Honore De Balzac — Vendetta

Honore de BALZAC 


Vendetta 


Dedicate, lu PUTTINA TI 
sculptor milanez. 


Pe la sfârgitul lunu octombrie a anului 1800, un străin, însoțit de 
a ferneie şi-o fetiță, ajungând în tața grădinii Tuileries din Pariz, se 
opri câtva bmp lângă mormanele de moloz ale unei case dărâmate 
de curând, cam în locul unde se înalță astăzi aripa neterminată ce 
trebuia să lege castelul Catherinei de Medicisit! cu palatul Luvru? 
al familiei de Valois. Stătea acolo, în picioare, cu brațele 
încrucişate, cu capul aplecat, pe care-l ridica însă din când în când, 
ca să se uite sau la reşedinţa consulară! sau la femeia ce se 
agezase pe o piatră, alături de el. Cu toate că necunoscuta părea a 
nu da atenție decât fehței în vârstă de nouă sau zece ani, ale cărei 
zuwițe de păr lungi, negre, 1 le răsucea între degete, ca şi cum s-ar hi 
jucat cu ele, nu pierdea, totuzi, niciuna dintre privirile pe care 1 le 
arunca însoțtorul ei. Un sirnțărnânt comun, altul decât dragostea, 
înlănțuia cele două tunțe, trădănd în gesturile ca zi în gândurile lar 
aceeaşi nelinişte, Suterința este desigur cea mai puternică legătură 
dintre oameni, Striinul avea unul dintre acele capete grave şi mari, 
înzestrate cu un păr bogat, ce s-au înfățișat adesea penelului 
pictorilor CarracioS!. Chica aceasta atât de neagră era presărată cu 
nenumărate hre de păr alb. Trăsătunile bărbatului, deşi nobile gi 


Li RA Li Li es Li L] 
Ea, je at E air ERE ui N ANA ARES Pi [  — îm E i LE i azi pe ZE e a m SN a E SE E a a e E e SN m E în N ii n BERI PE Der Pie Ce O = 


Honore de BALZAC 


Vendetta 


Dedicată lui PUTITINATI, 
sculptor milanez. 


Pe la sfârşitul lunii octombrie a anului 1800, un străin, 
însoţit de o femeie şi-o fetiţă, ajungând în faţa grădinii 
Tuileries din Paris, se opri câtva timp lângă mormanele de 
moloz ale unei case dărâmate de curând, cam în locul unde 
se înalţă astăzi aripa neterminată ce trebuia să lege castelul 
Catherinei de Medicisi!+ cu palatul Luvru'2* al familiei de 
Valois!3+. Stătea acolo, în picioare, cu braţele încrucişate, cu 
capul aplecat, pe care-l ridica însă din când în când, ca să 
se uite sau la reşedinţa consularăi!+: sau la femeia ce se 
aşezase pe o piatră, alături de el. Cu toate că necunoscuta 
părea a nu da atenţie decât fetiţei în vârstă de nouă sau 
zece ani, ale cărei şuviţe de păr lungi, negre, i le răsucea 
între degete, ca şi cum s-ar fi jucat cu ele, nu pierdea, 
totuşi, niciuna dintre privirile pe care i le arunca însoţitorul 
ei. Un simţământ comun, altul decât dragostea, înlănţuia 
cele două fiinţe, trădând în gesturile ca şi în gândurile lor 
aceeaşi nelinişte. Suferinţa este desigur cea mai puternică 
legătură dintre oameni. Străâinul avea unul dintre acele 
capete grave şi mari, înzestrate cu un păr bogat, ce s-au 
înfăţişat adesea penelului pictorilor Carracio!5+. Chica 
aceasta atât de neagră era presărată cu nenumărate fire de 


păr alb. Trăsăturile bărbatului, deşi nobile şi pline de 
mândrie, aveau o anumită asprime care le strica oarecum 
farmecul. Cu toată vigoarea şi ţinuta lui dreaptă, părea să 
aibă peste şaizeci de ani. Hainele-i ponosite arătau că venea 
dintr-o ţară străină. Cu toate că chipul femeii, altădată 
frumos dar în momentul acela ofilit, arăta o tristeţe adâncă, 
ea se străduia să zâmbească, încercând să-şi păstreze 
cumpătul ori de câte ori era privită de către soţul ei. Fetiţa 
stătea în picioare, cu toată oboseala ce se citea pe faţa ei 
tânără pârlită de soare. Avea o înfăţişare drăgălaşă de 
italiancă şi nişte ochi mari, negri, sub sprâncenele frumos 
arcuite; o nobleţe înnăscută, o gingăşie firească. Mai fiecare 
trecător. se simţea înduioşat văzând acest grup ale cărui 
personaje nu căutau câtuşi de puţin să-şi ascundă o 
deznădejde cu atât mai profundă cu cât expresia ei era mai 
simplă; numai că izvorul acelei înclinări spre bunăvoință, 
care-i deosebeşte pe parizieni de alţi oameni, seca tot atât 
de repede. De îndată ce simţea că e fixat de un pierde-vară, 
necunoscutul îi arunca nişte priviri atât de înverşunate, 
încât chiar şi cel mai cutezător hoinar iuţea deodată pasul, 
ca şi cum ar fi călcat pe un şarpe. După ce stătuse mult 
timp nehotărât, străinul îşi trecu deodată mâna peste 
frunte, alungă, cum s-ar zice, gândurile ce i-o acoperiseră 
de cute, şi luă fără doar şi poate o decizie desperata. Mai 
întâi aruncă o privire către soţia şi fiica sa, apoi scoase de 
sub haină un pumnal destul de mare, pe care-l înmână 
însoţitoarei lui, spunându-i în italieneşte: „Mă duc să văd 
dacă alde Bonaparte îşi mai amintesc de noi”. Şi porni cu un 
pas domol, dar hotărât, spre poarta palatului, unde fu oprit 
foarte simplu de un soldat din garda consulară, cu care nu 
putu lungi prea mult vorba. Văzând  îndărătnicia 
necunoscutului, santinela întinse baioneta în chip de 
ultimatum. Întâmplarea făcu însă ca tocmai atunci soldatul 
să fie schimbat din post, şi caporalul îi arătă străinului, cât 
se poate da binevoitor, locul unde se afla comandantul 
gărzii. 


— Anunţaţi-l pe Bonaparte că ar vrea să-i vorbească 
Bartholomeo di Piombo, se adresă italianul către căpitanul 
de serviciu. 

Zadarnic încercă ofiţerul să-i explice lui Bartholomeo că 
primul consul nu putea fi văzut înainte de a i se fi cerut 
audienţă în scris, căci străinul ţinea morţiş ca militarul să se 
ducă să-l anunţe pe Bonaparte. Căpitanul spuse că nu poate 
să calce consemnul primit şi refuză în termeni hotărâți să se 
supună dorinţei acestui ciudat solicitant. Bartholomeo îşi 
încruntă atunci sprâncenele, se uită cu o privire aspră spre 
comandant şi părea să-l facă răspunzător de toate 
nenorocirile ce ar putea să decurgă din acest refuz; apoi se 
mulţumi să tacă, îşi încrucişă cu dârzenie braţele la piept şi 
se duse să aştepte sub porticul ce face legătura între curte 
şi grădina 'Tuileiries. De obicei, oamenii care îşi pun cu tărie 
ceva în gând sunt mai totdeauna ajutaţi de întâmplare. În 
momentul când Bartholomeo di Piombo da să se aşeze pe 
unul dintre stâlpii aceia mici de piatră din jurul intrării de la 
Tuileries, sosi o trăsură din care cobori Lucien 
Bonapartei!$*, pe atunci ministru de interne. 

— O, Lucien, numai norocul mi te-a scos în cale, strigă 
străinul. 

Aceste cuvinte, rostite în dialectul corsican, îl făcură pe 
Lucien să se oprească din mers, chiar în clipa când voia să 
păşească sub boltă; îşi întoarse faţa către compatriotul său, 
şi-l recunoscu îndată. Fu de ajuns numai un cuvânt pe care 
Bartholomeo i-l şopti la ureche, pentru ca să-l ia pe corsican 
cu dânsul. În cabinetul primului consul se aflau Murat, 
Lannes şi Rapp. La apariţia lui Lucien, urmat de un 
personaj atât de bizar ca Piombo, conversaţia se întrerupse. 
Apoi Lucien îl apucă pe Napoleon de mână, trăgându-l în 
dreptul ferestrei. După ce schimbă câteva cuvinte cu fratele 
său, primul consul făcu un semn cu mâna, la care Murat şi 
Lannes se supuseră şi ieşiră. Rapp se prefăcu a nu observa 
nimic, ca să poată rămâne, dar Bonaparte apostrofându-l cu 
asprime, aghiotantul plecă şi el cu o mutră mofluză. Primul 


consul, auzind paşii lui Rapp în salonul alăturat, deschise 
brusc uşa şi-l surprinse pe acesta lângă peretele care 
despărţea cabinetul său de salon. 

— Prin urmare, nu vrei să mă înţelegi? spuse primul 
consul. Am nevoie să rămân singur cu compatriotul meu. 

— Un corsican! răspunse aghiotantul. Am prea puţină 
încredere în asemenea oameni, ca să nu... 

Dar primul consul nu-şi putu stăpâni un zâmbet şi îl 
împinse uşor de umeri pe credinciosul său ofiţer. 

— Ei, ia spune, ce te aduce aici, dragul meu Bartholomeo, 
se adresă primul consul către Piombo. 

— Am venit să-ţi cer protecţie şi adăpost, dacă eşti cu 
adevărat un corsican, răspunse Bartholomeo pe un ton 
repezit. 

— Ce nenorocire te-a putut goni din ţară? Erai doar cel 
mai bogat, cel mai... 

— l-am ucis pe toţi din familia Porta, rosti corsicanul cu 
un timbru adânc al vocii, încruntându-şi sprâncenele. 

Primul consul se dădu, uimit, doi paşi înapoi. 

— Vrei să mă trădezi! strigă Bartholomeo aruncând o 
privire întunecată spre Bonaparte. Nu uita că au mai rămas 
patru Piombo în Corsica! 

Lucien îl apucă pe compatriotul său de braţ şi-l zgâlţăi 
tare. 

— Ai venit aici ca să-l ameninţi pe salvatorul Franţei? îi 
spuse el pe un ton răstit. 

Bonaparte făcu un semn, şi Lucien tăcu. Apoi se întoarse 
către Piombo şi-l întrebă: 

— De ce-ai ucis familia Porta? 

— Tocmai ne împrieteniserăm din nou, răspunse acesta; 
ne împăcaseră soţii Barbanti. A doua zi după ce am ciocnit 
câte un pahar, în semn că am pus capăt vrajbei dintre noi, 
eu i-am părăsit, deoarece aveam treabă la Bastia!8*. Ei au 
rămas acasă la mine, mi-au dat foc viei de la Longone şi au 
ucis pe fiu-meu Gregorio. Nevasta şi fata mea, Ginevra, au 
scăpat ca prin minune; se împărtăşiseră chiar în dimineaţa 


aceea şi le-a ocrotit Sfânta Fecioară. Când m-am întors, n- 
am mai găsit nici urmă de casă, îi răscoleam cenuşa cu 
picioarele, când, deodată m-am împiedicat de trupul lui 
Gregorio, pe care l-am recunoscut la lumina lunii. 

„Ah, numai alde Porta au făcut asta!” mi-am spus - 
atunci. Şi am plecat numaidecât în maguisi:, acolo am 
strâns câţiva oameni pe care-i ajutasem şi eu mai înainte - 
mă înţelegi tu, Bonaparte - şi am pornit cu toţii spre via lui 
Porta. Ajunsesem la cinci dimineaţa, iar la şapte erau cu 
toţii pe lumea cealaltă. Giacomo susţine că Elisa Vanni a 
salvat un copil, pe micul Luigi, dar eu ştiu că l-am legat cu 
mâna mea de pătucul lui înainte de a da foc casei. Am 
plecat din insulă cu soţia şi fiica mea, fără a fi apucat să 
controlez dacă e adevărat că Luigi Porta se mai afla sau nu 
în viaţă. 

Bonaparte se uita la Bartholomeo cu multă curiozitate, 
dar fără să pară uimit. 

— Câţi erau? întrebă Lucien. 

— Şapte, răspunse Piombo. Pe vremuri au fost vrăjmaşii 
voştri, le spuse el. 

Aceste vorbe nu treziră însă niciun semn de mânie în cei 
doi fraţi. 

— Ah, nu mai sunteţi corsicani, urlă Bartholomeo cu un 
fel de deznădejde. Adio! Altădată v-am proteguit, adăugă pe 
un ton de mustrare. Dacă n-aş fi fost eu, mama ta n-ar fi 
ajuns la Marsilia, zise el, adresându-se lui Bonaparte care 
rămase gânditor, cu cotul sprijinit pe marginea căminului. 

— Într-adevăr, Piombo, răspunse Bonaparte, nu pot să te 
iau sub aripa mea protectoare. Acum sunt şeful unei naţiuni 
mari, conduc Republica şi trebuie să urmăresc respectarea 
legilor. 

— Aha! Aha! făcu Bartholomeo. 

— Dar aş putea să închid ochii, continuă Bonaparte. 
obiceiul vendettei19 va împiedica încă mult timp domnia 
legilor în Corsica, adăugă el, mai mult ca pentru sine. 
Totuşi, trebuie distrus cu orice preţ. 


Bonaparte tăcu un moment, şi Lucien îi făcu semn lui 
Piombo să nu mai spună nimic. Corsicanul începuse să-şi 
clatine capul la dreapta şi la stânga, în semn de 
dezaprobare. 

— Rămâi aici, reluă consulul adresându-se lui 
Bartholomeo. Vom face în aşa fel, ca şi cum n-am şti nimic. 
Îţi voi răscumpăra averea, ca să ai, până una alta, cu ce trăi. 
Apoi, după câtva timp, mai târziu, vom vedea ce-i de făcut. 
Dar, fără vendetta! Aici nu poţi să iei drumul codrului. Dacă 
vei recurge la cuţit, atunci nu mai e nicio speranţă de 
scăpare. Aici legea apără pe toţi cetăţenii, şi nimeni nu-şi 
face dreptate singur. 

— A devenit stăpânul unei ţări ciudate, rosti 
Bartholomeo, apucând braţul lui Lucien şi strângându-i-l 
tare. Dar bine că nu mă lăsaţi în ghearele nenorocirii, asta 
ne va lega de acum înainte pe viaţă şi pe moarte, şi soarta 
tuturor Piombilor e în mâna voastră. 

La aceste cuvinte, corsicanul îşi descreţi fruntea şi privi 
mulţumit în jurul lui. 

— N-o duceţi rău aici, spuse apoi zâmbind, ca şi cum ar fi 
vrut să se aciueze şi el pe acolo. Iar tu eşti îmbrăcat numai 
în roşu, ca un cardinal. 

— Nu depinde decât de tine ca să-ţi faci o situaţie şi să ai 
un palat la Paris, spuse Bonaparte măsurându-l pe 
compatriotul său din cap până în picioare. Şi aşa, s-ar putea 
să am nevoie de un prieten devotat pe care să mă pot bizui. 

Piombo scoase un suspin de bucurie din pieptul lui uriaş 
şi întinse mâna către primul consul, spunându-i: „lot 
corsican ai rămas!” 

Bonaparte surâse uşor. Privi în tăcere pe omul care-i 
aducea ceva din aerul patriei sale, din insula unde altădată 
scăpase ca prin minune de ura partidului englez şi pe 
care n-avea s-o mai revadă niciodată. Apoi făcu un semn 
către fratele său, care ieşi împreună cu Bartholomeo di 
Piombo. Lucien se interesă îndeaproape de situaţia 
bănească a vechiului ocrotitor al familiei lor. Piombo îl trase 


pe ministrul de interne în dreptul unei ferestre şi arătă spre 
soţia sa şi spre Ginevra, aşezate amândouă pe o grămadă 
de pietriş. 

— Am venit pe jos de la Fontainebleau până aici, şi n- 
avem nicio lăscaie, îi spuse el, 

Lucien îşi scoase punga şi i-o dădu compatriotului său, 
spunându-i să vină a doua zi la el ca să vadă ce se poate 
face pentru a-i asigura soarta familiei. Valoarea întregii 
averi pe care o avea Piombo în Corsica nu i-ar fi îngăduit 
nici pe departe să trăiască în mod cinstit la Paris. 


Între sosirea familiei Piombo la Paris şi întâmplarea ce 
urmează - care, fără prezentarea acestor evenimente, ar fi 
mai greu de înţeles - trecură cincisprezece ani. 

Servin, unul dintre cei mai preţuiţi pictori ai noştri, avu 
cel dintâi ideea de a deschide un atelier pentru persoanele 
tinere care doresc să primească lecţii de pictură. În vârstă 
de vreo patruzeci de ani, era un om virtuos şi închinat în 
întregime artei sale, care se căsătorise din dragoste cu fata 
unui general fără avere. La început, mamele îşi însoțeau 
fetele de câte ori se duceau la profesor; mai pe urmă, însă, 
după ce cunoscură mai bine principiile acestuia şi se 
convinseră de grija pe care o depunea el pentru a se 
bucura ele toată încrederea, le trimiteau singure. Pictorul 
îşi făcuse o lege din a nu primi ca eleve decât domnişoare 
din familiile bogate sau cu trecere, astfel ca să înlăture 
orice obiecţii asupra mediului din atelierul său; refuza chiar 
să primească pe tinerele doritoare să devină artiste, dar 
cărora trebuia să le facă mai întâi o anumită educaţie, fără 
de care nu poate să existe talent în pictură. Încetul cu 
încetul, măsurile lui de prevedere, nivelul înalt de la care îşi 
iniţia elevele în tainele artei, încrederea mamelor care-şi 
ştiau fiicele în societatea unor persoane cu o creştere 
aleasă şi siguranţa pe care o inspirau caracterul, 
moravurile şi căsătoria artistului, făcură ca el să se bucure 
de o faimă cât se poate de bună prin saloane. Când o fată 


tânără îşi exprima dorinţa ca vrea să înveţe pictura sau 
desenul şi când mama ci cerea un sfat, i se răspundea 
pretutindeni: „Irimite-o la Servin!” 

Servin ajunsese deci pentru pictura feminină o 
specialitate, ca Herbault pentru pălării, Leroy pentru mode 
şi Chevet pentru mâncăruri. Se ştia de către toată lumea că 
o femeie tânără care luase lecţii. la Servin putea să judece 
în ultimă instanţă operele de la Muzeu, să izbutească un 
portret, să copieze o pânză celebră şi să picteze un tablou 
de interior. Artistul acesta corespundea astfel tuturor 
cerinţelor aristocrației. Şi, deşi avea legături cu cele mai 
bune familii din Paris, era independent, patriot, şi păstra 
faţă de toată lumea acel ton degajat, spiritual, uneori ironic, 
precum şi acea libertate de gândire care constituie nota 
caracteristică a pictorilor. Împinsese aplicarea riguroasă a 
principiilor sale până şi în orânduirea localului unde studiau 
elevele lui. Intrarea ce ducea în podul de deasupra 
apartamentului său fusese zidită. Ca să ajungi în acest 
sălaş, sacrosanct ca un harem, trebuia să urci o scară 
construită în interiorul locuinţei sale. Atelierul, care ocupa 
toată partea de sus a casei, avea acele dimensiuni enorme 
care surprind totdeauna pe curioşi, când, urcați la şaizeci 
de picioare deasupra pământului, se aşteaptă să-i găsească 
pe artişti instalaţi în vreo chichineaţă. Acest soi de galerie 
era luminată din belşug de nişte geamlăcuri prevăzute cu 
draperiile acelea largi şi verzi cu ajutorul cărora pictorii îşi 
potrivesc lumina. O mulţime - de caricaturi şi de figuri 
făcute la repezeală cu pensula sau cu vârful cuţitului, de-a 
lungul pereţilor zugrăviți într-un cenuşiu închis, dovedeau, 
numai cu o diferenţă de expresie, că în capul celor mai 
distinse fete se află tot atâta sminteală ca şi în cel al 
bărbaţilor. 

O sobă mică şi burlanele ei mari, care formau un zig-zag 
înfricoşător, înainte de a ajunge în ţinuturile înalte ale 
acoperişului, constituiau podoaba indiscutabilă a acestui 
atelier. Pe o poliţă întinsă pe pereţi de jur împrejur, se aflau 


modele de ghips, care zăceau acolo alandala, cele mai 
multe acoperite cu o pulbere bălaie. Deasupra acestui raft, 
ici şi colo, îşi arăta expresia de durere un cap de Niobe!12;, 
atârnat într-un cui, surâdea o Venusi1::, apărea o mână 
care îţi sărea în ochi ca mâna unui cerşetor întinsă pentru 
pomană, apoi câteva ecorche-urii!!*+ înnegrite de fum ce 
păreau mai degrabă nişte braţe culese în ajun de prin 
coşciuge; în fine, nenumărate tablouri, desene, manechine, 
rame fără pânze şi pânze fără rame sfârşeau prin a da 
acestei încăperi fără nicio simetrie fizionomia unui atelier 
caracterizat printr-un ciudat amestec de ornamentare şi 
goliciune, de mizerie şi bogăţie, de ordine şi harababură. O 
astfel de corabie uriaşă, în care totul pare mic, chiar şi 
omul, aminteşte totdeauna de culisele „Operei”, unde se 
găsesc costume vechi şi armuri aurite, bucăţi de stofe şi 
maşinării; dar în acelaşi timp şi ceva măreț ca gândirea: 
geniul stă alături de moarte, Diana:!15* sau Apoloi1*: alături 
de un craniu sau de un schelet, armonie şi dezordine, 
poezie şi realitate, culori vii pierdute în umbră şi adesea o 
întreagă dramă neclintită şi tăcută. Ce simbol al unei minţi 
de artist! 


În momentul când începe această povestire, un soare 
strălucitor de iulie lumina atelierul şi două fâşii de raze 
străbăteau până în fundul lui, formând două dungi late şi 
străvezii de aur în care plutea o puzderie de fire de praf. 
Vreo douăsprezece şevalete îşi înălţau vârfurile ascuţite, ca 
nişte catarge de corăbii într-un port. Mai multe fetişcane 
însufleţeau această privelişte prin varietatea înfăţişării şi a 
atitudinilor lor, ca şi prin îmbrăcămintea lor felurită. 
Umbrele mari pe care le aruncau perdelele de pânză verde, 
aşezate după nevoile fiecărui şevalet, cereau o mulţime de 
contraste şi de efecte plăcute de clarobscur. 

Colţul acesta alcătuia tabloul cel mai frumos din atelier. O 
fată blondă, îmbrăcată simplu, stătea mai la o parte de 
colegele ei şi lucra cu râvnă, ca sub imboldul unei 


predestinări; niciuna nu se uita la ea şi nu-i vorbea: era cea 
mai frumoasă, cea mai modestă şi cea mai puţin bogată. 
Două grupuri principale, aşezate la o mică distanţă unul de 
altul, înfăţişau două lumi, două categorii, chiar şi în acest 
atelier, unde rangurile şi averea ar fi trebuit să fie uitate. 
Stând jos sau în picioare, toate aceste tinere fete, 
înconjurate de cutiile de culori, preparându-şi pensulele sau 
jucându-se cu ele, servindu-se de paietele lor strălucitoare, 
pictând, vorbind, râzând, cântând, cât se poate de naturale, 
dând frâu liber firii lor, formau un spectacol necunoscut de 
restul oamenilor; asta de aci, de pildă, fudulă, semeaţă, 
zvăpăiată, cu păr negru şi cu mâini frumoase, îşi arunca 
flacăra privirilor în toate părţile; cealaltă de colo, 
nepăsătoare şi veselă, mereu cu surâsul pe buze, cu părul 
castaniu, cu mâini albe şi delicate, fecioară franceză, 
uşuratică, fără prejudecăţi, bucurându-se de fiecare clipă; 
alta, plăpândă, melancolică şi visătoare, îşi înclina capul ca 
o floare ce se pleacă spre pământ; vecina ei, dimpotrivă, 
plinuţă, durdulie, cu mişcări de cadână, cu ochi mari, 
întunecaţi şi languroşi, vorbea puţin, dar rătăcea cu 
gândurile aiurea şi contempla pe furiş figura lui 
Antinousi17+. 

În mijlocul lor, ca un spiriduş dintr-o piesă spaniolă, 
spirituală şi plină de vervă satirică, o fată le iscodea pe 
toate dintr-o singură privire, le făcea să râdă şi îşi ridica 
mereu în sus faţa prea vioaie ca să nu fie şi frumoasă; ea se 
afla în fruntea primului grup de şcolăriţe format din fiice de 
bancheri, de notari şi negustori; deşi bogate toate, suportau 
totuşi disprețul uşor, dar destul de ascuţit, pe care Lli-l 
arătau celelalte tinere aparţinând aristocrației. Acestea din 
urmă erau conduse de fiica unui uşier de la sala tronului 
regal, un gâgâlici de fată pe cât de prostuţă pe atât de 
înfumurată, care se mândrea că tatăl ei e om cu o funcție la 
curte; totdeauna căuta să pară că a priceput din prima clipă 
observaţiile maestrului şi da să se înţeleagă că-i face un 
hatâr lucrând şi ea acolo; se folosea de un lornion, venea în 


fiecare zi foarte gătită, mai târziu decât celelalte, cerea 
colegelor ei să vorbească încet. În acest al doilea grup, se 
puteau deosebi siluete încântătoare, chipuri distinse; dar 
privirile acestor tinere arătau că ele nu sunt chiar atât de 
naive. Dacă aveau atitudini elegante şi gesturi drăgălaşe, în 
schimb expresia feţelor lor era lipsită de sinceritate şi se 
ghicea cu uşurinţă că aparţineau unei lumi în care politeţea 
modelează de timpuriu caracterul, iar abuzul de satisfacţii 
sociale înăbuşă sentimentele şi dezvoltă egoismul. Când se 
aflau toate laolaltă, printre aceste tinere se vedeau capete 
copilăreşti, fecioare de o curăţenie sufletească neîntinată, 
chipuri ale căror guri uşor întredeschise lăsau să se vadă 
nişte dinţi feciorelnici şi pe care fluturau zâmbete 
feciorelnice. Atelierul nu mai semăna atunci cu un serai, ci 
cu o ceată de îngeri, adunaţi deasupra unui nor, în cer. 

Era aproape de amiază dar Servin nu venise încă. De 
câteva zile încoace, el îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului într-un atelier pe care-l avea în altă parte şi unde 
căuta să termine un tablou pentru expoziţie. La un moment 
dat, domnişoara Amelie Thirion, conducătoarea partidului 
aristocrat din această mică adunare, începu să-i spună 
ceva, stăruitor, vecinei sale şi în grupul patricienelor se făcu 
tăcere. Partidul băncilor tăcu şi el, nedumerit, încercând să 
afle despre ce putea fi vorba într-o conferinţă ca asta. Taina 
tinerelor „ultra”1&: avea să fie în curând cunoscută. Amelie 
se ridică de la locul ei, luă un şevalet care se găsea la câţiva 
paşi de ea şi îl aşeză la o distanţă destul de mare de grupul 
cel nobil, lângă un perete murdar ce despărţea atelierul de 
o cămăruţă întunecoasă în care se aruncau bucăţile de 
ghips sfărâmate şi pânzele condamnate de profesor şi unde 
iarna se ţineau lemnele. Gestul Ameliei stârni un murmur 
de mirare, care nu o împiedică şi desăvârşească mutatul 
colegei care lipsea, împingând repede lângă şevalet cutia 
cu vopsele, scăunelul, în fine totul, chiar şi tabloul de 
Prud'hon'* pe care-l copia eleva întârziată. Dacă, după 
această lovitura de stat, aripa dreaptă începu, apoi, să 


lucreze în tăcere, aripa stângă comentă vreme îndelungată 
faptul. 

— Ce crezi că o să spună domnişoara Piombo? întrebă o 
fată, adresându-se  domnişoarei Mathilde  Roguin, 
răutăcioasa purtătoare de cuvânt a primului grup. 

— E o fată care n-o să spună nimic, răspunse ea; dar 
peste cincizeci de ani are să-şi aducă aminte de această 
ofensă, ca şi cum i s-ar fi întâmplat doar cu o zi mai înainte, 
şi are să se răzbune cumplit. E o fiinţă cu care n-aş vrea să 
mă războiesc niciodată. 

— Surghiunul la care o condamnă domniţele astea e cu 
atât mai nedrept, spuse o altă fată, cu cât, nu mai departe 
decât alaltăieri, domnişoara Ginevra era foarte tristă; se 
zice că tatăl ei şi-a dat demisia. Asta înseamnă să-i toarne 
gaz peste foc, după ce se purtase atât de frumos cu 
dumnealor în timpul celor O sută de Zile. Nu le-a spus nici 
măcar un cuvinţel care i-ar fi putut jigni. Dimpotrivă, căuta 
să nu vorbească niciodată despre politică. Dar mi se pare că 
stimatele noastre ultra sunt conduse mai curând de gelozie 
decât de spirit de partid. 

— Îmi vine să iau şevaletul domnişoarei Piombo şi să-l 
aduc lângă al meu, spuse Mathilde Roguin. Şi dădu să se 
ridice, dar un alt gând o făcu să renunţ: 

— Cu un caracter ca al domnişoarei Ginevra, adăugă ea, 
nu poţi să ştii cum ar privi gestul meu, Mai bine să 
aşteptăm. 

— Ecco la!'2: ia, rosti galeş fata cu ochi negri. 

În adevăr, în sală răsună zgomotul paşilor cuiva care urca 
repede scara. 

O şoaptă: „Vine!” trecu din gură în gură, apoi în atelier se 
aşternu o tăcere adâncă. 

Pentru a înţelege semnificaţia ostracismului exercitat de 
Amelie  Thirion, e necesar să precizăm că această 
întâmplare se petrecea pe la sfârşitul lui iulie 1815. A doua 
întoarcere a Bourbonilor zdruncinase multe prietenii ce 
rezistaseră în timpul fierberii produsă de prima 


Restauraţie. În momentul acela aproape toate familiile erau 
dezbinate de opinii diferite şi fanatismul politic reînnoi 
multe dintre acele scene de plâns care mânjesc istoria 
oricărei ţări în perioadele războaielor civile sau religioase. 
Copiii, fetele, bătrânii împărtăşeau patima monarhică de 
care era stăpânit guvernul. Vrajba se strecura sub toate 
acoperişurile şi bănuiala înfăşura în culorile ei întunecate 
până şi acţiunile sau convorbirile cele mai intime. Ginevra 
Piombo îl idolatriza pe Napoleon. Şi cum ar fi putut oare să- 
] urască? Împăratul era compatriotul şi binefăcătorul tatălui 
ei. Baronul de Piombo era unul dintre susţinătorii lui 
Napoleon care contribuiseră în modul cel mai direct la 
întoarcerea din insula Elba:2::. Nevoind să-şi renege 
convingerile politice, ba  afirmându-şi-le cu mândrie, 
bătrânul baron de Piombo rămăsese la Paris în mijlocul 
adversarilor săi. Ginevra Piombo putea fi deci trecută cu 
atât mai mult în rândul persoanelor suspecte, cu cât nu 
făcea nicio taină din faptul că a doua Restauraţie însemna o 
nenorocire pentru familia ei. Singurele lacrimi pe care le-a 
vărsat, poate, în viaţa ei i-au fost smulse de dubla veste a 
captivităţii lui Napoleon pe „Bellerophon”!2+* şi a arestării 
lui Labedoyere!25*. 

Tinerele care formau grupul nobilelor aparţineau celor 
mai fanatice familii regaliste din Paris. Ar fi greu să ne 
facem o idee despre exagerările acestei epoci şi despre ura 
cu care erau priviţi bonapartiştii. Oricât de mic şi 
neînsemnat ar putea să pară astăzi gestul Ameliei Thirion, 
el era atunci expresia unei manii foarte fireşti. Ginevra 
Piombo, una dintre primele eleve ale lui Servin, stătea într- 
un loc de unde celelalte voiau s-o izgonească încă de la 
început; grupul aristocratic o încercuise, deci, încetul cu 
încetul: izgonirea ei din locul care îi aparţinea oarecum 
însemna nu numai o insultă, dar şi un fel de pedeapsă, 
deoarece este ştiut că fiecare pictor are un loc al lui de 
predilecție unde lucrează. 'Iotuşi, în purtarea acestei aripi 
de dreapta a atelierului era poate mai puţin vorba de o 


pedeapsă politică. Ginevra Piombo, cea mai bună elevă a lui 
Servin, era obiectul unei invidii profunde: maestrul avea o 
deosebită admiraţie pentru talentul şi caracterul acestei 
eleve favorite pe care o dădea totdeauna ca exemplu; pe 
deasupra, şi lucrul acesta explică prestigiul pe care această 
tânără îl avea faţă de toţi cei ce-o înconjurau, ea exercita 
asupra micii lumi de acolo o autoritate aproape 
asemănătoare cu a lui Napoleon asupra soldaţilor săi. 
Aristocraţia atelierului pusese la cale de mai multe zile 
răsturnarea acestei regine. Cum, însă, nimeni nu îndrăznise 
încă s-o ocolească pe bonapartistă, domnişoara Thirion 
trecuse la o acţiune hotărâtoare, cu scopul de a le face şi pe 
celelalte colege părtaşe la ura ei. Cu toate că la Ginevra 
ţineau cu sinceritate vreo două-trei regaliste, fete în 
general ţinute din scurt acasă în ceea ce priveşte politica, 
acestea socotiră, cu acel tact propriu femeilor, că e mai bine 
să nu ia parte în niciun fel la ceartă. Aşa se face că, la 
sosire, Ginevra fu întâmpinată de o tăcere mormântală. 
Dintre toate fetele înscrise până atunci la atelierul lui 
Servin, ea era cea mai frumoasă, cea mai înaltă şi cea mai 
bine legată. Avea un umblet plin de graţie şi nobleţe ce 
impunea respect. Faţa ei inteligentă părea că străluceşte, 
radiind acel neastâmpăr propriu corsicanilor, care nu 
exclude însă stăpânirea de sine. Părul lung, ochii şi genele 
negre exprimau numai pasiune. Şi deşi colţurile gurii se 
desenau molcom, iar buzele îi erau puţin cam groase, pe ele 
se citea acea bunătate pe care o dă fiinţelor tari conştiinţa 
puterii lor. Printr-un ciudat capriciu al naturii, farmecul 
chipului ei contrasta oarecum cu o frunte ca de marmură, 
pe care se citea o mândrie aproape sălbatică, din care se 
desprindeau moravurile corsicanilor. Acesta era singurul 
semn distinctiv ce făcea legătura între ea şi ţara sa de 
baştină: încolo, întreaga ei fiinţă, simplicitatea, naturaleţea 
frumuseţii lombarde aveau o putere de seducţie atât de 
mare, încât numai cine n-ar fi văzut-o ar fi putut să-i 
pricinuiască cel mai mic necaz. Era atât de ispititoare încât, 


din prudenţă, tatăl ei n-o lăsa niciodată să se ducă 
neînsoţită la atelier. Singurul cusur al acestei făpturi cu 
adevărat poetice consta în însăşi frumuseţea ei izbitoare, 
dezvoltată cu prisosinţă: lăsa impresia că e femeie. 

Refuzase să se căsătorească, din dragoste pentru părinţii 
ei, socotindu-se necesară lângă bătrâneţile lor. La ea 
înclinarea către pictură înlocuise pasiunile ce stăpânesc de 
obicei pe orice femeie. 

— Sunteţi cam tăcute azi, domnişoarelor, spuse ea după 
ce făcu doi sau trei paşi în mijlocul colegelor ei. 

— Bună dimineaţa, dragă Laura, adăugă apoi cu un 
accent cald şi mângâietor, apropiindu-se de o fată care 
picta ceva mai retrasă de celelalte. Capul acesta e foarte 
reuşit! Carnaţia e de un roşu puţin cam tare, dar desenul e 
minunat. 

Laura ridică ochii, o privi pe Ginevra cu o expresie 
duioasă şi chipurile lor se înveseliră, străbătute de acelaşi 
sentiment. Un zâmbet uşor învioră buzele italiencei, care 
părea visătoare şi care se îndrepta încet spre locul ei, 
privind cu un aer nepăsător desenele sau tablourile 
celorlalte şi dând bună ziua fiecărei fete din primul grup, 
fără să observe curiozitatea neobişnuită stârnită de 
prezenţa ei. Ai fi zis că e o regină la curtea ei. Nu dădu nicio 
atenţie tăcerii adânci ce domnea în rândul patricienelor şi 
trecu prin faţa taberei lor fără să spună niciun cuvânt. Era 
atât de absorbită, încât se aşeză la şevaletul ei, deschise 
cutia de culori, scoase pensulele, îşi sumese manşetele 
cenuşii, îşi potrivi şorţul, privi tabloul, îşi examină paleta 
fără să se gândească, pentru a spune astfel la ceea ce făcea. 
Toate capetele din grupul burghezelor erau întoarse spre 
ea. lar dacă tinerele din tabăra Thirion căutau să nu pară 
tot atât de nerăbdătoare pe cât erau colegele lor, asta nu 
înseamnă că nu aruncau mai puţine ocheade spre Ginevra. 

— N-a băgat de seamă nimic, spuse domnişoara Roguin. 

În aceeaşi clipă Ginevra părăsi atitudinea meditativă în 
care îşi contempla pânza şi întoarse capul spre grupul 


aristocrat. Măsură cu o aruncătură de ochi distanţa ce o 
despărţea de acest grup şi continuă să tacă. 

— Nu bănuieşte c-am vrut s-o jignim, zise Mathilda; nici 
n-a pălit, nici n-a roşit. Nu-i chip să ofensezi astfel de fiinţe, 
de vreme ce se simte mai bine în locul cel nou, decât în cel 
vechi! Nu eşti la rând cu toată lumea, domnişoară, adăugă 
ea atunci, cu glas tare, adresându-se Ginevrei. 

Italianca se făcu a n-auzi, sau poate că nici n-auzi nimic; 
se ridică deodată, împinse destul de încet paravanul dintre 
cămăruţa întunecoasă şi atelier, şi păru că cercetează 
ferestruica prin care pătrundea soarele, acordând acestui 
lucru atâta importanţă încât se urcă pe un scaun ca să 
ridice puţin mai sus pânza verde în care bătea lumina. De la 
această înălţime ajunse la o crăpătură mică a paravanului, 
ce constituia adevărata ţintă a străduinţei sale, deoarece 
privirea pe care o aruncă acolo nu se putea compara decât 
cu a unui avar care ar fi descoperit comorile lui Aladin; 
cobori numaidecât, se întoarse la locul ei, îşi aşeză mai bine 
tabloul, păru că nu e mulţumită de lumină, trase o masă 
lângă paravan, deasupra căreia puse un scaun, se căţără 
sprinten în vârful acestei piramide şi privi din nou prin 
crăpătura de sus. Nu aruncă decât o privire în cămăruţa 
acum străbătută de o lumină searbădă, dar ceea ce văzu 
acolo produse o senzaţie atât de puternică asupra ei, încât 
tresări. 

— Ai să cazi, domnişoară Ginevra, strigă Laura. 

Toate fetele se uitau la nechibzuita care se clătina în aer. 
Temându-se ca nu cumva colegele să se apropie de dânsa, 
îşi întări curajul, îşi încordă puterea şi se fixă mai bine, apoi 
se întoarse spre Laura, clătinându-se pe scaun, şi rosti cu 
un glas emoţionat: 

— N-avea grijă, e ceva mai solid decât un tron! 

Trase pânza în grabă, cobori, împinse masa şi scaunul 
destul de departe de paravan, se întoarse la şevaletul ei şi 
încercă să se apuce de lucru, dând impresia că e în 
căutarea unei lumini cât mai convenabile. De fapt, tabloul n- 


o interesa câtuşi de puţin, ci scopul ei era de a se apropia 
de cămăruţa întunecoasă lângă care se şi aşeză, aşa după 
cum dorea, aproape de uşă. Pe urmă începu să-şi prepare 
paleta într-o tăcere desăvârşită. De aici, auzi în curând şi 
mai limpede zgomotul uşor care îi aţâţase atât de mult 
curiozitatea în ajun şi făcuse ca imaginaţia ei zburdalnică să 
fie tulburată de tot felul de presupuneri. Nu-i fu greu să 
recunoască răsuflarea adâncă şi regulată a omului pe care-l 
văzuse adineauri dormind. Curiozitatea îi fu satisfăcută mai 
mult decât s-ar fi aşteptat, dar se simţea apăsată de o mare 
răspundere. Prin crăpătură, zărise vulturul imperial, iar pe 
un pat de chingi retras în umbră, chipul unui ofiţer din 
Gardă. Înţelese totul: Servin ascundea un proscris. Acum se 
temea ca nu cumva vreuna dintre colegele ei să se apropie 
ca să se uite la tabloul său şi astfel să audă sau respiraţia 
nenorocitului acela, sau vreo sforăitură mai tare, ca aceea 
pe care o auzise ea în cursul lecţiei precedente. Se hotări să 
rămână lângă uşă, bizuindu-se pe prezenţa ei de spirit 
pentru a zădărnici orice întorsătură neplăcută. 

„Mai bine să stau aici, îşi spuse ea, spre a înlătura cine 
ştie ce nenorocire, decât să-l las pe bietul prizonier la 
cheremul vreunei nesăbuinţe.” 

Acesta era secretul aparentei nepăsări pe care o arâtă 
Ginevra când îşi găsi şevaletul mutat de la locul lui; în 
cugetul ei, era pe deplin mulţumită că-şi putuse satisface 
curiozitatea fără să dea de bănuit nimic, dar în acelaşi timp, 
se frământa să afle motivul pentru care fusese mutată 
acolo. Nimic nu-i mai umilitor pentru nişte fete tinere, ca 
pentru oricine de altfel, decât să vadă că o răutate, o insultă 
sau o ironie nu-şi atinge ţinta din pricina dispreţului cu care 
e primită. Se pare că ura faţă de un duşman creşte în 
măsura în care el se ridică mai presus de noi. Comportarea 
Ginevrei era o enigmă pentru toate colegele sale. Atât 
prietenele cât şi adversarele ei furii deopotrivă de 
nedumerite, deoarece i se atribuiau toate însuşirile posibile, 
afară de aceea de a ierta o batjocură. Cu toate că prilejurile 


de a-şi manifesta această latură a caracterului se oferiseră 
arareori Ginevrei în cursul diferitelor întâmplări din cadrul 
vieţii de atelier, totuşi exemplele pe care le-a putut da 
despre înclinările ei răzbunătoare şi despre siguranţa de 
sine, lăsaseră impresii adânci în sufletul colegelor sale. 
După multe presupuneri, domnişoara Roguin sfârşi prin a 
vedea în tăcerea italiencei o nobleţe sufletească mai presus 
de orice laudă şi, la propunerea ei, prietenele ei luară 
hotărârea de a umili grupul aristocratelor din atelier. Îşi 
atinseră scopul printr-o ploaie de glume usturătoare care 
zdrobi mândria aripii de dreapta. Sosirea doamnei Servin 
puse capăt acestei bătălii iscate de amorul propriu. Cu acea 
fineţe ce însoţeşte totdeauna răutatea, Amelie observase, 
urmărise şi comentase frământarea adâncă care-o 
împiedica pe Ginevra să ia în seamă cearta de o amară 
politeţe al cărei obiect era ea însăşi. Răzbunarea 
domnişoarei Roguin şi a colegelor sale asupra domnişoarei 
Thirion şi a grupului ei avu drept rezultat că tinerele ultra 
căutară să afle atunci motivul tăcerii în care se menținea 
Ginevra di Piombo. Frumoasa italiancă deveni astfel centrul 
tuturor privirilor şi începu să fie spionată atât de prietenele 
cât şi adversarele ei. E destul de greu să-ţi poţi ascunde 
chiar şi cea mai mică emoție, cel mai uşor sentiment în faţa 
a cincisprezece fete curioase, care n-au nicio treabă şi a 
căror cruzime şi inteligenţă nu vor altceva decât să 
dezvăluie taine, să creeze intrigi, să răstoarne planuri, şi 
care sunt gata să găsească destule explicaţii deosebite 
pentru un gest, o ocheada sau un cuvânt, pentru ca până la 
urmă să nu-i descopere adevăratul tâlc. De aceea, taina 
Ginevrei di Piombo fu în curând ameninţată de primejdia de 
a fi cunoscută. Deocamdată, apariţia doamnei Servin 
pricinui o pauză în desfăşurarea dramei care se juca în 
ascuns în adâncul acestor inimi tinere, dramă ale cărei 
simţăminte, gânduri, etape erau exprimate prin fraze 
aproape alegorice, prin încrucişări răutăcioase de priviri; 
prin gesturi, chiar printr-o tăcere, care adesea spune mai 


mult decât fraze întregi. De îndată ce intră în atelier, 
doamna Servin îşi aruncă ochii spre uşa lângă care se afla 
Ginevra. În împrejurările de faţă, această privire nu scăpă 
neobservată. Dacă la început nicio şcolăriţă n-o luă în 
seamă, mai târziu domnişoara 'Thirion îşi aduse aminte de 
ea şi îşi explică îngrijorarea, teama şi misterul care 
dăduseră atunci o expresie de sălbăticie ochilor doamnei 
Servin. 

— Domnişoarelor, anunţă ea, domnul Servin n-o să poată 
veni astăzi. 

Apoi începu să împartă laude fiecărei fete, primind din 
partea tuturor un potop din acele mângâieri feminine care 
se exprimă atât prin voce şi priviri, cât şi prin gesturi. Se 
grăbi să ajungă alături de Ginevra, stăpânită de o nelinişte 
pe care încerca în zadar să şi-o ascundă. Italianca şi soţia 
pictorului îşi făcură câte un semn prietenos din cap şi 
rămaseră amândouă tăcute, una pictând, cealaltă privind 
cum pictează. Răsuflarea militarului se auzea uşor, dar 
doamna Servin părea că nu bagă de seamă şi reuşea să se 
prefacă atât de bine că Ginevra era gata s-o acuze de o 
surzenie voită. În aceeaşi clipă, însă, necunoscutul se răsuci 
în patul lui. Italianca privi în ochi pe doamna Servin, care-i 
spuse repede, fără ca pe faţa ei să se observe cea mai mică 
schimbare: 

— Copia dumneavoastră e tot atât de frumoasă ca şi 
originalul. Dacă ar trebui să aleg aş fi foarte încurcată. 

„Domnul Servin nu i-a împărtăşit soţiei sale această 
taină”, gândi Ginevra, care, după ce-i răspunse tinerei 
femei cu un zâmbet neîncrezător, începu să fredoneze o 
„canzonetta“” din ţara sa pentru a acoperi zgomotul ce 
putea să vină din cămăruţa unde se afla prizonierul. 

Era ceva atât de neobişnuit să auzi cântând pe harnica 
italiancă, încât toate fetele îşi întoarseră capetele spre ea, 
surprinse. Mai târziu această împrejurare servi drept temei 
pentru binevoitoarele presupuneri ale urii. Doamna Servin 
plecă numaidecât şi şedinţa luă sfârşit fără alte întâmplări. 


Ginevra îşi lăsă colegele să plece înainte, dând impresia 
că vrea să rămână ca să mai lucreze; dar îşi trădă ea însăşi 
dorinţa de a rămâne singură, deoarece pe măsură ce 
elevele se pregăteau să iasă, ea le privea cu o nerăbdare pe 
care nu şi-o putea ascunde cu totul. Domnişoara Thirion, 
care în câteva ceasuri devenise o adversară crudă a aceleia 
care o întrecea în toate, ghici printr-un instinct al urii că 
falsa hărnicie a rivalei sale ascundea o taină. Ea observase 
în mai multe rânduri aerul încordat cu care Ginevra căuta 
să asculte un zgomot pe care nimeni altcineva nu-l auzea. 
Expresia pe care o surprinse în ultima clipă în ochii 
italiencei fu pentru ea ca o rază de lumină. Plecă în urma 
tuturor celorlalte eleve şi se opri la doamna Servin, cu care 
stătu puţin de vorbă; apoi motivă că-şi uitase sacul de lucru 
sus, urcă încet în atelier şi o zări pe Ginevra cocoţată pe o 
schelărie făcută în grabă, atât de cufundată în 
contemplarea militarului necunoscut, încât nici nu auzi 
zgomotul uşor pe care-l făcură paşii colegei sale. E 
adevărat însă că, folosind o expresie a lui Walter Scotti24+. 
Amelie călca încet, ca pe ouă; ea se întoarse iute spre uşa 
atelierului şi tuşi. Ginevra tresări, întoarse capul, o văzu pe 
duşmanca ei, roşi, se grăbi să desprindă pânza verde din 
faţa luminătorului spre a-şi ascunde intenţiile, apoi plecă şi 
ea după ce îşi închise cutia de culori. Părăsi atelierul, având 
întipărită în minte imaginea unui cap de bărbat, tot atât de 
frumos ca al lui Endymion!2+ din capodopera lui Girodet, pe 
care-l copiase abia cu câteva zile mai înainte. 

„Să proscrii un om atât de tânăr! Cine ar putea fi oare? 
Că mareşalul Ney:'25* nu este.” 


Aceste trei propoziţiuni exprimau în modul cel mai simplu 
toate ideile care o frământară pe Ginevra timp de două zile. 
A treia zi, cu toată graba ei de a ajunge cea dintâi la atelier, 
o găsi acolo pe domnişoara Thirion, care venise cu trăsura. 
Ginevra şi rivala ei se priviră în tăcere, luându-şi fiecare 


câte o mască de nepătruns, atât pentru una cât şi pentru 
cealaltă. Amelie văzuse şi ea figura încântătoare a 
necunoscutului; dar, din fericire şi din nenorocire totodată, 
vulturul şi uniforma nu se zăreau în spaţiul pe care-l putuse 
cuprinde ea cu ochii prin crăpătură. Din această pricină, 
începu să facă tot felul de presupuneri. lată însă că Servin 
sosi pe neaşteptate, mai devreme ca de obicei. 

— Domnişoară Ginevra, spuse el după ce aruncă o privire 
pe deasupra atelierului, de ce v-aţi retras tocmai acolo? N- 
aveţi o lumină prea bună. Apropiaţi-vă de celelalte 
domnişoare şi lăsaţi perdeaua puţin mai jos. 

Apoi se aşeză lângă Laura, a cărei lucrare merita 
corectările lui binevoitoare. 

— Bravo! strigă el, iată un cap foarte bine făcut! Veţi fi o 
a doua Ginevra. 

Maestrul trecu de la un şevalet la altul, mormâind, 
linguşind, glumind, producând, ca de obicei, mai multă 
teamă de glumele, decât de dojenile lui. Italianca nu ţinuse 
seama de observaţiile profesorului şi rămase la postul ei, cu 
intenţia fermă de a nu se depărta de acolo. Luă o bucată de 
hârtie şi începu să schiţeze în sepia capul sărmanului 
deţinut. O operă făurită cu pasiune are totdeauna o pecete 
deosebită. Putinţa de a imprima înfăţişărilor naturii sau ale 
gândirii un colorit real constituie ceea ce se numeşte geniu, 
şi adeseori pasiunea îl poate înlocui. Astfel, în situaţia în 
care se găsea Ginevra, intenţia pe care o datora memoriei 
sale puternic impresionate sau, poate, necesitatea, această 
mamă a tuturor lucrurilor mari, o înzestră cu un talent 
surprinzător. Figura ofițerului fu aşternută pe hârtie cu un 
mare tremur interior pe care ea îl atribuia fricii, dar în care 
un psiholog ar fi recunoscut fiorul inspiraţiei. Din când în 
când, arunca pe furiş câte o privire către colegele ei, ca să 
poată ascunde la timp laviul'27* în caz că vreuna s-ar fi 
arătat curioasă să-l vadă. Cu toate măsurile de prevedere, îi 
scăpă un moment când nu observă lornionul pe care 
necruţătoarea sa rivală, ascunsă în dosul unui ghiozdan, îl 


aţinti asupra misteriosului desen. Domnişoara Ihirion, 
recunoscând chipul proscrisului, făcu un gest brusc din cap 
şi Ginevra acoperi foaia de hârtie. 

— De ce aţi rămas acolo, domnişoară, parcă v-am spus să 
vă mutaţi? se adresă profesorul, grav, către Ginevra. 

Eleva îşi întoarse repede şevaletul în aşa fel ca nimeni să 
nu poată vedea laviul, şi, arătându-l maestrului, cu o voce 
înfrigurată: 

— Nu sunteţi de aceea şi părere cu mine, că lumina e mai 
bună aici? N-ar trebui să rămân aici? 

Servin îngălbeni. Dar cum ochilor pătrunzători ai urii nu 
le scapă niciodată nimic, domnişoara Thirion participă ca 
terță persoană, ca să spunem aşa, la emoţiile ce-l tulburară 
atât pe profesor, cât şi pe elevă. 

— Aveţi dreptate, spuse Servin. În curând o să mă 
întreceţi, adăugă el cu un surâs forţat. Şi se făcu o pauză în 
timpul căreia profesorul admiră portretul acelui ofiţer. Asta 
e o capodoperă demnă de Salvator Rosa!'28* exclamă el cu 
un entuziasm de artist. 

La această exclamaţie, toate tinerele de acolo se ridicară 
să vadă, iar domnişoara Thirion se repezi înaintea tuturor 
cu iuţeala unui tigru ce se aruncă asupra prăzii. În clipa 
aceea, proscrisul, trezit din somn de zgomot, se mişcă în 
pat. Ginevra îşi răsturnă scăunelul, rosti câteva fraze fără 
înţeles şi începu să râdă; dar n-apucă să-şi strângă desenul 
şi să-l vâre în ghiozdan înainte ca temuta ei duşmancă să-l fi 
putut vedea. Şevaletul fu înconjurat din toate părţile, Servin 
explică în amănunt, cu voce tare, calităţile copiei la care 
lucra acum eleva lui favorită, şi toată lumea fu înşelată de 
această stratagemă, în afară de Amelie care, rămânând în 
spatele colegelor ei, încercă să deschidă ghiozdanul în care 
văzuse că a fost vârât desenul. Ginevra înşfăcă bucata de 
carton şi o puse în faţa ei, fără să spună nimic. Privirile 
celor două fete se încrucişară o clipă în tăcere. 

— Gata, domnişoarelor, la locurile dumneavoastră, strigă 
Servin. Dacă vreţi să lucraţi ca domnişoara de Piombo, nu 


trebuie să vorbiţi mereu de modă şi de baluri şi să vă ţineţi 
numai de năzbâtii, aşa cum faceţi dumneavoastră. 

După ce toate fetele se întoarseră la şevaletele lor, Servin 
se aşeză lângă Ginevra. 

— Nu-i mai bine c-am descoperit eu, şi nu alta, taina 
asta? şopti italianca foarte încet. 

— Da, răspunse pictorul. Dumneata eşti patriotă; şi chiar 
dacă n-ai fi descoperit-o singură, dumitale ţi-aş fi 
încredinţat-o eu. 

Maestrul şi eleva lui se înţeleseră pe deplin, astfel că 
Ginevra nu se mai temu să întrebe: 

— Cine e? 

— Cel mai bun prieten al lui Labedoyere, cel care a 
contribuit cel mai mult, după nenorocosul colonel, la unirea 
regimentului al şaptelea cu grenadierii din Paris. Are să 
plece. 

— Vrea să se ducă singur la moarte?! făcu tânăra fată. 
Lăsaţi-l să stea aici, până când va trece prima furtună. 
Parisul a rămas singurul loc din Franţa unde un om poate 
să fie ascuns, cu mai multă siguranţă. Vă e prieten? întrebă 
ea. 

— Nu, n-are nicio recomandaţie prin care să merite 
ocrotirea mea, în afară de nenorocirea lui. Să-ţi spun cum a 
nimerit aici: socrul meu, care se reangajase în cursul 
ultimei campanii, l-a întâlnit pe acest biet tânăr şi l-a luat pe 
sus, salvându-l din ghearele celor care l-au arestat pe 
Labedoyere. Voia să-l apere smintitul! 

— Tocmai dumneavoastră vorbiţi aşa! exclamă Ginevra, 
aruncând o privire nedumerită pictorului, care tăcu o clipă. 

— Socrul meu e prea suspectat ca să poată ţine pe cineva 
la el, continuă Servin. Aşa că într-o noapte, săptămâna 
trecută, l-a adus aici. Credeam c-o să-l feresc de orice 
privire, lăsându-l să stea în colţul acela, singurul ungher din 
casă unde ar putea fi în siguranţă. 

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva, vă stau la dispoziţie, 
spuse Ginevra. Îl cunosc pe mareşalul Feltre. 


— Bine, vom vedea, răspunse pictorul. 

Această convorbire durase prea mult ca să nu fi fost 
observată de toate celelalte fete. Servin plecă de lângă 
Ginevra, trecu din nou prin faţa fiecărui şevalet şi îşi lungi 
atât de mult lecţia, încât se afla încă acolo când sună ora la 
care elevele sale aveau obiceiul să plece. 

— V-aţi uitat ghiozdanul, domnişoară Thirion, strigă 
profesorul alergând după tânăra care se înjosise până la 
îndeletnicirea de spion, numai ca să-şi satisfacă ura. 

Eleva cea curioasă se întoarse ca să-şi ia ghiozdanul, 
căutând să pară puţin încurcată de zăpăceala ei; dar grija 
pe care o arăta Servin fu pentru ea o nouă dovadă despre 
existenţa unei taine a cărei gravitate nu mai putea fi pusă la 
îndoială; pornise pe urmele ei, aşa că putea spune ca 
abatele Verdat: Atacul a început. Cobori scara zgomotos şi 
trânti uşa ce dădea în apartamentul lui Servin, spre a face 
să se creadă că a plecat, dar se întoarse şi se urcă din nou, 
încet, oprindu-se în faţa uşii atelierului. Când pictorul şi 
Ginevra se crezură singuri, el bătu într-un anumit fel în uşa 
mansardei, care se deschise numaidecât, scârţâind din 
toate ţâţânile-i ruginite. Italianca văzu apărând un tânăr 
înalt şi chipeş a cărui uniformă imperială făcu să-i bată 
inima tare. Ofiţerul avea un braţ bandajat şi paloarea 
chipului său arăta că e foarte suferind. Când dădu cu ochii 
de o necunoscută, tresări. Amelie, care nu putea vedea 
nimic, se temu să mai stea acolo şi, mulţumită că auzise 
scârţâitul uşii, se îndepărtă fără zgomot. 

— Nu-ţi fie teamă, se adresă pictorul către ofiţer. 
Domnişoara este fiica celui mai credincios prieten al 
împăratului, baronul de Piombo. 

De îndată ce o văzu mai bine, tânărul militar nu se mai 
îndoi de patriotismul Ginevrei. 

— Sunteţi rănit? îl întrebă ea. 

— O, nu-i nimic grav, domnişoară, rana se închide. 


În aceeaşi clipă, strigătele puternice şi ascuţite ale 
vânzătorilor de ziare ajunseră până în atelier: „Judecarea şi 
condamnarea la moarte...” Toţi trei tresăriră. Soldatul auzi, 
cel dintâi, un nume care-l făcu să pălească. 

— Labedoyere! rosti el, prăbuşindu-se pe un scăunel. 

Se priviră în tăcere. Pe fruntea palidă a tânărului apărură 
broboane de sudoare; îşi prinse smocurile negre de păr 
între degete, cu un gest de deznădejde, şi se sprijini cu 
cotul de marginea şevaletului Ginevrei. 

— Adevărul este, spuse el ridicându-se brusc, că 
Labedoyere şi cu mine ştiam ce făceam. Ne dădeam seama 
de soarta ce ne aştepta şi în caz de triumf şi în caz de 
prăbuşire. Dar în timp ce el moare pentru cauza lui, eu stau 
ascuns... 

Porni repede spre uşa atelierului, dar Ginevra, mai iute 
ca el, i-o luă înainte şi-i închise drumul. 

— Vreţi să-l reîntronaţi pe împărat? întrebă ea. Credeţi 
că-l veţi mai putea ridica pe acest gigant, de vreme ce el 
singur nu s-a putut menţine? 

— Dar ce vreţi să fac? spuse atunci proscrisul, 
adresându-se celor doi prieteni pe care întâmplarea îi 
trimisese în calea lui. Nu am pe nimeni în lumea asta, sunt 
singur, Labedoyere era protectorul şi prietenul meu. Mâine 
voi fi probabil proscris sau condamnat. N-am avut niciodată 
altă avere în afară de leafă şi mi-am cheltuit ultimul ban ca 
să viu aici să-l salvez pe Labedoyere şi să fug cu el; moartea 
e deci, singura mea scăpare. Când te hotărăşti să mori, 
trebuie să ştii să-ţi vinzi capul călăului. Tocmai mă gândeam 
adineauri că o viaţă de om demn valorează mai mult decât 
două de trădător şi că o lovitură de pumnal dată acolo unde 
trebuie te poate face nemuritor! 

Acest acces de deznădejde înspăimântă pe pictor, şi chiar 
pe Ginevra, care îl înţelegea foarte bine pe tânăr. Italianca 
îi admiră capul frumos şi vocea plăcută, al cărei timbru era 
uşor tulburat de accentele de furie, apoi, deodată, aruncă 
un balsam peste toate rănile năpăstuitului. 


— Domnule. spuse ea, în ceea ce priveşte strâmtorarea 
dumneavoastră bănească, îngăduiţi-mi să vă ofer rodul 
economiilor mele. Tatăl meu e bogat, sunt singurul său 
copil, mă iubeşte şi sunt sigură că n-are să mă certe. Nu 
staţi la îndoială să primiţi: tot avutul nostru îl datorăm 
împăratului, fiecare centimă pe care o avem este un 
rezultat al mărinimiei lui. Nu facem decât să ne arătăm 
recunoştinţa ajutând pe unul dintre soldaţii lui credincioşi! 
Primiţi deci această sumă, cu aceeaşi simplicitate cu care v- 
o ofer eu însămi. Nu e vorba decât de nişte bani! adăugă ea 
pe un ton dispreţuitor. Cât despre prieteni, veţi găsi alţii! 
Aci îşi înălţă capul cu mândrie şi în ochi îi străluci o lumină 
neobişnuită. Capul care va cădea mâine în faţa unei duzini 
de puşti îl salvează pe al dumneavoastră, continuă ea. 
Aşteptaţi până va trece furtuna asta şi pe urmă vă veţi 
putea duce să vă căutaţi o slujbă în străinătate. dacă nu veţi 
fi uitat: sau în armata franceză. dacă veţi fi dat uitării. 

În consolările unei femei există totdeauna o anumită 
duioşie care are în ea ceva matern, încurajator. Dar când 
unor cuvinte de liniştire şi nădejde ca acestea li se alătură 
gingăşia gesturilor, acea căldură izvorâtă din inimă, şi când 
binefăcătoarea se întâmplă să fie şi frumoasă, e greu ca un 
tânăr să se mai poată împotrivi. Colonelul se simţi învăluit 
din toate părţile de dragoste. O uşoară pată de roşeaţă îi 
îmbujoră obrajii albi ca varul, ochii îşi mai pierdură ceva din 
tristeţea ce-i întuneca, şi rosti cu un accent impresionant: 
„Sunteţi un înger de bunătate! Dar Labedoyere, adăugă el, 
Labedoyere!” 

La strigătul acesta, se priviră toţi trei în tăcere, şi se 
înţeleseră. Nu mai erau prieteni de douăzeci de minute, ci 
de douăzeci de ani. 

— Dragul meu, reluă Servin, poţi oare să-l mai salvezi? 

— Pot să-l răzbun. 

Ginevra tresări: cu toate că necunoscutul era frumos, 
înfăţişarea lui n-o impresionase deloc pe fată; mila pe care o 
simt femeile în inima lor, faţă de nenorocirile ce nu au în ele 


nimic mârşav, înăbuşise orice altă pornire în sufletul 
Ginevrei; dar faptul că auzi un strigăt de răzbunare, că 
văzu în acest proscris o inimă de italian, o mărturie a 
devotamentului pentru Napoleon, acea generozitate 
corsicană... era prea mult pentru ea, astfel că îl privi pe 
ofiţer cu o emoție plină de respect, ce-o tulbură adânc. Era 
prima dată când un bărbat o făcea să încerce un simţământ 
atât de puternic. Ca orice femeie, simţea o plăcere 
deosebită căutând să stabilească o armonia între sufletul 
necunoscutului şi frumuseţea plină de distincţie a 
trăsăturilor lui sau proporţionarea fericită a chipului său pe 
care-l admira ca artistă. 

Încetul cu încetul, trecu de la curiozitate la milă, de la 
milă la un interes accentuat, pentru ca acest interes să o 
răscolească atât de tare încât socoti primejdios să mai 
rămână acolo. 

— Pe mâine, spuse ea oferind ofițerului cel mai duios 
dintre zâmbete, în semn de mângâiere. 

Văzând acest zâmbet, care învăluia parcă într-o lumină 
nouă chipul Ginevrei, necunoscutul uită o clipă de toate 
necazurile lui. 

— Mâine, răspunse el cu tristeţe, mâine, Labedoyere... 

Ginevra se întoarse spre el, îşi puse un deget pe buze şi îl 
privi ca şi cum i-ar fi şoptit: 

— Linişteşte-te, fii cuminte. 

Atunci tânărul strigă tare: O Dio! chi non vorrei vivere 
dopo averla veduta?” (Dumnezeule, cine n-ar vrea să 
trăiască după ce a văzut-o!) 

Accentul deosebit cu care pronunţă această frază o făcu 
pe Ginevra să se cutremure. 

— Sunteţi corsican? strigă ea îndreptându-se spre el cu 
inima cotropită de bucurie. 

— M-am născut în Corsica, răspunse el, dar am fost dus 
de tânăr la Genova şi de îndată ce am atins vârsta 
recrutării, m-am înrolat. 


Frumuseţea necunoscutului, farmecul neobişnuit pe care 
i-l dădea dragostea lui pentru împărat, rana, nenorocirea, 
chiar primejdia în care se afla, totul dispăru în ochii 
Ginevrei, sau mai bine zis totul se topi într-un singur 
simţământ, nou, fermecător. Proscrisul era un fiu al 
Corsicei, vorbea limba ei scumpă! Tânăra rămase o clipă ca 
împietrită, stăpânită de o senzaţie plină de vrajă. Avea în 
faţa ochilor un tablou real pe care întâmplarea, dimpreună 
cu toate sentimentele omeneşti strânse la un loc, îl 
împodobea cu cele mai vii culori. La invitaţia lui Servin, 
ofiţerul se aşezase pe o canapea. Pictorul dezlegase fâşia de 
pânză ce ţinea atârnat de gât braţul oaspetelui său şi acum 
îi desfăcea bandajul ca să-i panseze rana. Când văzu 
spintecătura lungă şi largă pe care o făcuse tăişul unei săbii 
în antebraţul tânărului. Ginevra se înfioră şi nu-şi putu 
stăpâni un vaiet. Necunoscutul întoarse capul spre ea şi 
începu să zâmbească. În grija cu care Servin îi curăța rana 
de scame şi-i pipăia părţile mai dureroase era ceva mişcător 
care nu putea să nu te impresioneze; totuşi chipul rănitului, 
deşi palid şi suferind, exprima, de câte ori se uita la fată, 
mai curând plăcere decât suferinţă. O artistă nu se putea 
împiedica să nu admire această îmbinare de simţăminte 
opuse, precum şi contrastul pe care-l producea albul 
cămăşii şi goliciunea braţului, cu uniforma albastră şi roşie 
a ofițerului. 

În momentul acela, atelierul era învăluit într-o umbră 
plăcută; dar o ultimă rază de soare alunecă în colţul unde 
se afla proscrisul în aşa fel încât faţa lui nobilă şi albă, părul 
negru, hainele, îi fură inundate de lumină. În amănuntul 
acesta atât de simplu superstiţioasa italiancă vedea o 
prevestire fericită. Necunoscutul îi apărea ca un sol ceresc 
care-i vorbea în limba patriei şi o făcea să retrăiască vraja 
amintirilor din copilărie, în timp ce în inima ei se năştea un 
sentiment tot atât de proaspăt, tot atât de curat ca şi primii 
ani ai acelei vârste pline de nevinovăție. O clipă, rămase 
visătoare, adâncită parcă într-un gând nemărginit; apoi 


roşi, dându-şi seama că şi-a trădat frământarea lăuntrică, 
schimbă o privire scurtă şi caldă cu proscrisul, şi fugi cu 
imaginea lui mereu în faţa ochilor. 


A doua zi nu se ţinu lecţia, fiind o zi de pauză. Dar 
Ginevra veni la atelier şi prizonierul putu să stea în voie 
alături de compatrioata lui. Servin, trebuind să-şi termine 
un desen, îi îngădui deţinutului să rămână acolo, luându-şi 
rolul de mentor al celor doi tineri, care-şi vorbeau adesea în 
corsicană. Sărmanul soldat îşi povesti toate suferinţele 
îndurate în timpul retragerii de la Moscova, deoarece, la 
vârsta de nouăsprezece ani, pe când trecea Berezina!2*, se 
trezise că rămăsese singurul din regimentul său, după ce 
pierduse în camarazii lui pe singurii oameni care putuseră 
să se intereseze de un biet orfan. Descrise în cuvinte 
înflăcărate mamele dezastru de la Waterloo. Glasul lui era o 
adevărată muzică pentru italiancă. Crescută ca în Corsica, 
Ginevra era într-un fel o fiică a naturii, adică dispreţuia 
minciuna şi îşi manifesta fără ocol impresiile, şi le 
mărturisea, sau mai curând lăsa să-i fie ghicite fără 
prefăcătoria micii şi calculatei cochetării a tinerelor 
pariziene. 

În cursul acelei zile, rămase de mai multe ori cu paleta 
într-o mână, cu pensula în cealaltă, fără ca pensula să 
atingă culorile de pe paletă: cu ochii îndreptaţi asupra 
ofițerului şi cu gura uşor întredeschisă, asculta mereu, gata 
în orice clipă să tragă cu pensula peste pânză, ceea ce nu 
făcea însă niciodată. Nu se mira că găsea atâta blândeţe în 
ochii tânărului, căci şi ea şi-i simţea pe ai ei devenind 
blajini, în ciuda voinţei ei ele a-i ţine severi sau calmi. În 
cele din urmă, începu să picteze cu o atenţie încordată, ore 
întregi, fără să ridice capul, numai fiindcă el era acolo, 
lângă ea, privind-o cum lucrează. Prima dată când el se 
aşeză alături: spre a o admira în tăcere, ea îi spuse cu un 
accent mişcat, după o lungă pauză: 

— Vă place să priviţi cum se pictează? 


În ziua aceea, află că el se numea Luigi. Înainte de a se 
despărţi, se înţeleseră ca, în zilele de lucru, în cazul când s- 
ar întâmpla vreun eveniment politic important, Ginevra să-i 
dea un semn despre aceasta cântând încet anumite melodii 
italiene. 


A doua zi, domnişoara Thirion le spuse tuturor colegelor 
ei, după ce le ceru să păstreze taina, că Ginevra di Piombo 
era iubită de un tânăr care, în timpul lecţiilor, stătea ascuns 
în cămăruţa întunecoasă a atelierului. 

—  Dumneata, care-i iei apărarea, se adresă ei 
domnişoarei Roguin, te rog s-o observi bine şi ai să vezi cu 
ce îşi petrece dumneaei vremea. 

Ginevra începu deci să fie iscodită cu o sârguinţă 
diabolică. Îi ascultau cântecele, îi urmăreau orice, privire. 
Şi când era mai convinsă că n-o priveşte nimeni, tocmai 
atunci se aţinteau asupra ei nu mai puţin de douăsprezece 
perechi de ochi. Pregătite în felul acesta, celelalte fete 
interpretară în sensul lor adevărat toate mişcările ce se 
petreceau pe faţa strălucitoare a italiencei, toate gesturile, 
fiecare accent al fredonărilor ei atenţia cu care asculta 
acele zgomote  nedesluşite de dincolo de peretele 
despărțitor, pe care nu le auzea decât ea. Până la sfârşitul 
săptămânii, una singură dintre cele cincisprezece eleve ale 
lui Servin refuzase să se uite la Louis prin crăpătura 
peretelui. Aceasta era Laura, fata aceea drăguță, harnică şi 
modestă care, dintr-un fel de slăbiciune, ţinea cu adevărat 
la frumoasa corsicană şi-i lua încă apărarea. La plecare, 
domnişoara Roguin încercă s-o oprească pe Laura pe scară, 
ca să-i dovedească legătura dintre Ginevra şi tânărul cel 
frumos, îndemnând-o să se întoarcă spre a-i surprinde unul 
lângă altul, dar Laura nu voi să se facă părtaşă la un spionaj 
pe care simpla curiozitate nu-l putea îndreptăţi. şi deveni 
obiectul dezaprobării generale. 

În curând, fiica uşierului de la sala tronului regal socoti 
că nu mai era indicat pentru ea să frecventeze atelierul 


unui pictor ale cărui păreri aveau o nuanţă de patriotism 
sau de bonapartism, ceea ce, în momentul acela, părea unul 
şi acelaşi lucru: ea nu mai veni deci la Servin. Dar dacă! 
Amelie o dădu uitării pe Ginevra, răul pe care-l semănase 
ea nu întârzie să-şi arate roadele. Încetul cu încetul, din 
întâmplare, din flecăreală sau dintr-o prefăcută pudoare, 
toate celelalte fete îşi încunoştinţară mamele despre bizara 
aventură ce se petrecea la atelier. Într-o bună zi nu mai 
veni nici Mathilde Roguin: lecţia următoare lipsi o altă fată. 
pentru ca, până la sfârşit, cele trei sau patru domnişoare 
care rămăseseră ultimele, să nu mai vină nici ele. Ginevra şi 
domnişoara Laura, mica ei prietenă, fură timp de două sau 
trei zile singurele eleve în atelierul gol. Italianca nu-şi dădu 
deloc seama că era ocolită şi nici nu căută să afle motivul 
absenței colegelor ei. Descoperind în timpul din urmă 
mijlocul de a comunica pe ascuns cu Louis, ea trăia la 
atelier ca într-o plăcută schivnicie, singură în mijlocul lumii, 
fără să se gândească la altceva decât la ofiţer şi la 
primejdiile ce-l amenințau. Cu toate că admira cu patimă 
caracterele nobile care nu voiau să-şi trădeze convingerile 
lor politice, tânăra fată îl îndemna totuşi pe Louis să se 
supună cât mai repede autorităţii regale, spre a-l putea face 
să rămână în Franţa. Dar Louis nu voia să se supună ca să 
iasă din ascunzătoarea lui. Dacă iubirile mari nu se nasc şi 
nu cresc decât sub înrâurirea unor evenimente deosebite, 
romantice, atunci se poate spune că niciodată nu s-a 
întâmplat ca atâtea împrejurări să contribuie pentru a lega 
între ele două fiinţe prin acelaşi sentiment. Prietenia 
Ginevrei pentru Louis şi a lui Louis pentru ea crescu într-o 
lună mai mult decât ar putea creşte într-un salon o 
prietenie obişnuită în decurs de zece ani. Dar, oare, vitregia 
vieţii nu constituie tocmai piatra de încercare a 
adevăratelor caractere? Ginevra avu astfel prilejul să-l 
cunoască mai uşor pe Louis, să-l preţuiască, şi în curând 
simţiră amândoi o stimă egală unul pentru celălalt. Mai în 
vârstă ca Louis, Ginevra simţea o bucurie deosebită să fie 


curtată de un tânăr atât de matur, atât de încercat de 
soartă, şi la care experienţa unui bărbat se îmbina cu 
farmecul unui adolescent. La rândul său, Louis simţea o 
nespusă plăcere să dea impresia că se lasă ocrotit de o fată 
de douăzeci şi cinci de ani. Nu era aceasta o dovadă de 
iubire? Contopirea bucuriei cu mândria, a puterii cu 
slăbiciunea fi dădea Ginevrei im farmec irezistibil şi, de 
aceea, Louis fu întru totul subjugat de ea. Ajunseră să se 
iubească atât de mult, încât nu mai aveau nevoie nici să 
nege acest lucru, nici să şi-l mărturisească. 


Într-o zi, spre seară, Ginevra auzi semnalul convenit. 
Louis zgâria lemnul peretelui cu un ac, dar atât de încet 
încât făcea un zgomot mai uşor chiar decât al unui păianjen 
care-şi ţese plasa, arătând astfel că vrea să iasă din 
ascunzătoare. Italianca aruncă o privire de-a lungul 
atelierului şi, neobservând-o pe mica Laura, răspunse la 
semnal. Louis deschise uşa, dar zărind-o pe cealaltă elevă, 
se trase repede înapoi. Speriată, Ginevra privi în jurul ei, o 
văzu pe Laura şi-i spuse, îndreptându-se spre şevaletul ei: 

— Întârzii prea mult, draga mea. Capul acesta mie mi se 
pare terminat, nu mai e nevoie decât de o trăsătură care să 
întărească şuviţa asta de păr. 

— Dacă eşti atât de bună, spuse Laura cu o voce mişcată, 
îndreaptă-mi tu această copie, vreau să păstrez ceva de la 
tine... 

— Cu plăcere, răspunse Ginevra convinsă că astfel o va 
putea face să plece. Cred, continuă ea trăgând uşor cu 
pensula, că ai de mers cam mult de acasă până la atelier. 

— Oh, Ginevra, am să plec îndată, şi pentru totdeauna. 
exclamă fata cu un accent trist. 

Aceste cuvinte pline de mâhnire nu impresionară pe 
italiancă, aşa cum ar fi impresionat-o cu o lună mai înainte. 

— Pleci de la domnul Servin? întrebă ea. 

— N-ai observat, oare, Ginevra, că de câtva timp nu mai 
suntem aici decât tu şi cu mine? 


— Ai dreptate, răspunse Ginevra, ca şi cum şi-ar fi adus 
dintr-odată aminte de ceva. Celelalte domnişoare s-au 
îmbolnăvit, se mărită sau părinţii lor au căpătat cu tot îi 
funcţii la curte? 

— L-au părăsit toate pe domnul Servin, spuse Laura. 

— De ce? 

— Din pricina ta, Ginevra. 

— A mea? repetă corsicana ridicându-se în picioare, cu 
fruntea încruntată, cu ochii scânteietori şi cu privirea 
semeaţă. 

— Ah, nu te supăra, draga mea Ginevra! rosti Laura cu 
un glas îndurerat. Şi mie mi-a spus mama să nu mai vin la 
atelier. Toate domnişoarele de aici au zvonit că tu ai o 
legătură amoroasă şi că domnul Servin a consimţit ca 
tânărul care te iubeşte să stea ascuns în cămăruţa aceea 
întunecoasă; fireşte. eu n-am dat crezare acestor calomnii, 
aşa că nu i-am spus nimic mamei. Dar aseară, doamna 
Roguin a întâlnit pe mama la un bal şi a întrebat-o dacă mă 
lasă să mai vin aici. La răspunsul afirmativ al mamei, dânsa 
i-a repetat minciunile acestor domnişoare. Mama m-a 
certat, a spus că trebuie să ştiu şi eu despre toate astea şi 
că, de vreme ce nu i-am destăinuit nimic, am călcat buna 
înţelegere ce trebuie să domnească între o mamă şi o fiică. 
Ah, draga mea Ginevra, ştii cât de mult te admir, şi îmi pare 
foarte rău că n-o să mai putem fi colege... 

— Dar o să ne mai întâlnim în viaţă: fetele se mărită... 
zise Ginevra. 

— Dacă sunt bogate, adăugă Laura. 

— Vino pe la mine, tatăl meu are o avere mare. 

— Ginevra, spuse înduioşată Laura, doamna Roguin şi 
mama vor veni mâine la domnul Servin ca să-l dojenească şi 
măcar de-ar şti mai dinainte! 

Dacă trăsnetul ar fi căzut la doi paşi de Ginevra, ar fi 
speriat-o mai puţin decât vestea aceasta. 

— Dar ce le privea pe ele? spuse ea cu naivitate. 


— Toată lumea vede în asta ceva foarte urât. Mama zice 
că e contra bunei-cuviinţe... 

— Dar tu, Laura, tu ce crezi? 

Fata o înfăşură pe Ginevra cu privirea: gândurile lor erau 
aceleaşi; Laura nu-şi mai putu stăpâni lacrimile, se aruncă 
la gâtul prietenei sale şi o sărută. În clipa aceea, intră 
Servin. 

— Domnişoară Ginevra, exclamă el cu înflăcărare, mi-am 
terminat tabloul. L-am dat acum la vernisat. Dar ce e cu 
dumneata? Se pare că toate domnişoarele şi-au luat 
vacanţă sau că au plecat la ţară. 

Laura îşi şterse lacrimile, spuse bună ziua lui Servin şi 
plecă. 

— Atelierul stă gol de câteva zile, zise Ginevra şi 
domnişoarele acestea nu se vor mai întoarce. 

— Pagubă în ciuperci... 

— Ah, nu râdeţi, continuă Ginevra, ascultaţi-mă: fără să- 
mi fi dat seama, eu sunt pricina pentru care dumneavoastră 
vă pierdeţi reputaţia. 

Artistul începu să zâmbească şi-şi întrerupse eleva, 
spunând: 

— Reputaţia!... dar peste câteva zile tabloul meu va fi 
expus. 

— Nu e vorba de talentul dumneavoastră, explică 
italianca, ci de reputaţia dumneavoastră morală. 
Domnişoarele astea au răspândit peste tot zvonul că Louis e 
închis aici şi că dumneavoastră aţi... aţi îngăduit dragostea 
noastră... 

— E perfect adevărat, domnişoară, răspunse profesorul. 
Mamele acestor domnişoare sunt nişte făţarnice, adăugă el. 
Dacă ar fi venit să stea de vorbă cu mine, totul s-ar fi 
lămurit. Dar de ce să mă necăjesc pentru atâta lucru? Viaţa 
e şi aşa prea scurtă! 

Şi pictorul plesni din degete. Louis, care auzise o parte 
din această convorbire, apăru pe neaşteptate. 


— O să rămâneţi fără eleve, strigă el, şi o să vă ruinaţi din 
pricina mea. 

Artistul apucă o mână a lui Louis şi una a Ginevrei 
împreunându-le. „Copii, vreţi să vă căsătoriţi?” îi întrebă el 
cu o bunătate mişcătoare. Tinerii îşi lăsară amândoi ochii în 
jos şi tăcerea lor fu prima declaraţie de dragoste pe care şi- 
o făcură. 

— Bravo! continui Servin. Veţi fi fericiţi, nu-i aşa? Nimic 
nu-i mai preţios pe lume decât fericirea a doi oameni ca voi! 

— Sunt bogată, zise Ginevra, şi dacă-mi îngăduiţi, am să 
vă despăgubesc... 

— Să mă despăgubeşti!... strigă Servin. Dar când se va 
afla că am fost victima calomniei unor netoate şi că am 
ascuns un proscris... fii sigură că toţi liberalii din Paris îşi 
vor trimite fiicele la mine! Şi atunci mi-e teamă că am să-ţi 
rămân dator... 

Louis strânse mâna ocrotitorului său, fără să poată rosti 
nicio vorbă; în cele din urmă îi spuse cu un glas înduioşat: 

— Dumneavoastră vă voi datora toată fericirea mea! 

— Fiţi fericiţi, vă unesc! rosti pictorul cu un accent hazliu, 
punându-şi mâinile pe creştetele celor doi îndrăgostiţi. 

Această ghiduşie de artist spulberă mâhnirea din 
sufletele lor. Se priviră toţi trei, râzând. Italianca prinse 
mâna lui Louis şi i-o strânse cu o căldură şi o simplitate 
demne de o adevărată fiică a patriei sale. 

— Staţi, staţi, copii, grăi Servin. Credeţi că totul s-a 
terminat atât de uşor? Vă înşelaţi. 

Cei doi îndrăgostiţi îl priviră înmărmuriţi. 

— Fiţi fără grijă, pozna voastră îmi dă doar mie oarecare 
bătaie de cap! Doamna Servin e puţin cam formalistă şi nu 
ştiu, zău, cum să ne punem bine cu ea. 

— Doamne, era să uit! exclamă Ginevra. Mâine, doamna 
Roguin şi mama Laurei vor veni să vă... 

— Ştiu! făcu pictorul, întrerupând-o. 

— Dar vă puteţi apăra, continuă tânăra, făcând un gest 
plin de mândrie cu capul. Domnul Louis, continuă ea 


întorcându-se spre acesta şi privindu-l cu drăgălăşenie, n-o 
să se mai împotrivească guvernului regal, da? Ei bine, 
adăugă apoi, după ce văzu că el zâmbeşte, mâine dimineaţă 
voi trimite o petiție unuia dintre personajele cu vază de la 
Ministerul de Război, un om care nu poate să refuze nimic 
fiicei baronului de Piombo. Vom obţine o iertare tacită 
pentru comandantul Louis, căci dumnealor nu-ţi vor 
recunoaşte, desigur, gradul de colonel. Şi astfel, încheie ea 
adresându-se lui Servin, veţi putea potoli pe mamele 
binevoitoarelor mele colege, spunându-le tot adevărul. 
— Eşti un înger! exclamă Servin. 


În timp ce se petrecea această scenă la atelier, tatăl şi 
mama Ginevrei erau neliniştiţi din pricina întârzierii ei. 

— E ora şase şi Ginevra n-a venit încă, exclamă 
Bartholomeo. 

— Nu s-a întors niciodată atât de târziu, răspunse soţia 
lui. 

Cei doi bătrâni se uitară unul la altul cu toate semnele 
unei îngrijorări puţin obişnuite. Prea tulburat ca să poată 
sta locului, Bartholomeo se ridică şi înconjură ele două ori 
salonul cu destulă sprinteneală pentru un bărbat de 
şaptezeci şi şapte de ani. Datorită constituţiei lui robuste, se 
schimbase prea puţin din ziua când sosise la Paris şi, cu 
toate că era înalt, se ţinea încă drept. Părul i se albise şi i se 
rărise, lăsând să se vadă un craniu mare şi ascuţit ce ilustra 
caracterul şi dârzenia sa. Chipul brăzdat de zbârcituri 
adânci căpătase proporţii neobişnuite şi îşi menținea 
culoarea aceea pală ce inspiră un respect profund. Văpaia 
pasiunilor stăruia încă în sticlirea extraordinară a ochilor 
care îşi păstrau vioiciunea lor grozavă şi ale căror 
sprâncene nu se albiseră cu totul. Înfăţişarea îi era severă, 
dar se putea uşor deduce că Bartholomeo avea dreptul să 
fie aşa. Bunătatea şi blândeţea lui nu erau cunoscute decât 
de soţia şi fiica sa. La slujbă sau în faţa unui străin nu 
renunţa niciodată la maiestatea pe care vârsta o dăduse 


persoanei lui, şi obiceiul de a-şi încrunta sprâncenele 
stufoase, de a-şi contracta zbârciturile de pe faţă, de a da 
privirii o fixitate napoleoniană, făcea ca apropierea lui să fie 
primită cu răceală. 

În cursul activităţii sale politice, inspirase mai mult teamă 
celor din jurul lui, încât trecea drept un om puţin sociabil; 
dar motivele unei astfel de reputaţii nu sunt greu de 
explicat. Viaţa, principiile şi devotamentul lui Piombo nu 
erau pe placul celor mai multe doamne de la curte. Cu toate 
însărcinările importante ce i se încredinţau, şi din care ar fi 
putut să tragă multe foloase, în cartea mare a datoriei 
publice nu era trecut decât cu un venit de treizeci de mii de 
franci. Dacă ne gândim la averile ce se făceau sub Imperiu, 
la dărnicia lui Napoleon faţă de aceia dintre oamenii lui 
credincioşi care ştiau să vorbească, e uşor de înţeles că 
baronul de Piombo era un om de o cinste rară; însuşi 
cordonul de baron nu şi-l datora decât obligaţiei în care se 
găsise Napoleon de a-i acorda un titlu atunci când îl 
trimisese la o curte străină. Bartholomeo nutrise totdeauna 
o ură înverşunată faţă de trădătorii de care se înconjurase 
Napoleon, în credinţa că o să-i poată câştiga de par tea lui 
în urma victoriilor sale. Se zice că el a fost acela care a 
făcut trei paşi spre ieşirea din sala tronului, după ce l-a 
sfătuit pe împărat să se lepede de trei oameni din Franţa, în 
ajunul pornirii faimoasei şi admirabilei campanii din 
1814130. După cea de a doua întoarcere a Bourbonilor, 
Bartholomeo refuză să mai poarte decorația „Legiunii de 
onoare”. Niciun alt om n-a lăsat o mai frumoasă imagine 
despre acei vechi republicani, prieteni incoruptibili ai 
Imperiului, care dăinuiau ca nişte rămăşiţe vii ale celor 
două guvernări, cele mai puternice din câte au existat 
vreodată. Dacă baronul de Piombo nu era pe placul unor 
doamne de la curte, în schimb se bucura de prietenia unor 
oameni ca Daru, Drouot sau Carnoti3it. Cât despre ceilalţi 
oameni politici, de după Waterloo, de aceştia se sinchisea 


tot atât de puţin ca de rotocoalele de fum pe care le scotea 
din trabucul său. 

Bartholomeo di Piombo cumpărase, cu ajutorul sumei 
destul de mici pe care i-o dăduse Doamna, mama 
împăratului!:2+, în schimbul proprietăţilor sale din Corsica, 
vechea casă Portendruere, în care nu făcu nicio modificare. 
Locuind aproape tot timpul pe cheltuiala guvernului, nu se 
instalase în această casă decât după catastrofa de la 
Fontainebleaui!33+. Adoptând obiceiul oamenilor simpli, dar 
de-o etică înaltă, baronul şi soţia lui nu dădeau importanţă 
fastului exterior: mobilele lor făceau parte din vechiul 
aranjament al casei. Apartamentele mari, înalte, 
întunecoase şi mai mult goale ale acestei locuinţe, oglinzile 
late cu margini aurite, dar atât de vechi încât aproape se 
înnegriseră, precum şi mobilierul de pe vremea lui Ludovic 
al XIV-lea, se potriveau cu Bartholomeo şi soţia lui, oameni 
vrednici de vremurile de demult. Sub Imperiu şi cursul 
celor O sută de Zile, ocupând funcțiuni bine retribuite, 
bătrânul corsican trăise pe picior mare, dar mai mult 
pentru a face faţă rangului său decât pentru a străluci cu 
tot dinadinsul. Viaţa lui şi a soţiei sale era atât de 
cumpătată, atât de liniştită, încât modesta lor avere le 
ajungea să-şi împlinească toate nevoile. Pentru ei, fiica lor, 
Ginevra, preţuia mai mult decât toate comorile din lume. De 
aceea, când, în mai 1814, baronul de Piombo se retrase din 
funcțiunea pe care o deţinea, dând drumul servitorilor şi 
închizând porţile grajdurilor, Ginevra, simplă şi fără 
pretenţii, ca şi părinţii ei, nu regretă nimic; urmând pilda 
sufletelor nobile, ea îşi făcea un lux din adâncirea 
sentimentelor, după cum îşi căuta fericirea în singurătate şi 
muncă. Apoi, aceste trei fiinţe se iubeau prea mult pentru 
ca manifestările exterioare ale existenţei să capete vreun 
preţ în ochii lor. Adeseori, şi mai cu seamă după cea de-a 
doua şi cumplita prăbuşire a lui Napoleon, Bartholomeo şi 
soţia lui petreceau seri minunate ascultând pe Ginevra 
cântând la pian sau din gură. Amândoi găseau un nesecat 


izvor de bucurie în prezenţa, ca şi în cel mai neînsemnat 
cuvânt al ei, o petreceau din ochi cu o duioasă îngrijorare, îi 
auzeau mersul în curte, oricât ne uşor ar fi fost. Asemenea 
unor îndrăgostiţi, stăteau toţi trei ceasuri întregi fără să 
spună niciunul nimic, ascultând graiul inimilor pe care-l 
înțelegeau astfel mai bine decât prin cuvinte. Toate 
gândurile lor erau însufleţite de simţământul acesta 
profund, care era însăşi viaţa celor doi bătrâni. Păreau a nu 
fi trei fiinţe, ci una singură, care, ca flacăra dintr-o vatră, se 
desfăcea în trei limbi de foc. Dacă uneori amintirea 
binefacerilor şi a nenorocirii lui Napoleon, sau dacă 
desfăşurarea evenimentelor politice  biruia statornica 
atenţie a bătrânilor, ei puteau totuşi să discute în voie, fără 
să-şi tulbure comuniunea gândurilor; Ginevra nu 
împărtăşea, oare, aceleaşi pasiuni politice ca şi el? Nimic 
mai firesc deci decât înflăcărarea cu care se refugiau în 
inima unicului lor copil. 

Mai înainte funcțiunile politice absorbiseră întreaga 
energie a baronului de Piombo; după ce renunţă însă la 
slujbele sale, corsicanul simţi nevoia să-şi reverse energia în 
ultimul sentiment ce-i mai rămăsese; şi pe urmă, pe 
deasupra legăturilor care apropie pe un tată şi o mamă de 
fiica lor, mai exista poate, dincolo de voinţa acestor trei 
suflete despotice, o puternică rațiune a fanatismului 
pasiunilor lor reciproce: se iubeau foarte mult unul pe altul, 
inima Ginevrei aparţinea în întregime tatălui său, după cum 
a lui Piombo îi aparţinea ei; în sfârşit, dacă e adevărat că ne 
legăm de cei din jurul nostru mai mult prin defectele decât 
prin calităţile noastre, Ginevra era croită într-un chip 
desăvârşit după măsura pasiunilor tatălui ei. În asta consta 
singurul cusur al acestei vieţi triple. Ginevra era 
ambițioasă, răzbunătoare, iute la mânie, aşa cum fusese şi 
Bartholomeo în tinereţea lui. Corsicanului îi plăcuse să 
cultive aceste sentimente primare în sufletul fiicei sale, 
întocmai cum un leu îşi învaţă puii să se arunce asupra 
prăzii. Dar, cum această instruire nu se putea face decât în 


sânul familiei, Ginevra nu-l cruța niciodată pe tatăl ei, care 
trebuia de multe ori să spună ca ea. Piombo lua aceste 
certuri închipuite drept nişte copilării, dar cu ajutorul lor 
fata se deprinsese să-şi domine părinţii. În mijlocul 
furtunilor pe care Bartholomeo le stârnea cu un fel de 
plăcere, era de ajuns o vorbă sau o privire drăgăstoasă 
pentru ca inimile lor întărâtate să se potolească şi niciodată 
nu erau mai aproape de sărutări decât când se amenințau. 
Totuşi, de vreo cinci ani încoace, Ginevra, acum mai 
înţeleaptă decât tatăl ei, căuta totdeauna să evite asemenea 
scene. Sinceritatea, devotamentul, dragostea care-i 
străbătea toate gândurile şi minunatul ei bun simţ 
izbutiseră să-i domolească pornirile de mânie; dar nu-i mai 
puţin adevărat că în toate astea era şi un rău: Ginevra trăia 
cu tatăl şi cu mama ei pe un picior de egalitate fatală. Ca o 
urmare a tuturor schimbărilor suferite de aceste trei 
personaje după sosirea lor la Paris, Piombo şi soţia lui, 
oameni fără cultură, o lăsaseră pe Ginevra să studieze după 
bunul ei plac. Pradă capriciilor ei de fată tânără, ea sa 
apuca de toate şi le părăsea pe toate, luând totul de la 
capăt, pentru ca apoi să se sature, rând pe rând, de orice 
preocupare, până când pictura deveni pasiunea «i 
hotărâtoare; ar fi putut să exceleze în orice, dacă mama ei 
ar fi ştiut să-i îndrume studiile, să o ajute şi să-i modeleze 
însuşirile cu care o înzestrase natura, căci toate cusururile 
ei proveneau din educaţia greşită pe care bătrânul corsican 
găsise cu cale să i-o dea. 

După ce făcu să scârţâie câtva timp sub tălpile sale 
parchetul, bătrânul sună şi apăru un servitor. 

— Du-te înaintea domnişoarei Ginevra, îi spuse el. 

— Îmi pare rău că n-am păstrat o trăsură pentru ea, 
observă baroana. 

— Ea n-a vrut să păstrăm, răspunse Piombo, uitându-se la 
soţia lui care, deprinsă de patruzeci de ani cu rolul de a se 
supune, îşi aplecă ochii în jos. 


Trecută de şaptezeci de ani, înaltă, uscăţivă, palidă şi 
zbârcită, baroana semăna foarte bine cu acele femei 
bătrâne din tablourile de interior ale lui Schnetzi=: 
reprezentând scene din viaţa italiană; avea obiceiul să 
rămână atât de tăcută, încât putea fi luată drept o nouă 
doamnă Shandy; dar era de ajuns să scoată un cuvânt, să 
arunce o privire, să facă un gest, pentru a arăta că 
sentimentele sale îşi  păstraseră încă vigoarea şi 
prospeţimea tinereţii. Îmbrăcămintea ei, lipsită de 
cochetărie, era adesea lipsită şi de gust. Mai totdeauna 
stătea fără să facă nimic, tolănită într-un fotoliu, ca o 
sultană, aşteptând-o sau privind-o pe Ginevra ei, viaţa şi 
mândria sa. Frumuseţea, eleganța, graţia fiicei sale păreau 
a fi şi ale ei. Pentru ea totul era cum trebuie dacă Ginevra 
părea fericită. Părul îi albise şi câteva şuviţe îi cădeau pe 
fruntea albă şi brăzdată, sau de-a lungul obrajilor scofâlciţi. 

— De vreo cincisprezece zile încoace, zise ea, Ginevra se 
întoarce mereu cam târziu acasă. 

— Jean ăsta abia se mişcă, strigă nerăbdător bătrânul 
care îşi încheie pulpanele hainei albastre. Înşfăcă pălăria, 
şi-o înfundă pe cap, îşi luă bastonul şi plecă. 

— Să nu te duci prea departe, îi strigă soţia. 

Peste puţin, se auzi poarta deschizându-se, apoi 
închizându-se, şi bătrâna mamă recunoscu mersul Ginevrei 
prin curte. Bartholomeo apăru numaidecât, triumfător, 
aducându-şi pe sus fiica care se zbătea în braţele lui. 

— Iat-o pe Ginevra, Ginevrettina, Ginevrina, Ginevrola, 
Ginevrelta, la bella Ginevra! 

— Tată, mă doare. 

Ginevra fu lăsată îndată jos cu un fel de respect. Ea dădu 
din cap cu drăgălăşenie, spre a linişti pe mama ei care se şi 
speriase, şi spre a-i spune că nu e decât o glumă. 

Fata palidă şi spălăcită a baroanei îşi recăpătă atunci 
culoarea obişnuită şi un fel de înseninare. Piombo îşi frecă 
palmele cu putere, cea mai grăitoare dovadă că e vesel; 
luase acest obicei de pe când era la curte, unde îl văzuse pe 


Napoleon mâniindu-se contra generalilor sau miniştrilor 
care îl slujeau rău sau făceau cine ştie ce greşeli. De îndată 
însă ce muşchii feţei i se întindeau din nou, chiar şi cea mai 
mică încreţitură a frunţii exprima bunăvoință. Cei doi 
bătrâni arătau acum exact ca acele plante ofilite cărora 
puţină apă după o secetă îndelungată le redă viaţa. 

— La masă, la masă! strigă baronul, întinzându-şi palma 
lată spre Ginevra, căreia îi spunea signora Piombellina, alt 
semn de veselie, la care fata răspundea printr-un surâs. 

— Ascultă, spuse Piombo, pe când se întorcea de la masă, 
ştii că maică-ta mi s-a plâns că de o lună încoace stai mai 
mult ca de obicei la atelierul vostru? S-ar zice că pictura te 
interesează mai mult decât noi. 

— Ah, tată! 

— Ginevra ne pregăteşte, fără îndoială, o surpriză, spuse 
mama. 

— Îmi vei aduce un tablou făcut de tine?... exclamă 
corsicanul frecându-şi pumnul în podul palmei. 

— Da, sunt foarte ocupată la atelier, răspunse ea. 

— Ce-i cu tine, Ginevra! Ai pălit! îi spuse mama ei. 

— Nu! strigă fata cu un gest de mare hotărâre. Nu, n-o să 
se spună despre Ginevra Piombo că a minţit vreodată în 
viaţa ei! 

La auzul acestei exclamaţii ciudate, Piombo şi soţia lui îşi 
priviră fiica înmărmuriţi. 

— Iubesc pe un tânăr, adăugă ea cu un glas înăbuşit. 

Apoi, neîndrăznind să se mai uite la părinţii ei, îşi cobori 
pleoapele grele, ca şi cum ar fi vrut să ascundă focul ce-i 
ardea în ochi. 

— E vreun prinţ? o întrebă ironic tatăl ei, dând glasului 
un accent care le făcu şi pe mamă şi pe fiică să tremure. 

— Nu, tată, răspunse fata cu modestie, e un tânăr sărac... 

— Atunci e frumos?... 

— E nenorocit. 

— Cu ce se ocupă? 


— Tovarăş de arme cu Labedoyere, e proscris, fără azil. 
Servin l-a ascuns şi... 

— Servin e un om de treabă, şi-a făcut bine ceea ce-a 
făcut, declară Piombo; dar tu, draga mea, tu faci rău că 
iubeşti pe altcineva decât pe tatăl tău... 

— Nu depinde de voinţa mea ca să nu iubesc, răspunse 
Ginevra cu glas blajin. 

— Credeam, continuă tatăl ei, că Ginevra mea îmi va 
rămâne credincioasă până la moarte, că gândul la mine şi la 
mama ei va fi singura ei grijă, că dragostea noastră nu se va 
lovi în sufletul ei de o altă dragoste, şi că... 

— Dar eu te-am mustrat vreodată pentru fanatismul 
dumitale faţă de Napoleon? spuse Ginevra. Şi dumneata ai 
iubit ca şi mine; luni întregi ai fost plecat în diferite misiuni; 
luni întregi m-ai lăsat să suport cu curaj absenţa dumitale. 
Viaţa îţi impune anumite datorii pe care trebuie să ştii să le 
îndeplineşti. 

— Ginevra! 

— Nu, dumneata nu mă iubeşti pentru că ţi-s dragă, iar 
mustrările dumitale nu dau dovadă decât de un egoism 
nesuferit. 

—  Condamni dragostea tatălui tău? urlă Piombo, 
aruncând fulgere din ochi. 

— Tată, nu te voi condamna niciodată, răspunse Ginevra 
cu mai multă blândeţe decât s-ar fi aşteptat mama ei, care 
începuse să tremure. Tu ai dreptate în egoismul tău, după 
cum şi eu am dreptate în dragostea mea. Cerul mi-e martor 
că nicio fată nu şi-a respectat mai mult decât mine 
îndatoririle faţă de părinţii ei. Eu n-am văzut decât fericire 
şi dragoste acolo uncie altele văd adesea obligaţii. De 
cincisprezece ani nu m-aţi depărtat nici măcar cu un pas de 
sub aripa voastră ocrotitoare şi pentru mine a fost o 
adevărată plăcere să ştiu că vă pot mângâia viaţa. Şi acum, 
să fiu socotită nerecunoscătoare fiindcă vreau să simt 
bucuriile iubirii, fiindcă vreau să-mi iau un soţ care să mă 
apere după ce n-o să mai fiţi voi? 


— Aha, te răfuieşti cu tatăl tău! făcu bătrânul pe un ton 
ameninţător.. 

Urmă o pauză grea în timpul căreia nimeni nu îndrăzni să 
deschidă gura. În cele din urmă, Bartholomeo rupse 
tăcerea, spunând cu un glas îndurerat: 

— Ah, rămâi cu noi, rămâi lângă bătrânul tău tată! N-aş 
putea îndura să văd că iubeşti pe altul. Ginevra, nu mai ai 
mult până când îţi vei căpăta libertatea... 

— Dar, tată, gândeşte-te că nu te vom părăsi, că vom fi 
doi care te vom iubi, că vei avea prilejul să cunoşti omul în 
grija căruia o să mă laşi! Vei fi îndrăgit de două ori mai 
mult, de mine şi de el: de el care e totuna eu mine şi de 
mine care sunt totuna cu el. 

— Ah, Ginevra! Ginevra! exclamă corsicanul strângându- 
şi pumnii tare, de ce nu te-ai măritat atunci când Napoleon 
mă obişnuise cu ideea asta, atunci când el însuşi îţi 
prezenta numai conți şi duci? 

— Aceia mă iubeau numai prin obligaţie, răspunse fata. Şi 
pe urmă, ei m-ar fi luat cu dânşii, iar eu nu voiam să vă las 
singuri. 

— Nu vrei să ne laşi singuri, zise Piombo; dar 
căsătorindu-te, înseamnă să ne părăseşti! Las” că ştiu eu, n- 
o să te mai gândeşti la noi, fetiţo! 

— Elisa, adăugă el întorcându-se spre soţia lui care 
stătea nemişcată, aproape năucă, nu mai avem fată, gata! 
Dumneaei vrea să se mărite! 

Bătrânul se aşeză pe un scaun, ridicându-şi braţele, ca şi 
cum ar fi cerut ajutorul lui dumnezeu; apoi îşi plecă capul în 
jos, ca sub povara unei pedepse. Ginevra simţi toată 
frământarea tatălui ei şi faptul că el îşi potolise atât de 
repede mânia îi zdrobi inima; se aştepta să fie cuprinsă de o 
criză, să se înfurie, căci nu era pregătită să se lupte cu 
blândeţea unui tată ca alei. 

— Tată, spuse ea cu o voce caldă, nu, Ginevra ta n-o să te 
părăsească niciodată. Dar iubeşte-o puţin şi pentru ea. 


Dacă ai şti cât de mult mă iubeşte el! Ah, el n-o să mă facă 
niciodată să sufăr! 

— Ai şi început cu comparaţiile! strigă Piombo cu un 
accent înfiorător. Nu, nu pot să mă împac cu gândul ăsta, 
continuă el. Dacă te-ar iubi aşa cum meriţi, atunci pe mine 
m-ar ucide, iar dacă nu te-ar iubi, atunci l-aş înjunghia eu 
pe el. 

Mâinile, buzele, trupul lui Piombo, tremurau toate, iar 
ochii aruncau fulgere. Numai Ginevra era în stare să 
înfrunte mânia lui, deoarece în momentul acela îşi aprinse 
şi ea privirile, astfel încât fiica se arătă demnă de tatăl ei. 

— Ah, te iubeşte! Care e bărbatul vrednic de o viaţă ca a 
ta? reluă bătrânul. A te iubi ca un tată, nu înseamnă oare să 
te simţi ca în paradis? Şi cine-i cel care-i vrednic să-ţi fie 
soţ? 

— El, răspunse Ginevra, el, faţă de care nu mă simt eu 
vrednică. 

— El? repetă în chip mecanic Piombo. Care el? 

— Acela pe care-l iubesc. 

— 'Te poate oare cunoaşte destul de bine, ca să te adore? 

— Da, tată, spuse Ginevra, simţindu-şi răbdarea pusă la 
încercare, dacă nu m-ar iubi, din clipa în care îl iubesc eu... 

— Aşadar, îl iubeşti? exclamă Piombo. Ginevra îşi înclină 
capul încet. Prin urmare îl iubeşti mai mult decât pe noi? 

— E vorba de două simţăminte cu totul deosebite, 
răspunse ea. 

— Unul e mai puternic decât celălalt, adăugă Piombo. 

— Cred că da, spuse Ginevra. 

— Nu te vei mărita cu el 1 răcni corsicanul cu o voce care 
făcu să zăngăne geamurile salonului. 

— Ba mă voi mărita, replică Ginevra, calmă. 

— Doamne! Doamne! exclamă mama, cum o să se 
termine discuţia asta? Santa Virgina, coboară între ei şi 
împacă-i! 

Baronul, care se plimba prin casă cu paşi mari, se opri şi 
se aşeză pe un scaun; o severitate de gheaţă îi întuneca 


faţa. Se uită lung la fiica lui şi-i spuse cu o voce blândă şi 
potolită: 

— Ascultă-mă, Ginevra, nu, n-ai să te căsătoreşti cu el! 
Ah, nu-mi spune da în seara asta! Lasă-mă să cred 
dimpotrivă... Vrei să-l vezi pe tatăl tău îi genunchi, cu părul 
lui alb înclinat în faţa ta? Am să te rog... 

— Ginevra Piombo nu-i obişnuită să promită ceva şi apoi 
să nu se ţină de cuvânt, răspunse ea. Sunt fiica ta. 

— Are dreptate, interveni baroana. Rostul nostru pe lume 
e să ne mărităm. 

— Aşa, dumneata o îndemni la nesupunere! spuse 
baronul soţiei lui care, înspăimântată de această frază, tăcu 
chitic, ca o statuie. 

— A nu ţine seamă de o poruncă nedreaptă nu înseamnă 
nesupunere, răspunse Ginevra. 

— Nu poate fi nedreaptă atâta vreme cât porneşte din 
gura tatălui tău, fiica mea! Vrei să mă judeci tu pe mine? 
împotrivirea mea nu e oare o povaţă de sus? Poate că te 
feresc să cazi în vreo nenorocire. 

— Nenorocire ar fi dacă nu m-ar iubi el. 

— Mereu el! 

— Da, mereu, întări ea. El e toată viaţa, toată fericirea, 
toată gândirea mea. Chiar dacă aş face cum vrei dumneata, 
el va rămâne mereu în inima mea. A mă opri să mă 
căsătoresc cu el nu înseamnă oare a mă face să te urăsc pe 
dumneata? 

— Nu ne mai iubeşti! strigă Piombo. 

— Oh! făcu Ginevra, dând din cap. 

— Ei bine, atunci uită-l rămâi credincioasă nouă. După 
n0i... înţelegi. 

— "Tată, vrei să mă faci să doresc moartea voastră? 
exclamă Ginevra. 

— Am să trăiesc mai mult decât tine! Copiii care nu-şi 
respectă părinţii mor înaintea lor! urlă tatăl ei atingând 
ultimul grad de furie. 


— Un motiv în plus ca să mă mărit mai repede şi să fiu 
fericită! spuse ea. 

Atâta sânge rece, atâta hotărâre neclintită avură darul 
de-al tulbura pe Piombo; tot sângele îi năvăli în faţă, se făcu 
roşu ca purpura. Ginevra începu să tremure, sări ca o 
pasăre pe genunchii tatălui ei, îi cuprinse gâtul cu 
amândouă braţele, îi mângâie tâmplele şi îi spuse 
îndurerată: 

— Ah, da, am să mor înaintea ta! N-o să-ţi supraviețuiesc, 
tată, bunul meu tată! 

— O, Ginevra mea, zănatica mea Ginevrina, răspunse 
Piombo, a cărui mânie se topi sub această mângâiere ca un 
sloi de gheaţă sub razele soarelui. 

— Era timpul să terminaţi, rosti baroana mişcată. 

— Sărmană mamă! 

— Ah, Ginevretta! Ginevra mia bella! 

Şi tatăl începu să se joace cu fiica lui, ca şi cum ar fi fost 
un copil de şase ani. Îi răvăşea cosiţele ondulate, o sălta pe 
genunchi, era ceva smintit în toată această manifestare de 
dragoste. Peste câteva clipe, fiica îl sărută pe obraz şi 
încercă, din glumă în glumă, să-l înduplece ca să-l 
primească pe Louis în casă. Dar, în timp ce-i răspundea la 
glume, tatăl se împotrivea. Ea se îmbufnă, mai încercă o 
dată, se îmbufnă iar, pentru ca, la sfârşitul serii, să constate 
cu mulţumire că izbutise să sădească în inima tatălui ei şi 
un început de dragoste pentru Louis şi ideea unei căsătorii 
apropiate. A doua zi nu mai aduse vorba despre iubea ei, 
plecă ceva mai târziu la atelier, şi se întoarse acasă 
devreme; deveni mai afectuoasă ca oricând cu tatăl ei şi se 
arătă plină de recunoştinţă, ca şi cum i-ar fi mulţumit 
pentru consimţământul lui tacit la căsătorie. Seara cântă la 
pian până târziu, şi din când în când exclama: „Pentru 
nocturna asta ar trebui o voce de bărbat!” Era italiancă, 
orice s-ar spune. După o săptămână, mama ei îi făcu un 
semn, ea se apropie şi îi spuse şoptindu-i la ureche: 

— L-am convins pe tatăl tău să-l primească! 


— Ah, mamă, de-ai şti cât de fericită mă faci! 


În ziua aceea, Ginevra avu, în sfârşit, fericirea de a intra 
în casa tatălui ei cu Louis la braţ. Sărmanul ofiţer ieşea 
pentru a doua oară din ascunzătoarea lui. Stăruinţele 
Ginevrei pe lângă ducele de Feltre, pe atunci ministru de 
război, fuseseră încununate de un succes deplin. Louis 
fusese reintegrat în armată ca ofiţer de rezervă. Era primul 
pas mare spre un viitor mai bun. Pus în curent de iubita lui 
despre toate greutăţile pe care avea să le întâmpine în faţa 
baronului, tânărul comandant de batalion abia îşi putea 
stăpâni teama ca nu cumva să-i displacă. Omul acesta atât 
de curajos în faţa adversarului, atât de viteaz pe câmpul de 
luptă, se speria numai la gândul că îşi va face apariţia în 
salonul lui Piombo. Ginevra îl simţi cum tremură şi emoția 
lui, care era un semn al fericirii lor, fu pentru ea o nouă 
dovadă de dragoste. 

— Cât eşti de palid! îi şopti ea când ajunseră în faţa uşii. 

— Ah, Ginevra, dacă ar fi vorba numai despre viaţa mea! 

Deşi Bartholomeo fusese prevenit de câtre soţia lui 
despre prezentarea oficială a aceluia pe care-l iubea 
Ginevra, nu ieşi în întâmpinarea lui, ci se mulţumi să 
rămână în fotoliul în care avea obiceiul să şadă, păstrându- 
şi întreaga severitate de gheaţă a frunţii. 

— "Tata, spuse Ginevra, îţi prezint pe cineva pe care îţi va 
face fără îndoială plăcere să-l vezi: domnul Louis, un soldat 
care a luptat la patru paşi de împărat la Mont-Saint-Jean:!35* 


Baronul de Piombo se ridică, aruncă o privire scurtă spre 
Louis, apoi îl întrebă cu un accent sardonic: 

— Domnul nu e decorat? 

— Nu mai port „Legiunea de onoare”, răspunse sfios 
Louis, care continua să stea în picioare, umil. 

Ginevra, jignită de nepoliteţea tatălui ei, împinse un 
scaun. Răspunsul ofițerului îi plăcu fostului slujitor al lui 
Napoleon. Doamna Piombo, observând că sprâncenele 


soţului ei îşi reiau poziţia lor normală, spuse, mai mult ca să 
învioreze conversaţia: 

— E surprinzător cât de bine seamănă domnul cu Nina 
Porta. Nu găsiţi că domnul are trăsăturile familiei Porta? 

— Nimic mai firesc, răspunse tânărul asupra căruia se şi 
îndreptară ochii răscolitori ai lui Piombo. Nina a fost sora 
mea... 

— Eşti Luigi Porta? întrebă bătrânul. 

— Da. 

Bartholomeo di Piombo se ridică, se clătină, trebui să se 
sprijine de un scaun şi rămase cu privirile aţintite spre 
nevasta lui. Elisa Piombo trecu lângă el; cei doi bătrâni îşi 
dădură braţul, apoi ieşiră din salon fără să spună nicio 
vorbă, întorcând spatele fiicei lor cu un fel de dezgust. Luigi 
Porta se uita înmărmurit la Ginevra, care se făcuse albă ca 
o statuie de marmură şi rămase cu ochii pironiţi spre uşa 
unde dispăruse tatăl şi mama ei. Tăcerea lor şi felul cum se 
retrăseseră amândoi aveau ceva atât de solemn, încât, 
pentru prima oară, poate, sufletul ei fu cuprins de un 
simţământ de teamă. Îşi strânse cu putere palmele una într- 
alta şi rosti cu o voce atât de emoţionată că nu putea fi 
auzită decât de un îndrăgostit: 

— Câtă ne norocire poate să cuprindă un cuvânt! 

— Pe iubirea noastră, ce-am spus oare? întrebă Luigi 
Porta. 

— Tatăl meu, răspunse ea, nu mi-a vorbit niciodată 
despre amarnica noastră poveste, iar eu eram pre a mică 
atunci când am plecat din Corsica spre a-mi fi dat seama de 
ceva. 

— Nu cumva suntem în vendetta? întrebă Luigi 
tremurând. 

— Da. Rugând-o o dată pe mama să-mi spună ce s-a 
întâmplat, am aflat că familia Porta mi-a ucis toţi fraţii şi ne- 
a ars casa. Tatăl meu i-a măcelărit apoi pe toţi ai voştri. 
Cum de ai putut să scapi tu, tu pe care el credea că te 
legase de picioarele unui pat înainte de a da foc casei? 


— Nu ştiu, răspunse Luigi. Când aveam numai şase ani, 
am fost dus la Genova, la un bătrân care se numea Colonna. 
Nimeni nu mi-a spus nimic despre familia mea. Ştiam doar 
că sunt orfan şi fără nicio avere. Colonna acela m-a crescut 
ca un tată şi i-am purtat numele până în ziua când am intrat 
în armată. Atunci, deoarece îmi trebuiau acte spre a dovedi 
cine sunt, bătrânul Colonna mi-a spus că eu, care eram 
foarte firav şi aproape un copilandru, aveam nişte duşmani 
şi m-a sfătuit să nu păstrez decât numele de Luigi, pentru 
ca ei să nu-mi dea de urmă. 

— Pleacă, pleacă, Luigi, strigă Ginevra. Ba nu, stai, am să 
te însoțesc. Atâta vreme cât te afli în casa tatălui meu, nu 
trebuie sa te temi de nimic; dar de îndată ce vei ieşi de aici, 
la seama! la fiecare pas te paşte o primejdie. Tatăl meu are 
doi servitori corsicani, şi dacă el personal nu-ţi va ameninţa 
viaţa, o vor face ei. 

— Ginevra, întrebă el, ura asta ne va sta oare în cale? 

Fata zâmbi cu tristeţe şi îşi lăsă capul în jos. Dar şi-l ridică 
numaidecât, cu un fel de mândrie, şi spuse: 

— O, Luigi, e nevoie ca sentimentele noastre să fie cât se 
poate de sincere şi de curate, ca să pot avea tăria de a 
merge pe calea pe care Vreau să pornesc. E doar vorba de 
o fericire care trebuie să dureze toată viaţa, nu-i aşa? 

Luigi răspunse printr-un zâmbet şi strânse mâna 
Ginevrei, cu căldură. Fata îşi dădu seama că numai o 
dragoste adevărată ar putea să învingă în momentul acela 
prejudecățile ce le stăteau în cale. Expresia calmă şi 
profundă a sentimentelor lui Luigi lăsa să se vadă toată 
puterea şi toată trăinicia lor. Destinul celor doi îndrăgostiţi 
fu astfel hotărât. Ginevra ştia că mai avea de înfruntat încă 
multe lupte grele, dar gândul de a renunţa la Louis, gând ce 
o străbătuse poate o clipă, se destrămă acum cu totul. 
Rămânând a lui pentru totdeauna, îl prinse deodată de 
mână şi îl conduse repede, cu un fel de putere nestăvilită, 
afară din casă, şi nu se despărţi de el decât în momentul 
când ajunseră la adresa unde Servin închiriase un modest 


apartament pentru Louis. Când se întoarse acasă căpătase 
acea seninătate pe care o dă o hotărâre puternică: niciunul 
dintre gesturile ei nu arătă că e neliniştită. Îşi îndreptă 
privirile supuse şi pline de blândeţe spre tatăl şi mama ei, 
care tocmai se pregăteau să se aşeze la masă; observă că 
bătrâna ei mamă plânsese şi pleoapele sale înroşite şi 
obosite îi înduioşară o clipă inima, dar îşi ascunse mâhnirea. 
Piombo părea cuprins de o durere prea mare, prea 
îndârjită, ca să şi-o poată trăda prin manifestări obişnuite. 
Li se servi cina de ca: e nu se atinse nimeni. Dezgustul de 
mâncare e unul dintre simptomele ce trădează marile 
tulburări sufleteşti. Toţi trei se ridicară, fără să-şi fi adresat 
vreun cuvânt. După ce Ginevra se aşeză între tatăl şi mama 
ei în vastul lor salon sobru şi solemn, Piombo încercă să 
spună ceva, dar parcă nu mai avea glas; Încercă să se 
plimbe, dar nu regăsi în el destulă putere, aşa că se 
întoarse la locul lui şi sună. 

— Pietro, îi spuse el în cele din urmă servitorului, 
aprindeţi focul, mi-e frig. 

Ginevra tresări şi se uită la tatăl ei neliniştită. Zbuciumul 
din sufletul lui trebuia să fie cumplit, avea o faţă chinuită. 
Ginevra ştia până unde s-ar putea întinde primejdia ce-o 
ameninţa, dar se ţinea tare; în schimb privirile furişe pe 
care Bartholomeo le arunca fiicei lui păreau să arate că în 
momentul acela el se temea de caracterul a cărui violenţă 
era chiar opera sa. Intre ei doi, totul trebuia să fie excesiv. 
De aceea, siguranţa că între sentimentele tatălui şi ale fiicei 
s-ar putea produce, dintr-un moment într-altul, o ciocnire 
aşternu pe faţa baroanei o expresie de groază. 

— Ginevra, tu ştii că iubeşti pe duşmanul familiei tale? 
rosti, în cele din urmă, Piombo, fără a îndrăzni să-şi 
privească fiica. 

— Da, ştiu, răspunse ea. 

— Trebuie să alegi, ori el, ori noi. Vendetta noastră e 
sădită în noi înşine, în toţi. Cine nu îmbrăţişează 
răzbunarea mea, nu face parte din familia mea. 


— Am ales, răspunse Ginevra cu un glas potolit. 

Calmul fiicei sale îl făcu pe Bartholomeo să tragă o 
concluzie greşită. 

— O, fiica mea scumpă! exclamă bătrânul cu pleoapele 
scăldate în lacrimi, primele şi singurele lacrimi pe care le 
vărsase în viaţa lui. 

— Voi fi soţia lui, spuse Ginevra repede. 

Bartholomeo rămase ca uluit; îşi păstră însă tot sângele 
rece şi replică: 

— Atâta timp cât voi trăi eu, căsătoria asta nu se va face. 
Nu-mi voi da niciodată consimţământul. 

Ginevra tăcu. 

— Dar, tu crezi, continuă baronul, că Luigi e fiul aceluia 
care i-a omorât pe fraţii tăi? 

— Nu avea decât şase ani în momentul când a fost 
săvârşită crima, aşa că e nevinovat, răspunse ea. 

— Un Porta? zbieră Bartholomeo. 

— La urma urmei, am împărtăşit eu vreodată ura asta? 
spuse cu vioiciune fata. M-ai îndemnat să cred vreodată că 
un Porta e un monstru? De unde puteam eu să ştiu că a mai 
rămas unul dintre aceia pe care-i omorâseşi dumneata? Aşa 
că ar fi normal să renunţi la vendetta dumitale, în favoarea 
iubirii mele. 

— Un Porta? repetă Piombo. Dacă tatăl lui ar fi dat de 
tine în pătucul tău, azi n-ai mai exista, te-ar fi omorât de o 
sută de ori. 

— "Tot ce se poate, răspunse ea, dar fiul lui mi-a dat mai 
mult decât viaţa. A-l vedea pe Luigi e pentru mine o fericire 
fără de care n-aş mai putea trăi. Luigi mi-a dezvăluit lumea 
iubirii. Am văzut poate chipuri mai frumoase decât al lui, 
dar niciunul nu m-a fermecat atât; am auzit poate glasuri... 
dar nu, nu, niciodată n-am auzit unul mai melodios. Luigi 
mă iubeşte şi va fi soţul meu. 

— Niciodată! spuse Piombo. Mai bine să te ştiu în 
mormânt, Ginevra... 


Bătrânul corsican se ridică şi începu să străbată salonul 
cu paşi mari, rostind rar, cu pauze ce-i trădau toată 
frământarea: 

— Îţi închipui cumva c-o să-mi înfrângi voinţa? Să-ţi intre 
bine în cap: nu vreau să am ca ginere un Porta. Asta este 
hotărârea mea. Să nu mai încapă discuţie între noi în 
privinţa asta. Nu uita, Ginevra, că sunt Bartholomeo de 
Piombo! 

— Aceste cuvinte ascund oare vreun înţeles misterios? 
întrebă ea cu răceală. 

— Aceste cuvinte vor să spună că am un pumnal şi că nu 
mi-e teamă de nicio justiţie omenească. Noi, corsicanii, nu 
dăm socoteală decât înaintea lui Dumnezeu. 

— Prea bine! făcu fiică-sa, ridicându-se de pe scaun. Eu 
sunt Ginevra di Piombo şi declar că peste şase luni de zile 
voi fi soţia lui Luigi Porta. Eşti un tiran, tată, adăugă ea 
după o pauză apăsătoare. 

Bartholomeo îşi încleştă pumnii cât putu şi izbi cu ei în 
marmura căminului. 

— Ah! ai noroc că suntem la Paris! murmură el. 

Apoi tăcu, îşi încrucişă braţele, îşi înfipse bărbia în piept 
şi nu mai scoase niciun cuvânt toată seara. După ce îşi 
arătase hotărârea, fata părea de un calm extraordinar; se 
aşeză la pian şi cu o gingăşie şi o sensibilitate ce denotau o 
linişte sufletească desăvârşită, începu să cânte câteva 
bucăţi fermecătoare, făcând parcă în ciuda tatălui ei, a 
cărui frunte nu dădea niciun semn de înseninare. Bătrânul 
suporta cu durere această jignire tacită şi, în momentul 
acela, culegea singur roadele amare a le educaţiei pe care 
i-o dăduse fiicei lui. Respectul e o barieră care ocroteşte 
atât pe părinţi cât şi pe copii, ferindu-i pe unii de necazuri, 
pe ceilalţi de remuşcări. 


A doua zi, Ginevra, voind să iasă la ora când pleca de 
obicei la atelier, găsi poarta închisă pentru ea; dar în 
curând găsi un mijloc de a-l încunoştinţa pe Luigi despre 


opreliştile părinteşti. O cameristă care nu ştia să citească îi 
duse tânărului ofiţer scrisoarea pe care i-o scrise Ginevra. 
Timp de cinci zile, cei doi îndrăgostiţi putură să comunice 
între ei, graţie acestor vicleşuguri uşor de întrebuințat la 
douăzeci de ani. Tatăl şi fiica îşi vorbeau rar. Amândoi 
păstrau în fundul sufletelor un început de ură, sufereau şi 
unul şi altul, dar în tăcere şi fără să-şi calce mândria. 
Dându-şi seama cât de puternice erau legăturile de 
dragoste ce-i uneau, încercară să le sfărâme, dar nu 
izbutiră. Niciun gând blajin nu mai înveselea trăsăturile 
aspre al e lui Bartholomeo, ca altădată, în clipele când o 
contempla pe Ginevra lui. Fata avea o privire aproape 
sălbatică, ori de câte ori îl vedea pe tatăl său, iar fruntea ei 
nevinovată arăta că-i poartă pică; încerca să pară fericită, 
dar părerile de rău li învăluiau adesea ochii. Se vedea cât 
de colo că nu se putea bucura în pace de-o fericire care 
constituia cel mai mare necaz pentru părinţii ei. Atât pentru 
Bartholomeo, cât şi pentru fiica lui, toate şovăielile stârnite 
de bunătatea înnăscută a inimii lor erau silite să cedeze 
acum în faţa mândriei, în faţa acelei porniri răzbunătoare 
ce-i caracterizează pe corsicani. Se cufunda fiecare în 
mânia lui şi nu se mai gândeau la viitor. Poate se amăgeau 
amândoi cu gândul că până la urmă unul va intra în voia 
celuilalt. 


În ziua de naştere a Ginevrei, mama ei, deznădăjduită de 
această dezbinare care lua o întorsătură gravă, se gândi să 
împace pe tată şi fiică, invocând amintirile legate de această 
aniversare. Se aflau, toţi trei, în camera lui Bartholomeo. 
Ginevra ghici gândurile mamei sale după şovăirea ce i se 
citea pe faţă şi zâmbi cu o uşoară tristeţe. În momentul 
acela, un servitor anunţă sosirea a doi notari, însoţiţi de mai 
mulţi martori, care şi intrară în casă. Bartholomeo măsură 
de sus până jos pe aceşti oameni a căror înfăţişare solemnă 
şi rigidă avea ceva jignitor pentru nişte suflete atât de 
clocotitoare cum erau ale celor trei personaje principale din 


scena de faţă. Bătrânul se uită spre fiica sa cu o expresie 
îngrijorată şi o văzu zâmbind cu un aer triumfător, ceea ce-i 
stârni teama că s-a urzit ceva împotriva lui; dar se strădui 
să-şi păstreze o atitudine prefăcută de nepăsare, aidoma 
sălbaticilor, uitându-se la cei doi notari cu un fel de 
curiozitate calmă. După ce bătrânul le făcu semn printr-un 
gest scurt invitându-i să stea, străinii se aşezară pe scaune. 

— Domnul baron di Piombo, dacă nu ne înşelăm? întrebă 
cel mai vârstnic dintre notari. 

Bartholomeo se înclină uşor. Notarul dădu încet din cap, 
privi cu şiretenie spre fată, ca un ipistat ce măsoară pe un 
datornic, îşi scoase tabachera, o deschise, luă cu vârful 
degetelor niţel tutun şi începu să bragă pe nas câte puţin, 
căutându-şi primele fraze ale discursului; pe urmă, când se 
porni sa vorbească, făcea mereu pauze între cuvinte (tertip 
oratoricesc pe care vom încerca să-l reprezentăm destul de 
vag, printr-o linioară: „-”). 

— Domnul meu, zise el, sunt domnul Roguin, notarul 
domnişoarei, fiica dumneavoastră - şi ne-am prezentat - eu 
şi colegul meu - spre a aplica litera legii şi - spre a fixa un 
termen - în ceea ce priveşte neînţelegerea care - după cât 
se pare - s-a ivit - între dumneavoastră şi domnişoara - fiica 
dumneavoastră - cu privire la căsătoria sa - cu domnul 
Luigi Porta. 

Probabil că această frază, rostită în mod atât de 
pretenţios, i se păru prea frumoasă maestrului Roguin ca să 
poată fi înţeleasă dintr-odată, astfel că se oprişi se uită la 
Bartholomeo cu acea expresie ce face punte între 
slugărnicie şi familiaritate, caracteristică oamenilor de 
afaceri. Obişnuiţi să se prefacă că arată interes persoanelor 
cărora le vorbesc, notarii sfârşesc totdeauna prin a-şi lua o 
mască pe care şi-o pun şi şi-o scot cu uşurinţă, ca un 
pallium': al lor oficial. Acest joc binevoitor, al cărui 
mecanism nu e greu de observat, îl întărâtă atât de mult pe 
Bartholomeo încât trebui să se stăpânească din toate 
puterile ca să nu-l arunce pe domnul Roguin pe fereastră; 


faţa lui căpătă o expresie de mânie la a cărei vedere notarul 
îşi spuse în sinea lui: 

„Fac efect.” 

— Dar, domnule baron, continuă el cu o voce mieroasă, în 
astfel de ocaziuni - sarcina noastră este - totdeauna şi în 
primul rând - de a căuta să realizăm o înţelegere. - Aveţi - 
aşadar - bunăvoința de a mă asculta. E vădit că - 
domnişoara Ginevra Piombo a atins chiar astăzi vârsta - 
când este de ajuns să se declare majoratul - pentru a se 
putea trece la celebrarea unei căsătorii - care - nu are 
consimţământul părinţilor. Or - se obişnuieşte ca - în 
familiile care se bucură de o anumită consideraţiune - care 
fac parte din lumea bună - care ţin la demnitatea lor - care 
ţin să nu-şi dea în vileag taina - şi care - de altfel - n-au 
interesul să-şi facă rău singure, oropsind viitorul a doi tineri 
căsătoriţi (căci asta înseamnă a-ţi face rău ţie însuţi!) - se 
obişnuieşte - zic - în astfel de familii respectabile - de a nu 
se da curs unor asemenea formalităţi - care - odată 
întocmite, rămân - şi care - sunt rezultatul unor 
neînţelegeri ce - mai curând sau mai târziu - se rezolvă de 
la sine. - Aşadar - domnul meu - de vreme ce o tânără 
persoană - cere declararea majoratului, ea îşi manifestă o 
intenţiune prea hotărâtă pentru ca - un tată - şi o mamă - 
adăugă el privind către baroană - să mai poată trage 
nădejde de. a o vedea urmându-le sfatul. - Opunerea 
părinţilor devenind astfel nulă - prin acest fapt - mai întâi - 
fiind apoi infirmată şi de lege - e de dorit ca orice om 
înţelept - după ce a făcut o ultimă mustrare copilului său -, 
să-i acorde libertatea de a... 

Domnul Roguin se întrerupse, deoarece îşi dădea seama 
că ar fi putut să vorbească aşa două ceasuri în şir, fără să 
poată smulge vreun răspuns. Ceva mai mult, încercă o 
emoție neobişnuită la vederea înfățișării omului pe care 
căuta să-l convingă. Pe chipul lui Bartholomeo se produse o 
schimbare extraordinară: toate zbârciturile lui adâncite îi 
dădeau înfăţişarea unei cruzimi de nedescris şi bătrânul 


arunca asupra notarului o privire de tigru. Baroana 
amuţise, ca încremenită. Ginevra, calmă, dar neînduplecată, 
aştepta; ştia că glasul notarului e mai puternic decât al ei şi 
părea că se hotărâse să nu scoată niciun cuvânt. În clipa 
când Roguin se întrerupse, atmosfera deveni atât de 
apăsătoare, încât martorii începură să tremure; desigur că 
niciodată nu mai fuseseră puşi în faţa unei tăceri atât de 
adânci. Cei doi notari se uitară unul la altul, ca pentru a se 
consulta, apoi se ridicară şi se retraseră lângă fereastră. 

— Ai mai întâlnit vreodată o asemenea probă de clienţi? îl 
întrebă Roguin pe confratele lui. 

— Nu-i nimic de făcut, răspunse cel. mai tânăr. Eu, în 
locul tău, m-aş mulţumi să dau citire actului. Cu bătrânul 
ăsta nu-i de glumit, e furios rău, şi-ţi pierzi vremea degeaba 
încercând să discuţi cu el... 

Domnul Roguin desfăcu o coală de hârtie timbrată, 
cuprinzând un proces-verbal redactat mai dinainte. Îi dădu 
citire, apoi îl întrebă cu răceală pe Bartholomeo ce are de 
spus. 

— Prin urmare, în Franţa există legi care anulează voinţa 
părintească? întrebă corsicanul. 

— Domnul meu... rosti Roguin cu vocea lui mieroasă. 

— Care răpesc unui tată pe fiica sa? 

— Domnul meu... 

— Care-l lipsesc pe un bătrân de ultima lui mângâiere? 

— Domnul meu, fiica dumneavoastră nu vă mai aparţine 
decât ca... 

— Care-l ucid de viu? 

— Domnule, daţi-mi voie! 

Nimic nu-i mai îngrozitor ca sângele rece şi argumentele 
precise ale unui notar în mijlocul unor scene încordate în 
care asemenea oameni au obiceiul de a se amesteca. 
Chipurile pe care Piombo le avea în faţă se păreau scăpate 
din iad, iar mânia lui, rece ca gheaţa şi gata să explodeze 
nu mai cunoscu margini în clipa în care vocea stăpânită şi 
aproape şuierată a măruntului său preopinent rosti acel 


V 


fatal „Daţi-mi voie!” Se repezi şi smulse un pumnal cu lama 
lungă, agăţat într-un cui deasupra căminului, apoi se 
îndreptă cu el spre fiica sa. Cel mai tânăr dintre notari şi 
unul dintre martori săriră între el şi Ginevra; dar 
Bartholomeo îmbrânci cu putere pe amândoi împăciuitorii 
dintr-odată; privindu-i, din obrazul lui părea că ţâşneşte foc, 
iar ochii sfredelitori străluceau mai tare ca tâişul 
pumnalului. Când Ginevra se văzu singură în faţa 
amenințării tatălui ei, îl întâmpină cu o privire triumfătoare, 
înaintă încet spre el şi îngenunche. 

— Nu! Nu! Nu pot! spuse el zvârlind atât de tare 
pumnalul din mână încât acesta se înfipse în căptuşeala de 
lemn a peretelui. 

— Ei bine, iertare! Iertare! zise ea. Şovăi să mă omori, 
dar nu mă laşi să trăiesc! Ah, tată, niciodată nu te-am iubit 
mai mult, lasă-mă să mă căsătoresc cu Luigi! Îţi cer 
consimţământul în genunchi: o fiică are tot dreptul să se 
umilească în faţa tatălui ei. Sau Luigi, sau moartea! 

Din pricina zbuciumului cumplit care-o sufoca, îşi 
pierduse glasul; nu mai putea continua; frământările ei 
violente arătau cât sa poate de limpede că se afla între viaţă 
şi moarte. Dar Bartholomeo îşi respinse cu asprime fiica. 

— Piei din ochii mei! zise el. Nevasta lui Luigi Porta nu 
mai poate îi fiica unui Piombo. Nu mai am fiică! Nu am 
puterea să te blestem, dar mă lepăd de tine, aşa că nu mai 
ai tată. Adevărata Ginevra Piombo e îngropată aici, exclamă 
el cu o voce profundă, apăsând tare cu mâna în dreptul 
inimii. Pleacă, deci, nenorocito, adăugă el după o clipă de 
tăcere, pleacă, şi să nu mai apari niciodată înaintea mea! 

Apoi, o luă pe Ginevra de braţ şi o conduse în tăcere până 
la uşă, izgonind-o din casă. 

— Luigi, strigă Ginevra intrând în apartamentul modest 
în care locuia ofiţerul, dragul meu Luigi, n-avem nicio altă 
bogăţie în afară de dragostea noastră. 

— Suntem mai bogaţi decât toţi regii de pe pământ, 
răspunse el. 


— Tata şi mama m-au izgonit, spuse ea cu o mare tristeţe. 

— Te voi iubi eu în locul lor. 

— Vom fi aşadar fericiţi! strigă ea cu o veselie în care 
plutea ceva înfricoşător. 

— Totdeauna! răspunse el strângând-o la piept. 


A doua zi după plecarea din casa tatălui ei, Ginevra se 
duse la doamna Servin şi o rugă s-o primească la dânsa şi s- 
o ajute până la termenul prevăzut de lege pentru căsătoria 
cu Luigi Porta. 

Aici însă avea să înceapă pentru ea firul necazurilor pe 
care lumea le aruncă în calea celor ce nu-i urmează 
regulile. Foarte supărată din pricina neplăcerilor pe care 
aventura Ginevrei i le pricinuia soţului ei, doamna Servin o 
primi pe fugară cu răceală şi îi dădu să înţeleagă, prin 
cuvinte alese cu grijă, că nu trebuie să se bizuie pe sprijinul 
ei. Prea mândră ca să stăruie, dar surprinsă de un egoism 
cu care nu fusese obişnuită, tânăra corsicană închirie o 
cameră modestă la hotelul cel mai apropiat de locuinţa lui 
Luigi. Fiul lui Porta venea acolo în fiecare zi şi-şi petrecea 
timpul la picioarele viitoarei sale soţii; dragostea lui 
neîntinată, cuvintele lui curate aveau darul de a împrăştia 
norii pe care dezaprobarea părintească îi abăteau pe 
fruntea fiicei alungate. Îi descria viitorul în culori atât de 
frumoase, încât ea începea să zâmbească, fără să uite, 
totuşi, hotărârea neînduplecată a părinţilor ei. 

Într-o dimineaţă, camerista de la hotel îi aduse Ginevrei 
mai multe cufăraşe încărcate cu haine, rufe şi nenumărate 
alte lucruri necesare unei femei tinere care îşi întemeiază o 
gospodărie proprie; ea recunoscu în aceste daruri 
bunătatea grijulie a unei mame, căci, desfăcând lucrurile 
primite, dădu de o pungă în care baroana pusese suma ce 
aparţinea fiicei, căreia îi adăugase şi economiile ei 
personale. Banii erau însoţiţi de o scrisoare prin care mama 
îşi implora fiica să renunţe, dacă nu e prea târziu, la 
nefericitul ei proiect de căsătorie; a trebuit - spunea ea - să 


folosească mii de şiretlicuri ca să-i poată trimite Ginevrei 
aceste mici ajutoare; o ruga să n-o învinuiască de asprime 
dacă nu-i va mai da semne de viaţă, deoarece se temea că 
n-are s-o mai poată ajuta; în sfârşit, o binecuvânta, şi-i 
dorea să aibă parte de fericire în această căsătorie fatală, în 
cazul că nu se mai poate întoarce din drum, încredinţând-o 
că nu se gândeşte decât la fiica ei dragă... În această parte 
a scrisorii mai multe cuvinte erau şterse de lacrimi. 

— O, scumpa mea mamă! exclamă Ginevra înduioşată. 

Simţi nevoia să se arunce la picioarele ei, să o privească, 
să respire aerul binefăcător al casei părinteşti; şi era gata 
să plece, când apăru Luigi; fu de ajuns să-l vadă doar, 
pentru ca sentimentele filiale să se spulbere dintr-odată, ca 
lacrimile să-i înceteze: nu avea puterea să-l părăsească pe 
copilul acesta atât de încercat şi care o iubea atât de mult. 
A fi singura nădejde a unei fiinţe nobile, a o iubi şiao 
părăsi... acest sacrificiu e o trădare de care nu sunt. În 
stare sufletele tinere. Ginevra îşi îngropă cu generozitate 
întreaga durere în adâncul inimii. 


În sfârşit, ziua căsătoriei sosi. Ginevra n-avea pe nimeni 
în jurul ei. În timp ce ea se îmbrăca, Luigi se duse să caute 
martorii necesari pentru întocmirea actului de căsătorie. 
Aceşti martori erau nişte oameni minunaţi. Unul, fost 
sergent în cavaleria de husari, se legase de Luigi, în timpul 
campaniilor, prin acele îndatoriri ce nu dispar niciodată din 
inima unui adevărat bărbat; acum se ocupa cu închirierea 
trăsurilor de piaţă şi avea câteva cupele. Celălalt, 
antreprenor de clădiri, era proprietarul casei în care aveau 
să locuiască tinerii căsătoriţi. Fiecare îşi mai aduse câte un 
prieten şi toţi patru veniră împreună cu Luigi s-o ia pe 
mireasă. Nedesprinşi cu mofturile sociale şi nevăzând în 
serviciul pe care i-l făceau lui Luigi decât un lucru foarte 
simplu, oamenii aceştia se îmbrăcaseră cu haine curate, dar 
departe de orice lux, astfel că nimic nu dădea a se înţelege 
că e vorba de alaiul vesel al unei nunţi. Ginevra însăşi se 


gătise foarte modest, potrivit cu situaţia sa; cu toate 
acestea frumuseţea ei avea ceva atât de nobil şi de 
impunător, încât, când o văzură, martorii, care se simțeau 
obligaţi să-i prezinte omagiile lor, nu fură în stare să 
rostească niciun cuvânt; se mulţumiră să o salute 
respectuos, ea le răspunse apoi o priviră în tăcere, 
neputând face altceva decât s-o admire. 

Această rezervă produse oarecare răceală între ei. Buna 
dispoziţie nu se poate înfiripa decât între oameni de acelaşi 
nivel. Soarta voi deci ca totul să fie sumbru şi grav în jurul 
celor doi miri; nimic nu oglindea fericirea lor. Şi biserica, şi 
primăria erau aproape de hotel. Cei doi tineri corsicani, 
urmat de cei patru martori ceruţi de lege, hotărâră să 
meargă pe jos, într-o simplicitate ce despuia acest însemnat 
moment al vieţii sociale de orice pompă. 

În curtea primăriei dădură peste o mulţime de echipaje 
care arătau că nu erau singurii; urcară treptele şi ajunseră 
într-o sală mare, unde perechile a căror fericire era 
hărăzită pentru ziua aceea aşteptau cu nerăbdare sosirea 
primarului. Ginevra se aşeză lângă Luigi, la capătul unei 
bănci lungi, iar martorii, din lipsă de scaune, rămaseră în 
picioare. Două mirese elegante, îmbrăcate în alb de sus 
până jos, încărcate de panglici, dantele şi perle şi 
împodobite cu coroane de flori de lămâiţă, ai căror muguri 
strălucitori tremurau uşor sub voalurile albe, erau 
înconjurate de familiile voioase şi însoţite de mamele lor, la 
care se uitau cu o expresie de mulţumire şi de sfială în 
acelaşi timp; bucuria acestor mirese se răsfrângea în ochii 
tuturor şi fiecare chip părea că le copleşeşte cu urări de 
fericire. Părinţi, martori, fraţi, surori umblau încoace şi 
încolo, ca un roi ce zburdă într-o rază de soare gata să 
apună. Fiecare părea pătruns de însemnătatea acestei clipe 
trecătoare, în care viaţa face inima să plutească între două 
speranţe: dorinţele trecutului, promisiunile viitorului. În 
faţa acestei privelişti, Ginevra îşi simţi inima grea şi strânse 
tare mâna lui Luigi, care-o învălui cu privirea sa. În ochii 


tânărului corsican apăru o lacrimă şi în clipa aceea el 
înţelese mai bine ca oricând sacrificiul pe care Ginevra lui îl 
făcea pentru el. Această lacrimă scumpă şterse din sufletul 
tinerei fete toată durerea părăsirii în care se găsea. Iubirea 
revărsă comori de lumină deasupra celor doi îndrăgostiţi 
care, în mijlocul forfotei de-acolo, nu se mai vedeau acum 
decât pe ei; în mulţimea aceea erau numai ei, singuri, aşa 
cum aveau să fie şi în viaţă. Martorii, pe care ceremonia 
asta nu-i impresiona de fel, vorbeau în linişte despre 
treburile lor. 

—  Tare-i scump ovăzul! se plângea zidarul către 
sergentul de cavalerie... 

— Dar nu atât de mult ca ipsosul, care-i atât de căutat, 
răspunse antreprenorul. 

Apoi făcură împreună un ocol de jur împrejurul sălii. 

— Cât timp se pierde aici! se văietă zidarul, băgându-şi 
ceasul mare de argint la loc în buzunar. 

Luigi şi Ginevra, strânşi unul lângă altul, păreau că 
formează o singură făptură. Desigur că un poet ar fi 
admirat aceste două chipuri  însufleţite de acelaşi 
sentiment, deopotrivă de îmbujorate, de melancolice şi 
tăcute, în comparaţie cu celelalte două nunţi zgomotoase, 
cu cele patru familii agitate, strălucind de diamante şi de 
flori, dar a căror veselie avea ceva trecător. Fericirea pe 
care cele două grupuri falnice şi gălăgioase şi-o manifestau 
în afară, Luigi şi Ginevra şi-o închideau în adâncul inimilor 
lor. De o parte, freamătul unor satisfacţii mărunte; de 
cealaltă. liniştea delicată a unor suflete fericite: într-o parte 
pământul, în cealaltă cerul. Dar Ginevra, copleşită de 
emoție, nu izbuti să-şi lepede toate slăbiciunile ei de femeie. 
Superstiţioasă ca orice italiancă, i se părea ca vede în acest 
contrast semnul unei pieze rele, şi în adâncul inimii simţi un 
fior de groază, tot atât de puternic ca şi dragostea ce-o 
stăpânea. 

Deodată, un uşier în livrea oficială deschise o uşă cu două 
canaturi, se făcu tăcere şi glasul lui răsună ca un chelălăit, 


strigând numele domnului Luigi de Porta şi al domnişoarei 
Ginevra di Piombo. Acest moment îi fâstâci oarecum pe cei 
doi logodnici. Faima numelui de Piombo atrase atenţia 
asupra lor; toţi cei de faţă se aşteptau să vadă o nuntă plină 
de măreție. Ginevra se ridică de pe bancă şi privirile-i 
încărcate de mândrie dominară mulţimea; dădu braţul lui 
Luigi şi porni cu pas hotărât, urmată de martori. Un 
murmur de uimire ce se ridică din toate părţile, un şuşotit 
general reaminti Ginevrei că lumea îi cerea socoteală 
pentru absenţa părinţilor ei; într-adevăr blestemul 
părinţilor părea s-o urmărească. 

— Aşteaptă să vie familiile, spuse primarul către 
funcţionarul care se grăbea să dea citire procesului verbal. 

— Tatăl şi mama se opun, răspunse flegmatic secretarul. 

— De ambele părţi? întrebă primarul. 

— Mirele-i orfan. 

— Martori există? 

— Sunt aici, răspunse încă o dală secretarul arătând spre 
cei patru oameni care stăteau nemişcaţi şi amuţiţi, cu 
braţele încrucişate ca nişte statui. 

— Dar dacă vor fi contestaţii? spuse primarul. 

— Certificatul de majorat a fost întocmit conform legii, 
răspunse funcţionarul ridicându-se ca să arate ofițerului 
stării civile piesele anexate la actul de căsătorie. 

Schimbul acesta birocratic de păreri avea ceva umilitor, 
şi el cuprindea, în puţine cuvinte, o poveste întreagă. Ura 
dintre familiile Porta şi Piombo, precum şi atâtea alte 
pasiuni îndârjite fură înscrise într-o pagina stare civilă, 
după cum istoria unui popor e gravata în câteva rânduri pe 
piatra unui mormânt, ba adesea chiar într-un singur 
cuvânt: Robespierre sau Napoleoni37:. Ginevra tremura 
asemenea porumbelului care în timp ce străbate mările nu- 
şi poate odihni aripile decât în vârful catargului urnei 
corăbii, ea nu-şi putea sprijini privirile decât în ochii lui 
Luigi, căci totul era trist şi rece în jurul ei. Primarul avea un 
aer dezaprobator şi aspru, iar ajutorul lui se uita la cei doi 


logodnici cu un fel de curiozitate răuvoitoare. N-a existat 
nicicând o ceremonie mai lipsită de aspect sărbătoresc. Ca 
toate întâmplările din viaţa omenească, atunci când sunt 
despuiate de dichisurile lor exterioare, şi acest eveniment 
n-a fost decât un simplu fapt divers prin el însuşi, dar pe 
care sufletul îl învăluie într-o aureolă extraordinară. După 
câteva întrebări la care răspunseră amândoi soţi. după 
câteva cuvinte mormăite de primar şi după ce semnară în 
registru, Luigi şi Ginevra fură uniţi pe viaţă. Cei doi tineri 
corsicani, a căror căsătorie avea întreaga poezie atribuită 
de o pană genială aceleia dintre Romeo şi Julietai::;, 
străbătură două şiruri de rude fericite, dar care nu erau ale 
lor şi care îşi pierduseră aproape răbdarea din pricina 
întârzierii ce le-o pricinuia această cununie atât de tristă în 
aparenţă. 

Când tânăra se văzu în curtea primăriei, sub cerul liber, 
scoase un suspin adânc de uşurare din adâncul pieptului. 

— Ah.. Îmi va ajunge oare o viaţă de dragoste şi ocrotire 
ca să răsplătesc curajul şi iubirea Ginevrei mele? şopti 
Luigi. 

La aceste cuvinte, însoţite de lacrimi de fericire, mireasa 
îşi uită toată suferinţa; căci pentru ea era o adevărată 
suferinţă bucuria de a păşi în lume, Curând o fericire pe 
care familia sa refuza să i-o acorde. 

— De ce oare oamenii se aşaza în calea noastră? spuse ea 
cu o naivitate care-l fermeca pe Luigi. 

Bucuria îi făcu pe cei doi soţi să se simtă mai uşori. Fără 
să mai vadă nici cerul, nici pământul, nici casele din jurul 
lor, ei zbura că ca înaripaţi spre biserică. În sfârşit, ajunseră 
într-o capelă mică şi întunecoasă, în faţa unui altar modest, 
unde un preot bătrân le binecuvântă legătura. Şi aici, ca şi 
la primărie, fură înconjurați de cele două nunţi care parcă-i 
persecutau cu fastul lor orbitor. Biserica, plină de prieteni şi 
rude, răsuna de zgomotul pe care-l făceau caretele, 
paracliserii, uşierii, preoţii. Pristolurile străluceau de atâta 
lux  eclesiastic, coroanele de flori de lămâiţă care 


împodobeau statuile Fecioarei păreau că au fost aduse 
chiar atunci acolo. Peste tot erau numai flori şi mirodenii, 
lumânări aprinse şi perniţe de catifea brodate cu aur. Ai fi 
zis că însuşi dumnezeu participă la fericirea asta de o zi. 

În clipa când trebuia să ţină deasupra capetelor lui Luigi 
şi Ginevrei simbolul a cela al unirii eterne, jugul acela de 
mătase albă, strălucitor, plăcut, uşor pentru unii, dar greu 
ca plumbul pentru cei mai mulţi, preotul căută cavalerii de 
onoare meniţi să îndeplinească acest grațios rol, însă nu 
văzu niciunul; locul lor îl luară doi dintre martori. Prelatul le 
ţinu soţilor, în grabă, o predică despre ispitele vieţii, despre 
îndatoririle pe care şi ei, la rându-le, le vor sădi în sufletele 
copiilor lor, şi, cu acest prilej, strecură o uşoară mustrare în 
legătură cu absenţa părinţilor Ginevrei, apoi, după ce-i 
unise în faţa lui Dumnezeu, aşa cum primarul îi uni în faţa 
legii, îşi încheie slujba şi trecu mai departe. 

— Să le ajute Dumnezeu! zise Verniaud către zidar în 
tinda bisericii. Niciodată două făpturi nu s-au potrivit mai 
bine una cu alta. Părinţii acestei fete sunt nişte orbi. N-am 
cunoscut un ostaş mai viteaz decât colonelul Louis! Dacă 
toţi s-ar fi purtat ca el, celălalt ar fi şi acum pe tron!2*. 

Urarea fostului sergent, singura care li se făcu în ziua 
aceea, fu ca un balsam pentru inima Ginevrei. 

Se despărţiră, strângându-şi mâinile, şi Luigi îi mulţumi 
din tot sufletul proprietarului său. 

— La revedere, dragul meu, se adresă Luigi sergentului. 
Îţi mulţumesc. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule colonel. Cu trup 
şi suflet, cu cai şi trăsuri, tot ce-mi aparţine vă stă oricând 
la dispoziţie. 

— Cât de mult ţine la tine! zise Ginevra. 

Luigi îşi conduse fericit mireasa spre casa unde aveau să 
locuiască împreună şi peste câteva clipe păşiră în modestul 
lor apartament. Acolo, după ce închiseră uşa în urma lor, 
Luigi îşi îmbrăţişă soţia exclamând: 


— Scumpa mea Ginevră, căci acum eşti a mea, aici e 
adevărata sărbătoare! Aici, adăugă el, totul ne va surâde. 

Străbătură laolaltă cele trei camere care alcătuiau 
locuinţa lor. Odaia de la intrare servea de salon şi 
sufragerie. La dreapta se afla dormitorul, la stânga o 
încăpere mare, pe care Luigi o aranjase pentru scumpa lui 
soţie, unde ea găsi un şevalet, o cutie de culori, ipsos, 
modele, manechine, tablouri, mape, în sfârşit tot mobilierul 
necesar unui pictor. 

— Aşadar, de acum încolo voi lucra aici, spuse ea cu un 
zâmbet copilăresc. Admiră tapetele, mobilele şi se întorcea 
mereu către Luigi spre a-i mulţumi, căci în colţişorul ăsta 
domnea un fel de măreție: într-o bibliotecă se vedeau 
cărţile preferate ale Ginevrei, în fund era un pian. Se aşeză 
pe un divan, îl trase pe Luigi alături de ea şi strângându-i 
mâna: 

— Ai gust, îi spuse cu o voce mângâietoare. 

— Cuvintele tale mă fac fericit, răspunse el. 

— Dar să vedem totul, propuse Ginevra, căreia Luigi nu-i 
spusese încă nimic despre aranjamentul acestui cuibuşor. 

Se îndreptară spre camera nupţială, imaculată şi albă ca 
o fecioară. 

— O, să ieşim! spuse Luigi râzând. 

— Nu, vreau să văd totul. Şi cuceritoarea Ginevra trecu 
prin fiecare ungher cu nerăbdarea unui anticar care 
examinează o medalie, atinse fiecare draperie, cercetă totul 
cu încântare a naivă a unei tinere căsătorite care răscoleşte 
coşul cu daruri. Începem prin a ne ruina! zise ea pe 
jumătate în glumă, pe jumătate în serios. 

— Ai dreptate! Toată solda mea din urmă e aici, răspunse 
Luigi. l-am dat-o unui om cumsecade, pe nume Gigonnet. 

— De ce? făcu ea pe un ton mustrător străbătut de o 
tainică plăcere. Crezi că m-aş simţi mai puţin fericită sub un 
simplu acoperiş? Dar, în sfârşit, toate astea sunt frumoase şi 
sunt ale noastre, adăugă apoi. Luigi o înfăşură cu o privire 


atât de măgulitoare încât ea îşi lăsă ochii în jos şi-i zise: Hai 
să vedem şi restul! 

Deasupra celor trei camere, la mansardă, mai era un 
birou pentru Luigi, o bucătărie şi odaia de servitori. Ginevra 
fu încântată de micul ei domeniu, cu toate că perspectiva 
era închisă de zidul înalt al casei vecine, iar curtea din care 
venea lumina era cam întunecoasă. Dar cei doi îndrăgostiţi 
erau atât de fericiţi, speranţa le arăta viitorul în culori atât 
de frumoase, că totul li se părea încântător în tainicul lor 
refugiu. Ascunşi în fundul unei mari clădiri, pierduţi în 
imensitatea Parisului, erau ca două perle din adâncurile 
mărilor închise în scoica lor de sidef. Pentru oricare altul, 
această casă ar fi fost ca o închisoare, pentru ei era un 
paradis. Primele zile a le convieţuirii lor fură consacrate 
dragostei. Le venea greu să se dedice dintr-odată muncii, şi 
apoi nu puteau să reziste vrăjilor iubirii. Luigi stătea ore 
întregi culcat la picioarele soţiei lui, admirându-i culoarea 
părului, potirul frunţii, încântătoarea podoabă a ochilor, cu 
puritatea lor şi cu frăgezimea celor două pleoape sub care 
se retrăgeau încet, încărcaţi de fericirea unei iubiri 
împlinite. Ginevra mângâia tâmplele lui Luigi al ei, fără a se 
sătura să admire la bella fologorante'“*, după cum spunea 
ea, a acestui tânăr, fineţea trăsăturilor lui; totdeauna 
subjugată de frumuseţea purtărilor lui, după cum şi el era 
totdeauna subjugat de purtările ei. Se jucau cu tot felul de 
nimicuri, ca nişte copii, aceste nimicuri îi întorceau mereu 
la dragostea lor, iar când se săturau de joacă, alunecau în 
dulcea visare a acelui far niente!“:-. Orice arie cântată de 
Ginevra îi făcea să-şi aducă aminte de momentele 
încântătoare a le iubirii lor. Pe urmă, unindu-şi paşii, aşa 
cum îşi uniră inimile, hoinăreau pe câmp, risipindu-şi 
iubirea peste tot, în flori, pe întinsul cerului, în luminile 
apusului, până şi în norii neastâmpăraţi ce se război au în 
văzduh. O zi nu se asemăna niciodată cu cea dinainte, 
iubirea lor creştea mereu, fiindcă era sinceră şi adevărată. 
În câteva zile se cunoscură pe deplin şi ajunseră în chipul 


cel mai firesc la convingerea că sufletele lor fac parte din 
rândul acelor ale căror comori nesecate par a făgădui 
totdeauna noi izvoare de bucurii în viitor. Trăiau dragostea 
în toată frumuseţea ei, cu nesfârşitele sale spovedanii, cu 
fraze întrerupte, cu lungile-i tăceri, cu clipe de învolburare 
sau de lene orientală. Luigi şi Ginevra cunoşteau acum 
iubirea sub toate formele ei. Iubirea nu e oare ca şi marea, 
despre care sufletele de rând, privind-o în grabă şi de 
mântuială, spun că e monotonă, în timp ce unele fiinţe 
privilegiate sunt în stare să petreacă o viaţă întreagă lângă 
ea, admirând-o în continuu şi descoperindu-i în fiecare clipă 
alte înfăţişări care te umplu de vrajă şi încântare? 


Cu toate acestea, într-o bună zi, nevoia îi izgoni pe tinerii 
soţi din edenuli“2* lor; trebuiră să înceapă să muncească 
pentru a putea trăi. Ginevra, înzestrată cu un talent ales 
pentru reproduceri după picturile clasice, începu să lucreze 
copii şi-şi formă în curând o clientelă printre negustorii de 
antichităţi. La rândul lui, Luigi îşi căută cu râvnă o ocupaţie; 
dar pentru un ofiţer tânăr, a cărui pregătire se limita la 
cunoaşterea strategiei, era foarte greu să-şi găsească de 
lucru la Paris. Până când, într-o zi, obosit de atâtea căutări 
zadarnice şi văzând că toată povara existenţei lor cade 
numai pe umerii Ginevrei, se gândi să se folosească de 
scrisul său, căci avea un scris foarte frumos. Cu o 
perseverenţă pe care o lua ca exemplu de la soţia lui, 
începu să-şi ofere serviciile diferiților grefieri, notari şi 
avocaţi din Paris. Firea lui deschisă, precum şi situaţia lui, îl 
făcură repede cunoscut şi în curând primi atât de multe 
comenzi, încât fu nevoit să-şi ia câţiva tineri ca ajutoare. 

Încetul cu încetul ajunse să deschidă un birou de scris 
acte. Venitul acestui birou şi vânzarea tablourilor Ginevrei 
le asigurară un trai uşor, de care erau mândri, deoarece se 
bizuiau pe rodul muncii lor. Aceasta a fost perioada cea mai 
frumoasă din cursul vieţii lor. Zilele se scurgeau cu 
repeziciune, între treburi şi bucuriile iubirii. Seara, după o 


muncă spornică, se întâlneau fericiţi în atelierul Ginevrei. 
Muzica îi ajuta să-şi uite oboseala. Nici umbră de tristeţe nu 
mai întuneca acum trăsăturile tinerei femei şi niciodată ea 
nu-şi îngădui să se plângă de ceva. Îl întâmpina totdeauna 
pe Luigi cu surâsul pe buze şi cu ochii plini de seninătate. 
Amândoi erau însufleţiţi de acelaşi gând stăruitor care i-ar 
fi făcut să găsească o bucurie chiar şi în munci le cele mai 
grele: Ginevra îşi spunea că se trudeşte pentru Luigi, iar 
Luigi pentru Ginevra. 

Uneori, când rămânea singură, tânăra femeie se gândea 
la fericirea desăvârşită de care ar fi avut parte dacă această 
viaţă plină de dragoste s-ar fi scurs alături de tatăl şi de 
mama ei; atunci era cuprinsă de o melancolie adâncă şi 
simţea greutatea remuşcărilor. Imaginaţia îi era străbătută 
de icoane sumbre ca nişte no: îl vedea pe bătrânul ei tată 
stând singur, sau pe mama ei plângând, seara, şi 
ascunzându-şi lacrimi le în faţa neînduplecatului Piombo. 
Capetele lor albite şi grave îi apăreau pe neaşteptate în faţa 
ochilor şi i se părea că nu le va mai putea privi niciodată 
decât în lumina crudă a amintirii. Gândul acesta o urmărea 
ca o presimţire tristă. Îşi sărbători aniversarea căsătoriei 
dăruind soţului ei un portret pe care el îl dorise de mult, 
acela al Ginevrei lui. Era compoziţia cea mai remarcabilă a 
tinerei artiste. Pe lângă o asemănare desăvârşită, tabloul 
reda în chip aproape miraculos toată strălucirea frumuseţii 
ei, puritatea sentimentelor, bucuria de a iubi. Capodopera 
fu aşezată la locul de cinste. Şi mai petrecură încă un an în 
aceeaşi îndestulare. Istoria vieţii lor din acea epocă putea fi 
descrisă în două cuvinte: Erau fericiţi. Ceea ce înseamnă că 
în existenţa lor nu se mai întâmplă nimic demn de a fi 
pomenit. 


La începutul iernii din anul 1819, negustorii de tablouri o 
anunţară pe Ginevra să le dea altceva, nu numai copii, 
deoarece acestea nu se mai vindeau cu preţuri bune, din 
cauza concurenţei. Doamna Porta îşi dădea seama de 


greşeala de-a nu fi făcut niciodată pictură de interior, care 
i-ar fi creat uşor un renume, şi se apucă de portrete; dar 
aici avea de luptat cu o mulţime de pictori încă şi mai săraci 
decât ea. Totuşi, cum Luigi şi Ginevra puseseră deoparte 
ceva bani, grija zilei de mâine nu-i înspăimânta chiar atât 
de mult. La sfârşitul aceleiaşi ierni, Luigi muncea fără 
răgaz. Trebuia să se lupte şi el cu concurenţa; tariful 
scrisurilor scăzuse în aşa măsură, încât nu mai putea ţine 
ajutoare, fiind astfel nevoit să muncească mai mult decât 
altădată, pentru a câştiga aceeaşi sumă. Soţia lui terminase 
mai multe tablouri care nu erau lipsite de merit, dar 
negustorii abia le mai cumpărau pe ale pictorilor foarte 
cunoscuţi. Ginevra le oferi pe preţuri de nimic, dar tot nu le 
putu vinde. Situaţia acestui cămin ajunse oarecum 
îngrozitoare; sufletele celor doi soţi se scăldau în fericire, 
dragostea le copleşea cu comorile sale, sărăcia îşi arăta 
spectrul în mijlocul unui belşug de plăceri. iar ei îşi 
ascundeau unul altuia îngrijorările. 

Când îl vedea pe Luigi al ei că suferă în tăcere, Ginevra 
era gata să izbucnească în plâns şi îl acoperea de 
mângâieri. La rândul său Luigi, deşi îi arăta Ginevrei 
aceeaşi dragoste fierbinte, îşi simţea sufletul cotropit de o 
neagră mâhnire. Am în doi căutau o compensare a 
necazurilor într-o exaltare a simţămintelor şi atunci 
cuvintele, bucuriile, jocurile lor se desfăşurau ca într-un fel 
de patimă. Începea să le fie teamă de viitor. Care este 
simţământul a cărui forţă s-ar putea asemui cu a unei iubiri 
sortite a se sfârşi a doua zi, răpusă fie de moarte, fie de 
griji? De câte ori vorbeau despre sărăcia lor, simțeau nevoia 
de a se amăgi unul pe altul şi se agăţau cu aceeaşi înseta de 
cea mai mică speranţă. 


Într-o noapte, Ginevra băgă de seamă că Luigi plecase de 
lângă ea şi sări din pat îngrozită: O fâşie slabă de lumină ce 
se desena de-a lungul peretelui întunecat al micii curţi o 
făcu să-şi dea seama că soţul ei lucra în timpul nopţii. Luigi 


aştepta până adormea soţia lui, apoi se urca în biroul său. 
Sunară ceasurile patru, începea să se crape de ziuă. 
Ginevra se culcă din nou, prefăcându-se că doarme. Luigi se 
întoarse zdrobit de somn şi de oboseală şi Ginevra se uită 
cu durere la faţa lui atât de frumoasa pe care munca şi 
grijile săpaseră câteva riduri. Ochii tinerei femei fură 
năpădiţi de lacrimi. 

„Numai pentru mine îşi petrece nopţile scriind”, îşi spuse 
ea plângând. 

Dar un gând îi curmă deodată lacrimile. Se hotări să facă 
şi ea la fel ca Luigi. În aceeaşi zi, se duse la un mare 
negustor de stampe! şi, graţie unei scrisori de 
recomandare din partea lui Elie Magus, unul dintre 
vânzătorii tablourilor ei, obţinu un angajament pentru 
coloratul gravurilor. Ziua picta şi se ocupa de treburile 
casei, iar în timpul nopţii se apuca de colorat gravuri. În 
felul acesta, cei doi soţi îndrăgostiţi unul de altul nu intrau 
în patul nupţial decât ca să iasă; se prefăceau amândoi că 
dorm, dar cu acelaşi devotament se despărţeau de îndată 
ce fiecare credea că nu e simţit de celălalt. Într-o noapte, 
Luigi, cuprins de un fel de friguri din cauza muncii, a cărei 
povară începea să-l sleiască, se ridică şi deschise mica 
fereastră a odăii lui de lucru; trăgea în piept aerul curat al 
dimineţii şi se părea că e gata să uite ele orice durere la 
priveliştea cerului înstelat, când, deodată, îndreptându-şi 
ochii în jos, zări o lumină puternică oprindu-se în peretele 
din faţa ferestrelor de la apartamentul Ginevrei; sărmanul, 
ghicind totul, cobori repede, umblă în vârful picioarelor şi 
îşi surprinse soţia în mijlocul atelierului, colorând gravuri. 

— Ginevra! strigă el. 

Ea tresări pe scaunul pe care şedea şi se roşi toată. 

— Cum aş putea să dorm, când pe tine te doboară 
munca? spuse ea. 

— Dar numai eu singur trebuie să muncesc astfel. 

— Pot oare să lenevesc, răspunse tânăra femeie cu ochii 
înlăcrimaţi, când ştiu că fiecare bucăţică de pâine o plătim 


cu preţul unei picături din sângele tău? N-aş putea trăi, 
fără să împletesc truda mea cu a ta. Oare nu trebuie să 
împărţim în mod egal totul, şi bucuriile şi necazurile? 

— Ai îngheţat de frig, exclamă Luigi, deznădăjduit. 
Strângeţi bine şalul în jurul pieptului, iubita mea, căci 
noaptea e umedă şi rece. 

Se apropiară de fereastră, tânăra femeie îşi lăsă capul la 
pieptul iubitului ei, care o ţinea cu mâna de mijloc şi, 
adânciţi într-o tăcere prelungă, priviră împreună cerul 
luminat treptat de auroră. Câţiva nori întunecaţi goneau 
prin văzduh, iar spre răsărit se făcea din ce în ce mai multă 
lumină. 

— Uită-te acolo, spuse Ginevra, e ca o prevestire că vom 
fi fericiţi. 

— Da, în cer poate, răspunse Luigi cu un zâmbet amar. 
Ah, Ginevra, tu, care ai meritat toate comorile de pe 
pământ... 

— Am inima ta, făcu ea cu o tresărire de bucurie. 

— O, nu mă tânguiesc, reluă el strângând-o cu putere în 
braţe. Apoi îi acoperi cu sărutări faţa gingaşă care începea 
să-şi piardă prospeţimea tinereţii, dar a cărei expresie era 
atât de duioasă şi de blajină, încât nu putea s-o privească 
fără să uite de toate necazurile. 

— Ce linişte! spuse Ginevra. Dragul meu, îmi place foarte 
mult să  veghez. Măreţia nopţilor e cu adevărat 
molipsitoare, te copleşeşte, te inspiră. Gândeşte-te câtă 
viaţă există în imaginea asta; totul doarme, iar eu stau de 
veghe. 

— O, scumpa mea Ginevra, m-am convins de mult cât de 
minunat e sufletul tău! Dar uite zorii zilei. Haidem la 
culcare! 

— Da, răspunse ea, cu condiţia să nu dorm singură. 
Destul am suferit în noaptea aceea când mi-am dat seama 
că Luigi al meu stătea de veghe fără mine! 


Curajul cu care tânăra pereche înfrunta soarta îşi primi 
câtva timp răsplata lui; dar evenimentul ce încoronează de 
obicei fericirea unei căsnicii, pentru ei avea să fie fatal: 
Ginevra născu un copil care, după cum spune o vorbă din 
popor, era frumos ca lumina zilei. Sentimentul maternității 
dubla puterile tinerei femei. Luigi făcu împrumuturi ca s-o 
poată îngriji pe Ginevra în timpul lăuziei. La început, deci, 
ea nu simţi strâmtorarea în care se găseau şi cei doi soţi se 
consacrară fericirii de a creşte un copil. A fost ultima lor 
bucurie. Ca doi înotători ce-şi unesc forţele spre a străbate 
un şuvoi, cei doi corsicani se zbătură câtva timp fără 
şovăire; dar uneori se lăsau învinşi de o lâncezeală 
asemănătoare somnului dinaintea morţii şi în curând se 
văzură siliţi să-şi vândă bijuteriile. Spectrul sărăciei se 
arătă numaidecât, nu prea hidos, ci destul de curăţel şi 
aproape uşor de suportat; vocea lui nu era încă 
înfricoşătoare şi nu aducea după sine nici deznădejde, nici 
zdrenţe, nici schelete; în schimb, spulbera amintirile şi 
tihna unei vieţi îndestulate, slăbea resorturile orgoliului. Pe 
urmă apăru Mizeria în toată grozăvia ei. Mizeria căreia nu-i 
pasă că umblă în zdrenţe şi care calcă în picioare toate 
simţămintele omeneşti. După şapte sau opt luni de la 
naşterea micului Bartholomeo, cu greu ar mai fi putut 
recunoaşte cineva în mama care alăpta acest copil firav, 
originalul admirabilului tablou ce constituia singura 
podoabă a odăii goale. Fără foc în mijlocul unei ierni aspre, 
Ginevra vedea cum trăsăturile gingaşe ale chipului ei dispar 
cu încetul; obrajii i se făcură albi ca porţelanul, iar în ochi 
parcă îi secătuiesc orice izvor al vieţii. Văzându-şi copilul 
slăbit, palid, ea nu mai suferea acum decât din pricina 
suferinţei acestei fiinţe mici. Luigi nu îndrăznea nici măcar 
să-i mai zâmbească fiului său. 

— Am colindat tot Parisul, spuse el cu o voce înăbuşită, 
dar nu cunosc pe nimeni. Şi cum aş îndrăzni să cer ceva 
unor oameni nepăsători? Vergniaud, caretaşul, fostul meu 
camarad din Egipt, e implicat într-o conspirație, a fost 


arestat şi, de altfel, el mi-a dat tot ce-ar fi putut să-mi dea. 
Cât despre proprietarul nostru, nu ne-a mai cerut chiria de 
un an de zile. 

— Dar n-avem nevoie de nimic, răspunse Ginevra încet, 
căutând să pară cât mai liniştită. 

— Cu fiecare zi ce trece, greutăţile se înmulţesc, adăugă 
Luigi cuprins de groază. 

Luigi luă toate tablourile Ginevrei, chiar şi portretul şi 
câteva mobile de care se puteau dispensa, le vându pe un 
preţ de nimic şi cu banii obţinuţi pe ele prelungi agonia 
căminului încă puţin. În aceste zile de nenorocire, Ginevra 
îşi arătă toată mărinimia caracterului şi toată puterea de 
resemnare şi îndură cu stoicism loviturile sorții; tăria ei 
sufletească o ajută să învingă toate necazurile; lucra cu o 
mână lipsită de vlagă alături de fiul ei pe moarte, îşi 
îndeplinea treburile din casă cu o hărnicie miraculoasă, 
făcea faţă la orice. Şi era chiar fericită dacă vedea pe 
buzele lui Luigi un zâmbet de uimire, când acesta se 
minuna de curăţenia ce domnea în singura odaie în care se 
strânseseră cu toţi. 

— Dragul meu, ţi-am păstrat bucăţica asta de pâine, îi 
spuse ea într-o seară, când el se întoarse acasă foarte 
obosit. 

— Dar tu? 

— Eu am mâncat, Luigi, nu mai am nevoie de nimic. 

Şi dulcea expresie a chipului ei îl îndemna, mai mult 
decât vorbele, să primească hrana de care ea se lipsea. 
Luigi o îmbrăţişă şi o sărută cu unul dintre acele săruturi de 
desperare ce şi le dădeau prietenii în 1793, în momentul 
când păşeau împreună pe eşafod. În astfel de clipe 
supreme, două fiinţe îşi citesc una în inima celeilalte. De 
aceea nefericitul Luigi, înțelegând limpede că soţia răbda 
de foame, fu cuprins şi el de febra ce-o stăpânea pe ea, 
începu să tremure şi plecă spunând că are o treabă 
urgentă; ar fi preferat mai curând să înghită otrava cea mai 
tare, decât să se salveze de la moarte, mâncând ultima 


bucăţică de pâine ce se mai găsea în casă. Rătăci în neştire 
prin Paris, printre şirurile de trăsuri strălucitoare, prin 
mijlocul luxului acela insultător ce-ţi sare în ochi la orice 
pas; se învârti prin fata vitrinelor pline de aur ale zarafilor; 
în cele din urmă, se hotări să se vândă, să se angajeze ca 
rezervist în armată, în speranţa că sacrificiul acesta o va 
salva pe Ginevra şi că, în timpul absentei lui, ea se va putea 
împăca din nou cu tatăl ei. Se duse, deci, la unul dintre 
indivizii aceia care se ocupă cu negoţul de oameni, şi simţi o 
adevărată bucurie când recunoscu în el pe un fost ofiţer din 
garda imperială. 

— De două zile n-am mâncat nimic, îi spuse el cu un glas. 
stins şi potolit, soţia mea moare de foame, dar nu vrea să 
spună nimic şi mi-e teamă c-o să-şi dea sufletul cu zâmbetul 
pe buze. În numele camaraderiei noastre, adăugă el cu un 
surâs amar, te rog, cumpără-mă fără zăbavă, sunt zdravăn, 
robust, nu mai sunt în armată, şi... 

Ofiţerul îi dădu o anumită sumă, în contul aceleia pe care 
se obliga să i-o procure. Luigi, nenorocitul de el, când îşi 
văzu pumnul plin de monede de aur, se porni să râdă ca un 
smintit şi alergă cât putu spire casă, gâfâind şi strigând 
uneori: 

— O, Ginevra mea! Ginevra mea! 


Când ajunse acasă, începea să se însereze. Intră încet, 
temându-se să nu producă o emoție prea mare soţiei lui, pe 
care o lăsase aproape leşinată. Pe fereastră pătrundeau 
ultimele raze ale soarelui, ce se stingeau pe fata Ginevrei, 
care dormea pe un scaun cu copilul în braţe. 

— Trezeşte-te, scumpa mea Ginevra! şopti el fără să 
observe chipul copilului care în clipa aceea avea o strălucire 
nefirească. 

Auzindu-i glasul, sărmana mamă deschise ochii, întâlni 
privirea lui Luigi, zâmbi; dar Luigi scoase un strigăt de 
groază: abia îşi mai recunoscu soţia, aproape înnebunită, 


căreia printr-un gest de-o energie sălbatică îi arătă aurul 
din mână. 

Tânăra femeie începu să râdă în neştire, dar deodată ţipă 
cu o voce înspăimântătoare: 

— Louis! Copilul e rece! 

Îşi aplecă faţa spre fiul ei şi leşină; micul Barthelemy 
murise. Luigi o luă în braţe, cu copil cu tot, căci ea îl 
strângea la piept cu o putere de necrezut, şi după ce o 
întinse pe pat, se duse să ceară ajutor. 

— O, Doamne! exclamă el în faţa proprietarului pe care-l 
întâlni la ca pătul scării. Am aur, dar copilul meu a murit de 
foame! Maică-sa moare şi ea. Ajutaţi-ne! 

Se întoarse ca un desperat la Ginevra, lăsând pe bunul 
zidar să strângă în grabă, împreună cu alţi vecini, tot ceea 
ce putea să aline o sărăcie nebănuită de nimeni, pe care cei 
doi corsicani o ascunseseră cu multă grijă dintr-un 
sentiment de mândrie. Luigi aruncă aurul adus de el pe 
podea şi îngenunche la capătul patului pe care zăcea soţia 
lui. 

— Tată, strigă Ginevra delirând. Fie-ţi milă de fiul meu 
care îţi poartă numele! 

— Îngerul meu bun, linişteşte-te! îi şopti Luigi, sărutând- 
o. De-acum încolo ne-aşteaptă zile frumoase. 

Vocea şi mângâierile lui o mai întăriră puţin. 

— Dragul meu Louis, continuă ea privindu-l cu o încorda 
re extraordinară, ascultă-mă. Simt că am să mor. Moartea 
mea e firească, deoarece sufeream prea mult, şi, apoi, o 
fericire atât de mare ca aceea pe care am cunoscut-o eu 
trebuia plătită. Da, dragul meu Luigi, nu fi trist. Am fost atât 
de fericită, că de-ar fi să-mi reîncep viaţa, aş primi 
bucuroasă, încă o dată, soarta noastră. Nu sunt o mamă 
bună, căci te regret pe tine mai mult decât pe copilul meu. 
Copilul meu! adăugă ea cu un accent profund, lăsând să-i 
cadă două lacrimi din ochii muribunzi. Apoi strânse deodată 
în braţe cadavrul copilului pe care nu-l mai putuse încălzi. 


Să dai părul meu tatii, ca să-şi amintească de Ginevra lui, 
continuă ea. Şi spune-i că nu l-am condamnat niciodată... 

Şi capul îi căzu pe braţul soţului ei. 

— Nu, n-ai să mori, strigă Luigi, doctorul are să vie 
îndată. Acum avem ce mânca. Tatăl tău are să te ierte. 
Belşugul ne surâde şi nouă. Rămâi aici, cu noi, înger al 
frumuseţii! 

Dar inima ei credincioasă şi plină de dragoste se răcea. 
Ginevra îşi întoarse ochii spre acela pe care-l adora, dar nu- 
şi mai dădea seama de nimic; în mintea ei se învălmăşeau 
tot felul de imagini, era gata să se desprindă de toate 
amintirile de pe pământ. 

Ştia că Luigi e acolo, alături de ea, căci îi strângea 
mereu, tot mai tare, mâna rece ca gheaţa, ca şi cum ar fi 
voit să se agaţe de ea deasupra unei prăpăstii în care se 
temea să nu cadă. 

— Dragul meu, şopti ea în cele din urmă, ţi-e frig, vino să 
te încălzesc. 

Încercă să ducă mâna soţului ei la inimă, dar îşi dădu 
suflarea. În aceeaşi clipă, în casă intrară doi doctori, un 
preot şi câţiva vecini, adunând tot ceea ce ar fi putut să 
salveze pe cei doi soţi şi să le aline deznădejdea. Apariţia 
acestor străini produse mult zgomot la început; dar de 
îndată ce intrară, în odaie se făcu o tăcere înfricoşătoare. 


În timp ce se petreceau toate acestea, Bartholomeo şi 
nevasta lui stăteau în fotoliile lor de modă veche, fiecare la 
câte un colţ al vastului cămin al cărui foc încins abia dacă 
încălzea puţin imensul salon al locuinţei lor. Pendula din 
perete bătea miezul nopţii. E mult de când somnul nu se 
mai lipea de bătrâna pereche. În clipa aceea, tăceau ca doi 
moşnegi căzuţi în stare de copilărie, privind totul fără să 
vadă nimic. Salonul gol, dar pentru ei încărcat de amintiri, 
era luminat slab de o lampă gata să se stingă. Dacă n-ar fi 
fost flăcările jucăuşe din vatră, s-ar fi aflat în întuneric 
deplin. Un prieten îi părăsise de curând şi scaunul pe care 


şezuse în timpul vizitei sale se găsea acum între cei doi 
corsicani. Piombo îşi aruncase ochii de mai multe ori înspre 
scaunul acela şi privirile i se întorceau mereu într-acolo, 
răscolite de tot felul de gânduri ca de nişte remuşcări, 
deoarece scaunul gol era al Ginevrei. Elisa Piombo urmărea 
expresiile de pe chipul albit al bărbatului ei. Cu toate că era 
deprinsă să ghicească totdeauna simţămintele corsicanului, 
acum, privind schimbările profunde ale trăsăturilor lui, 
acestea îi apăreau rând pe rând atât de îndărijite şi atât de 
duioase, încât ea nu mai putea descifra nimic în sufletul lui 
ferecat. 

Bartholomeo să fie oare răpus de grelele amintiri pe care 
i le trezea scaunul acela? Să fie tulburat oare de faptul că 
un străin stătuse pe el, pentru prima dată de la plecarea 
fiicei lui? Sau poate sunase ceasul iertării, ceasul acela atât 
de mult aşteptat până acum? 

Aceste întrebări străpungeau una după alta inima Elisei. 
O clipă înfăţişarea soţului ei deveni atât de cumplită, încât 
ea fu cuprinsă de teamă pentru îndrăzneala de a fi recurs la 
un vicleşug atât ele mărunt numai ca să creeze prilejul de a 
vorbi despre Ginevra. 

În acel moment, vântul viscolea cu atâta furie fulgii ele 
zăpada în stinghiile obloanelor, încât cei doi bătrâni auzeau 
plesnetul lor uşor. 

Mama Ginevrei îşi lăsă ochii în jos pentru ca bărbatul ei 
să nu-i vadă lacrimile. Deodată, bătrânul scoase un oftat din 
adâncul pieptului, nevastă-sa se uită la el, era doborât. Şi 
pentru a doua oară, în decurs de trei ani, ea avu curajul să-i 
vorbească despre fiica lor. 

— Dacă Ginevra o fi tremurând de frig? se tângui 
încetişor. 

Piombo tresări. 

— I-o fi şi foame, continuă ea. 

Corsicanului i se furişă o lacrimă pe obraz. 

— Are un copil şi nu-l poate hrăni, laptele i-a secat, 
adăugă ea tare cu un accent de deznădejde. 


— Să vină! să vină! strigă Piombo. O, copila mea scumpă, 
m-ai învins! 

Mama se ridică din fotoliu, ca şi cum ar fi vrut s-o cheme 
pe fiica ei. În aceea şi clipă, uşa se deschise cu zgomot şi un 
bărbat a cărui faţă nu mai avea nimic omenesc, apăru ca 
din pământ înaintea lor. 

— Morte! A fost dat ca familiile noastre să se extermine 
una pe alta, căci iată tot ce-a mai rămas din ea, spuse el, 
întinzând pe o masă părul lung şi negru al Ginevrei. 

Cei doi bătrâni se cutremurară, ca şi cum ar fi fost loviți 
de trăsnet şi nu-l mai văzură pe Luigi. 

— Ne-a scutit de un glonte, căci a şi murit, rosti încet 
Bartholomeo, privind în pământ. 


Paris, ianuarie 1830 


Sfârşit. 


11* Castelul Catherinei de Medicis - Catherina de Medicis (1519—1589), din 
familia nobililor florentini de Medicis, a fost soţia regelui Franţei, Henric al II- 
lea, şi mama lui Francisc al II-lea, a lui Carol al IX-lea şi a lui Henric al III-lea, 
cu care se stinge dinastia de Valois. lubind fastul, a pus să i se construiască 
multe castele, printre care cel de la Tuileries, în apropierea Luvrului, la Paris. 

12. Luvru - fostă reşedinţă la Paris a regilor Franţei; palatul Luvru a fost 
început în 1204 şi declarat în mod oficial terminat în 1848. Încă din vremea 
lui Napoleon I, în sălile Luvrului se prezentau expoziţii. Astăzi Luvrul este cel 
mai bogat muzeu al Franţei. 

13* valois (familia de) - dinastie regală franceză, ai cărei membri au domnit de 
la 1328 până la 1583 (începând cu Filip al VI-lea şi terminând cu Henric al III- 
lea). 

414). Reşedinţa consulară - palatul Tuileries, care a servit de reşedinţă între 
revoluţia din 1789 şi imperiul lui Napoleon I; Napoleon a fost prim-consul 
între 1799 şi 1804, în urma loviturii de stat din 18 brumar (9 noiembrie) 
1799. 

15 Carracio (pictorii) - pictori italieni, şi anume: Ludovic (1555—1619) şi cei 
doi veri ai lui, Augustin (1557—1602) şi Anibal (1560-1609). Ultimul dintre ei 
a fost cel mai fecund şi mai cunoscut. În tablourile lor au oglindit tipul 
bărbătesc italian. 

16). Bonaparte, Lucien Bonaparte - Lucien era cel de-al treilea fiu al familiei 
Bonaparte. 

12% Murat, Lannes, Rapp - trei din tovarăşii de arme şi oamenii de încredere ai 
lui Napoleon Bonaparte, înnobilaţi de el: Murat (Joachim), născut în 1767, a 
fost mareşal al Franţei şi apoi rege al Neapolelui; Lannes (Jean) duce de 
Montebello (1769-1809) a fost şi el mareşal şi a murit în bătălia de la Essling; 
Rapp (Jean), general, devenit conte al Imperiului, a rezistat un an în Danzigul 
asediat (1772—1821). 

18) Bastia - port important şi întărit în Corsica. 

19) Maquis - ţinut în Corsica, acoperit de tufişuri şi ierburi, propice celor. care 
voiau să se ascundă de jandarmi, poliţie etc. Termenul a fost întrebuințat şi de 
rezistenţii francezi care luptând împotriva ocupanților hitlerişti, trebuiau să se 
ascundă în regiuni asemănătoare. 

110) vendetta - stare de duşmănie (vendetta cuvânt italian - răzbunare) între 
două familii, din cauza unei jigniri sau unui omor; această duşmănie se 
transmitea şi descendenților. Obiceiul „vendettei” a dăinuit multă vreme în 
Corsica şi mai durează încă şi astăzi. 

UL Partidul englez - partidul antibonapartist, susţinut de guvernul englez, 
obținuse exilarea lui Napoleon în insula Elba. 

112. Niobe - personaj din mitologia antică, personificând durerea maternă; 
mândră de cei paisprezece copii ai ei (şapte băieţi şi şapte fete), ea îşi bătea 
joc de Laloria, care n-avea decât doi; aceştia (Apollo şi Diana) pentru a-şi 
răzbuna mama, au ucis cu săgeți pe toţi copiii Niobei. 

113) venus - zeiţa frumuseţii în mitologia romană. 


14) Ecorch&uri - modele ănatomice pentru pictori, în care muşchii sunt 
reprezentaţi direct, fără piele. 

115) Diana - zeiţă a pădurilor şi a vânătorii în mitologia romană. 

să Apolo - în mitologia greco-latină, zeu al luminii şi al artelor, model de 
frumuseţe bărbătească. 

47% Antinous - datorită frumuseţii lui, a fost sclavul favorit al împăratului 
Hadrian; de aci sensul de tip al frumuseţii bărbăteşti. 

418 Tinerele „ultra” - „ultra” prescurtare pentru „ultraregalişti” care erau, în 
timpul Restauraţiei, partizani ai instaurării monarhiei absolute. 

419) Prud'hon (Pierre-Paul) (1758—1823) - pictor francez celebru la începutul 
secolului al XIX-lea pentru poezia şi dramatismul pânzelor sale; sunt 
cunoscute tablourile sale: Răpirea nimfei Psyche, sau Dreptatea şi Răzbunarea 
urmărind Crima. 

120. gcco la - iat-o (în limba italiană). 

121) Elba - insulă în Mediterana, la est de Corsica; aici a fost exilat Napoleon 
în 1814; însoţit de puţini soldaţi, a părăsit-o pentru a debarca în Franţa, unde 
a mai putut domni o sută de zile. 

ia Napoleon pe „Bellerophon” - după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon 
s-a predat guvernului englez, care, după ce l-a ţinut un timp prizonier pe 
corabia „Bellerophon”, l-a exilat în insula Sfânta Elena; aici Napoleon a murit 
în 1821. 

423) Labedoyere (Charles de) - ofiţer francez (1786—1815), care t-a ajutat pe 
Napoleon să-şi reia tronul după întoarcerea din insula Elba; după revenirea 
Bourbonilor, a fost arestat şi împuşcat. 

124) alter Scott - autor de romane istorice, de origine scoțiană (1771— 
1832), foarte citit în Franţa la începutul secolului al XIX-lea. 

AZ, Endymion - personaj mitologic, tânăr cioban atât de frumos, încât Diana - 
care nu voia să audă de iubire - s-a îndrăgostit totuşi de el şi a obţinut de la 
Jupiter ca Endymion să-şi păstreze frumuseţea dormind veşnic; inspirat de 
această legendă, Girodet a pictat un tablou celebru: Somnul lui Endymion. 
126) Mareşalul Ney - unul dintre cei mai cunoscuţi generali ai lui Napoleon, 
poreclit de acesta „viteazul vitejilor” (1769—1815); deşi făcut pair (deputat în 
Camera nobililor) de Ludovic al XVIII-lea, în vremea primei Restauraţii, el s-a 
declarat pentru Napoleon în timpul celor O sută de Zile pentru care fapt, a 
fost împuşcat în timpul celei de a doua Restauraţii. 

127 Laviu - desen făcut cu o culoare (aici sepia) dizolvată în apă. 

128) Salvator Rosa - pictor italian (1615—1673). 

129 Retragerea de la Moscova, trecerea Berezinei - înfrângere celebră a lui 
Napoleon, care, încercând să cucerească Rusia, a înaintat în 1812 până la 
Moscova, pentru ca apoi să fie nevoit să se retragă în plină iarnă, cu 
nenumărate pierderi; trecerea Berezinei, afluent al Niprului, a însemnat un 
adevărat dezastru pentru armatele franceze. 

1304 Campania din 1814 - război dus de Napoleon I pentru a ţine piept 
armatelor coalizate (ruso-anglo-prusiene) care intraseră în Franţa. Înfrânt, 
Napoleon a abdicat. 


131. Daru, Drouot, Carnot - oameni integri şi capabili din vremea Imperiului: 
Daru (Pierre-Antoine) s-a ocupat deopotrivă de administraţie şi de literatură 
(1767-1829); Drouot (Antoine) a fost unul dintre generalii cei mai preţuiţi ai 
lui Napoleon, care-l numea „înțeleptul Marii Armate”; Carnot (Lazare) 
membru al Convenţiunii Naţionale şi al Comitetului pentru Salvarea Publică 
din timpul revoluţiei (1789), a fost un mare matematician; el a organizat cele 
paisprezece armate ale republicii; a fost exilat de Restauraţie (1735—1823). 
132. Doamna, mama împăratului - Laetitia Bonaparte, născută Ramolino 
(1750-1836). 

133) Catastrofa de la Fontainebleau - la Fontainebleau a semnat Napoleon | 
abdicarea sa, după pierderea campaniei din 1814. 

134) Schnetz (Jean-Victor) - pictor francez (1787—1870), creator al unei opere 
care face tranziţia între neoclasici şi romantici. Schnetz a debutat prin 
expoziţia din anul 1819, pe care desigur Balzac a cunoscut-o. 

135). Mont-Saint-Jean - locul unde s-a desfăşurat ultimul episod al aşa-numitei 
bătălii de la Waterloo. 

136% Pallium - patrafir de arhiepiscop catolic, purtat şi de papă: o fâşie de 
stofă având o cruce neagră la mijloc. 

437) Robespierre sau Napoleon - Robespierre (Maximilien de), animator al 
Comitetului pentru Salvarea Publică, a fost cel mai consecvent revoluţionar 
iacobin; a murit pe eşafod, în urma victoriei adversarilor săi termidorieni 
(1758—1794); aici, e opus lui Napoleon, ca reprezentant al revoluţiei. 

138. Romeo şi Julieta - personajele principale din celebra dramă cu acelaşi 
nume a lui Shakespeare; victime ale urii dintre familiile lor, cei doi tineri 
întruchipează dragostea cea mai sinceră şi mai adâncă; situaţia din Vendetta 
lui Balzac aminteşte oarecum de cea din Romeo şi Julieta. 

139. Celălalt ar fi şi acum pe tron - celălalt e Napoleon I. Verniaud nu îi spune 
pe nume din prudentă. 

140) pa bella fologorante - frumuseţea strălucitoare, textual: care străluceşte 
ca un fulger (în limba italiană). 

141 Far niente - literal: „a nu face nimic”; expresie italiană substantivală, cu 
sensul de lenevire. 

142). pden - locul unde, după scriptură, au trăit la început Adam şi Eva; în 
ebraică, cuvântul înseamnă „rai-pământesc”. 


143 Stampe - gravuri imprimate după modele săpate în aramă sau lemn.