Alexandra Ripley — Timpul se intoarce

După „Moștenirea din 
New Orléans“ un alt 


best-seller. 


celebre: autoare a 
romanului Scarlett” 


ALEXANDRA 
RIPLEY 


TIMPUL SE 
ÎNTOARCE 


CARTEA ÎNTÂI 
LORENZO 
1469-1478 - CAPITOLUL UNU 


Lorenzo deschise ochii și se ridică. Putinţța de a se trezi 
instantaneu, fără intervalul acela noros-dintre somn și trezie 
care încetinește vieţile celor mai mulţi oameni, era unul dintre 
nenumăratele daruri cu care fusese binecuvântat. 

Încăperea era cufundată în întuneric, ferestrele înalte păreau 
puţin mai luminoase decât pereţii. Încă nu se făcuse ziuă. 
Trebuia să aprindă o lumânare ca să se poată îmbrăca. 

Își trase ciorapii diferit colorați, pentru un picior - roșu, 
pentru celălalt - alb, apoi o cămașă de mătase de culoarea 
fildeșului și o jiletcă vătuită, din brocart brodat cu fir de aur și 
mătase roșie. Ziua aceea era ziua lui de naștere și voia să arate 
pe cât de festiv se putea. Luă un pumnal împodobit cu pietre 
scumpe în locul aceluia obișnuit, simplu, din oţel, pe care îl 
purta de obicei, și-și puse sabia într-o teacă gravată în aur și 
argint, atârnând-o de cureaua lui bătută în rubine. Înainte de a 
o prinde într-o cataramă, își trase mantaua din catifea maronie, 
căptușită cu blană, și-și încălţă cizmele din piele de căprioară. 
În cameră era frig, dar și mai frig era pe străzile de piatră ale 
Florenței. Era prima zi de ianuarie din Anul Domnului 1469. 

Dormitorul lui Lorenzo se afla la parterul palatului Medici, 
deschizându-se drept spre arcada cu coloane din jurul curții 
centrale. Lorenzo stinse lumânarea și porni cu pas iute prin 
semiîntunericul palatului, luminat la acea oră doar de torţe. 
Gărzile din interior, la imensele uși de la intrare, dormeau. 
Lorenzo zâmbi. Își aminti de vremurile în care tot personalul 
casei era zi și noapte în alertă, după ce tatăl său abia scăpase 
dintr-o încercare de asasinat. Atunci era periculos să fii 
stăpânul Casei Medici, conducătorul recunoscut al Republicii 
Florentine. Dar asta fusese cu ani în urmă. Acum gărzile își 
puteau permite să doarmă. 

Se grăbi spre curte și spre grădina îngheţată din spatele ei. 
Portița care dădea în grădină se deschise ușor și se închise fără 
zgomot în urma lui. 

Părelnica lumină dinaintea zorilor făcea ca cerul să pară 
cenușiu și plin de nori, cum se reflecta licărind în ceața umedă 


agăţată de străzile de piatră și de clădirile înșirate de-a lungul 
lor. Lorenzo nu avea nevoie de lumină ca să vadă pe unde 
calcă; cunoștea drumul pe care pornise, la fel de bine cum își 
cunoștea forța braţului. Alerga cu mişcările degajate, 
economicoase ale unui atlet, iară să facă zgomot, cu sunetul 
pașilor înăbușit de cizmele din piele de căprioară și de ceața 
prin care-și croia drum. 

Incetini când ajunse la zidurile orașului, în dreptul porții. 
Gărzile de la Poarta San Gallo cu siguranţă că nu dormeau și 
era potrivnic legii să hoinărești pe străzile orașului prin 
întuneric. Lorenzo nu avea. Niciun interes să le pună în alertă. 

— Santinelă, strigă el, aici e Lorenzo de Medici. Vin să vă 
ajut să deschideţi portile. 

Vocea îi era cu totul aparte: ascuţită, atingea tonuri nefiresc 
de înalte pentru un tânăr atât de puternic și mușchiulos. 
Gărzile răspunseră salutându-l prietenește. Lorenzo pătrunse în 
cercul de lumină din jurul focului de lângă casa gărzilor 
orașului. 

Ochii somnoroși ai celor doi soldaţi se deschiseră larg la 
strălucirea bijuteriilor lui Lorenzo. 

— Păunul și-a desfăcut coada, spuse unul. Ce te aștepți să 
găsești în afara porților, Lorenzo? 

Il înghionti apoi cu cotul pe gardianul mai tânăr și-și dădu 
ochii peste cap, privind chiorâș. 

Lorenzo zâmbi. 

— Trebuie să te înzorzonezi dacă vrei să atragi privirea unei 
femei, Sebastiano, spuse el tărăgănat și afectat. 

U i în ceea ce mă privește le impresionez mai mult când mii 
dau jos veșmintele, spuse el, făcându-i cu ochiul gării: inului 
mai tânăr. 

Sebastiano nu se dădu bătut. 

— Bine zis, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Toată lumea 
știe că-țf exersezi în libertate farmecele pe la moșiile tale. Ce 
lăptăreasă ţi-a dat întâlnire aici? 

Drumul care ducea de la Poarta San Gallo cotea printre 
dealurile regiunii Mugello, plină de gospodării bogate, acolo 
unde familia Medici își începuse ascensiunea și unde încă mai 
avea proprietăţi. Lorenzo se ducea adesea pe acolo și se bucura 
de favorurile soțiilor și fiicelor disponibile ale ţăranilor. Era, ca 
și ceilalţi tineri ai timpului. Deschis și libertin. 


Îi zâmbi lui Sebastiano. 

— Deschide tu poarta și ai să vezi. Poate că o are și pe sora 
ei cu ea. 

Garda ridică bara de fier de-a lungul unei uși incluse în 
uriașă poartă de lemn, deschizând-o apoi cu ușurință. Înainte 
de a trece dincolo, Lorenzo înșfăcă o ramură din foc, s-o 
folosească drept torță. Odată ajuns în afara porţii, sări pe unul 
din masivele contraforturi de piatră. Mișcarea îi era flexibilă, 
fără efort. 

Alte torţe iluminau mulțimea de bărbaţi, femei, copii și 
animale din afara porţii. Erau ţărani și meșteșugari care 
veniseră să-și vândă produsele sau să-și ofere serviciile pe piața 
Florenței. Unii dintre ei călătoriseră jumătate din noapte ca să 
ajungă primii la porţile ce se deschideau la răsăritul soarelui. 
Lorenzo fu salutat cu strigăte: „Privește oile astea grozave, 
Excelenţă... ouă calde încă de la găină... brânză... cel mai gras 
ulei de măsline... rachiu s te încălzească în dimineaţa asta 
friguroasă... un cal demn de un rege... șuncă fragedă ca sărutul 
unei fecioare...”. 

Lorenzo își înălță torța așa încât fiecare să-l poată vedea 
dând din cap a refuz. Lumina făcea să cadă umbre adânci sub 
pomeţii și sub falca lui pătrată, scoțându-i în relief nasul lung 
cu rădăcina plată. Câţiva oameni din apropiere se dădură 
înapoi văzându-l: era într-adevăr un tânăr urât la înfățișare. 

] În schimb, cei care îl recunoscură începură să strige: 

— Lorenzo! Lorenzo! 

Lorenzo zâmbi, și trăsăturile lui aspre, acum mobile îi dădură 
la iveală tinereţea și molipsitoarea bucurie de viaţă. 

— Prieteni, strigă el, vreau să fiţi toţi oaspeţii mei. Astăzi îmi 
sărbătoresc aniversarea de douăzeci de ani.. La palatul Medici, 
pe Via Larga o să fie toată ziua vin „mâncare și muzică. Vreţi să 
sărbătorim împreună ziua: mea de naștere? 

La auzul murmurului de aprobare zâmbetul i se lăţi* ochii îi 
străluciră. Flutură un salut și sări jos. Privind peste umăr să se 
asigure că îl urmăresc gărzile, își petrecu braţul de-a lungul 
umerilor unei bătrâne înfășurate într-un șal negru, care se 
lupta cu un tap, trăgându-l de funie. 

— Lasă-mă să te ajut, femeie, spuse Lorenzo și îi luă funia din 
mână. Vom merge împreună și ai să ocupi ce loc vrei în piața 
Mercato. 


Vorbea încet și blând, folosind dialectul țărănesc în care se 
adresase și mulţimii. 

Femeia își frecă mâinile învineţite de fusta neagră* prăfuită. 

— Dar e încă întuneric, Excelenţă. Nimeni nu poate intra. 

— Ai să poţi intra cu mine. Eu sunt Lorenzo și azi e ziua mea. 
Gărzile nu-mi pot spune „nu” mie tocmai astăzi. Mi-ar ruina 
fericirea. Vino, femeie. Vezi, soarele va fi în curând în vârful 
munţilor. Trebuie să ne grăbim dacă vrem să-i depășim pe 
ceilalţi. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Lorenzo, spuse femeia, 
blagoslovindu-l cu un zâmbet de om știrb. 

Lorenzo o sărută pe obrazul veșted, trase ferm ţapul spre el 
și-i trecu pe poartă. 

— Deschide larg, Sebastiano, râse el. Eu și iubita inimii mele 
vrem să intrăm. Îmi pare rău că te dezamăgesc* dar ăsta-i ţap, 
nu capră. Așa că va trebui să-ţi cauţi distracţia în altă parte. 

În timp ce treceau pe poartă, mulţimea din afară ovaţiona. 

— Auguri, Lorenzo! Să-ţi fie de bun augur! li urau 

Când Lorenzo o părăsi pe bătrână îi ură și ea bun augur. 
Lorenzo îi mulțumi din toată inima. Ştia că va avea nevoie de 
ajutorul stelelor și al sorții în viitor, ca și de acela al lui 
Dumnezeu. Viaţa lui nu putea fi una obișnuită. 

În timp ce Lorenzo o conducea pe femeie cu ţapul ei spre 
piaţă, se arătase soarele. Fusese salutat, ca de altfel în fiecare 
zi, de clopotul cel mare din turnul palatului guvernamental. La 
acest semnal, cele unsprezece porţi ale orașului se deschiseră 
și mulțimea se îngrămădi să intre, oprindu-se să-și plătească, 
taxele pentru produse, certându-se pentru sumă, apoi dând 
năvală prin lumina tot mai puternică spre Mercato. Foșnetul 
corturilor și umbrelelor care se instalau și strigătele de salut 
ale vânzătorilor aproape că înăbușeau sunetul clopotelor care 
începuseră să sune în tot orașul. N 

Lorenzo era tentat să rămână în piață. li plăceau activitatea, 
zgomotele și mirosurile de acolo. Un bărbat putea găsi acolo 
orice. Erau tarabe care vindeau orice, de la haine vechi și până 
la cele mai frumoase perle aduse din Persia. Încă din zori, pe 
patru grătare începuseră să se rumenească păsările grase, 
aduse de vânători, și ficaţii suculenţi de porc stropiţi cu uleiul 
de măsline din Toscana, faimos în toată lumea. Trei femei 
întindeau monezile în mâinile lor înmănușate, luptându-se să 


cumpere un porumbel pus în frigare. Erau prostituate, iar 
mănușile erau semnul profesiunii lor, cerut de lege. 

— Ce chipeș ești, Lorenzo, spuse una. Vii să iei micul dejun 
cu mine? 

— Mulţumesc, Anna, dar nu pot. Sunt ocupat astăzi. Totuși, 
dă-mi voie să-ți cumpăr încă o pasăre. 

Lorenzo scoase o monedă din punga atârnată de curea, 
aruncând-o drept spre mâna îndemânatică a bucătarului. 

Tânăra târfă zâmbi, recunoscătoare. 

— Poate mâine, spuse ea, aș putea să-ţi fac o favoare. 

— Poate. Mănâncă sănătoasă. 

Lorenzo îi transmise un sărut, apoi își croi drum prin 
mulțime. Atâta lume i se adresa, încât înainta cu greu, dar nu-i 
păsa de asta. li plăcea să fie recunoscut, să fie strigat pe nume. 
Să fie privit cu afecţiune de cetăţenii din Florenţa, îi invita pe 
toţi să sărbătorească ziua lui de naștere. 

În timp ce râdea cu un grup de studenți’ de la Universitate, 
auzi clopotele bisericii. 

— O să întârzii, spuse Lorenzo. La revedere. 

Și o luă la goană. Ca toţi florentinii, se ducea în fiecare zi la 
liturghie. În ziua aceea voia să participe la prima liturghie de 
dimineaţă, ca să-și înceapă cel de-al douăzeci și unulea an de 
viață mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru averea și fericirea ce i 
le dăruise. _ 

Soarele era acum sus, pe cer. Îi încălzea umerii și transforma 
brunul cenușiu al pietrei de pe străzi în auriu. Cerul era de un 
albastru pur, fără nori. Lorenzo, doritor să-și cunoască viitorul, 
privi cu bucurie acest semn de bun augur de ziua lui de 
naștere. 

— Să-l ia naiba pe Lorenzo! Refuz să-mi pierd dimineaţa 
mergând la vulgara lui zi de naștere. 

— Nu tipa, Francesco. O să te audă Bianca. 

— De felul meu nu vorbesc încet. Și ias-o pe Bianca să audă 
ce-i place. O să-i spun de altfel chiar eu. Nu-i un secret că nu-l 
suport pe urâtul de frate-său. 

Cei doi care se certau erau Guglielmo - zis Elma - și 
Francesco de Pazzi. Nu era prima dată când strigau furioși unul 
la altul. Erau fraţi; erau totuși foarte diferiţi ca temperament; și 
familia din care proveneau era notorie pentru temperamentul 
imposibil. 


Pazzi era una din familiile cele mai vechi și mai nobile din 
Florenţa. Această nobilitate îi costase scump. Cu aproape două 
secole în urmă, când Florenţa devenise republică, nobilitatea 
fusese decretată virtual o crimă. In timp ce comercianți și 
lucrători de rând’ puteau vota și ocupa funcţii în guvern, nobilii 
nu puteau lua parte la conducerea Statului. Cele mai multe 
familii de nobili își schimbaseră numele, se declaraseră 
democrate și reintraseră în jocul complicat al manevrelor 
politice. Dar nu și Pazzi. Trăiau hrănindu-se din necaz, mândri 
de superioritatea lor, în timp ce-și măreau imensa avere 
obţinută datorită băncii familiei. 

Erau duzini de bănci în proprietatea unor familii în Italia. 
Banca Pazzi era cea mai bogată. Dar banca familiei Medici era 
cea mai mare și mai respectată. Nu era de mirare că Francesco 
de Pazzi zeflemisea perspectiva de a trebui să-l onoreze cu 
prezenţa pe Lorenzo de Medici cu ocazia zilei sale de naștere. [i 
dispreţuia pe Medici pentru originea lor joasă; invidia succesul 
lor în afaceri și se simţea frustrat de invizibilul control pe care 
Medicii îl exercitau asupra guvernului Florenței. Și mai mult ca 
orice îl durea faptul că era conștient de admiraţia și afecțiunea 
cetăţenilor pentru Lorenzo. Francesco știa că oamenii râdeau 
de statura lui scundă și de exageratul rafinament în 
îmbrăcăminte și maniere. Și de cei șase paji tineri și frumoși, o 
umplutură inutilă la personalul casei. 

Privi ameninţător la fratele mai mare. Elmo era înalt. Și 
chipeș, în ciuda celor treizeci și unu de ani ai săi și a vieţii de 
răsfăț pe care o ducea. Carnea îi devenise moale, observă 
Francesco cu satisfacţie. Bun. O să arate așa cum este. Moale. 
Moale, așa încât să poată cumpăra încrederea Medicilor, așa 
încât să poată fi făcut vreun mărunt ambasador cu afacerile 
statului și să aranjeze ca Pazzi să-și reintre în depline drepturi 
cetățenești. Moale, ca să poată fi un prieten mai în vârstă și un 
consilier pentru Lorenzo. Moale, până a putea fi făcut loial 
Medicilor și intereselor lor când bătrâna vulpe Cosimo de 
Medici a aranjat căsătoria dintre Elmo și nepoata lui, Bianca. 

Francesco o detesta pe Bianca fiindcă era o Medici și pentru 
exagerata ei feminitate. Bianca forfotea în jurul palatului Pazzi, 
permanent agitată, supraveghind spălatul, pregătirea meselor 
și complicatele aranjamente privind îngrijirea droaiei ei de 
copii. Mirosea întotdeauna a lapte și a copii, fiindcă era 


întotdeauna însărcinată, sau alăpta, sau amândouă. În nouă ani 
de căsătorie îi dăruise lui Elmo șapte copii, din care patru mai 
trăiau. Francesco recunoștea că Bianca făcea ceea ce era de 
așteptat să facă o soţie, dar fecunditatea ei îi ofensa natura 
fastidioasă. O astfel de putere de reproducere era, pândea el, 
potrivită doar pentru niște țărănci. 

Da, Medicii erau niște ţărani. Il rodea faptul că niște i oameni 
de rând aveau comanda Florenței în timp ce niște nobili ca 
Pazzi acceptau firimiturile de la masa lor, în forma numirii în 
diverse funcții mărunte. 

— Tipica vulgaritate a Medicilor, mârâi el, să hrănești tot 
orașul cu ocazia zilei de naștere a preţiosului lor fiu. Nu 
intenţionez să iau parte la circul și pâinea pe care le oferă 
proștilor ca să le cumpere voturile. 

— Bine, atunci nu te duce! Ţipă Elmo. N-o să ţi se simtă lipsa. 

Precedată de trei căţeluși chelălăind și de enormul pântec de 
femeie însărcinată, în ultima lună, îmbrăcată în brocart 
împodobit, Bianca de Medici de Pazzi intră în încăpere în timp 
ce pereţii de piatră mai emiteau ecourile vocii puternice a 
soţului ei. 

— Câtă zarvă faceți’ amândoi, spuse ea blajin. 

Erau ani de când obosise să mai asculte certurile bărbaţilor 
din familie. 

Soarele  pătrundea prin ferestrele înalte, făcând să-i 
strălucească cosiţele aurii, adunate în creștetul capului. Chiar 
așa, însărcinată, Bianca era o tânără frumoasă. Pielea ei 
netedă, albă, ochii mari, albaștri, o făceau să arate ca o fetiță, 
deși avea douăzeci și cinci de ani. 

— Elmo, sunt teribil de supărată, spuse ea. 

Vocea ei calmă trăda înţelesul a ceea ce spunea, iar fâșiile 
viu colorate de pe obraji, îl confirmau. 

Elmo o conduse spre o sofa. 

— Așează-te aici și spune-mi ce s-a întâmplat. 

Nu putem merge la ziua lui LOrenzo, spuse încet 

Bianca. 

Buzele îi tremurau; lacrimi îi izvorâră din ochi, revărsându-i- 
se pe faţa înroșită. 

— Bun, mormăi Francesco, zâmbind și grăbindu-se să iasă 
din încăpere, lăsându-și fratele singur să calmeze furtuna. 


CAPITOLUL DOI 

Când se termină slujba, Lorenzo ieși din biserică cu un grup 
de prieteni. Se opri în piaţa din faţa bisericii și le spuse: 

— Duceţi-vă la mine. Spuneţi-i mamei că o să ajung și eu 
acasă în zece minute. Am o problemă de rezolvat mai întâi. 

Prietenii râseră și-l lăsară singur. Erau convinși că Lorenzo 
avea de gând să o viziteze pe frumoasa lui concubină. 

— Cum ai putea „sărbători mai bine ziua în care devii oficial 
bărbat? Spuse unul. 

Lorenzo își dăduse seama de ce râdeau, dar nu le spuse 
adevărul. Ceea ce intenţiona să facă era ceva prea intim ca să 
fie împărtășit, chiar și celor mai apropiaţi prieteni. Când grupul 
coti după un colţ și se pierdu din vedere, intră din nou în 
biserică. 

Înăuntru era întuneric și liniște. Lorenzo trecu cu pas rar pe 
sub frumoasele arcade de piatră cenușie unde mai stăruia un 
miros pătrunzător de tămâie, ceară de lumânări și parfumuri de 
femei. Ecoul pașilor lui reverberă ca o șoaptă. Când ajunse în 
faţa naosului, se opri, începând să vorbească în șoaptă. 

— Ti-am promis că am să vin la tine astăzi. lată-mă. 

La picioarele lui Lorenzo. Pe un dreptunghi simplu de 
marmură erau gravate două cuvinte: Pater Patriae. „Tatăl 
Statului”. Cel mai măreț epitaf care putea fi acor dat vreodată 
unui cetățean al Republicii Florentine. Și care marca 
mormântul bunicului lui, Cosimo de Medici, eroul lui Lorenzo și 
idealul lui de om. 

Un om slab, liniștit, amabil, Cosimo își folosise mintea 
strălucitoare și ascuţita înțelegere a naturii umane ca să aducă 
Florența de ia necontenitele lupte interne la cea mai lungă 
perioadă de pace pe care o cunoscuse vreodată. Totodată, 
făcuse din acest oraș un centru al artei și învățământului, 
contribuise la înfrumusețarea lui, contribuise la multiplicarea 
averii familiei Medici de mii de ori și făcuse din această familie 
conducătoarea din umbră a Republicii. Murise cu nici cinci ani 
în urmă, când Lorenzo avea cincisprezece ani. 

Lorenzo îngenunche și-și petrecu degetul de-a lungul 
literelor gravate pe marmură. _ 

— Bunicule, șopti el, mi-ai lipsit în fiecare clipă.; Intreaga 
Florenţă ţi-a simţit lipsa. Tata e un om bun, dar nu e Cosimo. 
Așa cum mi-ai poruncit, i-am arătat supunere în toate și am 


făcut tot ce mi-a stat în putere ca să-l ajut. Âm fost în două 
misiuni diplomatice și am reprezentat Republica și familia 
noastră cu onoare. Sunt logodit cu o femeie din familia Roman 
Orsini și viitoarea căsătorie va întări influenţa noastră în cercul 
puterii de lângă Papă. Îmi continui studiile şi-mi fac* datoria. 
Cred că voi face lucruri mari atunci când voi deveni capul 
familiei și al Statului. 

Lorenzo se aplecă până ce buzele lui atinseră epitaful. 
Îndoite la colţuri într-un zâmbet, în timp ce ochii îi străluceau. 

— Bunicule, murmură el, am să-ţi spun acum un secret, așa 
cum făceam când erai în viaţă. Ai fost întotdeauna singurul om 
în faţa căruia îmi puteam deschide inima. Am de gând să fac tot 
ce mi-ai cerut. Voi apăra Republica și familia noastră. 
Intenţionez însă să fac mult mai mult. Am să te întrec. Încă nu 
știu cum, pe ce cale voi merge. Dar am s-o fac. 

Încă zâmbind, Lorenzo se ridică. 

— Mi-ai spus să vin la tine în ziua în care voi atinge 
maturitatea, să-mi amintesc de sarcina pe care ai pus-o 

I" umerii mei, să-ţi jur că n-am uitat-o, că îmi voi trăi i iţa așa 
încât să te onorez, pe tine și familia noastră. Ducă mă poţi auzi, 
atunci ascultă-mi legământul. Ara lacut tot ce mi-ai cerut. Și voi 
face tot ce ai dorit. Apoi voi face ca numele de Medici să nu fie 
niciodată uitat în Florenţa sau în lume. Sunt doar un om, dar 
pot face rut ar putea douăzeci de oameni. Ţi-o jur. 

Zâmbetul i se lărgi pe buze. 

— Şi am s-o fac cu bucurie, bunicule. Fiindcă sunt i ceea ce 
tu nu erai. Sunt un poet și un muzician. Imi voi face datoria în 
cântec și bucurie. Vei fi mândru de mine. Poporul nostru va fi 
mândru de mine. Şi vesel. 

Se înclină, în memoria bunicului său. 

— Rămâi cu Dumnezeu, Cosimo. Dragostea și respectul meu 
te vor însoţi veșnic. 

Cu umerii drepţi, cu capul ridicat, Lorenzo se întoarse și 
plecă, lăsându-și adolescenţa în urmă. 

x 


Prietenii lui Lorenzo nu zăboviră pe străzi după ce-l 
părăsiseră. În ciuda soarelui care răsărise, aerul era totuși 
rece, tăios. Se grăbiră spre palatul Medici, la numai o clădire 
distanţă, și-și croiră drum prin mulțimea adunată la intrare. 

Uriașe vase cu jeratic erau dispuse pe ambele laturi ale 


străzilor care înconjurau palatul, să încălzească oamenii care 
mâncau plăcintele cu carne aburinde pe care paji în livreaua 
casei Medici le distribuiau din tăvi uriașe. În Joggia, o încăpere 
deschisă, cu coloane, din colţul palatului, încă și mai mulţi paji 
turnau vin în cupe de lemn pentru toţi noii sosiți. Scamatori 
distrau oamenii ce așteptau să intre în Joggia, și un grup de 
cântăreţi trecea prin mulţimea adunată pe străzi, delectând-o 
cu cele mai obscene cântece populare de stradă. 

În palat era liniște. Pereţii groși de piatră nu lăsau nî 
pătrundă zgomotul de afară. Prietenii lui Lorenzo Intrară în 
curte, urcară în fugă scările și, odată ajunși la capăt, în hol, o 
salutară pe mama lui. 

— Madonna Lucrezia, spuse cel din fată, deja s-n adunat așa 
o hoardă în stradă, încât mi-e teamă că n-o să mai fie destulă 
mâncare pentru stomacul meu flămând de artist. 

Apoi o sărută pe amândoi obrajii. Sandro Botticelll locuise 
zece ani în palatul Medici, de la vârsta de cincisprezece ani și 
până anul trecut, când avusese destul suo ces ca să-și poată 
permite să-și cumpere o casă și un atelier în apropiere. Era ca 
un membru al familiei. J 

Lucrezia de Medici zâmbi când îl auzi cum se plânge. Se știa 
de mult că blondul și chipeșul tânăr mânca căi cinci și nu punea 
o uncie de grăsime în plus. Le urii apoi oaspeţilor bun-venit și-i 
conduse spre salonul cel mare, unde sfârâia focul în imensul 
cămin. Și ceilalți erau pictori, deși nu așa de prosperi ca 
Botticelli. Pelel rinele lor erau subţiri, feţele trase. Acolo se 
puteau în* călzi la foc și bucura de masa caldă ce urma să se 
sej vească. 

În sala cea mare totul era pregătit pentru festivități un 
număr de oaspeţi erau deja acolo, adunaţi în grupuri în jurul 
focului sau la ferestrele înalte privind activital tea zgomotoasă 
de pe stradă. Fratele mai tânăr al lui Lorenzo, Giuliano, făcea 
oficiile de gazdă în locul lui, având grijă ca fiecare să servească 
un pahar de vin și o plăcintă fierbinte ca să-și astâmpere 
foamea până ce urmasă se servească masa. 

Giuliano avea șaisprezece ani. Deja mai înalt decât fratele 
lui, moștenise aspectul arătos al familiei, o trăi sătură care îl 
trecuse cu vederea pe Lorenzo. Sandro Botticelli îl privi, 
evaluându-l cu un ochi de artist. În curând, se decise el, va sosi 
timpul să se apuce de încă un portret. Giuliano se afla în acel 


interesant stadiu al vieţii în care adolescentul se transformă în 
bărbat. Se îmbrăţișară unul pe altul și Sandro îi prezentă 
companionii. Apoi îi lăsă în grija lui Giuliano și se duse să vor-l 
bească cu alţi membri ai familiei lui adoptive. Lorenzo și 
Giuliano aveau trei surori. Sandro observă că doar Nani nina și 
Maria se aflau în încăpere. „Bianca probabil c naște ultimul ei 
copil”, se gândi el. „Nimic altceva n-ar li putut-o opri să 
sosească prima la ziua în care fratelei i atingea maturitatea”. 

Și mama ei gândea la fel. Într-o pauză, printre urări ilc bun- 
venit adresate oaspeţilor, Lucrezia îi șopti ceva. Unui paj. 
Acesta se grăbi spre palatul Pazzi, să vadă care era situaţia. 

Soseau din ce în ce mai mulţi oaspeţi. Lucrezia era atât de 
ocupată încât nu realiză că sosise Lorenzo până. Ce nu-i simţi 
mâna pe umăr și observă încântarea pe faţa omului din faţa ei. 

— Auguri, spuse acesta. 

Lucrezia își întoarse capul și-i zâmbi iubitului ei fiu. Întârziat. 

— Auguri, fiul meu. 

* 

Lucrezia văzu că petrecerea se desfășura așa cum: trebuie. 
Stătea în picioare lângă ușa marelui salon, gata: ; n iasă în hol 
și să ureze bun-venit oricărui oaspete întârziat. Şi să-l aștepte 
pe pajul pe care îl trimisese tlă afle ce este cu Bianca. 

În salonul enorm, zgomotul conversaţiei și râsului, Iproape 
acopereau muzica ce se auzea de pe terasă, focul își adăuga 
sfârâiturile la zarva festivă. Soarele pătrundea prin ferestrele 
înalte. Făcea sa strălucească hainele de mătase și satin ale 
oaspeţilor, ca niște bijuterii, iar bijuteriile să arunce fulgere. 
Feţele de masă atârnau până la podele. Prânzul putea începe. 
Așa că, fu convinsă Lucrezia, aceștia erau toţi oaspeţii. Făcu un 
semn din cap unui servitor care, la rândul lui, semnală altor 
servitori care așteptau în holul de serviciu de la capătul 
salonului. Pe dată, triouri de paji începură să circule printre 
oamenii din încăpere. Unul ţinea un vas de argint sub mâinile 
oaspetelui, în timp ce al doilea turna apă parfumată dintr-un 
ulcior de argint. Cel de-al treilea oferea un prosop de pânză. 
Acesta era începutul tradițional al unei mese și semnalul că 
fiecare trebuia să ia loc la una dintre mesele din salon. 

Era timpul să-l cheme pe soţul ei. Două cute adânci încreţiră 
pielea netedă dintre sprâncenele Lucreziei. Acesta cu siguranţă 
că va observa absența Biancăi și va întreba care-i motivul. 


Lucrezia se îndreptă spre o fereastră și se uite după pajul pe 
care-l trimisese la palatul Pazzijj în locul acestuia o văzu pe 
Bianca. Şi ceea ce văzu o făcuj să pufnească în râs. 

Bianca era înfășurată într-o manta căptușită, din caj tffea de 
un roșu aprins. Arăta ca o barcă vopsita într-ol culoare 
violentă, croindu-și drum printr-un râu de oa-l meni. Dar 
pântecele imens nu-i încetinea mersul. SoţulH camerista, 
doicile și copiii o urmau, aproape pierduţi în* mulțime. Lucrezia 
se grăbi spre camera soțului ei. Acum* nu va mai avea motiv de 
îngrijorare. 

Piero de Medici era un infirm. Suferea de o boală* a oaselor 
și articulaţiilor pe care florentinii o numeau! „gută”. Tatăl lui, 
Cosimo, murise de această boală când avea șaptezeci și cinci de 
ani, dar nu avusese durerij decât în ultimele luni ale vieţii. 
Piero nu era așa de no-J rocos. La el, simptomele începuseră 
încă din copilăriei Iar în tinereţe avusese parte de atacuri atât 
de severe încât nici nu se putea mișca fără să agonizeze. 
Incepând de la patruzeci de ani trebuise să fie transportat 
peste tot într-un scaun cu rotile în zilele lui bune, sau culcat în-, 
tr-o litieră când durerea era prea mare ca să poată stal altfel 
decât întins pe spate. Avea acum cincizeci și doi de ani, capul și 
faţa îi erau extrem de chipeșe, dar tru pul era o" grămadă 
chinuită de încheieturi grotesc umflate și membre răsucite. 

Când Lucrezia intră în cameră, stătea întins în pat* Lucrezia 
se opri brusc, speriată că îi era prea rău ca ţ să-l deranjeze. Dar 
dorise aţâţ de mult să ia parte la! Această aniversare a fiului 
său, acum, când acesta ajunsese la vârsta deplinei maturităţi. 
Lucrezia abia își stăpâni lacrimile. Apoi Piero își ridică capul și 
îi zâmbi. 

— Tocmai îmi adunam puterile, spuse el. E timpul? 1 

Lucrezia trase clopoţelul, ca să-i cheme pe servitorii lui 
Piero. 

— E chiar timpul, dragul meu. 

— Bun. O să vin repede. Acum du-te. 

Lucrezia se supuse pe dată. Soţul ei nu suporta ca ea 1 I 
vadă în postura nedemnă de a depinde de servitorii care-l 
duceau de colo-colo. 

Bianca ajunse în hol în același timp cu mama ei. 

— Îmi pare așa de rău că am. Întârziat, gâfâi ea. Aţi început 
petrecerea? 


— Încă nu. Ai ajuns chiar la timp. Te simţi bine? 

Faţa Biancăi era roșie și umedă de transpiraţie. 

— Foarte bine, mamă. A trebuit să mă grăbesc, asta-i tot. A 
intervenit ceva care ne-a întârziat. În zori, chiar înainte de a fi 
gata îmbrăcată, a apărut un paj complet străin care a anunţat 
că niște oaspeţi ne pot călca în orice clipă. Nu așteptam pe 
nimeni. Nu știam ce să fac. Credeam că dacă aștept după ei voi 
lipsi probabil de la petrecere. Știi doar ce înseamnă că cineva 
poate sosi „în orice clipă”. Uneori asta înseamnă toată ziua. 

Bianca își făcu vânt cu un colţ al pelerinei. 

— Ce cald e aici. 

Se desfăcu la gât și-și lăsă pelerina căptușită cu blană 
scumpă să cadă pe un scaun. Lucrezia bombăni ceva 
dezaprobator, ridică pelerina și o împături cu grijă, în timp ce 
Bianca continua să flecărească. 

— Totuși s-a întâmplat să sosească într-o oră. O trupă 
enormă, pusă pe chef. Işi petrecuseră toată noaptea în afara 
porţilor fiindcă ajunseseră când deja se lăsase întunericul. 
Când am văzut gărzile și caii am simţit că mă lasă picioarele. 
Părea să fi venit regele Franţei în persoană. Dar musafirul nu 
era nici pe departe cineva atât le important. Doar un copil, 
nepoata lui Antonio, unchiul lui Elmo. Îţi amintești, fiica lui 
Antonio s-a măritat cu un conte de Burgundia. Apoi a murit la 
naștere. La nașterea fetiţei ei, Ginevra, oaspetele meu. E un 
copil înspăimântător, sălbatic și îmbrăcat în hainele bizare pe 
care le poartă burgunzii. Mi-a fost rușine să fiu văzută pe 
stradă cu ea. 

— Ai adus-o aici? 

— Bineînţeles. Am lăsat-o în seama copiilor mei și a doicilor. 
O să trebuiască să se ocupe ei de ea. Nu mă aşteptam să fiu 
gazda unui copil. In plus, franceza mea e prea slabă ca să mă 
pot înţelege cu ea. Vorbește oitaliană imposibilă, învățată de la 
o servitoare a mamei ei, presupun... Uite-i că vin. Uite-l și pe 
Elmo. Și pa Francesco. Și pe unchiul lor, Jacopo. 

Lucrezia își îmbrăţișă ginerele. li oferi apoi mâna Iul Jacopo, 
capul familiei Pazzi. Acesta se înclină și i-o să «rută cu atâta 
demnitate încât numai răsuflarea buzelor i-o atinse. 

— Onorat, Madonna Lucrezia. 

— Tu îmi onorezi fiul prin prezenţa ta, Jacopo. Sunt fericită 
să-ţi urez bun venit. 


Obișnuita demnitate a Lucreziei se disipă pe dată când copiii 
Biancăi se adunară în jurul ei, trăgând-o de fuste și cerând să 
fie sărutați. 

— Monștrilor, spuse ea afectuos, aplecându-se să le 
îndeplinească voile. 

Apoi, în spatele lor, o văzu pe vizitatoarea din Burgun-i dia. 
Lucrezia înlemni. 

Ginevra era un copil mărunţel, palid și avea un as* pect de-a 
dreptul înfricoșător. Era îmbrăcată într-o versiune miniaturală 
a hainelor unui adult, la fel ca toţi copiii din acel timp. Dar 
moda burgundă era atât de extravagantă încât Lucrezia rămase 
cu gura căscată. Pelerina fetiţei era din brocart albastru brodat 
cu fir de aur și presărat cu perle. Era căptușită și mărginită cu 
Liană albă și neagră în fâșii alternative și se prelungea într-o 
trenă lungă care adunase jumătate din praful de pe străzile 
Florenței. Pe cap purta un fel de con ascuţit, de asemenea din 
brocart împodobit cu fir de aur și cu perle. Era aproape la fel 
de înalt ca și ea, înconjurat de un văl fin, auriu, mătăsos. Metri 
întregi de țesătură aurie porneau din vârful conului, întinzându- 
se chiar până dincolo de trena murdară. Greutatea acesteia 
obliga co-j pi Iul să-și ţină capul aplecat pe spate. Cordeluţa de 
mă-l tase care-i susținea vălul pe cap îi intrase adânc în carnea 
moale a gâtului, sub bărbie. Lucreziei îi dădură la*-! Crimile de 
milă. Își desfăcu braţele, s-o primească; po fetiţă. 

— Vino la mine, Ginevra, spuse ea. 

Dar copilul n-o observase pe Lucrezia. Se uita prin ușa ce 
dădea în salon, fixându-l cu niște ochi mari pe 

I * irenzo. Acesta râdea, înconjurat de prieteni, cu faţa. 
Dominată de razele soarelui ce pătrundeau pe fereastra (Ic 
lângă el. 

„El este”, își spuse fetița. „E același bărbat care M/- 
dimineaţă stătea la poarta la care a trebuit să așli plăm”. Și 
inima începu să-i bată cu putere, cu spellință. Fusese teribil de 
năucită și înspăimântată, încerNNc să pună întrebări, să-i 
vorbească Biancăi, dar nu se niinse face înțeleasă și nici nu 
putuse înţelege ce i se «punea. Cuvântarea lui Lorenzo de la 
Poarta San Galic Iu; iese în singurul dialect din italiană pe care 
ea îl cunoștea. Poate că el o să vorbească cu ea, o să o asculte. 
Din. Î ar avea curajul să-i ceară ajutorul. 

Simţi o mână așezându-i-se pe umăr. Era mâna Bian ui, 


împingând-o înapoi, spre ceilalţi copii, de care se îndepărtase. 
Bianca spunea ceva cu o voce grăbită, iritată. 

— Nu, strigă Ginevra. 

Își prinse cu mânuţele conul ascuţit de pe cap, să luii cadă, 
apoi alergă spre Lorenzo. 

Ajută-mă, îl imploră ea. 

Îl apucă de manșetă și vorbi repede, cu frenezie, poiienindu- 
se. 

Lorenzo privi uimit apariţia care se agăţase de el. Apoi 
talmeș-balmeșul de vorbe disparate prinse sens. Lorenzo se 
lăsă într-un genunchi și-și petrecu braţul în lunii copilului. 

— Ușurel, micuţo, spuse el în dialectul contado ’, nu limbuie 
să te grăbești. Lorenzo o să te ajute. Și-și ridică mâna să 
oprească avalanșa de vorbe ale Biancăi, care se apropiase 
supărată. 

Zgomotul petrecerii se atenuă, apoi încetă cu totul. Toţi 
priveau perechea aceea bizară care discuta aprins lângă 
fereastră. După câteva minute Lorenzo desfăcu cu mișcări 
blânde cordeluţa de la pălăria Ginevrei dându-i-o os de pe cap 
și alezând-o pe podea. Apoi o sărută pe Punte și o ridică în 
braţe, așezând-o pe umărul lui larg. 

— Prieteni, spuse el zâmbind. Vreau să vă prezint pe mvustă 
doamnă. Numele ei este Ginevra și împlinește 

I) - dialect italian, folosit de ţărani. 

Astăzi șase ani. Ne-am născut în aceeași zi, deci sub ace-l 
leași stele. Am invitat-o să le sărbătorim împreună. Hai* să 
începem petrecerea. 

x 


Petrecerea lui Lorenzo fusese o sărbătoare pentru flo-l 
rentini. Nu pentru mâncare, mâncarea era disponibilă* peste 
tot. Petrecerea le oferise ceva ce era cu mult mai! Pe gustul lor, 
ceva infinit mai delicios decât cel mai dulce» sărut. Le dăruise 
un festin de bârfă. În orașul înconju-B rat de vechile ziduri de 
piatră toți se cunoșteau între ei și distracţia lor de bază consta 
din a discuta unul despre! Celălalt. Aproape fiecare distins 
florentin luase parte lai petrecere și văzuse ce se petrecuse 
acolo. Acum își pu-l teau compara la nesfârșit impresiile, pe 
placul inimii. Și! O făceau. Vorbeau despre gestul măreț de a 
hrăni mul-] ţimile în stradă, despre decăderea fizică a lui Piero 
faţiw de ultima oară cânci apăruse în public, despre plecarea* 


grăbită a Biancăi tocmai când se serveau dulciurile și despre 
copilul pe care îl născuse numai peste două ore. Dar cel mai 
mult vorbeau despre Ginevra. 

Era ceva cu totul neobișnuit să incluzi un copil într- 
opetrecere a adulţilor. Firește, era petrecerea lui Lorenzo“ și 
putea să facă ce poftea, dar fusese totuși un comporta-* ment 
șocant din partea lui. 

Cei mai mulţi îl atribuiau faptului că și copilul se născuse în 
aceeași zi. Şi nu greșeau. O aniversare împăr tășită era un 
lucru rar, și trebuia să aibă o importantă semnificaţie. 
Astrologia era o știință acceptata și res"S pectată. Nimeni nu se 
aventura să facă ceva important fără să-și consulte horoscopul. 
Câteva tinere. Femei insistaseră, cu ochii în lacrimi, că Lorenzo 
își dăduse pur și j simplu la iveală natura sensibilă, blândă, că 
într-o zi va i fi un tată iubitor și că era o rușine intenţia lui de a 
se j căsători cu o fată străină, când Florenţa era plină dei fete 
care-l meritau. 

Curând după petrecere răsuflară și mai multe noutăţi despre 
Ginevra, și bârfa se intensifică. Se spunea că bunicul fetiţei nu 
era încântat de vizita ei. 

Antonio de Pazzi era un om mândru, singuratic, care li-euia 
tot timpul anului la casa lui de la ţară, o vilă nepretenţioasă, în 
sudul Florenței. Servitorii casei Pazzi t șoptiră celorlalţi 
servitori că Antonio mugise ca un taur drept răspuns la 
convocarea fratelui său care-l chemase la oraș. Când fetiţa fu 
adusă în faţa lui o chestionă, fu ofensat de accentul ei și insistă 
să fie învățată să vorbească italiana florentină înainte de a o 
mai vedea din nou. Servitorii povestiră despre discuţia 
stăpânilor lor și povestea se răspândi în tot orașul. După câteva 
ore, toţi râdeau. 

După numai câteva zile, din amuzantă, bârfa deveni I de-a 
dreptul incitantă. Se aflase că Ginevra nu sosise într-o vizită. 
Tatăl ei o trimisese să rămână permanent la familia mamei ei; 
se recăsătorise recent și noua lui soţie n-o voia pe Ginevra în 
casa lor. Era o insultă la adresa familiei Pazzi, scuzabilă doar 
prin faptul că I zestrea mamei fusese înapoiată laolaltă cu fiica. 
Fetița 

aceea nemanierată, primitivă, bizar îmbrăcată, era o mare 
moștenitoare. În toate casele din oraș se organizară înTruniri în 
care se complota promovarea unuia sau a mai multor copii de 


parte masculină în perspectiva unor virtuali soţi. 

Palatul Medici nu făcea excepţie, Piero avea doar un singur 
văr apropiat, Pierfrancesco. Se certaseră rău; în, legătură cu 
împărţirea averii lui Cosimo, și timp de cinci ani Pierfrancesco 
nu-i vorbise lui Piero și nu-i răs' punsese la scrisorile prin care 
solicita împăcarea. Pier-! Francesco avea doi fii, cel mai mare 
doar cu câteva luni I mai mare ca Ginevra. 

— Dacă poţi aranja o logodnă, Piero, supărarea va fi uitată. 
Lucrezia de Medici ţinea în mâinile ei puternice, dar fine, 
mâinile noduroase ale soțului ei. Ştia că Piero; nu voia să 
moară fără să fie împăcat cu familia lui. 

— Tu ești capul familiei, dragul meu. Pierfrancesco nu poate 
face nimic de capul lui. Jacopo va decide pentru I casa Pazzi. 
Să-i scriu în numele tău? E o problemă prea I delicată ca să o 
încredințezi unui secretar. 

Piero se gândi, apoi dădu din cap că nu. 

— Jacopo o să ceară ceva extraordinar în schimbpentru 
logodna asta. Fetiţa mai poate sta ani buni nelogodită, timp în 
care el o' să râdă de toţi cei care caută să-i pună mâna pe 
avere. Trebuie să găsim o cale să-l convingem, să-i descoperim 
punctul vulnerabil. Nu-i ne-, voie să ne grăbim. Mult timp 
Jacopo n-o să fie de acord cu nicio ofertă. 


CAPITOLUL TREI 

„Dar trebuie să ne grăbim, dragul meu”, gândea Fu erezia. 
„Pe zi ce trece îţi este tot mai rău.“ 

La mijlocul lui ianuarie, bârfa despre petrecerea aniversară a 
lui Lorenzo făcu loc discuţiilor despre turnirul pe care acesta 
era pe cale să-l organizeze. Turnirul era programat pentru 
șapte februarie și se anunţa să fie cel mai uimitor spectacol de 
care avuseseră vreodată parte lllorentinii, deși Florenţa era un 
oraș faimos în toată lumea pentru extravagantele sale serbări și 
festivaluri. 

Organizarea unui turnir era un anacronism. Luptele erau 
duse acum de mercenari profesioniști și un tânăr își putea în 
acel timp câștiga renumele și inima frumoaselor domnișoare 
mai degrabă prin succese în finanţe decât doborând de pe cal 
un oponent. Dar cu toate acestea tradiţia era departe de a fi 
îngropată. Multe orașe din Italia organizau turniruri deschise 
tuturor amatorilor, cu câștiguri grase pentru învingător, iar 
„cavalerul rătăcitor” care beneficia de un cal bun își putea 
câștiga un trai îmbelșugat mânuindu-și cu abilitate lancea. 

Florentinii republicani dispreţuiau implicaţiile 
cavalerismului. Erau prea legate de aristocrație. Dar caracterul 
spectaculos al competiţiei, pericolul iminent și ocazia de a 
organiza o procesiune se combinau în evenimentul numit 
turnir. Toţi îl socoteau pe Lorenzo un geniu pentru faptul de a 
se fi gândit să pună unul în scenă. 

Împrejurările dădeau de asemenea naștere la tot felul de 
speculaţii. Se anunţase deja în mod public că turnirul urma să 
se ţină pentru a sărbători apropiata lui căsătorie. Şi cu toate 
astea toată lumea știa că Regina Turnirului urma să fie 
Lucrezia Donati, concubina lui Lo- 


renzo. Cheltuia oare Lorenzo o avere pe acest spectacol! 
Doar pentru a o onora în mod public pe Lucrezia? Li ceruse ea 
asta? Ştia oare viitoarea lui soţie despre tur-] nir? Despre 
Lucrezia? Bârfa era aproape la fel de fas-j cinantă ca și 
neliniștea de care era ros fiecare întrebân-* du-se cum ar putea 
face în așa fel încât noile lui veș8 minte să le facă pe ale 
celorlalţi participanţi de rușine* 


Singurii oameni din Florenţa care nu se delectau înl bârfă 
sau în competiția legată de modă erau Lorenzo defl Medici și 
Lucrezia Donati. Lorenzo proiectase și comanl dase veșmintele 
pentru amândoi atunci când planificași turnirul, cu mult înainte 
de a fi anunţat. Lucrezia nu-* întreba niciodată de ce făcea ceea 
ce făcea. Înţelegea li-l mitele poziţiei ei mai bine chiar decât 
Lorenzo. 

Acesta se îndrăgostise când avea doar șaisprezece anii iar ea 
numai unsprezece. În momentul în care frumuseB 

tea ei începea să o scoată din anonimatul adolescenţei.! 
Lorenzo scrisese prima lui poezie de dragoste pentru ea și apoi 
o arsese fiindcă nu o considerase destul de buna pentru a onora 
o zeiță. Se gândea la ea ca la o Venus încarnată, iar pe el se 
vedea un muritor stângaci ce nul merita atenţia ei atunci când 
ea, la liturghie, îi simţise privirea aţintită asupră-i și-l onorase 
cu un zâmbet. 

Donati era o familie din vechea nobilime, ce încă* mai locuia 
înghesuită în vechiul turn din mica piaţă cej purta numele 
Donati. Lorenzo se învârtea pe strada opusă turnului, visând la 
zeiţa dinăuntru, sperând să o poată zări prin ferestrele înguste 
și dispuse la prea mare înălțime. Era aprins de romanţa 
propriei  adoraţii. Voia să sej căsătorească cu ea, să-i 
construiască un templu și să-i aducă ofrande de flori și faguri 
de miere. 

Tatăl său îi aminti de obligaţiile lui faţă de familie și Lorenzo 
fu trimis în prima misiune diplomatică. Când se întoarse, toate 
aranjamentele erau făcute. Donaţi nu mai era o familie 
puternică: o căsătorie nu putea fi avan-, tajoasă. Dar dacă el 
încă o va mai iubi pe Lucrezia când va ajunge la vârsta 
împlinirii unei iubiri dintre un bărbat și o femeie, și dacă ea îi 
va accepta dragostea, atunci, nu vor fi obstacole. 

Trei ani mai târziu, Lucrezia fu oficial măritată, doar 11 
numele, după Nicolo Ardinghelli. A doua zi după nuntă, acesta 
își începu voiajul în Portugalia, în calitate di reprezentant al 
Florenței, iar Lucrezia fu mutată în- 

m |! R-o casă cumpărată pentru ea în Via de Pucci, aproape i 
palatul Medici. Lorenzo o aștepta acolo. li dărui flori lf, I 
miere și un poem: 

Era oare cerni luminos sau înnourat când ne-am întâlnit? Nu 
are importanţă. Vara se află în adâncul acestor ochi. Și chipul 


tău de vis naște raiul. 

Iar ea îi dărui trupul, să i-l adore. 

Trecuse aproape un an de atunci: Lorenzo mai era 
m moleșit încă de realizarea viselor lui din tinereţe. O I vizita 

pe Lucrezia aproape în fiecare zi, întotdeauna adul candu-i 

flori, întotdeauna oferindu-i un nou poem pe I care îl 
scrisese ca să-i onoreze frumuseţea. Ea îl aștepta 
întotdeauna, parfumată și îmbrăcată în culori dulci. Şi 

întotdeauna iniţia legătura lor de dragoste, atingându-i I 

uzele cu degetele, spunându-i: 

— Ssst. Nu avem nevoie de cuvinte. Du-mă în pat. 

Lorenzo o dezbrăca încet, minunându-se de albeaţa I pielii ei, 
de perfecțiunea trupului și a chipului ei. Își I petrecea mâinile 
de-a lungul trupului ei în timp ce stăi Ina goală în faţa lui. 
Pielea lui oacheșă arăta neagră faţă I d a ei, albă ca marmura, 
dar caldă și mătăsoasă. O ri~ 
m dica în braţe, lipind-o de el, odihnindu-i capul pe umăr, Im 

timp ce respiraţia lui tot mai iute era singurul zgomot I ce se 

auzea în încăpere. 

„Pare fără greutate”, gândea întotdeauna Lorenzo, uimit de 
delicateţea ei. O ducea în pat, lăsând-o ușor pe I cuvertura de 
matase roz. Apoi scotea agrafele din cozile «are-i înconjurau 
capul, strânse în coc, desfăcându-i pă- 

m nil. Când părul, era răspândit în jurul capului ei mic, ca un 
evantai, se dădea înapoi să o privească. Lucrezia 

I își deschidea ochii albaștri, schițând un zâmbet. 

Inima lui Lorenzo bătea dureros în timp ce se străduia să-și 
stăpânească patima. Dar nu se clintea. Pentru el, cea mai 
tulburătoare parte a dragostei lor era sa o» posede pe Lucrezia 
cu ochii. Şi o prelungea până la limita îndurării. Când nu mai 
putea îndura, își arunca hainele, dezlănțuindu-se cu frenezie și 
impetuozitate, păj trunzând-o cu un strigăt orgiac de triumf, 
posesiune și eliberare. 

Apoi o cuprindea în bfaţe inhalându-i parfumul pa-l rului și 
vorbindu-i despre dragoste până ce îl cuprindea toropeala. 
Atunci închidea ochii și adormea pe dată. 

Lucrezia îi luneca din braţe, îi strângea hainele și i le 
împăturea, așezându-le la picioarele patului, apoi intra, în salon 
să se îmbrace. Lorenzo dormea zece sau cinci-8 sprezece 
minute, apoi se deștepta, cu energia refăcută Era în stare să 


adoarmă oriunde, pe cal, pe podea, stând* pe un scaun și să se 
scoale cu trupul și mintea refăcute Dacă moţăia zece minute, 
nu mai avea nevoie de somnul* de noapte. Gărzile care 
patrulau noaptea pe străzile Fio8 xenţei erau obișnuite să vadă 
o singură fereastră ilumi8 nată, la palatul Medici, unde 
Lorenzo lucra, citea, scria sau compunea ceva. Folosea fiece 
minut pe care îl putea smulge zilei și încă nu avea timp de 
ajuns. Erau prea* multe lucruri pe care voia să le facă, prea 
multe plăceri de gustat, prea multe de învăţat, de încercat, de 
văzute 

Când se trezea, se îmbrăca repede și venea după Fu erezia 
în salon. Turna vin pentru amândoi „se așeza, n'l faţa ei și 
spunea: 

— Spune-mi care mai sunt noutăţile din oraș. 

Adevărată florentină, Lucrezia iubea bârfa. Flecărea 1 
bucuroasă până ce Lorenzo își sorbea vinul, povestindu-i 
despre noua bucătăreasă pe care o găsise verișoara ei, I despre 
noul mode! De rochie pe care îl comandase, despre ultimul 
Scandal când arhiepiscopul vizitase mănăstirea în care toate 
călugărițele aveau iubiţi, despre preţul pâinii la brutăria care 
tocmai se deschisese, despre zvonurile cum că Maria Rasponi 
își amanetase bijuteriile ca să plăj tească datoriile de joc ale 
soţului ei. 

Lorenzo dădea din cap, zâmbind, încurajând-o. Nu obosea 
niciodată  privindu-i mişcarea graţioasă a mâinilor și 
desăvârșitul contur al buzelor. Când era timpul să ] plece îi lua 
fața în mâini și o privea adânc în ochii mari.. 

Ești fericită, dragostea mea? 

— Da, sunt atât de fericită. 

Lorenzo o săruta și pleca. Ea nu-l întreba când o mi-l mai 
vadă. Intotdeauna trimitea mai întâi un paj rare să-i spună că 
va veni. Și Lucrezia se mulțumea să aștepte. 

Când îl asigura pe Lorenzo că era fericită era pe dr-a-ntregul 
sinceră. lubea viața pe care i-o oferise Lorenzo, îi plăcea să 
aibă propria ei casă, plină de perne moi și diferite obiecte 
frumoase; îi plăcea să aibă proprii ei servitori care să-i stea la 
dispoziţie și să-i salisfacă nevoile și capriciile; îi plăcea să aibă 
haine, bijuterii, parfumuri și uleiuri. Lucrezia crescuse într-o 
casă plină de amintirile unor oameni care odată fuseseră bogaţi 
și care acum începeau să se comporte demn în sărrăeie. Așa că 


era nespus de încântată de confortul și plăcerile pe care le 
putea asigura bogăţia. 

Își amintea că tatăl ei plânsese când se întorsese de la 
întrevederea cu Piero de Medici. Lucrezia era atunci prea 
tânără casă înţeleagă de ce. Acum era cu patru ani mai mare și 
știa că inima tatălui său fusese sfărâmată din cauză că fiica lui 
era dorită în calitate de concubină, nu de soţie. Lucrezia se 
mira cum putuse fi atât de prost. 

Surorile ei mai mari erau căsătorite. La fel prietenele și 
verișoarele de aceeași vârstă cu ea. Din punctul ei de vedere, 
poziţia unei soţii era cu mult mai puţin de dorit. O soţie trebuie 
să aibă copii, să se îngrijească de gospodărie și de satisfacerea 
oricărei dorinţi a soţului ei. Pe când pentru ea totul era invers. 
Lorenzo se frământa pentru dorinţele ei, o copleșeacu daruri, 
cu poeme, cu grija lui. 

Sub protecţia lui și beneficiind de îndelungata și mândra 
istorie a familiei Donaţi, Lucrezia era tratată cu respect de 
oricine. Mariajul ei de convenienţă și, și mai convenţionala 
absenţă a soţului ei făceau posibil să fie invitată oriunde, ca o 
tânără și respectabilă, femeie măritată. Era, credea ea, 
invidiată de oricine. 

Și asta din cauza frumuseţii ei. Lucrezia știa că era frumoasă. 
Vedea asta în oglinzile ei și în ochii tuturor din jur. Frumuseţea 
era adorată în Florenţa. Întreaga* cetate era copleșită de artă 
și de idealul frumuseţii. Lu-* erezia era recunoscută și adorată 
ca cea mai frumoasă femeie din oraș. Tributul venea de peste 
tot și lua orice 1 formă. În fiecare zi primea duzini de poeme și 
cântece buchete de flori, cutii de bomboane, panglici, 
piepteni i auriţi și evantaie. 

Lorenzo nu obiecta în fața acestei adulaţii. Acesta, j era în 
Florenţa un obicei și nu implica nicio familiari tate. Florentinii 
depuneau flori și poeme în faţa unor ș opere de artă din oraș, în 
faţa sculpturilor lpi Donaj tello, a picturilor lui Masaccio și 
Giotto. 

Lucrezia se răsfăţa în gloria ei. În rugăciunile ei 1 adesea 
mulțumea cerului. Se simţea ca o regină. lar lai turnir avea să 
șadă pe un tron. I se părea un lucru foar-B te potrivit. 

Nu se întrebase niciodată dacă totul se putea sfârșii într-o zi. 
Avea cincisprezece ani și credea că totul val dura veșnic. 

x 


Alaiul Lucreziei spre tronul ei de la turnir fu anun-; tat de 
trompetiști și de heralzi. Când ajunse în piaţa din faţa bisericii 
Santa Croce, ovaţiile mulţimii care în-l conjura scuarul se 
auziră mai tare decât bubuitul unui tun. Lucrezia își întorcea 
capul dintr-o parte în alta acceptând urările de bun-venit pe 
care i le adresa mulţimea îngrămădită de-a lungul celor patru 
laturi ale pieţei. Cosiţele ei galbene făcute colac în jurul capului 
erau legate cu șiraguri de perle de culoarea pielii ei și cu 
lanţuri de safire de culoarea ochilor ei albaștri, în timp ce 
rochia pe care o purta era de culoarea porţțelanului emailat, ca 
și cerul senin de deasupra capului. 

Luă loc pe tronul de catifea așezat în centrul tribunelor 
construite pentru arbitri și cetăţenii favoriţi. Apoi dădu din cap, 
regește, iar turnirul începu. 

Turnirul oferea tot ceea ce promisese Lorenzo: spectacol, 
dramă, surpriză, pericol, emoție. Erau douăzeci de concurenți, 
numiţi „cavaleri” cu această ocazie. Unul dinii ei era un faimos 
profesionist al lancei. Optsprezece proveneau din cele mai mari 
familii ale Florenței. Iar ultimul era Lorenzo. 

Cavalerii intrară unul după altul în piaţă, precedaţi de 
servitorii în livrea, care duceau stindardele cu blănărie, și pajii 
cu drapele de mătase reprezentând desl fierea alegorică a 
doamnei cavalerului respectiv. Alaiul era un adevărat triumf 
pentru ochi, cu stindardele aurite licărind în lumina soarelui și 
uriașele drapele de mătase fluturate de briză. 

Chiar și neinițiaţii puteau înțelege sensul alegoriei pictate pe 
mătasea în culori vii. Erau în același timp Imagini și simboluri, 
ca și istoriile povestite de Biblie și sfinţii ce decorau bisericile. 

Multimea aplaudă când trecu o nimfă într-o rochie i. Ista, 
alba, rupând săgețile lui Cupidon, apoi zeița care 'ludea viaţă 
bobului de grâu cu torța din mâna ei, și fecioara mângâind 
coama unui inorog. 

Cei mai învăţaţi și mai mondeni recunoșteau calambururile și 
referinţele la povestea sau caracterul vreunui cavaler sau al 
vreunei doamne. Și aplaudau isteţimea ca și iscusinţa 
pictorului. 

Cavalerii erau strălucitor înveșmântaţi și împodobiţi cu 
giuvaeruri, iar caii lor erau acoperiţi cu catifele și brocarturi. 
Fiecare din ei fu întâmpinat cu strigăte de admiraţie și 
îndelungi ovaţii aprobatoare. 


Ultimul care intră în arenă fu Lorenzo. Fu întâmpinat cu 
strigăte de bun-venit care umplură întreaga piaţă, amplificate 
de pereţii de piatră ai bisericii și ai caselor ce mărgineau 
scuarul, până ce oamenii își acoperiră urechile, deși continuau 
să ovaţioneze. Ferestrele, balcoanele și acoperișurile erau pline 
de oameni. Se împingeau și-și lungeau gâtul ca să poată vedea 
spectacolul, cât pe ce să cadă, strigând: 

— Lorenzo! Lorenzo! Lorenzo! 

Lorenzo avea un aspect magnific, călare cum era pe un uriaș 
cal alb, un dar din faimoasele grajduri ale regelui din Neapole. 
Calul se mișca de parcă era conștient de măreţia lui regească. 
Capul îi era ridicat cu aroganță și-și mișca picioarele în ritm de 
paradă. Șaua, ca și întregul echipament, era din aur și piele 
roșie. Scările și zăbala îi erau de asemenea din aur. 

Lorenzo avea pintenii de aur. Haina lui în două cuj lori, roșu 
și alb, îi era de asemenea brodată cu fir de aur. La bascul lui de 
catifea neagră, împodobit cu perle și diamante, purta o pană 
lungă presărată cu pulbere de aur. Pe umăr îi atârna o eșarfă 
de mătase albă ce-i ajungea până la coada calului, împletită cu 
panglici, j Eșarfa era brodată cu trandafiri, unii veștejiţi, alţii în 
plină floare. Un moto lucrat din perle luă ochii tuturor „Timpul 
se întoarce”. Motoul era scris în franceză. 

Prin mulţime se auziră șoapte. Se puneau întrebări și se 
solicita traducerea. Fiecare credea că înţelege sensul. 

Republica Florenţa era renașterea măreţelor zile de libertate 
și putere în care Republica Romană guverna lumea. 

Înţelepciunea și arta Florenței erau o renaștere a bătrânei 
Atene. 

Doar Lorenzo știa că înţelesul motoului includea toate aceste 
lucruri, dar nu numai. Motoul era o promisiune făcută 
poporului Florenței. Tuturor celor adunaţi astăzi aici. 
Puternicilor din tribună. Țăranilor și meșteșugarilor de pe 
străzi. Soţiilor și copiilor lor de pe acoperișuri și de la ferestre. 
Îi iubea pe toţi, chiar și pe hoţii de bu- zunare care-și făceau 
meseria prin mulţime, pe prostituatele care-și solicitau 
mușteriii, pe vânzătorii de vin îndoit cu apă și de brânză 
învechită care-și înhăţau profiturile și o ștergeau mai înainte ca 
cumpărătorii să-și poată gusta mărfurile. Aceștia erau 
florentinii și el le va dărui lucruri mai măreţe decât spectacolul 
din această zi. Cândva el va fi acel Medici care va conduce 


orașul și-i va reda gloria de pe timpul bunicului său. Și o va 
spori. Aceasta era promisiunea făcută de el mulțimilor, 
legământul lui faţă de Cosimo. 

* 


Când turnirul se sfârși, ornamentele extravagante ale cailor 
și călăreţilor erau zdrenţuite și murdare, cu pete de sânge pe 
manșete și pe picioare. Arbitrii se consultară în grabă și-i 
acordară premiul lui Lorenzo. Premiul consta dintr-un coif de 
argint cu o figurină sculptată a lui Marte pe creștet. Lorenzo își 
ridică trofeul și-și purtă calul la trap de-a lungul pieţei, așa 
încât să dea posibilitatea spectatorilor să privească mai 
îndeaproape frumosul obiect. Zâmbi auzind strigătele și ovaţiile 
de felicitare. Ştia și el, știau și mulțimile că nu datorită 
îndemânării lui în luptă obținuse premiul. Fusese recompensat 
pentru talentul cu care plănuise punerea în scenă. Și mai 
presus de toate i se dăduse trofeul pentru că plătise pentru el, 
cum plătise pentru toate celelalte, pentru coifuri, stindarde, 
heralzi, paji, muzicieni, armuri decorative, lăncii, asistenţi, 
tribunele juriului și tronul Lucreziei. Turnirul era darul lui făcut 
orașului. 

Cu toate acestea, chiar și cu doza de cinism, ovațţiile erau 
reale și Lorenzo știa asta. Lorenzo era obișnuit cu ovațţiile. Le 
auzise de mai multe ori, chiar în locul acesta, amplificate de 
pereţii de piatră ai caselor. Fiindcă în piaţa Santa Croce se juca 
calcio. Calcio era un joc sălbatic, bătăios, un joc cu mingea, mai 
mult o încăierare pentru a nu o lăsa o clipă nelovită, testa 
puterea și nervii unui bărbat cum nicio luptă nu o putea face. 
Putea î joace orice băiat sau bărbat din Florenţa - dacă avea 
destul nesăbuit curaj. Nu se făceau deosebiri în funcţie de 
bogăţie și putere. Lorenzo se amestecase și el în încăierare, 
încă de copil. Fusese lovit, învineţit, însângerat, ţipaseră la el, îl 
făcuseră de rușine. Dar continuase să joace. De-a lungul anilor, 
când trupul i se maturiză, devenise unul din cei mai buni 
jucători din oraș. Devenise un erou, prin merite personale. Era 
Lorenzo bărbatul, nu Lorenzo de Medici, când se afla pe 
câmpul de joc. 

Lorenzo se ridică în scările de la șa și trecu pe lângă mulţime 
acceptând ovaţiile ca și cum i se cuveneau. 

Lucrezia Donaţi îl privi de pe tronul ei, cu dragoste, lorenzo 
era ca un rege și ea era regina lui. 


Va sfârși. Când vei deveni stăpânul casei Medici, când fiecare 
față zâmbitoare va putea ascunde un dușman, când Florenţa îţi 
va cere mai mult - poate mult prea mult - oricum, mai mult 
decât o zi festivă în aer liber. Aș fi dorit să poţi rămâne pentru 
totdeauna așa cum ești astăzi: tânăr, încrezător și fericit. Şi 
totuși de nimic nu mă tem mai mult ca de faptul că propria ta 
natură te va distruge.” 

Pe deasupra ei, la tribună, o altă Lucrezia, mai bă- trână, 
privea. 

Era mama lui Lorenzo, Lucrezia de Medici. Faţa ei frumoasă 
strălucea de mândrie și dragoste. Tuturor celor din jurul ei li se 
părea firesc să aibă ochii plini de lacrimi. Nu putea ști la ce se 
gândea... 

„Bea adânc din triumful acesta, fiul meu. Bucură-te de 
libertate, de fericire. Curând, prea curând, totul se 

„lartă-mi gândurile, Sfântă Fecioară”, se rugă ea în tăcere. 
„Copiii mei sunt cea mai scumpă binecuvântare și-ți sunt 
recunoscătoare pentru ei. Dar sunt cu mult mai fragili decât se 
cred a fi, și teama pentru ei e o sabie înfiptă în inima mea.” 

Lângă Lucrezia, Giuliano își ovaţionă fratele mai mare, până 
răguși. În apropiere, surorile lor băteau din palme și-și ridicau 
capetele să vadă mai bine, încălzindu-se la gloria lui Lorenzo, 
reflectată asupra întregii familii. 

Pierdută printre copiii mai mari ai Biancăi, micuța Ginevra se 
lăsase în genunchi, încercănd să zărească ceva printre 
picioarele celui mai înalt băiat. Ochii îi străluceau, trupușorul îi 
tremura de emoție. Acest Lorenzo, această figură eroică, o 
ţinuse pe umărul lui, mâncaseră amândoi din aceeași farfurie și 
o numise sora lui de stele. 

Ginevra îl socotea un zeu și îl adora. 


CAPITOLUL PATRU 

— Stai dreaptă. Nu-ţi lăsa capul în jos. Uită-te la mine. Stai 
să te văd. 

Bianca se dădu câţiva pași înapoi și o scrută pe micuța 
verișoară a soțului ei. 

Ginevra nu mai semăna acum aproape deloc cu copilul 
împopoţonat care venise din castelul tatălui său din Burgundia. 
Exceptând dificultăţile legate de limbă, ar fi putut trece drept o 
tânără fată din orice familie bună din Florenţa. Și chiar și 
această dificultate fu repede depășită, datorită profesorului pe 
care i-l angajase Bianca. Așa că aceasta din urmă era încântată 
de ce putuse realiza în numai câteva luni. Ginevra arăta 
respectabil. Bianca o schimbase total. 

Femeile și fetele din Florenţa purtau toate aceleași veșminte 
de bază: o cămașă subţire, de obicei albă, cu un decolteu 
rotund, și mâneci lungi, iar pe deasupra rin cel de rochie 
numită gamurra, acoperită de o cioppa, o haină lungă, 
căptușită, adesea fără mâneci și deschisă în față. Gamurra era 
testul măiestriei croitorului. Avea un decolteu rotund, mai 
adânc decât’ cel al cămășii, și mâneci lungi, strânse. Se lega cu 
niște șireturi la spate și cădea de pe umeri ca o pelerină, ușor 
lăţită la călcâie. Croită de un maestru putea ușor înfrumuseţa 
orice trup. Purtată de o femeie cu siluetă frumoasă, scotea în 
relief curbele bustului, talia și șoldurile, fără să-și piardă 
simplitatea. 

Cioppet putea să fie simplă sau sofisticată, după gustul și 
Pa posesorului. 


Florenţa era centrul mondial pentru producerea, pre-l 
lucrarea și vopsirea lânii; atelierele ei produceau pânj zeturi, 
catifele, mătăsuri, brocart și broderii de o neînj trecută 
măiestrie. Varietatea veșmintelor fundamental simple era 
practic nelimitată. 1 

Bianca făcuse o alegere bună pentru Ginevra. Copilul 1 avea 
două cămăși de pânzet alb și două gamurre de lânăj florentină 
de calitate, una maron și alta verde închis. 1 Tivul fustei și 
manșetele erau lungi, iar partea suprapusă j sub șiretul care se 
lega la spate, largă. Astfel, rochiile: puteau fi lungite și lăţite 
de-a lungul anilor, când creș-l tea. Şi cioppa ei era de lână 


maronie, căptușită cu verde, cu tivul mare. Hainele trebuiau să 
o ţină până când va j crește, și din cauză că lâna de Florenţa nu 
putea fi purtată în timpul verii, cele trei haine călduroase de 
lână j puteau fi înlocuite cu altele dintr-o lână mai subţire sil în 
culori mai pale. Cămășile de pânzeturi puteau fi purtate tot 
timpul anului. 

Garderoba era aceeași pe care Bianca o asigurase și pentru 
fetele ei. Ca toate florentinele, Bianca era prac tică și 
econoamă. 

li mai aruncă o privire lui Ginevra și rămase aproape, 
satisfăcută. Era o rușine că părul Ginevrei era castaniu, în loc 
să fie blond, culoarea preferată în Florenţa, unde cele mai 
multe femei erau blonde, dar în privința asta nu putea face 
nimic. Dacă ar putea trece măcar examenul de limbă, în numai 
câteva zile Ginevra putea fi scoasă j în lume. 

— Mai spune o dată, ordonă Bianca, și ţine-ţi capul j sus și 
vorbește clar. Hai: „Bună ziua, stimate bunicule”. Vorbește. 

Antonio de Pazzi, bunicul Ginevrei urma să vină în oraș. 

Aceasta cu ocazia ceremoniei în care Jacopo de Pazzi; urma 
să devină lider al guvernului Republicii. Adică j Gonfaloniere. 

Politica Florenței era un amalgam complex de tradiţie, teatru 
și manipulări invizibile. Și fiecare cetățean era mândru de 
guvernul Republicii, deși fiecare știa că sforile erau trase de 
după cortină. Orice alt oraș-stat al! 

Italiei era guvernat de un despot. Numai în Florenţa toţi 
cetăţenii aveau șanse egale să devină conducători. 

Guvernul vizibil era format dintr-un grup de nouă bărbaţi 
care alcătuiau Signoria. Capul acestei Signoria era un 
Gonfaloniere. 

Oamenii erau aleşi printr-un complicat sistem tip loterie în 
care numele erau extrase din nişte pungi mari de piele. 
Termenul de exercitare a funcției era de două luni. 

În acest timp urmau să trăiască într-un lux orbitor, în vechea 
clădire a guvernului, Palazzo della Signoria. Urmau să poarte 
somptuoasele robe ale funcţiei, să mănânce bucate preparate 
de cei mai buni bucătari ai Florenței și să fie deserviţi de un 
personal îmbrăcat în livrea verde, păziţi de gărzi în uniforme 
speciale, distraţi de un bufon de curte, măguliţi de artiști. 

Urmau să fie cei mai onoraţi bărbaţi din oraș, și onoarea 
aceasta rămâne permanentă. Tot restul vieţii aveau să fie 


recunoscuţi ca foști membri în Signoria sau Gonfaloniere. 

Nicio decizie oficială nu se putea lua fără ei. Signoria era 
corpul legislativ al Statului. 

* 


O parte mai puţin vizibilă, dar mai importantă a guvernului 
era formată din comitete care supravegheau hincționarea 
Statului și implementarea hotărârilor Signoriei ca legi. 

* 


Cea mai importantă figură a guvernului nu avea nici titlu, 
nici semn al funcţiei. Această persoană era capul familiei 
Medici. Sugestiile și recomandările lui determinau întrunirea 
comitetelor și numele ce urmau să fie puse în pungile de piele 
pentru a fi extrase în public pentru Signoria. Așa se petreceau 
lucrurile de treizeci și cinci de ani, de când Cosimo studiase 
felul în care funcţiona guvernul și procedase la niște iscusite 
reglementări 


care nu provocaseră schimbări exterioare, dar adevărata 
putere trecuse în mâinile lui. 

Și el instaurase ordinea în locul haosului. Florentinii îl 
numiseră Pater Patriae și, când murise, se îndreptaseră spre 
fiul său. 

Piero de Medici aranjase încă din luna martie caii Jacopo de 
Pazzi să fie ales Gonfaloniere 

— Cu asta vom cumpăra moștenitoarea pentru fiul lui 
Pierfrancesco, spusese el încrezător. 

Lucrezia consimţi. 

— Jacopo preţuiește onorurile publice mai mult cai orice 
altceva. L-ai atins la punctul sensibil. Nu va re-l fuza funcţia 
deși știe că îţi va fi obligat moral. 

Alegerea unei noi Signoria era întotdeauna o sărbă-'S toare. 
Dar în această frumoasă zi de primăvară, era o dublă 
sărbătoare. Era 25 martie, Bunavestire, ziua în 1 care. 
Florentinii sărbătoreau începutul noului an. Piaţa 9 Santa 
Croce era mai plină de lume decât fusese la turl nirul lui 
Lorenzo. Toţi erau în bună-dispoziţie, bucurân-'i du-se de 
vremea senină și de ziua liberă, când nu mai 9 trebuiau să se 


ducă la lucru. 

Când apăru în ușa bisericii în roba lui de ceremonie, I Jacopo 
se simţi încălzit de aplauzele lor. Toţi membrii 1 Signoriei 
purtau veșminte purpurii căptușite cu hermină, 1 cu gulere și 
manşete de hermină. Roba Gonfalunierului 9 era și ea căptușită 
cu hermină și brodată pe deasupra cu* stele de aur. 

Jacopo își ridică braţele, ca răspuns la salutul mul-1 ţimii. 
Apoi primi stindardul de mătase al Republicii de 9 la fostul 
Gonfaloniere. Crinul roșu pe câmp alb era sim9 bolul Florenței, 
identitatea Statului. In următoarele două I luni nimeni nu-l 
putea atinge, cu excepţia lui Jacopo. 9 Republica era în 
custodia lui. 

Jacopo cobori mândru scările, ţinând stindardul sus, 1 și 
dădu semnalul de începere a procesiunii spre Palazzo I 

dalia Signoria. Membrii Signoriei îl urmară. Jacopo era atât 
de plin de sine, atât de mândru, încât aproape nu mai auzea 
ovaţiile mulţimii aliniată de-a lungul drumului. Călca strivind în 
picioare florile ce-i erau aruncate în cale, cu nepăsarea unui 
împărat. 

* 

— Ar fi putut cel puţin să ne salute dând din cap, spuse 
Bianca. Jacopo nici măcar nu observase prezenţa familiei sale 
în biserică, dar cu toate acestea, vocea Biancai nu era iritată. 
Era mulțumită de numirea lui Jacopo. În timpul celor două luni 
în care urma să stea în Palazzo della Signoria, ea urma să 
guverneze necontestata palatul Pazzi. Și, în sfârșit, ar fi putut 
ordona să se facă curăţenie ca lumea în camere. Poate că ar 
trebui să pună și perdele noi. Mintea îi clocotea de planuri. 

Elmo o atinse cu cotul. 

Lucrurile par să fie bune în ceea ce o privește pe micuța 
noastţă, murmură el. 

— Ce? 

Bianca își îndreptă privirile spre direcţia în care arăta Elmo. 

Antonio de Pazzi stătea aplecat, cu capul la nivelul aceluia al 
nepoatei sale. Erau absorbiți în conversaţie. 


%4 
Kod 


Alegerea lui Jacopo aduse schimbări majore în viața Ginevrei. 
A doua zi după ceremonie se duse să locuiască cu bunicul ei la 
Villa La Vacchia. 

Și, în săptămâna ce urmă încoronării lui Jacopo, acesta îi 


trimise un mesaj lui Piero de Medici. Scrisoarea nu spunea 
nimic mai mult decât că voia să-l întâlnească. Cei doi bărbaţi 
știau ca aceasta era mișcarea de deschidere în negocierea 
logodnei lui Ginevra cu vărul mai tânăr al lui Piero. 

Și amândoi știau că Jacopo cu greu ar fi putut găsi un 
moment mai neprielnic ca să-și manifeste bunăvoința de a 
discuta această problemă. Peste numai o săptămână urma să 
aibă loc nunta lui Lorenzo și palatul Medici era un vacarm din 
cauza pregătirilor. 

Piero trimise un paj care să-i aducă pe Lucrezia și pe Lorenzo 
la el. Înainte de a-i da un răspuns lui Jacopo, familia trebuia să 
se întâlnească și să discute detaliile unei posibile logodne. În 
calitate de cap al familiei Medici, lui Piero îi revenea decizia 
finală. Dar când era vorba de o hotărâre importantă, toată 
familia o discuta înainte de a fi luată. Era dreptul fiecăruia să-și 
exprime opiniile. Orice acţiune întreprinsă de un membru al 
familiei îi afecta pe toţi ceilalți. Familia nu reprezenta doar un 
grup de oameni legaţi prin sânge. Era o unitate, singura alianţă 
pe care te puteai bizui la vremuri de restriște. Era o lege 
nescrisă ca fiecare membru al familiei să-l ajute pe celălalt la 
nevoie. Cu adăpost, bunuri, bani, cu viaţa lui dacă era nevoie, 
într-o luptă. Atât de puternică era această tradiţie, încât era 
recunoscută de legile Republicii. Orice bărbat dintr-o familie 
putea fi făcut răspunzător pentru crima comisă de un altul 
aparținând aceleiași familii, chiar și de un văr, de mai multe ori 
renegat. 

Totuși, întrunirea din palatul Medici era diferită de cele mai 
multe întruniri familiale, din mai multe puncte de vedere. 

În mod normal, doar bărbaţii, și numai aceia care atinseseră 
vârsta maturității, erau consideraţi capabili să ia decizii. Dar 
Lucrezia de Medici nu era o femeie obișnuită. Cosimo însuși îi 
respectase judecata și o indusese în consfătuirile lui cu Piero în 
legătură cu arta delicată a guvernării Florenței. Ea era cel mai 
apropiat consilier al lui Piero în calitatea lui de șef al familiei și 
al Statului. 

Și Lorenzo începuse să fie privit ca un adevărat bărbat, 
inclus în luarea deciziilor, cu ani înainte de a ajunge la 
maturitate. 

1) contadina - țărancă (it.) 

pătruseitân Mroullui.6 „10”6 CS” d Loren2* S1 Lucrezia 


recera la e „S „d pevrrtencsco""! eL fi ™» 

Ce veste bună, oftă Lucrezia Lorenzo râse. 

«cinevra * * 

g> «ei, am consfders S era jet * * "“ „re Bianca s-a născut în 
aceeași ? augvrFiul lui fraţi de stele și știu că ăsta e 'un? T 
devenit trei informăm pe Pierfrancesco? Semn bun' Cum 

Piero zâmbi. 

E omonimul tăi/așaă evo’ filllenfiul lui Pierfrancesco 

t. 

Totuși, un grup de trei oameni, indiferent cât de înţelepţi și 
de experimentați, nu era suficient ca să constituie o familie în 
deplinul înţeles pe care îl dădeau florentinii acestui cuvânt. 

Doar de câteva ori în viaţă se înșelase Lucrezia în privința 
fiului ei. Intuiţia ei se dovedi și de data asta greșită. Lorenzo 
gâfâise fiindcă le promisese unor prieteni că se vor întâlni în 
Piaţa Santa Croce. Și considerase că va avea timp s-o viziteze 
pe Lucrezia Donaţi înainte de întâlnire. Apoi grupul urma să 
joace calcio și după aceea să meargă la vila familiei Medici din 
Fiesole să antreneze un nou șoim de vânătoare. 

Lorenzo se gândea foarte rar la apropiata lui căsătorie; 
aceasta nu i-ar fi schimbat în mod real viaţa. O să aibă și atunci 
timp pentru fotbal și șoimi și prieteni. Și pentru Lucrezia. Ştia 
care vor fi datoriile lui de soţ. Monogamia nu făcea parte din 
ele. Structurile și protocoalele căsătoriei erau clar subliniate de 
lege și de obiceiuri. Lorenzo le cunoștea, la fel ca și Clarice 
Orsim, viitoarea lui soţie. 

El avea responsabilitatea să asigure adăpost, protecţie haine 
și celelalte lucruri necesare întreținerii pentru ea și mai târziu 
pentru copiii lor. Trebuia să o trateze întotdeauna cu respectul 
datorat ei și familiei din care provenea. Și în toate cele ea i se 
va supune. 

Trebuia să o viziteze regulat în așternut. Urmau sa aibă 
copii, cât de mulţi posibil, atât datorită faptului că asta era voia 
lui Dumnezeu cât și din cauză că prin căsătoriile copiilor lor 
familia își va putea face alianţe în viitor. Lorenzo nu-și făcea 
griji privind posibilitatea lui de a avea copii, fiindcă deși se 
ferea să dea naș- 


CAPITOLUL CINCI 

tere unor bastarzi, virilitatea lui fusese dovedită de-a lungul 
anilor. 

În ce o privea pe Clarice se puteau ivi unele dificultăţi. 
Mariajul urma să-i schimbe complet viaţa fiindcă însemna să se 
mute de la Roma la Florenţa. Trebuia să se adapteze la un alt 
stil de viaţă. Dar asta nu mai era responsabilitatea lui Lorenzo. 
Mama lui va avea grijă de Clarice în această privinţă. 

Ca în toate marile case, femeile din palatul Medici își aveau 
lumea lor separată. Dormitoarele și camerele lor de zi erau 
îngrămădite în apropierea bucătăriilor, cămărilor, spălătoriilor, 
camerelor de cusut, așa încât să poala supraveghea servitorii și 
bunul mers al casei. În oraș, Clance va ieși întotdeauna 
împreună cu Lucrezia și cu bunica lui Lorenzo, văduva lui 
Cosimo. 

Lucrezia se dusese la Roma ca reprezentantă a lui Piero și o 
acceptase pe Clarice. Lorenzo avea încredere în judecata ei. 
Descrisese cu atâta grijă calităţile lui Clarice, adică modestia, 
supunerea și sănătatea' încât Lotenzo ajunsese să se întrebe 
dacă nu cumva mireasa lui uinia să fie groaznic de urâtă. Nu 
era un lucru important, dar ar fi fost mai agreabil dacă ar fi fost 
drăguță Urma să vadă în curând cum stăteau lucrurile. Clarice 
și suita ei erau în drum spre Florenţa. Giuliano și o trupă de 
călăreţi ai familiei Medici îi escortau. După obicei, nunta urma 
să se ţină în casa familiei mirelui. 

x 

Nunta lui Lorenzo se ridică la înălțimea aşteptărilor uturor. 
Ospățul și distracțiile se întinseră de-a lungul a bei zile și trei 
nopţi, în palatul Medici și pe străzile orașului. Vremea era 
perfectă; mireasa și cele cincizeci de domnișoare de onoare ale 
ei erau somptuos îmbrăcate în rochii de gală; din fântâni ţâșnea 
vin în loc de apă. 

la cele șase banchete oferite în palat, fiecărui oaspete i se 
oferea o cutie de argint plină cu migdale pralinate. L e străzi, 
fiecare cetățean primea o cutie din lemn colorat în argintiu. 
Bomboanele erau numite de florentini confetti. La fiecare 
importantă sărbătoare familială erau împărţite ca suveniruri, 
drept mărturie a fericirii împărtășite.. 

'* Sandro Botticelli fu ultimul dintre florentini care-și primi 
darul. 


— Auguri, Lorenzo, spuse el, când acesta îl prinse în pragul 
ușii ce dădea în salonul cel mare. 

— Mulţumesc, Sandro. 

Lorenzo luă singura cutie rămasă pe masa din noi și o 
împinse în mâinile lui Botticelli. 

Te rog, acceptă această mică amintire și ia-o cu tine acasă, 
spuse el râzând. 

Sandro zâmbi. O privi pe Clarice, apoi pe Lorenzo. 

— Am impresia că aţi vrea să plec, spuse el. 

Apoi clipi lubric din ochi și o luă la goană în josul scărilor. 

x 


Lucrezia oftă din greu. 

Cred că Sandro o să plece ultimul. Și n-o sa mai lase nimic de 
mâncare în casă... Noapte bună, copii. Am nevoie de odihnă. 

Il sărută pe Lorenzo, apoi pe Clarice. 

— Copila mea dragă, spuse ea cu blândeţe, sunt mândră de 
tine. Sunt sigură că toţi florentinii mă invidiază pentru norocul 
de a avea o noră ca ţine. 

— Mulţumesc, Madonna Lucrezia. 

Vorbele lui Clarice erau aproape inaudibile. Era o fată înaltă, 
subţire și, deși nu era frumoasă, avea o faţă plăcută, a cărei 
armonie era stricată doar de buzele prea subţiri. 

Lorenzo luă mâna proaspetei sale soţii. 

— Mama are dreptate, Clarice. Ai fost foarte curajoasă și 
puternică în vacarmul din ultimele trei zile. Toţi suntem mândri 
de tine. 

Lorenzo observase paloarea înfricoșătoare a lui Clarice. Era 
atât de obosită încât pielea obrajilor, buzele și unghiile îi 
deveniseră cenușii. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, Lorenzo, spuse ea. Îmi cunosc 
datoria și mi-o voi face întotdeauna. 

Pentru întâia oară Clarice vorbise ferm și tare. Lorenzo simţi 
o ușurare. Până acum crezuse că nu poate decât să șoptească. 
Tonul ei fusese aproape ostil, dar Lorenzo o înţelese și o iertă. 
Probabil că era speriată. Era departe de casa și de familia ei, 
înconjurată de străini, sfaișită de extenuantele festivități. Și 
acum sosise timpul ca mariajul să se desfășoare. Probabil că 
nu-i scăpase subînţelesul cu care Sandro clipise lasciv din ochi. 
O femeie cu o bună educaţie nu-și pierdea virginitatea fără 
teamă. Lorenzo își aminti cum tremurase înfricoșată concubina 


sa când se iubiseră pentru întâia oară. Clarice avea șaisprezece 
ani și cu siguranţă nu stătuse până acum singură cu un bărbat. 

Lorenzo își făcu repede socotelile. Cum ar fi fost mai ușor 
pentru Clarice? Să se culce cu ea acum și să afle că nu era 
nimic de speriat în asta? Sau să o lase să doarmă ca să-și 
alunge oboseala? _ 

Mana ei se mai odihnea încă fără vlagă într-ale lui. În ciuda 
căldurii acelei seri de iunie, îi era rece și umedă 

Lorenzo se hotări să mai aștepte. 

— Te conduc la camera ta, spuse el blând. O să te las singură 
în seara asta. Amândoi avem nevoie de odihnă. 

* 

în dimineața următoare Lorenzo plecă mai înainte ca restul 
familiei să se trezească. Avea multe lucruri de făcut. Mai erau 
doar trei săptămâni până la carnavalul anual al Florenței și el 
organiza unul din carurile alegorice, după cum spusese 
Giuliano celorlalţi. 

Lorenzo îi lăsase acestuia un mesaj să se întâlnească în 
atelierul secret unde se construia carul. | 

Așa că, mamă, nu pot rămâne să mănânc, spuse Giuliano. 

]nșfăcă o bucată de brânză și smulse un coltuc din pâine. 

Bună dimineaţa, Clarice. La revedere. 

Își sărută mama și bunica pe creștetul capului și ieși în goană 
din încăpere. 

Lucrezia râse. 

— Revenim la normal. Stai aici, lângă mine, Clarice. O să 
luăm micul dejun pe îndelete. 

Sufrageria familiei era o încăpere mică, aproape de marele 
salon. Când nu aveau oaspeţi, Medicii mâncau acolo, adunaţi în 
jurul unei singure mese, așezați pe scaune în loc de complicatul 
aranjament de sofale. Din cauza bol-ii, singur capul familiei nu 
putea sta pe scaun. 

Clarice se așeză ţeapănă pe marginea scaunului și le zâmbi 
Lucreziei și mamei lui Piero. Contessina era o femeie în vârstă, 
foarte grasă. Își pierduse auzul, dar nu-și pierduse niciun dinte. 
Era un motiv de mare mândrie, pentru ea; era încântată să-și 
arate molarii intacțţi. 

De altfel, dinţii îi erau și o sursă de mare plăcere. Căci îi 
plăcea să mănânce. Dădu veselă din cap spre Clarice și 
continuă să mestece. 


Masa era săţioasă dar simplă, cum erau de altfel toate 
mesele în familie. Clarice privi platourile cu portocale,;: 
străchinile cu pâine, brânză și cârnaţi și se întrebă când vor 
aduce servitorii felurile de bază. Fiecare mare casă î din Roma 
avea un șef bucătar care se întrecea cu cei angajaţi de celelalte 
case în prepararea unor bucate cât mai sofisticate și mai 
complicatei 

— Avem niște fântâni bune, spuse Luci*ezia. Poţi fisigură pe 
apa de aici, din palat, dar să nu bei niciodată 1 din fântânile 
orașului. 

Așeză ulcioarele de vin și apă în faţa nurorii ei și își turnă o 
ceașcă de vin amestecat cu apă, ca să-i arate lui Clarice care 
era obiceiul în Florenţa. Roma era notorie ca oraș al desfrâului, 
dar florentinilor le repugna excesul. 

Clarice își umplu cana cu apă. 

— În familia mea femeile beau vin numai la împărtășanie, 
spuse ea. Sunt obișnuită cu suc de lămâie cu miere și apă. 

„Bun”, gândi Lucrezia, „fata spune singură ce-i place. O să 
ne înțelegem una cu alta”. 

— O să ordon să ţi se pregătească imediat, spuse ea, făcând 
semn servitorului. 

Apoi își ridică furculița și prinse o bucată de cârnat. 

Lucrezia știa că furculițele nu erau cunoscute în afara 
Florenței. 

Am fost așa de încântată când oamenii au început să 
folosească astea, spuse ea. Nu mai murdărești atâtea șervete 
de pânză când degetele sunt pline de grăsime. 

Clarice îi urmă exemplul. 

— După masă o să încep să-ţi arăt casa, Clarice. În curând ai 
sa începi sa te simţi ca la tine acasă. Apoi o să mergem la 
liturghie. Preferi San Lorenzo, biserica familiei noastre, sau 
catedrala? Suntem foarte mândri de ea în Florenţa. Domul este 
una din minunile lumii moderne. 

— Aș dori foarte mult s-o văd. 

Lucrezia fu încântată. 

x 

Lorenzo era mulțumit de felul în care lucraseră până acum la 
carul alegoric. Era deja gata. Cele douăsprezece roți ale lui 
erau la fel de înalte ca și el. Va fi ușor pentru oamenii de pe 
stradă să vadă piesa ce urma să fie jucată pe car. 


— Niciodată n-a mai fost unul așa de frumos, spuse el. Ești 
sigur că nu l-a mai văzut nimeni, Andrea? 

Nimeni în afara de toţi ucenicii mei, care au trebuit să lase 
baltă toate celelalte lucrări, Lorenzo. M-ai făcut să dau 
faliment. 

Lorenzo rase zgomotos. Andrea del Verrocchio avea cel mai 
înfloritor atelier din Florenţa. El și artiștii care uceniceau acolo 
îndeplineau comisioane în toate domeniile artei: picturi pe 
fresce sau panouri, sculpturi în bronz sau marmură, fântâni și 
instrumente muzicale, spade și evantaie decorative. Nu exista 
ceva ce Verrocchio să nu poată face.. Dacă era suficient de bine 
plătit. 

Lorenzo îl admira și se mândrea să-l numească prietenul lui. 
Andrea, la rândul lui, aprecia talentul lui Lorenzo ca poet, 
muzician, filosof și atlet. 

Proiectat o lăută magnifică pentru acompaniament, spuse 
Andrea cu o căutătură poznașă Ai scris poemul? 

— Am fost prea ocupat, se plânse Lorenzo. Totuși, cred că 
Gigi va scrie unul mai bun ca mine. 

— Ascultă, ascultă, strigă Luigi Puici, poreclit Gigi. 

Era unul din companionii favoriţi ai lui Lorenzo. Fiu al unui 
fermier din Mugello, iubea orașul, în care și i locuia de altfel, 
câștigându-și traiul prin isteţimea minţii. Compunea poeme pe 
orice fel de subiecte cerute de pa. Ironii tavernelor Florenței, 
crea capodopere improvizate de comedie, calambururi și 
vulgarităţi, și oricine le asl culta arunca bani în vasul de pe 
masă din faţa lui. 

— Având în vedere subiectul, cred că ai dreptate, spuse 
Andrea. 

Și într-adevăr, cântecul trebuia să istorisească povesl tea 
unui bărbat în vârstă înșelat de tânăra sa soţie. Era tema 
favorită a tuturor carnavalurilor. Variaţiile și în3 frumuseţările 
constituiau testul isteţimii și abilității arj tistilor, 

Giuliano trebui să strige ca să se facă auzit pe deal 

supra râsetelor din atelier. 

— Deschideţi-mi și spuneţi-mi și mie bancul. Verrocchio se 
duse să-i deschidă. Surpriza era esen-j ţială pentru carele de 
carnaval și securitatea vitală. 

Intră repede. Te-a urmărit cineva? 

— Nu. Am avut grijă. De asta am întârziat. Ce-i așa j de 


amuzant? 

Andrea începu din nou să râdă. 

Un proaspăt căsătorit cumpără o piesă de teatru despre o 
soţie necredincioasă. Toţi or să râdă de asta. 8 își face fratele 
tău griji pentru nevastă-sa sau numai se j laudă că nu își face? 

Faţa frumoasă a lui Giuliano se urâţi de furie. Lorenzo era 
idolul lui și Giuliano se resimțea la orice aluzie că tot ce era 
legat de el putea fi altfel decât perfect. Dar de data asta îl auzi 
și pe Lorenzo râzând. Așa că încercă să zâmbească. 

— Privește aici, Giuliano, strigă Lorenzo, aruncând un obiect 
spre băiat. 

Giuliano îl prinse din zbor. Apoi începu și el să râdă» Era o 
lăută, încă neacordată, dar frumos lucrată din mai multe 
varietăți de lemn. Şi avea forma unui falus.1l gigant. 1 

Florentinilor le plăceau glumele de lume. Cu o suta* de ani în 
urmă Giovanni Boccaccio le captase spiritul în; 

Decameronul lui. Orice om din Florenţa care știa să citească, 
încă se mai amuza de descrierea pe șleau a naturii umane din 
poveștile lui Boccaccio. 

Bravo, Andrea spuse Lorenzo. Asta-i ceva nou. De ce nu faci 
din lăuta asta tema decoraţiilor? L-am putea angaja pe della 
Robbia să lipească niște plăci emailate pe toate laturile carului, 
reprezentându-l pe amantul tânăr cântându-și serenada. Numai 
lăuta să fie mult mai mare, ca să-l poată dobori, ca o măciucă. 

— Nu, nu Lorenzo, spuse Gigi, amantul trebuie să-l bată pe 
soţ cu lăuta. 

Sau să spargă cu ea ușa casei, adăugă Lorenzo. 

Mai înainte ca Luigi Puici să poată sugera o altă variantă, 
Verrocchio își ridică mâna să-i oprească. 

— Nu vă mai osteniţi, prieteni. Niciun della Robbia uu este 
disponibil. Bătrânul Antonio de Pazzi a angajat tot atelierul 
pentru o serie de decoraţii la vila lui. 

— Le pot amâna, insistă Puici. 

Un Pazzi nu va face asta, spuse Andrea. Familia asta a fost 
patronul lui della Robbia de când Luca și-a început prima 
lucrare. Așa că nu-l va dezamăgi pe An-, tonio. 

Lorenzo dădu din umeri. 

— Probabil că, oricum, ne vor refuza. Luca nu are simţul 
umorului și nepoţii lui și mai puţin. Dar ce capodopere fac. 
Îngerii le stau pe umeri când își amestecă culorile. 


Verrocchio aprobă, dând din cap. 

Luca mi-a spus că lucrarea pe care o execută acum pentru 
Pazzi e cea mai frumoasă pe care au făcut-o vreoaata- Şa ma 
anunţe când vor monta emailurile pe pereţii vilei. Atunci vom 
merge să le vedem. 

— Bun plan, spuse Lorenzo. Mi-ar place să văd și ce mai face 
micuța contadina. 

Lorenzo văzu că ochii lui Puici începură să scapere scântei. 

Nu, Gigi, nu-i o fetișcană cu pielea închisă la culoare de pe 
câmp pe care tu să o deflorezi. Vorbesc despre nepoata lui 
Antonio, li spun contadina ca s-q alint. 

Și le povesti cum Ginevra dăduse buzna la aniversarea i lui, 
vorbind un dialect țărănesc. Dar nu pomeni nimic j despre 
negocierile care aveau loc cu Jacopo de Pazzi. 

— Îmi poartă noroc, spuse el, în loc să pomenească I de 
logodnă. 

Verrocebhio chicoti. 

— Să nu-i spui lui Luca della Robbia că acest copil 1 aduce 
noroc. Aproape că l-a înnebunit. Antonio o lasă să 1 alerge ca o 
sălbatică după ce-și termină lecţiile; se ţine 1 după Luca peste 
tot, când face planuri sau măsurători. Chiar și sus, pe schele. Și 
întotdeauna îl sâcâie cu în-'j trebări. 

Expresia lui Lorenzo nu se schimbă, dar mintea îi 1 era în 
alertă. N-ar fi fost nimerit ca Pierfrancesco să, 1 audă că Piero 
îi aranja o logodnă cu o fată needucată. 1 S-ar putea să 
considere asta ca o nouă insultă și s-o ] rupă iar cu familia. 

— Să mă anunţi când ai să ai vești de la Luca, spuse 1 
Lorenzo. Vreau să văd emailurile de îndată ce se va I putea. 

„Şi să schimb câteva vorbe cu Antonio de Pazzi”, i își promise 
el în tăcere. „Nu trebuie să-i permită nimic 1 care să se apropie 
măcar de alergat ca o sălbatică 

Dădu iar înconjur carului, scrutându-l în timp ce vi zualiza 
diferitele efecte. 

— Hai să vedem ce facem cu decoraţiile. Dacă nu j emailuri, 
atunci ce-aţi zice de picturi? 

Peste două ore se hotărâră pentru pictură în lemn în j relief. 

— Trebuie să plec, spuse dintr-o dată Lorenzo. 

— Ah, tânărul soț, mormăi Puici. Cum te-ai însurat, i cum ai 
încetat să mai fii un bun companion.. I 

Lorenzo își duse mâinile la nas, fluturându-și degetele j în 


direcția lui, și plecă. 

Era adevărat că-i părăsea ca să se ducă la Clarice. Voia să fie 
atent, s-o ajute să se adapteze ușor la noua j ei viaţă. 

În sinea lui cea mai adâncă nutrea speranţa că poate vor 
putea crea același fel de căsnicie pe care o avuseseră părinţii 
lui. Aceeași apropiere și grijă, aceleași planuri împărtășite, 
bucurie și fericire. Dar nu îndrăznea să-și j 

? Î AUsaecăiaP aproape „unic”181” 91 P/er* 

timpul cu dislS ” petreacă necesar să ajunsă să se ' ~ d eze 
cu prietenii. Era că, să se atingă și să facă dragoste” altul să 
vorbeasnu era urâtă” 1 fapt" gâtu/ ef se bucu”a. Fiindcă soţia 
lui săvârșit de frumos. ’ Ung’ subţire. Era chiar de- 


CAPITOLUL ȘASE 

Lorenzo se îndreptă spre dormitor, să-și schimbe hai-l nele 
prăfuite, mai înainte de a se întâlni cu Clarice și 1 cu mama sa. 
Când își puse mâna pe clanţa ușii își aminti că avea acum niște 
apartamente mai luxoase la etaj. Urcăl în fugă pe scara în 
spirală a servitorilor, se spăla ml grabă, se îmbrăcă și cobori în 
sufragerie. 

— Mi s-a lipit stomacul de șira spinării, strigă el, intrând. 
Sper că a mai rămas ceva și pentru mine. 

Clarice și Lucrezia erau la desert. Lucrezia îi spusei râzând: 

— Credeam că e Sandro Botticelli. Intotdeauna mort de 
foame. Ai făcut atâta gălăgie încât trei servitori au dat fuga în 
bucătărie. Ia loc, o să ţi se servească masa j imediat. .1 

Lorenzo ocupă scaunul de lângă Clarice. Ea n zâmbi, * 

apoi își cobori privirea în farfurie. 

— Deci, Clarice, spuse el, ai făcut ceva interesant as- 

tăzi? 

— Am fost la liturghie la Dom. 

Bun. Ţi-a plăcut? Nu-i așa că-i frumos? Ar putea, adăposti 
aproape toată populaţia din oraș. 

— Foarte frumos, murmură Clarice. 

Roșise. Minţea și era supărată pentru asta. Nici măcar nu 
observase dacă catedrala era frumoasă. Era prea șocată ca s-o 
vadă. 

Pentru florentini, cele opt liturghii spuse zilnic re- prezentau 
ceva mai mult decât serviciul religios. Erauj și ocazii pentru 
întâlniri sociale și de afaceri. Femeilebârfeau cu prietenele lor, 
bărbaţii procedau la tranzacţii linanciare și apoi tăifăsuiau. 
Oamenii se plimbau prin spaţiul uriaș, lipsit de bănci al 
bisericii, trecând de la un grup la altul, oprindu-se un minut, 
cinci sau zece sa vorbească. Doar când preotul ridica azima 
împărtășaniei tăceau, se întorceau cu faţa la altar și-și plecau 
capetele. Clarice considerase comportamentul lor o ofensă. 

Pentru ea, ca și pentru toţi locuitorii Romei, liturghia era o 
datorie solemnă, pe care trebuia să ţi-o îndeplinești cu 
devoțiune și atenţie. 

Pentru Roma, Biserica era cel mai important lucru. Biserica 
era Statul, Papa-conducătorul lui. Toate legile, toate taxele, 
toate beneficiile, toată puterea emanau de la biserică. 
Teritoriile controlate de Biserică, Statele Papale ocupau o 


pătrime din Italia. Taxele produsele și tributurile de la 
teritoriile supuse făceau din Papă cel mai bogat conducător din 
ţară. Puterea lui vremelnică era iară limite în teritoriile sale. 
lar puterea lui spirituală se întindea de-a lungul întregii 
Europe. 

Cine privea cu superficialitate predicile preoţilor nu era 
demn de încredere. Florentinii, gândea Clarice, erau 
blasfematorii. Comportamentul lor insulta Biserica. Și ameninţa 
tot ceea ce pentru ea reprezenta adevărul Unchiul ei era 
cardinal, doi veri arhiepiscopi Deși averea familiei Orsini 
provenea din proprietăţile enorme din Roma și din 
împrejurimile Neapolelui, siguranța și puterea acesteia 
provenea de la membrii ei care ocupau funcţii înalte în 
structurile Bisericii. 

Clarice fusese temeinic educată în privinţa datoriilor unei 
soţii faţă de soţul ei. Cerinţele erau supunerea și spiritul de 
resemnare. Așa că îl minţise pe Lorenzo. Cum o minţise și pe 
mama lui. Felul în care Clarice vedea religia impunea 
respectarea riturilor, ci nu respectarea credinţei. 

Nu putea ști și nici înțelege că Lucrezia de Medici era o 
femeie profund spirituală, care se bucura de liturghie ca 
eveniment social. Cu toate acestea își petrecea ore întregi 
studiind scripturile sau pe marii teologi. Ca dar pentru 
Dumnezeu, lucrase ani întregi traducând Psalmii în poezie 
italiană și urmase porunca biblică de a proceda în secret la 
opere de caritate. 

În seara aceea Lorenzo își vizită soţia în dormitor] Clarice îl 
aștepta. lerburi dulci ardeau în cădelniţe de alamă ce atârnau 
pe deasupra patului larg, cu cearcea urj 

Lorenzo așteptă până ce deveni evident ca Clarice nu mai 
avea nimic de adăugat la remarca ei din doua vorbe referitoare 
la frumuseţea Domului. Nu era obișnuit cu liniștea la masă. 
Conversaţia era o arta și o distracţie pentru florentini. Așa că 
începu sa raporteze ce aflase de la Verrocchio despre ultimele 
proiecte ale farm ie 1 della Robbia. Clarice asculta din politeţe. 

Un servitor aduse un vas cu piroști aburmde, așezandti-l în 
faţa lui...1 

— Bucătăria te-a crezut pe cuvânt ca mori de foame, spuse 
Lucrezia, ascunzându-și zâmbetul după șerveţel, sul era plin 
vârf. Destul ca să sature șase oameni. Lorenzo râse zgomotos, 


fi plăceau glumele, chiar dacă se refereau la propria lui 
persoana. . 

— O să-ţi trebuiască două ore ca sa mananci toate astea. 
Exact cât ne trebuie, mie și lui Clarice, ca sa ne odihnim. Am 
avut o dimineaţă agitata, și surorile ta el vin în vizită după- 
amiază. 

Lucrezia o luă pe mireasa lui Lorenzo cu ea și pleca, lăsându- 
l în pace. 

Dar se întoarse singură după zece minute. 

— Clarice e teribil de sfioasă, Lorenzo. Tu ești bar-l 

bat: nu-ţi poţi imagina emoţiile unei fete. 

Apoi îi luă mâna, cum făcea din frageda-lui copilărie, când 
voia ca el să-i acorde întreaga atenţie. 

Scumpul meu fiu, întotdeauna te-ai grăbit, cu orice. 

Dar de data asta trebuie să-ţi înfrânezi nerăbdarea, să-ţi 
controlezi energiile. Îţi trebuie răbdare. Fnun soţ pentru 
Clarice ea îţi poate fi o bună soţie. Dar sa nu te aștepți să fie în 
apele ei și să vorbească cu noi pana ce nu se va simţi ca acasă.: 
X. 

Lorenzo își duse mâna Lucreziei la buze. Și maica-sa îl putu. 
Simti că zâmbea în timp ce i-o sărută. 

— O să-mi amintesc de asta, mama, spuse el. Mulţumesc. 

+ 

de mătase. Părul ei era parfumat. Purta o cămașă de noapte 
de mai ase, brodată, cu mâneci lungi și manșete de dantelă. 
Lorenzo fu uluit. Toți bărbaţii și femeile din r lorenţa dormeau 
goi, cu excepţia unei bonete de noapte. 

x 


Clarice își întoarse capul, să nu-i vadă trupul gol apoi trase 
de ambele părţi ale cămășii ca să-i arate deschizătură din ea 
care putea permite acuplarea, fără să 
0  ofenseze. 

Nu scoase niciun sunet când el o pătrunse și himen'ul 
1 se rupse, dar unghiile îi intrară în palme. Și nu spuse nume 
când Lorenzo plecă. Apoi plânse până adormi. 

Era prima dată când plângea. Era prea mândră ca s i-și fi 
permis o astfel de slăbiciune. Locuitorii Romei dintU “ater, 
mandp Mr Orsinii erau cei mai mândri dintre ei. Clarice fusese 
educată într-un. Singur scop sa se comporte ca un membru al 
nobilimii din Roma, ’ 


„tac datoria și să nu arate slăbiciune. 

În câteva săptămâni chiar şi Lucrezia recunoscu că tăcerea ei 
era produsul mândriei, nu al timidităţii Sperase; Pute 
carnavalul anual din Florenţa o va armta și-i a plăcea. 
Carnavalul era faimos în toată Italia. Era săra: FWnt? Ei- 
Sffntuluj IOan Botezătorulsfântul patron. “reţe, și oferea de 
toate în cele patru zile de festivități. Procesiuni religioase se 
puneau maiestuos în mis t? AtC Parţile orașulni în direcţia 
Domului O sută 

cmrtorsS' " Prezentate Si 

“rașele slipuse Republicii. Un primejdios’ cal de rasa, Palia, 
alerga dintr-o parte în alta a orașului csteayri parade cu 
trompetiști, competiţii între grupuri cu stegan care-și învârteau 
și-și agitau stindardele co care dura toaf86'? I U* Sălbatic de 
calcio cartiere 'U'" parte «Wpf «» $ «m 

Magazinele și casele erau decorate cu steaguri t ini t'uH'Fb1? 
Mătase stofe aurite. Covoare persane, pici str zi s 1 PUIt3U 
C6le mai festive veșminte, roind pe st az! Şi în parcuri, luând 
parte din toată inima la sărut oare și distracţie. Se puteau 
vedea animale dresate, bufoni înghititori de flăcări, acrobaţi, 
trubaduri, umblători pe sârmă, muzicieni și înghiţitori de sabin 
Disecţia era pretutindeni și toţi florentinii erau pe străzi, gata 
sa se* 

bucure de ea.... I 

Clarice consideră spectacolul vulgar și se feri de contactul cu 
mulțimea. La Roma, spunea ea, aristocrații nu erau niciodată 
atinși de oamenii de rând. 

Dezaprobarea ei deveni o condamnare isteric3 în ultima zi a 
carnavalului. Era ziua caruselului cu muz ea și dans în toate 
pieţele, veselie pe străzi. În timp ce te meile necăsătorite 
puteau privi festivitățile numai te? Ferestre și balcoane, femeile 
măritate de toate vai stele și clasele’ se puteau amesteca cu 
gloata vesela. Și o luceau. Cei mai mulţi oameni erau mascaţi, 
mulţi e costumaţi în mod bizar. Tineri îmbrăcaţi în femei se 
mișcau aţâţător și cântau cântece obscene ca sa meanfe 
femeile mai bătrâne pe care le incora t - ile Oprincaptive. 
Carele alegorice parcurgeau încet străzile op i du-se frecvent 
să-și prezinte poemele și piesele. Barba, 1 îmbrăcaţi în femei își 
scoteau în evidență umerii exagera j dezgoliți' și sânii falși, 
invitând observatorii sa se minuneze și să fie cuprinși de 


pasiune. Cat ţinea ziua, 1 noaptea, 'viata și sexualitatea erau 
sărbătorite. Pentru cei ce-și pierduseră capul, alei dosnice le 
ofereau o emporară intimitate pentru îmbrăţișări sau acuplan 
grăbite. 

Clarice nu putu îndura mulțimea zgomotoasa mai mult de 
zece minute. Apoi se întoarse spre Lucrezia. 

Vreau să fiu dusă înapoi, acasă. Mi-e rău. 

Fata îi era mascată, dar prin deschizăturile din satinul roz și 
moale se vedea că ochii îi scăpărau scântei. j 

Lucrezia le spuse ceva servitorilor care le escortaseră, și 
aceștia începură să croiască drum prin mulţime pentru cele 
două femei. 

— Lorenzo spera că o să te amuze carul pe care l-a creat, 
spuse Lucrezia cu o voce moale, decepţionata. 

— Asta nu face parte din datoria mea! 1 

Cuvintele lui Clarice erau stridente, pătrunzătoare. 

Ca “iar Lucrezia nu-i mai vorbi niciodată fiului ei desprej 
virtutea răbdării. 

Lorenzo își dădu seama imediat că părerea mamei lui despre 
Clarice se schimbase. Lucrezia nu-și schimbase 
comportamentul, rămăsese grijulie și răbdătoare fată de arice 
și continua să pară încântată că avea o nouă darasdecâatrif'Și 
viața’ Dar Lorenzo avea un aar special de a observa 
amărăciunea celorlalţi și și mtyedaeme, Să 56 PUnă Căaică- 
saltA'dS- 

ufSd Clatice amarata că mireasa pe care i-o alesese u va 
aduce atât de puţină fericire. 

Recimoscifsp "f386 mult timp ceea ce Lucrezia recunoscuse 
doar la carnaval. Clarice își măsura viața din perspectiva 
îngustă, rigidă, a datoriei. Se considera superioara oricui din 
jur din cauza nașterii într-o familie 

Se mnf-lPentrU Ca Intotdeauna reușea să-și facă datoria se 
considera o martiră, ca și sfinţii ale căror zile de săr 

I Se? Respecta cu devotiune, în plus faţă de liturghia 

Rituaiui de noapte din patul ei era întotdeauna ace- 

1 Le to? La fel rleU de SOţ al lui Lrenzo o datone tot la fel 
de neplăcută ca și rolul ei de soţie 

„Nu ma așteptam la mai mult”, își spunea Lorenra și nu se 
mai gândea la asta. Își avea viaţa lui proprie de trait. Erau 
atâtea de făcut, atâtea lucruri de care merita 


“f bucvri' lungile zile de vară dăruiau preţjoa”e ore în plus 
și Lorenzo nu voia să le risipească. 

Când orașul era tăcut, în timpul celor două ore obis nuite de 
odihnă de după prânz, Lorenzo călărea de obicei la Careggi, 
cea mai apropiată dintre vilele familiei să 

™fea eX-erC? V-le Cf101 lui Fiindcă cel mai scump’ vis al 
sau era sa câștige faimoasa și periculoasa cursă Palio. Cu trei 
ani în urma începuse un program sitematic cumparand cei mai 
iuți cai pe care-i putuseră găsi șefii băncilor familiei Medici, 
peste tot unde aveau filiale la Roma, Veneţia, Neapole, Milano, 
Pisa, Antwerp, Bruges Londra, Geneva, Lyon și Avignon. 
Agenţii din Constantinopole îi trimiteau armăsari și iepe arabe. 
Antrenorii n împerecheau, păstrând evidenţa detaliată a 
calităților și deiectelor, cautand combinaţia perfectă dintre un 
mascul și o femelă care să producă neânfricarea, vigoarea și iuj 
teala necesare unui învingător Palio. 

După-amiază Lorenzo avea un program regulat. Vij zita casa 
din Via de Pucci și pe frumoasa lui Lucrezia. 1 Apoi, în amurg, 
se ducea acasă, să ia pe îndelete cina în, grădină, împreună cu 
familia. Adesea Piero lua cina cu j ei, după masa simplă, 
liniștită, Lorenzo îi ajuta pe servitori să-l ducă în camera lui. 
Inainte de a se pregăti de 1 culcare Piero îi vorbea fiului său 
despre lucrările guverf nului Florenței, încercănd să-l 
pregătească pentru rolul * lui viitor. Când efortul de a vorbi era 
prea mare pentru el ca să mai poată continua, îi spunea să 
plece. Ecoul respirației lui agonizante răsuna în capul lui 
Lorenzo mi timp ce își făcea datoria de soţ în dormitorul lui 
Clarice. Jj 

Apoi îl lua pe Giuliano și plecau să chefuiască. Cu o spadă 
bună, o torță și o pungă grasă puteai trece peste; 
amendamentele impuse de legi pentru timpul nopţii. Ta-» 
vernele erau întotdeauna pline. Cu Gigi Puici drept cam-j piori, 
fraţii reușeau aproape întotdeauna să uite că tatăl' lor era pe 
patul de moarte și că nu era nimic de făcut, ! Peritru a-i alina 
suferinţa. 

* 

La scurt timp după carnaval, Andrea del Verrocchio îl anunță 
pe Lorenzo că della Robbia își terminase lucrarea la vila Pazzi a 
lui Antonio. 

— O să mergem mâine să vedem, îi spuse Lorenzo! Lucfeziei. 


Am trimis deja un mesager să-i ceară lui Antonio permisiunea. 

Lucreziei îi fu teamă. 

— Antonio e un ermit, s-ar putea să nu primească! Vizitatori. 

— Prostii, mamă. E un bătrân ciudat, dar iubește artal O să 
fie fericit să se mândrească cu realizările lui. Verrocchio și 
Botticelli merg cu mine. 

— Oh, bine, în cazul ăsta... Sper că ce vei descoperi) acolo n- 
o să fie ceva nemaipomenit. Mă îngrijorează zvonurile că 
micuța Ginevra e așa de indisciplinată. Contractul pentru 
logodnă e aproape perfectat, și Pierfranștiu ce o să creadă. 1 
neVOIP să-l anulăm, nu 

Lorenzo o sărută zgomotos pe obraji. 

ră probleme. 1 dnula' 0 să am eu grijă de asta. Nu-ţi tor ca și 
vorbele Jul Antoni era vestit increzăchiar și pentru un Pazzi. 
Vestit ca un om curios. 


CAPITOLUL ȘAPTE 

Lorenzo nu mai fusese niciodată la vila La Vacchia 

Şi aceasta se dovedi a nu fi nici pe departe cum se aș todt i 
Porţile din volute întortocheate din fier, ci nu din lemn solid, se 
deschiseră primitoare. Portarul ș. Soţia Im priviră curioși la 
vizitatori de pe fereastra easu. Ta dar nu le adresară nicio 
vorbă. ă 

De la poartă, o cărare urca printr-o livada de masj lini până 
pe creasta dealului, la vilă. Aceasta era mica și foarte simplă. 
Nu semăna deloc cu grandiosul palat aP, 1 Jacopo de Pazzi din 
oraș. Avea doar doua catar, ș, un turn pătrat se ridica în 
mijlocul acoperișului de tigla roșie Nu existau creneluri, nici 
decoraţii, exceptan brclele din volute întortocheate din fier care 
protejau - restrele. Și opera lui della Robbia, pe deasupra uşii 
lambrislorecnzoteâiarauzi pe Sandro Botticelli gâfâind și știu că 
și lui i se oprise respiraţia. Semicercul emailat putea să taie 
respiraţia oricui. ] 

— Bine aţi venit, domnilor. Antonio 

Lorenzo fusese prea vrăjit ca să-l observe pe Antonio care 
apăruse în prag. Bătrânul zambea. I 

Lorenzo descălecă în grabă. A 1 

— Vă cer iertare, Messer Antonio. Eram așa de... j 

— Nicio problemă, Lorenzo. Arta trebuie sa fure P 1virile Tu 
ești Lorenzo, nu-i așa? Văd așa de puţini oameni și niciodată nu 
sunt sigur dacă mi-i amintesc saui i 

Eu sunt Lorenzo. Şi vă sunt recunoscător ca ţ 

primit. Pot să-mi prezint prietenii? 

Andrea și Sandro descălecară și i se alăturară. 

Antn a jț/r cun*s pe Pungașul ăsta de Verrocchio spuse 
Antonio. M-a prădat de o sumă frumușică pentru un iertat”1 
1”?”-' „a l-am genfului Mu, «fer? S” Mă” chin "’... 

Antonio își plecă capul, în semn de omagiu slab rstâraet2efm, 
dn, at de bătninAn, oni* și a J Jacopo, cu același nas lung de 
soim al casei Pazzi. Dar dacă ochii lui Jacopo pe jumătate W’ 

auui Anf)1'0616 gr6le 6raU suspici*Și O mereu în alertă 
terior sf XleTI C*neentra ««"P™ „mii orizont ini vi/° „n,? De 
transparenţi. Lorenzo  recunoscu privirea unui înțelept, 
desprins de lumea care îl înconjur? 

Și îmbrăcămintea lui părea ruptă de lume Purta o fi letca 
frumoasa de matase, o tunică trasă peste o cămasăti gea laP? 


Ambani înM ’ de mătase’ Dar tu™a» ajungea Ja gamba, în stil 
antic, iar mătasea albastră era așa de veche meat căpătase 
nuanțe verzui. Cureaua de care n atarna spada era formată din 
niște zale simple de aur a t model demodat, iar sabia era în stil 
cavaleresc prea ungă și îngusta ca să fie bună de altceva decât 
de decor 

Lorenzo abia se abţinu să nu zâmbească. 

Veniţi eu mine, spuse Antonio uucea la o gradina înconjurată 
de ziduri. 

Z~ Întoarceţi-vă și priviţi, spuse bătrânul între ferestrele 
înalte de la parter și cele de la ehi șapte placi dreptunghiulare 
luceau în culori vii emailaţi” 

Reprezentau scene din Vechiul Testament: Daniel în Gosat 
TfU 1G1; tJ*feph în haina lui multicoloră, David și picarea a 
„imale, e Care,” lrau an”, des- 

— Pe numele Domnului, sunt magnifice! Exclamă 1 errocchio. 
Messer Antonio, aveţi o scară? 

O sa trimit să aducă una 

Antonio îi făcu semn unui servitor, aproape la fel de batran 
ca și?. Omul se îndepărtă șchiopătând dar se în! Toarse cu o 
viteza surprinzătoare, trăgând după el o scară. 

1) - tonsură - tunsoare tipică a călugărilor catolici, rași în 
creștetul capului. 

Botticelli alergă spre el să-l ajute. Apoi cei tai tineri incepură 
să mute scara de la un email la altul, urcantlu se cu schimbul 
ca să poată vedea mai îndeaproape, exclamând unul către altul. 

Antonio le asculta, zâmbind, laudele mflacarate. T consimtiră 
că plăcile acelea emailate erau cele mai frumoase lucruri care 
ieșiseră vreodată din atelierul lui della Robbia Dar nu putură 
cădea de acord asupra superiori Stil vreuneia asupra celorlalte. 
Aici părerile erau împărțite se solicitau unii pe alţii să 
privească mai îndeaproape modelarea unui anumit detaliu, 
adâncimea deosebita a culorii compoziţia figurilor sau gradul 
de perspectiva. Unele comentarii erau atât de tehnice meat 
Antonio trebui să ceară explicaţii. V 

Atunci Verrocchio și Botticelli începură sa se certe în privinţa 
celui mai bun mod de a explica. hj 

Lorenzo privi nervos spre Antonio. l-ar fi plăcut sa se 
amestece și el în polemică, dar realiză ca zgomotoasa și 
entuziasta discuţie semăna mai degraba cu * jea decât cu o 


căutare a adevărului. Cel puţin așa r-ar fi putut părea unui 
privitor din afară. li era teama ca Antoni J le-ar fi putut spune 
că era cazul sa plece, mai înainte - i a afla dacă zvonurile 
despre Ginevra erau mtemeratel Trebuia să-i oprească pe 
Andrea și Sandro. 

Inainte de a le putea atrage atenţia, doi barbati m-j trarăan 
grădină printr-o ușă mică, croită în zidul de cărămidă amândoi 
vorbind, gesticulând sălbatic, aproape L 

șuierând unul la altul. Vorbeau latina. I 

chio tăcură privind bizara pereche. Unul dintre ei ti ai un 
călugăr, 'micuţ, fragil, într-o voluminoasa roba maroj nie 
sărăcăcioasă. Tonsura ’) lui lucea în soare, roza, în conjurată de 
un smoc de păr alb. Celalalt era un barbaâi înalt, dar arăta tot 
așa de fragil ca și micuțul călugăr. Încheieturile lui osoase 
ieșeau la iveală de sub mânecile robei de bumbac negru și 
genunchii îi ieșeau în reliell prin pantalonii colanţi de bumbac, 
tot negri, strânși pe niște picioare slăbănoage. Era foarte blond 
și foarte tânăr, gărulujură de r*Ză 03? I tonsura c, e pe captai, 
câlu- 

Borenzo își stăpâni cu greu râsul. Scena semăna cu o 
comedie jucata pe un car de carnaval, cu gazda lor antica, 
artiștii scandalagii și cerșetorii latiniști. 

— Mateo, Marco, strigă Antonio, terminaţi cu disputa și 
veniţi să vi-i prezint pe oaspeţii noștri! 

Nou sosiți își îndreptară privirile spre el, încetând 

Apoi *"”” * 

f5CU Prezentările. Fra Marco era un comna mon batem de-al 
lui Antonio. Locuia la vila și (HSturghule pentru casa în micuța 
capelă de la parter ia vilă Mat6° 6 pr°fesorul neP°atei mele. E 
recent'venit 

Lorenzo îşi exprimă plăcerea de a-i cunoaşte 
ApoipeginevranU SC3Pe *Cazia' întrebă dacă Puteâ's-'o vadă 

— Bineînţeles, spuse Antonio. Unde este Mateo? 1 Profesorul 
clipi. 

Ma~ fam lde6' Excelentă. Dumneavoastră știți, Fră 
Călugărul dădu din cap a negare. 

CopMutefnţ copacU'" 15mâi d'n 'PrOpiere de P“Că Trebuie să 
fie cu soţia ta, Mateo. 

— Nu, Excelenţă. Emilia își vizitează familia în lrrezo, nu vă 
amintiți? 


Lorenzo simţi că se înfurie. Deci zvonurile erau adevărate. 
Antonio îi permitea fetiţei să umble brambura. 

1 nu, arji servit la nimic să vorbească cu el în legătură cu 
asta. Era prea cufundat în lumea lui interioară ca să-i pese. Nici 
ceilalți nu erau mai buni. Aveau același aspect abstract de 
savanţi ca și Antonio. Dacă Ginevra ar fi fost mancata de lupi 
probabil că nu i-ar fi observat absenta tetor Ir °aS6lie ei, albite 
ar fi fost așezate deasupra tex. Elor pe care le studiau. 
Reconcilierea tatălui său cu 

Pierfrancesco era pusă în pericol de învățații aceștia smin- 

Antonio îl prezentă pe profesor și pe călugăr artiștilor. 

Lorenzo scrâșni din dinti.. 

lar Ginevra privi și ascultă totul din ascunzișul ei dintr-un 
copac înalt din grădină. 

Ar fi răspuns dacă ar fi strigat-o cineva, dar nimeni n-o făcu 
și până să o strige cineva îl putea privi în tăcere și îndelung pe 
Lorenzo, adorându-l. Când acesta întrebase de ea fusese cât pe 
ce să cadă din copac, clar se agăţase aproape inconștient cu 
braţele de trunchi. Ar fi putut vorbi cu prietenul ei de la 
petrecerea aniversara, I dar nu cu eroicul învingător de la 
turnir. Era numai un j copil, un copil ignorant, cum nu mai 
contenea să-i spună 1 bunicul ei. Și copiii nu se adresau eroilor. 

Dar putea privi expresia schimbătoare de pe lata ero j ului și 
a o păstra în memorie împreună cu vocea și sul netul râsului 
lui... 

— Ginevra!... 

Fra Marco scosese un sunet prea puternic pentru trupul lui 
mărunţel. .1 

Trebuie să fie pe aici, pe undeva, spuse cu vocea, lui 
normală, liniștita.. 

Apoi privi cum se mișcau frunzele copacului. 

— E acolo. Uluitor! 

Lui Lorenzo nu-i veni să-și creada ochilor. Fetița cobori din 
copac ca o maimuţă. Pielea îi era toată oacheșă, arsa 1 de 
soare. Vesmintele îi constau dintr-o tunică rupta, ţa rănească. 
Era încinsă peste mijloc cu o sfoara deșirate, I coada care îi 
atârna pe spate îi era pe jumătate despletita ț și plină de 
neghină. Picioarele îi erau goale și murdare de 1 

pământ.. I 

Stătea lipită de trunchiul copacului și îl privea, cu 1 


ochii ei imenși, castanii pe faţa arsă de soare. 

Contadina, murmură Lorenzo. Ţărăncuţo. 

De data asta îi acordase epitetul din disperare. Așa ar fi 
socotit-o Pierfrancesco dacă ar fi văzut-o. 

Dar Ginevra îl luă drept porecla afectuoasă data ei la 
petrecerea aniversară și râse. Un râs proaspăt, liber, fericit. 

— Salutări, Lorenzo, spuse ea. 

Fără să-și dea seama, vorbise în latină. 

Lorenzo fu intrigat. Ce producea oare acest cuib de savanţi? 

Privi spre Antonio, ignorându-i încruntarea. 

— Pot avea o mică discuţie cu nepoata dumneavoastră 

Excelenţa? ’ 

Dacă nu vă este frică de contaminare. E îngrozitor de 
murdară. 

Lorenzo luă copilul și-l duse în capătul grădinii unde se 
așezară pe o bancă de piatră și începură să discute. 

Eseoperi pe dată că latina ei era extrem de limitată. 

Ar italiana îi era fără cusur. Și mai putea încă vorbi fluent 
dialectul țărănesc contado. 

Li răspunse simplu la întrebări, oferindu-i o descriere 
completa a vieții ei cu Antonio. Acolo învățătura era prețuita 
mai mult decât orice altceva. La răsăritul soarelui servea micul 
dejun compus din lapte și pâine, apoi lucra cu profesorul ei 
pana la orele douăsprezece. După-amiezile în timp ce Mateo îi 
învăţa pe Antonio și Fra Marco grecește, Ginevra se ducea la 
una din moșiile care erau proprietatea lui Antonio ca să se 
joace cu copiii ţăranilor și sa ajute la munca câmpului. La 
apusul soarelui se întorcea la vila să facă baie și să-și curețe 
hainele. Apoi lua ci n a cu cei trei bărbaţi, ascultându-le 
discuţiile și învățând tqt timpul ceva din ele. 

— Şi îţi place viaţa ta, Contadina? 

— Oh, da! Îmi place. 

Ochii îi străluciră, obrajii ei arși de soare se înroșiră de 
fervoare. 

— Vrei să-ţi povestesc în amănunt, Lorenzo? 

Foarte mult, spuse el, ascunzându-și amuzamentul. 

Atunci, hai să-ţi spun. Mateo îmi arată și-mi explică ceva - o 
problemă de gramatică sau felul în care se compune un poem - 
și eu nu înţeleg nimic. Dar continui sa-m! Framant mintea pe 
acea temă. Şi încerc să fac ce am invaţat ieri sau alaltăieri sau 


ce am auzit la masă. Apm, dintr-o dată, așa, ca de la sine, totul 
îmi devine clar. E foarte impresionant. 

Lorenzo privi fața extaziată, murdară, a micului savant. Era o 
senzaţie ciudată să simţi respect pentru un simplu copil; dar ea 
îi descrisese o experienţă pe care el 

O avusese de mii de ori. Şi el fusese impresionat. Și încă 
maâneidsavantlâcurile nu-l vor determina pe Pierfrancesco sa 
occepteogodnal cinevra trebuia sa fie educată, sa a, ba 

„ „~” "PaViji”“Jiate? Întreba el. Hi dă și ea 16Cţ? Emilia? 
Categoric nu. Nu știe nimic îmi spală nărui si'mi încheie rochia 
la spate. În casa ma îmbrac în rochii adevărate. Astea sunt 
TâTmult catlechiâe? 

Z Soâf «X aătfsT? Te ocupi de ftspdumâez? Ut animale. 

B3S*-2T ««3S.1 

orfan De obicei mănânc cu ei fiindcă niciodată nu e te destulă 
mâncare la vilă. Bunicul spune ca un stomac plin 

SUfOLorjnzot (se simțea în dilemă. Viaţa Ginevrei era 
comnlet nepotrivită pentru o fată de familie buna. Trebuiai S 
facăl ceva și totuși ar fi dorit sa o lase așa cum e a. Viaţa ei 
era’ un fel de paradis. Și Lorenzo iubise mt - deauna viaţa și 
oamenii de la ţară. Și era ahtiat de studiu și învăţătură. Il 
invidia pe acest copil care avea pat 

de amândouă în egală măsură. Antonio 

N-ar fi avut niciun rost să-l admonesteze pe Antonio Bătrânul 
s-ar fi simtit ofensat, apoi ar fi uitat repede mustrarea și s-ar fi 
întors între cărţile lui. Mintea lui Lorenzo căuta o soluţie. W 

Fără voie Ginevra îi dădu răspunsul. 

— Ai văzut-o pe Bianca? Copilașul ei crește repede Mia 
părut bine că am plecat din casa aia, dar uni lipsește Bemardo. 
Iti amintești, și el s-a născut în aceeas zi ca și noi. 

Lorenzo zâmbi... - 

— Îmi amintesc. Şi o să fac așa încât ai sa poţi savezi. O să 
vorbesc mâine cu Bianca. 

Da? Oh, mulţumesc, Lorehzo. 

Q. * fac cu bucurie, Contadina, spuse el. 

„Și nu numai cu bucurie”, își spuse în sinea lui Pi sfea 
fetea-lasigure f*tei educaţia de care are nevoie Are și ea tete, 
știe cum sa procedeze”. ’ L 

momenttt 56 fericit că gasise * soluţie. Pentru moment uitase 
de prezenţa copilului de alături 


Trehntnzruncn ° Privir* plină de venerație. I „” A". Uie Așa: 
mi dau seama că Lorenzo o să aranieze lucrurile, gandea ea. 
„El poate face orice ce noroc că l-am întrebat de Bernardo. Tot 
ce am avut de făcut a fost doar sa întreb... Dar dacă i-aș spune 
și despre ceacelea * vreau? ’ 0 să e rezolve și pe acelea...? O sa 
se supere?” u 

Buzele ui Lorenzo se arcuiră într-un zâmbet mulţu- 

„O să-l întreb”, se hotări Ginevra. Tremura, dar își lua mima 
în dinţi. 

Iwtalputea să VOrbe: li cu bunicul, Lorenzo? Să vorbești cu 
Bianca și cu bunicul? 

Lorenzo își reveni din reverie. 

— Ce? Să vorbesc cu bunicul? Despre ce? 

Uimirea îl făcu să se încrunte t. G! Nevra începu iar să 
tremure. Nu trebuia să-l fi întrebat, iar acum era prea târziu ca 
mai rio 

Vocea îi tremura. 31 dea Inapoi: 

n nzdespre un cal. Vreau atât de mult un cal. Bunicul n-o sa 
ma lase să-l călăresc pe al lui și Fra Marm are decât un măgar. 
Lui Mateo fi TiS de ctasa că merge într-o căruţă trasă de un 
catâr gras. !! 

rită neeifpznU iar făcut  hatâral dar teroarea 
întipăcopilporfan ” mişcă’ Era’ desigul.” n el blândl LV? ™” S 
vorbesc cu bunicul tău, spuse spun eu ce trebuie 
sâ7arcâunbcuniine * Să i nei” tiafeste! 

Un-CDeeice râz™ Lorenzf? adulţii cu copiii”- 

— Fiindcă mă distrez. Pot să-ţi fac o promisiune Contadina. O 
să vină și ziua în care o sa ai un cal. Ești mulțumită acum? 

Faţa Ginevrei se lumină. 

"oh da. Spuse ea.. * j. «« 

— Acum trebuie să mă duc la prietenii mei. Ajuta-ma să-i 
găsesc. 

* 


Verrocchio şi Boţticelli erau în faţa casei, admirând 
OPeîrtnlTmeuuhsă mă urc pe scară, pungașilor, spuse 

LOrdupă ce privi îndeaproape își trecu degetele peste 
modelarea complicată în email, urmând curba ușoara a arcadei 
de sus și cele abrupte ale aripilor îngerilor. 


» ss ras sg binecuvântare pentru planurile lui. 
* 


— Ce zici că vrei să fac? Trebuie că ţi-ai pierdut minţile, 
Lorenzo. Doicele melen-o să mă ierte niciodată dacă o aduc pe 
Ginevra înapoi. Nin, dă ca 

Bianca nu-și ieșise din fire, era la fel de Placida de obicei, 
numai bărbia ei se ridicase ferm, hotarata 

Lorenzo era uimit. Întotdeauna fusese mai apropiat de 
Bianca decât de celelalte două surori ale lui și credea ca o 
cunoaște bine. Această rezistență de fier era o parte a 
caracterului ei pe care nu i-o cunoscuse înainte îi veni s-o 
însface de umeri și s-o scuture. Apoi se hotări ca era mai bine 
să încerce s-o convingă. 

— Scumpă surioară... 

Bianca râse. 

Asta n-o să ţină, scumpe frătioare Lorenzo își aruncă mâinile 
în aer. 

— Bianca, trebuie să mă ajuţi. Situaţia e disperată Dacă vei 
reuși să faci copilul ăsta destul' de respectabil pentru 
ceremonia de logodnă, nu-ți mai cer nimic 

Ochi, mari și rotunzi ai Biancăi scăpărau fulgere. 

Bârfă Toată8? dna ’, 1. Ntrebă eadornică de subiecte de 
bârfa. Toată lumea din oraș se întreabă cine o s-o ia. 

Finul meu.? 1 ' Va Casaton cu fiul lui Pierfrancesco, 
ime7săcsi of" h1 n*StrU? Df e sP endid! Zestrea ei e mensa. Şi 
când o sa moara Antonio... 

Bianca se încruntă subit. 

— Dar copilul e abominabil, Lorenzo. N-o să poată rușineva 
că, *singură 

S-a hotărât, atunci. Îi trimit vorbă mâine lui An tomo, spuse 
în cele din urma Bianca. 

— Ești un înger, spuse Lorenzo, sărutând-o O clipă am fost 
alarmat. Nu te-am mai recunoscut. Firește ere deam ca știai 
despre logodnă, că Elmo ţi-a spus totul 

Bianca n mapoie sărutul. 

T „9” t° COPd ești, Lorenzo. Elmo nu-mi spune niciodată 

Z băfbatf iT*>?”!" «* «i şm ast sotum m? Emeile trăiesc în lumi 
diferite. Soții și ţnle fac împreuna copii, merg împreună la 
petreceri și cu asta s-a terminat. Ai să vezi. 

x 

Felul senin în care Bianca acceptase acest model de casnic n 
făcu pe Lorenzo să se simtă mai btne. Era evi? Dent ca Bianca 


era mulțumită. Așa că nu se simţi faci proprâofviaâr’™ fer'Cirea 
'Ui C, ar'CeS*tiile 

Părăsind palatul Pazzio, Lorenzo privi cerul și umbrele, 
încercănd să-și dea seama cât era ceasul. Dacăe grabea mai 
avea timp să-și viziteze concubina înainte de pusese asta, 
dandu și seama e portanță pentru el și tat-o face să se simtă 
lipsitai de Lucrezia 

nesigura pe situaţia ei. P tru ca să se convingă nu atât ca să 
o asigure pe ea fusese întotdeauna pe el însuși. Pana la. Claric, 
fpmeilor. Actul sexual binevenit în braţele și în Pă u ciarice îl 
făcea lipsit de bucurie pe “ «gjsâtul. Casa de pe Via să se simtă 
o bruta, înăbuși renăștea. Și în timp ce rip Pucci devenise o 
oaza în ca 

alerga compuse un poem pentru iubita lui. 


CAPITOLUL OPT 

Ceremonia logodnei dintre Lorenzo di Pierfrancesco de 
Medici și Ginevra avu loc pe zece octombrie. După cum era 
obiceiul, se ţinu în casa familiei logodnicei, fără ca logodnicul 
să fie prezent. Lorenzo era împuternicitul tânărului său verișor. 
De asemenea îi ţinea locul și tatălui său pentru semnarea 
contractului. 

Acţiunea educaţivă a Biancăi fusese o operă de maestru. 
Fetiţa stătu liniștită tot timpul cât dură semnarea contractului. 
Când fu chemată, păși înainte și așteptă, cu ochii plecaţi, gata 
să-și joace rolul. 

Părea rezervată și fermecător de sfioasă. Din cauza enormei 
cantități de pudră, faţa îi era palidă. Părul ei castaniu se 
deschisese la culoare după ce fusese îndelung spălat cu ierburi 
și periat. Acum îi era strâns în șiraguri de perle. Bianca voise 
să fie sigură că Ginevra va reprezenta un credit pentru casa 
Pazzi. Gamura ei era dintr-un damasc galben, mătăsos, iar 
cioppa din lână albastră. Culorile casei Pazzi erau albastrul și 
auriul. Doi delfini belicoși care se ridicau în vârfurile cozilor 
erau brodaţi cu fir de aur pe mâneca stângă a cioppei. Ochii le 
erau din safire; limbile scoase, din rubine minuscule, iar dinţii 
ascuțiți erau cusuţi cu fir de argint. Era blazonul familiei Pazzi. 

Intocmai cum i se spuse, Ginevra își întinse mâna. Şi, 
Lorenzo îi petrecu inelul de logodnă pe deget. Inelul era un 
rubin rotund în care era sculptat blazonul familiei Medici: șase 
cercuri pe un scut. Era o ocazie solemnă și 

Lorenzo trebui să lupte să-și ascundă zâmbetul. Mana 
nepudrată a Ginevrei era de culoarea castanei. 

Ginevra își ridică privirile spre el și zâmbi. Lui Loienzo îi fu 
necesară toată stăpânirea de sine ca sa nu izbic nească în râs. 
Dinţii de lapte ai fetiţei căzuseră și cei noi încă nu crescuseră. 
Zâmbetul ei dăduse la iveala doar ni$ Lofenra scoase inelul de 
pe deget și-l dădu notamlui, un plus pentru zestrea ei. Ginevra 
îi făcu o reverenţa lui Lorenzo apoi fiecăruia dintre adulţii 
prezerp. P „. Se duse spre Pierfrancesco, căzu în genunchi și-i 
sărută mâna ca semn de supunere filială. Bianca își ţinu respi 
ratia. Pierfrancesco o sărută pe Gmevra pe crește. 

' Fetita se ridică, se întoarse încet și ieși din carne „cu capul 
sus și umerii drepţi. Bianca respira ușurata. Ginevapămir 
servitorii cu tăvi cu pahare auritG CU vin, licitări reciproce. 


Întreaga familie Pazz, era. Acolo cu zâmbetul lui la fel de fioros 
ca și acela al delfini or de pe blazonul Pazzi, Antonio cu mintea 
dusa la cu torni alte probleme, fratele lor mai tânăr, Andrea cu 
cei șase fii Elmo și fraţii lui mai tineri: Giovanm și Fran cesco 
Soţiile*se adunaseră într-un colț al camerei și vorbeau despre 
copiii lor. Bărbaţii vorbeau despre vânătoare. 

Lorenzo o căută din priviri pe Bianca și-l făcu cuc w - 
Bianca râse, apoi începu să le șoptească celorlalte femei cum 
procedase ca să o facă pe Ginevra prezentabila. 

Când festivitatea se sfârși. Lorenzo și Pierfrancesco se 
duseră împreună acasă, ducând cu ei cutii aurite, în forma de 
delfin Pphne cu bomboane. Pierfrancesco îl însoţi pe Lorenzo la 
palatul Medici. 

— Merg să-l văd pe tatăl tău, Lbrenzo, spuse el. 

Și într-adevăr, Pierfrancesco deveni un vizitator nelipsit. Nu-i 
ajungea timpul ca sa recupereze anii ci străinare. Piero era din 
zi în zi tot mai slăbit. 

Lucrezia de Medici îi întâmpină pe cei 

— Lorenzo... 

Său. LOrenZ” ÎȘI apr*Pie mai mult urechea de buzele tatălui 

— Fiule te iubesc. După moartea mea povara pe care o port 
va trece pe umerii tăi. Aș fi vrut să trălsc ca sa o duc eu mai 
mult, dar nu se poate. 

— Tată, nu spune astfel de lucruri. E doar o criză Ai mai avut 
și înainte. Ai să te faci iar bine. 

Tă-mă. NU avem Ump PentrU minciuniLorenzo. Ascul- 

— Da. 

Ai grijă de fratele tău. S-ă-i fii în un” * în 5’ pentru fiul tău 
când se «nas tf’ CUm 

— O să fiu. 

Piero se luptă din greu, străduindu-se să respire I onzo își 
întinse mâinile spre el, neajutorat știind că nă 

ZeC,a„r” ™ prOVO“ ° S Tai mure. Tonul lu, P.ero era de 
culoarea coji, de cu, iar ci 

„„„Aţladfs bomboane! Bun. Avem un motiv de săria oare. Ance 
tocmai mi-a spus că e însărcinată. Piero tari fiule? A de'fencit E 
tot ce~ dorea mai mult. Felici- 

Lorenzo chiui, se zbengui, o ridică ne maică s-, în latuf 
Medstind'*” COSim* Spunea adeseori amărât că Palatul Medici 
e o casa prea mare pentru o familie atât de pe fiii robusF 


IȘ$aminptise de cuvintele lui când îi văzuse noua viS 31 - Papf 
Ș1 pe S°tiile lor’ Dar acum o ua viaţa avea sa însuflețească 
palatul Medici. NiciorâascănU avusese Vrgun motiv mai einic 
să sărbso,„Știu că micuța contadina mi-a purtat noroc”, gândi 
frumos de uf ancsiare *“ Și * l-l 

Ano7trim tetfâTl î"6' “rd*nă eh În™tati-l să fie blând. 
Vititvacclil m'CUtei me'e prietene G'nevra la 

x 

capul scărilor. Lorenzo răspunse privirilor ei întrebătoare 
dând din cap și zâmbind. Totul mersese bine. 

Era, încă și mai fragil decât acesta. Tuși slab și lacrimile îi 
năvăliră în ochii înceţoșaţi. Horeăiala încetă. 

— Tommaso Soderini, șopti el. Să te duci la el să te ajute să 
guvernezi... la mama ta pentru înțelepciunea ei... mă auzi? 

— Te aud, tată, și voi face tot ce spui. 

Faţa răvășită a lui Piero era oribil de contorsionată. Apoi se 
relaxă. Lorenzo văzu cum liniile din jurul gurii și ochilor își 
pierdură contururile, netezindu-se pe o faţă detensionată, 
adâncită în uitare. Suferinţa se sfârșise și Piero căzu în comă. 

Trei zile mai apoi, pe 3 decembrie 1469, muri. 

Pe 5 decembrie fu îngropat în sacristia bisericii San Lorenzo, 
nu departe demormântul lui Cosimo. 

În acea noapte, Lorenzo nu dormi deloc. Ştia la ce se 
așteptau toţi de la el, ce urma să se întâmple a doua și a treia 
zi. Va fi însărcinat cu „grija Statului”, va deveni conducătorul 
neoficial al Republicii. Se plimba fără odihnă dintr-o parte în 
alta a biroului, de ore întregi, cu mintea și inima agitate. 

— E prea devreme, spuse el cu voce tare. Nu simt pregătit. 
„Și nu-i corect”, gândi el. „Iata avea patruzeci și șapte de ani 
când i-a revenit această grijă; eu nu am nici douăzeci și unu”. 

Profilurile oamenilor de stat de pe medalioanele antice pe 
care le colecţiona păreau să-și râdă de el. „Erai destul de 
încrezător când i te lăudai lui Cosimo”, și-i imagină el 
spunându-i.. 

Ar fi vrut să le strivească sub călcâi. 

Brusc, începu să râdă. „Lorenzo”, își spuse el, „nu trebuie să- 
ţi faci griji dacă e cazul să accepţi sau să refuzi asta, în situația 
în care Signorici află că auzi voci la miezul nopţii... ba nu, 
noaptea a trecut. Voci în zori... 

Traversă iar camera, de data asta fără grabă, și se opri în 


fața ferestrei. Neliniștea îi trecuse. Privi cum răsare soarele pe 
deasupra Florenței, stând nemișcat la fereastră. De ce se 
comportase ca un copil, ce rost avea să se mintă, pe el însuși? 

Zâmbi spre orașul lui iubit și-i șopti: 

aventura, triumfurile și deciderile pdatririle' gloria și curde 
și pericolele. Voi face 'um toate' Da* ris- 

9, sa te "ibesc, Florenţa o X? TS lui Cosim’. 

Indrum. Te voi face a mea gnja de tine ° să te 

Soderinf Aceşti8ii pre'ieisi? IdX*1'biftorul fu Tommaso 
cerwnS ~lui șui vernil lui penhf a da la sf ™* «nind guaceasta 
cerere. În ce f nrivpf POntru onoa ele a-i ciodată vreun privsgiu' 
Spi se el— * cerut nL Sa T*ata servi Repubhca * ’ G Jn aceasta 
viaţă decât 

Fu o condiţie. 

Lo™zo" „ar m, lr! PpTAlm”plăruSP“SHr F'5 „tii JZ ”*“ 
psţ'A parlenei. 

.. ApoV Soswi” pT’ „de *'* 

t «pU' în nilmele cetățenilor Florei. 

P™’ C°ndi’, a «testase puterea , _ 

se dăduse în sarcină „grija Statului”. În mintea fu. 

aceasta însemna „grija poporului”... pe I 

Petrecu mai mult timp ca niciodată plimbandu se p 

străzile Florenței, disponibil oamenilor din popor demon] 

strându-și preferința pentru teresele lor deasupra intereselor 
propui, 1 . J sme”lor legislatorilor și birocraţilor cu care trebuia 
sa petreacă acum atâta timp. 


1470-1471 ` 
CAPITOLUL NOUA 


Puterea îi fu din nou gusăU încercare, dar de data ast® gțde 
mercenari și atacară Prato, un lați tocmiră o armata de nie 
Florența. Credeau ca 9 

oraş supus, la douăzeci de mile, de ™nte j Florenta acum, cu 
un tânăr fără experienţa în fruntea ei, era o pradă ușoară... 

„esta sinSVSnu'tfid! 1 

desprel periei Sâtdupă ce'acesta înceta să mai existe. 

Lorenzo exulta. Ştia că nobilii dizgraţiaţi em ° Pe ntanentă 
iscke șunfemmatori peste tot « 

despre activităţile și atitudinile din toată Europa, Acu 
dizidenţii trecuseră la acţiune și fuseseră înfrânți. Put c-o nu se 
mai îngrijoreze în privinţa lor... 

Mai important era că populaţia din Prato n rămăsese loială, 
și oamenii erau aceia care îl interesau pe Loren- 

14,» St sfeTas"" jgy PeU! I*nari veneau 

Singura concesie j* e re”, prOmovim»» scutiri de taxe. ~: X-; 
e k îde care o făcuse cerinţelor noii sale nn erezia. 83 °m’°ri 
într'un anse frământa Lu- 

Lorenzo râse și o îmbrăţișa să măfin teS“msira*i'n, dod 
«bine. Îmi place mai bine1'decât Lucreria rtprivir; la Ştia chiar 

Lorenzo pentru otlihtă ffindcă era C, j d P d'SPUnea nu lui 
pentru cele mai mult a, . M din companiotale Mergeau 
împreună. Te ac. T, v, tAţi non-guvernamenartisti. Vânau în 
codrii ui, „. Ce lucrau prietenii lor nă li, Pisa care se află. 
HT'8”” 6™ călări pâvreo distrae e speeiâl V 1“ * *» * zile’ 
căutând care alegorie’ sf speetucme fomeniile. PHmrt”. Noi 
ultimele balade'prezenţate 'dtț'cigi' Puâei” 'privi aplallc*an 
luau parte laj „c „ de calcio din P ata S „n rire 

& 

dinafară. Ramana deocamdată pe în plus m-ar băga“în 
mormânt N-ai* î'” 6N/Ște soliciwri moale, Lorenzo? ’ N ai de 
gând s-o lași mai meTai tăzuH”” eutVfrăhitd de u~ 

rlin Pisa care avea nevoie de corolare? 

Ce în ce mai puţin timp cu LticrS V 1 P 6C din 

«TT „S'” 'ifidi" Pp „arecff2c ţrtrsatavrebul 

Unu li ano rase zgomotos. 

Toţi membrii din Signoria sunt o «o aQ 1.. 

Înţeleg ce anume sacrifici. $ batrani ca nu 


'S'âpiiorzbcăiuhanse'  înșelaârnk;.  PUFate la  meseie 
celerdepittdrodri? liciut-i „” eraU mai pu&n scene decât sele 
erau mereu întinse. Orieare dintre ințimjhsâl putea nată se 
auzeau pe străzile de piatra pana în zori. 

La începutul lui iunie Clarice dădu nașjtere „osie ca locul, ce 
nu mai contenea sa ţipe uo renzemsra' ferrrmeat de micuța 
catur.l. Nsis. A să o cheme Lucrezi a, numele care-i era cel mai 
dreg mele. Care se puteau da unei fete. 

Giuliano îl tachină, vesel. 4, v 

— Ce deștept ești, frâţțoare. Să se mai simtă neglijată, tar 
mama o sa treacă rea că ai transformat casa într-o taverna. 

Așa cum îţi trece și ţie cu vederea păcatele, repli t orenzo 
Acum, când am un copil, pot înţelege de ce. 

E un fel de alchimie care te face să ţi se para frumos i.. Fen 
pistruiat, și două simple urechi o rara realizare. 

— Eşti vrăjit. 

— 1Recunosc asta.. 

Aveau talent la muzica sau la poezie. 

Daea ș” grjă să nu ’ pm 

Lacea de-a douăzeci și doua aniversare a «i arași la 
mormântul lui C „simo Torbeasef 

— Cred ca ar trebui să fii mândru de mine bunicii multfs 
arimsț;’blică „*. *”» * „re șfehlm d 

2 sr Săf 

Sun, fertet, că orașul se bucură de dragostea pe iare o 
dăruiesc și ma înconjoară cu dragostea lui 

Lorenzo simți cum se coboară pacea în semiintnner, 
binecuvântările cu care era blagoslovit.? POntni turle? O1 Un 
STn nU 5 Se arătăcare să-l nrevină în legă tuia eu ceea ce-l 
aștepta în viitorul apropiat. G 

* 


nicD°allfatual }; OTlenzo era gazda celui mai puter- 

Sfo-za era ne H Galfazzo Sf°rza, duce de Milan 

1 a eitl I? E deplin conştient de importanta ne nrn h avea 
pentru Florența sprijinul Milanului și era un oas*- pete 
pretentios și extravagant. Era însotit de ducesa și pedi, "1 „să 
«dd“amne, f *n” rt” * cinct 'sihe de peueștri, de o suta de 
cavaleri călări, de cincizeci de mii de o duzină de trâmbiţași, 
toboșari, vânttori soim? ” 

și 's? Nâim?”6 Vanatoarelorenzo trebuia să aranjeze și sa 


plaţeasca pentru locuinţele și mâncarea lor câtă 

Declară tW"”, “T> P’ *“e de „zi, ? 

Cu Stolsî Peotn, În, rea8” Perioadă și 

CU ajutorul irațelui sau, puse în scenă o serie de soecta care- 
l uimiră pană și pe ușuraticul duce de Milano 

Clance participă ia festivități cu un entuziasm ce nu i ilHISSS 

nt, ? A ™lit sa apre «eze plăcerile poziţiei ei în ca flatau 
007??? 63 Și, Clari“e partea e* de imploratori o atau, tratau cu 
cei ma, mare respect, o implorau să-și gu-mămănt. Cosi” er. J 
idealul lui. Şi „Tatăl Statului” era titlul pe care tuta» I câștige. 

De îndată însă ce gigantica suită plecă spre Milano, 
comportamentul i se schimbă. Imţie un comitet care s “ ocupe 
cu descoperirea victimelor incendiului de!. 

* 

Griuliano, mă duc la Verrocchio să încep nlann seicse 
sciaviiode Carnaval de anul acesta. Miscă-ţi oabeie leneșe și 
vino cu mme. 

Folosească în folosul lor influenţa pe MngS “UJ * rice simţea 
că e nrspectatryj cum p, mea 

S! Ssfe5riâSH 

datorie a unei femei. 

H» 

În cea de-a cincoa ai a vizitei rupse cursul festivităților. 
Biserica din Santo Spinto lui ăe în timpul reprezentării unei 
piese sacre ţ. Sute de oameni fură uciși sau răniți în ineendm ș, 
teroarea raspandl înorj Dumnezeu, spuneau florentinii mspan 
raz’, a": 

nixrenre «ntinua să se dedice disțraree- 

dîmcisprezeceani. Acolo “ 

se Stata”llanonca7mputernicit pentru ceremm de în ultimele 
trei zile ale șederii ducelui de Milano. Lorenzo păru să fie cu 
inima ușoară și absorbit în pla j ceri. 

Santo sjp 5eraut2? Pr, areu "“ „W *» ajutoarelor. Florenței, a 
muncitorilor din fabricile deîâni intră ta îbsperare Sfoartre'8 ST 
SpiritoLore” “ 

zul fătc Uiâelspr otsăâţrânxfrrnnfc * 

tate Peste tot * descoperi că avusese drep ţi aer*Spadsiune- 
M""'tocXTSKudrilâSSS 

Vin 


Sân? DCiar prin daruri e?' lacrimile din ochii lor pe parte. 
ÎntitnVoamenii”. Făreau loc, dându-se la o Drivirile f u C° recga 
pe lângă ei, Lorenzo ie simţea 

Faptull că nazumi'"er? Î1 8*8 1? 283 suspânele înăbușite. 

i J ca necazul 11 era împărtășit, îl mai usură se Um. 

ii  SuS]S florentin îi luase o parte din supărare Lucreziftata 
Când, cădga întunericul și o strigă pe fr-afeui Sscauntul 'âi luă 
mâinfle în! 

Lr ale JU1 Şi n sărută palmele. 

Înţelepiinnea ta, mamă. 

«pleo'd h" “brazul pe creștetul capului lui 

— Oasele mele sunt promise unui joc de calcio. De ce nU 
Lorenzo* simţi tentat, dar rezistă Simţea nevoia să creeze ceva, 
nu să lovească și sa fie lovi.. 

idee pentru un proiect care trebuia schiţat cat 11 mai era 
încă proaspăt în minte... 

Atelierul lui Andrea del Verrocchio se afla lângă rau. Briza 
aducea mirosul culturilor proaspete de pe dea urile din jurul 
zidurilor oraşului. Lorenzo simţea anuala renaștere a 
pământului, amintindu-și ca Bunavestirea și începutul noului an 
urmau să aibă loc numai pes e ca va zile Pasul îi deveni mai 
ușor, ca și inima sa 

Coti și intră pe o alee care ducea la atelier, dar se ciocni cu 
un tânăr înalt, subţire. ... 

— Iertaţi-mă, spuse Lorenzo. Sper ca nu v-am 1 v. 

Victima lui dădu din cap că nu. 

— Nu, nu, Excelenţă. Eu nu mă uitam pe unde caic. 

Si'-si potrivi cu degetele lungi faldurile încreţite ale hainei'lui 
închise la culoare, așa cum purtau savanții, Lorenzo îl scrută cu 
privirea. Încerca să-și armnteasca fata omului. Apoi îi văzu 
picioarele ca de cocostârc în ciorapii negri și memoria îi reveni. 
Era Mateo, profesorul nepoatei lui Antonio. 

— Ce mai face Messer Antonio, Mateo ’ 

— Bine, Excelenţă. 

Dar Ginevra? Merge bine cu lecţiile. 

Mateo zâmbi. 

La mine, da. Dar cu maestrul de muzica... Ascultati 
Excelentă, chiar acum își ia lecţia.. 

Dinspre atelierul lui Verrocchio, Lorenzo auzi un strigăt 
plângăreţ. Era vocea unui bărbat. 


Profesorul ei? Îl întrebă pe Mateo. 

Acesta aprobă. 

— Întotdeauna e la fel, spuse el. Mă plimbam pe alee 
recitând cu voce tare ca să nu mai fiu nevoit sa aud. Lorenzo 
râse. 

Apoi intră în atelierul lui Verrocchio și, ascuns în umbră, 
privi în direcţia de unde se auzeau niște note smulse dintr-o 
lăută și-și ţinu respiraţia în faţa drumuseţn pe care îi fu dat s-o 
vadă. Tânărul profesor de muzica statea lângă fereastră și 
lumina îi înconjura părul aurm ca o aură. Nimbul acesta 
încadra o fată cu trasaturi fine de o puritate clasică. Părea 
imposibil ca bărDatul din faţa lui să fie. O ființă umană, ci un 
ideal sculptat în marmură. 

Gă Lorenzodel Verrocchio a, Păru brusc din întuneric, lân- 

„A eU am fost uluitspuse el încet. E un ucenic nou 
Nedreptatea naturii constă în aceea că e tot atât 

Înhnjuî tE whar pe Cat 6 de ChipeșTotu? B nu are disciplina. 
Întotdeauna vrea să experimenteze ceva nou când încerc să-i 
arăt cum se face un lucru. 

— E un bun muzician. 

Asct-ft?! REit*rV Dar că micuta Pazzi dat gata- 

Asculta. E distracţia mea săptămânală. 

Intonă6nicul atmse ° coarda slobozind o notă, apoi o 

Auzi? Îi spuse el lui Ginevra. Sunetul produs de insdinâtlej 
din maimle mele e ace a? I cu cel ce-mi iese și repetă exerciţiul. 

— A. „A. A... Acum atinge coarda, Ginevra... Bun Din nou, în 
timp ce eu cânt... A... A... A... Auzi? Bun Acum atinge-o iarăși în 
timp ce cânti tu 

— A... A... A...’ 

— Oprește-te! 

Părea un strigăt de durere. Tânărul profesor își luă capul în 
mâini. 

— Abominabil, gemu el. 

De caf 56 ridkă brUSC? Î ° apucă PG Ginevra cu mâinile —: 
Deschide gura mare. 

Ș5ru*a gâtlejul' înăuntru cu privirea, i-l pipăi pe (inafara, 
încerca să vadă ce are înăuntrul urechii. 

Ap al 1Șllas, a mâinile să cadă și dădu încet din cap 

— Nu înţeleg, oftă el. 

Vocea de broască a Ginevrei era o ciudăţenie, și el era 


fascinat de ciudăţenii. Și era sigur că pe asta o putea descifra. 
În fiecare săptămână se gândea la un nou mod de a aborda 
problema. Şi în fiecare săptămână dădea greș. 

Ginevra râse și ea. 

Nici eu nu pot să înțeleg. Aud cântecul în capul meu. Apoi 
cânt ce aud la lăută și tu spui că e bine. Dar imediat ce cânt cu 
vocea ce aud, spui că e rău și o iei de la început cu „A“ și 
„deschide gura”! E doar aceeași melodie, fie că e la lăută, fie că 
o cânt din gură. Ești sigur că nu te înșeli? 

— Sunt foarte sigur. N-am fost niciodată în viața așa de 
sigur. Vino, hai să încercăm din nou. 

Verrocchio îl trase pe Lorenzo în lumină. 

— Așteaptă, îi spuse profesorul Ginevrei, nu vreau ca și 
prietenii noștri să sufere împreună cu noi. 

Muzicienii se  ridicară când Andrea și Verrocchio se 
apropiară de ei. 

— Acesta e Leonardo da Vinci, Lorenzo. Ai sa te bucuri, 
Leonardo, când ai să afli că Lorenzo nu are nevoie de lecţii. 

Lorenzo râse. Andrea știa că Lorenzo nu putea cânta mai 
bine ca Ginevra. Apoi privi spre fetiţă. Crescuse atât de mult de 
când o văzuse ultima oară, la ceremonia de logodnă, încât era 
cât pe ce să n-o mai recunoască. Lorenzo era încântat de ce 
putea vedea acum. Fata eia curat îmbrăcată și tăcea, așteptând 
să i se vorbească mai întâi. Bianca o educase bine. 
Pierfrancesco n-ar avea de ce să se plângă. 

Ce mai faci, Ginevra? Întrebă Lorenzo. 

Ea se undui, făcându-i o reverență. 

— Bine, mulţumesc. 

Cuvintele fură mai mult șoapte. 

De data asta Lorenzo nu mai era încântat. Ginevra n vorbise 
destul de clar lui Leonardo. De ce nu și lui? Nu-și dăduse seama 
de adulaţia care o înăbușea. Pentru Ginevra, Lorenzo era o 
ființă supranaturală, un magician care se putea materializa la 
voinţă, din aer. Calul din grajdui ile lui, un dar de care el uitase 
de mult, era pentru ea un miracol. 

— Îţi place muzica? Întrebă el. 

Ginevra aprobă, dând din cap. 

„Nu-mi place”, gândi Lorenzo. „Trebuie să înveţe să nu mai 
fie așa de timidă”. 

— Atunci cântă pentru noi. 


— Era un ordin. 

Ginevra nu se lăsă rugată. 

— Ar fi făcut orice dorea el, într-atât era de doritoare să-l 
mulțumească. 

Leonardo o acompanie: subtilul lui contrapunct rotunjea 
interpretarea șovăielnică de începător a Ginevrei și o făcea să 
semene a muzică. 

Lorenzo dădu din cap spre Andrea. Aveau aici fără îndoială 
un talent. Când cântecul se termină, îl întrebă pe Leonardo 
dacă n-ar vrea să cânte singur. 

— Bucuros, răspunse acesta. 

Trase lăuta mai aproape și-și aplecă capul deasupra ei, cu 
gesturile unui iubit. Degetele lui fine, frumoase, mângâiat, și 
totodată porunceau coardelor. Sunetele umplură încăperea. 
Muzica lui era când puternică, când tandră, cu fiece notă atât 
de pură încât îţi pătrundea inima Nu era un talent, ci un geniu. 

Ceilalți ucenici se apropiaseră și ei să-l asculte. Când 
termină, toţi îl răsplătiră cu o tăcere absolută, în timp ce 
memoria muzicii mai stăpânea încă atelierul. Apoi izbucniră: 

— Bravo! 

— Bravo, maestre! Striga Lorenzo. 

Leonardo zâmbi. Apoi degetele lui începură iar să danseze pe 
coarde, interpretând un vechi cântec popular Ucenicii începură 
și ei să cânte din gură. 

Lorenzo o privi pe Ginevra și râse. 

Hai, Contadina, ăsta e un cântec pe care-l putem cânta și noi. 

Lungise vorbele, folosind accentul aspru, țărănesc din ţinutul 
lui de origine. 

Ginevra privi uimită. Cântecul idolului ei semăna cu un răget 
de măgar. Sunetele erau oribile. Apoi se întoarse spre 
Leonardo. 

'86 

87 

— Felul ăsta de zgomot îl scot și eu? Strigă ea. 

Leonardo aprobă, dând din cap. Fruntea îi era încreţită de 
durere. Cântecul lui Lorenzo 11 ranea urechile fin6; îmi pare 
rău atunci, strigă Cineva N-am să mai cânt niciodată pentru 
tine... doar de data asta. 

Cântecul vesel continua, vers după vers. Gmev sari în sus și 
alergă spre Lorenzo. Vocea lui oribila i-l la cuse mai apropiat. 


Se sprijini de braţul lui și-și uni disonanţele cu cele produse de 
gâtlejul lui. 
* 


Când cântecul se termină, Lorenzo părăsi atelierul cu J 
Ginevra, lăsând-o în grija lui Mateo.. Inte™ezz - dent îl 
revigorase și aerul puternic de primavara pro Sea că totul era 
posibil. Se simți cuprins de dragoste de viață, de compasiune 
pentru toate creaturi. 

— Dă-mi mâna, Contadina. Am să te duc acasă și am să-i fac 
o vizită celuilalt frate de stele. Ce mai face Bei-j nardo? Il 
chinuiește pe frăţiorul lui mai mic.* 

'Bianca dăduse naștere altui fiu, de data asta fără dra ma 
plecării agitate de la petrecerea de ziua de naștere I a lui 
Lorenzo, și acum era din nou insaremata. 1 

— Bernardo e gras și frumos, dar nu ma duii. C acasă, spuse 
Ginevw. Mateo ma duce mai mtai la ero 

itor. Vrei să vii cu noi? , 

— Da. Mi-ar place. Aș prefera să mă plimb, decât sa* 

stau în casă. „. „1 

Ginevra bătu din palme, apoi își strecura o manuţa 

în palma lui Lorenzo. ,... 

— Am crescut cu trei degete anul acesta, mărturisi I 

ea De asta merg la croitor. Trebuie să-mi dea drumpl ia tivul 
hainelo”” pe care o să le port la procesiunea spre! Scoppio. N- 
am mai mers niciodată într-o Procesiu. altundeva prin 
întuneric. Procesiunea se va ţine nu.. I zul nopţii...... 

— Da, știu. TI 

Ginevra îl privi gânditoare. Bineînţeles ca știa. EH 

trebuia să știe totul. ă 

Lorenzo, ce este mai precis Scoppio? Întrebă ea Tot ce știu 
este că nu trebuie să vorbescân timp ce mergem spre Scoppio. 
1 H, tr 

— Nu, nu trebuie, e o ocazie foarte solemnă. 

Dar zâmbetul lui înlătură orice ameninţare a vorbelor făcut 
din SmLP aca’ 5 Să fe acol° Un Porumbel frumos turehH H, ’ 
Pe, deasupra albului Domnului. La lighia de la miezul nopții, 
arhiepiscopul aprinde artifi 

S dtar'i Porumbel. Scântei, rătudtoâve ies din coada lui și 
pasarea zboară de-a lungul catedralei «e, pe ajungând în piaţă. 
Nimerește exact căruţă sT nbTl moOrT3n de artificii încărcat pe 


o căruţă și totul explodează. Artificiile se înaltă sus pe cer ce 
ardutotul” 71 ff°esC Pe străzile de piatră până ce ard cu totul. 
Zgomotul e minunat. Piaţa e plină de ln- 

™ toți ovaţionează. În timp ce porumbelul parcurge catedrala 
de-a lungul unui fir de sârmă, ca și elSndse afară tO3tă 1Umea 
d, 'n D°m aleargă după 

— De ce ovaţionează? 

H ~ Fnndca Scoppio le prevestește că recoltele vor fi 

zsxrrmt-rifi foame-cu câi mai «» * « 

e explozia, cu atât mai bune vor fi recoltele fi * placă! Bunicul 
nu mi-a spus că vor aitificn și a ta ta lume. Credeam că va fi 
ceva în familie Lorenzo rase în sinea lui. Asta era Antonio. De 
fapt’ u, mp amilia Pazzl. Erau atât de mândri de originea lor 
h'ar” îai m. Ult decât familia lui Clarice. Ceremonia ppio era cel 
mai important eveniment al anului pentru 

™ Tft Pa? /, PrObabil.? P> ™ Antonia ÎS "j™ 

1 uștelui, întreaga familie forma o procesiune la naatul Pazzi, 
toți îmbrăcați în albastru și auriu şi purtând 
mici“ deffamilieiMantaua lui Jacopo'era o explozie de "e aur înm 
. Repetau de sute de ori, brodaţi cu fir de aur. El urma sa 
conducă familia spre cea mai veche n'Inmâna I Santi Apostoli, 
unde arhiepiscopul n. Înmana cea mai mare distincţie Pazzi: 
cremene din pietrele de la Sfântul Mormânt al lui Cristos un 
strămoș al familiei le adusese de la Ierusalim în 1099, Când se 
o oisese cm prima cruciadă. Jacopo lua pietrele și con- 

— Caesar e câinele tău? .1 

— Bineînţeles că nu. Caesar e calul pe care mi l-ai dăruit tu. 
Îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Și el mă iubește. Vine 
când îl chem, chiar dacă nu am zahaii să-i dau, 1 

Lorenzo își aminti de primul lui cal și legătură deose bită 
dintre ei. Era bucuros că o făcuse pe fetița așa de fericită deși 
nu-și putea aminti când îi dăruise un cal. 

Intrebă el. 

Ginevra dădu din cap că nu. 

— Bianca spune că este interzis să lucrez pe câmp. Dacă nu 
pot ajuta, atunci încurc, așa că nu mai merg. 

— Atunci, ai cu cine să te joci? 

— Joc șah cu Fra Marco seara, dar nu am nevoie de oameni 
ca să mă joc. Il am pe Caesar. 

Lorenzo zâmbi. Așa-l numiseră probabil savanții pe căţelușul 


ei. 

Ducea procesiunea pe străzile luminate de torţe spre Dom, 
iar arhiepiscopul, clerul și corul îi urma. 

În faţa altarului, Jacopo îi dădea înapoi cremenea 
arhiepiscopului. * ,... 

Erau obișnuiți să fie ei aceia care să provoace scanteiele care 
aprindeau porumbelul. Mulţi florentini, printre care și Lorenzo, 
erau siguri că atunci când oamenii îngenuncheau pe traseul 
procesiunii, văzând cum treceau sfintele relicve, Jacopo era 
sigur că-l onorau pe el. Și familia pazzi 

Lorenzo se întrebă o clipă dacă Ginevra se va molipsi de 
vanitatea specifică familiei, de la bunicul ei; asta ar fi putut-o 
face o mireasă dificilă pentru tânărul sau verișor. Apoi decise 
că era o prostie să-și Iacă griji. Schu Biancăi nu dădea semn că 
s-ar fi molipsit, deși și el și fraţii lui crescuseră sub îndrumarea 
lui Jacopo, clupa moartea tatălui lor.. 

Apoi, copilul era educat de Bianca. Și deși aceasta refuzase 
să se ocupe de Ginevra mai mult de o zi pe săptămână, Lorenzo 
era încredinţat că sora lui putea sa facă într-o zi ceea ce cei trei 
savanţi de la vila puteau face în șase. Cel mai probabil era că 
cei trei uitau ca fetita se afla acolo în cea mai mare parte a 
săptămanm 

— Mai vizitezi încă domeniul în fiecare după amiaza. 

' așa de frumos, se laudă Ginevra, și așa de viteaz. 

Meige ca vântul și poate sări peste orice obstacol. 

— Mă bucur că-ţi place, spuse Lorenzo. 

Ajunseseră deja în faţa atelierului croitorului - Mateo! 

/ Lorenzo îl apucă pe profesor de braţ, mai înainte ca acesta 
să treacă de atelier. Mateo era, ca de obicei, adâncit în 
gânduri. 

La revedere, Contadina. Mi-a făcut plăcere dialogul no.st™1 
s;. Aplecă și-i sărută mâna, de parcă n-ar fi fost o fetita. Ginevra 
își privi apoi mâna, să vadă dacă nu se schimbase. Gasea firesc 
să se fi schimbat după ce se odihnise în mâna lui Lorenzo și 
fusese atinsă de buzele 

Mateo trebui să o tragă de coada ei lungă ca să-i atraga 
atenţia. Croitorul le făcea semne din atelier. Pentru prima oară 
în viață, Ginevra își privi critic hainele. Voia să arate cât mai 
bine la Scoppio. Lorenzo va fi acolo și s-ar putea s-o vadă. 

x 


Și îl văzu o clipă, când ajunse la ușă, în timp ce toţi alergau 
după porumbel. li strigă numele, dar sunetul se pierdu în 
strigătele mulţimii din piaţă. 

* 

Tommaso Soderini se plimba agitat de eolo-colo în biroul lui 
Lorenzo. Cum îl îndrumase tatăl său, Lorenzo se baza pe 
Soderini ca ghid în relaţiile lui cu guvernul. De obicei, acesta 
era calm și hotărât. Lorenzo nu-l mai văzuse niciodată așa de 
agitat. 

— A fost cel mai prost Scoppio de care-și poate aminti cel 
mai bătrân om, Lorenzo. Porumbelul s-a oprit, apoi i-a căzut 
capul, căruţa a explodat și oamenii au fost răniţi. Trei au murit 
pe loc și cine știe câţi au fost arși? 

Știu toate astea, Tommaso. Am fost și eu acolo. Dar nu e 
treaba noastră să discutăm voința Domnului. 

Soderini îi făcu semn cu mâna, dispreţuitor, să tacă. * Apoi 
continuă să pășească agitat și sa vorbească. 

Oamenii sunt îngrijoraţi și alarmaţi de prevestiri. 

Trebuie să găsească o cale sa întoarcă bunăvoința Dom nului 
spre ei. Bisericile sunt pline de la răsăritul și pană la apusul 
soarelui. Nu se mai găsesc lumânări. 

Lorenzo dădu din cap, ascultând atent, fără să-și mal J 
trădeze nerăbdarea, în timp ce Soderini li recita niște; lucruri 
pe care le cunoștea. 

— Trebuie să-i scăpăm de disperare, Lorenzo. Tre-. buiel să-i 
facem să creadă că prevestirile de la Santo Spil rito și Scoppio 
pot fi depășite, că există o cale prin care fi să recâștige 
bunăvoința Domnului. O să prindă curaj „J dacă le-am putea da 
un semn, un semn pe care să-l poată vedea - și Dumnezeu. 
Trebuie să-i terminam Catedrala, I Lorenzo. Trebuie să 
terminăm coroana Domului. 

Lorenzo își dădu seama pe dată că Soderini găsise so~ * j 
luţia perfectă. Domul ce se înălță deasupra Catedralei era 
simbolul real al Florenței, mai real decât leul, care era simbolul 
oficial. Era cel mai mare și mai, frumos dom fi din lume, semnul 
vizibil de la mari distanţe și din aproa pe orice loc din oraș. 
Constructori din toate colţurile lu-JB mii îl studiaseră și 
încercaseră fără succes să-l copieze. 9 Era unic. Şi incomplet. 

Filippo Brunelleschi, marele arhitect al Domului, mu-; 1 rise 
înainte de a-și-fi putut completa capodopera. Domu-l lui îi 


lipsea tocmai coroana, partea de sus proiectata de el, o minge 
mare de aur care să capteze și sa reilecte razele soarelui, și să 
servească drept semnal luminos că-l lătorilor, cu mult înainte 
ca orașul să devină vizibil, j 

Andrea del Verrocchio obținuse sarcina prestigioasa * de a 
crea coroana. Dar încă nu o terminase. 

— Lorenzo, Andrea e prietenul tău, spuse Soderini.. I O sa te 
asculte. Spune-i că trebuie să se grăbească. 

Lorenzo se duse pe dată la atelierul lui Verrocchio. 

Verrocchio îl întâmpină cu o îmbrăţișare. 

— Abia am aflat cea mai reușită glumă; ai sosit la 1 timp ca s- 
o auzi. Înainte de a o uita. 

. Putem să râdem mai târziu, Andrea. Am venit să! Vorbesc 
despre ceva serios și urgent. 

Verrocchio deveni sobru. Nu-l văzuse niciodată pe Lorenzo 
așa de preocupat. 

— Despre ce este vorba? 

Trebuie sa știu în ce stadiu se află coroana pentru Dom. Cum 
progresezi? 

— Vino să vezi. Urmează-mă. 

Coroana se afla în cel mai îndepărtat colț, pe podea, 
acoperită de gigantice draperii de muselină. Era uriașă, cu un 
diametru de șapte picioare și jumătate și strălucea ca un soare 
artificial. Era făcută din aramă pură, în foi bătute cu ciocanul 
pe un cadru de lemn, apoi polizate până la finisarea perfectă, 
fără articulaţii sau urme de ciocan vizibile. 

Tensiunea se scurse de pe faţa și din vocea lui Lorenzo. 

„V.Andrea, ești, probabil, cel mai mare meșter din istoria 
florenţei, spuse el. Ultima oară când am văzut monstrul ăsta 
arăta groaznic. 

Verrocchio se încălzi la auzul laudei. 

AAșa că o să-ți fie ușor s-o termini până de Ziua Sfanţului 
Ioan, îi zâmbi Lorenzo prietenului său. 

Andrea bolborosi: 

— Eşti nebun? Ai lucrat vreodată cu aur? Mai întâi trebuie 
să-l transformi în niște foi mai subţiri decât matasea, apoi 
fiecare foaie trebuie aplicată cu atâta fineţe ca sărutul unui 
înger, apoi... 

— Știu, știu. O sarcină imposibilă. Dar nu pentru tine. 

Te ostenești degeaba. Nu e posibil să fie gata atât de repede. 


— Cât? 

— Acum mă ofensezi. Nu încercam să ridic preţul îţi spun, nu 
se poate. 

— Andrea, te implor. Ascultă; Florenţa are nevoie de tine. 

Lorenzo îi repetă toate motivele pe care i le înșiraseSoderini, 
adăugându-și propriile convingeri. 

Ai s-o ridici întru gloria zilei sfântului patron al Florenței, 
Andrea. Florenţa își va înălța prin ea glasul spre Dumnezeu. 
Trebuie să-ți dai seama cât de întemeiată e cererea mea, Câtă 
nevoie avem de tine. 

Verrocchio își trecu privirea pe vasta întindere de cupru: 
Aceasta se micșora pe măsură ce proceda la calcule mentale. 

— Va trebui să-i fac pe toţi ucenicii să renunţe la orice 
altceva... și să distribui sarcinile lucrătorilor în aur... și să pun 
inele pentru torţe ca să putem lucra și noaptea. „și să mă rog la 
toţi sfinţii... și apoi, poate... dar numai poate. O mică neatentie, 
și totul va fi ruinat. 

Eorenzo îl apucă de umeri și-l sărută pe obraji. 

— Ai să începi imediat? 

— Aproape. După ce punem la o parte celelalte lucrări și 
umplem burţile. Stai să mănânci cu noi? 

— Nu pot. Le-am promis celor din Signoria că le duc 
răspunsul. 

— Atunci, pleacă și lasă-mă să încep. 

Andrea desfăcu draperiile, împingându-l pe Lorenzo. 


CAPITOLUL ZECE 

Verrocchio făcu imposibilul și, pe 25 iunie, uriașul glob de 
aur fu ridicat încet în vârful Domului. Populaţia Florenței 
sărbători evenimentul cu un carnaval cum nu mai văzuse 
orașul. Și, de parcă globul acela mare de aur ar fi fost un 
adevărat soare, strugurii atârnau mai grei ca niciodată în vii și 
grânele erau mai înalte decât oamenii. 

— Şi spune-le celor de la Signoria că o să am nevoie de 
rugăciunile lor. 

* 


Apoi, pe 26 iulie, Papa Paul al II-lea muri. Vestea ajunse la 
Florența pe întâi august și orașul intră în doliu, în palatul 
Medici, Lucrezia supraveghea servitorii în timp ce aceștia 
acopereau pereţii zugrăviți în culori vii ai capelei familiei cu 
draperii negre. Apoi, ea și Clarice se rugară toată noaptea în 
timp ce Lorenzo se întâlnea cu liderii guvernului în Palatul 
Signoriei. Moartea Papei era un motiv de supărare pentru 
întreaga creștinătate. Iar pentru statele italiene mai era și o 
sursă de neliniște politică. Papa era conducătorul statelor 
papale, comandantul armatelor papale. Nesigurul echilibru al 
puterii, alianțele instabile dintre state - toate depindeau de 
politica și de caracterul succesorului lui Paul al II-lea. Ca și 
celelalte guverne din Europa, Florenţa trebuia să trimită o 
delegaţie diplomatică la Roma, care să se întâlnească cu 
viitorul Papă și să stabilească cele mai favorabile relaţii 
posibile. Fuseseră în final aleși cei mai abili diplomaţi. Dintre 
aceștia Lorenzo era cel mai tânăr, dar și cel mai experimentat. 

x 

Delegația plecă din Florența după o săptămână, pe o ploaie 
torențială, care înrăutăți și mai mult starea de spirit a lui 
Lorenzo. Alegerea se făcuse, și noul Papă fusese numit. Era 
cardinalul Francesco della Rovere, acum Papa Sixtus al IV-lea. 
Lorenzo îi cunoștea trecutul și re-' putația. Născut într-o 
comunitate săracă de pescari, nu departe de Genoa, della 
Rovere intrase în ordinul franciscan de foarte tânăr. Își folosise 
darul de a predica pentru a-și realiza ambițiile și devenise 
general al ordinului înainte de împlinirea vârstei de cincizeci de 
ani. După numai trei ani reuși să ajungă cardinal, iar acum, la 
cincizeci și șapte de ani, era Papă. Era cunoscut a fi șiret și 
inteligent, teolog învăţat și un ambițios rapace pentru el și 


pentru familia lui. Avea și reputaţia că îi plăceau luptele. 

Era necesar ca Lorenzo să-și facă din acest om suspicios și 
belicos un prieten: pacea Florenței cerea acest lucru, și viitorul 
familiei lui depindea de asta. Mai mult de jumătate din venitul 
băncii Medici provenea din rolul acesteia de colector și 
administrator al proprietăţilor papale „și Medicii erau parteneri 
cu Papa într-o afacere care: genera un enorm profit și putere. 
Afacerea consta dintr-o întreprindere prozaică, simplă - era 
vorba de minele de alaun) !din bogatele depozite de la Tolfa din 
apropierea Romei. Alaunul, o pulbere simplă, albă, cristalină, 
era esenţială pentru comerţul cu lână al Florenței. Fixa 
vopselele, făcând faimoasele și adâncile culori per manente. 
Cosimo de Medici negociase înțelegerile pentru aceste 
valoroase terenuri cu Vaticanul în 1462, când era papă Pius al 
II-lea. Piero le menţinuse atunci când Pius și Cosimo muriră în 
același an și papă devenise Paul al II-lea. Acum era rândul lui 
Lorenzo. Trebuia să reușească. Zece catâri încărcaţi cu daruri 
făceau parte din alaiul lui. 

Contractele fură reînnoite; îi dădu lui Lorenzo două statui 
antice romane de marmură să-și completeze colecţia; și aranjă 
ca Lorenzo să poată cumpăra, la un preţ foarte rezonabil, un 
număr de comori din colecţiile fostului Papă. Lorenzo jubila, 
dar era circumspect. Sixtus fusese prea ușor de câștigat. 

Se liniști însă când ajunse acasă. Fusese descoperit alaun în 
Volterra, unul din orașele supuse Florenței. Banca Medici 
finanța acolo organizarea unei exploatări miniere. Comerţul cu 
lână va fi de acum în siguranţă indiferent ce ar face Sixtus. 

Numai de s-ar fi oprit ploaia. Râul Arno crescuse și era atât 
de mâlos, încât lâna nu mai putea fi spălată. Cum nu mai era 
loc în depozite, lâna era îngrămădită în  subsolurile 
negustorilor. Se făcuseră slujbe speciale, dar cerurile 
rămâneau grele și cenușii, iar ploaia nu contenea. Oamenii 
începură să vorbească despre Scoppio. Recoltele putrezeau pe 
câmpuri. Signoria trimisese oameni să întărească porţile 
grânarului comunal de la Or San Michele. Lucrau înainte de a 
da zorile, pentru ca nimeni să nu poată vedea ce făceau. 

Dar oamenii știau. Și știau și ce însemna asta. Guvernul se 
temea de foamete. Înainte de a se termina ziua, nu mai găseai o 
mână de făină în nici-o prăvălie. Acţiunea de acumulare a 


l alaun — piatră-acră. 


hranei începuse. 

In sfârșit, ploaia se oprise, dar era prea târziu. Când va sosi 
iarna nu va fi destulă mâncare. Conducerea raţionaliză 
stocurile păstrate în Or San Michele, emise  alocaţii 
săptămânale de pâine și făină, abia cât să nu moară oamenii de 
foame. 

Cei slabi muriră. 

Se întoarse la Florenţa peste o lună, cu aceiași zece catâri, 
de asemenea împovărșţi. De data asta poverile erau pentru el. 
Sixtus se arătase extrem deama- 


CAPITOLUL UNSPREZECE 

Sosirea primăverii și începutul anului nou?) fură întâmpinate 
cu mare recunoștință de către florentini. Deja câmpurile erau 
brăzdate de fâșii verzi de recolte noi, aerul era dulce, soarele o 
binecuvântare. În ajunul Paștelui, Scoppio trimise culori 
radioase în cer. Ore întregi răsunară în oraș ovaţiile oamenilor, 
care în ziua următoare umplură bisericile ca să sărbătorească 
învierea. 

Lorenzo cumpără patruzeci de pfunzi de lumânări pentru 
altarul de la San Lorenzo și făgădui bani pentru reconstruirea 
și lărgirea adăpostului pentru călători, din afara Porții San 
Gallo. Aducea astfel ofrande de mulțumire pentru faptul că 
iubitul lui oraș supravieţuise, și pentru pruncul din pântecele 
soţiei lui. 

Se simţea plin de energie. 

Vreau să fac ceva măreț, îi spuse el Lucreziei, ceva care să 
aibă sens, să se distingă. Am o idee. 

Lucrezia își împături lucrul de mână și-l puse deoparte. 

— Ascult, spuse ea. 

Lorenzo se plimba agitat prin cameră, prea emoţionat ca să 
poată sta pe loc. 

— Am să încep cu amănuntele, mamă. Fii răbdătoare. 
Problema: orașul Pisa. 

Lorenzo își întinse mâna stângă. Cu cea dreaptă își îndoi 
degetul mic. 

— Un oraș vasal în ultimii șaizeci de ani și supărat să fie 
supus Florenței. 

Își îndoi un alt deget. 

— Era un port prosper, dar acum e plin de aluviuni și doar 
vasele mici îl mai pot folosi. 

Îndoindu-și al treilea deget, spuse: 

— Când nu mai merge comerţul maritim, s-a terminat cu 
prosperitatea. Așa-că populaţia s-a redus la jumătate. Sunt sute 
de case goale care încep să se deterioreze. Apoi mlaștinile 
acoperă aluviunile și începe febra. 

Indexul urmă celorlalte degete în palma lui Lorenzo, lăsând 
doar degetul mare în afara pumnului. Lorenzo și-l îndreptă spre 
el ca pe un trofeu. 


2 Anul Nou începea la Florenţa la 25 martie. 


— Universitatea din Pisa, mândria întregii Toscanii de o sută 
de ani. 

Își întoarse încheietura mâinii și degetul său mare arătă 
acum înspre podea: 

— Moartă! 

Își lăsă umerii, își aplecă capul, jelind. 

Lucrezia aplaudă spectacolul. Lorenzo zâmbi și se înclină. 

— Acum! Spuse el. 

Mâna lui cu degetele desfăcute se ridică în sus. 

— Problema: orașul Florenţa. 

Își duse mâna în dreptul fetei' și privi printre degetele 
desfăcute. 

— Privind spre Pisa, văd o insurecție. 

Apoi își cobori mâna stângă și-și apropie degetul mare și 
arătătorul mâinii drepte de degetele răsfirate strângându-le. 

] Zidurile, spuse el, ţin prea multă lume îngrămădită laolalta, 
și nu mai este loc să se mai construiască case. 

Își strânse puternic unul în altul degetele blocate. 

— Studenţii de la Universitate, tot mai mulţi ţii fiecare an, 
îngrămădiţi în câteva cămăruţe. 

Brusc, își eliberă degetele din strânsoare. 

— Tulburări de stradă. 

Își aduse ambele mâini în față, cu palmele încovoiate în 
afară, flexibile, despărțindu-se de la încheieturi. Lorenzo dădu 
apoi din cap a dispreţ. 

— Și nicinu-i cine știe ce de capul Universităţii ăleia, spuse 
el. Niciun profesor bun n-are chef să aibă de-a face cu studenții 
rebeli sau să aștepte îndelung până ce se eliberează o sală de 
conferinţe. 

Li zâmbi Lucreziei. 

— Acum presupun că ţi-ai dat seama ce idee am. 

— E o idee bună, Lorenzo? De ce să nu aduci Universitatea în 
Florenţa? 

— Filosofie și filologie. Pisa poate să rămână cu medicina, 
dreptul și teologia. Astea sunt disciplinele cele mai aglomerate. 

Lucrezia râse. 

— Şi care te interesează cel mai puţin. 

— Mamă! Nu contează... ce crezi de asta, sincer? 

— Sincer cred că-i o idee grozavă. 

Lorenzo râse. 


— Şi eu gândesc la fel. Pisa va avea iar cu ce să se 
mândrească, și sursa va fi darul Florenței. Vom seca mlaștinile 
și vom planta iarbă. Vom face parcuri pentru plimbări și jocuri. 

Începu iar să pășească agitat de colo-colo, energizat de 
viitorul pe care-l prevedea. 

— Toată lumea spune că Bologna e lăcașul învăţăturii în 
Italia. Ceea ce vor să spună este că marii profesori se află 
acolo. Ştii că-i pot face pe unii dintre ei să vină încoace. „Ai să- 
ţi poţi face propriul plan de studii, Maestre”, voi spune. „Poţi 
avea propriul atelier și propria sală de conferinţe”. 

Lorenzo se înroșise; părul negru îi atârna pe frunte umed de 
transpiraţie. 

— Dacă voi putea face asta, voi dărui învățătura oamenilor 
Republicii, mamă. Nu există un dar mai mare. 

Brusc, se opri. Apoi chicoti. 

— Fac jurământ că măgândeam la interesul Florenței, al Pisei 
și al Republicii ca întreg. După aceea am reaiizat că și 
proprietăţile noastre de lângă Pisa vor crește ca valoare. Și 
asta nu e rău. 

— De acord, spuse Lucrezia. Şi alt lucru bun este că nu va 
trebui să-mi fac griji că tu și Giuliano v-aţi putea îmbolnăvi de 
febră când vă duceţi să vânaţi acolo... 

— Mai e ceva. Am fost prea prins de viziunea scopului ca să 
mă gândesc la mijloace. Ai timp să vorbești cu mine despre 
asta? Ai vreo sugestie? 

— Am cât timp vrei, dragul meu. Și am și două sugestii. Mai 
întâi, ţi-aș sugera să stai jos. Mă doare gâtul. 

Tot uitându-mă după tine. În al doilea rând ţi-aș sugera să iei 
în consideraţie ce spun negustorii din cartierul studenţilor. E 
numai jaf și vandalism acolo. Vor fi interesaţi să reducă 
numărul studenţilor. Și influenţa lor e mai puternică decât 
strigătele de protest ale celor care ţin prăvălii de desfacere a 
vinurilor. 

Vorbiră peste trei ore. La sfârșit, Lorenzo avea un plan de 
acţiune clar. Ştia pe la cine să treacă, în ce ordine, cu ce 
argumente să-i câștige sprijinul. 

— N-am stat în viața mea atât de mult timp liniștit, spuse el, 
ridicându-se și întinzându-se. O plimbare o sămi facă bine. Voi 
putea să trec cel puţin pe la cinci sau șase oameni înainte de 
sfârșitul zilei. Mulţumirile mele, consilierule. 


Şi atinse ușor, cu un deget, obrazul mamei sale. 

Lucrezia îi prinse mâna într-ale ei. 

— Mai vreau să-ți spun ceva înainte de a pleca. 

Îi dădu drumul la mână dar îl ţinu pironit cu privirea. 

— Bunicul tău mi-a spus de multe ori că realizarea cu care s- 
a mândrit cel mai mult în viaţă a fost să-l aducă pe Johannis 
Argyropoulos la Florenţa. Înaintea lui, nimeni nu știa grecește, 
nimeni nu putea citi operele lui Platon în original. Cosimo 
spunea, așa cum ai spus și tu, că învăţătura e cel mai mare dar. 

Lorenzo rămase nemișcat, solemn, tăcând. După un minut 
lung, vorbi. Vocea îi era răgușită de emoție. 

— Nu știam... îţi mulțumesc că mi-ai spus. 

x 

— Hai să ţinem caii în frâu, frățioare. Îmi place să privesc de 
aici. 

Lorenzo se opri pe creasta dealului. Giuliano i se alătură. 
Caii fornăiră, răsucindu-și capetele, aruncând stropi de 
sudoare. 

Cei doi tineri își trecură mâinile pe faţă și-și scuturară 
sudoarea adunată în vârful degetelor. Era luna august și 
călăriseră mult timp în căldură, acoperind suta de mile de la 
Pisa în numai două zile. 

Sub ei, Florenţa strălucea în ceața fierbinte. Uriașul glob de 
aur de pe Dom era și mai strălucitor sub razele soarelui de 
după-amiază. 

Lorenzo respiră adânc. Își simţea inima bătându-i cu putere 
în piept, plină de viaţă și dragoste pentru frumosul și 
strălucitorul lui oraș. 

Își simţi transpiraţia sărată în vârful limbii, o savură, savură 
momentul sosirii acasă, în urma unei călătorii de succes, cum 
de succes era tot ce făcea. 

Planurile lui pentru Universitate se realizau mai repede 
decât sperase și fuseseră primite de toţi cu entuziasm. Datorită 
lor, rolul lui în guvernul Republicii se schimbase. Devenise într- 
adevăr un conducător, un planificator, un iniţiator, nu doar un 
simplu moștenitor al unor onorabili înaintași. 

Învăţaţii deja scriseseră, să întrebe când se va deschide 
Universitatea și dacă era nevoie de ei. Vaticanul însuși 
făgăduise să susţină colegiul teologic, cu fonduri, ca și cu 
studenţi și profesori. 


Era adevărat că Papa Sixtus justificase prima suspiciune pe 
care Lorenzo o avusese în legătură cu el: retrăsese partea 
Medicilor din concesiunea pe alaun în același timp în care le 
făgăduise ajutor pentru Universitate. Dar pierderea era mult 
mai mică față de câștig. La uiima urmelor era alaun la Voltera. 

Și Papa era mai puţin important decât învățații. Lorenzo nu-l 
socotea pe Sixtus un factor important pentru viitorul Florenței, 
fiindcă toate rapoartele despre el primite de la Roma spuneau 
același lucru: toată atenţia Papei se îndrepta spre promovarea 
în funcţii a nepoților și fiilor lui nelegitimi. Ultima glumă de-a 
lungul Tibrului era: „Care-i cel mai bogat om din Roma?” Și 
răspunsul: „Sunt doi, vânzătorul de vopsea roșie și pălărierul”. 
Sixtus deja îi unsese cardinali pe șase din nepoţii săi; le așezase 
el însuși pălăria roșie a rangului pe cap. 

Calul lui Lorenzo stătu pe loc, apoi se îndreptă pe laterală, ca 
să evite umbra lungă și subţire a unui chiparos. 

— Se face târziu, spuse el, hai să mergem acasă. 

Giuliano strigă, apoi dădu pinteni calului și galopară fără 
odihnă de-a lungul drumului pietros. 

— Încearcă să mă prinzi, provocă el. 

Lorenzo râse și se prinse în joc. 

* 

Familiile bogate din Florența se mutară în vilele lor în timpul 
lunilor de vară. Acolo, aerul era mai rece. Femeile din familia 
Medici se mutară la vila din Fiesole, și Giuliano le însoți. 
Lorenzo călărea zilnic până acolo, pentru masa de prânz, dar 
rămăsese să locuiască în oraș, la palat. De când venise 
primăvara, drumurile la Pisa îi înghiţiseră aproape tot timpul și 
voia să-și reînnoiască legăturile cu orașul. Lua cina în loggia 
deschisă, împreună cu prietenii, vorbind cu trecătorii, 
invitându-i pe unii să se oprească și să servească o cupă cu vin. 

Ca toate străzile orașului, Via Larga conţinea un amestec de 
clădiri. In afara palatului Medici și casei mari a lui 
Picrfrancesco de Medici, mai erau magazine, căsuțe mai mici, 
case de închiriat, ateliere. Cei mai mulţi din oamenii care 
locuiau pe această stradă își făcuseră un obicei din a se alătura 
grupului din loggie, după-masa, și a discuta împreună până ce 
se lăsa seara. 

Vorbeau despre vreme și efectele ei asupra afacerilor și 
asupra recoltelor, fiindcă cei mai săraci florentini aveau prea 


puţin pământ la ţară ca să-i asigure cu produse proaspete și 
puţin vin. Vorbeau despre câștigătorii de la cel mai recent 
calcio și ai ultimului Palio și făceau pariuri în legătură cu 
competiţiile ce urmau. Vorbeau despre grădina pe care 
Bernardo Rucellai o umpluse cu plante care nu se mai văzuseră 
vreodată în Florenţa și despre astrologul din Răsărit care-și 
întinsese cortul în Mercato. Vorbeau încet și somnoros fiindcă 
era cald și se lăsa noaptea. Și se adresau unul altuia cu 
familiarul „tu” în loc de formalul „dumneavoastră”, fiindcă erau 
cetățeni ai Republicii Florenţa, unde orice om era egalul 
celuilalt, indiferent de ocupaţia sau punga lui. 

* 

La sfârşitul lui august, Clarice dădu naştere unui fiu. Lorenzo 
adusese fetița de la vilă și acum o purta pe umeri pe străzile 
oraşului, oferind tuturor bomboane şi cerându-le să-i 
împărțească bucuria. Dădură copilului numele Piero. 

Pentru a-și onora tatăl, îl însărcinase pe Verrocchio să 
proiecteze și să construiască cel mai frumos mormânt care 
fusese creat vreodată. Și plăti pentru o petrecere fastuoasă în 
atelierul lui Verrocchio ca să sărbătorească intrarea lui 
Leonardo da Vinci în breasla artiștilor din St.: Luca. 

Tânărul artist îl fascina pe Lorenzo. Talentul lui muzical nu 
se mărginea doar la cea mai măiastră interpretare pe care o 
auzise Lorenzo vreodată: Leonardo era și creatorul 
instrumentelor sale. Unele erau grotești, fanteziste. O 
mandolină reprezenta pântecul gras al unui bărbat care râdea, 
o lăută avea forma unui cap de cal. Indiferent cât de bizare, 
toate produceau un sunet excepţional de pur. In special atunci 
când Leonardo cânta la ele. j 

Ca toți bărbaţii educați, Lorenzo era muzician și poet. Ín. 
Ciuda vocii lui de cioară, urechea și abilitatea în muzică îi erau 
la fel de bune ca și ale oricărui alt tânăr nobil. Ca poet era 
dăruit din plin. Făcea cu ușurință muzică și poezie. Amândouă 
îi dăruiau mare plăcere fiindcă în amândouă excela. 

Dar muzica lui Leonardo era ceva cu totul deosebit, Lorenzo 
fu tentat să-i ceară să-i dea lecţii. Cu cei mai mulţi dintre 
guvernamentali plecaţi din oraș, la vilele lor, avea acum mai 
mult timp liber ca de obicei. 

O dată primi un bileţel parfumat ascuns într-un buchet de 
flori. 


Expeditorul era frumoasa soție a unui bogat negustor de 
lemn care era plecat într-o călătorie de afaceri la Veneţia. În 
bilet îi scria că venise înapoi, la casa din oraș, să facă niște 
schimbări în grădină. Se plictisea și era singură. 

Și mai era și o îndemânatică și pasionată amantă. Așa că 
Lorenzo hotări că lecţiile de muzică mai puteau aștepta. Soţul 
urma să fie plecat numai câteva săptămâni. 

x 

Aventura dură numai trei zile. Apoi, un curier plin de praf 
aduse vestea unei revolte ce izbucnise în Voltera. Oamenii de 
acolo ocupaseră mina de alaun. 

— Lorenzo, nu-i nevoie de forță. 

. Tommaso Soderini credea că problema se putea rezolva 
prin negociere şi compromis. 

Dar Lorenzo era pregătit să pedepsească revolta în felul lui. 
Alaunul era jsrea important pentru Florenţa, și fără mina din 
Voltera Papa avea monopolul asupra lui, putând pune orice preţ 
dorea. Medicii nu mai puteau avea un cuvânt de spus în 
privința minelor din Roma. 

De asemenea, dacă Voltera se revolta și nu era pedepsită, 
alte orașe supuse îi puteau lua exemplul. 

Apoi se zvoni că acolo erau implicaţi exilați florentini care-i 
îndemnau pe volterani să atace Florenţa și să termine cu 
guvernul Medici. 

Dar ceea ce era mai important era că Lorenzo obosise să i se 
tot spună ce avea de făcut de către Soderini. Nu numai că 
populaţia din Voltera trebuia forțată să recunoască în Florenţa 
un stăpân, ci și cei mai bătrâni oameni din Consiliu trebuiau 
forţaţi să admită că Lorenzo nu mai era un tânăr 
neexperimentat. Aproape treS ani fusese un ucenic agreabil și 
respectuos în arta guvernării. Era timpul să se impună. 

Insistă să se tocmească o armată. Cea mai bună. Cea mai 
profesionistă. Mercenarii erau conduși de faimosul condottiere 
Federigo da Montefeltro, duce de Urbino. 

Signoria autoriză acest lucru. 

Voltera se predă după o lună de asediu. Lorenzo era 
triumfător. 

Până ce un al doilea curier dădu buzna în Florenţa, de data 
asta cu ochi înnebuniţi de groază și cu hainele pătate de sânge. 

— Noi ne-am predat, strigă el, v-am deschis porţile. Armata 


mărșăluia sub steagul alb de pace și... și dintr-o dată... Domnul 
să aibă milă,”, au distrus totul... totul. Au ars, au jefuit, au ucis, 
au violat, chiar și pe copii. 

x 

Lorenzo călări îndată spre orașul rebel. Nu putea crede 
vestea. Războaiele se purtau după anumite legi, ca și 
turnirurile. Dacă te predai, erai în siguranţă. 

Când se apropie de orașul din vârful colinei și văzu porţile 
deschise fu sigur că totul e în ordine. Apoi văzu pe ziduri 
păsările de pradă. 

x 

Aerul rece de octombrie îi făcu pe toţi să se întoarcă la 
Florenţa. Zile întregi nu mai conteneau să se salute unii pe alţii 
la slujbă, dornici să se vadă, după ce bârfeala fusese întreruptă 
pe timpul verii. Apoi toată discuţia se purta în jurul 
transformării lui Lorenzo. 

Renunţase la mătăsuri și la catifele. Acum se îmbrăca într-un 
lucco, o robă plisatâf de lână închisă la culoare, lungă până la 
glezne. Era haina favorită a bătrânilor și învăţaţilor, și arăta 
nepotrivită pe trupul lui tânăr și atletic. 

Oamenii șopteau că era în doliu după pustiirea Volterei. 
Lucco-ul său era de obicei negru. 

Lorenzo știa ce se vorbește, dar nu dădu explicaţii. Lucco-ul 
nu era un sifnbol al doliului pentru trecut, era o făgâduială 
vizibilă pentru viitor. Cosimo purtase întotdeauna Lucco. 
Cosimo nu acţionase niciodată impetuos și nici ca să-și dea 
importanţă. Cosimo adusese Republicii pacea, nu jaful. Lorenzo 
jură în faţa altarului Domnului că va păstra pacea. Lucra mai 
intens ca oricând, nu dormea aproape deloc. Faţa începuse săi 
se umple de riduri. 

Cu toate acestea continua să facă poezie, să facă dragoste, 
să-și înveselească prietenii. Și, în timp, oamenii se obisnuiră cu 
ridurile lui. Şi cu lucco-ul. 


1475 
CAPITOLUL DOISPREZECE 


— Aș fi dorit ca Lorenzo să poarte orice altceva în afară de 
Zucco-ul ăsta sumbru! 

Lucrezia de Medici vorbise atât de tare încât se trezise din 
somn. „Oare ce am putut visa?” se întrebă ea, fără să-și poată 
aminti ceva. 

Se așeză în capul oaselor, cufundându-se apoi în perne. N- 
avea chef să se scoale. 

„Ceva nu e în regulă cu mine”, spuse ea, vorbind iarăși cu 
voce tare. Își pipăi fruntea: era rece și uscată. Apoi își mișcă 
braţele și picioarele, își apăsă gâtul, sânii și abdomenul. N-o 
durea nimic. 

Totuși n-avea chef să se dea jos din pat. Niciodată în viaţă nu 
se simţise astfel. Își impuse din greu să se scoale, să facă baie 
și să se îmbrace. Apoi se grăbi spre apartamentul lui Lorenzo. 

— Trebuie să-mi văd fiul, spuse ea. 

Secretarul lui Lorenzo vărsă cerneala pe scrisoarea pe care o 
scria, sări în picioare și se duse să-i raporteze lui Lorenzo că 
Madonna Lucrezia era în anticameră și că nu era deloc în apele 
ei. 

* 

Lorenzo argumentă faţă de intenţiile pe care i le anunţase 
mama sa. 

— Lasă-mă să aduc un doctor, doi doctori. 

— Dacă voiam un doctor, Lorenzo, eram perfect capabilă să 
trimit după unul. Nu sunt bolnava doar obosită și indispusă. 
Vreau să merg la bai la Morba și ţi-am cerut să-mi dai o 
escortă. E așa de greu. ,... 

— Nu, bineînţeles că nu, dar nu trebuie sa pleci la drum dacă 
nu te simţi bine. 

— Nu sunt bolnavă. Ti-am spus că nu sunt bolnava. 

Lucrezia devenea tot mai iritată. 

— Atunci o să vin cu tine. Nu vreau să fii singură. 

N-ai să vii cu mine. Vreau să fiu singură. Ai sur zit ’ Ti-am 
spus ce vreau de la tine. O escortă. 

Lorenzo n-o văzuse niciodată pe mama lui pierzandu-și firea 
în felul acesta. Era alarmat și puţin înfricoșat Vorbi cu vocea 
calmă cu care îi vorbești unui animal spe- 

— Foarte bine, mamă. Du-te. Dar te implor, nu la Morba. 


Sunt staţiuni noi cu posibilități mai bune. Ai sa te simţi mai 
bine acolo. 

Lucrezia scrâșni din dinţi. 

— Îmi place Morba. 

Lorenzo capitulă. 

— Cum vrei tu, mamă. Cum vrei. 


j% 
Kod 


Chiar înainte de a ajunge la băi, Lucrezia se simți j mai bine. 
De ani de zile nu făcuse o călătorie mai Iunsă și după ce 
călărise prima jumătate a zilei se simţi I ţeapănă în sa. Toate 
oasele o dureau, dar durerea era infinit preferabilă oboselii fără 
motiv care o cuprinse acasă Când căpitanul escortei o întreba 
dacă era gata să se oprească pentru a înnopta, Lucrezia îi 
ordona sa continuie drumul. Era aproape întuneric când intrară 
pe porţile unei mănăstiri din vârful dealului, cerând gaz1 duire. 
Lucrezia stătu trează atât cât îi fu necesar ca sa r mănânce 
niște supă, apoi se întinse pe o saltea de paie, I de parcă ar fi 
fost cea mai fină saltea de pene, și adorM mi înainte de a-și 
spune rugăciunea de seară. 

În zori, când se sculă, se simţi de parcă toate oasele îi erau 
frânte. „Să-mi fie învăţătură de minte, gândi 

, b „Nuimjai o batrană încăpăţânată și proastă ar fi putui 
călări atâtea ore, după ce a înțepenit în șa”. Râse de prosta ei, 
crispându-se de durerea ascuţită pe care i-o promlui r3SU ’ 
mulțumită totuși că-i revenise simţul umo- 

Și avea nevoie de umor când ajunse la Morba, a doua zi. Casa 
băilor își pierduse pe jumătate acoperișul și era înconjurata de 
scaieţi deşi. Încăperile pentru oaspeți eiau aproape 
abandonate, la cele mai multe lipsfndu-le obloanele și ușile. 
Chiar înainte de a intra Lucrez a putu simţi un miros de varză 
stătută și rufă'rie nespăiși aminti de staţiunea austeră, dar 
extrem de curată irf k" fmmoasepi mult personal, care fuse 
„da «Morba și mancarea fusese delicioasă. 

I~ Nu m! Pot imagma ce s-a întâmplat cu locul ăsta n spuse 
ea căpitanului care se învârtea primprejur 

Apoi își aminti că ultima dată fusese la Morba dună ce se 
născuse Giuliano. Cu douăzeci și doi de ani în urS 

— E un avantaj să faci parte din familia Medici spuse 
Lucrezia. 

Și inhală aburul pătrunzător de la apa fierbinte care o 


acoperea până la bărbie. 

77 "e, ' 713* mulţi oameni se tem de mine... Cei mai mulţi, 
asta-i, nu tu. Nu te înspăimânt, nu-i așa? 

Nu se auzi niciun răspuns. Bătrâna cadaverică cu care 
vorbea Lucrezia era complet surdă. Şi lipsită de dmţi Lucrezia 
zâmbi văzând expresia fericită a cotoroanţei în timp ce sugea o 
lămâie. Numele ei era ca terina; o servea pe Lucrezia în baie. 
Urmărea ca Lucrezia sa nu alunece în apă și să se înece. Şi 
ținea un prosop pregătit pentru ea când ieșea din baie. 
Câteodată n oferea Lucreziei o lămâie. Când era refuzată, arăta 
spre ea și Lucrezia dădea din cap, Aprobându-i s-o mănânce. 

Pentru masaj era inutilă, fiindcă mâinile ei zbârcite și 
batrane erau prea slabe și nu se putea supune ordinelor fiindcă 
nu le putea auzi. Așadar, pentru Lucrezia bătrâna reprezenta 
cel mai mare lux, fiind de o inestimabilă valoare: îi putea vorbi 
fără nicio reţinere. 

De peste treizeci de ani Lucrezia nu avusese nicio persoană 
în care să aibă încredere. Piero și copiii aveau nevoie de 
puterea și seninătatea ei. Niciodată nu voia să accepte că e 
dezamăgită sau că îi este frică. Și, ca o Medici, întotdeauna 
trebuia să-și cântărească vorbele când vorbea cu prietenii. 
Orice se întâmpla în palatul Medici era un valoros subiect de 
bârfă pentru oraș și o potenţială valoroasă informaţie pentru 
duzinile de informatori ai dușmanilor politici și ai rivalilor 
comerciali. 

Acum putea vorbi, deschis, liber, fără să trebuiască să se 
gândească mai înainte de a deschide gura. Cel mai mare lux pe 
care și-l putea îngădui era să se poată plânge. Caterina nu știa 
cine era ea, nu știa că din toate femeile din lume Lucrezia de 
Medici avea cele mai lpuţine motive să se plângă. Când văzu 
buzele Lucreziei mișcându-se aprobă dând viguros din cap, 
încurajând-Oj fără să înţeleagă ceva. 

— Am patruzeci și opt de ani, îi spunea Lucrezia, sunt o 
femeie bătrână... problema este că nu mă simt bătrână. Și nu- 
mi place să fiu tratată de parcă aș fi bătrână... Nerușinatul de 
Lorenzo, să încerce să-mji aducă un doctor! Ar fi putut tot ată 
de bine' să-mi dea brânci în mormânt și să termine cu mine. 
Dacă vrei să mă Omori, trimite după un doctor. Doctorul o să 
găsească el ceva care să te ucidă, chiar dacă nu suferi de 
nimica... M-am săturat de doctori din zilele în care bietul meu 


Piero suferea atât de mult. Au venit, în robele lor soioase tivite 
cu blănuri mâncate de molii, cu pinteni auriţi și cu inele de 
sticlă colorată pe fiecare deget, și i-au citit în stele și l-au minţit 
și l-au îndopat cu licori pe jumătate otrăvitoare, și la scurt timp 
erau deja îmbrăcaţi în catifele groase și în cele mai scumpe 
blănuri și purtau rubine veritabile și pinteni de aur pur. Hoti, 
așa ar fi trebuit numiţi, nu doctori. Nu erau altceva decât niște 
astrologi cu titluri de Salerno care le dădeau posibilitatea să se 
îmbrace ca niște lorzi și să fure de la bolnav... cum îndrăznește 
propriul meu fiu să creadoctoi Csunt Convinsă cf S * un parte 
de un doctor Caterina ” la nai avut vreodată să ai două sute de 
ani S *“ ]™ MP*"" 

ești cu mult mai bătrâni ' mai Pr°babil O că nu fel de blā™ă 
„” L „mine'a n-a fost la tine. Încă mai lucreai; n. I; o, lelf ucum 
nu este. Uită-te la face. Cel puțin tu crez, A “ de pil*în mal P* « 

la ceva. Eu bună liră’ În apa tierbste „înbse Lacrimlie se 
rostogoasta nșo! Ată!” tâmpif' “ piânse N-am făcut 
senrâânmăsadirțurtzlifâamsispa'â “ Lucre2ieP TSi năuntru' „’ ” 
b™’ Carata W» *» * Și pe dijosisălăltrfar ° - pa la,ă” 1 bater ,, 
aaceepsai a™ I? C? Mi da vărsat ieși aale Caterinci.” ptd 
prOSOPul din mâinile noduroas 

Estilultmai Spuse * "Cu 

Lucrezia zâmbi. 

Face Smtdmafsite"131 ”* Şi „ta - ȘlaâssasrT 

“**D1feo”" foâursumaadre"" 1. ”” 

După trei săptămâni de ședere a Lucreziei, Morba fusese 
aproape readusă în starea originală. Pereţii erau proaspăt 
văruiți și noile ţigle roșii de pe acoperiș luceau în lumina 
soarelui de toamnă. Grădinile erau aproape goale, cu munţi de 
buruieni putrezind pe la colțuri, și geometria lor era acum 
vizibilă. Lucrezia tăiase cu mâna ei boschetele de trandafiri. În 
mijlocul unuia dăduse peste un mugure. Defrișarea permisese 
luminii și aerului să-l ajungă și acesta se deschisese pe dată. 

Lucrezia văzu în asta o prevestire. Şi litaniile ei faţă de 
Caterina erau un fel de defrișare. li eliberau inima de multe 
necazuri adunate. Acum, când le dăduse glas, păreau mai mici, 
mai lipsite de importanţă, nu mai meritau atenţie. 

Ce dacă nora ei Clarice o înlocuia acum în casă și era o 
dezamăgire ca soţie a fiului ei? li dăruise lui Lorenzo două fiice 
și un fiu, făcuse deci tot ceea ce trebuia într-adevăr să facă o 


soţie. Şi asta însemna că Lucrezia se putea bucura de trei 
nepoti. 

Şi slăbiciunea lui Giuliano nu era un impediment pentru 
nimeni, nici măcar pentru el însuși, Avea douăzeci și doi de ani 
și era mai mult un băiat decât un bărbat, deși Lorenzo pusese 
pentru el în scenă un turnir cu ocazia atingerii maturității și 
turnirul fusese minunea anului. Dar douăzeci și doi de ani nu 
era o vârstă prea coaptă nici măcar pentru un al doilea fiu, care 
nu trebuia să-și asume nicio responsabilitate. Lui Giuliano îi 
plăcea să fie bogat și chipeș și lipsit de griji. Cine-l putea 
învinovăţi? Cu siguranţă că nu oamenii din Florenţa. Ei toţi îl 
adorau, din cauza înfățișării lui, fiindcă era cel mai bun atlet, 
fiindcă avea prospeţimea dulce a copilului răsfăţat și iubit, 
pentru care toate cele sunt ușoare și cerul lipsit de nori. Și 
Lucrezia îl iubea. Era absurd să dorească să fie altfel. 

Când tocmai această prospeţime dulce și copilărească o 
făcuse să se îndrăgostească de soţul ei și care acuma o făcea să 
tânjească după el. Piero n-ar fi dorit ca Giuliano să fie altfel. Își 
recunoscuse propria natură în băiat, îl înţelesese pe Giuliano. 
De fapt, din cei cinci copii ai săi, Giuliano fusese întotdeauna 
fiul favorit. Niciodată nu fusese în stare să-l iubească și pe 
Lorenzo la fel. 

Și totuși, ea... Lucrezia se gândi la ce realizase la Morba. 
Realizase mult. 

Dar încă nu terminase. Mai avea ceva de făcut. Evitase lucrul 
acesta pe cât de mult posibil, dar acum trebuia să ia taurul de 
coarne. Toate celelalte necazuri se evaporaseră ușor în aburii 
fierbinţi ai băilor. Lorenzo era motivul real al suferinţei ei. 

* 

— Lorenzo, Lorenzo! Strigă Lucrezia și pereții băilor 
răspunseră: „Lorenzo!” 

— Ştii cum e, Caterina, să fii trădată de cel pe care-l iubești 
mai mult, de cel în care ai crezut mai mult decât în toţi ceilalți? 
Cunoști durerea de a-l vedea schimbându-se? Îndepărtându-se 
de tine? Voltera! Să ia dracu locul ăsta. Voltera l-a schimbat. 
Nu când minele s-au dovedit seci. Mai înainte, când armata a 
prădat-o. Cum crede el că sunt bărbaţii? Bărbaţii ucid și 
jefuiesc și violează. E vina lui că bărbaţii acţionează ca niște 
bărbaţi? Ar trebuie să știe asta. Are un loc în Consiliul care 
audiază crimele. Vede furcile spânzurătorii în fața Porţilor 


Justiţiei cu oamenii atârnând în ele. Trebuie să vadă și 
mulțimile care se duc la spânzurătoare ca să se distreze, să bea 
și să mănânce în timp ce picioarele spânzuratului încă se mai 
zbat în aer. Trebuie să fi aflat despre briganzii care stau la 
pândă să ucidă și să jefuiască pe drumuri, altfel de ce ar fi 
trimis o escortă atât; de puternică cu mine? De ce oare trebuie 
să fie mai mult decât un om? Cosimo. Asta este. Vrea să fie 
Cosimo. Prostul! Cosimo n-a fost un sfânt. L-am cunoscut bine. 
Cosimo îi vedea pe oameni așa cum erau. Ar fi uitat de Voltera 
într-o săptămână. Ba nu, ar fi considerat-o o greșeală pe care ar 
fi avut grijă să nu o mai repete. Făcea greșeli, Tatăl Statului, 
oh, da, și le acoperea, așa ca niciuna din ele să nu fie 
cunoscută. I-aș fi spus asta lui Lorenzo dacă ar fi venit cu mine. 
Dar nu a venit. Incidentul cu Voltera s-a petre cut acum trei ani 
și în tot timpul ăsta nu mi-a cerut sfatul, nu mi-a spus ce 
planuri are. Sunt nimic pentru el. Nu-i sunt de folos. 

Lucrezia fu cuprinsă de un acces de plâns. Bătrâna Caterina 
o privea și dădea încurajator din cap în timp ce sugea din 
lămâie. Când Lucrezia fu epuizată, o ajută să iasă din baie. O 
înveli într-un prosop, apoi îi trase mantaua pe umeri. 

— Acum dormi, spuse Caterina. 

Mai târziu, când Lucrezia se trezi, se duse să se uite pe 
fereastră la cerul înstelat până ce stelele se pierdură din 
vedere. Emoţiile ce o frământau pieriră odată cu ele și Lucrezia 
își luă rămas bun de la Morba. Era gata să meargă acasă. 

Nu mai avea nevoie de urechi surde în jurul ei ca să poată 
vorbi: inima îi era calmă, gândurile ordonate. Realiză că numai 
ea însăși își putea umple viaţa după pofta inimii.. Și că o putea 
face. Metamorfozarea staţiunii era opera ei. Și era mândră de 
asta. 

„Aproape la fel de mândră cum eram de copiii mei”, gândi ea, 
cu un zâmbet răutăcios pe buze. „Ah, maternitatea, ce diavol 
înșelător. Dragoste și vanitate, amândouă amestecate, imposibil 
de separat”. 

Lorenzo avea dreptate să-și croiască propriul drum 
independent de ea. Avea douăzeci și șase de ani, și de aproape 
șase ani avea în grijă Statul. Ea nu ar fi avut niciun respect 
pentru un bărbat care ar fi alergat la mama lui mai înainte de a 
lua o decizie, și nici altcineva. 

Trebuia să-l fi lăsat de mult să-și ia zborul. 


Îi văzu faţa, cu ochii minţii, și inima i se strânse de dragoste. 

— Scumpul meu fiu, spuse ea încet, frumuseţea te-a ocolit. 
Poate de asta ai fost întotdeauna favoritul meu, fiindcă ceilalţi 
își întorceau privirile când vedeau nasul acela mare și gura 
largă pe faţa unui copil. Toţi ceilalţi erau nitșe copii așa de 
frumoși. Ti-am brodat eu însămi cămășuţele ca să te acopăr cu 
dragostea mea. Și am fost sigură că numai cele mai fine stofe, 
în cele mai vii culori, îţi vor alcătui veșmintele când ai să crești. 

Dădu din cap, zâmbind jalnic. 

— Nu ţi-ai făcut niciun favor, dragul meu, își mustră ea fiul, ’ 
când te-ai hotărât să porţi lucco-ul. Te face să arăţi mai urât 
decât ești. Nu-i de mirare că-mi dă coşmaruri. 

Lorenzo o întâmpină pe Lucrezia în împrejurimile F lorenţei. 

— De unde știai că vin? Întrebă ea. 

— Am spionii mei. Arăţi minunat, mamă. Morba ţi-a făcut 
bine.. 

Da, mi-a făcut. E un loc minunat. Un pic auster, dar foarte 
proaspăt și curat. Mi-a plăcut așa de mult încât am aranjat să-l 
cumpăr. Cu puţin efort poate deveni cel mai frumos loc din 
Toscania. Intenţionez să devin o femeie de afaceri și să fac o 
groază de bani. 

Lorenzo încercă să zâmbească. 

— Astea-s vești bune. În altă ordine de idei, sper ca nu ești 
extenuată, mamă. Am multe să-ți spun și am nevoie de 
înţelepciunea ta. 

Hotărârea Lucreziei de a-și lăsa fiul sa se ghideze singur în 
viaţă se dizolvă într-o secunda. 

— Nu sunt deloc obosită, spuse ea. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 

— Mai spune-mi o dată, Lorenzo, și nu vorbi așa de repede. 
Nu înţeleg o vorbă din ce bombănești. 

Lorenzo izbi cu pumnul în birou. 

— E o josnică trădare faţă de Republică, asta spun. Și faţă de 
mine, doar că mie nu-mi datorează loialitate. Orice florentin o 
datorează doar Statului. 

— la-o de la început... Ai spus că Papa s-a adresat băncii 
pentru un împrumut? 

— Da. Patruzeci de mii de florini. O avere, dar, firește, i-am fi 
acordat-o. Suntem bancherii Vaticanului și nu avem motive să-i 
refuzăm împrumuturile; am câștigat de zece ori mai mult de 
câte ori am acordat un împrumut. Totuși „banii ăștia nu sunt 
pentru problemele Vaticanului, ci pentru Sixtus, ca să-i 
cumpere un regat nepotului său, sau bastardului, sau ce o fi el. 
Acum, când a făcut din toţi nepoţii lui, care erau doar niște 
preoţi de ţară, niște prinți ai Bisericii, vrea să facă din acest 
Riario un stăpân de stat. Și în același timp să amenințe 
Florenţa. Nu credeam că ar trebui să ne facem griji când Imola 
a fost scoasă la vânzare. E un oraș mic, fără nicio importanţă, 
exceptând faptul că e la graniţele noastre și pe drumul pe care 
merg negustorii noștri când se duc în port, la Ravenna. 
Republica intenţiona s-o cumpere, dar preţul era prea mare, 
așa că am negociat pentru o sumă mai mică. Atunci Galeazzo a 
intrat în scenă și a cumpărat-o pentru Milano, așa că nu am mai 
avut pentru ce să ne frământăm. Galeazzo e un aliat de bază 
fiindcă are nevoie de noi tot atât cât avem și noi de el. 

— Atunci care-i problema? Nu înţeleg. 

— Sixtus e problema. Vicleanul diavol bătrân. I l-a oferit lui 
Galeazzo pe fiul lui bastard, Riario, ca soţ pentru fiica bastardă 
a lui Galeazzo, dacă acesta îi va vinde Imola, care să fie casa 
ginerelui și miresei. Galeazzo a consimţit. Fata nu are peţitori 
fiindcă este nelegitimă... și e o scorpie, după cum se spune. 
Apoi Sixtus a cerut împrumutul. Pe șleau. Trăncănind despre 
virtuțile lui Riario despre care toată lumea știe că e un 
bădăran. Şi acţionând de parcă extensiunea Statelor Papale la 
granița de est a Republicii era ultimul lucru la care s-ar fi 
gândit. Filiala de la Roma m-a întrebat ce să facă. Le-am spus 
să fie lingușitori când o să-i refuze împrumutul. 

Paratele Lucreziei era directorul filialei de la Roma. Şi ea știa 


cât de curtenitor și ferm putea spune el un „nu”. 

— Atunci Sixtus n-a obţinut banii? Unde-i trădarea? 

— Nu mă asculţi, mamă. Pazzii sunt trădători. Sunt cel puţin 
treizeci de bănci în Roma, dar Pazzii o au pe singura care e 
destul de bogată pentru un astfel de împrumut. In afară de a 
noastră, bineînţeles. Înainte de a-ii trimite vorbă unchiului meu, 
m-am dus.la Palatul Pazzi. Am vorbit cu Jacopo, cu Elmo și cu 
Giovanni. Antonio era în pat, cu, febră, la vila lui, și Francesco 
era la Roma, vizitându-și fratele, pe Renato. Le-am explicat 
pericolul de a-l avea pe nepotul lui Sixtus în Imola și le-am 
cerut făgădui. Ala că banca lor nu va acorda împrumutul. Toţi 
au consimţit. Așa că i-am scris lui Renato, i-am povestit ce s-a 
întâmplat și i-am trimis scrisoarea prin același mesager care a 
dus scrisoarea și la banca noastră. Azi dimineaţă am primit un 
raport cum că în Roma se zvonește că Pazzi intenţionează să-l 
finanțeze pe Sixtus. E doar un zvon, dar provine de la un om de 
încredere. Dacă e adevărat, e cea mai blestemată trădare pe 
care o cunosc. 

Lucrezia înțelese pe deplin pericolul de care ar fi fost pândită 
Florenţa în caz că Sixtus ajungea să controleze Imola. Şi 
consimţi că, dacă zvonul era adevărat, Renato și Francesco 
Pazzi aduseseră grave prejudicii Republicii. Dar raportul nu era 
confirmat, văzuse că multe zvonuri se dovediseră până la urmă 
false, și în acea zi călărise pe un drum plin de praf timp de șase 
ore. 

— Nu-ţi risipi energia pe furie, Lorenzo, n-o să folosească la 
nimic, spuse ea. Așteaptă până vom afla ceva sigur. Mă duc să 
mă spăl, apoi să mă odihnesc și să vizitez camerele copiilor. Ce 
mai fac nepoţii mei? 

— Bine, spuse Lorenzo. 

Era. Prea supărat ca să se mai gândească la altceva în afară 
de Pazzi. 

* 

Copiii erau înfloritori. Era emoţionant să-i vezi. Lucrezia, 
care avea cinci ani, era mare pentru vârsta ei și foarte guralivă. 
Când văzu că bunica intră în cameră începu să strige, 
protestând contra distrugerii sistematice a păpușii ei, acţiune 
întreprinsă de frăţiorul mai mic. Piero o ignoră; Maddalena, 
care împlinise doi ani, dormea, inconștientă de agitația din 
preajmă. 


„E minunat să ai casa plină de viaţă nouă”, gândi Lucrezia. 
„Doar pentru asta sunt construite casele”. 

— Bună seara, Maria, îi spuse ea doicii. 

Piero abandonă păpușa și începu să alerge spre ea, cu 
surioara lui urmându-l îndeaproape. 

— Ce ne-ai adus? 

x 

După nicio lună, pe unsprezece decembrie, camera copiilor 
căpătă un nou centru de atracție. Clarice dăduse naștere unui 
băiat, pe care îl botezară Giovanni. La numai câteva săptămâni, 
cântărea opt pfunzi și striga aproape la fel ca sora lui cea mare. 

— Ca răgetul unui leu, spuse Clarice pe jumătate înfricoșată. 

Îi povestise lui Lorenzo de visul pe care-l avusese cu o noapte 
înainte de a-l naște pe Giovanni. Fusese un vis atât de viu, de 
trăit, încât trebuia să însemne ceva. Se făcea că era în Dom, 
zbătându-se în agonie pe podeaua de mozaic strălucitor, chiar 
în momentul nașterii. Dar când copilul fu adus pe lume, nu era 
o ființă umană, ci un leu uriaș. 

Lorenzo văzu imediat înţelesul visului. Giovanni era destinat 
Bisericii. Putea fi protectorul Florenței, din BL. Serică. Leul era 
simbolul orașului. 

Nașterea unui fiu, laolaltă cu un astfel de vis prevestitor, 
întrerupse starea de melancolie căreia i se abandonase în 
ultima vreme Lorenzo și care devenea tot mai accentuată, cu 
fiecare veste proastă pe care o primea. 

Mai întâi, zvonurile privind faptul că Pazzi l-ar fi împrumutat 
pe Papă, se dovediră adevărate. 

Apoi sosi un document oficial al Vaticanului, care anunţa că 
afacerile papale erau transferate din banca Medici în banca 
Pazzi. Mai mult de jumătate din venitul băncii Medici se 
evaporase. 

— Nu știu nimic despre activitatea bancară, spunea Lorenzo 
supărat. N-am avut niciodată timp să învăţ. Nici interes. Şi 
întotdeauna erau mai mulţi, bani decât aveam nevoie. Acum, 
nevoile sunt aceleași, dar veniturile sunt mult mai mici. Filiala 
de la Londra a trebuit să se închidă fiindcă Războiul 
Plantageneţilor a distrus ţara și regele Eduard nu și-a putut 
plăti împrumuturile. Același lucru s-a întâmplat în Bruges, cu 
ducele de Burgundia. Ce pot să fac? 

— Nu poţi să faci altceva decât ceea ce faci, răspunse 


Lucrezia. Trebuie să-i lași pe directorii filialelor să-și vadă de 
treabă. La fel a făcut și tatăl și bunicul tău. Chiar dacă erati cei 
mai mari bancheri din lume, nu puteaţi fi în zece orașe deodată. 
Locul tău e aici, în Florenţa, în fruntea guvernului. 

— Da, da. Şi știi ce înseamnă asta: să plătești ca să-i distrezi 
pe vizitatori, pentru artificiile Carnavalului, pentru carele 
alegorice, pentru costume, pentru piesele sacre jucate în 
fiecare zi de sărbătoare, pentru contribuţii la una și la alta, 
pentru daruri trimise regelui Franţei, sau al Neapolelui, și 
pentru ducele de Milano, și Urbino, și Ferrara, și pentru Dogele 
Veneţiei, și chiar pentru bătrâna satană Sixtus, făcând pe plac 
oricui ar putea ameninţa Republica. Cum aș putea avea grija 
Statului dacă aș fi sărac? 

Lucrezia îi mângâie umerii lăsaţi. 

— Ssst, Lorenzo, exagerezi. Chiar dacă s-ar pierde jumătate, 
chiar și trei sferturi, averea Medicilor e încă destul de mare ca 
să faci tot ceea ce trebuie să faci. Chiar dacă Pazzi sunt mai 
bogaţi acum, ce contează? Sunt, la urma urmelor, legaţi de noi 
prin căsătoria Biancăi cu Elmo și prin viitoarea căsătorie a 
fiului lui Pierfranceseo cu Ginevra. E mai bine să ai alianţe cu 
cei bogaţi: n-o să-ţi ceară toată ziua favoruri. Nu fi amărăt, 
fiule. Ai fost învins în afaceri, asta-i tot. I se întâmplă oricui. Cât 
despre nepotul Papei, te-am auzit spunând de atâtea ori că 
Riario e un prost. Nu este un pericol real pentru tine sau 
pentru Florenţa. Poate că nu ești cel mai bun bancher din 
Italia, dar ești cel mai bun om de stat. Vei putea să te opui 
ambițiilor lui fără greutate. Pazzii știu asta. Imprumutul dat de 
ei lui Sixtus nu a fost chiar o trădare. O simplă luptă de afaceri, 
puţin prea aspră pentru gustul tău. Uită-ţi necazurile și vezi-ţi 
de viață. Ai atâtea binecuvântări; gândește-te la ele, nu la 
pierderi. 

Lorenzo îi sărută mâna. 

— Mă reconfortezi, mamă, chiar dacă aș vrea să nu aud 
adevărurile pe care le spui. Ai dreptate: mă port ca un copil 
căruia i s-a luat jucăria. Doar un prost pierde timpul 
supărându-se, când fiecare oră poate fi plină de bucurie. [ţi 
mulțumesc că mi-ai amintit. 

* 

Două zile mai apoi Lorenzo călări la grajdurile sale din 
Careggi; reveni în oraș la galop, cântând răgușit și afon. 


— În sfârșit, îi spuse el lui Giuliano, există un cal care 
aleargă cu viteza cu care izbucnesc artificiile. L-am văzut 
alergând așa de repede, încât abia l-am putut urmări. La anul, 
familia Medici va câștiga Palio. 

Giuliano își petrecu braţele în jurul fratelui său, strângându-l 
să-l înăbușe, transformând îndemânatic îmbrăţișarea într-o 
strânsoare imobilizatoare. 

— Şi eu am să-l călăresc. Spune da, sau îţi rup gâtul. 

Lorenzo se eliberă, împlântându-și cotul în stomacul lui 
Giuliano. Apoi, în strigăte și râsete, fraţii se luptară sălbatic, 
până ce amândoi ajunseră scăldaţi de sudoare și plini de 
vânătăi. 

Mama lor le admiră feţele colorate când vânătăile înfloriră în 
roșu purpuriu și albastru. 

— Parcă sunteţi o pereche de decoraţii de majolică, spuse ea. 
Îmi plac culorile aprinse într-o încăpere. 

Auzind acestea, Lorenzo dispăru câteva minute și se întoarse 
cu darul pe care îl păstra pentru Bobotează, sărbătoarea 
oferirii darurilor. Nu avea rost să mai aștepte: acum era 
momentul pentru acest dar special. 

Darul consta într-o pereche de busturi de teracotă. Erau în 
mărime naturală și păreau vii. Era bustul lui Lorenzo, purtând 
lucco-ul, ușor încruntat, imperativ. Al lui Giuliano părea pe 
punctul de a zâmbi, sofisticat decorat, purtând o replică de 
argilă a armurii de argint pe care o purtase la turnirul său. 

Când le văzu, Luerezia scoase un strigăt și-și întinse mâinile 
spre ele. 

— Sunt așa de frumoase că vreau să le ating. 

Și-și trecu degetele delicate peste trăsăturile de teracotă ale 
fiilor ei, privind feţele lovite ale modelelor vii. 

— Nimic din ce am nu mi-a plăcut așa de mult, spuse ea. Vă 
mulțumesc din toată inima. 

Lucrezia își admiră darul, atingându-l, mângâindu-l, privindu- 
l de aproape din toate: unghiurile. 

— Andrea del Verrocchio le-a făcut, nud așa? Trebuie să vă 
iubească pe amândoi foarte mult. Ca și mine. 

Lucrezia lăsă busturile și-și îmbrăţișă fiii. Ușor, plimbându-și 
buzele de-a lungul vânătăilor, ca să le vindece. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 

— Carnavalul din anul ăsta o să fie cel mai bun din istorie, 
anunţă Lorenzo. 

Era într-o dispoziţie de zile mari, cum de altfel fusese de 
câteva luni încoace. Își ţinuse făgăduiala de a ieși din umbră, și 
viaţa îl recompensase cu zile aurite de plăcere și pace. Mângâie 
coama calului de curse, își odihni obrazul pe gâtul lui și 
murmură încurajator în urechile-i ciulite: 

— Morello, frumosul meu, Morello, Pegas-ul meu; Morello, 
iubitul meu; ai să-i lași pe toţi ceilalţi la atâta distanţă în urmă, 
încât vor crede că ești un zefir din imaginaţia lor. 

Giuliano zâmbi nervos, se aplecă, îndoindu-se, din talie, 
detensionându-și mușchii încordați. 

— Aș fi vrut să fi pornit, spuse el. 

Peste tot în oraș se putea vedea aceeași scenă. Cu o oră 
înainte de începerea cursei Palio toţi erau emoţionați, 
nerăbdarea creștea, de la spectatorii care se îngrămădiseră în 
jurul traseului făcând pariuri din ce în ce mai mari, la arbitrii 
care discutau situaţiile din anii precedenţi, ascunzându-și 
preferințele individuale și favorurile, și până la stăpânii cailor, 
ale căror blazoane erau brodate pe tapiseria de lână prinsă cu 
curele pe spinările acestora. Și cei mai emoţionaţi erau 
călăreţii, care știau că-și puteau câștiga gloria sau dizgraţia pe 
o viaţă întreagă. Palio nu era o cursă obișnuită. 

Premiul era valoros ca bani, dar și mai valoros ca simbol. 
Acesta consta dintr-o țesătură lungă de un metru, cu franjuri de 
aur. Fiindcă pentru ea plătiseră orașele supuse, reprezenta 
puterea și voința Florenței. Pentru că era o capodoperă ca 
model și țesătură, reprezenta preeminenţa Florenței în arte și 
în producerea ţesăturilor. Era premiul râvnit cu disperare în 
întreaga Italie. Iar cursa era cea mai periculoasă. 

x 

— Nu uita de flori, spuse Lorenzo. 

— Mi-ai spus asta de o mie de ori. 

— Morello e un cal și nu-i obișnuit cu atâta agitație 

— Morello e un cal tânăr și nu-i obișnuit cu atâta agitaţie. N- 
o să știe ce se întâmplă. 

— Lorenzo! Fără grija și sfaturile tale nu m-aș putea ţine în 
șa. 

— Iartă-mă. O să fii nemaipomenit. Și Morello. Numai 


amintește-ţi că... 

— Taci odată, pentru Dumnezeu! 

Jacopo de Pazzi se încruntă la tânărul paj care călărea calul 
casei sale. 

— Amintește-ţi, băiete, că nu-i un cal obișnuit. Valorează mai 
mult decât tine și decât toată familia ta. Dacă se vor rupe niște 
picioare, ar fi mai bine să fie ale tale și nu ale lui. 

Băiatul, pe nume Santino, înghiţi cu noduri și jură pe 
mormântul bunicului său că o să-și amintească de asta. Dar 
înainte de orice în minte îi stăruiau cei o sută de florini pe care 
i-i promisese bătrânul dacă reușea să câștige cursa. O sută de 
florini reprezenta salariul pe zece ani; numai gândul la asta 
făcea să i se usuce gura. Înghiţi iar în sec. 

Marele armăsar sur bătea nervos din copite. Nu era obișnuit 
cu piatră sub picioare. Sosise clandestin la Florenţa din 
nisipurile deșertului arab. ă 

Marele clopot din Palatul Signoriei sună. Întregul oraș fu 
cuprins de un fior. Acesta era primul semnal, apelul pentru 
combatanți să pornească spre linia de pornire a cursei. 

— Du-te cu Dumnezeu, spuse Lorenzo. 

Îl îmbrăţișă pe Giuliano și-l ajută să se urce pe cal. Pentru 
Palio nu existau șei sau scări de șa. 

Giuliano râse. Perioada de așteptare trecuse. Acum se putea 
bucura de întrecere. 

x 

Cel de-al doilea clopot fu semnalul pentru călăreți să-și ocupe 
locurile. Anul acesta, terenul de pornire era mai mare ca 
oricând: treizeci și șase de cai și călăreți erau aliniați pe 
pajiștea largă, întinzându-se de-a lungul lui Porta al Prato, 
apropiați, aproape genunchi lângă genunchi. Era o privelişte 
festivă. Călăreţii purtau culorile caselor pe care le reprezentau, 
adică un ciorap de o culoare și altul de alta, tunici încinse cu 
curele și berete, împodobite cu pene. Giuliano îi zâmbi 
prietenului său, Matteo de Tornabuoni. Matteo purta culorile 
verde și auriu. Și fața îi părea tot verde. Fusese provocat la 
beţie și se lăudase că va concura la Palio, iar acum ar fi dat 
orice să se afle oriunde altundeva.. Alberto Palmieri era în 
apropierea lui, purtând culorile negru și albastru. Era nervos, 
dornic să înceapă. Alberto avea patruzeci de ani și acesta era 
cel de-al douăzeci și cincilea Palio la care participa. Jurase că 


nimic în viaţă - nici băutura, nici femeile, nici vânătoarea - nu-i 
dădea același elan pe care i-l dădea călăritul la cursa Palio. 
Niciodată nu reușise să fie mai mult de al cincilea în ordinea 
câștigătorilor, dar continua să încerce, cum spunea el, până va 
muri, sau până când cursa îl va ucide, așa să-l ajute Dumnezeu. 
Gemenii Alessandrini călăreu amândoi, unul dintre ei pentru 
casa mamei, altul pentru cea a tatălui. Erau cei mai tineri, 
aveau doar paisprezece ani. Giuliana se afla între cei doi 
gemeni, repetând sfaturile, asemeni lui 

Lorenzo, despre pericolul florilor aruncate de privitori, care 
făceau caii greu de stăpânit. 

De-a lungul întregului traseu spectatorii priveau de la 
ferestrele de la etaj, și adesa tinerele aruncau spre favoriţii lor 
cu flori. 

Cel de-al treilea clopot sună și cursa începu; mulțimea din 
jurul pajiștii izbucni într-un strigăt. 

— Giuliano! Se auzea pe deasupra celorlalte strigăte. 

Călăreţii se aplecau pe deasupra gâturilor armăsarilor, 
zorindu-i cu strigăte și pinteni, străduindu-se să ajungă primii 
în capătul străzii ce li se deschidea în faţă. Borgo Ognissanti 
era largă pentru o stradă din Florenţa, destul de largă ca să 
aibă loc patru cai odată, atunci când erau la plimbare, și trei 
când treceau în galop. 

Și spectatorii alergau, o încurcătură în plus, dornici să vadă 
care dintre concurenţi va ajunge primul în câmp. 

— Rucellai! Giuliano! Se auziră strigate numele celor care 
ajunseră primii pe câmp. 

Apoi Palio începu cu adevărat. Călăreţii se întreceau, 
folosindu-și coatele pentru. Concurenţii de alături și pintenii 
pentru cai. Caii se cabrau și luau avânt, dând unul într-altul, 
trântindu-și călăreţii de pereţii de piatră ai caselor. Se produse 
o busculadă. Matteo de Tornabuoni simţi cum calul său 
schimba direcţia, refuzând să intre în învălmășeală. Sări, 
rostogolindu-se ca o minge și protejându-și capul cu mâinile. 
Patru călăreţi săriră cu caii lor pe deasupra lui. O copită îl lovi, 
spintecându-i tunica și rupându-i trei coaste. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, gâfâi Matteo. 

Acum se afla în siguranţă. Înainte, cursa continua. Prin Borgo 
spre mica piaţă de pe malul râului de la picioarele lui Ponte alia 
Carraia înconjurată de spectatori, apoi izbucnea într-un spaţiu 


nelimitat, unde viteza și îndrăzneala puteau aduce un cal în 
frunte sau câștiga o poziţie mai bună de intrare în Via del 
Parione, mai strâmtă ca Borgo. Santino, pajul casei Pazzi, văzu 
o avere strălucindu-i în faţă ochilor și se rugă la toţi sfinţii, 
slobozind un strigăt sălbatic. Câștigă un avans faţă de cel mai 
apropiat concurent. Acum erau nouă călăreţi care intrau în 
același timp pe strada îngustă. Giuliano ajunse în 

I 

frunte, cu Alberto Palmieri la doar câțiva paşi în urmă. 
Zgomotul era asurzitor: copite pe piatra de pavaj, cai fornăind, 
spectatori care-i încurajau cu strigăte, călăreți strigând de 
durere când picioarele li se izbeau de zidurile de piatră, la 
cotitura străzilor. 

Caii intrară în Piazza Santa Trinita, mai mare ca cea 
dinainte, cotind spre stânga înainte de a intra pe strada 
următoare, sălbăticiți de zgomot și năuciţi de florile aruncate 
de spectatorii de la balcoane. Unul din gemenii Alessandri 
pierdu controlul armăsarului și intră în mulţime. Fratele său 
încercă să se oprească. Călăreţii din urma lui năvăliră, 
trântindu-l cu cal cu tot la pământ. Spectatorii înaintară să-l 
tragă din învălmășeală, iar călăreţii din urmă săriră disperaţi în 
lături ca să-l evite. Santino reuși să se menţină. Alţi doi fură 
aruncaţi de pe cai, care o luară apoi singuri la galop, înnebuniţi 
de va-, carmul din jur. 

În Via Porta Rossa, mai mare decât Via del Parione, aveai 
posibilitatea să-ţi faci loc ca să te strecori înainte, în urmă 
rămăseseră călăreţii căzuţi, iar caii mai slăbiţi pierdeau teren. 
Călăreţii din frunte erau îngrămădiţi laolaltă, fiind ovaţionaţi de 
la ferestre și de la ușile deschise ale prăvăliilor de la parter. 
Santino continua să se roage, să verse lacrimi și să blesteme. 

Cea mai periculoasă parte a traseului era unghiul drept care 
cotea în Via dei Calzaiuoli. Mulțimea era protejată de o 
baricadă de lemn. Părea că toţi călăreţii își îndreptau caii drept 
spre zid, sau pe deasupra lui, în valul de spectatori. Morello se 
opri în loc, speriat, și Giuliano alunecă înainte, pe gâtul lui, 
gata-gata să cadă. Reluă apoi controlul, forțându-l pe Morello 
să se supună și să cotească. Alberto Palmieri cunoscu victoria 
la cea de a douăzeci și cincea încercare a sa. Galopă, trecând 
pe lângă Giuliano și îndreptându-se spre Piazza della Signoria. 
Piaţa era plină de lume. Ovaţiile erau ca un zid sonor. Palmieri 


își smulse boneta din cap și o flutură, salutând mulțimea. 

În urma lui, Giuliano fu aruncat la pământ. Văzând în față 
drum deschis, Morello o luă la goană mai înainte ca Giuliano să 
reușească să se ţină bine; pe spinarea lui. 

Tânărul Medici alunecă pe crupa calului și se rostogoli în 
urmă într-o tumbă, ca să aterizeze în picioare. 

— Giuliano! Strigară spectatorii. 

Giuliano dădu zâmbind din umeri, apoi izbucni în râs, se feri 
din calea cailor ce veneau din urmă și se îndreptă spre centrul 
parcului. 

Trecură în zbor pe lângă el caii lui Strozzi, Soderini, Rucellai 
și Pazzi, cu Santino înjurând de mamă și de Maica Precista, 
fiindcă nu câștigase. Giuliano începu să alerge. Calul fără 
călăreț al lui Alessandrini era în parc, înnebunit, cu ochii ieșiţi 
din orbite, cu trupul în spume. Giuliano alergă în paralel cu el, 
se apropie, îl prinse de frâu și de coarnă și-i sări în spate. 
Încercă să-l calmeze și să-l facă să reintre în cursă. Era urmat 
de unsprezece călăreţi. Nouăsprezece combatanți 
abandonaseră din cauza accidentelor sau rănilor. 

Pe Bordo dei Greci, Alberto Palmieri pierdu întâietatea în 
favoarea unui fel de derviș în culorile galben și albastru, călare 
pe un armăsar arăbesc cenușiu. Era Santino, dând sălbatic 
pinteni calului, strigând, rugându-se, agitându-și braţul spre 
ceilalți concurenţi în'timp ce trecea pe lângă ei. Calul era o 
minune fără asemănare și nicăieri nu ar fi putut fi întrecut de 
un altul. Traversă Via dei Benei și intră în Piaţa Santa Croce de 
parcă ar fi avut aripi. La sfârșitul cursei se adunaseră și mai 
mulți spectatori, ovațţiile erau și mai puternice, de la balcoane 
ploua cu flori. Santino trase ușor de frâu. Plângea. Se aplecă în 
față, sărutând gâtul în spume al calului. Apoi descălecă, 
îngenunche în spatele animalului, îi ridică un picior, i-l studie și 
încălecă iarăși. Ciorapii și manșetele îi erau doar niște fâșii 
însângerate, tunica îi era pătată, tremura din tot corpul. Călări 
până în dreptul tribunei juriului și descălecă. Faţa îi era udă de 
lacrimi și sudoare. Dar strălucea de triumf. 

x 

— Frate, te-am făcut de râs. Ar trebui să fiu spânzurat. 

Giuliano îl găsise pe Lorenzo în grajdurile palatului, îngrijind 
rana lui Morello. 

Lorenzo îl privi zâmbind. 


— Nu fi prost. A fost. Prima lui cursă și calul s-a speriat. La 
anul viitor va fi altfel. Dacă n-ai să învingi la anul, am să te ucid 
cu propriile mele mâini. Acum spune-mi cum a fost. Cum s-a 
comportat comoara mea de Morello? 

* 


Frații se bucurară de carnaval ca niciodată înainte. Carul lor 
alegoric, de departe cel mai bun, fusese aclamat la nesfârșit. Și 
cântecul pe care-l compusese Lorenzo şi care urma să 
însoțească trecerea carului, captă imaginaţia petrecăreţilor. În 
curând se răspândi în tot orașul și fu pe buzele tuturor. Mesajul 
lui hedonist era însăși esenţa festivalului: 

Quant'e bella giovinezza che și fugge tuttavia! 

Chi vuol esser lieto, sia; di doman non c'e certezza. 

Ce frumoasă-i tinereţea și ce repede se duce! 


Veseliţi-vă cu toţii; nu știm mâine ce ne-aduee. 
x 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 

Nu faptul că pierduse Palio îl supăra pe Lorenzo, deși 
îidisplăcea să piardă în orice problemă, li durea faptul că Pazzi 
fuseseră aceia care câștigaseră. 

Se întâlnea cu ei adesea; viaţa de zi cu zi a Florenței făcea 
asta inevitabil. Şi adesea se întrebase dacă zâmbetul de rechin 
al lui Jacopo însemna că își râdea de el, și dacă Francesco se 
lăuda în stânga și în dreapta că reușise să scoată contul 
Vaticanului din banca Medici. 

Pericolul de care se temea, dacă Papa își instala nepotul în 
Imola, încă nu se materializase. Riario petrecea prea puţin timp 
pe noul său domeniu și negustorii din Florenţa continuau să 
călătorească la Ravenna fără interferenţe sau taxe crescute. 
Sixtus părea să fie preocupat doar de vecinii din sud ai Statelor 
Papale. Semnase un tratat cu Ferrante, regele Neapolelui, și-l 
copleșea pe noul său aliat cu atenţie și daruri bogate. 

Pentru Florenţa situația nu era ușoară. Schimbările de 
alianţe fuseseră întotdeauna motive de îngrijorare. Ca bancher 
al Papei, Lorenzo ar fi putut să se consulte cu el, poate chiar să- 
l influențeze. Acum nu mai avea contact cu Vaticanul. Dar 
fusese vreodată balanţa puterilor din Italia altceva decât 
nesiguranţă și pericol potenţial? Niciodată, de la sfârșitul 
Imperiului Roman. 

Lorenzo își propuse să fie vigilent, dar calm. Pazzi nu 
afectaseră în mod real Republica și el nu avea dreptul să 
nutrească resentimente pentru o inversare a situaţiei afacerilor 
personale. Esenţa însăși a activităţii bancare consta în a 
încerca să furi conturi de la concurenţă. 

Și, cu toate acestea, era greu pentru el să fie amabil și 
prietenos cu Jacopo. Şi aproape imposibil cu Francesco. Şi 
chiar și cu Elmo. Se simţea fals când erau împreună. De Elmo îl 
lega o prietenie de peste zece ani. Doar era soţul surorii sale. 

Cum de nu avuseseră șansa, calul și fratele său, să fie 
înfrânți de oricine altcineva în afară de Pazzi? 

— Lorenzo, nu trebuie să faci asta! 

Elmo de Pazzi îl înșfăcă pe Lorenzo de braţ, scoțându-l din 
grup, în timp ce se plimbau în jurul bisericii la slujba de 
dimineaţă. 

— Ce să nu fac? Nu te înţeleg, Elmo. 

— Nu încerca să scapi. Toată lumea din oraș vorbește despre 


asta. Alessandra era singurul copil în viaţă al bătrânului 
Borromeo. Când acesta ș murit, ea trebuie să-l fi moștenit pe 
de-a-ntregul. Și l-ar fi moștenit, dacă Alessandra n-ar fi soţia 
fratelui meu: ai scos iar la iveală legea aia veche, numai ca să 
nu treacă averea eiîn mâinile casei Pazzi. 

Lorenzo își reluă mersul, eliberându-și braţul din strânsoarea 
lui Elmo. 

— Nu eu fac legea, Elmo, știi asta. Această lege specială a 
fost validă o sută de ani. Dacă cineva moare fără un testament 
scris, averea le revine celor mai apropiate rude de parte 
bărbătească. Pentru Borromeo, asta înseamnă că le revine 
nepoților lui. 

Elmo își potrivi pasul cu al lui, ridicând tonul. 

— Lorenzo, sunt prietenul și cumnatul tău. Nu fă asta, te 
implor. Ştii că legea a fost uitată de decenii. Toţi știu. Și toţi 
știu că tu ești acela care a insistat pe lângă Signoria s-o aplice 
acum. 

Lorenzo îi făcu semn să tacă. Clopotul sună, atenţionând 
credincioșii că sosise punctul culminant al slujbei. Lorenzo își 
plecă capul. Buzele i se mișcau, în rugăciune. 

Și Elmo se înclină, dar fără să se roage. Așteptă până ce 
acest moment solemn trecu și oamenii reîncepură să se miște și 
să vorbească. Apoi îl luă iarăși pe Lorenzo de braţ. 

— Îţi spun pentru binele tău, Lorenzo. Îţi faci dușmani în 
felul ăsta. Nu atât pe Giovanni, Meși Alessandra e soţia lui. E 
vorba de Francesco. E așa de supărat, încât plănuiește să se 
mute la Roma. Zice că nu poate suferi să stea în același oraș cu 
tine. 

Lorenzo râse. _ 

— Chiar așa? li urez drum bun atunci, și cu cât mai curând, 
cu atât mai bine. Nu ţin la Francesco mai mult decât ţine el la 
mine. 

Lorenzo răspunse salutului unui prieten, apoi îi zâmbi lui 
Elmo. 

— Trebuie să vorbesc cu Luciano. Scuză-mă, Elmo. 

* 

în prima parte a toamnei, toată lumea nu vorbea decât 
despre „scandalul Borromeo”. Aproape toți erau încântați de 
evidenta răzbunare a lui Lorenzo. Jacopo de Pazzi era 
recunoscut drept un avar notoriu, și însemna să-i joci o mare 


farsă lipsindu-l de imensa avere a lui Borromeo. 

Dar Lorenzo era prea ocupat ca să se bucure de succesul lui. 
Era ocupat cu altă avere. Vărul lui, Pierfrancesco, murise subit, 
lăsându-i pe cei doi fii ai săi în grija lui.. | 

* 

Lorenzo își preluă noile responsabilități în felul în care era el 
obișnuit să acţioneze; se aplecă asupra lor cu toată 
concentrarea și energia, luând decizii rapide referitor la 
strategia optimă. 

Casa lui Pierfrancesco era sărăcăcios mobilată și avea nevoie 
de reparaţii; de fapt, nu fusese niciodată o vilă. Pierfrancesco 
se plânsese întotdeauna că sărăcia nu-i permitea să ducă un 
trai confortabil. Așa că cei doi băieţi fură mutaţi la palatul 
Medici și deveniră o parte a familiei, conform hotărârii lui 
Lorenzo. 

Insă, după cum îi spusese avocatul, testamentul lui 
Pierfrancesco preciza că fiii lui trebuiau să-și aibă propria 
gospodărie. 

În acest caz, Lorenzo se gândi că poate era bine să 
grăbească însurătoarea pupilului său. Doar tânărul Lorenzo era 
logodit cu Ginevra de Pazzi și zestrea ei era imensă. Și ar fi 
putut asigura cu ușurință felul de viaţă care li se cuvenea celor 
doi fraţi. 

Adevărat, Lorenzo era tânăr, avea doar treisprezece ani. Dar 
și logodnica lui avea tot treisprezece, și multe fete se măritau 
la vârsta asta. Era destul de mare ca să aibă copii, și Lorenzo 
nu-și putea imagina că pupilul său n-ar fi fost fericit să-și facă 
datoria de soț în această privinţă. După câte își amintea, el, la 
vârsta de treisprezece ani ar fi fost bucuros să aibă zece soţii. 

Lorenzo râse. Era o soluţie simplă cu un profit încântător. 
Francesco de Pazzi ar fi fost furios să afle că micuța 
moștenitoare repara proprietatea Medicilor, ba o mai și 
creștea. Băieţii trebuiau să aibă o vilă. Din punctul ăsta de 
vedere, n-ar fi fost necesar să cumpere una. Bătrânul Antonio 
de Pazzi ar fi fost probabil fericit să-i lase. Pe tineri să 
folosească La Vacchia drept casă de odihnă în timpul verii. 

Cu cât mai mult se gândea Lorenzo la această căsătorie, cu 
atât îi plăcea mai mult ideea. 

Cu condiţia ca Ginevra să nu devină în toate celea o Pazzi. 
Tâflărul său verișor era acum în responsabilitatea lui; nu-l 


putea împinge într-o căsătorie timpurie cu o versiune feminină 
a lui Francesco. 

Lorenzo încercă să-și aducă aminte câţi ani trecuseră de 
când o văzuse ultima oară pe Ginevra... Trebuiau să fie pe puţin 
cinci ani. Mai era ea oare micuța contadina sau învățase 
aroganţa Pazzi de la familia ei? 

Se hotări să călărească până la vila lui Antonio și să se 
convingă singur. Era o zi frumoasă, după aproape o săptămână 
de ploaie. 

Porţile vilei erau deschise și nepăzite. La fel și ușa casei. 
Lorenzo petrecu frâul calului în jurul inelului de fier de lângă 
ușă și se dădu câţiva pași înapoi, să mai privească opera lui 
della Robia. 

Îi admiră din nou perfecțiunea. 

Peste tot era liniște. Nu bătea vântul și frunzele măslinului 
stăteau liniștite. Ar fi crezut că locul e părăsit dacă n-ar fi auzit 
murmure de voci din casă. Își trase răsuflarea pregătindu-se să- 
i salute, apoi expiră încet. Nu i se părea nimerit să tulbure 
pacea din jur vorbind cu voce tare. Merse cu pași ușori în 
direcția din care se auzeau vocile. 

Pe măsură ce se apropia acestea se auzeau tot mai clar și 
mai tare. Lorenzo recunoscu cuvintele. Un bărbat recita în 
latină un pasaj din „Despre natura Zeilor” de Cicero. Lorenzo 
se opri în pragul ușii ce dădea în sufragerie, așteptându-l să 
termine. 

Scena din faţa lui era curios de adecvată cuvintelor marelui 
stoic roman. Era savantă și austeră. Masa lungă, de stejar 
lustruit, din centrul încăperii era acoperită cu mormane de 
hârtie, de tocuri și cuțite de tăiat hârtie. Cele patru persoane 
care-și luau acolo prânzul erau așezate la o masă mai mică din 
faţa ferestrelor, lângă peretele stâng. Mâncau supă, din niște 
castroane de lemn, și pâine. 

Oratorul era Mateo, profesorul Ginevrei. El și bătrânul 
călugăr stăteau pe o bancă, exact sub fereastră. Erau la fel de 
sărăcăcios îmbrăcaţi cum și-i amintea Lorenzo. 

Antonio de Pazzi stătea cu faţa la Lorenzo. Lumina care 
pătrundea pe fereastră făcea să-i strălucească părul alb, făcând 
umbre adânci în faldurile jiletcii lui de catifea, în still antic, 
iluminându-i bărbia, nasul de șoim și faţa de patrician. Lorenzo 
zâmbi, văzându-l rupt de lume, adâncit în gânduri. Dar 


zâmbetul îi pieri când văzu ochii de un albastru deschis ai 
bătrânului. Erau spălăciţi și nu păreau să privească într-un 
punct anume. Antonio era orb. 

* 

Mateo termină de citit și ceilalți bătură în masă cu vârfurile 
degetelor, aplaudând. Fra Marco sugera că zeii romani 
semănau mai puţin a zei decât cei ai grecilor. "Vorbise în latină. 
Antonio și Mateo începură pe dată să argumenteze, unul 
vorbind latina, celălalt greaca. Ginevra râse de furia lor. Fra 
Marco zâmbi, încântat că reușise să-i tachineze pe cei doi 
prieteni ai săi. 

Ginevra statea cu spatele la Lorenzo, în faţa călugărului și a 
profesorului. Lorenzo putu vedea că spatele îi era subțire și 
drept, și părul îngrijit aranjat într-o coada groasă, care-i 
ajungea până la talie. Era evident că înţelegea și se bucura de 
conversaţie. Lorenzo fu impresionat. Educaţia femeilor era bine 
văzută în Florenţa, dar puţine erau capabile să discute despre 
Cicero la masă. Şi aproape nimeni, nici bărbaţi, nici femei, nu 
știa grecește. Chiar și el studiase doar traduceri latine ale 
scriitorilor greci. „Tânărul meu verișor”, gândi el, „va avea o 
soție remarcabilă, dacă și starea ei de spirit e la fel de bună ca 
și educaţia". 

— Iertaţi-mă că vă întrerup, spuse el, dar as putea lua și eu 
parte la discuţie? 

Latina lui suna ca o muzică. 

— Cine este acolo? Întrebă Antonio. 

Ginevra se întoarse cu faţa la ușă. 

— E Lorenzo de Medici, spuse ea. 

Lorenzo observă că Ginevra se schimbase foarte puţin. Avea 
același nas lung și bărbia ascuţită, pe o faţă care ar ti trecut 
drept comună dacă nu ar fi fost ochii aceia adânci și mari, 
castanii, și gura frumoasă, plină. „Este totuși”, gândi el, 
„anormal de palidă”. 

Lorenzo nu putea să știe că sângele pierise din obrajii ei 
când îi auzise vocea. În anii ce se scurseseră de când îl văzuse 
ultima oară, adoraţia copilăroasă a Ginevrei se intensificase, 
imaginea lui Lorenzo se amestecase confuz cu poveștile despre 
Jason și Ulise, Ahile și Hercule, Perseu și Belerofon. Pentru ea, 
apariţia lui Lorenzo în pragul ușii era ca și cum o legendă 
devenea realitate. Fu cât pe ce să leșine. 


— Bun venit, Lorenzo, spuse Antonio. Intră, te rog... 

Lorenzo îi mulțumi, îi salută pe ceilalţi, traversă încăperea și 
se așeă pe bancă, alături de Ginevra. Fata simţi că soarele își 
părăsește locul de pe cer și vine să se odihnească lângă ea. Nu- 
i venea să-și creadă ochilor. 

Îi fu aproape imposibil să mai fie atentă la discuţia despre 
zei: nu mai auzea decât vocea lui Lorenzo. 

„Încetează cu prostiile”, își spuse ea, adunându-și toate 
forțele. Făcu semn servitorului și acesta aduse un castron 
aburind plin cu supă, punându-l în faţa lui Lorenzo. Între timp, 
Ginevra îl urmărea cu grijă pe Antonio, "cum făcuse 
întotdeauna, așezându-i în mâini o cupă cu apă minerală. Când, 
după atâta dezbatere, Antonio răguși, cu argumente bine 
cântărite, cu vocea ei clară, fermă, semnală sfârșitul discuţiei. 

— E timpul să te odihnești, bunicule. 

Antonio oftă: 

— Ești un tiran, Ginevra. 

Dar vocea îi era plină de dragoste. 

„S-au schimbat multe aici”, gândi Lorenzo. „De la acceptarea 
iritată a responsabilităţii în calitate de bunic și până la 
apropierea și afecțiunea asta, cum nu am mai văzut decât între 
tatăl și mama mea, e o cale foarte lungă. Ce teribil cuib de 
savanţi mai e și ăsta”. 

Ginevra se apropie de Antonio așa încât mâna lui dreaptă 
întinsă să i se poată sprijini pe umăr. 

Mi-a făcut plăcere compania ta, Lorenzo, spuse Antonio. Sper 
să te mai găsesc când mă întorc. Mi-ar face plăcere să mai 
discutăm. 

— Mulţumesc, Messer Antonio, și mie de asemenea. 

Era adevărat. Lui Lorenzo îi plăceau foarte mult discuţiile 
aprinse. 

Antonio zâmbi și se înclină. Apoi părăsi încet încăperea, 
sprijinindu-se de Ginevra. Era evident că era vorba de o 
îndelung practicată rutină. 

O tânără încântătoare, îi auzi Lorenzo pe Mateo și Fra Marco 
întrecându-se să-i aducă laude Ginevrei. Amândoi o iubeau la 
fel de mult ca și Antonio. 

Când Ginevra se înapoie, Lorenzo îi ceru să-i mai arate 
lucrările lui della Robia din grădină. 

— A trecut mult timp de când le-am văzut prima oară. 


Lorenzo era într-o ușoară dilemă. Comportamentul matur al 
Ginevrei și educaţia avansată o făceau să pară mai mare decât 
era de fapt. L-ar fi putut intimida pe tânărul lui verișor. Lorenzo 
văzuse căsătorii în care guverna soţia r erau abominabile. 

Pe de altă parte, Ginevra era supusă și respectuoasă. Oare 
tot așa va fi și cu tânărul Lorenzo? 

Trebuia să o cunoască mai bine. 

Trupul ei era ca al unui băiat și asta nu era un semn bun 
pentru sarcini. Dar părea puternică și nu mai era așa de palidă 
cum i se păruse la început. Lorenzo realiză că fata era 
emoționată. Felul în care el o scrutase o făcuse să se simtă 
încurcată. 

— Iartă-mă, Contadina. Tocmai mă uităm ce mult ai crescut. 
Cred că n-ar mai trebui să strig o tânără educată cu poreclele 
ei din copilărie. 

— Oh, dar îmi place să-mi spui așa! 

Obrajii Ginevrei deveniră și mai roșii, apoi fata își plecă 
privirile în pământ. 

Fără Antonio, de care să aibă tot timpul grijă, își pierduse cu 
desăvârșire calmul disciplinat. Se simţea stângace și stânjenită. 
O privire furișă spre Lorenzo îi îndreptăţi temerile. Lorenzo 
zâmbea. Zâmbetul era un zâmbet de plăcere la auzul 
răspunsului ei, și nicidecum nu însemna că râde de ea. Ochii lui 
erau calzi, prietenoși, încurajatori, interesaţi. Brusc, Ginevra 
avu convingerea că i-ar fi putut spune orice, fără ca el s-o 
dezaprobe. Era prietenul ei. 

— Nimeni altcineva nu mi-a mai dat o poreclă, mărturisi ea. 
Asta mă face să mă simt de parcă între noi ar fi o legătură 
specială, cum ar fi aceeași zi de naștere... Întotdeauna mi-au 
plăcut bomboanele pe care mi le-ai trimis. Primești scrisorile pe 
care ţi le scriu ca să-ți mulțumesc? 

— Bineînţeles. 

Lorenzo își aminti că primise o scrisoare scurtă, oficială, 
politicoasă, în fiecare an, ca răspuns la micile daruri pe care 
secretarul lui avea grijă să i le trimită Ginevrei. Lucrul ăsta nu-l 
făcea și Bernardo, nepotul lui, cu care împărțea de asemenea 
aceleași stele. Ar fi trebuit să vorbească cu băiatul. În curând 
va avea opt ani, «lestul ca să înceapă să scrie. 

— Scrisorile tale m-au bucurat. Cele mai multe scrisori pe 
care le primesc îmi dau bătăi de cap, nu plăcere. 


Ginevra zâmbi. Era foarte tânără și doritoare să placă. Cu 
siguranţă că va fi o soţie bună pentru fiul lui Pierfrancesco. 

— Ginevra, știi că urmează să te măriţi cu băiatul lui 
Pierfrancesco, nu-i așa? 

— Da. 

Fata roși din nou. Era complet vrăjită de Lorenzo, dar erau 
anumite secrete pe care nu i le putea împărtăși. Până de 
curând, crezuse că trebuia să se mărite cu Lorenzo. Își amintea 
cum îi pusese el inelul pe deget la ceremonia de logodnă și nu- 
și putuse imagina că pe lume mai este și un alt Lorenzo. Prea 
ignorantă ca să știe ce însemna de fapt o soţie sau să se întrebe 
cum ar putea un bărbat avea în același timp două soții, 
inventase un viitor în care ea locuia la palatul Medici făcând 
parte din familie, și fiecare zi era un amestec magic de 
petreceri aniversare, cântece cu ucenicii lui Verrocchio și curse 
făcute împreună, pe cai care nu oboseau niciodată. 

— Caesar o duce foarte bine „trânti ea dintr-odată, voioasă. 
Vrei să-l vezi? Calul pe care mi l-ai dăruit. 

— Doresc mult să-l văd. Mai călărești? 

— În fiecare zi, când se odihnește bunicul. 

— Atunci ai pierdut ocazia "astăzi. 

— Nu-mi pasă. Prefer să stau de vorbă cu tine. 

— De ce n-am călări? Calul meu a avut destul timp să se 
odihnească. 

Ginevra își ținu respiraţia. 

— Adevărat? Împreună? 

Îl înșfăcă pe Lorenzo de mână și alergă buimăcită spre 
grajduri, trăgându-l după ea. 


Ginevra călărea fără șa, explicând că în felul acesta ea și 
Caesar se simțeau mai aproape și se puteau înţelege mai bine 
unul pe altul, fără ca ea să folosească frâul. 

Și călărea într-un fel pe care Lorenzo nu-l mai văzuse 
niciodată. Cu fusta petrecută peste o curea de piele ce-i 
înconjura talia, cu genunchii goi și picioarele bălabănindu-se de 
o parte și de alta a lui Caesar, Ginevra și calul ei deveneau 
aproape un centaur, o singură ființă. Faţa ei era iluminată de o 
fericire cerească. Galopa lângă Lorenzo, uneori luând-o înainte, 
strigându-i s-o prindă, părând o creatură ireală un spirit al 
naturii, nu o ființă umană. Când drumul se făcu mai drept și 


mai larg, îi propuse să se ia la întrecere. El acceptă, dădu 
pinteni calului și, cuprins de o veselie sălbatică, se avântă s-o 
prindă pe Ginevra. Galopă din toate puterile, însă ea fu aceea 
care ajunse prima la munte. Își aruncă braţele în sus într-un 
gest de triumf și bucurie pe care Lorenzo îl recunoscu în sinea 
lui ca expresia însăși a libertăţii. 

x 

Părăsind vila, Lorenzo călări în pas domol spre oraş. Voia să 
aibă timp să se gândească mai înainte de a reintra în lumea lui 
complicată și ocupată. 

Cum făcea oare copilul ăsta? Trăia o viaţă de recluziune, ore 
întregi de studiu, neîncetată devoțiune pentru nevoile și 
confortul altora, și astea o făceau totuși fericită. Li spusese 
atâtea lui Lorenzo, uluită că acesta o întrebase dacă era 
mulțumită de destinul ei. i 

Și totuși, viața ei restrictivă, nu-i stânjenea spiritul. In loc de 
simțăminte, Ginevra avea pasiuni. Când îi spusese lui Lorenzo 
că îi iubea pe cei trei bărbaţi cu care locuia, acesta simţi în 
afirmaţia ei o dorinţă sălbatică de a-i proteja, înfricoșătoare la 
cineva așa de tânăr. 

Soţia lui Mateo îl părăsise, explicase Ginevra, fiindcă ura 
liniștea de la vilă. Se întorsese la familia ei în Arezzo și, după 
cum spunea bucătăreasa, trăia cu un alt bărbat, în concubinaj. 
Venise la La Vacchia de două ori, să-i ceară bani lui Mateo. De 
fiecare dată, el îi dăduse tot ce avea și trăise săptămâni de 
disperare fiindcă ea ple-case. 

— J-am spus că dacă o să mai vină vreodată am s-o ucid, 
declarase Ginevra cm vocea ei clară și fermă, și Lorenzo crezu 
că ar fi putut să o facă. 

Cum oare se împăcau aspectele conflictuale ale naturii ei? 
Cum putea să trăiască cineva cu o inimă așa de sălbatică o 
viață așa de domestică, de liniștită, și cum putea fi cineva așa la 
o vârstă atât de fragedă? 

Lorenzo simţi un fior rece pe ceafă. Era convins că răspunsul 
la întrebarea lui era un mister. Nu o ghicitoare de dezlegat, ci 
un mister cum erau misterele antice în care oamgnii găseau 
izvoare și peșteri ascunse și făceau acolo sacrificii de îmbunare 
a zeilor. 

Simţea o atracţie vrăjită faţă de această ființă, acest copil- 
femeie-spirit, de parcă ea ar fi atins în locul lui idealul pe care 


el nu-l putea atinge niciodată. Ea avea parte de liniștea după 
care el tânjea adesea, de emoţiile necontrolate pe care el nu 
îndrăznea niciodată să le manifeste și de absoluta libertate a 
naturii pe care el o crezuse a fi doar în imaginaţia poeţilor. 

Se născuseră în aceeași zi, aveau aceleași stele. Și probabil 
că și același suflet: poate că ea era o prelungire a lui, partea 
care lipsea din el. N 

Nu știa cum să procedeze cu căsătoria. li veni în minte 
imginea neplăcută a unei păsări cu aripile rupte, dar se strădui 
s-o alunge. 

x 

Avocatul lui Pierfrancesco îl vizită târziu, în aceeași zi, și 
rezolvă problema. Băieții moșteneau o avere uriașă. 
Pierfrancesco fusese un avar care economisise fiece florin de 
care se atinsese. 

Nunta putea fi amânată la nesfârșit. 

x 


— Agnolo, trebuie să mă ajuţi, spuse Lorenzo. Verișorii mei 
sunt cei mai needucați băieţi din Florența. Tatăl lor a făcut 
economii în detrimentul educației pe care ar îi trebuit să le-o 
asigure. Nu-l pot vedea pe Lorenzo cel tânăr insurându-se cu 
Ginevra, când abia de poate citi „Războaiele galice” și nu poate 
deosebi un cal bun de unul rău. E inadmisibil. Mă ajuţi să 
găsesc un profesor? 

Agnolo Poliziano îl privi solemn. 

— O să încerc, Lorenzo, dar n-aş putea spune că am 
speranţe. Dacă nu există dorinţa de a învăţa, e imposibil să mai 
înveţi pe cineva la vârsta asta. Iar dacă aceasta dorință există, 
băiatul o să înveţe, ori cât de slab ar putea fi profesorul. 

— Nu cred că tu... 

— Nu! Fiii tăi sunt altceva. Din dragoste pentru tine îi iubesc 
și pe ei și îi învăţ. Nu e același lucru cu verișorii tăi, după cum 
mi i-ai descris. 

Lorenzo zâmbi. 

— Ai dreptate. Nu trebuia să-ţi povestesc despre ei. Ar fi fost 
un spectacol grozav să te fi văzut cum îţi zdrobești capul de 
stânca ignoranței lor. 

Poliziano ezită, apoi râse. Niciodată nu știa când Lorenzo 
glumea și când nu. Drept urmare, Lorenzo era încântat să-l 
tachineze. Dar o făcea numai când erau singuri; avea grijă să 


nu-l facă pe Agnolo ridicol în faţa prietenilor lor. Avea un infinit 
respect pentru mintea lui și putea fi destul de atent ca să nu-i 
rănească sensibilitatea. 

Se cunoscuseră cu optsprezece luni în urmă, când Poliziano îi 
trimisese un poem epic pe care-l scrisese despre turnirul lui 
Giuliano, turnir care repetase și chiar depășise spectacolul de 
la turnirul lui Lorenzo. Poliziano căuta un protector. 

Câteva duzini de poeţi avuseseră aceeași intenţie și 
procedaseră în același fel. Dar talentul lui Poliziano nu putea fi 
ignorat. Poezia era sublimă, cu metafore graţioase, cu imagini 
uimitoare, presărată cu aluzii erudite la mitologia clasică, 
componentă integrală a filosofiei neoplatonice pe care Lorenzo 
o iubea atâta. 

Așa că trimisese îndată după Agnolo. Tânărul poet avea 
douăzeci de ani, cu șase ani mai tânăr decât el. Arăta mai 
degrabă a soldat decât a învăţat, pe trupui lui puternic, 
musculos, cu faţa cu trăsături neregulate, dominată de un nas 
imens, acvilin. Nu era umil, ca cei mai mulţi dintre petiţionarii 
lui, și Lorenzo îl admira pentru că avea demnitate. 

Studiase am întregi cu învățații pe care Lorenzo îi respectă 
cel mai mult, aceia care constituiseră „Academia Platonică”. 
Când Lorenzo îl întrebă pe Poliziano de ce nu apelase la ei ca 
să-l recomande, Agnolo îi răspunsese că el voia să fie remarcat 
pentru meritele lui, dacă acestea existau cu adevărat. 

Lorenzo îl invitase să locuiască în palatul Medici și-i ofense 
un venit anual. În lunile care urmară, Agnolo deveni cel mai 
apropiat prieten al lui Lorenzo, după Giuliano. Era totodată și 
favoritul Lucreziei și al celor patru copii. 

Lorenzo avu puţină bătaie de cap cândîncercă să-l convingă 
pe Agnolo să-și ia sarcina delicată de a găsi un profesor pentru 
fiii lui Pierfrancesco. Agnolo îi era devotat lui Lorenzo. li 
admira energia și varietatea activităţilor, îi respecta abilitatea 
politică și diplomatică, îi aprecia înţelepciunea și imaginaţia. Și, 
mai mult decât orice, recunoștea mai bine decât alţii'uluitorul 
talent de poet al lui Lorenzo. Considera a fi o tragedie faptul că 
Lorenzo nu se putea dedica în întregime poeziei. 

— Așa că ai rezolvat cea mai mare problemă pe care o avem, 
Agnolo. Îţi sunt profund recunoscător. După ce vei tatona 
terenul, am să te însoțesc pentru a face împreună alegerea 
finală. Între timp o să rezolv unele probleme lipsite de 


importanţă. 

— Lorenzo angajă lucrători care să repare casa verișorilor 
lui. Petrecea cât timp putea cu băieţii, încercănd să și-i apropie. 

La sfârșitul anului era mai mult decât doritor să-i dea PO. 
TTliţna unui profesor. În ciuda tuturor eforturilor sale, băieţii 
erau încă ostili planurilor pe care el le făcuse pentru viitorul lor 
și rezistau încercărilor lui de a le inocula dorinţa de a învăţa. 

— Cineva trebuie să o facă, îi spuse Lorenzo lui Poliziano. 
Sunt sigur că ai deja câţiva candidaţi convenabili. 

— Mai ai răbdare cel puţin încă trei săptămâni. Ajjoi vei 
putea alege. 

Insă până atunci, Lorenzo mai avea și alte probleme care-i 
solicitau atenţia, unele dintre ele de importanţă vitală. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 

De ziua lui de naștere, Lorenzo fu înștiințat că cel mai 
puternic aliat al său, Galeazzo de Sforza, duce de Milano, 
murise. 

A doua zi după Crăciun, fusese asasinat în pragul bisericii, 
când intra pentru slujbă 

Lorenzo rămase pironit locului, la aflarea teribilei vești. 
Bruno, secretarul său, îl conduse pe curier afară din birou, 
recompensându-l pentru viteza cu care își îndeplinise sarcina, 
înfruntând pericolul de a călători pe drumurile îngheţate de 
munte. 

Lorenzo rămase în birou, îngrozit de sumbra viziune a 
viitorului. 

„Republica se află într-un pericol mortal”, șopti el în 
încăperea goală. „Numai 'câţiva pași în plus ar fi putut să o 
salveze. Dacă ducele ar fi apucat să intre în sanctuarul bisericii. 
Câţiva pași...” 

x 

Ştirea ajunse la Roma la trei zile după ce ajunsese la 
Florența. Papa Sixtus gemu și se lăsă în genunchi. 

— Pacea Italiei a murit, spuse el. 

xk 

În acea seară, într-un palat de pe Colina Palatină, nepotul lui 
Sixtus, Girolamo Riario își distra prietenul, pe Francesco de 
Pazzi, cu o masă îmbelșugată și muzică. 

Vorbeau, ca oricine în Roma, în Florenţa, Veneţia, Perugia, 
Assisi, în orașe mai mici sau mai mari despre crima din Milano. 

— Îmi vine greu să cred că s-a putut petrece asta spuse 
Francesco. Sforza era întotdeauna înconjurat de gărzi 
înarmate. Dacă ar fi fost la Florenţa ar fi fost cu totul altceva. 
Lorenzo de Medici umblă fără niciun fel de protecţie... 

Tăcu și-l privi pe Riario. 

Acesta îi întoarse privirea, absent. 

In acest schimb de priviri, fără cuvinte, începuse complotul 
asasinării lui Lorenzo. 

x 

După primele minute de șoc provocate de noutăţile de la 
Milano, Lorenzo trecu la fapte. Urmă o avalanșă de decizii, de 
ordine, de scrisori, conferinţe, întâlniri. 

Moștenitorul lui Galeazzo, noul duce de Milano, era un copil, 


guvernul se afla în mâinile neexperimentate și slabe ale mamei 
sale, ducesa Bona. Galeazzo avea trei frați mai tineri, fiecare 
încercănd să preia controlul, niciunul din ei nereprezentând 
nicio garanție de loialitate faţa de alianţa Florenţa - Milano. 

Lorenzo îi trimise imediat la Milano ne vechiul său consilier, 
Tommaso Soderini și pe Luigi Guicciardini, un diplomat 
exersat. Aveau cu ei autorizaţii să scoată orice sumă de bani de 
la filiala din Milano și scrisori către Bona, prin care i se 
făgăduia sprijinul Florenței și se exprimau condoleanţele și 
simpatia lui Lorenzo. 

„Am trimis”, mai scria Lorenzo, „două capete înțelepte și 
două nobile inimi să vă povăţuiască. Puteţi avea încredere 
absolută în ei pentru a vă îndruma pe calea cea mai bună 
pentru siguranța şi viitorul Statului și al  orfanului 
dumneavoastră fiu.” 

în timp ce Lorenzo scria cu mâna lui scrisoarea către Bona, îi 
dicta lui Bruno alte scrisori către alţi șefi de “tate din Italia și 
din Europa. 'Ele exprimau hotărârea -* lorenţei de a o susţine 
pe văduva regentă. 

După toate acestea, Lorenzo nu mai avea altceva de făcut 
decât să aștepte. Să aștepte raporturile de la Milano și de la 
informatorii pe care îi’ avea pretutindeni. Să aștepte acţiunile 
altora, cărora avea, la rândul lui, să le răspundă. Să aștepte 
după indicii de mutări în balanţa instabilă a puterii din Italia și 
de ameninţări față de Republică, devenită dintr-o dată 
vulnerabilă. Acum, mai mult ca niciodată, informaţia era pentru 
el esenţială. Lucra noaptea la birou, sortând fluviul de 
corespondenţă care sosea în fiecare zi. Studia scrisorile, le 
compara, le analiza, cerea urgent detalii despre orice i se părea 
important. 

Nu se îngrijora de zvonul nefundamentat, din Roma, cum că 
se pusese la cale un complot în scopul de a-l asasina. 
Intotdeauna circulaseră astfel de zvonuri și Lorenzo era sigur 
că nu avea de ce se teme. Republica nu era un regim despotic 
și el nu avea nevoie de precautii, nici de gărzi care să-l 
păzească. Cetăţenii din Florenţa erau gărzile lui. 

Intre timp, până ce evenimentele să necesite acţiuni 
guvernamentale, alte lucruri îi solicitau atenţia. 

La sfârșitul lui ianuarie i se născu o nouă fetiță, urmând toate 
festivitățile cerute de acest eveniment. Luisa dormi liniștită în 


timpul tuturor. 

Apoi urmară toate sărbătorile tradiționale de ziua sfinţilor, cu 
procesiuni și piese sacre, acum cu atât mai motivate, fiindcă 
adresau sfinților rugăminţi pentru protecţia Florenței. 

Și trebui să-i acorde o atenţie sporită și concubinei lui. 
Lucrezia Donaţi era înnebunită gândindu-se că odată trebuie să 
moară. Avea doar douăzeci și unu de ani și era foarte frumoasă, 
dar observase că îi apăruseră linii subţiri la colţurile ochilor și 
jura că se putea vedea cum pielea ei mătăsoasă se înăsprise. 
Îmbătrânea, îi strigă ea lui Lorenzo, plângând și aruncându-i-se 
în braţe. 

Domnia ei ca cea mai mare frumuseţe a Florenței se 
încheiase brusc cu doi ani mai înainte, când Marco Vespucci se 
întoarse de la G'enoa cu mireasa lui, Simonetta Vespucci, care 
deveni peste noapte idolul tuturor bărbaţilor care o curtaseră 
pe Lucrezia. Poemele, cântecele, florile, bomboanele, toate se 
duceau acum la Palatul Vespucci. 

Lucrezia suportă înfrângerea cu un calm aparent. Lorenzo 
era asiduu cu vizitele și darurile lui și Lucrezia spunea veselă 
că forțata ei abdicare era o binecuvântare pentru că îi oferea 
destul timp pe care să i-l dedice lui și pentru îndelung râvnita 
ei intimitate. 

Zâmbi radioasă de pe tronul ei de Regină a Turnirului lui 
Giuliano, deși alături de ea Simonetta era încoronată ca regină 
a Iubirii și a Frumuseţii. 

Însă numai după un an și jumătate de triumf, Simonetta 
muri. Nimeni nu știuse că avea tuberculoză, nici măcar ea 
însăși. Sfârșitul veni la numai câteva săptămâni de la primele 
simptome. 

Lucrezia fu înspăimântată. Pentru prima dată în viaţă era 
forțată să recunoască că moartea nu ocolește pe nimeni, nici 
măcar pe cei tineri și frumoși. Dacă nu brusc, ca pe Simojjetta, 
atunci încet, în ani. Și va sosi, odată, și rândul ei. 

x 

Lucrezia nu era singura persoană profund afectată de 
moartea Simonettei. Giuliano fusese îndrăgostit de ea „și acum 
era de-a dreptul disperat. Totuși, durerea îi trecu repede, arsă 
de propria-i intensitate. 

Dar Sandro Botticelli mai era încă în doliu, la un an după 
înmormântarea Simonettei. Un an de zile Botticelli nu mai lucră 


nimic. Mai întâi, Lorenzo îl căină. Apoi se înfurie. 

— Eşti în culmea succesului, Sandro, în deplinătatea 
puterilor. Încă te mai iubesc, dar respectul meu pentru tine e 
mort fiindcă și tu ești mort. Ce e un pictor care nu pictează? 

Botticelli își întoase capul. Lacrimi i se scurseră pe obrajii 
slabi. 

— Nu mă chinui, Lorenzo, te implor. Am fost deja chinuit 
dincolo de limitele rezistenţei. 

Lorenzo traversă atelierul întunecat, deschise obloanele și 
spuse: 

— Lasă să intre aer și lumină în mormântul ăsta pe care ţi l- 
ai făcut pentru tine. 

Razele soarelui căzură peste culorile strălucitoare ale 
vopselelor uscate de pe masa de lucru de sub fereastră. Sandro 
își acoperi ochii. 

Lorenzo îi îndepărtă mâinile de pe faţă. Strânsoarea lui 
fusese puternică, făcând să-l doară încheieturile mâinilor. 

— Ascultă-mă! Strigă el, nu poţi face asta. Ai primit de la 
Dumnezeu un dar pe care nu ai dreptul să-l lași nefolosit. E o 
blasfemie să-ţi ascunzi arta. Uită-te la vopselele tale. Uscate, 
fără niciun folos acum. E ceva abominabil în faţa lui Dumnezeu. 

Sandro se desprinse din strânsoare cu puterea unui nebun. 

— Atunci lasă Cerul să mă pedepsească și să mă omoare, 
plânse el. E tot ce vreau. Aș putea-o vedea din nou, printre 
îngeri. 

Lorenzo se dădu înapoi. 

Furia îi trecuse, dar era cuprins de teamă pentru sănătatea 
prietenului său. 

— "Lasă-mă în pace, spuse Bottieelli. Dacă mă iubești, te rog, 
Lorenzo, pleacă. 

Pe stradă, în timp ce se grăbea spre casă, Lorenzo auzi 
zgomotul obloanelor care coborau în urma lui. 

x 


— Nu pot înțelege nebunia, îi spuse Lorenzo mamei sale. 
Sandro şi-a pierdut mințile după ce Simonetta a venit la 
Florența. A văzut-o în Mercato, purtată în litieră și s-a 
îndrăgostit de perfecțiunea frumuseţii ei. Foarte bine. Așa se 
întâmplă cu oricine iubește frumosul în orașul ăsta. Dar... îţi 
amintești, mamă, că a refuzat să o întâlnească? Și chiar să fie 
în aceeași cameră cu ea? Glumeam atâta pe seama timidităţii 


lui. Măcar dacă ar fi fost în realitate iubitul ei. Dacă i-ar fi 
posedat trupul. Dacă ea i-ar fi răspuns cu dragostea ei. Atunci, 
poate, exagerarea necazului lui ar fi avut un sens. Dar așa... E 
nebunie. 

Lucrezia începuse să-și scoată pantofii pe care îi purta când 
ieșea afară. 

— Nu știam că lucrurile au luat o întorsătură așa de urâtă, 
spuse ea. Voiam să mă duc să-l iau la no'i. Și am să-l iau. lar tu 
să ai răbdare cu el. În parte e și vina ta, Lorenzo. 

— Vina mea? Ești la fel de nebună ca și el. Am omorât-o eu 
pe Simonetta? 

— L-ai introdus pe Sandro în Academia ta Platonică. I-ai 
aprins imaginaţia cu conceptul de ideal. Ori el nu e un filosof, e 
un artist. Când a văzut o femeie care pentru el era idealul 
frumuseţii, nu s-a așezat la masă să discute operele lui Platon 
despre această temă. Ci i-a predat inima și sufletul. 

— Intenţionez să i le salvez pe amândouă. 

x 

Lucrezia îl înconjură pe Sandro cu toată grija și înțelegerea 
şi dragostea unei mame, şi trupul acestuia se mai întări. 

Dar Lorenzo fu acela care îl salvă. 

De câteva ori pe săptămână, Lorenzo și Giuliano că— lăreau 
la ţară, în căutarea unei vile ce putea fi cumpărată pentru fiii 
lui Pierfrancesco. Lorenzo hotărâse ca băieţii să părăsească 
orașul pe timpul verii și să experimenteze plăcerile vieţii de la 
ţară. Agnolo Poliziano găsise un tânăr profesor care era 
departe de a fi strălucitor ca savant, dar care își compensa 
această deficiență prin bunăvoința de a-i învăţa pe pupilii lui 
Lorenzo să călărească și să vâneze, și să-și asume 'toate 
riscurile pe care trebuia să și le asume un bărbat. 

La începutul lunii mai, Lorenzo cumpără Villa Castello cu 
banii din averea lui Pierfrancesco. Era un mic castel elegant, la 
trei mile de Prato, la poalele unui munte, pe o pajiște. Il 
convinse pe Bottieelli să îl însoțească acolo într-o după-amiază. 
Muntele era o sărbătoare de culori, delicate flori sălbatice se 
unduiau în briza ușoară. 

— E foarte aproape de perfecţiune, nu-i așa, Sandro? 

Ochii năuciţi ai artistului erau o confirmare. 

— Vrei să pictezi această perfecțiune pentru mine, prietene? 
Să pictezi un tablou cu locul ăsta, pe care să-l pun între 


ferestrele care dau spre munte. Ai să fii în stare să te pui în 
rezonanţă cu armonia asta? 

— Vreau să încerc „spuse Botticelli. Vreau să văd ferestrele, 
spaţiul dintre ele. E destul de mare? Tabloul trebuie să fie 
mare. 

Lorenzo își reţinu impulsul de a-l îmbrăţișa. Nu trebuia să-l 
grăbească, acum, când se reîntorcea la viaţă. 

— Hai să intrăm, spuse el. Dacă spaţiul e prea îngust, o să 
pun să se mute ferestrele. 

— Sandro al nostru e vindecat, spuse Lucrezia. Mulţumesc 
lui Dumnezeu. 

După vizita la vilă, Botticelli dăduse buzna în palat, strigând 
după Agriolo Poliziano. Și două săptămâni lucrară cu frenezie. 
Agnolo, alături, făcea schiţă pentru tabloul pe care-l vedea în 
mintea lui. Și era onorat că Sandro avea nevoie de el. Artistul 
voia să folosească multe din imaginile alegorice pe care Agnolo 
lg folosise în poemul dedicat turnirului lui Giuliano. 


— N-aș putea spune ce face, spunea Poliziano fami liei. Mi-a 
cerut să-mi dau cuvântul că voi tăcea. 

Lorenzo era fript de curiozitate, deși nu se simţea ofensat de 
faptul că fusese exclus. Era prea fericit că Sandro lucra. 

Lucrezia era mulțumită de faptul că Sandro se plan gea tot 
timpul că îi este foame. Era ca altădată, când Sandro era un 
băieţel care creștea în casa lor.. 

Când căldura verii năpădi orașul, Lucrezia, Clarice și copiii 
se mutară la vila din Fiesole. Giuliano stătea la Careggi; 
staulele erau acolp și mai erau doar câteva săptămâni până la 
Palio. 

— Intenţionez să-l lingușesc pe Morello până ce o să ajungă 
să mă iubească tot atât de mult cum te iubește pe tine, spuse 
el. Anul acesta Medicii vor învinge. 

Lorenzo ar fi vrut să-l ajute la antrenamente, dar trebuia să 
fie în oraș, cântărind rapoartele zilnice de la Milano. Cu 
ajutorul Florenței, ducesa reușise să menţină controlul, în ciuda 
unei sângeroase revolte din Genoa și comploturilor celor trei 
fraţi Sforza. 

Lorenzo își continua obiceiul de a-și petrece dupăamiezile de 
vară în loggie, cu prietenii. Era o binemeritată odihnă după ce 
toată ziua era nevoit să facă uz de întreaga sa putere de 


disimulare. Lal slujbe, pe stradă, la întâlnirile cu guvernul, 
toată lumea voia să afle dacă Florenţa era în siguranţă, chiar 
dacă la Milano era un vacarm. 

Işi făcea totuși timp și pentru activităţi mai vesele. Villa 
Castello avea nevoie de proiecte pentru mobilier, de ordine 
pentru renovări, de planuri pentru grădini și el le făcea pe 
toate. In plus, trebuia să se decidă asupra tablourilor. Şi de la 
trecerea contului papal în banca Pazzi, nu mai avea bani pentru 
artă. Așa că urma să cheltuiasă din averea lui Pierfrancesco, 
cumpărând cele necesare pentru copiii acestuia, dar și pentru 
revigorarea patronajului Medicilor, care era atât de necesar 
artiștilor Florenței. In atelierul lui Antonio Pollaiuolo asculta 
respectuos sugestiile pictorului. Piero, tatăl lui Lorenzo, îl 
considerase cel mai mare pictor al epocii. Lorenzo îl considera 
cel mai bun povestitor, în toate formele, scrise sau vizuale, și îl 
însărcinase să redea bătălia dintre Hercule și Anteus atât 
printr-un tablou cât și printr-o statuie din bronz. 

Când se duse să-l vadă pe Luca Signorelli, fu mai puţin 
oficial. Luca era de vârsta lui Lorenzo și încă nu era considerat 
de nimeni un maestru. Lorenzo credea totuși în talentul lui. 

Luca voia să creeze o uriașă „Madonă”. Lorenzo prefera 
eroismul clasic. Se ciorovăiră zgomotos, mâncară pâine brânză 
și ridichi și ajunseră la un compromis care-i făcu fericiți pe 
amândoi. Villa Castello trebuia să aibă o guardaroba, o 
încăpere înconjurată de dulapuri, pe care asediul Troiei să 
decoreze ușile. Și o mică „Madonă cu Pruncul* * deasupra 
altarului din capelă. 

Lorenzo zăbovi apoi în atelierul lui Verrochio, selectând 
candelabre, cuțite și furculițe, pocale, standuri de lectură, 
modele de tapiserii, bănci de grădină, fântâhi și fel și fel de 
scrinuri numite cassone. 

— Cât îmi place compania ta! Strigă Andrea. Ho! Puișorii 
mei, o să vă îmbogăţiți cu toţii în curând! Se adresă el 
ucenicilor. 

Aceștia ovaţionară. 

— Nu vă grăbiţi să sărbătoriţi, râse Lorenzo. N-o să plătesc 
înainte de a vedea lucrarea. Vreau decoraţii în tempera, nu în 
vin. 

— Dar nu avu nimic împotrivă să bea împreună cu ei. Unul 
dintre ucenici schiță ceva pe masa de lemn, cu degetul muiat în 


Chianti. Şi obţinu imediat monopolul pe toate picturile de pe 
scrinurile cassone. Acestea urmau să reprezinte scene din 
festivalurile Florenței. 

x 

Lorenzo mai comandă și fresce pentru pereţii capelei, lui 
Filippino Lippi. Tatăl tânărului fusese un călugăr desfrânat, Fra 
Filippo, care fusese prieten apropiat cu Cosimo. Filippino avea 
doar doisprezece ani când tatăl său murise. De atunci, timp de 
opt ani studiase cu Sandro Botticelli, și de când plecase acesta 
tânărul făcuse tot ce-i stătea în puteri ca atelierul să nu se 
destrame. 

Pe Botticelli, Lorenzo îl lăsă în pace. Acesta se mutase din 
nou în atelierul lui și lucra în febră. Obloanele erau larg 
deschise. 

Cheltuielile pe care le făcea Lorenzo erau uriașe în 
comparaţie cu posibilităţile Medicilor, nu însă și faţă de averea 
lui Pierfrancesco. Lorenzo întocmise hârtiile pentru un 
împrumut de șaizeci de mii de florini. Era costisitor să păstrezi 
pacea în Milano. Și în Burgundia, Charles cel îndrăzneț murise, 
datorând filialei din Bruges a băncii nouăzeci și cinci de mii. 

Pupilii lui Lorenzo fură uluiţi de vilă și de mobilele noi și 
strălucitoare care nu mai conteneau să sosească. Hotărâră că 
aveau un tutore grozav, iar vizitele lui Lorenzo le făceau în mod 
real plăcere. 

Învăţară să călărească suficient de bine ca să-l însoţească 
odată la Carregi și să vadă cum se antrena Giuliano pentru 
Palio. Şi fură și mai dezamăgiţi decât Lorenzo, când Giuliano 
căzuse și nu mai putuse reintra în cursă. Mai era un cal al 
Medicilor,călărit de un paj, dar rămăsese mult în urmă. 
Lorenzo nu i-ar fipermis decât lui Giuliano să-l călărească pe 
valorosul său Morello. 

Alberto Palmieri câștigă, după douăzeci și șase de aM de 
încercări. Umplu cu vin fântânile din patru pieţe și carnavalul 
fu mai. Strălucitor ca oricând. Ziua și noaptea pe străzi răsuna 
cântecul compus anul trecut de Lorenzo. Devenise tema 
favorită a petrecăreţilor... „Ce frumoasă-i tinereţea și ce repede 
se duce!” 

Lorenzo zâmbi auzindu-l. 

— Văd că ai ajuns nemuritor, mormăi prietenul său, Luigi 
Puici. Sunt bolnav de invidie. Nedreptatea mă supără. La urma 


urmelor sunt un poet mult mai bun decât tine. 

Lorenzo îl împinse într-o fântână cu vin. Puici răcni că în 
sfârșit își aflase locul ideal. 

* 

— Mi se pare că miroase a ceva bun, spuse Sandro Botticelli, 
de cum intră pe ușă, ridicându-și nasul ascuţit și pufnind. 

Lorenzo sări de ge scaun și alergă să-l întâmpine. După ce se 
îmbrăţișară, îl privi pe Botticelli de sus până jos. Sandro era 
îngrijit, bine hrănit și zâmbitor. Devenise iarăși el însuși. 

— Hai să mănânci, spuse Lorenzo, scuturându-i zăpada de pe 
umeri. Ziua de decembrie era geroasă. Agnolo Poliziano se 
trase într-o parte, făcându-le loc alături de el, pe bancă. 
Botticelli se așeză și începu, calm, să-i mănânce mâncarea lui 
Agnolo. 

Un tânăr trimis al Milanului era oaspetele palatului Medici. 
Acesta făcu ochii mari, uluit de îndrăzneala artistului. Dar nu 
era peste măsură de surprins. Nimic nu-l mai putea surprinde 
în casa acestui neoficial conducător al Republicii Florentine. La 
castelul ducesei de Milano era respectată o strictă etichetă de 
curte. Și un strict protocol. Aici era anarhie. Toată lumea i se 
adresa lui Lorenzo pe numele mic, spunându-i „tu”, și vorbeau 
atât de liber încât la Milano ar fi fost trimiși la închisoare - 
Ambasadorule, spuse Lorenzo, bădăranul acesta e marele 
pictor Sandro Botticelli... Vizitatorul nostru e Marchese Stefano 
Vallambroso, Sandro. Ne-a adus vești bune. E liniște la Milano. 
Sper că și tu ai ceva vești bune. 

Botticelli dădu din cap spre milanez, se declară bucuros să-l 
cunoască, apoi începu să șteargă cu pâinea sosul rămas pe 
farfuria din faţa lui. Avea o deosebită grijă când rupea pâinea, 
aplicând-o chiar în centrul farfuriei, deplasând-o în cercuri line. 

— Simt cum mi se răsucește pumnalul în teacă, observă Luigi 
Puici. Vrea să-l ucidă pe Sandro. Să-i dau voie? 

— Dă-i drumul, mormăi Verrocchio. Nu mi-a plăcut niciodată 
concurenţa. 

Agnolo se prefăcu că se îndepărtează speriat de Sandro. 

— Te rog să nu-mi stropești hainele. Sângele lasă pete. 

Lorenzo 

— Tremur tot de frică, mormăi Sandro, cu gura plină. 

Lorenzo bătu în masă cu spatele unei linguri. 

— Atenţie, spuse el. Priviţi. 


Îndreptă capacul castronului, îndreptând cu mâna toţi aburii 
spre Botticelli. Apoi puse. Capacul la loc, cu o trosnitură. 

— O bunătate pentru pântecele cuiva căruia îi este foame, 
dacă acesta vă înceta să mă mai ţină pe jeratic. 

Sandro zâmbi. 

— E gata, spuse el. Vă invit pe toţi în atelier mâine, să vedeţi. 

Și întinse spre Lorenzo farfuria lui Agnolo. 

Lorenzo împinse castronul spre el. 

— Bravo! Strigă el. Bravissimo! 

Apoi făcu semn servitorului din prag. 

— Mai adu pâine pentru pictorul ăsta înfometat. 

— Şi o farfurie pentru filosoful înfometat, adăugă Poliziano. 


CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE 

Atelierul lui Botticelli nu era foarte mare, nici măcar un sfert 
din enorma magazie transformată de Verrochio în atelier. Îi 
ţinea loc și de casă, cu patul și bucătăria îngrămădite într-un 
colţ. Ucenicul lui, Filippino, locuia într-un hangar, atașat 
acestei clădiri. Ca să facă loc pentru prietenii pe care-i invitase, 
Sandro îngrămădise patul, soba și scrinul cassone lângă perete. 

Dar chiar și așa nu era destul spaţiu. Verrocchio spusese 
tuturor celor pe care-i cunoștea că Sandro terminase tabloul, 
aceștia spuseseră altora și noutatea se răspândi în tot orașul, 
atât de iubitor de artă. Strada pe care se afla atelierul era plină 
de lume, dornică să pătrundă înăuntru, dar și răbdătoare în 
același timp, așteptându-și rândul. 

Mulțimea îi făcu loc lui Lorenzo să treacă, și el acceptă 
această favoare fiindcă ambasadorul milanez era cu el. Şi 
pentru că era nerăbdător să vadă tabloul. 

Tabloul îţi tăia răsuflarea. Nu semăna cu nimic din ce 
realizase Sandro mai înainte, cu nimic din ce făcuseră alţi 
artiști din Florenţa. Era uriaș, înalt de aproape opt picioare și 
lat de peste zece. Ca să-l vezi în întregime trebuia să te 
îndepărtezi până în fundul atelierului, unde mobila îngrămădită 
una peste alta ameninţa în orice clipă să cadă. 

Trimisul din Milano era de felul lui un om timid, dar uită de 
asta de îndată ce văzu tabloul: atunci înţelese de ce un șef de 
stat putea admite la masa lui astfel de familiarităţi. Un om care 
era capabil să creeze o astfelde operă de artă nu trebuia să fie 
subordonat nimănui. 

În spatele ambasadorului, Lorenzo stătea cu braţul petrecut 
peste umerii lui Botticelli. Nu spunea nimic: nu era nevoie. 

Pictura era o alegorie a primăverii. Venus stătea sub 
ramurile unor pomi fantastici, plini de portocale rotunde, aurii 
și flori albe, strălucitoare. Pământul era acoperit cu flori 
sălbatice, ca acelea de pe pajiștea din apropiere de Castello. 

Figurile simbolice din poemul lui Poliziano erau superb 
redate. Eros, Mercur, zeița Flora, Zefir. Și cele trei grații. 
Solemne. Transportate de celelalte figuri și legate una de alta 
prin degetele înlănţuite. Erau întruchiparea frumuseţii, tinereţii 
și a eternei sărbători a vieţii. Îmbrăcate diferit, în voaluri 
aeriene, cu părul blond diferit aranjat, cele trei gratii erau trei 
portrete ale Simonettei. 


Sandro își exprimase dragostea, pentru eternitate. 

x 

— Ai văzut tabloul, Lorenzo? E magnific. Sandro s-a întrecut 
pe el însuși. 

Giuliano era roșu la faţă de ger și de emoție când intră în 
biroul lui Lorenzo. 

— L-am văzut. A venit să mănânce cu noi aseară. Aș fi vrut să 
fi fost și tu aici. Puici a compus o baladă despre artiști și 
modele și despre ce se poate face cu pensulele, care l-a dat 
gata pe milanez. 

— Îmi pare rău că am lipsit. Am fost la amanta mea. 

Și Giuliano își scoase bărbia în afară, provocator. 

Lorenzo se încruntă. 

Glumești? 

— Nu, frăţioare, nu glumesc. Știu că mi-ai spus că 
concubinele sunt mai pretenţioase decât soțiile și că n-ar trebui 
să-mi fac obligaţii. Dar Fioretta nu e deloc ca Lucrezia Donati. 
Nu se așteaptă la atenţii, nu cere nimic. 

Giuliano vorbea repede. 

Lorenzo își ridică mâna. 

— Așteaptă un minut. Vorbește mai lent. Abia de pot înţelege 
ce spui. Fioretta? Cine este Fioretta? Fioretta și mai cum? 

— Fioretta Gorini. Fratele ei e Gorini, croitorul, jucătorul de 
calcio. 

Lorenzo râse. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, acum știu că glumești. Mi-o 
amintesc pe sora lui Gorini, privea la toate jocurile. E urâtă ca 
moartea. Nu trebuia să mă sperii așa. Credeam că vorbești 
serios. 

— Nu trebuie să râzi de mine. Sunt serios. Am făcut-o pe 
Fioretta concubina mea. Am vorbit cu fratele ei pentru 
aranjamente, fiindcă taică-său e mort. Locuiește într-o casă, nu 
într-un mic palat, al ei, propriu, ca Lucrezia; Fiorettanu vrea să 
profite de mine. 

Mâinile lui Giuliano se strânseră în pumni. 

— Bine, bine. 

Lorenzo se simţea de parcă ar fi asistat ca spectator la o 
conversaţie în viitor, cu fiii lui. 

— Nu trebuie să-mi dai raportul. Ești un om matur... vreau să 
te întreb doar un lucru, dar nu ești obligat să răspunzi. Sunt 


doar curios... De ce fata asta? Florenţa e plină de frumuseți. De 
fete amuzante, educate, și cele mai multe dintre ele sunt pe 
jumătate îndrăgostite de tine. De ce-ai ales una care este... 

Se opri, de teamă să nu-și ofenseze fratele. 

Giuliano zâmbi. 

— Tocmai pentru că nu este frumoasă, sau educată, sau 
deșteaptă. Tot ce poate oferi este o inimă plină de dragoste și 
nimeni nu pune mare preț pe asta... Nu vezi, Lorenzo, dacă eu 
n-o iubesc, nu va găsi niciodată pe cineva care să-i dea atenţie. 
Toate fetele astea frumoase vor... 

— Da, înţeleg, spuse Lorenzo. 

„Nu-i de mirare că-l iubesc așa de mult pe Guliano”, gândi el. 
„Nu-i de miriare că toată lumea îl iubește”. 

— Vino încoace, râse el, hai să mergem la atelierul lui 
Sandro. O să-l pun să-i facă un portret Fiorettei tale. Sandro o 
va face să arate frumoasă. Îţi spun eu că o săi placă. În special 
atunci când o să îmbătrânească. 

Mulţumesc, frăţioare. Nu m-aș fi gândit la asta. Dar mai 1 ine 
ia-ţi pelerina și cizmele. Uită-te pe, fereastră. Ninge. 

Ningea încet. Fulgii mici se răsuceau ca într-un dans, plutind 
în lumina cenușie a după-amiezii. 

Zăpada se aduna pe delfinii de piatră dispuși la colţurile 
palatului Pazzi. O fereastră era iluminată, deși era doar ora 
două după-amiază. Lumina făcea zăpada să lucească, aruncând 
sclipiri aurii pe coroanele delfinilor. 

În încăperea iluminată trei bărbaţi stăteau în jurul unei mese 
așezată în faţa jarului din cămin. Servitorii nu puteau aţâţa 
focul, fiindcă ușa era închisă. 

— Nu-mi place asta, spunea Jacopo de Pazzi. Toată familia 
trebuie să hotărască. 

Francesco reuși să se stăpânească. Spuse cu o voce rece: 

— Asta nu privește toată familia, unchiule. Cel puţin până se 
face treaba. Apoi toţi ne vor fi recunoscători. Pazzi vor deveni 
de fapt ceea ce sunt de drept... Noi trei suntem singurii pe care 
se poate conta acum. Dacă află prea mulţi, nu va fi nicio șansă 
de a păstra secretul, și surpriza e esenţială. 

Jacopo dădu din cap, punând punctul pe i. 

— De unde să știu că spui adevărul, că Papa e în spatele 
nostru? 

„Francesco se înroși, dar vocea îi rămase calmă. 


— Am să-ţi aduc confirmarea. Un soldat, un căpitan din 
armata Papei. El e acela care va folosi sabia. E în'văţat să 
ucidă. Și a fost cu mine și cu Riario la Sixtus. Ştie că Sixtus ne 
susține. Cu arme și cu bani, dacă este necesar. 

Francesco se întoarse spre fratele său. 

— Elmo? Numai tu ai mai rămas. Unchiul a consimţit, nu-i 
așa? 

Jacopo aprobă, dând din cap. 

Elmo se lăsă pe spătarul" scaunului, îndepărtându-se de 
masă. 

— Nu pot consimţi. Nu pot. 

Francesco prinse scaunul cu o mână, ţinându-l să nu cadă. 

— Trebuie. Gândește-te ce va însemna asta pentru familia 
noastră, pentru copiii tăi. Unchiul nostru va fi consilierul tău, 
dar tu vei guverna. Tu ești cel mai în vârstă. Florenţa va deveni 
iar un regat, cum trebuie să fie, cu prostimea acolo jos, unde îi 
e locul. Și tu vei fi conducătorul, Elmo, regele. Iar fiul tău va fi 
prinț. 

— Dar Bianca e sora lui! * 

— Da. Şi copiii sunt copiii ei. Cui îi datorează femeia o mai 
mare loialitate? Fratelui sau copiilor? Nu vezi frumuseţea 
acţiunii noastre? Dacă vor mai fi susținători ai Medicilor care 
să șovăie, aceia îți vor da ţie voturile, fiindcă moștenitorul 
regatului va fi pe jumătate un Medici. Tu nu trebuie să faci 
nimic, Elmo. Nici măcar nu trebuie să vezi ce se întâmplă.. Tot 
ce ai tu de făcut e să câștigi încrederea oamenilor după ce se 
va termina totul. 

Faţa lui Elmo strălucea de transpiraţie rece. 

— Atunci votez pentru. 

— Atunci asta este, spuse Jacopo. Du-te înapoi la Roma și 
trimite-l pe căpitanul acelala mine. Cum îl cheamă? 

— Montesecco. 

— Foarte bine. Dacă el confirmă ce-ai spus despre Sixtus, 
trecem la fapte. Ai un plan? Ai ales timpul? 

— Încă nu. Vom găsi noi o cale care să fie deasupra 
suspiciunilor. O să-ţi trimit vorbă. 

Elmo își umezi buzele. 

— E într-adevăr necesar... și pe Giuliano? El n-are nimic de-a 
face cu guvernul. 

Jacopo schimbă priviri cu Francesco. Fără un cuvânt se 


înţeleseră că rolul lui Elmo nu trebuia să fie decât decorativ 
când puterea va fi a lor. 

— E necesar, răspunse Jacopo. După ce Lorenzo nu va mai fi, 
nu trebuie să mai existe nimeni pe care poporul să dorească să- 
l aleagă. Nimeni în afară de tine. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 

— Care din ele e ea, Lorenzo? Mi-ai promis că mi-o arăţi. 

— Oh, da. Nu mă mai trage de mânecă. Ai răbdare s-o 
găsesc. 

Era Ajunul Paștelui. Lorenzo stătea cu pupilii lui, Lorenzo și 
Giovanni, în Dom, lângă ușă. Li spusese tânărului Lorenzo că 
viitoarea lui soţie va fi la procesiunea Pazzi purtând bucăţile de 
cremene pentru Scoppio, și băiatul insistase ca Lorenzo să-l ia 
la ceremonie și să i-o arate pe Ginevra. 

Lorenzo înțelegea curiozitatea tânărului său văr, dar i-ar fi 
plăcut să fi venit fără băiat. Voia să urmărească prevestirile. Se 
spunea că acelea erau semne prevestitoare despre recoltă, dar 
de ce nu s-ar fi referit și la sănătatea Statului, nu doar a viței 
de vie? Știrile din Milano erau neliniștitoare. 

— Lorenzo! Care este ea? Aceea? 

— Nu. Așteaptă... acolo. Uite-o că vine. Vezi bătrânul acela în 
catifea aurie, cu mâna pe umărul fetei? Fata e Ginevra. 

Ginevra nu-l observase pe Lorenzo în mulţime. Privirea îi era 
aţintită înainte, expresia smerită, spatele drept, umerii 
puternici, folosiți ca suportpentru braţul slab al bunicului ei. 
Delfinii din fir de aur și nestematele de pe mâneca ei 
Străluceau la lumina miilor de lumânări din Catedrală. 

— Pare afurisită, spuse Giovanni. 

— Liniște, ordonă tutorele. Asta e o slujbă foarte importantă. 

Giovanni ţopăi de pe un picior pe altul, chicotind. 

— Pare afurisită... Mireasa lui Lorenzo pare gata să muște pe 
oricine; 

Mai înainte ca Lorenzo să-l poată reduce la tăcere, Lorenzo 
cel tânăr îl apucă pe fratele lui de braţ, răsucindu-i-l. 

— Taci din gură sau te pocnesc, spuse el. Și nu pare afurisită, 
pare solemnă. Toţi cei cu insigna de aur au figuri solemne. 
Familia Pazzi e foarte importantă, nu-i așa, Lorenzo? 

— Așa se zice, spuse Lorenzo, încet. 

Apoi, cu voce tare: 

Uite acolo, Lorenzo. Acolo-i verișoara ta, Bianca, sora mea. O 
cunoști. 

Lorenzo zâmbi. Bianca îl făcea întotdeauna să zâmbească, 
fără să știe de ce. Pasul constant în care avansa procesiunea îi 
convenea Biancăi, fiindcă era însărcinată, și încă într-o lună 
avansată. Mantia îi era împodobită cu blazonul familiei Pazzi, 


delfinii brodaţi de la piept până la genunchi îi împodobeau 
cioppa de brocart și mătase, câte unul pe fiecare parte. Îl ţinea 
pe Bernardo, finul lui Lorenzo, de mână, ignorându-i încercările 
de a se elibera, cu maiestatea nepăsătoare a unei mame 
experimentate. „Bernardo va avea zece ani la următoarea 
noastră zi de naștere”, se gândi Lorenzo. O să-l iau la Carregi, 
să-și aleagă un mânz. E ridicol ca supărarea mea pe Francesco 
să mă facă să nu-mi văd sora și nepotul. Și pe prietenul meu, 
Elmo. M-a evitat zilele astea. 

„Mâine” se hotări el. „O să mă duc să-i văd mâine: Pastele, zi 
de renaștere și împăcare". 

În timpul slujbei medită la eternul mister al Reînvierii și la 
acela, cumva egal, al nașterii. Maternitatea mândră a Biancăi, 
propria lui familie care se înmulţea, fetița lui, Contessina, care 
avea doar trei săptămâni și era deja un om, diferit de cei doi 
fraţi și de cele trei surori ale ei. „Copiii mei sunt averea mea”, 
gândi el, adâncinduse în rugi de mulțumire. 

Și, ca o binecuvântare, porumbelul zbură drept în artificiile 
care explodară într-o ploaie de culori. Lorenzo simţi cum i se ia 
o piatră de pe inimă. Republica va fi protejată, acum era 
încredinţat de asta. Tulburările din Milano se vor rezolva. 

Stătea pe treptele Catedralei,  ovaţionând, unindu-și 
strigătele cu vacarmul de veselie al mulţimii din piaţă. 
Artificiile urcau în cer și explodau, iar luminile lor albe, roșii, 
verzi, albastre, îl arătară mulțimii. 

— Lorenzo! Lorenzo! Se auziră strigăte. 

El își desfăcu braţele, întinzându-și-le spre poporul lui, 
râzând, ovaţionând, sărbătorind cu ei, un florentin printre 
florentini, un toscan printre toscani, un republican printre 
republicani. 

La o sută de pași distanţă, un bărbat înalt, cu o faţă 
puternică, ridată, își înălţă capul pe deasupra celorlalţi din jur, 
să-l vadă. Era căpitanul Montesecco, din armata Papei. Intrase 
în Florenţa cu un grup de pelerini, veniţi să sărbătorească 
Săptămâna Sfântă în capitala Republicii. Porţile orașului erau 
larg deschise și gărzile nu-i întrebară pe vizitatori cu ce treburi 
veniseră, așa cum făceau de obicei. 

„Douăzeci de soldaţi perugieni intraseră în felul acesta. 

Odată ajunși în oraș, nu aveau decât să aștepte până ce va 
sosi timpul să treacă la fapte. 


CAPITOLUL NOUASPREZECE 

— Îţi spun eu, Francesco, trebuie să renunţăm, scânci Eimo. 

Apoi îl înșfăcă pe fratele său de umeri. 

— Fii atent! Ascultă-mă! 

Francesco luă încet mâna lui Elmo, prinzând-o de 
încheietură, și o îndepărtă de parcă ar fi fost un obiect murdar. 

— Am ascultat, spuse el, și n-am aflat nimic decât nălucirile 
unui laș. 

— Nu am năluciri. Lorenzo are suspiciuni. A fost prea 
prietenos. De două săptămâni, de la Paște, mă tot caută, mă 
invită să iau masa cu el, vine la palat s-o vadă pe Bianca, îmi 
vizitează copiii. Trebuie să știe ceva. Probabil că întinde o 
cursă. 

Elmo își întinse braţele implorator spre ceilalţi bărbaţi din 
încăpere. 

— Nu vedeţi? Strigă el. Nu înţelegeţi? Trebuie să ne oprim 
până nu e prea târziu. 

Mâinile îi tremurau. 

Toţi își întoarseră privirile spre Francesco. 

— 1 E deja prea târziu, Elmo, spuse el. Trupele noastre sunt 
numai la o zi de mers de Florenţa. Totul e pregătit și nimic n-o 
să meargă prost, numai dacă tu n-o să te poţi controla. 

Apoi flutură o foaie de hârtie dinaintea înfricoșatului său 
frate. 

— Ai văzut asta. E o invitaţie la cină de la Lorenzo, la vila lui 
din Fiesole. Așa cum am plănuit, Jacopo i-a scris și i-a spus că 
arhiepiscopul și cardinalul au sosit aici, la vila noastră, iar 
Lorenzo i-a răspuns imediat, invitându-l să vină la cină 
împreună cu oaspeţii noștri. A sosit momentul. Du-te la tine în 
apartament și așteaptă. O să te anunţ când se va termina, rânji 
Francesco, dându-i un ghiont lui Elmo. 

Acesta se clătină, dar nu se clinti. 

— E o capcană. O să aibă gardieni, soldaţi. 

— Prostule. Arhiepiscopul are zece servitori, toţi oameni de 
arme profesioniști. Perugienii lui Montesecco vor fi în spatele 
nostru. Preoţii cardinalului sunt înarmaţi. Și Lorenzo nu 
bănuiește nimic. 

Elmo vru să argumenteze. Cineva de lângă fereastră începu 
să râdă. 

— Priveşte aici, îngrijoratul meu prieten. 


Matasea purpurie a mânecii lui sclipi somptuos când își 
ridică braţul, să-i indice lui Elmo încotro să privească. 

Era arhiepiscopul de Pisa, Francesco Salviati, un bărbat slab, 
cu o față de vulpe, care-i arăta natura vicioasă de om avar. 

— Uite că vine suspiciosul tău cumnat. Nu ne întinde nicio 
capcană: e o gazdă atât de bună încât ne scutește de deranjul 
de a ne deplasa până la el să-l omorâm. Vine el la noi. Cu numai 
doi însoțitori, dintre care unul e un băiat. 

Francesco și Elmo se repeziră la fereastră. 

— Giuliano, spuse Francesco, Giuliano e acela care e cu el? 
Unde-i Montesecco? Ce noroc neașteptat. 

Ceilalţi doi bărbaţi din încăpere erau niște preoţi în sutane 
simple, negre. Unul dintre ei se repezi spre ușă. 

— O să-l găsesc eu pe Montesecco, spuse el. 

Cel de al doilea își strecură, o mână în manșetă. 

— Dacă nu-l găsești, nicio problemă, spuse el. 

Ochii îi luciră, buzele i se întinseră într-un zâmbet diavolesc. 
Trase din manșetă un pumnal subţire. 

Francesco se încruntă și se întoarse de la fereastră. 

— Pune-l la loc, Stefano. Nu-l recunoscu pe celălalt bărbat, 
dar nu e Giuliano. Du-te să-l aduci pe cardinal. 

Elmo traversă în fugă încăperea. 

— Eu nu sunt aici. Nu m-ati văzut. 

Se bâlbâia. 

O să mă ascund în dormitorul meu. 

Francesco îi făcu semn că se poate retrage.. 

Dezgustător, spuse el. L-aș termina dacă" n-am avea nevoie 
de el. E popular cu gloata și s-a însurat cu o 

Medici. Mi-e rușine. 

Salviati dădu din umeri. 

Nu-i nevoie de scuze, prietene. Nu ne alegem noi fraţii, cum 
nu ne alegem nici taţii. Ne e de folos și asta-i tot ce contează, 
spuse el. Netezindu-și faldurile robei bogate și punându-și 
pălăria pe cap, așa încât fața să-i rămână în umbră. 

— Cum am așteptat seara asta, spuse el. 

În vocea lui adâncă se simţea o plăcere voluptuoasă. 

Sper că Lorenzo o să moară încet. Îl urăsc de prea mult timp. 

x 


Numele cardinalului era Rafaello Riario. Avea doar 
șaptesprezece ani și viața lui fusese plină de schimbări, așa că 


era într-o perpetuă confuzie și uimire. Mai întâi, familia lui 
simplă de agricultori, devenise cea mai prosperă din satul lui. 
Apoi fusese făcut preot, deși abia știa să scrie și să citească. 
Când împlinise cincisprezece ani fusese brusctrimis la 
Universitate, la Pisa, unde profesorii fuseseră uluitor de 
răbdători cu el. lar cu două luni în urmă fusese numit cardinal 
și înzestrat cu enormele venituri ale regiunii Perugia. 

Rafaello era nepotul Papei Sixtus al IV-lea. 

Tânărul cardinal privea în jos, la capul descoperit al lui 
Lorenzo de Medici, care se lăsase într-un genunchi, ca să-i 
sărute inelul, și se simţea ca un copil îmbrăcat în haine de 
adulţi, care nu i se potriveau. 

Lorenzo îl făcu să se simtă cu mult mai bine când, omagiul 
acordat, se sculă, zâmbi și-l întrebă cum îi plăcea la 
Universitate. 

— Am auzit doar ce spun profesorii, spuse Lorenzo, și aș fi 
încântat dacă mi-ai spune că tot așa stau lucrurile și pentru 
studenţi. 

Rafaello se simţi încântat. Avea să se plângă de multe 
lucruri, și nimeni nu vrusese până acum să-l asculte. Lorenzo 
însă era efectiv interesat. Lui putea să-i spună. La fel și 
bărbatului care era cu el și pe care Lorenzo i-l prezentase drept 
profesorul fiilor săi, Agnolo Poliziano. 

— Şi acesta e fiul meu, Eminenţă. Numele lui e Piero și are 
aproape șase ani. O să fie și el student la Universitate când o să 
crească. 

Piero era mititel, speriat, de roba purpurie și de uriașul inel 
cu safir al lui Rafaello. Îl făcu pe noul cardinal să se simtă 
foarte matur. Pentru întâia oară începu să-i placă să fie o 
Eminenţă și să se bucure de călătoria pe care arhiepiscopul o 
plănuise pentru el. 

Nu știa nimic despre conspirație, despre scopul real al 
ridicării lui în rang sau al călătoriei spre teritoriile lui 
ecleziastice din Perugia. În calitatea lui de conducător al 
Repubilcii, era de așteptat ca Lorenzo să se ocupe de un 
vizitator de distincţia lui Rafaello. 

— Aşteptăm să fiți oaspetele nostru la Fiesole, Eminenţă, 
spuse Lorenzo. Vom veni noi înșine să vă escortăm pe 
dumneavoastră și pe prietenii dumneavoastră până acolo. Sunt 
unele priveliști interesante pe traseu 


— Cardinalul e  nerăbdător să vă viziteze, îi spuse 
arhiepiscopul lui Lorenzo. 

Rafaello își mușcă buzele. Ar fi putut spune el asta. Salviati 
continuă: 

— Şi în special e nerăbdător să-l cunoască pe fratele 
dumneavoastră. Cu siguranţă că va fi și el acolo. 

Lorenzo i se adresă lui Rafaello: 

— Mi-e teamă că fratele meu nu va putea fi cu noi astăzi, 
Eminenţă. Nu se simte bine și a rămas în oraș. 

Salviati luă din nou cuvântul. Vocea îi era caldă, lină, fără să 
i se ghicească frustrarea pe care o resimțea, că nu-i va avea pe 
fraţii Medici împreună și vulnerabili. 

— Eminenţa sa a auzit atâtea lucruri minunate, despre 
colecţia dumneavoastră de antichităţi încât sunt sigur că arde 
de nerăbdare să o vadă, deși nu a îndrăznit să v-o ceară. 

Rafaello nu-și amintea să fi auzit vreodată despre colecţia lui 
Lorenzo’ și nu dorea în mod special s-o vadă. Dar voia să fie cu 
Lorenzo să-i vorbească despre multiplele posibilităţi de a face 
din Universitate un loc mai fericit. Când Lorenzo răspunse 
apropoului arhiepiscopului de a-l invita pe Rafaello la palatul 
Medici în ziua următoare, tânărul cardinal acceptă, eu toată 
sinceritatea. 

— Voi fi în oraș, spuse el, încercănd să pară nonșalant. S-a 
aranjat să asist la marea slujbă din Catedrală. Voi fi 
înveșmântat conform demnităţii mele. O să veniţi? 

— Bineînţeles că o să vin, spuse Lorenzo, și apoi vom merge 
să luăm prânzul la mine acasă. O să-mi puteţi vedea colecţiile. 
Și o să-mi cunoașteţi restul familiei. 

Salviati privi ca din întâmplare în direcţia lui Francesco. 
„Bine s-a mai potrivit”, spuneau ochii lui Francesco. 

x 


Sâmbătă dimineața cântecul păsărilor îl trezi pe tânărul 
cardinal înainte ca soarele să mijească pe cerul cenușiu. Se 
sculase bine dispus, întrebându-se de ce, apoi își aminti de 
plăcerea serii dinainte. La vila Medici avuseseră parte de un 
menestrel foarte hazliu, care cântase cântece glumete, pline de 
calambururi deocheate. Rafaello se excitase și se simţise foarte 
bine. Noul lui prieten, Lorenzo, îi promisese că-i va scrie 
cuvintele și notele. Așa va putea să-l cânte celorlalţi studenţi 
când se va întoarce la Universitate. „Prietenul meu Lorenzo de 


Medici m-a învăţat cântecul ăsta când am fost oaspetele lui la 
Florenţa”, va putea el să spună. „Chiar el a scris cântecul”. 

Rafaello se sculă din pat fără repulsia lui obișnuită. De data 
asta era dornic ca ziua să înceapă. 

Când Ginevra de Pazzi se trezi, cerul era plin de dungi roz și 
aurii. O clipă își strânse plapuma mai tare pe lângă corp, apoi 
se dădu jos din pat. Gresia era rece și sări tremurând dintr-un 
picior într-altul până ce se spălă și se îmbrăcă. Apoi deschise 
larg ferestrele și respiră aerul proaspăt. Se anunţa o zi 
minunată. 

„O să aranjez să luăm micul dejun în grădină”, se decise ea. 

După slujba de dimineaţă își conduse bunicul de la capelă 
spre scaunul lui de la masa din grădină, apoi se așeză alături. 
Simţea cum soarele îi încălzește și închise ochii să se bucure și 
mai mult de el, fără să mai ia în seamă farmecul grădinii. 

Antonio, Mateo și Fra Marco vorbeau despre descrierea 
morții și a lumii subpământene din legenda Perse 

Ginevra moţăia, pe jumătate amorțită de căldură și mireasma 
florilor. Tresări brusc când îl auzi pe Fra Marco spunând: 

— ...Lorenzo de Medici. 

Ce-i cu Lorenzo? Eram pe jumătate adormita. 

— Am fost ieri în oraș și am auzit că Lorenzo e gazda unui 
cardinal. Mă întrebam dacă n-ar putea să-l aducă aici să vadă 
frescele lui della Robia... N-am cunoscut niciodată un cardinal. 

— Mă îndoiesc că o va face, Fra Marco. E atât de multă artă 
de văzut în oraș. ... 

Tonul Ginevrei fusese blând. Dacă ar fi știut ca pentru 
bătrânul călugăr însemna atât de mult să cunoască un cardinal, 
i-ar fi scris lui Lorenzo și l-ar fi implorat să vină sau să-l invite 
pe Fra Marco la oraș. 

— Cred că a fost ceva teribil de îndrăzneţ, spuse călugărul, 
dar am lăsat un bilet la palatul Medici. Le-am scris că noi am fi 
bucuroși să-i avem ca oaspeţi, dacă acceptă cardinalul. 

Ginevra râse. 

— Ești nemaipomenit, spuse ea. N-a fost deloc îndrăzneţ, 
doar generos. 

Fra Marco dădu din cap, neconvins. 

— Mi-e teamă că nu-i așa. O să mă duc mâine la confesorul 
meu. Acum o să mă duc să lustruiesc sfeșnicele de la altar. 

Scoase un oftat și se ridică. Sfeșnicele aveau atâtea 


arabescuri încât lustruirea lor temeinică era o sarcină deosebit 
de grea. Fra Marco adesea își impunea să facă asta, drept 
pedeapsă pentru gândurile lui lumești. 

Și Mateo se ridică, petrecându-și braţele în jurul umerilor 
fragili ai călugărului. 

— După cum știi, părinte, eu am mai multe păcate decât îmi 
pot aminti. O să lustruiesc împreună cu tine. 

— Buni oameni și buni prieteni, spuse Antonio în urma lor. 

— Da, desigur, murmură Ginevra. Ca și tine, bunicule. 
Antonio întinse mâna spre ea. 

F îi binecuvântată, fata mea. Dă-mi mâna și hai să împărţim 
ziua împreună. Spune-mi ce văd. 

Ginevra luă mâna noduroasă a lui Antonio în palmele ei moi. 

— „E? Zj minunată, începu ea, și vezi lumea plină de o nouă 
viață Măslinul și-a întors frunzele noi pe partea argintie easă 
simtă briza, și vița de vie a început să se încolăcească pe 
zăbrele. E un cuib de păsări cu pui în smochin. Mama lore 
mândră și neliniștită totodată. Ascult-o... Și asta... Auzi? Unul 
din peștișorii aurii din bazinul din jurul fântânii tocmai a sărit. 
Probabil că sărbătorește primăvara. În ghiveciul de lămâi de pe 
terasă e o albina. Lămâii au fructe și flori. Albina pare ameţită 
de parfumul florilor sau poate numai de aerul înmiresmat. 

Ginevra își rezemă capul de braţul lui Antonio și respiră 
adânc. 

Încearcă și tu, bunicule. Ce proaspăt e aerul. 

Antonio zâmbi și respiră adânc, văzând prin ochii Ginevrei. 
Într-un fel ciudat, viaţa lui devenise mai plină de când orbise. 
„Vedea” acum lucruri pe care nu le observase niciodată pe 
când avea darul vederii. Se apropia de lume din perspectiva 
tinereţii și de asta întinerise. 

Mulţumesc, dragul meu copil; acum hai să intrăm în casă. 

Antonio se ridică. Ginevra îl conduse în casă. Zâmbi când 
urechile ei tinere, ascuţite, prinseră melodia pe care Mateo și 
Fra Marco o cântau în timp ce lucrau în capelă. 

La oraș, în timp ce intra în casă, Bianca de Pazzi auzi și ea o 
voce cântând, dar asta n-o făcu să zâmbească. 

— Fii mulțumită că eu sunt aceea care te-a prins făcând 
gălăgia asta și nu stăpânul, îi spuse ea bucătăresei, care tocmai 
scotea o găleată de apă din fântână. Acum pune asta jos și 
ajută-mă să urc scările. În liniște. 


Bianca avea treizeci și patru de ani și se apropia de sorocul 
celei de-a douăsprezecea sarcini. Se simţea bătrână, greoaie și 
indispusă. 

La jumătatea drumului, pe scara de piatră, se ciocni cu 
Francesco. 

— Pentru Dumnezeu, Bianca, nu-ți poţi ţine pântecul ăsta 
uriaș ferit din calea oamenilor? Urlă el. 

— Tu nu poţi să te uiţi pe unde mergi? Vrei să mă omori? 
Urlă Bianca încă și mai tare. 

Francesco se simţi de parcă cineva l-ar fi năucit cu o lovitură 
de pumn. Ştia ea oare ceva? Îi povestise Elmo? O îmbrânci pe 
bucătăreasă și o apucă pe Bianca de braţ, începând să se scuze, 
insistând să-l lase s-o ajute. 

Bianca își regretă ieșirea. Nu era felul ei de a fi. Niciodată nu 
ridicase vocea și nu-și pierduse cumpătul. li mulțumi lui 
Francesco și se strădui să nu se sprijine de el cu toată 
greutatea. 

— Iartă-mă, spuse ea. Nu trebuia să strig la tine așa. 

— Nu, nu, e doar vina mea. 

Francesco respiră acum ușurat, în ciuda greutăţii Biancăi 
care se sprijinea de braţul lui. Era cert că aceasta nu știa nimic. 

Bianca flecărea, încercănd să-și scuze ieșirea de adineaori. 
Când Francesco realiză ce spunea, se simţi pentru a doua oară 
năucit ca de o lovitură de pumn. De data asta întemeiat. 

x 

— Fie ca Domnul să-l trimită pe vecie pe Giuliano de Medici 
în iad, blestemă el, câteva minute mai târziu, în timp ce intra în 
biroul unchiului său. 

Șapte bărbaţi erau adunaţi în încăpere. Rămaseră toţi cu 
răsuflarea tăiată când îl auziră pe Francesco, și-și făcură cruce 
în grabă. Moartea, chiar și crima, era un eveniment obișnuit, pe 
când blestemul era un lucru înspăimântător. 

Francesco se plimbă de colo-colo prin birou, dând din braţe 
și înjurând. Giuliano, le spuse el, era încă bolnav. Bianca se 
văzuse cu mama ei la slujba de dimineaţa și aflase că tânărul 
Medici nu se va putea duce la cina pe care Lorenzo o dădea în 
onoarea cardinalului. 

— Sunt prea mulţi servitori și oameni înarmaţi în palat ca să 
ne putem permite să-i căutăm camera'fără să trezim suspiciuni, 
spuse 1 rancesco, spumegând de furie. Trebuie să-i avem pe cei 


doi fraţi împreună, și fără gărzi. 

Conspiratorii se priviră neliniștiţi unii pe alţii. Francesco 
fusese până acum liderul, și încă un lider de încredere. Furia și 
nesiguranța lui îi demoralizau. 

Arhiepiscopul Salviati veni în mijlocul încăperii. 

— Calmează-te, Francesco, spuse el, cu vocea lui joasă 
calmă. 

Apoi se uită de la o faţă la alta, cu un zâmbet încurajator pe 
buze. 

«mai fi o soluţie, simplă, un plan mai bun decât acela pe care 
îl urmăm noi. 

Pași încet până ajunse lângă Francesco, și se opri. Mai înalt, 
mai vârstnic, mai sigur de el, îl eclipsa, preluându-i rolul 
dominant. Salviati deveni în acea clipă conducătorul. 

— O să vă spun ce vom face. 

Faţa lui Francesco se crispă într-o strâmbătură. Ceilalţi însă 
îl ignorară. 

Erau un grup ciudat, cu motivații care variau de la un fervent 
patriotism răzbunător din partea lui Antonio Maffei, un preot 
din Voltera, până la speranţa de a înșfacă o parte din averea 
Medicilor. Interesaţii de jaf erau doi risipitori, numiţi Baroncelli 
și Bracciolini. 

JacoP* de Pazzi voia puterea; cel de-al doilea preot din 
încăpere, Stefano da Bagnone, era secretarul lui personal și 
creaţia sa. Ar fi făcut orice i-ar fi cerut stăpânul, inclusiv crimă. 

Salviati obţinu fără greutate acordul tuturor pentru planul 
său. Singurul care protestă fu Montesecco: 

Să ucid, spuse el, e meserie mea. Dar nu voi lua viaţa unui 
om înaintea altarului lui Dumnezeu. E o blasfemie! 

Salviati propusese ca cei doi Medici să fie uciși în timpul 
slujbei. Giuliano putea ușor refuza să ia parte la cină, dar nu și 
la o slujbă de duminică. Numai să nu fi fost cu mult mai bolnav 
decât relatase Bianca. 

Arhiepiscopul se răsti la Montesecco. Cine se credea el, un 
laic, un soldat amărât, să se ridice împotriva voinţei unui 
arhiepiscop și a doi preoţi, și chiar a Papei, interpretând el ce 
era acceptabil în fața Domnului și ce nu 

Dar Montesecco era neînduplecat. În sfârșit Salviati trebui să 
capituleze.. 

Atunci asta este, spuse el. Francesco, tu și Baroncelli o să vă 


ocupați de Giuliano. Cei doi preoţi or să aibă grijă de Lorenzo. 
Semnalul va fi clopotul tras atunci când preotul va ridica azima 
împărtășaniei și toate. Cape. Tele vor fi plecate. Eu mă voi 
duce, cu puţin înainte, cu perugienii la Palatul Signoriei unde îi 
vom ucide pe cei din conducere și vom lua palatul. O să trag 
clopotul maie din turn când se va face asta; atunci florentinii 
vor da năvală în piaţă și eu le voi spune că s-a terminat cu 
tirania Medicilor, și că familia Pazzi a preluat puterea. Clopotul 
va fi și semnalul pentru tine, Jacopo, să-ţi conduci oamenii 
înarmaţi pe străzi, să incite populaţia să te susţină. Totul se va 
termina înainte de ora prânzului și armatele vor fi la zidurile 
orașului înainte de sfârșitul zilei, îl vor ocupa și vor ţine sub 
control rebeliunea. 

Acum soarele e deja sus pe cer. Micul cardinal hebuie să fie 
în drum spre oraș, ca să pregătească slujba. Hai să ne vedem 
de treburile noastre. Francesco, adu-l pe lașul de frate-tău la 
mine. Mă voi ruga pentru tine și pentru succesul nostru. 


CAPITOLUL DOUAZECI 

— Arăt bine, Lorenzo? 

Mâinile tânărului cardinal fâlfâiau, departe de corp. Li era 
teamă să-și atingă roba de ceremonie. Capa bogată, din brocart 
auriu, era brodată cu ornamente roșii și verzi în volute, care 
înconjurau crucile malteze din perle. 

— Arăţi splendid, Eminenţă, spuse Lorenzo, potrivind roba pe 
umerii înguști ai băiatului. Parcă pălăria de carclinal nu stă 
prea drept. O aranjez eu. 

Și îndesă pălăria de mătase roșie pe capul cardinalului. 

— Eşti foarte amabil, spuse băiatul. Eu n-o puteam potrivi 
așa. Și pe urmă, dacă nu m-aș fi schimbat la tine acasă, ar fi 
trebuit să trec prin tot orașul îmbrăcat în hainele obișnuite. 

— Mi-aţi onorat casa, Eminenţă. 

. Băiatul roși. 

— Vrei să-mi spui Rafaello? Imploră el. 

Lorenzo zâmbi, clătinând din cap. 

Îmi pare rău, spuse el blând, dar nu ar fi bine. Papa va poate 
spune pe numele mic, poate și alţi cardinali, dar nu și un preot 
de rang mic și, cu siguranţă că nu un laic. Funcţiile mari au 
preţul lor. Sunt lucruri la care omul trebuie să renunţe atunci 
când devine prinţ al Bisericii, Eminenţa Voastră. Intimitatea e 
unul din ele. 

Ai renunţat la multe când ai devenit prinţ al Florenței? 

Lorenzo râse, apoi, văzând că râsul lui îl rănea pe cardinal, 
se opri. 

Ilertați-mă, spuse el repede. Nu râdearn de dumneavoastră, ci 
de ideea că cineva ar fi putut fi numit prinţ al Florenței. Suntem 
o Republică, Eminenţă, și suntem mândri de asta. Nu avem 
prinți. Exceptând ziua de astăzi, când ne vizitează un prinţ al 
Bisericii. Veniţi acum. Domul trebuie să fie ticsit de florentini, 
dornici sa va vadă. ... 

Rafaello îl urmă supus pe Lorenzo. Pe drumul scurt de la 
palatul Medici la Dom, făcu semnul cruciiîn direcţia mulțimii 
adunate pe străzi, care se pleca adânc la vederea lui. Tânărul 
cardinal descoperi repede că era extrem de plăcut ca cineva să 
se aplece înaintea ta. Intră ţanţoș în catedrală, cu umerii drepţi 
și pași fermi. 

Lorenzo îl conduse de-a lungul naosului spre platforma 
octogonală ridicată în centrul transeptului ce susținea altarul. 


Preotul care oficia se grăbi să deschidă porţile de la balustrada 
joasă de marmură ce înconjura platforma altarului. Ingenunche 
și sărută inelul lui Rafaello. 


— E o onoare, Eminenta Voastră, murmură el. 

Cardinalul își plecă capul, într-un salut grațios. 

Lorenzo își ascunse zâmbetul și se îndepărtă. Cum prezisese, 
Domul era plin de lume care voia să-l vadă pe cardinal. Lorenzo 
își făcu drum prin mulţime, salutând, răspunzând la saluturi, 
oprindu-se când și când să stea de vorbă o clipă. Toate cele trei 
surori ale lui erau acolo și toate erau însărcinate. Bianca în 
stadiul cel mai avansat. Fruntea îi strălucea de transpiraţie și 
se lăsase greu pe braţul lui Elmo. Lorenzo observă că acesta nu 
arata deloc bine, ba chiar mai rău decât îl văzuse ultima oară. 
Încercă să-și croiască drum spre el, cu gândul să-i ia locul de 
suport pentru Bianca, dar Sandro Botlicelli n întrerupse. 

Tânărul tău oaspete arată destul de bine, Lorenzo, comentă 
el, și aș putea adăuga că și tu, de altfel. 

Artistul își dădu capul pe spate, admirând somptuoa sele 
veșminte ale lui Lorenzo. În onoarea vizitei cardinalului 
Lorenzo renunţase la obișnuitul lui Jucco și pur a o jiletcă de 
mătase, verde închis, cu mâneci crestate, prin care se vedea 
căptușeala purpurie. Ciorapii n erau colorați unul verde, altul 
în galben, mantaua purpurie avea brodaţi sori aurii în jurul 
unor ciorchini de smaralde. 

Smaralde și rubine mai mari luceau pe mânerul de aur și pe 
teaca spadei. 

Botticelli dădu din cap a aprobare. 

— Îmi plac culorile. Ar trebui să le porţi mai des. Dar nu te- 
am oprit să-JLi fac complimente. Voiam să mă plâng t milano n- 
a mai venit să pozeze și nu-i pot termina portretul. Unde-l 
ascunzi? 

Lorenzo se prefăcu lezat. 

De ce mă acuzi? Nu controlez eu venirile și plecările lui 
Giuliano. 

— O sa faci când vrei să-l ţii numai pentru tine. 

Săptămână trecută m-a abandonat ca să meargă cu tine la 
vânătoare. 

Lorenzo chicoti. Se dădu mai aproape de Sandro și-i spuse la 
ureche: 


® fOf. Pedepsit pentru asta. Calul l-a trântit de un 

STdn r ° în Stare să se ţină pe Picioare. A spus ca 1 doare 
gatul, așa meat nimeni să nu afle ce prost a un ca 
magmeazaţ” pe Giuliano incapabil să stăpânească 

Sandro râse, încântat. Toată lumea cunoștea reputaţia lui 
Giuliano de cel mai bun călăreț din Toscana Ce-i așa de 
amuzant? 

Agnolo Poliziano își croise cale prin mulțime, să-i ajunga. 

— Tocmai îi povesteam lui Sandro despre gâtul sufermd al lui 
Giuliano. S 

Poliziano râse cu ei. Făcuse parte din grupul de vânători. 

— A început slujba, spuse Agnolo. Mai bine te-ai apropia, 
Lorenzo, altfel micuțul cardinal se va simţi ofensat... Vii cu noi, 
Sandro? 

Nu, vreau să-l găsesc pe Giuliano, să-l întreb ce-i mai face 
gâtul. 

— P? Ti o creatură afurisită, Sandro, spuse Lorenzo. Totuşi, 
fără noroc. Giuliano nu vine. 

Botticelli dădu din umeri. 

172; 

173 g 

— Atunci o să-l văd mâine. Intre timp pot să povestesc și 
altora întâmplarea. N-are rost să-mi pierd timpul cu prinți ai 
Bisericii. 

Lorenzo și Agnolo se îndepărtară. Apucară, totuși, să-l 
zărească pe Sandro șoptindu-i ceva unui prieten. 

Lumea din transept se mișca mai ordonat decât furnicarul 
din catedrală. În apropierea altarului era obiceiul să se meargă 
și să se vorbească încet, urmând direcţia acelor de ceasornic, în 
jurul marelui octogon. Lorenzo și Poliziano intrară într-un grup 
de cinci barbaţi pe care Lorenzo îi angajase în funcţii politice. 
Antonio Ridolfi era cel mai vârstnic dintre ei. Avea douăzeci și 
nouă de ani, aceeași vârstă ca și Lorenzo, și trecu imediat lângă 
acesta, de parcă ar fi fost dreptul lui exclusiv. Ceilalţi înaintară 
încet în faţă, cu Agnolo printre ei. 

Lorenzo își mai îndreptă o dată privirea spre cardiello îi 
răspunse la zâmbet, apoi își aminti unde era și-și luă un aer 
solemn, îndreptându-și atenţia la muzica și cuvintele slujbei. 
Lorenzo dădu scurt din cap, a aprobare. 

Spune-mi Antonio, îi spuse el lui Ridolfi, crezi că ai prieteni 


de încredere în Veneţia? De câteva săptămâni primim rapoarte 
neliniștitoare de acolo, și plănuiesc să inventez o misiune 
diplomatică și să trimit pe cineva să afle ce plănuiesc Dogii. 

Nu cunosc Veneţia așa de bine, spuse Antonio cu regret. Nori 
are rude acolo; el ar fi un emisar bun. 

5 O să vorbesc cu el, atunci. Nu-ţi fă griji. O sa fie o misiune 
și pentru tine. Gândește-te unde ai putea fi mai eficient și dă-mi 
de știre. În zilele noastre toată 

Italia e neliniștită.. 

Lorenzo își mai îndreptă odată privirea spre cardinal înainte 
de a se duce să vorbească cu Francesco Nori. O clipă i se păru 
că-l vede pe Giuliano pe partea opusă a corului, dar crezu că se 
înșela. 

De fapt, nu se înșelase. Francesco de Pazzi și Bernardo 
Baroncelli fuseseră la palatul Medici și-l convinseseră pe 
Giuliano să vină cu ei. Pe drum îl flancară, ţinându-se foarte 
aproape de el. În spatele catedralei, o siluetă înaltă, în mătase 
albă cu margini purpurii, alunecă repede pe ușă, coborând în 
fugă treptele. Era arhiepiscopul Salviati. 

Lorenzo observă că slujba era aproape de punctul culminant. 
Oamenii nu se mai foiau. „Am să aștept”, își spuse el, „și am să 
vorbesc cu Nori după aceea”. 

Se uită să vadă dacă tânărul cardinal reușea să se descurce; 
băiatul îţi făcea milă, atât de tânăr și nesigur și pierdut în 
voluminoasele lui veșminte. Lorenzo văzu ca preotul ţine azima 
împărtășaniei gata s-o ridice pentru a fi adorată ca trupul lui 
Cristos. Lorenzo își pleca capul, trăgând cu privirea să vadă 
cine stătea așa de incomod lângă el, încât ajunsese să-l 
înghesuie Văzu o haina și o manșetă neagră. „Un preot”, gândi 
el, împingându-se în faţă, să-l vadă mai bine pe cardinal. De la 
altar se auzi un clinchet, apoi clopotul sună în timp ce era 
ridicată azima. Lorenzo își ridică mâna să-și faea semnul crucii, 
când simţi că este apucat strâns de umăr. Își ridică privirea, se 
opri din rugăciune și văzu ceva licărind ca un fulger. 

Reflexele îi acționară mai repede ca mintea, se smuci din 
ciudata sțrânsoare și văzu licărind un metal Ceva rece, apoi 
fierbinte îi atinse gâtul. Cu mâna stângă își apucă mantaua, 
înfășurând-o în jurul braţului, în timp ce cu dreapta, ajunsă la 
jumătatea semnului crucii, înșfacă iute spada. Cu sabia pe 
jumătate trasă, cu braţul mlașurat în manta și ridicat a apărare, 


se răsuci, pomenindu-se faţă în faţă cu atacatorul. Erau doi 
preoţi nu unul. Două pumnale erau îndreptate spre el, din care 
unul plin de sânge. 

Oare câţi mai erau? Și unde? Lorenzo nu-și putea permite să 
privească dincolo de cei mai apropiaţi dușmani. Își îndrepta 
spada spre ei, simțind vârtejuri de aer pe laturi, în spate, 
auzind gemete. Simţi o zdruncinătură, fu împins, îl văzu pe 
Agnolo Poliziano întinzându-și braţul și sărind în faţa lui, un 
scut uman între el și preoţi. 

— Fugi, Lorenzo, gâfâi Agnolo. 

Repede, strigă Antonio Ridolfi, spre sacristie. Trebuie să fie 
mulţi. 

Lorenzo îl înfășcă pe Poliziano de braţ. 

174 

17fi 

Cu mine, Agnolo, strigă el, nu în locul meu. Vino! 

Sări peste balustrada corului și alergă traversând platforma 
altarului, cu Poliziano alături, îmbrâncindu-l pe cardinal, să-și 
facă drum, sărind pe cealaltă parte a balustradei și 
îndreptându-se spre ușa care ducea la sacristie. Atentatorii îi 
urmăriră, împiedicându-se în sutane, cu fețe palide și ochi 
arzători. În faţa ușii sacristiei, Francesco Nori se lupta cu 
cineva. Spadele se auzeau zăngănind. Lorenzo abia avu timp 
să-l recunoască în adversarul lui Nori pe Francesco de Pazzi. 
Apoi se pomeni în sacristie, împins de Poliziano, cu Ridolfi 
urlând „Ești rănit!” și cu încă trei din prietenii săi luptându-se 
să se apropie de ușile masive de bronz, făcând faţă preoţilor 
atacatori și unui grup de oameni înarmaţi purtând culorile 
familiei Pazzi. 

— Nori! Urlă Lorenzo. Vino înăuntru. 

Dar în timp ce ușile se închideau încet, prea încet, văzu cum 
o spadă străpungea pieptul lui Nori, îi auzi strigătul, apoi iar 
zăngănit de metal, și ușile se închiseră, trântite cu zgomot. 

Ușile groase de bronz amortizară zgomotele din catedrală, 
dar nu le amuţiră definitiv. Se auzeau strigăte, uși trântite, 
zgomot de pași alergând. Antonio Ridolfi îl înșfăcă pe Lorenzo 
de umeri, zgâlțâindu-l. 

— Ai fost rănit! Strigă el. Spada s-ar putea să fi fost otrăvită. 
Nu te mișca, Lorenzo. 

Își puse gura pe gâtul lui Lorenzo, sugându-i sângele din 


rană. 

Lorenzo aproape nu era conștient de prezenţa lui Ridolfi. Nu 
se putea gândi decât la un singur lucru. Chiar îl văzuse pe 
Giuliano? Sau își imaginase? Era fratele lui acolo? Era rănit? 

— Giuliano, spuse el. L-a văzut cineva pe Giuliano? E în 
siguranţă? Daţi-mi drumul. Trebuie să mă duc săU găsesc. 

Strigătele îi fură amuţite de clopotul cel mare din turnul 
Palatului Signoriei. Bătăile lui amuţiră totul în jur. 

Când se opriră, se lăsă o liniște de gheaţa. 

Apoi, de partea cealaltă a ușilor, se auziră bătăi de pumni. 

Prieteni, auzi ca prin ceaţă Lorenzo. Suntem prieteni. 

Dar, din cauza ușilor groase, vocile erau de nerecunoscut. 

Micul grup de șase persoane din sacristie nu avea de unde ști 
dacă erau salvatori sau li se întindea o capcană. 

— Spre galeria cu orga, spuse Poliziano. Unde-i scara? 

Antonio Ridolfi și un tânăr pe nume Cavalcanti aduseră o 
scară din spatele. Sacristiei și o sprijiniră de ușă. Lorenzo văzu 
că jiletca lui Cavalcanti era pătată de sânge de o rană în coaste, 
iar buzele lui Ridolfi erau pale, pline de pete de la sângele pe 
care i-l supsese din rană și care ar fi putut să-l otrăvească. 
Pazzi trebuiau să plătească. 

Cel mai tânăr din grup, Sigismundo della Stufa, se cățăra pe 
scară în galeria cu orga. De acolo puteai cuprinde cu privirea 
catedrala. Se strecură în patru lab spre balconul de marmură. 
Sub el, podeaua începu să vibreze: clopotul cel mare suna 
iarăși. 

* 

La o milă spre sud, singurul sunet' care se putea auzi era 
ciripitul păsărilor speriate de apropierea unei pisici de cuibul 
lor. Intrând în grădină, Ginevra de Pazzi goni pisica. 

— Hai, gata, terminaţi. Sunteţi niște păsări foarte proaste. 
Asta e pisica din bucătărie. E prea leneșă și prea bine hrănită 
ca să vă speriaţi de ea. 

Își legă un şort în jurul taliei și-și trase o pereche de mănuși 
înainte de a pătrunde acolo unde Creșteau flori pentru vazele 
din vilă. 

Cântă, afon, în timp ce tăia lalele pe care le așeză într-un coș. 
Apoi începu să-l umple pe al doilea cu iriși și margarete. Un 
zgomot de pași pe pietriș o făcu să se oprească. Nu-i plăcea să 
fie auzită de alţii cântând. 


Fra Marco stătea în dreptul arcadei ce ducea spre grădină. 
Ginevra îi zâmbi. Apoi își întoarse repede capul în partea 
cealaltă, ascultând. 

— Ce e, Ginevra? 

— Mi s-a părut că aud un clopot. Se auzea foarte slab. Cred 
că m-am înșelat. 

Mai tăie câteva flori, adăugându-le la cele din coș. 

— Florile au răsărit mai devreme anul ăsta, spuse bătrânul 
călugăr. Vara o să vină fără să prindem de veste. 

— Așa se pare, zâmbi iarăși Ginevra. 

Fra Marco spunea același lucru în fiecare an. 

— O să avem niște buchete frumoase pentru Ziua. Lunii Mai, 
spuse ea, apoi își aminti că spusese și ea asta în fiecare an și 
izbucni în râs. 

Fra Marco râse cu ea, amintindu-și același lucru. Luă un coș, 
Ginevra îl luă pe celălalt și se îndreptară spre o masă de pe 
terasă unde vazele așteptau să fie umplute de flori. Vorbiră 
despre una și alta în timp ce Ginevra umplea vazele și Fra 
Marco făcea aranjamentele pentru capelă. Pe deasupra vazelor 
de flori se auzea un bâzâit adormitor, muzical, de albine și, din 
când în când, zgomotul apei agitată de peștișorii din bazinul ce 
înconjura fântâna arteziană. 

O ușoară adiere de vânt făcu frunzele copacilor să foșnească, 
apoi totul se liniști. 

— Acolo, spuse Ginevra, ai auzit? Sunt aproape sigură că am 
auzit un clopot bătând... 

* 


Sigismundo ajunse la marginea balconului și-și ridică ușor 
capul. Dedesubt, spațiul enorm al catedralei era aproape gol. In 
partea opusă putu vedea un preot, conducându-l afară pe 
tânărul cardinal care se prinsese de sutana acestuia, tremurând 
din toate încheieturile. 

Chiar sub balcon se afla un grup de doisprezece tineri. 
Sigismundo îi auzea acum clar, recunoscând vocile prietenilor. 
Dar nu-i putea privi sau striga. Era paralizat de oroare. 
Mozaicul alb, roz şi verde deschis care constituia podeaua 
catedralei era oribil întinat. O baltă de sânge negru marca locul 
în care căzuse Francesco Nori. 

Și în fața altarului un trup stătea prăvălit grotesc, doborât de 
o moarte brutală, însângerat, cu hainele de mătase sfâșiate, cu 


părul îmbibat cu sânge lipit de craniu, cu mâinile goale 
împreunate într-un gest implorator. Giuliano de Medici fusese 
ucis în mod sălbatic. 

„Lorenzo nu trebuie să vadă asta”, gemu în sinea lui 
Sigismundo. Disperarea îi dădu puterea să-i strige pe oamenii 
de sub balcon și să-și controleze vocea, așa încât să nu poată fi 
auzit din sacristie, spunându-le cum să procedeze. Află că 
trupul lui Nori fusese luat de tatăl său. Apoi se întoarse și 
strigă spre sacristie: 

— Deschideţi ușile prietenilor noștri. Drumul e gol. 

* 

Chinuit de incertitudine şi supărare, Lorenzo alerga prin 
imensa catedrală goală, fără să observe trupul mutilat al 
fratelui său. Nu era nimeni, nici în piață, nici pe străzile din jur. 
Ușile caselor erau închise, obloanele trase, într-o încercare de a 
se baricada contra pericolului care mai ameninţa orașul. 

Patru, gărzi stăteau lângă palatul Medicilor. Alergară spre 
Lorenzo să-l protejeze până ce acesta ajunse la ușa mică din 
spatele intrării baricadate cu bârne. 

Odată ajuns înăuntru, Lorenzo continuă să alerge. 

— Nu sunt rănit, strigă el peste umăr oamenilor înarmaţi 
adunaţi în-curte. Așteptaţi-mă, mă întorc repede. 

O găsi pe Lucrezia în capul scărilor. 

— Lorenzo! Gâtul tău... 

— O zgârietură, mamă. Mulţumesc lui Dumnezeu că tu ești în 
siguranţă. Ce face Clarice? Copiii? 

— Toţi sunt bine. Lasă-mă să te bandajez. 

— Nu-i timp de asta. Trebuie să aflu ce se întâmplă în oraș. 

Haina lui verde era pătată cu sânge uscat; gâtul îi era 
bandajat cu o mârfecă de mătase albă, ruptă din cămașa lui 
Poliziano. Rana încă îi sângera. 

— Mamă, unde e Giuliano? 

Lucrezia nu fu în stare decât să-l privească. 

— Mamă? 

Lucrezia își întinse braţele spre el. Buzele îi tremurau: 

— Dragul meu, credeam că știi...’ 

Lorenzo nu o lăsă să-l atingă. 

Nu! Strigă el. Nu! Nu se poate. 

— Bianca l-a văzut, Lorenzo. Nu ne putem înșela. 

— Bianca? E aici? Minte. Un Pazzi minte întotdeauna. O să 


scot eu adevărul de la ea. 

— Lorenzo! 

Vocea Lucreziei era autoritară, vocea unei mame care-i 
vorbea fiului ei. 

Lorenzo o privi mut, redevenind momentan copil, copleșit de 
necaz, confuzie și furie. 

— Lorenzo, spuse iar Lucrezia, de data asta blând. Fiul meu, 
trăieşti. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Vom ţine doliu 
pentru celălalt fiu al meu mâine. Acum nu e timp de supărare. 
Florenţa are nevoie de tine. Am aflat asta... 

Fiianca îl adusese pe Elmo la mama ei, pentru protecţie. 
Acesta plângea, se bâlbâia și mărturisea fiecare detaliu al 
complotului. 

Lorenzo ascultă atent relatarea Lucreziei. Faţa îi era palidă 
și dură. 

— Ai grijă să nu-l întâlnesc, fiindcă am să-l ucid. Spuse el 
când Lucrezia termină. Nu-i iau viața mizerabilă fiindcă tu mi-o 
ceri; ceilalţi Pazzi nu vor fi atât de norocoși. 

Apoi se repezi înapoi, în curte, dând ordine, lipsit de orice fel 
de emoție. În câteva minute oamenii erau deja în acţiune, în 
orice colț al orașului, să vadă ce se întâmplă. O gardă puternică 
îl însoțea pe preotul casei în misiunea lui de a îndeplini cele de 
cuviință pentru Giuliano și a-i aduce trupul acasă. Lorenzo nu 
avea putere să-și vadă fratele. Nu încă. Se întoarse în casă, 
ordonă să fie oblojită rana lui Cavalcanti, scrise mesaje să le 
trimită fiilor lui Pierfrancesco, Lucreziei Donati, 
administratorilor vilelor Medici din apropiere și Signoriei. Dacă 
aceasta mai exista. 

Încă mai scria când oamenii începură să aducă vești. 
Termină propoziţia extrem de încet, întârziind momentul în 
care va afla că oamenii lui Pazzi ţineau orașul sub control și că 
el era prizonier în propria lui casă. Apoi își ridică privirile, și 
expresia de pe feţele lor îi spuse că Pazzi nu reușiseră. 

Salviati și oamenii lui fuseseră capturati la Signoria. Clopotul 
care sunase fusese un semnal de alarmă pentru oraș, pentru 
cetăţenii care trebuiau să-l apere în caz de primejdie. 

Jacopo, crezând că era semnalul convenit, călărise prin oraș, 
cu o sută de oameni după el, strigând poporului să-l urmeze. 
Oamenii îi răspunseră cu: „Palie! Palie strigătul de 
recunoaștere al Medicilor. Când ajunse la Palatul Signoriei fu 


întâmpinat cu o avalanșă de pietre aruncate din turn, și fugise 
din oraș, însoţit de Montesecco. Gărzile de la poartă îi văzură 
călărind, depărtându-se în goană, de oraș. 

Francesco și ceilalţi asasini fugiseră din Dom după ce 
rataseră uciderea lui Lorenzo, dar nimeni nu știa unde ar fi 
putut fi. 

Orașul fierbea de zvonuri despre omorârea lui Giuliano, 
despre furia cumplită a lui Lorenzo și dorinţa lui de răzbunare 
faţă de Pazzi. 

Lorenzo trecu pe la toţi oamenii lui, strângându-le mâinile, 
mulțumindu-le pentru loialitate. 

— Trimiteţi mesajele astea, spuse el. Și prindeţi-i pe Pazzi și 
pe oamenii lor. Aduceţi-i la Signoria. O să vin și eu acolo după 
ce vorbesc cu miliția din oraș. Trupe mărșăluiesc spre noi și 
sunt multe de făcut. 

Arătă cu capul în direcţia sunetelor care se auzeau pe străzi. 

— Mulţi oameni ne-au ajutat, spuse un gardian. Apoi au venit 
aici, după noi. Vor să se asigure că n-ai fost ucis. 

Lorenzo se îndreptă spre fereastră. 

— Eşti așa de învineţit și însângerat. N-ai de gând să-ți 
schimbi hainele mai înainte de a te arăta mulţimii? Gloata ar fi 
în stare să masacreze pe oricine a fost simplu prietencu Pazzi. 

Lorenzo își atinse fâșia de mătase pătată de sânge din jurul 
gâtului. 

— Lasă-i să vadă, spuse el. 

Ochii îi erau roșii și azvârleau scântei. 

— Asta nu înseamnă nimic. Fratele meu... 

Deschise brusc fereastra și se arătă mulţimii, cu fața 
schimonosită de furie. 

x 

Agnolo Poliziano duse mesajul lui Lorenzo la Signoria. Trebui 
să se forțeze ca să-și croiască drum prin mulțimile adunate pe 
străzile ce duceau spre Piaţă. Ajuns acolo, se pomeni înghesuit 
între florentini, toţi strigând, toţi cerând dreptate. 

Și nu avură mult de așteptat. Agnolo, îmbrâncind, dând din 
coate, implorând să i se permită să treacă, pătruns de misiunea 
lui, se opri dintr-o dată din efort, fascinat, contra voinţei lui, de 
spectacolul dramatic la care se nimerise spectator. Işi dăduse 
seama după strigătele mulţimii că Franceșco de Pazzi fusese 
prins și târât în palat. Fusese descoperit în palatul, lui Jacopo, 


ascunzându-se sub un pat. Agnolo se pomeni și el strigând a 
triumf, ca un primitiv, când gărzile Signoriei mărșăluiră pe 
platforma din faţa ușilor. Purtau capetele tăiate, șiroind de 
sânge, ale soldaţilor perugieni, înfipte în propriile lor lănci. 

Apoi privi în direcţia unde arătau mâinile întinse ale mulţimii, 
spre ferestrele din turn, și-i văzu pe Gonfaloniere și pe 
conducători stând acolo. Urlă împreună cu mulţimea din jur: 

— Dreptate! Dreptate! Dreptate! 

Cu bucurie în inimă văzu cum legau o frânghie de 
cerceveaua ferestrei, apoi legau celălalt capăt al frânghiei în 
jurul gâtului lui Bracciolini, complicele lui Salviati, și-l aruncau 
de la fereastră. Strigătul acestuia, în timp ce cădea, îl umplu pe 
Agnolo de satisfacție. 

Apoi fu rândul lui Franceșco de Pazzi. Fusese dezbrăcat la 
piele înainte de a fi spânzurat. Mulțimea exulta la umilirea lui, 
strigând insulte la adresa pântecului lui lăsat și a erecţiei 
provocată de spaima morţii. Oamenii se extaziară la vederea 
spectacolului hidos de deasupra lor: Salviati, într-un spasm 
final, se ciocnea de Franceșco, înfingându-și dinţii în trupul lui 
gol. Cei doi conspiratori părăseau viaţa legaţi unul de altul. 

Servitorii lui Salviati nu fură spânzurați, ci aruncaţi de la 
ferestre. Gemetele și strigătele lor păreau să zăbovească în aer. 

Se izbiră apoi de platforma de piatră cu un sunet surd, și 
mulțimea rămase tăcută; apoi ovaţiile reîncepură, cu și mai 
mare frenezie. Bărbaţi și femei alergau spre trupurile frânte, 
dezbrăcându-le de veșminte. Începură să se lupte pentru câte o 
gheată, un fel de încăierare ciudată, prietenoasă. Florentinii 
erau uniţi contra unui dușman comun. Nu le mai rămăsese furie 
să și-o reverse unul asupra altuia. În sfârșit, sute de oameni 
părăsiră piaţa, cu fâșii de veșminte, cu mâinile pline de smocuri 
de păr sau dinţi rupti, suveniruri ale înfrângerii dușmanilor lor. 

Îl ignorară pe Agnolo Poliziano. Acesta se lăsase în genunchi, 
eliberându-și abia acum greaţa după cele văzute în faţa 
spânzurătorilor. Nu își mai putuse reţine oroarea* când realiză 
ce lucruri nebănuite zac în sufletul fiecărui om, chiar și al unui 
filosof. Și el exultase în fața spânzurătorilor. 

Când nu mai rămase nimic în el în afară de rușine, se ridică, 
clătinându-se, și se îndreptă împleticindu-se spre fântâna din 
apropierea palatului, unde începu să-și vâre' capul în apă. Abia 
după aceea se simţi destul de lucid că să-i ducă vestea lui 


Lorenzo. 

Arhiepiscopul Salviati urmă la rând. Încă mai purta bogata 
lui robă ecleziastică, și mătasea ei strălucitoare flutură ca un 
steag de sărbătoare în vânt în timp ce se zbătea în funie. 

Zgomotul de copite pe pietriș îl făcu pe Fra Marco să iasă la 
portița din faţa capelei. 

Și Ginevra îl auzise. Era în camera bunicului ei, așezând o 
vază de flori la masa dintre ferestre. Privi în jos, la uniformele 
arătoase în roșu și alb ale călăreţilor și la caii lor frumoși. 

— Avem musafiri, bunicule. Sunt trei de-ai Medicilor. 
Probabil că Lorenzo îl aduce pe cardinal să vadă frescele lui 
della Robbia. Ginevra și-ar fi dorit să fie îmbrăcată în ceva mai 
frumos, nu în hainele vechi pe care le purta pentru grădinărit. 
Își șterse mâinile de șorţ, apoi și le duse la spate, începând să-i 
desfacă cordonul. 

Fra Marco zâmbi în direcţia vizitatorilor. Aruncă o privire 
înapoi, peste umăr, spre micuța capelă. Da, era potrivită pentru 
a primi vizita unui cardinal. Florile erau darul făcut de 
Dumnezeu copiilor Lui și mirosul lor era tot atât de puternic ca 
și al tămâiei. 

Călăreţii descălecară și se apropiară de ușa înaltă a vilei. 
Formară un grup strâns, pregătiţi să se apere contra unui 
eventual atac, dacă în spatele ușii s-ar fi aflat niște disperaţi 
înarmaţi. Primul dintre ei bătu în ușă cu mânerul săbiei. 

— Deschideţi! Urlă el. 

De la fereastra de la etaj, Ginevra se încruntă. „Ce 
nemanieraţi”, se gândi ea. Trebuia să-i spună lui Lorenzo. Şi 
privi de-a lungul drumuli, căutând să-i vadă. 

Fra Marco ieși din umbra aruncată de porticul capelei, cu 
mâna ridicată a salut. Cei trei bărbaţi se întoarseră speriaţi la 
auzul pașilor din spatele lor. Braţul ridicat al lui Fra Morco 
arunca o umbră lungă, amenințătoare, pe pietrișul alb. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI UNU 

Ginevra văzu cum cei trei se reped și-l doboară la pământ. 
Nu-și putu crede ochilor. Încetă să-și mai desfacă nodul de la 
cordonul șorțului, folosindu-și mâna ca să se sprijine de 
pervazul ferestrei. 

Ușa din faţă se deschise. Bătrânul servitor ieși, strigând. Cei 
trei se întoarseră în direcţia lui. Ginevra își ţinu răsuflarea la 
vederea săbiilor lor scoase din teacă. 

— Nu, șopti ea. 

Unul din cei trei bărbaţi se repezi spre servitor, care se 
clătină, cu braţele căzute, cu gura deschisă și pieptul străpuns 
de o lamă argintie, strălucitoare. 

— Ce faci acolo, Ginevra? Vocea lui Antonio era certăreaţă. 
Trebuie să cobor să întâmpin oaspeţii. Vino, du-mă jos. 

— Da, bunicule, da. Trebuie să mergdm. 

„Trebuie să mergem”, repetă ea pentru sine, automat. „Dar 
n-are sens. Ceea ce se întâmplă nu are niciun sens, nici noi nu 
avem timp să încercăm să înţelegem... pericol... să fugim... oh, 
Doamne, ce se întâmplă?” 

Auzi un strigăt. 

„Turnul. Pot să-l duc pe bunicul în turn. Pot baricada ușa, pot 
îngrămădi butoaiele cu grâu în faţa ei. 

— Bunicule, ascultă-mă. Trebuie să mergem foarte repede și 
fără zgomot. Vino, pune mâna aici, pe umărul meu. Acum, hai, 
cât de repede putem. Și încet, încet, cât de încet putem. 

— Ce tot vorbeşti, Ginevra? Cine face zgomotul ăsta 
îngrozitor? 

— Ssst! Vino, vino. Sunt niște bărbaţi... Hoţii... Au spart casa. 
Mergem în turn. Dar trebuie să ne grăbim și să nu facem 
zgomot. 

— Hoţi? Ce vrei să spui? 

— Ssst! Te rog, bunicule, trebuie să nu facem zgomot. 

Îl conduse prin hol, apoi sus, pe scări. Ușa care ducea spre 
turn era pe palier, la jumătatea drumului între sulonul cel mare 
și vacarmul de jos. 

Ginevra își puse mâna pe mâna lui Antonio, bătându-i-o ușor, 
ritmic, semnalul că trebuia să pășească. 

Pășea încet, cu grijă, pe scările de piatră. Ea îl implora să fie 
grijuliu. 

Ajunseră pe palier. Ginevra auzi vocea lui Mateo strigând, 


înjurând. 

„Trebuie să fugim. Trebuie. Ușa e aproape”. Se întoarse și-și 
conduse bunicul în partea expusă a palierului, pe deasupra 
scărilor, introducându-l în salon. Umerii i se strânseră, 
încercănd să-și adune curaj pentru ce va descoperi jos. Nu 
descoperi însă nimic. 

Mâna îi ajunse în sfârșit pe mânerul ușii. „Mulţumesc, Tată 
din Ceruri”, se rugă ea. i 

„Nu te uita”, încercă să-și impună. Dar nu se putu abține. În 
timp ce degetele apăsau clanţa ușii, ochii i se plimbau la stânga 
și în jos. 

„Oh, Maică Precistă!” 

Bucătarul era prăvălit pe podea, lângă ușa ce ducea în 
sufragerie. Dar nu mai era bucătarul, ci o oribilă grămadă de 
sânge și carne ciopârţită, cu capul rămas întreg și ochii 
deschiși, speriaţi. În capătul scărilor, Mateo cădea, încet, încet, 
împleticindu-se, cu mâinile întinse ciopârţite de sabia pe care 
voise s-o oprească și care-i străpunsese gâtul și-l făcea să cadă 
așa de încet. 

Ginevra se smuci, mutându-și privirea, fixându-și ochii pe 
clanţă. Ușa nu voia să se deschidă. Era încuiată. 

„Fără zgomot”, își spuse. „N-o să folosească la nimic”. 

Își aminti de cheia care zăcea pe biroul lui Antonio, în 
camera de studiu din spatele salonului. „Nu, nu se poate ca ușa 
să fie închisă. Niciodată n-a fost”. Împinse, împinse, refuzând 
să recunoască adevărul. În cele din urmă, însă, fu nevoită. 
Trebuia să se gândească la altceva. 

Pe deasupra bucătăriei, pe acoperiș, era o grădină mică. O 
ușă de la camera lui Fra Marco ducea într-acolo. Dacă reușea 
să-și ducă bunicul acolo, dacă nu făceau zgomot, dacă stăteau 
întinși pe ţiglele mai joase decât parapetul, invizibile de jos, 
printre plante, poate... Ar fi fost unica șansă. Luă mâna lui 
Antonio, solieitându-i atenţia și porniră încet, fără zgomot, 
întorcându-se spre scările pe care coborâseră. 

— Uite-l! Se auzi un strigăt din salon. 

Ginevra privi în jos, apoi începu să alerge la vederea 
bărbatului care se afla acolo. 

Mâna lui Antonio îi scăpase de pe umăr. Ginevra începu să 
plângă, se întoarse, îi prinse braţul. 

— Aleargă, bunicule, aleargă cu mine! 


Își petrecu braţul împrejurul taliei lui, pe jumătate trăgându- 
l, pe jumătate împingându-l în sus, pe scări, susţinându-l când 
se împiedica. 

În urma lor se auzea zgomot de cizme. 

În hol, Ginevra se opri, trânti ușa și întoarse cheia în 
broască. 

— Ginevra, spuse Antonio. Trebuie să știu. 

Ea îi puse mâna pe umăr. 

— Grăbește-te, șopti ea. 

Ginevra îi auzi pe urmăritori în spatele ușii, bătând, strigând. 

Se grăbi, cu Antonio după ea. 

— Trebuie să știu, Ginevra. 

— Vor să ne omoare, bunicule. Nu știu de ce. Omoară pe 
oricine - pe Mateo și pe servitori. 

Nu-i putu spune despre Fra Marco. 

Te duc pe acoperiș. Poate că n-or să ne caute acolo. 

Antonio o opri. Ginevra îl apucă de încheietura mâinii, 
trăgându-l înainte. 

— Nu, spuse el. Du-te tu. Eu rămân aici să-i opresc până te 
ascunzi. 

Și își puse mâna pe mânerul spadei lui decorative. 

— Nu! 

Ginevra îl apucă ferm de mână, conducându-l de-a lungul 
holului. Rezistenţa lui Antonio fu inutilă în faţa hotărârii ei. 

Bariera din spatele lor căzu în timp ce intrau în camera lui 
Fra Marco. 

— Suntem pierduţi, bunicule, spuse Ginevra, dar trebuie să 
încercăm. 

Și-l grăbi spre un colţ al camerei, apoi pe terasă, în umbra 
lăsată de ușile și obloanele închise. 

Peste câteva secunde cei trei bărbaţi dădură buzna pe 
terasă. 

— Ţine-o, spuse unul. 

Unul din ei o înșfăcă pe Ginevra de braţ, zvârlind-o* spre 
ceilalţi. Altul o trase spre el, petrecându-și braţele peste ale ei, 
imobilizând-o. 

— Lasă-mă, dă-mi drumul! Strigă ea. 

— Dă-i drumul, ordonă Antonio, ridicându-și sabia spre el. 
Sabia unuia dintre cei trei ţâșni, încrucișându-se cu a lui 
Antonio. 


— Nu! Strigă Ginevra. Uitaţi-vă la ochii lui. Nu vedeţi că e 
orb și bătrân? Nu vă poate face niciun rău. 

Și se zbătu să scape din strânsoarea de fier care o ţinea 
imobilizată. 

— Orb? Un cocoș luptător așa de ţanţoș și nu poate să vadă? 

Cei doi bărbaţi din apropierea lui Antonio începură să râdă. 

— Atunci avem un Pazzi cu care să ne jucăm. 

Zeflemisind,  ironizând  batjocoritori,  începură să se 
grozăvească în fața bătrânului parându-i loviturile săbiei 
îndreptate în direcţia de unde se auzea vocea lor, zgâriindu-l pe 
obraji și pe bărbie cu săbiile lor, lăsându-i dâre roșii, 
sângerânde, care se amestecau cu lacrimile ce i se scurgeau 
din ochii orbi. 

Ginevra văzu fragmentar cum îl torturau, în timp ce se 
zbătea să scape din strânsoare. Se răsucea, încercănd să-și 
elibereze braţele, izbind sălbatic din picioare, dar pantofiorii ei 
moi nu aveau niciun efect asupra picioarelor bine înfipte ale 
soldatului. În cele din urmă reuși să-și înfingă dinţii în umărul 
lui. Soldatul o îndepărtă de el, izbind-o de peretele zgrunţuros 
de stuc al vilei. Ginevra se repezi spre cei ce-l chinuiau pe 
Antonio. Aceștia își întreptară privirile spre ea, fără să ia în 
seamă sabia bătrânului, care-l izbi pe unul în piept, 
străpungându-i armura. Acesta se răsuci, înjură, apoi își înfipse 
spada în inima lui Antonio în clipa în care tovarășul său se 
întoarse spre Ginevra. 

Inainte ca Ginevra să se poată arunca asupra lui, ucigașul lui 
Antonio o izbi cu pumnul în cap, apoi o doborâră în genunchi. 

Apoi fu numai durere și ameţeală și imaginea înceţoșată 
i pătratelor roșii de gresie de pe podea și mâna bunicului ei 
atârnând deschisă și ciudat de moale. Mâini și voci aspre și 
braţele ei trase în sus, răsucite, parcă scoase din articulațiile 
umerilor. Ginevra încercă să-și scuture capul, să se elibereze de 
ceața de pe ochi. Dar când și-l mișcă, voma 
ii năvăli în gât și ceața deveni și mai densă. 

Simţi cum era înșfăcată de păr și cum capul îi era tras pe 
spate. 

— Privește-ţi stăpânul, fato, auzi ea. 

Și atunci îl văzu pe bunicul ei, cu braţele și picioarele 
desfăcute, genunchii îndoiţi, fără viaţă, fără demnitate. Simţi o 
durere mai mare decât durerea din capul și braţele oi, 


provocată de uciderea lui degradantă și de neputinţa ei dea o 
preveni. 

— Un dar de la Lorenzo, bătrâne, auzi ea și văzu o cizmă 
atingând faţa lui Antonio Furia o făcu să uite de durere. Se 
repezi la piciorul cu cizma, încolăcindu-și mâinile în jurul lui. 

Înainte de a apuca să strângă, se simţi strivită de o greutate 
și fu izbită cu bărbia de podeaua dură. 

În urechi îi răsunau râsete și cuvinte. 

— Cu bătrânul ne-am jucat, dar cu târfa asta? Are draci și 
trebuie domesticită. 

După un vrej uscat, o să-i prindă bine bărbăţia unui bărbat 
adevărat. 

— Pe tine te-a mușcat, Guido, treci tu primul. 

— Căţeaua s-ar putea să muște iar. Mai bine s-o ţin pentru 
tine. 

— 'Ţineţi-o amândoi pentru mine. Spada mea simte nevoia. Să 
intre într-o teacă, ha, ha, ha! 

Ginevra respiră ușurată când se simţi eliberată de greutate. 
Apoi braţele îi fură iar răsucite, capul îi fu izbit de gresia de pe 
jos, simţi cum niște unghii o zgâriau pe gât, auzi un geamăt și 
se simţi dintr-o dată îngheţată. 

Nişte dinţi ascuţiţi se apropiau de carnea ei fragedă. Ginevra 
auzi un geamăt, apoi simţi o mușcătură pe gât. „Eu trebuie să fi 
gemut”, gândi ea. Și își făgădui în tăcere să nu mai scoată 
niciun sunet. Văzu o faţă apropiindu-se „de a ei, apoi își simţi 
gura plină de salivă. 

O mână o apucă brutal de gură. Apoi se simţi trasă de mai 
multe mâini, lovită, pălmuită, strânsă, simţi cum braţele și 
piciorele îi erau desfăcute. Feţe, voci, strălucirea zaleior de 
metal, bucăţi albe și roșii de mătase. 

— Din partea Medicilor, auzi ea, și o nouă durere îi străpunse 
trupul, făcând să i se arcuiască spatele. 

„Medici, Medici, Medici, Medici.“ 

Numele venea odată cu fiecare nouă și insuportabilă durere 
și răsuflarea dezgustătoare pe care o simţea pe faţă. 

„lartă-mă, bunicule”, strigă în sinea ei, „nu-mi pot ţine 
jurământul de credinţă”. 

Și începu să plângă. Continuă să geamă și să plângă până își 
pierdu cunoștința. 

Asta nu-i o servitoare. O cunosc. l-am adus un cal ca dar de 


la Lorenzo. E logodită cu nepotul lui. O să fiţi spânzurați fiindcă 
aţi violat-o. 

— Dar e o Pazzi. 

— E logodită cu un Medici, vă spun. Proprietatea Medicilor, 
lisus să vă ajute. 

Cel mai bătrân dintre cei trei îngenunche lângă Ginevra și o 
ridică pe braţe. 

— N-o să poată spune nimănui nimic dacă e moartă. 

O duse la marginea terasei. 

— Ar fi putut alerga, ca să scape. Ar fi putut cădea. Ar fi 
trebuit să construiască parapetul mai înalt. 

Și o aruncă peste zid. 

Ginevra părea un maldăr de zdrenţe zburând prin aer. 

Locotenentul zâmbi. 

Cei trei bărbaţi de la vilă erau jumătatea unei grupe de șase 
oameni, comandaţi de un locotenent. Acesta îi condusese pe 
ceilalţi trei într-o cercetare, la ferme, căutând locul în care se 
ascundea Jacopo de Pazzi. Nu găsiseră nimic și locotenentul 
era în dispoziție proastă când ajunse la vilă să-și ia prizonierul, 
și să-și adune oamenii. Carnagiul pe care-l găsi acolo îl înfurie 
de-a binelea. Trecu ca o furtună prin casă și, în final, ajunse pe 
acoperișul cu grădina. 

— Proștilor! Urlă el. V-am spus să-l arestaţi, nu să-l omorâţi. 

— El a scos sabia. Noi ce puteam face? 

Ofițerul dădu din umeri. În fond, se înfuriase fiindcă nu i se 
executase ordinul, nu fiindcă murise Antonio. Pazzi uciseseră: 
meritau să fie uciși. 

Păși peste trupul învineţit și inert al Ginevrei. Picioarele ei 
goale, desfăcute, erau pline de sânge. 

— N-aţi găsit decât o singură femeie? Aţi făcut-o terci. Îi 
atinse capul cu vârful cizmei, fața ei plină de cicatrici 
întorcându-se spre el. 

— Maică Precistă, nenorociţilor, știți ce-aţi făcut? 

— Am să raportez accidentul, spuse el. Probabil că, oricum, 
ar fi rupt logodna. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI DOI 

Era târziu după-amiază când Lorenzo se întoarse de la 
Signoria. Era epuizat, cum nu mai fusese vreodată. Vacarmul 
de peste zi, durerea, pierderea de sânge din rană, solicitările 
de a lua decizii pentru apărarea orașului, nesiguranța, teama, 
toate își luaseră obolul. Dar înainte de orice era epuizat de 
efortul de voinţă de a nu se gândi la nimic legat de fratele lui 
până ce situaţia nu era lămurită. 

Masa din salonul cel mare era plină de vrafuri de hârtii. 
Rapoarte de la sute de surse despre întâmplările din oraș. L 
orenzo le privi, simţi cum se clatină pe picioare și se lăsă să 
alunece pe un scaun. 

— Lorenzo, trebuie să te odihnești, îi spuse secretarul. 

Era șocat de faţa descompusă și de umerii lui căzuţi. 

Când o să termin, răspunse Lorenzo. 

Şi ridică primul raport din vraful cel mai apropiat de el. 

Peste o jumătate de oră ajunse la raportul locotenentului 
despre „accidentul” de la vila La Vacchia. Durerea ce-i mocnea 
în inimă erupse. Nu mai putu să se abţină să nu se gândească 
la Giuliano. Era legat de el prin prea multe amintiri. Îl iubise 
prea mult. Apoi se gândi la moartea Ginevrei. Derulă în minte 
un caleidoscop de amintiri, unde se amestecau scenele comice 
cu fetița abandonată, cu uriașa ei pălărie conică, apoi copilhl 
fericit care râdea și chicotea la lecţiile de muzică, în cele din 
urmă spiritul acela sălbatic, liber, care călărea fără șa, 
ridicându-și braţele să îmbrăţișeze viitorul pe care acum nu-l va 
mai cunoaște niciodată. Simţi, ca șiialte dăţi, că Ginevra, 
născută sub aceleași stele, era o parte din el, că împărțea cu ea 
un colţișor din sufletul lui. Şi acum era moartă; inocenţa și 
bucuria ei de-a trăi pieriseră, distruse într-o clipă. Simţea că 
inima lui își pierduse pe vecie întreaga fericire, încrederea, 
blândeţea. Sufletul lui era mort. Mâinile i se încleștară, 
strângând raportul în pumni. 

Își lăsă capul pe spate și strigă; un strigăt de animal în 
agonie și disperare. Era un protest și o rugăciune. 

Nu primi răspuns. 

Apoi privi la secretarul lui înspăimântat. Ochii lui Lorenzo 
erau roșii și înconjurați de cearcăne. Dar erau uscați. Nu-și mai 
îngăduia să verse lacrimi. Când vorbi, vocea îi era calmă. Fără 
viaţă. 


— Dă-i hârtia asta lui Agnolo Poliziano, spuse el. Spune-i că îi 
cer să ia un preot și niște femei care să pregătească trupurile 
pentru înmormântare. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI TREI 

Lucrezia de Medici îl întrerupse pe Lorenzo din lucru Nu mai 
făcuse asta niciodată. 

Numai că ziua fără de sfârșit era și ea o zi ca niciodată. 

— Lorenzo, spuse ea gâfâind, tocmai a venit Agnolo. A adus-o 
pe Ginevra. Lorenzo, trăiește! E rănită groaznic, dar respiră. 
Nu e moartă. 

Lorenzo se ridică în picioare, împiedicându-se de scaun în 
drum, uitând de toată oboseala. Contadina lui trăia. Sora lui de 
stele, umbra lui. Mai mult ca niciodată i se păru atunci că îi 
aduce noroc, că viaţa ei era misterios împletită cu a lui. Fusese 
rănită în aceeași zi cu el. Când o crezuse moartă, îi fusese 
teamă că e o prevestire a morţii lui apropiate. Dar nu era 
moartă. Speranţa și energia îl treziră la viaţă. Dumnezeu n-o 
lăsase pe Ginevra să moară. 

— El nu-și întoarse faţa de la Floreriţa, de la Medici, de la 
Lorenzo. 

— Trimite după doctori, ordonă el secretarului. 

Nu! Strigă Lucrezia. Nu voi permite nici unui doctor s-o mai 
tortureze. Trimite după niște surori de la Spitalul Inocenţilor. O 
s-o vindec pe Ginevra cu ajutorul lor. 

Lorenzo izbi cu pumnul în masă. 

— Vezi-ţi de propria ta sănătate, doamnă, nu de a fetei. 
Putem fi atacati în fiecare zi, în fiecare minut. O să fie război și 
vreau să-mi știu familia în siguranţă. Clarice și copiii se vor 
duce la loc sigur, iar tu ai să mergi cu ei. 

— N-am să merg. 

Mamă și fiu stăteau acum faţă în faţă. 

Secretarul lui Lorenzo își ţinu respiraţia. 

Apoi, Lucrezia străbătu încet spaţiul care-i separa, își puse 
blând mâna pe umărul lui Lorenzo. 

— Fiule, șopti ea, singurul meu fiu. Nu mă îndepărta. Mi s-ar 
frânge inima să-mi pierd amândoi fiii în aceeași zi. 

Lorenzo izbucni în plâns. Vorbele mamei lui frânseră zidul pe 
care-l construise ca să nu se gândească la Giuliano. 

O luă pe Lucrezia în braţe; ea îl strânse maitare la piept; 
plânseră împreună, împărțindu-și. Necazul. 

Secretarul lui Lorenzo se retrase în tăcere; voia să le 


escorteze chiar el pe surorile de la spital până la palat. 
* 


Ginevra era într-o stare care nu lăsă loc speranţei. Un preot 
îi administră împărtășania, fiindcă părea imposibil ca ea să mai 
trăiască. Surorile vorbeau în șoaptă între ele în timp ce o 
scăldau, exclamând de oroare la vederea rănilor îngrozitoare. 
Ambele braţe îi erau rupte și un picior îi era fracturat în trei 
părţi. Claviculele, coastele, pelvisul, falca, toate îi erau rupte. 
Surorile puseră oasele la loc și le legară, mulțumite de coma 
ad-'ncă în care zăcea Ginevra, neputând astfel să se agite. 

Lucrezia le ajută să aplice unguente pe pielea sfâșiată a fetei 
și ea însăși fu aceea care-i îngriji rana sângerândă care-i 
zdrobise neprihănirea feciorelnică. Se hotări să nu-i spună lui 
Lorenzo că Ginevra fusese violată. Dacă i-ar fi pedepsit pe 
violatori nu însemna că Ginevra ar fi încetat să mai sângereze. 
Luă parte rugăciuni, împreună cu surorile, și prepară o soluţie 
din ierbi" cu care spălă rănile de pe trupul fetei, după ce îi 
tunseră cosițele până la piele. Capul îi era tot o rană. 

Apoi le ajută pe surori să o bandajeze și așternu o plapumă 
din puf de rață peste trupul ca o mumie al fetei. 

— la astea de aici și arde-le, îi spuse ea unei servitoare, 
arătându-i zdrenţele pline de sânge ale Ginevrei. Apoi spune-i 
fiului meu că îl aștept aici. 

* 

în săptămânile care urmară, Ginevra pluti în inconștienţă, ca 
pe o mare caldă, reconfortantă. Din când în când ieșea la 
suprafață, auzea sunete, simţea tuburile de argint pe care 
surorile i le puseseră între buze ca s-o hrănească. Întotdeauna 
fugea de durerea care-i însoțea revenirea la conștienţă, 
alunecând recunoscătoare în spaţiile întunecate care i-o 
ștergeau din trup și din minte. 

— Contrar voinţei ei, perioadele de conștienţă începură să fie 
din ce în ce mai lungi și mai frecvente. Braţele și picioarele ei 
bandajate nu se mișcau, ochi învineţiți erau prea umflaţi ca să 
se poată deschide, dar mintea îi înregistrase agonia cumplită 
ce-i torturase trupul, amintinduși de coșmarul atacului, 
retrăind disperarea neputincioasă, văzând uciderea oamenilor 
pe care îi iubea cel mai mult, martoră la moartea degradantă a 
bunicului ei. 

Lorenzo încremeni când văzu faţa umflată și plină de cicatrici 
care era singura parte vizibilă din Ginevra. 

— N-aș fi recunoscut-o, spuse el. 


Apoi își duse mâna la gură. Se dădu mai aproape de Lucrezi 
a și-i murmură în ureche: 

— O să trăiască? 

— Cu mila lui Dumnezeu, spuse Lucrezia cu voce tare. Nu-i 
nevoie să șoptești: nu poate auzi nimic. Şi nu simte durerea. 
Coma a salvat-o. 

Lorenzo îngenunche lângă pat. 

— Contadina, spuse el. 

În ciuda celor spuse de Lucrezia, șoptea. Ceea ce spunea el 
era doar pentru Ginevra. 

— Contadina, fii curajoasă. Trebuie să trăieşti. Ai fost norocul 
meu de multe ori. Nu mă lăsa tocmai acum, când am nevoie de 
toate puterile. 

. Privi forma inertă de pe pat, căutând un răspuns, o mișcare, 
o clipire a pleoapelor. Ginevra zăcea ca moartă. Nici respiraţia 
ei, abia perceptibilă, nu făcea să se ridice plapuma ușoară care 
o acoperea. Era profund scufundată în întuneric. 

Auzea surorile vorbind și vorbele îi sporeau oroarea. Jacopo 
de Pazzi, spuneau ele cu satisfacţie, fusese găsit la granița 
Toscanei, adus la Florenţa în lanţuri, torturat, apoi spânzurat 
de o fereastră a Palatului Signoriei, ; 

— Cu ultima suflare, spunea sora Serafina, și-a încredinţat 
sufletul diavolului. 

— O tovărășie potrivită pentru toţi cei din neamul Pazzi, 
adăugă cealaltă. 

— Renato de Pazzi a murit așa cum trebuie. Și-a mărturisit 
păcatele și a sărutat crucea înainte de a fi spânzurat, continuă 
Serafina. 

Toată familia Pazzi ar fi trebuit spânzurată. Și complicii lor. 
Să trimiţi armata la Voltera e o pedeapsă prea ușoară. LE- 

Soră Constantina! Nu e creștinește ce spui. 

— Pazzi sunt urzeala diavolului. LTn sânge stricat, ei toţi. 
Ginevra alunecă iar în întuneric „doar că acuma, nu mai era o 
noapte de pace. Peste tot în jur i se părea că siluete spânzurate 
se zvârcoleau în spasmele morții. 

Alteori veneau alte surori, mai puţin dispuse să condamne ca 
sora Constantina. Dar vocile tuturor musteau de satisfacţie 
când vorbeau de distrugerea familiei Pazzi. Peste două sute de 
servitori ai lor și de susţinători fusesâră uciși, iar capetele le 
fuseseră înfipte de-a lungul străzilor, în ţăruși... numele de 


Pazzi fusese declarat ca semn al rușinii... Signoria decretase că 
orice florentin care se însura cu o femeie din familia Pazzi își 
pierde drepturile de cetăţean... Scoppio fusese abolită, mândrii 
delfini erau distruși peste tot unde apăreau, proprietăţile Pazzi 
confiscate și trecute în stăpânirea lui Lorenzo. 

Ginevra abandonă încercările de a-și pierde cunoștință. Era 
sigură că se afla într-un pericol prea mare ca să poată face 
asta. Credea că Lorenzo îi ucisese întreaga familie ca să poată 
pune mâna pe averea ei. 

De ce oare o păstra în viaţă, prizonieră în palatul lui? Se 
bucura să știe că suferă? Ginevra se strădui să rămână 
conștientă perioade mai lungi. Acceptă durerea fizică, fiindcă 
ăsta era preţul pentru a putea asculta și gândi. Și descoperise o 
cale de supravieţuire. Simula coma ca protecţie față de 
răzbunarea Medicilor, supunându-se tratamentelor aplicate de 
surori fără să se plângă de durerea insuportabilă, păstrându-și, 
ochii închiși, chiar dacă umflăturile îi trecuseră. Își impunea ca 
trupul să-i rămână flasc și greu, deși în urma tratamentelor 
oasele ei rupte îi trimiteau junghiuri prin toţi nervii. A 

Simţurile îi deveneau tot mai acute, mintea mai clară, în 
timp, află că era la palatul Medici, dar că nu era totuși 
prizonieră. Lucrezia de Medici voia s-o vindece. O vizita de 
douăzeci de ori pe zi și în vocea ei se simţea o îngrijorare reală, 
căutând să-i. Aline durerile cu mâinile ei blânde și moi. Ginevra 
ar fi vrut să-i răspundă cu aceeași afecţiune. 

Dar nu era cu putință. Amintirile erau mai puternice decât 
nevoia ei de consolare; în minte îi stăruia imaginea cizmei 
lovind fața bunicului ei, strigătele „Un dar de la Lorenzo”, 
senzaţia mâinilor aspre, ruptura adâncă din trupul ei, strigătul 
„Medici, Medici, Medici” în timp ce soldaţii o violau; și inima i 
se înăsprea. 

Oră de oră, în timp ce zăcea ca lipsită de viaţă, mintea îi 
funcţiona, progresând de la teamă la frenezie și la hotărâre 
rece. 

Simţi cum îi scădea febra, cum se termina cu hemoragia, 
cum se diminua durerea. Și știu că se vindecase datorită urii. 
Ura dăduse forţă voinţei ei de a trăi. 

„Nu mi-a mai rămas nimic”, gândi ea. „Am pierdut totul, 
inclusiv pe mine însumi în ziua în care oamenii Medicilor au 
venit călări pe aleea de măslini la Vila La Vacchia. Dar nu pot 


încă muri. Nu pot muri până nu-i voi răzbuna pe toţi - pe 
bunicul, pe Fra Marco, pe Mateo, pe servitorii din La Vacchia, 
onoarea familiei mele, propriile mele răni și propria-mi rușine. 

Ginevra își mișcă degetele, le îndoi, blestemându-și 
slăbiciunea. „O să mă fac iar puternică”, își jură ea în tăcere, 
„la fel de tare ca și ura mea, și am să-l omor. Nu am alt motiv 
ca să trăiesc. Când voi face asta, voi putea muri și mă voi 
elibera de amintiri. 

O să-l fac să plătească. 

O să-l ucid pe Lorenzo. 


CARTEA A DOUA 
GINEVRA 
1478-1483 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI PATRU 

După eforturile supraomenești care-i fuseseră necesare 
Ginevrei ca să se prefacă, săptămâni de zile, că este în stare de 
inconștienţă, noul rol pe care trebuia să-l joace i se părea ușor. 
De fapt, uneori râdea încet, ca pentru sine. Când surorile o 
întrebau de ce, răspundea întotdeauna: 

— Sunt doar fericită că mă fac bine. 

Rolul ei consta în a se preface că se vindecă mult mai greu 
decât era în realitate. N 

Grija ei consta în a-și reface forțele. Inainte chiar de a se 
hotărî să deschidă ochii și să ceară cu voce răgușită apă, 
noaptea, când surorile moţăiau, ea își exersase mușchii slăbiţi. 
După ce bandajele fuseseră îndepărtate, odată cu atelele, se 
concentra executând diverse mișcări ale trupului, ascunsă cum 
era sub plăpumile ușoare de puf cu care era acoperită. 
Eforturile îi erau constante și atât de sălbatice încât îi provocau 
febră, slăbind-o și mai mult. 

Nu însă într-atât încât să renunţe sau să-și uite scopul. Și 
acest scop îi dădu puterea să facă imposibilul pentru a se 
înzdrăveni. Se prefăcea tot timpul suferindă, patetică și 
recunoscătoare, chiar dacă inima îi ardea de dorinţa de 
răzbunare și trupul vlăguit îi vibra de nerăbdare. 

Se putea controla într-o asemenea măsură încât păru total 
lipsită de vlagă atunci când florenzo o ridică în braţe și o duse 
jos, în dormitorul care fusese al lui când era tânăr.. 

— Cred că ai să fii mai liniștită aici, Contadina. Poţi să te uti 
la tabloul acela mare cu cai din faţa patului și să te gândești că 
ar fi bine să te vindeci mai repede, ca să poți călări. 

Ginevra stoarse câteva lacrimi prefăcute și îngăimă un 
leșinat „Mulţumesc”. Apoi, în timp ce Lorenzo o întindea. Ușor 
pe pat, închise ochii, simulând o adâncă oboseală. 

Pe sub pleoapele închise, îi putu vedea pieptul, vulnerabil 
lângă obrazul ei în timp ce o ducea în braţe, braţelepurtându-i 
trupul și incapabile să se apere. Numai să fi. Avut un pumnal. 
Și puterea de a-l împlânta. 

Și-și înteţi exerciţiile, cu și mai multă tenacitate. 

Ginevra descoperi curând că noua cameră avea multe 
avantaje. Era spre sfârșitul verii, și ușa care rămăsese deschisă 
pentru aerisire îi permitea să asculte conversațiile soldaţilor 
din curte, precum și să urmărească sosirile și plecările la 


intrarea palatului. 

Află că Lorenzo era întotdeauna înconjurat de gărzi când 
ieșea în oraș, s și râse la gândul că ea era înăuntru „în casă, 
acolo unde el era vulnerabil. 

Află de războiul care bătea la ușă, cu armatele Romei și 
Neapolelui care captura unul după altul orașele supuse 
Florenței. Gărzile erau îngrijorate. Florenţa dispunea de o 
armată de strânsură, din contingente mici, trimise de Milano, 
Bologna și de rudele lui Clarice de Medici, adică de Orsini. 
Regele Franţei, un vechi aliat al Medicilor, trimisese un 
mesager cu o scrisoare, făgăduind un ajutor de cinci sute de 
lăncieri, dar soldaţii încă nu se zăreau, în timp ce mesagerul, 
Philippe de Commines, și suita lui stăteau ca oaspeţi în palatul 
lui Lorenzo, necesitând escorte în plus din partea gărzilor care 
nu mai conteneau să-și arate nemulțumirea. 

Ginevra, care nu știa nimic despre război, era încântată de 
pălăvrăgeala gărzilor. Ar fi fost fericită să vadă Florenţa luată 
de dușman, dacă asta ar fi însemnat distrugerea Medicilor. 

Cu condiţia ca numai mâinile ei să-i. Dea lovitura degraţie lui 
Lorenzo. 

Deși era educată în spiritul scrierilor filosofilor greci și al 
poeţilor și oamenilor de stat romani, Ginevra nu știa încă nimic 
despre căile inimii. Nu știa că ura ei ardentă pentru Lorenzo 
era intensificată de faptul că îl considerase. 

Încă din copilărie un erou. Voia răzbunare pentru rănile 
mortale provocate ei și celor pe care îi iubea. Nu bănuiacă. Era 
totodată însetată să răzbune și un vis trădat. 

Surorile nu mai erau atât de necesare, acum când Ginevra 
era în afară de pericol. Rămase doar una cu ea, iar noaptea 
dormea în încăperea alăturată. Ginevra putea acum să-și 
intensifice activitatea, să exerseze cu mai multă vigoare, chiar 
să facă primii pași șovăelnici în jurul patului, sprijinindu-se de 
salteaua înaltă. 

Orele de efort din timpul nopţii o epuizau și astfel dormea în 
cea mai mare parte a zilei. Somnul îi refăcea energia și-i 
menținea în ochii celorlalţi condiţia de invalidă. 

Lucrezia era alarmată. 

— Speram să-și revină rapid, odată criza trecută, îi spuse ea 
surorii. Au trecut deja șase luni de când a fost rănită și e încă 
așa de slabă. Prea slabă ca să reziste bolii și prea fragilă ca să 


o putem muta într-alt loc, în siguranţă. 

Când. Spusese „boală”, Lucrezia se gândise la molima care 
izbucnise în Florenţa. Toţi cei ce puteau, părăsiseră în mare 
panică orașul. 

Prima victimă fu găsită pe treptele bisericii Santa Cro*ce, în 
prima zi a lui octombrie. Acum, după o săptămână, obolul 
morții era de nouă suflete pe zi. 

Lucrezia pusese să fie frecat fiecare perete și fiecare 
dușumea din palat cu leșie și oţet, să se sigileze cu ceară toate 
ferestrele, și candele cu ierburi ardeau zi și noapte în toate cele 
șaptezeci și nouă de încăperi ale palatului, locuite sau nu. 

În camera Ginevrei erau trei candele. Lucrezia îi făcea supe 
groase de varză și carne de vită și o scula pe fată la fiecare 
două ore, în fiecare zi, ca s-o hrănească. 

— Trebuie să te forțezi să mănânci, spunea ea. Numai așa ai 
să-ţi poţi recupera puterea. 

Ginevra coopera bucuroasă. Fusese disperată de foame atâta 
vreme; trupului ei din greu supus atâtor cazne fiindu-i necesară 
o hrană mai substanţială decât supa de carne și laptele cald ce 
constituiau dieta unui bolnav. 

Lucrezia o privi pe Ginevra cum mănâncă și ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Bietul meu copil, spuse ea, poate că trebuia să te hrănesc 
mai demult așa. Îţi era foame și eu n-am știut. Te implor să mă 
ierti. 

Ginevra nu spuse nimic. Era prea ocupată cu mâncarea ca să 
poată vorbi. Şi nu-i putea spune „Te iert” unei Medici, nu, nici 
măcar acestei femei care semăna atât de mult cu mama pe care 
Ginevra și-o inventase când era copil. 

W * 

"vi 

Supa hrănitoare îi potolea foamea pentru o vreme, făcând 
posibil să exerseze mai cu spor. Trupul i se întări, încât ajunse 
să meargă, să se îndoaie, apoi să sară de pe podea până pe 
patul înalt. 

Dar avea nevoie de mâncare, mai mult și mai substani ţială. 
Tânjenea după o coajă tare de pâine, după un cârnat 
condimentat, după ceva de mestecat, după ceva j care să nu-i 
alunece pe gât mai înainte de a-i fi putut: simţi gustul. Nu-i 
putea spune Lucreziei ce voia, fiindcă nu îndrăznea să dea la 


iveală gradul avansat de însănătoșire la care ajunsese. Dacă 
cineva ar fi știut că era aproape sănătoasă, ar fi fost trimisă 
departe de oraș, la adăpost de molimă. 

Or pentru ea era vital să stea în palatul Medici, fiindcă numai 
aici rămânea Lorenzo fără gărzi. 

* 

„Trebuie să fi visat”, gândi Ginevra. Se ciupi de braț, clipi, 
pufni. Mirosul de brânză devenise acut. Îi lăsa gura apă. Se 
îndreptă în direcția de unde i se părea că vine, pășind în vârful 
picioarelor prin încăperea întunecoasă. Ochii i se obișnuiseră 
demult cu luminăţia slabă de la candelele cu ierburi care 
mocneau. Întoarse încet zăvorul ușii, gata să fugă înapoi, în 
pat, dacă ar fi auzit vreun zgomot, întrebându-se dacă sora nu-l 
încuiase peste noapte. Găsi zăvorul deschis și apăsă cu grijă. 

0 Lumină se strecură prin crăpătura îngustă a ușii. Ginevra 
se trase înapoi, sigură că fusese descoperită. Apoi recunoscu 
sunetele din spatele ușii. Cineva sforăia, exact cum obișnuia să 
facă Era Marco, când moţăia în scaunul lui, după cină. 

Amintirea vie o năpădi pe neașteptate și-și simţi ochii 
înţepaţi de lacrimi. Înghiţi în sec, recâștigându-și controlul și 
concentrarea, apoi deschise și mai mult ușa. 

Cinci oameni în uniforma Medicilor dormeau în curtea 
interioară, cu trupurile întinse pe podeaua din fața ușii ce 
dădea spre stradă, a ușii ce ducea spre grădină, a celei ce 
dădea spre loggie și spre arcadele de deasupra scărilor ce 
duceau la etaj și la subsol. Dormeau cu mâinile pe spadă și.pe 
lance. 

Ginevra se sprijini de ușă să nu cadă, simțind cum picioarele 
ei, acum întremate, redeveneau brusc slabe. Trăsese cu 
urechea de săptămâni la flecăreala gărzilor, fără să se 
gândească la ele altfel decât ca la niște voci lipsite de trupuri. 
Dar vederea acestor oameni o făcu să tremure de frică. Torţele 
ce ardeau în curtea interioară făceau să strălucească tunicile 
de mătase albă și roșie; armele păreau să salte în pâlpâirea 
flăcărilor. 

Amintirile o năpădiră iarăși, dând buzna, înspăimântând-o. 
Mătasea albă, stropită cu sânge, zalele de metal ale armurii 
apăsând-o și pătrunzând în pielea ei goală, spadele zăngănind, 
tăind, ucigând. Apoi Fra Marco doborât dintr-o lovitură, viaţa 
lui Mateo scurgându-i-Se prin gaura din piept, bunicul ei... 


Se lăsă să alunece în genunchi, acoperindu-și capul cu 
braţele, mușcându-și umărul ca să înăbușe sunetul suspinelor și 
clănțănitul dinţilor. 

1 Se părea că stă acolo de o eternitate, retrăindu-și oroarea, 
așteptându-se să înceapă iarăși, paralizată de frică și 
neajutorată. 

Sforăitul încetă; teama deveni teroare și Ginevra se târi în 
camera ei. 

În zori, sora o găsi sub pat, zbătându-se în convulsii „cu ochii 
daţi peste cap, cu buzele mușcate și sfâșiate. Sofa strigă după 
ajutor. O gardă răspunse, privi, apoi alergă, după Lucrezia. 

— Trebuie s-o ţinem în pat, la căldură, spuse aceasta: Apoi 
trebuie să ne rugăm. 

Trimise vorbă și în restul casei, cerându-le și lor să seroage. 
Când primi mesajul mamei sale, Lorenzo alergă spre camera 
Ginevrei. Îngenunche timp de un minut lângă patul ei, apoi 
urcă scările, îndreptându-se spre holul lung ce ducea la biroul 
lui, incapabil să se liniștească. 

Numai cu o zi înainte primise un mesaj care-l anunţacă finul 
lui, Bernardo, murise de molimă. Băiatul trebuiasă se afle în 
siguranţă, izolat cum era, la ţară, în vila în care fuseseră exilați 
Elmo și Bianca. Dar acum, copilul care se născuse în ziua în 
care Lorenzo își sărbătorea aniversarea zilei de naștere, ziua în 
care Ginevra sosise la 

Florenţa, era mort „v.. 

Și acum Ginevra era afectată de o boală la fel de misterioasă 
și necruțătoare ca și Moartea Neagră. Tocmai acum, când 
părea că merge așa de bine spre vindecare. 

Lorenzo se simţea zdrobit din cauza lipsei lui de putere* în 
fața sorții, de imposibilitatea lui de a înţelege semnificația 
acestor nenorociri. Dacă aveau vreo semnifcaţie. Poate că boala 
Ginevrei și moartea lui Bernardo erau prevestiri. 

Nu știa. Simţea că nu putea să fie sigur de nimic. 

Nesiguranţa și neajutorarea îi erau străine; nu făceau parte 
din natura și nici din trecutul lui. Se plimbă de colo— colo ore 
întregi, încercănd să scape de ele, să le strivească sub călcâi, 
să-și recapete fermitatea pe care toţi o așteptau de la el. Toţi: 
Signoria, poporul Florenței, chiar și el însuși. 

Apărură apoi curierii, mesagerii, reprezentanţii Consiliului 
de Război. Toţi aveau întrebări și el le răspunse. Toţi aveau 


nevoie de ordine și el le dădu. Toţi priveau spre el, așteptând 
un conducător căruia să i se poată adresa cu încredere, și el îi 
satisfăcu. 

Apoi se duse în camera lui de lucru, se așeză la birou, gata să 
atace enorma corespondenţă care-l aștepta. Erau atât de multe 
lucruri, atât de mulţi oameni. 

Care depindeau de el, și nu-și putea risipi timpul preţios 
bătându-și capul cu întrebări fără răspuns. 

Contadin, a se va face bine. Ştia asta. Ea era o parte din el 
într-un fel în care Bernardo nu fusese niciodată, îi semăna, n-ar 
fi renunţat niciodată să se lupte ca să câștige ce voia. Lorenzo 
desfăcu o hartă a Toscanei și marcă ultimele poziţii raportate 
ale armatelor dușmanilor săi. 

Trei ore mai târziu, Ginevra scoase un oftat. Tremurul încetă 
și fata se relaxă total. Lucrezia o sărută pe pleoapele lăsate. 

Doarme. Mulţumesc lui Dumnezeu. 

x 

Când se trezi, Ginevra era liniștită și calmă. Pentru întâia 
oară somnul nu-j fusese tulburat de coșmaruri și ea știa că se 
petrecuse o schimbare majoră în viaţa ei. Stătu nemișcată, 
gândindu-se, până ce' reuși să înţeleagă. 

„Lucrul care m-a speriat peste fire”, gândi ea, „a fost 
trecutul, deci ceea ce deja s-a întâmplat. S-a terminat cu el. 
Gata. Deci nu trebuie să mă mai tem. Și nimeni nu-mi poate 
face nimic în viitor care să mă rănească încă și mai mult. Am 
cunoscut deja Infernul; de ce m-aș mai teme? De nimic. Nici 
măcar de moarte. Moartea e doar o stare de inconștiență mai 
adâncă, și știu că e odihnitoare. Durerea apare doar atunci 
când este necesar să te reîntorci la viaţă. 

Se întinse încet, studiind felul în care o ascultau mușchii, 
bucuroasă de noul ei simțământ de invincibilitate. 

În noaptea aceea dădu târcoale curții interioare, găsi cămara 
în care gărzile își ţineau mâncarea și băutura și mâncă pe 
săturate brânză cu măsline și pâine. 

Peste trei nopţi descoperi camera unde se păstra 
armamentul. Își alese un pumnal cu mâner mic și o piatră de 
ascuţit și le duse în camera ei. Le ascunse sus, pe baldachinul 
de deasupra patului, care susţinea draperiile grele de brocart și 
mătase. Era ușor să te caţeri pe suporţii cu încrustaţii ai 
baldachinului: era de grosimea unui trunchi de copac. Ar fi 


putut să-și ascută pumnalul în fiecare noapte, în timp ce 
aștepta ocazia de a-l folosi. 

— Sunt gata, spuse ea cu voce tare, adresându-se tabloului 
cu cai ce decora pereţii. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI CINCI 

Și începu să râdă. 

Lucrezia observă imediat schimbarea Ginevrei. 

— Pacienta ta e fericită, soră. Uită-te, zâmbește în somn. 

Când o sculă pe Ginevra să-i dea supa, o întrebă dacă nu i-ar 
plăcea să se dea jos din pat, eventual să iasă din cameră. 

— O să pun să ţi se aducă un scaun pe rotile. A fost al soţului 
meu. Nu putea să meargă, știi, așa că e făcut special. O să-ţi 
dau și doi servitori, așa că ai să poţi să te plimbi prin jurul casei 
și chiar să te duci în grădină când e timp frumos. 

— Oh, mulțumesc, Madonna Lucrezia. Aș fi încântată. 

Ginevra era efectiv recunoscătoare. Trebuia să cerceteze 
casa, să știe unde putea să-l lovească pe Lorenzo. 

În felul acesta nimeni nu va ști că era capabilă să meargă. Un 
avantaj în plus. 

Spre dezamăgirea-ei, după ce reuși sa cerceteze etajul, 
Lorenzo plecă în oraș. 

— li e dor de copiii lui, îi explică Lucrezia, și se duce la vila 
noastră, la Cafggiolo, să stea un timp cu o:. Clarice i-a dus 
acolo de frica războiului, în iunie ti ecut. E un loc îndepărtat și 
vila are pereţi groși și un șanț de fortificaţii cu un pod 
basculant. 

— S-a terminat-războiul? 

— Nu. 

Faţa Lucreziei deveni dintr-o dată cenușie. Apoi zâmbi. 

— Dar s-a oprit pentru câteva luni. Armatele au reguli foarte 
precise despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. În timpul 
iernii se retrag într-un oraș, unde oamenii și caii pot găsi 
adăpost. Încep din nou lupta în primăvară. Între timp, casa va fi 
practic doar a noastră. Când Lorenzo e plecat sunt puţini 
vizitatori. Intenţionez să mă bucur de pace și de liniște, în 
special cu o atât de bună companie. Lorenzo mi-a spus că ești 
ca un înţelept, Ginevra; poate o să citim împreună ceva și o să 
discutăm. Biblioteca noastră e destul de frumoasă. Și am multe 
lucruri de aflat de la tine. 

Ginevra fu uluită. Nu se gândise niciodată că o persoană mai 
în vârstă i-ar putea cere s-o înveţe ceva. O privi pe Lucrezia cu 
suspiciune dar nu putu întrezări nicio urmă de șiretenie pe faţa 
ei încă frumoasă. 

— Aș fi fericită să fac tot ce pot, spuse ea. 


Și iarna fu într-adevăr fericită. O vacanţă, binevenit dar al 
timpului, fără ură, fără comploturi, fără gânduri de moarte. Mai 
întâi, gândul la moartea lui Lorenzo. Apoi, inevitabil a ei, 
proprie. Răzbunarea putea aștepta. Oricum, nu-și pierde 
dulceaţa. Ginevra își alungă din minte toate gândurile despre 
Lorenzo, lăsându-se în seama Lucreziei. 

— Mai întâi o să mergem la bibliotecă, spuse Lucrezia. 

Ginevra nu realizase cât de mult îi lipsiseră orele liniștite de 
lectură până nu intră în bibliotecă și-și simR inima bătând de 
emoție. Nu văzuse niciodată atâtea cărți la un loc. O casă era 
considerată bogată dacă avea cinci cărţi. În palatul Medici erau 
cel puţin cinci sute. 

Dar bogăţia nu se oprea aici. Palatul adăpostea comori de 
artă. Lucrezia îi arătă pe rând tablourile, sculpturile, tapiseriile 
și covoarele orientale, așa încât să le poată studia pe îndelete 
pe fiecare. Lucrezia îi povesti minunate istorii despre artiștii 
creatori ai multora dintre aceste comori. 

Donatello a fost poate cel mai apropiat prieten. Tatălui 
soțului meu. Nu era doar un mare sculptor. 

Ci tun mare omFântâna din grădină - cu Judith triumfând 
asupra lui Holofernes - a făcut-o el. Socrul meu i-a încredinţat 
lucrarea asta, contra unei sume mari, liindcă era îngrijorat de 
felul lui de viaţă. Donatello nu avusese niciodată o manta 
călduroasa și nici pai te de 
0 masă bună. Cosimo îi plăti în avans, în aur, și-i spuse numele 
directorului băncii lui. . 

— Du-te la omul acesta, dă-i banii tăi și cere-i să-i 
investească, i-a spus el. În felul ăsta vei avea un venit suficient 
ca să trăiești confortabil. 

Ginevra se strâmbă. 

— Nu-i de mirare că a fost un prieten apropiat după atâta 
generozitate, spuse ea. 

Lucrezia râse. 

Banii nu însemnau nimic pentru Donatello. A luat aurul lui 
Cosimo și a făcut cu el ceea ce obișnuia întotdeauna să facă cu 
orice câștiga. L-a pus într-un coș pe care l-a atârnat de tavanul 
atelierului. Bucătaiul, u- 

1 unicii și prietenii lui se serveau toţi din el când aveau nevoie. 
Nu le-a venit să-și creadă ochilor când au băgat mâna să scoată 
o monedă și în loc de un scud au văzut un florin. 


Ginevra râse și ea cu Lucrezia. 

— Şi Cosimo ce-a făcut atunci? 

I-a comandat să-i facă statuia lui David, cea care ţi-a plăcut 
așa de mult, aceea din apropierea ușii de la camera ta. 

— Cu plata în avans? 

Bineînţeles. N-a abandonat niciodată încercarea. 

— Şi de data asta aurul a fost pus în coș? 

— Bineînţeles. _ 

Ginevrei îi plăceau și istoriile și arta. Înlocui pretinsa ei 
imobilitate cu un mers ezitant, așa încât să se poată deplasa 
pentru a privi pe îndelete la operele favorite. 

Una dintre ele era o viu colorată „Precesiune a Magilor” care 
acoperea trei pereţi din capela familiei. Era plină de surprize, și 
de fiecare dată când Ginevra o privea, vedea ceva ce nu văzuse 
înainte, o floare exotică sau un animal, un detaliu al costumelor 
bogate ale Magilor', sau o mică insectă pe o pană de pe aripa 
unui înger. 

Lucrezia află că Ginevra stătea adesea timp îndelungat 
singură în capela. Ştirea o ușura, fiindcă era îngrijorată în 
legătură cu sănătatea spirituală a fetei. Adesea Ginevra nu 
venea la liturghia zilnică celebrată în capelă, iar când venea 
faţa ei avea o expresie rigidă. 

Dar dacă se ducea la capelă când nimeni altcineva nu era 
acolo, însemna că se ruga în felul ei anume, gândi Lucrezia. 
Asta o putea înțelege. Părintele Paolo era un om nervos, agitat 
și-i făcea pe toţi cei din jur nervoși. Când ţinea liturghia se 
grăbea, denaturând cuvintele sacre, ciocnind unul de altul 
vasele sfinte. 

Lucrezia ar fi dorit să fi putut chema alt preot care să 
servească drept cleric al casei, dar era imposibil. Ar fi fost o 
lovitură prea crudă pentru părintele Paolo, care locuia în palat 
de aproape douăzeci de ani. Iar nervozitatea lui provenea dintr- 
o sinceră dilemă spirituală. Aceasta începuse imediat după 
rebeliunea în care fusese implicată familia Pazzi, când Papa îl 
excomunicase pe Lorenzo și ceruse ca orașul să-l predea 
jurisdicției Romei sau va suferi anatema, în caz de refuz. 

Signoria refuză să-l predea pe Lorenzo unei morţi sigure, și 
anatema, de fapt o excomunicare a întregii Republici, fu 
pronunţată. Bisericile trebuiau să se închidă, slujbele nu mai 
trebuiau ţinute, nu mai trebuiau să se facă împărtășanii, nici 


căsătorii și înmormântări creștinești. Arhiepiscopul de Toscana 
refuză să recunoască excomunicarea. În locul ei, scrise o 
condamnare a Papei pe care o făcu să circule prin toată 
Europa. 

Părintele Paolo, fiu supus al Bisericii, trăia cu teama că își 
riscă sufletul de fiecare dată când își ţinea liturghia. Fusese 
educat să urmeze ordinele și legile Papei, nu provocarea 
schismatică a arhiepiscopului. Dar nu era capabil să-l considere 
pe Sixtus, un om care complotase la o crimă în catedrala 
Domnului, ca Papă legitim. Conflictul său interior era sursa 
nervozităţii sale. 

Lucrezia îl înţelesese și fusese răbdătoare cu el. La fel de 
răbdătoare era și cu Ginevra, fără să se aștepte ea fata să-și 
dea seama de asta. Cât de mult știa ea despre conspirația Pazzi 
era o întrebare la care Lucrezia nu îndrăznise să se gândească. 
Îi plăcea să creadă că Ginevra era complet inocentă, fiindcă o 
îndrăgise nespus atașându-se de ea tot mai mult în fiecare zi. 

Afecţiunea ei deveni evidentă când, a doua zi după Crăciun, 
luă mâinile Ginevrei într-ale ei și o conduse pe o bancă joasă 
din apropierea focului din cămin. 

— T! E rog, stai cu mine, scumpa mea, și ajută-mă, căci am 
de îndeplinit o sarcină dificilă. 

Ginevra consimţi fără să ezite. 

— Spuneti-mi numai ce vreţi să fac. 

— Ce trebuie să faci, copila mea, este să asculţi cu atenţie ce 
am să-ţi spun. Mi-e teamă că-ţi va fi ţie mai greu să asculţi 
decât mie să-ţi spun. Așa că am s-o fac pe cât de repede pot... 
Ginevra, logodna ta cu tânărul meu verișor s-a anulat. Nu te vei 
mai mărita cu el. 

Ginevra zâmbi. 

— Asta-i tot? Madonna Lucrezia, nu trebuia să mă fi speriat 
așa. Mi-a fost teamă că aveţi într-adevăr niște vești proaste. 
Pentru mine nu înseamnă nimic faptul că nu mă voi mărita cu 
cineva pe care nici nu l-am văzut vreodată. 

Lucrezia îi strânse și mai tare mâinile. 

— Asta nu-i tot, Ginevra. Va fi greu să-ţi găsim un soţ care să 
te merite. 

Ginevra își trase mâinile dintr-ale ei și-și întoarse capul, așa 
încât Lucrezia să nu-i poată vedea faţa. 

— Știu asta, spuse ea. 


Vocea îi era aspră. 

— Le-am auzit vorbind pe surori. Niciun bărbat nu se poate 
însura cu o Pazzi. E lege. 

Lucretia își reţinu lacrimile. 

— Se poate trece peste legi. E ușor să schimbi un nume și nu- 
i ceva neobișnuit. O zestre se poate aranja. Dar nu se poate 
face nimic ca să se vindece urmările rănii tale. Scumpa mea, 
biata mea Ginevra, nu vei putea niciodată să ai copii. Am 
încercat să opresc sângerarea. Am folosit toate leacurile, toată 
arta pe care o știam... 

Obrajii Lucreziei se umplură de lacrimi. 

— Ginevra, nu vei putea zămisli niciodată. Un bărbat își ia 
soţie ca să-i facă copii. Tot ce putem spera e că tatăl unor copii 
a căror mamă a murit va consimţi... 

Ginevra se întoarse cu fatta la ea. 

Vă r*gspuse ea, vă rog, Madonna, nu plângeţi, îmi rupeţi 
inima. 

Și își petrecu braţele în jurul ei, îmbrătisând-o cu stângăcie. 

— Nu are importanţă. Nu mă gândesc la un soț sau la copii. 
Sunt în viaţă, datorită dumneavoastră, și fericită, tot datorită 
dumneavoastră. Nu e niciun motiv ca să plângeți. 

Și își lipi obrazul de al Lucreziei, simțind cum lacrimile li se 
amestecau. 

„N-ar fi trebuit să se întâmple să mă iubească”, gândi 
Ginevra, „sau să o îndrăgesc eu. Acum va fi cu mult mai greu 
să-i ucid fiul”. 


1479 i 
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI SASE 


Lucreziei nu-i venea să creadă că Ginevra era nepăsătoare în 
privința stării ei. Copiii erau bucuria unei femei, și o datorie în 
acelaşi timp. Nu putea să nu se gândească la soarta Ginevrei. 
Izolată la țară, înconjurată numai de servitori bătrâni, fata încă 
nu realiza cumplita realitate. 

Intro zi călduță din februarie, Ginevra află. 

Simti cum pătrundeau razele soarelui prin 
ferestrelebibliotecii și fu cuprinsă de un dor teribil de grădina 
din Vila La Vacchia. Simţea nevoia să simtă mirosul 
pământului, să vadă cum răsar plantele, să audă cânlecul 
păsărilor și susurul apei. Dintr-o dată, grădina din spatele 
palatului i se păru urâtă, exceptând statuia lui Donatello. I se 
păru că aude cântecul unei păsări necunoscute și începu să 
alerge. Apoi se opri brusc. Drept înainte, o cuvertură de lână 
verde-închis era întinsă pe iarba uscată, rămasă de anul trecut. 
Așezat pe cuvertură, un copilaș gângurea încântat, încercănd 
să se apuce de proprii botoșei. Era aproape gol, cu scutecele 
desfăcute, adunate mănunchi sub pielea lui roză, mătăsoasă. 

Ginevra privi de jur-împrejur. Nu mai era nimeni în grădină. 
Se lăsă în genunchi, lângă bebeluș, atingându-i cu grijă 
piciorușele goale, grăsuțe. 

— Ce moale ești! Exclamă ea. 

Bebelușul jubila. 

O jumătate de oră mai târziu, Lucrezia o găsi pe Ginevra în 
grădină. Ginevra își freca nasul de pielea bebelușului, râzând 
de strigătele lui de bucurie, prefăcându-se că se opune 
pumnișorilor lui grăsulii care o prinseseră de păr. 

— Te-ai întâlnit deci cu Giulio, spuse Lucrezia. Nu-i așa că-i 
drăgălaș? 

Zâmbetul Ginevrei era radios. 

— Cred că mă place. 

— Sunt sigură de asta. L-am auzit râzând încă dip curte... Ce 
neastâmpărat. Întotdeauna reușește să iasă din scutece. Să ne 
păzască Cerul pe toţi atunci când va învăţa să meargă. 

Lucrezia se așeză și ea pe iarbă, alături de Ginevra, 
desprinse mâinile grăsulii ale copilașului din părul ei și, le 
sărută. 

— Mă aşteptam să urle până acum. A trecut ora meii sei. 


Și, parcă amintindu-și că-i era foame, bebelușul își încreţi 
faţa, privind supărat. Ginevra încercă să-l facă să râdă, dar el 
începu să plângă. 

— Oh, nu î gemu ea. Ce-am făcut? Te-am lovit? N-am vrut. 

Lucrezia râse. 

— A observat doar că-i este foame, asta-i tot... Maria! 

O femeie tânără intră alergând în grădină, desfăcându-și din 
mers șireturile de la gulerul rochiei. 

— Îmi pare rău, Madonna, spuse ea. Nu mi-am dat seama cât 
e ora. Se aplecă și luă în braţe copilașul, cu scutece cu tot; 
tipetele lui nu păreau s-o deranjeze. 

Ginevra privi fascinată în timp ce Maria se așeza pe o bancă 
din grădină, scoțându-și pieptul plin, rotund. Giulio încetă să 
mai plângă și începu să sugă. 

— Ce lacom e mititelul, spuse Lucrezia cu afecţiune. Ce zici 
de el, Ginevra? 

— Îl găsesc minunat. Nu știam că sunt și copii aici. 

Mai sunt și alţii? 

— Lorenzo și Clarice au șase copii, dar sunt toţi la 
Cafaggiolo. 

— Nu vorbeam de ei. Întrebam de servitori. Maria o o 
servitoare, nu-i așa? 

— Oh. Acum înţeleg. Nu, copiii servitorilor nu stau în palat. 
Când o servitoare naște, o mutăm, împreună cu soţul ei, dacă 
are unul, la una din vilele noastre. La oraș copiii n-au loc să se 
joace. Chiar și copiii lui Lorenzo își petrec cea mai mare parte a 
anului la vila noastră din Fiesole. 

— Dar... 

Ginevra privi spre Maria. 

— Ea e doica lui Giulio. Giulio e nepotul meu, fiul celui mai 
tânăr fiu al meu, Giuliano. Mama lui a fost concubina lui 
Giuliano. Lorenzo a convins-o să-i dea lui copilul, după ce l-a 
născut. Giulio va crește cu băieţii lui Lorenzo, considerat fiind 
ca fiul lui. 

— De ce nu-l ia Giuliano? Cum poate să-l lase pe fratele lui 
să-i crească copilul? 

Lucrezia păli, începând să respire greu. 

— Giuliano a murit, spuse ea. 

— Îmi pare rău. Nu știam. Nu aș fi vrut să vă îndurerez. 

Lucrezia își trecu mâna, mângâietor, prin părul Ginevrei. 


— Nu-i nimic. Sunt sigură că n-ai vrut. 

Mâna Lucreziei simţi urmele zimţate ale rănilor de pe 
creștetul Ginevrei. Giuliano nu fusese singura victimă în urma 
celor întâmplate. 

— Giulio a fost adus la noi în august. Acum are șase luni. 
Copiii sunt grozavi la vârsta asta. Cei mai mici dorm tot timpul; 
cei mai mari nu stau o clipă liniștiți. Cârtd stomăcelul lui Giulio 
e plin, moţăie o oră și apoi e gata să se joace toată după- 
amiaza. O să-i spun Mariei să ni- aducă în camera de zi. i-ar 
place? 

— Oh, da. Foarte muft. 

Ginevra deveni sclava bebelușului. Renunţă să se prefacă a 
mai fi bolnavă și începu să se bucure de viaţă. Mai mult de o 
lună trăi într-un fel de paradis, împărțind cu Giulio bucuria 
apropierii primăverii, smulgându-i răbdătoare din gură fire de 
iarbă, crenguţe și frunze jucându-sd, învățându-l să bată din 
palme, să facă cu mâna semne de adio, să-i spună pe nume, 
adică să scoată un sunet care amintea de numele ei. Lucrezia 
venea adesea la ei, în grădină. Lucra la o tapiserie, făcând un 
tiv îngust, în timp ce lua parte la râsul și la fericirea lor. 

Idila se sfărâmă la începutul lui aprilie. Lorenzo venise acasă. 

Brusc, palatul deveni un stup în activitate. Tot timpul oameni 
veneau și plecau; curtea interioară era plină de soldaţi, 
supraveghindu-i pe cei ce voiau să-l vadă pe Lorenzo; grădina 
era și ea plină de lume; coridoarele și scările erau pline de paji 
și curieri, secretari și consilieri. Chiar și biblioteca era ocupată 
de învăţaţi din Universitatea din Pisa pe care Lorenzo îi 
cunoscuse acolo și-i invitase să stea, și să studieze în palatul 
lui. 

La o zi după sosirea lui Lorenzo, Maria îl aduse pe Giulio în 
camera Ginevrei, să-și ia la revedere. Lorenzo îi trimitea la. 
Cafaggiolo. Copilașul făcea din mânuţă semne de adio, cum îl 
învățase Ginevra, apoi, când ea îl îm'brăţișă prea strâns, 
izbucni în plâns. Ultima amintire a Ginevrei despre el era o faţă 
roșie pe deasupra umărului Mariei și niște ochișori rotunzi, 
negri, plini de lacrimi. 

Lucrezia nu o consolă. 

— Întotdeauna am considerat că e bine să-l ducem pe Giulio 
la ceilalți copii. Doar că atunci când s-a născut drumurile erau 
pline de soldaţi și era prea frig să transporti un bebeluș la o așa 


distanţă. Apoi se îndreptă grăbită spre bucătărie. O casă plină 
de oameni cerea o îngrijire atentă. 

Mai târziu, cârfd avu timp să se gândească, regretă că fusese 
prea dură cu Ginevra. Fata era teribil de atașată de copil. Prea 
atașată. Şi probabil că nu era rău să împiedice acest atașament 
acum, înainte de a deveni prea puternic. 

Oricum, nu avea timp’ să-și facă multe griji pentru asta. 
Lorenzo avea nevoie de ea. Costul războiului însemna taxe mai 
mari’, iar florentinii începeau să se întrebe dacă susţinerea lui 
Lorenzo în lupta lui cu Papa Sixtus își merita preţul. În special 
acum, când era evident că Florenţa pierdea. Lorenzo trebuia 
să-și planifice cu grijă mișcările dacă voia să nu-și piardă 
poziţia. El și Lucrezia stătură toată noaptea de vorbă, cântărind 
posibilităţi și făcând planuri. 

* 


Și Ginevra petrecu o noapte fără somn. Felul în care îi 
vorbise Lucrezia când luaseră copilul îi lăsase un gust amar. 
Dar știa bine că prezenţa Lucreziei, afecțiunea ei nu i-ar fi 
ajutat oricum, la nimic. Fiindcă pierderea lui Giulio o făcuse să 
realizeze semnificaţia celor spuse de Lu-: rezia. Era stearpă. 
Niciodată nu va putea avea copii. Acum știa cum e să ţii un 
copil în braţe, să-i simţi mânuţele în jurul gâtului, să te lași 
cuprinsă de valuri de afecţiune când îl vedeai dormind sau când 
te săruta. Giulio era un copil străin, și dacă ea îl putuse iubi 
atâta, cum putea fi atunci dragostea de mamă? Ginevra își 
apăsă mâinile pe sâni până ce o durură, la fel cum inima o 
durea, golită acum de orice simțământ. Sânii ei nu vor fi 
niciodată plini cu lapte, nu va cunoaște niciodată bucuria de a 
alăpta un prunc. 

Avea șaisprezece ani. Era femeie și totuși nu era încă o 
femeie și nu avea să fie niciodată. 

În pântecul ei nu va rodi niciodată viaţa; deși mergea, 
respira, vorbea, era lipsită de viaţă. 

Râse tare, un râs forţat, aproape furios. 

„Eram atât de sigură că n-o să-mi fie teamă de moarte”, se 
gândi ea. „De ce să-mi fi fost? Sunt deja moartă”. 

Simti frigul iernii furișându-se în cameră dinspre pereţii groși 
de piatră și se cutremură, trecându-și pătura peste umerii 
lăsaţi. 

Un fior de ură făcu însă să-i alerge sângele prin vine, 


încălzind-o. Victimele strigau după răzbunare. Toţi cei care îi 
iubise și nu-i mai avea, și cei pe care nu-i va avea niciodată ca 
să-i poată iubi, copiii pe care nu-i va putea naște vreodată. 

Se căţără repede pe stâlpul baldachinului, luându-și cuțitul. 
Acesta ruginise în timpul lunilor cât zăcuse acolo, ascuns. 
Ginevra scuipă pe lamă și începu s-o ascută. 

Nu era așa de ușor să-l ucizi pe Lorenzo cum crezuse 
Ginevra. În cea mai mare parte a zilei nu era acasă, uneori 
lipsind zile întregi. Şi când era acasă era întotdeauna lume cu 
el și lume care aștepta la rând să-l vadă. Ginevra j se 
familiarizase cu palatul, știa unde să-l caute, dar nu i era chip 
să-l găsească singur. Or ăsta era amănuntul e-l] senţial. Trebuia 
să-l lovească pe neașteptate, pe la spate a niciodată n-ar fi 
învins într-o întrecere de forţă cu el. L Și nu putea risca. Totul 
trebuia să fie perfect. 

Lorenzo era mai vulnerabil în timpul serilor, când vor- bea cu 
Lucrezia în biroul lui. Ginevra era convinsă că Lucrezia era atât 
de departe de a bănui ceva, încât totul j va fi terminat când va 
realiza ce se întâmplă. Dar nu pu- tea trăda afecțiunea și 
încrederea singurei ei prietene. 

Mai întâi, necesitatea de a găsi o ocazie păru incitantă, 
aproape ca un joc. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, 1 
Ginevra începu să se simtă tot mai frustrată. Nu puteai suferi 
sentimentul eșecului. 

Zilele deveniseră tot mai lungi și mai calde. Lucrezia j îi 
spuse Ginevrei că dăduse instrucţiuni pentru a se face 1 
anumite schimbări de sezon. Lămâii din ghivecele mari j de 
teracota urmau să fie scoși din seră, ca de obicei. Dar nu urmau 
sa fie duși în grădină. Urmau să formeze un gard viu în jurul 
terasei. 

— Acum grădina e tot timpul plină de lume, și în J felul ăsta 
nu va trebui să renunţăm nici noi la aer și la i soare. Terasa va 
fi locul nostru privat. 

Ferestrele de la biroul lui Lorenzo erau la numai câţi-l va 
pași deasupra terasei. „În sfârșit”, gândi Ginevra. „Înl sfârșit. 
Tot ce am de făcut acum este să aştept aici o oca-] zie 
potrivită”. 

Și momentul sosi chiar în prima zi. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI ȘAPTE 

— Mulţumesc că ai venit să mă vezi, Luca. Ai avut dreptate, 
ca întotdeauna. Codexul e frumos și-ţi sunt recunoscător că-mi 
acorzi dreptul de preemţiune. Va fi una din comorile bibliotecii 
mele. Bruno, te rog, condu-l pe prietenul meu și protejează-l de 
hoarda din curte. 

Ginevra putu auzi mersul târșâit al bătrânului și pasul 
apăsat, ferm, al secretarului lui Lorenzo. 

— Şi nu lăsa pe nimeni să intre aici, cât mai mult timp 
posibil, Bruno. Vreau să rămân puţin singur. 

Ușa se închise. Nu se auzea nimeni în preajmă. Ginevra își 
atinse mâneca hainei. Stiletul era acolo, în siguranţă. Sângele 
începu să-i alerge sălbatic prin vine și se simţi ameţită de 
emoție. Se simţi de parcă întregul ei corp era purtat de o forţă 
divină, de parcă aproape plutea când sări pe pervazul ferestrei. 

Îl auzi pe Lorenzo strigând, îl văzu sărind de pe scaun, î 
ntorcându-se și întinzând mâna după pumnalul ascuns în teaca 
legată cu o curelușă la gamba lui. Și ar fi putut jura că ea nu 
făcuse niciun zgomot. 

— Contadina! Pentru Dumnezeu, m-ai speriat. 

Pumnalul lui Lorenzo alunecă înapoi, în teacă. Loren- 

[o dădu mustrător din cap: 

N-ar trebui să iei niciodată un bărbat prin surprindere pe la 
spate în felul asta, Ginevra. Le-aș li putut ucide înainte de a-mi 
da seama cine ești. 

Se plimbă pe lângă fereastră în timp ce două gărzi dădeau 
buzna în birou, cu săbiile scoase. 

— E-n ordine, le spuse el. Duceţi-vă înapoi, la posturi... întră, 
Contadina. Mă bucur că te văd. 

Zâmbi și-i întinse mâna, ajutând-o să coboare. 

Ginevra nu-l văzuse de luni de zile pe Lorenzo. Obi servă că 
arăta obosit și că la colţurile gurii îi apăruseră, j niște cute 
adânci. Ginevra sări singură jos, ignorându-i mâna întinsă. 

„Cum poţi”, îi venea ei să strige, „cum poţi să te prej faci că- 
mi ești prieten, că te bucuri atâta că mă vezi? Cât de proastă 
mă crezi? 

Abia de reuși să-l asculte pe Lorenzo, care-i povestea 
încântat despre vânzătorul de cărți care descoperise niștej 
pagini uitate într-o mănăstire părăsită. Abia putea scoate! Niște 
interjecții ca de uimire, ca să arate că o interesează.! Abia putu 


zâmbi când el o conduse spre ușă, deschizându-i-o. 

— Pe aici se intră, spuse el râzând. 

Lucrezia nu găsi nimic amuzant în incidentul acesta. 

O certă pe Ginevra timp de o oră, acuzând-o că este nere-i 
cunoscătoare, răsfăţată, fără minte, sălbatică. 

— Lorenzo e ocupat cu probleme de cea mai mare im-B 
portanță, spuse ea. N-are timp să se joace cu tine. Deși să V nu, 
crezi că nu-ţi duce grija. Se interesează tot timpul 1 de starea 
ta. Și, în ciuda problemelor grave care-i apasă! Pe umeri, a 
făcut chiar primii pași ca să-ţi găsească un .1 soţ și o casă. Fără 
succes până acum, adevărat, dar nu ai 1 fost uitată. 
Comportarea ta a fost copilărească. Sunt de-l zamăgită de 
tine... 

Ginevra ascultă liniștită întreaga tiradă, cu ochii în I pământ, 
resemnată. 

— Îmi pare nespus de rău, Madonna Lucrezia. N-o să! Mai 
fac niciodată una ca asta. 

Și nu minţea: nici nu avea de gând să mai facă. Fiind-;! Că 
era clar că nu reușea. Trebuia să găsească altă cale...! 

Și la mijlocul lui noiembrie o găsi. 

Trăgea cu urechea sub ferestrele lui Lorenzo în fiel care 
noapte. Întunericul o ferea să fie descoperită și ast. ] fel putuse 
afla planurile confidențţiale și informaţiile pe I care Lorenzo le 
împărtășea doar Lucreziei, în timpul con1 versaţiilor secrete în 
care plănuiau strategia, pe când toţi cei din palat dormeau. 

Nimeni din Florenţa nu trebuia să afle cât de greu mergea cu 
războiul, nici măcar conducătorii din Consiliul de Război. Și nici 
să devină conștienți de extinderea situaţiei periculoase din 
Milano. Milanezii deveniseră niște aliaţi slabi sub conducerea 
șubredă a ducesei regente, existând posibilitatea ca în 
septembrie acest stat vecin să devină un dușman activ. Ducesa 
era atacată de trei cumnaţi ai ei; Florenţa avea prea multă 
nevoie de bani și oameni ca să se poată dispensa de ei pentru a 
o ajuta. Așa că ducesa acceptă oferta celui mai puternic din cei 
trei fraţi, unindu-și forţele cu ale lui, pentru a-i distruge pe 
ceilalţi doi. Ludovico Sforza deveni astfel co-regent al tânărului 
duce. Şi-i bătu deîndată apropouri regelui Ferrante al 
Neapolelui, cum că Milano era dispus să-și schimbe tactica. 
Ferrante îi răspunse pe loc. 

Spionii lui Lorenzo reușiră să intercepteze multe din 


scrisorile schimbate între cei doi, trimițând copiile lor la 
Florenţa. Corespondenţa îi sugeră lui Lorenzo o posibilitate 
îndrăzneață. 

— Mamă, sunt sigur că merită să încerc jocul ăsta. 

— Aș vreasă o cred și eu, Lorenzo, dar nu pot. Cred *ă în loc 
de scrisori îţi citești propriile dorinţe. 

— Şi ce dacă? Situaţia e disperată. Armatele Romei și ale 
Neapolelui se află la mai puţin de treizeci de mile spre sud; 
blestematul de nepot al lui Sixtus are o armată chiar în 
Toscana, la nord de noi; regescul nostru aliat francez trimite 
curieri care așteaptă daruri și favoruri, dar cei cinci sute de 
lăncieri pe care ni i-a promis se află încă în luptele cu împăratul 
Habsburg; Veneţia e prea slăbită de războiul cu turcii, așa încât 
nu ne putem aștepta la niciun ajutor de acolo. Singurul lucru 
care ne-a salvat de la dispariţie a fost calendarul. Armistițiul de 
iarnă a început. Dacă vreau să fac ceva, trebuie să fac în aceste 
patru luni. Văd că Ferrante se arată lipsit de entuziasm faţă de 
avansurile lui Sforza și nu-și laudă aliatul, adică pe Papă, cu 
convingătoare fervoare. Cred că l-aș putea convinge să-l 
abandoneze pe Sixtus și să-și reînnoiască vechile tratate cu 
Florenţa. Sforza va trebui atunci să devină și el aliatul nostru. 
Vreau să merg la Neapole. Voi pleca incognito, voi părăsi 
Florenţa neobservat, îmi voi lua numai câţiva însoțitori. 
Indrăzneala o să-i placă „lui Ferrante. A avut jntotdeauna o 
aplecare pentru tea tru. 

Şi pentru trădare. Mă tem pentru tine, fiule. 

Și eu mă tem pentru Statul nostru, mamă. Sixtuși vrea sa mă 
distrugă și intenționează chiar să ruineze Re-a publica pentru 
acest scop. Neapole e singura mea șansă! Și trebuie să risc. 

Ginevra dădu aprobator din cap, încurajându-l fărăi cuvinte. 
Deci va porni incognito, fără cine știe ce protecţie. Deci va fi în 
afara Florenței. Va avea ea grijă ca Lorenzo să nu ajungă 
niciodată la Neapole. 

x 

Planul era ca oamenii din micul grup al lui Lorenzo să 
părăsească Florenţa unul câte unul, îmbrăcaţi în straie de 
călugări, care le vor ascunde armurile și armele, iar chipurile 
nu vor fi recunoscute sub glugi. Poarta care dădea spre drumul 
către Pisa era Poarta San Frediano. Aproape de ea, pe câmp, se 
afla o mănăstire. Nicio gardă n-ar fi luat la întrebări un călugăr 


care trecea pe respecl ti va poartă, în special pe la apusul 
soarelui, când traficul era aglomerat. Urmau să se întâlnească 
la mănăstire, unde î îi așteptau caii. 

Ginevra fură una din robele părintelui Paolo. O îm1 brăcă în 
seră, trecu apoi în grădină și dispăru printre oa9 menii care 
ieșeau pe portiţa ce dădea în stradă. Garda 1 de la poartă se 
închină când o văzu trecând. Ginevra își! Stăpâni hohotul de 
râs. Avea prea mult elan ca să-și poal tă menţine pasul constant 
și privirea coborâtă. Voia să I alerge, să danseze, să cânte și să- 
și strige bucuria. 

Asta nu numai fiindcă în sfârșit părea să fie pe drul mul bun 
pentru îndeplinirea sarcinii ei, ci și fiindcă acum era liberă, 
dincolo de ziduri, dincolo de închisoare. Indiferent cât era de 
luxos, palatul Medici fusese de mai bine de un an închisoarea 
ei. Tinerele necăsătorite nu ieșeau pe străzile Florenței decât 
ca să meargă la liturghie, iar 1l. Ucrezia nu-i permitea nici 
măcar asta. Socotea că e prea periculos pentru o Pazzi să apară 
în public. 

Ginevra tânjea de dorinţa de a privi în jur, de a investiga 
sunetele și mirosurile care veneau din toate părţile. Dar își 
reţinu curiozitatea. Mai întâi trebuia să pătrundă în micul grup 
al lui Lorenzo. Apoi să-l ucidă. Apoi va fi cu adevărat liberă. 

Ajunse la punctul de întâlnire cu destul timp înainte, când 
încă nu se întunecase. Spre deosebire de ceilalți oameni ai lui 
Lorenzo, Ginevra nu văzuse niciodată mănăstirea sau drumul 
pe care urmau să călătorească. Și mai. Trebuia să-și găsească 
un loc bun unde putea să stea la pândă. Trebuiau să apară cinci 
oameni. Un al șaselea călugăr ar fi atras imediat atenţia. 

Era șase decembrie. Deși bătea un vânt rece, Ginevra 
nădușise în ascunzătoarea ei. Mâinile îi alunecau pș trunchiul 
gros în spatele căruia se ascundea. Acum, când totul devenea 
realitate, înţelese pentru întâia oară ce urma să facă. O crimă. 
Poate nu doar una. Lorenzo însă o merita, iar gărzile lui de 
asemenea. Oricare dintre ei putea fi aeela care-l ucisese pe Fra 
Marco, cea mai inocentă creatură care trăise vreodată pe 
pământ. Sau pe Mateo. Sau pe bunicul ei. 

Dar era ea capabilă să o facă? Să-și ridice mâna? Să 
lovească? Se clătină, simţindu-și braţele fără vlagă. 

„Trebuie. Ai această putere. Trebuie”. Işi adună toată 
puterea de voinţă, toată hotărârea. Reuși să-și supună trupul, 


să-și controleze mintea, și imaginaţia. 

Iși frecă palmele asudate de țesătura aspră a sutanei de 
călugăr. Contactul pielii cu asprimea țesăturii o făcu să revină 
în prezent, la realitate, alungându-i viziunile de coșmar. Își 
încleștă mâinile pe trunchi. 

O siluetă îmbrăcată în sutană trecu pe lângă ea, îndreptându- 
se spre staul, apoi, peste câteva clipe, o a doua. Vântul făcea, 
să foșnească frunzele arbuștilor care o ascundeau, făcând să se 
audă greu vocile celor doi. Ginevrei rse păru că unul din ei. Era 
Lorenzo. 

Apoi o a treia siluetă cu glugă trecu pe alături și Ginevra știu 
că se înșelase. Pasul rapid și portul mândru putea fi doar ale 
unui singur om. La fel și vocea calmă, dar obișnuită să 
comande. 

— Dezlegaţi caii. Va trebui să fim gata să pornim deîndată ce 
sosesc Sebastiano și Guido. 

„Cui să-i iau locul?” se întrebă Ginevra. 

Apoi simţi că i se oprește respiraţia. Pașii care se apropiau îi 
spuseră că era timpul să acţioneze. „Sper că ăsta nu e prea 
înalt”, gândi ea. „Sper că pot s-o fac”. 

Și-și ridică măciuca. 

Norocul ţinea cu ea. Silueta care se reliefa pe cerul cu ciungi 
purpurii era doar cu puţin mai înaltă decât ea. Cu gândul dus la 
ale lui, nu-i sesiză prezenţa în spate. Când Ginevra îl izbi în cap 
nu scoase decât un geamăt surd, căzând la pământ, 
rostogolindu-se în afara potecii, într-un frunziș umbros. Ginevra 
se ghemui iarăși în ascunzătoarea ei. 

— Ce-a fost asta? Auzi ea o voce întrebând. 

Își duse repede o mână la gură să-și înăbușe răsuflarea 
accelerată. Peste o clipă sosi și ultimul din oamenii lui Lorenzo, 
aproape alergând. 

— Liniște, Guido, șopti cineva. Picioarele tale bat pământul 
ca tobele. 

— Nu e timp pentru liniște, spuse Guido. Cred că am fost 
recunoscut. Să mergem. 

— Nu putem. Sebastiano nu e încă aici. 

— Ba putem. Să mergem. 

De data asta vorbise Lorenzo. Ginevra auzi zgomotul de 
armuri și copite bătând nervos pământul în timp ce oamenii 
încălecau. Își trase gluga pe faţă și alergă spre curte. 


— Hai, Sebastiano, - Cineva îi aruncă frâiele a doi cai. 
Ginevra văzu că toţi călăreau în șir indian, ducând fiecare câte 
un cal de rezervă. Primul călăreț era Lorenzo. leșise deja pe 
poartă și galopa pe drum. Ceilalţi îl urmau, cu Ginevra încheind 
șirul. 

Mâinile și trupul ei se potriveau cu temperamentul nervos și 
vesel al calului, de parcă l-ar fi călărit toată viaţa. Sub gluga 
uriașă, faţa îi era umedă de lacrimi de bucurie. „Cât mi-a lipsit 
călăritul”, gândi ea. „Dacă mă vor prinde și mă vor omori peste 
cinci minute, tot a meritat efortul”. 

Drumul era greu și înaintau tăcuţi. Mergeau în paralel cu 
cursul râului Arno, adesea confundându-se cu malurile lui. 
„Arătăm ca niște fantome”, se gândi Ginevra, cu un fior. 
Drumul prăfuit înăbușea sunetul copitelor, vântul le umfla 
veșmintele întunecate, iar aerul rece făcea să le iasă. Aburi din 
gură și din nări. Din când în când bărbatul din faţa Ginevrei își 
întorcea capul să se asigure că îl urma. Sub umbra adâncă a 
glugii părea să nu aibă faţă. 

Ginevra văzu că fiecare din ei încăleca, la anumite intervale, 
pe calul de rezervă, și așteptă ca ea să fie ultima care să-și 
schimbe calul, astfel încât să rămână la urmă. 

Și călăriră așa până ce luna se pierdu în râu, incoloră, iar apa 
căpătă culoarea oţelului. Lorenzo strigă: 

— Ne oprim la ferma din faţă. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI OPT 

Pe când Lorenzo descăleca, ușa casei se deschise. L.orenj zo 
îl îmbrăţișă pe omul care se grăbise să-i iasă în întâmpi- 

nare. 

— Mulţumesc, Mario, îi spuse el gazdei. N-am avut necazuri. 
Totul e în regulă, doar că suntem foarte oboj siţi, atât noi cât și 
bravii noștri căluţi. Pune-ţi băieţii să 1 vadă de ei cu aceeași 
grijă pe care i-ar arăta-o unei fe-j mei frumoase. Și hrănește-i 
din plin „ca și pe noi, de altfel... Dar unde e Claudia, iubita 
inimii mele? Ah, uite-o. 

Și o sărută pe soţia fermierului pe amândoi obrajii. 

— De data asta ai să.ţi lași bruta ta de bărbat și ai să fugi cu 
mine să trăim ca ţiganii în aer liber, nu-i așa? ] 

Claudia era o femeie slabă, în vârstă, cu o înfățișare j severă, 
dar Lorenzo o făcu să roșească. În timp ce zâm bea își acoperi 
gura cu mâna ca să-și ascundă gingiile fărăl dinţi, dar ochii ei 
negri râdeau în cuiburile lor din piele 1 zbârcită. 

— Îmi ceri asta de câte ori vii aici, spuse ea, și odată! Voi 
spune da, și atunci ce-ai să te faci, ţicălosule? 

Epuizată, Ginevra auzea vorbele ca prin ceaţă. Atât forţa 
fizică cât și nervii îi fuseseră solicitaţi la culme:! Percepția ba îi 
era din cale-afară de acută, ba ștearsă.! Limbajul folosit de 
Lorenzo și nevasta lui Mario avea acl centul și vocabularul 
contado, dialectul țărănesc, pe care 1 ea îl învățase în copilărie. 
Sunetele fură mai întâi confuze, apoi, brusc, deveniră deosebit 
de clare, de inteligibile. O vagă senzaţie de bine îi încălzi trupul 
amortit, pe jumătate îngheţat, ceva ca un amalgam de dragoste 
pentru prima ei doică, de la care învățase contado, și pentru 
oamenii aceștia legaţi de o puternică prietenie, de ușu-l rare că 
această călătorie care durase toată noaptea se sfâr-, sise, de 
mirosul hranei calde și flăcările care dansau, vizibile prin ușa 
deschisă a căsuţei. „Sunt fericită”, gândi ca, mirată de această 
emoție nelalocul ei. 

Descălecă și se îndreptă spre locul de unde venea călii ura. 

x 

— „și ăsta e Sebastiano, ultimul dintre tovarășii mei și 
ultimul ca mărime, dar nu și ca vitejie. 

Vocea lui Lorenzo era foarte puternică. Ginevra se cutremură 
sub sutană.! 

— Încă îţi mai e frig, Sebastiano? Întrebă Lorenzo: Vino lângă 


foc și încălzește-te. Și o apucă de vârful ascuţit al glugii, care îi 
lunecă pe spate, căzându-i pe umeri. 

Când lumina flăcărilor îi atinse fața, Ginevra simţi un avânt 
nebunesc de forță și energie.își îndreptă spatele, își ridică 
bărbia, râzând cu o bravadă sălbatică. 

Lorenzo amuţi, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Apoi izbucni 
într-un hohot de râs răsunător. Ceilalţi priveau uluiţi și 
alarmaţi. El se întoarse cu faţa la ei, arătând cu zece ani mai 
tânăr. 

— Am vești bune, spuse el, continuând să râdă. Misiunea 
noastră va avea cu siguranţă succes: ni s-a trimis un semn. 
Această persoană, care nu e Sebastiano, e soră mea de stele. 
Intotdeauna mi-a purtat noroc. Acum ne va 

1 purta noroc tuturor. 

Acoperit de exclamaţiile tovarășilor săi, Lorenzo îi spuse 
încet Ginevrei: 

— Cum ai reușit să ajungi aici, Contadina? Şi de ce? Te-au 
trimis îngerii? Unde e Sebastiano? 

Ginevra zâmbi răutăcios și-i povesti cum trăsese cu urecheă 
și ce-i făcuse lui Sebastiano. Era pe jumătate âjmeţită de 
oboseală și, de șocul reacției lui Lorenzo. Se ” considera o 
eroină. 

— Dar de ce? Insistă Lorenzo. Ne așteaptă mari peri- 

Icoie. 

— Voiam să călăresc. Tabloul acela cu cai nu era destul. 
Voiam să evadez. Nu pot suferi să stau închisă în casă. Și nu-mi 
pasă de pericole. Vreau aventura. 

Ginevra își auzi propriile cuvinte în dialectul contado și-și 
dădu seama că spusese adevărul. Înainte de a lăsa să-i scape 
adevăratul motiv care o adusese aici, găsise un șiretlic de care 
avea nevoie ca să supraviețuiască: Căscă și oftă. 

— Mi-e foame, Lorenzo. Și sunt foarte, foarte obosită. 

k 

Călătorii mâncară toți cu o foame de lup, apoi căzură pe 
saltelele umplute cu paie, adormind pe dată. Lorenzo se trezi 
numai după o oră. Era refăcut, gata de plecare, dar își dădea 
seama că ceilalți aveau nevoie de odihnă. li scrise mamei sale o 
scrisoare în care îi spunea că Ginevra era cu el și se afla în 
siguranţă. Mai scrise o scrisoare către Signoria în care le 
comunica lor - și prin ei cetăţii - că îl lăsa pe Tommaso 


Soderini ca înlocuitor, până venea de la Neapole. Promitea că 
va aduce pacea. Prin diplomaţie, dacă va fi posibil. Dacă nu, 
sacrificându-și viaţa și satisfăcându-i astfel pe dușmanii 
Florenței. Doi dintre fiii lui Mario plecară îndată spre Florenţa, 
să ducă scrisorile. 

— Am să ţin locul băieţilor tăi, Mario, spuse el. Lasă-mă să te 
ajut la vie. 

În timp ce lega viţele înconvoiate, Lorenzo se bucura de 
soarele care-i cădea pe umeri și de aerul îngheţat care-i înțepa 
nările. „De asta aveam nevoie”, gândi el. „De muncă onestă și 
de sudoare. Sunt sătul de spioni și politică, de argumente, de 
mituiri, de intimidare și de compromisuri, de întruniri fără de 
sfârșit și de sudoarea rece a spaimei la fiecare pas, fiindcă nu 
mai pot avea încredere în nimeni. Ferrante e dușmanul meu 
recunoscut și va trebui să dau piept cu el. Voi. Învinge sau voi 
pierde. Dar va fi acţiunea mea. Nu un vot al majorităţii 
cumpărat cu bani și intrigi. Nu o bătălie dusă cu oameni 
tocmiţi”. 

Stătea, înalt, cu mușchii relaxaţi, tremurând de frig în 
cămașa plină de sudoare. Se simţea liber. Riscul morții era un 
preţ care merita din plin să fie plătit pentru accst sentiment. 
Contadina îl numise aventură, își aminti el. „Cum aș putea-o 
învinovăţi fiindcă a căutat-o-?” Dar cum aș putea să-i permit 
acestea? E doar o femeie. Va trebui să rămână aici. Am să-i las 
bani lui Mario. O să-i poată închiria o escortă, care s-o ducă 
înapoi, la Florenţa”. 

x 

— Ai spus că e norocul nostru, Lorenzo. Nu ne putem lăsa 
norocul aici. 

— Guido are dreptate. Ti-am spus că te-aș urma oriunde. Dar 
asta schimbă lucrurile. 

— Eu unul nu-s un prost superstiţios ca ăștia doi. Aș zice că 
mai bine ne-am continua drumul fără ea. 

Ginevra asculta argumentele oamenilor lui Lorenzo. Faţa îi 
era lipsită de expresie, dar inima îi bătea puternic. Urau doi 
contra unu în favoarea ei. Şi conta pe Lorenzo. Fusese bucuros 
s-o vadă, știa asta. Şi niciun om în toate minţile n-ar fi întors 
spatele norocului. Pentru prima oară se simțea puternică, 
sigură de succes. De Lorenzo nu avea a se mai teme. Cu 
siguranţă că era un prost dacă putuse confunda mâna ei 


răzbunătoare cu întruchiparea norocului. 

Înainte de a se răzgândi, Lorenzo o luă pe Ginevra afară, 
pentru o discuţie între patru ochi. 

— Contadina, acum trebuie să te gândești serios la ce faci. 
Nu ne mai jucăm. Ai vrut aventura. Ai avut una. Deghizarea, 
eălăritul prin întuneric, toate astea sunt foarte incitante. Dar 
nu a fost un pericol real. În curând, aventura va fi un joc pe 
viaţă și pe moarte. Nu ai de unde să știi ce înseamnă asta. 

Ginevra îl privi în ochi. Molfăi ceva în gură, apoi scuipă pe 
pământul dintre ei. 

— Nu-mi spune tu mie ce pot și ce nu pot să știu, Lorenzo. 
Am fost mai aproape de moarte decât tine.. Îţi spun că nu mi-e 
frică să mor. 

Lorenzo își feri ochii de privirea ei intensă. 

» 


— Sunt și alte lucruri... pericole care nu există pen-f tru un 
bărbat... lucruri care sunt mai rele decât o moartea rapidă... 

Lorenzo era încurcat, incapabil să găsească vorbele! Prin 
care să se facă înţeles de o tânără pe care o credea virgină. 

Ginevra nu-l ajută. Și nici n-ar fi putut vorbi, chiar") dacă ar 
fi vrut. Era paralizată de furie. Lorenzo, credea ea, uitase ce-i 
făcuseră oamenii lui. Doar ordonase dis- trugerea atâtor vieți. 
Oare a ei, era de nediferenţiat de al tuturor celorlalţi, atât de 
nesemnificativă încât nici măcar] nu-și mai amintea de ea. 

— ...nu pot garanta nici măcar pentru comportarea propriilor 
mei oameni, spunea Lorenzo, ori acolo or să fie zeci de 
marinari. Dacă vii cu noi, va trebui să stai alături de mine zi și 
noapte. 

Ginevra își simţi inima tresărind. Nu și-ar fi dorit alt-, ceva. 
Graiul îi reveni. Când vorbi, vocea îi era plină de sinceritate. 

— Îţi dau cuvântul meu, Lorenzo, că așa voi face. I 

Ginevra își păstră sutana de călugăr. Lorenzo îi suge- I că o 
idee. 

— Nu putem risca să-l roage cineva pe călugăr să ţină o 
slujbă sau să dea o binecuvântare, le explică el tuturor, așa că 
vom spune că Ginevra e unul din nebunii sfinţi ai Domnului, 
cineva pe care eu, din caritate, îl ocrotesc personal, pe nume... 
Tino, o prescurtare de la cretina, idiot. 

Și râse, încântat de gluma aceasta simplă, încântat de faptul 


că putea râde de firesc. Nu cunoscuse de luni ușurarea 
binefăcătoare a râsului. 

— Tino e, un nebun, așa că orice ciudăţenii din coml 
portamentul lui pot fi atribuite acestui fapt. Chiar și subțirimea 
vocii. Imaginaţi-vă tot timpul că Tino e bărbat. Dacă uitaţi, ne 
putem pierde vieţile de îndată ce vom) fi pe mare. Marinarii au 
credinţa că femeile aduc nenoroc! 

Pe un vas. Oamenii se vor mira de ce Lorenzo cară după el 
un nebun sfânt. Spuneţi-le că el crede că Tino îi poar tă noroc. 
Asta, cel puţin, e adevărat. 

x 

— 1 Dacă tot o să fiu un nebun, intenţionez să mă distrez cu 
asta, îi spuse Ginevra lui Lorenzo. 

Călărea alături de el, în fruntea grupului, bucurânduse de 
orice amănunt al călătoriei. La câteva ore după ce părăsiră 
casa fermierului, părăsiră și drumul principal, intrând pe o 
potecă îngustă, ce ducea în munți. 

Când începu ninsoarea, oamenii din urma lor începură să 
înjure. Lorenzo le aminti că urmele trecerii lor vor fi acoperite, 
ceea ce va contribui la păstrarea secretului misiunii lor și că 
tâlharii care-i jefuiau pe călători nu-și, părăseau bârlogurile pe 
o vreme ca asta. Ginevra nu văzuse niciodată atâta zăpadă. 
Prindea fulgii pe limbă, se minuna de frumuseţea pomilor plini 
de nea și se rugă până ce Lorenzo consimţi să se oprească și să 
o lase să se dea pe gheaţă pe o pantă ușoară. 

Dintre nămeţi, poteca îi scoase sub un soare orbitor, 
iluminând un peisaj strălucitor de alb. 

— Oh! Cât e de frumos. Probabil că de priveliștea asta au 
parte îngerii când privesc în jur. 

Ginevra își aruncă gluga pe umeri, își desfăcu larg braţele, 
salutând această lume minunată. 

Lorenzo mai văzuse gestul acesta, atunci când călărise cu ea 
în vârful dealului, la Vila La Vacchia. Recunoscu din nou 
spiritul liber al Ginevrei. Și se gândi ce bine era că se afla cu ei. 
Îngrijorarea i se evaporă. Şi el era liber. Și începu să cânte. 

Ginevra râse de asemenea și își uni vocea cu a lui, dându-și 
inima bucuriei. 

Trei zile mai apoi ajunseră pe coastă. 

— Credeam că niciodată n-am să văd ceva mai frumos decât 
câmpiile acoperite cu nea, spuse Ginevra. Mă înșelam. 


: Se aflau pe creasta dealului, deasupra unei fâșii înguste 
depămânl plat care mărginea marea. Mediterâna apăru la 
orizont, întinzându-se la infinit, părând că se îmbină cu cerul. 
Nuanţele de albastru se transformau cu iuțeală una într-alta, 
într-o sărbătoare de culori, care făcea să paleascu orice 
bijuterie făcută vreodată. 

— Vreau s-o ating, spuse Ginevra. 

— Şi eu, spuse Lorenzo, dând pinteni calului. 

k A 

Ginevra se dărui descoperirii. În timp ce ceilalți începură să 
mănânce ultimele bucăţi de brânză și pâine care le mai 
rămăseseră prin desagi, se afundă în nisipurile calde, simţindu- 
le cu călcâiele goale, cernându-le printre degete, alergând pe 
plajă de colo-colo, exclamând extaziată de delicateţea fiecărei 
scoici pe care o găsea. 

— Nu vreau să plec de aici, strigă ea când fu chemată, de 
Lorenzo. 

— E totuși timpul, spuse el. 

x 

Călăriră mile întregi pe plajă. Lorenzo plănuise bine traseul. 
Plaja era îngustă, fără canale sau golfuri, prin urmare fără sate 
de pescari. Nu se vedea nicio altă creatură în afară de păsările 
acelea albe și mari care pluteau pe deasupra valurilor. 
Solitudinea, aerul cald, mirosul de apă sărată îi făcură pe toţi 
să fie cuprinși de un fel de fericire copilărească, și chiar și 
Maurizio, cel mai sumbru dintre ei începu curând să alerge 
încoace și încolo pe marginea apei, jucând un joc născocit de el 
însuși, un fel de-a fluxul și refluxul valurilor. 

Soarele cobori la orizont, devenind tot mai mare, pătând 
cerul albastru cu violet. Fără o vorbă, toţi încetiniră mersul, 
până ce caii ajunseră să pășească fără zgomot pe nisipul moale, 
în tăcerea acestui sfârșit de zi. Soarele de culoare purpurie 
atingea la orizont purpuriul-marii și toţi își ţinură respiraţia la 
vederea minunii, într-o șoaptă colectivă de venerație. 

Ca răspuns, un cânt se abătu asupra apei, împingând în faţa 
soarelui un val cu creasta rozalie. Soarele se lăţi, licări „săltă în 
sus o clipă și fu înghiţit pe dată de marea întunecată. Ginevra 
se cutremură. Nisipul albicios li se întindea în faţă, ca o punte 
periculos de îngustă. Caii se opriră. 

Râsul brusc al lui Lorenzo o făcu pe Ginerva să tresară. 


— Acum urmaţi-mă, spuse el, dând pinteni calului, mânându-l 
pe marginea apei, al cărei clipocit era însoţit de scântei verzi. 

— Magic j strigă Ginevra, galopând în urma lui. Ceilalţi îi 
urmară și ei îndeaproape. 

Lorenzo ordonă tăcere când se apropiară de ceva semănând 
cu un zid de stâncă. 

— Aproape am ajuns, spuse el. O să vedeţi un foc după ce 
vom trece de limba asta de pământ. Ne vor întâmpina niște 
pescari, care ne vor aduce și cina. Tino, amintește-ţi cine ești. 
Toată lumea să asculte mai mult decât să vorbească. Sunetele 
călătoresc repede pe apă și oamenii lui Ferrante nu sunt prea 
departe de noi. 

x 

Focul era un semnal de bun-venit prin întuneric iar aroma ce 
se ridica din cazanul suspendat deasupra lui amintea că aerul 
sărat ascute pofta de mâncare. Ginevra nu mâncase niciodată 
ceva atât de delicios ca această mâncare de pește. Nu simţea 
nevoia să vorbească, ci doar o oboseală recunoscătoare la 
sfârșitul uhei zile minunate. 

Își înfășură sutana mai strâns în jurul trupului și se pregăti 
să se culce încovrigându-se, cu trupul lipit de o movilă de nisip, 
care mai păstra căldura soarelui. Ritmul valurilor o făcu să 
adoarmă imediat, cu zâmbetul pe buze. 

Se trezi în zori, auzind cântecul valurilor, își aminti unde se 
afla și zâmbi. Își întoarse încet capul, să privească marea. 

Un vas se pregătea să ancoreze. Era doar o siluetă în lumina 
încă cenușie, o formă întunecată, joasă, cu catarge înalte 
învăluite în ceaţă. 

Vasul avea pe laterală un șir de ferestre rotunde, ca niște 
ochi atotveghetori. F 

„Jocul s-a sfârșit”, își spuse ea. Incepe aventura. la seama, 
Tino”. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI NOUA 

Când Ginevra trăsese cu urechea la discuţiile confident tiale 
dintre Lorenzo și Lucrezia, își putuse face o imagine completă a 
riscurilor la care se expunea acesta. Ferrante, regele 
Neapolelui, era un tiran deosebit de capricios, cu un gust al 
macabrului care depășea chiar și fantastica cruzime a fostului 
duce de Milano. În plus, nu era deloc demn de încredere: cu un 
an în urmă violase una din legile de bază ale războiului, 
invitând un general din tabăra dușmană la tratative, 
trimițându-i în scris confirmări de asigurare a securităţii, iar, la 
sosirea acestuia în Neapole, îl executase. 

Ginevra se întreba dacă gestul generos al lui Ferrante de a 
trimite un vas cu care să călătorească era echivalentul unei 
asigurări de securitate. Sau ceva mai bun. Sau mal rău. 

Îl privi pe Lorenzo. Poate i-ar fi putut vedea răspunsul pe 
faţă. 

Acesta stătea cu pescarii, aproape de focul mocnit, mâncând, 
vorbind liniștit, râzând. 

x 

Ginevra sări în picioare și alergă spre el. Misiunea ei 
personală putea să mai aștepte. Acum era nerăbdătoare să 
înceapă aventura. 

Lorenzo își expediase bagajele mai înainte și acum bărcile 
pescarilor trase pe nisip erau pline vârf cu lăzj, pungi de piele 
și baloturi. Lorenzo se caţără pe un cufăr roșu și-i descoperise 
capacul. Scoase de acolo haine elegante, viu colorate, roșii, 
albastre, galbene, verzi, pentru oamenii lui, și un /ucco 
somptuos de catifea albastră, căptușit cu blană, pentru el 
însuși. 

Una din pungile de piele conţinea monezi de aur pentru 
pescari și un masiv lanţ de aur cu safire. Ginevra observă că 
zalele lanţului aveau forma florii de crin, simbolul regelui 
Franţei. Lanţul trebuia să-i amintească lui Ferrante că Louis al 
XI-lea era aliatul lui Lorenzo, un fel de rudă, care oferise 
Medicilor privilegiul de a folosi emblema Franţei pe propriul lor 
blazon. 

„Bravo, Lorenzo”, gândi Ginevra. „Nu rugăminţi de pace, ci 
amenințări cu o putere mai mare”. Aflase, ascunsă sub 
ferestrele înalte de pe terasă, că Franţa avea la mână regatul 
Neapolelui cu un motiv ce putea fi oricând folosit ca pretext de 


război. Tronul lui Ferrante se cam clătina. Tatăl lui fusese 
primul rege din respectiva dinastie, și capturase Neapolele de 
la guvernatorii francezi. Ferrante era fiu nelegitim. Intotdeauna 
își făcuse griji în legătură cu intenţiile Franţei. 

Ginevra zâmbi și-și mancă micul dejtân cu o poftă sporită. 
Niciodată nu se simţise atât de flămândă, nici atât de plină de 
viaţă, cum se simțea acum, în aerul sărat al mării, care acum 
dansa sub soarele ce abia răsărise. Îi părea rău doar. Fiindcă 
rolul ei îi cerea acum să poarte sutana prăfuită, de monah. Ar fi 
vrut să poarte culori la fel de vii ca și spiritul ei. 

Vasul era comandat de un „căpitan”, contel. ’ Arclenza, 
Filippo Gambassi. Acesta era însăși imagin a opulenţei, în 
blănuri, brocarturi și bijuterii. Dintr-un lob al urechii îi atârna o 
perlă mare, în formă de pară Faţa îi era slabă, întunecată, 
sardonică. Te-ai fi așteptat ca ghetele lui să ascundă niște 
copite despicate. Ginevrei nu-i fu greu să se bâlbâie ca un idiot 
sadea când îi fu prezentată drept Tino. 

— Acest nebun sfânt e mascota mea, care-mi poartă noroc. 
Se crede preot, după cum vedeţi. Îl cheamă Tino. 

Gambassi fu amuzat și impresionat. Il salută pe Tino, 
înclinându-și capul. Toţi domnitorii aveau nebuni, doar că 
aceștia erau de obicei bărbaţi isteti și oameni de curte. 

Îl găsea pe Lorenzo foarte original fiindcă avea un nebun 
autentic. 

Fu și mai amuzat când Lorenzo îi spuse că nebunul va 
împărţi cabina cu el. Gambassi era un om rafinat „dintr-un oraș 
libertin. Protejatul unui om bogat nu era nimic ieșit din comun, 
dar nu auzise niciodată ca un neghiob să facă pe preotul ca să- 
și distreze stăpânul. Gambassi îl găsi pe Lorenzo extrem de 
original. 

Ginevra îi simţi privirile asupra ei și mulțumi Cerului pentru 
gluga ei imensă care-i ascundea fața, care acum trebuia să fie 
strălucitoare de emoție. Totul mersese strună. Acum, când știa 
că va împărţi cabina cu Lorenzo își dăduse seama cât de ușor îi 
va fi să-și realizeze hotărârea. Singură cu el. Tot ce avea de 
făcut era să aștepte să adoarmă și apoi... Lorenzo chiar îi 
dăduse un cuţit să-i ţină ascuns în sutană, fără să bănuiască 
măcar că mai avea unul... 

Dar, întâi de toate, avea toată ziua la dispoziţie să sebucure 
de frumusețea mării și era pentru prima oară la bordul unui 


Li 


vas. Şi, parcă ghicindu-i gândurile, Lorenzo îi spuse lui 
Gambassi că l-ar interesa să-i vorbească despre navă. 

Era o galeră luxoasă, cu o punte superioară deasupra 
spaţiului în care se aflau vâslașii. Velele erau în dungi albastre 
și roșii, și aceleași culori decorau băncile capitonate ale 
salonului și paturile din cabinele mari. Mătase albastră și albă 
erau cusute laolaltă, alcătuind huse pentru mese și scaune. 
Ginevra stătea liniștită în timp ce Lorenzo bea vin și juca zaruri 
cu Gambassi. Era fericită să aibă parte de o clipă de liniște 
după dimineaţa agitată. Fuseseră prea multe impresii și 
experienţe de asimilat pocnetul velelor când erau ridicate și 
umflate de vânt „cu dungile lor roșif și albastre proiectandu-se 
pe albastrul cerului și al mării, mișcarea punţii, triumful de a-ţi 
ține echilibrul pe ea, sunetul apei lovind carena, gustul sărat al 
picăturilor de apă care săreau pe faţă, viteza uimitoare u care 
mergeau, mai repede de cât mersese ea cu ceva vreodată. 

Ar fi dorit ca totul să dureze la nesfârșit. 

x A 

Cât timp vom face până la Neapole? Il întrebă ea pe Lorenzo 
când se retraseră în apartamentul-cabină destinat lor. ” 

' Depinde. Am avut vânt bun astăzi. Mâine s-ar putea sa nu 
mai fie și vâslele nu sunt așa de rapide. Sau s-ar. I Vi tea ivi 
vreo furtună și atunci vom fi nevoiţi să tragem la țărm. În cel 
mai fericit caz vom avea nevoie de șase sau șapte zile. 

„Atât de repede”, gândi Ginevra. „O zi deja s-a dus”. 

Ir. Cepu să vorbească, apoi văzu că Lorenzo adormise, cu 
capul rezemat pe speteaza înaltă a scaunului, sub lampa de ulei 
care se balansa încoace și încolo. Lucco-ul îi era desfăcut la 
gât. 

„Pot s-o fac acum”, gândi Ginevra. Mâna ei dreaptă se 
îndreptă încet spre mâneca stângă unde se afla pumnalul legat 
cu o curea de braţ. Răsuflă îndelung. 

Degetele i se strânseră în jurul mânerului. 

Apoi eliberă strânsoarea și-și retrase mâna. „Mai sunt încă 
atâtea zile”, își spuse ea. „Să mă mai bucur puţin de călătoria 
pe mare. Voi avea mai multe șanse ca acestea dar numai o 
singură călătorie pe mare. 

În seara următoare se petrecu același lucru, la fel și în 
următoarea și tot așa, de fiecare dată, Ginevra lăsa șansa să 
treacă pe lângă ea. Era prea lacomă să se bucure de orele 


petrecute la bordul vasului. Cunoscuse plăcerea, mulțumirea, 
dar niciodată în viața ei nu cunoscuse distracţia. Fiecare minut 
din fiecare zi petrecută pe galeră îi umplea inima. 

Lorenzo voia să vadă totul, să afle totul, să încerce totul. 

Ginevra la fel. Şi descoperi că totul era posibil. Toţi o 
credeau bărbat. Lorenzo vorbea cu marinarii, le punea 
întrebări despre vele, despre echipamentul vasului, despre felul 
de a ghici direcţia vântului. Alături de el, Ginevra asculta cu 
atenţie. Și când Lorenzo se alătură marinarilor de pe punte 
care ridicau velatura vasului, Ginevra fu în spatele lui. 

Învăţară cum să facă nodurile, cum să facă frânghia colac, se 
căţărară în vârful catargului, să privească în depărtări. La vârf, 
sus, balansul era teribil. Privirile li se întâlniră și începură să 
râdă, fiecare bucuros să vadă teama întipărită pe chipul 
celuilalt. 

Văzură o pereche de delfini și-i urmăriră cu privirea, 
minunându-se de graţia și frumuseţea animalelor și amintindu- 
și bogata mitologie legată de ei. 

Seara, în cabină, vorbiră despre misterul mării, despre magia 
vântului, despre Odiseu și Iason, Hesperide și Zefir, despre 
cărţile și poemele lor preferate. Ginevra recită pasaje din 
Homer. Lorenzo spuse că într-o zi se va apuca să înveţe 
grecește. 

— Mie mi-ar place să învăţ să înot, spuse Ginevra. Pare așa 
de interesant. 

— Şi este. Și e foarte simplu. Am să te învăţ eu când o să ne 
întoarcem acasă, la Florenţa. 

— Niciunul din ei nu voia să recunoască că ar fi fost posbil să 
nu se mai întoarcă niciodată la Florenţa. 

Ginevra observa schimbarea lui Lorenzo atunci când era cu 
contele. Și atunci se gândea la Neapole. La masă sau atunci 
când cei doi bărbaţi se plimbau pe punte, discutând, stătea cu 
gura căscată și ochii în gol, jucându-i rolul. Dar în realitate 
urmăreg, disputa dintre cei doi, pe Gambassi, uleios, dar de 
fapt amenințând subtil. Lorenzo părea să nu perceapă nici-un 
gând ascuns, încrezător în poziţia și în forța lui. Ginevrei i se 
părea că Gambassi bătea în retragere câte puţin în fiecare zi, 
copleșit de prezenţa lui Lorenzo. Rămânea închis în cabina lui 
perioade din ce în ce mai lungi, de parcă ar fi preluat comanda 
vasului. Ginevra era bucuroasă de asta. Putea descoperi în voie 


orice colţișor al vasului. 

Lorenzo, credea ea, era și el bucuros. Putea fi mai Uman 
când căpitanul nu era prin preajmă. În dimineaţa celei de-a 
patra zi, Gambassi nu apăru la dejun. Lorenzo îi făcu cu ochiul 
Ginevrei. 

— Hai, spuse el. 

Și coborâră sub punte, acolo unde Gambassi le interzisese să 
se uite, unde văzură șirurile de vâslași, sclavi legaţi cu lanţuri 
de glezne. Lorenzo le vorbi câtorva din ei, o strigă pe Ginevra 
să traducă pentru unui în grecește, și-și puse mâinile pe ale ei 
când văzu cum se chinuia să pronunţe. Apoi le ceru vâslașilor 
să-l înveţe cântecele pe care le cântau în timp ce vâsleau, și 
când începu să cânte și el cu ei, Ginevra izbucni în râs la auzul 
sunetelor pe care le scotea. 

Apoi vântul încetă să mai bată și Lorenzo luă locul grecului la 
vâsle. Vâsli timp de o oră. Ginevra stătu în picioare lângă 
toboșarul care dădea ritmul vâslașilor, supărată că mâinile ei 
erau prea slabe ca să poată trage și ea la rame. 

Eram gata să mă. Opresc la cinci minute după ce am început, 
dar mi-a fost rușine îi spuse Lorenzo după aceea. 

Şi-i arătă bășicile din palme. 

Ar trebui să joace Tino pentru mine, îi spuse el lui Gambassi 
când începură jocul cu zaruri pe care-l jucau în fiecare zi 
înainte de cină. Mi-am făcut terci mâinile. 

Gapnbassi chicoti. 

— Am auzit despre Republica ta și despre teoriile ei, 
Lorenzo. 

Când mi-câi spus că voiai să vâslești, mi-a fpst teamă că vrei. 
Să-mi inciţi oamenii la republicanism. 

— Nu m-am gândit la politică, Filippo, n-a fost decât o 
excesivă curiozitate și bravadă masculină. Și am fost pedepsit 
destul. Palmele îmi sunt pline de bășici. Nici nu pot arunca 
zarurile. Hai, dă tu, Tino. Îmi porţi noroc. 

Ginevra azvârli zarurile. Se lăsă cuprinsă de fervoarea 
jocului, urmărind zarurile care se rostogoleau și dorind să 
apară numărul pe care îl voia ea. 

Lorenzo îi lăsă ei banii pe care-i câștigase și-i dădu o pungă 
să și-i ţină. Dar o puse să jure că nu va juca cu marinarii. 

Ginevra jucă în timp ce el dormea. Și-și pierdu toţi banii. Nu-i 
păsă. Jucase cu trei marinari de pe punte, toţi de vârsta ei sau 


mai tineri. Era pentru prima oară când avea alături oameni de 
vârsta ei. 

Lorenzo o mustră cu severitate, dar Ginevrei nu păru să-i 
pese de asta. Văzu cum îi tremurau colţurile buzelor și-și dădu 
seama că abia se putea abţine să nu izbucneasă în râs. 

— Acum promite-mi că n-ai să mai faci asta, conchise el. Și 
de data asta să-ţi ţii promisiunea. 

— Bineînţeles că n-am să mai fac. Nu mai am bani. Lorenzo 
nu-și mai putu stăpâni râsul. 

Ginevra îl privi, îi privi faţa arsă de soare și mâinile pline de 
bășici, liniile albe, subţiri de la colţurile ochilor, pe când clipea 
în lumină, îi privi pielea acolo unde soare'e n-o putuse atinge ca 
s-o bronzeze. Se întrebă dacă pie lea aceea albă era moale, mai 
moale decât obrazul lui 1 aspru. Apoi păru să audă iarăși râsul 
lui și-și auzi propria j 'voce îngânându-l, ca un ecou, în mintea 
ei. 

„M-am minţit. Nu-l pot ucide pe bărbatul ăsta. Îl iul bese. 
Indiferent ce a făcut sau ce-ar putea să facă vreodată. I L-am 
iubit-întotdeauna și întotdeauna îl voi iubi”. 


CAPITOLUL TREIZECI 

— Ginevra, Contadina! Aproape că urlă Lorenzo. 

— Ce? Îmi pare rău. Nu te-am auzit, mă gândeam la altceva. 
Ce spuneai? 

— Te întrebam dacă nu ai vrea să mergi la o plimbare pe 
punte înainte de culcare. Nopţiile sunt calde acum, când am 
mers atâta spre sud. 

— Da, mi-ar place. 

Ginevra simţea nevoie de spaţiu. Era copleșită de emotie, 
năucită de descoperirea unor sentimente, prea noi. Dorea cu 
atâta disperare să-l atingă pe Lorenzo încât îi era frică să fie în 
cabină cu el, îi era frică să nu-și piardă controlul. Ar fi vrut să 
stea departe de el, să scape de senzațiile acelea bizare. 

— Atunci, hai. 

Şi-i întinse mâna bășicată, oferindu-se s-o ajute să se scoale, 
cum stătea ghemuită pe bancă. Ginevra sări singură în picioare 
și se grăbi spre ușă. „Dacă mă atinge nu știu ce voi face” își 
spuse ea. „Voi striga. Îi voi spune. Sau voi fugi”. 

Și merse de-a lungul punţii, grăbită, mânată de impulsul 
inimii ei turbulente, oarbă la priveliștile și surdă la sunetele din 
jur. Lorenzo o prinse, apucând-o de faldurile sutanei. 

— Ti-am propus să ne plimbăm, nu să alergăm, spuse el. 

Vocea îi era caldă, indulgentă, amuzată. 

— Uite, Contadina, uite cum arată cerul. 

Ginevra văzu căcerul de sud era diferit, că stelele erau mai 
apropiate una de alta și mai calde, cu raze mai blânde, nu 
distante, reci și strălucitoare. „Sau eu sunt 1 aceea care m-am 
schimbat?” se întrebă ea. „Nu mă mai I recunosc; nu-mi înțeleg 
pasiunile care au făcut ca persoal na ce am fost să devină atât 
de slabă”. 

Lorenzo își petrecu duios braţul peste umerii ei, încă * 
privind în sus. Ginevra se sprijini de el. „Dacă te sprijini 1 de el, 
ești pierdută”, își spuse ea. Nu știu de ce, dar era* absolut 
sigură că nu trebuie să-i spună lui Lorenzo despre I dragostea 
ei. 

— Acelea sunt stelele noastre, spuse el, mișcându-se în-l tr- 
un scop numai de ele știut în conjuncţii care alcătuiesc fi 
semnul nostru zodiacal și ne guvernează vieţile. Cred că* vor să 
mă întâlnesc cu Ferrante, acolo la vârf,» când intră* 
Capricornul. Asta înseamnă că voi fi în deplinătatea for-8 telor 


mele. Și ale tale, Ginevra; și tu ești cu mine. În-* seamnă că 
forța mea e dublă. Sunt recunoscător Cerului că* 'te am aici. 

O strânse în braţe, într-o scurtă îmbrăţișare, apoi privi 1 în 
jos, spre faţa ei, zâmbind. 

— Te-ai distrat, Ginevra? 

— Oh, da. 

— Şi eu. A fost așa de bine zilele astea pe mare, de* parte de 
lume, fără responsabilităţi și cu toate grijile 1 amânate. M-am 
simţit aproape ca un copil. E ciudat, dar I uneori îmi vine să-ţi 
spun Giuliano. Am făcut atâtea îm-l preună, noi doi, ne-am 
distrat așa de bine, am râs atât 1 de mult... 

Vocea lui Lorenzo se înăbuși. 

Ginevra își strânse mâinile, abţinându-se să nu-l îm-; I 
brăţișeze în timp ce plângea. 

. După o clipă, Lorenzo își drese vocea. 

— Acum, ne putem face planurile pentru Neapole. ] spuse el. 
Vom ajunge mâine acolo. I 

— Atât de repede? 

Strigătul ei fu un strigăt de durere. 

— Am avut parte de o călătorie” plăcută. Foarte rapidă 
Mâine probabil că vom încetini. Gambassi a, debarcat aseară 
niște oameni care să plece călări să ne anunţe sosirea. Ca să le 
dea timp să ducă mesajul, probabil că. După micul dejun vom 
folosi vela mică și vom ancora. După toate probabilitățile ne va 
supraveghea îndeaproape. Ir. 

Cercând să vadă dacă Ferrante ar avea a se teme de ceva; 
din partea noastră. Vom avea prea puţin timp să stăm de vorbă. 
Intenţionez să-l fac pe Guido gardianul tău. Va b sta lângă tine 
să te protejeze. Îmi închipui că eu voi fi dus imediat la 
Ferrante. E prea viclean ca să înceapă războiul. Nervilor 
făcându-mă să aștept pentru o audienţă. 

— Când am să te văd? 

— Nu știu, Contadina. Nu știu la ce mă pot aștepta. 

— TȚi-e. Teamă? 

Lorenzo râse. 

— Nu, spuse el. Încă nu. O să am destul timp pentru I asta 
mai târziu, dacă am calculat greșit... Tie ţi-e frică» I surioară? 

Ginevra râse și ea. 

De ce mi-ar fi? Cine să-i facă rău unui nebun al lui 
Dumnezeu? Mai ales unuia așa de murdar ca Tino. Trebuie să- 


mi fac rost de o sutană nouă. Miros ca o capră. 

— Chiar așa? Excelent. Nu-i de mirare atunci, că I bunul 
nostru căpitan a stat așa de mult în cabină. Nasul 

1 acesta al meu are și alte binecuvântări în afară de frur, 
museţe. N-am deloc simţul mirosului. Asta va facei să I suport 
Roma și Neapole. Mâine vei înţelege ce vreau i să spun. Acolo 
nu e ca la Florenţa. 

Galera cobori velele și intră în Golful Neapole, cu șirurile de 
vâsle trăgând la unison. O flotilă de vase mai mici, fluturând 
steaguri, aștepta s-o escorteze la țărm. 

I: t prora fiecăruia din ele sunau trâmbiţe și pajii fluturau 
steaguri cu blazoanele lui Ferrante și Lorenzo. Era o 
întâmpinare regească. 

Lorenzo își ridică braţul să răspundă la salut. Era îmbrăcat în 
veșmânt de curte, cu lanţul de aur cu zale în forma florii de crin 
scos în evidenţă. Părea calm „dar V ochii lui iscodeau căutând 
să vadă vreun chip familiar. Avea prieteni în Neapole și știa că 
va avea nevoie de ei. 

Ginevra stătea la oarecare distanţă, împreună cu trei? Arzi 
îmbrăcate în livrea. Abia observase salutul de bunvenit; era 
prea șocată de panorama golfului acestuia în curbă adâncă. 
Apele aveau același fond albastru pe care 

24â îl văzuse întreaga săptămână, doar că aici erau 
străbătute de dungi verzi, turcoaz și de alte nuanţe albăstrii. 
Galera părea că se mișcă regește pe un câmp presărat cu 
bijuterii. Ochii ei priviră apele până la țărm, unde alte culori 
solicitau atenţia: casele ca niște felii de curcubeu, florile, 
costumele oamenilor adunaţi pe cheiul lung și lat. Curba duloe 
a țărmului îi conduse aproape hipnotic privirea până în punctul 
cel mai îndepărtat, și dincolo de el, spre misteriosul lanţ de 
munţi ai Vezuviului. Ginevra privi aburul pal de deasupra 
acestuia mirată și înfricoșată, pe jumătate crezând că Vulcan 
era la lucru dedesubt, în măruntaiele pământului. 

Galera trase la țărm și Ginevra respiră aerul îmbătător. 
„Lorenzo este un om nefericit”, gândi ea. „Mirosul Neapolelui 
este parfumul florilor lui. Pe șaptesprezece decembrie aici e 
primăvară. Ce rău trebuie să fie să nu poţi mirosi parfumul 
ăsta. Bietul Lorenzo”. 

„Lorenzo”. Păstră ecoul acestui cuvânt, simţindu-i gustul la 
fel de dulce ca și parfumul florilor, care-i mai stăruiau în nări. 


Cu faţa ascunsă de glugă, se desfăta privindu-l. Ce drept îi era 
trupul, ce largi umerii. Părul îi lucea la fel ca și bascul lui de 
mătase împodobit cu pietre preţioase, picioarele lui în ciorapi 
albi de mătase păreau la fel de puternice ca două coloane de 
marmură de Carrara. 

„A spus că se bucură să mă aibă cu el”, gândi ea, „și m-a 
strâns tare în braţe”. 

În inima ei era o primăvară încă și mai dulce decât cea din 
fața ochilor. Toată poezia pe care o citise fără să o înţeleagă îi 
inundă sufletul, acum plină de semnificaţie, și muzica ei îi cântă 
în inimă. 

Fericirea aceasta perfectă dură până ce galera se opri în faţa 
treptelor mari de piatră ale cheiului și Lorenzo sări cu ușurință 
peste ele, pe platforma de piatră. Se pierdu apoi într-un cerc de 
oameni care zâmbeau, vorbeau, gesticulau și îi îmbrăţișă pe 
fiecare, femei și bărbaţi, apoi se îndepărtă de vas, fără să se 
uite înapoi. 

Ginevra se simţi de parcă soarele se ascunsese după nori. 

zk 

Regele Ferrante și familia lui locuiau într-un castei de 
cărămidă, ale cărui ferestre se deschideau deasupra golfului. 
Pregătise un palat mic în partea opusă castelului, pentru 
Lorenzo. Un șambelan pompos de la curtea napolitană conduse 
micul grup al lui Lorenzo de pe vas până la micul castel, cu o 
expresie de dispreţ pe faţă. Numai patru oameni, și unul dintre 
ei un împuţit, un bâlbâit, un idiot. Le repartiză camerele: 
Ginevrei i se dăduse camera de lângă capelă. Încă de la oinci 
picioare distanță, șambelanul duhnea ostentativ a parfum de 
portocal. 

Ginevra se abţinu să râdă, mușcându-se de limbă.. 

Pe drumul de pe chei până la palat descoperise ce voise să 
spună Lorenzo când o prevenise despre Neapole. O alee largă, 
pavată, ducea la castelul lui Ferrante, dar străzile de pe fiecare 
parte a acesteia erau doar niște mlaștini de tot felul de resuri și 
lături, aruncate pe ferestrele caselor. În comparaţie cu 
putoarea de acolo, sutana ei nespălată ai fi zis că miroase a 
parfum. 

Cerceta camera ce-i fusese destinată, apoi palatul. Era 
luminos și bine aerisit, cu balcoane spre mare și decoraţii 
aurite, reprezentând nimfe, pești și vegetaţie fantastică în 


fiecare cameră. Frivolitatea culorilor acestora îi dădu clan; era 
imposibil să crezi că aici poţi fi în pericol, încuie ușile camerei 
și se roti într-un dans vesel, spontan. Cu toate că i se 
repartizase o cameră foarte departe de a lui Lorenzo. Chiar 
dacă el o uitase pe dată, imediat ceși văzuse prietenii. Era 
primăvară și iubea. 

x 

În ziua următoare Ginevra nu voi să se scoale din pat. Nu 
dormise mai deloc. La început fusese prea emoţionată ca să se 
poată odihni, apoi vacarmul din mintea și inima ei o ţinuse 
trează. 

„Trebuie să înţeleg ce se întâmplă”, își spuse ea. „Ce 
înseamnă să fii îndrăgostit? Ce trebuie să fac? Ce pot să lac? Ce 
simte și ce crede Lorenzo în legătură cu mine? Știu că nu-i sunt 
indiferentă... oare așa o fi? M-a luat cu 

L 

Era încă îngenunchiată când, în final, adormi. Se tre-® zi la 
răsăritul soarelui, gemu din cauza spatelui înțepel nit, a 
picioarelor amorțţite, a gâtului răsucit, se îndrep-8 

tă clătinându-se spre pat, prăbușindu-se în el și căzând 
într-un somn adânc. 

I se păru că trecuseră doar câteva secunde de când adormise 
când auzi bătăi în ușă. Dar când deschise o1 r ehii fu izbită de 
soarele strălucitor și înţelese că trebul ia să fie târziu. 


— Vin, strigă ea. Numai o clipă. 
| 


* 


el, a spus că sunt norocul lui... dar m-a părăsit fără să-mi 
spună măcar la revedere de îndată ce am sosit.“ 

Și ca toţi oamenii îndrăgostiţi își examină fiecare amintire a 
fiecărei vorbe, fiecare privire, fiecare faptă a lui Lorenzo, 
răsucindu-le în mintea ei să le vadă pe fiecare parte, încercănd 
să citească semnificaţia fiecărui gest sau a fiecărei intonaţii, 
căutând sensurile pe care voia să le găsească. 

Emoţiile ei luau avânt, apoi se linișteau, apoi se simţea iarăși 
cuprinsă de elan. „Mă chinuiesc singură”, gândi ea, „trebuie să 
încetez. Nu fac altceva decât să devin tot mai confuză.” 

Dar chinul era dulce și nu se putu opri. Inventa conversații 


între ei, mici drame în care îi mărturisea dragostea și el era 
surprins, apoi copleșit când își dădea seama că și el o iubea. 
Sau în care recunoștea pe dată că o iubise întotdeauna dar nu 
sperase că ea va răspunde sentimentelor lui. Sau în care el nu 
spunea nimic, ci numai o strângea în braţe... și nu mai putea 
completa scena. Strălucitoarea ei lume de vise nu tolera nicio 
amintire a atingerii mâinilor brutale pe trupul ei sau 
lubricitatea urâtă, murdară, a celor care o violaseră. 

Ingenunche lângă fereastră și privi stelele pe, care Lorenzo i 
le arătase ca fiind ale ei și ale lui, ale lor, rugâhdu-se incoerent, 
lor, lui Dumnezeu, tuturor sfinţilor. Fecioarei, binecuvântatului 
lisus, lunii și mării. Făceţi-l să mă iubească, nu așa cum îl 
iubesc eu pe el, ar fi să cer prea mult. Făceţi-l să mă iubească 
numai puţin... ori dacă asta e prea mult, faoeţi-l să mă lase să-l 
iubesc”. 

Își dădu în lături părul de pe faţă și-și îmbrăcă sutana de 
călugăr. Descuie ușa, deschizând-o. 

— Ce dorești? 

Servitoarea care bătuse la ușă o privi înspăimântată și 
bolborosi ceva cu un accent din care mintea obosită a Ginevrei 
nu reuși să înţeleagă nimica. Fu nevoită să-i ceară să repete de 
trei ori până să înțeleagă ce spunea. Când înţelese, oboseala și 
proasta dispoziţie îi dispărură pe dată. În camera în-care o 
conduse servitoarea o așteptau o cadă cu apă caldă și haine 
curate. Excelenţa Sa, onoratul oaspete din Florenţa, le 
comandase pe toate acestea, pentru preotul său. 

Lorenzo n-o uitase. 

Un ofițer din garda lui Ferrante escortă cele trei gărzi ale lui 
Lorenzo și pe nebunul sfânt din Florenţa într-un tur al 
castelului regal înainte de masa de prânz. Lumea din capul 
Ginevrei se răsturnă cu fundu-n sus. 

Sală tronului, saloanele de recepţie, sala de banchete, de bal, 
erau imense, bogat decorate și mobilate. „Potrivite pentru un 
rege al Neapolului, exact cum ne așteptam”; spusese Maurizio, 
unul din oamenii lui Lorenzo. Ceilalţi doi râseră. Se mândreau 
cu frumuseţea austeră a orașului lor de piatră, considerând 
comică abundența de heruvimi auriţi. 

Faţa ofițerului napolitan se îngălbeni. Se hotări să; extindă 
turul. 

— Asta-i partea de castel favorită a regelui nostru. 


; spuse el. 

Și deschise o ușă groasă de lemn, conducându-i pe florentini 
înăuntru. Începu o oră de groază. Ofiţerul le arătă dispozitive 
folosite pentru tortură, multe din ele atât de ingenioase încât 
nici gărzile călite ale Medicilor nu auziseră până acum de ele. 
Apoi îi conduse într-o grădină imensă, înconjurată de ziduri. 
Ginevra crezu că turul se terminase și se felicită că reușise să- 
și menţină postura de nebun. ` 

Până ce văzu prima colivie. Inăuntru se afla un om gol, 
slăbănog, cu părul și barba încâlcite. Avea ochi de nebun și 
scotea niște strigăte animalice, întinzând mâna spre ei printre 
zăbrelele cuștii. 

— Credo că e timpul să mănânce, spuse ofițerul râzând. De 
obicei, oamenii vin aici să-i vadă pe captivi când mănâncă. E 
foarte amuzant. Uneori le aruncăm bucăti de lemn vopsite așa 
încât să pară pâine sau carne. Asta de aici muscă din ele așa 
'de tare încât sar așchii. 

— Câţi...? 

Maurizio se prefăcu. A fi interesat doar din simplă 
curiozitate. 

— Depinde. Pe moment sunt numai patru sau cinci. O să-i 
vedem pe toţi. Urmaţi-mă. 

Ginevra crezu că aceștia trebuiau să fie nebunii din Neapole. 
Și i se păru periculoasă postura ei de idiot. Guido, garda căreia 
i se încredinţase paza ei se temu de același lucru. După ce și 
cel de-al treilea om închis în cușcă fu prezentat cu mândrie de 
către ofițer, * Guido îl întrebă dacă toţi nebunii din Neapole 
erau ţinuţi în cuști. 

— Nebuni! Se miră ofiţerul. Nu sunt nebuni când intră aici. 
Sunt dușmanii regelui Neapolelui. Odată toţi au fost nobili. 
Regelui îi place să-i vadă cerșind îndurare, apoi implorându-l să 
fie uciși, ca până la urmă să cerșească mâncare ca să rămână în 
viață. Regele pariază cu prietenii săi pe durata necesară 
fiecăruia dintre prizonieri până la degradarea totală. 

Ofiţerul le zâmbi oaspeţilor din Florenţa. Știa că toţi și-l 
imaginau pe Lorenzo de Medici într-o cușcă. 

— Destul cu captivii din grădină, spuse el. Devine plictisitor. 

Și ei fură bucuroși să-l urmeze de-a lungul potecii cu iarbă 
tunsă, îngustă ca o panglică, ce ducea afară din grădină, 
departe de cuști. 


Ofiţerul își realizase scopul, dar era prea bine-dispus ca să 
omită punctul culminant al turului. 

Ginevra. Crezu la început că ofițerul greșise, că intraseră din 
greșeală într-o sală de recepţie. IÎncăperea. Lungă, elegantă, 
era plină cu tapiserii bogate; enorme vaze de flori stăteau pe 
cornișa adâncă a ferestrelor; bărbaţi, bogat și sofisticat 
îmbrăcaţi, stăteau în fotolii aurite, sau în picioare, de-a lungul 
încăperii. 

Apoi Ginevra simţi un miros insuportabil pe care florile nu-l 
putuseră ascunde, și se sufocă. 

— Aceștia sunt cei mai valoroși dușmani ai regelui, le spuse 
ofițerul. Toţi oamenii pe care i-a admirat și și i a făcut prieteni. 
Când prietenia lor s-a dovedit falsă, a trebuit să-i execute, 
firește. Dar n-a vrut să se lipsească de plăcerea companiei lor. 
Lâmbălsămându-i, i-a putut păstra disponibili pentru orice oră 
la care ar avea chef să vorbească cu ei... O operă excelentă, nu- 
i așa? Ai putea jura că fiecare din ei e pe punctul să se miște 
sau să vorbească... V-ar place să facem prezentările? Avem trei 
generali, doi duci, un număr de conți... 

x 

„Și ăsta e regele pe care Lorenzo intenţionează să-l facă 
rezonabil, să-l convingă să oprească războiul contra Florenței”, 
gândi Ginevra. „Chiar în acest moment Lorenzo e probabil cu 
el, un șoarece cu pisica Ferrante”. 

Se disprețui că se putuse gândi la ceva atât de lipsit de 
importanţă, ca dorinţele ei de dragoste, acum când Lorenzo era 
la discreţia lui Ferrante, cu nimic altceva decât propria-i 
isteţime care să-i folosească drept protecţie. Intr-o clipă sări de 
la visele egoiste, romantice, la recunoașterea de drept a lui 
Lorenzo ca bărbat. Avea curaj. Și îndrăzneală. Și abilitate de 
om de stat. Avea grija Statului. 

„Eu împart cu el aceleași stele”, își spuse cu mândrie. 
„Trebuie să găsesc o cale să-l ajut. Sigur că Cerul o să-mi arate 
cum să fac”. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU 

În Neapole trăiau mulţi toscani. Banca Medici avea o filială 
acolo; erau și câteva bănci mai mici, comercianţi de lână, 
chirigii, bijutieri, negustori de mirodenii și vin. Toate 
aparținând unor proprietari din Toscana.. În plus, mai trăiau 
acolo și toscani bogaţi care preferau modul de viață mai relaxat 
din sud și alţii dedaţi viciilor care înfloreau acolo. 

Totuși, cei mai apropiaţi prieteni de acolo nu erau dintre 
compatrioți, ci erau membri ai familiei lui Ferrante. Când 
avusese cinsprezece ani, acum aproape cinsprezece ani în 
urmă, - Lorenzo reprezentase Florenţa într-o misiune 
diplomatică. Se întâlnise cu cel mai tânăr fiu al lui Ferrante, 
Federigo, atunci când debarcase la Genoa, și se dusese cu el la 
Milano, s-o cunoască pe Ippolita, fiica ducelui care guverna 
Milano. Federigo o escortase apoi pe Ippolita la Neapole, unde 
acesta urma să se căsătorească cu fratele lui mai mare, 
Alfonso, moștenitorul tronului și duce de Calabria. Pe drumul 
spre Neapole, nuntașii fură oaspeţii lui Lorenzo la Florenţa 
timp de o săptămână. 

Cei trei tineri erau cam de aceeași vârstă; și erau plini de 
entuziasmul și energia tinereţii. În plus, mai erau legaţi și prin 
alte caracteristici comune. Federigo era un poet, așa cum se 
cuvenea să fie orice tânăr educat, și era interesat de limba 
populară, pe care Lorenzo se încăpăţâna să o susţină ca fiind 
cea mai potrivită pentru poezie. Ippolita era o tânără 
strălucitoare, fascinată de ideile Academiei Platonice pe care o 
înființase Cosimo de Medici. 

Se legă astfel o prietenie care deveni tot mai puternică de-a 
lungul anilor. Intre Florenţa și Neapole se schimbau cu 
regularitate scrisori și manuscrise. 

Lorenzo se gândise în ce măsură i-ar fi putut schi mija 
războiul lui Ferrante prietenii. Generalul armatei care 
ameninţa Florenţa era Alfonso, fratele lui Federigo și soţul 
Ippolitei. 

— Ameninţările și războaiele vin și trec, poezia rămâne, 
spuse Federigo. E nemaipomenit că în sfârșit am ocazia să-ţi 
întorc ospitalitatea. Sper doar că vom putea să ne simţim la fel 
de bine la Neapole ca și la Florenţa. 

Iar Ippolita spuse că era hotărâtă să-i facă să se simtă la fel 
de bine. 


Zâmbetul ei îi sugeră lui Lorenzo că i-ar putea oferi o 
ospitalitate pe care Federigo nu era capabil să i-o ofere. 

Lorenzo câștigase prima partidă. 

O găsi pe Ginevra în capelă, rugându-se cu fervoare. 

— Llai cu mine, Contadina. Vreau să-ţi arăt o specialitate a 
Neapolelui. 

Lorenzo abia se despărţise de prietenii săi și se afla într-o 
foarte bună-dispoziţie. 

Ginevra tocmai se întorsese din înfricoșătorul tur de 
recunoaștere al castelului. li venea să strige, să-l prevină, să-l 
implore să fugă de Ferrante. În loc de asta însă, zâmbi și se 
duse cu el. N-ar fi folosit la nimic să-i spună ceeă ce deja știa, și 
apoi era sigură că el n-ar fi. Dat niciodată bir cu fugiţii. 

Se duseră împreună la catedrală ca să vadă o uluitoare 
procesiune de Crăciun rpecanică. Figurinele, în mărime 
naturală, reprezentând Sfânta Familie, erau grupate în staul, 
cu îngerii suspendaţi deasupra lor și înconjurate de animale 
care priveau cu adoraţie. Ciobanii și turmele lor veneau pe o 
cărare sinuoasă, apărând din spatele unui deal, îndreptându-se 
spre acest teatru de păpuși, trecând de el, dispărând apoi într- 
un crâng. După ce ciobanii dispăreau, procesiunea celor trei 
Magi apărea din spatele colinei, fiecare din ei însoţit de paji, 
'sclavi și cavaleri. Erau cămile și elefanţi, zebre, cai de toate 
culorile. Ginevra nu văzuse niciodată ceva asemănător. Își ţinu 
respiraţia când văzu figurinele cu atâta măiestrie executate, 
veșmintele în care erau îmbrăcate, părul natural de pe capetele 
lor, bijuteriile și darurile pentru Copilul Cristos. 

Când ultimul paj dispăru în crâng, Ginevra își ridică privirea 
spre Lorenzo. Şi el era la fel de uluit ca ea. 

— Am auzit de teatrul ăsta mecanic de păpuși, dar n-am 
crezut. Ar trebui să am unul și la Florenţa. 

— Oh, privește, Lorenzo, nu s-a terminat. Acolo e un 
cimpoier. 

— Da. Și un ţăran cu o casă. Soţia lui e lângă el, trăgând o 
capră de funie. 

— Uită-te la bătrâna aceea din spatele ei. Semănau cu 
Claudia, nevasta ţăranului la care am înnoptat noi când am ieșit 
din Florenţa. 

Zeci de figuri de bărbaţi, femei, copii se mișcau în faţa lor. 
Reprezentau toate clasele, toate ocupațiile, toate felurile de 


oameni ce locuiau în regiunea Neapolelui. 

Lorenzo și Ginevra exclamau, uluiţi de naturaleţea fiecăruia. 
Era o artă, o artă populară, poate singura formă de artă care 
nu era practicată la Florenţa. Lorenzo ar fi voit ca și prietenii 
lui artiști, să poată vedea asta și hotărârea de a avea și elun 
teatru mecanic de păpuși la Florenţa deveni fermă. 

Primul păstor apăru iarăși. 

— Aș fi în stare să privesc totul de la început de o sută de ori. 

— Şi mie mi-ar place, dar avem prea puţin timp. Voiam să-ţi 
spun că stelele ne poartă noroc și nu trebuie să fii îngrijorată.. 
Te simţi bine aici? Ti-au dat o cameră confortabilă? 

— Da. Camera e foarte frumoasă. Și mă simt cu mult mai 
bine în hainele astea curate. Îţi mulţumesc, a fost foarte amabil 
din partea ta că mi le-ai comandat. 

Lorenzo zâmbi. 

— Din interes: nu voiam să fiu zvârlit în stradă odată cu tine. 

Apoi redeveni serios. 

— Ascultă, Ginevra. Tot ce facem și vorbim e urmărit cu 
atenţie. Nu vorbi cu servitorii mai mult decât trebuie și ţine-ţi 
ușa închisă în timpul nopţii. Eşti un monah, amintește-ţi, așa că 
e important să iei parte la slujbă cel puţin de două ori pe zi. 
Poţi veni aici de câte ori vrei să te uiţi la teatrul de păpuși, cu 
Guido în calitate de gardă. O să fiu foarte ocupat, dar voi 
încerca să mă opresc pe la capelă la apusul soarelui de câte ori 
voi putea. Dacă vrei să-mi spui ceva, așteaptă-mă acolo. Cred 
că misiunea mea aici se va încheia într-o săptămână sau două. 
Te descurci «le una singură? 

Ginevra dădu din cap că da. 

— Întotdeauna pot să-mi găsesc ceva de făcut. 

— Bună fată. Acum trebuie să ne întoarcem. 

Şi o sărută repede pe amândoi obrajii. 

„N-o să mă gândesc la asta acum", își făgădui Ginevra.. O să- 
mi păstrez amintirea sărutului lui pentru deseară, când voi fi 
singură și înfricoșată”. 

Dar obrajii îi ardeau. Şi-i atinse cu degetele, încercuind locul 
unde fusese sărutată, ca să și-l amintească mai târziu. 

x 

Lorenzo era furios. 

— Vrea pace, bastardul, și știe foarte bine că tronul lui e mai 
sigur cu Florenţa ca aliat decât cu un Papă i i graniţe, și încă cu 


unul dornic de expansiune. Dar li place să tragă sforile cu 
degetele lui monstruoase, fă ându-mă să dansez ca o 
marionetă. La naiba cu Ferrante 1 

Ginevra îl atenţionă să vorbească mai încet. 

— S-ar putea să fie spioni care ascultă la ușă, Lorenzo. Se 
presupune că suntem în capelă pentru rugăciune, iar eu sunt 
un imbecil, nu cineva care ar putea înţelege probleme legate de 
diplomaţie. 

Trecuseră deja două săptămâni, și Lorenzo încă nu se 
apropiase de sfârșitul misiunii. Timpul pierdut îl hărţuia. Așa că 
începu să-și facă de lucru. Dădu banchete pentru toscanii din 
Neapoâe și participă la banchete date în cinstea lui. Cumpără 
libertatea pentru sclavii de pe galera care-i transportase la 
Neapole și contribui cu bani pentru zestrea unor fete alese de 
arhiepiscop. Scrise scrisori familiei, prietenilor, Signoriei, 
administratorilor domeniilor și vilelor lui, profesorilor de la 
Univesitatea din Pisa. Citi, scrise poezii, merse la vânătoare cu 
șoimi însoțindu-l pe Federigo și începu un flirt cu Ippolita. Dar 
nu realiză nimic. 

Atenţionarea Ginevrei îl făcu să-și mute atenţia asuprii ei, 
uitându-și furia. 

— lartă-mă, spuse el încet. Ai dreptate. Dacă-mi pierd 
cumpătul, cad în mâinile lui Ferrante. O să mă gândesc la 
lucruri mai vesele. Mâine o să fie ziua noastră, îţi amintești? Ce 
dar ai vrea? 

— Bani, răspunse ea pe dată. 

Răspunsul îl ofensă pe Lorenzo. 

— De ce nu? Răspunse el, cu o voce tăioasă. Toată lumea 
vrea bani. 

Își desfăcu punga mare de la curea, lăsând-o să ca-j! Dă pe 
podea în fața Ginevrei. Monezile de aur din pungă scoaseră un 
zgomot surd. Deși se simţea ca Iuda, Ginevra se aplecă și ridică 
punga de pe jos cu un simplu „mulțumesc”. Avea un plan și 
avea nevoie de bani. Reușita era mai importantă pentru ea 
chiar și decât dez-f gustul lui Lorenzo. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI 

Ginevra își puse planul în aplicare a doua zi. Mai mult de o 
săptămână se plimbase în jurul castelului, cu ochii în gol, fără 
niciun ţel aparent, vorbind fără sens, printre accese nemotivate 
de râs și subite accese de delir, despre religie. 

Fu atât de convingătoare, încât în cele din urmă servitorii și 
soldaţii de la castel o acceptaseră și începură să se distreze, 
bătându-și joc de Tino cu grosolănii și insulte. Tino nu le 
înţelegea, continuând să râdă ca un idiot, bătând încântat din 
palme că i se dădea atenţie. Până când toţi se plictisiră și Tino 
deveni o prezenţă lipsită de importanţă, neremarcată. Acum 
Ginevra putea începe. 

Il identificase pe valetul lui Ferrante, Carlo, îi învățase 
obiceiurile, aflase unde putea fi găsit când era liber. Și fu 
sigură că va avea noroc: valetul era un jucător de zaruri 
pătimaș și fără noroc. Ginevra își puse o monedă de aur în gura 
și se îndreptă spre colţul curţii, unde Carlo juca zaruri cu 
oamenii de la grajduri. 

Nu fu greu să-i facă să descopere ce comoară avea și să-i 
facă să încerce să o convingă să joace. Trișau cu nerușinare 
fiindcă Tino era prea idiot ca să-și dea seama. Și fiindcă era 
sărac cu duhul și avea limba legată cei trei pălăvrăgiră fără 
teamă, Carlo dominându-i pe ceilalţi prin cunoștințele lui 
despre intimitatea regelui. Ferrante se lăuda în faţa valetului 
său, bachiar îi făcea confidente. 

2ă7 

Ginevfa pierdu aproape în fiecare zi câte un florin. Şi în 
fiecare seara, când se întâlneau în capelă, îi spunea lui Lorenzo 
tot ce afla. Lorenzo era impresionat și încântat de îndrăzneala 
ei. 

— Pe toţi sfinţii, ești o minune, Contadina. Sunt fericit că ești 
cu mine. 

Informaţiile pe care ea le aducea erau de-a dreptul 
cutremurătoare. Ferrante se afla sub constanta presiune a 
fiului său cel mare, care-i cerea să întărească puterea armatei 
și să cucerească Florenţa, odată războiul reluat, în plus, regele 
era tentat să-l adauge și pe Lorenzo de Medici la oribilul lui 
muzeu de figuri îmbălsămate. 

Dar și presiunile lui Federigo erau constante. Şi ale Ippolitei. 
Ferrante nu era prost și știa că Neapole ar fi fost mai în 


siguranță dacă ambițiile Papei ar fi fost constrânse, dacă 
Florenţa la nord și Neapole la sud l-ar fi ţinut pe Sixtus sub 
control. Avalanșa de scrisori de la Sixtus avea un ton irascibil, 
poruncitor, care rănea orgoliul lui Perrante. 

Și astfel regele dădea din colţ în colţ, amâna, se juca cu 
Lorenzo, îi punea la încercare răbdarea. Săptămânile trecură, 
deveniră luni. 

Între timp Ginevra devenise confidenta lui Lorenzo. Îi învăţă 
astfel natura complexă, contradictorie, limitele și elanurile, 
nerăbdarea și controlul de fier, spiritul ludic și sobrul simţ al 
datoriei. Respectul și admiraţia ei pentru el crescură, 
îmbogăţindu-i dragostea. Ginevra se bucura de intimitatea 
pericolului împărtășit, retrăia întâlnirile din capelă de o sută de 
ori în amintire. Și, când era singură în camera ei, plângea 
fiindcă vedea clar că Lorenzo nu-i împărtășea dragostea, nu se 
gândea deloc la ea ca ia o femeie. Era doar partenerul lui în 
această întreprindere periculoasă, un prieten, aproape un egal. 

„Suntem prieteni”, își spuse ea, „or asta înseamnă foarte 
mult. Are încredere în mine, mă admiră, mă iubește cu 
dragostea unui prieten. Sunt fericită și cu atâta. E destul. Ar 
trebui să fie destul. Numai de n-aş fi așa de obosită. 
Mascaradele astea îmi storc toată vlaga. M-am săturat să mă 
prefac tot timpul, să-mi controlez fiecare vorbă, fiecare clipire a 
ochilor, să tot ascult și să înţeleg ce se ascunde dedesubtul a 
ceea ce aud. M-am săturat să fac pe nebunul cu josnicul acela 
de Carlo și să fac pe fratele mai mic al lui Lorenzo. Nu știu 
dacă voi mai putea continua până ce Ferrante o să ne lase să 
plecăm. 

Dar trebuie.” 

k 

La sfârşitul lui februarie, după zece săptămâni interminabile, 
Ferrante semnă un tratat de pace și alianță cu 

Florenţa. 

— Noi amândoi am făcut asta, Contadina, tu și cu mine. 
Acum putem merge acasă. 

x 

Nava pentru călătoria de întoarcere era un vas comercial ce 
aparținea unui om de afaceri florentin din Neapole. Nu era 
luxos, dar cel puţin căpitanul și echipajul nu erau în solda 
inamicului. Lorenzo se putu odihni; la fel și Ginevra. Tino 


fusese uitat pentru totdeauna. Exceptând sutana monahală pe 
care continua să o poarte Ginevra. 

Nu mai era nici tensiune, nici veselie febrilă. Amândoi erau 
epuizați, după sarcina îndeplinită, bucurându-se de o 
binemeritată odihnă. Se plimbau pe punte sau se așezau 
confortabil pe baloturi sau butoaie, privind marea, repirând 
aerul tare, bucurându-se de nemărginirea din jur, după 
atmosfera de cușcă din Neapole. Uneori vorbeau, dar cel mai 
adesea tăceau, mulţumindu-se doar cu faptul că erau împreună. 
Lorenzo spuse că ar fi dorit să fi fost și Giuliano cu ei. l-ar fi 
plăcut și lui această aventură. 

— Nu cred că l-am întâlnit vreodată pe fratele tău, spuse 
Ginevra. Știu că îţi lipsește. Cum a murit? A fost vreo molimă? 

Lorenzo îi povesti despre felul în care fusese ucis Giuliano, 
despre încercarea familiei ei de a pune mâna pe putere. 

Ginevra rămase încremenită pentru o bună bucată de timp. 

Când fu capabilă să vorbească, îi spuse cât de mult regreta. 

— Şi în ciuda a ceea ce ţi-a făcut familia Pazzi, tu și mama ta 
m-aţi luat la voi și m-ati îngrijit. De ce nu m-aţi lăsat să mor? 

— Erai inocentă. N-am vrut niciodată să-i fac să sufere pe 
inocenți. Cu toate astea, mulţi au avut de suferit, dar tu ai fost 
singura care ai fost adusă la noi. A fost norocul meu, căci altfel 
cum mi-aş fi putut sărbători ziua de naștere fără Contadina 
mea? 

x 

Orele curgeau ca nisipul printre degete. Ginevra încerca să 
le prelungească, rămânând trează noaptea, la fel ca Lorenzo. 
Când ajunseră la Livorno, știu că timpul pe care-l petrecea cu 
Lorenzo urma să se încheie, îl privea când scria, citea sau 
dormea, încercănd să memoreze totul, chipul, trupul, mâinile 
lui, felul în care părul i se zbârlea pe creștet, cicatricea subţire 
de pe gât, forma pătrată a unghiilor. 

— Nu! Strigă ea, când el o anunţă că vor debarca în 
dimineața următoare. lubesc prea mult marea, adăugă ea 
repede. 

— Ai să mai călătorești pe mare, te asigur. Ce altceva ai mai 
vrea, Ginevra? Îţi datorez mult pentru ajutorul pe care mi l-ai 
dat la Neapole. - „Aș vrea să stau cu tine”. Spunea inima ei. 
Dar Ginevra rămase tăcută, cu ochii aplecaţi, ca să-și ascundă 
lacrimile. 


Lorenzo o forță să-și ridice bărbia. 

— Nicio sfială nu-i permisă. Spune-mi ce-ţi dorești. Hai, 
vorbește. Trebuie să fie ceva ce-ţi dorești... Ce anume, 
Contadina? Plângi? Ce s-a întâmplat? 

Ginevra încercă să-și întoarcă faţa, dar degetele lui Lorenzo 
o ţineau ferm de bărbie. Chipul lui era foarte aproape de alei. 

— Spune-mi. 

— Vreau să fiu cu tine, șopti ea. 

Lorenzo îi dădu drumul și se dădu câţiva pași înapoi, ca ars. 
Ginevra intui că alte femei, probabil foarte multe, îi mai 
spuseseră asta înainte, încercănd să-l lege de ele. Își dădu 
seama că ruinase totul, chiar și amintirea lui despre ea. 

— A fost atât de bine, spuse ea, așa de emoţionant și de 
straniu. Voiam să nu se fi terminat niciodată. Viaţa o să-mi pară 
acum așa de ștearsă, în timp ce tu vei avea parte tot timpul de 
aventuri. 

Lorenzo o crezu. 

— Sper să te înșeli, spuse el zâmbind. Pot trăi foarte bine 
fără altă aventură ca asta. Șterge-ţi faţa, Ginevra, și nu mai 
miorlăi. Hai să vedem ce-am putea face pentru ca viaţa ta să nu 
fie ștearsă... înţeleaptă și minunata mea mamă vrea să-ţi găsesc 
un soţ. Presupun că va trebui să caut unul puţin cam trăsnit. 
Unul care iubește aventura. Ce-ai zice de un căpitan de 
corabie? Ai putea călători cu el... 

— Nu intenţionez să mă mărit. 

Ginevra era furioasă. Lorenzo intenţiona să dispună de restul 
vieţii ei, de parcă ar fi fost una din fetele sărace cărora le 
oferise zestre; voia să-i cumpere un soţ ca recompensă, ca dar 
de adio, ca amintire a celor petrecute la Neapole. 

— Bineînţeles că ai să te măriţi. Așa fac toate femeile. 

— Eu nu sunt femeie. Femeile trebuie să aibă copii și eu 
niciodată nu voi putea avea... 

Lorenzo încercă s-o apuce de mână. 

— Știu, mi-a spus mama, din cauză că ai căzut atunci de pe 
acoperiș... 

Ginevra se trase în lături, furioasă. 

— La naiba cu căzătura aceea! Sunt stearpă din cauza 
sălbăticiei cu care m-au violat soldaţii tăi. Nu voi permite 
niciodată unui bărbat să mă atingă, fiindcă nu pot uita ce s-a 
petrecut atunci. Uită-te, Lorenzo. 


Și-și desfăcu sutana, dezgolindu-și sânii. 

2fil 

— Vezi urmele astea? Sunt cicatrici de la mușcături. Și altele, 
aici, uite, locul unde zalele armurii mi-au sfâșiat trupul. Tu ești 
bărbat. Ti-ar place să ai o nevastă care să poarte semnele 
făcute de alți bărbaţi care a fost folosită mai rău decât orice 
târfă și apoi aruncată ca un gunoi? Ce ființă degradată mi-ai 
putea cumpăra ca soț? 

Lanterna care se balansa deasupra capetelor lor ilumină 
semnele oribile de pe pielea albă a Ginevrei. Lorenzo încercă 
să-și ia ochii de pe cicatrici, să nege tragedia a căror evidenţă 
erau. Căzu în genunchi în faţa ei. 

— Lasă-mă să le acopăr, spuse el. Biata mea Contadina. N- 
am știut, n-am știut. 

Li ridică faldurile lăsate ale sutanei, împreunându-le fără să o 
atingă. 

Apoi, mâinile îi căzură, neajutorate, și-și ridică privirea, 
întâlnindu-i ochii uscați, acuzatori. 

— Nu pot să cer iertare. Unele lucruri nu pot fi iertate. Voi 
afla cine au fost și-i voi ucide. 

Ginevra dădu din cap a refuz. 

— Nu vreau asta. Vreau să uit. 

Ochii îi erau calmi, furia îi trecuse. Își puse mâna pe capul lui 
Lorenzo, mângâindu-l ușor. 

— Dar nu te voi putea ierta niciodată dacă mă forțezi să mă 
mărit. 

— Îţi dau cuvântul meu că nu. 

Ginevra își închise ochii și oftă. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

x 

La Livorno, Lorenzo fu întâmpinat cu steaguri, cu muzică și 
ovaţii. Aflaseră deja despre semnarea tratatului. Consilierii 
orașului așteptau nervoși, îmbrăcaţi de ceremonie. Se înclinară 
o dată, apoi iarăși, privind la Lorenzo ca la o zeitate. 

— Magnifice, spuse liderul lor, orașul Livorno îi burează 
salvatorului său bun-venit și aduce un umil omagiu și un 
recunoscător tribut Republicii. Un grup de băieţi îmbrăcaţi în 
alb îi prezentară un steag cu franjuri de aur, brodat cu simbolul 
orașului Livorno, cu simbolul Florenței și al Medicilor. 

Lui Dumnezeu care nu-l lăsase să fie înfrânt de un 


necredincios. 

Ginevra își acoperi zâmbetul cu mâna. Lorenzo scrisese 
discursul cu trei zile înainte și i-l citise, ca să-i perfecteze 
pauzele și jumătăţile de frază care să-l facă să pară improvizat. 
Stând pe punte, Ginevra vedea în mulțime oamenii îmbrăcaţi în 
uniforma Medicilor. Aceștia duceau de căpestre trei șiruri de 
cai, unii înșeuaţi, alţii cărând bagaje grele. Intoarcerea la 
Florenţa urma să fie mult mai plăcută decât plecarea. 

Lorenzo ţinea acum o altă cuvântare înflorită, un refuz 
politicos la o invitaţie de participare la un banchet. Ginevra 
cobori în fugă pasarela. Voia să fie iar în șa, să zboare ca 
vântul, să-și exprime elanul prin bucuria galopului sălbatic. 

— Ai să fii părtașă la toate aventurile mele, îi promisese 
Lorenzo. Vei fi fratele meu, fără restricţiile vieţii unei femei, 
tovarășul și prietenul meu. Voi emite și o lege, la nevoie. 

Şi-i spuse că știa un râu, la numai câteva ore depărtare, unde 
ar putea s-o înveţe să înoate. 

Lorenzo ţinu o elocventă cuvântare de mulțumire pentru felul 
în care îl întâmpinase Livorno și pentru mila 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI 

„Magnificul”. „Magnificul". „Magnificul“. Fiecare or. Iş și sat 
care se afla de-a lungul drumului fusese decorat cu flamuri 
strălucitoare. Pieţele erau pline de lume care aștepta să-l vadă 
pe Lorenzo, ieșindu-i în întâmpinare cu flori, vin și bucate. Toţi 
i se adresau cu titlul de „Magnificul". 

În întreaga Italie grandilocvența era un mod normal de 
expresie. În Republică lipseau titlurile de nobleţe, ca și 
denumirea de signore, însemnând de fapt stăpân oficial, așa că 
un om bogat sau puternic era numit „Excelenţă”, * „Patron”, 
„Înălţimea-Sa”, Onoratul", „Ilustrul „. Și Magnificul”. Lorenzo 
fusese blagoslovit cu toate aceste nume onorifce. Dar acum 
devenise pentru toată Toscana, într-un fel miraculos, de parcă 
toţi s-ar fi vorbit între ei, „Magnificul”. 

Ginevra îl tachina în legătură cu asta. Adună niște crenguţe 
flexibile dintr-un arbust de laur și împleti o coroană. 

— Ţine, spuse ea, așezându-i-o pe cap. O coroană pentru 
magnificenţa voastră. În viitor o să-ţi spun Lauro. 

În limba italiană, Lauro însemna Laur. Era o poreclă potrivită 
pentru Lorenzo. Ginevra nu-și putea imagina de ce reacționase 
Lorenzo așa de ciudat. Pălise, apoi faţa i se făcuse roșie. Işi 
dădu jos coroana de pe cap, ţinând-o în mâini. 

— Sper că am câștigat-o pe merit, spuse el, privind simbolul 
victoriei. 

Apoi își întoarse privirile spre ea, zâmbind. 

Îți mulțumesc, îi spuse el, pentru mai mult decât ceea ce știi. 
Așa obișnuia să-mi spună bunicul, Lauro, când era mulţumit de 
mine. 

x 

— De ce ne întoarcem, Lorenzo? Aproape că am ajuns. Pot să 
văd globul de aur de pe Dom. 

— Vom petrece noaptea aici și vom intra în oraș mâine. Am 
trimis vorbă că mâine nimeni nu lucrează și toţi să fie pregătiţi 
să sărbătorească. Va fi o zi grea și vreau să fiu odihnit... Și pe 
urmă, Careggi e casa mea de inimă, mai mult decât, oricare alt 
loc. Vreau să văd ce mai face via. 

Ginevra înţelese pe dată de ce vila numită Careggi avea atâta 
importanţă pentru Lorenzo. Era o casă mică, adăpostită într-un 
crâng de măslini și înconjurată de casele ţăranilor și de 
câmpuri roditoare, li amintea atât de mult de Vila la Vacchia 


încât simţi un nod în gât. 

La Careggi te puteai simţi acasă într-un fel în care nu te-ai fi 
putut simţi la Palatul Medici. 

După ce Lorenzo îi salută pe toţi servitorii și le ascultă atent 
raportul despre câte se petrecuseră de când plecase, o luă pe 
Ginevra cu el, la grajduri. Când se apropiară de clădirea joasă, 
fluieră. I se răspunse printr-un nechezat puternic, prelung. Un 
zâmbet îi lumină faţa. 

— Morello nu m-a uitat, spuse el. Vino să til prezint. 

Lorenzo mângâie armăsarul uriaș și-l conduse în ţarcul 
înconjurat cu gard de lemn. 

— Nu, brută, n-am zahăr. Ar trebui să te bucuri că mă vezi 
pentru propria-mi dulceaţă. Acum fii atent la ce-ţi spun. 
Aceasta este Ginevra. Poate călări tot ce aleargă, inclusiv pe 
tine, în ciuda trucurilor tale obraznice. Vreau să fiți prieteni. 

Ginevra își întinse palma sub nările lui Morello, care fornăi 
precaut. Apoi, mai înainte ca armăsarul să știe ce se întâmplă, 
îl prinse cu o mână de coamă și-i sări în spate. 

Lorenzo se dădu înapoi. Morello tremuia tot, pregătit s-o ia la 
goană; Ginevra îi vorbea repede, cu voce joasă, strângându-l cu 
picioarele. În mai puţin de un minut câștigase. 

— Bravo, Contadina. M-am așteptat la asta. Acum o să te 
cunoască... Morello, tu ai câștigat niște zahăr. Arată-i Ginevrei 
unde ţinem noi zahărul. 

Ginevra descălecăv apoi, cu mâna pe gâtul armăsarului, se 
lăsă condusă de el spre dulapul unde se pasira zahărul, . 

— E o frumuseţe, spuse ea, în timp ce-l hranea. Ard de 
nerăbdare să-l călăresc; am simţit puterea în el. 

Lorenzo aprobă, dând mândru din cap. 

— E mândria grajdului meu. Nimeni nu-l călărește în afară de 
mine. Și acum de tine. Şi înainte de a muri, de Giuliano. V — 

Ginevra stătea foarte liniștită, ignorând faptul ca Morello o 
împingea cu botul. 

— Sunt onorată, spuse ea. 

Cuvintele abia se auziră. 

„Nu vreau să umplu locul unui mort”, gemu în sinea ei. 
"Vreau să mă iubești cum te iubesc și eu, nu ca pe o fantomă 
care s-a întors din moarte”. 

Îl privi pe Lorenzo și-și mușcă buzele. Dacă putea să stea cu 
el, nu-i păsa de motiv. „În timp, îl va uita pe Giuliano”, își spuse 


Ginevra. „Atunci o să mă vrea pe mine. Nu trebuie să-mi 
distrug fericirea insistând acum”. 

x 

Trebuie să te îmbraci corespunzător, Ginevra. S-a terminat 
cu sutana de monah. 

— Dar este așa de confortabilă. 

— Nu mai ai nevoie de deghizare. Acum suntem acasă. 

— Păi n-am să călăresc femeiește, și cu asta basta! 

— Ba ai să călărești. Ne vom face o intrare ceremonială și nu 
vreau să șochezi oriașul... De ce râzi? 


— Nu crezi că toată lumea din Florenţa a aflat deja de mine? 
Maurizio și Guido au fost ieri în oraș. Au aflat că s-au povestit 
tot felul de istorii despre eroismul lor, despre aventurile din 
Neapole și despre femeia misterioasă a Magnificului. 

Lorenzo se lovi cu palma peste frunte. 

— Ai dreptate, bineînţeles. 

Și începu să râdă. 

Crec* că se spune că ești amanta mea, o vrăjitoare și un 
nebun sfânt la un loc. Probabil că o sută de poeţi ti-au închinat 
ode pe care abia așteaptă să ţi le ofere și o jumătate de duzină 
de sculptori îţi cioplesc cu frenezie statui în postură de Pallas 
Atena. 

Sau mulțimea stă gata să mă omoare cu pietre. Cred că ar fi 
mai bine să aștept aici până se termină totul și apoi să intru pe 
furiș, de una singură. 

Ln cele din urmă reuși să-l convingă pe Lorenzo că ideea ei 
era cea mai bună. Intră în Florenţa în același fel în care 
plecase, intrând pe poartă, pe jos, cu glua sutanei ascunzându-i 
faţa. Dar de data asta nu-i mai era teamă. Și nici nu mai nutrea 
intenţii de răzbunare. Auzea în jur vocile emoţionate ale 
florentinilor întrecându-se care mai de care să-l laude pe 
Lorenzo cu cele mai elaborate superlative. Bău cuvintele ca pe 
un vin puternic, fiind de acord cu fiecare. 

„E foarte diferit de ceea ce auzea Tino la Neapole” își spuse 
ea fericită. 

Abia aștepta să-l întâlnească pe Lorenzo. 

Poarta grădinii era păzită, dar întredeschisă. „Pentru mine”, 
gândi Ginevra. Şi zâmbi sentinelei, deși aceasta nu putea să-i 
vadă faţa. 


Una din servitoare aștepta în grădină. 

— Madonna Lucrezia întreabă dacă binevoiţi să vă duceţi la 
ea, spuse fata, încercănd să nu pară prea uimită de sutana 
Ginevrei. 

\ a așteapta în dormitorul dumneavoastră 

Curtea era plină cu tot felul de lume care voia să-i ui eze nun 
venit lui Lorenzo. Ginevra se furișă, ascunzându-se în umbra 
zidurilor înalte. Când dădu buzna în camera ei, chicotea. 

Lucrezia se repezi s-o întâmpine cu braţele întinse. 

— Bine ai venit acasă, fata mea. 

Ginevra inhala parfumul discret al părului și pielii'Lucreziei, 
dăruindu-se îmbrăţișării ei calde. N 

— Sunt aşa de fericită că m-am întors, spuse ea. Imi pare rău 
că am plecat fără să vă spun. 

— Ssst, făcu Lucrezia, sărutând-o pe amândoi obrajii. 
Lorenzo mi-a trimis vorbă că ești cu el, așa că nu mi-am făcut 
griji decât o zi. Acum lasă-mă să te privesc. Arsă de soare și 
sănătoasă, cu obrajii îmbujoraţi. Marea a fost tonică pentru 
tine. 

Oh, da, mi-a plăcut. Totul a fost tonic pentru mine. 

Madonna Lucrezia. Am atâtea sa va spun. 

Lucrezia dădu din cap. 

Știu. Lorenzo a fost cam incoerent când mi-a povestit 
aventurile voastre. N-a mai contenit cu laudele pentru tine, 
Ginevra. Ai fost norocul lui, trimis de Dumnezeu. Am o tavă cu 
prăjituri și niște vin. Putem sărbători faptul că te-ai întors 
teafără... Dar mai întâi vrei să-mi faci o favoare? 

— Orice. 

— Mulţumesc, draga mea. M-aș simţi mai bine dacă te-ai 
debarasa de costumul ăsta. Ai haine noi pe pat. Eu o să mă uit 
la tablouri până când te schimbi. Îmi plac foarte mult și nu prea 
am timp să mă uit la ele. Stă-mi spui când ești gata ca să te 
închei la spate. 

Hainele erau noi toate: o cămașă de satin alb, o gamurct de 
mătase roz și o cioppa de mătase grea, albă, brodată cu 
trandafiri roz și căptușită cu catifea verde, nuanţa frunzelor de 
trandafir. Erau și ciorapi de mătase albă și pantofi de catifea 
verde. 

Ginevra fu încântată de frumuseţea delicată a darului 
Lucreziei. Numai că hainele acelea păreau să-i fie un 


deghizament încă și mai mare decât sutana lui Tino. Pielea ei 
era bronzată de soare și bătută de vânt, trupul puternic și 
fremătător. Propria ei imagine despre ea însăși era aceea a 
unui aventurier și nu a unei domnișoare în roz și a.b. 

Totuși, n-o putea ofensa pe Lucrezia. Își trase cizmele, se 
dezbracă de celelalte haine, lăsându-le grămadă pe podea și-și 
puse cămașa și gamurct. li păreau bizare; din caleafară de 
strâmte pe corp, când se întoarse spre Lucrezia 

— Acum sunt gata. 

Lucrezia îi legă șireturile cu degete iscusite. 

Nişte bucățele de lămâie or să-ţi albească tenul, spuse ea. O 
să spun la bucătărie să ţi se pregătească. 

Ginevra pufni. 

Madonna Lucrezia, am vorbit cu Lorenzo. Și am căzut la o 
înţelegere. Nu intenţionez să trăiesc în felul în care trăiesc 
femeile, închisă în casă și îmbrăcată în mătase 

Lucrezia o întrerupse. 

— Știu totul despre asta. Mi-a spus Lorenzo... Gata. Te-am 
încheiat... Vino, stai aici, lângă mine, Ginevra și ascultă-mă. 

„Gmevra ar fi vrut să alerge, să-l găsească pe Lorenzo, să 
rada împreună de idiotul de Tino îmbrăcat acum în mătasea ioz. 
Li era frică să audă ce putea să-i spună Lucrezia, anume că 
Lorenzo își regretase promisiunea pe care i-o făcuse, că se 
răzgândise, că o abandonase unei vieți domestice, un fel de 
închisoare în cadrul unui mariaj de convenienţă. 

Dar Lucrezia o apucase de mână, ducând-o spre o masă cu 
prăjiturile ei favorite cu migdale, așezând-o alături, pe o 
canapea capitonată. 

— Dragul meu copil, începu Lucrezia. Mă gândesc la tine ca 
la fiica mea și te iubesc, Ginevra. Te implor să mă crezi. Prima 
dată când te-am văzut, erai o creatură mică, speriată, și aș fi 
vrut să te iau în braţe să te liniștesc. Același lucru îl simt și 
acum. Îmi pot închipui multe din emoţiile tale... furie, confuzie, 
teamă. Chiar și miracolele pe care le-ai înfăptuit în Neapole și 
felul în caro le-ai săvârșit. Dar, scumpa mea, n-o să-ţi poți trăi 
restul vieţii deghizându-te. Eşti o femeie, cu inima și cu nevoile 
unei femei. Trebuie să ai o casă și un soţ care să aibă grijă de 
tine. 

Ginevra își smulse mâna din strânsoarea Lucreziei. 

— Nu mă voi căsători niciodată. Vreau să fiu liberă. 


— Niciunul din noi nu e liber, Ginevra, nici femeile și nici 
bărbaţii, indiferent de cum ţi se pare ţie. În jurul nostru este 
lumea și legile ei ne constrâng pe toţi. Ceea ce vrei tu este să te 
comporti ca un bărbat. Nu, nu ca un bărbat, ca un băieţandru 
fără griji. E imposibil, nefiresc. Nu ești băiat și nu vei fi 
niciodată; Dumnezeu te-a făcut femeie. Dacă ai încerca să duci 
o viaţă de băiat, ai fi ca una din acele monstruoase creaturi 
mitice cu capul unui animal și trupul altuia. Un monstru. Și asta 
nu se poate. 

Ginevra își îndepărta privirile de Lucrezia, căutând cu 
disperare să scape din capcana înţelepciunii și a dragostei, ei. 
Pereţii încăperii păreau să o înăbușe, să-i ia aerul, nr îi vrut să- 
și ducă mâinile la urechi, așa încât să nu mai audă. 

Mai rezonabilă, spunea Lucrezia. El a fost întotdeauna 
impetuos. Și imperios, câteodată. Dar tu ai mai mult bun-simt, 
mintea ta e mai disciplinată, mai puţm lăsată în voia 
entuziasmului. 

Ginevra o apucă pe Lucrezia de braţ. 

— Vreţi să spuneţi că Lorenzo nu e de acord cu 
dumneavoastră? 

— Nu. Nu e. Şi-a încleștat pur și simplu falca lui de granit și 
a spus ceva despre o promisiune. 

Ginevra își azvârli braţele în jurul gâtului Lucrezi ei și începu 
să o sărute pe obraji, râzând, plângând, gâfc-u. IC. 

— Deci n-o să mă părăsească. 

Lucrezia, o strânse în braţe, mângâindu-i părul. 

Când ieșirea necontrolată a Ginevrei se sfârși, Lucrezia îi 
sterse lacrimile cu degetele ei blânde. 

' Draga mea fetiţă, îl iubești așa de mult? 

Ginevra se zbătu să-și revină, să nege orice altce| a jil afară 
de dorinţa de libertate și de aventură. 

Dar n-o putu minţi pe Lucrezia. 

— R— N-o să-i spuneţi? Întrebă ea în sfârșit. Va rog, 
Madonna. Vă implor. Promiteţi-mi că n-o să-i spuneţi. 

Ochii Lucreziei străluceau, plini de lacrimi. 

— Qh, nu, fata mea, n-am să te trădez. Nu în felul ăsta, dar 
dacă: voi încuraja dorinţa ta nesănătoasă de a trăi o viaţă de 
bărbat, va fi tot un alt fel de trădare. Nu crea ca în felul ăsta vei 
găsi fericirea. Și dacă începi, nu va mai n cale de întoarcere. 
Vei fi o proscrisă pentru lumea normala. 


Nu-mi pasă. Și nici n-o să vreau să mă întorc. Nu vreau decât 
viaţa pe care am trăit-o în ultimele luni. Ara fost așa de vie, așa 
de fericită. Cum niciodată n-aș fi crezut că e posibil. 

— Din cauza lui Lorenzo? , 

— Da, dar nu numai. Am simţit în mine viața adevărata mai 
înainte de a-liubi. 

Lucrezia își plecă capul. 

— Atunci nu mai am nimic de spus. Vezi tu, Ginevra mi-e 
teama pentru tine. Dar mi-e teamă și pentru fiul mev’ bi-a 
pierdut încrederea în oameni; nu mai crede în nimeni fiindcă 
odată a crezut prea mult și Giuliano a plătit cu viaţa pentru 
asta. 

Are încredere în dumneavoastră. 

— Da, normal. Cu familia e altceva. Dar și-a abandonat 
pnetenii, a devenit distant. Grijuliu. Tu i-ai câștigat încrederea; 
nu-i este frică atunci când e cu tine. Sper că va reveni la 
vechiul lui fel de a fi prin tine. Și aș vrea atâta s-o iaca. Are 
nevoie de asta... Dar ca să te folosească drept punte către 
prietenii lui nu e treabă prea bună pentru tine, Ginevra. Ştii că 
nu te privește ca pe o femeie. 

— Ştiu. Și nu-mi pasă. Nu asta vreau de la el. 

Lucrezia dădu încet din cap. 

— Nu înţeleg. 

O privi pe Ginevra zâmbind, cu ochii mari. 

— Dar ai binecuvântarea și recunoștinţa m*i. Cred că îl vei 
face fericit pe Lorenzo. Însă mă rog să nu ti se sfâsie ţie inima 
făcând asta. 

Ginevra sărută mâinile Lucreziei. Chipul ei ars de soare 
strălucea. 

— Mulţumesc, Madonna, și promit că totul va fi minunat. 
Vreau să-i povestesc lui Lorenzo despre plimbarea mea prin 
oraș. Unde e? 

E în salonul cel mare cu Clarice și copiii, despachetând 
darurile pe care le-a adus dă la Neapole. Vino Mergem la ei. 

Ginevra împietri, Bineînţeles că a vrut să-și vadă soţia și 
copiii, își spuse ea. Până în clipa aceea nici nu realizase ca 
existau. Se forţă să se miște, să vorbească. 

— Trebuie sa termin să mă îmbrac. O să urc imediat. 

Alergă spre pat și ridică ciorapul de mătase subţire. Când 
Lucrezia pleca, își strânse hainele la piept, de parcă ar fi vrut 


să-și ascundă rana din inimă. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU 

Ginevra o uri pe Clarice de la prima vedere. Uri rânjetul ei 
arogant când Lucrezia făcu prezentările; uri felul iritat în care 
se plângea că Lorenzo încurajează comportamentul nelalocul 
lui al copiilor; uri felul în care Clarice își trase faldurile cioppei, 
să nu-i fie atinse de copii. 

Copiii. În schimb, erau nemaipomeniţi. Erau opt la număr și 
extrem de gălăgioși. Toţi ţipau, chiar și bebelușul Giuliano, 
numai de șase luni, ţipa în leagănul lui. Se căţărară toţi pe 
Lorenzo, trăgându-l de haine și de păr, cerându-i să-i ia pe 
umeri, solicitându-i atenţia. 

— Uită-te la mine! Uită-te la mine! 

Ginevra se gândi să-i ceară Lucreziei să o ajute să-i 
identifice. Cu excepţia lui Giulio, pe care îl recunoscuse 
imediat. Trecuse de un an, era la fel de zgomotos ca ceilalţi, 
neastâmpărat, dar piciorușele îi erau la fel de grăsuţe, cu 
gropiţe, iar năsucul rămăsese același năsturel pe faţa roză și 
rotundă. 

Lorenzo o văzu pe Ginevra stând lângă scaunul I.uereziei și 
strigă mai tare decât copiii, cerând tăcere. Exceptând câteva 
chicoteli, copiii se supuseră. Lorenzo îi prezentă unul câte unul, 
cu un ton solemn, ceea ce spori și mai mult râsetele și veselia. 

— Fiica mea cea mai mare, Lucrezia, are zece ani și care ne 
găsește foarte plictisitori... Piero, de aproape opt ani și care se 
crede de douăzeci... Maddalena, care va împlini în curând 
șapte, cu condiţia să nu mai mănânce atât de multe 
bomboane... Giovani, de cinci ani, teroarea profesorului lui... 
Luisa, deja cea mai frumoasă femeie din Florenţa la vârsta de 
trei ani... Contessina, de aproape doi ani, care deja este o 
superbă dansatoare... Giulio, cel mai bun cântăreţ din trupă... 
și Giuliano, care are bunul-simţ să adoarmă imediat în pernele 
lui. Staţi locului măcar o dată și salutaţi-o pe Ginevra. V-am 
povestit despre ea. M-a ajutat să I rag la galere tot drumul 
până la Neapole. 

Copiii se îngrămădiră în jurul Ginevrei, cei mai mari cerând 
să-i vadă sutana de călugăr, rugând-o să le arate cum făcea pe 
idiotul, dacă era adevărat că se cățărase în vârful catargului, 
dacă putea să-l călărească pe Morello fără să fie aruncată. 
Giulio, cu degetul în gură o privea cu ochii lui mari. 

— O Să scoată viaţa din tine dacă-i lași, spuse Clarice, după 


ce copiii fură luaţi de doici, în ciuda protestelor lor. Lorenzo îi 
răsfăţă din cale-afară. 

— Răsfăţ pe toată lumea din cale-afară, spuse Lorenzo.. 
Acum, că armata a plecat, putem să scoatem și restul darurilor. 
Deschise un scrin și scoase o cutie pătrată, de catifea.. 

— Ca să sărbătorim pacea, spuse el. 

Și așeză cutia în poala lui Clarice, sărutând-o pe obraz. 

— Şi pentru mama, spuse el, scoţându-și braţul înfășurat în 
dantelă. 

— Lorenzo! Ce frumuseţe! 

Lucrezia își întinse fața, să primească sărutul fiului ei 

— Îţi mulţumesc, Lorenzo, spuse Clarice. Și desfășură 
colierul de perle uriașe în lumină, apreciindu-le strălucirea. 
Lorenzo începu să scotocească iar prin scrin. Își ridică privirea 
și-i zâmbi lui Clarice. 

— l-am urmărit pe băieţii care se scufundau după perle. 
Trebuie să fi avut niște plămâni mai mari decât copiii noștri. 

Și scoase din scrin niște huse de mătase vătuite. 

— lar ăsta e un suvenir pentru Lorenzo. 

Desfăcu cu grijă ambalajul, dând la iveală un vas roz sculptat 
din jasp. 

Mângâie roca netedă cu degetele tandre. 

— Merita să fac călătoria numai ca să-l găsesc, spuse el. O să 
pun să-l monteze în argint, cu ornamente din scoici, care să-mi 
amintească de Neapole. 

Apoi făcu un semn către Ginevra. 

— Restul e pentru tine, Contadina. Sunt prea obosit să-l 

desfac. 

Ginevra alergă spre el. Scrinul conţinea mai multe obiecte 
învelite în mătase vătuită. Îi fu aproape frică să le atingă. 
Mâinile îi tremurau atât de tare încât fu sigură că va scupa 
primul obiect pe care-l va ridica. Se lăsă în genunchi, 
sprijinindu-se de marginea scrinului. 

Lucrezia îngenunche lângă ea. 

— Ador cadourile, spuse ea. Lasă-mă să te ajut. 

Darul Ginevrei consta dintr-o colecţie de figurine care 
alcătuiau scena ieslei. Erau cam la o cincime din mărimea 
figurilor mobile din catedrala din Neapole. Dar detaliile 
sculpturii, ca și costumele personajelor erau extrem de fine. 
Lucrezia și Ginevra exclamară la vederea fiecărei mâneci, 


fiecărei ghete, a fiecărui guler de dantelă cusut în miniatură. 
Clarice li se alătură, la fel de fascinată ca și ele. 

Lorenzo plecă. 

În ritmul ăsta o să desfaceţi ultima piesă de Crăciun, spuse 
el. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. 

— Am uitat să-i mulţumesc, spuse într-un târziu Ginevra. Am 
fost așa de captivată. 

Lucrezia râse. 

— Nu există recunoștință mai mare pentru asemenea dar 
decât faptul că ai fost atât de captivată. Lorenzo este foarte 
mulțumit de asta. Sunt convinsă că le-a admirat destul timp 
până le-a ales, altfel n-ar fi fost capabil să plece așa grăbit. 

Și Lorenzo recunoscu ce spusese Lucrezia, când Ginevra veni 
a doua zi să-i mulțumească. 

— O să-ţi povestesc totul despre aceste figurine, dar altă 
dată. Am un plan special pentru ele. 

Nu era acum ocazia să-l întrebe ce plan anume. Lucrezia o 
trase după ea, afară din biroul lui Lorenzo. 

— Aș vrea să stai alături de mine când va sosi familia, în felul 
ăsta voi putea fi sigură că ai să-i cunoști pe toți. 

În respectiva seară se dădea un banchet în onoarea lui 
Lorenzo, la care era invitată Signoria, însă familia sosea prima. 

Toţi membrii familiei părură să fi sosit în aceeași clipă, în trei 
minute Ginevra renunţă la orice speranţă să-și mai amintească 
numele și feţele tuturor. Surorile lui Lorenzo, soţii lor, copiii lor 
mai mari, un unchi despre care nu știa i i există, verișorii mai 
tineri, restul familiei care locuia la palat sau locuise vreodată 
acolo, preotul cel nou de la capela palatului și astrologul 
Medicilor, foștii profesori ai lui Lorenzo și administratorii 
băncii familiei, ai caselor de comerţ cu lână și ai firmelor de 
transport... 

Ginevra nu realiză decât noaptea, în pat, că femeia aceea 
grasă, uriașă, care o îmbrăţișase și o sărutase era sora lui 
Lorenzo, Bianca de Pazzi. Ultima oară o văzuse pe Bianca la 
adunarea familiei Pazzi, înainte de procesiunea Scoppio. „S-a 
dus”, gândi Ginevra, „totul s-a dus”... Şi în cele din urmă 
adormi, epuizată de plâns. 

În săptămânile ce urmară, Ginevra deveni o parte a familiei 
de la palat. Lucrezia era mama după care tânjise mtotdeauna. 
Clarice era ca o soră mai mare, distantă, dezinteresată. Și ceea 


ce era mai important, Lorenzo se tinu de promisiunea pe care i- 
o făcuse, încât se simţea prinsa într-un vârtej. 

O luă cu el într-un tur al vilelor și domeniilor familiei, și 
Ginevra retrăi fiorul de a călări printr-un ţinut străin, liberă să 
dea frâu calului ei într-un galop nebunesc pe drumuri 
necunoscute. 

În casele ţăranilor își regăsi fluenţa în dialectul contudo și 
învăţă cântecele populare despre care Lorenzo spunea că erau 
adevărata poezie a poporului toscan. Îi uimi pe ţărani și-l 
amuză pe Lorenzo încercănd să înveţe să cânte ia cimpoi, 
instrumentul tradiţional al ciobanilor. 

— Ai putea încerca și cu vocea și ai scoate același oribil 
guițat, spunea Lorenzo. 

— Şi tu, dacă ai cânta pe drum, toţi măgarii s-ar lua după 
tine până acasă, ripostă Ginevra. 

Petrecură astfel împreună de minune. 

Intorși în oraș, Lorenzo o luă pe Ginevra la banca Medici 
unde dădu instrucţiunile ca semnătura ei să fie recunoscută, 
pentru a scoate câţi bani voia. Apoi o conduse în casa unui 
notar din apropiere.. 

— Ce facem aici? Întrebă Ginevra. 

27 o 

— Semnam niște hârtii. Îţi transfer ţie proprietatea La 
Vacchia. E un loc pe care îl cunoști și care, bine gospodărit, ar 
aduce un venit frumos. Dacă vrei libertate, Contadinu, trebuie 
să ai proprii tăi bani. Ia de la bancă atâţia bani câţi ai nevoie și 
de câte ori vrei, dar alcătuiește-ţi și propria ta avere. 

Nu fu nevoie să-i mai spună a doua oară. Familia ei murise, 
deci la o adică n-ar fi avut cine să o sprijine. Și Medicii nu erau 
chiar familia ei, indiferent cât de mult se simţea la palat ca 
acasă. lar dacă i se întâmpla ceva lui Lorenzo... Refuza să se 
gândească la asta. 

Ginevra semnă documentele cu o înfloritură. 

— Așa. Asta-i noul meu nume. 

Notarul clipi din ochi. 

— Asta va necesita documente suplimentare. Magnifice, îi 
spuse el lui Lorenzo. Și, bineînţeles, taxa obișnuită pentru a 
executa o schimbare de nume. 

Lorenzo zâmbi și dădu din umeri. 

— Vorbește cu doamna; ea singurăîși conduce afacerile; o să- 


ţi dea o scrisoare de credit pentru banca ei. 

Când ieșiră din casa notarului, Lorenzo se înclină în faţa 
Ginevrei. 

— Ginevra di Antonio della Vacchia, ţi-ar place să folosim 
noul tău titlu la atelierul vechiului meu prieten? Mă duc să-l 
văd pe Andrea del Verrocchio. 

— Mi-ar place foarte mult, Lorenzo di Piero de Medici. 
Sincer. Mi-a părut rău când s-au terminat lecţiile de muzică, și 
n-am mai avut ocazia să mai merg acolo. 

x 

În atelierul lui Verrocchio era un adevărat vacarm. 

— Bună! Strigă Lorenzo. Andrea, ce se întâmplă? 

Faţa lui Andrea se lumină când își recunoscu vizitatorul. 
Aruncă iute sulurile lungi de hârtie de pe braţ și se grăbi spre 
ei. Când ajunse la jumătatea distanţei; încetini. 

— Mă bucur să te văd și te felicit pentru succesul tău, 
Excelenţă. 

Lorenzo îl lovi pe Verrocchio cu pumnul în piept. Fără furie, 
dar destul de puternic ca să-l facă să se clatine. 

În timp ce se clătina, îl susţinu, prinzându-l în braţe și 
îmbrăţișându-l. 

— Asta meritai pentru un bun-venit atât de rece, spuse 
Lorenzo. Prietenia noastră a murit, bufonule? 

Verr-occhio râse vesel. 

— Era să-ţi strivesc nasul ca dovadă a afecțiunii ce-ţi port, 
dar mi-ai luat-o înainte. Ce mai faci, Lorenzo? Mi-a lipsit 
frumuseţea ta în ultimele luni. N-am avut model pentru 
drăcușorii din tablourile mele. 

Și-și petrecu braţul peste umerii lui Lorenzo, trăgându-l spre 
ușă. 

— Vino. Hai să plecăm din vacarmul ăsta, ca să putem vorbi. 
O să trimit un ucenic să ne aducă o sticlă cu vin... Ce? Cine-i 
asta? 

Se opri în faţa Ginevrei. 

— Toată Florenţa vorbește despre Tino. Asta-i el? Ea? E chiar 
aceeași Ginevra care obișnuia să-mi pregătească culorile când 
termina să-l chinuiască pe da Vinci? Bei, micule erou? Vreau să 
aud totul despre superba păcăleală pe care i-ai tras-o lui 
Ferrante. 

Lorenzo îi împinse pe Andrea și pe Ginevra pe ușa larg 


deschisă. 

— N-ai să poţi auzi nimic, urlă el, nici dacă-ţi spune. Mai. 
Întâi din cauza tărăboiului dinăuntru și apoi fiindcă tu nu taci o 
clipă. Folosește-ţi vocea să comanzi vin și pe urmă dă-ne un 
minut de pace. 

Ochii lui Lorenzo străluceau. Îi lipsise schimbul de insulte cu 
Andrea. 

Stăteau pe treptele de piatră care duceau la capătul străzii în 
jos, spre râul Arno, bând vin și vorbind. Gărzile lui Lorenzo 
formaseră un zid uman în capul scărilor. 

Ginevra vorbea rar. Se mulțumea să-i asculte pe cei doi, să 
audă fericirea din vocea lui Lorenzo. 

Pe alte trepte de piatră și pe stăvilarele care coborau în râu, 
niște bărbaţi spălau lăhă. Bucăţile care fuseseră deja vopsite 
lăsau în apă dungi de roșu, verde, castaniu, albastru, galben. 
Erau asemeni unor panglici, decolorându-se în timp ce erau 
duse de fluxul apei, alcătuind cu-; lori noi când se atingeau, 
devenind curcubeu, când cădeau într-un vârtej. 

Ginevra era ca într-un vis. Abia îl auzi pe Verrocchio 
spunându-le la revedere. Lorenzo o înghionti, ca să-i a4 tragă 
atenţia. 

— La revedere, maestre, spuse ea. Transmite-i salui țările 
mele lui Leonardo. 

— Am să-i spun. Ai putea să mai treci pe la noi să ne încânţi 
cu puţină muzică. Nu te-am uitat. 

— Mulţumesc. Mi-ar place să mai trec. 

Şi-i făcu semn cu mâna până ce Andrea dispăru după 

— Colt. 

— Îmi place Andrea, îi spuse ea lui Lorenzo. Doresc să mai 
venim pe aici. 

Lorenzo consimţi. 

— E un om bun. Dacă pierd prietenia lui am să mă simt un 
om sfârșit. Războiul ăsta cu Neapole și Roma m-a costat mai 
mult decât am crezut. Am pierdut legătura cu atâțea oameni 
care însemnau atât de mult pentru mine. L-ai văzut pe Andrea? 
La început a fost formal, distant. Nu-mi dădusem seama cât 
timp a trecut de»» când n-am mai văzut decât politicieni și 
generali. Andrea mi-a reamintit. Am fost lipsit de cel mai bun 
lucru din viaţa mea, de prietenie. Mai e încă timp să mergem 
să-l vedem pe Botticelli înainte de a mă duce la Signoria. Abia 


Lă 


dacă a stat cinci minute la banchet. Hai Contadina. 

Lorenzo se ridică, apoi începu să se clatine. 

Gărzile se grăbiră să coboare spre el, dar Lorenzo le făcu 
semn cu mâna să se îndepărteze. Puse mâna pe umărul 
Ginevrei. Să se sprijine. 

— Ce-ai păţit? Eşti rănit? 

Ginevra era înspăimântată. 

— Nu, fi iar Tino. Nu-i nimic. Umezeala râului mi-a înțepenit 
picioarele, asta-i tot. Ajută-mă să urc scările, * apoi o să mă 
descurc. 

În timp ce urcau, Lorenzo vorbea liniștit și fără efort. 

— Ai auzit ce-a spus Andrea? Tărăboiul din atelier e din 
cauză că se mută. Breasla lui i-a acordat concesiunea unui 
atelier în spatele Domului, care odată a fost al lui Donatello. 
Fierbe de emoție și de mândrie. Sunt. Sigur că e convins că 
praful de pe pereţii de acolo o să-i facă opera la fel de măreaţă 
ca a maestrului său. A ucenicit cu Donatello. L-am făcut să jure 
că o să-mi dea prima sculptură pe care o va face acolo. Poate o 
fântână pentru Careggi. Ce zici de asta? Fântâna din faţa vilei e 
năpădită de bălării și sărăcăcioasă." I-aș putea cere lui Andrea 
să facă un plan nou pentru parc, cu o fântână în centru. 

Ginevra îi sugeră o sculptură" reprezentându-l pe Sf. Francis. 

— Când păsările vor veni să bea apă, vor apărea că fac parte 
din sculptură. 

Dar Lorenzo nu păru să o audă. Vorbea mai mult pentru el 
însuși. 

— Nu e vorba numai de prietenii mei... am pierdut legătura 
cu orașul. Toată lumea trebuie să fi știut că Andrea se mută, în 
afară de mine. Obișnuiam să știu tot ce se întâmplă. Mai 
înainte... 

Își trecea privirile dintr-o parte în alta, privindu-și gărzile. 

— O să trebuiască să renunţ la ele. Nu pot să fiu rupt de 
Florenţa. 

Își îndreptă iar atenţia asupra Ginevrei. 

— Deci, Contadina, ce zici despre fântâna lui Andrea? 

O ascultă atent, apoi vorbi cu entuziasm despre varietățile de 
păsări pe care le văzuse deja în grădină și despre altele „care 
puteau fi atrase acolo dacă plantau mai multă zmeură și mure. 
Era, cum spusese că ar fi dorit să redevină, el însuși. 

Numai că percepțiile Ginevrei erau ascuţite de dragoste. Așa 


că observă cum șchiopăta ușor de piciorul stâng. 

Și nu mai pomeni nimic în legătură cu vizita la Sandro 
Botticelli mai înainte de a se întoarce la palat. 

x 

Ginevra îi povesti Lucreziei despre incidentul de pescări. 

— Mi-a fost teamă că o să cadă. Şi după aceea aproape 
șchiopăta. 

îi , 

— Credeţi că ar trebui chemat un doctor? Sunt îngrijorată. 

Faţa blândă a Lucreziei arăta posomorâtă. Și îmbătrânită. 

— N-o să fie nevoie de doctori. O să mă descurc singură, 
spuse ea. M-am așteptat la asta și m-am rugat să nu apară 
devreme. E guta, Ginevra, blestemul Medicilor. 

Lucrezia își privi mâinile, descoperi că degetele îi erau 
încleștate, le relaxă și zise: 

— Să nu-i spui nimic lui Lorenzo și nimănui altcuiva. Vreau 
să încerc să-l fac să vină la băi. Asta o să-i ajute. O să-i spun că 
trebuie să văd în ce stadiu se află investiţiile pe care le-am 
făcut la Morba; asta o să aibă avantajul adevărului. Cine știe ce 
s-o fi întâmplat de când nu am mai putut să mă duc acolo? O să- 
l rog să vină cu mine ca să-și dea cu părerea. Bărbaţilor le 
place întotdeauna asta. Îţi mulţumesc, scumpa mea, fiindcă mi- 
ai spus... Dar bineînţeles că nimeni nu va mai afla asta. Înţelegi 
ce vreau să spun? 

— Firește, Madonna. Amintiţi-vă cât de bine mă pri: cep la 
conspirații și, de asemenea, să mă prefac mută. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI 

Lucrezia și Lorenzo plecară pentru două săptămâni. Ginevrei 
i se părură o veșnicie. 

La început, minutele se scurseră încet, fiindcă stătea închisă 
în camera ei, autocompătimindu-se. „De ce n-am cerut să merg 
și eu? De ce n-am fost invitată să merg?” gemea ea. „Madonna 
Lucrezia știa ce mult ar fi însemnat asta pentru mine, chiar 
dacă Lorenzo nu știe. Am dreptul să fi mers. Eu i-am descoperit 
suferinţa. S-a sprijinit de mine ca și cum ar fi fost rănit. Ar fi 
trebuit să fiu alături de el. 

Gândul că Lorenzo suferea o făcea și pe ea să sufere. Ba 
chiar simţi că piciorul îi amorţește de parcă s-ar fi produs un 
transfer al bolii și ar fi suferit în locul lui. Tânjea după el, 
imagină  «idu-și-l călărind, vânând, alergând pe drumuri 
abrupte și se simţea bolnavă și fără putinţa de a-i fi de ajutor. 

Treptat, imaginea lui Lorenzo pe cal se transformă din 
imaginaţie în amintire și-i văzu umerii largi în faţa ei, cum îi 
văzuse aievea de atâtea ori. Îi văzu mișcarea suplă a spatelui în 
timp ce strunea mișcările calului, felul în care se încovoia brusc 
când îl zorea la galop, văzu lumina, apoi umbra, apoi lumină, 
apoi iarăși umbră și din nou lumină când călărea pe sub 
măslini. 

Apoi își aminti de mesele în bucătăriile țărănești, de 
cântecele populare, de faţa aprinsă de căldură și mulţumire a 
lui Lorenzo. 

Ginevra își răsfoia una după alta amintirile, de parcă ar li fost 
singura ei avere. Şi inima ei alerga pe drumul către Morba 
strigând: „Nu mă părăsi, am nevoie de tine”. 

Auzi strigătul în minte și efectul fu ca și cum cineva i-ar fi 
turnat pe față apă rece. 

„N-ar fi trebuit să spui asta”, își zise ea; „n-ar fi trebuit nici 
măcar să te gândești la asta, dacă vrei să nu-l pierzi. L-ai văzut 
atunci, pe corabie, când te-a întrebat ce dorinţă ai și tu i-ai 
răspuns că voiai să stai cu el. Ai văzut că a fost cuprins de 
repulsie. Și de ce să nu fi fost? 

Privi în jur, prin cameră, amintindu-și că-și învinsese 
slăbiciunea trupului rănit prin disciplină și hotărâre, își va 
învinge și emoţiile în felul acesta. 

După aceea minutele nu se mai târâră cu o încetineală 
insuportabilă. Devenise atâf de ocupată încât i se părea că ziua 


nu avea destule ore. 

li ceru unuia dintre servitori s-o escorteze la cumpărături. 
Femeile nu ieșeau neînsoţite. Nu cele din clasa ei. Se duse la 
bancă, apoi în piață Mercato, intră în mulţimea de târgoveţi din 
jurul dughenelor care vindeau haine vechi, apoi se întoarse la 
palat cu un maldăr de pachete cocoloșite pe care servitorul se 
rușina evident să le care. După aceea nu mai avu nevoie de 
escortă. 

Își cumpărase o ganmrra de lână subţire, zdrenţuită și 
cârpită, o cioppa simplă, fără podoabe, felul de haine purtate 
de femeile din clasele de jos, care munceau și care nu se 
supuneau legilor și regulilor pentru doamnele crescuţe în palat. 

Işi mai cumpărase și un Jlucco la» mâna a doua, îmbrăcăminte 
bărbătească lungă până la glezne pe care o prefera Lorenzo. 
Era îmbrăcămintea obișnuită a studenţilor, deși Jucco-ul nu era 
niciodată din materiale fine, ca al lui. Lorenz-o. Ginevra se 
îmbrăcă cu lucco-ul cumpărat de ea. „Pare să fie mai degrabă 
la a cincea mână decât la a doua”, se decise ea, râzând. Acum 
putea să se ducă oriunde voia. Avea acum două posibilităţi de 
deghizare, nu unul, ca la Neapole. Făcea progrese. 

Desfăcu celelalte pachete, puse la o parte șorțul și ciorapii 
cârpiţi, îmbrăcă capuccio-ul, pălăria studenţească „și cizmele 
uzate. Părul încă nu-i crescuse suficient, era încă scurt, nu mai 
lung ca al celor mai mulţi bărbaţi. Ginevra bătu din palme, 
aplaudându-și istețimea. 

Acum brasul putea să devină al ei, putea să-i colinde străzile, 
împrejurimile, să-i asculte pe oameni vorbind, să fie ochii și 
urechile lui Lorenzo, să-i aducă în dar ceea ce pierduse de când 
era înconjurat de gărzi. 

Florenţa o fascină. Văzuse prea puţin din ea când era mică; 
acum rămase uluită de mărimea și diversitatea orașului, de 
străzile pune de viaţă, fiind în același timp amuzată și înfuriată 
de bârfa pe care o auzea la toa, te colţurile. 

„Era scandaloasă”, spunea lumea despre ea. „Şi curajoasă... 
idioată  patetică...  ridicolă... strălucitoare... simplă... 
romantică...  obraznică... tragică...  revoltătoare' Spre 
surprinderea ei toţi știau că fusese în pragul morții din pricina 
rănilor și că versiunea oficială a accidentului ei era o minciună. 
Speculaţia referitoare la ce se întâmplase era adesea vecină cu 
adevărul. Concluzia tuturor era că suferise atât de mult încât se 


cam ţicnise. Așa se explica îndrăzneala pe care o avusese la 
Neapole și succesul deghizării ei într-un nebun, lucru ce-i 
permitea orice aberaţie de comportament. 

Ginevra fu încântată să audă asta. 

Dar ceea, ce auzi despre Lorenzo o făcu să vrea să se suie pe 
o platformă și să le strige florentinilor tot adevărul. Toţi se 
plângeau că nu insistase pe lângă regele Ferrante destul de 
tare, că tratatul de pace avea condiţii prea aspre pentru 
Florenţa. 

„Neapole ar fi trebuit să plătească pentru pace,” spuneau ei. 
„În loc de asta, taxele în Florenţa crescuseră fiindcă armatele 
trebuiau plătite și, în plus, trebuia plătită o îndemnitate anuală 
lui Alfonso, fiul lui Ferrante, care mai avea încă Siena, la numai 
patruzeci de mile spre sud. Lorenzo ar fi trebuit să-l facă și pe 
Papă să îngenuncheze. Nu era suficient că Sixtus recunoscuse 
pacea și-și retrăsese armatele. Orașele capturate nu fuseseră 
retrocedate Republicii. Şi Sixtus nu-și retrăsese 
excomunicarea. În sfârșit, Lorenzo nu procedase atât de bine 
cum ar fi trebuit”. 

„Totuși”, spuneau oamenii, „niciun alt conducător n-ar, fi 
putut face ce făcuse el, Era cel mai viteaz bărbat din toată 
Italia. Şi adusese Republicii pacea, împreună cu drumuri 
comerciale redeschise, cu recoltele și așezările ferite de 
distrugerile războiului, reînnoind prosperitatea tuturor. El era 
Magnificul, și era al lor. Numai Florenţa era destul de măreaţă 
ca să-l merite”. 

Cele mai multe zile Ginevra și le petrecu familiarizându-se cu 
Florenţa, deși de câteva ori se duse și la 

La Vacchia. 

Întâia oară avu nevoie de toată puterea de voinţă ca să, 
pătrundă la parterul vilei, și de trei ori se întoarse, alergând 
înapoi, spre poartă, coborând pe drumul care ducea în vârful 
colinei unde se afla casa. Își forță mintea să se concentreze 
asupra măslinilor care mărgineau drumul. Trebuiau tunși; o să 
aibă o discuţie severă cu administratorul pe care-l angajase 
Lorenzo. 

Acesta ieșise auzind bătăi în ușă. Ginevra, în prag „îl certă 
atât de dur pentru incompetenţă, încât administratorul o luă pe 
dată la fugă să-și facă datoria. 

Apoi, Ginevra intră în casă, să se confrunte cu amintirile. 


După aceea, îi veni tot mai ușor, de fiecare dată când venea 
la vilă. Putea să-și amintească de vremurile bune, recăpăta 
gustul de a sta în grădină și de a privi frescele lui della Robbia, 
fără să-și mai amintească trecutul care însângerase atâtea 
destine. Acum viaţa ei nu mai aparținea acestui loc; locul ei era 
lângă Lorenzo. La Vacchia va fi iar frumoasă și productivă, va 
avea ea grijă de asta; dar niciodată nu va mai fi adevărata ei 
casă. 

Casa și familia ei se aflau acum în palatul Medici. 

În tfmpul serilor, Ginevra se ducea să se joace cu copiii. 
Lorenzo le-o prezentase ca pe o eroină și acum strigau de 
încântare de câte ori o vedeau apărând. Spre nemulţumirea 
evidentă a lui Agnolo Poliziano, care până la urmă izbucni: 

— Eu sunt profesorul lui Piero și Giovanni, spuse el, cu 
buzele lui subţiri, dezaprobatoare. Nu pot permite să le fie 
întrerupte orele de studiu. 

Ginevra se simţi sfărâmată. Agnolo era cel mai apropiat 
prieten al lui Lorenzo. În drumul lor spre Neapole Lorenzo îi 
vorbise de atâtea ori și cu atâta dragoste de Poliziano încât 
Ginevra îl simpatizase cu mult timp înainte de a-l întâlni, li 
citise și poemele în biblioteca din palat și voise să-i spună cât 
de mult le admirase. Se așteptase să fie prieteni. 

Agnolo era rece și nemanierat. 

Ginevra găsi explicaţia. „E gelos”, gândi ea, „fiindcă Lorenzo 
e mai apropiat de mine decât de el. Ce copilăros și ce prostește 
din partea lui. Dacă ţii într-adevăr la cineva, vrei să fie fericit. 
Și iubești oamenii caro-l fac, fericit; nu-i urăști pentru asta. Mă 
bucur nespus că nu sunt așa de măruntă și de egoistă ca 
Agnolo”, gândi ea, plină de sine. 

Plină de sine, vanitatea o făcu cât pe ce să izbucnească. Se 
dezumflă însă peste câteva zile, când se întoarse Lorenzo. 

Ce bine arăţi! Bun-venit acasă. 

— Mulţumesc, Contadina. Mă simt întinerit. Băile mamei 
sunt chiar așa cum ni le-a descris. Inclusiv taxele exorbitante. E 
cel mai bun om din familie... Acum, draga mea Ginevra, fiindcă 
veni vorba despre felul în care arătăm, ce sunt zdrenţele astea 
dezgustătoare pe care le porţi? 

Ginevra își scoase pălăria, măturând podeaua cu ea, în timp 
ce se înclina. 

— Un biet student în serviciul dumneavoastră, Magnifice. Oh, 


Lorenzo. M-am distrat minunat. În sfârșit, mă simt o adevărată 
florentină. Lasă-mă să-ţi spun ce am auzit. 

Lorenzo fu amuzat, apoi încântat, în cele din urmă interesat. 

— Așteaptă, Ginevra. Vreau să audă și mama toate astea. 

Și astfel, Ginevra deveni cel de-al treilea membru ai sfatului 
de taină al Medicilor. 

Lucrezia fu nevoită să-și reţină dezaprobarea față de 
vagabondările Ginevrei: informaţiile erau prea valoroase și 
pasiunea fetei prea importantă. „Ginevra trebuie să-și 
clădească o viaţă separată de a lui Lorenzo”, gândea Lucrezia. 
„Totuși, nu are nevoie să se îmbrace ca un vagabond ca s-o 
facă”. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE 

— Poartă lucco-ul, dacă trebuie, dar măcar fă-ţi unul decent, 
îi spuse ea Ginevrei. 

— Acesta este prietenul meu student, Tino, spuse Lorenzo, 
când o introduse pe Ginevra în atelierul lui Sar. Dro Botticelli. 

Sandro și ucenicul lui, Filippino, nu mai conteniră cu laudele 
când Lorenzo le explică de ce era Ginevra înveșmântată astfel. 

— Gândește-te. Poate să meargă oriunde în Florenţa, ceea ce 
nu poate face o femeie. Aproape că mă aștept ca într-una din 
zile să fie aleasă în Signoria. 

Complimentele lui Sandro o făcură pe Ginevra să roșească de 
plăcere. La fel și aprobarea mai reţinută a tânărului pictor 
Ghirlandaio, pe care-l vizită apoi Lorenzo. 

Dar cea mai mare satisfacţie o avu atunci când Lorenzo 
sugeră în glumă să verifice credibilitatea deghizamentului, 
oprindu-se într-o tavernă. 

Mai târziu, Ginevra spuse că sandracca era așa de 
întunecoasă încât ar fi putut intra acolo în pielea goală și 
nimeni n-ar fi știut că e femeie. 

— N-ar fi trebuit să accept niciodată să mergem acolo, 
spunea Lorenzo. Mintea ta a fost din cale-afară de coruptă de 
Gigi. 

Luigi Puici venise la sandracca și petrecuse cu ei o oră. Ca de 
obicei, era sclipitor. Şi tot ca de obicei, umorul lui era obscen. 
Lorenzo nu putut face nimic ca să protejeze sensibilitatea 
feminină a Ginevrei fără să o desconspire. lar Ginevra găsi 
neliniștea lui Lorenzo și mai amuzantă decât poemele lui Gigi. 

— Nu fi așa ipocrit, îi spust ea lui Lorenzo. Am auzit istorii și 
mai piperate pe stradă. Și nici măcar nu erau așa de amuzante. 

De fapt, la început, laudele bărbaţilor în legătură cu 
cuceririle și cu virilitatea lor o înspăimântaseră, făcând-o să-și 
amintească de soldaţii din La Vecchia. Dar apoi, le auzise și pe 
femei vorbind. Cu aceeași lubricitate. Și ajunsese la concluzia 
că era mai bine să-și ascundă repulsia; ceilalți nu erau ca ea și 
nu simțeau ca ea. 

— Ginevra, spuse Lorenzo, ești o perpetuă surpriză și 
comoară. 

Ginevra păstră cuvintele în minte ca pe un șirag de perle 
primit în dar. 

Dar acum lăsăm gluma la o parte, continuă el. Mergem să 


vedem pe cineva, un sculptor bătrân, care s-ar simţi insultat să 
fie prostit. Vei fi deci Ginevra, nu măscăriciul Tino. 

— Cum vrei. Cine e? 

— Îl cheamă Bertoldo. A lucrat cu Donatello și nu l-a părăsit 
niciodată. E un om umil. Spune că ar face mai mult pentru artă 
dacă ar lustrui bronzurile lui Donatello, decât dacă sculptează 
el însuși. L-am moștenit de la bunicul meu. Cosimo a fost 
protectorul lui Donatello, Eu am grijă de asistentul lui 
Donatello. Bătrânul a învăţat disprețul pentru bani de la 
maestrul lui, așa că mi-a fost ușor cu el. Nici măcar nu-i pot 
oferi ceva; trebuie să-i găsesc ceva de lucru. Cred că ieslea pe 
care am văzut-o la Neapole îl va interesa. Dacă va copia micile 
noastre figurine la scară naturală, o să aibă de lucru câţiva ani. 

Dar Bertoldo spuse nu. Se simţi insultat. 

— Să copiez ceva făcut de napolitani? Eu, care am lucrat cu 
marele Donatello? Ieși afară, băiete, și du-te la un meșter de 
jucării. Nu-mi trebuie banii tăi. Mă descurc foarte bine cu 
studenţii. Mai sunt oameni în lume care au respect pentru arta 
adevărată. Și vin la mine să înveţe. 

Lorenzo procedă la cea mai diplomatică retragere de care fu 
în stare. Când locuința sărăcăcioasă a bătrânului rămase în 
urmă, se opri și râse. 

— Ai auzit cum mi-a spus, „băiete”? Mă simt norocos că nu 
m-a lovit cu bastonul. Trebuie să-i înspăimânte pe studenţii lui, 
dacă-i are cu adevărat. 

— Dar ce-ai să faci...băiete? 

Am să-ţi vâr capul în fântână, cu pălărie cu tot, dacă nu-mi 
arăţi respectul cuvenit. Și am să găsesc ceva pentru Bertoldo. 

— Poate Andrea să aibă vreo idee. Hai să-i vizităm atelierul 
cel nou. 

Veselia zgomotoasă a lui Verrocchio era antidotul perfect la 
acreala bătrânului sculptor. 

— Intră, omule! Strigă el. Tocmai mă gândeam la carnaval. 
Nu avem prea mult timp ca să găsim o temă. Ce-ai zice de 
Pallas și Centaurul, pentru car? Putem face ca fiara să aibă fața 
buhăită a lui Ferrante. 

— Şi las-o pe prietena mea, aici de faţă, să fie Pallas, dacă 
mai vrea să se îmbrace vreodată în rochie, spuse Lorenzo, 
petrecându-și braţul în jurul taliei Ginevrei. 

— Cine-i ăsta? 


Andrea se dădu mai aproape, să privească pe sub pălăria 
Ginevrei. 

— Nuri un student. Arată prea inteligent. Nu m-ar li putut 
duce cu preșul niciun minut. 

— Pe Gigi l-a dus. 

— Sunt sigur că minţi. Povestește-mi tot. Când? 

Unde? Ce-a zis? 

Verrocchio bătea din picioare de bucurie și de nerăbdare. 

Ginevra fu convinsă că niciodată nu fusese așa de fericită. 
Era acceptată ca unul din prietenii lui Lorenzo, cel mai apropiat 
de el dintre toți. 

În acea seară mancă la masa lui Lorenzo, cu bărbaţii, în loc 
să mănânce cu Lucrezia și Clarice. Lorenzo o așeză la dreapta 
lui. 

2811 

Agnolo Poliziano aproape că nu scoase o vorbă. Ginevra nu-i 
dădu nici-o atenţie. 

x 

Totuși, în dimineaţa următoare trebui să-i dea atenţie. 

— Ai să-i cunoşti pe cei mai importanţi oameni din viața mea, 
spuse Lorenzo, invitând-o să-l însoţească la Fiesole. 

Ajunseră în (dreptul unei căsuțe, nu mai mare decât cea mai 
umilă casă de ţărani din La Vaechia. Ginevra se întrebă dacă nu 
cumva Lorenzo greșise adresa. Dar după faţa lui n-ai fi zis asta. 

Oamenii ieșiseră deja afară, auzind zgomotul făcut de 
copitele cailor. Unul purta veșminte episcopale. Lorenzo 
descălecă și îngenunche în faţa lui. 

Episcopul îi făcu semnul crucii pe frunte. 

— Fii binecuvântat, Lorenzo, spuse el. Şi bine ai venit. 

Zâmbetul lui era radios. 

„Ce chipeș, e”, gândi Ginevra și ce tânăr îi pare chipul sub 
părul Iul alb. Totuși are ceva care nu arată deloc tineresc. Ochii 
lui par prea înţelepţi. Ar putea avea o sută de ani. Cine o fi?” 

Era Gentile de Becchi, află ea, fostul profsor al lui Lorenzo, 
acum episcop de Ar-rezo. Ceilalţi erau Cristoforo Lamdino, 
profesorul care-i luase locul lui Gentile când Lorenzo mai 
crescuse, și Marsilio Ficino, stăpânul casei. 

Toţi îl îmbrăţișară pe Lorenzo și-i urară bun-venit Ginevrei, 
nespus de prietenoși. 

— Haideţi să închinăm o cupă cu vin, spuse Ficino, 


conducându-i de-a lungul casei și scoțându-i pe o terasă care 
dădea spre râul Arno, ce acum părea o panglică de argint, și 
spre Florenţa. 

Pe terasă aștepta Agnolo Poliziano. 

— Ave, spuse el. 

Toţi acești oameni constituiseră Academia Platonică, și latina 
era limba pe care o foloseau în mod obișnuit. 

— De fapt, ar fi trebuit să fie greaca, explică Lorenzo, numai 
că eu nu o vorbesc. Din generozitate pentru mine, toţi au 
pretins că preferă latina. Va trebui să fii și tu la fel de amabilă 
ca ei, Ginevra, deși sunt sigur că ai. Prefera să folosești greaca, 
așa cum probabil că fac și ei când eu nu sunt aici. 

Ginevra înghițea în sec, căutând în minte vreo expresie 
graţioasă în latină ca să-i răspundă lui Lorenzo. Descoperea 
însă numai confuze fragmente de poezie, conjugări, forme de 
verbe neregulate, declinări. Panica o făcuse să uite aproape tot 
ce știa. 

În timp își reaminti vocabularul de la lecţiile de latină. Acum 
era practic, capabilă să înțeleagă fiecare cuvânt al filosofilor. 
Dar sensul cuvintelor lor era chinuitor de derutant pentru ea. 

Nu discutau despre Platon și Aristotel în felul în care 
obișnuiau să o facă bunicul și profesorul ei. Antonio și Mateo 
vorbiseră despre operele acestora ca despre niște subiecte 
academice; cei de aici le discutau ca pe niște componente ale 
vieţii zilnice. Frumosul și binele, ideal al lui Platon, se aplicau 
artei și guvernării, naturii și omului. 

Argumentau, râdeau, se încurajau și se criticau. Toţi erau 
elocvențţi, învăţaţi și creatori. Dar Poliziano era cel mai 
strălucitor dintre ei. Vorbea latina cu mai mare ușurință decât 
italiana și era în domeniul lui în mijlocul oricărui subiect. 
Ceilalţi doi, mai în vârstă, îl ascultau cu toată atenţia și 
admiraţia. Ginevra îl asculta cu atenţie, și cu rușine fiindcă 
odată simţise pentru el aversiune. ’. 

x 

— Ţi-a plăcut? O întrebă Lorenzo în timp ce se întorceau în 
oraș. Ai fost foarte tăcută. 

— Sunt foarte ignorantă, răspunse ea. Dar mi-a plăcut foarte 
mult. Uitasem ce minunat e să studiezi și să înveţi. Intenţionez 
să-mi fac un colţ al meu în bibliotecă de îndată ce ajungem la 
palat. 


Și-și îndesă pălăria pe cap. 
— Ce inspirată am fost când am cumpărat haine de student. 
Acum voi avea mai. Multe motive să le port. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘAPTE 

Gigi Puici râse cu hohote când auzi de păcăleala pe care i-o 
trăseseră Ginevra și Lorenzo. „Pe rănile lui Cristos, dar un 
bărbat ar trebui să se îndrăgostească de o femeie ca asta!” 
exclamă el și se îndreptă în marș forțat spre palatul Medici, cu 
braţul plin de flori de primăvară, să o cucerească pe Ginevra. 

Și, spre surpriza tuturor, dar mai ales a lui Gigi, se îndrăgosti 
de ea. 

După cum îi era felul, glumi pe seama emoţiilor lui. 

— lată ce înseamnă să te îndrăgostești de o femeie care 
poartă haine de bărbat, declamă el. Toată lumea știe că poţi să 
te îndrăgostești de un student, dar nimeni nu se gândește la 
surpriza de a descoperi sâni și niște coapse rotunde. 

Scrise apoi un poem pe care i-l dedică. Nu un sonet de 
dragoste, ci o parodie sarcastică, strălucitoare, împănată cu 
calambururi și pasaje lirice de o neînchipuită frumuseţe. 

— Titlul e Morgante, spuse el când se prezentă la Ginevra cu 
manuscrisul voluminos. N-aș vrea să nu realizezi cine este într- 
adevăr eroul. Povestea este, bineînţeles, autobiografică. 

Morgante era un uriaș care smulgea brazii din rădăcini ca să- 
i folosească drept scobitori. Era însăși încarnarea răului, 
luptându-se veșnic cu eroicii fii ai familiei Chiaramonte, 
Orlando și Rinaldo, care voiau să alunge răul din lume. 

Ginevra încercă să le citească cu voce tare celor adunaţi la 
cină, numai că nu peste mult timp începu să râdă așa de tare 
încât fu nevoită să-i dea manuscrisul lui Gigi, să continuie el 
lectura. _ 

Morgante deveni distracţia favorită a mesenilor. În fiecare 
seară cineva mai inventa un fragment adăugându-l textului sau 
îi cerea lui Gigi să mai adauge unul. 

Puici nud dezamăgea niciodată. Și întotdeauna prefața ultima 
creaţie cu o dedicație înflorată și bizară către „Tino, muza care 
mă înnebunește”. 

Avea, declara el morocănos, numai o singură ambiţie. Tânjea 
să devină câinele favorit al Ginevrei. „Dă-mi un picior, 
inabordabila mea iubită”, ar fi strigat el atunci, „așa încât să 
pot linge talpa adorată care-mi frânge coastele”. Adesea Puici 
purta o fundă la gât și se ţinea după Ginevra de-a lungul 
camerei, târându-se în patru labe că un căţel. 

Lorenzo și prietenii lui îi aplaudau bufoneriile și poezia. 


Numai o singură persoană știa câtă adevărată pasiune 
cuprindeau ele. Confidentul lui Gigi era Lucrezia de Medici. 

— De mulţi ani îmi spui să renunţ la viața prostească de 
menestrel, Madonna Lucrezia. Mă preveneai că va veni o zi în 
care voi regreta anii pierduţi și voi tânji după respectabilitate. 
Acum ziua aceea a sosit. Îmi plac curajul și spiritul strălucitor 
al Ginevrei. Dacă aș fi fost un peţitor onorabil, aș fi curtat-o cu 
toată poezia de care sunt în stare. l-aș spăla rănile trecute cu 
valuri de devoțiune și mi-aş petrece viaţa făcând-o fericită. Dar 
n-am nimic, să-i ofer în afară de râs. Sunt doar Luigi Puici, 
bufonul, poetul de tavernă, măscărici de curte la palatul 
Medici. 

Lucrezia zâmbi și dădu din cap. 

— Hiperbolizezi, Gigi. Ai făcut câteva călătorii diplomatice de 
succes pentru Lorenzo. Şi ai negociat cu îndemânare. Sunt 
destui oameni care te respectă și te iubesc, printre care și eu 
însumi. 

Puici îi sărută mâna. 

— Mă onorati, Madonna. Dar știți că ce am spus e adevărat. 
Nu sunt demn să concurez pentru favorurile Ginevrei. Nu am 
avere, profesie; nu-i pot oferi nimic. Și, printre altele, îl ipbește 
pe Lorenzo. Eu nu sunt magnific. 

— Cine ţi-a spus asta? Întrebă, prea repede, Lucrezia. 

Gigi râse de ea. 

— V-aţi dat de gol, Madonna. Dar n-are importanţă, știam 
mai de mult. Dragostea ascute percepțiile unui bărbat. Când 
crede că n-o vede nimeni, Ginevra se uită la el într-un fel... 
Cred că în același fel în care mă; uit și eu la ea când mă cred 
neobservat. O situaţie veche de când lumea. Atunci, de ce ar 
plânge umoristul Puici când ar trebui să râdă? 

Se așeză la picioarele Lucreziei și-și puse capul pe genunchii 
ei. Ea îi mângâie părul ciufulit. 

— Eu plâng cu tine, poetule, spuse ea, blând. Cu tine și 
pentru tine. Și pentru Ginevra. 

x 

Ginevra ar fi găsit supărarea Lucreziei de neînțeles. Ea una 
era supărată numai fiindcă trebuia să piardă prea multe ore din 
viață dormind. Viaţa era prea minunată ca să risipești fie și 
numai un minut din ea. 

Atenţiile lui Gigi erau doar o glumă, era convinsă de asta, dar 


era emoţionant să fii admirată. O făcea să se simtă altfel, mai 
femeie, deși de obicei se îmbrăca în veșminte bărbătești. 

Credea că toate astea îl făceau și pe Lorenzo s-o admire. 

În timpul zilei, Lorenzo era tot timpul ocupat. Nu era război, 
dar ameninţarea plutea în aer. Fiul lui Ferrante mai era încă în 
Siena, cu armata după el. Şi Girolamo Riario, nepotul Papei, își 
sporise trupele în nord, pregătindu-se, spunea lumea, să atace. 
Ferrara. 

Riario Susţinu din umbră un alt complot de asasinare a lui 
Lorenzo. Conspiratorii fură descoperiţi, capturați și executaţi, 
iar Lorenzo trebui să renunţe la planul lui de a umbla neînsoţit 
de gărzi. 

Rapoartele Ginevrei despre ceea ce auzea pe străzi deveniră 
mai valoroase ca oricând. Se vorbea cel mai mult despre Sixtus. 
Care îi erau intenţiile? De ce refuzase să ridice excomunicarea? 
Era adevărat că regele Neapolelui intenţiona să reînnoiască 
alianța cu Roma? 

Oamenii din Florenţa erau neliniștiţi. Se zvonea că se 
născuseră viței cu două capete, și două nopţi la rând fuseseră 
văzute stele căzătoare. O vrăjitoare fusese văzută pe străzile 
din apropiere de Santa Croce, scoţându-și ochii din orbite și 
ţinându-și-i în mână, în timp ce prevestea pieirea Domului. 
Unsprezece noi astrologi își făcuseră dughene în Mercato și 
oamenii se îngrămădeau zgomotoși în jurul lor, împingându-se 
și înghiontindu-se care mai de care ca să intre înăuntru să li se 
ghicească viitorul. 

— Anul acesta carnavalul trebuie să fie mai reușit ca 
niciodată, spuse Lucrezia. Va reînnoi credinţa în Republică. 

— Pentru mine va fi cu siguranţă cel mai reușit, fiindcă va fi 
primul, spuse Ginevra. 

Era ca un copil, nemaiputându-și stăpâni nerăbdarea. 
Frecventa atelierul secret în care se construise carul alegoric al 
lui Lorenzo, îndeplinind orice sarcină, oricât de măruntă, pe 
care i-o încredința Verrocchio. Mai lua și lecţii de muzică de la 
Leonardo,  'ucenicul lui Verrocchio, exersând cântecele 
tradiționale ale carnavalului și încercănd să compună unul al ei, 
propriu. 

Vizita și La Vacchia, ca să urmărească recoltele și să-i 
amintească administratorului de îndatoririle sale. 

Și când avea o clipă liberă îl studia pe Platon sau 


comentariile asupra operelor sale. Asta când nu se juca cu 
Giulio și cu ceilalți copii Medici. Se ţinea departe din calea lui 
Poliziano. 

Carnavalul depăși așteptările Ginevrei. Văzu tot ce era de 
văzut, ovaţienă la toate spectacolele „mancă orice i se oferea 
pe stradă de către vânzători, cântă, dansă și nu dormi deloc. 

Cel mai frumos fusese, îi povesti ea lui Lorenzo, atunci rând 
ieșise cu Gigi și cu un grup de prieteni de-ai lui să defileze în 
urma carului. Toţi erau în veșminte tradiționale de carnaval, cu 
măști și deghizați în femei, ceea ce făcea ca totul să fie de două 
ori mai hazliu. 

Nu-i spuse lui Lorenzo despre felul în care Gigi își petrecuse 
braţul în jurul taliei ei, ţinând-o să nu fie luată de valul 
mulțimii. Și nici despre ceea ce-i șoptise la ureche. 

— Singurul lucru care nu mi-a plăcut spuse ea, a fost faptul 
că Strozzi a câștigat Palio. Aș fi vrut să fi putut călări eu pentru 
tine. Atunci am fi învins. 

După carnaval, Florenţa fu cuprinsă de tihna obișnuită a 
verii. Clarice și copiii se mutară la vila de pe colina Fiesole. 
Lucrezia se duse la Careggi. 

— Vreau să petrec un timp în liniște, singură, spuse ea. 
Ginevra alese să rămână în oraș, cu Lorenzo. l-ar fi lipsit 
mesele și nesfârșitele aventuri ale lui Morgante, dacă ar fi 
plecat, explică ea. 

Lorenzo chicoti și îi spuse: 

— Gigi ar reuși să te găsească orișiunde ai fi. 

„Dar tu nu”, gândi Ginevra. 

x 

Ginevra visase cu ochii deschiși la lunile de vară, inventase 
scene idilice numai cu ei doi, împreună, singuri, așa cum 
fuseseră pe vas, la Neapole. 

Şi realitatea nu fu prea departe. 

Îl ajuta pe Lorenzo să găsească de lucru pentru bătrânul 
sculptor Bertoldo. Făceau tot felul de scheme, studiau hărțile și 
înregistrările unor proprietăţi de-ale Medicilor, le vizitau, și, în 
sfârșit, aleseră o grădină părăginită lângă mănăstirea San 
Marco. 

— Bunicul meu a reconstruit San Marco, îi spuse Lorenzo. A 
construit și o bibliotecă pentru călugări, iar eu am sporit 
colecţia de opere religioase cu care el a dotat mănăstirea. Avea 


și el chilie acolo. Obișnuia adesea să studieze și să mediteze, să 
evadeze din tumultul de afară. Acum chilia e pregătită pentru 
mine, dar eu n-aș fi niciodată capabil să mă retrag în sihăstrie. 
Îmi place să fiu activ. Poate mă voi deprinde și cu liniștea când 
voi fi mai bătrân. Grădina aceasta va fi darul pe care Lorenzo îl 
va adăuga la contribuţia lui Cosimo. Călugării nu mai cultivă 
legume acolo. Eu o voi folosi să cultiv în ea artiști. Voi avea 
grijă ca Bertoldo să aibă învăţăcei. Numai să nu vrea o turmă 
întreagă. 

Bătrânul sculptor acceptă cu un mormăit de plăcere, dar 
lăsându-l pe Lorenzo să priceapă că îi făcea o mare favoare 
faptul că el, continuatorul artei lui Donatello, se complăcea să 
predea în grădina Medicilor. 

Lorenzo aprecie cum se cuvine acest lucru, apoi puse 
oamenii la treabă. Grădina fu curățată, se construi un adăpost 
pentru Bertoldo, se aduseră de la palat câteva statui antice, 
romane și grecești. 

— Însuși Donatello le-a studiat pentru inspiraţie. Presupun că 
Bertoldo o să le permită să stea aici. 

În timp ce-l lingușea pe bătrân, făcându-l să-i accepte 
sprijinul, Lorenzo se decise să abordeze un artist încă și mai 
irascibil. 

Acesta era Antonio Squarcialupi, organistul de la Dom. 
Antonio era faimos în toată Europa ca muzician și compozitor. 
Dar era legendar și pentru firea lui sucită și limba neiertătoare. 

— Mi s-a spus că sunt un bun diplomat, se autoironiză 
Lorenzo. Asta va fi un test cu mult mai greu decât episodul din 
Neapole. Vreau să-l conving pe Squarcialupi să devină profesor. 

Ginevra simţi că i se oprește răsuflarea în gât. Când Lorenzo 
era entuziasmat de o idee nouă, părea să fie iluminat din 
interior. Ochii îi erau strălucitori, zâmbea tot timpul și obrajii îi 
erau îmbujoraţi. Sd agita în timp ce vorbea, cuvintele îi ieșeau 
cu frenezie, în timp ce degetele lui lungi, graţioase schiţau în 
aer ceea ce vedea în minte. 

— Muzica e artă, poate cea mai însemnată, spuse el, fiindcă 
numai ea singură poate capta armonia reală, echilibrul 
perfect... 

Își balansa mâinile, după care le echilibră. 

— De ce să nu faci din muzică un alt instrument al artistului 
care exprimă viaţa cu penelul sau cu arta lui de a sculpta? Nu e 


normal ca un om care creează frumuseţea în vopsea, bronz, sau 
marmură, să fie mai dăruit pentru această artă care este 
muzica decât oamenii obișnuiți? Ia-l pe da Vinci. Pictează tăvi 
în atelierul lui Verrocchio. Și scrinuri. Presupun că și tablouri. 
Poate că aceste talente ale lui sunt raţiunea harului său pentru 
muzică, apropiindu-l de geniu. Vreau ca Squarcialupi să 
conducă o școală de armonie. Studenţii vor fi pictorii și 
sculptorii. Putem organiza recitaluri aici, în grădină, unde 
zidurile vor asigura rezonanţa. Sau în pieţele orașului, unde pot 
asista toți oamenii, oferindu-le armonia ca dar pentru vieţile 
lor... Ce zici, Contadina? N-ar fi minunat? 

— Da, consimţi Ginevra. 

„Ceea ce zic”, spuse ea pentru sine, „este că te iubesc atât de 
mult încât aproape nu mai pot să respir”. 

k 

Un asistent nervos le spuse că Squarcialupi compunea Nu 
putea fi deranjat, nici măcar de Magnificul. 

— Deocamdată văd că reputația mea de diplomat mai are 
puţin de așteptat până să-mi fie dărâmată, spuse Lorenzo. Hai 
să mergem să vorbim cu îngrijitorul leilor. Am în cap un discurs 
prin care să-mi exprim respectul și laudele pentru Squarcialupi. 
N-aș vrea să-l uit. 

Leul era simbolul curajului și al puterii. Era simbolul 
Florenței. Orașul întreținea o complexă menajerie în spatele 
Palatului Signoriei, unde o duzină de lei trăiau în cuști frumos 
meșteșugite care înconjurau o groapă mare și adâncă. Celelalte 
animale din menajerie erau trei urși și un elefant, dar acestea 
erau simple curiozităţi. Leii, în schimb, erau priviţi cu 
venerație. 

Era o crimă să-l atingi pe vreunul. Pedeapsa era pierderea 
mâinii vinovate. Dacă un om rănea un leu, pedeapsa era 
moartea. 

Toţi îi priveau, urmărindu-i, pentru prevestiri. Boala "sau 
moartea lor prevesteau catastrofe; nașterea, în special a mai 
multor pui, era o garanţie de prosperitate pentru oraș. 

Omul care îi hrănea și-i îngrijea era venerat ca un preot din 
religiile păgâne. Acesta era un bărbat enorm, musculos, cu 
mâini și braţe păroase, cu o barbă luxuriantă, singura barbă din 
Republică. Nu se știa să aibă un nume, era numit „Păzitorul 
leilor”. 


Lorenzo și Ginevra se sprijiniră de gardul de fier din jurul 
gropii, privind cum dormeau leii la umbra huselor ce se 
întindeau pe deasupra gropii în timpul verii. Ginevra era, de 
fapt mai interesată de elefant, dar știa că era mai bine să nu 
vorbească despre asta. 

Păzitorul leilor ieși din umbra casei sale și se apropie de ei. 

— Salutări Păzitorului leilor, spuse Lorenzo. Leii tăi arată 
nemaipomenit astăzi. 

Păzitorul leilor aprobă, dând din cap. . 

— Ce mai face laba tânărului mascul? Întrebă Ginevra. 

Păzitorul leilor se sprijini alături de ea, de gard, descriindu-i 
în amănunt noile cațaplasme pe care le folosea:ce anume 
ierburi, cât de fin trebuiau mărunţite unele din ele, cât de mult 
trebuiau fierte altele, în ce proporţie trebuiau amestecate, cât 
de des trebuiau aplicate, cât de mult timp ţinute și pe cât de 
mare suprafaţă. 

— Extrag pur și simplu. Otrava, conchise el mulţumit. Leul șf- 
a folosit laba ca să-și sfâșie carnea pe care a mâncato-o azi- 
dimineaţă. 

Lorenzo și Ginevra îl felicitară. 

x 

— Şi se mai spune că eu sunt un bun diplomat, râse Lorenzo 
când se îndepărtară. Cum ai ajuns să te împrietenești cu 
îngrijitorul de lei? 

— Sincer, nu știu. Mă opream adesea și vorbeam cu 
elefantul. Într-o zi, Păzitorul leilor a început să-mi vorbească. 

k 

Lorenzo își testă diplomația până la limite, când, în sfârșit, 
Squarcialupi termină să compună. Răbdarea îi fu încununată de 
succes: școala de armonie fu inaugurată în septembrie. 

Însă înainte de asta, reputaţia de abil diplomat a lui Lorenzo 
ajunse la un nivel care făcu să fie numit Magnificul în toată 
Europa. 

x 

Primele știri care ajunseră în Florenţa erau îngrijorătoare: 
Alfonso, ducele de Calabria, își mobiliza armata care-și avea 
tabăra în jurul Sienei. Soldaţii se pregăteau pentru marș, 
tunurile erau pregătite pentru tragere. 

— Lorenzo, e adevărat ce se spune? I-ai chemat pe turci ca să 
salvezi Florenţa? 


— Nu i-am chemat și nici n-aș fi putut să-i chem chiar dacă 
așfi dorit-o. Dar ăsta e secretul nostru, Contadina. Nu ne face 
niciun rău dacă oamenii cred asta. 

Iscoadele lui Lorenzo continuau sa le urmărească mișcările zi 
și noapte; curierii călăreau cu schimbul caii, ca să-i poată da de 
știre dinainte. 

Apoi deveni evident că Alfonso nu intenţiona să atace 
Republica. Se întorcea la Neapole. 

În aceeași zi sosi la palatul Medici un mesager cu o veste din 
Pisa. Avusese loc un dezastru care afectase întreaga Italie. 
Turcii își trimiseseră navele și capturaseră Otranto, un oraș la 
sud-est de Neapole și uciseseră mai mult de două mii de 
oameni din populaţia acestuia. O armată turcă de șapte mii de 
oameni era ferm poziționată pe călcâiul cizmei care reprezenta 
pe hartă peninsula Italică. 

Era nevoie de armata lui Alfonso ca să protejeze Neapole. 
Întreaga Italie era ameninţatădacă turcii deschideau ostilitățile. 

Papa trimisese mesaje în toate statele, cerându-ie să uite 
neînțelegerile, și toate forțele să fie organizate pentru apărarea 
de păgâni. Dădu de înţeles florentinilor că le va fi ridicată 
excomunicarea. 

„Lorenzo Magnificul a aranjat atacul turcilor”, umbla zvonul. 
„Se știe prea bine că are prieteni la curtea din Constantinopole. 
Puterea lui se întinde, dincolo de a oricărui monarh, influenţa 
lui nu are limite”. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI OPT 

Odată soarta Florenței asigurată și reputaţia proprie ajunsă 
la un asemenea nivel, Lorenzo consideră că acum era 
momentul oportun să se îngrijească de viitorul copiilor săi. 

Călărea zilnic la Fiesole sau la Careggi să se consulte cu 
Clarice și cu Lticrezia. 

Lucrezia, fiica cea mare, fusese considerată o partidă 
valoroasă încă de la naștere. Nehotărându-se care alianţă ar 
putea fi mai bună, Lorenzo îi refuzase pe toţi peţitorii. Dar 
Lucrezia. Urma să împlinească în curând unsprezece ani, mai 
erau deci doar trei ani până la vârsta potrivită pentru o 
căsătorie și trebuia luată o hotărâre. Lorenzo consimţi să 
înceapă negocierile cu familia Salviati, una dintre cele mai 
bogate din Toscana, fapt pentru care nu pretindea cine știe ce 
zestre, poate și pentru a lăsa să se înţeleagă faptul că nu avea 
nimic de a face cu acţiunile arhiepiscopului Salviati, ruda care 
pusese la cale asasinarea lui Giuliano. 

Lorenzo voia să dreagă toate rupturile pe care conspirația le 
produsese în societatea florentină. Dar nu avea intenţia să reia 
relaţia cu cei din familia Salviati fără să le amintească acestora 
de monstruozitatea crimei lor, pe care el o ignora acum cu 
atâta generozitate. Înainte de prima întrunire la care se discută 
căsătoria Lucreziei cu Jacopo Salviati, Lorenzo lăsă să se afle 
faptul că deja consimţise la o uniune între fiica lui de numai doi 
ani. Contessina și fiul lui Antonio Ridolfi - prietenul care-și 
riscaseviața sugând sângele din rana de la gâtul lui - când cei 
doi vor împlini vârsta potrivită pentru o căsătorie. 

Luisa, cu numai un an mai mare decât Contessina* era 
logodită cu Giovanni, cel de-al doilea fiu al lui Pierfrancesco de 
Medici. 

Clarice insista asupra faptului că numai o mireasă’ din 
nobilimea romană era potrivită pentru fiul ei, și Lorenzo căzu 
de acord. Învăţase pe propria lui piele ce însemna să ai un Papă 
dușman și nu uitase de armata trimisă de familia lui Clarice 
când Florenţa avusese nevoie de ajutor. Medicii trebuiau să-și 
lărgească influenţa la Roma. 

Îi scrise unchiului lui Clarice, capul familiei Orsini. În 
scrisoare își exprimase pe șleau dorința: o mireasă dintre 
Orsini pentru Piero, și orice intervenţie posibilă la Vatican 
pentru pătrunderea în ierarhia bisericească a celui de-al doilea 


fiu al lui, Giovanni, pe care intenţiona să-l educe întru servirea 
lui Dumnezeu. Lorenzo voia ca fiul său să devină cardinal. 

Preocuparea lui Lorenzo față de problemele familiei era 
firească, își spunea Ginevra. Era o copilărie să se simtă părăsită 
și abandonată. Mai ales că avea parte de compania lui Gigi 
Puici de câte ori voia, și Lorenzo venea întotdeauna la cină, să 
petreacă împreună cu grupul de artiști. 

Într-o seară, Lorenzo nu se mai întoarse. 

Dar cina era servită și oaspeţii sosiră. „lino” fu ales 
amfitrion. Ginevra privi în jurul mesei, cu ochii înceţoșați. 
Fusese acceptată, realiza asta. Era una din ei prin ea însăși, nu 
doar ca umbră a lui Lorenzo. Intreaga adunare de genii și 
inteligenţe, poeţii, pictorii și sculptorii aceștia erau cu toţii 
prietenii ei. Era cea mai norocoasă „cea mai bogată femeie din 
lume. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI NOUA 

— Sunt cea mai norocoasă femeie din lume, i se lăudă 
Ginevra Lucreziei când vara se sfârși și toată lumea se întoarse 
în oraș. Am libertate, prieteni minunati, am tot ce vreau. Vezi, 
Madonna, am avut dreptate. Sunt fericită cu viața mea. 

— Atunci sunt și eu fericită pentru tine, scumpa mea. 

— Şi Lorenzo e prietenul meu, spuse Ginevra, răspunzând 
întrebării mute a Lucreziei. Mă include practic în tot ceea ce 
face, exceptând guvernarea. 

Ginevra luă mâinile Lucreziei într-ale ei, și continuă: 

— Asta și voiam, și mi-e destul. 

x 

O săptămână mai târziu, Ginevra plângea cu capul în poala 
Lucreziei. 

— Ar fi trebuit să-mi spună să rămân acasă, să-mi găsesc 
ceva de făcut de una singură. A fost așa de crud din partea lui 
să mă ducă acolo. 

Lorenzo o luase pe Ginevra la o petrecere dată de Lucrezia 
Donati, concubina lui. 

Lucrezia de Medici încercă s-o tempereze. Au fost atâţia 
oaspeţi la petrecerea aceea, mulţi dintre ei prieteni de care era 
așa de mândră. Fusese acolo Sandro Botticelli și Andrea del 
Verrocchio, Agnolo Poliziano mersese cu ea și cu Lorenzo. Toţi 
oaspeţii erau poeţi sau artiști, oameni care îi plăceau atât de 
mult la mesele lui Lorenzo. 

— Printre altele, spuse Lucrezia, atingând miezul supărării 
Ginevrei, dragostea e o chestiune care ţine de trecut. Lucrezia 
Donaţi a devenit concubina lui Lorenzocu doisprezece ani în 
urmă. Își mai păstrează încă această poziţie, dar n-a mai fost de 
multă vreme pasiune între ei. Lorenzo e încă atent fiindcă se 
simte responsabil faţă de ea. 

— Dar e așa de frumoasă. Și eu sunt așa de urâtă. 

Lucrezia o zgudui pe Ginevra de umeri. 

Termină, porunci ea. Nu poţi alerga după dos iepuri, 
Ginevra. Ai ales să-i fii numai tovarăș. 

Și ridică faţa udă de lacrimi a Ginevrei, făcându-i-se milă de 
suferinţa pe care îi fu dat să o vadă. 

— Frumuseţea e cea mai puţin durabilă dintre toate calităţile 
umane, Ginevra. Gândește-te. Ai schimba locul cu Lucrezia 
Donaţi? i-ar place să știi că omul care odată te-a iubit te 


vizitează acum numai din simţul datoriei? O oglindă nu-i o 
foarte bună companie. 

Ginevra își șterse ochii de mâneca hainei ei. 

— Ai dreptate. Imi pare rău. N-o să mai fiu așa de proastă. 

Era o făgăduială pe care nu putu să o ţină. Se întoarse iar și 
iar în camera Lucreziei, căutând consolare în înțelepciunea 
severă a acesteia. 

Acceptarea ei în compania bărbaţilor, ca egală a lor, își lua 
acum obolul. Prietenii lui Lorenzo, ca și Lorenzo însuși, o tratau 
ca pe unul de-ai lor. Și din zeflemeaua lor obscenă, indecentă, 
Ginevra află lucruri care-i pătrunseră ca un cuţit în inimă. 
Lucruri despre șiretlicurile complicate pe care le născocise 
Lorenzo ca să-și faciliteze afacerile cu Ippolita, la Neapole. 
Despre uimitoarea îndemânare în meseria ei, a prostituatei 
egiptene care sosise de curând la Florenţa. Despre sonetele de 
dragoste pe care Lorenzo le scria câtorva femei ce erau 
neglijate de soţii lor. De scurtele excursii pe care le făcea cu 
Gigi Puici în satele din apropiere în căutarea u nor fete de la 
țară. 

Nu fu o consolare pentru Ginevra să afle că toţi bărbaţii se 
comportau în același fel, că legile societăţii le permiteau 
nelimitate libertăţi în relaţiile sexuale. Și prea puţin o consolă 
faptul că Lucrezia îi explicase că probabil Gigi îl făcea în mod 
deliberat pe Lorenzo să-și povestească aventurile galante. 

— Gigi vrea ca tu să afli că Lorenzo nu e un sfânt „Ginevra. 
Speră că l-ai aprecia mai mult dacă l-ai preţui pe Lorenzo mai 
puţin. Gigi e gelos. Un sentiment omenesc. 

— E un diavol, încercănd să-l facă pe Lorenzo să devină la fel 
de ticălos ca el. 

Lucrezia se decise că Ginevra trebuia expediată din oraș. 

— Mi-ar place să vii cu mine la Morba, spuse ea, sunând mai 
mult ca o poruncă decât a rugăminte. Intenţionez să fac băi o 
săptămână, mai înainte ca iarna să facă voiajul dificil. 

x 

Odată la distanță, Ginevra dobândi perspectiva pe care o 
sperase Lucrezia. Fu capabilă să-și reexamineze felul 'de viaţă 
ales, să înţeleagă preţul pe care trebuia astfel să-l plătească și 
să găsească cea mai bună modalitate de adaptare. Libertatea 
pe care și-o lăudase cu atâta volubilitate era reală și prețioasă. 
Și să fii prietenul lui borenzo însemna să fii permanent 


stimulat, educat, provocat să-ţi ascuti la maxim inteligenţa și 
imaginaţia. Datorită lui, ea se afla în centrul celor mai 
interesante lucruri din Florenţa, din Italia, din toată Europa. 

Cu o seară înainte de întoarcerea la Florenţa, Ginevra veni la 
Lucrezia să-i mulţumească pentru înţelepciunea ei, pentru 
faptul că-i dăduse șansa să judece clar. 

Bătu la ușa Lucreziei și o deschise, gata să vorbească. 

Înăuntru era o servitoare. Femeia se repezi spre ușă, 
încercănd să o închidă, împingând-o pe Ginevra. 

— Plecaţi, spuse ea repede. Plecaţi. 

Ginevra se retrase. Dar înainte ea ușa să se închidă auzi o 
tuse adâncă. Şi, peste umărul servitoarei, o văzu pe Lucrezia, 
aplecată, cu pete de sânge la gură. 

— E adevărat, îi spuse mai apoi Lucrezia. Am tuberculoză. O 
am de mult timp, dar s-a agravat de anul trecut. De asta am 
vrut să-mi petrec vara singură, la Careggi. E foarte obositor să 
ascund că am boala asta. Ginevra, mi-ai cerut odată ca 
dragostea ta să fie un secret pentru Lorenzo și te-am ascultat. 
Acum îţi cer să păstrezi secretul bolii mele. 

— Voi face orice-mi cereţi, Madonna. Orice. 


CAPITOLUL PATRUZECI 

x 

— Atunci ţine secretul. Şi promite-mi că n-or să fie j doctori. 
Și încearcă să nu te necăjești, fata mea. Mai am timp, probabil 
că destul, înaintea sfârșitului. 

Când se întoarseră acasă, întreaga Florenţa râdea. 1 Râse și 
Lucrezia când auzi motivul ilarităţii Ginevra îi î xirmă și ea 
exemplul. 

Povestea de pe buzele tuturor era raportul despre: 
reconcilierea finală dintre Papa Sixtus și Republică. Papa; j 
insistase pentru o demonstraţie publică de căinţă a Fio renţei. 
Delegaţia trebuia să îngenuncheze pe treptele ca tedralei 
Sfântul Petru și să primească o simbolică lovi.1 tură de baston 
din partea Papei, în timp ce membrii ei cereau iertare pentru 
păcatele care le aduseseră excomunicarea. 

— Am îngenuncheat, cum ni se poruncise, povesteau j 
delegaţii, și Papa ne-a atins umerii cu bastonul. Dar 1 cceea cee 
mormăiam noi nu era o cerere de iertare indij ferent de ce a 
crezut el că aude. 

x 

Bisericile nu fuseseră niciodată închise, în ciuda ordinelor 
Papei, dar cu toate acestea, reîntoarcerea oficială în sânul 
Bisericii era o ușurare pentru fiecare, chiar și j pentru cei mai 
păcătoși. Multe din botezurile, căsătoriile j și înmormântările 
ţinute în anii de interdicţie fură efecl tuate pentru a doua oară. 
-1 

Crăciunul se apropia. Lucrezia şi Ginevra aranjară scena cu 
ieslea napolitană pe o platformă, în loggie, așa j r încât toată 
lumea din Florența să o poată vedea de câte ori va fi dorit. Zi 
de zi, în fața ieslei se perinda tot mai multă lume. ’ ’ 

— Mi-e greu să recunosc, spuse Lorenzo, dar îl admir pe 
bătrânul pirat. 

Dădu din cap și râse cu invidie. 

Papa îi scrisese, cerându-i să trimită la Roma pe cer mai buni 
pictori ai Florenței, ca să decoreze o capelă pe care el o 
construise. 

— A făcut tot ce-a putut să ne distrugă, nepotul lui e la nord 
de noi, încercănd să facă o alianţă cu Veneţia așa încât să ne 
poată lua teritoriile mărginașe, și Sixtus vrea să întorc acum 
spre el gloria Florenței. 


— Ce vei face? Întrebă Ginevra. 

— Îi voi întreba pe artiști. Nu e puţin lucru să fii pictor la 
Vatican. Poţi deveni faimos. Orice biserică din Italia care are 
nevoie de decoraţii va dori să angajeze un om care a pictat 
pentru Papă. 

— Și din talentul lor vor face un dar Domnului, exclamă 
Lucrezia. 

Atitudinea lui Lorenzo o întrista. Se gândea prea mult la 
bani, prea puţin la problemele spirituale. 

Lorenzo nu-i spusese nimic, nici ei, nici altcuiva, despre 
situaţia disperată a băncilor Medici. Banca din Bruges, odată 
una din cele mai puternice, era acum pe punctul de a se 
închide. 

Dar finanţele nu făceau parte din discuţiile pe teme politice 
pe care le purta cu mama lui. Se limitau doar la politică și la 
diplomaţie, Ginevra fiind frecvent invitată la aceste întruniri. 
Mai întâi, din cauza rolului ei de 

307! 


colector de informaţii. Apoi, fiindcă devenise un obicei. 
Ginevra nu-și dădea niciodată cu părerea dacă nu era întrebată. 
De aceea Lorenzo fu surprins s-o audă vorbind pe neașteptate. 

Papa îţi va rămâne dator dacă-l ajuţi. Probabil că ţine foarte 
mult la capela aceea dacă nu-i pasă că-ţi H va fi obligat. 

— Ai minte ascuţită, Contadina. Am să-l ajut. Să-și plătească 
obligaţia. Ceea ce vreau este să-i pună nepotului său botniță. O 
imposibilitate. Așa că o să-i cer ceva mai simplu, anume să-și 
îndrepte atenţia spre Giovanni. 

Nu vreau să aibă obstacole în ierarhia bisericească atunci 
când va fi cazul. 

Luerezia dădu din cap a aprobare. 

— Ce artiști ai să-i trimiţi? Întrebă Ginevra. Vreau. Să spun, 
cu care din ei ai să vorbești? 

Avea motive speciale să creadă că Lorenzo nu se gândea la 
Sandro Botticelli. 

Lorenzo îi răspunse imediat. 

— Pe Ghirlandaio, bineînţeles. Sixtus vrea fresce cu istoriile 
din Testamente, și Domenico este cel mai bun pictor narativ pe 
care îl avem... Verrocchio nu. Frescele nu Constituie punctul lui 
tare. Îl lasă pe Perugino să le facă, așa că îl vom trimite pe 


acesta. Și pe ucenicul acela recent, Bernardino Pinturicchio. 
Andrea îl consideră grozav. 

Ginevra i-l sugeră pe Leonardo da Vinci. 

— Absolut nu, spuse Lorenzo. E un pictor bun, dar prea 
indisciplinat. De când a plecat de la Andrea își petrece cel mai 
mult timp experimentând, nu lucrând. 

Ginevra își mușcă buzele. Nu putu nega ce spunea Lorenzo, 
dar ar fi vrut să-l ajute pe Leonardo. Se mai ducea încă la el 
pentru lecţii de muzică și știa că plata pentru ele era singura 
lui sursă de venituri, așa mică cum era. 

— Şi, bineînţeles, continuă Lorenzo, pe Sandro. Poate fi 
conducătorul lucrărilor. 

Ginevra își suprimă protestul. 

A doua zi, de îndată ce răsări soarele, Ginevra alergă la 
atelierul lui Botticelli. Dacă pe străzile umbrite, de piatră, era 
frig, nici în atelier nu era cu mult mai cald. 

— Brr, făcu ea, clănțănind din dinţi, mi-e milă de zeiţa ta 
goală, Sandro. 

Botticelli râse, subţie vălul pe care- picta, cu o fnână sigură. 

— Zeiţele au gheaţă în vine, nu sânge, ca voi, muritoarele. 
Niciodată nu le e frig. 

Ginevra se strâmbă, îndreptându-se spre colțul în care se afla 
soba de teracotă. Soba era abia călduţă. Puse câţiva cărbuni în 
plus într-un vas de jeratic și câteva lemne în sobă. Apoi se făcu 
comodă pe un scaun, între cele două surse de căldură, 
așteptând liniștită. Venea des să-l vadă pe Sandro lucrând. Spre 
deosebire de ceilalţi artiști, nu-i deranja prezenţa nimănui. 
Ginevra era fascinată de evoluţia picturii. 

Și mai descoperise și faptul că lui Botticelli îi plăcea să 
vorbească în timp ce lucra. li plăcea să-și amintească de anii 
petrecuţi în familia Medici, de Lorenzo când era tânăr. 

Numai că în ziua aceea nu părea să aibă chef de vorbă. Se 
concentra asupra detaliilor veșmintelor transparente ale zeiţei. 
Ginevra se stăpânea cu mare efort, să nu vorbească, fremătând 
de nerăbdare. Filippino, ucenicul lui Sandro, intră, aducând în 
jiletcă pâine proaspătă de la Mercato, ţinând-o strâns lipită de 
cămașă, s-o păstreze caldă și să se încălzească și el. Sandro 
puse în sfârșit pensula jos. 

— Mor de foame, strigă el. Hai să mâncăm. 

Filippino încălzi niște cârnaţi și aduse brânză de la H din 


cameră. 

— Un ospăț, spuse Ginevra. Mulţumesc, Filippino. 

Il plăcea pe tânărul pictor. Era dedicat ocupaţiei și. 

Ia douăzeci și trei de ani, era cel mai apropiat de vârsta ei. 

În timpul mesei, Ginevra îi puse să jure că vor ţine secret ce 
le va spune și-i informă apoi că urma sa vină Lorenzo și în ce 
scop anume. 

— Așa că vezi, totul se va aranja, cu mult mai repede decât 
credeam. Ai putea sta ani întregi la Roma. 

Pictura de pe șevalet fusese comandată de Signoria ca dar 
pentru Lorenzo. Era versiunea lui Sandro a temei pe care 
Lorenzo o folosise la carnaval, Pallas și Centaurul. Centaurul 
nu mai era, de data asta, o caricatură a regelui Ferrante, dar 
sensul alegoriei era evident. Zeița purta o coroană» de lauri pe 
cap, și fundalul era Golful Neapole. Sensul era că Lorenzo 
îmblânzise fiara din Neapole. 

— Nu mai am mult de lucru la tabloul ăsta, Ginevra. Nu-ţi fă 
griji. Oricum, nimeni nu poate călători nicăieri până ce nu se 
mai încălzește. 

Dar celălalt tablou, Sandro? Nici nu l-ai început. 

— Cu tabloul acela mai bine am mai aștepta. Timpul va face 
să mai amorțească șocul. 

Botticelli îi promisese să termine tabloul lui Giuliano la care 
lucra când tânărul fusese ucis. Ginevra voia să i-l «fere 
Lucreziei de ziua ei de naștere, în iunie. 

— Nu, spuse Ginevra, nu mai putem aștepta. Tin. Nespus de 
mult să-l termini. 

Ginevrș dăduse la iveală planurile lui Lorenzo cu multă 
ușurință. Dar nimic în lume nu ar fi făcut-o să trădeze 
încrederea Lucreziei. Așa că îi fu imposibil să-i spună lui 
Sandro că se temea că Luerezia ar fi putut să moară mai 
înainte ca el să se întoarcă de la Roma. 

Patru zile mai târziu, Ginevra ieși iar din casă, în zori, de 
data asta ca să se ducă la Mercato și să ascultfe «e vorbea 
lumea despre artiștii care urmau să plece la Roma. Lorenzo 
vorbise cu oamenii pe care-i alesese și toţi consimţiseră. 
Crainicii urniau să anunţe astăzi știrile, începând din Mercato. 
Nu se știa cum vor reacționa florentinii. Se vor simţi mândri de 
faptul că Pontiful îi recunoscuse pe artiștii florentini ca fiind cei 
mai mart din lume? Sau supăraţi că artiștii lor îi părăseau, 


trimiși celui cu care Florenţa fusese nu demult în război? 
Indiferent, de reacţie, lauda sau învinovăţirea va cădea asupra 
lui Lorenzo. 

Ginevra ajunsese la jumătatea distanţei, putând auzi. Deja 
zarva din piaţă, când se opri, își dădu capul pe spate și inspiră 
adânc. 

Aerul mirosea a primăvară. 

Era frig; ianuarie încă nu trecuse. Dar în aer se simţea totuși 
o schimbare față de ziua precedentă, o promisiune de 
renaștere, de iarbă proaspătă. 

Ginevra chiui, sări în sus și iuți pasul. 

Florența răspunse pozitiv anunţurilor făcute de crainici. 
Ginevra nu fu surprinsă. Înt. R-o zi atât de plină de promisiuni 
nu se putea întâmpla nimic rău. 

Ascultă, cu abilitatea-i caracteristică, până ce se convinse că 
nu mai avea ce auzi. Atunci o luă la goană, întorcându-se la 
palat. 

— Am nevoie de un cal, îi spuse ea gărzii de la ușă. lune să 
mi se aducă unul, te rog, până mă pregătesc. Dacă întrebă azi 
cineva de mine, sunt la La Vacchia. 

Era timpul să planifice și să repartizeze recoltele, să ordone 
însămânţarea și altoirea butașilor. Anul acesta, pentru prima 
dată, urma să hotărască ea cum se va cultiva pământul. 
Pământul ei. Era șansa ei să facă din La Vacchia ceva mai bun 
și mai frumos decât fusese vreodată. 

x 

— Ginevra noastră e obsedată, se plângea Gigi în guramare. 

Lorenzo zâmbi. 

— E o obsesie benefică. E fericită. 

311 

— Dar atât de dusă de pe lume. Astă-seară nu cred: ca a auzit 
o singură strofă din Morgante. Și uită-te la ea. Are negru sub 
unghii, scormonește prin pământ. Se face I 1 mai rea în fiecare 
Zi. 

— Mândria ta de poet e rănită, Gigi. Las-o pe Contadina așa 
cum e. E în elementul ei, își vânează administratorul, vorbește 
cu fiecare ţăran din regiune, învaţă despre pământ. După ce 
câmpiile vor fi însămânţate și viţa tăiată, o să-și curețe unghiile 
și o să-ți aplaude isteţimea. Până atunci n-o să aibă ochi pentru 
ea. 


x 

Pe douăzeci și cinci martie, începutul oficial al Anului Nou, 
Florenţa își luă rămas bun de la artiștii săi. Alaiul lor cu cai de 
călărit, cai de povară și gărzi trimise să-i însoţească pe 
drumurile periculoase părăsi orașul sub o ploaie de flori și de 
ovații. 

Cu o seară în urmă, la palatul Medici se dăduse un banchet 
cu muzicieni, clovni și o piesă scrisă de, Agnolo Polăziano 
pentru această ocazie. 

Botticelli se prezentă la Lorenzo cu tabloul care-i comemora 
triumful în Neapole, și banchetul fu reluat de la capăt. 

— Nu vor ajunge prea departe astăzi, remarcă Lorenzo când 
ultimul cal dispăru la cotitura drumului. Toţi sunt mahmuri, și 
au dormit prea puţinr. Apropo, aș trage un pui de somn, chiar 
în clipa asta. Să mergem acasă până când începe procesiunea 
la Dom, Contadina? 

— Du-te tu singur. Eu am ceva de făcut mai întâi. 

x 

Ginevra trebuia să se ducă la atelierul lui Sandro să 
vorbească cu Filippino. Portretul lui Giuliano era terminat cu 
ultimele tuşe trase cu câteva minute de a începe banchetul. 
Acum trebuia să se usuce. Ginevra trebuia să-i amintească lui 
Filippino să nu-l țină la vedere și să îi dea de știre de îndată ce 
va putea veni să-l ia. 

„Sper să fie acasă”, gândi ea în timp ce bătea la ușă. 

— Filippine, strigă ea, deschizând uşa. Sunt eu, Ginevra. 

— lartă-mă, spuse ea. 

Filippino lucra. 

Nici măcar nu-şi ridică privirile. Mâna i se mişca repede de-a 
lungul unei foi de hârtie, schițând ceva cu o bucată de cărbune, 
efectuând schițele preliminare pentru un portret. 

Modelul era un tânăr, care se întoarse și o privi pe Ginevra. 

În privirea lui leneșă era ceva care o făcu să dorească» cu 
disperare să-și curețe unghiile și să fie îmbrăcată într-o rochie, 
în loc de lucco. 

Intră și se opri brusc. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI UNU 

Se numea Franco Soranzo și era din Milano, îi spuse el 
Ginevrei. 

— Sunt în frumoasa dumneavoastră Florenţă doar de o 
săptămână și mă simt foarte străin. 

Ginevra se fâstâci și-i ură incoerent bun-venit din partea 
orașului. 

„Ce se întâmplă cu mine?” se întrebă ea. „Pot să-mi âucl 
vocea: sună prostește. Gâfâi ca o idioată, mă hlizesc”. 

Își întoarse capul, privind spre Filippino. Dar văzu doar 
schițele pe care acesta le făcea, adică faţa milanezului. Bărbia 
îi era rotundă, cu o curioasă umflătură care se curba într-o 
adâncitură umbrită sub buza inferioară. Umerii obrajilor îi erau 
proeminenţi. Gura îi părea modelată din argilă de degetele unui 
sculptor îndemânatic „cu buzele pline, frumos conturate, o gură 
prea plină, prea senzuală totuși. O gură care se potrivea cu 
ochii lui „prea îndepărtați, sub sprâncenele proeminente, 
frumos arcuite. Irișii lui erau de culoarea topazului, straniu de 
transparenţi, ceea ce-i făcea să pară nespus de adânci 
„Misterioși, provocatori. Şi atoatecunoscători. 

— Poate veți avea amabilitatea să-mi arătaţi astăzi 
"festivitățile, Madonna Ginevra, spuse el. 

Avea o voce plină, curgătoare, ca mierea. 

— La Milano nu serbăm Anul Nou pe 25 martie; m-ar 
interesa foarte mult festivitățile dumneavoastră cu această 
ocazie, continuă Soranzo. 

Privirea Ginevrei era atrasă de dehii lui ca, de un magnet. 
Abia mai putea respira. 

Milanezul se sculă, de pe banca pe care stătea, cu o mișcare 
fluidă. Mușchii picioarelor erau vizibili sub ciorapii lui colanti 
de mătase roșie. Se întoarse și se aplecă să ridice o manta 
căptușită cu blană. 

Purta o jiletcă scurtă, la modă în Milano, care nu-i atârna la 
mai mult de o șchioapă sub cureaua care-i încingea talia și se 
termina eu o margine brodată, de-a lungul coapselor înguste, 
musculoase. 

Aruncându-Și mantaua pe umeri, Soranzo se întoarse spre 
Ginevra. 

— Mergem? Întrebă el, încheindu-și mantaua și netezindu-și 
cutele jiletcii. Broderia de un albastru strălucitor de pe 


marginea ei se repeta pe panglicile care-i legau pantalonii de 
mătase galbenă, cu căptușeală bogată, de ciorapii roșii de 
mătase. 

Îi aruncă o privire scurtă lui Filippino. 

— Mă întorc de dimineaţă, pictore 

Apoi buzele i se curbară într-un zâmbet lent, leneș, adresat 
Ginevrei și-și întinse mâna spre ea. 

Ginevra se dădu înapoi. 

— Nu pot, spuse ea. Eu... mă înţâlnesc... un prieten... 

Soranzo se încruntă a dezamăgire: 

— 1 Atunci altă dată, spuse el. 

Umărul lui se frecă de al Ginevrei când ieși pe ușă. Ea se 
întoarse și-l urmă, incapabilă să se oprească până ce ajunse în 
stradă, urtnărindu-l apoi cu privirea până ce dispăru după colţ. 

„Se mișcă asemenea unui leu”, gândi ea. 

x 

— Milano, mormăi Lorenzo. Niciodată n-a venit alt ceva de 
acolo în afară de necazuri. 

Braţul Ginevrei tresări, brusc, vărsându-i vinul din cupă. - °’ 

— De ce spui asta? 

Lorenzo împături mesajul care tocmai îi fusese adus. 

— Ducesa și fiul ei sunt terminati, spuse el cu o voce obosită. 
Lodovico Sforza s-a săturat să fie regent secund. A acaparat 
puterea și i-a exilat pe băiat și pe mama lui. Mă așteptam să se 
întâmple asta, dar nu chiar acum. Asta înseamnă o nouă alianţă 
de câștigat și un nou duce de curtat. Mă întreb care i-o fi 
preţul. 

Lorenzo își dădu la o parte farfuria și-și puse braţele pe 
masă, odihnindu-și fruntea în mâini. 

— Sunt obosit, Contadina. 

Ginevra dădu din cap a protest. Niciodată nu-l văzuse pe 
Lorenzo obosit, ca pe alţi oameni, nici prin vis nu-i trecuse 
gândul că ar putea cunoaște vreodată oboseala. Își întinse 
mâna spre el, apoi și-o retrase, fiindu-i teamă să-i atingă umerii 
încovoiaţi, o teamă pe care începuse să o simtă faţă de orice 
din lumea asta instabilă și plină de surprize. 

Lorenzo își înalță capul și zâmbi, iar bătăile inimii înfricoșate 
a Ginevrei reveniră la normal. 

— Terminaţi-vă masa. Doar nu vreţi să întârziaţi la 
procesiune. Apoi îi atinse nasul cu un deget. 


De ce-ai pălit așa, iepurașule? Nu te alarma. Am avut doar un 
acces de gută, asta m-a necăjit. 

— Ar fi mai bine să nu ieși din casă. Ar trebui să-ţi odihnești 
piciorul. 

— Mănâncă și nu mai vorbi prostii. Nu mă doare nimic. Şi 
oamenii se așteaptă să fiu prezent la festivități 

x 

Ginevra stătea lângă el, urmărindu-i fiecare „pas și gest, gata 
să-i ofere braţul și umărul drept sprijin. Lorenzo nu părea să 
sufere, și proasta dispoziţie îi trecuse. 

O Lăsă gărzile în urmă și-și făcu loc prin mulțime, vorbind, 
râzând, adunându-și puterea din contactul cu oamenii. 

Dar în acea seară, când Lucrezia și Ginevra veniră să discute 
despre semnificaţia evenimentelor din Milano, îl găsiră cu 
piciorul întins pe o bancă, susținut de perne. Genunchiul îi era 
umflat. 

— Trebuie să te duci imediat la Morba, spuse Lucrezia. 

— Nu pot, mamă. Trebuie să fiu aici, să primesc mesajele din 
Milano. 

— Atunci du-te la Bagno a Ripoli. Nu e departe. Curierii îţi 
pot aduce scrisorile acolo. Secretarul tău ar putea merge cu 
tine, să scrie răspunsurile. 'Trebuie să faci băi de sulf, Lorenzo. 
Trebuie. Știu lucrurile astea mai bine decât tine. 

Lorenzo consimţi. 

— Voi pleca în zori. Acum să vedem ce-i cu Lodovico Sforza. 
Ce mai știm despre el în afara faptului că are un caracter urât? 
Lodovico II Moro. Sună mai mult a clovn decât a conducător. 

Vocea lui Lorenzo era uniformă, expresia amuzată, deși ochii 
îi trădau durerea insuportabilă. 

x 

Ginevra așteptă până ce Lucrezia se retrase în apartamentele 
ei. Apoi îl întrebă pe Lorenzo dacă putea să meargă cu el, la 
păi. 

— Nu, spuse el. 

— Te rog, Lorenzo. E important. 

Lorenzo își frecă vârful nasului, apoi își trecu mâna peste 
frunte. 

— Nu, Ginevra. l-aș putea lua pe băieţii mai mari și pe 
Agnolo, atâta. De ce insiști să mergi? Ești bolnavă? 

— Nu, sunt sănătoasă. Doar că simnt nevoia să ies din oraș. 


— Atunci du-te la una din vilele noastre. Sau la La Vacchia. 
Vezi ce-ţi face via. Fă ce vrei. Acum fi fată bună și lasă-mă 
singur. Vreau să mă culc. 

— Lasă-mă să te ajut. 

— Mă pot descurca singur, spuse Lorenzo, din ce în ce mai 
iritat. 

Ginevra îi ură noapte bună. 

În seara aceea îi veni greu să adoarmă, lucru care nu i se mai 
întâmplase niciodată. Nu-și putea găsi o poziție confortabilă 
pentru somn; se simţea într-un fel ciudat, nu putea suferi 
atingerea păturii, era incapabilă să-și relaxeze mușchii. 

„Poate că sunt bolnavă”, se gândi ea. 

Dar știa că nu e. 

Taverna din apropierea Universității îşi închisese de mult 
ușile când se auzi clopotul de seară. Cei trei bărbaţi dinăuntru 
erau nevoiţi să rămână acolo peste noapte sau să riște să fie 
arestaţi dacă ieșeau pe străzi. Proprietarului tavernei îi era 
somn, dar nu-i păsa de asta. Grupul pai ea să aibă poftă să bea 
până, în zori, și plătiseră să li se aducă cel mai bun vin. 

— Am cunoscut-o azi pe amanta trăsnită a Magnificului, 
spuse Franco Soranzo. 

Stătea tolănit pe o bancă, cu capul proptit de perete, cu 
picioarele pe masă. 

— E caraghioasă ca înfățișare. Fie că Lorenzo ăsta e un 
pervertit, fie că ea are cine știe ce talente ascunse. 

Cred că voi reuși să le descopăr. 

— Tu ești trăsni tul, Franco, spuse unul din bărbaţi, 
pronunţând cuvintele cu dificultate. Lorenzo de Medici 
stăpânește orașul. N-ai nicio șansă. 

— Asta mă provoacă și mai mult. Face situaţia mai picantă, 
având în vedere că mă paște un pericol în descoperirea 
talentelor ei. 

Cel de-al treilea bărbat din grup râse răgușit. 

— Ascultă ce-ţi spune un om cu experienţa. Ce te tace să 
crezi că o femeie s-ar uita la tine, Franco, atunci când îl are pe 
Lorenzo de Medici? Nu ești altceva decât un căţeluș drăguţ. El, 
în schimb, e un bărbat, pe deasupra altor'bărbaţi. 

Franco își ridică sprâncenele. 

— Așa ziceţi voi, florentinii, dar milanezii spun că se poate 
face. Fac prinsoare cu voi pe ce doriţi. 


— Pe o mie de florini. 

— Şi pe încă o mie de la mine. 

Franco zâmbi. 

— Atunci să fie două mii de franci. 

— Mai adu o carafă, cârciumarule! Vreau să sărbătoresc 
averea pe care o voi avea curând. 

— N-o să merg acolo! Strigă Ginevra și vorbele răsunară, 
trezind-o. 

Se așeză în capul oaselor și încercă să netezească cearșaful 
după ce se foise toată noaptea. Eforturile ei nu reușiră decât 
să-l adune și mai rău. 

„Te porţi ca o imbecilă”, își spuse ea. „Tino; ai devenit iar 
Tino”. 

Ijdeea o făcu să zâmbească. Se mândrea cu ceea ce făcuse la 
Neapole. Sări din pat aprinse o lumânare, trase toată lenjeria 
de pat jos, pe podea, apoi începu să așeze, cearșafurile și 
plapuma înapoi, netezindu-le. Apoi bătu pernele și le aranjă în 
piramidă. Făcu câţiva pași înapoi și inspectă rezultatul. Fu 
mulțumită. 

Sări iute înapoi, în pat, euibărindu-se în cuibul pe care și-l 
făcuse. Abia avu timp să sufle în lumânare înainte de a adormi. 

Razele soarelui pătrunseră oblic prin fereastra înaltă, 
căzându-i pe pleoape, trezind-o. Ginevra clipi și-și întoarse 
capul. Nu obișnuia să doarmă până la o oră atât de înaintată. 
Dar se odihnise bine. „O să mă duc la La Vacchia”, gândi ea, 
anticipând plăcerea de a urca pe potecă până sus, pe colină, în 
aerul dulce, primăvăratic. 

Peste o oră, după micul dejun și o conversaţie cu Lucrezia, 
părăsea palatul. Aflase că Lorenzo se simţise mult mai bine în 
dimineaţa aceea și că plecase împreună cu Agnolo și băieţii la 
Bagno a Ripoli într-o foarte bună dispoziţie. 

„O să tai niște flori să i le aduc Madonnei Lucrezia”, ’ își 
spuse Ginevra. „Irișii trebuie să fi înflorit ca și lalelele”. Se 
întrebă ce culori ar fi mai potrivite pentru vazele din colecţia 
Lucreziei când realiză ce făcea de fapt. O luase într-o direcţie 
greșită. „Înapoi”, își spuse ea, dar fără efect. Încetini, dar nu se 
întoarse. Se îndrepta, ca hipnotizată, spre atelierul lui 
Botticelli. 


J 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI DOI 

întotdeauna era la fel. Ginevra se lupta cu ea însăși și 
pierdea. Işi pierduse controlul asupra faptelor, voinţa o 
părăsise. Nu se putea rupe de Franco Soranzo. 

Se dispreţuia pentru slăbiciunea ei și-și spunea iar că ar fi 
cazul să-l dispreţuiască și pe el. Era exact cum nu-i plăcea ei: 
un student fără interes pentru învăţătură; bea prea mult; era 
leneș și indulgent cu el însuși; nu era inteligent, nu avea umor; 
se purta cu oamenii de rând cum te-ai purta cu niște servitori 
iar pe servitori îi trata ca pe niște animale. 

Dar pe ea o trata ca pe o femeie, ca pe o femeie care o dorea. 

Totuși, nu-i spusese niciodată asta. Nu făcea conversaţie, nici 
poezie. Numai ochii lui translucizi nu se desprindeau de pe 
buzele ei când vorbea, cu o veselie nervoasă, ca să umple 
tăcerea și să menţină distanţa dintre ei. Și gura lui frumoasă 
părea că zâmbește de fiecare dată când Ginevra îngăima niște 
scuze transparente ca să-și motiveze prezenţa în atelier tocmai 
atunci când el poza. Și trupul lui musculos se apropia tot mai 
mult de al ei, în fiecare zi tot mai aproape, când se ducea la 
masă să-și umple cana sau stătea lângă ea, în picioare, să-și 
bea vinul. 

— Tabloul acesta se va termina curând, spuse el într-o zi, și 
atunci ai să vii la mine acasă... ca să alegem cel mai bun loc 
pentru el. 

Și Ginevra știu că se va duce. 

Ginevra voia să vorbească cu Luerezia, să-i mărturisească 
totul, să-i ceară sprijinul. Era năucită și înfricoșată de 
inabilitatea ei de a-și controla comportamentul, înfricoșată de 
faptul că ar fi putut să-și piardă minţile la fel cum își pierduse și 
voința, înspăimântată de noile și insistentele senzaţii ale 
trupului ei, de visele care-i tulburau somnul și pe care nu și le 
mai putea aminti când se trezea. 

Dar Luerezia era bolnavă. Arăta bine la prima vedere; ochii îi 
străluceau și culoarea îi revenise în obraji. Totuși, când Ginevra 
îi lua mâna, pielea îi era fierbinte și uscată, în plus, petrecea 
mult timp de una singură, în apartamentele ei. Ginevra știa că 
atunci era copleșită de accese de tuse, cum fusese la Morba. 
Așa că n-o mai putea împovăra și cu problemele ei. 

Işi petrecea cea mai mare parte a timpului la La Vacehia, 
încercănd să scape de zbuciumul care o cuprinsese, 


concentrându-se asupra muncii în vii și la grajduri până ce 
trupul îi era biruit de oboseală în loc de dorințe tulburi. 

Adesea rămânea și noaptea la vilă. Întâlnirile din palatul 
Medici nu. Mai erau aceleași, acum când Sandro plecase la 
Roma și Lorenzo nu era acolo. lar Andrea del Verrocehio se 
plângea că nu mai face faţă lucrărilor cu numai doi ucenici, câţi 
îi mai rămăseseră. Ceilalţi artiști din grup se certau acum între 
ei pe probleme tehnice sau făceau comentarii caustice unul pe 
seama proiectelor celuilalt. 

Gigi încerca să menţină tonul vesel. Umorul lui o călca pe 
Ginevra pe nervi. Nu putea, suferi senzualitatea groasă, 
sexualitatea afișată. 

Nu voia să recunoască nici pentru sine că exista o legătură 
între poveștile lui Gigi și ceea ce i se întâmpla ei. 

* 

320 

321 

„O să-mi revin când o să se întoarcă Lorenzo”, își spunea 
Ginevra. „O să mergem la vânătoare ca primăvara trecută, și 
am să-i arăt ce fac la La Vacchia, mesele vor fi iarăși pline, în 
fiecare zi voi ști că e aici și că o să-l văd și n-am să mă mai 
gândesc la altcineva sau la altceva. Când Lorenzo o să se 
întoarcă acasă”. 

Numai că Lorenzo stătu la băi mai mult de trei săptămâni. 
Când se întoarse era preocupat de ameninţarea dinspre. Nord, 
de progresul inconstant al misiunii diplomatice pe care o 
trimisese la Lodovico Sforza. La întâlnirile cu Lucrezia și 
Ginovra din timpul serilor nu vorbea decât despre Milano. 

De fiecare dată când pronunţa acest cuvânt, Ginovra simţea 
că inima încetează să i mai bată. Milano, pentru ea însemna 
F'ranco. 

Lorenzo stătuse prea mult plecat. Camerele cu obloanele 
trase ale lui Franco deveniseră centrul vieţii Ginevrei. 

x 

Nu pretinsese nici faţă de Franco, nici faţă de ea însăși, că 
venise acolo într-o simplă vizită. Nici măcar prima dată. Franco 
spuse că voia să-i ceară părerea felului în care cădea lumina pe 
tablou, dar Ginevra nici măcar nu se uita la el. Stătu în picioare 
în mijlocul camerei și așteptă ca Franco să termine de vorbit. 
Era acolo fiindcă, dincolo de voinţa ei, trebuise să fie. Ca să fie 


atinsă de mâinile lui, să-i simtă pielea cu palmele, să-i guste 
buzele pline și să-i miroase masculinitatea arogantă. 

El îi prinse braţele deasupra coatelor și o privi adânc în ochi, 
căutând să-i ghicească gândurile. 

— Așa deci, spuse el, petrecându-și limba leneșă pe conturul 
buzelor ei. 

Ginevra se cutremură și-și deschise gura ca să-i primească 
sărutul. 

Când Ginevra își spusese că Franco se mișca aidoma unui 
leu, percepţia îi fusese mai exactă decât credea. Franco era un 
animal de pradă, și prada lui erau femeile. Trăia în belșug la 
Florența pe cheltuiala unui nobil milanez care acceptase să-l 
plătească pentru a-l ţine departe de soţia lui. 

Mama lui Franco murise pe când acesta avea doar 
doisprezece ani. Cea de-a doua soţie a tatălui său nu așteptase 
prea multe luni înainte de a începe să-l educe pe fiul ei vitreg în 
arta de a plăcea femeilor. Pe vremea aceea Franco avea 
paisprezece ani. Când împlini șaisprezece fu trimis de tatăl lui, 
un croitor, să ducă la destinaţie, o manta pe care o făcuse 
pentru văduva unui negustor. Și nu se mai întoarse niciodată 
acasă. 

Accentul i se îmbunătăţi, ca și manierele. Victimele lui erau 
pentru el niște trepte ale unei scări ce ducea spre bogăţie și 
putere. Când împlinise douăzeci și doi de ani, contesa 
Alessandra îl angaja în serviciul ei și-i cumpără atâtea haine și 
bijuterii încât soţul ei trebui să liciteze sume foarte mari ca să-l 
convingă pe Franco să plece din Milano și să se ducă la 
Florenţa. 

Femeile din viața lui Franco erau de obicei mai în vârstă ca 
el, deși uneori se amuza cu tinere servitoare din casele în care 
locuia. Toate erau flămânde de plăceri și răspundeau 
repertoriului atât de bogat al lui Franco. Acesta devenise un 
virtuos în arta amorului. 

Dar nimic din bogata lui experienţă riu-l pregătise încă 
pentru Ginevra. 

Primul lui sărut dezlănţui în aceasta o flacără pasională, o 
voluptate care-l puse pe foc până și pe el prin intensitatea 
răspunsului ei la mângâierile lui. Când îi desfăcu cămașa, sânii 
ei se ridicară să-i întâlnească mâinile, eu sfârcurile lungi și 
fierbinţi, cu vechile cicatrici, în formă de semilună, roșii și 


arzând. Pielea ei caldă se cutremură și devenise atât de 
fierbinte încât Franco își simţi palmele arse. Părul trupului ei 
vibră, pătrunzându-i degetele, buzele, pieptul, când își uniră 
trupurile.. Pântecele îi zvâcni sub mâinile lui, trimițându-i 
vibraţiile în tot corpul, împingându-i mâinile spre triunghiul 
fierbinte dintre picioarele ei desfăcute în care degetele lui 
Franco pătrunseră încercănd să-i aline convulsia. Ginevra gemu 
și el își auzi geamătul amestecându-se cu al ei, simțind și el că 
ceva erupe ca un foc topit din adâncul trupului său. 

Strigătul de eliberare fu unicul sunet scos de Ginevra, care-i 
acoperi apoi cu degetele gura în timp ce el se strădui să recite 
declaraţiile de dragoste pe care le cunoștea așa de bine. Nu-i 
permise nicio romanţă, nicio disimu- 

v 

lare, care să nege faptul că forța ce plutea prin încăpere, 
înconjurându-i, era altceva decât o pură carnalitate. 

Carnalitate nerezolvată. Nu-i permisese să o pătrundă, îl 
îndepărtase cu atâta putere încât Franco crezu legenda cum că 
ar fi o nebună, și îngheţă de frică. 

Apoi, în tăcere, îi atinse și îi gustă trupul cu mâinile fierbinţi, 
cu braţele, cu picioarele și buzele până ce el deveni la fel de 
fierbinte ca și ea și doritor să o satisfacă doar cu fierbinţeala 
mângâierilor lui. 

După săptămâni de întâlniri zilnice deveni servitorul ei, 
captivul pasiunilor ei, înfierbântat tocmai de neputinta lui de a 
o domina. Animalul de pradă devenise prada unei forţe 
elementare pe care nu o putea înţelege. 

Apoi, ea îi spuse că totul s-a terminat. 

— Te-am folosit, Franco, spuse Ginevra, și mi-e rușine. Tu m- 
ai făcut să aflu ce înseamnă să fiu femeie și-ți sunt 
recunoscătoare, dar acum s-a terminat. 

x 

— Merită banii ăștia ca să scapi de ea, spuse Franco râzând 
pe când își regla conturile cu tovarășii lui de beţie. Mi-era 
teamă că n-o să fie așa de ușor să o închei. 

Franco se comporta ca de obicei, exceptând faptul că de data 
asta lauda lui era o pură fanfaronadă. Iar prietenii lui își dădură 
seama că de data asta era cumva diferit. 

Când sosi carnavalul, cu amestecul lui de veselie și 
obscenităţi; Ginevra luă cu entuziasm parte la festivități. 


Conștientă de semnificaţii, fără să mai fie năucită de emoții pe 
care să nu le poată înţelege, dar fără să se implice îm mod real, 
se simţi deîndată mai înţeleaptă și mai bătrână. 

„Ce frumoasă-i tinereţea și ce repede se duce!...” cânta ea cu 
mulțimea veselă de pe străzi, bucuroasă că tinereţea ei trecuse. 

Ba putuf chiar să înțeleagă de ce se amoreză Lorenzo de o 
femeie mascată pe care o întâlnise în Piaţa Ognissanti. 

x 

Și Ginevra era oarecum diferită, dar diferenţa era atât de 
subtilă încât numai Lucrezia o observă, fără însă să o poată 
defini. 

Ginevra însă crezu că poate. „M-am ars”, își spuse ea, „și-i 
mulțumesc lui Dumnezeu. Acum sunt împăcată. Nici măcar nu 
mă simt dezgustată de slăbiciunea și de dorâjnţele mele 
sordide. E o fiară în noi toţi, cum au înţeles creatorii; miturilor 
așa de bine. Dacă e lăsată liberă, puterea ei e prea mare ca să 
poată fi ţinută sub control. Fiara mea și-a trăit traiul și acum e 
moartă; nu trebuie să mă mai tem de că”. 

În ciuda apăsătoarei gelozii din inima ei. 

CAPltolultoinilZECI ȘI TREI 

— Lorenzo, cine este femeia asta, Luisa Felceroccia?întrebă 
Lucrezia. Mesajul pe care mi l-a trimis Clarice era isteric. 
Cineva i-a spus că te-ai dat cu ea în spectacol. 

— Mamă, n-am să permit să fiu chestionat de tine sau 
criticat’ de Clarice. Nu are dreptul să se amestece în viaţa mea 
intimă, și nici tu. 

Vocea lui Lorenzo era stridentă, cu un tremur de furie 
reprimată. Era furios pentru modul inchizitorial în care i se 
adresase mama sa, dar și mai furios fiindcă știa că avea 
dreptate să-l acuze. Legătura lui cu Luisa Felceroccia nu mai 
era o convenţională și discretă alianță cum fuseseră toate 
aventurile lui. Infatuarea lui cita ea o’ boală; îl ameţise și-i 
distrusese puterea de judecată. _ 

Ginevra îl salvă de furia Lucreziei. Își vâri capul pe ușa 
biroului și întrebă dacă putea să-i întrerupă. Lucrezia își privi 
fiul și spuse că ea trebuie să plece. 

— Ce este, Ginevra? Întrebă Lorenzo, î. Ndreptându-și furia 
spre ea după ce plecă Lucrezia. 

Ginevra i-o ignoră. 

— Vreau să vii la mine în cameră să vezi ceva, spuse ea..) E 


vorba de darul pe care am să i-l dau mâine mamei taie, de ziua 
ei, și nu vreau să te ia pe neașteptate... E portretul pe care 
Sandro i l-a făcut lui Giuliano. 

Lorenzo uită de orice altceva. 

— Ai reușit să-l faci să-l termine? Contadina, ești o minune! 
Ce fericită o să fie mama. Ca și mine, de altfel. Hai, arată-mi-l. 
Și sări brusc din scaun, dar se sprijini imediat de birou, Ginevra 
se îndreptă spre el, să-l ajute, dar Lorenzo îi făcu semn că nu 
era nevoie. 

— Nu-i nimic grav. 

Cel mai recent atac de gută îi afectase amândoi ge nunchii. 

— 1 împrumută-mi braţul' tău puternic și dă-mi ăla, în felul 
ăsta o să reușim. 

Ginevra își trecu braţul pe după spatele lui L.orenzo, fixându- 
și umărul sub braţul lui. 

— Pot să-ţi aduc tabloul aici, să-l vezi. 

— Nu, e mai bine așa. Trebuie să mă deprind să mă mișc. Mi- 
e teamă că dacă nu o fac, încheieturile or să mi se 
înţepenească. 

x 

— Ah, da, spuse Lorenzo cu răsuflarea tăiată și sprijinindu-se 
mai tare de Ginevra. Giuliano, fratele meu. 

Priviră amândoi tabloul. 

— Aș fi vrut să-l, fi cunoscut, spuse Ginevra. Îmi dau seama 
de ce'toată lumea l-a iubit, * 

Tabloul arăta un tânăr din profil. Era pe puntul de a zâmbi, 
poate de a râde, și buna lui dispoziție era contagioasă. 

Tenul îi era rumen de tinereţe și sănătate, dar privirea îi era 
aţintită în jos, cu pleoapele aproape închise. Era simbolul 
adevăratei lui condiţii; era portretul unui om care murise. 

Stătea în faţa unei ferestre cu obloane interioare, dintre care 
unul închis, altă reprezentare a morţii. Cel de-al doilea oblon 
era deschis înspre exterior, spre orizontul albastru al cerului 
toscan. Eternitatea, destinaţia sufletului lui plecat. 

Tabloul nu lăsa totuși câtuși de puţin o senzaţie de tristeţe. 

— L-am iubit atât de mult, spuse Lorenzo. 

Ginevra își fixă mai bine umărul sub braţul lui, oferindu-i în 
tăcere sprijinul. 

x 


M-ai făcut așa de fericit Ginevra, spuse Lucrezia. Ţin la 


tabloul ăsta mai mult ca la orice am. Li sărută pe Ginevra și pe 
Lorenzo, apoi privi tabloul. 

— Acum as vrea să vorbesc cu Giuliano, spuse ea, și cei doi o 
lăsară singură. 

— Ar 

— Ce știm noi despre moarte? Spuse Lorenzo. 

Tinea în mână o ramură pe care o rupsese dintr-un măslin, 
din grădina căsuţei lui Marsilio Ficino. Erau cinci măsline 
printre frunze și degetele lui lungi le smulse pe rând pe toate în 
timp ce vorbea. 

Era la începutul lui decembrie, timpul recoltării măslinelor și 
timpul în care celelalte plante din grădină erau lipsite de viaţă. 

Primul care răspunse întrebării lui îu Agnolo Poliziano. În 
timp ce vocea poetului. Citea învăţăturile lui Platon, Ginevra 
privea feţele absorbite ale bărbaţilor așezați în jurul mesei. Se 
simţea la ea acasă acum printre toţi acești filosofi și 
academicieni. „Sunt foaijte norocoasă să fac parte din grupul 
acesta, “ gândea ea, „să pot uita de grijile zilnice și să iau parte 
împreună cu ei la căutarea unor sensuri mai adânci și a 
adevărului etern”. 

Urmări cu mintea cuvintele lui Agnolo, apoi comentariul lui 
Ficino. În același timp, mintea îi era preocupată cu o speculație 
paralelă. „De ce ridicase Lorenzo problema morţii? Observase 
slăbiciunea accentuată a Lucreziei? Nu părea. Sau se prefăcea 
că nu o observă fiindcă era conștient de faptul că Lucrezia voia 
să-și ţină boala ascunsă de el? Sau propria lui boală îl - făcuse 
să se gândească la moarte? Protuberanţele osoase ale 
încheieturilor îi erau ascunse de dantelele cămășii, dar Ginevra 
știa că erau inflamate de gută, care acum nu-i afecta numai 
genunchii.“ 

Apoi își concentra atenţia asupra discuţiei, contribui cu un 
pasaj din Aristotel, râse împreună cu ceilalți de interpretarea 
umoristică a lui Lorenzo, imitând bocetul pe care îl auzise de la 
un ţăran ce-și plângea purceaua care murise fătând. 

„Lorenzo e minunat”, gândi ea. Landino și ceilalţi merită tot 
respectul din lume pentru strălucirea lor, dar faţă de el sunt 
limitați. Mintea lui e în pas cu a lor, numai că el cuprinde în 
același timp o mie de alte lucruri. De la el emană căldura în 
încăperea asta". 

„De fapt, ultima oară când se întrunise Academia, de la el 


emanase arșița”, gândi ea. „Ce este dragostea?” întrebase el 
atunci și vorbise prea mult despre opiniile lui pe această temă. 
Așta fusese romanţa de vară cu Felceroccia. Acum, pe străzi se 
vorbea că se sfârșise. 

Zâmbetul satisfăcut al Ginevrei trecu neobservat în veselia 


generală. 


1482 
CAPITOLUL PATRUZECI ȘI PATRU 


— La mulţi ani, Lorenzo! 

— La mulţi ani, Contadina. Ai văzut ce dar ne-a trimis Cerul? 

Incepuse săningă în timpul nopţii, lucru rar la. Florenţa. ” 

După micul dejun toţi plecară să se plimbe prin ninsoare: 
Ginevra și Lorenzo, gărzile lui Lorenzo, Agnolo, doicile și copiii. 
Străzile erau pline, toată lumea râdea, glumea, prinzând 
zăpada pe limbă sau în mâini. Ningea ușor-fără vânt, dar 
zăpada ajunsese deja la înălțimea de un picior. 

— Am putea face un om de-zăpadă, spuse Lorenzo. Cine mă 
ajută? 

Copiii se strânseră în jurul lui, strigând: 

— Eu, eu! 

— Şi eu! Strigă Ginevra odată cu ei. 

x 

Făcură trei oameni de zăpadă în grădina din spate. Lorenzo îi 
trimise pe trei din copiii mai mari acasă ca să aducă pălării 
pentru oamenii de zăpadă pe care tocmai. Îi terminaseră. 

Ginevra îngenunche lângă cei trei copii mai mici.. 

— Luisa, spuse ea, statuia lui Judith de lângă fântână pare 
îngheţată. Dacă reușești să-i dai jos ninsoarea de' pe cap, 
Giovanni i-ar putea pune pălăria mea. 

Și o ridică în braţe, până la înălțimea statuii. 

Giovanni, de aproape șapte ani, disprețul orice fel de ajutor. 
Se căţără singur pe statuia de bronz, cu pălăria Ginevrei în 
dinţi. Toţi aplaudară când încoronă capodopera lui Donatello cu 
pălăria roșie a Ginevrei. 

* 

— Într-o zi Giovanni va avea el însuși o pălărie roșie, spuse 
Lorenzo în acea după-amiază. 

Nu mai ningea; cerul era clar și albastru, iar soarele făcea 
zăpada să strălucească. 

Ginevra fu surprinsă de încrederea și siguranţa din tonul lui. 


— Ai primit vești de la Papă? 

— Mi-a trimis vorbă că-i foarte încântat de decora ţia 
capelei... și că acum favorizează pe un alt nepot, Giuliano della 
Rovere, care îl urăște pe fostul favorit, Girolamo. Girolamo e 
dușmanul meu, Giulano e prietenul meu. Lucrurile par 


favorabile pentru fiul meu. E aproape sigur că Giovanni va fi 
făcut cardinal când va sosi vremea. 

Lorenzo zâmbi și-și întinse braţele. 

— Destul cu politica și ambițiile. Mă duc să mă dau pe 
gheaţă. Vrei să ne luăm la întrecere? N 

Ginevra nu-și mai făcu timp să-i răspundă. Își întinse brațele 
și se avântă, îndepărtându-se de zid, de-a lungul pârtiei făcută 
de o căruţă care trecuse pe stradă. 

— Nu-i cinstit! Strigă Lorenzo, lunecând în urma ei. 

Sfârșiră răsturnaţi în același morman de zăpadă, râzând, 
azvârlind unul în altul cu bulgări. Ginevra arătă spre gărzi, care 
alunecau încercănd să se ţină după Lorenzo. Râseră amândoi 
mai tare ca oricând. 

„Ce fericită sunt”, cânta inima Ginevrei. „E ziua noastră. Am 
nouăsprezece ani, Lorenzo treizeci și trei și ne distrăm ca niște 
copii. Ba chiar mai bine, fiindcă știm cât sunt de rare 
momentele astea... și cât de puţine zilele în care nu suferă de 
accese de gută”. 

Lorenzo o ajută să se ridice și se scuturară unul pe altul de 
zăpadă. Apoi trecură la problemele lor, grădina cu sculpturi a 
lui Bertoldo și școala. Cum se așteptau, bătrânul se folosise de 
zăpadă pentru a-și instrui elevii în modelarea figurilor. Nouă 
studenţi făceau copii după statuile antice de marmură pe care 
Lorenzo le. Adusese în grădină. 

— Pentru Dumnezeu, să nu-i spui lui Bertoldo că ţi-ai pus 
pălăria pe creștetul lui Judith a lui Donatello, îi șopti Lorenzo 
când se apropiară de bătrânul sculptor. 

Priviră frumuseţile efemere pe care le modelau studenţii, 
până ce umbrele alungite făcură zăpada să pară albastră. Apoi 
se întoarseră acasă. 

x 

De parcă iarna s-ar fi cheltuit în ninsoarea aceea, vremea 
deveni primăvăratică. În fiecare zi, oamenii spuneau: 

— Nu poate dura, să ne bucurăm cât putem de vremea asta 
minunată. 

Și totuși dură. La începutul lui februarie, dealurile din jurul 
Florenței aveau o tentă de verde proaspăt. 

Artiștii reveniră de la Roma, binecuvântând căldura care 
făcuse călătoria posibilă. 

— Nu-ţi poţi imagina cât sunt de fericit că m-am 1 întors 


acasă, îi spuse Sandro Botticelli, Ginevrei. Spune-mi ce se mai 
bârfește prin oraș. Scrisorile lui Lorenzo au fost jalnice, toate 
despre politică și despre Platon... Dar unde este el? Vreau să-l 
tachinez în legătură cu teribila lui romanţă. Din fericire, mai 
am și alţi prieteni care îmi dau știri mult mai pe gustul meu 
decât el. 

— E la Signoria, spuse Ginevra. Se va întoarce probabil dintr- 
un moment în altul. 

KS 

Ştie că trebuia să sosești astăzi și mi-a spus să organizez o 
cină specială în seara asta. Gigi a scris un cântec de bun-venit 
și eu îl acompaniez. Are peste treizeci de versuri, așa că să nu 
crezi că ai să te culci prea devreme. Și, Sandro, nu fi prea dur 
cu Lorenzo. Suferă. Madonna Lucrezia e teribil de bolnavă. 

— Ce are? Pot s-o văd. 

— Da. Şi ea vrea să te vadă. Dar trebuie să fii pregătit. 

E pe moarte, Sandro... lartă-mă, iar plâng, deși i-ara promis 
că n-am s-o fac. Singurul lucru care o supără este faptul că noi 
toţi suntem atât de nefericiţi. 

Ginevra își duse mâna la buze, incapabilă să mai vorbească. 

— Așa a fost mama întotdeauna, spuse Botticelli. O să mă duc 
să-i povestesc istorii şocante de la Roma. Şi o să râd și eu de 
ele. 

Apoi își șterse lacrimile și zâmbi. 

— Pot face orice, mă pot comporta oricum, dacă asta o face 
fericită... Ştiu ce să fac. O să-i cer ceva de mâncare... și chiar 
am să mănânc. 

Lucrezia de Medici muri în pace, în somn, chiar la răsăritul 
soarelui, în ziua de Anul Nou, pe 25 martie. Biserica din San 
Lorenzo nu putu cuprinde toţi oamenii care o iubiseră și 
veniseră să o jelească. 

Lorenzo era atât de stăpânit încât Ginevra se alarmă. 
Acceptă personal condoleanţele din partea tuturor, Scrise 
răspunsuri la toate scrisorile de compasiune cu propria lui 
mână, îi consolă pe copii, compuse o elegie și proiectă 
monumentul pe care trebuia incizată, dispuse să fie amplasat la 
azilul care era opera de caritate preferată a Lucreziei, alegând 
și arhitectul care să reînnoiască și să mărească acest azil în 
memoria ei. Toate acestea pe lângă munca lui obișnuită de 
conducător al Republicii. Se comportă cu Ginevra ca un străin. 


R 

Până în ziua în care fu convocată în biroul lui. Lorenzo stătea 
la birou, cu un vraf de hârtii în față. Când își ridică privirile 
spre ea, ochii îi erau plini de durerea care până atunci și-o 
ascunsese. 

— Asta-i testamentul mamei, spuse el, întinzându-i o foaie de 
pergament împăturită, legată cu o panglică. Ţi-a lăsat ţie 
Morba. Ai aici actul de donaţie. 

Mâna lui Lorenzo tremura. 

— Nu, spuse Ginevra, crezând că Lorenzo suferea fiindcă 
Lucrezia avusese mai multă încredere în ea, și-i lăsase băile. 

Următoarele vorbe ale lui Lorenzo îi dovediră că se înșela. 

— Trebuie să le iei, Contadina. Așa a spus ea. 

Şi-i citi din documentul de pe birou, cu o voce tr. Emurândă, 
cum îi era mâna, ’ 

, fi las băile de sulf de la Morba Ginevrei deda Vae'chia, cu 
speranţa și încrederea că-l va convinge pe fiul meu să meargă 
sa se trateze acolo.. 

Lorenzo încercă sa zâmbească. i 

Parcă o văd. Ura atât de mult doctorii. Îți amintești cum își 
încleșta pumnii când vorbea despre ei? Era așa de pornită... Ah, 
Ginevra, viața mi-e goală fără ea. Și privi, căutând ajutor; 
Chipul îi era dezolat. 

— Ştiu, spuse ea, ştiu... 

Se duse la el, îl luă în brate, la pieptul ei, legănandu-l... 

Brațele lui Lorenzo îi încercuiră talia; o ţinu strâns, 
apăsându-și greu capul pe pieptul ei. Și plângând. 

x 

Ginevra II legăna ușor, trecându-și degetele prin părul lui 
îndepărtându-i șuviţele care-i căzuseră pe ochi. Lacrimile lui îi 
udară rochia. Dar îi încălziră inima, și o rază de bucurie miji 
prin necazul pe care i-l împărtășea. „Asta-i tot ce am vrut și tot 
ce mi-a trebuit vreodată”, gândi ea. „Să-l iubesc și el să-mi vrea 
dragostea”. 

x 

Când răsuflarea inegală a lui Lorenzo se transformă în 
suspine, Ginevra îi cuprinse obrajii în palme, ridicându-i spre 
ea. 

— Acum ai să dormi, șopti ea, petrecându-și degetele și apoi 
sărutându-l pe pleoapele închise. 


Și ieși încet din birou, având pe buze gustul sărat al 
lacrimilor pe care i le culesese de pe gene. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI CINCI 

„Cum se va simţi Lorenzo astăzi?” Ginevra se sculă cu 
întrebarea în minte. „Ce va spune? Ce-o să spun eu, ce-o să fac, 
acum când totul s-a schimbat?” 

Dansă de fericire când se dădu jos din pat, fredona în imp ce 
se spala, rase când se dădu cu parfumul care zăcuse nedesfăcut 
mai bine de un an. 

Apoi, în faţa dulapului, veselia îi trecu. 

„Ce să îmbrac? Un lucco, să-i spun că încă mai sunt 'ovarășul 
lui? Am putea merge să călărim, pe câmp, sau ia una din vile. 
Sau gamurra mea peticită pe care o foloseam să mă deghizez? 
Aș arăta ca o ţărăncuţă adevărată. S-ar putea să-i placă. Sau 
poate că ar vrea să mă îmbrac a o doamnă, să sărbătorim seara 
trecută.” 

își duse mâinile la piept, în locul unde se odihnise capul lui 
Lorenzo, și-și legănă trupul dintr-o parte la alta, așa cum îl 
legănase pe el. 

Ridică cioppa brodată cu roz din sertar și o scutură, 
întinzând-o în lumină, să se bucure de culorile stfăâuciloare de 
mătase. 

” u” * se h*tări ea dintr-o dată. „O să mă îmbrac ca de bicei, 
în lucco. Nimeni altcineva nu trebuie să știe că azi o zi specială. 
Trebuie să fie secretul nostru. Dar as arăta mai bine în haine de 
femeie.11 

„Clarice”, spuse ea din nou, cu voce tare. 

Sunetul propriei voci o făcu să tresară. Își duse mâna la gură. 

Niciodată nu-i plăcuse Clarice, se gândise rar la ea și " 
văzuse și mai rar. Clarice trăia o viaţă separată. Era mulțumită 
în lumea femeilor, cu care vorbea despre nașteri, servitori 
leneși și haine noi, cum își imagina Ginevra. O dispreţuise 
întotdeauna pe Clarice, ca și lumea ei compusă din lucruri 
frivole și lipsite de importanţă. 

Dar Clarice era soţia lui Lorenzo. Avea dreptul să fie luată în 
consideraţie; mândria ei trebuia să fie protejată. 

Ginevra aruncă pe pat cioppa festivă și înșfăca un lucco din 
dulap. Totul trebuia să pară la fel ca altădată. Ea și Lorenzo 
erau simpli prieteni, nimic altceva. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘASE 

Și înainte de a se îmbrăca, se spălă, să înlăture mirosul de 
parfum. 

x 

— Nu cred, spuse Ginevra. 

— Ba da, dornici, a plecat dis-de-dimineaţă cu Pieroși cu 
profesorul lui. Mi se pare că a spus că voiau să-și viziteze 
verișorii la Castello. 

Ginevra o concedie pe servitoare și-și plecă privirea în 
farfurie. Greșeală. Se înșelase atunci când gândise ce gândise, 
se înșelase atunci când făcuse ceea ce făcuse. 

„Ai mai trecut prin asta înainte”, își spuse ea. „Așa se 
întâmplă când vrei ceea ce nu poţi avea, să crezi că numai 
dorind, lucrurile vor fi așa cum vrei. Se va termina cu asta. 
Trebuie. Ai mai făcut-o și mai înainte.” 

Lăsă mâncarea neatinsă. O să mănânce ea mai târziu, la La 
Vacchia. Şi după ce se va asigura că totul merge cum trebuie la 
vilă, o să se ducă la Morba, să vadă care erau responsabilităţile 
ce-i reveneau. 

După ce va trece destul timp, va putea fi iar ceea ce fusese 
pentru Lorenzo: o prietenă. i: 

— De ce nu-și ține Academia ședințele la vila din Fiersole? Il 
întrebă odată Ginevra pe Lorenzo. Marsilio nu-și părăsește 
niciodată casa și schimbarea i-ar prinde bine. 

— Numai că nu se va schimba niciodată, replică Lorenzo. Și 
niciunul din noi, de altfel. Bunicul meu a pus bazele Academiei 
și i-a dat casa lui Ficino să locuiască în timp ce făceau 
traducerile din Platon. Întrunirile se ţi" neau acolo încă de pe 
când eram adolescent; acolo; e sediul Academiei. Numai un 
cutremur i-ar putea, face să-l schimbe. 

Și cutremurul veni în luna mai 

Numele lui era Pico della Mirandola. 

x 

— A fost o prevestire, spuse Marsilio Ficino. 

Tocmai terminase traducerea la care lucra de peste douăzeci 
de ani când servitorul lui îl anunţase că un tânăr învățat dorea 
să-l vadă. 

Pico era un fenomen; la doctrinele neoplatonice, pe care le 
pătrunsese în toată complexitatea lor, adăugase noi teorii, 
bazate pe studiul religiilor orientale, a ocultismului, a Kabalei 


ebraice. Ebraica era de asemenea una din cele douăzeci și două 
de limbi pe care le stăpânea. 

— Trebuie să-i fac portretul, spuse Sandro Botticelli. 

Şi la fel spuseră toţi ceilalţi artiști din Florenţa. 

Pico era întruchiparea idealului de bărbat tânăr. Părul lui 
bogat avea culoarea aurului, ochii lui erau de albastrul cerului 
Toscanei. Avea un trup suplu, perfect proporţional și o faţă 
frumoasă, simetrică, radiind de o  înflăcărată emoție 
intelectuală, care era trăsătura lui dominantă. 

x 

„E un sfânt”, spuneau oamenii din Florenţa. În ciuda 
frumuseţii și a trupului lui atletic, viril, Pico era celibatar. Nu 
condamna viaţa libertină din jur, dar nu lua parte la ea. Nici la 
obișnuita vânătoare de femei, nici la foarte răspândita practică 
a homosexualității. 

„E ca o cometă”, spunea* Lorenzo, „care umple lumea de 
lumină și emoție”. Era fascinat de geniul lui Pico și-i oferi pe 
dată găzduire la palatul Medici. 

„E fantastic noul meu prieten”, gândea Ginevra. Mintea lui 
Pico o fascinase și pe ea, ca și pe ceilalţi. Dar ceea ce o încânta 
cel mai mult era faptul că Pico avea doar nouăsprezece ani, 
fiind cu câteva luni mail tânăr decât ea. Pentru prima oară în 
viaţă avea un companion de vârsta ei. 

Pico era interesat de orice; inteligenţalui nu avea limite. 
Ginevra îl luă cu ea să i-l prezinte lui Leonardo, și Pico îi 
împărtăși entuziasmul pentru invențiile și ideile acestuia. 
Parașuta lui da Vinci, declară Pico, va face trecerea peste 
munţi infinit mai ușoară, iar planul lui pentru îndreptarea 
cursului râului Amo trebuia pe dată să fie pus în aplicare. Ar fi 
făcut orașul mai geometrizat, mai plăcut, și ar fi impus 
distrugerea celor mai urâte clădiri din Florenţa. 

Chiar și susținut de Pico, toţi, inclusiv Lorenzo, continuau să 
râdă de invențiile lui Leonardo. Dar Pico reuși acolo unde 
Ginevra dăduse greș; îl convinse pe Lorenzo să extindă un fel 
de patronaj asupra artistului. Ludovic-o Sforza îi ceruse să-i 
facă și lui parte din bogăţia de talente ale Florenței. Lorenzo îl 
însărcină pe Leonardo să execute o lăută în formă de cap de 
cal, de data asta din argint. 

— N-aș putea spune că acest inventator este un artist, dar 
știu că este un maestru în muzică. Ducele de Milano îi va putea 


estima harul de artist când va vedea lăuta pe care i-o voi 
trimite în dar. Am să i-o trimit împreună cu o scrisoare în care 
voi lăuda talentele muzicale ale lui da Vinci; Leonardo o să i le 
ducă personal pe amândouă. 

Lăuta și muzicianul fură numai două din multele daruri pe 
care Lorenzo le trimise la Milano. Alianţa cu Sforza era mai 
vitală ca oricând. Nepotul Papei, Girolamo Riario aliat cu 
Veneţia, atacase Ferrara în aprilie trecut. 

În luna mai declară război micului oraș-stat în numele 
alianţei dintre Veneţia, Genoa, Siena și propriul lui stat din 
Imola, cu Roma drept partener implicit, graţie înrudirii lui cu 
Sixtus. 

Lorenzo se pregătise pentru acest pericol. CQnstitui o 
opoziţie alcătuită din Florenţa, Milano și Neapole, ca aliaţi 
împotriya lui Riario. Pentru Florenţa, angajă o armată condusă 
de Costanza Sforza, o rudă a ducelui de Milano. 

Nu mai putea face nimic în plus, decât să se ocupe de un 
constant și îmbelșugat schimb de răvașe între aliaţi și armatele 
care luptau în nord. Și să liniștească Signoria și pe cetăţenii 
Republicii. 

Călători mult în acea vară, în ciuda periodicelor atacuri de 
gută. In fiecare din orașele supuse Republicii dădu banchete 
pentru oficialii din guvernul local și pentru oamenii de afaceri, 
și luă parte la festivitățile și distracțţiile publice ale cetăţenilor. 

— O să trebuiască să te ocupi de pregătirile pentru carnaval 
îi spuse el Ginevrei. 

Ginevra consimţi bucuroasă. Avea asistenţa lui Pico, precum 
și proiectul ei special. 


Pico fu la fel de uluit de Florenţa pe cât fu și aceasta de el. 
Ceea ce-l impresiona mai mult fu diversitatea și bogăţia artei. 
Își petrecuse ultimii zece ani prin universităţi, luându-și la 
Bologna doctoratul în drept când era de numai cinsprezece ani, 
apoi  călătorise mult pentru a-și spori cunoașterea. Işi 
desăvârșise educaţia învățând mai multe limbi, în domeniile 
istoriei, filosofiei, teologiei. Acum, la Florenţa, putea să-și 
educe simţul pentru frumos. 

Ginevra îl duse de la un atelier la altul, făcându-i cunoștință 
cu toţi pictorii, sculptorii, artizanii, meșteșugarii în argint, aur, 
lemn și ceramică, li mai arătase și comorile pe care le avea 
Florenţa în biserici și capele, pe străzi și în pieţe, în palatul 
Medici și la La Vacchia. Entuziasmul și curiozitatea lui Pico 
erau fără limite. 

— Dea Domnul să mă salveze îngerii, oftă Andrea del 
Verrocchio, dar prietenul ăsta al tău e la fel de obositor ca și 
tine, Ginevra. „Cum faci asta?”, „De ce faci cealaltă?” și „Lasă- 
mă să încerc”. 

Dar în realitate Andrea era încântat să fie admirat și pisatcu 
întrebări de către tânărul geniu care era idolul Florenței. 
Consimţi pe dată să lucreze cu ei la carul alegoric pentru 
carnaval. 

Lorenzo se întoarse dintr-o vizită la Pisa exact la timp pentru 
carnaval. 

— Aţi terminat carul alegoric? Vru să știe. 

Şi: 

— La ce temă v-aţi hotărât în final?. Știu că eraţi nehotărâţi 
când am plecat. 

Ginevra și Pico schimbară zâmbete conspirative. 

— Nu trebuie decât să te bucuri de sărbătoare, Lorenzo. Vei 
fi surprins. 


Și surpriza veni cu câteva ore mai înainte de a fi dezvelit 
carul. Morello, calul de curse al lui Lorenzo, câștigă Palio, 
călărit de Ginevra îmbrăcată în paj. 

Fu pentru prima oară în istoria Florenței când un învingător 
era descalificat. Chiar astfel deghizată și cu o tunsoare nouă, 
Ginevra era prea bine cunoscută în oraș ca să poată trece drept 
bărbat, și nu era de conceput ca o femeie să ia parte la Palio. 

Lorenzo nici măcar nu se prefăcu a fi supărat pe ea. 

— M-ai disgraţiat, pe mine și casa Medici, spuse el zâmbind, 
dar este cel mai mare triumf din viața mea. Morello va avea 
oricât zahăr vrea pentru tot restul zilelor» iar tu, diabolica mea 
Contadina, vei avea orice vrei. Hai, spune. 

— Am deja tot ce vreau, spuse Ginevra. 

Şi era foarte aproape de adevăr. 

Proiectul de car alegoric al luă Pico era așa de sofisticat și 
împănat cu metafore. Savante, încât nimeni din Florenţa nu-i 
putu înţelege sensul. Prin urmare» fu aclamat ca cel mai reușit 
din toate. 

— Îţi spun un secret, îi șopti Lorenzo Ginevrei. Nu știu ce 
reprezintă. 

— Nici eu, râse Ginevra, cu toate că am fost de faţă și am 
aprobat vehement atunci când Pico i l-a explicat lui Andrea. 

x 


Din toţi artiștii, Sandro Botticelli deveni cel mai apropiat 
prieten al lui Pico. Sandro era un înfocat neoplatonic și-i fu mai 
ușor să-l înțeleagă pe Pico decât celorlalţi. 

— E ca un foc de lemne, spunea Sandro. Poc, poc, poc, poc, 
scoate cuvintele unul după altul, unul peste altul, împroșcă cu 
idei în același timp în toate părţile, într-o explozie de 
strălucire... M-aș mira să nu explodeze odată capul acela 
frumos. 

Botticelli abia se apucase să picteze un tablou imens pe care 
i-l comandase Lorenzo pentru vila tânărului său verișor. 
Subiectul era Nașterea lui Venus. Pico anunţă că va fi 
asistentul lui Sandro. 

— Am să-ţi povestesc despre cultele lui Venus, dintre care, 
firește, cel mai important e cultul Afroditei, în timp ce pictezi. 
Asta o să te ajute. 

Sandro chicoti. 


— Şi eu am să-ţi arăt cum se separă ouăle și care pigmenţi se 
amestecă cu albușurile și care se fixează cu gălbenușurile. 
Astfel o să putem amândoi lucra în timp ce povestești. 

Pico îi mai servi și ca model pentru unul din zefirii care 
trăgeau la țărm scoica plutitoare care o purta pe Venus. 

Ginevra amesteca vopselele. 

— Geniile, spuse ea râzând, par să aibă degete prea abile. 

Pico era așa de transformat de povestire încât spărgea tot 
timpul ouăle în mâini. 

Ginevra era încântată să aibă o astfelde preocupare. 

Lorenzo era preocupat de o nouă poveste de dragostg.' Viola 
toate legile semnalelor date de clopotele de seară / s: de bunul- 
simţ, călărind în fiecare seară la vila lui Bartolommea dei Nași 
și întorcându-se în zori. Gărzile lui începură să bombăne când 
vremea se mai răci. Trebuiau să aștepte afară până ce Lorenzo 
își consuma aventura amoroasă. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘAPTE 

Nașterea lui Venus fu atârnată la locul ei la Castelăo curând 
după prima zi a anului. Vremea era destul de rece ca să îngheţe 
drumul, și Lorenzo’ aranjă o procesiune de gală care să urmeze 
căruţa special construită ca să transporte tabloul lung de nouă 
picioare. 

Coamele și cozile cailor erau împletite cu funde, și rozete din 
panglici fluturau la căruţă și la mânecile tuturor călăreţilor. In 
faţă era Pico, cu un steag pe care Sandro pictase o procesiune 
identică cu a lor. 

Urmau Lorenzo și Sandro, câte unul de fiecare parte a 
căruţeii, urmărind atent ambalajul care ţineatabloul în poziţie 
fixă. Vizitiul căruţei era cel mai îndemânatic și mai precaut din 
Toscana. 

Poliziano și Ginevra se aflau în spate, urmărind cu aceeași 
och (i atenţi copiii. Toţi copiii fuseseră incluși în procesiune. 
Chiar și Giuliano care nu împlinise patru arc, era purtat de una 
din gărzile lui Lorenzo, în faţă, pe o șa mititică. 

Când Lorenzo construise Villa Castelăo pentru fiii lui 
Pierfrancesco, indusese mai multe coșuri decât de obicei, și cei 
doi verișori preferau să-și petreacă aproape tot anul la vilă și 
nu la casa lor, mai întunecoasă și mai puţin confortabilă, de la 
oraș. Asfel, când sosi procesiunea îngheţată, în toate camerele 
ardeau focuri. 

— Ce lux! Spuse Ginevra, când văzu focul din holul de la 
intrare. 

Și "începu imediat să calculeze câte butoaie de vin și de ulei 
trebuiau să producă pentru ea La Vacchia ca să câștige destui 
bani pentru a putea să mai adauge niște coșuri. 

Omonimul lui Lorenzo se oferi să-i arate și celelalte facilități 
de la Castello. Era foarte mândru că e stăpânul unei casc așa 
de frumoase. 

Ginevra și Pico acceptară bucuroși oferta lui. Nici unul din cil 
nu mai fuseseră la vilă. Exclamaţiile de surpriză și de admiraţie 
îl făcură pe tânărul Lorenzo să zâmbească de plăcere. 

„Ce ciudat”, gândi Ginevra, „aș fi putut locui în casa asta, 
măritată cu acest băiat, dacă n-ar fi existat conspirația de 
asasinat contra lui Giuliano și Lorenzo. Ce ciudat. El e numai 
un copil. De vârsta mea, dar un copil. Ar îi fost o viaţă 
mizerabilă, indiferent de cât de multe focuri sunt și de cât de 


elegantă e casa.“ 

îl văzuse pe tânărul Lorenzo numai la petrecerile mai mari 
ale familiei; acum stătea pentru întaia oară de vorbă cu el. Și 
hotări că îl plăcea, atâta timp cat nu tiebuia să se mărite cu el. 

În timp, începu să-l placă tot mai mult. Deși ni calitate de 
gazdă se purta manierat, pentru Ginevra fu evi-' dent că nu-l 
plăcea pe Piero, cel mai mare dintre fiii lui Lorenzo. Nici 
Ginevra nu-l plăcea.. 

Incercase, dar nu putuse găsi mitnic la Piero care să-i placă. 
Nu era prea inteligent. Giovanni, care nu împlinise încă șapte 
ani, era deja mult mai avansat cu studiile decât Piero, care era 
aproape cu cinci ani mai mare. Și ceea ce era mai rău, Piero nu 
avea farmec. Ginevra nu putea să înțeleagă cum se făcea că 
fiului lui Lorenzo îi lipsea o calitate de care Lorenzo se bucura 
într-o atât de amplă măsură"! 

Ceilalţi copii erau, fiecare în felul lui, fermecători. Ginevra îl 
iubea cel mai mult pe Giuliano, dar recunoștea că era 
subiectivă. Giuliano fusese primul copil pe care îl ţinuse în 
braţe; acum simţea nevoia să-l protejeze. Giuliano era acum 
destul de mare ca să priceapă că nu era chiar unul dintre copiii 
lui Lorenzo, deși acesta i se adresa cu „fiule”. Ginevra ar fi 
putut paria că Piero fusese acela câre-i spusese lui Giulio că era 
un - bastard. Era felul de comportament al lui Piero. 

Ginevra știa că nici Giovanni, fratele mai mic al lui Lorenzo 
cel tânăr nu-l plăcea pe Piero. Şi îi zâmbi, gândindu-se ce 
mulțumită era de faptul că acesta era acum logodit cu Luisa. 
Dintre toate fetele, Luisa era favorita ei. 

După ce tabloul fu așezat la locul lui, după ce se toastă, după 
ce Sandro fu felicitat și Pico admirat pentru că unul dintre 
zefiri primise chipul său, începură obișnuitele zburdălnicii. În 
câteva minute copiii îi făcură pe toţi adulţii să intre în jocul lor, 
fluierând, cântând sau imitând caii ca să-i ducă în spate. Până 
și fiii lui Pierfrancesco renunţară la demnitatea lor de gazde și 
deveniră cai pentru turnirul pe care Lorenzo îl organiză între 
două' echipe pe care le alese cu grijă pe criterii de vârstă și 
rezistenţă. 

Botticelli, cu Contessina în cârcă dându-i pinteni și strigându- 
i să meargă mai repede, declară că nu mai poate să reziste. 

Încă doar câteva minute ca astea și am să capăt așa o 
compasiune pentru cai, încât voi fi nevoit să merg pe jos tot 


restul vieţii. 

În ciuda protestelor copiilor, Lorenzo spuse că era timpul ca 
ei să se retragă. 

x 

întoarcerea în oraș fu mult mai ușoară și mai rapidă. Când se 
opriră la Poarta San Gallo, Lorenzo se întoarse în șa și strigă: 

— V-ar plăcea, diavoli mici ce sunteţi, să mai aveţi o 
aventură? 

Ovaţiile copiilor îi făcură pe oamenii din jur să zâmbească la 
vederea acestei mari familii. 

— Bine atunci, spuse Lorenzo. N-o să ne ducem acasă. O să 
luăm cina mai devreme la han. 

Copiii erau entuziasmați. Niciunul din ei nu fusese încă la un 
han. 

Azilul din San Gallo era o clădire lungă, cu două etaje, 
atașată la mănăstirea din afara Porții San Gallo. Iniţial, fusese 
un simplu adăpost pentru călătorii care ajungeau la oraș ce se 
închideau porţile, la apusul soarelui. Dar când Lorenzo îl 
reconstruise în amintirea mamei lui, îl mărise și-l îmbunătăţise. 
Acum avea camere confortabile de dormit și o sufragerie unde 
erau serviţi atât cetăţenii din Florenţa în tipul zilei, cât și 
călătorii care stăteau acolo peste noapte. 

Se inaugurase numai cu câteva luni înainte, dar deja se 
dusese vestea că acolo se găsea cea mai bună mâncare din 
Florenţa. Mulţi florentini se duceau și-și luau acolo mesele. 

Hanul era ţinut de o familie, care câștiga o parte din profit. 
Lorenzo, care le oferise slujba, fu binevenit, ca Zeus în 
persoană. 

În mai puţin de un minut, mesele* cele lungi fură aranjate 
într-o nouă poziţie, așa încât una din ele rămăsese în mijlocul 
încăperii, la mare distanţă de celelalte. Fu acoperită cu o faţă 
de masă albă, iar pe bănci se puseră perne. 

x 

— Apropo, zvonurile erau adevărate, spunea Sandro după o 
oră. Mâncarea e grozavă. 

— Cred că e mai bine aici decât acasă, spunea Maddalena. 
Nu putem veni aici în fiecare zi, tată? 

— Nu, nu putem, spuse Lorenzo, și mai bine nu i-ai spune 
bucătăresei noastre ce-ai spus aici, fiindcă n-o săţi mai dea 
altceva decât apă și pâine de acum încolo... Acum, ștergeţi-vă 


mâinile și feţele și haideţi să-i spuneţi hangiului ce mult ne-a 
plăcut masa. E aproape întuneric și trebuie să ne grăbim. 

În timp ce copiii se duseră să mulțumească hangiului și soției 
acestuia, Lorenzo își turnă o cupă cu vin. 

— Agnolo... Ginevra... îi duceţi voi pe copii acasă? Vreau să 
mai stau ca să văd cum mai merge azilul. Sandro... Pico... 
puteţi pleca, sau rămâne, cum doriţi. 

Sandro se întinse după vin. 

— Aș putea fi convins să mai mănânc ceva. 

Pico spuse că trebuia să plece. Trebuia să scrie ceva. Aerul 
de la ţară îi dădea întotdeauna idei proaspete. 

x 

™pþau-» *- soi 

Sandro zâmbi. 

Tulblătorea? Ce lotâmplat cu 

Lorenzo se strâmbă. 

M-avedoplitbdătirdort™ „ne' S (a” d™ Dl, rerca d „ «ase treb 
daoă guta numi? FeăL? Os. Tla aoeea. Uneori mă inrele. Mi 
afecteaza și capul, nu numai picioa-” 

Botticelli mesteca încet, gânditor. 

A refuză mal aduse mâncare’ dar ol îi făcu semn din cap 

Jgnifice? Întrebă ea. 

Umărul cu sâni? 3*016 Lorenzo’ aproape atingâpdu-i pede 
înapoi S~° privească și fata se dădu re- 

— Mai târziu, poate, spuse el fata roși și plecă. 

Iis. Pui'zrsrl iub rarea «*”. 

Ootncelli rase. 

— Cred că presupun bine. 

Umeriltsi tmeuoarele' eL Sandro dădu din se ridică 
piQ.oarele pe partea cealaltă a băncii și 

Wpil sâns, imrtul că trebuie să plec acasă, peste bincă 
mantaua se opri și și-o aruncă 

Asculta-ma, Lorenzo o oisdeasnzon ™eea, sa fie auzit nu- 

Lasă supărarea și află că te iubesc ca pe un frate. 

1) «mo buco - un fel de tocană de vițel. 

Am să-ţi arăt ceva. Am așteptat prea mult timp pentru asta. 

Curiozitatea îl făcu pe Lorenzo să se stăpânească. 

— Chiar că trebuie să fie ceva interesant, doar întotdeauna 
îti bagi nasul unde. Nu-ţi fierbe oala. 

Sandro dădu din cap. 


— Vom vedea. 

Se ridică și se îndreptă spre focul din cămin. Scoase o 
rămurică pe jumătate arsă. Suflă pe deasupra și flacăra se 
stinse. Se așeză la loc, dădu farfuriile la o parte și începu să 
deseneze pe faţa de masă albă cu rămurică transformată în 
cărbune. 

Conflictul fu uitat pe dată. Lorenzo se dădu mai aproape de 
el. 

— Acum, prietene, să-mi spui cine este asta. 

Mâna lui Botticelli se mișca iute, cu siguranţă. Un chip privea 
acum de pe masă. 

— E fata de la han, spuse Lorenzo. Bravo, Sandro. O să iau 
faţa de masă și o s-o pun în ramă. Frumos dar. 

Și întinse mâna spre faţa de masă, dar Botticelli i-o opri cu 
rămurică. 

Așteaptă, prțetene, spuse el, artistul mai are încă de lucru. 

Mai trase opt linii și un al doilea portret apăru ca prin farmec 
în faţa lui Lorenzo. 

— Ilustra Bartolommea. i 

Cu mâna stângă, Sandro azvârli tacâmurile pe podea. Intre 
timp desena altă figură pe porțiunea eliberată. 

— Madonna Luisa Felceroccia, spuse el. 

Botticelli se ridică și făcu loc pentru trei chipuri pe care le 
schiță atât de rapid, încât Lorenzo nici nu-i putu urmări 
mișcările. 

— Văduva ţăranului, pe care am întâlnit-o astă-vară când am 
fost la vânătoare; târfa pe care o frecventezi așa de des; 
nevasta ultimului numit în comitetul de finanţe. Sandro bătea 
cu rămurică în fiecare portret în timp ce le identifica. 

— Îţi amintești, nu? Îi zâmbi el lui Lorenzo. Ai fost cam 
ocupat în ultimele luni, Magnifice. 

Lorenzo dădu din umeri. Se încruntase, dar gura lui mare 
tremura, abia stâpănindu-și râsul. 

Spuse elU 5Un' aitC'Va decât U „bilrbat ca ««rare altul, 
nevo? Er” eco?” ” “ «* ««. Am avea nevoie ue O ţaţa de masa 
mal mare. 

Botticelli întinse o mână, cerând atentie. 

Acum uită-te la asta, Lorenzo, spuse el. 

De data asta nimeni nu rase. 

Conhm? * atinf P*rtretul Prostituatei, mâzgâlfndu-i muH i? 


barlâl. E1' adaugându-i o umbră sub nas. Apoi se -? La 
următoarea față,  netezind-o, conturând-o adăn ganclu, 
dimensiuni. Şi spre următoarea Sa» Vaâ'depar-' în Lorenzo 
scoase un sunet de uțmire. Mâna lui Botticelli cobora acum 
asupra chipului Luisei Feleero? Cia 

— Am I PoOrulici Lorenzo, apucându-l de încheietură tene A 
terminat’ spuse Sandro, liniștit. Priveşte prie- 

Portretele de pe faţa de masă fuseseră transform a tp prin 
ușoare modificări de degetul artistului Acum det sora toate 
diferite ipostaze ale aceleiași femei Era chipul Gmevrei, repetat 
de șase ori reldogzinţeleg' SPUSe LOrenzZ” Clătinând «pulE un 

— Nici. O glumă. E vorba doar de orbirea ta Nu oc. U de 
artist. Minunea e că tu, un poet ai fost așa de surd la chemările 
propriei tale inimi. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI OPT 

— De ce te uiţi așa la mine, Lorenzo? 

Ginevra își trecu degetele prin păr, vizibil indispusă. 

Am ceva pe față? Mi-a rămas spanac printre dinţi?; 

Lorenzo se strădui să râdă. 

Nu, nimic. Mă gândeam la ceva și priveam doar în gol. Iartă- 
mă. 

Revelația lui Botticelli îl pusese pe gânduri. Nu putea fi 
adevărat, își spunea el, că era îndrăgostit de Ginevra. Un 
bărbat știe dacă vrea o femeie. Sandro vorbea despre dragoste 
ca fiind ceva cu mult deasupra de dorinţă. Iar în ceea ce privea 
faptul că ar fi căutat-o pe Ginevra în braţele altor femei... nu 
auzise în viața lui absuiditatc mai mare. Era ceva de genul 
romantismelor medievale la care te puteai aștepta de la cineva 
care mai că ajunsese în pragul morţii din cauza unei femei pe 
care nici măcar nu o cunoscuse. 

Necăzul era că ceva îi scăpa totuși. Ginevra îi părea acum 
diferită. Era de parcă în pielea ei s-ar fi strecuiat o străină. Nici 
nu map arăta ca înainte. Părea mai bătrână. Nu mai era copilul 
de care-și amintea el, cu poznele și îndrăzneala aceea inocentă. 
Era o femeie, și hainele ei bărbătești nu erau un deghizament 
adecvat, Pielea îi era bronzată, ca a unui bărbat, dar se 
întindea pe oasele feţei în contururi line. 

— Oprește-te, Lorenzo. Uită-te la pereţi când îţi lași mintea 
să hoinărească, nu la mine. 

După câteva săptămâni Ginevra deveni așa de iritată neât i 
se adresă lui Gigi Puici, cerându-i ajutorul. 

Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat cu Lorenzo, Gigi, și asta 
mă înnebunește. Tu ștui ceva? Il îngrijorează ceva? Suferă de 
vreo boală nouă? Nu-i guta, știu asta. Nu l-a deranjat în ultima 
vreme, mulțumesc lui Dumnezeu. 

Puici își frecă barbia cum făcea atunci când voia să amâne un 
răspuns la o întrebare. 

— Ha! Tu ar trebui să știi. 

Ginevra îi îndepărtă mâna de pe faţă. 

Gigi râse. 

— În sfârșit, ai observat și tu... De fapt, nu știu ce să-ţi spun. 
Am văzut felul în care se poartă cu tine la masă. Credeam că l- 
ai contrazis în ceva foarte important și speram că între timp ai 
renunţat... Ai renunţat, Ginenevra? Încă sunteţi pe picior de 


război? De ce? 

Ginevra dădu din cap a negare. 

— Nu-mi amintesc să ne fi certat. Dintr-o dată, într-o zi fără 
motiv, s-a schimbat faţă de mine; asta-i tot ce-mi pot aminti. A 
început să mă privească de parcă eram o statuie pe care o 
examina pentru colecţia din grădina lui Bertoldo. Și apoi a 
început să mă evite. Acum ia micul dejun în apartamentele lui. 
Nu știu ce să fac, Gigi. Să-i' spun că-mi pare rău pentru ce-am 
făcut 'and nu știu ce-am făcut? 

— Şi îţi pare? 

Ginevra se înfurie. 

— Sigur că nu. Nu eu sunt cea vinovată. N-am fā’ "t nimic 
pentru care să mă scuz... Dar simt că nu mai suport. Aș fi vrut 
să se mai încălzească vremea. M-aș Fi putut duce la La Vacchia 
și mi-aș fi consumat nervozitatea lucrând pe câmp. Aș vrea să 
plec un timp din casa aceea. 

Lasă-mă să văd ce pot afla, spuse Puici. O să-l i fi pe Lorenzo 
să facem un tur al tavernelor, ca să-i dezleg limba. 

— Şi ai să-mi spui? 

— Pe cuvânt de onoare. 

Ginevra îl îmbrăţișa. ’ 

— Eşti un prieten de nădejde, Gigi. Te iubesc. 

Oh, 'cât mi-ar place să fie așa”, gândi Gigi. Nu-și mai 
declama dragostea față de Ginevra. Umorul acloiaţiei lui 
avusese viața scurtă a oricărei comedii. Dar afecțiunea pentru 
ea rămăsese o parte a vieţii lui. „Singura parte autentică și 
decentă”, recunoscu el pentru sine însuși. 

x 

Gigi nu avu ocazia să afle nimic de la Lorenzo. În ziua în care 
Ginevra venise să-i ceară ajutorul, Lorenzo plecase la băi. 

Peste două săptămâni trimise vorbă de la Bagno a Ripoli că 
intenţiona să se ducă la Pisa, unde trebuia sa participe la niște 
întâlniri, la Universitate. Îi trimise o invitaţie și lui Pico, să-l 
însoțească. . 

Ginevra era furioasă. Ea și Pico se distraseră de minune 
împreuna, ea una mai mult ca oricând, elibeiata de tensiunea 
provocată de dispoziţia ciudată a lui Lorenzo. Amândoi îl ajutau 
pe Domenico Ghirlandaio la fresca pe care o făcea în biserica 
Santa Trinita. 

I-o comandase familia Sassetti, ca ofrandă vot; vă pentru 


însănătoșirea copilului lor, așa că, firește, pai inţii trebuiau să- 
și aibă portretele la intrarea în biserică. Și mulţi florentini 
voiau să fie pictaţi în grupul de oameni care fuseseră martori la 
miraculoasa reînviere făcută de Sf. Francis. Pico reușise 
imposibilul. Toți învățații din Academia Platonică veneau acum 
în atelierul lui Ghirlandaio să fie pictaţi. 

În timp ce Domenico picta, Pico îi ţinea de vorbă, 
argumentându-și recenta teorie despre natura reala a 
vrăjitoarelor. 

Ginevra transmise dorința lui Ghirlandaio de a se discuta în 
latinește. Voia să surprindă Academia discutând fluent, firesc, 
nu întrerupându-se și căutând să-și transpună gândurile în 
toscană, ca să poată înţelege și el. 

„Acum, că Pico o să plece”, gândi Ginevra, „cied că eu o să 
fiu aceea care o să trebuiască să duc disputa despre originea 
răului și totodată să mut și braţul în Ficino mai în spate, acolo 
unde îl vrea Ghirlandaio Dar n-o voi face. O să le trimit vorbă 
că n-o să mai vin Nu sunt acum o companie potrivită pentru 
nimeni, nici măcar pentru mine însămi.“ 

Mâzgălii o scrisoare către Ficino, apoi o recuperă de la 
mesagerul pe care îl trimisese s-o exioedieze 

— Așteaptă, spuse ea. Mă întorc într-o oră. 

Iritabilitatea ei nu era o justificare suficientă pentru 
scrisoarea pătată de cerneală, aproape ilizibilă. 'Urcă scările, 
pană la cel cie-al treilea etaj al palatului. 

Api oape niciodată nu avusese vreun motiv ca să calce pe 
acolo. Acolo se aflau camerele preotului, astrologului, 
soldaţilor, gărzilor, servitorilor. Și a duzinei de scribi pe care 
Lorenzo îi angajase ca să cot eze cărţile din biblioteca lui, 
pentru a le pune în circulaţie, trimiţandu-le bibliotecii din San 
Marco sau guvernatorilor orașelor-state, învăţaţilor de la 
Academie sau Universităţii. Începuse o colecţie pentru 
Poliziano, chiar de când acesta venise să locuiască la palat. 
Patru cărți erau deja gata pentru Pico. Un legător de cărți avea 
atelier și o cameră la cel de-al treilea etaj; aproape de 
încăperea cu multe ferestre unde lucrau scribii, numită 
scriptorium’ Ginevra pătrunse acolo, în grabă. 

Bună dimineața, spuse ea. Ar vrea cineva dintre 
dumneavoastră să-mi scrie o scrisoare? Astăzi nu-mi pot 
stăpâni scrisul. 


Toale capetele se întoarseră spre cel mai nou și cel mai tânăr 
senib. Ginevra îi zâmbi și-i dădu hârtia pe care o ţinea în mână. 

Pe hârtie, te rog, nu pe pergament. Şi fără podoabe, aurării, 
flori, nimic sofisticat. Mă întorc s-o iau într-o jumătate de oră. 

Și înainte ca scribul să-i poată răspunde, plecă. 

x 

Ginevra rătăci prin labirintul de holuri și coridoare i 
intersectau, curioasă dacă mai locui: a vreun am basador în 
apartamentele care erau întotdeauna pregă tite pentru 
vizitatorii oficiali ai Florenței. De obicei era interesant să staii 
de vorbă cu oameni din alt oraș. 

— Bună ziua, auzi o voce tăioasă. 

Ginevra privi prin ușa  întredeschisă. Era camera 
astrologului. Încercă să dea înapoi, dar astrologul o invită să 
intre. Părea atât de singur și părăsit, încât Ginevra cedă. 

Și rămase înăuntru mai mult de o oră. 

Când plecă, era atât de preocupată, încât o luă într-o direcţie 
greșită și descoperi că intrase într-una din sufrageriile de la 
etajul trei, nu în scriptorium. 

„Data viitoare o să dau chiar peste Minotaur”, murmură ea, 
întorcându-se. 

Când ajunse la scriptorium, tânărul scrib tocmafi împrăștia 
nisip pe scrisoare. 

— E gata, Madonna; spuse el, arătându-și opera. 

— Mulţumesc, zise Ginevra, fără măcar să observe minunata 
literă A în roșu și auriu cu care începea scrisoarea. Nu observă 
nici nerăbdarea mesagerului, care se săturase așteptând. 
Gândurile îi erau haotice. 

Se îndreptă automat, ca o somnambulă, spre singurul loc din 
palat care îi fusese refugiu în trecut: camera de zi care 
aparținuse Lucreziei de Medici. 

x 

în camera confortabilă, iluminată de soare, nimic nu se 
schimbase. Se mai simţea chiar vag parfumul de trandafiri pe 
care îl folosea întotdeauna Lucrezia; provenea de la coșul 
simplu din paie care ascundea un vas plin cu apă de roze. 
Servitoarea îl agita zilnic în memoria stăpânei pe care o iubise 
atât de mult. 

Ginevra se miișca nesigură, atingând mesele, scrinul, biroul 
Lucreziei, banca de sub fereastra care dădea în grădină și, în 


cele din urmă, scaunul pupâtrului la care Lucrezia își scria 
poeziile. Scaunul era cu faţa la Giuliano. Sub tablou se aflau 
două piedestaluri canelate de teracotă, cu busturile celor doi fii 
ai Lucreziei. 

Ginevra se îndreptă încet spre cel care-l reprezenta pe 
Lorenzo. A 

— De ce? Il întrebă ea. Nu înţeleg nimic din ceea ce se 
petrece. 

li atinse fața cu degetele, apoi izbucni brusc în plâns, 
ducându-și mâinile la obraji, sprijinindu-și în ele capul. Apoi își 
petrecu degetele pe deasupra ochilor lui, a conturului 
neregulat al nasului, a liniei subţiri a buzelor. Ca și cum l-ar fi 
atins pe el însuși. 

Sculptura era rigidă. Și rece, deși ar fi vrut să-i împrumute 
căldură de la mâinile ei. 

Ginevra se îndepărtă de bust, cu degetele încă întinse în 
direcția acestuia. Respiră furioasă, îndelung și se întoarse. 

— Madonna Lucrezia, strigă ea, am atâta nevoie de tine. 

Ingenunche, cum făcuse de atâtea ori, lângă scaunul 
Lucreziei și-și îngropă faţa în perna acestuia. Și plânse, * cum 
plângea în poala Lucreziei. 

— Sunt așa de dezorientată, și nu e nimeni căruia să-i pot 
vorbi, să-i pot cere ajutorul, nimeni care să-mi explice ce se 
întâmplă. Lorenzo mă evită. Nu vrea să mă vadă. Și nu știu de 
ce. Nu-l mai recunosc. Pare așa de rece și de îndepărtat. Nu 
mai e Lorenzo. A fost să-l viziteze. Pe astrolog, Madonna. Ştii 
că nu obișnuia. Nu mă refer la lucruri obișnuite, cum ar fi data 
optimă de a pleca într-o călătorie sau semnarea unui tratat, sau 
găsirea terenului pentru o nouă construcţie. Pentru asta se 
ducea la el, ca toată lumea. Dar acum e altceva. Mi-e frică. I-a 
ordonat să-mi facă horoscopul. Pentru toată viaţa și pentru 
viitor. De ce? Ce așteaptă de la mine? Am devenit o Pazzi 
pentru el, cineva de care treb’. Fe să se ferească? 

Ginevra se ridică în genunchi, răsucindu-se ca să privească 
bustul. 

— N-ai dreptate, strigă ea, agitându-și pumnul în direcţia 
bustului. Dacă voiai să știi ceva despre mine, trebuia doar să 
întrebi. Ţi-aș fi spus orice... exceptând secretul inimii mele, 
adică ceva ce știu că nu ai vrea să afli. De ce acţionezi pe 
ascuns, de ce l-ai pus pe bătrânul acela oribil să-mi spioneze 


stelele? 

Lacrimile începură să-i șiroiască pe faţă și Ginevra și le 
șterse cu pumnii, descărcându-și furia asupra ei însăși. Când nu 
mai avu lacrimi de vărsat, se sprijini de scaunul Lucreziei, 
întinzându-și picioarele pe podea. 

— Sunt așa de nefericită, Madonna, spuse ea încet. 

Privi la razele de soare care pătrundeau pe fereastră 
iluminând păsările cântătoare de pe gresia de pe jos Trecu așa 
de mult timp, după care culorile începură să se stingă, odată cu 
ziua care murea. „Ar trebui să mă spăl și să-mi schimb hainele 
pentru cină”, gândi ea, Dar nu se mișcă. Se simţea prea obosită 
ca să facă vreo mișcare. 

Perdelele se umflară, agitate de un curent, și Ginevra se 
întoarse repede spre ușa ce se deschise în peretele întunecos, 
încercănd să se scuze fiindcă intrase în camera Lucreziei. 

— Ginevra? 

Era Lorenzo. 

— Ce faci aici? 

— Iartă-mă. Îmi pare rău. Știu că nu trebuia să intru aici. 
Plec chiar acum, și niciodată... 

Dar Ginevra rămase în picioare acolo unde era. Silueta 
întunecata a lui Lorenzo, în faţa ușii, îi bloca drumul. 

— Nu pleca, spuse Lorenzo. Te rog. 

Şi se îndreptă spre ea în semiîntuneric, cu mâna întinsă. 

Ginevra îi privi mâna, apoi faţa. 

— Vrei să stai cu mine, Contadina? 

Ea își puse mâna într-a lui. 

— Ai mâna rece, spuse el. 

— Ale tale sunt calde. 

Ochii lui Lorenzo se plimbau de colo-colo prin încăpere. 

— Mama, murmură el. Sunt bucuros că nu s-a schimbat 
nimic, îi spuse el Ginevrei. Aproape că-i pot simţi prezenţa. I-o 
simţi și tu? De asta ești alici? 

— Nu, spuse Ginevra. 

Nu-l putea minți. 

— Am venit s-o caut, dar n-am putut-o găsi. 

— În locul ei, m-ai găsit pe mine, spuse Lorenzo, strângându-i 
mâna. 

„Da? Se miră Ginevra. De ce? De ce mă ţii de mana, de ce te- 
ai schimbat, de ce nu mai ești același Lorenzo?” 


în loc de asta, îi spuse: 

— Credeam că te-ai dus la Pisa. 

Era o acuzaţie. 

Lorenzo îi eliberă mâna, îndepărtându-se. 

— Voiam să mă duc, dar m-am răzgândit. L-am întâlnit pe 
Pico și ne-am întors. 

Lorenzo privi pe fereastră, deschise un oblon, apoi îl închise 
la loc. 

— Ginevra, spuse el, întorcându-se spre ea. Contadina, ajută- 
mă. 

Lumina îi venea din spate și Ginevra nu-i putu vedea faţa. 
Vocea îi era imploratoare. 

Alergă spre el, dar el îi strigă să se oprească. 

— Lasă-mă să-ţi vorbesc de la distanţă, spuse el. Am venit să- 
i spun mamei mai întâi, așa cum făceam, când trăia. Mă 
gândeam... Speram... E așa de greu de explicat. Dacă ar fi trăit, 
ca să-i pot spune, atunci totul ar fi devenit clar pentru mine... 
Așa se întâmpla întotdeauna după ce vorbeam cu ea. Înţelegi? 

— Cred că da. 

Lorenzo râse. Un râs aspru, scurt. 

— Firește că nu înţelegi. Cum ai putea înţelege? Vorbesc ca 
un nebun, nu mă pot face înţeles. Ginevra, pentru numele lui 
Dumnezeu, vrei să te întorci cu spatele? Nu pot spune lucrurile 
astea când te uiţi la mine, când lumina îţi cade pe faţă, când te 
pot vedea. 

— Atunci plec. 

— Nu! 

Era un strigăt furios. 

— E destul de rău și așa. N-o să mai pot încerca a doua oară. 
Ginevra, nu mă ajuţi. 

— Ce vrei să fac? Strigă la rândul ei Ginevra. 

Vocea lui Lorenzo deveni răcnet. 

— Vreau să-mi spui că mă iubești, așa încât să nu mă simt 
atât de prost când îţi voi spune că și eu te iubesc... Ce te 
hlizești așa, Ginevra?... Râzi de mine?... Pe toţi sfinţii, te ucid 
dacă râzi. T 

Ginevra își duse mâinile la gură, dar nu-și putu opri valul de 
râs. Apoi își lăsă mâinile să cadă, cu palmele în sus, implorând 
iertarea. 

— Te iubesc mai mult decât viața, spuse ea, printre hohote. 


Ti-o jur! 

Lorenzo se apropie de ea și o înșfăcă de umeri, scuturând-o. 

— Încetează. Mă găsești chiar așa de comic? 

Ginevra se liniști într-o clipă. Își puse mâinile peste ale lui, 
apăsându-le. 

— Lorenzo, spuse ea, și el încetă s-o mai zgâlțăie. 

Degetele ei se împletiră cu ale lui, ochjii ei îi întâlniră chipul. 
Lorenzo o simţi tremurând, și când vorbi, vocea ei vibra ele 
emoție. 

— Ascultă-mă, iubitul meu, spuse ea. Am tânjit atâta să-mi 
vrei dragostea. Te-am iubit întotdeauna deși tu n-ai știut. Te 
iubesc acum și te voi iubi toată viaţa. Inţelegi ce spun? Mă 
crezi? 

Ochii ei spuneau ms; mult decât puteau exprima cuvintele. 

Lorenzo îi citi în inimă prin ei. Pe faţa lui apăru mirarea, 
ușurarea, recunoștinţa, bucuria. Apoi faţa lui colţuroasă păru 
că se topește într-o mare de raze, că devine duioasă, lină. 

Ginevra îi atinse buzele cu vârful degetelor. 

— Nu spune nimic, șopti ea. Lasă-mă... 

Își ridică mâinile până în dreptul feţei lui, simţindu-i pielea, 
structura puternică, apoi se simţi furată de o fericire la care 
nici nu îndrăznise măcar să viseze vreodată, de sentimentul 
unei; 1 posesii la care nu îndrăznise niciodată să spere. 

Nu puse întrebări despre această desăvârșită fericire. Mici 
lui Lorenzo, nici ei însăși, nici Cerului. 

Disperatul ei „de ce” ţinea de trecut. Recunoscu aceasta și se 
simţi sufocată de o bucurie magică. 

Lorenzo îi ţinea palmele la buze, sărutându-i-le. Apoi vorbi 
printre degetele ei: 

— De ce ai râs?”. 

O dungă ele încruntare îi apăru pe frunte, între ochi. 

— Nu de tine, Magnificule, replică Ginevra. 

Gura îi tremura, ochii îi sclipeau de fericire. 

— Mi-am imaginat, am visat, am inventat atâtea feluri în care 
am să te aud spunându-mi că mă iubești. Dar niciodată urlând. 
Niciodată furios. De asta știu că mă iubești cu adevărat. 

Fu rândul lui Lorenzo să râdă. Dar tocmai când începuse, 
Ginevra își ridică buzele spre ale lui și se pierdură în misterul 
solemn al primei lor îmbrăţișări. 


CARTEA A TREIA 
CAREGGI 
1483-1492 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI NOUA 

Lorenzo și Ginevra merseră împreună la cină în seara aceea. 
Mergeau alături, fără să se atingă, fără să se ţină de mâini, fără 
să se comporte deloc diferit față de alte seri în care prietenii se 
adunau la masa lui Lorenzo. Era obiceiul ca primii sosiți să se 
așeze de o parte și de alta a scaunului lui Lorenzo, iar ultimii să 
ocupe scaunele rămase la celălalt capăt al me: ei. Ginevra se 
îndreptă spre următorul loc disponibil, de parcă ar fi fost o zi 
întru totul obișnuită. 

Însă nu era. În momentul în carecei doi intrară în încăpere, 
toţi cei paisprezece oaspeţi din jurul mesei știnfă imediat că se 
petrecuse ceva deosebit. Era un curent emoţional între cei doi 
care făcea aerul să freamăte, o fericire radioasă le ilumina 
fețele, într-o asemenea măsură, încât toţi prietenii lor își 
întoarseră capetele, simțindu-se niște intruși. 

Lorenzo își ocupă locul și bătu în masă cu palma. Când toţi 
ochii fură aţintiţi pe faţa lui radioasa, spuse: 

— Sunt bine-dispus astă seară și norocos să fiu iar cu 
prietenii mei. Hai să jucăm rispetti. Încep eu. 

Bătu ritmul cu o lingură și cântă cu vocea lui afonă: Un salut 
acum lui Sandro: 

Tablourile lui sunt toate reușite. 

Dar dacă le atârni pe un perete Constaţi că-s doar cearșafuri 
zdrenţuite. 

Toţi bătură în masă și cântară. Obiceiul lui Bottieelli de a 
desena pe ce-i era la îndemână era o caracteristică pb care i-o 
tachinau adesea. 

3G3 _ 

Filippino Lippi stătea la dreapta lui Lorenzo. Își adă ugă și el 
versurile pe această temă. 

M-a pedepsit fiindcă l-am ajutat De arta lui să se aleagă 
praful. 

De-acuma tot orașul știe cum. 

Pe când dormeam, mi-a smuls brutal cearșaful. 

Masa se zgudui iar de bătăi aprobatoare. Toată lumea știa 
istoria lui P'ilippino, căruia Sandro îi smulsese cearceaful când 
terminase uriașele suluri de hârtie pe caic le folosea pentru 
schițele lui în mărime naturală. 

Acum toate privirile se întoarseră spre Pico della Mirandola, 
care şedea lângă Filippino. Rispetti era originar din Sici'lia, un’ 


joc ce necesita iscusinţă, agerime a minţit și prezenţă de spirit, 
încât să poţi răspunde pe dată la provocări. Versurile 
improvizate trebuiau cântate unul după altul, făcând înconjurul 
mesei și întorcându-se la iniţiatorul temei. Să șovăi, să întrerupi 
ritmul, însemna să fii insultat și criticat de toţi ceilalţi 
participanţi. 

Mintea lui Pico era preocupată de o idee care tocmai îi 
venise despre o legătură dintre matematică și ieraud îngerilor. 
Nu realiză că îi venise rândul la rispetti decât atunci când fu 
prea târziu. 

Bucăţi de pâine zburară spre el din toate părţile, și Agnolo 
Poliziano, așezat alături, reluă jocul, schimbându-i tema: 

Priviţi la așa-zisul gânditor Fiindcă e demn numai de jale. 

Ne-a spus că nu e băutor Dar doarme printre cupe goale. 

Rispetti continuă, ironizând aspectul lui Pico; verbozi tatea 
lui, încetineala, temperamentul lui aprins. | arsurile lui Gigi 
Puici fură cele mai aplaudate. Acesta își goli cupa de vin, 
gargarisind în timp ce cânta: 

închin acest toast lui Pico cu păru-i galben ca de zeu. 

Ș: sper să-și piardă fecioria Până n-ombătrâni prea rău. 

Tânărul filosof se înroși și începu să se ridice de pe scaun. 
Dar Ginevra, așezată lângă Puici, cântă atât de tare, încât 
vocea ei îi făcu pe ceilalți să mormăie dezaprobator: 

Pico, nu are rost să-l iași pe Gigi Puici să te-atace; 

Tu poţi în douăzeci de limbi Să-i spui ce glume proaste face. 

Pico se așeză la loc, zâmbindu-i Ginevrei, iar rispetti ui 
reluat, pe noua temă a umorului lui Gigi. 

Gigi gustă provocarea și replică fiecărui cântăreţ cu un vers 
al lui, propriu, dublând ritmul și răguseala' jocului. 

Când servitorii aduseră mâncarea, jocul se termină. Pico își 
oferi noua teorie spre discuţie și disputa nu se mai termină. 

F ară sa piardă șirul argumentelor urlate peste masă, 
Lorenzo căută privirea lui Botticelli. Nu spuse nimic ’ nu era 
nevoie. Versurile lui de deschidere a jocului erau o 
recunoaștere a faptului că Sandro îi arătase calea spre icncirea 
de care avea parte acum și exnresia indirectă a recunoștinței 
sale. 

x 

Oaspeţii plecaseră, dar Pico nu dădea semne că ar vrea să 
iasă din încăpere. Începu pe dată să-și apere tezele pe care le 


propusese mai înainte. 

Lorenzo își ridică mâinile. 

Pax, spuse el râzând. Aș argumenta bucuros cu tme toată 
noaptea, filozofule. Dar Ginevra nu merită o astfel de pedeapsă. 
Așa că păstrează-ţi argumentele până mă întorc. 

De îndrepta spre Ginevra, cu ochii plini de dragoste. 

— Hai cu mine, Contadina. 

Ea se indică de pe bancă să-l întâmpine, cu capul învârtindu- 
i-se de conflictul dintre dorinţa ei de a" fi cu el și aversiunea 
faţă de împrejurări. 

În timp ce o conducea în hol, braţul puternic al lui Loienzo i 
se încolăcise în jurul taliei. În capul scărilor se opri și o întoarse 
cu faţa spre el. 

— Noapte bună, dragostea mea. lei mâine micul dejun cu 
mine? 

Inima  Ginevrei tresări de bucurie. Ce proastă fusese. 
Bineînţeles că Lorenzo înţelesese, fără să mai fie nevoie de 
vorbe. 

— Ne vedem dimineaţă, spuse ea. 

— Mă iubești? 

— Din tot sufletul. 

— Tot așa te iubesc și eu pe tine. 

Spre sfârșitul serii Lorenzo ordonă să vină purtători de torţe 
și o escortă care să-i conducă prietenii la casele lor. Așa se 
terminau întotdeauna cinele în serile în care întunericul cădea 
prea repede și dangătul clopotelor anunţa că nimeni nu mai 
avea voie să iasă pe străzile orașului. 

Ginevra își luă la revedere fără niciun semn vizibil al emoţiei 
de care era cuprinsă. Cum să-i spună lui Lorenzo că dragostea 
ei nu avea limite, că voia să și-o exprime în orice fel, că ardea 
de nerăbdare să facă dragoste cu el - dar nu în clipa asta? 

Nu în casa asta, unde erau copiii lui, nu cu nevasta lui 
dormind liniștită sub același acoperiș care adăpostea unirea 
trupurilor lor. 

Fiindcă niciun cuvânt n-ar fi putut descrie dragostea 
Ginevrei. În stratul cel mai adânc al sufletului păstrase o 
aversiune față de dragostea fizică, de când fusese violată, dar 
acesta nu-și avea locul în emoţiile ei de acum. Voia să fie o 
parte din Lorenzo, voia ca el să fie o parte din ea, indiferent de 


3 Pax — Pace (lat.). 


câtă suferinţă ar fi îndurat trupul ei pentru asta. 

Dar inima ei voia mai mult decât o simplă invitaţie în 
apartamentele lui Lorenzo, sau o vzită a lui într-ale ei. Secretul 
și ipocrizia ar fi întinat frumuseţea celui mai important moment 
din viaţa ei, împlinirea viselor ei. 

Cum să-l facă pe Lorenzo să înţeleagă și să accepte că 
rezistenţa ei din acea seară nu însemna ca dragostea ei era mai 
puţin decât absolută? 

Li sărută mâna și asta îi fu Ginevrei destul ca să intre în 
extaz, o promisiune a mângâierilor ce aveau să vină. 

Nu știa că Lorenzo nu-și făcuse planuri să se culce cu ea în 
acea seară. Sau în alta. 

Cum zilele și săptămânile trecură, Ginevra se convinse că 
dragostea pe care i-o declarase Lorenzo era diferită de aceea 
pe care o simţea ea pentru el. 

Privirile și vorbele lui, sărutările și mâinile lui ţinându-le pe 
ale ei, îi umpleau inima. Dar numai atâta nu era destul. 
Dragostea ei era lacomă. Petrecea ore de deprimare, 
chinuindu-se din cauza eșecurilor ei. Dacă ar fi fost mai 
inteligentă, ar iubi-o mai mult, își spuse ea și începu să studieze 
în timpul nopţilor. Dacă ar fi fost mai talentată... și exersa ore 
întregi la lăută. Iar și iar se privea în oglinda de argint din 
camera ei și plângea. Era prea urâtă. 

În cele din urmă se duse la o casă de pe Via delle Belle 
Donne, adică strada Femeilor Frumoase. Văzu cum o privea 
lumea când coti după colţul străzii; strada era mărginită pe 
ambele părți de casele prostituatelor. Ginevra își ridică bărbia 
și bătu la casa cea mai mare. 

— Vreau să vorbesc cu patroana, îi spuse ea servitoarei care 
îi deschise ușa. Am bani. 

Și-și zăngăni punga umflată care-l atârna de curea, pe când 
era condusă. 

— O să plătesc bine ca să mă faceţi frumoasă, îi spuse ea 
patroanei. 

Și începu o zi de tortură. 

Mai întâi fu dezbrăcată și frecată din cap până în picioare cu 
piatră ponce. Apoi, în timp ce se muia într-o baie care-i urzica 
pielea, ca să i-o albească, patroana începu să-i smulgă 
sprâncenele. Târfele lucrară cu schimbul în timp ce-i smulgau 
firele de păr din partea dinspre frunte a capului, ca să-i facă 


fruntea exagerată de înaltă, ultimul ideal în materie de 
frumuseţe. 


— Acum aţi lăsat o fâșie albă pe o faţă bronzată* proastelor, 
șuieră patroana când terminară. Repede, duceţi-vă la piaţă și 
cumpăraţi ingredientele pentru cea mai puternică poţiune. 

Ginevrei îi spuse: 

— Doamnă, sunteţi deja rivala oricărei frumuseți din 
Florenţa. La sfârșitul zilei veţi fi regina frumuseţii. 


Ginevra nu spuse nimic. Simţea un foc pe pielea ei proaspăt 
frecată cu piatră ponce, iar capul și-l simţea de parcă avea mii 
de răni. 

Se supuse, mută, lăsându-se uscată cu niște prosoape aspre, 
apoi unsă cu o pastă neagră, urât mirositoare, apoi învelită ca o 
mumie în fâșii de cearșafuri muiate în albuș. „E mai rău decât 
atungi când eram bandajată din cauza oaselor mele rupte”, 
gândi ea, „dar va trebui să suport”. 

Părul îi fu spălat în oţet și dat cu o alifie albă, după ce-i 
fusese tras în sus printr-un fel de bord larg al unei pălării 
lipsită de partea superioară. 

— Acum o să mergem pe acoperiș, să lăsăm soarele să-și facă 
efectul, spuseră târfele, vesele. 

În timp ce Ginevra se cocea, simțind că asudă și că o 
mănâncă pielea, jucară zaruri, strigând la orice bărbat care 
trecea pe stradă: 

— Du-te acasă să-ți surprinzi nevasta cu iubitul ei. Avem 
închis astăzi. 

Un miros puternic ce pătrundea prin ușa deschisă a casei o 
făcu pe Ginevra să adulmece. „Cum poate să-mi fie foame când 
sufăr în halul ăsta”, se întrebă ea. Dar îi era și mâncă pâinea și 
supa de varză pe care i-o aduse patroana. 

— Cq, altceva mai pregătiţi? Întrebă eu, Miroase delicios. 

Patroana râse; toate șuncile de pe trupul ai gras se zguduiră. 
Nu era vorba de mâncare, îi explică ea, deși așa părea după 
miros. Era o poţiune mai bună decât aceea făcută de orice 
farmacist. Mândră de experienţa ei, îi dădu Ginevrei rețeta: un 
porumbel alb, alb pur, ucis și curățat de pene, decapitat, cu 
măruntaiele scoase, cu aripile și picioarele îndepărtate. Spălat 
de o sută de ori cu aceeași cantitate de suc de struguri și ulei 
de migdale, plus o mână de piper măcinat mărunt. Apoi soluţa 
trebuia  fiartă să filtrată pentru a se distila albeaţa 
porumbelului. 

— E o poţiune inventată de mine, doamnă, și fiecare casă de 
pe strada asta ar ucide ca să-i obţină secretul. 

Ginevra îi făgădui solemn că va păstra taina. 

Când se întreba dacă mai putea îndura un minut fierbințeala 
țiglelor de pe acoperiș, o duseră înapoi în casă. Ginevra nu mai 
putu număra de câte ori capul și trupul îi fură spălate și frecate 
cu distilaţii secrete. 


În cele din urmă fu îmbrăcată într-o cămașă și așezată în faţa 
unei mese pe care se aflau borcăne. Le din cristal de rocă și 
cutii cu pomadă, mai multe decât văzuse ea vreodată, chiar și 
la lucrătorii cu aur. „Ce meserie profitabilă trebuie să fie 
prostituţia”, se gândi ea. „O să-l întreb pe Lorenzo cât costă să 
vizitezi o casă ca asta”. 

Ginevra își aminti de ce era acolo. 

— O să fiu frumoasă? Întrebă ea, cu vocea tremurându-i de 
speranţă. Ş 

— Mai mult ca sigur, spuse patroana. Imi cunosc meselda. 
Acum închideţi ochii. 

Ginevra se supuse. 

Senzaţia unor degete exersate care-i munceau faţa și umerii 
era tulburătoare. Va fi frumoasă, iar Lorenzo va spune că nici 
pe Lucrezia Donaţi nu o dorise atât. 

— Gata, Madonna, spuse patroana, triumfătoare. 

Ginevra deschise ochii. 

Una d) *: n prostituate îi ţinea o oglindă în faţă, să se poată 
privi. Era una din fabuloasele și foarte scumpele oglinzi 
venețiene cu sticlă argintată, cum nu se găseau nici în palatul 
Medial. Îi oferi cea mai curată reflectare de care avusese 
vreodată parte. 

x 


Nişte linii negre îi înconjurau ochii, trecând în arcuri subtiri 
pe deasupra lor; în colțul gurii îi era aplicată o inimioară 
neagră de catifea. 

Nasul ei lung era parcă și mai lung, și mai vizibil. 

Părul îi era plin de inimioare de catifea. Dar nu mai avea 
culoarea castanie deschisă pe care o știa. Era mai decolorat 
mai roșu și aproape invizibil în construcţia complicata cu par 
fals de mătase galbenă. 

O inimioară roșie de catifea îi fusese aplicată la rădăcină 
gatului. 

Bi a grotesc. Lui Lorenzo cu siguranţă că i-ar fi repugnat s-o 
vadă. 

x 

Ginevra se privi în oglindă cu disperare. În spatele umerilor 
ei pudraţi văzu fețele pline de mândrie ale patroanei și ale 
târfelor. 

7-.0 transformare, spuse cea mai tânără dintre ele.. Rebuie 


sa fiţi foarte fericită donna. 

— Oh, da, spuse Ginevra. Aţi făcut un miracol, Ue ce să le fi 
făcut să se simtă la fel de prost ca și 

— Aveţi ceva potrivit de îmbrăcat? O mătase roșie poate sau 
o catifea de culoarea ametistului? Ceva biiu- 

— Ginevra e spllse că avea. Işi îmbrăcă gamurra ei 
cumparata la mâna a doua și doppa și-i întinse patroanei punga 
dolofana. 

P tsa iau doi florini, Madonna, spuse patroana lacoma 
înţelegeţi, preţul porumbeilor în zile'e noastre cumpăra r3t 
SCandal, și fetele meâe trebuie să Şi-i poată banâT A ti’ ffse G! 
Nevra’ înte eg. Păstraţi punga, cu toţi banii. Aci fost toate așa 
de drăguţe. Acum, trebuie s-o şterg... ma așteaptă cineva. 

* 

De îndată ce dispăru d. N vederea femeilor care-i flum au, 
„mam a rămas bun, începu să alerge Mergea cu faţa în jos 
privind pavajul, așa încât nimeni să n-o poată vedea. Când 
trecu puntea peste râu încetini să-și traga respiraţia. ’ ’ 

cC, „poi. că. Dealul ce ducea spre La Vacchia, lăsând ritHH aM 
are de par falsauriu presărate de-a lunilerga * °Um și le 
smulgea din caP în timp ce Ginevra trăgea de buruiana 
încăpățânată cu unghiile îngrijite date cu ojă, de care târfele 
fuseseră atât demandre cu o ai înainte. Voia să șteargă orice 
urma a încercării ei prostești de a se schimba. Apoi probabil ca 
va putea să șteargă și amintirea respectivei încercări. 


CAPITOLUL CINCIZECI 

— Unde este? 

Era vocea lui Lorenzo; se auzea din casa. Ginevra își trase 
mai mult broboada pe cap, să-și acopere dizgraţioasa porţiune 
albă de deasupra frunţii, de unde u fusese smuls părul, se 
aplecă mai mult asupra sfatului de fiori, dorind să se scufunde 
în pământ. Încerca sa nu audă zgomotul pașilor care se auzeau 
pe aleea cu pietr. $, interzicâridu-și să se uite în jur, indiferent 
cat de cnult ar fi dorit-o. 

— Ginevra! 

Vocea lui Lorenzo suna supărată. Se aplecă peste umerii ei. 

— Ginevra, vita-! O la mine. 

Ginevra nu mai avu încotro.. 

Braţele lui Lorenzo erau pline de ramuri înflorite, i e 
deasupra mugurilor roz, faţa lui era furioasă. 

L) e ce n-ai venit acasă aseară? Marai e. Lrarzi.ie au umblat 
pe străzi până în zori în căutarea trupului tău mort. 

— Tu le-ai trimis? 

— Bineînţeles că eu proasto. Și azi-dimineaţă ce era să fac cu 
florile astea? Trăsura de la Careggi a intrat prima De porti, 
când s-au deschis, ru buchetul de Ziua Lunii Mai pentru 
Ginevra. Dar unde era Ginevra. Jucandu se prin noroi, la vila ei. 

Ginevra își simţi trupul aerian, simţi că de fericire își 
pierduse greutatea și ar fi putut pluti prin aer. Lorenzo o iubea. 
Își făcuse griji pentru ea. Îi adusese flori pentru 

Ziua Lunii Mai. În Florenţa, de Ziua Lunii Mai, un petitor fixa 
un buchet de ușa casei în care locuia iubita lui. 

Lorenzo o privi, apoi aruncă florile într-o parte, îngenunche 
lângă ea și exclamă: 

— Sufletul meu, spuse el, iartă-mi ieșirea. Lasă-mă să te ajut. 
Şi, cu un braţ, o trase aproape de el. 

— Ce s-a întâmplat? Cum te-ai rănit așa? Mâinile lui îi 
atinseră  sprânceana, împingându-i broboada spre spate. 
Ginevra se luptă s-o tragă înapoi. 

— Nu vreau să vezi. Oprește-te. Oprește-te. Lorenzo, te 
implor! 

— Ce-i asta. Trebuie să știu. Am să-l omor pe oricine ţi-a 
făcut asta. 

Ginevra își apără capul cu braţele. 

— Eu am făcut-o. 


Și începu să plângă. 

Lorenzo o strânse la piept, legănând-o, cum îl legănase 
Odinioâră și ea pe el. 

— Ssst, spuse el, cu o voce blândă, ssst, micuța mea, scumpa 
mea, proasta mea Contadina. Nimic nu merită lacrimile tale. 

— Arăt ca un clovn, se jelui ea. 

— Nu, nu. Arăţi ca o ţărancă murdară care a păţit ceva râu 
cu părul. Părul crește, Contadina. Şi-mi plac ţărăncuţele. 

— Am fost așa proastă. 

Acum se alinta, bucurând-se de necazul ei, consolarea fiind 
prea prețioasă. 

— Da, ai fost... Acum suntem amândoi niște proști dacă stăm 
aici în noroi, când în sat a început sărbătoarea Zilei Lunii Mai. 
Nu mai plânge, și hai să mergem, și noi. 

Ginevra se ridică, dornică să meargă. Îi plăceau festivitățile 
sătești, dar până acum nu luase parte la niciuna. Apoi își 
acoperi capul cu mâinile. 

Or să mă vadă oamenii așa, gemu ea. 

— Am să-ţi leg eu broboada. Și am să-ţi prind o floare în ea. 

Sărbătoarea Zilei Lunii Mai la ţară era mult mai vivace decât 
tradiţia orășenească, scrupuloasă, respectabilă, de a dărui flori. 
La sate se lăsa întotdeauna cu muzică, uneori coborau 
cimpoierii de la deal, adesea un măgar era priponit cu cimbale 
legate pe spate și un scaiete legat sub coadă, ca să-l facă să fie 
permanent în mișcare. 

Supravieţuise și vechea tradiţie a Stâlpului de Mai, însoţită 
de dans și muzică. Fetele din sat, purtând ghirlande și 
cordoane de flori, săreau, dansau și-și arătau farmecele, 
încercănd să prindă panglicile colorate ce cădeau de pe stâlp. 

Muzica deja începuse când Lorenzo și Ginevra ajunseră în 
sat. Se alăturară grupului de ţărani care râdeau de măgar și 
băteau din palme în ritmul cimbaleior. 

— Stâlpul de Mai, hai la Stâlpul de Mai, striga mul țimea. 

Ochii bărbaţilor luceau dornici să le vadă pe tinerele fete; cei 
ai femeilor erau plini de, amintiri din tinereţea lor; copiii se 
zbenguiau, plini de veselie. 

O briză luă; pe aripile ei panglicile strânse la vârful Stâlpului, 
dar prinse într-un nod lejer, ca o buclă largă, la baza lui; vântul 
le desfăcu. Panglicile zburară, depărtându-se de stâlp, într-un 
vârtej de benzi colorate, iar mulţimea râse, alergând ssă le 


prindă, ridicându-și după ele mâinile asprite de munca 
câmpului. Lorenzo își petrecu mâinile în jurul taliei Ginevrei și 
o ridică printre panglicile viu colorate 

— Am prins una, strigă ea. Nu, două... trei... oh, una mi-a 
scăpat... 

Fetele din sat începură să apară, alergând din capelă, unde 
stătuseră ascunse. Erau ridicate și ele de mâini puternice, ca să 
poată prinde panglicile. 

Dans, ceru mulţimea, dans. 

Şi se retraseră spre marginea pieţei satului, bătând din 
mâini, din picioare, strigând, fluierând. 

— Pot să încerc și eu? Le întrebă Ginevra pe fetele din jurul 
ei. 

— Cu plăcere, îi răspunseră ele. 

— Incepem, spuse una. 


Ginevra se întoarse cu faţa spre ea și-i aruncă braţele în sus, 
imitând postura fetei. Apoi, imitându-i pe ceilalți dansatori, se 
aplecă să treacă pe sub o punte de panglici, își trecu panglica 
jffe deasupra capetelor aplecate și împodobite, trecu iar pe sub 
punte, își petrecu iar panglica pe deasupra capetelor celorlalţi, 
sărind, râzând tot mai repede, mai repede, pe dedesubt, pe 
deasupra, mai aproape, mai aproape de Stâlp, până ce ajunsese 
să îl înconjoare cu braţele, amestecate printre braţele celorlalte 
fete, îmbrăţișând culorile amestecate din jurul lui. 

Pe deasupra capetelor lor, panglicile care nu fuseseră” prinse 
de dansatoare dansau singure, sălbatic, în vânt. 

— Încă o dată, strigară sătenii, și tinerii le ridicară Iar pe fete 
în sus. 

Lorenzo o luă pe Ginevra de mână, îndepărtând-o.. 

— Trebuie să plecăm. Cineva m-a recunoscut. Asta va ruina 
totul. Ă 

— Sărim zidul, spuse Ginevra. Îţi arăt eu pe unde. 

* 

Domeniul La Vacchia mărginea capătul de sud al satului; 
Ginevra stătuse cocoţată de sute de ori pe zid când era copil, 
privind viaţa zgomotoasă și agitată din piaţa satului. Il conduse 


pe Lorenzo într-un loc în care rădăcinile unui copac slăbiseră 
echilibrul pietrelor și dărâmaseră jumătate din zid. 

Iarba de pe câmp era înaltă. În faţa lor se întindea o avalanșă 
de flori sălbatice, galbene, roșii și albe. Ginevra alergă rotindu- 
se prin culorile vii, ajungând în capătul celălalt, ameţită, 
clătinându-se. 

— E minunat, Lorenzo. Cum am putut fi atât de disperată și 
acum atât de fericită? Sunt ameţitlă de fericire. 

— Şi eu, spuse Lorenzo, molipsit de libertatea ei, de felul în 
care se abandonase vieţii, muzicii, culorilor. 

Broboada îi căzuse pe o parte și fâșia albă de deasupra 
frunţii părea o rană înspăimântătoare pe fața ei bronzată, cu 
obrajii atât de roșii. Lorenzo o opri, prinzând-o ferm de umeri. 
Apoi, cu degete ezitante, trase de broboadă. Ginevra sări în 
lături, dându-i peste mâini, tnâgându-și cu mișcări bruște 
broboada, să-și acopere chelia. 

— Nu, spuse Lorenzo. Nu așa. Ai să te rănești singură. Dar 
de ce ţi-ai smuls părul așa, Contadina? Și frumoasele tale 
sprâncene? 

Ginevra privi în jos, la pământul presărat cu flori. 

— Am vrut să fiu frumoasă. Ce proastă am fost. 

Işi alungă temerile și-și ridică privirile spre el. 

— Faptul că sunt urâtă te îndepărtează, sau altceva, ceva ce 
aș putea schimba? Aș face orice, Lorenzo. 

Faţa lui se schimonosi de mirare. 

— Nu înţeleg ce spui, ce vrei să spui. Te iubesc, Contadina. 
Îmi place totul la tine. Îmi place să te privesc, să te aud 
vorbind, să te urmăresc cum te miști. Despre ce vorbești? 

— Nu vrei să faci dragoste cu mine. 

Lorenzo rămase trăsnit. Dădu din cap, parcă încercănd să se 
clarifice, să gândească, să înțeleagă mesajul cuvintelor și al 
ochilor ei mari, care-l priveau întrebător. 

Apoi spuse: 

— Ginevra, stai aici, lângă mine. 

Degetele lui i se încercuiră pe încheietura mâinii, tră* 'Y 
gând-. O jos, pe iarbă, lângă el. Privi în ochii ei întrebători și 
vorbi tărăgănat, încercănd să explice ceea ce era și pentru el 
un mister. 

— Am treizeci și patru de ani, Ginevra și dragostea asta pe 
care o nutresc pentru tine mă face să mă simt a un copil. 


Credeam că știu ce este dragostea; am iubit adesea, și cu 
pasiune. Dar asta... nu știami nimic despre sentimentul acesta. 
Obișnuiam să numesc dragoste ceea ce ai numit tu prin a face 
dragoste. Numai că nu este în totalitate adevărat. Un bărbat 
poate avea uneori o femeie numai pentru plăcere. Când 
credeam că iubesc nu voiam de fapt decât simpla posesiune. Cu 
tine, dragostea mea, lucrurile; stau altfel. Simt că ești a mea și 
că ai fost a mea dintotdeauna; ai fost a mea dinainte de 

9 începutul lumii, cum și eu am fost al tău. Eşti o parte 

Br din mine și eu sunt o parte din fiinţa ta. Și totuși te iu- 

I bosc într-un fel care n-are nimic de-a face cu mine... 

I sau, altfel zis, te iubesc trecând peste egoismul meu. Când 
trupul meu e cuprins de" dorinţă și mâinile mele ard de 


nerăbdare să te mângâie, inima mea le controlează. Te 
iubesc prea mult; nu te pot lăsa să cunoști iar agonia provocată 
de lubricitatea unui bărbat... îmi amintesc cicatricile tale și mă 
gândesc ia suferinţa ta, și sufletul meu se înfioară. 

Ginevra îi luă mâinile într-ale ei. Ochii îi străluceau de 
tandreţe. 

— Am fost mai proastă decât mi-am putut închipui, îţi promit 
că niciodată n-am să te las să te mai chinuiești din cauza mea. 
Și tu trebuie să-mi promiţi că n-ai să-mi mai ascunzi nimic, 
niciodată. Nici cele mai josnice și nici cele mai nobile din 
gândurile tale. Dacă tot suntem proști, măcar să fim proști 
împreună. Te doresc, Lorenzo. Vreau să-mi atingi sânii, uite 
așa. 

Şi-i duse mâinile la pieptul ei. 

— Ah, de când doream asta. 

Pieptul îi devenise rigid, ţeapăn, împingându-i-se în, palme. 
Lorenzo scoase un strigăt, îi cuprinse sânii ca într-o cupă, își 
apăsă buzele pe inima ei, simţindu-i bătăile repezi. 


* 


Se iubiră unul pe altul pe un pat de flori, cu mișcări lente, 
apoi din ce în ce mai repezi, căutându-se cu delicateţe, apoi cu 
o forță care-i făcu să devină un singur trup, o singură inimă și 
un singur suflet. 

Apoi se priviră adânc în ochii care păstrau langoarea pasiunii 
istovite și a dragostei ce-i lega. Lorenzo sărută cicatricile de pe 
sânii Ginevrei. Și. Ginevra sărută cicatricea de pe gâtul lui 
Lorenzo. Și tragedia crimelor Pazzi fu vindecată. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI UNU 

— Vreau să-ţi arăt opera mea, spuse Ginevra după ce se 
îmbrăcară și-l conduse pe câmpii, prin viile și crângurile de 
măslini de la La Vacchia. 

În timp ce treceau, veneraţia ţăranilor faţă de Lorenzo o făcu 
pe Ginevra să înțeleagă de ce părăsiseră atât de repede satul. 
Pentru acei oameni Lorenzo era Magnificul, iar în prezenţa lui 
rămâneau aproape paralizaţi. 

— Întotdeauna a fost așa? Îl întrebă ea. 

— Numai când sunt cu prietenii mei nu. Uneori chiar și cu ei, 
dacă vor ceva. 

— Ce trist și câtă singurătate. 

Lorenzo zâmbi. 

— Nu, Contadina. Am avut de ales când eram tânăr, și am 
ales puterea. Şi niciodată n-am considerat preţul prea mare. 

Totuși, Ginevra găsise izolarea lui nespus de tristă. Și-și 
făgădui în tăcere că-l va învălui cu atâta dragoste încât 
niciodată nu va mai cunoaște singurătatea. 

Când sosi ora prânzului, luară pâine, brânză și vin, se 
întoarseră pe câmpul plin de flori și mâncară acolo, apoi se 
iubiră din nou. 

— N-am să tai niciodată iarba asta, oftă Ginevra. Aș vrea să 
stea veșnic neatinsă, ca un altar ridicat în cinstea zilei de azi. 

Lorenzo râse. 

— Am să-ți amintesc de asta când o să vină septembrie și ai 
să te uiţi cu jind văzând ce fân frumos ai pe tea aduna, spuse el, 
prefăcându-se că se apără de pretinsele lovituri ale pumnilor ei. 

După-amiază se duseră călări la Careggi. _ 

— Aici va fi casa noastră, spuse Lorenzo. Întotdeauna aici am 
fost cel mai fericit; aici e locul cel mai potrivit să, ne iubim. 

x 

Peste două săptămâni, Lorenzo dădea buzna în grădina din 
Careggi, căutând-o pe Ginevra. Aceasta tocmai transplantase 
irișii ei favoriţi de la La Vacchia în noile straturi de flori de 
lângă masa de sub copaci. 

Lorenzo o ridică în braţe, învârtind-o. 

— Ti-am spus că ești norocul m! Eu, spuse el. Ceea ce-mi 
doream cel mai mult începe să se întâmple. 

Apoi o așeză pe masă, sărutând-o. 

Ginevra era prea uluită ca să-l întrebe ce voia să spună. Dar 


Lorenzo nu așteptă să fie întrebat. Se plimba în faţa ei încolo și 
încoace, spunându-i noutăţile. 

Regele Franţei răspunsese în cele din urmă scrisorilor unor 
conducători de state, ambasadori și nobili, la îndemnul lui 
Lorenzo. Îi oferi Abația de la Font Doulce fiului lui Lorenzo, 
Giovanni. Asta însemna că băiatul avea acum o poziţie în sânul 
Bisericii. Era abate. 

Sau urma să fie de îndată ce Papa îl confirma. 

— Într-una din zile fiul meu va fi făcut cardinal, declară 
Lorenzo. Și ăsta-i doar începutul. 

Ginevra se încruntă. 

— Nu știu dacă te poţi aștepta la atâta amabilitate din partea 
lui Sixtus când războiul a început iarăși în Ferrara. Credeam că 
Roma e dușmanul Florenței. 

Lorenzo chicoti. 

— Dar Franţa e prietena mea și e mai puternică decât Roma. 
Sixtus nu-l poate ofensa pe regele Louis. De asta i-au fost 
trimise atâtea scrisori. 

Ginevra zâmbi. 

— Te recunosc, vulpe ce ești. E un fel de lanţ cu zalele în 
formă de floare de crin pe care l-ai purtat la 

Neapole. Nu-i de mirare că ești un jucător de șah așa de bun. 

Lorenzo zâmbi mai larg decât ea. 

— Motivul pentru care sunt un jucător așa de bun este faptul 
că întotdeauna mă lași să joc doar până la jumătate, pentru ca 
apoi să ajungem în pat. Copil neastâmpărat. 

Și o sărută pe puful care începuse să-i apară pe porţiunea de 
deasupra frunţii. 

În scurtul timp de când deveniseră amanți își creaseră un fel 
de viaţă care convenea la modul ideal amândurora. Orașul mai 
era încă centrul vieților lor și vieţile lor separate erau încă 
extrem de ocupate. Dar Careggi se afla la o aruncătură de băț 
de poarta orașului și găseau ușor ocazii să se retragă în 
intimitatea lui liniștită. Uneori stăteau acolo toată noaptea, 
uneori se întâlneau să ia masa de prânz sub copaci, alteori se 
duceau acolo separat să ducă la îndeplinire schimbările pe care 
le plănuiseră împreună. Careggi era locul de retragere, 
sanctuarul, locul în care erau cel mai mult ei înșiși, unde-și 
puteau dărui inimile și mintea și dragostea unul altuia Fără 
rezerve. Careggi făcea posibil să ducă în oraș viaţa pe care o 


duseseră și jâână acuma. 

Nu 'era vorba de prefăcătorie, dar nu le plăcea niciodată să- 
și afișeze dragostea. Era o comoară intimă, prea prețioasă ca să 
fie împărtășită altcuiva. 

x 

Pe 31 mai, sosi un mesaj de la Roma. Vaticanul aprobase 
binefacerea pe care regele Louis i-o acordase lui Giovanni. 

Lorenzo atâta și așteptase, iar următorul pas era deja 
aranjat. În ziua următoare, bătrânul lui profesor, Geniile de 
Becchi, veni la palat în rolul de episcop de Arezzo. Familia se 
adună în capelă să urmărească confirmarea lui Giovanni, care 
fu apoi tuns în vârful capului, tonsura specifică a clerului 
catolic. 

În timpul festivităţii care urmă, Lorenzo toasta pen tru fiul 
său, folosind titlul de cleric al acestuia, Messire. Pico stătea 
lângă Ginevra. 

— Curios sistem mai e Republica asta a Florenței, 1 spuse el, 
în care unuj copil i se poate acorda așa un ti tiu, iar tatălui său, 
guvernatorului, nu. 

— Nici eu nu înţeleg asta, admise Ginevra. Cum poal te un 
băiat de șapte ani să fie abatele unei mănăstiri? Chiar dacă e o 
abație franțuzească. 

Faţa frumoasă a lui Pico se lumină de zâmbet. 

— Ginevra, mă copleșești. Chiar crezi că Biserica în] seamnă 
pur și simplu un preot care aduce oamenilor pe Dumnezeu? 
Biserica înseamnă politică și diplomaţie și putere... și, după 
toate acestea, e deținătoarea adevărului și gardianul cerurilor. 
Orice e posibil în Biserică. 

Ginevra își aminti de vorbele lui peste o săptămână, când 
sosi vestea că Giovanni era acum și arhiepiscop de Aix-en- 
Provence. 

x 

— Credeam că oponenții noștri sunt pe punctul de a începe 
să se lupte între ei, spuse Lorenzo în mijlocul lui iulie. Acum 
sunt sigur de asta. Veneţia intenționează să-l lase pe nepotul 
Papei să-și sape mormântul. 

Lorenzo abia venise de la oraș și era înfierbântat și plin. De 
praf. Ginevra turnă apă într-un vas și-i umezi un șervet să-și 
șteargă faţa și gâtul. 

— Mulţumesc, dragostea mea. 


După ce murdăria fu îndepărtată, buzele lui Lorenzo arătau 
atât de palide, încât era evident că suferea. Ginevra blestemă 
în tăcere războiul care-l făcea să călărească zilnic la oraș 
pentru ședințele cu guvernul. Ultimul atac de gută nu fusese 
chiar așa de sever ca cele dinainte, dar durase mai mult de o 
săptămână. Războiul le umbrise vara la Careggi. 

Cu toate acestea, nu afecta aproape deloc Florenţa, Ginevra 
știa asta. Toate luptele se dădeau departe, în nord, nefilnd un 
pericol pentru Republică. Singurul rol al Florenței era să 
susţină orașul Milano, care putea să fie în pericol dacă ambițiile 
Veneţiei se extindeau dincolo de micul oraș-stat Ferrara, 
obiectivul anunţat. Dar chiar și această limitată participare 
necesita întreaga atenţie a lui Lorenzo către rapoartele care îi 
veneau de la informatorii ce asaltau palatul în fiecare zi și faţă 
de interminabilele ședințe cu diverse comitete și oficiali. 

— Dacă Veneţia o rupe cu Riario, cât de repede se va sfârși 
războiul? Întrebă Ginevra. 

— Luptele probabil nu se vor sfârși mai înainte de armistițiul 
de iarnă. Împărţirea prăzilor ar putea dura ani întregi. Va 
trebui să inițiem o serie de negocieri. 

Expresia Ginevrei deveni posacă. 

— Sus capul, Contadina. Chiar și un război poate aduce 
neprevăzute beneficii. Nu vrei să știi de ce sunt sigur că 
Veneţia îl abandonează pe Riario? 

— De ce? 

— Fiindcă Dogii l-au întrebat pe Andrea dacă acceptă o 
comandă. Vor un artist florentin, chiar dacă Riario e un dușman 
neîmpăcat a orice ar avea de a face cu Republica. E evident că 
nu le pasă dacă îl deranjează asta sau nu. Concluzia este că 
această alianță nu mai e atât de fermă ca altădată. 

Acum Ginevra deveni efectiv interesată. 

— Ce-a spus Andrea? Acceptă? 

Lorenzo râse. 

— Îl cunoşti. Verrocchio e întotdeauna interesat dacă e plătit 
destul de bine. Dar e un om care iubește contortul. Nu știu 
dacă bogăţia îl poate ademeni să-și părăsească atelierul și casa. 
Trebuie să fie într-o mare dificultate. Am aflat noutăţile astea 
de la un om din Veneţia, nu de la el. Cred că nu se poate hotări. 
I-am trimis vorbă că ne lipsește zgomotul făcut de el la ma “ă; 
sper că va veni la cină. Vreau să-l văd la strâm 1oare. 


Careggi înlocuise palatul ca loc regulat de întâlnire cu 
prietenii lor. Zilele lungi de vară făceau posibil să se întoarcă la 
palat mai înainte de a se închide porţile cel iții - Și unirea 
dintre Ginevra și Lorenzo era acum completă, când nu mai 
trebuiau să se ferească de intruși. 

x 

— Te-ai înșelat, îl taehină Ginevra pe Lorenzo. Andrea a fost 
cel mai hotărât om pe care l-am văzut vreodată. N-a fost 
niciodată așa nerăbdător. 

Veneţia voia ca Verrocchio să facă o statuie a unui general 
care îi condusese armatele în războaiele anterioare. Nu e o 
statuie obișnuită, ci o statuie ecvestră din bronz. În mărime 
naturală sau mai mare. Padova, o mică cetate din Statul, 
Veneţia, avea singura statuie de acest fel care fusese executată 
’ cu succes după căderea Imperiului Roman. Și aceasta era 
ridicată în memoria unui general venețian, din bronz, călare. 
Era una din minunile epocii. Fusese realizată de marele 
Donatello. 

Vocea lui Andrea deveni nefiresc de înceată, șoptită» când 
vorbi despre asta: 

— Nu m-aș fi gândit că voi avea o șansă să-l ajung pe 
maestru. E cea mai îndrăzneață lucrare care mi s-a comandat. 
Și dacă reușesc, se cheamă că am făcut ceva ce niciun om nu 
îndrăznește a crede că e posibil. Ceva ce îmi va aduce 
nemurirea. 

x 

— Andrea... mulțumesc. 

Nu te mai smiorcăi, Ginevra, ori o să fiu nevoit să-mi suflu și 
eu nasul. Nici n-ai văzut măcar darul. E unul dintre cele mai 
frumoase lucruri pe care le-am făcut vreodată, un lucru fericit 
pentru oaza de fericire pe care aţi creat-o. 

Și Andrea desfăcu bocceaua ce îi constituia bagajul, iar 
Ginevra văzu zâmbetul jucăuș al unui heruvim de bronz. Părea 
foarte tânăr, cu piciorușe durdulii, cu încreţituri la încheieturile 
mâinilor și la glezne, și cu obrajii bucălaţi. Nişte aripi mici, 
potrivite cu vârsta lui fragedă îl ţineau echilibrat într-un picior 
în timp ce prindea un pește mare ce încerca să-i scape din 
mâini. 

Andrea, îl iubesc. Ca și pe tine. E o capodoperă și... 

Plecă peste o lună. La cina de rămas-bun pe care Lorenzo și 


Ginevra o dădură pentru el, toţi băură prea mult și multă lume 
plânse. Andrea pleca pentru câţiva ani. 

Lacrimile Ginevrei izvorâră în după-amiaza aceea, când 
Andrea sosi la Careggi mai înainte ca Lorenzo să se întoarcă 
din oraș. 

— Voiam să te văd mai întâi pe tine, singură, spuse Andrea, 
și să-ți ofer un dar. E un fel diferit de monument. N-aș spune 
lucrurile astea dacă n-aș pleca, Ginevra, dar plec, așa că le voi 
spune. Mi-ai plăcut de pe când erai o fetiţă, dar în vara asta am 
ajuns să te iubesc. Pentru fericirea pe care i-ai adus-o 
prietenului meu Lorenzo, și pentru lecţia pe care i-ai dat-o 
acestei inimi cinice. Voi doi sunteţi dovada că dragostea 
perfectă poate să existe. Nu m-aș fi gândit că vreodată voi 
putea crede asta. 

Qestul, Ginevra. E o fântână pentru grădina pe care aţi făcut- 
o aici. Apa va ţâșni prin gura peștelui. Nu aș vrea să știu că ai 
aici ceva atât de banal cum ar fi Sf. Francis și păsărelele. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI DOI 

— Trebuie să fim nebuni, spuse Lorenzo. 

Ginevra râse. 

— Arăţi puţin bizar, spuse ea, dar magnific. 

Ploaia îi scăldase trupul gol, atletic, lipindu-i părul de capul 
frumos modelat. Pe pieptul larg i se răspândiseră șuvițe din 
coroana de viţă de vie care îi căzuse pe o sprânceană. 

— Ești ca o nimfă care a căzut în râu, zâmbi Lorenzo, 
scuturându-i o picătură de apă de pe vârful nasului. 

Şi ea era goală, cu o coroană de flori sălbatice. Lorenzo le 
culesese și împletise coroana cu degetele lui lungi, suple, mai 
înainte de a începe ploaia. Erau pe câmpul de la La Vacchia 
unde se iubiseră pentru întâia oară acum trei ani. În fiecare an, 
de Ziua Lunii Mai, reveneau acolo să recreeze bucuria 
descoperirii iubirii lor. Acum plouase pentru prima dată. 

Ginevra se întinse spre el și-i îndreptă coroana. Mâinile lui 
Lorenzo le atinseră pe ale ei, apoi alunecară de-a lungul 
braţelor ude, de-a lungul coapselor, trăgând-o mai aproape de 
el. Ea îi înconjură gâtul cu braţele, ochii li se întâlniră, 
schimbând făgăduieli fără cuvinte, și râsul încetă. În timp ce 
buzele li se întâlniră, ploaia se opri tot așa de brusc cum 
începuse, și o briză caldă alungă fiorul de răcoare de care erau 
pătrunse trupurile lor ude. 

x 

Ginevra își întinse o mână pe deasupra feţei lui Lorenzo, 
împiedicând soarele să-i cadă în ochi în timp ce dormea. Cu 
cealaltă mână îi dădu la o parte părul ud de pe frunte. Era 
întotdeauna fericită când Lorenzo dormea; își refăcea într-un 
timp foarte scurt forța care îl părăsea atât de des pe măsură ce 
boala devenea din ce în ce mai gravă. Și-l putea privi pe 
săturate, bucurându-se de comoara dragostei lui așa cum se 
bucură un sărac care dă peste o comoară de galbeni. Făcea 
asta numai când el dormea. S-ar fi simţit stânjenit s-o vadă 
bucurându-se așa la vederea lui, l-ar fi făcut să se simtă ca unul 
din butoaiele cu ulei de măsline pe care le număra atât de 
mândră în fiecare an după ce se culegea recolta la La Vacchia. 

li mărturisise, bineînţeles, bucuria aceasta, cum îi mărturisea 
tot ce era în inima și în sufletul ei. După cum și el îi spunea 
totul. Intimitatea lor era completă, unirea trupurilor lor era 
doar o parte din ea. Ginevra aruncă o insectă de pe umărul lui 


Lorenzo și inhala dulceaţa ierbii și a florilor ce se uscau în 
soare. Numai ea singură știa că Lorenzo era în fundul sufletului 
un sentimental. 

Ceremonia aceasta aniversară fusese id'eea ei, cum fusese și 
sărbătorirea zilei lor de naștere în fiecare an. În acea seară nu 
aveau niciodată oaspeţi la cină. Numai ei doi, la Careggi. Fin 
timp ce mâncau, sărbătoreau toate lucrurile bune ce se 
petrecuseră de la aniversarea anterioară, apoi, după cină, 
beau, toastând unul pentru altul și-și spuneau: „îţi ofer în dar 
inima mea” înainte de a face dragoste. 

Ginevra zâmbi, amintindu-și de primul an. Îngheţaseră până 
la oase. Careggi era o vilă de vară, nu un loc în care să se 
zbenguie niște ștrengari goi în timp de iarnă. Lorenao 
construise în acea primăvară loggia. Aceasta se întindea în 
spatele casei, spre sud, cu arcadele închise cu geamuri. Toată 
lumea fu șocată de această erezie. O loggie nu era o loggie 
dacă era închisă. 

Și toţi își regretară vorbele când veni iarna și luară masa în 
încăperea încălzită de soare, înconjurată de lămâi prematur 
înfloriţi. 

— Nu ţi-a obosit mâna să-mi faci umbră? 

Lorenzo se trezise. 


Li 


— Ir» 


Ginevra își îndoi braţul. 

— Acum, dacă tot ai zis-o, da, mi-a obosit. Nu observasem. 
Îmi aminteam de prima aniversare pe care am sărbătorit-o la 
Careggi. 

Lorenzo zâmbi. 


— Eram și mai trăsniţi pe atunci. Ne învineţisem de frig. 

— Ha! Tu erai verde. 

— Prostii, femeie. Sunt un mascul italian cu sânge fierbinte. 
Vino aici să ţi-o dovedesc. 

Ginevra se ghemui lângă el, vârându-și capul în adâncitura 
gâtului lui, unde îi plăcea să și-l odihnească, și mâinile ei 
începură să-i exploreze încet trupul pe care i-l cunoștea atât de 
bine. 

— Așa e bine. Mai spre stânga puţin și apoi scarpină-mă. Mă 
mușcă ceva. 

— Așa? 

— Perfect. Destul; poţi să urci mai sus. 

Cu plăcere, dacă vrei să-l lași pe Pico să-și răcoreacă 
călcâiele. 

Lorenzo se întoarse pe cealaltă parte și capul Ginevrei 
alunecă de pe pieptul lui pe pământ. 

— Brută, spuse ea. Numai pentru asta ar trebui să te las să te 
duci singur. Eu mă duc să cercetez viile cât timp ţăranii sunt 
ocupați să se îmbete în sat. 

— Lașo, spuse Lorenzo, râzând de vehemenţa ei. Să nu crezi 
că ai să scapi așa ușor, o avertiză el. Diseară am să te plictisesc 
eu pe tine cu tot ce o să mă plictisească el pe mine acum. 

— Nu-mi pasă. Tu nu insiști să fiu de acord cu fiecare vorbă. 

Pico o plictisea pe Ginevra. Şi nu înţelegea de ce Lorenzo 
găsea iritarea ei amuzantă. Recunoștea fără chef că Academia 
Platonică era mai incitantă cu Pico ca membru. Şi mai 
agreabilă. Impulsionaţi de el, învățații deveniseră mai flexibili și 
mai umani. Ba acuma veneau chiar la Careggi, unde întâlnirile ’ 
erau mai confortabile. lar când fresca lui Ghirlandaio fu 
desăvârșită, se duseră zi de zi la Santa Trinita să vadă dacă 
miile de oameni care veneau să vadă pictura i-ar fi recunoscut 
în grupul din stânga. 

Dar, insista ea, îngâmfarea lui Pico depășea decenţa. Cu doi 
ani în urmă fusese la Roma și-și prezentase Curiaf; cu o 
monumentală listă de nouă sute de întrebări. 

— Sunt capabil să dau răspuns la toate, se lăudase el, și le 
voi dezbate în public, întrecându-mă cu oricine îndrăznește. 

Întrebările acopereau oricel subiect, de la matematici la 
teologie, bazate pe textele pe care le studiase în ebraică, arabă 


4 Curia — memoriu de activitate cu caracter autobiografic. 


și caldeană, incluzând și favorita sa, Kabala. Nu avu loc nicio 
dezbatere. Cardinalii examinară lista și găsiră treisprezece 
întrebări eretice. 

Pico scăpă din Roma mai înainte de a putea fi arestat și fugi 
în Franţa. Dar influenţa Vaticanului trecu repede graniţele și fu 
luat prizonier la Vincennes. Fu necesar un an și toată influenţa 
lui Lorenzo ca să-l scape de acolo. _ 

Ginevra crezu că Pico va fi recunoscător fiindcă era liber. În 
Spania, ereticii erau trimiși pe rug. 

Numai că odată întors, la Florenţa, Pico anunţă că el avea 
dreptate și că Biserica se înșela. 

Acum voia să-i arate lui Lorenzo tratatul pe care îl scrisese 
„ca s-o dovedească”. 

Lorenzo legă șireturile de la gamurra Girevrei, bătând-o cu 
palma peste coapse. N 

— Gata, spuse el, s-a făcut. Imi placi în haine 'ude. 
Contadina. Îţi scot farmecele în relief. 

— Tu îmi placi ud și fără haine, replică Ginevra, cu exagerată 
răutate. Ce păcat că te duci să asculţi dovada absolută cum că 
un cuvânt din șapte litere și fără vocale înseamnă că Pico della 
Mirandola e cel mai deștept om din lume. 

Lorenzo zâmbi. 

— Viespe crudă ce ești. De ce oare o iubesc atâta pe femeia 
asta așa de obraznică? 

Îi luă mâna într-ale lui. 

— Hai cu mine să-mi iau calul, viperă. Ești sigură că nu vrei 
să vii? 

— Mai bine n-aș veni. S-ar putea să deranjez coafura lui Pico 
cu vreun obiect greu. 

Înainte de a încăleca, Lorenzo o îmbrăţișă pe Ginevra. 

— La mulţi ani, iubita mea. Şi fericiţi. 

— Fericiţi, murmură Ginevra. ! Întotdeauna. 

Așteptă până ce Lorenzo se îndepărtă pe drumul ce ducea la 
oraș și apoi se duse călare la Careggi. De fapt, nu voia să 
examineze strugurii; era prea devreme pentru asta. Și vila nu 
mai era interesul ei numărul unu. Se ocupa mai mult de La 
Vacchia și de băile Morba pe care Lucrezia i le lăsase prin 
testament. Dar Careggi era casa ei; celelalte două erau doar 
probleme de afaceri. 

Amândouă produceau bani pe care îi strângea într-un seif de 


bijuterii. Lorenzo încercă să o convingă să îi depună în bancă, 
să-i investească. Ginevra îi răspunse că are o inimă de ţărancă 
și vrea să-și ţină galbenii acolo unde să-i poată privi oricând 
voia. 

— l-aș coase în saltea dar știu că ai să te plângi când or să-ţi 
intre între coaste. 

Lorenzo dormea adesea la Careggi. 

Când ajunse acasă, Ginevra își dădu calul în grija unuia 
dintre grăjdari și avu o lungă discuţie cu Emilio, bătrânul tiran 
care avea în grijă grajdurile. Caii de cursă ai lui Lorenzo erau 
acum cunoscuţi în toată Europa datorită lui. Emilio era și 
îngrijitor și antrenor. 

Ginevrei îi fură necesare toată răbdarea și farmecul ca să-i 
asculte plângerile și să-i vindece mândria ofensată. Lorenzo 
vânduse calul de care Emilio era sigur că va câștiga anul acesta 
Palio. 

Plecând de la grajduri, Ginevra se opri la gardul ce înconjura 
pășunea și fluieră după Morello. Privi cu emotie la armăsarul 
care galopa ca vântul să-i răspundă la semnal. 

— Ho, frumosule, spuse ea, mângâindu-i coama. Am furat 
niște zahăr de la Emilio pentru tine. 

Intinse palma și zâmbi văzând precizia cu care Morello apucă 
bucăţelele de zghăr. 

Asta trebuie să-ţi ajungă, campionule. Lorenzo o să vină abia 
mâine. 

Ginevra era convipsă că Lorenzo va rămâne noaptea în oraș. 
Nu-și văzuse copiii de trei zile, un timp lung pentru el. 

Morello își frecă nasul de ea, cerând mai mult zahăr. 

— Imi pare rău, prietene, asta-i tot ce am, spuse Ginevra. 

Işi puse gura lângă urechea lui Morello, murmurând: 

— Emilio și-a pierdut învingătorul și e supărat pe toată 
lumea. Dar nouă nu ne pasă, nu-i așa? Când ne va veni rândul, 
vom învinge. 

Înainte de a intra în vilă, Ginevra trecu prin crângul de 
măslini, îndreptându-se spre crescătoria de porci. Porcii erau o 
noutate la Careggi, o rasă pe care Lorenzo o adusese de la sud 
de Neapole. 

Scărpină o scroafă pe spate cu un beţișor în timp ce 
îngrijitorul îi raporta-cu ce încercase să-i hrănească și cât 
luaseră în greutate. 


Când ajunse în camera ei, Ginevra scrise cifrele în jurnal. 
Tinea evidenţa a tot ce se întâmpla la Careggi, data plantării și 
a culesului, recolta, vremea, rezultatele experimentelor pe care 
le făcea Lorenzo, căutând să obţină o brânză perfectă. 

Ținea și evidenţa întâmplărilor din viaţa ei. Chiar și a celor 
triste. O pagină cu un chenar gros, negru, marca ziua de 
februarie în care murise Gigi Puici. Dar din fericire erau puţine 
supărări de introdus în caiet. Și multe bucurii. La sfârșitul 
informaţiei 'despre porci, notă: „Ziua Lunii Mai. Ploaie”. 

Nu avea nevoie de mai multe cuvinte ca să retrăiască 
momentul. 

Buzele i se strâmbară de râs. Lorenzo avea dreptate: 
trebuiau să fie nebuni. 

În seara aceea, când îngenunche să se roage, îi mulţumi lui 
Dumnezeu fiindcă exista nebunia. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI TREI 

— Prietenul nostru Pico nu-i normal, spuse Lorenzo când se 
întoarse acasă, a doua zi. Răsese atâta încât abia mai putea 
articula. 

Ginevra îl îmbrăţișă. 

— A scris o strălucitoare apărare a așa-zisei lui erezii, 
continuă Lorenzo, cu introducere în care se spune că nu ar fi 
deloc necesar să se apere, fiindcă este evident pentru orice om 
educat că această pronunțare acuzatoare asupra Curiei lui e 
așa de rău scrisă încât toţi cardinalii trebuie să fie prea 
ignoranţi ca să-i înţeleagă tezele. 

Prin urmare etc... L-au condamnat fiindcă erau prea dificile 
pentru ei, nu fiindcă erau eronate. 

Ginevra se înspăimântă. 

— Cum poţi găsi lucrul ăsta amuzant, Lorenzo? O să trimită 
apărarea asta la Vatican și o să-i facă mai mult rău decât să-l 
trimită la închisoare. 

Ginevra era supărată pe Pico, dar nu voia să i se întâmple 
vreun necaz. 

Solicitudinea ei dispăru când Lorenzo termină de povestit. 

— Mai mult, nebunul mi-a dedicat mie această apărare. Ca 
recunoștință pentru sprijinul meu. 

— Oh, nu’ Asta e prea mult. Nu pot crede că Pico e așa un 
idiot încât să nu-și dea seama ce rău îţi poate face. Ar fi trebuit 
să-l trimiţi chiar tu la închisoare, Lorenzo. Și să zidești ușa. O 
să distrugă tot ce te-ai străduit să faci cu atâta greutate. Papa 
se va întoarce împotriva ta. 

Papa era Innocenţiu VIII, succesorul vechiului vrăjmaș al lui 
Lorenzo, Sixtus, care murise cu doi ani în urmă. Numele i se 
potrivea bine. Era un bărbat amabil, interesat în primul rând de 
confort și de plăceri, pe care poziţia sa i le asigura atât pentru 
el cât și pentru copiii lui nelegitimi. 

Lorenzo era una din 'multiplele surse ale acestui confort, și 
influenţa lui asupra lui Innocenţiu era deja destul de puternică. 

Și spera să devină și mai puternică. Destul de curând. Furia 
Ginevrei împotriva lui Pico nu era nemotivată. Următoarele luni 
erau cruciale pentru succesul asupra Papei. 

— Calmează-te, contadina, nu intenţionez să-l las pe Pico să 
mă ducă în gura leului. L-am convins. Să-mi lase mie apărarea, 
așa încât caligrafii mei să poată face o copie impresionantă. 


Probabil că între timp. Se va întoarce la niște pasiuni mai vechi 
și asta va fi uitată. _ 

— Unde vrea să plece acuma? In China, presupun. 

— Undeva unde pentru noi e tot atât de bine. La Mirandola, 
să-și vadă familia. Tatăl lui i-a tăiat porția de bani când a fost 
arestat. Până și Pico are nevoie de timp ca să-i recâștige 
favorurile. 

Ginevra se hotări să schimbe subiectul. Pico îi dădea dureri 
de cap. 

— Cred că crescătoria noastră de porci va fi un succes. Au 
fost trecuţi pe un nou amestec de hrană. 

x 

Filosofii Academiei sosiră în acea seară la Careggi. Ginevra 
se îngrijea de tinerii pe care Lorenzo Îi invitase să asiste și ei în 
calitate de oaspeţi. li plăcea sfiala lor, fiindcă își amintea bine 
cum se simţise și ea atunci când fusese prima oară admisă. Şi îi 
plăcea acum fiindcă nu era Pico. 

Nu putu totuși să nu observe că fără el discuţiile erau 
neinteresante, ba chiar un pic cam seci. 

Întrunirea 'continuă peste noapte. În ziua următoare, Şcoala 
de Armonie dădea un recital la Careggi. Cea mai mare parte a 
zilei, Ginevra privi nervoasă cerul, apoi se hotărî că-și putea 
primi musafirii afară, în grădină. 

Muzica se contopi cu parfumul bogat al magnoliilor în floare 
și cerul căpătă o tentă roz. Ginevra oftă, pătrunsă de 
perfecțiunea momentului. 

— A fost superb, nu-i așa? Întrebă ea cu voce tare când toată 
lumea plecă acasă și rămase singură cu Lorenzo. 

— Perfect, consimţi el. 

— ie ţi se datorează asta, îţi dai seama. Tu ai inițiat Școala. 

Lorenzo îi sărută mâna. 

— Îmi amintești lucrul ăsta după fiecare recital. 

— Chiar așa? Nu mi-am dat seama. N-o să mai fac. 

— De ce? Imi place. Imi place tot ce faci. 

li luă mâna într-ale lui și tăcură, împărtășindu-se din liniștea 
casei, și frumuseţea magnoliilor iluminate de soare. Liniștea nu 
era tulburată decât de susurul fântânii lui Verrocchio. 

x 

, cu Pico plecat, relația lui Lorenzo cu Papa era sigură, cel 
puțin pentru prezent. La mijlocul verii, se hotărî că era 


momentul să-i ofere Papei alianţa care urma să-i cimenteze 
influenţa acolo. 

Când răspunsul lui Innocenţiu sosi la Florenţa, Ginevra era 
plecată la Morba. Când se întoarse la Careggi, o singură privire 
aruncată pe fața lui Lorenzo o lămuri că oferta fusese 
acceptată. 

— Să binecuvânteze Dumnezeu păsările acelea, exclamă ea. 

De doi ani, Lorenzo trimitea, odată cu fiecare scrisoare, la 
Roma, o plasă cu fazani grași. Innocenţiu era mare amator de 
delicatese. 

— A spus da, nu-i așa? 

Lorenzo aprobă. 

— Da la orice. Problemele mele sunt rezolvate. 

Fiul lui Innocenţiu, Franceschetto Cibo era logodit cu fiica lui 
Lorenzo, Maddalena. Și contul papal se reîntoarse în banca 
Medici. 

— Uraaa! Strigă Ginevra, rotindu-se ca un vârtej, într-un 
dans de sărbătoare. 

Nimeni în afară de ea nu știa ce disperat era Lorenz? în 
legătură cu banii. Când fiica lui mai mare, Lucrezia, se 
măritase, trebuise să vândă palatul care găzduia banca Medici 
din Milano, lui Ludovico Sforza, ca să strângă fondurile pentru 
zestrea ei. Și când tânărul Lorenzo, verișorul lui, ajunse la 
maturitate, trebuise să-i dea vila de la Cafaggiolo și domeniul 
din Mugello ca să-i plătească împrumutul pe care îl luase de la 
el cu ani în urmă. 

— Uraaa! Vino să dansezi cu mine, Magnifice! 

Ginevra îl apucă pe Lorenzo de mână, trăgându-l în vârtejul 
ei sălbatic. 

— Contadina, nu. 

Lorenzo se clătină și căzu peste ea. 

Ginevra se opri pe dată, prinzându-l cu brațele de talie, să-l 
susțină. Zâmbi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic rău. 

— Mi-a venit o idee bună. Să mergem la băi să sărbătorim 
evenimentul. Morba e așa frumoasă, și 'e răcoare în munti. 

Lorenzo o mângâie pe obraz. 

— Niciodată n-ai fost în stare să spui o minciună convingător, 
dragostea mea. Nu-i vorba de nicio sărbătorire. Vrei să fac 
tratament pentru gută. 

— Da, vreau. Anul trecut ţi-a făcut foarte bine. N-ai mai avut 


deloc dureri luni de zile. Și chiar mi-ar place să stau mai mult la 
Morba. Construiesc o nouă clădire și vreau s-o văd terminată. 
Dacă plecăm mâine... 

Lorenzo îi puse un deget pe buze. 

— Destul. O să merg la băi. Plănuisem chiar să merg, îndată 
ce va sosi răspunsul de la Innocențţiu. 

Își retrase degetul de pe buzele ei și o sărută. 

— Dar n-am să merg la Morba cu tine. Nu-mi place să fiu 
prietenul patronului. Prefer un loc în care să mă pot plânge și 
să pot fi dezagreabil, ca toţi bătrânii bolnavi de gută. De data 
asta o să încerc la Spedaletto. Tu ai să-ţi poţi termina 
construcţiile cât timp o să stau eu acolo și o să ne întoarcem 
amândoi acasă în același timp. 

— Nu, merg la Spedaletto cu tine. Vreau să văd dacă e mai 
bine ca la Morba. Am auzit că au acolo un om care face masaje 
grozave, și poate că aș reuși să-l angajez eu pentru Morba. 


1487-1488 
CAPITOLUL CINCIZECI SI PATRU 


Realitatea era că auzise de acel om. Și intenţiona să ia lecţii 
de la el. Picioarele lui Lorenzo amorțeau în timpul, iernii și 
masajele ei nu mai păreau să-i ajute. 

Pe terasă, dincolo de geamurile loggiei, era zăpadă. Gir. Evra 
și Lorenzo aruncau acolo firimituri de pâine, așa încât păsările 
să poată lua și ele parte la celebrarea aniversării lor. 

— Ce ţi-a plăcut cel mai mult în tot anul? Începu Ginevra 
ceremonia. 

Lorenzo răspunse imediat: 

— Ziua Lunii Mai în ploaie. Dar ţie? 

— Tocmai la asta mă gândeam și eu. Acum va trebui să 
găsesc altceva... Cred că am să mă opresc la cântecul pe care l- 
ai scris tu pentru carnaval. Era așa, de amuzant că băieţii care 
îl cântau se opreau să râdă... Ti-l amintești pe acela cu părul 
roșu și creţ? Era așa de prost încât nici după toate refrenele nu 
a realizat despre ce era vorba. 

Lorenzo râse. 

— Apoi altcineva i-a explicat, și faţa i s-a făcut la fel de roșie 
ca și părul... Adu instrumentele, Contadina, și hai să cântăm. 


€, 
oo 


— Uite, Lorenzo, alungăm păsărelele. 

Ginevra ciupi altă coardă și Lorenzo începu alt cântec. 
Stăteau pe bănci, unul în faţa altuia, Lorenzo cu lăuta, Ginevra 
cu mandolina. Și râdeau de vocile lor și de plăcerea de a fi 
împreună. 

Cântan adesea, pentru că amândoi iubeau muzica și amândoi 
erau niște buni instrumentaliști. Când nu cântau, deveneau 
serioși. De ziua lor, plăcerea provenea din faptul că împărțeau 
totul, chiar și slăbiciunile comune. 

x 


Regula era ca de ziua lor să nu se discute decât subiecte 
vesele, aşa că Lorenzo aştepta până a doua zi ca să-i spună 
Ginevrei despre problema pe care o avusese cu Papa 
Innoeențiu. 

— N-aș fi crezut niciodată că bătrânul ăsta leneș s-ar putea 
grăbi în legătură cu ceva, mormăi el, dar am primit patru 
scrisori de la el ieri. Patru. Toate dictate în aceeași zi. Patru, în 
plus faţă de cele primite săptămâna trecută, în număr de cinci. 


Spune că fiul lui e nerăbdător, dar asta nu poate fi adevărat. 
Cibo este și mai indolent decât Innoeențţiu. 

Papa voia ca însurătoarea fiului său cu Maddalena să aibă loc 
în primăvară, de îndată ce vremea ar fi permis călătoria 
acesteia la Roma. 

Lorenzo trebuia însă să aștepte până ce venitul lui bancar din 
contul papal acumula destui bani pentru uriașa zestre pe care 
promisese să i-o dea fiicei lui. 

Am spus că toate problemele mele financiare sunt rezolvate, 
îți amintești? Acum lipsa de bani este pe punctul de a ruina’ 
chiar alianţa ce trebuia să le rezolve. E clar că nu-i pot spune 
lui Innoeenţiu de ce trebuie să aștepte. Va trebui să găsesc o 
scuză plauzibilă. 

— Vârsta ei? 

— Are aproape paisprezece ani, așa că motivul ăsta n-o să 
ţină. Va trebui să încerc ceva mai rezonabil. Aș putea spune că 
soția mea nu vrea s-o lase să plece. Asta e destul de adevărat, 
dar nu știu dacă e și plauzibil. Totuși, Clarice e o Orsini, și la 
Roma asta înseamnă mult chiar și pentru un Papă. Asta-i 
situaţia, Ginevra. Merită încercat, oricum. Am să-i spun lui 
Innoeenţiu cu toată elocvenţa de care sunt în stare că doresc 
tot atât de mult ca și el ca nunta să aibă loc, dar că sunt nevoit 
să-i cer o amânare, deoarece Clarice nu suportă încă ideea să 
fie despărțită de fiica ei favorită. Imploră ca Maddalena să mai 
fie lăsată cu ea, fiindcă nu se simte prea bine, și Maddalena e 
fiica ei favorită. Asta are și avantajul adevărului. Spionii lui 
Innoeenţiu o pot confirma. Clarice nu se simte bine de câteva 
săptămâni. Suferă de serioase indigestii... 

Ginevra îl privi mirată. Lorenzo violase cea de-a doua regulă 
a lor. Vorbise despre Clarice. 

Căzuseră de acord că puteau vorbi despre ea ca un element 
de diplomaţie. Dar nu și ca o femeie reală care ar putea suferi 
de ceva. In ciuda voinţei de a uita, pe Ginevra o rosese 
întotdeauna faptul că era o adulteră, că Lorenzo era un soţ și 
un tată. Reușise să treacă totuși cu vederea acest fapt, evitând- 
o pe Clarice, atât ca persoană cât și în conversaţie. 

— Sunt geloasă, îi spusese ea lui L.orenzo. 

Și când acesta încercase s-o convingă că gelozia ei era 
neîntemeiată, Ginevra rămăsese fermă pe poziţie. 

Nu-mi pasă de argumentele tale, Lorenzo. Adevărul e că sunt 


geloasa și nu vreau să vorbim despre Clarice. Niciodată. 
Trebuie să-mi respecţi simțămintele, fie că sunt rezonabile, fie 
că nu sunt. 

Și Până acum, Lorenzo i le respectase. Abia când văzu 
expresia Ginevrei își aminti de promisiunea făcută. 

x 

Papa Innoeenţiu acceptase scuzele lui Lorenzo și consimțise 
să amâne pregătirile pentru nuntă până ce starea sănătăţii lui 
Clarice va fi mai bună. Îi trimise chiar și un dar, un crucifix cu 
un flacon cu apă din râul Iordan, sa stropească prin cameră. 

Lorenzo îi spuse Ginevrei numai că amânarea fusese 
acceptată. 

Ea îl îmbrăţișă cu o afecţiune feroce. 

— N-a existat niciodată vreun diplomat care să te egaleze, 
spuse ea. 

Și repetă lucrul acesta, câteva zile mai târziu, când Lodovico 
Sforza îi trimise un dar lui Lorenzo. Era vorba de un pachet de 
cărţi de joc, fiecare carte pictată filigranat cu scene, simboluri, 
cifre, pe un fond auriu. Cărţile de ioc erau ceva nou în Europa, 
nicii măcar Lorenzo nu avea așa ceva. 

— Sforza mi-a scris că se pot folosi la ghicirea viitorului sau 
pur și simplu pentru joc. Tu ce preferi? Aș putea trimite pe 
cineva la ţigani să aducă o ghicitoare. 

— Prefer prezentul, nu viitorul. Ne putem imagina și singuri 
cum să le folosim când punem rămășag pe ceva. O să jucăm 
după cină. Oricine își poate aduce contribuţia la inventarea 
jocului. 

Cărţile făcură imediat senzaţie printre prietenii lor. Botticelli 
încercă să-l convingă pe Lorenzo să-l lase să picteze și el un 
set. Lorenzo îl refuză, râzând. 

— Am deja setul ăsta, Sandro, și la banii mei nu-mi pot 
permite să mai cumpăr altul. 

Toţi râseră. 

Darul pe care Lorenzo îl primi în primăvară fu o senzaţie 
pentru toată Toscana. Sultanul Egiptului îi trimise o girafă. 

Florentinii se  îndrăgostiră de frumoasa, graţioasa și 
fabuloasa creatură. Umpleau străzile când girafa era plimbată 
prin oraș, și se îngrămădeau s-o vadă în grajdul înalt, special, 
care fusese construit pentru ea în apropierea bisericii Santa 
Maria Novella. Vestea despre minunatul animal se răspândi, 


oamenii începură să vină de la ţară, din orașele din apropiere, 
apoi din orașele și cetăţile aflate la peste o sută de mile 
depărtare. 

Breasla aurarilor făcu un lanţ ca să o priponească; apăru 
mătase pictată cu modelul de pe blana ei în veșmintele 
bărbaţilor și ale femeilor; când mergeau pe stradă trecătorii îi 
imitau mișcările unduioase și-și lipeau firicele de păr aspru, 
negru, care să-i copieze genele în formă de evantai; toţi artiștii 
din oraș o schiţară, o pictară, o modelară în argilă, o sculptară 
în marmură; femeile elegante de toate vârstele purtau acuma 
coafuri cu cârlionţi în faţă, care imitau corniţele girafei. 

x 

De Ziua Lunii Mai, Lorenzo introduse obiceiul Stâlpului de 
Mai în oraș. Se încetățenise de mult timp obiceiul ca în ziua 
aceea călugărițele de la Santa Trinita să-i hrănească pe săraci 
în mica piață din fața bisericii. Lorenzo puse să se Ridice 
Stâlpul de Mai în centrul pieței. Apoi convinse familiile unei 
duzini de fete că era perfect respectabil ca fetele lor să execute 
dansul în jurul Stâlpului. 

— Chiar şi Maddalena mea va fi una dintre dansatoare, spuse 
ei. 

Ginevra primise sarcina să le înveţe pe fete dansul; Agnolo 
Poliziano scrise un poem pentru muzica pe care o compusese 
Lorenzo; cântecul era interpretat de un cântăreț și de un 
instrumentist care îl acompania la lăută. 

x 

— Personal îi găsesc mult mai amuzanți pe măgarii eu 
cimbalele, spuse Ginevra în acea după-amiază, dar a fost totuși 
frumos și le-a plăcut tuturor. 

— O să vorbim despre asta mai târziu, spuse Lorenzo. După 
ce sărbătorim aniversarea noastră. 

Şi-i desfăcu rochia, lăsând-o să cadă pe covorul de flori de pe 
câmp. 

* 


în anul acela se duseră la o nouă staţiune. Era la Filetta, 
aproape de Siena. Staţiunea era ultimul răcnet în materie de 
lux. Ginevra abia de avea timp pentru băi, fiindcă era prea 
ocupată făcând schițe și luând note pentru îmbunătățirile pe 
care avea de gând să le facă la Morba. 

Lui Lorenzo îi plăcea s-o tachineze spunându-i că Morba, cu 


coloanele ei de marmură și izvoarele calde cu ape sulfuroase, 
era irelevantă. Apele de la Filetta erau mai bune decât cele de 
la Morba; se simțea mai bine acum decât în ceilalţi ani. 

Dar apoi sosi un curier, și buna-dispoziţie îi dispăru. 

— Ginevra! 

Vocea lui Lorenzo era nespus de tristă. 

— Credeam că n-am să te găsesc niciodată. Plecăm imediat. 
Grăbește-te. Las aici un om să ne adune lucrurile. Nu putem 
întârzia târând după noi un cal de povară. 

Culoarea din obraji îi dispăruse; Lorenzo arăta tras și bolnav. 

— Clarice a murit. 

Vocea îi era îndurerată. 

x 

în cursa nebună spre Florența, Lorenzo abia scoase o vorbă. 
La palat, se duse drept la copiii lui. 

Ginevra se duse în camera ei și aşteptă să i se spună ce să 
facă. Se simţea foarte singură și izolată. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI CINCI 

— Contadina, îmi pare rău că am atât de puţin timp să stau 
cu tine. Trebuie să fiu cu copiii, și apoi toate scrisorile de la 
Orsini privind înmormântarea și celelalte scrisori privind 
logodna lui Piero cu Alfonsina Orsini și aranjamentele pentru 
nunta lui Maddalena și... 

— E-n regulă, Lorenzo. Înţeleg. Și nu mă deranjează cu 
nimic. 

Adevărul era că înțelegea. Şi nu-i era urât să stea singură la 
Careggi. Ceea ce o deranja era faptul că Lorenzo își făcea griji 
din pricina ei de parcă și ea ar fi fost una din multele lui 
responsabilități, cum ar fi copiii sau guvernul. O deranja încă și 
mai mult faptul că era așa de obosit și buzele îi erau din cale- 
afară de pale. Şi mai mult decât orice o supăra faptul că ea nu-i 
putea fi de folos tocmai într-un moment în care el avea nevoie 
de ajutor și consolare. 

Și chiar dacă în adâncul sufletului ei i se păruse că Lorenzo 
fusese prea lovit de moartea lui Clarice, nu-și permitea s-o 
recunoască. 

Era foarte ocupată. Deși stătea departe de oraș și de 
prieteni, ca să evite bârfa florentinilor și consolarea lor 
deranjantă, avea destul de lucru ca să-și umple zilele la La 
Vacchia și la Careggi. Când sosea vremea recoltărilor, era 
întotdeauna ceva de făcut pe un domeniu. 

Şi cum zilele deveneau tot mai scurte, avea din plin timp de 
gândire în timpul serilor. 

Despre Lorenzo. Despre ea însăși. Despre amândoi laolaltă. 
Și despre fiecare în parte. 

Nu era întreagă fără el, hotărî ea în cele din urmă. 

Dacă ar fi fost complet separați și ea s-ar ţine numai pe 
picioarele ei, Lorenzo nu s-ar simţi responsabil pentru ea, n-ar 
simţi nevoia să se scuze dacă ea ar fi în stare să se descurce 
singură. 

„Dar sunt o parte din el, așa cum el este o parte din mine”, 
protesta inima ei. „Nu putem fi separați. El e toată dragostea și 
viața mea”. 

„Veţi fi separați”, îi spunea mintea. „Lorenzo e cu 
paisprezece ani mai bătrân decât tine”. 

Ginevra își acoperi urechile cu mâinile, parcă refuzând să 
asculte. 


Și gândurile continuară să o chinuiască: „E bolnav, și boala i 
se agravează; tu ai forţa și sănătatea unei ţărănci”. 

Se luptă cu gândurile, dar acestea o copleșeau când era mai 
puţin pregătită să le întrerupă. 

Când își luă jurnalul ca să noteze numărul noilor măslini 
plantați, acesta se deschise singur la nota pe care o făcuse cu 
atâţia ani în urmă când murise Gigi Puici pe podeaua tavernei 
lui favorite, într-o baltă de vin. 

Și în noaptea aceea se trezi îngrozită de ceea ce visase. 

În cele din urmă știu ce avea de făcut. 

x 

— Inima mea, sunt așa de fericit să fiu din nou acasă. 

Brațele lui Lorenzo o înlănțuiră cu putere. 

— Lasă grădinăritul și hai înăuntru. Vreau mâncare și vin, și 
refugiul din loggia noastră. Am atâtea să-ţi spun. 

Planurile pentru căsătoria Maddalenei fură în cele din urmă 
completate. Putea pleca la Roma imediat după Crăciun, cu 
Piero în fruntea escortei. Acesta va avea astfel ocazia să 
vorbească cu Innocenţiu și să-l convingă să-l facă pe Giovanni 
cardinal, în timpul săptămânilor în care va sta la Roma, înainte 
de nunta care urma să aibă loc pe 20 ianuarie. 

Lorenzo vorbea foarte repede și mânca foarte puţin. Ginevra 
așteptă să-i spună el, de la sine, de ce era nervos. 

— Nu avem încă destui bani pentru zestre, Contadina, spuse 
el. Îi dau palatul Pazzi și vila de la Montughi să și-o completeze. 

Ginevra zâmbi. 

— Crezi că mă deranjează? N-am văzut niciodată locurile 
astea. La Vacchia este casa mea. 

Lorenzo smulse o bucată de pâine și o muie în sosul din 
farfurie. 

— Exact asta și voiam. Eram mort de foame. 

Printre înghiţituri, îi povesti despre nunta lui Piero. 

Trebuia să se ţină pe 22 mai. Alfonsina era așteptată să 
sosească în jur de întâi mai. 

— Dar am scris familiei Orsini că nu pot fi găsit până a doua 
Zi. 

Privirea lui Lorenzo deveni șugubeaţă. 

— Le-am spus că întotdeauna mă dezbrac la piele și fac 
lucruri păgânești pe câmpii de întâi mai. 

Ginevra chicoti. Se simţea ca o fetiță, puţin sfioasă, după 


atâtea săptămâni petrecute separat unul de altul, și arzând de 
dorinţă. 

Și Lorenzo arăta cam sfios, iar zâmbetul lui era ca al unui 
băieţandru. Îi luă mâna și spuse: 

— După ce vom suferi trecând prin ceremoniile lui Piero, o să 
ne recăpătăm forțele. Apoi ne vom. Căsători aici, avându-i ca 
oaspeţi doar pe prietenii noștri. O să fie o ocazie de bucurie în 
loc de un circ. 

Ginevra se abţinu să zâmbească. 

— Glumești, probabil. Ştii foarte bine, dragostea mea, că nu 
intenționez să mă mărit vreodată. Nici chiar cu: tine. Am nevoie 
de libertatea mea ca să fiu fericită. 

Era prima minciună pe care i-o spunea din ziua în care 
deveniseră amanți. Era o minciună cerută de dragostea pe care 
o simţea pentru el. Nu l-ar fi putut lăsa să moară neîmpăcat, 
gândindu-se la ea, făcându-și griji pentru ea, simțindu-se 
responsabil pentru ea. Și urma să-l mai mintă mult și bine în 
anii care urmau, până ce el va fi satisfăcut gândind că ea ar 
putea avea o viaţă plină în lipsa lui. 

Lorenzo îi spusese întotdeauna că era incapabilă să mintă, 
dar dragostea îi dădu puterea să argumenteze refuzul ei. 

Ginevra își imagină că văzuse un licăr de inconștientă 
ușurare în ochii lui după ce-l convinse că-l va iubi veșnic, dar 
nu va fi soţia lui. „Fac ceea ce trebuie”, gândi ea. 

Mai târziu, deveni sigură că făcea ceea ce trebuie. După ce 
făcură dragoste, după extazul eliberării, Lorenzo îi adormi în 
braţe. 

— Ar fi trebuit să fi fost cu Clarice când a murit, Plânse el. Şi- 
a făcut întotdeauna datoria și ar fi însemnat atâta pentru ea să 
știe că mi-am dat seama de asta. Și eu n-am fost acolo să i-o 
spun. Un bărbat are responsabilităţi față de soţia lui și eu n-am 
reușit să-i ofer ceea ce merita să aibă. 

x 

După ieșirea lui necontrolată, Lorenzo adormi. Ginevra îl 
privi, cum făcea întotdeauna, lacomă să-i vadă fața și trupul. 

Și un cleşte de gheaţă îi strânse inima. Mâinile lui frumoase, 
cu degete lungi, erau deformate pe la încheieturi. Degetul mic 
de la mâna stângă era ţeapăn și îndoit pentru totdeauna la vârf. 

„Nu așa devreme”, imploră ea în tăcere. „Oh, Cerule, nu așa 
curând. Nu sunt pregătită. Știu că trebuie să-l pierd într-o zi, 


dar n-o lăsa să vină așa de repede”. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI ȘASE 

Un freamăt prevestitor străbătu mulţimea din piaţă. 

— Vine! Vine! 

La fel ca și ceilalţi din jur, Ginevra își înălță gâtul. Ştia că era 
prematur, cum știau și ceilalţi. Dar oricum, toţi se întinseseră 
să vadă, cum le era obiceiul. Era tipica emoție contagioasă de 
sărbătoare și spectacol. 

Un vânt tăios umfla steagurile colorate de pe Palazzo della 
Signoria, bătând cu atâta forţă, încât țesătura pocnea 
zgomotos. Pe platforma largă de sub steaguri, conducătorii din 
Signoria îşi ţineau cu mâinile lipite de trup strălucitoarele robe 
roșii, așa încât vântul să nu le desfacă faldurile. Stelele de aur 
de pe roba solemnului Gonjaloniere luceau în soare. Totul era 
pregătit pentru întâmpinarea noului ambasador de la Bologna. 

Și apoi, procesiunea pătrunse în piaţă. Mulțimea adunată 
acolo își împreună ovaţiile cu cele care se auzeau de-a lungul 
străzilor pe care trecuse procesiunea. Printre strigăte, oamenii 
exclamau,  râdeau și comentau cu privire la suita 
ambasadorului. 

Aceasta era condusă de un călăreț care ducea un stindard cu 
franjuri de aur pe care era brodată efigia Bolognei. Când intră 
în piaţă, vântul fu cât pe ce să-i smulgă steagul din mâini, iar 
calul lui împodobit cu aur sări în lături cu o smuncitură 
nervoasă. Mulțimea începu să facă pariuri privind efectul 
stihiei asupra pomposului alai. 

Dar rafalele de vânt încetară. Un oftat de dezamăgire, un 
freamăt, ca o briză, se ridică din mulțime. 

Ambasadorul purta un fel de beretă împodobită cu pietre 
preţioase și cu pene, doar că penele fuseseră smulse de vânt. 
Costumul lui bogat împodobit obţinu un murmur de aprobare, 
și când calul coti din nou, în faţa Signoriei, mulţimea începu să 
ovaționeze. 

Și continuă să ovaţioneze și gărzile călări, în uniformele lor 
de mătase, cp platoșe aurite, și pe cei patruzeci de soldaţi 
pedeștri cu lănci strălucitoare împodobite cu panglici. 

Ambasadorul descălecă și se întoarse cu faţa spre 
conducătorii Florenței, făcându-le o plecăciune graţioasă. 
Trompetiștii de la Palazzo îl salutară, și clopotul cel mare din 
turn începu să sune în timp ce urca scările, ca să fie întâmpinat 
de Gonfaloniere. 


Apoi, mulţimea izbucni iar în ovaţii, care acoperiră dangătul 
puternic al clopotului. 

Trei călăreţi traversau piața. Doi călăreau cai negri, lucioși, 
purtând pătratele roșii și albe ale Medicilor, între ei, pe un 
uriaș armăsar alb, era Lorenzo, într-un lucco simplu, de lână 
neagră, pe care îl purta orice cetățean al Republicii. Cu 
nepreţuitul şi giganticul diamant Medici prins ca din 
întâmplare la bereta de catifea neagră de pe cap. 

— Magnificul! Magnificul! Magnificul! 

Cuvintele ricoșară pe zidurile de piatră ale Florenței, ca 
tunetul în aer. 

„Intruchiparea însăși a'puterii”, gândi Ginevra, simțind că 
inima îi tresărea, laolaltă cu a celorlalţi din jur. 

Lorenzo smuci frâul când ajunse în capul scărilor și sări cu 
ușurință din șa. Apoi îi făcu o reverență curtenitoare 
ambasadorului şi o  plecăciune respectuoasă membrilor 
Signoriei. 

Haina lui simplă, neagră, de învăţat, eclipsa strălucirea 
conducătorilor din Signoria și făcea ca ambasadorul să pară 
împopoţonat. 

„Oh, ce maestru politician”, gândi Ginevra, și strigă 
împreună cu ceilalţi: 

— Magnificul! 

* 

Când discursurile se terminară şi porțile de la Palazzo se 
închiseră în urma oficialilor, mulţimea se împrăștie. Oamenii 
vorbeau despre focurile de artificii ce urmau, despre zvonurile 
că Bologna trimisese un dar de vin care urma să se distribuie 
gratuit, de-a lungul râului, aproape de Poarta al Prato. Și se 
lăudau, spunând că Bologna nu era cu nimic mai importantă 
decât Veneţia sau Milano, sau Roma, Franţa, Spania, 
Burgundia. Florenţa le era superioară tuturor. Și Florenţa era 
Lorenzo, Magnificul. 

Ginevra mergea printre ei, zâmbind. Lorenzo se va simţi ca 
un copil lângă un coș cu dulciuri când o să-i povestească despre 
remarcile mulțimii. Cât îi iubea pe acești nestatornici florentini 
și cât se bucura de dragostea lor pentru el. 

Nu-i va spune că mulţimea deja se întreba când va sosi 
următoarea ambasadă, cu sărbătoare și focuri de artificii 
pentru ea. Şi Ginevra. Se întreba. Fuseseră atât de multe până 


acuma. Bologna era a treizecea anul acesta, și era numai 
aprilie. 

Fuseseră întotdeauna la Florenţa emisari, firește; fiecare 
oraș-stat avea un reprezentant în celelalte, exceptând cazurile 
în care erau în război. Dar, de obicei, aceștia erau oameni de 
afaceri, având funcţia de a promova comerțul. Plus rolul de 
spioni. Acești ultimi ambasadori erau diplomaţi adevăraţi, 
împuterniciţi să vorbească în numele guvernelor lor. 

Și erau dovada crescândei puteri) a lui Lorenzo în întreaga 
Italie. Lorenzo era făcătorul de pace. Lovitura de maestru a 
vizitei de la Neapole îi stabilise reputaţia de negociator 
îndrăzneţ şi perseverent, și credința comună că turcii 
invadaseră la instigarea lui, i-o mărise. Dar tratatul de pace 
care puse capăt războiului din Ferrara fu acela care-l impuse în 
ochii întregii lumi. Nu negociase'doar pentru Florența pentru 
acest tratat. El fusese vocea ce-i convinsese pe toți combatanții 
să accepte tratatul de pace născocit chiar de el. Lodovico Sfor 
za spuse cuvintele, dar toată lumea recunoscu pe autorul 
înţelegerii. Adică pe „Acul compasului italian”, cum era 
Lorenzo numit în toate capitalele Europei. 

Acum Bologna avea nevoie de ajutorul lui. Lorenzo, care 
literalmente îl făcea acum pe Papă să acţioneze după sfatul 
său, era acum capabil de mai mult decât să hotărască asupra 
unui război. Putea să îl prevină. După secole de luptă între ele, 
belicoasele orașe-state ale Italiei învăţaseră că era mai înţelept 
să colaboreze decât să lupte. Cu condiţia ca Lorenzo să fie 
arbitrul. Şi dacă acceptau să se pună sub îndrumarea lui, nu 
aveau a se teme că va folosi puterea combinată a Republicii și a 
Bisericii contra vreuneia dintre ele. 

De la Cezari încoace nu mai fusese vreun om atât de 
respectat. 

x 


Ginevra se lăsă dusă de mulțime, bucurându-se de spiritul 
sărbătoresc și de soarele strălucitor. Fusese o primăvară rece, 
umedă, anul acesta. Niște ţărani din apropiere vorbeau în gura 
mare că ar fi bine să se ducă să vadă girafa, și Ginevra își făcu, 
împingându-se, loc printre două femei corpolente, ca să ajungă 
la ei. Se îndreptară în direcţia în care și ea avea de gând să 
meargă. 

Ginevra stătu cu ei câteva minute, la marginea grajdului în 


care era ţinută girafa. 

— Biata creatură, spuse una din femei. 

Ginevra îi dădu dreptate. Girafa era înfășurată în pături și 
părea tare nefericită în așa postură. Climatul Florenței era prea 
aspru pentru fragila creatură crescută sub soarele Africii. 
Oamenii vegheaseră toată iarna, zi și noapte, menţinând focuri 
aprinse în grajd, ca să o încălzească. 

Ginevra socoti că era timpul să se întâlnească cu Agnolo 
Poliziano. Se îndreptă spre atelierul lui Ghirlandaio. 

Ea și Agnolo se ocupau de carul pentru carnaval al lui 
Lorenzo; acesta era acum prea ocupat cu ambasadele și 
aranjamentele pentru nunta lui Piero. Domenico Ghirlandaio 
consimţise să-l facă și să-l decoreze. Agnolo era extrem de 
încântat; stilul narativ de pictură al lui Domenico se potrivea 
perfect temelor pe care el le alesese din mitologia clasică. 

Ginevra se amestecă entuziastă în proiect, cum făcea 
întotdeauna, bucurându-se de pregătirile minuţioase. Numai că 
pentru ea pregătirea carului alegoric nu mai fusese aceeași de 
când plecase Andrea Verrocchio. li lipseau râsul din inimă, 
bufoneriile obscene și vocea sonoră, fericită a marelui artist. 
Anul acesta se gândise la el mai mult ca niciodată. Andrea 
murise în februarie, la Veneţia. Statuia ecvestră din bronz la 
care lucra rămăsese neterminată. 

Ginevra plânse ore întregi, ghemuită și tremurând pe 
marginea fântânii cu heruvim pe care el o realizase pentru 

Careggi. 

* 


Când Ginevra ajunse la ușă, Agnolo se apropia de atelier 
venind din direcţia opusă. Ginevra îi făcu semn cu mâna și-l 
așteptă. 

Agnolo nu fusese niciodată favoritul ei, dar în ultimele luni 
deveniseră totuși prieteni. Ginevra credea că Poliziano se 
schimbase de când nu mai era profesorul liilor lui 'Lorenzo. 
Părea mai relaxat, mai puţin didactic. O dată chiar și răsese. 

Ginevra îl înţelegea. Să scapi de Piero, era sigură de asta, ar 
fi făcut viaţa oricui infinit mai ușoară. 

Cu excepţia lui Lorenzo. Acesta rămăsese orb la defectele 
fiului său chiar și atunci când Piero fusese amestecat în 
certurile de stradă și gărzile lui răniră zdravăn pe dușmanii lui 
reali sau presupuși. „Probabil Lorenzo speră că dacă se 


însoară, Piero o să se maturizeze”, gândi Ginevra. „Totuși, la 
șaisprezece ani, un bărbat este prea tânăr ca să se însoare”. 

Fiii lui erau viitorul lui, îi spusese Lorenzo, și viitorul familiei 
Medici. Și îl presa nerăbdător pe Papă să-l înalțe cardinal pe 
Giovanni. 

— Bună, Ginevra, ce vreme frumoasă. L-ai văzut pe 
holognez? 

Agnolo zâmbea. 

Ginevra îi întoarse zâmbetul. 


w 


— I-am văzut cel mai reușit moment. Calul lui a dansat 
pentru Signoria. 

Ru i I am văzut pe cel mai prost. Eram pe podul pe care 
trecea el, și vântul i-a smuls cea mai frumoasă pană. 

Râdeau amândoi în timp ce intrau în atelier. 

Mă bucur că mai e cineva fericit, spuse Ghirlandaio. Urăsc 
aceste sărbători. Ucenicii mei cred că au dreptul la o zi de 
joacă. 

Ginevra își roti privirile prin atelierul imens. Era gol, 
exceptând un tânăr care freca podeaua, în genunchi.” 
Ghirlandaio veni mai aproape de ea și-i spuse încet: 

— El e cel mai nou și n-ar fi trebuit să fie aici. Vreau să 
vorbesc cu tine despre el. 

Apoi își ridică vocea. 

— Buonarotti, poţi să-ţi iei și tu o zi liberă. Du-te 

Murdăria o să aștepte până te întorci. 

Băiatul se ridică, se înclină și ieși pe ușa din spate. Ginevra 
avu destul timp să vadă că era un tânăr robust, cu o faţă 
puternică, frumoasă, care părea mai matură decât vârsta lui. 

Băiatul avea treisprezece ani, îi. Spuse Domenico. Numele lui 
era Michelangelo Bounarotti 

Vrea să devină sculptor, ba încă în marmură, dar tatăl lui l-a 
adus la mine fiindcă socotește că pictura e mai-respectabilă. 

Ghirlandaio zâmbi. 

Fiindcă e mai curată, a spus el. Şi eu i-am luat banii și i-am 
pus băiatul la treabă... Apoi, ieri. Am descoperit asta. 


Domenico deschise un scrin mic și scoase o hârtie mototolită. 
O netezi pe cât se putea, întinzând-o pe masa din faţa lor. 

E a băiatului. Nu știe că o am; o crede aruncată, asta 
schimbă totul. Priviţi. E un talent puternic. 

Hârtia era acoperită cu schiţe în cărbune reprezentând 
braţe, picioare, torsuri, umeri. Toate executate rapid, ioate 
arătând contururile umbrite ale oaselor și ale mușchilor sub 
piele. 

Agnolo, spuse repede Ginevra. Vino aici și uită-te la asta. 
Cum îţi place? 

Poliziano scrută schiţele. 

— Cineva a schiţat bucăţi de statui. De ce mă întrebi? 

Ghirlandaio dădu din cap. La fel și Ginevra. 

— Băiatul își cunoaște chemarea, spuse Domenico. E un 
sculptor. Posibil unul mare. N-a avut modele ponti u schiţele 
astea, exceptând pe cele din inima lui. Vreau să-l întrebaţi pe 
Lorenzo dacă-l acceptă pe băiat la școala lui Bertoldo. Renunţ 
la banii lui taică-său. 

— Putem vorbi noi în numele lui Lorenzo, spuse Ginevra, 
hotărâtă. Trimiteţi-l mâine în grădina sculptorilor. O să vorbesc 
azi cu Bertoldo. 

x 

Ginevra nu-i spuse lui Lorenzo nimic despre Michelangelo 
până ce nunta extravagantă a lui Piero nu se consumă, şase 
săptămâni mai târziu. 

Apoi, făcu pe misterioasa. 

— Am o surpriză pentru tine, spuse ea. Trebuie să vii cu mine 
fără să pui întrebări. 

Îi duse la intrarea în grădina cu sculpturi și se îndepărtă de 
el. 

— Aici e ceva ce trebuie sa găsești. 

— Ginevra. E absurd. 

— Nu te supăra. Nu-i un medalion micuț sau ceva de felul 
ăsta. E ceva mare. Și remarcabil. Du-tei. 

Lorenzo se strâmbă. Bertoldo se grăbea spre el, plângându- 
se că nu l-a vizitat de câteva luni. Il luă pe Lorenzo de braț și-l 
duse prin gradină, vorbind fărăîncetare despre greutățile pe 
care era nevoit să le suporte, despre stupiditatea şi lenea 
studenților, despre condiţia nefericită a artei în zilele acestea. 

Ginevra îi urma, destul de aproape ca să-l urmărească pe 


Lorenzo și să vadă ce spunea Bertoldo. 

Michelangelo stătea ghemuit pe una din marginile potecii, 
lustruind o marmură mică. Lorenzo se opri, pt ivi statuia, îi 
vorbi băiatului. 

Ginevra zâmbi. Apoi Lorenzo își continuă drumul, cu capul 
ridicat, ca să audă lamentările lui Bertoldo. Ginevra fu 
îngrozită. Surpriza ei nu ţinuse. Se uită la Michelangelo. Apoi i 
se tăie respiraţia. Băiatul ridicase o daltă și, în timp ce ea 
privea, izbi cu sălbăticie în marmură. 

Ginevra alergă spre el. 

— Oprește-te, oprește-te, n-o distruge! 

Michelangelo își ridică privirile spre ea. 

— N-o vatăm, spuse el, doar o fac mai frumoasă. 

Ginevra simţi că i se oprește răsuflarea a doua oară. _ 

În faţa ei nu mai era tânărul acela uluitor de chipeș. În locul 
lui o privea un băiat cu nasul grotesc deformat. 

— Ce ţi s-a întâmplat? Întrebă ea. i 

Michelangelo zâmbi dulce și copilăros. Își duse mâna la nas. 

M-am bătut cu el. 

Şi arătlă cu degetul mare peste umăr, spre un student bogat 
îmbrăcat. 

El mi-a spart nasul și eu l-am făcut să recunoască faptul că se 
înșela. 

— În legătură cu ce? 

În legătură cu arta. Spunea că un pictor nu e bun de nimic, și 
nu știa că Masaceio e mare. Așa că l-am făcut eu să afle. 

Ginevra râse. 

— Li admir pe oamenii cu convingeri ferme... Ce-i faci statuii 
tale? Pot să văd? 

Băiatul îi arătă opera fără sfială. Ştia că era bună. Cioplise un 
satir. Avea o gură dezgustătoare, de o șiretenie diavolească pe 
faţa lui buhăită. 

— E  încântător de  dezgustătoare, spuse Ginevra cu 
admiraţie. De unde știi de existenţa acestor diavoli? 

Am privit feţele de pe străzi, spuse calm tânărul. 

Apoi privi chipul pe care îl sculptase. 

— Nu era așa dezgustător mai înainte. Dar Magnificul m-a 
ajutat. „Cineva atât de bătrân”', mi-a spus el, „n-ar putea să 
aibă un zâmbet ca ăsta. Satirul tău are toţi dinţii, ca un tânăr”. 

Michelangelo își trecu degetul peste gura statuii. 


— Așa că i-am spart niște dinţi. Acum e bătrân și 
dezgustător. 

— Şi ce altceva a mai spus? 

Faţa tânărului se lumină de bucurie. 

— A spus că artrebui să mă duc acasă și să-l trimit pe tata la 
el. A spus că aș putea veni la palatul lui, ca să pot studia. 

Ginevra se ridică, cu mâinile în șolduri, în clasica postură de 
mânie. 

— Așa deci, așa? Și mie nu mi-a spus o vorbă. 

Privi spre Lorenzo, care stătea cu spatele, în celălalt capăt al 
grdinii, cu Bertoldo. 

Apoi începu să râdă. 

— Cred că doi oameni pot fi luaţi pe neașteptate tot atât de 
ușor ca și unul, îi explică ea băiatului, care nu înţelese nimic. 

x 

Michelangelo spori numărul celor găzduiți la cel de-al treilea 
etaj al palatului. Totuși, spre deosebire de aceștia, fu invitat de 
Lorenzo la mesele lui la care luau parte artiști și filosofi. 

Când află care era regula neoficială după care se așezau la 
masă, băiatul fu copleșit. Ar fi putut sta lângă Lorenzo dacă 
sosea primul. În fiecare seară, când servitorii veneau să 
deschidă ușile și să pregătească încăperea, îl găseau acolo, 
așteptând. 

Când Lorenzo cina la palat, Michelangelo bea și mânca în 
prezenţa lui de parcă ar fi fost în prezenţa zeilor. Când Lorenzo 
era plecat, băiatul sta cât mai aproape de scaunul lui, pe care, 
din când în când îl atingea cu religiozitate. Lorenzo era eroul, 
binefăcătorul și zeul lui. Şi Ginevra îl iubea pe băiat fiindcă 
acesta îl adora pe Lorenzo. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI ȘAPTE 

Un strigăt teribil o trezi pe Ginevra din somnul ei adânc. Se 
sculă în capul oaselor și strigătul se auzi iarăși. Era strigătul lui 
Lorenzo. 

— Ce este? Uragostea mea, ce s-a întâmplat? 

Şi încercă să-l atingă, bâjbâind prin întuneric. 

— Nu! Strigă el. Lasă-mă... oh, sfinte Cristoase, nu mă 
atinge, nu mișca patul... Dumnezeule! Dumnezeule, ajută-mă în 
agonia asta... ah, durerea... 

Și strigă iarăși, ca sub tortură. 

Ginevra se rostogoli cât de repede putea, căzând de pe pat 
pe podea. Se târi până la masă, găsi o lumânare și o cutie cu 
iască și o aprinse. 

Lorenzo înţepenise de durere. Gâtul îi era încordat, gura 
strâmbată într-un rictusi înfiorător, ochii măriţi de suferinţă. 

— Pătura... ia-o de pe mine... ușor. 

Ginevra o ridică încet, știind, după strigătele, lui, că îi 
producea durere. 

Genunchiul lui drept era de mărimea unui cap de copil, cu 
pielea roșie întinsă la limită, încât te-ai fi așteptat să 
plesnească. 

Lorenzo gâfâia. I se scursese tot sângele din obraji. 

— Mai bine... nicio greutate... îmi pare rău. Te-am speriat. 

Ginevra începu să plângă. 

— Ssst, iubitul meu. Nu-i nevoie să vorbești, să-ţi faci griji 
pentru mine. Numai dacă aș putea să fac ceva, să-ţi ușurez 
durerea. 

Își împreună mâinile, neajutorată. 

Lorenzo o privi și gura lui strâmbată de durere făcu o ușoară 
încercare să zâmbească. 

— Cânt.. Tă..mi.. 

Ginevra își duse repede mâinile la buze, înăbușindu-și 
gemetele, până ce reuși să se controleze. 

Apoi cântă, cu vocea ei puternică și nemelodioasă, ca și a lui. 
Cântă tot ce știa, cântece de carnaval și imnuri, cântece 
populare și cântece de leagăn. I se uscară gura și gâtul, dar o 
luă de la capăt. Răguși, iar buizele-i crăpară. Lumânarea pâlpâi 
și se stinse, fereastra deveni cenușie, apoi roză, apoi de 
culoarea porțelanului albastru, a cerului de vară. Şi ea încă mai 
cânta. 


Până ce răsuflarea îngreunată de durere a lui Lorenzo se 
potoli, deveni un oftat ușor, apoi se pierdu în somn. 

Când Lorenzo se trezi, Ginevra stătea pe marginea patului, 
urmărind cu ochi neliniștiți cum pieptul i se ridica și cobora în 
ritmul respirației. 

— A trecut, spuse el. Nu-ţi fă griji, Contadina. 

Ginevra zâmbi. 

— Să-ţi aduc o cană cu apă rece? Un prosop pentru frunte? 

Își ţinea ochii aţintiţi pe faţa lui, nevrând să-i privească 
genunchiul umflat. 

— Lămâie și apă. Foarte îndulcită. 

Lorenzo putu să ţină cana în mâini și să bea. Mai târziu, 
mâncă și niște pâine. Durerea era suportabilă atâta timp cât 
nimic nu-i atingea genunchiul sau nu-l mișca. 

Umflătura începu să scadă chiar în seara aceea. După două 
zile putea șchiopăta într-un picior. În următoarea zi putea să 
meargă. 

— O să mergem la băi, spuse Ginevra. 

— Curând, consimţi Lorenzo. Când voi putea să călăresc. 

Și așteptă până ce băile îl readuseră în putere, refăcându-l 
pe deplin, mai înainte de a-i spune ceea ce era necesar să știe. 

— Te iubesc, Contadina mea. 

x 

Lorenzo o sărută pe creștet și Ginevra se cuibări mai: strâns 
la pieptul lui. Făcură dragoste și trupul îi era încă fierbinte. £ 1 

— Eu te ador, Magnificule, murmură ea. 

Lorenzo o strânse mai tare în braţe. Când vorbi, 1 vocea îi 
era blândă, mângâietoare. 

— Îmi amintesc cum auzeam gemetele bunicului și tatălui 
meu. Acum, istoria se repetă. De fiecare dată guta atacă mai 
devreme... nu, ascultă-mă, trebuie. Acum, î când mă simt bine 
și pot vorbi calm și lucid. Nu știu ] de ce pe mine boala m-a 
lovit atât de devreme, dar știu că mai am atâtea de făcut. 
Speram că va evolua gradat: și voi putea suporta durerea. N-a 
fost așa. 

O strânse mai tare, preîntâmpinându-i protestul. 

— Nu sunt încă în pragul sfârșitului, dragostea mea;! 

Dar va veni și nu-l vei putea opri spunându-ţi că nu-i 
adevărat. Încep să devin capricios și egocentric. Așa s-a 
întâmplat cu Cosimo și cu Piero.. Voi deveni șchiop, inj firm. Nu 


vreau să apuci să vezi asta, Ginevra. Nu trei buie să mai stai cu 
mine. ’ 

De data asta, cu toată forţa lui, n-o miai putu ţine liniștită. Se 
smulse din îmbrăţișarea lui și începu să-l ' lovească în piept cu 
pumnii. 

— Am să te omor. Am să te omor dacă încerci să măi 
îndepărtezi. Cine te crezi că ești, să mă insulţi așa? Să j insulţi 
dragostea pe care ne-o purtăm unul altuia? Cum îndrăznești să- 
ți fie milă de mine de parcă aș fi o fetișcană slabă, palidă și 
mofturoasă? Îţi voi putea supor«ta crizele, ieșirile, când o să fie 
cazul, și am să te port ! În spate când n-ai să mai poţi merge. 
Dar n-am să te părăsesc, și dacă ai să încerci să fugi de mine, 
cu mâna asta am să-ţi înfig cuțitul în inimă. 

Lorenzo o prinse de încheieturi, râzând. 

— Oprește-te, oprește-te, nu mai da într-un om bă,” J5 trân. 
Cred că tratamentul pe care mi-l aplici tu pentru j gută e prea 
drastic pentru mine. Prefer să fiu șchiop cu tine alături decât să 
fiu omorât de tine. Rămâi, atunci, j 

Rămâi și fii soarele care o să-mi încălzească viaţa. Rămâi și 
iubește-mă. Dar nu atât de sălbatic. A 

Mâinile Ginevrei rămaseră fără vlagă în strânsoare. I lui. Il 
privi și începu să zâmbească. 

— Mă înfurii grozav uneori, Lorenzo. N-ar trebui să faci asta. 
E periculos... Ti-am povestit vreodată cum era cât pe ce să te 
ucid în drum spre Neapole? Nu? Bine, atunci sărută-mă și am 
să-ți spun cum a fost înainte de culcare... 

— Ești o femeie înspăimântătoare, spuse Lorenzo când 
Ginevra își termină istorisirea. Atunci de ce n-ai făcut-o? 

— Mi-am dat seama că te iubeam prea mult... Cred că vocea 
ta ascuţită de tenor a fost aceea care mi-a pătruns inima. 

VrăjitoareO. O să-mi fie frică să dorm la noapte. O să fiu 
nevoit să-mi petrec timpul savurându-te. 

Ginevra se întinse ca o pisică. 

— Savurează-mă, atunci. 

x 

Zilele lungi, fericite, de vară, trecură și Ginevra învăţă să se 
bucure de clipa prezentă, fără să anticipeze tragedia. 

Nu-și putuse imagina niciodată că tragedia avea să vină de la 
ceva ce n-avea legătură cu Lorenzo. În octombrie, Luisa, fiica 
lui Lorenzo, se îmbolnăvi. În douăzeci și două de ore era 


moartă. 

Avea numai unsprezece ani. 

x 

Lorenzo suferi teribil și în tăcere. Ginevra suferi pentru 
pierderea copilului pe care îl iubise, dar suferi și, mai mult din 
cauza imposibilității ei de a-l ajuta. Nu 7 putea împărtăși 
suferința unui tată, fiindcă nu fusese niciodată mamă. Singurul 
lucru pe care îl putea împărtăși cu el era tăcerea. Stătea cu el, 
se plimba cu el, călărea cu el fără să scoată un sunet. 

După zece zile, Lorenzo rupse tăcerea. 

— Mulţumesc, spuse el, luându-i mâna într-a lui. 

x 

Vremea se răci și Lorenzo se mută de la Careggi în palat. 

— Vii și tu? O întrebă el. Aș vrea să fii cu mine. 

— Firește că vin, replică Ginevra. 

Înţelesese și ceea ce Lorenzo nu exprimase. Guta devenea 
mai acută în timpul iernii. Se terminase cu plimbările călări la 
vilă, cu cinele prelungite în loggia încălzită de soare. Casa pe 
care el o alesese pentru dragostea lor se dovedea încă o dată a 
fi doar o vilă de vară. Se terminase și cu sărbătorirea 
aniversării lor. Acum trebuiau să încerce să oprească timpul, 
nu să toasteze în cinstea trecerii lui. 

Ginevra își alese o altă cameră în palat, un dormitor alături 
de acela al lui Lorenzo. Noua achiziţie a casei avea și ea o 
cameră, de cealaltă parte a dormitorului lui Lorenzo. Numele 
acesteia era Piero Leoni și era doctor. 

Ginevra îl imploră pe Lorenzo să-l expedieze. 

— O să te ucidă, scumpul meu. Mama ta știa mai bine. 
Văzuse cum i-au chinuit doctorii tatăl cu ieacurile lor și cum i- 
au grăbit moartea. Băile și extractele din ierburi o să-ţi aline 
durerile și or să te întărească, de ele ai nevoie. O să ne mutăm 
iarna la Morba. La Filetta, dacă preferi. La Bagno a Ripoli; 
guvernul poate să vină acolo cu tine. Oriunde vrei tu. Am să te 
urmez oriunde și te voi îngriji. 

Și Ginevra căzu în genunchi, implorându-l. 

Lorenzo își puse mâinile pe capul ei plecat. 

— Ssst, dragostea mea. N-are niciun rost; am nevoie de un 
doctor. Doctorii cunosc leacuri care nu pot fi găsite în ierburile 
din grădină. 

Ea insistă până ce Lorenzo își pierdu firea și-i spuse să plece 


și să-l lase singur. 

— Plec, spuse ea, dar n-am terminat. O să continui până ai să 
vezi că am dreptate! _ 

În noaptea aceea Ginevra se sculă în întuneric. Își putea auzi 
inima bătând. Apoi, prin pereţii groși de piatră, auzi strigătele 
lui Lorenzo. 

Îngenunche lângă pat, se rugă și ascultă. Și în curând 
strigătele încetară. 

Alergă spre camera lui, atât de disperata, încât uită să se 
înfășoare măcar într-o pătură. Doctorul privi alarmat silueta 
nudă care deschise ca o furie ușa lui Lorenzo. 

— L-ai ucis. Ştiam că se va întâmpla asta. 

Și se aruncă asupra lui, cu mâinile ca niște gheare, căutând 
să-i scoată ochii, să-i sfâșie faţa. Leoni o lovi cu “braţul, 
trântind-o pe podea. 

— Liniștește-ţe, femeie! Doarme și ai să-l trezești. Du-te 
înapoi în camera ta și acoperă-ţi nerușinata goliciune. 

Ginevra se ridică în patru labe, scuturându-și capul ametit. 
Auzi respiraţia neregulată a lui Lorenzo. 

— Doarme, șopti ea. Oh, mulţumesc, Dumnezeule. 

Se strădui să se ridice în picioare și văzu flaconul cu 
medicamente lângă lumânare. 

— Mulţumesc, doctore, spuse ea, mai înainte de a se 
îndrepta, poticnindu-se, spre hol. 

l-ar fi mulțumit și lui Satana dacă i-ar fi putut ușura durerea 
lui Lorenzo. 

x 

în noaptea aceea nu mai putu să doarmă. Se rugă, plânse, 
încercănd să pună ordine în gândurile și emoţiile ei. Lucrezia 
de Medici era singura mamă pe care o avusese; o iubise și o 
admirase, crezuse în ea la modul absolut, visase să ajungă să-i 
semene. 

Lucrezia o adusese înapoi la viaţă, la sănătate, când trupul și 
spiritul îi erau sfărâmate. Şi o făcuse fără doctori. Inima blândă 
a Lucreziei cunoscuse o singură ură, ura faţă de doctori. 

Lucrezia era atât de înţeleaptă, sigur că avusese dreptate. 

Şi totuși... și totuși... Lorenzo adormise. Dar medicamentul 
putea să-l omoare. Doctorii erau niște criminali, spusese 
Lucrezia. 

Ginevra voia să creadă ceea ce știa a fi imposibil. Voia să 


creadă că Lorenzo nu va muri niciodată, că se va face bine, că 
vor fi pentru totdeauna împreună. 

Dar nu fu în stare. Avea o natură prea onestă ca să mintă. 
Chiar și pe sine însuși. 

Dar onestitatea nu înlătură speranţa. Doctorul îi oprise 
durerea. Poate... Trecuseră aproape douăzeci de ani de când 
murise tatăl lui Lorenzo. Poate se descoperiseră lucruri noi, 
cunoștințe noi, leacuri noi. 

x 

Scaunul cu rotile pe care îl folosiseră, pe rând Cosimo, Piero 
și Ginevra fu iar scos la iveală. Guta se concentrase în piciorul 
stâng al lui Lorenzo și umflătura nu-i permitea să meargă. Dar 
Lorenzo nu renunţă la munca sil la plăcerile lui. Ca și tatăl și ca 
și bunicul lui era purtat prin palat din încăpere în încăpere, așa 
încât să poată mânca, citi, scrie, primi oaspeţi, distra, vedea 
copiii. 

Încerca să glumească pe seama infirmităţii sale. 

— E un sistem excelent, spunea el. Am atâta energie încât 
pot face de două ori mai multe lucruri ca înainte. 

Dar Ginevra îi văzu teama opacă din ochi. Şi i-o împărtăși. 
Dacă nu va mai putea merge niciodată? Venea în timpul nopţii 
la el în cameră, când nu putea dormi și era singur cu temerile 
lui. li masa trupul, exceptând piciorul, și îi cânta până când el 
râdea și-o implora să înceteze să-i mai vatăme urechile. 

x 

Când se apropie Crăciunul, Ginevra porunci servitorilor să 
aducă scrinul napolitan din fosta ei cameră în dormitorul lui 
Lorenzo. 

— Hai să se amintim de Neapole, spuse ea zâmbind. 

Și scoase câteva din figurinele de teracotă ce trebuiau să 
reconstituie scena cu ieslea, pe care i le dăruise Lorenzo. 

— Ia suvenirurile astea oribile de aici, spuse aspru Lorenzo. 
Nu sunt un copil bolnav care să fie distrat cu jucării. Nimic nu 
mă va putea face să retrăiesc vremurile în care îmi puteam 
folosi trupul și eram un om adevărat. Lasă-mă singur, Ginevra. 
Nu pot suferi să privesc faţa ta sănătoasă și zâmbetul tău 
încurajator. 

x 

Michelangelo o ajută să aranjeze ieslea în loggia palatului. 
Examină fiecare figurină cu un entuziasm care o făcu și pe 


Ginevra să i-l împărtășească. 

— La Neapole e o scenă cu ieslea în mișcare, un fel de teatru 
mecanic de păpuși. E un miracol să-l privești. Mă duceam 
aproape în fiecare zi să-l văd. 

Chipul tânăr al lui Michelangelo se aprinse de emotie. 

— Povestiţi-mi, Madonna Ginevra, vă rog, povestiţi-mi. 

Lorenzo, de data asta cu vocea neschimonosită de durere, 
spuse de lângă ușă: 

— Povestește-i despre nebunul sfânt care spiona pentru 
mine. 

Ginevra strânse figurina cu pruncul lisus la piept, multumind 
în tăcere Cerurilor. Lorenzo era în picioare. 

— Avem un oaspete, spuse el cu vocea plină de voie-bună și 
de fericire. Spune că n-a mai luat o masă decentă de luni de 
zile. 

Sandro Botticelli se întorsese de la Pisa. 

— Sandro? Unde este? 

Ginevra puse figurina pe masă și alergă spre ușă. 

—, E în sufragerie. La ce te așteptai? Farmecul'lui Botticelli e 
că nu se schimbă niciodată. 

În timp ce ieșea din cameră, Ginevra privi în urma ei. 

— Michelangelo, pune-le pe astea înapoi, în cutie. O să le 
aranjăm mai târziu. Hai să ţi-l prezint pe pictorul meu favorit, 
cel mai bun din lume. 

Michelangelo aranjă figurinele cu degete tremurânde. Se 
închină, murmurând o rugăciune de mulţumire. Sandro 
Botticelli. Aici. Şi el mergea să ia masa cu acest mare artist. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI OPT 

încă din ziua de Crăciun vremea era caldă, ca de primăvară. 
Un semn, spunea lumea. Unii îl socoteau un semn bun, căldura 
dragostei Domnului. Alţii ghiceau a prevestire rea în înflorirea 
nefirească și prematură a florilor. 

Pentru Ginevra asta însemna doar că se putea din nou 
călări până la Careggi și că ea și- Lorenzo își vor putea 
sărbători aniversarea. Pe când îl mângâia și îi săruta pielea 
înăsprită, cu urmele pe care i le lăsase guta, și-i. Spunea că 
erau foarte mici, căuta să-l îmbărbăteze spuT fi nându-i că 
semnele erau nesemnificative. Lorenzo se prefăcea că o crede. 

— N-are importanţă, râdea el, partea de care ie pasă cel mai 
mult bărbaţilor nu e niciodată atacată de gută. 

Din acest punct de vedere era viguros ca un tânăr și se 
mândrea cu virilitatea lui. i 

— N-ai zice că sunt un om de patruzeci de ani, nu-i așa? In 
ceea ce te privește pe tine, Contadina, te ţii destul de bine 
pentru o babă. 

Ar 

La sfârșitul lunii iarna se întoarse și girafa îndrăgită a 
orașului muri. Toată Florența fu îndoliată, și mesaje de 
condoleanţe sosiră la Sigupria din toate orașele Republicii. 

Muri și Lucrezia Donatti. Lorenzo plânse. 

— S-au dus două creaturi frumoase, graţioase, spuse el. 

În schimb altă creatură frumoasă reapăru. Pico deliu 
Mirandola dădu într o zi buzna în palat la fel de entuziast ca 
întotdeauna. Lorenzo fu atât de fericit să-l vadă, încât Ginevra 
îi iertă lui Pico toate prostiile mai vechi și îl îmbrăţișă din toată 
inima. Seara, aproape îi veni să creadă că timpul se derulase 
înapoi. Pico domina masa, fascinându-l pe Michelangelo și pe 
alte recente achiziţii ale grupului, făcându-l pe Agnolo să-l 
mustre binevoitor, pe Lorenzo să râdă și făcând să zboare 
degetele lui Sandro în timp ce schiţa figura mobilă a lui Pico pe 
fata de masă. 

— Îţi jur, exclama Pico, e cel mai mare predicator pe care l-a 
cunoscut lumea vreodată. L-am urmat de la Brescia la Padua și 
la Bologna. Oriunde se duce pune congregaţiile pe foc cu 
predicile și cu viziunile lui. Are un al doilea văz. Poate citi 
viitorul. Lorenzo, trebuie să îl aduci la Florenţa. Domul o să fie 
plin și piaţa din fața lui va geme de lume cerând să intre 


înăuntru. N-a mai fost de când lumea un așa predicator. 

Lorenzo zâmbi. 

— Îmi amintesc că tot așa ai spus. Pico, atunci când l-ai auzit 
pentru prima oară pe Fra Mariano. O să mergem mâine la San 
Gallo și acolo o să ai iar ocazia să te îndrăgostești de elocinţa 
lui. 

— Bucuros, Lorenzo. Mi-e sete de înţelepciunea călugărului. 
Dar omul de care vorbeam eu e altceva. Fra Mariano vorbește 
pentru și prin minţile noastre, nu direct sufletului. E un 
aristotelic, un raţionalist exclusivist. În schimb, Dominicanul se 
adresează direct sufletului. Congregaţiile lui sunt formate din 
oameni obișnuiți care nu știu nimic despre intelect. 

Lorenzo deveni interesat. Biserica "era și o sursă esenţială de 
distracții pentru popor. Un predicator dramatic le-ar fi plăcut 
chiar mai mult decât piesele sacre jucate \ de sărbători. 

Lit - Am să, o fac, spuse el. Pentru tine, tânăra mea flacără, 
și pentru Florenţa. Am să-i cer priorului de San Marco să-l 
invite să viziteze și să predice în San Lorenzo. Care e numele 
vizionarului tău? 


“i 


— Fra Girolamo Savonarola. Ai să vezi, Lorenzo. E un 
magician. N-ai să regreți niciodată că îl vei aduce aici. 

Toată iarna Lorenzo fu ocupat să facă pace. Şi cu roadele 
acțiunilor sale: un ambasador veni din Neapole cu un sul de 
pergament bogat împodobit, documentul ofieial prin care 
regele Ferrante îi oferea Abația de la Monte Cassino lui 
Giovanni; două săptămâni mai târziu, Lodovico Sforza, duce de 
Milano, îi încredința, băiatului Abația de Miramondo; și oraşele- 
state mai mici îi aduceau beneficii pe măsura lor, dar Papa 
Innocenţiu le întrecu pe toate, dăruindu-i Passignano, cea mai 
bogată abație din toată Toscana. 

— Visele mele devin realitate, îi mărturisi Lorenzo Ginevrei. 
Giovanni va fi cardinal, și atunci Florenţa și casa de Medici vor 
fi pe vecie protejate. 

Își redublă forţele de a-l convinge pe Innocenţiu să-i confere 
lui Giovanni pălăria roșie, și curieri plecau zilnic spre Roma cu 
scrisori către Orsini, către cardinalii care-l susțineau, și către 


Papă. Lorenzo trimisese oameni în tre-* cătorile din munţi, să 
prindă mai mulţi fazani pe care-i puse la îngrășat și-i trimise 
împreună cu butoaie din cel mai bun vin al Toscanei lui 
Innocențţiu. 

În martie, Papa cedă pe jumătate. L-ar fi uns pe băiatul de 
treisprezece ani al lui Lorenzo cardinal, dar cu anumite 
condiţii. 

Numirea trebuia ținută secretă, cu ameninţarea 
excomunicării. Nimeni nu primise pălăria roșie la o vârstă atât 
de fragedă. Băiatul trebuia să meargă, la Pisa, la Universitate, 
să studieze teologia. La șaisprezece ani, când își va lua 
diploma, numirea va fi făcută publică. 

— Sărută-mă, Contadina, spuse Lorenzo. Nu orice ţărăncuţă 
ajunge să-l sărute pe tatăl unui cardinal. 

Lorenzo era însufleţit. Când sosi vestea că predicatorul lui 
Pico era în drum spre Florenţa, Lorenzo îi aranja o întâmpinare 
oficială la poarta San Gallo. 

— O să-l lăsăm pe Pico să fie centrul atenţiei, spuse Lorenzo 
râzând. O să ţină el discursul pentru mine. 

Ginevra râse și ea. 

— Aș vrea să te vad cum încerci să-l oprești pe Pico, dându-te 
în spectacol sub ochii tuturor. Ar fi mai simplu să oprești un 
tjujnet în mijlocul furtunii decât să-l faci să tacă pe Pico. 

x 


Călugărul călărea pe un asin alb. Faţa îi era invizibilă sub 
gluga neagră a veșmântului dominican iar mâinile îi erau 
ascunse în manșetele albe. Era însoțit de un grup de 
credincioși, unii din ei țărani, mulți dintre1 ei bărbați și femei 
bogat îmbrăcați, dar cu picioarele goale. Unul dintre ţărani 
ducea1 măgarul de frâu; ceilalți veneau în urmă, cântând un 
imn. 

Ginevra îi șopti lui Lorenzo: 

— De ce n-a mai așteptat câteva zile? Ar fi fost încoronatul 
cu lauri de duminică. 

— Taci, femeie blestemată, scrâșni Lorenzo. Nu mă fă să râd; 
Pico nu mă va ierta niciodată. 

Pico înaintă, cu mâna ridicată, un semnal pentru procesiune 
să se oprească. Apoi se lăsă într-un genunchi şi salută, 
măturând pavajul cu pălăria. 

— Îţi cer binecuvântarea, ţie, cel mai sfânt om al Domnului, 


strigă el, plecându-și capul. 

Lorenzo zâmbi. Mulțimea se adunase la poartă, privind 
spectacolul. Pico îi distra destul, gândi el, chit că predicatorul 
lui rămânea invizibil. 

În acea clipă, o femeie din suita lui Savonarola începu să 
tipe. Se răsuci într-un dans nebunesc, cu mâinile îndreptate 
spre cer, în mijlocul drumului. Apoi se opri din mișcare și 
încetă să mai tipe. Își coborî braţele, arătând cu degetele 
tremurânde spre Pico. 

— Frumuseţea asta, spuse ea cu o voce cavernoasă, dându-și 
ochii peste cap, va părăsi pământul acesta pe vremea crinilor. 

Ginevra îl apucă de braţ pe Lorenzo. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ssst. 

Pico se ridicase în picioare cu fața roșie de furie. 

— Indepărtaţi femeia asta de mine! Strigă el. Vreau să 
vorbesc cu Fra Savonarola. 

Dar nimeni nu-l asculta. Oamenii de lângă poarta San Gallo 
se dăduseră câțiva paşi în urmă, credincioşii lui Savonarola 
căzuseră în genunchi, într-un grup confuz, închinându-se și 
murmurând rugăciuni. Prezicătoarea căzuse în leșin și zăcea în 
praful drumului. 

La semnul lui Lorenzo, două gărzi se apropiară de ea. 

— Duceţi-o la azil, spuse el, zâmbind grupului pe care-l 
desemnase să-i ureze predicatorului bun-venit. 

— Haideţi să ne întâmpinăm oaspetele, spuse el și se 
îndreptă spre Pico. 

— Cu altă ocazie Fra Savonarola o să-ți aprecieze mai mult 
discursul, Pico. Prezintă-ne, dacă vrei, și să-l lăsăm acum în 
pace. Trebuie să fie obosit de călătorie. 

Savonarola nu vorbi, nici nu se mișgă atunci, când Pico îl 
prezentă pe Lorenzo, și Lorenzo îi prezentă pe oficialii din 
guvern, care la rândul lor, reprezentau orașul. 

După ce fu pronunţat și ultimul nume, Savonarola își eliberă 
o mână și făcu semnul crucii, apoi îi făcu semn omului care 
ţinea măgarul de căpăstru. Măgarul porni și mâna dispăru la 
locul ei, sub manșetă. 

Oficialii îl priviră nervoși pe Lorenzo. Niciodată nu i se 
adusese o astfel de insultă capului Republicii. Lorenzo le zâmbi. 

— Acesta e călugărul despre care Pico della Mirandola ne-a 


spus că e cel mai elocvent om* din Italia. 

Toţi râseră. Cu excepţia lui Pico, care se îndepărtă, 
mormăind ceva de unul singur. 

Și cu excepţia Ginevrei. 

Il urmărise cu privirea pe Savonarola pe când se îndepărta, 
călare pe măgarul lui alb. Chiar în clipa când intra pe poartă, 
măgarul se smuci, făcând să-i alunece gluga de pe cap. Ginevra 
se cutremură când razele de soare îi făcură vizibilă faţa. 
Călugărul era dezgustător de urât, cu un nas uriaș, coroiat și 
cărnos totodată, cu buze groase. Avea niște sprâncene 
stufoase, negre, încruntate, pe deasupra unor ochi de un verde 
neomenesc cu gene roșii. Razele de soare îi pătrunseră în ochi 
și Savonarola clipi. Dar mai înainte ca pleoapele să i se închidă, 
Ginevra văzu că ochii îi căpătaseră în lumina soarelui o nuanţă 
roșie. 

Simţi un fior pe șira spinării. Ceafa îi era ţeapănă și știu că 
părul de la baza craniului i se zbârlise de groază. Pentru prima 
dată în viaţa ei se simţea într-adevăr înspăimântată. Își făcu 
cruce, fără să-și dea seama că degetele de la cealaltă mână 
formaseră semnul primitiv de protecţie contra diavolului. 

* 

Tot restul vieții ei Ginevra fu convinsă că Savonarola eră 
însuși diavolul și că văzuse asta în ochii lui. 

Incercă să-l convingă și pe Lorenzo, dar acesta râse de ea. 

— Ţi-a repugnat numai urâţenia lui, draga mea. Eşti 
obișnuită eu oameni chipeși, ca mine. 

— Nu, Lorenzo, nu glumi cu asta. Dar femeia aceea care l-a 
blestemat pe Pico? Era o vrăjitoare, o discipolă a diavolului. 

— Era Camilla Rucellai, verișoara nebună a cumnatului meu, 
Bernardo Rucellai. A fost nebună toată viaţa... lar ceea ce ai 
numit tu blestem a fost doar o imbecilă profeție. Oamenii spun 
că asta înseamnă că Pico va muri tânăr, la fel cum crinii fragili 
se veștejesc așa de repede. Dar tinereţea lui Pico a trecut-. O 
arăta el ca un băiat frumos, dar are douăzeci și șase de ani, 
vârsta ta, Contadina, nu mai e un copil. 

Ginevra își împărtăși temerile lui Fra Mariano. Acesta nu 
râse, dar îi arătă unde greșea. 

* - Fra Girolamo e un om al lui Dumnezeu, Ginevra. Predică 
cuvântul Domnului și cuvintele Lui sunt armele pe care noi le 
folosim contra diavolului. 


Ginevra dădu din cap, a negare. 

— Nu, Fra Mariano, am fost la biserica San Lorenzo când 
predica. Nu predică din evanghelii, ci denunţă”, cu propriile lui 
cuvinte. Spune oamenilor că sunt răi și păcătoși, că Florenţa e 
o hazna de nedreptate. Predică împotriva lui Lorenzo. 

Fra Mariano îi luă mâna într-ale lui. 

— Copila mea dragă, nu trebuie să-ţi faci griji pentru 
Lorenzo. Nimeni n-ar putea spune nimic împotriva lui. E cel 
mai credincios laic și eu știu că e mai spiritualizat decât mulţi 
clerici... Te surprinde? Și tu îl cunoști bine. Dar nu întru totul. 
Vezi, Lorenzo vine adesea la mine. Vorbim despre Aristotel și 
despre Cristos. Cred că este o schimbare plăcută pentru el 
după atâţia ani de constantă emfază a lui Marsilio Ficino. 

— Dar Platon... 

— Da, da, fata mea, îl cunosc și eu pe Platon. Nu trebuie să 
mi-l aperi. Am petrecut multe ore la Fiesole. Cu Academia... Ca 
și tine, Ginevra. Ştii că esenţa neoplatonismului este o formă de 
sinteză între înțelepciunea anticilor și marea înţelepciune. Din 
învăţăturile Salvatorului nostru, care a venit în lumea aceasta 
după ei. Adevărata laudă nu i se cuvine nici lui Crist, nici lui 
Platon. Ci celui spre care o îndreaptă Lorenzo. I-ai citit poezia? 

Ginevra dădu din cap că da. 

— Atunci știi că multe din poemele lui sunt așa numite /crndi, 
adică imnuri de laudă aduse Dumnezeului nostru. Dragostea lui 
pentru Dumnezeu e la fel de profundă ca și nevoia de 
spiritualitate. Lui Lorenzo nu-i poate face 

— Nimeni rău prin vorbe, oricât de rele. Sufletul lui e salvat. 

— Dar... 

Ginevra scutură din cap, incapabilă să spună ce gândea. 
Călugărul o bătu amical pe mână. 

— Noi, religioșii „știm mai multe despre lume decât realizezi 
tu, Ginevra. Ești îngrijorată pentru adulterul lui Lorenzo? Soţia 
lui a murit. De dorinţa ta și a lui? Dumnezeu ne-a creat carnea, 
ca și sufletul. Ne cunoaște slăbiciunea și ne-o iartă. 

Ginevra îi zâmbi blândului și învățatului călugăr. Îi amintea 
de Fra Marco, călugărul de la La Vacchia, care îi dăduse prima 
educaţie religioasă. 

— Vă sunt recunoscătoare pentru amabilitatea 
dumneavoastră, Fra Mariano, spuse ea, și pentru faptul că m- 
aţi înţeles. Dar, cu respect, permiteţi-mi să vă spun că vă 


înșelaţi în legătură cu Savonarola. Intenţionează să-l distrugă 
pe Lorenzo. Spune că Lorenzo e un tiran, că a dus Florenţa în 
păcat, că Dumnezeu îl va pedepsi... Prezice moartea lui 
Lorenzo... Curând. 

Fra Mariano privi ochii înspăimântați ai Ginevrei. 

— Fata mea, spuse el încet, orice om trebuie să moară mai 
înainte de a-și găsi salvarea. 

x 

Cuvintele călugărului fură o consolare pentru ea. Ginevra 
văzuse că Lorenzo era tot mai preocupat de probleme spirituale 
și știa că ordonase să se ţină zilnic liturghia în capela palatului, 
adesea numai pentru el singur. Siguranța lui Fra Mariano 
despre relația lui Lorenzo cu Dumnezeu o convinsese; și 
trebuia să-i fie de ajutor lui Lorenzo. 

Dar călugărul nu-i zdruncinase convingerile despre 
Savonarola. Ginevra vedea cum cercul lui de adepţi se mărește 
și neliniştea ei deveni de nesuportat. 

Prietenii lui Lorenzo, știa asta, n-o vor asculta. Nu încercă să 
vorbească cu Pico, dar crezu că Sandro o să-i înțeleagă 
temerile. 

Numai că Sandro îi spuse că vorbea prostii. 

Agnolo Poliziano îi, spuse că era nebună. 

_„Diavolul îi îndepărtează de Lorenzo” 44, gin, di ea. 
„Incearcă să-l facă pe Lorenzo lipsit de apărare, singur, 
vulnerabil. Dar nu reușește. Eu nu-l voi părăsi niciodată”... 

x 

De Ziua Lunii Mai Lorenzo și Ginevra încercau amândoi să se 
abțină să izbucnească în râs la vederea tinerelor care nu 
puteau ţine ritmul dansului în jurul Stâlpului de Mai, când se 
produse dezastrul. Ginevra îl auzi culm gâfâie din greu, simţi 
cum mâna lui convulsionată i se înfige în umăr. 

Privi spre gărzi, dar acestea urmăreau dansatoarele. Nu era 
timp, degetele lui Lorenzo o apăsau prea tare. 

— Stâlpul, strigă ea din toate puterile, cade! 

Piaţa era atât de aglomerată încât nimeni nu se putu mișca. 
La strigătul Ginevrei oamenii încercară să fugă. 


îndepărtându-se de stâlp, dar se împiedicară unii de alţii, 
într-o vânzoleală amestecată cu strigăte de teroare. 

— Gărzi! 

Ginevra le strigase să-l protejeze pe Lorenzo de mulţimea 
care-l îmbrâncea încoace și încolo. 

Apoi întorcându-se spre el, îi spuse: 

— Acum, dragostea mea, acum. Nimeni n-o să audă. 

Și-și aruncă pe spate capul și strigă, și strigă, și strigă, 
acoperind strigătele lui de agonie și durere când gărzile sosiră 
să-l elibereze din mulţimea care intrase în panică. 

x 

Când Ginevra ajunse la palat, Lorenzo zăcea deja în 
inconştiența provocată de drogurile lui Leoni. 

— Plecaţi, Madonna, spuse doctorul. Va fi în starea asta 
pentru mai multe ore. 

Ginevra abia își putea reţine lacrimile în timp ce călărea spre 
La Vacchia. Şi le eliberă în iarba care era patul lor de dragoste 
aniversară. 

Apoi adună flori sălbatice, le înveli în frunze pe care le udase 
într-un pârâu și le duse acasă să i le dea lui Lorenzo. Deși știa 


că în realitate nu va ajunge niciodată să i le dea, că vor muri 
mai înainte ca el să se trezească din somnul lui artificial. 


CAPITOLUL CINCIZECI SI NOUA 

— Contadina, mai ești aici? 

— Mai sunt aici. Culcă-te la loc’. 

— N-am făcut altceva decât să tot dorm. De când? 

— De trei zile. Dar asta n-a însemnat odihnă. Acum dormi 
natural. Dormi, dragostea mea. Asta te vindecă. 

— M-am mai sculat... 

— Da, și ai adormit la loc. E bine pentru tine. Nu încerca să 
stai treaz... Vrei să bei ceva? Vrei să-ți cânt? 

— Nu încă. Vreau să vorbim. După aceea poţi să-mi cânți cu 
glasul tău de privighetoare. 

Lorenzo chicoti. 

— Mă întreb dacă Școala de Armonie ne-ar primi. 

— l-am învăţa un nou fel de muzică. 

— Contadina’... 

— Sunt aici, Lorenzo. 

— Vreau să-ți spun ceva important... Nu, să nu-mi spui să mă 
odihnesc. Trebuie să vorbesc cu tine. 

— În regulă. Sunt aici, lângă tine. Te ascult. 

— Te iubesc, Ginevra mea. Şi știu că și tu mă iubeşti. Nu 
cred că știi ce înseamnă pentru mine când suntem împreună... 
Când eram tânăr mă uitam la mama și la tata când erau 
împreună" și știam că văd un miracol... Tu ești miracolul meu, 
Ginevra. N-am crezut niciodată că mie mi se pot întâmpla 
miracole, dar m-am înșelat. Voiam să știi... 

— Știu. Faptul că te aud spunând-o mă face să fiu în culmea 
fericirii, dragostea mea, dar am știut-o de la început. Mi-ai 
spus-o într-un milion de feluri. 

— ...Acum o să dorm. Cântă-mi. 


CAPITOLUL ȘAIZECI 

Și ea îi cântă, continuând mult timp după ce adormise. 
Lacrimi îi izvorâră din ochi și le lăsă să cadă, în timp ce cânta 
cântece de dragoste nemuritoare. 

Doctorul Leoni plecă cu ei la băile de sulf de la Spedaletto, 
apoi la Careggi, pe timpul verii. Lui Lorenzo îi era frică să se 
despartă de el și de ușurarea de durere pe care o ducea în 
sipetul lui cu medicamente. Atacurile erau acum mai puțin 
intense, dar mai frecvente. 

Când se întoarseră în oraș, în octombrie, Lorenzo spuse că 
vrea să se ducă să asculte predica lui Savonarola. 

Ginevra se înspăimântă. 

— Nu trebuie, protestă ea, e un diavol oribil, vicios. 

Lorenzo râse. 

— Am auzit că mai mult e pomenit numele meu decât al lui 
Dumnezeu. Aș vrea să aud ce m-a făcut așa de important. 

* 

Lorenzo era muncit de gânduri când ieșiră din biserică’. 

— Nu pot înţelege de ce le place oamenilor să li se spună că 
sunt păcătoşi și să se considere damnati. A fost o congregațţie 
amplă. 

— Mult mai amplă decât înainte, spuse Ginevra. 

Era bolnavă de furie și-i era teamă. 

x 

Lorenzo declară că intenționa să se dedice un timp 
problemelor de diplomatie internă. In Italia era pace. Se putea 
concentra asupra situației din Florenţa. 

— Ar trebui să scapi de Savonarola, insistă Ginevra. 
Mănăstirea din San Marco trăiește din darurile tale. Priorul o 
să-l alunge dacă i-o ceri. 

— Nu mă sperii de un călugăr fanatic. Și în plus, epraa 
popular. Ceea ce mă interesează este să fac guvernul orașului 
sigur pentru Piero. 

— Nu are destulă minte ca să reușească să se descurce 
singur. 

Ginevra rămase uluită. Îl crezuse orb la defectele lui Piero. 
Lorenzo zâmbi, citindu-i gândurile. 

— Am trei fii, Contadina. Unul e prost, unul deștept „unul 
bun. Dacă ar trebui să aleg care din ei să guverneze Florenţa, l- 
aș alege pe Piero. Funcţia de cardinal poate aduce orașuluț și 


familiei cele mai mari beneficii, așa că e corect ca cei mai 
deștept dintre fiii mei să fie cardinal.. Şi natura blândă a lui 
Giuliano îl va face să devină prada oricui. Imi mai rămâne 
numai prostul. Dar pot compensa în avans lucrurile pe care le 
va face în prostia lui. 

Curtea interioară a palatului deveni o învălmășeală de 
oameni vizitându-l pe Lorenzo, așteptând să-l vadă pe Lorenzo, 
plecând după ce-l vizitaseră pe Lorenzo. Lorenzo își înfipsese 
câte un deget în fiece plăcintă a guvernului. Ba chiar 
convinsese Signoria să dea o lege care să facă necesară 
aprobarea sa mai înainte de încheierea unei logodne. 

— Ştiu ce oameni și ce familii ar vrea să înșface puterea când 
eu n-o să mai fiu. Nu voi lăsa să se facă alianţe între ei. 

Ginevra îi privi ochii aprinși și mâna tremurândă. Se 
epuizase muncind zi și noapte, îndurând durerea atâta cât 
putea, bazându-se pe drogurile lui Leoni când suferința 
devenea insuportabilă. 

Ginevra îl implora să se odihnească. 

— Nu pot, Contadina. Nu știu cât timp mi-a mai rămas de 
trăit. 

La asta ea nu mai avea ce să-i răspundă. Oricine se apropia 
de el putea să vadă cât era de bolnav. 


j% 
Kod 


Minunea fu că nu reuși să se ucidă șingur, prin muncă. Ba, 
mai mult, după ce trecu iarna, păru să devină mai puternic, să 
aibă nevoie de mai puţină odihnă și mâncare ca niciodată, și să- 
și fi recăpătat energia pe care boala i-o scursese din trup. 

Prezida cinele eu același umor, cu inteligenţă și pa 
trunzătoare dispute filosofice. Argumenta cu Pico și eu Agnolo 
la un nivel care se afla cu mult pe deasupra în ţelegerii 
celorlalţi. 

Mută arena pentru lupte filosofice în biroul lui Fra Mariano, 
la San Gallo, în timpul dimineţilor și reinstitui rispetti-ul la 
palat, în timpul cinelor. 

În fiecare zi se întreținea cu comitete și domisii, cu oameni 
de afaceri și negustori, acordând atenţii și influenţă, preferinţe 
și privilegii, câștigându-le sprijinul pentru politica sa și pentru 
fiul său. 

Îl vizita pe Piero în apartamentele lui de la palat, o fermeeă 
pe soţia acestuia, Alfonsina, vorbindu-i redusului său fiu cu 


înflăcărare despre arta diplomaţiei și a provocării guvernului. 

Tinu conferinţe cu profesorii copiilor mm mici și ordonă să li 
se aducă de la scriptorium cărți. Și inventă noi jocuri, fiindcă 
acum nu mai putea să facă pe bidiviul copiilor. 

În ziua de Anul Nou el fu acela care aprinse artificiile pentru 
desfătarea întregului oraș, iar de Paște conduse procesiunea 
breslei bancherilor pentru aducerea ceremonială a lumânărilor 
la Dom. 

Lucră el însuși la carul alegoric pentru carnaval, 
supraveghind detaliile cu atâta scrupulozitate încât Ghirlandaio 
îl ameninţă că mai degrabă o să îl distrugă decât o să îl 
termine. Lorenzo îl convinse să nu-l distrugă și-și ceru iertare, 
fermecându-l cu un sonet pe care îl scrisese în cinstea 
decoraţiilor lui. Și mai scrise patru cântece pentru carnaval. 

— Lorenzo, te implor să te oprești, îi repeta de sute de ori 
Ginevra, dar el zâmbea, o săruta și-i spunea să se ducă și să 
aducă lăutele pentru un duet, sau cărțile de joc, sau zarurile, 
pentru o partidă. 

Totuși, îl auzea din ce în ce mai des ţipând în timpul nopţilor. 
Atunci se îmbrăca în grabă. Adesea el îl trimitea pe Leoni s-o 
aducă atunci când strigătele încetau. Spunea că îi plăcea să 
cânte, ca să-l adoarmă. Era convins că inima lui o putea auzi, 
chiar dacă el dormea. 1 

Boala se agrava, Ginevra era sigură de asta. Nodurile erau 
mai pronunţate, umflăturile treceau de fiecare dată tot mai 
greu. 

Lorenzo refuza să se lase copleșit de boală. Dacă picioarele 
n-or să-l mai ducă, o să meargă cu scaunul lui Cosimo până ce o 
să se facă mai bine. Apoi va pune să li se înșeueze caii și o va 
duce pe Ginevra și pe copii la vânătoare de șoimi în pădurile de 
lângă vila lui din Fiesole. 

— Leoni și cu mine am învins blestemul Medicilor, se lăuda 
el. 

Dar apoi, în noiembrie, în urma unui atac sever, mâinile îi 
deveniră prea umflate ca să mai poată scrie. Lorenzo fu distrus. 

— Trebuie să le trimit scrisori și daruri oamenilor de 
Bobotează. Mesagerii trebuiesc trimiși din timp fiindcă se 
călătorește foarte încet în timpul iernii. Innocenţiu e bolnav; 
poate să moară. Trebuie să-l conving să anunţe numirea în 
rangul de cardinal a lui Giovanni, să o facă oficială. Și nu sunt 


sigur deFranţa. Regele ăsta tânăr, Charleș, are numai 
nouăsprezece ani, și tinerii sunt roși de ambiţii de glorie. Aș fi 
vrut ca regele Louis să fi trăit mai mult. Era un prieten de 
încredere. Ferrante e și el bolnav, iar Alfonso nu mă place. 
Trebuie să ni-l facem prieten mai înainte ca tatăl lui să moară și 
el să ia tronul 

Ginevra își înghiţi lacrimile. Vorbea numai de moarte și de 
morţi. Nu se putea gândi la altceva? I se părea că Lorenzo 
aleargă spre propriul lui sfârșit, dând buzna să-l găsească. Nu 
mai dormea decât dacă era drogat, Chiar și în rarele nopţi în 
care venea în patul ei, eliberarea de durerile cumplite nu-i 
micșora nervozitatea acută. Moţăielile lui și ochii ei posedându- 
i trupul și chipul erau lucruri care ţineau acum de trecut. 

* 


în noaptea dinaintea Postului Crăciunului, Ginevra Îl auzi pe 
Lorenzo ţipând. Se îmbrăcă repede și aşteptă ca Leoni să vină 
să-i bată la ușă. 

Dar tipetele lui Lorenzo nu se opriră. 

— Ajută-l, strigă ea, dând buzna în camera lui Loren zo. 
Pentru Dumnezeu, doctore, dă-i medicamentul! 

Leoni plângea. 

— Dacă mai ia, Madonna, o să moară. Avea nevoie de fiecare 
dată de doze tot mai mari și acum doza mu ximă admisă nu e 
suficientă să-i potolească durerea fără să-l omoare. 

În următoarea zi, când toate clopotele, din bisericile 
Florenței răsunară, un grup secret părăsi palatul Medici. 
Purtătorii litierei se împiedicau uneori, făcând să geamă silueta 
învelită în pături din interior. 

Ginevra della Vacchia mergea lângă litieră, vorbind cu un ton 
alinător. 

— Mergem la băi, la Bagno a Ripoli, iubitul meu. Nu e prea 
departe. Putem ajunge ușor acolo în două zile. Ai să te faci 
bine. Întotdeauna ţi-a fost mai bine când ai făcut băi calde. 
Gărzile sunt cu noi, cu caii de călărit și caii de povară. O să ai 
acolo tot ce vrei și când ai să te faci binene vom întoarce 
împreună acasă. O să ne luăm la întrecere călări, cum făceam 
întotdeauna. „Uite-l pe Magnificul”, o să se spună prin sate 
când o să trecem pe acolo. Totul va fi ca mai înainte. 

L-am văzut, Madonna. Moare. Il iubesc. De ce trebuie să 
moară? 


1491-1492 

— Nu-ţi pot răspunde, spuse ea, și lacrimile, până atunci 
reținute, izbucniră. 

Michelangelo își întinse spre ea palmele mari, aspre, 
muncite. Ginevra le prinse într-ale ei. Și amândoi jeliră 
apropiata moarte a lui Lorenzo Magnificul. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI UNU 

— Băile mă vindecă întotdeauna, spuse Lorenzo. 

— Eram sigură că o să te vindece, consimţi Ginevra. 

Amândoi minţeau și amândoi știau asta. 

Lorenzo era sleit. Șaua îi era căptușită ca să amortizeze șocul 
și fusese adaptat un spătar ca să-i susţină spatele. Mânau caii 
la pas și se opreau la fiecare câteva mile ca să descalece și să 
se odihnească pe marginea drumului. 

Distanţa, pe care Ginevra o parcursese pe jos în două zile, le 
luă acum trei, călare. 

Când sosiră la palat, scaunul cu rotile al lui Cosimo era 
pregătit. Servitorii îl duseră în camera lui și-l pregătiră de 
culcare. 

Ginevra rămase în curtea interioară. Lorenzo o făcuse să-i 
promită că va aștepta până ce va trimite după ea. 

Mergea încet, îndreptându-se spre grădină, cu pași la fel de 
grei cum îi era inima. Sunetul unui plâns înăbușit o făcu să se 
oprească. Tânărul sculptor Michelangelo încerca să se ascundă 
după o coloană antică. 

Ginevra se grăbi spre el. 

Michelangelo își ridică fața plină de lacrimi de pe braţe. 

Lorenzo se lupta cu moartea. Boala i se cuibărise adânc în 
trup, febra nu-l părăsea niciodată și guta ucigașă îi distrugea 
încheieturile una după alta. Dar el continua să lucreze. Când 
simţea că nu mai poate, sta pur și simplu la biroul lui. Când nu- 
și mai putea ţine spatele drept, dicta din pat. 

Drogurile nu-i mai foloseau. 

Ginevra îl masa când putea suporta să fie atins. 

Întotdeauna fără nici-un rezultat. 

Lorenzo se lupta cu moartea de unul singur. 

x 

De ziua lor, Ginevra se îmbrăcă în roba de călugăr pe care o 
purtase la Neapole și merse lângă litiera acoperită care îl 
ducea pe Lorenzo la mormântul bunicului său. 

Purtătorii litierei se retraseră, închizând porțile mari ale 
bisericii în urma lor. Trebuiau să aștepte până ce vor fi 
chemaţi, așa cum ordonase Ginevra. 

Aceasta  desfăcu perdelele  litierei care ascundeau 
diformitatea lui Lorenzo de oamenii Florenței. 

— Te-a durut rău? Întrebă ea. 


— Purtătorii litierei au fost îndemânatici, răspunse Lorenzo. 

Vocea îi era neschimbată, ca și zâmbetul. Ginevra îl sărută 
ușor pe buze. 

— Cheamă-l tu pentru mine, spuse Lorenzo. 

Ea îngenunche pe podeaua din fața plăcii de marmură care 
marca locul de odihnă al lui Cosimo și-și petrecu degetele pe 
literele epitafului. 

PATER PATRIAE 

Lorenzo privea de pe salteaua lui din litieră. Când Ginevra 
termină, el vorbi: 

— Cosimo, aici e nepotul tău, Lorenzo. Dacă mă poți auzi, 
atunci află. Am îndeplinit sarcinile, pe care viața mi le-a pus 
înainte, cu onoare. Am avut grija Statului Am dăruit familiei 
șase copii în viaţă, unul dintre fiii mei fiind acum cardinal la 
biserica Romei. Am păstrat pacea pe care tu ai câștigat-o 
pentru Republică și am adus pacea în fiecare colţ al Italiei. 
Când ne vom întâlni la picioarele tronului lui Dumnezeu' voi 
putea sta în faţa ta cu mândrie. Ţi-arh făcut o făgăduială când 
am devenit bărbat, în ziua aceea, acum douăzeci și doi de ani. 
Mi-am ţinut-o. 

Lorenzo închise ochii și oftă adânc, epuizat. 

Pelerinajul se terminase. 

— Este bine așa, Lauro, spuse Ginevra. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI DOI 

— Asta mi-ai adus când ţi-am cerut ceva roșu? Prostule! 

.. Ginevra auzi vocea lui Lorenzo de cum intră în hol. Zâmbi 
și-și iuți pașii. Era o voce supărată și puternică. „O zi bună”, își 
spuse ea, grăbindu-se spre camera lui. 

Lorenzo stătea proptit într-un măldăr de perne. Faţa lui 
proaspăt bărbierită era îmbujorată, ochii aprinși. O bucată de 
mătase roșie foșnea, întinsă de-a lungul patului, mototolită de 
mâinile deformate ale lui Lorenzo. 

Negustorul de mătăsuri stătea înclinat, făcând plecăciuni 
după plecăciuni, bolborosind niște scuze incoerente, înfricoșat. 
Furia lui Lorenzo era la apogeu. 

— Roșu e culoarea forței și a rezistenţei, strigă Lorenzo. E o 
culoare bărbătească. Și tu-mi aduci rozul ăsta potrivit pentru 
budoarul unei femei. Ori ești orb, ori te așteptai să fiu eu. 

Și împinse mătasea, îndepărtând-o. 

— Ia vălul ăsta de aici și adu-mi o mătase groasă. ROȘIE! 
Ginevra alergă spre pat, desprinzând țesătura dintre degetele 
lui răsucite. O împături și o aruncă în braţele negustorului. 

— Să te întorci repede, spuse ea cu un zâmbet. 

Omul se înclină, grăbindu-se să plece. 


— Le ai? Spuse Lorenzo, întrebarea sunând mai mult a 
acuzaţie. 


Ginevra îi imită vocea nazală, îndulcindu-i-o afectat: 

— Bună dimineaţa, Ginevra, spuse ea, ce fericit sunt că te 
văd. Ai reușit să iei schiţele cu decoraţiile de la Sandro? Da? Ce 
drăguţ din partea ta. Îţi sunt extrem de recunoscător. 

Lorenzo continua să o privească. 

Ginevra ridică o clipă din sprâncene, apoi începu să 
vorbească normal. 

Sunt foarte frumoase. Servitorii le montează pe șevalete și le 
aduc aici la tine, să le studiezi. 

Mă bucur să te studiez pe tine, spuse Lorenzo. 

— La fel cât mă bucur și eu să te văd pe tine, dragostea mea. 
Arăţi foarte sănătos și coleric. Ai putea suporta un masaj? 

Nu. Am de lucru. Vino aici lângă mine și ascultă ce idee am 
despre muzică. 

Ginevra își luă un scăunel și se așeză lângă pat. Cu multă 
atenţie își strecură degetele în mâna lui noduroasă. Degetul lui 
cel mare, deformat, se îndoi peste ele. 

Ceremonia pentru ridicarea lui Giovanni la rangul de 
cardinal era programată pentru șase martie, deci peste mai 
puţin de o lună. Lorenzo organiza cu această ocazie o 
sărbătoare care trebuie să întreacă tot ce se văzuse vreodată în 
Florenţa. Planurile îl înviorau, dar plătea prea scump. Avea 
perioade de dureri chinuitoare, și în unele zile nici nu-și putea 
deschide ochii. Era un om pe moarte hotărât să trăiască să 
vadă culminarea ambițiilor sale. 

se 

în ziua onorurilor acordate lui Giovanni, observatorii însoţiră 
ceremonia încă de la vechea Badia în Fiesole, și călăreţi 
staționaţi în fiecare punct prin care trecea procesiunea se 
grăbiră la palat să-i raporteze lui Lorenzo cum decurseseră 
evenimentele. 

Arcul de triumf al lui Bottieelli era o explozie de culoare, iar 
steagurile de mătase atârnau pe deasupra Porții San Gallo și 
douăzeci de trompetiști îl salutara pe noul cardinal când trecu 
pe sub poartă, intrând în oraș. 

La ferestrele caselor ce se întindeau de-a lungul drumului 
atârnau steaguri, tapiserii și covoare înflorate, pe toate străzile 
ce duceau la Dom. Catedrala era atât de aglomerată încât 
procesiunea de abia putu intra. Intreaga Florenţă voia să-l vadă 
și să-și aducă omagiul propriului ei cardinal, fiul Magnificului. 


Lorenzo putut auzi ovaţiile de la fereastra lui deschisă. 
Lacrimi de feficire îi curseră. Ginevra i le prinse în batistă mai 
înainte de a apuca să-i ude jiletca de catifea. Era îmbrăcat în 
veșminte de gală, o mărturie că era Lorenzo Magnificul, în cel 
mai mândru rol al lui, de tată al cardinalului Giovanni de 
Medici. 

Când slujba se sfârși, procesiunea se refăcu. Urmată de toţi 
demnitarii Florenței, se îndreptă cu pas constant, prin 
mulțimea care ovaţiona, spre palatul Medici, să ia parte la un 
banchet care dură tot restul zilei. 

Lorenzo fu adus în salonul cel mare, într-o litieră, să-și vadă 
fiul. 

„edea în centrul mesei, pe o platformă ridicată”, îi spuse 
Lorenzo Ginevrei când reveni în pat, „purtând pălăria roșie...” 

“Vocea îi era slabă. 

— Cântă-mi, să adorm, Contadina. Acum pot să mă odihnesc. 

Pe peretele sălii de banchet, blazonul familiei Medici 
strălucea pe un fond de mătase roșie, brodat în fir de aur. 


în acea noapte, pe toate acoperișurile din Florenţa arseră 
torţe care luminară străzile orașului pentru Brchestrele de 
muzicanți care interpretau vocal și la instrumente cântecele pe 
care Lorerzo le scrisese pentru sărbătorirea fiului său. 

x 

— Contadina? 

— Sunt aici. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI TREI 

— Vreau să merg acasă, la Careggi. 

Toată lumea află acum că Lorenzo de Medici era pe moarte. 
Curieri aduceau la Careggi scrisori din toate orașele Europei. 
Secretarul lui Lorenzo, cu echipa de scribi, le răspundea din 
scriptorium-ul instalat acum în loggia cu geamuri făcută de 
Lorenzo. 

Oficiali din guvernul orașului și ambasadori ai aliaţilor 
Florenței se plimbau prin grădină și prin curtea interioară în 
grupuri mici. Vorbeau șoptit, apoi se adunau în capul scărilor, 
unde apărea doctorul lui Lorenzo cu un raport despre starea 
acestuia. 

Din amvonul de 4a San Lorenzo, denunţurile lui Savonarol se 
rostogoleau ca un tunet pe deasupra capetelor mulţimii 
înspăimântate. 

— Pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns pe tiranul Lorenzo! 
Moare murdărit de păcatele care au atras mânia Cerurilor 
asupra tuturor iubitorilor de lux și plăceri deșarte. Pocăiţi-vă 
înainte de a cădea sabia Judecăţii! 

* 

Dormitorul lui Lorenzo de la Careggi era mic și simplu. Avea 
doar o fereastră, iar pereții și podeaua erau lipsiți de decorații. 
Patul lui se afla. In centrul camerei; patru lămâi aduși din 
loggie fuseseră puși la colțuri. Dulceaţa florilor lor împrospăta 
aerul din încăpere; fereastra era închisă, fiindcă până și 
adierea ușoară a brizei de primăvară îi provoca durere. 

Doi infirmieri de ia mănăstirea Camaldoli stăteau pe niște 
scăunele la capul patului. Se rugau în tăcere, mișcându-s'e 
numai când doctorul le cerea ajutorul. 

Leoni se plimba de la fereastră la ușă și apoi la pat, și înapoi 
la fereastră, într-un permanent triunghi. Micii lui pinteni de aur 
zăngăneau când atingeau gresia lucitoare a podelei. Mâinile-i 
grăsulii se frecau una pe alta sincronizându-se cu pașii, umerii 
îi erau aplecaţi, a disperare. Până acum crezuse că, într-un fel 
oarecare, Lorenzo se va vindeca. 

Ginevra îi observă suferinţa și i se făcu milă de el. 

— Apoi ochii i se întoarseră la Lorenzo. 

Era ca un măslin, gândi ea, cu braţele și picioarele 
noduroase și îndoite și culoarea feţei de un cenușiu deschis. Se 
întreba dacă ar trebui sau nu să-i spună ce gândea. Măslinul 


era esenţa vieţii în Toscana, pe care o iubea atât de mult; multe 
din poemele lui Lorenzo cântau frumuseţea frunzelor verzi și 
argintii și graţia ramurilor îndreptate spre cer ale acestor pomi. 

Se hotări să aștepte și să vadă dacă el voia să o audă 
vorbind. Avea din ce în ce mai mult pretenţia ca ea să fie lângă 
61 când deschidea ochii. Îl obosea să o asculte, pe ea sșu pe 
oricine altcineva, și voia să-și cruţe forţele slăbite, să-și poată 
lua pentru vecie rămas bun. 

Mai întâi trimise după Piero. 

— Trebuie să fii ca un tată pentru Contessina și Giuliano, 
spuse el. Și spune-i lui Giovanni că îl las pe Giulio în grija lui. 
Giulio e fiul iubitului meu frate și are dreptul la protecţia 
familiei. În curând va avea paisprezece ani și trebuie să intre în 
slujba Bisericii, unde Giovani îi poate fi călăuzitor... Să ai grijă 
de asta, Piero. 

— Am să am, tată. 

Lorenzo zâmbi, privindu-și fiul prostănac. Apoi, pentru ultima 
oară, încercă să-i explice rolul lui de cap al Republicii. 

Ginevra putu citi pe faţa lui Lorenzo că acesta știa că 
vorbește în vânt, dar trebuia să încerce. 

Mai târziu, când putu din nou să vorbească, îi văzu pe 
bătrânii din Academia Platonică, unul câte unul. Vorbi cu ei în 
latina lui fluentă, frumoasă, muzicală. 

Agnolo Poliziano îi conduse apoi pe fiecare la ușă, cu braţul 
petrecut peste umerii lor lăsaţi de durere. 

— Lasă-mă să stau cu tine, Lorenzo, îl rugase Agnolo și 
Lorenzo îi îndeplinise dorința. 

Era cincisprezece aprilie. 

Ginevra auzi voci în afara ușii și se repezi într-acolo, dar 
Agnolo i-o luase înainte. Deschise ușa, ușor și ieși afară, 
închizând-o după el. 

Lorenzo deschise ochii. 

— Ce este, Contadina? 

— Nu știu. O să ne spună Agnolo... 

În timp ce vorbea, Agnolo seîntoarse, însoţit de un bărbat 
înalt, cu părul alb, îmbrăcat într-o robă tivită cu blană scumpă. 

— Lorenzo, spuse Agnolo, ducele de Milano ţi l-a trimis pe 
doctorul lui personal. Acesta este Lazaro din Pavia. 

Doctorul se îndreptă spre pat. Pintenii lui sofisticaţi, de aur, 
zăngă» ifă, lovindu-se de gresia de pe podea. Se uită la faţa lui 


Lorenzo. Apoi își petrecu încet privirile de-a lungul trupului 
acestuia, dând la o parte cu mâna lui plină de inele pătura care- 
i acoperea șoldurile. 

Ginevra sări de la locul ei, pentru a-l îndepărta. 

— Pot vindeca această boală, spuse el, tare. 

Ochii lui Lorenzo, înnebuniţi de durere, se deschiseră, mari, 
licărind de o speranţă disperată. Ginevra își duse mâna la 
inimă, de parcă ar fi vrut să-i oprească bătăile nebunești. Își 
îndreptă privirea în altă parte, să-și ascundă faţa de ochii lui 
Lorenzo, și văzu în ochii lui Agnolo aceeași disperată 
compasiune și speranţă pe care e simţea și ea. Apoi, Agnolo își 
permise să zâmbească. 

— Vă las, atunci, îi spuse el lui Lorenzo, ca Messer Lazaro să- 
și înceapă tratamentul. 

440 

Şi ieși repede din cameră. 

„Acum poate să plângă”, gândi Ginevra. „Îl invidiez pentru 
asta”. Și îi zâmbi lui Lorenzo. 

— Lodovico trebuie să te iubească foarte mult, spuse ea. 

Lazaro ordonă să i se aducă cele trebuincioase pentru 
medicamentul despre care declară că va avea efect vindecător: 
perle, rubine, smaralde. Spunea că adusese totul cu el. 

Îl supraveghe pe Leoni pe când acesta măcină bijuteriile, 
transformându-le, în pulbere, într-o piuliță de argint. Apoi 
insistă ca toată lumea să se întoarcă cu spatele, în timp ce 
adăuga ingrediente din sipetul lui farmaceutic din santal. 

Amestecă în cele din urmă medicamentul cu vin, într-o cupă 
de aur și i-l dădu lui Lorenzo să o bea. 

Ginevra privi cu oroare teribilele eforturi pe care le făcu 
Lorenzo până să reușească să dea vinul pe gât. 

În ziua următoare, tratamentul se repetă. Plouase, și Ginevra 
se îndreptă spre fereastra deschisă a camerei' ei să respire 
aerul umed și curat și să-și clătească mintea de furia pe care o 
resimțea împotriva lui Lazaro. 

Când se întoarse, Lorenzo vorbea cu Agnolo. 

— De ce n-a venit Pico? 

— N-a vrut să te deranjeze. 

Trimite după el, Agnolo. Spune-i să vină după ce trece 
furtuna. 

Vocea lui Lorenzo era mai slabă ca oricând. 


x 


Pico fu o adevărată explozie de energie în aerul stătut al 
camerei. Vorbea repede, ca de obicei, cu obișnuitul lui 
entuziasm zgomotos. Se comporta de parcă Lorenzo n-ar fi fost 
bolnav, de parcă nu l-ar fi păscut moartea. Ginevra îl 
binecuvintă în tăcere pentru asta. 

Începu să argumenteze cu Agnolo despre iconografie, Pico 
să.'ținând că atât de larg răspânditul simbolism al leului ca 
figură a lui Cristos era inadecvat pentru cel ce a vorbit despre 
beatitudine, Agnolo susţinând că regele fiarelor era un simbol 
adecvat a celei de-a Doua (Veniri. Lorenzo își muta privirile de 
la unul la altui; avea atâta vitalitate cum Ginevra nu-l mai 
văzuse să aibă de săptămâni. 

Leul e depășit, declară Pico. Orice semnificaţie ar fi putut 
avea, s-a diluat de atâta folosire. E simbolul a prea mulţi 
conducători, a prea multor state. Florenţa nu e singurul stat 
care a adoptat leul. Printre altele, e o creatură de la care nu știi 
la ce să te aștepți. Ieri, în timpul furtunii, un fulger a lovit 
Domul și a sfărâmat o bucată de marmură din far. Când al 
Căzut, leii, nebuni de durere, au început să se lupte între ei. 
Doi dintre ei au fost uciși. E 

— Unde a căzut 'marmura? Întrebă Lorenzo cu vocea 
răgușită și ochii întunecaţi. 

— N-a vătămat nimic. N-a spart nicio ţiglă de pe Dom. S-a 
sfărâmat în piaţă, aproape de Via Ricassoli, dar nu era nimeni 
acolo, din cauza ploii. 

Lorenzo expiră îndelung, gemând. N 

— În direcția palatului Medici, șopti el. Înseamnă că o să 
mor... Agnolo, adu-l la mine pe Fra Mariano. 

Ochii i se închiseră. Faţa îi deveni rigidă, sângele i se scurse 
din obraji. 

x 

Fra Mariano îi administra cele de cuviință și spuse 
rogăciunile pentru morti. 

Dar suferința lui Lorenzo nu se sfârși cu asta. 

În cea de-a doua zi, ușa se deschise brusc, trimițând” un 
vârtej de aer prin încăpere. Ginevra se întoarse să protesteze. 

Savonarola stătea în prag. Gluga îi căzuse pe spate, ochii îi 
străluceau, verzi, deasupra nasului masiv de pasăre de pradă. 
Buzele lui cărnoase se desfăcură, scuipând1 salivă. 


— Târfo! Strigă el, arătând-o pe Ginevra. Vrei să iei un om pe 
moarte cu tine în focul etern? Părăsește locul acesta! 

Ginevra privi spre Lorenzo. Acesta avea ochii deschişi, 
îndreptaţi spre dușmanul lui fanatic. Erau calmi. Se alarmară 
doar când văzu că Savonarola se năpustește spre Ginevra, cu 
pumnul ridicat, ca o măciucă. 

Ea îi ţinu piept, cu braţul întins apărându-l pe Lorenzo de 
diavol. Trupul ei se cutremura, îngheţat de spaimă. 

— Du-te, spuse Lorenzo. 

Ginevra se clătină ca sub o lovitură auzindu-l. Se aplecă și 
trecu pe sub braţul lui Savonarola, îndreptân, - du-se spre ușă. 

t 

se 

Poliziano o găsi pe jos, în camera ei, cu capul acoperit cu 
braţele, cu genunchii la gură, tremurând. 

— Ginevra, vino repede. E aproape de sfârșit. 

— Diavolul? 

— S-a dus. 

— Nu i-a făcut nimic... 

— Firește că nu. L-a întrebat pe Lorenzo dacă era în pace cu 
Dumnezeu, și când el a spus da, călugărul i-a dat 
binecuvântarea.;. Acum vino. Lorenzo te-a chemat. 

Chinul o părăsi pe dată și alergă spre camera lui Lorenzo. 

Ochii lui erau închiși; buzele i se mișcau, dar sunetele erau 
prea slabe ca să poată fi auzite. Ginevra își apropie urechea de 
gura lui. 

— Con... tadina... 

Ginevra s'imţi că i sarel inima din piept. 

— Sunt aici, spuse ea. Sunt aici, iubitul meu. 

— Cântă-mi... ca să adorm. 

Pleoapele lui Lorenzo tremurară, dar nu-și putu deschide 
ochii. Își ridică o clipă mâna. 

Ginevra își strecură degetele printre ale lui. Dragostea îi fă! 
Cu vocea puternică, eliberata de durere, în timp ce cânta 
cântece vechi, simple, de la ţara. 


ALEXANDRA RIPLEY a crescut în Charleston, Carolina de 
Sud, locul în care se petrece acţiunea din romanele Charleston 
și Plecând din Charleston. 

După ce a împlinit douăzeci de ani, a locuit câţiva ani în Vila 
Pazzi, pe un deal din afara Florenței. Aici a devenit interesată 
de istoria familiei Pazzi, interes ce a urmărit-o toată viaţa, și a 
căpătat o permanentă dragoste pentru Florenţa. In acest 
roman, Vila Pazzi este numită La Vacchia, numele pe care îl 
avea când a fost construită de Pazzi, în secolul cincisprezece. 

/