
uşă, inspectă grădina cu o îndelungată privire. 

Nimeni! Noaptea şi tăcerea! 

Când intră din nou, tremura tot; aruncă o privire de 
nespusă groază asupra Leonorei amuţită, nepăsătoare, 
nemişcată, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Omul acesta care 
cu o clipă înainte, era disperat din dragoste şi gelozie, se 
întreba acum, cum de se putuse gândi la aceste lucruri. 
Leonora îi devenea străină. Nu mai vedea în ea decât pe 
femeia care îi ştia taina. 

Ce secret? Acela al unei trădări ce l-ar trimite la eşafod! 

Se apropie de dânsa şi cu o voce foarte înceată, întrebă: 

— Cum de ştii lucrul acesta? 

— Ce-ţi pasă! Ştiu. De doi ani sunt pas cu pas în 
conspirația voastră. Te-am lăsat să faci lucrul acesta, pentru 
că îmi este indiferent dacă Foscari ar fi doge sau nu. Dar 
dacă mă ameninţi, te ameninţ. Dacă invoci drepturi ce nu 
vreau să ţi le recunosc, te nimicesc. Acum iată ceea ce 
vreau să-ţi spun dumitale! Viaţa mea este sfârşită. Pentru 
mine, nu pentru dumneata, pentru curăţenia numelui meu, 
nimic nu s-a schimbat în viaţa noastră aparentă. Dar 
niciodată nu rosti o vorbă despre sentimentele ce pot să te 
tulbure. Îţi convine acest lucru? 

— Da! Şopti Altieri. 

— Retrage-te deci, după cum s-a retras şi tatăl meu. 

Altieri ieşi de-a-ndăratelea, aţintindu-şi ochii asupra 
acestei femei, care îi ţinea soarta în mâinile sale. 

Când se văzu singură, Leonora oftă adânc. Simţi că o să 
cadă istovită, nimicită. Dar nu se sfârşise. Se îndârii, îşi 
adună ultimele puteri şi se urcă la etajul întâi. Deschise uşa 
şi spuse cu simplitate: 

— Roland, eşti liber. 

Roland o privi cu lăcomie. 

Abia se schimbase: frumuseţea ei se maturizase, se 
împlinise. 


Stătea în picioare, cu ochii plecaţi, cu sfeşnicul în mână, 
aşa de ţeapănă, încât ai fi luat-o drept o statuie. Noianuri de 
gânduri amare se învârtiră prin capul lui Roland. 

Femeia asta pe care o adora şi care stătea atât de 
nepăsătoare în faţa lui, această femeie de la care aştepta un 
cuvânt, pentru a se arunca la genunchii ei, femeia asta îl 
trădase! Atunci când pe el îl aruncau în puțuri, ea se dăduse 
altuia. Atunci când dragostea lor era să fie sfinţită! 

Ce să-i spună? 

Ce cuvinte îi puteau tălmăci deznădejdea? La ce bun să 
vorbească! Imputări? Să se micşoreze, să se facă mic prin 
ţipete de mânie sau gemete? Pentru ca s-o chinuiască! Pe 
dânsa. Pe dânsa, pe care chiar în acel moment, ar fi vrut s-o 
facă mereu fericită cu preţul deznădejdii lui veşnice! 

Nimic! Nici un cuvânt despre trecut nu se mai putea 
spune! 

Tot aşa de ţeapăn, tot aşa de nepăsător ca şi ea însăşi, 
trecu prin faţa ei, se aplecă, îşi încovoie fruntea şi cu o voce 
liniştită în aparenţă, rosti: 

— Adio, Leonora! 

Şi încetişor el cobori, se adânci în bezna nopţii şi dispăru 
în fundul grădinii. 

Leonora, zdrobită, cuprinsă de o nespusă tristeţe, cobori 
la rându-i, ieşi fără să se gândească a stinge lumânarea şi 
să închidă uşile, ajunse, târându-se mai mult la palatul 
Altieri şi pătrunse în cabinetul unde o târâse pe Imperia. 

Tăie legăturile şi spuse numai: 

— Du-te. 

Imperia aruncă spre Leonora o lungă privire plină de 
ameninţări şi ieşi fără să rostească o vorbă. 

Atunci Leonora ajunse cu mare trudă în odaia ei. 

Cum se târa cu greutate spre patul ei, căzu de-a buşilea pe 
covorul de pe podea, descompusă, zguduită de hohote de 
plâns care-i sfâşiau gâtul, fără să izbutească să verse o 
lacrimă. 


Şi în acest minut mortuar, când intra poate în neant, 
ultimul ei gând fu: 

— Elnu mă iartă! A încetat de a mă mai iubi! Nenorocită! 
Nenorocita de mine! 

Roland ascuns într-un desiş de copăcei din grădină fu de 
faţă la plecarea Leonorei. 

În clipa când ieşi pe uşă, făcu o mişcare instinctivă, ca 
pentru a se avânta spre dânsa. 

Dar se opri. 

La ce bun! Ceea ce nu voise să spună mai adineauri, n-ar 
spune-o nici acum! Da! La ce bun! Totul se sfârşise din 
seara când, chiar în această casă bătrânul Filip îi spusese 
că Leonora se măritase. 

Moartă! Era moartă pentru dânsul! Şi ceea ce văzuse, nu 
era decât o nălucire ce se pierdea de-a pururi. 

Se înfioră. 

Rămase aproape o oră acolo, gâfâind, zdrobit, fără puteri. 
Apoi imaginea lui Altieri îi trecu din nou prin minte şi-l 
cutremură. 

Se scutură, se îndreptă. 

Când ajunse la poartă şi era gata s-o treacă, o umbră se 
ridică în faţa lui. O voce rânji amenințătoare: 

— La revedere, cucoane Candiano, la revedere, pe curând! 

Roland nu făcu nici o mişcare, nici un pas pentru a pune 
mâna pe omul care-i vorbise astfel şi care dispăru în 
noapte. Totul îi era indiferent în această dureroasă clipă, 
când avea senzaţia că a săpat şi mai adâncă groapa ce-l 
despărţea de Leonora. 

Rătăci la întâmplare tot restul nopţii, cum rătăcise şi în 
noaptea când aflase trădarea Leonorei. În zorii zilei se 
înapoie în vechea casă din port. 

Aici îl aştepta Scalabrino. 

Roland, cu acea neîmblânzită energie fatală, care-l făcea 
să tresalte din adâncul celor mai îngrozitoare disperări, 
cum sărea odinioară Antheu, mai puternic, ori de câte ori 


umerii săi atingeau pământul, Roland dăduse feţei sale acea 
mască de linişte rece, sub care îşi tăinuia sentimentele. 

Scalabrino nu bănui că suferise. 

— Stăpâne, zise el, oamenii noştri au întâlnire pentru 
diseară în casa din insula Olivolo, aşa cum mi-aţi dat 
poruncă. 

— Această întâlnire n-o să mai aibă loc, zise Roland. Casa 
nu-i sigură, cred eu. Ne vom revedea la Peştera Neagră. 

Scalabrino aruncă spre Roland o privire mirată, şi începu: 

— Ceea ce trebuia să facem. 

— Vom face mai târziu. Haide, dragul meu. Spune-le 
tovarăşilor noştri că peste opt zile voi fi la Peştera Neagră. 
De acum şi până atunci eşti liber. 

Scalabrino nu discuta niciodată, nu căuta nicicând să 
aprofundeze. Executa orbeşte, iată, totul. 

— Voi putea sta deci aceste opt zile la Mestre? Întrebă el 
cu 0 voce tremurătoare. 

— Da, bunul meu tovarăş. O să duci câteva porunci acolo, 
apoi te vei duce la Mestre să o vezi pe fiica ta. 

— Fiica mea! Ah, stăpâne, mă întreb dacă lucrul acesta 
este adevărat! 

— Ai să pleci cu luntrea, reluă Roland; ai să te duci până la 
strâmtorile Piavei, vei înmâna şefilor aceste scrisori ce ţi le 
voi da. 

Roland începu să scrie într-adevăr cinci sau şase scrisori 
scurte şi le înmână lui Scalabrino. 

— Cel mai târziu peste două zile, spuse acesta din urmă, 
ele vor fi la destinaţie. 

— Ceea ce va să zică, exclamă Roland cu un zâmbet 
melancolic, că vei fi fericit peste trei zile. 

Ochii lui Scalabrino scânteiară; tresări de bucurie. Roland 
sfârşi prin câteva instrucţiuni verbale, noile porunci ce le 
trimitea şefilor de bande. 

Peste două ore după aceea, Scalabrino se îmbarca la 
bordul vasului. 


Chiar în timpul acelei zile, cobori pe uscat şi se furişă de-a 
dreptul spre Nervesa şi Peştera Neagră. 

CAPITOLUL V - Căsuţa din Mestre. 

Necunoscutul care rostise un ameninţător rămas bun lui 
Roland, când acesta din urmă plecă din grădina Olivolo, se 
îndepărtă cu grabă spre port. Se duse de bătu într-o uşă 
scundă, care, după câteva schimburi de vorbe, rostite cam 
în şoaptă, sfârşi prin a se deschide. Omul intră atunci într- 
una din acele cârciumi îndoielnice, care erau vizitate de 
prostituatele de rând şi de marinarii fără domiciliu fix. Se 
duse de-a dreptul la un bătrân barcagiu, care sprijinit în 
coate la o masă, părea că picoteşte, şi-l lovi peste umăr. 

— Sandrigo! Şopti marinarul. 

— Da, este timpul. 

— Nu-i prea târziu! Trei nopţi de când stau aici, 
aşteptându-te. 

— Vino. 

Cei doi inşi ieşiră. 

— Şi acum? Întrebă bătrânul luntraş. 

— Trebuie să mă duci prin lagune cu toată iuţeala. 

— Bun! Barca este pregătită, vâslaşii la bord. Dar ce, eşti 
urmărit? 

— Nu, doar de dracul să fiu urmărit. Dimpotrivă, sunt 
foarte aproape de noroc, şi ştii că o să ai şi tu partea ta. 

— Cred şi eu, mă bizui pe aşa ceva! Exclamă marinarul ai 
cărui ochi se aprinseră de lăcomie. 

Peste zece minute, Sandrigo era instalat la bordul unei 
bărci mari, care sub îndoita împingere a vâslelor şi a 
pânzei, începu să alunece cu repeziciune. 

În momentul când, în grădina de pe Olivolo, zbirii 
înaintaseră spre casă, Sandrigo se aşezase lângă Altieri şi 
Dandolo. Ţinea pumnalul în mână, şi dacă Roland s-ar fi ivit 
în acea clipă, l-ar fi lovit. 

Uşa se deschise, dar nu se arăta Roland, ci Leonora. 
Încremenirea banditului fu mare. 


La înăbuşitul strigăt ce-l dăduseră Altieri şi Dandolo, el 
înţelese că aveau să se întâmple lucruri neobişnuite. Se 
dădu cu grabă înapoi, se ascunse într-un desiş de copăcei şi 
aşteptă. 

O auzi pe Leonora rostind zbirilor acea dispreţuitoare 
poruncă, a cărei confirmare şeful poliţiei o ceruse marelui 
inchizitor, şi când îi văzu pe poliţişti bătând în retragere, 
făcu o mişcare de furie. 

— Nu mai este aici! Dracu s-o ia de femeie! 

Dar nu se duse. 

Dimpotrivă se apropie încetişor de fereastra întredeschisă 
şi asistă, invizibil, la ciudata scenă ce se petrecu între 
Leonora, Dandolo şi Altieri. 

Ori, pe măsură ce Leonora vorbea, ideile banditului se 
schimbau. 

— Omul e sigur aici! Se gândi el. 

Şi se hotări să-l aştepte, să sară asupra-i în clipa când ar 
ieşi, şi să-l înjunghie. 

Apoi şi această hotărâre se schimbă. 

După ce surprinse taina conspirației lui Altieri împotriva 
dogelui, secretul jalnic al urii ce despărţea acum pe 
Leonora de tatăl ei, îşi spuse că Roland trăind, i-ar putea fi 
de folos, şi că l-ar omori numai după ce-şi va fi asigurat 
norocul ce-l întrezărea acum. 

S-a văzut că se convinsese, că Roland era în casă şi că-i 
aruncase o ultimă ameninţare. 

Barca ieşi din Veneţia, străbătu laguna, şi Sandrigo sări pe 
uscat în clipa când răsărea soarele. 

— Ai să mă aştepţi aici, zise el bătrânului marinar. 

Apucă numaidecât spre Mestre, şi merse fără şovăire spre 
acea casă izolată, unde surprinsese prezenţa Juanei. 

După o trecere de un sfert de oră, ştia că oaspeţii casei 
erau sigur acolo. 

Aceşti oaspeţi erau, în afară de Juana, bătrânul Candiano 
tatăl lui Roland şi Bianca, fiica Imperiei. 


Odată asigurat de faptul acesta, Sandrigo se duse de se 
instală într-un han prost şi mâncă cu poftă. Apoi întrebă pe 
stăpânul hanului de o trăsură, de vreo căruţă oarecare. 

— Am eu căruţa mea, zise hangiul, cu un catâr care 
preţuieşte cât cel mai bun cal. 

— Asta-mi trebuie şi mie, dacă vreţi să mi-o împrumutaţi. 

— Da, dar n-am pe nimeni să mâne. 

— Am să-l mân chiar eu, zise Sandrigo. 

— Te vei înapoia, ca să-mi aduci catârul şi căruţa? 

— Nu! Dar voi încredința totul unui om sigur, care ţi le va 
aduce, şi voi plăti chirie îndoită. 

Hangiul clătină din cap. 

— În acest caz, cumpăr totul! Zise Sandrigo hotărându-se. 

Târguiala începu şi se făcu. 

Ziua trecu şi veni apoi noaptea. Sandrigo înhamă catârul 
la căruţă, sări pe capră, şi în faţa hangiului apucă dinadins 
calea spre Trevise. 

După vreo cinci sute de paşi, făcu jumătate ocolire şi veni 
de se opri la o sută de paşi de casa unde trăia Juana, între 
bătrânul doge şi tânăra fată. 

Venise deci momentul să arunce o privire spre acest 
interior de linişte şi curăţenie, unde străluceşte sublima şi 
luminoasa figură a acestei smerite fete din popor: Juana. 

Zicem „smerită fată” pentru că Juana era din fire smerită, 
pentru că nu se cunoştea pe sine, inconştientă de comorile 
de frumuseţe ce le purta în sufletul ei. În sfârşit, era 
smerită, pentru că era din popor. Atunci ca şi astăzi, se 
obişnuia poporul cu umilinţa, îl convingea că modestia din 
cale afară era partea lui; îl învăţa cum se mai face încă şi 
astăzi, că mândria este o virtute rezervată marilor 
pământului. 

Când Roland îngenunchease în faţa acestei sărmane fete, 
voise să exalteze în ea conştiinţa frumuseţii sale morale şi s- 
o facă să înţeleagă că era egala celor mai măreţe, deoarece 
patricianul Candiano, fiul unui şir de dogi, îi da acest 
omagiu. 


Şi ei îi încredinţase pe tatăl său. 

Ceea ce era mare şi mişcător în acest spectacol al bietei 
prostituate sărace, fără familie, fără nume, veghind pe 
potentatul detronat, Juana habar nu avea. Înconjura pe 
Candiano cu o dragoste fermecătoare; acum nebunul 
zâmbea când îi auzea vocea, şi uneori licăriri de judecată 
sclipeau întunecimile inteligenţei sale. Juana, îi vorbea, 
instinctiv adeseori despre Veneţia şi de Roland, şi încetul cu 
încetul, numele fiului său repetat, sfârşea prin a trezi în 
mintea orbului amintiri ce se trezeau încetişor. 

În ce o priveşte pe Bianca, numaidecât prinsese Juana 
pentru fata asta o dragoste amestecata cu milă. Dintr-o 
dată faţa posomorâtă, deprinsă a se ascunde în sine însăşi, 
găsise un nespus farmec să se destăinuiască; ea care 
niciodată nu avusese pe nimeni căruia să-i spună grijile şi 
chinurile ei intime, putea vorbi în libertate acum, şi veşnicul 
subiect al convorbirilor sale, era mama ei. Bianca, avea o 
încredere neţărmurită în Roland. Primise despărţirea ce-i 
fusese impusă convinsă că se va sfârşi în curând, şi că va fi 
unită cu Imperia, smulsă în cele din urmă de Roland acestei 
vieţi tulbure, al cărei înţeles nu i-l ghicea. 

În seara când Sandrigo se oprea nu departe de casa unde 
Juana şi Bianca umblau încoace şi încolo după 
îndeletnicirile lor obişnuite, cu acea voioşie ce-o pun femeile 
în treburile casnice, când le este mintea odihnită. Serviseră 
masa, spălaseră şi rânduiseră blidele, măturaseră flecărind 
lucruri fără interes şi minunat de interesante, pe care 
bătrânul Candiano le asculta cu o zâmbitoare încântare. 

Apoi Juana conduse pe orb în odaia pe care o ocupa el, îi 
urase noapte bună, îl sărută cu dragoste de fiică şi se 
înapoie lângă Bianca. Uşa şi obloanele ferestrelor fură bine 
închise, cele două tinere se aşezară la o masă, în lumina 
unei lumânări şi se apucară de cârpit. 

Juana o supraveghea pe Bianca cu coada ochiului şi-i arăta 
greşelile de cusătură ce le făcea în fiecare clipă. Căci 


Bianca ştia muzică şi să brodeze, dar nu ştia să coasă. Şi la 
fiecare punct greşit, era un hohot de râs. 

Trebuie să spunem că Bianca se interesa de aceste demne 
lucrări, cu mult mai mult decât de lucrările de artă ce-o 
învățase maică-sa. În ele ea găsea o odihnă a minţii, odihnă 
ce n-o avusese niciodată, un fel de paşnică blândeţe în care- 
i plăcea să vieţuiască acest suflet simplu, antiteza sufletului 
năvalnic şi încâlcit al mamei ei. 

În cele din urmă veni ora, când Bianca se retrase de 
asemeni în odaia ei. 

Juana rămase singură. Era visătoare şi puţin mâhnită. 
Poate că visa despre tinereţea ei ce se va scurge pierdută, 
fără dragoste. 

Fără iubire! 

Dar de ce? Pentru că Juana jertfindu-şi trupul ei prin cel 
mai neobişnuit devotament, credea că-şi jertfeşte şi inima 
dintr-o singură lovitură! Pentru că i se părea că-i era oprit 
să mai iubească după pofta inimii ei, din ziua când, pentru a 
cumpăra medicamente pentru Silvia muribundă, se făcuse 
prostituată! 

Această jertfă era, fără îndoială, încă cu mult mai mare 
decât şi-o putuse închipui Roland. Ceea ce vom vedea. 

În clipa când Juana se pregătea să se ducă în odaia ei, 
cineva bătu în uşa de afară. 

Juana se ridică drept în picioare şi ascultă. 

Nu-i era frică de dânsa. Obişnuită cu pericolul şi cu 
asprimea, nu se temea de un atac şi se simţea în putere să 
se apere. Dar instrucţiunile ce le căpătase de la Roland şi 
pe care jurase că le va îndeplini, erau formale: să nu 
deschidă nimănui, să trăiască în izolarea cea mai deplină, 
până ce se va înapoia el. 

În clipa când auzi că bate cineva, ea se grăbi să stingă 
lumânarea şi să stea nemişcată, hotărâtă să nu răspundă, 
gândindu-se că necunoscutul care bătea la uşă în ceasul 
acela trebuie să fi sărit zidul ce îngrădea grădina. Nu era 


nici Roland, nici Scalabrino, care singurii cunoşteau 
semnalul de recunoaştere. 

Mai bătu încă, dar fără asprime, cu un fel de sfială. Şi cu 
voce înceată, acela care bătea, strigă: „Juana!”. 

La auzul acelei voci, la auzul numelui său rostit, tânără 
femeie tresări şi îngălbeni. 

— EI! Şopti dânsa cu nelinişte. El aici! 

— Juana! Repeta vocea, ştiu că eşti aici! Sunt urmărit, 
pândit. O să mă laşi deci să fiu prins? 

Juana aprinse iar lumânarea. Ea era de o paliditate ca de 
ceară; mâinile îi tremurau uşor. Aruncă o privire plină de 
nelinişte spre uşa pe unde dispăruseră Bianca şi bătrânul 
Candiano, închise acea uşă cu cheia şi-şi puse cheia în sân. 

— Din milă, dacă nu din alt sentiment, se ruga vocea, 
ascunde-mă câteva clipe, Juana! Vai, peste o clipă va fi prea 
târziu! 

Juana se duse la uşă, şi tremurând, tulburată de mii de 
simţăminte, întrebă: 

— Tu eşti, Sandrigo? 

— Da, da, eu sunt! Nu-mi mai recunoşti vocea? O, sunt 
pierdut! lată că vine cineva! 

Juana deschise. 

— Pe toţi dracii din iad, rânji Sandrigo intrând, am crezut 
că-o să mă laşi să mă usuc la uşa ta, ca un butaş bătrân de 
viţă, care nu mai face rod! 

Juana înăbugşi un strigăt de groază. Acest ton neprevăzut, 
fioroasa purtare a lui Sandrigo, grăbita privire 
scormonitoare ce-o aruncă în juru-i, totul dovedea tinerei 
femei că, banditul venea cu scopuri rele. 

— Ai minţit! Zise ea. Tu nu eşti urmărit! 

— Este adevărat, Juana! Spuse el râzând. 

— Pleacă de aici! O! Du-te cât mai repede! 

— O să plec imediat, fii pe pace! 

— Ce vrei? 

— Ce vreau? Să te văd, ce dracu! Mi se pare că odinioară 
nu te înfricoşam! 


Juana răsuflă, pe jumătate liniştită. 

Sandrigo se apropiase fară veste de dânsa şi, cu o voce 
înflăcărată, şopti: 

— Aşadar ai uitat, Juana, că te-am iubit. Că şi tu mă iubeai, 
şi că mă mai iubeşti încă. O văd în privirile tale, o simt. 
Îndrăzneşti să susţii contrariul? Mă iubeşti Juana, şi astfel 
mă priveşti tu? 

Încetul cu încetul Juana îşi recapătă toată prezenţa de 
spirit. Ultimele cuvinte ale banditului îi aduseră în obraji o 
vie roşeaţă, şi ea spuse cu simplitate: 

— Da, Sandrigo, te-am iubit. Odinioară, în visele mele de 
fată mare, mă vedeam nevasta ta, îţi păstram credinţa şi mă 
gândeam la tine ca la bărbatul, lângă care bucuroasă aş fi 
vrut să trăiesc. 

— Vezi! 

— Dar acest vis, nu era decât un vis, Sandrigo! Spuse ea 
îngălbenind. S-a îndeplinit un eveniment care ne desparte 
pentru totdeauna. 

— Pricep! lubeşti pe un altul! 

Ea scutură din cap: 

— Inima mea nu se dă de două ori, şi sunt gata să mor 
pentru tine, acum ca şi odinioară. 

Fruntea i se aplecă; două lacrimi, două mărgăritare de 
nevinovăție, ţâşniră din ochii săi. 

— Sandrigo, şopti ea, nu mai sunt vrednică de tine. Du-te. 
Nu te mai gândi la mine! 

— Ce cântec este ăsta! Rânji banditul. Este prea adevărat 
că întotdeauna te-am ştiut cu idei ciudate; erai sălbatică 
întocmai ca o fiică de patriciană. Mă iubeai, ochii tăi mi-o 
spuneau şi mereu mi te împotriveai, totdeauna refuzai să-mi 
dai o cât de mică sărutare. Astăzi e altceva. Nu te mai 
înţeleg. Mă înapoiez cu hotărârea să te iau de nevastă, să-ţi 
ofer acea viaţă în doi, pe care o visai. 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! Spuse ea răsucindu-şi 
mâinile. Taci! Îmi zdrobeşti inima. Du-te! 

Sandrigo se aşeză liniştit. 


— Atunci, deoarece nu vrei să auzi vorbindu-se de iubire, 
să vorbim despre altceva. Cum se face că te regăsesc aici 
printr-o întâmplare, după ce zadarnic te-am căutat prin 
Veneţia? Erai săracă; te văd într-o casă bine instalată. În ce 
calitate? 

Juana tăcea cu inima zvâcnind. 

— O, înţeleg exclamă deodată banditul, iată dar de ce nu 
mai eşti vrednică de mine! Eşti aici în casa amantului tău! 

Juana tresări în chip dureros. Ea avu un gest de protestare 
violentă. Voi să ţipe. 

— Nu, Sandrigo, nu; nu am amant şi nu te iubesc decât pe 
tine! 

Dar gestul de protestare nu se sfârşi. 

Cuvintele nu ţâşniră pe buzele ei. 

Ciudata atitudine a lui Sandrigo, zâmbetul lui, strania-i 
privire ce i-o arunca el, fură o neaşteptată destăinuire. Avu 
conştiinţa că făpturile ce erau în paza ei, erau primejduite 
de un pericol de moarte. 

— Îndrăzneşte dar, de spune că nu-i adevărat! Rânji 
banditul. 

Şi Juana răspunse cu un accent de neagră deznădejde: 

— Ei bine, da, este adevărat. Am un ibovnic. Sunt aici în 
casa lui. El lipseşte. O să se întoarcă. Dacă te vede aici, sunt 
pierdută şi tu tot aşa. 

Într-o seară de iarnă în sărăcăcioasa locuinţă din portul 
Veneţiei, pe când Juana cârpea nişte zdrenţe de-ale lui 
Scalabrino, iar acesta se îndeletnicea cu curăţatul unui 
pistol, cineva bătu într-un anumit chip la uşă. 

— Este un prieten, zise Scalabrino. 

Deschise, şi un bărbat tânăr, chipeş, de o frumuseţe 
bărbătească, intră. 

— Sandrigo! Exclamă Scalabrino. Ce s-a întâmplat? 

— Nu mare lucru, afară de faptul că am fost încolţit prea 
tare şi că vin să caut aici adăpost. 

Scena asta se petrecea cu un an înainte de întâmplările ce 
le-am prezentat la începutul acestei povestiri, adică cu un 


an înainte de arestarea lui Roland Candiano. 

Nu-i de prisos să reamintim ura înăbuşită şi nemărturisită 
ce-o simţea Sandrigo împotriva şefului său de bandă. 
Această ură, nu s-a uitat poate, se născuse din ziua când 
curtezana Imperia prinsă de Sandrigo, fusese adusă de 
dânsul în strâmtorile Piavei. Dar Scalabrino habar nu avea 
că era urât astfel de locotenentul lui. 

Se mulţumi deci să răspundă: 

— Intră, frate, Juana vezi dacă poţi să-i dai ceva de 
mâncare lui Sandrigo. 

Juana se îngălbeni. Sandrigo bău, mâncă, se strecură sub 
o învelitoare, şi ostenit, adormi în curând. Când mica Juana 
se retrase spre camera ei, aruncă spre Sandrigo, adormit, o 
ultimă privire. 

În noaptea aceea, pentru întâia oară, fata dormi rău. 

Sandrigo stătu opt zile în casă. Îşi petrecea serile 
istorisind isprăvile sale, şi Juana îi admira îndrăzneala şi 
vitejia, după cum îi admirase puterea şi frumuseţea. 

În ajunul plecării sale, Sandrigo şi Juana se văzură singuri, 
Scalabrino fiind plecat după treburi. 

Banditul vorbea, după obiceiul lui, despre alergăturile lui 
prin munţi. El se întrerupse deodată ca să exclame: 

— Ştii că eşti foarte frumoasă? 

Juana îşi lăsă capul în jos. Era o mică sălbăticuţă care nu 
ştia nimic. Roşi tare, apoi îngălbeni, când Sandrigo îi luă 
mâna şi-i spuse zâmbind: 

— Vrei să fii nevasta mea? O să te iau în munţi, vei trăi 
printre flori sălbatice, printre mirţi şi fisticii care miros atât 
de bine. Îţi voi da rochii de prinţesă şi vei fi ca o mică regină 
a muntelui. 

Atunci ea îl privi drept în ochi şi răspunse: 

— Vreau să fiu nevasta ta, căci nu cunosc pe nimeni mai 
frumos decât tine. Haide dar, să găsim un preot care să ne 
unească, şi te voi urma pretutindeni unde te vei duce tu, 
cum trebuie să urmeze o femeie pe bărbatul ei. 


Sandrigo voi să strângă în braţele sale pe tânără fată. Dar 
ea se desprinse uşoară şi sălbatică, şi fugi de se închise în 
odaia ei. 

A doua zi Sandrigo plecă. 

Dar, fără îndoială, Juana făcuse asupra-i o puternică 
impresie, căci după aceea, se înapoie adesea. La fiecare 
călătorie a lui devenea mai grăbit, mai îndrăzneţ, dar Juana 
scutura din cap, şi repeta: 

— Te voi urma supusă şi credincioasă, când vom fi uniţi. 

Apoi se întâmplară evenimentele ce le-am istorisit. 

Sandrigo dispăruse după arestarea lui Scalabrino. Poate 
că sfârşise prin a o uita pe Juana. 

Dar Juana nu-l uita niciodată! Şi cu toată îndelungata-i 
lipsă, ea se gândea: „El mă iubeşte! Se va înapoia într-o zi, 
şi-i voi fi nevastă”. 

Acesta fu romanul de dragoste al bietei Juana. 

Ce gânduri trebuie să fi trecut prin mintea acestui înger, 
în seara când bătrâna soţie a dogelui, Silvia murindă, ea 
cobori să-i caute medicamentele ce ar fi putut-o izbăvi! 

Din ce necunoscute izvoare de devotament, scoase ea 
puterea necesară pentru o atare jertfă! 

Şi când după ani îndelungaţi ea îl revedea pe acela ce-l 
iubea, ce disperare trebuie să fi încăput în sufletul ei, 
răspunzându-i lui Sandrigo: 

— Da, am un ibovnic! Şi sunt aici în casa lui! 

La aceste din urmă cuvinte, Sandrigo se sculă fără de 
veste. Chipul lui deveni ameninţător. 

— Juana, mormăi el, tu minţi. Nu ai ibovnic. Trăieşti aici cu 
fostul doge al Veneţiei, Candiano, şi cu fiica curtezanei 
Imperia. 

Juana înăbuşi o exclamare de groază şi privi în jurul ei, 
căutând o armă, hotărâtă să ucidă pe omul ce-l iubea. 
Sandrigo surprinse această privire şi sălbatica voinţă ce o 
conţinea. El ridică din umeri. 

— Ascultă, reîncepu el cu o voce morocănoasă. Sunt doi 
oameni ce m-au jignit de moarte. Între ei şi mine este o 


luptă fără de milă. Tu îi cunoşti. Nu-i nevoie să-ţi mai spun 
numele lor. Acum am nevoie, eu, ăsta care-l vezi, de mica 
Bianca, aflată în această casă, sub paza ta. Nu vreau să-i fac 
nici un rău. Departe de mine lucrul acesta, vreau numai s-o 
duc înapoi la mama ei. Asta-i folositor planurilor mele. Eşti 
cu mine împotriva duşmanilor mei? Dacă da, vino! Un preot 
ne va uni, vei fi nevasta mea pentru totdeauna. Îmi spui că 
nu mai eşti vrednică de mine. Dar nu vreau să pricep ceea 
ce înţelegi tu prin asta. Ştiu un lucru, acela că te iubesc şi 
că tu mă iubeşti. O să vii deci cu mine la Veneţia, vei povesti 
tot ce s-a întâmplat aici, apoi de acolo vom merge să căutăm 
un preot, care ne va uni. Ei, ce zici Juana? 

— Spun că, eu vie fiind, Bianca nu va ieşi de aici! 

Ea rosti aceste cuvinte strângându-şi dinţii cu un fel de 
neînduplecată energie. 

— Aşa, reîncepu banditul, tu eşti împotriva mea? 

— Da! 

— Şi spui că mă iubeşti? 

— Da! 

— Cu atât mai rău, răcni Sandrigo, tu ai dorit-o! 

Vorbind astfel se aruncă asupra tinerei femei, pe care o 
răsturnă. Între dânşii lupta nu putea fi îndelungată. În 
câteva clipe, Juana se pomeni ferecată şi cu căluş la gură. 
Sandrigo îşi ridică pumnalul. Dar poate că o licărire de milă 
veni să lumineze această întunecoasă scenă, căci braţul 
ridicat spre a lovi, căzu în jos. 

— De fapt, şopti el, este de prisos. Şi apoi nu-s supărat 
dacă ea le va povesti întâmplarea. Vor vedea cu ce om au de 
furcă! 

Răsturnând-o pe Juana, atinse cheia ascunsă în sânul 
femeii, o luă, deschise uşa ce ducea la odaia Biancăi, dar 
acolo şovăi o clipă. 

— Trebuie să mă sinchisesc oare de bătrân? Şopti el. La ce 
bun? Nebun şi orb, îşi sfârşeşte viaţa încetişor. 

Atunci luând cu hotărâre un sfeşnic în mână, intră şi se 
văzu într-o încăpere goală. Merse mai departe, intră într-o 


altă odaie, unde dormea bătrânul Candiano. 

Banditul se apropie încetişor de patul moşneagului şi-l 
contemplă o clipă cu un zâmbet batjocoritor. 

— Ăsta nu merită o lovitură de pumnal! Murmură el într- 
un sfârşit. 

Zgomotul ce-l făcuse, deşteptă fără îndoială pe moşneag, 
căci ochii i se deschiseră. Şi aceşti ochi goi, fără privire, se 
aţintiră în gol cu o stranie expresie. 

Sandrigo, viteaz ca un bandit în faţa primejdiei trupeşti, se 
înfioră de o groază superstiţioasă. 

I se păru că aceşti ochi albi conţineau o ameninţare. Se 
dădu încet înapoi şi închise fără zgomot uşa. 

Atunci rânji cu cruzime şi ridică din umeri. 

— lată! Mi-e frică acum! Mormăi el. Frică de ce? De acest 
bătrân nebun? Haide! La treabă, băiete! 

Reluă cu hotărâre calea ce-o străbătuse în direcţie 
contrară şi se opri în faţa unei alte uşi. 

O deschise cu băgare de seamă, îşi băgă capul prin 
deschizătura uşii şi zâmbi. 

— Aici e! Şopti el. 

Într-adevăr acolo dormea Bianca un somn paşnic şi fericit 
de copil. Un zâmbet uşor plutea pe corola roşie ca focul a 
buzelor ei. Braţul ei alb, frumos, era ieşit în afară şi căzut 
de-a lungul patului. Mişcarea regulată a răsuflării îi ridica 
încetişor sânul ei de fecioară. Banditul nu-şi putu stăpâni o 
înăbuşită exaltare. 

— Pe toţi sfinţii, cât este de frumoasă! Îşi zise el. 

O bruscă lumină se aprinse în ochii săi, şi poate o gândire 
urâcioasă îi străbătu prin minte. Dar se potoli, gândindu-se 
fără îndoială, că se afla acolo ca să facă o afacere bună şi nu 
pentru a se lăsa în voia patimii, ce-i cucerea simţurile cu 
furie şi grosolănie. 

Bianca nu se deşteptase. 

Sandrigo puse sfeşnicul pe o masă, se sili să dea feţei sale 
o expresie de blândeţe şi atinse cu vârful degetului umărul 
gol al tinerei fete. 


La atingerea pielii mătăsoase, calde şi parfumate, îl năpădi 
pe neaşteptate o ciudată beţie. 

Se încovoie rătăcit, cu capul pierdut. 

Buzele-i furioase se lipiră de buzele Biancăi. Tânără fată se 
trezi, deschise ochii înspăimântați şi avu o bruscă tresărire 
de groază, în timp ce ea se înfăşură cu învelitoarea, şi dădu 
un țipăt. 

— Juana! Juana! 

Un muget înăbuşit îi răspunse. Sandrigo îşi recăpătase 
sângele rece. 

— Nătărău ce sunt! Se gândi el, o să stric un minunat 
prilej de pricopsire! 

Bianca nu mai îndrăznea acum să mai facă nici o mişcare; 
vocea îi pierea în gâtul chinuit de spaimă; tremura şi 
închidea instinctiv ochii. Numai că groaza era încă şi mai 
puternică decât spaima; cu o mişcare maşinală a capului, ea 
încercă să-şi şteargă buzele cu învelitoarea. 

— Liniştiţi-vă, signora, zise Sandrigo. Nu vreau să vă fac 
nici un rău. Ascultaţi-mă fără groază, vă rog, şi luaţi aminte 
la cuvintele mele, căci nu avem timp de pierdut. Vă jur că 
nu vi se face nici un rău. E de prisos să o mai strigaţi pe 
Juana. Ea nu mai este aici. Mă auziţi, nu-i aşa? 

Bianca făcu un semn. 

— Bine, reîncepu Sandrigo. lată ce am a vă spune. Vin din 
partea mamei dumneavoastră. 

— Mama mea! Exclamă Bianca. 

— Da, signora Imperia. Ea mă trimite, şi pentru a dovedi 
că vă spun adevărul, vă voi povesti ce s-a întâmplat. Aţi fost 
răpită din casa mamei dumneavoastră, fără voia ei, dacă nu 
fără voia dumneavoastră. Signora Imperia este disperată. 
Ea mi s-a adresat mie ca să vă regăsesc. Mă credeţi? 

Toate astea părură firesc şi de crezut tinerei fele, care 
şopti: 

— Continuaţi. 

Bun! Se gândi banditul. Lupta este câştigată! 

Şi el continuă tare: 


— Mama dumneavoastră, signora Imperia m-a rugat deci 
să mă apuc să vă caut. Am primit, am încercat să vă 
regăsesc şi am fost destul de fericit ca să izbutesc; această 
casă, unde sunteţi sechestrată de răpitorul vostru. O, nu 
protestaţi, e de prisos! Ori, iată acum, ce o să spun. Mă voi 
retrage în odaia de alături, unde voi aştepta zece minute. 
Vă veţi folosi de aceste zece minute, ca să vă îmbrăcaţi şi să 
fiţi gata să mă urmaţi. 

— Să vă urmez! Exclamă tânără fată, care-şi recapătă 
încetul cu încetul toată energia. Niciodată! Cu ce-mi 
dovediţi că veniţi din partea mamei mele? 

— O să mă urmaţi, nădăjduiesc, de bunăvoie, zise 
Sandrigo. Vin din partea doamnei Imperia, care mi-a dat 
ordine lămurite şi mi-a adăugat să întrebuinţez chiar şi 
forţa, dacă, prin absurd, aţi fi îndeajuns de ingrată, încât să 
refuzaţi a veni să mângâiaţi o mamă care plânge şi suferă. 

— Ce să fac? Ce să cred? Bâlbâia fata atentă. 

— Deci, urmă nepăsător banditul, cred că în zece minute o 
să mă urmaţi de bună voie, cu dragă inimă, şi v-o jur că 
mâine veţi fi în palatul doamnei Imperia în deplină 
siguranţă. Orice ar fi, orice veţi hotări, peste zece minute 
voi intra aici. Îmbrăcată sau nu, vă voi înşfăca, vă voi lega şi 
vă voi duce cu de-a sila, dacă refuzaţi să mă urmaţi. 

Zicând aceste cuvinte Sandrigo se convinse dintr-o repede 
ochire de jur-împrejur că odaia nu avea nici uşă nici 
fereastră, pe unde să fugă fata. 

Atunci se închină cu răceală şi nu fără un fel de ironică 
galanterie, apoi ieşi. 

Bianca îngrozită se îmbrăcă în toată graba. 

Era convinsă că acest necunoscut îi spunea adevărul. 
Toate cuvintele lui concordau cu împrejurările răpirii sale. 
Desigur că mama sa trebuia să fie deznădăjduită şi o căuta. 

Orice împotrivire i se păru cu neputinţă tinerei fete. 

Nu-i lipsea curajul şi era hotărâtă să se apere, dacă omul 
acesta minţise. Îşi strecură în sân un mic pumnal, şi când 


Sandrigo, fără veste, deschise uşa, după cele zece minute, o 
găsi pe Bianca gata îmbrăcată. 

— Eşti gata să mă urmezi? Întrebă el. 

Bianca avu o clipă de groază nebună, găsindu-se în faţa 
acestui ins şi din nou strigă cu deznădejde: 

— Juana! Juana! 

— Vă repet că Juana nu mai este aici, zise banditul. Să 
sfârşim. Sunteţi gata? Sau trebuie să folosesc forţa. Ceea ce 
aş face-o cu mare părere de rău, vă jur, dar fără şovâăire! 

Sandrigo se exprima, cu o linişte hotărâtă şi un fel de rece 
politeţe. 

Bianca îl privi. Făcu gestul unei persoane care ia o 
hotărâre extremă încredinţându-se întâmplării şi răspunse: 

— Sunt gata, domnule. 

— Foarte bine! Spuse cu voioşie banditul. Ei, pe Sfânta 
Fecioară Maria, trebuie oare atâtea mofturi unei fete 
cinstite ca dumneavoastră, pentru a se duce să-şi 
regăsească mama înlăcrimată? 

— Mergi, te urmez! 

Sandrigo apucă fata de braţ şi o târî cu repeziciune. 

La această grosolană atingere ea avu o mişcare de revoltă, 
şi aspra amintire a sărutării ce o primise, pe care o 
suportase, o făcu să înţepenească înnebunită, dar era prea 
târziu! Sandrigo o ţinea. Bianca înţelesese că orice 
încercare i-ar fi fatală şi că omul acesta s-ar lupta ca un 
disperat. 

Ea îl urmă! 

Sandrigo străbătu casa cu paşi mari, străbătu grădina, şi 
peste câteva clipe mai apoi, ajungea la căruţa al cărei catâr 
îl legase de un copac din drum. 

— Urcaţi, signorina! Spuse el. 

Bianca aproape leşinată, se urcă în căruţă. Dintr-o săritură 
Sandrigo se aşeză lângă dânsa, biciuind catârul; căruţa 
porni cu repeziciune. 

Hangiul nu minţise: catârul alerga ca un cal bun. 


Două ore de alergătură bună îl aduseră pe Sandrigo la 
lagune. El se opri la punctul unde lăsase barca. Bătrânul 
marinar care îl adusese, era acolo. 

— Îmbarcă! Zise el. Începusem să cred că nu mai trebuie 
să aştept! 

Fără să răspundă, Sandrigo sări jos. Se întoarse spre fată 
şi văzu atunci că tânăra leşinase. 

— Cu atât mai bine! Exclamă el printre dinţi, asta 
simplifică lucrurile. 

O apucă în braţe ca s-o ducă până la barcă şi când o ţinu la 
pieptul lui, când simţi dulcele parfum al părului ei urcându- 
se până la el, avu încă un minut de beţie înnebunitoare 
care-l făcuse să palpite în casa din Mestre. 

— Ah! Ah! Rânji marinarul. Înţeleg acum! 

— Taci, nătărăule! Mormăi Sandrigo pe care această 
exclamaţie îl readuse brusc la realitate. 

Depuse fata sub conul bărcii şi o acoperi cu îngrijire cu o 
manta de marinar. Aruncă asupra-i o lungă privire 
pătimaşă. 

— Ce să facem cu căruţa asta şi cu catârul? Întrebă 
marinarul. 

— Ţi le dau ţie! Zise Sandrigo. Va fi preţul cursei tale. 

— Drace! Exclamă marinarul holbându-şi ochii, începi să fii 
mare boier! 

Sandrigo făcu o mişcare de nerăbdare. 

— Să ne grăbim, zise el cu o voce tăioasă. 

Marinarul îşi chemă musul. 

— Ai să te duci, zise el, să duci căruţa asta la Mestre, ştii 
unde, la. Prietenul nostru. Ai să o laşi acolo şi ai să te 
înapoiezi la Veneţia cum vei putea, cât mai degrabă. 

Peste cinci minute barca aluneca spre lagună. 

Bianca îşi veni în fire în clipa când luntrea aluneca spre 
chei, acolo de unde se îmbarcase Sandrigo, adică aproape 
în faţa acelei cârciumi îndoielnice, unde intrase să-l caute 
pe bătrânul marinar. 


Fata umbla ca prin vis cu gândurile în dezordine. Ea văzu 
că o târa într-o casă cu o aparenţă ticăloasă, că o silea să 
urce pe o scară alunecoasă, că o împingea într-o odaie a 
cărei uşă o auzi că este încuiată cu întreită întorsătură de 
chei. De astă dată Sandrigo socotise că e de prisos să dea 
cea mai mică lămurire. 

Fata, nebună de groază, căzu pe un scaun şi începu a 
plânge. 

În acel moment era la amiază. 

Fără a pierde o clipă, Sandrigo se îndreptă în toată graba 
spre palatul Imperiei. După ciorovăieli cu valeţii curtezanei, 
fu în cele din urmă admis să dea ochii cu dânsa. 

— Doamnă, îi spuse el brusc, fiica dumneavoastră a fost de 
curând răpită. 

Imperia tresări, năpădită de o neaşteptată speranţă. 

— De unde ştii lucrul acesta? Întrebă ea palpitând. 

— Este de ajuns că o ştiu, doamnă, zise Sandrigo cu un 
zâmbet. Deci fiica dumneavoastră, Bianca, a fost răpită de 
un om care vă vrea mult rău. 

Ochii curtezanei aruncară un îndoit fulger. 

— Un om pe care-l voi ucide! Mormăi ea printre dinţi. 

Sandrigo auzi exclamaţia, şi posomorându-se pe 
neaşteptate, răspunse: 

— Afară doar de n-o muri de mâna mea. Dar vom trata 
lucrul acesta mai târziu, doamnă. Pentru moment, vreau 
numai să vă spun că pot să vă regăsesc copila. 

— Dumneata? 

— Eu, doamnă. 

— Unde este? Vorbeşte! 

— Vă voi spune când ne vom fi înţeles în privinţa unor 
anumite lucruri. 

— Care? Vorbeşte! O! Vorbeşte repede! Tot ce vei dori. 
Dar ai văzut-o pe fata mea! Pe Bianca mea! O, dacă aio 
inimă, spune-mi că nu a suferit, că nu este în primejdie! 

— Liniştiţi-vă, doamnă, zise banditul aproape mişcat. Fiica 
dumneavoastră nu a suferit nicidecum şi nu o ameninţă nici 


o primejdie. Într-o oră, dacă vreţi, ea va fi lângă 
dumneavoastră. 

— Într-o oră! 

— Este de ajuns doamnă, să ne înţelegem, afirmă 
Sandrigo. 

Tulburată de simţuri năvalnice, tulburată de bucurie şi de 
teamă, de speranţă şi chin, curtezana se înfioră. 

— Dar nu vezi că mor de nerăbdare! Exclamă ea. 
Povesteşte-mi cel puţin, unde ai găsit-o pe fiica mea şi cum. 

— Este foarte simplu, doamnă. Întâmplarea m-a dus la uşa 
unei case, ce se află prin împrejurimile Veneţiei. Vederea 
unei femei, cu care aveam interes să reînnoiesc cunoştinţa 
m-a oprit. Am observat, am ascultat, am privit fără să fiu 
zărit. Crâmpeie de convorbiri ce le-am surprins mi-au 
destăinuit că această femeie era acolo, pentru a o 
supraveghea pe fiica dumneavoastră. Aşa i-am aflat numele 
şi cum şi de cine a fost răpită. Am aşteptat momentul 
prielnic, şi ieri am intrat în casa aceea. Am întrebat-o pe 
signorina Bianca dacă vrea să mă urmeze, ca să vină acasă 
la dumneavoastră. Ea s-a învoit, şi am adus-o într-un loc 
sigur. 

— În Veneţia? Zise palpitând de emoție. 

— Aţi zis Veneţia? Aici sau aiurea. Dar nu departe, în orice 
caz. 

Imperia se sculă şi răcni: 

— Du-mă la dânsa. 

— Uitaţi, doamnă, că am anumite condiţii să vă propun. 

— Cât vrei? Vorbeşte repede! 

— Bani? Ah, doamnă! 

— Dar ce vrei?! Întrebă curtezana mirată. 

La rându-i Sandrigo se sculă şi zise: 

— Uită-te bine, doamnă. Am făcut până acum nobila 
meserie de bandit. Mă numesc Sandrigo. Până la o 
depărtare de douăzeci de leghe în jurul Veneţiei tremură 
lumea la auzul numelui meu. Pot, dacă vreau, să-mi fac din 
nou o bandă cu care să îngrozesc acest ţinut. Dar am acum 


alte scopuri. Am făcut republicii însemnate servicii, unul 
dintre cele mai mari din câte se pot face, şi asta îmi va da 
un grad de seamă în oştirea căpitanului general. Vine un 
prilej, un război, şi pot ajunge chiar căpitan general. Sunt 
viteaz, sunt voinic, ştiu arta războiului. Bandiţii, doamnă, 
sunt războinici şi mereu în luptă! În definitiv vedeţi în mine 
un cavaler cu o frumoasă ţinută, susţinut de o ambiţie şi 
capabil de multe lucruri. Găsiţi în Veneţia, ori aiurea, un 
bărbat mai vrednic pentru signorina Bianca? 

— Dumneata bărbatul Biancăi! 

Era în acest strigăt un fel de dispreţ sălbatic. 

Sandrigo nu păru umilit. 

— O iubesc pe fiica dumneavoastră, reîncepu el cu 
simplitate şi simt că dragostea ce mi-a insuflat-o ea nu este 
din cele de rând ce se sting cu vremea. O să vă dau o 
dovadă ce mă miră şi pe mine însumi. 

O am pe Bianca în puterea mea. Era în braţele mele, fără 
nici un ajutor cu putinţă. 

— Ei bine? Şopti curtezana înfiorându-se. 

— Ei bine, ea e curată, doamnă! Şi jur pe iad, pentru întâia 
oară a ieşit o fată tot fecioară din braţele lui Sandrigo! 

O licărire de patimă sălbatică ţâşni din privirea lui. 

Vocea lui deveni răguşită şi atitudinea sa amenințătoare. 

— Răzgândiţi-vă, doamnă, sfârşi el. Vă ofer pacea şi 
alianţa. Spun alianţa căci aveţi de luptat cu un groaznic 
inamic. 

— Ce vrei să zici? Bâlbâi, curtezana. 

— Vreau să vorbesc de Roland Candiano! 

— Va fi arestat până în două zile. 

— EI! Nu cunoaşteţi cine-i omul acesta, doamnă. Eu nu l- 
am văzut decât vreo câteva clipe, şi vă afirm că dacă vrea, 
va înfrunta şi ţine piept oştirii Veneţiei, întregii sale oştiri. 
S-au trimis împotrivă-i o sută de zbiri. El era singur într-o 
casă împresurată. Şi încă este liber! Vă repet că aveţi 
nevoie de mine. Vă las să vă gândiţi până mâine. Mâine, 


doamnă, voi deveni aliatul şi fiul dumneavoastră sau 
duşmanul neîmpăcat, după alegerea dumneavoastră. 

Imperia voi să dea un țipăt, să-l oprească pe bandit. Dar 
Sandrigo se şi îndepărta cu repeziciune şi se făcea nevăzut. 

Curtezana se prăbuşi pe un scaun, poate mai 
deznădăjduită decât în ziua când fusese răpită Bianca. 

— Fata mea, nevasta banditului Sandrigo! Şopti ea. Astfel 
iată unde trebuia să ducă dragostea mea de mamă! Bianca, 
floare a nevinovăţiei, o naivă, nu-i mai puţin decât fiica 
curtezanei! Şi ce-i trebuie unei fete de curtezane? Un 
bandit! 

Ea izbucni într-un hohot de râs nervos. 

— Într-o zi, reîncepu ea chinuitorul ei monolog, fiul unui 
bogat negustor a văzut-o pe Bianca mea. S-a îndrăgostit de 
dânsa. Bărbatul acesta îmi părea înzestrat cu inteligenţă şi 
bunătate. Căsătoria fu hotărâtă, şi era să se facă logodna. 
Când află cine sunt eu. Plecă cu o impresie. Toţi acei care 
au văzut-o pe fiica mea, au avut aceeaşi privire de 
curiozitate obraznică şi batjocoritoare ce-mi străpungea 
inima. O fată de prostituată. Nu-i bună poate decât să 
devină şi ea tot o curtezană! Nimeni n-a avut milă de mine! 

Ea tresări. 

— Nimeni! Uitam pe omul acela! Lui Roland i-a fost milă, 
lui unuia! Şi-a aruncat asupra fetei mele o privire de 
îndurare, de milă şi nu de o obraznică plăcere. Numai el i-a 
respectat nevinovăția! Dar pe acest bărbat îl urăsc, îl urăsc, 
mi-e scârbă de dânsul fiindcă mi-a răpit copila, pentru că 
vrea să mă despartă pentru totdeauna de dânsa! 

Se făcu tăcere în gândirea ei. 

— Să fie oare numai pentru atât faptul că-l urăsc? Repetă 
ea înăbuşit. L-am iubit pe bărbatul acesta! M-a disprețuit, 
nu m-a dorit! O! Noaptea aceea când i-am mărturisit 
dragostea mea şi când mâna i s-a ridicat asupra-mi! Toată 
viaţa mea voi simţi ruşinea acestui îngrozitor moment. Da, 
da, mamă necurată, de aceea urăşti pe singurul bărbat în 
stare să-ţi izbăvească fiica! Nenorocită! Pentru ce-l mai 


iubeşti încă! N-ai încetat să-l adori! Pentru dânsul ai venit la 
Veneţia, pentru el te-ai înapoiat aici! Şi acum această 
patimă, pe care o credeai stinsă, se trezeşte şi se 
dezlănţuie. Şi ura ta este dragostea! 

Ea izbucni în hohote de plâns şi se târi spre odăiţa 
misterioasă, unde odinioară îl duse pe ibovnicul ei, Davila. 

Marele portret încadrat în aur era mereu la locul lui. 

Curtezana avu un fior. Groaznica scenă a omorului lui 
Davila se reconstituia în închipuirea ei. 

Ca şi odinioară, ea căzu în genunchi, şi braţele sale se 
întinseră spre minunatul portret, în timp ce un hohot de 
plâns îi zguduia sânii. 

În acea clipă Imperia uită de fiica sa, de Sandrigo, de 
Bembo şi de ura ei. 

Iubirea triumfa în ea. 

CAPITOLUL. VI - Tatăl. 

Timp de două zile Scalabrino văzuse pe şefii cărora 
trebuia să le predea scrisorile însoţite de instrucţiuni 
verbale. Cetele erau risipite pe un front de treizeci de 
leghe. Scalabrino făcu două zile şi două nopţi călărind, abia 
mâncând, alergând, cu o bucurie nebună, nesimţind 
osteneala. Când însărcinarea lui fu îndeplinită, îşi schimbă 
calul istovit de oboseală şi porni în goana mare pe drumul 
Mestrei, unde sosi seara pe la zece, adică în toiul nopţii. 

Îşi lăsă calul la han, unde abia descălecat se furişă spre 
casă. Casa era tăcută şi întunecată. 

Scalabrino se opri câteva minute. O nespusă tulburare 
frământa această fire aspră. Scalabrino era încă fermecat 
de bucuria de a şti că avea o fiică. Asta-i era de ajuns 
fericirii lui. 

— O clipă! Bolborosi el. Nu trebuie să dau buzna ca un 
nebun, în casă. Mai întâi nu trebuie să-i spun că sunt tatăl 
ei. Pentru moment nu-i interzis lucrul acesta. Da, dar am s-o 
văd. Îi voi vorbi. Şase zile! 

O puternică şi mare nelinişte îl chinuia. În ceasul acela 
Bianca era desigur culcată şi dormea. Ce motiv să dea 


Juanei ca să o deştepte din somn, ca să o vadă de îndată! Se 
gândi vreme îndelungată la această problemă şi negăsind 
dezlegarea, sfârşi prin a-şi spune: 

— Păcat de osteneală că am alergat atât! Trebuie să aştept 
până mâine dimineaţă; nu-i chip de făcut altfel. Să intrăm 
totuşi. Cel puţin voi afla veşti despre dânsa. 

Cu inima zvâcnind, cu marile-i mâini tremurând, deschise 
poarta grădinii cu o cheie ce i-o dăduse Roland; înaintă spre 
uşa casei, în care bătu în chipul stabilit în acest scop, 
aproape imediat se deschise uşa şi o văzu pe Juana. Era 
foarte palidă. 

— Tu eşti! Exclamă ea încetişor. În sfârşit. Tu eşti! 

— S-a întâmplat vreo nenorocire? Mugi Scalabrino 
intrând. 

Juana făcu un semn cu capul, că da, se întâmplase şi asta. 

Scalabrino se aşeză pe un scaun necutezând să întrebe, 
sigur fiind că nenorocirea se întâmplase Biancăi. 

Juana tremura uşor şi zise: 

— Bianca a fost răpită. 

Scalabrino se ridică în picioare, voi să rostească un 
blestem şi se prăbuşi grămadă. Juana alergă spre dânsul, 
mai mirată decât înspăimântată şi începu să-i frece fruntea 
cu apă proaspătă. În câteva minute uriaşul îşi veni în fire. 

— Bianca răpită? Şopti el. 

— Da, Scalabrino. Este o nenorocire, zise Juana 
observându-l pe uriaş. 

Două lacrimi mari ţâşniră din ochii lui Scalabrino. 

— Este o nenorocire, reîncepu Juana. Dar spune-mi, 
această întâmplare te mâhneşte într-un chip ciudat, mi se 
pare. 

Scalabrino aruncă o adâncă privire asupra Juanei. 

— Este fiica mea! Spuse el cu simplitate. 

— Fiica ta?! 

— Da, Juana. Este o întreagă poveste. Ai să o ştii mai 
târziu. Pentru moment sunt prea abătut. 


— Fiica ta! Repeta Juana înmărmurită de această 
destăinuire. 

Între timp Scalabrino se scutura ca un câine bătut. 

Făcea sforţări ca să îndepărteze adânca durere ce o 
simţea. Şi dacă trebuie spus totul, era în sufletul lui o 
mirare şi chiar un fel de bucurie îndepărtată, că resimte 
pentru întâia oară acest simţământ de suferinţă 
necunoscută. Asta-i pricinuia sentimentul unei noi omenii, 
mai încâlcită, mai largă. Căpăta o mai bună cunoştinţă 
despre el însuşi. Suflă mai cu tărie, se scutură şi zise: 

— Acum povesteşte-mi cum s-au întâmplat lucrurile. Şi mai 
întâi, îl cunoşti pe omul acela? 

Juana se îngălbeni. 

A rosti numele lui Sandrigo, ar fi însemnat să-l expună 
pumnalului lui Scalabrino. 

Aruncă o privire de linişte asupra uriaşului. Îl văzu 
tremurând încă şi palid, cum nu-l văzuse niciodată. 

— O astfel de durere se va transforma în mânie. O să fie 
ceva îngrozitor. 

Nu se putea înşela. Îl cunoştea pe Scalabrino şi-l văzuse la 
lucru. Ştia că nu o să mai aibă odihnă, până ce nu-lva fi 
întâlnit pe Sandrigo. Şi atunci! Mai era iubire în inima 
Juanei pentru tâlhar? Chiar după scena silnică, după 
zeflemelile lui, după răpirea Biancăi, să-l mai ierte încă? 

Suntem siliţi a zugrăvi acest caracter. Dacă am schiţat un 
portret asemenea modelului, nu s-a înţeles că Juana era un 
fel de întrupare a devotamentului. Era una din acele femei 
eroice şi duioase, la care jertfa, stare sufletească 
excepţională la cea mai mare parte a femeilor, devine 
starea normală. În câteva clipe ea îşi luase hotărârea şi cu o 
limpezire de nălucire ascuţită, privi viitorul. 

— Ei bine? Reluă Scalabrino, recunoscut-ai pe omul acela? 

— Îl cunosc, zise Juana. 

— Numele lui? 

— Sandrigo. 


Uriaşul sări, pumnii se strânseră cu furie, faţa-i 
descompusă dădu toate semnele acelei mânii furioase, care- 
| făcea atât de temut. 

— EI! Mugi dânsul. Ei bine, cu atât mai bine, jur pe talpa 
iadului că vechea răfuială ce-o avem amândoi, se va face 
dintr-o dată. 

Juana, nemişcată şi palidă, asistă fără vorbă la izbucnirea 
acestei furii. Scalabrino se linişti totuşi aproape într-o clipă, 
îşi şterse fruntea umedă şi reîncepu: 

— N-a răpit-o decât pe dânsa? 

— Da, bătrânul e aici. Acum două zile, în toiul nopţii. 

— Deci a spart uşile? Sunt doar solide! 

— Eu i-am deschis. Ascultă. A venit, a bătut, i-am 
recunoscut vocea, am crezut că este urmărit, atunci mi-a 
fost frică, şi totul s-a risipit din mintea mea, afară doar de 
gândul că nu voiam ca Sandrigo să fie arestat. 

Vorbea cu o voce mohorâtă fără accent, fără izbucnire. 

Scalabrino mai întâi mirat, o observa cu luare-aminte. 
Înţelesese dintr-o dată. Se duse lângă Juana, îi apucase 
mâna şi şopti: 

— Biata mea Juana. Sărmană surioară. Uitasem lucrul 
acesta! E atât de străvechi! Şi văd că e mereu acest tânăr în 
inima ta! Taci, Juano, taci! Nu-mi mai spune nimic. Înţeleg 
bine lucrurile ce nu le-am înţeles înainte de a-l fi întâlnit pe 
omul care a făcut din mine un om. Îl iubeşti mereu pe 
Sandrigo. E o nenorocire, o mare nenorocire. Căci nu ştii. 
Ar fi trebuit să-ţi spun. El mă urăşte. Pentru mine asta n-ar 
fi nimic. Dar dânsul mai urăşte şi pe Măria sa Roland. 
Ghicesc: ca să lovească în el, a răpit-o pe Bianca. Între el şi 
noi este un război de moarte. Ah, biata mea Juana! 

Se aşeză pe un scaun cu totul îngândurat, clătinând capul, 
în timp ce Juana, vărsa lacrimi amare, el reîncepu: 

— Ce o să faci? 

Ea ridică din umeri, ca pentru a arăta că nu ştia. 

Dar adăugă cu o voce înăbuşită: 


— Să nu crezi cel puţin că în toate acestea am vreo 
vinovăţie. M-am zbătut, m-am apărat. A trebuit să fiu legată 
şi să-mi pună căluş la gură, ca să mă împiedice să apăr fata. 

— Bun, să nu mai vorbim despre asta. Plec iar. Ştii în ce 
direcţie a plecat? 

— Cum să ştiu? Eram legată. Bătrânul mi-a tăiat frânghiile 
ieri dimineaţă. 

Scalabrino voi să se scoale, ca să plece. Dar îşi dădu seama 
că îl paraliza o nesfârşită oboseală. Se rezemă cu coatele de 
masă şi adormi adânc aproape numaidecât. 

Juana se aşezase pe scaun gânditoare. 

— M-a întrebat ce voiam să fac! Parcă mai ştiu şi eu ce? 
Am ceva de făcut? Nenorocirea pluteşte deasupra capului 
meu. De va fi ucis Sandrigo mor şi eu. De va triumfa, voi 
asista la ruina celor ce-i iubesc. A cui înfrângere trebuie s-o 
doresc? A fiului Silviei sau a lui Sandrigo? 

Se adâncea astfel în cugetările ei încâlcite şi posomorâte. 

Pe la cinci dimineaţa, Scalabrino se trezi pe neaşteptate. 

— Cred că am dormit, zise el. Eram aşa de ostenit! E o oră 
de când dorm? 

— O să se facă în curând ziuă, zise Juana. 

Scalabrino tresări. M-a lăsat să dorm, se gândi el, pentru 
ca Sandrigo să mi-o poată lua înainte! 

Spunea poate adevărul. În toată graba, îmbucă o mâncare 
sumară ce i-o pregăti tânăra femeie. Apoi o sărută cu 
duioşie şi-şi luă rămas bun de la dânsa, zicându-i: 

— În această nenorocire, Juana poate tu eşti cea mai 
lovită. Orice s-ar întâmpla aminteşte-ţi că sunt fratele tău şi 
că pentru tine aş face multe şi de toate. Voi încerca s-o 
regăsesc pe Bianca. Este viaţa mea. Dar ascultă-mă bine, 
sora mea, omul ăsta mizerabil care-ţi fură biata ta inimă, de 
care este nevrednic, ei bine, dacă mă voi găsi în faţa lui, ţi-o 
jur să nu-l lovesc eu întâi! 

Juana avu o tresărire de bucurie adâncă. 

— Ah, frate, bâlbâia ea, eşti într-adevăr bunul meu frate! 

El se îndepărtă cu grabă. 


Aceste două inimi îşi îndeplineau ursita lor cu o simplitate 
sublimă. Era în ciocnirea acestor ursite, şi unite şi 
potrivnice totodată, ceva din străvechea fatalitate ce-o 
sufereau. 

Scalabrino se întoarse la hanul unde îşi lăsase calul. Era 
prăpădit, plutind în voia simţămintelor contrarii şi 
deopotrivă de puternice. 

— Ah! Şopti el, pentru ce nu-i el aici? Pentru ce trebuie să 
aştept încă şase zile înapoierea sa? Ar găsi cuvântul 
adevărului mângâietor. Aşezaţi între fiica mea, pe care abia 
o cunoşteam şi pe care o iubesc din toate fibrele fiinţei 
mele, şi Juana, inimă adorabilă, Juana care este sora mea de 
atâţia ani îndepărtați, mi-ar spune de ce parte trebuie să 
mă întorc! 

Şi mereu îi venea în minte această gândire, că trebuia mai 
întâi să înceapă a-l căuta pe Sandrigo. 

Se aşeză la o masă şi porunci să i se dea de băut. 

Cu cotul pe masă, cu capul în mână, se gândea, biciuit de 
gândurile sale, cu ochii vag aţintiţi asupra unei mici curţi 
ce-o zărea prin fereastra întredeschisă lângă care se 
aşezase. 

Deodată zări în această curte o fată, care-l făcu să tresară. 

— Ce face aici Gianetto? Şopti el. 

Acest Gianetto nu era altcineva decât marinarul bărcii 
care-l adusese pe Sandrigo şi care avusese sarcina să aducă 
şi căruţa. Marinarul se sfătuia cu stăpânul hanului. 

— Ei bine, spunea acesta din urmă, iată-te şi restabilit. 

— Cum n-am mai fost niciodată, stăpâne. Două zile de 
fericire! Voi spune acolo, cât de bine m-ai tratat. 

— Mă bizui pe asta. Şi vei adăuga că ţi-am dat un taler, ca 
să te înapoiezi. lată-l! 

— Mulţumesc, stăpâne. Cât despre căruţă şi catâr, îmi vei 
da dovada că ţi le-am înapoiat. 

— Nu te îngriji de asta. Haide, acum. 

Tânărul marinar salută pe stăpânul hanului cu acel farmec 
înnăscut al venețienilor şi se duse fluierând printre dinţi o 


barcarolă. Peste câteva clipe, mai târziu, Scalabrino 
plătindu-şi consumaţia, încalecă şi porni în galop pe calea 
ce-o luase Gianetto. Nu întârzie să-l zărească la o sută de 
paşi înaintea lui şi de aici înainte îşi potrivi paşii, în aşa fel 
să-şi păstreze distanţa ce-l despărţea de marinar. 

Acesta din urma mergea cu pas zdravăn spre lagune. 

Era un tânăr de douăzeci şi doi de ani. 

Scalabrino îl cunoscuse odinioară, pe vremea când 
Gianetto era mus, servind tainica asociaţie ce se făcuse 
între bandiții din munţi şi marinarii portului Veneţiei. Îl mai 
văzuse întâmplător după fuga din temniţă. Când fu departe 
de Mestre, în largul câmpiei, Scalabrino îl ajunse pe 
marinar. 

— Ei bine, Gianetto, ce dracu faci pe aici? 

— Scalabrino? Exclamă marinarul. Pe legea mea, nu te mai 
recunoşteam după costumul tău de cavaler. Am venit cu o 
însărcinare de îndeplinit la Mestre, şi mă înapoiez la 
Veneţia. 

— Şi eu tot aşa. 

— Deci vom face drumul împreună! Spuse cu voioşie 
Gianetto. 

— Fie! Zise Scalabrino. Să facem împreună drumul şi să ne 
sfătuim. 

Şi uriaşul care descălecase începu să meargă alături de 
Gianetto, ducându-şi calul de frâu. 

CAPITOLUL. VII - La „Ancora de Aur” 

Scalabrino, alergând după marinar, nu avea un plan fixat, 
nici nădejde pozitivă. Ştia numai că Gianetto era mai mult 
sau mai puţin afiliat acestui fel de întinsă Mafia, ce nu 
cuprindea numai cetele înarmate, ţinând câmpiile din jurul 
Veneţiei, dar şi un mare număr de marinari din port. 

Se gândea că Sandrigo, izgonit din munţi, părăsit de ceata 
lui, trebuise să caute un adăpost în Veneţia şi în acest caz, 
nu era cu putinţă să nu-l fi zărit Gianetto. 

De altminteri Gianetto însuşi fu acela ce-i procură 
pretextul întrebărilor. 


— Cum se întâmplă, întrebă tânărul marinar, că nu te mai 
văd printre noi şi că te găsesc pe calea Trevisei, călărind pe 
un cal frumos? 

— Dar tu, Gianetto, ce faci tu pe aici? Răspunse 
Scalabrino. 

— Ei! Cu mine este altceva. Am avut o însărcinare de 
îndeplinit la un hangiu. Unul dintre prietenii noştri. 

— Eu? Reluă Scalabrino. Ei! Cu mine lucrul e şi mai 
simplu. Mă plimb, atâta tot. 

Marinarul clipi din ochi. 

— Te plimbi ca şi cum privind, o să zăreşti cumva dacă nu 
cresc printre pietre ceva taleri pe drum. 

— Ei, cam aşa ceva! Şi pentru cine făceai comisionul? 

— Pentru patronul Mariei. Nu o cunoşti pe „Maria”? Prima 
barcă din port, barca cu pânză sau cu vâslă. 

— Şi acum te înapoiezi? 

— La „Ancora de Aur”. 

Scalabrino tresări. Acest nume rostit pe neaşteptate în 
convorbirea lui, fu o dâră de lumină. Îşi aminti că în două 
sau trei împrejurări, fusese şi el la „Ancora de Aur” şi că 
acolo erau întâlnirile cele mai dese, cele mai sigure pentru 
bandiții pe care întâmplarea sau o ispravă oarecare îi 
aduceau la Veneţia. 

„Ancora de Aur” era o cârciumă îndoielnică, un fel de 
tavernă de noapte, unde venise Sandrigo. 

— Aproape că am dorinţa să te însoțesc, reîncepu 
Scalabrino. 

— Vino! Vei fi binevenit. 

— Da, dar am motive să mă feresc de zbiri. 

— Ei bine! Ştii că niciodată n-a pus piciorul vreun zbir la 
„Ancora de Aur”. Dacă a încercat vreunul s-o facă acum 
şase luni, apoi a fost vai de el. 

— Cum aşa? 

— N-a mai ieşit de acolo! Exclamă Gianetto hohotind de 
râs. 

— Ei bine! Şi cum asta? 


— Cunogşti hanul? 

— Cam aşa ceva. 

— Îţi aduci aminte de oblonul din fundul prăvăliei? 

— Da, este oblonul pivniţei. O faimoasă pivniţă. 

— Mai de pomină decât cum o crezi. 

— Povesteşte-mi ceva despre asta. Mă interesează. 

— Ei bine, când din întâmplare „Ancora de Aur” primeşte 
o vizită neplăcută, stăpânul, meşterul Bartolo, îţi mai 
aminteşti de meşterul Bartolo, cred eu? 

— Bartolo Chiorul! Da, este un om cumsecade. 

— Hm! Este mai cu seamă un om voinic. 

— Deci, jupânul Bartolo, spuneai? 

— Ei bine! Oferă vizitatorului o stacană din cel mai bun vin 
al lui, apoi un altul, pe urmă un altreilea. Când vizitatorul 
este la a şasea stacană, nu-şi mai are gândurile lui limpezi şi 
nu-i mai este sete. Pricepi? 

— Pricep, dă-i înainte. 

— Atunci jupânul Bartolo pofteşte pe vizitator să vină să 
bea cu dânsul un vin şi mai bun încă, dar pe care trebuie să- 
| bea pe loc, în pivniţă. Căci este atât de delicat, încât nu 
poate fi transportat în sticlele în care este tras! 

— Ah! Ah! Şi atunci? 

— Atunci vizitatorul se scoală împleticindu-se şi jupân 
Bartolo îl pofteşte să-l urmeze. Deschide oblonul şi-l roagă 
să coboare. Vizitatorul coboară. 

Când din întâmplare arată o oarecare scârbă să coboare, e 
gata să-l ajute puţin. Căci sunt întotdeauna cinci, şase 
găligani la „Ancora de Aur” gata să facă servicii oamenilor 
de ispravă, care vor să viziteze faimoasa pivniţă. În sfârşit, 
pe scurt spus, când vizitatorul, de voie a coborât, jupân 
Bartolo închide liniştit capacul. 

— Drace! În sfârşit vizitatorul ce coboară să bea, sfârşeşte 
prin a muri acolo de sete? 

— De sete! Exclamă Gianetto. Haida de! Abia închis în 
privinţa lui jupân Bartolo, el se duce drept la canal, şi 
printr-o mică manevră cunoscută numai de el singur şi 


câţiva rari prieteni, face să se mişte o mică placă de fier ce 
se află, zice-se deasupra nivelului apei canalului. Această 
placă de fier ascunde o gaură. Şi această gaură este 
fereastra pivniţei. Atunci năvăleşte apa. În câteva clipe 
pivniţa este plină cu apă. Aşa că vezi bine, vizitatorul nu 
moare de sete acolo. 

— Într-adevăr, zise Scalabrino gânditor şi tremurând. Şi 
zici că acest chin a fost aplicat vreunui zbir? 

— Singurul care a încercat să vină la „Ancora de Aur”. Dar 
pivniţa a mai servit şi pentru alţii. 

— Pentru cine? 

— Pentru trădători. Şi pentru cei care au fost arătaţi lui 
jupân Bartolo de marele şef. 

— Bun! Şi cine este marele şef căruia se supune atât de 
bine vrednicul Bartolo? 

— Pentru ce mă întrebi asta? Întrebă Gianetto devenind 
neîncrezător. 

— Este foarte simplu. Sunt sătul de viaţa singuratică. Am 
vrut să lucrez pe seama mea şi mi-a ieşit anapoda. Aşa că n- 
aş fi supărat. 

— Să reintri în ceată! Zise marinarul izbucnind în hohote 
de râs. Poţi fi sigur că se va tăia viţelul cel gras în cinstea ta, 
de câte ori n-am vorbit de tine! Se vorbea mai deunăzi la 
„Ancora de Aur” despre isprăvile tale, ca de nişte legende. 
Şi mai cu seamă despre fuga ta! 

— Ah, fuga mea este cunoscută acolo? Zise Scalabrino 
tresărind. 

— Cine vrei s-o cunoască, daca nu foştii noştri prieteni? Pe 
scurt, vei fi binevenit. 

— Da, dar înţelegi că înainte de a mă învoi, vreau să ştiu 
cui trebuie să mă supun. 

— Este drept. Dar. 

Scalabrino văzu şovăiala tânărului marinar. 

— Ascultă, Gianetto, zise el. Dacă acela căruia îi spui 
marele şef, nu-mi convine, jur să-i uit numele. Cred că ai 
încredere în mine? 


— Da, fireşte! 

— Dacă dimpotrivă, îmi convine, vei avea cinstea şi folosul 
de a fi adus un recrut ca mine! 

— Ai dreptate, zise Gianetto convins. Ei bine, omul căruia i 
se supuse jupân Bartolo şi care este şeful nostru al tuturor 
în acest moment, este Sandrigo. 

Oricât de stăpân ar fi fost pe sine Scalabrino, nu-şi putu 
stăpâni o exclamare de bucurie furioasă. 

— Dar ce ai? Întrebă marinarul neliniştit. 

— Nimic, zise Scalabrino recăpătându-şi sângele rece. 
Sunt mulţumit că este Sandrigo, iată totul. 

— Aşadar îl cunoşti? 

— Da, am fost în aceeaşi ceată odinioară. 

— Deci vei fi dintre ai noştri? 

Scalabrino nu răspunse de îndată. Merse vreo sută de paşi 
în tăcere. Apoi oprindu-se deodată spuse cu răceală: 

— Gianetto, trebuie să mă urmezi. 

— Unde? Întrebă marinarul mirat şi privind cu nelinişte în 
juru-i. 

— Ai s-o ştii când am să ţi-o spun. Ascultă, n-o să-ţi fac nici 
un rău. Dimpotrivă, ai tot interesul să mă urmezi. Trebuie 
să ajung la „Ancora de Aur”, fără să fiu anunţat acolo. Şi cu 
toate jurămintele ce ai putea să mi le faci, n-o să ai nimic 
mai grabnic decât să-i istoriseşti convorbirea dintre noi, 
lucru ce mi-ar fi dintre cele mai primejdioase, aşa că te las 
să alegi între a mă urma şi a rămâne aici. Vor trebui patru 
inşi ca să te ia, ca să te poţi duce de aici! 

În acelaşi timp faţa lui Scalabrino se posomori. 

Îşi scoase pumnalul. 

Gianetto se îngălbeni. 

— Scalabrino, spuse el cu o voce tremurătoare, îndrăzni- 
vei să-ţi iei pe conştiinţă viaţa mea? 

— Nu, dacă te învoieşti să mă urmezi de bunăvoie şi repet, 
n-o să ai de cete căi. 

— Şi pe toţi dracii! Te voi urma până la capătul lumii, şi 
mai departe chiar, până în Elveţia, dacă trebuie! 


— Vino deci, şi să încercăm a umbla repede. 

După o oră de mers, cei doi oameni erau înapoi la Mestre. 
Înainte de a intra în orăşel, Scalabrino se mulţumi a spune 
tovarăşului său: 

— Un țipăt, un semn de chemare, şi-ţi vei fi dat strigătul de 
apoi, Gianetto! 

— Fii pe pace! Stăpân pentru stăpân, fie că eşti tu, fie că 
ar fi Sandrigo! 

— Dacă vorbeşti sincer, ţi-o jur că peste puţin ai să te 
feliciţi că i-ai părăsit pe Sandrigo şi pe Bartolo. 

La Mestre, Scalabrino îşi găsi un al doilea cal, pe care 
Gianetto încalecă de bine de rău. În aceeaşi zi chiar 
ajunseră la strâmtorile Piavei. 

Scalabrino îl încredinţă pe tovarăşul său în mâinile a trei, 
patru păstori, ce păreau că se odihnesc la intrarea Peşterii 
Negre. Privindu-i de aproape Gianetto zări că aceşti ciobani 
erau înarmaţi cu pumnale zdravene şi pistoale. 

Scalabrino spuse câteva cuvinte bravilor păstori, fără să 
coboare de pe cal, făcu jumătate ocolire şi se îndreptă spre 
Trevise şi Mestre. 

Inima uriaşului sălta în pieptul lui. 

— Numai de ar fi acolo, mizerabilul! Bombăni el. Nu mai 
să am timpul să-l ajung! 

Într-adevăr o groaznică gândire îi trecea prin minte acum. 
Bănuia că, dacă Sandrigo o răpise pe Bianca, vroia mai cu 
seamă să-l lovească pe Roland Candiano. 

Dar îl cunoştea îndeajuns pe bandit, pentru ca să ştie că 
frumuseţea tinerei fete l-ar izbi. Ori, Sandrigo nu se dăduse 
niciodată înapoi de la o siluire. 

A doua zi, după această scenă, pe la nouă seara, în sala 
tavernei „Ancora de Aur” erau vreo douăzeci de marinari şi 
de barcagii. 

— Haide, ieşiţi afară! Strigă pe neaşteptate stăpânul 
tavernei, vrednicul Bartolo în persoană. Este ora de 
închidere şi nu ţin să-mi atrag o vizită a domnilor arcaşi ai 
gărzii! 


Cea mai mare parte a băutorilor îşi plătiră consumaţia şi 
se duseră unii după alţii, unii singuri, alţii întovărăşiţi de 
fetele ce-i ajutaseră să golească o oală de vin vechi. 

Scalabrino se gândi la ceea ce-i povestise Gianetto. 

Văzu în închipuirea lui chepengul şi avu repede intuiţia că 
acolo voiau să-l târască ei. 

Dar Scalabrino era de o vitejie de fatalist. Avea în puterea 
lui de uriaş o încredere fără margini. Şovăi o clipă apoi 
zâmbi dispreţuitor. 

— Nu sunt decât doi, se gândi el. E prea puţin pentru 
mine! 

Se sculă zicând: 

— Haidem! 

— O, nu prea departe! Exclamă Bartolo cu o grabă ce ar fi 
trebuit să i se pară suspectă vizitatorului. 

Scalabrino îl urmă pe stăpânul tavernei şi intră hotărât în 
sala cu pricina. O grăbită privire de jur-împrejur sfârşi prin 
a-l linişti. Nu era în acea încăpere decât un singur om, 
Bartolo retrăgându-se discret. 

Şi omul acesta era Sandrigo. 

Stătea la o masă pe care ardea un sfeşnic şi două stacane 
lângă un ulcior. Era întors spre uşa rămasă deschisă, în aşa 
fel că Scalabrino aşezându-se în faţa lui Sandrigo, trebuia 
să fie la doi paşi de gaura căreia îi întorsese spatele. 

Văzuse Scalabrino hruba? Avusese cunoştinţă de această 
înscenare? Fu o înfruntare îndrăzneață? 

Veni de se aşeză foarte liniştit în aparenţă, la locul ce se 
părea că i se rezervase, zicând: 

— Salutare, Sandrigo. lată multă vreme de când nu ne-am 
mai văzut. 

— Salutare, Scalabrino, răspunse cu seriozitate banditul. 
Sunt mulţumit că revăd un vechi camarad. 

Scalabrino părea foarte liniştit. 

De fapt făcea o considerabilă sforţare, ca să nu sară de 
gâtul omului care-l trădase, îl împinsese în temniţele 
Veneţiei şi-o răpise pe fiica sa. 


LIA 


„Am jurat Juanei să nu lovesc eu cel dintâi!” mugi el în 
sine. 

Şi între aceşti doi bărbaţi fu o clipă de fioroasă tăcere, 
fiecare din ei înțelegând că-şi doreau unul altuia moartea. 
Mai ales Sandrigo era îngrozitor la vedere. Înfăţişarea lui 
violentă se contracta sub sforţarea ce-o făcea ca să pară aşa 
de liniştit ca şi potrivnicul său. 

În cele din urmă, Scalabrino vorbi. 

— Am voit să te văd, spuse el, înainte de a hotări dacă 
trebuie să te consider ca om, sau dacă trebuie să te ucid ca 
pe un câine. 

Sandrigo nici nu tresări. Se mulţumi să răspundă: 

— Eu aşteptam să-mi fi vorbit tu, pentru a lua aceeaşi 
hotărâre. 

— lată ce am venit să-ţi spun Sandrigo. Ura s-a născut în 
inima ta, deşi te-am tratat mereu ca pe un prieten. Această 
ură te-a împins la o crimă înspăimântătoare pe care legile 
muntelui o pedepsesc cu moartea: m-ai denunţat. Iu ai 
făcut să fiu arestat. Mărturiseşti? Sau tăgăduieşti faptul 
acesta? 

— Nu mărturisesc, spuse cu răceală Sandrigo, numai 
vinovaţii mărturisesc. 

— Deci tăgăduieşti! 

— Nu, eu am făcut să fii arestat. 

— Bine, zise Scalabrino care se înfioră. Am stat în 
temniţele de plumb şi în puțuri şase ani ucigători. Şi oricare 
ţi-ar fi isprava, n-aş vrea să am pe conştiinţă că ţi-am ajutat 
să treci „Puntea Suspinelor”. Am evadat. Atunci te-am 
întâlnit în munţi. 

— Da, în ziua când mi-ai furat banda, zise Sandrigo, 
strângându-şi pumnii, ziua când Roland Candiano m-a silit 
să strig „iertare” în faţa tovarăşilor noştri. După aceea? 

— După aceea! Ascultă, lucrul acesta devine îngrozitor! 
Este în lumea asta o femeie care are cea mai nobilă inimă. 
O iubesc ca pe o soră venerată. A făcut lucruri de acelea 


care, vezi tu, m-au făcut să plâng. Această femeie o cunoşti 
şi tu. Se numeşte Juana. 

Sandrigo avu un zâmbet batjocoritor. 

— În toate acestea, continuă Scalabrino, e o mare 
nenorocire. Faptul că Juana te iubeşte. Pentru ce? Cum? N- 
o ştiu. Dar te iubeşte, iată ceea ce-i sigur. Dacă n-ar fi fost 
asta, Sandrigo, te-aş fi ucis. 

— Apoi? 

— Aşteaptă! Juana primise în grija ei o fată. 

— Pe Bianca. Am răpit-o. Este adevărat, şi încă-i adevărat 
că am fost ajutat de iubirea Juanei. 

Scalabrino simţi că se clatină. Nebunia omorului imediat i 
se urca la creier. Totuşi se stăpâni. 

— Îţi poţi răscumpăra crimele, spuse el înăbuşit, 
înapoiază-mi această fetiţă, Sandrigo! Juana te iubeşte, va fi 
nevasta ta, şi-mi iau sarcina de a te îmbogăţi, de a-ţi face o 
viaţă fericită, de o sută de ori mai mult decât poţi tu dori. 

— Zău? 

— Ţi-o jur! 

— Aş primi bucuros, dar sunt două motive puternice ce se 
împotrivesc la aşa ceva. 

— Care? 

— Întâiul este că, dacă Juana mă iubeşte, eu n-o iubesc! 

— Apoi? 

— Apoi este faptul că acea fată, pe care mi-o ceri înapoi, 
acea Bianca. 

— Ei bine? 

— Ei bine, o iubesc! 

Scalabrino se sculă. Era aşa de îngrozitor, cu chipul lui 
albit şi ochii roşii, încât Sandrigo tremură. 

— Spui că o iubeşti pe Bianca? 

— Săriţi! Ajutor! Urla Sandrigo fără a răspunde. 

În acelaşi timp el împingea masa ce-o avea înaintea lui. În 
aceeaşi clipă, când Scalabrino răcnind îşi ridica pumnalul, 
şase inşi intrară în odaie şi se aruncară asupra lui 
Scalabrino. 


Acesta se dădu înapoi pentru a se ghemui într-un colţ. Pe 
când se dădea înapoi se simţi căzând în gol. 

Amândouă braţele se întinseră, mâinile se agăţară de 
podea. Sandrigo ridică scăunaşul pe care stătuse şi căzu 
greoi pe capul uriaşului. Mâinile scăpară din prinsoarea lor. 
Căzu. Bartolo lăsă numaidecât capacul hrubei. 

Buimăcit de lovitura ce-o căpătase, căzu în întuneric. 
Capul se mai târi încă pe una din treptele scării, pe care 
coborai în această groapă. Rămase leşinat. 

O impresie de răcoreală îl deşteptă pe dată. 

Ideea îngrozitoarei primejdii la care era expus i se înfăţişă 
în minte cu o grabă şi o limpezime înspăimântătoare. Se 
sculă în picioare, poticnind, în prada acelei amețeli a 
groazei care înţepeneşte chiar şi pe cei mai puternici în faţa 
neînlăturabilului. 

Şi povestirea, înfricoşătoarea povestire ce i-o istorisise 
Gianetto pe drumul însorit se schiţă în închipuirea lui 
întărâtată cu intensitate de o astfel de senzaţie, încât 
pentru o clipă i se păru că revede şoseaua albă peste tot, cu 
uşori nori de praf, bătrânii chiparoşi seculari ce se înălţau 
ca nişte personaje serioase ce se salută unii pe alţii, pajiştile 
înverzite ale rodnicei văi. 1 se păru că aude vocea lui 
Gianetto, batjocoritoare şi totuşi cam tremurătoare, 
descriindu-i sala, hruba, pivniţa fioroasă, zicându-i: 

— Vezi bine că nu se moare de sete în acea pivniţă. 

Toată această fantasmagorie trecu ca un fulger. 

În jurul lui totul era de o deplină întunecime. Deasupra 
capului său, pe undeva, auzea un fel de muget înăbuşit 
amestecat cu fluierături ascuţite. 

În acelaşi timp, impresia de aprigă răceală i se urca de-a 
lungul picioarelor. 

Un strigăt răguşit de deznădejde îi scăpă din gură: 

— Canalul! Placa de fier! Apa se urcă! 

Într-adevăr se urca destul de încet, dar se urca! 

Mugetul venea de la apa canalului care cădea în pivniţă. 
Şuierătura provenea de la aerul izgonit ce fugea printr-o 


țeava îngustă, făcută în tavan. 

Timp de câteva minute Scalabrino rămase încremenit de 
înmărmurire mută, ascultând nelămurita plescăitură a apei 
ce forma valuri mici. 

Ajunsese acum până la genunchi. 

Rând pe rând, icoanele Juanei şi a Biancăi i se înfăţişară şi 
un hohot de plâns îi sfâşie pieptul mare. 

— Să mor în clipa când era să fiu fericit! Şopti el cu o 
nesfârşită tristeţe. 

Apoi îi trecu pe dinaintea ochilor figura lui Roland, şi 
strigă: 

— O! Stăpâne, stăpâne! Unde eşti? 

Zgomotul vocii sale înăbuşite îl făcu să tresară. 

Se gândi la Sandrigo. Sandrigo care-i spusese cu 
grosolănie despre dragostea lui pentru Bianca. 

Şi Bianca era în puterea banditului. 

Un fel de furie îl cuprinse atunci. Pe dibuite căută scara, 
luptându-se cu apa din jurul lui, şi începu să urce. Capul i se 
izbi de chepeng. Îşi încovoie puternicii săi umeri de 
cariatidă, dar nu izbuti să rupă groaznicele fierării ale 
chepengului. Se trudi mult şi bine în zadar, şi când îşi 
constatase bine neputinţa, se aşeză pe o treaptă, îşi luă 
capul între mâini şi plânse. 

Între timp apa se urca întruna. 

Din când în când, la intervale neregulate, Scalabrino 
auzea un uşor vârtej; era apa care urcase o nouă treaptă. 

Acest chin îngrozitor dură două ore. 

Scalabrino simţi atunci că apa îi atingea picioarele. Îi 
produse aceeaşi impresie de răceală ce-o simţise la baza 
scării. 

Atunci se gândi că va muri aşa încetişor, aşteptând ca apa 
să-i ajungă la piept, apoi la gură; gândul acesta îi pricinui o 
furie neînfrânată. 

Prefera s-o sfârşească dintr-o dată. 

Gândul său evocă pentru cea din urmă oară, îmbrăţişa aşa 
zicând icoanele Biancăi şi a lui Roland, apoi se lăsă să 


alunece în apa neagră. 

Scalabrino era un înotător de prima forţă. 

Abia se scufundase în apă, instinctul de viaţă, mai puternic 
decât deznădejdea şi groaza, se trezi în el. După ce se 
lăsase la fund, se urcă iar la suprafaţă cu o puternică 
lovitură de călcâi, începu să înocate, rotindu-se în jurul 
pivniţei, cucerit de o speranţă nebună. 

Ce speranţă? 

Nici o idee precisă. Speranţa este un lucru vag de 
nepriceput. Este ultima flacără ce se stinge în om. Forţele 
trupeşti trag de moarte, curajul descreşte şi speranţa 
rămâne. 

Scalabrino spera fără să ştie ce. 

Înota suflând cu tărie ca un copil pierdut, nemaigândindu- 
se la nimic altceva, decât să se ţină la suprafaţa apei; se 
învârtea în jurul pivniţei, dibuind şi pipăind zidul, căutând 
uneori o ieşitură de care să se agaţe pentru a se odihni. 

O oboseală nespus de mare îl cuprindea. 

Degetele se îndepărtau convulsiv. Totuşi se îndepărta 
instinctiv de ultimele trepte ale scării unde s-ar fi putut 
odihni o clipă. Nu voia să se odihnească. Odihna era 
moartea. 

Şi deodată, pe când făcea încă o dată ocolul pivniţei, 
mâinile lui se agăţară de drugii ce închideau o gaură, un fel 
de răsuflătoare sau de fereastră. 

Pe acolo intra în pivniţă apa canalului! 

Sus, imediat după scurtă luptă ce se sfârşise prin căderea 
lui Scalabrino în gaura chepengului, Sandrigo îi dăduse 
afară pe toţi şi nu oprise lângă dânsul decât pe Bartolo 
Chiorul. 

Casa era singuratică acum. 

Cei doi bandiți sfârşiră prin a întări straşnic chepengul. 

— Iată ceva care preţuieşte mai mult decât puţurile 
temniţei, rânji atunci Bartolo. De aici nu se mai evadează! 

— Nici nu mai mişcă! Rosti Sandrigo încetişor. 


Se pusese în genunchi şi-şi lipise urechea de capac. După 
o clipă, el reîncepu: 

— Nu aud nimic! 

— Aşteaptă o clipă, răspunse Bartolo, şi ai să auzi! 

Stăpânul „Ancorei de Aur” ieşi repede. Sandrigo rămase 
singur. Se tolăni cât era de lung pe capacul pivniţei şi se 
lăsă cu toată greutatea, ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească 
lui însuşi că era adevărat că omul acela pe care îl ura cu o 
ură pe care anii o cimentaseră în inima sa, era chiar în acel 
înfricoşător mormânt. 

O expresie de nespusă bucurie sălbatică zgudui trăsăturile 
banditului. În acea clipă simţea aievea fericirea cea mai 
deplină din câte avusese în viaţa lui. 

Deodată auzi în fundul pivniţei un zgomot înăbuşit. 

Zâmbi. 

În acel moment intră Bartolo şi zise: 

— Scalabrino are ce bea acum! 

Sandrigo îi făcu semn să tacă şi ascultă, ca şi cum ar fi vrut 
să audă ultimele suspine ale nenorocitului, toate zgomotele 
acestei fioroase agonii. 

După o jumătate de oră el întrebă: 

— Cât durează lucrul acesta? 

— De obicei trebuie două ore şi jumătate ca să se umple 
pivniţa. 

Apoi nu-şi mai spuseră nimic. 

Sandrigo rămase culcat pe chepeng, iar Bartolo se aşeză 
pe un scaun şi-l privea. 

O tăcere copleşitoare apăsa în acea sală ce-o lumina 
mohorâta lucire a unui opaiţ. 

În sfârşit, pe la trei dimineaţa, Sandrigo se sculă. Încetase 
orice zgomot. 

Chiorul ascultă la rându-i, şi sculându-se palid de tot, rosti: 

— S-a sfârşit! 

Iar Sandrigo, gânditor, repetă: 

— Da, s-a sfârşit! 

CAPITOLUL. VIII - Marea curtezană. 


Sandrigo ieşi pe o uşă din spate şi urcă o scară ce ducea la 
singurul etaj ce se înălța deasupra cocioabei lui Bartolo 
Chiorul. Acest prim etaj era împărţit în mai multe camere 
ale căror uşi dădeau în aceeaşi tindă. 

Banditul se opri în faţa uneia din ele, se aplecă, ascultă 
îndelung, lipindu-şi urechea de broască. Nu auzi nici un 
zgomot. 

— Ea doarme! Şopti el. 

Atunci se sculă, păru că şovăie câteva minute, ca şi cum s- 
ar fi dat în elo luptă. 

Fără îndoială, că Sandrigo era mult mai socotit decât 
împătimit, căci se întoarse, pătrunse în odaia de alături şi se 
aruncă îmbrăcat pe un pat, unde adormi aproape 
numaidecât, toropit de un somn greu. 

Se făcea ziua mare când se trezi Sandrigo. Se gândi: 

— Isprava de astă-noapte m-a obosit mai mult decât o zi de 
bătălie. Hotărât, mai mult mi-ar fi plăcut să mă 
descotorosesc de el printr-o lovitură de pumnal. Mă simt om 
când ţin în mână bunul meu pumnal solid, scurt, ascuţit, 
lucitor. Luceşte, da, şi simt atunci că şi ochii mei lucesc ca şi 
el. Atunci vai de omul care este înaintea mea, zbir sau 
duşman! Sângele meu zvâcneşte, venele frunţii mi se umflă, 
inima îmi bate de plăcerea luptei. Omul se aşează în poziţie 
de apărare. Bagă de seamă! Lovesc, el se apără. Ah! Ah! 
Ilată-l atins! Şi când sângele ţâşneşte foarte roşu, asta mă 
îmbată şi atunci lovesc iar cu lovituri şi mai puternice. lată 
omul la picioarele mele, alb ca un pui căruia i s-a luat mult 
sânge. Şi eu sunt ostenit, dar gata să reîncep! Pe când astă- 
noapte! O, acel capac, acea gaură întunecoasă, fioroasele 
gâlgâiri ale apei ce se revărsa val-vârtej şi acele horcăieli ce 
le auzeam! Acele horcăieli ce le mai aud încă. Ah! O să le 
aud oare mereu? 

Scutură cu furie capul, foarte palid. Apoi sărind afară din 
patul lui, începu să-şi facă o găteală migăloasă, îmbrăcându- 
se cu hainele cele mai bogate, împodobindu-se cu giuvaiere 


şi încingându-şi în sfârşit o sabie care trebuia să fi lovit 
odinioară pulpele vreunui nobil. 

Pe măsură ce se deda acestei îndeletniciri, ideile lui luau 
un alt curs, dar păstrau aceeaşi silnicie. 

Sandrigo era fire năvalnică în crimă şi în iubire. 

Când fu îmbrăcat, păru să fie un oarecare bogătaş 
venețian de pe vremea aceea. Nu-i lipsea eleganța firească 
şi în ciuda naivelor exagerări ale costumului său, putea 
trece drept un frumos cavaler. 

leşind, el se mai opri încă în faţa acestei uşi, de care în 
noaptea trecută îşi lipise urechea. 

Păru că-l cuprinde iarăşi aceeaşi ispită. Făcu un gest 
cunoscut pentru a împinge bine zăvorul ce închidea această 
uşă. Dar în curând îşi scutură capul şi plecă. 

Peste o jumătate de oră pătrundea în palatul ducal. 

Şi nu era una din priveliştile cele mai puţin stranii ale 
acestei epoci tulburi, să vezi pe acest tâlhar scos de mult de 
sub scutul legii, al cărui cap era pus la preţ, intrând în 
palatul şefului statului. Sandrigo străbătu fără să pară că 
simte vreo încurcătură, întinsele săli unde aşteptau 
ambasadori, unde circulau ofiţeri, magistrați, boierime. 
Înmână uşierului o scrisoare şi aşezându-se pe o bancă 
mică de lemn, aşteptă cu răbdare. Aşteptarea dură două 
ore, după trecerea cărora acelaşi uşier veni să-l caute şi-l 
introduse în acel cabinet, unde am văzut că au intrat 
Bembo şi Aretin. 

Dogele Foscari era acolo, stând la acea masă bogată în 
simplitatea ei, ale cărei patru picioare, opera vreunui 
sculptor îndrăzneţ, înfățișau leul Veneţiei cu aripile 
desfăşurate. 

Foscari aruncă spre vizitatorul său o privire aproape 
nepăsătoare. 

— Domnule, zise el, mi-ai înmânat o scrisoare a marelui 
nostru inchizitor, Dandolo, care te recomandă bunei 
noastre voințe. 


Foscari, care în faţa patricienilor Veneţiei se prefăcea de o 
mare modestie, lua dimpotrivă nişte aere şi un grai de 
monarh, de îndată ce se afla singur în faţa unui străin. 

— Dar, printr-o ciudată uitare, această scrisoare ce te 
recomandă în chipul cel mai grabnic, uită. 

— Numele meu, nu-i aşa, Înălţimea ta? 

— Într-adevăr, zise dogele mirat. Şi trebuie să-ţi spun că, 
fără marea dragoste ce-o am pentru marele nostru 
inchizitor, nu te-aş fi primit. 

Foscari nu spunea că dimpotrivă, această însărcinare pe 
care o ghicise ca de bunăvoie, îi aţâţase curiozitatea. 

— Chiar eu, reîncepu Sandrigo am rugat pe Excelenţa sa 
Dandolo, să nu-mi spună numele temându-mă că nu voi 
avea cinstea de a fi admis înaintea Domniei voastre. Daţi-mi 
voie, să-mi spun deci singur numele. 

Dogele făcu un semn. 

— Înălţimea voastră, sfârşi banditul, unul din primele fapte 
ale înaltei dumneavoastră magistraturi a fost să puneţi preţ 
pe capul meu. Eu sunt Sandrigo. Presupun că acest nume 
mă scuteşte de o mai îndelungată prezentare. 

Foscari roşi de mânie. Primul său gând fu să cheme străjile 
şi să dea ordin să aresteze pe îndrăzneţul bandit şi să 
iscălească pe loc revocarea lui Dandolo. 

Dar nu dădu nici un semn exterior despre gândurile ce-l 
tulburau. Se gândi că dacă marele inchizitor i-l trimitea pe 
Sandrigo, o făcea pentru că era, fără îndoială mai de folos 
să-l cruţe pe bandit. Se mulţumi să spună doar: 

— Eşti aici oaspetele meu, jupâne Sandrigo. Pentru 
moment vreau să uit restul. 

— Ei bine, Alteță, tocmai asta am venit să vă rog să uitaţi, 
nu pentru o clipă, ci pentru totdeauna. 

— Vorbeşti cu multă îndrăzneală, prietene! 

— Poate că aş avea dreptul, Excelenţă, zise banditul, care 
înţelegea perfect că-şi primejduia capul şi că numai 
îndrăzneala putea să-i dea victoria. Am făcut un mare 


serviciu republicii. Pot să-i mai fac unul şi mai mare încă, şi 
adaug că, numai eu pot aduce ceea ce voi aduce. 

— Ce anume? Întrebă dogele. 

— Capul lui Roland Candiano! Răspunse banditul. 

Foscari nici nu tresări. 

De ani de zile exersa să păstreze o faţă nepăsătoare, ca şi 
cum sufletul său ar fi fost mai presus de sentimentele ce-i 
tulbură pe ceilalţi oameni. 

În realitate simţi o bucurie adâncă. 

Roland era groaza statornică a nopţilor lui. După evadarea 
lui Roland Candiano şi a lui Scalabrino, se încercase a-l face 
să înţeleagă că fugarii s-au înecat. Dar în acea scenă 
nocturnă de pe „Puntea Suspinelor”, în reparaţie, la care 
Roland asistase nevăzut, în acea convorbire ce-o avusese cu 
Bembo, sufletul afurisit al lui Foscari dăduse pe faţă 
neliniştile sale. 

Atât timp cât Roland era liber şi trăia, Foscari se simţea 
înlănţuit şi nu cuteza să încerce nimic. 

Între timp, Sandrigo continua: 

— Ca dovadă a celor ce spun, înălţimea voastră, încep prin 
a vă spune că l-am ucis pe Scalabrino. Omul ăsta nu-mi 
făcuse nimic mie. Dar era o primejdie foarte de temut 
pentru dumneavoastră. 

— Pentru mine? Exclamă dogele dispreţuitor. 

— Pentru dumneavoastră. Sau pentru republică, Alteţă. 
Presupun că e totuna. 

— Şi pentru ce putea fi acest bandit, un pericol? 


— Pentru că era braţul drept al lui Roland Candiano. El 
gândea şi Scalabrino îndeplinea. Amândoi împreună erau 
foarte puternici. Singur-singurel, Roland e mult mai slab, 
deşi încă atotputernic. 

— Atotputernic?! 

— Da, Înălţimea voastră. Marele dumneavoastră inchizitor 
v-a spus că Roland Candiano este în capul unei adevărate 
oştiri de bandiți. Ceea ce poate el întreprinde, trebuie s-o 
bănuiţi. În ce priveşte adevăratul scop ce-l urmăreşte, asta 
nu mă priveşte. Este destul să vă repet că numai eu pot 
pune mâna pe Roland, pentru că numai eu ştiu, de unde şi 
cum să-l prind. Lăsaţi-mă să continui, Înălţimea voastră! 
Veţi judeca după aceea. Am început prin a-l ucide pe 
Scalabrino fără nici un interes personal, şi asta înseamnă 
ceva ca şi cum i-aş fi smuls pumnalul din mâna lui Roland 
Candiano. Acum îmi daţi voie să vă pun o întrebare? 

— Vorbeşte. 

— Ştiţi unde este episcopul Veneţiei? 

— Cardinalul Bembo! Exclamă Foscari cu o tulburare ce 
nu şi-o putu stăpâni. 

— Da, cardinalul Bembo! A pierit, fără să ştie cineva ce s-a 
întâmplat cu el! Ei bine, eu. Eu unul, o ştiu! 

— Dumneata? 

— Am poliţia mea în munţi, după cum dumneavoastră o 
aveţi în Veneţia, înălţime. Am prieteni credincioşi care mă 
informează. 

— Ei, bine! Spune, vorbeşte! Unde-i Bembo? În numele lui 
Hristos, dacă nu te lauzi în această privinţă, ţi-ai băut 
norocul. 

— Văd, Înălţime, că începem a ne înţelege. Cardinalul 
Bembo este în puterea lui Roland Candiano, care, fără 
îndoială, are vreo ură veche de răzbunat împotrivă-i. Nu 
ştiu ce anume, nu-i treaba mea. 

Foscari se îngălbeni şi mai tare sub privirea fixă a 
banditului. Ştia prea bine, ştia cu vârf şi îndesat, pricina 


acestei uri! Şi fiindcă Roland lovise în Bembo, fără îndoială 
ar fi venit rândul lui Dandolo, lui Altieri şi al lui Foscari! 

Din acel moment îşi aruncă masca. Banditul triumfa. 

— Asta nu-i totul, reîncepu el, nu-i de ajuns să se ştie unde 
se află cardinalul episcop. Lucrul de căpătâi este a-l scăpa şi 
aduce la Veneţia. Îmi iau eu această sarcină. Chiar mâine 
episcopul va fi în acest loc, unde mă aflu eu acum, dacă 
voiţi. Şi după aceea, dacă voiţi, vi-l aduc pe Roland 
Candiano cu mâinile şi picioarele legate. 

— Ce trebuie să fac eu pentru asta? Întrebă înăbuşit 
dogele. 

— Voiţi cu tot dinadinsul, Înălţime? 

— Vreau! 

— Ei bine, acum când am spus ceea ce aduc, o să spun 
ceea ce cer. Sunt obosit să trăiesc în afara societăţii. Simt 
că nu eram făcut pentru viaţa rătăcitoare, mereu la pândă, 
şi că darurile mele personale nu se pot desfăşura pe loc 
decât într-o societate străjuită de poliţie. Pe scurt spus, 
doresc să trăiesc de acum înainte în Veneţia. 

— Ai iertare deplină şi întreagă, zise dogele. 

Sandrigo zâmbi. 

— O şi am, înălţime, zise el. Marele inchizitor mi-a hărăzit 
graţierea ce mi-o acordaţi! Domnia voastră nu-mi daţi 
aşadar nimic? 

— Ce-ţi mai trebuie? 

— Un grad onorabil în oştirea căpitanului general, ceva 
cam în felul unei locotenenţe într-o companie de arcaşi sau 
de archebuzieri. 

Şi văzând că dogele stătea pe gânduri, banditul adăugă: 

— Îmi este cu neputinţă să lucrez şi să-l prind pe Roland, 
dacă nu mă pot folosi de o oarecare autoritate. 

Foscari era omul hotărârilor rapide. Studiase pe Sandrigo. 
Îşi spunea că acesta îi putea face mari servicii şi că în 
sfârşit, pentru moment, îl izbăvea predându-i-l pe Roland 
Candiano. 


Şi apoi, adăugă în sinea lui, mai târziu vom vedea. Să-mi 
aducă, aşa cum a spus, capul lui Roland şi după aceea mă 
voi descotorosi eu de dânsul. 

Sandrigo tăcea şi aştepta. 

— Ce-mi ceri este enorm! Spuse în cele din urmă dogele. 

— O ştiu, Înălţime. Dar capul lui Roland şi viaţa 
cardinalului Bembo preţuiesc un grad. Mâine când 
prietenul dumneavoastră (apăsă asupra acestor două 
cuvinte) va fi aici, în faţa Domniei voastre, veţi hotări 
împreună, dacă merit locotenenţa mea. 

Foscari se sculă în picioare şi Sandrigo făcu tot aşa, 
crezând că audiența era terminată. 

— Stai! Zise dogele. 

Sandrigo se plecă palpitând. Foscari scotocise el însuşi 
într-o cutie, de unde scoase un pergament şi-l scrise cu 
mâna lui. În clipa când să iscălească, avu o ultimă şovăire. 
Apoi iscăli brusc, puse pecetea şi îi întinse pergamentul lui 
Sandrigo, care abia mişcat, se încovoie în două. 

— Stăpâne, am intrat aici ca un simplu negociator, ies de 
aici adânc devotat persoanei Domniei voastre. 

— Să fii mai cu seamă devotat intereselor republicii, zise 
Foscari, reluându-şi rolul. Astfel, mâine ai zis? 

— Mâine cardinalul episcop al Veneţiei va fi aici şi vă va 
spune el însuşi ce potrivnic este Roland Candiano! În ceea 
ce-l priveşte pe acesta, într-o lună de zile va fi în puterea 
Domniei voastre. 

— Bine! Du-te, domnule locotenent! 

Sandrigo tresări de bucurie nebună şi fugi afară. 

— Pe cer! Mugi el când fu în piaţa San-Marc, mi-am 
cunoscut greşit chemarea până aici! Dar o să recâştig 
timpul pierdut! Acum Bianca este a mea! 

Şi îmbătat alergă la palatul Imperiei. 

Aceasta îl aştepta din ajun, într-o ucigătoare nerăbdare. 
Într-adevăr, tâlharul, cu toată făgăduiala lui, lăsase să 
treacă ziua fără a se înfăţişa curtezanei. 

Aşa că, atunci când sosi, fu introdus numaidecât. 


— Ei bine, doamnă, v-aţi răzgândit? Întrebă Sandrigo. 

— Te aşteptam, iată totul! Nu ştiu domnule la ce să mă 
opresc. Fata mea este în puterea dumitale. Eşti cel mai 
puternic. 

— Dar şovăiţi s-o căsătoriţi cu un bandit! 

Imperia tremura. 

Ceea ce spusese Sandrigo, era exact expresia gândirii 
sale. 

— Nu vă fie teamă, reluă banditul, să spuneţi ceea ce 
cugetaţi. De altfel nu mi-aţi ascuns dezgustul ce-l simţiţi. Şi 
vreţi să vă spun ceva? Anume că dezgustul acesta mi se 
pare dintre cele mai naturale. Dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, aş gândi şi aş face ca dumneavoastră. 

— Ce vrei să spui? Bâlbâi curtezana. 

— Nimic altceva decât ceea ce spun. Bianca este o făptură 
desăvârşită, frumoasă şi curată pentru ca să devină nevasta 
unui bandit. 

Imperia zvâcnind şi chinuită, aştepta convinsă că Sandrigo 
juca faţă de dânsa cine ştie ce groaznic joc de ironie. Dar 
banditul îşi luase o înfăţişare de seriozitate ce-o încremeni 
pe curtezană. Sandrigo era într-adevăr hotărât să-şi ia noul 
lui rol în serios. 'Tâlhar dimineaţa, era acum locotenent de 
arcaşi, adică jandarm. 

Şi se ştie că în toate timpurile jandarmul a fost ceva grav. 
Siguranţa că se putea folosi de o părticică a puterii, de a fi 
un reprezentant al autorităţilor constituite, dădea omului 
acesta o mutră de îngâmfare, acea legănare a gândirii şi a 
umerilor care fac din Pandora veşnicul obiect al mirării şi 
uimirii oamenilor cu judecată. 

Sandrigo devenise aşadar jandarm, şi ar fi fost cu 
desăvârşire ridicol dacă rămăşiţele banditului n-ar fi lăsat 
ceva urme pe faţa lui. 

Continuă: 

— Aţi da pe fiica dumneavoastră unui ins care ar ocupa o 
situaţie oficială şi onorabilă în societatea venețiană? 

— Ce înţelegi dumneata prin asta? 


— De pildă, cineva care ar avea un grad în oştirea 
Veneţiei? 

— Da, mi-ai vorbit despre asta. Dar e o presupunere 
irealizabilă. 

— Crezi cu adevărat că este ceva irealizabil pentru omul 
înzestrat cu o voinţă puternică, atunci când această voinţă 
izvorăşte din acest ocean de forţe ce se cheamă iubire? 

— Iubire? Exclamă înăbuşit Imperia. 

— O, nu vă fie teamă de nimic! Exclamă Sandrigo. Fiica 
dumneavoastră este respectată, v-o jur. respectată pentru 
că o iubesc cu adevărat. Mă credeţi? 

— Te cred! 

— Asta-i mult. Nu mai sunt în ochii dumneavoastră omul 
prădalnic şi hărăzit spânzurătorii. Sunt bărbatul care 
având-o pe Bianca în puterea lui, a iubit-o îndeajuns ca s-o 
respecte. 

Imperia se înfioră. 

Dar într-adevăr groaza ce-o simţea din cauza fetei se 
micşora. Îl credea pe Sandrigo cu o mirare ce se asemăna 
cu admiraţia, îl credea capabil de fapte mari. 

— Ce aţi gândit despre mine, reîncepu fără veste banditul, 
dacă datorită curajului, îndrăznelii şi vicleniei, aş izbuti să 
înfăptuiesc această ipoteză, de ce spuneţi că este 
irealizabilă? 

— Aş crede că ai săvârşit o faptă uimitoare. Căci totul se 
împotriveşte să devii omul care spui. 

— Este adevărat, exclamă Sandrigo cu un zâmbet 
posomorât. Totul se opune, capul meu este pus la preţ. Unul 
dintre servitorii dumneavoastră denunţându-mă ar putea 
câştiga o avere. Un trecător care ar şti cine sunt, şi ceea ce 
am făcut, ar putea să mă înjunghie şi ar fi felicitat. Pentru a 
ajunge la țelul pe care mi l-am propus, ar trebui să aduc 
statului un serviciu oarecare, foarte mare. Şi încă şi asta n- 
ar fi de ajuns. Ar trebui poate să scap de la moarte vreun 
personaj sus-pus. Ce zic eu! Pe dogele însuşi! 

Vorbind astfel, Sandrigo se însufleţea. 


O ciudată şi adâncă prefacere se înfăptuia în Imperia. 
Acum simţea o admiraţie pentru bărbatul acesta, a cărui 
voce răguşită şi ochi însângeraţi o înspăimântaseră. 

Era cu adevărat frumos, voinic. 

El izbucni în hohote de râs, un râs fioros, care de altfel o 
îngheţa pe curtezană, o înnebunea. 

— Iată, acest sărman bandit izbăvind statul, scăpându-l pe 
doge. 

Şi fără veste scoțând pergamentul de la pieptul său, îl 
aruncă înaintea Imperiei. Se ridică şi rosti: 

— Ei bine, doamnă, s-a făcut şi asta! Vedeţi! Citiţi! 

Imperia apucă cu lăcomie pergamentul şi-l citi. Nu făcu 
nici un semn de uimire. Nu spuse nimic. De câteva clipe 
Sandrigo părea capabil de lucruri mult mai mari. 

În această fire de curtezană se îndeplinise o operă 
pasională, cu repeziciunea erupţiilor vulcanice. 

Îl asemănase pe Sandrigo cu Roland Candiano. Ba îl 
socotea şi mai puternic. 

Citirea pergamentului care făcea din tâlhar un ofiţer al 
oştirii venețiene, această citire care cu o oră mai înainte i se 
păruse un vis, nu-i pricinui nici o emoție mai violentă. 

Obrajii i se pătaseră cu roşu. Ochii ei dogoreau. 

— lată-te deci ofiţer! Spuse ea cu o voce tremurătoare. E 
frumos, e lucru mare, şi vei fi încă şi mai mult. Ceea ce 
spuneai, ai făcut, o simt, sunt sigură de asta. Ai scăpat 
republica. L-ai izbăvit pe doge. Cum? Puţin mă interesează! 
Cât de puternic trebuie să fii şi cum trebuie să tremure 
ceilalţi oameni înaintea dumitale! Cât de grozav trebuie să 
fii în capul bandei dumitale dezlănţuite! Pentru ce nu te-am 
întâlnit odinioară prin strâmtorile Piavei. 

Sandrigo tresări şi privi cu luare-aminte, mirat, pe 
Imperia. 

— Dar mi se pare că te văd, continuă Imperia a cărei 
judecată se rătăcea. Şi aşa cum te văd, aş fi vrut să te 
iubesc: groaznic, nemilostiv! Şi ar fi fost mare lucru 
dragostea curtezanei Imperia pentru banditul Sandrigo! 


Ea se apropiase de dânsul şi-i aruncase ambele braţe de 
gât. Buzele ei înălbite se ofereau, gâtul îi zvâcnea. O emoție 
de nespus îl cuprinse pe bandit, care în acea clipa când 
această minunată făptură, de o măreaţă neruşinare, se 
oferea lui, uită de Bianca, de doge, de Roland, de toată 
lumea în sfârşit. 

Ei se rostogoliră pe un covor şi timp de două ore nu mai fu 
altceva decât sălbatica şi puternica îmbrăţişare a acestor 
două firi năvalnice şi neîmblânzite. 

Sandrigo îşi veni cel dintâi în fire. 

Se gândi la Bembo, pe care trebuia să-l aducă dogelui. Se 
gândi la Bianca. Apoi cu o repede sforţare de voinţă se 
reculese şi întrebă cu răceală: 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebarea ce ţi-o pusesem, 
doamnă. 

— Care? Bâlbâi Imperia. 

— Eşti hotărâtă s-o dai pe fiica dumitale ofițerului 
Sandrigo? Dacă da, peste o oră, Bianca îţi va fi înapoiată. 

Imperia îşi aruncă braţele în jurul gâtului banditului, îşi 
lipi buzele de buzele lui, şi îi şopti: 

— Da, Sandrigo, a ta să fie fata mea! Căci sigur eşti 
vrednic de dânsa! 

Bianca petrecuse aceste trei zile într-un chin sfâşietor. 

Unde se afla? Ce voia de la dânsa? Cine era de fapt omul 
acesta care se dăduse drept un trimis al mamei sale? Abia 
cuteza s-o bănuiască. 

Totuşi constatase foarte repede că nu-i voia nici un râu, cel 
puţin în aparenţă şi pentru moment. 

Camera unde o închisese, era mică. Nu avea fereastră, se 
aerisea dintr-un gang sau tindă, printr-o deschizătură 
zăbrelită. Era în definitiv orânduită ca o temniţă, dar era o 
temniţă curată, şi la asta ţinea mai ales fata crescută într-un 
mare lux de găteală femeiască. O servitoare surdomută, 
judecând după mutismul absolut ce-l opunea oricărei 
întrebări, intra în această cameră de două ori pe zi şi-i 


aducea o masă, dacă nu rafinată, cel puţin bunişoară, din 
care dânsa abia dacă gusta. 

Foarte mândră, Bianca se stăpânea în faţa acestei femei. 
Dar plânse mult în orele ei de singurătate. Între timp 
groaza ei creştea, creştea mereu; şi închipuirea ei mergea 
până acolo, că-şi închipuia o veşnică sechestrare în această 
cameră unde se înăbuşea, când deodată auzi că se deschide 
uşa şi-l văzu pe Sandrigo intrând. 

Bianca abia îl zărise în noaptea răpirii. Dar îl recunoscu 
numaidecât şi nu se putu stăpâni să nu se dea înapoi cu o 
mişcare de teamă. 

Sandrigo văzu aceste semne de vădită silă ce-i insufla fetei 
şi zâmbi sigur de izbândă. 

— Signorina, zise el căutând a-şi îndulci cât mai mult 
vocea aspră şi răguşită, iată că vi s-au sfârşit suferinţele şi, 
dacă binevoiţi a mă urma, vă voi duce la mama 
dumneavoastră. 

— Afară doar de nu-mi schimbi numai temniţa. 

— A trebuit să vă păstrez aici mai mult timp decât aş fi 
voit, zise Sandrigo. Nu-s eu de vină, şi signora Imperia vă va 
spune-o ea singură. Veniţi signorita, veniţi fără teamă! O 
gondolă vă aşteaptă şi peste câteva minute veţi fi în braţele 
aceleia care vă iubeşte mai mult decât orice pe lume, şi al 
cărei prieten cel mai devotat am cinstea să-i fiu. 

Vorbind astfel, Sandrigo întinse mâna Biancăi. Dar fata 
refuză să se sprijine de ea, şi începu să meargă alături de 
bandit, tremurând deznădăjduită. 

O stranie gândire punea cu tărie stăpânire pe dânsa. 

Instinctul dreptăţii ce era în ea, o făcea să se teamă acum 
că omul acesta n-ar fi spus adevărul şi că n-ar fi un prieten 
al mamei sale. 

Ce putea fi comun între Imperia şi el? 

Întrezărea în chip nelămurit că n-ar fi mai în siguranţă în 
palatul mamei sale decât în camera ce-o părăsea. 

Când se văzu afară, în bătaia strălucitorului soare arzător, 
în sânul vieţii vesele şi harnice a portului Veneţiei, printre 


ţipetele negustorilor şi cântecele marinarilor ce descărcau 
corăbiile odgonite la chei, toate ideile fioroase i se risipiră. 

Răsuflă şi înflori la chip. 

Sandrigo o privi şi o flacără de admiraţie pătimaşă licări în 
ochii săi. Dar zări că nu era singurul care o admira pe 
Bianca. Nu numai un marinar, nu numai un târgoveţ îşi 
exprima cu glas tare mirarea plină de încântare. Atunci se 
grăbi s-o facă să intre în gondola care aştepta, o îmbie să se 
aşeze sub cortul ale cărei perdele de piele le lăsă în jos, iar 
el se aşeză lângă luntraş. 

Peste o jumătate de oră, Bianca se arunca în braţele 
mamei sale. După ce primele revărsări ale bucuriei se 
potoliră, Imperia îl luă pe Sandrigo de mână şi cu o ciudată 
înfiorare, zise: 

— Fata mea, zise curtezana, iată domnul Sandrigo, 
strălucit ofiţer al Veneţiei, locotenent de arcaşi. Este un 
prieten foarte scump, căruia îi datoresc că te revăd 
sănătoasă şi teafără. lubeşte-l, Bianca, căci merită să fie 
iubit de tine ca şi de mine. 

Bianca simţi că îngălbeneşte. Privirea ei se îndreptă de la 
mama sa spre Sandrigo. 

Şi gândurile de mai adineauri îi reveniră şi mai lămurite. 
Se înfricoşa de mama sa ca şi de Sandrigo. 

— O, Juana! Şopti ea. Dulce şi bună tovarăşă, unde eşti tu? 
Şi dumneata nobilul meu ocrotitor necunoscut, a cărui 
privire nu mai mă potolea şi mă liniştea, unde eşti oare? 

CAPITOLUL IX - Doua înfăţişări de tigri. 

Sandrigo ieşind din palatul Imperiei beat de bucurie şi de 
mândrie, părăsise Veneţia în toată graba, luând calea 
strâmtorilor Piavei. 

Ajunse pe la nouă seara în satul Nervesa şi intră într-una 
din ultimele căsuțe. Acolo erau adunaţi vreo doisprezece 
inşi. 

Erau culcaţi pe pământul bătătorit al unei vetre, lângă un 
foc pe care îl întreținea unul din ei aruncând braţe de lemn 
de foc. Dar, fără îndoială, nu dormeau căci la intrarea lui 


Sandrigo ei se sculară şi salutară cu acea gravitate şi acea 
uşurinţă a gesturilor oamenilor ce trăiesc o viaţă 
neatârnată. 

Sandrigo privi pe oamenii aceştia pe care cu greu îi 
recrutase de patru luni; era tot ce-i rămânea din vechile 
puteri de la munte. Dar, s-a văzut că, departe de a fi abătut, 
tâlharul îşi reformase în Veneţia chiar o ceată mai de temut 
poate. 

O posomorâtă mulţumire luci în neagra lui privire. 

— Sunt toţi aici? Zise el. Bine. Câţi sunt acolo sus? 

— Şase în total, răspunse unul dintre oamenii care părea 
să fie secundul lui Sandrigo. Dar trebuie procedat cu 
iuţeală. 

— Da, Scalabrino s-a învârtit pe aici timp de două zile şi s- 
ar putea să se mai înapoieze. 

— Scalabrino n-o să se mai întoarcă! Zise şeful. Vechea 
socoteală s-a rezolvat. 

Bandiţii se înfiorară. 

— Nu uitaţi ce v-am făgăduit, reîncepu Sandrigo. Comoara 
este în peşteră, veţi scotoci până la fund şi când veţi fi găsit- 
O, jumătate din ea este pentru voi. 

Ochii bandiţilor scânteiară şi izbucniră câteva înjurături, 
cu toată aspra disciplină ce-o aveau în faţa şefului. 

— La drum! Porunci Sandrigo. 

În câteva clipe bandiții se împrăştiară pe poteci deosebite. 
Negreşit că fiecare din ei primiseră de mai înainte porunci 
şi ştiau ce au de făcut. 

Sandrigo ieşi cel din urmă, şi gânditor apucă încetişor 
calea spre Peştera Neagră. Ajuns la o mie de paşi în 
preajma peşterii, se tolăni în dosul unui tufiş des de copăcei 
şi aşteptă. 

Aşteptarea dură aproape o oră. 

După trecerea asta de timp, o îndelungată fluierătură 
străbătu tăcerea nopţii. 

Atunci se sculă şi fără să mai ia măsuri, înaintă cu 
repeziciune spre peşteră, unde intră. 


Interiorul peşterii era luminat de o torţă. 

Patru inşi ferecaţi zdravăn stăteau într-un colţ, unul lângă 
altul, cu spatele la peretele de stâncă. 

— A trebuit să omorâm doi din ei, zise locotenentul lui 
Sandrigo. 

Acesta făcu un semn de nepăsare şi aruncând o privire 
spre prizonieri, zise: 

— Dezlegaţi-i. 

Într-o clipă cei patru prizonieri fură dezlegaţi şi se sculară. 

— Ascultaţi şi auziţi-mă bine! Zise Sandrigo. Eraţi din 
ceata mea. V-aţi răzvrătit împotriva mea, pentru a vă 
supune unui intrigant, unui om care nu e, care nu va fi 
niciodată dintre ai noştri. Mai mult încă, vin din Veneţia. M- 
am putut apropia de personalităţi cărora le-am smuls 
adevărul despre omul acesta, care a venit să tulbure 
organizaţia noastră. Ştiţi cine este acela pe care l-aţi 
adoptat orbeşte ca şef? Este unul dintre principalii agenţi ai 
Sfatului celor zece. Planul lui e simplu: să insufle încrederea 
tuturor bandelor din munţi, să le aducă la Veneţia şi să le 
prindă pe toate dintr-o dată. 

— Minţi! Zise unul dintre prizonieri. 

Sandrigo se sculă, lipi ţeava pistolului de fruntea aceluia 
ce-i vorbise astfel şi zise: 

— Eşti sigur că mint? 

— Minţi! Repetă prizonierul cu o voce puternică. O 
detunătură izbucni. 

Nefericitul se prăbuşi cu capul zdrobit şi un murmur de 
înfricoşată admiraţie îi străbătu pe bandiți. 

Sandrigo se aşeză iar cu răceală pe scăunaşul ce şi-l luase 
cu sine. 

— Continui, zise el. Vreţi să fiţi de ai noştri? Vreţi să 
repetaţi tovarăşilor noştri rătăciţi, ceea ce vă voi spune şi 
să-i înştiinţaţi de groaznica primejdie la care se expun? 
Dacă sunteţi bărbaţi, dacă sunteţi adevăraţi bandiți veţi 
primi, şi-i veţi izbăvi pe fraţii voştri. În ce mă priveşte, voi 


uita trecutul şi vă voi admite la împărţirea comorilor ce sunt 
aici. Hotărâţi-vă pe loc. 

— Primesc! Exclamă unul dintre prinşi. 

— Şi eu de asemeni, spuse un al doilea. 

— Dar tu? Zise Sandrigo, adresându-se celui de-al treilea. 

— Eu spun ca şi bietul Luigi: minţi! 

— Aşadar eşti gata să te duci după Luigi? Urlă Sandrigo. 

— Da, mai bine decât să trădez. Şi voi doi veţi vorbi mai 
curând sau mai târziu, vă veţi da seama de laşitatea 
voastră. 

— Loveşte, Sand. 

Nenorocitul nici nu avu timp să sfârşească. 

Sandrigo cu un gest fulgerător ridicase pumnalul. Arma 
intră în întregime în piept. 

Cei doi trădători îşi întoarseră capetele, palizi la chip. 

— Voi sunteţi iertaţi, le zise Sandrigo. Sunteţi de aici 
înainte de-ai noştri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată 
ceva. 

Plecară capetele bâlbâind o mulţumire. 

— Supraveghează-mi aceşti doi găligani, şopti Sandrigo la 
urechea ajutorului său, şi la primul semn. Nici o milă! 

Apoi cu glas tare: 

— Acum să se înceapă căutările! 

Un urlet de bucurie primi aceste cuvinte cu nerăbdare 
aşteptate. Făcliile se aprinseră şi în curând se auzi 
zgomotul cazmalelor scotocind şi izbind în stâncă din toate 
colţurile. 

Sandrigo se îndreptase spre fundul peşterii, cu o făclie în 
mână. Ajunse la o uşă temeinic zăvorâtă şi se aplecă să 
asculte. Nu auzi nici un zgomot. 

— Să fi murit oare! Se gândi el. Atunci deschise chepengul 
şi intră. 

Licărirea făcliei lumina temniţa. În colţul cel mai 
îndepărtat şi întunecos stătea un om pitit, cu hainele 
zdrenţuite, slab, buhav, cu ochii strălucind cu o ciudată 
licărire. 


Acesta era Bembo. 

La vederea acestui necunoscut care intra cu o făclie în 
mână, cu pumnalul gol la cingătoare, cu lama încă înroşită 
toată, Bembo începu să tremure şi se vâri şi mai tare într- 
un colţ. 

— Vii să mă omori! Bâlbâi el. O, văd! Nemilostivul Roland 
găseşte că răzbunarea lui e nedeplină! Trebuie să mă 
ucidă! 

— Linişteşte-te, zise Sandrigo. 

Bembo nu auzi. Continua să se jelească cu acea voce 
devenită copilăroasă, ce-l înspăimânta. 

— N-am ispăşit oare? Da, fărădelegea mea fu crudă şi pot 
măsura suferinţa ce i-am aplicat-o lui Roland că nu este 
decât un om ca şi mine. O! Spune-i-o. Şi că numai 
Dumnezeu ţine în mâinile sale suprema dreptate. Da, numai 
Dumnezeu! Căci Dumnezeu, dacă loveşte cu tărie, ştie să şi 
ierte pe acei ce se căiesc. Şi mă căiesc şi eu! Mă căiesc! Îmi 
petrec toate clipele nefericitei mele vieţi cerând iertare! 
Dar niciunul, nimeni nu mă aude! 

Cardinalul se târa în genunchi şi se bătea în piept. 

Sandrigo îl privi cu mirare plină de dispreţ. 

lată dar, se gândea el, ce poate face suferinţa dintr-un om! 

Iată unul care era îngrozitor şi temut. Pornit din nimic, 
fără scrupule, fără crez, fără credinţă, hotărât la orice, 
capabil de toate fărădelegile, a devenit slab ca un copil 
căruia îi este frică noaptea şi-şi strigă doica. Josnic ins! De 
nu m-aş fi jurat să-l prezint lui Foscari, l-aş lăsa să moară 
aici! 

El spuse cu glas tare şi băţos: 

— Hai, jupâne cardinal, scoală-te în picioare! Eşti prinţ al 
bisericii, ce dracu. Şi înaintea ta trebuie să îngenuncheze 
omul, pe câtă vreme dumneata te târăşti la picioarele mele. 
Scoale-te în picioare, eşti liber! 

Bembo rămase în genunchi, împietrit. 

— Liber! Gângăvi el. 


— Trebuie să ţi-o repet? Liber să ieşi de aici, liber să te 
întorci la Veneţia, liber să-ţi reiei rangul în societate şi 
biserică, şi în palatul ducal, unde te aşteaptă dogele! 

— Liber! Repeta Bembo, Roland mă iartă aşadar! L-am 
judecat eu bine deci! Este aşadar omul tuturor 
mărinimiilor! O, fie binecuvântat! 

Un potop de lacrimi izvori atunci din ochii lui. Voi să se 
scoale, dar căzu iar. 

— Doamne! Urlă el. Dar de nu-i adevărat! Dacă ar fi numai 
un chin asemenea aceluia ce voiam să i-l aplic eu, când am 
coborât în iadul său! 

Sandrigo se aplecă, apucă pe cardinal, îl propti pe picioare 
şi-l zgudui cu asprime. 

— Ei asta-i acum! Mormăi el, trebuie să fi înnebunit! Eşti 
liber, ţi-o spun! Şi nu e nici o milă de-a lui Roland Candino, 
ci eu, eu Sandrigo, te eliberez! Hai, vino. 

Îl târî, îl sili să străbată peştera plină de zgomote de 
cazmale ce izbeau cu furie în stâncă. 

Când cardinalul se văzu afară, când răsuflă aerul curat şi 
îmbălsămat al muntelui, când ochii săi, ridicându-se, zăriră 
stele a căror lucire scânteia pe cer, el rămase câteva clipe 
ca încremenit. 

Sandrigo îl sili să stea, şi-i dădu o stacană cu vin, pe care 
Bembo o înghiţi dintr-o duşcă. Atunci i se limpeziră minţile, 
privi în juru-i şi începu a înţelege ce se întâmplă. 

— Cine eşti dumneata? Spuse el lui Sandrigo. Spune-mi 
numele dumitale. O, tu acela care mă izbăveşti, pentru că 
să-l pot repeta în rugile mele, până la sfârşitul vieţii. 

— Hotărât, numai e decât o zdreanţă! Şopti banditul. Mă 
numesc Sandrigo, adăugă el cu glas tare. Dar dacă vrei să 
mă crezi, mai bine ai face decât să adresezi rugăciuni lui 
Dumnezeu, căruia n-o să-i fie nici mai bine nici mai rău cu 
ele. 

— Sandrigo! Repetă cardinalul. 

— Da, şi sunt locotenent de arcaşi al Veneţiei. 

— Ah! Ai fost trimis deci să mă scapi? 


— Te scap pentru că aşa îmi place mie, răspunse Sandrigo. 

— Puțin îmi pasă! Fii binecuvântat, fiul meu! 

Bembo apucă mâinile tâlharului şi le strânse cu tărie. 

Apoi făcu vreo câţiva paşi, privind în juru-i cu o 
inexprimabilă încântare, răsuflând cu beţie şi repetând 
acest cuvânt al cărui farmec nesfârşit nu se înţelege aievea 
decât când ai fost lipsit de libertate. 

— Liber! Sunt liber! 

Deodată o luă la fugă şi se făcu nevăzut în beznă. 

Puterile lui fără exerciţiu, îi reveneau cu repeziciune. 
Sărea, trecea peste crăpături, ţopăia peste stânci, răcnea, 
bâlbâia vorbe fără de şir. 

Această goană nebună dăinui mai multe ore şi soarele 
răsărea când Bembo se înapoia la peşteră. 

Fără îndoială se gândise îndelung, fără îndoială multe 
lucruri ce se întunecaseră în gândirea lui, reveniseră la 
lumina deplină, căci, când se ivi în faţa lui Sandrigo, acesta 
abia recunoscu acea aspră înfăţişare neîmblânzită ce-o 
vedea. 

— Ei, uite aşa! Mormăi tâlharul. Mai bine îmi placi aşa! 

— Nu m-ai urmărit? Întrebă Bembo. 

— De ce s-o fac? Ştiam eu bine că ai să te înapoiezi. 

— Bine. Sunt aşadar cu totul liber? 

— Ai avut doar dovada. 

— Este adevărat. Unde ai să mă duci? 

— La Veneţia, unde eşti aşteptat. 

— Aşteptat? Dar de cine? 

— De dogele Foscari, ţi-am mai spus-o. 

— Bine. Să plecăm îndată. 

— Întremează-te mai întâi, domnule cardinal, apoi 
schimbă-ţi hainele, căci pricinuieşti teamă, în halul în care 
eşti. 

Sandrigo arătă cardinalului un fel de sală făcută în 
peşteră, o masă încărcată cu vânaturi şi sticle; pe un 
scăunaş cu trei picioare aştepta un costum complet de 
cavaler. 


Bembo se îmbrăcă în grabă şi începu să înfulece cina ce 
fusese pregătită pentru el. 

— Să plecăm! Îi spuse el lui Sandrigo când ieşi din sală 
transformat, plin de puteri. 

— Într-o clipă, zise bănuitul. 

Doi cai gata înşeuaţi erau ţinuţi cu mâna de un ins. 
Sandrigo sări pe unul, Bembo încăleca pe celălalt cu o 
îndemânare ce dovedea că de mult căpătase obişnuinţa 
călăriei. 

Atunci Sandrigo chemă pe tâlharul ce-i servea de locţiitor 
şi-i dădu în şoaptă câteva porunci. Apoi adăugă: 

— Şi săpăturile? 

— Nici un rezultat. 

— Trebuie continuate. 

Ajutorul scutură din cap cu o vădită descurajare. 

— Pe toţi dracii din iad! Bombăni Sandrigo. Fă mai bine să 
sară muntele în aer! 

Făcu un gest energic şi se avântă înainte spre a-l ajunge 
pe cardinal, care cobora coasta muntelui. 

Străbătură astfel satul Nervesa şi apucară în câmpie pe 
drumul Trevisei, spre a ajunge la Mestre şi la lagunele 
Veneţiei. 

— Domnule locotenent, spuse atunci Bembo, îţi reînnoiesc 
oferta unei veşnice recunoştinţe. 

— O primesc, spuse banditul batjocoritor, deşi nu este 
nimic veşnic în astă lume, nici chiar recunoştinţa 
principiilor bisericii. 

— Astă-noapte, reîncepu Bembo fără a observa această 
ironie, atunci când mi-ai apărut ca izbăvitor, trebuie să fi 
spus lucruri despre care nu am păstrat o amintire tocmai 
lămurită. Mi se pare totuşi că ţi-am vorbit despre Roland 
Candiano. 

— Da! Mă întrebai dacă te iartă în sfârşit. 

Bembo avu un fior de furie. Totuşi se stăpâni şi reîncepu: 

— O fi cumva Roland Candiano vreun prieten de-al 
dumitale? 


— Cum este tigrul amicul antilopei; urăsc pe omul acesta 
din toate puterile fiinţei mele, şi dacă n-aş fi bănuit în 
dumneata o ură la fel cu a mea, te-aş fi lăsat să putrezeşti în 
temniţa, unde te aruncase dânsul. Scuză-mi sinceritatea, 
preasfinte! 

— Vorbeşte, vorbeşte, exclamă Bembo. Nici o altă vorbă nu 
mi-ar putea fi mai plăcută decât aceea ce o rosteşti 
dumneata. 

— Ei bine, să vorbim dar lămurit: nu-mi datorezi nici o 
mulţumire. Venind să te izbăvesc, nu simţeam nici un 
interes pentru dumneata ci căutam în dumneata o nouă 
armă împotriva lui Candiano. I-am şi dat câteva lovituri 
simţitoare, adăugă tâlharul devenit locotenent de arcaşi, cu 
un zâmbet acru, m-am gândit că dumneata i-ai putea da 
lovitura de graţie, lovitura cea bună, aceea după urma 
căreia nu mai revii! 

— Bizuie-te pe mine! Zise Bembo cu o tărie ce nu mai lăsa 
nici o îndoială în privinţa intenţiilor lui. Dar trebuie să ştiu 
cu cine fac alianţă ofensivă. Ştii cine sunt, nu ştiu cine eşti. 

— Ţi-am spus-o: sunt locotenent în arcaşii căpitanului 
general Altieri. Dar nu sunt decât de puţin timp. De câteva 
ore abia. Înainte de a ocupa această funcţie, eram bandit. 

Bembo privi cu groază pe Sandrigo. 

— Da, te miră lucrul acesta, zise Sandrigo; dar este cineva 
care îţi spune mai bine despre mine tot ce doreşti să ştii, şi 
în acel cineva trebuie să ai încredere. 

— Cine? 

— Dogele Foscari. 

— Fie! Voi aştepta să fiu la Veneţia, pentru ca să ştiu la ce 
trebuie să mă aştept din partea ta. În aşteptare, spune-mi 
ce aştepţi din partea mea. 

Sandrigo păru că chibzuieşte câteva momente, apoi zise: 

— Aştept din partea dumitale două lucruri: întâiul, ţi l-am 
spus, este să mă ajuţi din toată puterea dumitale împotriva 
lui Candiano. 

— Asta ne-am înţeles; să-l vedem pe al doilea. 


— Ei bine, domnule cardinal, oricât de ciudat ţi s-ar părea 
lucrul, am fost bandit înainte de a fi arcaş, şi chiar bandit de 
frunte. Dar iată, iubesc. De puţin timp, este adevărat, dar 
sunt omul hotărârilor repezi. Iubesc deci o fată. 

— Şi vrei să te ajut s-o capeţi? 

— Nu, aceasta s-a făcut. Acestea sunt treburi ce nu le 
încredinţez nimănui. 

— Atunci? 

— Ascultă-mă. 'Tâlhar ieri, locotenent astăzi, am nevoie să 
mă impun printr-o lovitură strălucită societăţii italiene şi să- 
i impun în acelaşi timp pe aceea ce va deveni nevasta mea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că această fată, din motive anumite ce le vei 
pricepe mai târziu, este în pericol să nu fie primită decât cu 
răceală. Ori, vreau ca locotenentul Sandrigo şi nevastă-sa 
să poată intra pretutindeni cu capul sus. 

— Înţeleg. Ce trebuie să fac pentru aceasta? 

— Trebuie ca marile personalităţi să fie de faţă la căsătoria 
fostului bandit. Şi aceasta mi-o iau tot eu în sarcină. Trebuie 
ca şi ceremonia să fie strălucită, măreaţă şi ca 
binecuvântarea nupţială să fie dată de cel mai înalt 
demnitar bisericesc al Veneţiei, adică de cardinalul episcop 
în persoană! 

— lată dar pentru ce m-ai izbăvit! Exclamă Bembo. 

— Nu! Te-am smuls din Peştera Neagră, pentru că 
presupuneam că ai putut face o bună recoltă de ură. Aşa că, 
n-o să-ţi ascund că, atunci când te-am văzut rugător, când 
te-am auzit preamărind mărinimia lui Roland, m-am gândit 
o clipă să te părăsesc. 

Bembo zâmbi cum zâmbea el câteodată, adică colţurile 
buzelor se strânseră sub convulsiva sforţare a unui 
simţământ de ură sălbatică şi triumfătoare. Dinţii lui ascuţiţi 
se dezveliră. Astfel avea, cu o izbitoare exactitate, 
înfăţişarea tigrului ce vrea să muşte. 

Sandrigo îl văzu şi aproape că-i fu frică. 

— Văd că mă înşel, spuse el râzând cu un râs silit. 


— Da, răspunse Bembo, eşti o fire violentă şi cu totul 
exterior în revărsările dumitale, n-ai fi fost silit să ştii că 
ruga ia uneori formele cele mai desăvârşite ale urii! Dar ce 
ziceai? 

— Spuneam că dacă am venit să te caut, era pentru că 
Roland Candiano este aprig potrivnic şi că doi oameni ca 
noi nu vom fi de prisos. 

— Sunt de părerea dumitale, zise Bembo. Deci să ne 
grăbim. Atâta timp cât vom fi prin aceste meleaguri, nu o să 
mă cred în siguranţă. 

Cei doi călăreţi porniră în galopul ce-l întrerupseseră 
pentru a discuta. Străbătură Mestre, fără a se opri şi în 
curând li se ivi în faţa ochilor laguna cea mare, care 
despărţea în întregime Veneţia de uscat, şi pe care astăzi o 
străbate un drum de cale ferată. Pe la ora două după- 
amiază, Bembo era în palatul său, spre marea buimăceală a 
servitorilor săi, care îl credeau dispărut pentru totdeauna. 

Peste o oră, însoţit de Sandrigo, intra în camera de lucru a 
dogelui Foscari. 

— Vedeţi, Măria voastră, că-mi ţin vorba, zise Sandrigo. 

Dogele mulţumi lui Sandrigo cu un gest şi examină pe 
Bembo. Într-adevăr se înfăptuise o stranie schimbare pe 
faţa cardinalului. 

Cele câteva zile petrecute în Peştera Neagră îl zguduiseră 
pe Bembo mai mult decât îl schimbaseră pe Roland cei şase 
ani trăiţi în adâncul puţurilor. 

Frica e poate într-adevăr cel mai harnic agent şi cel mai 
puternic al dezorganizării. 

Ori, lui Bembo îi fusese frică mai presus de orice 
închipuire. Frica de a muri, teama că va fi chinuit, spaima 
de a rămâne toată viaţa în temniţă; frica de a-l revedea pe 
Roland şi a nu-l revedea. 'Toate spaimele se îngrămădiseră 
în mintea cardinalului, şi stăpânindu-le pe toate, teama de a 
nu se mai bucura de viaţa ce şi-o făurise, plină de toate 
plăcerile. 


— Bietul meu prieten! Exclamă dogele strângându-i 
mâinile. 

— Da, m-am schimbat, nu-i aşa Alteță? Şi totuşi nu-s decât 
vreo câteva zile de când sufăr. Dar fiecare din aceste zile a 
fost un veac. 

Îşi scăzu vocea şi spuse încet de tot: 

— Trebuie să vă vorbesc cât mai degrabă. 

— Chiar în astă-seară. 

— Unde? 

— La locul nostru obişnuit de întâlnire: „Puntea 
Suspinelor”. 

— Bine. Roland este în viaţă. 

— O ştiu. 

— S-a dezlănţuit împotriva noastră. Răzbunarea acestui 
om va fi îngrozitoare, dacă judec după cele ce-am văzut. 

Dogele era atât de viteaz, pe cât de laş era Bembo. Dar nu 
se putu stăpâni să nu se înfioare. 

— Feriţi-vă, alteţă! Continuă Bembo observând efectul ce-l 
produsese asupra lui Foscari. Şi să ne păzim! Cu toţii să ne 
păzim! Trebuie să luăm grabnice măsuri, să lovim ca 
fulgerul, daca nu vrem a cădea unul după altul sub 
loviturile lui Roland. Vă spun că acest om este foarte de 
temut, mai mult decât vă puteţi închipui! 

— Astă-seară! Zise dogele. 

Şi adresându-se cu glas tare lui Sandrigo: 

— Domnule locotenent, zise el, îţi adresez mulţumiri. 
Cardinalul este unul dintre cei mai scumpi prieteni ai mei, 
unul dintre cei mai hotărâți stâlpi ai statului. Îţi mulţumim 
deci, că ni l-ai adus aşa de grabnic. După ceea ce ai făcut, 
pot măsura ce eşti în stare să faci. Continuă a ne servi, a 
sluji republica, şi fii sigur că gradul cu care te-am hărăzit, 
nu e decât o îndrumare la alte demnități de valoarea 
dumitale. 

Aceste cuvinte rostite cu un zâmbet grațios erau adresate 
de şeful unei puternice republici, unui tâlhar fără scrupule. 

Şi asta se întâmplă în toate vremurile. 


Beat de bucurie, sigur de aici înainte de norocul lui, 
Sandrigo se închină şi întrezărea la coapsă sabia aurită de 
căpitan general. 

Bembo şi el îşi luară rămas-bun de la doge şi se înapoiară 
împreună la palatul cardinalului. 

— Dragă prietene, zise atunci Bembo, iată-te pe calea 
onorurilor şi a norocului! Foscari are obiceiul să-şi măsoare 
cuvintele şi a nu făgădui decât ceea ce poate îndeplini. Fii 
sigur că din partea mea, te voi ajuta atât cât va fi cu 
putinţă. 

— Mă bizui pe asta, pentru toţi dracii! Răspunse Sandrigo. 

— Vino să mă vezi mâine. Astă-seară trebuie să mă 
întâlnesc cu o persoană, pe care trebuie să o consult. Deci 
mâine putem vorbi cu folos. 

— De acum şi până atunci, voi începe a lucra, zise 
Sandrigo sculându-se spre a se retrage. Dar poţi să-mi dai 
de pe acum un răspuns la ceea ce-ţi ceream în calea spre 
lagune. 

— Dar ce-mi cereai, dragul meu? 

— Vreau să mi se binecuvânteze căsătoria în faţa întregii 
Veneţii, în catedrala San-Marc, de însuşi cardinalul episcop! 
— Cinste rară rezervată marilor demnitari. Dar nu-ţi pot 
refuza nimic. Se va face precum zici. Dar cum se numeşte 

fata? 

— Vei înţelege necesitatea de a impune o femeie societăţii 
venețiene. Aceea pe care o iau de soţie se numeşte Bianca 
şi este fata curtezanei Imperia. 

Zicând aceste cuvinte Sandrigo se închină, şi se retrase. 

Bembo rămase nemişcat, lovit parcă de trăsnet. 

Numai după trecerea a zece minute îşi putu recăpăta 
prezenţa de spirit şi atunci şopti: 

— Bianca! Se însoară cu Bianca! Şi eu să le binecuvântez 
unirea? Asta ar fi o glumă! 

Izbucni într-un hohot de râs îngrozitor. 

Apoi chemând pe acel fecior de casă, care îi era chiar 
confident, se îmbrăcă cu acel veşmânt pe jumătate 


cavaleresc, pe care-l purta în afara funcţiilor sale 
bisericeşti. 

În curând sări în gondola lui şi spuse câteva cuvinte unui 
luntraş. 

Peste un sfert de oră gondola lui Bembo se opri în faţa 
palatului Imperiei. 

Debarcând, Bembo merse drept spre măreaţa scară a 
palatului. Îşi îndreptă boiul scurt şi înghemuit. 

O expresie de aprigă ameninţare îi zbuciuma faţa şi mâna i 
se strângea pe mânerul pumnalului. 

Astfel dezbrăcat în această clipă când patima îl scotea din 
fire, de acea mască de ipocrizie ce-l făcea urâcios, târât ca 
un vers de amor şi de sânge, cu mers fatal, Bembo părea alt 
ins. Aproape că era suportabil de văzut. 

Intră bombănind: 

— Să-i ucid pe amândoi, mai bine decât să fac asta! 

În aceeaşi clipă când cardinalul intra în palat, o altă 
gondolă repede şi uşoară se apropia de locuinţa Imperiei. 

Şi omul ce debarcă în curând era Sandrigo! Odată cu 
apariţia lui Sandrigo, planurile lui Bembo începeau să se 
destrame, deoarece îşi dădea seama că dacă nu l-ar fi 
cununat cu Bianca, fata curtezanei Imperia, Sandrigo ar fi 
spus dogelui Foscari tot ce ştia despre trecutul marelui 
inchizitor Bembo. 

CAPITOLUL X - Spre moarte. 

În timp ce Sandrigo şi Bembo intrau în această nouă 
latură a ursitei lor, în timp ce Roland îndeplinea departe 
misiunea necunoscută ce o întreprinsese şi Scalabrino 
cădea în cursa lui Bartolo, stăpânul Ancorei de Aur, în 
sfârşit în timp ce Juana continua să vegheze asupra 
bătrânului Candiano încercând zadarnic să se sustragă 
tristelor ei gânduri, căutând un refugiu în devotament, trei 
personaje ale acestei povestiri se învârteau la rândul lor în 
neînduplecata orbită a nenorocirii: vrem să vorbim despre 
Leonora, Altieri şi Dandolo. 


Reîncepem deci simpla expunere a faptelor şi gesturilor 
lor din acea noapte, când Roland Candiano fu scăpat în casa 
din insula Olivolo de Leonora. 

Tânără femeie, după cum s-a văzut, se întorsese cu 
greutate la palatul Altieri, o eliberase pe Imperia, şi căzuse 
grămadă în odaia ei, istovită de puteri, sfârşită. Făcuse într- 
adevăr de câteva ceasuri maximum de sforţare cerebrală şi 
fizică, ce-o poate face o făptură omenească. Lupta ei cu 
Imperia, mintea sa zguduită până în adâncurile ei prin 
strania veste că Roland trăia, că Roland petrecuse şase ani 
în temniţă, plecarea ei în insula Olivolo, întrevederea cu 
Roland, în sfârşit acea groaznică convorbire ce-o avusese cu 
tatăl ei şi cu bărbatul său, toate aceste evenimente 
îngrămădite laolaltă, restrânse în spaţiul celor câteva ore, 
formaseră un uriaş bloc de nenorociri ce trebuia s-o 
doboare. 

Căzuse pe un covor şi se declanşă pe neaşteptate o 
puternică fierbinţeală. Slujnicele ei, care o găsiră acolo, 
aiurind, o dezbrăcară, o culcară în patul său, şi-l înştiinţară 
numaidecât pe căpitanul general. 

Altieri nu se culcase. 

După scena din insula Olivolo, se înapoiase acasă, foarte 
liniştit în aparenţă, dar de fapt zguduit de o îndoită teamă. 

Mai întâi că-i scăpa Roland Candiano. 

Socotea ca foarte exactă povestirea Leonorei şi era 
convins că îl înştiinţase din vreme, pentru ca să se poată 
îndepărta. Unde era el acum? Ce gândea? 

Ah! Fie că era departe sau nu de dânsul, pentru Altieri n- 
ar fi cu putinţă să trăiască, atâta timp cât Roland ar fi în 
viaţă. 

În drumul de la insula Olivolo la palatul său, Altieri nu se 
gândi decât la acest duel de moarte, în care presimţea în 
chip nelămurit că nu el va fi cel mai puternic. De douăzeci 
de ori se opri întorcându-se să vadă că-i răsare din umbră 
duşmanul lui de moarte şi să-l lovească de moarte. 


Scormonea întunericul şi înainta ghemuit în sine, cu pistolul 
încărcat în mână. 

Când fu în cele din urmă în odaia lui răsuflă adânc. 

Îşi şterse sudoarea ce-i curgea pe frunte şi rezumă 
situaţia: fără îndoială, Roland era puternic. Dar el. EL, 
Altieri, care comanda o întreagă oştire, cine ar cuteza să-l 
atace în acest palat mereu plin, zi şi noapte, cu ofiţeri şi 
ostaşi ce-l străjuiau? 

Dar îndată ce izbuti să se liniştească, o altă groază îl 
cuprinse cu o furie şi mai straşnică. Altieri conspira! 

Din vremuri îndepărtate, magistratura supremă era ca o 
încoronare a vieţii sale de ambițios. Când dogele Candiano 
fu răsturnat de fulgerătoarea şi neaşteptata revoluţie la 
palat, cu care începe această povestire, Altieri îşi dădu cam 
târziu seama că lucrase mai cu seamă pentru marele 
inchizitor Foscari. 

Într-adevăr, pe atunci Altieri nu avea decât vreo câţiva 
ofiţeri şi un oarecare număr de nobili. Foscari avea în mâini 
Sfatul celor Zece, tribunalul inchizitorilor, sfetnicii, toate 
puterile legale ale Veneţiei. 

Un moment, în acea grozavă noapte când bătrânul 
Candiano fusese orbit şi când fiul lui fu aruncat în puțuri, 
Altieri se gândise să lupte împotriva lui Foscari. Ar fi 
încercat, şi poate cu izbândă, dacă toată energia lui vitală 
nu s-ar fi concentrat asupra unui singur ţel: s-o obţină pe 
Leonora! 

Iubirea fusese mai puternică decât ambiția. 

Foscari ajuns doge, îi oferise de altfel frumoase răsplătiri. 
Comanda supremă a oştirii, care în chip legal ar fi trebuit să 
rămână în mâinile dogelui, fusese încredinţată lui Altieri. 

După căsătoria lui cu Leonora, când fu bine convins că 
fiica lui Dandolo nu o să-i fie niciodată soţie decât cu 
numele, Altieri se năpustise iar asupra ambiţiei. 

Nu că ar fi renunţat să triumfe într-o zi asupra Leonorei, 
ostenită, cel puţin, aceasta ar fi sfârşit prin a fi a lui. Dar 
căută să se înconjoare cu o mare măreție, să se învăluie 


într-un fel de aureolă, care ar fi trebuit să o orbească pe 
tânără nevastă. 

Să fie doge! 

Acest vis deveni de atunci un fel de vis rău. 

Doge, ar fi omul atotputernic, nu al doilea, ci primul dintre 
toţi din republică. Doge, ar fi poate iubit în cele din urmă de 
Leonora! 

Şi pentru ca să fie doge, trebuia să-l răstoarne pe 
complicele lui, Foscari! 

Încet, cu o minte fină şi prevăzătoare, Altieri îşi pregăti 
conspirația. Întrezărea chiar siguranţa succesului. Avea de 
partea lui pe principalii şefi ai oştirii şi mulţimea nobililor, 
mereu ascunşi şi nemulţumiţi. Avea să încerce, în sfârşit, o 
mare lovitură, când află pe neaşteptate de fuga lui Roland, 
apoi sosirea lui în Veneţia. 

Trebuia mai întâi să scape de un asemenea adversar. 

Roland era iubit de luntraşi, de marinarii din port, de 
popor, care putea să-l ducă la palatul ducal într-una din 
acele irezistibile mişcări, de care mai dăduseră dovadă. 

Altieri luă cu Dandolo măsuri ce duseseră la rezultatele 
văzute. Dar dacă Altieri uneltea împotriva dogelui Foscari, 
pentru a-şi pune pe cap coroana ducală, era cel puţin sigur 
că taina era straşnic păzită. Numai câţiva erau la curent cu 
încercarea, şi căpitanul general era sigur de oamenii săi. 

Fiecare din ei şi-ar fi primejduit într-adevăr capul printr-o 
trădare. 

Şi în acest moment Leonora îi destăinuise că ea ştia totul! 
Nu era decât o persoană pe lume, care să fie în stare să dea 
de gol uneltirea, fără pericol pentru dânsa, şi asta era 
Leonora. 

Ea ştia totul. Cum aflase lucrul acesta? 

Prea puţin interesează! Lucrul de căpetenie era că dânsa 
ştia. Ah! Pentru ce era dânsa aceea care îl putea trăda! Ea, 
adică soţia sa însăşi, pentru care conspira, pentru cucerirea 
căreia îşi juca viaţa! Cum s-ar mai fi descotorosit cu o 
lovitură de pumnal de oricare altul! 


Când gândul acesta se înfăţişă minţii lui Altieri, el tresări. 
Şi cele două mari sentimente călăuzitoare ale vieţii sale i se 
prezentară, ca pentru a-i spune: suntem compatibile una cu 
alta; caută să alegi între dragostea şi ambiția ta! 

Se înfioră de spaimă şi de groază. 

Dacă o ucidea pe Leonora, înţelegea că de atunci încolo 
viaţa lui era pustie, fără scop. Dacă n-o ucidea, era la bunul 
plac al unui cuvânt scăpat într-o pornire de mânie. Dilema 
era foarte lămurită dar şi înfricoşătoare. Să trăiască fără 
Leonora, sau să moară datorită ei! Cam când acestea-i erau 
gândurile, cineva veni să-i spună că Leonora era în prada 
unor straşnice friguri şi aiura în patul unde fusese culcată. 

Totul dispăru din mintea lui Altieri; ca şi odinioară în casa 
Dandolo, cel dintâi gând fu s-o izbăvească mai întâi pe 
aceea pe care o iubea, după aceea va vedea el ce-i de tăcut. 

Palid, dar liniştit în aparenţă, pătrunse pentru întâia oară 
în camera soţiei sale. 

Văzu pe Leonora în pat, cu faţa roşie ca focul, pătată cu 
pete gălbui. Era nemişcată, ochii ei erau închişi, buzele 
strânse cu tărie, se deschideau numai la rare intervale 
printr-o răsuflare şuierătoare. 

Bărbatul privi în juru-i cu bolnăvicioasa curiozitate de a 
vedea mediul în care trăia soţia sa, atât de aproape şi totuşi 
aşa de departe de dânsul! Odaia Leonorei, cu simplitate 
mobilată purta semnul acelor fermecătoare eleganţe ce 
porneau de la dânsa. Un uşor parfum pe care-l recunoscu 
numaidecât ca parfumul preferat al Leonorei, plutea în 
atmosfera încălzită. Vise de iubire îl năpădiră pe Altieri; 
pumnii i se strânseră, un hohot de plâns îi sfâşie pieptul şi 
se apropie de pat. Două, trei femei se tot învârteau încoace 
şi-ncolo în tăcere. 

— Să se dea de veste medicului nostru, porunci Altieri. 

— S-a şi făcut, stăpâne, răspunse camerista Leonorei. 

Altieri făcu un semn cu capul, se aşeză pe un scaun şi luă 
mâna Leonorei, care atârna deasupra învelitoarei, în mâna 
sa. 


Tresări, poate de bucurie, poate de durere. Pentru întâia 
oară strângea această mână delicată, şi numai apropierea 
morţii i-o punea într-ale lui! 

O tăcere grozavă apăsa asupra acestei scene. Deodată 
această tăcere fu întreruptă de câteva cuvinte foarte 
lămurite, ce le rostea Leonora. 

O cuprindea din nou aiurarea. 

De aici înainte începu să vorbească îndelung, când tatălui 
ei, când lui Roland. 

Altieri fremăta de furie, cerea iertare, jura că iubirea ei 
rămăsese curată, credincioasă, ca în îndepărtata zi a celei 
dintâi priviri de dragoste! 

Şi fără veste încetă să mai vorbească de Roland. Se adresa 
lui Altieri însuşi în aiurarea ei. Nişte nume îi scăpară. Era 
toată taina conspirației ce-i ţâşnea de pe buze. 

Palid, îngrozit, Altieri se întoarse spre soţia sa şi răcni: 

— Ce faceţi voi toţi aici? Afară! O tulburaţi! Voi sunteţi 
pricina care-i sporeşte aiurarea. Afară, vă spun! 

Femeile îngrozite de această de neînțeles izbucnire de 
furie rosteau cuvinte care să întreacă pe acelea ce le 
spunea Leonora când aiura. 

Când se văzu singur cu dânsa, aruncă în juru-i o privire 
furioasă, apoi convingându-se că nu se oprise nimeni în 
odaia de alături, veni şi se aşeză lângă Leonora, şi ascultă 
înmărmurit. 

Da! Ea vorbea despre conspirație, îi spunea amănuntele, 
le preciza, şi în fiecare clipă revenea la numele lui Altieri. 

Apoi cu aceeaşi spontaneitate tăcu, se adânci într-un fel de 
toropeală. În acea clipă bătu cineva la uşă. 

— Cine-i acolo? Mugi Altieri sărind în sus căutându-şi 
pumnalul. 

— Medicul! Răspunse o voce de afară. 

Altieri răsuflă. 

— Înnebunesc nu alta! Se gândi el. O să mă dau singur de 
gol. 


Se sili să se potolească şi se duse să deschidă. Medicul, un 
bătrân trecut, intră ploconindu-se în faţa înfricoşătorului 
boier. 

— Doctore, zise Altieri, o cădere a pricinuit doamnei o 
puternică boală. 

— Bine, bine, o să vedem noi, Excelenţă. 

Bătrânul se apropie de pat, o examină îndelung pe 
bolnavă, aplecat asupra-i mormăind cuvinte fără şir, 
invocând pe divinul Hipocrates şi în cele din urmă se 
îndreptă spre căpitanul general. 

Moşneagul rămase foarte palid, cu faţa descompusă de 
spaimă. Altieri era aplecat asupra lui cu pumnalul în mână! 

Să fi zis Leonora un cuvânt numai, şi gata, ar fi fost 
nenorocit. 

— Excelenţă, bâlbâi el, nu înţeleg. 

Altieri hohoti de râs. 

— Nu lua aminte la nimic, doctore! Cred că într-adevăr 
aiurez şi eu însumi. Dar vino, vino numai! 

Îşi vârâse pumnalul în teacă şi târându-l cu furie în odaia 
de alături pe bătrânul cu totul năuc şi înfricoşat, Altieri se 
văzu în siguranţă. 

Faţa lui recapătă acea expresie de răceală ce-i era 
obişnuită. 

— Ah, zise medicul, mărturisesc că m-aţi înfricoşat. 

— Scuză-mă, zise Altieri. Ai câteodată şi clipe de nebunie, 
când inima ţi-e plină de un chin groaznic. Dar binevoieşte a- 
mi spune ce crezi dumneata. 

Moşneagul, liniştit acum, începu să dea câteva sfaturi 
privitor la preţioasa sănătate a „Excelenţei”. Apoi lămuri 
încetişor situaţia signorei. 

Era în pericol de moarte şi trebuia vegheată zi şi noapte. 

— Bine! Voi veghea eu însumi. 

— Admirabil devotament, Excelenţă! 

Viteazul confrate în arta lui Hipocrates, arăta leacurile ce i 
se părură mai bune în această împrejurare şi sfârşi prin a 
se retrage, zicând că se va înapoia a doua zi dimineaţa. 


— Vei face şi mai bine, doctore! Zise Altieri, să te instalezi 
în acest palat şi voi porunci să ţi se pregătească un 
apartament. 

Bătrânul se ploconi, foarte măgulit în aparenţă. Dar nu se 
stăpâni să arunce o privire neliniştită spre pumnalul, pe 
care Altieri îl pusese la cingătoare. 

— Pentru ce a voit omul acesta să mă lovească? Întrebă el 
când fu în apartamentul unde fusese instalat după porunca 
lui Altieri. Avusese cu adevărat o izbucnire de nebunie? 

Între timp căpitanul general intrase în camera Leonorei, 
unde se închise. Dar mai întâi îşi chemase intendentul, un 
fel de majordom pe jumătate soldat, şi-i spuse: 

— L-ai văzut pe meşterul chirurg, pe care l-am instalat 
aici? 

— Da, stăpâne. 

— Ei bine, dacă omul acesta iese din palat, înainte de a fi 
poruncit-o eu, eşti mort. 

Valetul ştia foarte bine că seniorul căpitan general glumea 
arareori. Luă deci ameninţarea foarte în serios şi aşeză 
străji în faţa uşii sărmanului medic. 

Rămase convins de altminteri că stăpânul său voia numai 
să fie sigur că-l are pe medic la îndemână, şi ca toată lumea 
din palat, admiră devotamentul lui Altieri, care nu mai 
părăsea căpătâiul bolnavei. 

Nu îngăduia nimănui să intre în odaie şi îi dădea el singur 
medicamentele. 

Asta dură cinci zile şi tot atâtea nopţi. 

Stând într-un jilţ, la doi paşi de pat, Altieri pândea cu 
îngrijorare cuvintele ce scăpau de pe buzele nevestei lui. 
Un fel de regularitate se stabilise în boala ei. 

Aiurarea straşnică, în timpul căreia vorbea cu glas tare se 
întâmpla de obicei seara, pe la opt, şi se potolea cam pe la 
două cel mai târziu. Atunci era o potolire până pe la patru 
de dimineaţă. Altieri zăvora uşa şi dormea în jilţul lui un 
somn atât de tulburat ca şi acel al bolnavei. Cea mai mică 
mişcare ce-o făcea Leonora, îl scula în picioare. 


Leonora reveni la sentimentul vieţii în dimineaţa zilei a 
cincea, adică îşi recăpătase cunoştinţa de sine a fiorosului 
rău în trupul şi sufletului ei. 

Pentru corp era o nesfârşită osteneală, ca şi cum arcurile 
organismului ei ar fi ruginit, maşina omenească ţipa la cea 
mai mică sforţare şi părea gata să se zdrobească; sufletul, 
era o deznădejde absolută, în ciuda dorinţei de a trăi, deci o 
puternică dorinţă de a muri. 

Într-adevăr se simţea atât de străină, încât nu mai vedea 
scăpare cu putinţă decât în moarte. Şi când se mai gândea 
că toată nenorocirea vieţii sale izvora dintr-o singură clipă 
de îndoială, simţea că o mânie o năpădeşte şi se simţea 
nevrednică de milă. 

Şi privea aşa, cu ochii închişi. 

Nemişcată, ţeapănă, în marea şi greoaia tăcere ce numai 
zgomotul imperceptibil al răsuflării sale îl făcea şi mai greu 
încă, nădăjduia în chip nelămurit că ochii nu i se vor mai 
deschide, că nici un gest, nici o vorbă n-ar mai veni de la 
dânsa, şi că va adormi spre a nu se mai trezi. 

Atunci ea contemplă drama vieţii sale, stabili bilanţul 
prăpădului său. 

Fărădelegea ei, vom întrebuința aici termenii care trebuia 
să se fi formulat în acest sărman cap înnebunit, fărădelegea 
ei durase mai bine de şase ani şi se tălmăcise prin fapte 
definitive. 

Crima era că nu-l iubise pe Roland, atâta cât ar fi trebuit 
să-l iubească. Roland îi rămăsese credincios, ea îl trădase. 

Nu-l iubise cu toată dragostea, deoarece se îndoise de 
dânsul, deoarece putuse să asculte învinuirea prostituatei. 

În seara logodnei, când în faţa Sfatului celor Zece, Imperia 
afirma că Roland era amantul ei şi că-l ucisese pe Davila din 
gelozie, ar fi trebuit să se gândească a-i striga: 

— Minţi, Roland este al meu în întregime, după cum şi eu 
toată a lui sunt! 

Când bătrâna soţie a dogelui, Silvia, voise s-o târască spre 
scara Uriaşilor ca să răscoale poporul, ar fi trebuit să se 


gândească şi să strige: 

— Să alergăm, să murim cu el împreună! Căci el şi eu nu 
suntem decât o singură făptură şi nimic nu ne poate 
despărţi. 

Când tatăl său îi spusese că grațiat fiind, Roland fugise din 
Veneţia, ar fi trebuit să se gândească şi să strige: 

— Minţi! Căci Roland liber n-ar căuta adăpost nicăieri 
aiurea decât lângă mine. 

Când tatăl îi mai anunţase moartea lui Roland, ar fi trebuit 
să se gândească şi să strige: 

— Minţi! Căci Roland ar fi avut tăria să se târască până 
aici, pentru ca să moară cu mine, în braţele mele. 

Şi când se dusese la biserica Sfânta-Maria, la biserica 
consacrată fecioarelor credincioase, ar fi trebuit să se 
gândească şi să strige: 

— Nu mă mărit cu Altieri, deoarece sunt soţia lui Roland. 
Şi neputând fi a lui, mă voi mărita cu moartea! 

Da! lată ce ar fi trebuit să se gândească şi să strige 
înjunghiindu-se la picioarele altarului fecioarelor 
neprihănite, a fecioarelor care ştiau să iubească din 
dragoste adevărată. 

Este necesar să repetăm aici: această admirabilă lamento 
d'amore nu-i creaţia noastră, i-am regăsit motivele într-o 
lungă scrisoare, pe care o scrisese Leonora ceva mai târziu, 
şi care era un fel de spovedanie. 

Aşadar, iată deci care erau formele vizibile ce le luase 
fărădelegea ei. Şi această crimă, care fusese îndoiala, 
tăgăduirea dragostei, se împietrise timp de şase ani, până 
în acea clipă când orbitorul adevăr o orbise. 

Roland nu era mort. 

Roland nu fugise din Veneţia. 

Roland stătuse şase ani în puțuri. 

Şi ea, ticăloasa, pentru noi biata mucenică, trădase, 
întunecase de-a pururi puritatea dragostei sale, primind 
josnicia unei căsătorii. 


În zadar izbăvise printr-o ultimă împotrivire, printr-o 
ultimă sforţare a credinţei, puritatea trupului ei; degeaba 
pusese între dânsa şi acela pe care-l primise de bărbat 
stavila de netrecut, căzuse totuşi. 

Şi la asta trebuie să se fi gândit Roland, deoarece în acea 
fioroasă întâlnire din insula Olivolo, rămăsese în faţa ei 
tăcut şi îngheţat. 

Ce nu făcuse dânsa spre a-i da senzaţia că-i rămăsese 
mereu credincioasă? 

Îşi îmbrăcase din nou veşmântul ei de fată mare. 

Alesese locul lor de întâlnire, bătrânul cedru martor al 
iubirii lor reciproce de odinioară. 

Alesese ora când odinioară mâinile lor se înlănţuiau mai cu 
înflăcărare. 

Şi toate astea degeaba! 

Roland rămăsese neîmblânzit. Şi avea dreptate, deoarece, 
el îi rămăsese credincios, pe când ea trădase. Trădase în 
faţa Sfatului celor Zece, trădase în faţa mamei lui, trădase 
în faţa altarului! 

Deci se sfârşise! 

Suprema încercare da greş în chip mizerabil şi 
despărţirea era un fapt împlinit. N-o să-l mai revadă 
niciodată pe Roland; niciodată privirea asta mândră şi 
duioasă nu se va mai întâlni cu privirea bărbatului iubit. 

Atunci ce-i mai rămânea de făcut? 

Să-şi ia rămas bun de la dragoste, supremul adio adresat 
vieţii. 

Atunci moartea, numai moartea, moartea izbăvitoare 
devenea un adăpost pentru dânsa. 

lată ce gândea Leonora în această oră de deznădejde, 
când aiurarea părăsindu-i viaţa, se înfiripa încetul cu 
încetul în puternica-i fire. 

Şi cum stătea astfel toropită în această nimicire a oricărei 
speranţe, cum îşi închidea cu furie ochii spre a chema mai 
grabnic noaptea veşnică, un zvon de voci, foarte aproape de 
dânsa îi izbi pe neaşteptate auzul. 


Cine să fi vorbit aşa? 

Ascultă, şi pentru întâia oară de când putea cugeta, se 
gândi cu uimire că era în patul ei. 

Îşi aminti dintr-o dată că se îmbolnăvise şi căzuse în 
mijlocul camerei. Fără îndoială că aceste femei o culcaseră. 
Dar cât timp se scursese? O oră? O zi? 

Ascultă. 

Vocile erau groase, scăzute, însă foarte lămurite. Nu erau 
voci de femei, aşa cum îşi închipuise în primul moment: 
erau glasuri bărbăteşti. Le recunoscu aproape imediat şi-şi 
întrebuința toate puterile ce le mai avea, să nu facă nici o 
mişcare, să-şi stăpânească groaza ce voia să izbucnească de 
pe buzele ei. 

Aceste voci pe care le recunoscuse, erau aceea a lui Altieri 
şi a lui Dandolo, a bărbatului şi a tatălui său! 

Ce făceau ei acolo? În camera ei? O clipă ea bănui că o 
credeau moartă. Se înţepeni, pentru ca să nu se scoale să 
strige, să-i alunge. 

Ascultă mereu. 

— Cinci zile de când durează boala asta! Zicea Altieri. 
Cinci omorâtoare zile de chinuri şi de groază. 

— Aşadar dânsa a vorbit! Reîncepu Dandolo. 

— A vorbit. Şi o să mai vorbească încă. Îndată ce aiurarea 
îi va reveni, expune toată conspirația şi rosteşte nume. 

— Şi al meu?! Gâfâia Dandolo. 

— Nu; toate afară de al dumitale. 

Urmă o tăcere de un minut. 

Leonora auzi un oftat răguşit. Era tatăl ei, care atât de 
aproape de dânsa, răsufla cu tărie simțindu-se uşurat, 
înţelese totul! 

Aiurase, spusese ceea ce ştia şi Altieri se aşezase în 
camera ei, ca s-o supravegheze! Şi acum îl chemase şi pe 
Dandolo, tatăl muribundei, pentru ca să ia, fără îndoială, 
vreo hotărâre grozavă. 

— Poate, continuă Altieri, nu ştie că şi dumneata eşti 
dintre ai noştri; ori poate chiar că în aiurarea ei gândul de a 


nu te denunța şi pe dumneata, tatăl ei, rămâne totuşi viu. 

— Astfel spune totul! Totul, afară de numele meu! 

— Tot, afară de asta! 

— Dar dacă ar auzi-o cineva! O, dacă ar auzi-o! 

— Desigur că am fi arestaţi, ai fi şi dumneata în chip fatal! 

Iarăşi se făcu tăcere. 

Leonora auzea până şi freamătul celor doi bărbaţi de 
lângă dânsa. 

Stătea ţeapănă, încercând a-şi stăpâni răsuflarea. Altieri 
reîncepu: 

— Aiurarea începe seara şi în timpul nopţii, acum doarme 
liniştită. O, nopţile astea. Încă vreo câteva la fel cu acelea pe 
care le-am petrecut ascultând pe la uşi cu pumnalul în 
mână, gata să omor pe oricine ar fi auzit ceva, tresărind la 
scârţâitul mobilei, leoarcă de sudoare la zgomotul unei uşi 
ce se deschide. Da, încă vreo câteva nopţi la fel şi sunt sigur 
că aş înnebuni. Nu mai pot, şi te-am chemat pe dumneata. 
Tatăl ei. 

— O să te înlocuiesc, spuse cu vioiciune Dandolo. 
Odihneşte-te, voi veghea eu în locul dumitale. 

Altieri scutură fioros din cap. 

— Nu mai este vorba acum de odihnă, spuse el înăbuşit. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă atunci Dandolo cu o voce în 
care Leonora surprinse o adâncă nelinişte a făpturii care se 
zbătea în faţa cine ştie cărei nenorociri apropiate. 

Şi deodată Altieri rosti: 

— Nu trebuie să se audă! 

— Nu, zise Dandolo ducându-şi mâna la frunte. Nu trebuie 
să se audă! Nimeni pe lume! Este moartea pentru noi. Şi ce 
moarte! O! Spânzurătoarea în San-Marc şi încă, acolo, în 
întunecatul gang al punţii blestemate, a Punţii Suspinelor, 
infamul scaun de piatră, deoarece ne-ar lega, ca să ne 
omoare. Sau încă moartea prin foame şi sete, de frig, 
moartea fioroasă din adâncul puţurilor, chinul ce noi l-am 
aplicat lui. 


— 'Tăcere! Mugi Altieri apucând mâna tatălui Leonorei. Nu 
rosti niciodată acest nume aici! Dacă acest nume ar trezi-o? 
Dacă ea s-ar scula ca să ne strige în faţă că vrea să ne 
arunce acolo unde i-am aruncat logodnicul? 

Gâfâind, galbeni ca ceara, ei amuţiră cu ochii aţintiţi spre 
Leonora. 

— Doarme! Zise în cele din urmă Dandolo. 

— Da, doarme, mugi Altieri. Doarme un somn liniştit. Şi 
din acest somn va ieşi moartea. 

Ochii săi se aţintiră arzători şi sălbatici asupra ochilor lui 
Dandolo. 

— Nu trebuie să ne poată auzi, repetă el. Şi pentru asta 
nu-i decât un mijloc. Unul singur. 

— Un mijloc? Bâlbâi tatăl a cărui păr se zbârli de groază. 

— Da, nu trebuie să mai vorbească! Ascultă, ştii că, dacă 
am iubit-o pe fiica dumitale o mai iubesc încă. 

— Taci! O! Este îngrozitor. 

— O iubesc, ştii prea bine! O iubesc şi asta-i pricina 
deznădejdii mele. Ea mă urăşte, mă dispreţuieşte, mă 
blesteamă. Şi eu o iubesc. Şi nu mai pot. Trebuie să mor eu, 
ori să moară dânsa! 

— Taci! Mormăi tatăl. 

— Nu mai tac! Căci te-am chemat când am ajuns la capătul 
puterilor mele, pentru ca să-ţi spun toate acestea, pentru ca 
să iei partea dumitale din fatalitatea ce mă copleşeşte, ştii 
că din ziua căsătoriei noastre trăim străini unul de altul! De 
o mie de ori am fost gata, gata s-o omor! De o mie de ori m- 
am apropiat de dânsa, ca s-o sfârşesc prin acelaşi chin! E de 
ajuns, mă auzi dumneata? Nu mai pot! N-o să mai merg mai 
departe. O iubesc, devin smintit, şi de cinci zile sufăr mai 
mult decât în cinci ani. Am auzit-o strigându-şi logodnicul, 
rugându-l, cerându-i iertare, strigându-i dragostea şi 
fiecare din vorbele ei a fost pentru mine o lovitură de 
pumnal. Şi iată că, culme a tuturor culmilor, ele devin o 
ameninţare cu moartea. lată că, cuvintele ei nu sunt numai 
răni mortale pentru inima mea, iată că mă pot trimite la 


eşafod. E destul, ţi-o spun! Vrei să trăieşti de aici înainte 
într-o groază veşnică, să fii la cheremul unei toane de 
femeie, a unei porniri de răzbunare?! Spune, vrei să 
sfârşeşti şi dumneata pe eşafod? 

Dandolo şopti: 

— Fata mea! O, fata mea! 

Şi groaza răpi încă o dată sufletul acestui tată. Numai că, 
pentru ca să-şi scape fiica, făcu o slabă încercare. 

— Poate, bâigui el, nu va mai vorbi niciodată despre aceste 
lucruri! Poate când va fi vindecată, vei căpăta din partea ei 
asigurarea unei depline tăceri. O! Graţie. Aşteaptă. Sunt 
sigur că fiica mea va tace. 

În acea clipă ea făcu o mişcare. 

Cei doi bărbaţi gâfâind, tăcură şi se uitară la dânsa. Ea se 
uită la dânşii, deschise ochii. Nu tulburi de aiurare, ci nişte 
ochi limpezi, neîmblânziţi. 

Cei doi bărbaţi văzură în privirea ei că licăreşte flacăra 
inteligenţei, din care se risipiseră aburii tulburi ai mirării. 

Amândoi fură îngheţaţi de acelaşi fior rece. 

Înţeleseră că Leonora auzise totul. 

Şi ea gândi numai, cu tărie, că ora izbăvitoare a morţii sale 
sosise, că, cuvântul avea să-i fie arma sinuciderii deoarece 
bărbatul şi tatăl ei erau hotărâți s-o omoare. 

Se sculă, îşi adună toate puterile pentru ca să-şi facă vocea 
mai puternică şi pronunţă: 

— Te înşeli, tată, n-o să tac, voi vorbi. De îndată ce voi fi în 
picioare, vă voi preda pe amândoi. 

Şi cum ei tăceau loviți de înmărmurire, dânsa adăugă: 

— Ai rupt învoiala ce-am făcut-o în insula Olivolo, 
pângărind această tainiţă, cu urâta-ţi prezenţă, te gândeşti 
că-mi vei impune tăcerea; dar voi vorbi. 

Altieri se afla cel mai aproape de pat. Aplecă spre Leonora 
o faţă bântuită de groază. 

În acest moment patima, care până în ziua aceea fusese 
marele ţel al faptelor şi gândurilor sale, se topi dintr-o dată; 
această revenire care zguduie uneori un suflet omenesc ca 


un prăpăd, după cum o erupție de vulcan poate zgudui 
aspectele firii, fu momentană. Cu o clipă mai înainte o dorea 
pe Leonora, după clipa asta o ura tot atât de adânc, pe câto 
iubise mereu. 

Voi să pronunţe câteva vorbe, pesemne o insultă grea. 
Vocea i se stinse în gât; atunci ridică încetişor braţul, 
căutând locul pentru a lovi, ca să omoare dintr-o singură 
lovitură. 

Leonora cu un zâmbet de nespusă izbăvire, aţinti 
pumnalul, care arunca o licărire în înjumătăţită lumină a 
zilei. 

Dar braţul căzu fără veste în jos. 

Sub o năprasnică şi straşnică îmbrâncitură, arma se abătu, 
zdreli urechea, la două degete de faţa Leonorei, şi Altieri 
sub această furioasă îmbrâncitură, se poticni, fu îndepărtat 
de pat cu trei paşi. 

Şi Dandolo se aşeză înaintea fiicei sale, posomorât, palid, 
fioros. 

— Nu vreau ca fiica mea să moară! Răcni el. 

— Tu m-ai respins? Întrebă Altieri aproape smintit, abia 
ştiind ce spunea şi făcea. 

— Da, eu. 

— Aşadar vrei să mori şi tu? 

— Totul, decât să-ţi îngădui s-o atingi măcar. 

Altieri suflă cu tărie, se ghemui. Instinctul de izbăvire ce 
stăpânea furia dezlănţuită în el, îl făcu să înţeleagă că 
trebuia să lucreze fără zgomot. 

Privi pe Dandolo. 

Niciodată nu-l văzuse astfel. 

Omul acesta slab, şovăielnic, uşor de îngrozit, se 
transformase. Era îngrozitor. Sufletul strămoşesc al eroilor 
din neamul Dandolo, a bătrânilor dogi care făcuseră 
mărimea şi puterea Veneţiei, se trezea în el. 

Era mai mult încă, şi mai bine: era tatăl. 

Altieri cobora în prăpăstiile groazei, ca să se măsoare cu 
Dandolo, care se înălța. 


Bâlbâi: 

— Nenorocitule, vrei să ne dăm capetele pe mâna călăului! 
Smintitule ţi-e poftă de eşafod! 

— Ah! Izbucni Dandolo într-un groaznic oftat, moartea, 
călăul, eşafodul, infamia, temniţa, totul-totul mai bine decât 
această ultimă nemernicie! Nemernic, da, am fost! Toată 
viaţa mea m-am zbătut împotriva laşităţii. Ţi-am vândut-o pe 
fiica mea şi ţi-aş fi vândut şi sufletul meu; m-ai cumpărat, 
infernal neguţător de conştiinţe! Ei bine, mă reculeg, iată 
totul! Titlul ce mi l-ai dat, nu-l mai vreau; gloria, puterea, 
vechiul palat plin de avuţii, ia-ţi înapoi totul! Eu mă căiesc, 
şi-mi iau fata înapoi. 

Altieri făcu un pas. 

Dandolo îşi scoase pumnalul zicând: 

— "Te sfătuiesc să nu te apropii de fiica mea, dacă nu vrei s- 
o iau eu înaintea călăului. 

— Moarte pentru moarte! Urlă Altieri. Mai bine s-o 
sfârşesc odată! 

Lupta fu repede şi tăcută. Se auziră câteva mormăieli şi 
câteva ciocniri de oţeluri. Apoi deodată Altieri se prăbuşi cu 
umărul drept tăiat dintr-o parte până în cealaltă. Se 
rostogoli la picioarele patului şi mai încercă să apuce mâna 
Leonorei. Dar tatăl, cu o izbitură, îl trimise să se 
rostogolească mai departe. 

Rana era serioasă, dar nu mortală. 

Altieri nu leşină. Cu ochii măriţi de groază, cu faţa 
descompusă de furie, ca şi de durere, privi cele ce urmau să 
se întâmple. 

Dandolo, o dată ce Altieri fu respins mai încolo, se întoarse 
spre Leonora. Nu zise nici o vorbă. Dar îngenunche, luă 
mâna fiicei sale, şi-o lipi de fruntea arzătoare şi izbucni în 
plânsete: 

— Tată! 

— Iertat! Strigă Dandolo într-o explozie de nespusă 
bucurie. 


— Recucerit, tată! Răspunse Leonora, în timp ce o 
expresie de mândrie îi lumina faţa. 

Dandolo se ridicase. 

— N-o să rămâi aici, zise el cu o voce care tremura; o să 
dau ordin să te ducă acolo, în casa noastră din insula 
Olivolo, eu te voi păzi, te voi vindeca, fii sigură, haide, sunt 
sigur acum. Ne vom relua viaţa de odinioară, numai noi 
amândoi, înapoiaţi unul altuia. Aşteaptă, o să chem să dau 
porunci. Din fericire nu s-a schimbat nimic în căsuţa 
noastră. 

Leonora scutură din cap. 

— Tată, zise ea, uiţi că Olivolo nu mai este al nostru. 

Dandolo rămase înlemnit. Uitase asta! Uitase de Roland! 
Şopti: 

— Casa este vândută! 

— Unui străin! Exclamă Leonora. 

— Ei bine! Puţin mă interesează! Reîncepu Dandolo. Vom 
închiria o casă. 

— Tată, zise cu tărie Leonora, uiţi că o fiică a Dandolilor n- 
a părăsit niciodată casa bărbatului pe care l-a primit de soţ. 
Să nu-ţi fie nici o teamă pentru mine, adineauri voiam să 
mor. Acum trebuie să trăiesc. Pentru dumneata tată. Dacă 
nu şi pentru alţii. Domnul Altieri îmi înţelege, fără îndoială 
gândirea, ştie că niciodată nu va ieşi din gura mea o vorbă 
ce l-ar putea trăda. Ştie că dacă înşeală din nou învoiala 
noastră, dacă ar mai intra încă aici, urmările ar fi grozave 
pentru dânsul. Ştie că de mi s-ar întâmpla o nenorocire, 
eşafodul s-ar ridica pentru dânsul, căci ai fi dumneata aici, 
ca să-l denunţi! Nu-i aşa, seniore Altieri, că primeşti astfel 
situaţia? 

— Primesc! Spuse înăbuşit căpitanul general. 

— Adaug, reîncepu Leonora, că tatăl meu va fi liber să 
intre aici la orice oră din zi şi din noapte. 

— Asta-i de prisos, spuse atunci Dandolo, deoarece dacă tu 
nu vrei să ieşi de aici, fata mea, rămân şi eu aici. Încăperea 


de alături va fi apartamentul meu, şi nimeni nu va intra în 
această odaie, decât trecând peste trupul meu. 

Cu un semn făcut cu capul, Altieri arătă că aprobă această 
rânduială. Atunci, cu un efort pe care-l putea îndeplini 
numai o fire energică cum era a lui, se sculă şi fără a-şi 
întoarce capul spre Leonora şi Dandolo, cu pas aproape 
sigur, ajunse la uşă, trase zăvorul şi dispăru. 

Leonora, care era pe jumătate sculată, spre a urmări toate 
peripeţiile acestei scene, căzu iar leşinată pe o pernă. 

CAPITOLUL XI - Tabăra Marelui Diavol. 

Trebuie să ne întoarcem acum la Roland Candiano. După 
strania lui întâlnire cu Leonora, dădu în sarcina lui 
Scalabrino să transmită câteva porunci către şefii de prin 
munţi şi din câmpie, şi se îndepărtase numaidecât din 
Veneţia. 

Roland îşi dădea lui însuşi acest pretext că trebuia să-l 
vadă cât mai curând pe loan de Medicis şi să împiedice cu 
orice preţ legătura lui cu dogele Foscari. 

În realitate fugea de Veneţia. 

Se temea deci de o arestare, devenită aproape cu 
neputinţă de înlăturat? Îi era teamă să nu fie scufundat de 
viu în acel mormânt ce se înălța deasupra Punţii Suspinelor 
ca un catafalc de piatră, sau să-şi dea duhul în cine ştie ce 
cursă, ori în sfârşit să se urce cu picioarele goale, în 
cămaşă, cu mâinile legate pe eşafodul ce s-ar ridica anume 
pentru el în piaţa San-Marc. 

Nu, Roland nu se mai temea de noaptea mormântului sub 
orice formă s-ar fi înfăţişat imaginaţiei sale, prin moarte sau 
arestarea în fundul puţurilor. 

Roland fugea de Veneţia, pentru că-i era nesuferită, 
pentru că îi era teamă de o nouă întâlnire cu Leonora, frică 
de sine însuşi, teamă de dragostea lui. 

— Ce? Îşi spunea el călărind de-a lungul drumurilor 
umbrite de ciprii uriaşi, de cedri şi de sicomori foarte mari. 
Ce, o iubesc aşadar până într-atât! Ce, am suferit o veşnicie 
de durere, numele ei mi-a învineţit buzele în fiecare clipă, 


fiecare zvâcnire a inimii mele a fost un oftat de dragoste şi 
dânsa m-a trădat în chip urâcios, cum ultima din 
nenorocitele din port nu şi-ar fi trădat luntraşul ei preferat! 
Ce? S-a folosit de faptul că eram aruncat într-o temniţă, 
pentru a se da altuia. Ştia că plângeam cu lacrimi de sânge 
şi totuşi alerga la altar! Şi încă o mai iubesc! Din ce noroi 
este făcută deci inima mea? Astă-noapte, rece, nepăsătoare, 
în timp ce-mi muşcam limba, ca să-mi rețin strigătul de 
dragoste ce se urca pe buzele mele, a avut un singur cuvânt 
de părere de rău! Mi-a făcut pomana să mă scape dintr-o 
cursă, s-a milostivit a-mi da puţină libertate. A făcut acest 
lucru cum l-ar fi făcut pentru un alt surghiunit. 

Roland îşi vâri atunci pintenii în coapsele calului şi porni 
într-un galop furios, ca şi cum ar fi sperat că, nebun de 
durere, calul l-ar târi în vreo văgăună. 

Dar calea era dreaptă şi frumoasă, ca toate drumurile 
măreţei văi a râului Po. Calul după un timp de goană 
deznădăjduită, se odihni singur schimbând mersul în trap, 
iar Roland recădea în posomorâtele-i gânduri. 

Această perindare de furie şi abatere dură două zile. Apoi 
încetul cu încetul gândurile de răzbunare înlocuiră pe 
acelea de amor şi deznădejde. Roland se gândi la Foscari, 
care era una din cauzele cele mai directe ale nenorocirii 
sale. Îşi evocă cu tărie groaznica scenă a orbirii tatălui său. 

— Nu s-a întâmplat nimic nou, şopti el. Leonora nu mai 
există pentru mine. Nu există nici acum. Dar ceea ce există, 
este drăcescul Foscari şi ambiția lui; şi dacă îl las să 
lucreze, omul care l-a chinuit pe tatăl meu, va deveni 
stăpânul Italiei. Dar sunt eu aici. Şi despre ceilalţi vom 
vedea după aceea! 

De aici înainte îşi concentră toată puterea de judecată 
asupra misiunii ce va încerca s-o îndeplinească: să 
împiedice prin toate mijloacele, chiar prin forţă, o 
înţelegere între dogele Foscari şi loan de Medicis. 

Îşi luase informaţiile necesare. 


Şi de altminteri faptele şi gesturile celebrului căpitan erau 
cu migală urmărite; zvonul marşurilor şi contra-marşurilor 
sale se răspândea cu iuţeală în toată Italia. 

În acest moment Marele Diavol asedia cetăţuia Governolo. 

Avea cu sine o oştire de adunătură, oameni prădalnici, 
care aveau o admiraţie de pomină pentru şeful lor. 

Planul general al lui Ioan de Medicis nu se arăta decât 
nelămurit. Acest războinic părea că simte o patimă pentru 
războaie, pentru omor, furt şi prădăciune. 

De fapt se asemăna în fond cu toţi marii cuceritori. Câţiva 
istorici l-au numit „un drăgălaş luptător”. Acest „drăguţ 
luptător” era temut ca un flagel. De nu se chema „biciul lui 
Dumnezeu”, ca Atila, dădea cel puţin dovadă, cu un fel de 
obrăznicie, că titlul ce i-l dăduseră soldaţii era meritat şi-şi 
făcea o glorie ca să îndreptăţească această poreclă, de 
„Marele Diavol” pe care o primise. 

I se întâmpla să treacă foarte liniştit o mie sau două de 
cetăţeni prin vârful spadei, dar îi plăcea să râdă. Şi fără 
îndoială, râzând, da poruncă să prade şi să dea foc oraşelor 
ce cădeau în puterea lui. 

De aici adoraţia soldaţilor săi. 

Roland sosi noaptea lângă Governolo, în tabăra Marelui 
Diavol. loan de Medicis care voia să-şi arunce în curând 
lefegii săi la asaltul cetăţuii, le acordase o noapte de chef. 
Bucuria domnea în tabără, zice Filaret Chasles, şi noaptea 
se scurgea ca o serbare. Mii şi mii de strigăte de „Trăiască 
Marele Diavol! Eviva il Gran Diavolo” răsunau din toate 
părţile. 

Era frig. Un vânt tăios sufla printre copaci şi corturi. Se 
aprinseseră focuri mari. O bucurie foarte mare se înălța din 
acea tabără, unde alergaseră „frumuseţile uşoare” de prin 
împrejurimi. 

Un miros de chef se revărsa în atmosferă. Nişte soldaţi se 
înlănţuiseră după pradă. Se înapoiau încărcaţi cu merinde 
de tot soiul. 


Unii descălecau de pe cai şi agăţau de şa jamboanele ce le 
furaseră; alţii mânau înaintea lor oile şi caprele pe care le 
ucideau numaidecât şi le frigeau la nişte focuri mari, 
înfingându-le în lăncii; alţii rostogoleau butii de vin care 
erau în curând desfundate. 

Se vedeau ici şi colo ţărani şi femei ruinate de aceste 
prădăciuni, şi care plângeau şi oftau smulgându-şi părul. Şi 
de sub marii fagi care, cu tot frigul, îşi mai păstrau în parte 
frunzişul lor des, la mohorâta lumină a torţelor sau în 
învolburarea roşie a focurilor, apăreau cete de bărbaţi ce 
mâncau, beau, cântau şi înlănţuiau în braţe femeile. 

Era desfrâul ce preceda bătăliile. 

Mirosul puternic al vinurilor şi al cărnurilor fumegânde, 
înaintea mirosului sângelui. Înjurături, cântări răguşite, 
urmate de strigăte de cheflii, urlete sălbatice de soldaţi 
certându-se pentru o femeie, iată ce văzu şi auzi Roland 
care străbătu această îmbulzeală de mercenari, cu inima 
îngreţoşată de scârbă. 

Ceru să fie dus la şef. 

Marele Diavol era în cortul său, în mijlocul taberei, 
împresurat de câţiva dintre locotenenţii săi preferaţi. Cortul 
era mare; un foc mare ardea în faţa deschizăturii şi înaintea 
focului stăteau doisprezece călăreţi nemişcaţi. O masă mare 
fusese ridicată, în timp ce cântăreții din alăută şi trombon 
încercau de-a surda să întreacă uriaşa hărmălaie a chefului 
şi a desfrâului ce se ridica din tabără, într-o puternică 
adiere sălbatică. loan de Medicis bea, mânca, râdea cât îl 
ţinea gura, şi de n-ar fi fost costumul său, l-ai fi luat drept 
unul dintre acei lefegii pe care Roland îi zărise sub fagi, în 
lucirea jarului. 

Când Roland se ivi înaintea lui, încruntă din sprâncene. 

Apariţia cavalerului prăfuit, a cărui posomorâtă înfăţişare 
contrasta atât de tare cu toată voioşia ce-l înconjura, i se 
părea rău prevestitoare. 

La înfăţişarea lui Roland, hohotele de râs şi de voci, se 
opriră pe dată la un semn al Marelui Diavol. 


— Cine eşti? Întrebă Ioan de Medicis. 

— Vin de la Veneţia, zise Roland, şi am a vă vorbi în secret; 
sunt Roland Candiano, fiul dogelui Candiano surprins în 
chip mişelesc în toiul serbării şi orbit în palatul său. 

Un freamăt înăbuşit primi aceste cuvinte rostite cu un ton 
liniştit. 

Îngrozitoarea poveste a Candianilor era cunoscută, 
trecuse aproape la starea de legendă a groazei, şi în ceea 
ce priveşte fioroasa aventură a lui Roland Candiano, 
arestat, aruncat în puțuri din seara logodnei sale, devenise 
legenda dragostei şi milei. 

— Credeam, zise loan de Medicis, că eşti în temniţă! 

— Se iese dintr-o temniţă, chiar când acea temniţă se 
numeşte puţurile Veneţiei. 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Dacă-ţi face plăcere. 

— Fii binevenit la masa mea şi în cortul meu, zise atunci 
Marele Diavol. L-am cunoscut pe Candiano, era un om 
foarte bun şi cunoştea mijlocul de a guverna în pace; dar în 
sfârşit era un bărbat care, la ocazie, ştia să facă servicii şi 
acum vreo zece ani m-am găsit şi eu într-o astfel de situaţie. 
Deci fiul lui să fie binevenit printre noi. 

Zicând aceste vorbe, loan de Medicis arătă lui Roland un 
loc lângă dânsul. Roland se aşeză şi ciocni paharul de 
paharul Marelui Diavol, pahar ce fusese pus înaintea lui. 
Acest act de politeţe îndeplinit, nu se mai atinse de 
mâncăruri, nici de vinuri. 

Râsetele şi convorbirile zgomotoase se auziră din nou şi 
făceau o mare gălăgie în cortul cel mare. 

loan de Medicis examina pe furiş pe musafirul său şi-i 
admira frumuseţea bărbătească, puterea şi agilitatea ce 
păreau vădite în el la fiecare mişcare a lui. 

— Dacă se bizuie pe mine ca să-l ajut a-şi recăpăta 
coroana bătrânului Candiano, se înşeală foarte tare, se 
gândea el. Pe toţi dracii, Foscari e un dat dracului şi nu 
prea mă sinchisesc să-l am împotriva mea. Dar dacă vrea să 


primească să comande o parte a oastei mele, aş face astă- 
noapte o bună treabă. 

Tot vorbind singur în sinea lui, Marele Diavol nu înceta să-l 
întrebe pe Roland despre şederea lui în fundul puţurilor, 
despre felul în care fusese arestat, cum fugise din temniţă. 

Roland îi răspundea cu cumpătare, în câteva cuvinte. Dar 
fiecare din răspunsurile sale îi da o mai înaltă idee despre 
dânsul. 

Când Marele Diavol vesti în cele din urmă ofiţerilor săi că 
era timpul să se retragă, era hotărât să facă lui Roland 
propuneri ca să intre în serviciul lui şi să-i încredinţeze un 
grad important. 

Ofițerii, servitorii, cântăreții din alăută se retraseră cu o 
repeziciune ce dovedea o disciplină lăsată-n libertate în 
aparenţă, în această tabără a desfrâului, dar disciplina era 
de fapt foarte puternică! 

— Ilată-ne singuri, zise atunci Marele Diavol; vorbeşte! Ce 
ai să-mi spui? Lasă-mă să te înştiinţez mai întâi, că sunt 
încurcat în operaţii de război ce vor dura multă vreme, dac- 
o fi pe plac diavolului - ocrotitorul meu - şi deci n-aş putea, 
spre marea mea părere de rău, să încerc pentru dumneata 
cea mai mică mişcare înspre Veneţia. 

Roland scutură din cap şi zâmbi dispreţuitor. 

— Linişteşte-te, zise el, îmi am şi eu treburile mele, şi când 
voi intră în palatul ducal, va fi pentru că aşa am vrut eu, şi 
nu pentru că m-a dus cineva acolo. 

— Pentru Dumnezeu. Îmi placi aşa. Şi nu-ţi ascund că am 
început să am pentru dumneata cea mai frumoasă stimă. 
Dacă ţi-ar fi pe plac să comanzi sub ordinele mele. 

— Nu mă supun decât mie însumi, zise Roland; dar îţi 
mulţumesc pentru oferta ce mi-o faci şi pentru gândul 
mărinimos ce-o inspiră. 

— Atunci ce vrei? Exclamă loan de Medicis mirat. 

Roland se reculese într-o clipă. 

Afară zgomotele desfrâului, a goanei după împerecheri şi a 
beţiei unei tabere întregi se potolea într-un înăbuşit 


murmur de nedefinit. 

— loan de Medicis, zise Roland, eşti un războinic şi nu un 
diplomat, eşti de temut pentru că ai o oaste ce te urmează 
orbeşte şi pentru că faptele dumitale ostăşeşti din trecut 
dau măsura celor ce poţi întreprinde; dar trebuie să rămâi 
marele războinic care eşti. Dacă te amesteci în intrigi, ai să- 
ţi pierzi prestigiul. 

— Şi cine-ţi spune că vreau intrigi? 

— Totuşi asta vrea să-ţi propună. 

— Cine? 

— Dogele Foscari. 

— Ah! Ah! Exclamă loan de Medicis devenind visător. 

— Este, reîncepu Roland, o luptă de moarte între Foscari 
şi mine. loan de Medicis, vin să-ţi cer să rămâi neutru între 
noi amândoi. 

— Lămureşte-mă, spuse cu răceală Marele Diavol. 

Roland avu imediat conştiinţa acestei neaşteptate răceli, şi 
se întrebă dacă nu era prea târziu. O flacără de ameninţare 
licări în ochii săi negri. 

— O să-ţi explic foarte lămurit situaţia, zise el, şi ai să vezi 
după aceea ce hotărâri vei avea de luat. 

— 'Te ascult, Candiano. 

— Foscari l-a supus pe tatăl meu unui groaznic chin. 
Foscari m-a aruncat în puţurile Veneţiei, unde am stat şase 
ani. Foscari trebuie pedepsit, el şi complicii săi. 

Roland rosti aceste cuvinte cu un aşa accent de ură, încât 
loan de Medicis tresări şi exclamă: 

— Pe toţi dracii încoronați, n-aş vrea să fiu printre 
duşmanii dumitale! 

— Toţi acei care vor ajuta duşmanilor mei, vor fi inamicii 
mei, răspunse Roland. Continui: am început împotriva lui 
Foscari şi a complicilor săi un război fără cruţare. Voi muri 
în el, sau vor muri ei, nu-i altfel chip. Ori, în timp ce în 
portul Veneţiei, surp cu hărnicie puterea lui Foscari, el se 
gândeşte a-şi face aliaţi pentru marile-i încercări, care, 
dacă ar izbuti, l-ar scăpa din mâinile mele. Şi întâiul din 


aceşti aliaţi, la care se gândeşte el, eşti dumneata, Ioan de 
Medicis. 

— Cum de ştii acest lucru? 

— Foscari ţi-a trimis un ambasador, un om pe care-l 
cunoşti. 

— Cine? 

— Petru Aretin. 

— Petru! Acest bun Petru! Aş fi încântat să-l revăd, îmi 
lipseşte. 

— N-o să-l mai vezi; am pus mâna pe dânsul, i-am aflat 
taina ambasadei cu care era însărcinat la dumneata, l-am 
pus la loc sigur şi vin eu în locul lui. 

— Ai făcut una ca asta, dumneata? 

— Da, loan de Medicis, am făcut-o! 

— Şi mie vii să mi-o spui! Drace, nu-ţi lipseşte îndrăzneala, 
o mărturisesc! 

— Ioan de Medicis, zise Roland, îndrăzneala este ultima 
mea bogăţie. 

— Şi spui că ştii astea toate de la Petru Aretin, care avea 
sarcina să mi le spună mie? 

— O să-ţi repet chiar cuvintele ce trebuia să ţi le transmită 
Aretin din partea lui Foscari. Numai că le rezum şi le despoi 
de orice meşteşugire cu care, desigur, că le-ar fi învăluit el. 
Foscari vrea să pună mâna pe Italia şi să facă din ea un 
singur regat. Îţi propune să te alipeşti cu oastea dumitale 
armatei Veneţiei, sporită cu flota, care ar sluji să ducă 
trupele pe coaste şi să îndepărteze pe străinii care ar vrea 
să se împotrivească combinației. Odată Italia supusă, aţi 
domni amândoi, el la miază-noapte cu Veneţia sau Milano 
drept capitală, dumneata la sud cu Roma sau Neapole 
capitală. Iată planul în simplitatea lui. Această alianţă ţi-o 
propune Foscari. Ce crezi despre asta? 

— Şi dacă ţi-aş spune ceea ce cred, ţi-ai lua însărcinarea 
să-i comunici răspunsul meu lui Foscari, aşa cum mi-ai adus 
ofertele lui? 


— Fără îndoială, oricare ar fi răspunsul acesta. Nimic nu 
mi-ar fi fost mai lesne decât să nu-ţi fi comunicat 
propunerile dogelui. 

— Mirat de tăcerea mea, mi-ar fi trimis un alt ambasador. 

— Poate! Orice ar fi, voi fi tot aşa de sincer la înapoiere, 
după cum sunt şi aici. Poţi vorbi de acum cu toată 
sinceritatea. 

— Fie, planul lui Foscari în totalitatea lui îmi pare minunat; 
este o idee de geniu şi ar fi păcat ca un om ca mine să nu-i 
ajute reuşita. În principiu primesc alianţa propusă. lată ce 
vei avea de spus lui Foscari. 

— Atâta tot? 

— Asta-i tot pentru moment. Pentru o înţelegere definitivă, 
trebuie o întrevedere între doge şi mine. Această 
întrevedere, ziua, locul, i le voi indica cu printr-un curier ce- 
| voi trimite la Veneţia, şi asta în cel mai târziu trei-patru 
zile. Mâine dimineaţă vreau să mă duc să studiez punctul 
slab al cetăţii Governolo şi să combin asaltul, care va avea 
loc poimâine. O zi pentru jaf. Apoi dau ordin ca, curierul 
meu să plece. Dumneata i-o vei lua înainte cu trei-patru 
răsărituri de soare. 

Marele Diavol rostind aceste din urmă cuvinte, luase un 
accent batjocoritor, ce nu-i scăpă lui Roland. Acesta înţelese 
că, groaznicul războinic se gândea la vreo cursă. Dar 
rămase liniştit şi serios, fără ca o cută a feţei sale să-i fi 
destăinuit o nelinişte cât de mică. 

Propunerea lui Foscari într-adevăr îl înflăcăra pe Ioan de 
Medicis. 

El care până aici se războise pe seama nimănui şi a 
tuturor, întrezărea un ţel măreț în acest sângeros joc al 
luptelor, care îl împătima. 

Repetă în diferite rânduri printre dinţi: 

— Măreţ! Idee măreaţă! Vrednică de mine! 

Între timp se răsturnase pe spătarul jilţului său şi cu ochii 
pe jumătate închişi, îl studia pe Roland cu o privire ironică 
şi aspră. 


— Astfel, reîncepu Roland, primeşti? Fără chibzuire, fără 
şovăire, dintr-o dată, primeşti? 

— La ce nevoie de atâta chibzuială! Exclamă Marele 
Diavol. Ideea este măreaţă, ţi-o spun eu, şi o primesc. 

— Îmi rămâne să-ţi mai fac câteva obiecţii. 

— Venind de la un bărbat aşa de îndrăzneţ şi aşa de 
măsurat ca dumneata, îmi vor fi binevenite, Candiano. 

— Iată deci întâia, zise Roland mereu liniştit. Te priveşte 
personal. După părerea mea eşti ostaş mai întâi de toate. 
Cred că realmente diplomaţia te va pierde. Desigur poţi 
pune mâna pe Italia; deşi încercarea în sine conţine mai 
multe greutăţi, decât îţi dai seama. Milano, Florenţa, Pisa, 
Mantova sunt republici puternice, care vor forma o 
puternică şi de temut ligă. Dar să presupunem că după zece 
ani şi mai bine, de războaie sângeroase, vei izbuti. Să 
presupunem că Italia este învinsă, gata să te primească de 
stăpân. Să presupunem chiar un lucru cu neputinţă: papa 
consimţind la regalitatea voastră, Europa nesculându-se la 
chemarea sa. Să admitem toate acestea. lată-te în prezenţa 
lui Foscari. Rolul dumitale este sfârşit, al lui începe. 
Războinicul se şterge, intră diplomatul în scena roşie de 
sânge, pe care ai pregătit-o dumneata. Atunci, după a 
dumitale părere, ce se întâmplă? 

loan de Medicis urmărise foarte atent cuvintele lui Roland. 
Încreţitura ironică a buzelor lui dispăruse. 

Acest aer de încredere nemărginită ce-o oglindea faţa lui 
de războinic fericit, se împrăştiase. Roland constatând 
efectul ce-l produsese se şi grăbi să continue. 

— Nu vorbesc de împotrivirea sigură şi poate victorioasă a 
Veneţiei însăşi. Veneţia, pe care destinele sale o călăuzesc la 
un viitor de libertate, Veneţia care priveşte spre mare şi nu 
către uscat, Veneţia care năzuieşte la pace, la negoţ, la 
gloria artelor, va fi, fără îndoială, cea dintâi care se va 
revolta. Dar revin la întrebarea mea: învingător, ce vei face? 

— Voi domni la Neapole, dacă nu chiar la Roma! Cine ar 
putea să mă împiedice atunci? 


— Cine? Tovarăşul dumitale, loan de Medicis! Nu vreau să 
zic complicele dumitale. Îl cunosc pe Foscari. L-am ghicit 
într-o zi. Când vei cuceri Italia va fi un singur rege, şi acest 
rege. 

— Voi fi eu! Mugi loan de Medicis trântind un pumn în 
masă, de zăngăniră paharele cu care era plină. 

Dar reculegându-se numaidecât, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă ca şi-a dezvăluit gândurile, zise: 

— Foscari va fi cinstit. Va fi cu toată tăria aşa, dacă nu vrea 
de bună voie, atunci. 

— Fie, zise Roland, am sfârşit cu obiecțiile ce te privesc. 
Îmi rămâne să-ţi expun pe acelea ce mă privesc personal pe 
mine. Ţi-am spus motivele urii ce-o am împotriva lui Foscari. 
Dacă devii tovarăşul lui, pui piedică celor ce m-am hotărât 
eu să fac. loan de Medicis, jur pe amintirea mamei mele 
moarte de suferinţă şi durere, pe capul tatălui meu supus 
chinului, ţi-o jur că nimic în lume nu-l poate scăpa pe 
Foscari, din moment ce l-am osândit. În chip cinstit te 
înştiinţez că voi suprima orice piedică ce se va ridica între 
doge şi pedeapsa ce-o port în gândirea mea. 

Roland se sculă şi zise: 

— Gândegşte-te, loan de Medicis. 

— Cred că mă ameninţi! Exclamă Marele Diavol ridicându- 
se la rându-i. 

— Te înştiinţez şi atâta tot, Foscari este crima; eu, eu sunt 
răzbunarea. Alege, Medicis! 

— Alegerea mea este făcută! Răcni Marele Diavol. Ei! 
Veniţi aici! 

O duzină de ofiţeri năvăliră în cort. 

— Puneţi mâna pe omul acesta! Porunci loan de Medicis. 
Şi să-l păziţi de aproape, până ce voi hotări eu. 

Roland fu înconjurat numaidecât. 

Rămase tot aşa de nepăsător, după cum fusese de la 
intrarea sa în cort. 

— Medicis, spuse el cu răceală, ţi-am lăsat alegerea între 
crimă şi dreptate. Ia seama! Încă mai e timp. 


— Să-l ducă de aici! Răcni Marele Diavol. 

— Aşadar singur ai vrut-o! 

Roland rosti aceste cuvinte fără mânie aparentă. 

Vorbea încă în clipa când cei doi ofiţeri, care erau mai 
aproape de dânsul, îi puseră mâna pe umăr. 

Se ştie că Roland avea o putere de uriaş. 

Chiar în clipa când adresa Marele Diavol acele cuvinte în 
chip de ameninţare, se ghemui în sine: faţa lui aşa de rece 
până atunci, transformându-se, deveni groaznică, 
dogoritoare. 

Cu un gest înfricoşător îşi îndepărtă amândouă braţele. 
Cei doi ofiţeri se rostogoliră ca doborâţi de măciucă. 

Dintr-o săritură, Roland se aruncă atunci spre uşa 
cortului. 

— Pune mâna pe el! Prinde-l! Urla Marele Diavol. 

— Trădare! Puneţi mâna! Puneţi mâna pe el! Urlară la 
rândul lor opt sau zece ofiţeri, care formară între Roland şi 
uşă o stavilă presărată cu pumnale. 

În acelaşi timp o trupă numeroasă de ostaşi, atraşi de 
ţipete, înainta spre cort, în vreme ce călăreţii gărzii formau 
o jumătate de cerc şi-şi ridicau pistoalele. 

Roland scoase greaua-i spadă de luptă, care nu-l părăsea 
niciodată. 

Se îngrămădise într-un colţ al cortului şi cu un gest de 
nebun, cu o forţă de uriaş, atrăsese la el masa cea mare, 
care îi fu ca un fel de întăritură. 

— Pune mâna! Prinde-l! Urla Marele Diavol, în timp ce un 
tărăboi pricinuit de luarea armelor se dezlănţui în tabără. 

— Medicis! Răcni Roland, să-ţi aduci aminte că ai respins 
dreptatea mea, şi că ea te osândeşte! 

CAPITOLUL. XII - Ciocnire de patimi. 

În fundul palatului Imperiei, în acel apartament rezervat 
Biancăi şi pe care curtezana îl împodobise cu eleganţă 
feciorelnică, mama şi fiica, stând una lângă alta, se sfătuiau 
mână în mână. Bianca povestise mamei ei peripeţiile 


călătoriei sale la Mestre, şederea ei lângă Juana, 
neaşteptata sosire a lui Sandrigo. 

Abia vorbise de Roland, dar în puţinele cuvinte ce le 
spusese, Imperia simţise un respect pătimaş, o admiraţie şi 
o încredere fără margini. Ascultase cuvintele fiicei sale cu o 
posomorâtă nelinişte. 

— În sfârşit, zise ea, iată-ne unite, fata mea! lată-te în 
afară de orice primejdie, mulţumită curajului acestui viteaz 
ofiţer. Seniorul Sandrigo. 

— Dar, mamă, zise Bianca, n-am fost nicidecum nefericită 
lângă Juana. Primejdia era aici. Pericolul era acest om care 
mă răpea. Acea urâcioasă făptură, pe care abia am văzut-o, 
dar ale cărei trăsături vor rămâne săpate în memoria mea. 

Bianca vorbea de Bembo. Ea se înfioră. 

— Nu te mai teme de omul acesta, spuse Imperia înăbuşit. 

Bianca clătină din cap. 

— Cine ştie dacă n-o să revină! Şopti ea. 

— Este mort! Spuse Imperia înăbuşit. 

Şi se pierdu într-o posomorâtă visare. Da, Bembo era 
mort, lovit de Roland. El însuşi i-o spusese. Şi cine ştie unde 
se va opri acum răzbunarea lui Candiano? 

Aflase că Roland urmărit în casa de pe insula Olivolo, 
izbutise să fugă. 

Dar se va înapoia! Era sigură de asta! Nu ştia de altfel 
rolul ce-l jucase Leonora; dar acest rol îl cam bănuia dânsa. 

Lupta ei cu Leonora se schiţă repede în mintea sa. Fusese 
învinsă! Trebuise să trădeze taina fugii lui Roland! Fără 
îndoială în acest moment Leonora se gândea poate la 
mijlocul de a întâlni pe acela ce-l iubea! Poate că-i vorbise? 

Şi acum îi învăluia în aceeaşi ură pe Leonora Dandolo şi pe 
Roland Candiano, aceia pe care îi numea odinioară „Amanţii 
Veneţiei”! Da, îi ura pe amândoi, cu sălbăticie. Nu ar avea 
pace decât în ziua fericită când ar fi sigură că piatra unui 
mormânt s-a pecetluit de-a pururea deasupra amanţilor. 

Tresări şi o expresie de ameninţare aşa de furioasă, atât 
de nemilostivă, îi schimonosi faţa, încât Bianca, observă 


acest lucru spunându-i-l cu sfială. 

Spunem cu sfială. Căci Biancăi îi era acum frică de mama 
sa. 

— Ce ai, mamă? Întrebă fata, pari, foarte tulburată. 

— Pentru că mă gândesc la omul acela despre care îmi 
vorbeai, la omul care a vrut să te răpească. Dar nu te teme 
de nimic: a murit. 

Şi iarăşi gândirea ei se îndreptă spre Bembo, întâiul care 
şi-ar fi dat sufletul sub lovitura lui Roland. 

— Da, şopti ea cu voce înceată şi vorbindu-şi singură, 
Bembo a murit. Al cui e rândul acum? 

În acel moment camerista favorită a Imperiei intră. 

— Signora, zise această femeie, este cineva care vrea să-ţi 
vorbească. 

— Cine-i acest cineva? Întrebă Imperia. 

— Nu-şi spune numele, signora. 

— Dar e cineva care a mai fost pe aici? 

— Nu i-am putut vedea faţa, pe care şi-o ţine ascunsă în 
îndoiturile mantalei sale. 

Acest mister şi aceste precauţii aduseră într-o clipă un 
nume pe buze şi o icoană în mintea curtezanei. 

Roland Candiano! 

Numai el avea interes să se ascundă aşa, ca să intre în 
casa ei. 

Numaidecât fu în picioare, palidă, neliniştită cu privirea 
într-o oglindă mare. Automat, cu vârful admirabilelor ei 
degete de statuie greacă, îşi orândui părul, încercă să se 
facă mai cochetă. 

Pentru cine? Pentru Roland? Nu-l ura din toate puterile, 
pe cât iubea, tot din răsputeri, pe Sandrigo, locotenent de 
arcaşi din Veneţia? Da, îl ura! 

Da, l-ar gâtui cu aceste degete care în acest moment 
orânduiau buclele de păr cu o grabnică ştiinţă şi aşezau 
coada, pe care o susţinea un enorm pieptene de aur 
împodobit cu diamante. 


Dar poate că va cădea la picioarele omului urât, al cărui 
portret cu toată ura sa i-l păstra în fundul misterioasei 
tainiţe de dragoste. 

Imperia nu era o prostituată. Excesiva mobilitate a 
sentimentelor, repezite schimbări sufleteşti, aceeaşi 
aprindere în patimile contradictorii, iubirea sau ura, după 
nălucirea clipei, în sfârşit capriciul, erau dintr-un capriciu 
violent absolut în expresia şi voinţa sa. 

— Dacă-i el, şi nu poate fi decât el, şopti ea, nu va ieşi viu 
de aici. 

Şi vorbind astfel, apucă o cutiuţă de argint, o deschise, 
scoase din ea un creion, cu care, cu o înfrigurată hărnicie şi 
o siguranţă a mâinii fără de cusur, îşi făcu mai strălucitoare 
lucirea ochilor săi printr-o linie neagră şi cu o uşoară dâră 
roşie, floarea buzelor ei. 

Uitase de fiica sa. 

Bianca se întrebă şi ea, cine putea fi acest necunoscut, 
care voia să vorbească mamei sale. 

Biata micuță tremura. 

Nu figura lui Roland şi-o evoca dânsa. Ceea ce întrezărea 
era înfricoşătorul chip, urâcioasa înfăţişare ce-i chinuia 
nopţile cu vise rele. 

Şi deodată ea îl văzu în întredeschizătura uşii, în spatele 
camerei sale. Ochii lui crucişi şi dogoritori se aţinteau 
asupra-i şi o sfredeleau cu aspre lăcomii. Zâmbea şi acest 
zâmbet îngheţă pe nefericita copilă. 

Pierdută, nebună de groază, Bianca se dădu înapoi cu un 
puternic strigăt de groază. 

Imperia se întoarse şi-l văzu pe om. 

— Bembo! Exclamă ea, înspăimântată ca şi fiica sa. 

Bembo voi să înainteze. 

Salută, se plecă, căută să se facă grațios. 

— Mă plictiseam să aştept. Eram nerăbdător s-o revăd pe 
doamna. Şi pe dumneata de asemenea. Mai ales pe 
dumneata, signorina, adăugă el de-a dreptul Biancăi. 


Învingându-şi groaza superstiţioasă, prea sigură că Bembo 
era în carne şi oase, Imperia înaintă, apucă pe cardinal de 
mână şi poruncind cu un semn servitoarei să vegheze 
asupra Biancăi, închise uşa. 

Peste câteva clipe curtezana şi preotul se aflau în acea 
încăpere unde Imperia îşi primea intimii. 

— Pentru ce n-aţi rămas acolo? Bâlbâi Bembo. 

— De ce? Odată ai mers până la apartamentul fiicei mele. 
Această purtare, vreau s-o mărturisesc, îmi pare ciudată. 

Bembo se aşeză pe un jilţ. Îşi recăpătase sângele rece. 
Puternica emoție ce-o resimţise la vederea Biancăi, făcea 
loc acestei delicate prezenţe de spirit ce-l părăsea arareori. 

— Văd, zise el, că avem de vorbit încă o dată despre 
afaceri, deoarece aşa o voieşti. 

Negreşit că nu s-a uitat scena în care Sandrigo vestise 
cardinalului Bembo apropiata lui căsătorie cu Bianca şi-i 
ceruse să binecuvânteze el însuşi unirea, într-o 
impunătoare ceremonie ce ar fi avut loc chiar în catedrală. 

Bembo rămăsese mai întâi ca trăsnit. Apoi se îndreptase 
către palatul Imperiei, tulburat foarte, abia ştiind ce voia să 
facă sau să spună. 

Dar când gondola îl lăsă în faţa treptelor de marmură a 
bogatei locuinţe, îşi şi alcătuise un plan. 

S-a văzut că se ferise să fie recunoscut. 

Bembo studiase de multă vreme interiorul palatului şi ştia 
exact pe unde trebuia să treacă, pentru a ajunge până la 
Bianca. Abia se văzu în odaia unde îl introdusese, şi fu 
cuprins de irezistibila dorinţă de a o revedea pe fată, chiar 
dacă ar fi fost primit cu cine ştie ce gest de groază. 

Apucă deci prin nişte ganguri şi ajunse până la 
apartamentul Biancăi, aproape în acelaşi timp cu camerista. 

Văzu pe Bianca. 

Ea îi păru mai frumoasă, mai de dorit decât oricând. 

— Şi această puică, mormăi el, să aparţină acestui 
hoţoman! Sau altuia, puţin mă interesează. Haide! 

În acea clipă îl zări Bianca. 


Gândul lui Bembo era să intre, fie ce-o fi, şi să vorbească în 
faţa fetei. Dar patima îl zguduise până într-atâta că, atunci 
când Imperia îi apucă mâna şi-l trase, el se lăsă târât fără 
nici o împotrivire. 

Acum curtezana îl privea cu încremenire. 

Era însuşi Bembo acela care era înaintea ei! 

Dar atunci Roland Candiano se lăudase? Era deci mai 
puţin de temut decât părea, deoarece fusese silit să mintă, 
întrucât Bembo era viu. 

— Ai fost rănit? Întrebă ea fără să răspundă ultimelor 
cuvinte ale cardinalului. 

— Eu? Nicidecum. Crezi că mă răneşte cineva cu una cu 
două? Ah! Doamnă, adăugă el apăsând asupra cuvântului, 
trebuie într-adevăr, să fie greu să mă rănească cineva, 
deoarece nu mă tulbură primirea ce mi se face aici! 

— Dar lipsa dumitale? 

— O călătorie, doamnă, o mica călătorie prin împrejurimile 
Veneţiei. 

— Ce, n-ai fost rănit în seara când ai încercat s-o răpeşti 
pe fiica mea?! Ce?! Nu ţi-a smuls-o din mâini Roland 
Candiano pe Bianca? 

— Cine ţi-a spus povestea asta de adormit copiii? 

— Însuşi Candiano. 

— L-ai văzut şi dumneata! Exclamă Bembo cu posomorâre. 

— Ah! Vezi bine că l-ai văzut şi dumneata însuţi. 

— Ei bine, da este adevărat. L-am văzut şi-ţi pot spune 
doamnă, că ne e viaţa în primejdie. 

— O ştiu! Zise Imperia înfiorându-se. 

— Mai mult ca oricând trebuie să veghem, mai mult ca 
totdeauna trebuie să rămânem uniţi. Dacă i-am scăpat de 
astă dată, nu este o vădită ocrotire a cerului. Dar poate că 
altă dată aş fi mai puţin fericit. Pentru mine şi încă pentru 
Foscari, pentru Altieri, lupta este uşoară, suntem bărbaţi şi 
Roland oricât de groaznic ar fi, nu este decât un om. Dar 
dumneata, doamnă, dumneata o femeie slabă, izolată în 


Veneţia, cine te va ocroti, cine să te apere, dacă nu noi, 
dacă mai ales nu eu! 

Studie efectul vorbelor sale asupra Imperiei. Spre marea-i 
uimire, ea nu arătă spaima ce-o nădăjduia dânsul. 

Imperia se gândea într-adevăr că avea un ocrotitor a cărui 
îndrăzneală şi putere i le cunoştea. 

Acesta era Sandrigo. 

— De unde şi până unde liniştea asta la dânsa? Se gândi 
Bembo. 

Şi schimbându-şi numaidecât tactica, reîncepu: 

— Totul de altminteri te obligă, doamnă, să rămâi aliata 
mea credincioasă. 

— Sunt hotărâtă pentru aceasta, crede-mă, spuse cu 
răceală Imperia. 

— Să dăm lovitura cea mare, şopti printre dinţi Bembo 
deznădăjduit. 

Ridică spre curtezană o faţă neînduplecată şi cu acea voce 
dulceagă ce se asemăna cu strecurarea unei reptile, spuse: 

— Poate că nu ştii, doamnă, de ce sunt în stare, dacă 
nenorocirea ar face să devenim duşmani. 

— Pentru ce am deveni duşmani? Bâlbâi curtezana. 

— Perească Dumnezeu, doamnă! Dar în sfârşit dacă 
împrejurări dureroase m-ar sili să te socot ca duşmană, aş 
avea de luat atare măsuri de apărare, încât cred că trebuie 
să-ţi arăt. 

— "Te ascult. 

Imperia se îngălbenise. Din acea clipă Bembo fu sigur de 
triumful său. Deci continuă cu o obrăznicie plină de 
blândeţe: 

— Întâia mea grijă ar fi să arunc în „trunchiul 
denunţătorilor” un bilet, care este gata pregătit şi pe care-l 
am întotdeauna asupra mea. Îi ştiu conţinutul pe de rost. O 
să-ţi spun. De altminteri trebuie să te vestesc că, un prieten 
sigur este însărcinat să depună acelaşi denunţ, în cazul 
când aş dispare timp de mai mult de o lună. Astea spuse, 
doamnă, află că, Candianii au avut totdeauna prieteni în 


Sfatul celor Zece. Trebuie să-ţi aminteşti că, dacă bătrânul 
Candiano fu osândit în noaptea aceea ale cărei peripeții nu 
e nevoie să ţi le reamintesc, este pentru că fu dovedit că 
Roland Candiano ucisese pe Davila, amantul dumitale. Mă 
asculţi cu atenţie, nu-i aşa? 

— Da, te urmăresc, zise Imperia ai cărei dinţi clănţăneau. 

— Perfect. Nu-mi mai rămâne decât să-ţi citesc textul micii 
mele denunţări. E scrisă de altminteri în termeni măsuraţi 
şi vrednici de un bun cetăţean doritor să asigure liberul 
curs al justiţiei. lată-i conţinutul: „Subscrisul are onoarea 
de a înştiinţa pe preaînaltul şi foarte puternicul Sfat al celor 
Zece că vigilenţa şi justiţia lui au fost înşelate în noaptea de 
6 iunie anul 1509. Ucigaşul nobilului şi regretatului Davila 
nu era Roland Candiano. Era o femeie cu numele de 
Imperia, care locuieşte încă în palatul ei de lângă Canalul 
Mare”. 

Bembo tăcu o clipă. Faţa Imperiei era schimonosită de 
groază. Dinţii îi clănţăneau şi tremura ca de frig. 

— Sfârşesc, continuă Bembo. Acest bilet îl semnez eu. 
Chemat în faţa tribunalului suprem, aş menţine termenii 
denunţării mele, căreia caracterul meu de preot, 
autoritatea mea de cardinal episcop i-ar da toată greutatea 
necesară. Eşti, doamnă, mult, mult prea inteligentă, pentru 
ca să nu-ţi închipui urmările fatale ale procesului ce ţi s-ar 
intenta. 

Într-o vedenie sângeroasă Imperia întrezări eşafodul 
ridicat pentru dânsa în piaţa San-Marc. 

— O! Gângăvi ea, toate astea nu-s decât un vis îngrozitor, 
nu-i aşa? N-ai să mă denunţi? Şi de altminteri, adăugă ea cu 
o sălbatică izbucnire, asta ar însemna să te dai pierzaniei şi 
pe dumneata însuţi! 

— Poate că-i adevărat, doamnă; dar mai bine ca oricine 
trebuie să ştii de ce-i în stare o iubire sinceră şi pătimaşă. 
Totul, doamnă, totul, chiar ruşinea publică şi moartea! Sunt 
hotărât la totul! 

— Dar ce vrei dumneata? 


Bembo se sculă, se aplecă asupra Imperiei şi răspunse: 

— Nu vreau s-o dai pe fiica ta lui Sandrigo, căci fiica ta îmi 
aparţine! 

Imperia se prăbuşi în jilţ, cu faţa ascunsă între mâini. Când 
înălţă capul, Bembo dispăruse. 

Cardinalul se îndepărtase în tăcere. 

— Să stea trei zile sub această impresie, bombăni el, să se 
îndeplinească opera groaznică dizolvând acest suflet. Peste 
trei zile mă voi înapoia şi Bianca va fi a mea. 

Deschisese o uşă şi un fecior de casă i se prezentă spre a-l 
însoţi. În clipa când intra în vastul salon, ce trebuia să-l 
străbată pentru a ieşi din palat, şi unde aşteptau nişte 
vizitatori, zări un ins care trecea prin una din uşile ce 
duceau în interior. 

Îl recunoscu numaidecât: era Sandrigo. 

— Dragul meu, spuse el liniştit feciorului de casă ce-l 
însoțea, ia aceşti taleri şi răspunde-mi. 

Valetul înşfacă banii şi se plecă adânc, ca om foarte 
devotat. 

— Dragul meu, reîncepu Bembo, omul care trecu acea uşă. 
De colo. Cine este? 

— N-o ştiu, prea-sfinte. Ştiu numai că este un vizitator 
care aşteaptă să fie condus la signora. 

— Şi în această clipă e la dânsa? Capeţi cincizeci de ducați 
dubli, dacă pot auzi ce-şi vor spune omul acesta şi signora. 

— Cincizeci de ducați dubli! 

— Da; mă recunoşti? 

— Da, preasfinte. 

— Astă-seară în palatul meu, vei căpăta suma. 

— Veniţi! 

Valetul îl luă după sine pe Bembo. Câteva clipe mai apoi 
acesta din urmă se afla într-o încăpere îngustă, şi feciorul 
punând un deget la buze îi arătă dintr-o ochire un tapet, din 
spatele căruia se auzea un murmur de voci. 

Servitorul se aplecă murmurând: 


— Când veţi vrea să vă retrageţi, veţi deschide această 
uşă; voi fi aici şi vă voi conduce, fără să fiţi văzut. 

Apoi dispăru în tăcere. 

Bembo înăbuşind zgomotul paşilor săi în covorul gros de 
pe jos, se apropie încet de tapet, se aşeză şi ascultă. 

Omul care vorbea în acest moment Imperiei, era într- 
adevăr Sandrigo. Sosise la palat cu cinci minute mai târziu. 
I se spuse că signora era în discuţii cu un domn, aşteptase 
până în clipa când un fecior, văzând că Bembo se retrăgea, 
îi făcuse semn să-l urmeze. 

Sandrigo fu introdus numaidecât la Imperia. 

Cu instinctul specific oamenilor casei, ghicise din zilele 
precedente în el pe favorit. Aşa că Sandrigo fu dat în 
primire cameristei Imperiei care îl introduse în camera de 
unde ieşise Bembo. 

Cu minunata-i mobilitate a feţei, care după spusa poeţilor 
timpului făcea din ea o actriţă desăvârşită, alungă de pe 
fruntea ei norii ce-i îngrămădise aici groaza; gura ei, 
aidoma unei rodii ce se întredeschide, se destinse într-un 
zâmbet încântător şi ochii săi umezi aţintiră asupra 
banditului revărsări de patimă. 

De astă dată Sandrigo nu mai înfăţişa pentru dânsa numai 
pe frumosul bărbat voinic, elegant, de-o eleganţă din acelea 
ce ademeneşte atât de mult femeile. Era îndrăzneţ, 
întreprinzător, brutal şi vesel, aşa cum trebuie să fie ca să-i 
inspire o dragoste definitivă. 

Aşa şi era, era mai ales apărătorul visat. 

Bembo îi adusese bezna, Sandrigo era ca o rază de soare. 
Nevoia de a-l atrage pentru totdeauna de a-l convinge, să-l 
facă să înceapă o luptă fără cruţare împotriva groaznicului 
cardinal, întipări pe faţa sa o stranie însufleţire şi un 
caracter de frumuseţe specială, care-l izbi pe Sandrigo. 

Fu orbit o clipă. 

— Eram nerăâbdător să te văd, spuse el. 

— Şi eu te aşteptam, răspunse Imperia cu acea voce 
învăluitoare, care era o făgăduială a celor mai suave 


drăgălăşenii. 

Dar Sandrigo făcând o sforţare ca să scape de vrajă, 
reîncepu: 

— M-am îngrijit să caut un preot, ca să binecuvânteze 
unirea mea cu Bianca. 

Curtezana albi uşor. Dacă în această clipă ar fi coborât în 
adâncul inimii sale, poate că ar fi fost înfricoşată văzând în 
ea zorii palizi ai unui sentiment, care trebuia să fie ura. 

Da, era geloasă acum. Geloasă pe fiica sa. 

— Un preot! Exclamă ea. Şi ce interesează preotul care va 
rosti cuvintele rituale! Şi apoi pentru ce atâta zor? 

— Chestiunea preotului avea pentru mine o mare 
însemnătate, spuse cu tărie Sandrigo, ferindu-se să observe 
ultimele cuvinte ale Imperiei. Sau mai bine chestiunea 
ceremoniei. Sunt necunoscut în Veneţia, rarii inşi ce mă 
cunosc sunt şefii de zbiri şi nu cunosc în mine decât pe 
bandit. Deci vreau o ceremonie frumoasă, în ziua mare, în 
cea mai frumoasă biserică, şi vreau un preot care să se 
bucure de un respect obştesc. 

— Şi cine-i acest preot? 

— Cardinalul episcop în persoană. Se învoieşte a sluji el 
pentru căsătoria locotenentului Sandrigo cu fiica Imperiei. 

— Cum ai spus, gângăvi curtezana. 

— Zic, cardinalul în persoană. 

— Bembo? 

— EI însuşi. 

Şi Sandrigo avu un zâmbet de triumf. 

— Te miră acest lucru nu-i aşa? Se va face pentru mine, 
ceea ce s-ar face pentru un fiu de doge. San-Marc-ul 
pavoazat, luminat de mii de făclii, tot clerul adunat, preoţii, 
diaconii şi înalta societate a Veneţiei, căpitanul general, 
marele inchizitor, poate chiar dogele însuşi, şi în altar, 
înconjurat de demnitarii săi, episcopul Veneţiei, cardinalul 
Bembo! Ce zici de asta? 

— Bembo. Repeta înăbuşit Imperia. 

— EL însuşi. Am cuvântul lui. 


— Ţi-a făgăduit el? 

— Chiar în dimineaţa asta. 

— Şi ştie numele logodnicei? 

— ÎI ştie. 

Imperia îşi duse amândouă mâinile la frunte. 

Uimirea ce-o simţea ţinea de un vis rău. Nu erau zece 
minute de când fusese acolo Bembo, aplecat asupra ei cu 
faţa contractată, amenințând, zicându-i: „Nu vreau ca 
Bianca să fie nevasta lui Sandrigo. Bianca este a mea!” 

Şi avu imaginea unui eşafod roşu, cu un cap de femeie pe 
care călăul îl arăta poporului venit din toate părţile. Şi 
acum Sandrigo, înlocuind fioroasa figură a cardinalului, 
zicea: 

— Bembo se învoieşte a binecuvânta unirea mea cu 
Bianca. 

Era în asta un groaznic mister şi primul ei gând fu, că 
episcopul îşi dăduse făgăduiala lui Sandrigo, spre a nu trezi 
bănuieli. 

— Lucrul este într-adevăr destul de uimitor, continuă 
Sandrigo. Dar va înceta să te mai mire, când îţi voi spune că 
Bembo îmi datorează viaţa. 

Şi în puţine cuvinte îi povesti isprava sa din strâmtorile 
Piavei. 

De aici înainte era vădit lucru pentru Imperia, că Bembo 
făgăduise tot ce ceruse banditul, mimând o vie 
recunoştinţă, dar că se pregătea să scape de dânsul. 

Se înfioră. 

Planuri contradictorii se ciocniră în capul ei. 

Trebuia oare să-l vestească pe Sandrigo? 

Da, fireşte! Să-i spună tot, să-l pună la curent, să-şi 
unească forţele, să-şi adune ambele lor energii împotriva lui 
Bembo. 

Dar inevitabila nălucire a eşafodului pe care o evocase 
Bembo, îi apărea mai puţin fioroasă decât vedenia 
frumoasei ceremonii evocate de Sandrigo. 


Dilema era îngrozitoare în această fire, în care patima se 
dezvolta cu un fel de furie de uragan. Nu găsi altă soluţie, 
decât să câştige câteva ore, în timpul cărora se putea gândi 
să ia o hotărâre. 

Cu instantaneitatea aprinsului ei temperament, îndepărtă 
atunci orice gândire, orice preocupare, pentru a se da în 
întregime Venerei, care mugea în ea. Aceste tulburări 
adânci, aceste groaze succesive îi întărâtaseră nervii. 

Palidă de dragoste, doritoare, ea se sculă, se aruncă în 
genunchi înaintea lui Sandrigo, îl luă în braţe şi şopti: 

— Ce interesează preotul care te va uni cu o alta! Eu, eu 
nu am nevoie de preot pentru ca să mă dau. 

Când Sandrigo se îndepărtă, beat de plăcere, se întreba, 
cine ţine acum cel mai mare loc în gândurile lui întărâtate: 
mama sau fata! 

Bembo, de după tapiseria unde se ascunsese, fusese 
martor la toată această convorbire, care se sfârşise printr-o 
scenă de dragoste desfrânată, printr-o sălbatică 
împreunare a două neruşinări dezlănţuite. 

Urmărise, aşa zicând, gândul Imperiei în toate amănuntele 
lui. Se hotări să dea lovitura cea mare. 

În clipa când Imperia zdrobită, sfârşea prin a-şi orândui 
hainele împrăştiate, el ridică tapiseria şi se ivi. 

Imperia fu atât de înmărmurită, aşa de zguduită de 
groază, încât nu putu face nici un gest, nu putu rosti o 
vorbă. 

Bembo se şi aplecă înaintea ei zicând: 

— Doamnă, îţi cunosc acum taina, întreaga dumitale taină. 
Iubeşti pe Sandrigo. Eşti potrivnica fiicei dumitale şi în 
sufletul dumitale stăpânit de patimă, o singură chestiune 
predomină pe toate celelalte: cum să faci ca Sandrigo să n-o 
mai iubească pe Bianca, pentru ca amantul să fie numai al 
dumitale, în întregime! Este adevărat, doamnă? 

— Este, mormăi Imperia ajunsă în aşa hal de deznădejde, 
în care prefăcătoria este cu neputinţă. 

— Ei bine, spuse atunci Bembo, soluţia ţi-o aduc eu! 


— Dumneata? 

— Să socotim nul şi neavenit tot ce am spus mai adineauri. 
Uită-mi amenințările. Să fim prieteni, să fim aliaţi. Vrei? 

— Vreau. 

— Ei bine, dumitale Sandrigo. Mie Bianca. Ţi-l las, şi-ţi jur 
că nu i se va face nici un rău. Dă-mi-o pe cealaltă! Vrei? 

Mama înfiorată, curtezana dezlănţuită răspunse: 

— Vreau! 

— Bine. Încetează de a te mai nelinişti. Peste puţin timp 
Bianca nu se va mai ridica între voi, tulburându-vă 
dragostea. Ne-am înţeles? 

Imperia tresări din adâncul sufletului ei; poate că o ultimă 
tresărire a dragostei de mamă mai vorbi în ea. Bembo o 
sfâşia din ochi. 

Îndrăzneaţă şi înnebunită, ea spuse în cele din urmă: 

— Ne-am înţeles. 

Bembo se îndepărtă beat de speranţă, după cum Sandrigo 
se îndepărtase beat de plăcere. 

CAPITOLUL XIII - Întăriturile Governolei. 

Roland trăsese marea masă la care - cu câteva clipe mai 
înainte - stătuse lângă Ioan de Medicis, şi se îngrămădise 
într-un ungher al cortului. 

În jurul lui, de cealaltă parte a mesei, ofiţerii Marelui 
Diavol urlând şi gesticulând se îngrămădeau, se încurcau 
unul pe altul. 

Afară, tabăra era în picioare. 

— Trădare! La arme! 

Aceste ţipete izbucneau din toate părţile. 

Toate acestea se petrecuseră în câteva clipe. 

Roland ţinea cu dreapta greaua-i spadă de bătălie. 

Această spadă care părea uşoară ca o pană în mâna lui 
nervoasă, se rotea, şi cum trei vlăjgani săriseră masa, 
căzură scăldaţi în sânge pe scândurile pe care vinul le 
pătase cu roşu. 

Între timp mâna lui stângă, la spate, sfâşia cu furie pânza 
cortului. Făcu în ea pe neaşteptate o spărtură mare. Nişte 


voci fioroase izbucniră. Vocea Marelui Diavol întrecând 
tărăboiul, spunea: 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! 

Dintr-o săritură vreo douăzeci de ofiţeri şi soldaţi săriseră 
peste masă şi se aruncau asupra lui Roland. Douăzeci de 
spade se îndreptară asupra-i de sus în jos. 

Deodată el se făcu nevăzut. 

— A căzut! Răcniră atacatorii. 

— Şi-a încheiat socoteala, răcni un ofiţer. 

— Fuge! Urlă Marele Diavol. Pune mâna pe el! Ucide-l. 

Şi alb de furie, arăta cu mâna o largă spărtură în pânza 
cortului său. 

În timp ce-şi ţinea potrivnicii la respect, Roland cu 
pumnalul în stânga sfâşiase pânza şi în clipa când era să fie 
prins, se pierdu prin ruptura ce-o făcuse dintr-o sforţare, 
cât era el de lung. 

Cortul se goli într-o clipă. 

Sute de soldaţi începură a bătători desele tufişuri de fagi. 
Orice căutare fu zadarnică. Roland dispăruse. 

Mânia lui loan de Medicis fu grozavă. Toate înjurăturile şi 
blestemele ce le cunoştea, pe toate le rosti. 

Dar cum era un om metodic, cum de altfel băuse mai mult 
decât trebuia şi-şi simţea pleoapele îngreunate, amână 
pentru mai târziu răzbunarea sa împotriva fugarului, şi 
aruncându-se pe patul de campanie, adormi un somn 
adânc. 

În zori de zi, după poruncile ce le dăduse, fu deşteptat din 
somn. 

Încalecă imediat cu vreo câţiva ofiţeri şi urmat numai de 
vreo sută de călăreţi, se îndreptă spre Governolo, ale cărui 
întărituri se înălţau la o jumătate poştă departe de tabără. 
Se interesă mai întâi să afle, dacă s-a găsit cumva fugarul, şi 
cum i se răspunsese că nu fusese găsită nici o urmă, 
scutură din cap bombănind: 

— Roland Candiano m-a ameninţat, m-a jignit de moarte. Îl 
voi regăsi. Şi în ziua aceea va suferi acelaşi chin ca şi tatăl 


lui. 

Între timp mână calul drept spre întărituri. 

loan de Medicis hotărâse să atace cetăţuia Governolei 
mâine sau poimâine. Întâmplarea de peste noapte îi grăbi 
hotărârea. Luă deci hotărârea să înainteze în acea zi. 

Într-adevăr convorbirea ce-o avusese cu Roland Candiano 
îi deschisese noi orizonturi. Propunerile lui Foscari îl 
entuziasmau. 

Şi voia să procedeze repede, pentru ca să trimită 
numaidecât, după cucerirea cetăţuii, un emisar la dogele 
Veneţiei. 

Emisarul trebuia să-i spună mai întâi lui Foscari că loan de 
Medicis primea în principiu planul de alianţă şi să-i fixeze o 
zi şi un loc de întâlnire. 

Apoi trebuia să-i recomande să se ferească de Roland, să-l 
prindă şi să-l predea viu-viuleţ Marelui Diavol. 

Având aceste diferite planuri oprite în mintea lui, loan de 
Medicis nu se mai gândi decât să asigure succesul asaltului. 
Pentru asta voia să studieze încă o dată împrejurimile 
fortăreței şi să-i găsească punctul slab, pentru ca să-şi 
concentreze asupra unei singure părţi toate eforturile sale. 
Asta era tactica lui, care-i izbutise până atunci: arunca 
toate trupele asupra unui singur punct, unde făcea 
spărtura, pe unde punea scări şi intra. 

După o goană de un sfert de oră, fu în bătaia puştilor de 
pe întărituri. 

Atunci făcu popas cu trupă cu tot, şi el înaintă urmat 
numai de doi dintre locotenenţii săi, cărora voia să le dea 
instrucţiuni precise. Mergea la pas, studia situaţia cu acea 
grijă care era una din principalele cauze ale succeselor sale 
anterioare. 

Pe întăriturile Governolei era puţină lume. Nişte soldaţi de 
strajă urmăreau cu ochii acţiunea lui loan de Medicis. Îl 
salutară cu câteva focuri de archebuze şi Marele Diavol tot 
continuându-şi drumul, se mulţumi să se ferească din bătaia 
puştilor. 


În cele din urmă se opri la apusul fortăreței. 

Acolo întăriturile erau într-o vădită stare proastă: câteva 
lovituri de catapultă, lesne ar fi făcut o spărtură. 

Asediaţii surprinşi de neaşteptata apariţie a oştirii lui de 
Medicis, nu avuseseră timp să dreagă această parte şi se 
mulţumiseră să astupe stricăciunile. 

În afară de şanţul care era pretutindeni povârnit, era de 
partea aceea şi un coborâş practicabil. Fără îndoială 
locuitorii se deprinseseră a cobori prin acel loc, în şanţ se 
făcuseră încet-încet poteci, pământul fusese bătătorit. 

Marele Diavol făcând aceste observaţii tresări de bucurie 
şi spuse: 

— Governolo este a noastră! 

În timp ce spunea aceste cuvinte, două focuri de armă 
izbucniră unul după altul. 

Cei doi ofiţeri ce-l însoțeau pe Ioan de Medicis căzură, 
unul ucis pe loc, altul zăcea grav rănit la umăr. 

Calul Marelui Diavol se poticni. Dar călăreţul se menţinu 
pe şa. loan de Medicis era de o vitejie cu desăvârşire 
încercată; îndrăzneala lui era de pomină. În loc să dea frâu 
liber calului care voia să fugă, îl stăpâni de frâu şi privi în 
juru-i. 

În faţa întăriturilor, dintr-o tufă de mărăcini, se ridicase un 
om. Era evident că era acela care trăsese asupra celor doi 
ofiţeri. loan de Medicis constată cu uimire că omul acesta 
era singur şi că, departe de a fugi, părea că vrea să-i atragă 
atenţia. 

În acea clipă omul îi strigă: 

— Ioan de Medicis, mai am încă un pistol încărcat şi 
pumnalul. Tu ai pistoalele şi sabia. Îţi ofer o luptă. 

— Roland Candiano! Urlă Marele Diavol; se vede că 
vrednicul meu ocrotitor mi te trimite. 

În acelaşi timp scoase din tocuri cele două pistoale, luă 
hăţurile între dinţi, şi astfel înarmat, ţinti asupra lui Roland. 

La zece paşi trase foc după foc. 

O a treia descărcătură izbucni. 


loan de Medicis se rostogoli de pe cal. Roland aruncă 
pistolul fumegând ce-l ţinea în mână şi înainta spre rănit. 

Marele Diavol era cu ochii închişi. 

Era palid, de-o paliditate specială cu care moartea 
apropiată maschează feţele ce se întorc spre neantul nefirii. 

Era lungit pe spate, cu braţele în chip de cruce. 

Roland cu buzele strânse de un posomorât zâmbet, îl 
contemplă o clipă. 

— Nu e mort, se gândi el, dar peste puţine ceasuri se va 
sfârşi. Atunci se aplecă spre dânsul şi cum în acel moment 
loan de Medicis deschise ochii, Roland îl întrebă: 

— Pot să fac ceva pentru dumneata? 

— Du-te dracului! 

— loan de Medicis, te-ai făcut duşmanul meu, atunci când 
veneam sincer şi cinstit spre dumneata. Îţi aduceam dovada 
sincerităţii şi încrederii mele. M-ai socotit ca pe un duşman. 
Te-am lăsat să alegi între crimă şi justiţie. Ai ales 
fărădelegea. Atunci te-am osândit, loan de Medicis, astfel fi 
vor loviți prietenii duşmanilor mei. 

— Şi ce vei face cu duşmanii tăi? Horcăi loan de Medicis. 

Roland zâmbi cu un zâmbet ce te-ar fi scos din minţi. 

— O! Pe aceia, zise el, nu vreau să-i lovesc. 

Urmă o clipă de tăcere înfiorătoare, după care Roland 
reîncepu: 

— loan de Medicis, te-am lovit fără ură, pur şi simplu am 
înlăturat o stavilă din cale. Aşa că îţi repet întrebarea mea: 
pot face ceva pentru dumneata? Orice mi-ai cere, îţi jur că 
voi îndeplini cu credinţă. 

Marele Diavol privi pe Roland cu ochii săi tulburi în care 
pluteau aburii morţii. 

Avu un râset sălbatic, pumnii i se strânseră, ochii i se 
holbară; stătu nemişcat, ţeapăn. 

Roland răsuflă adânc şi îndepărtându-se, fără a-şi întoarce 
capul, cobori în şanţul unde dispăru. 

Între timp Marele Diavol încă nu murise. 


Vreo douăzeci de soldaţi din Governolo asistaseră din 
înălţimea întăriturilor la rapida scenă ce-am descris-o. 

Coborâră, se apropiară de rănit, în care unul dintre dânşii 
recunoscu pe loan de Medicis. 

Numaidecât făcură o targă. 

Peste un sfert de oră uralele izbucneau în Governolo, 
clopotele sunau din răsputeri. 

Şi targa pe care era lungit loan de Medicis, pe moarte, 
străbătea ulicioarele în mijlocul unei groaznice bucurii. 

Aşa îşi făcu Marele Diavol intrarea în fortăreaţa Governolo. 

CAPITOLUL XIV - O scrisoare a Aretinului. 

La Veneţia, în palatul ducal, în cabinetul particular al 
dogilor, pe care Tizian l-a îmbogăţit cu admirabile fresce, 
Bembo şi Foscari erau singuri şi vorbeau cu glas tare. 

Era o dimineaţă de iarnă. 

Un foc mare ardea în căminul înalt, unde un servitor venea 
din când în când să arunce un nou braţ de lemne. 

Atunci cei doi oameni tăceau o clipă. 

În marele jilţ Foscari sta înfrigurat lângă foc. 

Dimpotrivă, Bembo părea că se înăbuşă. 

Astea se întâmplau la câteva zile după diferitele 
evenimente ce le-am relatat în capitolele precedente. 

— Iată douăsprezece zile scurse, zicea dogele, fără 
îndoială continuându-şi convorbirea începută mai înainte, şi 
Petru Aretin nu se mai întoarce. 

— Trec pe la el acasă în fiecare zi, răspunse cardinalul; nu 
s-a primit încă nici o veste. 

— Ioan de Medicis se află în acest moment nu departe de 
Mantova; trimisul nostru ar fi trebuit să se fi înapoiat. 

— Este adevărat; dar se zice că au căzut zăpezi în mari 
cantităţi prin câmpie, şi este cu putinţă ca drumurile să fie 
blocate. 

Urmă o îndelungată tăcere. Dogele aţintea cu o 
posomorâtă privire focul ce trosnea în cămin. 

— Bembo, zise el pe neaşteptate, ia te uită la lemnul ăsta 
aprins. S-ar zice, nu-i aşa, că e o cetate întărită cu 


groaznice turnuri? Uite-i crenelele, punţile mişcătoare, o 
întreagă zburlitură de lucruri grozave, şi asta formează o 
cetate de neînvins. Bun! Totul se dărâmă! Nu mai e decât o 
cetate ruinată, dărâmături, ziduri aruncate jos. Ce s-a 
întâmplat? Ce tainică lucrare a surpat mândreţea de putere 
a turnurilor ce se înălţau adineauri? A fost de-ajuns o 
nimica toată. 

— Alungaţi imaginile, alteţă, zise Bembo, puterea voastră 
nu-i ameninţată. 

Dogele tresări. 

— Ah! Şi tu ai văzut în acest foc simbolul unei prăbugşiri 
neaşteptate a celor mai puternice imperii? 

— Nu, alteţă, n-am văzut acest simbol, dar v-am urmărit 
gândirea şi mă îngrijorez că o văd aşa de posomorâtă, 
atunci când totul zâmbeşte. 

Dogele se sculă, se duse încetişor la o fereastră şi făcu 
semn lui Bembo să se apropie de ea. Ridică greaua perdea 
de brocart şi întrebă: 

— Ce vezi tu? 

— Văd, zise Bembo, un oraş măreț şi maiestuos cu turlele 
lui, cu săgețile lui semeţe, cu miile de canale pline de 
gondole. Văd un popor îngrijit şi ocupat sub un cer pe care-l 
străbat stoluri de porumbei. Şi-mi spun, alteţă, că totul este 
al vostru! Îmi zic că, dacă azi şeful acestei republici, veţi fi 
stăpânul ei, când v-o plăcea. Aceşti ostaşi ce străbat în acest 
moment piaţa în bună rânduială sunt străji ce vin să-şi 
schimbe camarazii, şi vin pentru dumneavoastră; pentru ca 
să vă dea onoruri şi să vă ocrotească la nevoie. Aceşti 
luntraşi ce-şi înalţă cu respect capetele spre această 
fereastră, îşi spun: „acolo cugetă şi lucrează omul cel mai 
puternic al republicii şi poate al Italiei. Acolo, în 
îndepărtarea portului, acea flotilă ancorată aşteaptă 
porunca domniei-tale, acele corăbii ce se pregătesc să-şi 
înalțe pânzele, duce-vor gloria numelui vostru în cele patru 
zări ale lumii”, iată ce văd eu, Alteță! 

— Şi eu iată ce văd, zise Foscari! 


Şi-l sili pe Bembo să facă un sfert de ocolire arătându-i cu 
degetul mohorâta masă a sicriului de piatră ce unea palatul 
ducal de temniţă. 

— Puntea Suspinelor”! Şopti Bembo îngălbenind. 

Cu aceeaşi încetineală dogele se întoarse şi luă loc lângă 
foc. 

— Arareori mă apropii de această fereastră, zise el atunci, 
căci niciodată nu văd ceea ce-ai văzut tu! Mereu ochii mei 
sunt invincibili atraşi spre puntea blestemată, pe care atâţia 
dogi au străbătut-o înaintea mea urlând de spaimă. 

— Alteță. 

— Şi când arunc o privire asupra Veneţiei care străluceşte 
sub soare, îmi zic că poate aceşti luntraşi ce-şi înalţă capul, 
mă blestemă; că poate aceste corăbii ce pleacă, vor repeta 
lumii, că Foscari face să apese asupra Veneţiei o tiranie ce 
strigă răzbunare. Temniţele sunt pline, Bembo şi „trunchiul 
denunţătorilor” ne arată zilnic victime noi. Noaptea cred că 
aud plânsete şi gemete îndepărtate. 

— Himere! 

— Când bătrânul Candiano a fost arestat, când plin de 
înflăcărare şi speranţă, organizai grozava lovitură, când în 
toiul serbării i-am pus mâna în gât, aşa cum am făcut-o şi cu 
episcopul sfintei slujbe dumnezeieşti, îmi spusei că eram 
într-adevăr foarte de temut. Acum îmi spun că, cu două 
minute înainte de arestarea lui, bătrânul Candiano se putea 
crede tot aşa de sigur, după cum mă cred şi eu acum, nu 
ştia că în umbră mă apropiam de dânsul. Cine ştie dacă 
acum, nu este de asemeni cineva care vine din întuneric! 

— Zadarnice groaze! 

— Bembo, ţi-am spus că sângele cere sânge! Îţi spun că 
fiul lui Candiano dă târcoale în preajma mea! Îţi spun că 
este în lumea asta o justiţie tainică şi de neînlăturat, şi că 
făcătorul de dreptate se apropie. 

Bembo începu a rânji: 

— Roland Candiano nu va întârzia, Alteță, să cadă în 
mâinile noastre. Şi atunci! 


— În aşteptare este liber! Iată, Bembo, de câtva timp mi se 
pare că sunt osândit. Zici himere! Zici zadarnice spaime! Eu 
îţi spun, fioroasa realitate, deşi n-o cunosc. Îi spun că am 
surprins în ochii unor ofiţeri, priviri ce m-au înspăimântat. 

— De ce nu porunceşti să pună mâna pe aceşti inşi? 

— Îţi spun că, chiar la serbările ce le dau, îmi pare că 
nobili schimbă vorbe ce nu le aud, dar care răsună înăbuşit 
în gândirea mea. 

— Pentru ce oamenii ăştia sunt încă liberi şi în viaţă? 

— Răbdare, Bembo! Zise dogele punând mâna pe o foaie 
de hârtie ce era în faţa lui. lată lista, este lungă cât toate 
zilele. 

Bembo aruncă o privire pe hârtie şi văzu că erau trecute 
vreo sută de nume. 

— Răbdare! Reîncepu dogele, voi lovi cu o îngrozitoare 
lovitură, încât douăzeci de ani după aceea Veneţia n-o să 
mai cuteze să-şi ridice capul. Dar pentru asta trebuiesc mai 
întâi două lucruri. Întâi să fie prins Candiano. Atâta timp cât 
omul acesta va fi liber, atâta timp cât va fi capul cetelor ce 
le-a organizat, am de ce mă teme, şi trebuie de asemeni ca 
loan de Medicis să primească alianţa. Îmi înţelege atunci 
puterea mea! Pricepi groaza care va lovi pe acei ce 
uneltesc, când vor şti că oastea „Marelui Diavol” este la 
îndemâna mea. Atunci într-adevăr voi fi stăpânul. Atunci voi 
putea lucra. 

— Vă admir geniul! Zise Bembo cu un accent de reală 
sinceritate. 

— Pricepi? Continuă dogele însufleţindu-se. Înţelegi acum 
pentru ce m-am gândit la Ioan de Medicis? Pricepi pentru 
ce aştept înapoierea lui Petru Aretin cu pătimaşa nerăbdare 
a osânditului în clipa când judecătorii au rostit sentinţa? 

În acest moment servitorul care îngrijea de foc şi care era 
feciorul de casă de încredere a lui Foscari, intră şi prezentă 
dogelui o scrisoare pe o tavă de argint spunând: 

— Jupân Petru Aretin a trimis această scrisoare Alteţei 
voastre şi-l roagă să-l scuze; bolnav în pat, nu poate veni 


chiar el. 

Dogele înşfăcase scrisoarea. Valetul ploconindu-se adânc, 
se făcuse nevăzut. Foscari ţinea în mâna lui mare plicul şi 
Bembo aştepta. Amândoi aţinteau cu o privire înflăcărată 
plicul acesta. În cele din urmă dogele deschise în tăcere 
scrisoarea şi citi primele rânduri. Se îngălbeni. 

Un fel de blestem mugi pe buzele lui albe. 

Scrisoarea îi căzu din mâini. 

Bembo o înşfacă şi la rându-i citind primele linii scrise. 

Erau astfel redactate: „Către preaputernicul şi 
preailustrul domn şi doge al sublimei republici a Veneţiei. 

Alteță: 

Binevoiască înalta voastră Excelenţă să mă ierte; ceea ce 
am a-i spune, este atât de îngrozitor, încât îmi lipseşte 
curajul şi în acelaşi timp şi puterile. Atât de tristă este 
vestea al cărei deznădăjduit şi trist trimis sunt, încât sosind 
adineauri, a trebuit să stau la pat, cu toate zadarnicele 
îngrijiri ale servitorilor mei, cu tot ceaiul bun ce m-a silit 
Perrina, una dintre slujnicele mele, să-l înghit. Într-un 
cuvânt, iată acea ştire grozavă, pe care-o scriu tremurând: 
ilustrul loan de Medicis e mort.” 

— Mort! Marele Diavol a murit! Exclamă înăbuşit Bembo. 

Foscari tăcu. Gânduri fioroase îi trecură prin minte despre 
omul acesta. Vedea năruindu-se dintr-o dată visul lui şi 
atotputernicia sa, cum se dărâmaseră turnurile de foc ce se 
înălţau în vâlvătaia căminului. 

Vedea triumfătoare uneltirile ce le ghicea în jurul lui. 

— Este lovitura fatală! Şopti el în cele din urmă. 

Şi schimbară o îndelungată privire plină de nelinişte şi 
grijă. 

Apoi dogele luă din nou scrisoarea desfăcută pe masă. 

Acum voia să fie sigur de nenorocire, era lacom să 
cunoască amănuntele. Întinse scrisoarea lui Bembo şi-i 
spuse: 

— Citeşte. Citeşte tot. Vreau să ştiu totul. 


Şi Bembo, c-o voce înceată, ca şi cum ar fi spus o panahidă 
monotonă, începu a citi: „Ilustrul Ioan de Medicis a murit. 
Acest scump stăpân şi domn, obiectul adâncii mele iubiri şi 
al admiraţiei mele nemărginite, şi-a dat duhul, aşazicând în 
braţele mele, sau cel puţin sub ochii mei. A fost lovit de o 
lovitură de săcăluş la picior marţi dimineaţa apropiindu-se 
de întăriturile Governolei, alţii spun de o lovitură de pistol. 
Cu obişnuita-i îndrăzneală înaintase aproape singur, însoţit 
ca drept escortă de doi ofiţeri. Cei drept ai săi căzură cei 
dintâi. 

EI fu lovit al treilea de un ins care nu era din Governolo, pe 
care nu-l cunoştea nimeni. Totuşi mai mulţi afirmă că omul 
acesta este un venețian şi unii merg până acolo încât să jure 
că ar fi recunoscut în el pe fiul unuia dintre foştii dogi ai 
Veneţiei.” 

— Roland Candiano! Şopti Foscari cu un zâmbet şters. 

— Fatalitate! Mugi Bembo. 

— Continuă! Continuă! 

Bembo îşi reîncepu citirea: „Abia primise lovitura fatală, 
orice oştire ar fi fost lovită de melancolie şi de groază. 
Rămas bun îndrăznelii şi bucuriei! Fiecare uitând de sine şi 
plângându-se de soarta ce ameninţa pe acest nobil duce la 
începutul noilor sale isprăvi. Se vorbea despre vârsta lui 
abia ajunsă la maturitate, de marile-i planuri, despre ceea 
ce ar fi putu îndeplini şi despre îndrăzneala-i fără de 
seamăn, de prevederea sa şi de furia lui războinică, tot aşa 
despre viclenia lui admirabilă. În sfârşit neaua care cădea 
în fulgi mari, se topea sub aprinderea tânguirilor de 
pretutindeni. În cele din urmă dus mai întâi în Governolo, a 
fost predat valoroşilor săi soldaţi, care au venit să-l caute 
plângând şi l-au dus în tabără. Atunci loan de Medicis ceru 
să fie dus la Mantova, la Frederic de Gonzagua, care, deşi 
duşmanul lui, voi să-l primească. Pornisem la drum 
plângând şi în curând intrarăm în Mantova; năsălia fu dusă 
la palat şi Ioan fu pus într-un pat. Se înnopta. 

Atunci mă apropiai de dânsul zicându-i: 


— Aş face o mare batjocură marelui vostru suflet dacă v-aş 
vorbi despre frica de moarte şi dacă aş vrea să mă conving 
de ceea ce ştiţi deja. Cel mai mare bun al vieţii, este să 
procedezi în libertate; deci de bunul vostru plac şi după o 
hotărâre cu totul personală, vă veţi lăsa să vă opereze. 
Peste opt zile veţi fi vindecat. Veţi purta cârjă, fără îndoială, 
dar asta va fi pentru Domnia voastră un semn de cinste.” 

— Ei bine, sfârşească-se cu asta! Exclamă el.” 

Aproape numaidecât îl cuprinse vărsăturile. El zise: 

— lată marele simptome, nu mai trebuie să mă mai 
gândesc la viaţă.” Apoi împreunându-şi mâinile: 

— Fac mărturie să mă duc la Compostella.” 

Atunci intrară medicii meşteri cu instrumentele lor şi 
porunciră să se caute opt sau zece inşi, pentru ca să-l ţină 
pe bolnav. El începu să zâmbească: 

— Douăzeci de oameni nu m-ar înspăimânta, zise el.” 

Sculându-se cu o înfăţişare liniştită, luă el singur făclia şi o 
ţinu în timp ce i se tăia piciorul. Fugii de acolo astupându- 
mi urechile. Între timp, auzii că mă chema. Mă înapoiai. 

— Sunt vindecat! Exclamă el.” 

Spuse să-i aducă piciorul tăiat şi începu să se joace cu el şi 
să râdă de noi. 

Dar, două ore după aceea, durerile se iviră din nou. Cum îl 
auzeam pierzându-se cu firea în odaia lui, mă îmbrăcai iar - 
căci eram culcat - şi alergai la el. Aiura şi repeta în diferite 
rânduri o frază pe care o mai ţin minte: 

— Pentru ce, zicea el, am ales crima şi nu dreptatea? 
Doamne! Doamne! lată făcătorul de dreptate care vine 

Bembo se opri gâfâind. 

— Făcătorul de dreptate care vine! Repeta Foscari năuc. 

— Aşa este scris în scrisoare, Alteță. 

— Continuă! Continuă! 

Cardinalul continuă cu o voce gâtuită: „Când se făcu ziuă, 
judecata îi reveni. Dar boala i se înrăise. Îşi făcu 
testamentul, împărţi multe daruri prietenilor săi, văzând că- 
i soseşte duhovnicul, spuse: 


LLA 


— Părinte, meseria mea este aceea a armelor, am trăit ca 
un ostaş. Aş fi trăit ca un călugăr, dacă aş fi purtat haina 
dumitale. Nu am de ce mă spovedi şi totuşi. Da, cred. Că ar 
fi trebuit să ascult de acela care a venit.” 

Fu lucru dovedit că judecata îl părăsea din nou. În curând 
moartea care-l chema sub pământ, îşi vesti apropierea. 
Rude şi servitori fără rânduială şi o mulţime de oameni 
năvăli la palatul lui. El îşi chemă ostaşii. Dar seniorul de 
Gonzagua nu le îngădui să intre în Mantova. Încercă să 
vorbească despre război. Apoi deodată închise ochii rostind 
un nume pe care nu-l auzi nimeni. Şi muri în timp ce 
asistenții izbucneau în lacrimi. 

Aşa au fost, domnule doge, ultimele momente ale acestui 
om de o extraordinară tărie sufletească ale cărui cuvinte 
toate erau fapte. Italia va şti în curând ce-a pierdut. 

În ce mă priveşte, pierd o ilustră prietenie, şi durerea mea 
ar fi nemângâiată, dacă n-aş fi avut cel puţin această ultimă 
bucurie, tare tristă şi tare amară, de a fi lângă el în ora 
morţii sale şi a-i arăta cât îi eram de devotat. 

Această bucurie, Alteţă, aşa de dureroasă, nu-i mai puţin o 
bucurie, în inima unde prietenia exercită drepturi suverane, 
şi asta o datorez Domniei voastre. Vă voi păstra toată viaţa 
mea o recunoştinţă vrednică de Domnia voastră şi de mine, 
vrednică de asemeni de acela care a voit să fiu trimis de 
dumneavoastră la loan de Medicis, într-un asemenea 
moment. 

lertaţi-mă că nu pot veni eu însumi cu această tristă veste. 
Omagiul dragostei şi admiraţiei ce mi le insuflaţi, lacrimile 
ce nu contenesc a curge din ochii mei, fără îndoială că m-ar 
fi împiedicat să vorbesc. 

Sunt, Înălţime, cel mai credincios şi preasupus servitor al 
ilustrei voastre Excelenţe. 

Petru din Arezzo.” 

Bembo sfârşise citirea acestei scrisori, şi-l privi în tăcere 
pe doge. Foscari părea abătut. Acest bărbat aşa de 
puternic, care de mai mulţi ani urmărea cu o neîmblânzită 


asprime linia suitoare ce îi schiţase ambiția lui, care până 
atunci nu se lăsase doborât de soarta rea, nici ameţit de cea 
bună, şopti cu o vădită copleşeală: 

— Asta-i groaznică nenorocire. 

— Cel mult o latură rea, zise Bembo. 

— O latură care poate fi începutul unui prăpăd. 

— Înălţime, v-am văzut mult mai liniştit în împrejurări mai 
periculoase. 

— Pentru că atunci amenințau numai împrejurările. 

— Ce vreţi să spuneţi, Înălţime? 

Dogele se sculă, apucă scrisoarea Aretinului, o citi ca 
pentru a se convinge că nu mai era nici o nădejde. 

Degetul lui se aşeză pe acest rând care povestind agonia 
Marelui Diavol, repeta tainicele-i cuvinte, scăpate în delir. 

Bembo tresări. 

— Vine făcătorul de dreptate, vine! Şopti el citind. 

— Da, Bembo, zise dogele, nu vezi tu ceva neobişnuit în 
acest fapt că loan de Medicis a murit sub loviturile lui 
Roland Candiano? 

— Nu este dovedit ca ela fost. 

— Haida, de! El este, ţi-o spun eu! El este! 

— Candiano n-a avut nici o dată o cât de mică legătură cu 
loan de Medicis. Candiano era la Veneţia acum vreo zece 
zile. Este urmărit, gonit. Ce vă sugerează că s-ar fi dus să-l 
caute pe loan de Medicis în tabăra lui? Şi chiar dacă ar fi 
fost aşa de ce l-ar fi ucis? 

— De ce? Mugi înăbuşit dogele. Pentru ce? Nu vezi tu că 
omul acesta mi-a aflat intenţiile. Cum? Nu ştiu! Dar le-a 
ştiut. Văd limpede în acest fioros eveniment. Roland 
Candiano l-a văzut pe loan de Medicis pentru că Medicis 
putea şi trebuia să mă scape! 

— Trebuie ştiut exact adevărul! Exclamă Bembo, care se 
sculă înfiorându-se. Cu acest scop mă duc la Aretin. Într-o 
oră voi şti. 

— Du-te, amice, du-te şi te înapoiază repede. 


Bembo ieşi în toată graba. Abaterea dogelui îl cuprindea şi 
pe dânsul; dar la el această abatere lua forma spaimei. 

Cu trei ore mai înainte de a fi înmânată scrisoarea dogelui, 
un om intrase în palatul Aretinului. 

— Domnul Aretin este în călătorie, zise servitorul către 
acel om, şi nu se ştie când se va înapoia. 

— Bine fiul meu; du-te de spune stăpânului dumitale, pe 
care-l vei găsi în cabinetul său de lucru, că vin din partea 
Marelui Diavol. 

Feciorul privi cu înfricoşare pe acela ce-i vorbea astfel. 
Dar se supuse şi peste câteva clipe se înapoie să-l caute pe 
necunoscut pe care-l călăuzi numaidecât la Aretin, 
arătându-i un nemărginit respect. 

— În sfârşit! Ai venit, exclamă Petru Aretin, zărind pe 
Roland. Mărturisesc, pe legea mea, că începusem să mă 
plictisesc. 

— Nu bănuieşte nimeni că ai rămas la Veneţia? 

— Răspund de asta. Consemnul era categoric. Cred că ţi-ai 
putut da seama de asta. 

— N-ai ieşit niciodată din casă? 

— Nici zi, nici noapte. 

— Oamenii din casă? 

— Cred că am plecat; până şi bietele mele Aretine, pe care 
le aud jelindu-se câteodată de lipsa stăpânului lor! Numai 
valetul care te-a primit ştia. 

— Bine, maestre Aretin. 

Roland se aşeză îngândurat pe un scaun. 

— Cuteza-voi să te întreb? Exclamă Petru. 

— Fă-o. 

— L-ai văzut pe loan de Medicis? 

— L-am văzut. 

— L-ai vorbit? 

— l-am vorbit. 

— Despre misiunea mea? 

— Despre asta. 


— Ah! Ah! Şi ce-a spus? Ce-a făcut? Şi dumneata? lertare, 
poate că sunt prea curios? 

— Nicidecum. Nu este nimic tainic între noi, şi curiozitatea 
dumitale va fi satisfăcută. lată-te tocmai în faţa mesei de 
lucru, vei scrie. 

— Cui? 

— Dogelui Foscari. 

— Dogelui? 

— Te miră lucrul acesta? Nu trebuie oare să faci o dare de 
seamă cât mai exactă despre ambasada dumitale? 

— Pentru ce nu m-aş duce în persoană la dânsul? 

— Fiindcă eşti bolnav, culcat în patul dumitale, şi pentru 
că-ţi este cu neputinţă să ieşi. 

— Nu mai înţeleg! Exclamă Aretinul uimit. 

— Ai să înţelegi. Dar mai întâi, faţă de servitorii dumitale 
vei spune că te-ai înapoiat în taină astă-noapte. Numaidecât 
lacrimile şi tânguielile îi vor atrage. 

— Lacrimile mele?! Jeluirile mele?! 

— Da. Scrie. Bineînţeles nu-ţi dau decât elementele 
esenţiale ale scrisorii dumitale. Vei transcri-o după aceea, 
împodobind-o cu acele frumoase fraze, pe care ştii să le 
găseşti. 

Aretinul se ploconi neştiind dacă trebuia să fie măgulit sau 
neliniştit de acest compliment, cu care Roland nu-l 
obişnuise. 

— Ţin numai, reîncepu Roland, să respecţi întru-totul 
partea care va fi privitoare la omul care a tras asupra 
Marelui Diavol şi la cuvintele agoniei, rostite de loan de 
Medicis. 

Aretinul sări în sus. Se îngălbeni foarte tare. 

— Ce spui? Bâlbâi el. 

— Zic că Ioan de Medicis a fost omorât. 

— Ioan de Medicis! Ucis! Aud eu rău, nu-i aşa? Ucis? 

— De mine! Spuse liniştit Roland. 

Roland văzu că această durere era sinceră şi o însemnă la 
activul poetului. Pricepu ce adevărată prietenie putuse uni 


pe acest mercenar gâlcevitor, lesne vărsător de sânge, 

năpustit cu paloşul în mână pentru cucerirea lumii, şi acest 
poet fricos, dar şi el purces cu aceeaşi furie de pofte pentru 
cucerirea plăcerilor. Numai că spada Aretinului era o. pană! 

Aretinul îl plânse deci pe Marele Diavol. Roland îl privi 
cum plânge, cu un fel de milă nu lipsită de ironie. 

— Ce nenorocire! Zicea Petru, ce nenorocire! loan de 
Medicis nu-şi avea seamăn pe lume, era un admirabil 
chefliu. Ştia cât preţuieşte o marfă bună; trebuia să-l vezi 
cum taie o găinuşă grasă şi bine friptă la jăratec. El născoci 
să se umple cu slănină delicatele ciocârlii şi să le înfăşoare 
în foi de viţă, înainte de a fi vârâte în cuptor. Ştia toate 
vinurile din lume, de la Chianti şi vinul de Syracuza, până la 
vinurile de Bourde, trecând prin vinurile de Porto spaniole. 
Ce bogăţie, ce orânduitor de ospeţe. Ce general fără de 
seamăn, când dintr-o ochire, examina dacă totul era în bună 
rânduială în oastea mâncărurilor şi a sticlelor pe o masă 
licărind de argintărie! Iar în ce priveşte îndrăzneala lui faţă 
de femei, era de pomină; trecea în aceeaşi casă, de la 
ducesă în patul bucătăresei şi cucerirea era aşa de repede 
făcută, încât sărmanele rămâneau buimăcite, învinse chiar, 
atunci când cugetau la mijloacele de apărare. Niciuna nu i 
se împotrivi. Ce păcat, ce nenorocire că un astfel de bărbat 
nu va mai exista! Aşa fu cuvântarea mortuară a lui loan de 
Medicis, ţinută de Petru Aretin. 

Cuvântare mortuară sinceră şi dureroasă, mai dureroasă, 
fireşte, decât cuvântările oficiale păstrate şi spuse în curs 
de istorie, această mincinoasă învechită în rele. 

Aretinul vărsă lacrimi când îşi aminti de potârnichi, 
găinuşe şi ciocârlii, oftă când fu vorba de vinuri şi izbucni în 
plânsete când fu vorba de fuste. 

Totuşi nu-i pe lume durere oricât de adevărată, care să nu 
se potolească. 

Aretinul sfârşi prin a-şi şterge barba şi ochii. 

— Sunt cu adevărat bolnav, zise el şi dacă n-ar fi 
scrisoarea ce-mi ceri s-o scriu, m-aş culca în pat. 


— Deci scrie în cazul acesta; dar te poţi lipsi a relata în alt 
chip faptele ce ţi le arăt. 

— Voi scrie, zise Aretinul, ca şi cum scrisoarea mea ar 
trebui să treacă în posteritatea cea mai îndepărtată. Ea nu 
are nevoie să cunoască latura exterioară a marilor oameni, 
ce se prezintă admiraţiei sale. Medaliile nu trebuiesc să fie 
cunoscute niciodată decât pe latura din faţă, niciodată şi pe 
dos, deşi după părerea unora, dosul medaliei trebuie să fie 
superior feţei prin justeţea şi fineţea lucrului. Aşa era şi 
bietul meu amic. Ah! De ce-ai ucis un atare om? Ce ţi-a 
făcut el? 

— Mie, nimic. Stânjenea o dreptate în mersul ei, această 
justiţie l-a zdrobit, iată totul. 

Aretinul se înfioră; un fior îl zgudui, ca şi cum o boare rece 
de vânt îngheţat i-ar fi intrat fără veste în suflet. Contemplă 
cu o groază admirativă întunecoasa înfăţişare nepăsătoare 
a lui Roland şi şopti: 

— Aştept să-mi dictezi, stăpâne. 

Roland începu să dicteze, în timp ce Aretin lua note 
scăpând câteodată o înăbuşită exclamaţie, schimonosind, o 
strâmbătură de durere. 

— Văd acum cum s-a desfăşurat scena! Zise el după ce 
Roland sfârşi povestirea agoniei din palatul ducilor 
Mantova. 

— Scrie deci, ca şi cum ai fi fost de faţă, ba chiar 
completând amănuntele ce ţi s-or părea personale. 

Aretinul îşi cuprinse fruntea cu mâna stângă, pe când cu 
dreapta îşi mişca pana. 

Deodată începu să scrie. 

Dintr-o singură aruncătură de condei scrisese totul, abia 
consultându-şi însemnările ce le avea sub ochi şi ai căror 
termeni erau toţi în memoria sa. În mai puţin de ooră 
scrisoarea era sfârşită. 

Aretinul o reciti încetişor. Se sculase în picioare. Cu un 
gest maşinal îşi dezmierdă barba foarte frumoasă. Însoţea 
citirea cu gesturi rotunjite, repeta de două ori perioadele ce 


i se păreau lui mai bune, întrerupându-se spre a-şi spune 
singur: 

— Perfect, admirabil! Sau, poftească şi Tassu, după aceea, 
să-mi cânte că ar cunoaşte ca mine arta epistolară! 

Pe măsură ce citea, vocea i se umfla, declama, 
schimonoseala de durere se pierdea de pe faţa lui, un 
zâmbet de mulţumire şi de fericită deşertăciune îi apăru pe 
buze. 

— Ei, ce zici despre acest mic cap de operă? Exclamă el 
uitând că principalele episoade ale scrisorii erau textual 
luate după notele dictate de Roland. 

— Cuget, răspunse acesta, că trebuie trimisă îndată la 
palatul ducal şi că trebuie să te aşezi în pat, deoarece 
durerea te-a îmbolnăvit. 

— Este adevărat, zise Aretinul, uitam durerea. 

Şi începu să plângă iar. La chemarea lui, feciorul de 
încredere ce-l introdusese pe Roland se înfăţişă. Aretinul îi 
predă scrisoarea zicând: 

— Pentru Alteța sa dogele... repede! 

Servitorul dispăru, Aretinul urmat de Roland, trecu în 
camera de culcare şi începu să se dezbrace, tot oftând din 
greu. 

— E foarte probabil, zise Roland că dogele va trimite pe 
cineva anume, ca să se informeze. 

— Crezi? 

— Afară doar de n-o veni chiar el. 

— Drace! Faci bine că-mi spui lucrul acesta. O să mă culc 
în camera de onoare. 

Şi alergă de zor într-o cameră de alături, care într-adevăr 
era bogat mobilată. 

— Ce va trebui să spun dogelui? Întrebă el. 

Să-i spui tot ceea ce spui în scrisoarea dumitale. Poţi să 
mai adaugi că în ajunul morţii, mai mulţi ofiţeri au văzut 
sosind în tabără un om, despre care ai auzit vorbindu-se. 

— Cine? 

— Roland Candiano. 


Se ştie că Roland nu se arătase niciodată în faţa Aretinului. 

— Acest Roland Candiano, continuă el, ar fi venit în tabără, 
ar fi fost primit în cortul Marelui Diavol şi l-ar fi înfruntat la 
un fel de duel până la moarte, fără să se ştie motivele 
acestei provocări. lată ce-i vei spune dogelui sau trimisului 
său. Acum cum este cu putinţă ca această întrevedere să fie 
interesantă pentru mine, doresc să asist la ea fără să fiu 
văzut. 

— Intră aici, zise Aretinul, deschizând o uşă. Când vei vrea 
să vezi şi să auzi, n-ai decât să dai la o parte oblonaşul ăsta. 

— Prea bine. 

Aretinul se culcă în pat şi după aceea nu se mai auziră 
decât urletele lui care izbucniră. 

— Margareta, Marietta, Clara, Paolina, Franchina, Angela, 
Pierrina! Golancelor, haimanalelor, o să mă lăsaţi să mor 
aici! Să se spună apoi că n-aţi fost niciuna aici pentru ca să- 
mi uscați barba udă de lacrimi, sau să-mi faceţi un ceai! 
Căci durerea mi-a stârnit dureri de pântece, afurisitelor 
numai bune să-l luaţi de bărbat de Scaraoschi! Ei, 
hoţoaicelor! Ele sunt cu toate într-un colţ să secătuiască 
acele oglinzi pieptănându-şi hălăciugile şi să-şi admire 
sfârcurile sânilor. Ia staţi voi, golancelor! Dacă aş avea 
putere aş veni să vă pieptăn cu daracul, eu! Şi să vă curâţ 
cu palmele, tot eu. Aretine, ucigaşe! Clara dar-ar ciuma în 
tine în mai puţin de două ceasuri! Paolina, rupeţi-ai gâtul, 
coborându-te pe scara de marmură! Marietta, trăsnite-ar 
fulgerul! Angela, dar-ar cangrena în oasele tale! Pe Maica 
Domnului pe Hristos, pe diavol, pe pântecul pe bojocii, pe... 

Înăbuşit Aretinul rosti o ultimă şi intraductibilă înjurătură, 
şi se prăbuşi pe pernele de dantelă, şoptind: „Sunt mort!” 
pe când cele şapte sau opt servitoare, care dăduseră fuga 
de câteva clipe şi de la primele strigăte se îmbulzeau, se 
îmbrânceau, care pe care să-l sărute mai întâi pe meşterul 
Petru Aretin, ca un stol de bibilici îngrămădite în jurul 
stăpânului curţii. 


— Mârţoagelor! Desfrânatelor! Mă înăbuşiţi! Mă omoară, 
domnule! Ei asta-i, tâlhăroaicelor, nu vedeţi că plâng şi am 
nevoie de ceai! 

Erau foarte drăguţe, gătite nevoie-mare, frumoase şi 
fermecătoare, toate aceste Aretine al căror nume istoria le- 
a păstrat şi ne-a descris farmecele lor. 

— Ei, ce scumpe stăpâne, plângi? Exclamă Margareta. 

— Da, Pocofila, du-te la bucătărie şi lucrează. 

— Ce durere! Spunea Clara. Vreau să-i şterg ochii cu părul 
meu ca arama. 

— Ah! Bietul drăguţ! 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Când s-a înapoiat? 

— Ce? Fără să ne înştiinţeze, răutăciosul! 

— Tăcere! Bodogăni Aretinul. M-am înapoiat astă-noapte 
şi eram aşa de nenorocit, încât mi-a fost frică să nu vă 
înspăimânt. Am pierdut pe cel mai bun prieten drag, pe 
acela care îmi trimitea regulat câte-o mie de ducați în 
preajma fiecărei ierni, ca să nu răcesc. 

— Te vom încălzi noi, cu dragostea noastră, scumpe 
stăpâne. 

— 'Tăcere! Amicul cel mai duios şi mai credincios, cu care 
am golit nu ştiu câte sticle, un bărbat aşa de bun, atât de 
viteaz, de cinstit! Ah, poate că o să mi se tragă moartea din 
cauza asta! 

Plângea cu hohote. Toate în jurul lui îl alintau, una 
aranjându-i păturile, alta aşezându-i pernele, o alta 
aducându-i o ceaşcă de ceai. 

— Scumpă Margareta! Oftă Aretinul, eşti mai proastă 
decât o gâscă îndopată, dar ceaiurile tale sunt un adevărat 
poem. Dragă Clara, eşti mai drăgălaşă decât luna, şi tu 
Angela, mai curtenitoare decât soarele. 

Şi continua împărțind acum laude hiperbolice. 

Un fecior de casă care intră puse capăt acestei scene 
zicând: 

— Preasfinţia sa cardinalul episcop este aici şi aşteaptă. 


— Faceţi-vă nevăzute! Zise Aretinul. 

Această poruncă fu cu grabă îndeplinită şi tot stolul zbură, 
speriat de sosirea fiorosului ins, de care se temeau. Bembo 
intră. 

Roland auzise pe valet şi cu un fior împinsese invizibilul 
căpăcel ce i-l arătase Petru Aretin. 

Îl recunoscu pe Bembo. 

Buzele îi înălbiră uşor. Asta fu un semn că mânia se 
dezlănţui în el. O mulţime de întrebări năvăliră în mintea 
lui. Ce se întâmplase? Pentru ce Bembo, pe care îl lăsase 
închis în adâncul Peşterii Negre, era la Veneţia la Aretin? 

Între timp Bembo se aşeză lângă pat. 

— Eram la palatul ducal mai adineauri, zise el; dogele m-a 
rugat să vin să-ţi cer nişte lămuriri în privinţa scrisorii tale. 

— Vai! Exclamă Aretinul cu o voce leneşă, vezi doar dragul 
meu, că sunt bolnav. 

— Aşadar este adevărat? 

— Prea adevărat! 

— L-ai văzut tu însuţi pe Marele Diavol murind? 

— Cum aş fi scris fără asta! 

— Este o groaznică nenorocire. 

— Pentru mine, zise Aretinul. 

— Pentru toţi! 

Bembo păstră câteva clipe o posomorâtă tăcere. Ceea ce-l 
înspăimânta aievea, nu era faptul că Ioan de Medicis 
murise, ci că lovitura ce-i lovea pe dânsul şi pe doge fusese 
îndreptată de Roland Candiano. 

— la să vedem, zise el, dă-mi ceva amănunte. 

Aretinul se porni într-o strălucită povestire, care făcea 
cinste închipuirii sale; făuri după calapodul ce i se dăduse, 
şi amănuntele ce i le sugera rodnicia lui de născocire, fură 
până într-atât că-i smulseră lacrimi noi. 

De aici înainte fu vădit lucru în ochii lui Bembo, că Petru 
Aretin fusese aievea de faţă la moartea Marelui Diavol. 

Ascultase această povestire cu un interes pe care Aretinul 
îl luă drept un fel de omagiu tăcut, acordat talentului său 


literar. 

Totuşi adăugă: 

— Nu povestirea agoniei ţi-o cer eu; scrisoarea ta este 
îndeajuns de bogată în privinţa acestui capitol. Dar sunt 
două sau trei puncte ce trebuie să le clarific. 

— Precizează! Zise Aretinul. 

— Să procedăm cu rânduială, dintru-ntâi schimbata-i cu 
loan de Medicis câteva cuvinte despre misiunea ta? 

— N-am avut timp. 

— Astfel Marele Diavol a murit fără să ştie ce căutai în 
lagărul lui? 

— Întocmai aşa. 

— Reiese de aici că el însuşi, înainte de a muri, n-a putut 
vorbi nimănui despre intenţiile lui Foscari? 

— Răspund de asta. 

— Bine, să trecem la o altă chestie, zise Bembo şovăind. 
Acel care a tras asupra Marelui Diavol. 

— Ei bine? 

— Este fără îndoială un ostaş duşman? 

— Nicidecum. Am scris şi repet că ucigaşul era necunoscut 
în lagăr şi în Governolo. Mai mulţi au spus că era un fiu de 
doge. 

— Rostitu-i-s-a numele? Bâlbâi Bembo. 

— Da, câţiva ofiţeri m-au asigurat că ucigaşul nu putea fi 
decât omul primit în timpul nopţii de Ioan de Medicis şi cu 
care el avusese o straşnică discuţie. 

— Numele acestui om? 

— Roland Candiano. 

Bembo tresări atât de tare ca şi cum n-ar fi trebuit să se 
aştepte la acest nume. Se sculă privind în jurul lui cu 
groază. 

În acel moment îşi spunea că Roland se poate ivi dintr-o 
clipă într-alta, să-l înşface să-l târască din nou în 
îngrozitoarea-i peşteră. Văzu pe Aretin în patul său că-l 
privea cu uimire. Îi fu ruşine de această groază nechibzuită 
şi reculegându-se întrebă aşezându-se pe scaun: 


— Ia să vedem, înainte de a pleca, n-ai vorbit nimănui 
despre această misiune. 

— Nimănui pe lume, spuse Aretinul cu o uşoară şovăire, 
Bembo o observase. 

— Mizerabile, urlă el apropiindu-se de pat, ai vorbit! 

— Nu ţi-o jur! 

— Ştii, reîncepu Bembo scuturând cu tărie mâna lui Aretin 
şti cine era secretarul tău? 

— Care secretar? Sau începi să înnebuneşti? 

— Misteriosul secretar în privinţa căruia zadarnic te-am 
întrebat şi despre care nu ştiai nimic, până nici numele, ştii 
cine era? 

— Nu, pe părul Clarei! 

— Unde-i acum? Ce s-a întâmplat cu el? 

— A dispărut în ajunul plecării mele. Ţină-l dracu în a lui 
bună pază! 

— Ei bine! De trei ori nebunule, era Roland Candiano. 

— Ei, aş! 

— El era, ţi-o spun! 

— Ei bine! Ce-i atât de ciudat? Şi ce vrei să-mi facă acest 
lucru? Pentru ce faptele şi gesturile domnului Roland m-ar 
privi pe mine în cele din urmă? A plecat, călătorie 
sprâncenată! Se va înapoia, nu se va înapoia? Cum i-o fi 
cheful. 

Aceste din urmă cuvinte îl făcură pe Bembo să tresară. O 
flacără de speranţă grozavă licări pe neaşteptate în ochii 
săi. 

— Dacă ar veni! Se gândi el. 

— Ceea ce văd eu mai lămurit din toate astea, continuă 
Aretinul, este că pierd, eu unul, afară de prietenia lui loan 
de Medicis, două mii cinci sute de ducați buni, ce trebuia 
să-i încasez la întoarcere, o dată ce misiunea mea ar fi fost 
sfârşită. 

— Ascultă, zise Bembo, vrei să capeţi cu toate acestea 
suma? 


— Dacă o voiesc! Exclamă Aretinul care se opri fără veste 
din plâns. 

— Vrei să capeţi îndoit, întreit, tot ce vei vrea? 

— Vorbeşte, prietene, cuvintele tale sunt aur. Ce trebuie să 
fac? 

— Aproape nimic. Secretarul tău. 

— Faimosul Roland Candiano? 

— Da. Ei bine. Mi-ai spus că poate se va înapoia? 

— El singur mi-a spus-o. 

— Bun. Ei bine, când se va înapoia, este vorba să i se arate 
o faţă binevoitoare, să fie reţinut lângă tine cu orice preţ o 
oră sau două. 

— Asta nu-i greu. 

— Şi să mă vesteşti numaidecât. 

— Ah! Ah! 

— Ai sta oare pe gânduri? Mormăi Bembo. 

— Nu, fir-ar al dracului! Nu-l cunosc pe omul acesta, nici 
nu vreau să-l cunosc. Puțin mă interesează ce i se poate 
întâmpla. Ne-am înţeles, Bembo! Dacă se întoarce, îţi trimit 
numaidecât veste. 

— Şi chiar în acea zi, capeţi zece mii de ecuşi. 

— De care aş avea cea mai mare nevoie. Haimanalele 
astea în timpul lipsei mele au făcut nişte cheltuieli grozave. 
Le-am regăsit cu rochii de mătase imprimate şi şaluri 
preţioase. Afară de asta şi eu m-am spetit tare mult în 
timpul călătoriei. 

— Prezintă-te la casierie. Vei încasa de acolo o mie de 
taleri. Vor fi avizaţi. 

— Drace! Ţii deci cheile casei? 

— Da, Petru, şi gândeşte-te la această casă; o deschid 
pentru tine atâta cât vei voi, dacă ne faci acest serviciu. 

— Ne-am înţeles şi te poţi bizui pe mine! 

Bembo porni în grabă şi se înapoie la palatul ducal, unde 
dogele Foscari îl aştepta cu nerăbdare, plimbându-se foarte 
neliniştit în cabinetul său, unde nu voi să primească pe 
nimeni în audienţă. 


— Ei bine? Exclamă dogele grăbit zărindu-l pe Bembo, ai 
ceva veşti bune? Ştii numele ucigaşului Marelui Diavol? 

— Înălţime, zise Bembo nu v-aţi înşelat. 

— Aşadar e Roland Candiano! Exclamă Foscari palid la 
faţă. 

— Este chiar dânsul, Alteță. Dar, aflând această veste rea 
de la Aretin, am o alta, care îndreaptă întrucâtva pe prima. 

— Vorbeşte repede, Bembo; căci ţi-o jur că în această clipă 
nu văd în juru-mi decât nenorociri şi prăpăd. 

— Ei bine, Alteță, cred că peste puţin timp, Roland 
Candiano va fi în mâinile noastre. 

— Cum asta? 

— Candiano este în legătură cu Aretino. 

— EI?! Ce putea deci spera de la acest făcător de versuri? 

— Nu ştiu, fapt e că Roland s-a pus în relaţii neîntrerupte 
cu Aretinul şi că e probabil să se înapoieze la dânsul. 

— Şi atunci? 

— Atunci Roland Candiano va fi prins. 

Foscari scutură capul. Lovitura îl descurajase. 

— Nu, Bembo, nu, Candiano nu va cădea în puterea 
noastră. Mă simt prins eu însumi într-o groaznică 
înlănţuire. Fatalitatea apasă asupra mea. În zadar mă zbat. 
Moartea Marelui Diavol întâmplându-se într-un moment ca 
ăsta, este un prăpăd de neîndreptat. Dar să fie Candiano 
pricina directă şi voluntară a prăpădului, iată ceea ce-i mai 
îngrozitor. 

— Înălţime, zise Bembo într-adevăr sunteţi pierdut fiindcă 
vă învoiţi la această pieire. Împotriviţi-vă şi veţi fi izbăvit. 
Vorbiţi de fatalitate. Sunt concursuri de împrejurări, pe 
care voinţa puternică a bărbaţilor cu adevărat puternici le 
încheagă sau le descompune. Dacă aşteptaţi, veţi fi lovit la 
urma-urmei. Dacă loviți întâi, pericolul se risipeşte. Situaţia 
e simplă. 

Vorbind astfel îşi înălţase statura. Părea în acest moment, 
ceea ce era de fapt: inspiratorul lui Foscari, sufletul îndrăcit 
al groaznicului doge, geniul cel rău al Veneţiei. 


— Ce să fac, Bembo? Ce să fac? Sfătuieşte-mă. Nu am 
încredere decât în tine! Tu singur m-ai călăuzit până aici... 

— Pentru că norocul meu, Alteță, este legat de al domniei 
voastre; dacă muriţi dumneavoastră, mor şi eu. Dacă vă 
urcați spre înaltele culmi ale puterii, mă târâţi cu 
dumneavoastră în această urcare. Un altul v-ar vorbi de 
prietenia credincioasă, de recunoştinţă. Eu, vă spun numai 
că mărirea voastră este chezăşia măririi mele. Eu nu cred 
în prietenie, nu cred decât în puterea voinţei. Şi de aceea, 
înălţime, aveţi încredere în mine, aveţi în mine aceeaşi 
încredere ce-o am eu în dumneavoastră. De aceea amândoi 
formăm o putere. Cred cu sinceritate că singur, adică fără 
mine aţi fi în primejdie. Cred că fără Domnia voastră, eu 
recad în nenorocita stare de josnicie din care m-aţi smuls. 
Deci să rămânem uniţi; să fim unul pentru altul un sprijin 
sigur şi fără greş. În clipele de deznădejde să aveţi 
siguranţa că este cineva lângă Domnia voastră, care cugetă, 
combină pentru dumneavoastră, care este gata la un semn 
al vostru să încerce totul, să facă orice. Gândiţi-vă la ceea 
ce putem face în asemenea condiţii. 

— Da, Bembo, ştiu şi am încredere în tine. 

Pledoaria cardinalului, moderată în formă, adânc de fină şi 
dibace în gândirile ce le exprima, produsese o straşnică 
impresie asupra spiritului dogelui. El repeta: 

— Ce să fac, Bembo? Sfătuieşte-mă. 

Dar pe un ton mai hotărât şi care vestea voinţa de a lucra, 
Bembo spuse: 

— Ce faceţi, Înălţime? Este lesne. 

Se sculă, se apropie de masă şi greu, ca şi cum ar fi dat o 
lovitură de măciucă, puse mâna pe foaia ce i-o arătase 
dogele, şi care conţinea atunci vreo sută de nume. 

— Lista de surghiuniţi! 

Dogele înţelese. 

— E o întreagă revoluţie, zise el. 

— Ştiu, Alteță, aşa că trebuie să vă înconjurați cu toate 
măsurile necesare. Vă puteţi bizui pe soldaţi? 


— Altieri îmi este cu totul devotat. 

CAPITOLUL XV - Urmărirea. 

Bembo făcuse o sforţare serioasă vorbind dogelui, aşa cum 
făcuse. Cunoştea admirabil pe Foscari şi încercase să-l pună 
într-o situaţie sufletească ce i se părea neapărat necesară. 

Se ducea gânditor, răspunzând cu o mişcare distrată 
adâncilor salutări ce-l întâmpinau în cale, unele 
respectuoase, altele învăluind uri furioase sub lustruiala 
respectului. 

Se înapoie la patul său gândindu-se la aceste lucruri, 
scrise câteva scrisori, şi spre seară îmbrăcându-se cu un 
costum de cavaler, ieşi. 

Voia să se ducă la Imperia. 

Icoanele curtezanei şi Biancăi se perindau în creierul său 
cu acelea ale lui Sandrigo şi Roland. 

Bembo se feri din calea canalului, fie că nu voise să fie 
observat, fie că voise ca mergând să-şi mai dea timp de 
gândire. 

Cum intră printr-o ulicioară, zări la douăzeci de paşi 
înainte un om care mergea fără grabă. Tresări. 

Statura omului ăsta, faţa lui, felul său de a umbla formau 
un tot ce-l cunoştea sau i se părea că-l recunoaşte. 

Se înfăşură în mantaua lui, îşi acoperi pe jumătate faţa şi- 
şi zori pasul. Trecând pe lângă om îl privi iscoditor. 

— Nu-i el! Şopti Bembo. 

Şi din nou se lăsă să fie întrecut de insul care părea că nici 
nu l-a observat. Dar atunci fu cuprins de îndoială, nici vorbă 
nu mai încape, căci începu a-l urmări automat. 

lată ceva straniu, se gândi el. Omul ăsta văzut de aici este 
Roland Candiano. Este cu siguranţă el! E mersul lui, este 
statura lui. Dânsul e, sunt sigur de asta! Şi faţa, nu e totuşi 
a lui! Nu, nu este faţa lui, dar oare sub faţa lui mi s-a arătat 
el, când s-a ivit înainte-mi sub trăsăturile secretarului 
Aretinului. Recunoscutu-l-am oare când am fost târât în 
corabie? Recunoscutu-l-am înainte de a-l fi văzut în 


peşteră? Dacă atunci şi-a luat o altă înfăţişare, nu se poate 
să fi luat o alta acum? El este, da. El este! 

Inima lui Bembo bătea cu furie. 

Începuse a se înnopta. Privi în juru-i: nu era nimeni. 

Atunci îi veni gândul că Roland îl recunoscuse! Îşi spuse că 
Roland avea să se întoarcă numaidecât, şi să înainteze 
asupră-i. Un fior de spaimă îl zgudui. 

— Dar nu! Bombăni el. Dacă Roland l-a ucis pe Marele 
Diavol, nu s-a înapoiat la Veneţia decât astăzi. Nu a putut să 
o ia înaintea lui Petru, care s-a înapoiat în toată graba la 
mine. O, este prins, îl am în palmă! 

La cotitura unei ulicioare doi oameni se opriseră nemişcaţi 
sub obloanele unei cârciumi. 

Bembo recunoscuse doi zbiri secreţi. Ascultau ce se 
spunea în cârciuma unde beau nişte lucrători şi vorbeau 
tare. 

— Trunchiul denunţătorilor va aştepta, murmură Bembo. 

Se duse drept la cei doi zbiri, le spuse cine e şi le spuse 
câteva cuvinte cu voce joasă. Zbirii se plecară, unul din ei 
dispăru alergând, celălalt începu să-l urmărească pe 
Bembo. 

Între timp, fie că era sau nu Roland Candiano, omul 
continuă să meargă liniştit. Bănuia că era urmărit. Străbătu 
ulicioare, poduri şi ajunse în sfârşit în faţa unei case din 
port. Acolo se opri o clipă şi privi în juru-i. Fără îndoială, 
nevăzând nimic suspect, intră. 

Bembo nu-l pierduse din vedere. Îndată ce omul fu intrat, 
el ieşi din înfundătura unde se pitise. Avea acum lângă 
dânsul patru zbiri. Erau cu toţii solid înarmaţi. 

Bembo înţelese că era într-unul din acele momente, când 
se hotărăşte viaţa unui om. Tremura de groază şi-şi spunea 
că era o nebunie să-l atace pe Roland numai cu cei patru 
zbiri ce-i găsise în cale. Acela pe care-l trimisese după 
întăriri, nu mai sosea. Dar pe de altă parte prilejul era unic. 
Să vină Roland aici şi să-l lase să scape! 

— Trebuie lucrat, bodogăni el, chiar cu primejdia vieţii! 


Bembo se întoarse spre zbiri: 

— Douăzeci de taleri de aur fiecăruia dintre voi, dacă-l 
prindeţi pe omul care a intrat aici. 

Zbirii se înfiorară şi ochii lor licăriră în noapte cu o 
strălucire metalică. Douăzeci de ducați de aur pentru 
oamenii aceştia reprezentau o mică avere. 

— Să mergem! Spuseseră ei, înflăcăraţi de un zel ce păru 
bine prevestitor cardinalului. 

Însă acesta îi opri cu un gest. 

— O clipă, zise el, omul ăsta este foarte voinic. Luaţi 
seama! 

Ei zâmbiră şi dintr-o mişcare spontană îşi arătară 
pumnalele. Erau nişte lame triunghiulare, scurte, ascuţite 
la vârf, largi la bază, înmănuşate în stejar lustruit. 

— Trebuie ca omul să fie prins de viu? Întrebă unul din ei. 

— Viu sau mort, puţin interesează, zise Bembo cu dinţi 
strânşi. 

Nu mai era vorba să-l facă pe Roland să sufere. Era pur şi 
simplu vorba să se descotorosească de dânsul, fie ce-o fi. 

— Nu-i vorba de asta, continuă Bembo. Să se înţeleagă 
bine lucrul, trebuie un sfârşit, asta-i tot ce trebuie. Acum 
uite ce voiam să zic: cu siguranţă că omul se va apăra. Este 
cu putinţă ca unul dintre voi să fie lovit. 

— Asta-i din ale meseriei noastre. 

— Bun. V-am făgăduit câte douăzeci de ducați aur 
fiecăruia. Sunteţi patru, ceea ce fac optzeci de ducați, 
oricare ar fi numărul supravieţuitorilor; aţi înţeles? 

— Să mergem! Reluară ei. 

Se afundară într-o potecă neagră, la capătul căreia se afla 
o scară de lemn. Începură s-o urce. 

Nu se auzea nici un zgomot. Toţi patru nici o suflare nu 
scoteau, nici un zgomot nu făceau, nu se auzea nici o 
trosnitură a lemnului, nimic. Păşeau ca nişte pisici. 

Casa nu avea decât două caturi. La întâiul se opriră 
şovăitori. Erau două uşi. Ascultară la fiecare uşă. Nici un 


zgomot nu le izbi auzul. Mâinile lor atingându-se schimbară 
un semnal. 

Continuară să urce. Sus era o uşă. Acolo se opriră. În 
spatele uşii auziră zgomotul încet şi cadenţat al pasului 
unui om care se plimba. 

Omul era acolo. 

Jos, într-o firidă din faţa uşii de la intrare, Bembo aştepta 
ghemuit în sine, gâfâind. Ochii săi se ridicară încetinel de-a 
lungul fațadei casei. Ai fi zis că urmărea pas cu pas urcarea 
zbirilor. 

Într-adevăr, în timp ce ei se opreau în faţa uşii, ochii lui 
Bembo se fixau asupra unei ferestre a fațadei, singura care 
era luminată, aidoma unei priviri îngândurate dintr-o faţă, 
pe care noaptea o făcea indescifrabilă. Pe neaşteptate 
lumina asta se stinse. 

Uşori, grăbiţi, tăcuţi zbirii se concentraseră. Unul din ei 
aprinse un felinar orb. Un al doilea, cu o mişcare mlădioasă 
şi discretă, îşi strecură pumnalul în teacă. Ceilalţi doi 
apăsară cu umerii uşa şi împinseră în ea. 

Omul pe care-l urmărise Bembo era chiar Roland. 

Îşi dăduse oare seama că era urmărit? E puţin probabil. 
Era adâncit în gândurile care, în acest moment, se 
concentrau asupra Leonorei. 

Înapoierea lui la Veneţia aţâţase suferinţele ce se 
potoliseră în timpul acestor zile de drum. Când îl văzu pe 
Bembo, avusese o clipă de furie. Dar se liniştise. Nu intră în 
planul său să-l omoare pe acest om pe dată. 

Bembo plecase de la Aretin, cum s-a văzut, iar Roland 
ieşise din odaia unde se ascunsese. 

— Vorbit-am conform intenţiilor dumitale, stăpâne? 
Întrebase Aretinul. 

— Da. 

— Şi în ce priveşte propunerea ce mi-a făcut-o Bembo de 
a-l vesti, dacă te-ai înapoia, ce trebuie să fac? 

— Ei bine, va trebui să-l vesteşti. Nu văd pentru ce te-aş 
lipsi de marea sumă ce ţi-a făgăduit-o. 


Aretinul deschisese ochii mari, aiurit. 

— Numai că, adăugase Roland, îmi rezerv dreptul să-ţi 
arăt eu ziua când va fi bine să-ţi înştiinţezi excelentul 
dumitale prieten. Până atunci, tăcere. 

Între timp Roland ieşise şi el la rându-i. Avea de gând să-l 
regăsească pe Scalabrino şi să alerge numaidecât la 
Peştera Neagră. Dar Scalabrino nu era nicăieri, ia-l de unde 
nu-i! 

— Totuşi, se gândi Roland, cele opt zile libere au trecut, 
ce-o fi însemnând? Bembo eliberat, Scalabrino lipsă, poate 
ucis, ia să mergem la Peştera Neagră. 

Se îmbrăcă, îşi alcătui o nouă faţă, ieşi şi ajunse la Canalul 
Mare. O mare nelinişte îi tulbura gândurile. 

Atât de aproape de palatul Altieri; aşa de aproape de 
Leonora, nu se putea hotări să părăsească încă Veneţia. 
Această nelămurită speranţă care conduce pe îndrăgostiţi, 
când iubirea este întărâtată în ei, el oprea şovăitor pe 
malurile canalului. Făcu un gest de descurajare, se duse şi 
se învârti timp de câteva ore în insula Olivolo, apoi se văzu 
iar în împrejurimile palatului Altieri, fără a se fi hotărât la 
ceva. 

Acum se îndoia de trebuinţa unei răzbunări. 

— La ce bun, deoarece n-ar mai revedea-o niciodată pe 
Leonora. Sau cel puţin, dacă o revedea, ar fi numai de 
departe şi pentru a suferi încă. Dar, la ce bun să se 
răzbune? La ce bun să lucreze? La ce bun să trăiască? 

Şi avu acea ciudată senzaţie că viaţa apăsă asupră-i cu o 
povară înspăimântătoare şi ceea ce i se putea întâmpla mai 
bine, era să moară! Să renunţe! Să uite totul în moarte! 

Era în această situaţie sufletească şi mintală, când observă 
că încetul cu încetul se înnopta. Se îndepărtă, merse la 
întâmplare, trecu nu departe de palatul Imperiei, apoi 
ostenit, cu o nespusă oboseală, se îndreptă spre casa din 
port, ca spre un fel de adăpost unde ar căuta puţină odihnă 
pentru trup, puţină linişte pentru minte. 


Ajuns în acea cameră, unde murise mama sa, unde nu se 
schimbase nimic de atâţia ani, regăsi într-adevăr puţină 
linişte. Toată deznădejdea din timpul zilei, întreaga lui 
durere se topi şi câteva lacrimi arzătoare se scurseră pe 
obrajii săi. 

Începu să se plimbe încetişor, gândindu-se câteodată când 
la Foscari căruia îi dăduse o lovitură aşa de straşnică, când 
la acel Bembo ce-i scăpa printre degete. 

Deodată auzi o uşoară trosnitură la uşă şi se opri. Aproape 
în aceeaşi clipă o a doua trosnitură izbucni, dar mai cu 
tărie. Fu o puternică rupere, uşa se deschise larg în lături şi 
cei patru zbiri năvăliră în odaie. 

Dintr-o lovitură de pumn Roland răsturnă sfeşnicul ce 
lumina odaia, şi fără nici o vorbă, se dădu cu un pas înapoi 
înspre colţul cel mai îndepărtat de uşă, adică lângă 
fereastră. 

Cei patru zbiri înaintară unul după altul cu pumnalele în 
mâini. Unul din ei mugi: 

— Haide, predă-te. 

Roland îşi asigură în mână largu-i pumnal ce-l scosese din 
teacă. Din beznă el numără zbirii: erau patru. 

Atitudinile lor, mersul lor, hotărât şi chibzuit, manevra lor, 
totul îi dovedi lui Roland că avea de furcă cu oameni 
hotărâți. 

Înţelesese că era pierdut. Se pregăti să moară apărându- 
se până la capăt. 

— Te predai? Mormăiră zbirii. Răsuflările lor sălbatice îi 
biciuiau acum faţa. 

Drept orice răspuns, îşi desfăcu cu furie braţele. Unul 
dintre zbiri se dădu înapoi cu un urlet. Ceilalţi trei se 
năpustiră tăcuţi, îngrozitori. 

Dar abia schiţaseră ei această mişcare, abia ridicase 
Roland braţele, şi izbucniră nişte strigăte de spaimă, o 
groaznică îmbrânceală răsturnă pe zbiri unii peste alţii, şi 
Roland rămase cu braţele ridicate, într-o atitudine de 
încremenire. Ceva ca un vârtej năvălise în odaie un fel de 


uriaş zburlit, ale cărui forme de gigant păreau în noapte 
încă şi mai uriaşe, se aruncă cu înjurături, braţul lui cât 
toate zilele de mare se ridică, şuieră în aer, aidoma unei 
măciuci şi se abătea peste zbiri. Apoi, uriaşul, fără să se mai 
trudească a deschide fereastra, o sparse făcând-o ţăndări. 
Atunci înşfacă pe întâiul zbir ce-i căzu în mână şi-l trimise în 
zbor în spaţiu; răsună apoi zgomotul înăbuşit al trupului ce 
se zdrobea de lespezile cheiului. 

— Şi încă unul! Urlă uriaşul. 

Apoi din clipă în clipă continuându-şi groaznica-i treabă, 
spunea: 

— Doi! Trei! Patru! Nu mai sunt? Al cui e rândul? Cei patru 
zbiri erau zdrobiţi unul lângă altul pe lespezile cheiului, 
într-o baltă mare de sânge. 

— Scalabrino! Scalabrino! Răcni Roland. 

— Eu însumi, Măria ta! Pare-se că sosesc tocmai la timp! 
Dar iute. Să fugim! 

Amândoi fugiră. 

Când să ajungă în aleea de jos, de unde s-o şteargă afară, 
izbucni un zgomot de paşi numeroşi şi o voce, vocea lui 
Bembo, răcnea: 

— Înconjuraţi casa! Scotociţi peste tot! Intraţi! Omorâţi 
totul! 

— Iadul! Mormăi Scalabrino. 

— Să fugim! Zise Roland. 

— Nu, Înălţime, să urcăm iar. Urmaţi-mă. 

Bembo aşteptase jos rezultatul operaţiei încercate de cei 
patru zbiri, mormăind din clipă în clipă: 

— Urcă. lată-i la catul întâi. Bun, sosesc în faţa uşii. O 
sparg. Intră. O, lumina se stinge. Iată-i în cursă! 

Bembo înaintase, ieşind din ascunzătoarea ce şi-o alesese. 
Era atât de atent la cele ce se petreceau sus, încât nu văzu 
un om intrând în alee şi începând să alerge. 

Deodată Bembo văzu fereastra deschizându-se; auzi 
zgomotul jaluzelelor desprinse, o masă neagră străbătu 
spaţiul şi veni să cadă la picioarele lui. 


— L-au aruncat! Urla Bembo. În sfârşit îl am! 

Se aplecă în genunchi asupra omului ce se zdrobise de 
lespezi şi-şi înfipse amândouă mâinile în umerii săi. Dar se 
sculă năprasnic şi strigă cu furie: 

— Nu-i el! O! Diavolul! 

În aceeaşi clipă un al doilea trup căzu la câţiva paşi de 
dânsul, apoi un altul, în sfârşit ultimul. 

Năucit de furie, Bembo recunoscuse totuşi cei patru zbiri. 

— O! Diavolul! Repeta el smulgându-şi părul, iar îmi 
scapă? 

Privi în juru-i gândindu-se să fugă. 

Fuga grăbită a unei trupe care sosea îl făcu să zvâcnească 
de o bucurie neaşteptată. 

Vreo cincizeci de zbiri, de arcaşi, se opreau în faţa casei la 
țipetele lui Bembo beat de o bucurie furioasă. 

Claie peste grămadă, în neorânduială, trupa se năpusti în 
alee, în timp ce la casele învecinate, capete îngrozite se 
arătau la ferestre, apoi dispăreau în grabă. 

Roland şi Scalabrino urcaseră scara în clipa când primii 
arcaşi pătrundeau în alee. În câteva clipe ei ajunseră în 
fosta locuinţă a Juanei şi îngrămădiră în faţa uşii stricate 
patul, un dulap, masa, tot ce găsiră ca mobilier. 

— Avem trei minute înaintea lor, zise Roland. 

— Veniţi, înălţime, veniţi! Răspunse Scalabrino târându-şi 
tovarăşul în a doua încăpere, care era un fel de 
bucătărioară. 

Uşa de comunicaţie fu şi ea blocată. 

Se şi auzeau înăbuşite lovituri la uşa de la intrare. 
Scalabrino îngenunchease înaintea sobei. Roland cu două 
pistoale în mâini, se proptise în faţa uşii, fără să se ocupe de 
ceea ce făcea Scalabrino, zicându-şi că acolo se va da lupta 

supremă. 

Între timp Scalabrino cu pumnalul lui scormonea într-o 
latură a căminului. În câteva clipe desprinsese mai multe 
cărămizi. 

Uşa de comunicaţie începea să cedeze sub lovituri. 


— 'Ţineţi-vă bine, înălţime! Strigă Scalabrino continuând să 
lucreze cu furie. 

Izbucni o mare gălăgie. Se făcuse o spărtură în uşă şi 
năvălitorii strigau victorioşi. 

Un foc de armă izbucni, şi unul din zbiri căzu lovit de 
moarte. Urmă o retragere, o tăcere, apoi deodată nişte 
strigăte sălbatice hăuliră împreună. 

Un al doilea foc de armă. Un alt om căzu. 

Roland aruncă şi al doilea pistol şi luă pumnalul în mână. 

O scrâşnitură grozavă se auzi. 

Era sfârşitul. 

— Loc de trecere! Răcni Scalabrino. Trecătoarea este 
deschisă. 

Roland se întoarse spre tovarăşul său. Într-una din laturile 
căminului era larg deschisă o gaură. Scalabrino i-o arătă şi 
rosti gâfâind: 

— Rândul Domniei voastre, înălţime! Treceţi! 

— Treci! Răspunse Roland. 

Scalabrino înţelese că Roland n-ar ceda şi cum nu era nici 
o clipă de pierdut, se vâri în gaură. Roland îl urmă. 

În aceeaşi clipă uşa cedă, odăiţa se umplu cu zbirii care 
urlau şi gesticulau. Văzură trecătoarea. Nu era loc decât 
pentru un singur om. Unul din ei, mai viteaz sau mai furios, 
intră în trecătoare, ceilalţi rămaseră liniştiţi, tăcuţi, 
gâfâitori, aplecaţi deasupra găurii. Se scurseră două clipe, 
apoi auziră un horcăit înăbuşit. 

Roland, urmând pe Scalabrino, se văzuse într-un gang 
îngust. Făcu câţiva paşi, apoi cu mare trudă se reîntoarse 
spre deschizătura prin care trecuse. În genunchi, cu 
pumnalul în mână, aştepta. 

Scalabrino se opri şi el, pricepând gândul lui Roland. 

Aşteptarea nu fu îndelungată. 

Roland văzu zbirul ce se târa spre dânsul. 

Braţul lui cu un gest fulgerător se întinse şi atunci se auzi 
acel horcăit înăbuşit al omului ce moare. 


Atunci, palid dar liniştit, Roland se întoarse spre 
Scalabrino şi zise: 

— Acum gaura este astupată! 

— La drum! Răspunse Scalabrino. 

O luară înainte târându-se; asta dură aproape un minut. 
Auzeau în urma lor urletele de furie ale zbirilor. 

Deodată Scalabrino se sculă în picioare. Puţul urca drept 
spre acoperişuri. 

Scalabrino începu să urce, agăţându-se de nişte piroane 
de fier împrăştiate odinioară de-a lungul peretelui acestui 
soi de puț. În curând amândoi se văzură pe acoperişul casei 
vecine. 

Merseră aşa pe burtă de-a lungul marginii. Aplecându-şi 
capul în gol, Roland văzu o mulţime pe chei. Această 
mulţime urla şi striga: „Moarte arcaşilor!” şi aceste strigăte 
ajungeau până la ei. 

Deodată Scalabrino dispăru: se vârâse printr-o ferestruie, 
într-un celar. Roland îl urmă. Scalabrino deschise o uşă, 
cobori repede pe o scară şi peste cinci minute se aflau 
amândoi într-o ulicioară îndepărtată, tăcută, pustie şi 
neagră. 

Atunci Scalabrino hohoti cu un puternic râs de mulţumire. 

— Când m-am gândit să aşez această trecătoare, spre a-mi 
asigura fuga, sunt mai bine de zece ani de atunci, nu mă 
gândeam că trebuia să servească fiului dogelui domnitor de 
atunci. 

— Ceea ce dovedeşte, Scalabrino, că eşti un om de ordine 
şi chibzuială. 

— Zău, Înălţime, fac cum fac vulpile la munte, şi atâta tot. 
Se vâră într-o groapă, dar au totdeauna grijă să-şi facă o 
ieşire de partea cealaltă. 

— Să plecăm. Şi în drum povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat 
şi cum te-ai aliat tocmai la timpul nimerit, ca să-mi arăţi 
ieşirea acestei vizuini. 

Ne vom substitui noi lui Scalabrino, în povestirea care 
cutez a nădăjdui, este aşteptată de cititor cu aceeaşi 


curiozitate ca şi de Roland. Într-adevăr nu s-a uitat poate că 
a trebuit să-l lăsăm într-o atitudine foarte critică. 

În timp ce stăpânul hanului „Ancora de Aur” şi Sandrigo se 
aplecau asupra capacului hrubei, spre a auzi ultimul țipăt 
de agonie a nenorocitului aruncat în pivniţa înecată, 
Scalabrino respins încetul cu încetul de apa care creştea, se 
refugiase până la ultima treaptă a scării. 

Se hotărâse de prima dată s-o sfârşească, lăsându-se să se 
înece şi se aruncase în apă. Atunci instinctul de a trăi aduse 
o neaşteptată schimbare în mintea sa, şi începu să înoate în 
jurul pivniţei. Apa se urcase aproape până la tavan. 

Aşa că Scalabrino lipindu-se de perete, sfârşi prin a se afla 
la nivelul deschizăturii zăbrelite, pe unde se revărsa apa şi 
se agăţă de bare. 

Zguduitura ce-o suferi fierăria, îl făcu să dea un urlet de 
speranţă nebună. Într-adevăr simţise că gratiile tremurau 
în piuliţele lor. Aceste gratii erau vechi, uzate, pilite de 
rugină. 

Scalabrino se încovoie sprijinindu-se pe genunchi şi începu 
a smuci fierăria. Puterea lui uriaşă, înzecită de primejdia 
sigură prin care trecea, făcu lucrul cu putinţă. 

Una din gratii cedă după câteva sforţări uriaşe. Scalabrino 
încercă să treacă. Şi trecu! Dar ceea ce avea să încerce era 
îngrozitor. Deschizătura comunica de-a dreptul cu canalul. 
O dată ridicată placa de fier ce-o mânuia Chiorul, apele 
canalului se năpusteau în pivniţă. 

Trecând, Scalabrino se văzu în fundul canalului care se 
revărsa ca o vijelie. Se avântă cu o sforţare a întregii sale 
făpturi, stăpânindu-şi răsuflarea. I se părea că vreun diavol 
îl trăgea de picioare, în timp ce el se silea să se ridice la 
suprafaţă. 

Cât timp durase acest lucru? Prin ce sforţare 
supraomenească izbuti Scalabrino să scape de 
îngrozitoarea îmbrăţişare a vârtejului de ape? 

Nici el n-ar fi putut-o spune. Se pomeni deodată într-o 
undă de ape mai liniştite şi cu o izbitură de călcâie, se ridică 


la suprafaţa canalului. 

Era scăpat! 

Peste o jumătate de oră era în căsuţa din pod şi-şi schimba 
hainele. 

Încercarea dăduse greş. 

Căutase să-l prindă pe Sandrigo ca s-o scape pe Bianca. 
Păţania ce i se întâmplase, dovedea că Sandrigo avea la 
Veneţia susţinători împotriva cărora trebuia să lupte. 

Astfel fură povestite lui Roland păţaniile lui Scalabrino. 

— Dar ce dracu ai căutat la „Ancora de Aur” întrebă 
acesta din urmă când sfârşi uriaşul de povestit. 

Scalabrino se mohori. Ceva ca nişte lacrimi mari licăriră o 
clipă în ochii săi. 

Vorbind, ei făcuseră cale bună. Se aflau acum în insula 
Olivolo. Roland se apropia de casa Dandolo. 

— Înălţimea voastră, observă Scalabrino, nu mi-aţi spus 
oare în clipa plecării, că această casă era suspectă? 

— Da, în acel moment. Dar trebuie să fi încetat de a mai fi 
supravegheată. De altminteri vom vedea. 

Roland se apropie de casa Dandolo. Urmat de tovarăşul 
său, Roland sări zidul şi merse drept spre casă. 

Trecând pe lângă cedru se înfioră. Dar nu lăsă să se vadă 
nimic din simţirile ce-l puteau tulbura. Bătu la uşă. 

— Cine-i acolo? Întrebă o voce după câteva clipe. 

Şi bătrânul Filip cu un felinar în mână se ivi, 
întredeschizând uşa: 

— Nu-l recunoşti oare pe loan di Lorenzo, noul tău 
stăpân? Exclamă Roland. 

— Iertare, stăpâne zise servitorul deschizând. 

Roland observă că mâinile moşneagului tremurau uşor şi 
că-i arunca uneori o ciudată privire. 

— Nu mă mai recunoşti? Întrebă el. 

— Stăpâne v-am recunoscut după voce, şi vă mai recunosc 
încă, deşi chipul vostru nu mai e acel al lui loan di Lorenzo. 

— Da, este o fantezie ce-o am, de a-mi schimba câteodată 
faţa. 


Bătrânul clătină din cap. 

— Ce vrei să spui? Exclamă Roland. 

Filip arătă pe Scalabrino cu o ochire. 

— Poţi vorbi în faţa lui. 

— În acest caz vă voi spune, stăpâne, că faţa 
dumneavoastră de acum, nu mai este aceea a lui loan di 
Lorenzo. 

Scalabrino se albi, pumnii i se strânseră. 

— Pace ţie, Scalabrino, zise Roland. Cunosc de multă 
vreme pe bătrânul Filip şi ştiu că nu este în stare de o 
trădare. Trebuie să aibă un motiv serios, ca să-mi vorbească 
aşa cum o face, şi acest motiv o să mi-l spună. 

— Da, Excelenţă Roland! Exclamă moşneagul. 

La acest nume brusc rostit, Roland nu se putu stăpâni să 
nu tresară. Bătrânul era încovoiat, accentuându-şi încă şi 
mai mult ţinuta sa respectuoasă. 

— Vorbeşte, zise Roland. Am văzut ieri pe signora Leonora. 

Filip nu mai spunea „signora Altieri”. Roland îşi înăbuşi o 
exclamaţie, şi sub vopsele se îngălbeni tare. 

— A mai venit pe aici? Întrebă el cu o voce răguşită. 

— Nu, Înălţime. M-a chemat la dânsa, la palatul Altieri. Şi 
acolo, în secret, singur numai cu dânsa, mi-a spus totul, 
Înălţime. Ştiu adevăratul nume al lui Ioan di Lorenzo, ştiu 
ce-aţi suferit, şi acum mă întreb cum de nu v-am recunoscut 
dintr-o dată de la prima dumneavoastră vizită. 

Roland tăcea, tulburat de sentimente năvalnice. 

— Signora, continuă Filip, îmi afirma că vă veţi înapoia cu 
siguranţă aici. 

— Ah! A spus asta! Exclamă Roland cu o voce înăbugşită. 

— Da, stăpâne, şi mi-a poruncit să veghez asupra Domniei 
voastre, când veţi fi aici. Deci voi veghea. Iată ceamavă 
spune. Voi adăuga numai că sunteţi tot atât de sigur în casa 
aceasta, ca şi pe vremea când veneaţi ca logodnic, nu ca 
surghiunit. În anii aceştia, neaşteptate revoluţii şi zguduiri 
m-au făcut să cuget a pregăti boierului Dandolo şi fiicei sale 
o tainiţă sigură şi de negăsit. Acestei ascunzători, numai eu 


îi ştiu taina. Vie deci primejdia, Înălţimea voastră, şi va 
trece pe lângă dumneavoastră, v-o jur. Un astfel de 
jurământ l-am făcut şi signorei Leonora. 

Roland întinse în tăcere mâna sa bătrânului, care o 
strânse cu un fel de groază respectuoasă. 

— Stăpâne, zise el, voiţi cumva să vedeţi ascunzătoarea 
despre care vă vorbesc? 

— Haide, zise Roland. 

Se grăbea să scape de gândurile pe care vorbele 
servitorului le treziseră în mintea lui, ca un vânt ce trece 
stârnind furtuni de frunze veştede. 

Însoţit de Scalabrino, merse după bătrânul Filip care se 
îndrepta spre cedru. 

Copacul ăsta, am spus-o de atâtea ori, era foarte mare. 
Trunchiul lui noduros şi răsucit mai oferea în afară de asta 
o ciudată particularitate: era compus din două trunchiuri 
diferite, ieşite din aceleaşi rădăcini şi formând un cerc de 
nouă coloane. Trunchiurile deosebite, care la obârşie, 
trebuie să fi crescut singuratice, sfârşiseră prin a nu mai 
face decât o tulpină. Numai cercul lăuntric rămânea gol şi 
forma un fel de gaură circulară ai cărei pereţi naturali erau 
cele nouă trunchiuri cimentate unul de altul prin însăşi 
lucrarea firii. Crengile cedrului, greoaie, se întindeau, se 
aplecau spre tulpină. 

Filip apucă una din aceste ramuri şi cu mai multă uşurinţă 
decât i s-ar fi bănuit, se ridică. În curând atinse nodul 
trunchiului central. Roland şi Scalabrino urmară acelaşi 
drum. 

Bătrânul înlătură atunci câteva crengi şi mărăcini 
parazitari, amestecați cu iedera şi păduceii. Deschizătura 
unui fel de puț se ivi atunci. Filip lumină acest puţ cu 
felinarul său. 

— Iată, zise el. Nu aveţi decât să vă lăsaţi la fund. Ieri am 
coborât acolo un jilţ, o măsuţă ce-o vedeţi plină cu de-ale 
gurii. La nevoie se poate mânca acolo două sau trei zile. 


Sunt acolo două învelitori bune. Am descoperit asta, acum 
vreo cincisprezece ani, voind să stric cuibul unor mierle. 

— Minunat! Zise Scalabrino. 

Cei trei inşi coborâră şi se îndreptară spre casă, unde 
Roland şi Scalabrino rămaseră singuri, în timp ce Filip sta 
de strajă în grădină. 

Roland era gânditor şi posomorât. 

— Stăpâne, zise Scalabrino, vreţi să amân pe mâine 
urmarea povestirii mele? 

Roland tresări, fiind readus prin aceste cuvinte la situaţia 
de faţă. 

— Nu, zise el, nu, vorbeşte bunul meu Scalabrino. 

— V-am explicat de ce-mi trecu prin minte să mă duc în 
acea afurisită ospătărie a „Ancorei de Aur”, unde mai-mai 
să beau pentru ultima oară. Trebuie să ştiţi, Maria voastră, 
că după plecarea Domniei voastre, m-am înapoiat la Peştera 
Neagră unde am găsit totul în bună rânduială. Am transmis 
poruncile dumneavoastră şefilor de cete. Apoi tot într-o 
goană mă îndreptai spre Mestre. Acolo mă aştepta o 
adevărată surpriză. 

Această schimbare ce-o mai observase Roland la 
Scalabrino se producea în vocea şi fizionomia lui. 

— Tatăl meu! Exclamă Roland, care se înfioră de groază. 

— Nu, nu, Înălţime, nu vă fie teamă de nimic. Bătrânul 
doge este mereu la Mestre, sub paza Juanei. 

— Atunci? 

— Bianca, stăpâne! 

— Ei bine? 

— Răpită! 

— De cine? ÎL ştii? 

— Juana mi-a spus totul. Răpită de Sandrigo. 

— Banditul acela care a devenit duşmanul tău? 

— Da, înălţime, şi care trebuie să aibă şi împotriva 
dumneavoastră o ură grozavă, căci pe Domnia voastră a 
voit cu siguranţă să vă lovească răpind-o pe Bianca. 

— Pe mine! Cum asta? 


— De, ştiu eu! Poate că a presupus că o iubiţi pe această 
copilă. 

— Şi pentru ce m-ar uri el? 

— Nu l-aţi învins şi umilit în faţa oamenilor săi? 

Roland deveni gânditor: 

— Astfel omul acesta pentru a mă lovi, a furat-o pe Bianca 
şi l-a cruțat pe tatăl meu. 

— S-a gândit că rana ar fi astfel mai adâncă. 

— Dar Juana? 

— Juana, stăpâne! Ah! Sărmana mititică! Ceea ce-o să vă 
spun, o să vă surprindă foarte tare, şi totuşi aşa este! Juana 
îl iubeşte pe Sandrigo. 

Roland tresări. 

— Îl iubeşte pe omul acesta de foarte multă vreme, a 
sperat mereu că va fi nevasta lui, şi totuşi a apărat-o pe 
Bianca, s-a luptat ca o leoaică. Atunci am venit la Veneţia. 
Voiam să-l văd pe Sandrigo. Voiam s-o scap, să aflu de era în 
el vreun sentiment, pe care să-l pot face să vibreze. Ştiţi 
cum mi-a răspuns Sandrigo. 

— Drama ce trebuie să se fi petrecut în inima Juanei, este 
cu adevărat îngrozitoare, şopti Roland. 

— Dar asta nu-i totul, Înălţime. După ce-am fugit din 
pivniţa „Ancorei de Aur”, precum ştiţi nu am mai avut decât 
un gând: acela de a vă regăsi. În timpul zilelor ce au urmat, 
sperând că v-aţi reîntors, v-am căutat în toate locurile 
noastre de întâlnire. 'Trecui prin Mestre, unde o revăzui pe 
Juana şi pe tatăl dumneavoastră. Mersei până la Peştera 
Neagră unde am găsit neorânduială, şi pe deasupra, Bembo 
dispărut. 

— Asta o ştiu. Continuă. 

— Asta-i tot, Înălţime. Negăsindu-vă nicăieri, m-am 
înapoiat la Veneţia, am aşteptat noaptea şi am sosit în port. 
În faţa casei stătea un om pe care l-am luat drept un zbir. 
Atunci m-am avântat pe scară. Restul îl ştiţi. 

Scalabrino păstră tăcere. Inima acestui uriaş se trezise la 
viaţă din ziua când această adâncă, respectuoasă şi 


admirativă iubire ce-o concepuse pentru Roland, intrase în 
el. 

În ziua aceea, zorile luminoase răsăriseră în acest suflet 
întunecat: avea o fiică! O fiinţă vie, ieşită din el, ceva ca o 
parte a inimii sale. De atunci înainte Scalabrino iubise şi 
prin urmare suferise. Deveni tată cu toată furia, cu toată 
năvălnicia firii sale aspre. Tot ce era în el ca puteri vii de 
dragoste, îngrămădită de zece ani, se concentrară asupra 
copilei. Când o văzu cunoscu beţia admiraţiei. 

Dacă Bianca ar fi fost o urâţenie, cu siguranţă că tot ar fi 
admirat-o. Dar Bianca frumoasă, adevărată bijuterie de 
frumuseţe, vrednică de a servi drept model acelor capete 
de madonă ce ni le-au lăsat artiştii acestei epoci, îi insufla 
un fel de uimire contemplativă. Se gândi în chip nelămurit 
că această nesfârşită bucurie trebuia să fie plătită printr-o 
mare jertfă şi se pregăti, fără a se gândi la asta într-un chip 
precis. 

Că Bianca fusese răpită, că fusese răpită tocmai de 
Sandrigo care-i spusese cu grosolănie despre dragostea lui 
pentru tânăra fată, asta era o nenorocire foarte mare ce-l 
buimăcea şi nu-i mai lăsa nici chiar puterea de a alcătui o 
apărare. În această situaţie sufletească, Roland devenea 
pentru el un fel de zeu, care avea să-l mântuiască, având o 
încredere fără margini în acela care făcuse din el un om. Îl 
privea cum umblă încoace şi încolo cu acea răbdare liniştită 
sub care clocotea disperarea. 

Roland îi arunca uneori o ochire, pe furiş şi-şi urmărea pas 
cu pas gândirea. Şi fără îndoială că aceste priviri ce le 
schimbau între ei sfârşeau prin a se înţelege, căci deodată 
Roland se opri în faţa uriaşului şi-i spuse paşnic: 

— Linişteşte-te, pe dânsa o vom salva mai întâi. Îţi cer 
numai o zi ca să mă asigur că tatăl meu este la adăpost. 

— Vă însoțesc, stăpâne, zise Scalabrino cu o voce înfiorată. 

— Să plecăm deci numaidecât. 


SFÂRŞIT