Michel Zevaco — Puntea Suspinelor V1

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Puntea Suspinelor 


Volumul 1 


CUPRINS: 

Capitolul I Serbarea dragostei - 1 - 
Capitolul II Amanţii Veneţiei - 4 - 

Capitolul III Împărăteasa curtezanelor - 6 - 
Capitolul IV Logodna - 11 - 

Capitolul V Sfatul celor zece - 16 - 
Capitolul VI Uraganul - 23 - 

Capitolul VII Coborârea în iad - 27 - 
Capitolul VIII Banditul - 33 - 

Capitolul IX Leonora - 38 - 

Capitolul X Mama - 40 - 

Capitolul XI Ura - 43 - 

Capitolul XII Numărul 17 - 44 - 

Capitolul XIII Dandolo izbăvit - 49 - 
Capitolul XIV Mina - 52 - 

Capitolul XV 'Temniţa osândiţilor la moarte - 57 - 
Capitolul XVI Agonie! - 66 - 

Capitolul XVII Puntea Suspinelor - 69 - 
Capitolul XVIII Tăbliţa osânditului - 72 - 
Capitolul XIX Grădina din insula Olivolo - 80 - 
Capitolul XX Calea Trevisei - 89 - 

Capitolul XXI Trecătorile Piavei - 97 - 
Capitolul XXII Petru Aretin - 105 - 
Capitolul XXIII Marele inchizitor - 109 - 
Capitolul XXIV Jalea inimii - 117 - 

Capitolul XXV Secretarul lui Aretin - 120 - 
Capitolul XXVI Amor-furor - 138 - 

Capitolul XXVII Dogele - 152 - 

Capitolul XXVIII Peştera Neagră - 157 - 


Capitolul I Serbarea dragostei. 

Roland! Leonora! 

Veneţia în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 
aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, 
Veneţia înfrigurată le preamărea ca pe nişte simboluri ale 
libertăţii. Veneţia, înduioşată, le binecuvânta ca pe nişte 
talismane de iubire. 

O, Veneţie! Cât de frumoasă şi de curată erai în acea seară 
de măreaţă serbare! Cât de mândră îţi ridicai fruntea de 
tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de 
vis, luna - acest soare al misterelor - rătăcea prin 
nemărginire! 

Fantastică şi sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, 
oraş al apelor, în seara asta - aidoma unui vis de 
îndepărtată cetate orientală, ţâşneşte printre îmbrăţişări 
purpurii şi cele două sute de clopotniţe ale sale, turlele, 
săgețile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză. 

Poporul se înveselea. 

Mii şi mii de gondole îşi preumblă pe canalul mare 
melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, 
iluminaţiile lor ce se mişcă într-o misterioasă scânteiere, ca 
şi cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se 
odihnească pe prorele semeţe. 

În piaţa San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag 
al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la 
ochi, luntraşii, marinarii - tot norodul, tot ceea ce vibrează, 
tot ce suferă, tot ce iubeşte. 

Şi e o supremă sfidare în această voioşie uriaşă, care vine 
să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, ameninţător 
şi posomorât. 

Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două 
umbre se apleacă asupra acestei serbări - doi bărbaţi 
străpung toată această bucurie cu privirea urii lor. 

Veneţia se îmbată de dragoste. 


Veneţia cântă ca şi cum s-ar ruga. Veneţia lasă să se înalțe 
boarea arzătoare a perechilor sale înlănţuite, care, printre 
binecuvântări naive şi urări de veşnică fericire repetă 
numele Leonorei şi al lui Roland! 

Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanți. Mâine, 
în palatul ducal, Leonora şi Roland vor schimba solemnul 
jurământ ce şi-l fac de doi ani de când se adoră. 

Roland! Fiul dogelui Candiano, speranţa asupriţilor! 
Roland. Acela care - se zice - a făcut să tremure nu numai o 
dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece şi 
i-a smuls nu numai o victimă! 

Leonora! Mândria Veneţiei, prin frumuseţea sa, 
moştenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică 
încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc 
Madona Madonelor! Leonora, care iubeşte atât de mult pe 
Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, 
care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai 
iubitul ei ar putea-o avea trup şi în imagine! 

Şi Veneţia terorizată de Consiliul celor Zece, Veneţia ce 
gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătoreşte ca 
început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui şi fiicei 
Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii 
capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor 
Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de 
asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, 
speranţa poporului şi a Leonorei, Madona săracilor! 

Totuşi, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată 
în piaţa San-Marc, şi o tăcere neliniştitoare apasă asupra 
mulţimii. 

Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se 
de trunchiul denunţători-lor, aruncând acolo în grabă o 
hârtie, apoi pierzându-se în beznă. 

Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece? 

— Cine va fi arestat astă-noapte? 

— Cine va pieri mâine? 


Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai 
neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia 
dogele Candiano şi soţia sa Silvia tremură de grija fiului lor, 
înspăimântați de această popularitate, care îl arată, care-l 
predă călăului. 

— Doamne! Doamne! Şopteşte mama îngenunchiată în 
faţa unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu! 

Şi bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în 
fierbinţeala sufletului său credincios: 

— Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie 
ispăşită, nu mă lovi decât pe mine! 

Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca 
un tunet al revoltei. 

Colo sus, pe terasă, doi bărbaţi ascultau cu aprindere. 
Unul din ei, înalt, cu înfăţişarea întipărită de o sălbatică 
mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulţime. 

— Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de 
sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! 
Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredeleşte creierul! 
Ascultă! 

— Aud, seniore Altieri, aud! Şi mărturisesc că aceste două 
nume al lui Roland şi al Leonorei sunt destul de bine 
împerecheate! 

— Taci! Taci! 

— Nu vor fi de mâine înainte logodiţi unul cu altul? Şi 
peste opt zile căsătoria! Este o măreaţă unire, domnule! 

— Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se 
această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele! 

— O! Urăşti deci tare mult pe scumpul vostru Roland? 

— Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta 
Bembo! Iubirea asta care mă înăbuşă! Este cu putinţă să 
sufăr ceea ce sufăr şi să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, 
Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? 
Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a 
zămislit nenorocirii, odată cu viaţa ce mi-a dat-o! 


Şi omul acesta, cel mai puternic dintre patricienii Veneţiei, 
cel mai de temut din Sfatul celor Zece, acest Altieri care, 
când străbătea Veneţia tăcut şi aducător de nenorociri, 
mergea într-o atmosferă de spaimă, acest om îşi cuprinse 
capul în mâini şi plânse. 

Bembo, cu chipul brăzdat de un zâmbet de dispreţ şi de 
teamă, după cum sunt brăzdate unele ceruri întunecoase şi 
plumburii de un fulger gălbui, Bembo îl privea, îngrozitor 
de îngândurat. 

— Ascultaţi, seniore Altieri! Spuse el fără de veste. 

De pe canalul cel mare se urca armonia unui imn de 
iubire, pe care îl cântau femeile. Şi erau de o poezie intensă 
aceste voci calde şi curate. Şi ele cântau în largul mării cu o 
răbufnire de voluptate, strigând numele amantei 
credincioase! 

Altieri asculta aiurit, zvâcnind. Deodată vocile amuţiră. 
Altieri, cu faţa încruntată, cu atitudinea înţepenită într-o 
sforţare de sălbatică voinţă, se îndreptă spre scara terasei. 

— Unde vă duceţi, domnule căpitan? Exclamă Bembo 
aşezându-se în faţa lui. 

Fără a răspunde, Altieri îi arătă pumnalul pe care se 
strângea mâna lui. 

— Glumiţi, Maria voastră! Şopti Bembo cu acea voce 
cleioasă, care făcea ca după ce l-ai găsit scârbos privindu-l, 
să-l găseşti greţos auzindu-l. Glumiţi! Când cineva se 
numeşte Altieri, când comandă douăzeci de mii de ostaşi, 
când poate detrona pe doge şi să-şi pună pe cap coroana 
ducală, când poate numai ridicând degetul, să facă să cadă 
un cap, când ţine în mâna sa această fulgerătoare armă 
posomorâtă ce se numeşte Sfatul celor Zece, lăsaţi-mă să v- 
o spun, Alteță, nu-i decât un copil, dacă spre a scăpa de un 
duşman, se coboară spre a-l lovi! Sunteţi zeu în Veneţia şi 
voiţi să faceţi pe banditul! Haida de! Nu de o lovitură de 
pumnal trebuie să moară Roland Candiano, logodnicul 
Leonorei! 

— Ce vrei să spui? Scrâşni căpitanul. 


Bembo îl apucă de braţ şi-l atrase în celălalt capăt al 
terasei. El se aplecă deasupra balustradei, întinse mâna şi 
zise: 

— Uitaţi-vă! 

La rândul lui, Altieri se aplecă. 

Acest colţ al Veneţiei era întunecos, fioros. În fund se ivea 
un îngust canal fără gondole, fără cântece, fără lumini. De o 
parte se înălța palatul ducal masiv, greoi, îngrozitor; de 
cealaltă parte a canalului era o faţadă fioroasă, una din 
acele faţade de casă tăcută şi îngheţată ce inspira groaza şi 
durerea: temniţele Veneţiei. 

Şi între aceste două lucruri enorme, o monstruoasă 
trăsătură de unire, un fel de sicriu aruncat deasupra 
prăpastiei, legând palatul tiraniei de acel al suferinţei. 

Şi asupra acestui sicriu spânzurat deasupra valurilor 
negre căzură privirile lui Altieri. 

El se dădu înapoi cu un fior de spaimă şi un strigăt sălbatic 
şi răguşit răsună: 

— Puntea Suspinelor!” 

— Puntea morţii! Răspunse Bembo cu o voce ca de gheaţă, 
căci cine trece pe aici, zice rămas bun speranţei, vieţii şi 
iubirii! 

Altieri îşi şterse fruntea scăldată de sudoare. Şi ca şi cum 
s-ar fi zbătut într-o ultimă zvârcolire, ca şi cum ar fi dat 
înapoi din faţa răzbunării întrevăzute, bâlbâi: 

— Un pretext? O! Un pretext pentru a-l aresta! 

— Vreţi un pretext! Spuse înăbuşit Bembo ridicându-se cu 
o bucurie aducătoare de nenorociri. Ei bine, urmaţi-mă 
domnule Altieri! 

— Unde mă târăşti tu, demone? 

Bembo se îndreptă cu paşi mari spre un alt punct al 
terasei. Ca şi adineauri el se aplecă, întinse mâna şi spuse: 

— Priviţi! 

De data asta el arăta un palat a cărui faţadă de marmură 
de Carrara şi coloanele de jasp, oglindiră în canalul mare 
zdrobitoarea-i bogăţie. 


— Palatul curtezanei Imperia! Şopti Altieri. 

Bembo îi apucă mâna. 

— Căutaţi un pretext, mormăi el. Acolo îl veţi găsi! Este 
Imperia, este curtezana blestemată şi de pomină, ea e 
aceea care ni-l va da pe Roland în mână. 

— Aşadar ea îl urăşte! Gâfâi Altieri. 

— Îl iubeşte! Auziţi, Maria voastră? Curtezana Imperia 
suferă în seara asta ca o afurisită, ca şi dumneavoastră! 
Curtezana Imperia îl iubeşte pe Roland, după cum 
patricianul o iubeşte pe Leonora până la adoraţie, până la 
nebunie, până la moarte! Şi iubirea ei violentă ca şi a 
dumneavoastră, neîmblânzită ca şi a dumneavoastră, 
veghează din umbră! Şi această iubire îi deschide şi ei, ca şi 
dumneavoastră, uşa răzbunării. Veniţi, veniţi, haideţi la 
curtezana Imperia! 

Capitolul Il Amanţii Veneţiei. 

Ultimele zgomote ale serbării populare s-au stins. Veneţia 
doarme, tăcutele-i canale desfăşurându-se şi unduindu-se 
ca pletele Amfitritei; marmurele sale lucesc confuz într-un 
decor de camee albăstruie sub licăririle lunii ce pluteşte 
într-un cer tânjitor; reflexe de azur scaldă minunata 
privelişte ale cărei împrejurimi se topesc într-o ceaţă de o 
culoare armonioasă. 

Totul este închis. Numai botul trunchiului denunţărilor 
rămâne deschis, ca o ameninţare care vrea să nu adoarmă. 

În mica insulă Olivolo, în spatele bisericii Sfânta Maria 
Formosa, consacrată dragostei, deoarece acolo se celebrau 
în toţi anii căsătoriile a douăsprezece fecioare înzestrate de 
republică, se întinde o grădină frumoasă. 

În vârful unui cedru, o privighetoare îşi reia nebuneşte 
trilurile, la care răspunde din depărtare melopeea unei 
ciocârlii. 

Noaptea ascultă cu luare-aminte, din tot sufletul său irosit 
în eter, acest duet ce însoţeşte în surdină neobositul 
murmur al valurilor. 


Şi, sub cedrul uriaş, printre tufele de trandafiri, printre 
miresmele de iasomie şi de indrişaim, în tihnita şi 
maiestuoasa măreție a acestui cadru de o frumuseţe 
nemaivăzută, e un alt duet de iubire ce se şopteşte între 
două făpturi alese ale căror frunţi preursite se luminează în 
întregime de lumina dragostei lor: ea şi el. 

Un farmec de nespus se desprinde din Leonora; mişcările 
sale, atitudinile ei, sunt întipărite cu o graţie, cu o 
mlădioasă şi un fel de adorabilă energie: capul ei delicat 
sub greii cârlionţi ai părului său, exprimă o nedefinită 
mândrie; ochii săi căprui, cu o energică voinţă în ei şi 
învăluiţi de duioşie, se luminează de o privire de o orbitoare 
încumetare fără de prihană; are în ea un neşters amestec 
de siguranţă şi sfială, de tânjeală şi de seriozitate, nobleţe 
nevinovată şi o înflăcărată tinereţe; mersul ei arată aşa cum 
se înfăţişează tinerele zeițe ale antichităţii păgâne. 

Înfăţişarea lui Roland dă impresia unei puteri a firii. Chiar 
în repaus, minunata-i tărie se arată din fiecare mişcare a 
gesturilor sale - totuşi e de statură mijlocie, delicat, răsărit, 
cu mâinile nervoase şi delicate; năvălnicia temperamentului 
său se ghiceşte după zvâcnelile tâmplelor; gura puţin 
ironică, gata la ripostă haină, exprimă în zâmbetul ei 
bunătatea unui suflet superior; îl ghiceşti gata de mânie 
oarbă şi de iertare mărinimoasă, dispreţuitor al pizmei, 
împătimit de epopeile galante, în stare să răstoarne lumea. 

Ei formează o pereche de o luminoasă armonie, care 
smulge ţipete de admiraţie artistului, poetului, în sfârşit 
poporului venețian, poet şi artist, care i-a supranumit 
„Amanţii Veneţiei” ca şi cum amândoi formau sinteza vie a 
tot ce este lumină, putere şi prestigiu în Regina Mărilor! 

Sub cedrul cu întins rămuriş, ei se sfătuiesc cu voioşie; nu 
vorbesc de dragoste. la ce bun? 

Dar dragostea lor se revarsă, fiecare din cuvintele lor 
conţine sub nepăsarea cuvântului, poemul gândirii lor 
îndrăgostite; uneori numai mâinile lor se caută şi se strâng. 

Bate miezul nopţii. 


Tresar amândoi: este ora când de trei luni Roland este 
admis în casa Dandolo, şi se despart în toate serile la ceasul 
acesta. 

Roland se ridică. 

— Încă vreo câteva minute, scumpul meu stăpân, suspină 
Leonora. 

— Nu, zise Roland cu o hotărâre zâmbitoare; nobilul 
Dandolo, tatăl tău, m-a pus să jur că în toate zilele, miezul 
nopţii va fi termenul fericirii noastre până a doua zi - şi asta 
până în ziua apropiată când fericirea noastră nu va mai 
cunoaşte nici termen, nici margini. 

— Adio dar, dulcele meu iubit! Mâine. Ah! Acest mâine va 
veni el odată? 

— Mâine va veni, curata mea logodnică, mâine, în faţa 
întregii nobilimi a Veneţiei; schimba-vom inelele simbolice şi 
peste opt zile, o! Sufletul meu, vom fi uniţi pentru 
totdeauna. Du-te! Dormi în pace, deoarece dragostea mea 
veghează asupra ta, aşa cum veghează astrele colo sus 
asupra seninătăţii cerului. 

— Vorbeşte. O! Vorbeşte încă! 

— Adormi curând, pentru ca visele tale să te readucă 
lângă mine, după cum visele mele mă călăuzesc la tine în 
somnul meu. 

— Mult iubitul meu, cum mă mai pătrund vorbele tale şi 
mă transportă! O! Pentru ca să fiu toată a ta, pentru ce 
trebuie să mai aştept? Roland, o, scumpul meu logodnic, 
fiinţa mea tremură în fiecare seară, în acest moment de 
chin când ne despărţim. Şi astă-seară, mai mult ca oricând, 
gânduri fioroase îmi năpădesc sufletul. Mi se pare că 
fericirea noastră stârneşte invidia cerului şi pământului şi în 
noaptea asta suavă ea dă târcoale în preajma dragostei 
noastre. 

— Copilă! Zâmbi Roland. Nu te teme de nimic. Odihneşte- 
ţi încrederea, punând temei pe soţul tău. 

— Soţul meu! O, acest cuvânt. Acest dulce cuvânt, Roland 
pentru întâia oară rosteşti acest cuvânt, şi mă îmbată, mă 


scoate din fire. 

Ei sunt acum lângă poarta grădinii. 

Roland a întredeschis-o. 

Ei se privesc cu o naivă şi sublimă mândrie. Şi dragostea 
lor îi înflăcărează; braţele lor tremurătoare se destind; 
trupurile lor se înlănţuie, buzele lor se caută şi se unesc şi, 
murind de dragoste, ei schimbă întâia lor sărutare. 

Colo jos privighetoarea a amuţit, sub cedrul cel mare 
numai o armonioasă suflare se înalţă în această nesfârşită 
pace a firii, în vasta tăcere a lucrurilor adormite. 

Leonora fugise ducând pe buzele sale tremurătoarea 
senzaţie ce face să pălească fruntea ei şi îi ridică sânul 
feciorelnic. 

Roland a închis portiţa, apoi încetinel, absorbit de fericirea 
sa, o luă de-a lungul zidului exterior al grădinii, de-a lungul 
bisericii şi se îndreptă spre gondola lui, care îl aştepta. 

Şi deodată în tăcerea nopţii izbucneşte un strigăt 
sfâşietor: 

— Ajutor! Mă omoară! Ajutor! Ajutor! 

Capitolul III Împărăteasa curtezanelor. 

Roland, smuls cu furie din visul extazului ce-l transporta 
departe de pământ, avu tresărirea omului pe care-l trezeşte 
cineva din somn. Privi în juru-i. La douăzeci de paşi, spre 
canal, se zbătea un grup uniform. Trase greaua sabie ce nu- 
| părăsea niciodată şi se avântă. 

— Curaj! Strigă el. Curaj! 

În câteva clipe fu asupra grupului şi văzu o femeie căzută 
în genunchi, pe care şapte sau opt ticăloşi - i se păru lui - o 
jefuiau de bijuterii. 

— Ajutor! Mai răcni încă odată necunoscuta şi căzu 
leşinată. 

— Înapoi, bandiţilor! Înapoi câini de noapte! 

Bandiţii se întoarseră cu pumnalul ridicat, mugind ca nişte 
mopşi înfuriaţi. 

— Înapoi tu însuţi! Urlă unul din ei, un uriaş cu mădulare 
noduroase, cu ochii însângeraţi. 


Toţi laolaltă înconjurară pe tânărul a cărui sabie 
scânteietoare începu să descrie numaidecât o groaznică 
morişcă. Dar în acest moment, o rază de lună îi lumină tot. 
Hoţii se dădură înapoi. 

— Roland Candiano! Murmurară ei cu un fel de groază 
amestecată cu respect. Roland cel Puternic. Să scape cine 
poate! 

Fu o fugă grăbită, o harababură dezordonată. Dar uriaşul, 
el unul, rămăsese! 

— Ah! Ah! Rânji el, pe tine te cheamă Roland cel Puternic! 
Ei bine, eu mă numesc Scalabrino! 

Scalabrino! Celebrul şi îngrozitorul bandit, care într-o zi, 
cu câţiva ani mai înainte, în 1504, uimise Veneţia printr-o 
îndrăzneală nemaiauzită! În ziua de 15 august a acelui an 
avusese loc ceremonia căsătoriei a douăsprezece fecioare 
pe cheltuiala republicii. După vechea tradiţie, cele 
douăsprezece căsătorite purtau o pavăză de argint, o salbă 
de mărgăritare şi alte bijuterii preţioase ce se păstrau în 
tezaurul statului, pentru a servi din an în an. Scalabrino 
debarcă cu cincizeci de camarazi în faţa bisericii Sfânta 
Maria Formosa. În clipa când fecioarele împlătoşate cu 
argint ieşeau din biserică, ei se aruncară asupra lor: fu o 
îngrozitoare amestecătură, dar douăsprezece femei fură 
suite în vasul corsar al lui Scalabrino, care uşor, admirabil 
înarmat, luă calea mării şi nu putu fi ajuns de vasele ce se 
avântară în urmărirea lui. Peste opt zile Scalabrino trimise 
înapoi cele douăsprezece fecioare, a căror pudoare fu cu 
scrupulozitate respectată, dar păstră pavezele de argint şi 
salbele de mărgăritare. 

Uriaşul se azvârli asupra lui cu baltagul ridicat. Dar nici nu 
făcuse un pas şi se poticni buimăcit, orbit de sânge: Roland 
îi trântise în obraz două sau trei lovituri de pumn, care-l 
doborâră pe uriaş. 

Scalabrino scăpase arma din mână. Dar reculegându-se 
numaidecât, îl înşfacă pe Roland cu braţele. Lupta dăinui un 
minut, înverşunată, tăcută. Apoi deodată uriaşul se 


rostogoli pe lespezile de piatră şi Roland, cu genunchiul 
rezemat pe pieptu-i larg, ridică pumnalul. 

Scalabrino înţelese că avea să moară, căci după obiceiurile 
vremii nu există iertare pentru învins, a cărui viaţă 
aparţinea învingătorului. 

Îşi încrucişă braţele, privi pe Roland în faţă şi spuse fără să 
tremure: 

— Eşti cel mai puternic. Ucide-mă! 

Roland se sculă, îşi vâri pumnalul în teacă şi răspunse: 

— Nu ţi-a fost frică. Te iert! 

Scalabrino se sculă în picioare, năucit parcă de o 
nedefinită mirare. Apoi, încovoiat în două, zise cu o voce 
înceată: 

— Maria voastră, vă voi spune tot adevărul. 

— Du-te! Te-am iertat! Ţi-am dăruit viaţa! 

— Înălţimea ta! 

— Du-te, îţi spun! 

Uriaşul aruncă asupra tânărului o privire ciudată, în care 
erau parcă zorii înduioşării şi ai milei. Apoi schiţând un gest 
de nepăsare, se îndepărtă în grabă şi dispăru în curând. 

Atunci Roland se aplecă asupra femeii ce-o izbăvise. 

Spiritul, sufletul şi ochii tânărului erau plini de icoana 
Leonorei; dar temperamentul său de artist din născare îl 
făcea simţitor la toate formele frumuseţei. Aplecat asupra 
necunoscutei, admiraţia ce i-o insuflă fu de aşa fel, încât nu- 
şi putu stăpâni un strigăt înăbuşit: 

— Ce frumuseţe! Şopti el. 

În această clipă necunoscuta îşi deschise ochii. Îl văzu pe 
Roland. Un fior o zgudui. 

Din palidă cum era dânsa, se făcu roşie ca gotca; se sculă 
sprijinindu-se de mâna ce i-o întindea Roland şi mâna îi 
ardea ca de friguri; îi bătea inima şi-l fixa pe Roland cu o 
privire plină de fluide ce-i pricinuiau o ciudată indispoziţie. 
Apoi această privire făcu ocolul îngustului loc unde se aflau, 
ca şi cum ea s-ar fi temut să nu se înapoieze atacatorii. 


— Fiţi liniştită, doamnă, spuse cu simplitate tânărul 
bărbat. Ticăloşii care au avut îndrăzneala să vă atace, nu se 
vor mai întoarce. 

Atunci ea îndreptă asupra lui ochii săi de un negru ca de 
catifea, ce licăreau în umbră cu strălucirea unei 
neasemănate blândeţi. 

— Dumneata! Rosti ea cu o voce a cărei fiece vibraţie, era 
o caldă dezmierdare. Ah! Asta înseamnă să fiu izbăvită de 
două ori, fiind scăpată de dumneata! 

— Doamnă! Rosti tânărul buimăcit de acest fel de exaltare 
înflăcărată a cărei pricină n-o înţelegea şi pe care o atribuia 
emoţiei prin care trecuse. 

Dar fără să-i lase timp să continue, ea îi şi apucase mâna, 
se atârnă de braţul lui şi şopti: 

— Mi-e frică! O, mi-e frică! N-o să refuzi să mă conduci 
până acasă! Te rog. 

— Doamnă, mă numesc Roland Candiano, şi aş fi nevrednic 
de ilustrul nume ce-l port, dacă v-aş refuza o ocrotire, pe 
care orice venețian ar privi-o în acest moment ca pe o 
datorie imperioasă. 

— Mulţumesc! O, mulţumesc! Spuse ea cu aceeaşi 
înflăcărare. 

Ea îl atrase după dânsa. 

La două sute de paşi depărtare, pe malurile canalului, 
dânsa se opri. 

Acolo o aştepta o bogată gondolă. Se urcară în ea, sub un 
cort de mătase brocată cu aur. Şi luntraşul nubian, măreț 
înveşmântat cu o tunică de mătase albă, începu să împingă 
cu hărnicie gondola prin încurcătura de canaluri. 

Nu-şi spuneau nimic. El fusese cuprins iar de visul lui de 
dragoste, gândindu-se cu fiori la puternica bucurie a zilei 
de mâine, când Leonora lui avea să-i dea în faţa întregii 
nobilimi a Veneţiei inelul de aur, chezăşie simbolică a 
credinţei sale! Şi ea, divina Imperia, desfăşurând în sânul ei 
de marmură zgomotele năvalnice ale patimei sale 
dezlănţuite. 


Imperia! 

Vestita, bogata curtezană romană, adusă la Veneţia de 
nobilul Davila, cel mai avut dintre venețieni, cel mai ascultat 
din Sfatul celor Zece! Imperia, despre care poeţii spuneau 
că este mai frumoasă decât atât de celebra Lucreția Borgia! 
Imperia într-adevăr era aşa de frumoasă, aşa de adorată, 
încât la plecarea ei, romanii îi ridicară ca recunoştinţă 
pentru frumuseţea sa, un monument public, ca unei zeițe. 

Da! Era Imperia. 

Roland n-o cunoştea decât după faimă. Dar când gondola 
se opri în sfârşit şi debarcară, când el văzu cei douăzeci de 
servitori îmbulzindu-se în faţa însoţitoarei sale, când printr- 
o ochire îmbrăţişă faţada de marmură albă, cu statuile sale, 
cu ale ei opt coloane de jasp, cu cornişele ca o horbotă, 
atunci recunoscu în faţa cărei locuinţe se afla şi cărei femei 
îi servise de cavaler. 

Ea îi văzu tulburarea şi, strângându-i mâna, spuse: 

— Fii mărinimos până la capăt, onorând această casă cu 
prezenţa dumitale, sau voi crede că nu m-ai izbăvit, decât 
ca să mă umileşti. 

Vocea ei înflăcărată se ruga. Tânărul intră! 

Condus de curtezană, el străbătu un vestibul de marmură, 
a cărui intrare era ascunsă de un imens Velum vrâstat cu 
alb şi roşu. 

Apoi urcând treptele de marmură pe care era un vas 
preţios, din care se înălța o plantă exotică, el avu priveliştea 
înmărmuritoare a două sau trei întinse săli la rând, 
mobilate şi împodobite cu o bogăţie cu dibăcie combinată, 
pentru a năpusti simţurile în aiurările dragostei. 

Iubirea! 'Totul în palatul acesta chema şi proclama 
puternicia sa. 

Roland se vedea transportat într-o atmosferă de desfrâu. 

Imperia îl conduse într-o sală, unde o bogăţie de flori rare, 
de tapete şi de covoare de India, de goliciuni marmoreene, 
de tablouri vrednice de palatele princiare din Florenţa şi 
Ferrara, oglinzi bogate şi lampadare de aur masiv 


destănuiau fastul, rafinarea şi gustul artistic al curtezanei, 
pentru care avutul Davila înghiţise deja trei sferturi dintr-o 
avere uriaşă. 

Roland rămase în picioare. 

Imperia ştia că era hotărât să se retragă. 

Cu un gest scurt, ea alungă servitoarele care aşezau o 
gustare. 

— Nu vrei să stai? Întrebă ea, tremurând. 

— Doamnă, răspunse Roland, iată-vă acasă şi în 
desăvârşită siguranţă. Rămânând mai multă vreme, v-aş 
face supărător slabul serviciu ce-am avut bucuria şi cinstea 
de a vi-l face. 

— Supărător! Dumneata? Ah, domnule! Ceea ce spui, este 
ceva crud şi-mi dovedeşte că refuzi să citeşti în ochii mei, 
ceea ce se petrece în biata mea inimă trudită! 

Roland înţelese că lucruri fără de leac aveau să fie spuse. 

El şopti cu o mare blândeţe: 

— Căile noastre sunt deosebite, doamnă. Spunându-vă 
rămas bun, vă rog să credeţi că nu duc din această 
întâlnire, decât o vie admiraţie pentru curajul vostru în 
primejdie şi o sinceră recunoştinţă pentru suverana graţie a 
ospitalităţii voastre. 

Ea se aşeză în faţa lui, gâfâind, împinsă de una din aceste 
izbucniri ale patimei ce înnebunesc pe neaşteptate pe femei 
în clipele de crize sufleteşti. Şi vocea ei schimbată, răguşită 
de plânsete înăbuşite, împătimită de dragoste, desfăşură 
înăbuşit tragicele zvârcoliri ale gândirii sale: 

— Nu vezi cât te iubesc! Nu vezi deci că-ţi ofer dragostea 
cea mai arzătoare a inimii mele şi mângâierile trupului 
meu! Nu vrei să vezi aşadar nimic? N-ai văzut deci că de 
trei luni te urmăresc pas cu pas, ca umbra dumitale 
credincioasă! 

— Doamnă. Vino-ţi în fire. 

— Ştii pentru ce am plecat din Roma, părăsind cele trei 
palate ale mele, poeţii mei, artiştii mei, un întreg popor ce 
mă adoră! Ştii pentru ce l-am urmat pe loan Davila la 


Veneţia? Pentru că te-am întrezărit în ultimul an, când 
veniseşi în ambasadă la papa! Ştii pentru ce mi-am clădit 
acest palat pe Canalul Mare? Pentru că de aici puteam să te 
văd trecând cu gondola dumitale! Ştii pentru ce am risipit 
milioane, fără să le număr, ca să împodobesc această, 
locuinţă? Pentru că speram să fac templul dragostei 
noastre! O, Roland! Roland! Ce îngrozitor dispreţ citesc în 
ochii dumitale. O, mă urâăşti! 

— Nu vă dispreţuiesc, zise el cu aceeaşi blândeţe, vă 
deplâng. 

Ea avu o izbucnire sălbatică: 

— Tu mă deplângi! Mai bine mi-ar plăcea disprețul tău! 
Dar nu! Deplânge-mă! Da, poţi să mă deplângi! Căci 
niciodată nu fu nenorocire mai deplină decât a mea, pentru 
că nicicând nu fu de asemeni iubire mai absolută decât a 
mea. Deplânge-mă! Căci astea sunt chinuri 
înspăimântătoare, care mă rod, căci sunt toate dovezile 
geloziei ce mă înlănţuie şi mă sfâşie, când mă gândesc la 
aceea pe care tu o iubeşti, la această Leonora care. 

— Nenorocito! Mugi Roland. 

Se îngălbenise şi mâna i se ridicase, ca şi cum ar fi vrut să 
zdrobească gura ce defăima idolul. Această mână recăzu 
greoi. 

— Adio, doamnă, spuse el de năprasnă, cu o voce 
schimbată. Şi fugi afară. 

Roşind, rănită în inimă, beată de patimă şi de furie, tragică 
şi sublimă de neruşinare, Imperia sfâşie vălurile ce-i 
acopereau sublimele goliciuni, şi hohotind de plâns se 
rostogoli pe o piele de leu, muşcându-şi pumnii, pentru ca 
să-şi înnăbuşească ţipetele. 

Ochii săi căzură deodată asupra unui bărbat care, cu 
braţele încrucişate, în picioare în faţa uşii, o privea. 

Omul acesta părea de patruzeci de ani. Era de o măreaţă 
înfăţişare şi avea o figură semeaţă. Purta la coapsă o 
măreaţă spadă cu mânerul încrustat cu diamante. Un greu 
lanţ de aur cădea peste tunica-i de catifea neagră. 


Imperia sări cu un țipăt: 

— loan Davila! 

Ea merse drept spre dânsul şi-i spuse gâfâind: 

— Ai văzut? 

— Totul! 

— Ai auzit? 

— Totul! 

Ea izbucni într-un fioros râs de smintită. Şi el reîncepu cu 
o voce de gheaţă: 

— Ai să mori! Ah! Pentru ca să-l regăseşti pe Roland 
Candiano, l-ai urmat pe Ioan Davila în Veneţia! Pe viul 
Dumnezeu, îţi glorific neruşinarea, doamnă, şi admir ursita 
care a vrut să întrebuinţez unei atare întrebuinţări 
moştenirea familiei Davila! Astfel deci strămoşii mei şi-au 
vărsat sângele, au cutreierat mările pe corăbiile lor, au 
asistat la o sută de bătălii, şi au preamărit numele nostru 
înscris în cartea de aur a republicii, pentru ca într-o zi acest 
nume de erou să devină jucăria unei golance şi batjocura 
Veneţiei! Astfel era să fac, eu, ticăloasă stârpitură a unei 
rase de uriaşi, din dumneata o patriciană şi să acopăr 
ruşinea dumitale cu opt veacuri de onoare! Şi toate astea 
pentru toana unei curtezane neîndestulate! Astfel mama şi 
mama mamei mele, şi toate străbunele mele, atât de 
departe cât merge obârşia mea în veacuri, au făurit, au 
făcut economii pentru a face o avere princiară, pentru ca 
într-o zi să-ţi vină dumitale cheful să înalţi un altar necurat 
ibovnicilor dumitale trecători! 

— Un templu! Răcni ea decreierată. Ah! Nu crezi tocmai 
ceea ce spui! Vino şi te uită! 

Dintr-o săritură ea se năpusti asupra unui tapet, pe care îl 
aruncă jos, deschise o uşă tainică şi se aruncă într-o 
cameră, unde alergă pe urma ei spumegând de furie Davila. 

El se opri încremenit, ca în faţa unei vedenii de vis 
fantastic. 

Încăperea era mică, misterioasă, zidurile acoperite cu 
tapete de mătase chenăruită cu aur. Nu era nici o mobilă în 


această tainiţă; dar un belşug de candelabre în care 
sfârâiau făclii ce aruncau o lumină orbitoare. În spate, trei 
uriaşe căţui de ars miresme revărsau mirosuri îmbătătoare. 
Şi dedesubtul acestor căţui aşezate pe trepiede de argint, 
într-un fel de aureolă, chenăruit în aur, se ivi portretul lui 
Roland Candiano, opera genială a vreunui pictor cu mare 
faimă, cu care Italia se fălea pe atunci cu îmbelşugare, 
uimind lumea întreagă. 

Pe jumătate goală, palpitând, extaziată, Imperia se aruncă 
în genunchi şi întinse spre portret măreţele-i braţe de 
alabastru. 

Ioan Davila, cu ochii însângeraţi, cu faţa zguduită de fiori, 
urlă: 

— Făptură a iadului! Coboară-te la afurisiţii de acolo, 
pentru a-ţi sfârşi neruşinata-ţi adoraţie. 

EI se aruncă asupra ei, horcăind de furie, cu pumnalul 
ridicat. Ea îl văzu venind, se sculă pe neaşteptate, şi în acea 
clipă loan Davila tremurând, bâiguind înspăimântătoare 
batjocuri, fu deasupra ei. 

— Mori! Horcăi el. Dar murind află că voi da leşul tău să 
fie pângărit de călăul Veneţiei, înainte de a te da să te sfâşie 
peştii din canalul Orfano! 

Braţul ridicat căzu în jos. 

Repede ca fulgerul, Imperia apucă braţul din zbor, îl 
strânse cu tărie, îl duse la gura ei şi-l muşcă. Pumnalul 
căzu. În aceeaşi clipă, ea îl luă de jos şi-l vârî până la mâner 
în pieptul lui Davila. 

El căzu ca un morman, fără să dea un țipăt, jos lângă 
marele portret, care scânteia în rama lui de aur! 

Imperia, cu ochii ei măriţi din cale afară de groază, privi 
cadavrul însângerat, şi încetişor prinse a se da înapoi spre 
uşă. 

În acea clipă cineva îi atinse umărul gol. Ea se întoarse 
înspăimântată, aiurind, gata de un nou omor, şi văzu o 
figură gălbicioasă, care zâmbea hidos. 

Capitolul IV Logodna. 


A doua zi, pe la ora nouă seara, palatul ducal era splendid 
luminat. Masa lui greoaie şi aspră se ivi atunci mai 
fermecătoare cu ogivele, cu treflele sale şi cu minunata-i 
loggietta - toată înfăţişarea-i răsăriteană scoasă în relief de 
luminile agăţate de toate crestele. 

Întreaga Veneţie era afară, revărsându-se într-un furtunos 
vârtej în jurul vastului monument, canalele sale erau pline 
cu gondole ce se ciocneau între ele. Şi această mulţime nu 
mai cânta ca în ajun, zvonuri înăbuşite o frământau, şi 
treceau unduind pe neaşteptate, ca suprafaţa oceanului în 
ceasul furtunii, fără să i se poată înţelege pricinile acestor 
mişcări. 

În palat, la intrarea imenselor şi bogatelor săli de primire, 
în înaltul scării Uriaşilor, dogele Candiano stătea el însuşi în 
picioare, îmbrăcat cu haina de războinic, primind omagiile 
întregii nobilimi a Veneţiei şi din provincie, care alergase la 
serbare. 

Lângă dânsul, soţia sa Silvia, foarte palidă, având 
întipărită pe faţa ei o impunătoare demnitate, primea 
urările invitaţilor cu un zâmbet neliniştit şi privirea sa 
părea că vrea să citească până în adâncul sufletului acestor 
oameni taina gândirii lor, secretul fericirii fiului său. Ori a 
nenorocirii lui! 

Bembo sosise printre cei dintâi, zicând: 

— Am compus pentru ziua căsătoriei un dumnezeiesc 
epitalam, pe care nici Ariosto nu l-ar desconsidera! Ar fi 
gelos pe el! 

Şi era ciudat să-i vezi pe toţi invitaţii ăştia, îmbrăcaţi cu 
veşminte de ceremonie, purtând la coapsă, nu uşoara spadă 
de paradă, ci greoiul paloş de luptă. Sub tunicile de mătase 
se ghiceau zalele, şi sub zâmbetele femeilor se vedea 
lămurit groaza. 

Ce se petrecea? 

Pentru ce coincideau zvonurile răzmeriţei norodului cu 
această serbare de logodnă? 


Cine răspândise aceste zvonuri ce străbat o mulţime cum 
străbate vântul o pădure, venind nu se ştie de unde? 

Leonora şi Roland, stând unul lângă altul în sala cea mare, 
cu tavanele îmbogăţite cu ferestre nepreţuite, păreau că 
revarsă o licărire, o răsfrângere de fericire. 

Ei zâmbeau cu gravitate salutului fiecărui nobil ce venea 
să se închine înaintea lor. 

Dandolo, nobilul Dandolo, urmaş, al acelui doge care cel 
dintâi scrisese o istorie a Veneţiei, sta lângă fiica sa, şi din 
privirile lui izbucnea aceeaşi înăbuşită nelinişte ce tulbura 
totalitatea invitaţilor. 

Roland, cu mâna întinsă către orice nou venit, bâiguia 
mulţumiri prin care fericirea sa căuta să-şi facă o cale prin 
însuşi chinul fericirii ce-l strângea de gât. Şi privirea lui 
vagă părea că priveşte lucruri ce numai el singur le vedea. 

Copilăria şi adolescenţa lui defilau în acea clipă în scene 
grăbite, într-o nălucire de farmec. Se revedea alergând pe 
cheiuri, pururea cam dezmăţat, bătăios, certăreţ, plăcându- 
i la nebunie să se furişeze printre luntraşii şi marinarii din 
port, căutând gâlceavă agenţilor Sfatului celor Zece, 
înveselindu-se într-o zi să astupe Trunchiul Denunţătorilor, 
trăgând sabia zadarnic pe Rialto pentru o privire chiorâşă, 
cântând poezii sub balcoanele frumoaselor şi râzând în 
nasul bărbaţilor, strângând în mâinile lui fine mâinile aspre 
ale marinarilor. Şi toate astea cu o gălăgie, cu o bucurie de 
viaţă atât de îmbelşugată, de zgomotoasă, care continuase 
chiar şi în ziua când tatăl său devenise doge. Şi toate astea, 
aşa pe neaşteptate, se sfârşiseră într-o frumoasă seară de 
vară, când îl privise Leonora! 

Ah, cea dintâi privire ce o schimbaseră ei! 

Lui i se părea că adevărata-i logodnă data de pe atunci! Şi 
acum era lângă dânsul, în palatul tatălui său, aleasa inimii 
lui, iubita sa adorată! 

Şi fericirea lui şovăia, căuta cuvinte de recunoştinţă, ca şi 
cum toată această mulţime ar fi fost prietenă! 


— Fii fericit, Roland Candiano! Zise un invitat cu mâna 
întinsă. 

— Scumpe Altieri, îţi mulţumesc! O, mulţumesc, te iubesc, 
îmi eşti un adevărat prieten. 

— Şi eu de asemenea te iubesc. Fii fericit, Roland 
Candiano! 

— Şi dumneata, dragul meu Bembo! Iată-te şi pe 
dumneata de asemenea! Ah! Vom face încă barcarole şi 
balade. Ştii bine? Mânuieşti aşa de bine versul! 

— Maria voastră, spuse Bembo încovoiat în două, sunteţi 
prea bun. 

Şi Bembo se înălţă zâmbind. 

— Dar ce văd! Exclamă el fără de veste. Unde v-aţi aşezat, 
Maria voastră? Ah, asta-i prevestire rea! 

Mâna lui arătă peretele zidului lângă care - întâmplare 
sau fatalitate - se aşezaseră jilţurile Leonorei şi a lui 
Roland. 

Roland se întoarse spre perete. Leonora privi şi ea şi se 
îngălbeni. 

De jur împrejurul sălii, în două tăblii încadrate cu aur, se 
înălţau portretele dogilor Veneţiei. O singură tăblie avea, în 
loc de portret, o inscripţie. 

Şi această inscripţie era următoarea: „Hic est locus Marini 
Falieri decapitatus pro criminibus”. 

Când Roland se întoarse spre Bembo, acesta se şi pierduse 
în mulţime. 

— Ce îngrozitoare prevestire! Şopti Leonora tremurând. 

— Sufleţelul meu, iei în serios gluma acestui nebun de 
Bembo? Linişteşte-te. Iată ora. O, iată-i pe tatăl şi pe mama 
mea că vin. Leonora, este clipa binecuvântată când vom 
schimba inelele. 

— Preaiubitul meu, sunt a ta. 

În acea clipă paznici înarmaţi se aşezaseră fără veste la 
toate uşile. O tăcere de groază se lăsă greoaie peste marea 
sală de serbare. Un bărbat urmat de doi crainici înainta şi, 
cu voce tare şi gravă, rosti: 


— Eu, Foscari, mare inchizitor al statului, declar că se află 
aici un trădător, răzvrătit şi conspirator, pe care vin să-l 
arestez pentru mântuirea republicii! 

Foscari, bărbat în puterea vârstei, cu ochi de vultur, cu 
fruntea plină de bănuieli, merse prin mulţimea care se 
desfăcu înainte-i, bântuită parcă de spaimă. 

Dogele Candiano îl privi venind şi mâinile sale 
tremurătoare, buzele lui albe, vădeau furioasa mânie ce 
clocotea în el. 

Această mânie, în adâncul căreia era o nelămurită groază, 
ca la apropierea unei mari nenorociri, izbucni atunci. 

— Un asemenea scandal aici! Într-o astfel de seară! 
Oricine ar fi învinuitul, el este aici oaspetele meu, mă auziţi, 
domnule Foscari! Şi jur pe cuiele însângeratei cruci, nu se 
va spune niciodată că un Candiano va fi păcătuit împotriva 
ospitalităţii! 

Foscari îşi înălţă impunătoarea-i statură. Privirea lui pluti 
deasupra adunării. El apăru ca o îngrozitoare întrupare a 
legii venețiene, lege teribilă, lege a bănuielii, lege 
neînduplecată, care lovi fără de milă, fără încetare. 

EI vorbi încet: 

— Alteță ducală şi voi toţi! Sunt şase ani de când mi-a fost 
denunţat episcopul Pisani. Ora era tulbure, la fel cu asta de 
aici. Ca şi în seara asta pleava marinarilor era gata să-şi 
dezlănţuie furia. O clipă de şovâire şi statul era pierdut. Or, 
în acea zi era solemna sărbătoare a Adormirii Maicii 
Domnului. Şi era clipa liturghiei mari. Intrai în biserica San- 
Marc. Mersei spre altar, unde ajunsei în acea clipă sfinţită 
când episcopul se întorcea ca să ridice sfântul potir asupra 
mulţimii îngenuncheate. Ceea ce făcui atunci, o ştiţi cu toţii: 
omului acela care era oaspetele lui Dumnezeu, i-am pus 
mâna pe umăr şi l-am arestat! 

Închipuiască-şi oricine acea adâncă nelinişte şi nemişcarea 
instantanee a firii, care urmează după straşnicele bubuiri 
ale tunetului. Astfel se sleiră în atitudini înfiorate privitorii 
acestei drame. 


Singur numai Bembo îşi păstră tot sângele rece. El se 
aplecă spre Altieri şi-i şopti câteva cuvinte. Altieri păru că 
şovăieşte şi se îngălbeni foarte tare. 

— E timpul, mugi Bembo, haide! Dar haide odată! Atunci 
Altieri se îndreptă cu grăbire spre Roland Candiano; asta 
durase doar o clipă. 

Foscari se reculese: 

— Alteță ducală, ceea ce am făcut în casa lui Dumnezeu, 
nici o putere din lume nu mă poate împiedica s-o fac în casa 
dumneavoastră! Candiano, vă cer şi vă somez să spuneţi, 
dacă înţelegeţi să vă împotriviţi aici în sala dogilor, legii pe 
care dogii fac jurământ s-o ocrotească? 

Candiano aruncă în juru-i o privire rătăcită. El văzu pe cei 
două mii de invitaţi ai săi muţi, încovoiaţi, nemişcaţi. Şi, în 
tăcere, impresia de vijelie se preciza, prin înăbuşitele 
mugete de afară. 

Dogele avu senzaţia ascuţită a neputinței sale. Cu o voce 
înăbuşită el întrebă: 

— Numele învinuitului? 

— Roland Candiano! Răspunse marele inchizitor. 

Un îndoit țipăt sfâşietor, deznădăjduit, izbucni şi două 
femei, dintr-o mişcare instinctivă, se aruncară înaintea lui 
Roland care, cu ochii plini de fulgere, mergea spre Foscari. 

Silvia şi Leonora, mama şi amanta, înlănţuiră pe tânăr cu 
braţele lor şi amândouă făcură o sălbatică mişcare cu capul, 
care însemna: 

— Veniţi dar de-l smulgeţi de aici, dacă cutezaţi! 

În acelaşi timp, dogele Candiano, cu un strigăt răguşit, 
exclamă: 

— Fiul meu! Ziceţi că fiul meu conspiră şi trădează? 

— Denunţarea este categorică! 

— Ticăloşie şi minciună! 

Bătrânul Candiano îşi smulse de pe frunte coroana ducală. 
— Schimbă-se această coroană într-un lanţ de fier pentru 
gâtul meu, înainte de a lăsa să fie arestat în faţă-mi fiul meu 

nevinovat! 


Şi în timp ce un tărăboi de straşnice şi amenințătoare 
răcnete zguduiau adunarea, dogele îşi trase greoaia-i sabie. 
Chiar în acea clipă Altieri îl ajunse pe Roland Candiano, şi 
repede, cu ochii plecaţi în jos, cu fruntea palidă, îi şopti 

aceste cuvinte: 

— Duşmanii tatălui dumitale au organizat această scenă, 
spre a-l împinge la deznădejde şi să-l piardă. Predă-te, 
Roland. Răspund eu de viaţa dumitale! Într-o oră totul va fi 
pus la cale! 

Aceste cuvinte izbiră pe Silvia şi pe Leonora, ca şi pe 
Roland. Înrâurirea lui Altieri în Sfatul celor Zece era aşa de 
sigură, ca şi prietenia lui pentru fiul dogelui. 

Cele două femei avură o mişcare de care se folosi Roland, 
ca să scape din îmbrăţişarea lor. El apucă mâna lui Altieri: 

— Prieten credincios! Claritatea vederii dumitale scapă pe 
tatăl meu. Intre noi de aici înainte va fi o frăţie până la 
moarte! 

Şi Roland se îndreptă către dogele Candiano, pe care-l 
ajunse în clipa când el îşi ridica sabia ca să-şi cheme 
invitaţii, dintre care doar cinci, şase îl priveau cu simpatie. 

— Tată! Strigă tânărul. 

Candiano năuc, se întoarse, văzu pe fiul său, şi furia lui se 
topi în disperare, toată răzvrătirea lui se prefăcu într-o 
straşnică durere. Îşi deschise braţele plângând. 

Tatăl şi fiul se strânseră în braţe, în timp ce Foscari, 
îngrozitor de liniştit, aştepta şi o mulţime de nobili, ruşinaţi 
poate de tăcerea lor complice, îşi întorceau capul pălind la 
faţă. 

Între timp Roland vorbea la urechea tatălui său. 

Ce-i spunea el în această clipă, care putea să fie a unei 
veşnice despărţiri? Să fi fost oare mângâierea supremă ce o 
revărsa în sufletul bătrânului? Să fi fost o misterioasă 
înştiinţare? 

Deodată se văzu că dogele se întoarce spre marele 
inchizitor, şi după ce scormoni cu privirea toată adunarea, 
spuse: 


— Domnule Foscari, spuse el cu o voce pe care se silea s-o 
domolească, fiul meu nevinovat cere ca nevinovăția lui să fie 
proclamată de Consiliu. Faceţi-vă deci treaba, cum ne facem 
noi datoria. Să se întrunească pe dată tribunalul. 

— Tribunalul aşteaptă! Zise Foscari rece ca gheaţa. 

Dogele tresări. Astfel, totul fusese pregătit pentru 
judecată! 

Cine luase aşadar asemenea măsuri? 

Cine lovea deci în deplina-i fericire? 

EI îşi plimbă asupra celor ce-l înconjurau o privire plină de 
ameninţare şi deznădejde. 

— Vai de nemernicul denunţător! Mugi el. Îl voi căuta în 
umbra unde se ascunde! Şi atunci să tremure, căci 
răzbunarea va fi încă şi mai îngrozitoare decât a fost josnica 
denunţare! 

Şi lui Roland îi spuse cu o voce tare: 

— Du-te fiul meu! Mi-ai cerut să aştept o oră. Du-te, te voi 
aştepta aici peste o oră. 

— Domnule Foscari, zise Roland foarte liniştit, iată sabia 
mea, ţi-o încredinţez. Sunt gata să răspund tribunalului. 

La un semn al marelui inchizitor, o duzină de paznici 
înaintară şi un ofiţer apucă braţul tânărului. Dar nici nu 
îndeplinise gestul, şi cădea cu fruntea însângerată de o 
lovitură ce i-o dădu Roland cu o fulgerătoare repeziciune. 

Un fior zgudui mulţimea, în timp ce ofiţerul sculându-se, 
se da înapoi spre a-şi şterge faţa fără să spună o vorbă. 

— Să ne înţelegem, domnule inchizitor, zise Roland cu un 
zâmbet ce-l făcea îngrozitor, aveţi înainte-vă un om liber. 
Din propria mea voinţă mă predau Consiliului Suprem. Daţi 
deci ordin gărzilor voastre să se îndepărteze. Faceţi repede 
acest lucru, rogu-vă! 

Dintr-o repede ochire Foscari judecă situaţia. Roland îi 
apăru ceea ce era de fapt: în stare să se împotrivească unei 
oştiri, capabil să ridice oraşul întreg. În afară vijelia 
răzmeriţei se isca. 


— Fie! Zise el, pururea rece ca gheaţa. Nimeni nu vă va 
atinge. Urmaţi-mă, Roland Candiano! 

— Merg înaintea dumneavoastră, zise tânărul. 

— Roland! Strigă Leonora întinzând braţele. 

Roland se întoarse şi o văzu pe logodnica lui foarte palidă, 
rezemându-se de mama lui ca să nu cadă. 

El văzu flacăra dragostei ochilor ei frumoşi înecaţi în 
durere. Văzu pe bătrâna lui mamă aşa de deznădăjduită, 
încât numai buzele sale tremurătoare arătau viaţa pe faţa ei 
ca de ceară. Văzu pe tatăl său posomorât, înconjurat de 
nobilii tăcuţi. 

Toată această scenă de doliu şi groază rămase în ochii săi. 

— Roland! Strigă încă o dată fata. 

EI făcu o sforţare supraomenească spre a scăpa de 
furioasa senzaţie ce-i veni. Dar cuvintele lui Altieri răsunau 
încă în auzul său. Dacă se răzvrătea, tatăl lui era pierdut! 

— Peste o oră, Leonora! Peste o oră, mamă, peste o oră 
tată! 

EI rosti aceste cuvinte cu o ciudată tărie şi întorcându-se 
brusc, începu să meargă spre uşa cea mare din spate, 
precedând - aşa cum spusese - pe marele inchizitor printre 
grupurile de musafiri ce se îndepărtau cu un fel de groază. 

Când să nu se mai vadă, el auzi o ultimă chemare a 
logodnicei sale, sfâşietoare chemare de bun rămas a soţiei 
vie către soţul mort ce-l coboară cioclii în mormânt: 

— Roland! Roland! 

EI se opri, palid, tremurând. 

Dar ce? De ce avea să se teamă? Dintr-un cuvânt avea să 
doboare bârfeala şi-l izbăvea pe tatăl său. 

Trecu deci! 

Marea şi greoaia uşă se închise iar! 

Capitolul V Sfatul celor zece. 

Sala Consiliului celor Zece se afla în palatul ducal care 
conţinea de asemeni şi sala inchizitorilor de stat, îndoită 
ameninţare! 


Cei Zece şi inchizitorii trăiau în umbră în jurul dogilor: doi 
cleşti ai aceluiaşi lanţ pururea deschis ca să zdrobească. 
Când dogele era un om de pradă şi ambițios, el încerca să 
apuce cei doi cleşti şi atunci lanţul servea să sfărâme 
poporul. Când dogele era omul libertăţii, când era suspect 
în ochii nobilimii, cum era Candiano, asupra lui şi a lor săi 
se închideau dinţii groaznicei maşini politice. 

Foscari intră în acea sală a Consiliului, al cărei tavan peste 
cincizeci de ani Veronese trebuia să i-l ilustreze cu o camee, 
pe care artiştii o admiră încă şi azi, ca pe cea mai curată 
expresie a geniului. El se aşeză pe un jilţ-strană sculptat în 
faţa altor zece jilţuri-strane, dintre care unul singur era 
neocupat: acel al lui David! 

Marele inchizitor intră singur. 

Ce se întâmplase cu Roland? 

Misterele inchiziţiei de stat erau îngrozitoare; este unul 
din acele mistere ce le vom lumina în curând, pentru a 
urmări chinurile logodnicului Leonorei. Şi în ciuda oricărei 
grozăvii, o vom face cu toată nepărtinirea. 

Cei nouă membri ai Sfatului celor Zece, constituiți în 
tribunal secret, erau la locurile lor. Ei aveau feţe 
nepăsătoare, erau fără gesturi, aidoma unor statui, stând în 
jilţurile lor. 

— Domnilor, zise Foscari, cunoaşteţi de multă vreme 
uneltirile tainice ale lui Roland Candiano. În mintea 
dumneavoastră el este osândit. Este exact? 

Cea mai mare parte dintre cei nouă îşi plecară cu 
gravitate capetele. 

— Ne lipsea numai ocazia. Avem în astă-seară delictul 
flagrant ai trădării sale. Urletele plebei, ce înconjoară acest 
palat aclamând pe trădător, sunt cea mai grozavă şi cea mai 
precisă dintre învinuiri. Este adevărat? 

Acelaşi semn fu repetat cu aceeaşi gravitate concentrată a 
oamenilor care au luat o hotărâre irevocabilă, dar numai cu 
cinci voturi din nouă judecători. 


— Domnilor, continuă marele inchizitor, în acest moment, 
clipele sunt preţioase. Revolta care ameninţă privilegiile 
noastre trebuie să fie înăbuşită chiar de astă-seară. Roland 
Candiano a stârnit marinarii, Roland Candiano a plămădit 
răzvrătirea împotriva patriciatului. Formalitatea ce o 
îndeplinim ne va izbăvi, cu condiţia să fie rapide. Fulgerul 
nu-i de temut decât pentru că nu lasă timp celor pe care-i 
va lovi, să se pună la adăpost. 

— Să votăm! Zise Mocenigo, unul dintre cei Zece. 

— Unul dintre noi lipseşte, observă Grimani, om de o rece 
cruzime, dar de o asprime de fier în privinţa principiilor. 

— Este adevărat! Adăugară alţi doi sau trei. Nu putem 
vota! 

Altieri îşi şterse fruntea plină de sudoare. 

Foscari avu un zâmbet neînduplecat. 

— Unul dintre ai voştri e lipsă, şi o să ştiţi pentru ce, zise 
el. Dar înainte de a vă lămuri cum de este gol locul lui 
Davila. 

— Poate pentru că este un prieten de-al lui Roland! 
Exclamă Mocenigo. 

Foscari se sculă de pe scaunul lui şi se duse el însuşi să 
deschidă uşa din spate, nu aceea prin care intrase el, ci o 
uşă ce da într-o sală goală. Acolo se ţineau martorii ce 
veneau să depună mărturie. Martori nu erau niciodată. Nu 
se prezenta nimeni niciodată la chemarea inchizitorului. 
Dar legea cerea această chemare. 

Cu voce tare, în pragul uşii, Foscari rosti cu solemnitate: 

— Acela care ni l-a denunţat pe Roland Candiano pentru 
izbăvirea republicii, acela, dacă este aici, să intre şi să 
vorbească după cum îi dictează conştiinţa! 

El aşteptă o clipă, apoi se înapoie la locul lui. Când ajunse 
la locul său, zări că un fior tulbura pe judecători. Se 
întoarse şi rămase înmărmurit. 

O femeie era acolo, în cadrul uşii pe care o părăsise. 
Această femeie era curtezana Imperia! Ea înainta foarte 


palidă, cu sânul zvâcnind, cu chipul răvăşit de lupta 
sentimentelor contradictorii. 

Altieri îngălbenise ca un mort. Ceilalţi judecători aşteptau 
împătimiţi fără de veste de această neprevăzută apariţie. Ei 
priveau cu ochi stranii prin care treceau flăcări de furie şi 
de deznădăjduite blândeţi. 

Foscari se reculese numaidecât din tulburarea sa. 

— Dumneata eşti? Întrebă el, aceea care l-ai denunţat pe 
Roland Candiano? 

— Eu sunt! Zise Imperia. 

— Vorbeşte deci, cele ce ai văzut cu ochii, aşa cum ai auzit 
cu urechile, şi nu după zvonurile ce le-ai adunat de ici şi 
colo. Vorbeşte în libertate şi fără teamă. 

Mocenigo, chiar acela care făcuse aluzie la prietenia lui 
Davila pentru Roland, se sculă atunci şi zise: 

— Vorbeşte în libertate, doamnă. Dar înainte de a învinui, 
gândeşte-te foarte mult în sufletul dumitale, că o singură 
vorbă a dumitale poate duce pe Roland la eşafod. 

Mocenigo se aşeză. Doi sau trei aprobară printr-un semn. 

Imperia fu zguduită de un lung fior. Ea se înroşi ca focul, 
apoi se îngălbeni şi încrucişa admirabilele ei mâini pe sânul 
său, ca pentru a-i potoli bătăile. 

Vijelia ce se dezlănţuia în inima acestei femei era 
înspăimântătoare. 

Ea petrecuse o noapte şi o zi infernală. Urmărise clipă cu 
clipă drama ce se juca la palatul ducal. Şi în ultimul 
moment, fără să ştie ce făcea, aproape nebună, ieşise afară 
din apartamentul său. 

Ce putere irezistibilă o atrăsese deci? 

Se temea ca Roland să nu fie osândit? 

Sau mai curând amorul îi insuflase vreo sublimă hotărâre 
capabilă s-o ucidă, dar să-l scape pe dânsul, pe iubit! 

„O singură vorbă a dumitale poate duce pe Roland 
Candiano la eşafod!”. Aceste cuvinte răsunau în taina fiinţei 
sale. Ce? Să cadă acest cap adorat? Securea călăului să-l 


descăpăţâneze? Şi ea să fie, ea aceea care şi-ar fi dat viaţa 
pentru un zâmbet al lui, ea să fie aceea care să-l fi asasinat? 

O neînvinsă groază simţea împotriva acestor oameni 
adunaţi ca să-l condamne pe Roland. 

Să-l condamne! Să-l ucidă! O! Asta nu va fi! Era prea 
îngrozitor! Să-l denunțe chiar ea, să-şi spună josnicia, să 
povestească scena dintre ea şi Bembo şi Altieri, să 
dovedească falsitatea denunţării stabilite între cei doi 
mizerabili într-o înfrigurare de delir şi gelozie! 

Să-l scape! O, să-l scape fie chiar cu preţul propriei sale 
vieţi! 

— Vorbiţi! Dar vorbiţi o dată, doamnă! Zise marele 
inchizitor. 

Altieri cu ochii măriţi peste măsură, nebun de groază, o 
privea, citind pe faţa ei hotărârea sa de a-l salva pe Roland. 

Ea îşi înălţă capul. Buzele îi tremurau. Cu o sforţare a 
întregii sale voințe, îşi domoli această emoție fără de 
seamăn, şi spuse: 

— Vă voi spune. Tot adevărul. Tot! O! Tot! Oricât de 
urâcios şi de groaznic ar fi el! 

Altieri care se apleca spre dânsa, recăzu pe banca lui fără 
putere, doborât parcă de o groaznică lovitură în cap. Cu o 
voce mai hotărâtă ea reîncepu: 

— Întregul adevăr, domnilor. Îl veţi afla. Ascultaţi-mă. 

În acest moment uşa care da spre sala dogilor, se deschise 
şi se ivi Leonora! 

Cuvântul murise pe buzele Imperiei. Ochii săi se aţintiră 
asupra tinerei fete cu o expresie de intraductibilă ură. 

— Cine cutează să pătrundă aici? Zise Foscari. 

Cu un pas grăbit Leonora se îndreptă spre mijlocul sălii. 
Cum de scăpase ea tatălui ei şi Silviei? Cum îndepărtase 
străjile ce vegheau în cele două, trei încăperi alăturate? 

Ea se întoarse spre judecători, întinse braţele, pe jumătate 
îngenunchiată, şi cu o voce zdrobită de plânsete zise: 

— lertaţi-mă. Vin să-l apăr! 


Era aşa de frumoasă, ochii săi scăldaţi în lacrimi exprimau 
o atare blândeţe, încât o emoție nemaipomenită făcu pe 
oamenii ăştia să palpite. O aceeaşi mişcare îi făcu să se 
aplece spre dânsa; numai Altieri rămase prăbuşit la locul 
lui, în prada unei amețeli de spaimă şi de gelozie, 
întrebându-se dacă nu-i mai bine să se omoare cu o lovitură 
de pumnal, ca să înceteze să mai sufere. 

Încetişor Imperia se reculese. 

O văzu cel puţin Leonora? Nu este probabil. Fără îndoială 
în această clipă când simţea nebunia sau deznădejdea 
urcându-i-se în cap, ea nu văzu judecătorii decât printr-o 
ceaţă însângerată. Şi deodată, înainte ca Foscari să fi putut 
interveni, începu să vorbească. 

— De ce îl învinuiți? Ce a făcut el? Trebuia să se înapoieze 
peste o oră, şi ora s-a scurs. Unde-i el? Domnilor, scumpi 
domni, recunosc printre dumneavoastră oameni care erau 
prietenii săi. Dumneata, Altieri, pe dumneata cât te mai 
iubea el! Şi dumneata, Mocenigo, s-a bătut doar pentru 
dumneata! Şi dumneata Grimani, nu l-ai întovărăşit ades 
mergând la tatăl meu? Şi dumitale, Morosino, ţi-a salvat 
fiul! Sunteţi prietenii lui, şi vă aflaţi aici ca să-i învinuiți, 
pentru a-l judeca, a-l osândi! Da, să-l osândiţi! Căci nimeni 
nu iese cu viaţă din mâinile voastre! Căci sunteţi fără milă, 
şi la voi osânda se confundă cu învinuirea. 

— Potoliţi-vă, doamnă, zise Foscari cu un fel de asprime 
silită. 

— Lăsaţi-mă! Reîncepu ea cu o tărie crescândă. Sunt aici 
ca să-l apăr. Scumpi domni, dacă mi-l răpiți luaţi-mi şi mie 
viaţa, smulgeţi-mi sufletul, deoarece el este sufletul şi viaţa 
mea. Vă miraţi! Ca şi cum o Dandolo nu şi-ar şti datoria! 
Una din străbunele mele a izbăvit republica. Eu pot prea 
bine izbăvi, eu una, pe soţul meu! Am dreptul să fiu aici! 
Vreau să ştiu! De ce faptă îl învinuiți? Cine îl acuză? 

— Eu, zise Imperia. 

Leonora avu o tresărire de groază şi întorcându-se spre 
curtezana care înainta, aţinti asupra-i nişte ochi rătăciţi. 


— Dumneata, doamnă? Cine eşti dumneata? 

— Ai s-o afli! 

Acum Împeria vorbea cu un sânge rece îngrozitor. 

Judecătorii palpitând simţiră ceea ce era nefiresc în 
prezenţa celor două femei în sala Consiliului. Ajunseseră să- 
l uite pe Roland. O tulburare, un chin de nedescris îi gâtuia, 
şi afară de Altieri, toţi fixau priviri înnebunite asupra 
Leonorei şi Imperiei, ca şi cum s-ar fi jucat în faţa lor una 
din acele tragedii de-ale lui Sofocle în care fatalitatea pare 
că apasă totodată şi asupra actorilor dramei şi asupra 
privitorilor. 

Cele două femei, deopotrivă de frumoase, dar de o 
frumuseţe atât de deosebită, părură că se măsoară din ochi. 

Imperia reîncepu, şi vocea ei deveni iar muzicală, 
melodioasă, dezmierdătoare, în timp ce din pleoapele sale 
pe jumătate închise, cu capul uşor adus pe spate, ea lasă să 
cadă asupra Leonorei o subţire scurgere a privirii sale de 
flacără. 

— Domnilor judecători, sunt întrebată cine sunt. Mă 
numesc Imperia. Exercit în Veneţia o meserie pe care am 
exercitat-o la Roma şi aiurea. Sunt o biată femeie pângărită. 
Fac o meserie vânzându-mi frumuseţea. Mă înţelegi bine, 
doamnă? Sunt o curtezană. 

Toată otrava ce-o poate pune gelozia şi ura în vorbele 
încetişor rostite, Imperia o puse în aceste cuvinte. 

Leonora scutură capul. 

O curtezană! Ce o interesa că femeia asta era o curtezană 
sau o patriciană! Femeia asta era o acuzatoare! lată tot ce 
înţelegea ea. 

— Eu sunt aceea care l-am denunţat pe Roland Candiano, 
sfârşi Imperia. 

Şi de astă dată ea zâmbi. 

Leonorei i se părea că trăia într-un vis imposibil. Ea avu 
impresia nebună că era să fie lovită de o catastrofă şi mai 
înspăimântătoare încă. 

Ea bâigui: 


— Dumneata eşti. Cea care l-ai denunţat. pe Roland?! 
Dumneata eşti! 

— Eu, doamnă. Eu l-am denunţat. Îl învinovăţesc pe 
Roland Candiano de a fi uneltit nimicirea statului lovind în 
membrii Consiliului, unul după altul. 

Învinuirea era atât de formală, încât judecătorii tremurară 
de spaimă. 

Leonora făcu un gest de nebunie, dându-și la o parte părul 
creţ de pe frunte. 

Nici un țipăt nu se auzi din gâtul ei înăbuşit. Cu aceeaşi 
voce înceată şi tremurătoare, ea murmură: 

— Dovezi! O atare ticăloşie. O, doamnă! Ca să rosteşti 
această monstruoasă învinuire. Nu eşti decât o femeie. 

Şi recăpătându-şi toată energia, ea exclamă: 

— Domnilor judecători! Ce zice ea? Este oare de crezut? Îl 
cunoaşteţi deci pe Roland! 

— Dovezi! Exclamă curtezana ca şi cum n-ar fi auzit decât 
acest cuvânt. Dovezi! Am surprins chiar eu complotul. Am 
văzut cu ochii mei. Am auzit cu urechile mele. 

— Văzut? Auzit? Unde asta? 

— La mine acasă! Zise Imperia. 

Apoi sărind spre curtezană, îi apucă mâinile, îşi adânci 
privirile în ochii Imperiei şi zise: 

— La dumneata acasă? Zici că Roland a venit la dumneata! 

— Ce-i de mirare în asta? Venea în toate serile. Ceva după 
miezul nopţii. 

Tânăra fată simţi un tremur al tuturor membrelor sale. 
Simţi că ochii i se învăluiesc, o durere necunoscută 
arzându-i sânul, şi tâmplele îi bătură cu furie. Cu o voce 
care ar fi înduioşat şi tigrii, deoarece înduioşa pe 
judecători, ea bâlbâi: 

— Doamnă, fie-ţi milă! Nu te juca cu deznădejdea mea. 
Adevărul. Spune-mi adevărul. Spune-mi că am auzit eu 
greşit. Am înţeles greşit. Că Roland nu venea la dumneata. 

— În casa mea s-au petrecut lucrurile, zise Imperia cu 
răceală. Acasă la mine a început să-şi îndeplinească Roland 


Candiano noaptea trecută complotul său, lovind într-unul 
de-ai voştri, domnilor judecători! 

O înăbuşită mormăială străbătu jilţurile şi toţi ochii se 
îndreptară spre locul neocupat. 

— Davila a fost ucis! Proclamă Foscari, cu o voce ce răsună 
ca o bubuitură de tunet. 

Leonora se dăduse înapoi, cu mâinile la tâmple, cu ochii 
invincibil fixaţi asupra curtezanei. 

O, nenorocirea aşteptată! 

Nenorocirea definitivă, fără de leac, era aici, asupra ei! 

Aşadar ea avea să fie lovită! Lovită de moarte, în inimă, în 
dragostea ei! 

Trebuia să mai vadă, să mai audă. Şi auzi până la capăt! 
Auzi urâtul adevăr pe care curtezana îl explica 
judecătorilor. Şi Imperia zise: 

— Îmi rămâne domnilor, să vă spun pentru ce l-a lovit 
Candiano pe Davila, primul dintre toţi dumneavoastră. 
Nefericitul Davila e pe moarte la mine acasă. Desigur că va 
muri mâine. lată cum s-a întâmplat: Roland Candiano l-a 
surprins pe Davila acasă la mine, în palatul meu. L-a lovit cu 
pumnalul. Căci oricine ştie că dintre toţi ibovnicii mei, 
Roland Candiano era, fireşte, cel mai îndrăgostit şi mai 
gelos pe mine. 

De pe buzele Leonorei se auzi un geamăt aşa de trist, într- 
o atare prăbuşire a fericirii sale, o tânguire atât de 
sfâşietoare, încât o tresărire de milă străbătu jilţurile 
Consiliului. 

Palizi, muţi, judecătorii ascultară această plângere 
pururea aceeaşi, care slăbea, ca şi cum Leonora s-ar fi 
cufundat în ceva nesfârşit de trist. 

Imperia aplecată înainte, asculta din tot sufletul, buzele 
sale ridicate de un surâs fioros, lăsau să se vadă dinţişorii 
albi, ascuţiţi. Şi i se păru că un hohot de plâns îi sfâşia şi ei 
pieptul! 

Hohotul de plâns al groazei şi al deznădejdii unei femei ce- 
şi jertfea dragostea geloziei sale şi-l ucidea pe bărbatul 


adorat, pentru ca să o facă pe potrivnica ei urâtă de 
moarte, să sufere! 

Inconştientă, zguduită de unul din acele prăpăduri ale 
sufletului care dezrădăcinează sentimentele, după cum 
dezrădăcinează uraganele copacii unei păduri, Leonora se 
îndreptă spre uşă, cu o singură idee încă vieţuindă în 
neapărata prăpădenie a minţii sale: să se ducă departe, 
tare departe. Să fugă. Să se ducă la capătul pământului, 
într-un loc unde n-ar mai vedea-o nimeni, să se ducă acolo. 
Şi să moară singură, departe de orice, să moară pe buzele 
ei cu această chinuitoare tânguire ce-i scapă, fără să-şi fi 
dat seama. 

Ajunse la uşă. Altieri o mânca din ochi. 

Imperia o urmărea în fiecare mişcare a ei, cu o bucurie 
mai înfricoşătoare poate decât o durere adâncă. Toţi 
judecătorii îşi aţintiseră privirea asupra Leonorei. Ea 
întredeschise uşa. 

Dispăru. 

În această clipă ea se opri şi se întoarse fără de veste, 
electrizată parcă de o speranţă nebună, fulgerătoare, cu un 
chiot de bucurie cu neputinţă de redat! Altieri se întoarse şi 
el, dar galben de chin şi nelinişte! Imperia se întoarse şi ea, 
dar albă de spaimă. 

Asta pentru că un aprod intrase în sală pe cealaltă uşă. Şi 
acest aprod anunţă cu voce liniştită: 

— Domnilor judecători, iată-l pe nobilul şi ilustrul loan 
Davila, care vine să-şi reia locul printre dumneavoastră! 

Davila! Acela care venea era Davila? 

Prin ce minune de energie? Cum? Pentru ce? Ce voia! 

Ce voia el! Să se răzbune pe Imperia! S-o facă să se 
chinuiască de moarte, să moară de moartea ce i-o dăduse 
ea lui! Tot ce mai rămăsese în el ca viaţă, suflet şi răsuflare 
se condensa cu intensitate în această sălbatică voinţă: să se 
răzbune pe Imperia. Şi pentru ca să se răzbune pe Imperia 
scăpându-l pe Roland Candiano! 


Ştia deci? Cine-i spusese cele ce se urzeau? Ce voce îi 
călise puterile în patul în care fusese transportat şi unde îşi 
dădea sufletul, şi-i strigase: „Du-te la palatul ducal!” 

Era acolo! Venise cu primejdia sigură de a sfârşi prin 
această ultimă sforţare, ceea ce pumnalul Imperiei n-o 
făcuse pe loc! Avea să vorbească! Să spună blestemăţia 
mincinoasă a curtezanei, s-o acuze, s-o condamne, s-o 
omoare dintr-o vorbă! Şi atunci putea să moară! Să moară 
cu inima potolită de această siguranţă că o va târî pe 
Imperia în mormânt, cu conştiinţa curată prin siguranţa că-l 
izbăvea pe Roland! 

De nedescris fu efectul produs de neaşteptata apariţie a 
patru lachei uriaşi, ce duceau pe braţe jilţul larg şi intrară 
cu pas greoi. 

În jilţ era Ioan Davila! Era îngrozitor de palid. Moartea, 
după toate semnele, plutea asupra-i. 

Dar când jilţul fu lăsat jos, când lacheii şi crainicul se 
retraseră, privirea lui dogoritoare, singura care părea că 
trăieşte pe faţa sa de nălucă, se înfipse asupra Imperiei, 
care lovită de o ameţeală a groazei, sta în acelaşi loc, 
împietrită de o suprafirească nălucire. 

Judecătorii zguduiţi, tremurând de o nespusă emoție, îşi 
părăsiră locurile şi se aplecară asupra acestui muribund, 
afară de Altieri care, prăbuşit în scaunul lui, chinuia 
mânerul jungherului său, aţintind asupra Leonorei o privire 
de întunecată nebunie. 

Şi Leonora asculta din tot sufletul ei cele ce aveau să se 
spună! 

Oare de pe buzele albe ale acestui muribund avea să iasă 
confirmarea groaznicei nenorociri? Venise oare loan Davila 
ca să spună: „Da, Roland Candiano m-a omorât pentru că el 
era ibovnicul curtezanei Imperia?” 

Ea asculta cu acea supraomenească luare-aminte, care 
încordează nervii învinuitului, în clipa când judecătorul se 
ridică pentru a rosti poate osândirea la moarte! 

Davila făcu un gest. 


Judecătorii se îndepărtară. 

O tăcere de moarte apăsa asupra acestei drame. 

Nu se mai auziră decât fluierătura grăbită a răsuflării 
rănitului, şi în depărtare înăbuşite zvonuri, aidoma 
mugetelor unui uragan ce se apropie. 

Atunci vocea lui Foscari se înălţă. 

— Ioan Davila, femeia asta îl învinuieşte pe Roland 
Candiano că te-a rănit. Ai să mori, deci ai venit să 
mărturiseşti în faţa colegilor dumitale? 

Nouă judecători se aplecară ca să audă cuvintele de apoi. 

Leonora închise ochii şi-şi împreună mâinile. Imperia se 
ghemui în sine, ca pentru a primi lovitura fatală! 

loan Davila îşi rezemă amândouă mâinile pe braţele 
jilţului. Şi vocea lui slabă ca o adiere de dincolo de 
mormânt, răsună totuşi cu o stranie sonoritate: 

— Mărturisesc. Că. 

El gâfâi. Ochii săi se bulbucară. 

— Vorbeşte! Zise Foscari. Vorbeşte judecătorule, tu care 
trebuie să apari în faţa judecătorului suprem! 

Davila se zbătu a doua oară într-un spasm. Deodată se 
sculă în picioare, şi buzele lui descompuse voiră să 
reînceapă fraza ce-i sta în minte: 

— Mărturisesc. Mărt. 

Groaza morţii se aşeză pe faţa lui; o spumă de sânge îi 
înroşi gura, braţele i se deschiseră. Se prăbuşi ţeapăn, în 
timp ce ochii albi, ochii lui de cadavru, păreau că ameninţă 
încă! 

Foscari se aplecă, îl atinse, apoi se ridică: 

— Domnilor, colegul vostru loan Davila este mort. 

Judecătorii se descoperiră în tăcere. 

— Mort, continuă Foscari cu vocea lui ca de gheaţă, mort 
îndeplinindu-şi datoria, mort mărturisind că această femeie 
ne-a spus adevărul! 

Un răcnet fioros îi răspunse. 'loţi se întoarseră şi o văzură 
pe Leonora tot aşa de albă ca şi Davila, târându-se spre uşă, 
deschizând-o cu mâinile sale convulsiv agitate, şi ducându- 


se încetişor, zdrobită parcă, încovoiată, prăbuşită într-o 
durere fără nume - nebună poate! 

În acelaşi timp strigătele îndepărtate se apropiară şi 
răsunară cu o putere de vijelie. 

— Domnilor, strigă Foscari ai cărui ochi ardeau ca focul, 
atunci mâine vom hotări osânda ce se cuvine lui Roland 
Candiano. Astă-seară să înăbuşim revolta! Altieri, ai 
comanda ostaşilor. Domnilor, răzmeriţa mugeşte. Fiecare la 
locul său de luptă! 

Altieri aiurind, înfiorat, palid, fugi dintr-o săritură pe 
urmele Leonorei. Foscari rămase cel din urmă. 

În clipa când să se îndepărteze, după ce privi cu un 
enigmatic zâmbet cadavrul lui loan Davila, un om se ivi şi se 
încovoie până jos înaintea lui, şoptind: 

— Am lucrat bine pentru gloria şi puterea dumneavoastră, 
stăpâne? 

— Da, Bembo, zise Foscari. Ai lucrat bine, ai o armă rapidă 
şi sigură, eşti un servitor groaznic. Du-te, ne vom socoti 
când. 

— Când veţi fi dogele Veneţiei şi stăpân al nordului Italiei, 
domnule! 

În piaţa San-Marc împuşcăturile izbucneau printre urlete, 
blesteme şi ţipete furioase. 

Capitolul VI Uraganul. 

În sala dogilor nimeni nu observase lipsa Leonorei 
Dandolo. Chiar tatăl ei, adâncit în gânduri, n-o văzuse pe 
fată furişându-se spre uşa pe unde dispăruseră Roland şi 
Foscari. 

Ce gânduri? 

Dandolo era ruinat. Cel din urmă reprezentant al unei 
familii ilustre, suferea cu o nerăbdare îndârjită scăpătarea 
actuală. Visa refacerea palatului Dandolo pe Canalul cel 
Mare şi restabilirea înrâuririi sale în stat. 

Înăbuşite ambiţii umpleau acest suflet slab. Se îngrozea de 
nenorocirea ce părea că-l ameninţă pe Candiano şi visa în 
chip nelămurit la mijloacele de a rupe alianţa, care până în 


acea oră i se păru ca o chezăşie sigură a puterii sale 
reclădite. 

Astfel, până la acest prăpăd, ambiția căuta printre ruine o 
pârghie a norocului, fie această pârghie chiar înroşită de 
sângele alor săi! 

Totuşi vremea trecea. 

Mulțimea de invitaţi care la început aşteptase în tăcere, 
părea acum nervoasă şi neliniştită. Misterioase curente se 
formau în această masă, din care încetul cu încetul femeile 
dispăruseră. Cuvinte de ordine circulau. Aspre cuvinte se 
schimbau cu voce înceată. 

În jurul dogelui Candiano şi a soţiei sale Silvia se făcuse 
încetişor un mare gol. 

Bătrânul nu părea să observe că era ca un străin în palatul 
său. Nu vedea repezile priviri ce luceau, nu auzea zgomotul 
săbiilor ce zăngăneau toate deodată, că de afară se înălța o 
unduire de urale. 

Ochii săi rămâneau cu îndărătnicie fixaţi pe uşa cea mare 
din spate. 

Pe acolo ieşise Roland, pe acolo trebuia să se înapoieze. 
Deodată această uşă se deschise. Candiano se ridică în 
picioare. 

— Fiul meu! Exclamă el cu un avânt de bucurie. Dar 
rămase înmărmurit, năpădit pe neaşteptate de fioroase 
presimţiri; nu era Roland cel care se arătase. Era Leonora! 

Leonora albă, cu ochii rătăcitori, şovâind. 

Chiar în acea clipă urletele din piaţa San-Marc izbucniră 
cu o intensitate ca de tunet. În sala dogilor răspunse 
acestor mugete o furioasă gălăgie, şi mai mult de cinci sute 
de domni se năpustiră spre scara Uriaşilor. 

— Trăiască Candiano! Trăiască libertatea! Striga poporul. 

— Moarte răzvrătiţilor! Urlară musafirii dogelui. 

Un înspăimântător vârtej învălui pe doge în clipa când, cu 
capul năuc se avânta spre Leonora scoțând un strigăt de 
grozavă nelinişte. 

— Fiul meu! Ce s-a întâmplat cu fiul meu? 


Leonora, sfârşită de puteri, întinse braţele ca pentru a se 
agăța în gol, o ceaţă îi trecu prin faţa ochilor şi era să se 
prăbuşească chiar în clipa când un bărbat, care alerga în 
urma ei, o prinse fremătând. 

Acesta era Altieri! 

El o ridică pe tânăra fată leşinată şi merse spre Dandolo, 
care, posomorât, înspăimântat, se întreba dacă n-o să se 
înece cumva în acest naufragiu al familiei Candiano. 

În acea clipă i se arătă Altieri. 

— Ce este, ce se întâmplă? Bâlbâi Dandolo. Aceste ţipete. 
Fiica mea leşinată! O! Este Roland Candiano? 

Altieri cu o sălbatică beţie strânse tânăra fată la pieptul 
său. 

Şi în această mişcare convulsivă, lucrul acesta fu parcă o 
luare în stăpânire. Cucerirea violentă a cavalerilor de 
odinioară! Numai atunci o aşeză în braţele tatălui ei. 

— Ce se petrece acolo? Spuse el înăbuşit. Uită-te 
numaidecât în juru-ţi, Dandolo. Priveşte! Şi nu cerceta ce s- 
a întâmplat cu Roland Candiano! 

Un înspăimântător tărăboi domnea în sala dogilor! 

O sută de oameni îl înconjurau pe bătrânul Candiano, care 
cu ochii însângeraţi, cu părul vâlvoi, groaznic, trăsese sabia 
din teacă. 

— Fiul meu! Mugi el. Ce s-a întâmplat cu fiul meu? 

O voce puternică întrecu zvonurile ce se izbeau ca 
talazurile oceanului înfuriat. 

— Candiano! Fiul dumitale a trădat! Fiul dumitale este 
prizonierul republicii! Candiano, ai trădat! Nu mai eşti 
doge! În numele legilor noastre, în numele Sfatului celor 
Zece, Candiano, te arestez! 

Şi Foscari înainta cu mâna întinsă. 

— Ajutor! Urlă Candiano. Săriţi ostaşii mei! Săriţi, 
prieteni! Ah, nemernicii! Ei mă părăsesc! Singur împotriva 
tuturor! 

Un țipăt sfâşietor izbucni atunci, şi o femeie înaltă, cu ochii 
pătrunzători, cu părul cărunt, în neorânduială, se ridică 


lângă bătrân; era soţia sa Silvia. 

— Candiano, strigă ea cu o voce şuierătoare, nu vei muri 
singur! 

În această clipă bătrânul Candiano ridică cu amândouă 
mâinile paloşul asupra lui Foscari, ca pentru a-l spinteca de 
sus şi până jos. 

Inchizitorul dintr-o săritură se feri în lături şi sabia se 
împlântă greoi în duşumea; douăzeci de braţe se aruncară 
asupra bătrânului. 

Într-o clipă dogele Candiano, lovit în cap, sângerând, 
leşinat, fu ridicat şi dus afară din sală. Şi soţia sa Silvia, 
îngrozitoare la vedere, mai îngrozitoare de auzit, cu 
amândoi pumnii întinşi, îşi răcnea fioroasa deznădejde a 
inimii sale! Într-adevăr aşa de îngrozitoare era, încât toţi se 
dădură înapoi, încât pumnalele se lăsară în jos şi un mare 
cerc se făcu în jurul soţiei, în preajma mamei ce se asemăna 
cu o fiară. 

Toată această scenă de o silnicie de nedescris în gesturile, 
atitudinile şi vocile personajelor nu durase decât vreo 
câteva clipe. 

Dandolo o contemplase cu ochii măriţi de înmărmurire. 

— Ce se întâmplă? Reluă atunci Altieri. Este o revoluţie, 
Dandolo! O revoluţie care va fi nenorocită pentru cei 
bănuiţi! 

Îl atinse la piept cu un deget şi zise: 

— Şi dumneata eşti dintre cei bânuiţi! 

Dandolo se cutremură din toată făptura sa. 

— Eşti bănuit, continuă cu asprime Altieri, dumneata care 
o dădeai pe fata dumitale duşmanilor nobilimii venețiene 
aliaţi cu plebea de pe cheiuri şi din Lido! 

Dandolo se albi la chip. Se simţea pierdut. Pierdut ca şi 
Candiano! Pierdut ca şi Roland! 

Atunci Altieri se aplecă spre dânsul şi cu o voce groasă, 
şuierătoare, şopti: 

— O iubesc pe fiica dumitale, Dandolo! 


Aceste cuvinte fură ceva fioros! În acea clipă de groază, 
printre frământările năvalnice ale răzmeriţei, în faţa acelei 
fete leşinate, poate murind, această neaşteptată cerere în 
căsătorie! 

Dandolo tăcu, dar privirea lui elocventă vorbi în locul lui. 
Această privire a ruşinii şi a supunerii, Altieri o primi, O 
înţelese! 

— Bine, sfârşi el, pune-ţi fata în siguranţă. Răspund eu de 
dumneata. Dar dumneata răspunzi de dânsa! 

Dandolo avu o supremă şovăire. 

De jur-împrejurul lui, el nu văzu decât feţe ce amenințau şi 
pumnale ce luceau. Afară se dezlănţuia mânia poporului. El 
îşi înclină capul şi răspunse înăbuşit: 

— Răspund de fata mea! 

Altieri aruncă asupra Leonorei o privire de triumf şi de 
bucurie uimitoare. 

Apoi, luând sabia în mână, se năpusti afară cu un țipăt 
răsunător: 

— Înainte, boieri ai Veneţiei! Înainte! Pentru apărarea 
privilegiilor noastre! 

Vreo sută de nobili îl urmară urlând: 

— Moarte răzvrătiţilor! 

La miezul nopţii Leonora îşi veni în fire şi-şi deschise ochii. 

Ea se văzu în braţele tatălui ei palid de spaimă, de ruşine. 

— O, dragă tată! Tată, bâlbâi fata, du-mă de aici, du-mă! 

— Da, fata mea! Vino. Să fugim! Această casă e 
blestemată. 

— Blestemată! Ah! Da. 

— Şi blestemată e şi familia ce o locuia! 

— Du-mă! Repeta Leonora fără să ştie ce spune. Departe! 
O, foarte departe de aici! O! Cât sufăr! 

Ea tremura, dinţii îi clănţăneau. Dandolo o sprijinea de 
braţ. Ea mergea plângând de deznădăjde. Buzele ei arse de 
friguri murmurară. 

— O! Sufăr! Departe de aici, dragă tată. Fie-ţi milă, 
departe de aici! 


Şi astfel părăsi acest palat, unde cu câteva ore mai înainte 
intrase zâmbitoare, voioasă de tinereţea şi fericirea ei, 
regeşte de frumoasă! 

În acest moment Silvia, mama lui Roland, se ivi în faţa ei. 

Silvia, care cu inima sfâşiată, rănită de moarte, asistase la 
arestarea dogelui, bărbatul ei, după cum fusese de faţă la 
arestarea fiului său! Silvia, care cu privirea ei fulgerătoare 
făcuse să se dea înapoi cincizeci de bărbaţi, fugi afară. Dar 
cu ce gând? 

Silvia o zări pe Leonora şi alergă după dânsa: 

— Fata mea! Strigă ea cu o voce răguşită de plânsete. Tu 
erai vrednică de dânsul! Tu. Vino! Vino să-l răzbuni. Îl vom 
răzbuna împreună şi vom muri împreună! 

Leonora o privi o clipă cu ochii săi măriţi de deznădejde şi 
toată durerea stăpânită până la sminteală, făcu atunci 
explozie în chip furios. 

— Eu! Fiica dumneavoastră? Eu? 

Silvia păru că n-a auzit. Sau cel puţin, nu o înţelese, 
sărmana mamă convinsă că universul întreg suferă din 
pricina durerii sale, şi că Leonora. O, mai ales Leonora, era 
gata să moară cu ea, pentru izbăvirea fiului ei! 

Cu acea voce seacă şi şuierătoare ce o avem în ultimele 
clipe de chinuri, ea reîncepu apucând mâna Leonorei: 

— Vino, fiica mea, vino! Noi amândouă vom stârni poporul, 
îl vom arunca, ca pe o catapultă asupra palatului. Vino! În 
două ore nu va mai rămâne piatră peste piatră din această 
casă a ticăloşiei. Îl vom elibera pe Candiano, îl vom elibera 
pe Roland. pe fiul meu. pe logodnicul tău! 

Leonora izbucni în râs, în timp ce lacrimi mari se 
rostogoleau pe obrajii săi aprinşi, şi strigă ca o nebună: 

— Logodnicul meu! E! Ah, doamnă! Du-te numai şi 
întreab-o pe curtezana Imperia, pe ce femeie iubea Roland 
Candiano! 

De astă dată mama înţelese! Leonora îl părăsea şi ea pe 
Roland. 


— Şi tu de asemeni! Şopti ea într-un horcăit de nesfârşită 
disperare. 

Ea făcu un gest de copleşeală, apoi ambele mâini se 
înălţară spre cer, ca pentru blestem; după asta cu totul 
ţeapănă, furioasă, spunând cuvinte fără şir, cobori scara, în 
josul căreia mugeau viforniţele furtunii unui popor în plină 
răzmeriţă; apoi coborârea ei se accentua, se aruncă 
furioasă, şi în cele din urmă apăru în lumina torţelor, în 
zgomotul archebuzelor, despletită, îngrozitoare, ca geniul 
durerii şi revoltei. 

Leonora văzând-o dispărând în talazurile mulţimii întinse 
braţele spre dânsa şi strigă hohotind de plâns. 

— Mamă! Mamă! Am minţit! Inima mea este pururea a lui! 
Vino! Să-l scăpăm. Totuşi. 

Ea voi să se avânte după dânsa. 

Dar era secătuită de puteri; căzu de-a buşilea în braţele 
tatălui ei, care o ridică şi o duse într-o fugă până acasă. 

Asta însemna irosirea deplină a tuturor acestor făpturi, 
care cu trei ore mai înainte formau un mănunchi de fericiţi, 
acum striviţi, răniţi, doborâţi ca în miezul verii un colţ 
zâmbitor de pădure, fără veste pustiit de un ciclon. 

Capitolul VII Coborârea în iad. 

leşind din sala dogilor escortat de inchizitor, Roland 
Candiano străbătu în grabă cele trei încăperi ce precedau 
sala Consiliului celor Zece. 

Foscari deschise o uşă şi spuse: 

— Intră aici. Vei fi chemat peste câteva clipe. 

Roland avu o scurtă şovăire, apoi intră. 

Toată viaţa lui trebui să-şi reamintească această clipă de 
şovăire, care în această clipă i se păru stranie şi şi-o imputa 
chiar ca pe o slăbiciune! 

Odată ce intră, uşa se închise încetişor. Orice zgomot 
încetă numaidecât. Roland avu senzaţia neprevăzută de a fi 
fost pe neaşteptate transportat la o sută de leghe de palatul 
plin de lume şi de zvonuri omeneşti. 


Se văzu într-o încăpere îngustă, luminată de o slabă 
licărire ce cădea din tavan, între patru pereţi foarte netezi: 
nici o mobilă, nici un scaun, nici o ieşire, nici o fereastră. 

Roland se înfioră. 

Se simţea îngrozitor. 

Dar învinse numaidecât această impresie şi începu să 
aştepte nemişcat, cu ochii aţintiţi spre uşă, cu mintea 
încordată spre afară, spre viaţă. 

Se scurseră cinci minute, apoi zece. Apoi încă alte zece, 
apoi o oră. 

În primele momente de nerăbdare, Roland voi să deschidă 
uşa: era ermetic închisă. Totuşi printr-un fel de instinct, sta 
lângă această uşă, ca pentru a fi mai aproape în clipa ieşirii. 

— Ia să vedem, îşi spuse el, să ne păstrăm tot sângele 
rece. Poate să se fi petrecut astfel de incidente de formă, 
care întârzie clipa când trebuie să vorbesc judecătorilor. Şi 
apoi, negreşit că-mi exagerez lungimea timpului scurs. 

Îşi impuse atunci să numere clipele după bătăile inimii sale 
şi duse mâna la piept, dar inima îi bătea aşa de repede, 
încât nu-i putu urmări zvâcnelile înnebunite. Îl străbătură 
atunci fiori, înaintea mâniei sau a groazei. Începu să judece, 
se sili să fie liniştit şi cum o furioasă dorinţă îl împingea să 
strige, să cheme, izbuti însă să tacă. 

Tăcerea era absolută în această celulă: nu era tăcerea 
plină de farmec, pentru că era plină de imperceptibile 
zgomote ce se aud în miez de noapte într-un loc pustiu; era 
lipsa de orice manifestare a vieţii, era mormântul: un 
mormânt luminat, poate mai fioros din cauza acestei 
mortuare luciri. 

Îşi încrucişa braţele, pentru a se sili la nemişcare, pentru a 
păstra toate puterile sale, de care presimţea că va avea 
nevoie. 

Totuşi, cu toată tăria lui sufletească, Roland începu să nu 
mai fie stăpân pe sine, înăbuşite zbuciumuri îl tulburau; 
fiorii, mai întâi la suprafaţa pielii - îl pătrundeau, bătăile 
inimii, mai cu seamă, îl făceau să sufere; apoi îl năpădeau 


gânduri stranii: o îngrozitoare bătaie de joc a memoriei îl 
transportă în grădina Dandolilor îi fu cu neputinţă să evoce 
scenele ce se desfăşuraseră în sala dogilor şi icoana foarte 
lămurită a Leonorei îi apăru acolo jos, sub marele cedru, 
aşa lămurită, încât o reconstituia până la trilurile 
privighetorii, atât de obişnuite auzului său. 

În acea clipă lumina din tavan se stinse cu totul. Uşa se 
deschise şi într-un fel de lumină confuză Roland zări 
nedesluşite sclipiri de oţel; ceva ca o uriaşă fiară, sau mai 
degrabă o adunătură de fiare de pomină, vrednice de un vis 
rău, foii prin faţa lui: erau nişte făpturi înveşmântate în oţel, 
având ascuţişuri de oţel subţiri, tăioase, de neînțeles. 

Mai întâi o încremenire bolnăvicioasă îl ţintui locului, dar 
după aceea mânia ce şi-o stăpânea de două ori, izbucni. El 
scăpă din gură o furioasă înjurătură, se aruncă înainte şi în 
aceeaşi clipă chiar, sări înapoi cu un ţipăt de durere, cu 
amândouă mâinile însângerate. În acelaşi timp făpturile 
diforme ce le întrezărise, se puseră în mişcare. Şi aceste 
făpturi erau douăzeci de inşi cu capul şi faţa cu căşti de fier, 
pieptul, braţele şi picioarele cu pavăză de oţel. Nişte 
oameni de oţel care înaintau cu un pas încet, uniform, fără 
o vorbă, fără un strigăt! 

Şi fiecare dintre ei îşi încrucişa lancea, o lance de tablă, 
foarte scurtă, ca o uriaşă lamă de oţel ascuţită pe ambele 
laturi, ascuţită ca un pumnal. 

Aceşti oameni mergeau pe patru rânduri; ţepuşele 
rândului al doilea, al treilea şi al patrulea venind la 
înălţimea ţepuşelor întâiului rând. Aşa că alcătuia târâiala 
unui şarpe a cărui fiece solz ar fi fost un pumnal. Şi asta era 
fioros de văzut. 

Roland tăcea şi el. Ce cuvânt l-ar fi putut rosti aiurirea 
gândirii sale. 

Numai din clipă în clipă încerca să apuce una din ţepuşe, 
şi de fiecare dată, o nouă ţâşnitură de sânge izvora din 
braţele sale; se apleca, se culca pe burtă, încerca să treacă 
pe dedesubt şi simţea ţepuşele pe fruntea lui. Se da mereu 


înapoi, tot mai înapoi, spumegând, gâfâind. Se dădu până la 
perete şi într-o fulgerare a lucidităţii ce i-o lăsa această 
hidoasă luptă, care întrecea toate urâţeniile închipuirii, îşi 
spuse că o să moară acolo. 

Dar nu! În spatele lui peretele se crăpă, se deschise; o uşă 
secretă se căscă. Ţepuşele înaintară. Simţi răceala oţelului 
pe gâtul său, se dădu mai înapoi, intră într-un gang 
întunecos. 

În gang oamenii îmbrăcaţi în oţel, având ţepuşe în mâini, 
intrară după dânsul şi continuară să înainteze cu acelaşi 
pas încet, în aceeaşi tăcere. 

Roland era la marginile nebuniei; instinctul vital atât de 
puternic în această admirabilă fire, îl împiedica numai să nu 
se arunce cu pieptul înainte spre ţepuşele întinse, ca să se 
sfârşească dintr-o dată. 

Se dădu înapoi. Nu fugi, ci se dădu înapoi, căutând mereu 
să apuce vreo suliță, nesimţind încă focul rănilor din care 
curgea sângele şiroaie. 

Cobori astfel o scară, apoi alta; pe urmă fu împins într-un 
alt culoar şi ajunse în cele din urmă la o boltă larg luminată, 
a cărei neaşteptată vedere îi smulse în cele din urmă un 
strigăt de fioroasă deznădejde. 

— Puntea Suspinelor! O! Puntea Suspinelor! 

Înţelegea în sfârşit unde îl împingeau! Înţelegea spre ce 
meleaguri diavoleşti îl silea să meargă fiara apocaliptică, 
zburlită cu pumnale! 

Grozăvie! Pe unde să fugă? Pe unde să scape de sulițe? Cu 
neputinţă! O, cu neputinţă! Elintră sub boltă! Se văzu pe 
Puntea Suspinelor şi. Deodată, din celălalt capăt al 
culoarului osândiţilor înainta altă ceată turnată în oţel, 
ciufulită, tăcută. Şi Roland se văzu închis, împins la mijlocul 
podului, şi fără veste, sub suliţele îndreptate asupra 
pieptului său, fu împins într-un fel de tainiţă de piatră. Şi 
abia se văzu acolo, şi se pomeni ferecat cu lanţuri la 
picioare, la piept, fapt care îl reduse la deplină neputinţă. 

Atunci cele două trupe dispărură. 


Năuc, aproape înnebunit, Roland privi înaintea lui. Înainte- 
i, drept în faţă, văzu scaunul de piatră, pe care se aşezau 
osândiţii de executat, nu pentru a-i ucide, ci pentru 
aplicarea unei pedepse mai îngrozitoare decât moartea. 

Ce pedeapsă? 

Se va vedea! 

În două clipe de răgaz, în timpul cărora, gânduri de 
nepătruns se zămisliră în mintea lui ca nişte prăpăstii ale 
groazei şi urii. 

Atunci dinspre capătul punţii el văzu mergând spre dânsul 
un grup de oameni. Ei se opriră în faţa scaunului de piatră. 
Pe scaun au legat un bărbat pe care-l aduseseră ferecat tot, 
vreo cinci sau şase soldaţi; omul acesta avea capul acoperit 
cu un văl negru, vălul osândiţilor. 

Şi când fu temeinic legat pe scaunul de piatră, întregul 
grup se deschise, se îndepărtă, pentru ca Roland să poată 
vedea. Cineva rosti: 

— Să i se scoată vălul! 

Roland îl recunoscu pe marele inchizitor Foscari, şi alături 
de dânsul pe călău. 

Călăul luă vălul negru. Şi un țipăt sfâşietor, un țipăt de 
groaznic chin, un strigăt neomenesc, ţâşni de pe buzele 
învineţite ale lui Roland. 

— Tatăl meu! Tatăl meu! Este tata! 

Roland recunoscându-şi tatăl legat pe scaunul de piatră, 
uită că el însuşi era înlănţuit, muşchii săi se întinseră într-o 
astfel de forţare, încât vinele frunţii, ca şi cele ale tâmplelor 
sale, se umflară atât de tare în ramificații albăstrui, de 
păreau că sunt gata, gata să plesnească. Zadarnică 
sforţare! Inelele lanțurilor îi sfâşiară braţele şi căzu jupuit, 
de nerecunoscut, fără glas, fără puteri. 

Bătrânul Candiano îl recunoscuse şi el pe Roland. Un 
geamăt înăbuşit horcăi în gâtlejul moşneagului. De aici 
înainte tatăl şi fiul nu se mai slăbiră din ochi, până la 
sfârşitul înfricoşătoarei scene. Şi era chinuitoare această 
supremă privire a celor doi osândiţi faţă în faţă, luminaţi de 


posomorâta lucire a două torţe, aplecaţi unul spre altul într- 
o atitudine, ce l-ar fi făcut şi pe Dante să se înfioare şi i-ar fi 
dezarmat închipuirea, privire ce conţinea explozia unor 
intraductibile simţăminte, privirea a doi bărbaţi ce ştiau că 
se vedeau pentru ultima oară! 

Şi buzele lor bântuite de o tremurătură ca de friguri, 
şopteau un neînțeles rămas bun, pe care numai inimile lor îl 
înțelegeau. 

Deodată vocea lui Foscari se auzi iarăşi: 

— Candiano, tribunalul în a lui înţelepciune, ţi-a dăruit 
viaţa. 

Roland tresări, şi ochii săi părăsindu-i pentru o clipă pe cei 
ai tatălui său, se opriră asupra marelui inchizitor cu o 
înfricoşătoare privire de nelinişte şi chin. 

Bătrânul Candiano îşi ridică, capul şi zise: 

— Cu ce drept m-a judecat tribunalul, fără să mă asculte şi 
pe mine? 

Vocea lui era ciudat de liniştită. 

— Tribunalul, răspunse Foscari, s-a inspirat din interesele 
superioare ale statului. Te-a judecat, te-a osândit. Ţi-a 
dăruit viaţa. Dar sfatul a trebuit să ia măsurile necesare 
pentru ca să te pună în neputinţă de a vătăma republica. 

— Înţeleg! Exclamă cu amărăciune Candiano, v-aţi adunat 
în umbră ca nişte nemernici şi v-aţi hotărât să mă aruncaţi 
în cine ştie ce temniţă, de unde nu voi mai ieşi niciodată. Ei 
bine, fie! Dar luaţi aminte! Fărădelegile voastre vor osteni 
pe oameni. La urma urmelor cerul şi pământul se vor mânia 
de toate aceste isprăvi ce le îngrămădiţi asupra oamenilor 
pentru mulţumirea ambițiilor voastre! Ce-mi imputaţi voi 
mie? Că prea mult am respectat libertăţile publice? Că n- 
am jertfit un norod întreg nesăturatei voastre sete de 
putere şi urâcioaselor voastre bănuieli? Ei bine, fie şi asta! 
Loviţi-mă, pentru că am fost cel mai voinic străjer ai legilor 
noastre, pentru că am cugetat după dreptatea veşnică? Dar 
fiul meu ce v-a făcut? Un copil de douăzeci de ani, 
domnilor! Dacă vă mai rămâne un simţământ de omenie în 


inimile voastre, îl veţi cruța. Veţi cruța nobila fată care 
plânge şi nădăjduieşte. Este ruga mea de apoi. Cu acest 
preţ mă învoiesc cu bucurie să-mi sfârşesc viaţa în puțuri 
sau sub celulele de plumb. 

— Candiano, spuse cu răceală Foscari, peste o oră vei fi 
liber! 

Un țipăt de bucurie îi scăpă lui Roland şi braţele pline de 
lanţuri se întinseră spre bătrân, în timp ce ochii săi se 
scăldau în lacrimi. 

— Tată dragă! O, tatăl meu, eşti liber! Foscari, fii 
binecuvântat! 

Un zâmbet mohorât zbârci buzele inchizitorului. Bătrânul 
Candiano se înfioră de spaimă şi chipul i se albi ca faţa unui 
cadavru. 

— O! Şopti el. Ei nu vor face una ca asta. Nu, ar fi prea 
fioros! 

Înţelesese nenorocitul! 

Căci, el unul, ştia! Ştia ce era acea libertate ce-o dădea 
Consiliul celor Zece acelora pe care voia să-i facă inofensivi! 

— Călău, zise deodată Foscari, fă-ţi datoria! 

— Călăul! Bâigui Roland. Ce să facă călăul, deoarece tatăl 
meu este liber? O! Continuă el pe neaşteptate. Dar este 
ceva monstruos! Milă, domnilor, milă! Înduraţi-vă de tatăl 
meu! O, netrebnicii! Ajutor! Ajutor! Nu! Îndurare! 
Îndurare! 

— Roland! Roland! Strigă bătrânul Candiano, într-un 
strigăt de sublimă jertfă de sine, nu te uita! 

Dar Roland privea! Vedea! 

Ochii săi hipnotizaţi nu se puteau dezlipi de la acest 
groaznic spectacol. Privi, văzu. Totul. Până la sfârşit. Privi cu 
părul zbârlit de groază, cu sudoarea agoniei pe frunte, cu 
trupul răsucit într-o zvârcolire a muşchilor, ca să rupă 
lanţurile. Şi iată ce văzu: 

În clipa când Foscari rosti porunca fatală, călăul se 
apropie cu o bruscă mişcare de Candiano, şi-i lipi pe faţă o 
mască de metal. 


Înăuntrul măştii, în dreptul ochilor, erau două vârfuri 
ascuţite de oţel scurte şi fine ca nişte ace. 

Călăul aplică mâna lui stângă pe capul osânditului, ca să-l 
poată ţine bine. 

Şi atunci, în timp ce Roland ţipa cerând îndurare şi milă, în 
vreme ce bătrânul se zvârcolea într-un ultim spasm al 
instinctului, mâna dreaptă a călăului apăsa cu tărie masca. 

Se auzi un urlet şi o horcăială. 

Horcăiala lui Roland, care leşinase. 

Un urlet veni din partea bătrânului Candiano, căruia 
călăul cu o singură mişcare a mâinii îi ridică masca şi 
legăturile, iar el se ridică în picioare, cu mâinile întinse, cu 
faţa găurită de două goluri sângerânde. 

Călăul îi crăpase ochii! 

Candiano era de-a pururi orb! 

Îngrozitoarea operaţie fusese cu atâta dibăcie îndeplinită, 
încât ochii nefericitului abia sângerară. Numai pleoapele 
umflate de durere rămâneau larg deschise, şi aceasta făcea 
o figură înfricoşătoare zbârcită într-o dureroasă 
schimonositură, cu două găuri negricioase şi sângerânde. 

Nebun de durere, moşneagul începu să umble cu 
înfrigurare, izbindu-se de toate piedicile, pipăind golul cu 
mâinile lui frământate de un tremur convulsiv, horcăind fără 
încetare într-o fioroasă tânguire. 

Doi oameni îl apucară fiecare de câte un braţ şi-l târâră 
afară din palatul ducal. 

La chei îl aştepta o barcă mare. Ea se îndepărtă 
numaidecât cu toată puterea vâslelor şi vâsli mult timp. În 
locul unde barca dădu de pământ, aştepta o trăsură la care 
erau înhămaţi doi cai voinici. 

Urcară pe orb în trăsură, tot aşa cum făcuseră şi la 
urcarea lui în barcă. Şi trăsura porni în galopul cailor. 
Alergă ore îndelungate şi se opri în sfârşit undeva, la 
intrarea unui sat. 

Atunci îl dădură jos pe orb. 


Candiano simţi că i se leagă de gât un sac cu ajutorul unor 
băieri, şi că i se pune un toiag în mână. 

Atunci el auzi o voce care îi spunea: 

— Domnule, ai pâine în traista dumitale, şi zece pistoli de 
argint. Ai înaintea ta un sat, unde vei găsi fără îndoială 
suflete milostive. Du-te, domnule, du-te. În voia şi mila lui 
Dumnezeu! 

Candiano înlemnit de groază şi de durere, rămase 
nemişcat în mijlocul drumului şi auzi trăsura ce-l adusese, 
îndepărtându-se grabnic. Zgomotul roţilor se micşora puţin 
câte puţin, şi se pierdu în depărtare. 

Atunci orbul îşi lăsă capul în jos şi un îndoit val de lacrimi 
prinse a curge din ochii săi fără privire. 

Roland căzuse leşinat în clipa fioroasei torturi aplicată 
tatălui său. Foscari şi oamenii care îl înconjurau, aşteptară 
cu răbdare ca tânărul să-şi vină în fire; dar nu făcură nimic 
spre a grăbi această revenire a lui. Aşteptau în tăcere. 

Abia după douăzeci de minute îşi redeschise Roland ochii 
şi privi în juru-i rătăcit. 

— Roland Candiano, strigă Foscari. 

Tânărul aruncă asupra-i o privire mirată, fără să răspundă. 

— Roland Candiano, mă auzi? 

— Cine mă strigă? Să fie oare tatăl meu? 

— Roland Candiano, am să-ţi transmit hotărârile sfatului 
suprem în ceea ce te priveş-te. Ascultă. 

— Uite-o pe Leonora, zise tânărul cu un zâmbet. Vezi, tată, 
câtă frumuseţe, şi vezi, mai ales farmecul nesfârşitei sale 
graţii mă transportă în necunoscut. 

— Roland Candiano! Reluă marele inchizitor, răzmeriţa ce- 
ai provocat-o cu complicitatea tatălui dumitale a fost 
înăbuşită, graţie lui Dumnezeu, şi mulţumită energiei 
noastre. Dar este drept să fii pedepsit, cum a fost şi dogele 
trădător al datoriilor sale. Roland Candiano, tribunalul ţi-a 
dăruit viaţa, după stăruinţele nobilului Altieri. Roland 
Candiano, eşti osândit la închisoare veşnică! 


Roland parcă nici n-ar fi auzit aceste cuvinte. Se juca cu 
lanţurile lui, cu o înfăţişare de copil mirat. 

— Să-l ducă de aici! Zise Foscari. 

— Trebuie să i se lase lanţurile? Întrebă temnicerul şef, 
care era de faţă la această scenă. 

Foscari îl privi fără milă pe Roland. 

— De prisos! Zise el scurt şi cuprinzător. 

— În ce celulă trebuie dus? Mai întrebă temnicerul. 
Foscari se gândi o clipă, apoi rosti: 

— Duceţi-l la numărul 17! 

Oamenii care-i înconjurau pe Foscari erau făpturi de fier, 
inimi de piatră. Dar ei se cutremurară de groază. 

Atunci Roland fu dezlegat. Un temnicer îl luă de braţ şi-l 
târi. El nu opuse nici o împotrivire, ci se lăsa dus fără a rosti 
o vorbă. După ce au străbătut puntea, temnicerul şi 
prizonierul pătrunseră în închisoare coborând trei caturi de 
trepte ponosite, mucegăite. 

Roland începu să dârdâie de frig şi spuse foarte încet: 

— Mi-e frig. Mi-e tare frig! 

Coborau, încă se mai afundau în măruntaiele pământului. 

Pe măsură ce răzbeau în sânul acestei locuinţe a celor 
afurisiţi, Roland scăpa în treacăt plânsete înăbuşite sau 
strigăte de nebunie. Dar nu i se dădea nici o atenţie. 

Mergea, zguduit de un fior ca de gheaţă, şi repeta uneori: 

— Mi-e frig, tare frig. 

Temnicerul deprins, negreşit, cu exprimarea durerii 
omeneşti, cu inima de multă vreme închisă milei, nu spunea 
nici un cuvânt şi continua să-l ducă mai departe. 

Întunecimea devenea din ce în ce mai deasă. 

O atmosferă puturoasă îşi rostogolea greoi umezelile în 
aceste întunecoase coridoare. 

Dar temnicerul părea că respiră uşor şi se călăuzea fără 
lumină, căci plămânii şi ochii i se obişnuiseră deja cu 
mizeria şi bezna, cum se deprinde inima cu nemiloasa 
nepăsare. 


În cele din urmă omul acesta se opri şi lăsă braţul lui 
Roland. Nefericitul rămase nemişcat, înfiorându-se 
îngheţat. 

Auzi scârţâind fierul în fier; avu senzaţia unei răbufneli de 
aer mai jilav, mai puturos, mai îngheţat! 

Se simţi împins în ceva foarte negru, şi auzi închizându-se 
uşa, al cărei zgomot se auzi din ecou în ecou. 

Roland se afla în celula cu numărul 17. 

Era şters din lista celor vii. Gândirea i se întunecase în 
prăpădul fericirii sale. Era nebun. Era ca şi mort. Numai 
suferinţa mai pâlpâia în el. 

Temniţa numărul 17 era o celulă destul de mare: solul i se 
compunea din lespezi mari de piatră iar zidurile erau făcute 
din uriaşe pietre foarte lucioase, pe care le acoperea un 
uşor strat de silitră. Un îngust pat de campanie era înfipt 
într-o tăblie a zidului. Acest pat se compunea din lespezi de 
piatră lucie. În faţa uşii spre tavan, o ferestruie cu gratii de 
fier ascuţite. Într-un colţ un ulcior plin cu apă. Pe ulcior o 
pâine. Undeva, fără să se poată preciza locul, se auzea un 
fel de plescăială monotonă, şi înăbuşită. Era apa canalului. 
Era întuneric, o întunecime deplină; era frig şi în afară de 
pleoscăiala apei alunecând pe lespezile de piatră în partea 
exterioară a închisorii, nu se auzea nimic altceva decât, din 
răstimp în răstimp, strigătul de moarte al vreunui 
nenorocit. 

Roland se refugiase într-un colţ al celulei şi cu ochii măriţi 
contempla bezna. Nu mai avea nimic viu în el. Nu simţea 
nici măcar rănile de la mâini. Singura impresie era aceea a 
unui frig dureros ce stăruia în acest sărman trup, aruncat 
de viu în fundul unui mormânt. 

Capitolul VIII Banditul. 

O scenă rapidă se desfăşurase în piaţa San-Marc, în clipa 
când mama lui Roland se năpustise în mulţime, unde 
încăierarea era mai deasă. Fu văzută despletită, furioasă, 
arătând cu degetul palatul şi strigând cuvinte ce nu le 


pricepea nimeni, căci descărcăturile archebuzelor îi 
întreceau vocea. 

Din instinct Silvia alergă la locul unde încăierarea era mai 
puternică, şi strigă: „Irăiască Roland Candiano!”. Acolo 
vreo douăzeci de oameni zdrenţăroşi, negri de praf şi de 
sudoare, urlând, se zvârcoleau nebuneşte şi se retrăgeau 
încetul cu încetul, ţinând piept soldaţilor. Printre ei era un 
uriaş ce urla ca un nebun. Acesta părea a fi şeful lor. 

Deodată un om, care se târâse din grup, se apropie de 
uriaş şi-i spuse: 

— De prisos să continui, Scalabrino! Vezi că s-a sfârşit 
totul şi că poporul fuge în toate părţile. 

Banditul aruncă în juru-i o privire însângerată şi văzu într- 
adevăr că răzmeriţa învinsă se irosea, oamenii azvârlindu-şi 
armele, femeile scoțând strigăte de groază. 

— Şi măria sa Roland? Întrebă el cu o voce răguşită. 

— Fii liniştit în privinţa lui. A căpătat acum ceea ce voia, 
mulţumită ţie, Scalabrino. 

— Atunci, trebuie să ne ducem? 

— Da, da, totul s-a sfârşit! Ah, aşteaptă! 

Omul o zărise pe Silvia care înainta groaznică, 
amenințătoare. 

— Vezi tu femeia asta? Exclamă el apucând braţul 
banditului. 

— O văd! 

— O recunoşti? 

— Nu! 

— O sută de pistoli pentru tine mâine dimineaţă, dacă ea 
moare. Vezi, de fă cum e mai bine. Ai de ales între apa 
canalului şi pumnal! 

Un val de fugari îi despărţi pe cei doi inşi. 

— O sută de pistoli! Murmură Scalabrino. Meşteşugul este 
bun. 

Se năpusti spre Silvia şi în clipa când aceasta cădea de-a 
buşilea, atinsă la frunte, el o înşfacă, o ridică pe sus, o duse, 
ajunse la o gondolă şi se făcu nevăzut. 


Puţin câte puţin marea nelinişte din ajun se potoli, se 
stinse şi noaptea senină învălui cu umbrele ei leşurile din 
piaţa San-Marc. 

În noaptea aceea pe cheiul lagunelor, de parcă ar fi tinda 
Adriaticei, o biată cameră a unei case dărăpănate era încă 
luminată pe la ora trei dimineaţa, adică cam în clipa când 
Roland cobora spre celula 17. 

În această cameră, pe un pat prost, era lungită o femeie a 
cărei frunte însângerată era legată cu cârpe. La căpătâiul 
ei, o fată tânără care purta hainele deschise ale fetelor din 
popor, veghea în picioare şi umezea din când în când buzele 
rănitei, la care se uita cu milă. Într-un colţ al odăii un om 
voinic cât un uriaş sta de asemenea nemişcat şi tăcut. 
Femeia era Silvia, mama lui Roland; fata era o săracă, care 
locuia în acea casă şi omul era banditul Scalabrino. 

Pentru ce n-o ucisese încă pe Silvia? Aştepta oare 
momentul cel bun? Se înălţase în inima lui zorii milei? Cum 
sună jumătate după ora trei, Scalabrino îşi dădu seama că 
se făcea ziuă şi stinse făclia, care până acum luminase acest 
nenorocit interior. 

În acea clipă Silvia făcu o mişcare. Scalabrino, cu un fel de 
sfială sălbatică, se apropie de pat, şi timp de câteva clipe 
contemplă trăsăturile palide ale rănitei. 

— Ce spui tu de asta, Juana, întrebă el cu o voce înceată. 
Eu cred că rana se închide şi că n-ar fi lucru mare? De 
altminterea rănile de la cap nu-s periculoase, altfel, pe 
coarnele lui Satan, demult aş fi sub pământ. 

Tânăra scutură din cap şi şopti: 

— Nu la cap este cel mai dureros rănită ci la inimă. Biata 
femeie! După cuvintele scăpate în aiureala ei, este lovită de 
o groaznică mâhnire. 

Uriaşul tresări şi-şi întoarse privirea. Apoi începu să se 
preumble în lung şi-n lat, bombănind înăbuşite ameninţări. 
Deşi era cu picioarele goale, zgomotul înăbuşit al paşilor săi 
negreşit că fusese destul s-o trezească pe rănită, care 


deschise ochii. Ea îi făcu semn lui Scalabrino să se apropie 
de pat. 

Banditul se supuse cu acea sfială ce am mai arătat-o şi 
care era atât de ciudată la un asemenea ins. 

— 'Te recunosc, zise Silvia, dumneata m-ai izbăvit. 

Ea părea foarte liniştită. Poate că-şi stăpânea 
deznădejdea, pentru ca să poată chibzui mai bine. În ochii 
ei aţintiţi asupra unui punct nu erau lacrimi. loată 
exaltarea ei căzuse. Cine ştie dacă printr-o minunată 
judecată, aşa cum o fac mamele în anumite împrejurări 
înspăimântătoare, nu ajunsese să-şi spună că nu avea 
dreptul să plângă, să sufere, şi că nu trebuia să-şi adoarmă 
în durere niciuna din puterile sale, şi că orice simţământ al 
ei, toată judecata sa, întreaga ei gândire, trebuiau să fie 
întrebuințate ca să-şi scape fiul! 

Este sigur că, pentru cine-o cunoştea pe Silvia, pentru cine 
ar fi putut ghici în ea pe mama cea duioasă şi într-adevăr 
mamă - adică devotamentul şi abnegaţia ce nu se cunosc, 
este sigur că ea oferea în acel moment o privelişte sublimă, 
şi că liniştea asta era încă de o măreție fioroasă. 

Banditul îşi plecase capul. 

— Vorbeşte, spuse ea cu blândeţe, am nevoie să ştiu totul. 
Eşti chiar dumneata acela care m-a înşfăcat în clipa când 
am primit lovitura aceasta de pe frunte? 

— Da, doamnă, eu sunt. Cât priveşte ca să spuneţi că v-am 
scăpat. Pe toţi dracii! Ce am, aşadar, de ieri încoace. În 
sfârşit, pe scurt, iată cum s-au întâmplat lucrurile. Aţi ieşit 
din palat. Vă văd încă. Eraţi atât de grozavă, încât mi-a fost 
frică mie, căruia niciodată nu mi-a fost teamă! Vă reamintiţi 
lucrul acesta, doamnă? 

— Da, spune mai departe. 

— Pe sfânta Maria Formosa, s-ar zice că tremur! lertaţi- 
mă, doamnă. Atunci deci, v-aţi aruncat printre noi şi aţi 
strigat cuvinte în aşa fel, încât simt şi acum că mi se înfioară 
măruntaiele. Şi asta se întâmpla în clipa când 
descărcăturile archebuzelor începeau să fie trase asupra 


poporului şi când suliţele şi halebardele învăluiau pe cei mai 
turbaţi. Atunci iată, soldaţii s-au aruncat asupra voastră. Şi 
eu cu haiducii mei m-am aruncat asupra soldaţilor, v-am 
luat în braţe şi v-am adus aici. 

Banditul tremura într-adevăr vorbind astfel. Emoţii 
necunoscute aruncau tulburarea în seninătatea sufletului 
său incult. 

Silvia reluă cu aceeaşi linişte: 

— Aşadar, poporul a fost învins? 

— Învins, foarte rău învins! Vreo sută de morţi în piaţa 
San-Marc, tot atâţia înecaţi în canale, trei sau patru sute de 
răniţi şi arestaţi. Ah! Acesta este lucrul cel mai groaznic. 
Aşa că este tăcere în oraş! Ascultaţi, doamnă! Nu auziţi nici 
un cântec de luntraş în dimineaţa asta. 

— Astfel poporul n-a putut pătrunde în palat! Reîncepu 
Silvia cu aceeaşi voce monotonă şi concentrată. 

Îşi aţintea ochii săi cenuşii, foarte senini, asupra lui 
Scalabrino. 

— Să intre în palat! Ar fi fost egal cu a încerca să spargă 
uşa întunecimei sale Satana! Nu, doamnă, nu. Dar de ce să 
ne gândim la aceste lucruri? Haide, haide. Spuneţi-mi mai 
bine cine sunteţi, şi care-i nenorocirea voastră. Vă voi duce 
unde doriţi. 

— Dar de unde s-a iscat revolta? Întrebă Silvia fără să fie 
auzită! 

— Ah, ah! De unde s-a aprins revolta? Hm! Revolta, 
doamnă! Ziceţi revoltă? Nu acesta poate să fie cuvântul. 
Juana, du-te în odaia ta, fata mea, o să te înapoiezi 
numaidecât. 

Fata se supuse cu o grabă plină de teamă. 

— Revolta, doamnă! Reluă uriaşul cu o voce stinsă. Să-mi 
rupă diavolul gâtul, dacă ştiu de unde a izbucnit! Ceea ce 
ştiu, eu unul, este că am primit douăzeci de pistoli pentru 
mine, şi câte doi de fiecare pentru oamenii mei, pentru ca 
să strig: „Trăiască Roland Candiano!” şi să trag câteva 
focuri de durdă în aer. 


Silvia asculta acum cu ochii măriţi de adâncă luare-aminte 
şi de groaza celor ce se întrezăreau. 

— Ce se spune? la să vedem, vorbeşte! 

— O! Cum mai tremură acum vocea dumneavoastră! Nu 
are a face! V-am văzut aşa de curajoasă, atât de 
înspăimântătoare, încât îmi insuflaţi o ciudată încredere! Ei 
bine, se zice că din pricina strigătelor noastre, din cauza 
focurilor noastre de durdă, din pricina neorânduielii ce-am 
dezlănţuit-o în popor, Roland Candiano, este în temniţă. 
Nenorocire! Dacă este aşa, n-am să mi-o iert niciodată! 

— Aşa este! Zise Silvia cu un astfel de accent de 
deznădejde, încât banditul se dădu doi paşi înapoi. 

— Aşa este? Mugi înăbuşit omul. Cum ştiţi asta? 

— O ştiu, pentru că l-am văzut arestat chiar în faţa mea, 
auzi tu? O ştiu, pentru că am văzut pe toţi prietenii lui 
părăsindu-l, şi până şi pe logodnica lui lepădându-se de 
dânsul! Nenorocitule. Deci tu ai plămădit revolta, pentru ca 
el să fie învinuit şi osândit! Tu eşti! Stai! 

Ea se sculă îngrozitor de înfuriată. 

— Dar cine eşti dumneata, aşadar? Urlă Scalabrino dându- 
se înapoi. 

— Sunt mama lui! Zise Silvia mergând spre omul acela. 

Banditul căzu în genunchi, fruntea lui atinse podeaua şi un 
hohot de plâns îi sfâşie pieptul mare: 

— Mama lui! Gemu el. Mama lui! Trebuia să se întâmple şi 
asta. Şi eu sunt acela care am pricinuit arestarea lui! 
Ucideţi-mă! O, ucideţi-mă! 

Mama lui Roland se opri înmărmurită. Banditul ridică 
asupra ei o faţă mohorâtă şi răvăşită de zbucium. 

— lată, doamnă, zise el, în viaţa mea de bandit am ucis 
mulţi oameni. Asta-i meseria mea. Pumnalul meu este la 
îndemâna cui este mai slab spre a se răzbuna, sau e prea 
fricos. De asemenea am furat. Am pătruns în palate pe care 
le-am jefuit. Durda mea a doborât nu numai un pândar 
asmuţit pe urmele mele. A fura, a ucide, asta-i meseria mea, 


v-o spun. Ei bine, pentru întâia oară în viaţa mea am 
impresia că am săvârşit o crimă! 

— Lămureşte-mă! Zise Silvia cu asprime. 

— Fiul vostru! Măria sa Roland. 

— Ei bine! Vorbeşte. 

— Am fost plătit ca să-l atrag într-o cursă. El m-a învins. 
Putea să mă ucidă. În locul lui n-aş fi şovăit. El m-a iertat. 

— O nobilul meu fiu! Murmură mama. 

Şi ea îl privi mai puţin aspru pe banditul care vorbea 
despre fiul ei, care proclama mărinimia lui. 

— Şi apoi, vedeţi dumneavoastră, continuă Scalabrino cu 
un fel de sălbatică asprime, ceea ce mi-a zguduit sufletul, 
dacă am avut vreunul! Ceea ce a făcut să tresară în mine, 
ceva ce nu exista mai înainte, n-a fost faptul că mi-a salvat 
viaţa. Viaţa! Nu ţin atât la ea! Dar de l-aţi fi auzit spunându- 
mi: „Nu ţi-a fost frică!”. Mi-a vorbit cum se vorbeşte unui 
om, fără ură, fără dispreţ. O! Mai cu seamă fără dispreţ! Şi 
eu care sunt obişnuit să nu văd în jurul meu decât ură şi 
dispreţ, lucrul acesta m-a schimbat. Nu mai sunt eu! 

Scalabrino se sculă, începu să umble cu nelinişte prin 
cameră, vorbind cu o voce întretăiată: 

— Şi eu, ca să-l răsplătesc, am lucrat ca să-l aresteze. Este 
drept că nu ştiam asta. Dar ar fi trebuit s-o ştiu! Da, aici e 
fărădelegea vieţii mele. Aşa că, doamnă mă puteţi ucide, 
dacă vă e pe plac. Hoitul meu nu merită mila. Şovăiţi? Asta 
nu-i totul, continuă el cu un fel de deznădejde. 
Dumneavoastră, care sunteţi mama celui care s-a milostivit 
de mine, credeţi că am vrut să vă scap? Aflaţi adevărul, 
fiorosul adevăr. M-am aruncat asupra dumneavoastră şi v- 
am răpit pentru că mi s-au făgăduit o sută de pistoli, dacă 
vă ucid! 

— Să mă ucizi pe mine? 

— Da, pe dumneavoastră. pe dumneavoastră mama Măriei 
sale Roland! Îmi înţelegeţi acum josnicia? 

— Şi pentru ce nu m-ai omorât? 


— Ah, iată! Parcă ştiu eu de ce? În canal am fost de zece 
ori gata să vă arunc în apă. Aici, în această odaie, mi-am 
pipăit vârful pumnalului, apropiindu-mă de dumneavoastră. 
Şi n-am putut! Eraţi leşinată, eraţi cu ochii închişi. Ei bine, 
mi s-a părut mai greu să vă lovesc, decât să atac zece 
oameni bine înarmaţi! Văd că vă gândiţi, doamnă. Ce 
cugetaţi? Sunt un mare ticălos, nu-i aşa? Vă îngrozesc? Mă 
blestemaţi? 

— Te deplâng, zise Silvia. 

— Mă deplângeţi? 

— Şi te iert! 

— Ea mă deplânge! Ea mă iartă! Îmi întind laţul împotriva 
fiului, şi fiul îmi dăruieşte viaţa! Primesc s-o omor pe mamă, 
şi mama mă deplânge şi mă iartă! Şi iată totuşi făpturile pe 
care le izbeşte nenorocirea! Un preot, într-o zi, când 
credeam că o să mor, mi-a vorbit despre iad şi nu mi-a fost 
frică de el. De atunci, de câte ori n-am privit cerul ca să 
descopăr în el pe Dumnezeu, şi nu l-am văzut! Desigur că 
nu este nici Dumnezeu, nici diavol, deoarece astfel de 
făpturi plâng şi suferă! 

Faţa banditului era scăldată în lacrimi, poate cele dintâi 
din viaţa lui. Silvia se duse drept spre dânsul şi-i apucă 
mâna. El se înfioră. 

— Cum te numeşti tu? Întrebă cu blândeţe Silvia. 

— Scalabrino. 

— Ei bine, Scalabrino, vrei să-ţi îndrepţi răul ce l-ai făcut? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vrei tu să mă ajuţi să-l scap pe fiul meu? 

— Dacă o vreau? Pe coarnele diavolului! Dacă trebuie, îmi 
dau şi viaţa pentru el. 

— Vrei tu să fii al meu până ce Roland va fi liber? Vrei ca la 
un semn al meu, să încerci şi imposibilul, să fii gata la orice 
oră din zi şi din noapte, să loveşti pe cine voi spune să 
loveşti, să nu-ţi mai aparţii, să fii în mâna mea arma 
prevăzătoare şi nemilostivă, cu care voi îndrepta loviturile? 


Răzgândeşte-te înainte de a te angaja. Căci asta va fi 
îngrozitor. 

Banditul întinse mâna, ca pentru un jurământ solemn. 

— Din această clipă, zise el, sunt al dumneavoastră. 
Porunciţi, şi mă supun. Sunt robul vostru. Oricât de 
îngrozitor ar fi, voinţa mea va fi mai îngrozitoare încă. La 
orice oră din zi şi din noapte voi fi gata. Şi din acest 
moment vă zic: prin ce şi prin cine trebuie să încep? Pe cine 
trebuie să-l lovesc mai întâi? 

Şi mama lui Roland răspunse cu o voce înăbuşită: 

— Cu Leonora Dandolo! 

Capitolul IX Leonora. 

Timp de opt zile ce urmară după arestarea lui Roland, 
Leonora, aiurând de înfrigurare, fu atârnată deasupra 
acestei prăpăstii a neantului, în care, la cea mai mică 
izbitură, va fi aruncată făptura vieţuitoare, doborâtă de 
patimă. Graiul poporului numeşte acest lucru: „a se afla 
între viaţă şi moarte”. 

Totuşi veni ora când gândirea fetei se desprinse din 
negurile frigurilor şi când tânărul ei trup, de o atât de 
fermecătoare voinicie, învinse moartea şi reveni la viaţă. 

Tatăl ei o veghease în această perioadă de suferinţă, în 
care fiecare clipă putea să fie mortală. 

Făpturile care se dau în întregime, la rău sau la bine, sunt 
fenomene, deoarece mama, în misterioasa-i milostivire, a 
dozat în fiecare om cantităţi aproape egale de răutate şi de 
bunătate. Dandolo o iubea pe fiica sa. El plânse cu 
sinceritate. Suferea în tăcerea inimii sale părinteşti 
chinurile de neînchipuit ale omului care vede murind sub 
ochii săi carnea din carnea lui. Şi când Leonora fu în cele 
din urmă izbăvită, cunoscu pentru un moment curata 
bucurie lipsită de orice socoteală. 

Altieri, în timpul acestor opt zile, nu se arătă pe acolo. Se 
mulţumi să umble, posomorât şi îngândurat, prin insula 
Olivolo, se prezenta de douăzeci de ori, ziua sau noaptea, la 
uşa casei, ca să afle veşti, întrebând cu o privire pe slujnică, 


ducându-se înveselit sau disperat, după cum ducea cu sine 
o vorbă de speranţă sau de deznădejde. 

Dar când Dandolo fu sigur că fiică-sa era scăpată, simţi că 
se deşteaptă iar ambiția în el. Îşi spuse că Leonora ar uita în 
chip fatal drama şi s-ar deda iar dragostei. Şi se gândi că 
trebuia să călăuzească acest amor şi să facă din el unealta 
norocului său. 

După trecerea acestor două luni, Leonora, în 
convalescenţă, sta într-o seară sub cedrul cel mare din 
grădină. Îi plăcea să se refugieze aici şi-şi petrecea ore 
întregi visând, nu se ştie la ce. 

Nu plângea. Închidea în sine doliul după logodnicul ei, şi 
de asemeni doliul iubirii ei! Dar totuşi, când tatăl său era în 
faţa ei, întrebările se îmbulzeau pe buzele sale, fără ca ea 
să fi avut curajul să le spună. 

În seara aceea îndrăzni. Inima i se umflă gata să sară din 
piept. Prea multe lucruri se izbeau în gândirea ei 
îndurerată. 

— La ce te gândeşti tu, Leonora? Întrebă Dandolo luându-i 
mâna, hotărându-se să vadă limpede în inima fiicei sale. 

Ea şovăi câteva minute, chinuită parcă de teamă, apoi zise: 

— Tată, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu el! Mi se pare că 
lucrul acesta m-ar mai uşura. 

— Vorbeşte, copila mea, sunt cu totul gata să-ţi răspund. 

— Tatăl lui? 

— Plecat. Departe de Veneţia, nu se ştie unde. 

— Ah! Şi mama sa? 

— De asemeni, dispărută. 

— Ah! 

Ea mai şovăi încă, şi cu o voce slabă spuse: 

— Şi el? 

— Roland Candiano? 

Leonora la acest nume fu zguduită de un fior şi se albi la 
chip. Il se păru că avea să i se arate Roland, că nu se 
întâmplase nimic. Că se deştepta dintr-un vis monstruos. 

În acea clipă sună miezul nopţii. 


Cu inima zvâcnind, Leonora ascultă cele douăsprezece 
lovituri de aramă în văzduhul călduţ al nopţii îmbălsămate; 
binefăcătoarea emoție o făcu să-i curgă lacrimi din ochi, se 
şterse şi apoi murmură: 

— Miezul nopţii! Ora când el mă părăsea. Ora când alerga 
la aceea pe care o iubea! 

După paloarea feţei, după privirea ei fixă şi aspră, după 
atitudinea-i mută, Dandolo înţelese că sosise clipa să dea o 
lovitură definitivă şi să-şi termine planul ce i-l încredinţase 
Altieri. 

EI roşi şi cu o voce înăbuşită continuă: 

— Nu te mai gândi la acest bărbat, fata mea! Ela părăsit 
Veneţia. A plecat fără să te mai vadă, ingratul. Fără să-l 
vadă pe nobilul Altieri, care s-a înverşunat să-l apere în faţa 
Consiliului şi să obţină viaţa lui mai întâi, apoi libertatea sa! 
Uită-l, fata mea! Uită-l pe omul acesta şi pe tatăl lui şi pe 
mama sa! Este o familie blestemată. 

— Ela plecat? Zise Leonora. 

— Lovitura lui a dat greş, după cum ştii, şi a fost arestat. 
Mulțumită cerului, încă nu erai nevasta lui. Mă înfior la 
gândul că acest complot ar fi putut fi descoperit prea târziu. 
La trei zile după arestarea lui, Altieri obţinu să i se redea 
libertatea, sub jurământul solemn să nu mai încerce nimic 
împotriva republicii. El jură şi plecă. Ce s-a întâmplat nu se 
ştie. 

— A plecat? Întrebă fata. 

Cu nepăsare Dandolo continuă: 

— Tânărul ăsta este de altminteri mai mult de plâns, decât 
de osândit. A suferit înlănţuirea unei iubiri ruşinoase, atunci 
când îl credeam sincer îndrăgostit de tine. O, biata mea 
copilă! 

— Plecat! Repetă Leonora cu o voce slabă ca o suflare. 

Nemilos, tatăl sfârşi: 

— Se zice că a fost împins de capriciul unei femei rele, o 
romană venită la Veneţia pentru a pune la cale dezordinea. 
Nenorocitul tânăr în patima lui. 


— Taci, tată, taci! 

— Îţi spun aceste lucruri ca să-l dezvinovăţesc puţin. 
Crima ce a premeditat-o şi a început s-o execute, lovindu-l 
pe nefericitul Davila, ei bine această crimă în definitiv nu-i a 
lui singură. Acea femeie. 

— Fie-ţi milă şi taci! Vezi doar că mor! 

Leonora se răsturnă pe spate, cu dinţii strânşi într-o 
îngrozitoare criză, ţeapănă, cu o lacrimă uscată pe 
marginea pleoapelor ei închise. 

Nenorocitul tată fu îngrozit. Apucă pe fiica sa de braţe şi 
fu gata să strige: 

— Fata mea! Vino-ţi în fire! El este victima sfinţită, mai 
vrednică decât oricând de iubirea ta! El n-a trădat! Le 
adora şi ispăşeşte în putori crima de a te fiiubit! 

Da, aceste cuvinte fremătară o clipă în gândirea lui. 

Dar gura gata să le rostească, rămase mută. Aiurit aidoma 
criminalului care vine de loveşte pe nevinovat şi se apleacă 
asupra cadavrului într-o posomorâtă gândire, a rămas 
încovoiat asupra fiicei sale, cu fruntea plină de sudoare, 
sudoarea laşilor! Şi începu să tremure din toate 
mădularele, căci în clipa când adevărul avea să ţâşnească 
dintre buzele sale, o umbră se ridicase lângă dânsul. 
Această umbră era Altieri. 

Altieri cu ochii ameninţători, cu un deget la gură, impunea 
tăcerea lui Dandolo. 

— O! Gemu tatăl. Sunt pe drumul crimei! 

Când a doua zi Leonora îşi învinse durerea, ea apăru 
foarte schimbată. Trăsăturile i se imobilizaseră parcă. Nu 
se mai plângea şi îşi reluă ocupațiile obişnuite, conducând 
casa, ducându-se şi venind ca de obicei. Nu mai fu văzută 
niciodată rătăcind pe sub cedrul cel mare din grădină. 
Numai ochii ei măriţi vorbeau mai adânc, ca şi cum s-ar fi 
deschis în ei nişte prăpăstii. 

Niciodată nu mai vorbi despre Roland, nici despre scena 
logodnei sale. Primea cu aceeaşi nepăsare pe toţi cei ce 
voiau să-l viziteze pe tatăl ei. Printre aceştia, cel mai 


stăruitor şi mai des în casă, era Altieri, care sfârşi prin a 
deveni un obişnuit al casei. 

Capitolul X Mama. 

Convorbirea dintre mamă şi Scalabrino se prelungi timp 
îndelungat. Mama lui Roland vorbea cu glas scăzut, şi 
banditul asculta cu luare-aminte, răspunzând uneori cu o 
vorbă sau cu un gest. 

Banditul, care-o întreba cu cine trebuie să înceapă opera 
de răzbunare, a auzit că bătrâna îi spusese: 

— Cu Leonora Dandolo! 

Într-adevăr, în acel moment ea o ura de moarte. Că Roland 
fu părăsit de cer şi de pământ, că întregul univers se 
înverşunase a-l da pieirii, asta o admitea dânsa. Dar ca 
Leonora să-şi fi călcat jurământul de dragoste şi să fi fugit 
în chip mişelesc de logodnicul ei, asta i se părea un lucru 
atât de neaşteptat încât nici nu credea că le-a văzut ea 
însăşi! 

Îşi reamintea de convorbirile lui Roland, în care numele 
Leonorei revenea în fiecare clipă. Nu vorbea decât de 
dânsa, nu se gândea decât la ea, nu trăia decât pentru ea! 
Leonora era lumea lui, cerul său, totul pentru dânsul. Când 
se înapoia seara la palat, venind de la casa lui Dandolo, se 
aşeza pe o bancă mică la picioarele mamei sale, îşi punea 
capul pe genunchii ei şi lăsa să i se reverse inima. 
Cuvintele, gesturile adoratei, el le povestea toate. Şi ce 
nelinişti la cea mai mică indispoziţie, ce bucurie când 
alarma trecea! 

Atunci erau râsete de copil fericit, săruta nebuneşte capul 
cărunt al bătrânei mame, pururea veşnicul refren de 
dragoste revenea pe buzele sale. 

Şi ea nemernica, vicleana, mincinoasa, ea femeia 
îndrăgostită, se îndepărtase de dânsul! 

Gândindu-se la aceste lucruri cu hohote de plâns ce 
izbutea să şi le stăpânească, Silvia îşi strecura ura în mintea 
banditului atent. Când spuse tot, când ea crezu că omul o 
înţelesese bine, sfârşi: 


— Du-te. Dar nu lovi. De mâna mea trebuie să piară dânsa. 
Du-te şi adu-mi-o, vom începe cu dânsa! Du-te şi adu-mi în 
curând veşti. 

— În două ore le veţi avea! Zise Scalabrino. 

El ieşi numaidecât. 

Mama lui Roland se aşeză într-un colţ al bietei locuinţe, îşi 
acoperi capul cu un voal, ca pentru a armoniza ziua de 
afară cu noaptea gândurilor sale, şi aşteptă. 

După trecerea a două ore, Scalabrino nu se înapoiase, 
cum făgăduise. La amiază tot lipsă era. 

— Doamnă, spuse o voce compătimitoare, nu vreţi să 
mâncaţi puţin? 

Silvia ridicându-şi capul, o recunoscu pe Juana. 

— Mulţumesc, copila mea, spuse ea încetişor. 

— Nu vreţi să vă primenesc compresa de pe frunte? 

— Fruntea nu mă mai doare! 

Juana aşteptă câteva clipe, apoi şopti: 

— Biată femeie, cât vă deplâng. 

Apoi se retrase tot cum venise, fără a face zgomot. Ziua 
trecu. Scalabrino nu se înapoie! 

Nici a doua zi, nici a treia zi nu se arătă. Îngrijită de Juana, 
care-i ţinea tovărăşie, mama lui Roland aşteptă timp de 
patru zile. Atunci deznădejdea începu a-i năpădi sufletul. 

În timpul acestor patru zile nu se gândise decât să se 
răzbune sau să-l scape pe fiul său. Şi de la început o 
stăpânise ideea răzbunării. 

Dispariţia lui Scalabrino îi dădu o lovitură grozavă. 

Cum să facă acum? 

Singură în Veneţia, bătrână, slăbită, ce putea ea încerca? 
Nu avea în jurul ei decât pe această Juană, aproape un copil 
abia de paisprezece ani. 

Atunci în timpul acestor omorâtoare ceasuri de 
singurătate şi de disperare, inima Silviei tresări, zvâcni; 
ochii ei plânseră, ideea răzbunării se domoli, se micşoră. 

Dar pe măsură ce mândria ei de patriciană se abătea, 
iubirea pentru fiul ei creştea, se mărea în inima ei şi lua 


forma unei idei fixe. 

Să-l scape! O, să-l scape cu orice preţ! Dar cum? Energia 
bietei femei surexcitată mai întâi de groaznicele 
evenimente ce s-au desfăşurat sub ochii săi, scădea. Şi se 
părea că odată cu lacrimile ei se scurgea şi puterea ce-o 
susţinuse până atunci. 

Într-o dimineaţă Juana o văzu ieşind. 

— Unde vă duceţi, doamnă? Întrebă ea cu sfială. Silvia 
făcu acel gest nelămurit care înseamnă că se duce la 
întâmplare, şi se îndepărtă. Peste o oră era în faţa palatului 
Foscari, pândind pe marele inchizitor. Ziua trecu fără ca ea 
să-l fi zărit. Pe înnoptate se înapoie în sărăcăcioasa cameră 
de pe chei. Juana văzând-o, dădu un strigăt de bucurie. Dar 
bătrâna femeie nu-i dădu nici o atenţie. Nimic nu mai exista 
pentru dânsa! 

A doua zi şi zilele următoare ea ieşi iarăşi, şi se duse să-şi 
reia locul din faţa intrării palatului Foscari. De aici înainte 
lucrul acesta fu pentru dânsa un obicei ce şi-l luă. În toate 
dimineţile ieşea, sta afară toată ziulica, fără să mănânce şi 
nu se înapoia decât pe înnoptate. 

Oamenii se mirau că văd acesta statuie voalată cu negru în 
faţa palatului Foscari, şi veneau s-o privească. Dar când o 
recunoşteau pe fosta soţie a dogelui Veneţiei, se îndepărtau 
cu groază. Căci orice semn de simpatie dată familiei 
osândite ar fi fost considerată de către agenţii secreţi, ce 
foiau în toate părţile, ca un fapt de răzvrătire. 

Timp de cincisprezece zile Silvia se istovi în această 
dureroasă străjuire. În seara zilei a cincisprezecea, cum era 
gata să se retragă, mai mohorâtă, mai palidă, mai abătută, 
se ivi Foscari. 

Silvia se arătă înaintea lui şi el se opri mirat parcă. 

— Foscari, începu ea, vin să te rog. 

Marele inchizitor avu un gest de plictiseală. 

— Ascultă ruga unei mame, reîncepu ea cu o voce 
tremurătoare, înapoiază-mi copilul. Foscari, nu eşti un om 
rău. Dacă spui o vorbă, fiul meu va fi liber mâine. 


— Fiul dumitale a fost osândit de Consiliul celor Zece, eu 
nu pot nimic, spuse el înăbuşit. 

Făcu câţiva paşi pentru a se îndepărta spre gondola lui, 
care îl aştepta. Silvia alergă după dânsul, hohotind de 
plâns, şi aşa de dureros, încât Foscari se opri fără voia lui. 

Tot ce o femeie poate spune mişcător, rugăciuni 
înflăcărate, Silvia le spuse. 'Tot ce o mamă poate găsi ca 
rugăminţi, cuvinte capabile să înduioşeze, Silvia le găsi. 
Când sfârşi, Foscari se întoarse spre cei doi, trei paznici ce-l 
escortau şi spuse cu răceală: 

— Îndepărtaţi pe femeia asta şi vegheaţi ca de aici înainte 
să nu se mai poată apropia de palat. 

— Foscari! Foscari! Strigă nenorocita, ascultă-mă, fie-ţi 
milă! 

Paznicii o respinseră cu asprime, în timp ce inchizitorul se 
urca în gondola lui. Atunci ea se îndepărtă zdrobită, 
încovoiată. 

A doua zi observă că părul din cărunt cum era, albise de 
tot. Şi oamenii care o văzură mergând, cu capul agitat de 
un tremur, cu trăsăturile surpate, cu ochii fără privire, nu 
mai recunoscură în ea pe soţia dogelui Candiano. 

Respinsă de Foscari, Silvia îşi continuă calvarul. Ea încercă 
să vadă unul după altul, pe toate personalităţile ce se 
puteau folosi de vreo înrâurire oarecare. Unii refuzară s-o 
audă măcar, alţii, după ce-o ascultară, o sfătuiră să se 
îndepărteze din Veneţia. Astfel ea îşi purtă rugăminţile în 
toate punctele oraşului. 

Într-o seară, cum se înapoia copleşită şi cerceta în mintea 
ei pe cine ar mai putea să-l implore a doua zi, se întâlni cu 
omul care, în seara răzmeriţei, o arătase lui Scalabrino. 

Vocea lui Bembo avea un accent de fior, o astfel de ironie, 
încât Silvia tresări de groază. Ea îndreptă spre omul acesta 
o fulgerătoare privire de întrebare. 

— Vreau să spun, continuă el, că şi de ar vrea, nici 
inchizitorii, nici cei Zece n-ar putea elibera pe fiul 
dumneavoastră. 


— Ştiu, bâigui nenorocita, se împotrivesc legile, dar. 

— Nu-i asta, zise Bembo scuturându-şi capul. 

— Dar ce-i atunci? Zise ea. 

— Nu mai este libertatea cu putinţă pentru cei morţi! 
Spuse Bembo înăbuşit. 

Silvia se clătină pe picioare. Faţa i se făcu pământie. Un 
groaznic oftat îi umflă sânul, asemenea unui oftat de vită 
gâtuită. Ea nu avu tăria să dea un strigăt de tânguire; nici o 
lacrimă nu-i ţâşni din ochi. 

Şi se duse în bezna nopţii ce se lăsa, asemenea unei năluci, 
aşa de îngheţată şi de tăcută, încât trecătorii care o zăriră, 
îşi făcură superstiţioşi cruce şi spuseră că au văzut trecând 
moartea. 

De aici înainte nu mai fu văzută dând târcoale prin 
preajma palatului de pe Canalul cel Mare, nici în piaţa San- 
Marc. 

Singură Juana ar fi putut spune ce se întâmplase. 

Capitolul XI Ura. 

Este timpul să luminăm această posomorâtă figură a lui 
Bembo, pentru ca să se ştie de unde-i venea atâta ură şi pe 
ce misterioase rădăcini înflorea ciuperca veninoasă care se 
dezvolta în acest suflet. Pentru ce îl ura Bembo pe Roland? 

Pentru ce ţesuse intriga în care căzuse prins tânărul? 

Pentru ce această făptură slabă, obscură, fără înrâurire, 
care putuse numai cu ajutorul intrigilor să servească 
patimei sale nişte făpturi puternice ca Foscari şi Altieri, ca 
Imperia, şi pricinuise o revoluţie, pentru a asasina un om? 

Ne ajunge să ştim toate acestea, să-l ascultăm o clipă pe 
mizerabil. 

După plecarea Silviei, Bembo rămăsese nemişcat, 
gânditor, cu fruntea aplecată, cu braţele încrucişate, 
vorbindu-şi lui însuşi. 

— Atunci aşa e, domnul Roland este în adâncul puţului. 
Este foarte adevărat! Nu visez. Nătărăul de tată-său, la 
dracu, cu ochii crăpaţi. Să încerce acum ceva, ăsta! Şi 
bătrâna nebună de mamă-sa! Am zdrobit-o de ajuns! Ei n-or 


să se mai mişte, iată-i liniştiţi. Roland îmi aparţine. Şi acest 
dobitoc de Altieri care voia să mi-l omoare cu gelozia lui. 
Destul am avut de furcă, spre a-l convinge să-i capete 
graţierea. Graţierea lui! Râd când mă gândesc la asta. 
Domnule Roland Candiano, sunteţi acum la treizeci şi şapte 
de picioare sub pământ, la discreţia mea. Şi acum o să ne 
înveselim puţin şi să vă înapoiem cu dobândă, tot ce m-aţi 
făcut să sufăr. Căci am suferit, eu unul! Am suferit ca un 
diavol, am suferit ca unul din osândiţii aceia care, pentru o 
sporire a durerii, văd fericirea îngerească în fundul iadului 
lor! Ce dracu, domnule Roland! Aveţi un fel de a spune 
„acest biet Bembo!” care o să vă coste scump! Sunt urât! O 
ştiu şi scrâşnesc din dinţi când mă compar cu dumneata. 
Sunt hidos, sunt scârbos, şi asta ai să mi-o plăteşti! Acest 
sărman Bembo! Acest biet Bembo! Vedeţi tinerelor fete şi 
frumoaselor cucoane, vedeţi monstrul! Este destul de 
respingător! Şi acum întorceţi-vă spre mine! Acest biet 
Bembo! O să-l facem să mănânce la masa noastră, pentru 
ca să ne înveselească! Îi vom arunca vreo câţiva ducați! 
Poporul ne adoră şi patriciatul se teme de noi! Totul pentru 
mine, nimic pentru Bembo. Nimic altceva decât 
fărâmăturile fericirii mele, pe care îl voi lăsa să le culeagă! 
Şi apoi la urma urmei, când mă va plictisi acest Bembo, voi 
trece peste el ca peste un broscoi! Opreşte-te aici, domnule 
Roland! O să-l vezi la lucru pe acest biet Bembo. Şi pe legea 
mea! Mama pe jumătate nebună! Fiul în puțuri! Pe onoarea 
mea, mă admir! Asta o să-l înveţe minte! Am talent, geniu, 
simt în capul meu că se învârtesc ideile, pot fi un prinţ al 
pământului, chiar mare demnitar al bisericii, pot guverna 
un popor. Ştiinţa mea este vastă şi inteligenţa mea pluteşte 
deasupra tuturor nătărăilor ăstora, şi n-aş fi fost decât 
„acest sărman Bembo!”. Schimonosit, slab, neputincios, 
sărac, vreau să fiu considerat ca frumos, puternic şi bogat! 
Vreau asta. Eu o vreau! Ura m-a izbăvit, ura mă va mântui. 
O! A uri tot ce este admirat, pentru că eşti disprețuit, tot ce 
iubeşte şi este iubit, pentru că nimeni nu te iubeşte! A uri, a 


simţi valuri de fiere circulând prin trup, în loc de sânge, şi a 
lovi fără de milă, pentru că urăşti fără teamă, ce bucurie! 
Roland Candiano m-a făcut să cunosc grozavele chinuri ale 
umilinţei. El n-a văzut că zâmbetul meu era o zgârcire de 
durere. Şi-a plimbat frumuseţea, obraznica-i fericire, pe sub 
acelaşi soare ce lumina ruşinea şi deznădejdea mea! Şi eu 
în noaptea josniciei mele, eu l-am osândit fără cruţare şi 
scăpare. Între noi doi, domnule prealuminat! 

Bembo avu un râs tăcut şi se pierdu în noaptea ce se lăsa 
tot mai întunecoasă. 

Era înspăimântător. 

Capitolul XII Numărul 17 

Nu erau trei luni de când Roland era închis în temniţa 
numărul 17. În timpul acestor trei luni judecata lui rămase 
plutitoare şi haotică. Aşa că nu ştia nici unde se află, nici ce 
i se întâmplase. Era pur şi simplu în prada unui vis. Această 
dulce nebunie nu-i făcea altă impresie exterioară decât 
aceea a frigului. Şi încă şi această impresie se micşora puţin 
câte puţin. Într-o zi un temnicer, care-l văzu dârdâind de 
frig, fu cuprins de milă şi-i dădu o învelitoare. Ori de câte 
ori se culca Roland pe patul lui de piatră, se înfăşură în 
această învelitoare. 

Mulțumită acestei nebunii Roland nu suferi moraliceşte. 
Sănătatea i se păstră puternică. Mânca cu multă poftă 
pâinea tare şi neagră ce i se da la fiecare două zile şi bea cu 
plăcere apa clocită din ulcior. Timpul se scurgea deci 
uniform, într-o alunecare de ore şi zile, cum curgea fără 
zgomot, apa canalului, fără să lase urme. 

Într-o zi, după trei luni, o slabă lucire nehotărâtă începu a 
se lumina pe neaşteptate în bezna creierului său. 

Zguduirea creierului lui fusese de o furie nemaiauzită. Dar 
Roland era o făptură admirabil înzestrată. Facultăţile sale 
aţipiră, şi atâta tot; ele nu fură nimicite. 

În ziua aceea deci, Roland stând pe patul său de piatră, 
mânca o bucată de pâine, ceea ce era îndeletnicirea sa de 


căpetenie. Deodată el se opri din mâncat, duse mâna la 
frunte şi aruncă îmbucătura ce o muşcase. 

— Cât de rea este pâinea asta! Şopti el. 

Apoi în aceeaşi clipă privi în jurul lui, se sculă brusc, făcu 
trei sau patru paşi grăbiţi prin temniţa lui şi răcni: 

— Ah! Asta-i acum! Ce fac eu aici? Şi unde sunt? 

Nu fu decât un fulger, o licărire. Aproape numaidecât îşi 
pierdu noţiunea despre ceea ce-l înconjura şi începu iar să 
mănânce mecanic, apoi adormi. Trebuie notat că în această 
perioadă, Roland Candiano dormea aproape neîntrerupt, 
aşa cum mărturisi mai târziu temnicerul lui special. Acest 
temnicer, un fel de brută aspră şi incultă, căpătase pentru 
nefericitul tânăr o nelămurită dragoste, care se traducea 
prin câteva cuvinte, când intra în celulă şi de asemeni prin 
fapte. Astfel îi dădu o învelitoare. Tot aşa uneori, când era 
bine dispus, îi aducea o pâine ceva mai puţin neagră. 

La câteva zile după această repede revenire a judecății 
sale, pe care o arătasem mai sus, într-o dimineaţă 
temnicerul intră în celula 17. Obişnuit cu întunecimea 
adâncă ce domnea în această celulă, el căută cu ochii pe 
prizonierul său, la locul unde sta de obicei, adică pe 
lespedea ce-i slujea de pat, şi nu-l văzu. 

În aceeaşi clipă privirea lui fu atrasă de două puncte 
luminoase ce licăreau în colţul cel mai întunecos al acestei 
temnițe; ai fi spus că sunt doi ochi ai unei fiare sălbatice. 
Apoi chiar din acelaşi colţ se ridică un fel de muget furios. 

— Drace! Se gândi temnicerul, nebunul devine răutăcios! 

Sări înapoi şi închise cu străşnicie uşa, trântind-o chiar în 
clipa când arestatul se arunca asupra lui cu un avânt 
îngrozitor. 

Capul lui Roland se izbi de uşă şi el căzu pe lespezi, dar se 
ridică numaidecât, mâinile lui căutau fierăria, degetele i se 
înfipseră în ele şi din toate puterile lui înzecite căută să le 
zguduie. Un fel de urlet furios îi scapă din gâtlej. Cum 
zăvoarele rămâneau neclintite, cu unghiile zgâria stejarul 


uşii masive. Şi de cealaltă parte, temnicerul cu părul zburlit 
de groază ascultă această voce care urla: 

— Nemernicii! Nemernicii! S-au folosit de leşinul meu, 
pentru ca să mă închidă. O, nemernicii! Nemernicii! 

Nu găsea un alt cuvânt. 

Apoi aceste cuvinte se contopiră, se irosiră, şi temnicerul 
nu mai auzi decât un urlet prelung, căruia îi răspunse 
dinăuntrul celulei nişte mormăieli şi tânguiri, ca şi cum 
această voce ar fi trezit dureri aţipite şi furii adormite. 

Văzând că nu putea face nimic împotriva uşii, Roland 
încercă să ajungă la luminator. Dar acesta era la înălţimea 
tavanului, şi săriturile ce le făcu tânărul, erau de prisos. 
Atunci prinse a se învârti prin celulă, izbindu-şi capul de 
pereţi, muşcându-şi pumnii, zgâriindu-şi pieptul cu unghiile, 
şi acum îi scăpă din gât aceste cuvinte: 

— Îngrozitor! E îngrozitor, îngrozitor! 

Era într-adevăr îngrozitor! 

Dar Roland înţelegea acum! Înţelegea că era în fundul 
puţului! Pricepea că era în acea infernală temniţă de unde 
nu mai ieşise nimeni cu viaţă! Înţelegea că viaţa lui avea să 
se sfârşească în acest mormânt şi că Leonora era pentru 
totdeauna pierdută pentru ochii lui, ca şi încântarea, ca şi 
farmecul zâmbetului său, după cum nu va mai revedea 
niciodată Veneţia, cu canalele sale, cu gondolele ei uşoare, 
marea albastră în zare şi cerul Italiei! 

Era îngrozitor! Căci Roland îşi recăpătase judecata. Cât 
dură această izbucnire de furie îngrozitoare? Poate o zi 
întreagă, poate şi mai mult încă! Uşa, ferestrele, lespezile 
ce-i serviră de pat, pietrele netede ale pereţilor, pe toate le 
lovi Roland rând pe rând dar totul rămase nemişcat. 

Sfârşi prin a cădea istovit pe pământul celulei sale. Încet, 
încet bătăile inimii şi a tâmplelor lui se micşorară în 
intensitate, gâfâiala gâtului deveni mai puţin şuierătoare, 
gândirea i se învolbura cu mai puţină furie, putu gândi, 
putu chibzui. Nenorocitul. 


Şi întâi simţi o încremenire bolnăvicioasă, când îşi privi 
mâinile. Lupta ce-o susţinuse împotriva lăncilor oamenilor 
de oţel, era prezentă în memoria sa. 

După socoteala lui lucrul acesta trebuia să dateze de 
câteva ore, poate din ajun. Îşi amintea că leşinase în 
groaznicul moment al supliciului la care fusese supus tatăl 
său. Trebuie să fi fost coborât în temniţă în timpul leşinului. 
Restul nu exista pentru el. Îşi amintea că în luptele lui 
mâinile şi braţele tăiate în mai mult de douăzeci de locuri 
sângerau cu îmbelşugare. 

Ori, privindu-şi mâinile, examinându-şi rănile, el văzu că 
erau vindecate! 

Ce se întâmplase? 

Mirarea lui Roland, sau mai bine zis încremenirea lui fu de 
aşa fel încât altă amintire, orice altă preocupare dispăru din 
gândirea sa. El murmura: 

— Nu mai e sânge! Nu mai sunt răni! Pentru ce? De ce? 

Problema asta fără dezlegare se învârtea în capul lui sub 
toate forţele ei. Nu izbutea să ştie! Îşi smulgea părul cu 
amândouă mâinile şi răcni: 

— O! Asta numai bine te poate înnebuni! 

Nebun! Acest cuvânt răsună în gândirea sa ca un zgomot 
de tunet. 

Se lungi pe lespezile umede, închise cu furie ochii, îşi 
astupă urechile şi timp de două ore în tăcerea adâncă a 
mormântului său, avu cu sine însuşi una din acele discuţii 
pentru tălmăcirea căreia nu sunt cuvinte! 

Şi atunci îngrozitoarea dezlegare a problemei îi apăru în 
palida-i grozăvie: fusese nebun! Această stare durase zile, 
săptămâni, poate luni de zile! 

Şi dezbaterile, dovezile acestui somn îndelungat a 
inteligenţei sale, începură să se îngrămădească: părul lui 
foarte lung, barba crescută, unghiile nespus de mari, 
hainele ponosite de frecatul pe lespezi. 

Nebun! Fusese nebun! 


O groază fără nume îl cuprinse: fusese nebun. Ce dovedea 
că n-ar putea deveni iar? Că judecata lui după ce se 
luminase, nu avea să se întunece pentru totdeauna! 'Iot ce 
avea în el ca puteri şi energie, le întrebuința atunci ca să se 
împiedice a gândi, să liniştească clocotele creierului său. 

Când se sculă, după trecerea a mai multe ore de astfel de 
luptă uriaşă a raţiunii sale, se duse şi se aşeză pe patul lui 
de piatră. Cu obrajii lui în ambele-i mâini, cu coatele pe 
genunchi, cu ochii mari deschişi în bezna temniţei sale şi a 
prăpastiei gândirii lui, medita. Acei care au văzut în grădina 
Tuilleries dramaticul grup a lui Ugotin, îşi pot închipui 
atitudinea lui Roland în ceasul acesta, când se asculta pe 
sine însuşi - ca să zicem aşa - se întreba, măsura rana inimii 
sale, şi-şi scutura cu brutalitate inteligenţa, pentru ca să se 
asigure că nu se clătina. 

Temnicerul care intră, nu fără a fi înarmat cu un puternic 
pumnal, îl văzu nemişcat şi mormăi: 

— Iată! S-a liniştit! 

El se apropie de dânsul, îl contemplă cu mirare câteva 
minute şi strigă: 

— Ei, prietene! 

Roland nu răspunse. Nu auzi, nu văzu pe temnicer. Acesta 
sfârşi prin a se retrage scuturând din cap. 

— Sărmanul de tine! Şopti el. Această izbucnire de furie n- 
a făcut decât să-l doboare şi mai mult. E mai bine să 
rămână nebun, şi tare aş fi supărat dacă aş fi silit să-l ucid. 

Hotărât acest temnicer era filosof şi nu era lipsit de milă. 

Lunga şi dureroasa meditare a lui Roland duse la această 
constatare, că nu mai era nebun şi că judecata îi era 
sănătoasă. Îşi schiţa în minte îngrozitoarea scenă a 
supliciului tatălui său, evocă toate amănuntele stăruind 
asupra lor, evocă atitudinea călăului, puternicului țipăt al 
bătrânului orbit. Apoi trecu la mama sa, fără îndoială lovită 
şi ea, surghiunită, şi şi-o închipui pe drumuri prăfuite, 
plângând şi cerşind din poartă în poartă. Apoi trecu la 
Leonora şi se chinui să şi-o închipuiască moartă. Toate 


aceste izbiri succesive, raţiunea lui le suporta. Numai nişte 
înăbuşite înfiorări îi destăinuiră revolta cărnii, suferinţa 
inimii sale. 

Ah, această inimă care bătea cu puternice zvâcniri şi 
fiecare bătaie a ei era o vibrare a disperării! Ar fi vrut să şi- 
o smulgă din piept. 

Trecu o lună. 

În această perioadă, Rotând avu noi izbucniri de furie în 
timpul cărora se arunca asupra uşii, şi ca Samson, căuta să 
zguduie zidurile. Se auzeau atunci gemetele cărora le 
urmau imediat o adâncă tăcere. Apoi veni o perioadă de 
adâncă abatere. 

Într-o zi - erau şase luni de când Roland era închis - o idee 
neaşteptată îl lumină cu o orbitoare lumină a unei speranţe 
amintite. Că nu-l duceau în faţa Consiliului celor Zece, era 
pentru că îl credeau nebun! 

Dar dacă ar izbuti să-i convingă pe temnicerii săi că era în 
toate minţile! 

Atunci ar trebui să-l asculte. Şi atunci ar fi scăpat, 
deoarece nu făcuse nimic; izbăvit, deoarece Consiliul însuşi 
nu număra decât prieteni devotați ca Altieri. 

De atunci înainte el începu a vorbi temnicerului ori de câte 
ori acesta întredeschidea ferestruica prin care îi strecura 
pâinea, după accesele lui de furie. 

Vorbi cu smerenie, se sili chiar să fie vesel, să spună 
lucruri ce-l făceau pe temnicer să râdă cu un râs puternic. 
Aşa că acesta se domestici din nou şi sfârşi prin a intra 
iarăşi în temniţă, ca în cele dintâi timpuri. 

— Iată-te tare liniştit acum, îi spuse el într-o seară. 

— Da, da, vezi, spuse Roland cu un sfâşietor zâmbet cu 
totul liniştit. 

— Aşa că vei fi răsplătit. 

— Ah! Ah! Exclamă Roland cu o licărire în ochi. Răsplătit. 
Cum? 

— Vei primi mângâierile bisericii. Un vrednic preot îţi 
arată un interes deosebit şi a căpătat autorizaţia de a te 


vedea, să-ţi vorbească. În sfârşit să te mângâie! 

— Şi când va veni? 

— Chiar astăzi. Este o favoare prețioasă ce ţi se acordă. 
Căci cea mai mare parte a prizonierilor mei mor, fără să se 
fi împăcat cu Dumnezeu. 

— Dumnezeu! Murmură Roland. Dumnezeu! În zadar l-am 
căutat în conştiinţa mea! 

Temnicerul plecă, tânărul începu să umble cu nelinişte, 
aşteptând cu nerăbdare această răsfrângere a vieţii de 
afară, ce trebuia să vină în adâncul nopţii sale. 

Într-adevăr, în curând uşa se deschise iarăşi şi un preot se 
ivi. Avea capul acoperit cu o glugă. Roland alergă spre 
dânsul şi-i apucă mâinile. 

— Fiţi binecuvântat, spuse el cu o voce înflăcărată, 
dumneavoastră care n-aţi şovâăit să veniţi spre bietul 
arestat, pe care toţi îl părăsesc! 

— Fiule, zise preotul, nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci 
Domnului. 

— Domnul! Lăsaţi-l unde este, credeţi-mă. Vă rog, vorbiţi- 
mi despre acei care îmi sunt dragi. 

— Nenorocitule! Exclamă preotul, ai suferit deci până într- 
atât, încât te lepezi de Dumnezeu? 

Roland scrâşni din dinţi. 

— Dumnezeu nu se ocupă de mine, prea puţin vă 
interesează dacă mă ocup sau nu de dânsul. Dacă sunteţi 
om, dacă bate o inimă în pieptul dumneavoastră, 
răspundeţi-mi. 

— Trebuie să fi suferit mult! Exclamă preotul cu un accent 
straniu. 

— Suferit! Ah, da! Am urlat timp de ore întregi în tăcerea 
acestui mormânt, mi-am izbit capul de pereţii săi, am plâns, 
am gemut, am strigat dreptatea omenească, am simţit 
nebunia zvârcolind în jurul meu, mi-am zdrelit unghiile de 
zăvoarele acestei uşi, am suferit şi sufăr, domnule, sufăr ca 
şi cum fiecare clipă a acestei drăceşti vieţi ar fi o moarte 
nouă! 


Preotul părea că soarbe aceste cuvinte. 

— Da, zise el, şi pentru a zecea oară tresări la accentul 
vocii sale, văd că într-adevăr suferi mult. 

Roland se lăsă să cadă în genunchi. 

— Poate că vă veţi milostivi de mine, spuse el izbucnind 
într-un hohot de plâns; nu ştiţi, nu puteţi şti ce înseamnă să- 
ţi petreci zile, săptămâni, luni frământând în minte aceeaşi 
întrebare fără răspuns. Închipuiţi-vă, domnule, că tatăl 
vostru, mama voastră, logodnica voastră, tot ce iubiţi pe 
lume, tot ce vă este scump, sunt la câţiva paşi de 
dumneavoastră, în dosul zidurilor şi ştiţi că ei plâng cu 
lacrimi de sânge. 

Acum Roland vorbea foarte încet. Era parcă o tânguire de 
viaţă, pe care o torturează cineva, geamătul unui căţel 
biciuit care-şi ridică spre călău nişte ochi miraţi şi trişti. 

— Ceea ce-i mai îngrozitor continuă Roland, este că m-au 
aruncat în acest iad, fără să mi se spună pentru ce, fără să 
mă asculte. Dacă aş putea fi condus înaintea Consiliului. O! 
Dacă s-ar putea să se întâmple una ca asta. Adăugă el 
strângându-şi dinţii printr-o mişcare spasmodică, aş fi 
scăpat. Altieri, prietenul meu Altieri! Şi alţii! 

— Altieri! Îl întrerupse preotul înăbuşit. 

— Da! Îl cunoaşteţi? O, domnule, spuneţi-mi! 

— Nu-l cunosc! 

— Nu are importanţă! O să-l găsiţi şi îi veţi spune ceea ce 
aţi văzut, nu-i aşa? Îi veţi spune că mi s-a zdrobit vocea de 
plânsete. Mă cred pe aici nebun, domnule, de aceea, fără 
îndoială, nu mă duc în faţa Consiliului. Dar dumneavoastră 
domnule, care sunteţi omul milei şi dreptăţii, veţi mărturisi 
că mă poate asculta. 

— Da, da, linişteşte-te. Voi spune. 

— O! Exclamă Roland care se sculă dintr-o săritură şi 
apucă mâna preotului. Fiţi de două ori binecuvântat. 
Numele vostru, domnule, numele aceluia care mă 
izbăveşte! 


— Sunt un om al lui Dumnezeu, iată tot numele meu. 
Linişteşte-te, chiar de azi voi face demersurile necesare. 

Preotul făcu o mişcare, spre a se retrage. 

— Mai staţi încă puţin, rogu-vă. Mi se pare că temniţa mea 
este luminoasă. 

— Nu am decât vreo câteva minute şi ele s-au scurs. 

— O! Şi aş vrea. 

Gâtul lui Roland se strânse, se înăbuşea. Unghiile i se 
înfipseră în palma mâinilor. 

— Ce doreşti, dragul meu? Întrebă preotul. 

Cu o voce înceată, abia auzită, Roland se ruga. 

— Vorbiţi-mi despre Leonora. 

— Nu cunosc această persoană, sunt un biet preot. 

— De la care biserică? 

— De la Sfânta Maria-Formosa. 

Roland dădu un chiot de bucurie. El gâfâi: 

— Ea locuieşte la doi paşi de biserica dumneavoastră. 
Leonora, fiica lui Dandolo! 

— Ah, da! 

— Vedeţi bine! 

— Mă voi duce s-o văd. Dar ora trece. lată temnicerul vine 
să mă ia! 

— Când veţi mai veni? O! Curând, nu-i aşa? Spuneţi! 

— Da, da. Peste câteva zile cel mult. Vei şti tot ce vrei să 
afli. 

Roland voi să bâlbâie cuvinte de recunoştinţă. Dar gâtul lui 
strâns nu lăsa să iasă nici un sunet. Însoţi cu o elocventă 
privire pe preotul care se retrăgea. Apoi uşa se închise la 
loc. 

Când fu pe scara ce urca spre lumină, preotul lăsă să-i 
cadă jos gluga, spre a-şi şterge fruntea înecată de sudoare, 
şi se ivi chipul lui Bembo lăbărţat de un zâmbet şters. 

— Am auzit spunându-se, şopti el, că se capătă ciudate 
fenomene, dozând cu înţelepciune în mintea osândiţilor 
alternative de speranţă şi deznădejde. 

Capitolul XIII Dandolo izbăvit. 


Să ieşim din acest iad şi să aruncăm o privire în lumea 
celor vii, unde diferite personalităţi ne atrag curiozitatea. 

Trei ani se scurseră după răzmeriţa pe care o înăbuşiseră 
ostaşii căpitanului-general Altieri cu atâta sălbăticie. 
Amintirea acestor triste întâmplări se micşoră, apoi se 
şterse din memoria Veneţiei. Numai aceia care avuseseră 
un tată sau un frate ucis în piaţa San-Marc continuară a-şi 
povesti încetişor scenele măcelului. Foscari fusese ales doge 
al Veneţiei. 

Guverna prin groază şi-şi punea zilnic în practică această 
politică, că mai bine este să se teamă de el poporul, decât 
să fie iubit de dânsul. De altminterea împărţise cu dibăcie 
puterea supremă cu câţiva nobili din cea mai înaltă treaptă 
a patriciatului, ca Altieri, ale cărui puteri militare le întări şi 
le spori. 

Bembo se făcu preot şi continua să fie un permanent 
oaspete al palatului ducal, unde avea adesea îndelungi şi 
tainice convorbiri cu dogele. 

Imperia, după arestarea lui Roland, dispăruse din Veneţia. 
Apoi într-o bună zi ea se înapoie ca să se aşeze în palatul ei 
şi orbi din nou Veneţia cu luxul ei. 

Numai că, în fundul palatului, ea pusese să i se aranjeze 
un apartament unde locuia o fetiţă de vreo doisprezece ani. 
Această copilă se asemăna în chip ciudat cu Imperia, care 
părea că o adora cu toată înflăcărarea ce-o punea femeia 
asta în toate sentimentele ei. Uitase Imperia pe Roland? 

Se căia de crima ce-o săvârşise, împinsă de gelozie, după 
ce complotase împreună cu Bembo şi Altieri? Ce gând o mai 
atrăsese la Veneţia? 

Asta, negreşit, o vom afla în decursul acestei povestiri. 

Aşadar, se scurseseră trei ani, şi timpul care şlefuieşte 
încet durerile şi bucuriile omeneşti, aduseseră în Cetatea 
Apelor alte dureri, alte bucurii, împingând pe cele dintâi 
cum se împing talazurile oceanului unul după altul, fără 
oprire. 


Într-o seară de septembrie, în casa de pe insula Olivolo, 
Leonora aruncând în jurul ei o ultimă privire de gospodină, 
se apropie de tatăl ei care o privea cum umblă încoace şi 
încolo, ca în fiecare seară şi îi întinse fruntea zicând: 

— Bună seara, tată. 

Dandolo apucă mâinile fetei şi zise: 

— Stai puţin, fata mea, aş vrea să-ţi vorbesc. 

Leonora se aşeză, fără curiozitate, şi aştepta în această 
atitudine cam dârză şi încremenită, ce-i da un aer de 
nepăsare stranie. 

Leonora era mereu de o frumuseţe izbitoare. Deşi era în 
genere palidă şi niciodată un zâmbet nu-i descreţise buzele, 
deşi trăsăturile i se făcuseră parcă nesimţitoare, faţa ei 
păstra farmecul puternic a ceea ce este într-adevăr frumos. 
Se poate spune chiar că această frumuseţe curată, căpătase 
un fel de armonie sculpturală; părea de marmură şi însăşi 
nemişcarea trăsăturilor sale, care nu mai oglindeau 
sentimente, adăuga o nu ştiu ce nobleţe frumuseţii sale. Nu 
era melancolică, n-o vedeai visând niciodată, şi nici 
plângând. 

Numai că nu mai ieşea din casă. Nu mai era „Madona 
săracilor”. Părea că de bunăvoie se retrăsese de lume. 

Dandolo în acea seară, contempla cu luare-aminte pe fiica 
sa, ţinându-i mâinile într-ale lui. 

— Cât de reci îţi sunt mâinile fata mea! Spuse el în sfârşit. 

— Septembrie e cam rece în anul ăsta, răspunse ea paşnic. 

Urmă o tăcere. Leonora nu vorbea, decât când i se puneau 
întrebări directe. 

— Ştii tu, reluă Dandolo, la ce mă gândeam mai adineauri? 

— Aştept să-mi spui tată. 

— Mă gândeam că o să împlineşti douăzeci de ani. 

Leonora rămase mută. 

— Douăzeci de ani! Reîncepu Dandolo sculându-se spre a 
se plimba cu mâinile la spate, după obiceiul lui. Douăzeci de 
ani, după obiceiurile noastre, nu mai e întâia tinereţe. la să 
vedem, Leonora. 


— Tată, îl întrerupse fata cu o voce hotărâtă, ai mai 
încercat de mai multe ori să începi cu mine discuţia despre 
căsătoria mea cu Altieri. Nu despre asta vrei să-mi 
vorbeşti? Ei bine, să vorbim deci, deoarece o doreşti 
dumneata. Vorbeşti despre întâia mea tinereţe? Să lăsăm 
asta la o parte. Pentru mine nu mai e nici tinereţe, nici 
bătrâneţe. Să discutăm cu simplitate interesele dumitale, 
căci de ale mele nu ţin seama. 

— Copila mea, te înşeli. E vorba de fericirea ta. 

— În acest caz, tată, problema va fi repede aranjată. Nu 
doresc altă fericire decât aceea de a trăi în această casă, 
unde mi s-a scurs copilăria, şi să mor tot aici, când îmi va 
suna ceasul. 

Această hotărâre - această asprime dacă vreţi - dezarmă 
de la început pe Dandolo. 

Dar el se reculese şi cu glas mişcat spuse: 

— Astfel, nu vrei să auzi vorbind despre Altieri? 

— Ca şi de oricare altul, tată. 

— Nu vrei să te măriţi? 

— Niciodată. 

Dandolo se îngălbeni. El se apropie grăbit de Leonora. 

— Şi dacă ţi-aş spune că fericirea mea, a mea, atârnă de 
această căsătorie! 

— Pricep, tată. Eşti ruinat, eşti slab. Altieri este bogat şi 
puternic. Mă iubeşte. Şi te-a făcut să înţelegi că este dispus, 
ca să mă cumpere, să primeşti preţul ce ţi-l va da. 

— Eşti aspră cu tatăl tău, zise Dandolo, cu o voce 
tremurătoare. 

Leonora rămase nepăsătoare şi continuă: 

— Pentru ce vrei să mă jertfesc? Pentru ce nu consimţi a 
trăi viaţa ce o ducem? Eşti ambițios, tată. Dar crede-mă, 
pentru mulţumirea ambițiilor dumitale, nu-mi atinge inima. 
Ai zdrobi-o ca pe acest pahar. 

Şi apucând în mâinile ei delicate un păhăruţ de sticlă care 
se fabrică la Veneţia, ea îl sfărâmă fără nici o sforţare. 
Numai o picătură de sânge îi pătă degetele. 


— Nu-i vorba de ambiţie! Spuse atunci înăbuşit Dandolo. E 
vorba de viaţa mea. 

— De viaţa dumitale?! 

— Află deci groaznicul adevăr: de trei ani sunt însemnat cu 
cerneală roşie, şi nu-s lăsat în libertate decât mulţumită 
statornicelor sforţări ale lui Altieri. Dacă-l iei de soţ, devin 
inviolabil, căci nimeni, de aici înainte nu va cuteza să mă 
bănuiască. Dacă nu-l iei de bărbat, sunt pierdut. Acum ţii în 
mâinile tale libertatea şi viaţa mea. Alege! Îţi vorbesc 
precum îmi vorbeşti. Nu fac apel la inima ta, deoarece nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu inima ta. O, copila mea, biata mea 
copilă! Este cu putinţă să fii tu aceea pe care o văd sub 
ochii mei, cu sprânceana încruntată, ţintuită de nu ştiu ce 
gând de asprime. Dar nu-ţi spun mai multe. Dacă mâine, 
sau peste câteva zile, mă arestează, dacă mă vor azvârli în 
puțuri, dacă la rându-mi voi străbate „Puntea Suspinelor”, 
se va zice că tu, fiică denaturată, eşti aceea care ai osândit 
pe bătrânul Dandolo, să moară în fundul unei gropi! 

După aceste cuvinte, el căzu în prada unei tulburări ce nu 
era prefăcătorie. 

Leonora rămase pe scaunul ei. Sânul îi zvâcnea mai tare. 
Dar o paloare şi mai pământie îi năpădise faţa. Dar nu 
plânse. 

A doua zi de dimineaţă, tatăl ei o găsi în acelaşi loc, 
nemişcată, ca o statuie, plină de o deznădejde destul de 
adâncă, destul de nevindecată pentru a nu mai găsi formula 
exterioară. 

EI se apropie de dânsa, o atinse pe umăr şi şopti: 

— Leonora! 

Ea se sculă şi păru surprinsă văzând că era ziuă. 

Desigur nu-şi dăduse seama că-şi petrecuse noaptea pe 
scaunul acela. 

Ce ucigaşe gânduri se născuseră în mintea ei în această 
groaznică noapte? 

Ce hotărâri sălbatice se frământară în această biată 
inimioară? 


Ce comori de energie se îngrămădiseră în acest suflet 
puternic şi vajnic, pentru a suferi asalturi aşa de aprige? 

Când îl văzu pe Dandolo, care înspăimântat, tremurând, o 
privea cum trebuie să fi privit odinioară Oedip pe Sfinx, ea 
spuse cu o voce fioroasă: 

— Tată, îl poţi vesti pe Altieri că mă învoiesc să-i fiu 
nevastă. 

Dandolo dădu un chiot de sălbatică bucurie şi voi să apuce 
mâinile fetei sale. Dar ea se desprinse şi se îndreptă spre 
camera ei, unde se încuie. 

Ajunsă acolo, voi să ajungă până la un jilţ, pentru ca să-şi 
continue poate chinuitoarea-i gândire. 

Nu avu timp şi căzu cât era de lungă, fără nici un strigat, 
leşinată, căzută într-o îngrozitoare criză de disperare. 

Această veste îi zgudui îngrozitor sufletul. 

Capitolul XIV Mina. 

Roland aşteptă mult timp înapoierea bunului preot. Începu 
prin a-şi imputa că pesemne îl mâhnise, refuzând să-i 
asculte cuvintele religioase. 

— Am fost rău, îşi spunea el. Când se va înapoia am să-i 
cer iertare. Sărman om cumsecade care consimte a-mi 
aduce o rază de lumină şi căruia i-am contrazis în chip 
prostesc credinţele, atunci când îmi era aşa de lesne să-i fac 
pe plac. 

După două săptămâni de la vizita preotului, el îl aştepta cu 
nerăbdare. La cel mai mic zgomot alerga la uşă şi asculta 
gâfâind. 

În acest răstimp icoana Leonorei i se întipări cu o putere şi 
o limpezime ce-i dădu un farmec neobişnuit. O vedea 
înaintea lui şi-i vorbea ca şi cum ea ar fi fost de faţă. O 
mângâia şi-i spunea lucruri copilăreşti. Apoi pe măsură ce 
timpul se scurgea, neliniştea lui creştea. Întreba pe 
temnicer şi nu căpăta nici un răspuns. 

Într-o zi, după o trecere de timp pe care n-o putu aprecia, 
întrebă pe omul acesta: 

— Cât timp e de când a venit acel vrednic preot? 


— Aproape un an, zise temnicerul. 

Un an! Era un an de când îl aştepta! 

Roland îşi apucă părul cu amândouă mâinile, dădu un 
geamăt înăbuşit, şi se aruncă plângând pe patul lui de 
piatră. 

— Bun! Mormăi temnicerul. Iar îl apucă! Numai să nu 
devină un nebun furios. 

După această izbucnire de disperare, Roland avu într- 
adevăr o criză de furie. 

Timp de mai multe zile acestea se repetară atât de des, 
încât temnicerul înspăimântat, sfârşi prin a nu mai intra în 
temniţa lui. Atunci Roland cunoscu chinul singurătăţii 
depline: să nu mai vadă faţă omenească, să nu mai audă 
voce omenească, acea voce şi acea faţă fie chiar a 
temnicerului, şi atunci îşi dădu seama de ceea ce este 
înfricoşător în secretul închisorii. | se păru nefericitului, 
lipsit astfel de orice legătură cu semenii săi, că se 
îndepărtează din ce în ce mai mult de viaţă. Memoria îi 
slăbi, simţurile se ticăloşiseră, o ceaţă din ce în ce mai 
deasă îi învăluia gândirea, mintea i se slăbea, puterile îl 
părăseau, toate acestea se accentuau cu o iuţeală 
matematică şi în curând nebunia avea să pună stăpânire pe 
creierul până acum puternic - afară doar de nu vine 
sinuciderea să izbăvească pe arestatul închis în îndoita 
temniţă a celulei şi a tăcerii. 

De altfel, paznicul lui Roland primise noi ordine, căci nu 
mai intra în celula arestatului său, dar nici nu-i mai vorbea 
prin ferestruica ce-i servea ca să-i dea hrana. 

Poate socoteau că nu moare destul de repede. Totuşi e 
lucru sigur că nu voiau să-l omoare dintr-o dată. Căutau 
numai o agonie specială pentru dânsul. 

În acest răstimp Roland fu izbăvit de sentimentul iubirii ce 
veghea în el cu o putere de viaţă nespusă. Numele Leonorei 
rostit de mii de ori pe zi, puterea evocării icoanei logodnicei 
sale îi umplură celula. 


De asemeni mai era în el o putere firească în stare să-l 
facă a învinge decăderea trupească ce-l ameninţa. Simţurile 
lui Roland, care ar fi trebuit să slăbească, dimpotrivă se 
oţeliră, vederea îi deveni atât de ascuţită, încât zărea cele 
mai mici lucruri în deplina întunecime a temniţei sale; puţin 
câte puţin sfârşise prin a auzi cele mai mici zgomote de 
afară şi uneori cântecele barcagiilor ajungeau la dânsul, 
domolite, slăbite ca un răsunet de lucruri moarte. 

Putu astfel stabili cu multă exactitate poziţia celulei sale. 

Într-o zi, pe când se rotea în jurul celulei, cu pasul mlădios 
şi grăbit ce-l au sălbăticiunile în cuştile lor, piciorul lui se 
izbi de nişte sfărâmături de gresie într-un colţ. Îşi reaminti 
atunci că, într-o izbucnire de furie el răsturnase şi 
sfărâmase ulciorul. 'Temnicerul îi înlocuise cu alt ulcior şi 
lăsase sfărâmăturile celui vechi. Sfărâmăturile de care se 
izbise Roland îl răniră la picior. Şi fără învelitoarea ce i-o 
dăduse temnicerul de milă, fără îndoială că ar fi murit de 
frig. 

Rănit la picior, Roland se duse deci şi se aşeză pe pat şi-şi 
şterse sângele cu un colţ al învelitoarei. Cum era astfel 
ocupat, sunetul îndepărtat al unui cântec îi ajunse fără 
veste la urechi. Ascultă încântat, cu acel extaz în care se 
adâncea ori de câte ori ajungea până la dânsul vreun 
zgomot de afară. 

Era un cântec de luntraş. 

Căci Veneţia în deplină decădere în zilele noastre, Veneţia 
ce se numeşte „Oraşul Tăcerii”, era pe atunci oraşul 
cântecului de dragoste; gondolierii de azi nu scapă decât un 
„Ah, ah!” spus la cotitura fiecărui canal, spre a da de veste; 
luntraşii de odinioară ritmau mişcările vâslelor lor cu un 
cântec, cu o serenadă, din mandolină sau chitară, însoţind 
călătorii. 

Unul din aceste cântece auzi Roland. 

Erau mai multe voci, de femei, pe care le desluşi lămurit. 

Gondola care ducea aceste femei, vădit că trecea chiar pe 
lângă zidurile închisorii, în direcţia „Punţii Suspinelor”. 


Roland asculta cu patimă. Pieptul i se umfla de plânsete şi 
oftări. Braţele i se întindeau în gol. Această melodie ce 
cobora până la dânsul, adusă de aceste voci tinere şi 
îndrăgostite, le recunoştea! 

Cuvintele le recunoştea de asemeni! El le compusese în 
cinstea Leonorei! Şi în Veneţia, unde balada lui Roland 
devenise populară, se continua cântarea imnului de 
dragoste al nenorocitului îngropat de viu. 

Un urlet de deznădejde ţâşni de pe buzele sale. 

Şi poate că acest țipăt funebru ajunse până la cântărețe, 
căci vocile tăcură pe neaşteptate. 

— O! Mugi Roland. Când liber sub cerul înstelat, cântam 
aceste versuri ce mi le dicta iubirea, cine mi-ar fi spus 
atunci, că într-o zi ele vor fi dureroase auzului meu, ca un 
cântec al morţii? Totul trăieşte, totul vibrează afară, totul 
cântă, soarele se înalţă deasupra lumii şi eu, eu mor 
încetişor în mormântul meu. Şi ea! Ea! Cât trebuie să 
sufere, dacă această cântare de dragoste deşteaptă în ea 
amintirea fericirii noastre de-a pururi apusă! 

Începu să se învârtească prin celulă, nu mai simţea rana 
de la picior. 

— O! Să ies! Să ies din acest iad! 

Aceste cuvinte spuse de o sută de ori, făceau să-i sară 
inima şi-i punea în fierbere gândirea. 

Pentru întâia oară ideea de evadare i se născu în minte! Să 
evadeze! 

Să ridice lespedea sub care îl îngropaseră şi pe care o 
pecetluiseră asupra vieţii sale, să apară iar printre cei vii! 

Ce vis! 

Întâi Roland fu parcă copleşit. 

Neputinţa unei evadări fu atât de vădită, încât îi trebui 
toată tăria creierului său, pentru ca să nu se înspăimânte 
mai înainte de această supraomenească încercare. 

Să fugă din temniţă! Dar cum? 

Era la treizeci de picioare sub pământ, zidurile erau de o 
îngrozitoare grosime, uşa era de stejar cu fier, iar în spatele 


acelei uşi vegheau zi şi noapte temniceri. 

Pe patul lui, Roland gâfâia în sforţarea închipuirii sale. 

Şi pe neaşteptate, o suferinţă mai zvâcnitoare a piciorului 
rănit, îl făcu să scoată un urlet de bucurie nebună; se 
năpusti spre sfărâmăturile ulciorului, le pipăi cu mâinile-i 
tremurătoare, le adună şi le aduse pe pat; apoi hohotind de 
plâns căzu pe aceste sfărâmături de gresie, pe care le 
acoperi cu trupul său, ca pe cea mai de preţ dintre comori! 

Căci aceste bucăţi de gresie, unele ascuţite ca nişte 
pumnale, altele tăioase ca nişte cuțite, erau sculele 
întrezăritei sale izbăviri! 

Roland nu începu numaidecât lucrul. 

Trebui mai întâi să-şi deprindă puţin câte puţin mintea ca 
să privească în faţă putinţa evadării, căci de îndată ce se 
oprea la această idee, zvâcnirile pieptului său deveneau aşa 
de puternice, încât i se părea că inima o să i se rupă. 

Mirat de tăcerea din celulă, temnicerul îi întrebă într-o zi, 
de după uşă: „Mai trăieşti?” 

Prizonierul se înfioră de groază; se sculă, se năpusti spre 
uşă şi căzu pradă unei izbucniri de furie mai îngrozitoare 
încă decât cele de mai înainte. Apoi temnicerul se 
îndepărtă. De atunci, ori de câte ori auzea paşi apropiindu- 
se de celula lui, Roland începea să urle. De acum trebuia să 
nu mai intre niciodată nimeni în celula lui! 

Timp de trei luni Roland căută calea ce putea s-o urmeze, 
alcătui planuri; încetul cu încetul ajunsese să determine cu 
exactitate locul celulei sale în temniţă. 

Planul la care se opri, era simplu: zidul dinspre canal era 
destul de gros pentru a conţine un puț sau o mină lăuntrică. 

Roland începu să sape această mină ce trebuia să se 
îndrepte urcând şi cotind spre dreapta. Odată ce ar fi ajuns 
deasupra nivelului apei, n-ar fi avut decât să facă o gaură şi 
să se lase să cadă pe acolo în canal. Socotise că trebuia 
astfel să ajungă sub „Puntea Suspinelor”. 

În ziua de 12 decembrie a anului 1510 începu Roland să 
atace piatra din colţul de miazănoapte a temniţei sale, în 


locul ce se mai arătau încă rareori vizitatori, adică la mai 
bine de optsprezece luni după arestarea sa. 

Nu ştia de altminteri această dată, ce s-a putut regăsi, 
mulţumită unei împrejurări cu totul întâmplătoare. Într- 
adevăr nu numai că Roland pierduse noţiunea timpului, dar 
încă cele trei luni în răstimpul cărora fusese nebun, oprise 
în el putinţa de a număra săptămânile sau lunile ce le 
petrecuse în mormântul lui. 

Singurul său instrument de lucru era o bucată din ulciorul 
sfărâmat. Procedeul său era de o încetineală 
descurajatoare. Zgâria cimentul din jurul pietrei şi-l 
culegea fărâmiţă cu fărâmiţă, apoi îl împrăştia pe pământul 
temniţei sale. 

Îi trebuiră patru luni de muncă, ca să desprindă această 
primă piatră. De câte ori în timpul acestei înverşunate 
munci, nu i se întâmplase sa se oprească cuprins de 
deznădejde, cu capul între mâini şi ascuns într-un colţ 
întunecos, să plângă cu hohote ore întregi! Apoi, pe 
neaşteptate, printr-una din acele inexplicabile reculegeri 
ale minţii, speranţa îi reveni şi se apucă iar de lucru. Când 
în sfârşit putu smulge cu degetele-i însângerate blocul din 
găoacea lui, rămase gâfâind, nimicit toată ziua. 

Atunci împinse piatra sub pat şi o atacă pe următoarea. 
Lucrul devenea mai uşor. Şi apoi câştigase o dibăcie de 
mânuire ce-i lipsise în primele vremuri. 

La a doua piatră smulsă, Roland se află în faţa unui strat 
subţire de pământ bătătorit, amestecat cu pietriş şi 
tencuială. 

Acest strat era aşezat între doi pereţi compuşi fiecare 
dintr-o îndoită aşezare de pietre mari de granit. În aşa fel 
că, dacă Roland ar fi găurit acest strat drept înainte şi ar fi 
străbătut până la al doilea perete, ar fi dat exact sub canal. 

Începu atunci să sape, urcând o linie oblică, care după 
socotelile lui trebuia mai întâi să ducă la albia canalului, 
apoi la suprafaţa apei. 


În curând putu să stea în picioare în mină, pe care atunci 
începu s-o îndrepte urmând linia oblică prevăzută. Pe 
măsură ce făcea să cadă o grămadă de pământ, săpând 
deasupra capului său, trebuia să iasă din şanţul format prin 
locul gol a două blocuri ce le smulsese din loc. Ridica atunci 
sfărâmăturile şi le împrăştia, le frământa, le fărâmiţa 
amestecându-le cu praful de pe jos din celula lui, al cărei 
nivel se înălţase puţin. 

De îndată ce auzea cel mai mic zgomot în spatele uşii, 
Roland se prefăcea prin ţipete şi sărituri dezordonate că 
este nebun furios. Ştia acum momentul exact, când i se 
strecura hrana şi când temnicerul întredeschidea 
ferestruica, zărea pururea chipul contractat şi ochii 
licăritori ai arestatului său. Ferestruica era de altminteri 
aşezată în aşa fel încât nenorociţii întemnițați în celula 17 
să nu-l poată atinge pe temnicer, întinzându-şi braţul. 
Reieşea din această aşezare că temnicerul era la adăpost 
de orice încercare de omor, dar tot aşa că putea foarte greu 
să-şi dea seama de cele ce se întâmplau în celulă. 

După o perioadă de trei ani, Roland era uitat. 

Se auzeau bine câteodată urletele sau tânguirile sale, dar 
nu li se da nicio atenţie. Şi numai temnicerul special al 
celulei numărul 17 îşi continua mecanic treaba lui: înnoia la 
fiecare două zile hrana, pâinea şi apa. Deschidea atunci 
ferestruica, arunca o privire asupra prizonierului, îi spunea 
chiar din când în când câte o vorbă, apoi se retrăgea şi 
Roland avea două zile de linişte. 

Atunci se apuca de lucru cu înverşunare. Dormea abia 
cinci ore. Căpătase obişnuinţă, îşi împărțea timpul, mânca 
la ore fixe şi-şi îngăduia uneori câte un sfert de oră de 
odihnă. Dar aceste răgazuri erau pentru el clipe 
îngrozitoare. Căci de îndată ce mâinile lui nu mai erau 
ocupate, de îndată ce mintea lui, nu mai năzuia spre ideea 
fixă a izbăvirii, amintirile rămase vii în inima lui, veneau să-l 
năpădească şi să-l copleşească. Atunci plângea cu amar. 

Apoi într-o zi veni timpul când şi lacrimile îi secară. 


Pe atunci Roland fu înspăimântat că-l zărise cineva. 

Era de o slăbiciune nespusă. Faţa lui era veştejită. 
Zbârcituri îi brăzdau fruntea. Ochii lui licăreau cu o 
strălucire de nesusţinut. Când ieşea din gaura lui plin de 
pământ şi de praf, cu înfăţişarea sălbatică, părea o fiară 
preistorică, pe jumătate om, pe jumătate animal. 

De mult timp rămăşiţele ulciorului său, care îi serviseră 
drept scule, erau tocite, prefăcute în praf. Dar pe măsură ce 
înainta, da peste bucăţi de cremene, de pietre de tot soiul şi 
de toate formele, pe care le clasificase servindu-se de unele 
ca de foarfece, de altele ca de ciocane sau de ciocane de 
fier. 

Pe măsură ce se urca, îşi orânduia în canalul lui găuri 
pentru a-şi pune picioarele. Când lucra sta astfel ore întregi 
săpând deasupra capului său proptit pe amândoi genunchii, 
aidoma unui oarecare animal subpământean. 

Într-o zi, ridicând pământul deasupra lui, cremenea sa 
dădu peste un corp tare, care nu era nici pământ bătut cu 
maiul, nici tencuială. Crezu întâi că se izbise de vreo piatră, 
cum mai întâlnise vreo câteva şi continuă să scotocească. 
Cu cât mai mult da pământul la o parte, cu atât mai mult 
golul se lărgea. Toată ziua Roland zgâria pământul de sub 
blocul de piatră. A doua zi el îşi reîncepu munca şi după mai 
multe ore, îngrozitorul adevăr îi apăru în sfârşit foarte 
lămurit: această piatră era o largă lespede şi lângă ea 
altele. Nenorocitul scoase un oftat de o nespusă disperare. 
Şanţul lui dăduse deasupra unei alte temnițe! 

Roland cobori încet prin şanţul ce şi-l făcuse, şanţ care 
avea atunci treizeci şi cinci de picioare înălţime. Se culcă pe 
pământul celulei, şi cu capul ascuns între braţe, încercă să 
chibzuiască privitor la situaţia nouă, în care se afla. 

Întâia sforţare a firilor bine organizate, după ce ele se află 
în faţa unei catastrofe, este de a îmblânzi deznădejdea, de a 
face rânduială în gândurile lor. O dată îndreptată zăpăceala 
morală, este cu putinţă de a drege pe cea materială. 


Roland suferi o criză, asemenea celei ce-o simţise gâfâind 
de groază când se luptase cu nebunia şi o biruise. 

Timp de două zile Roland rămase în faţa acestei idei că 
munca uriaşă ce-o îndeplinise cu răbdarea unei furnici care 
ar încerca să găurească globul, era zadarnică, deoarece 
totul trebuia început din nou, că i-ar mai trebui ani şi ani de 
zile ca să sape, să-şi înfigă unghiile în piatră, să sape până 
ce mâinile ar refuza să-i mai slujească! 

— Dar cum de am ajuns acolo? Cum m-am putut înşela? 

Această întrebare şi-o puse de o mie de ori, cu un muget 
înăbuşit, care era acum plânsul lui. 

Apoi fără veste îi veni irezistibila dorinţă de a ridica 
această lespede, să intre în această nouă celulă, să vadă un 
alt mormânt! Şi apoi, cine ştie? Poate că de acolo ar 
străbate un drum mai sigur spre libertate, spre viaţă! 

Alergă la şanţul lui, se ridică până în vârf şi se apucă să 
desprindă lespedea, zgâriindu-i cimentul. Din când în când 
se oprea, se încorda cu umerii de lespede şi încerca s-o 
ridice. Şi atunci, în bezna acestui şanţ lua înfăţişarea unei 
uriaşe cariatide susţinând lumea care se prăbuşeşte. 

La a douăsprezecea încercare, lespedea se ridică. 

Roland îşi vâri capul şi de la întâia privire, ochii săi căzură 
asupra unui om, care înspăimântat, buimac, îşi fixase 
privirea asupra lui! 

Roland strângea între dinţi un lung silex ascuţit, pe care 
încetul cu încetul îl cioplise în formă de pumnal. Cu un umăr 
el continuă să ridice lespedea şi cu mâna dreaptă îşi apucă 
cremenea, hotărât să omoare sau să fie ucis! 

Încordarea lui ajunsese la limită. 

Capitolul XV Temniţa osândiţilor la moarte. 

Cu o grăbită mişcare Roland se desprinse şi lăsând să cadă 
la loc lespedea, se ridică în faţa omului care, buimăcit de 
înmărmurire, țintuit locului, îl privea fără o vorbă, fără un 
gest. 

— Cine eşti dumneata? Mugi Roland cu voce răguşită. 


Omul nu răspunse imediat. Avea o faţă sălbatică, o barbă 
deasă, lungă şi ciufulită, nişte trăsături aspre şi accentuate, 
nişte ochi în care se citea un ciudat amestec de sălbăticie şi 
de sfială. 

Oftă adânc şi răspunse în sfârşit: 

— Un arestat. 

Faţa lui Roland se îmblânzi numaidecât. Privi atunci cu o 
curiozitate pătimaşă această făptură omenească ce nu era 
nici judecător, nici călău, nici temnicer, ci un arestat ca şi el, 
poate un mucenic ca şi dânsul. Şi observă că şi el era 
îmbrăcat cu nişte zdrenţe. O izmană zdrenţuită şi un fel de 
tunică îi formau toată încotoşmăneala. 

— De când eşti aici? Reîncepu el. 

— Nu ştiu! Nu mai ştiu! Spuse omul cu o voce posomorâtă, 
blândă şi răguşită. 

Roland simţi că se îneacă de multă nelinişte. O emoție de 
nespus îl înăbuşea; recunoştea acea voce zdrobită, ca şi 
cum ar fi fost a lui. Şi după îngrozitoarea stare a acestui 
nenorocit şi-o măsură pe a lui proprie. 

Într-o mişcare de simpatie şi aproape de bucurie, întinse 
mâna. Acest om, acest soi de animal în care flacăra 
inteligenţei părea că pâlpâie într-o ultimă sforţare, era a 
semenului său, un prieten, aproape un frate! 

Omul se dădu înapoi înspăimântat. 

— Sunt un arestat ca şi dumneata, zise Roland cu o stranie 
blândeţe; am suferit şi sufăr ca şi dumneata. Oricine ai fi, 
destinele noastre sunt asemănătoare în acest moment şi 
suferinţele noastre sunt surori. Nu vrei să ne înfrăţim şi să 
ne dăm mâna? 

— Ştii cine sunt eu? Exclamă omul cu o voce sălbatică. 
Pare-se că sunt un mare criminal, care face groază 
omenirii. Am furat, am ucis, am săvârşit multe rele. Când 
locuiam pe pământ, toată lumea se îngrozea de mine. Se 
temeau de mine, fugeau toţi de mine. Aici temnicerii mă 
privesc ca pe un tigru. Ei nu intră în această temniţă decât 
cu un pumnal în mână. Îţi spun că sunt un foarte mare 


ticălos, un blestemat, o făptură aparte. Dumneata, 
dumneata, ai poate pe cineva care te plânge. Eu, eu nu am 
nici tată, nici mamă, nici frate, nici o familie, ba nici 
prieteni, nimic, nimic în lumea asta. Şi plâng dacă chinurile 
îmi smulg ţipete şi plânsete; dacă mi-e foame, dacă mi-e 
frig, nimeni n-o va şti, nu se nelinişteşte nimeni de asta. Nu 
se îngrijeşte nimeni să ştie ce crimă meditez în capul meu, 
până şi în adâncul acestei închisori. Şi mâna ce-o vezi, e 
încă roşie după ultima mea lovitură. Atinge-o, dacă cutezi! 

Atunci cu un gest sălbatic, arestatul întinse mâna lui 
tremurătoare. Roland o apucă şi o strânse convulsiv. 

Ceva ca o lacrimă licări o clipă în pleoapele-i arzătoare, de 
atâta amar de timp uscate. 

El ţinea în mâinile lui mâna noduroasă şi grozavă a omului. 

— Cum aşa, reîncepu acesta cu sfială, nu ţi-e groază de 
mine? 

— Nu! Zise Roland care făcu o sforţare pentru a vorbi. 

— Nu mă respingi? 

— Vezi bine! 

Şi Roland de data asta izbuti să zâmbească. 

— Totuşi, se pare că sunt un ticălos de pomină. 

— Eşti un sărman prizonier ca şi mine, te voi mângâia, căci 
numai prin prezenţa dumitale mă mângâi şi eu. 

— Taci! 'Taci! Vocea dumitale îmi mişcă totul din mine. 

— Sărman nenorocit! Deci ai suferit încă şi mai mult decât 
mine! 

— O! Îmi vorbeşti prea blând! Taci! 

Arestatul se prăbuşi în sine, îşi vâri capul între mâini şi 
începu să hohotească de plâns. Roland îl privea cu un fel de 
pizmă, care era ceva crud. 

— El mai poate plânge încă, el unul mai are lacrimi! 
Murmură el. Nu, n-a suferit atât de mult ca mine! Haide, 
haide, reîncepu el, fă-ţi curaj. Am izbutit să sap un drum 
subteran singur-singurel. Amândoi vom lucra mai bine şi 
vom ieşi împreună din iadul acesta. 

— Ce spui dumneata? Exclamă omul palpitând. 


— Zic că dacă vrei să mă ajuţi, ne putem cuceri amândoi 
libertatea. 

Arestatul se sculă. 

— Cum asta? Zise el. 

Roland se duse de ridică lespedea pe care o lăsase să cadă 
şi care da spre mină. 

— Uite ce-am făcut! Priveşte! 

Omul aruncă o privire în întunecosul gang, apoi îşi înălţă 
spre Roland o privire plină de mirare şi de admiraţie. 

— Cum ai făcut? 

Roland zâmbi. 

— Cu bucăţile unui ulcior sfărâmat am desprins două 
blocuri; cu pietrele ce le-am găsit, tencuiala; am zgâriat, am 
săpat această galerie. Vezi cât este de simplu. 

Omul asculta cu o inexprimabilă încântare. 

— M-am înşelat, reîncepu Roland, nu-i altceva de făcut 
decât să încep din nou. 

De astă dată omul scutură capul. 

— Să începi din nou? Ca să răzbeşti unde? 

— La canal! 

— Cu neputinţă! 

— Cu neputinţă? Răcni Roland a cărui frunte fu scăldată 
de o sudoare rece. Dar pentru ce? 

— Ascultă, zise prizonierul. Nu sunt aici decât de câteva 
zile. 

— Şi unde erai înainte? Întrebă Roland. 

— Eram în temniţele de plumb. Oh, acolo ferestruia 
temniţei mele da spre canal. După multă muncă, am izbutit 
să îndepărtez două gratii, în aşa fel încât puteam scoate 
prin ele capul, şi atunci dominam împrejurimile, vedeam 
palatul ducal, vedeam „Puntea Suspinelor”, vedeam canalul. 

— Ei, bine? 

— Ei, bine! Şi eu avusesem ideea de a evada, lăsându-mă 
să cad în canal, cu primejdia de a-mi sfărâma capul, sau să- 
mi rup oasele. Dar a trebuit să renunţ la asta. 

— Pentru ce? Pentru ce? 


— Pentru că în toate nopţile canalul este străjuit! În toiul 
zilei supravegherea este de prisos; dar nici n-ai putea să 
sapi o gaură şi să găureşti zidul, fără ca paznicii palatului să 
nu observe asta şi să cazi sub ploaia de gloanţe a durdelor. 

— Dar noaptea? Mugi Roland. 

— Noaptea trei gondole pline cu soldaţi patrulează 
necontenit, lipindu-se de pereţii închisorii! Am ştiut din 
primele clipe pentru ce închisoarea era atât de bine 
supravegheată. Se pare că le era teamă de o lovitură, care 
ar fi răpit un arestat foarte de seamă. Crede-mă! Când intri 
aici, nu mai ieşi niciodată. 

Roland nu-l mai asculta. El nici nu se gândi chiar, că acest 
arestat de mare însemnătate, pe care Consiliul celor Zece îl 
păzea cu atâta grijă, nu putea fi decât el însuşi. Era 
încremenit, înverşunarea şi nedreptatea soartei potrivnice, 
îi pricinuia un fel de ameţeală. Şi în această clipă o 
răzvrătire furioasă, o revoltă a întregii sale fiinţe, cu atât 
era mai puternică, cu atât era mai tăcută, încât îi insufla 
hotărâri supreme. Se vedea de-a pururea osândit. 
Neputinţa fugii nu-i mai lăsa nici o speranţă şi în acea clipă 
solemnă, adoptă ideea sinuciderii. Evadarea în moarte! 

Totuşi prizonierul reîncepu cu o voce mohorâtă. 

— De altminteri, admițând că dumneata izbuteşti să fugi, 
eu unul n-aş putea-o face! 

— Pentru ce? 

Şi Roland legându-se în chip instinctiv de o vagă speranţă, 
aştepta răspunsul. 

— Pentru că probabil voi fi osândit la moarte. Da, continuă 
el nevăzând mişcarea pe care o făcea Roland. Te miri că-ţi 
spun acest lucru aşa de liniştit? Dar moartea este mai de 
preferat decât veşnicia închisorii. În această clipă 
judecătorii deliberează în privinţa soartei mele, şi mâine, şi 
poate chiar numaidecât, va veni cineva să-mi spună că mă 
aşteaptă călăul! 

— Călăul! Exclamă înăbuşit Roland care tresări ca şi cum o 
idee neaşteptată, o idee nenorocită şi fioroasă s-ar fi ridicat 


ca o nălucă pe ruinele acestor nădejdi. 

— Da, călăul! Sunt cincisprezece zile de când într-o 
izbucnire de mânie am lovit pe un temnicer. N-a murit din 
cauza asta. Dar s-a stabilit că aş fi vrut să-l ucid. Atunci m- 
au mutat aici, în această celulă, zicându-mi că era aceea a 
osândiţilor la moarte! 

— Celula condamnaților la moarte! Murmură Roland cu un 
zâmbet prăpădit. Aici ar fi trebuit să ajung! 

Acum omul nu mai era ascuns în colţul celulei şi cu capul 
între mâini, negreşit că se gândea la această moarte aşa de 
apropiată de dânsul. 

Roland îl privea şi chiar în această îngrozitoare clipă, era 
loc pentru milă în această inimă mărinimoasă. 

— Curaj, zise el. Poate că te vor lăsa cu zile. 

Omul scutură capul: 

— Nu, nu! De astă dată mă vor ucide! 

— Zici, de astă dată? 

— Da, mi s-a dăruit viaţa, când am fost arestat. Totuşi 
eram osândit la moarte şi capul meu era pus la preţ. 

Fără voia lui, cu toată deznădejdea nesfârşită ce îl 
năpădise, Roland se interesa de povestirea arestatului. 
Uneori i se părea că-i mai auzise vocea. Regăsea pe chipul 
său trăsături care se şterseseră parcă din memoria lui, dar 
pe care le întrezărise într-o epocă ce n-ar fi putut-o preciza. 

— Zici că ai fost grațiat? Reîncepu el. 

— Da. Se pare că făcusem un mare serviciu Consiliului 
celor Zece. Un serviciu! O, când mă gândesc la el! Mi-am 
spus foarte adesea, că acest serviciu este cea mai mare 
crimă din viaţa mea. 

Omul lăsă să-i cadă iarăşi capul pe genunchi. 

— Ce serviciu? Întrebă Roland, a cărui inimă bătea 
înăbuşit. Vorbeşte. 

— La ce bun? Totul s-a sfârşit, deoarece, fără îndoială, voi 
muri. 

— Nu are a face! Vorbeşte, te rog! Pentru ce spui că acest 
serviciu făcut Sfatului celor Zece a fost o crimă? 


— Pentru că mulţumită acestui serviciu, mulţumită acestei 
crime, o familie de nevinovaţi a fost lovită! Răspunse 
prizonierul cu un nespus accent de deznădejde. Dar uite, să 
lăsăm asta! Aş vrea să mor fără să mai trezesc în mine 
această înspăimântătoare amintire. Poate că atunci aş muri 
liniştit! 

— Şi eu, zise Roland cu o voce concentrată, vreau să 
vorbeşti! 

Omul mirat îl privi pe Roland. Apoi, negreşit subjugat, 
reîncepu: 

— O doreşti? Ei bine, fie! M-ai deplâns mai adineauri, 
vocea dumitale mi s-a părut aşa de dulce încât am plâns. Şi 
apoi, asta va fi pedeapsa mea. Află deci că era pe atunci o 
familie aşa de fericită, încât Veneţia era parcă orbită. Tatăl 
era doge. 

Roland tresări cu putere. 

— Dogele şi soţia sa aveau un fiu tânăr, frumos, puternic, 
iubit, admirat. Şi acest tânăr iubea până la adoraţie o nobilă 
atât de curată, care îl considera ca pe un zeu. Dar ce ai? 
Gemi? 

— Continuă! Exclamă Roland cu o voce răguşită. 

— Tăcere! Exclamă înăbuşit arestatul, care se sculă şi ciuli 
urechea. 

Roland făcu o straşnică sforţare pentru a-şi stăpâni 
simţămintele ce se dezlănţuiau în el. Ascultă. Venea cineva. 
Se auzea un zgomot de paşi numeroşi. 

— Repede! Zise prizonierul, care dintr-o săritură, alergă la 
lespede şi o ridică. 

Roland se strecură în gaura din pământ spunând cu un 
ciudat accent de ameninţare: 

— Mă voi întoarce! 

În acea clipă uşa se deschise. Prizonierul îşi aruncase 
învelitoarea peste lespede şi se aşezase pe ea. Vreo zece 
inşi intrară în celulă. Unul avea înfăţişarea unui scrib sau 
crainic al tribunalului şi ţinea în mână o hârtie. În urma lui 


venea un uriaş îmbrăcat în roşu, care purta pe braţul lui o 
stofă neagră. Ceilalţi erau nişte temniceri înarmaţi. 

— Scoală-te în picioare şi ascultă hotărârea Consiliului, 
spuse scribul. 

El începu să citească cu grăbire hârtia lui, bolborosind 
cum citesc şi au citit din vremuri străvechi aprozii 
tribunalelor, de parcă ar vrea să nu se audă nici un singur 
cuvânt din ceea ce citesc ei. Poate pentru că în adâncul 
conştiinţei lor ceea ce fac ei le pare îngrozitor să fie auzit. 

Prizonierul înţelese că era osândit să i se taie capul de 
către călău. 

— Bun! Zise el cu o voce sălbatică. Şi când voi fi executat? 

— N-ai ascultat? Mâine dimineaţă! Tribunalul în blândeţea 
sa, îţi lasă timp până mâine dimineaţă să te împaci cu cerul, 
pe care crimele dumitale l-au supărat. Cât despre oameni 
sunt însărcinat să-ţi spun că ei te iartă! 

— Frumoasă iertare, la toţi dracii! Exclamă osânditul 
izbucnind într-un râs nervos. 

— Vrei un preot? 

— La ce folos? 

— O să ţi se trimită unul. Încearcă de ascultă cuvintele 
acestui om sfânt! 

— Pe coarnele Satanei! Dacă intră cineva în această celulă 
de acum şi până mâine, îl gâtui! Răcni prizonierul, care se 
gândea la vizita ce i-o anunţase Roland. 

— Bine! Zise scribul. Crapă deci ca un câine, în acest caz! 
Călău, fă-ţi meseria! 

Atunci el se îndepărtă. Omul îmbrăcat în roşu înainta spre 
osândit şi îi aruncă peste cap o stofă neagră cu care se 
îmbrăcau osândiţii lă moarte, ultima găteală! 

Sub acest sac care îi cădea până la genunchi, mâinile 
osânditului erau libere şi stofa era destul de subţire, pentru 
ca el să se poată călăuzi. Nu se lega osânditul decât lângă 
furca eşafodului, scoţându-i-se sacul. Arestatul avu un fior, 
când simţi pe umerii săi faldurile gătelii mortuare, un fel de 
maramă a morţilor ce o va purta de viu o noapte întreagă! 


Râsul de înfruntare ce-i izbucnise, îngheţă pe buzele lui. Fu 
tulburat de un nou tremur şi când învinse această impresie 
de groază, temniţa lui era goală! 

Rămase câteva clipe năucit. 

Suflarea morţii cu totul apropiată, îl îngheţă până la 
măduva oaselor. 

Un oftat răguşit îi scăpă şi buzele sale lăsară să se audă 
acest singur cuvânt: 

— A muri! 

Sunetul vocii lui îl înspăimântă, îi îngrozi ca ceva 
necunoscut şi teribil. Instinctul vital răzvrătit, făcea să 
treacă peste carnea lui repezi fiori de groază. Atâta timp 
cât moartea rămăsese problematică, atâta timp cât avusese 
un pretext să se agate de speranţa că va trăi, nu tremurase. 

Dar acum. Acum viaţa în această mohorâtă temniţă i se 
părea ca un farmec îndepărtat; pâinea lui neagră, o hrană 
delicioasă, temnicerii săi, oameni pe care i-ar fi îmbrăţişat 
cu bucurie! Puterile vieţii îi umplură toată fiinţa, părerile de 
rău imposibile îl năpădiră! Scrâşni din dinţi şi un sfâşietor 
oftat răsună din pieptul lui însoţit de plânsete, în acelaşi 
timp ce cuvântul acesta cădea la rându-i de pe buzele-i 
tremurătoare, mai fioros, mai deznădăjduit decât întâiul: 

— A trăi! 

Osânditul înaintase încetişor spre uşa care se închisese şi- 
şi întindea braţele într-un gest de vagă rugăminte. 

O mână i se puse pe umăr. Avu o straşnică zguduire şi se 
întoarse aiurit, năuc. Prin pânza sacului, recunoscu atunci 
pe prizonierul ce-i apăruse în întuneric. Osânditul văzu 
această privire şi tresări de o nouă spaimă. 

Îşi scoase marama neagră ce i-o aruncaseră asupra-i şi o 
azvârli într-un colţ. 

— Vezi, zise el cu un jalnic zâmbet, voi muri! 

— Când? 

— Mâine de dimineaţă! 

Şterse cu mâna sudoarea rece ce-i scălda fruntea şi 
răsuflă zgomotos. Era pământiu şi Roland abia îl recunoscu. 


Încetul cu încetul îşi veniră în fire. Această supremă 
impresie de groază ce dezorganizează făptura omenească, 
pusă pe neaşteptate în prezenţa neantului, se risipea şi 
firea lui de vită necioplită şi silnică, îl recucerea. 

— Ai să mori! Reîncepu Roland. 

— Da, o să mor! Pentru ce mă priveşti aşa? 

— Începuseşi a-mi povesti o istorie, zise Roland fără a 
răspunde. 

— O istorisire? Bâlbâia osânditul. 

— Da. Aceea a familiei fericite, care mulţumită ţie fu 
nimicită, lovită de nemaiauzite nenorociri. 

— Este adevărat, este adevărat! 

— Tatăl, nu-i aşa, avu ochii scoşi! Mama, nu-i aşa, muri de 
durere! Fiul fu aruncat în puțuri! Logodnica! Ah! Şi 
logodnica? Zi, vorbeşte! Ce s-a întâmplat cu logodnica? 

— O! Bâigui omul înspăimântat, s-ar zice că ştii această 
jalnică poveste! Cine eşti? Cine eşti dumneata? 

— Ai s-o ştii! Dar răspunde, vorbeşte, cine eşti tu însuţi? 

— Sunt banditul Scalabrino! Spuse omul clănţănind dinţii. 

— Scalabrino? Exclamă Roland, scotocindu-şi amintirile. 
Scalabrino? Şi apoi, ce mă interesează la urma urmei! 
Haide, spune-mi adevărul! Ce ţi-a făcut ţie dogele 
Candiano, pentru ca să ajuţi pe cei Zece să-l lovească? Ce-ţi 
făcuse Silvia? Ce-ţi făcuse Leonora? Şi ce ţi-am făcut eu, 
mizerabile? Haide, vorbeşte! 

Roland apucase mâna lui Scalabrino, pe care i-o zdrobea 
într-ale lui. 

Pe măsură ce vorbea, osânditul îl privea cu încremenire, 
apoi cu spaimă, pe urmă cu disperare. La ultimele cuvinte, 
ochii săi măriţi de un fel de groază, revărsară un îndoit val 
de lacrimi, căzu în genunchi, izbi lespezile cu fruntea şi 
printre gemete şi suspine, Roland auzi aceste cuvinte 
bâlbâite cu un accent de nesfârşită disperare: 

— O! Vă recunosc, acum! Sunteţi înălţimea sa Roland! O! 
Sunt blestemat, deoarece îmi apăreţi în clipa morţii! 


Timp de câteva clipe tânguirile banditului îngenunchiat 
umplură temniţa. Ultimele cuvinte ale lui Scalabrino îl 
făcuseră pe Roland să tresară. Uitase asta. Omul acesta 
trebuia să moară peste câteva ore! Nesfârşită mânie ce 
fierbea în el, scăzu dintr-o dată. Îi fu milă! Un simţământ de 
îndurare îi destinse trăsăturile. 

— Scoală-te, spuse el cu blândeţe. 

— O! Măria voastră! Gemu osânditul. Înţeleg după vocea 
dumneavoastră că iar mă iertaţi! Pentru ce sunteţi aşa de 
bun? De ce nu m-aţi omorât pe cheiul insulei Olivolo, când 
mă ţineaţi sub ascuţişul pumnalului! 

Brusc trecu pe sub ochii lui Roland scena evocată de 
Scalabrino. Recunoscu pe uriaşul de Scalabrino. Recunoscu 
pe uriaşul ce-l răsturnase şi căruia îi dăruise viaţa. 

— Haide, zise el, povesteşte-mi tot şi mai ales nu minţi! 

El se aşeză, sau mai degrabă se piti lângă Scalabrino, şi cu 
sprâncenele încruntate, cu spiritul încordat, se pregăti să 
încerce a pătrunde misterul nenorocirii sale. 

Scalabrino îl privea cu o sălbatică sfială. 

— Înălţimea voastră, spuse el cu mâhnire, în clipa când 
mori, nu minţi. De altminteri m-am căit, v-o jur! 

— Te-ai câit? 

— Da! Prea târziu, este adevărat, dar v-o jur că pocăinţa 
mea era sinceră. Data din clipa când mi-aţi spus: „Nu ţi-a 
fost frică, te iert!”. Din momentul când voisem să mor 
pentru dumneavoastră. Amintiţi-vă, am vrut să vă vorbesc. 
Dar dumneavoastră aţi refuzat să mă ascultați! 

— Asta-i adevărat, îmi amintesc, zise Roland ducându-şi 
mâna la frunte. Şi ce mi-ai fi spus tu, dacă te-aş fi ascultat? 

— V-aş fi spus, Maria voastră, că acea femeie, aceea pe 
care a-ţi izbăvit-o. 

— Curtezana? 

— Da, asta! Ei bine, ea ne-a aşezat acolo ca să punem 
mâna pe dumneavoastră. Dar nu trebuia să vă facem nici un 
rău. 

— Continuă?! Zise Roland văzând că banditul şovăia. 


— Acea femeie voia, fără îndoială, să vadă cum vor fi 
îndeplinite poruncile ei. Veni! Oamenii mei o văzură, 
bijuteriile sale îi ispitiră. O atacară, ea strigă; restul îl ştiţi. 
Dar ceea ce nu ştiţi, este ce s-a întâmplat după plecarea 
dumneavoastră. A doua zi trebuia să fie logodna 
dumneavoastră. Vă amintiţi? 

— Da, îmi aduc aminte! Zise Roland care-şi zgâria pieptul 
cu unghiile spre a-şi înăbugşi suferinţa morală sub cea 
trupească. 

— Ei bine, în noaptea aceea deci, când aţi plecat cu 
curtezana, am fost întâmpinat de un ins, care-mi spuse: „lu 
eşti Scalabrino. Eşti osândit, preţ s-a pus pe capul tău, vrei 
să ai deplina şi întreaga grațiere? Vrei, pe deasupra, să 
câştigi mult aur? Asta nu atârnă decât de tine”. „Ce trebuie 
să fac? Întrebai eu”. „Mâine seară să vii în piaţa San-Marc 
cu cât mai multă lume se va putea şi să ţipi cât te-o ţinea 
gura: Trăiască Roland Candiano!”. „Drace! Zisei eu, dacă 
nu trebuie decât să strig: „Irăiască Roland Candiano!,, 
suntem înţeleşi. Voi striga cu dragă inimă, chiar de nu mi se 
plăteşte.”. „Iotul o să fie bine! Spuse atunci omul.” 

— Cine era omul acesta? Întrebă Roland care gâfâia. 

— N-am ştiut niciodată, Înălţimea ta! 

Roland care se ridicase pe jumătate, spre a prinde cu mai 
multă luare-aminte numele omului, căzu pe lespede şi zise: 

— Continuă. 

— Omul mă plăti, continuă Scalabrino. Dar când mă plăti, 
adăugă: „Ar fi bine să fiţi înarmaţi cu durde. Dacă strigătele 
voastre atrag soldaţii şi vor să vă împiedice să-l aclamaţi pe 
Roland, câteva împuşcături bune vor fi binevenite.” 
„Bătălie! Exclamai eu. Asta-mi convine!” 

Scalabrino se opri o clipă, suflă cu putere, scutură capul şi 
reîncepu: 

— Asta fu adevărata mea crimă, Înălţimea ta. Căci 
mulţumită strigătelor mele s-a început bătălia dintre popor 
şi soldaţi. Poporul fu învins. Şi a doua zi aflarăm arestarea 
dumneavoastră. Dar asta nu-i totul! 


— Vorbeşte! Zise Roland, care cu sudoarea pe frunte făcea 
o uriaşă sforţare pentru a reconstitui cursa. 

— În seara luptei, zise Scalabrino, acelaşi om care îmi 
vorbise în insula Olivolo, se ridică fără veste lângă mine, îmi 
arătă o femeie şi îmi spuse: „Răpeşte-o pe femeia asta şi 
omoar-o!”. Am răpit femeia, Înălţimea ta, dar n-am putut s-o 
omor! Pentru ce? Prin ce minune? Nu ştiu! Şi am plâns de 
bucurie, am plâns de fericire, când mi-a spus acea femeie 
cine era! 

— Cine era? Zise Roland pământiu la faţă. 

— Era mama dumneavoastră! 

— Mama mea! 

— Da! Mama dumneavoastră, care se aruncase în piaţa 
San-Marc ca să cheme poporul sa vă elibereze! 

O horcăială sfâşie gâtul lui Roland: 

— O, mamă! Mamă! Cât trebuie să fi suferit! 

— A suferit până într-atât, zise Scalabrino, încât eu am 
plâns din această cauză, eu acela pe care bandiții din 
nordul Italiei l-au poreclit „Inimă de bronz”! 

Roland gemu. Şi cum camaradul său îşi reîncepea 
povestirea, îi astupă gura cu mâna. 

— Taci! Aşteaptă! Aşteaptă! 

Inima i se umplea de amărăciune. Ochii uscați şi arzători 
nu mai plângeau. Dar i se părea că plângea şi că lacrimile 
cădeau pe inima sa, ca nişte picături de plumb topit. Timp 
de o jumătate de oră el se zbătu împotriva acestei dureri 
noi. Apoi rând pe rând un sentiment mai aprig, ceva acru şi 
aspru şi neînduplecat îi năpădi sufletul. Erau întâile adieri 
ale urii. 

— Aşadar spuneai, reîncepu el în cele din urmă, că mama 
voise să mă scape? 

— Da! Dar ar fi prețuit tot atât cât a încerca să dărâme 
catedrala cu o lovitură de umăr. Poporul împrăştiat. Mama 
dumneavoastră se trezi în casa mea. Ea mă întrebă dacă 
vroiam s-o ajut a vă scăpa şi eu i-am răspuns că mă supun ei 
cu trup şi suflet. 


Roland întinse mâna sa osânditului. 

— Eşti un om! Zise el. 

Scalabrino îl privi cu acea sfioasă mirare sălbatică ce o mai 
arătase de două sau de trei ori în faţa lui Roland. Atinse cu 
vârful degetelor mâna ce-i fusese întinsă, şi ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Măria voastră, spuse el înăbuşit, o să mă faceţi să regret 
viaţa. Apoi legănându-şi capul continuă: 

— Am ieşit ca să îndeplinesc primele porunci ale mamei 
dumneavoastră. La cotitura unei străzi am fost atacat de 
vreo douăzeci de zbiri, pe neaşteptate. Răsturnat, legat, am 
fost aruncat în temniţele de plumb. Apoi mi se făcu 
cunoscut că viaţa îmi era izbăvită din cauza celor ce 
făcusem în seara logodnei dumneavoastră. Pe urmă nu am 
mai auzit nimic. Şi iată, Înălţimea ta! Peste câteva ore capul 
meu se va rostogoli sub securea călăului. Dar mor mulţumit, 
deoarece mama dumneavoastră m-a iertat, deoarece îmi 
spuneţi că sunt un om. 

O tăcere de mormânt urmă acestor cuvinte. 

Fiecare dintre cei doi osândiţi urma acelaşi povârniş de 
gânduri, cum sunt târâţi doi copaci dezrădăcinaţi, alături 
unul de altul, de acelaşi puhoi. Şi acest puhoi ducea la acest 
mortuar ocean al infinitului, care se numeşte neantul, 
moartea! Dar moartea fusese evocată de fiecare dintre ei 
prin ultimele cuvinte ale banditului. Scalabrino lupta 
împotriva unei crize de groază şi de spaimă, cum mai 
suferise încă. Povestirea lui sfârşită, interesul ce-l lega de 
viaţă, era secătuit, el se afla iar în prezenţa îngrozitoarei 
idei, că puternica-i viaţă avea să fie dintr-o dată curmată. 

În mintea lui Roland se ridica de asemenea aurora ceţoasă 
a unei sforţări vitale. Se hotărâse să moară, să se omoare. 
Deoarece munca lui era zadarnică, deoarece fuga era cu 
neputinţă, deoarece era de-a pururi despărţit de Leonora, 
de tatăl, de mama sa, de tot ce iubea, la ce bun să mai 
trăiască? Dintr-o ochire ameţitoare ca aceea care se aruncă 
asupra unei prăpăstii fără fund, privi anii ce i-ar fi trăit încă 


în mormântul său. Era tânăr şi se simţea plin de puteri. 
Socotind, cu toată secătuirea trupului în chinuri, cu toată 
noaptea veşnică, că ar putea trăi poate încă vreo 
cincisprezece ani, poate mai mult! Cincisprezece sau 
douăzeci de ani de groază, ar fi o nouă criză de deznădejde, 
ar număra măsura unei dureri fără sfârşit! Cincisprezece 
sau douăzeci de ani, în care fiecare clipă ar reproduce 
icoana Leonorei, disperată, chemându-l în zadar! 

Numai moartea îl putea izbăvi de un astfel de chin al 
trupului şi al sufletului. Se scrută şi zâmbi. Departe de a-l 
îngrozi, gândul de a muri îi da o linişte stranie; fruntea sa 
arzătoare se răcorise parcă şi simţea că furtunile 
gândurilor lui se potoliseră încetişor. Şi în acest zâmbet el 
şopti: 

— O, moarte! Moarte eliberatoare! 

Hotărârea fiind luată, căută cu hărnicie mijlocul de a muri. 
Să nu mai mănânce, să se lase să moară de foame? Poate! 
Sau poate să-şi sfărâme capul de pereţii temniţei sale, ori în 
sfârşit să se ucidă poate dintr-o dată cu un silex ce şi-l 

cioplise şi-l ascuţise ca pe un pumnal. 

Dar dacă da greş? Dacă o falsă mişcare, o tremurătură a 
mâinii îl izbăvea? 

O! Asta ar fi îngrozitor! Se răzgândi. 

Vrei să mori de foame şi chinul sfârşeşte prin a fi mai 
puternic decât voinţa; atunci te arunci asupra pâinii. Vrei 
să-ţi zdrobeşti capul de un zid şi să ajungi să-ţi pricinuieşti o 
suferinţă mai mult! Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? 

A muri nu-i uşor pentru un arestat! 

În acea clipă Scalabrino, cu un fior de spaimă repetă 
înăbuşit: 

— În curând o să vină călăul! Călăul! 

Roland fu mişcat de o adâncă tresărire. Şi gândul, 
mortuara idee fioroasă ce se trezise în speranţele sale luă 
trup, se desemnă, se formulă! 

Se aplecă spre Scalabrino şi zâmbind, spuse: 

— Linişteşte-te. Tu nu vei muri! 


Capitolul XVI Agonie! 

Scalabrino ridică spre acela care vorbea astfel, o privire 
de încremenire fără de margini. În acest moment Roland 
trebuie să i se fi părut ca unul din acei îngeri, despre care 
auzise vorbindu-se în copilăria sa. 

Bâlbâi: 

— N-o să mai mor? 

— Nu, zise Roland. 

Scalabrino reîncepu tremurând: 

— O, domnule, ia seama! Ar fi prea îngrozitor să mă faci să 
întrezăresc viaţa, pentru ca să mă faci să cad iarăşi în 
ghearele morţii! 

— Scoală-te şi urmează-mă. 

Scalabrino se supuse şi-l urmă pe Roland şovâind pe 
picioare. 

Roland se duse la lespedea ce-i acoperea galeria şi o ridică 
zicând: 

— A ta este această mină, al meu vălul negru al călăului. 

Scalabrino se dădu înapoi împreunându-şi mâinile şi 
scuturându-şi capul. 

Roland se înşelă în privinţa acestei mişcări. 

— Vor trece poate mulţi ani, până să se zărească această 
galerie; cât despre temniţa mea, nu intră încă nimeni 
niciodată. În orice caz, când se va afla că eu am fost 
executat în locul tău, cu siguranţă că ţi se va dărui viaţa. 

— Înălţimea ta, zise banditul, viaţa cu preţul acesta? 
Uitaţi-vă am avut un ceas de spaimă de care îmi voi 
reaminti chiar de ar trebui să trăiesc o sută de ani. O altă 
oră la fel cu asta m-ar face să înnebunesc. Dar mai bine mi- 
ar plăcea să sufăr atâtea luni câte minute sunt în momentul 
groaznic ce s-a scurs, decât să mă învoiesc la o astfel de 
josnicie! 

— Şi eu, mugi Roland, îţi spun că vreau să mor. Ai spus 
odinioară mamei mele, că te dăruiai ei cu trup şi suflet! 
Ceea ce ai oferit mamei, refuzi fiului? 


— Măria voastră! Exclamă banditul răsucindu-şi mâinile, 
dacă am vorbit astfel mamei dumneavoastră, a fost din 
dragoste pentru dumneavoastră! O, dacă aş putea fi 
executat de zece ori cu condiţia să fiţi izbăvit. 

Roland apucă amândouă mâinile lui Scalabrino. 

— Ascultă-mă, zise el cu o voce concentrată. Tu în temniţa 
ta nu suferi decât cu trupul; nu suferi decât foamea, frigul, 
tăcerea şi întunecimile. Ei bine, închipuieşte-ţi că aceste 
torturi sunt paradis, dar vezi ce sufăr eu! Închipuieşte-ţi că 
mintea mea este încă şi mai îngheţată decât trupul tău; că 
sufletului meu îi este mai foame decât ţi-a fost vreodată ţie; 
că tăcerea gândirii mele este mai înspăimântătoare decât 
tăcerea mormântului şi că beznele celulei tale sunt 
luminoase pe lângă întunecimile ce-mi învăluiesc iubirea! 

— Măria voastră! 

— Dar tu nu vezi deci, nu înţelegi, că moartea mă 
izbăveşte şi că, dacă tu refuzi supremul serviciu ce ţi-l cer, 
voi fi silit să sufăr în căutarea sinuciderii cu putinţă! 

Banditul dădu un țipăt de durere. 

În acest creier necioplit adevărul coborî pentru o clipă. 
Dacă nu-l înţelese lămurit, avu fulgerătoarea intuiţie că, 
într-adevăr nu putea face decât un serviciu lui Roland: 
acela de-al ajuta să moară! 

— O! Şopti el pierdut. Vai! E atât de crud! 

— Eşti tu al meu? Reîncepu Roland într-o puternică 
exprimare a voinţei; jurat-ai mamei mele să te supui? 

— Da, da! 

— Ei bine, supune-te deci! 

— Îndurare, Înălţimea ta! Gâfâi Scalabrino. 

— Pe toţi dracii, supune-te! Du-te! Du-te dar! 

Îl împinse cu grabă spre galeria deschisă. 

Palid, lipsit de puteri, Scalabrino se înfundă în gaură. 
Pentru cea din urmă oară mâinile lui se întinseră spre 
Roland într-un gest de rugăminte înnebunită, apoi dispăru. 
Roland lăsase să cadă lespedea! 


Vocea înăbugşită, parcă îndepărtată a lui Scalabrino se 
înălţă din măruntaiele pământului: 

— Adio, Înălţimea ta. Adio! 

Roland nu răspunse. 

Apoi când fu destul de sigur că Scalabrino înţelesese, că 
nu va mai încerca să se înapoieze, se duse de luă de jos 
marama de pânză neagră, se acoperi cu ea, şi aşteptă. 

În acest moment un bubuit înăbuşit mugi în depărtare. 

Roland nu-l auzi. Era întru totul dedat agoniei sale. Icoana 
tatălui şi a mamei lui îi trecu o clipă prin faţa ochilor. Un 
timp nu o putu aprecia, încercă de asemenea să descifreze 
îngrozitorul mister al martiriului său şi să pună un nume pe 
feţele necunoscuţilor ce-l scufundaseră în această prăpastie 
a durerilor. Dar în curând o icoană înlocui toate icoanele ce 
pluteau în mintea lui, o singură gândire îi absorbi gândirile 
irosite, o singură înflăcărare, o singură amintire şi toată 
această intimă meditare se rezumă într-un singur nume, pe 
care îl rosti cu o patimă de iubire absolută, pe care o şopti 
ca pe o sărutare de suprem rămas bun: 

— Leonora! 

Înăbuşita bubuitură de mai adineauri se auzi din nou, 
urmată de un zgomot care zgudui uriaşa temniţă până în 
temeliile ei. 

De astă dată Roland auzi şi înţelese. Acea voce care 
mugise, era glasul tunetului. Afară se dezlănţuia fără 
îndoială una din acele înspăimântătoare vijelii, furtuni ce se 
iscă uneori sub cerul curat al Veneţiei şi care au toată furia 
ciclonurilor. Îşi închipui cerul întunecos brăzdat de fulgere 
străbătând cerul de la un capăt până la celălalt al 
orizontului, apoi imediat recăzu în extazul său funebru. 

Cât timp se scurse astfel? 

Puternica-i închipuire îl transportase în grădina de pe 
insula Olivolo, sub marele cedru într-o noapte înstelată şi 
reconstituia cu îngrozitoarea voinţă a agoniei sale sărutul, 
întâia sărutare de dragoste ce-o schimbase cu Leonora. 
Singure numai bubuiturile tunetului, ce cutremurau din 


clipă în clipă cerul şi pământul, ajungeau la urechea lui ca 
un blestem de apoi. 


Deodată el se sculă dintr-o săritură şi cu gâtul întins, cu 
ochii rătăciţi se apropie de uşă. În spatele ei, în spatele 
acestei uşi, un zgomot de fierărie, de zăvoare şi chei, un 
zgomot de paşi. Şi apoi uşa se deschise. Prin vălul său, 
Roland întrezări ca printr-un văl negru, temniceri înarmaţi, 
soldaţi. Un om roşu. Călăul! 

— Eşti gata? Spuse o voce. 

— Sunt! Zise Roland a cărui voce fu întrecută de mugetul 
fioros al naturii dezlănţuite. 

Paznicii îl înconjurară. Lângă dânsul un preot şopti cuvinte 
nelămurite. Înaintea lui mergea omul roşu. O bubuitură a 
tunetuiui zgudui pereţii, ca şi cum trăsnetul ar fi lovit 
temniţa, în jurul lui Roland văzu feţe ce se albeau şi pe 
preotul care făcea tremurând o cruce. Un miros acru de 
pucioasă se împrăştia în întunecoasele ganguri şi se 
amestecă cu mirosul greţos al mucegaiului. Lovitură după 
lovitură, groaznice descărcări de electricitate izbucniră 
rând pe rând. 

Roland trecuse pragul temniţei înconjurat de paznici. 
După câţiva paşi se văzu la capătul unei scări, pe care 
escorta începu s-o urce, în timp ce puternicul muget al 
vijeliei se accentua şi mai tare. 

Atunci el răsuflă adânc. 

Un fel de beţie, alcătuită din nenumărate beţii, îl făcu să se 
clatine. Beţia acestui aer nu mai era ca cel al temniţei, era 
beţia uraganului în delir. Beţia supremă a morţii. 

În acel moment, în colţul temniţei, de unde ieşise ultimul 
temnicer, se ridică lespedea. 

Se ivi un cap zbărlit şi sălbatic. 

Şi Scalabrino, mut de groază, cu părul vâlvoi, aţinti ochii 
săi mohorâţi asupra acelei uşi prin care păşise Roland, ca să 
se ducă la eşafod. 

Şi această uşă! 

Ah! Ce urlet se urcă în ochii de nălucă ce se înălţau 
deasupra lespezii! Cu ce înflăcărare umplu pe neaşteptate 
ochii săi! 


Acea uşă! 

Acea uşă pe care habar nu avuseseră s-o închidă, 
deoarece osânditul nu mai era acolo! Acea uşă rămăsese 
întredeschisă! 

Capitolul XVII Puntea Suspinelor. 

Era aproape şapte dimineaţa, adică ar fi trebuit să fie ziua 
mare. Dar cerul era întunecos şi puţina lumină răspândită 
în văzduh nu arunca decât o palidă lucire gălbuie; aşa că 
era o zi ca de amurg ce lumina lucrurile scăldate în valurile 
lucirii cenuşii. Şi din clipă în clipă se deschidea doar cerul 
negru, spintecat de o uriaşă coasă de foc şi Veneţia se ivea o 
clipă în lumina albăstruie a fulgerului. 

Cea mai mare parte a execuțiilor se făceau chiar în 
temniţă. Uneori se executa osânditul pe scaunul de piatră 
de pe „Puntea Suspinelor”. Un fel de şănţuleţ primea 
sângele şi-l vărsa în canal. În sfârşit, în alte dăţi, când voia 
să izbească în spiritul popular, se înălța un eşafod în piaţa 
San-Marc. 

Pentru a se duce la eşafod, osânditul trebuia atunci să 
străbată „Puntea Suspinelor”. Acest pod avea forma unui 
sicriu, el lega palatul ducal cu închisorile. Era acoperit cu o 
boltă de zidărie uşoară, în aşa fel că podul părea să nu fie 
decât continuarea unuia din culoarele închisorii. Pe partea 
dinspre mare se făcuse un fel de fereastră zăbrelită. 

În faţa acestei ferestre i se îngăduia osânditului, să se 
oprească o clipă, pentru ca în momentul morţii să-şi poată 
umple ochii cu imaginea Veneţiei. Nişte tăblițe agăţate, 
potrivit obiceiului, la uşile tuturor bisericilor, vestiseră în 
ajun poporului că celebrul bandit Scalabrino va fi executat 
tăindu-i-se capul în piaţa San-Marc. 

Dar în acea dimineaţă piaţa rămase goală. 

Pe canale gondolele rămăseseră legate unele de altele. 
Străzile erau pustii. 

Când se dezlănţuiesc elementele naturii, omului i se pare 
atunci că se petrec lucruri ce nu trebuiesc să fie văzute ca 
şi cum batalioanele strânse ale norilor ce aduc moartea s-ar 


întoarce împotrivă-i cu furia lor, dacă s-ar încumeta să iasă 
afară. 

Uraganul fluiera, mugea. Prin văzduh alergau nebune fâşii 
de aburi gălbui, izbucneau înspăimântătoare lovituri de 
chimval şi mugeau tunurile cereşti. Acestor fluierături ce 
executau game cromatice ameţitoare, se amestecau 
chemările de bronz ale clopotului de alarmă, incendii, a 
căror luciri roşii se răsuceau smintite printre lucirile 
fulgerelor. 

Din când în când, treceau de asemeni stoluri de porumbei 
sălbatici căutându-şi adăpost. 

Roland începuse să urce scara. Drept înaintea lui era 
călăul cu securea lui pe umăr. La stânga era un preot care 
şoptea rugăciuni. Înainte şi în urmă paznici. 

Pe măsură ce Roland urca, aspira cu tărie aerul mai puţin 
necurat. Se simţea mai puternic. Şi siguranţa că avea să 
moară, şi chinurile sale aveau să se sfârşească, îi 
înapoiaseră liniştea, o limpezire a minţii, o hărnicie a 
gândirii, pe care niciodată nu le avusese în temniţa lui. 

După ce urcase un cat, preotul spuse: 

— Fiule, ai să asculţi sfânta liturghie şi să te împărtăşeşti. 

Roland se cutremură. 

Ca să se împărtăşească, trebuia să i se scoată vălul negru. 
Şi atunci l-ar recunoaşte! 

Strânse convulsiv pumnii, hotărât să se lase mai bine să fie 
omorât pe loc, decât să intre din nou în celulă. 

Aprodul, care mergea în fruntea convoiului, se întoarse şi 
zise: 

— Venerabile părinte, dacă nu ne grăbim, execuţia va fi 
împiedicată; ceremonia din paradis va împiedica pe aceea 
din piaţa San-Marc. 

Ca pentru a-i da dreptate, o straşnică bubuitură de tunet 
îşi răsfrânse ecourile puternice de-a lungul întunecoaselor 
coridoare. 

Preotul îngălbeni. 


— Să mergem deci! Zise el. Voi înlocui liturghia printr-o 
rugăciune şi împărtăşania printr-un „de profundis”! 

Călăul aprobă cu capul. Cortegiul se puse în mişcare. 
Roland răsuflă, liniştit. De data asta era sigur că va muri! 

Ajuns la capătul de sus al scărilor, cortegiul înainta pe 
„Puntea Suspinelor” şi după obicei, i se arătă osânditului 
fereastra zăbrelită, pentru a se opri aici o clipă. În acel 
moment un puternic fulger sfâşie întunecimea punţii. 
Roland fu învăluit de o lumină violetă şi o voce răcni, 
întrecând urletul tunetului: 

— Omul ăsta nu este banditul Scalabrino! 

Paznicii se apropiară îngroziţi, înmărmuriţi. 

Călăul ridică mâna asupra osânditului, ca să-i smulgă sacul 
negru. 

Un furios blestem de disperare izbucni de pe buzele lui 
Roland şi mai înainte să fi putut îndeplini călăul gestul, îşi 
rupse el însuşi stofa uşoară. Se ivi scânteietor, îngrozitor, 
scăldat de lumina electrică, şi puternica lui voce răguşită, 
mugi cu un accent sălbatic: 

— Cap pentru cap, călăule! Îţi trebuie unul? Ia-l pe al meu! 

Neprevăzutul acestei scene fioroase, palida licărire 
orbitoare a fulgerelor, repetatele bubuiri ale tunetului 
îngheţară de groază pe paznici, pe şefii lor şi până şi pe 
călău. 

Asta durase două sau trei clipe. 

Cine era omul acesta aşa de îngrozitor şi de jigărit? 
Nimeni n-o ştia! Cum de se afla acolo? N-o ştia nimeni! 

De această clipă de suprem răgaz se folosi Roland, pentru 
ca dintr-o săritură să respingă cât colo străjerii ce-i avea în 
stânga lui şi să se ghemuiască lângă peretele bolţii, lângă 
fereastră. 

Să moară! Da, va muri! Dar nu pe eşafod! Ci într-o ultimă 
luptă, într-o luptă nebună. Va fi sfâşiat, rupt în bucăţi pe loc! 
Dar viu nu va mai cobori în mormântul lui! 

— Ei bine, călăule! Urlă el. Ei bine, paznici! Şi tu preotule! 
Unde este eşafodul vostru? Pentru ce tremuraţi voi? 


Patruzeci câţi sunteţi, îmi veţi veni de hac ca să mă ucideţi! 

— Prindeţi-l! Tună aceeaşi voce de mai înainte. Prindeţi-l, 
fără să-l omorâţi! 

Roland izbucni în hohote de râs şi cei doi paznici care 
înaintau, se rostogoliră la pământ. 

— Moarte pentru moarte! Urlă Roland. Voi avea o 
frumoasă înmormântare! 

— Pe toţi dracii, puneţi mâna pe el! 

Vreo zece paznici se năpustiseră împreună asupra lui 
Roland, care ghemuit ca un mistreţ, cu dinţii descoperiţi de 
un spasm, aştepta, în gardă. 

— Puneţi mâna pe dânsul! Mugi a treia oară vocea. 

Dar glasul acesta fu copleşit de un îngrozitor trăsnet. 
Puntea se clătină. Peretele bolţii se crăpă şi tencuiala căzu. 
Un straşnic miros de pucioasă umplu bolta, un fum acru îşi 
desfăşură rotocoalele. 

— Scapă cine poate! Urlară vocile înnebunite, în timp ce 
izbucnea râsul puternic al osânditului. Fuge cine poate! A 
trăsnit pe pod! Podul este în flăcări! 

Chiar în acea clipă o privelişte nemaiîntâlnită sfârşi să 
înspăimânte pe paznici, preot şi călău! 

La capătul podului, la intrarea în temnițe se ivi un om, un 
uriaş păros, cu braţele goale, cu pieptul gol, cu faţa 
pământie, cu muşchii gata să pleznească. Era un uriaş 
fantastic, de pomină. Şi asta cu atât mai vârtos, cu cât purta 
deasupra capului ceva enorm. O piatră monstruoasă, o 
lespede uriaşă. Şi venea păşind cu un pas greoi, horcăind, 
cu ochii înflăcăraţi, cu gura frământând mormăituri 
neînţelese! 

Acest om, această făptură ciclopică, aidoma unei groaznice 
cariatide de-a lui Michel-Angelo, se năpusti drept înainte-i 
ca o vijelie ce s-ar fi amestecat cu furtuna dezlănţuită de 
cer. Blocul ce-l aducea deasupra capului răsturnă şapte sau 
opt paznici, care se rostogoliră cu fruntea crăpată. Şi în 
gangul plin de funingine al podului, în hărmălaia de 
bubuituri de tunet, în spaima spectatorilor, el sări, se opri în 


faţa ferestrei zăbrelite. Se văzu o clipă că se leagănă o 
lespede în braţele lui de uriaş, apoi acea lespede azvârlită, 
ca o catapultă, zbură, izbi îngrozitor drugii ferestrei, trecu, 
căzu în canal cu cinci, şase pietre mari, smulse, sfâşiate de 
blocul de piatră. 

În acelaşi timp Scalabrino îl apucă pe Roland şi prin acea 
gaură căscată sări în gol. 

Împietriţi, înmărmuriţi de groază, temnicerii, paznicii, 
călăul asistaseră la această scenă rapidă ca un fulger şi nu 
înţeleseră decât în clipa când auziră căderea a două corpuri 
în apa canalului. 

— Foc! Foc! 

Izbucniră focuri de durde, dar chiar în clipa următoare, 
paznicii îngrămădiţi în gaura podului, se dădură înapoi 
orbiţi, asfixiaţi de o deasă fumărie. Podul ardea! Focul se 
extindea până la palatul ducal! 

Călăul rămas ultimul, se aplecă prin larga deschizătură, 
care era fereastra podului, şi aruncă spre canal o privire. 

Nu văzu nimic! Nimic decât apa neagră, care se unduia cu 
oglindiri roşii, nimic alta decât gondolele înarmate ce se 
izbeau şi scrâşneau lovindu-se una de alta, sub cerul 
plumburiu, în furioasa dezlănţuire a furtunii în toată furia 
ei. 

Capitolul XVIII Tăbliţa osânditului. 

Dintr-o dată Roland se simţi târât spre fundul apei şi 
piciorul său atinse albia canalului. Era în această stare de 
întărâtare nervoasă în care faci adevărate minuni. 

Minunea în această clipă de neuitat, fu că Roland îşi putu 
coordona gândurile, să-şi recapete un fel de sânge rece, să 
privească pe loc, în faţă, situaţia şi să înţeleagă ceea ce 
trebuia să facă. 

La început nu avu în auzul său decât bâzâitul apei şi în 
gândirea sa decât zumzetul a mii de gânduri ce se 
încâlceau. 

Nu avu decât o idee: să nu apară numaidecât la suprafaţă. 
O pârâitură se abătu asupra apei; erau gloanţele durdelor. 


Roland începu să înoate, căutând să câştige cât mai mult cu 
putinţă la fiecare azvârlitură de braţ, îndepărtându-se de 
„Puntea Suspinelor”. 

Aproape o jumătate de minut se scurse astfel. 

În acel moment Roland simţi că avea nevoie să răsufle cu 
orice chip. Se aşeză pe spate şi acolo sus, la suprafaţa apei, 
văzu nişte forme ce se legănau; înţelese că este fundul unor 
gondole oarecare, legate una lângă alta. Atunci, cu o 
puternică lovitură de călcâi, îşi înălţă capul între cele două 
gondole lipite una de alta. Agăţat cu amândouă mâinile de 
marginile acestor două bărci, Roland aspiră cu un fel de 
voluptate furioasă aerul curat, pe care-l măturau suflările 
uraganului, aerul libertăţii. 

Şi capul i se îndreptă spre cerul aprins. 

Ochii săi înflăcăraţi contemplară cu o inexprimabilă 
încântare grozăvia furtunii dezlănţuite. 

Timp de câteva clipe el simţi plăcerile neînfrânate ale unei 
renaşteri şi i se umplură ochii de nălucirea adorabilă a 
lucrurilor care nu erau nici ziduri înnegrite, nici zăvoare, 
nici zăbrele. 

În acea clipă, lângă dânsul, ţâşni din apă un alt cap: era 
Scalabrino. 

Prea multe gânduri se ciocneau în capetele lor, pentru ca 
un singur cuvânt să le poată traduce. 

În curând Roland se scufundă iar, urmat de însoţitorul său. 
Începură aceeaşi manevră şi când veniră iar să răsufle, 
erau la mai multe sute de zvârlituri de braţ, departe de pod. 

În jurul lor cheiurile erau pustii. 

Acum o ploaie ca de potop se abătea asupra Veneţiei. Abia 
zăreau casele şi palatele, înecate parcă într-o întunecime 
lichidă. 

Mai înotară încă de două ori între valurile apei. Ultima 
dată când veniră la suprafaţă trecuseră deja de cotul 
canalului şi „Puntea Suspinelor”, de palatul ducal şi de 
temniţele închisorii. 


De astă dată Scalabrino se urcă într-o barcă legată de un 
ţaruş. 

Roland îl ajunse şi se lungi gâfâind sub cortul ale cărui 
perdele de piele camaradul său le închise. Dar cu un gest el 
le deschise. 

Şi culcat pe spate, cu faţa spre cerul înflăcărat, sub ploaia 
ca un potop ce părea că rătăceşte în văzduh cu puternice 
răbufniri, cu ochii larg deschişi, el privi, ascultă. Aspiră - ca 
să zicem aşa - aspiră viaţa. 

Şi ca atunci în clipa când era să moară, în această clipă 
când revenea la viaţă, acelaşi nume fu şoptit foarte încet de 
buzele lui: 

— Leonora! 

Şi în acelaşi timp pe când rostea numele logodnicei sale, 
un fior îl zgudui, în acea clipă nici un alt gând nu putea lua 
întruchipare în mintea sa. Arestarea, temniţa, lungile 
chinuri, mizeria trupească şi morală, le uită. Dacă voia să-şi 
obişnuiască ochii cu vederea, cu lucrurile vii ce-l 
înconjurau, pe Leonora o vedea; dacă voia să asculte în sine 
însuşi, auzea strigătul de bucurie al logodnicei sale. 

Şi-şi clădea un plan: „Să se ducă în insula Olivolo, s-ar 
întâlni cu Dandolo, apoi s-ar arăta Leonorei. Ar pleca 
împreună din Veneţia, ar regăsi-o pe mama sa, l-ar găsi şi 
pe tatăl său - şi fie la Milano, fie la Florenţa - ar reîncepe 
pentru dânsul şi ai săi o viaţă, pe care se simţea capabil să 
le-o facă destul de frumoasă, pentru ca îngrozitoarea 
întâmplare să fie de-a pururi uitată.” 

Trebuie s-o spunem: în ceasul acela nu mai era nicio ură 
în inima lui. 

Pe duşmanii săi nu-i cunoştea. Se credea încă victima cine 
ştie cărei false denunţări. Numai când îşi amintea de chinul 
la care fusese supus tatăl său, toate aceste întunecimi se 
luminau cu un fulger aidoma celor ce spintecau bolta 
cerească şi în întregul său vis de iubire se amesteca un 
singur plan de răzbunare: înainte de a părăsi Veneţia, l-ar 


ucide pe Foscari, care fusese de faţă Ia chinurile bătrânului 
Candiano. 

— Înălţimea ta, spuse deodată Scalabrino, am ajuns. 

Roland se sculă şi văzu că amicul său legase barca la 
cheiul unei mahalale sărăcăcioase din oraş. Îşi reaminti 
atunci, că odinioară cutreierase mahalaua, îndrăgostit de 
viaţă, zgomotos din cale afară, nepăsător, cu râsul şi 
cântecul pe buze. Dar simţea că gura i se zbârcea. 

„Poate că m-am dezvăţat să zâmbesc, se gândi el.” 

În pripă strânse de sub cort cele câteva zdrenţe 
marinăreşti uitate fără îndoială de stăpânul gondolei şi se 
îmbrăcă cu ele! 

Peste zece minute Scalabrino intra într-o casă dărăpănată, 
urcă sus de tot pe o scară de lemn foarte dreaptă şi bătu la 
o uşă. 

O tânără femeie veni să deschidă. 

Se părea că înfăţişarea lui Roland şi a amicului său 
trebuiau să fie înfricoşătoare, căci această femeie se dădu 
înapoi tremurând. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? Şopti ea. Nu este nimic de luat 
din această casă! 

— Juana! Zise Scalabrino. Sunt deci tare schimbat? 

Vocea îi tremura. 

Femeia îl privi o clipă cu nişte ochi măriţi de groază şi 
încremenire. 

— Isuse, Sfântă Fecioară! Exclamă ea în sfârşit. Este oare 
cu putinţă să fii tu! 

— Să intrăm acum! Zise Scalabrino. 

Roland pătrunse în locuinţă. Aici totul era sărăcăcios, dar 
nu lipsit de oarecare cochetărie. Însăşi Juana îşi 
înzorzonase găteala cu o panglică roşie şi cu o salbă de 
mărgele de sticlă. Rămăsese nemişcată, foarte palidă şi 
mâna ce tremura convulsiv, arăta pe masă o bucată de 
pergament țintuit pe o tăbliță. 

Roland urmări direcţia mâinii, zări pergamentul şi se 
apropie de el. 


O auzi atunci pe Juana care bâiguia: 

— Am smuls-o ieri de la uşa de jos a bisericii Maicii 
Domnului. 

Acest pergament era una din tăbliţele ce vesteau 
poporului execuţia publică a banditului Scalabrino. Era 
datată 15 iulie anul 1515. 

Această dată trecu ca un fulger prin faţa ochilor lui 
Roland. El şopti: 

— Şase ani! 

Erau şase ani şi o lună, aproape zi cu zi, de când într-o 
noapte senină, plină de stele şi de cântece de dragoste, el o 
aşteptase pe Leonora în palatul duca! 

Şase ani de când fusese arestat! Şase ani de chinuri, de 
dureri, de plânsete! 

Primul moment fu o mirare inexprimabilă pentru Roland. 
Dacă în ajun l-ar fi întrebat cineva de năprasnă, de cât timp 
era închis, ar fi răspuns: 

— Poate de doi sau trei ani. 

Într-adevăr erau multe feluri de a pierde noţiunea 
timpului: la unii clipele sunt ore şi lunile ani; la alţii a căror 
gândire se exteriorizează datorită unui simţământ foarte 
puternic, senzaţia timpului dimpotrivă se micşorează. Crezi 
că ai consacrat câteva clipe gândirii şi când colo ai meditat 
timp de ore întregi. 

— Şase ani! Repetă Roland. Deasupra mesei era o oglindă. 

Se privi în ea şi-i fu groază să nu se recunoască cumva. 
Două zbârcituri verticale, foarte adânci, îi brăzdau fruntea, 
buzele parcă se împietriseră; trăsăturile devenite aspre, se 
adânciseră. 

Îşi întoarse privirea, care maşinaliceşte recăzu pe tăbliță. 
EI o citi cu un fel de curiozitate bolnăvicioasă. 

Era iscălită de trei nume. Şi aceste trei nume erau: 

DANDOLO, mare inchizitor al statului. 

FOSCARI, doge. 

ALTIERI, căpitan-general. 


Sub aceste trei nume, episcopul Veneţiei cerea poporului o 
rugăciune pentru sufletul osânditului. Şi aceste ultime 
rânduri erau iscălite: 

BEMBO, prin mila lui Dumnezeu, episcop al Veneţiei. 

Fără o vorbă Roland trase spre dânsul un scaun. Se aşeză 
cu amândouă coatele pe masă şi-şi prinse capul între mâini. 

Şi atunci cu o voce ciudată, adună aceste patru nume, care 
se desprindeau cu litere de foc de pe tăbliţa osânditului la 
moarte: 

— Dandolo! Foscari! Altieri! Bembo. 

Şi i se păru că numele condamnatului nu era Scalabrino, ci 
Roland Candiano! 

Scalabrino văzuse şi el tăbliţa ce i-o arăta Juana. Dar la 
început nu binevoise să-i acorde decât o privire indiferentă 
şi o ridicare a umerilor. Întâia emoție trecu, apoi o apucă pe 
tânăra femeie în braţele sale, o ridică şi o sărută pe obraji, 
zicând: 

— Nu te aşteptai să mă vezi azi-dimineaţă, spune? 

— Mă rugam! Răspunse biata Juana care izbucni în 
lacrimi. 

— Aşadar nu m-ai uitat? Nu m-ai blestemat deci? 

— Să te uit? Să te blestem? Nu ai avut grijă de copilăria 
mea? Ai fost fratele meu mai mare, tatăl meu, familia mea. 
Pentru alţii, poate, erai banditul. Dar pentru mine, ai fost 
totdeauna fratele meu bun. 

— Este adevărat! Zise Scalabrino înduioşat. Tu m-ai vrăjit. 
Uriaşul se aşezase pe scaun cu Juana pe genunchi. Ea 
plângea încetişor şi se uita la acela pe care îl numea fratele 
ei cu nişte ochi şi îngroziţi şi încântați totodată. 

— Dar cum ai făcut? Reîncepu ea. le-au grațiat, aşadar? 

— Graţierea lor! Spuse Scalabrino înăbuşit. Eu singur mi- 
am luat-o! 

— Ce vrei să spui? 

— Că am fugit din temniţă, am evadat. Dacă călăul sau 
zbirii celor Zece ar afla că sunt aici, peste o oră capul meu 
ar cădea pe lespezile pieţei San-Marc! 


Juana se înfioră. 

Ea sări uşor şi se duse ca să se asigure că nu asculta 
nimeni după uşa pe care o închisese cu grijă. Apoi ea se 
înapoie spre Scalabrino şi reîncepu, cu mâinile împreunate: 

— Ai evadat! În dimineaţa când era să fii. O! Tremur când 
mă gândesc la asta! Cum ai putut să. 

— Cum? Nu mă întreba! Nu mai ştiu nici eu! Dar, pe 
coarnele diavolului, mor de foame. 

— Şi el? Spuse Juana încetişor, arătându-l pe Roland. 

— EI! Murmură uriaşul, ai cărui ochi se împăienjeniră. 

— Cine este? 

— Taci! Taci! Lasă-l! Vino, dă-mi de mâncare. Locuinţa se 
compunea din două încăperi. Aceea în care se afla Roland, 
servea drept cameră de culcare. Cealaltă, mai mică, în care 
Juana îl atrăsese pe Scalabrino, era bucătăria unde mânca 
tânăra femeie. Repede înjghebă o masă simplă de tot, pe 
care Scalabrino o dumică cu foarte multă plăcere, 
mormăind din când în când numai atât: 

— Cât de bună e pâinea albă! 

Când pofta de mâncare a uriaşului fusese potolită, acesta 
începu să se uite la Juana cu o oarecare mirare şi păru că 
observă pentru întâia oară această cochetărie pe care noi 
am arătat-o, săracă cochetărie de altfel, al cărei lux 
principal era faimoasa salbă de sticlărie galbenă şi albastră. 

Scalabrino răsuflă tare. 

— Pe sângele lui Hristos! Mugi el. Totuşi viaţa este ceva 
bun! Sunt cu totul aiurit şi mă mai întreb încă, dacă sunt 
aici, la această masă, în faţa Juanei! O, închisorile de plumb! 
Grelele zile de vară arzătoare, când gâtul meu uscat şi 
gâfâitor zadarnic căutau puţin aer! 

— Sărmanul de tine! 

— Şi puţurile! Ah! Temniţele de plumb nu sunt nimic pe 
lângă puțuri! Şi când mă gândesc că a stat şi el acolo! 
Adăugă uriaşul cu un fior. 

— Cine, care el? 


— Taci, Juano! O să-ţi spună chiar el, cine este, dacă va voi. 
Eu? Eu nu sunt decât robul lui. Dar cum ai mai crescut! Cât 
de frumoasă eşti! Lasă-mă să te mai sărut încă o dată! 

Juana se aruncă de gâtul uriaşului. 

EI o contemplă cu înduioşare. 

— Da, iată-te frumoasă, zise el. Şi chiar, s-ar zice, mai 
cochetă decât odinioară. 

Juana se îngălbeni. 

— O! Continuă Scalabrino. O panglică roşie în păr? O salbă 
la gât? 

Juana îşi aplecă încetişor capul în jos. 

Scalabrino o privi cu luare-aminte. 

Să însemnăm în treacăt că nu fusese niciodată vorba de 
dragoste între uriaş şi tânăra fată. O găsise mititică, 
pesemne părăsită. O crescuse, avea pentru dânsa un fel de 
dragoste mărginită, o frăţie aspră. Ea îl iubea ca pe un frate 
mai mare, după propria ei expresie, şi atâta tot. 

— Ai un drăguţ? Spuse pe neaşteptate Scalabrino. Ea 
răspunse cu sufletul la gură: 

— Nu! 

— Atunci? Haide, spune-mi. 

Ea se îngălbeni şi mai mult încă, şi începu să plângă. 

— O! Înţeleg! Spuse Scalabrino înăbuşit. Sărmană micuță! 
Biată Juana! Deci ai suferit de mizerie în lipsa mea, pentru 
a fi nevoită la această meserie! 

— Deci tu nu mă dispreţuieşti? Întrebă biata fată hohotind 
de plâns. 

— Eu să te dispreţuiesc? Ei! Dar cine sunt eu, ca să am 
dreptul de a dispreţui pe cineva? Şi apoi, chiar dacă aş avea 
acest drept. Plângi, haide, sărmana mea micuță. Nu te 
ruşina faţă de mine. 

Juana îşi şterse ochii şi zise: 

— Eşti bun, frate. 

— Atunci mângâie-te. Eu sunt aici acum, şi pe Sfânta 
Fecioară, vei fi iarăşi ceea ce ai fost. 

Ea clătină din cap. 


— Toată pacostea mea, continuă ea, s-a produs din ziua 
când „sfânta” cu care-mi împărţeam locuinţa. 

Ea se întrerupse tremurând. Scalabrino tresări straşnic. 

— Despre cine vrei să vorbeşti? Zise el gâfâind. 

— Aminteşte-ţi, zise Juana. Aminteşte-ţi de aceea pe care o 
adusesei aici în noaptea răscoalei şi luptei, aceea înaintea 
căreia te-am văzut plângând întâia oară. Aminteşte-ţi! 

— Da, da! 

— Ştii tu cine era? Era soţia dogelui Candiano, mama 
acelui nefericit tânăr arestat în clipa logodnei sale. 

— O ştiu! O ştiu! Taci! 

— Biata femeie! Reîncepu Juana. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— A murit. 

— Moartă! Exclamă Scalabrino îngălbenind. 

În acel moment uşa care comunica cu cele două camere, 
se deschise şi Roland se ivi. Era pământiu. Dar părea ciudat 
de liniştit şi nici o încreţitură nu-i înfiora trăsăturile. 

Înspăimântat, Scalabrino strânse cu tărie mâna Juanei. 
Roland închise la loc uşa şi se rezemă de ea. Cu o voce 
dulce şi care nu tremura, el spuse: 

— Povesteşte-mi cum a murit mama. 

— Înălţimea ta! Se rugă uriaşul. 

— Mama dumneavoastră! Exclamă dureros Juana care sări 
în sus. Sunteţi deci. 

— Eu sunt Roland Candiano, fata mea. Şi deoarece ai 
văzut-o pe mama mea murind, doresc să-mi spui tu cum a 
murit biata mamă! 

Era foarte firesc ca bărbatul acesta tânăr, să spună „fata 
mea”, unei femei ce părea aproape de vârsta lui, şi tutuiala 
sa avea ceva solemn, nu înjositor sau intim. 

Juana palpitând, îl privea cu un fel de groază amestecată 
cu durere. 

— Înălţimea ta, bâiguia ea, întrebuinţând expresia de care 
se servise Scalabrino, este ceva îngrozitor ceea ce-mi 
cereţi. 


— Ah! Exclamă el ştergându-şi fruntea. Este aşa de grozav 
lucrul acesta? 

— Da! O, da! 

— Ei bine, povesteşte totuşi. Ei bine, este drept ca fiul să 
ştie cum a murit mama lui. 

— Doriţi aceasta, Înălţimea voastră? 

— Da! Continuă! Din momentul când a ieşit de aici 
Scalabrino, pentru a nu se mai înapoia. 

Juana, privindu-l cu groază, reluă: 

— Fie, deoarece o voiţi. Deşi pentru mine asta este o 
povestire foarte tristă de spus, iar pentru dumneavoastră 
groaznică de auzit. Deci doamna Silvia. 

Roland tresări la auzul numelui mamei sale. 

— Înălţimea ta, exclamă Juana, poate că ar fi mai bine să 
aşteptaţi. 

— Nu, nu. Trebuie să aflu de îndată totul. 

— Ei bine, doamna Silvia aşteptă în zadar înapoierea lui 
Scalabrino. Ce se întâmplase cu el? Am aflat după o lună că 
fusese arestat. Am plâns. Dar ce puteau face lacrimile 
mele? 

— Biată mititică Juană! Zise uriaşul. 

— Doamna Silvia nu plânse. Dar această durere mută îmi 
sfâşia cu adevărat inima. În toate zilele ea ieşea devreme şi 
nu se înapoia decât seara pe înnoptate. O urmăream de 
departe, ca să-i dau ajutor, căci mi se păruse că se cam 
uitau oamenii înfricoşaţi la dânsa. Ai fi zis că-i înspăimânta. 

— Altfel, întrebă Roland cu o voce potolită, nici unuia nu-i 
fu milă de mama mea? 

Juana îşi plecă încet capul în jos. 

— Cel puţin, şopti ea, aceia care avură milă, nu cutezară s- 
o arate! 

Roland închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă în 
acest spectacol ce-l evoca tânăra femeie; bătrâna lui mamă 
străbătând ulițele Veneţiei sub privirile groazei şi urii. Şi 
tresări, căci acum simţea că se înalţă în inima sa acest 
groaznic sentiment al urii, această patimă nouă atât de 


cuceritoare, de îmbietoare, care pare celor cu adevărat 
stăpâniţi de ea, că viaţa devine o himeră, atât timp cât ura 
n-a fost pe deplin săturată. 

Totuşi cu aceeaşi linişte el grăi din nou: 

— Şi ce făcea dânsa pe afară? 

— Se învârtea vreme îndelungată în jurul palatelor în care 
locuiau principalii şefi ai statului. 

— O! Înţeleg, horcăi cu un plâns înăbuşit, cu un oftat 
lăuntric Roland. Îmi cerea graţierea! 

— Într-o zi reuşise să se apropie de domnul Foscari, 
continuă Juana, dar el puse paznicii de-o îndepărtă. 

— Domnul Foscari nu este dogele Veneţiei? Întrebă Roland 
cu 0 voce ciudată. 

— Da! El este doge! 

— Bine. Continuă! 

— Ce să vă mai spun? Într-o seară, cum o urmărisem de 
aproape, văzui un bărbat care-i ieşi înainte şi îi vorbi. Ce-i 
spuse el? Nu ştiu. Dar când doamna Silvia ajunse acasă, 
văzui că era palidă ca ceara şi buzele îi tremurau. Toată 
noaptea, cu toate rugăminţile mele, ea stătu pe un scaun. 
Numai în zori se lăsă să fie dusă în braţele mele şi atunci 
am auzit un oftat, pe care îl voi auzi toată viaţă mea. Am 
culcat-o, şi ea îşi întoarse capul la perete. Am crezut că 
adormise. Dar când m-am înapoiat în vârful picioarelor, ca 
să văd ce face, am observat că ochii ei erau larg deschişi şi 
şoptea neîncetat cuvintele: „Mort! El este mort! Totul s-a 
sfârşit!”. 

Roland îşi şterse fruntea plină de sudoare şi făcu vreo 
câţiva paşi prin cameră. 

Unghiile i se înfipseseră în palmele mâinilor. 

E] se întoarse de se rezemă de uşă şi întrebă: 

— Şi pe omul acesta care vorbise mamei mele, îl ştii tu? 

— Da, Înălţimea ta! 

Roland fu zguduit de un lung fior şi ochii i se învolburară. 

— Numele lui? Zise el cu un scurt accent de nerăbdare 
împinsă până la marginile ei. 


— Se numeşte Bembo şi a ajuns episcop al Veneţiei. 

Ca şi mai adineauri, Roland închise ochii, dar de astă dată, 
ca şi cum prea straşnica lumină i-ar fi rănit ochii. 

— Continuă! Zise el înăbuşit, cum se vorbeşte în anumite 
ocazii îngrozitoare, adică, cu cuvinte fără expresie 
omenească. 

— E lucrul cel mai trist ce-mi mai rămâne a vi-l povesti, 
Înălţimea ta, zise Juana. Străbăteam ulițele vânzând 
portocale şi lămâi, sau trandafiri şi garoafe, după 
anotimpuri. Asta îmi aducea numai bine, existenţei mele şi a 
două porumbiţe ce se deprinseră atât de mult cu mine, 
încât veneau de loveau cu ciocul în fereastra mea; atunci 
deschideam şi le dădeam să mănânce. Când o aveam pe 
doamna Silvia în casă, căutam să-mi sporesc vânzarea, dar 
se micşora din zi în zi, în aşa fel că în curând veni mizeria. 
Şi totuşi, Dumnezeule! Biata doamnă nu mânca mai nimic. 
Dar oricât de puţin ne-ar fi trebuit, nouă şi acest puţin ne 
lipsea. Într-o zi am fost silită să nu mai deschid celor două 
porumbiţe. Un timp ele mai veniră să bată cu ciocul în 
fereastra mea. Apoi văzând că le părăsisem, nu se mai 
înapoiară. A fost o mare mâhnire pentru mine şi am plâns. 

La această amintire ochii Juanei se umeziră. Scalabrino îşi 
strângea pumnii mari. 

— Totuşi, reîncepu deodată Juana scuturând capul, micile 
mele afaceri mergeau din ce în ce mai rău. Nu puteam ghici 
pricina acestei nenorociri, dar din ce în ce mai mulţi 
muşterii se îndepărtau de mine şi florile ce le duceam de 
vânzare se veştejeau în coşul meu. În sfârşit, într-o zi am 
avut lămurirea faptului ce zadarnic îl căutam. O femeie pe 
care n-o cunoşteam, îmi spuse privind în juru-i cu groază, 
că toţi acei ce cumpără de la mine flori, erau denunţaţi. 

— Dar pentru ce? Bâlbâi eu buimăcită. 

— Pentru ce, copilo? Pentru că ţii la tine pe mama 
răzvrătitului osândit de puternicul Sfat. Această femeie 
vorbindu-mi astfel se îndepărtă cu grăbire. Eu rămăsesem 


buimăcită, indignată. Vai! La ce servea lucrul acesta? Ce 
puteam face eu? 

— Şi nu-ţi veni prin minte să te desparţi de această 
bătrână, care îţi pricinuia nenorocirea? 

Roland puse întrebarea cu o voce foarte blândă. 

— Nu, Înălţimea ta, răspunse cu nevinovăție Juana. Mă 
ataşasem de doamna Silvia şi o iubeam ca pe o mamă, eu 
care nu am avut nicicând o mamă, simţeam că tare-i dulce 
să ai pe lume o dragoste curată. 

Roland tremura. Două lacrimi strălucitoare luciră o clipă 
în ochii săi, apoi se uscară sub focul urii ce strălucea pe faţa 
lui, după cum se evaporă două picături de curată rouă sub 
focul unui soare arzător. 

— Ce-ai făcut deci? Întrebă el. 

Juana îşi plecă încet capul şi cu ambele-i mâini îşi ascunse 
fruntea, care i se înroşise ca focul. 

— Înălţimea ta, exclamă ea cu o voce înceată, nu-mi cereţi 
acest lucru! Am greşit. 

— Tu, ai păcătuit. Tu? 

— Vai! În curând îmi lipsiră banii. Şi totuşi îmi trebuia un 
oarecare vin vechi pentru biata bătrână care mă 
îmbrăţişase, mă binecuvântase şi mă numise fiica ei. 

— Tu zici că mama mea te numea fiica ei? 

— Da, Înălţimea ta! Dar poate că încă nu eram vrednică de 
acest frumos titlu, căci nu m-am putut împotrivi. Într-o 
seară, vedeam eu bine că puterile doamnei Silvia se 
istovesc şi totuşi îmi zâmbea. Şi îmi spunea cu atâta tristeţe 
că chinurile ei aveau să se sfârşească, în timp ce eu îmi 
frământam buzele, pentru ca să nu ţip. Atunci mi-am 
pierdut capul. O! Înălţimea ta. Cruţaţi-mă de rest. 

— Vorbeşte fata mea, zise Roland cu o astfel de voce 
blândă, încât Juana reîncepu bâiguind: 

— Coborâsem. Se înnopta. Un bărbat mă întâmpinase. Era 
un tânăr boier. Când m-am întors, aveam întăritorul, aveam 
merinde. Ah! Înălţimea ta! lertaţi-mă că am întrebuințat 


bani aşa de necuraţi, spre a hrăni pe mama 
dumneavoastră! 

Roland făcu un pas şi se lăsă să cadă greoi în genunchi şi 
apucă mâinile Juanei, pe care depuse cu pietate, cu 
smerenie, o sărutare în timp ce hohote de plâns îi zguduiau 
umerii. 

— Ce faceţi, Înălţimea voastră? Exclamă Juana. Staţi la 
picioarele unei biete prostituate? 

— Da! Hohoti Roland. Te binecuvântez! O! Juana, sora 
mea, îmi eşti sfântă şi ador biata-ţi inimă sublimă. 

— Trăsnetul lui Dumnezeu! Mă înăbuş! Mugi Scalabrino 
deschizând cu furie fereastra. 

Timp de câteva clipe fu în smerita locuinţă un concert de 
tânguiri. Inima lui Roland se zdrobea şi poate că ar fi murit 
din cauza acelui chin, dacă nu i-ar fi ţâşnit puhoaiele de 
lacrimi din ochii săi arşi. Juana gânditoare, senină, primise 
acum aceste sărutări ale pietăţii, ce el le depunea pe 
mâinile sale, ca şi cum ar fi înţeles că acest omagiu suprem 
era în armonie cu un întunecos devotament. 

— Sfârşeşte, fata mea! 

— Nu mai am decât puţine cuvinte de adăugat, continuă 
ea cu un fel de sfială. Puterile bietei dumneavoastră mame 
se stinseră repede. Am făcut ceea ce am putut pentru ca ea 
să nu sufere. Când nu mai aveam bani, ştiam acum unde să- 
i găsesc. Într-o seară, era în ziua de 10 iunie a anului 1510, 
la un an după arestarea dumneavoastră, când ea se stinse 
în braţele mele, şoptind numele dumneavoastră. Am pus un 
mănunchi de cimişir în mâinile-i palide şi am înfăşurat-o 
într-un cearşaf alb. Şi a doua zi, când au ridicat-o, când m- 
am văzut singurică pe lume, am plâns amar. Asta-i tot, 
Înălţimea voastră! 

Juana tot frământându-şi amintirile acestea, plângea 
încetişor. 

Roland tăcea. Ce gânduri se stârniseră în mintea lui 
Roland? Ce furtună se dezlănţuia în sufletul său, pe când 
faţa-i împietrită păstra o enigmatică nemişcare? Asista la 


moartea mamei lui? Recunoştea el durerile tainice ale 
moartei? Buzele sale tremurau uneori uşor, şoptind ceva, ca 
şi cum ar fi vorbit cuiva. 

O ultimă mugire a vijeliei ce se domolea afară, îl făcu să 
tresară, îl trezi din această fioroasă visare. 

— Juana, spuse el încetişor, începând din această zi nu mai 
eşti singură pe lume. Ai un frate. Asta era de altminteri şi 
voinţa mamei, care, fără îndoială, cu ochii ei muribunzi a 
văzut ceea ce trebuia să se întâmple, deoarece te-a numit 
fiica ei. Haide, Juana, haide surioară. Hai, de asemeni şi tu 
Scalabrino. Lăsaţi-mă singur. 

Capitolul XIX Grădina din insula Olivolo. 

Tocmai pe seară se întâlni Roland cu Juana şi Scalabrino. 
Atunci îmbucă partea sa din cina ce o pregăti tânăra femeie 
în toată graba şi încercă să vorbească, întrebând-o când pe 
Juana, când pe Scalabrino, care-şi povesti în chip sumar cei 
şase ani ai lui de temniţă în celulele de plumb. Dar despre 
evenimentele ce-l priveau de-a dreptul nu spuse nici o 
vorbă. 

Se înnopta. 

Vijelia se domolise cu totul. 

Rezemat acum în coate la fereastra ce domina portul, 
Roland aspira revărsările Adriaticei, care trecând pe 
deasupra limbii de pământ a insulei Lido, ajungeau până la 
dânsul, pline de puternicele şi fermecătoarele miresme ale 
mării. 

Deasupra capului său se întindea un frumos cer înstelat, 
îşi înălţă ochii spre aştrii scânteietori, ca şi cum ar fi căutat 
să citească în ei taina ursitei sale. 

Şi jos renăştea Veneţia. 

Auzea ţipetele vânzătorilor de apă proaspătă şi de 
zaharicale, cântecele gondolierilor, râsetele tinerelor fete 
ce urmăreau pe băieţii frumoşi. 

După ziua groaznică ce o petrecuse între patru ochi cu 
ura, Roland recăpătase speranţă şi viaţă. Puțin câte puţin, 
gândurile amare treceau pe planul al doilea şi în sfârşit 


icoana prea iubitei, din nou învingătoare, veni să-i ocupe tot 
sufletul. 

La o clopotniţă sună ora unsprezece. 

Roland păru că se trezeşte fără veste şi întorcându-se spre 
Scalabrino, zise: 

— Eu o să ies, aisă mă aştepţi aici. 

— O să vă însoțesc, Înălţimea voastră! 

— Nu, trebuie să fiu singur la vizita ce vreau s-o fac. 

— "Totuşi, nu puteţi ieşi aşa, zise Juana. Nici n-o să faceţi o 
sută de paşi şi o să fiţi recunoscut şi urmărit de vreun spion 
oarecare. 

Juana avea dreptate. Roland avea părul încâlcit şi barba ca 
vai de lume de mare, iar îmbrăcămintea sumară ce o găsise 
sub cortul gondolei, negreşit că ar fi atras atenţia 
trecătorilor şi curiozitatea zbirilor. 

— Staţi pe scaun, reîncepu Juana, am o oarecare 
îndemânare şi pricepere. 

Roland o lăsă să facă ce credea dânsa cu cale şi se aşeză 
pe scăunaşul ce i-l apropia Juana. Din câteva tăieturi de 
foarfeci, fata făcu să cadă bărboiul lui Roland; apoi îi 
pieptănă cu îngrijire părul, care era fin şi mătăsos ca al 
femeilor. În zece minute Roland nu mai era de recunoscut, 
se transformase! 

— Acum nişte haine! Zise Juana, care dădu fuga să 
deschidă un cufăr mare. lată hainele de sărbătoare a 
bietului Nino, care muri în anul arestării dumneavoastră. 

— Nino? Întrebă Roland. 

— Unul dintre camarazii mei, răspunse Scalabrino. Unul 
dintre aceia căruia îi fu atât de frică, recunoscându-vă pe 
cheiul insulei Olivolo. 

În curând Roland îmbrăcat cu veşmântul de marinar ce i-l 
prezentă Juana, fu transformat, încât era de nerecunoscut. 
Atunci ieşi, după ce adresă Juanei un drăgăstos semn de 
prietenie. 

Îndată începu să umble cu paşi mari, străbătu pe jos, 
apucând prin ulicioare dosnice. Trebuia să cunoşti Oraşul 


Apelor, aşa cum îl cunoştea Roland, pentru ca să se ducă 
astfel la ţintă, fără a întrebuința calea canalelor, care sunt 
adevăratele uliţe ale Veneţiei. 

Totul era pustiu. 

Totuşi, mergând pe cheiul Canalului Mare, Roland trecu pe 
aproape de câteva grupuri şi auzi că aceste grupuri 
vorbeau de evadarea a doi bandiți de temut. 

Întâmplarea trebuie să fi făcut senzaţie. 

Tot mergând Roland îşi punea această întrebare: 

— Cum şi pentru ce devenise Dandolo mare inchizitor de 
stat, când şi de ce înlocuia tatăl Leonorei pe Foscari în 
această garnizoană? 

De altminteri nu simţea o gravă nelinişte. 

O altă întrebare, ca o urmare a celor două dintâi, se ridica 
în mintea lui, ca un neînduplecat corolar geometric: 

— Deoarece tatăl Leonorei este mare inchizitor de stat de 
ce n-a întrebuințat el puterea sa pentru eliberarea mea? 

Dar această întrebare o înlătura cu îndărătnicie. 

Şi înăbuşitele-i chinuri ce-l strângeau de gât, se împrăştiau 
în faţa acestei dezlegări de care se agăța el: 

— Dintr-o vorbă, o să-mi lămurească totul Leonora. 

Şi în timp ce se continua această dezbatere în adâncul lui 
însuşi, ca în surdină, se îngrijora mai mult de felul în care ar 
putea-o feri mai mult pe Leonora de bucuria prea 
neaşteptată şi prea puternică a revederii. Alcătui un plan. 
Ar sări în grădină peste ziduri, ar încerca să deştepte o 
slujnică şi l-ar vesti pe tatăl Leonorei, odată aici, ar vedea el 
ce-i de făcut. 

Când străbătuse în cele din urmă ultimul pod şi se văzu în 
insula Olivolo, aproape de locul unde - cu şase ani mai 
înainte - îl răsturnase pe Scalabrino, inima lui începu să 
bată mai cu tărie. Dar în curând, fu cuprins de o astfel de 
tremurătură, încât picioarele nu-l mai ţinură şi trebuia să 
stea pe o treaptă a uşii de jos a unei biserici. Căută atunci 
să judece. 


— Haide, bucuria n-are s-o ucidă. Fără îndoială, trebuie să 
fi suferit tot atât de mult cât am suferit şi eu. Negreşit, 
emoția revederii este mai de temut decât bucuria. Şi aceste 
clipe de şovăială sunt tot atâtea clipe pierdute pentru 
fericirea ei. 

Dar tot vorbind astfel, nu se putea hotărî să ajungă odată 
la palatul Dandolo şi simţea bine că nu asta era problema! 
Simţea că pricina neliniştii sale era acest groaznic punct de 
întrebare: 

— Pentru ce Dandolo ajuns puternic, nu m-a eliberat? 

Se sculă grabnic şi merse în grădină de-a lungul bisericii. 
Merse cum ar fi mers la spânzurătoare. În această clipă 
îngrozitoare prăbuşindu-se cerul deasupra capului său, i s- 
ar fi părut o nenorocire mai mică decât aceea ce-l aştepta. 

Ce nenorocire? 

N-o ştia! Poate Leonora moartă! Sau altceva! 

Şi acest altceva nu avea curajul să-l evoce. 

Se văzu dintr-o dată în faţa unui zid ce înconjura grădina 
Dandolo. Văzu portiţa. Văzu frunzişurile ce dominau marele 
cedru negru în bezna nopţii. Toate amănuntele familiale ce 
şi le reconstituise în adâncul temniţei sale, le avea acum sub 
ochi. 

În aceeaşi clipă temerile i se risipiră. 

Un val de iubire îi smulse chinurile, groazele nelămurite şi 
întrebările fără răspuns. 

Rămase gâfâind câteva clipe, mut, tremurând, şi impresia 
fu aşa de puternică, încât în clipa când sări pe coama 
zidului, avea deplina siguranţă că avea să-i apară Leonora! 

Peste două clipe era în grădină. 

EI se opri ca să răsufle, pentru a respinge emoția 
amintirilor trezite cu nemiluita şi privi de jur împrejurul lui. 
Grădina era pustie, părea părăsită. O iarbă deasă îi 
năpădise aleile. Stufişurile de flori piereau sub năvala de 
copăcei sălbatici. 

— Ce va să zică asta? Bâigui Roland. 

Îşi şterse fruntea şi mormăi: 


— Dacă ea a murit, mai bine s-o aflu de îndată. 

Şovăia. 

Niciodată nu simţise un asemenea chin. Merse drept spre 
casă, uitând toate măsurile ce şi le luase şi bătu cu putere. 

În aceeaşi clipă fu mirat că se vede acolo şi că bătuse la 
uşă. | se păru că această lovitură de pumn ce răsunase într- 
o uşă, era ceva de nevindecat. Ar fi voit să fie departe, să nu 
fi venit niciodată. Şi avu această înspăimântătoare teamă că 
nu-i va răspunde nimeni, că poate casa era goală, după cum 
grădina era părăsită. 

Dar nu. 

În interiorul casei se auziră paşi. 

Venea cineva. 

Dar zgomotul acestor paşi greoi ce-i auzea Roland, 
răsunau cu mai puţină furie, decât zgomotul inimii sale. Avu 
o clipă această senzaţie ameţitoare că avea să moară. Să-şi 
dea sufletul de bucurie sub ochii Leonorei venită în 
întâmpinarea lui. 

— Cine-i acolo? Întrebă acea voce. 

Roland făcu o sforţare. Îşi drese glasul şi răspunse: 

— Cineva care aduce o veste importantă. 

Uşa se întredeschise, menţinută printr-un lanţ. O lumină 
se ivi. Şi în vâlvătaia acestei lumini se ivi un cap, pe care 
Roland îl recunoscu numaidecât. 

Era un bătrân servitor de-al lui Dandolo. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă el. Cum de-ai intrat în 
grădină la o astfel de oră? Desigur că nu fără gânduri rele. 
Te poftesc s-o ştergi la sănătoasa. 

— Domnule, zise Roland împreunându-şi mâinile, nu mă 
izgoni. Mă încred în dumneata. Sunt un surghiunit. E drept, 
am intrat în această grădină; dar nu puteam face altfel 
decât cum am făcut, fără să fiu primejduit de-a fi 
recunoscut. Avea-vei milă de un oropsit? 

Servitorul privi pe omul acesta care vorbea astfel, cu o 
voce aşa de dulce, încât se înfioră. Şi văzu atâta suferinţă 


pe faţa lui, o astfel de sinceritate în ochii săi, încât scoase 
lanţul şi deschizând spuse: 

— Intră! Nu se va zice că vreodată bătrânul Filip a refuzat 
ospitalitatea unui surghiunit! Să dea Dumnezeu ca Veneţia 
să cunoască în curând o altă vreme decât acea a 
surghiunirilor, a acestor denunţări! Pentru ce atâta 
nenoroc, Doamne Isuse Hristoase! 

Roland intrase şi în timp ce moşneagul se deda 
numeroaselor tânguieli, privea în juru-i cu o straşnică 
emoție. 

— Tremuri! Reîncepu bătrânul, şi eşti palid de tot. 
Linişteşte-te. 

Roland mulţumi printr-un semn făcut cu capul. Dinţii îi 
clănţăneau şi pieptul i se umfla de hohote de plâns. 

Se afla în sufrageria lui Dandolo. 

Aici nu se schimbase nimic şi-i recunoştea cele mai mici 
amănunte. Erau aceleaşi scaune de lemn sculptat, cu 
spătarul înalt, acoperite cu o îmbrăcăminte ce-o brodase 
Leonora însăşi; era aceeaşi masă solidă, aceeaşi argintărie, 
aceleaşi candelabre. 

Aici, în acest loc, se aşeza el odinioară lângă Leonora. 
Revedea scene din trecutul său. Se înăbuşea. Simţea că 
moare. 

— Stai, zise bătrânul Filip, şi vino-ţi în fire. Pe sfânta cruce, 
nimănui nu-i va da prin minte să vină să te caute în această 
casă, ţi-o jur. 

Roland se aşeză. 

Servitorul îi turnă un pahar de vin, pe care-l înghiţi dintr-o 
duşcă. 

— Poate ţi-i foame? Reluă bătrânul. 

— Nu. Mulţumesc, zise Roland. 

Între acestea el se întrema puţin câte puţin. Când se crezu 
în sfârşit sigur de dânsul, după ce-şi poruncise nervilor să 
nu mai tresară şi inimii să nu se zdrobească şi când călcă în 
picioare îngrozitoarea-i emoție, el zise: 


— Domnule, îţi mulţumesc pentru buna primire. O să-ţi 
spun adevărul. Surghiunit, m-am întors în taină la Veneţia 
ca să vorbesc marelui inchizitor: mi s-a spus că această casă 
este a lui, am aşteptat noaptea şi am intrat. 

— Dar te-ai înşelat! Exclamă servitorul. 

— Cum? Casa asta nu este a lui Dandolo? 

— Ba da. Această casă îi aparţine. Dar n-o mai locuieşte. 
Ba chiar nici nu mai vine pe aici. lar domnul Dandolo 
locuieşte în palatul său de pe Canalul Mare. 

Roland răsuflă. 

Dandolo nu mai locuia în insula Olivolo. Totul se lămurea. 
Dădu un strigăt de bucurie, reîncepu: 

— Ah! De aceea mi s-a părut grădina părăsită! Şi de când 
locuieşte Dandolo în noul său palat? 

— Sunt doi ani la Sfântul loan. 

— Şi. Fără îndoială. Familia lui locuieşte cu dânsul, nu-i 
aşa? 

— Familia lui? Care familie? 

— Mi s-a spus. Că. Avea o fată. 

— Ah! Vrei să vorbeşti despre doamna Leonora? 

— Da. A murit ea. Aşadar? 

Sforţarea ce-o făcu Roland spre a rosti aceste cuvinte, îl 
făcu să se îngălbenească. 

— Moartă? Exclamă bătrânul. Ferească Dumnezeu! Este 
plină de viaţă şi de frumuseţe! 

Roland îşi muşcă buzele până la sânge, pentru a-şi înăbuşi 
răcnetul de bucurie nesfârşită ce i se urca din adâncul 
inimii. Această clipă îi răsplătea cei şase ani de chinuri. 

În aceeaşi clipă bătrânul adăugă cu o voce nepăsătoare: 

— Doamna Leonora, fireşte, locuieşte la palatul ilustrului 
ei soţ. Ei! Ei! Domnule surghiunit! Dar ce ai? 

Roland se sculase dintr-o săritură. Palid, zburlit, cu 
privirea înflăcărată, apucase pe bătrânul servitor de 
amândoi umeri şi-l zgudui nebuneşte. Mugea: 

— Mizerabile bătrân, zici că Leonora s-a măritat? 

— Da. 


— De când? Vorbeşte sau te strâng de gât. 

— De doi ani! Horcăi omul. 

— Numele bărbatului? 

— Altieri! 

Roland ridică spre cer pumnii strânşi şi ochii holbaţi. 

Apoi cu un lung geamăt, un fel de zbieret fără nici o 
expresie omenească, poticnind, pierdut, se duse ca un 
stejar trăsnit ce porneşte după placul puhoiului ce-l târăşte 
la vale. 

Timp de câteva clipe bătrânul tremurând auzi acest 
groaznic geamăt ce se îndepărtează şi se stinge în cele din 
urmă. Apoi din nou se făcu o măreaţă şi senină tăcere în 
grădina casei lui Dandolo, tulburat numai de trilurile unei 
privighetori ce cânta dragostea în creştetul cedrului cel 
mare. 

Ce se întâmplă cu Roland în cursul acestei nopţi? 

Rătăci el prin această Veneţie tăcută, spre a regăsi în 
amintirile sale o răsfrângere a trecutei lui fericiri? 

Se duse oare să dea târcoale în jurul palatului Altieri, 
pentru ca să încerce a întrezări umbra Leonorei? Ce 
gânduri îl năpădiră? Şi cum triumfa împotriva disperării? 

Cine ar fi putut spune! 

Sunt ceasuri în viaţa unor anumiţi oameni, care scapă 
oricărei analize şi oricărei aprecieri, pentru că oamenii 
aceştia sunt în acele ore în afara omenirii. 

Să reluăm deci cu simplicitate firul povestirii noastre, 
încrezându-ne evenimentelor, pentru a ne spune ce 
hotărâri supreme trebuie să-i fi trecut lui Roland prin minte 
în noaptea aceea. 

El intră dimineaţă în locuinţă Juanei. 

Tânăra femeie şi Scalabrino, fireşte, nu erau observatori 
aprigi. Dar fură izbiţi de expresia acestui chip care se 
împietrise parcă - Scalabrino spuse mai târziu că în acel 
moment i se păruse că vede intrând o statuie de marmură şi 
că asta îi pricinuise o mare groază. Gura părea că-şi 
căpătase o zbârcitură definitivă şi zadarnic ai fi căutat în 


ochi o răsfrângere a unui sentiment oarecare - duioşie sau 
ură. Şi totuşi, era în aceşti ochi măriţi o strălucire de 
nesusţinut, asemenea strălucirii oţelului. 

Şi văzându-l intrând, Scalabrino dădu un țipăt de bucurie, 
îşi petrecuse noaptea într-o grijă ucigătoare şi cum Juana îi 
imputase că nu-l urmărise pe Roland de departe, el 
răspunse: 

— Deoarece stăpânul vrea să fie singur, nu am dreptul să-l 
urmăresc. 

Era pentru prima oară când Scalabrino întrebuința 
această expresie de „stăpân”. Îi venea în chip foarte firesc, 
deoarece tălmăcea cu exactitate gândirea sa. Răspunsul lui 
către Juana arăta cultul ce-l consacra lui Roland şi 
destăinuia probabil vreun jurământ de supunere oarbă şi 
de credinţă fără de margini ce şi-l făcuse pesemne în sinea 
lui. 

De altminteri Scalabrino se folosi de o bună parte a nopţii. 
Copleşit de oboseală, dormise trei ore pe un scaun în 
bucătărie, cu capul pe masă, în timp ce Juana îi dregea cu 
hărnicie un rând de haine. Apoi îi tunse părul, îi tăiase 
barba şi în sfârşit îi făcuse o găteală ce-l transformase în 
întregime. Intrând, Roland bău unul după altul două pahare 
cu apă. Apoi întorcându-se spre Scalabrino, zise: 

— Astăzi nu-i duminică? 

— Da, Măria voastră. 

— Nu ai fi mulţumit să auzi liturghia la San-Marc? 

Scalabrino îl privi cu mirare. Nu cunoştea aceste 
sentimente religioase la Roland şi în ceea ce-l privea el nu 
credea în diavol. Şi apoi întrebarea era aşa de ciudată, 
accentul vocii atât de straniu, încât nu prea ştia ce să se 
gândească. 

Se mulţumi deci cu un mormăit, care, la nevoie, putea 
trece drept o aprobare. 

— Deoarece simţi nevoia să mergi să mulţumeşti Domnului 
de văditele dovezi de ocrotire cu care ne copleşeşte, vreau 


să te însoțesc şi eu, reîncepu Roland, de astă dată cu 
aceeaşi voce ce-l impresionase atât de viu pe Scalabrino. 

Juana îşi împreună mâinile. 

— Dacă v-ar recunoaşte cineva! Exclamă ea. 

— N-o să mă recunoască nimeni, zise Roland cu o astfel de 
siguranţă, încât tânăra femeie privindu-l, începu să 
murmure: 

— Într-adevăr, abia de l-aş recunoaşte eu însămi! Ce s-a 
întâmplat oare în noaptea asta? 

— Aşadar, ne-am înţeles, sfârşi Roland, vom asista la 
liturghia cea mare de la amiază. În aşteptare vino cu mine. 

leşiră amândoi. 

În clipa arestării sale, în seara de logodnă, Roland purta 
asupra-i bijuterii de mare preţ, după moda vremii. 

Mai întâi un lanţ de aur în jurul gâtului. Apoi o cingătoare 
bătută cu pietre preţioase. După aceea o sabie al cărei 
mâner era încrustat cu rubine şi diamante. 

În sfârşit un inel pe unul din degetele lui. 

Lanţul îi fusese dat de Sfatul celor Zece, cu prilejul 
ambasadei sale pe lângă papă; cingătoarea o avea în dar de 
la maică-sa; sabia era un dar de la tatăl lui, dogele 
Candiano, şi inelul i-l dăduse Leonora, în ajunul logodnei. 

Lanţul, spada şi cingătoarea pieriseră, fie în clipa arestării 
sale, fie în momentul luptei, când îl împinseră spre puțuri. 
Dar inelul îi rămăsese pe deget. 

În timpul celor şase ani cât stătuse în fundul puţurilor, 
acest inel îi fusese un fel de ideal ocrotitor şi foarte adesea, 
privind diamantul ce licărea în noaptea temniţei sale, îşi 
închipuise că-l privea Leonora. 

Acest inel era acum unica bogăţie a lui Roland. Era de 
altfel de o mare valoare, având o măreaţă piatră de briliant. 

Roland ieşind din casa Juanei se îndreptă spre Rialto. 

Rialto, acum pustiu şi trist, era pe atunci centrul 
elegantelor Veneţiei. Era un pod larg şi măreț, pe care se 
aflau prăvăliile cele mai bogate, un fel de bazaruri, unde se 


vindeau covoarele de India, eşarfele brodate, pietrele 
preţioase, bijuteriile, sculele de aur şi de argint. 

Roland întră fără să stea pe gânduri în prăvălia unul 
negustor, la care, odinioară, în timpul adolescenţei sale cam 
furtunatece, făcuse multe cumpărături. Negustorul îl privi 
pe Roland, acesta răbdă această examinare fără a clipi 
măcar; smulse din deget inelul Leonorei, inelul de logodnă 
aşa-zis. 

Nici nu tresări, nu avu nici o clipă de şovăire. 

Deoarece inelul se adâncise în deget, trebui să-l scoată cu 
forţa, piatra îl zgârie puţin şi o picătură de sânge se ivi. 

— Semn rău! Rânji negustorul. Inelul ăsta ar fi sfârşit prin 
a te ucide. 

— De aceea mă şi descotorosesc de el, zise Roland. 

Negustorul luă inelul, îi scoase cu delicateţe piatra, o 
cântări, o examină cu lupa, păru că se sfătuieşte cu sine, 
făcu o schimonositură, juca în sfârşit comedia ce-o joacă toţi 
negustorii din vecii-vecilor, şi-i oferi două sute de taleri de 
aur. Preţuiau totuşi cinci sute. 

Fără nici o vorbă, Roland luă cele două sute de taleri de 
aur şi-i dădu lui Scalabrino. 

Apoi ieşi şi se îndreptă spre un negustor de vechituri. 

Trebuie amintit că două sute de taleri de aur constituiau o 
mică avere. Trebuie de asemeni reamintit, că Scalabrino 
nu-şi întrerupsese, decât pentru a intra în temniţă, 
onorabila meserie ce-o exercitase înainte de a fi arestat şi 
că acest meşteşug era acela de bandit, de tâlhar. Cu şase 
ani mai înainte, Scalabrino primind cele două sute de taleri, 
aur strălucitor, nu s-ar fi gândit la altceva decât să o ia la 
sănătoasa; cu o astfel de sumă ar fi avut cu ce trăi un an de 
zile după pofta lui. 

Când Roland îi dădu săculeţul cu aur, Scalabrino rămase o 
clipă buimăcit. Ceva ca o flacără de mândrie i se ivi în ochii 
lui, apoi aceşti ochi se îndreptară spre acela pe care-l 
numea „stăpânul” său cu o adâncă recunoştinţă. Astfel i se 
încredința o sumă mare lui însuşi! Acest simplu gest al lui 


Roland avu poate în sufletul lui Scalabrino un mai mare 
răsunet, fiind ceva cu mult mai mare decât iertarea de pe 
cheiul Olivolo şi convorbirea din temniţă în clipa execuţiei. 

— Ei bine, dar ce faci tu acolo? Zise Roland întorcându-se 
şi văzând că însoţitorul său se oprise gânditor. 

— Vă urmez, stăpâne! Spuse Scalabrino cu o voce gâtuită. 

La negustorul de vechituri Roland alese două costume 
complete de cavaleri străini. 

— Vom călători deci călare? Întrebă Scalabrino. 

— Poate. la pachetul şi vino de mă găseşte la picioarele 
Leului. 

Scalabrino se îndepărtă cu grăbire. Roland ajunse în piaţa 
San-Marc şi se opri la picioarele coloanei pe care se afla 
Leul alegoric, cu aripile desfăşurate. Acolo era o mulţime de 
lume. Şi această mulţime de lume era ocupată cu citirea 
unei tăblițe, care denunța fuga din închisoare a banditului 
Scalabrino şi mai spunea afişul şi „a unui bandit şi mai 
periculos încă”. 

Urma o amănunţită descriere a semnalmentelor celor doi 
fugari şi se oferea o recompensă de o sută de taleri celui 
care ar da vreo indicație. 

Roland se apropie la rându-i de tăbliță şi o citi cu luare- 
aminte. 

— Cu o astfel de descriere a semnalmentelor cei doi 
bandiți, n-or să meargă departe, îi spuse un orăşean. 

— Într-adevăr, domnule, răspunse Roland. 

Şi se gândea: 

— Pentru ce tăbliţa nu conţinea şi numele lui? 

Câteva clipe după aceea, fu ajuns de Scalabrino. Ei intrară 
amândoi în marea biserică şi prin mulţime îşi făcură drum 
până la câţiva paşi de altar. 

Liturghia începuse. 

Preotul oficiant umbla de colo până colo pe treptele 
altarului. 

Scalabrino care intra poate pentru întâia dată într-o 
biserică, privea cu mirare această mulţime de oameni atenţi 


ca la un spectacol. 

Roland era cu ochii aţintiţi asupra preotului. Acesta se 
întoarse o clipă către mulţime, cu braţele deschise, apoi se 
îndreptă spre Evanghelie ale cărei pagini prinse a le răsfoi. 

O nezărită tresărire îl tulburase pe Roland şi dacă stăpân 
pe dânsul cum devenise de câteva ore, ar fi trebuit să se 
silească a-şi înăbuşi urletele ce i se înălţau în gât, ochii însă 
i se injectaseră cu sânge. 

Cel ce oficia sfânta slujbă ar fi leşinat de spaimă, dacă ar fi 
putut percepe acest urlet şi să-i ghicească pricina. Căci acel 
preot era Preasfinţia sa Bembo, prin mila lui Dumnezeu, 
episcop al Veneţiei. 

Roland îl ghicise de îndată ce-l zărise. Acum era foarte 
sigur că acest Bembo, episcop, era chiar acel Bembo, 
prieten al adolescenţei sale şi curtezanul tinereţii lui 
fericite, acel Bembo care strecurase în urechile mamei lui 
acele misterioase vorbe care o omorâseră! 

Atunci Roland apucă mâna lui Scalabrino. 

Şi în clipa când Bembo se întorcea încă o dată spre 
mulţime, zise: 

— Uită-te bine la episcop! 

Scalabrino îşi aţinti privirea asupra episcopului şi. Păli la 
faţă. Tremura, pumnii i se strânseră. Roland târi după el pe 
uriaş. Şi când fură afară îi spuse: 

— Ei bine, Scalabrino, s-ar zice că vederea episcopului te-a 
mişcat? 

— Da, Înălţimea voastră! Zise uriaşul cu o voce 
posomorâtă. 

— Ei! Şi pentru ce? 

— Pentru că episcopul ăsta, Maria voastră. 

— Ei bine? Vorbeşte! Haide odată, vorbeşte! 

— Ei bine, este omul care m-a plătit să strig: „lrăiască 
Roland Candiano!” în seara logodnei dumneavoastră! Este 
omul care în clipa răzmeriţei mi-a arătat-o pe mama 
dumneavoastră ca s-o omor! 


Ceva ca un palid zâmbet se strecură pe buzele lui Roland, 
care şopti: 

— Nu m-am înşelat! O, Bembo, pentru trădarea ta, pentru 
fapta rea ce ai pus-o la cale, o să te fac să suferi. Ochi 
pentru ochi, durere pentru durere! Dar pentru că ai distrus 
în inima mea credinţă prieteniei, ce va trebui să-ţi fac? 

Înapoindu-se la locuinţa Juanei, Roland îşi îngădui câteva 
ore de somn. Voia acum să-şi păstreze toate puterile 
trupului şi se obişnuia a porunci somnului, ca şi senzaţiilor 
sentimentelor sale. 

Pe seară ieşi, recomandându-i lui Scalabrino să nu se 
îngrijoreze, dacă nu s-ar înapoia timp de opt zile. 

În seara zilei a opta se arătă şi fără a vorbi despre cele ce 
făcuse în acest timp, se mulţumi a-i spune Juanei. 

— Noi vom pleca peste trei sau patru zile, Scalabrino va 
veni să te ia, Juano. Te învoieşti să vii după dânsul? 

— Pentru ca să mă duc, unde, Măria voastră? 

— Ca să mă găseşti pe mine. 

— Voi fi gata, zise Juana. 

— Bine. lată ceva bani, pentru ca să faci faţă nevoilor în 
timpul lipsei mele. 

— Măria voastră. 

— Nu ţi-am spus, Juana, că-mi iau sarcina vieţii tale? Nu 
mai plânge, nu te mai gândi la trecut; de acum înainte ai un 
frate care, de aproape ori de departe, se va îngriji de tine. 

Roland şi Scalabrino îşi îmbrăcară atunci costumele de 
cavaleri cumpărate de la negustorul de vechituri de pe 
Rialto şi luându-şi rămas bun de la tânăra femeie, plecară. 
Pe chei Roland sări într-o barcă mare şi lungindu-se sub 
cort, închise ochii, în timp ce Scalabrino se aşeza în faţă. 

Fără îndoială luntraşul aştepta şi era înştiinţat, căci 
numaidecât începu să împingă gondola, care străbătu 
Veneţia de la răsărit la apus. Odată ajunşi afară din oraş, 
luntraşul ridică pânza şi barca începu să alunece uşoară şi 
grăbită pe marea lagună ce desparte Veneţia de uscat. 

Când trase la mal, era întuneric deplin. 


Capitolul XX Calea Trevisei. 

Abia debarcat, Roland apucă pe un drum pieziş, merse o 
parte din noapte şi ajunse la micul orăşel Mestre, care 
parcă era avangarda Veneţiei pe uscat. Se culcă la un han şi 
când răsări soarele, întrebă hangiul de doi cai, pe care ar fi 
vrut să-i cumpere. Hangiul răspunse: 

— Este tocmai acum în hanul meu un boier, care doreşte 
să vândă mai mulţi cai minunaţi, cu care nu are ce face, 
deoarece se duce să se instaleze la Veneţia. Dacă Măria 
voastră binevoieşte, a mă urma. 

Roland făcu un gest de afirmare şi-l urmă pe hangiu care 
cu cuşma în mână îi însoţi până la cea mai frumoasă cameră 
a hotelului său. În clipa când să intre, hangiul se întoarse 
spre Roland şi-i spuse: 

— Nu vă miraţi de mofturile acestui boier! Este foarte 
bogat şi-i cam place să fie răsfăţat. 

După asta, stăpânul Soarelui de Argint, acesta era numele 
hanului, bătu la uşă şi la un răspuns venit din cameră, intră 
urmat de Roland. 

— Ilustre boier, spuse el ploconindu-se, cu cuşma în mână, 
iată pe cineva care doreşte să cumpere caii. 

— Ei, ticălosule! Răspunse omul. Oare merită să mă tulburi 
numai pentru atâta? Şi nu puteai să te adresezi unuia 
dintre secretarii mei? 

— Am crezut că fac bine, Excelenţă, bâlbâi hangiul. 

— Ei bine, pleacă de aici! Domnule, adăugă omul 
adresându-se lui Roland, în timp ce hangiul se făcea 
nevăzut, fii bun şi iartă-mi mânia îndreptăţită. Căci, nu-i 
oare o fărădelege să tulbure cineva pe un om ca mine, chiar 
în clipa când urma să aibă o întâlnire între patru ochi cu 
Bachus şi cu Venus! Totuşi chipul dumitale îmi place, deşi pe 
sânii Margaretei! Ai mai mult înfăţişarea unui dezgropat din 
mormânt decât al unui chefliu ca mine. Dacă-ţi face plăcere 
să ne ţii tovărăşie. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise Roland, sunt destul de grăbit. 
Spuneţi-mi numai dacă vreţi să-mi vindeţi doi dintre caii 


dumneavoastră şi ce preţ doriţi pe dânşii? 

— Preţul! Preţul! Bombăni necunoscutul. E de văzut, căci 
cu toate aparențele, trag pe dracul de coadă, eu unul! 

Spunând acestea el se aşeză înaintea unei mese, care cu 
toată ora timpurie a dimineţii, era plină totuşi cu toate 
elementele unui îmbelşugat prânz. Lângă dânsul se aşezară 
două tinere femei, care aveau înfăţişarea de prostituate, cu 
braţele lor goale pline de brățări, cu sânii abia ascunşi de o 
uşoară cămăşuţă şi cu părul despletit. 

Roland aşteptă cu o răbdare plină de nepăsare. 

— Domnule, reîncepu necunoscutul apucându-se de 
răcitură, pe care o împinse după aceea înaintea celor două 
femei, socotind bine, îţi voi vinde doi dintre cei mai buni cai 
ai mei: Neptun şi Pluton. 

Vădit lucru, omului acestuia îi plăcea mitologia şi se ocupa 
cu ea. 

— Într-adevăr, reîncepu el, o să mă aşez la Veneţia. Veneţia 
cea frumoasă, Veneţia, unde vânjoşenia cailor este 
necunoscută şi unde dulcea moleşeală a gondolelor înlătură 
poetului până şi cea mai mică osteneală pe căile sale 
neptuniene, ce se numesc canaluri şi care transportă visele 
noastre, legănându-se cu un ritm care. Ducă-se dracului 
perioada! Claro, un pahar de Falerno, fata mea! 

Una dintre cele două femei umplură paharul 
necunoscutului, care îl goli dintr-o duşcă, îşi şterse 
puternicele-i mustăţi negre sugându-le cu colţul buzelor cu 
mare mulţumire şi continuă: 

— O să cinstesc cu prezenţă mea ilustra Veneţie, căreia îi 
lipsea această ultimă ilustrație. Sunt chemat acolo de 
vrednicul meu prieten Bembo. 

Roland făcu o mişcare imperceptibilă. 

— Şi de alte mărimi de seamă ale Veneţiei, continuă omul, 
printre alţii marele, măreţul şi sublimul Foscari însuşi, care 
nu-i altul decât dogele Veneţiei. 

Roland tresări şi pleoapele lui clipiră cu o repede clipire. 
Dar nu făcu nici un gest care ar fi putut să-i trădeze 


gândirea. Flecarul necunoscut, mirat că nu pricinuise nici 
un efect, bombăni. 

— Al dracului chip enigmatic! Omul acesta se duce la 
Satan, ori vine de le el? 

Se răsturnă în jilţul lui şi hotărât a-şi zdrobi interlocutorul, 
apoi adăugă: 

— Domnule, îmi dau seama că am uitat o formalitate, 
căreia i se supun toţi oamenii din societatea bună din care 
fac parte şi din care, nu mă îndoiesc de asta, eşti şi 
dumneata. Pentru a îndrepta această uitare, o să te anunţ 
că mă numesc Petru Aretin. 

Omul aşteptă uitându-se drept în faţa lui Roland. 

Acesta nici nu clipi. 

— Petru Aretin! Reîncepu omul cu dezamăgire. Şi 
dumneata? 

— Domnule, sunt un trecător care doreşte să cumpere doi 
cai, dacă vă este voia să mi-i vindeţi pe ai dumneavoastră? 

— Pe sânul, pe gâtul şi pe pântecul mătăsos al Clarei! Îţi 
vând pe Neptun şi pe Pluton, două animale care au avut 
cinstea să ducă pe maestrul Petru Aretin de la Ferrara la 
Mantua, de la Mantua la Verona, de la Verona la Padova şi 
de la Padova la Mestre. Dar pentru întâia oară mi se 
întâmplă să văd pe un muritor primind cu nepăsare numele 
de-a pururea faimos al lui Petru Aretin! Poate că sunteţi 
străin? 

— Da, sunt străin. 

— "Totul se explică! Dar faima mea a trecut de hotarele 
Italiei. Trebuie să veniţi foarte de departe? 

— De foarte departe. 

— Dacă este aşa, neştiinţa dumitale este scuzabilă. Stai, o 
să-ţi recit câteva din poeziile mele. 

Roland scutură din cap. 

— Da, eşti grăbit. O, omule palid şi tăcut! În sfârşit lasă-mă 
să-ţi spun că dacă mai treci prin Mestre în timp de vreo 
zece zile, mă vei regăsi aici şi atunci poate vei fi mai puţin 
grăbit. Căci, înainte de a încredința viaţa lui Aretin gingaşei 


luntrişoare ce-l va duce la Veneţia, am de gând să mă duc să 
vizitez strâmtorile Piavei, care sunt deasupra Trevisei. Dar 
deoarece eşti grăbit, îţi declar că-ţi voi ceda pe Neptun şi 
Pluton în schimbul a cincizeci de ducați şi dacă pierd în 
afacerea asta, o fac pentru că-mi place înfăţişarea dumitale. 

Roland scoase cei cincizeci de ducați de aur din pungă şi-i 
aşeză în faţa celui care se numise Petru Aretin. Apoi după 
ce-l salută cu un uşor semn cu capul, se retrase, în timp ce 
Petru Aretin îşi număra cu îngrijire aurul. Când să iasă pe 
uşă, Roland se întoarse pe jumătate şi zise: 

— Spuneţi, domnule, că sunteţi prietenul dogelui Foscari? 

— Fireşte! Şi al mai multor iluştri nobili ai Veneţiei. 

— Al episcopului Bembo, de pildă? 

— M. da! Şi dacă ai nevoie de vreo recomandaţie, vino 
degrabă de mă găseşte la Veneţia. Voi fi mulţumit să-ţi fiu 
folositor, căci ai un fel de a plăti, fără să te târguieşti, care 
m-a mişcat. Ai să vii? 

— Poate, zise Roland. 

Şi de astă dată dispăru. 

Peste un sfert de oră Roland şi Scalabrino se grăbeau pe 
drumul 'Trevisei. Şi se dovedi că Neptun şi Pluton erau într- 
adevăr două dobitoace voinice, astfel că pe la două după- 
amiază intrau în Trevise, unde Scalabrino şi cei doi cai 
mâncară cu poftă şi unde Roland bău un pahar cu vin. Apoi 
plecară la drum, spre miază-noapte. 

Din când în când Roland întreba vreun ţăran despre 
primele culmi ale Alpilor. Drumul devenea accidentat. 

Cu cât mai mult înaintau, cu atât mai mult se uita 
Scalabrino în jurul lui cu o crescândă nelinişte. Roland lua 
aminte semnele de nelinişte ce le făcea tovarăşul lui de 
drum. Când asfinţi soarele, ei ajunseră în zarea unui sat. 

— Recunoşti satul acesta? Întreba Roland. 

— Da, Măria voastră, exclamă Scalabrino, am venit 
odinioară pe aici. 

— Ah! Zise Roland cu o voce schimbată. Şi cum se 
numeşte? 


— Nervesa. 

— Nervesa! Exclamă Roland înăbuşit. 

Opri scurt calul şi ochii săi învolburaţi se aţintiră asupra 
unei aglomerări de case scunde, aşezate la poala unui 
munte mic, în josul căruia curgea apa repede a unui fluviu. 

Scalabrino mirat, respecta tăcerea aceluia pe care-l 
numea stăpânul său. Nu-l auzi şoptind cuvinte neînţelese. 
În sfârşit Roland descălecă şi arătând cu un gest lui 
Scalabrino, că trebuia să aştepte în acel loc, înaintă pe jos 
spre sat. 

În faţa primei case, stând pe o bancă de piatră, era o 
femeie care-şi torcea fuiorul de cânepă. Roland o văzu şi se 
îndreptă spre dânsa, apoi se opri fără de veste şi-şi duse 
mâna la frunte. 

— Voi avea curajul să întreb? Întrebă el. 

Capul îi căzu pe piept. Un hohot de plâns clocoti în gâtul 
lui şi alte cuvinte de neînțeles tremurară pe buzele sale: 

— Am căutat-o pe mama. Şi mama mea era moartă de 
groază. Mi-am căutat logodnica şi ea s-a dat celui mai 
nemernic dintre aceia care m-au osândit. Ce-o să aflu, acum 
când îl caut pe tatăl meu? 

Făcu încă un pas spre bătrână care îl examina cu 
curiozitate; dar se opri din nou. 

Nu! Nu cuteza. 

În acea clipă un zgomot nelămurit de ţipete ascuţite, o 
gălăgie de copii ce se joacă, se auzi pe neaşteptate. Nişte 
câini lătrară. Roland auzi izbucniri de râsete copilăreşti. 

— Asta ce-o mai fi? Mormăi el înfiorându-se. 

Deodată dintr-o uliţă laterală, la cincizeci de paşi de el, se 
revărsă pe drumul mare o ceată veselă, care rostea cuvinte 
într-un chip de cântec copilăresc, printre ţipete şi limpezi 
hohote de râs. Ceata înconjură ceva sau pe cineva, care 
trebuie să fi umblat cu încetineală şi pe care Roland nu-l 
zărea bine. Cu inima sfâşiată el înaintă cu paşi mari. 

În acea clipă nişte ţipete mai ascuţite, râsete mai 
pătrunzătoare izbucniră şi ceata se dădu înapoi, îşi lărgi 


cercul, înspăimântată parcă. Şi în luminiş Roland zări un 
om, un moşneag cu barbă lungă, albă, prost îmbrăcat, slab, 
care mergea încovoiat pe un toiag; moşneagul făcuse un 
gest de ameninţare. Sau de rugăminte, de aici ţipete şi mai 
voioase şi râsete şi mai crude. 

Pe acest om Roland îl recunoscu dintr-o primă ochire. 

O înspăimântătoare bătaie de inimă, una dintre acele bătăi 
cum mai avusese de două sau de trei ori şi care parcă suna 
a moarte în pieptul ridicat. Un fel de muget sălbatic, 
răguşit. Puțin sânge în ochi. Astea fură semnele chinului lui 
la acest nou popas al calvarului său. Voi să se arunce asupra 
lor, dar picioarele i se moleşiră. Voi să arunce cetei o 
îngrozitoare înjurătură, dar gâtul lui horcăi o tânguire. 
Numai braţele i se destinseră. 

În acea clipă ceata se împrăştie în toate părţile. Moşneagul 
îşi ridicase toiagul. Un copil luă o piatră şi o azvârli în 
bătrân, care cu mâinile tremurătoare îşi şterse faţă 
însângerată. Piatra fusese aruncată de un copil, un ştrengar 
de vreo doisprezece ani, care luă de jos o alta, când dădu 
un țipăt de groază nebună. Se simţi apucat, ridicat în aer de 
două mâini ce i se înfigeau în braţe. 

O clipă Roland legănă copilul deasupra capului său, ca 
pentru a-l zdrobi de peretele unei case apropiate. 

Cum de nu omori pe ticălosul de ştrengar? Prin ce putere 
de pomină se putu opri tocmai la timp? Pe neaşteptate puse 
jos copilul galben, ca turta de ceară, de groază, şi el însuşi 
palid, spuse încetişor: 

— Du-te copile, grăbeşte-te, fugi, peste o clipă n-aş mai 
putea fi stăpân pe mine. Du-te. 

Copilul aruncă o privire spre acest străin şi fără îndoială 
înţelese, căci cu un strigăt de spaimă fugi cât îl ţineau 
picioarele. Ceata mai întâi buimăcită de această 
neaşteptată apariţie, fu cuprinsă şi ea la rându-i de spaimă 
şi în mai puţin de două clipe nu mai era pe drumul mare 
decât moşneagul, care îşi ştergea faţa şi Roland care-l 
privea gâfâind, pierdut, aşa cum priveşti în visele rele. 


În acea clipă se apropie de elun om şi-i spuse liniştit: 

— Îl cunoşti cumva pe nebun? 

— Care nebun? Răcni Roland năuc. 

Omul îl arătă cu degetul pe bătrân, dogele Candiano. Tatăl 
său! Roland căzu de-a buşilea, leşinat în pulberea drumului. 
Când îşi veni în fire, la câteva clipe după aceea, el văzu că 

fusese dus într-o casă şi că era aşezat pe un jilţ. 

În faţa lui sta şi-l privea cu uimire omul ce-i vorbise pe 
şosea. Roland se sculă şi numaidecât privirea sa se opri 
asupra bătrânului Candiano, care sta pe un scăunaş cu trei 
picioare şi zâmbea cu un surâs paşnic şi nehotărât. 

— Domnule, zise omul, sunt judecătorul acestui sat şi 
văzând că vă interesaţi de orb, l-am adus aici, la mine. 

Roland îşi desprinse de pe chipul tatălui său ochii măriţi de 
groază. 

— Domnule, şopti el, eşti dumneata un om? Ai în inima 
dumitale puţină milă? Dacă da. Lasă-mă singur cu el câteva 
clipe! 

Şi judecătorul făcu un nelămurit gest, şi ieşi. 

Atunci Roland făcu o straşnică sforţare şi înainta spre 
bătrân. 

— Tată! Tată dragă! Strigă el încetişor. 

Bătrânul făcu o mişcare ca pentru a auzi mai bine, dar faţă 
îi rămase tot închisă. 

— Tată! Repetă Roland ai cărui pumni se strânseră. 

— Copiii ăştia, zise bătrânul, sunt foarte răutăcioşi. Nu pot 
ieşi niciodată să respir puţin aer, fără să mă expun a fi lovit! 
— Tată dragă! Repetă Roland cu o voce zdrobită apucând 

mâinile moşneagului. 

— Nu mai este dreptate pe lumea astă, rosti înăbuşit 
acesta din urmă. 

— Ba este o dreptate, deoarece sunt eu aici! Tată. Ascultă. 
Sunt fiul dumitale. Nu-ţi mai aminteşti de fiul dumitale, 
Roland? Numele ăsta nu-ţi spune nimic? Roland?! 

Bătrânul asculta fără să fie uimit şi faţa lui nu arăta una 
din acele sforţări a inteligenţei, care caută în memoria ce se 


trezeşte. El răspunse foarte potolit: 

— Eu nu am fiu. N-am avut niciodată copil! Toată lumea 
ştie asta pe aici. De alftel copiii nu mă iubesc. Mă lovesc sau 
mă bat cu pietre. 

Roland căzu în genunchi. 

— Tată, o, tatăl meu, gângăvi el, nu-mi recunoşti vocea? 

Plângea, mâinile lui strângeau convulsiv pe ale orbului. 

— Vocea, vocea dumitale! Exclamă acesta. Dar cine eşti? 

— Sunt fiul tău. Fiul tău Roland. Ascultă-mă, tată ascultă- 
mi vocea! 

— N-am avut niciodată fiu, zise bătrânul Candiano. Eşti 
bun, domnule. Oricine ai fi, te binecuvântez. Mă mângâi. 
Îmi ştergi faţa. Niciodată nu m-a dezmierdat nimeni. Da, 
trebuie să fii bun. 

Roland se sculase. 

Înconjurase cu braţele lui capul alb al bătrânului şi acum îi 
vorbea cu o voce dulce şi tânguioasă, îi povestea lungile-i 
chinuri şi trădarea Leonorei; lăsa să i se reverse inima, ca şi 
cum tatăl său l-ar fi înţeles, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o 
mângâiere. 

Dar nimic nu tulburase seninătatea orbului, nimic alta 
decât doar un fel de nelămurită mirare ce-o simţea 
bătrânul, simțind pe omul acesta plângând şi auzindu-l 
văicărindu-se cu o voce atât de zdrobită. Această izbucnire 
a durerii, care ar fi fost înfricoşătoare pentru cine ar fi 
putut s-o înţeleagă, îl lăsa nepăsător pe tatăl lui Roland, 
trup fără de suflet, după vechea expresie atât de dreaptă şi 
aşa de grozavă. 

Această durere păru că se sleieşte parcă pe loc. O 
posomorâtă expresie de ură, de înfruntare, de ameninţare, 
înlocui pe faţa pustiită a lui Roland expresia de suferinţă. El 
tăcu. Timp de o oră întreagă, nemişcat, cu braţele 
încrucişate, îl contemplă pe tatăl său, care liniştit, încetul cu 
încetul, căzuse într-un somn adânc şi paşnic ca de copil. 

Cu lăcomie numără zbârciturile de pe această frunte, îi 
scormoni suferinţele îndurate, se afunda în prăpastia 


deznădejdii, în adâncul căreia tatăl lui îşi găsise nebunia. 
Apoi această expresie a urii dispăru şi ea. Trăsăturile lui 
Roland se sleiră iar într-o răceală ca de gheaţă. Devenea iar 
acea statuie de marmură ce-i înspăimântase pe Juana şi pe 
Scalabrino. 

Atunci se duse şi deschise uşa prin care ieşise magistratul 
şi-l strigă. Auzise omul acesta gemetele lui Roland? Prea 
puţin îi păsa. Nu căuta s-o ştie. 

— Domnule, spuse el cu acea voce răguşită şi scurtă, care 
era acum vocea lui obişnuită când o emoție straşnică nu i-o 
îndulcea, domnule, voi lua cu mine. pe. Acest bătrân. Vei 
împiedica dumneata aceasta? 

— Niciuna, răspunse magistratul după o uşoară şovăire. 
Dar, fără îndoială, ai dreptul să faci ceea ce vrei să faci? Şi 
poţi să-mi dai această dovada? 

— Domnule, nu pot să-ţi dau nici o dovadă, zise Roland cu 
o stăpânită mânie. Dar îţi afirm că am dreptul să-l iau cu 
mine şi această afirmaţie îţi va fi de ajuns. 

— Totuşi. 

— Tăcere, mugi Roland apucând pumnul magistratului. Ai 
lăsat timp de şase ani să fie torturat moşneagul acesta, ai 
îngăduit ca el să devină bătaia de joc a copiilor din acest sat 
şi poate prilejul de petrecere al oamenilor în toată firea. Fii 
fericit, domnule, că mă mulţumesc să-l iau cu mine, fără să- 
ţi cer socoteală de cele câte a suferit la voi! Fii fericit că 
blestemul n-o să cadă decât în parte pe capul dumitale! 

— Fă ce vrei! Exclamă judecătorul, la urma urmei nu 
cunoaştem cine-i omul acesta! 

— Bine! Zise Roland cu o ultimă mormăială. 

Apoi făcând o sforţare pentru a se potoli, zise: 

— Acum, spune-mi cum a trăit timp de şase ani oaspetele, 
pe care o nenorocire l-a lăsat la poarta satului vostru şi-l 
încredinţă omeniei voastre. 

— Din mila publică, domnule, răspunse judecătorul cu acel 
ton de îngâmfare şi de politeţe sălbatică, cu care toţi 
magistraţii creaţiunii şi-au rostit mereu prăpăstiile lor. 


Este vădit că acela care credea că rostise frumuseţea 
definitivă, în faţa căreia te apleci până jos, se mândrea. 

— Ce numeşti dumneata mila publică? Întrebă Roland 
ştergându-şi sudoarea ce-i scălda faţa. 

— Ei drace! Parcă nu ştii. Se ducea de la unulla altul. 
Căpătând de aici o coajă de pâine. Dincolo învoirea să 
doarmă într-un pod de fân. În sfârşit, pomana! Căci noi 
suntem milostivi pe aici. Sunt tare sigur că arareori i s-a 
întâmplat să-i fie foame. 

Un răcnet ridică pieptul lui Roland, se duse spre tatăl său 
şi-i apucă mâinile. 

— Vrei să vii cu mine? Întrebă el cu atâta blândeţe, încât 
pentru întâia oară, judecătorului îi trecu prin minte că acest 
necunoscut trebuie să fi suferit mult. 

Ochii bătrânului Candiano se aţintiră în gol, spre această 
voce. 

— Să mă duc de aici? 

— Da! 

— Să nu mai aud ţipetele şi râsetele? 

— Da! 

— Să plecăm! Să plecăm de îndată. 

Roland îşi petrecu braţul pe sub cel al bătrânului. 

— Sprijină-te, spuse el, nu-ţi fie teamă că aisă mă 
oboseşti. Sunt voinic. 

leşi din casă încetişor, cu paşi mărunți. 

În faţa casei vreo douăzeci de ţărani şi de cumetre aţâţate 
de povestirile ştrengarilor, făceau jumătate cerc. 

Roland se ivi sprijinindu-l pe orb. Nebunul. El nu-i văzu, cu 
totul atent pentru a-l călăuzi pe tatăl său. Se îndepărtă în 
tăcere şi ghicind că un cerc foarte mare trecea prin faţă lor, 
rămaseră locului miraţi şi înfioraţi. 

Când Roland sosi la locul unde-l lăsase pe Scalabrino, se 
înnoptase. Se iscase un vânt aspru dinspre munţi şi care 
mătura valea Piavei, care mugea la o jumătate de sfert de 
leghe. Roland desfăcu mantaua şi acoperi umerii tatălui 


său. Apoi, nu fără trudă, îl urcă pe calul lui şi-l aşeză bine în 
şa. Apoi luă calul de hâţuri şi zise: 

— La drum! 

— Măria voastră, zise Scalabrino, luaţi calul meu, eu voi 
merge pe jos. 

Roland scutură din cap cu o astfel de înfăţişare, încât 
Scalabrino mirat, nu mai stărui. Atunci mergând pe jos, cu 
mâna pe căpăstrul calului, aplecat înainte, se adânci în 
noapte şi în bătaia vântului. 

La 'Trevise, Roland spuse câteva vorbe lui Scalabrino, care 
se îndepărtă cu grabă spre Mestre şi Veneţia. El se opri la 
un han modest ca înfăţişare, cumpără haine noi spre a 
înlocui zdrenţele ce le purta tatăl său, porunci o masă 
hrănitoare şi-l servi el însuşi. După masă bătrânul Candiano 
adormi cu acel aer fericit şi încrezător al copiilor, ce adorm 
sub ocrotirea mamei care veghează. Roland îl lăsă să 
doarmă până după-amiază; apoi cu câţiva bani de argint 
cumpără o trăsurică, la care îşi înhamă calul. În fundul 
cărucioarei aşeză şaua. Pe bancă îl aşeză pe tatăl său, se 
aşeză şi el lângă dânsul şi apucă drumul spre Mestre. Sosi 
aici foarte târziu în toiul nopţii şi se opri la un biet han 
aşezat în faţa Soarelui de argint. 

Se scurseră trei zile. 

În timpul acestor trei zile Roland nu-l părăsi o clipă pe 
bătrânul Candiano. Avu îndelungate convorbiri cu dânsul, 
convorbiri ciudate, în care nu vorbea decât el iar orbul- 
nebun nu răspundea decât uneori, prin câteva cuvinte 
zăpăcite. 

În seara zilei a treia, sosiră la han un bărbat şi o femeie. 
Erau Scalabrino şi Juana. 

Atunci Roland ieşi şi rătăci prin oraş. Într-o mahala, 
aproape la margine, găsi o căsuţă de închiriat. Făcu repede 
târgul şi plăti pe şase luni înainte. Apoi se duse de-l luă şi pe 
tatăl său şi pe Juana, şi-i aduse acolo. Scalabrino rămăsese 
la han. 

— Juana, zise Roland, recunoşti pe omul acesta? 


Juana scutură din cap că nu. 

— Este tatăl meu, spuse cu simplitate Roland. 

Juana îşi împreună mâinile. 

— Înălţimea sa Candiano, dogele Veneţiei! Şopti ea. 

— Nu, Juana! Candiano orbul! Candiano nebunul! 

Candiano surghiunitul! Candiano, tatăl lui Roland banditul 
fugit din puţurile ocnei din Veneţia şi care a visat că într-o zi 
ca asta să trăsnească omenirea, după cum focul cerului a 
trăsnit „Puntea suspinelor”! 

Juana asculta gâfâind. 

Roland făcu un gest furios spre a-şi alunga gândurile 
nenorocite. 

— Juana, reîncepu el domol, ţi-l încredinţez pe tatăl meu. 
Mă înţelegi? Omul acesta care a suferit un chin drăcesc, 
omul acesta căruia i-au crăpat ochii în faţa mea, care a trăit 
cerşind şase ani de zile, a cărui deznădejde i-a ucis 
judecata, omul acesta este tatăl meu. Şi ţi-l încredinţez ţie. 
Ţie Juana, pentru că tu eşti singura făptură în lumea asta, 
căreia aş vrea să-i încredinţez această comoară ce poartă în 
ea toată dragostea şi ura mea întreagă. Mă pricepi tu, 
Juana? 

— vă înţeleg, Măria voastră, zise Juana înfiorată. 

— Deci ţi-l încredinţez. E ca şi cum ţi-aş încredința inima 
mea, sufletul meu, tot ce mai rămâne din mine. Îmi 
făgăduieşti că vei veghea asupra-i în orice clipă din zi şi din 
noapte, să faci aşa ca să nu sufere şi ca noi lacrimi să nu 
vină să brăzdeze această faţă a cărei fiece zbârcitură 
ascunde o durere? Spune Juana, mă pot îndepărta liniştit? 
Mi-o făgăduieşti tu? 

Juana îngenunchie şi zise: 

— Pe amintirea sfinţită a aceleia ce mă numea fiica ei, voi 
veghea asupra lui în orice clipă din zi şi din noapte şi eu vie 
fiind, n-o să i se întâmple să mai plângă, afară doar de 
bucurie! 

Roland o ridică pe tânăra femeie, o strânse la piept, 
depuse o frăţească sărutare pe fruntea ei şi şopti: 


— Tu eşti sora mea iubită şi venerată. La rându-mi ţi-o jur, 
Juana, ostenelile tale se vor sfârşi şi iau asupra-mi fericirea 
ta. 

Această ultimă noapte Roland o petrecu lângă tatăl său. Şi 
de astă dată îi vorbi domol, încetişor, din vârful buzelor. Şi 
cuvintele ce le şopti astfel erau poate vorbe solemne şi 
grozave; căci pe chipul lui încremenit, în care nu vibra nici 
o fibră, singuri numai ochii trăiau vii, învolburaţi de un foc 
posomorât. 

În zorii zilei, el ieşi din camera tatălui său, îşi luă rămas 
bun de la Juana, se înapoie la han, se aruncă pe un pat şi 
dormi trei ore un somn greu. Încălecă apoi împreună cu 
Scalabrino şi luă iar calea Trevisei. 

Ca şi la întâia sa trecere străbătu Trevise şi merse în 
direcţia Piavei. Numai în clipa când se văzu satul Nervesa, 
apucă la stânga pe un drum pieziş, se afundă într-o pădure 
de molizi şi începu să urce coastele muntelui. 

Ca şi la întâia-i trecere, Scalabrino dădu în nenumărate 
rânduri semne de nelinişte, ce-l înveseleau pe Roland. 

— Recunoşti drumul ăsta? Întrebă Roland în clipa când 
ieşeau din pădure. 

Şi Scalabrino, ca şi întâia oară, răspunse înăbuşit: 

— Da, Măria voastră, am mai fost pe aici. 

— Unde duce? 

— La trecătorile Piavei, Înălţimea ta! 

Capitolul XXI Trecătorile Piavei. 

Roland descălecă şi-l îmbie şi pe Scalabrino să facă tot aşa. 
Cei doi cai fură legaţi de un trunchi de molid. Atunci Roland 
se aşeză pe marginea unul dâmb. Scalabrino privea de jur 
împrejurul lui, ciulea urechea, în sfârşit nu se mai putu 
stăpâni şi strigă: 

— Uite, ce-i stăpâne, dacă vreţi să mă credeţi, să facem 
calea întoarsă. 

— Şi de ce mă rog? Am poftă să văd trecătorile Piavei. 

— Trecătorile Piavei! Exclamă Scalabrino tresărind. 


— Apoi da, am auzit vorbindu-se de ele. Şi chiar zilele 
trecute domnul de la care am cumpărat aceşti doi cai, îmi 
spunea că vrea să le viziteze. Se zice că priveliştea este de o 
frumuseţe de toată măreţia. 

— Nu ştiu dacă trecătorile sunt frumoase; mai degrabă mi 
s-ar părea sălbatice, mie unuia; dar e mereu o dovadă că 
sunt periculoase. 

— Ei aş! Ce aş primejdui? Să fac un pas greşit şi să cad în 
vreo prăpastie? Dar caii noştri par să aibă picior de cai de 
munte. 

— Nu-i asta, Măria voastră. 

— Atunci ce-i? Să cad poate în vreo peşteră, în vreo grotă? 

Scalabrino îşi deschise ochii înspăimântați. 

— Nu, nu ştiu, dar băânuiesc. 

— Ei, bine, da! Înălţimea ta, exclamă Scalabrino, peşterile 
sunt de temut. Credeţi-mă, să nu mergem mai departe. 

— Dar s-ar crede cu adevărat că îţi este frică. 

— Da, stăpâne. Dar nu pentru mine. ci pentru 
dumneavoastră! 

— Povesteşte-mi deci, de ce să mă tem. Îmi pare că, 
cunoşti foarte bine ţinutul şi mă încredinţez grijii tale de a 
mă învăţa şi pe mine să-l cunosc. 

— Stăpâne, lucru de care trebuie să vă fie teamă, sunt 
foştii mei prieteni, zise Scalabrino încetişor. 

— Ah! Ah! Explică-te, ia să vedem! 

Scalabrino privi în jurul lui, scotoci cu privirea desişurile şi 
stâncile înconjurătoare. 

— Ascult, zise Roland. Vorbeşte fără teamă. 

— O! Doamne, nu de vorbit mi-e teamă. În sfârşit, iată. Nu 
vă e necunoscut lucru, a ceea ce am fost odinioară, unde am 
trăit pentru întâia oară. 

— Da, erai un bandit. Pentru ce-ţi pleci capul? Meseria ce- 
o făceai era tot aşa de onorabilă ca şi aceea a dogelui, a 
episcopului sau a marelui-inchizitor. Crede-mă, Scalabrino, 
nu pe la trecătorile Piavei se găsesc cei mai de temut 
bandiți. 


Roland rostise aceste cuvinte cu un accent, care-i făcuse 
pe Scalabrino să se înfioare. Acesta tăcu o clipă, apoi 
reîncepu: 

— Nu pricep bine ceea ce-mi spuneţi, stăpâne; dar toate 
vorbele voastre mă miră, mă zguduie şi mă înalţă în proprii 
mei ochi. Mi se pare că înainte de a vă cunoaşte, eram un 
fel de fiară sălbatică. 

— Pentru că te-ai luptat pentru viaţă în felul tău? Ei aş! 
Mângâie-te. Tu n-ai furat decât bani, tu unul. Sunt alţii care 
fură comori mult mai preţioase. Cunosc unul căruia i s-a 
furat logodnica. Poţi să crezi că ar fi fost fericit, dacă i s-ar fi 
furat numai ducaţii. Cunosc oameni care asasinează mai 
sigur cu un pumnal, decât cu o durdă. Ei umblă cu capul 
sus şi lumea îi respectă. Îţi spun deci: tu n-ai de ce roşi de 
trecutul tău. Biet sălbatic aruncat într-o lume putrezită, te- 
ai luptat cu armele tale. Arme grosolane, drept este. Ai 
ucis? Vorbeşte cu sinceritate. 

— Ei! la acolo câţiva zbiri ce mă urmăreau şi prea mă 
încolţiseră de aproape. 

— Eroii nu fac altceva în război. Nu tu eşti oare acela care 
ai trimis înapoi cele douăsprezece fecioare fără a le fi siluit? 

— Da, Înălţimea ta. Aş fi socotit drept o ticăloşie să mă 
folosesc de slăbiciunea acestor femei. Ele nu avură nimic de 
suferit, nici cu gestul nici cu vreo vorbă insultătoare. 

— Bembo! Şopti Roland. O, Foscari. O, Altieri! De ce nu 
sunteţi aici, ca să luaţi lecţii de omenie de la acest bandit. O, 
episcop! O, căpitane-general! O, doge! 

Scalabrino devenise gânditor. Roland îl privi câteva clipe 
cu o milă ce-i îndulcea amărăciunea ochilor. 

— Continuă-ţi povestirea, spuse el încetişor. 

— Vă spuneam, stăpâne, reluă fostul bandit tresărind, că 
eram şeful unei cete, care opera în acest întins triunghi, a 
cărui bază merge de la Trevise la Padova şi al cărui creştet 
este la Veneţia. Ades intram în Veneţia, fie pe uscat fie pe 
apă. Pentru ca să mergem acolo, străbăteam cu luntrele 
strâmtoarea Lido şi ne duceam să debarcăm chiar la gurile 


Piavei. Atunci ne duceam prada pe cursul fluviului, până la 
satul Nervesa şi de acolo, în strâmtorile acestui munte, 
unde ne aşezarăm cartierul nostru general. 

— Ah! Aşa e, dar erai un adevărat şef de oştire, tu aveai o 
flotă, aveai pedestrime şi călărime. 

— Precum spuneţi, Înălţime, era o adevărată oştire care 
cuprindea aproape o mie de oameni bine înarmaţi, 
îndrăzneţi, capabili de orice încercări. 

Ochiul lui Roland licări o clipă, dar această flacără se 
stinse numaidecât. 

— Eu, reîncepu Scalabrino, nu eram decât şef de ceată, 
adică aveam sub comanda mea vreo cincizeci de inşi. 

— Era deci un general-şef pentru a călăuzi toate cetele la 
fel cu a ta? Spuse Roland, care se ridică pe jumătate. 

— Nu, stăpâne; dar ne dădeam unul altuia ajutor şi pază. 
Împărţeam prăzile, iar marinarii care transportau, fie la 
ducere fie la înapoiere, îşi aveau partea lor. Pe scurt spus, 
trăiam într-o bună înţelegere. 

— Şi spui că ceata ta se ascundea prin trecătorile Piavei? 

— Nu se ascundea aici, stăpâne. Aveam bârlogul nostru de 
întâlnire, iată totul. Afară de asta fiecare trăia în oraşul lui. 
La Veneţia eram vreo cincisprezece. 

— Ei bine, dar în toate astea nu pot vedea ceea ce mă 
poate face să mă tem, eu unul, vizitând trecătorile. 

— Înălţimea voastră, lucrul acesta mă face să vă vorbesc 
despre mine într-un chip ceva mai personal. Dar mă tem să 
nu vă plictisesc. 

— Dimpotrivă, mă interesezi nespus de mult. Dă-i mereu 
înainte. 

— Vă voi spune deci, că în ceata mea era un ins căruia noi 
îi spuneam Sandrigo, pentru că era născut în satul cu 
acelaşi nume. Era viteaz, îndrăzneţ şi aproape tot atât de 
voinic ca şi mine. Trăiam în buni termeni, deşi mi se părea 
câteodată că ghicesc în el un fel de nerăbdare că nu este 
şef. Ori, într-o zi mi se întâmplă ceva neobişnuit. Aceste 
întâmplări datează de vreo treisprezece ani, cam cu şapte 


ani înaintea arestării mele. Aşadar într-o dimineaţă. Uite, 
eram chiar aici în acest loc, unde sunteţi acum 
dumneavoastră, şi aşteptam înapoierea de la o încălcare ce 
i-o încredinţasem acestui Sandrigo, când îl văzui înapoindu- 
se fără veste cu toţi oamenii săi. În mijlocul lor mergea o 
femeie de o nespusă frumuseţe şi de o strălucitoare 
tinereţe. Maărturisesc că am fost orbit, eu care niciodată nu 
avusesem habar de frumuseţea femeilor. Nu mi se părea 
nicidecum înfricoşată şi primea păţania râzând. Duserăm 
într-una din peşterile noastre femeia pururi zâmbitoare şi 
pe cei doi servitori ai ei, mai mult morţi decât vii. Ajunsă 
acolo ea ceru să vorbească şefului. 

— Eu sunt acela, doamnă, îi spusei eu. Nu vă temeţi de 
nimic. N-o să vi se facă nimic rău. 

— Nu îmi este frică, spuse ea privindu-mă. 

Şi privirea ei ciudat de îndrăzneață, mă cutremură. Ea 
continuă: 

— Vă voi da tot ce am de preţ asupra-mi, cu condiţia să mă 
lăsaţi să-mi continui drumul chiar de astăzi, căci sunt 
grăbită să ajung la Roma. 

— Numaidecât, dacă doriţi! Exclamai eu. 

— Nu; sunt obosită şi doresc să mă odihnesc o oră. Femeia 
asta îmi pricinuia o nespusă tulburare. Şi aş fi dorit să o las 
să se ducă, fără să-i iau nimic. Dar tovarăşii mei aruncau 
priviri lacome spre bijuteriile ei şi înţelesei că aş pierde-o, 
voind a-i scăpa câteva bogății la care ea de altminteri părea 
că ţine foarte puţin. Căci râzând şi cu de la sine pornire ea 
îşi descheie brăţările, salbele şi le aruncă la picioarele mele 
zicând: 

— Ila-le! 

Mă scuturai şi-i spusei lui Sandrigo: 

— Ale tale sunt prietene! Eu, eu nu m-aş atinge de aceste 
giuvaeruri. 

Dar Sandrigo îşi scutură şi el capul. Cu un semn elarătă 
giuvaerurile oamenilor noştri, care se aruncară asupra lor 


spre a le împărţi. Atunci Sandrigo făcu un pas, cu mâna pe 
mânerul pumnalului şi zise: 

— Eu nu vreau giuvaeruri, dar doresc femeia. 

— Sandrigo, îi spusei eu, asta nu o să fie. Cunoşti doar 
legile noastre. 

— Pentru astăzi, răcni cu furie Sandrigo, nu cunosc decât 
legea patimei mele. 

Un val de sânge mi se urcă în obraji şi scosei pumnalul. 

Tovarăşii noştri ne înconjurară murmurând şi spuneau şi ei 
că trebuia doborâtă legea ce-o impusesem de a se respecta 
femeile. Atunci necunoscuta se aruncă printre noi şi 
exclamă cu o voce batjocoritoare: 

— Văd bine că trebuie să fiu astăzi a unuia dintre voi! Ei 
bine, primesc! Şi acela dintre voi căruia îi voi aparţine, va fi 
mândru că a fost stăpânul meu timp de o oră, când va şti 
cine sunt. Numai că pun o condiţie bunei mele voințe. 

— O primim de mai înainte! Exclamară tovarăşii noştri 
înflăcăraţi de atâta frumuseţe, farmec şi îndrăzneală. 

— Ei bine! Pretind să-mi aleg eu însămi ibovnicul. Primiţi? 

— Da, da! 

— Şi voi fi liberă după aceea? 

— Da, da! 

Sandrigo făcu semn că primea şi el. Spera că alegerea 
frumoasei necunoscute va cădea asupra lui. Şi eu eram 
convins tot aşa. Făcui un pas înapoi, vârându-mi pumnalul 
în teacă. Nu vă plictisesc, stăpâne? Se întrerupse fără veste 
Scalabrino. 

— 'Ţi-am spus că mă interesează nespus de mult. Mi se 
pare că citesc o poveste frumoasă de-a lui Ariosto. Haide 
deci, zise Roland. 

Scalabrino fu sau nu mişcat că fusese asemănat cu Aristo? 
Continuă dar: 

— Deci necunoscuta făcu cu ochii ocolul bărbaţilor ce o 
înconjurau. Vedeam pe tovarăşii mei îngălbenindu-se unii 
după alţii. Aceşti ochi frumoşi se opriră o clipă asupra lui 


Sandrigo şi simţii că la rându-mi îngălbeneam. Dar ea 
trecu! Veni în sfârşit la mine, mă luă de mână şi zise: 

— Uite pe cel pe care îl vreau. Ah! Stăpâne, continuă 
Scalabrino, clipa asta conţine una din cele mai puternice 
emoţii din viaţa mea. Sandrigo dădu un țipăt sălbatic şi fugi 
afară. lar eu gâfâind, înnebunit de această fericire 
neaşteptată ce-mi cădea din cer, înşfăcai în braţe măreaţa 
făptură şi o dusei fugind în fundul unei peşteri. Ea îşi 
pusese frumoasele-i braţe în jurul gâtului meu, capul i se 
apleca pe umărul meu. Mă înfiorai. Eram beat de plăcere. 
Ora ce urmă, stăpâne, am să mi-o amintesc veacuri întregi, 
dacă aş trăi secole. Toate dezmierdările cele mai dibace ce 
o femeie în delir le poate revărsa asupra unui bărbat nebun 
de dragoste, mi le arătă femeia asta. După ce se îmbrăcă, o 
întrebai de nume, eram gata să-i propun să o urmez până la 
capătul lumii, să devin robul ei când ea izbucni în hohote de 
râs, strigând: 

— Niciodată nu m-am înveselit atât! 

În această clipă a povestirii sale Scalabrino se opri. 
Această fire necioplită plăti şi ea un tribut visării de iubire. 

El oftă, bombăni o înjurătură, apoi reîncepu: 

— Răspunsul acesta, Măria voastră, mă îngheţă. Femeia 
asta jucase comedia împătimirii şi apoi îşi bătea joc de mine. 
Dar la urma-urmei nu aveam nimic de reclamat. Ea plecă. 

— Nu i-ai ştiut niciodată numele? Întrebă Roland. 

— Niciodată. 

— N-ai mai văzut-o niciodată? 

— Într-o seară, timp de o clipă, la Veneţia, mi s-a părut că 
o recunosc. Dar nu! Nu putea fi dânsa. 

— Zici că la Veneţia? 

— Da, înălţime, vă repet, m-am înşelat. Cel puţin aşa cred. 
Şi acum că au trecut şase ani. 

— Şase ani! Femeia aceea pe care ai recunoscut-o era 
deci. 

— Curtezana ce mă plătise ca să vă răpesc! Dar nu-i nici o 
siguranţă, stăpâne, în acea nălucire ce o avusei. De 


altminteri mai bine de o sută de ori mi s-a părut că 
recunosc necunoscuta. Şi de astă dată, ca şi în celelalte 
daţi, m-am înşelat. 

— Bine, zise Roland gânditor. Urmează mai departe. 

— Asta-i tot, Măria voastră. Voiam să vă spun că acest 
Sandrigo din ziua aceea, îmi consacră o ură înăbuşită. Îi era 
frică de mine şi eu aveam o mare înrâurire asupra 
oamenilor. Dar după arestarea mea, Sandrigo a devenit 
fără îndoială şeful bandei şi comandă în munţi, după cum 
am comandat eu odinioară. Or, dacă noi îi cădem în mâini, 
dacă vede că vă sunt devotat. Va face să cadă asupra 
dumneavoastră vechea ură încă nepotolită. Ceea ce n-a 
cutezat Sandrigo să încerce atunci, va îndeplini acum. 

— Şi acest Sandrigo, ia spune-mi, era la Veneţia. În seara 
răzmeriţei? 

— Da, înălţime. Şi acum când mă gândesc. O! 

— Ce ai? 

— Am că. O! Mizerabilul! Vezi, stăpâne, că în clipa când am 
fost arestat, mi s-a părut că-l văd pe Sandrigo printre zbiri! 

— Ah! Ah! Asta-i era mica lui răzbunare! 

— Da, da, îmi amintesc! Îl strigai şi eram mirat că-l văd 
dispărând. Bănuii dintru-ntâi că fusese arestat ca şi mine. 
Ah! Nemernicul! 

— Şi care fuse rolul lui în comedia pusă la cale de 
prietenul meu. Excelentul meu prieten Bembo? 

— Amintirile îmi vin cu grămada. Este ciudat că lucrurile 
astea au dormit în memoria mea în timpul cât eram în 
temniţă. 

— Temniţă este noaptea inteligenţei, spuse Roland 
înăbuşit. 

— Da, da! Şi-mi dau bine seama acum. 

— Atunci Sandrigo? 

— Despre ce-mi vorbeaţi, stăpâne? Ah! Despre Bembo. 
Despre episcop! Ei bine, în seara când Bembo veni să mă 
găsească, Sandrigo fuse acela care-l conduse la mine. Ah! 
Încep a vedea lămurit în toată această poveste posomorâtă! 


Ghicesc ceea ce nu văd! Mi se pare că-l văd pe ticălosul de 
Sandrigo complotând cu Bembo. 

Ei schimbau vieţile noastre a amândurora, Măria voastră! 
Sandrigo vă vindea lui Bembo şi în schimb Bembo mă 
vindea lui Sandrigo! Ah, stăpâne, ce groaznic cercetător 
sunteţi şi cât de bine ştiţi a ridica dintr-un cuvânt nălucile 
trecutului! 

— Ei bine, Scalabrino, spuse atunci Roland, mă povăţuieşti 
tu încă să dau înapoi? 

— Nu, Măria voastră, răspunse Scalabrino cu un accent 
furios. Să mergem şi să dea Domnul să-l întâlnim pe 
Sandrigo în strâmtorile Piavei! 

În acea clipă un țipăt îndepărtat se auzi. Roland şi 
însoţitorul lui ciuliră urechea. Un al doilea țipăt mai înăbuşit 
ajunse până la dânşii. 

— Ăsta este dinspre Peştera Neagră, zise Scalabrino. 

— Haidem la Peştera Neagră! 

— Şi caii? 

— Îi vom regăsi aici, zise Roland. Arată-mi calea. 

Scalabrino apucă într-acolo urmat de Roland. Ei urcară 
printre stâncile suprapuse, pe o potecă ce ducea printre 
tufe de fistici şi copăcei sălbatici. Un alt țipăt, mai apropiat 
de astă dată, răsună iarăşi. După un umblet grăbit de cinci 
minute Scalabrino se opri şi făcând semn lui Roland să tacă, 
îndepărtă încetişor o pereche de copăcei şi cu un gest arătă 
ciudata scenă ce se desfăşura în acest pustiu. 

Dintr-o ochire Roland îmbrăţişa această scenă. La stânga 
lui, la poalele dealului, întrezări întunecoasa deschizătură a 
unei peşteri, care - fără îndoială - trebuia să fie Peştera 
Neagră. În dreapta sa stâncile se sfârşeau brusc pe o linie, 
dincolo de care se ghicea o mare gaură căscată, ceva ca o 
prăpastie, în fundul căreia se auzea mugind fluviul. Între 
peşteră şi prăpastie era un fel de platformă, care nu avea 
mai mult de vreo treizeci de stânjeni lărgime. Roland 
stăpânea acest spaţiu îngust, care mergea strâmtându-se 
dincolo de deschizătura peşterei şi devenea apoi 


continuitatea potecii pe care se afla. La intrarea peşterei 
era legat un om de trunchiul unui brad sălbatic, crescut 
într-o crăpătură a stâncii. În faţa lui un alt om sta şi părea 
că, continuă un interogatoriu de mai înainte început. În 
spatele acestui ins care întreba erau o duzină de vlăjgani 
voinici, înarmaţi până în dinţi. Zărind insul legat, Roland 
tresărise. 

Iar Scalabrino zărind pe acela ce întreba, îşi strânsese 
pumnii săi îngrozitori. Cel dintâi recunoscuse pe flecarul 
din Mestre, care-i vânduse cei doi cai. Cel de al doilea 
recunoscuse pe vrăjmaşul său Sandrigo. Sandrigo zicea: 

— Haide, cucoane Aretin, viaţa unui om ca dumneata face 
trei mii de taleri, ce dracu! E o nimica toată doar! 

Prizonierul palid, cu picioarele tremurând, scoase un 
geamăt, care îi călăuzise pe Roland şi pe Scalabrino. 

— Domnule bandit, zise el clănţănindu-i dinţii, de unde 
vrei să iau eu aceşti trei mii de taleri? Sunt pierdut! Sunt un 
om mort! 

— Domnule poet, reîncepu banditul rânjind, în peşteră 
este o masă, pe această masă e cerneală, hârtie, condeie. 
Vei scrie - în proză sau în versuri - după alegerea dumitale. 

Un hohot de râs general primi acest spirit. 

— Tăcere! Exclamă Sandrigo. Vei scrie dar, cucoane 
Aretin, ai doar prieteni la Veneţia. Ei te iubesc prea mult, 
pentru ca să te lase în încurcătură; şi apoi, gândeşte-te la 
pierderea ce ar avea-o Italia, dacă în lipsa celor trei mii de 
taleri, ai trece în împărăţia celor adormiţi întru Domnul! 

Prizonierul dădu un strigăt de spaimă. 

— Deci, continuă Sandrigo, vei scrie. 

Unul dintre călăreţii, aici de faţă, va duce scrisoarea. îi 
trebuie două zile pentru a ajunge la Veneţia, tot atât pentru 
a se înapoia. Înseamnă patru zile. Să fim cu adevărat prinţ 
bun şi să mai punem patru, pentru a da timp prietenilor 
dumitale să adune suma. Fac opt zile. Este acum ora nouă 
seara şi suntem într-o zi de joi - dacă joia viitoare la ora 
nouă seara, cele trei mii de taleri nu sunt aici, voi avea 


părerea de rău şi însemnata onoare de a te înjunghia chiar 
eu. 

— Sunt mort! Repetă prizonierul cu o voce stinsă. 

În aceeaşi clipă mărăcinii ce formau o stavilă naturală în 
jurul platformei, se îndepărtară cu furie şi Roland se ivi. 

Dintr-o săritură el se află în faţă lui Sandrigo. În acelaşi 
timp Scalabrino se arunca înaintea bandiţilor şi strigă: 

— Se petrece ceva deci pe aici fără mine! Se pare că nu 
mă mai aşteptă nimeni! 

— Scalabrino! Scalabrino! Urlară bandiții încremeniţi. 

Sandrigo, la vederea lui Roland sărise şi era în picioare, cu 
pumnalul în mână. La numele lui Scalabrino strigat cu 
voioşie de tovarăşii săi, el se întoarse şi cu un hohot de râs 
sălbatic, voi să se arunce asupra uriaşului. Nu avu timp 
pentru asta. Se opri cu un urlet de durere. Roland se 
aruncase asupra-i şi-i zdrobea amândoi pumnii în mâinile 
lui de fier. Sandrigo lăsă să-i cadă pumnalul, se răsuci o 
clipă şi căzu în genunchi. Bandiţii, care la început hohotiră 
cu un râs de bucurie recunoscându-l pe Scalabrino, făcură 
o mişcare spre a înconjura pe Roland. 

— Lăsaţi-l în pace! Mugi Scalabrino. Primul dintre voi care 
se mişcă, se rostogoleşte în fundul Piavei! 

Cu o straşnic de furioasă mişcare Scalabrino îşi sumese 
mânecile, îşi arătă uriaşele-i braţe, aidoma unor pârghii de 
fier în capătul cărora se aflau ciocanele greoaie ale celor 
doi pumni ai săi. Bandiţii se dădură înapoi îmblânziţi. Poate 
că nici nu aveau decât o slabă prietenie pentru Sandrigo. În 
sfârşit, poate că vederea şefului lor care se zvârcolea la 
picioarele lui Roland, urlând de durere, le insufla o 
neaşteptată admiraţie pentru acest necunoscut, care dintr- 
o dată îmblânzea pe temutul Sandrigo. Toată această scenă 
nu durase de altminteri decât câteva clipe. Petru Aretin, 
pururea legat, bandiții ţinuţi la respect de Scalabrino 
priveau cu groază pe acest nou venit, necunoscut aşa de 
puternic, la picioarele căruia se zvârcolea Sandrigo. 
Spectacolul puterii desfăşurate fără brutalitate aparentă 


impuse mirare tuturor oamenilor. Roland luându-se la luptă 
cu Sandrigo şi desfăşurând o sforţare vizibilă, cu mişcări 
violente, ar fi fost atacat de bandiți, cu toată groaza ce le-o 
insufla prezenţa fostului lor şef. Roland zdrobind însă pe 
îngrozitorul tâlhar şi stăpânindu-l zâmbind, fără sforţare, cu 
un gest de eleganţă, Roland păru acestor firi năvalnice o 
făptură excepţională. 

Şi când în cele din urmă apucă pe Sandrigo de gât, când îl 
târi până la marginea prăpastiei, când îl ţinu spânzurat 
deasupra abisului, un murmur de admiraţie încremenită 
arătă că bandiții erau îmblânziţi. Scalabrino îi cunoştea 
bine; căci el încetă din acel moment să se mai ocupe de 
dânşii. Sandrigo atârnat deasupra prăpastiei strigă: 
„lertare!” Roland îl ridică, îl puse jos şi-i spuse: 

— Dezleagă prizonierul! 

Sandrigo aruncă în juru-i o privire sângeroasă. O clipă el 
încercă să-l înfrunte pe Roland şi-l aţinti privindu-l drept în 
ochi. Apoi mai îmblânzit, învins, făcu un gest de furie şi 
dezlegă prizonierul, care se năpusti spre mântuitorul său 
cu mâinile întinse. Roland îl opri cu un semn. 

— Domnule, zise el, avem de vorbit. Binevoiţi a intra în 
această peşteră, vă rog să mă aşteptaţi acolo câteva minute. 

— Câteva ore, atât cât veţi vrea, o! Om mărinimos, 
ocrotitor al muzelor, izbăvitor al lui Apolo. Nu mai suntem la 
trecătorile Piavei ci chiar la Parnas şi tot aşa albinele 
zboară din floare în floare. 

Ilustrul Aretin, fără îndoială, că ar fi urmat multă vreme să 
dea curs liber entuziasmului său, dacă Scalabrino nu l-ar fi 
luat de un braţ şi nu l-ar fi împins în peşteră, fără a arăta 
cea mai mică curtenie poetului. Atunci Roland se întoarse 
spre bandiții ce-l înconjurau şi spuse cu o voce puternică: 

— Aţi văzut ceea ce pot face. Care sunt aceia dintre voi 
care mă vor de şef? 

— Toţi! Toţi! 

— Care sunt aceia dintre voi, care sunt sătui de viaţa 
strâmtorată şi mizerabilă ce-o duceţi? Care sunt aceia care 


împreună cu mine, vor a îndeplini lucruri mari? 

— Toţi! Toţi! 

— Bine. Vă dau întâlnire aici la miezul nopţii. Risipiţi-vă. 
Aduceţi pe acei dintre tovarăşii voştri care lipsesc. Spuneţi- 
le că a venit un om, care vrea să-i ducă la cucerirea marilor 
bogății şi să facă un mare boier din fiecare sărăcăcios, cum 
suntem astăzi. Duceţi-vă şi fiţi aici la miezul nopţii. 

Roland vorbise cum trebuia să vorbească îmblânzitorii, 
când intră pentru întâia oară în cuşca noilor sălbăticiuni. 
Bandiţii entuziasmați chiuiră un „să trăiască!” care trebuie 
să fi îngrozit pe locuitorii satului adormit la poalele 
muntelui, apoi - doritori să-şi arate disciplina lor - fără să 
mai arunce o privire lui Sandrigo cel învins, în faţa căruia 
cu o oră mai înainte ar fi tremurat, se risipiră în munţi. 

Sandrigo voise să se îndepărteze de asemeni. Dar la un 
semn al lui Roland, Scalabrino îi puse mâna pe umăr şi-i 
zise: 

— Rămâi, stăpânul vrea să-ţi vorbească. 

La acest cuvânt de „stăpân” Sandrigo înălţă capul; apoi 
desprinzându-se brusc, dădu un hohot de râs sălbatic şi se 
năpusti spre prăpastia în care dispăru. Dintr-o dată 
încremenit, Scalabrino se aplecă şi-şi văzu duşmanul, care 
cu o îndrăzneală şi o agerime nespusă, cobora în prăpastie, 
agăţându-se de ieşiturile ei şi de tufele de copăcei. 

— O! Să am o durdă bună în mâini! Şopti Scalabrino. 

Un ultim hohot de râs se înălţă până la dânsul şi umbra 
nelămurită a lui Sandrigo se şterse. 

— lată ceva care nu-mi spune nimic bun, zise Scalabrino 
sculându-se. 

Roland părea că nu văzuse ceea ce se întâmplase. Cu 
capul plecat, cu braţele încrucişate, se gândea. Hotărârea 
ce-o luase, era din acelea care lasă gândirea copleşită sub 
propria ei sforţare. Carol Quitul renunțând la imperiu, 
trebuie să fi avut o asemenea visare ca aceea a lui Roland 
aruncându-se în afara societăţii. 


În curând el se reculese şi pătrunse în peştera unde 
Scalabrino aprinsese o torţă. După cum spusese Sandrigo, 
era în această peşteră o masă şi pe masă o hârtie, cerneală 
şi pene de scris. Prizonierul zărindu-l pe Roland la lumina 
făcliei, dădu un chiot de uimire: 

— Dar nu mă înşel! Sunteţi chiar dumneavoastră, domnule 
străin, pe care v-am văzut acum câteva zile la Mestre şi 
căruia îi vândui doi dintre cei mai buni cai ai mei? 

Roland făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Ah! Reîncepu Aretinul, nenorocită idee avusei să vizitez 
strâmtorile Piavei! Bagajul meu este prădat, secretarii mei 
au fugit şi eu însumi mai, mai să pier. Din fericire aţi mijlocit 
dumneavoastră asemeni paladinilor, de astă dată. 

— Altfel, zise Roland, vă gândiţi că o să vă dau drumul? 

— Oare să nu vă stea în gând acest lucru? Zise Petru 
Aretin îngălbenind. 

— Asta atârnă de dumneavoastră. 

— Ce trebuie să fac? Vorbiţi. Recunoştinţa Aretinului nu-i o 
vorbă zadarnică. 

— Observaţi mai întâi că vă ţin în puterea mea, că pot să 
vă dau iarăşi acestor nenorociţi din mâinile cărora v-am 
smuls. Observaţi că procedând aşa cum am făcut, le răpesc 
o avere. 

Chipul prizonierului se descompunea, pe măsură ce 
Roland vorbea. Dar în acelaşi timp o flacără posomorâtă 
lumină o clipă ochii săi, spre a se stinge aproape 
numaidecât. 

— Ce voiţi de la mine? Zise el. Pe buricul tuturor 
fecioarelor din Arezzo, mă înfricoşaţi cu mărinimia 
dumneavoastră, mai mult decât banditul de adineauri cu 
amenințările cu moartea! 

— Vreau, zise Roland apăsând asupra cuvintelor sale, să 
vă propun un tratat de alianţă. 

Prizonierul îşi ridică cu grăbire capul. Roland continuă: 

— Cred că ghicesc în dumneavoastră ceva şi mai grozav 
decât lăsa să se presupună întâia dumneavoastră înfăţişare. 


M-am înşelat oare?! Pe această frunte joasă şi îndărătnică, 
pe aceste sprâncene mobile, pe această falcă de carnivor, 
pe acest cap de lup, în sfârşit, citesc grozavele pofte de 
plăcere ce se dezlănţuiesc în dumneavoastră. Maestre 
Aretin, dacă sunteţi numai un poet, sau un mânuitor de 
versuri - alegerea vă aparţine - dacă sunteţi omul care 
spuneţi, plecaţi, sunteţi liber. Dar dacă sunteţi acela ce cred 
eu că-l ghicesc, dacă sunteţi lupul ce se aruncă asupra 
lumii, vom vorbi. Acum, Petru Aretin, răspundeţi: Plecaţi? 
Rămâneţi? 

Petru Aretin răspunse: 

— Rămân! 

Şi în acelaşi timp, chipul lui pierdea acea expresie de 
ironie amestecată cu groază, ce-o avea în clipa de mai 
înainte. Mutrele lui de flecar preţios şi ridicol căzură, cum 
cade o mască. 

Capitolul XXII Petru Aretin „Licăloşia acestui nume mă 
oprea. Şovăiam să schiţez literatura obscenă, simbolul 
necurăţiei”. Astfel, exclamă domnul Petru Chasles la 
începutul elocventei, scânteietoarei monografii ce-o 
consacră Aretinului. Înfierat, disprețuit de istorie, care a 
aruncat asupra acestei figuri un văl de fată bătrână care 
face pe cuvioasa, iertat de unii cu o dispreţuitoare 
îngăduinţă făcută din dispreţ, copleşit cu batjocuri de alţii, 
Aretin rămâne o ciudată, o pidosnică personalitate. Să 
încercăm şi noi a arunca o oarecare lumină asupra acestui 
om, care a străbătut o lume de sânge şi de putregai, ca un 
meteor strălucitor ce s-a aruncat mârşăviei judecăților 
dispreţului. În Peştera Neagră, la mohorâtele licăriri ale 
făcliei ce-o aprinsese Scalabrino, silueta lui Petru Aretin se 
desprindea cu tărie. Era înalt şi părea voinic. Purta o barbă 
neagră deasă şi foarte îngrijită. Capul i se ivea violent, cu 
trăsături aspru accentuate, aşa cum l-a sculptat Sansovino 
pe uşa din bronz a sacristiei San-Marc-ului, fapt ce este o 
pricină de mânie gata găsită pentru cucernicii şi cugetătorii 
de bine, care vizitează celebra biserică. 


Înfăţişarea lui era aceea a unui îndrăzneţ aventurier, care 
odată pentru totdeauna şi-a dat seama, că lumea aparţine 
celor ce ştiu să mişte bine din coate. 

Roland îl examina cu o adâncă luare-aminte. Cu un cuvânt 
bine nimerit, caracterizase fizionomia Aretinului. Dintre 
aceşti doi bărbaţi unul avea pe faţa lui trăsăturile unui lup 
şi celălalt ale unui leu. Şi era de la Aretin până la Candiano 
distanţă animală şi spirituală ce desparte lupul de leu. 

— Domnule, zise Petru Aretin lăsând la o parte acel grai 
manierat ce şi-l lua de obicei, vă stimez pentru că aţi înţeles 
că este în mine altceva decât un făuritor de versuri. La 
rândul meu, vă voi spune că, de la întâia noastră întâlnire la 
Mestre, înfăţişarea dumneavoastră m-a neliniştit. Aveţi în 
dumneavoastră ceva îngrozitor, pe care nu-l cunosc. Dar îmi 
insuflaţi o încredere nemărginită. O să vă spun ceea ce sunt 
şi ce aş vrea să fiu. Ce sunt? Un om fără nume deoarece 
port numele micului orăşel în care m-am născut; fără avere, 
deoarece nu am un taler întreg; nu am tată, nu ştiu dacă nu 
sunt născut din împreunarea mamei mele cu un prinţ al 
bisericii; a murit la spital printre prostituatele sărace ca şi 
dânsa; în ce mă priveşte am îndeplinit diferite meserii, mai 
ales aceea de servitor; da, am fost fecior de casă, eu unul şi 
simt pe spinare arsura livrelei. lată cine sunt! Uite acum ce 
vreau să fiu. Mă simt ros de pofte foarte mari. O mare, 
foarte întinsă, inteligenţă fierbe sub fruntea mea. Socotesc 
că este o supremă nedreptate aceea de a fi dat pe uşă afară 
de la marele ospăț al vieţii fericite, pentru că sunt un golan. 
Socot că este o lume năroadă şi diformă aceea în care 
zevzecii pot cârmui popoarele, pentru că taţii lor purtau un 
titlu. Eu nu am titlu. Şi vreau să-mi am locul sub soare. Îl 
vreau mare şi frumos, singuratic, slab, fără sunet, vreau să 
fiu înconjurat de măgulitori, vreau să fiu puternic, vreau să 
fiu bogat. Cei mari! Mă voi înălța până la înălţimea lor. 
Vreau să fac să tremure prinții şi regii, vreau ca împărații 
să trateze cu mine de la egal la egal. Şi pentru ca să duc la 
bun sfârşit acest plan uriaş, nu am decât o armă, slabă şi de 


râs în alte mâini, puternică şi distrugătoare într-ale mele, 
iat-o! 

Zicând acestea Petru Aretin apucă o pană de pe masă şi o 
ţinu în aer, nu cu vârful degetelor, ci cu mâna plină. O 
strângea în pumnu-i convulsiv strâns. 

Ai fi zis că ridica un pumnal ascuţit, pentru a ameninţa 
lumea. 

— Cu asta, reîncepu el, am zdrobit eu multe mândrii şi am 
făcut să se încovoaie multe puteri. Ucid cu ridicolul, ca alţii 
cu pumnalul: înmoi această pană în călimară şi nu cerneală 
revarsă ea, ci otravă. Înjurătura tipărită, bârfeala ce 
cutreieră lumea, iată domnule, îngrozitorii auxiliari, iată 
puteri cărora nimic nu li se poate împotrivi! 

Petru Aretin se opri o clipă, suflă cu tărie şi reîncepu: 

— Nu urăsc oamenii. Dar simt pentru mine o nesfârşită 
dragoste. Vreau fericirea acestei făpturi speciale care sunt 
eu. Vreau mai cu seamă fericirea sa materială, puterea de a 
zămisli pofte, mulţumită puterii de a le satisface. Aşa, nu am 
nici prieteni, nici duşmani. Nu admir pe nimeni altul, decât 
pe mine însumi. Când mă loveşte un om întreb dacă nu-l pot 
face să-mi servească fericirea şi dacă e aşa, devin prietenul 
său. Când un om mă copleşeşte cu bunătatea lui, mă întreb 
dacă într-o bună zi nu-mi poate vătăma fericirea şi dacă-i 
aşa devin duşmanul său. Adică voi măguli pe cel dintâi şi mă 
voi apăra de cel de al doilea, gata să răstorn rolurile şi 
situaţiile. lată ce sunt domnule şi ceea ce vreau să fiu. Şi 
dumneavoastră? 

Roland nu răspunse numaidecât. El întrebă: 

— Pentru ce expui astfel sufletul gol în faţă unui străin, pe 
care îl poţi bănui? E o greşeală lucrul acesta în planul 
dumitale. 

Aretin zâmbi. 

— Domnule, zise el, sunt nespus de leneş. Dar leneş până 
într-atât, încât visez că am slujnice ca să-mi ducă la gură 
fructul ce-l râvnesc ochii mei, fără chiar să mă ostenesc a-l 
arăta. În înalta filosofie transcendentală, veţi mărturisi de 


altminteri cu mine că lenea, adică lipsa de orice osteneală 
materială sau morală, este punctul extrem la care năzuie 
omenirea; munca este, domnule, o decădere; să ai dreptul 
să nu faci nimic este o glorie. Şi iată pentru ce oamenii 
energici, tari şi lesne pătrunzători fac să lucreze slabii. Dar 
oricât de leneş aş fi, a trebuit să-mi creez unelte desăvârşite 
pentru ca să-mi făuresc norocul. Deci a trebuit să muncesc. 
Şi am făcut-o cu înverşunare, cu furie, timp de zece ani. 
Acum cele două scule ale mele, căci nu am decât două, sunt 
gata. Întâia este ştiinţa verbului, cunoştinţa vorbelor ce 
alintă şi a cuvintelor care otrăvesc. A doua este ştiinţa feţei 
omeneşti, cunoştinţa sufletului acelora cărora le vorbesc; 
întâia este scrisul şi a doua a cititul. În această carte ce se 
numeşte fizionomia. 

— Şi faţa mea vă arată că puteţi avea încredere în mine? 

— Da, domnule. Chipul dumitale poartă o înfierare 
neştearsă a unei absolute sincerităţi. 

— Înfierare? 

— Da! Căci socotesc sinceritatea ca o slăbiciune, ca pe un 
cusur, ca pe o rană. Vedeţi până la ce punct am încredere în 
dumneavoastră deoarece vă cred în stare să nu mă 
dispreţuiţi după astfel de cuvinte. 

— Maestre Aretin, spuse atunci Roland, ai multe calităţi 
spre a înfăptui planul ce ţi l-ai schiţat. Dar eu, care sunt 
fizionomist în orele mele libere, o să-ţi dau încredere pentru 
încredere şi o să-ţi spun că printre atâtea calităţi ce-ţi erau 
trebuincioase, îşi lipseşte una care este neapărat 
folositoare. 

— Care, domnule? Exclamă Aretinul cu mirare. 

— Curajul. 

— Curajul! Exclamă Petru Aretin îngălbenind. 

— Da. Eşti fricos. Şi asta poate contrazice scopurile 
dumitale. Când cineva iese în afara omenirii, trebuie să fie 
gata a primi moartea, care este lenea de apoi. 

— Ah! Domnule, sunteţi mare şi sunteţi groaznic. Din 
prima ochire aţi atins fondul sufletului meu şi mă vedeţi 


buimăcit din cauza asta. Da, sunt laş: da, mi-e frică. Căci 
iubesc până într-atât viaţa şi plăcerile ei, încât numai 
gândul acesta, de a pleca din lumea asta, îmi pricinuieşte o 
nesuferită ameţeală. Am făcut totul, am încercat totul, 
pentru ca să mă vindec de această boală; m-am amestecat 
în lupte din care ieşeam de la întâia împuşcătură; am trăit 
în lagărul lui Medicis. Nimic n-a izbutit. Mi-e frică, fără de 
leac frică. Şi simt într-adevăr că asta este piedica serioasă 
pentru marea cucerire ce-o încerc. Şi asta mă face tare 
nenorocit. 

Aretin, tremurând, se lăsă să cadă pe un scaun şi-şi 
acoperi faţa cu amândouă mâinile. Roland îi atinse umărul 
cu mâna şi-i spuse încetişor: 

— Credeţi că aş fi viteaz, eu unul? 

— Da. De o vitejie ciudată. Uite, ai curajul unui om care ar 
socoti moartea ca o binefacere. 

Roland tresări la rându-i. 

— Şi mă întreb chiar, continuă Aretin, cum de vă învoiţi a 
trăi şi pentru ce nu vă lipsiţi numaidecât de o viaţă, care 
trebuie să fie îngrozitoare. 

Un palid zâmbet se furişă pe buzele lui Roland. 

— Deci, zise el, ştii că sunt viteaz. Ei bine spune-mi, n-ai 
zămislit niciodată această gândire că ai putea înlocui pe 
lângă laşitatea dumitale o vitejie ocrotitoare? 

— Ce vreţi să ziceţi? Vorbiţi. Nu cutez a înţelege. 

— Iată: o să te duci la Veneţia. După câte întrevăd eu 
despre dumneata şi după cele ce mi-ai destăinuit, n-o să 
întârzii a-ţi atrage uri îngrozitoare. Atunci, unde va fi 
această fericire după care alergi? Ce o să se facă pofta 
dumitale de plăceri, când ai să tremuri de teamă ca fructul 
de o frăgezime neprihănită să nu conţină o otravă; că 
femeia ce se strecoară în patul dumitale nu-ţi aşteaptă 
somnul, pentru ca să te gâtuie; că servitorul ce te îmbracă 
nu ascunde un pumnal în sânul lui? La ce bun să încerci a fi 
fericit, deoarece îţi va fi prea frică să te bucuri de fericirea 
cu trudă cucerită? 


— Pentru toţi sfinţii, domnule, mă înfricoşaţi! Îmi spuneţi 
lămurit lucruri ce n-am cutezat niciodată să mi le spun mie 
însumi! 

— Dar dacă veghează cineva lângă dumneata zi şi noapte 
asupra vieţii dumitale? Dacă-şi ia cineva sarcina să lovească 
pe acei ce trebuie să te lovească, dacă stă de strajă în jurul 
casei dumitale, dacă te asigură că rodul nu conţine otravă, 
că servitorul este credincios, că femeia este numai 
îndrăgostită. În sfârşit dacă în sfera existenţei dumitale s-ar 
învârti un alt eu al dumitale, un al doilea Aretin, care şi-ar 
lua sarcina să fie viteaz, puternic şi veghetor în locul 
dumitale! 

— Ah! Exclamă Aretin ai cărui ochi scânteiară. Ce vis 
măreț mă faceţi a întrezări! Ah! Domnule! Dacă ar fi una ca 
asta! Ar fi libertatea deplină, neatârnarea cea mai 
înfricoşătoare, putinţă de a ataca râzând, de a împărţi 
defăimarea şi lauda şi de a robi o întreagă societate, care ar 
tremura la picioarele mele. Atunci când eu n-aş mai 
tremura! 

— Ei bine, asta îţi ofer! 

Petru Aretin sări în sus. 

— Luaţi seama, să nu mă lăsaţi a nădâăjdui prea mult! 
Exclamă el strigând. 

— Deoarece ai studiat arta de a citi pe feţele oamenilor, 
spuse cu răceală Roland, citeşte pe a mea că niciodată nu 
vorbesc zadarnic. 

— Da! Da! Sunteţi mare, mă dau cu totul vouă. 

— Deci, începând din această clipă, încetează de a te mai 
teme, orice s-ar întâmpla pe lume. Du-te la Veneţia. 
Îndeplineşte-ţi acolo ursita şi nu te teme, voi veghea eu 
asupra-ţi. Duşmanii dumitale, vor fi şi ai mei şi-i osândesc 
de mai înainte. 

— Dar ce-mi cereţi în schimb mie? Nimic în lumea asta n- 
ar putea plăti o atare ocrotire. Pot răsplăti pe regele 
Franţei printr-o povestire; pot oferi unui împărat o baladă. 
Şi aceşti monarhi atotputernici se vor socoti boiereşte 


răsplătiți pentru binele ce mi l-ar face. Dar dumneavoastră, 
dumneavoastră, domnule! Dumneavoastră, pe care vă simt, 
vă ghicesc mai mare decât împăratul şi regele, 
dumneavoastră ce să vă ofer? 

Roland se aplecă spre Aretin şi-i spuse cu vocea înceată: 

— Ca să mă plăteşti pentru ocrotirea ce ţi-o acord, pentru 
a mă răsplăti că-ţi fac viaţa mai frumoasă încă, cum nici n-o 
visai, îţi cer să devii prietenul a patru inşi dar, pricepe-mă 
bine, prietenul lor neapărat trebuincios, prietenul inimii, a 
gândurilor lor, prieten de toate clipele, acela căruia i se 
datorează totul, în faţa căruia râzi şi plângi, cum se râde şi 
se plânge în taina singurătăţii şi a nopţii. 

— O! Murmură Aretin, soarta acestor patru inşi mă 
înspăimântă. 

— Primeşti? 

— Primesc! Răspunse Aretin, aşa cum trebuie să fi primit, 
fără îndoială, a răspunde blestemaţii din poveşti, care îşi 
vindeau sufletul dracului, pentru o clipă de fericire! 

EI se sculă şi adăugă: 

— Acum numele acestor patru prieteni? 

— Marele inchizitor Dandolo, zise Roland care se îngălbeni 
rostind acest cuvânt. 

— Bun! Apoi? 

— Episcopul Bembo. 

— Bun! Pe urmă? 

— Căpitanul general Altieri. 

— Şi al patrulea osândit? 

— Dogele Veneţiei Foscari. 

Şi astfel Aretin află numele celor cărora trebuia să le 
devină prieten! 

Capitolul XXIII Marele inchizitor. 

Să ne întoarcem acum la Veneţia şi să reluăm firul 
evenimentelor acelei nopţi în care se dezlănţui marea 
vijelie, despre care se vorbeşte în cronicile vremii, adică 
acea noapte când Roland, luând locul lui Scalabrino, 
aştepta în celula osândiţilor la moarte să vină să-l ia călăul. 


În timpul acelei vijelii, trei corăbii ale statului se înecară în 
portul Lido; mai bine de două sute de bărci sau gondole 
fură sfărâmate unele de altele; Puntea Suspinelor fu lovită 
de trăsnet şi focul ce se iscă, se întinse la palatul ducal. 
Trăsni în diferite alte puncte ale oraşului şi mai ales peste 
un frumos palat ce-şi scălda temeliile în Canalul Mare. 

Canalul Mare era la Veneţia ceea ce a fost la Paris 
bulevardul Gândului, ceea ce este astăzi bulevardul 
Italienilor, adică strada cea mai căutată, calea cea mai 
vizitată, un fel de salon public. 

Palatul acesta despre care am vorbit, fusese de curând 
reparat. Era de o arhitectură cam aspră şi frontonul său 
avea un nu ştiu ce de mândrie, ca şi fruntea nobilului de 
viţă veche care-l locuia. 

Acest străvechi palat era al Dandolilor. 

Tatăl Leonorei, chemat la groaznica şi înalta funcţie de 
mare inchizitor peste puţin timp după căsătoria fiicei lui cu 
Altieri, nu neglijase nimic ca să-i redea vechea lui strălucire, 
întinsele şi măreţele săli de primire erau deschise o dată pe 
lună înaltei societăţi venețiene. 

Deci în noaptea faimoasei vijelii pătrundem în palatul 
marelui inchizitor. Numeroşi servitori ai lui Dandolo s-au 
retras în camerele ce le locuiesc ei în catul de sus al 
palatului. La chei sunt odgonite cele patru gondole luxoase 
ale marelui inchizitor. Căci bogaţii Veneţiei îşi îngăduiau 
deşertăciunea de a avea mai multe gondole şi să le echipeze 
cu măreție, după cum avuţii parizieni îşi fac deşertăciunea 
de a avea mai multe trăsuri. Asta e ceea ce făcea în parte 
farmecul Veneţiei vechi. Dacă astăzi gondolele uniforme şi 
vopsite cu negru nu răsfrâng pe canale decât pete 
monotone, gondolele de atunci, pavoazate, acoperite cu 
tapete înzorzonate, pline de cântări, erau bucuria şi luxul 
vizibil al „Cetăţii Apelor”. 

Totul părea că doarme în acea noapte. Totuşi un om mai 
veghea pe la ora patru dimineaţă. Acest om umbla încetişor 


în lung şi în largul unei odăi, care era orânduită ca un birou 
de lucru. 

Era marele inchizitor. 

Îmbătrânise foarte tare. Părul era cu desăvârşire alb şi 
zbârcituri dese îi brăzdau fruntea veştejită. 

De câte ceasuri se plimba astfel Dandolo, cu pasul ăsta 
greoi şi umerii boltiţi foarte tare parcă de o grea povară? 
Fără îndoială că de mult, căci o osteneală cotropitoare îi 
îngreuna mersul încetinel şi uneori se clătina. 

Atunci se oprea, îşi ducea mâna la frunte, şoptea câteva 
cuvinte, apoi reîncepea tăcuta-i plimbare, în timp ce 
bubuiturile tunetului mugeau înăbuşit afară. 

— Urlă, vijelie! Şoptea Dandolo, când o bubuitură mai 
puternică părea că zguduie temeliile casei. Fluieră vânt, 
fulgeră şi trăsnească! N-ai să izbuteşti a-mi înăbuşi ceea ce 
urlă în mine! 

Un fulger îngrozitor urmat de o detunătură se văzu şi auzi 
pe undeva, o tăblie de zid se scoroji şi căzu jos: trăsnise 
deasupra palatului. Dandolo se opri, foarte palid şi de astă 
dată şopti: 

— Pentru ce nu mă trăsneşte oare pe mine? 

El luă o făclie şi începu a străbate sălile pustii ale palatului 
său. Ajunse astfel în sala cea mare de primire de la parter, 
încetişor trecu prin faţă statuetelor şi a lucrurilor de artă ce 
le îngrămădise acolo. Apoi puse sfeşnicul pe o masă şi se 
lăsă pe un scaun. 

— Încă o noapte! Spuse el cu glas tare. O noapte de 
insomnie adăugată atâtor altora! Mă duc, umblu, încerc să 
nu aud ceea ce este în mine şi nu izbutesc, de ce oare 
gemetele ce le aud, nu sunt cel puţin întrecute de bubuitul 
tunetului? O! Gemetele astea! Ele vin de acolo, din adâncul 
fioroasei închisori, unde deznădăjduieşte nenorocitul acela. 
Când mă duc la palatul ducal, mi-e teamă să străbat sala 
unde-l văzui pentru ultima dată! Dacă mă urc în gondola 
mea tremur ca nu cumva luntraşul să mă ducă prin 
apropierea Punţii Suspinelor! O! Dacă totuşi s-ar întâmpla 


una ca asta! Dacă ar trebui să mă lipesc de pereţii negri şi 
mortuari! Dacă aş auzi aievea ceea ce aud în închipuirea 
mea! O, asta ar fi ceva grozav! 

Dandolo se ridică dintr-o dată cu fruntea scăldată de o 
sudoare rece. 

— Şase ani! Reîncepu el. Şase ani de când nenorocitul ăsta 
ispăşeşte crima de a fi fost iubit de fiica unui ambițios. De 
fata mea. 

Aruncă în juru-i nişte priviri rătăcite. 

— La ce bun luxul acesta de care sunt înconjurat! La ce 
bun că am ridicat palatul strămoşilor mei, deoarece sunt 
mai nenorocit decât în căsuţa din Olivolo! Aici a trăit 
Dandolo, eroul Veneţiei şi celălalt Dandolo care şi-a 
petrecut viaţa căutând o constituţie a libertăţii; aici suflete 
curate şi nobile au palpitat pentru bine. O singură 
fărădelege pătează numele Dandolo şi eu sunt acela care a 
săvârşit-o. 

Pe masă, într-o mica ramă, îi atrase privirea o miniatură. O 
apucă, o privi cu admiraţie plină de lăcomie şi se îndepărtă 
de masă cu un fel de grabă înfricată. 

— Dumnezeule din ceruri! Spuse el atunci într-o furie de 
deznădejde şi mai mare, dacă ar bănui ea! Dacă într-o bună 
zi mi se va adresa şi-mi va striga: „Laşule, ştiu adevărul! 
Roland n-a plecat din Veneţia! Roland moare în puțuri!” 

El tăcu fără veste şi privi în juru-i cu spaimă. Se auziră 
nişte zgomote. Servitorii casei îşi reîncepeau treburile: se 
făcea ziuă. 

— Cine ştie de nu m-a auzit cineva! Mormăi el. 

Făcu repede ocolul de două sau de trei ori prin sălile 
învecinate şi răsuflă: erau pustii. 

Atunci se înapoie în sala de onoare, se duse şi ridică 
perdelele unei ferestre şi privi afară. Putea fi ora şapte 
dimineaţă. Ziua era palidă şi stinsă. Vijelia în furia ei cea 
mai mare, se dezlănţuia în toată grozăvia ei. Cheiurile erau 
pustii. Pe canalul cel mare gondolele se izbeau între ele. 


În depărtare, pe dreapta, se topea o lucire roşie pe cerul 
negru. Ochii lui Dandolo se lipiră de această lucire fiorosă. 

— S-ar zice că palatul ducal este în flăcări, şopti el. Dar în 
curând privirea i se dezlipi de pe acel punct. 

— Şi apoi ce-mi pasă! Mugi el. Ardă totul, numai să se 
stingă flacăra de iad ce mă sfâşie. 

Deodată se albi la faţă. 

Ochii săi nespus de măriţi se aţintiră cu stranie expresie 
de aiurare asupra unui ce, pe care-l vedea şi care trebuia să 
fie îngrozitor. 

— O! Bâlbâi el, asta nu-i cu putinţă! Înnebunesc! Asta nu 
se poate să fie! 

Priveliştea ce-l izbea trebuia să fie îngrozitoare, căci 
tremura şi se sprijinea cu ajutorul grelei perdele, ca să nu 
cadă. 

Acolo, sub ochii lui, avu o nălucire repede ce lumină focul 
cerului, măturând întunecimea negurilor. 

Acolo în Canalul Mare se iviseră de sub valuri două capete. 
Se arătau doi inşi! 

Aceşti doi inşi se cocoţau într-o gondolă. Şi gondola, cu 
tărie împinsă de unul dintre ei, fugea în viforniţa vijeliei! 

Apoi recădea totul într-o adâncă întunecime. 

Dandolo dădu un țipăt de spaimă, murmură un nume şi 
căzu de-a buşilea leşinat. 

Când îşi veni în fire, Dandolo se văzu înconjurat de câţiva 
dintre servitorii săi, care îl duseseră pe un pat şi se 
îngrămădeau în jurul lui. 

El se sculă numaidecât. 

— Nu vă neliniştiţi, zise el, este o simplă ameţeală. Lăsaţi- 
mă singur! 

Servitorii se grăbiră a i se supune. Dandolo se aşeză la o 
masă, îşi luă capul între mâini şi şopti. 

— Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac? El ce va face? 

Era pământiu la faţă şi se înfiora ca şi cum i-ar fi fost 
foarte frig. 


Groaza, de nedezlegata chestie, se înălța în mintea-i cu o 
înfricoşătoare limpezime. 

Dandolo îl recunoscuse pe Roland. Dacă nu îl aresta, se 
simţea pierdut. Un servitor care intră fără veste, îl smulse 
din acest chin. 

— Stăpâne, spuse omul acesta, excelența sa căpitanul 
general Altieri este aici şi cere să fie introdus de urgenţă. 

Câteva clipe mai târziu, Altieri era în faţa lui. Cu o trudă 
de moarte Dandolo îşi alcătuise o faţă nepăsătoare. 

— Vin să-ţi aduc o ştire foarte importantă, zise Altieri. Iat-o 
fără multă zăbavă: Roland Candiano a evadat. 

Dandolo îşi puse în joc toată ştiinţa lui de a mima o 
straşnică uimire. 

— Evadat! Eşti nebun! Nu se poate fugi din temniţele 
Veneţiei. 

— Şi totuşi aşa e! Zise Altieri cu acea voce mohorâtă ce-i 
era obişnuită. Trebuia să-l execute azi dimineaţă pe 
banditul Scalabrino. Ei au fugit împreună. S-a constatat că 
Roland Candiano săpase o mină de la temniţa lui până la a 
lui Scalabrino. Fără îndoială s-au înţeles între dânşii, 
ajungând pe Puntea Suspinelor, şeful paznicilor observă că 
omul pe care-l ducea la spânzurătoare, nu era Scalabrino. 
Într-adevăr era Roland Candiano! 

— Asta-i de necrezut! 

— Şi aşa este precum îţi spun! Reîncepu Altieri răsuflând 
cu trudă. Ceea ce s-a petrecut atunci, este înspăimântător. 
Scalabrino a apărut pe neaşteptate, ducând deasupra 
capului o lespede, pe care doi oameni obişnuiţi, cu anevoie 
ar fi putut-o ridica. Cu această lespede, folosindu-se de 
groaza străjilor şi spaima ce le-o pricinuia trăsnetul căzut 
pe pod, a dărâmat fereastra ultimului pătrar. Au sărit 
amândoi şi s-au făcut nevăzuţi. lată ceea ce mi s-a povestit. 
lată ce au văzut călăul şi preotul. Nu mi-au trebuit decât 
aceste mărturii la un loc spre a mă convinge. Dar la urma 
urmei ce importanţă are. Adevărul, groaznicul adevăr, e că 
Roland este liber! 


— Liber! 

— Da, liber! Şi am venit, am alergat ca să-ţi spun dumitale, 
tatăl Leonorei; dumitale mare inchizitor, şeful suprem al 
poliţiei noastre: ce vei face? 

Dandolo tresări straşnic. 

lar această întrebare ce i se punea înainte! Şi de data asta 
era el, care i-o punea făţiş, cu un fel de mânie concentrată. 
Cine? Altieri! Bărbatul Leonorei! Stăpânul fiicei sale. 
Logodnica lui Roland Candiano! 

— Ce o să fac? Bâlbâi Dandolo. 

— S-ar zice că şovăi! 

— Nu şovăi; sunt încremenit, iată totul. Noutatea este aşa 
de încremenitoare, încât venind de la un altul decât 
dumneata mi s-ar părea absurdă. 

— Da! Zise Altieri cu o voce posomorâtă, este în toate 
astea ceva absurd. Asta o să mă înveţe a juca pe 
mărinimosul. Totuşi trebuie să-l avem pe Roland Candiano, 
trebuie! 

Un gest furios sfârşi gândirea lui Altieri. 

— În sfârşit! Reîncepu el. Răul s-a făcut. Este vorba de a-l 
îndrepta. Şi asta vă priveşte. Faceţi să se scotocească 
Veneţia. Să se închidă portul Lido. Să se reţină orice luntre 
care s-ar îndepărta. În fine, luaţi măsurile necesare. Căci, 
adăugă el îngălbenind, dacă nu mă înşel, este un duel pe 
viaţă şi pe moarte, care începe între noi şi Roland Candiano. 
Lucraţi, domnule mare inchizitor, şi lucraţi repede! 

La aceste cuvinte Altieri se sculă, rămase câteva clipe în 
picioare, adâncit în gândurile sale, apoi îşi luă repede 
rămas bun de la Dandolo. 

— Linişteşte-te, spuse acesta din urmă, în două zile cel 
mult, fugarii vor fi înlănţuiţi în fundul puţurilor. 

Altieri plecat, Dandolo lăsă să-i scape un geamăt. 

— Şi totuşi; trebuie! Şopti el. Această nouă fărădelege este 
trebuitoare! Eu sunt acela ce trebuie să-l arestez pe Roland 
Candiano. 


Lui Dandolo îi trebui o oră spre a-şi înfrâna simţirile care îi 
stârneau gândirea, după cum furtuna de afară ridica 
talazurile. Apoi izbutind să-şi alcătuiască o faţă şi o ţinută, 
trecu în biroul său şi porunci să vină şeful poliţiei. 

— Este aici, spuse secretarul său. 

— Deja! Şopti înăbuşit Dandolo. 

Şeful poliţiei fu introdus. 

— Domnule, îi spuse marele inchizitor, ştii ce s-a 
întâmplat? 

— Da, Excelenţă voastră, au evadat doi arestaţi. Unul 
dintre ei trebuia să fie executat chiar azi dimineaţă. Am 
alergat să primesc poruncile dumneavoastră. 

— Povesteşte-mi întâmplarea cu amănuntul! Zise Dandolo. 

Şi în timp ce polițistul făcea o povestire a fugii şi se avânta 
într-o elegantă istorisire, menită a-l înălţă în stima şefului 
său, marele inchizitor se gândea: 

— Trebuie să fiu eu oare acela care să pun să-l aresteze? 
O! Acele două capete ce le-am văzut răsărind spre cerul în 
flăcări ca o privire de înfruntare! Timpul se scurge. Cine 
ştie dacă n-au şi ieşit din Veneţia! 

Tăcerea ce domnea în jurul lui îl miră deodată. Tresări şi-l 
văzu pe şeful poliţiei, care-l privea cu mirare. 

— Continuă, zise el. 

— Asta-i tot, Excelenţă. Nu am altceva de făcut decât să 
execut poruncile dumneavoastră. 

Polițistul îşi sfârşise de mult istorisirea. 

— Poruncile mele! Exclamă Dandolo venindu-şi în fire. 

— Excelenţa voastră vrea să-mi dea mie mână liberă? Zise 
deodată polițistul. 

Dandolo avu o licărire de bucurie. Totuşi se stăpâni şi 
răspunse: 

— Da, dar cu condiţia să mă înştiinţezi, din ceas în ceas de 
tot ce se întâmplă. Faptele sunt grave. Aceşti doi inşi sunt 
foarte periculoşi. Dar ia să vedem, îi ştii, cred, cine sunt? 

— Este vorba despre Scalabrino, banditul renumit, pe 
care-l l-am arestat acum şase ani. 


— Şi celălalt? Exclamă Dandolo cu o nepăsare care întrecu 
țelul, căci îl uimi pe poliţist. 

— Celălalt? Este Roland Candiano, Excelenţă. 

— Hai dar şi dă dovezi de hărnicie. Să mă vesteşti de 
îndată ce vei avea o urmă cât de mică. 

Şeful poliţiei o luă la sănătoasa, convins că a pus mâna pe 
noroc. 

Trei zile se scurseră şi fură groaznice pentru Dandolo. 
Aproape în fiecare oră primea vizita unui agent, a unui zbir 
ce venea să-i aducă un raport scris sau prin viu grai. În 
primul caz raportul provenea de la şeful poliţiei. În al 
doilea, venea chiar din partea agentului însuşi. În poliţia 
venețiană, ca de altfel în toate poliţiile, fiecare agent căuta 
să se pună în valoare, în paguba unui şef la al căruia loc 
spera. 

La fiecare vizită Dandolo simţea o sudoare rece şiruind pe 
fruntea lui. 

În cele trei zile se făcu în el o mare schimbare. Gândul de 
a-l aresta pe Roland îi devenise până într-atât de nesuferit, 
încât el singur l-ar fi însoţit afară din Veneţia, dacă ar fi ştiut 
unde să-l găsească. 

Între acestea, poliţiştii scotoceau oraşul, fără a găsi vreo 
urmă de-a fugarilor. Părerea tuturor era, că ei se înecaseră 
şi că leşurile lor erau împinse până în port unde, fără 
îndoială că au fost mistuite. După câteva zile, această 
credinţa era împărtăşită chiar şi de Altieri însuşi. 

Într-o noapte, marele inchizitor veghea, aşa cum i se 
întâmpla atât de des de câţiva ani. Lucru ciudat: moartea 
probabilă a lui Roland adusese puţină linişte în acest suflet 
slab. Lucrul de care se temea marele inchizitor era 
suferinţa lui Roland închis în adâncul puţurilor. Roland nu 
mai suferea. Dandolo căuta în el însuşi o împăcare cu 
conştiinţa lui. În definitiv el nu făcuse nimic, lăsase să se 
facă. Şi chiar în clipa fugii, el lăsase pe capul poliţiei grija 
de a face cercetări. 


Deci Dandolo răsufla. Şi acest fel de remuşcări vitrege ce-l 
mâhniseră atât de mult, slăbeau din oră în oră. La fiecare 
raport nou afirmând că nu se mai găsea nici o urmă a 
fugarilor, faţa i se însenina puţin câte puţin. 

În acea noapte, feciorul lui de casă îi vesti deodată vizita 
unui agent. Dădu liniştit poruncă să-l introducă. Zbirul se ivi 
şi se închină adânc înaintea marelui inchizitor. 

Era una din figurile îndoielnice, cum sunt atâtea în 
Veneţia: o făptură specială, care l-ar fi arestat şi pe tatăl lui 
şi i-ar fi legat mamei sale funia de gât, pentru ca să capete o 
avansare. Josnicele instincte ce se frământau nelămurit în 
acest suflet îndobitocit, se citeau pe fruntea lui joasă şi 
scobită, în ochii săi mohorâţi şi sticloşi. 

Dandolo avu un gest de scârbă. Zbirul se ploconi şi mai jos 
încă şi zise: 

— Excelenţă, îi am în mână pe Scalabrino şi pe Roland 
Candiano. 

Dandolo se îngălbeni, dar nu făcu nici o mişcare. 

— Povesteşte! Spuse el cu o voce răguşită. 

— Iată, excelenţă. Numai că înainte de a vorbi, doresc să 
vă fac o smerită rugare. 

— Ia s-o auzim. 

— Este aceea de a ruga pe dumneavoastră, să binevoiască 
a-şi aminti că numai eu singur am găsit ceea ce toată poliţia 
Veneţiei nu a putut-o face, căutând zadarnic. 

— O să-mi amintesc lucrul acesta! Zise Dandolo cu un 
accent ce l-ar fi înspăimântat pe zbir, dar care îl umplu de 
bucurie, căci se înşela în privinţa înţelesului acestei voci. 

— E foarte simplu, Excelenţă, reîncepu zbirul. Mi-am adus 
aminte numaidecât, că Scalabrino vizita odinioară o fată, 
pesemne amanta lui, o anume Juana. Pe seară m-am dus 
deci în casa pe care o locuieşte fata asta. M-am vârât într-o 
odaie de alături. Am făcut o gaură în perete. Am ascultat şi 
am auzit. 

Zbirul se opri, ca spre a aştepta un cuvânt de admiraţie. 
Acest cuvânt nevenind, el continuă: 


— L-am văzut pe Scalabrino şi l-am auzit sfătuindu-se cu 
fata. Nu mai este nici o îndoială pentru mine, deşi hoţul se 
pare să s-ar fi schimbat. 

— Şi celălalt? Gângăvi marele inchizitor. 

— Lipsă, excelenţă! Dar după convorbirea ce am surprins- 
o, nu poate zăbovi să se înapoieze. Şi atunci operaţia e 
lesne; punem mâna pe Scalabrino şi pe fată. Ne aşezăm în 
locuinţă şi când Roland Candiano vine, haţ! Îi punem mâna 
în gât. 

— Într-adevăr, foarte simplu! Exclamă Dandolo maşinal. 

Era încremenit de groază. 

— Nu-i aşa, Excelenţă? Exclamă zbirul sculându-se. Dar 
oricât de simplu pare acest plan, trebuie să-l găsesc. Şi este 
numai al meu! 

— N-am să uit lucrul acesta! Exclamă Dandolo zgâriindu-şi 
pieptul cu unghiile. Şi adăugă cu o nesfârşită amărăciune, 
pe care polițistul nu o simţi: 

— Sper că ţi-ai înştiinţat şeful şi că este încercuită casa? 

Zbirul clipi din ochi! Se ploconi şi mormăi: 

— Excelenţă, un biet ins ca mine arareori are prilejul de-a 
se îmbogăţi, făcând statului un serviciu semnalat, pentru că 
n-am putut consimţi să-mi destăinuiesc secretul. Dacă aş fi 
vorbit şefului, şeful m-ar fi înjunghiat, m-ar fi azvârlit 
peştilor şi în această clipă el ar fi aici, povestind ceea ce vi 
se povesteşte! 

Dandolo îşi şterse fruntea arzătoare. Spuse încetişor: 

— Aşadar n-ai vorbit, nu l-ai vestit pe şeful tău? 

— Nu Măria voastră! 

— Nici pe vreunul dintre camarazii tăi? 

— lacă şi mai puţin! 

— Eşti deci singurul care ştie lucrul acesta? 

— Singur. Cu Măria voastră! 

— Da. Bâlbâi Dandolo. Cu mine! 

Se sculă, făcu câţiva paşi prin biroul lui, apoi veni la 
poliţist. 

— Vino de-mi arată casa, zise el. 


— La ordinele dumneavoastră, spuse polițistul. Dandolo se 
înfăşură într-o manta şi urmat de zbir, ieşi din palatul său. 

— Să trimit gondolierul, Excelenţă? Întrebă feciorul de 
casă. 

— De prisos! Răspunse Dandolo. 

Intră într-una din gondolele sale şi spuse poliţistului: 

— Vâsleşte! 

Cu graba omului care aleargă spre noroc, polițistul începu 
a împinge gondola. 

— Vei merge până la Lido, spuse pe neaşteptate Dandolo. 

— Dar înălţimea voastră, nu-i pe acolo! 

— Nu are a face. Haide. Am ceva de văzut acolo. 

Luntraşul de ocazie se supuse. Dandolo nu se aşeză sub 
cort. Stătea mai în urmă, lângă polițistul care-şi mânuia 
vâsla cu dibăcia unui ins bun la orice. Marele inchizitor 
medita. În diferite rânduri îşi ridică ochii spre barcagiul lui, 
a cărui siluetă se ridica deasupra sa. Era o noapte 
întunecoasă. Canalele erau tăcute. 

— Iată-ne în port, Excelenţă, zise polițistul deodată. 

— Mergi mai departe! Zise Dandolo. 

Gondola îşi croi o trecere printre bricuri şi corăbiile 
statului şi se îndepărtă spre centrul acestui lac restrâns 
care este portul Lido. În curând fu în afara razei vizuale, 
toate corăbiile de la chei se pierduseră, nu mai era nimeni 
altcineva. 

— Opreşte, spuse atunci Dandolo. 

Polițistul îşi atârnă vâsla. 

— Stai aici, lângă mine, spuse marele inchizitor. 

— O, Excelenţă. 

— Stai, îţi spun! Zise Dandolo cu o voce răguşită. 

Zbirul se supuse înmărmurit. 

— Ascultă, zise marele inchizitor cu vocea scăzută, ca şi 
cum l-ar fi putut auzi cineva, eşti tare sigur că eşti singurul 
care ştii unde se află Roland Candiano? 

— Cu totul singurul, Excelenţă! 

— Nu te-a urmărit nimeni? 


— Meseria mea este să urmăresc eu pe alţii, Excelenţă şi 
ştiu cum să fac pentru ca să nu fiu urmărit. 

— Perfect. Arcultă-mă bine acum. Dacă ţi-aş cere să uiţi 
ceea ce ai văzut? 

Dandolo vorbise aproape cu smerenie. Zbirul rămase 
încremenit, bătându-i cu putere inima de speranţe smintite, 
ghicind că avea în palmă cine ştie ce groaznică taină şi că 
putea să-l joace pe marele inchizitor ca pe o unealtă 
supusă. Hotărârea sa fu luată într-o clipă, să vândă cât mai 
scump ceea ce i se cerea şi prin urmare, să înmulțească, să 
exagereze marea ei valoare: veşnica excrocherie a bunului 
negustor. 

— Ce vreţi să spuneţi, Măria voastră? Exclamă el. 

— Îţi cer să uiţi că l-ai văzut pe Scalabrino, că cunoşti casa 
unde Roland Candiano trebuie să se înapoieze! Exclamă 
Dandolo cu o înăbuşită mânie. 

— Dar, Măria voastră, casa asta. Nu voiţi s-o vedeţi 
dumneavoastră înşivă? 

— Nu, nu. Dar răspunde, secăturo, în loc să întrebi tu. Te 
învoieşti la ceea ce-ţi cer? 

— Care îmi va fi răsplata, Excelenţă? Zise îndrăzneţul 
poliţist. 

— Cel puţin întrebarea asta este cu judecată. Iată: vei 
pleca din Veneţia. Ai să te duci la Roma, unde am mare 
trecere. Acolo îţi vei găsi o ocupaţie superioară celei ce-o 
ocupi aici şi pentru a te despăgubi de plecarea ta, vei primi 
cincizeci de taleri, îmbarcându-te mâine dimineaţă. 

În timp ce Dandolo vorbea, zbirul pregătea o lovitură de 
maestru. 

— Înălţimea voastră, spuse el fără veste, nu vreau să plec 
cu nici un preţ din Veneţia. Pe de altă parte, ceea ce-mi 
cereţi este grav şi doresc a chibzui. 

— Până când? Întrebă Dandolo. 

„ÎL am în mână”, se gândi polițistul care răspunse: 

— Până mâine; este prea mult pentru a te gândi asupra 
unui fapt care poate avea, dacă nu mă înşel, nesfârşit de 


mari urmări? 

Dandolo zâmbi şi zise: 

— Nu numai că nu e prea mult, dar asta nu-i de-ajuns. 
Gândegşte-te deci în vecii vecilor, ticălosule! 

În acelaşi timp, marele inchizitor, cu un gest fulgerător, 
împlântă în pieptul zbirului un pumnal, pe care-l ţinea sub 
mantaua lui. Zbirul se prăbuşi fără un țipăt. În bătaia 
razelor lunii Dandolo privi o clipă masca pământie a acestui 
om pe care-l ucisese. Nu avu nici un fior. După trecerea de 
o clipă a acestei mortuare contemplări, el aruncă ochii 
împrejurul lui. Portul era tăcut. O răbufnire uşoară de vânt 
frământa uşor marea. În depărtare o linie de focuri arătau 
locul unde erau odgonite corăbiile la chei. O linişte 
maiestuoasă domnea peste această privelişte. Atunci 
Dandolo ridică trupul şi-l lăsă să alunece încetişor în apa ce 
se deschise cu un pleoscăit uşor. 

Apoi îşi luă vâsla şi începu a împinge gondola. 

Când se înapoie în palatul său şi se aruncă pe pat, marele 
inchizitor şopti: 

— Acum mi-am plătit datoria faţă de Roland Candiano. 
Acum poate că voi putea dormi în sfârşit! 

Capitolul XXIV Jalea inimii. 

Palatul Altieri era aşezat la două sute de paşi de palatul 
Dandolo, pe aceeaşi aliniere. În treacăt să notăm că, între 
aceste două case boiereşti şi pe celălalt țărm, se înălța casa 
şi mai boierească încă şi mai luxosoasă, pe care o locuia 
curtezana Imperia. 

Astfel, Imperia când privea din înaltul terasei sale la 
stânga, aproape putea vedea ce se petrecea la Dandolo; şi 
când privea la dreapta, ceea ce se petrece la Altieri, adică 
la Leonora. Dacă există o geometrie a simţămintelor, după 
cum este o geometrie a liniilor, se va găsi un fel de fatală 
simetrie în jocul întâmplării, care unea într-un fel de 
triunghi simbolic cele trei figuri esenţiale a lui Dandolo, a 
Leonorei şi a Imperiei. 


Altieri, în dimineaţa când venise să-l vadă pe Dandolo, ca 
să-i anunţe fuga lui Roland, nu avusese deci decât vreo 
câţiva paşi ca să ajungă la palatul lui. Deşi foarte luxos el 
însuşi, interiorul acestui palat avea o cu totul altă înfăţişare 
decât vecinul său. Se vedeau aici trofee de arme, de modele 
de puşti şi arcuri, lănci, săbii, spade lungi cu două tăişuri. 
Ofiţeri peste ofiţeri umpleau anticamerele şi în faţa 
vestibulului veghea zi şi noapte o strajă de doisprezece inşi 
înarmaţi. 

Într-adevăr situaţia ce-o ocupa în Veneţia căpitanul 
general, era una dintre cele mai înalte în stat. Înrâurirea sa 
nu era nicidecum mai mică decât aceea a dogelui însuşi. În 
principiu dogele era şeful suprem al oştirilor Veneţiei. 
Primii dogi nu fură altceva decât generali. 

În împărţirea ce se făcuse succesiunii bătrânului 
Candiano, Foscari era rezervat mai ales atotputernicei 
politici şi-i lăsase lui Altieri puterea militară, păstrându-şi 
pe seama sa să-l supravegheze foarte de aproape, convins 
că un general nu trebuie să fie niciodată altceva decât o 
spadă în mâna conducătorului puterii politice. Astfel, de 
când lumea, conducătorii popoarelor s-au gândit să-şi facă 
un ajutor supus din conducătorul oştilor, în timp ce şefii 
hoardelor s-au gândit întotdeauna să întrunească în mâna 
lor puterea civilă şi militară. Desăvârşitul echilibru într-o 
republică organizată pe temelii polițiste - adică într-o 
republică în care poporul este robit - este desăvârşita 
uniune între general şi legiuitor. Această unire desăvârşită 
exista oare între dogele Foscari şi căpitanul general Altieri? 
Asta este ceea ce ne-o vor spune fără îndoială episoadele 
acestei povestiri. 

După cum în aventurile lui Borgia am văzut puterile 
bisericii în lupta contra libertăţii, tot aşa, în întâmplările 
acestea, vom vedea poate puterile militare luptând şi ele 
împotriva acestei libertăţi, vis suprem al omenirii, speranţă 
mângâietoare, izvor de epopee - vai! Această libertate atât 
de înceată în a lumina lumea! Şi ca întotdeauna scopul 


acestor lupte este o părticică de fericire de cucerit, 
sintetizată prin iubire, simbolizată prin femeie. 

Femeia! Dacă ea simbolizează fericirea în jurul căreia 
mugeşte aspra lăcomie a marilor şi se tânguie cât mai 
departe speranţa deznădăjduită a slabilor, nu întruchipează 
ea şi marile sfâşieri ale omenirii? 

De aceea cu un fel de melancolie şi de mâhnire punem în 
fundul palatului lui războinic, pe căpitanul general Altieri 
triumfătorul şi pe Leonora, rămasă în adâncul inimii sale 
logodnica lui Roland. A învinsului! 

După căsătoria ei cu Altieri, adică de doi ani, Leonora 
ocupa o aripă a marelui palat. Ea sta aproape statornic 
acolo, trăind cu femeile ei şi îndeletnicindu-se, cu o 
straşnică şi adevărată hărnicie internă, cu administraţia. 

Altieri - deşi ora era foarte timpurie - se anunţă la dânsa. 

Fuga lui Roland îl zguduia şi făcea să bâzâie în el 
sentimente, pe care obişnuinţa le făcuse să aţipească. 

Leonora îl primi numaidecât pe bărbatul ei, ca ori de câte 
ori se prezenta el. În toate faptele sale exterioare ea îşi 
impusese să se arate întotdeauna soţia credincioasă şi 
supusă. Când intră căpitanul general, el o văzu că 
supraveghea orânduirea unui dulap mare cu rufărie. Două 
slujnice despătureau valurile de pânză, pe care ea o 
examina cu luare aminte. Altieri privi câteva clipe acest 
tablou casnic şi oftă. Apoi, cu un semn, el arătă pe cele două 
slujnice, cărora ea le spuse să se retragă numaidecât. 

Atunci cei doi soţi se aşezară pe scaune. 

Leonora văzu că bărbatul ei era mai mohorât, mai nervos, 
mai tulburat decât era de obicei. În această fire violentă, ea 
văzu că un nou conflict arunca o tulburare şi mai adâncă. 
După obiceiul său, aşteptă în tăcere. Căci niciodată nu-i 
vorbea decât ca să răspundă întrebărilor ce i le adresa el. 

Altieri, din parte-i, tăcea. Venise la nevastă-sa sub primă 
lovitură a emoţiei, cu o nelămurită teamă că n-o va mai găsi 
acolo. Şi acum, era cu totul mirat că nu avea de spus nimic. 


Totuşi o înăbuşită mânie îl cuprindea. I se părea că fuga lui 
Roland preciza situaţia lui faţă de Leonora. 

— Văd, zise el cu un zâmbet silit, că eşti mereu aceeaşi 
gospodină model pe care mamele din Veneţia o citează ca 
pildă fetelor lor. 

Ea tăcu. 

Şi deodată el începu atacul. 

— Da, zise, tatăl dumitale mi-a dat o desăvârşită 
gospodină, atunci când speram să nu-mi dea decât o 
femeie. Leonora, ascultă-mă, această viaţă mă copleşeşte în 
cele din urmă. 

— Ce ai a-mi imputa? Veneţia nu ştie situaţia noastră. 

— Este drept. De ce m-aş plânge, deoarece răul de care 
sufăr este necunoscut. 

— Asist la toate serbările ce le dai; am grijă de interiorul 
casei dumitale; mă arăt în public lângă dumneata destul de 
des, pentru ca să nu se ghicească nimic din cele convenite 
între noi în intimitate. Când m-am măritat cu dumneata, în 
ajunul căsătoriei ţi-am spus cinstit, că nu voi fi niciodată 
nevasta dumitale altfel decât cu numele. Te-am întrebat 
dacă, în aceste condiţii, te învoieşti să nu-l persecuţi pe tatăl 
meu. Ai primit. Atunci, domnule, atunci când eram liberi 
amândoi, trebuia să-mi dictezi legi. Mi-ai jurat să-mi 
respecţi libertatea trupului şi a sufletului. Ţi-am jurat, din 
parte-mi, că niciodată n-o să-ţi dau motiv să te plângi. Îmi 
ţin vorba. Ce ai a-mi imputa? Vorbeşte, sunt întru totul gata 
să-mi schimb felul de viaţă. Într-o zi mi-ai spus că nu ieşeam 
destul de des cu dumneata. Chiar din seara aceea te-am 
însoţit în gondola dumitale. "Ţi-a venit cheful să-ţi faci 
capriciul de a mă trece pe sub Puntea Suspinelor. Şi nu-ţi 
mărturisii că gemetele ce le auzeam mi-ar sfâşia inima. 
După aceea, ori de câte ori mi-ai cerut să te întovărăşesc, 
m-ai găsit pururea gata. Ce vrei astăzi? 

Altieri se albise la chip. Ochii săi ardeau. 

— Vreau să-mi fii nevastă! Spuse el înăbuşit. 


— Haida de, domnule! Ştii de ce este în stare o Dandolo. 
Văd o ameninţare în atitudinea dumitale. Mai mult îmi place 
asta decât falsul dumitale respect faţă de legământul jurat. 
O Dandolo izbăvi odinioară republica înfigând un pumnal în 
pieptul unui căpitan de oştire care mergea asupra palatului 
dogilor. Ceea ce a făcut o Dandolo pentru libertatea tuturor, 
o pot face eu pentru libertatea mea. 

— Ceea ce va să zică, dacă aş fi recurs la silnicie, m-ai 
ucide? 

— Fără şovăire. 

— Şi dacă l-aş ataca pe tatăl dumitale? 

— Te-aş lăsa s-o faci. Am făcut pentru tata destulă jertfă. 
Sfărâmă-i situaţia, dacă vrei; tatăl meu nu mai este tatăl 
meu din ziua când a voit căsătoria mea cu dumneata, ştiind 
care îmi era jalea inimii. 

Altieri tremura de furie şi de neputinţă. Leonora îi apăru 
ca una din acele fecioare din străbuni care, închinându-şi 
viaţa zeiţei nevinovăţiei, Vesta, erau mai puternice prin 
mândria lor decât împărații prin puterea lor. Instinctiva 
admiraţie ce-o simţi îi îndoi furia patimei. 

Leonora se sculase, ca pentru a-i arăta lui Altieri că se 
putea retrage. 

Înţelese atunci că orice vorbă ar fi zadarnică, că 
rugăciunile şi amenințările ce se îmbulzeau în mintea lui n- 
ar birui deloc neclintita voinţă a soţiei fecioare, 
credincioasă jalei sale. 

EI se sculă de asemenea de pe scaun, zicând: 

— lată, Leonora, a doua oară când îţi cer să devii nevasta 
mea; întâia oară fu tocmai în seara acelei plimbări pe sub 
Puntea Suspinelor, de care vorbeai mai adineauri. Astăzi, 
un eveniment foarte mare, m-a împins iar spre dumneata. 

Ea tresări surprinsă şi spuse: 

— Un eveniment? 

Altieri avu un zâmbet îngrozitor! 

— Un eveniment ce ne interesează întrucâtva, cred eu. O 
să-ţi comunic un lucru care va schimba poate, într-o zi, 


purtarea dumitale. Căci dacă pricep până la un anumit 
punct ca o femeie să rămână credincioasă unui om viu. 

— Ei bine? Bâlbâi ea, văzând că Altieri se oprea. 

— Ei bine! Am primit vestea că Roland Candiano e mort. 
Leonora rămase în picioare, cu totul ţeapănă. Roland o 
părăsise. Roland mort, jalea îi rămânea totuşi în suflet. 
Altieri se retrase murmurând: 

— N-am minţit decât pe jumătate. Una din două: sau 
Roland s-a înecat, ori este în viaţă. În cazul dintâi, vestea 
mea este adevărată. În cel de-al doilea caz îmi iau sarcina s- 
o fac adevărată. Nu este vorba decât de câteva ore. 

Rămasă singură, Leonora căzu în genunchi şi plânse 
vreme îndelungată, cum nu mai plânsese de şase ani, din 
ziua când tatăl ei o anunţase că Roland fugise din Veneţia. 

Capitolul XXV Secretarul lui Aretin. 

Şi lunile s-au scurs una după alta, după aceste întâmplări. 
Să transportăm acum pe cititori în palatul lui Petru Aretin. 
Ca şi acelea ale lui Dandolo, Altieri şi al Imperiei, acest 
palat se afla pe Canalul Mare. Deşi nu era în Veneţia decât 
de vreo douăzeci de zile, Aretin era deja celebru. Dăduse o 
serbare minunată, la care fuseseră poftiţi poeţii, pictorii, 
artiştii, nobilimea. Tiţian apăruse şi el la acea serbare. Petru 
Aretin îşi mobilase cu bogăţie palatul său. E drept că era 
plin de datorii şi că niciuna din mobile nu era plătită. 

Într-o seară, doi inşi debarcară în faţa îmbrăcămintei de 
mătase vârstată cu roşu şi albastru, care întreținea o 
plăcută răcoare în vestibul. Aceşti doi oameni se urcară pe 
marea scară de marmură ce ducea la anticameră. Acela 
dintre cei doi care părea mai tânăr, mergea înainte. Era 
îmbrăcat cu modestie şi purta veşmântul florentin. Avea păr 
bălai. Tovarăşul său ar fi părut de o statură de uriaş, dacă n- 
ar fi umblat încovoiat, fără îndoială din cauza vreunui cusur 
la rinichi. Era cărunt de tot. 

Florentinul părea în vârstă de vreo treizeci de ani. El intră 
în anticamera împodobită cu statui şi păru că nu dă nici o 
atenţie numeroşilor vizitatori ce se îmbulzeau pe acolo. Aici 


îşi aşteaptă cu răbdare rândul său pentru audienţă. Căci 
Aretin, ca un bărbat de stat, dădea audienţe, fiecăruia după 
rangul şi meritul său. 

În sfârşit un servitor îl introduse, ca şi pe însoţitorul său, 
într-o încăpere unde două femei îmbrăcate cu o eleganţă 
neruşinată cântau din chitară. 

Acolo, un nou popas. 

Uneori, se deschidea în spate o uşă şi se auzea hohot de 
voci. 

Această uşă fu trecută de tânărul florentin. Omul cu părul 
cărunt rămase locului. 

În noua sală unde fu introdus, necunoscutul se văzu în faţa 
mai multor inşi şi a trei-patru femei. Femeile turnau de băut 
bărbaţilor în frumoase pocaluri de cristal cizelat. 

— Ce vreţi? Spuse cu o voce puternică unul dintre bărbaţi, 
care era pe jumătate culcat pe o canapea mare. 

Florentinul, dintr-o privire, făcuse ocolul tuturor acestor 
oameni ce erau în faţa lui. Şi fără îndoială nu văzu nimic 
primejdios, căci răspunse fără şovăire: 

— Doresc să-l văd pe celebrul poet, care locuieşte în acest 
palat. 

— Ei bine, dragul meu, vorbiţi! Vă aflaţi în faţa lui Aretin! 
Ce doriţi? 

— Sosesc de la Florenţa, anume ca să vă prezint tributul 
admiraţiei mele. 

— Clara! Margareta! Exclamă Aretin, ce aşteptaţi 
ştrengăriţelor, de nu oferiţi un scaun acestui tânăr şi să-i 
turnaţi de băut. Staţii voi, deşucheatelor, o să vă învăţ să 
meritaţi numele de Aretine, ce vi l-am dat, adică de zeițe ale 
ospitalităţii graţioase şi poetice. 

Vorbind astfel, Petru Aretin aţintea punga ce-o purta la 
cingătoare florentinul, şi această pungă i se păruse de un 
belşug potrivit. Lovi cu pumnul în masa ce se afla înaintea 
lui şi strigă: 

— Mii de draci! Boierule, îmi plăceţi şi vreau neapărat să 
vă mulţumesc cu un sonet în felul meu. 


— Maestre, răspunse atunci florentinul, o să vă informez 
mai întâi două lucruri: întâiul este că nu-mi este sete; al 
doilea că nu-s nicidecum boier. 

— Dar ce eşti atunci? 

— Sunt poet, sau cel puţin încerc a fi. 

Aretin încruntă sprâncenele şi mormăi: 

— Ei aş! Pana preţuieşte mai mult decât spada. În tot 
cazul, la ce-ţi pot fi de folos? 

— Am venit la Veneţia cu speranţa să devin secretarul 
dumneavoastră. 

— O! O! Exclamă Petru Aretin, iată multă ambiţie. 
Domnule! Ce ai scris dumneata? Ai cu ce să dovedeşti? 

— Pot, dacă doriţi, să le fac în faţa dumneavoastră, 
improvizând o baladă. 

Zicând acestea, florentinul păru că aşteaptă cu modestie 
hotărârea poetului. Aretin se răsturnă pe spate, îl privi pe 
străin măsurându-l din cap până la picioare, apoi 
întorcându-se spre musafirii pe care această scenă părea 
că-i înveseleşte foarte, spuse: 

— Dacă nobleţele lor nu văd nimic nepotrivit. 

— Nobleţele noastre sunt încântate, spuse un ins, pe care 
florentinul nu-l zărise, privind pe jumătate ascuns în 
penumbră, în fundul încăperii. 

Florentinul îl privi pe omul acesta şi-i zâmbi. 

— Din moment ce tu doreşti, dragul meu Bembo! Zise 
Aretin. Dar ce-ar spune credincioşii tăi, dacă te-ar vedea 
aci, ocupat cu sonete şi balade ce nu au nimic comun cu 
Sfintele Evanghelii! Începe, tinere, noi te ascultăm. 

Florentinul păru că se reculege şi anunţă: 

— Subiectul baladei mele se petrece nu departe de 
Trevise, în strâmtorile Piavei. 

Aretin se sculă grabnic. 

— Iată-i titlu, urmă florentinul: Poetul şi banditul. 

— Titlu măgulitor, exclamară doi, trei dintre invitaţi. 

Aretin se sculase. 


— Domnule, zise el, scuză-mă. Uitasem de o întâlnire 
importantă. Dacă vrei să te înapoiezi mâine, îţi voi asculta 
balada cu vie plăcere. Pe mâine deci, pe mâine. Uite, treci 
pe aici, ca să eviţi aşteptarea din anticameră. 

El deschise o uşă şi şopti la urechea florentinului: 

— Aşteaptă-mă aici. 

Apoi întorcându-se către invitaţii săi: 

— Ducă-se dracului întâlnirile; zău aşa! De opt zile încă nu 
am avut timp să compun un sonet ce mi-l cere ducele 
Ferarra şi o poveste ce vreau s-o trimit Maiestăţii sale 
împăratului Carol. Scuzaţi-mă, domnilor. 

— Iată-te tare de plâns, dragul meu Petre, zise omul care 
stătea în spate. 

— Ei! Trebuie să-mi câştig existenţa! Nu e ca la tine, 
căruia venitul de cardinal ţi-ar fi de ajuns ca să trăieşti din 
belşug. 

— Cardinal prin mila lui Aretin! Zise Bembo zâmbind. 

— Este adevărat că am o oarecare înrâurire pe lângă 
sfântul părinte, zise Aretin. E foarte calic când e vorba de 
bani numărători, dar nu se precupeţeşte asupra titlurilor, 
trebuie să-i dăm dreptate. 

Între timp musafirii lui Aretin plecaseră. La rândul lui se 
retrăgea şi Bembo. 

Atunci Petru Aretin trimise de acolo pe Clara şi Margareta, 
apoi se îndreptă grăbit spre uşa pe unde îl lăsase să treacă 
pe florentinul care ambiţiona la cinstea de a deveni 
secretarul său. 

Florentinul îl aştepta acolo. 

— Vino, zise Aretin trăgându-l spre fundul palatului până 
într-o cameră strâmtă şi foarte simplu mobilată. Aici, 
adăugă el, nu mă tem de urechi indiscrete şi dumneata poţi 
vorbi. Pentru ce balada dumitale se numeşte „Poetul şi 
banditul”? Pentru ce subiectul se petrece în strâmtorile 
Piavei? 

Cu un gest florentinul se descotorosi de peruca blondă, ale 
cărei plete feminine îi cădeau pe frunte şi bărbăteasca 


figură a lui Roland se arăta lui Aretin. 

— Dumneata! Exclamă acesta din urmă. 

— Eu, care-mi joc rolul, după cum sper că şi dumneata ţi-l 
vei juca pe al dumitale. Şi pentru a începe. 

— Vorbeşte stăpâne! Zise Aretin, căruia cuvântul acesta îi 
ieşi din gură fără efort. 

— Ei bine, mai întâi de toate, trebuie să fiu secretarul 
dumitale pentru câtva timp. După aceea vreau să merg cu 
dumneata la serbarea la care trebuie să asişti poimâine. 

— La curtezana Imperia? 

— Da. Spune-mi cum trăieşte femeia asta? Mi se pare că 
am auzit vorbindu-se că are un copil. Aşa este? 

— Tocmai aşa, deşi puţini inşi o ştiu. Imperia are o fiică. 

— Care se numeşte? 

— Bianca. 

— Ce vârstă? 

— Doisprezece până la paisprezece ani. 

— Bine. Vei aranja în cursul acestei serbări lucrurile în aşa 
fel ca s-o pot vedea pe tânăra Bianca, iar curtezana Imperia 
să aibă oarecare încredere în secretarul dumitale. 

— Asta-i tot, maestre? 

— Totul pentru moment. Mâine mă voi prezenta din nou 
aici. Mă vei primi şi mă vei lua ca secretar. Poimâine mă vei 
lua cu dumneata la serbarea Imperiei. După aceea vom 
vedea. Acum fă aşa ca să ies de aici fără să fiu văzut de 
cineva. Uitasem, omul ce mă însoţeşte şi care a rămas într- 
una din anticamere, devine servitorul dumitale. Te va însoţi 
şi el la palatul Imperiei. 

Vorbind astfel, Roland îşi potrivise iar acea perucă blondă, 
care-i schimbă în întregime înfăţişarea capului său energic 
şi mândru. 

Aretin, foarte palid, îl conduse pe Roland până la o uşă 
ascunsă ce se deschidea în spatele palatului. Falsul florentin 
se îndepărtă cu grăbire. Atunci Petru Aretin se întoarse 
încetinel spre încăperea unde îl aştepta omul cu părul 
cărunt. Această vizită neaşteptată a lui Roland îl zguduia. 


— Omul ăsta are o stranie putere de stăpânire! Se gândea 
el. Mie, căruia nu mi-e frică de nimic, afară doar să nu fiu 
lovit de vreun duşman, mi-e teamă de omul acesta care mă 
ocroteşte! Ce caută la Veneţia? Cine este? Unde se duce? 

Zări pe uriaşul cu păr cărunt, care aştepta paşnic pe o 
bancă micuță. 

— Dumneata eşti, dragul meu, cel care doreşti să intri în 
serviciul meu? Îl întrebă el. 

— Da, şi cât mai grabnic cu putinţă. 

— Imediat chiar, dacă doreşti. 

— În acest caz, porunciţi-mi o livrea. Trebuie s-o am cel 
mai târziu poimâine. 

— Pentru serbarea curtezanei Imperia? Întrebă Petru cu 
vocea înceată. 

— Nu ştiu. Dar astfel sunt poruncile ce am sarcina să vi le 
transmit. Ah! Altceva. Doresc să nu mă culc cu ceilalţi 
servitori. 

— Vei avea camera dumitale. 

— Ar fi bine să dea spre Canalul Mare. 

— Vino, îţi voi arăta camera şi-mi vei spune dacă aşezarea 
ei îţi convine. 

Peste câteva clipe după aceea, Scalabrino, pe care 
Aretinul nu-l recunoscu, dar pe care cititorii noştri desigur 
că l-au ghicit, era instalat într-o cămăruţă a cărei fereastră 
dădea spre canal. 

A doua zi, Aretin prezenta celor doi secretari ai lui un nou 
tovarăş care, de aici înainte va face parte din viaţa lui. Era 
un secretar care, afirma el, îi fusese trimis de marele său 
prieten loan de Medicis. Noul secretar se instalase cum s-ar 
fi instalat un servitor, adică fără zgomot. 

A treia zi, pe la nouă seara, Aretin se urca în frumoasa lui 
gondolă cu cortul de purpură, care poposea în faţa palatului 
său. Aducea cu sine pe noul său secretar şi trei servitori 
îmbrăcaţi în livrele bătătoare la ochi, printre care se afla şi 
uriaşul cu păr cărunt şi spatele boltit. Lucrul acesta nu era 
numai un lux, să fii însoţit de mai mulţi serivitori, ci era şi o 


măsură de apărare. Aşa că servitorii sub livreaua lor de 
gală erau înarmaţi ca pentru o luptă. 

Gondola aluneca încetişor de-a lungul Marelui Canal. 

Peste zece minute după aceea ea se oprea în faţa 
măreţului palat al Imperiei. Fațada palatului era viu 
luminată. Din interior se auzeau zvonuri de muzică. 

Vreo douăzeci de servitori împodobiţi cu firet de aur 
făceau zid de la marginile canalului până la treptele 
palatului, pentru a-i primi pe musafirii curtezanei, şi de 
celelalte două părţi ale acestui zid, bieţii nevoiaşi o priveau 
cu admiraţie. 

Oare nu-i pentru cei nenorociţi o plăcere să se uite la 
oamenii care se duc să petreacă? Posomorâtă plăcere, 
posomorâtă şi dureroasă! 

Trecând în urma lui Aretin, Scalabrino făcu unuia dintre 
aceşti golani un semn imperceptibil, căruia i se răspunse 
printr-un semn asemănător. 

Aretin, cu măreție îmbrăcat cu o tunică de catifea ce i-o 
dăduse marchizul de Guast, având pe cap o beretă cu 
agrafa bătută cu diamante, pe care o avea de la ducele de 
Urbino, purtând în jurul gâtului un lanţ de aur, dar de la 
papa Leon al zecelea, urcă treptele palatului, străbătu o 
întinsă anticameră şi intră în sala cea mare, pe unde circula 
o mulţime elegantă, compusă în mare parte din tineri 
chiaburi şi femei care, fără să fie tocmai prostituate, nu 
aveau la Veneţia ceea ce se cheamă o situaţie aranjată. 

Spectacolul era într-adevăr de un farmec ciudat. 

Într-un colţ, printre tufele de copăcei, cântăreţi din chitară 
şi alăute însoțeau vocile femeilor care cântau cântece de 
dragoste. Valeţii umblau de colo până colo servind 
musafirilor prăjituri, vin şi băuturi făcute cu portocale şi 
lămâi. 

O drăgălaşă uitare de sine domnea în această mulţime, pe 
care o luminau vase de aramă în care se puseseră făcliile de 
ceară. 


Imperia, măreaţă statuie, primea musafirii cu un zâmbet şi 
o vorbă de bun venit. Era voioasă. Mândra curtezană era 
acolo în elementul ei, privind cum trec tinerele perechi 
moleşite de muzică şi parfumuri, primind laudele bărbaţilor 
şi linguşelile femeilor; părea mai cu seamă fericită că 
tronează ca o regină a dragostei această serbare de iubire. 
La intrarea lui Aretin, primit cu acel freamăt de voci care 
arată prezenţa unei celebrităţi, mersese drept spre 
Imperia. Roland făcând semn lui Scalabrino să-l urmeze, se 
pierduse în spatele sălii. 

Petru Aretin şi Imperia se vedeau pentru prima oară. Ei 
schimbară acea privire a oamenilor care vor să se măsoare 
şi să vadă, dacă fiecare din ei este vrednic de faima lui. Un 
cerc se formase în jurul lor: 

— Jur pe amintirea mamei mele, exclamă Aretin, vreau să 
spun, doamnă, că nicicând nume de femeie ilustră nu fu mai 
bine purtat decât al dumneavoastră. E însăşi Venus, aceea 
pe care o am sub ochii mei, sau mai bine nu, căci Venus cea 
bălaie, Venus cea subţire şi zglobie, n-ar fi putut suferi 
asemănare cu formele sculptate în cea mai curată 
marmură. Deci vă voi asemăna cu Junona, Junona regina 
Olimpului şi stăpâna zeilor. 

Imperia întinse mâna zicând: 

— Este adevărat că sunt frumoasă. Dar dumneata, poete, 
făuritor de ritmuri şi de vorbe aurite, ai mai mult decât 
mine favoarea acestor zei despre care vorbeşti. Mi-ar place 
mai mult să fiu Anacreon decât Junona, şi dacă e o oarecare 
plăcere să te ştii frumoasă, este că sunt sigură că voi fi 
cântată de dumneata. 

Aceste două făpturi schimbară un zâmbet, care era un 
poem. 

Ei se înţeleseră de minune numaidecât. 

Aretin se aşeză alături de Imperia şi convorbirea începută 
pe acest ton deveni un val-vârtej de fraze migălite. Tineri, 
femei se amestecară în curând în acest taifas şi Aretin, 
rugat să zică şi el câteva din poeziile sale, se sculă şi începu 


a recita o baladă, cu acea împăunare ce se potrivea atât de 
admirabil cu caracterul firii sale. 

În acea clipă se apropie un om de cercul care-l asculta pe 
Aretin. 

Era fiul lui Grimani. 

Grimani, bătrân straşnic de aspru, membru al Sfatului 
celor Zece, avea faima că este de o asprime de moravuri 
fără pereche, ca şi asprimea fără de milă de care dădea 
dovadă în Consiliu. Fiul lui, Giulio Grimani, bărbat cam de 
vreo treizeci de ani, era unul dintre ofiţerii lui Altieri. 

Aretin îşi sfârşea balada în ropotul aplauzelor, când Giulio 
Grimani spuse cu o voce tare: 

— Aşadar, acesta este pehlivanul care a pretins că tatăl 
meu ar uri virtutea celor mai virtuoşi! 

Aretin îngălbeni, dar se ţinu bine şi ridică din umeri. 

— Domnule Grimani, exclamă Imperia, poetul este 
oaspetele meu, nu uitaţi, vă rog, lucrul acesta! 

Un murmur de dezaprobare se ridică în jurul lui Grimani, 
care părea să fi băut ceva mai mult ca de obicei. 

Dojanei Imperiei el îi răspunse rânjind: 

— Poate să fie prea bine oaspetele unei curtezane, 
deoarece este fiul unei prostituate. 

Aretin se descoperi cu un gest căruia nu-i lipsea noblețea. 

— Domnule, zise el, insultaţi o femeie moartă într-un 
spital. Dar insulta voastră este ştearsă prin salutul public ce 
i-l adresez memoriei sale. 

Îşi puse bereta pe cap şi continuă: 

— În ceea ce mă priveşte, domnule, fiu de curtezană cum 
sunt, am sufletul unui rege. Şi voi, fiu de inchizitor, aveţi 
sufletul unui zbir. Aşa că vă dispreţuiesc să vă pedepsesc. 
Această grijă este treaba lacheilor mei. 

Aretin rostise aceste vorbe la întâmplare. În fond tremura. 

Spunând aceste cuvinte, întoarse spatele lui Grimani, care 
palid de furie, se năpusti asupra lui, urlând: 

— Ticălosule, o să te trimit să crapi la spital ca şi 
prostituata de mamă-ta! 


Mai mulţi musafiri încercară să mijlocească între ei, 
strigând: 

— Grimani, nu ai dreptate! 

EI îi respinse şi se duse să-l ajungă pe Petru Aretin, care se 
îngălbenise, când insultătorul se simţi înşfăcat de două 
mâini uriaşe, care îi nimiciră orice împotrivire. 

Un fecior de casă cu livreaua lui Aretin, un fel de uriaş cu 
părul cărunt şi cu spatele boltit, înaintase cu grăbire şi-l 
înşfacă pe Grimani. 

— Stăpâne, întrebă el respectuos, unde trebuie să-l duc pe 
domnul acesta? 

— Du-l în gondola lui, răspunse Aretin, recăpătându-şi 
răceala şi siguranţa de sine, şi mai ales veghează să nu i se 
facă nimic rău. 

Hohote de râs, aplauze, izbucniră. Uriaşul ducea cu 
braţele întinse pe Grimani nebun de furie şi de ruşine. El 
ieşi astfel, în timp ce Aretin, întorcându-se spre Imperia îi 
spunea: 

— A trebuit să-mi dresez valeţii pentru anumite treburi ce 
mi-ar lua timp preţios. Altfel, doamnă, dacă aş fi fost silit să- 
| conduc eu singur pe domnul Grimani, ar fi fost câteva clipe 
furate contemplării frumuseţii voastre. Şi niciodată nu mi-aş 
fi iertat această fărădelege. 

Aretin nu mai putea de bucurie. Acest incident îi da o 
aureolă de tărie şi de sânge rece, şi mulţi găsiră că, hotărât 
lucru, omul acesta nu era lipsit de duh. 

Între timp serbarea îşi urma cursul ei. 

Perechile se înlănţuiau în dansuri încete şi îndrăgostite. 

Aretin îşi reluase convorbirea cu Imperia. 

— Şi ce v-a atras la Veneţia? Întrebă aceasta din urmă. 

— Mai întâi dorinţa de a vă vedea, doamnă, apoi o 
scrisoare a prietenului meu Bembo. 

Imperia tresări. 

— Ah! Exclamă ea, îl cunoaşteţi pe noul cardinal? 

— Eu însumi i-am adus numirea, doamnă. Dar 
dumneavoastră îl cunoaşteţi? 


— E unul dintre prietenii mei, zise Imperia cu o expresie 
de ură şi aproape de groază. 

Şi ca şi cum gândul ce-i trecea prin minte în clipa aceea ar 
fi adus un altul, ea făcu un semn unuia dintre feciorii săi de 
casă care trecea cu răcoritore. 

— Du-te de-mi caută pe jupâneasa Maria, zise ea. 

Apoi reîncepu: 

— Aveţi de gând să vă stabiliţi la Veneţia? Se vorbeşte 
despre un frumos palat, pe care l-aţi mobilat în chip 
minunat. 

— Minunăţie care nu va preţui niciodată cât a 
dumneavoastră, deşi Tiţian însuşi a supravegheat 
împodobirea lui. Este adevărat că mă stabilesc la Veneţia, şi 
pentru multă vreme, nădăjduiesc eu. Veneţia îmi place prin 
ciudăţenia ei; linia fugarnică a canalelor sale mi se pare un 
vis. 

— Şi apoi aici eşti în siguranţă, exclamă deodată Imperia. 
Este un fel de cetăţuie, de unde poţi înfrunta nepedepsit pe 
cei mai puternici. 

— Citiţi admirabil în gândirea oamenilor, zise Aretin 
încetişor; şi dacă vreţi, noi amândoi vom stăpâni Veneţia. Şi 
vom fi aici inatacabili. 

— Primesc alianţa! Zise Imperia râzând. Dar spuneţi-mi, 
cine-i omul acela care mergea lângă dumneavoastră când 
aţi intrat? 

— Vreţi să vorbiţi de secretarul meu, Paolo? 

— Ah! Este secretarul dumneavoastră? Exclamă Imperia 
gânditoare. 

În acea clipă se oprise în faţa ei o femeie în vârstă şi zise: 

— M-aţi chemat, doamnă? 

— Da, Maria. Ce face Bianca? Trebuie să veghezi în mod 
special asupra ei în aceste seri de serbări. Sper că 
zgomotele muzicii nu ajung până la dânsa? 

— Nu, doamnă. Şi domnişoara Bianca doarme ca un înger, 
deşi la începutul seratei păruse puţin indispusă. 


— Indispusă! Răcni Imperia îngălbenind. Şi nu mi-ai spus- 
0. 

— N-am cutezat, doamnă. Din cauza serbaării. 

— Şi ce-mi pasă de serbare, proastă bătrână! Sunt sigură 
că Bianca e încă bolnavă; ia să vedem, vorbeşte. 

— Doamnă, gângăvea bătrâna, este adevărat că 
domnişoara este cam bolnăvioară. Dar nu este nimic. 

— Scuzaţi-mă, zise Imperia lui Aretin cu o voce 
tremurătoare, mă înapoiez într-o clipă. 

— Doamnă, zise Aretin, dacă trebuie să dau crezare celor 
ce aud, sănătatea acestei domnişoare este prețioasă. 

— Mai mult decât viaţa mea! 

— Este legată printr-o legătură puternică de 
dumneavoastră? 

— E fiica mea! Exclamă Imperia cu o mândrie naivă ce-ar 
fi făcut să se ierte multe lucruri din viaţa curtezanei. 

— Ah! Aşadar aţi iubit! Zise Aretin, deoarece o iubiţi atât 
de mult pe copila asta. 

Imperia ridică din umeri. 

— Am iubit şi eu o dată în viaţa mea, o singură dată, şi asta 
mi-a adus toate chinurile iadului. Copila asta nu are nici un 
amestec cu dragostea aceea. O iubesc pentru ea însăşi. 

— Orice ar fi, nu veţi fi supărată că aveţi la îndemână un 
medic bun? 

— Dacă Bianca e bolnavă, aş plăti un medic cu pumni de 
aur. 

— Vă ofer eu unul, zise Aretin, pe care nu trebuie să-l 
plătiţi, cu toată dibăcia lui, căci este al meu. Este acel 
secretar despre care îmi vorbeaţi mai adineauri. 

Pentru a doua oară, Imperia tresări. 

— Fie! Zise ea. Veniţi cu mine. 

Ea străbătu sala de serbare cu acel zâmbet, care făcea 
parte neştirbită din meseria ei. Curtezanele sunt necontenit 
pe scenă. Şi dacă rolul este de a zâmbi, ele trebuie să 
zâmbească chiar cu moartea în suflet. 


Însoţită de Aretin, ea ajunse la o mică încăpere goală unde 
zgomotele nu mai ajungeau decât foarte domolite. 

— Aşteaptă-mă, spuse ea atunci, dacă Bianca e bolnavă, 
voi veni eu să vă chem. 

— În acest timp eu îl voi căuta pe secretarul meu, zise 
Aretin. 

Imperia lipsi câteva clipe. Când se înapoie, îl găsi pe Aretin 
în tovărăşia secretarului său şi a acelui fecior de casă uriaş, 
care-l dusese cu atâta străşnicie pe Grimani în gondola sa. 
Curtezana părea tulburată. 

Ea alergă la secretar: 

— Domnule Paolo, zise ea, sunteţi medic? 

— Sunt, doamnă, la poruncile dumneavoastră. 

La sunetul acestei voci, Imperia fu zguduită de un fior. Dar 
se reculese. 

— Veniţi! Spuse ea. 

Şi-l târi pe acela căruia Aretin îi spusese Paolo, îl făcu să 
treacă prin două-trei încăperi şi sosi în sfârşit într-o odaie, 
unde o fetiţă de vreo doisprezece ani, culcată pe o canapea 
gemea încetişor. 

Paolo, să lăsăm acest nume secretarului lui Aretin, Paolo 
nu era medic. Dar nu-i trebui multă bătaie de cap ca să se 
convingă că, copila nu era nicidecum bolnavă. Totuşi 
Imperia o luase pe Bianca în braţele sale şi o acoperea cu 
sărutări pătimaşe. 

— Unde te doare, copila mea? Întrebă ea. Nu-mi ascunde 
nimic. Haide. Vezi, domnul acesta este un mare medic, care 
vine să te lecuiască. 

Lucru ciudat, copila părea că fuge de sărutările mamei 
sale şi şoptea cu îndărătnicie: 

— Dar nu îmi este rău, măicuţo, ţi-o jur. 

Totuşi, gemete nervoase îi ieşeau din piept. 

— Nu te doare stomacul, spune, puicuţo? Reîncepu 
Imperia. 

— Nu, mămico. 

— Nici burta? Spune-mi, spune, sufletul mamei. 


— Nu, îţi jur! 

Paolo privea cu o adâncă luare-aminte pe mamă şi pe fată. 
El o trase pe Imperia într-un colţ al odăii şi o întrebă pe 
neaşteptate: 

— Aşadar vă temeţi să nu vă otrăvească cineva fata? 

Imperia dădu un uşor strigăt de groază. Dar nu tăgădui. 

— Domnule, exclamă ea împreunându-şi mâinile, vedeţi vă 
rog, dacă copila e bolnavă, fie-vă milă! 

— Liniştiţi-vă, zise Paolo. Aveţi încredere în mine? 

— Da, da. Deşi nu ştiu de ce îmi insuflaţi această 
încredere. 

— Ei bine, vreţi să vă retrageţi şi să daţi poruncă să iasă 
slujnicele. 

Imperia făcu un gest de groază. 

— Sunt întru totul gata să-mi cedez locul unui alt medic, 
dacă vă este frică! Zise Paolo. 

— Nu! Nu! Cred în dumneavoastră. 

Ea făcu un semn. Şi două sau trei servitoare ce se 
îmbulzeau în jurul Biancăi, se retraseră. Atunci ea o strânse 
pe fată la sânul său cu un fel de furie, apoi ieşi la rândul ei, 
în clipa când medicul îi spunea: 

— Binevoiţi a porunci feciorului nobilului Aretin să rămână 
în odaia alăturată, ca să mă poată auzi. Dacă am nevoie de 
orice ar fi, el este obişnuit cu poruncile mele. 

Paolo rămas, examina o clipă pe Bianca. 

În clipa când mama ei ieşea, copila se ridicase pe 
jumătate, îl privise cu ochii săi negri, plini de mânie, şi 
şoptise: 

— Du-te! Întoarce-te la petrecerea ta! Înapoiază-te la toţi 
bărbaţii aceia! Şi lasă pe fata ta cu totul singură! 

Paolo zâmbi; cunoştea acum boala de care suferea Bianca. 
El se apropie, se aşeză lângă dânsa, îi luă mâna şi-i spuse 
încetişor: 

— Vrei să ne sfătuim puţin, fata mea? 

— Vreau să fiu singură. Nu sunt bolnavă, spuse cu 
nervozitate Bianca. 


— Ştiu bine că nu eşti bolnavă. Nu trupul ţi-e bolnav, 
sărmană mică nevinovată. Inima ţi-e bolnavă, nu-i aşa? 
Spune-mi mie! Încrede-te în mine. Sunt un prieten. Ai 
mâhniri mari, nu-i aşa? la să vedem, priveşte-mă şi vezi 
dacă poţi să mă socoteşti prieten. 

Bianca ridică spre omul acela care-i vorbea astfel tânărul 
ei cap, pe care-l ţinuse ascuns până atunci în faldurile 
învelitorii. Roland fu izbit de neobişnuita frumuseţe a 
acestui chip de copil. Bianca avea atunci ceva mai puţin de 
paisprezece ani. Dar era aproape o copilă, o domnişoară, 
căci sub soarele arzător al unui cer învolburat de dragoste, 
fiicele Italiei cresc repede, ca florile în glie caldă. 

Bianca avea toată frumuseţea mamei sale, dar cu un nu 
ştiu ce mai curat în linii, mai puţin aspru în modelaj. Ochii ei 
de un albastru profund, de un albastru marin, formau 
numai ei un straşnic contrast cu ideala feciorie a capului 
său. Ochii ei aproape sălbatici aveau flăcări de mânii 
necunoscute, de revolte ce-i veneau poate din gândurile 
sale. 

În timpul îndelungat cât o ţinuse maică-sa îndepărtată de 
dânsa, dintr-un sentiment de pudoare ce nu avea nimic 
uimitor la această femeie de valoarea Imperiei, fusese cu 
îngrijire crescută, avusese profesori de citire şi scriere, de 
aritmetică; cânta cu o nespusă expresie din arpicordo, un 
fel de ghitară. Apoi deodată, fie toană, fie că dragostea ei de 
mamă nu se putu împotrivi mai mult despărțirii, curtezana 
plecase să-şi caute şi să-şi aducă fata, şi o instalase în 
fundul palatului ei, unde s-ar putea zice că Bianca vieţuia 
închisă. Aproape în toate serile, pe înnoptate, Imperia cu 
modestie îmbrăcată şi cu văl ca de văduvă, ieşea cu Bianca. 
Atunci ele făceau îndelungate plimbări, fie pe jos, fie în 
gondolă. Dar ziua Bianca nu ieşea niciodată. Imperia 
veghea cu o grijă pizmaşă ca fiica ei să nu fie zărită de nici 
un bărbat şi puţini oameni ştiau că avea o fată. În această 
casă necurată, acesta era colţul curat, unde Imperia nu 


intra nicicând decât tremurând. Poate, cu toate măsurile ei, 
frumuseţea Biancăi stârnise deja poftele lacome. 

În timpul unei îndelungate clipe, Bianca îl examina pe 
Roland. 

— Da, spuse ea, cred că pot să te tratez ca pe un prieten. 
Nu te asemeni cu ceilalţi bărbaţi ce vin la mama mea. 
Privirile dumitale nu au acea expresie obraznică ce-o au ei 
toţi. Şi asta mă face să sufăr. Să o văd pe mama mea atât de 
înconjurată. Aş visa o căsuţă, unde să fim amândouă, numai 
amândouă. 

— Astfel dumneata nu ai nicidecum dorinţa de a te 
amesteca în aceste serbări ce se dau în acest palat? 

— Îmi fac groază. Chiar ieri am rugat-o pe mama să 
renunţe la ele. N-a vrut. Sunt tare nenorocită. 

Bianca izbucni în plânsete. 

— Într-adevăr, tare nenorocită! Murmură Roland. 

Lăsă să plângă fata, care se potoli grabnic. 

— Totuşi, reîncepu el într-un târziu, o iubeşti mult pe 
mama dumitale? 

— Da; o iubesc. O deplâng. Căci adesea mi s-a părut că 
înţeleg că nici ea nu-i fericită. O iubesc pe mama, domnule. 
Dacă ar trebui să mă jertfesc pentru dânsa, aş face-o. Şi 
totuşi mi se pare că mai bine ar fi să mă duc de aici. 

Roland tresări. 

— Dar pentru ce, întrebă el, deoarece o iubeşti pe mama 
dumitale şi ea te iubeşte şi ea cu o adevărată dragoste, de 
ce te-ai duce? 

— Nu ştiu. Mă înăbuş aici! 

— Poate nu eşti destul de liberă? 

— Nu, nu-i asta. Mi-ar fi indiferent că trăiesc închisă. Mă 
înăbuş pentru că atmosfera ce-o răsuflu aici, îmi pare grea 
şi stricată, mă înăbuş pentru că ghicesc, simt că se petrec 
aici lucruri ce mă îngrozesc. Ce anume? Nu ştiu! Şi mă 
chinuieşte înfricoşător faptul că nu ştiu. 

— Linişteşte-te, alină-te, copila mea; nu se petrece pe aici 
nimic care să te înspăimânte. 


Ea îl privi ţintă. 

— Nu spui ceea ce cugeţi, şi simt şovăiala vocii dumitale 
atât de sinceră. Ochii dumitale se întorc. Pentru ce nu-mi 
spui adevărul? 

— Pentru că acest adevăr trebuie să-ţi rămână ascuns, 
spuse Roland cu o tulburare ce-l uimi; nu încerca să afli. 
Stai închisă în odaia dumitale. Dacă se întredeschide o uşă, 
îndepărtează-te. Dacă auzi un zgomot de voci, astupă-ţi 
urechile; dacă zăreşti o umbră, închide-ţi ochii. 

— Ah! Exclamă Bianca, acum văd că îmi eşti un adevărat 
prieten. 

— Da, da, un prieten, nu te îndoi de asta. 

— Mi-ai zugrăvit în câteva cuvinte viaţa ce-o duc aici. Căci 
tot ce mă povăţuieşti, o fac de vreme îndelungată; dar până 
aici o făceam din instinct, fără să ştiu dacă lucrul acesta mă 
izbăvea, sau mă da pieirii. Ah! Domnule, dacă ai putea-o 
hotări pe mama să plece din Veneţia. Până n-am fost aici, 
eram aşa de fericită. 

— Dar unde erai? 

— La nişte ţărani, lângă Mantua. Mama venea să mă vadă 
de două ori pe an şi atunci eram aşa de fericită! Alergam 
împreună ca nişte surori. Când ea pleca, îmi rupea inima 
văzând-o plângând, aşa cum plângea. 

Şi totuşi, viaţa asta de acolo aş vrea să o reînceapă. 

— Speră; voi face tot ce va fi cu putinţă, ca s-o conving pe 
mama dumitale. 

Bianca îşi împreună mâinile. 

— Am fi izbăvite amândouă! Spuse fata fără a pricepe 
adâncimea acestui cuvânt. Când ai să-i vorbeşti mamei? 

— Îndată ce voi putea. Poate imediat. Sau mai degrabă 
mâine. Da, mâine; căci am nevoie să chibzuiesc. 

— Eşti bun, domnule, eşti într-adevăr bun. Şi mă tem de 
încrederea asta în dumneata. 

— În ce constă lipsa dumitale de încredere? Zise Roland 
mirat. 

Bianca se înroşi. 


— Nu ţi-am spus totul. Şi totuşi trebuie. Un bărbat. Unul 
dintre aceia care vin câteodată pe aici. 

— Ei bine? 

— Într-o zi, mama m-a dus în timpul zilei la Lido, contrar 
obiceiului. Omul acesta ne-a întâlnit. O recunoscu pe mama, 
deşi era acoperită cu un voal; el se apropie de noi şi simţii 
că mă cuprinde sub privirea lui un frig ca de moarte. 

— Ai putea să mi-l descrii pe omul acela? 

— E de o urâţenie respingătoare. În ziua aceea purta o 
mantie de abate, dar cu poalele viorii. 

— Bembo! Şopti înăbuşit Roland. 

— Peste o lună, continuă Bianca, văzui uşa asta 
întredeschizându-se. Omul se ivi. Avea faţă înflăcărată şi 
prinse a bâlbâi lucruri ce nu le auzii, într-atât eram de 
îngrozită. 'Ţipai foarte tare. Servitorii mei alergară şi omul 
se retrase, scuzându-se că s-ar fi înşelat. 

— Şi ce spuse mama dumitale, când află? 

— N-am cutezat să-i povestesc această întâmplare. Şi 
totuşi mi-a fost frică şi tremur ori de câte ori mă gândesc la 
asta. 

— Linişteşte-te, zise Roland cu o voce aşa de posomorâtă 
încât fata îngălbeni; te voi ocroti împotriva acestui om. 

— Îl cunoşti deci? 

— Da, îl cunosc, zise Roland a cărui faţă se descompuse pe 
neaşteptate. Apoi venindu-şi în fire, adăugă pe un ton 
ciudat: Adio, fata mea. Nu te mai teme de nimic şi 
binecuvântează întâmplarea că te-am văzut, că ţi-am vorbit. 
Din acest moment nu te mai teme de nimic, eşti sub 
ocrotirea mea. 

Bianca se aplecă înaintea vorbitorului cu un farmec şi o 
expresie de adâncă recunoştinţă ce-i lumină ochii ei 
albaştri, a căror sălbatică strălucire păru că se îmblânzeşte 
şi se topeşte într-o dulce lumină. Roland deschise uşa şi 
făcu semn valetului uriaş să se apropie. El îi vorbi la ureche, 
părând că-i dă porunci, dar îi spunea: 

— Scalabrino, uită-te bine la fata asta. 


— O văd, stăpâne. 

— Memorează bine chipul ei, aşa ca să ai amintirea exactă. 

— Aş recunoaşte-o dintr-o mie! 

— Bine, zise în sfârşit Roland cu glas tare când se gândi că 
Scalabrino studiase bine faţă Biancăi; bine, du-te de-mi 
procură aceste lucruri ce ţi-am spus, cât mai curând. 

Valetul se plecă şi porni. 

Roland făcu atunci un ultim semn Biancăi extaziate şi 
închise uşa. 

— Ei bine? Exclamă Imperia cu nelinişte! 

— Nu e nici-o primejdie, doamnă. Dacă voiţi să vă daţi 
seama dumneavoastră personal, veţi vedea că fata 
dumneavoastră este perfect sănătoasă. 

Imperia alergă în odaia fiicei sale. 

Falsul secretar Paolo, Roland pentru noi, se apropie atunci 
de Aretin care aşteptase lângă Imperia, şi-i spuse încetişor: 

— Pofteşte pe prietenul dumitale Bembo la o petrecere 
intimă la dumneata acasă. La această petrecere nu va fi 
decât el, dumneata şi eu. 

Şi Paolo păru că se scufundă într-o meditare, pe care Petru 
Aretin o respectă. 

Ciudat lucru se gândea Roland, ciudată este ursita omului! 
lată o femeie, o josnică femeie de plăceri, al cărei capriciu 
de o oră ce l-a simţit pentru mine, îmi fuse poate cauza 
începutului tuturor nenorocirilor. Desigur că ea a fost 
amestecată în acea denunţare. Cu siguranţă că a servit 
interesele lui Foscari, ale lui Bembo şi ale lui Altieri, 
interesele îngrozitoarei treimi de făcători de rele, aliaţi spre 
a mă scufunda în bezna deznădejdilor fără de sfârşit. Bun! 
Aflu că ea are o fată şi că o iubeşte pe fiica ei. lată, îmi zic 
eu, unealta răzbunării mele. Voi face să sufere acest suflet 
de mamă rătăcit într-un trup de prostituată. Şi când vin să 
încep pedepsirea nemernicei, iată că-mi intră în inimă mila. 
Văd pe fiica sa şi văd că este un înger vrednic de mila şi 
admiraţia oamenilor. Vin s-o lovesc şi plec cu hotărârea de a 


o izbăvi. Deoarece hotărâsem să mă răzbun, pentru ce n-am 
început prin a-mi smulge din piept inima prea slabă? 

Imperia intră iarăşi strălucitoare de bucurie şi apucă 
mâinile lui Roland. 

— Ah! Maestre Paolo, exclamă ea, eşti cu adevărat un 
mare medic. Niciodată n-am văzut-o pe fata mea atât de 
sănătoasă şi plină de viaţă. Domnule Aretin, secretarul 
vostru este o comoară. 

— V-am spus-o, doamnă, zise Petru Aretin. 

La atingerea mâinilor Imperiei, Roland avusese un fior de 
scârbă şi de ură, pe care şi le stăpâni numaidecât. 

— V-aţi liniştit aşadar? Întrebă el. 

— Cum să nu mă fi liniştit? 

— Şi dacă v-aş spune că, această aparenţă de sănătate 
este înşelătoare? Dacă v-aş spune că copila dumneavoastră 
este realmente bolnavă? 

— Mă înspăimântați! Exclamă curtezana îngălbenindu-se. 

— Voiţi, doamnă, să-mi acordaţi o convorbire? 

— Numaidecât, o! Numaidecât! 

— Nu; aceste zgomote ale serbării m-ar tulbura. Mâine. 

— E prea departe! Acum sunt într-o chinuitoare nelinişte. 
Ascultă, întoarce-te pe la miezul nopţii. Până atunci voi fi 
găsit un mijloc oarecare ca să expediez toată lumea asta de 
aici. le rog. 

— Fie, la miezul nopţii! 

Roland se îndepărta, în timp ce Imperia se gândi: 

— O! Auzit-am eu undeva această voce care mă înfioară? 
Pentru ce vederea acestui om deşteaptă în mine groaznice 
amintiri? 

Escortată de Petru Aretin, Imperia se înapoie în sala de 
serbare şi cu o adâncă dibăcie, această dibăcie, această 
supremă artă ce-o făcea într-adevăr superioară, începu a 
pregăti puţin câte puţin mulţimea musafirilor săi pentru 
plecare ce nu s-ar fi putut face decât foarte târziu în 
noapte. 


Pe la miezul nopţii, aşa cum spusese dânsa, palatul era 
pustiu, tăcut cu lumânările stinse, servitorii retraşi; o oră îi 
fusese de ajuns Imperiei. 

Când rămase singură, apăru acela care se numea meşterul 
Paolo. 

Ea îl apucă de mână şi-l târi într-o odăiţă îndepărtată. 
Imperia se aşeză şi arătă un scaun secretarului-medic a lui 
Petru Aretin. 

Roland se supuse automat. 

Clipa ce o trăi în acel moment, fu una dintre acele clipe de 
groaznic chin, cum mai simţise el după fuga sa din temniţă. 
Această încăpere în care se afla, o recunoştea! Era aceea 
unde curtezana îl atrăsese în acea seară nenorocită, când 

simţise pentru întâia oară că trece asupra vieţii sale adierea 
apropiatelor nenorociri. Se înfioră şi se îngălbeni foarte 
tare sub vopseaua din care îşi făcuse un fel de mască. O 
scurtă halucinație îl transportă cu şase ani în urmă; o 
revăzu pe Imperia aşa cum o văzuse: aprinsă, neruşinată, 
tânără târâtă de o izbucnire a patimii, ca o foaie bătută de 
vântul vijeliei. Atunci nebunia omorului năpădi mintea lui 
Roland. Pe această femeie care, pentru o toană, îi zdrobise 
viaţa, o avea în palmă, în faţa lui, în singurătatea acestui 
palat adormit. Ora ispăşirii sosise pentru dânsa! 

Mâinile lui Roland se încleştară, el se sculă pe jumătate. Se 
ghemui ca şi cum ar fi vrut să sară asupra ei. 

— Vorbeşte-mi despre fiica mea, spuse cu blândeţe 
Imperia. 

Roland căzu pe scaunul lui şi un oftat răguşit îi umflă 
pieptul. 'Totul îi pieri din minte, halucinare, omor, şi nu văzu 
în Imperia decât pe mama femeie ce-şi răsfăţa 
maternitatea, acest sublim dar al femeilor. 

— Ce temeri aveţi în privinţa ei? Întrebă el făcând o 
sforţare, ca spre a izgoni gândurile trecutului. 

— Ce ştiu eu? O iubesc atât de mult pe copila asta! Ea este 
toată viaţa mea, domnule. Cea mai mică aparenţă de boală 
mă scoate din fire. O, dacă aş pierde-o! 


— Este cu neputinţă să fie numai asta temerea 
dumneavoastră. 

— Ce vrei să zici? Exclamă Imperia tresărind. 

— Bianca este sănătoasă tun. Dar este tare. Frumoasă. 
Prea frumoasă, poate! Nu-i aşa, doamnă, că v-ar plăcea mai 
mult ca fiica voastră să nu fi atras niciodată privirile vreunui 
bărbat. 

— Va trebui totuşi să se mărite! Zise Imperia care 
îngălbeni. 

— Nu de asta vă temeţi, o ştiu. Dacă s-ar prezenta un 
bărbat tânăr, cinstit, devotat, oferind viaţa sa împreună cu 
dragostea ce i-ar fi insuflat-o Bianca, n-aţi şovăi! Dar poate 
că fata dumneavoastră a fost văzută de vreunul din acei 
monştri cu chip omenesc, a căror privire sigur este o 
insultă. 

— Mă înfricoşezi! 

— Poate că a insuflat o patimă uneia din acele inimi 
josnice, murdare, ale cărei sentimente sunt otrăvuri, în aşa 
fel că aceste făpturi păşesc într-o atmosferă de nenorocire 
şi de fărădelegi, şi care e de ajuns să se apropie numai 
pentru a respira moartea. 

Imperia atârna de buzele lui Roland, îl privea cu o groază 
crescândă. 

— Dacă-i asta, doamnă, sfârşi Roland, vai de fiica 
dumneavoastră! Vampirul e aproape şi pândeşte în umbra 
acestui palat. Îi este sete de acest sânge tânăr. Această 
frumuseţe luminoasă îi convine urâţeniei sale. Noaptea lui 
vrea să se lumineze cu acesta lumină. El, dă târcoale, fără 
grabă. Ştie că prada lui nu-i poate scăpa. Luaţi măsuri, căci, 
în curând va fi prea târziu ca să scăpaţi copila. 

Imperia dădu un țipăt de spaimă. 

— Ce aveţi, doamnă, zise Roland. Toate astea nu-s decât 
presupuneri. Şi de altminteri, sunteţi aici ca să vegheaţi 
asupra Biancăi. Căci cine ar cuteza s-o atace pe fiică în faţa 
mamei. Afară doar dacă mama n-ar fi legată de răufăcători 
prin cine ştie ce tainică îndoială! Afară doar de cazul când 


mama ar fi de-a pururea legată prin cine ştie ce crimă 
întunecoasă de complicele său şi ar fi neputincioasă, când 
acest complice s-ar scula şi-ar zice: „Vreau pe fiica ta!” 

Imperia sări, alergă la uşă, se convinse că nu-i auzea 
nimeni, apoi rătăcită, se înapoie spre Roland. 

— Cine ţi-a spus toate acestea? Bâigui ea. Ce putere 
drăcească ţi-a destăinuit învoiala ce mă leagă de monstru, 
de vampir, de cardinal! 

— Nu ştiu despre ce-mi vorbeşti, spuse cu răceală Roland. 
Caut, dibui, iată totul. Se pare că, fără să vreau, am spus 
adevărul. 

— Altfel nu ştii nimic? 

— Nimic! Zise Roland. 

Imperia răsuflă, când Roland adăugă: 

— Nu ştiu nimic, dar trebuie să ştiu totul, dacă voiţi ca fiica 
voastră să fie scăpată. 

Curtezana se înfioră şi-şi plecă încet capul în jos la auzul 
vocii poruncitoare, care o stăpânea. 

Totuşi Roland simţea că stârnind iarăşi acele amintiri se 
dezlănţuieşte în el o mânie furioasă. Încercă să se 
potolească. 

— Ei, asta-i acum! Se gândea el, o să fac acum pe copilul! 
Îngădui-voi nervilor mei să conducă ei situaţia? Haide, 
minte înnebunită, vino-ţi în fire. Trebuie să afli! Trebuie ca 
unul dintre martorii dramei să-ţi povestească peripeţiile ei! 

— Îţi voi spune tot ce pot spune! Reîncepu Imperia, 
încercând şi ea să-şi recapete sângele rece. 

— În acest caz, zise Roland cu o voce liniştită, să încercăm 
a face puţină rânduială în ceea ce spunem. Ce naiba, 
doamnă, jur că nu credeam nicidecum, că pătrund într-o 
întâmplare tragică, atunci când m-aţi rugat să o examinez 
pe fiica dumneavoastră. pe biata mică nevinovată! 

— Nevinovată! Gemu Imperia. 

— Apoi da! Nevinovată de crimele ce le-au săvârşit alţii şi 
pe care destinul răufăcător poate a ursit-o ispăşirii lor. 

Curtezana scăpă un geamăt înăbuşit. 


— O! Zise ea, cine eşti dumneata? Niciodată nu mi-a vorbit 
cineva cu atâta autoritate! Niciodată n-a pătruns nimeni în 
gândurile mele cele mai ascunse, aşa cum pătrunzi 
dumneata dintr-odată! Cine eşti? Vreau s-o ştiu. 

Vorbind astfel ea se uita la Roland, încerca cu aprindere 
să-i asemene trăsăturile cu icoana ce plutea în acest 
moment în faţă închipuirii sale. 

— Sunt, zise Roland, un modest secretar al domnului 
Aretin. Am studiat la Pisa şi la Florenţa. Tinereţea mea s-a 
scurs toată în studiul filosofiei. Şi asta este poate, ceea ce- 
mi îngăduie să ghicesc ceea ce este ascuns. Ilustrul Ioan de 
Medicis, care m-a trimis noului meu stăpân, mă cinstea cu 
mare încredere. A trebuit să fie adâncă prietenia ce-o simte 
pentru Aretin, ca să se învoiască a se despărţi de mine. 

Roland vorbise cu foarte mare simplitate. Imperia se linişti 
încetul cu încetul la sunetul acestei voci, care părea că 
stârneşte după plac vijeliile gândirii sau le potolea. 

— Vorbeşte deci, spuse dânsa; sunt gata să-ţi răspund. 

— Aşadar, să zicem că vom pune puţină rânduială în 
această convorbire. Şi mai întâi v-o spun, doamnă, că 
deoarece aveţi încredere în mine, faceţi acest lucru fără 
gând ascuns. 

— Voi încerca, zise Imperia care roşi de necaz văzând 
ghicită hotărâta ei intenţie de a nu spune decât ceea ce ar 
vrea să spună. 

— Îmi veni o idee, pe care vă voi spune-o imediat, reîncepu 
Roland. Aceea că Bianca este ameninţată, apoi că este 
cineva în lume, care este indicat s-o apere în acelaşi timp cu 
dumneavoastră. 

— Cine? Exclamă Imperia mirată. 

— Tatăl său, zise Roland cu bunătate. 

— Tatăl ei! 

— Ce-i de mirare? Sunt sigur că acest bărbat, dacă i s-ar 
arăta situaţia, ar zbura în ajutorul copilului său. Daţi-mi 
voie, doamnă, să vă vorbesc cu toată sinceritatea, pentru ca 
să ne înţelegem bine. Vă ştiu femeie cu duh şi gust. Sunteţi 


ceea ce se numeşte în lume, o curtezană. Dar ştiu de 
asemeni că tatăl Biancăi nu poate fi vreun bădăran 
necunoscut. Fără îndoială el ocupă vreo înaltă slujbă şi se 
bucură de o mare înrâurire. 

Imperia cuprinsă iar de groază, nu-şi putea ascunde 
înfricoşătoarea ironie a acestui ins ciudat care-i vorbea. 

— Domnule, spuse ea înăbuşit, o să fiu de o sinceritate pe 
care ai putea-o numi neruşinare, dacă vrei. Dar este vorba 
de mântuirea Biancăi. 

— Vorbiţi deci doamnă, şi vă rog să credeţi că mă voi feri 
de orice judecată nedreaptă: sunteţi de altminteri mai 
presus decât însăşi neruşinarea. 

Fu o atare vibraţie în aceste ultime cuvinte, încât Imperia 
pierdută, se întreba dacă erau o laudă mărinimoasă sau o 
sângeroasă batjocură. 

— Ei bine? Exclamă Roland zâmbind. 

— Ei bine, nu-l cunosc pe tatăl Biancăi. 

— Vă deplâng, doamnă. Să nu cunoşti pe bărbatul ce-l 
iubeşti o oră, o zi sau un an; pe bărbatula cărui viaţă s-a 
înveşnicit în coapsele amantei, pe bărbatul a cărui icoană se 
renaşte poate într-o copilă adorată; asta trebuie să fie 
pentru o femeie de inimă şi inteligentă ca dumneavoastră 
un chin dureros. Cel puţin aşa binevoi să-mi spună o femeie. 
O nenorocită pe care o întâlnii într-o zi, sunt aproape doi 
ani de atunci, nu departe de Trevise, într-un sat numit, 
pare-mi-se, Nervesa şi care este la poalele munţilor Piavei. 

Imperia sări şi aţinti nişte ochi rătăcitori asupra lui 
Roland. 

— Femeia asta, continuă Roland nepăsător, se rătăcise 
prin strâmtorile Piavei. O liniştii. Vorbirăm împreună. Ea 
era, ca şi dumneavoastră, de o strălucitoare frumuseţe. Ca 
şi Domniei voastre, doamnă, îi plăceau aventurile ciudate. 
Şi ea îmi povesti istoria ei. 

— Această poveste? Zise Imperia gâfâitoare. 

— Iat-o: într-o zi, e mult timp de atunci, femeia asta se 
ducea la Roma. Fu înconjurată de o ceată de bandiți şi dusă 


într-un loc pustiu şi sălbatic ce se numeşte Peştera Neagră. 

Imperia roşea, apoi îngălbenea, rând pe rând. Roland n-o 
mai slăbea din ochi. 

— Acolo, continuă el, un ciudat capriciu trecu prin mintea 
acestei femei. Se hotări să se dea unuia dintre aceşti 
bandiți, un bărbat al cărui trup de uriaş, îi ademenise poate 
nebuna ei închipuire. Făcu astfel. 

Imperia dădu un țipăt, pe care Roland păru că nu-l auzise, 
căci continuă: 

— Ei bine, doamnă, printr-o ironie a soartei, femeia asta 
care putuse să aibă copii, fii de prinți şi de cardinali şi care 
fusese pururea stearpă, avu un copil cu banditul. O fată! 

— Nu merge mai departe, spuse deodată Imperia cu o 
posomorâtă expresie. Întâlnirea dumitale cu o femeie în 
strâmtorile Piavei este o născocire. Despre mine vrei să 
vorbeşti. 

— Despre dumneavoastră, doamnă?! Mă uimiţi! 

— Despre mine! Este o istorie adevărată ceea ce-mi 
povesteşti. Cum ai aflat-o? Nu ştiu. Pentru ce mi-o spui? Nu 
ştiu. 

— Vă înşelaţi, doamnă. Dacă vi s-a întâmplat o aventură de 
acest fel, o asemenea aventură nu se poate să se fi 
întâmplat şi alteia? 

Imperia îşi scutură capul şi reîncepu cu o tulburare 
înfrigurată: 

— Voiai să ştii cine este tatăl Biancăi. O ştii acum! Este un 
haiduc. Dar acestui haiduc nici nu-i ştiu numele, şi nici n-am 
vrut să i-l ştiu vreodată şi abia de l-aş putea recunoaşte. 
Vezi bine, domnule, că nu minţeam spunându-ţi că nu-l 
cunosc pe tatăl Biancăi. 

— Să renunţăm deci, zise Roland cu o voce foarte firească, 
a nădăjdui vreun ajutor din partea asta pentru a ocroti pe 
această nefericită copilă împotriva urâcioasei patimi a 
scârbosului Bembo. 

De astă dată Imperia dădu un țipăt de disperare. 


— Bembo! Mugi ea apucând o mână a lui Roland. Bembo! 
Cine ţi-a vorbit despre acest Bembo? Cine ţi-a spus că de 
dânsul mă tem eu? 

— Dar chiar dumneavoastră, doamnă! Drept este că n-aţi 
rostit numele lui, dar mai adineauri aţi strigat că monstrul, 
vampirul, de care sunteţi legată printr-o învoială, este 
cardinalul. Am înţeles că era vorba despre cardinal, 
episcopul Veneţiei; m-am înşelat oare? 

Imperia îşi duse mâinile albe la fruntea-i arzătoare. 

— Nu, spuse ea înăbuşit, nu te-ai înşelat; nimic nu-ţi scapă. 
O! Mă înfricoşezi acum! 

— Vă înfricoşez pentru că pun în serviciul dumneavoastră 
inteligenţa şi spiritul metodei de care sunt capabil? Dacă-i 
aşa, doamnă, nu-mi rămâne decât să vă spun rămas bun. 

— Nu, nu, rămâi! Dacă simt o groază necunoscută, nu ţine 
seama! Şi apoi ce-mi pasă ce mi se poate întâmpla, numai 
fiica mea să fie izbăvită! Ei bine, da, domnule, de cardinalul 
Bembo mă tem. Ela văzut-o pe Bianca! El este acela, pe 
care o groaznică patimă îl face să dea târcoale acestui 
palat! Şi de dânsul mă leagă o învoială, pact pe care l-ai 
evocat cu minunatul dumitale dar de ghicire. 

Un uşor fior îl agită pe Roland. Înţelese că o ţinea pe 
curtezană în puterea lui şi că această convorbire 
mişcătoare ajunsese la punctul său culminant. 

— Care-i învoiala? Întrebă el cu o voce întretăiată. Gândiţi- 
vă, continuă el văzând gestul de groază ce scăpă Imperiei, 
gândiţi-vă că prea mi-aţi spus multe, pentru a încerca acum 
să-mi ascundeţi adevărul. Acest adevăr, îl voi descoperi, 
oricât de îngrozitor ar fi şi atunci o să vă căiţi că nu mi l-aţi 
mărturisit. 

— Mă voi supune, bâlbâi curtezana. Cine eşti? Ce vrei? Nu 
ştiu, dar simt că eşti înarmat cu o putere grozavă. 

— Vorbiţi atunci! Vă ascult. 

— În anul 1503, zise Imperia, iubeam un bărbat, singurul 
ce l-am iubit vreodată. Şi când mă întreb, simt că-l iubesc 
încă. 


Imperia scrâşni din dinţi şi adăugă: 

— Îl iubesc şi îl urăsc! Ascultă: acestui bărbat mă oferii. 
Voii să mă dau toată, în întregime, nu numai cu trupul meu, 
care era necurat, ci şi cu inima care era fecioară. El mă 
disprețul, mă batjocori, mă insultă. lubea o tânără fată. 

— Cum se numeşte bărbatul acela? 

— Roland Candiano. 

— Şi tânăra fată? 

— Leonora Dandolo. 


— Bine, urmaţi, zise Roland vârându-şi unghiile în carnea 
palmelor mâinilor, pentru ca suferinţa trupească să 
copleşească suferinţă lui morală. 

— Hotărâi să mă răzbun. Aveam un amant care se numea 
Davila. Acest amant surprinsese iubirea mea pentru Roland 
Candiano şi l-am ucis. 

Roland se înfioră. 

— Şi cum stam înmărmurită de groază în faţă cadavrului, 
continuă Imperia, răsări un om lângă mine. Văzuse totul. 
Acesta era Bembo. El mă atrase într-o sală a acestui palat şi 
văzui un alt bărbat, pe Altieri, căpitanul arcaşilor pe atunci, 
azi căpitan general al oştirii Veneţiei. 

Imperia se opri, gâfâind, o clipă. Se mira că spune cu atâta 
linişte aceste taine grozave acestui bărbat, pe care abia îl 
cunoştea. Se îngrozise înțelegând că aceste taine îi scăpau 
fără trudă, că simţea o nesfârşită trebuinţă de a povesti 
crima. 

— Altieri şi Bembo, reîncepu ea, mă siliră să stau. Şi 
Bembo îmi spuse: „Doamnă, ai ucis un membru al Sfatului 
celor Zece. Vei fi spânzurată, ori ţi se va tăia acest cap 
frumos, care stă aşa de bine pe umerii dumitale de 
marmură.” Avui un fior de groază şi mă gândii la fetiţă, la 
Bianca mea, pe care o dădusem în creştere departe! Vai! 
Pentru ce egoismul a avut precădere în mine? De ce m-am 
dus s-o caut? Sau mai degrabă de ce n-am murit atunci? S- 
ar fi sfârşit totul! Dar atunci nu gândeam astfel. La gândul 
eşafodului, o sudoare rece mă înăbuşi şi începui să tremur 
ca de ger sub răceala morţii. Atunci, Bembo îmi spuse: 
„Este un mijloc de scăpare, unul singur!” 

— Care? Întrebai eu aiurind de bucurie. 

— Acela să denunţi pe cineva că l-ar fi ucis pe Davila! La 
nevoie, noi vom mărturisi că spui adevărul. 

— Dar pe cine? Exclamai eu. Pe cine? 

— Pe Roland Candiano! 

— Niciodată! 


— Fie! Dumneata vei merge la spânzurătoare şi Roland se 
va însura cu Leonora. 

— La aceste ultime cuvinte, reîncepu Imperia, simţii 
risipindu-se groaza, dar o neaşteptată furie mă cuprinse. 
Gândul că Leonora Dandolo ar fi fericită, mă înnebunea. 
Strigai că eram gata. Altieri dictă o denunţare, o scrisei şi 
biletul fu aruncat de Bembo în trunchiul din Piaţa San- 
Marc. Fu ceva groaznic, nu-i aşa? 

— Da, zise Roland, destul de grav. Erai împinsă de gelozie. 
Dar acest Bembo pentru ce-l ura pe Roland Candiano? 

— Nu ştiu. Poate din gelozie. 

— Şi Altieri? 

— O iubea pe Leonora! 

Roland înăbuşi mugetul ce i se urca pe buze. 

— Şi cu Roland Candiano ce s-a întâmplat? Întrebă 
secretarul lui Aretin. 

— Fu aruncat în puțuri! 

— Unde, fără îndoială, mai este încă şi astăzi? 

— Nu. A murit. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

— Avrut să evadeze cu un alt osândit. S-au înecat în canal. 
E mai bine să fie aşa, cel puţin nu mai suferă. 

— Da, este mai bine aşa! Dar dumneavoastră, în tot timpul 
cât nefericitul a stat în puțuri, cum aţi putut trăi? la să 
vedem, vorbiţi-mi puţin despre asta. 

— Ce ştiu eu! Exclamă Imperia înfiorându-se. Ba voiam să 
mă denunţ, dar îmi era frică de călău; ba voiam să încerc o 
răpire, dar era o încercare imposibilă. O! Am petrecut nopţi 
îngrozitoare, şi în serile de iarnă, când vântul urla în toiul 
nopţii, nu o dată mi s-a părut că aud gemetele lui Roland 
Candiano. Din fericire, a murit! 

— Da, din fericire! Apoi? 

— Apoi. Înţelegi acum, că Bembo este stăpânul meu. 
Pricepi că de şase ani încoace, mă supun lui ca o roabă: că 
ori de câte ori vreau să mă răzvrătesc, el mă ameninţă şi că 
mi-e frică. O! Mie frică să-l văd ridicându-se înainte-mi într- 


o noapte şi să-mi spună cu vocea lui de gheaţă: „Fiică-ta în 
patul meu, sau capul tău călăului”. 

Imperia izbucni în hohote de plâns. 

Roland se gândea: „lată limpezit rolul Imperiei, al lui 
Bembo şi al lui Altieri. Dar pe Dandolo? Cine îl împingea? 
Foscari? Ce i-am făcut eu lui? O! Răbdare! Răbdare!” 

Şi-şi ridică vocea zicând: 

— Nu plângeţi doamnă. Voi izbăvi pe fiica dumneavoastră! 

— O! Eşti aşadar un înger înviat, ca să-mi aduci iertarea 
fărădelegii mele! 

— Nu vă spun altceva decât atât: voi mântui pe fiica 
dumneavoastră. 

Roland se sculase. 

Înainte de-a fi putut face vreun gest ca să se împotrivească 
acestui lucru, Imperia se aruncase în genunchi, îi apucase o 
mână şi i-o sărută. 

Roland se desprinse din această îmbrăţişare, făcu un semn 
de rămas bun şi fugi în grabă, lăsând pe curtezană în prada 
unei tulburări neobişnuite şi fericită şi iritată totodată, 
liniştită şi cuprinsă de temeri nebune. 

Capitolul XXVI Amor-furor. 

Afară, pe chei, Roland privi de jur împrejurul lui şi 
întrezări o umbră ce se ascundea după un stâlp. Merse 
drept spre acea umbră. 

— Tu eşti? Întrebă el. 

— Eu sunt, stăpâne, răspunse Scalabrino care se ivi. Îşi 
lepădase livreaua cea frumoasă a lui Aretin şi era îmbrăcat 
ca un târgoveţ venețian. 

— După cum vedeţi, stăpâne, vegheam. 

— Şi tovarăşii noştri? 

— Sunt aproape cu toţii aici şi aşteaptă poruncile 
dumneavoastră. 

— Bine; când vor fi cu toţii aici, mă vei înştiinţa. 

Vorbind astfel Roland desprinse o gondolă şi sări în ea. 

— Trebuie să vă însoțesc, stăpâne? Întrebă Scalabrino. 


— Dacă vrei. Noaptea este senină. O plimbare pe apă face 
bine, socot eu. 

Scalabrino mirat de tonul cu care nu era deprins, sări la 
rându-i în gondolă şi începu să vâslească, întrebând: 

— Unde voiţi să vă duceţi, stăpâne? 

— La Lido; suntem în largul mării şi nu ne este teamă de 
indiscreţii. 

La aceste cuvinte Roland se lungi în fundul bărcii şi păru 
absorbit în contemplarea cerului înstelat. O tăcere adâncă 
se întindea asupra Veneţiei, întreruptă de uşoara 
pleoscăială a apei sub vâsla lui Scalabrino. 

Când ajunseră în port se sculă şi făcu un semn tovarăşului 
său, care încetă să mai vâslească. 

— Atunci spuneai că n-ai mai văzut-o niciodată pe femeia 
aceea? Spuse pe neaşteptate Roland. Aceea despre care mi- 
ai povestit ciudata aventură. Aceea care te-a preferat pe 
tine în locul prietenului tău Sandrigo, acolo în Peştera 
Neagră. 

— Nu, Măria voastră, n-am mai văzut-o niciodată. 

Roland tăcu timp de câteva clipe, tăcere pe care 
Scalabrino o respectă. 

Apoi reîncepu: 

— Ai privit-o bine fetiţă de adineauri, în palatul Imperiei? 

— Da, stăpâne, şi precum v-am spus, aş recunoaşte-o 
dintr-o mie. 

— Îi ştii numele? 

— Nu, stăpâne. 

— Ei bine, am să ţi-l spun eu; se numeşte Bianca. 

— O să ţin minte numele ăsta: Bianca! 

— Şi vei avea dreptate să-l ţii minte, Scalabrino tot aşa 
după cum îndreptăţit vei fi să-ţi fixezi în memoria ta, 
trăsăturile acestei copile. 

— Deoarece îmi daţi poruncă, Măria voastră! 

— Eu? Nicidecum, lucrul acesta te priveşte numai pe tine 
singur. 

Scalabrino aţinti asupra lui Roland nişte ochi înmărmuriţi. 


— De fapt, reîncepu pe neaşteptate Roland, uitam un 
amănunt interesant. Această copilă are o mamă, care se 
numeşte Imperia. 

— Curtezana palatului? 

— Da! Curtezana care te-a momit odinioară, ca să-mi 
întinzi mie o cursă. 

— Măria voastră! 

— Curtezana care a fost cea dintâi pricină a arestării mele. 
Dar să lăsăm asta. Deci, mama Biancăi este Imperia. Dar 
ştii cum îl cheamă pe tatăl ei? 

— Nu, stăpâne, nu ştiu! 

— Ei bine, tatăl Biancăi se numeşte Scalabrino. 

Scalabrino făcu o asfel de mişcare, încât barca mai-mai să 
se răstoarne. 

— Ei bine, ce te-a apucat? Exclamă Roland. 

— Scuzaţi, iertaţi, înălţime. Am auzit eu rău, nu-i aşa? Vă 
jucaţi cu mine? 

Uriaşul tremura pe picioare. Se aşeză greoi la urma 
gondolei. 

— Bianca este fiica ta, spuse cu seriozitate adâncă Roland. 

— O fată! Bâlbâia uriaşul. Să am eu o fată? Eu? 

— Fiica ta. Bianca. Fata Imperiei! 

— Ce? Această copilă aşa frumoasă, cu ochii săi albaştri şi 
adânci, aşa duioşi. 

— Este fiica-ta, Scalabrino. 

— Acest înger. Fiica mea! O! Măria voastră, iertaţi, este 
mai presus de orice pentru mine. 

Scalabrino începu a plânge încetişor. 

Roland se sculă, apucă vâsla şi împinse cu repeziciune 
gondola spre chei. Scalabrino cu capul între mâini, năucit şi 
încântat, zguduit de o emoție atât de nouă, se întreba dacă 
nu visează cumva. Scalabrino îşi înălţă capul, în clipa când 
gondola atingea uscatul. Văzu pământul şi cu un urlet sări 
pe chei, simțind nevoia să rămână singur, ca orice om în 
clipele unor mari dureri sau ale marilor bucurii. 


Roland privi cu melancolie silueta uriaşului pierzându-se 
în noapte. 

— Sărmană făptură! Şopti el. Atâţia ani de mizerie şi o 
singură clipă de bucurie fără seamăn. Plângi, da, povesteşte 
nopţii fericirea ta! Mâine vei suferi încă! 

Atunci, el sări cu uşurinţă pe uscat şi pe calea încâlcită a 
ulicioarelor şi a podurilor se îndreptă spre palatele de pe 
Canalul Mare. Pe măsură ce înainta mersul lui se făcea mai 
şovăielnic, spatele i se-ndoia, capul îi recădea pe pieptul 
plin de amărăciune. Se opri lângă un palat unde totul era în 
întuneric şi tăcere. 

Şi cu un lung fior, îşi înălţă capul spre ferestrele închise. 
Acest palat era acel al căpitanului general Altieri. 

Gâfâind, cu capul înflăcărat, Roland aruncă priviri 
posomorâte spre faţada întunecoasă. Apoi îi făcu încetinel 
ocolul şi se văzu iar pe chei. Se aşeză atunci pe o piatră şi 
ochii i se aţintiră asupra palatului. 

— Ce am venit să fac eu aici? Şopti el. Acolo doarme aceea 
pe care am iubit-o mai mult decât viaţa mea. Altieri. 
Leonora. Ură, dragoste, iată ce am venit să cercetez aici ca 
un bun contabil, care caută să ştie cum îi stau afacerile. 
Înainte de a înfrunta această groaznică dovadă, am voit să 
semăn în jurul meu puţină fericire. Prin mine fiica 
curtezanei blestemate doarme liniştită astă-noapte, şi am 
vărsat în sufletul ei revoltat cuvinte de tată; prin mine 
curtezana care mi-a clădit nenorocirea, cunoaşte de 
asemeni odihna; prin mine Scalabrino cunoaşte o nesfârşită 
bucurie, pe care eu nu o voi cunoaşte niciodată. Astfel cu 
fericirea altuia am voit să-mi măsor nenorocirea. 

Un horcăit îi sfâşia gâtul şi-şi vâri amândoi pumnii în ochi, 
cu speranţa că va simţi poate răcoarea lacrimilor. Dar ochii 
lui rămaseră uscați şi arzători. 

— Ei bine, eşti mulţumită, biată inimă rănită! Baţi cu furie, 
pentru că te afli aşa de departe de inima ei, sau pentru că 
îţi pare că este aşa? Speram să contemplu în faţă casa unde 
doarme Leonora, dar coborând în adâncul sufletului meu, 


nu găsesc în el decât ură. Nădăjduiam să răsuflu, dacă nu 
cu nepăsare, cel puţin cu linişte, aerul pe care-l răsuflă ea! 
Şi iată că hohote de plâns îmi clocotesc în piept, iată că simt 
urlând în mine nu numai ura ci şi durerea. Durerea 
dragostei. 

Timp de câteva minute gândirea lui Roland cuprinse tot ce 
numea el iubire, durere, această durere aşa de puternică 
care-l prinse tot mai tare nelăsându-i nici măcar direcţia 
ideilor, aducându-l în pragul nebuniei aproape. 

Aceste groaznice izbucniri, învecinate cu nebunia, durară 
puţin. În curând Roland putu să-şi continue nefericitu-i 
monolog: 

— Astfel, zise el, o iubesc încă! Ce-i aşadar amorul, şi din 
ce noroi trebuie să fie făurită inima omenească! Ea este 
aici, la douăzeci de paşi de mine, şi doarme în tihnă, 
uitându-mă de mult, şi eu nătărăul mă zbucium la uşa ei ca 
un cerşetor. Când mă gândesc că de şase ani nu s-a scurs 
un minut în care icoana ei să nu fi fost prezentă în memoria 
mea! Şi ea, ce poate gândi oare? Zău aşa! Ce pot gândi 
femeile. Vai! Vai! Şi dacă aş putea să uit şi eu, să dorm! 

Gândirea lui Roland amuţi iar. 

Se chinui multă vreme. Timp îndelungat mintea lui se 
supuse acestui chin, în care găsea un fel de plăcere; 
spunem plăcere, căci toate sentimentele bune sau rele, sau 
calificate ca atare, îşi au fiecare pe a lor, şi este ciudat că 
filosofia acordă voluptate numai sentimentului iubirii; poate 
că nu-i deosebire sensibilă între plăcerea de a iubi şi aceea 
de a uri. 

Aceste două fenomene se confundau în sufletul lui Roland. 

Apoi încetul cu încetul, evocându-şi mereu icoana Leonorei 
şi acea a lui Altieri, o furioasă gelozie îl cuprinse. De aici 
înainte se stăpâni. Căci gelozia este un sentiment de luptă. 
Se îndepărtă mai liniştit. Furia, mânia de a se gândi că, în 
acea clipă chiar Leonora da lui Altieri dezmierdările ei, 
departe de a mări ura din cale afară, îl făcu să se 
stăpânească şi-i procură aproape o senzaţie de răcorire. 


Am vrut să schiţăm această oră din viaţa lui Roland, nu 
numai pentru că arată pe acest bărbat într-o lumină 
necesară studiului caracterului său, dar pentru că 
evenimentul ce se produce acum la scena acestei povestiri, 
este o urmare a acelei clipe de straşnică durere morală, în 
care mintea lui Roland Candiano se scufundă în ură. 

Noaptea asta avu o înrâurire hotărâtoare asupra vieţii lui. 
În noaptea asta, după cum am văzut, intră în contact cu 
Imperia. În această noapte, faptul că o văzuse pe Bianca, îl 
făcu să se abată din calea ce şi-o schiţase dintâi. În sfârşit în 
noaptea asta o nouă întâlnire determină şi lămuri planul lui 
de luptă. 

Îndepărtându se de palatul lui Altieri, Roland se îndreptă 
spre palatul ducal şi temnițe. 

El desprinse o gondolă şi înainta spre palatul ducal. 

În curând posomorâta masă a temniţei fu vizibilă ochilor 
lui. Împinse barca până sub Puntea Suspinelor. 

Atunci el văzu ceva pe care de departe nu-l putuse 
observa. Era faptul că podul era sprijinit de nişte schelării 
de lătunoi încrucişaţi. 

Roland zâmbi şi se gândi: 

— Se dreg stricăciunile pricinuite de trăsnet şi 
stricăciunea făcută de Scalabrino: două vijelii care au 
zguduit podul! 

Legă gondola de un lătunoi ce se scufunda în apă, apoi 
urcându-se din căprior în căprior, în câteva minute ajunse 
pe punte, chiar în locul unde era fereastra, adică locul unde 
Scalabrino aruncase înspăimântătoarea-i lovitură de 
catapultă. Peste noapte, lucrătorii ce lucrau la pod astupau 
deschizătura numai cu nişte scânduri. Aceste scânduri 
Roland nu avu nici o greutate să le îndepărteze destul, 
pentru ca să poată trece prin ele, şi peste o clipă era pe 
Puntea Suspinelor. 

Roland avea o tărie de energie excepţională. 

Dar punând piciorul pe pod, se înfiora din cap până în 
picioare şi o sudoare rece îi picură pe frunte. 


Ceea ce era îndrăzneţ, viteaz, în această vizită de noapte, 
îl susţinuse până aici. Dar în acea clipă o neobişnuită 
tulburare îl cuprinse. În câteva clipe, vieţui îngrozitoarea 
scenă a arestării sale. Acele năluci de oţel, ciufulite toate cu 
oţel, care fără nici o vorbă îl împingeau spre temniţă. Apoi 
pe neaşteptate ochii lui căutară în întuneric scaunul de 
piatră: îl văzu la câţiva paşi. Încetişor, în prada unui fel de 
aiurire, se îndreptă spre el, căzu în genunchi, îşi puse 
fruntea arzătoare pe piatra lucie, şi acolo - fără îndoială - 
îşi făcu sieşi un groaznic jurământ, şi când se sculă, şopti: 

— Fii pe pace, tată! 

Apoi se retrase încetişor spre deschizătura pe unde 
intrase. Începând din acest moment, înfăţişarea lui Roland 
reluă acea mască de neînduplecată hotărâre, ce-i era acum 
obişnuită. El privi în juru-i. La stânga ţeava podului se 
oprea la o uşă solidă, ce fusese pusă acolo de puţin timp şi 
care astupa intrarea în palatul ducal. 

La dreapta drumeagul lung şi îngust se afunda în temniţă. 
Se aplecă, ascultă, căutând să audă voci îndepărtate, 
gemete. Ajunsese să se dubleze. Se vedea în adâncul 
temniţei sale şi ceea ce încercă să audă, cu o nesfârşită şi 
groaznică curiozitate, erau propriile sale gemete. 

Fără veste îngălbeni. 

Dintr-o dată, îi trecu fără veste prin minte gândul că putea 
fi surprins! Instinctiv se asigură că pumnalul lui era la locul 
său şi că la ocazie l-ar mânui cu înlesnire. Gândul că o strajă 
de noapte putea ţâşni şi să-l prindă, îi pătrunse atât de 
precis în minte încât trase pumnalul şi privi ţintă înaintea 
lui, ca şi cum i-ar fi defilat pe dinainte toţi duşmanii lui. 

Apoi îşi recapătă sângele rece, ridică din umeri şi vâri 
pumnalul în teacă. 

În acea clipă, dinspre partea închisorii, se auziră zgomote 
de paşi. 

Urca cineva spre pod. O lucire palidă se ivi. 

În faţa primejdiei îngrozitoare ce se ivea, îşi recapătă toată 
limpezimea minţii. Se ghemui cu grăbire după o grămadă 


de scânduri şi de grinzi, şi împietrit, fără suflare, cu mâna 
pe pumnal, aşteptă. 

În acea clipă avu foarte lămurită vedenia unui Roland, pe 
care îl târau spre temniţă unde suferise şase ani. 

La gura podului se arătară doi inşi. Roland îi recunoscu 
imediat: unul din ei era Foscari şi celălalt Bembo. 

Dogele şi cardinalul mergeau în tăcere. Licărirea ce-o 
întrevăzuse Roland era a unui felinar ce-l purta Bembo. 

Roland îi vedea pe amândoi şi părul i se zbârli de groază; 
un val de ură furioasă i se urcă pe frunte şi puţin trebui să 
nu facă o mişcare de nebunie, şi să-i înjunghie pe amândoi. 

— Nu, nu! Se gândi el cu un zâmbet şters. Asta ar fi o 
moarte prea frumoasă! 

Dogele Foscari se oprise gânditor în faţa scaunului de 
piatră. Roland îi vedea toată faţa, pe care i-o lumina 
felinarul lui Bembo. Foscari abia începuse a îmbătrâni. Erau 
mereu aceleaşi trăsături energice, chinuite, cioplite parcă 
în piatră. Numai privirea îi era mai mohorâtă decât 
odinioară. 

— Pentru ce nu l-am legat şi pe dânsul pe această piatră! 
Pentru ce nu l-am orbit ca şi pe tatăl lui, sau mai curând de 
ce nu i-a retezat călăul capul! Ah! Bembo, a fost o mare 
greşeală! 

Roland înţelese că era vorba de dânsul. Se înfiora. 

— Înălţimea voastră, zise Bembo, astea sunt nelinişti 
zadarnice. Roland Candiano este mort. 

Foscari privi ţintă pe Bembo. 

— Nu i s-a găsit trupul, spuse el înăbuşit. Totuşi am pus să 
se curețe canalul cu draga. Am trăit cincisprezece zile 
îngrozitoare, aşteptând să vină cineva să mă anunţe că s-a 
găsit. 

— Ştiţi, Alteță, că apa din canal târăşte până la Lido 
trupurile ce le înghite. Acolo peştii lacomi şi-au luat ei 
sarcina supremei înmormântări, să nu vă mai îndoiţi de 
acest lucru. 

Foscari scutură capul. 


— Crede-mă, Bembo, un bărbat ca dânsul nu se îneacă. 
Am dorit să vizitez temniţa. Am dorit să văd cu ochii mei 
această galerie ce-a săpat-o în şase ani. Era o muncă uriaşă. 
Şi mai de pomină mi s-a părut evadarea lui. Nu! Nu s-a 
înecat, adăugă dogele cu o voce mai posomorâtă; are prea 
multe de făcut, pentru ca să moară astfel în momentul 
libertăţii. 

— Nu prea înţeleg bine, Alteță! 

— Nu înţelegi! Spuse Foscari apucându-şi tovarăşul de 
braţ. Ba pricepi prea mult! Nenorocire ţie, Bembo, vai mie! 
— Admiţând că ar fi în viaţă, bâlbâia Bembo, ar trebui să 

ştie. 

Foscari ridică din umeri. Apoi ca şi cum ar fi vrut să 
schimbe cursul gândurilor sale, el reîncepu: 

— Omul acesta, acest prieten al lui loan de Medicis, pe 
care trebuia să-l aduci tu? 

— Petru Aretin? A sosit, Alteță, şi uimeşte oraşul cu luxul şi 
neruşinata-i îndrăzneală fără de frâu. 

— Da, am auzit vorbindu-se despre asta. Şi crezi că va 
îndeplini cu deşteptăciune şi credinţă această ambasadă pe 
lângă loan de Medicis? 

— Este cu deosebire inteligent, Alteță, iar cât despre 
devotament, nu e vorba decât a i se fixa un preţ bun. Cu 
bani voi face pe Aretin să facă, ceea ce vom vrea noi. 

— Să mi-l aduci cât mai degrabă. 

Dogele Foscari aruncă încă o privire spre scaunul de 
piatră, unde i se crăpaseră ochii dogelui Candiano. Apoi 
gânditor, cu fruntea plecată, trecu la un pas de Roland, 
întovărăşit de Bembo, care deschise uşa cea puternică. O 
clipă mai târziu această uşă se închidea iarăşi. Foscari şi 
Bembo dispăruseră. 

Atunci Roland se ridică, cu gâtul întins, cu ochii aţintiţi 
spre această uşă. Un ce ca un horcăit, sau poate ca un 
înăbuşit blestem, i se urca pe buze. Apoi aproape fără să 
mai ia măsuri de prevedere, ajunse la deschizătură, cobori 
până la gondola lui, o mână iar de unde o luase, o odgoni, 


sări pe chei şi se îndreptă spre piaţa San-Marc. Ce căuta 
acolo? Ce aştepta, pitit la piciorul uneia din coloanele ce 
purtau steagul republicii? În curând de pe o uşă a palatului 
ducal, se desprinse o umbră şi începu să meargă încetinel, 
urmând linia Canalului Mare. 

Fără îndoială, pe acest om îl aştepta Roland, căci începu 
să-l urmărească. 

— Bembo! Şopti el. 

Era într-adevăr el. Roland îl urmărea fără gând fix. 

Planurile se învârteau în capul lui cum se alungă unii pe 
alţii nourii vijeliei cereşti. Îl urma pe Bembo cu lăcomie, 
gata să-l ucidă poate, sau numai din acel fel de curiozitate 
nervoasă şi bolnăvicioasă care împinge pe om în unele 
împrejurări, în care gânduri fioroase sunt pe punctul de a 
se preface în fapte. În curând totuşi demersurile lui Bembo 
îl interesau prin ele însăşi. 

Într-adevăr, cu toată ora înaintată a nopţii, Bembo se 
îndrepta spre locuinţa lui. Mergea încetişor, se oprea 
uneori, şi atunci ridica spre cerul unde păleau astrele, faţa 
sa de o urâţenie care era un fel de batjocură adresată 
stelelor. 

Dacă Roland ar fi fost lângă dânsul, l-ar fi auzit atunci 
murmurând vorbe buimace, cu o exclamaţie de mânie şi 
uneori de durere. 

Bembo se oprise în sfârşit. 

Se afla în faţa palatului Imperiei. Roland înţelese totul! 
Monstrul îndrăgostit venea să-şi plătească tributul său 
dragostei! lubea şi el! Venea şi el să viseze în preajma casei 
unde dormea aceea pe care o iubea! 

Bembo se ducea la Bianca, după cum fusese Roland la 
Leonora! Această apropiere aduse un zâmbet amar pe 
buzele lui Roland. Totuşi încetând a se mai preface, merse 
de-a dreptul spre Bembo. Acesta îl auzi dintr-o dată, în clipa 
când Roland nu mai era decât la vreo câţiva paşi de dânsul. 
Făcu un gest de contrazicere şi porni spre el, ca şi cum ar fi 
vrut să-l lase să treacă. 


— Uite! Exclamă Roland cu o voce batjocoritoare, se pare 
că nu sunt singurul care oftează pe sub ferestrele tinerelor 
frumuseți ce locuiesc acest palat! 

— Ducă-se dracului, nepoftitul! Bombăni Bembo. 

— Fi-veţi din întâmplare îndrăgostit de doamna Imperia? 
Reîncepu Roland. Eu crede-am că numai poeţii, ca stăpânul 
meu şi ucenicii poeţilor de felul meu, sunt acei care caută la 
lucirea stelelor o răsfrângere a făpturii iubite. 

— Este secretarul lui Aretin! Şopti Bembo. Şi cu glas tare 
adăugă: Te rog, domnule, vezi-ţi de drum! 

— Iată ceva bine spus! Dar eu care am compus o baladă în 
cinstea divinei Bianca, ţin s-o spun, ferice că am ascultător, 
în lipsa celei care ar trebui s-o asculte. 

La numele Biancăi, Bembo tresări straşnic. Înainta spre 
Roland şi-i răspunse cu asprime: 

— Să nu mă atingi! Mugi el cu o voce atât răguşită şi aşa 
de furioasă, încât fu parcă surprins. 

— Vocea asta! Şopti înăbuşit Bembo dându-se cu doi paşi 
înapoi. 

Dar Roland se şi reculegea spunând, pe un uşor ton ce şi-l 
adoptase. 

— Ştiu eu dacă nu ai vreun gând rău împotriva unui 
sărman poet! 

— Ai rostit un nume, zise Bembo. 

— Acel al Biancăi. 

— Da! Zise Bembo scrâşnind din dinţi, Bianca. De unde şi 
până unde vorbeşti despre dânsa cu o astfel de 
familiaritate? 

— De unde şi până unde mă întrebaţi cu o astfel de 
obrăznicie? 

— Ştii cine sunt eu? Mormăi Bembo. 

— Desăvârşit de bine. Sunteţi cardinalul episcop al 
Veneţiei. 

Bembo dădu un țipăt răguşit de mirare şi aproape de 
groază. 


— Iată, maestre, reîncepu deodată Roland, în loc să mă 
dojeneşti sau să încerci a mă înfricoşa, mai bine ai face să 
vorbeşti cu mine. Aş putea să-ţi spun poate lucruri 
interesante. 

— Cu privire la ce? Întrebă Bembo. 

— În privinţa Biancăi; sau nu acesta este subiectul ce-ţi 
poate mişca mai mult inima? 

Mâna lui Bembo se încleşta pe pumnal. Aruncă repede o 
privire spre Roland. 

— Nu-ţi mai da osteneala să săvârşeşti un omor zadarnic, 
spuse acesta cu răceală. De altminteri te înştiinţez că n-o să 
mă las ucis, fără a încerca să te gâtui cu încetişorul. 

— Eşti nebun, dragul meu, zise Bembo pământiu la faţă. 
Vorbeşti cardinalului episcop al Veneţiei cum ai vorbi unui 
hamal din port. 

— Te cam umfli în pene, meştere Bembo. Dar nu-i vorba de 
asta. Îmi sfârşesc gândirea zicându-ţi că destule omoruri s- 
au întrebuințat. La drept vorbind, te asigur că ai coborât 
mult în stima mea, când te-am văzut punând mâna pe 
pumnal. Cum de n-ai înţeles numaidecât, că nu se ucide cu 
una cu două un ins ca mine? Bun! La lumina acestei luni ce 
luminează în acest moment urâcioasa-ţi faţă, văd că de aici 
înainte o să mă urăşti. Şi totuşi nu-ţi vreau nicidecum răul 
în astă-seară. 

— Dar ce vrei de la mine? Mormăi Bembo cu o voce 
concentrată de furie. Te ascult de o clipă şi mă întreb dacă 
nu am de furcă cu un nebun? 

— Nu minţi, preasfinte vlădică; ştii că biserica nu dă voie 
să minţi. Dacă ai fi crezut aievea că ai de-a face cu un 
nebun, ai fi plecat. Ori, stai aici, eşti încă aici, şi arzi de 
dorinţă de a mă întreba. 

— Ei bine, diavole, da! Nu ştiu cine ţi-a dat puterea dea 
citi în suflete, dar citeşti într-al meu ca într-o carte 
deschisă! 

— Ce-i de mirare în asta! Ai unul din acele aere de 
sinceritate ce tălmăcesc într-o clipă simţămintele cele mai 


trainice. Dar îndrugăm braşoave. Întreabă-mă deci, 
deoarece mori de dorinţă. Îţi voi răspunde cu sinceritate. Ia 
să vedem, ce vrei să ştii? 

Bembo tremura de furie şi groază. 

Se afla în faţa unui groaznic potrivnic, care juca cu el un 
joc misterios. Omorul interlocutorului său se fixase în 
mintea lui. Două lucruri îl împiedicau numai de a se arunca 
în acea clipă chiar asupra acestui necunoscut, care îl 
cunoştea atât de bine, prea bine chiar! Mai întâi era faptul 
că nu era sigur de izbândă; apoi pentru că voia să ştie, de 
ce-i ieşise în cale omul acesta şi care îi erau intenţiile. De 
ani îndelungaţi Bembo nu mai simţise o astfel de groază a 
gândirii. 

— Ce vreau să ştiu? Reîncepu el aţintindu-şi ochii 
înflăcăraţi asupra lui Roland. Mai întâi, cine eşti! Pretinzi că 
eşti poet, secretar al Aretinului. Într-adevăr te-am văzut la 
el. Dar asta nu-i decât o mască. Eşti altceva. Altceva vreau 
să ştiu. 

— Eşti pătrunzător, preasfinte. Te-ai îndoit de la început, 
că omul care aruncă îndoiala, groaza, curiozitatea, 
deznădejdea în mintea dumitale, n-ar putea fi simplu 
servitor al unui Aretin. 

— Cine eşti, pe toţi dracii din iad! 

— Mi-ai spus mai adineauri demon. Cred că te pricepi în 
de-alde astea. Presupune deci, că sunt ceea ce spui. 

— Un diavol! 

— Ce-i cu neputinţă în asta? În calitatea dumitale de 
episcop şi de cardinal nu crezi în duhuri supranaturale, o 
ştiu. Dar în sfârşit poate că te înşeli? 

Bembo aruncă în juru-i o privire înspăimântată. Făcu un 
pas înapoi, şi cu o voce, pe care se sili să şi-o arate sigură, 
rosti: 

— Dacă eşti un trimis al necuratului, te somez s-o 
mărturiseşti. 

Un zâmbet de dispreţ încreţi buzele lui Roland: întâlnea 
un Bembo mai puţin tare decât crezuse. 


— Astfel mai mult ţi-ar place să fiu un înger? Zise el cu o 
seriozitate ce-l făcu pe cardinal să se înfioare. Mai mult, îţi 
las libertatea să alegi. Om, înger, demon, în fond lucrul prea 
puţin mă interesează. Treci la altă întrebare. 

— Fie! Spune-mi în acest caz, cum de eşti atât de bine 
informat în privinţa mea? 

— Pur şi simplu pentru că m-am informat. le-am urmărit, 
te-am spionat. 

— Fie şi asta! Dar pentru ce mi-ai vorbit de Bianca şi. 
Despre ceea ce cred eu de dânsa. Iată un lucru care era o 
taină. 

— În sfârşit, exclamă Roland, iată-ne la problemă. Ei, 
preasfinte, îţi trebuie multă vreme ca să te hotărăşti! 
Gândeşti că iubirea dumitale pentru Bianca este o taină! 
lată-te foarte îndrăgostit! Sunt naivi şi pierduţi cei ce simt 
puritatea stelelor şi nu văd la picioarele lor pe trădătorul 
care-i pândeşte şi însemnează gestul lor şi le culege 
cuvintele! Uite, am cunoscut odinioară un biet băiat care se 
îndrăgostise nebuneşte de o fată. Ca şi dumneata îşi 
petrecea vremea dând târcoale în preajma casei aceleia pe 
care o iubea. Ca şi dumneata nu se sinchisea să ştie, dacă 
iubirea lui nu era pe placul cuiva, dacă-l pândea cineva. Ca 
şi dumneata el se izbi fără veste într-o noapte de 
întunecimi, de acela care îl urmărise încetul cu încetul în 
epopeea lui amoroasă. Numai că fu zdrobit. 

— Ce i se întâmplă? Întrebă Bembo gâfâind. 

— Fu ucis, spuse cu linişte Roland. Dumneata dimpotrivă, 
ai fost spionat, din fericire pentru dumneata, de un 
oarecare, care nu numai că nu vrea să te omoare. Lucru ce 
l-ar fi făcut de mult, dar încă vrea să te ajute. 

— Să mă ajute? Exclamă înăbuşit Bembo. Pentru ce să mă 
ajute? 

— Ce-ţi pasă! Nu se poate să am şi eu vreun interes, să 
văd că fiica Imperiei ajunge întreţinuta dumitale? 

Bembo tresări de bucurie. 


Dacă insul acesta era împins de ură. Totul se lumina 
atunci! El care înţelegea bine ura, el care făcuse din ură 
marea pârghie a vieţii sale şi norocul lui, se putea atunci 
înţelege cu necunoscutul acesta. 

Zeflemelile, ironiile şi amărăciunile le uită. Nici nu se mai 
gândi la acea nelămurită groază ce-o simţise. 

— Ia să vedem, cum mai putea ajuta? Zise el reluându-şi 
tot sângele rece. Şi de asemeni să vedem ce ai să-mi ceri ca 
să mă ajuţi! 

— Îţi voi răspunde la ambele puncte, dar răsturnând 
ordinea întrebărilor, n-o să-ţi cer nimic. 

— Asta-i poate prea mult! Şopti Bembo. 

— Fii pe pace, sunt plătit din altă parte. Nu mai rămâne 
decât de a şti cu ce-ţi pot fi de folos. 

— Aştept. 

— Ei bine, o pot răpi pe tânăra Bianca şi să ţi-o dau în 
mână. 

Bembo îşi înăbuşi un țipăt. O undă de patimă smintită i se 
urcă pe frunte. Într-o nălucire de ameţeală, el strânse în 
braţele sale tânăra fată, se văzu că o duce cu sine, 
palpitând toată, fără apărare, pradă îmbrăţişărilor sale. 

— Pare-se că lucrul acesta nu-ţi surâde, zise Roland. 

— O! Dacă faci una ca asta! Bâigui Bembo. Cere-mi, 
pretinde-mi tot ce vei voi! 

— Îţi spun că sunt plătit dintr-altă parte. Primeşti ceea ce- 
ţi propun? 

— Primesc! Gâfâi Bembo. 

— Bine. Să fii deci mâine seară pe la ora nouă în faţă 
palatului Imperiei. 

— Şi dacă ea mă vede? 

— Puțin îţi pasă. Va trebui chiar să te vadă. Am nevoie de 
asta, pentru ca să conving anumite persoane. La ora 
unsprezece tânăra fată va fi a dumitale. 

— Cum vei face? 

— Mă priveşte numai pe mine. Pe mâine dar! Fii la 
întâlnire, fără de care, acest prilej ce ţi se oferă, nu se va 


reînoi poate! 

Bembo aruncă o întunecată privire spre palatul Imperiei; 
apoi această privire o îndreptă şi mai posomorâtă spre 
Roland. 

— Ce-mi dovedeşte că nu-mi întinzi o cursă? Spuse el 
deodată. 

— O cursă? Pentru ce-aş face-o? Dacă aş fi vrut să te omor, 
de o oră şi mai bine aş fi putut s-o fac de o sută de ori, pe 
neaşteptate. 

— Este drept, şopti Bembo. 

— Astfel, vei fi la întâlnire? 

— Voi fi! 

La acest cuvânt rostit cu o hotărâre ce nu lăsa nici o urmă 
de îndoială în privinţa intenţiilor sale, Bembo se îndepărtă 
cu repeziciune. Roland îl urmări cu privirea timp de câteva 
clipe. O nedefinită expresie de scârbă se revărsă pe faţă lui. 
Apoi se îndepărtă şi el spre port. Ajuns acolo intră într-o 
casă sărăcăcioasă ca înfăţişare şi bătu la o uşă, care se 
deschise numaidecât. 

Omul care-i deschise, era Scalabrino. 

Uriaşul părea îngrijorat, trist, tulburat. Bucuria i se 
stinsese. 

— Stăpâne, spuse el cu un oftat, iertaţi-mă că v-am părăsit 
mai adineauri. Eram nebun. Ceea ce mi-aţi spus, mă 
zguduise; îmi făurisem timp de câteva clipe nişte idei 
imposibile. Dar s-a sfârşit cu ele. 

— Ce gânduri, ia să vedem? Întrebă Roland cu acea voce 
de blândeţe şi de duioşie, care-l făcea să fie adorat de uriaş. 
Povesteşte-mi puţin visele astea. Spune-mi totul. Asta mă va 
odihni, după convorbirea ce am avut-o. 

Roland îi luă mâna: 

— Preferi să păstrezi pentru tine singur bucuriile şi 
suferinţele tale? 

— Nu, stăpâne, exclamă Scalabrino. Nu, nu crede aşa 
ceva. Dar acest vis ce l-am avut o clipă, este atât de absurd! 


— Dar ce-ai visat aşa de absurd? Ia să vedem. Ai visat că o 
aveai pe fiica-ta şi o duceai departe de Veneţia; că o puneai 
la adăpost de tigri ce dădeau târcoale în întuneric, în 
căutarea sângelui ei tânăr, nu-i aşa? Lia adăpost de acea 
mamă, care mai curând sau mai târziu, din calcul, din 
slăbiciune, de groază sau din orice alt simţământ, va sfârşi 
prin a o da pradă? 

Scalabrino îşi împreună mâinile lui uriaşe şi făcu o 
afirmare cu capul. Şi aşa ai visat? 

— Ai visat că încetul cu încetul, prin multă duioşie şi 
devotament, vei sfârşi s-o faci pe Bianca să te iubească şi 
să-ţi pună într-o zi: „De ce nu eşti oare tatăl meu!” Şi atunci 
ai fi strigat: „Fata mea, copila mea iubită, sunt într-adevăr 
tatăl tău!”. 

— Este adevărat, Măria voastră, am visat aşa ceva. 

— Apoi, continuă Roland, ţi-ai spus că lucrul ăsta nu era cu 
putinţă, că acea femeie, prostituata aceea o supraveghează 
prea mult pe Bianca şi că tu eşti osândit să trăieşti mereu 
departe de dânsa? 

— Oare nu-i adevărat, stăpâne! 

Ochii uriaşului se umplură de lacrimi. 

— Mâine la ora unsprezece seara, exclamă brusc Roland, o 
vom răpi pe Bianca. 

Scalabrino sări în sus. 

— Stăpâne, zise el zguduit, ar fi prea frumos! 

— Scalabrino, am făcut împreună lucruri şi mai grele. '[i-o 
repet dar, că mâine seară o vom răpi pe fiica ta. 

— O! Murmură uriaşul, îmi deschideţi cerul! 

— Tovarăşii noştri sunt cu toţii în Veneţia? 

— Aproate toţi, zise Scalabrino, a cărui voce tremura. 
Aceia care nu sunt încă aici, vor sosi cu siguranţă mâine. 

— Ei bine, dă-le întâlnire la palatul Imperiei. La ora zece le 
voi da instrucţiunile trebuitoare. 

— Voi fi şi eu acolo, stăpâne? Exclamă uriaşul a cărui inimă 
bătea cu furie. 

— Nu. 


— Ce! N-o să fiu acolo ca să o iau pe fiica mea? 

— Trebuie; tu o vei aştepta într-o barcă solidă cu doi 
vâslaşi buni; îţi voi da pe fiica ta, şi o veţi şterge cu luntrea 
cu catarg, care vă aşteaptă în port. 

Scalabrino dădu un chiot de bucurie înăbuşită. 

— O dată ce Bianca va fi pe bordul vasului, continuă 
Roland, nu te îngrijora de rest, şi vino de mă regăseşte. 
Sper că ai destulă încredere în mine, pentru a-ţi spune că 
ceea ce voi face eu, este pentru fericirea fiicei tale. 

— Am încredere în dumneavoastră, stăpâne, cum aveam în 
Dumnezeu, când eram copil! Răspunse uriaşul. 

Bembo se înapoiase la palatul ce-l ocupa, nu departe de 
San-Marc. Era aproape ora trei de dimineaţă şi zorile 
dimineţii începeau a albi cerul. Cu un gest brusc cardianul 
trimise feciorul, care venise să-l dezbrace. Deschise larg 
fereastra odăii în care intrase şi începu să se plimbe 
încetişor. 

Acea încăpere era aşa-zisa locuinţă intimă a cardianului 
episcop. 

Îngrămădise acolo operele de artă, nu pentru că ar fi avut 
un foarte dezvoltat gust artistic pentru frumoasele creaţii 
ale geniului omenesc, dar voia să-şi facă despre sine o 
părere foarte înaltă, acei dintre prietenii ce-i primea acolo: 
de asemeni voia să ascundă, sub aparente preocupări 
artistice, alte gânduri ce nu le destăinuia nimănui pe lumea 
asta. 

Orice ar fi fost, acest cabinet era foarte frumos şi forma un 
izbitor contrast cu sala aspră şi goală, unde primea străinii 
şi pe indiferenți. 

Bianca îşi închipuia că Bembo n-o zărise decât de două ori, 
şi încă nu ştia totul despre el, ba nici numele. De fapt 
Bembo o văzuse chiar în ziua când Imperia o adusese la 
Veneţia. Din acea zi data şi patima lui. 

Bembo nu iubise niciodată. Nu fusese iubit nici când 
avusese ce-i drept, câteva legături trecătoare, ce nu 
lăsaseră nici o urmă în viaţă. Din ziua când o văzu pe 


Bianca, ştiu ce este o iubire puternică şi sinceră. În primele 
momente el îşi închipui că ar fi învârtit bine lucrurile cu 
Bianca şi Imperia. Deznădăjduita împotrivire ce-o 
întâmpină din partea acesteia din urmă, îl aduse cu 
repeziciune la o stare de întărâtare nervoasă; în acelaşi 
timp îşi spunea că era mai bine să renunţe la Bianca. 

Dar afirmându-şi că renunţă, se gândea din ce în ce mai 
mult la această copilă abia zărită, şi în curând ea fu şi mai 
vie în toate gândurile sale. 

Atunci Bembo îşi spuse că era pierdut, dacă nu izbutea să 
triumfe. 

Cunoscu nopţile fără somn, când braţele se întind în chip 
nelămurit spre o făptură care lipsea; cunoscu succesivele 
închipuiri ce le creează iubirea: durerile, deznădejdile, 
bucuriile neaşteptate şi fără de pricină. Plânse. Da, omul 
acesta care era făcut să facă pe alţii să plângă, vărsă lacrimi 
amare. Pe măsură ce iubirea lui creştea în intensitate, 
pierdea mijloacele de acţiune asupra Imperiei. 

În seara când îl întâlni pe Roland, Bembo deznădăjduit, 
căuta în mintea lui un plan îndrăzneţ a cărui executare i-ar 
fi dat-o pe Bianca în palmă. Convorbirea cu Roland preciza 
acest plan, care rămânea foarte vag în gândirea lui. 

Bembo umbla încoace şi încolo prin cabinetul său şi toate 
gândurile lui se îndreptau acum spre această întâlnire ce-o 
avusese în faţa palatului Imperiei. Se gândea fără nici o 
vorbă, fără o şoaptă. Căci de multă vreme Bembo îşi luase 
bunul obicei de a pronunţa cuvinte cât mai puţine cu 
putinţă, mai ales când era singur. Socotea că monologul 
trădează aproape întotdeauna o taină. Vorbeşti, crezând că 
nu te aude nimeni, şi se întâmplă ca o ureche să prindă o 
exclamaţie: cuvântul scăpat. Şi cu un cuvânt, ca şi cu un 
rând scris, se poate să fie spânzurat un om foarte 
nevinovat. 

Ori, Bembo, nu se socotea tocmai nevinovat. 

Deci nu vorbea, şi această obişnuinţă de a strânge buzele, 
de a le înghiţi, cum s-ar zice, să le facă să reintre în sinea 


lor, sfârşise prin a da înfăţişării această mască specială a 
ipocriţilor în genere şi a iezuiţilor îndeosebi. 

Dar dacă nu vorbea cu voce tare, se gândea mult. Şi iată 
ce se gândea el în acea clipă: 

— Trebuie să-l ucid pe omul acesta. 

„Omul acesta” era necunoscutul care trebuia să-i dea lui 
pe Bianca, şi prin urmare îi făcea un nesfârşit de mare 
serviciu. 

— Întâmplarea este nemaiauzită, se gândea Bembo. Într- 
adevăr că omul acesta este la curent cu faptele şi gesturile 
mele; cunoaşte anumite gânduri ale mele. Este prea mult! 
Cine este? De unde vine? Ce vrea el? Pentru ce vrea să-mi 
dea pe Bianca? Dar, mai ales asta trebuie s-o ştiu. la să 
vedem, omul ăsta pare a fi încă tânăr; poate să fie deci 
îndrăgostit, dragoste din sentiment, căci patimă ca a mea 
nu cunoaşte vârsta. 

Bembo se opri o clipă. 

Gândirea ca şi cuvântul are timp de răgaz. Ai nevoie să 
răsufli, gândindu-te ca şi cum ai vorbi. 

Se interesă o clipă de doi golani ce dormeau rezemaţi de 
un stâlp, şi pe care-i zări de la fereastra lui. Apoi continuă în 
sine: 

— Da, s-ar putea să fie împins de un simţământ de 
dragoste. Dar pe cine să iubească el oare? Pe Bianca! 
Bianca să-l fi respins oare şi acum caută să se răzbune! Nu-i 
Imperia? Poate. Şi iarăşi nu! Omul ăsta are chipul împietrit 
care înlătură putinţa sentimentelor aşa de simple, în spatele 
măştii acesteia sunt lucruri încâlcite. Ce? Nu ştiu, şi el ştie 
ceea ce cuget eu. Cel puţin cunoaşte patima mea pentru 
Bianca. Deci s-a ocupat îndelung şi serios de mine. În ce 
scop? 

Un nou timp de oprire. 

Bembo venise iar lângă fereastră: cei doi golani erau 
mereu la locul lor, ca nişte preafericiţi sub dezmierdările 
soarelui răsărind. Îi pizmui şi se gândi că nicicând nu 
avusese somnul lor atât de paşnic. 


— În viaţa mea, continuă el să cugete reluându-şi 
plimbarea, a trebuit să zdrobesc unele vieţi. Când cineva 
visează ceea ce am visat eu, când merge spre putere, 
trebuie să înceapă prin a îndepărta de la sine orice idee de 
dreptate şi să smulgă din inima lui această bucurie rea ce 
se numeşte milă. Atunci este tare. Eu, eu sunt tare, 
deoarece n-am ştiut niciodată ce-i mila şi dreptatea. Da, dar 
când zdrobeşti oameni ce se află în calea ta trebuie să ai 
grijă să-i zdrobeşti cu totul. Oare să fi lăsat cumva în urma 
mea vreun duşman, care acum. 

El se opri, încrucişă braţele şi în timpul unei îndelungate 
gândiri îşi revăzu viaţa întreagă. Ajunse apoi la această 
încheiere: 

— Este nevoie să-l ucid pe omul acesta. Să ne slujim mai 
întâi de dânsul şi apoi să-l ucidem. Să căutăm mijlocul. Ia să 
vedem, astă-seară el o să-mi dea în mână pe Bianca. Deci 
trebuie să am pentru dânsul o mare recunoştinţă. Ca să i-o 
dovedesc, ca să-i mulţumesc din toată inima pentru un 
astfel de serviciu îl rog să cineze aici, în palatul meu 
episcopal. Va veni, asta-i sigur. Dar va vrea să mănânce la 
masa mea? Dar, dacă-i insuflu pentru o zi, pentru o oră, o 
îndeajunsă încredere. Şi asta-i treaba mea. Da, va veni, se 
va aşeza la masa mea. Restul merge de la sine. lată mijlocul 
cel mai sigur, cel mai expeditiv. 

Uşurat, aproape sigur că se descotoroseşte de necunoscut 
otrăvindu-l, Bembo se dădu de aici încolo cu totul puternicei 
bucurii de a înfăptui de mai înainte, în închipuire, răpirea 
Biancăi şi îndestularea patimii sale. 

Atunci combină noua viaţă ce avea să-şi orânduiască. 

La fereastră bătu cu voioşie toba pe un geam, şi văzu că 
cei doi golani erau tot acolo. Numai că nu mai dormeau. Se 
îndeletniceau cu o sărăcăcioasă masă şi întorseseră spatele 
către palat. Bembo nu dădu decât o slabă atenţie acestor 
doi inşi. 

Cheamă pe îngrijitorul său şi-i porunci să pregătească un 
apartament pentru o persoană care trebuia să locuiască la 


palat câteva zile, şi adăugă: 

— Această persoană este o femeie. 

O privire fixă făcu pe îngrijitor să înţeleagă despre ce era 
vorba. Acest îngrijitor era ceva mai mult şi ceva mai bun 
decât un îngrijitor. Era admirabil dresat, îşi înţelegea 
stăpânul dintr-o jumătate de cuvânt şi îndeplinea orbeşte. 

— Va trebui, reîncepu Bembo, să te ocupi a-mi găsi peste 
câteva zile o casă bine aşezată, adică destul de izolată şi 
lesne de supravegheat. Vei locui şi tu acolo. 

— Bine, preasfinte, am ceea ce vă trebuie. 

Îngrijitorul dispăru; ştia de ajuns. 

Peste o oră după aceea, cum oraşul era trezit acum, el se 
îmbrăcă cu veşmântul ce-l purta îndeobeşte în oraş, adică 
cu o mantie de preot cu însemnele episcopale, cu o pălărie 
roşie pe cap. 

Bembo se urcă într-o lectică şi ceru să fie dus la Aretin. 
Intră nu prin uşa mare, ci printr-o uşiţă dosnică, ce da 
drept în încăperile lui Petru Aretin. 

Acesta sta la o măsuţă de lemn alb, fără cea mai mică 
podoabă, într-o încăpere îngustă şi prost mobilată, pe care 
o numea laboratorul său. El scria. 

— Vezi! Exclamă zărindu-l pe Bembo, îmi câştig pâinea de 
toate zilele. 

— Ce faci acolo? 

— Scriu o poveste pentru regele Franţei. 

— De la care nădăjduieşti? 

— O bună mie de taleri, cel puţin, căci îl ameninţ de astă 
dată fără amânare. 

— Şi cu ce, dreptate cerească! Exclamă Bembo care se 
prefăcu că râde. 

— Că public povestea ce i-o trimit! 

— Şi ce povesteşti în povestea ta? 

— O istorioară care trebuie să fi fost adevărată, deoarece 
nici un martor nu poate afirma contrariul: că mama regelui 
a făcut odinioară dragoste cu un bărbat foarte frumos, 
foarte vrednic de a fi iubit. 


— Asta nu-i tocmai grozav. 

— Da, dar voinicul în cauză era grăjdar de meserie. Vezi 
cât de colo ponosul cu bucluc; regele fiul unui grăjdar! 

— Nu-i rău! Zise Bembo. Dar ai nevoie de bani? 

— Mi-e sete de ei; am o foame turbată; nu maiam o 
baiocă. 

— Sărmane prieten! 

— Trebuie să găsesc neapărat anul ăsta vreo zece mii de 
taleri; l-am socotit pe împăratul Carol cu trei mii, pe regele 
Franţei cu o mie, ceea ce fac patru, pe ducele de Ferrara cu 
cinci sute. 

— Şi pe mine cu cât? Întrerupse Bembo. 

— Pe tine! 

— Pe mine, sau pe aceia ce-i pot face să-ţi plătească. 

Aretinul se apropie cu grabă de Bembo. 

— Îmi poţi tu procura ceva bani? 

— Patru mii de taleri. 

— Când? 

— Chiar de astăzi, dacă vrei jumătate din ei. 

— Dacă vreau, pe sânii Margaretei! 

— Vino deci! 

— Unde? 

— Vino, ai să vezi! Îmbracă-te curat. Te iau cu mine în 
lectica mea. 

Aretinul se năpusti. Peste câteva clipe apăru transformat. 
Atunci coborâră amândoi şi se urcară în lectica ale cărei 
perdele Bembo le trase cu grijă. 

În curând lectica se opri în faţa palatului ducal. 

— Urmează-mă, zise Bembo. 

— Pe cine o să vedem? 

— Pe doge! 

— Dogele? Întrebă Aretinul. 

— Da pe doge. Oare te înspăimântă lucrul acesta? 

— Pe mine! Eu nu mă tem decât de golani. ca mine şi ca 
tine, Bembo! 


În acest timp cardinalul străbătuse o întinsă sală plină de 
ofiţeri şi nobili, curteni s-ar putea zice. Într-adevăr dogele 
Foscari luase toate apucăturile unui monarh. Simplu 
magistrat reprezentativ, după legile republicii, se 
înconjurase încetul cu încetul de un ceremonial şi un aparat 
al puterii, care dintru-ntâi păru nevătămător întunecosului 
patriciat al Veneţiei. Într-o bună zi aceste aparenţe de 
putere deveniseră realităţi, atunci când era prea târziu să 
se mai împotrivească cineva ambiţiei dogelui: veşnica 
poveste a republicilor, unde poporul este îndepărtat de la 
cârma propriilor sale treburi. Într-o republică unde poporul 
nu cârmuieşte prin sine însuşi cu hărnicie, putere şi 
încredere propriile-i destine, răsare pururea un om sau o 
castă de oameni, care pun mâna pe putere. Astfel la 
Veneţia, sub o înşelătoare aparenţă de libertate iluzorie, 
poporul fu mereu robit. Patriciatul, care păstra multă vreme 
un fel de sălbatică neatârnare, pierdu această 
independenţă, care nu era decât o umbră de libertate, din 
ziua când îngădui unui doge să se înconjoare cu atâtea 
forţe. 

Foscari avea ambiţii foarte mari. 

Şi pentru a le face să izbutească, avusese mai întâi grijă 
să-şi impună un plan, a cărui primă parte o înfăptuise în 
sfârşit. Adică, înainte de a se avânta în marile încercări ce le 
medita, începuse prin a-şi făuri arme; avea în mâini cele 
două arme pe care un tiran inteligent caută a le desăvârşi: 
oştirea - biserica, cele două arme totdeauna atârnate de 
gâtul norodului. Cu biserica stăpânea creierul copiilor şi al 
femeilor; prin femei şi copii, cucerea pe bărbaţi; într-adevăr 
sunt puţini capi de familie care să nu sfârşească prin a 
primi să rabde tirania casnică a gospodăriei lor. 

Cu armata ţinea la respect pe răzvrătiţii ultimelor straturi 
populare. 

Altieri îi da oştirea. 

Bembo îi da biserica. 


Cel dintâi înrâurea asupra ofiţerilor şi ostaşilor, celălalt 
asupra preoţilor; prin soldaţi Foscari era sigur că va înăbuşi 
orice răscoală populară, şi stăpânea acest vulcan, pururea 
în fierbere, ale cărui erupții răstoarnă uneori tronurile, prin 
preoţi stăpânea conştiinţa publică. 

Arme îngrozitoare pe care un popor trebuie să înceapă a 
le sfărâma, când râvneşte libertatea cu o puternică 
sinceritate. 

Astfel fusese prima parte a planului lui Foscari, avusese 
nevoie de şase ani ca s-o aducă la îndeplinire. Putea acum 
să mânuiască cele două unelte ale lui, pentru ridicarea şi 
întărirea gloriei sale. 

În ce consta această vedenie a gloriei şi a puterii ce 
chinuia închipuirea dogelui? 

Este timpul să lămurim şi să fixăm silueta acestui Foscari 
pentru folosul povestirii noastre. 

Capitolul XXVII Dogele. 

Bembo şi Petru Aretin străbătuseră deci o sală, unde o 
mulţime de nobili, de cetăţeni de seamă şi de ofiţeri se 
sfătuiau cete-cete. Lucrul acesta se asemăna cu o 
anticameră de rege, unde curtenii aşteaptă clipa când 
trebuie să-l vadă pe stăpân, sau să fie văzuţi de dânsul. 

După salutările respectuoase cu care-l primiră pe Bembo 
în trecerea sa, Petru Aretin putu să-şi dea seama de 
influenţa de care se bucura cardinalul. 

— Drace! Se gândi el, cumătrul a făcut o cale bună, de 
atunci când, într-o cocioabă din Florenţa, aveam un usturoi 
crud ca să-l împărţim amândoi, drept orice fiertură, şi când 
trebuia să trăim cu ce da Dumnezeu. Se pare că Bembo şi-a 
găsit calea cea bună. De ce nu m-am făcut şi eu preot! Ei 
aş! De la preot la poet nu-i altă deosebire decât de la 
mormoloc până la broască! 

După cum se vede, Aretinul îşi considera situaţia în destul 
de păcătoasă stimă, când îşi vorbea lui însuşi. 

Cardinalul intră într-o încăpere nu tocmai mare, unde 
străjuiau nişte arcaşi, şi în sfârşit într-un fel de cabinet unde 


lucrau nişte secretari, cărora le făcu un semn familiar. Apoi 
se aşeză într-un jilţ lângă o fereastră şi-l pofti pe Petru 
Aretin să stea lângă dânsul. 

— Dogele ne va primi imediat, zise el cu o voce destul de 
înceată pentru ca să nu fie auzit de scribi. Ne aşteaptă. 
Până atunci avem timp să ne sfătuim. 

— Despre ce-i vom spune? 

— Nu, zise Bembo a cărui faţă se mohori. Aş vrea să te 
întreb despre cineva pe care trebuie să-l cunoşti. 

— Vorbeşte. 

— Omul acela, florentinul acela care a vrut să-ţi recite o 
baladă şi voia să devină secretarul tău. 

— Ah! Ah! Ei bine, ambiția lui este satisfăcută. Toarnă 
destul de bine versurile şi l-am luat. Te interesezi oare de 
dânsul? 

— Mult. 

— În acest caz, dragul meu, o să-l împing înainte. Ce fel de 
om este? 

— Aştept să mi-o spui tu, deoarece îi vrei binele. 

— Eu, eu nu-l cunosc decât doar după o scrisoare de 
recomandare ce i-a dat-o marele diavol. 

— Marele diavol? 

— Da, loan de Medicis. 

— Aşadar nu-l cunoşti? Reîncepu Bembo aruncând o 
adâncă privire tovarăşului său. 

Aretinul se mulţumi să scuture din cap. Cu Bembo vorbea 
doar cât mai puţin cu putinţă, afară de cazul când se lăsa în 
voia limbuţiei sale despre lucruri indiferente. 

— Ei bine, zise Bembo, ar trebui să ştii cine este, de unde 
vine, ce vrea. 

— Este uşor; este poet, vine din Ferrara şi vrea să se 
alipească norocului meu. 

— Astea-s aparenţe. Dar în spatele tuturor acestora e cu 
totul altceva, pe care vreau să-l ştiu. 

— Bun. Îl voi întreba cu dibăcie pe omul nostru, şi va 
trebui ca versurile ce vreau să i le scot din nas să fie tare 


îndărătnice. 

În clipa aceea un uşier făcu semn lui Bembo, care se sculă 
numaidecât şi urmat de Petru Aretin, pătrunse într-un mare 
cabinet, cu cumpătare mobilat, dar care în simplitatea lui, 
da de gol gusturile de mărire ale omului care-l locuia. 

Dogele Foscari sta într-un jilţ mare, de lemn sculptat după 
moda Renaşterii, cu sculpturi înflorate, combinate în chip 
armonios cu arta gotică. 

Se afla în faţa unei mari mese masive, a cărei fiece picior 
înfăţişa un leu cu aripile desfăşurate: leul Veneţiei. Foscari 
pe vremea aceea, părea de vreo patruzeci şi cinci de ani. 
Întrega lui făptură, statura înaltă, umerii lui largi, 
atitudinile lui vădeau putere. Faţa lui exprima acea nelinişte 
ce se vede pe faţa marilor ambiţioşi. Ochii săi negri 
sfredeleau pe interlocutorii lui cu o privire adâncă. Purta o 
barbă neagră iar părul lui des abia albise pe la tâmple. 
Vocea îi era gravă şi aspră. Arareori i se însufleţea chipul. 
Dar când era în stăpânirea unui sentiment furios, această 
figură îşi lepăda masca meşteşugită de linişte maiestuoasă 
ce şi-o impunea; când această frunte îndărătnică se 
acoperea cu nori şi când ochii lui negri aruncau fulgere, 
atunci Foscari făcea lămurit impresia unuia dintre acei 
groaznici carnivori, cărora firea le dă drumul în omenire, 
fără îndoială, într-o clipă de rătăcire. 

Bembo neliniştit şi Petru Aretin curios, se aşezară pe 
scaune la un semn al dogelui, ai cărui ochi se aţintiră 
îndelung asupra poetului; Aretinul înfruntă acestă privire 
făcută din puţină neruşinare şi puţină teamă deghizată. 

— Eşti un prieten al lui loan de Medicis? Întrebă pe 
neaşteptate dogele. 

— Am într-adevăr această cinste, zise Aretinul. Acest mare 
bărbat mă onorează cu prietenia lui, până acolo că nu s-a 
învoit decât cu mare greutate să se despartă de mine. 

— Şi în cazul acesta, pentru ce l-ai părăsit? Mi se pare că, 
pentru un om ca dumneata, ocrotirea unui loan de Medicis 
preţuieşte cât favoarea tuturor monarhilor Europei. 


— Da, Alteță, afară de a dumneavoastră! 

— Dar eu nu sunt monarh! Spuse cu vioiciune dogele. 

— Alteță, am auzit poporul Veneţiei vorbind despre Foscari 
cu un respect ce m-a mişcat, pe mine, pe care nimic nu mă 
mişcă. Am văzut acest mare palat, care cu arcaşii şi 
archebuzierii lui are aparenţa uneia din acele fortărețe, 
cum este Luvrul regal, pe care l-am văzut la Paris, sau 
Sfântul-Înger, pe care l-am văzut la Roma. Am intrat în 
palat şi am văzut aici luxul şi bogăţia vrednică de curtea din 
Madrid, pe care am străbătut-o. În sfârşit, vă văd pe 
dumneavoastră, Alteță şi mă întreb dacă acest popor nu-i 
poporul unui împărat temut, dacă acest palat nu este 
castelul întărit al unui monarh, dacă omul care mă admite 
în faţa lui, nu este un rege atotputernic. 

Cu bărbia în palma mâinii, Foscari ascultase braşoava lui 
Aretin, fără ca un muşchi al feţei lui să-şi dea de gol 
impresiile. În ultimul moment el tresări. 

— Rege! 

Acest cuvânt nu-l murmură, ci şi-l reţinu în gândirea sa cu 
un zgomot răsunător şi se gândi numaidecât: 

— Poetul ăsta nu-i nărodul pe care îl crede Bembo, 
deoarece a ghicit dintr-o dată gândurile pe care numai eu 
le ştiu. 

Reîncepu cu glas tare: 

— Nu este în Veneţia nici un rege, domnule. Nu va avea 
niciodată unul. Dar ca să venim la ilustrul loan de Medicis, 
presupun că trebuia să ai şi alt motiv ca să-l părăseşti? 

— Motivul îmi este cu totul personal, înălţime. Nobilul meu 
stăpân trăia mai mult în tabără decât în oraş. E mereu pe 
munţi şi prin văi. Se respiră în preajma lui o atmosferă de 
praf de puşcă. Dormi pe tare, şi eşti înconjurat de oameni 
băţoşi - foarte stimabili când este vorba de împuşcături şi 
salve de tunuri şi archebuze ori pistoale, dar foarte 
plictisitori când este vorba de muze, care sunt subiectul 
meu obişnuit de tăifăsuială. 

— Pe scurt spus, îţi era teamă! 


— Nu tocmai, Alteță, zise Aretinul sculându-se. 
Mărturisesc totuşi că viaţa de tabără şi de război nu prea 
mă ademeneşte. 

— Astfel dar, dacă ţi-aş propune să te înapoiezi la loan de 
Medicis, ai simţi, fără îndoială, o oarecare scârbă? 

— Da, Alteță, dacă trebuie să părăsesc de-a pururea 
această fermecătoare cetate artistică, cu poeţi şi boieri 
mari, care se numeşte Veneţia; nu, dacă-i vorba numai de o 
misiune temporară. În cazul acesta aş socoti ca o mare 
cinste să devin ambasadorul dogelui Foscari pe lângă Ioan 
de Medicis. 

Dogele aruncă o privire lui Bembo, care răspunse printr- 
un semn al capului. Se gândi câteva clipe apoi reîncepu: 

— În definitiv, de ce ai venit la Veneţia? 

— Societatea, Alteță, societatea strălucită şi lustruită. 

— Asta-i tot? 

— Şi bogăţia! Răspunse Aretinul. 

— Pot să-ţi ajut în această parte a programului, zise dogele 
care părea că nu auzise decât acest cuvânt. 

— Partea cea mai interesantă, zise atunci Bembo 
amestecându-se pentru întâia oară în convorbire. Daţi-mi 
voie, Alteță să vă spun ceea ce prietenul meu, Petru Aretin, 
din modestie n-a putut spune el însuşi. Că nu este numai 
poetul a cărui faimă a răzbit până aici şi pe care aţi dorit să- 
| vedeţi mai de aproape. Este de asemenea un gânditor 
delicat, capabil să priceapă totul dintr-o jumătate de 
cuvânt, în stare să transmită întocmai o gândire, fără să mai 
fie nevoie de acele scrisori ce se pot rătăci. În sfârşit, are 
arta de a convinge şi vorbi fiecăruia după temperamentul 
său. 

— Ştiu! Zise dogele aprobând cu capul. Aşa că nu aş sta la 
îndoială să-i dau o dovadă de încredere, pe care n-aş fi voit 
să ţi-o dau decât dumitale, dragă Bembo, dacă n-ai fi reţinut 
la Veneţia de griji importante. 

— Alteță, zise Aretinul cu acel aer de obraznică 
sinceritate, care era una din puterile sale, socotiţi-mă 


numai ca pe o scrisoare ce călătoreşte, dar o scrisoare 
inteligentă şi pe care nimeni n-o poate deschide. Ceea ce-mi 
veţi spune, se va întipări mai bine decât pe hârtie şi vă 
promit, că scrisoarea va sosi la adresă. 

— Nu mai este vorba acum, spuse dogele zâmbind, decât 
să ştiu preţul transportului. 

— Alteță, spuse atunci Bembo, Aretinul este prea poet 
pentru a se nelinişti de aceste mizerii; el cunoaşte tot preţul 
glorioasei însărcinări ce i-o încredinţaţi şi cinstea de a o 
duce la bun sfârşit îi ajunge. Banul e o nimica toată pentru 
dânsul. 

— Daţi-mi voie, cardinale! Exclamă Petru Aretin foarte 
neliniştit. 

— El nu caută decât gloria, continuă Bembo netulburat. 

— Totuşi trebuie să trăiesc, ce dracu! Izbucni Aretinul scos 
din fire. Nu spun că gloria n-o fi un lucru bun, dar ea este 
încă şi mai drăgălaşă, când se poate plăti! 

— Dar, reluă Bembo, dacă ilustrul Aretin nu se gândeşte 
deloc la trebuinţele materiale ale vieţii, a trebuit să mă 
gândesc eu pentru el, eu care sunt prietenul său. Deci m- 
am gândit că două mii de taleri n-ar fi prea mult, spre a-l 
despăgubi în timpul misiunii sale, şi că o aceeaşi sumă i-ar 
putea fi numărată la înapoiere, drept despăgubire. 

Dogele aprobă cu un semn al capului, luă o foaie de hârtie, 
scrise pe ea câteva cuvinte şi o întinse lui Aretin zicând: 

— Iată un bon de două mii cinci sute taleri; la înapoiere vi 
se va înmâna încă un asemenea bon. 

— Ah! Alteță, exclamă Aretinul bucuros foarte, o astfel de 
dărnicie este vrednică de dumneavoastră şi de mine. Nimic 
alta decât un sonet bogat cizelat şi fără pată ar putea 
încadra recunoştinţă mea. 

— O să am o mare plăcere să-l citesc, spuse cu seriozitate 
dogele. Acum ascultaţi-mă! 

Foscari se sculă şi făcu vreo câţiva paşi prin cameră, 
gândindu-se. Şovăia oare acum să-şi încredinţeze gândirea 
lui Aretinului? Îl privea pieziş, şi fără îndoială că acest chip 


de lup înfometat, acest cap inteligent, viclean, îi insuflă mai 
multă încredere decât o înfăţişare de prieten devotat. 

— Ai să te duci să-l găseşti pe loan de Medicis, spuse el 
fără veste. 'Le vei sili cât mai mult. 

— Voi călători noapte şi zi. 

— Bine. Ce puteri are în jurul lui Marele Diavol? 

— Cam vreo cincisprezece mii de arcaşi şi archebuzieri, 
patru mii de călăreţi bine înarmaţi cu pistoale şi spade, mai 
bine de zece tunuri. 

Chipul lui Foscari se lumină de un zâmbet. 

— Bun! Zise el. Îi vei spune următoarele, din partea 
dogelui Veneţiei, Foscari. Îşi osteneşte zadarnic geniul său 
războinic în întreprinderi de slabă valoare. Îi ofer alianţa 
mea, îi pun la îndemână douăzeci de mii de ostaşi, ceea ce-i 
va îndoi armata. Spune-i că, cu aceste puteri vom putea 
atunci. 

Şovăi. 

— Cu astfel de puteri, alteţă, zise Aretinul, sunteţi stăpânul 
Italiei. Aşa este? Trebuie să mai adaug că Rovigo, Mantova, 
Cremona, Florenţa în luptă una împotriva alteia, nu sunt în 
stare să se împotrivească unei serioase ciocniri? 

— Eşti de o rară inteligenţă, maestre Aretin. Da, spune-i 
asta. Şi încă şi asta: că eu, Foscari, mă simt ruşinat că 
principii Italiei de sus se sfâşie între dânşii; că este dureros 
de trist să vezi rodnica vale a râului pe necontenit pustiită, 
şi fluviile rostogolind valuri înroşite de sângele omenesc; că 
am făurit un vis. Ai înţeles întreaga mea gândire, Bembo; ai 
s-o înţelegi şi dumneata, Aretin! 

— Va fi în siguranţă în inima mea, ca şi gândirea lui 
Dumnezeu într-un altar! 

— Ei bine, acest vis mare, uriaş, vrednic de un mare 
căpitan ca Medicis, vrednic să-mi tulbure nopţile fără de 
somn, dacă se înfăptuieşte, înseamnă să fac din Italia de sus 
un singur. 

EI se opri. 


— Un singur regat! Exclamă Aretinul cu un accent de 
entuziasm. Ah! Alteță, această gândire dacă se îndeplineşte, 
va zgudui lumea. 

— Veneţia, reluă Foscari, este cheia Italiei. Fără Veneţia nu 
se poate nimic. Cu ea se poate încerca totul. Sunt obosit să 
tot pun galioanele noastre în serviciul regilor străini. De aici 
înainte trebuie să luptăm pentru noi înşine. Regină a 
mărilor, Veneţia poate şi trebuie să ajungă regină a Italiei şi 
să smulgă Romei străvechea ei stăpânire. Ce-i Roma? 
Trecutul! Un trecut strălucitor ce se stinge în beznele 
amurgului. Ce este Veneţia? Viitorul! Prin ea luptele 
lăuntrice pot înceta. Prin ea Italia de sus dintru-întâi, apoi 
Italia întreagă se poate ridica în faţa suveranilor străini şi 
să exclame: aveam până aici poezia şi artele, am acum şi 
puterea. Să-şi caute atunci francezii, germanii, prada pe 
aiurea. Italia se apără şi îşi este de ajuns ei. lată visul meu! 

— Vis sublim, Alteță! Vis care ar fi de ajuns întregii Italii! 

— Da, dar sunt prinții! Pentru a zămisli un atare vis, ar 
trebui o gândire ca a mea. Pentru a o înfăptui, ca s-o pot 
duce la bun sfârşit, eu am prevăzut totul, şi mă priveşte 
cum; dar pentru ca să răstorn piedica, adică pe prinți, 
trebuie un războinic; acesta va fi rolul lui loan de Medicis. 

— Şi ce va trebui să-i făgăduiesc, alteţă? 

— Împărţirea după victorie. El stăpân la Roma, eu la 
Veneţia; el la miazăzi, mie miază-noapte, şi între noi 
amândoi papa. 

Foscari tăcu gânditor. Apoi reîncepu: 

— Acum, maestre Aretin; iată planul în liniile lui mari, 
amănuntele le vom vedea mai târziu. Mai întâi trebuie ştiut 
dacă Marele Diavol este omul, care să primească alianţa ce 
i-o propun. Este vorba de a-l iscodi cu îndemânare, de a nu-i 
descoperi decât puţin câte puţin planul ce l-am alcătuit, şi 
să ne retragem, fără a-i fi spus prea multe dacă simţi 
împotrivire. 

— Alteță, zise Aretinul, răspund de succes. Îl cunosc pe 
loan de Medicis. Am împărţit cu el ospitalitatea cortului său. 


Am avut partea mea de plăceri. Mi-a destăinuit grijile lui. 
Ştiu cum cugetă el şi de asemeni ştiu întortochelile pe unde 
se ajunge la adevărata-i gândire. De altfel este un suflet 
simplu, o minte prea puţin încâlcită. Nu are decât o patimă: 
războiul. Deoarece o să-i ofer să se războiască îndoindu-şi 
mulţimea ce-o târăşte după sine pe câmpurile de luptă, 
pricina este câştigată. 

— Pleacă deci cât mai curând, maestre. Şi gândeşte-te că 
duci cu dumneata tot norocul Italiei. 

— Al tău şi al meu! Se gândi Aretinul ploconindu-se până 
jos. 

El ieşi însoţit de Bembo. 

— Ei bine! Exclamă acesta, când fură afară din palat, ce 
zici tu de întâmplarea asta. 

— Pe toţi dracii! Spun că o atare taină, preţuieşte mai mult 
decât cinci mii de taleri! 

— Răbdare! Răbdare! Nu eşti decât la început. 

— Cred şi eu, jur pe mitra sfântului Petru, patronul meu! 

Capitolul XXVIII Peştera Neagră. 

Bembo se înapoia la palatul său. Nu dădu nici o atenţie 
unor indivizi, doi la număr, prost îmbrăcaţi, care îl urmăriră 
până la palatul ducal şi care îl însoţiră atunci până la uşa 
lui. Erau cei doi lazzaroni pe care îi zărise pe terestra 
palatului. Un ins îmbrăcat ca barcagiu, îi întâlni atunci şi se 
sfătui o clipă cu dânşii. 

— Ei bine? Întrebă el. 

— A ieşit spre a se duce la palatul ducal. 

— Singur? 

— Însoţit de fabricantul de poveşti. S-a înapoiat singur. 

— Să nu-l pierdeţi din ochi, şi astă-seară, la ora nouă, nu 
uitaţi semnalul. Barca? 

— Este odgonită în faţa palatului curtezanei. 

Luntraşul făcu un gest de mulţumire şi se îndepărtă. 

Ziua trecu pentru Bembo fără incidente. Orele se scurseră 
cu o încetineală ce-l deznădăjduia. Mintea i se încorda spre 
o singură gândire: Bianca. Veni şi seara. La ora opt Bembo 


se îmbrăcă cu un veşmânt pe jumătate ostăşesc, pe 
jumătate civil. Îşi vâri un pistol la cingătoare şi se asigură că 
era înarmat. Îşi aşeză un pumnal cu lama puternică în 
mânerul său, şi astfel înarmat, ieşi din palat înfăşurându-se 
cu o manta. 

Când sosi în faţa palatului Imperiei, încă nu era ora opt şi 
jumătate. Era aproape lumină. Bembo sări într-o gondolă şi- 
i spuse luntraşului: 

— Du-mă unde vei vrea şi fii aici pe la nouă. 

— Bine, stăpâne, exclamă luntraşul. 

La sunetul acestei voci Bembo tresări şi privi cu luare- 
aminte pe luntraşul care vâslea cu acea trândăvie şi 
mlădiere atât de speciale dibacilor marinari ai Veneţiei. 

Liniştit, fără îndoială, se culcă în fundul cortului, legănat 
de mişcările molatice ale bărcii. Capul îi era o flacără. 
Fremăta de nerăbdare. În sfârşit, nemaistăpânindu-se, 
după o trecere de douăzeci de minute, dădu această 
poruncă. 

— Du-mă de unde m-ai luat. 

Când gondola trase la mal, suna ora nouă. Se înnoptase. 
Zgomotele oraşului se stingeau unul după altul. Cheiurile se 
goleau. 

— În sfârşit! Şopti Bembo. 

Plăti luntraşului, care-şi legă în tihnă barca, sări jos şi 
dispăru. 

— Pentru ce, se gândi Bembo, dorit-a omul acesta să fiu 
aici de la ora nouă? Cum îmi voi petrece cele două ore ce 
mă despart de clipa aceea? 

Pe la nouă jumătate, curtezana Imperia se sfâtuia cu 
secretarul lui Aretin. Acesta o atrase spre fereastra ce da 
spre canal. 

— Vedeţi! Spuse el arătându-i o umbră ce umbla încoace şi 
încolo pe chei. 

— Este el! Şopti curtezana înfiorându-se. 

— Da, el! El, care se învârteşte în preajma fiicei voastre în 
toate serile şi pândeşte clipa nimerită. 


— O! Mi-ai făgăduit s-o scapi pe biata fiică a mea. 

— Da! Dacă mai e vreme! 

— Ce vrei să zici? Exclamă Imperia chinuită. 

— Credeţi că el este omul care să depene desăvârşita 
dragoste la lumina stelelor? Nu, nu! El meditează, îşi 
pregăteşte crima, îşi ia măsurile. Poate că peste două, trei 
zile va fi prea târziu! Dar de mâine înainte voi lucra. 

— Scapă-mi fata, şopti Imperia împreunându-şi mâinile. 

— V-o repet, doamnă, de mâine chiar fiica voastră va fi 
izbăvită. 

Accentua în chip ciudat acest cuvânt, apoi adăugă: 

— Sper că nu este prea târziu! Cu un om ca, cardinalul, 
trebuie să te aştepţi mereu la loviturile cele mai 
neprevăzute. 

Sună ora zece. Secretarul Aretinului îşi luă rămas bun de 
la Imperia. Peste zece minute după aceea, sub baldachinul 
unei gondole mari, Roland îşi îmbrăcă iar haina de luntraş, 
pe care o îmbrăcase pentru ca să-l plimbe pe Bembo. 

Făcu atunci ocolul palatului Imperiei. Totul era pustiu. 

Luminile ferestrelor palatului se stinseră. Pe chei Bembo 
neliniştit, tulburat, era sprijinit de o piatră de odgonit şi 
părea ca o statuie; aştepta. 

În palat, după plecarea aceluia ce se numea meşterul 
Paolo, Imperia se înapoiase o clipă la fereastra ce da spre 
chei. 

— E mereu acolo! Şopti ea. 

Şi văzând pe cardinal nemişcat în umbră, ca o fiară 
carnivoră la pândă, o groază se iscă în ea. Imperia se 
simţea redusă la neputinţă. Cui i-ar fi putut cere ajutor şi 
ocrotire împotriva lui Bembo? 

Lui Foscari? Lui Altieri? Dar erau şi ei complici, şi Bembo i- 
ar fi făcut să tremure, cum o făcea şi pe dânsa să tremure. 
Luă o lumânare şi se îndreptă spre partea palatului pe care 
o locuia Bianca. 

Apartamentul fetei era deplin izolat. O singură uşă 
comunica cu restul casei şi cheia acestei uşi Imperia o avea 


totdeauna la dânsa. În această ascunzătoare nu erau în 
jurul Biancăi decât trei femei tinere, dintre care două erau 
slujnice şi una îndeplinea slujba ce se numeşte astăzi 
„domnişoară de companie”. Imperia intrând cu lumânarea 
în mână, închise în urma ei uşa cu cheia. I se părea că în 
fiece clipă putea să răsară înaintea ei Bembo amenințând, 
cerându-şi prada. În apartamentul fetei, se linişti. Uşa era 
solidă şi altă comunicaţie cu exteriorul, afară de ferestrele 
înalte, nu mai era niciuna. 

Deschise o a doua uşă şi intră în odaia Biancăi. Fata nu era 
culcată; făcea muzică cu tovarăşa ei. Zărind-o pe mama sa, 
alergă spre dânsa. Imperia o strânse cu drag în braţele 
sale. 

— Nu ţi-i teamă că oboseşti veghind aşa târziu, mica mea 
Bianca? 

— Aşteptam vizita dumitale ca în toate serile, mamă. 

— Aşadar nu-ţi mai este necaz pe mine? Nu mai eşti deci 
tristă? 

— Se poate oare să te urăsc, să-mi fie mult timp necaz pe 
dumneata, mamă? Ah! Dacă ai vrea să mă asculţi, ce repede 
am pleca de aici! 

Fruntea Imperiei se posomori. 

— Da, da. Gângăvi ea, în curând copila mea! 

În acel moment fereastra scrâşni, geamurile zburară în 
ţăndări, doi bărbaţi săriră în odaie, apoi alţi doi şi încă alţii. 
Imperia cu un țipăt de spaimă, o apucase pe fiica sa în braţe 
şi sări urlând spre uşă, strigând numele servitorilor pe care 
îi chema în ajutor, dar se opri cuprinsă de groază: uşa era 
încuiată pe dinafară. Atunci se întoarse furioasă, cu un 
pumnal în mână. Dar în aceeaşi clipă fu înşfăcată de două 
braţe puternice, legată fedeleş şi i se puse căluş la gură. 

— Ajutor, mamă, ajutor! Ţipa Bianca. 

Atunci trecu pe dinaintea ochilor curtezanei o 
înspăimântătoare nălucire. 

Nişte oameni mascaţi, nişte diavoli, o luau pe fiica sa. 
Aruncau pe capul ei o eşarfă, pe care i-o înnodară la gură, 


apoi o ridicau şi se îndreptau cu ea spre fereastra spartă. 
Imperia gemu înăbuşit şi leşină. Când îşi reveni în fire, după 
trecerea a câteva clipe, văzu pe servitoarele fetei sale, care 
o dezlegaseră şi se îmbulzeau în jurul ei. Năluca se făcuse 
nevăzută. Îngrozitoarea scenă nu durase decât vreo câteva 
clipe. 

— Fata mea! Fata mea! Urlă Imperia. 

Sări spre fereastră, văzu scara pe care se urcaseră 
răpitorii, cobori şi ea până jos, mugind, îngrozitoare la 
vedere. Alergă ca o smintită în jurul palatului ei. Servitorii 
săi treziţi din somn, alergau acum cu torţe. 

Nimic! Totul dispăruse. Imperia îşi întinse pumnii încleştaţi 
spre cer. Un blestem ţâşni de pe buzele-i înspumate. Apoi 
cu un înspăimântător accent de ură, strigă: 

— Bembo! 

Şi se prăbuşi fără viaţă. În josul scării Roland, ducând în 
braţele sale pe Bianca înnebunită de groază, şopti: 

— Nu te teme de nimic, copila mea. [i-am făgăduit să te 
scap: te izbăvesc acum. 

Bianca recunoscu vocea duioasă şi mângâioasă ce-i 
vorbea. 

— Şi mama. 

Acesta fu primul țipăt al acestei fermecătoare copile, care 
în acest moment de chin, abia liniştită de cuvintele lui 
Roland, uita de dânsa. 

Roland tresări. 

— Să ai încredere în mine, se mulţumi el a-i spune. Nu-ţi 
fie teamă de nimic, nici pentru mama dumitale, nici pentru 
dumneata. 

Lăsase jos fata, o luase de braţ şi sprijinind-o, o ducea cu 
el. Bianca, în prada simţămintelor de tulburare ce-i 
frământau tânăru-i suflet neprihănit, urma pe acest 
necunoscut cu o nemărginită încredere. 

O urcă într-o gondolă şi o aşeză sub cort. 

— La revedere, în curând! Zise el. 

— O! Nu mă părăsiţi! Se rugă ea împreunându-şi mâinile. 


— Trebuie, zise Roland, dar ne vom revedea în curând. În 
aşteptare, te încredinţez acestui om, pe care-l vezi aici. Al 
încredere în el ca şi în mine însumi, mai multă decât în 
mine. Cum ai avea în tatăl dumitale. 

— Tatăl meu! Şopti Bianca. 

Şi la licărirea unui felinar ce lumina cortul, privirea ei se 
aţinti asupra unui uriaş, care o privea cu nişte ochi extaziaţi 
şi ai cărui obraji tremurau de emoție. În acea clipă gondola 
porni repede la drum. Roland sărise într-altă barcă alături. 
La un semn al lui, acesta barcă începu să alunece pe urmele 
gondolei ce-o ducea pe Bianca. Cheiurile erau pustii: 
tovarăşii lui Roland se pierduseră în noapte. La cotitura 
canalului Roland auzi puternice ţipete de deznădejde, apoi 
un nume urlat de o nebună: numele lui Bembo. 

Un zâmbet înfricoşător apăru pe buzele lui şi ochii săi 
priviră în fundul bărcii la un ins, care era întins acolo, legat, 
încătuşat. 

Omul acesta îşi auzise numele şi se înfiora de groază. Era 
într-adevăr Bembo! 

— Ai auzit? Zise Roland. Este Imperia care te blestemă. 
Este mama care-şi caută copila, pe care i-o răpeşti. Vai şi 
amar de dumneata dacă te vei mai afla vreodată în faţa ei! 

Bembo scăpă o scurtă mormăială, care era poate o 
tânguire, sau poate o ameninţare. 

Roland nu mai spunea nimic. 

Barca aluneca grăbită şi în tăcere. În curând ajunse în 
portul Lido şi merse de acostă lângă un caic mare, care 
ridicase ancora şi ale cărui pânze începeau a se întinde în 
bătaia vântului şi întunecimea nopţi. 

Peste cinci minute Roland, Bembo, Bianca şi Scalabrino 
erau pe bord. 

— Tu ai să te înapoiezi la Veneţia, zise Roland lui 
Scalabrino. 'Te vei duce să-l găseşti pe Petru Aretin, şi-i vei 
spune, că orice s-ar întâmpla să mă aştepte trei zile. 

Scalabrino aruncă o ultimă privire spre Bianca, şi 
coborând în barca lui, se îndepărtă. 


Bembo fusese aruncat, legat fedeleş cum era, într-un fel 
de colibă. 

Închisese ochii şi nu mai da nici un semn de viaţă. Părea 
leşinat. De fapt se gândea adânc. 

Roland conduse pe Bianca în odăiţa stăpânului caicului, 
unde se făcuse o improvizată aşezare. 

— Copila mea, zise el luând-o de mână, a trebuit să 
întrebuinţez acest mijloc silnic, pentru ca să te smulg 
marelui pericol ce te ameninţă. Acest pericol este acum 
îndepărtat. 

— Omul pe care l-am întâlnit? Întrebă cu sfială Bianca. 

— Îi scapi. Omul acesta este atotputernic şi trebuia să te 
pun la adăpost de atingerile lui, să te fac să ieşi din Veneţia, 
fără să ştie cineva în lumea asta ce ţi s-a întâmplat. 

— Nici chiar mama mea? 

— Nici chiar mama dumitale! Zise Roland cu tărie. Ochii 
tinerei fete se umplură de lacrimi. Nu pricepea ceea ce-i 
spunea dânsul, dar avea nelămuritul simţământ că, mama 
sa n-ar fi putut-o scăpa, cum făcea acest necunoscut a cărui 
fiecare cuvânt, fiecare gest, o linişteau. 

Roland ieşi făcând un semn prietenesc Biancăi. 

Începu să se plimbe cu nelinişte pe puntea corăbiei, care 
în acea clipă străbătea cu toate pânzele îngusta trecătoare 
Lido şi se îndrepta spre miază-noapte. 

— Aşadar, se gândi Roland, copila asta o adoră pe mama 
ei! Am eu oare dreptul, eu, ca pentru a lovi în Imperia, s-o 
fac pe micuță să sufere? Am dreptul de a despărţi pe fată 
de mamă, fiindcă mama fu criminală? Şi pentru ca s-o fac 
pe aceasta din urmă să plângă, trebuie ca şi cealaltă să 
plângă? 

Se duse de se aşeză la proră, cu braţele încrucişate, cu 
fruntea arzătoare, în bătaia vântului ce adia peste valurile 
Adriaticii, în ceţurile ce-l biciuiau fremătând. 

— Le-a fost milă de mine?! Continuă el într-un urlet de 
revoltă. Când m-au luat, când m-au smuls vieţii, spre a mă 
băga într-un mormânt; când a vrut să mă facă să plâng, s-a 


tulburat Imperia să ştie dacă alţii plângeau? S-au întrebat 
toţi, dacă lovindu-mă, nu loveau în acelaşi timp în tatăl şi 
mama mea? 

Adăugă mai înăbuşit: 

— Nu vorbesc de cealaltă! Deoarece ea s-a mângâiat! Un 
hohot de plâns îi sfâşie gâtul şi atunci se întoarse repede 
spre Veneţia. Dar focurile îndepărtate ale oraşului 
dispăruseră. Nu se mai vedea nici chiar linia coastei ce se 
pierdea în întunecimile nopţii. 

Roland îşi reîncepu plimbarea. 

Şi fără îndoială, în această minte mai tulburată decât 
talazurile ce se ridicau de sub prora corăbiei, mai adâncă şi 
mai întunecoasă decât adâncimile mării, se făcu încetul cu 
încetul lumină, căci Roland se potoli treptat. 

În clipa când zorile începeau a albi orizontul, stăpânul 
caicului se apropie de dânsul şi-l întrebă: 

— Trebuie să dau semnalul, stăpâne? 

Roland făcu un semn. 

O clipă după aceea o flacără neagră pluti la marele catarg, 
stăpânul vasului se aşeză înainte şi trase în aer trei focuri 
de puşcă. Coasta joasă se vedea clar. După câteva clipe, se 
văzu pe această coastă, un uşor nor de fum, apoi slabul 
zgomot al unei detunături ajunse până la caic. Acest semnal 
se repetă încă de două ori, la intervale de timp egale. 

— Putem debarca! Zise stăpânul vasului, care strigă 
câteva porunci marinarilor săi. 

Caicul apucă atunci de-a dreptul spre coastă. Peste o 
jumătate de oră mai târziu ancora fu aruncată şi pânzele 
strânse. 

— Va trebui să vă aştept aici? Întrebă stăpânul vasului pe 
Roland. 

— Nu! 'Te vei înapoia la Veneţia, fără să mă mai aştepţi. 

Luntrea fu coborâtă în apă. Bembo, mereu ferecat, fu 
coborât în ea. Era prăpădit la faţă, dar îşi ţinea cu 
îndărătnicie ochii închişi. 1 se scoase căluşul, pentru ca să 
poată respira. Luntrea ajunse repede la uscat. Acolo 


aştepta o trăsură închisă. Bembo fu aruncat în ea şi trăsura 
se îndepărtă în goana mare a celor doi cai ai săi. 

Atunci luntrea se întoarse la bordul corăbiei şi fu rândul 
Biancăi să fie depusă pe uscat. 

Roland se aşeză lângă dânsa. O a doua trăsură, asta 
descoperită, aştepta. Roland şi tânăra fată se urcară în ea. 
Trăsura porni repede şi ajunse pe la nouă dimineaţa într-un 
orăşel. Aici se opri în faţa unei case singuratice dintr-o 
mahala, apoi porni fără să mai aştepte, fără îndoială, 
surugiul primise porunci de mai înainte. 

Această casă era aceea unde Roland îi aşezase pe tatăl lui 
şi pe Juana. 

Aici stătu aproape două ore. Când ieşi de acolo, era 
singur; de aici înainte erau două femei în jurul bătrânului 
Candiano orb şi nebun, adică două devotate. 

Roland, călare, porni pe calea Trevisei, apoi a Nervesei. 
Ajunse la strâmtorile Piavei. Din loc în loc, zărea printre 
tufe de copăcei sălbatici, când un păstor de capre care-şi 
păzea liniştit caprele, când un ţăran cumsecade, care parcă 
ar fi căutat ciuperci la poalele copacilor. Schimba atunci un 
semn cu umilul păstor sau cu ţăranul şi acesta sculându-se, 
arăta patul unui pistol. 

Descălecă în sfârşit în faţa Peşterii-Negre, unde pătrunse 
imediat. La intrarea ei veghea un ţăran înarmat cu o durdă. 

— A sosit omul? Îl întrebă Roland. 

— Da, stăpâne. 

— L-au pus în sala ce i-am hotărât-o eu? 

— Da, stăpâne. 

— Nimic nou prin împrejurimi? 

— Sandrigo a mai venit să dea târcoale pe aici. Dar iar ne- 
a scăpat. 

Roland trecu şi se afundă în adâncurile peşterii. 

Vădit lucru, fuseseră făcute aici considerabile lucrări. 
Peştera, pe care o săpase ajungea sub munte, era 
transformată. 


Roland o luă de-a lungul tindei, cobori o scară şi se opri în 
sfârşit în faţa unei uşi solide. Acolo veghea iar un bărbat, 
care lumina calea cu un felinar agăţat de zid. 

— Căpitanii sunt aici? Întrebă Roland. 

Omul răspunse în tăcere printr-un semn afirmativ cu 
capul. 

— Bine, spune-le să vină. 

Omul se îndepărtă. Roland luă felinarul cu o mână, se 
asigură cu cealaltă că pumnalul era în teaca lui, apoi 
deschise larg uşa, în faţa căreia se oprise şi intră. 

În sala în care se afla, era un fel de temniţă, unde 
pătrundea aerul printr-un horn ce se deschidea în susul 
zidului şi ieşea afară din peşteră. 

Roland examina cu luare-aminte temniţa şi zâmbi cum 
zâmbea el câteodată, adică cum puteau zâmbi afurisiţii lui 
Dante. 

— E perfect, şopti el, uşa de aici, ca şi cea de acolo, are 
aceleaşi zăvoare! O! Nu mi-a fost greu să le reconstruiesc! 
Peste cincizeci de ani le voi revedea aşa cum le-am văzut, 
aşa cum le-am sfâşiat cu unghiile şi cu degetele mele 
însângerate. Şi iată ferestruia, hrana. Pâinea neagră şi 
ulciorul de apă. lată şi patul de piatră, lespezile, zidurile! 
Totul e bine aici! 

Se înfioră în faţa acestei evocări a anilor săi petrecuţi în 
puţurile Veneţiei. 

Într-adevăr această sală a Peşterii Negre, această temniţă 
aproape fără aer şi cu totul lipsită de lumină, era 
reconstituirea exactă a temniţei ce-o locuise el atâta amar 
de vreme! 

În acest timp şase inşi intraseră în temniţă. Roland agăţă 
felinarul şi se întoarse spre dânşii. Ei îl salutară cu 
seriozitate adâncă. 

— Aduceţi prizonierul! Zise Roland. 

Peste câteva clipe după aceea intrară doi inşi, care târau 
pe un altreilea de braţe. Îl aşezară pe scaunul de piatră. 
Prizonierul vânăt la faţă, cu sudoarea ceasului morţii pe 


frunte, privea în juru-i cu acea înfricoşare a unei spaime 
grozave, care dilată globii ochilor. 

Mai întâi nu văzu nimic. 

Apoi când ochii i se obişnuiră cu întunecimea, zări la 
lucirea felinarului pe oamenii aceia în picioare, gravi, 
nemişcaţi, a căror siluetă se contura, ale căror feţe i se păru 
că ies încetişor din întuneric. 

— Ce vreţi de la mine? Mormăi el cu o voce răguşită şi 
gâfâitoare. 

— Ai s-o ştii numaidecât, Bembo! Spuse o voce. 

— Secretarul Aretinului. Şopti Bembo îngrozit. Ah! Ştiam 
eu bine că omul ăsta va fi pacostea mea! 

Şi maşinal îşi înălţă ochii către acela ce-i vorbise şi care, 
înaintând un pas, se aşezase în aşa fel, ca lumina felinarului 
să-i lumineze faţă. 

Bembo dădu un chiot de groază şi începu să tremure din 
toate fibrele făpturii sale. Căută să se ridice, dar îi erau 
picioarele legate şi căzu gâfâind pe patul de piatră 
bâlbâind: 

— EI! EI! 

— Dezlegaţi-l, zise Roland. 

Funiile de la picioare şi de la mâini fură dezlegate. Bembo, 
îndată ce fu liber în mişcările sale, se refugie într-un ungher 
al temniţei. 

— Mă recunoşti, Bembo?! Zise Roland cu un fel de 
mâhnire. 

— Roland Candiano! 

Acesta fu ţipătul sau mai degrabă geamătul înăbuşit ce 
ţâşni de pe buzele umflate ale lui Bembo. Căzu greoi în 
genunchi, şi cu o mişcare instinctivă întinse braţele rugător. 

— Da, zise Roland, văd că mă recunoşti acum! 

— Îndurare! Bâlbâi Bembo. 

— "Te recunoşti deci vinovat? 

— Da! Da. Am fost vinovat! Am fost criminal. Dar 
dumneata, dumneata care mă iubeai, dumneata care erai 
întruchiparea mărinimiei, ai să mă ierţi! 


— Vom vedea! Zise Roland cu o voce răguşită. 

Amintirile pe care i le trezise Bembo stârneau în el o 
furioasă mânie. Făcu o sforţare, se stăpâni şi se întoarse 
spre căpeteniile cetelor şi zise: 

— Tovarăşi buni, v-am adunat ca să fiţi judecătorii şi 
martorii hotărârilor pe care le voi lua faţă de omul acesta. 
Trăiţi cu toţii în afara societăţii. Luptaţi fără ură împotriva 
celor ce au bogății, pentru că vă e dragă neatârnarea mai 
mult decât viaţa. Omul acesta a luptat, împins de ură, 
pentru a robi pe alţi inşi. Fie spus lucrul acesta, pentru a 
stabili că sunteţi inimi destul de nobile şi minţi de-ajuns de 
mărinimoase, pentru a înţelege în câteva cuvinte ceea ce 
vreau să fac. 

Potolit acum, Roland Candiano vorbea cu un fel de măreție 
paşnică. 

Căpeteniile ascultau cu luare-aminte. 

Cuvintele ce le rostise el nu li se păruseră stranii. Le 
auzeau totuşi pentru întâia oară, dar ideile ce le exprimau, 
le erau obişnuite. 

La cuvântul „neatârnare” ei se înfiorară şi ochii lor 
scânteiară. 

Erau căpitani de cete! 

Cutreierau munţii şi văile; prinseseră numeroşi boieri şi cu 
armele în mâini atacaseră multe fortărețe. Trăiau în 
neştiinţa legilor ce dominau peste oraşe şi provincii; nu 
ştiau ce-i religia, dreptatea, poliţia, dările, deosebirile de 
clase. Dar, fireşte erau drepţi şi bunătatea lor sălbatică, 
sădită în sufletele lor primitive, ca un mirt sălbatic şi 
puternic, le arăta fără îndoială ceea ce trebuia să facă: Fas 
et nefas. 

Vom spune deci că înţeleseseră dintr-o dată cuvintele lui 
Roland Candiano şi le aprobară cu un semn făcut cu capul. 
Candiano tăcuse anume parcă, spre a lăsa căpitanilor săi 
timpul să-şi lumineze gândurile cu această lumină nouă ce-o 
revărsa el în ei. Reîncepu: 


— Unul dintre ai voştri, un om de mare bunătate a inimii, 
un viteaz de temut pentru societatea duşmană, milostiv 
pentru slabi, neînduplecat şi fără milă faţă de cei răi, în 
sfârşit aşa cum trebuia, spre a i se face faima de hoţ 
sălbatic, tovarăşul vostru Scalabrino, veni într-o zi la 
Veneţia. El avu încredere în cuvintele fiinţei ce-o vedeţi aici 
de faţă! A plătit cu şase ani de chinuri grele această 
slăbiciune. 

Bembo scăpă un slab geamăt. 

— Pe vremea aceea, reîncepu Roland, l-am cunoscut pe 
Bembo. Eu eram bogat şi puternic. Îl vedeam sărac, 
dezmoştenit. Mi-l făcui prieten. 

Căutai să sădesc în inima lui speranţa în viaţă şi fericirea. 
Fu tovarăşul plăcerilor mele şi confident al bucuriilor mele. 

Îl alesesem pe dânsul pentru că niciunul nu-l voia de 
prieten. Trăia ca un lepădat de oameni. Din ziua când l-am 
cunoscut şi am avut milă de dânsul, am trăit ca oamenii. 
lată cum m-a răsplătit: prin el, tatăl meu a înnebunit, după 
ce a suferit chinul orbirii; datorită lui mama a murit de 
disperare; din cauza urii lui am stat şase ani într-un 
mormânt; din cauza lui m-a părăsit logodnica; prin el din 
fericit, cum eram, am devenit atât de nenorocit, încât abia 
cutez a privi în faţă nenorocirea mea. Am ieşit din iadul 
meu. Am ştiut prin dovezi anumite rolul acestui om. L-am 
prins în momentul când era gata să săvârşească o nouă 
fărădelege, să sfărâme o altă viaţă. Ce trebuie să-i fac? 

— Îndurare! Milă! Gemu Bembo. 

— Să moară! Spuse unul dintre şefi. Ceilalţi aprobară. 

— Să moară, da, reîncepu Roland. Dar să moară chinuit 
cum sunt eu. Să moară suferind ceea ce am suferit şi eu, 
plângând şi rugându-se în aceeaşi temniţă, unde a făcut să 
cobor eu. Să moară ştiind că fata fără de prihană, pe care a 
cutezat s-o iubească, nu va fi niciodată a lui! 

Roland făcu un pas. 

— Bembo, îţi dăruiesc viaţa, aşa cum mi s-a dăruit 
odinioară şi mie. Bembo, te osândesc să trăieşti veşnic în 


această temniţă, aşa cum ai făcut tu să fiu eu osândit a trăi 
o veşnicie în puțuri. 

— Dar e nedrept! Urlă Bembo. Nu am fost singurul! 

Roland se îngălbeni. 

— Ai răbdare, Bembo, adăugă el. Complicii tăi Foscari, 
Altieri şi Dandalo îşi vor primi pedeapsa la rândul lor. 

— Îndurare! Se tânguia cardinalul. Milă! Lasă-mă să sper! 

La un semn al lui Roland, căpitanii de bande ieşiră. El mai 
aruncă o ultimă privire asupra lui Bembo, care se 
rostogolea pe jos, strivindu-şi fruntea, apoi ieşi şi el şi 
închise greaua uşă. 

Bembo se văzu singur, într-o întunecime adâncă. 

Atunci, îşi aminti pe neaşteptate ziua când coborâse în 
temniţa lui Roland. Reconstitui cu o neînduplecată precizie 
acea groaznică bucurie ce-o simţise, văzând pe nenorocitul 
înlănţuit de deznădejdea lui, ca pe Prometeu de stânca sa. 

Un urlet ţâşni din gătlejul lui umflat, se aruncă asupra uşii, 
pe care începu s-o zgârie cu unghiile, apoi căzu de-a buşilea 
leşinat. 


SFÂRŞIT