Marco Malvaldi — Masura omului

MARCO 
MALVALDI 


A 
DI 
(0/77 


MARCO MALVALDI 


MĂSURA OMULUI 


Original: La misura dell'uomo 
[The Measure of a Man] (2018) 


Traducere din limba italiană de: 
BEATRICE CRISTINA BACIU 


virtual-project.eu 


Personajele 


Atelierul 


Leonardo di ser Piero da Vinci: pictor, sculptor, arhitect, 
inginer la curte, foarte obișnuit cu contemplaţia. Pe scurt, om de 
geniu. 


Gian Giacomo Caprotti, cunoscut drept Salai: ucenic în 
atelierul lui Leonardo, student favorit, hoţ, mincinos, 
încăpățânat, lacom. Dar are și defecte. 


Marco d'Oggiono, Zanino da Ferrara, Giulio neamţul: alți 
studenţi ai geniului Leonardo da Vinci. 


Rambaldo Chiti: fost student al lui Leonardo și, din păcate 
pentru el, fost... multe alte lucruri. 


Caterina: mama iubitoare a lui Leonardo, conceput când ea și 
notarul ser Piero da Vinci erau încă tineri și neexperimentați. O 
femeie plină de resurse, cu prea multă grijă pentru fiul său și la 
fel de multă sinceritate. 


Curtea 


Ludovic Maurul: duce de Bari și seniorul orașului Milano, un 
metru și nouăzeci de gabarit machiavelic, fiul nelegitim al lui 
Francesco Sforza. Nu îi este clar dacă e mai bine să domnești 
sau să ţi-o tragi, dar ambele activităţi îi plac la fel de mult. 


Francesco Sforza: mort de-a binelea în urmă cu peste 27 de 
ani, dar omniprezentul tată al lui Ludovic Maurul. In onoarea lui, 
trebuie realizat un cal gigantic de bronz. 


Giacomo Trotti: ambasador, ochii și urechile ducelui de 
Ferrara, Ercole | d'Este. Nu tocmai tânăr, interpret abil al vieţii 
de la curte. Cam spion, cred, dar pentru asta este plătit de fapt. 


Beatrice d'Este: fiica ducelui de Ferrara și soţia lui Ludovic 
Maurul, cu forme generoase și zestre pe măsură, naivă, dar nu 
până într-acolo încât să nu remarce numeroasele foșnete de 
fuste pe coridoarele castelului. 


Ercole Maximilian: nou-născut, descendent al Maurului și al lui 
Beatrice. Are doi ani, dar este deja nobil. 


Teodora: doica micuțului Ercole Maximilian. 


Maximilian de Habsburg: vienez, împărat al Sfântului Imperiu 
Roman. Nu este la palat, dar e ca și cum ar fi. 


Bianca Maria Sforza: nepoata lui Ludovic Maurul, care va 
deveni soția lui Maximilian la următorul Crăciun. 


Lucrezia Crivelli: amanta în funcţie a lui Ludovic Maurul; va fi 
pictată de Leonardo în bine-cunoscutul tablou La Belle 
Ferronniere, dar să nu spuneţi nimănui! 


Galeazzo Sanseverino: conte de Caiazzo și de Voghera, ginere 
demn de încredere al lui Ludovic Maurul, om de acțiune și mână 
de fier. Dintre cei trei Galeazzo din roman, el este cel mai 
important. 


Bianca Giovanna Sforza: soţia acestuia, fiica naturală a lui 
Ludovic Maurul. 


Ambrogio Varese da Rosate: astrolog la curte, înzorzonat în 
tonuri de violet, expert în mișcarea stelelor, zelos generator de 
horoscoape. Se spune că important e să prezici un eveniment 
sau o anumită dată, dar niciodată pe ambele. 


Pietrobono da Ferrara: rivalul direct al lui Varese da Rosate. 
Bergonzio Botta: perceptorul ducelui de Milano. 


Marchesino Stanga: intendent la trezoreria curţii, casier, 
pacoste neoficială pentru buzunare. 


Bernardino da Corte: castelan. 


Remigio Trevanotti: vasal. 


Ascanio Maria Sforza Visconti: cardinal, fratele lui Ludovic 
Maurul. La acea vreme, nu exista o lege privind conflictul de 
interese. 


Gian Galeazzo Maria Sforza: ducele legitim de Milano, întrucât 
este fiul fratelui mai mare al lui Ludovic, Galeazzo Maria, 
asasinat cu câţiva ani înainte. După ce a încercat cu eleganţă să 
guverneze în locul său și a organizat la nunta lui Festa del 
Paradiso, încredinţându-i spectaculoasa scenografie chiar lui 
Leonardo, unchiul Ludovic a avut amabilitatea să îl închidă în 
Castelul Vigevano. 


Isabella d'Aragona: soția sa. Nu își face apariţia niciodată. Și e 
mai bine așa. 


Bona di Savoia: soţia lui Galeazzo Maria și mama lui Gian 
Galeazzo Maria Sforza, precum și regentul Ducatului Milano, 
până când Ludovic o va închide în turnul castelului care îi va lua 
numele. 


Cicco Simonetta: consilierul său de încredere și un om de stat 
inteligent, care va plăti cu capul (într-un sens nemetaforic) 
pentru loialitatea lui faţă de Bona. 


Catrozzo: bufon pitic la curte, cu un anumit nivel intelectual, 
poliglot. Vulgar, așa cum îi șade bine unui adevărat as al 
bufoneriilor și al glumelor. 


Palatul Carmagnola 


Cecilia Gallerani: femeie de mare cultură și fineţe, salvată de 
la viaţa monahală de Ludovic, devenind foarte tânăra sa 
favorită. Ulterior, după ce a aflat că a lăsat-o însărcinată, Maurul 
însuși a avut grijă să o mărite cu contele Carminati de Brambilla, 
zis și Bergamini. Ea este Dama cu hermină pe care și astăzi o 
putem admira la Cracovia. 


Cesare Sforza Visconti: fiu nelegitim al lui Ludovic Maurul și al 
Ceciliei. Nu are mulţi ani, doar doi, dar deţine deja câteva 
proprietăţi la soare. La naștere, tatăl s-a gândit să-i ofere cadou 
palatul Carmagnola, cel în care astăzi își are sediul Teatrul Mic 
din Milano. 


Tersilla: vesela și guraliva doamnă de companie a Ceciliei 
Gallerani. 


Corso: valetul Ceciliei Gallerani. 
Francezii 


Majestatea Sa Prea Creștină Carol al VIII-lea: rege al Franţei. 
Slab la trup și intelect, fără să fi participat vreodată la o bătălie, 
sporovăia mult despre război, despre invadarea Italiei și 
cucerirea Regatului Neapolelui. Vorba aceea: hai să ne 
înarmăm, dar duceţi-vă voi! 


Louis de Valois: duce de Orleans, vărul lui, viitor condotier! în 
campania de cucerire a Regatului Neapolelui, ce ţinea secrete 
pretenţiile asupra Ducatului de Milano (întrucât este descendent 
al Valentinei Visconti). 


Filip, duce de Commynes: legătura franceză pe pământurile 
Italiei și în cârdășie cu ducele de Orleans. 


Robinot și Mattenet: cel urât și cel frumos. Aghiotanți 
neexperimentați ai ducelui de Commynes, au de îndeplinit o 
misiune secretă la Milano. 


Perron de Basche: de origine din Orvieto, apoi ambasador al 
Majestății Sale Prea-Creștine Carol al VIll-lea și al ducelui de 
Orleans. 


Carlo Barbiano di Belgioioso: ambasador al lui Ludovic Maurul 
la curtea Franţei. 


1 Căpetenie de mercenari care se angaja în serviciul unui oraș, al unui principe sau al 
papei, în Italia (N.t.). 


Josquin des Prez: cântăreţ ducal în serviciul Maurului, un 
geniu al muzicii în carne și contrapunct. 


Negustorii 


Accerrito Portinari: reprezentant corpolent al Băncii de Medici, 
devorator de fripturi și de bani. 


Bencio Serristori: asociat al maestrului Accerrito, muncitor 
neobosit, dar nu în timpul sărbătorilor decretate. 


Antonio Missaglia: armurier prestigios, stilist al fierului și 
prieten al lui Leonardo. 


Giovanni Barraccio: negustor de lână. 
Clemente Vulzio, Candido Bertone, Riccetto Nannipieri și 


Ademaro Costante: negustori de lână, mătase, ace și alaun?, 
care au credite la Banca de Medici. 


Clericii 


Francesco Sansone da Brescia: ministru general al Ordinului 
Franciscan. 


Giuliano da Muggia: predicator franciscan. 

Diodato da Siena: stareţul iezuiţilor (adică al congregaţiei 
Sărmanilor lui Hristos din San Girolamo, care astăzi nu mai 
există), un păstor tenace al turmei sale. 

Gioacchino da Brenno: călugăr iezuit și predicator 


intransigent, care obişnuia să răcnească la mulțimi și să 
perturbe liniştea. 


? Nume dat sărurilor pe care le formează sulfatul de aluminiu cu diferiți alcalini (N.t.). 


Eligio da Varramista: iezuit și expert grafolog, întrucât este 
specialist în cambii? și scrisori de credit, fost bancher convertit 
la credință pe drumul spre Milano. 


Giuliano della Rovere?: cardinal, care încă nu a digerat bine 
alegerea ca Papă a rivalului Borgia, Alexandru al VI-lea. 


3 Act prin care cel ce semnează se obligă să plătească, necondiţionat, la un anumit 
termen și într-un anume loc, o sumă de bani (N.t.). 
Papa lulius al II-lea (N.t.). 


Talentul nimereste o țintă 
pe care nimeni nu o poate 
atinge. 

Geniul nimereste o țintă 
pe care nimeni nu o poate 
vedea. 


Arthur Schopenhauer 


Prolog 


Bărbatul se opri o clipă înainte să intre. 

Nu avea sens să se uite în jur ca să afle dacă a fost urmărit. 
Intrarea în castel se făcea printr-una dintre zonele vechi ale 
orașului Milano, de-a lungul unei străzi umede și întunecate, la 
care se putea ajunge numai traversând alte străzi umede și 
întunecate și, chiar dacă cineva l-ar fi urmărit, i-ar fi pierdut deja 
urma, în ciuda veșmintelor sale de un roz ţipător. 

De fapt, se temea să nu se piardă chiar el. | s-a întâmplat 
odată să nu se poată orienta în încâlceala aleilor din jurul 
castelului. Pe de-o parte din cauza lui, desigur, pentru că 
niciodată nu a avut un simţ al orientării extraordinar, pe de altă 
parte din cauza acelui oraș care a crescut atât de prost, fără un 
proiect, fără o formă, fără o viziune. Trebuia regândit de la cap 
la coadă. Organizat într-un mod diferit. Radical diferit. Așa cum 
nu se mai văzuse. Un oraș pe mai multe niveluri, de exemplu. 
De jos în sus, de la apă la cer. Un oraș care să fie exact opusul 
unei case, în care săracii stăteau sus și stăpânii la parter, ca în 
insulele romane descrise în cartea lui Vitruvius?. S-a gândit bine 
Francesco di Giorgio să o traducă din latină, realmente a 
meritat. Excelentă achiziţie acea carte! L-a costat o avere, dar 
cât de mult l-a inspirat... 

Bărbatul îmbrăcat în roz tresări, dându-și seama că s-a 
pierdut, dar numai în propriile gânduri. | se întâmpla adesea și 
era de departe cel mai bun moment al zilei pentru el. Dar acum 
nu era cazul să se abandoneze visării. Acum avea treabă. 

Calm, dar deloc relaxat, bărbatul bătu la poartă. Aproape 
imediat, un scârţăit îl făcu să înţeleagă că se va deschide și, în 
întunericul desăvârșit al străzii, vestibulul păru chiar luminos. 

Un singur cuvânt. 

— Intraţi! 

Și bărbatul intră, lăsând întunericul în urma lui. 


5 Autorul celebrului tratat de arhitectură De architectura (N.t.). 


Început 


Primul lucru care se putea observa în Sala de Consiliu era 
lumina slabă. 

Deși era doar jumătatea lunii octombrie, era frig la Milano și, 
chiar înainte ca acel castel să fie populat de seniorii care se 
întorceau de la Vigevano, servitorii protejaseră deja ferestrele 
cu pânză albă impregnată cu terebentină pentru a fi cât mai 
transparentă, dar și pentru a aduce înăuntru puţina lumină de 
afară, nelăsând, în schimb, să se vadă nimic din ceea ce se 
petrecea în încăperi. Pentru cei care locuiau în castel, aceea era 
Sala Scarlioni* - datorită picturilor alb-roșii de pe pereţi, care 
chiar așa se numeau -, dar pentru toți ceilalți, adică pentru 
majoritatea locuitorilor din Milano, aceea era sala în care se 
întrunea de obicei Consiliul secret. Șase persoane, acei șase 
oameni cei mai puternici din Milano, plus seniorul lor, cel mai 
puternic dintre toţi. 

— Castelan, să intre următorul! 

Bernardino da Corte, castelan la Porta Giovia, dădu din cap și 
trase spre el ușa grea de lemn, anunțând: 

— Excelenţa Sa, ministrul general al Ordinului Franciscan, 
Francesco Sansone da Brescia. 

Marțea și vinerea erau zilele rezervate audienţelor, când 
Ludovic Maurul, duce de Bari, și totuși seniorul orașului Milano, 
asculta și acorda atenţie oricui îi cerea să rezolve o problemă. 
Orice fel de problemă și oricare cetățean al orașului Milano, 
adică oricine plătea taxele impuse de el, cu excepţia celor care 
nu plăteau, prin amabilitatea Maurului însuși. lar milanezul care 
plătea taxe avea dreptul să fie ascultat, cu atât mai mult cu cât 
ele erau chiar foarte multe. 

Dar șeful Ordinului Franciscan nu era milanez și nici nu era un 
cetăţean oarecare. Gândind logic, nu ar fi avut dreptul să 
răpească nici măcar un minut din timpul preţios pe care Maurul 
îl acorda supușilor săi ascultând rugăminţile săracilor, în loc să- 
și impună voinţa în fața demnitarilor rebeli, armăsarilor sălbatici 
sau a umilelor servitoare. Pe de altă parte, conform bunului 


€ Galeazzo Maria Sforza le numea „scarlioni”- dungi (N.t.). 


simţ, a-i refuza audiența generalului Ordinului care se prezintă 
ca simplu cetățean ar fi fost o prostie, iar Ludovic Maurul, duce 
de Bari și senior al orașului, nu era deloc prost. 

— Ce onoare, spuse Maurul, așezat pe tronul său. Generalul 
Ordinului Franciscan, solicitând audienţă ca un simplu cetățean! 
Cărui fapt datorăm o vizită într-o manieră atât de modestă? 

— Eu sunt un umil franciscan, Senioria Voastră, răspunse 
Francesco Sansone, și nu sunt obișnuit cu onoruri și tot felul de 
excese. Pe de altă parte, chestiunea pe care intenţionez să o 
supun atenţiei Senioriei Voastre necesită atât de puţin timp, 
încât ar fi fost o aroganță din partea mea să solicit o audienţă 
privată. 

Bun venit în epoca Renașterii, unde fiecare frază este 
rotunjită și șlefuită ca o bijuterie, cântărind fiecare cuvânt și 
etalând apoi piatra prețioasă, dar nu pentru a demonstra cât de 
frumoasă este, ci pentru a arăta cât de important este 
purtătorul. Și unde semnificaţia oricărui discurs trebuie 
interpretată în funcţie de cine vorbește, de cine ascultă, de cine 
este în încăpere și de cine nu este, de numele vehiculate și, mai 
presus de toate, de cele care nu se pronunţă. 

Practic, Ludovic Maurul l-a întâmpinat pe călugăr fără să i se 
adreseze pe nume, ci cu titlul, apreciind că îl vizitează ca un 
umil cetăţean; ceea ce însemna că, pe acest călugăr, ca șef al 
franciscanilor, nu dădea doi bani, nici el, nici restul Consiliului. 
lar călugărul a răspuns că ar fi avut alte căi, mai oficiale, mai 
solemne și mai dure pentru a se impune atenției Maurului, 
neadresându-i-se cu duce, ci cu Senioria Voastră, reamintindu-i 
de fapt că, pentru cea mai mare parte a Italiei, Ludovic nu era 
decât un uzurpator. 

— Sunt încântat, Părinte, răspunse Maurul. Spuneți, atunci! Eu 
și Consiliul suntem gata să vă ascultăm. 

— Senioria Voastră... să-mi fie cu iertare, nu-l văd pe 
Eminenta Sa, Episcopul de Como. Sper că nu este bolnav. 

— Nici vorbă, Părinte! Recent am redus numărul de consilieri, 
considerând că 42 de persoane erau redundante pentru această 
funcţie, asta și pentru că doleantele și motivele pentru audienţe 
au scăzut considerabil în ultimul an. 

Bineînţeles, ar fi putut să sublinieze că, dacă 42 erau prea 
mulţi înainte, poate că acum șase sunt prea puţini, chiar fără să 
menţioneze că printre aceste șase persoane nu era niciun cleric, 


ceea ce cu greu putea fi doar o întâmplare. Părintele Sansone își 
drese din nou vocea. 

— Senioria Voastră, sunt aici la solicitarea Ordinului meu, 
pentru a vă cere să reconsideraţi cazul părintelui Giuliano da 
Muggia, care continuă să predice cu dispreț faţă de regulile 
Ordinului său și de conţinutul Sfintelor Scripturi. 

— Nu știu cum am putea face asta, răspunse Maurul, după ce 
aruncă o privire fiecăruia dintre membrii Consiliului. 

— Cu alte cuvinte, seniorul orașului Milano nu ar ști cum să 
reducă la tăcere un prăpădit de franciscan? 

Cu siguranță, nu trebuie să fii un exeget ca să înţelegi 
semnificaţia profund aluzivă a întrebării franciscanului și mai 
ales a folosirii condiţionalului. Și, dacă a înţeles cititorul, nu se 
mai pune problema să fi scăpat vreunui membru al Consiliului 
sau lui Ludovic Maurul. 

— Părintele Giuliano a fost deja arestat și judecat cu 
șaisprezece luni în urmă, chiar la iniţiativa voastră. Nefiind eu 
parohul unui ordin religios, am dispus ca procesul să fie 
reexaminat, lăsând mandat Excelenței Sale Arhiepiscopul 
Arcimboldi să prezideze. Știţi foarte bine care a fost rezultatul 
procesului. 

Părintele Sansone oftă adânc. 

Procesul-farsă împotriva lui Giuliano da Muggia a fost o 
capodoperă autentică a Maurului. Toţi martorii care, să vezi 
coincidenţă, erau laici și, tot coincidenţă, aparţineau curții lui 
Ludovic, lăudaseră cu entuziasm predicile călugărului și au 
minimalizat ori s-au prefăcut că nu-și amintesc atacurile 
împotriva Bisericii Romei. Lucru care, până la urmă, ar fi fost cel 
mai puţin relevant. 

Călugărul Giuliano nu se limita la a spune că acea curte 
romană era coruptă, decadentă și dezgustătoare; asta o făceau 
deja mulţi, inclusiv acel dominican cu vocea incriminatoare, 
Girolamo Savonarola, care avea reputaţia unui mâncător de 
rahat, profeţind moartea lui Lorenzo de Medici și alte dezastre 
care, fără doar și poate, au avut loc. 

Nu, călugărul Giuliano susținea că Biserica din capitala 
lombardă putea fi independentă de cea a Romei. La fel ca 
Savonarola, care viza obţinerea independenţei mănăstirilor; 
numai că acesta voia să-i convingă pe seniorii orașului Milano să 
se desprindă de Roma. Milano, orașul care începea în mod 


ostentativ să devină cea mai bogată provincie a peninsulei 
italiene, locul care atrăgea cei mai mari artiști și unde veneau 
cei mai buni medici și remarcabili matematicieni de la 
Universitatea din Pavia, pentru că erau plătiţi cu vârf și-ndesat. 

Acest lucru nu trebuia să se întâmple, în opinia părintelui 
Sansone și a unui influent coleg care stătea pe tronul Romei. De 
aceea încercase să-l ţină în frâu pe părintele Giuliano. Unele 
lucruri, cu cât sunt spuse mai puţin, cu atât e mai bine. Or, să ai 
un franciscan care trâmbiţează separarea Bisericii Ambroziene 
de cea Romană prin orice mijloace (buldozere excluse, la acea 
vreme nu existau) nu era tocmai cel mai bun lucru. 

Dar procesul instrumentat de Sansone a fost deturnat de 
Maur cu o abilitate cum numai în perioada Renașterii puteai 
întâlni. Poeţii de la curte au compus versete care au fost recitate 
în întregul oraș; peste tot, pe străzile din jurul Palatului Broletto 
și de-a lungul canalului Naviglio, se putea auzi sonetul lui 
Bellincioni - Oh, Milano cel foarte creștin - și sextina unui anume 
Giacomo Alfieri, faimos la acea vreme, dar pe bună dreptate 
uitat astăzi, care mulțumeau cerului pentru faptul că l-a trimis 
pe călugărul Giuliano la Milano. Ambii oribili, dar eficienţi. 
Maurul a intrat în grațiile cetățenilor înainte ca cei din Consiliu 
să se întrunească la curte, prinși între propria voință conștientă 
și cea bovină a poporului. 

— Știu bine că părintele Giuliano a fost achitat creștinește, 
spuse părintele Sansone după ce oftă iar adânc. Părintele 
Giuliano este un om de valoare, iar predicile sale sunt pline de 
fervoare. Multă fervoare și multă dragoste pentru turma sa. 
Părintele Giuliano este un om care știe să vorbească oamenilor, 
pentru că spune ceea ce ei vor să audă. 

Astfel, clericul îi reamintea într-un mod mizerabil lui Ludovic 
faptul că favoarea poporului are toane. Și, în acel moment, 
poporul nu mai era în totalitate de partea Maurului. 

Taxa pe sare și celelalte impozite recente nu fuseseră bine 
primite de oameni, iar popularitatea lui Ludovic nu mai era la fel 
de mare ca odinioară. Dacă ar fi existat sondaje, probabil 
Consiliul de marți dimineața ar fi început cu o ședință prealabilă 
pentru a analiza consensul și pentru a aborda așa cum se cuvine 
cazurile pe care le media Maurul. Dar, la vremea respectivă, 
statistica era departe de a se fi inventat, omul din clasa medie 


încă nu fusese descoperit, iar poporul își putea exprima voinţa 
doar prin ovaţii. Sau revoltându-se. 

— lar părintele Giuliano, care este un om extrem de 
inteligent, continuă părintele Sansone, cu greu poate fi redus la 
tăcere. Când predică în San Francesco Grande, umple biserica. 
Oamenii vin de departe să-l asculte și ies de acolo inspirați. 
Poate ar fi oportun... 

Ce ar fi fost oportun însă, părintele Sansone nu a reușit să 
spună, pentru că în acel moment Ludovic s-a ridicat de pe tron. 

Dacă am fi fost în Lodi, Ludovic Maurul ar fi fost înalt de 
aproximativ patru brațe din fabrică, plus o palmă; dacă, în 
schimb, am fi vrut să-l măsurăm în folosul orașului, Maurul ar fi 
avut în lungime puţin sub trei brațe de pânză milaneze!”. 
Conform sistemului metric zecimal, seniorul orașului Milano 
avea un metru nouăzeci, ceea ce, combinat cu privirea de 
gheață și veșmântul lung și solemn din brocart negru, inspira 
realmente teamă când Ludovic Maurul se ridica în picioare. 

Alene, Ludovic merse lângă franciscan, luându-l de cot cu 
blândețe. 

— Veniţi, Excelenţă, spuse cu voce suavă, dar conștient că 
vrea să intimideze. Vreau să vă arăt ceva. 

Și tot ţinându-l de cot, a traversat întreaga sală împreună cu 
clericul auster, dar extrem de înspăimântat, până au ajuns în 
faţa unei somptuoase hărţi a orașului, sub forma unei picturi 
murale. 

— Vedeţi, Excelenţă, Milano este o roată. 

Mâna Maurului trasă un cerc larg, arătând zidurile care 
protejau orașul, pentru ca apoi să oprească degetul în centrul 
hărţii, în apropierea Domului. 

— Milano este o roată, iar Biserica sa este butucul. Un butuc 
robust, sigur și foarte drept. Dar știți ce se întâmplă dacă 
această Biserică rămâne nemișcată? 

Degetul Maurului începu să traseze cercuri din ce în ce mai 
strânse, până se adună într-o spirală în jurul Domului și se opri 
acolo. 


7 Vechi unităţi de măsură. Braţul avea o lungime diferită, în funcţie de regiunile 
italiene, și se afla în uz înainte de adoptarea sistemului zecimal metric. Patru brațe 
din fabrică = aprox. 2,5 m; trei braţe de pânză = aprox. 2,02 m (Nit.). 


— Roata se poate învărti și iar învârti, și iar învârti, dar cine 
locuiește acolo... - Maurul ridică din umeri - nu va ajunge 
nicăieri. 

Apoi mâna dreaptă a Maurului se sprijini pe umărul 
franciscanului într-o manieră prietenoasă, dar apăsătoare. 

— Înțelegeţi, Excelenţă? 

xxx 

— înțeleg, înţeleg, domnule ambasador. Vă rog, nu vă 
torturați cu asta. Vă asigur că am văzut lucruri mai grave de- 
atât. 

— Eu nu pot decât să vă cer scuze pentru condiţiile mizerabile 
în care mă prezint, dar... 

Giacomo Trotti, ambasador la curtea familiei Sforza al lui 
Ercole | d'Este, duce de Ferrara, era de obicei unul dintre cei mai 
distinși și mai serioși oameni din Milano. Dar seriozitatea și 
distincția sunt adesea ajutate de o înfățișare adecvată, iar când 
ți se varsă în cap oala de noapte, aceste calități sunt 
compromise lamentabil. Din păcate, în timp ce se îndrepta către 
Palatul Carmagnola pentru obișnuita seară de muzică, care avea 
loc marțea în salonul Ceciliei Gallerani, bătrânul ambasador 
fusese ţintit precis de un bădăran care golise oala de noapte pe 
fereastră, fără să-și facă prea multe griji și fără să strige, așa 
cum se obișnuiește, „vineee!”, lucru pe care chiar și cei mai 
puţin educați îl fac pentru a evita accidentele lansatoarelor de 
rahat. 

— Domnule ambasador, nu vă mai faceţi griji! 

Cecilia Gallerani dădu din cap, iar una dintre domniţele care 
așteptau în celălalt capăt al salonului se apropie mergând cu 
graţie forțată. 

— Conduceţi-l pe domnul ambasador Trotti în camera de vest 
și oferiţi-i ajutorul de care are nevoie! Staţi liniștit, nu vom 
începe fără Domnia Voastră, domnule ambasador! 

— Nu știu cum să vă mulţumesc, contesă... 

— Grăbiţi-vă să vă schimbaţi pentru a ne bucura de compania 
Domniei Voastre, răspunse Gallerani zâmbind. Tersilla, ocupă-te, 
te rog! 

Și, tot zâmbind, dispăru în spatele unei uși pentru a da 
dispoziţie muzicienilor să mai aștepte puţin. Giacomo Trotti, 
ambasador de Ferrara, continuă să privească o clipă ușa în 
spatele căreia dispăruse Cecilia Gallerani. Și, ca de obicei, se 


declanșă automat comparaţia cu cea care teoretic era protejata 
și compatrioata sa. Comparaţie care, ca de obicei, se dovedi a fi 
neîndurătoare. 

Pe de o parte, eterica și delicata Cecilia Gallerani era la fel de 
frumoasă ca în portretul pe care i-l făcuse cu ani în urmă 
maestrul Leonardo, senină și în același timp austeră, răsucită pe 
jumătate ca și când ar fi vrut să observe sosirea amantului, 
adică a celui despre care se vorbea puţin mai devreme, Ludovic 
Maurul - îl aștepta mângâind hermina pe care o ţinea în brațe. 
Pe de altă parte, fetișcana aia rotunjoară și o adevărată pacoste 
care răspundea, din păcate, la numele de Beatrice d'Este și era 
cea de-a doua fiică adorată a seniorului său, Ercole. O fetișcană, 
tocmai, poate chiar suavă în comportament, dar cu siguranță 
crudă la suflet, pe care ambasadorul o numea în monologurile 
sale interioare Beatruce - o poreclă pe care aproape că nu 
îndrăznea să o gândească, darămite să o pronunţe! Tot restul 
lumii, în schimb, o adora: tatăl ei, sora ei, mama ei și mulţi alţii, 
dar printre ei nu se putea număra cu siguranţă și ambasadorul 
Giacomo Trotti. 

— Veniţi, Excelenţă, îi spuse tânăra Tersilla lui Trotti, 
arătându-i drumul, dar rămânând, cum poate fi de înțeles, la 
distanţă. Fiţi fără grijă, vom găsi cu siguranţă haine pe măsura 
Domniei Voastre! 

Beatrice era adorată de mulţi și, până cu ceva timp în urmă, 
chiar și de Maur, care căzuse pradă iubirii sincere și pasionale 
după ce ea îl sedusese printr-una dintre cele mai sigure și mai 
testate metode pe care femeile de orice nație și cultură o 
foloseau de milenii, aceea de a refuza să i se dăruiască, în ciuda 
faptului că cei doi erau căsătoriţi de luni bune. 

— Uitaţi aici, spuse fata, intrând într-o cameră și îndreptându- 
se cu pas sigur spre un cufăr din lateralul căruia ieșea un obiect 
straniu de lemn, asemănător unei cârme. Aici sunt hainele 
contelui. Soţul doamnei Cecilia este puţin mai scund decât 
Domnia Voastră, dar cred că vom găsi cu ușurință ceea ce ne 
trebuie. 

Cu toate acestea, Maurul aflase calea pentru a-și satisface 
dorinţele. Trotti observase că adesea, în timpul meselor de gală, 
adică în fiecare zi sau aproape în fiecare zi, Maurul dispărea de 
la banchet pentru a se întoarce o oră mai târziu, cu un zâmbet 
multumit. Doar câteva zile fuseseră necesare pentru a afla că, 


înainte ca Ludovic să se ridice de la masă, Gallerani venea la 
turnul Rocchetta, mereu la aceeași oră. Și uite așa, în timp ce 
rebela soţioară se bucura de carne prăjită, Ludovic Maurul se 
înfrupta cu carne proaspătă. 

— Luaţi asta, spuse tânăra, scoțând din cufăr o haină din 
brocart, strâmtă până și pentru un bărbat pe jumătatea lui 
Trotti, care oricum nu era un colos. Cred că o să vi se 
potrivească de minune. 

Apoi Gallerani a rămas însărcinată. lar Ludovic, care îi 
spusese odată lui Trotti că „femeile însărcinate îl dezgustă”, 
încetă din senin să o mai viziteze. În același timp, începuse să-și 
viziteze tânăra soție mai des noaptea, după ce cobora scara 
abruptă care separa cele două etaje, îmbrăcat doar într-o 
cămașă subțire de mătase pe care și-o putea scoate imediat. 
Lucruri pe care Trotti le aflase direct din gura Maurului, care îi 
descria foarte detaliat relaţia sa conjugală. 

Această lipsă de pudoare privind chestiunile personale nu are 
de ce să ne uimească. În epoca Renașterii, sexul între soţi nu 
era, cu siguranță, o chestiune privată, dacă unul dintre ei era un 
prinţ regent sau un moștenitor al tronului. Dacă ar putea fi 
întrebat Trotti, v-ar putea povesti cum și-a consumat Alfonso 
d'Este noaptea nunţii cu Anna Sforza, la Ferrara, în prezenţa lui 
Francesco Gonzaga, a ambasadorului aragonez Simonotto da 
Belpietro și a patru sau cinci curteni, care l-au dezbrăcat pe 
Alfonso și apoi l-au pus în pat lângă tânăra mireasă. Alfonso nu 
voia să-și consume noaptea nunții și continua să fugă din pat, 
intimidat poate de oamenii care se aflau în cameră sau poate și 
din cauza lipsei de experienţă sexuală, convins fiind că păsărica 
mușcă. Astfel că Gonzaga a trebuit să remedieze situaţia, 
băgând literalmente cu băţul sub așternuturi nobila progenitură, 
care nu a mai îndrăznit să iasă înainte să-și fi încheiat treaba. 

— Și iată și pantalonii Domniei Voastre, spuse Tersilla, 
scoțând din cufăr o pereche în nouă culori, model franțuzesc. 

O chestie la care nu te puteai uita. Până și Trotti, care nu prea 
ținea cont de modă, nu și-ar fi permis vreodată nici măcar să 
meargă lângă o persoană îmbrăcată astfel, iar astăzi chiar 
trebuia să se arate așa. 

Pe de altă parte, când un lucru e dezgustător, e dezgustător! 

La fel ca atunci când și Beatrice, tot vizitându-l noaptea pe 
Maur, a rămas însărcinată, iar Trotti a început imediat să-și facă 


griji. Era sigur că, în timp ce soţia lui începea să se umfle, 
seniorul orașului Milano n-ar fi atins-o nici cu degetul mic, cu 
mănuși cu tot, ci ar fi găsit un mod de a-și satisface dorinţele în 
altă parte. Și, de ce nu, din nou la Gallerani, care rămânea cea 
mai frumoasă femeie din Milano și pentru care Maurul nutrea o 
dragoste sinceră și trainică, așa cum spuneau mulți. Gallerani 
care, comparată cu Beatrice, era un diamant lângă o felie de 
salam. 

Trotti se uită cu tristețe la hainele care-i fuseseră alese. La 
Ferrara, ar fi preferat să rămână încuiat în casă decât să pună 
așa ceva pe el. Dar Milano nu era Ferrara. 

În Milano, bărbaţii se deplasau pe catâri, iar femeile bogate cu 
șaretele. Acestea din urmă păreau o încrucișare între un retablut 
și o trăsură siciliană, aurite și de prost gust, trase de două sau 
de patru iepe, și erau teroarea pietonilor. Poate părea ciudat, 
dar traficul în Milano era deja o problemă la sfârșitul secolului al 
XV-lea. 

Trotti știa că, prin ordinul expres al Maurului, existau puţine 
șarete cărora li se permitea accesul la Castello Giovio la orice 
oră din zi și din noapte. Și printre acestea era cea a Ceciliei 
Gallerani, care însă nu fusese văzută de mult timp la castel. Nu 
că ar fi însemnat ceva, pentru că Maurul putea foarte bine să 
părăsească Giovio pentru oricare dintre treburile sale și să 
meargă liniștit acasă la amantă, având în vedere că în acea 
perioadă soţul ei locuia în San Giovanni in Croce, lângă 
Cremona. 

Acesta era motivul vizitei lui Giacomo Trotti, ambasadorul lui 
Ercole, duce de Ferrara. Să o supravegheze pe Gallerani, pentru 
a vedea dacă vreo bijuterie nouă îi împodobea fruntea sau dacă 
etala vreo rochie din brocart cretat, dintre acelea tricotate cu 
aur, pe care doar Maurul i le putea dărui, așa cum se obișnuia, 
ca dovadă a iubirii. Faptul că astfel de daruri nu puteau veni de 
la soțul său, ei bine, asta nu se putea pune la îndoială. Contele 
Ludovic Carminati Bergamini, cu care Maurul o căsătorise pe 
Cecilia când o lăsase să plece de la Castello Sforzesco, era unul 
dintre cei mai zgârciţi bărbaţi, nu din Milano, ci din întregul 
Imperiu Roman. 


8 Panou vertical sculptat și pictat, așezat în spatele altarului în bisericile catolice și 
evanghelice (N.t.). 


— Mulţumesc, domniţă Tersilla, spuse Trotti pe un ton 
exagerat de politicos. Aveţi nevoie de o mână de ajutor pentru a 
închide cufărul? 

— Vă mulțumesc, Excelenţă, dar pot să-l închid singură. Așa 
cum l-am și deschis. Cu asta, vedeți? 

Și Tersilla, făcându-i cu ochiul, îi arătă bizara invenţie din 
lemn și metal încastrată între cufăr și capac, care avea în capăt 
un fel de cârmă. 

— A inventat-o maestrul Leonardo și ne-a dat-o nouă, mie și 
doamnei mele, spuse Tersilla, mândră ca și cum o inventase ea. 
Este o unealtă cu pârghie. Se învârte cârma așa, iar capacul se 
ridică și coboară, fără să ai nevoie să fii forțos. Acest obiect este 
extraordinar și nu aveţi idee cât de mult timp economisim. 
Maestrul Leonardo este un geniu, nu credeţi? 

— Fără îndoială, răspunse Giacomo Trotti, care măcar o dată 
într-o zi de diplomat avea ocazia să spună ceea ce gândea cu 
adevărat. Nu cred că există vreun lucru imposibil pentru 
maestrul Leonardo da Vinci. 

xxx 

— Dar nu este posibil! 

Bărbatul îmbrăcat în roz închise cufărul cu un gest de iritare. 
În spatele lui, cu un aer gânditor, o femeie de vreo 50 de ani, cu 
pielea măslinie, stătea cu mâinile în șold și îl privea. 

— Poate că le-ai lăsat la atelier, sus, în camera înaltă. 

— Imposibil! Îmi amintesc foarte bine că le-am pus aici, acum 
nicio lună. 

— A, păi atunci, dacă a trecut doar o lună... 

Bărbatul în roz scutură din cap, uitându-se la cufăr, ca și cum 
ar fi fost vina lui. Apoi își ridică ușor capul către femeie. Avea o 
privire ciudată și o frumuseţe remarcabilă, cu părul lung, blond, 
printre care se zăreau multe smocuri gri, în timp ce barba era 
practic intactă. Ochii, de obicei blânzi, erau umbriţi de acel gen 
de supărare pe care doar părinţii o pot provoca. 

— Caterina, nu fiți sarcastică, da? Sunt proiecte importante, 
nu mă plimb cu ele după mine degeaba. 

— Le-ar fi putut lua Salai? Chiar tu spuneai că ar fura orice, 
dacă nu e bătut în cuie de podea... 

Lovit de o inspiraţie bruscă, lucru care i se întâmpla des, 
bărbatul se răsuci și se duse în camera alăturată, continuând să 
vorbească. 


— Giacomo știe foarte bine că nu trebuie să se atingă de 
proiectele mele. Altminteri, întâi îl biciuiesc și apoi îl trimit la 
culcare flămând. 

În timp ce răvășea niște hârtii pe măsuţă, continuă să i se 
adreseze femeii: 

— Chiar, apropo de cină, Caterina, poate că un clapon întreg 
pentru trei persoane este prea mult. In seara asta, v-aș ruga să 
fiti mai moderată. Avem fasole și napi, cred că sunt de ajuns. 

— Da, pentru tine. Dincolo de faptul că puţină carne nu ţi-ar 
prinde rău. Ai slăbit de când am venit, în trei luni cred să fi 
pierdut vreo zece livre”. 

— Au trecut trei luni și parcă au fost zece ani, spuse bărbatul, 
continuând să caute. Plus că eu carnea animalelor moarte nu o 
mănânc și nu o voi mânca nici astăzi, nici mâine, niciodată! 
Ceea ce mă face să slăbesc este această porcărie de monument 
ecvestru și faptul că nu găsesc blestematele alea de foi, dracu' 
știe pe unde sunt... 

— Hârtiile nu au picioare, fiul meu. 

— Mamele, în schimb, uneori ar trebui să aibă, Caterina. Deci, 
de ce nu dispăreţi dracu’ și nu mă lăsaţi să caut liniștit? 

— Nu erai atât de vulgar când erai mic. Și nici așa de zgârcit. 

— Da’ de unde știți? Doar nu eraţi acolo! Cât despre 
zgârcenie, așa m-au făcut să devin. Nu mă plătesc de două luni. 
Daţi-mi voie! 

Bărbatul o îndepărtă pe mamă și se îndreptă spre coteţ, 
începând să scotocească prin cuibare. 

— Nu le-am folosit ca să curăț coteţul, spuse Caterina. 

— N-aș fi fost surprins să fi făcut-o, răspunse el, ridicându-se 
și aranjându-și centura. Ca și când nu aţi făcut niciodată... la 
stai! Mi-a venit o idee... 

Cu mâna dreaptă încă pe centură, duse stânga la guler și 
împinse în jos, trăgând din interiorul hainei un carneţel plin cu 
hârtii și hârtiuţe îndoite. Îl puse pe masă, îl deschise cu multă 
grijă și scoase două foi de pergament gălbui pe care se puteau 
vedea desene cu cai având în jurul lor cuvinte și diverse obiecte. 
Instinctiv, ridică ochii spre cer. 

— Le aveai la tine? întrebă Caterina chicotind. 


? Unitate de măsură echivalentă cu aproximativ 0,5 kg (N.t.). 


— Probabil că le-am pus acolo acum două zile, înainte să 
merg la castel, răspunse el, privindu-și mama ca și cum ar fi 
vrut să înţeleagă dacă era furioasă. 

— Îmi pare rău, Caterina. 

— Ai putea să-mi spui și mamă din când în când. 

— Îmi pare rău, mamă. Pierd atâtea lucruri, încât uneori... 

Sunetul sec al unor degete robuste bătând în ușă îl întrerupse. 
Caterina se întoarse, dar bărbatul păși ușor pe lângă ea și se 
duse să deschidă ușa. Nu că i-ar fi fost rușine de mama lui, nu! 
Sau, mă rog, poate un pic. Asta depindea și de cine era 
vizitatorul. Dar, așa de dimineaţă, vizitatorul putea fi unul 
singur. 

Bărbatul cu haina roz deschise ușa și văzu un om mic de 
statură și în vârstă, îmbrăcat în brocart negru și cu capul 
descoperit - pălăria o avea deja în mână, în semn de deferenţă. 
Un servitor, dintre aceia importanți. 

— Maestrul Leonardo da Vinci? întrebă bătrânul. 

— În slujba Domniei Voastre. 


Doi 


— Oh, maestre Leonardo, ce plăcere să vă văd! 

Din centrul amplei curţi cunoscute drept Piazza d'armi, 
Ludovic Maurul îi făcu semn lui Leonardo să se apropie. Alături 
de el, foarte slab și cu privirea amenințătoare, stătea 
perceptorul ducal, cavalerul Bergonzio Botta, cu un registru 
mare sub braţ, ca întotdeauna. 

— In slujba Senioriei Voastre, răspunse circumspect. 

Nu era niciodată ușor de înţeles motivul convocării din partea 
lui Ludovic. Putea fi entuziasmat, ca în ziua de după Festa del 
Paradiso, când îl copleșise pe Leonardo cu laude și elogii în fața 
întregii curți, sau putea fi exact invers. 

— Veniti, veniţi! spuse Ludovic cu un zâmbet senin. 

— Domnule perceptor, cred că vă strigă custodele. 

Nu era un mod prea elegant să inviţi perceptorul să plece în 
pas alergător, pentru că seniorul orașului Milano voia să discute 
cu Leonardo între patru ochi. Bergonzio Botta, după o reverență 
din care începu să se ridice în timp ce mergea deja cu spatele, 
se întoarse și se îndreptă spre Parohia Santo Spirito. Ludovic 
rămase tăcut, privind în jur, fără să se uite la Leonardo. Apoi, 
încet, se îndreptă spre sud, către ampla poartă, făcându-i semn 
lui Leonardo să-l urmeze. 

— Senioria  Voastră, păreţi foarte bucuros în această 
dimineaţă, se hazardă Leonardo, încercând să testeze starea de 
spirit a angajatorului său. 

— Chiar sunt, maestre Leonardo, sunt, zise Ludovic, 
continuând să zâmbească și mergând mai departe. Și știți de 
ce? 

— Sper ca Senioria Voastră să aibă bunăvoința să mă facă 
părtaș la motivele bucuriei sale. 

— Cu siguranţă nu este un secret, răspunse Maurul. Nu mai 
este un secret. Impăratul Maximilian de Habsburg ne va face 
onoarea de a se căsători cu iubita noastră nepoată, Bianca 
Maria, de Sfântul Crăciun. Descendenții familiei Sforza se alătură 
împăratului, maestre Leonardo. 


Asta era! De luni bune Ludovic încerca să-l forțeze pe 
Maximilian de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu Roman, să 
o ia de soţie pe Bianca Maria Sforza, lingușindu-l cu propuneri 
de prietenie și, mai presus de toate, cu o zestre colosală. Printre 
curteni se vorbea despre patru sute de mii de ducați, adică mai 
mult de jumătate din venitul anual al întregului ducat. Ca și cum 
actualul ministru al economiei i-ar promite mâna fiicei sale 
președintelui Statelor Unite folosind drept zestre o jumătate din 
veniturile fiscale ale peninsulei, care se calculează în miliarde. 

— O să plecăm cu parada nupţială la începutul lunii 
noiembrie, maestre Leonardo. Și cu siguranţă nu va fi dificil să 
organizăm plecarea miresei și să-i adunăm pe toţi cei dragi 
nouă, bucuriile noastre, descendenţii noștri, aici la castel, 
dimpotrivă, va fi chiar foarte ușor. Și știți de ce? 

Aoleu, aoleu! 

Ludovic Maurul primise o educație elevată chiar și pentru un 
nobil al acelor vremuri, dar fără a pune prea mare accent pe 
filosofia greacă. Cu toate acestea, părea să fi asimilat fără 
probleme majore tehnicile de dialog ale lui Socrate, care te 
ajutau să obţii de la interlocutor răspunsul dorit, strângându-l 
pur și simplu cu ușa. Când Maurul începe să te sărute pe gât - 
spuneau la curte -, fii atent, e pe cale să-ți ridice rochia pe la 
spate! 

— Senioria Voastră, nu știu. 

— Pentru că avem la dispoziţie această curte splendidă, spuse 
Ludovic, arătând cu un gest larg piaţeta, înconjurată de castel. 
Această splendidă curte atât de amplă și spațioasă. Și în faţă... 

Ludovic, ajuns deja la poartă, indică întinderea uriașa din faţa 
podului mobil. 

— Și în faţă, vedeţi o piaţă și mai mare, perfect nivelată, fără 
alte ornamente. Cu alte cuvinte, maestre Leonardo, complet 
liberă. 

Maurul își întoarse privirea dinspre piaţă, apoi și-o aţinti spre 
Leonardo. Gura încă îi zâmbea. Ochii, nu. 

Trecuseră patru ani de când Ludovic îi încredințase oficial lui 
Leonardo sarcina pe care acesta se lăudase că o poate realiza 
mai bine decât oricine altcineva. Și zece ani de când jurase că 
știa cum să o facă. 

Cu zece ani în urmă, Leonardo se prezentase la Ludovic 
Maurul cu o scrisoare lungă în care pretindea că poate să 


proiecteze bombarde, poduri și canale, să ridice castele 
indestructibile și, abia la sfârșitul scrisorii în discuţie, adăuga că 
știa să și picteze puţin. 

Acest lucrul era deja cunoscut, având în vedere că da Vinci 
fusese chemat la Milano în calitate de menestrel, cântând la o 
liră de argint, invenţie proprie. Dar o frază l-a impresionat în 
mod deosebit pe Ludovic Maurul: 

Pot realiza calul de bronz care va fi gloria nemuritoare și 
eterna onoare a fericitei memorii a tatălui vostru și a ilustrei 
Case Sforza. 

Această promisiune se transformase într-o slujbă la curte, 
datorită căreia Leonardo obținuse cazare, atelierul pe două etaje 
din curtea veche de lângă catedrala în care lucra, și, teoretic, un 
salariu substanţial. Dar, în timp, promisiunea luase forma unei 
lăudăroșenii, după părerea unora. Și printre aceștia era și 
Maurul. 

— De trei ani, maestre Leonardo, mă asiguraţi că ați reluat 
trup și suflet studiul monumentului în memoria tatălui meu, 
continuă Maurul, încă uitându-se la Leonardo. M-aţi asigurat de 
mai multe ori că monumentul urma să fie realizat, tocmai de 
aceea am eliberat și nivelat acest amplu spaţiu din faţa 
castelului, unde suntem acum. 

— Sunt încântat să vă anunţ, Senioria Voastră, că modelul de 
lut al calului este aproape gata și poate fi expus la sfârșitul 
săptămânii viitoare chiar în această piaţetă. 

— Modelul de lut? 

Ludovic ridică o sprânceană. 

— Vorbiti serios? 

— Modelul de lut în mărime naturală, Senioria Voastră. Șapte 
metri înălțime. Nu s-a mai văzut nici pe departe așa monument 
ecvestru, ca înălțime și grandoare. Eu cred că modelul va fi 
expus în mai puţin de zece zile. 

— Ah, dar asta este o veste bună! Superb! Fenomenal! Și, ia 
spuneţi-mi, aveţi de gând să-i aduceţi un omagiu etern nobilului 
meu tată printr-un monument de teracotă sau intenţionaţi să 
mergeţi mai departe și să-i oferiţi și o manta din bronz? Nu 
suntem în însorita Toscana a Domniei Voastre, maestre 
Leonardo. Știți, în nopţile de iarnă, aici, la Milano, cam îngheţi. 


19 Bombardă: mașină de război cu care, în Evul Mediu, se aruncau bolovani sau alte 
proiectile grele asupra fortificațiilor (N.t.). 


N-aș vrea ca nobilul meu tată să răcească, neavând o manta 
corespunzătoare din metal. 

Ludovic Maurul nu era prost și știa foarte bine că nu era ușor 
să toarne în bronz topit un obiect ce depășea șapte metri 
înălțime. Nu că ar fi avut idee de dificultăţile existente - atât 
tehnice, cât și inginerești -, ci pur și simplu știa cât este de greu 
să făurești obiecte din bronz care să fie ușoare și în același timp 
rezistente. Mai exact, Ludovic Maurul se gândea la tunuri. 
Tunurile pe care armata franceză știa să le construiască, iar el 
nu. 

— Mai întâi, Senioria Voastră, m-am gândit să torn metalul 
topit în matrița calului așezat invers, întins, cu picioarele în sus. 
Acest lucru m-ar ajuta să evit problema bulelor care se 
transformă în aer de prea multă căldură și se evaporă, țâșnind 
în sus pe suprafaţa bronzului, deoarece... 

— Mi se pare o idee minunată. Dacă înţeleg bine, vaporii de 
apă ar ieși pe la picioare. De ce nu o puneţi în practică? 

— Senioria Voastră a înţeles foarte bine. Din nefericire, 
frumosul oraș nu este rece și umed doar la suprafaţa solului, 
Senioria Voastră, ci și dedesubt. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că, săpând o groapă potrivită în care să intre calul nostru, 
vom da rapid de pânza freatică ce străbate orașul, Senioria 
Voastră. Caii în carne și oase pot înota, dar pentru un cal din 
bronz apa ar fi foarte dăunătoare. 

Maurul se uită la Leonardo cu o privire înghețată. Apoi, gura i 
se contractă, iar un moment mai târziu, seniorul orașului Milano 
îi zâmbi. 

— Leonardo, mă bazez pe Domnia Voastră și știți asta, spuse 
Maurul, privind către piaţă. Ţin cont de părerea Domniei Voastre 
ca inginer, ca pictor, ca maestru al uniformelor și al tradiţiilor și, 
nu în ultimul rând, vă apreciez glumele. 

— Senioria Voastră, sunteţi prea amabil... 

— O să mă gândesc la asta. Dacă nu aţi fi fost atât de bun, v- 
aș fi aruncat deja în stradă, zise Ludovic sec, în timp ce privea în 
sus către o arcadă a castelului din care ieșea un tânăr blond 
care, și de la distanţă, părea un tânăr frumos, bine făcut, dintre 
aceia despre care umbla vorba că i-ar plăcea maestrului 
Leonardo. 


— Ah, vine contele Galeazzo. Spuneţi-mi, cu povestea cealaltă 
cum merge? 

Ultimele cuvinte fuseră rostite de Ludovic pe un ton aproape 
șoptit. 

Și Leonardo îi răspunse tot murmurând: 

— Totul conform dispoziţiilor Senioriei Voastre. 

— Bine. Bine, spuse Ludovic, revenind la tonul normal. Zece 
zile, aţi spus, deci. O consider o promisiune, atunci. 

x kx * 

— Omagiile mele, Senioria Voastră! 

— Bun venit, Galeazzo! Ce face preaiubita mea Bianca? 

— Frumoasă ca pasărea Phoenix. Acum este aproape femeie, 
zise Galeazzo Sanseverino, strângând mâna socrului său printr- 
un gest mai vechi, care însemna: „Nu sunt înarmat. Momentan”. 

Nu că un astfel de gest ar fi fost necesar între cei doi. În 
timpul războiului dintre Milano și Veneția, Galeazzo Sanseverino 
a fost de partea Maurului și împotriva propriului său tată, 
Roberto, iar acestea sunt lucruri care nu se uită. Ludovic avea 
atâta încredere în Galeazzo, încât fusese de acord să i-o dea de 
soție pe prima sa fiică naturală, Bianca Giovanna, care tocmai 
împlinise unsprezece ani. Aluzia la „aproape femeie” nu 
însemna că Galeazzo ar fi fost un pedofil: la vremea aceea, la 
unsprezece ani erai considerat adult din multe puncte de 
vedere, inclusiv că puteai avea copii dacă natura permitea acest 
lucru. 

— Tu, în schimb, ești îngrijorat, Ludovic, continuă Galeazzo, 
trecând la „tu”, așa cum făcea mereu cu socrul său atunci când 
nu erau alte persoane prin apropiere. 

— Ca de obicei, Galeazzo. 

— Nu erai, înainte să te întâlnești cu maestrul Leonardo. 

Ludovic se uită la ginerele lui, care îl privea cu sinceritate. 

Galeazzo Sanseverino era una dintre acele persoane care 
părea să fi avut totul de la părinţi, cu excepția numelui. De 
frumos, era frumos și oricine putea să sesizeze acest lucru. 
Elegant și curajos, era opusul lui Ludovic, iar asta au putut 
constata toți milanezii prezenţi la căsătoria lui Ludovic cu 
Beatrice d'Este, când Galeazzo i-a aruncat din șa, înjunghiat sau 
vătămat pe toți adversarii, rupând douăsprezece din 
douăsprezece sulițe ale oponenților, cu o ușurință care se poate 
defini drept dezarmantă. 


Este adevărat că Galeazzo era inteligent și foarte cult, iar 
pentru a-ți da seama de asta era suficient să discuţi puţin cu el. 
Dar, mai presus de toate, Galeazzo Sanseverino era înzestrat cu 
abilităţi diplomatice neobișnuite: iar asta știau Maurul și alți 
câţiva. Era ginerele pe care orice tată îl visează pentru fiica sa, 
cu condiția să trăiască la sfârșitul secolului al XV-lea și să 
accepte un mic defect: ceea ce nu a moștenit de la părinţi, 
numele. Galeazzo era fiul unui condotier, iar anumite probleme 
din naștere sunt greu de remediat. 

Nu existau doi oameni în Milano care să se înțeleagă mai bine 
decât Galeazzo și Ludovic. Ambii se luptaseră pentru a câștiga 
un titlu pe care nu-l primiseră prin naștere, dar erau convinși că 
îl merită datorită abilităţilor lor. 

— Ai dreptate. Mi-e teamă, dragă Galeazzo, că nu voi vedea 
niciodată această blestemată statuie ecvestră. Dincolo de faptul 
că, din discursurile maestrului Leonardo, a dispărut orice 
menţiune despre tatăl meu. Vorbește mereu doar despre „cal”. 
Pare aproape nesemnificativ faptul că trebuie să-l aibă în spate 
pe Francesco Sforza. 

— Dacă ești îngrijorat pentru cavaler, poţi sta liniștit. Îţi 
amintești cum m-a pus maestrul Leonardo în șa? 

— Incă sunt uimit de modul în care ai reușit să te ţii în șa, 
spuse Ludovic, zâmbind. Cu șarpele ăla cu aripi care îţi ieșea din 
spatele coifului... 

Galeazzo zâmbi. Intrarea în scenă pentru turnir, cu armura de 
solzi din aur, fusese unul dintre momentele triumfătoare și 
absurde ale existentei sale. Și acel coif ce se transforma într-o 
reptilă cu aripi, cu o coadă care se desfăcea din partea din spate 
a calotei și trasa o volută largă în aer înainte să atingă crupa 
calului. Probabil doar el cântărea vreo sută de livre. 

— De fapt, aripile șarpelui se sprijineau pe șaua mea. Astfel, 
calul era cel care îmi ţinea capul. Totul stătea în echilibru. 
Leonardo este un maestru în astfel de lucruri. 

— O fi, spuse Ludovic, meditativ. Bine, fie! Cât privește 
cavalerul, vom sta liniștiți! Dar în ceea ce privește calul... 

— A petrecut luni în șir în grajdurile mele, studiind mult 
pursângele sicilian. L-a măsurat pe toate părțile. 

— Pe toate părțile? 

Ludovic chicoti. 


— Cunoscându-l pe maestrul Leonardo, îmi imaginez că la 
unele părți a zăbovit cu plăcere. 

— Ludovic, Leonardo știe ce face, zise Galeazzo serios. 

— Da, dar problema este că ceea ce nu știe nu face, răspunse 
Ludovic, întunecându-se iar la față. Nu mă îngrijorează că nu ar 
putea să sculpteze un cal frumos, ci mă îndoiesc că știe cum să-l 
toarne. Am aflat că a vorbit cu cei mai mari experți în artă, cu 
Sangallo și cu inginerul Francesco di Giorgio, și că ambii au avut 
rețineri. Vom avea nevoie de măiestria francezilor. Francezii, da. 
Ei sunt cei mai buni în arta turnătoriei. 

— Doar în asta, replică Galeazzo, circumspect, înțelegând că 
gândurile Maurului se îndreptau într-o direcție complet diferită. 

— Dar este mai mult decât suficient, Galeazzo, replică sec 
Maurul. 

Cei doi rămaseră tăcuţi, ca și când un perete de sticlă ar fi 
căzut între ei. Descriere absolut ipotetică, având în vedere că în 
acele vremuri nu era posibilă producerea unor astfel de pereţi, 
altminteri, cu siguranță nu ar fi astupat ferestrele cu cârpe 
îmbibate în terebentină. Dar, chiar dacă tăcerea îi separa, se 
gândeau la același lucru. 

Nu e suficient să ai la dispoziţie cavaleri talentaţi și curajoși 
precum Galeazzo Sanseverino sau suficient de beţi ca să se 
arunce în luptă complet inconștienţi, dacă ai în faţă o artilerie 
capabilă să-i transforme în confetti. Ca să nu mai spunem că 
Maurul nu-i avea nici măcar pe cavalerii iscusiți de mai sus. 

În Italia, cea a Municipiilor, acel puzzle înspăimântător de 
orașe, castele și cetăţi care își petreceau timpul războindu-se 
între ele, cetățenii și ţăranii rareori participau la bătălii, iar când 
o făceau, interpretau rolul victimei. Niciun oraș nu avea armate 
corespunzătoare, compuse din patrioţi gata să-și dea viața 
pentru pământul sacru pe care se născuseră. Războiul era 
încredințat trupelor de mercenari și căpitanilor lor, oameni 
precum englezul John Hawkwood, cunoscut sub numele de 
Giovanni Acuto, unul dintre așii războiului în numele altora. EIl 
chiar avea un monument ecvestru demn de isprăvile sale, înalt 
de peste șapte metri. Trebuie spus însă că lucrarea cunoscută 
sub numele de Monumentul Ecvestru al lui Giovanni Acuto este, 
de fapt, o frescă pictată de Paolo Uccello în Santa Maria del 
Fiore și nu depășește șapte metri. 


Când era întâmpinat spunându-i-se: „Pacea fie cu tine”, 
condotierul englez răspundea: „Sper că nu. Aș rămâne fără 
muncă”. Nu era cinism: era pur și simplu profesionalism. Aceste 
trupe și acești căpitani, care își făcuseră din război un stil de 
viață, nu voiau să moară în luptă; fiind de profesie soldaţi, și nu 
eroi, bătăliile și războaiele dintre Municipii se rezolvau adesea 
cu mai mult decât o dispută. Cea mai mare parte a violenţelor 
se abătea asupra locuitorilor orașului cucerit, care erau răpiți, 
sacrificați, agresaţi, fără să se poată opune. Evident, deceniile 
petrecute glumind între ei și răzbunându-se pe cei nevinovaţi 
duseseră la pierderea trupelor care traversau ltalia. 

Exact opusul armatei franceze, care, în primul rând, era 
compusă din francezi. Fără stradioţi!!, dalmaţi!? sau olandezi, 
fără mercenari de orice fel, ci manipulanţi robuști ai ferocilor 
compatrioți ai Maiestăţii Sale Prea Creștine, Carol al VIII-lea, cu 
care împărtășeau limba și intenţiile. În al doilea rând, în timp ce 
în Italia mercenarii se rafinaseră, iar copiii lor deveniseră în 
unele cazuri nobili sau diplomaţi, în Franţa la vremea aceea 
scara socială era defectă, iar soldaţii francezi erau și rămâneau 
soldaţi: oameni instruiți ca să ucidă supusul altcuiva, nu să-l 
care în spate la propriu. 

— Ar trebui să știm mai multe despre intenţiile francezilor, 
spuse Maurul, după o lungă pauză. Așteptăm de prea mult timp. 
x kx * 

— Bineînţeles că aştept de prea mult timp, se răsti omulețul 
în șosete și cămașă de noapte. Unde este micul dejun? 

— Mă duc imediat să întreb, Majestatea Voastră, spuse în 
grabă ducele de Commynes, mergând către ușă. 

— Ar fi și cazul, duce, răspunse Majestatea Sa, aruncând 
păturile și împreună cu ele și o femeie pe jumătate goală care 
arăta ca o prostituată. Tu îmbracă-te și dispari, trebuie să 
discutăm despre lucruri serioase aici! 

— Hei, Sire, ce naiba... răspunse femeia, dezvăluind astfel că 
avea și comportament de prostituată. 

— Bravo, bravo! Considerând că tu cu asta te ocupi, draga 
mea, te descurci chiar bine! 


11 Soldaţi în general albanezi, care formau unităţi militare de cavalerie ale Republicii 
Veneţia, Regatul Neapolelui și alte state ale Europei Centrale și de Sud din secolul al 
XV-lea până la mijlocul secolului al XVIII-le. (N.t.). 

12 Persoană originară sau locuitor din Dalmația - Croaţia de astăzi și o mică parte din 
Muntenegru (N.t.). 


Majestatea Sa Prea Creștină Carol al VIill-lea, începu să 
coboare din pat, nu fără dificultate, pentru că salteaua era la 
aproximativ optzeci de centimetri de sol, iar picioarele sale nici 
întinse nu ajungeau la șaizeci. 

— Întrucât acum trebuie să discutăm despre război, politică și 
alte lucruri pe care nu le-ai înțelege, îmbracă-te și pleacă! Sau 
poţi să pleci chiar așa, oricum nu ești genul pudic. Și, dacă tot 
pleci, vezi ce s-a întâmplat cu micul dejun. 

Și, cu un salt spastic, Majestatea Sa ateriză la sol. Prima 
problemă a Majestății Sale Prea Creștine Carol al VIll-lea era că 
avea maiestuozitatea doar în nume. „Cu siguranţă nu o deţine 
fizic”, se gândi celălalt nobil prezent, Louis de Valois, vărul său 
și duce de Orleans, uitându-se la acea neverosimilă colecție de 
oase și păr care încerca să pună pe el o manta de lână. Scund, 
cocoșat, cu un nas oribil și smocuri de barbă rebelă care erau 
singurul indiciu clar al unei oarecare masculinităţi, Carol al VIII- 
lea părea mai degrabă un scaun prost asamblat decât un rege. 

— Deci, domnilor, acum putem discuta, spuse Majestatea Sa, 
imediat după ce reuși să-și pună mantaua fără să se sufoce, 
ceea ce era cea mai periculoasă sarcină cu care se confruntase 
vreodată în viaţa lui. Duce, ce este cu fața asta? Parcă ați fi 
înghiţit o broască. 

— Majestate, consider că este recomandabil să nu menţionăm 
atât de deschis în faţa oricui faptul că vorbim despre război, 
spuse ducele de Orleans, după ce tuși. La urma urmei, 
oaspetele Majestății Voastre din această noapte este o 
prostituată și frecventează fel de fel de oameni. 

„Chiar și pe Senioria Voastră”, gândi ducele. 

— Da, da, aveţi dreptate, dar misiunea pentru care mă 
pregătesc este atât de glorioasă, încât abia aștept să încep. 

Cu un salt brutal, Majestatea Sa apucă o suliță care zăcea 
lângă pat și o îndreptă spre un dușman imaginar. 

— la gândiţi-vă puţin, duce. La ordinul meu, armata va 
traversa Alpii ca Hannibal și va intra în Italia. Toate regatele 
Italiei ne vor lăsa să trecem peste proprietățile lor, îngenunchind 
în fața noastră. Veneţia, Milano, Florența sunt gata să-l aplaude 
pe eliberatorul Regatului de Neapole și să ne ajute când vom 
intra pe teritoriul lui d'Aragona. Suntem pe punctul de a invada 
Regatul de Neapole fără luptă. 


„De fapt, este singurul mod în care poţi reuși”, gândi iarăși 
ducele de Orleans. 

Cea de-a doua problemă a Majestății Sale Prea Creștine Carol 
al VIII-lea era faptul că era un cretin, lucru de care cititorul și-a 
dat deja seama singur. Slab la trup și minte, cum l-a descris 
ambasadorul venețian Contarini, regele Franţei nu numai că nu 
luase parte în viaţa lui la o acțiune militară, dar nici nu avea 
idee despre ce înseamnă un război. Singura lui sursă de 
informaţii erau cărțile și poeziile cavalerești care vorbeau 
despre luptători, cuceriri, glorii și cornuri în care sunau cavaleri 
muribunzi, și citind toate acestea, s-a gândit că este și el un 
mare erou sortit să se avânte în lupte glorioase. Oricine ar fi 
avut chiar și o fărâmă de experienţă militară, precum ducele de 
Orleans, ar fi realizat cu ușurință că, într-o situaţie reală de 
război, atât în etapa de planificare, cât și în luptă, Majestatea Sa 
Prea Creștină ar fi fost cel mai bun aliat al adversarului. 

Dar Carol al VIll-lea, care nu avea experienţă, era convins, pe 
baza lecturilor sale, că, pentru a putea supune Italia voinţei sale, 
era suficient să decizi și să pleci; lucru care se întâmplă și astăzi 
multora, cu diferenţa că, în loc de poeme, suntem convinși de 
internet. 

— Ba mai mult! Am fi invadat deja Italia dacă am fi fost deja 
pe drum, continuă regele, fără să știe ce gânduri îi treceau prin 
cap ducelui. Ce mai așteptăm, Preasfinţite Părinte Arhiepiscop? 

Episcopul Briconnet di Saint-Malo, ridicând din sprâncene, se 
întreba de unde ar fi mai bine să înceapă. 

— În acest moment, Majestatea Voastră, principala problemă 
sunt tunurile. Sunt grele, și asta e bine în luptă. Dar nu este bine 
pentru trupele care trebuie să se deplaseze. Nu avem mijloacele 
de transport potrivite și oamenii care să traverseze Alpii. 

— În regulă. Atunci să le construim, răspunse regele, dând 
dovadă de o capacitate autentică de guvernare. 

— Am comandat maestrului Duplessis construirea lor. Ar fi 
nevoie de cel puţin 30.000 de ducați. 

— Și nu avem 30.000 de ducați? Să îi cerem împrumut de la 
aliatul nostru Ludovic, care ne-a garantat sprijin deplin. Atât 
teritorial, cât și financiar. Trimiteţi să fie adus ambasadorul 
Belgioioso, hai! Ah, era și timpul! Duce, ce s-a întâmplat cu 
micul meu dejun? 


— Majestatea  Voastră este servită, spuse ducele de 
Commynes, intrând în cameră urmat de câţiva servitori în livrea, 
care purtau tăvi cu pâine, fripturi și carafe. Sper că așteptarea 
nu a fost neplăcută pentru Majestatea Voastră. 

— Deloc, duce. Tocmai l-am convocat pe ambasadorul 
Belgioioso să-l rog să ne fie trimiși banii de care avem nevoie 
din partea seniorului său. Ne trebuie 30.000 de ducați. O nimica 
toată pentru Ludovic Maurul. Nu va fi nicio problemă, nu-i așa, 
Commynes? 

— Sper din toată inima că nu, Majestatea Voastră. Dar ar 
putea fi periculos să aveţi această convingere. Situaţia 
financiară a Maurului ar putea să nu fie atât de înfloritoare 
precum pare. 

Ducele de Commynes tuși și el. 

— Din estimările mele, Sire, ducatul de Milano ar putea să 
producă aproximativ 500.000 de ducați pe an. Dar Maurul, prin 
impozite, cere mult mai mult. Aproximativ 700.000, conform 
calculelor mele. 

Apoi, de Commynes intenţiona să-i explice lui Carol al VIII-lea 
că această presiune fiscală nu indica o casă ducală prosperă și 
că această situaţie nu putea să persiste. Dar Majestatea Sa Prea 
Creștină, cu atitudinea tipică a idiotului autentic, se decise că 
auzise suficient. 

_ — Bine, atunci. Dacă îi obţine, bravo lui! E bine și pentru noi. 
li voi da ordin imediat lui Carlo Barbiano di Belgioioso să 
înainteze cererea. Fiți amabil, Preasfinţite Părinte, daţi-mi tava 
aceea. 

x kx * 

— Duce, doar o vorbă... 

— Spuneți, duce. 

Ducele de Commynes, însoţit de omologul său de Orléans, îi 
puse o mână înmănușată pe umăr. Un gest de confidenţialitate 
pe care în fața regelui nu și l-ar fi permis niciodată, dar, ţinând 
cont de locul în care se aflau - grajdurile regale -, părea mai 
ușor de înţeles. 

— Trebuie să vorbesc cu Domnia Voastră. Este o problemă 
extrem de importantă. 

— Vă ascult, duce! Aici suntem în siguranță. 

— Am o îndoială. O obsesie care nu mă lasă să dorm de 
câteva nopţi, de când s-a întors ambasadorul Belgioioso. 


— Ambasadorul v-a spus că sunt probleme? Înțelesesem că 
totul era pregătit. 

— Nu, nu este nicio problemă, spuse de Commynes. 
Ambasadorul mi-a confirmat existenţa ligii în favoarea noastră și 
mi-a repetat că putem traversa teritoriul ducatului de Milano 
fără să ne temem de vreun pericol pentru armata noastră. Am 
primit și astăzi o scrisoare de la trimisul nostru în Italia, maestrul 
Perron de Basche, care îmi confirmă această intenţie. 

— Deci nu este nicio problemă. 

— Nicio problemă. Dar tocmai aceasta este problema. De ce 
Maurul ne îngăduie să-i traversăm liniștiți teritoriile? Avem o 
armată superioară, am putea să-l detronăm în orice moment. 

— Nu asta este intenţia. Obiectivele noastre și cele ale 
Maurului coincid: vrem să-l alungăm pe Aragona din Napoli. 

— Majestatea Sa vrea să-l alunge pe Aragona din Napoli ca 
să-i ia locul, continuă de Commynes, gânditor. Dar Majestatea 
Sa nu va conduce trupele. Duce, Domnia Voastră le veţi călăuzi, 
iar Maurul e sigur de asta. 

Ducele de Orleans se întoarse încetișor către ducele de 
Commynes. 

Nu era un secret pentru nimeni că Louis de Valois, duce de 
Orleans, ridicase pretenţii asupra ducatului de Milano în virtutea 
descendenţei sale, fiind nepotul Valentinei Visconti, rudă pe linie 
directă a adevăraţilor duci ai orașului Milano, cărora Sforza le 
furase titlul. Dacă ducele (d'Orléans), scuzaţi menţiunea, dar 
aici toți sunt duci (o zăpăceală!), ar fi fost liber să decidă ce vrea 
să facă, fără îndoială ar fi mărșăluit prin Milano în fruntea 
armatei pentru a elibera orașul de uzurpator și pentru a-și ocupa 
locul; cel ambrosian era un ducat foarte bogat, prosper și care 
ar fi ispitit pe oricine. 

Dar ducele de Orleans nu era liber să facă ce voia, trebuia să 
se supună regelui. Adică acelui imbecil mic și râios despre care 
se vorbea mai înainte și care nu ar fi fost capabil să cucerească 
nici măcar o latrină, ce să mai vorbim despre un regat! 

De ce Maurului nu îi era frică de această posibilitate? 

— Maurul ar avea toate motivele să se teamă de prezenţa 
noastră armată pe teritoriul său și totuși, în faţa evidenţei, nu se 
teme, spuse de Commynes. Eu mă tem că încrederea lui nu este 
determinată de diplomaţie și nici de finanțe. 

— Dar de ce, atunci? 


— În slujba lui, Ludovic are un om de geniu pe care îl cheamă 
Leonardo. Leonardo di ser Piero da Vinci. 

— Am auzit vorbindu-se despre el. Se pare că este un pictor 
excelent. 

De fapt, ducele de Orleans știa foarte bine cine era Leonardo. 
Îl cunoscuse. Dar a părea un pic mai neștiutor decât ești e 
fundamental pentru un diplomat. 

— Aţi auzit vorbindu-se despre el, dar eu i-am văzut creaţiile. 
Nu este doar un pictor, ci și un inginer și inventator al 
instrumentelor de război. Acum doi ani, l-am văzut pe Galeazzo 
Sanseverino luptându-se într-un duel cu armura lui de aur, al 
cărei coif, credeţi-mă, cântărea mai mult decât bărbatul care se 
afla înăuntru. Și totuși, se mișca de parcă ar fi fost un fulg. Mai 
multe persoane mi-au spus că în armură existau sisteme foarte 
complexe de troliuri și scripeţi pentru a multiplica puterea 
cavalerului. lar o persoană care a lucrat în atelierul lui Leonardo 
povestea despre bombarde care se mișcau ca ţestoasele și alte 
invenţii de genul acesta... 

— De ce vă este teamă, duce? 

Ducele de Commynes se uită direct în ochii colegului său de 
nobilime. 

— Se spune că maestrul Leonardo a făcut posibilă lupta 
armurii fără cavaler înăuntru. Oferind forță și impuls, cu arcuri 
mari în piept, care mișcă anumite mecanisme. Nu știu dacă e 
așa. Nu știu dacă este adevărat că el a dezvoltat și a proiectat 
arme și mai teribile, dar nu pot exclude asta. Dacă l-ați fi văzut 
în luptă pe Sanseverino, aţi fi înțeles. Nu se mișca omenește, 
avea ceva supranatural. Ar fi extrem de periculos să ne războim 
traversând teritoriul unui inamic ale cărui arme nu le 
cunoaștem. 

În timp ce de Commynes vorbea, mintea ducelui de Orl&ans 
începuse să funcţioneze ca o moară într-un râu ieșit din matcă. 

Adevărat, ar fi periculos să nu cunoști armele inamicului. Dar 
ar fi extrem de plăcut să poţi dispune de aceleași arme. Furtul 
unei arme era periculos și dificil, dar furtul unui proiect, mult 
mai puţin. 

lar Leonardo nu construia. Proiecta, calcula, măsura și, mai 
ales, desena cu o precizie și o claritate nemaivăzute. Ducele 
văzuse cu ochii lui desenele maestrului florentin și fusese 
fascinat. Construirea oricărei invenţii pe baza acelor desene ar fi 


fost mult mai ușoară decât furtul construcţiei în sine. Unul dintre 
acele desene sau toate. 

Nu exista nicio îndoială asupra faptului că Leonardo avea un 
carneţel secret. Toţi matematicienii și inginerii de atunci aveau 
așa ceva, era legitimaţia lor de acces și averea lor. Dacă ar fi 
dezvăluit ceea ce înțeleseseră singuri în anii de studiu, nu ar 
mai fi fost doar ei capabili să facă ceea ce făceau. 

Este problema cunoașterii științifice: toți o pot folosi în mod 
profitabil, odată ce o înțeleg. 

— Aveţi dreptate. Trebuie să ne informăm mai bine. Ce 
propunetți, duce de Commynes? 

— Doi dintre cei mai loiali oameni ai mei, Robinot și Mattenet, 
îl urmează pe Perron de Basche în Italia, răspunse de 
Commynes. Am putea să-i instruim să obțină informații. 

— Vă îndemn să faceţi asta. Și, duce... 

— Spuneţi! 

— Ar fi mai bine, pentru a nu compromite succesul acţiunii, să 
știm doar noi doi ce intenţionăm să facem. 

— Va trebui să-l informez obligatoriu pe Perron de Basche, 
altfel ar deveni suspicios. 

— Bine, informaţi-l, dar numai pe el! 


Trei 


— Foarte bună, realmente! Spuneţi ce vreţi, dar carnea, ca să 
o guști cu adevărat, e suficient să o pui pe foc. 

Cu mâna sa grăsuţă, Accerrito Portinari mimă o friptură: 

— Un minut pe o parte, un minut pe cealaltă parte, și gata! 
Nu cum fac barbarii ăștia de milanezi care o lasă să fiarbă 
câteva ore. O torturează ca și cum ar trebui să mărturisească 
cine știe ce păcat. Noi, florentinii, în schimb, știm că natura are 
deja grijă să ne răsplătească cu lucruri bune și e păcat să faci 
risipă. 

Accerrito Portinari puse cuțitul lângă farfuria goală și se uită la 
Leonardo cu un zâmbet larg pe faţa rotofeie și satisfăcută. 

— Sunt de acord, spuse Leonardo, zâmbind și așezând la 
rândul său lingura lângă farfurie, care în acel moment era pe 
jumătate plină și care, faţă de cea a lui Portinari, conţinea doar 
legume. Mă bucur că vă place cum gătește Caterina. Dacă doriţi 
să gustațţi și niște cicoare... 

— Nu, mulțumesc, nu mănânc peisaje. Carne și vin, de asta 
are nevoie un creștin. Carnea și vinul sunt mâncare, restul sunt 
doar pentru a face medicul fericit. Pe Domnia Voastră, cum vă 
pot face fericit? 

Accerrito Portinari se uită la Leonardo cu ochii bulbucaţi, 
strălucind pe faţa lui dolofană. 

La sfârșitul secolului al XV-lea, grăsimea era un simbol al 
poziției sociale, însemna că puteai mânca în fiecare zi mai mult 
decât era necesar și că foarte puţine dintre caloriile înghiţite 
erau arse prin muncă fizică. Și, într-adevăr, în viaţa sa, Accerrito 
Portinari nu trebuise să facă prea mult efort pentru a trăi. In 
primul rând, pentru că era fratele lui Pigello, reprezentantul 
Băncii de Medici din Milano, și apoi succesor al său, când tatăl 
lor murise. 

— Făcându-ţi treaba, maestre Accerrito, răspunse Leonardo 
cu jumătate de zâmbet. 

— Aveţi bani de investit? 

Zâmbetul lui Accerrito deveni larg și cordial. 


— Asta este o veste foarte bună! Aveţi în față omul potrivit. 
Banca de Medici este aici pentru Domnia Voastră, în forma 
umilei mele persoane. 

Menţionarea Băncii de Medici îl linişti pe Leonardo. După 
moartea fratelui său, Pigello, Accerrito avusese multe probleme 
de solvabilitate. Chiar Lorenzo de Medici decisese la un moment 
dat să închidă filiala din Milano, iar prestigiosul palat din Porta 
Comasina, cu poarta sa sculptată și frescele lui Foppa, fusese 
chiar scos la licitaţie. Dar apoi norocul îi surâsese: Accerrito 
găsise noi creditori, printre care un anume Giovanni Portinari, 
care împărțea cu el doar numele de familie și pe care îl 
cunoștea și Leonardo. Astfel că și-a reluat vechea activitate, ca 
și tatăl său. Imprumuta, investea, schimba scrisori de credit și 
existau semne evidente că îi mergea foarte bine. 

— Nu că mă laud, dar suntem printre cei mai căutaţi bancheri 
din Milano, continuă Accerrito. Pentru Domnia Voastră, maestre 
Leonardo, suntem mereu disponibili. Totul depinde de momentul 
în care îi vreți înapoi. Dacă vreţi să vi-i restituim în șase luni, vi i- 
aș putea da înapoi cu zece procente în plus. Dacă, în schimb, 
aveți răbdare un an, putem aranja să fie doisprezece la sută. 

— Și dacă i-aș vrea imediat? 

— Imediat? 

— Nu am intenţia să vă încredințez bani, ci să vă cer un 
împrumut, maestre Accerrito. 

— Ah! 

Leonardo era probabil cel mai bun din lume în studierea și 
evaluarea expresiilor umane, însă nu trebuia să fii un geniu 
pentru a înţelege atitudinea comeseanului său. Ar fi fost 
suficient nu un Botticelli, ci un student de-ai săi, un oarecare 
Marco d'Oggiono, pentru a înţelege că fața lui Accerrito Portinari 
era cea a unui om cu adevărat dezamăgit. Trebuie spus că 
Leonardo a fost și singurul dintre cei menţionaţi capabil să 
picteze expresia respectivă în mod corespunzător, dar în acel 
moment asta nu conta. 

— Mi s-a spus că Împrumutați bani cu dobândă, chiar și sume 
imense, spuse Leonardo, încercând să-i rezume lui Portinari 
motivul principal pentru care era acolo. 

— Este adevărat, maestre Leonardo. 

— Știu că seniorului nostru Ludovic i-aţi împrumutat în acest 
an aproape 10.000 de ducați. Eu nu vă voi cere această sumă, 


fiți sigur. Am nevoie doar de o mică avere până la sfârșitul 
anului, când voi primi mai multe plăţi, încă mai am de luat 1.200 
de lire de la Frăţie pentru un tablou... 

— Cel căruia îi spune Fecioara între stânci? L-am văzut. O 
lucrare extraordinară! Sunteţi un geniu, maestre Leonardo! 

— Vă mulţumesc, dar vedeţi, chiar și geniile mănâncă. La fel 
și studenții lor. Să nu mai vorbim despre mame! 

— Deci este adevărat ce am auzit? Caterina, cea care ne-a 
adus această carne excelentă, este mama Domniei Voastre? 

— La fel de adevărat cum este faptul că Hristos a murit 
răstignit pe cruce, spuse cea menţionată, intrând în cameră. 
Excelentă carne, desigur, iar fiul meu preferat nici nu vrea să o 
guste. Mai doriţi puţin vin? 

— Vă mulțumesc, doamnă, consideraţi că am acceptat. 

Portinari așteptă câteva secunde după ce femeia ieși. 

— Maestre Leonardo, știți cum funcţionează o bancă? 

— Bineînţeles că știu. Luaţi bani pe 12 și daţi bani pe 15, iar 
procentele care rămân sunt venitul Domniei Voastre. 

— E ceva mai complicat de-atât. Adevărul este că eu 
gestionez banii multora din Milano. Toţi negustorii din Via 
Armorari sunt clienţii mei. Am clienţi chiar și prin atelierele de 
dărăcit din Lodi. 

— Mă bucur. Asta înseamnă că afacerea Domniei Voastre 
merge bine și, prin urmare, puteţi împrumuta 500 de ducați unui 
artist, concetățean al vostru. 

— Afacerile îmi merg bine, da. Suma de bani pe care o 
gestionez este foarte mare. Mult mai mare decât cea pe care o 
deţin. Vedeţi, maestre Leonardo, activitatea băncii este ca o 
jonglerie. Ţin în echilibru banii celorlalţi și, de fiecare dată când 
ating monedele altcuiva, rămâne puţin și în mâinile mele. Dar, 
chiar dacă ţin în aer zece farfurii, în mâinile mele rămâne numai 
una și nici măcar aceeanuea mea. 

Chiar era adevărat, dacă vrem să fim obiectivi. Față de o cifră 
de afaceri de vreo 100.000 de ducați, capitalul filialei era de 
aproximativ o zecime, aproape 10.000. Dar acesta era discursul 
pe care Accerrito Portinari îl avea de fiecare dată când trebuia 
să refuze un împrumut cuiva. De obicei, în acel moment, 
Accerrito începea să-i explice ghinionistului că nu putea să 
împrumute bani oricui, dar că ar putea să o facă doar în 


schimbul unor garanții clare. Acum, pentru că interlocutorul său 
era un geniu, nu era nevoie să-i explice. 

— Vreţi să spuneţi că nu puteți împrumuta bani oricui, zise 
Leonardo, încă zâmbind. Vă înţeleg, dar eu nu sunt oricine, 
maestre Accerrito. Mă cunoașteţi bine. Vă pot oferi în garanţie 
mult mai mult decât hainele mele sărăcăcioase. Am atelierul, 
am picturile mele. Mă cunoașteţi bine. 

— Tocmai de aceea, maestre Leonardo, nu m-aș putea 
comporta niciodată ca un cămătar față de Domnia Voastră. Vreți 
500 de ducați și îmi oferiţi drept garanţie o operă care valorează 
de zece ori mai mult. 

— Dacă cineva ar avea bani să le plătească, sigur, spuse 
Leonardo, clătinând din cap. Domnia Voastră ziceți bine, 
lucrările sunt valoroase și din acest motiv sunt puţini cei care și 
le pot permite. 

— Este adevărat. Aici nu suntem în Florenţa, unde lucrurile 
frumoase sunt apreciate și plătite cu bani grei. 

— Și aici sunt plăcute, credeţi-mă! Dar oamenii nu au bani. Și 
atunci se împrumută pentru a le cumpăra. Aici oricine se 
împrumută, până și ducele. 

Accerrito Portinari zâmbi răutăcios. 

— La care duce vă referiţi, maestre Leonardo? Atenţie, că aici 
la Milano lucrurile nu sunt deloc clare! Ducele de Bari, adică 
Ludovic Maurul, sau ducele de Milano, stimabilul Gian Galeazzo? 
Apropo, știați că v-au menţionat într-un cântec foarte nou, în 
sensul ăsta? L-am auzit alaltăieri pe canalele Navigli. 

Și Portinari, cu vocea-i de tenor, începu să cânte: 

L-au convocat pe Leonardo, un bărbat foarte ingenios, 

la donna Isabella și la Gian Galeazzo, gol-pușcă: 

„Avem nevoie foarte urgent de o măreață invenţie, 

care să-mi ajute iubitul soț să aibă erectie”. 

Considerând lipsa de intimitate menţionată, trista poveste 
conjugală dintre Gian Galeazzo Sforza și Isabella d'Aragona era 
cunoscută de tot orașul. Luni la rând, tânărul duce Gian 
Galeazzo, care avea puţin sub 20 de ani, nu reușise să-și 
consume căsătoria cu soţia legitimă, Isabella. Nu era clar dacă 
într-adevăr suferea de impotentia coeundi, așa cum susţinea 
medicul și astrologul curții, Ambrogio Varese da Rosate, sau era 
din cauza conjuncţiei astrale inoportune și nefavorabile, așa 
cum jura insistent tânărul duce, ori dacă Gian Galeazzo se 


simţea atras fizic doar de vasalii robuști cu care petrecea până 
târziu în spatele draperiilor grele, așa cum murmura tot orașul, 
inclusiv suburbiile. Clar este că, după luni bune, căsătoria nu 
fusese încă validată printr-o partidă de sex, așa cum Dumnezeu 
a ordonat, și pe asta au mizat Ludovic Maurul și cardinalul 
Ascanio Sforza pentru a-l obliga pe Gian Galeazzo să-și 
îndeplinească îndatoririle. „Căsătoria neconsumată este un 
păcat mortal, i-au spus malefic unchii, așa că, dacă nu vrei să 
ajungi în iad, ai grijă să-ţi înfrângi timiditatea naturală faţă de 
păsărică și fă-ţi datoria, altminteri mariajul va fi declarat nul, 
zestrea soţiei tale va trebui restituită, iar noi vom pierde zeci de 
mii de ducați, pe lângă onoare”. 

Între timp, Caterina intrase în cameră și începuse să strângă 
de pe masă cele câteva farfurii. Zece secunde i-au trebuit, poate 
mai puţin, pentru a auzi remarcile lui Portinari și pentru a 
observa că fiul său își schimbase expresia și era foarte 
încruntat. 

— Din păcate, nu am această putere, maestre Accerrito, 
spuse Leonardo privind în zare. Pot crește puterea unei 
persoane cu anumite angrenaje, dar cu siguranţă nu îi pot 
schimba voinţa sau înclinațiile. Și chiar dacă aș fi știut cum să 
fac asta, vă asigur că nu aș vrea. 

— Maestre Leonardo, zău așa! Oricum, faptul că Gian 
Galeazzo este un şarlatan e cunoscut până și în Franța. Cu 
siguranţă, nu este un secret de stat. Apropo, știaţi că în acest 
oraș există pedeapsa cu arderea pe rug pentru sodomie? A vrut- 
o Galeazzo Maria și nu a fost niciodată abrogată. Aici nu suntem 
în Florența, unde anumite lucruri sunt tolerate. 

— Și ce-i cu asta, maestre Accerrito? 

— Păi, voiam doar să vă dau un sfat. Lumea bârfește. Aici nu 
suntem în Florenţa. Eh, frumoasa mea Florenţa... Nu știu 
Domniei Voastre, dar mie mi-e atât de dor de ea... 

— Lămuriţi-mă cu un lucru, maestre Accerrito, zise Caterina, 
pe un ton mieros. 

— Spuneţi, doamna Caterina. 

— Dacă tot regretaţi atât de mult Florenţa, de ce nu vă 


întoarceţi acolo? 
xxx 


— Pentru că nu mi se pare oportun, iată de ce! Aveţi nevoie 
de mine. Maximilian are nevoie de mine. De fiecare dată când 
nu-l văd câteva zile, este schimbat. 

— Vă mulţumesc pentru grija Domniei Voastre, spuse Ludovic 
Maurul, dar, în orice caz, cred că, dacă v-aţi întoarce în orașul 
natal, ar fi o alinare pentru tatăl și pentru sora Domniei Voastre. 
Dar și pentru Domnia Voastră înșivă. 

Beatrice, fără să se uite la Ludovic, se îndreptă spre copil: sub 
privirea severă a unei femei îmbrăcate în negru și sub ochii 
atenți ai unui bărbat îmbrăcat în roșu, copilul se târa 
murdărindu-și mânuțele cu plantele aromatice pe care vasalii le 
împrăștiaseră pe podea ca să acopere mirosul greu care umplea 
toate dormitoarele. 

— Vino, Maximilian... 

Cu agilitate, Beatrice își întinse braţele și săltă copilul în aer, 
strângându-l apoi în braţe. Femeia îmbrăcată în negru doar se 
uită la bebeluș în timp ce era luat în braţe, ceea ce însă nu o 
exonera deloc de îndatoririle ei. Bona Teodora se ocupa de 
Maximilian douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, 
inclusiv în cele trei sau patru minute pe zi, când era în prezența 
părinţilor săi. 

Beatrice d'Este avea 18 ani la vremea aceea, dar un 
observator al timpurilor noastre i-ar fi dat dublu. Pe de-o parte 
copilul, pe de altă parte bărbia dublă și grăsimea care atârna și 
care după naștere refuza să dispară. De obicei ducesa de Bari 
încerca să o ascundă purtând rochii largi cu dungi verticale de 
aur și argint, dar, deși era semnul unei condiţii sociale 
superioare, chiar și la acea vreme, bărbaţilor le era îngăduită 
mai mult decât femeilor. 

În ziua aceea însă, ducesa purta o rochie de pânză maro, cu 
mâneci bufante, iar pe cap, în locul obișnuitelor ornamente din 
perle, avea o bonetă de mătase neagră cu voaluri lungi, albe. 
Era îmbrăcată în doliu, întrucât mama ei, Eleonora d'Aragona, 
murise de curând, motiv pentru care Ludovic Maurul încerca de 
câteva zile să-și convingă soţia să-și viziteze familia la Ferrara, 
în speranţa că și-ar putea găsi liniștea. 

— Pentru liniștea tatălui meu, ar fi de ajuns să-i daţi ceea ce i- 
ați promis. Cât privește liniștea mea, vă pot asigura că tot ce 
vreau este să fiu soţia ducelui de Milano. 


— Beatrice, iubita mea soţie, știți bine că nu doar eu sunt cel 
care decide. A încredința comanda trupelor franceze tatălui 
Domniei Voastre mi s-a părut și mie alegerea ideală, însă astrele 
nu par să fie de aceeași părere. Discutam și în această 
dimineaţă cu Ambrogio. Nu-i așa, magistre? 

— Stelele vorbesc clar, Senioria Voastră, spuse Ambrogio cu o 
voce care părea să vină din podea, profundă și sigură. 

Vocea omului care știe că ceea ce spune nu vine din 
convingerile sale, ci din propria înţelepciune. Sau cel puţin este 
convins de asta. 

— Mercur este sub influenţa malefică a stelelor, iar acesta 
este un moment complet nepotrivit pentru cei care urmăresc 
viitorul acelei planete, ca și pentru cei născuţi sub semnul 
Scorpionului. 

— Pietrobono spune că, dimpotrivă, luna octombrie, precum și 
clima rece și umedă sunt condiţii ideale pentru ca Scorpionul să- 
și exprime forţa, interveni Beatrice, a cărei voce se săltă cu o 
octavă întreagă. Tatăl meu este, prin urmare, în perioada de 
vigoare maximă. 

Magistrul Ambrogio ridică o sprânceană, aproape surprins, 
întorcându-și privirea către seniorul orașului Milano. 

„Eu sunt Ambrogio Varese de la Rosate”, spunea acea privire. 
„Medic, pediatru, astrolog, dentist și consilier politic și militar al 
Senioriei Voastre. Soţia Domniei Voastre chiar mă confundă cu 
un Pietrobono oarecare?” 

După un moment de tăcere, magistrul se uită iar la Beatrice. 

— Pentru stimabilul vostru tată, Senioria Voastră, momentul 
este foarte prost, după cum o arată și recenta pierdere a 
preaiubitei voastre mame. Este o pierdere ireversibilă pentru el 
și pentru ducat și absolut bruscă și imprevizibilă, atât pentru 
stele, cât și pentru cei care știu să citească în stele. 

Acesta era unul dintre lucrurile în care magistrul Ambrogio 
excela, era astrolog de rasă: își amintea și îţi amintea toate 
evenimentele care confirmau sau confirmaseră previziunile sale, 
minimizând sau uitând să le menţioneze pe cele asupra cărora 
se înșelase lamentabil. 

Maurul se ridică și se uită la soţia lui, care continua să-l fixeze 
pe magistrul Ambrogio aidoma cuiva care ar fi știut foarte bine 
ce să-i răspundă dacă nu ar fi fost alte persoane în cameră, ca 
de obicei. 


— În plus, mult adorata mea soţie, trebuie să ţineţi cont de 
faptul că nu pot lua această decizie fără să discut cu aliații mei. 
In acest război, nu putem ignora ceea ce vor francezii, ba 
dimpotrivă. Oh, dragul meu Galeazzo, fiţi bine-venit! Intraţi, 
intraţi! Aţi auzit despre ce vorbeam? 

— Inevitabil, răspunse grațios Galeazzo Sanseverino, având în 
vedere că stătea în picioare la ușă de cinci minute, așteptând să 
primească permisiunea de a înainta. Erau încă prieteni, dar 
seniorul și regentul orașului Milano era celălalt. Din păcate, va 
trebui să-i convingem pe aliaţii noștri, nu va fi ușor. Dar poate 
că vom avea ocazia să o facem în curând. 

Și Sanseverino întinse mâna înmănușată în care ţinea /; o 
scrisoare cu aromă puternică de tămâie. O scrisoare din Franţa. 
Nu pentru că francezii obișnuiau să-și parfumeze scrisorile, ci 
pentru că magistrul Ambrogio, din cauza fricii de ciumă, dăduse 
ordin să fie afumate toate misivele care proveneau din locuri 
murdare și predispuse la contagiune, cum ar fi ţările de dincolo 
de Alpi. 

Ludovic Maurul luă scrisoarea, o deschise și o citi cu atenţie, 
în timp ce, în spatele său, Beatrice, prefăcându-se că se joacă 
cu pruncul, încerca să tragă cu ochiul peste umărul lui. 

— Este de la ducele de Commynes. Ne anunţă că va traversa 
Alpii cu suita și va sosi la Milano în următoarele zile, pentru a se 
întâlni cu inspectorul Majestății Sale Prea Creștine, Perron de 
Basche. Ne cere să-l găzduim în cele câteva zile în care va 
rămâne la Milano. 

— Cine este Perron de Basche? întrebă Beatrice pe un ton 
dezinteresat, fals ca o bancnotă de trei sesterți::. 

— Este inspectorul însărcinat să traverseze Italia de la Napoli 
în sus, pentru a examina forțele armatei din Napoli și condiţiile 
aliaţilor. Ne pregătim de război, dragă Galeazzo. 

— Așa se pare. Va trebui să discutăm. Vă aştept la grajduri? 

— Nu e nevoie. Nu am secrete faţă de soţia mea. 

Fața nobilă a lui Galeazzo nu lăsă să se vadă dezamăgirea pe 
care o simțea, pentru că trebuia să rămână acolo. De când Îi 
murise mama, Beatrice lua masa în cameră în prezenţa lui 
Ludovic și a lui Galeazzo, într-o atmosferă apăsătoare și 
taciturnă, deși în acea dimineaţă părea că ducesa era mult mai 
veselă decât în ultimele săptămâni. Galeazzo, care era un om de 


13 Monedă de argint la romani, având valoarea de aproximativ un sfert de dinar (N.t.). 


acţiune și căruia îi plăcea viaţa în aer liber, se săturase de acea 
perioadă de doliu și încerca prin orice mijloace să evite locuinţa 
ducilor, cu atmosfera apăsătoare care domnea acolo, chiar 
dincolo de metaforă. În ce privește atmosfera olfactivă din acea 
cameră, deja faptul că Galeazzo prefera grajdurile cred că 
vorbește de la sine. 

— În orice caz, pentru moment, trebuie să ne gândim doar la 
șederea lor. Cred că este oportun să locuiască aici la castel. 

— Și va trebui să-i întâmpinăm corespunzător, nu credeți? 
spuse Beatrice, redevenind vorbăreaţă și văzând în asta o 
ocazie pentru a purta ceva strălucitor în locul hainelor de doliu. 
Va trebui să pregătim o cină de gală în onoarea aliatului nostru. 
Cam cum a făcut Botta, vă amintiţi? Cu toate zeitățile păgâne 
care anunțau felurile de mâncare. 

În timp ce soţia lui vorbea, Ludovic se gândea, cu mâinile 
împreunate. 

— Nu știu, draga mea. Francezii sunt oameni care au gusturi 
destul de grosolane. Ei nu au eleganța milanezilor sau a 
napolitanilor. Mă gândeam... avem un pitic care vorbește 
franceză? 

— Un pitic care vorbește franceză? 

— Dar ce idee minunată, exclamă Beatrice, zâmbind copilului 
și ridicându-l din nou în aer, veselă. Un spectacol superb cu 
pitici și jongleri, desigur! Bravo, Senioria Voastră! De zece ori 
bravo! Este exact ce trebuie pentru francezi, desigur. Ai văzut, 
Maximilian, cât de inteligent este tatăl tău? 

Maximilian (sau Ercole Maximilian Sforza, întâiul născut al lui 
Beatrice și Ludovic, pe care mama lui îl striga mereu cu cel de-al 
doilea nume, iar dacă cineva crede că o făcea ca să-l 
lingușească pe împăratul austriac, ei bine, are dreptate) scoase 
un tril de bucurie și se uită la Galeazzo Sanseverino care, de 
asemenea, zâmbea. 

— Mi se pare o idee grozavă, spuse Galeazzo, întorcându-și 
privirea către Maur și aprobând energic. Intendentul nostru ar 
trebui să știe asta. Vreţi să-l convoc? 

— Da, Galeazzo. Trebuie să-l onorăm pe oaspetele nostru așa 
cum se cuvine. Cu siguranță nu vrem să lăsăm impresia că 
suntem bădărani, nu? 

XXX 


— Da, aţi fost cam nepoliticoasă, Caterina. 


— Ai dreptate, dar unui bădăran îi răspund cu aceeași 
monedă, spuse Caterina, continuând să se plimbe în sus și în jos 
prin cameră. 

Accerrito Portinari tocmai plecase, cu salutări mai scurte 
decât cele cu care fusese primit. 

— Cum vine asta? ÎI inviţi la prânz, îi dai să mănânce cea mai 
bună carne de vită din Milano și acest cămătar nu doar că 
refuză un blestemat de ajutor, dar mai ţine și discursuri despre 
arderea pe rug. Și cămătarii ar trebui să ardă pe rug, știe asta? 

— Și? Și cine altcineva? 

Femeia continuă să se plimbe câteva secunde fluturând cârpa 
de praf. Apoi, nu fără efort, se așeză în fața fiului său. 

— Leonardo, nu sunt proastă. 

— Știu foarte bine, mamă. Dacă un negru lasă însărcinată o 
albă, copilul se naște mulatru. Dar, dacă se naște negru, ambii 
părinţi trebuie să fie negri, nu-i așa? 

— Leonardo, ascultă! Eu am auzit că ai avut un 
comportament aparte când erai în Florenţa, dar nu am băgat în 
seamă zvonurile. Oamenii sunt răi oricum. Cu atât mai mult cu 
fiul unei servitoare. Dar acum, venind aici și văzând... 

— Ce vedeţi, mamă? 

— ÎI văd plimbându-se prin casă pe băieţandrul ăla, Salai. Nu 
pictează, nu prepară culori, mă rog, nu face nimic, dar locuiește 
în casa ta. 

— Nu este adevărat că nu face nimic. Este cel mai abil hoț. 

Leonardo se uită la Caterina, ridicând o sprânceană. 

Aproape imediat, Salai apăru în ușă, probabil bănuind că se 
vorbește despre el. 

— Mamă, lăsând gluma la o parte, un ucenic într-un atelier 
începe întotdeauna cu cele mai umile lucruri. Când eu am intrat 
în atelierul lui Verrocchio, la început curățăm cuibarele găinilor. 

Da, aţi înțeles bine. Fiecare artist, la vremea aceea, avea în 
casă un cuibar cu păsări și nu din motive alimentare. În vremea 
lui Leonardo, tehnica picturii în ulei încă nu era stăpânită pe 
deplin. În Florenţa, în secolul al XV-lea, se picta adesea în 
tempera, adică amestecând (temperando în latină. Și chiar dacă 
Leonardo nu știa latină, procedura funcţiona oricum) pigmenții 
cu un liant, cum ar fi gălbenușul de ou care, uscându-se, ar fi 
format o peliculă protectoare care se lipea de suprafaţă, 


întemniţând astfel culorile în aeternumi?*. Întrucât așteptarea 
deschiderii celui mai apropiat supermarket ar fi necesitat 
aproximativ 450 de ani, fiecare artist, ca să aibă la dispoziţie 
ouă proaspete, făcea cel mai simplu lucru: avea în casă găini. 
De acolo începea de obicei ucenicul: păstra cuibarul curat. Urma 
să primească alte sarcini mai potrivite creativităţii sale: 
spargerea ouălor, jupuirea iepurilor, măcinarea pigmenţilor și 
așa mai departe. Trecea mult timp până să ajungă să pună 
pensula pe pânză. 

Această explicaţie poate fi interesantă pentru omul 
contemporan, dar cu siguranță nu pentru Caterina, care știa 
foarte bine cum funcţiona un atelier de artiști, inclusiv ce 
însemna când artistul îl ducea pe elev în spatele atelierului. 

— Leonardo, ascultă, oftă Caterina. Nu mergi aproape 
niciodată la slujbă, punct! 

— De ce ar trebui să merg la slujbă? Aș merge dacă acela 
care predică ar citi Evanghelia. Dar aud doar predicatori care 
schimbă voinţa lui Dumnezeu cu delirul din creierul lor. Precum 
părintele Savonarola la Florenţa și părintele Gioacchino aici, la 
Milano. 

— Anul trecut, părintele Savonarola spunea despre dezastrul 
care se va abate asupra Florenței, iar trei zile mai târziu Lorenzo 
de Medici a murit. 

— Și era nevoie de vocea lui Dumnezeu? Lorenzo avea gută, 
nu putea să stea în picioare, era ca un cimpoi. 

Leonardo îi întinse mâna lui Salai, care se apropie și se 
ghemui de parcă ar fi fost un pisoi. 

— Și eu pot să prezic că acest coate-goale în maximum trei 
zile va fura ceva. E suficient să îl cunoști. 

— Maestre Leonardo, nu am fost eu! Ultima dată cred că aţi 
greșit socotelile... 

— Vedeţi, mamă, aţi auzit? Acestea sunt sunetele pe care le 
scoate Salai. Câinele face ham-ham, pisica face miau-miau, iar 
Salai zice „nu am fost eu”. 

Leonardo îi dădu o palmă peste cap băiatului, care semăna 
mai mult a mângâiere decât a lovitură. 

— Și predicatorul spune „voia lui Dumnezeu, voia lui 
Dumnezeu”. Toţi sunt predicatori! 


14 Pentru eternitate (N.t.). 


— Leonardo, fiule, ai grijă ce spui! Pierzania nu este pedepsită 
numai de Dumnezeu, ci și de oameni. La Florenţa te-ai salvat 
pentru că era cu tine de Medici și, dacă l-ar fi condamnat pe el, 
te-ar fi condamnat și pe tine. Dar aici suntem în Milano. Încearcă 
să ai grijă ce spui și ce faci. 

— Și ce fac, mamă, atât de reprobabil? 

— Leonardo, știi... 

— Mamă, având în vedere că știu, nu mi-e rușine dacă îmi 
spuneți. 

Caterina tăcu, răsucind cârpa pe care o avea în mână. 

— Vă referiţi la faptul că fac lucruri împotriva naturii, așa cum 
zicea bunul Portinari? 

Caterina, continuând să tacă, consimţi cu o înclinare 
imperceptibilă a capului. 

— Aveţi dreptate, mamă. Fac lucruri împotriva naturii. De 
fapt, ca să fiu mai clar, fac un singur lucru împotriva naturii. Și 
știți care este? 

Leonardo îl mângâie drăgăstos pe Salai. Acesta dădu din cap 
ca o pisicuță care toarce, întinzându-și gâtul spre mâna 
maestrului. 

— Nu mănânc carne. Nu mă hrănesc cu rămășițele altor 
animale care îmi sunt inferioare, ucise de mine sau de alţii, nu 
contează, la fel ca marea majoritate a animalelor din natură. A 
te îndopa cu carnea animalelor mai neputincioase decât tine 
este împotriva naturii, iar eu detest acest lucru. 

Leonardo se ridică de la masă după ce îl îndemnă pe Salai să 
se miște cu o palmă pe spate, fiind vizibil supărat pentru tot 
ceea ce se întâmplase după masa de prânz. Întinzându-se, își 
netezi haina roz. 

— Detest acest lucru, dar îl permit celor dragi mie și, ca 
dovadă, tocmai v-am adus o bucată de carne ca să faceţi o 
supă, chifteluţe sau orice doriţi. Eu nu am mâncat, pentru că așa 
mă simt bine, voi ați mâncat, pentru că așa vă simţiţi bine. 

Leonardo, care deja era în ușă, continuă zâmbind: 

— De asemenea, mâine nu vă voi interzice să mergeţi să-l 
ascultați pe preaiubitul părinte loachim, care va trâmbiţa despre 
iad, apocalipse, cutremure și lăcuste. Acum merg la culcare. Și, 
chiar dacă nu îmi permiteţi, merg la culcare oricum. 


d 


La lumina lumânării 


Degetul mare alunecă de-a lungul coapsei calului, acolo unde 
mușchiul devine tendon și nu îl mai poţi vedea. În spatele 
degetului mare, la jumătate de metru, Leonardo, calm și 
concentrat. Aha, iată mușchiul! Acesta sugerează mișcare. Este 
necesar, dar nu suficient. Este însă mai ușor decât să pictezi. Să 
sculptezi, da, domnule, este mai ușor decât să pictezi. Ai trei 
dimensiuni, este suficient să copiezi ceea ce vezi și auzi și gata! 
Există un motiv pentru care picturile vechilor greci erau ridicole, 
iar statuile lor erau maiestuoase. Este mai ușor să faci lucruri în 
trei dimensiuni, nu-i așa? În schimb în două, chiar trebuie să te 
pricepi. Sunt necesare nuanța și perspectiva. Da, dar care 
perspectivă? De la ochiul drept sau de la ochiul stâng? Toţi 
artiștii le tratează în funcţie de cum văd scena în ochi, dar omul 
are doi ochi. Poate de aceea nu vedem foarte bine limitele 
lucrurilor. Sau poate pentru că limitele nu există. 

xxx 

Leonardo se gândi... Lutul ar rămâne moale și ar putea fi 
prelucrat încă o jumătate de oră, cel mult. Totul trebuia să se 
desfășoare rapid. Ah, iată! Pune mâna aici și apoi acolo. Vezi, 
are sens. Se vede și se simte. 

Unde este hotarul dintre mine și tine, calule? Aici, unde pun 
eu mâna? Dar acesta este hotarul tactil. Dacă apăs, se schimbă. 
Și cum să te separ pe tine, calule, de o grămadă de lut nou, 
doar prin atingere? 

Dacă mă îndepărtez nu te ating, dar îţi simt mirosul. Miros 
bun, de lut și apă, de pământ și de proaspăt. Și dacă cineva te 
atinge, te lovește, aud zgomotul. Până mă îndepărtez prea mult 
și nu mai pot auzi. Poate că acolo este hotarul dintre mine și 
tine, calule? Dar, dacă deschid ochii, iată, te văd. Și, dacă mă 
îndepărtez, încă te văd și o să rămâi în privirea mea, până când 
o să dispari la orizont. Înseamnă că orizontul este hotarul dintre 
mine și tine, calule? 

xxx 

Leonardo se uită în jur și remarcă lumânarea de ceară care 

ardea într-un colț, consumată mai bine de doi centimetri de 


când începuse să lucreze. Deja de patru ore! Curând va trebui 
să se întoarcă în pat și să doarmă puţin. O oră și jumătate, 
poate două. Până dimineaţă. Încă cinci zile pentru a preda 
lucrarea. Lipsea coada, dar avea timp. Și avea și lut, care urma 
să devină coada modelată de mâinile sale, de Leonardo, fiul lui 
ser Piero, care de la Vinci a venit la Milano, iar la Milano, cine 
știe cât va rămâne. Poate vom rămâne împreună aici toată viaţa 
mea, calul meu frumos. O să te văd în fiecare zi. 

Și, dacă nu te voi vedea pentru că voi pleca, asta e! Ești atât 
de frumos că s-ar putea să întâlnesc un călător care o să-mi 
povestească despre tine. Care te va descrie, care îmi va spune 
despre curbele tale și poate îmi va arăta și un desen cu tine. Nu 
este ca și cum te-aș vedea, este mai mult de-atât. Pot să mi te 
imaginez așa cum ești tu sau chiar mai frumos. Și chiar așa vei 
fi, calul meu. 

Atunci poate că într-adevăr nu există un hotar între mine și 
tine, calule. Așa cum nu există un hotar între mine și Maur. Și 
chiar și atunci când nu este, trebuie să lucrez la ceea ce vrea el. 
Sau un hotar între mine și Salai, Dumnezeu să-l aibă în pază și 
să-l pedepsească! Dacă nu este, îmi fac griji pentru el. Dacă 
este, mă tem de el. Și hotarul, separarea, unde este? Da, îl 
iubesc pe acest băiat. Il iubesc ca pe fiul pe care nu-l voi avea 
niciodată. 


Patru 


Soarele încă nu apăruse dincolo de zidurile castelului când a 
fost găsit cadavrul. 

Deja de câteva minute întunericul nopţii începuse să-și ridice 
cortina la orizont pentru a prezenta spectacolul unei zile noi. Dar 
în castel nu puteai vedea prea mult. Chiar și în curtea cunoscută 
sub numele de Piazza d'armi, vizibilitatea era foarte scăzută. 

Din acest motiv, Remigio Trevanotti, familiar cu castelul, nu-și 
dădu seama imediat ce obiect l-a făcut să se împiedice, obiect 
care, în mod normal, nu ar fi trebuit să fie acolo deoarece, prin 
ordinul Senioriei Sale, piațeta trebuia să fie liberă, fără obiecte 
lăsate pe jos la orice oră din zi sau din noapte. Un fel de fagot cu 
o consistență ciudată, ca și cum ar fi fost o pungă cu pietre mari 
de râu, lipite cu mastic. Aceasta a fost prima impresie a lui 
Remigio Trevanotti, în timp ce se ridica blestemând, pentru că 
acum era rândul lui să mute acel fagot atât de greu. 

Doar manevrându-l pentru a găsi cel mai bun mod de a-l lua 
pe umăr, și-a dat seama că în interiorul fagotului era un om. 

Un om prea rece și rigid pentru a fi încă în viaţă. 

xxx 

— Mort? 

— Mort, Senioria Voastră. 

— Înjunghiat? 

— Nu pare, Senioria Voastră. 

— De ce e mort, atunci? 

— Nu este clar, Senioria Voastră. 

— Ar putea fi aia? 

— Ar putea fi aia, Senioria Voastră. 

— Îl cunoaștem? 

— Eu l-am văzut deja, Senioria Voastră. 

Vocea aparţinea lui Bergonzio Botta, care era nu numai 
colectorul de taxe al lui Ludovic, ci și, uneori, aprod la 
audientele de dimineaţă. 

— Era unul dintre petiţionarii care cerea audienţă ieri de 
dimineaţă, iar Senioria Voastră nu a reușit să-l asculte. A trecut 


din nou pe la castel ieri după-amiază, pentru a cere o nouă 
audienţă. 

— Vă amintiţi cum se numește? 

— Sigur l-am scris pe lista petiţionarilor. Mă duc imediat să o 
aduc, Senioria Voastră. 

— Mergeţi, Bergonzio. Dar mai întâi trimiteți-l la mine pe 
magistrul Ambrogio. 

x kx * 

În timp ce vasalii puneau cadavrul pe masă, magistrul 
Ambrogio Varese da Rosate se învârtea în jurul lui, fluturând o 
cădelniță în care ardeau tămâie și frunze de lămâie. Tămâie, 
pentru că se considera că fumul cald și parfumat îndepărta 
efluviile care transmiteau epidemia, iar frunze de lămâie pentru 
că magistrului Ambrogio îi plăcea cum miroase. 

După ce au așezat cadavrul, vasalii au rămas lângă masă, iar 
ochii lor priveau când mortul, când medicul, când picioarele care 
erau îndreptate mai mult către ușă decât către ei. 

— Dezbrăcaţi-l pe nefericit, Dumnezeu să aibă milă de sufletul 
său! 

Ceea ce vasalii au făcut, cu smucituri tipice celor cărora le e 
teamă de o fiară, lăsând pe masă într-un timp foarte scurt un 
bărbat gol, mort. 

Ambrogio da Rosate începu să se învârtă lent în jurul 
cadavrului, ca un șoim în căutarea prăzii. 

Chiar și el căuta o pradă. Sau mai bine zis, un semn. Orice 
semn. Dar pe acel corp nu existau semne de niciun fel. Niciun 
semn de înjunghiere, de falx!* sau de pumnal. Nicio scurgere de 
sânge din gură, din nas, din urechi... 

— Întoarceţi-l! 

„sau din alte părţi ale corpului. 

Ambrogio continuă să se învârtă în cerc, gânditor, în timp ce 
vasalii rămaseră nemișcaţi, sperând că în curând li se va 
permite să părăsească încăperea. 

Nici posibile semne de otrăvire cu alte substanțe decât 
arsenicul, atât de la modă la acea vreme. 

Nu existau vânătăi sau echimoze care să te ducă cu gândul la 
o bătaie, la o luptă, la un contact violent cu un obiect 
contondent. 


15 Sabie scurtă (N.t.). 


Nu avea faţa sau gâtul congestionate, care ar fi indus ideea 
unui accident vascular cerebral. Și de altfel, reflectă magistrul 
Ambrogio, dacă a murit în urma unei lovituri, de ce să te 
deranjezi să-l învelești într-un sac și să-l aduci în centrul piaţetei 
de la castel? Ce ar fi fost de ascuns dacă e doar un sărman mort 
în urma unui infarct? 

Fără semne de ciumă bubonică, tumefacţii sau alte urme ale 
răului care îngenunchease aproape jumătate de continent cu 
mai bine de o sută de ani în urmă, acele echimoze severe, acele 
ciuperci otrăvitoare care ieșeau de sub haine și care însemnau 
doar un singur lucru. Aia, așa cum spusese Ludovic, și cum 
răspunsese Bergonzio Botta. O maladie atât de înfiorătoare 
încât nimeni de la curte nu îi spunea pe nume și de care toată 
lumea se temea. Le era teamă vasalilor, bucătăreselor, 
scutierilor și îi era teamă chiar și magistrului Ambrogio Varese 
da Rosate, expert în arta stelelor, dar perfect conștient de faptul 
că este mult mai puțin etern decât ele. Și îi era teamă și celui 
care îi ordonase să examineze cadavrul. 

— Aţi terminat, magistre Ambrogio? 

— Nu știu, spuse Ambrogio, încet și cavernos. Mi-e teamă, 
foarte teamă, că suntem abia la început... 

— Ce vreţi să spuneţi, magistre Ambrogio? 

Ambrogio da Rosate se întoarse către vasali, uitând de 
diferenţa dintre roluri. Chipul îi era impasibil, dar ochii păreau 
înspăimântați. 

— Indiferent de ce a murit acest bărbat, este o boală 
nemaiîntâlnită până acum. 

x kx * 

— Sunteţi sigur, magistre Ambrogio? 

— Îmi recunosc ignoranța, Senioria Voastră. Nu este o 
maladie pe care să o fi întâlnit vreodată nici pe corpul unui 
bărbat sau al unei femei, nici printre paginile vreunuia dintre 
tratatele mele. 

— Atunci nu este ciumă, spuse Beatrice, cu uşoară speranță 
în voce. 

— Cu certitudine, Senioria Voastră, răspunse Ambrogio da 
Rosate în timp ce, în spatele cuplului ducal, un vasal, la auzul 


numelui bolii, făcu rapid semnul crucii și își atinse pe furiș 
boașele!€, întru numele Tatălui și al Sfântului Duh. 

— Și totuși ucide, spuse Ludovic cu mâinile împreunate. Și 
ucide cu repeziciune. Maestre Bergonzio, mi-aţi spus că ieri l-ați 
văzut pe acest bărbat în viaţă. Când, mai exact? 

Bergonzio Botta, colector oficial al tributurilor Senioriei Sale 
pentru provinciile Lodi, Como și Vigevano, nu era un fricos. Dacă 
umbla escortat de un grup de soldaţi, obișnuia să spună că o 
făcea exclusiv din motive de siguranţă personală, fiind 
ameninţat și de fulgere, ciumă, otrăviri și alte calamităţi care, 
potrivit lui, erau ușor subestimate de majoritatea semenilor. Pe 
scurt, se spunea că Bergonzio Botta nu era un fricos, era un 
adevărat papă-lapte. Când Ludovic i s-a adresat, chiar număra 
orele de când îl întâlnise pe acel tânăr, la cinci, maximum zece 
pași distanţă, și se întreba dacă acel ușor vertij pe care îl simţea 
nu ar fi putut să fie un prim simptom de contagiune. 

— La ora nouă, Senioria Voastră, răspunse Botta. 

— Și cum arăta, maestre Bergonzio? 

— Păi, exact așa cum l-aţi văzut. Un tânăr blond, cam la 30 de 
ani... 

Ambrogio da Rosate, care înţelesese întrebarea, încercă să o 
reformuleze. 

— Tremura? Era roșu ca și când ar fi avut febră? Era palid la 
față? 

— Nici pe departe! Era sănătos tun. Adică, așa părea. Nu sunt 
medic, dar arăta perfect sănătos. 

Ludovic Maurul, cu faţa întunecată precum porecla, se uită la 
Ambrogio da Rosate. 

— N-am mai întâlnit o asemenea maladie, Senioria Voastră, 
recunoscu Ambrogio. 

— Ar fi putut fi otrăvit? 

— Nu văd nimic pe corp care să mă facă să mă gândesc la 
asta, Senioria Voastră. Nu există erupții și sângerări ca și când 
ar fi fost otrăvit cu cantarella!” sau cu apă de Perugia!t. Orice 
otravă care intră în corpul nostru lasă urme, Senioria Voastră. 


16 Atingerea boașelor este un gest foarte comun în Italia, care este folosit întotdeauna 
pentru a contracara ghinionul (N.t.). 

17 Un derivat al arsenicului, care nu ucidea pe loc (N.t.). 

18 Otravă celebră în Italia, în sec. XVI-XVII, cunoscută și sub numele de acqua-tofana 
(N.t.). 


— Orice otravă lasă urme, repetă Maurul cu voce tare 
cuvintele magistrului, ca și când ar fi fost deosebit de 
interesante sau de parcă ar fi știut din experienţa personală că 
sunt adevărate. Ințeleg, magistre Ambrogio. Acum, spuneţi-mi, 
ce ne spun astrele despre asta? 

— Ar trebui să consult hărţile, dacă Senioria Voastră îmi 
permite. 

— Mergeţi, magistre! 

Ceea ce și făcu Ambrogio da Rosate, după o reverență, încet 
și cu demnitate. Ludovic lăsă să treacă câteva momente în 
tăcere după ce ușa se închise, în timp ce Bergonzio Botta 
încerca să înţeleagă, verificându-și pulsul pe sub mâneca grea a 
hainei de culoare închisă, dacă nu cumva avea febră. 

— Maestre Bergonzio, am nevoie de Domnia Voastră, spuse 
Ludovic. 

— Porunciţi, Senioria Voastră! 

— Trimite să fie adus maestrul Leonardo. 

— Voi merge chiar eu să-l chem, dacă Senioria Voastră îmi 
permite. 

— Maestre Bergonzio, umblaţi mereu cu escortă? 

— Desigur, Senioria Voastră. Șase bărbaţi viteji, înarmaţi și 
bine hrăniţi. Maestrul Leonardo nu riscă nimic. 

Ludovic ridică ochii spre tavan. 

— Maestre Bergonzio, ce ar zice plebea dacă eu aș trimite să 
fie adus cel mai preţios inginer și artist al meu de un colector de 
impozite, înconjurat de soldaţi înarmaţi? 

— Că el... că sunt probleme între Domnia Voastră și el, poate 
cu plăţile... 

— Văd că, dacă sunteţi constrâns, puteţi gândi și singur, 
maestre Bergonzio. Trimiteţi un om al vostru, singur și 
dezarmat, să-l aducă pe Leonardo. Să vină singur, fără fanfară 
sau soldați. Și invitaţi-l imediat în sala unde este depus 
cadavrul. 

— In slujba Senioriei Voastre, mormăi maestrul Bergonzio, 
începând efectiv să se simtă rău. 

xxx 

— Știţi, mi-ar plăcea și mie să am o cameră cu deschidere 
spre est, spuse Leonardo, privind de la fereastra fără draperii. 

Era soare. De fapt, răsărea, îmbrăcând într-o lumină 
proaspătă și plină de promisiuni camera și tot ceea ce era în ea, 


inclusiv zecile de blazoane care atârnau pe pereţi, simboluri ale 
familiilor nobile descendente, neclintite, așa cum îi stă bine unui 
nobil în prezenţa unui senior. Și ce senior! Ludovic Maurul, 
seniorul orașului Milano, care spunea că propriul capelan este 
Papa, iar propriul valet este împăratul. Maurul stătea în picioare 
în centrul celei mai luminoase săli a propriului castel, la prima 
vedere magnifică, deschisă și elegantă. Păcat însă că avea acel 
cadavru în fundul gol, întins pe masă, în mijlocul camerei. 

— Da, mi-ar plăcea foarte mult. Din cu totul altă perspectivă. 
Vedeţi, Senioria Voastră, lumina dimineţii este cea mai sinceră 
lumină. 

„Și mie mi-ar plăcea o cameră expusă către est”, ar fi răspuns 
probabil Ludovic în condiţii normale, „adică fără cadavre 
infectate prin apropiere. Dar eu, regent și senior al orașului, 
trebuie să rămân în Rocchetta, camere mici și întunecate, cu 
deschidere către vest, până când inutilul meu nepot, Gian 
Galeazzo, va muri”. Deși Ludovic nu ar fi spus asta niciodată. 

— Nu am adus cadavrul aici ca să-l pictaţi, maestre Leonardo, 
spuse Ludovic sec. Magistrul Ambrogio susţine că vânturile care 
aduc ciuma se răspândesc de la est la vest, și, așezându-l astfel, 
riscul de a expune orașul la contagiune este minim. 

Nu este cazul să râzi, cititor contemporan. Ambrogio da 
Rosate doar se supunea cunoștințelor medicale ale acelor 
vremuri, motiv pentru care curenţii de aer, și nu bacteriile 
purtau boli, și tot așa le puteau îndepărta, astfel încât spitalele 
din acele vremuri aveau ușile cu vedere spre Vatican, pentru ca 
Duhul Sfânt să poată intra mai ușor. Prin urmare, acest detaliu 
nu i se părea deloc ciudat lui Leonardo. Altceva însă, da. 

— Ciumă? 

Maestrul Leonardo, cu o sprânceană ridicată, se apropie de 
cadavru. 

— Nu pare mort de ciumă, spuse el, convins. Pentru un 
cadavru, arată chiar foarte sănătos și nici nu e palid. lertaţi-mi 
gluma, Senioria Voastră, dar acest om, înainte de a muri, se 
bucura de o sănătate de fier. 

— Tocmai asta este problema. Nu pare deloc mort. Magistrul 
Ambrogio spune că nu are idee despre cauza care a provocat 
moartea acestui om. Exclude faptul că ar fi fost otrăvit sau ucis 
cu intenţie, dar nu știe ce i-a oprit inima acestui om. 

— Magistrul Ambrogio spune că nu știe. Ah! 


Dacă ar fi fost în familie sau la atelier, nu ar fi ratat ocazia să 
comenteze că, de obicei, Ambrogio da Rosate le știe pe toate, 
dar în fața Maurului nu era cazul. Dintre toţi consilierii ducelui, 
astrologul era cel al cărui cuvânt nu era niciodată pus la 
îndoială. Reveni: 

— Dacă magistrul Ambrogio, cel mai talentat doctor și chirurg 
din peninsulă, a spus acest lucru, ce mai poate adăuga un pictor 
ca mine? 

— Magistrul Ambrogio l-a văzut numai din exterior. Eu aș vrea 
să vă uitaţi înăuntru. 

— înăuntru? 

— Prin urmare, nu este adevărat, maestre Leonardo, că vă 
delectaţi cu anatomia și că, pentru a vă face picturile și lucrările 
cât mai veridice, de obicei folosiţi cadavre goale, despuindu-le 
de piele și desenându-le măruntaiele? 

Lui Leonardo i se oprise respiraţia. Doar un moment. La 
vremea respectivă, anatomia umană semăna mai mult cu 
necromanția decât cu desenarea lucrurilor reale. Poziţia 
organelor era cunoscută aproximativ, incomplet, și unde ceva 
nu era clar era înlocuit cu simboluri astrologice utile, cum ar fi o 
şurubelniţă din plastilină. Motivul era că disecția cadavrelor nu 
era ușoară. Nu era interzisă, dar nu era nici simplă. Disecţia 
cailor sau a câinilor, a porcilor era posibilă. Disecţia unei femei 
nu era atât de dificilă: până la urmă, este cunoscut faptul că 
femeile nu aveau suflet și astfel, să le faci bucăţi pentru a 
observa organele interne nu era atât de defăimător și nici 
compromiţător pentru viaţa veșnică. Dar un bărbat era altă 
mâncare de pește! Să găsești un cadavru de sex masculin intact 
și să-l deschizi pentru a te uita în interior nu era nici ușor și nici 
lipsit de riscuri pentru cineva care nu era medic. Leonardo făcea 
asta, dar nu era prea încântat că știau și alţii, cu atât mai mult 
cu cât tribunalele ecleziastice reușeau repejor să înțeleagă 
greșit anumite lucruri. 

— Consideraţiile mele despre anatomie, Senioria Voastră, se 
bazează pe mai multe cadavre pe care le-am văzut în Florenţa, 
precum și între asemănările care există între om și animal, în 
măsura în care eu văd asemănări și deosebiri între ele. Vedeţi... 

— Ascultaţi-mă, Leonardo. Nu-mi pasă ce faceţi cu cadavrele 
atât timp cât nu vă procuraţi materia primă dintre creștinii vii. 
Nu sunt nici fratele meu, cardinalul, nici prietenul său care stă 


pe tronul Romei. Eu sunt regentul acestui oraș și înainte de 
morți trebuie să am grijă de cei vii și să împiedic să devină morți 
și ei. Am nevoie de ajutorul vostru. 

— Să mă iertaţi, Senioria Voastră, că îmi permit, dar am deja 
foarte multe de făcut, inclusiv, în primul rând, calul de bronz în 
memoria stimabilului vostru tată și fiecare minut este preţios 
pentru mine... 

— Maestre Leonardo, vă înțeleg. Munciţi mult și sunteți prost 
plătit. De mulți, inclusiv de mine. Bine, maestre Leonardo. Vă 
multumesc că ați venit atât de prompt și vă las să vă întoarcetți 
la treburile Domniei Voastre. Sunt vremuri de criză, zic bine? 

— Din păcate, da, Senioria Voastră. Nu e o perioadă în care 
jubilăm. Banii care circulă sunt puţini și cine îi are îi ţine pentru 
el, chiar și atunci când i-a promis. 

— Știu că mai aveţi de luat o sumă mare de bani de la 
confrații de la Immacolata Concezione din San Francesco 
Grande. 

— O mie două sute de lire, din păcate. Atât eu, cât și bunul 
Predis. 

— Acest lucru este extrem de nedrept, spuse Ludovic, dând 
din cap înțelegător. Chiar mâine vă vor fi plătiți. Aveţi cuvântul 
meu. 

Așa se lăsa Leonardo păcălit de Ludovic. Nu promitea 
niciodată în mod explicit un lucru în schimbul altui lucru. Te 
făcea să te simţi obligat. Ca și cum ar fi vrut să reitereze faptul 
că seniorul era el și că știai foarte bine și tu, chiar dacă te 
prefăceai că n-ai înţeles. 

— Senioria Voastră, sunteți prea bun. Mă întreb... 

— Spuneţi! 

— Dacă socotiți că este oportun, aș putea între timp să mă uit 
la nefericitul acesta și din față. Magistrul Ambrogio este înţelept 
și expert, dar vederea lui nu mai este cea de odinioară. 

— Vă rog! 

Cu o mică ezitare, Leonardo își puse mâna pe umărul 
corpului, testându-i rezistența. Apoi, cu un gest hotărât și mult 
mai experimentat decât discursul anterior, apucă șoldul 
cadavrului și, aproape fără efort, îl întoarse cu faţa în sus. 

Apoi se uită la el cu atenţie câteva secunde. 

— Niciun semn exterior, spuse el. 

— Nu, pe dinafară niciun semn, răspunse Ludovic. 


Teoretic, Maurul spusese același lucru ca Leonardo. Practic, 
era o mare diferenţă de semnificaţie, care în acel moment era 
greu de ignorat. 

Așa cum era greu să nu vezi că ceva în expresia lui Leonardo 
se schimbase. Intotdeauna serios, dar fără acea lumină pe care 
o avea în mod obișnuit pe faţă și care îi făcea fericiţi pe cei care 
îl întâlneau. Ca și cum ar fi văzut ceva care îi scăpase 
astrologului ducal, dar nu era foarte sigur. 

Cei doi rămaseră tăcuţi alte câteva secunde. 

— AȘ avea nevoie de câteva lucruri, spuse Leonardo pe un ton 
practic, rupând tăcerea. 

— Vă trimit imediat intendentul. 

— Da, mulţumesc, spuse Leonardo, fără să-și încarce 
răspunsul cu titluri inutile și pronume posesive. Trimiteţi pe 
cineva și la atelierul meu să-l aducă pe Giacomo Salai. Să vină 
cu hârtiile mele, cuțite și alte instrumente pe care el le știe. Și 
nu lăsaţi pe nimeni să intre în afară de ei. 


Cinci 


— Bine, lăsaţi-i pe cei doi să intre, spuse Ludovic în șoaptă, 
uitându-se în jur. 

Camera nu era luminoasă precum cea în care îl lăsase pe 
Leonardo, dimpotrivă, era cea mai întunecată și cea mai izolată 
cameră a castelului. Până la urmă, o alesese intenţionat și spera 
ca oaspeţii să aprecieze acest lucru. 

Era o cameră pe colț, fără ferestre, unde singurul sistem de 
ventilaţie era un coș care abia reușea să scoată fumul de la 
lemnele care ardeau neîncetat, din toamnă până-n primăvară. 

Ajungând în faţa ușii, castelanul dădu din cap, apoi se 
întoarse deschizând ușa de tot și anunţă cu voce tare: 

— Senioria Sa Filip, duce de Commynes, și domnul Perron de 
Basche cer să fie primiţi de Senioria Voastră! 

— Veniţi, veniţi, dragă duce! spuse Ludovic, aproape trecând 
peste castelan cu salutul său deloc formal și făcându-i semn să-i 
lase singuri. Vă așteptam cu nerăbdare. Deci, dragă Filip, cum o 
duceți? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu și bunăvoința Majestății Sale Prea 
Creștine, foarte bine, Senioria Voastră, răspunse omul, făcând o 
ușoară reverență. Și Senioria Voastră, ce mai faceţi? 

— Bine, foarte bine. Mai întâi de toate, trebuie să vă cer scuze 
pentru că am întârziat să vă primesc cum se cuvine, dar am 
avut un mic inconvenient și a trebuit să intervin personal pentru 
a rezolva lucrurile. 

— Senioria Voastră, sunteţi prea bun că v-aţi deranjat să ne 
primiţi personal, răspunse Perron de Basche cu un accent care 
nu era deloc franțuzesc, ci mai degrabă din Umbria. 

Ambasadorul era, de fapt, originar din Orvieto, dar era în 
armata franceză de atât de mult timp, încât deja se considera 
de dincolo de Alpi cu drepturi depline. 

— Cu siguranţă sunteți ocupat cu o mie de lucruri. 

— Toate mai puţin importante decât ceea ce trebuie să 
vorbim, dragă Perron și dragă duce, răspunse Ludovic, uitându- 
se la cei doi ambasadori. Ba, mai mult, tocmai de aceea am vrut 
să vă primesc în acest loc, și singuri. Aș dori să primesc de la 


domnul Basche câteva informații privind situaţia, și aceasta este 
cea mai protejată cameră a modestului meu castel. Luaţi loc, vă 
rog! 

Și Ludovic le făcu semn spre masa masivă din castan care 
trona în mijlocul camerei, susținută de un picior central pătrat, 
foarte greu, cu motive florale, inscripţionat HERCULES DVX 
FERRARIZE DONAVIT: darul de nuntă din partea socrului pentru 
Ludovic și unul dintre cele mai apreciate. Cel mai bun prieten al 
seniorului, spuse Ercole, bătând cu mâna în masă. Când te așezi 
să vorbeşti la o astfel de masă, poți fi sigur că vei fi ascultat. 

Ducele de Commynes și Perron de Basche se uitau unul la 
celălalt. Fiind diplomaţi experimentați, amândoi știau că nu era 
niciodată potrivit să discute în detaliu situații delicate abia sosiți, 
obosiţi, flămânzi și zdruncinaţi de multele ore de galop. Ludovic, 
înțelegând situaţia jenantă, zâmbi cu braţele deschise. 

— Nu este nevoie să vă spun că această cameră este la 
dispoziția Domniilor Voastre pentru a vă expune problemele, iar 
în următoarele două zile să-mi spuneţi în detaliu de cât are 
nevoie Majestatea Sa Prea Creștină și apoi să discutăm așa cum 
trebuie despre asta. Momentan, aș vrea să știu care este 
situația de sub Alpi și dacă se menţine favorabilă în ceea ce ne 
privește. 

Cei doi ambasadori oftară, destinzându-se. Perron de Basche 
urma să vorbească, dar ducele i-o luă înainte, punându-i o mână 
pe umăr. 

— Mulţumim Senioriei Voastre pentru ospitalitate. Dacă îmi 
permiteți, doresc să vă amintesc că într-una dintre camerele de 
primire se află cei doi aghiotanţi ai mei, Robinot și Mattenet. 
Dacă am putea după aceea să mergem să ne întâlnim cu ei... 

— Faceţi cum vă este mai comod. Puteţi merge la ei, dar cred 
că este mai potrivit pentru rangul vostru să-i lăsaţi pe ei să vină 
la voi. Voi da ordin vasalilor să le permită accesul la camerele 
voastre. 

— Senioria Voastră, sunteţi cu adevărat deosebit, spuse 
ducele de Commynes, așezându-se. Deci, Perron, informaţi-mă 
cu privire la fapte. Încă nu am discutat nimic. 

— Situaţia, așa cum întreba Senioria Voastră, este mai mult 
decât favorabilă, aș spune. Florenţa este așa cum v-am spus în 
iunie. Consiliul celor șaptezeci are o poziţie ambiguă, dar acest 
lucru nu contează. Ceea ce contează este voința poporului, iar 


poporul este în totalitate cu Majestatea Sa Prea Creștină, Regele 
nostru. 

— Și Piero ce spune? 

— Piero, iertaţi-mi francheţea, nu contează absolut deloc. Cel 
mai important om din Florența este în prezent călugărul 
Girolamo Savonarola, iar el spune despre Carol al VIII-lea că este 
trimisul lui Dumnezeu care îi va pedepsi pe cei care-și vor mâniji 
mâinile cu ochiul dracului. 

Ludovic aprobă cu un aer grav. 

Se întâmpla adesea ca șefii de guvern - bărbați puternici și 
iluminați, vizionari autentici care știu să combine geniul cu 
simţul practic - să aibă ca omolog un prim născut idiot, care să 
nu aibă niciuna dintre cele două calități. In zilele noastre, de 
obicei este o problemă privată. In epoca Renașterii, cu puterea 
transmisă prin moștenire, putea fi o catastrofă publică. Astfel, 
când Lorenzo a murit, încă nefiind cunoscut drept Magnificul, a 
fost succedat de fiul său, Piero, care chiar de la început fusese 
poreclit Nefericitul. Era puternic, da, dar prost: pe scurt, opusul 
tatălui. 

— Nu mai am altceva de adăugat față de ceea ce v-am spus 
în iunie, continuă Perron de Basche. Situaţia, dacă s-a schimbat, 
s-a schimbat în bine, așa cum vă spuneam. Dacă vrem să 
traversăm Italia și să intrăm în Regatul Aragonului, nu există un 
moment mai bun. Papa, cel care a murit recent, nu era deloc 
multumit, deoarece aragonezii din Napoli nu plăteau zeciuiala, 
iar cel nou, Borgia, pare mai interesat de o anumită Vannozza 
decât de ce vrem noi să facem, continuă tendențios Perron, cu 
aerul celui care se pregătește să traverseze peninsula prin 
fiecare regat. 

— Bine, îl întrerupse scurt Maurul. Duce, aceasta este muzică 
pentru urechile mele. Suavă precum compoziţiile compatriotului 
Domniei Voastre, Josquin des Prez. Dacă doriţi, foarte curând îi 
puteţi asculta una dintre cele mai noi melodii. Vă mulţumesc 
pentru timpul acordat înainte de a vă odihni și vă aștept diseară 
la cină. Vom avea un banchet bogat și multă distracţie cu 
acrobaţii noștri de la curte. Pentru moment, nu ezitaţi să folosiți 
castelul meu și camerele voastre în deplină libertate. Domnilor, 
omagiile mele! 

Și, ridicându-se, se îndreptă spre ușă. 


Ducele de Commynes rămase gânditor câteva secunde, apoi 
se întoarse către aproape compatriotul său. 

— Perron! 

— Spuneți, duce! 

— Ce părere aveți? 

— Că merge foarte bine. Mi-era teamă că la cină vom avea 
parte de un rozariu de motete de Josquin des Prez. E mult mai 
bine cu acrobații. Cel puțin vom rămâne treji. 

— Da, Perron, și mie îmi era teamă, dar nu la asta mă 
refeream... 

— Dar la ce? 

— Ludovic nu vi se părea nervos? 

x kx x 

— Bineînțeles că sunt nervos, Galeazzo! Aş vrea să o văd pe 
Domnia Voastră în locul meu! Am un mort în curtea castelului, 
care nu se știe de ce a murit, și asta nu este plăcut deloc! 

— Magistrul Ambrogio ce spune? 

— Că nu este ciumă, dar vreau să aflu și părerea maestrului 
Leonardo. Ceea ce știu nu mă sperie, Galeazzo. Ceea ce nu știu 
mă sperie. Când văd două lucruri care se întâmplă unul după 
altul, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva al doilea este 
cauzat de primul. 

— Al doilea? Și care ar fi primul? 

— Primul este că acest om, care a avut indecența să vină și să 
moară în curtea mea, nu mai departe de ieri ceruse audiență la 
mine. 

— Sunteţi sigur? 

— L-am rugat pe Botta să verifice registrele. 

Ludovic îi întinse o foaie gălbuie, scrisă cu o caligrafie precisă 
și minusculă. „Tipic pentru un zgârcioman ca Botta”, se gândi 
Galeazzo Sanseverino. „Este adevărat că hârtia e scumpă, dar 
ce face el este exagerat”. 

— Rambaldo Chiti, pictor și tipograf. Vine să mă caute, iar a 
doua zi moare. 

— Și acesta ar fi un motiv de îngrijorare? Ascultaţi-mă, 
Ludovic. Câţi oameni vă cer audienţă în fiecare săptămână? 

— Mulţi, câteva zeci. 

— Și câţi oameni mor în fiecare săptămână, aici, în Milano? 

— Da, aveți dreptate, Galeazzo. Cu toate acestea... ah, iată! 
Veniti, veniţi, magistre Ambrogio! 


Ambrogio da Rosate traversă maiestuos camera, cu o faţă 
mai sumbră decât de obicei. Părea întruchiparea Sinistrei 
Prevestiri. 

— În slujba Senioriei Voastre! 

— Deci, spuneţi-mi, magistre Ambrogio. Ce spun astrele? 

— Este vorba despre o boală, Senioria Voastră. Poziţia lui 
Marte nu lasă loc de îndoieli. Există o ameninţare clară pentru 
oraș, dar cu siguranţă nu este de origine războinică sau violentă. 
Ea vine chiar din interiorul orașului. 

— Boală? Și despre ce boală ar fi vorba? 

— Asta, astrele nu o spun, Senioria Voastră. 

— Păi, mi se pare că de acolo de sus unde stau, deja știu 
foarte multe lucruri, spuse Galeazzo, cu o privire neîncrezătoare. 

— Căpitane, magistrul Ambrogio face ceea ce știe cel mai 
bine, spuse Ludovic pe un ton conciliant. 

— Adică ne spune tâmpenii! replică Galeazzo. Dacă aș fi în 
locul Senioriei Voastre... 

— Eu sunt în locul meu, Galeazzo, spuse Ludovic calm. 
Domnia Voastră sunteți cel care nu prea știți ce spuneți. 

Urmară câteva momente de jenă evidentă, în timp ce Ludovic 
își așeză mâinile pe braţele tronului, iar Galeazzo fixă un punct 
de pe perete pentru a evita să-și intersecteze privirea cu a 
socrului său, dar și cu cea a astrologului. 

— Magistre Ambrogio, vă mulțumesc pentru preţioasa 
previziune. Mergeţi, Galeazzo, vă rog, pentru a vă informa 
despre situația decedatului. Este inutil să vă spun, domnilor, că 
nu trebuie să discutați despre acest lucru nici măcar între voi. 
Este bine să o faceți doar în prezența mea. 

x kx x 

— Sigur, sigur. Nu vom vorbi despre asta cu nimeni. 

— Bine. Acum este momentul să acționăm, nu să vorbim. Ce 
măsuri intenţionaţi să luați? 

Cei doi aghiotanţi ai ducelui de Commynes se uitară unul la 
celălalt înainte de a vorbi. 

— Mai întâi ar trebui să-l vedem pe bărbatul de care trebuie 
să ne ocupăm, spuse cel mai scund dintre ei. Numele lui era 
Robinot, era scund și îndesat, cu o pălărie din lână care-i 
ascundea capul păduchios, și mai avea în total șapte sau opt 
dinţi, în ciuda unei vârste nu foarte avansate, estimată cu 
exactitate între 25 și 50 de ani. Dar nu cred că vor fi probleme. 


Dacă am înțeles bine din descrierea voastră, este un om normal 
și foarte distrat. 

— Și dacă sunt probleme, tac - zise celălalt, un tinerel brunet, 
cu tenul deschis și ochii ca albastrul cerului, cu expresia 
hotărâtă a celui care știe ce are de făcut -, dar să i se spună 
înainte. Nu era chiar un vultur Jaufré Mattenet. Exact opusul 
camaradului său: înalt, subţire, cu prestanță și bine 
proporționat, dar foarte neghiob. 

— Tac? Nu, drăgălașule! Dacă sunt probleme, voi o luați la 
picior, spuse de Commynes, uitându-se la tânăr cu un aer 
serios. Amintiţi-vă că maestrului Leonardo nu trebuie să-i fie 
atins niciun fir de păr! Trebuie să obţineţi ce trebuie în cel mai 
atent și discret mod posibil. 

— Aveţi încredere, stăpâne de Commynes, spuse Robinot. 

— l-aș putea scoate boneta ducesei fără sa-și dea seama, 
darămite un carnețel sau un caiet! Vedeţi, important este ca 
proprietarul să fie distras, să fie ocupat cu ceva care să-i atragă 
atenţia. Am putea deja să acționăm în seara asta, la cină. 
Spuneţi-mi, Leonardo este un gurmand? 

— Nu, deloc. Nu mănâncă niciodată carne și este un om care 
se abţine de la foarte multe. 

— Înţeleg. Este un mare băutor? Bea cu plăcere un pahar în 
plus? 

— Nu cred. Rețineţi că, în timpul cinelor oficiale, servitorii 
toarnă vinul. Nu veţi avea nicio șansă să-i turnaţi voi de băut lui 
Leonardo. 

— Asta nu e bine. 

Robinot părea că se gândește pentru o clipă. 

— Vor fi spectacole în timpul cinei? Acrobaţi, jongleri, actori 
sau bufoni? Ar putea fi absorbit de spectacolul lor? 

— Posibil, dar e greu de spus. Adesea regia unor astfel de 
evenimente, din câte știu eu, îi este încredinţată. Ba, mai mult, 
este obișnuit să se plimbe printre mese întreținându-i pe oaspeţi 
cu multă atenție și cu glume. Este un om extrem de plăcut. De 
fapt, cred că este cea mai plăcută persoană din Milano. 

— Unde nu ajunge Bacchus, vine Venus, spuse Robinot. Aţi 
putea aduce la cină o prostituată, eventual una pe care nu o 
cunoaște, din afara castelului? 

— Nu aș putea și oricum nu ar ajuta la nimic. 

Ducele de Commynes dădu din cap. 


— Nu aș putea, pentru că la cinele cu ambasadori, Maurul 
permite doar prezenţa femeilor de la curtea Sa. Oricum nu ar 
ajuta cu nimic, pentru că maestrul Leonardo are gusturi 
venețiene, iar femeile nu-l ispitesc. Și poate nici bărbaţii, așa 
umblă vorba. 

— Înţeleg. În acest caz, duce, trebuie să-l lăsaţi să vorbească. 
Când se apropie, va trebui să încercaţi să-l faceți să vorbească, 
să-i daţi dreptate chiar și când spune cea mai mare idioțenie din 
lume. 

— Este aproape imposibil ca maestrul Leonardo să spună 
idioţenii, punctă Perron de Basche, ridicând privirea. 

— Și mai bine! Încercaţi să-l atrageţi prin orice mijloace, duce. 

Robinot zâmbi, cu rezultatul remarcabil de a deveni și mai 
neplăcut. Se poate întâmpla, când îţi lipsesc douăzeci de dinţi 
din treizeci și doi. Oamenii, când vorbesc, uită de restul lumii. Ai 
putea să le scoţi un molar și nici nu și-ar da seama, fiindcă sunt 
prea absorbiți să trancănească despre ale lor. Toţi oamenii. Toţi! 
Și, dacă omul ăsta e un bărbat, atunci există o cale să-l păcălim 
cumva. Chiar dacă se numește Leonardo da Vinci. 

xxx 

— Leonardo da Vinci? 

— Este încă înăuntru, căpitane, spuse gardianul din faţa ușii 
din hol, dându-se la o parte. 

Galeazzo, fără niciun cuvânt, intră și-l văzu pe Leonardo în 
picioare, lângă masă, cu o faţă gravă. 

— Respectele mele, maestre. Aţi terminat examinarea 
cadavrului? 

— Chiar în acest moment, Senioria Voastră, răspunse 
Leonardo, tot cu un aer serios. 

Rar îl vedeai cu o faţă așa de întunecată. 

Galeazzo Sanseverino se uită în jur. Pe masă, cadavrul zăcea 
dezmembrat, cu toracele deschis și organele puse în jurul lui, ca 
niște haine scoase în grabă dintr-un sertar. O priveliște care ar fi 
întors pe dos stomacul oricui. De altfel, bietul Salai era palid și 
desfigurat. 

— Deci, Giacometto, oamenii nu sunt atât de frumoși pe 
dinăuntru, nu-i așa? 

— Senioria Voastră, nu, răspunse băiatul, trecând pe lângă el 
cu o reverență rapidă. 

— Acum nu vomita pe mine, te rog, că amo haină nouă! 


Galeazzo se uită la tânărul care punea instrumentele la locul 
lor, aproape mai palid decât decedatul. Un mic ticălos! 
Trecuseră doi sau trei ani de când îi furase geanta cu aproape o 
jumătate de liră înăuntru, dar Galeazzo Sanseverino nu era tipul 
care uită cu ușurință ceva, bun sau rău. Și acea canalie era chiar 
simpatică, dar însemnată de lucruri rele. 

— Deci, ce-mi spuneţi? Ce boală l-a ucis pe amărâtul ăsta? 

— Ce să vă spun, căpitane, spuse Leonardo, în timp ce își 
ștergea mâinile cu o cârpă. 

Cum reușise, nu era clar, dar în timp ce Salai era plin de 
sânge și nu numai, din cap până-n picioare, Leonardo rămăsese 
la fel de curat ca atunci când intrase în cameră. 

— Ce boală, mă întrebaţi? O boală foarte greu de privit, 
căpitane. 

— Ala? 

— Mai rău, căpitane. Mult mai rău. Răutatea umană. 

Leonardo azvârli cârpa pe masă, lângă cadavru. 

— Amărâtul ăsta, vedeţi, a fost asasinat. 

— Asasinat? 

Galeazzo era uimit. 

— Asasinat. Sufocat, mai exact. A murit din cauza lipsei de 
aer în plămâni. 

— Permiteţi-mi, maestre Leonardo, dar acest lucru este 
imposibil. Am văzut de mai multe ori trăsăturile unui om 
strangulat și cu siguranţă nu are un aspect atât de senin. 

Galeazzo nu i-a mai explicat că pe câţiva dintre acești domni 
îi strangulase cu mâinile lui, în acel moment chiar nu era cazul. 

— Limba, ochii, faţa... 

— Să-mi fie cu iertare, poate nu am fost foarte clar. Nu am 
spus strangulat sau strâns de gât. Am spus sufocat. 

— Desigur, maestre Leonardo, dar chiar și așa, băgându-i 
ceva în gură amărâtului, oricum i se dau ochii peste cap și... 

— Nu, nu. Nimic din toate astea. Nu există urme de țesut între 
dinţi și nici deschiderea forțată a gurii. Și nu există vânătăi. 
lertați-mă, căpitane, cred că s-a întâmplat altceva. 

— Altceva? Și ce altceva, Dumnezeule mare?! 

— Ah, ceea ce mă întrebaţi nu este ușor de explicat. Cred că 
ar fi cazul să mergem împreună la Senioria Sa. 


De la scriptoriul lui Giacomo Trotti 


Lui Ercole d'Este, duce de Ferrara, de trimis 


Ilustrul și mult-respectatul meu Senior, 

În această seară a fost organizată o cină 
somptuoasă, cu mare fast, pentru a-i întâmpina pe 
ambasadorii francezi - ducele de Commynes și un 
anume domn Perron de Basche -, la care au fost 
servite cantități de mâncare și de vin, care erau 
plăcute chiar și doar privindu-le, de altfel au venit în 
număr mare la castel orășeni, pentru a vedea și 
aplauaa. 


Giacomo Trotti puse pana jos și începu să-și maseze mâna, 
frecând-o de șold. Era sfârșitul lunii octombrie și era deja foarte 
frig, iar scoaterea mănușilor pentru a scrie era o tortură. 

Ambasadorului de Ferrara îi plăcea să se trezească devreme 
și să-i scrie seniorului său cu mintea limpede și cu mult calm 
evenimentele petrecute cu o zi înainte. O scrisoare cumpătată și 
informală, care urma să fie trimisă cu calul poștei, în jurul celei 
de-a treia ore a dimineţii. Din acest motiv, pe scrisoare era 
inscripţionat ferre, de trimis, și nu cita, urgent. 


Între două feluri de mâncare, am asistat la 
spectacolul unor tineri cu jonglerii de mingi și salturi, și 
Catrozzo piticul, care a provocat mult râs, cu sau fără 
voința lui, întrucât stătea pe umerii acrobaților, 
aterizând pe masă, peste unul dintre francezi care s-a 
ferit rapid, astfel încât Catrozzo a căzut de pe masă și 
a ajuns pe jos, spre deliciul și glumele oaspeților. 
Ducele de Commynes stătea alături de Leonardo di ser 
Piero și au discutat mult în general și în special, mai 
ales despre chestiuni privind banii. De Commynes 
dorea să știe cum era plătit Leonardo, la cât timp și 
cred că, de fapt, voia să ştie în ce situație era Senioria 
Sa Ludovic, să afle despre cum va reuși să se 
pregătească de război. 


Ambasadorul ferarez așeză iar pana de gâscă, se ridică de la 
scriptoriu și se duse la fereastră, deschizând-o. 

Afară,  trandafiriul  răsăritului care  mângâia întunericul 
albastru era întrerupt doar de niște nori împrăștiați. 

Giacomo Trotti nu înţelesese niciodată cum reușeau unii 
oameni să prezică vremea uitându-se la cer. A spune „mâine va 
ploua”, „în două sau trei zile va fi din nou senin” sau „acesta 
este un aer de zăpadă”. Norii, cerul, vânturile erau pentru Trotti 
detalii tăcute ale căror dinamici aveau consecințe incerte, 
greșite și inevitabile. 

Ceea ce reușea Trotti era să citească oamenii. Le înțelegea 
intenţiile. După modul în care se mișcau. După ceea ce spuneau 
sau cum o spuneau. Mai ales dacă aceste două comportamente 
mergeau mână-n mână, dacă, bunăoară, coincideau și erau 
potrivite contextului. 

lar cei doi francezi, Trotti și-ar fi pus capul rămășag, erau 
acolo pentru a cere un împrumut. Complimentele repetate, 
admiraţia forţată, acele laude care păreau să lase pe hainele 
Maurului pete mari de grăsime. Pe de altă parte, nu era niciun 
secret că Ludovic, unde nu ajungea cu puterea, ajungea cu 
banii. Restul, ambianțele, pregătirile, discursurile aghiotanţilor, 
toate erau pretexte. Aceștia veniseră să bată la ușă pentru bani, 
nu era nicio îndoială. Dar încă nu era cazul ca Ercole să afle sau 
să-l alarmeze în legătură cu situaţia financiară a ginerelui său și 
a preaiubitei sale fiice. Mai târziu, dacă se va dovedi că are 
dreptate, va fi mai explicit. 


În acel moment al banchetului, maestrul Leonardo i- 
a părăsit, poate că interogatoriul devenise deranjant 
sau poate și pentru că unul dintre aghiotantții lui de 
Commynes a vărsat o sticlă cu vin pe haina lui 
preferată și, încercând apoi să-l ajute să o curețe, a 
făcut și mai rău, atât de mult, încât am auzit foarte clar 
că maestrul Leonardo, care de obicei are un suflet bun, 
i-a adresat anumite cuvinte, ce cred că se folosesc în 
Toscana, și l-a trimis la origini prin vorbe pe care, din 
decentă și respect față de Excelența Voastră, nu le pot 
reproduce. Mi se pare totuși că și Ludovic era distant 
cu Leonardo, nu știu care să fi fost motivul, dar pot să 
intuiesc că este vorba tot despre faimosul cal din 


bronz, iar discuţiile dintre cei doi păreau bizare din 
acest motiv. 


Giacomo Trotti se uită din nou la cer. Norii probabil s-au 
mișcat ori poate nu. Poate că va ploua mai târziu, poate nu. În 
orice caz, nu putea să facă nimic. Între oameni, totuși, Trotti 
putea interveni. Putea să audă, să înțeleagă, să aștepte și să 
acționeze. Sau, și mai bine, să lase să acţioneze. Era suficient 
un cuvânt ici, o aluzie colo, o tăcere la momentul potrivit. Un fel 
de lubrifiant social, așa se vedea Giacomo Trotti. Nu era un vas 
de teracotă între vasele de metal, care putea fi zdrobit, ci uleiul 
care se afla între cele două părţi ale unei mașinării, ale unui 
angrenaj, ale uneia dintre acele pârghii pe care Leonardo le 
proiecta admirabil. Și, datorită naturii sale lichide, nu numai că 
nu se rupea, ci dimpotrivă, permitea celor două părţi mecanice, 
solide și puternice, să lucreze în același scop, dar cu funcţii 
diferite. 

Cumva ca banii. Și banii, pentru Giacomo Trotti, au fost 
întotdeauna un lubrifiant. Un remediu confortabil pentru 
contrabalansarea trocului. Eu am ceva care valorează zece, tu ai 
ceva care valorează șase, dă-mi patru bani și încheiem 
schimbul. Din acest motiv funcţiona. Așa a văzut Trotti banii 
întotdeauna. Și, când se termină banii, mecanismul se strică. 
Acesta era probabil motivul răcelii dintre Ludovic și Leonardo da 
Vinci. 


Dar ar putea exista un alt motiv pentru o astfel de 
supărare. Am auzit că la castel a fost descoperit 
cadavrul unui anume pictor Rambaldo Chiti, care a 
murit de blestem divin. Acest lucru l-a tulburat foarte 
mult pe Ludovic, care, așa cum știe Excelența Voastră, 
înclină spre superstiție și citește despre prevestiri rele 
oriunde. Starea de spirit la castel nu este bună, iar cina 
a abundat în vinuri, dar a fost lipsită de bucurie și s-a 
încheiat cu mult înainte de ora obișnuită. 


După cină, am văzut cum Ludovic o răsfăta pe 
Beatrice cu mângâieri și afecţiune, iar preaiubita 
voastră fiică s-a lăsat condusă de bunăvoie în 


camerele de la Rocchetta? ale castelului. Nu era la 
cină și nici nu am mai văzut-o înainte pe Contessa 
Bergamini, fostă Cecilia Gallerani, așa cum Excelenţa 
Voastră și-o amintește. Da, castelul este mare, și a fost 
cu atât mai bine pentru că nu am întotdeauna ocazia 
să-l am sub control pe castelan și tot ceea ce este 
împrejur. 


Și cine vrea să înțeleagă înțelege. Eu nu am înțeles, dragul 
meu Ercole, dacă fiica ta este înșelată, dar, dacă Maurul vrea să 
o înșele, stai liniștit că o înșală. În ciuda mea, a fiicei tale și a ta, 
Ercole, duce de Ferrara, 


pe a cărui bunăvoință mă bazez întotdeauna 


Mediolanum”, XX octombrie 1493 
Slujitorul Excelenței Voastre, Jacomo Trotti 


19 Cea mai veche parte a castelului (N.t.). 
20 Vechiul Milano (N.t.). 


Sase 


— Maestre Leonardo, ce plăcere să vă văd! 

— Contesă Cecilia, plăcerea este de partea mea! Vă 
mulțumesc pentru amabilitatea de a mă primi. 

Cecilia, mergând pe sub portic, se apropiase de Leonardo atât 
de mult, încât i se putea vedea chipul încruntat. În jur, curtea 
interioară a Palatului Carmagnola, liniștită și tăcută, total opusă 
piațetei din Porta Giovia. 

— Vă rog! 

Cecilia Gallerani luă mâinile lui Leonardo, reci și rigide, în 
mâinile sale calde și subțiri. 

— la spuneţi-mi, sper că nu există motive grave pentru 
această vizită. Vă așteptam mâine, pentru serata muzicală. Ce 
vânt vă aduce aici în graba asta? 

— Aș prefera să vă vorbesc într-un loc mai retras, contesă. 

— S-a întâmplat ceva la castel? întrebă Tersilla, una dintre 
doamnele de companie ale Ceciliei, cea mai amabilă în felul de 
a fi, dar și cea mai cicălitoare. 

— Tersilla, nu-l sâcâi pe maestrul Leonardo! 

— Acel bărbat care a fost găsit mort în Piazza d'armi, nu-i 
așa? Este adevărat că a murit pentru că l-a mâniat pe 
Dumnezeu? 

— Cine v-a spus aceste lucruri, Tersilla? 

— Toată lumea știe asta, spuse ea, ridicând din umeri. Astăzi, 
aici la Broletto, nu se vorbea despre altceva, chiar și părintele 
Gioacchino a pomenit despre asta în predica sa. L-au văzut pe 
magistrul Ambrogio traversând castelul în grabă, îmbrăcându-se 
în timp ce pleca. 

— Vedeţi, maestre Leonardo, v-am spus întotdeauna, zise 
Cecilia, chicotind. Castelul nu poate păstra un secret. Roiesc în 
jurul vostru prea multe persoane care bântuie. Când încă 
locuiam la castel, închipuiţi-vă, se plimba prin Piazza d'armi 
până și o maimuţă îmbrăcată în paj. 

— Tot acolo este, spuse Leonardo. Senioria Sa spune că este 
mai disciplinată decât jumătate dintre slujitorii săi și, judecând 
după ceea ce aud, are motivele lui. 


— Veniti! Tersilla, eu și maestrul Leonardo vom merge în sala 
albastră. Să nu ne deranjezi pentru niciun motiv. 

— Cum doriţi, contesă. 

xxx 

— Deci, maestre Leonardo, spuse Cecilia chicotind, cineva din 
castel a murit de mânia lui Dumnezeu? 

— Nici vorbă, răspunse Leonardo, așezându-se pe scaunul din 
lemn și din stofa lui preferată, din motive neclare extrem de 
incomod, comparativ cu fotoliile din piele moale care erau în 
toată sala. E ușor să invoci mânia divină când nu înţelegi 
lucrurile. Am făcut asta cu eclipsele - cu milenii în urmă - apoi 
am înţeles că mișcarea stelelor poate fi prevăzută. Și atunci, 
pentru că nu înţelegeam nimic și nu prevedeam altceva decât 
mișcarea stelelor, eram convinși că din ea se putea înţelege 
destinul oamenilor. Cumva, ca în anecdota în care un bărbat se 
uita într-o băltoacă pe o alee, sub torţa înfiptă într-un zid. „Ce 
căutați, om bun? Caut un ducat pe care l-am pierdut, răspunse 
el. Și l-aţi pierdut aici, în băltoacă? Nu, răspunse el, mi-a căzut 
acolo, într-o băltoacă în mijlocul aleii. Și de ce îl căutați aici? 
Pentru că aici este lumină, răspunse omul, arătând spre torță”. 

Cecilia râse studiat, cu mâna la decolteu. 

Apoi se uită la Leonardo cu un aer pătrunzător. 

— Aveţi o problemă cu astrologul ducal? 

— Măgar împodobit, spuse Leonardo. Se pricepe doar să 
rostească vorbe bombastice. Și tare mi-e teamă că a comis și o 
indiscreţie gravă. 

— Povestiţi-mi, atunci! Povestiţi-mi despre acest mort. Mai 
întâi de toate, de ce a murit? 

xxx 

— Asasinat, Senioria Voastră. 

— Asasinat? 

— Sufocat, mai exact. 

Ludovic se uită la Galeazzo, care se uită înapoi în gol. 

— Nu arată ca un om strangulat. 

— Nu, cu siguranţă. Omul a fost sufocat prin forță mecanică. 

— Fiţi mai clar, maestre Leonardo! 

— Vedeţi, Senioria Voastră, omul respiră lăsând aerul să intre 
în piept în mod mecanic, adică dilatând pieptul și mărindu-i 
volumul. 


Leonardo își puse mâinile pe piept și respiră adânc, 
accentuând cu palmele mișcarea coastelor. 

— Natura mișcării apei și a aerului este similară și ambele au 
tendinţa să umple orice recipient este pus lângă ele, doar că 
este o diferenţă între aer și apă: unul se poate comprima, presa, 
își poate reduce volumul, pe când celălalt nu. Se poate sufla 
foarte puţin în vezica unui porc, lega cu un șnur și presa cu 
mâinile până când va deveni atât de mică încât va opune 
rezistență comprimării noastre și nu putem face mai mult de- 
atât. Dar, dacă vezica este plină cu apă, acest lucru nu este 
posibil. Și, la fel cum aerul poate fi presat, și un corp plin cu aer 
poate fi comprimat. Dar, dacă există un orificiu prin care să iasă, 
aerul iese și nu mai intră înapoi. 

Ludovic, după un moment, îl privi pe Leonardo. 

— Nu cred că mi-aţi explicat suficient de clar, maestre. 

— Eu cred că acest amărât a fost torturat cu pieptul prins într- 
un corset, o dublură, care i-a comprimat și apăsat atât de tare 
pieptul, încât i-a luat tot aerul din corp, nemaipermiţându-i să 
respire. 

— Cum aţi ajuns la concluzia asta? 

— Când am secţionat corpul, am putut vedea coastele, 
lamelele toracelui care erau rupte. Nu era rupt osul, ci 
articulațiile care sunt moi și care leagă lamelele de coloana 
spatelui și de osul care are rol de scut pentru inimă. Ca și cum 
ceva ar fi presat din toate direcţiile. 

Ludovic își împreună mâinile și le duse la gură, frecându-le. 
După câteva secunde, ridică din nou privirea. 

— Și se poate muri într-o astfel de situaţie? 

— Senioria Voastră, așa cum se poate muri prin înec sau prin 
orice accident care ne face să rămânem fără aer, da. 

— Magistre Ambrogio, ce părere aveţi? 

Ambrogio da Rosate își ridică aproape imperceptibil bărbia și 
arătă cu mâna spre bolta tavanului. 

— Stelele indică o moarte cauzată de boală, maestre 
Leonardo. Poziţia lui Marte, de altfel, nu lasă nici urmă de 
îndoială. 

— Magistre Ambrogio, mă bucur că știți să citiţi în stele atât 
de multe, spuse Leonardo, ridicând din umeri. Mie stelele abia 
dacă îmi indică unde este nordul. 


— Observațiile Domniei Voastre privesc corpul, un biet 
muritor, răspunse Ambrogio, cu o voce gravă. Ale mele privesc 
stelele, prima și cea mai clară emanaţie a eternului. Doar nu 
vreţi să comparaţi ceea ce vedeţi într-un corp cu ceea ce vedeți 
în stele, sper! 

— Să-mi fie cu iertare, magistre Ambrogio, dar și Domnia 
Voastră ați studiat corpul ieri pentru a vedea dacă sunt semne 
de boală sau de violenţă. 

— Pentru a avea o primă idee despre ceea ce s-a întâmplat. 
Având corpul, este primul lucru care trebuie făcut. Dar, pentru a 
fi sigur și pentru a face o legătură între trecut și viitor, este 
necesar să luăm în considerare ceea ce spun stelele. Stelele nu 
mint niciodată. 

Dacă Ambrogio da Rosate și Leonardo s-ar fi aflat singuri la 
cină, probabil că Leonardo ar fi început să discute despre 
ciudata etimologie a verbului a /ua în considerare, care de altfel, 
din puţinele sale cunoștințe de latină, s-a gândit că îl poate 
traduce drept cum sideribus?!. Dar, pentru că nu erau într-un 
pub, ci în faţa seniorului orașului Milano, și pentru că acel cuier 
înzorzonat în culori purpurii credea că poate să-i pună pe locul 
doi știința, Leonardo s-a înfuriat. Faţă de știință, fiul lui ser Piero 
avea un respect mai mare decât faţă de propria persoană. 

— Înţeleg. 

Leonardo se întorsese spre Ludovic, cu aerul unuia care 
trebuia să audă că luna este făcută din brânză. E precum 
călugărul dominican care i-a spus Senioriei Sale, fratele vostru, 
că s-a născut sub influenţa stelelor și care i-a prevestit cucerirea 
Peloponezului, a Asiei, a Africii și a Mării Mediterane. Cum îl 
chema? Annio da Viterbo? 

Leonardo, așa cum știe toată lumea, era un geniu. l-a luat 
foarte puţin timp, doar o milisecundă din timpul de care are 
nevoie Jupiter pentru a completa o mișcare de rotaţie în jurul 
Soarelui, ca să-și dea seama că se făcuse o gafă de proporții. 

Să-i amintești lui Ludovic Maurul că fratele său, Galeazzo 
Maria, crezuse în horoscopul unui călugăr astrolog care spunea 
că va cuceri lumea nu era cea mai bună mișcare, având în 
vedere că același Galeazzo Maria a fost înjunghiat mortal doar 
trei ani mai târziu, în același oraș din care nu a ieșit niciodată, 
Milano. 


21 împreună cu stelele (N.t.). 


— Dacă vreţi să onoraţi cum se cuvine memoria familiei mele, 
ar trebui să vă grăbiţi să terminaţi monumentul pe care l-am 
comandat cu ani în urmă, în loc să puneţi la îndoială cuvintele 
magistrului Ambrogio. 

xxx 

— Și deci nu v-a crezut? 

Cecilia dădu din cap cu graţie. 

— Bietul meu Leonardo! Aţi spus un lucru corect într-un 
moment nepotrivit. Când veți învăța că Ludovic nu tolerează 
anumite subiecte? 

— Cred că nu voi reuși niciodată, contesă Cecilia. De aceea 
sunt aici, să vă cer ajutorul. 

xxx 

— Și atunci de ce nu încredințează comanda trupelor tatălui 
meu? Ercole este cel mai curajos și valoros om de sub Alpi și, 
din câte am auzit, probabil și de deasupra lor. Numai ducele de 
Orleans este un războinic capabil, printre aghiotanţii Majestății 
Sale Prea Creștine Regele Carol... 

— Doamna mea, m-aș hazarda să vă sfătuiesc să coborâţi 
tonul când discutaţi chestiuni de politică externă. 

Beatrice d'Este se opri brusc, cu un aer ușor supărat. Desigur, 
Trotti era ambasadorul tatălui său la Milano, un expert și o 
persoană prudentă, dar, cu toate acestea, Béatrice nu reușea 
să-l aprecieze. Tot ce vedea era un bătrân chel, rece și stresant, 
care era de acord cu toţi și apoi făcea cum îl tăia capul. 

— La urma urmei, sunt în palatul meu. 

„Nu chiar în palatul tău, păpușă”, gândi Trotti. „Dacă ai fi fost 
tu proprietara, ai fi locuit în aripa mare, la est, și nu aici la 
Rocchetta, în cămăruţele astea pline de tot ce vrei și ce nu vrei, 
dar fără lumină. Și în care este un frig crunt”. 

— Tocmai asta mă îngrijorează, doamna mea. Suntem la 
Castelul Giovio. Aici, până și dușumelele au urechi. 

— Mă rog... Ziceaţi că în curând veţi avea o audienţă la soţul 
meu. De ce nu-i spuneţi pe șleau să-l numească comandant pe 
tatăl meu? 

Giacomo Trotti se uită la ea aidoma cuiva care știe că se 
poate adresa unei persoane cu o inteligență superioară. 

— Doamna mea, știți foarte bine că în probleme de acest gen, 
cel mai important lucru este menţinerea echilibrului între 
puterile implicate, astfel încât rezultatul să fie cel care 


corespunde voinţei Senioriei Sale, ilustrul duce, soțul Domniei 
Voastre. 

Giacomo Trotti așteptă puţin. În zilele noastre am cuantifica 
așteptarea la zece secunde, dar la vremea respectivă nici nu 
visau să poată cuantifica timpul. Dacă Béatrice ar fi fost la fel de 
inteligentă precum încerca să insinueze privirea lui Trotti, nu ar 
fi trebuit să-i explice nimic. 

Problema Maurului nu era să invadeze Napoli, ci să-l ţină pe 
ducele de Orleans cât mai departe de nobilii smintiţi. Pentru a 
porni invazia, regele Carol al VIll-lea avea nevoie de ajutorul 
constant al ducelui de Orleans, de vreme ce singur nu reușea 
nici măcar să-și scoată degetul din fund, darămite să câștige un 
război! 

Ducele de Orleans, angajat în traversarea Italiei pentru a 
invada Napoli, cu siguranţă nu ar fi putut să ducă un război 
împotriva lui Ludovic Maurul, ca apoi să revendice titlul de duce 
de Milano. 

Era suficient ca războiul să dureze atâta timp cât avea nevoie 
Maurul pentru a fi recunoscut de către Maximilian | drept duce 
de Milano și să fie aclamat de popor. 

Așadar, tatăl lui Beatrice, așa cum am spus deja, era Ercole | 
d'Este, nu un oarecare. Dusese și câștigase bătălii în mod real. 
Mai mult, era unul care învățase strategia și tacticile militare 
chiar la Napoli. Să pui lângă un Orleans un om valabil, inteligent, 
curajos și care, în plus, cunoștea inamicul, așa cum era Ercole 
d'Este, ar fi redus mult durata războiului. Ceea ce, ţinând cont 
de scopurile Maurului, însemna să-și taie singur craca de sub 
picioare. 

Având în vedere că Beatrice se prefăcea gânditoare, Trotti 
continuă: 

— Un râu care curge nu poate fi oprit, ci doar canalizat. Când 
Senioria Sa va rupe barajul Alpilor, râul francez va inunda 
Napoli. Dar, pentru a face ca apele să curgă spre locul în care se 
dorește, sunt necesare diguri, nu pastori. 

— Sunteţi poetic, maestre Giacomo. Parcă aţi fi maestrul 
Leonardo. 

Trotti rămase mut și nemișcat. Era unul dintre lucrurile în care 
excela și care făcuse din el un ambasador perfect. Știa 
întotdeauna când era cazul să tacă. 


— Nu-mi place de maestrul Leonardo. Zâmbește mereu. Pare 
mereu liniștit și fericit, aidoma... 

— Aidoma cui, doamna mea? 

— Aidoma cuiva care știe că va fi totul bine, chiar dacă nu va 
fi așa. In opinia voastră, domnule ambasador, poţi avea 
încredere în el? 

— Nu cunosc viaţa de la castel atât de bine ca Domnia 
Voastră. Il văd pe maestrul Leonardo numai joia, când... 

Beatrice d'Este pufni, întorcându-se cu spatele. 

— Când mergeţi să ascultați muzică și să vorbiţi despre lucruri 
de neînțeles la casa târfei milaneze, normal! Cine știe ce va 
pune mâine pe ea! Trei rochii una peste alta, cu siguranţă! Altfel 
ar părea moartă, la cât e de slăbănoagă! 

— Vă asigur că doamna Gallerani nu a purtat niciun veșmânt 
sau bijuterie nouă ultimele dăţi când am văzut-o... 

— Și ce ar fi așa anapoda să le poarte în prezenţa Domniei 
Voastre, maestre Giacomo? E curvă, dar nu e proastă! Țineţi 
ochii deschişi, domnule ambasador! Nu vă rog, vă ordon! 

xxx 

— Care sunt deci ordinele Senioriei Voastre? 

Ludovic se întoarse spre Galeazzo, conștient de faptul că și el 
era inteligent și că opinia lui trebuia să conteze, deși nu cât cea 
a astrologului ducal. 

— Ce părere aveţi, domnule căpitan? 

Galeazzo Sanseverino încuviință, ca și cum voia să arate că-i 
placea că i se dădea atenție. 

— Dacă magistrul Ambrogio are dreptate, Senioria Voastră, 
amărâtul ăsta a murit din cauza unei boli. Dacă este așa, toți 
oamenii care locuiesc în apropierea casei lui Chiti vor fi expuși 
acelorași vânturi. Ar fi recomandabil să mergem la atelierul 
pictorului, pentru a fereca ușile și ferestrele, iar ca o măsură de 
precauţie, să-i evacuăm pe oamenii din casele învecinate. 

Dacă, în schimb, acest vrăjitor din subordinea mea a spus o 
tâmpenie înseamnă că Rambaldo Chiti a fost ucis, așa cum zice 
maestrul Leonardo. Atunci va fi cazul să mergem acasă la el și 
să investigăm, ca să înțelegem cine era, cu cine umbla și de ce 
a vrut cineva nu numai să-l omoare, dar să-l lase și în mijlocul 
piațetei castelului. 

— Credeţi că este cazul, magistre Ambrogio? 

— Sunt de acord cu Sanseverino, Senioria Voastră. 


— Bine, atunci. Galeazzo, trimiteţi să fie adus căpitanul de 
justiție??. Ordonaţți-i să găsească locuinţa acestui Rambaldo Chiti 
și să o închidă. Dar nu-i evacuaţi pe oamenii din vecinătate, în 
acest moment nu am face altceva decât să-i neliniștim fără un 
motiv întemeiat. 

— Dacă îmi este permis, Senioria Voastră, aș vrea să-l 
însoțesc pe căpitanul de justiţie. Tradus în zilele noastre: știți 
cât de tare mă tem de boala despre care acest idiot este 
convins că i-a luat viața bietului om? Cam cât este rădăcina lui 
zero. 

— Bineînţeles că îţi este permis, maestre Galeazzo. Mergeti, 
vă rog, și Dumnezeu să vă aibă în pază! Intendent, ce mai 
avem? 

— Domnul ambasador Giacomo Trotti, atașat al lui Ercole, 
ducele de Ferrara. 

— Bine. Domnilor, lăsaţi-ne singuri și rugaţi-l pe ambasadorul 
Trotti să intre. 

xxx 

— Înțelegeţi că, în calitate de ambasador, sunt obligat să vă 
adresez întrebări atât de neplăcute, nu numai în interesul meu, 
dar și în urma dispoziţiilor seniorului meu. 

Giacomo Trotti stătea în picioare, în faţa lui Ludovic Maurul, 
care era așezat pe tronul său. Cu toate acestea, Maurul era cel 
care se afla într-o poziţie incomodă în acel moment. Întrebarea 
lui Trotti nu era una de la care te puteai eschiva. 

— Pot să vă întreb cum aţi aflat, maestre Giacomo? 

Prima regulă a unui bun politician: să răspundă întotdeauna la 
o întrebare cu o altă întrebare. 

— S-a răspândit vestea în tot Milano, Senioria Voastră... Deja 
în această dimineaţă, la orele trei, părintele Gioacchino da 
Brenno vorbea despre asta în predica sa. 

— Părintele Gioacchino? 

„Asta ne mai lipsea”, se gândi Ludovic, încercând să-și 
ascundă iritarea. Dar Trotti cu siguranţă observase deja acest 
lucru. 

— Și ce a spus părintele Gioacchino, mai exact? 

„Ceva pentru care îl pot trimite să viziteze închisorile 
pontificale, poate? Astfel învață să aibă grijă de voința 


22 Comandantul poliţiei din Evul Mediu până în secolul al XVIII-lea (N.t.). 


Domnului, adică a celui din Milano, nu a celui din înaltul 
cerului!” 

— A spus că pedeapsa divină s-a abătut peste acest oraș și că 
această moarte este lucrarea și voinţa Celui Atotputernic, cum a 
fost cea a lui Lorenzo de Medici din Florenţa. Că ochiul dracului, 
banul, a pus stăpânire pe acest oraș și că Atotputernicul îi va 
alunga pe negustori din templu, începând cu șeful acestor 
negustori. 

— Adică eu, după părerea părintelui Gioacchino? 

— Nu mi-aș permite niciodată să emit o ipoteză. Prin urmare, 
este adevărată această veste nefericită? 

Și Giacomo Trotti era un politician bun. 

— Din nefericire, da. Un om, un biet pictor, a fost găsit fără 
suflare în Piazza d'armi ieri, pe la ora rugăciunilor. Magistrul 
Ambrogio este convins că moartea vine din cauze naturale, însă 
necunoscute lui. Maestrul Leonardo, pe de altă parte, susține că 
omul a fost asasinat. Este lesne de înțeles că ambele ipoteze mă 
îngrijorează mult mai mult decât mânia divină. 

Ludovic nu a considerat necesar să-i spună că mortul ceruse 
să fie primit în audienţă cu o zi înainte. Ca motiv de îngrijorare, 
un mort în curtea casei era mai mult decât suficient. 

— Vă înțeleg foarte bine, Senioria Voastră. 

— Ştiu că sunteți un om perspicace și atent, maestre 
Giacomo. În acest sens, aș dori să știu care este părerea 
voastră. 

— In slujba Senioriei Voastre! 

— L-am văzut ieri, în timpul banchetului, pe maestrul 
Leonardo discutând cu cei doi ambasadori francezi și mi s-a 
părut că la un moment dat s-a supărat. Un lucru rar pentru el. 
Aveţi idee despre ce discutau sau ce s-a întâmplat? 

— Nimic grav, Senioria Voastră. Unul dintre trimișii care îl 
însoțesc pe domnul de Commynes a vărsat pe haina lui 
Leonardo o cantitate zdravănă de vin, într-un mod foarte ciudat, 
aș zice intenţionat și nu din lipsă de dexteritate. Discuţia, până 
în acel moment, era legată de bani. 

— Bani? 

— Se pare că francezii erau foarte interesați de cât de mult 
câștigă Leonardo și de modul în care Senioria Voastră îl 
plătește. 

— Ah! 


— Dacă îmi permiteţi, Senioria Voastră... 

Ludovic deschise braţele într-un gest aprobator și nerăbdător. 

— Dimpotrivă, v-aș fi recunoscător, domnule ambasador. Știţi 
cât de mult preţuiesc opinia Domniei Voastre. 

Giacomo Trotti închise ochii, într-o reverență imperceptibilă. 
Apoi, după ce-și drese vocea, spuse: 

— larna se apropie și nici nu este cel mai bun moment pentru 
a începe războiul traversând Alpii. Cred că francezii sunt aici în 
primul rând pentru a obţine bani de la Senioria Voastră. 
Asemenea întrebări, după părerea mea, vizează numai 
cunoașterea modului în care Senioria Voastră poate să apeleze 
la trezorerie pentru a-i împrumuta în vederea războiului. 

Ludovic zâmbi. De fiecare dată când deschidea gura, 
ambasadorul de Ferrara spunea lucruri care aveau logică. Și 
acum, Ludovic știa bine, Giacomo Trotti avea perfectă dreptate. 

— Și eu gândesc la fel ca Domnia Voastră. Dar mai există o 
posibilitate și aș vrea să mă asigur că nu mă înșel. 

— Dacă înțeleg bine, Senioria Voastră ar avea nevoie de 
umilele mele servicii pentru a ieși din această situaţie 
îngrijorătoare... 

— Întocmai, maestre Giacomo. 

Ludovic se aplecă spre ambasador: 

— In interesul nu numai al meu, ci al nostru, aș vrea să vă 
încredințez o misiune. 

x x * 

— Vedeţi voi cum. V-a fost încredințată o misiune și până 
acum aţi reușit doar să vă acoperiți de ridicol. 

— Aveţi dreptate. Aveţi perfectă dreptate, duce. 

— Nu am nevoie să îmi dai dreptate! 

Ducele de Commynes lovi cu palma în masă, lucru care 
probabil îl duru, dar nu lăsă să se vadă. 

— Am nevoie de acel carnețel, Robinot! 

Robinot stătea în picioare în faţa ducelui, cu capul plecat, 
după ce își scosese bereta în semn de respect și o pusese 
imediat înapoi pe cap în semn de obedienţă („și acoperiţi-vă 
capul ăla soios că-mi provocaţi silă” - cuvintele ducelui). În 
spatele lui, pentru prima dată recunoscător că nu trebuia să 
vorbească și că nu i se acorda atenţie, Mattenet asculta fără nici 
cea mai mică intenţie de a deschide gura. 


— Desigur. Așa cum vă spuneam, Senioria Voastră, vom mai 
încerca. Acum putem exclude acţiunea într-un loc populat și va 
trebui să încercăm pe întuneric. 

— Ar fi și cazul, Robinot, spuse Perron de Basche, chicotind. 
Cu atât mai mult cu cât Leonardo nu se va apropia de voi dacă 
vă va recunoaște. Și cum v-aţi gândit să folosiţi iepurele? 

xxx 

— Mi s-a spus că la banchetele elegante se folosesc iepuri vii 
pentru curăţarea mâinilor, iar în sală i-am văzut pe meseni 
făcând asta. Așa mi-a venit ideea să folosesc asta pentru a-i 
distrage atenţia lui Leonardo. Am crezut că ar putea... 

— Aţi crezut că aţi putea freca un iepure viu pe maestrul 
Leonardo ca să-l curăţaţi de vin, am văzut, și nu doar eu! 

Nu era clar dacă ducele de Commynes era mai iritat de lipsa 
carnețelului sau de lipsa bunelor maniere. 

— Robinot, iepurii pot fi mângâiaţi și astfel unsoarea este 
îndepărtată de pe degete, dar nu pot fi folosiți drept prosoape, 
Sfinte Sisoe! Ar fi ca și cum ai curăța dinţii cu o furculiţă! Acum 
plecaţi naibii de-aici și încercaţi să vă gândiţi la ceva mai bun. 

— Cu permisiunea Domniei Voastre... 

Cei doi ieșiră, închizând ușa cu atenţie. Perron de Basche se 
întoarse către diplomat. 

— Sunteţi de acord că trebuie neapărat să punem mâna pe 
acel carneţel. 

Ducele, care-și sufla în palmă, aprobă. 

— Fără îndoială. leri am avut impresia clară că maestrul 
Leonardo nu este deloc coruptibil. Lucrează pentru Maur și 
punct. 

— Sau poate că știe că nu îl putem plăti la fel de bine cum îl 
plătește Ludovic, în ciuda tuturor promisiunilor noastre, sublinie 
de Basche. În orice caz, acest lucru ne aduce înapoi la scopul 
nostru iniţial. Trebuie să-i prezentăm cererea noastră lui 
Ludovic. Avem nevoie de 30.000 de ducați, repede. 


Sapte 


Calul. Frumos calul ăla! Seamănă cu sicilianul lui Galeazzo. 
Dar acesta este mai frumos. Picioarele aceluia sunt prea subţiri. 
Dar mușchii se văd bine. Mușchii sunt cei care dau impresia de 
mișcare.  Mușchiul tensionat, contractat arată forţa. ȘI 
proporţiile. Dacă îi faci calului piciorul la fel de lung cât este, 
statuia va părea necilintită, și nu în mișcare. Trebuie făcut puţin 
mai lung decât în realitate, amintește-ţi! Piciorul din spate mai 
scurt, contractat, care dă senzația că împinge. Piciorul din faţă 
mai lung, care își ia avânt. Dar acela este un desen. Mușchii 
sunt artă. Totul trebuie netezit, calul, mușchii care trebuie să se 
vadă bine... Astăzi voi testa nisipul, cu păr de iepure și albuș de 
ou. 

— Au! 

— Sunteţi bine, maestre? 

— Mă iertaţi, eram îngândurat... 

— Oh, domnule ambasador, Domnia Voastră sunteţi? Ce 
surpriză! Sper că nu v-aţi rănit. 

— Nu deloc, maestre Leonardo, îl asigură Giacomo Trotti, care 
în timp ce trecea pe stradă fusese impresionat peste măsură de 
un Leonardo da Vinci în plin flux de conștiință, și, în mod 
miraculos, reușise să nu cadă. Era totuși un bărbat de 70 de ani, 
chiar dacă se ţinea bine și se simţea ca unul de 40, destul de 
viguros. 

— Domnia Voastră sunteți bine? 

— Perfect. De fapt, trebuie să mă scuzaţi, dar știți, mi se 
întâmplă să fiu distrat și să nu mă uit pe unde calc. Noroc că m- 
am lovit de Domnia Voastră și nu de vreo șaretă. Mi s-a 
întâmplat o dată, aproape că m-a doborât și m-a mai și insultat 
în ultimul hal cel care o conducea. O rușine rară, vă asigur. 

— Nu vă faceți griji. 

Trotti își puse mâna pe braţul lui Leonardo. 

— Mi se întâmplă și mie, mai des decât ar trebui unui om de 
vârsta mea. Încotro mergeţi? 

— Nu prea departe de aici, aproape de târgul de animale. 

— Și eu merg într-acolo. Dacă îmi permiteţi, vă însoțesc. 


— Cu multă plăcere, zâmbi Leonardo. Poate în doi vom fi mai 
atenți. 

Și Trotti zâmbi, în sinea lui. Prima problemă fusese rezolvată, 
aceea de a intra în contact cu Leonardo da Vinci astfel încât să 
pară ceva întâmplător. Ludovic Maurul îi ceruse în mod explicit: 
faceţi în așa fel încât să nu se simtă anchetat. 

— Vreţi să cumpăraţi vreun animal? 

— Nu, nici vorbă, răspunse Leonardo, care părea din nou 
pierdut în gândurile sale. Omul acela părea predispus să fie 
distras într-un mod aproape tulburător. Merg să îmi vizitez un 
vechi prieten de la care cred că voi lua ceva de care am nevoie 
și pentru care sper să plătesc puţin, știți, chestia asta în general 
costă mult. 

— Eh, lucrurile bune întotdeauna costă mult. Banii nu sunt 
niciodată suficienţi. În Ferrara cheltuiam într-o săptămână cât 
cheltuiesc aici într-o singură zi. 

Ceea ce, spus de Trotti, chiar putea să pară că nu ar avea 
motive ascunse. Se știa că ambasadorul de Ferrara nu avea 
rivali în materie de zgârcenie, nici măcar pe soţul lui Gallerani. 
Dar, de fapt, bunul Trotti încerca să arunce o momeală. 

„Vreau să știu dacă Leonardo este coruptibil”, i-a spus 
Ludovic Maurul lui Trotti în mod foarte clar. „Am suspiciunea, 
ba, mai mult, aproape certitudinea că francezii îi vor proiectele 
și, din multe motive, Leonardo s-ar putea plânge de banii pe 
care nu îi primește de la mine sau de la alţii. Ar putea să i le 
cumpere sau l-ar putea cumpăra pe el. Vreau să știu dacă ar fi 
posibil. Mergeţi, întrebaţi, anchetați.  Discret, dar cu 
înțelepciune, așa cum știți să faceţi acest lucru”. Și exact asta 
făcea Giacomo Trotti. 

x kx * 

— Banii nu ar fi o problemă, spuse Leonardo. Adică, nu ar fi 
dacă aş avea suficienți. 

— Se pare că nimeni nu are suficienţi, sublinie Trotti. Până și 
cei doi francezi care au sosit ieri nu fac altceva decât să se 
plângă. 

— Nu-mi mai spuneţi, răspunse Leonardo, dând din cap. Mai 
mult de jumătate din timpul petrecut aseară la cină au vorbit 
doar despre bani și despre cât câștig eu. 

Leonardo chicoti. 


— Aș câștiga destul, le-am răspuns, dacă n-ar trebui să 
cheltuiesc în mod constant pe haine noi, ca să le înlocuiesc pe 
cele pătate cu vin de alţii. 

Leonardo își netezi haina, cu acel gest compulsiv pe care 
Trotti îl văzuse deseori, de parcă i-ar fi fost frică să nu fie încă 
murdar. 

— Oamenii dau prea multă importanță banilor, maestre 
Giacomo. Mulţi sunt convinși că au propria lor substanţă, așa 
încât îi ţin în casă și îi admiră ca și cum ar fi o pictură sau o 
bijuterie. Dar banii nu au substanţă, nu au propriul lor corp. 

Intre timp, ajunseră în piața de lângă locul în care se 
construia Domul, unde se ţinea târgul de animale. Animale de 
toate felurile: de la găini la vaci, iepuri și păsări, cu multe 
exemplare din specii care nu erau de vânzare, cum ar fi 
muștele. Leonardo încetini pasul, privind în jur, iar bunul Trotti, 
care începuse să gâfâie, reuși astfel să-și umple plămânii cu aer. 

— Deci ce reprezintă banii pentru Domnia Voastră? 

— Bună întrebare! Vedeți, maestre Giacomo, eu sunt un om 
fără carte și în explicaţii mă blochez adesea singur în discursuri 
labirintice. Dacă îmi permiteţi, voi începe prin a vă da un 
exemplu. 

Leonardo se abătu ușor de la traiectoria sa, îndreptându-se 
spre un negustor de păsări care-și ţinea marfa în colivii atârnate 
pe niște tije asemănătoare cântarelor, sub greutatea tuturor 
acelor păsări și mai ales a coliviilor lor. 

— Salutare, om bun! 

— In slujba Domniei Voastre, maestre! răspunse bărbatul, cu 
o voce asemănătoare păsărilor sale. Matteo, vânzătorul de 
păsări este aici pentru Domnia Voastră. Ce căutaţi? Avem 
papagali verzi și galbeni sau, dacă vă place muzica, avem 
privighetori care cântă mai bine decât orice instrument. 

— Ce frumusețe! spuse Leonardo cu sinceritate. Vedeţi, 
maestre Giacomo, vi se pare drept ca o creaţie așa minunată a 
naturii să stea neputincioasă într-o colivie pentru ca noi, oamenii 
de la oraș, să ne putem bucura de cântecul său? Spuneţi-mi, om 
bun, cât vreți pentru această pereche de privighetori? 

— Pentru acestea, cinci dinari, maestre. Dar merită cheltuiala, 
au voci asemănătoare îngerilor. 

— Nu mă îndoiesc, dragul meu, spuse Leonardo ducând mâna 
la săculețul din piele. Poftim! 


— lată-le, spuse bărbatul, desprinzând de tijă colivia cu cele 
două privighetori și dându-i-o lui Leonardo. Ar fi mai bine să le 
faceţi o colivie mai mare dacă doriți să le ţineţi în casă. 

— Nu vă faceți griji, maestre. Nu va fi nevoie. 

Și, deschizând colivia, întinse un deget uneia dintre păsări, 
care sări imediat. Leonardo trase mâna afară și o ridică 
asemenea unui șoimar lipsit de experienţă care încearcă să 
dreseze un șoim de jucărie. Dintr-odată, pasărea se ridică 
bătând din aripi și zburând deasupra oamenilor, ca mai apoi să 
se piardă în câteva clipe deasupra caselor. 

Giacomo Trotti se întoarse spre Leonardo care urmărise 
zborul păsării, cu un aer complice și fericit. Între timp, colivia 
rămase deschisă și zbură și a doua pasăre, fără să observe 
cineva. 

— E minunat, nu-i așa? Întotdeauna am visat să mă dedic 
studiului zborului păsărilor. Poate într-o zi, după ce termin cu 
acest glorios cal de bronz, voi reuși. lată, maestre Giacomo. Aţi 
văzut? 

— Am vazut, da. Aţi cheltuit cinci dinari degeaba. 

— Degeaba? Să-mi fie cu iertare, dragul meu, am redat 
libertatea unui cuplu de privighetori și am putut observa și simţi 
tot ceea ce derivă din asta. Fericirea lor, fericirea mea, uluirea 
Domniei Voastre. In această situaţie, în care gândurile se întorc 
către speranţă, am transformat gândul în zbor, ca și cum aș fi 
fost Dumnezeu Atotputernic. Vi se pare degeaba? 

— Aveţi dreptate, desigur. Când cineva cumpără un vin bun, 
cu siguranţă nu-l cumpără pentru a-l păstra și a se uita la el. Nu 
cumpărăm vinul ca atare, ci sperăm să cumpărăm starea de 
bine, senzaţia plăcută de ebrietate. 

Giacomo Trotti aprobă din cap, îngândurat. 

— Vă înţeleg, maestre Leonardo. Gândiţi la fel ca mine. Banul 
este un ambasador, este lichid. Un mijloc de a-ţi procura ce vrei. 
Dar, până la urmă, să-mi fie cu iertare, nu puteţi să-mi spuneţi 
că numărul banilor nu contează. Chiar și pentru Domnia Voastră, 
cu cât aveţi mai mulţi, cu atât aveţi mai multe șanse să realizaţi 
ceea ce vă face fericit. 

— Bunul meu Trotti, cred că nu v-am explicat bine. Eu și bunul 
vânzător de păsări mai întâi am încheiat o afacere. Eu i-am dat 
lui cinci bucăţi de metal, iar el mi-a dat două privighetori. Ambii 
am fost de acord cu semnificaţia celor cinci bucăţi de metal. 


Vedeţi, banii sunt un limbaj. Nu funcţionează pentru că au 
propria lor natură, ci pentru că noi, oamenii, suntem de acord să 
le dăm această putere. Este un limbaj mai puternic decât frazele 
și cuvintele noastre. 

— Bineînţeles, pentru că toată lumea îl pricepe. 

— Dimpotrivă, pentru că este un cod secret. 

— Un cod secret? ` 

— Desigur. Gândiţi-vă, maestre Giacomo. Incercați să trageţi 
o săgeată în inima unui om sau a unei maimuțe. Se întâmplă 
același lucru. Omul, ca și maimuța, moare, încercaţi să-i dați 
mâncare, un fruct: omul, ca și maimuța, îl mănâncă. Dar 
încercaţi să-i puneţi un ducat în mână unei maimuțe și să 
pretindeţi în schimb același fruct pe care i l-aţi pus în mână. 

— Mi-ar rupe un braţ. 

— Aproape sigur. Și totuși, dacă ar înțelege ceea ce i s-a dat, 
și-ar putea cumpăra o sută de astfel de fructe. 

Leonardo, oprindu-se, se întoarse spre Trotti. 

— Banii, ca și limbajul, sunt un cod secret prin care oamenii 
ajung la o înţelegere și care, pentru orice ființă care nu este 
umană, este de neînțeles. 

— Ca limbajul natural, spuneți... 

— Și mai puternic, pentru că este un secret mult mai mare. 
Poţi dresa un câine folosind limbajul. li poţi spune „cușcă”, „la 
pământ” și multe altele, dar, dacă încerci să-i dai un ducat, o să- 
| înghită. 

Leonardo o luă hotărât pe Via degli Armorari, cu ritmul relaxat 
al celui care aproape a ajuns la destinaţie. 

— Și datorită acestui fapt noi, oamenii, suntem cele mai 
puternice fiinţe și dominăm toate celelalte ființe din univers: leii, 
porcii, maimuțele, câinii. Leonardo zâmbi. Chiar și caii! Și apoi, 
caii sunt cei care trăiesc mai bine decât noi. Gata cu filosofia, 
deocamdată! Am ajuns, maestre Giacomo. 

Giacomo Trotti se uită în jur. 

La vremea aceea, Milano era unul dintre orașele 
manufacturiere prin excelenţă. Producea orice. 

Stofe - în special brocart cretat ţesut cu fire de aur foarte fine 
-, dar și orice tip de țesătură din mătase lombardă și din lâna 
oilor de pe colinele Cotswolds, care, prelucrată în atelierele 
meșteșugărești  ambroziene, devenea și mai frumoasă, 
rămânând călduroasă și moale. 


Haine: de la umila îmbrăcăminte a slujitorilor până la robele 
notarilor, magistraţilor și avocaţilor, de la tunicile doamnelor de 
la curte până la hainele haute-couture ale ducilor și duceselor, 
ale căror articole de îmbrăcăminte erau desenate și create de 
cei mai rafinaţi artiști, inclusiv de Leonardo, care le-a realizat 
personal pe cele purtate de Beatrice pentru renumita Festa del 
Paradiso. 

Mobilier modular și transformabil, cum ar fi scriptoriile, care 
se transformau în mese de luat prânzul și pe care era 
inscripționat în lemn de culoare închisă avertismentul NE 
GRAVIORA FERAM, să nu mă încarc cu lucruri prea grele. 

Dar mai ales, armuri. Armuri și arme de orice fel, formă și 
utilizare, nu neapărat cele de război, ci dimpotrivă, aproape 
niciodată cele de război. La acea vreme, de fapt, armele și 
armura erau articole de lux, și nu doar de război, iar purtarea lor 
în centru, la o paradă era ceva obișnuit. Se etala un obiect creat 
pentru alte scopuri, doar pentru a arăta cât de bogat erai și 
pentru a sugera o atitudine superioară față de explorare și 
îndrăzneală, cam cum ai conduce astăzi un SUV într-o zonă cu 
trafic restricţionat. 

În consecinţă, pe o porţiune bine delimitată a orașului se 
dezvoltase o activitate înfloritoare a artizanilor care, datorită 
bunului lor gust, au impus prestigiosul made in Italy chiar și în 
complicata lume a halebardelor. Aceeași zonă unde se afla 
acum Via degli Scudari, regatul absolut al vânzătorilor de arme 
de lux. 

Este adevărat că Leonardo era un precursor al dandismului, 
iar în ceea ce privește eleganța, el avea ceva de spus, dar cu 
armură pe el, Trotti chiar nu și-l închipuia. 

— Doriţi să vă cumpăraţi o armură, maestre Leonardo? 

— Oh, nu, nici gând, maestre Giacomo! Sunt aici ca să 
vorbesc cu un artizan, expert în metale. Aveţi treabă? 

— Dimpotrivă, vă însoțesc cu plăcere. 

— Să mergem, atunci! Veniţi! 

Și Leonardo se strecură pe o ușă întunecată într-un atelier din 
ale cărui încăperi venea un damf de căldură înțepător și sunete 
de ciocan care lovea fierul. Leonardo intră în prima cameră. 

— Îl caut pe meșterul Antonio. 


Tânărul din faţa nicovalei, acoperit de fum și sudoare, miji 
ochii pentru a vedea vizitatorul. După ce-l recunoscu, lăsă 
ciocanul și ieși pe verandă, fără să spună un cuvânt. 

După câteva secunde, din camera din mijloc ieși ditamai 
omul, care lui Trotti i se păru mare cât un șifonier de patru 
anotimpuri, îmbrăcat în verde și auriu, care venea către 
Leonardo cu un zâmbet larg. 

— Maestre Leonardo, ce plăcere enormă! Cărui fapt datorez 
onoarea de a mă vizita? 

— Voi mă onoraţi cu această primire, meșter Antonio! 

Apoi, întorcându-se spre tovarășul său: 

— VI-l prezint pe ambasadorul lui Ercole, ducele de Ferrara, 
Giacomo Trotti. Meșter Antonio Missaglia. 

Giacomo Trotti făcu o reverență. Antonio Missaglia, deloc mai 
prejos. 

Se spunea că producătorii de armură milanezi se impuseseră 
în toată Europa. Datorită gusturilor lor, dar nu numai, ci și în 
virtutea unor soluţii tehnologice eficiente și de dragul vechii 
concurențe. La vremea aceea chiar existau mărci, și fiecare 
producător de armură își imprima foarte clar numele pe metal. 
Dintre toţi, cel mai prestigios era cel al familiei Missaglia. 

Defilau îmbrăcaţi în hainele create de familia Missaglia regii 
Franței, împăratul Maximilian de Habsburg, suveranii aragonezi 
din Napoli, dar și alţi parveniţi care nu aveau regate de apărat și 
nici turnee în care să lupte, ci doar bani de cheltuit. Să auzi 
spunându-ţi-se „Vi-l prezint pe Antonio Missaglia” la Milano, în 
anul 1493, era ca și cum ai auzi astăzi „Vi-l prezint pe Giorgio 
Armani”. 

— Este o plăcere și o onoare, spuse Trotti. Nu știam că vă 
cunoașteţi. 

— Maestrul Leonardo mă onorează cu prietenia sa de când a 
ajuns la Milano, Excelenţă, răspunse Missaglia, afișând o 
coroană de dinţi negri prin barba albă. Ba, mai mult, să-l aud că 
îmi spune meșter mă simt luat puţin peste picior. Dacă există un 
maestru aici, el este. 

— Sunteţi prea generos, meștere Antonio, spuse Leonardo 
schițând un zâmbet, ca și cum ar fi dat de înțeles că era de 
acord, dar nu voia să sublinieze acest lucru. Meșterul Antonio m- 
a învățat multe lucruri despre metale, forjarea lor și tehnica 
ciocănirii. Impreună am făcut armura lui Galeazzo Sanseverino. 


— O armură din aur, aproape necirculară. Voi aţi proiectat-o, 
eu am realizat-o. 

Antonio Missaglia râse ca și când ar fi scăpat basma curată. 

— ȘI, din fericire, cineva a plătit-o. 

— Cine a muncit cel mai mult? întrebă Trotti, uitându-se în jur. 

— Ah, pentru mine a fost ușor. Prelucrarea aurului este un vis 
în comparaţie cu fierul. Dar să ţii un călăreț în șa cu toată acea 
greutate nu este deloc ușor. Aurul este moale, ciocanul îl bate 
cu ușurință. Dar este greu. Mai greu decât fierul și bronzul, care 
au aproximativ aceeași greutate. 

Trotti ridică un deget, ca la școală. 

— Mă iertaţi, meștere Antonio, dar, din moment ce am rar 
această ocazie, aș putea să vă întreb ceva? 

— Sper să vă pot răspunde, Excelenţă. 

— Mereu am auzit spunându-se că nu poţi să faci tunuri din 
fier pentru război, pentru că ar fi prea grele și dificil de 
transportat. Dar acum îmi spuneţi că fierul și bronzul au aceeași 
greutate. Nu înţeleg atunci cum aceste două lucruri se împacă 
între ele. 

— Cu aceeași greutate, bronzul este mai rezistent. 

Missaglia ridică o mână care semăna cu un tocător, ca formă 
și proporții. 

— Vedeţi, Excelenţă, aveţi trei posibilităţi. Missaglia ridică trei 
degete, printre care degetul mare, de mărimea unui jambon. 

— În primul rând, poţi să faci un tun din bronz de grosimea 
degetului mare, să-l transporți cu cai și să-l foloseşti în luptă. 

Missaglia își prinse degetul arătător. 

— În al doilea rând, poţi să faci un tun din fier de grosimea 
degetului mare, să-l transporţi la fel de greu, dar să nu îl poţi 
folosi în luptă. V-ar exploda în faţă la prima lovitură. 

Missaglia își prinse degetul mijlociu. 

— În al treilea rând, poţi să faci un tun din fier cu grosimea a 
două degete mari și să-l folosești în luptă, dar transportarea pe 
câmpul de luptă ar costa foarte mult. Ar fi mult mai greu decât 
unul din bronz de aceleași dimensiuni. În plus, bronzul se 
topește și devine lichid mult mai ușor. Este nevoie de jumătate 
din capacitatea calorică sau aproape. Bronzul este un material 
grozav, dar nu poate fi folosit pentru armuri. Este prea greu 
pentru a fi ciocănit. Este bun pentru tunuri sau pentru statui. Am 
dreptate, maestre Leonardo? 


Leonardo, ca de obicei, era pierdut în propriile gânduri. Avea 
fruntea încruntată și ochii mijiţi. Justificat probabil, pentru că 
lucrurile pe care le spunea Missaglia le știa prea bine. După 
câteva secunde de tăcere, se scutură, în timp ce ridurile adânci 
de pe frunte se întindeau. 

— Spuneţi foarte bine, meșter Antonio. De fapt, pentru asta 
sunt aici. Vedeţi, fac niște probe pentru topirea grandiosului cal, 
în memoria Senioriei Sale, ducele defunct, și aș avea nevoie de 
o cantitate mică de cupru pentru a o topi în bronz. Trei-patru 
plăci, maximum. 

— Vă stau la dispoziţie, maestre Leonardo. Aveţi nevoie și de 
cositor? 

— Nu, încă am suficient pentru două sau trei topiri. Meștere 
Antonio, trebuie să vă rog să-mi daţi acest cupru pe datorie. Nu 
am bani să vă plătesc în acest moment, dar aștept să îmi 
plătească Frăția o pictură, și... 

În timp ce Trotti, pentru a atenua situaţia jenantă, se 
îndepărtă câţiva pași, Missaglia își ridică mâinile, indicând un 
hectar de curte în spatele lui. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, maestre Leonardo, Domniei 
Voastre, toate astea și chiar mai mult! Tot ce trebuie să faceţi 
este să îmi promiteți că nu îmi plătiţi cu plumb. 

Missaglia râse, dar, când văzu că Leonardo devine roșu ca 
vinul, se opri imediat. 

— Evident, glumesc, maestre Leonardo. Trimit imediat pe 
cineva să vă aducă acum cuprul. Alţii sunt rău-platnicii din 
Milano! Vă aștept oricând, aici sunteţi întotdeauna bine-venit. 

xxx 

— Oh, bine aţi venit, Galeazzo! Aţi fost la locuinţa amărâtului, 
Rambaldo Chiti? 

Așezat pe pat, Ludovic Maurul era prins într-un joc de cărți cu 
Beatrice, care, judecând după mormanul de monede de argint 
pe care le avea în poală, câștiga. Și, judecând după faţa 
Senioriei Sale, acest lucru nu se datora numai norocului și/sau 
abilității consoartei sale. 

— În slujba Senioriei Voastre! 

Galeazzo ridică bărbia și era aproape imposibil să nu observi 
că ochii îi străluceau. Aproape mai evident decât caseta mare 
de lemn pe care o ţinea în mâini și care părea foarte grea. 


— Am ferecat ușile și ferestrele, am adunat toate hainele și 
păturile găsite în casă și le-am lăsat aici afară, într-o căruţă. 

— Bine. 

Ludovic puse o carte jos cu un gest lent, iar Beatrice o smulse 
cu viteza unui fulger, punând-o printre cele pe care le avea în 
mână. 

— Acum, daţi-le foc cu lemne și cărbune, plante aromatice și 
tămâie. Magistrul Ambrogio a spus că sunt importante pentru a 
îndepărta contagiunea care se ridică în aer cu fumul, ca să nu 
mai poată fi dusă de vânturi. 

— Așa vom face. Dar cred că doriţi să știți și ce altceva am 
mai găsit și cum l-am găsit. 

— Despre ce vorbiţi, căpitane? 

— În primul rând, casa lui Rambaldo Chiti este o locuinţă 
foarte sărăcăcioasă. La fel ca hainele proprietarului și cele 
câteva lucruri ale sale. Dar aceste câteva lucruri erau într-o 
asemenea dezordine, încât e greu de crezut că cineva ar putea 
trăi într-un așa haos. Trebuie să mă iertaţi pentru exprimarea 
licenţioasă în prezenţa unei doamne. 

Acela era un fel de cod convenit între Galeazzo și Ludovic. 
Când Galeazzo folosea cuvântul indecent și apoi își cerea scuze 
însemna că dorea să rămână singur cu Maurul. 

— Dar nu ai pentru ce, dragă Galeazzo. Poate totuși ar fi mai 
bine ca urechile Domniei Voastre să nu audă poveștile astea 
teribile, preaiubita mea soţie. 

A spus asta cu vorbe dulci și pe un ton mieros, dar rareori se 
întâmpla ca Maurul să ceară să rămână singur, iar când se 
întâmpla, era cazul să te supui rapid. Zburdând și cu un zâmbet 
pe buze, Beatrice d'Este ieși, mergând probabil la copil, pentru 
cele patru-cinci minute de atenţie zilnică. Nu înainte însă de a 
lua cu seducătoarea-i mânuţă micile monede de argint pe care 
le ţinuse în poală. 

— Așadar, Galeazzo, spune-mi. Nu ai fost primul care a intrat 
în casa amărâtului ăluia. 

— Nu. Casa a fost întoarsă cu susu-n jos, asta dacă poţi vorbi 
despre partea de sus și de jos a celor câteva încăperi mici. Nu 
am fost primii, dar am fost cei mai norocoși. 

Galeazzo luă cutia de lemn pe care o avea în mână și o puse 
jos, în faţa lui Ludovic. 


— Cine a intrat în casă nu a căutat bine. Lângă pat era o 
nicovală, un ciot mare de lemn. Ciotul era găunos, dar atât de 
bine umplut, încât era imposibil să sesizezi existenţa cavității. 

— Și tu cum l-ai observat? 

— M-am întrebat ce face un pictor cu o nicovală. Un om atât 
de sărac, într-o cameră atât de mică, de ce ar trebui să ţină un 
obiect atât de voluminos? 

În timp ce vorbea, Galeazzo deschise cutia și scoase un fel de 
încălțător lung de metal. 

— Pentru că avea nevoie de el. Știi ce este ăsta? 

— Nu, nu știu. Îmi amintește de ceva, dar nu știu exact ce 
anume. 

— Poate îţi va fi mai clar dacă îți arăt și astea, spuse 
Galeazzo, scoțând din cutie două tije mici de argint. 

— Doamne, Maica Domnului! 

Ludovic se uită înapoi la obiect. 

Un tub de fier pentru topirea metalelor. Chiti era un 
falsificator. 

— Așa se pare, confirmă Galeazzo Sanseverino. Nicovala avea 
mai multe semne de stanțe, ca și cum s-ar fi bătut pe ea niște 
monede. În plus, cutia conţine var, un clește și o placă de cupru, 
precum și un mic creuzet. 

— Sunt și bani în buștean? 

— Monede, nu. Dar bani, da. Tocmai despre asta voiam să-ţi 
vorbesc. 


— Ca să vezi cine era Chiti, spuse Ludovic, în timp ce 
Galeazzo se aplecă din nou spre cutie, pentru a scotoci înăuntru. 
Da, s-ar putea ca nefericitul ăsta să fi fost ucis de careva din 
anturajul lui depravat. Până la urmă, cred că maestrul Leonardo 
avea dreptate. 

Galeazzo dădu din cap în timp ce apucă ceea ce căuta. 

— Puţină răbdare, Ludovic. Acum vorbim și despre maestrul 
Leonardo. 

XXX 

— lată-ne ajunși, maestre Leonardo! V-aș ruga ceva, dacă se 
poate. 

— Sigur că se poate, maestre Giacomo, zise artistul, 
împingând ușa casei. Modestele mele camere vă stau la 
dispoziţie. 


— Vă mulţumesc, Leonardo. Vedeţi, aș avea o urgență și mă 
întrebam dacă... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, maestre Giacomo, răspunse 
Leonardo, arătând spre scări. Folosiţi liniștit camera mea! Veţi 
găsi tot ce aveți nevoie în sertarul de jos, lângă patul meu. Bună 
seara, Caterina. 

— Sunt în bucătărie, Leonardo, auzi Trotti în timp ce urca 
scările. 

După ce deschise ușa, Trotti privi în jur. Deschise sertarul 
despre care îi spusese Leonardo și scoase un ţucal greu din 
alamă... 

Trotti avea totuși 70 de ani și, să ceară folosirea ţucalului în 
casa altcuiva, nu ar fi părut niciodată un pretext pentru a se 
holba în jur după bunul plac. Dar, în timp ce îl folosea cu toată 
atenţia pe care un septuagenar trebuie să o exercite în astfel de 
cazuri pentru a coordona cât mai bine vederea slabă și prostata 
foarte avansată, se uită în jur. 

Camera era normală, cu excepţia multor foi împrăștiate 
pretutindeni, într-o ordine care exista numai în capul 
proprietarului. Nu se vedeau arzătoare, obiecte de sticlă, nici 
instrumente de metalurgie sau alte obiecte tipice unui alchimist, 
dar acelea ar fi putut să fie în atelier. Aici, cel mult puteau fi 
niște notițe. Era greu să-ți faci o idee clară și imposibil să te uiţi 
pe foi, mai ales că erau scrise de la dreapta la stânga, absolut 
de neînțeles dacă nu aveai prea mult timp la dispoziţie. lar Trotti 
nu îl avea. De acord, prostata era un pretext bun, dar nu putea 
să-și petreacă un sfert de oră singur în camera altcuiva. 

Puse ţucalul la locul lui după ce-l goli pe fereastră - avertizând 
educat, dar tumultuos -, apoi își aranjă haina și părăsi 
încăperea, întorcându-se la parter. 

— Păi, maestre Leonardo, vă mulţumesc pentru timpul 
petrecut împreună, începu, dar se opri când intră în bucătărie și 
o văzu pe Caterina așezată la masă, cu o oală de fasole în faţă 
pe care o curăța cu un aer nemulţumit. Aceasta se uită la Trotti, 
puse oala pe masă și se ridică în picioare, scuturându-și tecile 
de pe rochie. 

— Mă scuzaţi, fiul meu a trebuit să plece în grabă. A venit un 
servitor de la castel cu ordinul de a-l duce la Senioria Sa Ludovic 
Sforza. Vă cere iertare pentru că nu v-a salutat. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, răspunse Trotti, minimizând 
situaţia și deschizând braţele, eu trebuie să vă mulțumesc și 
trebuie să-i mulțumesc fiului vostru pentru că mi-a acordat o 
parte din timpul său preţios. 

— Eh, timpul... Leonardo nu are niciodată suficient timp. Mai 
ia de ici, mai pune colo... Doarme doar o oră și jumătate și stă 
treaz alte patru ore. Și apoi face o mie de lucruri. 

— Lucrează și noaptea, deci? 

— Și încă cum! Poate nu ar trebui să lucreze acasă, că îi fuge 
somnul. Nu, mai și iese. 

— lese? Noaptea? 

— Da, domnule. Știţi, eu sunt bătrână, iar noaptea, dacă mă 
trezesc, nu mai adorm. De trei ori mi-am dat seama că nu era 
acasă în timpul nopţii și s-a întors înainte de zori. l-am spus că 
este periculos să te plimbi prin oraș, așa, prin beznă, dar 
degeaba. Mi-a răspuns că trebuie să se ducă dacă Senioria Sa 
Ludovic îi cere acest lucru. 

— Ludovic? Și ce trebuie să facă noaptea pentru Senioria Sa? 

— Domnia Voastră știți? Nici eu. 

Caterina își șterse mâinile pe șorț și aruncă o privire scurtă la 
masă și la piramida de fasole pe care o mai avea de curăţat. 

— Acum vă rog să mă iertaţi, domnule, dar ar trebui să mă 
întorc la treburile mele. Sunt atât de multe de făcut și nu are 
cine să mă ajute. De fapt, dacă se întâmplă să vedeţi pe stradă 
un tânăr cu o tunică albă și pantaloni albastru cu alb, strigaţi la 
el și trimiteţi-l la mine. 

x x * 

— A sosit maestrul Leonardo da Vinci, Senioria Voastră. 

— Lăsatţi-l să intre! 

Castelanul îl invită pe Leonardo în sala Scarlioni, unde îl 
așteptau trei persoane: Ludovic Maurul, Galeazzo Sanseverino și 
Marchesino Stanga. 

Văzându-l pe acesta din urmă, Leonardo se simţi ușurat. 
Marchesino Stanga, în ciuda numelui său ridicol, era un personaj 
foarte serios: intendent la trezoreria curții, mai exact casierul. 
Cel care dădea dezlegare la bani, cum se spunea prin acele 
părţi. lar prezenţa lui în acea cameră nu putea însemna decât 
un Singur lucru: Ludovic primise banii direct de la Frăţie și era 
pe punctul de a pune capăt problemelor sale financiare. 


— Veniţi, maestre Leonardo, veniţi! Avem o veste bună 
pentru Domnia Voastră. Stânga, lăsaţi-ne singuri. Am terminat 
pentru astăzi. 

— În slujba Senioriei Voastre, răspunse bărbatul, făcând o 
reverență și îndepărtându-se, lăsându-l pe Leonardo cu Maurul 
și Galeazzo, dar, de fapt, mult mai singur decât înainte. 

— Deci, maestre Leonardo, vă spuneam că avem o veste 
bună. Veniţi, veniţi! Ce aveţi în săculeţul acela? 

— Plăci de cupru, Senioria Voastră, ca să fac teste pentru 
turnarea calului. Mi le-a dat cu multă generozitate bunul meșter 
Antonio Missaglia. 

„Și cu asta, dragul meu stăpân, aș vrea să subliniez faptul că 
mi-aţi promis o plată și acum văd că-l dai afară pe Stanga. Aș 
vrea să știu de ce m-aţi chemat aici. Pentru că m-aţi chemat, și 
deja am avut o zi de rahat! Erau doar gândurile mele, Senioria 
Voastră, dar nu o să le spun... Plăci de cupru pe datorie și nu de 
la oricine, de la Missaglia, care mă aduce la disperare cu bronzul 
și cu plumbul. M-aţi chemat. Bun, deci o să mă plătiţi. Uite-l pe 
Stanga, nu e Stanga. De ce oi fi eu aici?” 

— Foarte bine! Mare muncitor Leonardo al nostru! Face un 
lucru și se gândește la zece. Aș da un bănuț pentru gândurile 
voastre, din când în când. 

„Din când în când, dar nu acum. Nu ar fi pe gustul vostru”. 

— Spuneam, maestre Leonardo, avem vești bune. Căpitanul 
Galeazzo a vizitat și scotocit prin locuința mortului, a bietului 
Rambaldo Chiti. Au găsit un haos teribil, o dezordine 
înfiorătoare. Ca și cum cineva ar fi scotocit deja prin lucrurile lui 
Chiti. 

— Asta înseamnă, dacă îmi permiteţi, Senioria Voastră, că 
ipoteza mea este reală, adică acest Chiti a fost omorât. Au găsit 
lucruri interesante? 

— Destule, maestre Leonardo, destule. Sau mai bine zis, cei 
care au căutat nu au găsit. Abilul Galeazzo, în schimb, a găsit 
astea ascunse cu dibăcie într-un buștean. Știţi ce sunt? 

— Var, discuri, lut, clești, dalte, un tub de fier pentru topit. 
Instrumente de bijutier sau de falsificator. 

— Exact, Leonardo. Sunteţi bine? Păreţi palid. 

— Sunt bine, Senioria Voastră, doar am avut o zi grea. 

— Și asta nu este tot, maestre Leonardo. Mai sunt două 
lucruri pe care vreau să vi le arăt. 


Ludovic luă niște scrisori din mâinile lui Galeazzo și deschise 
una. Era o foaie de hârtie florentină foarte fină, cu o caligrafie 
ordonată și precisă. 


Anul 1493, astăzi, 24 iunie, în Florența 


1.000 de florini” 


Plătiți prin această scrisoare, după cum se 
obișnuiește, maestrului Rambaldo Chiti, o mie de 
florini, adică o mie douăzeci și cinci de ducați, în contul 
maestrului Acceirito Portinari și al asociatilor din 
Milano. Dumnezeu să vă aibă în pază! 


Dedesubt, o semnătură. O semnătură pe care Leonardo o 
cunoștea. Dar nu era semnătura cea care avea importanţă, ci 
scrisoarea în sine. 

Atunci când un bancher primea o scrisoare de credit, el era 
obligat să plătească în numerar suma pe care o conţinea 
scrisoarea. Evident, orice director de bancă are la dispoziţie un 
specimen de scris al fiecăruia dintre colegii săi din celelalte 
filiale. Și, dacă vorbim despre Banca de Medici sau despre alte 
bănci afiliate acesteia, vorbim despre filialele din toată Europa, 
de la Roma la Londra, trecând prin Bruges. 

Scrisoarea de credit era piatra de temelie a afacerilor 
continentului, care-l punea pe proprietar la adăpost împotriva 
hoţilor și a călătoriilor dificile, astfel încât să nu fie nevoit să 
care o roabă cu bani. Banii se depuneau la Florenţa, se lua 
scrisoarea, se mergea la Londra și se primea suma depusă, la 
cursul de schimb din ziua respectivă. O pierdere infimă pentru 
un câștig uriaș în ceea ce privește siguranţa. 

Leonardo se uită la hârtie cu un aer pierdut. 

— Nu înțeleg. 

— Nici eu. Aceasta este o scrisoare de credit de 1.000 de 
ducați, aflată în mâinile unui om sărac care era pictor. Eu nici 
atât nu înţeleg. In legătură cu asta, există al doilea document pe 
care ţi-l voi arăta, poate voi veţi înțelege mai bine. 

Și Ludovic îi arătă lui Leonardo o a doua foaie. O foaie pe care 
erau câteva desene laolaltă cu numere și acoperite de un scris 
foarte mărunt din care, practic, nu se înțelegea mai nimic. 


23 Veche monedă de aur bătută la Florenţa pentru prima dată în 1252 (N.t.). 


Normal! Era scris de la dreapta la stânga. 


Opt 


— Rambaldo Chiti a fost un ucenic în atelierul meu. A ajuns la 
mine prezentat de către clientul unui bun prieten, Giovanni 
Portinari, care m-a rugat să-l primesc în casă și la atelier, ceea 
ce am și făcut. 

Ludovic asculta nemișcat, cu mâinile încrucișate una peste 
cealaltă în faţa gurii, ca și cum ar fi vrut să spună că, atâta timp 
cât vorbea Leonardo, era doar ochi și urechi. 

— Rambaldo făcea treabă bună, avea talent, învăţa repede, 
era plin de viaţă și politicos. Eram mulţumit de el și în scurt timp 
a început să mă ajute cu lucrarea. 

Leonardo oftă încet, cu privirea în pământ. Nu era nevoie să 
ridice capul pentru a-și da seama că Ludovic era acolo și încă 
nu-și schimbase poziţia corpului. 

— Apoi, într-o zi, acum doi ani, l-am trimis să-l cheme pe 
meșterul Antonio Missaglia. Mi-a spus că găsise bani falși în 
cutiile sale de plată. Ducaţi de plumb, acoperiţi cu un strat 
subţire de aur, imitați perfect, care te păcăleau dacă nu făceai o 
probă cu balanţa hidrostatică. Avea suspiciuni cu privire la unii 
dintre clienţii săi. Apoi m-a rugat să marchez banii pe care îi 
dădeam ucenicilor mei. 

Stând lângă Ludovic, Galeazzo părea că-i urmărește pe rând, 
privindu-l pe Ludovic în timp ce Leonardo vorbea, și 
îndreptându-și privirea spre Leonardo, când acesta răsufla și își 
aduna ideile. 

— După o lună, meșterul Antonio m-a chemat la el. În acea 
dimineaţă, îi dădusem patru ducați lui Rambaldo Chiti, 
marcându-i. Dar ducaţii pe care i-a dat din mâna lui la cinci 
dimineaţa nu erau marcați. Era un fapt care nu putea fi ignorat. 

Leonardo ridică din umeri. Lui Ludovic nu i se mișcă niciun 
mușchi. Incredibil cum o fiinţă atât de încremenită poate fi în 
același timp surprinzător de vie! 

— După ce i-am prezentat meșterului Antonio cele mai 
sincere scuze, l-am condus pe Chiti acasă și i-am cerut să-mi 
explice procedeul folosit. Nu o să mă lungesc, dar este vorba 
exact despre ceea ce aţi găsit scris pe hârtia pe care tocmai mi- 


aţi arătat-o. Procedeul de lipire a aurului de plumb. Erau scrise 
procedeele și timpii, deoarece dacă nu se respectă aceste două 
lucruri, rezultatul este foarte prost. Era procedeul la care mă 
gândisem în principiu, împreună cu meșterul Antonio, pentru a 
realiza armura ilustrului căpitan Sanseverino, cu metale ușoare 
și dându-i aspectul de aur. 

Leonardo respiră adânc. 

— Înțelegeţi, Senioria Voastră, descumpănirea mea și jena. Eu 
însumi l-am învăţat pe acel delincvent arta și am asistat la 
folosirea ei ca să falsifice bani și să-i ofere în mod fraudulos 
unuia dintre cei mai dragi asociaţi ai mei din Milano. Nici nu l-am 
certat, atât îmi era de rușine și eram dezgustat pentru ce 
făcuse. L-am alungat de la atelier și am scris puţinilor mei 
prieteni, experţi în arta metalului, lui Sangallo și Francesco di 
Giorgio, lui Pollaiuolo, să nu deschidă ușa casei acestui 
netrebnic dacă le-ar fi bătut cumva la ușă, pentru că le-ar fi 
ruinat viața... 

Ludovic își lăsă mâinile în jos, îndepărtându-le de pe față, iar 
Leonardo tăcu. 

— Ar fi trebuit să-l denunţaţi la mine și la Consiliul secret, 
spuse Ludovic cu asprime. 

— L-aţi fi ucis, Senioria Voastră. 

— Mi-aș fi făcut datoria ca regent al acestui oraș. Aș fi 
împiedicat să circule bani falși și aș fi condamnat pe oricine ar fi 
îndrăznit să încerce din nou. Aș fi făcut ceea ce trebuia făcut. 
Domnia Voastră, Leonardo, nu aţi făcut ceea ce trebuia să 
faceți. 

Ludovic se ridică în picioare și își aruncă privirea prin cameră 
și asupra celor prezenţi. 

— Domnia Voastră sunteți cel care ar fi trebuit să-și facă 
datoria de cetăţean. Un oraș nu se ţine, Leonardo, numai pe 
robustețea zidurilor sale exterioare, ci și pe încrederea celor 
care locuiesc și muncesc în el. Această scrisoare, Leonardo, 
funcţionează pentru că am încredere în cine a emis-o și sunt 
sigur că este în măsură să onoreze cererea. Datorită acestei 
încrederi putem să facem comerț în întreaga Europă, să ne 
vindem mătăsurile la Bruges, armamentul la Paris, lâna la 
Frankfurt. Dar, dacă n-aş avea încredere în cel care o scrie, ar fi 
o hârtie bună de aruncat. 


În timp ce Leonardo și Galeazzo tăceau, Ludovic începu să se 
învârtă în cerc, continuând să vorbească. 

— Un oraș de oameni cinstiți ar fi orașul ideal în care să 
locuiești, dar există un impediment: oamenii nu sunt cinstiți! 
Luaţi o sută de cetăţeni și întrebaţi-mă dacă cei mai mulţi dintre 
ei sunt de încredere și vă voi spune că da. Dintr-o sută, nouăzeci 
sau poate mai mult nu ar săvârși vreodată fărădelegi, dar este 
suficient unul singur, Leonardo, ca să-i strice pe cei o sută! Așa 
cum este suficient să torni o singură lingură de excremente într- 
un butoi cu vin și nu mai poate fi băut... lar datoria mea de 
regent este să îi știu în siguranţă și liniștiți pe cei nouăzeci și 
nouă de oameni cinstiţi și nu să-mi fac griji pentru cel care a 
greșit! Numai în acest fel se păstrează încrederea. Și acum, 
spuneţi-mi, Leonardo, l-aţi recunoscut pe Rambaldo Chiti când 
aţi văzut cadavrul? 

— Da, Senioria Voastră. 

— După ce l-aţi recunoscut, aţi luat decizia de a examina 
trupul neînsuflețit pentru a determina cauza morţii sale? 

— Da, Senioria Voastră. 

— Vă gândeaţi să-mi spuneţi, mai devreme sau mai târziu, că 
îl cunoșteați pe mort? 

— Nu sunt sigur, Senioria Voastră. 

— De ce? 

— Mi-era teamă că ați fi putut înţelege greșit relaţia mea cu 
acel delincvent. Că ați fi crezut că am fost și eram complicele și 
partenerul său în afacerile mizerabile de care se ocupa. 

— Este exact ceea ce aș putea gândi și acum. Dimpotrivă, 
acum chiar mai mult! M-aș putea gândi că până de curând bătea 
monedă falsă cu un ucenic de la atelier și, după ce a plecat, ați 
descoperit că v-a furat bani. Spuneţi-mi, Leonardo, de ce aș mai 
avea încredere în Domnia Voastră? 

— Din anumite motive, pe care acum, dacă Senioria Voastră 
are bunăvoința și răbdarea să mă asculte, vi le voi spune. 

Tonul, mai mult decât orice altceva, îl surprinse pe Galeazzo. 
Căpitanul, care încă de la începutul discursului lui Ludovic 
avusese privirea aţintită asupra lui Leonardo, observase că, pe 
măsură ce seniorul orașului Milano vorbea, părea că 
dobândește, și nu că își pierde seninătatea. Și acum vorbise pe 
un ton respectuos și calm, ca unul care știe nu doar că are 


dreptate, dar și că poate să i se dea dreptate, iar aceste două 
lucruri nu merg întotdeauna mână în mână. 

— Spuneţi-mi, atunci. Vă ascult. 

— În primul rând, există scrisorile pe care le-am trimis celor 
câţiva colegi artiști despre care v-am spus mai devreme. Sunt 
artizani și ingineri de vază și persoane scrupuloase și sunt 
convins că au păstrat scrisorile de la mine, așa cum eu le 
păstrez pe ale lor. 

— În regulă. Altceva? 

— În al doilea rând, eu însumi v-am spus și am insistat asupra 
faptului că Rambaldo Chiti a fost ucis și nu a murit de boală sau 
de furie divină, așa cum v-au spus alţii. Aș fi chiar imprudent, 
Senioria Voastră, să mă arunc într-o capcană pe care chiar eu 
am pregătit-o. 

— Bine, fie, vă cred. Mai vreți să-mi spuneţi altceva? 

— Două lucruri. Primul este că am încredere în obiectivitatea 
Senioriei Voastre, pe care aţi demonstrat-o de atâtea ori, mai 
ales în cazul celor doi nemți din Capiago. 

La sfârșitul lunii mai, doi nemți care locuiau lângă Lacul 
Como, la Capiago, Jacob de Pesserer și Jos Crancz, fuseseră 
arestați împreună cu servitorul lor, fiind acuzaţi că ar fi 
producători de monede false. Locuinţa lor a fost percheziţionată 
și toate obiectele găsite înăuntru au fost confiscate și 
inventariate, iar inventarul, examinat direct de Maur, care, și cu 
ajutorul lui Leonardo, a ajuns la concluzia că cei doi erau 
alchimiști, nu falsificatori. Și nu erau niște alchimiști naivi, care 
încercau să obțină aur prin amestecarea plumbului cu urina, așa 
cum adesea se auzea, în loc să folosească sulfură de zinc, care, 
așa cum deja știa toată lumea, era cel mai promiţător mod de a 
obţine aur. Aveau un laborator avansat, material de calitate 
superioară, dar nu aveau nici matrițe, nici ciocane, nici obiecte 
pentru falsificat. Cei doi fuseseră eliberaţi pe 11 iunie, printr-un 
edict semnat personal de Maur, după unsprezece zile de 
închisoare și zero de tortură. Nu au existat la sfârșitul secolului 
al XV-lea multe locuri în care să se fi întâmplat astfel de lucruri. 

— Și al doilea lucru? 

— Al doilea, Senioria Voastră, este că am dovezi că Chiti nu 
era numai un falsificator de monede, iar scrisoarea de credit pe 


care tocmai mi-aţi arătat-o este falsă. 
xxx 


— Vedeţi, Senioria Voastră, scrisoarea este semnată de 
Bencio Serristori, partener al lui Accerrito Portinari și bunul meu 
prieten din Florenţa. Și este datată în mod clar cu ziua 24, luna 
iunie, anul curent. 

— Văd. Și ce-i cu asta? 

— Vedeţi, Senioria Voastră, în Florenţa, pe 24 iunie este 
sărbătoarea Sfântului loan Botezătorul. Nimeni nu lucrează în 
ziua ocrotitorului orașului. Şi la cum îl știu eu pe Bencio 
Serristori, nu ar fi plecat niciodată de acasă în ziua de Sfântul 
loan, lăsând o masă îmbelșugată, ca să meargă la bancă. 

— Îl cunoșteaţi? 

— Exact, Senioria Voastră. Bencio Serristori a murit la 
Florența în prima zi a lunii iulie a acestui an. Mi-a spus asta 
mama mea, Caterina, când a venit să stea la mine, la scurt timp 
după această întâmplare. 

Ludovic își duse mâinile la faţă, începând să-și frece bărbia cu 
pumnul, în sus și în jos. Nu prea era un gest ducal, dar în acel 
moment era mai mult decât necesar. Ludovic se gândea. 

Pentru a fi plătită, o scrisoare trebuia să corespundă 
specimenului de scris și de semnătură pe care fiecare director al 
băncii îl ţinea. Dacă Chiti falsificase acea scrisoare însemna că 
avusese la dispoziție modelul unei scrisori reale. Dar de unde ar 
fi putut să-l obţină? Și, mai ales, unde era modelul ăsta? 

— Deci îl cunoșteaţi bine pe acest domn Serristori? 

— Ne vizitam reciproc la Florenţa, așa cum v-am spus. 

— Și ai idee cine făcea afaceri cu el, aici, în Milano? 

— Sunt mai mulţi despre care îmi amintesc, Senioria Voastră, 
dar nu vă pot garanta că sunt toți. 

Pumnul Maurului continua să frece bărbia. O scrisoare de 
credit falsă. Lipsește cea reală. lar bărbatul care cel mai 
probabil a întocmit-o este ucis în acel mod absurd și aruncat în 
curtea castelului meu. În centrul orașului. Trebuie să merg până 
la capăt cu povestea asta. 

— Maestre Leonardo, pregătiţi o listă cu numele milanezilor 
despre care știți că aveau de-a face cu prietenul vostru 
Serristori. 

— În slujba Senioriei Voastre! Pot, așadar, să sper întru 
iertarea și încrederea Senioriei Voastre? 

— Cât privește creștina mea iertare, puteţi fi oricând sigur, 
maestre Leonardo. Despre încredere însă, vom vedea dacă veţi 


ști să v-o câștigați. Amintiţi-vă că avem niște învoieli foarte clare 
și că încă aștept dovada măiestriei voastre. 

Privirea Maurului se mișcă într-un mod indescriptibil, dar 
perceptibil pe chipul lui Leonardo. 

„Nu vorbesc doar despre calul de bronz”, spunea privirea 
aceea. 

„Știu asta foarte bine”, răspunseră ochii din faţa lui. 

xxx 

— Trebuie să merg până la capăt cu povestea asta, Galeazzo. 
Nu înţeleg ce se întâmplă, dar nu-mi place. 

— Nici eu nu înţeleg, Ludovic. lar ceea ce înțeleg cel mai puţin 
este de ce a lăsat cineva acel cadavru în mijlocul piaţetei, ca o 
mâță care lasă o vrabie moartă în casă. Nu înțeleg de ce a făcut 
acest lucru și ce să se așteaptă. 

— Tu te întrebi de ce, Galeazzo? Tu gândești ca un soldat. Eu 
sunt un guvernator și mă întreb: cine? Mă întreb cine a făcut 
asta. Și nu știu în cine să am încredere și cât de multă încredere 
să am. 

Galeazzo și Ludovic au rămas singuri în sala imensă, 
așteptând să intre membrii Consiliului secret și să înceapă 
audiențele din acea zi. Audienţe care nu erau solicitate de 
petiționari, de persoane care voiau să vorbească cu Maurul, ci 
de persoane care fuseseră convocate. Persoane cărora Maurul 
voia să le vorbească în condiţii de siguranţă și în prezenţa 
martorilor. 

— Chiar trebuie, Ludovic. Dacă te gândești la Leonardo, nu ar 
avea sens comportamentul său, dacă ar avea ceva de ascuns. 
La urma urmei, nu ai de ales, fie ai încredere în el, fie nu. 

— Pari foarte încrezător. 

Galeazzo dădu din cap aproape insesizabil, privind în 
depărtare. 

— Așa cum ai spus și tu, Ludovic, gândesc ca un militar. Dacă 
tu mi-ai cere să iau acea ghiulea de tun și să o arunc în inamicul 
aliat, ce ţi-aș spune? 

— Mi-ai spune că sunt nebun. Și ai merge să cauţi un tun. 

— Dar tunul ar putea să-mi explodeze în față. 

Ludovic zâmbi. 

— Nu ai putea să câștigi bătălia fără tun. 

Galeazzo, cu același aer grav, continuă să vorbească privind 
în depărtare. 


— lar tu nu poţi să-i dai de cap poveștii ăsteia fără Leonardo. 
Distanţa dintre Milano și Florenţa este prea mare ca să reușești 
singur și nu ai informaţiile pe care el le are deja. 

— Dar ar putea să fie false sau incomplete. 

— Ludovic, așa cum eu sunt un războinic, tu ești un politician. 
Eu știu să conduc un război, tu știi să ai încredere în oamenii 
potriviţi. Fă-o și continuă să o faci! Nu are sens să ai încredere 
doar pe jumătate în Leonardo asupra unor secrete. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu m-am născut ieri, Ludovic. Tu și Leonardo ascundeţi 
ceva. Înţeleg din zbor când doi oameni vorbesc despre ceva pe 
care un terț nu trebuie să-l afle. 

— Galeazzo, ai încredere în mine? 

— Bineînţeles, Ludovic. 

— Atunci, continuă să o faci! Acest lucru nu are nimic de-a 
face cu tine. 

Ludovic oftă, în așa fel încât scoase dioxidul de carbon din 
piept, dar nu și tensiunea. 

— Bine, atunci. Să intre consilierii și primul convocat. Pe cine 
avem azi? 

x x * 

— Starețul Congregației Sărmanii lui Hristos, părintele 
Diodato da Siena, și călugărul Gioacchino din Brenno, din 
aceeași Congregație! anunță castelanul cu o voce fermă. 

— Veniți, veniți, părinte, spuse Ludovic, rămânând așezat pe 
tronul său. Vă rog, părinte Gioacchino, înaintați! Sunt curios să-l 
cunosc pe predicatorul iezuit despre care vorbeşte tot oraşul 
Milano. 

— Aţi fi putut să veniţi la slujbă, Senioria Voastră, dacă aveați 
această curiozitate. 

Dintre numeroasele talente pe care le-ar fi putut avea 
călugărul Gioacchino din Brenno, simpatia nu era primul pe care 
îl etala. Și nici frumusețea. Un bărbat scund, ca mulți alții, cu 
tunsoare de monah, care acoperea un început de chelie, 
compensată de două sprâncene stufoase și de smocuri de păr 
generoase care-i ieșeau din urechi. 

La auzul acestor cuvinte, părintele Diodato se uită la Ludovic 
cu un aer similar celui cu care un cocker și-ar privi stăpâna după 
ce i-a spart un vas Ming autentic. 


— Să ierte Senioria Voastră impetuozitatea părintelui 
Gioacchino. Vine din zonele împădurite din Val Camonica și nu 
este obișnuit să vorbească cu un regent. 

— Pe de altă parte, știe foarte bine să vorbească cu sătenii. 
Așa mi s-a spus... 

— Vă cer iertare, Senioria Voastră, dacă m-am exprimat 
nepoliticos, spuse călugărul, fără să zâmbească. Sunt doar un 
iezuit smerit, servitor al Domnului, nu sunt obișnuit cu fastul de 
la încântătoarea voastră reședință. 

— Mă bucur să văd că îmbinaţi umilinţa cu orgoliul care vi se 
cuvine, răspunse Ludovic, zâmbind. Și mi-ar plăcea și mai mult 
să știu ce credeți despre modul în care guvernez acest oraș. 

Călugărul Gioacchino se uită la părintele Diodato. 

„Fii atent la ce spui, îl avertiză superiorul. Asta e un sărut pe 
gât”. 

— Senioria Voastră, nu aș îndrăzni niciodată... 

— Să faci acest lucru în fața mea? Nu văd de ce nu! O faceți 
în faţa supușilor ducelui Gian Galeazzo, al cărui tutore sunt, 
precum și în faţa maselor care vin la Milano, oraș în care eu sunt 
regent. 

— Senioria Voastră, interveni părintele Diodato, călugărul 
Gioacchino ţine predici vehemente, dar are o inimă curată. Nu 
ar predica niciodată împotriva Sfintei Scripturi și sunt sigur că 
acesta este lucrul care vă interesează cel mai mult, așa cum 
creștinește ați demonstrat-o, iertându-l și absolvindu-l pe 
călugărul Giuliano da Muggia. 

Nu întâmplător, Părintele Diodato da Siena era starețul uneia 
dintre cele mai puternice congregaţii din Europa. Și, așa cum îl 
avertizase pe călugărul său, acum îl avertiza pe Ludovic. Cu 
educaţie, cu respect, dar subtil; „Dragă Maurule, oi fi tu seniorul 
orașului Milano, dar îţi spun clar, chiar cu ochi umili și 
imploratori, pentru Biserică, tu nu reprezinţi nimic!” 

— Desigur, părinte. Nu sunt un cleric, precum fratele meu 
Ascanio, dar și eu cunosc bine Sfintele Scripturi. Mi se pare că 
într-una dintre Sfintele Evanghelii scrie „să-i dăm Cezarului ce-i 
al Cezarului”. Dacă scrie în Sfânta Evanghelie este un indiciu că 
trebuie să fie respectat de orice bun creștin, nu credeți? 

Și cu asta, Maurul fusese foarte clar: „Eu nu sunt un cleric, dar 
fratele meu, ce să vezi, se întâmplă să fie un cardinal. Și poate 
foarte bine să solicite intervenţia autorităţii romane în cazul în 


care consideră necesar sau dacă eu îi spun că vorbești despre 
lucruri care nu există în Sfintele Scripturi, prietenaș cu urechi 
stufoase”. 

— Eu respect Sfintele Scripturi și tot ceea ce scrie în ele, 
răspunse Gioacchino, cu vocea sugrumată, dar în Sfintele 
Scripturi nu scrie totul, Senioria Voastră. lar poporul nu înțelege 
ceea ce nu este scris, dacă nu i se spune. Nu scrie în Sfintele 
Scripturi că mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra orașului 
Milano și totuși s-a întâmplat. 

— Chiar asta voiam să vă întreb. De ce s-a întâmplat asta? 
Din cauza proastei guvernări a orașului, mi s-a spus că 
susțineaţi... Păi bine, atunci! Întrucât guvernul este alcătuit din 
oameni, aștept să îmi indicaţi numele acestor oameni. Tot ceea 
ce am nevoie sunt nume și prenume pentru a putea să iau 
măsuri împotriva lor. 

Călugărul își privi superiorul, cam speriat. „Uită că ești iezuit 
și devino benedictin pentru câteva minute”, spunea fața 
părintelui Diodato. 

— Sunteţi în locul potrivit. Acesta este Consiliul secret care se 
ocupă de afaceri de stat, iar aceștia sunt consilierii mei. 

Ludovic zâmbi. 

— Nu are de ce să vă fie teamă. 

„Intre prima și a doua frază nu prea exista coerenţă”, părea 
că spune privirea călugărului. 

— Senioria Voastră, nu pot să vă dau nume, ci numai să vă 
indic comportamentul general al acestui oraș în care deja banul 
a devenit cauza și scopul fiecărei acţiuni și al fiecărui interes. 
Ceea ce eu propovăduiesc... 

— Ceea ce propovăduiţi o faceţi afară! Acesta este un consiliu 
de guvernământ și vă rog să-mi comunicaţi numele celor care 
guvernează în mod greșit acest oraș ca să-i pot trage la 
răspundere! Puteţi să-mi daţi vreunul dintre aceste nume? 

— Senioria  Voastră, după cum a spus deja călugărul 
Gioacchino... încercă să intervină din nou părintele Diodato. 

— Da sau nu? continuă Ludovic, uitându-se la călugăr și fără 
să ţină cont de stareț câtuși de puţin. 

— Nu știu, Senioria Voastră. 

— Atunci, vă rog să mă iertaţi pentru că v-am convocat, spuse 
Ludovic, deschizându-și brațele binevoitor. Am pierdut timpul. 


Castelan, fiți amabil să-i însoţiţi afară pe părintele Diodato și pe 
călugărul Gioacchino. Cine urmează? 
xxx 

— Excelenţa Sa Filip, duce de Commynes, și domnul Perron 
de Basche. 

— Veniţi, veniţi, Excelenţă! Vă rog, domnule de Basche! Sper 
că totul merge bine și castelul este pe placul vostru. 

— Senioria Voastră, ospitalitatea este desăvârșită. Este mai 
mult decât ne aşteptam și vă mulţumim că ne-aţi convocat la 
această audiență, dat fiind că noi înșine avem o întrebare pe 
care vrem să o adresăm consiliului Senioriei Voastre. 

— Așadar, Excelenţa Voastră, domnule de Basche, nu voi 
pierde timp preţios. Convocarea din partea mea are legătură cu 
situaţia armatei Majestății Sale Prea Creștine regele Carol al VIII- 
lea, așa cum este acum. Puneţi-mă la curent, vă rog! 

— Situaţia, Senioria Voastră, este excelentă. Avem 10.000 de 
oameni înrolați la ordinele Excelenței Sale ducele de Orleans. 
Flota Majestății Sale numără acum 30 de galere armate, 30 de 
galioane și 10 goelete pregătite să navigheze spre Napoli. 

— Mă bucur să aud asta. impreună cu renumitele tunuri de 
care dispune armata voastră, mi se pare că planul este 
excelent. Prin urmare, putem începe. 

— Putem începe când vom avea la dispoziţie primul lucru care 
ne lipsește, Senioria Voastră. Mijloacele pentru a transporta 
tunurile peste Alpi. 

— Pentru a arma galerele, continuă Perron de Basche, 
Majestatea Sa Prea Creștină a fost constrâns să angajeze bani 
nu numai din trezoreria statului, ci și din rezervele familiei sale. 

Să ne ierte cititorul fără înclinații filologice, dar aici este 
necesară o lămurire: prin a „angaja” nu se înţelegea „a profita 
la maximum”, ci literalmente „a duce la casa de amanet”. Carol 
al VIll-lea amanetase, de fapt, bunurile personale, case, castele 
și alte proprietăţi, nu toate fiind tocmai ale lui, obţinând banii 
necesari pentru transport cu dobânzi halucinante de șaptezeci și 
doi la sută pe an sau 72%, dacă preferați cifrele și nu literele, 
dar indiferent cum, este mult oricum. In ce fel voia regele să 
ducă razboiul, nobilii francezi nu aveau de unde să știe, dar 
sperau că se va descurca mai bine decât în afaceri. 

— Vă înțeleg, duce. Prin urmare, aveţi nevoie de sprijinul 
meu. 


— Da, Senioria Voastră. 

— Înţeleg. Considerând și estimând numărul de tunuri și al 
infanteriei, precum și caii de care deja dispun, plus cei de care 
mai este nevoie, și dispozitivele de deplasare necesare care mi- 
au fost comunicate de Belgioioso... (Maurul simula un calcul 
mental complicat), veți avea nevoie de câteva zeci de mii de 
ducați. 

Ducele de Commynes își simți stomacul relaxându-i-se. După 
cum îl cunoștea pe Maur, când începea să numere, răspunsul 
era „da”. 

— Senioria Voastră, suma de care avem nevoie este de 
30.000 de ducați. 

Maurul încuviinţă, ca și cum cererea ar fi coincis cu suma pe 
care el însuși o anticipase. 

— Castelan, trimiteţi să fie chemat trezorierul. Vom vedea, 
domnilor, dacă vom fi în măsură să satisfacem cerințele 
prețiosului nostru aliat. 


d 


La lumina lumânării 


Excelentul meu Senior, pe care doar eu îl pot numi 
astfel, 


astăzi, după ce m-am gândit impreună cu meșterul 
Antonio, am făcut o probă pentru cal, turnând într-o 
formă mică cupru și cositor. Am turnat animalul culcat 
pe o parte, deoarece adâncimea insuficientă și apa din 
sol nu Îmi permiteau să-l torn în picioare, în pozitie 
verticală sau cu fața, oricât aș fi încercat. 


Până astăzi, aveam convingerea fermă că problema 
majoră în topirea și turnarea calului era forța cu care 
metalul topit presează, așa cum descrie Arhimede, că 
un corp pus într-un lichid este presat cu o forță egală 
cu greutatea lichidului pe care îl mișcă. Această forță 
de a presa nu pleacă doar în sus, ci și pe toți peretii 
laterali, deoarece, prin natura sa, lichidul încearcă să-și 
reia forma cea mai potrivită și, dacă este împins prea 
mult în sus, vrea să revină jos, iar pentru a reveni jos, 
presează cu putere. Ca o bărcuță pusă într-o cadă, se 
sprijină de apă, apa din cadă se ridică, și atunci 
încearcă să revină jos, iar pentru a face acest lucru, 
apasă pe pereții căzii, precum și pe fundul bărcuţei. 


Dacă acest lichid este metal topit, e mult mai greu 
decât apa, iar forța lui, când apasă pe forma calului, 
care se află în metalul topit, este atât de mare, încât 
poate zdrobi crusta exterioară care îi dă forma. 


După ce am turnat calul, am vrut să-l răcesc în apă, 
dar pentru că Salai a spart oala mare, iar în cea 
mijlocie dormea o pisică pe care nu voiam să o 
deranjez, a trebuit să torn apă de deasupra calului, 
direct cu carafa, presupunând că apa care fierbe se va 
evapora imediat și nu se va duce în pământ. Ca să se 
scurgă mai bine, am încercat să umezesc calul, 


vărsând apă pe el, așa culcat, cum îmi imaginez că o 
voi face pe monument la dimensiunile sale reale. 


După ce s-a răcit, l-am testat cu un ciocănel pentru 
a vedea dacă sunetul era întrerupt sau era Clar și 
limpede, dacă erau indicii de crăpături sau fisuri și am 
auzit un sunet diferit când loveam la cap față de atunci 
când loveam la coadă. Ca să aud mai bine, am bătut 
mai mult timp, dar la un moment dat am lovit prea 
puternic, astfel încât calul s-a spart în două, pe 
jumătate mai exact, pe linia de joncțiune dintre 
dreapta și stânga. L-am luat în mână și am simţit că 
partea stângă părea mai ușoară decât dreapta, în 
măsura în care dimensiunile păreau opuse, adică 
dreapta era mai mică decât stânga. Am introdus 
piesele în apă pentru a le măsura volumul și am avut 
această certitudine. Am luat cele două piese și le-am 
cântărit. Dreapta cântărea cu 200 de livre mai mult 
decât stânga, deși era puțin mai mică în volum, cu o 
jumătate de unghie de apă. 


Cred că acest lucru s-a întâmplat pentru că este mai 
greu cuprul rece decât cositorul în stare pură și 
necesită mai multă căldură pentru a se topi. Turnându- 
I la rece cu apă din abundență în poziție culcat, l-am 
răcit mai mult pe partea dreaptă, și cu toate acestea, 
apa se evapora rapid și aproape că reușea să curgă pe 
partea stângă. Este, deci, cositorul cel care se scurgea 
din partea rece și era împins de cupru, iar cuprul fiind 
mai greu decât cositorul, s-a întâmplat ca în jumătatea 
dreaptă a calului să fie mai mult cupru decăt în stânga, 
și de aceea este mai dens și astfel mai greu, chiar 
dacă are un volum mai mic. 


Dacă vrei ca un cal să fie ferm la jonctiuni, acestea 
fiind cele care suportă o greutate mai mare, ele 
trebuie să conțină mai mult cupru decât cositor. 
Așadar, trebuie răcite mai întâi, și, dacă procedezi 
astfel, permiti să treacă apa rece prin jonctiuni, așa 
cum spuneam. Va trebui, deci, să pui tuburile în jurul 


formei și să pui multe lângă joncțiuni, astfel incât apa 
să treacă pe acolo mai întâi și în cantitate mai mare 
decât în alte părți. 


Salutări și pe curând! Al tău pentru totdeauna, 


Leonardo 


De la scriptoriul lui Giacomo Trotti 


Pentru Ercole d'Este, duce de Ferrara, de trimis 
Ilustrul și mult respectatul meu Senior, 


astăzi mi-am petrecut dimineața în încântătoarea 
companie a maestrului Leonardo da Vinci, după ce i- 
am cerut ilustrului Senior Ludovic să mă lase să încerc 
să investighez situația maestrului Leonardo în legătură 
cu banii, deoarece acesta se teme că franțujii îl vor 
corupe înainte, în timpul sau după terminarea 
războiului. Mi se pare că seniorul Ludovic este foarte 
atent la modul în care trăieşte Leonardo și că astfel de 
suspiciuni sunt inutile sau cel puțin nu există un motiv. 
El afirmă că marele Leonardo este nehotărât și că 
trăiește cu neliniști în suflet, iar eu chiar am văzut asta 
și am dovezi evidente că este așa. Cu toate acestea, 
cred că Ludovic nu este întru totul onest față de mine 
și dorește să-l țină sub observație pe Leonardo, dar în 
realitate nu crede că Leonardo nu are bani, mie mi se 
pare că dimpotrivă, are, după cum am să vă povestesc 
acum. 

Lumina zilei era încă departe de a fi cucerit cerul, dar 
Giacomo Trotti nu dormise în acea noapte. Puțin din cauza 
frigului, puţin din cauza faptului că, după 60 de ani nu mai 
reușea să doarmă, puţin pentru că era nervos. Nervos pentru că 
avea impresia că înţelesese ceva. Un lucru foarte important. Il 
înțelesese, era sigur de asta. Acum nu îi era clar cum ar trebui 
să se comporte. 


Fiind cu Leonardo în casa ilustrului meșter Antonio 
Missaglia, acesta a spus în glumă că Leonardo ar fi 
capabil să-i plătească cu plumb, și nu cu bani. Vorbele 
sale, cuvânt cu cuvânt, au fost: „Tot ce trebuie să 
faceți este să îmi promiteți că nu mă plătiți cu plumb”. 
Leonardo a devenit brusc roșu ca focul și imediat 
Missaglia a schimbat subiectul. Trebuie ținut cont de 


faptul că Missaglia îl cunoaște pe Leonardo de mult 
timp și sunt foarte familiarizați unul cu celălalt. 


Toată lumea știe că Leonardo este expert în multe 
arte și științe, atât cele cunoscute, cât și cele 
necunoscute, și cunoaște foarte bine procedeul turnării 
și transformării metalelor, aşa cum bine știe Excelența 
Voastră. 


Și asta chiar nu era un secret. Iși petrecuse toată ziua cu 
Leonardo vorbind despre metale și era clar că Leonardo era un 
expert. În schimb, era secret acel carneţel de care Leonardo nu 
se despărțea niciodată și verifica tot timpul să-l aibă la el, 
inventând tot felul de gesturi, de la netezirea hainei, până la 
palparea burții, pentru a se asigura de asta. 

Era, de asemenea, secret și ceea ce făcea pentru Ludovic. Nu 
știa ce făcea, dar orice ar fi fost, era convins că nu era ceva ce 
putea fi făcut în văzul lumii. 

Încercase în seara aceea, la obișnuita întâlnire cu Maurul, să-l 
întrebe într-un mod nonșalant: 

— Sigur că maestrul Leonardo este o persoană foarte 
absentă, aruncă Trotti. Mă întreb cum poate umbla liniștit pe 
străzi... 

— Am grijă să fie întotdeauna însoţit de cineva care să-l 
ghideze, răspunse Maurul, zâmbind. Altfel, maestrul Leonardo ar 
fi capabil să se rătăcească între bucătărie și dormitor. 

— ÎI însoțește cineva și atunci când iese noaptea? 

— Nu cred că maestrul Leonardo iese noaptea, spuse Ludovic 
în timp ce pupilele i se contractau. De fapt, chiar sper, pentru 
binele lui, că nu face asta. 

Ludovic Maurul știa să mintă și o făcea cu naturalețe. 

Dar Giacomo Trotti era o vulpe bătrână. 

Cei doi, Leonardo și Ludovic, complotau ceva. Ceva ce nimeni 
nu trebuia să știe, nici măcar Trotti. 


Se vorbește mult la Milano pe seama științei lui 
Leonardo și a stimei pe care Ludovic o are fată de el, 
chiar dacă marele Leonardo este reticent în a executa 
orice fel de lucrări. Cu excepția lucrărilor de restaurare 
la Vigevano și a unor tablouri pictate într-un mod 


uluitor, nu a făcut nimic în toti acești ani de când îl 
slujește pe Sforza. 


Maestrul Leonardo se plânge că ilustrul Ludovic nu 
prea îl plătește, iar motivul serios nu este că Ludovic 
nu ar fi mână largă, ci că vistieria statului ar fi goală. 
Zestrea cerută de Alteța Sa împăratul Maximilian este 
atât de mare, încât a golit ducatul de toti banii, 
conform spuselor lui Leonardo. 


Chiar astăzi am vorbit cu maestrul Marchesino 
Stanga, care, foarte indignat, mi-a spus că i s-a 
ordonat să pregătească scrisori de 30.000 de ducati de 
aur pentru Majestatea Sa Prea Creștină regele 
franțujilor. 


Rândurile pe care urma să le scrie acum erau de o importanţă 
enormă. 

Trebuiau să fie clare și echilibrate, întrucât ipoteza pe care 
Trotti urma să o transmită ducelui Ercole era răsunătoare, deși, 
pentru acele vremuri, nu era imposibilă, ci dimpotrivă. În același 
timp, era necesar să i se comunice cu foarte mare grijă, ca să 
nu fie luat drept nebun, iar pentru Giacomo Trotti, conta foarte 
mult reputaţia pe care o acumulase în ani și ani de serviciu 
alături de Casa d'Este. 

Cu câteva luni înainte, Trotti îl informase că un navigator 
genovez necunoscut ar fi armat patru caravele, deoarece, așa 
cum scria colegul său Annibale Gennaro, pământul fiind rotund, 
obligatoriu se va întoarce, și ar fi descoperit o insulă mare, 
locuită de oameni seminuzi, cu pielea măslinie. Mulţi oameni din 
Ferrara s-au prăpădit de râs, până le-a fost foarte clar că tot 
ceea ce spunea Trotti era adevărat. 

După ce luă din nou peniţa, Trotti încercă să scrie de două ori 
pe o bucată de hârtie fraza pe care o avea în minte și pe care 
apoi, deși hârtia era foarte costisitoare, o mototoli și îi dădu foc 
la flacăra lumânării. După care, sigur de ceea ce voia să scrie, 
își luă peniţa și se întoarse la scrisoare. 


Eu cred, Excelenţa Voastră, că nu este imposibil ca 
Leonardo să fi găsit sau să găsească o cale de a 
transforma plumbul în aur pur. Și aceasta este o 


motivație suficient de puternică și un element 
covârșitor pentru imensul respect de care se bucură. 


Giacomo Trotti se gândi iar la conversaţia pe care o avusese 
cu Ludovic și la reacţia acestuia când i-a spus că Leonardo a 
aruncat cinci dinari pentru a elibera două privighetori. In loc să 
fie indignat, în loc să fie uimit pentru că o persoană care se 
plânge că nu are bani îi aruncă în acest mod stupid, Ludovic a 
râs. A râs și a spus ceva și mai grav. 

— lar a făcut-o? Nu sunteţi primul de la care aud asta. 
Leonardo, dragul meu Trotti, așa este el... 

„Leonardo, dragul meu Trotti, așa este el”... Aceasta a fost 
explicaţia. Eh, nu, așa ceva nu se poate! Posibilitatea 
transformării plumbului în aur, asta ar putea fi explicaţia. Printre 
multe alte lucruri. Explicaţie dedusă din lipsa de preocupare a 
lui Leonardo faţă de austeritatea financiara aparentă. Dedusă 
din seninătatea lui Ludovic în a face față cheltuielilor absurde, 
din acordarea unui împrumut de la 30.000 de ducați fără să 
clipească și din promisiunea de a oferi mâna nepoatei sale lui 
Maximilian de Habsburg, punând la bătaie o zestre de 400.000 
de ducați. 

Trotti oftă, lăsând peniţa jos. 

xxx 

Băncile întotdeauna au împrumutat bani regenţilor, pentru că 
ei conduc. Și astfel își pot plăti întotdeauna datoriile: fie în 
numerar, fie în concesii, cum ar fi veniturile din impozite. 

Din acest motiv, cu aproape 150 de ani în urmă, bancherii 
florentini s-au bucurat să-l subvenţioneze pe regele Angliei 
Edward al III-lea, având drept garanţie venitul din impozitele pe 
lână. Dar războiul căruia regele Edward i-a dat un nou impuls a 
fost Războiul de 100 de Ani, care a durat aproape 120 de ani și 
a avut ca primă consecinţă prăbușirea pieţei lânii. 

Trotti își lăsă privirea să rătăcească prin birou, oprindu-se 
asupra cărţii lui Villani, Cronici, din care învățase istoria 
Florenței, conștient fiind că uneori se repetă. 

Bancherii florentini și-au dat seama, astfel, că nu ar mai fi 
văzut niciun ban din cei 1.400.000 de florini pe care suveranul îi 
datora. Cineva, în sud, la Napoli, a înţeles mai repede. Regele 
Robert de Anjou, de teamă că și-ar putea pierde propriile 
economii și banii cetățenilor, care fuseseră investiţi în băncile 


florentine ale familiilor Bardi și Peruzzi, îi trimise imediat pe 
nobili și înalții preoţi să-și retragă depozitele. 

Rezultatul? Criza. În Florenţa, moneda nu mai circula. 
Negustorii, meșteșugarii, țăranii nu puteau nici să vândă, nici să 
cumpere. O criză neagră și sângeroasă, din care Florenţa avea 
să-și revină abia 100 de ani mai târziu, după trecerea de la 
90.000 la 45.000 de locuitori. Sigur, a contribuit și ciuma, dar i-a 
găsit pe florentini săraci, flămânzi și slăbiţi la trup și suflet. 

Și a mai fost ceva. Au fost tranzacţionate titluri. Titlurile de 
debit public, care până în acel moment nu erau transferabile, 
deveniseră negociabile. Oamenii au început să-și vândă propriile 
debite la un preţ mai mic, în speranţa că vor putea să le 
răscumpere. Și cu cât erau mai mari, cu atât erau mai răi, mai 
aroganți. 

La fel ca Ludovic Maurul, care nu era un bancher, ci om 
politic, dar făcea pe bancherul cu alte state. El însuși avea 
datorii la bănci și, totuși, împrumuta bani în dreapta și-n stânga. 

Banca și guvernul laolaltă, asta era Maurul. Ca și cum un 
client ar plăti el însuși ca să picteze tabloul pe care și-ar dori să-l 
aibă. Trotti simțea că nu era așa. 

xxx 

Un război având alături un aliat la fel de puternic nu era o 
grijă, deocamdată. Dar putea fi periculos pentru viitor. Un viitor 
la care el, ambasador la sfârșitul vieții, nu avea nici datoria, nici 
nădejdea de a se gândi, dar pentru care un bun guvernator 
trebuia să-și facă griji. 

El, Giacomo Trotti, și-a făcut datoria și ceea ce a simţit că 
trebuie scris, a scris. Acum, altcineva trebuia să se gândească la 
asta. Cineva care avea puterea și dorința de a reţine. Poate 
Ercole, duce de Ferrara 


pe a cărui bunăvoință mă bazez întotdeauna 


Mediolanum, XXI octombrie 1493 
Slujitorul Excelenței Voastre, Jacomo Trotti 


Nouă 


— Contesă, a sosit maestrul Leonardo. 

— Oh, maestre Leonardo, bine aţi venit! Speram că veţi putea 
trece să ne vizitaţi. 

— lertare, iertaţi-mă. A trebuit să stau la castel mai mult 
decât credeam, pentru niște treburi deloc plăcute și știți că 
Senioriei Sale nu-i place ca lucrurile să fie făcute pe jumătate... 

Cecilia Gallerani, Contesa Bergamini, îl luă pe Leonardo da 
Vinci de braț și îl conduse către salon. 

— Intraţi, intraţi! Vom începe să ascultăm muzică într-o oră 
sau mai bine, însă nu înainte de sosirea trimișilor Majestății Sale 
Prea Creștine care și-au manifestat dorinţa de a fi prezenți la 
serata muzicală. Intre timp, stăteam puţin la discuţii. Sper că îi 
cunoașteţi pe oaspeţii mei din această după-amiază. Părintele 
Diodato da Siena, starețul Congregaţiei Sărmanii lui Hristos... 

— Sunt extrem de onorat! spuse Leonardo, cu o ușoară 
aplecare a capului spre iezuitul mai în vârstă, un bărbat cu 
barba grizonantă și privirea blândă. 

—... călugărul Gioacchino da Brenno, din aceeaşi 
Congregație... 

— Extrem de onorat! continuă 
artistul/inginerul/arhitectul/geniul, aplecându-și capul în direcția 
călugărului mai tânăr, un bărbat cu părul negru, dar rar și cu 
faţă de tont. 

— ... Și maestrul Josquin des Prez. 

— Oh, ce onoare, ce onoare! spuse Leonardo, zâmbind cu o 
sinceritate semnificativ mai mare și mergând către bărbat cu 
brațele deschise, îmbrăţișându-l apoi cu căldură. Maestre 
Josquin, este o adevărată onoare să vă cunosc, așa cum este o 
reală alinare a sufletului ascultarea compozițiilor voastre. Știţi să 
atingeţi coardele minţii și ale sufletului uman ca nimeni altul. 

Josquin des Prez zâmbi scurt, ca unul care este obișnuit cu 
anumite complimente și știe că le merită. Era un bărbat blond și 
viguros, care semăna vag la trăsături cu Galeazzo Sanseverino, 
până când îi vedeai mâinile: albe, fine și obișnuite cu peniţa și 
cu portativele, fără îndoială nu ca acelea ale ginerelui Senioriei 


Sale Ludovic Maurul, care se simţea mai confortabil cu liniile 
infanteriei decât cu cele muzicale. 

— Vă rog, Leonardo, luaţi loc! Ce este, Tersilla? 

— Păi, contesă, mă întrebam... dacă vreţi să începeţi unul 
dintre jocurile voastre de societate, aș putea să particip și eu? 
Ziua a fost cam plictisitoare și dacă doamna contesă mi-ar 
permite și nu v-aș deranja prea tare... 

Asta cu jocurile de societate era una dintre atracțiile autentice 
din casa Gallerani. Jocuri de cuvinte, șarade, enigme, ghicitori, 
iar printre cele mai reușite erau aproape întotdeauna cele ale lui 
Leonardo. Ghicitori, cum ar fi „Pădurile vor da naștere copiilor 
care vor fi cauza morții lor” (mânerul secerii). Și aproape 
întotdeauna Cecilia era prima care se dădea bătută. 

— Desigur, Tersilla, cum să nu! Dar astăzi nu vom juca jocuri 
de cuvinte sau șarade, ar fi nepoliticos în prezenţa a două fețe 
bisericești. Maestrul Josquin ne povestea cum intenţionează să 
compună următoarea piesă muzicală. Dacă vrei să stai cu noi și 
dacă Domnia Voastră nu vă displace... 

— Am fi mai degrabă incompleţi fără compania domniţei 
Tersilla, spuse părintele Diodato. 

De altfel, toată lumea știa cât de mult apreciază compania 
femeilor. 

— Eu, din păcate, în curând va trebui să-mi iau rămas-bun de 
la voi, dar aș fi încântat să-l ascult pe maestrul Josquin. 

— Este foarte simplu, spuse compozitorul cu un accent 
francez foarte pronunţat. Inspirat din jocurile de cuvinte în care 
doamna contesă m-a introdus săptămânile acestea, m-am 
gândit că în unele cazuri este posibil să compui o melodie prin 
luarea notelor de la numele unei persoane. Exemplul care mi-a 
venit în minte este cel al lui Ercole al Casei d'Este, care în latină 
se scrie Hercules Dux Ferrariae. Dacă împărțţim silabele și luăm 
nota care conține vocala scrisă în silabă, în muzică, Her-Cu-Les 
Dux Fer-Ra-Ri-Ae, se poate scrie Re-Do-Re-Do-Re-Fa-Mi-Re. 
Melodia conţine numele persoanei căreia îi este dedicată 
compoziţia. 

— Și credeţi că cineva ar putea înțelege un elogiu atât de 
subtil? 

— Cu siguranţă, nu este necesar să înţeleagă pentru a aprecia 
compoziţia, spuse Josquin. Dar trebuie să spun că da, o ureche 
rafinată ar putea să o înțeleagă, bineînțeles. 


— Și cum de v-a venit în minte Ercole d'Este? La urma urmei, 
sunteţi la Milano. N-aţi putea să faceţi același lucru cu seniorul 
orașului Milano? 

— Nu cu același rezultat. LuDoviCus ar deveni Do-Sol-Mi-Do. 

Josquin fredona cu frumoasa-i voce de tenor. 

— Nu există tensiune, auziţi? Sunetul nu este aspirat, 
seamănă mai mult cu o afirmație. 

— Aţi putea să încercaţi cu adevăratul senior al orașului 
Milano, spuse călugărul Gioacchino, cu un aer serios. 

Toţi cei prezenţi își ţinură respiraţia pentru o clipă. Ludovic 
Maurul, să ne amintim, nu era ducele de Milano în adevăratul 
sens al cuvântului; adevăratul duce era iubitul său nepoţel, 
neîndemânaticul Gian Galeazzo, fiul fratelui său, Galeazzo 
Maria, care avusese proasta idee de a se lăsa ucis când Gian 
Galeazzino avea doar șapte ani, refuzând să poarte armura cu 
cămașa din zale de fier, pentru că nu se potrivea cu noua sa 
haină. La Milano erau înnebuniţi după modă deja de la sfârșitul 
secolului al XV-lea. Ducatul rămăsese în incapabilele mâini ale 
doamnei Bona di Savoia, cumnata băgăcioasă și cicălitoare ca 
nimeni alta, care era convinsă că poate să guverneze ea după 
moartea soţului, în locul fiului său cel mic. Ludovic s-a străduit 
din răsputeri să o convingă pe Bona să aibă încredere în el, în 
loc să-l asculte pe consilierul său, Cicco Simonetta. Această 
muncă de convingere a fost lungă și dificilă și a cerut, la un 
moment dat, decapitarea lui Simonetta, pentru a fi siguri că nu 
va mai vorbi decât atunci când trebuie, precum și închiderea 
doamnei Bona în cea mai înaltă cameră a celui mai îndepărtat 
turn din cel mai întunecat colț al castelului. Dar, în cele din 
urmă, raţiunile Maurului au învins și stabilitatea a revenit în 
Milano. 

Rămânea însă fantoma lui Gian Galeazzo, care în realitate nu 
dădea doi bani pe guvernare, și atâta timp cât avea vin și 
armăsarii de rasă puși la dispoziţie cu amabilitate de unchiu', 
una peste alta, viaţa i se părea frumoasă. Cu toate acestea, nu 
era, cu siguranţă, subiectul de discuţie preferat al Maurului. 

Să pronunţi numele lui Galeazzo în casa lui Gallerani, asta 
chiar era de neconceput, era mai ceva decât jocurile de cuvinte 
în prezenţa fețelor bisericești. 


— Ce vreţi să spuneţi, părinte Gioacchino? întrebă Tersilla, 
entuziasmată că-l poate asculta pe /nfluencer-ul momentului 
provocând un scandal în casa patroanei sale. 

— Banul, vreau să spun, domniţă Tersilla, răspunse repede 
Gioacchino. Banul, aurul, mijlocul care devine scop, ochiul 
dracului din care toată lumea dorește să se înfrupte. Adevăratul 
senior al orașului Milano nu este Maurul, ci banul. 

— Soldo. Sol-do. Sol-Do (Banul. Banul. Banul), spuse Leonardo 
după o clipă, cu un aer grav. Nu, nu sună bine! Este o cvintă 
descendentă! iți dă un sentiment de final, nu de început. E la fel 
de urât ca atunci când te împiedici de o pisică la capătul 
scărilor. 

Se lăsă liniștea un moment. Apoi Tersilla începu să râdă 
scoțând un sunet asemănător nechezatului, iar râsul ei era atât 
de sincer, încât i-a molipsit pe toţi cei din încăpere, la fel ca 
aplauzele care se propagă la teatru. 

Cecilia râse și ea elegant, ușurată că nu a trebuit să intervină 
când conversaţia luase altă turnură. 

Râse și părintele Diodato, acoperindu-și gura și roșind, 
precum cel care nu ar trebui să glumească despre anumite 
lucruri, dar toţi o fac... 

Râse și Josquin des Prez, cu ochii îngustaţi și cu gura 
deschisă, bătându-l pe umăr pe Leonardo care, de asemenea, 
râdea. 

Doar călugărul Gioacchino nu râdea. 

— Vedeţi, părinte Gioacchino, intervalele muzicale oferă 
senzații care iau naștere din proporţia lor. Depinde de cât de 
lungă este coarda sau fluierul care le produce. De acolo vine 
armonia. Nu este sunetul în sine cel care dă naștere unui 
sentiment, ci relaţia dintre ele, concordanța dintre raporturile 
lor. 

— Presupunând că aveţi dreptate, maestre Leonardo, 
interveni părintele Diodato, în timp ce, alături de el, călugărul 
Gioacchino părea un câine pe cale să mârâie, atunci cel mai 
frumos sunet dintre toate ar trebui să fie acela care corespunde 
numelui lui Dumnezeu: Deus. De-us. Re-Do. 

— Dacă numele lui Dumnezeu ar fi același în toate limbile 
lumii, aș putea accepta această ipoteză. Dar în limba semitică, 
cea în care Dumnezeu se adresa oamenilor, unele vocale nici 
măcar nu există. 


— Asta înseamnă că muzica și cuvântul sunt diferite, spuse 
călugărul Gioacchino, pe un ton tranșant. lar Dumnezeu, care a 
ales să ne separe de animale prin faptul că ne-a dat sarcina de a 
pune nume creaţiei, cu siguranţă nu ne-a spus să compunem 
muzică. Omul este stăpânul creaţiei pentru că Atotputernicul i-a 
dat cuvântul, nu pentru că este capabil să cânte la liră. Până și 
un câine poate să scoată sunete dintr-un clavecin dacă merge 
pe el. 

— Dacă punem problema astfel, poate să scoată sunete și din 
propriul laringe. 

— Acelea sunt sunete, nu cuvinte. 

— Sau sunt cuvinte pe care noi nu le înţelegem. Nu, părinte 
Gioacchino, eu accept că ceea ce ne permite să dominăm lumea 
este cuvântul, dar nu sunt de acord că este un dar de la 
Dumnezeu sau că ne distinge de animale. Dacă ar fi așa, de ce 
ne-ar fi dat Dumnezeu ceva care ne permite să minţim? 

Leonardo își deschise braţele, precum cel care spune ceva 
simplu și real. 

— Animalele nu mint, oamenii da. Aceasta este adevărata 
putere a cuvântului nostru, ceea ce, de fapt, ne distinge de 
animale. Putem minţi. Adică putem spune lucruri care nu există. 
Și putem vorbi despre lucruri care nu există. Eu pot să desenez 
un câine cu opt picioare sau un bărbat cu două capete, dar asta 
nu înseamnă că le-am văzut sau că știu de existenţa lor. 

Leonardo continuă, ridicând degetul arătător, în timp ce 
călugărul Gioacchino îl privea ca și cum artistul i-ar fi propus să-l 
picteze pe Hristos într-o orgie. 

— Un mare filosof german, Nicola Cusano, spune că această 
capacitate îl face pe om asemănător cu Dumnezeu: aceea de a 
inventa lucruri care nu au existat înainte și de a le da un sens. 
Fiecare om poate să dea formă, în mintea lui, unor obiecte care 
nu există și sa-i convingă pe alţii că astfel de obiecte există sau 
vor exista. Gândiţi-vă la dragoni sau la unicorni. 

În timp ce Leonardo vorbea, călugărul Gioacchino se ridicase, 
cu o faţă și mai urâtă decât cea pe care o avea de obicei. 

— Deci, Leonardo, spuneți că Dumnezeu ne-ar fi dat 
capacitatea de a minţi? Că cel mai mare dar al Atotputernicului 
pentru creația lui ar fi minciuna? Acest lucru, maestre Leonardo, 
este blasfemie. Retrageţi imediat aceste afirmații! 


— Nici nu mă gândesc, părinte Gioacchino. Mai întâi spun un 
lucru și apoi îl retrag? E ca și cum ai săpa o groapă ca apoi să o 
umpli. Deja am atât de puţin timp să fac tot ceea ce trebuie să 
fac, să îl risipesc în felul ăsta ar fi păcat, nu credeți? 

Călugărul Gioacchino se întoarse spre stareţul său, cu 
indignarea care îi ieșea din urechi (împreună cu părul). 

— Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar nu intenţionez să rămân în 
aceeași cameră cu un blasfemiator grosolan. 

Urmă un moment de tăcere apăsătoare, care fu întrerupt de 
un valet apărut în ușă. 

— Doamnă contesă... 

— Te ascult, Corso! 

— Au sosit muzicienii de la capela ducală și domnii 
ambasadori ai Majestății Sale Prea Creștine Carol al VIII-lea. 
Ducele de Commynes, domnul Perron de Basche și cei doi 
domni ale căror nume nu le cunosc. 

— Multumesc, Corso. Insoțește-i în sala de muzică! 

xxx 

— Leonardo, Leonardo, când veţi învăţa să tăceţi? 

Cecilia Gallerani, cu o broderie în poală, se uita la Leonardo 
clătinând din cap. 

Leonardo, în fața ei, așezat pe același scaun din lemn și 
pânză, își ţinea mâinile împreunate sprijinite pe genunchii 
strânși. În cameră mai era doar Tersilla. Cei doi clerici plecaseră 
fără să spună un cuvânt. Călugărul Gioacchino, cu fruntea sus, 
iar părintele Diodato, cerându-i scuze gazdei, în timp ce Josquin 
des Prez se dusese în salon pentru a-i întâmpina pe muzicieni și 
pe francezi cu un cocktail compus din grabă și educație, în egală 
măsură. 

— Sincerele mele scuze, contesă, nu m-am gândit nicio clipă 
că o discuţie intelectuală poate fi înţeleasă ca o blasfemie 
împotriva Atotputernicului. Vă vizitez de luni bune și am 
respectat întotdeauna sinceritatea și seninătatea invitaţilor 
voștri în discuţiile filosofice. Chiar am avut impresia că părintele 
Diodato nu era pentru prima oară la aceste întâlniri. 

— Nu, deloc. S-a dovedit întotdeauna a fi un om ingenios și în 
același timp un apărător ferm al Bisericii Romane, dar niciodată 
înclinat spre bigotism. Poate că a fost vina mea, dar eram 
curioasă să-l cunosc pe acest călugăr Gioacchino, despre care 
vorbește tot orașul. Și nu eram singura, nu-i așa, Tersilla? 


— Oh, nu, deloc, doamnă contesă. La Broletto nu se vorbea 
despre altceva decât despre predicile sale. Dar nu am crezut că 
e așa... așa... 

— Știu, știu, spuse Leonardo, satisface întotdeauna propriul 
simţ al justiţiei să auzi aruncându-se cu săgeți către malefici, cu 
condiţia ca aceia care sunt numiţi malefici să fie ceilalţi. Dar 
ăsta este tipul de creștin care nu a citit parabola Evangheliei și, 
orbit de bârna din ochiul său, a vrut să vadă paiul în 
raționamentul meu. Ca și cum nu ar fi suficientă răutate între 
zidurile orașului Milano. 

— Vorbiţi despre bietul om care a fost lovit de mânia divină? 

— Mânia divină nu are nicio legătură, draga mea Tersilla. A 
murit sufocat de mâna unui om, din motive deloc nobile, cred. 
Așa cum cred că m-ar putea distruge, dacă nu găsesc o 
explicaţie pentru acest gest. 

Fata roși puternic, iar Cecilia tresări (un verb care trebuie 
folosit întotdeauna în descrierea reacţiilor unei doamne într-un 
roman istoric). Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece în 
epoca Renașterii. 

— Vorbiti serios? 

— Vai, contesă, omul căruia i-au luat viața era un nenorocit 
de ucenic de-ai mei din atelier. 

— Ucenicul Domniei Voastre? 

— Rambaldo Chiti era numele lui. 

— Rambaldo Chiti? Nu-l cunosc. Mi-aţi vorbit vreodată despre 
el? 

— Fără să-i pronunt numele, doamnă contesă. 

— Acum înțeleg. Este vorba despre acel bădăran care a plătit 
în numele vostru cu monede false, nu-i așa? 

— El, contesă, el și nimeni altcineva. Am motive să cred, după 
cum probabil v-am spus deja, că a continuat această afacere 
nelegiuită și că a falsificat o scrisoare de credit care a fost găsită 
în posesia sa. Pentru asta am fost la Senioria Sa astăzi după 
cină, împreună cu ilustrul Bergonzio Botta. 

— llustru, maestre Leonardo, spuse Tersilla îngustându-și 
ochii. Să-mi fie cu iertare, dar numiţi „ilustru” o pasăre de pradă 
care trăiește scuturând din buzunarele meșteșugarilor fiecare 
bănuţ, obligându-i la plata taxelor? 

— Tersilla! 


— lertaţi-mă, doamnă contesă, dar așa le zice în oraș. Păsări 
de pradă. Dacă ar fi oameni cinstiţi, nu ar avea nevoie să umble 
cu escortă. 

— Lăsaţi-ne singuri, Tersilla, vă rog! 

— Cum doriţi, doamnă contesă. 

Cu ochii umezi și cu inima palpitând, Tersilla se ridică și, după 
ce își strânse fustele, dispăru din cameră închizând ușa în urma 
ei, în liniște. Cecilia se aplecă ușor spre oaspetele ei. 

— lertaţi-i insolenţa, maestre Leonardo. Este o tânără 
cuminte, dar a avut probleme familiale. Un an de inundaţii care 
le-a distrus întreaga recoltă, iar zestrea s-a dus pe apa 
sâmbetei. Am luat-o cu mine la castel ca să aibă grijă de micul 
Cesare, micul meu împărat, cum îi spun eu. 

— Înţeleg. Și cum de i-aţi luat aceste atribuţii? 

— De unde știți? 

— Fiul Domniei Voastre, Cesare, contesă, tocmai a împlinit doi 
ani. Un copil la această vârstă are nevoie de doica sa la orice 
oră și totuși de câteva luni o văd pe domniţa Tersilla că se 
ocupă de Domnia Voastră, și nu de el. 

Da, da. Cesare Sforza, fiul natural al Ceciliei și al lui Ludovic, 
împlinise doi ani în luna mai. E adevărat că se vorbea despre el 
ca despre un băieţel precoce, așa încât la vârsta de șase ani 
tatăl său va încerca să-l numească arhiepiscop de Milano, dar cu 
patru ani înainte, micul Cesare nu făcea altceva decât să 
mănânce, și oricine era responsabil pentru bunăstarea sa 
trebuia să se ocupe de el din zori până la apus. 

— Aveţi dreptate, spuse Cecilia, roșind ușor. Vedeți, Tersilla 
este o tânără cuminte, deși mai flirtează cu bărbaţii, dar provine 
dintr-o familie din afara orașului și are gura spurcată. Adesea 
folosește un limbaj licenţios și uneori e imprudentă, așa cum 
tocmai aţi auzit. Nu doresc ca micuțul meu să crească auzind 
cuvinte triviale, asemenea celor pe care tocmai le-aţi auzit și 
pentru care, din nou, vă cer scuze. 

— Nu văd de ce sinceritatea ar avea nevoie de iertare. Toată 
lumea vede că în Milano ducatul a mărit taxele excesiv, cât 
privește noul bir pe sare... 

Cecilia suspină, așa cum suspină cea care își vede fostul iubit 
din liceu trecând cu soţia însărcinată. 


— Nu mă veți auzi niciodată vorbind de rău despre Senioria 
Sa, Ludovic Maurul, maestre Leonardo. Să revenim la ale 
noastre, vă rog! 

— Vă rog să mă iertati, contesă. N-am vrut să spun... Mă rog, 
vedeţi, bancherul a cărui scrisoare a fost falsificată era prietenul 
meu din Florenţa și... 

— Era? Deci a murit? 

— Da, contesă, vara trecută. Cineva de aici, din Milano, ca să-i 
permită lui Chiti să-i falsifice scrisul și semnătura, trebuie să fi 
avut un exemplar, o scrisoare de credit folosită drept model. Am 
încercat împreună cu Botta să fac o listă cu numele persoanelor 
din Milano despre care el mi-a scris că au afaceri împreună. Pe 
unele probabil că le cunoașteţi: sunt cardatori?* sau prelucrători 
de lână, precum Giovanni Barraccio sau Clemente Vulzio... 

— Pe Barraccio îl cunosc bine. Apelez la el pentru pături și 
pelerine. 

— ... sau negustori de bijuterii și pietre, precum Candido 
Bertone, sau chiar vânzători de zărgan? și materiale pentru a 
lucra brocarturile și mătăsurile, precum Costante din Porta 
Ticinese. Pe scurt, încercăm să înțelegem dacă vreunul dintre ei 
a pierdut sau i-a fost furată una dintre aceste scrisori. Chiar 
astăzi căpitanul de justiţie le va întreba pe aceste persoane 
despre operaţiunile lor de credit, iar mâine va merge la bancă, 
la Accerrito Portinari, pentru a se uita în registre, să vadă dacă 
corespund. 

— Și Domnia Voastră? 

— Acum să ascultăm puţină muzică bună și voi încerca să mă 
relaxez. 

xxx 

— Nu merge, nu se lasă distras. 

— Dacă nu poţi să-i distragi atenţia, va trebui să te gândești 
la altceva, spuse Robinot. Între timp, nu-l pierde din ochi! 

În jurul lor, sala de muzică era învăluită în vibrații muzicale 
care veneau de la cântăreții din capela ducală, neșovăielnice și 
puternice, note înalte și grave pe care fiecare membru le 
amplifica și le domolea cu cele produse de ceilalţi, într-o singură 
mare de frumusețe sonoră, datorită dirijării ferme a lui Josquin. 


24 Operatori la mașinile și utilajele de filatură care pregătesc fibrele și filează, 
răsucesc și înfășoară firele din fibre textile (N.t.). 
25 Știucă-de-mare (N.t.). 


În jurul scenei care-i găzduia pe cântăreţi și părea să 
comprime și să miște aerul după bunul plac, peste 20 de oameni 
erau atenţi și absorbiți, mai mult sau mai puţin. Printre cei mai 
puțin atenţi era Leonardo, care în mod vizibil asista la concert 
mai mult cu trupul decât cu mintea, și cei doi aghiotanţi ai 
ducelui de Commynes, care, la distanţă corespunzătoare de 
patronul lor, studiau ţinta în șoaptă. 

— Eu insist că putem proceda ca de obicei, spuse Mattenet, 
pe un ton îndoielnic însă. O alee întunecată și tac! 

— Ascultă, cap sec, ţac îţi fac eu pandantivul dintre picioare, 
spuse Robinot, mormăind tot cu jumătate de gură. Ai auzit ce a 
spus patronul de Commynes: nu trebuie să ne atingem de el! 

— Patronul de Commynes vorbește bine, dar aș vrea să-l văd 
pe el în locul nostru. În schimb, ia uite-l, stă între două doamne 
superbe. O vezi pe-aia din dreapta? 

Robinot aruncă o privire către patronul său, lângă care stătea 
Tersilla, legănând alene un picior. 

— Da, o văd. 

— Mă dezbracă din priviri. 

— Încetează! Trebuie să ne gândim la ce avem de făcut. 

— La asta mă gândesc. Și ea la fel. Cât mai durează 
smiorcăiala asta? 

Parcă pentru a confirma cuvintele lui Mattenet, demoazela se 
întoarse și îi aruncă tânărului francez o privire tipic italiană, care 
vorbea de la sine. Apoi, după un moment languros, se răsuci 
spre cântăreți. 

— Ce-ţi ziceam? Ai văzut? 


Robinot se uită la tovarășul său. Înalt, drept, umerii laţi, 
bazinul îngust și cu toți dinţii încă în gură, într-un rânjet ironic. 
Efectiv un tânăr frumos! 

Robinot îl mai privi o clipă, întorcându-și apoi privirea lent în 
sală, în timp ce un zâmbet blajin și oarecum răvășitor i se 
lungea pe faţă. 

Chiar în acel moment, muzica se opri, iar cântăreții erau 
răsplătiți cu aplauze și Josquin făcea reverenţe grupului mic, dar 
compact de ascultători. 

În timp ce toată lumea aplauda, Robinot se opri la ducele de 
Commynes, își apropie gura de urechea sa și îi murmură ceva. 
Aproape instantaneu, ducele se întoarse spre dezgustătorul său 


aghiotant, îi zâmbi și încuviinţă discret. Apoi, oprindu-și buzele 
la urechea fetei, îi șopti ceva. Demoazela, întorcându-se iute 
spre Mattenet, roși și își acoperi faţa cu evantaiul, fără să-și 
poată ascunde zâmbetul. 

Între timp, ducele de Commynes îl privi și el și dădu din cap și 
mai convins, arătând că este mândru de al doilea aghiotant al 
său și de frumuseţea lui. 

Robinot, frecându-și mâinile, se întoarse la tovarășul său. 

— Deci? Ce a spus ducele? 

— Îţi explic imediat. 

xxx 

— Nu! 

— E singura cale. 

— Nici să nu te gândești! 

— Și ducele este de acord. Spune că este o idee grozavă. 

— Normal că e grozavă! Pe pielea altora toţi sunt eroi! Nu, nu 
și nu! 

— Uite ce e, acestea sunt ordinele ducelui. Dacă te întorci cu 
carnețelul, ducele mi-a dat cuvântul că demoazela va fi a ta. 

— Și dacă mă întorc fără carneţel? 

— Atunci înseamnă că maestrul Leonardo ţi-a tras-o de două 
ori. Și a treia oară e rândul ducelui. 

Robinot îl înghionti pe Mattenet și îi turnă un pocal cu vin. 

— Hai, lasa smiorcăiala! Leonardo este singur. Scoate-ţi 
farmecul la înaintare și întreabă-l dacă ar vrea să fie însoţit spre 
casă. 

Mattenet se uită în jur. La câţiva metri distanţă, ducele de 
Commynes îi întâlni privirea, ridică o sprânceană și îi arătă către 
Leonardo, care stătea singur, cu spatele sprijinit de o coloană și 
cu aerul îngândurat al cuiva care ar avea lucruri mai bune de 
făcut. 

Mattenet luă pocalul fără entuziasm, îl apropie de buze, îl goli 
din două înghiţituri și îi șopti tovarăşului său, fără să-l privească. 

— Când mă întorc, te omor! 


Zece 


— Și chiar riscaţi să pierdeţi toate astea? 

— Din păcate, da, maestre, spuse părintele Diodato cu ochii în 
pământ. Nu știu exact dacă se va întâmpla, dar suntem în 
mâinile lui Dumnezeu. Și a Seniorului. 

Maestrul Leonardo dădu din cap încet, continuând să 
privească frescele din cantina imensă. Nimic deosebit, să ne 
înțelegem: este vorba despre ceea ce astăzi numim „Școala 
lombardă de la sfârșitul secolului al XV-lea” și care ar fi mai utile 
pentru o lucrare de licență decât pentru publicul plătitor. Lucrări 
ale lui Bernardino Butinone și Zenale, plus o restaurare de mâna 
a doua, pe care Leonardo reușea să o recunoască dintr-o privire 
și la care nu avea niciun chef să se uite a doua oară. 

Era evident că bunul părinte Diodato era îngrijorat. Cu 
siguranţă nu îl preocupa pierderea frescelor pe care parţial el 
însuși le comandase, ci perspectiva pierderii suportului pentru 
picturi, mai exact clădirea. 

— Noua lege dorită de Senioria Sa Ludovic spune clar, 
continuă părintele Diodato, că oricine intenţionează să-și 
extindă atelierul sau activitatea meșteșugărească poate să 
exproprieze clădirile adiacente dacă acestea nu fac deja parte 
din alte activităţi meșteșugărești sau ateliere. 

— Dar și voi sunteţi negustor, dacă nu mă înșel, spuse 
Leonardo, cu ochii rătăcind asupra frescelor. Fresce recente. 

Lui Leonardo nu-i plăcea tehnica picturii de fresce. Prea 
rapidă, prea fixă. Nu-ţi dădea timp să te răzgândești, să 
corectezi, să estompezi. 

— Facem un lucru mărunt, minimiză părintele Diodato. 
Suntem mici artizani. Producem tescovină și pigmenţi pentru 
pictură, după cum bine știți. Din fericire, unul dintre confrații 
noștri, Eligio da Varramista, pe vremea când ducea o viață laică, 
obișnuia să ţină evidențe contabile duble și nota și motivele 
pentru fiecare cheltuială, ca să evite risipa de bani. lar călugărul 
Eligio este printre cei mai tipicari și atenţi în activitatea sa, mai 
mult decât orice alt confrate al nostru. Dar Congregația noastră 
a apărut tocmai pentru a se opune comerțului de orice fel în 


cadrul Sfintei Biserici Romane. Suntem prea mici ca negustori, 
iar religios, prea puţin importanţi. 

Leonardo încuviinţă din cap, în timp ce continua să se uite în 
jur. 

Mănăstirea Sărmanii lui Hristos dedicată lui San Girolamo era 
situată în Porta Vercellina, de-a lungul râului Naviglio. Dacă 
astăzi cineva ar vrea să o caute, ar trebui să meargă pe Corso 
Magenta până la intersecția cu Via Carducci (de fapt, pe vremuri 
se numea chiar San Girolamo), apoi să parcurgă strada până în 
faţa unei clădiri situate între Via Mellerio și Via Marradi, după 
care ar trebui să înceapă să caute. De fapt, astăzi nu mai există 
nici urmă de mănăstire. 

— Decizia va fi luată de Cardinalul Ascanio, adică de fratele 
Maurului, continuă părintele Diodato. Și, dacă va decide 
împotriva noastră, mănăstirea va deveni parte a unui atelier 
meșteșugăresc de încălțăminte, iar noi vom rămâne cu o 
biserică prea mare pentru puţinele suflete care o vor dori la San 
Francesco Grande. 

— Câţi călugări sunt în mănăstire în prezent? 

— Aproape 40. Nu este mare, dar nici mică. Dar să revenim la 
ale noastre, maestre Leonardo. Cărui fapt datorez onoarea 
vizitei voastre? 

Leonardo se juca cu pălăria roz care se asorta cu haina de 
culoarea somonului și se potrivea de minune cu tot ce se afla în 
cantină. 

— Am trecut pe-aici, părinte, pentru a-mi cere scuze dacă 
aseară v-am jignit pe Domnia Voastră și pe călugărul 
Gioacchino. Nu intenţionam să spun lucruri cu iz de erezie și 
sper că veţi înţelege acest lucru. 

Părintele Diodato ridică din umeri. 

— Nu trebuie să-mi cereţi scuze, Leonardo. Dimpotrivă, eu 
sunt cel care trebuie să vă ceară scuze. De două ori. In primul 
rând pentru că reacţia călugărului Gioacchino a fost neadecvată 
și extrem de șocantă. În al doilea rând, pentru că ceea ce 
spuneați mă interesa foarte mult. Călugărul Gioacchino nu este 
capabil să distingă lucrurile constructive de provocări. Pentru el 
nu există straturi sau nuanţe, totul este alb sau negru. Opusul 
picturii voastre. Mereu m-a impresionat modul în care scoateţi la 
iveală chipuri din zeci de nuanţe. 


Leonardo deschise ochii ușor, ridicând capul. Când primești 
complimente încontinuu devine enervant (mai ales dacă le 
primești în loc de bani), dar nu există nimic mai măgulitor 
pentru un artist decât aprecierea a ceea ce, potrivit artistului 
însuși, este nota sa distinctivă, reală și autentică. 

— Vedeţi, părinte, un pictor bun trebuie să picteze două 
lucruri: omul și conceptul minţii sale. Când noi vedem un om, nu 
vedem un nas, o gură, o coroană de dinţi. Vedem o intenţie - 
pașnică sau malefică -, un obiect pe care acesta s-a concentrat 
sau pacea pe care o simte în contemplarea bunăstării sale. 
Vedem acest lucru în faptele, în mișcările sale, indiferent dacă 
sunt perceptibile sau nu. Dar o pictură nu se mișcă. Și totuși 
trebuie să mă asigur că cei care o privesc văd această mișcare, 
aceste intenţii. 

Leonardo zâmbi. 

— Ar fi o mare greșeală să pictez toate acestea în linii precise 
și imuabile. Limita dintre un lucru și altul, între un chip și un 
perete care se află în spate, își schimbă poziţia dacă eu mă mișc 
sau dacă se mișcă unul dintre cele două lucruri, pentru că acea 
limită nu există. Ea se află numai în ochii și în mintea mea. 

— lată, acesta a fost discursul care m-a fascinat, spuse 
părintele Diodato, după câteva momente de tăcere. Credeţi că 
puterea omului stă în limbaj, pentru că îi permite să descrie 
lucruri care nu există. 

— Orice limbaj își ia puterea din asta. Imaginaţi-vă cât efort ar 
trebui să depun pentru a realiza o scenă care să reprezinte în 
mod demn Nunta din Cana. 

Leonardo arătă scena din fresca ce îl înconjura, pentru că 
aceea era, de fapt, tema ei. 

— Ar trebui să iau zeci de oaspeţi, o masă, niște mâncare și în 
cele din urmă ar trebui să pot transforma apa în vin. Este prea 
mult pentru mine și mă îndoiesc că până și Bramante ar reuși. 
Dar să luăm o pensulă, un ou bătut, câteva dintre excelentele 
voastre culori și iată - arătă Leonardo cu palma deschisă - 
pereţii pictaţi în tehnica frescei de către Zenale. Am terminat. 
Nu e puţin lucru, nu credeţi? 

x kx * 

— Ei bine, domnilor, aici sarcina noastră s-a cam încheiat. Nu 
avem niciun motiv să mai rămânem în Milano. Niciun motiv 
oficial, vreau să spun. Înţelegeţi, Robinot? 


Ducele de Commynes stătea cu coatele sprijinite de masă, 
bătând cu vârfurile degetelor suprapuse. Robinot era în picioare, 
plimbându-se nerăbdător pe lângă masă. 

— Înţeleg fără îndoială, duce. Cum vă spuneam, Mattenet nu 
s-a întors în camera sa azi-noapte și ăsta e un semn bun. 

— Poate a fost ucis în mijlocul străzii, spuse Perron de Basche, 
privind în sus. Sau poate a fost lovit de mânia divină. Se pare că 
în ultima vreme este periculos să te plimbi prin Milano dacă ești 
păcătos. 

— Atunci castelul ăsta ar fi trebuit să ardă de zeci de ani și noi 
împreună cu el. Mă iertaţi, am auzit că a bătut cineva la ușă... 

Cei trei făcură liniște. Într-adevăr, după câteva secunde, 
auziră pe cineva atingând ușa de câteva ori, atingeri rapide, 
aproape pe furiș. Robinot, cu pași mari, merse la ușă și întrebă: 

— Cine e acolo? 

— Eu, eu sunt, se auzi vocea lui Mattenet. 

x kx * 

— Am înteles, părinte. Domnia Voastră sunteți starețul. 

— Exact, maestre Leonardo. Pot să înțeleg că modul în care s- 
a comportat călugărul Gioacchino v-a stânjenit, dar vă asigur că 
nu aveţi de ce să vă faceți griji în privința lui. 

— Deci nu intenționează să-i scrie episcopului ca să mă acuze 
de erezie? 

— Nu pot exclude asta. Dar pot să exclud faptul că această 
scrisoare va pleca. 

Părintele Diodato îl privi blajin pe Leonardo. 

— Nicio scrisoare nu iese de aici fără să o citesc eu mai întâi, 
maestre Leonardo. Și nimic nu ajunge altfel în mâinile confraților 
mei. Cuvintele, atunci când sunt scrise, călătoresc departe, 
persistă în timp și pot dăuna. Puterea mea, ca orice putere, 
constă în a ști mai multe lucruri decât turma mea. 

Leonardo și părintele Diodato înconjuraseră deja de câteva ori 
mănăstirea. Starețul, ajuns la înălțimea cantinei, se opri și se 
uită din nou la Leonardo, vorbind cu o voce fermă. 

— Cu privire la altceva a greșit călugărul Gioacchino. Vedeţi, 
Leonardo, congregația mea a fost înființată tocmai pentru a 
combate banii în exces, negoțul, folosirea continuă și în sens 
mercantil a cuvântului lui Dumnezeu. De aceea ne numim 
Sărmanii lui Hristos. 


Leonardo dădu din cap. Ştia povestea lui Colombini, 
negustorul din Siena care se convertise după ce citise Vietile 
Sfinților de Jacopo da Varagine, debarasându-se de toate și 
începând să trăiască în sărăcie. El era din Siena și de acolo sau 
din Toscana erau aproape toţi călugării Congregaţiei. In afară de 
călugărul Gioacchino, Leonardo nu mai cunoscuse vreun iezuit 
lombard. 

— Banul trebuie să fie evitat, dar adevăratul patron al orașului 
Milano nu este banul. Banul este folosit ca un mijloc de putere, 
nu ca un scop în sine. De la Maur, care folosește zestrea 
nepoatei sale pentru a fi aclamat ca duce, până la ultimul 
secretar municipal care își obţine funcţia prin plata 
angajamentului către predecesorul său. Nu este banul forma 
diabolică pe care o venerează: este puterea. 

Starețul, continuând să vorbească, deschise ușa cantinei și 
intră, iar Leonardo îl urmă. 

— Dar această putere este una efemeră, muritoare. Numai 
Atotputernicul poate avea o putere reală asupra oamenilor. 
Omul, fiecare om, indiferent de locul său în lume, îl ia în 
derâdere pe Atotputernic și își arogă drepturi pe care nu le are 
și care doar Lui îi aparțin. 

— Inclusiv Domnia Voastră, spuse Leonardo în șoaptă. 

— Da, inclusiv eu, spuse starețul, privind și el în jur. Dar eu 
știu asta. Îmi cunosc natura muritoare, motiv pentru care 
puterea noastră este doar o iluzie. Suntem căzători, frunze pe 
ramura cea mai îndepărtată de trunchi. 

— Da, părinte. Este ceva la care mă gândesc adesea în 
ultimele zile. 

Părintele Diodato nu îl privi cu aerul unui preot, ci mai 
degrabă ca un confesor. 

— Aţi auzit, fără îndoială, de amărâtul acela care a fost ucis și 
lăsat în mijlocul castelului, Dumnezeu să-l ierte! 

— Îl chema Chiti. Rambaldo Chiti. Un ucenic al meu pe care 
am fost forţat să îl alung acum câteva luni. 

Leonardo, continuând să studieze frescele, făcu câţiva pași. 

— ÎI cunoşteaţi, probabil. 

— Nu, nu cred. De ce mă întrebaţi? 

Leonardo dădu din cap ca și cum ar fi vrut să alunge o 
îndoială. 


— Mi-am amintit că nu locuia departe de aici, într-o cămăruță 
în San Vittore. Dar realitatea e că nu era un tip care să vină la 
slujbă. 

— Nici Domnia Voastră, Leonardo, din câte am auzit... 

xxx 

— Nu, nici eu n-am prea dormit, începu Mattenet, care se 
vedea că dormise puţin și prost, având ochii marcați de 
cearcăne adânci. Am ajuns târziu, era deja întuneric, chiar și pe 
străzile mai largi. Mergând, am încercat să fac conversaţie, dar 
era mult prea evident ca el era absorbit de alte gânduri și mi-a 
acceptat invitaţia doar din curtoazie. 

Ducele de Commynes și Perron de Basche stăteau la masă, în 
fața lui. Robinot se plimba în jurul mesei cu pași lenți, dar 
evident nervos. 

— Am ajuns în sfârșit acasă la el și l-am întrebat dacă pot să 
intru pentru a-i vedea lucrările. l-am spus că sunt un admirator 
al operelor și picturilor sale. Mi-a răspuns că este foarte obosit și 
că vrea să meargă la culcare. 

— Atunci am luat taurul de coarne și i-am spus: „Maestre, 
sunt aici ca să vă ofer corpul meu. Faceți ce vreţi cu el”. 

— Și el? 

— S-a uitat la mine. Apoi a zâmbit. 

lar acela a fost momentul în care Mattenet a început să-și 
pună întrebări. De fapt, zâmbetul lui Leonardo era incredibil de 
dulce. Nu era lasciv, nu era sarcastic și nici senzual; dulce, dulce 
și vesel, parcă era uimit de atâta noroc. 

— Atât de dulce și de frumos încât poate... mda, nici nu vreau 
să mă gândesc la asta! Mie îmi plac femeile. Fac asta doar din 
datorie. 

— Și? 

S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. 
Din cap până în picioare. Apoi a deschis ușa, m-a luat de mână 
și am intrat. Ce dracu' râzi, cretinule? 

— Nimic, nimic, spuse Robinot. Continuă, te rog! Mattenet 
respiră adânc, apoi își trecu mâinile peste pantaloni, în sus și în 
jos, cu gestul unuia care se șterge de ceva dezgustător. 

— M-a dus într-o cameră. Cred că era camera lui. Era un pat și 
foi împrăștiate peste tot. Mi-a pus mâinile pe umeri și fără să se 
pripească, mi-a desfăcut haina. Mi-a palpat pieptul, zâmbind în 
continuare. In câteva secunde eram gol. 


— Gol și fără să știi ce ai de făcut, zise ducele, neputându-și 
reține zâmbetul. 

— Bravo, exact așa! Gol și fără să știu ce să fac. M-am gândit, 
să mă mișc, să îl îmbrăţișez sau să-i dau un pumn... Așa că l-am 
lăsat pe el. Și el... 

— Și el? El ce a făcut? 

Mattenet puse mâinile pe masă și le încleștă ca și când ar fi 
trebuit să mărturisească un păcat abominabil. 

— ... mi-a făcut un portret. 

xxx 

Proporţii perfecte, vezi, proporții perfecte. O șeptime, o 
cincime. Dar centrul nu este la fel, acesta este secretul. Centrul 
nu este la fel. Pătratul și cercul nu trebuie să aibă același centru, 
altfel nu se potrivește. Trebuie să-i scriu imediat lui Francesco di 
Giorgio. 

Leonardo se uită la hârtia de pe birou. Un bărbat cu braţele 
deschise și picioare împreunate stând în interiorul unui pătrat, 
suprapus pe același bărbat cu braţele deschise și cu picioarele 
depărtate, înscrise într-un cerc. Perfect. lată perfecțiunea 
trupului uman! 

Acest lucru îl face pe om un om, proporțiile. De la umăr până 
la cot este aceeași distanţă cât de la cot până la încheietura 
mâinii. Astfel, braţul se poate îndoi și mâna poate ajunge la tot 
ceea ce se află în raza sa, fără zone oarbe și intangibile, care ar 
exista dacă antebraţul ar fi fost mai lung sau mai scurt decât 
prima porţiune. Proporţii, proporţii. Proporţiile trupului uman 
sunt perfecte! Asta ne deosebește de câine sau de cal. Și fără 
această perfecțiune nu am putea. Nu am putea să apucăm 
obiecte, nici măcar să stăm în picioare. A ţine capul, partea cea 
mai importantă și cea mai grea a corpului, atât de departe de 
sol doar omul o poate face. Este doar o chestiune de proporții. 
Musca nu poate, elefantul nici el... 

— Leonardo! 

— Sunt sus, Caterina. 

— Vii jos să-mi dai o mână de ajutor? Trebuie să adun ouăle și 
sunt singură. 

— Vin, vin! 

„Dacă m-ai lăsa vreodată în pace!” 

xxx 


— Niciodată, dar niciodată! 


Pocnet. 

— Dar niciodată! Încă un pocnet. 

— Mă, niciodată, dar niciodată, nu reușiţi voi să faceţi ce vi se 
cere! 

Ducele de Commynes, stacojiu, în picioare. Mattenet și 
Robinot, în faţa lui, nemișcați, atinși de furia ducelui care urla ca 
un antrenor de Serie C, subliniindu-și discursul cu lovituri 
terifiante în masă. 

Alături, așezat sau mai degrabă prăbușit pe masă, Perron de 
Basche râdea, bătând și el cu pumnul în masă, cu lacrimi în 
ochi. 

— Nu mai râdeţi, de Basche, Sfinte Sisoe! 

— Nu pot... cum să fii atât de tâmpit... 

Pocnet. Nu în lemn, de data asta, ci peste ceafa lui Perron de 
Basche, care dădu cu maxilarul de masă. 

— Opriţi-vă, dracu'! Nu mai râdeți! Gata cu joaca! Mâine, cel 
târziu poimâine, trebuie să plecăm de-aici. Nu mai avem niciun 
motiv să ne prelungim vizita. Ar deveni suspicios. Deci, în seara 
asta vreau acel carnetel! Faceţi orice, dar aduceți-mi acel 
carneţel! 

— Orice? 

— Orice. 

— ȘI... 

Ducele de Commynes își apropie faţa de a lui Robinot, la o 
distanță mult mai mică decât ar permite educaţia și bunul-simţ. 

— Ascultă, nătărăule, ţine bine minte cuvintele mele! Dacă 
nu-mi aduci carnețelul, îți voi tăia capul! O să-mi aduci 
carnețelul, iar dacă îi faci vreun rău lui Leonardo, exact asta am 
să-ți fac eu ţie! Ai înțeles? 

Robinot se întoarse încet, privindu-l pe Mattenet. 

„De data asta este fix treaba ta”, spunea privirea lui 
Mattenet. 

xxx 

— Leonardo... 

— Hmm... 

— Leonardo, e adevărat? 

Leonardo stătea la masa de bucătărie cu o foaie în faţă. 
Auzind vocea mamei pentru a doua oară, se întoarse și acoperi 
instinctiv foaia cu mâna dreaptă. Apoi, îndepărtându-și mama cu 


un gest, se întoarse să contemple foaia răspunzându-i mamei 
fără să o privească. 

— Da, Caterina. 

— Nici măcar n-am întrebat ce! 

Intorcându-se iar, Leonardo își privi mama, în timp ce cu 
mâna stângă  mototolea foaia. Zgomotul se producea 
concomitent cu cel din șemineul aflat în faţa mesei. 

— Ceva pentru care sunteţi îngrijorată, Caterina. Sunteţi 
îngrijorată pentru mine. Și, de vreme ce și eu sunt îngrijorat, 
atunci răspunsul este da, este adevărat. Există un motiv de 
îngrijorare. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule! răspunse Caterina făcându-și 
semnul crucii. Chiar trebuia să spui tâmpeniile alea în faţa unui 
om al Bisericii? 

— Tâmpenii? Biserică? Mamă, nu înțeleg. 

— Astăzi, călugărul Gioacchino - în timpul predicii - a spus că 
ieri, în timp ce era oaspetele unei doamne nobile pentru a 
asculta muzică, un bărbat care se crede un mare talent, dar 
care este doar un neghiob, a spus că Dumnezeu ar fi dat 
oamenilor puterea de vorbi doar pentru a minţi și că minciuna ar 
fi cel mai mare dar al lui Dumnezeu. 

— Caterina, ascultă... 

— leri ai fost să asculţi muzică la contesa Bergamini, cea 
căreia tu îi spui Gallerani, favorita Maurului... 

— A fost favorita Maurului... 

— ... Și pariez că tu ești cel care a spus aceste blasfemii 
absurde. Sau mă înșel, Leonardo? 

Leonardo se ridică de la scriptoriu, încet, cu foaia mototolită 
în mână. 

— Vă înșelaţi, mamă. Vă înșelaţi așa cum se înșală și el. 
Leonardo luă ghemotocul de hârtie între degete și îl aruncă în 
foc. 

— Călugărul Gioacchino da Brenno este atât de iluminat de 
Dumnezeu, încât uneori se lasă orbit și nu mai vede nimic. Eu 
vorbeam la figurat, dar el a interpretat totul ad litteram. 

— Da, păi, fă pe deșteptul, Leonardo! Până una-alta și tu ești 
îngrijorat și foarte bine faci! Omul ăla ar putea să te denunțe și 
să-ți facă probleme cu Sfânta Biserică. 

— Ah, desigur! De fapt, probabil deja a făcut-o. 

— Și ce intenţionezi să faci pentru a te apăra? 


— Eu? Nu trebuie să fac nimic, mamă. Gioacchino poate să 
trâmbiţeze cât vrea, aici nu suntem în Florenţa sau la Roma 
unde-i ard pe oameni de parcă ar fi lemne. Aici suntem în 
Milano, acasă la Ludovic Maurul. 

— Și-atunci de ce ești îngrijorat? 

Leonardo se uită la focul din vatră fără să-l vadă. 

— Tocmai de aceea, mamă. Tocmai pentru că suntem acasă 
la Ludovic Maurul. 

— Nu te înțeleg, Leonardo. 

Leonardo se duse în faţa Caterinei și îi puse mâinile pe umeri, 
strângând încet. 

— Nu știu. E mai bine așa, credeţi-mă! 

x x * 

Caterina rămase o clipă uitându-se spre uşă, după ce 
Leonardo ieși. Apoi își întoarse privirea către vatră, unde flacăra 
abia atingea foaia de hârtie mototolită pe care fiul său o 
aruncase în foc. 

De ce a mototolit-o? Pentru că a scris ceva dezonorant. Ceva 
care ar fi putut să-i creeze probleme. Ca atunci când a scris că 
soarele nu se mișcă. Îi povestise Salai că el și Marco d'Oggiono l- 
au șicanat mult timp și l-au întrebat dacă în cazul ăsta era 
pământul cel care se mișca, iar Leonardo a zâmbit dând din cap. 

Caterina se duse instinctiv către șemineu și scoase cu 
repeziciune foaia de hârtie mototolită. Se întoarse la masă și o 
desfăcu. 

Desene. Un șoarece, o pisică, un elefant. Și câteva rânduri 
scrise, care pentru ea erau un secret impenetrabil. Caterina nu 
știa să citească de la stânga la dreapta, darămite de la dreapta 
la stânga. 

— Bună ziua, Caterina, salută Salai cu bucurie când intră în 
casă. Ce mâncăm în seara asta? Nu-mi spuneţi că iar mâncăm 
napi, vă rog! 

— Dragul meu Giacometto, tu știi să descifrezi scrisul fiului 
meu? 

— Bineînţeles, Caterina. 

— Ai putea să-mi spui ce scrie aici? 

Salai se aplecă peste hârtie, încruntând sprâncenele. Apoi 
începu să silabisească: 


lei de două ori doi și obtii patru. 


lei de trei ori trei și obtii nouă. 

lei de patru ori patru și obtii șaisprezece. 

lei de cinci ori cinci și obtii douăzeci și cinci. 

Și, dacă împărți patruzeci și nouă la șapte, vei obține șapte. 

Asta este valabil atât pentru armură, cât și pentru înveliș, așa 
cum este valabil pentru os și pentru tun. 


Caterina se uită la Salai cu o ușoară consternare. Apoi se uită 
din nou la foaie, cu acele desene, cu un șoarece și un elefant 
care păreau atât de reale, încât era aproape nefiresc să le vezi 
stând pe loc. 

— Mă iei în zeflemea, Giacometto? 

— Oh, Doamne, Caterina, nu! Scrie exact ceea ce ţi-am citit. 

— Și ce dracu’ înseamnă asta? 

— Eu de unde să știu? 


Lucruri de făcut 


Vorbește cu bancherul Accerrito dacă primește 
cumva vreodată scrisori false, întreabă-l cum le 
recunoaște. 


Vorbește cu căpitanul Galeazzo despre cum este 
posibil să fie aruncat un cadavru în piațeta din fata 
Castelului Giovio și cum de nu a văzut nimeni ce s-a 
întâmplat. 


Vorbește din nou cu meșterul fierar Antonio despre 
cât de multă forță este necesară pentru a introduce un 
om într-o armură. Du-te singur de data asta. 


Dacă vei ști aceste trei lucruri, vei înțelege de ce s- 
au întâmplat toate acestea și că faptele sunt rezultatul 
unor cauze, precum ramurile care ies din trunchiuri, 
pentru că un copac nu crește din ramuri născute în 
aer. Cu cât cunoști mai bine faptele, cu atât vei găsi 
mai repede cauza producerii lor, deși toate faptele 
converg în același trunchi și e suficient să vezi o 
ramură ca să poți vedea totul, iar dacă trunchiul este 
ascuns într-un tufiș, ai mai multe ramuri ca să-l găsești 
și este cu atât mai bine. 

Eu îmi scriu îndatoririle și mi le cunosc, dar altii nu 
fac asta. Datoria pictorului este să picteze, datoria 
fierarului este să forjeze, datoria clientului este să 
plătească munca atunci când calitatea este 
corespunzătoare, asa cum este, de altfel. Însă datoria 
pictorului este să trăiască, să mănânce și să aibă grijă 
de ucenicii săi, întrucât cel care nu mănâncă nu 
trăiește și, dacă nu trăiește, nu pictează. Și totuși, mă 
întreb de ce mai stau aici, în Milano, când există atâtea 
locuri în lume. 

Si lasă baltă calul, momentan. 


Unsprezece 


Așadar, fiecare ramură transportă apă la râu și fiecare ramură 
a plantei este legată de trunchi. 

Dacă vezi o plantă care crește și se bifurcă apoi, măsori 
diametrul trunchiului și diametrul celor două bifurcaţii, vei 
vedea că suma lor este egală cu diametrul trunchiului. La 
fiecare înălțime, dacă iei ramurile copacului de la acea altitudine 
și faci o fascină?€, această fascină va fi la fel de groasă ca 
trunchiul. 

Dacă două ramuri se întâlnesc într-un punct, acel punct 
trebuie să fie mai gros decât ramurile, la nașterea sa. Nu s-a 
mai pomenit ca dintr-un trunchi să crească ramuri mai groase 
decât el. Același lucru este valabil și pentru om, care dacă își 
unește degetele, acestea sunt la fel de groase cât palma mâinii, 
dacă își alătură picioarele, acestea au aceeași lățime ca pelvisul 
și, dacă își ridică braţele pe lângă cap, împreună brațele și capul 
sunt la fel de mari ca pieptul. 

xxx 

Bărbatul care stătea lângă maestru îl privea cu un aer straniu, 
iar Leonardo își dădu seama doar în acel moment că își ridicase 
braţele întinse pe lângă cap, cu mâinile suprapuse una peste 
cealaltă, ca un înotător pe platforma olimpică. Cu un aer grav, 
prefăcându-se că evaluează amploarea unei dureri la articulaţii, 
Leonardo cobori braţele și suspină. 

Aștepta de aproape o jumătate de oră. Și în acea jumătate de 
oră, într-o încăpere din Porta Comasina, înzestrată cu un portal 
din marmură sculptată, mintea lui era plecată, ca de obicei. Și, 
ca de obicei, devia constant de la problema principală, iar 
Leonardo era obligat să o readucă forțat la esenţa Problemei cu 
P mare. 

Asta când își dădea seama, pentru că uneori era pierdut într- 
un gând atât de puternic și atât de promițător, încât trebuia să 
faci eforturi numai ca să-l silești să-și dea seama că era cu 
mintea rătăcită. Deși, în realitate, acea rătăcire în jurul ramurilor 


26 Mănunchi de nuiele sau de ramuri folosit la întărirea terasamentului, la construirea 
drumurilor sau a digurilor, la fortificaţii etc. (N.t.). 


avea un motiv. Dacă două ramuri se întâlnesc într-un punct, 
acel punct trebuie să fie la fel de gros ca suma celor două 
ramuri. Şi, prin urmare, trebuie să fie mai gros decât fiecare 
dintre cele două ramuri luate individual. Asta este sigur... 

— Maestre Leonardo da Vinci? 

— Da, spuse Leonardo, ridicându-se. 

— Pe aici, vă rog! Maestrul Accerrito vă va primi acum. 

xxx 

— Oh, Leonardo, ce plăcere! Veniţi, veniţi! Să-mi fie cu 
iertarea așteptarea, dar este o dimineaţă... De fapt, de două 
zile, sunt foarte ocupat. Chiar o să vă rog să mă scuzatți, dar nu 
vă pot dedica foarte mult timp. 

— Nu vă faceţi griji, maestre Accerrito. Nu-mi stă în obicei să 
insist când sunt refuzat. Nu sunt aici ca să vă cer bani. Este mult 
mai prețioasă moneda pe care vreau să v-o cer. 

În acel moment, maestrul Accerrito simţi un tremur de 
îngrijorare și neplăcere. 

— Nu despre bani gheață doresc să vă vorbesc, ci despre cei 
care foșnesc. 

Leonardo  zâmbi, încântat de  neliniștea evidentă a 
interlocutorului. 

— Sunteţi un magician, dar într-un sens care nu sperie 
autoritatea Bisericii și tribunalele sale. Transformaţi hârtia în 
monedă și invers. Așadar, numai asta aș vrea de la Domnia 
Voastră, câteva răspunsuri. 

— Dacă pot, cu multă plăcere, spuse Accerrito, din ce în ce 
mai agitat. Dar ţineţi minte că, în materie de credit, tăcerea e 
aur. 

— Sunt convins de asta. Aurul este aur, iar hârtia este hărtie. 
Transformarea hârtiei în aur, fără să ai această posibilitate, 
poate că nu sperie Sfânta Biserică Romană, dar cu siguranţă îl 
deranjează pe Senioria Sa Ludovic Maurul. 

Accerrito începu să pălească puţin. Pedeapsa pentru 
falsificatori, precum și pentru cei care puneau în circulație 
monede false știind originea lor, era moartea. 

— Bine, înghiţi în sec Accerrito. Puneţi-mi o întrebare clară și 
concisă și vă voi răspunde la fel. 

— Vai, vai, dar sunteţi un optimist, maestre Accerrito! Adesea, 
cu cât întrebarea este mai clară, cu atât răspunsul este mai 


dificil și confuz. Dar să nu divagăm! Prima întrebare este: aţi 
avut de-a face vreodată cu scrisori de credit false? 

Accerrito Portinari părea că-și ţine respiraţia. Privirea îi fugi 
către birou, ca și cum acela i-ar fi putut oferi un răspuns. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că amărâtul care a fost asasinat și lăsat în Piazza 
d'armi, Rambaldo Chiti, avea în camera sa o scrisoare de credit 
semnată de Bencio Serristori. O scrisoare falsă. 

— De unde știți că era falsă? 

— Era semnată și datată 24 iunie. 

Portinari rămase un moment în tăcere, apoi izbucni într-un râs 
grosolan, aproape isteric. Dură câteva secunde, apoi se calmă. 

— 24 iunie? Doamne ferește! Bencio să lucreze în ziua de 
Sfântul loan! Și cine este acel falsificator așa de fraier, încât să 
facă o greșeală atât de prostească? 

— Cred că însuși Chiti, maestre Accerrito. 

Accerrito se întunecă la faţă. 

— Dar Chiti nu era ucenic în atelierul Domniei Voastre? 

— Era. L-am alungat cu mult timp în urmă, când am 
descoperit ce ticălos era. Dar, iertaţi-mă, Accerrito, încă nu mi- 
ați răspuns la întrebare. 

Accerrito Portinari își încrucișă mâinile pe faţă, apoi le duse pe 
burtă și se sprijini de spătarul scaunului. 

— Dacă am avut vreodată de-a face cu scrisori de credit false, 
mă întrebaţi? Da, este posibil. De fapt, aproape sigur. 

— Și ce faceţi când primiţi una pe care o consideraţi falsă? 

— O plătesc. 

— O plătiţi? 

O plătesc, bineînțeles. Doar dacă falsul acesteia nu este chiar 
atât de evident, ca în cazul despre care îmi spui. Sau dacă cifra 
nu este exorbitantă, caz în care ar trebui să fiu anunţat înainte, 
printr-o scrisoare privată, că o filială a acordat domnului X, nu 
știu, 20.000 de ducați pe credit și, în acest caz, eu ar trebui să 
am timp suficient să strâng banii. 

— Nu ar fi mai bine să investigaţi pentru a stabili dacă este 
falsă sau nu? 

— Pentru mine, este mai important ca acești creștini să nu-și 
piardă încrederea în sistemul de credite. Vedeţi, maestre 
Leonardo, dacă aș pune întrebări despre lâna obţinută de la 
capre, la orice scrisoare de credit pe care aș considera-o falsă, 


oamenii ar înceta să lucreze cu banca noastră și s-ar duce în 
altă parte. Scrisorile de credit sunt folosite de cei care 
călătoresc, de oameni care nu au timp de pierdut. Nu le pot 
spune să stea la Milano o săptămână, pentru că m-ar trimite la 
origini. 

— Și nu ar putea să o retragă altă persoană în afara 
titularului? 

— Numai dacă este delegat. Este un serviciu complet nou, iar 
banca mea este una dintre primele care îl oferă. 

Accerrito zâmbi și apoi se întunecă iar la faţă. 

— Uitaţi, este exact problema pe care o am în dimineața asta. 
Unul dintre clienții mei a murit și nici nu s-a racit bine corpul, că 
m-am trezit cu moștenitorii pe cap, care vor să știe dacă și câţi 
bani avea în depozit, iar eu trebuie să înțeleg care dintre ei are 
dreptul să mă întrebe acest lucru. A fost ucis, săracul, și ăștia 
stau aici la ușă cu pietre, care oricum sunt mai multe decât 
banii. De fapt, vă rog să mă scuzaţi, eu acum... 

— Desigur, maestre Accerrito, desigur. Ucis, aţi spus? 

— Înjunghiat în timp ce ieșea din tavernă. În mod inexplicabil. 

— Poate avea probleme cu jocurile? Sau vreo contesă? 

— Nici pomeneală! Un om în vârstă și onest, dintre aceia care 
nu încalcă niciodată regulile. Bietul senior Barraccio. 

— Barraccio? Doar nu e Giovanni Barraccio? 

— EI, chiar el. Negustorul de lână. Îl cunoșteaţi? 

x x * 

— Da, bineînțeles că îl cunosc, spuse Cecilia Gallerani, 
uitându-se la Leonardo cu scepticism. Am vorbit cu el chiar ieri 
după-amiază, iar Domnia Voastră îmi spuneți că e mort? 

— Asasinat, contesă. Înjunghiat în fața unei taverne. 

— Dar este foarte grav! Oh, Doamne, Dumnezeule, un om ca 
el... așa de... 

— Onest? 

— Da, maestre Leonardo. Un om bun, generos, zelos. Nu-mi 
vine să cred că cineva a putut să se certe cu el până într-acolo 
încât să-l înjunghie. Aţi venit până aici în fugă ca să-mi spuneţi 
asta? 

— Da, doamnă contesă. Vedeți, numele lui Barraccio a fost 
menţionat ieri, pentru că era una dintre persoanele despre care 
știam că a făcut negoț cu prietenul meu, bancher, căruia i-au 
falsificat o scrisoare de credit... Da? 


Stupoarea lui Leonardo nu era deloc deplasată. Brusc, Cecilia 
îl strânse de braț cu mâna dreaptă, într-un mod neașteptat, 
nepotrivit și cu toate acestea, deloc neplăcut. 

— Scrisoare de credit? Ascultaţi-mă, maestre Leonardo. În 
această vară, la mijlocul lunii august, l-am întâlnit pe Giovanni 
Barraccio ca să comand anumite lucruri la el. Am stat puţin de 
vorbă, ca de obicei, și m-a întrebat dacă am folosit vreodată 
scrisori de credit. l-am spus că nu am avut niciodată nevoie sau 
ocazia, dar, în cazul în care l-aș putea ajuta, aș fi foarte 
încântată. Atunci el m-a întrebat dacă una dintre aceste scrisori 
era încă valabilă chiar dacă cine o emisese murise. 

Leonardo tăcea. Ceea ce nu însemna că nu are nimic de spus, 
dar Cecilia nu avea nevoie să fie povăţuita. 

— l-am răspuns că nu mă pricep la astfel de lucruri, dar că 
știam mai multe persoane care probabil l-ar putea ajuta. l-am 
spus numele unei persoane în mod particular. O cunoașteţi la fel 
de bine ca mine. Și astăzi, îmi spuneţi că maestrul Barraccio a 
fost ucis. 

— Vă rog să mă iertaţi, contesă, îmi este foarte clar cine este 
persoana pe care i-aţi recomandat-o. Dar aș dori să îmi 
confirmaţi suspiciunile. 

— Deci aveţi un nume în minte? 

— Un nume foarte clar, doamnă contesă. Îl spun eu sau îl 
spuneţi Domnia Voastră? 

Cecilia roși și își întoarse capul. O mantie de jenă căzu peste 
ea, tangibilă, grea ca una dintre armurile lui Antonio Missaglia, 
dar și mai greu de înlăturat. 

— Așa părem doi îndrăgostiți, maestre Leonardo. 

Leonardo, care până atunci avea culoarea propriei haine, 
deveni totuna cu pălăria sa. 

— Vă rog să mă iertaţi, contesă, nu am avut intenţia să vă 
creez disconfort. Câteodată uit cine sunt și cu cine stau de 
vorbă. Este mai bine să-i pronunţ eu numele. 

xxx 

— Accerrito Portinari, directorul băncii din Porta Comasina. 

— Veniţi, veniţi, maestre Portinari, spuse Ludovic, rămânând 
așezat pe tron. Cum o duceţi? 

Accerrito Portinari se uită în jur. Niciodată nu se simţise 
inconfortabil în acea sală, dimpotrivă! Era unul dintre locurile în 
care se afla puterea. Dar în acea zi, Ludovic, membrii Consiliului, 


chiar și decorațiunile de pe pereţi păreau să se uite la el cu o 
combinaţie de supărare și suspiciune. 

— Bine, Senioria Voastră, bine. 

— Și afacerile cum merg? Faptul că vă aflaţi în vechiul sediu 
este un lucru benefic, atât pentru starea de spirit, cât și pentru 
clienţi. 

— Ei bine, despre asta am venit să vorbesc cu Senioria 
Voastră. S-au întâmplat două lucruri astăzi. Două lucruri 
separate, dar care ar putea să nu fie așa. 

— Explicaţi-mi mai clar, Portinari! 

— Păi, astăzi am primit cereri de încasare a mai multor 
scrisori de credit. 

— Și ăsta e un lucru bun, nu? Până la urmă asta este 
activitatea voastră. 

— Da, mă rog, dar mai e ceva. Aceste scrisori sunt ciudate. 

— In ce sens ciudate? 

— Vedeţi, sunt semnate de același bancher. Un bancher din 
Florența, Bencio Serristori. 

— Bencio Serristori, spuse Ludovic, mestecând numele în gură 
ca pe una dintre acele bomboane cu anason care îi plăceau mult 
soției sale și care, în schimb, lui i se păreau dezgustătoare, dar 
le mânca doar ca să nu o supere pe ea. O coincidenţă plăcută. 

— Chiar el. Se întâmplă uneori să primesc două scrisori de la 
același bancher în aceeași zi. Există și o explicaţie, oamenii 
călătoresc împreună, din Marsilia, Constanza sau din Bruges, 
pentru a evita pericolele, și ajung în același timp. 

— Dar aici scrisorile sunt mai mult de două, dacă înţeleg bine. 

— Da, Senioria Voastră. Și toate sunt semnate de un bancher 
care a murit la mijlocul verii trecute. Florenţa este departe, nu 
este ușor să verifici registrele. Mai ales dacă bancherul care a 
semnat aceste scrisori a murit cu luni în urmă. 

— A murit? spuse Ludovic, prefăcându-se surprins. 

— A murit, da. Înțelegeţi ce vreau să spun? 

— Vă temeţi că aceste scrisori ar putea fi false. 

— Este mai mult decât teamă, Senioria Voastră. În plus, 
acesta este cel mai prost moment pentru a face faţă unor astfel 
de situaţii de urgenţă. Sunt asaltat de încasarea cambiilor și a 
împrumuturilor. Și în plus... 

— În plus? 


— Vedeţi, astăzi pe la ora trei, a trecut pe la mine maestrul 
Leonardo da Vinci, care îmi este prieten. Ne cunoaștem de la 
Florenţa, eu eram tânăr, iar el un copil, și când s-a mutat la 
Milano, am fost unul dintre primii săi prieteni... 

— Sunt convins că Domnia Voastră și maestrul Leonardo vă 
cunoașteţi bine, spuse Ludovic sec. 

Deși, în realitate avea impresia vagă că Accerrito umflă puţin 
lucrurile. Nu îi păreau doi oameni care ar putea fi foarte buni 
prieteni. Poate în trecut, dar acum nu. 

— Așa, astăzi, chiar astăzi, Leonardo a venit la mine și m-a 
întrebat dacă în experiența mea bancară am mai avut de-a face 
cu scrisori de credit falsificate. Mi-a spus că îi era teamă că au 
fost făcute de un anumit Rambaldo Chiti, fost ucenic în atelierul 
său, pe care, așa cum spune, l-a alungat după ce a descoperit 
nelegiuirile sale. Dacă am înţeles bine, acest Chiti este aceeași 
persoană al cărei cadavru a fost găsit în piaţeta voastră. 

Ludovic îl măsură pe Accerrito Portinari din cap până în 
picioare. Până în acea zi, mereu se gândise la directorul filialei 
din Milano a Băncii de Medici ca la un broscoi. Dar broaștele nu 
ar trebui să aibă solzi. 

— Piaţeta nu este a mea, este a castelului, iar castelul este al 
ducatului Milano, spuse Ludovic, privind în jur. In ceea ce 
privește restul, nu pot să vă ascund că ceea ce spuneți este 
adevărat. 

— Păi, Senioria Voastră, am venit să vă spun doar asta. Au 
fost prea multe coincidențe astăzi la banca mea și m-am simţit 
obligat să vă povestesc exact așa cum s-au întâmplat. 

— Vă mulţumesc, maestre Portinari. 

Ludovic făcu un semn din cap, iar vasalul bătu în ușă cu 
încheieturile degetelor. Ușa se deschise pe dinafară și castelanul 
intră. 

— Castelan, așteptați înainte să introduceți următorul 
petiționar. O după-amiază plăcută, maestre Portinari! 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, Senioria Voastră! 

În timp ce Accerrito Portinari se unduia spre ieșire, Ludovic își 
împreună mâinile, frecându-și faţa. 

Leonardo era florentin. Bencio Serristori era florentin. Banca 
de Medici era florentină. Cine ar fi putut obţine cu ușurință o 
scrisoare de credit de la un bancher florentin? Unul care avea 
contacte permanente cu Florența. Cum ar fi Leonardo. Dar... 


Dar totuși Leonardo? Vorbim despre aceeași persoană? Ar fi 
putut Ludovic să se înșele atât de grav în privinţa lui? 

Ludovic ridică privirea, întâlnind-o pe cea a lui Galeazzo 
Sanseverino. 

„S-ar putea”, spuseră ochii lui Galeazzo. „Nu prea cred, dar e 
posibil”. 

— Căutaţi-l pe maestrul Leonardo, căpitane, vă rog! Apoi, 
strigând tare: Castelan, audienţele de astăzi se suspendă! 

— Senioria Voastră, mai sunt două persoane... 

— Spune-le să revină mâine. Vom organiza o sesiune 
extraordinară pentru a-i asculta pe cei care au venit astăzi. 

— Senioria Voastră, spun că este important... 

— Totul este important pentru cei care sunt interesaţi, până și 
fumul care iese din șemineul vecinului, spuse Ludovic, 
ridicându-se și adunându-și roba care-i atârna, și întorcându-se, 
strigă: Spuneţi-le să revină mâine sau să se ducă la dracu’! 

— Spuneţi-mi asta Senioria Voastră înșivă dacă puteţi, spuse 
o voce blândă, dar fermă. 

O voce de femeie. 

Ludovic se întoarse din nou, observându-și consilierii roșind. 

Stătea în prag, nobilă și curajoasă, Cecilia Gallerani. 

Alături de ea, Leonardo da Vinci. 

xxx 

— Contesă, Cecilia, draga mea! De ce vii în vizită intrând ca 
petiţionarii? 

— Pentru că astăzi sunt un petiţionar, Senioria Voastră, 
răspunse Cecilia cu obrajii roșii și pupilele micșorate. Astăzi vin 
aici ca un milanez și ca un vasal al ducelui de Milano și al celor 
care au grijă de soarta acestui oraș. Eu și maestrul Leonardo 
trebuie să vă comunicăm informaţii extrem de importante, astfel 
încât să se facă dreptate și orașul să nu fie distrus. 

— Chiar așa, spuse Ludovic încercând să nu fie aspru, dar fără 
succes. 

Fiecare cuvânt cântărește mai mult sau mai puţin, în funcţie 
de cine îl pronunţă, iar faptul că interlocutorii săi erau Leonardo 
și Cecilia Gallerani nu îl putea lăsa indiferent. Cei doi aflați în 
faţa sa aveau mai mult creier decât toți ceilalți locuitori ai 
castelului său, inclusiv cei prezenţi. 

— Veţi judeca singur, Senioria Voastră. 

— Bine, atunci. 


Ludovic se întoarse către consilieri. 

— Așadar, având în vedere că trebuie să judec singur, 
domnilor, vă rog să plecaţi. 

x k * 

— Am înţeles, spuse Ludovic cu mâinile împreunate, degetele 
pe buze și ochii închiși, lucru care nu se întâmpla niciodată în 
public. 

— Deci, Ludovic... adică, Senioria Voastră, reluă Cecilia, 
jenată că îi spusese pe nume. Aveam dreptate? Este sau nu o 
chestiune de importanţă capitală? 

— Da, Cecilia. 

Ludovic deschise ochii și păru că și el sesizează cu întârziere 
că în cameră se afla și Leonardo. 

— Da, contesă, așa este. Era și înainte, iar acum este cu atât 
mai mult, însă trebuie să verific. Înţelegeţi, ceea ce îmi spuneţi 
are sens, mi se pare coerent. Acum trebuie însă să îmi dau 
seama dacă este adevărat. 

— Dar, Senioria Voastră... 

— Am vorbit cu Domnia Voastră, am vorbit și cu Accerrito 
Portinari chiar astăzi. Trebuie să confrunt poveștile voastre și 
trebuie să înțeleg dacă sunt adevărate. Leonardo, între timp veți 
rămâne la castel. Mai aveţi o obligaţie față de mine și rămânând 
aici veți evita să vă distrageţi. 

Leonardo lăsă capul în jos, ușor dezamăgit. Prima parte este 
adevărată, a doua parte, ambiguă. Deci Ludovic voia să evite ca 
Leonardo să hoinărească și să facă vreo înțelegere cu cineva 
sau să dispară. Era evident că încă avea suspiciuni în ceea ce-l 
privește. 

— Bine. Mai este o ultimă persoană cu care trebuie să discut 
și apoi voi putea lua o decizie în cunoștință de cauză. 

Și Ludovic se îndreptă spre ușă. 

„Perfect, aceasta este o decizie corectă”, gândi Leonardo. 
Exista, de fapt, o persoană care trebuia obligatoriu să fie 
întrebată cu privire la aceste fapte. 

— Castelan, spuse Ludovic, bătând în ușă. 

Ușa grea se deschise și faţa îngălbenită și bolnăvicioasă a lui 
Bernardino da Corte apăru în cameră. 

— Trimiteţi să fie adus magistrul Ambrogio da Rosate. Vreau 
să consulte stelele. 

Dar eu nu la el mă gândeam! 


De la scriptoriul lui Giacomo Trotti 


Pentru Ercole d'Este, duce de Ferrara, de trimis 
urgent! urgent!! urgent!!! 


Ilustrul și multrespectatul meu Senior, 


trimit Excelenței Voastre vești despre evenimentele 
zilei și ale nopții, astfel încât să hotărâți ce veți face și 
să le supuneți atenției consiliului vostru. 

Noaptea trecută, Leonardo da Vinci a fost atacat 
după ce a ieșit din Castelul Giovio dinspre curtea cea 
nouă, unde se termină cartierul Mayno. Doi bărbați cu 
fața acoperită l-au oprit, încercând să-l agreseze. 

În timp ce Leonardo încerca să scape, a sosit un 
băiat care striga ca un nebun și a început să lovească 
cu mânerul și cu lama sabiei. Apoi au mai sosit câțiva 
din cartierul Cusani, iar alți doi bărbați înarmați cu 
sabie și ciocan veneau din altă direcţie, dinspre 
cartierul Nirone, toti aruncându-se în luptă cu 
asemenea zgomote, incât s-au auzit urletele din 
locuința lui Giovanni del Mayno, cu insulte și alte 
cuvinte, de nici nu pot să vi le spun. 

În acea confuzie an intervenit vasalii lui Mayno 
încercând să încheie acel turnir infernal, în care fiecare 
lovea unde nimerea, în timp ce maestrul Leonardo se 
chinuia să scape din învălmășeală. 

Când li s-a cerut să se prezinte, tânărul care tipa a 
fost recunoscut de către Leonardo ca fiind Jacomo 
Caprotti, zis și Salai, ucenic la atelierul lui. Doi dintre 
cei armati au spus că sunt Graziano și Ottolino, în 
serviciul ilustrului senior Bernardino da Corte, 
castelanul ducelui. Ceilalti doi s-au prezentat ca fiind 
frantuji și au spus că se numesc Gasparo Robinotto și 
Goffredo Mattenetto, aghiotantii ducelui de Commine. 
Si, în cele din urmă, acesta fiind și motivul mesajului 
atât de urgent, ultimii doi au spus că sunt Veniero del 


Balzo și Coriolano Ferrari, trimiși ai Senioriei Voastre 
ilustre, ducele de Ferrara. 

Cele trei perechi de bărbați înarmați au început să 
se  învinovățească reciproc de asaltul împotriva 
maestrului Leonardo, în timp ce Salai susținea sus și 
tare cu vorbe indecente că patronul și maestrul său a 
fost atacat de franțuji și, întrebat cum i-a recunoscut, 
el a spus că din cauza faptului că puteau foarte urât. 
Acest lucru a provocat hohote de râs, care au fost 
oprite repede de noua gardă a Senioriei Sale llustre 
Ludovic, care a venit la fața locului. Toti acești bărbați 
sunt la această oră închiși în închisoarea Castelului 
Giovio, cu excepția lui Leonardo și a lui Salai, care se 
află acasă la maestru. 


Vă scriu pentru că Senioria Sa Ludovic m-a chemat 
în această dimineață pentru a pune capăt conflictului 
și pentru a avea pe cineva prezent din partea curtii 
Senioriei Voastre llustre la judecata celor doi care s-au 
prezentat a fi trimișii Senioriei Voastre, precum și 
pentru a-i cere sfatul Senioriei voastre Ilustre. 


Pe scurt, asta înseamnă că ai trimis soldați la Milano fără să- 
mi Spui nimic, și acum, ca de obicei, eu trebuie să te scot din 
rahat. Ar fi cazul totuși să te repezi până la Milano, dragul meu 
Ercole, duce de Ferrara, 


pe a cărui bunăvoință mă bazez întotdeauna. 


Mediolanum, XXIII octombrie 1493 
Slujitorul Excelentei Voastre, Jacomo Trotti 


Doisprezece 


— Domnul Giacomo Trotti, ambasador al Senioriei Sale Ilustre 
Ercole, duce de Ferrara! 

— Lăsaţi-l să intre, spuse Ludovic repede, fără prea multă 
ceremonie. 

Giacomo Trotti intră, având pălăria în mână și un plan de 
acţiune nu foarte clar în cap. Ludovic îl aștepta aparent liniștit, 
așezat pe tronul său din mijlocul sălii Scarlioni. Așa cum spunea 
Leonardo despre pictură, pictorul trebuie să picteze aspectul 
omului și intenţia minţii sale din postura și mișcarea corpului 
său. lată, în acest caz, pentru a-l descrie pe Ludovic și pentru a-i 
cunoaște pe deplin intenţiile, ar fi fost suficient să se acorde 
atenție modului în care stătea așezat. 

Corpul era sprijinit pe spătar, bărbia în sus și maxilarul 
încordat, iar mâinile cu palmele pe braţele tronului, relaxate. 
„Acest loc este al meu”, spunea Ludovic. „Tronul, sala și întregul 
oraș din jurul nostru. Aici seniorul eu sunt, și acest lucru nu intră 
în discuţie. Acum vom vorbi și vom da explicaţii și nu va fi ușor, 
dar nu uitaţi asta în timp ce discutăm. Sau? Nu există sau! Nici 
nu mă obosesc să mă gândesc la opţiunea sau. Eu sunt cel care 
comandă aici! Să nu uiţi asta! Punct!” 

— Aduc omagiile mele, Senioria Voastră, spuse Trotti. 

— Păcat, spuse Ludovic. 

— Poftim? 

— Păcat, replică Ludovic, fără să se miște. Speram că îmi veţi 
aduce scuzele socrului meu, Ercole, pentru că a trimis soldaţi în 
orașul pe care îl conduc și îl susțin, fără ca măcar să-mi ceară 
permisiunea. 

Giacomo Trotti își frecă mâinile la spate. Situaţia nu era una 
dintre cele mai plăcute. Pe de o parte, Ercole, de cealaltă parte 
Ludovic, iar la mijloc ordine precise de raportat. În situaţia asta 
trebuia să se comporte ca lipiciul: să se strecoare ca un lichid, 
să se adapteze la ambele fețe ale menghinei care îl zdrobea și 
apoi să se usuce, rămânând ferm și forțând ambele părţi să 
recunoască faptul că era singura posibilitate. 


— Senioria Voastră, aveţi perfectă dreptate. În relaţiile dintre 
rude, mai ales dacă sunt puternice, încrederea reciprocă ar 
trebui să fie mai presus de orice. Pot doar să vă spun, în 
apărarea comportamentului ilustrului meu senior, că a acţionat 
cu bune intenţii și a luat aceleași măsuri ca și Senioria Voastră. 

— Nu înțeleg. Ce măsuri am luat eu? 

— Aţi pus doi oameni să-l protejeze pe maestrul Leonardo da 
Vinci, exact cum a procedat seniorul meu. 

— Vă înșelaţi, maestre Giacomo. Cele două gărzi au intervenit 
în timp ce își făceau rondul de pază la castel, auzind hărmălaia 
provenită din cartierul Maino. 

— Îmi permit să-i sugerez Senioriei Voastre ca atunci când va 
fi război, să-i trimiteţi în luptă pe acești domni și să le daţi 
sarcina de curier și mesager. Inseamnă că aleargă foarte repede 
dacă au ajuns de la castel la capătul cartierului înaintea 
oamenilor lui Ercole. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Giacomo Trotti respiră adânc. Să-i arăţi unui om puternic că a 
greșit dincolo de orice îndoială rezonabilă nu era deloc ușor și 
nici măcar util. 

— Presupun, Senioria Voastră, că oamenii seniorului meu 
aveau ordin să protejeze siguranța maestrului Leonardo și, prin 
urmare, să-l urmărească în mod discret la câţiva pași distantă. 
Și cu toate astea, soldaţii voștri au sosit la locul agresiunii 
înaintea soldaților ducelui de Ferrara. 

— Presupuneţi? 

Trotti ridică privirea. Era timpul să joace all-in”, așa cum ar fi 
spus jucătorii de poker Texas Hold'em dacă ar fi fost martori la 
scenă. Fapt puţin probabil, având în vedere că America fusese 
descoperită cu doar un an înainte, iar în acele luni cuceritorii 
aveau alte treburi, cum ar fi, de exemplu exterminarea 
aborigenilor, și nu inventarea de jocuri de cărți. 

— Sunt sigur, Senioria Voastră, că Ercole intenţiona să-l 
protejeze pe maestrul Leonardo după ce eu însumi i-am spus 
despre proiectul secret la care lucraţi. 

— Proiectul secret? 

— Spuneţi-i cum vreți. Motivul pentru care Leonardo ieșea 
noaptea, în fiecare noapte, pentru a veni la castel pe ascuns. 
Motivul pentru care era în pericol, încât băiatul căruia el îi spune 


27 A paria toate jetoanele disponibile în timpul unei mâini (N.t.). 


Salai îl urma înarmat. Chiar Senioria Voastră doreaţi să-l știți în 
siguranţă. Atât de mult, încât chiar și Ercole, în urma scrisorilor 
mele, a hotărât să-l protejeze. 

Ludovic se uită la Trotti cu chipul împietrit. 

— Am avut motive întemeiate să-l supraveghez pe maestrul 
Leonardo și, după cum ați văzut, nu erau aiureli. Maestrul 
Leonardo a fost atacat noaptea trecută, iar ceea ce lucrează 
pentru mine ne privește pe noi doi și nu are nimic de-a face cu 
asta. 

— De unde știți? 

— Pentru că este o chestiune care nu interesează pe nimeni 
din afara castelului. 

Trotti încercă să se abțină, dar nu-i plăcea să fie luat de prost. 

— Senioria Voastră, să-mi fie cu iertare, chestiunea în schimb 
este foarte importantă. Vă înțeleg dorinţa de a păstra secret 
acest lucru, dar cu siguranță nu va dura mult. Oamenii vor 
înțelege foarte curând. Vor înțelege și vor acţiona în consecință. 
După cum vă puteți imagina, nu pot ţine secret faţă de seniorul 
meu o astfel de descoperire. La Ferrara, ca și în restul Europei, 
s-ar isca o adevărată furtună. 

Acum era rândul lui Ludovic să se uite la Trotti ca la un prost. 

— La Ferrara, domnule ambasador, desigur. Dar sincer, nu 
înţeleg ce are de-a face restul Europei. 

— Prin urmare, vreţi să negaţi că Leonardo da Vinci a 
descoperit metoda de a transforma metalul simplu în aur? 

Ludovic rămase o clipă în tăcere. Avea faţa ca rubinul. Apoi 
izbucni în râs. 

Râdea de-l durea burta, ca un copil care vede un om 
alunecând și căzând pe gheaţă sau o femeie care face 26 de 
manevre pentru a-și parca șareta într-un spaţiu în care ar intra 
chiar două. 

Ducele de Bari și seniorul orașului Milano râse atât de tare 
încât îi dădură lacrimile. 

Toate astea în timp ce Trotti rămăsese mut, neclintit și puţin 
interzis. 

— Vă rog să mă iertaţi, maestre Giacomo, dar acestea au fost 
și sunt zile dificile și cred că m-au prins și foarte tensionat, ca o 
arbaletă când se încarcă. lar Domnia Voastră aţi atins trăgaciul. 

Ludovic respiră adânc, ștergându-și o lacrimă și redevenind 
serios. 


— Nu, domnule ambasador, aveţi dreptate și vă datorez o 
explicaţie. Leonardo lucrează pentru mine, este adevărat. Puteți 
păstra un secret? 

— Senioria Voastră, eu sunt ambasador. Treaba mea este să 
păstrez secretele. 

— S-ar putea să nu vă fie ușor, dar ar fi necesar. Vedeţi, v-am 
mărturisit odată că femeile însărcinate nu mă atrag. 

— Femeile însărcinate mă dezgustă, așa mi-a spus Senioria 
Voastră. 

— Da, da. 

Ludovic se uită la Trotti cu aer conspirativ. 

— Deci, când excelenta și preaiubita mea soție, fiica 
seniorului vostru, era însărcinată, eu am căutat să mă 
înveselesc și să mă distrez cu una dintre doamnele ei de 
companie. Știţi, bărbaţii au nevoie să se descarce. 

— Înţeleg, răspunse Trotti, care avea 70 de ani și care, mai 
degrabă decât să înţeleagă, își amintea vag... Și cine ar fi 
doamna, dacă pot... 

— Lucrezia. Lucrezia Crivelli. 

— Este acea demoazelă cu părul negru, cu înfățișarea 
vulgară? 

Maurul zâmbi. „Sunt prea sus strugurii, așa-i, dragul meu 
vulpoi bătrân?” 

— Vulgară este aprecierea Domniei Voastre, domnule 
ambasador. Eu cred că Lucrezia este foarte atrăgătoare. Și chiar 
și maestrul Leonardo este de acord cu mine, atât de mult încât a 
consimţit să îi picteze portretul. 

— Ah! 

— Exact. De aceea Leonardo s-a prezentat de mai multe ori la 
castel în toiul nopţii. Nu ar fi avut cum să-i facă portretul 
domniţei Lucrezia în timpul zilei, când ar fi fost ocupată să 
converseze cu soția mea, nu credeți? 

Ludovic, ridicându-se de pe tron, i se arătă lui Trotti pe de-a- 
ntregul, doar un metru și nouăzeci, ca să-i fie clar încă o dată 
care dintre ei era înălțimea Sa. 

— Pot să mă bazez pe discreţia voastră, domnule ambasador? 

— Nici să nu te gândești, scârbosule! 

Ludovic, surprins, îngheţă. 

Nu pentru că Trotti ar fi spus acele cuvinte, având în vedere 
că nu fusese el, și apoi nu și-ar fi permis în vecii vecilor așa 


ceva. Nu, Ludovic a înţepenit pentru că acele cuvinte au fost 
precedate de o bufnitură surdă și de o lumină bruscă, ca și cum 
cineva din afară ar fi aruncat o tipsie în draperiile care protejau 
fereastra de vânt, smulgând-o cu un vuiet de bronz. 

Lucru care, de fapt, s-a și întâmplat. 

În cadrul luminos al ferestrei lipsite de protecţia sa opacă se 
înfățișă, transfigurată și furioasă ca un taur, nobila fată a lui 
Beatrice d'Este. 

xxx 

— Adorata mea soție... 

— Adorata mea soţie pe dracu’! M-am ascuns aici ca să 
ascult, pentru că eram convinsă că îi veţi spune ambasadorului 
că tatăl meu a fost numit comandant-șef. In schimb, aflu că sunt 
înșelată! Și îi spuneţi asta tocmai ambasadorului tatălui meu, 
dobitocule! 

— Ascultaţi, Beatrice, nu cred că este cazul să daţi un 
asemenea spectacol. 

Ludovic încercă să pară detașat, cum îi stă bine unui senior, 
cam ca atunci când o pisică, în timp ce vânează o pasăre, 
zboară de pe masă și cade tot în picioare, prefăcându-se că nu 
s-a întâmplat nimic, făcând apel la recentul, dar semnificativul 
sfert de noblețe pe care îl deţinea. Din nefericire, chiar dacă 
propria nobleţe și educaţie îi pot împiedica pe deținători să urle, 
asta nu înseamnă că pot pune căluș la gură celorlalți. 

— Ah, nu? Nu este cazul să urlu în faţa tuturor, în timp ce 
Senioria Voastră puteţi foarte bine să i-o trageţi servitoarei și să 
mai și povestiţi asta? Faptul că eu zbier e indecent, dar voi că 
lăsaţi servitoarea însărcinată este bine, nu? Ce dracu' de morală 
e asta? 

— Beatrice, ascultați! Sunteţi ducesa de Bari, nu puteţi... 

Încă o dată Beatrice răspunse cu decibeli blazonului. 

— Am ascultat chiar prea mult! Sora mea nu era destul de 
nobilă pentru maestrul vostru Leonardo da Vinci ca să-i facă un 
portret? Isabella, fiica lui Ercole d'Este, nu este un subiect 
interesant, în schimb, cum vede una dintre târfele voastre, dă 
fuguța să-și ia pensula! 

Beatrice respiră intens, profund. 

— Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă întorc imediat la 
Ferrara. 


— Senioria Voastră, dacă-mi permiteţi o recomandare, nu ar fi 
oportun să mergeţi la Ferrara în zile ca aceasta, încercă Trotti, 
cu un aer mieros. 

Ea se întoarse spre Trotti de parcă atunci l-ar fi văzut. 

— De data asta, maestre Giacomo, pot să vă recomand eu un 
loc unde să vă duceți! 

— Vă mulţumesc, doamna mea, aș prefera să rămân aici. 

Beatrice se răsuci într-un vârtej de fuste și pliuri și plecă. 
Ludovic rămase câteva secunde urmărindu-și soția ieșind cu pas 
lent și ascunzându-și fața în palme, ca atunci când priveşti un 
obiect prețios care zace pe jos, rupt. Apoi, încet, își întoarse faţa 
de la fereastră și reveni pe tron, aparent calm și detașat, dar cu 
ochii în pământ. 

— Ei bine, domnule ambasador, ziua mea a început la orele 
trei cu o agresiune asupra celui mai important inginer și artist al 
meu, a continuat cu o neînțelegere diplomatică, urmată de 
insultele soţiei mele în fața ambasadorului socrului meu. Acum, 
hai să încercam să punem lucrurile pe făgașul normal! 

— Ceea ce a fost mai rău a trecut, Senioria Voastră. 

— Știu din experienţă că, la primul infanterist mercenar mort 
de ciumă, toţi sunt victimele ciumei. Am nevoie de cineva care 
să mă sfătuiască. Și când mă gândesc că magistrul Ambrogio 
mi-a prezis o zi plină de reușite... 

— Ziua nu s-a terminat încă, Senioria Voastră, spuse Trotti cu 
înțelepciune. 

— Aveţi dreptate, maestre Giacomo. Ce este? 

— Ducele de Commynes și domnul Perron de Basche, anunţă 
Bernardino da Corte cu vocea tremurândă. Vor să vă vorbească, 
Senioria Voastră. 

— Acum nu este momentul, i-o tăie scurt Ludovic. 

— Dacă îmi permiteţi să mă hazardez, Senioria Voastră, cred 
că ar fi oportun să-i primiţi, spuse castelanul, privind în stânga 
sa cu un aer alarmat și oarecum dezgustat. 

— Bine, fie, lăsaţi-i să intre! 

Silueta ducelui de Commynes își făcu apariţia în ușă. 

— Duce, respectele mele. Intraţi, vă rog! Voiam să vă 
vorbesc. 

— Și eu voiam să vă vorbesc, Senioria Voastră, spuse ducele, 
întinzând un braţ spre stânga sa pentru a lua ceva din spatele 
ușii. Voiam să vă vorbesc despre asta. 


Și ducele, după ce luă obiectul în discuţie, intră în cameră 
târând după el ceva, în timp ce Bernardino da Corte privea 
scena cu un aer care acum era mai degrabă dezgustat decât 
speriat. 

Avea dreptate Trotti. Ziua nu se terminase încă. 

Acum să mă scuze cititorii, dar datoria de informare impune 
precizie, cu toate că scena care va fi descrisă ar putea să pară 
prea puţin credibilă, dincolo de faptul că este oarecum 
dezgustătoare. 

Obiectul pe care îl trăgea ducele de Commynes era, de fapt, 
un pitic plin de rahat. 

— Aş vrea să-mi explicaţi asta, repetă de Commynes, trăgând 
literalmente piticul spre Maur. 

Piticul ateriză pe podea lăsând urme de frânare. 

Ludovic urmări intrarea lui. Nu unul oarecare, ci o cunoștință 
mai veche a noastră, adică bătrânul Catrozzo, care fusese 
prezent în spectacolul pentru ambasadorii lui Carol al VIII-lea, în 
prima seară. 

Un pitic care vorbea franceză, așa cum îi ceruse Ludovic lui 
Galeazzo Sanseverino. Ambele erau caracteristici necesare 
pentru a intra în piciorul amplu pătrat, care susținea masa din 
sala ambasadorilor, cea cu inscripţia HERCULES DUX FERRARI 
ECCETERA ECCETERA, ca să asculte netulburat discursurile celor 
doi trimiși francezi și ale aghiotanţilor lor. Lucru pe care Ludovic 
obișnuia să-l facă cu reprezentanțele diplomatice ale diferitelor 
orașe italiene, ascunzând un pitic în interiorul cavităţii de lemn 
și scoțându-l pe ascuns ca să afle conversațiile private sau 
presupuse a fi private, răsplătindu-l apoi în diferite moduri. 

Cu o zi înainte, după ce ascultase rezumatul discuţiilor 
francezilor de la microspionul său, Ludovic îl răsplătise 
trimițându-l la bucătărie și oferindu-i mână liberă printre 
bucătari; bunul Catrozzo își umpluse astfel burta de prune cu 
sirop, smochine uscate, curmale și alte delicatese menite să 
declare război intestinului gros. Prin urmare, în acea dimineaţă, 
când își începu serviciul în interiorul piciorului mesei, acuza un 
ușor disconfort la nivelul stomacului, care încet-încet se 
transformase într-o durere atroce, iar ceea ce părea a fi doaro 
flatulență inofensivă se dovedi un adevărat dezastru. 

Cei doi ambasadori, simțind mirosul inconfundabil, s-au privit 
cu suspiciune reciprocă, însă odată ce s-a stabilit că niciunul 


dintre ei nu avea probleme, nu le-a fost greu să localizeze 
originea semnalului. Astfel, după ce au constatat prezența unei 
ființe umane prin introducerea unei săbii în piciorul de lemn și 
auzind ţipete, cei doi l-au scos din piciorul mesei pe bietul 
Catrozzo, dar nu fără o luptă, pe cât de lungă, pe atât de 
murdară. 

— Explic imediat, duce, spuse Ludovic, indicând către 
Catrozzo, care zăcea pe jos, tremurând. Este foarte clar că nu 
aveam încredere în voi. 

Ludovic se ridică de pe tron și se înfăţișă din nou, în toată 
înălțimea sa. 

— Nu aveam încredere în voi și bine făceam, judecând că 
planificaţi cu cineva să-l tâlhărească pe Leonardo da Vinci, 
inginer în slujba mea, vrând să-i fure notițele sale private. 

— Nimeni nu a intenţionat vreodată să facă așa ceva, spuse 
Perron de Basche, pe un ton lăudăros. Piticul a înțeles greșit. 

— Atunci spuneți-mi: unde sunt aghiotanții voştri? 

Cei doi francezi - cel real și cel dobândit - se uitară unul la 
celălalt. „Când nu este clar care dintre cei doi trebuie să 
vorbească”, se gândi Trotti, „nu este niciodată un semn bun”. 

— Cine, Robinot și Mattenet? spuse ducele de Commynes. 

— Nu s-au întors încă. Probabil că s-au distrat azi-noapte. De 
fapt, sperăm că nu au dat de necazuri. 

— Absolut deloc! Sunt în siguranță jos, în temniţă, într-o 
celulă caldă și confortabilă. 

Perron de Basche și de Commynes își pironiră privirile pe 
chipul lui Ludovic. 

— Au fost arestaţi, continuă Maurul, deoarece azi-noapte l-au 
atacat pe Leonardo în orașul meu, la câţiva pași de castelul 
meu, și au încercat să-i fure ceva. Carneţelul său, cred. Numai 
intervenţia gărzii personale a lui Leonardo și a celor două gărzi 
special instruite... 

Trotti tuși, pentru a-și masca un puseu de râs. 

— ...au împiedicat ca maestrul Leonardo să nu cadă pradă 
atacatorilor. 

Acum cei doi francezi evitau și să se uite unul la celălalt. 
Trecură câteva secunde de tăcere, grele și chiar urât 
mirositoare, deoarece Catrozzo era în continuare în încăpere. 


— Senioria Voastră, cred că înțelegeţi că trebuie să discut cu 
aghiotantul meu, spuse ducele de Commynes, într-o manieră 
cât se poate de nobilă și respectuoasă. 

— Sunt de acord, spuse Maurul grav. Cred că este convenabil 
pentru toată lumea să îl scoateţi din castel. 

x kx * 

— În apropierea zidurilor castelului, înțelegeți, Caterina? Dar 
nu au avut timp să îl atingă, porcii! Eram la zece pași de el și am 
ajuns imediat. Erau doi, dar nu se așteptau. Pe primul l-am lovit 
cu mânerul sabiei aici, peste mâini. 

Salai indică propriul pumn, după ce mimă o lovitură cu 
mâinile care ţineau o armă imaginară. 

— Al doilea a prins mânerul și mi-a scos sabia. Era mai mare 
decât mine, mai puternic, dar eu atunci m-am făcut capră, 
precum numele meu de familie, și am făcut să ajungă un cap la 
el în stomac... 

— l-ai dat. Probabil că i-ai dat un cap în stomac, spuse 
Caterina, înlăturând cârpa umedă de pe capul lui Leonardo și 
punând alta, înmuiată în apă rece. 

Leonardo, întins pe pat, tăcea, cu ochii închiși. Nu avusese o 
zi ușoară. Și acum, că era acasă, în patul lui, își dorea doar 
puţină liniște și pace. 

— Tot aia e, important e că și-a luat-o. Cred că a vomitat și 
laptele băut în copilărie. Și apoi... 

— Giacomo, te rog, îl imploră Leonardo cu vocea obosită, dar 
autoritară. Eram și eu acolo azi-noapte. Le-oi fi dat tu, dar eu le- 
am încasat. Să nu mai vorbim despre asta, te rog. 

— Și apoi, oricum, când au venit gărzile, să fi văzut ce haos! 
Toţi se luptau cu toţi, ţipete, urlete, attensidn!, stai pe loc!, 
sacre, merde! Dacă nu aș fi fost acolo... 

— Într-adevăr, Giacometto. Dacă nu ai fi fost acolo, s-ar fi 
sfârșit rău, spuse Caterina, punând mâna pe fruntea fiului său. 

— Dacă ar fi fost lumină, Giacometto, ţi-ai fi luat atât de 
multe, că pentru a le număra cu cifre romane trebuia să te ajute 
mama, zise Zanino. Tu ești un băiat, ăia erau soldaţi. 

Zanino da Ferrara era unul dintre mulţii ucenici ai lui 
Leonardo care, după ce primise vestea despre incident, plecase 
de la atelier și alergase spre casa acestuia, pentru a se asigura 
că maestrul este bine. 


— Și, dacă nu v-aţi fi întors de la castel la o oră atât de târziu, 
poate că nu v-ar fi atacat nimeni, zise neamţul, ultimul care 
ajunsese acasă la Leonardo. 

Un bărbos masiv care se prezentase la casa maestrului 
spunând că a venit să slujească și să înveţe. „Și ce știi să faci?” 
l-a întrebat Leonardo. „Eu prelucrez fierul cu foc”, a răspuns 
bărbatul, ciocănind aerul cu mâinile lui negre. Şi de fierari sau 
de oameni care știau câtuși de puţin despre felul în care se 
lucrează metalul Leonardo avea nevoie ca de aer. Motiv pentru 
care, hai, Giulio neamţule, vino, nimeni nu e indispensabil, dar 
toți sunt utili! 

— Maestrul era la lucru, nu la distracție, răspunse Zanino 
grosolan. De altfel, nu prea i-a plăcut de la început de 
vagabondul ăla necioplit. 

Deși Leonardo avea deja în casă expertul în metale. Era el. Și 
mai era și meșterul Antonio, iar la nevoie, Sangallo... Ce i-o fi 
trebuind maestrului acest barbar, cine să-l înțeleagă? 

— Ziua se muncește, noaptea se dormește, afirmă Giulio, 
teuton până și în conținut. 

— Se doarme, vrei să spui, zise Salai, bucuros că poate să 
corecteze și el pe cineva. Și apoi știi că maestrul doarme și 
lucrează în ritmul său. Când vrea, se duce la culcare o oră și 
apoi lucrează alte patru. 

— Nimeni nu știe mai bine decât tine, Giacomino, când merge 
maestrul la culcare, așa e? 

— Ascultă, expertul în metal al boașelor mele, dacă vrei să 
simţi cât de dur este fierul sabiei mele, continuă așa, că o să 
ai... 

— Ajunge! 

Leonardo se dădu jos din pat atât de repede, încât cârpa 
umedă zbură pe fereastră. O scenă atât de ciudată ar fi fost 
comică în alte circumstanțe, dar în acel moment nu era nimic de 
râs. 

— Ajunge, lisuse Hristoase! spuse Leonardo, în timp ce toţi cei 
din cameră amuţiră pe loc. 

Leonardo da Vinci, știa toată lumea, era un om bun. Și, ca toţi 
oamenii buni, se înfuria rar. Dar când se înfuria, devenea 
înfricoșător. 

De jos se auzi o bătaie în ușă, iar Caterina profită, mergând să 
vadă cine era. Intre timp, Leonardo o luase razna. 


— M-au acuzat, umilit, agresat, iar acum nici măcar în casa 
mea nu mă pot odihni! leșiţi afară! 

— Ne scuzaţi, maestre, dacă... 

— Afară! Afară, pentru numele lui Dumnezeu! 

De jos se auzi vocea Caterinei. 

— Leonardo, a venit cineva în vizită... 

— Cine mai e? urlă Leonardo, deja scos din minţi, mergând 
spre ușa camerei. Acum cine dracu' nu mă lasă în pace? 

Și, cu aerul ameninţător al celui care nu mai este dispus să 
suporte nimic, se aplecă peste balustrada de lemn din faţa 
camerei sale. 

Astfel, poate pentru prima dată în viaţa sa, l-a privit de sus pe 
Ludovic Maurul. 

— Vă rog să mă iertaţi, nu aș îndrăzni niciodată să mă 
adresez Senioriei Voastre într-un mod atât de mitocănesc. 

Ludovic închise ușa camerei în urma sa. Capul său aproape că 
atingea tavanul. După ce se uită în jur, luă singurul scaun din 
cameră și se așeză. 

— Nu stăm acum să ne uităm la formă, Leonardo. Să ne uităm 
la substanță. Am venit să vă cer ceva. 

Leonardo, care se reașezase pe pat, nu spuse nimic. 

— O cerere pe care v-o adresez în calitate de regent al 
ducatului Milano, nu în calitate de client al vostru. Puteţi 
consimţi sau refuza... 

Leonardo zâmbi, dar respiraţia urcă din stomac la piept. Acela 
nu era un sărut pe gât, părea mai degrabă săpunul pe frânghia 
spânzuratului. 

— Dar, dacă veți refuza, îmi veţi da ocazia să mă gândesc că 
încrederea mea în Domnia Voastră nu este îndreptățită. 
Noaptea trecută, aghiotanţii ambasadorului Franţei v-au atacat. 
Știți de ce au încercat să vă silească? 

— Da, Senioria Voastră. Cred că știu. Voiau carnețelul meu. 

— Voiau carnețelul Domniei Voastre... 

— Da, Senioria Voastră. Au mai avut zilele trecute o tentativă 
destul de stângace și, probabil, acum, că mă gândesc mai bine, 
chiar și o a doua tentativă. 

— Și de ce voiau acest carneţel? De ce este așa de important 
blestematul ăsta de carneţel? Ce scrie în el? 

— Nimic important pentru alţii, ci doar pentru mine. 

— Și atunci, de ce alţii vor să pună mâna pe el? 


— Senioria Voastră, îmi cereţi prea mult. Eu nu am de unde să 
știu la ce se gândesc alți oameni. 

— Aveţi dreptate, Leonardo. Atunci o să vă spun eu. 
Ambasadorii Franţei, ațăâţaţi de Louis, ducele de Orleans, cred că 
în carnețelul vostru se ascund planurile pentru o armă secretă. 
O armă automată de război, care să apere hotarele orașului. 

Leonardo zâmbi, clătinând din cap. 

— Ambasadorul de Ferrara crede că în el se ascunde secretul 
de transformare a metalelor simple în aur și că acesta este 
motivul pentru care ducatul este atât de bogat. 

De data aceasta, Leonardo râse cu poftă. 

— Povestea asta cu transformarea metalului simplu în aur, 
Senioria Voastră, este ceva pentru care nici nu am visat 
vreodată să-mi irosesc timpul. Am înţeles de mult că perpetuum 
mobile și visul regelui Midas? sunt povești pentru copii și nu mă 
interesează. 

Leonardo se așeză mai bine pe pat, încercând să-și diminueze 
disconfortul. 

— În schimb, mă interesează mai mult ce crede Senioria 
Voastră. Ce ar putea fi, în opinia Senioriei Voastre, în acest 
carnețel personal? 

— De aceea sunt aici, Leonardo. Ceea ce cred, dacă este fals, 
nu mă onorează, dar, dacă este adevărat, ar fi foarte 
dezonorant pentru Domnia Voastră. Nu vreau să vă spun asta, 
dar aș vrea să mi-l arătați. 

— O să-l arăt numai și numai Senioriei Voastre, dacă îmi 
spuneţi ce așteptați să găsiţi în el sau ce speraţi să nu găsiţi. 

Ludovic se uită spre fereastră și spuse în șoaptă, aproape 
murmurând: 

— Sper să nu găsesc una sau mai multe scrisori de credit 
semnate de Bencio Serristori sau de alţi bancheri florentini, 
utilizabile de Domnia Voastră sau de alţii din atelier pentru a 
emite scrisori false. 

Leonardo rămase înmărmurit o clipă. Apoi, încet, trase de 
șiretul din piele al hainei și îi slăbi închizătoarea. La fel de încet, 
strecură mâna între haină și corp și scoase un carneţel stufos, 
plin de foi mai mult sau mai puţin îngălbenite. 

— Vă rog, Senioria Voastră. 


28 Personaj mitologic despre care se credea că avea abilitatea de a transforma în aur 
orice atingea (N.t.). 


Ludovic întinse mâna și luă carnețelul. 

Înainte de a-l deschide însă, Leonardo adăugă: 

— Mi-aţi cerut acest carneţel în calitate de senior al orașului 
Milano, Senioria Voastră, și nu în calitate de client al meu. Aţi 
făcut o distincţie importantă, iar eu intenţionez să fac propria 
distincţie înainte să începeţi să citiţi. 

Leonardo atinse carnetțelul din mâinile lui Ludovic, ușor, dar 
preocupat, ca o mamă care aranjează păturica nou-născutului 
care se află în braţele unei fete bătrâne. _ 

— În calitate de senior al orașului Milano, m-aţi acceptat. În 
calitate de client - după ce mi-ați citit scrisoarea de prezentare 
-, mi-aţi oferit încredere. Aţi avut încredere în mine după ce aţi 
citit lucrurile despre care v-am scris. Acum nu aveţi încredere, 
fără să citiţi lucrurile pe care eu le-am scris doar pentru mine. 

Leonardo se sprijini de pat și se ridică în fața Maurului. 

— În calitate de cetăţean, Senioria Voastră, sunt convins că 
veţi fi corect când veți face dreptate și că veţi recunoaște 
fiecăruia meritele și greșelile în mod imparţial. Ca artist, 
Ludovic, am încredere că veţi putea înţelege că eu sunt un om 
liber și că sunt atașat de un client al meu, nu doar dacă îmi 
recunoaște calităţile, ci și dacă îmi recunoaște opera la valoarea 
ei. 

Prinzând delicat coperta carnețelului pe care îl ţinea în mână, 
Ludovic îl deschise. 

Era ciudat. 

Erau scrisori. Nu de credit, erau scrisori reale. Cu data, la 
început și semnătura, la final. Pline de desene, așa cum erau 
scrisorile lui Leonardo. 

Dar... 

— Dar sunt scrise de la dreapta la stânga! 

— Felul în care scriu mereu. 

— Deci acestea sunt scrisorile Domniei Voastre? Sunt 
minutele scrisorilor? 

— Vă voi explica în timp ce citiţi, Senioria Voastră. Poftim, 
citiți cu ajutorul acestei oglinzi. Dacă aveţi nevoie de o 
lumânare, vă aduc imediat. 

xxx 

— De cât timp e acolo? 

— De aproape două ore. 


Caterina înghiţise atâta salivă, încât ajunsese la cei doi litri de 
apă necesari zilnic. Doar faptul că îl avea în casă pe seniorul 
orașului Milano nu era o banalitate. Dar era clar că venise 
pentru fiul său și că ar fi putut să plece cu el, iar cele patru gărzi 
înarmate care așteptau în bucătăria sa, care probabil de aceea 
erau acolo, nu o ajutau deloc să-și păstreze calmul. 

Apoi, în sfârșit, ușa se deschise. _ 

Ludovic Maurul ieși primul cu o faţă înfricoșătoare. In mod clar 
dezamăgit, dar, mai mult decât dezamăgit, furios. 

În spatele lui, Leonardo. În mod clar îngrijorat și contrariat, 
dar mai mult îngrijorat decât contrariat. 

Ludovic cobori scările încet. Așteptă ca Leonardo să ajungă și 
el la parter înainte de a vorbi. 

— M-aţi dezamăgit, Leonardo. Încă o dată m-aţi dezamăgit. 
Sunteţi conștient de asta? 

— Sunt conștient, Senioria Voastră. 

— Bine. Să mergem, atunci. Vreau să închei cu povestea asta 
rapid. 

Și, făcând un semn gărzilor, se îndreptă spre ieșire. Gărzile se 
strânseră în jurul lui Leonardo. 

— Senioria Voastră, ce se întâmplă? 

— Doamna Caterina, fiul Domniei Voastre trebuie să vină cu 
mine. 

— Deci îl arestaţi. 

Ludovic se întoarse. Pentru prima dată în acea zi, zâmbi. 

— Nici vorbă, doamnă Caterina. Am nevoie de fiul vostru ca 
martor. Am mare nevoie de el pentru un proces. Diseară, poate 
mai devreme, se va întoarce acasă. 


Doisprezece plus unu (Stăpânul casei este 


foarte superstițios) 


Aspectul sălii Scarlioni nu fusese niciodată îmbietor sau 
primitor, și nu întâmplător. Dezolantă, întunecată, rece și 
amenințătoare - astfel încât cei care intrau pentru a cere 
favoruri sau dreptate să nu se lungească la vorbă, iar cel care 
era convocat să dea socoteală Consiliului secret prezidat de 
Ludovic Maurul să fie intimidat în așa fel, încât era suficientă o 
singură mărturisire care, în epoca Renașterii, era proba 
preferată a tribunalelor de orice fel. Să intre în acea sală nu era 
plăcut, oricare ar fi fost, prin urmare, scopul prezenţei acolo. 

Pentru a înrăutăţi situaţia celor din sală, motivul nu era clar. 
De fapt, în faţa Consiliului ajungeau diferite personaje, din 
diferite motive. 

Accerrito Portinari, directorul filialei Băncii de Medici din 
Milano, care în calitate de petiţionar adusese în fața Consiliului 
purtătorii unor scrisori de credit pe care el le considera false. 

Clemente Vulzio, Candido Bertone, Riccetto Nannipieri și 
Ademaro Costante, purtătorii scrisorilor menţionate anterior, pe 
care Accerrito îi adusese în faţa Consiliului în calitate de 
inculpaţi. La rândul lor, se declarau acuzatori și însetaţi de 
justiție, întrucât Portinari refuza să le plătească sumele din 
scrisorile de credit, în total cinci mii de ducați, nu smochine 
uscate. 

Părintele Diodato din Siena, însoţit de confratele său Eligio da 
Varramista. Convocat la sugestia lui Bergonzio Botta, a fost cel 
de-al doilea dintre fraţi, în calitate de expert în cambii și scrisori 
de credit, fost bancher convertit la credinţă pe drumul spre 
Milano. Un caz mai mult unic decât rar, al unuia care se mută la 
Milano pentru a renunţa la activitatea bancară. Părintele 
Diodato era simplu însoțitor, întrucât nu-i părea firesc să 
abandoneze un confrate singur în lumea largă și apoi să-l lase 
să vorbească fără să fie și el acolo. 


Și, în cele din urmă, consilierii. Șapte, și nu șase, ca de obicei, 
având în vedere că printre ei stătea Leonardo da Vinci. Aparent, 
cea mai nepotrivită persoană dintre toate în acea sală. 

x kx * 

— Deci, maestre Accerrito, susțineți că scrisorile aduse de 
acești domni sunt false și doriți să vă prezentați motivele. 

Ludovic se întoarse spre stânga sa. 

— Voi, în schimb, domnilor, susţineţi că aceste scrisori sunt 
autentice, scrise de mâna lui Bencio Serristori. Confirmaţi aceste 
afirmații? 

— Confirm, spuse Vulzio, un bărbat pitic cu părul roșu și cu 
fața desfigurată de vărsat de vânt. 

— Confirm, replică Bertone, un tânăr înalt, musculos, cu un 
accent puternic de Siena. 

— Dumnezeu îmi e martor, confirm acest lucru, se alătură 
corului Nannipieri, un tip îndesat și cocoșat de prea multe ore 
petrecute la războiul de ţesut. 

— Confirm, repetă și ultimul, Ademaro Costante, un bărbat la 
vreo 40 de ani, foarte slab, a cărui sursă principală de proteine 
trebuie să fi fost constituită din unghiile de la mâna dreaptă, pe 
care nu încetase să le roadă nici măcar o clipă de când intrase 
în sală. 

— Părinte Eligio, care este opinia Domniei Voastre? 

Părintele Eligio era un bărbat scund, complet chel, cu 
excepţia unui smoc de păr de culoarea șobolanului mort, care 
pornea din frunte și avea tendinţa către infinit. După ce dădu 
din cap de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să-și amintească sieși 
faptul că era sigur de opinia lui, scoase la iveală o voce subţire 
cât un fir de pânză de păianjen. 

— Scrisorile sunt scrise pe o hârtie florentină foarte fină, 
aceeași pe care o foloseam când eram responsabil cu 
operațiunile de schimb la Banca de Medici, începu, în timp ce 
toţi cei din sală ciuleau urechile. Scrisoarea este redactată în 
conformitate cu regulile băncii, cu data, suma, cuantificarea 
ratei de schimb la destinaţie și specificarea bancherului de la 
locul destinaţiei. Nu am niciun motiv să suspectez că este falsă. 

— Și atunci de ce suntem aici? De ce nu ne daţi banii care ne 
aparţin? Cine suspectează aceste scrisori ca fiind false și de ce? 

— Aveţi dreptate, maestre Riccetto, spuse Ludovic cu un aer 
condescendent. Galeazzo, vreţi să explicaţi? 


— Acum câteva zile a fost găsit aici, în curtea castelului, 
corpul unui om care a murit de o moarte violentă. Se numea 
Rambaldo Chiti, era pictor și artist, născut la Milano. 

— Dumnezeu să-l ierte, spuse Nannipieri, nepoliticos. Și de ce 
ne interesează pe noi? 

— În casa acestui Rambaldo Chiti, personal, împreună cu 
căpitanul justiției, am găsit materiale pentru bătutul monedei 
false, împreună cu o scrisoare de credit semnată de Bencio 
Serristori, fără îndoială falsă și aceasta. 

— Vă rog sa mă iertaţi, Excelenţa Voastră, interveni părintele 
Eligio. Aș vrea să știu, chiar și pentru curiozitatea personală, 
cum de sunteţi atât de sigur. Nu este ușor să dovedești 
falsitatea unei scrisori de credit. Știu asta din experienţă. Mi s-a 
întâmplat de multe ori, în lunga mea viaţă, să plătesc florini din 
aur pur, având în faţă o scrisoare suspectă. 

— În scrisoare se afirma că ar fi fost scrisă la Florenţa, de 
Bencio Serristori, dar avea data de 24 iunie. 

— Ah, iată, spuse părintele Eligio, ușurat. Da, da, în acest caz 
nu există nicio îndoială. Nimeni nu lucrează în ziua de Sfântul 
loan. Și, prin urmare, acest falsificator nu este cu siguranţă din 
Florenţa. Dar, iertaţi-mă... 

— Spuneţi, părinte Eligio. 

— Deci, acest Rambaldo Chiti, despre care spuneţi că a fost 
ucis, ar fi chiar el falsificatorul? 

— Așa credem. Maestre Leonardo? 

Așezat cu mâinile pe genunchi, Leonardo încuviinţă din cap 
încet. 

— Rambaldo Chiti a lucrat în atelierul meu câţiva ani și pot 
confirma atât marele său talent la desen și pictură, cât și natura 
sa frauduloasă și plină de mediocritate. l-a plătit unui prieten și 
client al meu cu bani falși, după ce i-a primit de la mine pe cei 
reali, iar scrisoarea falsă a fost găsită în ascunzătoarea sa, unde 
ținea arzătorul pentru topit și uneltele pentru a imprima ducați 
falși. Nu există nicio îndoială în legătură cu acest lucru. 

— Mulţumesc, maestre Leonardo. 

— Bine, spuse Vulzio, cu un aer sfidător. În regulă, Senioria 
Voastră. Chiti era un falsificator. Dar acest lucru nu are nimic 
de-a face cu scrisoarea pe care o deţin, datată 16 iunie. Vă pot 
asigura că la acea dată Bencio Serristori era încă în viaţă și în 
măsură să scrie. 


— Corect, maestre Clemente. Într-adevăr, în ziua de 16 iunie, 
Bencio Serristori era încă în viaţă. Acest aspect are importanța 
sa, de vreme ce maestrul Bencio a murit la începutul lunii iulie. 

— Deci ce motiv ar fi să ne îndoim de autenticitatea scrisorilor 
noastre? 

— Voi garantaţi deci că scrisorile voastre sunt veridice și 
autentice? 

— Eu garantez pentru a mea, așa cum este normal, având în 
vedere că l-am văzut personal când a scris-o, mormăi Vulzio. 
Pentru ceilalți nu știu, dar nu văd niciun motiv de suspiciune. 

— Deci așa este? Scrisorile voastre sunt autentice? Ei bine, 
domnilor, frumosul nostru oraș se bazează pe sistemul său de 
creditare, iar dacă scrisorile sunt autentice, eu însumi îi pot 
impune maestrului Accerrito să le plătească cu bani gheaţă. 
Dacă maestrul Portinari nu intenţionează să le plătească, nu 
numai că îl voi încarcera, dar le voi plăti chiar eu. Maestre 
Portinari, intenţionaţi să plătiţi aceste scrisori? 

— Nici măcar un băânuţ. 

— Bine. Domnilor, dacă sunteţi de acord, iau eu frâiele în 
mână. Maestre Accerrito, veniţi aici, vă rog! 

Accerrito Portinari merse în fața Maurului, care începu să scrie 
o notă pe o foaie de hârtie imaculată. După ce scrise, Ludovic 
întoarse foaia către Portinari și spuse solemn: 

— Prin aceasta, declar că vă voi prelua eu datoriile față de 
nobilii prezenţi astăzi aici, în condiţiile spuse. 

Accerrito se uită la foaie și simţi că sângele îi urcă în obraji și 
apoi o ia în jos. 

— Dar Senioria Voastră, nu puteţi... 

— Spre binele Domniei Voastre, ar fi mai bine să semnaţi, 
maestre Accerrito. 

Cei patru se uitau unul la altul cu ochi sticloși, în timp ce 
Accerrito Portinari semna în tăcere, cu peniţa tremurând. După 
ce semnă, Ludovic chemă castelanul și îi înmână hârtia. 
Bernardino da Corte luă documentul cu o reverență și dispăru. 

— Deci, Senioria Voastră, când vom avea banii? 

— Banii, maestre Riccetto? 

— Banii, hai, banii! Tocmai aţi spus că îi plătiți Domnia 
Voastră, doar sunteţi un senior! 

— Toate la vremea lor, maestre Riccetto, spuse Ludovic calm. 
Vedeţi, așa cum mi-a explicat ieri Accerrito Portinari cu foarte 


multe detalii și așa cum a confirmat chiar acum părintele Eligio, 
adesea banca prefera să plătească o scrisoare falsă decât să 
cheltuiască bani și să riște viaţa unui curier pentru a verifica 
veridicitatea documentului. 

Ludovic deschise braţele. 

— Dar ceea ce băncile nu pot face, eu în schimb vreau și 
trebuie să fac. Nu pot plăti cu banii ducatului, adică ai 
contribuabililor, scrisori de credit false. Puțin mai înainte, după 
cum aţi văzut, i-am înmânat maestrului Bernardino o foaie, 
contrasemnată de Accerrito Portinari. 

— Foaia prin care se angajează să-și plătească datoria, zise 
Clemente Vulzio. 

— Nu, maestre Clemente. Pe acea foaie nu scrie tocmai asta. 

Clemente Vulzio se întoarse spre Portinari care lăsă privirea în 
pământ, apoi se întoarse din nou către Ludovic. 

— Ceea ce am scris este, de fapt, o solicitare de a vedea 
înregistrările contabile. Semnătura era necesară pentru a obţine 
permisiunea de a ridica evidențele contabile ale lui Bencio 
Serristori de la Banca de Medici din Florenţa, în numele 
regentului ducatului de Milano, Ludovic Maria Sforza, și cu 
permisiunea și consimțământul reprezentantului Băncii de 
Medici din Milano. 

Ludovic arătă spre ușa pe care ieșise castelanul. 

— In acest moment, după ce a citit nota, maestrul Bernardino 
înmânează curierului încuviințarea semnată care va pleca spre 
Florenţa. În cel mult o săptămână, curierul se va întoarce. Până 
când va fi îndeplinită această procedură, veţi fi oaspeţii mei. 

Și Ludovic făcu un semn spre Galeazzo Sanseverino, care la 
rândul său atenţionă gărzile, care se mutară pe părțile laterale 
ale tronului lui Ludovic, astfel încât să-i poată încercui pe 
petiționari, transformându-i în acuzaţi. 

xxx 

— După cum am explicat mai devreme, maestrul Leonardo îl 
cunoștea bine pe Rambaldo Chiti, iar cu privire la asta, nu există 
niciun dubiu. 

Tonul vocii lui Ludovic se schimbă puţin după ce oamenii lui 
se aflară pe poziţii. 

— Dar mai era cineva de aici care îl cunoștea și a avut ocazia 
să-i cunoască atât abilităţile, cât și talentul. Nu-i așa, părinte 
Diodato? 


Părintele Diodato se uită la Ludovic cu o privire blajină. 

— Eu? 

— Domnia Voastră, părinte Diodato! 

— Cred că vă înșelaţi, spuse părintele Diodato, serafic. Nu l- 
am cunoscut niciodată pe cel despre care vorbeaţi mai înainte. 

— Chiar așa? Sunteţi de acord, maestre Leonardo? 

— Nu pot să fiu de acord, Senioria Voastră, spuse Leonardo 
anost. Există dovezi tangibile, ba chiar vizibile că părintele 
Diodato îl cunoștea pe Rambaldo Chiti, deși a susţinut contrariul, 
inclusiv în prezența mea. 

— Da, serios? Și unde ar fi aceste dovezi? 

— Pe pereţii din cantina Domniei Voastre, preacuvioase 
părinte. În capela unde frescele au fost realizate de Rambaldo 
Chiti, al cărui stil l-am recunoscut. 

Leonardo, în timp ce vorbea, se ridică în picioare. Nu pentru 
a-și arăta statura, așa cum obișnuia să facă Ludovic, ci pentru a 
atenua tensiunea. 

— Am avut zeci de ucenici în atelierul meu și pot să recunosc 
profilul fiecăruia, apăsarea pensulei, preferința pentru anumite 
combinaţii, proporţia dintre tensiune și oboseala din mâini, în 
special a celor înzestrați, așa cum era Rambaldo Chiti. Mă întreb 
de ce susţineţi că nu l-aţi cunoscut, de vreme ce a lucrat pentru 
Domnia Voastră? 

— Pe asta vă bazaţi, Senioria Voastră? Pe opinia artistică a 
unui pictor care pretinde că este capabil să sculpteze cai giganţi 
de care însă nu am văzut nici urmă? 

De regulă, atunci când celor care acuză în mod circumstanţial 
li se răspunde cu o insultă personală este pentru că nu există 
argumente viabile. Această observaţie ar fi fost formalizată într- 
o teorie filosofică doar câteva secole mai târziu de Arthur 
Schopenhauer, dar Ludovic Maurul înțelesese asta cu mult 
înainte. 

— AȘ putea, părinte Diodato. Cuvântul lui Leonardo de Vinci în 
materie de pictură nu poate fi pus la îndoială, în ceea ce mă 
privește. Dar nu aș vrea să vă impun părerea mea. Părinte 
Eligio, aveți la voi registrul financiar al mănăstirii, presupun? 

— Da, Senioria Voastră, îl am la mine, așa cum mi s-a cerut. 

Ludovic întinse o mână, iar părintele Eligio îi înmână registrul. 
După ce îl așeză pe genunchi, Ludovic îl deschise cu grijă și 
începu să răsfoiască paginile, urmărindu-le cu degetul. 


Deschiderea ostentativă a unui registru a cauzat întotdeauna 
elevilor din școli de toate nivelurile un anumit disconfort. Acum, 
părintele Diodato nu era cu siguranţă un elev de liceu, dar era 
clar că, urmare a gestului lui Ludovic, iezuitul se simţi rușinat, 
pardon, roșind, iar mâinile împreunate peste haina albă se 
strânseseră în jurul centurii de piele. 

— Deci, părinte Diodato. Îmi puteţi explica de ce în data de 20 
iulie a acestui an i-aţi cerut părintelui Eligio să-i plătească lui 
Rambaldo Chiti suma de 15 ducați pentru pictura murală din 
capela care se află în cantină? 

— Nu-mi aminteam numele lui, spuse părintele Diodato, 
încercând să rămână calm, dar fără mare succes. Știţi, am de-a 
face cu o mulţime de oameni. 

— Știu, știu. Aveţi de-a face cu o mulţime de oameni. 

În timp ce vorbea, Ludovic continua să răsfoiască registrul. 

— Pe de altă parte, mănăstirea este recunoscută ca 
producătoare de pigmenţi; iar Domnia Voastră înșivă sunteți un 
om cu gusturi rafinate și un om de cultură. Un om ca Domnia 
Voastră obligatoriu întâlnește mulți oameni. Aţi cunoscut, de 
exemplu, un bărbat pe care îl cheamă Giovanni Barraccio? 

— Nu... nu cred... 

— Serios? Pentru un om de cultură, părinte Diodato, memoria 
Domniei Voastre chiar mă dezamăgește. 

Ludovic puse un deget pe registru, pe spatele paginii la care 
tocmai ajunsese. 

— Aici scrie că la 1 august aţi cerut să-i fie plătiţi 1.000 de 
ducați unui anume „Gio. Barraccio, negustor de lână”. Aţi 
cumpărat veșminte de lână în valoare de 1.000 de ducați, 
părinte Diodato, și nu vă amintiţi? 

Clericul nu răspunse. Avea privirea în pământ, mâinile 
încleștate pe centura de piele îi tremurau, iar părintele Diodato 
tăcea și era clar că nu va răspunde. 

Ludovic, ridicând capul din registru, se uită la părintele Eligio. 

— Părinte Eligio, vreţi să mă luminaţi Domnia Voastră? 

Părintele Eligio nu era un prost. După ce căută în zadar cu 
privirea ochii starețului, vorbi cu o voce chiar mai slabă decât 
înainte. 

— Senioria Voastră, nu am cumpărat lână. Maestrul Giovanni 
Barraccio a venit la noi cu o scrisoare de credit în valoare de 
1.000 de florini. Nu era familiarizat cu acest instrument și aflase 


că murise bancherul care o emisese. Credea că prin acest deces 
scrisoarea își pierduse valabilitatea. l-am explicat stareţului meu 
că nu era așa și că puteam să facem o afacere bună cumpărând 
scrisoarea de la Barraccio la preţul monedei, și nu la rata de 
schimb, 1.000 de ducați pentru 1.000 de florini, schimbând 
titularul scrisorii emise de banca maestrului Accerrito. l-am 
plătit astfel lui Barraccio 1.000 de ducați și am primit scrisoarea 
pe care i-am dat-o starețului meu, care a spus că vrea să se 
ocupe personal. 

— Maestre Accerrito... 

— Nu este adevărat! Eu nu am schimbat niciodată o scrisoare 
de la Giovanni Barraccio pentru părintele Diodato de la 
mănăstirea iezuiţilor, San Girolamo. 

— Sunteţi sigur? 

— Sunt sigur și sunt dispus să vă aduc registrele! 

— Vă cred, maestre Accerrito. Veţi aduce registrele pentru 
investigaţie și pentru a înţelege legătura între evenimente, dar 
vă cred. Vă cred, pentru că sunt ferm convins că această 
scrisoare nu a fost niciodată înmânată sau schimbată, ci a 
rămas în mâinile părintelui Diodato da Siena, care i-a dat-o apoi 
lui Rambaldo Chiti ca să o folosească drept matrice în 
redactarea scrisorilor false. Scrisori false destinate vouă, 
maeștrilor din faţa mea, pentru a le duce la banca maestrului 
Portinari ca să le încasaţi. 

Ludovic se ridică de pe tronul său, lent și maiestuos. | 

— Domnilor, vă repet oferta făcută mai înainte. In acest 
moment, curierul meu este în drum spre Florenţa pentru a lua 
registrele lui Bencio Serristori. În maximum o săptămână, se va 
întoarce cu aceste registre care pot fi recunoscute și analizate 
de maestrul Accerrito Portinari. Cel care mărturisește primul va 
putea să părăsească această sală imediat după ce va fi dat 
toate explicaţiile. Pentru ceilalţi, pedeapsa prevăzută pentru 
cine pune în circulaţie bani falși este tăierea mâinilor. 

x x * 

Aerul din încăpere deveni irespirabil. Trecură câteva secunde 
într-o confuzie de nedescris, înainte ca Riccetto Nannipieri să 
ridice o mână. 

— Senioria Voastră... 

— Spuneți, maestre Riccetto. 


— Scrisoarea de credit pe care am dus-o la bancă mi-a dat-o 
părintele Diodato da Siena în ziua de 15, luna trecută. 

— Cât aţi plătit pentru asta? 

— 30 de ducați, Senioria Voastră. 

— Mi se pare o sumă rezonabilă. V-a mai spus ceva părintele 
Diodato când v-a dat scrisoarea? 

— Mi-a spus că trebuie să o folosesc în ultima zi din 
octombrie, când Senioria Voastră veţi fi plecat. 

— Și atunci de ce aţi folosit-o astăzi? 

— Pentru că e un cretin! explodă părintele Diodato. 

x x * 

— Pentru că, după ce a murit Rambaldo Chiti și a început 
investigarea morții sale, îmi era teamă că cineva ar putea 
descoperi scrisorile false. Chiar eu am scotocit în casa lui Chiti 
pentru a vedea unde lucra, dar nu am găsit nimic. 

Părintele Diodato efectiv tremura de furie, în timp ce o venă 
groasă cât un șurub i se umfla pe o parte a gâtului. 

— Dar apoi l-am auzit pe Leonardo când era la contesă 
povestind că a fost găsită o scrisoare și că a fost recunoscută ca 
fiind falsă și atunci am înghețat. Povestea o luase razna, totul o 
luase razna. Nu puteam să merg până la capăt, era riscant. 

— Dar cretinul ăsta, ca toți cretinii, a vrut să facă bani. Toţi se 
gândeau să-și încaseze banii oricum și apoi să se mute în 
Toscana cu banii lor murdari. Cretini, asta sunteţi! Niște cretini! 

Părintele Diodato respiră adânc. 

— Apoi, când Leonardo a venit în vizită la mănăstire, am 
văzut că se uită la picturile murale și la un moment dat m-a 
întrebat dacă îl cunosc pe Rambaldo Chiti. Atunci am știut că 
înţelesese. 

Privirile tuturor din sală se întoarseră spre Leonardo care, 
deschizând braţele, vorbi pe tonul celui care se scuză. 

— Fiecare ramură a plantei este legată de trunchi. Aveam 
două ramuri, părinte Diodato. O ramură era cea a lui Giovanni 
Barraccio - care frecventa casa contesei Cecilia Bergamini -, iar 
cealaltă ramură era Rambaldo Chiti, care crease scrisorile false. 
Ambii au murit de o moarte violentă. Unde era ramura, punctul 
în care se intersectau? Cunoștinţa comună, cel care îi știa pe 
amândoi? Domnia Voastră, părinte Diodato, cel care frecventa 
Palatul Carmagnola și la care contesa îl trimisese pe bietul 
Giovanni Barraccio, care, lipsit de experienţă, credea că are 


probleme cu încasarea banilor. Și Domnia Voastră, starețul 
mănăstirii Sărmanii lui Hristos din San Girolamo, a cărui 
mănăstire a fost pictată de Rambaldo Chiti. Când maestrul 
Accerrito mi-a spus despre asasinarea lui Giovanni Barraccio, 
am înțeles de ce ați negat că îl cunoașteţi pe Chiti. Și, după ce 
m-am gândit la ceea ce mi-aţi spus, am înţeles ce se întâmpla 
de fapt. 

— Mă scuzaţi, maestre Leonardo... 

Galeazzo Sanseverino se ridică în picioare ezitând, așa cum 
rar se întâmpla în viaţa sa. 

— La ordinele Domniei Voastre, căpitane. 

— Eu nu sunt sigur că am înţeles foarte bine ce se întâmplă. 
De ce părintele Diodato a vândut aceste scrisori atât de ieftin? 

— Ah, păi, e foarte simplu. Este probabil prețul convenit cu 
Chiti pentru munca sa. Este suficient să-l cunoști pe părintele 
Diodato, acesta este criteriul, nu? Cu siguranţă el nu dorea să 
facă bani. 

— Și atunci, ce ar fi avut de câștigat? Care falsificator nu vrea 
să câștige pentru munca sa? 

— Dar aici nu vorbim despre falsificatori, căpitane. Vorbim 
despre conspiratori. 

xxx 

— Conspiratori? 

— Maestre Accerrito, mi-aţi explicat odată că o bancă este ca 
un jongler. Voi împrumutaţi bani cu dobândă în data de 15 și 
luați banii înapoi cu dobândă în data de 12. Corect? 

— Corect. 

— Care este cifra Domniei Voastre de afaceri? Aproximativ 
300.000 de ducați, zic bine? 

— Ziceţi bine. 

— Și care este capitalul vostru? Cât aveţi în depozite și cât 
aveţi lichidităţi? 50.000 de ducați, zic bine? 

Accerrito Portinari își șterse fruntea transpirată. 

— Nu chiar. În acest moment, aproximativ 30.000 de ducați. 
Aproape. 

— Și ce s-ar întâmpla dacă toţi deponenţii voştri, toate 
persoanele care v-au dat bani ca să-i înmulțească prin dobânzi, 
ar veni la bancă în aceeași zi să-și revendice capitalul? 

Glasul lui Leonardo era blând, aproape jenat. 

— Nu i-aș putea da. N-aș avea de unde. 


— Și astfel aţi da faliment, sugeră Leonardo. 

— Da, și nu numai atât. V-am spus, Leonardo, banca mea este 
cea mai importantă din Milano. În afară de Senioria Sa Ludovic, 
deținătorii de conturi la banca mea sunt negustori, fierari, 
țesători, viticultori. Nu ar putea să-și cumpere materia primă de 
care au nevoie, să-și plătească oamenii. Ar fi un dezastru pentru 
ei. Ar fi... 

— ȘI, spuneţi-mi, cum pot fi convinși toţi depunătorii să dea 
fuga la bancă pentru a-și retrage banii? 

— Ar fi posibil dacă s-ar zvoni că eu nu plătesc scrisorile de 
credit. Sau, mai rău, dacă s-ar zvoni că plătesc cu întârziere, 
pentru că toată lumea ar înţelege că nu am prea mulţi bani 
lichizi. 

— Și în acel moment ce s-ar întâmpla? 

— Criza, Leonardo. Criza. Dacă banii nu mai circulă, totul se 
prăbușește. Ar culmina totul, aproape sigur, cu o revoltă. 

— Am înţeles bine, părinte Diodato? Aceasta era intenţia 
voastră? 

Părintele Diodato nu mai tremura. Era calm, aproape 
resemnat. 

— Aţi auzit foarte bine. Fără bani, totul s-ar prăbuși. Fără 
această valoare totul s-ar degrada. Pentru că aceasta nu este o 
valoare! O valoare este eternă, este imuabilă, în timp ce banii 
falși fluctuează, se umflă și se dezumilă ca o velă, iar cei care se 
îmbarcă pe această corabie nu știu unde se duc sau unde ajung. 
Pentru a naviga pe mare, pentru a te deplasa, pentru a te 
îndrepta unde trebuie, este necesar să te uiţi la stele, ele sunt 
eterne. Și pentru a găsi direcţia în viaţă, este necesar să privim 
spre Etern, spre El și numai spre El. 

Părintele Diodato îl privi pe Leonardo ca și cum ar fi fost 
singurul responsabil pentru ceea ce se întâmplase: 

— Suntem convinși că omul este măsura tuturor lucrurilor. 
Dar pentru a le măsura, pentru a afla cât valorează, trebuie să 
le compari cu ceva. Este necesară o valoare reală la care să te 
raportezi pentru a le înţelege valoarea, iar singura valoare la 
care trebuie să le raportezi este Dumnezeu! 

Vocea părintelui Diodato, chiar rămânând joasă, deveni 
furioasă, ca a celui care denunţă o nedreptate. Leonardo ridică 
sprâncenele, nefiind convins de explicații. 


— Spuneţi, părinte Diodato, că, pentru a înțelege valoarea 
unui lucru, este necesar să avem un sistem de referinţă, un 
etalon la care să raportăm ceea ce evaluăm. Dar cum poate 
omul să se raporteze la Dumnezeu, care prin natura sa este 
infinit, pentru a evalua lucruri finite? Dacă am vorbi despre o 
lungime, degete infinite nu ar fi mai puţine decât palme infinite, 
iar palme infinite nu sunt mai puţine decât braţe infinite. Dacă 
am vorbi despre bani, lire infinite nu sunt mai puţine decât 
ducați infiniţi. Intelectul uman poate evalua numai dacă 
măsoară un lucru ca fiind egal, mai mic sau mai mare, 
comparativ cu etalonul său. Dar comparativ cu întinderea 
infinită a lui Dumnezeu, un om nu se poate măsura pe sine, ci 
poate doar să capituleze. În ceea ce privește banul, în schimb, 
omul poate compara lucrurile, pentru că toţi îl apreciem la fel. 

Leonardo arătă mâneca hainei sale, apucând-o delicat între 
degetul mare și arătătorul mâinii stângi. 

— Ce culoare are haina mea, părinte? Este roz, corect? Cum 
putem fi siguri că este roz? Pentru că toţi vedem aceeași culoare 
și, dacă vedem un obiect de această culoare, îl recunoaștem. Nu 
s-a mai pomenit ca cineva să vadă o haină roz ca fiind roz și, în 
același timp, o frunză roz ca fiind verde. Același lucru este 
valabil și pentru bani. Banii sunt recunoscuţi de toţi oamenii de 
pe pământ. Cu toţii suntem de acord că valoarea ducatului este 
un ducat. Deci aceasta este o valoare, ca și măsura palmei. 

Părintele Diodato ridică furios bărbia. 

— Este o valoare greșită! Altfel, de ce eu pot obţine bani 
printr-o faptă rea, cum ar fi uciderea sau furtul? Banii te 
recompensează pentru orice faptă, fie ea bună sau rea. Banii 
trebuie să fie un mijloc, nu un scop, și nu te poți uita la câștigul 
în bani ca să înţelegi încotro trebuie să mergi! Dar, arătând 
adevărata sa natură, esenţa sa falsă, atunci oamenii poate ar 
înțelege! Și ar începe să se întoarcă la singura valoare 
adevărată, la cuvântul lui Dumnezeu! 

Leonardo îl privi pe părintele Diodato așa cum numai 
Leonardo putea să privească. Ochii, gâtul, mâinile, haina, 
pupilele care se mișcau cu repeziciune, cu o viteză aproape 
imperceptibilă. După câteva secunde, Leonardo îl măsură pe 
călugăr cu un aer serios. 

— Asta ar însemna moarte și nimicire. V-aţi gândit la asta? 


— Și Dumnezeu a nimicit Sodoma și Gomora pentru a 
transmite un mesaj. 

— Și Domnia Voastră sunteţi Dumnezeu? Dacă mă uit bine, 
părinte Diodato, văd două mâini, două picioare și un cap. 
Sunteţi un om ca și mine. Și ca un om aţi acţionat. 

— Ca un om, dar condus de cuvântul lui Dumnezeu. 

— Ca un om și atât, vă voi demonstra asta! 

Leonardo se întoarse pentru a-l arăta pe concetăţeanul său, 
cu mâna în aer. 

— Deci, maestre Accerrito, aţi câștigat bătălia. Scrisorile au 
fost declarate false, fără să existe vreo îndoială, și asta prin 
mărturisire. De ce sunteţi așa de abătut? 

Toţi cei prezenţi, care urmăriseră hipnotizați schimbul de 
replici dintre Leonardo și părintele Diodato, se întoarseră către 
bancher. Faţa pământie, fruntea îmbrobonată de sudoare, două 
triunghiuri albe de bale în colțurile gurii. Accerrito Portinari era 
un om care luase o țeapă colosală, nicidecum unul care 
câștigase procesul. 

— Pentru că... 

Accerrito se uită la Maur, care stătea așezat pe tron, tăcut și 
solemn. 

— Senioria Voastră, eu... 

— Printre clienţii voștri datornici, printre persoanele cărora le- 
ați împrumutat bani, sunt negustorii și cei mai importanți 
oameni din Milano. Printre ei este și părintele Diodato? 

— Da, maestre Leonardo. Desigur, bineînţeles că este și el. 

— Cu câţi bani l-aţi împrumutat? 

— Cu 10.000 mii de ducați. 10.000 de ducați pe care... Pe 
care, dacă îl condamnaţi la moarte pe părintele Diodato, pot să 
consider că i-am pierdut pentru totdeauna, adăugă privirea lui 
Accerrito Portinari îndreptată rugător spre seniorul orașului 
Milano. 

Ludovic încuviinţă, confirmând soarta părintelui Diodato și cea 
foarte strâns legată de aceasta, a celor 10.000 de ducați. 

— Nu pot să nu iau în considerare, părinte Diodato, faptul că, 
în provocarea falimentului lui Accerrito Portinari, v-aţi fi șters 
debitul. 

Vocea lui Ludovic, fermă și clară, părea că face să vibreze 
întreaga sală. 


— 10.000 din acei ducați pe care susţineţi că îi dispreţuiţi atât 
de mult, dar pe care nu aţi ezitat să îi împrumutați. L-aţi invocat 
pe Dumnezeu ca termen de comparaţie, părinte Diodato, dar 
trebuie să vă spun că sunteţi neînsemnat comparativ chiar cu 
omul. 

Apoi, fără să-și schimbe direcţia în care privea, schimbă tonul. 

— Maestre Leonardo, vă prezint respectele și scuzele mele. 
Leonardo ridică privirea spre Ludovic. Părea obosit, dar liniștit. 

— Senioria Voastră, sunt încântat că m-am putut conforma 
solicitărilor voastre. Cu permisiunea voastră, aș vrea să 
părăsesc sala și să mă întorc acasă. 

— Cum doriţi, maestre Leonardo. 

— Vă rog să mă iertaţi... 

Riccetto Nannipieri, în mijlocul celorlalți, cu degetul ridicat, 
încerca să atragă atenţia. 

— Maestre Riccetto, aveţi vreo doleanţă? 

— Păi, întrucât eu sunt cel care a mărturisit, cum să spun, aţi 
promis că mă veţi lăsa să plec de aici imediat ce vă voi fi 
explicat tot. Și, Senioria Voastră, de vreme ce maestrul 
Leonardo pleacă, dacă aș putea să plec și eu... 

Ludovic se lovi emfatic cu mâna peste frunte. 

— Sigur, sigur, câtă neglijenţă! Căpitane, conduceţi-l imediat 
pe maestrul Riccetto la călău. Să-i taie mâinile de la încheieturi 
și apoi daţi-l afară din castelul meu. 

— Dar... dar... Senioria Voastră, aţi promis... 

— Că o să vă scot de aici de îndată ce veți mărturisi. Nu am 
spus nicio clipă că vă veţi întoarce acasă întreg. 


= u > 


Doisprezece plus unu și jumătate (vezi mai 


sus) 


Grupul de oameni care mergea pe străzile cartierului San 
Nazzario era cel puţin curios. 

Patru soldaţi, dotați cu săbii și cămăși de zale, încadrau doi 
bărbaţi care conversau liniștiți. Unul înalt, viguros, îmbrăcat cu o 
haină de culoare închisă și celălalt de statură medie, blond, cu 
barba îngrijită, într-o haină roz, impecabilă. 

— Și cum v-aţi dat seama că e el? întrebă Galeazzo, în timp 
ce se uita în jur. 

Strada, din fericire, era aproape pustie. 

După ce au ieșit pe furiș pe podul de lemn din spatele 
castelului, cei doi au traversat cartierul Cusani până la 
intersecția cu cartierul Rovello, mergând apoi pe strada îngustă 
cunoscută sub numele de cartierul San Nazzario la Pietrasanta. 
Pentru a ajunge acolo unde intenționau, ar fi fost mai simplu să 
meargă prin cartierul Solata, mult mai larg și luminos, dar ar fi 
riscat să fie văzuţi, ceea ce nici Leonardo și nici Galeazzo nu își 
doreau. 

— Vedeți, căpitane, am observat că de câteva ori discuţiile 
care aveau loc în casa unde mergem acum reflectau exact ceea 
ce urma să se întâmple a doua zi sau chiar în ziua respectivă. 

— Înţeleg. Adică, ori de câte ori vorbeaţi despre ceva privind 
moartea lui Rambaldo Chiti... 

— „se întâmpla imediat altceva care avea legătură cu 
oamenii implicaţi în povestea asta. Se întâmpla de fiecare dată 
când se discuta în casa contesei Bergamini. 

x x * 

— Nu în casa Domniei Voastre, contesă Bergamini. Nu aș fi 
putut să vin în casa Senioriei Voastre și să vă comunic ceea ce 
sunt pe cale să vă spun. Sau, mai bine zis, să vă întreb ceea ce 
urmează să vă întreb. 

— Orice dorinţă a Senioriei Voastre este o invitaţie pentru 
mine, spuse Cecilia Gallerani cu capul în pământ, dar cu ochii 
deschiși câtre Maur. 


Ochi care mai deunăzi mângâiau, iar acum cercetau. 

— Nici nu trebuie să îmi spuneţi asta! Vedeţi, contesă... 

— Odinioară îmi spuneaţi pe nume, Senioria Voastră. 

— Vedeţi, Cecilia, odinioară nu eram căsătorit. Acum sunt, iar 
soţia mea, mama fiului meu, Ercole Maximilian, este foarte 
geloasă. 

— Mi-am dat seama, răspunse Cecilia, întorcându-și privirea 
spre curtea exterioară, dar nu se înțelegea dacă privea spre 
Rocchetta, acolo unde locuise în primele luni de căsnicie ale 
Maurului, sau la draperiile noi din împletituri ale ferestrei 
dinspre est. Cred că îi datoraţi respectul care i se cuvine. La 
urma urmei, vorbim despre viitoarea ducesă a orașului Milano. 

— Același respect pe care îl datoraţi soțului Domniei Voastre, 
Senioria Sa, contele Bergamini. Unde este în acest moment? 

— La ţară, la San Giovanni in Croce, Senioria Voastră. 

— Nu ar fi o idee rea să vă reuniți pentru următoarele luni, nu 
credeţi? 

— Adică, ar trebui să merg la el sau ar trebui să-l chem 
acasă? 

— Prima variantă, contesă. Sunt convins că Domniei Voastre 
și micuțului Cesare puțin aer curat nu poate decât să vă facă 
bine. Apropo, contesă, mai este un lucru despre care vreau să 
vă vorbesc. Este al doilea motiv pentru care am vrut să vă 
vorbesc la palat. 

— In legătură cu soțul meu? 

— In legătură cu casa Domniei Voastre, contesă. 

xxx 

Vedeţi, în timp ce eram în casă, s-a întâmplat de două ori să 
menţionez evenimentele nefericite care au avut loc în Piazza 
d'armi și moartea lui Chiti. Prima dată a fost când i-am povestit 
despre modul în care amărâtul ăla a fost ucis și că nu murise 
lovit de un trăsnet divin sau de boala. lar a doua oară a fost 
când i-am spus contesei că știam numele celui mort și am făcut 
legătura între el și scrisoarea de credit falsă scrisă chiar de el. 
Dacă vă amintiţi, chiar în aceeași zi am mers la palat cu Botta, 
pentru a face o listă cu numele persoanelor despre care știam 
că fac negoț cu bietul Benno Serristori. 

— Îmi amintesc. lar Botta mi-a spus că ai pronunţat și numele 
acestui Giovanni Barraccio. 


Felicitări, aveţi o memorie bună, căpitane. Vedeţi, m-a pus pe 
gânduri faptul că eu am menţionat numele lui Barraccio 
Giovanni, iar contesa Gallerani mi-a spus că ea însăși l-a 
îndrumat pe Barraccio către părintele Diodato, iar bietul 
Barraccio fost ucis în aceeași noapte. Ca să nu mai poată vorbi... 
Era singurul martor direct al înmânării scrisorii, scrisoare pentru 
care, de altfel, nu au fost niciodată încasaţi banii. Părintele 
Diodato ar fi putut cu ușurință să spună că nu a fost niciodată 
vizitat de Barraccio. 

— Și voi credeţi că Rambaldo Chiti a fost ucis de aceeași 
persoană? 

Leonardo dădu din cap cu un aer grav, în ciuda pasului 
alergător. 

— Nu aceeași persoană, dar aceeași care a comandat 
uciderea lui. Sunt doi ucigași diferiţi. Nu părintele Diodato l-a 
ucis pe Rambaldo. 

Mergând, Leonardo se împiedică de o piatră și își pierdu 
echilibrul pentru o secundă. Apoi se redresă și o luă de la capăt. 

— Iniţial, m-am gândit că Chiti a fost sufocat într-un corset al 
unei armuri, strâns până i-au scos sufletul cu tot cu aer. Dar 
apoi mi-am dat seama că nu ar fi ușor să convingi un om să 
poarte armură împotriva voinţei sale și să-l obligi să o îmbrace. 
Nu, era un mod mai ușor pentru a face asta. Ușor ca trasul cu 
urechea la ușă atunci când contesa are încredere într-un om 
care știe multe lucruri. 

Leonardo se întoarse spre Galeazzo, continuând să meargă în 
pas cadenţat. 

— Dacă acel om ar fi fost la Domnia Voastră într-o vizită de 
curtoazie și aţi fi vrut să-l ascundeţi de cineva, ar fi fost ușor să-l 
convingeţi să se bage în cufăr cu picioarele îndoite, în poziţie 
fetală, și apoi să închideţi și să strângeți cufărul ca un cleşte în 
jurul amărâtului. 

— Este nevoie de multă putere ca să faci acest lucru, maestre 
Leonardo, obiectă Galeazzo. Nu știu dacă o femeie ar fi 
capabilă, mai ales dacă bărbatul este viguros și sănătos precum 
Chiti. 

— Reușește, reușește... Este suficient să ai un cufăr dotat cu 
un instrument care îţi multiplică puterea pe baza principiului 
pârghiei și al scripeţilor, astfel încât fiecare tur al braţului făcut 


cu putere minimă să corespundă mișcării unui deget, dar cu 
putere maximă. 

— Și există un asemenea cufăr mecanic, maestre Leonardo? 
Sunteţi sigur că această persoană are așa ceva? 

— Sunt sigur, căpitane Galeazzo. L-am proiectat și realizat 
chiar eu. Și se află în casa în care vom intra acum. 

Galeazzo și Leonardo se opriră în ușă. Ușa de serviciu a 
Palatului Carmagnola, locuinţa contesei Cecilia Gallerani 
Bergamini. Leonardo îl lăsă pe tovarășul său înainte. 

— Capitane, cred că ar trebui să bateţi la ușă. 

Lucru pe care Galeazzo îl făcu extrem de hotărât. După 
câteva secunde, o tânără grațioasă deschise ușa. Il văzu pe 
Galeazzo, îl văzu pe Leonardo, dar mai ales îi văzu pe cei patru 
soldaţi și se albi la faţă. 

— Contesa nu este acasă, domnilor... 

— Nu contează, domniţă Tersilla. Pe Domnia Voastră vă 
căutam. 


Paisprezece 


Cecilia Gallerani stătea în mijlocul curţii, neclintită, în jurul ei, 
curtea plină de fresce cu cele mai importante episoade din 
istoria recentă a orașului Milano, de la pacea din Ferrara până la 
căsătoria lui Francesco Sforza. 

Alături de ea, Leonardo, care tocmai îi explicase cum și în ce 
mod bizar ei doi tocmai își asumaseră un rol activ în istoria 
orașului, deși probabil că nimeni nu ar fi pictat pe pereţi 
discursurile și raţionamentele lor. Istoria, bine cunoscută de cei 
care pictează, este făcută din bătălii sau cuceriri, dar pictorii, la 
fel ca generalii, uită că bătăliile sunt câștigate de istorici, așa 
cum a remarcat cineva cam patru sute cincizeci de ani mai 
târziu, nu prea departe de locul unde se aflau personajele 
noastre. 

— Ştiam că Tersilla și părintele Diodato erau foarte amabili 
unul cu celălalt, dar n-aș fi crezut că ar fi putut să-i ceară să 
facă așa ceva. 

— Deci știați? 

— Ştiam și am ignorat acest lucru. 

Cecilia își ţinea mâinile în poală, una peste cealaltă. Avea 
doar 20 de ani contesa Cecilia Gallerani Bergamini, dar părea să 
fi trăit mai mult de-o viaţă după felul în care se mișca și vorbea. 

— Familia Tersillei a fost ruinată de Botta, acum câţiva ani. 
Taxele sunt neiertătoare pentru cei care au pământ mult, dacă 
acest pământ nu produce cât ar trebui. l-a lovit potopul, le-a 
distrus culturile, seminţele au putrezit. Dar Botta și ducatul 
voiau taxele și le-au luat din zestrea ei. Eu am primit-o în casă 
pentru că, în multe privinţe, mă regăseam în ea și într-un destin 
de marfă expirată înainte de vreme. 

Cecilia se uită în jur ca și cum nu merita ceea ce avea, dar 
nici nu își dorea. 

— L-am iubit pe Maur și am fost iubită când aveam 
șaisprezece ani, maestre Leonardo, după ce mi-a fost promisă 
căsătoria, promisiune rupta din cauza lipsei de zestre. Eu însămi 
am riscat să devin călugăriţă. Viaţa pentru o femeie nu este 


ușoară, încă din tinereţe. Apoi devenim bătrâne și invizibile sau 
enervante. 

Leonardo încuviinţă, în timp ce privea spre verandă. 

— Dar Maurul nu a fost pentru Domnia Voastră ceea ce a fost 
părintele Diodato pentru Tersilla. A dus-o într-acolo, încât a 
omorât o persoană. El însuși l-a ucis pe bietul Barraccio care a 
avut încredere în iezuit. După părerea lui, acesta îl scosese din 
necaz. 

— Cu Domnia Voastră, Leonardo, cum s-a comportat Maurul? 
Cum aţi reușit să-i recâștigați încrederea? 

Leonardo continua să privească poveștile din Milano pictate 
pe pereții care îl înconjurau. 

— Nu-mi plac picturile murale, spuse după câteva secunde. 
Nu îți permit să corectezi, să modifici greșelile. Pentru că toți 
facem greșeli. N-aș putea niciodată să pictez o frescă. Chiar mi 
s-a cerut, dar nu știu dacă voi accepta sau nu. 

— Deci și Domnia Voastră faceţi greșeli. 

— Încontinuu, contesă. Încontinuu. Dar le ascund de toţi, cu 
excepția mea. Numai Maurul a descoperit întâmplător una dintre 
greșelile mele. 

— Care, Leonardo? întrebă Gallerani ușor șovăielnică. 

— Cea mai gravă, din punctul lui de vedere. Statuia ecvestră. 

— Calul? 

— Calul, contesă. Am greșit în legătură cu cantitatea de bronz 
necesară pentru a-l turna. Așa cum l-am proiectat, acel cal nu ar 
sta în picioare. Și Maurul, așa cum v-am spus, a descoperit 
lucrul ăsta citindu-mi notițele. Ironia sorții, acum, când modelul 
de lut este terminat... oftă Leonardo... va trebui să o iau de la 
capăt. 

xxx 

— Explicaţi-mi un lucru, spuse Cecilia, cu tonul cuiva care 
schimbă subiectul și este un maestru al acelei arte. Să mă 
iertaţi, dar Tersilla a fost în casa mea timp de doi ani și nu îmi 
vine să cred că ați bănuit-o. Cum de v-aţi dus cu gândul la ea? 

— De fapt, contesă, primul meu gând s-a îndreptat către o 
femeie. Vedeţi, întrebarea care îl chinuia pe maestrul Galeazzo 
era de ce să abandonezi cadavrul lui Chiti tocmai în Piazza 
d'armi. Ceea ce pe mine mă frământa era cum. Cum puteai să 
arunci în mijlocul piaţetei castelului așa ceva fără ca nimeni să 


te vadă? S-ar fi putut, iar eu la asta m-am gândit, în cazul în 
care corpul ar fi fost transportat cu o șaretă. 

— Dar gărzile lui Ludovic nu lasă orice șaretă să intre în 
castel... începu Cecilia, apoi, înțelegând, se opri. 

— Exact. Doar pe unele. Pe a Domniei Voastre, de exemplu. O 
șaretă, condusă de o fetișcană frumoasă care în beznă seamănă 
puţin cu Domnia Voastră, este un lucru care te poate face să nu 
te uiţi atent. Contesa Bergamini poate intra în castel la ora la 
care dorește, iar Senioria Sa o va primi întotdeauna, dar ar fi 
mai bine să te prefaci că nu o vezi când a intrat, nu credeţi? 

Cecilia încuviinţă, în timp ce își continuau plimbarea prin 
curte. 

— Asta m-a făcut să înţeleg că o femeie oarecare poate nu ar 
fi avut cum, dar o femeie anume, da. 

Leonardo își puse arătătorul de la mâna stângă în palma 
mâinii drepte. 

— Tersilla, care putea să folosească șareta Domniei Voastre. 
Tersilla, care avea cufărul inventat de mine și care îl putea 
manevra cu ușurință și îi putea multiplica forța de deschidere, 
dar și de închidere. Aveam imagini care erau strâns legate între 
ele. Construcţia mea mentală stătea în picioare, precum pietrele 
care formau un arc, nu o grămăjoară. Apoi m-am întrebat de ce, 
având în vedere că modalitatea în care făcuse asta era cea pe 
care mi-o construisem în minte. 

Leonardo se opri. 

— Acest de ce nu mi-a fost clar până nu am înţeles intenţia 
părintelui Diodato sau a celui care a acţionat pentru el. Pentru a 
provoca o criză financiară și monetară. In general, pentru a 
provoca o criză, pentru a întoarce Milano împotriva sa. Orice 
lucru generator de frică favorizează o criză. Precum mânia 
divină sau o eventuală molimă ori chiar mai rău, o boală 
necunoscută încă. 

Leonardo își întinse braţele. 

— De aceea Rambaldo Chiti a fost aruncat la castel. Un 
cadavru al unui om care a murit dintr-o cauză necunoscută, 
având în vedere cunoștințele medicale îndoielnice ale 
magistrului Ambrogio, nu ar fi făcut altceva decât să sporească 
frica. Astfel că, odată ce Rambaldo a murit... 

— Și în legătură cu asta, Leonardo, mă iertaţi, dar trebuie să 
vă întreb. De ce să-l omoare? 


— Era necesar pentru salvarea conspiratorilor, Caterina. 
Rambaldo Chiti ceruse să fie primit în audienţă la Maur cu o zi 
înainte de a fi ucis. Probabil spera să-și salveze viata, 
mărturisind: falsificator abil, dar cu capul în nori și neghiob în 
lucrurile lumești. Dacă ar fi reușit să vorbească cu Maurul, nu 
numai că acea conspirație ar fi fost înlăturată, dar conspiratorii 
ar fi fost prinși, torturați și uciși. 

Leonardo întinse ușor braţele. 

— Părintele Diodato aflase cumva. Cred că prin intermediul 
părintelui Francesco Sansone, generalul franciscanilor. lezuiţii și 
franciscanii vorbesc între ei, ambii sunt Sărmanii lui Hristos, iar 
comunităţile lor sunt animate de aceleași principii nobile, cel 
puţin în discursuri. 

xxx 

— Da, da. Frumoase discursuri, într-adevăr, spuse Caterina, 
punând pe masă un clapon prăjit, la fel de gras ca un creștin, 
franciscan sau laic, n-are importanţă. Acum mă bucur că 
Senioria Sa Ludovic ţi-a mulțumit, ţi-a prezentat omagiile, ţi-a 
cerut scuze și tot ce vrei. Dar în buzunare când începe să se 
scarpine? 

— A început deja, Caterina, spuse Salai, dându-i farfuria 
femeii și primind în schimb un polonic zdravăn peste degete. 
Au! 

— Întâi cei mai în vârstă, Giacometto. Leonardo, îţi tai o 
bucăţică? 

— Mamă, sunteţi și alchimist? Aţi obţinut acest clapon cu 
piatra filosofală prin atingerea unui dovleac sau este o fiară 
născută care apoi a fost ucisă? 

— Vai, Leonardo, ești grozav! Ce ziceai, Giacometto? Cine a 
început să plătească? 

— Călugării de la Frăția Immacolata, Caterina. Au plătit în 
această dimineaţă. 200 de lire pentru maestru și 400 pentru 
maestrul Ambrogio. 

— Ce legătură are maestrul Ambrogio? Ce a făcut salamul ăla 
pompos, astronomul care confundă o flatulență cu vântul din 
nordul Corsicii și care doar se uită la stele? 

— Nu magistrul Ambrogio Varese da Rosate, Caterina, spuse 
Leonardo. Maestrul Ambrogio de Predis, care a fost ajutorul meu 
preţios, pictând îngerii în lucrarea pe care am făcut-o pentru 
Frăţie. 


— Aha, am înțeles. Nu de alta, dar, dacă ar fi fost după 
magistrul Ambrogio Varese, bietul Chiti ar fi murit de oboseală. 
Dacă nu ai fi fost tu, fiul meu, să recunoști nu doar boala, ci și 
pacientul... 

— Știţi, Caterina, cred că de-asta complotul a fost dejucat. 

Zanino da Ferrara luă o bucată mare de friptură, o puse în 
farfurie și începu să manevreze cuțitul. 

— În Milano sunt 300.000 de creștini. Bunul părinte Diodato, 
ca să zic așa, cu siguranţă s-a gândit că nimeni nu l-ar putea 
recunoaște pe mort din vremea când încă era viu, găsindu-l 
departe de cartierul său. El nu l-a cunoscut pe maestrul nostru, 
plin de fler și știință. 

— Nu numai. Am avut și mult noroc, spuse Leonardo, foarte 
serios. 

A urmat un minut numai bun de râs, dintre acelea în care 
izbucnești doar când, atât mintea, cât și burta sunt lipsite de 
griji. 

— Reușiţi să glumiţi chiar și în cele mai teribile momente, 
maestre, spuse Zanino. Asta, ăsta este un alt lucru pentru care 
vă invidiez. 

— Nu era deloc o glumă. Chiar tu ai spus, Zanino, că Milano 
are 300.000 de locuitori. Nu m-aș fi așteptat niciodată să îl văd 
din nou în faţa ochilor pe Rambaldo Chiti. 

— Și l-aţi recunoscut pe loc, maestre? 

— Nu, imediat nu. Adesea nu îi poţi recunoaște pe oameni, 
odată ce sunt cuprinși de rigiditatea morții. Dar aproape 
imediat, da. 

— Dar nu i-aţi spus pe dată Maurului. 

— Nu. 

Și maestrul Leonardo da Vinci se întoarse spre Salai, care în 
sfârșit își umplea farfuria, prefăcându-se că discuţia nu-l 
privește. 

Chiti nu fusese singurul care folosise monede false cu un an în 
urmă, știau asta amândoi. Dar Chiti era un adult și fusese 
creierul. Salai era atunci un copil, dar se maturizase între timp. 
Asta și pentru că fusese pedepsit suficient și, în cele din urmă, 
înţelesese. 

Leonardo tăcu o clipă, apoi clătină din cap. 

Zanino înţelese greșit acea tăcere. 


— Deci, maestre, intenţionaţi să rămâneţi la Milano, în 
serviciul Maurului? 

— Eşti a doua persoană care mă întreabă asta pe ziua de 
astăzi, Zanino. 

— Păi, e bine, maestre. 

Zanino luă ștergarul și îl duse la gură. 

— Înseamnă că v-aţi gândit deja la răspuns. 

— Da, Zanino. iți voi răspunde, așa cum am răspuns deja în 
această dimineaţă. Singur fiind, i-am zis, îţi aparțţii în întregime. 

xxx 

— Sunteţi singur, Senioria Voastră? 

Ludovic stătea la fereastra camerei sale din Rocchetta. La 
atingerea abia schiţată a lui Galeazzo Sanseverino, se întoarse 
Ușor. 

— Oh, Galeazzo. Veniţi, prietene drag! Cum merge? 

— Nici nu știu, Senioria Voastră. Am încercat să mă apropii de 
ușa ilustrei ducese de Bari, dar tot ce am obţinut au fost un urlet 
și o carafă de argint. 

— Ințeleg. Inchideţi ușa, vă rog, Galeazzo! 

Lucru pe care Sanseverino îl făcu cu grijă. 

— O să-i treacă repede, Ludovic, crede-mă, spuse Galeazzo, 
tutuindu-l ca de obicei. Modul în care a aflat a rănit-o, dar îi va 
trece în curând. 

— Crezi? Nu știu, prietene, nu știu. Încrederea, Galeazzo, se 
câștigă greu și o poţi pierde subit. Voi reuși poate să-mi recâștig 
respectul soției mele, dar încrederea ei, niciodată. 

Ludovic se uită la Sanseverino ca și cum nu reușea să-i 
explice, iar acest lucru nici nu mai conta. 

— M-ai întrebat mai devreme dacă sunt singur și nu ţi-am 
răspuns. Da, prietene, sunt singur. Maestrul Leonardo mi-a spus 
odată: „Singur fiind, îţi aparțţii în întregime”. Dar chiar și atunci 
când sunt singur, Galeazzo, nu îmi aparţin mie. 

Cu o mișcare a bărbiei Ludovic arătă către orașul care se 
întindea dincolo de fereastră. 

— Chiar și atunci când sunt singur, rămân aici și îi văd pe toți. 
Sunt cel care vede mai departe decât oricine altcineva și, în 
același timp, este o ţintă ușoară. 

Ludovic începu să se plimbe prin cameră. 


— În momentele astea, mă simt ca unul dintre cei condamnaţi 
la tortura cu cai: nefericitul care este legat nu poate fi târât în 
toate direcţiile în care o iau caii și sfârșește prin a fi sfâșiat. 

Ludovic ridică braţul drept și întinse piciorul stâng: 

— Pe de o parte, sunt îndatoririle mele de soţ și tată, iar pe de 
altă parte, sunt pasiunile mele de bărbat. 

Apoi întinse brațul stâng și piciorul drept, forțându-l. 

— Pe de o parte, există raţiuni de stat, bunăstarea orașului 
Milano, iar pe de altă parte, alianțele cu liga pe care am format- 
o cu Veneția, Florenţa și cu Ferrara. Mai ales cu Ferrara. Trebuie 
să ne încredem unul în celălalt, deși fiecare are ca scop 
extinderea puterii. 

Ludovic își relaxă mâinile și picioarele și își reluă plimbarea 
prin cameră. 

— Dar eu, dragă Galeazzo, nu pot avea încredere în nimeni. 
Nu mă pot destăinui nimănui, nici din afara castelului, nici din 
interiorul său, după cum ai văzut. Asta este realitatea, Galeazzo. 
Am greșit destăinuindu-mă lui Trotti, am greșit că m-am încrezut 
în pitic, am greșit încrezându-mă în ceilalți. 

— Nu în toată lumea, Ludovic, nu în toată lumea. Mai există 
cineva în care poţi să ai încredere aici și tu știi asta. 

Ludovic se opri asupra ginerelui său cu privirea neclintită. 

— Da, Galeazzo, ai dreptate. O persoană există. Și cred că în 
acest moment am nevoie de sfatul său mai mult decât orice 
altceva. 

Ludovic puse mâna pe umărul ginerelui său, în timp ce acesta 
își îndrepta imperceptibil spatele. 

— Îţi mulțumesc. Vii și tu? 

— Unde? 

— În sala astrologului. 

— A astrologului? 

— Știu, de obicei îl chem la mine pe magistrul Ambrogio, dar 
acum nu vreau să pierd timpul inutil. Vreau să știu ce spun 
stelele și vreau acum. 

Ludovic, cu pasul hotărât, deschise ușa. 

— E mai bine să merg acum, personal. Deci, veniţi? 

— Nu, Senioria Voastră. Cred că este mai bine să mergeţi 


singur. 
xxx 


A 


— Singur fiind, îţi aparţii în întregime. Asta spuneam 
odinioară. 

Leonardo dădu din cap. 

— Dar pentru a fi singur, așa cum înţeleg eu, trebuie să fii 
printre oameni. Din toate temniţele pe care mi le imaginez, cred 
că deșertul este cea mai chinuitoare dintre toate. 

— Nu vă înţeleg, Leonardo. 

Leonardo se uită la Cecilia și apoi continuă să vorbească. 

Am primit oferte, este adevărat. De la mai multe seniorii” și 
din diferite locuri. Dar momentan, pentru mine Milano este cel 
mai bun loc pentru a munci, pentru că este cel mai bun loc în 
care să trăieşti. 

Leonardo se opri acum și se așeză pe zidul care înconjura 
curtea, între coloane. Cecilia, în picioare lângă el, privea în 
aceeași direcţie și asculta. 

— Cred că pot să spun, contesă, fără falsă modestie, că sunt 
un om inteligent și destoinic. Am moștenit aceste abilităţi, dar 
le-am întreţinut prin felul în care am crescut. Prin moștenire, 
pentru că sunt fructul unei iubiri libere dintre părinţii mei, lipsită 
de constrângeri și de raţiuni. Și prin felul în care am crescut, 
pentru că niciodată nu a trebuit să-mi fac griji pentru siguranța 
sau pentru supraviețuirea mea. Îngrijit de mama mea și apoi de 
tatăl meu în anii copilăriei, am primit tot ceea ce aveam nevoie. 
Nu am suferit nici de foame - ca săracii -, nici de singurătate, ca 
nobilii. Am putut să cresc liniștit, liber. 

Leonardo așteptă o clipă, întrebându-se dacă nu cumva 
vorbea prea mult. Apoi, văzând că Cecilia nu spunea nimic, 
continuă. 

— Pentru a crește bine, ai nevoie de libertate și de liniște, 
într-un cuvânt, de încredere. Dar și de reguli și de respectarea 
lor, altminteri cel puternic îl doboară pe cel slab, iar șmecherul îl 
păcălește pe fraier, și asta nu mai este libertate. 

Cecilia zâmbi, uitându-se la Leonardo pieziș. 

— Și intenţionaţi să mai creșteţi? Aveţi mai mult de 40 de ani, 
maestre Leonardo. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le cunosc și nu știu să le fac, 
contesă, pe care nu doar că intenţionez să le fac, dar trebuie să 
le fac. lar Milano este locul ideal pentru mine. Aici sunteți 
Domnia Voastră, cu salonul Domniei Voastre și oamenii plăcuți 


29 Formă de guvernământ a orașelor-republici medievale din Italia. (N.t.). 


de acolo... Aici sunt oameni care lucrează și care în fiecare zi 
întâmpină probleme, iar fiecare problemă pentru mine înseamnă 
sursa a zece posibile soluții. 

— Și este Ludovic Maurul, care vă presează. 

— Asta mă stimulează. Mă obligă să îmi termin lucrările. Dacă 
nu ar fi Maurul, n-aș termina niciuna. Doar nu sunt Bramante, 
care începe trei proiecte, termină șase și pretinde să fie plătit 
pentru zece. 

Leonardo zâmbi, apoi redeveni serios. 

— În meseria mea e nevoie de ambele lucruri. Libertate și 
stimul în aceeași măsură, în funcţie de cât de mare este 
incendiul. La fel ca focul, dacă sufli într-o lumânare, se stinge, 
dar, dacă sufli aer în foc, acesta se întețește, iar vântul care 
bate într-un incendiu îl urnește, intensificându-l la maximum. 
Astfel că, în acest moment, Milano este cel mai bun loc pentru 
mine, iar Ludovic este cel mai bun client. 

xxx 

— Leonardo, iertaţi-mă... 

— Spuneţi, contesă. 

— Apropo de client. Aţi folosit cuvântul și m-a tulburat. Dar 
chiar mai devreme, aţi spus: „Părintele Diodato sau cineva 
pentru el”. De ce? Pe cine suspectaţi? 

Leonardo clătină din cap. 

— Părintele Diodato a fost în salonul Domniei Voastre, 
contesă. Chiar eu am discutat odată cu el. Vi s-a părut a fi un 
intelectual atât de fin, încât să creeze un astfel de mecanism? 

Cecilia ridică o sprânceană. „Poate că nu”, spunea privirea 
contesei Bergamini. Leonardo ridică braţele. 

— De fapt, acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au 
surprins. Și în cazul ăsta, nu fac decât să construiesc cu mintea. 
Dar mă tem că părintele Diodato era doar un cap pătrat bine 
instruit de altcineva. 

Leonardo oftă. 

— Cine este acel altcineva, nu știu și nici nu pot să aflu. Nu 
știu nici care a fost scopul Tersillei. Sau poate știți Domnia 
Voastră mai multe? 

De fapt, Cecilia își arcui mâinile când Leonardo menţionă acel 
nume, însă contesa Gallerani Bergamini clătină din cap. 

— Nu, nici eu nu știu. Nu pot decât să sper. 


Trei scrisori în încheiere 


Pentru Ercole d'Este, duce de Ferrara, de trimis 


Ilustrul și multrespectatul meu Senior, 


astăzi, la ora proslăvirii, părintele Diodato da Siena a 
fost adus de la închisoarea Porta Giovia și dus în câmp 
deschis, iar acolo i-a fost tăiat capul. Dumnezeu să-l 
ierte! 


Se zice că, dar sunt doar zvonuri la palat, târfa de 
Tersilla a fost rasă în cap și trimisă să se călugărească 
la o mănăstire din afara orașului. Se mai spune că 
Ludovic a fost cel care nu a condamnat-o la moarte la 
cererea expresă a Ceciliei  Gallerani, contesa 
Bergamini, care a plecat acum două zile de la Milano la 
San Giovanni în Croce, la soțul său, contele de 
Carminate. 


Statuia din lut a calului, opera maestrului Leonardo, 
a fost terminată și ieri am văzut-o în toată splendoarea 
ei la Corte de l'Arengo, pe înserat, în piața din fata 
castelului. Nu vă puteți imagina, ilustrul meu Senior, 
frumusetea și farmecul lucrării. Ai senzația că se mișcă 
asemenea unui cal în carne și oase, și aproape toți cei 
care o văd tind să fugă instantaneu, temându-se să nu 
fie călcați și striviți. 

Acest cal va rămâne din lut. Leonardo nu îl va turna, 
fiindcă a descoperit o eroare în calculele sale, 
considerând că cele 100.000 de livre de bronz pe care 
le-a estimat ca fiind suficiente nu îl pot susține, pentru 
că animalului i se rup picioarele. Dar eroarea i-a folosit 
la ceva. A fost în avantajul lui, pentru că, atunci când a 
calculat turnarea și a răcit bronzul, Leonardo a 
descoperit secretul producerii pieselor cărora franțujii 
le spun tunuri. 


Până mai ieri, se obișnuia ca tunurile să fie turnate 
cu matrița pusă cu gura în jos și fundul în sus, pentru 
că turnatul astfel era mai ușor, iar bronzul cu cât e mai 
fierbinte și mai fluid la început, cu atât umple mai bine 
matrița în partea anterioară, care este subțire și greu 
de umplut. Dar, dacă se toarnă bronzul în matrița 
tunului așezat invers, anume cu fundul în jos și gura în 
sus, bronzul care curge în jos se răcește primul și are 
mai mult cupru decât cositor, iar fundul rămâne solid și 
nu se topește, nici nu se sparge foarte ușor, la prima 
lovitură, așa cum se întâmplă cu bombardele noastre. 

Senioria Sa, ilustrul Ludovic, a stabilit că va destina 
bronzul pe care îl avea pentru cal producerii tunurilor, 
iar Leonardo îl învață acum pe meșterul Zannino 
modalitatea de turnare. Vom avea tunuri care vor 
funcționa foarte bine când va fi război. 


Pentru că războiul va fi dur, ilustrul Senior Ludovic a 
confirmat împrumutul acordat Majestății Sale Prea 
Creștine și a trimis ordin peste Alpi Seniorului 
Belgioioso să aștepte fabricarea pieselor, apoi vor fi 
duse de aici. La anul, Majestatea Sa Prea Creștină va fi 
la Genova și de acolo va pleca spre Napoli. Ludovic 
spune că intenția sa fermă este de a nu mișca armata 
din Milano. 


Giacomo Trotti puse peniţa jos. Cam așa ar fi stat lucrurile. 
Regele Carol urma să plece către Napoli, iar alianţa dintre 
Milano, Ferrara, Veneţia și Florenţa ar fi protejat restul 
peninsulei, cu excepţia cazului în care o nouă perturbare ar fi 
schimbat din nou alianțele. Astfel, regele Carol și-ar fi investit 
toate forţele pentru cucerirea Regatului Neapolelui al familiei 
Aragona, în timp ce Milano și Ferrara ar fi rămas netulburate, 
primul datorită voinţei lui Ludovic Maurul și al doilea, patria sa, 
în mâinile puternice și capabile ale incontestabilului său senior, 
Ercole, duce de Ferrara, 

pe a cărui bunăvoință mă bazez întotdeauna. 
Mediolanum, XXX octombrie 1493 
Slujitorul Excelenței Voastre, Jacomo Trotti 


x kK x 


Ilustrul meu Senior, 


trimit salutările mele vouă și Maiestății Sale Prea 
Creștine. Până la urmă, în ciuda nenumăratelor 
incidente care au avut loc, ducele Ludovic a consimțit 
împrumutul a 30.000 de mii de ducati de care avem 
nevoie pentru a începe războiul. Seniorul Belgioioso a 
primit instrucțiuni clare privind modalitatea în care 
trebuie să aibă grijă de aceștia pentru a fi utilizați în 
mod înțelept. 


Recent, la Milano a fost o judecată fără indulgență. 
Mai exact, un bărbat a fost condamnat la moarte în 
curtea Giovia. A fost găsit vinovat părintele Diodato da 
Siena, pe care vi l-am prezentat anul trecut împreună 
cu Eminenta Sa, cardinalul Giuliano della Rovere. Se 
spune că el a fost șeful unei clici care falsifica scrisori 
de credit, iar banii falși pe care i-au obținut ar fi 
subminat banca. Se zvonește că maestrul Leonardo a 
avut misiunea de a investiga această poveste și că a 
dezlegat-o. 

In acest moment, conferirea titlului de duce lui 
Ludovic este aproape. Micul duce Gian Galeazzo se află 
într-o stare de sănătate foarte proastă și prin multe 
părți se zvonește că va muri curând. 

Umilul vostru slujitor, 
Perrone de Basche 


Era începutul lui noiembrie la Lyon. Frigul și umezeala erau 
greu de suportat. Lângă scriptoriu, singurul lucru vesel din 
cameră era trosnetul lemnelor în foc. 

Ducele de Orleans îndoi scrisoarea, o împături și o aruncă în 
flăcări. 

Apoi, așezându-se comod în fotoliu, oftă. 

Era o posibilitate, dar nu era clară. 

Și-l amintea bine pe acel iezuit. l-I prezentase Giuliano della 
Rovere anul trecut, când discutaseră îndelung despre felul în 
care Maurul ţinea orașul în pumn, cu bani, dar nu ai lui, și 
despre cât de puţin respecta guvernul său valorile creștine. 


Chiar atunci, ducele de Orleans spusese că, dacă Banca de 
Medici ar fi intrat în faliment, întregul oraș s-ar fi revoltat. „Și 
cum faci să bagi o bancă în faliment?”, întrebase iezuitul, 
râzând. „Ar fi suficient să-i convingi pe toți clienţii să-și retragă 
banii în aceeași zi”, i-a răspuns ducele, râzând și el. 

Dar nu prea era de râs. 

Tipul ăla chiar încercase acest lucru. 


Ducele de Orleans a început să se gândească la ce s-ar fi 
putut întâmpla. 

Banca în faliment, credite care nu puteau fi rambursate, lipsa 
numerarului. Criza. La fel ca la Florenţa cu o sută cincizeci de 
ani în urmă, când bancherii s-au confruntat cu aceeași situaţie. 
Erau faliți și târau orașul după ei într-un vârtej înspăimântător. 

La Florența, familia Bardi a fost înlocuită de familia de Medici. 
La Milano, oamenii istoviţi de atâtea taxe și înfuriaţi din cauza 
crizei ar fi cerut ajutorul unicului potenţial pretendent la tron. 
Adică lui, ducele de Orleans. 

Care s-ar fi aflat la mică distanță, în expediţia de 
recunoaștere a lui Carol al VIll-lea, o expediţie în care ar fi urmat 
să plece de îndată ce ar fi aflat despre criză, în timp ce Ludovic 
ar fi fost pe străzi, în fruntea alaiului care însoțea viitoarea 
mireasă la împărat. 


Visatul cu ochii deschiși îl făcu pe duce să tresară. 

Nu s-a întâmplat așa. Nu s-ar fi întâmplat așa. Foarte bine! 

În ceea ce îl privea, intrarea în Milano a fost doar amânată: 
într-o zi, va intra în acel oraș care i-a rămas în suflet, nu în 
calitate de comandant, el va fi duce, va fi regent. 

Și în acea zi ar vrea să aibă alături de el un om ca Leonardo 
da Vinci. 


x k x 


Excelentul meu Senior, pe care doar eu îl pot numi 
astfel, 


nu există pedeapsă mai mare pentru un om decât să 
facă o lucrare, să vadă cum se apropie de final și, în 
cele din urmă, să vadă cum se năruie, distrusă și fără 
să o poată remedia. Asta s-ar întâmpla cu calul, cu 


calul meu, dacă l-aș turna în forma și în proporțiile 
proiectate de mine. Uită-te la picioarele șoarecelui, 
subțiri și fragile în comparație cu trupul. Acestea sunt 
mult mai subțiri, proporțional vorbind, decât picioarele 
jepurelui sau ale pisicii, care au picioare mai groase, 
așa cum are și calul sau câinele. Apoi uită-te la elefant, 
ale cărui picioare sunt enorme și foarte groase, par a fi 
coloane în raport cu arhitrava“ trupului, nu ca 
șoarecele, două bete sub o ceapă. 


Greutatea animalului crește ca un cub în înălțime. la 
un cub cu latura de 10; acesta are aria laturii cubului 
de zece ori 10, adică 100, iar volumul său este, prin 
urmare, greutatea sa de zece ori 10, luat de incă zece 
ori, este 1.000. 

In acest fel, îti este clar că, dacă animalul are 
înălțimea unui pas și greutatea de o _livră, atunci 
acesta este înalt cât doi pași, cântărește de două ori 
cât cubul, adică de două ori doi, adică opt livre. lar 
greutatea pe care trebuie să o susțină picioarele unui 
animal, care este mai înalt de două ori decât oricare 
altul egal în toate proporțiile sale, nu este de două ori, 
ci de opt ori. 

Dacă păstrezi proportiile, vei vedea că piciorul este 
gros, adică are o suprafată de secțiune de patru ori 
patru, dar greutatea pe care trebuie să o sustin este 
de opt ori. 

Acesta este motivul pentru care natura face un 
șoarece cu picioare subțiri și o pisică și un iepure cu 
picioarele putin mai groase, iar elefantul cu picioarele 
cât niște coloane. 

Un animal înalt ca elefantul și cu forma și proporțiile 
șoarecelui ar distruge pământul. La fel ar face și calul 
meu. 

Pentru ceea ce poate susține greutatea unui 
exemplar mic, înalt cât un pas, bronzul trebuie să fie 
gros cât un deget; dar dacă faci calul înalt cât zece 
pași, bronzul nu poate fi gros cât zece degete, ci va 
trebui să fie mult mai mare, altfel greutatea bronzului 


30 Piesă de susţinere verticală ce se pune deasupra capitelului unei coloane (N.t.). 


de deasupra lui îl va răsturna, precum elefantul în 
formă de șoarece. 

Acest cal pe care l-am făcut din lut nu poate fi folosit 
ca un nucleu pentru a turna calul de bronz peste el. Și 
aceasta este prima mea greșeală: calculul. 

Am estimat că sute de mii de livre de bronz sunt 
suficiente pentru a acoperi calul, folosind o proporție 
simplă și, așa cum am spus, acestea nu sunt 
suficiente. Ar fi nevoie de mult mai mult, dar acum nu 
am starea necesară ca să calculez. Și aceasta este cea 
de-a doua greșeală a mea. 

Aceste livre de bronz pe care Ludovic le-a strâns 
deja vor fi destinate pentru producerea de tunuri, așa 
cum îl vei învăța pe Zanino ferrarezul, după cum ai 
învățat tu însuti când ai turnat calul. 


Niciodată nu am scris despre două erori în aceeași 
scrisoare. Dar la asta folosesc scrisorile mele, pe care 
chiar tie ti le trimit, Leonardo di ser Piero da Vinci, ca 
să-ți amintești despre aceste două lucruri. 

Primul este că niciun lucru sau creatură nu este fără 
greșeală și că, cu cât devii mai mare, cu atât poți 
cădea mai de sus. Doar cei care nu fac nimic nu 
greșesc cu nimic. 

Al doilea este că fără greșeli, fără să-și cunoască 
greșelile, omul nu poate învăța niciodată din 
experiența sa. La fel ca un copil care învață să se 
târască și abia apoi se ridică în picioare, și numai dând 
cu fundul de pământ învață arta de a sta pe picioarele 
sale, așa vei face și tu. De fiecare dată când vei greși, 
să ţii cont de asta și să întelegi motivul, imediat să 
remediezi și să îți amintești. 

Vei remedia pe dată acest lucru pentru a nu face 
precum Rambaldo, care și-a dat seama cât de grav era 
ceea ce făcea doar când a fost prea târziu, chiar dacă 
el credea că îşi va putea remedia greșeala mărturisind 
și cerând iertare. Și iţi vei aminti asta pentru că orice 
om, prin natura sa, tinde să facă mereu aceleași 
greșeli. 


Tratează cu stimă orice om care îşi înfruntă propriile 
erori, deoarece ne naștem mici și neputincioși, iar un 
copil de doi ani este mai slab și mai incomplet decât 
un câine sau un cal ori chiar un elefant de aceeași 
vârstă. Dar crescând, depășim și dominăm orice 
animal din lume și prin urmare, prin creștere și 
învățare, și nu prin naștere, se vede măsura omului. 

Numai observând natura și alți oameni, fiecare 
poate învăța. Dar fără a compara ceea ce face cu ceea 
ce crede, ceea ce se așteaptă cu ceea ce se întâmplă, 
omul nu-și poate dezvolta sănătos inteligența si 
raționamentul. Și singura modalitate de a înțelege 
eroarea este să te măsori cu însăși natura, având în 
vedere că, spre deosebire de om, ea nu minte 
niciodată. 

Te salut și pe curând! 
al tău pentru totdeauna, Leonardo 


Nota autorului 


O carte plină de erori 


Încercarea de a scrie, ca istoric, o carte fără erori despre 
Leonardo da Vinci ar fi fost pretențioasă. Să cred că o pot face 
ca romancier, având în buzunar o diplomă de licenţă în chimie, 
ar fi fost delirant. Nu mă îndoiesc, așadar, că în această carte 
există multe erori, atât la nivel istoric, cât și la nivel artistic, și 
că, mai devreme sau mai târziu, ele vor fi identificate. Unele 
aspecte însă, care ar putea părea curioase sau neverosimile, 
sunt în schimb dovedite istoric. 

Prin urmare, este adevărat că una dintre cele mai stresante 
probleme din viața milanezilor de la acea vreme era traficul, 
cauzat de șaretele conduse exclusiv de doamne. Este adevărată 
și povestea celor doi presupuși falsificatori, de Pesserer și 
Crancz, care au fost eliberaţi după ce au fost recunoscuţi drept 
alchimiști. 

Verosimil este și faptul că Leonardo, în perioada despre care 
vorbim, a locuit împreună cu mama sa. Pornind de la o notă a 
acestuia pe o foaie din anul 1493, în care se menţiona: Caterina 
a venit aici pentru 16 zile - iulie 1493, încheind cu bucăţica de 
hârtie din 1494 privind cheltuielile pentru înmormântarea 
Caterinei, care se ridicau la o sută douăzeci și trei de bani, adică 
șase lire imperiale sau, dacă preferaţi, aproximativ un ducat. O 
sumă deloc de neglijat pentru acele vremuri pentru o 
înmormântare, greu de justificat pentru o slujnică. Cum la fel de 
curios este faptul că, în nota cu privire la sosirea Caterinei, 
lipsește formularea pentru a rămâne cu mine care însoțea, în 
schimb, sosirea ucenicilor, de la Salai până la Giulio neamţul. 
Mai mulți specialiști, inclusiv Luca Beltrami, sunt de acord cu 
această ipoteză. 

Este greșită, dar numai un pic folosirea termenului „do” 
pentru a indica prima notă muzicală; acest termen va fi atestat 
abia la începutul secolului al XVI-lea. Nemeritat este titlul de 
duce atribuit lui Filip de Commynes; chestia e că, așa cum am 
scris, sunt atât de mulți duci, încât m-a luat valul. Verosimil, în 


schimb, este faptul că Salai a fost undeva la mijloc, între 
ucenicul preferat și fiul adoptiv. Practic, îl va urma pe Leonardo 
peste tot și, deși certurile și neînțelegerile nu vor lipsi, pare că 
relaţia dintre ei nu este nicio clipă pusă la îndoială. 

Este posibil, dar puţin probabil ca Leonardo să fi primit plata 
la timp pentru Fecioara între stânci, pentru că, așa cum se 
spunea, chestiunea „îmi datoraţi bani pentru acest tablou” a 
durat aproximativ douăzeci de ani. A durat, de asemenea foarte 
mult chestiunea calului Sforza, pe care Leonardo în cele din 
urmă nu l-a mai realizat, din cauza problemelor, atât tehnice, 
cât și economice. 

Pentru a ști în detaliu ce efort imens și ce probleme crea 
turnarea calului, cea mai bună sursă este, fără îndoială, 
Leonardo și monumentul ecvestru al lui Francesco Sforza, de 
Andrea Bernardoni (editura Giunti). Ceea ce mă face să vorbesc 
despre una dintre cărțile care ar putea plăcea acelora care, 
chiar strict pentru a se delecta, ar dori să afle câteva curiozităţi 
pe tema „Leonardo, Omul Renascentist” cu texte mult mai 
serioase decât acest roman. 

x kx * 

Pentru informații concrete despre geniul Leonardo da Vinci, 
aşa cum spuneam mai înainte, poate că o viață nu este de 
ajuns. Un bun punct de plecare este exceptionala carte a lui 
Walter Isaacson, Leonardo da Vinci. 

Deloc neplăcut, chiar dacă este dus spre un lirism poate 
excesiv, romanul lui Dmitrij Merezkovskii, Leonardo da Vinci: 
primul text ficțional în care, printre altele, apare ipoteza că 
Leonardo, în perioada în care a stat la Milano, ar fi locuit cu 
mama sa. (Ca o paranteză, operele narative în care Leonardo 
apare ca protagonist sau în rol secundar sunt multe, uneori 
chiar prea multe. Leonardo-ul meu fictiv preferat este cel care 
apare în filmul de animaţie Mr. Peabody & Sherman, împreună 
cu geniul solitar distrat care face eforturi să înțeleagă cum 
funcţionează bazinul toaletei în Wu ne rămâne decât să 
plângem.) 

x kx * 

Nu poţi vorbi despre Leonardo fără să vorbeşti despre 
Florența familiei de Medici, acolo unde s-a format, la atelierul lui 
Verrocchio, precum și în alte locuri, sau fără a vorbi despre 
importanța banilor. Societatea florentină este probabil una 


dintre primele pentru care banii au devenit o valoare 
fundamentală, abstractă, și nu doar un accesoriu, dând viață 
tipului de finanţare pe care îl folosim și astăzi. 

x kx * 

La nivel academic, cartea lui Raymond De Roover Aparitia și 
Declinul Băncii de Medici 1397-1494 este, cred, volumul de 
referință pentru cei interesați de istoria băncii florentine. Cartea 
este grozavă, dar nu este ușor de citit, necesită timp și răbdare, 
precum și competenţe economice și financiare pe care nu toată 
lumea le are. Eu, unul, nu le am, iar unele concepte au devenit 
clare numai după ce am citit cărțile mult mai la îndemână și mai 
plăcute: Averile familiei de Medici de Tim Parks și 1345. 
Falimentul din Florența de Lorenzo Tanzini. De asemenea, în 
remarcabila carte Geografia geniului de Eric Weiner, acest 
aspect este explicat într-un mod foarte captivant. 

xxx 

Celălalt protagonist al acestei cărţi este Ludovic Maurul și, 
prin urmare, indirect, Milano. Dacă Florenţa a fost orașul în care 
s-a născut Renașterea, Milano este cel în care aceasta s-a 
dezvoltat la modul absolut, sub toate aspectele sale: artistice, 
științifice și sociale. 

Curtea lui Ludovic Maurul a fost un punct central în această 
dezvoltare și merită să încercăm să aflăm cât mai multe. 

O lectură poate puţin demodată, dar extrem de plăcută este 
aceea a celor patru volume ale lui Francesco Malaguzzi Valeri 
Curtea lui Ludovic Maurul. Pentru cei care vor să arunce o 
privire în viaţa de la curte, nu atât de mult la suprafaţă, cât în 
profunzime, în corespondenţa dintre ambasadori și guvernatori, 
cele două cărți de Guido Lopez (Leonardo și Ludovic Maurul. 
Bunurile și libertatea și Petrecerea de nuntă pentru Ludovic 
Maurul, sunt, fără îndoială, o lectură extrem de plăcută, dincolo 
de faptul că sunt documentate extrem de precis. La fel de 
plăcută, dar nu știu cât de ușor este de găsit, Beatrice d'Este de 
Silvia Alberti de Mazzeri este o ficțiune, dar cu siguranţă foarte 
bine realizată, a scurtei vieţi, dar intense a lui Beatrice d'Este. 

Să te oprești la un om ca Leonardo și să-ţi arogi dreptul de a-i 
descrie gândurile necesită cutezanţă. N-aș fi făcut-o niciodată 
din proprie iniţiativă, dar acum nu pot decât să mă bucur. 
Mulţumesc, prin urmare, editurii Giunti, pentru că s-a gândit la 
mine pentru acest proiect, și Giuliei Ichino, mai întâi prietenă și 


apoi redactor, pentru că a urmărit această carte pas cu pas, 
punându-mă în legătură cu experți autentici în domeniu, ori de 
câte ori ignoranța mea cerea acest lucru (adică des). Lucrurile 
pe care le-am învăţat în acest an și jumătate de studiu privind 
omul renascentist prin excelenţă mi-au depășit cu mult 
așteptările. Credeam că știu multe despre Leonardo și am 
descoperit că abia am început să zgârii suprafaţa. 

N-aș fi reușit niciodată, în mod clar, să învăţ toate aceste 
lucruri singur. În primul rând, îi sunt recunoscător lui Dario 
Dondi, care m-a introdus în lumea manuscriselor semnate de 
Leonardo și pentru capacitatea sa de a înțelege exact ceea ce 
aveam nevoie să înţeleg. Le mulțumesc, de asemenea, într-o 
ordine complet aleatorie, lui Edoardo Rossetti, pentru 
competențele sale istorice și urbanistice de neegalat cu privire 
la Milano și castelul Sforzesco, lui Gabriele Baldassari, pentru că 
m-a susținut cu obstinaţie și simtul umorului când am scris în 
limba ferrareză a secolului al XIV-lea (aproape al XV-lea), lui 
Luca Scarlini, pentru indicaţiile sale privind istoria modei și a 
armurii din acele vremuri, și lui Maristella Botticini, pentru că m- 
a ajutat cu privire la unele aspecte despre istoria finanţelor, eu 
ținând post în acest domeniu. Nu că acum aș ști unele lucruri, 
dar mă pricep să le povestesc... 

Ceea ce mă face, încheind această notă, să-l avertizez pe 
cititor să nu folosească acest material ca pe o carte de istorie. 
Aceasta este o ficţiune și, deși multe fapte istorice relatate au 
fost dovedite, nu există neapărat o legătură între ele. Este 
adevărat că Leonardo nu a terminat niciodată monumentul 
ecvestru al lui Francesco Sforza, așa cum este adevărat că 
Leonardo însuși a recunoscut constanţa scării în proporţiile 
animalelor. Că cele două lucruri au legătură între ele mă tem că 
este pură fantezie. Dar cred, de asemenea, că a scrie o carte 
despre geniul lui Leonardo da Vinci ca protagonist fără să fi 
folosit fantezia, pe lângă faptul că ar fi fost greșit, nu prea ar fi 
fost respectuos faţă de el. 


virtual-project.eu 


violin