[RD] Giuseppe Tomasi di Lampedusa_Ghepardul

GiuseppeTomasi 

di Lampedusa 


Raftul 

Denisei 









Giuseppe Tomasi di Lampedusa 


Ghepardul 


Ghepardul este o carte singulară. Mai întâi, fiindcă poate fi 
socotită unica operă a scriitorului, cele câteva nuvele, eseuri şi 
fragmente autobiografice nerezistând în faţa ei. Apoi, fiindcă a 
avut un destin singular: respins rând pe rând de câteva mari edituri 
italiene, romanul lui Lampedusa a fost publicat în cele din urmă 
de editura Feltrinelli în 1958, la un an după moartea autorului, 
datorită excepţionalei intuiţii a scriitorului Giorgio Bassani, şi a 
înregistrat, imediat după apariţie, un fulgerător succes, amplificat 

A 

de ecranizarea de referinţă a lui Luchino Visconti din 1963. In 
sfârşit, fiindcă a fost încununat cu Premiul Strega - caz unic, în 
istoria literaturii italiene, de acordare postumă a unui premiu. Dar 
nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Lampedusa n-ar fi 
reuşit ceea ce puţini autori au reuşit vreodată: să povestească 
declinul familiei Salina şi al unei întregi lumi, învăluindu-1 în 
lumina ironic-melancolică a unui farmec dureros care ne 
fascinează cu precădere pe noi, oameni moderni îndrăgostiţi de 
crepuscul. 

Despre Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de 
Lampedusa, născut în 1896 la Palermo, fiul său adoptiv, 
Gioacchino Lanza Tomasi, mărturisea că era un „om al tainelor”. 
Că a fost şi a rămas aşa se poate vedea din faptul că nici azi, la 
peste cinci decenii de la moartea sa, biografii nu cunosc din viaţa 

/V 

aristocratului sicilian decât foarte puţine lucruri. In timpul 



Primului Război Mondial a luptat ca ofiţer de artilerie în armata 
italiană, a fost prizonier în Ungaria şi, după ce a evadat, s-a întors 
în Italia pe jos. S-a căsătorit în 1932 cu baroneasa Alessandra 
Wolff-Stomersee. Nesuportând guvernarea lui Mussolini, a trăit 
lungi perioade în străinătate, iar după război a revenit la Palermo. 
în 1955 a început să scrie Ghepardul, al cărui plan îl avea în minte 

A 

de mulţi ani. A murit în 1957, înainte de publicarea romanului. In 
materie de amănunte biografice, nu ne rămâne decât să ne 
mulţumim cu puţinul pe care Lampedusa însuşi l-a lăsat să 
transpară în singulara sa operă, plină de semnificaţii infinit mai 
grăitoare pentru destinul autorului decât povestea cine ştie căror 
tribulaţii sentimentale. Să notăm totuşi pasiunea pentru lectură şi 
meditaţie, de pildă, care l-a însoţit întreaga viaţă, melancolica sa 
dispoziţie din copilărie către singurătate şi petrecerea timpului mai 
degrabă în compania lucrurilor decât a oamenilor sau, în sfârşit, 
cercul tinerilor pasionaţi de literatură în mijlocul cărora şi-a 
petrecut ultimii ani din viaţă la Palermo. 

Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, 
apare în „Raftul Denisei” într-o nouă traducere, împreună cu 
prefaţa lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, 
dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, 
precum şi cu două fragmente inedite şi câteva poeme cuprinse în 
aşa-numitul „Canţonier al Casei Salina”. Ghepardul a fost 
ecranizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti, cu Burt 
Lancaster, Alain Delon şi Claudia Cardinale în rolurile principale. 

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul 
dactilografiat al Ghepardului. [...] Mi se pare că prezintă un 
oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian intr-un 
moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în 
care el reacţionează la această criză şi cum se accentuează 
decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate 
astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului şi fără 
nicio ranchiună. [...] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de 
dinainte şi dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie 



poezie melancolică. [...] Fii atent: câinele Bendico e un personaj 
foarte important şi aproape că este cheia romanului.” 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, 

Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia 

„Un roman de o statură excepţională” 

Frank Kermode 

„Probabil cel mai mare roman al secolului XX.” 

L.P. Hartley 


GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA 
Ghepardul 


Traducere din italiană de 
GABRIELA LUNGU 

Cuvânt înainte de 
GIOACCHINO LANZA TOMASI 


GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA 
IL GATTOPARDO 

Copyright O Giangiacomo Feltrinelli Editore, Milano, 1969, 2002 
AII rights reserved. 

First published by Giangiacomo Feltrinelli Editore în 1968. 

PREFACE 

Copyright O Gioacchino Lanza Tomasi, 2006 AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2011, pentru prezenta versiune românească 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

TOMASI DI LAMPEDUSA, GIUSEPPE 

Ghepardul / Giuseppe Tomasi di Lampedusa; trad.: Gabriela 

Lungu; pref.: Gioacchino Lanza Tomasi. 

- Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011 
ISBN 978-973-689-427-5 



I. Lungu, Gabriela (trad.) 

II. Lanza Tomasi, Gioacchino (pref.) 
821.131.1-31 135.1 


Cuvânt înainte 
de Gioacchino Lanza Tomasi 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa n-a apucat să-şi vadă 

/V 

operele tipărite. In aprilie 1957 i-a fost diagnosticată o tumoare 
pulmonară, iar la sfârşitul lui mai a făcut o călătorie a speranţei la 
Roma, unde va muri în 23 iulie. Trecuse deja un an de când 
încerca să publice Ghepardul. Romanul fusese prezentat editurii 
Mondadori şi fusese refuzat, apoi fusese trimis editurii Einaudi, şi 
cu puţine zile înainte de a muri autorul a primit o altă scrisoare de 
refuz. Scriitorul credea cu toată tăria în valoarea acestei opere. 

/V 

înainte de a pleca spre Roma, Lampedusa redactase două scrisori 
testament, una adresată soţiei Alessandra (Licy) Wolff Stomersee 1 
şi cealaltă mie, fiul său adoptiv 2 . In 30 mai îi scrisese şi lui Enrico 
Merlo 3 . Scrisoarea către Merlo şi scrisoarea-testament adresată 
mie au fost găsite în anul 2000 de Giuseppe Bianchieri, nepotul 
principesei, intr-un volum din Călătoriile căpitanului Cook. 
Principesa luase de la soţul ei obiceiul să se folosească de cărţi 
pentru a ascunde documente secrete. Şi uneori amândoi soţii 
pierdeau documentul sau chiar bancnote ascunse: să uiţi cartea 

1 Psihanalistă, fiica lui Boris Wolff Stomersee şi a lui Alice Bărbi, o celebră cântăreaţă de lieduri 
apropiată a lui Johannes Brahms în ultimii ani de viaţă ai compozitorului. 

2 

Gioacchino Lanza di Assaro făcea parte dintre tinerii apropiaţi lui Lampedusa, în ultimii ani ai vieţii 
sale. Var de departe al lui Lampedusa este adoptat de către acesta în 1956. Profesor de Istoria muzicii şi 
organizator muzical, este în momentul de faţă director al Teatrului Şan Carlo din Napoli. 

3 Enrico Merlo, baron de Tagliavia. Consilier al Curţii de Conturi a regiunii Sicilia, face parte din 
grupul restrâns de prieteni culţi ai lui Lampedusa, erau de altfel singurii care îl recunoşteau ca atare. 
Merlo şi Lampedusa se întâlneau în fiecare zi la cafeneaua Caflish. 



avea acelaşi efect pe care l-ar avea în zilele noastre să uiţi 
passwordul. 

Scrisoarea către Enrico Merlo însoţea un exemplar 
dactilografiat al romanului, cu o scurtă descriere a legăturilor 
dintre personajele reale şi cele imaginare. Indicaţiile sunt univoce, 
cu excepţia lui Tancredi, pentru care spune că s-a inspirat din 
trăsăturile mele fizice şi din cariera politică a celor doi senatori 
Lanza di Scalea: Francesco şi Pietro. Francesco, exilat în Toscana 
şi numit de rege, după Unire, senator, militase în stânga moderată 
şi concurase fără succes la alegerile pentru postul de primar al 
oraşului Palermo. Fiul său, Pietro, fusese ministru de Război în 
guvernul Facta şi ministru al Coloniilor, în primul guvern 
Mussolini. Politician de profesie, subsecretar în timpul războiului 
din Fibia, trecuse de la stânga moderată la dreapta. Corespundea 
deci portretului făcut de Tomasi în capitolul neterminat din 
Ghepardul , intitulat Canţonierul casei Salina : „Tancredi era încă 
prea tânăr pentru a aspira la funcţii politice precise, dar activitatea 
lui şi banii de curând obţinuţi îl făceau indispensabil oriunde. El 
milita în extrem de profitabila nuanţă de «extrema stângă a 
extremei drepte», o magnifică trambulină care urma să-i permită 
acrobaţii admirabile şi admirate, dar ştia să-şi mascheze cu 
înţelepciune intensa activitate politică cu o indiferenţă şi o 
uşurinţă a exprimării care îi împăca pe toţi.” 

Pe vremea scrisului de mână, amploarea corespondenţei era 
dictată de mărimea colii de hârtie împăturite în patru. Se scria 
până la terminarea ei şi deseori ultima frază şi semnătura ajungeau 
pe lateral. Pentru un autor care explică unui sicilian cult şi expert 
sensul propriului roman, scrisoarea către Merlo este o comunicare 
laconică. O manifestare de „understatement” ridicat la rangul de 
model de comportament etic şi estetic în acelaşi timp. 

Domniei sale 

Baronului Enrico Merlo di Tagliavia 

Personal 



30 mai 1957 


Dragă Enrico, 

în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al 
,, Ghepardului Te rog să ai grijă de el pentru că este singurul 
exemplar pe care îl am. Te mai rog să-l citeşti cu grijă, pentru că 
fiecare cuvânt a fost cântărit şi multe lucruri nu au fost spuse 
clar, ci doar pe jumătate. 

Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se 
referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu 
înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacţionează la 
această criză şi cum se accentuează decăderea familiei sale până 
la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o 
oarecare participare a autorului şi fără nicio ranchiună, cum se 
întâmplă în schimb în „ Viceregii”. 4 

E de prisos să-ţi spun că „principele de Salina ” este 
principele de Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu, 
fiecare Lucru e real: statura, matematica, falsa violenţă, 
scepticismul, soţia, mama nemţoaică, refuzul de a fi senator. 
Părintele Pirrone este şi el real, chiar şi numele. Cred că i-am 
făcut pe amândoi mai inteligenţi decât erau cu adevărat. 

Tancredi este, din punct de vedere fizic şi comportamental, 
Gio; din punct de vedere moral un amestec între senatorul Scalea 
şi fiul său Pietro. Angelica nu ştiu cine este, dar aminteşte-ţi că 
Sedăra, ca nume seamănă mult cu „Favara ”. 5 

Donnafugata, ca localitate, este Palma, ca palat, e Santa 
Margherita. Ţin mult la ultimele două capitole:,,Moartea lui Don 
Fabrizio ”, care a fost întotdeauna singur, chiar dacă avea o soţie 
şi şapte copii; povestea cu moaştele care pecetluieşte totul e 
absolut autentică şi văzută de mine însumi. 

Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte şi 
dintotdeauna. 

Cred că totul este impregnat de o proprie poezie 

4 

Roman de Federico de Roberto, tradus şi în limba română. (N. tr.) 

5 Localitate siciliană aflată în provincia Agrigento. (N. tr.) 



melancolică. 

Eu plec astăzi, nu ştiu când mă voi întoarce; dacă vei vrea 
să-mi scrii, poţi s-o faci pe adresa doamnei Biancheri Via S. 
Martino della Battaglia 2 
Roma 

Cu multe dragi salutări 

al tău 
Giuseppe 


[Pe spatele plicului:] 

Fii atent: câinele Bendico e un personaj foarte important şi 
aproape că este cheia romanului. 

Scrisoarea-testament poate fi utilă pentru a înţelege talentul 
scriitorului. Pentru că ea este compusă în stilul acestui tip de 
scrisoare, dar în acelaşi timp dezvăluie o iscusinţă a scrisului care 
îngemănează forţa comunicării afective cu un control atent al 
lexicului şi al frazei. Lecturile stendhaliene formaseră un discipol. 


Pentru Gio 

Mai 1957 

Dragul meu Gioitto, 

Doresc ca, fie şi după ce cortina va fi căzut, să afli cât îţi 
sunt de recunoscător pentru alinarea pe care prezenţa ta mi-a 
dat-o în aceşti ultimi doi sau trei ani ai vieţii, care au fost pentru 
mine grei şi întunecaţi, dar care, dacă nu ai fi fost tu şi draga de 



Mirella 6 , ar fi devenit pur şi simplu tragici. Existenţa noastră, a 
Licyei şi a mea, era pe punctul să se ofilească total, din cauza 
grijilor şi a vârstei, atunci când dragostea, prezenţa constantă, 
însăşi graţioasa voastră existenţă au adus puţină lumină în 
întunericul nostru. 

Eu am ţinut foarte mult la tine, Gioitto; n-am avut niciodată 
un fiu al meu, dar nu cred că l-aş fi putut iubi mai mult decât te- 
am iubit pe tine. 

[...] 

Acest gen de scrisoare se termină de obicei prin a cere 
iertare pentru greşelile care au fost făcute; trebuie însă să-ţi spun 
că oricât de mult aş căuta în memorie, nu-mi amintesc să-ţi fi 
făcut vreun rău; dacă memoria ta îşi aduce aminte de ceva, să fii 
sigur că a fost fără voie; îţi cer totuşi iertare. 

Aş mai vrea să te rog să încerci să publici „ Ghepardul ”. Te 
rog să le spui Giovannei, lui Casimiro şi lui Lucio 7 că le sunt 
foarte, foarte recunoscător pentru afecţiunea constantă pe care 
mi-au arătat-o întotdeauna; Piana 8 a fost una din puţinele oaze 
de lumină în întunecaţii mei ani din urmă; spune-le că îi rog să-ţi 
dăruiască ţie şi Mirellei iubirea pe care mi-o purtau mie. 

Te rog să-i citeşti această scrisoare lui Licy. îmi iau rămas- 
bun îmbrăţişăndu-vă pe tine şi pe Mirella cu toată dragostea 
posibilă şi cu cele mai bune urări pentru fericirea voastră. 

/V 

In aceleaşi zile de la sfârşitul lui mai şi-a scris şi 
testamentul. Redactat concomitent cu o scrisoare având titlul: 

Ultimele dorinţe private - testamentul se află într-un plic 
separat. 

Este textul iritat al unui om sigur că va muri. 

6 Mirella Rădice, logodnică şi apoi soţie a fiului adoptiv, Gioacchino Lanza di Assaro. 

7 . 

Giovanna, Casimiro şi Lucio Piccolo di Calanovella, veri de gradul întâi, pe linie maternă, ai lui 
Lampedusa. Casimiro se ocupa cu pictura şi fotografia, Lucio cu compoziţia şi poezia. Lucio a fost 
descoperit de Eugenio Montale. Opera sa poetică este publicată la editurile Mondadori şi Scheiwiller şi 
a fost tradusă în engleză: Collected Poems of Lucio Piccolo. Translated and Edited by Brian Swann 
and Ruth Feldman, Princeton University Press, Princeton, 1972. 

8 

Piana degli Albanesi, localitate în provincia Palermo. (N. tr.) 



Doresc, ba nu, vreau, ca la moartea mea să nu se facă 
niciun fel de anunţ, nici în ziare, nici în vreun alt mod. Funeraliile 
trebuie să fie cât mai simple posibil, la o oră incomodă. Nu 
doresc nicio floare şi nimeni care să mă conducă în afară de soţia 
mea, fiul meu adoptiv şi logodnica acestuia. 

Doresc ca soţia mea sau fiul meu să-l anunţe printr-o 
scrisoare pe inginerul Guido Lajolo 9 (rua Everlandia - 1147, Sao 
Paulo, Brazilia). 

Doresc să se facă tot posibilul pentru ca ,, Ghepardul” să fie 
publicat (manuscrisul bun este cel aflat într-un singur caiet gros 
scris de mână); bineînţeles, asta nu înseamnă că trebuie să fie 
publicat pe cheltuiala moştenitorilor mei; aş considera asta o 
mare umilinţă. 

După ce va fi publicat, câte un exemplar cu dedicaţie va 
trebui trimis fiecăreia dintre persoanele de mai jos: doamnei 
Iliaşenko 10 , Lolette 11 , unchiului Pietro 12 , Corrado Fatta 13 , familiei 
Piccolo, Francesco Agnello 14 , lui Francesco Orlando 15 , lui 
Antonio Pasqualino 16 , şi inginerului Guido Lajolo. Şi avocatului 


Guido Lajolo, inginer şi tovarăş de închisoare al lui Lampedusa, în lagărul de la Syombathely, în 
timpul Primului Război Mondial. Emigrase apoi în Brazilia. In 1953, cei doi se reîntâlniseră la Palermo 
şi rămăseseră în corespondenţă. 

111 Ludmila Iliaşenko, prietenă din copilărie a prinţesei Lampedusa. Trăia la Palermo dând meditaţii de 
limbi străine. 

11 Olga Wolff Stomersee Bianchieri, sora prinţesei. 

12 Pietro Tomasi della Torretta, unchiul lui Lampedusa. Ambasador al Italiei la Londra din 1922 până 
în 1927. Scriitorul obişnuia să locuiască la ambasadă şi acolo a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, fiică din 
prima căsătorie a lui Alice Bărbi, căsătorită a doua oară cu Pietro Tomasi della Torretta. 

13 

Corrado Fatta della Fratta, istoric şi bun prieten al lui Lampedusa. Principala sa operă este o 
biografie a lui Henric VIII. 

14 Francesco Agnello aparţinea cercului de tineri apropiaţi ai lui Lampedusa în ultimii ani ai vieţii sale. 
Mai târziu Agnello a devenit un important manager muzical. 

15 Francesco Orlando, elevul preferat al lui Lampedusa, a scris pentru el Literatura engleză şi 
Literatura franceză, o serie de lecţii care erau citite de două ori pe săptămână începând din 1954. 
Francesco Orlando este profesor universitar, titularul catedrei de Teoria şi tehnica romanului la Şcoala 
Normală din Pisa. 

16 Antonio Pasqualino aparţinea cercului de tineri apropiaţi ai lui Lampedusa. A devenit medic chirurg 
şi un apreciat antropolog. 



Bono 17 , lui Ubaldo Mirabelli 18 şi domnului Aridon 19 . 

Le cer iertare tuturor celor pe care am putut să-i supăr şi 
declar sincer că scriu jură niciun fel de ranchiună faţă de cineva, 
nici măcar faţă de cei care m-au lezat şi jignit. 

Dar declar şi că, dintre persoanele în viaţă, le iubesc numai 
pe soţia mea, pe Gio şi pe Mirella. Şi rog să se aibă cea mai mare 
grijă de Pop 20 , pe care o iubesc foarte mult. 

Cred că nu mai este altceva de spus, dacă eu am uitat vreun 
lucru, sunt sigur că moştenitorii mei îl vor îndeplini în spiritul 
acestor ultime dorinţe ale mele. 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa 
Palermo, 24 mai 1957 

Aceste ultime dorinţe private au ieşit la iveală cu ocazia 
pregătirii unei ediţii a corespondenţei dintre scriitor şi soţia sa. Ele 
pun capăt nenumăratelor discuţii asupra textului Ghepardului 
aprobat de autor. 

Critic ocazional de literatură franceză şi istorie în jurul 
anilor 1926-1927 în Le opere e i giorni, revistă ce apărea lunar la 
Genova, Lampedusa se reapucase de scris în 1954. Letargia 
scriitorului durase până la simpozionul care avusese loc la San 
Pellegrino Terme în vara acelui an. II însoţise acolo pe vărul său 
Lucio Piccolo, care, prezentat de Eugenio Montale, era admis în 
salonul Kursaal al Republicii literaţilor. De aproape, republica în 
cauză nu i s-a părut compusă din semizei. S-o faci pe literatul 
poate echivala cu a fi literat, şi nu toate minţile care se aflau la 
San Pellegrino făcuseră cine ştie ce. Activitatea poetică şi soarta 


17 Avocatul Misilmeri, tatăl a doi pacienţi ai lui Licy Lampedusa. 

18 

Ubaldo Mirabelli, istoric de artă şi jurnalist. Mulţi ani a fost directorul Teatrului Massimo din 
Palermo. 

19 Giuseppe Aridon, administratorul moştenirii Lampedusa pentru scriitor şi verişoara acestuia, 
Carolina Tomasi. 

20 Căţeluşa soţilor Lampedusa. 



literară a lui Lucio Piccolo, cele două zile petrecute la San 
Pellegrino în afara singurătăţii sale, meditaţiile pe care i le dădea 
după-amiaza lui Francesco Orlando, şi el pe vremea aceea poet şi 
prozator, s-au tradus intr-o dorinţă de a acţiona. Scria deja de la 
sfârşitul anului 1954 şi, în cele treizeci de luni care i-au mai rămas 
de trăit, Lampedusa a scris aproape în fiecare zi, fără să ţină 
seama de faptul că destinul a făcut să nu cunoască succesul în 
timpul vieţii. Atunci când s-a stins, în iulie 1957, începuse lucrul 
la un al doilea roman, Pisicuţele oarbe, şi poate că ar fi adăugat 
unul sau două capitole la Ghepardul. 

Romanul a apărut în toamna lui 1958, sub îngrijirea lui 
Giorgio Bassani, şi nimeni nu s-a îndoit de corectitudinea textului 
până în 1968, când Carlo Muscetta, profesor universitar de 
literatură italiană la Universitatea din Catania, a anunţat că găsise 
sute de neconcordanţe, unele importante chiar, între manuscris şi 
textul tipărit. S-a pus atunci problema autenticităţii ediţiei 
Bassani, ca şi a legitimităţii diferitelor izvoare. Problema fusese 
deja ridicată de Francesco Orlando, în volumul Amintiri despre 
Lampedusa 21 . După cum aminteşte Orlando, există trei variante 
ale Ghepardului, pe care autorul le-a redactat ca text de prezentat 
editorilor. O primă variantă scrisă de mână în mai multe caiete 
(1955-1956), o alta în şase părţi scrisă la maşină de Orlando şi 
corectată de autor (1956), o recopiere autografa în opt părţi din 
1957, pe frontispiciul căreia stă scris: Ghepardul {complet), pe 
care autorul mi-o încredinţase înainte de a pleca la Roma. 

Din cele trei variante, cu siguranţă prima nu trebuie luată în 
considerare ca text definitiv. Caietele manuscrise folosite pentru a- 
i dicta lui Francesco Orlando care scria la maşină, nu au fost nici 
până azi descoperite printre documentele de familie, şi această 
versiune este depăşită de redactarea dactilografiată cu care autorul 
a încercat să obţină publicarea romanului încă din luna mai a 
anului 1956. La început cinci, apoi şase părţi au fost trimise 


Francesco Orlando, Ricordo di Lampedusa, Scheiwiller, Milano, 1962. Text preluat în Ricordo di 
Lampedusa (1962), urmat de Da distanze diverse, Bollati Boringhieri, Torino, 1966. 



contelui Federici, la editura Mondadori, însoţite de o scrisoare a 
lui Lucio Piccolo. Manuscrisul dactilografiat, chiar dacă 
provizoriu, a primit deci „aprobarea” autorului. Este corectat cu 
grijă şi prezintă câteva adăugiri autografe: numerotarea paginilor 
şi a părţilor; situarea în timp prin indicarea lunii şi a anului la 
începutul fiecărei părţi; mai apare şi înlocuirea câtorva cuvinte. 
Examinarea manuscrisului dactilografiat confirmă amintirile pe 
care le am despre ordinea în care a fost alcătuit. Când a început, 
Lampedusa mi-a spus „vor fi 24 de ore din viaţa străbunicului 
meu în ziua debarcării lui Garibaldi”, iar după câtva timp, „Nu 
ştiu să scriu Ulysses ”. Ar fi vrut atunci să se oprească la o schemă 
alcătuită din trei perioade a câte douăzeci şi cinci de ani: 1860, 
debarcarea de la Marsala; 1885, moartea Principelui (adevărata 
dată a morţii străbunicului, nu ştiu de, ce a fost apoi antedatată în 
1883); 1910, sfârşitul. Manuscrisul relevă faptul că „Moartea 
Principeului” constituia iniţial partea a treia, iar „Sfârşitul” partea 
a patra şi finală. Sunt sigur şi de faptul că Amintirile din 
copilărie 22 au fost începute după Ghepardul şi că probabil 
vastitatea amintirilor trezite de reconstrucţia mentală a Sântei 
Margerita, nevoia urgentă de a povesti, au făcut ca materia să se 
extindă dincolo de limitele unei scheme preconcepute. 

Odată cu înaintarea în scris, autorul se simţea tot mai cuprins 
de spaima comunicării. Din agenda sa de buzunar, transcriu, 
pentru anul 1956, zilele în care este menţionată „Histoire sans 
nom”, cum era intitulată cartea înainte de a se numi Ghepardul. 
Sunt note intime care dezvăluie amănunte legate de suferinţe şi de 
sentimente. 

22 februarie - Soare dimineaţa. Senin şi frig seara. La ora 
18.30 „copiii”. Gioitto îmi dăruieşte un Lope de Vega. Şi citesc 
împreună cu el La moza de căntaro. Scris la roman. 

28 februarie. - Timp mai bun, aproape frumos. La Massimo 
[primul bar din plimbarea de dimineaţă era cofetăria de la Teatrul 


22 


Operă autobiografică, apărută postum. (N. tr.) 



Massimo] citesc împreună cu Aridon scrisoarea de la unchiul 
Pietro. Apare pe neaşteptate Lucio. Primim veşti mai bune de la 
Butera. La M. [M. este cafeneaua Mazzara, unde scriitorul 
ajungea pe la ora 10] mai întâi Fatta, apoi Lucio se întoarce, apoi 
Agnello şi în sfârşit anunţatul Gioitto. Cu el şi cu Lucio un prânz 
bun şi vesel la Renato. Acasă la ora 16. Lipseşte Orlando. La 
18.30 vine Gio pentru analiză, în timpul căreia eu mă chinui cu 
Principele. 

29 februarie - Timp mediu către bun. înainte să ies îi 
telefonez lui Corrao 23 . După Massimo mă duc la palatul 
Mazzarino 24 (îl întâlnesc a doua oară pe Lucio care este încă la 
Palermo). La 10.40 plec cu trenul împreună cu Gio. Sosim la 
Sânt’Agata, iar la 13.15 la Capo d’Orlando. Casa pustie, locuită 
doar de un nou telescop şi de un glob terestru. Imediat după aceea 
soseşte Lucio. După prânz Gioitto doarme mult şi după laptele de 
după-amiază lectură din „Histoire sans nom”, care se continuă 
după cină. Succes decent, fără niciun entuziasm. 

1 martie - Timp frumos. Capo d’Orlando. La ora 18 vine 
Daneu 25 care rămâne la masă şi pleacă la 21.15. Seara o nouă 
lectură pentru marele public. 

7 martie - La M. Aridon. Mai târziu scriu mult la „Histoire 
sans nom”. La 18.30 Gio şi Mirella. Atât el cât şi ea îmi vorbesc 
despre Agnello. Masa cu „copiii” la pizzerie. Se pare că Mirella i 
s-a plâns foarte tare lui Licy, de Gio, ameninţând chiar că-1 
părăseşte. 

8 martie - Timp frumos dimineaţa; seara ploi uşoare şi 
tunete. La M. Aridon. După aceea termin acolo „Histoire sans 
nom”. La 18.50 Orlando, căruia îi citesc ce am scris azi. 17 martie 
- Uşor înnorat, dar frumos şi cald. La Massimo, Aridon. La M. 
Corrado Fatta. La 16, Orlando căruia îi citesc mult Tomasi şi puţin 
Werther. La 19 (cu întârziere) „copiii” care îmi aduc: ea, tragediile 

23 Francesco Corrao, medic şi psihanalist, elev al principesei. 

24 Palatul Mazzarino din via Maqueda, unde locuiam, aparţinea atunci tatălui meu, Fabrizio Lanza, 
conte de Assaro. 

25 

Antonio Daneu, important anticar din Palermo. 



lui Della Văile, el, o cravată. Mirella are o lecţie despre Renaştere; 
Gioitto ar vrea să citească Gongora cu mine, dar trebuie să suporte 
o lectură din Tomasi. Amândoi extraordinar de calzi. 

Următoarele adnotări se referă la redactarea dactilografiată. 

16 iunie - La M., Gio cu veşti proaste despre sănătatea 

/V 

mamei lui Mirella. La 15.30 Licy pleacă la Roma. In ultima clipă 
soseşte Gio să o salute. Cu el, la Orlando, unde copiez 
manuscrisul. La 18.30 Gio vine acasă (Las famosas asturianas ). 
Seara lectura primului capitol din Ghepardul pentru doamna 
Iliaşenko care nu înţelege nimic. 

26 iulie - La ora 15 la Orlando pentru copiat Ghepardul. La 
ora 17.30 la clinica Noto pentru al doilea tratament la nas. La 21 
vin „copiii” şi mergem la cină la Spano, în timp ce Licy merge să 
cineze la Villa Igiea invitată de Rotary şi de Soroptimist. După 
cină mergem şi noi la Villa Igiea să 

O luăm pe Licy, iar apoi la Lo Monaco 26 . 

23 august - La 11.15 merg la Orlando pentru a copia ultima 
parte din Ghepardul. La 11.30 prânz cu Orlando la Castelnuovo, 
după care ne reluăm munca şi o completăm până la 17.50. Vine 
Gio care mă duce acasă cu maşina. 

Manuscrisul a fost citit în lunile acelea şi în casa lui 
Bebbuzzo Sgadari şi împrumutat unor prieteni, printre care lui 
Corrado Fatta şi mamei mele 27 . Nimeni n-a văzut în el un mare 
roman, ci mai degrabă era subliniată corespondenţa cu întâmplări 
reale din Palermo cel de pe timpuri, cu un amestec de amuzament 
şi de repulsie. Doar pasajele care nu se refereau la realitatea 
palermitană au atras atenţia: întâlnirea cu Chevalley şi moartea 
Principelui. Licy şi mama, în parte imune la sentimentele locale, 
au înţeles de la bun început valoarea literară a manuscrisului. 

Pietro Emanuele Sgadari (Bebbuzzo), baron de Lo Monaco, muzicolog şi scriitor. Ţinea casă 
deschisă şi a fost elementul catalizator între Lampedusa şi grupul de tineri prieteni discipoli. 

27 Conchita Ramirez de Villaurrutia, fiica unui diplomat şi istoric spaniol, Venceslao Ramirez de 
Villaurrutia, ministru de externe în ultimul guvern al lui Alfonso XIII. 




/V 

In 8 iunie 1956, într-o scrisoare adresată cumnatei sale, 
Lolette Bianchieri, după ce îi mulţumeşte că i-a împrumutat un 
volum de Apollinaire, Lampedusa menţionează întâmplări legate 
de scrierea romanului şi rezultatul aparent favorabil al primei 
încercări de a-1 publica. 

Trecând de la Apollinaire la un autor mult inferior, sunt 
fericit să-ţi spun că Ghepardul meu (aşa se numeşte acum) a fost 
trimis de Lucio Piccolo la editura Mondadori. Spre marea noastră 
surpriză, printr-un curier ni s-a răspuns cu o scrisoare foarte 
călduroasă, în care i se mulţumea lui Lucio pentru că semnalase 
editorului o operă atât de interesantă şi i se promitea (implicit) 
publicarea, avertizând însă că va dura mult timp din cauza 
nenumăratelor obligaţii precedente. Trebuie să mărturisesc că 
reprobabila mea vanitate este foarte satisfăcută. 

Am scris un al cincilea episod, de plasat între prânzul la 
Donnafugata şi moartea Principelui. Apare în el Don Fabrizio la 
vânătoare împreună cu organistul şi sunt expuse ideile sale despre 
politică şi despre schimbarea lui Tancredi. Unele părţi sunt 
drăguţe, altele mult mai puţin. Dacă prietenul meu Orlando, care 
deocamdată e foarte ocupat cu examenele, va reuşi să le 
dactilografieze la timp, ţi-1 voi trimite cu Licy, în manuscris este 
de necitit. Veţi hotărî cu Licy dacă să vorbiţi sau nu despre asta cu 
unchiul Pietro. 

Alte scrisori adresate soţiei, din iunie până în noiembrie 
1956, ne permit să urmărim cum evoluează lucrul la roman. Şi ne 
dăm seama că a fost cu adevărat scris intr-un timp foarte scurt, 
aproape ca şi cum ar fi fost aşternut direct pe foaia de hârtie. 


Vineri, 29 iunie 1956 


A Licy 

...Je me felicite pour le succes scientifique queje 



communiquerai comme tu le veux. „After having both been the 
«scourge of the Woermannscher Partei...» we are on the way of 
being both «the scourge of italian publishers». ” Quant ă moi je 
suis en train d’ecrire un episode qui sera le numero 4: il sera 
suivi par un N.° 5 (tentative d’adultere de Angelica etouffe par la 
Principessa pour l’honneur de la familie et Paffection pour 
Tancredi). Comme ga ce sera un veritable roman et,, basta ”. Ce 
que j’ai ecrit depuis ton depart (premiere visite de Angelica apres 
ses fiangailles, arrivee nocturne de Tancredi en coupe) nest pas 
tres mal: malheureusement, poetique. 28 

Duminică, 8 iulie 1956 


A Licy 

...Moi aussi j’ai ete pris par un raptus pour mon 

Gattopardo. La nuit passee j’ai travaille jusqu’a 3 heures de la 

nuit. II s’agissait de faire comprendre en six lignes toutes Ies 

significations historiques, sociales, economiques et galantes du 

premier baiser (public) de Tancredi â sa fiancee Angelica. Je 

crois que cela nest pas trop mal venu. Le chapitre est presque fini; 

il sera tres long; je nai plus qu ’ă ecrire la conversation de Don 

Fabrizio quand on vient lui proposer de devenir senateur. 

Ecris-moi et donne moi de nouvelles entieres et 

authentiques. Moi aussi avec affaires, mal au dos, „boys” et 

„ Gattopardo ”je me sens tres fatigue. 

Miile e miile bons baisers de ton M. 29 qui t’aimeJ° 

28 • • • • ... ^ 

Lui Licy / ...Mă felicit pentru succesul ştiinţific, pe care îl voi comunica, aşa cum doreşti. „După ce 

am fost amândoi «un flagel pentru Woermannscher Partei...», suntem pe cale de a fi amândoi «un flagel 

pentru editorii italieni». ” In ceea ce mă priveşte, sunt pe cale să scriu un episod care va fi numărul 4, 

urmat de nr. 5 (o încercare de adulter a Angelicăi, înăbuşită de principesă în onoarea familiei şi din 

iubire pentru Tancredi). In felul acesta va fi un adevărat roman şi „basta“. Ceea ce am scris după 

plecarea ta (prima vizită a Angelicăi, după logodna ei, sosirea nocturnă a lui Tancredi în cupeu) nu e 

prea rău: din păcate, poetic. (In franceză şi engleză, în original - n. tr.) 

29 Numele cu care îl alinta soţia sa era Muri. 

30 

Lui Licy / ...Şi eu am fost cuprins de un soi de raptus pentru Ghepardul meu. Noaptea trecută am 
lucrat până la 3 dimineaţa. Trebuia să fac să se înţeleagă în şase rânduri toate semnificaţiile istorice, 
sociale, economice şi galante ale primului sărut (public) dat de Tancredi logodnicei sale, Angelica. 
Cred că n-a ieşit prea rău. Capitolul este aproape gata, va fi foarte lung, nu mai am de scris decât 



Luni 9 iulie 1956 


A Licy 

...Demain j’irai chez Orlando pour faire taper le nouveau 
chapitre du „Gattopardo”. Je pense que cest le meilleur; la 
premiere pârtie est ennuyeuse mais j’ai essaye d’y mettre des tas 
d’idees sociales; la deuxieme (Ies amours assez Poussees de 
Tancredi et Angelica, leur voyages de decouverte dans l ’immense 
palais de Donnafugata) est tres vive, pas trop mal ecrite comme 
style, mais je crains, d’un „snobisme” aigu, et peut-etre un peu 
trop poetique. Le spectacle perpetuei des „goings on ” des „ boys ” 
a produit en moi un attendrissment pour Ies ,,goings on ” de 
Tancredi et Angelica. Que dis tu de la pârtie nouvelle queje t ’ai 
envoyee? 

Vois le medecin! Et noublie pas ton 

M. Qui t’aime 

Et qui t’envoie miile baisers. 31 

Miercuri 11 iulie 1956 


A Licy 

...Mon ,, Gattopardo” est „practically” fini. Demain il sera 
aussi fini de taper LI fait affreusement chaud. 

Miile et miile baisers affectueux et amoureux 
de ton M. qui t’aime. 32 

discuţia lui Don Fabrizio, când i se propune să devină senator. / Scrie-mi şi dă-mi veşti întregi şi 
autentice. / Şi eu, cu problemele mele, durerea de spate, „copiii" şi Ghepardul, mă simt foarte obosit. / 
Mii şi mii de dragi sărutări de la al tău M. care te iubeşte. (In franceză în original - n. tr.) 

31 

Lui Licy /.. .Mâine voi merge la Orlando ca să-mi scrie la maşină noul capitol din Ghepardul. Cred 
că acesta este cel mai bun; prima parte este plictisitoare, am încercat să pun în ea multe idei sociale, a 
doua (giugiulelile destul de îndrăzneţe ale lui Tancredi şi ale Angelicăi, călătoria lor de iniţiere în 
imensul palat din Donnafugata) este foarte viu, bine scris din punct de vedere stilistic, dar mă tem că de 
un puternic „snobism" şi poate puţin prea poetic. Spectacolul „efuziunilor" continue ale „copiilor" a 
făcut să se nască în mine o sensibilitate pentru „efuziunile" lui Tancredi şi Angelica. Ce părere ai 
despre partea nouă pe care ţi-am trimis-o? / Să te duci la doctor! Şi să nu-1 uiţi / pe M. al tău care te 
iubeşte / Şi care îţi trimite mii de sărutări. (In franceză şi engleză în original - n. tr.) 


32 


Ghepardul meu este „practic" terminat. Mâine se va termina şi dactilografierea lui. Este teribil de 



Joi 29 noiembrie 1956 


A Licy 

...Pendant que j’ecrivai cette lettre-ci, chez Mazzara, 
Vavocat Bono est venu pour ine rendre le manuscrit du 
„ Gattopardo ”. îl etait secoue par le plus violent enthousiasme: il 
ma dit que jamais dans un livre il n’avait eu la sensation plus 
precise de la Sicile avec son grand charme et ses grands defauts. 
II dit aussi que c’est d’une actualite brulante et il predit un grand 
succes de curiosite et de vente. A travers tout ceci on comprenait 
qu ’il etait surtout etonne parce que, evidemment, dans le trefonds 
de soi-meme, il me croyait un ăne. ’ ’’ 

Dificultăţile publicării au oferit noi pretexte mitului 

/V 

romantic al geniului neînţeles. In realitate, redactorii de la 
Mondadori şi Elio Vittorini însuşi, care a descoperit manuscrisul 
mai întâi pentru Mondadori, apoi l-a citit cu atenţie pentru 
Einaudi, au comis mai degrabă o flagrantă eroare comercială, 
decât una critică, pentru că, în realitate, ei au recunoscut în 
Ghepardul talentul scriitorului. Răspunsul personal al lui Vittorini 
l-a găsit pe Lampedusa la Roma: „ca recenzie nu e rău, dar nici 
vorbă de publicare”, mi-a spus cu o zi înainte de a muri. Dacă 
Vittorini era un literat în stare să recunoască un adversar demn de 
consideraţie, el susţinea în acelaşi timp că nu e omul făcut să-l 
protejeze. Şi totuşi nu s-a împotrivit radical Ghepardului. A 
semnalat editurii Mondadori să-l aibă în vedere, dar, după cum 
mi-a spus Vittorio Sereni, ghinionul a vrut ca birocratul de 
serviciu, în loc să răspundă autorului cu o scrisoare provizorie, să 

cald. Mii şi mii de sărutări afectuoase şi drăgăstoase. / De la M. al tău care te iubeşte. (în franceză şi 
engleză în original - n. tr.) 

33 . . /s 

Lui Licy / ...In timp ce scriam această scrisoare, la Mazzara, avocatul Bono a venit să-mi aducă 
manuscrisul Ghepardului. Era cuprins de un extraordinar entuziasm, mi-a spus că niciodată o carte nu 
i-a dat o senzaţie mai exactă a Siciliei, cu marele său farmec şi marile sale defecte. El spune şi că este 
de o surprinzătoare actualitate, îi prezice un mare succes de curiozitate şi vânzări. Datorita tuturor 
acestor lucruri am înţeles că era mai ales uimit pentiu că, evident, în străfundul sufletului mă credea un 
cretin. (în franceză în original - n. tr.) 



restituie manuscrisul expeditorului, împreună cu obişnuitele fraze 
de circumstanţă. Cele optsprezece luni scurse între trimiterea 
manuscrisului Elenei Croce, de la care a ajuns la Giorgio Bassani, 
pe atunci redactor la Feltrinelli, şi publicarea sa în colecţia 
„Contemporanei” a editurii Feltrinelli, nu ar fi fost prea multe, 
dacă moartea n-ar fi fost mai iute. Tragedia este în întregime 
umană, nu literară. 

/V 

In martie 1958, Giorgio Bassani venise la Palermo pe urmele 
Ghepardului. Manuscrisul dactilografiat fusese deja pus la punct, 
ca şi episodul balului, care-i fusese transmis într-un exemplar pe 
care principesa îl dăduse la dactilografiat. Bassani bănuia că se 
află în faţa unui text incomplet, poate incorect, deci scopul vizitei 
siciliene era în primul rând acela de a găsi textul originar. I-am 
încredinţat atunci manuscrisul din ’57. S-a folosit de el pentru a 
corecta pe ici-colo ciornele celor şapte părţi deja terminate şi ca 
sursă exclusivă pentru partea a cincea, „Vacanţa părintelui 
Pirrone”. Principesa nu-i încredinţase acest intermezzo ţărănesc, 
deoarece, bazându-se pe o intenţie exprimată doar verbal a 
autorului, era de părere că trebuie scos din roman. Ghepardul din 
prima ediţie Feltrinelli (1958) a fost tipărit după manuscrisul 
dactilografiat, cu excepţia vacanţei părintelui Pirrone; a fost 
controlat după manuscrisul din ’57 în ce priveşte variantele (în 
trecerea de la manuscrisul dactilografiat la ultimul manuscris 
autorul a făcut mii de corecturi şi adăugiri, pe care Bassani le-a 
operat în ediţia sa); a fost completat cu sumarul analitic al fiecărei 
părţi şi revăzut radical de îngrijitorul ediţiei în ceea ce priveşte 
punctuaţia. Această ediţie a romanului a fost cea pe care s-au 
bazat primele traduceri, inclusiv cea în engleză a lui Archibald 
Colquhoun. 

Până în 1968, când opera fusese deja tradusă, se poate 
spune, în toate limbile şi apăruse şi filmul lui Fuchino Visconti, 
ediţia Bassani nu a fost pusă în discuţie. Dar în acel an, Carlo 
Muscetta a afirmat că textul publicat fusese, într-un anumit sens, 
rescris de Bassani. Muscetta avusese de la Bassani o fotocopie a 
manuscrisului şi întâlnise mii de dezacorduri şi chiar dacă ele nu 



modificau substanţial romanul, ni s-a părut oportun să facem o 
nouă ediţie pe baza manuscrisului din 1957. Ea a apărut în 1969 şi 
a devenit ediţia standard în italiană. După cum ştim acum, este 
ediţia indicată drept definitivă în ultimele dorinţe ale autorului. 

Aşa cum reiese din scrisoarea către Enrico Merlo, aspectul 
istoric al romanului este dat de câteva referiri precise, genealogice 
şi topografice, dar mai cu seamă de inserţiile derivate dintr-o 
cunoaştere exhaustivă a memorialisticii contemporane, în special 
comportamentul extravertit al lui Tancredi, maniera plină de vervă 
în care trăieşte revoluţia, se regăsesc în Trei luni la Vicariatul din 
Palermo de Francesco Brancaccio di Carpino 34 . 

Acesta e unul dintre textele cele mai puţin eroice ale 
memorialisticii garibaldiene. Brancaccio şi prietenii săi înfruntă 
revoluţia din 1860, aşa cum tinerii de familie bună se simt astăzi 
atraşi de motocicletele de mare cilindree: câteva aventuri, puţine 
lupte, niciun fel de disciplină; iar în cazul lui Brancaccio, cartea 
este ocazia pentru a putea indica printre prietenii săi de suflet o 
mare parte dintre nobilii insulei, care nu sunt într-adevăr puţini. 
Dar realitatea lui Brancaccio este inevitabil falsificată, la fel cum 
cea a lui Lampedusa este empirică. Propoziţii de tipul „Mă voi 
întoarce cu tricolorul” sunt ale lui Tancredi văzut prin Brancaccio, 
astfel încât autorul simte de mai multe ori nevoia de a-i denunţa 
emfaza şi a o justifica prin oportunism. Atunci când se ocupă de 
politică, Tancredi şi Angelica sunt singurele personaje construite 
parţial în afara evenimentelor şi a memoriei, dar pentru un 
pragmatic tenace ca Lampedusa experienţa este de neînlocuit. 
Lampedusa era capabil să rescrie perfect plicticoasele, dar 
adevăratele însemnări de jurnal ale bunicului său, Giuseppe 
Tomasi (regăsim aici ziua petrecută în rozarii şi practici religioase, 
pasiunea pentru cai şi, putem să spunem, lipsa de strălucire a 
primului născut Paolo); ele făceau parte dintr-o experienţă pe care 


34 


Francesco Brancaccio di Carpino, Trei luni la Vicariatul din Palermo. 1860, Palermo, 1900. 



putea să o facă adevărată, nu însă şi cutezanţa bătăioasă a lui 
Brancaccio. Când ea se infiltrează în comportamentul lui 
Tancredi, Lampedusa o însoţeşte de explicaţii. In urechile acestui 
mare realist sunetul e fals şi trebuie aduse remedii. Este de ajutor 
aici comparaţia propusă de Moravia între Ghepardul şi 
Confesiunile unui italian 3 \ ambele romane descriind afectiv 
apusul unei civilizaţii, dar Lampedusa sună clopoţelul de alarmă 
imediat ce dorinţa de a descrie e înlocuită de dorinţa de a părea, în 
timp ce Nievo se poate lăsa în voia retoricii despre patrie şi iubire 
de-a lungul mai multor capitole. Din punct de vedere literar, 
Nievo e un bun cetăţean veneţian şi un rău italian. Lampedusa, al 
cărui roman a corodat cultul Unirii tot atât cât închisorile mele 36 
corodaseră meritele, acum regretate, ale administraţiei austriece, 
stătea de veghe. Retorica Risorgimentului îi este cu siguranţă mai 
nesuferită decât ideologia Risorgimentului, cu care la urma urmei 
era de acord (stendhalian autentic cum era, nu ştia să reziste 
admiraţiei pentru ideologiile care se dovediseră eficiente, şi prin 
urmare era un admirator ascuns al tuturor revoluţiilor, inclusiv al 
celei din Octombrie), favorizat, aşadar, de posibilitatea de a 
descrie naşterea naţiunii italiene dintr-o perspectivă temporală în 
care impulsul ideologic se epuizase în nenumărate consecinţe 
nedorite, Lampedusa va încerca să corecteze din punct de vedere 
literar episoadele de prost-gust care, inevitabil, apar în orice 
ideologie. 

Uneori tot Brancaccio îi furnizează fundalul ambiental. De 
exemplu Frumoasa Gigougin 37 , cântată în Brancaccio de 
garibaldini la cucerirea oraşului Milazzo, apare în Ghepardul 
intonată de agenţii electorali de pe continent, în timpul campaniei 
pentru plebiscit. Numai că emoţiile secolului al XlX-lea pot intra 

35 

Roman de Ippolito Nievo a cărui acţiune se petrece într-un răstimp de circa cincizeci de ani, de la 
campania lui Napoleon în Italia (1796) până la mişcările revoluţionare din 1848. (N. tr.) 

36 Roman-jurnal al lui Silvio Pellico despre temniţa grea făcută în fortăreaţa Spielberg. în textele 
şcolare despre Risorgimento se afirma că închisorile mele au costat Austria mai mult decât o bătălie 
pierdută. 

37 


Cântec din Lombardia, cu o tentă libertină, transformat în timpul Risorgimentului în cântec patriotic. 



în Ghepardul doar cu condiţia să fie ironizate: cântecul indicat de 
Brancaccio ca un imn al concordiei naţionale, apare la 
Donnafugata ca o altă emblemă a neputinţei sicilienilor de a se 
înţelege cu invadatorii. Reduse la scheme, emoţiile pozitive 
persistă numai în structurile formei romanului şi interferează 
foarte rar cu descrierea minuţioasă a acelui regn mineral, compus 
din fosile animate şi inanimate, cu care Lampedusa identifică 
condiţia sicilienilor. Descoperirea lui Bassani şi refuzul lui 
Vittorini nu sunt capricii de literaţi. Bassani este şi el un anatomist 
al învinşilor; în timp ce refuzul transcendenţei, chiar şi la nivel 
ideologic, este foarte neplăcut pentru cei care cred că pot contribui 
la progresul omenirii. 

Problema autenticităţii textului Ghepardul -ui nu dispare cu 
totul odată cu publicarea ediţiei conforme manuscrisului din 1957. 
Romanul italian cel mai popular de după cel de al Doilea Război 
Mondial devine obiectul de studiu preferat al câtorva filologi 
italieni, care au găsit patruzeci şi nouă de neconcordanţe între 
manuscris şi textul tipărit. (Neconcordanţe minore care nu 

/V 

împiedică înţelegerea textului.) In 1995 editura Mondadori l-a 
publicat pe Lampedusa în colecţia „Meridiani” conţinând toate 
scrierile sale literare. Volumul conţine un fragment de la începutul 
părţii a patra, amintit de Francesco Orlando în Amintire despre 

/V 

Lampedusa şi eliminat ulterior de autor. In stilul „Sumarului 
analitic” el ar putea fi intitulat „Don Fabrizio şi Bendico”. 
Fragmentul acesta se afla intr-un caiet, format studenţesc, pe care 
era scris de mână „Caietul nr. 7 al primei versiuni”. El a fost găsit 
în biblioteca scriitorului, la Palermo. Şi apare în volumul de faţă 
în anexă ca „Fragmentul A”. 

/V 

In 1998, Giuseppe Bianchieri, făcând ordine printre hârtiile 
mătuşii, principesa Alessandra, a găsit diverse materiale autografe 
şi dactilografiate în legătură cu Ghepardul, printre care fragmentul 
unei alte părţi din roman, despre care ştiam. Acest fragment apare 
în anexă ca „Fragmentul B”. El poartă titlul autograf de 

/V 

„Canţonierul casei Salina”. In textul rămas nu apare evidentă 
dragostea lui Don Fabrizio pentru Angelica. Dar sensul 



„Canţonierului casei Salina” este că el trebuia să furnizeze 
revelaţia pasiunii Principelui pentru Angelica, pasiune ascunsă 
într-o înşiruire de sonete. Lampedusa îmi vorbise în treacăt şi 
despre conţinutul unui alt capitol, în care Don Fabrizio evită un 
scandal ajungând mai devreme la o întâlnire la Hotel des Palmes 
dintre Angelica şi un amant de-al ei. Don Fabrizio ajunge la hotel 
înaintea amantului Angelicăi, probabil senatorul Tassoni, a cărui 
relaţie cu Angelica este menţionată în partea a opta a textului 
publicat, şi împiedică atentatul politico-monden pus la cale 
împotriva celor doi. „Cantonierul” are ca dată anul 1863. Acest 
capitol ulterior ar fi fost introdus între „Cantonier şi „Moartea 
Principelui”, după războiul din 1866 şi în vremea primei 
candidaturi parlamentare a lui Tancredi. Capitolul nu a fost 
niciodată scris. Giuseppe îmi povestise complotul, amuzându-se 
de propria-i invenţie centrată pe uneltirea de la Hotel des Palmes. 
Edificiul fusese construit ca să servească drept reşedinţă familiei 
Ingham 38 , dar de când fusese transformat în Hotel, devenise locul 
preferat al amorurilor citadine, şi în vremea scrierii romanului 
întâlnirile de la Hotel des Palmes făceau încă parte din imaginarul 

A 

erotic palermitan. îmi aduc aminte însă că Giuseppe îmi citise 
„Cantonierul” şi îmi aduc aminte că descoperirea numelui 
Angelicăi trebuia să apară sub forma unui artificiu retoric, de 
exemplu sub forma unui acrostih (mi se pare că din text trebuia să 
reiasă sintagma, Angelica mea!”) în finalul „Canţonierului”. 

„Cantonierul”, aşa cum a ajuns până la noi, nu reprezintă o 
adăugare semnificativă la roman şi este incomplet. Sensul său 
trebuia să fie acela de glumă literară, în care naraţiunea era 
suspendată şi, în sonete, se trecea la un exerciţiu făcut după câteva 
opere poetice foarte iubite, în special după Sonetele lui 
Shakespeare, trimiţând, pentru versificarea italiană, la sonetele lui 
Michelangelo. (Opinia lui Lampedusa despre sonetele lui 
Michelangelo era: conţinut intens, poezie mediocră.) „Oda” 


38 


Vestiţi comercianţi englezi de vinuri. In timpul blocadei napoleoniene deschiseseră pivniţelor de 
vinuri din Siclia calea spre comerţul cu Anglia. 



părintelui Pirrone care le precedă este însă o parodie doctă, care 
ironizează cultura iezuitică din provincie, în raport cu „afacerea” 
de la Port Royal şi cu legitimismul dogmatic al corectei lecturi 
catolice a istoriei, pe care părintele Pirrone o etalează când expune 
propria-i lectură retrogradă a evenimentelor din Antichitatea 
clasică şi din timpul în care trăia. Parodia se bazează pe o 
„Canţonetă” compusă de adevăratul părinte Pirrone pentru nunta 
bunicului lui Giuseppe. De părintele Pirrone se râde mult atât din 
cauza aprecierii pe care o dă tragediei Berenice de Racine, cât şi 
pentru absenţa cadavrelor. Iezuitul consideră Berenice singura 
tragedie nesângeroasă a autorului, în timp ce Lampedusa o 
comentase cu totul altfel în Literatura franceză : „Trupurile rămân 
intacte, doar sufletele sunt distruse”, realitate peste care părintele 
Pirrone trece în manieră iezuită. Textul celor două sonete reflectă 
câteva jocuri poetico-culturale care se desfăşurau la Capo 
d’Orlando între Lampedusa şi Lucio Piccolo. Legat de aceste 
jocuri există un caiet manuscris, care cuprinde în cea mai mare 
parte versuri de Lucio Piccolo, dictate lui Lampedusa sau mie, un 
fragment imitat după o tragedie raciniană şi o altă compunere total 
diferită, preponderent în versuri, a baletului lui Piccolo, publicat 
ulterior şi intitulat Funeraliile lunii. Aceste ultime două texte fac 
parte din categoria „wicked jokes” 39 care se practicau după- 
amiaza la Capo d’Orlando. Cei doi veri se risipeau atunci în 
piruete literare care aveau drept ţintă prieteni şi cunoscuţi. 

Descoperirea evidenţiază în scrisul lui Lampedusa transferul 
continuu de idei izvorâte din cotidian în scenarii umoristico- 
sardonice, glume copilăreşti care nu le prea plăceau celor pe 
seama cărora se glumea, când ajungeau din întâmplare să le afle, 
şi pe care generaţia lui Lampedusa le atribuia teribilelor bârfe ale 
surorilor Cuto 40 . Caracterul glumeţ al capitolului, adesea destinat 
cercului restrâns al cunoştinţelor, şi efortul creaţiei poetice l-au 

39 

Glume răutăcioase. (N. tr.) 

40 Surorile Mastrogiovanni Tasca Filangeri di Cuto erau Beatrice, mama scriitorului, Teresa, mama 
fraţilor Piccolo, Giulia, căsătorită Trigona di Sânt’ Elia, Lina, căsătorită Cianciafara, şi Maria, 
necăsătorită. Mama lor, Giovanna Filangeri di Cuto, fusese educată la Paris şi surorile primiseră o 
educaţie internaţională, mai libertină decât cea a aristocraţiei palermitane. 



făcut, cred, pe autor să abandoneze ideea. Datarea trimite la 
toamna anului 1956. Romanul în şase părţi trimis la Mondadori şi 
apoi la Einaudi şi Elenei Croce, scris la maşină de către Francesco 
Orlando, circula printre editori, dar Giuseppe completase textul cu 
partea a cincea („Vacanţa părintelui Pirrone”) şi cu a şasea 
(„Balul”) şi începuse şi scrierea „Canţonierului casei Salina”. 

Cu aceste descoperiri istoria editorială a Ghepardului se 

A 

poate considera încheiată. In anul 2002 editura Feltrinelli a tras 
concluziile şi a publicat o nouă ediţie. Aceasta a rectificat cele 
patruzeci şi nouă de greşeli indicate de filologi şi a inclus în anexă 
cele două fragmente destinate romanului. Din cele de mai sus se 
poate înţelege că această ediţie prezintă câteva deosebiri faţă de 
cea din 1958 după care s-au făcut traducerile în cele mai 
importante limbi; cele publicate după 1969, de exemplu în 
chineză, au fost făcute după ediţia conformă cu manuscrisul din 
1957. Din 2006, ediţia 2002 este singura tipărită de editura 
Feltrinelli şi cea după care s-au făcut noile traduceri în germană, 
în greacă şi prima traducere în coreeană. 


Partea întâi 


Mai 1860 


„Nune et in hora morţiş nostrae. Amen .” 41 
Rugăciunea din fiecare zi a rozariului se terminase. Timp de 
o jumătate de oră vocea calmă a Principelui reamintise Misterele 
pătimirii; timp de o jumătate de oră alte voci, amestecate, ţesuseră 

41 „Acum şi în ceasul morţii noastre. Amin”, sfârşitul ultimei rugăciuni a rozariului (în latină în 
original - cu două excepţii, semnalate la locul cuvenit, toate notele din cuprinsul romanului aparţin 
traducătoarei). 



un murmur unduitor din care se desprinseseră florile de aur ale 
unor cuvinte rar folosite: iubire, neprihănire, moarte; şi cât durase 
acel murmur salonul rococo părea să-şi fi schimbat înfăţişarea; 
până şi papagalii care-şi deschideau aripile irizate pe mătasea 
tapiseriei apăruseră cuprinşi de sfială; chiar şi Magdalena, între 
cele două ferestre, păruse mai degrabă o pocăită decât o blondă 
frumoasă, pierdută în cine ştie ce visuri, cum putea fi văzută 
întotdeauna. 

Acum vocea tăcuse şi totul se întorcea la ordinea sau la 
dezordinea obişnuită. Pe uşa pe care ieşiseră servitorii, dogul 
Bendico, întristat de propria-i excludere, intră dând din coadă. 
Femeile se ridicau agale şi unduitoarea retragere a fustelor 
descoperea încetul cu încetul nudurile mitologice care se desenau 
pe fondul lăptos al pavimentului. Rămase acoperită doar o 
Andromedă, pe care sutana părintelui Pirrone, întârziat în 
rugăciunile sale suplimentare, o mai împiedică o vreme să-l 
revadă pe argintatul Perseu, care, zburând peste talazuri, se grăbea 
s-o salveze şi să-i primească sărutul. 

Pe fresca de pe tavan se treziră divinităţile. Cetele de Tritoni 
şi de Driade, care de pe munţi şi mări, printre nori de culoarea 
zmeurei şi a ciclamenului, se prăvăleau spre o transfigurată Scoică 
de aur 42 pentru a slăvi gloria casei Salina, apărură dintr-odată 
cuprinse de atâta veselie, încât nu mai ţineau cont nici de cele mai 
simple reguli ale perspectivei; şi zeii cei mari, Principii între zei, 
fulgerătorul Jupiter, încruntatul Marte, Venus cea languroasă, care 
o luaseră înaintea celor mici şi mulţi, susţineau cu bunăvoie stema 
albastră cu Ghepardul. Ştiau că acum, pentru douăzeci şi trei de 
ore şi jumătate, vor redeveni stăpânii vilei. Pe pereţi maimuţele 
începură să le dea din nou cu tifla papagalilor. 

Dedesubtul acelui Olimp palermitan, până şi făpturile 
muritoare ale casei Salina coborau în grabă din sferele mistice. 
Fetele îşi aranjau cutele rochiilor, schimbând ocheade azurii şi 
cuvinte în jargon de pension; de mai bine de o lună, din ziua 


42 


Golful Palermo, cunoscut şi sub numele de Concad'oro. 



„răzmeriţei” din 4 aprilie, fuseseră, din prudenţă, aduse acasă de 
la mănăstire şi regretau paturile cu baldachin şi intimitatea 
colectivă de la mănăstirea Santissimo Salvatore. Băieţii mai mici 
se păruiau deja pentru o imagine a Sfântului Francisc de Paola; 
primul-născut, moştenitorul, ducele Paolo, simţea nevoia să 
fumeze şi, temându-se s-o facă în faţa părinţilor, îşi pipăia din 
când în când tabachera din pai împletit, aflată în buzunar; pe 
chipul său tras se citea o melancolie metafizică: avusese o zi rea: 
Guiscardo, roibul irlandez, nu i se păruse în apele lui, iar Fanny 
nu reuşise (sau nu avusese chef?) să-i trimită obişnuitul bileţel de 
culoarea violetei. La ce bun se mai întrupase atunci Mântuitorul? 
Cu o semeţie temătoare, Principesa îşi lăsă rozariul să cadă în 
punga brodată cu pietre de antracit, în timp ce frumoşii ei ochi 
priveau pe furiş, plini de grijă, la copiii supuşi şi la soţul tiran 
către care trupul ei micuţ se întindea într-o zadarnică dorinţă de 
posesiune amoroasă. 

/V 

Intre timp, el, Principele, se ridica: şocul greutăţii sale de 
uriaş făcea să tremure pardoseala, iar în ochii săi deschişi la 
culoare se reflectă pentru o clipă orgoliul acestei efemere dovezi a 
propriei înstăpâniri asupra fiinţelor şi lucrurilor. Acum aşază 
enorma carte de rugăciuni cu coperţi roşii pe scaunul care se 
aflase în faţa lui în timp ce se recita rozariul, pune la locul ei 
batista pe care îşi îndoise genunchiul, şi privirea i se tulbură uşor 
de nemulţumire la vederea micii pete de cafea care, încă de 
dimineaţă, cutezase să întrerupă vastul alb al jiletcii sale. 

Nu era gras, era doar uriaş şi foarte puternic; capul îi atingea 
(în casele locuite de muritorii de rând) ciucurele de jos al 
candelabrelor; putea îndoi cu degetele, ca pe o foaie de hârtie, 
monedele de un ducat, aşa că între vila Salina şi atelierul unui 
bijutier era un du-te-vino continuu pentru repararea furculiţelor şi 
lingurilor pe care, la masă, mânia lui înăbuşită le îndoia deseori în 
cerc. Aceleaşi degete ştiau, de altfel, să fie şi cât se poate de 
delicate când mânuiau şi mângâiau, şi de asta îşi amintea, spre 
regretul ei, Maria Stella, soţia lui; iar şuruburile, inelele şi 
butoanele şlefuite ale telescoapelor, lunetelor şi „căutătoarelor de 



comete”, de care observatorul privat de deasupra vilei era plin 
până la refuz, rămâneau intacte la atingerea lui uşoară. In după- 
amiaza aceea de mai, razele soarelui la asfinţit aprindeau chipul 
rozaliu al Principelui şi părul său de culoarea mierii, care trădau 
originea nemţească a mamei sale, principesa Carolina, a cărei 
semeţie îngheţase, cu treizeci de ani în urmă, indolenta curte a 
Regatului celor Două Sicilii. Dar în sângele lui dospeau şi alte 
esenţe teutonice, mult mai supărătoare pentru el, aristocratul 
sicilian, în anul 1860, decât puteau plăcea pielea foarte albă şi 
părul blond intr-o societate de persoane cu pielea măslinie şi părul 
ca pana corbului, şi anume un temperament autoritar, o anumită 
rigiditate morală, o înclinaţie spre ideile abstracte, care în cercul 
molatec al societăţii palermitane se transformaseră în aroganţă 
capricioasă, infinite scrupule morale şi dispreţ pentru rudele şi 
prietenii care i se părea că plutesc în derivă pe pragmaticul şi 
leneşul râu sicilian. 

Era primul (şi ultimul) dintr-o nobilă familie care secole de-a 
rândul nu ştiuse nici măcar să-şi ţină socoteala propriilor cheltuieli 
şi datorii, şi avea puternice şi reale înclinaţii spre matematici, pe 
care le aplicase în astronomie, obţinând recunoaşterea publică şi 
cât se poate de plăcute bucurii private. E suficient să spunem că în 
el orgoliul şi analiza matematică convieţuiau atât de bine, încât îi 
dădeau iluzia că astrele ascultă de calculele sale (cum de altfel şi 
păreau să facă) şi că cele două mici planete pe care le descoperise 
(şi pe care le numise Salina şi Svelto, în cinstea moşiei sale şi a 
unui copoi niciodată uitat) duceau faima casei sale pe pustiile 
întinderi dintre Marte şi Jupiter, frescele vilei fiind deci mai mult 
o profeţie decât o adulare. 

Prins între orgoliul şi intelectualismul matern şi senzualitatea 
şi nepăsarea tatălui, sărmanul Principe Fabrizio trăia într-o 
continuă nemulţumire, chiar dacă sub încruntata privire 
jupiteriană, contemplând ruina clasei sale şi a propriei averi fără 
să mişte un deget şi fără niciun chef de a remedia situaţia. 

Jumătatea aceea de oră dintre citirea rozariului şi cină era 
unul dintre momentele cele mai puţin iritante ale zilei, iar el îi 



savura cu câteva ore înainte tihna, chiar dacă îndoielnică. 

Bendico i-o luă plin de neastâmpăr înainte şi coborâră 
amândoi cele câteva trepte care duceau în grădină. închisă între 
trei ziduri şi o latură a vilei, grădina avea din cauza asta o 
înfăţişare cimiterială, întărită şi de valurile de pământ paralele 
care delimitau şanţurile de irigaţie şi care păreau mormintele unor 
uriaşi subţiratici. Pe terenul roşiatic plantele se înălţau într-o 
dezordine compactă: florile răsăreau unde dădea Domnul, iar 
şirurile de mirt păreau puse acolo mai mult ca să împiedice paşii 
decât ca să-i îndrume. în fundul grădinii, o Flora pătată de licheni 
negri-gălbui îşi expunea resemnată graţiile mai mult decât 
seculare; pe laturi două bănci susţineau perne răsucite şi matlasate 
din aceeaşi marmură cenuşie, iar intr-un colţ aurul unei mimoze 
îşi răspândea veselia prematură. Fiecare palmă de pământ dădea 
senzaţia unei dorinţe de frumuseţe vlăguite imediat de lene. 

Dar grădina, râncezind închisă între marginile sale, răspândea 
esenţe onctuoase, carnale şi uşor putrede, asemeni lichidelor 
aromatice secretate de moaştele anumitor sfinte; mirosul pipărat al 
garoafelor îl acoperea pe cel protocolar al trandafirilor şi pe cel 
uleios al magnoliilor înghesuite prin colţuri; pitulat sub ele, se 
simţea parfumul mentei amestecat cu cel delicat al mimozei şi cu 
cel dulceag al mirtului, iar de dincolo de ziduri, din livada de 
citrice, se revărsa aroma de alcov a primelor flori de portocal. 

Era o grădină pentru orbi: văzul era iritat încontinuu, dar 
mirosul putea să găsească aici o plăcere intensă, chiar dacă nu 
prea delicată. Trandafirii Paul Neyron, ai căror butaşi îi cumpărase 
el însuşi la Paris, degeneraseră: stârniţi la început şi vlăguiţi mai 
apoi de sucurile viguroase şi indolente ale pământului sicilian, arşi 
de lunile apocaliptice de vară, se transformaseră într-un soi de 
verze de culoarea cărnii, obscene, care răspândeau o aromă densă, 
aproape neruşinată, la care niciun horticultor francez n-ar fi 
îndrăznit să spere. Principele îşi duse unul la nas şi avu senzaţia că 
miroase coapsa unei balerine de la Operă. Până şi Bendico, când îi 
fu oferit, se retrase îngreţoşat şi se grăbi să caute mirosuri mai 
salubre prin bălegar şi printre nişte şopârliţe moarte. 



Pentru Principe însă, parfumata grădină iscă neplăcute 
asociaţii de idei. „Acum miroase frumos aici, dar cu o lună în 
urmă...” 

/V 

îşi amintea de repulsia pe care duhoarea dulceagă o trezise în 
toată vila înainte să fie înlăturată cauza: cadavrul unui tânăr soldat 
din Batalionul 5 Vânători, care, rănit în încăierarea de la San 
Lorenzo cu trupele de rebeli, venise să moară, singur, sub un 
lămâi. 11 găsiseră ghemuit în trifoiul des, cu faţa înfundată în 
sânge şi vomă, cu unghiile înfipte în pământ şi plin de furnici; iar 
sub bandulieră intestinele vineţii formaseră o băltoacă. Russo, 
intendentul, fusese cel care găsise trupul sfârtecat, îl întorsese, îi 
acoperise faţa cu o batistă roşie, vârâse maţele la loc cu o 
crenguţă, astupă rana cu poalele verzi ale mantalei, scuipând 
încontinuu de scârbă, nu chiar pe mort, dar destul de aproape. 
Totul cu o îndemânare tulburătoare. „Duhoarea hoiturilor ăstora 
nu încetează nici măcar după moarte”, zicea. Fusese singura 
comemorare a acelei sărmane morţi. Iar când, năuciţi, camarazii 
săi îl luară de acolo (ei, da, îl târâseră de umeri până la căruţă, 
astfel încât câlţii din burta marionetei ieşiseră din nou afară), la 
rugăciunea de seară fu adăugat un De Profundis pentru sufletul 
necunoscutului; şi nu mai vorbiră despre asta, conştiinţa femeilor 
din casă declarându-se astfel împăcată. 

Don Fabrizio se duse să radă câţiva licheni de pe picioarele 
Florei şi apoi începu să se plimbe în sus şi-n jos. Soarele la asfinţit 
îşi proiecta umbra enormă pe straturile funebre de flori. Nu se mai 
vorbise despre mort, e adevărat; la urma urmelor soldaţii sunt 
soldaţi tocmai pentru a-şi da viaţa în apărarea Regelui. Dar 
imaginea acelui trup cu maţele scoase îi venea deseori în minte, ca 
şi cum ar fi cerut să-i fie redată pacea în singura manieră posibilă 
pentru Principe: trecând peste extrema-i suferinţă şi justificând-o 
printr-o necesitate generală. Pentru că a muri pentru cineva sau, 
mă rog, pentru ceva, e normal; e nevoie totuşi să ştii sau cel puţin 
să fii sigur că cineva află pentru ce sau pentru cine ai murit; asta 
cerea chipul acela desfigurat; şi tocmai aici începea ceaţa. 

„Dar a murit pentru Rege, dragă Fabrizio, e clar - i-ar fi 



răspuns cumnatul său Mâlvica, dacă Don Fabrizio l-ar fi întrebat, 
acel Mâlvica pe care-1 alegea întotdeauna drept purtător de cuvânt 
din mulţimea de prieteni. Pentru Rege, care reprezintă ordinea, 
continuitatea, decenţa, justiţia, onoarea; pentru Rege, singurul 
care apără Biserica, singurul care împiedică risipirea proprietăţii, 
scopul ultim al «sectei».” 

Cuvinte minunate care exprimau tot ceea ce Principele simţea 
că iubeşte din adâncul inimii. Totuşi ceva nu se potrivea aici. 

/V 

Regele, sigur. II cunoştea bine pe Rege, cel puţin pe cel care 
murise de curând; actualul nu era decât un seminarist îmbrăcat în 
uniformă de general. Şi nu era, ce-i drept, cine ştie ce de capul lui. 
„Dar ăsta nu-i un mod de a judeca, Fabrizio - îi reproşa Mâlvica 
-, un suveran, în sine, poate să nu fie la înălţime, dar ideea 
monarhică rămâne oricum ceea ce este, dincolo de persoane.” „Şi 
asta-i adevărat, dar regii care întruchipează o idee nu pot, nu 
trebuie să coboare generaţii întregi sub un anumit nivel; dacă nu, 
dragul meu cumnat, ideea însăşi suferă.” 

Aşezat pe o bancă, contempla fără să facă nici cel mai mic 
gest, prăpădul pe care Bendico îl făcea printre flori; din când în 
când câinele întorcea spre el o privire inocentă, ca şi cum ar fi 
aşteptat să fie lăudat pentru ceea ce făcea: paisprezece garoafe 
retezate, jumătate din gardul viu culcat la pământ, o rigolă 
înfundată. Părea pur şi simplu un om. 

— Cuminte, Bendico, vino aici. 

Şi animalul alerga, îşi lipea botul plin de ţărână de mâna lui, 
nerăbdător să-i arate că-1 ierta pentru că-1 întrerupsese fără nicio 
noimă din treburile lui. 

Audienţele, nenumăratele audienţe pe care Regele Ferdinand 
i le acordase la Caserta, la Napoli, la Capodimonte, la Porţiei, la 
mama dracului... 

Alături de şambelanul de serviciu care-1 conducea 
pălăvrăgind, cu bicornul sub braţ şi cu ultimele vulgarităţi 
napoletane pe buze, străbăteau săli interminabile cu o arhitectură 
magnifică şi mobilier oribil (asemenea monarhiei bourbonice), se 



strecurau pe coridoare jegoase şi scări prost întreţinute şi intrau 
într-o anticameră unde aştepta destul de multă lume: chipuri 
încruntate de zbiri, chipuri lacome de milogi cu pile. Şambelanul 
se scuza, îl ajuta să treacă peste obstacolul mizerabililor şi-l 
conducea spre o altă anticameră, aceea rezervată oamenilor de 
Curte: o mică sală albastru argintie; iar după o scurtă aşteptare un 
servitor zgâria la uşă şi erau primiţi de către Augusta Prezenţă. 

Biroul privat era mic şi nefiresc de simplu: pe pereţii văruiţi 
se aflau un portret al Regelui Francisc I şi unul al actualei Regine 
cu o expresie acră; deasupra şemineului o Madonă de Andrea del 
Sarto părea uimită că se află înconjurată de litografii colorate 
reprezentând sfinţi de rangul al treilea şi sanctuare napolitane; pe 
o etajeră un prunc Isus din ceară cu o lumânare aprinsă în faţa lui, 
iar pe biroul imens hârtii albe, hârtii galbene, hârtii albastre, toată 
administraţia Regatului ajunsă în faza ei finală, aceea a semnăturii 
Maiestăţii Sale (D.G.) 43 . 

în spatele acestei bariere de hârţoage, Regele. Deja în 
picioare ca să nu fie silit să arate că se ridică, Regele cu faţa lui 
mare palidă încadrată de favoriţii blonzi, cu tunica militară din 
postav aspru de sub care se ivea cascada violetă a pantalonilor 
bufanţi. Făcea un pas înainte cu mâna dreaptă pregătită deja 
pentru a fi sărutată, gest pe care apoi avea să-l refuze. 

— Hei, Salina, fericiţi uochii care te văd. 

Accentul său napoletan era de departe mult mai savuros decât 
cel al şambelanului. 

— O rog pe Maiestatea Voastră să mă scuze că nu am 
îmbrăcat ţinuta de Curte. Sunt în drum spre Napoli şi nu voiam să 
pierd ocazia de a-mi prezenta omagiile în faţa Maiestăţii Voastre. 

— Glumeşti, Salina, ştii că la Caserta eşti ca la tine acasă. La 
tine acasă, sigur, repeta aşezându-se în spatele biroului şi 
întârziind o clipă să-l invite pe oaspete să se aşeze. Da’ fatuţele ce 
mai fac? 

Principele înţelegea că în acest moment trebuia să plaseze 
echivocul picant şi bigot în acelaşi timp. 


43 


D.G., prescurtare a formulei Dei Gratia, prin voia lui Dumnezeu. 



— Fătuţele, Maiestate? La vârsta mea şi sub sfântul legământ 
al căsătoriei? 

Gura regelui râdea, în timp ce mâinile aranjau cu ţâfnă 
hârtiile. 

/V 

— Nu mi-aş fi permis niciodată, Salina. întrebam de fătuţele 
tale, de prinţese. Concetta, draga noastră fină, trebuie să fie mare 
acum, o domnişoară. 

De la familie se trecu la ştiinţă. 

— Tu, Salina, faci cinste nu numai numelui tău, ci întregului 
Regat! Mare lucru ştiinţa, când nu-i trece prin tărtăcuţă să atace 
religia! 

După aceea însă, masca prietenului era dată deoparte şi 
înlocuită cu cea a Suveranului Sever. 

— Ia spune-mi, Salina, ce se spune în Sicilia despre 
Castelcicala? 

Don Fabrizio evita să se pronunţe: auzise vrute şi nevrute şi 
de la monarhişti, şi de la liberali, dar nu voia să-şi trădeze 
prietenul, aşa că rămânea la generalităţi. 

— Mare gentilom, rană glorioasă, poate puţin cam bătrân 
pentru greutăţile Locotenenţei. 

Regele se întuneca: Salina nu voia să spună ce ştia, deci 
Salina nu prezenta niciun interes pentru el. Cu palmele sprijinite 
pe birou se pregătea să-l concedieze. 

— Am atâta de lucru, tot Regatul se sprijină pe umerii ăştia. 

Era momentul să-l ia cu zăhărelul, aşa că-şi puse din nou 
masca prietenoasă: 

— Când mai vii la Napoli, Salina, adu-o şi pe Concetta s-o 
vadă Regina. Ştiu că e prea tânără să fie prezentată la Curte, dar 
nu ne împiedică nimeni să luăm un mic prânz privat. Maccarune e 
belle guaglione 44 , cum se zice. Mergi în pace, Salina. 

O dată însă despărţirea nu ieşise prea bine. Don Fabrizio se 


44 Macaroane şi fete frumoase (în siciliana în original). 



înclinase a doua oară retrăgându-se cu spatele, când Regele l-a 
chemat înapoi: 

— Salina, ascultă-mă. Mi s-a spus că la Palermo frecventezi 
persoane nepotrivite. Nepotul ăla al tău, Falconeri... de ce nu-1 
obligi să-şi bage minţile-n cap? 

— Maiestate, dar Tancredi nu se ocupi decât de cărţi şi de 
femei. 

Regele îşi pierdu răbdarea: 

— Salina, Salina, eşti nebun. Tu eşti responsabil, tutorele. 
Spune-i să-şi păzească spatele. Te salut. 

Parcurgând din nou drumul de un fast mediocru pentru a 
merge să semneze în registrul Reginei, se simţea descurajat. 
Cordialitatea plebee îl deprimase tot atât cât rânjetul poliţienesc. 
Ferice de prietenii lui care voiau să interpreteze familiaritatea 
drept prietenie, iar ameninţarea drept autoritate regală. El nu 
reuşea. Şi în timp ce schimba câteva bârfe cu impecabilul 
şambelan, se întreba cine era menit să urmeze acestei monarhii 
care purta pe chip semnele morţii. Piemontezul, aşa-zisul 
Gentilom care făcea atâta zarvă în mica lui capitală aflată la mama 
dracului? N-ar fi fost acelaşi lucru? Dialectul torinez în locul celui 
napoletan, şi gata. 

Ajunseseră la registru. Semnă: Fabrizio Corbera, Principe de 
Salina. 

Sau republica lui don Peppino Mazzini? „Nu, mulţumesc. Aş 
deveni domnul Corbera.” 

Lungul drum de întoarcere nu-1 linişti. Nu putu să-l consoleze 
nici măcar întâlnirea pe care o fixase deja cu Cora Danolo. 

Aşa stând lucrurile, ce rămânea de făcut? Să se agaţe de ceea 
ce exista, fără să facă salturi în necunoscut? Atunci era nevoie de 
pocnetele seci ale împuşcăturilor, cum răsunaseră cu puţin timp în 
urmă într-o mizerabilă piaţă din Palermo; dar împuşcăturile la ce 
foloseau? 

— Nu se rezolvă nimic cu bum! bum! Nu-i aşa, Bendico? 

„Ding, ding, ding!” răspunse în schimb clopoţelul care 
anunţa cina. Bendico alerga salivând cu gândul la mâncare. „Un 



piemontez adevărat!” se gândea Salina urcând scara. 

Cina era servită, la vila Salina, cu fastul scăpătat care era pe 
atunci stilul Regatului celor Două Sicilii. Numărul comesenilor 
(paisprezece, cuprinzându-i pe stăpânii casei, copiii lor, 
guvernantele şi preceptorii) era suficient pentru a da mesei 
măreţie. Acoperită cu o broderie extrem de fină, dar cârpită, masa 
strălucea în lumina unei puternice „carsella” 45 atârnată intr-un 
echilibru precar sub „nimfa”, candelabrul de Murano. Pe ferestre 
se mai strecura încă lumina, dar figurile albe simulând 
basoreliefuri pe fondul întunecat de deasupra uşilor se pierdeau 
deja în umbră. Argintăria era masivă, iar splendidele pahare din 
cristal de Boemia purtau pe medalionul neted din mijloc iniţialele 
F.D. (Ferdinandus dedit) în amintirea generozităţii regale, 
farfuriile însă, fiecare cu o monogramă ilustră, nu erau decât 
supravieţuitoarele masacrelor înfăptuite de servitori şi proveneau 
din servicii desperecheate. Cele mai mari, dintr-un minunat 
porţelan de Capodimonte cu o bordură lată de culoarea migdalei 
verzi, marcată cu mici ancore aurite, erau rezervate Principelui, 
căruia, excepţie făcând soţia, îi plăcea să se înconjoare de lucruri 
pe măsura lui. Când intră în sufragerie erau cu toţii acolo, doar 

/V 

Principesa stătea jos, ceilalţi în picioare în spatele scaunelor. In 
faţa locului său, flancate de o coloană de farfurii, se rotunjeau 
şoldurile de argint ale enormei supiere acoperite cu un capac pe 
care dansa Ghepardul. Principele servea el însuşi supa, un gest 
plăcut, simbol al îndatoririlor proteguitoare ale unui pater 
familias. In seara aceea însă, cum nu se mai întâmplase de mult, 
se auzi ameninţător clinchetul polonicului izbit de pereţii supierei: 
semn de mânie reţinută încă, unul din cele mai teribile zgomote cu 
putinţă, cum afirma după patruzeci de ani un fiu încă în viaţă: 
Principele îşi dăduse seama că Francesco Paolo, fiul de 
şaisprezece ani, nu era la locul lui. Băiatul intră imediat („iertare, 


45 Lampă cu ulei. 



papă”) şi se aşeză. Nu i se făcu niciun reproş, dar părintele 
Pirrone, care avea mai mult sau mai puţin atribuţiile unui câine de 
pază al turmei, îşi înclină capul şi ceru ajutorul lui Dumnezeu. 
Bomba nu explodase, dar suflul trecerii ei îngheţase atmosfera şi 
cheful de mâncare pierise oricum. In timp ce mâncau în tăcere, 
ochii albaştri ai Principelui, strânşi puţin între pleoapele pe 
jumătate închise, îi fixau pe fii unul după altul amuţindu-i de frică. 

„Frumoasă familie”, gândea el, în schimb. Fetele durdulii, 
plesnind de sănătate, cu gropiţele lor şmechereşti şi cu o 
încruntătură între frunte şi nas, semnul atavic al celor din neamul 
Salina. Băieţii uscăţivi, dar puternici mânuiau tacâmurile cu o 
violenţă controlată. Unul dintre ei, Giovanni, al doilea născut, cel 
mai iubit, cel mai arţăgos, lipsea de doi ani. Intr-o bună zi 
dispăruse de acasă şi n-au mai ştiut nimic despre el vreme de două 
luni. Până când au primit, de la Londra, o scrisoare respectuoasă, 
dar rece, în care cerea iertare pentru grijile pricinuite, îi asigura că 
e sănătos şi, în mod ciudat, afirma că preferă viaţa modestă de 
funcţionar intr-un depozit de cărbuni, existenţei „cocoloşite” (a se 
citi: sufocate) printre comodităţile palermitane. Amintirea, 
îngrijorarea pentru tânărul rătăcitor în ceaţa fumegoasă a acelui 
oraş eretic fripseră sălbatic inima Principelui care a suferit mult. 
Se întunecă şi mai tare. 

Se întunecă atât de tare, încât Principesa, care stătea lângă el, 
îşi întinse mâna de copil şi mângâie laba puternică care se odihnea 
pe faţa de masă. Gest neprevăzut care declanşă o serie de senzaţii: 
iritare pentru că era compătimit, senzualitate trezită, dar 
neîndreptată către cea care o iscase. Intr-o clipă Principelui îi veni 
în minte Mariannina cu capul cufundat în pernă. Ridică sec vocea: 

— Domenico, îi zise unui servitor, du-te şi spune-i lui don 
Antonio să înhame caii la cupeu, plec la Palermo imediat după 
cină. 

Uitându-se la ochii soţiei sale care deveniseră sticloşi, îi păru 
rău de porunca dată, dar pentru că era de neconceput retragerea 
unui ordin dat, insistă adăugând cruzimii batjocura: 

— Părinte Pirrone, vino cu mine, ne întoarcem la unsprezece, 



o să poţi petrece două ore la Casa Professa 46 cu prietenii dumitale. 

Mersul la Palermo seara, mai ales în timpurile acelea tulburi, 
apărea ca un gest fără noimă, dacă nu punem la socoteală o 
aventură galantă de joasă speţă; iar faptul că-1 lua cu el şi pe 
preotul casei era de o aroganţă jignitoare. Cel puţin aşa socoti 
părintele Pirrone şi se simţi jignit; dar, evident, se supuse. 

De abia fusese înghiţită ultima nespola, că se şi auzi huruitul 
trăsurii în faţa intrării; în timp ce în sufragerie un servitor îi 
întindea lui Don Fabrizio jobenul şi iezuitului tricornul, 
Principesa, deja cu lacrimi în ochi, făcu o ultimă încercare, 
absolut inutilă: 

— Dar, Fabrizio, în vremurile astea... cu drumurile pline de 
soldaţi, pline de bandiţi, se poate întâmpla o nenorocire. 

El râse ironic: 

— Prostii, Stella, prostii, ce vrei să se întâmple? Toţi mă 
cunosc, bărbaţi înalţi cât o prăjină sunt puţini la Palermo. La 
revedere. 

Şi sărută în grabă fruntea încă netedă, aflată la nivelul bărbiei 
sale. Dar, fie că mirosul pielii Principesei îi trezi amintiri duioase, 
fie că în spatele lui zgomotul paşilor îndemnând la căinţă ai 
părintelui Pirrone îi treziseră pioase remuşcări, când ajunse în faţa 

/V 

cupeului fu din nou pe punctul să contramandeze călătoria. In 
momentul acela, în timp ce deschidea gura să ceară să se deshame 
caii, un strigăt neaşteptat: „Fabrizio! Iubitul meu Fabrizio!” se 
auzi de la fereastra de sus, urmat de ţipete ascuţite. Principesa 
avea una din crizele sale isterice. 

— Dă-i drumul! îi spuse vizitiului care stătea pe capră cu 
biciul sprijinit în diagonală pe burtă. Dă-i drumul, mergem la 
Palermo să-l lăsăm pe părinte la Casa Professa. 

Şi trânti portiera înainte ca servitorul să apuce s-o închidă. 


Biserica lui Isus sau Biserica Sfintei Marii a lui Isus (Chiesa di Santa Maria di Gesu) cunoscută şi 
sub numele de Casa Professa este una dintre cele mai importante biserici baroce din Palermo, dar şi o 
mănăstire de iezuiţi. 



întunericul nu era încă deplin, iar strada, strânsă între zidurile 
înalte, apărea nespus de albă. Imediat ce se ieşea de pe domeniul 
Salina se zărea, în stânga, vila pe jumătate năruită a familiei 
Falconeri, aparţinând lui Tancredi, nepotul căruia Principele îi era 
tutore. Un tată cheltuitor, însurat cu sora Principelui, risipise toată 
averea şi apoi murise. Fusese una din acele ruinări totale când se 
dau la topit până şi fireturile de argint de pe galoanele livrelelor. 
La moartea mamei, Regele încredinţase tutela orfanului, care pe 
atunci avea paisprezece ani, unchiului Salina. Băiatul, aproape 
necunoscut înainte, îi devenise foarte drag irascibilului Principe 
care descoperea în el o veselie rebelă, un temperament frivol cu 
neaşteptate crize de seriozitate. Fără să şi-o mărturisească, ar fi 
preferat ca el să fie fiul lui, primul născut, în locul mototolului de 
Paolo. Acum, la douăzeci de ani, Tancredi se distra cu banii pe 
care tutorele nu i-i refuza, scoţându-i uneori din buzunarul 
propriu. „Cine ştie ce-o mai fi punând la cale, afurisitul ăla”, se 
gândea Principele în timp ce trecea pe lângă vila Falconeri, căreia 
uriaşa bougainvillea ce-şi revărsa peste poartă cascada florilor de 
mătase episcopală îi dădea o înfăţişare nefiresc de fastuoasă. 

„Cine ştie ce pune la cale.” Pentru că Regele Ferdinand, 
atunci când vorbise despre legăturile nepotrivite ale tânărului, nu 
făcuse bine, dar avusese de fapt dreptate. Intrat într-o gaşcă de 
prieteni cartofori şi de prietene, cum se spune, „zvăpăiate”, 
cucerite de farmecul său delicat, Tancredi ajunsese să aibă 
simpatie pentru „secte” şi relaţii cu Comitetul Naţional secret; 
poate primea chiar bani de la ei, cum de altfel primea şi din Caseta 
Regală. Şi fusese nevoie de multe insistenţe, de vizite la scepticul 
Castelcicala şi la preagentilul Maniscalco pentru a-1 scăpa pe tânăr 
de necazurile provocate de incidentele din 4 aprilie. Iar asta nu era 
deloc plăcut; pe de altă parte, în ochii unchiului, Tancredi nu putea 
să greşească niciodată, de vină erau vremurile, aceste vremuri 
incoerente în care un tânăr de familie bună nu era liber să joace 
nici măcar o partidă de cărţi, fără să se încurce în prietenii 
compromiţătoare. Urâte vremuri. 

— Urâte vremuri, Excelentă. 



Vocea părintelui Pirrone sună ca un ecou al gândurilor sale. 

/V 

înghesuit intr-un colţ al cupeului, strivit de statura masivă a 
Principelui, încovoiat de trufia Principelui, iezuitul suferea cu 
trupul şi cu spiritul şi, nefiind o fiinţă mediocră, transfera 
propriile-i suferinţe efemere în lumea durabilă a istoriei. 

— Priviţi, Excelenţă, şi arătă spre munţii abrupţi ai Scoicii de 
Aur luminaţi încă de ultimele raze ale asfinţitului. 

Pe coastele lor şi pe culmi ardeau zeci de focuri, vâlvătăi pe 
care „trupele” rebele le aprindeau în fiecare noapte, ameninţare 
tăcută pentru oraşul regal şi mănăstiresc. Păreau candele arzând în 
camerele celor grav bolnavi, în nopţile de veghe. 

— Văd, părinte, văd, şi se gândea că Tancredi se afla, poate, 
pe lângă unul din focurile alea afurisite, aţâţând cu mâinile lui 
aristocratice jăratecul care ardea tocmai ca să ducă la pieire mâini 

/V 

ca acelea. „Intr-adevăr, grozav tutore mai sunt pentru băiatul ăsta 
care face orice prostie îi trece prin cap.” 

Drumul cobora acum într-o pantă uşoară şi nu departe se 
vedea oraşul Palermo cufundat în întuneric. Casele sale joase şi 
înghesuite erau sufocate de dimensiunile impunătoare ale 
mănăstirilor care erau cu zecile, toate enorme, deseori asociate în 
grupuri de câte două-trei, mănăstiri de bărbaţi şi de femei, 
mănăstiri bogate şi mănăstiri sărace, mănăstiri nobile şi mănăstiri 
de rând, mănăstiri de iezuiţi, de benedictini, de franciscani, de 
capucini, de carmeliţi, de redemptorişti, de augustini... Câteva 
cupole subţiratice, cu arcuiri incerte, asemeni unor sâni secătuiţi 
de lapte, se înălţau şi mai sus, dar ele, mănăstirile, îi dădeau 
oraşului înfăţişarea sumbră, caracterul, aspectul demn şi totodată 
senzaţia aceea de moarte pe care nici măcar frenetica lumină 
siciliană nu reuşea să o alunge. La ora aceea, când noaptea era 
aproape deplină, ele, mănăstirile, dominau panorama. Şi, în 
realitate, împotriva lor se aprinseseră focurile din munţi, aţâţate de 
fapt de oameni destul de asemănători cu cei care trăiau în 
mănăstiri, fanatici ca şi ei, ascunşi ca şi ei, ca şi ei lacomi de 
putere, deci, cum se-ntâmplă de obicei, de trândăveală. 

La asta se gândea Principele în timp ce caii coborau panta la 



pas; gânduri contrastând cu adevăratul său caracter, născute din 
îngrijorarea pentru soarta lui Tancredi şi de frisonul senzual care-1 
făcea să se revolte împotriva constrângerilor întruchipate de 
mănăstiri. 

Acum drumul trecea printre livezile de portocali, şi parfumul 
nupţial al florilor anula orice altceva, aşa cum luna plină anulează 
un peisaj: mirosul cailor asudaţi, mirosul pielii cu care era căptuşit 
cupeul, mirosul de Principe şi mirosul de iezuit, totul era şters de 
parfumul acela islamic care evoca splendide fecioare şi luxuriante 
lumi de dincolo de mormânt. 

Părintele Pirrone se emoţionă şi el. 

— Ce frumoasă ar fi ţara asta, Excelenţă, dacă... 

„Dacă n-ar fi atâţia iezuiţi”, se gândi Principele, căruia vocea 
preotului îi întrerupsese şirul unor foarte plăcute presimţiri. Se căi 
imediat de grosolănia nespusă şi mâna lui mare bătu pe tricornul 
vechiului prieten. 

La intrarea în oraş, lângă vila Airoldi, o patrulă opri trăsura. 
Voci cu accent pugliez şi napoletan ordonară: „Stai!”, lungi 
baionete străluciră în lumina tremurătoare a unui felinar, dar un 
subofiţer îl recunoscu imediat pe Don Fabrizio care îşi ţinea 
jobenul pe genunchi. 

— Scuzaţi, Excelenţă, puteţi trece. 

Şi ordonă unui soldat să se urce pe capră ca să nu mai fie 
deranjaţi la celelalte posturi de pază. Cupeul, împovărat, înaintă 
mai încet, ocoli vila Ranchibile, trecu de Terrerosse şi de grădinile 
de la Villafranca şi intră în oraş pe Poarta Maqueda. La cafeneaua 
„Romeres ai Quattro Canti di Campagna”, ofiţerii din 
detaşamentele de gardă glumeau în timp ce sorbeau nişte graniţe 47 
enorme. Dar fu singurul semn de viaţă din oraş: străzile erau 
pustii, se auzea doar zgomotul paşilor cadenţaţi ai soldaţilor de 
rond trecând cu bandulierele lor albe încrucişate pe piept. De o 


47 Băutură semiîngheţată preparată cu apă, zahăr şi suc de fructe 
sau cafea. 



parte şi de alta a străzii se întindea şirul de mănăstiri: Badia del 
Monte, Le Stimmate, I Crociferi, I Teatini, masive, negre ca 
smoala, cufundate intr-un somn care semăna cu neantul. 

— Peste două ore trec să te iau părinte. Roagă-te în pace! 

Şi sărmanul părinte Pirrone bătu tulburat la poarta mănăstirii, 
în timp ce cupeul se îndepărta. 

După ce îşi lăsă trăsura la palat, Principele se duse pe jos 
acolo unde era hotărât să meargă. Drumul era scurt, dar cartierul 
rău famat. Soldaţi complet echipaţi, aşa încât se înţelegea imediat 
că se îndepărtaseră pe furiş de trupele lor cantonate în pieţe, 
ieşeau cu ochii sticloşi din căsuţele scunde pe ale căror mici 
balcoane o plantă de busuioc explica uşurinţa cu care intraseră 
acolo. Tinerei cu o înfăţişare ameninţătoare, îmbrăcaţi cu 
pantaloni largi, se certau fără să strige, aşa cum fac sicilienii la 
mânie. De departe se auzeau focuri de armă scăpate din greşeală 
de santinele nervoase. După ce se ieşea din cartierul acesta, 
drumul o lua de-a lungul golfului: în vechiul port de pescari se 
legănau bărci pe jumătate putrede semănând dezolant cu nişte 
câini râioşi. 

„Sunt un păcătos, ştiu, de două ori păcătos, în faţa legii 
divine şi în faţa iubirii omeneşti a Stellei. Nu există nicio îndoială, 
iar mâine o să mă spovedesc părintelui Pirrone. Zâmbi în sinea sa 
gândindu-se că poate era inutil, pentru că iezuitul îi cunoştea cât 
se poate de bine aventurile de azi; dar în cele din urmă spiritul său 
fantezist începu din nou să lucreze: 

„Păcătuiesc, e adevărat, dar o fac tocmai ca să nu mai 
păcătuiesc, ca să-mi smulg spinul ăsta din came şi ca să nu fiu 
târât în necazuri şi mai mari. Dumnezeu ştie asta.” Fu copleşit de 
o mare duioşie pentru el însuşi, vărsă chiar o lacrimă interioară. 
„Sunt un biet om slab - se gândea, în timp ce paşii săi puternici 
călcau pe caldarâmul murdar - sunt slab şi nimeni nu mă ajută. 
Stella! Uşor de spus! Martor mi-e Dumnezeu că am iubit-o, ne-am 
căsătorit la douăzeci de ani. Dar acum e prea arţăgoasă. Şi prea 
bătrână.” Sentimentul de slăbiciune îi trecuse. „Sunt încă un 



bărbat în putere, cum aş putea să mă mulţumesc cu o femeie care 
în pat îşi face cruce înainte de fiecare îmbrăţişare şi care după 
aceea, în clipele de mare intensitate, nu ştie să spună decât: «Isuse 
Cristoase!» Când ne-am căsătorit toate astea mă extaziau, dar 
acum... Am avut şapte copii cu ea, şapte, şi nu i-am văzut 
niciodată buricul. Se poate aşa ceva?” Aproape că striga, cuprins 
de iritarea aceea ciudată. „Se poate aşa ceva? Vă întreb pe voi 
toţi!” Şi adresându-se porticului bisericii Santa Maria della 
Catena: „Ea e adevărata păcătoasă!” 

Această descoperire liniştitoare îi dădu curaj, aşa că bătu plin 
de hotărâre la uşa Marianninei. 

Două ore mai târziu era din nou în cupeu întorcându-se acasă 
împreună cu părintele Pirrone, care era foarte tulburat: confraţii 
săi îl puseseră la curent cu situaţia politică, mult mai încordată 
decât se percepea din liniştea nepăsătoare a vilei Salina. Se temea 
că va avea loc o debarcare a piemontezilor în sudul insulei, pe 
lângă Sciacca, iar autorităţile observaseră în populaţie o agitaţie 
mocnită: borfaşii oraşului aşteptau primul semn de slăbiciune a 
puterii ca să înceapă jafurile şi violenţele. Călugării erau alarmaţi 
şi trei dintre ei, cei mai bătrâni, fuseseră trimişi la Napoli cu 
„pachebul” 48 de după-amiază, ducând cu ei documentele 
mănăstirii. 

— Dumnezeu să ne apere şi să ferească acest sfânt Regat. 

Don Fabrizio nu-1 prea asculta, cufundat cum era într-o pace 
sătulă, maculată de repulsie. Mariannina îl privise cu ochii opaci 
de ţărancă, nu-i refuzase nimic, arătându-se umilă şi complezentă. 
Un fel de Bendico în fustiţă de mătase. Intr-un moment de 
înflăcărare deosebită i se întâmplase chiar să exclame: 
„Principone!” 49 Şi, aducându-şi aminte, Principele zâmbi 
satisfăcut. Desigur, mult mai bine aşa, decât „mon chaf sau „mon 
singe blond ’ care însoţeau momentele asemănătoare petrecute cu 
Sarah, târfuliţa pariziană pe care o frecventase cu trei ani în urmă, 

48 

Din franţuzescul paquebot, vapor. 

49 

Augmentativul de la Principe. 



când, la Congresul de astronomie de la Sorbona, i se decernase o 
medalie de argint. Fără îndoială mai bine decât „mon singe 
blond”', mult mai bine decât „Isuse Cristoase”; cel puţin nu 
comitea niciun sacrilegiu. Era o fată bună Mariannina, data 
viitoare o să-i ducă un cupon de mătase ponzo. 50 

Dar şi ce tristeţe: trupul acela tânăr, prea mult folosit, 
indecenţa aceea resemnată. Şi el însuşi, el însuşi ce era? Un porc, 
nimic altceva. Ii veni în minte un vers pe care îl citise întâmplător 
într-o librărie din Paris, răsfoind un volum, nu mai ştia al cui, unul 
dintre poeţii pe care Franţa îi scoate pe piaţă în fiecare săptămână 
şi apoi îi uită. Revedea şirul galben-lămâie al exemplarelor 
nevândute, pagina, o pagină cu un număr par, şi auzea din nou 
versurile cu care se încheia o poezie ciudată: 


Seigneur, donnez-moi la force et le courage 
de regarder mon coeur et mon corps sans degoutl 51 

Şi în timp ce părintele Pirrone continua să se ocupe de un 
oarecare La Farina 52 şi de un oarecare Crispi 53 , „Principonele” 
adormi într-un soi de disperată euforie, legănat de trapul cailor pe 
ale căror crupe grase felinarele cupeului făceau să joace lumina. 
Se trezi în curba din faţa vilei Falconeri: „Ala pune jar pe focul 
care o să-l înghită.” 

Când intră în dormitor şi o văzu pe sărmana Stella cu părul 
bine strâns sub bonetă suspinând în somn în patul lor mare şi înalt 
de aramă, fu cuprins de emoţie şi duioşie. „Mi-a dăruit şapte copii 
şi a fost numai a mea.” Un miros de valeriană plutea în dormitor, 

50 Din franţuzescul ponceau , roşu-aprins. 

51 „O, Doamne! dă-mi curajul şi vlaga minunată / să-mi pot privi şi gândul, şi trupul nescârbit“ - 
Charles Beaudelaire, Les fleurs du mal / Florile răului, ediţie alcătuită de Geo Dumitrescu, EPLU, 
Bucureşti, 1968, p. 381, trad. rom. de Al. Philippide. (In franceză în original.) 

52 Giuseppe La Farina (1815-1863), istoric şi om de stat italian. Participă la mişcarea revoluţionară din 
1848. In 1860 Cavour îl numeşte consilier al Locotenenţei şi îl trimite în Sicilia. 

53 Francesco Crispi (1819-1910), revoluţionar şi om de stat italian, a organizat expediţia lui Garibaldi 
în Sicilia. Din republican cu idei democratice s-a transformat mai târziu în monarhist. 



ultima mărturie a unei crize isterice. „Săraca mea Stelluccia”, îşi 
spunea plin de remuşcări urcându-se în pat. Timpul trecea şi el nu 
reuşea să adoarmă. Dumnezeu, cu mâna lui puternică, amesteca în 
gândurile sale trei focuri: cel al mângâierilor Marianninei, cel al 
versurilor poetului necunoscut şi cel furios al rugurilor din munţi. 

Când se crăpă de ziuă Principesa avu totuşi ocazia să-şi facă 
semnul crucii. 

A doua zi dimineaţa, soarele lumină un Principe care-şi 
regăsise încrederea. îşi băuse cafeaua şi, în halatul roşu înflorat cu 
negru, se bărbierea în faţa unei oglinjoare. Bendico îşi aşezase 
capul său mare pe papucul stăpânului. în timp ce îşi rădea obrazul 
drept, văzu în oglindă, în spatele său, chipul unui tânăr, o faţă 
slabă, distinsă, cu o expresie de ironie temătoare. Nu se întoarse şi 
continuă să se bărbierească. 

— Tancredi, ce năzbâtii ai făcut azi-noapte? 

— Bună ziua, unchiule. Ce năzbâtii am făcut? Niciuna, am 
fost cu prietenii. O noapte cuminte. Nu ca aceea a unor cunoştinţe 
de-ale mele care au fost să se distreze la Palermo. 

Don Fabrizio se concentra pe porţiunea de piele, greu de ras, 
dintre buză şi bărbie. Vocea uşor nazală a nepotului avea în ea o 
asemenea încărcătură de vervă tinerească, că era imposibil să se 
supere pe el; dar ar fi fost poate cazul să se arate surprins. Se 
întoarse şi, ţinând prosopul sub bărbie, îşi privi nepotul. Acesta 
era în ţinută de vânătoare, cu o jachetă pe talie şi jambiere înalte. 

— Cine erau cunoştinţele astea, se poate şti? 

— Tu, zione 54 , tu. Te-am văzut cu ochii mei, la postul de pază 
de la Vila Airoldi, când vorbeai cu sergentul. Frumos îţi şade, la 
vârsta ta! Şi însoţit de un preacuvios! Boşorogi libertini! 

Era într-adevăr prea impertinent, credea că poate să-şi 
permită orice. Printre gene, ochii de un albastru tulbure, ochii 
mamei sale, ochi ca ai săi, îl priveau râzând. Principele se simţea 
jignit: băiatul ăsta chiar că nu ştia când să se oprească, dar nici nu- 
i venea să-l certe; de altfel avea dreptate el. 

54 Augmentativul de la zio, unchi, în italiană. 



— Dar de ce eşti îmbrăcat aşa? Ce se întâmplă? Un bal 
mascat dis-de-dimineată? 

Tânărul deveni serios; pe faţa sa triunghiulară se citi o 
neaşteptată expresie virilă. 

— Plec, zione, plec peste o jumătate de oră. Am venit să-mi 
iau rămas-bun. 

Sărmanul Salina simţi cum i se strânge inima. 

— Un duel? 

— Un mare duel, unchiule. Cu Franceschiello Dio Guardi 55 . 
Mă duc în munţi, la Corleone; să nu spui nimănui, mai ales lui 
Paolo. Se pregătesc lucruri importante, unchiule, iar eu nu vreau 
să stau acasă, unde, de altfel, m-ar înhăţa imediat, dacă aş rămâne. 

Principele avu una din viziunile lui neaşteptate: o scenă 
sângeroasă de gherilă, pocnete de armă prin pădure şi Tancredi al 
său la pământ cu maţele scoase ca nenorocitul ăla de soldat. 

— Eşti nebun, băiete! Să te înhăitezi cu indivizii ăia? Sunt cu 
toţii nişte mafioţi, nişte ticăloşi. Un Falconeri trebuie să fie cu noi, 
pentru Rege. 

Ochii lui Tancredi zâmbiră din nou. 

— Pentru Rege, sigur, dar pentru care Rege? (Tânărul avu 
din nou una din crizele sale de seriozitate care-1 făceau 
impenetrabil şi drag.) Dacă nu suntem şi noi acolo, ăia ne aduc pe 
cap republica. Dacă vrem ca totul să rămână aşa cum este, trebuie 
ca totul să se schimbe. Ai înţeles? 

îşi îmbrăţişă unchiul puţin emoţionat. 

— La revedere. Pe curând. Mă voi întoarce cu tricolorul. 

Retorica prietenilor se revărsase puţin şi asupra nepotului 

/V 

său, sau poate că nu. In vocea sa nazală exista un accent care nu 
părea deloc retoric. Ce băiat! Cu capul plin de prostii şi în acelaşi 
timp refiizându-le. în timp ce în clipa asta Paolo, fiul său, 
supraveghea fără doar şi poate digestia lui „Guiscardo”! Acesta 
era adevăratul său fiu. Don Fabrizio se ridică grăbit, îşi smulse 


Francisc II de Bourbon, poreclit ironic Dio Guardi (Dumnezeu să ne scape de el) în loc de Dei 
Grazia (prin voia lui Dumnezeu). 



prosopul de la gât şi începu să scotocească într-un sertar. 

— Tancredi, Tancredi, aşteaptă. 

Alergă după nepot, îi puse în buzunar un fişic de monede de 
aur şi îl bătu pe umăr. Băiatul râdea: 

— Ai ajuns şi să subvenţionezi revoluţia! Oricum, îţi 
mulţumesc, zione, pe curând; îmbrăţişeaz-o pe mătuşa din partea 
mea. 

Şi o luă la fugă pe scări în jos. 

Principele chemă câinele care se luase după prietenul său 
umplând vila cu lătratul lui voios, termină cu bărbieritul şi se 
spălă pe faţă. Valetul veni să-l îmbrace şi să-l încalţe. „Tricolorul! 
Bravo, tricolorul! Fac mare caz de cuvântul ăsta, ticăloşii! Şi ce 
înseamnă emblema asta geometrică, maimuţăreala asta după 
francezi, atât de urâtă în comparaţie cu drapelul nostru alb cu 
crinul de aur al stemei? Şi ce-i poate face să spere un asemenea 
talmeş-balmeş de culori stridente?” Venise clipa să-şi înfăşoare în 
jurul gâtului monumentala cravată Ascot din mătase neagră. 
Operaţie dificilă în timpul căreia era mai bine să renunţe la 
gândurile politice. O dată, de două ori, de trei ori. Degetele sale 
mari şi delicate aranjau cutele, netezeau ridicăturile, prindeau pe 
mătase capul de meduză cu ochi de rubin. 

— O vestă curată. Nu vezi că asta-i pătată? 

Valetul se ridică în vârful picioarelor ca să-l îmbrace cu 
redingota de postav maro şi îi întinse batista cu trei picături de 
parfum de bergamotă. Cheile, ceasul cu lanţ şi portmoneul şi le 
puse singur în buzunar. Se privi în oglindă: nimic de spus, era încă 
un bărbat frumos. „«Boşorog libertin!» Auzi, auzi, canalia! Aş 
vrea să-l văd la vârsta mea, slăbănog cum e.” 

Pasul său hotărât făcea să zornăie geamurile saloanelor prin 
care trecea. Casa era senină, luminoasă şi elegantă, dar mai ales 

/V 

era a lui. In timp ce cobora treptele înţelese. „Dacă vrem ca totul 
să rămână aşa cum este...” Tancredi era un bărbat adevărat, 
întotdeauna crezuse asta. 


/V 

încăperile administraţiei erau încă pustii, luminate tăcut de 



soare printre obloanele trase. Deşi din toată vila aici se săvârşeau 
cele mai mari frivolităţi, aspectul locului era de o austeritate 
severă. De pe pereţii văruiţi se reflectau pe podeaua dată cu ceară 
enormele tablouri reprezentând domeniile casei Salina: bătând la 
ochi din cauza culorilor vii în rame negre şi aurii se vedeau 
Salina, insula munţilor gemeni, înconjuraţi de o mare numai 
dantele de spumă pe care săltau galere cu pavoazul arborat; 
Querceta, cu casele ei scunde strânse în jurul Catedralei către care 
se îndreptau grupuri de pelerini albăstrii; Ragattisi, înghesuit între 
cheile munţilor; Argivocale, pierdut pe câmpia imensă cu lanuri în 
care lucrau ţăranii; Donnafugata, cu palatul ei baroc, ţinta unor 
trăsuri stacojii, trăsuri verzui, trăsuri aurite, încărcate, se pare, cu 
femei, sticle şi viori; şi încă multe altele, toate apărate sub cerul 
limpede şi liniştitor de Ghepardul zâmbind pe sub mustăţile sale 
lungi. Toate vesele, toate doritoare să slăvească luminatul imperiu, 
pe cât de „amestecat”, pe atât de „pur”, al casei Salina. 
Capodopere naive de artă rustică din secolul trecut, neputând însă 
să delimiteze teritorii sau să determine suprafeţe şi venituri, care 
rămâneau intr-adevăr necunoscute. Bogăţia, în multele secole de 
existenţă, se preschimbase în podoabe, în lux, în plăceri, în nimic 
altceva; abolirea drepturilor feudale decapitase obligaţiile 
împreună cu privilegiile, iar bogăţia, asemeni unui vin vechi, 
lăsase să cadă pe fundul butoiului drojdia lăcomiei, a grijilor, dar 
şi a prudenţei, pentru a păstra doar căldura şi culoarea. Şi în felul 
acesta ajungea să se anuleze pe sine: bogăţia aceasta, care-şi 
realizase propriul sfârşit, se compunea doar din uleiuri esenţiale 
şi, asemeni uleiurilor esenţiale, se evapora cât se poate de repede. 
Deja câteva din domeniile acelea, atât de vesele în tablouri, îşi 
luaseră zborul, rămânând doar pe pânzele colorate şi în numele 
foştilor proprietari. Altele păreau rândunelele de septembrie 
zăbovind încă, dar adunându-se în copaci şi ciripind strident, gata 
de plecare. Erau însă multe, părea că nu se vor termina niciodată. 

/V 

In ciuda acestei ultime consideraţii, senzaţia pe care o avu 
Principele intrând în camera sa de lucru, fu ca întotdeauna plăcută, 
în mijlocul încăperii trona un birou cu zeci de sertare, nişe, 



caneluri, ascunzători şi planuri înclinate. Masiv, din lemn galben 
şi negru, era sculptat şi decorat ca o scenă de teatru, plin de trape, 
de planuri glisante, de dispozitive secrete pe care nimeni nu mai 
ştia să le pună în funcţiune, în afară de hoţi. Era acoperit de hârtii 
şi, deşi Principele avusese grijă ca mare parte dintre ele să se 
refere la liniştitele întinderi dominate de astronomie, ceea ce 
rămânea era suficient ca să-i umple sufletul de nelinişte. Ii veni pe 
neaşteptate în minte biroul Regelui Ferdinand, la Caserta, plin şi 
el de acte şi de hotărâri de luat, care-ţi puteau da iluzia că 
influenţezi torentul destinelor, când de fapt el ţâşnea, fără să-i pese 
de nimeni şi de nimic, într-o altă vale. 

Don Fabrizio se gândi la un medicament descoperit de puţină 
vreme în Statele Unite ale Americii, care-i ajuta pe bolnavi să nu 
sufere în timpul celor mai grele operaţii şi să înfrunte senini 

/V 

necazurile. Ii spuseseră morfină acestui grosolan surogat chimic al 
stoicismului păgân, al resemnării creştine. Pentru sărmanul Rege, 
administraţia fantomatică ţinea locul morfinei; el, Salina, deţinea 
una de mai aleasă factură: astronomia. Alungând din minte 
imaginile moşiei pierdute de la Ragattisi şi ale celei de la 
Argicale, aflată pe ducă, se cufundă în lectura celui mai recent 
număr din Journal des savants. „Fes dernieres observations de 
FObservatoire de Greenwich presentent un interet tout 
particulier...” 56 

Dar fu obligat să părăsească repede seninele imperii stelare. 
Intră don Ciccio Ferrara, contabilul. Era un omuleţ uscăţiv care, în 
spatele unei perechi de ochelari ce inspirau încredere şi a unor 
papioane imaculate, ascundea sufletul rapace şi plin de iluzii al 

/V 

unui liberal. In dimineaţa aceea era mai vioi ca de obicei, se vedea 
clar că aceleaşi veşti care îl întristaseră pe părintele Pirrone 
avuseseră asupra lui efectul unui tonic. 

— Triste vremuri, Excelenţă, spuse după obişnuitele formule 
reverenţioase de salut, sunt pe cale să se întâmple lucruri teribile, 


Jurnalul savanţilor. „Ultimele observaţii ale Observatorului din Greenwich prezintă un interes cu 
totul deosebit..." (In franceză în original.) 



dar după un pic de vânzoleală şi câteva împuşcături totul va fi cât 
se poate de bine, şi noi vremuri glorioase vor veni pentru Sicilia 
noastră. Dacă n-ar trebui ca atâţia tineri să-şi pună pielea în joc, 
am putea fi mulţumiţi. 

Principele mormăi ceva, fără să-şi exprime însă părerea. 

— Don Ciccio, spuse apoi, trebuie făcută ordine în strângerea 
arenzilor de la Querceta, au trecut doi ani de când n-am mai văzut 
un ban de acolo. 

— Contabilitatea e în regulă, Excelenţă. (Era fraza magică.) 
Trebuie doar să-i scriem lui don Angelo Mazza să aplice 
procedurile; vă voi aduce chiar azi scrisoarea s-o semnaţi. 

Şi plecă să răscolească printre uriaşele registre în care, cu o 
întârziere de doi ani, erau caligrafiate minuţios toate socotelile 
casei Salina, mai puţin cele cu adevărat importante. 

Rămas singur, Don Fabrizio amână clipa pierderii printre 
nebuloase. Era iritat nu atât de evenimentele care se puneau la 
cale, cât de prostia lui Ferrara, în care descoperise dintr-odată una 

din clasele ce urmau să vină la putere. „Ceea ce spune omul ăsta 

/\ 

este exact contrarul adevărului, li plânge pe tinerii care vor crăpa, 
dar ăştia vor fi foarte puţini, după cum cunosc eu caracterul celor 
doi adversari; nici măcar unul în plus faţă de cât va fi nevoie 
pentru redactarea unui comunicat despre victorie la Napoli sau la 
Torino, ceea ce, de altfel, înseamnă acelaşi lucru. Crede însă în 
«vremuri glorioase pentru Sicilia noastră», cum spune el, ceva ce 
ne-a fost promis la fiecare din cele o sută de debarcări de la 
Nicias 57 încoace, dar nu s-a întâmplat niciodată. De altfel, de ce ar 
fi trebuit să se întâmple? Tratative punctate de focuri de armă 
aproape inofensive şi, după aceea, totul va fi la fel, deşi totul va fi 

/V < 

schimbat.” Ii reveniseră în minte cuvintele ambigue ale lui 
Tancredi, pe care însă acum le înţelegea pe deplin. Se linişti şi 
încetă să mai răsfoiască revista. Privea spre coastele Muntelui 
Pellegrino, arse ici-colo, erodate şi veşnice ca mizeria. 

Puţin după aceea apăru Russo, intendentul, omul pe care 
Principele îl socotea cel mai important dintre slujbaşii săi. Zvelt, 

57 

General atenian, conducătorul unei expediţii împotriva Siracusei (415 î.Cr.). 



înfăşurat, nu fără eleganţă, în „bunaca ” 58 de catifea reiată, cu ochii 
hulpavi sub o frunte fără remuşcări, reprezenta pentru el expresia 
perfectă a unei clase în ascensiune. Respectuos, de altfel, şi de un 
devotament aproape sincer, de vreme ce-şi ducea la bun sfârşit 
hoţiile convins că îşi exercita un drept. 

— îmi închipui cât de mâhnită trebuie să fie Excelenţa 
Voastră de plecarea domnişorului Tancredi, dar absenţa lui nu va 
fi de lungă durată, sunt sigur de asta, şi totul se va termina cu 
bine. 

Şi, din nou, Principele se trezi în faţa uneia din enigmele 

/V 

siciliene. In insula aceasta misterioasă, unde casele sunt ferecate şi 
ţăranii spun că nu cunosc drumul către satul în care trăiesc şi care 
se vede sus pe deal, la zece minute de mers, în insula aceasta, în 
ciuda unei ostentative cultivări a misterului, discreţia e un mit. 

îi făcu semn lui Russo să ia loc şi îl privi fix în ochi: 

— Pietro, să vorbim de la bărbat la bărbat, eşti şi tu 
amestecat în poveştile astea? 

Nu era amestecat, răspunse, el avea familie, iar asemenea 
riscuri sunt pentru tineri ca domnişorul Tancredi. 

— Cum aş putea să ascund ceva Excelenţei Voastre care îmi 
este ca un tată. (Până una alta, în urmă cu trei luni ascunsese în 
magazia lui o sută cincizeci de coşuri cu lămâi aparţinând 
Principelui şi ştia că acesta era la curent.) Dar trebuie să 
mărturisesc că sufletul meu e cu ei, cu tinerii plini de curaj. 

Se ridică să-i dea drumul lui Bendico, care zgâlţâia uşa cu 
impetuozitatea lui prietenoasă, apoi se aşeză din nou. 

— Excelenţa Voastră ştie, nu se mai poate: percheziţii, 
interogatorii, hârţoage pentru orice, un poliţist la fiecare colţ de 
stradă, un om cumsecade nu mai poate să-şi vadă de treburile lui 
în libertate. După aceea vom avea libertate, siguranţă, taxe mai 
mici, facilităţi, vom putea face comerţ. Cu toţii vom trăi mai bine, 
numai popii vor avea de pierdut. Dumnezeu îi ocroteşte pe cei 
sărmani ca mine, nu pe ei. (Don Fabrizio zâmbi, ştia că tocmai 
Russo era cel care, printr-un intermediar, voia să cumpere 


58 


Haină de vânătoare. 



Argicovale.) Vor fi zile cu împuşcături şi dezordine, dar vila 
Salina va fi sigură ca o fortăreaţă. Excelenţa Voastră este părintele 
nostru, iar eu am mulţi prieteni aici. Piemontezii nu vor intra decât 
cu pălăria în mână ca să le salute reverenţios pe Excelenţele 
Voastre. Ca să nu mai vorbim de faptul că Excelenţa Voastră e 
unchiul şi tutorele lui don Tancredi! 

Principele se simţi umilit; se vedea coborât la rangul de 
protejat al amicilor lui Russo; singurul lui merit, după cum se 
părea, era acela de fi unchiul mucosului ăluia de Tancredi. „Peste 
o săptămână voi ajunge să scap cu viaţă pentru că-1 ţin în casă pe 
Bendico.” Răsucea între degete cu atâta forţă urechea câinelui, că 
sărmanul animal scheuna, onorat, fără îndoială, dar suferind. 

Imediat după aceea, câteva cuvinte ale lui Russo îl făcură să 
se simtă mai uşurat. 

— Totul va fi bine, credeţi-mă, Excelenţă. Oamenii cinstiţi şi 
întreprinzători vor putea să iasă în faţă. Restul va fi ca înainte. 

Oamenii ăştia, ţărănoii ăştia liberali de doi bani voiau doar să 
aibă posibilitatea de a se îmbogăţi mai uşor. Nimic altceva. 
Rândunelele şi-ar fi luat zborul mai devreme, asta-i tot. De altfel, 
mai erau încă multe în cuib. 

— Poate că ai dreptate tu. Cine ştie? 

/V 

înţelesese acum toate sensurile ascunse: cuvintele misterioase 
ale lui Tancredi, cele emfatice ale lui Ferrara, cele false, dar 
revelatoare ale lui Russo îşi dezvăluiseră secretul dătător de curaj. 
Multe lucruri se vor întâmpla, dar totul va fi o comedie, o 
romantică şi zgomotoasă comedie cu câteva pete de sânge pe-o 
haină de bufon. Doar se aflau în patria aranjamentelor, aici nu 
exista furia franceză; de altfel chiar şi în Franţa, în afară de iunie 
’48, când s-a mai întâmplat ceva cât de cât serios? Doar politeţea 
sa înnăscută îl opri să-i spună lui Russo: „Am înţeles foarte bine, 
voi nu vreţi să ne distrugeţi pe noi, «părinţii» voştri, vreţi doar să 
ne luaţi locul. Cu blândeţe, cu bune maniere şi vârându-ne, la 
nevoie, şi câteva mii de ducaţi în buzunar. Nu-i aşa? Nepotul tău, 
dragă Russo, va crede sincer că e baron, iar tu vei deveni, ce ştiu 
eu, descendentul vreunui boier din Moscovia, graţie numelui, în 



loc de fiul unui ţărănoi cu părul roşu 59 , aşa cum de fapt indică 
numele tău. Fiică-ta, chiar înainte de asta, va fi luat de bărbat pe 
unul dintre noi, poate chiar pe Tancredi, cu ochii lui albaştri şi 
mâinile lui subţiri. De altfel, e frumoasă, şi după ce va fi învăţat să 
se spele... «Pentru ca totul să rămână aşa cum este». Cum este, la 
temelie, cu o lentă înlocuire de clase. Cheile mele aurite de 
gentilom de cameră 60 şi cordonul vişiniu al ordinului San Gennaro 
vor rămâne în sertar, după care vor ajunge în vitrina fiului lui 
Paolo, dar familia Salina va rămâne familia Salina şi poate că vor 
fi recompensaţi în vreun fel: cu un loc în Senatul Sardiniei sau cu 
panglica de culoarea fisticului a ordinului San Maurizio. 
Farafastâcuri toate.” 

Se ridică: 

— Pietro, vorbeşte cu prietenii tăi. Aici sunt multe fete. Nu 
trebuie să le sperie. 

— Eram sigur, Excelenţă, am vorbit deja, vila Salina va fi 
liniştită ca o mănăstire. Şi zâmbi cu o afectuoasă ironie. 

Don Fabrizio ieşi urmat de Bendico; voia să-i facă o vizită 
părintelui Pirrone, dar privirea rugătoare a câinelui îl obligă să 
meargă în grădină. Bendico păstra amintiri exaltante despre 
isprava din seara trecută şi voia s-o ducă la bun sfârşit după toate 
regulile artei. Grădina era şi mai parfumată ca în ajun, iar sub 
soarele matinal aurul mimozei era mai puţin distonant. „Dar 
Suveranii, Suveranii noştri? Şi ce se va întâmpla cu 
legitimitatea?” Gândul acesta îl tulbură o clipă, nu-1 putea ignora, 
şi se simţi oarecum ca Mâlvica. Aceşti Ferdinanzi, aceşti 
Francesci, atât de mult dispreţuiţi, îi apărură ca nişte fraţi mai 
mari, încrezători, iubitori, drepţi, nişte adevăraţi regi. Dar forţele 
ce-i apărau liniştea interioară, atât de vigilente în inima 
Principelui, îi săreau deja în ajutor cu muschetele legii, cu artileria 
istoriei. „Dar Franţa? Napoleon III nu e şi el nelegitim? Şi nu 


Joc de cuvinte, în italiană: russo = rus, rosso = roşu. 

60 Printre sarcinile gentilomului de cameră era aceea de a asista dimineaţa la trezirea regelui, ajutându- 
1 eventual să se îmbrace, dar şi de a administra cheltuielile camerei acestuia. 



trăiesc oare francezii fericiţi sub acest împărat luminat care îi va 
conduce cu siguranţă spre cele mai înalte destine? De altfel, să ne 
înţelegem bine: Carol III 61 era oare exact ce trebuia? Şi bătălia de 
la Bitonto 62 a fost un soi de bătălie ca la Corleone sau la 
Bisacquino sau nu ştiu unde, în care ai noştri o vor lua pe coajă de 
la piemontezi, una din acele bătălii date pentru ca totul să rămână 
aşa cum este. De altfel, nici Jupiter nu era regele legitim al 
Olimpului.” 

Evident că lovitura de stat a lui Jupiter împotriva lui Saturn 
trebuia să-i reamintească de astre. 

îl lăsă pe Bendico gâfâind de atâta hârjoneală, urcă scările, 
străbătu saloanele în care fiicele sale vorbeau despre prietenele de 
la pension (la trecerea lui, mătasea fustelor fâşâi în timp ce fetele 
se ridicau), urcă o scară lungă şi îngustă şi intră în puternica 
lumină albastră a Observatorului. Părintele Pirrone, cu înfăţişarea 
senină a preotului care a terminat liturghia şi a băut o cafea tare cu 
biscuiţi de Monreale, era cufundat în formulele sale algebrice. 
Cele două telescoape şi cele trei ocheane, orbite de soare, stăteau 
aşezate cuminţi cu capacul negru pe ocular, animale bine dresate 
care ştiau că-şi vor primi hrana abia seara. 

Vizita Principelui îl făcu pe părinte să-şi lase la o parte 
calculele şi îi aduse aminte de poziţia ingrată în care se aflase cu o 
seară înainte. Se ridică, salută reverenţios, dar nu se putu abţine să 
întrebe: 

— Excelenţa Voastră vine să se spovedească? 

Don Fabrizio, pe care somnul şi conversaţiile din timpul 
dimineţii îl făcuseră să uite isprava nocturni, se miră. 

— Să mă spovedesc? Dar nu e sâmbătă, astăzi! apoi îşi aduse 
aminte şi zâmbi: De fapt, părinte, nici n-ar fi nevoie, pentru că ştii 
deja totul. 


61 Carol III de Bourbon, rege al Neapolelui între 1734-1788. 

62 Locul unde s-a dat bătălia împotriva austriecilor prin care Carol III de Bourbon a cucerit Regatul 
Neapolelui (1734). 



Această insistenţă în a-i impune complicitatea îl supără pe 
iezuit. 

— Excelenţă, eficienţa spovedaniei nu constă numai în a 
mărturisi păcatele, ci şi în a le regreta, aşa că până când nu vă veţi 
căi şi nu mi-o veţi demonstra şi mie, veţi continua să trăiţi în păcat 
de moarte, indiferent dacă eu vă cunosc sau nu faptele. 

Scutură plin de meticulozitate un fir de praf de pe mânecă şi 
se cufundă din nou în abstracţiile sale. 

Liniştea pe care descoperirile politice de dimineaţă o 
instaurase în sufletul Principelui era atât de profundă, încât el nu 
făcu altceva decât să zâmbească la ceea ce, intr-un alt moment, i 
s-ar fi părut o obrăznicie. Deschise una din ferestrele turnului. 
Peisajul îşi etala orgolios întreaga-i frumuseţe. Sub fierbinţeala 
soarelui puternic totul părea lipsit de greutate: marea, la orizont, 
era o pată de culoare pură, munţii care noaptea apăruseră fioroşi, 
plini de primejdii, arătau acum ca nişte aglomerări de vapori pe 
punctul de a se dizolva, şi însuşi întunecatul Palermo se întindea 

A 

liniştit în jurul mănăstirilor ca o turmă la picioarele păstorilor. In 
radă, corăbii străine, ancorate în vederea unor posibile tulburări, 
nu reuşeau să înspăimânte nicidecum liniştea plină de uimire. 
Soarele, care în dimineaţa aceea de 13 mai era oricum departe de 
culmile arşiţei sale, se arăta ca un adevărat suveran al Siciliei: 
soarele violent şi neruşinat, soarele narcotizant chiar, care anula 
orice voinţă, impunând tuturor o nemişcare servilă, legănată de 
visuri violente, de violenţe care luau parte la arbitrarul visurilor. 

„Va fi nevoie de mulţi Vittorio Emanuele pentru a schimba 
poţiunea asta fermecată ce ne este servită mereu!” 

Părintele Pirrone se ridicase, îşi aranjase brâul şi se 
îndreptase spre Principe cu mâna întinsă: 

— Excelenţă, am fost prea pripit, nu mă lipsiţi de bunăvoinţa 
domniei voastre, dar, daţi-mi ascultare: spovediţi-vă. 

Gheaţa se spărsese şi Principele putu să-i vorbească 
părintelui Pirrone despre propriile-i intuiţii politice. Iezuitul însă 
fu departe de a-i împărtăşi calmul, dimpotrivă, redeveni tăios: 

— De fapt voi, nobilii, cădeţi de acord cu liberalii, dar ce zic 



cu liberalii!, cu masonii chiar, pe spinarea noastră, pe spinarea 
Bisericii. Pentru că e clar că bunurile noastre, bunurile care sunt 
patrimoniu al săracilor, vor fi înhăţate şi împărţite fără nicio 
raţiune între căpeteniile cele mai neruşinate; şi după aceea cine va 
potoli foamea nenumăraţilor nefericiţi pe care astăzi Biserica îi 
protejează şi călăuzeşte? (Principele tăcea.) Cum vor mai putea fi 
atunci potolite mulţimile acelea disperate? Vă spun imediat, 
Excelenţă. Li se va azvârli mai întâi o bucată, apoi o alta şi la 
sfârşit toate pământurile voastre. Şi aşa, Dumnezeu va face 
dreptate, chiar dacă prin intermediul masonilor. Dumnezeu îi 
vindecă pe cei orbi în trup, dar cu cei orbi în spirit ce se va 
întâmpla? 

Nefericitul părinte răsufla greu, simţea o durere sinceră 
pentru previzibila risipire a patrimoniului Bisericii împreună cu 
remuşcarea de a-şi fi dat din nou drumul şi cu teama de a-1 fi jignit 
pe Principe, la care ţinea şi căruia îi cunoştea furia zgomotoasă şi 
bunătatea nepăsătoare. Stătea deci deoparte prevăzător şi-l privea 
pe sub gene pe Don Fabrizio care curăţa cu o periuţă mecanismul 
unei lunete şi părea absorbit de meticuloasa-i îndeletnicire; la 
scurt timp, acesta se ridică, îşi şterse îndelung mâinile cu o cârpă, 
chipul îi era lipsit de orice expresie, ochii săi deschişi la culoare 
păreau să nu fie interesaţi de altceva decât de găsirea vreunei pete 
de grăsime ascunse pe sub unghii. Jos, în jurul vilei, domnea o 
tăcere luminoasă, cât se poate de nobilă, evidenţiată mai mult 
decât tulburată de lătratul îndepărtat al lui Bendico, care în fundul 
livezii de portocali se oţăra la câinele grădinarului, şi de bătaia 
ritmică a cuţitului unui bucătar care, în bucătărie, pe un tocător, 
mărunţea carnea pentru prânzul ce se apropia. Soarele puternic 
înghiţise atât agitaţia oamenilor, cât şi asprimea pământului. Don 
Fabrizio se apropie apoi de masa călugărului, se aşeză şi începu să 
deseneze nişte ţuguiaţi crini bourbonici cu creionul bine ascuţit pe 
care iezuitul în mânia lui îl abandonase. Avea o expresie serioasă, 
dar atât de senină, încât părintelui Pirrone îi trecură toate 
supărările. 

— Nu suntem orbi, părinte dragă, nu suntem decât oameni. 



Trăim într-o realitate schimbătoare, la care încercăm să ne 
adaptăm aşa cum se înclină algele sub forţa valurilor. Sfintei 
Biserici i-a fost explicit făgăduită nemurirea, nouă, în calitate de 
clasă socială, nu. Pentru noi, un paliativ care promite că vom 
dăinui o sută de ani echivalează cu eternitatea. Vom putea cel 
puţin să ne facem probleme pentru fii, poate pentru nepoţei, dar 
dincolo de ceea ce putem spera că vom mângâia cu mâinile 
noastre, nu mai avem nicio obligaţie, iar eu nu-mi pot face 
probleme pentru ceea ce vor fi eventualii mei urmaşi în anul 1960. 
Biserica, da, trebuie să-şi facă probleme, pentru că e destinată să 

/V 

nu moară. In disperarea sa e cuprinsă şi consolarea. Şi dumneata 
crezi că, dacă ar putea acum sau va putea în viitor să se salveze pe 
ea însăşi sacrificându-ne pe noi, n-ar face-o? Bineînţeles că da, şi 
bine ar face. 

Părintele Pirrone era atât de mulţumit că nu-1 supărase pe 
Principe, că nu se supără nici el. Cuvântul acela: „disperare” cu 
referire la Biserică era inadmisibil, dar lunga practică a 
mărturisirii îl învăţase să aprecieze felul de a fi, lipsit de iluzii, al 
lui Don Fabrizio. Nu trebuia totuşi să-şi lase interlocutorul să 
triumfe. 

— Sâmbătă veţi avea de mărturisit două păcate, Excelenţă: 
unul de ieri, al trupului, celălalt de azi, al spiritului. Să nu uitaţi! 

Calmaţi acum amândoi, începură să discute despre un referat 
care trebuia trimis urgent la un observator străin, cel din Arcetri 63 . 
Susţinute, călăuzite, aparent, de numere, invizibile la ora aceea, 
dar prezente, astrele brăzdau cerul cu traiectoriile lor exacte. 
Respectând întâlnirile, cometele se obişnuiseră să se prezinte 
punctuale până la ultima secundă în faţa celor care le observau. Iar 
ele nu erau vestitoare ale unor catastrofe, cum credea Stella: 
apariţia lor prevăzută era, dimpotrivă, triumful raţiunii umane care 
se proiecta şi lua parte la sublima normalitate a cerurilor. „Să-i 
lăsăm aici jos pe aceşti Bendico să-şi urmărească prăzile lor 


63 


Observator astronomic din Toscana. 



rustice, iar pe bucătar să toace carnea nevinovatelor animale. La 
înălţimea acestui observator, fanfaronadele unuia, cruzimea 
celuilalt se topesc într-o calmă armonie. Problema adevărată, 
singura problemă, este să poţi continua să trăieşti această viaţă 
spirituală în momentele ei cele mai abstracte, cele mai 
asemănătoare morţii.” 

Aşa gândea Principele, uitând de propriile eresuri 
dintotdeauna şi de capriciile carnale din ajun. Iar pentru clipele 
acelea de abstracţiune, poate că fu mult mai profund absolvit, 
adică unit din nou cu universul, decât ar fi putut s-o facă formula 
părintelui Pirrone. Pentru o jumătate de oră în dimineaţa aceea, 
zeii de pe tavan şi maimuţele de pe tapiserii fură din nou siliţi să 
tacă. Dar în salon nimeni nu-şi dădu seama de asta. 

Când clopoţelul de prânz îi chemă jos, amândoi se 
înseninaseră, atât pentru că înţeleseseră conjuncturile politice, cât 
şi pentru că trecuseră chiar şi peste această înţelegere, şi o 
atmosferă neobişnuit de destinsă puse stăpânire pe întreaga vilă. 
Masa de prânz era cea mai importantă a zilei şi, slavă Domnului, 
totul se desfăşură perfect. Se întâmplă ca uneia dintre fiice, 
Carolina, cea de douăzeci de ani, să i se desprindă una din buclele 
care-i încadrau chipul şi care pesemne nu fusese prinsă bine cu 
agrafa şi să-i ajungă drept în farfurie. Incidentul, care într-o altă zi 
ar fi putut da naştere la neplăceri, de data asta nu făcu decât să 
sporească voia bună; atunci când fratele care stătea lângă fată 
prinse cârlionţul şi-l puse la gât atârnat ca un pandantiv, până şi 
Don Fabrizio binevoi să zâmbească. Toţi erau la curent cu 
plecarea, destinaţia şi intenţiile lui Tancredi şi toţi vorbeau despre 
asta, în afară de Paolo, care mânca fără să scoată o vorbă. De 
altfel, nimeni nu era îngrijorat, doar Principele, care ascundea în 
adâncul sufletului o oarecare nelinişte şi Concetta, singura pe a 
cărei frunte frumoasă rămăsese o umbră. „Fata e probabil puţin 
îndrăgostită de pezevenghiul ăla. Ar fi o pereche frumoasă, dar mă 
tem că Tancredi trebuie să ţintească mai sus, adică mai jos.” Şi 
pentru că înseninarea politică alungase ceaţa sub care bonomia de 



fond a Principelui era de obicei ascunsă, aceasta ieşea din nou la 
iveală. Ca să-şi liniştească fiica, începu să explice slaba eficacitate 
a puştilor armatei regale, vorbi despre lipsa ghinturilor la armele 
acelea uriaşe şi de cât de puţină forţă de penetraţie aveau 
proiectilele pe care le foloseau, explicaţii tehnice, date pe 
deasupra şi cu rea-credinţă, pe care puţini le înţeleseră şi de care 
nimeni nu fu convins, dar care îi liniştiră pe toţi pentru că 
reuşiseră să transforme războiul, dintr-un haos extrem de concret 
şi de murdar, cum este în realitate, într-o reprezentare curată de 
forţe. 

La sfârşitul prânzului fu servită gelatina cu rom. Era desertul 
preferat al lui Don Fabrizio şi Principesa, recunoscătoare pentru 
consolările primite, se îngrijise să-l comande dis-de-dimineaţă. 
Apărea ameninţător, în formă de turn aşezat pe bastioane şi 
contraforturi, cu ziduri netede şi lunecoase imposibil de escaladat, 
apărat de o garnizoană roşie şi verde din cireşe şi fistic, era însă 
transparent şi tremurând, iar lingura se afunda în gelatină cu o 
uimitoare uşurinţă. Atunci când fortăreaţa de culoarea 
chihlimbarului ajunse la Francesco Paolo, băiatul de şaisprezece 
ani, servit la urmă, din ea nu mai rămăseseră decât nişte parapeţi 

/V 

bombardaţi şi nişte brazde desţelenite. înveselit de aroma 
alcoolului şi de gustul delicat al garnizoanei multicolore, 
Principele savurase desertul asistând la dărâmarea întunecatei 
fortăreţe sub asaltul poftelor. Unul dintre paharele sale rămăsese 
pe jumătate plin cu Marsala; îl ridică rotindu-şi privirea asupra 

A 

familiei şi fixând o clipă ochii albaştri ai Concettei spuse: „In 
sănătatea dragului nostru Tancredi.” Bău vinul dintr-o înghiţitură. 
Literele F. D., care înainte ieşiseră în evidenţă pe auriul paharului 
plin, nu se mai văzură. 

La Administraţie, unde Don Fabrizio cobori din nou după 
prânz, lumina intra acum pieziş, iar tablourile moşiilor, aflate în 
umbră, nu-i mai reproşară nimic. 

— Binecuvântaţi-ne, Excelenţa Voastră, murmurară 
Pastorello şi Lo Nigro, cei doi arendaşi care aduseseră „i 
carnaggi”, acea parte din câştiguri care se plăteşte în natură. 



Stăteau ţepeni, cu o privire mirată pe chipurile bine bărbierite şi 
arse de soare. Răspândeau un miros de cireadă. Principele le vorbi 
cu cordialitate, în dialectul său foarte stilizat, se interesă de 
familiile lor, de starea vitelor, de cum va fi recolta. Apoi întrebă: 

— Aţi adus ceva? 

Şi în timp ce ei răspundeau că da, că totul se afla în camera 
de alături, Principele se ruşină un pic dându-şi seama că 
întrevederea era o repetare a audienţelor Regelui Ferdinand. 

— Aşteptaţi cinci minute şi Ferrara o să vă dea chitanţele. 

Puse câte doi ducaţi în mâna fiecăruia, mai mult poate decât 
valorau lucrurile pe care le aduseseră. 

— Să beţi un pahar în sănătatea noastră. 

Şi se duse să vadă „i camaggi”: pe podea se aflau patru caşuri 
„primosale” de douăsprezece „rotoli”, adică de zece kile fiecare; 
le privi cu indiferenţă, pentru că detesta soiul ăsta de brânză; mai 
erau şase miei, ultimii născuţi în anul acela, cu capetele jalnic 
sprijinite pe tăietura profundă prin care viaţa lor se scursese cu 
câteva ore înainte; le fuseseră spintecate şi burţile, iar maţele 
irizate atârnau în afară. „Odihnească-se în pace”, îşi spuse cu 
gândul la soldatul spintecat în urmă cu o lună. Patru perechi de 
găini cu picioarele legate se zbăteau înspăimântate sub botul 
cercetător al lui Bendico., Alt exemplu de spaimă inutilă, se 
gândea; câinele nu reprezintă niciun pericol pentru ele, nu va 
mânca nici măcar un os din ele, pentru că l-ar durea burta.” 
Spectacolul acela de sânge şi teroare îl scârbi însă. 

— Tu, Pastorello, du găinile în coteţ, deocamdată nu e nevoie 
de ele în cămară, iar altă dată să duci mieii direct la bucătărie, aici 
murdăresc. Şi tu, Lo Nigro, du-te şi spune-i lui Salvatore să vină 
să cureţe şi să ia brânza de aici. Şi deschide fereastra, să iasă 
mirosul. 

Apoi intră Ferrara cu chitanţele. 

Când urcă, Don Fabrizio îl găsi pe Paolo, fiul cel mare, 
ducele de Querceta, aşteptându-1 în biroul pe al cărui divan roşu 
obişnuia să-şi facă siesta. Băiatul îşi luase inima în dinţi şi voia 



să-i vorbească. Mic de statură, subţirel, cu tenul măsliniu, părea 
mai bătrân decât el. 

— Voiam să te întreb, papă, cum trebuie să ne purtăm cu 
Tancredi când o să-l vedem din nou. 

Tatăl înţelese imediat despre ce era vorba şi începu să se 
enerveze. 

— Ce vrei să spui? Ce s-a schimbat? 

— Dar, papă, e clar că tu nu poţi fi de acord: s-a dus cu 
ticăloşii ăia care întorc Sicilia pe dos. Aşa ceva nu se face. 

Gelozia personală, ranchiuna bigotului împotriva verişorului 
libertin, a tontului împotriva isteţului se deghizaseră în 
argumentaţie politică. Don Fabrizio fu atât de indignat, că nici 
măcar nu-şi invită fiul să ia loc. 

— Mai bine să facă prostii, decât să stea toată ziua să se uite 
la baliga cailor! Tancredi mi-e şi mai drag decât înainte. Şi de fapt 
nici nu sunt prostii. Dacă tu o să-ţi poţi face cărţi de vizită pe care 
să scrie „Duce de Querceta” şi dacă, atunci când voi părăsi lumea 
asta, o să moşteneşti ceva, i-o vei datora lui Tancredi şi altora ca 
el. Pleacă şi să nu te mai aud vorbind despre asta! Aici eu comand, 
numai eu. (Apoi se îmbună şi mânia i se transformă în ironie.) Du- 
te, fiule, vreau să dorm. Du-te să vorbeşti despre politică cu 
Guiscardo, o să vă înţelegeţi minunat. 

Şi în timp ce Paolo, umilit, închidea uşa, Don Fabrizio îşi 
scoase redingota şi cizmele, se întinse pe divanul care gemu sub 
greutatea lui şi adormi liniştit. 

Când se trezi, valetul îi aduse pe tavă un ziar şi un bilet. 
Fuseseră trimise de cumnatul său, Mâlvica, de la Palermo, cu un 
servitor călare. Puţin buimac încă, Principele deschise scrisoarea: 
„Dragă Fabrizio, îţi scriu într-o stare de deprimare extremă. 
Citeşte teribilele ştiri din ziar. Piemontezii au debarcat. Suntem 
pierduţi cu toţii. Chiar în seara asta, eu cu întreaga familie ne 
refugiem pe vasele englezeşti. Cu siguranţă vei face la fel; dacă 
socoteşti cu cale, îţi reţin câteva locuri. Dumnezeu să-l apere încă 
pe iubitul nostru Rege. Te îmbrăţişez. Al tău, Ciccio.” 



împături biletul, îl vârî în buzunar şi începu să râdă în hohote. 
Mâlvica ăsta! Fusese întotdeauna sperios ca un iepure. Nu 
înţelesese nimic şi acum tremura de frică. Şi îşi lăsa palatul la 
cheremul servitorilor: de data asta chiar că-1 va găsi golit! 
„Apropo, Paolo trebuie să meargă să stea la Palermo, casele 
abandonate în clipele astea sunt case pierdute. O să vorbesc cu el 
la cină.” 

Deschise ziarul. „Un act de piraterie flagrantă a fost comis în 
11 mai, în urma debarcării în portul din Marsala a unor indivizi 
înarmaţi. Rapoartele ulterioare au lămurit că era o bandă de circa 
opt sute de oameni comandată de Garibaldi. Imediat ce 
aventurierii au pus piciorul pe pământ, au evitat cu grijă orice 
întâlnire cu trupele regale, îndreptându-se, după cum am fost 
informaţi, spre Castelvetrano, ameninţând paşnicii cetăţeni şi 
săvârşind jafuri şi devastări... etc. Etc” 

Numele lui Garibaldi îl tulbură puţin. Aventurierul ăla numai 
plete şi barbă era un mazzinian get-beget. Avea să aducă doar 
belele. „Dar daci Regele Gentilom l-a adus până aici înseamnă că 
e sigur de el. îl vor ţine în frâu.” 

Se linişti, se pieptănă, iar valetul îl ajută să-şi pună pantofii şi 
redingota. Azvârli ziarul într-un sertar. Se apropia ora rozariului, 
dar salonul era încă pustiu. Se aşeză pe un divan şi, în timp ce 
aştepta, observă că zeul Vulcan de pe plafon semăna puţin cu 
Garibaldi din litografiile pe care le văzuse la Torino. Zâmbi. „Un 
încornorat şi ista.” 

Familia începea să se adune. Mătasea fustelor foşnea. Cei 
mai tineri glumeau între ei. Din spatele uşii se auzi obişnuitul 
ecou al certei dintre servitori şi câine care dorea cu orice preţ să 
fie prezent. O rază de soare încărcată de pulbere fină lumină 
maimuţele răutăcioase. 

Ingenunche: „Salve, Regina, Mater misericordiae... 


„Bucură-te, regină, maica milei“, primul vers al imnului închinat Fecioarei Maria 
la începutul rozariului (în latină în original). 



Partea a doua 


August 1860 

— Copacii! Se văd copacii! 

Strigătul pornit din prima trăsură străbătu mergând înapoi 
şirul celorlalte patru, aproape invizibile din cauza norului de praf 
alb, şi la fiecare portieră chipuri asudate îşi arătară satisfacţia 
obosită. 

Copacii, la drept vorbind, erau doar trei, nişte eucalipţi, cei 
mai pociţi fii ai Mamei Natura, dar erau şi primii care apăruseră în 
cale de când, la şase dimineaţa, familia Salina plecase din 
Bisacquino. Acum era ora 11 şi timp de cinci ore nu văzuseră 
decât leneşe spinări de coline învăpăiate de galben sub soare. 
Trapul de scurtă durată pe porţiunile de drum întinse alternase cu 
lungi şi lente căţărări pe povârnişuri, cu pasul prudent în coborâri; 
atât zgomotul mersului la pas, cât şi al trapului fuseseră acoperite 
de clinchetul continuu al zurgălăilor, clinchet care nu mai era 
perceput decât ca o manifestare sonoră a peisajului ars de soare. 
Străbătuseră sate buimace, văruite intr-un albastru gingaş, 
trecuseră pe poduri de o măreţie ciudată, peste râuri în întregime 
secate, înaintaseră pe marginea unor prăpăstii înspăimântătoare, 
pe care sorgul şi ginestrele nu reuşeau să le-mblânzească. Niciun 

/V 

copac, nicio picătură de apă, numai soare şi nori de praf. In 
trăsurile închise din cauza soarelui şi a prafului, temperatura 
atinsese cu siguranţă cincizeci de grade. Copacii însetaţi care se 
profilau pe cerul palid anunţau multe lucruri: că ajunseseră la mai 
puţin de două ore de capătul călătoriei, că intrau pe pământurile 
casei Salina, că puteau să mănânce şi eventual să se şi spele pe 
faţă cu apa stătută a unei fântâni. 

Zece minute mai târziu ajungeau la ferma din Rampinzeri: o 
clădire uriaşă locuită numai o lună pe an de zilieri, catâri şi alte 
animale care se adunau aici pentru seceriş. Pe uşa masivă, dar 
spartă, dansa un ghepard de piatră, deşi o lovitură îi sfărâmase pur 
şi simplu picioarele; nu departe de clădire, o fântână adâncă, 



străjuită de nelipsiţii eucalipţi, oferea tăcută diferitele servicii de 
care era capabilă: putea să fie bazin, adăpătoare, închisoare, 
cimitir. Potolea setea, răspândea tifosul, adăpostea creştinii 
sechestraţi, ascundea cadavre de animale şi de oameni până când 
se transformau în lustruite schelete anonime. 

Toţi membrii familiei Salina coborâră din trăsuri. Principele, 
bucuros la gândul că va ajunge curând la Donnafugata lui 
preferată, Principesa, iritată şi în acelaşi timp fără vlagă, dar 
îmbărbătată de seninătatea soţului său; fetele obosite; copiii 
stârniţi de situaţia nouă în care se aflau şi pe care căldura nu-i 
putuse domoli; mademoiselle Dombreuil, guvernanta franceză, 
complet epuizată şi care, amintindu-şi de anii petrecuţi în Algeria 
pe lângă familia mareşalului Bugeaud, se văita: ,Mon Dieu, mon 
Dieu, c’est pire qu’en AfriqueV 65 , ştergându-şi năsucul cârn; 
părintele Pirrone pe care lectura Breviarului îl adormise repede, 
aşa încât drumul i se păruse scurt, şi care era cel mai sprinten 
dintre toţi; o cameristă şi doi servitori, oameni de la oraş enervaţi 
de aspectele neobişnuite ale vieţii la ţară; şi Bendico, care, sărind 
din ultima trăsură, îşi manifesta dezaprobarea faţă de prevestirile 
funebre ale ciorilor ce se roteau jos, în lumină. 

Erau cu toţii albi de praf până şi pe gene, pe buze sau pe cozi, 
norişori albi se înălţau în jurul persoanelor care, ajunse la locul de 
popas, se scuturau una pe alta. 

Cu atât mai mult strălucea în toată dezordinea aceasta ţinuta 
elegantă a lui Tancredi. Făcuse călătoria călare şi, pentru că 
ajunsese la fermă cu o jumătate de oră înaintea caravanei, avusese 
timp să se scuture de praf, să se cureţe şi să-şi schimbe cravata 
albă. Când scosese apa din fântâna cu multe întrebuinţări, se 
privise o clipă în oglinda din găleată şi găsise că arăta bine cu 
bandajul negru pe ochiul drept, care acum folosea mai mult să 
amintească decât să oblojească rana de la sprânceană căpătată în 
urmă cu trei luni, în luptele de la Palermo; cu celălalt ochi albastru 
care părea să-şi fi asumat sarcina de a exprima maliţia şi pentru 
cel deocamdată ascuns; cu firetul stacojiu pus peste cravată, aluzie 


65 


Sfinte Dumnezeule, e mai rău ca în Africa! (în franceză în original.) 



discretă la cămaşa roşie pe care o purtase. O ajută pe Principesă să 
coboare din trăsură, şterse de praf cu mâneca jobenul unchiului, 
împărţi bomboane verişoarelor şi ironii verişorilor, îngenunche 
aproape în faţa iezuitului, răspunse impetuozităţii pasionale a lui 
Bendico în acelaşi fel, o consolă pe mademoiselle Dombreuil, îi 
tachină pe toţi, îi încântă pe toţi. 

Vizitii plimbau încet caii, în cerc, pentru a-i răcori înainte de 
a-i adăpa, servitorii întindeau feţe de masă pe paiele rămase după 
treierat, în micul dreptunghi de umbră al clădirii. Lângă fântâna 
darnică începu masa. Jur-împrejur unduia câmpia funerară, 
galbenă de paie, neagră de miriştea arsă; plânsetul greierilor 
umplea cerul, era ca horcăitul Siciliei arse care la sfârşitul lui 
august aşteaptă în zadar ploaia. 

O oră mai târziu, învioraţi cu toţii, erau din nou pe drum. 
Deşi caii, obosiţi, mergeau acum mai încet, ultima parte a 
drumului apărea scurtă; peisajul, care nu mai era necunoscut, îşi 

/V 

pierduse aspectul sinistru. începeau să recunoască locuri 
familiare, ţinte aride ale unor plimbări trecute şi picnicuri din 
ultimii ani: trecătoarea de la Dragonara, răspântia din Misilbesi, în 
curând urmau să ajungă la Madonna delle Grazie, care, de la 
Donnafugata, era ţinta celor mai lungi plimbări pe jos. Principesa 
adormise, Don Fabrizio, singur cu ea în trăsura încăpătoare, era 
fericit. Niciodată nu fusese atât de bucuros că merge să petreacă 
trei luni la Donnafugata, ca acum, în acest sfârşit de august al 
anului 1860. Nu numai pentru că la Donnafugata iubea casa, 
oamenii, senzaţia de stăpânire feudală care mai supravieţuia acolo, 
dar şi pentru că, spre deosebire de alte dăţi, nu regreta deloc serile 
liniştite din observator sau vizitele ocazionale la Mariannina. 
Cinstit vorbind, spectacolul pe care-1 oferise Palermo în ultimele 
trei luni îl scârbise puţin. Ar fi vrut să se poată mândri că a fost 
singurul care a înţeles situaţia şi a acceptat cu seninătate bau-baul 
în cămaşă roşie, dar se văzuse nevoit să înţeleagă că familia Salina 
nu avea monopolul clarviziunii. Toţi palermitanii păreau fericiţi, 
toţi în afară de o mână de nătărăi: Mâlvica, dragul său cumnat, 



care se lăsase prins de poliţia Dictatorului 66 şi care stătuse zece 
zile la pâmaie; fiul său Paolo, tot atât de nemulţumit, dar mai 
prudent, pe care-1 lăsase la Palermo, amestecat în cine ştie ce 
comploturi infantile. Toţi ceilalţi îşi manifestau ostentativ bucuria, 
se plimbau cu cocarde tricolore agăţate de rever, organizau 
procesiuni de dimineaţa până seara şi, mai ales, vorbeau, ţineau 
discursuri, declamau; şi, dacă în primele zile de ocupaţie toată 
gălăgia asta avusese probabil un sens, dat de aclamaţiile cu care 
erau salutaţi cei câţiva răniţi care treceau pe străzile principale şi 
de văicărelile „sticleţilor”, agenţii poliţiei învinse care erau 
torturaţi pe uliţe, acum, când răniţii se vindecaseră şi „sticleţii” 
scăpaţi cu viaţă se înrolaseră în noua poliţie, aceste mascarade, 
cărora le recunoştea totuşi inevitabila necesitate, îi apăreau 
stupide şi fără rost. Trebuia să admită însă că totul nu era decât 
manifestarea superficială a unei proaste educaţii; esenţa lucrurilor, 
situaţia economică şi socială era satisfăcătoare, exact aşa cum 
prevăzuse. Don Pietro Russo îşi ţinuse promisiunile şi în jurul 
vilei Salina nu se auzise nici măcar o împuşcătură; iar dacă din 
palatul de la Palermo fusese furat un important serviciu de 
porţelan chinezesc, asta se datora numai prostiei lui Paolo, care 
pusese să fie ambalat în două coşuri pe care, în timpul 
bombardamentului, le lăsase în curte, pur şi simplu o invitaţie 
pentru ca înşişi cei care-1 ambalaseră să-l facă să dispară. 

Piemontezii (aşa continua să-i numească Principele pentru a- 
şi face singur curaj, aşa cum alţii le spuneau garibaldini ca să-i 
proslăvească sau garibaldişti ca să-i blameze), piemontezii se 
prezentaseră în faţa lui, dacă nu cu pălăria în mână cum se 
prezisese, cel puţin cu mâna la cozorocul chipielor roşii, tot atât 
de mototolite şi de decolorate ca ale ofiţerilor bourboni. 

Anunţat cu douăzeci şi patru de ore înainte de către Tancredi, 
cam prin 20 iunie se prezentase la vila Salina un general în veston 
scurt roşu cu găitane negre. Urmat de aghiotant, ceruse politicos 
să fie lăsat să admire frescele de pe tavane. I se făcu desigur pe 


66 


Titlu asumat de Garibaldi în timpul campaniei de cucerire a Siciliei. 



plac pentru că preavizul fusese suficient pentru a scoate de pe 
perete un portret al regelui Ferdinand II în ţinută de ceremonie şi 
a-1 înlocui cu o neutră Scăldătoare din Ierusalim 67 , gest care 
reunea avantajele estetice cu cele politice. 

Generalul era un toscan foarte subţire, de vreo treizeci de ani, 
flecar şi puţin fanfaron, dar educat şi simpatic, care se comportase 
cu necesara reverenţă, adresându-i-se lui Don Fabrizio cu 
„Excelenţă”, în totală contradicţie cu unul dintre primele decrete 
ale Dictatorului; aghiotantul, un ţângău de nouăsprezece ani, era 
un conte milanez care le fascină pe fete cu cizmele lucioase şi cu 
r-urile sale graseiate. 

Veniseră însoţiţi de Tancredi, care fusese înaintat, mai bine 
zis „creat” căpitan pe câmpul de luptă; puţin slăbit din cauza 
suferinţelor provocate de rană, îmbrăcat în roşu şi irezistibil, îşi 
etala prietenia cu învingătorii, o prietenie bazată pe tutuială 
reciprocă şi fraze care începeau cu „viteazul meu prieten”, 
aruncate de „continentali” cu un elan pueril şi cărora Tancredi le 
răspundea pe nas şi, pentru Don Fabrizio, cu o ascunsă ironie. 
Principele îi primise de la înălţimea inexpugnabilei sale politeţi, 
iar ei îl amuzaseră peste măsură şi-l liniştiseră din plin, astfel 
încât, după trei zile, cei doi „piemontezi” fură invitaţi la cină; 
minunată fusese imaginea Carolinei acompaniind la pian cântecul 
generalului care, în cinstea Siciliei, riscase un „Vi ravviso, o, 
luoghi ameni ” 68 , în timp ce Tancredi întorcea paginile partiturii cu 

seriozitate, ca şi cum falsurile nici n-ar fi existat pe lumea asta. 

/\ 

Intre timp, aplecat peste o sofa, micul conte milanez îi vorbea 
Concettei despre florile de portocal şi îi dezvăluia existenţa lui 
Aleardo Aleardi 69 ; ea se prefăcea că ascultă şi se întrista pentru 
aspectul vărului ei, pe care lumânările de pe pian îl făceau să pară 


67 Aici se petrece episodul vindecării paraliticului, povestit în Evanghelia după loan, 5, 1-16. 

68 Vă revăd, o, preaplăcute locuri", arie din opera Somnambula de Vincenzo Bellini, compozitor de 
origine siciliană. 

69 

Vă revăd, o, preaplăcute locuri", arie din opera Somnambula de Vincenzo Bellini, compozitor de 
origine siciliană. 



şi mai palid decât era în realitate. 

Serata fusese de-a dreptul idilică şi fu urmată de altele la fel 
de cordiale; într-una din ele generalul fu rugat să pună o vorbă 
bună pentru ca ordinul de expulzare a iezuiţilor să nu fie aplicat 
părintelui Pirrone care fu descris ca apăsat de ani şi de boli. 
Generalul, care începuse să-l simpatizeze pe admirabilul părinte, 
se prefăcu că dă crezare stării mizerabile a acestuia, se strădui, 
vorbi cu prietenii săi politicieni şi părintele Pirrone rămase pe loc. 
Ceea ce îi întări şi mai mult lui Don Fabrizio exactitatea propriilor 
preziceri. 

Generalul fu foarte util şi în problema permiselor de liberă 
trecere necesare în zilele acelea agitate celor care voiau să se 
mişte dintr-un loc intr-altul; lui i se datoră în mare parte faptul că 
şi în anul acela de revoluţie familia Salina putu să se bucure de 
vilegiatură. Tânărul căpitan obţinu şi el o permisie de o lună şi 
putu pleca împreună cu unchii săi. Chiar fără problema permiselor 
de liberă trecere, pregătirile de plecare fuseseră lungi şi 
complicate. Fuseseră necesare eliptice tratative în birourile 
administraţiei cu oamenii de încredere ai unor „persoane 
influente” din Girgenti, tratative care, conduse de Pietro Russo, se 
sfârşiseră cu zâmbete, strângeri de mâini şi clinchet de monede. 

Se obţinuse un al doilea permis, mai valid; dar acest lucru nu 
era o noutate. Fu nevoie să se adune munţi de bagaje şi de provizii 
şi să fie expediaţi cu trei zile înainte o parte dintre bucătari şi 
servitori; fu nevoie să se ambaleze un mic telescop şi să i se 
permită lui Paolo să rămână la Palermo; după care putură în sfârşit 
să plece. Generalul şi micul sublocotenent veniseră să le ureze 
călătorie plăcută şi să le aducă flori; şi când trăsurile ieşiră de la 
vila Salina, două braţe roşii se agitară îndelung, jobenul negru al 
Principelui se întinse peste portieră, dar mânuţa înmănuşată în 
dantelă neagră, pe care micul conte sperase s-o vadă, rămase în 
poala Concettei. 

Călătoria durase trei zile şi fusese oribilă. Drumurile, 
vestitele drumuri siciliene, din cauza cărora principele de Satriano 
pierduse Locotenenţa, erau doar nişte vagi urme pline de gropi şi 



acoperite de praf. Prima noapte la Marineo, în casa unui notar 
prieten, fusese cât de cât suportabilă; dar a doua, intr-un han 
mizerabil din Prizzi, trecuse greu, culcaţi cum erau câte trei în 
fiecare pat şi asediaţi de o faună dezgustătoare. A treia, la 
Bisacquino. Aici nu existau ploşniţe, dar în schimb Don Fabrizio 
găsise treisprezece muşte în paharul cu graniţa', un miros greu de 
fecale se ridica atât de pe drum, cât şi din „camera hârdaielor” 
aflată alături, şi asta îl făcuse pe Principe să viseze urât; când se 
trezise dis-de-dimineaţă, afundat în sudoare şi putori, nu putuse să 
nu compare această dezgustătoare călătorie cu propria-i viaţă, care 
o pornise la început pe câmpii zâmbitoare, se căţărase apoi pe 
munţi prăpăstioşi, se strecurase prin trecători ameninţătoare pentru 
a se revărsa apoi în nesfârşite valuri de o singură culoare, pustii ca 
disperarea. Aceste fantezii matinale însemnau tot ce putea fi mai 
rău pentru un bărbat de vârstă mijlocie; şi, cu toate că le ştia 
menite să dispară în vâltoarea zilei, Don Fabrizio suferea nespus 
pentru că le cunoştea îndeajuns ca să-şi dea seama că lăsau în 
fundul sufletului un sediment de doliu care, îngroşându-se în 
fiecare zi, avea să sfârşească prin a deveni adevărata cauză a 
morţii. 

Odată cu răsăritul soarelui, monştrii aceia se pitiseră în 
adâncurile subconştientului. Donnafugata era deja aproape, cu 
palatul său, cu fântânile arteziene, cu amintirile despre strămoşii 
săi sfinţi, cu senzaţia de veşnicie a copilăriei pe care o dădea. 
Chiar şi oamenii de acolo erau simpatici, devotaţi şi simpli. Dar, 
ajuns aici, începu să-l chinuie un gând: cine ştie dacă după 
ultimele întâmplări oamenii vor mai fi devotaţi ca înainte. „Vom 
vedea.” 

Acum erau cu adevărat aproape de sosire. Chipul inteligent al 
lui Tancredi apăru în dreptul ferestruicii. 

— Pregătiţi-vă, în cinci minute am ajuns. 

Tancredi avea prea mult tact ca să între în sat înaintea 
Principelui, îşi lăsă calul la pas şi înaintă sobru, alături de prima 
trăsură. 



Dincolo de micul pod, autorităţile aşteptau înconjurate de 
câteva zeci de ţărani. Imediat ce trăsurile intrară pe pod, fanfara 
începu să cânte cu o înflăcărare frenetică „Noi siamo zingarelle” 70 , 
primul salut ciudat, dar călduros, cu care de câţiva ani 
Donnafugata îl primea pe Principe; şi, imediat după aceea, 
clopotele Catedralei şi ale mănăstirii Santo Spirito, la semnul 
vreunui ştrengar, umplură văzduhul cu larma lor sărbătorească. 
„Slavă Domnului, mi se pare că totul este ca de obicei”, îşi spuse 

/V 

Principele coborând din trăsură. II aşteptau don Calogero Sedâra, 
primarul, cu şoldurile strânse într-o eşarfă tricoloră nouă-nouţă, 
asemeni funcţiei sale; monseniorul Trottolino, protopopul, cu faţa 
lui mare şi uşor arsă de soare; don Ciccio Ginestra, notarul, care, 
în calitatea sa de căpitan al Gărzii Naţionale, venise încărcat de 
fireturi şi panaşuri; mai era şi don Toto Giambono, medicul, era şi 
Nunzia Giarritta, care-i întinse Principesei un buchet cam 
neglijent de flori, culese, de altfel, cu o jumătate de oră înainte, 
din grădina palatului. Era şi Ciccio Tumeo, organistul catedralei, 
care, în realitate, n-ar fi avut rangul potrivit să stea cu autorităţile, 
dar venise în calitate de prieten şi tovarăş de vânătoare şi avusese 
fericita idee de a o aduce cu sine, pentru a-i face plăcere 
Principelui, pe Teresina, un brac maroniu cu două pete de culoarea 
alunei deasupra ochilor, iar Don Fabrizio îl răsplăti pentru 
îndrăzneala lui cu un zâmbet special. Principele, foarte bine- 
dispus şi de o blândeţe sinceră, coborâse din trăsură împreună cu 
soţia ca să mulţumească şi, în sunetele muzicii lui Verdi şi în 
vacarmul clopotelor, îl îmbrăţişă pe primar şi strânse mâna tuturor 
celorlalţi. Grupul de ţărani nu scotea o vorbă, dar în privirile lor 
fixe se putea citi o curiozitate lipsită de duşmănie, pentru că 
sătenii din Donnafugata nu aveau nimic împotriva îngăduitorului 
lor stăpân, care uita atât de des să ceară dările şi micile arenzi; şi, 
de altfel, obişnuiţi să vadă mustăciosul ghepard dansând pe faţada 
palatului, pe frontonul bisericilor, în vârful fântânilor, pe plăcile 


70 


,Noi suntem ţigăncuşe“, cor din opera Travictîa de Giuseppe Verdi. 



de faianţă ale caselor, erau curioşi să-l vadă acum pe adevăratul 
Ghepard în pantaloni de pique dând labe amicale tuturor şi 
zâmbind cu faţa lui de felină amabilă. „Nimic de zis, totul e ca 
înainte, mai bine chiar.” Tancredi era privit şi el cu mare 
curiozitate, îl cunoşteau cu toţii de multă vreme, dar acum apărea 
transfigurat: nu mai vedeau în el pe tânărul cinic, ci pe aristocratul 
liberal, tovarăşul lui Rosolino Pilo 71 , viteazul rănit în luptele de la 
Palermo. Iar el se simţea în admiraţia aceea zgomotoasă ca peştele 
în apă; admiratorii ăştia de la ţară îl amuzau grozav, le vorbea în 
dialect, glumea, îşi bătea joc de sine însuşi şi de rana lui. Dar 
atunci când spunea „generalul Garibaldi cobora vocea şi îşi lua un 
aer răpit, de ministrant în faţa chivotului; iar lui don Calogero 
Sedâra, despre care auzise vag că-şi dăduse multă osteneală în 
zilele eliberării, îi spuse cu voce tare: 

— Don Calogero, Crispi mi-a spus numai lucruri bune despre 
dumneata. 

După care îi dădu braţul verişoarei Concetta şi plecă, 
lăsându-i pe toţi plini de admiraţie. 

Trăsurile cu servitorii, copiii şi Bendico se duseră direct la 
palat, dar conform unui vechi obicei, ceilalţi, înainte de a pune 
piciorul în casă, trebuiau să asiste la un Te Deum în Catedrală. 
Aceasta era, de altfel, la doi paşi şi se îndreptară spre ea în alai, 
prăfuiţi, dar impunători, nou-sosiţii, strălucitoare, dar umile, 

/V 

autorităţile. In frunte se afla don Ciccio Ginestra, care, cu 
prestigiul dat de uniformă, le făcea drum printre trecători; urma 
Principele la braţul soţiei sale şi părând un leu sătul şi ascultător; 
în spatele lor Tancredi şi în dreapta lui Concetta, care înaintând 
spre biserică alături de vărul său simţea o tulburare profundă şi o 
duioasă nevoie de a plânge, o stare sufletească pe care presiunea 
puternică exercitată de atentul tânăr pe braţul ei, cu singurul scop, 
vai!, de a o ajuta să ocolească gropile şi gunoaiele care umpleau 

71 

Patriot şi revoluţionar italian (1820-1860), se alătură lui Garibaldi şi moare in 
primele zile de asediu ale oraşului Palermo. 



/V 

strada, nu reuşea s-o potolească. In spatele lor veneau de-a valma 
ceilalţi. Organistul se retrăsese în mare grabă ca s-o lase pe 
Teresina acasă şi să fie la tunătorul său post în momentul intrării 
în biserică. Clopotele continua să bată dezlănţuite şi pe pereţii 
caselor inscripţiile cu „Trăiască Garibaldi”, „Trăiască Regele 
Vittorio” şi „Moarte regelui bourbon”, pe care o pensulă 
nepricepută le scrisese cu două luni înainte, se decolorau şi păreau 
că vor să se topească în zid. Petardele explodau în timp ce urcau 
scările şi când micul alai intră în biserică, don Ciccio Tumeo, care 
sosise gâfâind, dar la timp, începu să cânte plin de pasiune Amami 
Alfredo 72 . 

O mulţime de curioşi umpleau până la refuz biserica, printre 
masivele ei coloane din marmură roşie. Familia Salina se aşeză în 
cor şi în timpul scurtei ceremonii Don Fabrizio se arătă mulţimii, 
uimind-o; Principesa era gata-gata să leşine din cauza căldurii şi a 
oboselii, iar Tancredi, sub pretextul că alungă muştele, atinse de 
câteva ori capul blond al Concettei. Totul era în ordine şi, după 
scurta predică a monseniorului Trottolino, cu toţii se închinară în 
faţa altarului, apoi se îndreptară spre uşă şi ieşiră în piaţa toropită 
de soare. 

La capătul scărilor autorităţile îşi luară rămas-bun, şi 
Principesa, căreia i se şoptiseră nişte dispoziţii în timpul 
ceremoniei, îi invită la cină în seara aceea pe primar, pe protopop 
şi pe notar. Preotul era celibatar prin profesie, iar notarul din 
vocaţie, aşa că problema consoartelor nici nu exista pentru ei; 
invitaţia pentru primar fu extinsă în mod destul de neclar şi către 
soţia sa, un soi de ţărancă, foarte frumoasă, dar considerată de 
însuşi soţul ei, din mai multe motive, neprezentabilă; aşa că 
nimeni nu fu surprins când el spuse că soţia nu se simţea bine, dar 
mare fu mirarea când îl auziră adăugând; 

— Dacă Excelenţele Voastre o permit, voi veni cu fiica mea, 
Angelica, care de o lună nu spune decât ce plăcere i-ar face să o 


72 


,Iubeşte-mă, Alfredo“, arie din opera Traviata de Giuseppe Verdi. 



cunoaşteţi acum, că s-a făcut mare. 

Bineînţeles că i se dădu numaidecât permisiunea, iar Don 
Fabrizio care îl văzuse pe Tumeo privind din spatele celorlalţi îi 
strigă: 

— Şi dumneata, bineînţeles, don Ciccio, şi adu-o şi 
peteresina. Şi adresându-se celorlalţi adăugă: Iar după cină, la 
nouă şi jumătate, vom fi bucuroşi să ne întâlnim cu toţi prietenii. 

Donnafugata comentă îndelung aceste ultime cuvinte. Iar 
Principele, care găsise locul neschimbat, fu considerat foarte 
schimbat, el, care n-ar fi folosit niciodată înainte cuvinte atât de 
cordiale. Şi din clipa aceea începu, invizibil, declinul prestigiului 
său. 


Palatul Salina se afla lângă Catedrală. Faţada lui scurtă, cu 
şapte balcoane deasupra străzii, nu lisa să se bănuiască imensitatea 
construcţiei, care se întindea în spate pe doua sute de metri, cu 
edificii în stiluri diferite, unite însă într-o manieră armonioasă în 
jurul a trei curţi mari şi terminându-se cu un parc întins şi 
împrejmuit cu ziduri. La intrarea principală dinspre piaţă, călătorii 
fură întâmpinaţi cu alte urări de bun venit. Don Onofrio Rotolo, 
administratorul local, nu participase, nu participa niciodată, la 
primirile oficiale de la intrarea în sat. Educat la şcoala extrem de 
rigidă a principesei Carolina, el considera vulgul ca inexistent şi 
pe Principe ca pe un rezident în străinătate până în momentul în 
care trecea pragul propriului palat, aşa că stătea acolo, la doi paşi 
de intrare, foarte mic, foarte bătrân, foarte bărbos, însoţit de soţia 
sa, voinică şi mult mai tânără decât el, înconjurat de servitori şi de 
cei opt „pândari” cu ghepardul de aur pe chipiu şi în mână cu opt 
puşti, despre care nu se putea spune că nu erau periculoase. 

— Sunt fericit să pot ura Excelenţelor Voastre bun venit 
acasă. Vă predau palatul exact în starea în care a fost lăsat. 

Don Onofrio era unul din puţinii oameni stimaţi de Principe 
şi poate singurul care nu-1 furase niciodată. Cinstea lui era pur şi 
simplu maniacală şi despre ea se povesteau episoade incredibile, 
cum era acela al păhăruţului de lichior lăsat pe jumătate plin de 



Principesă în momentul plecării şi regăsit un an mai târziu exact 
în acelaşi loc, cu conţinutul evaporat şi transformat într-un 
sediment zaharos, dar neatins. „Pentru că aceasta e o părticică din 
averea Principelui şi nu trebuie risipită.” 

Odată terminat schimbul de amabilităţi cu don Onofrio şi 
Donna Maria, Principesa, care era deja la capătul puterilor, se 
duse direct la culcare, iar fetele şi Tancredi alergară spre caldele 
umbre ale grădinii. Don Fabrizio şi administratorul dădură o tură 
prin apartamentul cel mare. Totul era în perfectă ordine: tablourile 
în ramele lor greoaie erau şterse de praf, auriul cărţilor în 
legăturile lor antice sclipeau discret, soarele puternic făcea să 
strălucească marmura cenuşie din jurul fiecărei uşi. Totul era în 
aceeaşi stare în care se găsea de cincizeci de ani. Scăpat de 
tumultul zgomotos al disputelor civile, Don Fabrizio se simţi 
refăcut, plin de o senină încredere şi îl privi aproape cu duioşie pe 
don Onofrio care tropăia grăbit pe lângă el. 

— Don ’Nofrio, dumneata eşti cu adevărat ca unul din 
spiriduşii aceia care păzesc comorile; îţi datorăm o mare 
recunoştinţă. 

Cu un an înainte sentimentul fusese identic, dar cuvintele nu- 
i veniseră pe buze; don ’Nofrio îl privi recunoscător şi uimit. 

— Nu-mi fac decât datoria, Excelenţă. Şi ca să-şi ascundă 
emoţia îşi scărpina urechea cu unghia foarte lungă a degetului mic 
de la mâna stângă. 

Apoi administratorul fu supus torturii ceaiului. Don Fabrizio 
ceru să i se aducă două căni şi, cu moartea în suflet, don Onofrio 
trebui să înghită una; după care îl puse la curent pe Principe cu 
ceea ce se întâmplase la Donnafugata: cu două săptămâni în urmă 
reînnoise arenda moşiei Aquila, în condiţii puţin mai rele decât 
înainte; avusese de făcut cheltuieli pentru repararea plafoanelor 
din camerele pentru oaspeţi, dar se aflau în casă, la dispoziţia 
Excelenţei Sale, trei mii două sute şaptezeci şi cinci de uncii, din 
care nu trebuiau reţinute nicio altă cheltuială, nicio taxă şi nici 
măcar propria-i leafa. 

Apoi veni rândul informaţiilor private care se învârteau toate 



în jurul marelui eveniment al anului: continua şi rapida ascensiune 
a averii lui don Calogero Sedâra; cu şase luni în urmă expirase 
termenul pentru împrumutul pe care i-1 făcuse baronului Tumino 
şi el pusese mâna pe moşia acestuia: în schimbul celor o mie de 
uncii împrumutate, stăpânea acum o nouă proprietate care-i 
aducea cinci sute pe an; în aprilie putuse să ia două salme 75 de 
teren pentru o bucată de pâine, dar în acea mică proprietate exista 
o carieră de piatră foarte căutată, pe care el avea intenţia s-o 
exploateze; încheiase contracte de vânzare a grâului cât se poate 
de avantajoase în momentele de dezorientare şi de foamete care 
urmaseră debarcării. Vocea lui don ’Nofrio se umplu de ciudă: 

— Am făcut socoteala pe degete: în scurtă vreme veniturile 
lui don Calogero vor fi egale cu cele ale Excelenţei Voastre la 
Donnafugata, iar cea de aici din sat e cea mai mică dintre 
proprietăţile sale. 

Odată cu bogăţia, creştea şi influenţa sa politică, devenise 
şeful liberalilor din Donnafugata şi din târgurile vecine, era sigur 
că la următoarele alegeri va fi trimis deputat la Torino. 

— Şi ce de aere îşi dau! Nu el, pentru că e prea inteligent s-o 
facă, dar fiică-sa de exemplu, care s-a întors de la pensionul din 
Florenţa şi se plimbă prin sat cu fusta umflată şi cu panglici de 
catifea atârnate de pălărie. 

Principele tăcea: fiica, Angelica, desigur, care urma să vină la 
cină, era curios să vadă cum arăta ciobăniţa aia dichisită; nu-i 
adevărat că nimic nu se schimbase; don Calogero tot atât de bogat 
ca el! Dar lucrurile astea erau de fapt previzibile, erau preţul care 
trebuia plătit. 

Tăcerea Principelui îl nelinişti pe don ’Nofrio, îşi închipuia 
că îl supărase povestindu-i. Bârfele din sat. 

— Excelenţă, m-am gândit să pun să fie pregătită baia, 
trebuie să fie gata acum. 

Don Fabrizio îşi dădu brusc seama că era obosit: era aproape 


Măsură de capacitate şi de suprafaţă. O scdma este egală cu o suprafaţă de teren 
cuprinsă între unu şi patru hectare. 



trei şi de nouă ore se afla pe drum sub un soare torid şi după o 
noapte ca aceea; îşi simţea tot trupul plin de praf până în cele mai 
ascunse cute. 

— Mulţumesc, don ’Nofrio, că te-ai gândit la asta; şi pentru 
tot restul. Ne vedem diseară, la cină. 

Urcă scara interioară, trecu prin salonul cu tapiserii, apoi prin 
cel albastru şi prin cel galben; obloanele trase filtrau lumina, în 
biroul său pendula Boulle bătea încet orele. „Ce pace, Doamne 
Dumnezeule, ce pace!” Intră în camera de baie: mică, văruită, cu 
pardoseala din cărămizi neşlefuite, în mijlocul căreia se afla 
orificiul pentru scurgerea apei. Cada era un soi de albie ovală, 
imensă, din tablă vopsită în galben pe dinafară şi albă pe 
dinăuntru, ridicată pe patru picioare robuste din lemn. Pe fereastra 
lipsită de obloane soarele intra cu brutalitate. 74 * 

Don Fabrizio chemă, intrară doi servitori, fiecare cu câte 
două găleţi pline ochi, una cu apă rece, cealaltă cu apă fierbinte, 
intrară şi ieşiră de mai multe ori până când albia se umplu, el 
încercă temperatura cu mâna, era bună. Dădu afară servitorii, se 
dezbrăcă şi intră în apă. Sub masa enormă, apa fu cât pe-aci să se 
reverse. Se săpuni, se fricţionă cu peria: căldura îi făcea bine, îl 
relaxa. Aproape adormi, când cineva bătu la uşă: Domenico, 
valetul, intră cu teamă. 

— Părintele Pirrone cere să o vadă imediat pe Excelenţa 
Voastră. Aşteaptă alături ca Excelenţa Voastră să iasă din baie. 

Principele fu uimit. Dacă se întâmplase ceva rău, era mai 
bine să ştie imediat. 

— Nici vorbă, spune-i să între acum. 

Graba iezuitului îl neliniştise pe Don Fabrizio; şi, puţin din 
această pricină, puţin din respect pentru haina sacerdotală, se 
grăbi să iasă din baie: spera să poată îmbrăca halatul înainte ca 
părintele Pirrone să între, dar nu reuşi, şi preotul apăru exact în 

74 

* Adăugare în manuscrisul dactilografiat:„Agăţat de un cui pe perete se afla un halat; pe unul din 
scaunele de frânghie, lenjeria de schimb, pe un altul un costum de haine încă şifonat de cum stătuse în 
cufăr. Lângă vană, o bucată mare de săpun roz, o perie, o batistă înnodată, cu tărâţe care, ude, lăsau un 
lapte mirositor, un burete enorm, unul din cele pe care i le trimitea administratorul din Salina.” (N. ed.) 



clipa în care Principele, nemaiascuns de apa cu spumă şi 
neacoperit încă de efemerul giulgiu, se ridica gol-puşcă, asemenea 
lui Hercule Famese 75 , care pe deasupra mai şi fumega, în timp ce 
de pe gât, braţe, abdomen şi coapse i se scurgeau pârâiaşe, aşa 
cum Ronul, Rinul şi Dunărea traversează şi scaldă piscurile 
alpine. Imaginea uriaşului Principe în costumul lui Adam îi era 
necunoscută părintelui Pirrone. Familiarizat prin taina spovedaniei 
cu goliciunea sufletelor, era cât se poate de puţin pregătit pentru 
cea a trupurilor; şi, cu toate că nici măcar n-ar fi clipit ascultând 
mărturisirea, să zicem, a unei relaţii incestuoase, se tulbură la 
vederea acelei inocente goliciuni titanice. Bolborosi o scuză şi 
dădu să se întoarcă, dar Don Fabrizio, enervat pentru că nu 
avusese timp să se acopere, îşi întoarse evident mânia împotriva 
lui: 

— Părinte, n-o face pe prostul, dă-mi mai degrabă halatul şi, 
dacă nu te superi, ajută-mă să mă şterg. (Imediat după aceea îi 
veni în minte o ceartă trecută.) Şi ascultă aici, părinte, mai fa şi 
dumneata o baie. 

Mulţumit că putuse să dea o mustrare igienică celui care-1 
copleşea cu atâtea morale, se linişti. Cu partea de sus a halatului 
pe care, în sfârşit, îl obţinuse, îşi uscă părul, perciunii şi gâtul, în 
timp ce, cu partea de jos, umilitul părinte Pirrone îi freca 
picioarele. Când vârful şi poalele muntelui fură uscate, Principele 
zise: 

— Acum, părinte, ia loc şi spune-mi de ce voiai să-mi 
vorbeşti cu atâta grabă. 

/V 

In timp ce iezuitul se aşeza, purcese de unul singur la asanări 
mai intime. 

— Uitaţi, Excelenţă, am primit o misiune delicată. O 
persoană cât se poate de dragă vouă a dorit să-şi deschidă sufletul 
şi să-mi facă onoarea de a face cunoscute sentimentele sale, 
încrezătoare, poate pe nedrept, în preţuirea cu care sunt onorat... 


Copie a statuii antice a lui Hercule. Face parte din colecţia alcătuită de Alessandro Famese, viitorul 
papă Paul III. 



Ezitările părintelui Pirrone se diluau în fraze interminabile. 
Don Fabrizio îşi pierdu răbdarea: 

— Pe scurt, părinte, despre cine-i vorba? Despre Principesă? 

Şi, cu braţul ridicat, părea să ameninţe, de fapt se ştergea la 
subsuoară. 

— Principesa e obosită, doarme şi n-am văzut-o. E vorba de 
domnişoara Concetta. (Pauză.) Dânsa e îndrăgostită. 

Un bărbat de patruzeci şi cinci de ani poate să creadă că e 
încă tânăr, până în clipa în care îşi dă seama că are copii aflaţi la 
vârsta îndrăgostirii. Principele simţi cum îmbătrâneşte brusc, uită 
de kilometrii pe care îi străbătea la vânătoare, de acei „Iisuse 
Cristoase” pe care ştia să-i provoace, de prospeţimea lui de acum, 
la capătul unei călătorii lungi şi obositoare, şi dintr-odată se văzu 
un bătrân însoţind un cârd de nepoţei călare pe caprele de la Villa 
Giulia. 

— Şi proasta aia de ce ţi-a povestit dumitale lucrurile astea? 
De ce n-a venit la mine? Nici măcar nu întrebă de cine era 
îndrăgostită Concetta, era inutil. 

— Excelenţa Voastră ascunde prea bine sufletul de părinte 
sub asprimea stăpânului, e normal deci ca bietei fete să-i fie teamă 
şi să i se adreseze devotatului preot al casei. 

Don Fabrizio îşi trăgea izmenele şi pufnea, prevedea 
nesfârşite discuţii, lacrimi, plictiseli infinite, sclifosită aia îi strica 
prima zi la Donnafugata. 

/V 

— Aşa e, părinte, aşa e. In familie nu mă înţelege nimeni. 
Asta-i nenorocirea mea. 

Stătea aşezat pe un taburet cu părul blond de pe piept 
brobonit de picături de sudoare. Pârâiaşe de apă şiroiau pe 
cărămizi, baia era încărcată de parfumul lăptos al târâtelor, de 
parfumul de migdale al săpunului. 

— Şi ce ar trebui să spun eu, după părerea dumitale? 

Iezuitul transpira în căldura ca de sobă, şi acum, când 
transmisese deja confidenţa, ar fi vrut să plece, dar sentimentul 
propriei responsabilităţi îl reţinea. 

— Dorinţa de a întemeia o familie creştină e cât se poate de 



dragă Bisericii. Prezenţa Mântuitorului la nunta din Cana... 

— Să nu divagăm. Eu vorbesc despre această căsătorie, nu 
despre căsătorie în general. Tancredi a făcut nişte propuneri 
precise? Când anume? 

Vreme de cinci ani părintele Pirrone încercase să-l înveţe pe 
băiat latina; vreme de şapte ani suferise capriciile şi glumele 
acestuia; ca toţi ceilalţi, fusese fermecat de el, dar recentele 
isprăvi politice ale lui Tancredi îl jigniseră; vechiul sentiment se 
lupta în el cu noua supărare. Acum nu ştia ce să spună. 

— Propuneri în adevăratul sens al cuvântului, nu. Dar 
domnişoara Concetta nu are nicio îndoială: atenţiile, privirile, 
aluziile, toate din ce în ce mai dese, au convins sufletul ei 
neprihănit; e sigură că este iubită; dar, ca o fiică supusă şi 
iubitoare, voia să întrebe, prin intermediul meu, ce va trebui să 
răspundă când propunerile vor veni cu adevărat, pentru că simte 
că sunt aproape. 

Don Fabrizio se mai linişti puţin: de unde până unde să fi 
avut fetişcana aia atâta experienţă încât să vadă clar care erau 
intenţiile unui tânăr, mai ales unul ca Tancredi? Probabil era vorba 
doar de simple fantezii, de unul din acele „vise de aur” care 
răvăşesc pernele fetelor de pension. Pericolul era departe. 

Pericol. Cuvântul îi sună în ureche atât de limpede, că fu 
uimit. Pericol. Dar pericol de ce? El o iubea mult pe Concetta, îi 
plăceau nestrămutata ei supunere, blândeţea cu care reacţiona la 
oricare dintre insuportabilele manifestări ale voinţei paterne, 
supunere şi blândeţe, pe cate, de altfel, el le supraevalua. Tendinţa 
firească pe care o avea de a înlătura orice i-ar fi ameninţat propria 
linişte îl făcuse să nu dea prea multă importanţă lucirilor metalice 
care se aprindeau în ochii fetei atunci când bizareriile cărora 
trebuia să se supună erau cu adevărat prea jignitoare. Principele o 
iubea mult pe fată, dar îl iubea şi mai mult pe Tancredi. Cucerit 
dintotdeauna de afecţiunea ironică a tânărului, începuse în ultima 
vreme să-i admire şi inteligenţa: rapiditatea cu care se adapta 
oricărei situaţii, felul în care pătrunsese în societate, acea artă 
înnăscută a nuanţelor care-i venea din felul de a folosi limbajul 



demagogic la modă, dându-le însă de înţeles iniţiaţilor că nu era 
decât o distracţie, în voia căreia el. Principele de Falconeri, se 
abandona pentru o clipă - toate lucrurile astea îl amuzaseră, iar 
pentru persoanele cu caracterul şi clasa lui Don Fabrizio 
amuzamentul constituie patru cincimi din afecţiune. După părerea 
lui, Tancredi avea în faţă un mare viitor, el ar fi putut fi 
promotorul unui contraatac pe care nobilimea, cu alte uniforme, 
putea să-l îndrepte împotriva noii ordini politice. Pentru asta îi 
lipsea un singur lucru: banii; or, Tancredi n-avea o leţcaie. Iar ca 
să între în politică, acum când numele avea să conteze mai puţin, 
era nevoie de mulţi: bani pentru a cumpăra voturi, bani pentru 
favoruri electorale, bani pentru un stil de viaţă care să ia ochii. Stil 
de viaţă... dar Concetta, cu toate calităţile ei pasive, ar fi fost în 
stare să-şi ajute un soţ ambiţios şi strălucitor să urce treptele 
alunecoase ale noii societăţi? Timidă, rezervată, taciturnă cum 
era? Ar fi rămas întotdeauna frumoasa domnişoară de pension 
care e acum, adică o ghiulea de plumb agăţată de piciorul 
bărbatului ei. 

— O vezi, dumneata, părinte Pirrone, pe Concetta soţie de 
ambasador la Viena sau Petersburg? 

Mintea părintelui Pirrone fu năucită de această întrebare. 

— Dar ce legătură are? Nu înţeleg. 

Don Fabrizio nu încercă să-i explice şi se cufundă din nou în 
gândurile sale. Bani? Concetta va avea o zestre, desigur. Dar 
averea casei Salina trebuia împărţită în opt părţi, în părţi inegale, 
din care a fetelor ar fi fost cea mai mică. Şi atunci? Tancredi avea 
nevoie de cu totul altceva: de Maria Santa Pau, de exemplu, cu 
cele patru moşii deja ale sale şi cu toţi unchii ei preoţi, care ştiau 
să pună bani deoparte; de una din fetele Sutera, atât de urâţele, dar 
atât de bogate. Iubirea. Sigur, iubirea. Foc şi flăcări pentru un an, 
cenuşă pentru treizeci. Ştia el ce însemna iubirea... ca să nu mai 
vorbim de Tancredi, la picioarele căruia femeile ar fi căzut ca 
perele coapte... 

Dintr-odată i se făcu frig. Apa de pe el se evapora, iar pielea 
de pe braţe îi era rece ca gheaţa. Vârfurile degetelor i se zbârceau. 



Şi câte discuţii penibile va avea de înfruntat. Trebuia să le evite... 

— Acum trebuie să merg să mă îmbrac, părinte. Spune-i, te 
rog, Concettei că nu sunt deloc supărat, dar că vom vorbi despre 
toate astea atunci când vom fi siguri că nu e vorba doar de 
fanteziile unei fete romantice. Pe curând, părinte. 

Se ridică şi trecu în camera de toaletă. De la catedrala vecină 
se auzeau clopotele trăgând a mort. Cineva murise la 
Donnafugata, vreun trup istovit care nu mai rezistase la marele 
doliu al verii siciliene, care nu mai avusese putere să aştepte 
ploaia. „Ferice de el”, gândi Principele, în timp ce-şi dădea cu o 
loţiune pe favoriţi. „Ferice de el, acum i se fâlfâie de fiice, zestre 
şi cariere politice.” Această efemeră identificare cu un defunct 
necunoscut fu suficientă ca să-l calmeze. „Cât timp există moarte, 
există şi speranţă”, gândi, apoi simţi că e ridicol să se lase cuprins 
de o asemenea deprimare pentru că una din fiicele sale voia sa se 
căsătorească. Ce sont leurs affaires, apres tout 76 gândi în franceză, 
aşa cum făcea atunci când cugetările sale se străduiau să fie 
poznaşe. Se aşeză intr-un fotoliu şi aţipi. 

O oră mai târziu se trezi înviorat şi coborî în grădină. Soarele 
asfinţea şi razele care-şi pierduseră din putere înveleau într-o 
lumină plăcută arborii de araucaria, pinii, stejarii puternici care 
făceau faima locului. Aleea principală cobora domol printre 
gardurile vii de dafin încadrând anonime busturi de zeiţe cu nasul 
ciuntit; de la capătul ei se auzea ploaia molcomă a artezienei care- 
şi azvârlea apa în fântâna Amfitritei. Se îndreptă sprinten înspre 
ea, nerăbdător s-o vadă. Suflate din amforele Tritonilor, din 
scoicile Naiadelor, din nările monştrilor marini, apele ţâşneau în 
firişoare subţiri, plesneau cu un şopot înţepător suprafaţa verzuie a 
bazinului, iscau ricoşeuri, bulbuci, spumă, unduiri, foşnete, vesele 

/V 

vârtejuri. întreaga fântână, apa ei călduţă, pietrele acoperite cu 
muşchi catifelat, răspândeau făgăduiala unei plăceri care n-ar fi 
putut niciodată să se transforme în durere. Pe o insuliţă, în 


/V 

76 E treaba lor, de fapt! (In franceză în original.) 



mijlocul bazinului rotund, modelat de o daltă nepricepută, dar 
senzuală, un Neptun sprinten şi zâmbitor strângea în braţe o 
Amfitrită iubitoare; buricul ei udat de stropi, strălucea în soare, 
cuib, în curând, al sărutărilor ascunse în umbrişul apelor. Don 
Fabrizio se opri, privi, îşi aduse aminte, regretă. Rămase aşa mult 
timp. 

— Zione, vino să vezi piersicile străine. Sunt minunate! Şi 
mai lasă indecenţele astea, că nu-s făcute pentru bărbaţi de vârsta 
ta. 

Ironia afectuoasă din vocea lui Tancredi îl smulse din 
voluptuoasa-i toropeală. Nu-1 auzise venind, era ca o pisică. 
Pentru prima oară i se păru că simte un soi de ciudă la vederea 
tânărului; filfizonul ăsta cu mijlocelul subţire sub haina bleumarin 
fusese motivul pentru care, în urmă cu două ore, se gândise cu 
atâta înverşunare la moarte. Apoi îşi dădu seama că nu era ciudă, 
ci doar o travestire a fricii: se temea că îi va vorbi de Concetta. 
Dar felul în care-1 întâmpinase, tonul nepotului său nu erau ale 
cuiva care se pregăteşte să facă mărturisiri amoroase unuia ca el. 
Se linişti: nepotul îl privea cu afecţiunea ironică pe care tinerii o 
rezervă persoanelor în vârstă. „îşi pot permite să fie cât de cât 
drăguţi cu noi, oricum sunt siguri că a doua zi după 
înmormântarea noastră vor fi liberi.” Se duseră să privească 
„piersicile străine”. Altoirea cu mlădiţe nemţeşti, făcută cu doi ani 
în urmă, reuşise perfect: piersicile nu erau multe, o duzină pe cei 
doi pomi altoiţi, dar erau mari, catifelate şi parfumate, aurii cu 
două umbre rozalii în obraji, păreau nişte căpşoare de mici 
chinezoaice pudice. Principele le pipăi cu faimoasa delicateţe a 
degetelor sale. 

— Mi se pare că sunt coapte. Păcat că sunt prea puţine ca să 
le servim diseară la masă. Mâine o să pun să fie culese şi o să 
vedem cum sunt. 

— Aşa îmi placi, unchiule, aşa, în rolul unui agricola pius 77 


77 Agricultor milostiv (în latină în original). 



care ştie să preţuiască şi să se bucure de roadele propriei munci, 
nu cum te-am găsit adineaori, contemplând nişte goliciuni 
scandaloase. 

— Şi totuşi, Tancredi, chiar şi piersicile astea sunt rodul unor 
iubiri, al unor împreunări. 

— Sigur, dar al unor iubiri legale, încurajate de tine, stăpânul, 
şi de grădinar, notarul; al unor iubiri chibzuite, rodnice. Cât despre 
alea, zise, făcând aluzie la fântâna al cărei freamăt se auzea de 
dincolo de cortina de stejari, crezi că au trecut de-adevăratelea pe 
la popă? 

Conversaţia lua o întorsătură periculoasă şi Don Fabrizio se 
grăbi să schimbe vorba. 

Urcând spre casă, Tancredi îi povesti ce aflase din cronica 
galantă a Donnafugatei: Menica, fiica pândarului Saverio, 
rămăsese gravidă cu logodnicul, aşa că acum nunta trebuia făcută 
în mare grabă. Colicchio scăpase ca prin urechile acului de glonţul 
unui soţ furios. 

— Dar cum reuşeşti să afli toate astea? 

— Le aflu, unchiule, le aflu. Mie îmi povestesc totul, pentru 
că ştiu că eu le înţeleg suferinţele. 

Ajunşi în vârful scării care, în curbe largi şi cu lungi opriri pe 
paliere, urca din grădină în palat, văzură, dincolo de copaci, 
orizontul serii: dinspre mare suiau pe cer nori uriaşi de culoarea 
cernelii. Poate mânia lui Dumnezeu se potolise şi blestemul anual 

/V 

al Siciliei luase sfârşit. In momentul acela norii purtători de 
alinare erau priviţi de mii de alţi ochi, presimţiţi de miliarde de 
seminţe aflate în sânul pământului. 

— Să sperăm că vara s-a dus şi că în sfârşit va ploua, spuse 
Don Fabrizio; şi cu aceste cuvinte trufaşul gentilom, pe care ploile 
l-ar fi sâcâit doar, se dovedea a fi frate cu neciopliţii săi ţărani. 

Principele dorise întotdeauna ca prima cină la Donnafugata 
să aibă un caracter solemn: copiii sub cincisprezece ani nu erau 
primiţi la masă, se serveau vinuri franţuzeşti şi punciul â la 
romana înainte de friptură, iar servitorii purtau peruci pudrate şi 



pantaloni până la genunchi. Un singur amănunt era trecut cu 

vederea: nu se îmbrăca în haine de seară, ca să nu-şi pună în 

/\ 

încurcătură oaspeţii care, evident, nu aveau aşa ceva. In seara 
aceea, în salonul numit „al lui Leopoldo”, familia Salina îşi 
aştepta ultimii invitaţi. De sub abajururile din dantelă, lămpile cu 
petrol răspândeau o lumină galbenă limitată; uriaşele portrete 
ecvestre ale defuncţilor din familia Salina nu erau nimic altceva 
decât nişte imagini impunătoare şi nesigure, ca şi amintirea lor. 
Don Onofrio cu soţia sosiseră deja, la fel şi preotul paroh care, cu 
o pelerină plisată în semn de gală, vorbea cu Principesa despre 
necazurile de la Colegiul Maria. Venise şi don Ciccio, organistul 
(Teresina fusese deja legată de piciorul unei mese în debara), care 
evoca împreună cu Principele formidabile partide de vânătoare în 
cheile Dragonarei. Totul era calm ca de obicei, când Francesco 
Paolo, fiul de şaisprezece ani, dădu buzna în salon, intr-un fel total 
nepotrivit: 

— Papă, don Calogero urcă scările. E în frac! 

Tancredi cântări importanţa veştii cu o secundă înaintea 
celorlalţi, era ocupat s-o farmece pe soţia lui don Onofrio, dar 
când auzi cuvântul fatal, nu se putu abţine şi izbucni intr-un hohot 
de râs. Nu râse deloc Principele, asupra căruia, trebuie s-o 
spunem, vestea avu un efect mai mare decât cea a debarcării de la 
Marsala. Acela fusese un eveniment prevăzut, ba chiar mai mult, 
îndepărtat şi invizibil. Acum, sensibil cum era la prevestiri şi 
simboluri, vedea Revoluţia însăşi în papionul alb şi în cozile negre 
ale fracului care urcau treptele casei sale. Nu numai că el, 
Principele, nu mai era marele proprietar din Donnafugata, dar în 
plus se vedea constrâns să primească, în costum de după-amiază, 
un invitat care se prezenta, pe bună dreptate, în ţinută de seară. 

Iritarea lui fu mare şi era încă vie în timp ce se îndrepta 
maşinal spre uşă pentru a-1 primi pe oaspete. Atunci când îl văzu 
însă, necazul i se mai potoli. Perfect adecvat ca manifestare 
politică, se putea însă afirma că fracul lui don Calogero era o 
catastrofa croitoricească. Stofa era foarte fină, modelul recent, dar 
croiala era pur şi simplu oribilă. Rigorile modei londoneze se 



întrupaseră cât se poate de rău într-un meşter din Girgenti, căruia, 
în teribila lui zgârcenie, i se adresase don Calogero. Vârfurile 
celor două cozi se ridicau spre cer într-o mută implorare, gulerul 
larg era diform şi, oricât de dureros ar fi, trebuie să spunem că 
picioarele primarului erau vârâte în botine cu nasturi. 

Don Calogero înainta cu mâna întinsă şi înmănuşată spre 
Principesă: 

— Fiica mea vă cere scuze, nu era chiar gata. Excelenţa 
Voastră ştie cum sunt femeile în asemenea împrejurări, adăugă 
exprimând în termeni aproape dialectali un gând de o sprinteneală 
pariziană. Dar va fi aici într-o clipă, de la noi de acasă nu sunt 
decât doi paşi, după cum ştiţi. 

Clipa dură cinci minute, apoi uşa se deschise şi intră 
Angelica. Prima impresie fu de orbitoare surpriză. Cei din familia 
Salina rămaseră cu gura căscată, Tancredi simţi pur şi simplu cum 
îi zvâcneau vinele de la tâmple. Sub impresia puternică a 
frumuseţii sale, bărbaţii nu fură în stare să observe, analizându-le, 
nu puţinele defecte pe care le avea această frumuseţe; multe 
trebuie să fi fost persoanele care nu putură face această analiză 
critică niciodată. Conform unor criterii cât se poate de generoase, 
era înaltă şi bine făcută, tenul avea probabil savoarea smântânii 
proaspete cu care semăna, iar gura copilărească pe cea a 
căpşunilor. Sub părul bogat de culoarea nopţii, strâns în bucle 
delicate, ochii verzi străluceau, ficşi ca ai statuilor şi, asemeni lor, 

/V 

cu o privire cam tăioasă. Înainta încet, unduindu-şi bogata fustă 
albă şi întreaga-i fiinţă era impregnată de calmul şi siguranţa 
femeii conştiente de frumuseţea ei. Multe luni mai târziu doar se 
află că în momentul intrării sale triumfale fusese pe punctul de a 
leşina de frică. 

Nu-1 băgă în seamă pe Don Fabrizio care alerga spre ea, trecu 
pe lângă Tancredi care zâmbea buimăcit; în faţa fotoliului 
Principesei spatele ei minunat schiţă o uşoară plecăciune şi 
această formă de omagiu neobişnuit în Sicilia adăugă, pentru o 
clipă, frumuseţii ei rustice un farmec exotic. 

— Angelica, de când nu te-am văzut! Te-ai schimbat mult, şi 



nu m rau. 

Principesei nu-i venea să-şi creadă ochilor, îşi aducea aminte 
copila de treisprezece ani, şleampătă şi urâţică, de acum patru ani, 
şi nu reuşea să suprapună imaginea ei peste cea a adolescentei 
voluptuoase pe care o avea în faţă. Principele nu avea amintiri de 
pus în ordine, ci doar previziuni de răsturnat; lovitura dată 
orgoliului său de fracul tatălui se repeta cu înfăţişarea fiicei, dar 
de data asta nu era vorba de stofa neagră, ci de o piele mată şi albă 
ca laptele; bine făcută, foarte bine făcută! Ca un bătrân armăsar 
călit în lupte ce era, clinchetul graţiei feminine îl găsi pregătit şi el 
se adresă fetei cu toată graţioasa curtenie pe care ar fi avut-o 
vorbind cu ducesa de Bovino sau cu Principesa de Lampedusa. 

— E un mare noroc pentru noi, domnişoară Angelica, să 
primim în casa noastră o floare atât de frumoasă şi sper să avem 
bucuria de a o vedea cât mai des. 

— Mulţumesc, Principe, văd că bunăvoinţa pe care mi-o 
arătaţi este la fel cu cea pe care i-aţi demonstrat-o întotdeauna 
iubitului meu tată. 

Vocea era frumoasă, uşor joasă, poate puţin prea controlată, 
pensionul florentin ştersese orice urmă a dialectului din Girgenti, 
siciliana rămăsese doar în asprimea consoanelor care de altfel se 
armonizau cât se poate de bine cu frumuseţea ei evidentă, dar 
neşlefuită. Tot la Florenţa învăţase să lase deoparte cuvântul 
„Excelenţă.” 

Din păcate, nu sunt prea multe de spus despre Tancredi: după 
ce i-a cerut lui don Calogero să-l prezinte, după ce rezistase cu 
greu tentaţiei de a-i săruta mâna Angelicăi, după ce manevrase 
farul ochiului său albastru, se puse pe pălăvrăgit cu doamna 
Rotolo neînţelegând nimic din ce i se spunea. Părintele Pirrone, 
medita intr-un ungher întunecat cu gândul la Sfânta 

Scriptură, care în seara aceea i se prezenta doar ca o 
procesiune de Dalile, ludite şi Estere. 

Uşa centrală a salonului se deschise şi majordomul declamă: 
„Ciin seeerv”, nişte sunete misterioase prin care se anunţa că cina 
era servită, şi grupul eterogen se îndreptă spre sufragerie. 



Principele avea prea multă experienţă ca să ofere unor oaspeţi 
sicilieni, intr-un târg din interiorul insulei, o masă care să înceapă 
cu un potage, şi trecea cu atât mai uşor peste regulile bucătăriei 
franţuzeşti, cu cât acest lucru se potrivea cu propriile-i gusturi. 
Dar informaţiile despre barbarul obicei străin de a servi o zeamă 
ca prim fel ajunseseră mult prea stăruitor la urechile notabilităţilor 
din Donnafugata, pentru ca o uşoară spaimă să nu-i cuprindă la 
începutul oricăruia din prânzurile acelea solemne. De aceea atunci 
când trei servitori în verde, aur şi cu peruci pudrate intrară ducând 
fiecare o uriaşă tavă de argint pe care trona o budincă de 
macaroane, doar patru dintre cele douăzeci de persoane se 
abţinură să-şi manifeste plăcuta surpriză: Principele şi Principesa, 
pentru că ştiau, Angelica, din afectare şi Concetta, pentru că nu-i 
era foame. Toţi ceilalţi (inclusiv Tancredi, din păcate), îşi 
manifestară bucuria în diferite moduri, de la grohăiturile înăbuşite 
ale notarului în extaz, la ţipătul strident al lui Francesco Paolo. 
Rotindu-şi privirea ameninţătoare, stăpânul casei făcu să înceteze 
imediat aceste manifestări nepotrivite. 

Dacă lăsăm însă deoparte bunele maniere, aspectul acelor 
uriaşe budinci era cât se poate de demn de a stârni fiori de 
admiraţie. Aurul rumenit al crustei, parfumul de zahăr şi de 
scorţişoară pe care-1 emanau, nu erau decât preludiul senzaţiei de 
deliciu care se răspândea din interior, când cuţitul sfâşia crusta: 
izbucnea mai întâi un abur încărcat de arome, se zăreau apoi 
ficăţeii de pui, ouăle tari, feliuţele de şuncă, de pui şi de trufe 
prinse în masa unsuroasă şi fierbinte a macaroanelor scurte cărora 
sucul de came de dădea o preţioasă culoare arămie. 

începutul cinei fu, aşa cum se întâmplă întotdeauna în 
provincie, potolit. Preotul îşi făcu semnul cmcii şi se amncă pe 
bucate cu capul plecat, fără să scoată o vorbă; organistul savura 
suculenta mâncării cu ochii închişi, recunoscător Creatomlui 
pentm că dibăcia lui în a fulgera iepuri şi sitari îi procura uneori 
asemenea momente de extaz şi gândindu-se că el şi cu Teresina ar 
fi putut trăi o lună numai din cât costa o asemenea budincă; 




Angelica, frumoasa Angelica, uitând toate plăcinţelele toscane şi o 
parte din bunele sale maniere, devora cu pofta celor şaptesprezece 
ani ai săi şi cu vigoarea pe care furculiţa, ţinută la jumătatea cozii, 
i-o oferea. Tancredi, căutând să combine galanteria cu pofta de 
mâncare, încerca să-şi închipuie aroma sărutărilor Angelicăi, 
vecina sa la masă, în îmbucăturile savuroase, dar îşi dădu seama 
că experimentul era dezgustător şi renunţă, cu gândul să 
recupereze aceste fantezii la desert; Don Fabrizio, deşi pierdut în 
contemplarea Angelicăi aşezată în faţa lui, putu să observe, 
singurul dintre comeseni, că sosul demi-glace era prea gros şi îşi 
propuse să i-o spună a doua zi bucătarului; ceilalţi mâncau fără să 
se gândească la nimic şi nu ştiau că bucatele li se păreau atât de 
minunate şi pentru că o boare senzuală pătrunsese în casă. 

Toţi erau calmi şi mulţumiţi. Toţi, în afară de Concetta. Ea o 
îmbrăţişase şi o sărutase pe Angelica, refuzase chiar pluralul cu 
care aceasta i se adresa şi ceruse să fie tutuită ca în copilăria lor, 
dar sub corsajul albastru-pal, i se strângea inima, se trezea în ea 
sângele aprig al celor din neamul Salina şi sub fruntea netedă se 
urzeau planuri de otrăvire. Tancredi era aşezat între ea şi Angelica 
şi, cu politeţea exagerată a celui care se ştie vinovat, împărţea în 
mod egal priviri, complimente şi vorbe de haz între cele două 
vecine ale sale; dar Concetta simţea, în mod animalic simţea, 
şuvoiul de dorinţă care se revărsa dinspre vărul ei spre intrusă, şi 
încruntătura de la rădăcina nasului i se înăsprea; dorea să ucidă tot 
atât cât dorea să moară. Şi pentru că era femeie se agăţa de 
amănunte: observa graţia vulgară cu care Angelica îşi ridica 
degetul mic în timp ce ţinea paharul, observa o aluniţă roşiatică pe 
pielea gâtului, observa încercarea oprită la jumătatea drumului de 
a scoate cu mâna un rest de mâncare dintre dinţii extrem de albi; 
observa cu şi mai multă vioiciune o anumită asprime a spiritului; 
şi de aceste amănunte, care în realitate nu aveau nicio importanţă 
pentru că erau risipite de un farmec plin de senzualitate, se agăţa 
încrezătoare şi disperată, aşa cum un zidar care cade se prinde de 
o streaşină de plumb; spera ca Tancredi să le observe şi el şi să fie 
dezgustat de aceste semne atât de evidente ale diferenţei de 



educaţie. Dar Tancredi le observase deja şi, din păcate, fără niciun 
rezultat. Se lăsa târât de impulsul fizic pe care splendida femeie îl 
dădea tinereţii lui focoase şi de excitarea, să-i zicem contabilă, pe 
care fata bogată o stârnea în creierul său de bărbat ambiţios şi 
sărac. 

La sfârşitul cinei conversaţia devenise generală: don 
Calogero povestea cât se poate de prost, dar cu o vădită intuiţie, 
câteva dedesubturi ale cuceririi garibaldine a provinciei, notarul 
vorbea cu Principesa despre vilişoara pe care şi-o făcea „afară din 
oraş” (adică la o sută de metri de Donnafugata); Angelica stârnită 
de lumini, de mâncare, de chablis 78 , de vădita aprobare pe care o 
simţea la toţi bărbaţii din jurul mesei, îi ceruse lui Tancredi să-i 
povestească episoade din „glorioasele fapte de arme” de la 
Palermo, îşi sprijinise cotul pe masă şi-şi rezemase bărbia în 
palmă; sângele i se ridica în obraji şi era primejdios de plăcută la 
vedere; arabescul desenat de braţ, cot, degete, mănuşa albă 
atârnândă fu socotit delicios de către Tancredi şi dezgustător de 
către Concetta. Tânărul, continuând să admire, povestea bătălia 
într-un mod în care totul apărea uşor şi fără importanţă: marşul 
nocturn asupra Gibilrossei, cearta dintre Bixio şi La Masa, asaltul 
de la Porta Termini. 

— Eu nu aveam încă plasturele ăsta pe ochi şi m-am distrat 
de minune, domnişoară, credeţi-mă. Cel mai mult am râs în seara 
de 28 mai, cu câteva minute înainte de a fi rănit. Generalul avea 
nevoie de un post de observaţie în turnul mănăstirii 
delTOriglione: batem, batem la poartă, înjurăm, nu ne deschide 
nimeni, era o mănăstire de clauzură. Tassoni, Aldrighetd, eu şi alţi 
câţiva încercăm să spargem uşa cu paturile puştilor. Nimic. Atunci 
alergăm într-o casă vecină, bombardată, luăm o bârnă şi, în sfârşit, 
cu un zgomot infernal, aruncăm uşa la pământ. Intrăm, totul era 
pustiu, dar dintr-un colţ al coridorului se aud ţipete disperate, un 


78 


Vin alb franţuzesc (în franceză în original). 



grup de călugăriţe se refugiase în capelă şi stăteau acolo 
îngrămădite lângă altar; cine ştie ce se aş-tep-tau de la cei zece 
tineri înfuriaţi. Era o scenă caraghioasă, urâte şi bătrâne cum erau, 
în rasele lor negre, cu ochii holbaţi, gata pregătite pentru... 
martiraj. Schelălăiau ca nişte căţele. Tassoni, un tip grozav, strigă: 
„Nimic de făcut, măicuţelor, avem alte treburi, ne întoarcem când 
o să le scoateţi la iveală pe novice!” Ne tăvăleam cu toţii de râs. Şi 
le-am lăsat acolo cu buza umflată, ca să mergem să tragem în 
regalişti de pe terasele de deasupra. 

Angelica, cu cotul sprijinit încă pe masă, râdea arătându-şi 
toţi dinţii de lupoaică tânără. Gluma i se părea delicioasă, ideea 
unui posibil viol o tulbura, frumosul ei gât palpita. 

— Grozavi ţipi trebuie să fi fost! Ce mult aş fi vrut să fiu cu 

voi! 

Tancredi părea schimbat: elanul povestirii, intensitatea 
amintirii, altoite amândouă pe excitaţia pe care i-o producea aura 
senzuală a fetei, îl transformară pentru o clipă din tânărul educat, 
care era în realitate, într-un soldăţoi brutal. 

— Dacă aţi fi fost cu noi, domnişoară, n-am fi avut nevoie să 
aşteptăm novicele. 

Acasă la ea, Angelica auzise multe cuvinte grosolane, dar 
asta era prima dată (nu şi ultima) când devenea ţinta unei fraze cu 
subînţeles lasciv: noutatea îi plăcu, râsul ei urcă cu un ton şi 
deveni strident. 

/V 

In momentul acela toţi se ridicau de la masă; Tancredi se 
aplecă să culeagă evantaiul de pene pe care Angelica îl lăsase să 
cadă; când se ridică o văzu pe Concetta cu chipul învăpăiat şi 
lacrimi în colţul ochilor: 

— Tancredi, lucrurile astea urâte se spun confesorului, nu se 
povestesc domnişoarelor, la masă, cel puţin atunci când sunt şi eu. 

Şi îi întoarse spatele. 

/V 

înainte de a se duce la culcare, Don Fabrizio se opri o clipă 
pe balconaşul de la camera în care se dezbrăca. Grădina dormea 
cufundată în umbră; dedesubt, în aerul nemişcat, copacii păreau 



de plumb topit; din clopotniţa vecină se auzea şuieratul fabulos al 
bufniţelor. Cerul era lipsit de nori, cei pe care-i salutaseră la 
începutul serii se duseseră cine ştie unde, către ţări mai puţin 
păcătoase, cărora mânia divină le dăduse o pedeapsă mai uşoară. 
Stelele apăreau tulburi, razele lor străbăteau cu greu perdeaua de 
zăduf. 

Sufletul lui Don Fabrizio se avântă spre ele, spre cele de 
neatins, spre cele de neajuns, cele care dau bucurie fără să poată 
pretinde nimic în schimb, cele care nu înşală; ca de atâtea alte ori, 
îşi imagină că va putea fi în curând pe acele meleaguri îngheţate, 
intelect pur, înarmat cu un caiet pentru calcule, calcule neasemuit 
de grele, dar cărora le va găsi întotdeauna rezolvarea. „Ele sunt 
singurele pure, singurele persoane cumsecade” îşi spuse cu una 
din formulele sale de om de lume. „Cui îi trece prin cap să-şi facă 
griji pentru zestrea Pleiadelor, pentru cariera politică a lui Sirius, 
pentru comportamentul în alcov al lui Vega?” Avusese o zi rea; îşi 
dădea seama acum, nu numai după greutatea pe care o simţea în 
stomac, dar i-o spuneau şi stelele: în loc să le vadă aşezate în 
dispunerea lor obişnuită, de câte ori ridica ochii zărea acolo sus o 
unică diagramă: două stele deasupra, ochii, una jos, vârful bărbiei, 
schema batjocoritoare a unui chip triunghiular, pe care sufletul 
său, atunci când era răvăşit, îl proiecta în constelaţii. Fracul lui 
don Calogero, iubirile Concettei, exaltarea evidentă a lui Tancredi, 
propria-i laşitate, până şi frumuseţea ameninţătoare a acestei 
Angelica. Lucruri urâte, pietricele care cad prevestind o surpare. 
Cât despre Tancredi! Avea dreptate, desigur, şi îl va ajuta, dar nu 
se putea nega că e puţin ticălos. Iar el însuşi era ca Tancredi: 
„Ajunge, să mergem la culcare.” 

în întuneric, Bendico îşi freca botul de genunchiul stăpânului. 
„Vezi tu, Bendico, eşti intr-un fel asemeni lor, asemeni stelelor, 
din fericire de neînţeles şi incapabil de a provoca spaimă.” Ridică 
capul aproape invizibil al câinelui. „De altfel cu ochii ăştia, la 
acelaşi nivel cu nasul, şi fără bărbie e imposibil ca scăfârlia ta să 
evoce spectre răutăcioase pe cer.” 



Obiceiuri seculare impuneau ca a doua zi după sosire, familia 
Salina să meargă la mănăstirea Santo Spirito pentru a se ruga la 
mormântul preafericitei Corbera, străbuna Principelui, care 
întemeiase mănăstirea, o înzestrase, trăise şi murise acolo ca o 
sfântă. 

Mănăstirea respecta o rigidă regulă de clauzură şi bărbaţilor 
le era categoric interzisă intrarea. Tocmai de asta Don Fabrizio era 
deosebit de încântat s-o viziteze, deoarece pentru el, descendent 
direct al fondatoarei, interdicţia nu era valabilă, şi la acest 
privilegiu, pe care-1 împărţea doar cu Regele Neapolelui, ţinea 
foarte mult şi îl apăra cu o mândrie copilărească. 

Acest drept de încălcare a canoanelor era cauza principală, 
dar nu singura, a predilecţiei sale pentru mănăstirea Santo Spirito. 
îi plăcea totul acolo, începând cu modestia vorbitorului simplu, cu 
bolta din bârne în mijlocul căreia se afla un ghepard, cu zăbrele 
duble pentru convorbiri, cu mica roată din lemn pentru intrarea şi 
ieşirea mesajelor, cu uşa bine fasonată pe care doar Regele şi el, 

/V 

singurii bărbaţi din lume, puteau intra legal. Ii plăcea înfăţişarea 
maicilor, cu plastronul mare de în imaculat, plisat mărunt, care 
strălucea pe rasa aspră şi neagră; se lumina ascultând-o pe stareţă 
povestind pentru a douăzecea oară despre naivele miracole ale 
Preafericitei, privind-o cum îi arată acel colţ melancolic al grădinii 
în care sfânta călugăriţă oprise în aer un pietroi cu care Diavolul, 
enervat de austeritatea ei, încercase s-o lovească; se mira de 
fiecare dată când vedea puse în ramă pe peretele unei chilii cele 
două vestite scrisori indescifrabile, cea pe care Preafericita 
Corbera o scrisese Diavolului ca să-l îndemne spre bine şi 
răspunsul acestuia care-şi exprima, se pare, regretul că nu putea să 
se supună; îi plăceau şi prăjiturile cu migdale pe care maicile le 
făceau după reţete vechi de sute de ani, îi plăcea să asculte slujba 
din cor şi era de-a dreptul mulţumit să doneze acelei comunităţi o 
parte, deloc neglijabilă, din propriile venituri, aşa cum cerea actul 
de ctitorire. 

Aşadar, în cele două trăsuri care se îndreptau către mănăstirea 
aşezată imediat cum ieşeai din târg, nu se aflau în dimineaţa aceea 



/V 

decât persoane mulţumite. In prima, erau Principele cu Principesa 
şi fiicele Carolina şi Concetta; în a doua Tancredi, Caterina, o altă 
fiică, şi părintele Pirrone, care, bineînţeles, urmau să se oprească 
extra muros 79 şi să aştepte în vorbitor atâta timp cât ţinea vizita, 
consolându-se cu prăjiturile cu migdale, care urmau să le fie 
oferite pe roata de lemn. Concetta părea puţin absentă, dar senină, 
şi Principele spera că terminase cu farafastâcurile din ajun. 

Intrarea într-o mănăstire de clauzură nu durează puţin nici 
pentru posesorul celui mai sacru dintre drepturi. Călugăriţele ţin 
să arate o oarecare împotrivire, formală, e adevărat, dar 
prelungită, care de altfel conferă o mai mare savoare primirii 
scontate deja; aşadar, deşi vizita era anunţată, trebuiră totuşi să 
aştepte destul de mult în vorbitor. Către sfârşitul momentului de 
aşteptare, Tancredi îi spuse pe neaşteptate Principelui: 

— Unchiule, n-ai putea să mă ajuţi să intru şi eu? La urma 
urmei sunt pe jumătate un Salina şi n-am fost niciodată aici. 

/V 

In realitate Principele fii mulţumit de această rugăminte, dar 
scutură hotărât din cap. 

— Dar, copilul meu, ştii bine că numai eu pot intra aici, 
pentru ceilalţi e imposibil. 

Nu era însă uşor să-l faci pe Tancredi să renunţe. 

— Scuză-mă, unchiule, am recitit azi dimineaţă, în 
bibliotecă, actul de ctitorire: „va putea intra Principele de Salina şi 
împreună cu el doi gentilomi din suita lui, dacă maica stareţă o va 
permite”. Voi fi gentilomul din suita ta, voi fi scutierul tău, voi fi 

/V 

ce vrei. Intreab-o, te rog, pe maica stareţă. 

Vorbea cu o căldură neobişnuită, voia poate să facă pe cineva 
să uite vorbele-i nesăbuite din seara trecută. Don Fabrizio era 
măgulit: 

— Dacă ţii atât de mult, dragul meu, o să văd... 

Dar Concetta, cu zâmbetul ei cel mai blând, i se adresă 


A 

79 In afara zidurilor (în latină în original). 



verişorului: 

— Tancredi, venind încoace am văzut o bârnă pe jos, în faţa 
casei lui Ginestra. Du-te s-o iei, aşa o să poţi intra mai repede. 

Ochiul albastru al lui Tancredi se întunecă şi se făcu roşu ca 
sfecla la faţă, nu se ştie dacă de ruşine sau de mânie; voia să-i 
spună ceva lui Don Fabrizio care era surprins, dar Concetta 
interveni din nou, de data asta cu o voce răutăcioasă şi fără să 
zâmbească: 

— Lasă, papâ, Tancredi glumeşte, a fost deja cel puţin într-o 
mănăstire, şi trebuie să-i fie de ajuns, într-a noastră nu-i bine să 
între. 

/V 

Cu un huruit de zăvoare trase uşa se deschise. In vorbitorul 
sufocant intră răcoarea mănăstirii şi şopotitul maicilor adunate la 
un loc. Era prea târziu pentru tratative şi Tancredi rămase să se 
plimbe în faţa mănăstirii sub cerul de pară. 

Vizita reuşi perfect. De dragul liniştii, Don Fabrizio n-o 
întrebă pe Concetta ce însemnau vorbele sale, probabil că era 
vorba despre una din obişnuitele tachinări dintre veri; în orice caz, 
cearta dintre cei doi tineri îndepărta bătăi de cap, discuţii, hotărâri 

/V 

de luat, aşa că era bine-venită. In această stare de spirit mormântul 
Preafericitei Corbera fu venerat de toţi cu multă pocăinţă, cafeaua 
slabă a maicilor băută cu îngăduinţă şi prăjiturelele verzi şi roz cu 
migdale ronţăite cu plăcere; Principesa cercetă garderoba, 
Concetta le vorbi călugăriţelor cu obişnuita-i bunătate plină de 
discreţie, Principele lăsă pe masa din refectoriu cele douăzeci de 
uncii pe care le oferea de fiecare dată. E adevărat că, la ieşire, 
părintele Pirrone era singur, dar spuse că Tancredi s-a întors acasă 
pe jos pentru că şi-a adus aminte că avea de scris o scrisoare 
urgentă, şi nimeni nu făcu caz de asta. 

întors la palat, Principele urcă în biblioteca aflată exact în 
mijlocul faţadei, sub ceas şi paratrăsnet. Din balconul cel mare, 
închis din cauza zăpuşelii, se vedea piaţa din Donnafugata: largă, 
umbrită de platani prăfuiţi. Casele din faţă aveau nişte faţade 
desenate cu dezinvoltură de un arhitect localnic; monştri rustici 



din tuf, tociţi de trecerea anilor, susţineau răsucindu-se 
balconaşele prea mici; alte case, printre care cea a lui don 
Calogero, se ascundeau în spatele unor mici faţade pudice în stil 
Empire. 

Don Fabrizio se plimba în sus şi în jos prin camera uriaşă; 
din când în când arunca în trecere o privire spre piaţă: pe una din 
băncile donate de el comunei trei bătrânei se prăjeau la soare, vreo 
zece copii alergau unul după altul învârtind nişte spade de lemn, 
patru catâri stăteau legaţi de un copac. Sub arşiţa necruţătoare a 
soarelui, nu putea exista o imagine mai rustică. Trecând la un 
moment dat din nou prin faţa ferestrei, privirea îi fu atrasă de o 

/V 

figură cu totul citadină: dreaptă, subţire, bine îmbrăcată. îşi ascuţi 
privirea: era Tancredi, îl recunoscu, deşi era puţin cam departe, 
după umerii căzuţi şi mijlocelul bine strâns în redingotă. îşi 
schimbase hainele, nu mai era îmbrăcat în maro, ca la mănăstire, 
ci în albastru de Prusia, „culoarea mea de seducător”, cum spunea 
chiar el. Ţinea în mână un baston cu măciulia smălţuită (era 
probabil cel cu inorogul Falconerilor şi cu deviza Semper purus 80 
şi păşea uşor ca o pisică, asemenea cuiva care se teme să nu-şi 
umple de praf încălţările. Fa zece paşi în urma lui venea un 
servitor ducând un coş împodobit cu panglici în care se aflau vreo 
zece piersici aurii cu obrăjorii roşii. 

Dădu la o parte un copil, evită cu grijă o baltă lăsată de catâr. 
Ajunse la uşa casei Sedâra. 


Partea a treia 


Octombrie 1860 


80 


Mereu neprihănit (în latină în original). 



Ploaia venise, ploaia plecase, iar soarele se urcase din nou pe 
tron ca un rege absolut care, înlăturat pentru o săptămână de 
baricadele supuşilor, se întoarce să domnească furios, dar înfrânat 
de documente constituţionale. Căldura refăcea forţele, 

fără să ardă, lumina era autoritară, dar lăsa viaţă culorilor, şi 
din pământ se iveau cu sfioşenie trifoiul şi menta, iar pe feţele 
neîncrezătoare, speranţele. 

Don Fabrizio împreună cu Teresina şi Arguto, câini, şi don 
Ciccio Tumeo, discipol, petrecea ore întregi la vânătoare, din zorii 
zilei până după-amiaza. Oboseala nu era nicidecum pe măsura 
rezultatelor, pentru că până şi celor mai buni trăgători le vine greu 
să lovească o ţintă care nu există aproape niciodată, şi era mult 
dacă Principele, întorcându-se acasă, putea să trimită la bucătărie 
o pereche de potâmichi, la fel cum don Ciccio se putea considera 
norocos dacă putea să arunce pe masă un iepuraş, care de altfel 
era înălţat ipso facto 81 la rangul de iepure, cum se obişnuieşte la 
noi. 

De fapt, o pradă bogată ar fi însemnat pentru Principe o 
plăcere secundară; bucuria zilelor de vânătoare era alta, împărţită 
în multe episoade mărunte. începea cu bărbieritul în camera 
întunecată încă, la lumina unei lumânări care-i amplifica gesturile 
proiectându-le pe tavanul cu arhitecturi pictate; se înteţea atunci 
când străbătea saloanele adormite, ocolind în lumina nesigură 
mesele cu cărţi de joc lăsate în dezordine printre jetoane şi 
păhărele goale, zărind printre ele valetul de spade care-i trimitea o 
urare virilă; când trecea prin grădina încremenită sub lumina 
cenuşie în care păsările cele mai matinale se scuturau ca să alunge 
rouă de pe pene; când se strecura pe portiţa năpădită de iederă, pe 
scurt când fugea de acasă; şi apoi pe drumul neatins încă în 
lumina alburie a zorilor, când îl găsea pe don Ciccio zâmbind pe 
sub mustaţa îngălbenită în timp ce-şi înjura drăgăstos câinii, 
cărora în aşteptare le zvâcneau muşchii sub catifeaua blănii. 
Luceafărul de dimineaţă strălucea, boabă de strugure decojită, 


81 


Imediat (în latină în original). 



transparentă şi umedă şi i se părea că aude deja vuietul carului 
solar care urca povârnişul de sub orizont; curând se întâlneau 
primele turme care înaintau toropite ca mareele, mânate cu pietre 
de ciobani încălţaţi în opinci; sub primele raze lâna oilor apărea 
moale şi trandafirie; apoi trebuiau potolite obscure certuri de 
prioritate între câinii de turmă şi copoii îndărătnici, şi după acest 
intermezzo asurzitor coteau în sus pe un povârniş şi se trezeau în 
străvechea linişte a Siciliei pastorale. Erau dintr-odată departe de 
tot, în spaţiu, dar şi mai departe în timp. Donnafugata cu palatul 
său şi proaspăt îmbogăţiţii săi era la doar două mile, dar părea 
decolorată în amintire asemenea peisajelor care se întrevăd la 
ieşirea îndepărtată a unui tunel, durerile şi luxul ei apăreau mai 
neînsemnate decât dacă ar fi aparţinut trecutului, deoarece, în 
comparaţie cu veşnicia acestor locuri îndepărtate, păreau să facă 
parte din viitor, plăsmuite nu din piatră şi came, ci din stofa unui 
viitor închipuit, izvorâte dintr-o Utopie contemplată de un Platon 
de ţară, şi putând, datorită unui incident oricât de mic, să ia forme 
diverse sau pur şi simplu să nu mai existe; lipsite astfel şi de acea 
minimă încărcătură de energie pe care orice lucm trecut continuă 
s-o aibă, nu mai puteau să facă rău. 

Lui Don Fabrizio i se întâmplaseră multe lucmri rele în 
ultimele două luni: se iviseră din toate părţile ca furnicile la 
asaltul unei şopârle moarte. Unele apămseră din adâncile crăpături 
ale situaţiei politice, altele îi fuseseră amncate în cârcă de 
pasiunile altcuiva, iar altele (şi erau cele mai usturătoare) se 
născuseră din interiorul lui, adică din reacţiile sale iraţionale la 
politică şi la capriciile aproapelui (le numea capricii când era 
enervat, când era calm le considera pasiuni); trecea în revistă 
necazurile astea în fiecare zi, le manevra, le aşeza în coloană sau 
le desfăşura în piaţa de arme a conştiinţei sale, sperând că va 
observa în evoluţiile lor un semn oarecare de finalitate care să-l 

/V 

poată linişti, dar nu reuşea. In anii trecuţi grijile erau mai puţin 
numeroase şi în orice caz şederea la Donnafugata însemna o 
perioadă de relaxare: necazurile lepădau armele, se pierdeau 



printre cotiturile văilor şi rămâneau liniştite, ocupate să mănânce 
pâine cu brânză, astfel încât erau uitate uniformele lor războinice 
şi puteau fi luate drept nişte văcari inofensivi. Anul acesta însă, 
asemenea unor trupe răzvrătite care ţipau înşfăcându-şi armele, 
rămăseseră grupate şi îi trezeau, în casa lui, consternarea unui 
colonel care, după ce a ordonat: „Rupeţi rândurile! ”, îşi vede 
regimentul mai compact şi mai ameninţător ca niciodată.. 

Fanfare, petarde, clopote, „ţigăncuşe” şi un Te Deum la 
sosire, bune toate! Dar mai erau şi revoluţia burgheză care-i urca 
scările îmbrăcată cu fracul lui don Calogero, frumuseţea Angelicăi 
care umbrea graţia rezervată a Concettei sale, Tancredi care 
grăbea timpul evoluţiei prevăzute şi pe care aprinderea simţurilor 
îl făcea să ascundă motivele ei reale; scrupulele şi echivocul 
Plebiscitului; miile de şiretlicuri în faţa cărora trebuia să se plece, 
el, Ghepardul, care ani întregi alungase greutăţile cu un dos de 
labă. 

Tancredi plecase deja de mai bine de o lună şi acum stătea la 
Caserta, instalat în apartamentele Regelui său; de acolo îi trimitea 
din când în când lui Don Fabrizio scrisori pe care acesta le citea 
alternând zâmbete cu mormăieli şi pe care le punea apoi în cel mai 
dosnic sertar al biroului. Concettei nu-i scrisese niciodată, dar nu 
uita să-i trimită salutări cu obişnuita-i maliţie afectuoasă, o dată 
chiar scrisese: „Sărut mâinile tuturor Ghepărdiţelor, şi mai ales ale 
Concettei”, frază care fu cenzurată de prudenţa paternă atunci 
când scrisoarea fu citită în familie. Angelica venea în vizită 
aproape în fiecare zi, mai seducătoare ca oricând, însoţită de tatăl 
ei sau de o cameristă piază-rea. Oficial vizitele erau făcute 
prietenelor, fetelor, dar de fapt se intuia care era adevăratul lor 
scop în momentul în care Angelica întreba indiferentă: „Şi aveţi 
veşti de la Principe?” „Principele” pe frumoasele buze ale 
Angelicăi nu era, din păcate, cuvântul care-1 indica pe el, pe Don 
Fabrizio, ci pe căpitănaşul garibaldin, şi acest lucru îi stârnea lui 
Salina un sentiment caraghios ţesut din bumbacul invidiei 
simţurilor şi din mătasea mulţumirii pentru succesul dragului 
Tancredi, un sentiment neplăcut, la urma urmei. La întrebare 



răspundea întotdeauna chiar el: într-o formă foarte studiată spunea 
ceea ce ştia, având însă grijă să prezinte un bucheţel de veşti bine 
tunse, cărora foarfecele lui prevăzătoare le tăiase atât spinii 
(poveşti despre drumuri frecvente la Napoli, aluzii cât se poate de 
clare la frumuseţea picioarelor Aurorei Schwarzwald, o mică 
balerină la teatrul San Carlo), cât şi bobocii prematuri („dă-mi 
veşti despre domnişoara Angelica”, „în cabinetul lui Ferdinand II 
am văzut o Madonă de Andrea del Sarto, care mi-a amintit de 
domnişoara Sedâra”). Plăsmuia, în felul acesta, o imagine insipidă 
a lui Tancredi, foarte puţin veridică, dar măcar nu se putea spune 
că juca rolul unuia care taie orice elan sau pe acela al unui codoş. 
Aceste precauţii verbale corespundeau destul de bine cu propriile- 
i sentimente cu privire la calculata pasiune a lui Tancredi, dar îl 
iritau pentru că-1 oboseau; erau de altfel doar o mostră din cele o 
sută de şiretlicuri de limbaj şi de comportament pe care de câtăva 
vreme era obligat să le născocească; se gândea cu părere de rău la 
situaţia de anul trecut când spunea tot ce-i trecea prin cap, sigur 
fiind că orice prostie va fi acceptată ca literă de Evanghelie şi 
orice indiscreţie drept nonşalanţă princiară. După ce o pornise pe 
drumul regretelor, în momentele de proastă dispoziţie mergea şi 
mai departe pe această cale periculoasă: odată, în timp ce punea 
zahăr în cana de ceai pe care i-o întinsese Angelica, îşi dădu 
seama că invidia posibilitatea Fabrizilor Corbera şi a Tancredilor 
Falconeri de acum trei sute de ani care şi-ar fi potolit dorinţa de a 
se culca cu Angelicile de pe vremea lor fără să trebuiască să treacă 
pe la popă, fără să le pese de zestrea ţărănoilor (care de altfel nici 
nu exista) şi fără să-şi constrângă respectabilii unchi să facă salturi 
mortale pentru a spune sau a ascunde lucrurile convenabile. 
Pornirea de luxurie atavică (care de fapt nu era întru totul luxurie, 
ci şi o manifestare senzuală a trândăviei) fu atât de brutală, încât îl 
făcu să roşească pe foarte civilizatul gentilom de cincizeci de ani, 
şi sufletul său care, deşi trecut prin numeroase filtre, sfârşise prin 
a se colora de scrupule rousseauiste, se ruşină profund; situaţie din 
care luă naştere un şi mai teribil dezgust faţă de conjunctura 
socială în care fusese prins. 



Senzaţia că era prizonierul unei situaţii care evolua mai 
repede decât se prevedea, era deosebit de puternică în dimineaţa 
aceea. Cu o seară înainte, diligenţa, care într-o cutie galbenă 
transporta în mod neregulat puţina corespondenţă pentru 
Donnafugata, îi adusese o scrisoare de la Tancredi. 

încă înainte de a fi deschisă, ea îşi proclamase importanţa, 
scrisă cum era pe somptuoase foi de hârtie lucioasă, cu o 
caligrafie clară şi armonioasă. Se vedea imediat că era „copia pe 

A 

curat” a cine ştie câtor ciorne dezordonate. In ea Principele nu era 
chemat zione, un apelativ care începuse să-i placă, ci „mult iubite 
unchiule Fabrizio”, formulă cu merite multiple: îndepărta de la 
bun început orice bănuială de glumă, prezenta importanţa a ceea 
ce va fi scris în continuare, permitea, la nevoie, ca scrisoarea să 
fie arătată oricui şi se lega de foarte vechi tradiţii religioase în care 
exactitatea numelui invocat avea puterea unui angajament. 

„Mult iubitul unchi Fabrizio”, aşadar, era înştiinţat că 
„preaiubitorul şi foarte devotatul” său nepot era de trei luni pradă 
celui mai violent amor şi că nici „primejdiile războiului” (citeşte: 
plimbările în parcul din Caserta), nici „multele atracţii ale unui 
mare oraş” (citeşte: farmecele balerinei Schwarzwald) nu putuseră 
să-i scoată măcar o clipă din minte şi din suflet imaginea 
domnişoarei Angelica Sedâra (aici un lung şir de adjective exaltau 
frumuseţea, graţia, virtutea, inteligenţa obiectului iubirii). Cu 
ajutorul unor strălucitoare arabescuri de cerneală şi sentimente se 
spunea apoi cum Tancredi însuşi, conştient de propria-i 
nevrednicie, încercase să-şi înăbuşe pasiunea („lungi, dar inutile 
au fost orele în care în zarva din Napoli sau în austeritatea 
împărţită cu tovarăşii mei de arme am încercat să-mi înfrânez 
sentimentele”). Acum însă iubirea depăşise obstacolele şi el îl 
ruga pe preaiubitul său unchi să ceară pentru el mâna domnişoarei 
Angelica de la „mult stimatul său tată”. „Tu ştii, unchiule, că eu 
nu-i pot oferi fetei iubite nimic altceva în afara iubirii, numelui şi 
spadei mele.” După această frază, în legătură cu care nu trebuie să 
uităm că ne aflam pe atunci la apogeul romantismului, Tancredi se 



avânta în lungi consideraţii privind oportunitatea, ba chiar 
necesitatea ca uniuni între familii cum erau Falconeri şi Sedâra (o 
dată îndrăznise chiar să scrie „casa Sedâra”) trebuiau încurajate 
pentru sângele nou pe care îl aduceau în vechile stirpe şi pentru 
acţiunea de nivelare a claselor, care era unul din scopurile actualei 
mişcări politice în Italia. Aceasta fu singura parte a scrisorii pe 
care Don Fabrizio o citi cu plăcere, nu numai pentru ci ea 
confirma previziunile sale şi îi conferea o aureolă de profet, dar şi 
pentru că stilul, revărsându-se în subînţelesuri ironice, îi evoca ca 
prin minune figura nepotului, natalitatea dispreţuitoare, ochii din 
care ţâşnea o maliţie albăstruie, micile răutăţi curtenitoare. Când 
însă Don Fabrizio îşi dădu seama că acest pasaj iacobin era scris 
exact pe o pagină, în aşa fel încât se putea citi scrisoarea fără 
capitolaşul revoluţionar, admiraţia sa pentru tactul lui Tancredi 
atinse culmea. După ce povestise pe scurt cele mai recente 
întâmplări de arme şi îşi exprimase convingerea că în nu mai mult 
de un an vor ajunge la Roma, „predestinata capitală augustă a 
Italiei noi”, mulţumea pentru grija şi afecţiunea primite în trecut şi 
încheia scuzându-se pentru îndrăzneala de a-i fi încredinţat lui 
sarcina „de care depinde fericirea mea viitoare”. Iar la sfârşit 
salutări (numai pentru el). 

Prima lectură a acestui extraordinar fragment de proză îl 
ameţi puţin pe Don Fabrizio. Notă din nou surprinzătoarea 
accelerare a istorie; ca să ne exprimăm în termeni moderni, vom 
spune că el se trezi în starea de spirit a unei persoane care, 
închipuindu-şi astăzi că a urcat la bordul unuia din paşnicele 
avioane care fac legătura între Palermo şi Napoli, îşi dă seama că 
de fapt se află într-un supersonic şi înţelege că va ajunge la 
destinaţie înainte de a avea timp să-şi facă semnul crucii. Un al 
doilea aspect, cel afectuos, al personalităţii sale se făcu simţit, şi el 
se bucură de hotărârea lui Tancredi, o hotărâre care i-ar fi adus 
satisfacţia trupească, efemeră, şi liniştea economică, perenă. De 
abia după aceea notă incredibila infatuare a tânărului care îşi 
afirma cu insistenţă dorinţa, ca şi cum ar fi fost deja acceptat de 
Angelica; dar în cele din urmă toate gândurile acestea fură 



înghiţite de un teribil sentiment de umilinţă, pentru că era 
constrâns să vorbească cu don Calogero despre probleme atât de 
intime, şi de plictiseală, pentru că trebuia să înceapă a doua zi 
tratative delicate folosind cu precauţie vicleşugurile care 
displăceau caracterului său presupus leonin. 

Conţinutul scrisorii fu împărtăşit de Don Fabrizio doar soţiei 
sale, când erau deja în pat, sub lumina albăstruie a candelei, 

/V 

acoperită de globul de sticlă. In primul moment Maria-Stella nu 
scoase niciun cuvânt, dar îşi făcu o sumedenie de cruci, apoi spuse 
că nu cu dreapta, ci cu stânga ar fi trebuit să se închine, iar după 
această expresie de mare uimire, se dezlănţuiră fulgerele 
elocvenţei sale. Aşezată în pat, frământa cu degetele cearşaful, în 
timp ce cuvintele, roşii ca nişte torţe mânioase, brăzdau atmosfera 
lunară a dormitorului. 

— Şi eu care sperasem că se va căsători cu Concetta! E un 
trădător, ca toţi liberalii de teapa lui. Mai întâi l-a trădat pe Rege, 
acum ne trădează pe noi! El, cu mutra aia falsă, cu vorbele lui 
mieroase şi faptele pline de venin! Uite ce se întâmplă atunci când 
aduci în casă pe unul care nu e întru totul sânge din sângele tău! 
Aici dădu drumul şarjei de cavalerie a scenelor de familie: Eu am 
spus-o întotdeauna, dar nimeni nu mă ascultă. N-am putut 
niciodată să-l sufăr pe filfizonul ăsta. Numai tu ţi-ai pierdut capul 
din cauza lui! 

/V 

In realitate şi ea fusese cucerită de dulcegăriile lui Tancredi, 
şi ea îl mai iubea încă, dar satisfacţia de a striga „tu eşti de vină!”, 
cea mai puternică de care se poate bucura o fiinţă umană, înlătura 
orice alt adevăr sau sentiment. 

— Şi acum mai are şi obrăznicia de a-ţi cere ţie, unchiul lui, 
Principe de Salina şi stăpânul său de o sută de ori, tatăl fiinţei pe 
care a înşelat-o, să duci josnica lui cerere nemernicului ăluia, tatăl 
târfei ăleia! Dar tu nu trebuie s-o faci, Fabrizio, nu trebuie s-o 
faci, n-o s-o faci, nu trebuie s-o faci! 

Vocea i se ascuţea, iar corpul începea să-i devină rigid. Don 
Fabrizio, culcat încă pe spate, trase cu coada ochiului ca să se 
asigure că valeriana se afla pe comodă. Sticluţa era acolo, la fel şi 



lingura de argint aşezată oblic deasupra dopului; în penumbra 
marină a camerei străluceau ca un far liniştitor împotriva 
furtunilor isterice. O clipă vru să se ridice şi să le ia, dar se 
mulţumi să se aşeze şi el în capul oaselor; în felul acesta recâştigă 
o parte din prestigiu. 

— Stelluccia, nu mai spune atâtea prostii, nu ştii ce spui. 
Angelica nu e o târfa, poate o şi devină, dar deocamdată e o fată 
ca oricare alta, mai frumoasă decât altele şi poate şi puţin 
îndrăgostită de Tancredi, ca noi toţi. Bani, oricum, va avea; banii 
noştri, în mare parte, dar administraţi chiar prea bine de don 
Calogero, iar Tancredi are mare nevoie de ei, e un gentilom, e 
ambiţios, e mână sparţi. Concettei nu i-a spus nimic, dimpotrivă, 
ea e cea care de când am venit aici l-a tratat ca pe un câine. Şi 
apoi nu e deloc un trădător, se adaptează vremurilor, asta-i tot, în 
politică şi în viaţa privată, de altfel e cel mai drăguţ tânăr pe care 
îl cunosc şi tu o ştii la fii de bine ca mine, Stelluccia dragă. 

Cinci degete enorme atinseră minuscula ei cutie craniană. 
Principesa plângea acum cu sughiţuri, avusese bunul-simţ să bea o 
înghiţitură de apă şi vâlvătaia furiei se transformase în durere. 
Don Fabrizio începu să spere că nu va fi nevoie să iasă din patul 
călduţ şi să înfrunte cu picioarele goale traversarea camerei deja 
rece. Ca să fie sigur că va avea parte de linişte în viitor, se ascunse 
în spatele unei false furii: 

— Şi nu vreau ţipete în casa mea, în dormitorul meu, în patul 
meu! Niciun „o să faci” sau „n-o să faci”. Eu hotărăsc, am hotărât 
deja, atunci când ţie nici măcar nu-ţi trecea prin cap. Şi cu asta am 
terminat! 

Cel care ura ţipetele, urla el însuşi cu toată forţa găzduită în 
toracele său uriaş. Imaginându-şi că are în faţă o masă, îşi dădu un 
pumn în genunchi, îl duru şi se calmă şi el. 

Soţia lui, înspăimântată, scâncea încet ca un căţeluş în 
pericol. 

— Să dormim acuma. Mâine mă duc la vânătoare şi trebuie 
să mă scol devreme. Gata! Ce s-a hotărât, s-a hotărât. Noapte 
bună, Stelluccia. 



/V 

îşi sărută soţia, întâi pe frunte, în semn de împăcare, apoi pe 
gură, în semn de iubire. Se culcă la loc şi se întoarse cu faţa la 
perete. Pe mătasea tapetului, umbra sa culcată se proiecta ca un 
lanţ de munţi pe un orizont albastru. 

Steluccia se culcă şi ea şi, în timp ce piciorul ei drept atingea 
stângul Principelui, se simţi consolată şi mândră că are un soţ atât 
de energic şi de sever. Ce importanţă mai avea Tancredi... sau 
chiar Concetta... 

Aceste acrobaţii pe muchie de cuţit erau pentru moment 
abandonate, împreună cu alte gânduri, în arhaicitatea parfumată a 
câmpiei, dacă se puteau numi aşa locurile în care mergea atât de 
des să vâneze. In cuvântul „câmpie” este cuprinsă şi o idee de 
pământ transformat prin muncă. Mărăcinişul agăţat de coastele 
dealului însă se afla în exact aceeaşi situaţie de învălmăşeală 
aromată în care îl găsiseră fenicienii, dorienii şi ionienii când 
debarcaseră în Sicilia, această Americă a lumii antice. Don 
Fabrizio şi Tumeo urcau, coborau, alunecau, se zgâriau în spini, 
aşa cum un Archidamos sau un Filostrat oarecare se obosiseră şi 
se zgâriaseră cu douăzeci şi cinci de secole înainte; vedeau 
aceleaşi plante, o sudoare tot atât de lipicioasă le uda hainele, 
acelaşi indiferent şi neobosit vânt dinspre mare legăna mirtul şi 
ginestrele, împrăştia parfumul cimbrului. Neprevăzutele opriri de 
gândire ale câinilor, patetica lor tensiune în aşteptarea prăzii era 
aidoma celei din zilele în care în ajutorul vânătorii era invocată 
Artemis. Redusă la aceste elemente esenţiale, cu chipul spălat de 
sulimanurile grijilor, viaţa avea o înfăţişare suportabilă. 

In dimineaţa aceea, cu puţin înainte de a ajunge în vârful 
dealului, Arguto şi Teresina începură dansul religios al câinilor 
care au mirosit vânatul: târâituri, încremeniri, prudente ridicări de 
labe, lătrături înăbuşite; după câteva minute un funduleţ cu blăniţa 
de un cenuşiu stins ţâşni dintre ierburi, două lovituri aproape 
simultane puseră capăt tăcutei aşteptări şi Arguto depuse la 
picioarele Principelui un mic animal în agonie. Era un iepuraş: 
umila lui cazacă de culoarea argilei nu fusese suficientă pentru a-1 



salva. Răni oribile îi sfârtecaseră botul şi pieptul. Don Fabrizio se 
trezi fixat de nişte ochi mari şi negri, care năpădiţi cu repeziciune 
de un văl verde-albăstrui, îl priveau fără reproş, dar grei de o 
durere uimită îndreptată împotriva întregii rânduieli a lucrurilor; 
urechile catifelate erau deja reci, lăbuţele viguroase se contractau 
ritmic, simbol supravieţuitor al unei fugi inutile; animalul murea 
chinuit de o speranţă profund neliniştită de salvare, imaginându-şi, 
asemenea multor oameni, că o mai poate încă scoate la capăt, 
când era deja în ghearele morţii; în timp ce degetele miloase îi 
mângâiau nefericitul botişor, micul animal avu o ultimă zvâcnire 
şi muri; dar Don Fabrizio şi Tumeo îşi umpluseră timpul, ba 
primul simţise pe lângă plăcerea de a ucide şi pe aceea, 
reconfortantă, a milei. 

Când vânătorii ajunseră în vârful muntelui, le apăru în faţa 
ochilor, printre tamarisci şi arbori rari de plută, adevărata 
privelişte a Siciliei, în comparaţie cu care oraşele baroce şi 
livezile de portocali nu sunt decât farafastâcuri fără importanţă. 
Priveliştea unei aridităţi vălurite la infinit, în culmi peste culmi, 
dezolate şi iraţionale, cărora mintea nu putea să le cuprindă liniile 
principale, concepute într-un moment de delir al genezei; o mare 
care s-ar fi pietrificat în clipa în care o schimbare a direcţiei 
vântului ar fi înnebunit valurile. Donnafugata se ascundea 
ghemuindu-se într-un val anonim al terenului, şi nu se vedea 
ţipenie de om; şiruri jigărite de viţă erau singurele mărturii ale 
trecerii oamenilor pe acolo. Dincolo de coline, într-o parte, apărea 
pata violetă a mării, mai dură şi mai stearpă decât pământul. Un 
vânt uşor trecea peste toate, răspândea în jur mirosuri de bălegar, 
de stârvuri şi de salvie, ştergea, anula, recompunea orice lucru în 
trecerea lui nepăsătoare, usca picăturile de sânge, singura urmă 
lăsată de iepure, iar mai încolo se ducea să fluture pletele lui 
Garibaldi şi apoi arunca praful în ochii soldaţilor napoletani care 
consolidau în grabă bastioanele din Gaeta, amăgindu-se cu o 
speranţă care era tot atât de deşartă pe cât fusese fuga doborâtă la 
pământ a vânatului. 

Principele şi organistul se odihniră la umbra firavă a arborilor 



de plută, băură vinul călduţ din ploştile de lemn, însoţiră un pui 
fript, scos din tolba lui Don Fabrizio, cu nişte „muffoletti” 82 
pufoase tăvălite în faină crudă, pe care le adusese don Ciccio, 
gustară dulcele „insolia”, un soi de strugure pe cât de urât la 
vedere, pe atât de bun la gust, potoliră cu zdravene felii de pâine 
foamea copoilor care stăteau în faţa lor impasibili ca nişte portărei 
concentraţi pe recuperarea propriilor credite. Sub soarele 
constituţional, Don Fabrizio şi don Ciccio fură cât pe-aci să 
adoarmă. 

Dar dacă o împuşcătură omorâse iepurele, dacă tunurile 
ghintuite ale lui Cialdini 83 îi descurajau deja pe soldaţii napoletani, 
dacă zăpuşeala după-amiezii îi adormea pe oameni, în schimb 
nimic nu putea opri furnicile. Atrase de câteva boabe de strugure 
stricate pe care don Ciccio le scuipase pe jos, alergau în rânduri 
strânse, înflăcărate de dorinţa de a-şi însuşi acea bucăţică de 

/V 

putreziciune îmbibată cu salivă de organist. înaintau cutezătoare, 
în dezordine, dar cu hotărâre, grupuşoare de câte trei sau patru, se 
opreau o clipă să şuşotească şi cu siguranţă proslăveau gloria 
seculară şi bunăstarea viitoare a muşuroiului numărul 2 de sub 
arborele de plută numărul 4, pe culmea muntelui Morco; apoi 
împreună cu celelalte îşi reluau marşul spre viitorul cel sigur; 
spinările lucioase ale insectelor vibrau de entuziasm şi, fără doar 
şi poate, deasupra şirurilor lor pluteau notele unui imn. 

Ca urmare a câtorva asociaţii de idei pe care n-ar fi oportun 
să le precizăm, agitaţia furnicilor nu-1 lăsă pe Don Fabrizio să 
doarmă şi îi aduse aminte de zilele plebiscitului pe care le trăise 
cu puţin timp în urmă chiar la Donnafugata; în afară de uimire, 
zilele acelea îi lăsaseră multe enigme de dezlegat; acum, în faţa 
acestei naturi căreia, în afară de furnici, era clar că puţin îi păsa de 
enigme, ar fi putut probabil să caute soluţia vreuneia dintre ele. 
Câinii dormeau întinşi şi lipiţi de pământ ca nişte figurine 

82 Chifle. 

83 Enrico Cialdini (1813-1892), general în armata sabaudă (armata dinastiei de 
Savoia), atacă Gaeta, ultima fortăreaţă apărată de Francesco II, şi o cucereşte la 13 
februarie 1861. 



decupate, iepuraşul agăţat cu capul în jos de o ramură atârna în 
diagonală bătut fără încetare de vânt, iar Tumeo, ajutat în asta şi 
de pipa sa, reuşea încă să-şi ţină ochii deschişi. 

— Şi dumneata, don Ciccio, cum ai votat în ziua de 21 ? 

Sărmanul om tresări. Luat pe neaşteptate, într-un moment în 
care se afla în afara ţarcului de prudenţe în care se închidea de 
obicei, ca oricare dintre consătenii săi, ezita, neştiind cum să 
răspundă. 

Principele luă drept teamă ceea e era doar surpriză şi se 
enervă. 

— Se poate şti de cine ţi-e frică? Aici nu suntem decât noi, 
vântul şi câinii. 

La drept vorbind, lista martorilor de încredere nu era prea 
fericită; vântul e flecar prin definiţie, iar Principele era. Pe 
jumătate sicilian. De absolută încredere nu erau decât câinii, şi 
asta doar pentru că le lipsea un limbaj articulat. Don Ciccio însă 
îşi revenise şi şiretenia lui ţărănească îi sugerase răspunsul 
potrivit, adică niciunul. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, întrebarea dumneavoastră e inutilă. 
Ştiţi deja că la Donnafugata toţi au votat „da”. 

Don Fabrizio ştia într-adevăr asta, şi tocmai de aceea 
răspunsul nu făcu altceva decât să transforme o enigmă fără 

A 

importanţă într-o enigmă istorică. înainte de a vota, multe 
persoane veniseră la el să-i ceară sfatul, toate fuseseră sincer 
îndemnate să voteze afirmativ. Căci Don Fabrizio nici măcar nu-şi 
închipuia cum s-ar fi putut face altfel, atât din cauza faptului 
consumat deja, cât şi ca o formă de respect pentru teatrala 
banalitate a gestului, a necesităţii istorice, dar şi ţinând cont de 
necazurile pe care persoanele acelea umile le-ar fi avut dacă 

/V 

atitudinea lor negativă ar fi fost descoperită. îşi dăduse însă seama 
că mulţi nu fuseseră convinşi de cuvintele sale. Intrase în joc 
machiavellismul incult al sicilienilor, care atât de des, pe vremea 
aceea, făcea ca aceşti oameni, generoşi prin definiţie, să înalţe 
schelării complicate pe temelii foarte fragile. Aidoma unor 
clinicieni foarte pricepuţi în a trata, dar care s-ar baza pe analize 



de sânge şi de urină complet greşite, şi pe care, din prea multă 
lene, nu le-ar mai corecta, sicilienii (de atunci) sfârşeau prin a 
ucide bolnavul, adică pe ei înşişi, tocmai din cauza prea rafinatei 
şiretenii care nu se sprijinea aproape niciodată pe o reală 
cunoaştere a problemelor sau cel puţin a interlocutorilor. Unii 
dintre ei, care făcuseră drumul ad limina Gattopardorum 84 , 
considerau un lucru imposibil ca un Principe de Salina să poată 
vota în favoarea Revoluţiei (aşa erau considerate încă în târgul 
acela îndepărtat recentele schimbări) şi interpretau raţionamentele 
acestuia ca pe nişte ieşiri ironice menite să obţină un rezultat 
practic opus celui sugerat în cuvinte; aceşti pelerini (şi erau cei 
mai buni) ieşiseră din biroul său facându-i cu ochiul, atât cât le-o 
îngăduia respectul, mândri de a fi pătruns sensul cuvintelor 
princiare şi frecându-şi mâinile ca să se felicite pentru propria lor 
perspicacitate, exact în momentul în care aceasta dispăruse. Alţii, 
în schimb, după ce îl ascultaseră plecau întristaţi, convinşi că el 
era un trădător sau un smintit şi hotărâţi, mai mult ca oricând, să 
nu-i urmeze sfatul şi să asculte de proverbul milenar care 
îndeamnă să preferi răul cunoscut deja, binelui neîncercat; aceştia 
mai erau refractari recunoaşterii noii realităţi naţionale şi din 
motive personale, fie din cauza credinţei religioase, fie pentru că 
primiseră favoruri de la fostul regim şi nu ştiuseră după aceea să 
se alăture celui nou cu suficientă sprinteneală; fie, în sfârşit, 
pentru că în zăpăceala eliberării le dispăruseră câteva perechi de 
claponi şi câteva măsuri de bob şi le apăruseră în schimb câteva 
perechi de coame, sau liber consimţit, ca în cazul trupelor 
garibaldine, sau prin recmtare forţată, ca în cazul regimentelor 
bourbonice. Despre cel puţin zece persoane avusese senzaţia 
neplăcută, dar clară, că vor vota „nu”, o minoritate slabă, dar care 
nu putea fi trecută cu vederea în micul electorat din Donnafiigata. 
Iar dacă se ia în considerare şi faptul că persoanele care veniseră 
la el erau spuma târgului şi că printre sutele de alegători trebuiau 


84 


Parafrază a expresiei latineşti Adlimimapostoloruni, aici cu sensul de: în locuinţa gheparzilor. 



să fie oricum şi câţiva care nu erau convinşi şi cărora nici măcar 
nu le trecuse prin cap să se arate la palat, Principele calculase că 
solidaritatea afirmativă din Donnafugata va fi împestriţată de vreo 
treizeci de voturi negative. 

în ziua plebiscitului bătuse vântul şi fusese înnorat, iar pe 
străzile târgului fuseseră văzute rătăcind mici grupuri obosite de 
tineri cu un cartonaş pe care era scris un „da”, înfipt în panglica 
pălăriei. Printre hârtiile şi gunoaiele ridicate de rafalele de vânt, 
cântau câteva strofe din Bella Gigougin 85 , transformate intr-un soi 
de bocet arab, un destin căruia trebuie să i se supună orice 
melodie sprinţară care este cântată în Siclia. Fuseseră văzute şi 
două trei „mutre străine” (adică din Girgenti), instalate la 
cârciuma lui moş Menico, unde preamăreau „măreţele destine şi 
propăşirea” 86 unei reînnoite Sicilii unită cu reînviata Italie. Câţiva 
ţărani ascultau muţi, îndobitociţi cum erau, în egală măsură, de 
folosirea exagerată a sapei şi de multele zile de trândăveală forţată 
şi flămândă. Hârâiau şi scuipau des, dar tăceau, tăceau atât de 
mult, încât probabil atunci (cum povestea mai târziu Don 
Fabrizio) „mutrele străine” se hotărâră să pună, printre artele 
Quadriviului 87 , matematica înaintea retoricii. 

Pe la patru după-amiaza, Principele se dusese să voteze, 
flancat, în dreapta, de părintele Pirrone şi, în stânga, de don 
Onofrio Rotolo; încruntat şi palid, înainta prudent către primărie şi 
cu mâinile îşi apăra des ochii ca nu cumva vântul, încărcat de 
toate mizeriile adunate de pe stradă, să-i provoace conjunctivita la 
care era predispus; mergea spunându-i părintelui Pirrone că, fără 
vânt, aerul ar fi fost ca o mlaştină putredă, dar că până şi palele de 
vânt binefăcătoare aduceau cu ele multe porcării. Purta aceeaşi 
redingotă neagră cu care în urmă cu trei ani se dusese la Caserta 
să-l omagieze pe sărmanul Rege Ferdinand mort, spre norocul lui, 
la timp ca să nu mai fie prezent în această zi biciuită de un vânt 
impur, în care îi era confirmată prostia. Dar fusese cu adevărat 

85 „ 

Frumoasa Gigougin, cântec militar lombard. 

86 Vers din poezia La Ginestm de Giacomo Leopardi. 

87 Quadriviul, care se studia în şcolile medievale, era format din patru discipline. 



prostie? Atunci se poate spune că şi cine moare de tifos îşi dă 

/V 

duhul din prostie. îşi aduse aminte de Regele acela ocupat până 
peste cap cu mormane de hârtii inutile şi brusc îşi dădu seama câtă 
nevoie inconştientă de îndurare era zugrăvită pe chipul acela 
antipatic. Asemenea gânduri erau neplăcute, ca toate cele care ne 
fac să înţelegem lucrurile prea târziu, şi înfăţişarea Principelui, 
chipul său, deveniră atât de solemne şi de întunecate, că părea să 
meargă în urma unui dric invizibil. Doar violenţa cu care 
pietricelele de pe drum săreau în toate părţile la lovitura furioasă a 
picioarelor, trăda măcinarea interioară; e inutil să spunem că în 
panglica jobenului nu era înfipt niciun cartonaş, dar în ochii celor 
care îl cunoşteau, pe strălucirea fetrului alternau un „da” şi un 
„nu”. 

Ajuns într-o cameră a primăriei, unde se aflau urnele, fu 
surprins să vadă că toţi membrii secţiei de votare se ridicară atunci 
când statura sa umplu în întregime înălţimea uşii; fură daţi 
deoparte câţiva ţărani veniţi înaintea lui şi care voiau să voteze, şi 
astfel, fără să trebuiască să aştepte, Don Fabrizio îşi depuse „da”- 
ul în patrioticele mâini ale primarului Sedâra. Părintele Pirrone, în 
schimb, nu votă, pentru că avusese grijă să nu fie înscris ca 
rezident în târg. Don ’Nofrio însă, supunându-se ordinelor 
Principelui, îşi manifestă monosilabica opinie în privinţa 
complicatei chestiuni italiene, capodoperă de concizie care fu 
îndeplinită cu aceeaşi plăcere cu care un copil bea uleiul de ricin. 

După care fură invitaţi cu toţii „să ia un păhărel”, sus, în 
biroul primarului, dar părintele Pirrone şi don ’Nofrio rămaseră 
jos, motivând unul că nu bea niciodată, altul că îl doare burta. Don 
Fabrizio trebui să înfrunte singur trataţia. 

/V 

In spatele biroului lui don Calogero strălucea un portret al lui 
Garibaldi şi (deja) unul al lui Vittorio Emanuele, aşezat din 
întâmplare în dreapta; bărbat frumos, primul, şi teribil de urât al 
doilea, înfrăţiţi însă de prodigioasa prosperitate a bărbilor care 
aproape că le ascundeau feţele. Pe o măsuţă se aflau o farfurie cu 
nişte biscuiţi foarte vechi, îndoliaţi din cauza rahatului de muşte, 
şi douăsprezece păhărele dolofane umplute cu lichior: patru roşii, 



patru verzi, patru albe chiar în centru, o naivă simbolizare a noului 
drapel care învălui intr-un zâmbet remuşcarea Principelui. Acesta 
alese lichiorul alb, probabil pentru că era mai puţin indigest, şi nu, 
cum se zise, ca un târziu omagiu adus stindardului bourbonic. 
Cele trei varietăţi de lichior erau, de fapt, la fel de dulci, lipicioase 
şi greţoase. Avură bunul-gust să nu toasteze, pentru că, după cum 

/V 

spuse don Calogero, marile bucurii sunt mute. Ii fu arătată lui Don 
Fabrizio o scrisoare a autorităţilor din Girgenti prin care harnicii 
cetăţeni din Donnafugata erau anunţaţi de acordarea unei 
contribuţii de două mii de lire pentru canalizare, operă ce va fi 
terminată până în 1961, cum asigură primarul, împiedicându-se 
intr-unui din acele lapsusuri al căror mecanism avea să-l explice 
Freud cu multe decenii mai târziu; şi reuniunea luă sfârşit. 

/V 

înainte de asfinţitul soarelui, cele trei sau patru prostituate 
din Donnafugata (existau şi aici, nu grupate, ci active fiecare în 
întreprinderea ei privată) apărură în piaţă, cu părul împodobit de 
panglici tricolore, pentru a protesta împotriva excluderii femeilor 
de la vot; sărăcuţele fură luate în râs până şi de cei mai înfocaţi 
liberali şi fură obligate să se retragă. Asta nu împiedică Jurnalul 
din Trinacria ca, patru zile mai târziu, să le spună palermitanilor 
că la Donnafugata „câteva delicate reprezentante ale sexului 
frumos au dorit să-şi manifeste încrederea de nestrămutat în noul 
şi strălucitorul destin al preaiubitei Patrii şi au defilat în piaţă în 
aprobarea generală a patrioticei populaţii locale”. 

După aceea, biroul de votare fu închis, persoanele care 
numărau voturile se puseră pe treabă, şi la căderea întunericului fu 
deschisă larg uşa de la balconul central al primăriei şi îşi făcu 
apariţia don Calogero, cu eşarfa tricoloră şi tot ce trebuia, încadrat 
de doi copii cu candelabrele aprinse pe care, de altfel, vântul le 
stinse numaidecât. El anunţă mulţimii nevăzute din întuneric că la 
Donnafugata plebiscitul avusese următoarele rezultate: 

înscrişi 515; votanţi 512, „da” 512; „nu”zero. 


Din fundul pieţei întunecate se auziră aplauze şi urale; din 



balconaşul casei sale, Angelica, împreună cu funebra ei servitoare, 
aplauda cu frumoasele-i mâini hrăpăreţe; se ţinură discursuri; 
adjective încărcate de superlative şi de consoane apăsate săltau şi 
se izbeau pe întuneric de la un zid la altul al caselor; 

/V 

In exploziile petardelor se trimiseră mesaje Regelui (celui 
nou) şi Generalului; câteva focuri de artificii tricolore urcară din 
târgul aflat în beznă către cerul lipsit de stele; la ora opt totul se 
terminase şi nu rămase decât întunericul, ca în orice altă seară, ca 
întotdeauna. 

Pe culmea muntelui Morco, totul era limpede acum, în plină 
zi; dar întunecimea acelei nopţi mai stăruia încă în adâncul 
sufletului lui Don Fabrizio. Indispoziţia lui căpăta forme cu atât 
mai dureroase, cu cât acestea erau mai incerte; nu lua nicidecum 
naştere din problemele importante pe care plebiscitul pornise să le 
rezolve: marile interese ale Regatului (celor Două Sicilii), 
interesele propriei sale clase, interesele sale private ieşeau din 
aceste evenimente vătămate, dar încă vitale; date fiind 
circumstanţele, nu era îngăduit să ceară mai mult; indispoziţia lui 
nu era de natură politică şi probabil avea rădăcini mai profunde, 
plecând de la unul din acele motive pe care le numim iraţionale, 
pentru că sunt îngropate sub grămezi de ignoranţă privitoare la noi 
înşine. 

Italia se născuse, în seara aceea posomorâtă, la Donnafugata; 
tocmai acolo, în târgul acela uitat de lume, ca şi în lenea 
palermitană sau în haosul din Napoli; o zână rea, căreia nu i se 
cunoştea numele, trebuie să fi fost prezentă; în orice caz, Italia se 
născuse şi era de sperat că va putea să trăiască în această formă; 
oricare alta ar fi fost mai rea. De acord. Şi totuşi, această 
stăruitoare nelinişte trebuia să însemne ceva; el simţea că în 
timpul acelei enunţări seci de cifre, ca şi în timpul acelor 
discursuri prea emfatice, ceva, cineva murise, doar Dumnezeu ştia 
în care colţ al ţării, în care cută a conştiinţei populare. 

Răcoarea risipise toropeala lui don Ciccio, masiva 
solemnitate a Principelui îi alungase orice îndoială; acum, la 



suprafaţa conştiinţei sale apărea doar ciuda, inutilă, desigur, dar nu 
mârşavă. Stând în picioare, vorbea în dialect şi gesticula, sărmană 
paiaţă care avea în mod ridicol dreptate. 

— Eu, Excelenţă, am votat „nu”. „Nu”, de o sută de ori „nu”. 

A 

îmi aminteam ce mi-aţi spus: necesitatea, inutilitatea, unitatea, 
oportunitatea. Oţi fi având dreptate, dar eu nu înţeleg nimic din 
politică. Las lucrurile astea pe seama altora. Dar Ciccio Tumeo e 
un om corect, sărac şi nenorocit, cu pantalonii rupţi în fund (şi îşi 
lovea pe fese peticele pantalonilor de vânătoare cusute cu grijă), 
dar nu uită binele care i s-a făcut; iar porcii ăia de la primărie îmi 
înghit părerea, o mestecă şi apoi o cacă, transformată cum vor ei. 
Eu am spus negru şi ei mă fac să spun alb! Singura dată când 
puteam să spun ce gândesc, lipitoarea aia de Sedâra mă 
desfiinţează, face ca şi cum n-aş fi existat niciodată, ca şi cum aş 
fi un nimic amestecat cu nimeni, eu care sunt Francesco Tumeo 
La Manna, al răposatului Leonardo, organistul catedralei din 
Donnafugata, de o mie de ori mai presus decât el, şi care i-am 
dedicat o mazurcă compusă de mine când s-a născut... (îşi muşcă 
un deget, ca să se înfrâneze) fandosită aia de fie-sa! 

In momentul acela pacea coborî peste Don Fabrizio, în sfârşit 
dezlegase enigma; acum ştia cine fusese sugrumat la Donnafugata 
şi în o sută de alte locuri, în noaptea aceea de vânt necurat: o nou- 
născută: buna-credinţă, exact copilul care ar fi trebuit îngrijit, a 
cărui creştere ar fi justificat câteva stupide vandalisme inutile. 
Votul negativ al lui don Ciccio, cincizeci de voturi asemănătoare 
la Donnafugata, o sută de mii de „nu” în tot regatul n-ar fi 
schimbat cu nimic rezultatul, dimpotrivă, l-ar fi făcut şi mai 
important şi s-ar fi evitat schilodirea sufletelor. Cu şase luni în 
urmă se auzea o voce despotică spunând: „Sau faci cum spun eu, 
sau ai încurcat-o.” Acum aveai deja impresia că ameninţarea 
fusese înlocuită cu cuvintele mieroase ale cămătarului: 

„Dar ai semnat chiar tu. Nu vezi? E atât de clar! Trebuie să 
faci cum spunem noi, pentru că uite poliţa! Voinţa ta e egală cu a 
noastră.” 

Don Ciccio tuna în continuare: 



— Pentru voi, nobilii, e altceva. Poţi să fii nerecunoscător 
pentru o moşie în plus, dar pentru o bucată de pâine recunoştinţa e 
o obligaţie. Cu totul altceva e şi pentru speculanţii ca Sedâra, 
pentru care a profita de orice e o lege a naturii. Pentru noi, 
oamenii simpli, lucrurile sunt aşa cum sunt. Ştiţi, Excelenţă, că 
bunul meu tată era paznic de vânătoare la Pavilionul regal din 
Sânt’ Onofrio, deja pe timpul lui Ferdinand IV, când aici 
stăpâneau englezii. Viaţa era grea, dar uniforma verde regală şi 
placa de argint confereau autoritate. Regina Isabella, spaniola, 
care era şi ducesă de Calabria, ea mi-a dat posibilitatea să studiez 
şi mi-a permis să fiu ceea ce sunt, organist al catedralei, onorat de 
bunăvoinţa Excelentei Voastre. Iar în anii cu mari greutăţi, dacă 
mama trimitea o cerere la Curte, cele cinci uncii de ajutor ne 
soseau sigure ca moartea, pentru că la Napoli eram iubiţi, ştiau că 
suntem oameni cumsecade şi supuşi credincioşi. Când venea 
Regele, îl bătea pe tata pe umăr şi spunea: „Don Lionâ, ar fi 
nevoie de mulţi ca dumneata, credincioşi sprijinitori ai tronului şi 
ai Persoanei mele.” Aghiotantul împărţea apoi monede de aur. 
Acum, această generozitate a adevăraţilor Regi e numită de ăştia 
pomană; îi zic aşa ca să nu trebuiască să dea ei, dar erau corecte 
recompensele pentru devotament. Şi astăzi, dacă toţi aceşti sfinţi 
Regi şi frumoase Regine ne privesc din cer, ce ar trebui să spună? 
„Fiul lui don Leonardo Tumeo ne-a trădat!” Slavă Domnului că în 
rai se ştie adevărul. Ştiu, Excelenţă, oamenii ca voi mi-au spus-o, 
astfel de gesturi din partea regilor nu înseamnă nimic, fac parte 
din meseria lor! O fi adevărat, ba nu, e chiar adevărat. Dar cele 
cinci uncii de aur existau şi ele ne ajutau să trecem peste iarnă. Iar 
acum, când puteam să plătesc datoria, nimic. „Tu nu exişti!” 
„Nu”- ul meu se transformă în „da”. Eram un „supus credincios”, 
am devenit un „împuţit de bourbon”. Acum toţi sunt savoiarzf 8 ! 
Dar eu savoiarzii 89 îi mănânc la cafea! 

Şi ţinând între degetul mare şi arătător un pişcot închipuit îl 


Susţinători ai casei Savoia, casă din care făcea parte şi regele Victor Emanuel II. 
89 

Joc de cuvinte intraductibil: savoianM = susţinătorii casei Savoia, dar şi pişcoturi. 



muia intr-o cană imaginară. 

Don Fabrizio ţinuse întotdeauna la don Ciccio, dar fusese un 
sentiment născut din mila pentru orice persoană care în tinereţe se 
crezuse destinată artei şi care, la bătrâneţe, după ce îşi dăduse 
seama că nu are talent, continuă să exercite aceeaşi activitate la un 
nivel inferior, cu sărmanele sale vise în buzunar; îi era milă şi de 

mizeria lui rezervată. Dar acum simţea pentru el şi un fel de 

admiraţie şi în străfundul, chiar în străfundul, orgolioasei sale 

conştiinţe o voce întreba dacă nu cumva don Ciccio nu se 

comportase cu mai multă nobleţe decât Principele de Salina. Iar 
Sedâra, toţi aceşti Sedâra, de la cel minuscul, care violenta 
aritmetica la Donnafugata, până la cei mari de la Palermo sau 
Torino, nu săvârşiseră oare o crimă sugrumând aceste conştiinţe? 
Don Fabrizio nu avea cum să ştie atunci, dar o parte din indolenţa, 
din docilitatea pentru care în deceniile ce vor urma vor fi blamaţi 
oamenii din sud, şi-a avut originea în această stupidă anulare a 
primei expresii de libertate cu care a avut vreodată de-a face acest 
neam. 

Don Ciccio se simţea uşurat; acum autentica, dar rara 
personificare a omului corect, dar auster, era înlocuită de alta, 
mult mai frecventă şi tot atât de adevărată a „snobului”. Pentru că 
Tumeo aparţinea speciei zoologice a „snobilor pasivi”, specie pe 
nedrept blamată acum. Cuvântul „snob” era, evident, necunoscut 
în Sicilia anului 1860, dar aşa cum tuberculoşii existau şi înainte 
de Koch, la fel, în epoca aceea foarte îndepărtată, existau oameni 
pentru care a se supune, a imita şi mai ales a nu provoca mila 
celor pe care-i consideră de o categorie socială superioară este o 
lege supremă a vieţii, snobul fiind de fapt contrarul invidiosului. 
Pe atunci el se înfăţişa sub denumiri diverse: era numit „devotat”, 
„ataşat de”, „credincios”; şi-şi petrecea viaţa fericit, pentru că 
orice zâmbet, cât de fugar, al unui nobil era suficient pentru a-i 
umple de soare întreaga zi; şi, pentru că se înfăţişă însoţit de 
aceste apelative afectuoase, graţiile înviorătoare erau mai 
frecvente decât cele de acum. Deci don Ciccio, cu cordialul său 
caracter de snob, se temea să nu-1 fi supărat pe Don Fabrizio, şi 



zelul său se grăbea să găsească mijloacele prin care să alunge 
umbrele adunate, credea, din cauza lui, pe fruntea olimpiană a 
Principelui, iar mijlocul cel mai rapid şi potrivit era acela de a-i 
propune să reia vânătoarea, şi aşa făcu. 

Surprinse în siesta lor de după-amiază, câteva becaţe 
ghinioniste şi un alt iepure căzură sub loviturile vânătorilor, 
lovituri deosebit de nemiloase în ziua aceea, pentru că atât Salina, 
cât şi Tumeo se complăceau să identifice nevinovatele animale cu 
don Calogero Sedâra. Dar împuşcăturile, şomoioagele de puf şi 
pene pe care loviturile le făceau să strălucească o clipă în soare, 
nu ajungeau în ziua aceea să-l însenineze pe Principe; pe măsură 
ce treceau orele şi întoarcerea la Donnafugata se apropia, 
îngrijorarea, ciuda, umilinţa pentru iminenta convorbire cu 
plebeul primar îl apăsau, iar faptul că numise în sufletul său două 
becaţe şi un iepure „don Calogero” nu servise în cele din urmă la 
nimic; deşi era deja pregătit să înghită scârbosul hap, simţi nevoia 
să aibă informaţii cât mai cuprinzătoare despre adversar sau, mai 
bine zis, să sondeze părerea oamenilor cu privire la pasul pe care 
urma să-l facă. Aşa că pentru a doua oară în ziua aceea don Ciccio 
fu surprins cu o întrebare neaşteptată. 

— Ascultă, Don Ciccio. Dumneata, care cunoşti atâta lume în 
târg, poţi să-mi spui ce se crede cu adevărat despre don Calogero 
la Donnafugata? 

Lui Tumeo i se părea că de fapt îşi exprimase cu destulă 
claritate părerea despre primar şi se pregătea să răspundă, când îi 
veniră brusc în minte zvonurile vagi pe care le auzise în legătură 
cu ochii dulci pe care Don Tancredi i-ar fi făcut Angelicăi, şi 
atunci îl cuprinse părerea de rău pentru că-şi dăduse drumul în 
manifestări de tribun, care poate că-i miroseau urât Principelui, 

/V 

dacă ceea ce se spunea era adevărat. In acelaşi timp, într-un alt 
compartiment al minţii sale, se bucura pentru că nu spusese nimic 
clar împotriva Angelicăi, aşa că uşoara durere pe care o simţea 
încă la arătătorul mâinii drepte avu efectul unui balsam. 

— La urma urmei, Excelenţă, don Calogero Sedâra nu e mai 
rău decât atâţia alţii care s-au ridicat în ultimele luni. 



Elogiul era modest, dar fu suficient ca să-i permită lui Don 
Fabrizio să insiste. 

— Pentru că, vezi dumneata, don Ciccio, sunt foarte interesat 
să aflu adevărul despre don Calogero şi familia sa. 

— Adevărul este, Excelenţă, că don Calogero este foarte 
bogat, dar şi foarte influent; că e zgârcit (când fiică-sa era la 
pension, el şi nevastă-sa mâncau în doi un ou prăjit), dar că atunci 
când e nevoie ştie să cheltuiască; şi pentru că fiecare tari 90 cheltuit 
ajunge în buzunarul cuiva, acum multă lume depinde de el; dar 
când e prieten e prieten, nimic de spus. îşi arendează pământul cu 
patru terraggi 91 , iar ţăranii plesnesc până ajung să plătească; dar 
cu o lună în urmă i-a dat cu împrumut, fără dobândă, cincizeci de 
uncii lui Pasquale Tripi, care-1 ajutase în perioada debarcării, iar 
ăsta e cel mai mare miracol care s-a văzut vreodată, de când 
Sfânta Rosalia a făcut să înceteze ciuma de la Palermo. De altfel, 
e deştept ca diavolul. Excelenţa Voastră ar fi trebuit să-l vadă astă 
primăvară, mergea în sus şi-n jos prin toată regiunea ca un liliac, 
cu docarul, călare pe catâr, pe jos, indiferent dacă ploua sau era 
senin, şi pe unde trecea luau naştere societăţi secrete, se pregătea 
calea pentru cei care urmau să vină. Pedeapsa lui Dumnezeu, 
Excelenţă, pedeapsa lui Dumnezeu! Şi deocamdată nu se vede 
decât începutul carierei sale! Peste câteva luni va fi deputat la 
Torino, şi peste câţiva ani, când se vor pune în vânzare bunurile 
Bisericii, va cumpăra pe nimic moşiile de la Marca şi de la 
Masciddâro, şi va deveni cel mai mare proprietar al provinciei. 
Asta e don Calogero, Excelenţă, omul nou, aşa cum trebuie să fie; 
păcat însă că trebuie să fie aşa. 

Don Fabrizio îşi aminti de conversaţia avută cu câteva luni în 
urmă cu părintele Pirrone în observatorul inundat de soare; ceea 
ce prezisese iezuitul se adeverea; dar nu era oare o tactică bună să 


90 

Monedă de aur sau de argint, introdusă în Sicilia în anul 913 de către arabi şi aflată 
în circulaţie până în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. 

91 

O formă de arendă cu plata în natură, determinată a pion indiferent de cantitatea 
recoltată. în perioada la care se referă Lampedusa, contractele variau între doi şi trei 
terraggi. 



între în noua mişcare şi s-o orienteze, cel puţin în parte, în 
favoarea câtorva indivizi din clasa sa? Neplăcerea pe care o 
simţea la gândul apropiatei convorbiri cu don Calogero se mai 
potoli. 

— Dar ceilalţi din casă, don Ciccio, ceilalţi cum sunt cu 
adevărat? 

— Excelenţă, pe nevasta lui don Calogero n-a văzut-o nimeni 
de ani de zile, în afară de mine. Iese numai ca să meargă la prima 
slujbă de dimineaţă, cea de la ora cinci, când nu e nimeni în 
biserică. La ora aia nu trebuie să cânt la orgă, dar odată m-am 
sculat şi eu dis-de-dimineaţă, numai ca s-o văd. Donna Bastiana 
intră însoţită de cameristă, dar eu, din cauza confesionalului în 
spatele căruia mă ascunsesem, nu reuşeam să o văd prea bine; 
numai că, la sfârşitul slujbei, săraca femeie fu învinsă de căldură 
şi îşi scoase vălul negru. Pe cuvântul meu de onoare, Excelenţă, că 
e frumoasă ca soarele! Şi nu poţi să nu-i dai dreptate lui don 
Calogero care, urât ca un gândac cum e, vrea s-o ţină departe de 
ochii lumii. Dar şi din casele cele mai bine păzite se află pân’ la 
urmă ce se-ntâmplă, servitoarele vorbesc, şi se pare că donna 
Bastiana e un fel de animal: nu ştie să citească, nici să scrie, nu 
cunoaşte ceasul, aproape că nu ştie să vorbească, o iapă splendidă, 
voluptuoasă şi necioplită, nu e în stare nici să-şi iubească fiica, e 
bună doar la pat, şi nimic mai mult. 

Don Ciccio care, protejat de regine şi discipol al principilor, 
ţinea mult la propriile-i simple maniere pe care le considera 
perfecte, zâmbea amabil; descoperise modul de a-şi lua puţin 
revanşa faţă de cel care-i anulase personalitatea. 

— De altfel, continuă, nici n-ar putea fi altfel. Ştiţi, 

/V 

Excelenţă, a cui fiică este donna Bastiana? (Intorcându-se, se 
ridică în vârful picioarelor şi arătă cu degetul un grup de case, în 
depărtare, care păreau că stau să alunece în jos pe panta unui deal 
şi că sunt pironite acolo mai mult sau mai puţin de o clopotniţă 
necăjită: un sat răstignit.) E fata unui arendaş al vostru din Runci. 
Se numea Peppe Giunta şi era atât de jegos şi de rău, că toţi îi 
spuneau „Peppe Căcat”. Scuzaţi cuvântul, Excelenţă. (Mulţumit, 



îşi înfăşură pe deget o ureche a Teresinei.) La doi ani după ce don 
Calogero a fugit cu Bastiana, a fost găsit mort pe cărarea care 
duce la Rampinzeri, cu douăsprezece cartuşe în spate. Norocos ca- 
ntotdeauna, don Calogero, pentru că ăla începuse să devină 
supărător şi arogant. 

Multe din lucrurile astea îi erau deja cunoscute lui Don 
Fabrizio şi fuseseră cântărite cu grijă, dar porecla bunicului 
Angelicăi n-o ştia; ea deschidea o perspectivă istorică profundă, 
descoperea prăpăstii, în comparaţie cu care don Calogero părea un 
răzor într-o grădină. Simţi cu adevărat că-i fuge pământul de sub 
picioare. Cum va reuşi Tancredi să treacă şi peste asta? Dar el 
însuşi? Mintea lui începu să calculeze ce legătură de rudenie ar fi 
putut fi între Principele de Salina, unchiul mirelui, şi bunicul 
miresei; nu găsi niciuna, nu existau. Angelica era Angelica, o 
floare de fată, un trandafir căruia porecla bunicului îi servise doar 
de fertilizant. Non olet 92 , repeta, non olet, dimpotrivă, optime 
foeminam ac contubernium olet 93 . 

— Mi-ai vorbit despre toate, don Ciccio, de mame sălbatice 
şi de bunici fecali, dar nu despre ce mă interesează cel mai mult, 
despre domnişoara Angelica. 

Secretul intenţiilor matrimoniale ale lui Tancredi, deşi în 
stare embrionară până în urmă cu câteva ore, ar fi fost cu 
siguranţă dezvăluit dacă, din întâmplare, nu ar fi avut norocul să 
se camufleze. Fără îndoială că fuseseră observate vizitele 
frecvente ale tânărului în casa lui don Calogero, ca şi zâmbetele 
lui extaziate; miile de mici atenţii, obişnuite şi fără importanţă la 
oraş, deveneau în ochii puritanismului donnafugasc semne ale 
unor teribile dorinţe. Lucrul cel mai scandalos fusese primul: 
bătrâneii care se prăjeau la soare şi copiii care se duelau văzuseră 
tot, înţeleseseră tot şi repetaseră tot; cât despre înţelesul codoşesc 
şi afrodiziac al duzinei de piersici, fuseseră consultate megere 
experte şi cărţi tălmăcitoare de taine, printre care în primul rând 


92 (Penam) non olet- (banii) n-au miros, celebru aforism atribuit împăratului Vespasian. 

93 

Foarte bine miros femeia şi patul ei (în latină în original). 



Rutilio Benincasa 94 , Aristotelul ţăranilor. Din fericire, avusese loc 
un fenomen relativ frecvent la noi: dorinţa de a bârfi mascase 
adevărul; toţi îşi construiseră marioneta unui Tancredi libertin, 
care-şi îndreptase dorinţele desfrânate spre Angelica şi care 
uneltea s-o seducă, şi atât. Simpla idee a unei căsătorii plănuite 
între Principele de Falconeri şi o nepoată a lui Peppe Căcat nici 
măcar nu le trecu prin minte ţăranilor care aduceau în felul acesta 
caselor feudale un omagiu echivalent cu cel pe care blasfematorul 
îl aduce lui Dumnezeu. Plecarea lui Tancredi pusese brusc capăt 
tuturor fanteziilor şi nu se mai vorbi despre asta. Din acest punct 
de vedere, Tumeo fusese la fel ca toţi ceilalţi, aşa că ascultă 
întrebarea Principelui cu expresia amuzată a unui bătrân care 
vorbeşte despre ştrengăriile unui tânăr. 

— Despre domnişoară, Excelenţă, nu e nimic de spus, spune 
ea însăşi totul: ochii, pielea, strălucirea ei se văd ca lumina zilei şi 
oricine le înţelege. Cred că limbajul lor a fost bine înţeles de don 

/V 

Tancredi; sau sunt prea maliţios când cred asta? In ea e toată 

/\ 

frumuseţea mamei, fără mirosul de bălegar al bunicului. In plus e 
şi inteligentă! Aţi văzut cum s-a schimbat în cei câţiva ani 
petrecuţi la Florenţa? A devenit o adevărată doamnă, continua don 
Ciccio, insensibil la nuanţe, o doamnă completă. Când s-a întors 
de la pension m-a chemat acasă la ea şi a cântat vechea mea 
mazurcă, cânta prost, dar era o încântare s-o priveşti, cu cozile ei 
negre, ochii, picioarele, pieptul ei... Ooo! Nici vorbă de miros de 
bălegar! Cearşafurile ei trebuie să aibă parfum de paradis! 

Principele se supără: atât de gelos e orgoliul de clasă, chiar şi 
în momentul în care degenerează, încât laudele acelea deşănţate la 
adresa atitudinii provocatoare a viitoarei sale nepoate îl jigniră; 
cum îndrăznea don Ciccio să se exprime cu lirismul ăsta lasciv 
despre viitoarea Principesă de Falconeri? Era însă adevărat că 
bietul om nu ştia nimic, trebuia să-i povestească tot, de altfel peste 
câteva ore vestea va fi publică. Se hotărî imediat şi îi adresă lui 


Rutilio Benincasa (1555-1626) autorul unui Almanah papetnn foarte cunoscut, vreme 
de secole, în Italia. 



Tumeo un zâmbet ghepardesc, dar amical. 

— Calmează-te, dragă don Ciccio, calmează-te; acasă am o 
scrisoare de la nepotul meu care mă însărcinează s-o cer în 
căsătorie, în numele lui, pe domnişoara Angelica; de acum încolo 
vei vorbi despre ea cu obişnuitul dumitale respect. Eşti primul 
care află vestea, dar pentru acest avantaj va trebui să plăteşti: 
odată întors la palat vei fi închis cu cheia împreună cu Teresina în 
sala armelor; vei avea timp să cureţi şi să ungi destule şi vei fi pus 
în libertate numai după vizita lui don Calogero, nu vreau să se 
audă ceva până atunci. 

Luate astfel pe neaşteptate, cele o sută de precauţii, cele o 
sută de snobisme ale lui don Ciccio se prăbuşiră brusc, asemenea 
unui grup de popice lovite în plin. Supravieţui doar un sentiment 
foarte vechi. 

— Asta, Excelenţă, e o porcărie! Un nepot, aproape un fiu al 
vostru, nu trebuie să se însoare cu fata celor care vă sunt duşmani 
şi care au încercat întotdeauna să vă facă rău. Să încerce s-o 
seducă, aşa cum credeam eu, era un gest de cuceritor, aşa însă, e o 
capitulare fără condiţii. E sfârşitul Falconerilor şi chiar al familiei 
Salina! 

Odată spuse vorbele astea, îşi lăsă capul în jos şi dori, plin de 
spaimă, să se crape pământul sub el. Principele se făcuse stacojiu, 
până şi urechile şi globii ochilor păreau de sânge. îşi încleştă 
pumnii şi făcu un pas către don Ciccio. Dar era un om de ştiinţă, 
obişnuit, de fapt, să vadă aspectele negative şi pozitive ale 
lucrurilor; în plus, dincolo de aspectul său leonin, era un sceptic. 
Suportase deja destule azi: rezultatul plebiscitului, porecla 
bunicului Angelicăi, gloanţele! Iar Tumeo avea dreptate, în el 
vorbea tradiţia pură. Numai că era un prost: căsătoria asta nu 
însemna sfârşitul a nimic, ci începutul a tot; avea loc în cadrul 
unor obiceiuri seculare. 

Pumnii se desfăcură, semnele unghiilor rămăseseră 
imprimate în palme. 

— Să mergem acasă, don Ciccio, dumneata anumite lucruri 
nu le poţi înţelege. Rămâne cum am vorbit, ne-am înţeles? 



Şi în timp ce coborau spre drum, ar fi fost greu de spus care 
din ei era don Quijote şi care Sancho. 

Când, la ora patru şi jumătate fix, fu anunţată sosirea extrem 
de punctuală a lui don Calogero, Principele nu-şi terminase încă 
toaleta; transmise domnului primar că-1 roagă să aştepte un 
moment în birou şi continuă fără grabă să se facă frumos, îşi dădu 
pe păr cu lemo-liscio, Lime-juice de la Atkinson, o loţiune densă, 
alburie care-i venea în casete de la Londra şi al cărei nume suferea 
aceeaşi deformare etnică a cântecelor; refuză redingota neagră şi 
ceru să fie înlocuită cu una de un liliachiu pal care i se părea mai 
potrivită pentru ocazia presupus plăcută, mai zăbovi puţin pentru 
a-şi smulge din bărbie, cu o pensetă, un fir neruşinat de păr blond 
care reuşise să scape la bărbieritul grăbit de dimineaţă; trimise 
după părintele Pirrone, iar înainte de a ieşi, luă de pe masă un 
extras din Blătter der Himmelsforschung 95 şi cu fasciculul răsucit 
îşi făcu cruce, un gest de devoţiune care în Sicilia are o 
semnificaţie nereligioasă mai frecventă decât s-ar crede. 

a 

In timp ce trecea prin cele două încăperi care-1 despărţeau de 
birou, îşi închipui că este un Ghepard impunător cu blana netedă 
şi parfumată care se pregătea să sfâşie un mic şacal înfricoşat; dar 
din cauza unei involuntare asociaţii de idei care reprezintă 
nenorocirea firilor ca a lui, îi veni în minte un tablou istoric 
franţuzesc, în care mareşali şi generali austrieci, încărcaţi de 
panaşe şi decoraţii, defilează, predându-se în faţa unui ironic 
Napoleon; ei sunt, fără îndoială, mai eleganţi, dar învingătorul 
este omuleţul acela în mantie cenuşie; aşa se face că, ofensat de 
aceste amintiri nepotrivite despre Mantova şi Ulm, în birou intră 
un Ghepard întărâtat. 

Don Calogero îl aştepta în picioare, mic de statură, pirpiriu şi 
prost bărbierit; ar fi semănat intr-adevăr cu un mic şacal, dacă n-ar 
fi fost ochişorii săi care scânteiau de inteligenţă; dar pentru că 

95 Pagini de astronomie (în germană in original). 



isteţimea aceasta avea un scop material opus celui abstract, spre 
care tindea cea a Principelui, ea fu considerată un semn de răutate. 
Lipsit de simţul de potrivire a hainei la împrejurări, care la 
Principe era înnăscut, primarul crezuse că face bine dacă se 
îmbracă aproape în doliu; era cam tot atât de cernit ca părintele 
Pirrone, dar în timp ce acesta din urmă se aşezase intr-un colţ, 
luându-şi aerul abstract marmorean al preoţilor care nu vor să 
influenţeze în niciun fel hotărârile altora, chipul său, exprimând o 

/V 

aşteptare avidă, aproape că nu se putea privi. începură imediat cu 
acele schimburi de cuvinte fără însemnătate care precedă marile 
bătălii verbale. Dar don Calogero fu cel care începu marele atac: 

— Excelenţă, întrebă, aţi primit veşti bune de la Don 
Tancredi? 

Pe atunci, în micile localităţi, primarul avea posibilitatea de a 
controla în mod abuziv poşta, şi neobişnuita eleganţă a scrisorii 
lui Tancredi îl pusese probabil în gardă. Când îi trecu prin cap 
ideea asta, Principele începu să se înfurie. 

— Nu, don Calogero, nu. Nepotul meu şi-a pierdut minţile... 

Dar există o zeiţă protectoare a principilor. Ea se numeşte 
bună-creştere şi intervine deseori pentru a-i împiedica pe Gheparzi 
să facă un pas greşit. Dar trebuie să i se plătească un tribut greu. 
Aşa cum Palas Atena intervine pentru a ţine în frâu neastâmpărul 
lui Ulise, la fel buna-creştere se manifestă în Don Fabrizio pentru 
a-1 opri pe marginea prăpastiei, dar el trebui să plătească salvarea 
devenind explicit cel puţin o dată în viaţa lui. Cu o naturaleţe 
desăvârşită, fără să se oprească o clipă, îşi încheie fraza: 

— ...şi-a pierdut minţile pentru fata dumitale, don Calogero. 
Mi-a scris-o chiar ieri. 

Primarul îşi păstră un calm surprinzător; zâmbi şi începu să-şi 
contemple panglica pălăriei; părintele Pirrone îşi ţinea ochii în 
tavan ca şi cum ar fi fost un şef de şantier însărcinat să-i aprecieze 
soliditatea. Don Fabrizio se simţi prost: cele două tăceri reunite îl 
lipseau şi de cea mai mică satisfacţie de a-şi fi uimit ascultătorii. 
Se simţi deci uşurat, atunci când îşi dădu seama că don Calogero 
se pregătea să vorbească. 



— Ştiam, Excelenţă, ştiam. Au fost văzuţi săratându-se în 
ziua de marţi 25 septembrie, în ajunul plecării lui Don Tancredi, în 
grădina voastră, lângă fântâna arteziană. Gardul din dafini nu e 
peste tot atât de des cum se crede. O lună întreagă am aşteptat un 
gest de la nepotul domniei-voastre şi mă gândeam deja să vin la 
Excelenţa Voastră să întreb care îi erau intenţiile. 

Numeroase viespi înţepătoare îl atacară pe Don Fabrizio. Mai 
întâi, aşa cum se cuvine fiecărui bărbat care nu e încă decrepit, cea 
a geloziei carnale: Tancredi savurase gustul acela de fragi, care lui 
avea să-i rămână întotdeauna necunoscut. Apoi, o senzaţie de 
umilinţă socială, aceea de a se trezi că este acuzatul în loc de 

/V 

purtătorul unor veşti bune. In al treilea rând, un dispreţ personal, 
al celui care s-a amăgit că-i controlează pe toţi, dar află că multe 
lucruri se petrec fără ca el s-o ştie. 

— Don Calogero, să jucăm cu cărţile pe masă. Adu-ţi aminte 
că eu te-am rugat să vii aici. Voiam să-ţi aduc la cunoştinţă o 

/V 

scrisoare a nepotului meu sosită ieri. In ea îşi declară pasiunea 
pentru domnişoara fiica dumitale, pasiune pe care eu... (aici 
Principele ezită o clipă, pentru că minciunile sunt uneori greu de 
spus în faţa unor ochi sfredelitori ca ai primarului)... despre care 
eu nu ştiam cât este de intensă; şi în final m-a însărcinat să vă cer 
mâna domnişoarei Angelica. 

Don Calogero rămânea în continuare impasibil; părintele 
Pirrone, din expert edil se transformase în hagiu musulman şi, 
ţinându-şi patru degete de la mâna dreaptă împletite cu patru de la 
mâna stângă, şi le învârtea pe cele mari unul în jurul celuilalt, 
inversându-le şi schimbându-le direcţia cu o adevărata fantezie 
coregrafică. Tăcerea dură mult, iar Principele îşi pierdu răbdarea: 

— Acum, don Calogero, aştept eu să-mi declari care-ţi sunt 
intenţiile. 

Primarul care-şi ţinuse ochii coborâţi pe ciucurii portocalii ai 
fotoliului pe care stătea Principele, şi-i acoperi o clipă cu mâna 
dreaptă, apoi îi ridică; acum ei apăreau naivi, plini de o 
surprindere încremenită ca şi cum şi i-ar fi schimbat cu adevărat 
în momentul acela. 



— Scuzaţi-mă, Principe. (La fulgerătoarea omisiune a 
„Excelenţei”, Don Fabrizio înţelese că totul se terminase cu bine.) 
Dar această minunată surpriză m-a amuţit. Eu însă sunt un tată 
modern şi nu voi putea să vă dau un răspuns definitiv, decât după 
ce o voi întreba pe aceea care este îngerul şi mângâierea casei 
noastre. Dar ştiu totuşi să-mi exercit şi drepturile de tată, eu ştiu 
tot ce se întâmplă în sufletul şi în mintea Angelicăi şi cred că pot 
să spun că dragostea lui Don Tancredi, care ne onorează atât de 
mult pe toţi, este sincer împărtăşită. 

Don Fabrizio fu copleşit de o emoţie sinceră: hapul 
dezgustător ca o broască fusese înghiţit, capul şi măruntaiele 
mestecate repede coborau pe gât, mai rămâneau de mestecat 
labele, dar era o nimica toată în comparaţie cu restul, greul 
trecuse. După această senzaţie de libertate, începu să-l invadeze 
dragostea pentru Tancredi; şi-l închipui mijindu-şi ochii albaştri 
care aveau să strălucească atunci când va citi răspunsul plin de 
bucurie; îşi imagină, mai bine zis îşi aminti, primele luni ale unei 
căsătorii din dragoste, în timpul cărora freneziile, acrobaţiile 
simţurilor sunt aureolate şi sprijinite de toate ierarhiile îngereşti, 

A 

binevoitoare, deşi mirate. Intrevăzu şi viaţa fără griji, posibilitatea 
de dezvoltare a talentelor lui Tancredi, căruia, altfel, lipsa banilor 
i-ar fi tăiat aripile. 

Gentilomul se ridică, făcu un pas către uluitul don Calogero, 
îl smulse de pe fotoliu, îl strânse la piept şi picioarele scurte ale 

/V 

primarului rămaseră suspendate în aer. In camera aceea dintr-o 
îndepărtată provincie siciliană se întruchipă o stampă japoneză în 
care un muscoi păros atârnă de un enorm iris violet. Când don 
Calogero ajunse din nou cu picioarele pe podea, Don Fabrizio se 
gândi: „Trebuie neapărat să-i fac cadou o pereche de brice 
englezeşti, aşa nu mai merge.” 

Părintele Pirrone opri rotaţia propriilor degete, se ridică şi 
strânse mâna Principelui: 

— Excelenţă, Dumnezeu să apere căsătoria aceasta, bucuria 
voastră e şi a mea. 

Lui don Calogero îi întinse vârful degetelor, fără să scoată o 



vorbă. Apoi bătu cu degetul în barometrul agăţat pe perete: 
cobora, se apropia vremea rea. Se aşeză din nou şi deschise 
Breviarul. 

— Don Calogero, spunea Principele, iubirea dintre cei doi 
tineri stă la baza tuturor lucrurilor, singura temelie pe care poate 
să se înalţe fericirea lor viitoare. Asta o ştim. Punct. Dar noi, 
oameni bătrâni, suntem obligaţi să ne ocupăm de alte lucruri. Nu e 
nevoie să vă spun cât de ilustră este familia Falconeri; venită în 
Sicilia cu Carol de Anjou, ea a ştiut să înflorească în continuare şi 
sub Aragoni, Spanioli, regii Bourboni (dacă pot să-i numesc în 
faţa dumitale) şi sunt sigur că va prospera şi sub noua dinastie 
continentală (Dumnezeu s-o apere) (Nu se putea şti când Don 
Fabrizio era ironic sau când greşea); au fost pairs ai Regatului, 
Granzi de Spania, Cavaleri de Santiago, şi dacă li se năzare să fie 
Cavaleri de Malta nu trebuie decât să ridice un deget şi strada 
Condotti 96 scoate diplomele, ca pitucile din cuptor, fără să 
crâcnească, cel puţin până acum. (Această perfidă insinuare fu cu 
totul inutilă, căci don Calogero habar n-avea de statutul 
Suveranului Ordin al Sfântului Ioan de la Ierusalim.) Sunt sigur că 
fiica dumitale, cu rara ei frumuseţe, va înfrumuseţa şi mai mult 
vechiul trunchi al Falconerilor, iar cu virtutea ei va şti să 
rivalizeze cu cea a sfintelor principese, dintre care ultima, sora 
mea, Dumnezeu s-o odihnească, îi va binecuvânta din cer pe miri. 
(Şi Don Fabrizio se emoţionă din nou amintindu-şi de draga lui 
Giulia, a cărei viaţă nefericită fusese un veşnic sacrificiu, din 
cauza freneticelor extravaganţe ale tatălui lui Tancredi.) Cât 
despre băiat, îl cunoşti, iar dacă nu-1 cunoşti, sunt aici eu care pot 
garanta pentru el în toate cele. Are în el tone de bunătate, şi nu 
sunt singurul care o spune, nu-i aşa, părinte Pirrone? 

Desăvârşitul iezuit, smuls din lectura sa, se trezi dintr-odată 
în faţa unei dileme penibile. Fusese confesorul lui Tancredi, şi ştia 
nu puţine din păcatele acestuia, niciunul cu adevărat grav, se 

96 

Ordinul Cavalerilor de Malta, unul dintre cele mai vechi ordine cavalereşti religioase îşi are, din 
1834, sediul în strada Condotti, la Roma. 



înţelege, dar de asemenea factură, încât făceau să se piardă multe 
chintale din masiva bunătate despre care se vorbea; şi toate de 
natură să garanteze o infidelitate conjugală de fier. Asta, se 
înţelege de la sine, nu putea fi spus, atât din motive sacramentale, 
cât şi din convenienţe mondene. Pe de altă parte, el ţinea la băiat 
şi, deşi dezaproba din toată inima căsătoria aceea, n-ar fi spus 
niciodată nici măcar un cuvânt care să poată, nu spunem să o 
împiedice, dar nici măcar s-o întârzie. îşi găsi refugiu în prudenţă, 
dintre virtuţile cardinale cea mai flexibilă şi mai uşor de manevrat. 

— Fondul de bunătate al dragului nostru Tancredi este mare, 
don Calogero. Sprijinit de graţia divină şi de virtuţile pământeşti 
ale domnişoarei Angelica, va putea deveni într-o bună zi un bun 
soţ creştin. - Profeţia riscantă, dar prudent legată de condiţionări, 
fu acceptată fără probleme. 

— Dar, don Calogero, continuă Principele mestecând 
ultimele cartilagii ale broaştei, dacă e inutil să-ţi vorbesc despre 
vechimea casei Falconeri, e din nefericire şi mai inutil, pentru că o 
ştii deja, să-ţi spun că actuale condiţii economice ale nepotului 
meu nu sunt pe măsura măreţiei numelui său. Cumnatul meu 
Ferdinando, tatăl lui Tancredi, nu era ceea ce se cheamă un părinte 
prevăzător, dărnicia lui de mare senior, ajutată de uşurinţa 
administratorilor săi, au zdruncinat serios averea nepotului meu, al 
cărui tutore am fost, întinsele moşii de la Mazzara, livezile de 
fistici de la Ravanusa, plantaţiile de duzi de la Olivieri, palatul de 
la Palermo, totul, totul s-a dus, ştii asta don Calogero. 

/V 

Intr-adevăr, don Calogero o ştia: fusese cea mai mare 
migraţie de rândunele întâmplată vreodată, şi amintirea ei le 
provoca încă tuturor nobililor sicilieni spaimă, dar nu şi prudenţă, 
în timp ce pentru toţi cei ca Sedâra era izvor de desfătare. 

— în perioada în care i-am fost tutore, am reuşit să salvez 
doar vila, cea de lângă a mea, cu multe chiţibuşării avocăţeşti şi de 
asemenea cu câteva sacrificii pe care, de altfel, le-am făcut cu 
bucurie în amintirea sfintei mele surori, Giulia, şi din iubire pentru 
scumpul nostru băiat. E o vilă frumoasă, scara e proiectată de 



Marvuglia 97 , saloanele au fost decorate de Serenario 98 ; dar 
deocamdată cea mai bună dintre camere de abia poate fi folosită 
ca staul pentru capre. 

Ultimele oscioare ale broaştei fuseseră mai scârboase decât 
prevăzuse; dar, în cele din urmă, se duseseră şi ele pe gât în jos. 
Acum trebuia să-şi clătească gura cu câteva fraze plăcute, de altfel 
sincere. 

— Dar, don Calogero, rezultatul tuturor acestor nenorociri, al 
acestor dureri, a fost Tancredi, noi ceilalţi ştim lucrurile astea; dar 
e oare posibil să se ajungă la distincţia, delicateţea, farmecul unui 
băiat ca el, fără ca strămoşii lui să fi risipit o jumătate de duzină 
de mari averi; cel puţin în Sicilia aşa e, un soi de lege a naturii, la 
fel cu cele care ne dăruiesc cutremurele şi perioadele de secetă. 

Tăcu pentru că intrase un servitor care aducea pe o tavă două 
lumânări aprinse. In timp ce erau puse la locul lor, Don Fabrizio 
lăsă să domnească în birou o tăcere încărcată de mâhnire 
satisfăcută. Apoi continuă: 

— Tancredi nu e un tânăr oarecare, don Calogero, el nu e 
numai distins şi elegant, a studiat puţin, dar cunoaşte tot ceea ce e 
de cunoscut în lumea lui: bărbaţii, femeile, împrejurările, semnele 
vremurilor; e ambiţios şi are de ce să fie, va ajunge departe; iar 
Angelica dumitale, don Calogero, va fi norocoasă dacă vrea s-o 
pornească la drum împreună cu el. Şi pe urmă, când eşti cu 
Tancredi, te poţi supăra uneori, dar nu te plictiseşti niciodată, şi 
asta înseamnă mult. 

Ar fi exagerat să spunem că primarul aprecia nuanţele 
mondene ale acestei părţi din discursul Principelui; acesta, în 
general, nu făcu altceva decât să-i întărească sumara convingere 
despre şiretenia şi oportunismul lui Tancredi, iar el avea nevoie de 
un om şiret şi oportunist în familie, de nimic altceva. Se simţea, se 
credea egal oricui; îl părea chiar rău să vadă că fiica lui avea un 


97 

Giuseppe Venanzio Marvuglia (1729-1814), arhitect palermitan. 

98 

Gaspare Serenario (1707-1759), pictor palermitan. 



oarecare sentiment de iubire pentru tânăr. 

— Principe, lucrurile acestea le ştiam, şi altele încă; şi nu-mi 
pasă câtuşi de puţin. (Apoi o dădu pe sentimentalism.) Iubirea, 
Principe, iubirea e totul, iar eu ştiu asta. (Şi poate, dacă acceptăm 
aproximativa sa definiţie dată iubirii, bietul om era sincer.) Dar 
sunt un om de lume şi vreau şi eu să joc cu cărţile pe masă. Ar fi 
inutil să vorbesc despre zestrea fetei mele, ea e sângele inimii 
mele, ficatul printre măruntaiele mele, nu am pe nimeni altcineva 
căruia să-i las ce am, şi ce-i al meu e şi-al ei. Dar e corect ca 
tinerii să ştie pe ce anume pot conta încă de pe-acum: în contractul 
matrimonial îi voi da fiicei mele moşia de la Settesoli, de 644 de 
salme, adică 1680 de hectare, cum se numesc acum, toate 
semănate cu grâu; pământuri de prima calitate, afânate şi 
roditoare, şi 180 de salme cu viţă-de-vie şi măslini la Gibildolce; 
iar în ziua nuntii îi voi înmâna mirelui douăzeci de pungi de pânză 
cu o mie de uncii fiecare. Eu rămân cu mâinile goale, adăugă, 
convins şi fericit că nu este crezut, dar o fiică e o fiică. Şi cu astea 
se pot repara toate scările lui Marruggia" şi toate tavanele lui 
Sorcionero 100 din lume. Angelica trebuie să locuiască bine. 

O vulgaritate ignorantă îi ţâşnea din toţi porii; şi cu toate 
astea, cei doi ascultători rămaseră năuciţi: Don Fabrizio avu 
nevoie de tot autocontrolul său pentru a-şi ascunde stupoarea. 
Lovitura pe care o dădea Tancredi era mult mai mare decât s-ar fi 
putut bănui. Avea aproape o senzaţie de dezgust, dar frumuseţea 
Angelicăi şi indiferenţa mirelui reuşeau încă să aşeze un văl de 
poezie peste brutalitatea contractului. Părintele Pirrone, în schimb, 
îşi plesni limba de cerul gurii, apoi, deranjat de faptul că-şi arătase 
uimirea, încercă să găsească o rimă nesocotitului gest făcând să 
scârţâie scaunul şi pantofii şi răsfoind zgomotos Breviarul, dar nu- 
i servi la nimic şi impresia rămase. 

Noroc că o neghiobie a lui don Calogero, singura din 
conversaţie, îi scoase pe toţi din încurcătură. 

99 Joc de cuvinte: mambio (marruggia) = urzică. 

100 Joc de cuvinte: sotcionav = şoarece negru. 



— Principe, zise, ştiu că ceea ce urmează să vă spun nu va 
avea niciun efect asupra voastră, care vă trageţi din împăratul 
Tithonus şi din regina Berenice, dar şi cei din familia Sedâra, sunt 
nobili; până la mine au fost un neam fără noroc, îngropat în 
provincie şi fără lustru, dar eu am toate actele în regulă în sertar şi 
într-o bună zi se va şti că nepotul vostru s-a căsătorit cu baroneasa 
Sedâra del Biscotto, titlu acordat de Maiestatea Sa Ferdinand IV 
pentru toate încasările portului din Mazzara. Trebuie să pregătesc 
dosarul, îmi lipseşte doar o ocazie. 

Povestea cu „ocaziile” pierdute, încasările şi cvasiomonimiile 
constituia, în urmă cu o sută de ani, un element important în viaţa 
multor sicilieni şi provoca exaltări alternând cu depresii multor 
mii de oameni, mai mult sau mai puţin cumsecade; dar acesta e un 
subiect prea important pentru a fi tratat în treacăt, aşa că ne vom 
mulţumi să spunem că ieşirea heraldică a lui don Calogero îi 
prilejui Principelui neasemuita plăcere artistică de a vedea un 
individ desfăşurându-se pe toate planurile şi că un hohot de râs 
înăbuşit îi îndulci gura până la greaţă. 

/V 

In continuare conversaţia se împrăştie în mii de pârâiaşe 
inutile: Don Fabrizio îşi aminti de Tumeo încuiat în întunericul 
sălii armelor şi pentru a nu ştiu câta oară în viaţă deplânse durata 
vizitelor care se făceau la ţară, sfârşind prin a se închide într-o 
tăcere arţăgoasă; don Calogero înţelese, promise că se va întoarce 
a doua zi dimineaţa cu consimţământul sigur al Angelicăi şi plecă. 
Fu însoţit de-a lungul a două saloane, fu îmbrăţişat din nou şi 
coborî scările, în timp ce Principele trona din înălţime, privind 
cum se micşora grămăjoara aceea de şiretenie, de haine prost 
croite, de aur şi de ignoranţă care acum aproape că făcea parte din 
familie. 

Cu o lumânare în mână, merse apoi să-l elibereze pe Tumeo, 
care stătea resemnat pe întuneric fumându-şi pipa. 

/V 

— îmi pare rău, don Ciccio, dar înţelege că trebuia s-o fac. 

/V 

— înţeleg, Excelenţă, înţeleg. A mers bine, cel puţin? 

— Foarte bine, nici nu se putea mai bine. 



Tumeo mormăi nişte felicitări, agăţă lesa de zgarda Teresinei 
care dormea istovită de vânătoare, îşi culese de pe jos tolba. 

— Ia şi becaţele mele, le-ai meritat. La revedere, dragă don 
Ciccio, te aştept să vii din nou cât mai repede. Şi iartă-mă pentru 
toate. 

Ii dădu o palmă zdravănă pe umăr în semn de împăcare şi 
putere afirmată. Şi astfel, ultima persoană credincioasă casei 
Salina se duse spre sărmana-i locuinţă. 

Când se întoarse în biroul său, Principele văzu că părintele 
Pirrone o ştersese ca să evite orice discuţii. Se îndreptă spre 
camera soţiei sale, ca să-i povestească ceea ce se întâmplase. 
Zgomotul paşilor săi puternici şi repezi îl anunţau de la zece metri 
distanţă. Străbătu camera de zi a fetelor: Carolina şi Caterina 
făceau un ghem de lână şi la apariţia lui se ridicară zâmbind; 
mademoiselle Dombreuil îşi scoase repede ochelarii şi răspunse 
politicos la salutul său; Concetta stătea cu spatele; broda la 
gherghef şi, pentru că nu auzise paşii tatălui, nici măcar nu se 
întoarse. 


Partea a patra 


Noiembrie 1860 

în urma numeroaselor întâlniri prilejuite de acordul 
matrimonial, Don Fabrizio începu să simtă o ciudată admiraţie 
pentru meritele lui Sedâra. Obişnuinţa îl făcu să treacă peste 
obrajii prost bărbieriţi, accentul plebeu, hainele caraghioase şi 
mirosul persistent de transpiraţie şi putu să recunoască rara 
inteligenţă a omului. Multe probleme care păreau fără soluţie 
pentru Principe erau rezolvate de don Calogero cât ai zice peşte; 
liber cum era de cele o sută de piedici pe care cinstea, decenţa şi, 



eventual, buna creştere le pun în calea multor altor oameni, el 
înainta în pădurea vieţii cu siguranţa unui elefant care, smulgând 
din rădăcini copaci şi călcând în picioare vizuini, înaintează în 
linie dreaptă fără măcar să simtă zgârieturile spinilor şi 
chelălăielile celor învinşi. Crescut, în schimb, în văi plăcute 
străbătute de zefirii curtenitori ai lui „te rog”, „ţi-aş fi 
recunoscător”, „mi-ai face o favoare dacă”, „ai fost foarte 
amabil”, Principele, acum când pălăvrăgea cu don Calogero, se 
afla descoperit pe o câmpie măturată de vânturi uscate, şi chiar 
dacă în sufletul său continua să prefere potecile munţilor, nu putea 
să nu admire impetuozitatea acestor vârtejuri de aer care scoteau 
din stejarii şi cedrii din Donnafugata arpegii nemaiauzite. 

încetul cu încetul, aproape fără să-şi dea seama, Don Fabrizio 
îi vorbea lui don Calogero despre propriile-i afaceri, care erau 
numeroase, complicate şi prost cunoscute chiar şi de el însuşi; asta 
nu din neputinţa de a le înţelege, ci dintr-un soi de indiferenţă 
dispreţuitoare faţă de acest gen de lucruri, considerate 
neînsemnate, o necunoaştere cauzată în fond şi de indolenţa şi 
veşnica uşurinţă cu care ieşise din toate încurcăturile prin 
vânzarea câtorva zeci de hectare din miile pe care le avea. 

Acţiunile indicate de don Calogero, după ce îl ascultase pe 
Principe şi pusese în ordine povestea acestuia după cum credea el 
de cuviinţă, erau foarte potrivite şi cu efect imediat, dar rezultatul 
final al sfaturilor concepute cu o eficacitate nemiloasă şi puse în 
aplicare de bunul Don Fabrizio cu o sfioasă moliciune, fii că, 
odată cu trecerea anilor, casa Salina îşi câştigă faima de aviditate 
faţă de supuşii săi, faimă deloc meritată în realitate, dar care-i 
distruse prestigiul la Donnafugata şi la Querceta, fără ca, în 
schimb, spulberarea averii să fi fost în vreun fel oprită. 

N-ar fi corect să nu amintim şi faptul că desele întâlniri cu 
Principele avuseseră un anumit efect şi asupra lui Sedâra. Până 
atunci el îi întâlnise pe aristocraţi doar în reuniuni de afaceri 
(adică de vânzări şi cumpărări) sau în urma unor excepţionale şi 
îndelung cântărite invitaţii la petreceri, două feluri de împrejurări 
în timpul cărora aceste deosebite exemplare sociale nu-şi arată 



înfăţişarea cea mai bună. Cu ocazia acestor întâlniri îşi formase 
convingerea că aristocraţia constă doar din oameni-oi care existau 
doar ca să-şi lase lâna averilor tunsă de foarfecele lui şi numele, 
iluminat de un prestigiu de neînţeles, fiicei sale. 

Dar deja când îl cunoscuse pe Tancredi, cel din epoca 
postgaribaldină, se trezise în faţa unui exemplar neaşteptat de 
tânăr nobil, la fel de lipsit de sensibilitate ca el, gata să dea cât se 
poate de avantajos zâmbete şi titluri proprii în schimbul frumuseţii 
şi bogăţiei altora, chiar dacă ştia să învăluie aceste acţiuni 
„sedâreşti” cu o graţie şi un farmec pe care el simţea că nu le are 
şi cărora li se supunea fără să-şi dea seama şi fără ca în vreun fel 
să le poată înţelege originea. Când, mai târziu, învăţase să-l 
cunoască mai bine pe Don Fabrizio, regăsi, intr-adevăr, în el 
moliciunea şi incapacitatea de a se apăra, trăsături aparţinând 
tiparului său de nobil-oaie, dar şi puterea de atracţie diferită ca 
ton, dar egală în intensitate cu a tânărului Falconeri; în plus, o 
anumită energie tinzând către abstracţie, o înclinaţie spre a căuta 
tiparul vieţii în ceea ce ieşea din el însuşi şi nu în ceea ce reuşea 
să smulgă de la alţii; rămase deci impresionat de această putere de 
abstracţie, deşi nu i se prezentase şlefuită şi exprimată în cuvinte, 
cum am încercat să facem aici; îşi dădu seama însă că mare parte 
din acest farmec izvora din bunele maniere şi înţelese cât de 
plăcut poate fi un om educat, pentru că în fond el nu e altceva 
decât un om care elimină manifestările dezagreabile ale unei bune 
părţi din omenire şi care exercită un soi de altruism profitabil 
(formulă în care eficacitatea adjectivului îl făcu să tolereze 
inutilitatea substantivului). Treptat, don Calogero înţelese că un 
prânz luat împreună nu trebuie neapărat să fie un uragan de 
clefâieli şi de pete de grăsime; că o conversaţie poate foarte bine 
să nu semene cu o ceartă între câini; că a da întâietate unei femei e 
semn de forţă, nu, aşa cum crezuse, de slăbiciune; că de la un 
interlocutor se poate obţine mai mult dacă i se spune „nu m-am 
explicat prea bine” în loc de „n-ai priceput o boabă”, şi că, 
folosind asemenea abilităţi, prânzuri, femei, subiecte şi 
interlocutori sunt şi spre câştigul celui care a ştiut să le trateze 



cum trebuie. 

Ar fi hazardat să afirmăm că don Calogero profitase imediat 
de ceea ce învăţase, dar el ştiu de atunci încolo să se bărbierească 
puţin mai bine şi să se sperie mai puţin de cantitatea de săpun 
folosită la spălatul hainelor, nimic altceva; dar din acel moment 
începu, pentru el şi ai săi, acea constantă rafinare a unei clase 
care, vreme de trei generaţii, transformă nişte bădărani eficienţi în 
nişte gentilomi fără apărare. 

Prima vizită a Angelicăi la familia Salina în calitate de 
logodnică s-a desfăşurat conform unei regii impecabile. 
Comportamentul fetei fusese atât de desăvârşit, încât părea 
sugerat, gest cu gest, cuvânt cu cuvânt, de Tancredi; dar lentele 
mijloace de comunicaţie ale vremii făceau imposibilă această 
eventualitate, aşa că rămăsese doar ipoteza unor sugestii date încă 
dinaintea logodnei oficiale; ipoteză riscantă chiar şi pentru cine 
cunoştea foarte bine cât era de prevăzător tânărul Principe, dar nu 
întru totul absurdă. Angelica sosi la ora şase seara, îmbrăcată în 
alb şi roz; cu minunatele-i cozi negre umbrite de o pălărie de pai 
încă văratică, pe care ciorchini de struguri artificiali şi spice aurii 

/V 

evocau discret viile din Gibildolce şi grânarele din Settesoli. îşi 
lăsă tatăl în hol şi, legănându-şi fusta amplă, urcă uşoară multele 
trepte ale scării interioare şi se aruncă în braţele lui Don Fabrizio; 
îi depuse pe favoriţi două sărutări care fură înapoiate cu pură 
afecţiune; Principele întârzie o clipă, poate mai mult decât trebuia, 
să respire parfumul de gardenie al tinerilor obraji. După care 
Angelica roşi, se retrase o jumătate de pas şi spuse: 

— Sunt foarte, foarte fericită... 

Se apropie din nou şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, îi 
suspină la ureche: „Zione!”, fericit gag, comparabil în eficacitate 
nici mai mult nici mai puţin decât cu căruciorul de copii al lui 
Eisenstein, şi care explicit şi secret cum era, extazie inima simplă 
a Principelui şi-l înhămă pentru totdeauna la jugul frumoasei fete. 

Intre timp, don Calogero urca scara şi spunea cât de mâhnită 
este soţia lui că nu poate să fie acolo, dar cu o seară înainte se 



împiedicase în casă şi-şi scrântise piciorul stâng, care acum o 
durea foarte tare. 

— Are glezna cât un dovlecel, Principe. 

Don Fabrizio, fericit de mângâierea verbală a Angelicăi şi 
asigurat, pe de altă parte, de revelaţiile lui don Tumeo că 
amabilitatea sa nu va avea urmări, se amuză propunând să meargă 
el însuşi imediat la doamna Sedâra; propunere ce-1 înspăimântă pe 
don Calogero, care, pentru a o respinge, fii nevoit să mai adauge o 
nenorocire, de data asta o migrenă, care o silea, sărmana de ea, să 
stea în întuneric. 

/V 

Intre timp Principele îi oferea braţul Angelicăi. Străbătură 
aproape pe întuneric câteva saloane, slab luminate de lămpi cu 
ulei care abia lăsau să se vadă drumul; în fund, în perspectivă 
strălucea „salonul lui Leopoldo”, unde se afla restul familiei, şi 
această înaintare prin întuneric către centrul luminos al intimităţii 
avea ritmul unei iniţieri masonice. 

Familia se îngrămădea în uşă. Principesa renunţase la 
propriile-i rezerve în faţa mâniei bărbatului, care, nu e suficient să 
spunem că le-a respins, ci pur şi simplu le-a fulgerat nimicindu-le; 
o sărută de mai multe ori pe frumoasa viitoare nepoată şi o strânse 
în braţe cu atâta putere, încât tinerei îi rămase imprimat pe piele 
conturul faimosului colier de rubine al familiei Salina, pe care 
Maria Stella ţinuse să-l poarte în semn de mare sărbătoare, deşi 
era încă ziuă; Francesco Paolo, băiatul de şaisprezece ani, fu 
bucuros să aibă ocazia excepţională de a o săruta şi el pe 
Angelica, sub privirea geloasă, dar neputincioasă a tatălui; 
Concetta fii deosebit de afectuoasă, bucuria ei era atât de intensă, 
că-i umplea ochii de lacrimi; celelalte surori se strângeau în jurul 
ei gălăgioase şi vesele, tocmai pentru că nu erau emoţionate; iar 
părintele Pirrone care, cu sfinţenie, nu era insensibil la farmecele 
femeieşti în care-i făcea plăcere să vadă dovada de netăgăduit a 
bunătăţii divine, simţi cum toate împotrivirile i se topesc în faţa 
căldurii graţiei (cu g mic). Şi îi şopti: 

— Veni, sponsa, de Libano 101 , trebuind să se înfrâneze ca să 


101 


Vino, mireasă, din Liban“, vers din Cântarea cântărilor. 




nu-i vină în minte alte versete mai aprinse. 

Mademoiselle Dombreuil, aşa cum se cuvine guvernantelor, 
plângea de emoţie şi strângea între mâinile sale deznădăjduite 
umerii înfloritori ai copilei spunând: 

— Angelică, Angelică, pensons ă la joie de Tancrede 102 . 

Doar Bendico, care de obicei era foarte prietenos, mârâia 
înăbuşit, până când fu admonestat energic de un Francesco Paolo 
indignat, ale cărui buze fremătau încă. 

/V 

In douăzeci şi patru din cele patruzeci şi opt de braţe ale 
lampadarului fusese aprinsă câte o lumânare şi fiecare din ele, 
candidă şi înflăcărată în acelaşi timp, putea părea o fecioară care 
se topea de dragoste; florile bicolore de Murano pe tulpina lor de 
sticlă răsucită priveau în jos, admirând-o pe cea care intra şi 
trimiţându-i un zâmbet strălucitor şi gingaş. Marele şemineu era 
aprins mai mult în semn de bucurie, decât ca să încălzească aerul 
încă destul de cald, şi lumina flăcărilor jucând pe podea făcea să 
strălucească aurăriile stinse ale mobilierului; şemineul reprezenta 
într-adevăr vatra familială, simbolul casei, şi în el tăciunii făceau 
aluzie la fulgerări de dorinţe, jăratecul la înăbuşite ardori. 

Principesa, care avea darul neîntrecut de a reduce emoţiile la 
cel mai mic numitor comun, povesti episoade minunate din 
copilăria lui Tancredi, şi atât de mult insistă asupra lor, că s-ar fi 
putut într-adevăr crede că Angelica trebuie să se considere 
norocoasă că se mărită cu un bărbat care la şase ani fusese atât de 
înţelept, încât acceptase fără să comenteze nişte clisme 
indispensabile, şi la doisprezece atât de curajos, încât furase o 
mână de cireşe. în timp ce era evocat acest episod de temerar 
banditism, Concetta începu să râdă: 

— E un viciu la care Tancredi n-a putut încă renunţa, spuse, 
îţi aduci aminte, papâ, cum în urmă cu două luni ţi-a luat piersicile 
alea la care ţineai atât de mult? apoi se întunecă brusc la faţă, ca şi 
cum ar fi fost preşedinta unei societăţi horticole păgubite. 

Glasul lui Don Fabrizio puse repede în umbră aceste fleacuri; 
vorbi despre Tancredi, cel de acum, de tânărul isteţ şi atent, gata 


102 


Angelica, Angelica, să ne gândim la bucuria lui Tancredi (în franceză în original). 



oricând de una din acele ieşiri care-i încântau pe cei ce-1 iubeau şi- 
i exasperau pe ceilalţi; povesti cum în timpul unei şederi la 
Napoli, prezentat ducesei de Nuştiucum, aceasta făcu o asemenea 
pasiune pentru el, că voia să-l vadă în casa ei dimineaţa, după- 
amiaza şi seara, indiferent dacă se afla în salon sau în pat, pentru 
că, zicea, nimeni nu ştie să povestească Ies petits riens 103 ca el; şi, 
deşi Don Fabrizio se grăbi să precizeze că pe vremea aceea 
Tancredi nu împlinise încă şaisprezece ani şi ducesa trecuse de 
cincizeci, ochii Angelicăi scăpărară pentru că ea avea informaţii 
precise despre tinerii palermitani şi puternice intuiţii cu privire la 
purtarea duceselor napoletane. 

Dacă din această atitudine a Angelicăi am vrea să deducem 
că îl iubea pe Tancredi, ne-am înşela: era mult prea orgolioasă şi 
prea ambiţioasă ca să fie capabilă de acea uitare de sine, fără de 
care nu există iubire; în plus, slaba cunoaştere a tinerilor şi a 
societăţii nu-i îngăduia să aprecieze calităţile lui, alcătuite toate 
din nuanţe subtile; cu toate astea, chiar dacă nu-1 iubea, ea era, 
atunci, îndrăgostită de el, ceea ce e cu totul altceva; ochii albaştri, 
tandreţea glumeaţă, unele intonaţii dintr-odată grave ale glasului 
său îi provocau, chiar şi numai când şi le amintea, o tulburare 
precisă, şi în zilele acelea nu-şi dorea altceva decât să fie frântă de 
mâinile lui; iar odată frântă, desigur, le va uita şi înlocui, cum de 
altfel s-a şi întâmplat, dar deocamdată îşi dorea nespus de mult să 
fie înşfăcată de el. Aşa că descoperirea acelei posibile legături 
galante (de altfel inexistentă) îi provocă o criză a celei mai 
absurde. Dintre nenorociri, aceea a geloziei retrospective, criză 
potolită repede însă de un examen rece al avantajelor erotice şi 
extra-erotice pe care i le aducea căsătoria cu Tancredi. 

Don Fabrizio continua să-l ridice în slăvi pe Tancredi; purtat 
de iubire, vorbea despre el ca despre un Mirabeau: 

— A început devreme şi a început bine, o să ajungă departe. 

Fruntea netedă a Angelicăi se înclina aprobând; în realitate n- 


103 Nimicurile (în franceză în original). 



o preocupa deloc viitorul politic al lui Tancredi. Era una dintre 
multele fete care cred că evenimentele publice se desfăşoară intr- 
un univers aparte şi nici măcar nu-şi imagina că un discurs al lui 
Cavour ar fi putut, cu timpul, prin mii de angrenaje minuscule, să- 
i influenţeze viaţa şi să i-o schimbe. Se gândea în siciliană: „Noi o 
s-avem «mălaiul», şi asta ajunge, ce tot atâta departe departe?” 
Naivităţi tinereşti, pe care în viitor le va renega, atunci când, de-a 
lungul anilor, va deveni una dintre cele mai viperine Egerii de la 
Montecitorio 104 şi Consulta 105 . 

— Şi-apoi, Angelica, tu încă nu şui cât e de amuzant 
Tancredi! Ştie tot, în orice lucru descoperă un aspect neprevăzut. 
Când eşti cu el, când are chef, lumea apare mai nostimă decât e de 
obicei, iar uneori mai serioasă. 

Cât de amuzant era Tancredi, Angelica o ştia prea bine; că era 
capabil să descopere universuri noi nu numai că spera, dar avea 
motiv s-o suspecteze încă de la sfârşitul lunii trecute, în zilele 
faimosului, dar nu singurului sărut oficial, care a fost intr-adevăr 
mult mai rafinat şi mai savuros decât fusese celălalt unic exemplar 
dăruit de tânărul grădinar de la Poggio a Caiano, cu peste un an în 
urmă. Dar Angelicăi îi păsa prea puţin de spiritul sau de 
inteligenţa logodnicului, în orice caz cu mult mai puţin decât îi 
păsa dragului Don Fabrizio, atât de drag, desigur, dar şi atât de 
„intelectual”. In Tancredi ea vedea posibilitatea de a avea un loc 
de frunte în lumea nobilă a Siciliei, lume pe care o credea plină de 
minunăţii foarte diferite faţă de cele pe care această lume le avea 
în realitate, şi mai dorea să găsească în el şi un focos partener de 
îmbrăţişări. Iar dacă mai era şi superior din punct de vedere 
intelectual, cu atât mai bine, dar, în ceea ce o privea, ea nu ţinea la 
asta. Putea oricând să se distreze. Deocamdată, amuzant sau 
neghiob, ar fi vrut să-l aibă aici, măcar ca s-o gâdile pe ceafa, sub 
cozi, cum, de altfel, obişnuia să facă. 

— Doamne, Dumnezeule, cât aş vrea să fie aici, cu noi, 

104 Palat din Roma în care îşi are sediul Camera Deputaţilor. 

105 Palat din Roma, sediu al Curţii Constituţionale. 



acum! 

Exclamaţie care îi emoţionă pe toţi, atât prin evidenta ei 
sinceritate, cât şi pentru că nu i se ştia adevărata cauză, şi care 
încheie fericita primă vizită. Puţin după aceea Angelica şi tatăl ei 
îşi luară rămas-bun. Precedaţi de un rândaş cu un felinar aprins, 
care aprindea cu aurul incert al luminii sale roşul frunzelor de 
platan căzute, tată şi fiică intrară în casa care lui Peppe Căcat îi 
fusese interzisă de gloanţele ce-i ciuruiseră rinichii. 

Un obicei la care Don Fabrizio revenise, după ce-şi 
recâştigase seninătatea, era acela al lecturilor serale. Toamna, 
după recitarea rozariului, fiindcă era prea întuneric ca să iasă, 
familia se aduna în jurul şemineului aşteptând cina, iar Principele 
le citea alor săi un roman modern, în episoade; o făcea cu o 
bunăvoinţă sobră care-i ţâşnea prin toţi porii. 

Erau anii în care, cu ajutorul romanelor, începeau să se 
formeze miturile literare ce mai domină încă şi astăzi minţile 
europene. Sicilia însă, în parte datorită tradiţionalei sale 
impermeabilităţi la tot ce e nou, în parte pentru că necunoaşterea 
limbilor străine era foarte răspândită şi în parte, trebuie s-o 
spunem, şi din cauza samavolnicei cenzuri bourbonice 
funcţionând prin intermediul vămilor, ignora existenţa lui 
Dickens, Eliot, George Sand şi a lui Flaubert, până şi pe cea a lui 
Dumas. Două dintre volumele lui Balzac, e adevărat, ajunseseră 
prin tot felul de subterfugii în mâinile lui Don Fabrizio, care îşi 
asumase rolul de cenzor familial, le citise şi, dezgustat, le dăduse 
unui prieten la care nu ţinea prea mult, spunând că ele erau rodul 
unui talent fără îndoială viguros, dar extravagant şi „fixat” (astăzi 
ar fi spus monomaniac); o judecată grăbită, după cum se vede, nu 
lipsită, de altfel, de o anumită perspicacitate. Nivelul lecturilor era 
deci destul de coborât, condiţionat cum era de respectul pentru 
pudoarea virginală a fetelor, de cel pentru scrupulele religioase ale 
Principesei şi de însăşi demnitatea Principelui, care n-ar fi 
consimţit să le citească „porcării”, atunci când ai săi erau adunaţi 
cu toţii împreună. 



Era în jur de 10 noiembrie, spre sfârşitul şederii la 
Donnafugata. Ploua mărunt, se dezlănţuise un mistral care plesnea 
cu palme furioase de ploaie geamurile, în depărtare se auzeau 
rostogolindu-se tunete; din când în când câţiva stropi, care 
găsiseră drumul pentru a pătrunde în primitivele hornuri siciliene, 
sfârâiau o clipă pe foc şi împestriţau cu negru jăratecul din lemn 
de măslin. Se citea Angiola Maria 106 şi în seara aceea ajunseseră la 
ultimele pagini: descrierea teribilei călătorii a fetei prin geroasa 
Lombardie hibernală îngheţa sufletul sicilian al domnişoarelor, 
chiar dacă erau cufundate în călduţele lor fotolii. La un moment 
dat se auzi zarvă în camera alăturată şi Mimi, valetul, intră 
gâfâind: 

— Excelenţele Voastre, strigă, uitând de toată educaţia pe 
care o primise. Excelenţele Voastre, a sosit domnişorul Tancredi! 
E în curte, îşi descarcă bagajele din trăsură. Maică Precistă, pe o 
vreme ca asta! 

Şi ieşi în fugă. 

Surpriza o purtă pe Concetta într-un timp care nu mai 
corespundea cu cel real şi ea exclamă: „Dragul de el!”, dar însuşi 
sunetul glasului său o readuse în neconsolatul prezent şi, cum uşor 
se poate vedea, aceste treceri bruşte de la o temporalitate ascunsă 
şi plină de căldură la o alta evidentă, dar rece, îi făcură mult rău; 
din fericire, exclamaţia, pierdută în emoţia generală, nu fu auzită. 

/V 

împreună cu Don Fabrizio, care, cu paşii lui uriaşi, era în 
frunte, se repeziră cu toţii spre scară, străbătură în grabă saloane 
întunecate şi coborâră; uşa cea mare era larg deschisă spre scara 
exterioară şi spre curte. Vântul dădea năvală, făcând să tremure 
pânzele tablourilor, aducând cu el umezeală şi miros de pământ; 
pe fundalul cerului luminat de fulgere, copacii din grădină se 
clătinau foşnind ca nişte mătăsuri sfâşiate. Don Fabrizio era gata 
să iasă pe uşă când pe ultima treaptă apăru o matahală diformă şi 
greoaie: era Tancredi înfăşurat în enorma pelerină albastră a 
cavaleriei piemonteze, atât de udă, încât părea să cântărească 

106 Roman de Giulio Carcano (1812-1844), operă tipic romantică, povestea unei fete de origine umilă 
obligată să renunţe la dragostea pentru un tânăr nobil şi bogat. 



cincizeci de kile şi să fie de culoare neagră. 

— Fii atent, zione, nu mă atinge sunt ud leoarcă! 

A 

In lumina felinarului din sală i se întrezări chipul. Intră, 
desfăcu lănţişorul cu care era prinsă pelerina la gât şi dădu drumul 
hainei, care căzu fleşcăită la pământ cu un zgomot înfundat. 
Mirosea a câine ud şi nu-şi scosese cizmele de trei zile, dar era 
pentru Don Fabrizio, care-1 îmbrăţişa, băiatul mai iubit decât 
propriii copii, pentru Maria Stella, nepotul cel drag, calomniat cu 
perfidie, pentru părintele Pirrone, oiţa mereu rătăcită şi mereu 
regăsită, pentru Concetta, o fantomă dragă semănând cu iubirea ei 
pierdută; chiar şi mademoiselle Dombreuil îl sărută cu buzele ei 
dezobişnuite cu mângâierile şi strigă, sărăcuţa: „ Tancrede, 
Tancrede, pensons ă la joied Angelică! ” 107 , atât de puţine coarde 
avea arcul ei, obligată mereu să-şi imagineze bucuriile altora. 
Până şi Bendico îşi regăsea dragul tovarăş de joacă, cel care, ca 
nimeni altul, ştia să-i sufle în nări prin pumnul strâns, dar îşi arătă 
bucuria câineşte, galopând frenetic în jurul sălii, fără să se 
sinchisească de cel iubit. 

Fu cu adevărat emoţionant momentul acela în care toată 
familia se strânse în jurul tânărului care se întorcea, cu atât mai 
iubit, cu cât nu făcea chiar parte din familie, cu atât mai fericit, cu 
cât iubirea i se oferea împreună cu un sentiment de siguranţă 
veşnică. Moment emoţionant, dar şi lung. Când primele efuziuni 
se potoliră, Don Fabrizio îşi dădu seama că în pragul uşii stăteau 
alte două siluete, ude leoarcă, zâmbitoare şi ele. Tancredi se 
dezmetici şi râse. 

— Scuzaţi-mă cu toţii, m-am zăpăcit din cauza emoţiei. 
Mătuşă, spuse adresându-se Principesei, mi-am permis să aduc cu 
mine un prieten drag, contele Carlo Cavriaghi; de altfel, îl 
cunoaşteţi, a venit de multe ori la vilă, când era în serviciul 
generalului. Iar celălalt e lăncierul Moroni, ordonanţa mea. 

Soldatul, zâmbind cu chipul lui tâmp de om cinstit, stătea în 
poziţie de drepţi, în timp ce apa îi picura de pe postavul gros al 

107 • • /v • • . 

Tancredi, Tancredi, să ne gândim la bucuria Angelicăi! (In franceză în original.) 



mantalei. Micul conte însă nu stătea drepţi; după ce-şi scosese 
chipiul ud şi fleşcăit, săruta mâna Principesei, zâmbea şi le tulbura 
pe fete cu mustăcioara lui blondă şi cu caracteristicul său graseiat. 

— Şi când te gândeşti că mi s-a spus că aici la voi nu plouă 
niciodată! Fir-ar să fie, de două zile parcă suntem intr-un fluviu! 
apoi deveni serios: Ia ascultă, Falconeri, unde e domnişoara 
Angelica? M-ai târât de la Napoli până aici, ca să mi-o arăţi. Văd 
multe fete frumoase, dar pe ea nu. Şi adresându-se lui Don 
Fabrizio: Ştiţi, Principe, dacă te iei după el, Angelica e regina din 
Saba! Să mergem imediat să ne plecăm în faţa acestei 
formosissima et nigerrima! 108 Hai, mişcă-te, catârule! 

Vorbea aşa, aducând limbajul popotelor în severul salon, cu 
dublul său şir de strămoşi înzăuaţi şi înzorzonaţi, şi toţi se 
amuzau. Dar Don Fabrizio şi Tancredi ştiau mai mult: îl cunoşteau 
pe don Calogero, o cunoşteau pe „Frumoasa Iapă” de nevastă-sa, 
incredibila delăsare a casei bogătanului ăluia, lucruri pe care 
candida Lombardie le ignora. 

Don Fabrizio interveni: 

— Ascultă, conte, dumneata credeai că în Sicilia nu plouă 
niciodată şi totuşi vezi că toarnă cu găleata. N-aş vrea să crezi că 
la noi nu există pneumonii şi apoi să cazi la pat cu patruzeci de 
grade febră. Mimi, îi spuse valetului, aprinde focul în camera 
domnişorului Tancredi şi în cea verde, din aripa oaspeţilor. 
Pregăteşte odăiţa de alături pentru soldat. Iar, dumneata, conte, 
mergi să te usuci bine şi să-ţi schimbi hainele. Am să-ţi trimit un 
punch şi nişte biscuiţi; masa se serveşte la opt, peste două ore. 

Cavriaghi era de prea multe luni obişnuit cu milităria ca să nu 
se supună imediat vocii autoritare, salută şi îl urmă fără să 
crâcnească pe valet. Moroni târî după el cuferele ofiţerilor şi 
săbiile în tecile lor căptuşite cu postav verde. 

In timpul ăsta Tancredi scria: „Mult iubită Angelica, am sosit, 
şi am sosit pentru tine. Sunt îndrăgostit ca un motan, dar şi ud ca 


108 

Aluzie la felul în care este descrisă ia Biblie regina din Saba: bellissimaenerissima Aici: 
„foarte bine făcută şi foarte brunetă”. 



un broscoi, murdar ca un câine vagabond şi înfometat ca un lup. 
Imediat ce mă voi spăla şi voi considera că sunt demn să mă arăt 
frumoasei frumoaselor, mă reped până la tine. Peste două ore. 
Omagiile mele dragilor tăi părinţi. Ţie... nimic deocamdată.” 
Textul fu supus aprobării Principelui, iar acesta, care fusese 
întotdeauna un admirator al stilului epistolar al lui Tancredi, îl 
aprobă zâmbind, şi biletul fu imediat trimis peste drum. 

Atât de mare era elanul bucuriei generale, că un sfert de oră 
le fu suficient celor doi tineri ca să se usuce, să se cureţe, să-şi 
schimbe uniformele şi să se întâlnească în „salonul Leopoldo”, în 

/V 

faţa şemineului, unde beau ceai şi coniac şi se lăsau admiraţi. In 
vremurile acelea nu exista nimic mai puţin militar decât vechile 
familii aristocratice siciliene, ofiţerii bourboni nu fuseseră 
niciodată văzuţi în saloanele palermitane şi puţinii garibaldini care 
reuşiseră să pătrundă acolo, fură priviţi mai degrabă ca nişte 
sperietori pitoreşti decât ca nişte militari adevăraţi. De aceea cei 
doi tineri ofiţeri erau în realitate primii pe care fetele din familia 
Salina îi vedeau de aproape; amândoi cu haina la două rânduri, 
Tancredi cu nasturii de argint ai lăncierilor, Carlo cu cei auriţi ai 
bersalierilor, primul cu gulerul înalt din catifea neagră brodată cu 
portocaliu, celălalt cu stacojiu, îşi întindeau spre foc picioarele 
îmbrăcate în postav albastru şi postav negru. Pe mâneci „flori” de 
argint şi de aur se deschideau în arabescuri, zvâcniri şi reluări fără 
sfârşit, o încântare pentru copilele obişnuite cu redingotele severe 
şi fracurile funebre. Romanul pilduitor zăcea aruncat în spatele 
unui fotoliu. 

Don Fabrizio nu reuşea să înţeleagă: şi-i amintea pe amândoi 
roşii ca racul şi neîngrijiţi. 

— Dar cum, voi, garibaldinii, nu mai purtaţi cămaşa roşie? 

Amândoi se întoarseră ca şi cum i-ar fi muşcat o viperă. 

— Ce garibaldini, zionel Am fost odată, acum gata. 
Cavriaghi şi cu mine suntem ofiţeri în armata Maiestăţii Sale, 
Regele Sardiniei, pentru câteva luni încă, al Italiei peste puţin. 

Când s-a dizolvat armata lui Garibaldi puteam alege să ne 



întoarcem acasă sau să rămânem în armata Regelui. El şi cu mine, 
ca toţi oamenii cumsecade, am intrat în armata adevărată. Nu 
puteam rămâne cu ăia, nu-i aşa, Cavriaghi? 

— Doamne fereşte, ce adunătură! Indivizi iuţi de mână, buni 
să tragă, şi atât. Acum suntem printre oameni de condiţie bună, 
suntem ofiţeri de-adevăratelea, ce mai! 

Şi îşi ridica mustăcioara cu o strâmbătură de adolescent 
scârbit. 

— Ne-au luat un grad, ştii, zione, atât de puţină încredere 
aveau în experienţa noastră militară; eu din căpitan am devenit din 
nou locotenent, uite, şi arătă arabescurile „florilor”. El din 
locotenent, sublocotenent. Dar suntem atât de mulţumiţi, de parcă 
ne-ar fi avansat. Cu totul altfel suntem respectaţi acum pentru 
uniformele noastre. 

— Cred şi eu, îl întrerupse Cavriaghi, acum oamenii nu se 
mai tem că le furăm găinile. 

— Trebuia să vezi de la Palermo până aici, când ne opream la 
staţiunile de poştă, să schimbăm caii! Era de-ajuns să spunem: 
Ordine urgente în serviciul Maiestăţii Sale, şi caii apăreau ca prin 
farmec, în timp ce noi arătam ordinele care nu erau altceva decât 
notele de plată de la hotelul din Napoli, bine împăturite şi sigilate! 

Odată epuizată conversaţia despre schimbările din armată, 
trecură la subiecte mai plăcute. Concetta şi Cavriaghi se aşezaseră 
împreună puţin mai deoparte şi tânărul conte îi arăta darul pe care- 
1 adusese de la Napoli: Cânturile lui Aleardo Aleardi, pentru care 
alesese o legătură splendidă. Pe pielea de un albastru închis era 
gravată adânc o coroană princiară şi dedesubt iniţialele ei: 
„C.C.S.” Puţin mai jos, cu caractere mari şi semănând vag cu cele 

/V 

gotice, era scris: „întotdeauna surdă”. Concetta, amuzată, râdea. 

— Dar de ce surdă, conte? C.C.S. Aude foarte bine. 

Chipul tânărului conte se aprinse de o pasiune juvenilă. 

— Surdă, da, surdă, domnişoară, surdă la suspinele mele, 
surdă la gemetele mele, şi oarbă, oarbă la rugăminţile pe care 
ochii mei vi le adresează. Dacă aţi şti cât am pătimit la Palermo, 
când voi aţi plecat încoace, nici măcar o salutare, nici măcar un 




semn, atunci când trăsurile se îndepărtau pe alee! Şi vreţi să nu vă 
spun surdă? Nemiloasă, asta ar fi trebuit să scriu. 

Fervoarea lui literară fu îngheţată de rezerva fetei: 

— Sunteţi încă obosit din cauza călătoriei prea lungi, nu staţi 
bine cu nervii. Calmaţi-vă. Mai bine citiţi-mi o poezie frumoasă. 

a 

In timp ce bersalierul citea duioasele versuri cu o voce 
întristată şi făcând pauze pline de descurajare, Tancredi, în faţa 
şemineului, scotea din buzunar o cutiuţă de atlaz albastru. 

— Iată inelul, zione, inelul pe care i-1 dau Angelicăi, sau mai 
bine spus cel pe care i-1 dăruieşti tu cu mâna mea. 

Deschise cutiuţa şi apăru un safir aproape bleumarin, tăiat în 
opt feţe teşite, strâns înconjurat de o mulţime de mici diamante de 
o puritate extraordinară. O bijuterie puţin întunecată, dar în 
perfectă concordanţă cu gustul funebru al vremii şi care valora 

/V 

clar cele trei sute de uncii expediate de Don Fabrizio. In realitate, 
costase mult mai puţin, în lunile acelea de semi jafuri, când lumea 
fugea înspăimântată, la Napoli se găseau splendide bijuterii de 
ocazie; cu diferenţa de preţ reuşise să cumpere o broşă, o amintire 
pentru Schwarzwald. Concetta şi Cavriaghi fură chemaţi şi ei să 
admire inelul, dar nu se mişcară, pentru că micul conte îl văzuse 
deja, iar Concetta amână pentru mai târziu această plăcere. Inelul 
trecu dintr-o mână într-alta, fu admirat, lăudat şi fu preamărit 
bunul-gust previzibil al lui Tancredi. Don Fabrizio întrebă: 

— Dar pentru măsură cum vom face? Va trebui să trimitem 
inelul la Girgenti să-l transforme. 

Ochii lui Tancredi sclipiră şireţi: 

— Nu va fi nevoie, unchiule, măsura e exactă, am luat-o 
dinainte. 

Don Fabrizio tăcu: recunoscuse un maestru. 

Cutiuţa ocolise tot şemineul şi se întoarse în mâinile lui 
Tancredi, când din spatele uşii se auzi un şoptit: 

— Se poate? 

Era Angelica. Din cauza grabei şi a emoţiei nu găsise ceva 
mai bun să se apere de potopul de-afară, decât un „scappolare”, 
una din acele uriaşe pelerine ţărăneşti din stofa foarte aspră; 



înfăşurat în rigidele cute bleumarin, trupul îi apărea subţire ca o 
trestie, de sub gluga udă, ochii verzi, nerăbdători şi rătăciţi, 
vorbeau de voluptate. 

La vederea contrastului dintre frumuseţea fetei şi aspectul 
ţărănesc al veşmântului, Tancredi se simţi parcă biciuit: se ridică, 
alergă spre ea fără să scoată o vorbă şi o sărută pe gură. Cutiuţa pe 
care o ţinea în mâna dreaptă gâdila ceafa înclinată a fetei. Apoi 
apăsă pe resort, luă inelul, îl puse pe degetul fetei şi cutiuţa căzu 
jos. 

— Ţine, frumoaso, e pentru tine, de la Tancredi al tău. Apoi 
ironia-i se redeşteptă: Şi mulţumeşte-i şi unchiului pentru el. 

O îmbrăţişă din nou. O nelinişte senzuală îi făcea pe amândoi 
să tremure. Salonul, persoanele prezente erau foarte departe, şi lui 
i se păru că prin sărutările acelea lua din nou în stăpânire Sicilia, 
regiunea aceea minunată şi perfidă, pe care Falconeri o 
stăpâniseră secole de-a rândul şi care acum, după o revoltă 
deşartă, i se supunea din nou, aşa cum făcuse întotdeauna cu ai 
săi, cu desfătări trupeşti şi recolte aurite. 

Din cauza sosirii bine-veniţilor oaspeţi, întoarcerea la 
Palermo fu amânată, şi urmară două săptămâni încântătoare. 
Furtuna care însoţise călătoria celor doi ofiţeri fusese ultima dintr- 
un şir şi după aceea străluci vara Sfântului Martin 109 , care, în 
Sicilia, e adevăratul anotimp al voluptăţii: o atmosferă luminoasă 
şi azurie, o oază de blândeţe în desfăşurarea aspră a anotimpurilor, 
care cu delicateţea ei convinge şi corupe simţurile, iar cu căldura 
uşoară şi plăcută invită la goliciuni secrete. Nu e cazul să vorbim 
despre goliciuni erotice în palatul din Donnafugata, dar abunda 
acolo o senzualitate exaltată, cu atât mai picantă, cu cât era mai 
vârtos înăbuşită. Palatul principilor Salina fusese în urmă cu 
optzeci de ani un cuib al acelor tainice plăceri în care se 
complăcuse secolul al XVIIl-lea aflat la crepuscul; dar regenţa 
rigidă a principesei Carolina, religiozitatea regăsită a Restauraţiei, 

109 

Vara Sfântului Martin este perioada în care toamna, după primele zile friguroase, 
urmează un timp frumos cu temperaturi destul de ridicate. 



caracterul desfrânat doar din naivitate al actualului Don Fabrizio 
făcuseră să fie pur şi simplu uitate ciudatele sale rătăciri; 
drăcuşorii cu peruci pudrate fuseseră puşi pe fugă; mai existau 
încă, fără îndoială, dar în stare larvară, hibernând sub grămezi de 
praf în cine ştie care pod al uriaşei clădiri. Intrarea în palat a 
frumoasei Angelica trezise oarecum aceste larve, cum poate se 
mai ţine minte; dar sosirea tinerilor îndrăgostiţi fii cea care trezi 
cu adevărat instinctele pitite în casă; ele apăreau acum peste tot, 
ca nişte furnici deşteptate de soare, dezintoxicate poate, dar peste 
măsură de vivace. Arhitectura, decoraţia rococo însăşi, cu arcuirile 
lor neprevăzute, evocau întinderi şi sâni ridicaţi; deschiderea 
oricărei uşi foşnea ca o perdea de alcov. 

Cavriaghi era îndrăgostit de Concetta, dar, copil cum era, nu 
numai la înfăţişare, ca Tancredi, dar şi în felul său de a fi, îşi 
manifesta iubirea în ritmurile uşoare ale lui Prati 110 şi Aleardi, în 
visuri de răpiri la lumina lunii, cărora nu avea curajul să le 
prevadă şi urmarea logică şi care, de altfel, erau înăbuşite în faşă 
de surzenia Concettei. Nu se ştie dacă, în singurătatea camerei 
sale verzi, el nu se lăsa în voia unor dorinţe mai concrete; un lucru 
e sigur: la scenografia galantă a acelei toamne, el contribuia doar 
cu schiţe de nori şi de orizonturi evanescente, nu şi cu construcţii 

/V 

arhitectonice. In schimb, celelalte două fete, Carolina şi Caterina, 
îşi jucau destul de bine rolul în simfonia de dorinţe, care în acel 
noiembrie răsuna în tot palatul, amestecându-se cu murmurul 
fântânilor arteziene, cu tropăitul cailor în călduri din grajduri şi cu 
târâitul carilor care-şi săpau cu tenacitate cuiburile nupţiale în 
mobilele vechi. Erau foarte tinere şi atrăgătoare şi, chiar fără să 
aibă vreun iubit, se trezeau prinse în valul aţâţător în care se 
scăldau ceilalţi; şi deseori sărutul pe care Concerta i-1 refuza lui 
Cavriaghi, îmbrăţişarea Angelicăi care nu-1 săturase pe Tancredi 
se răsfrângeau în fiinţa lor, se lipeau uşor de trupurile lor neatinse 
încă şi stârneau vise, ele însele visau şuviţe de păr umezite de 
plăcute sudori, gemete scurte. Până şi nefericita mademoiselle 

110 Giovanni Prati (1814-1884), poet şi om politic italian. 



Dombreuil, tot funcţionând ca paratrăsnet, aşa cum psihiatrii se 
molipsesc şi cedează freneziilor bolnavilor lor, fu atrasă de 
vârtejul acela tulbure şi plăcut; când, după o zi de urmăriri şi 
pânde moralizatoare, se întindea în patu-i singuratic, îşi pipăia 
sânii veştejiţi şi invoca murmurând la întâmplare numele lui 
Tancredi, Carlo sau Fabrizio... 

Centrul şi motorul acestei exaltări senzuale era, desigur, 
perechea Tancredi-Angelica. Căsătoria sigură, deşi îndepărtată, îşi 
întindea anticipat umbra-i încrezătoare pe teritoriul pârjolit al 
dorinţelor reciproce. Diferenţa de clasă îl făcea pe don Calogero 
să creadă că, la nobili, lungile discuţii ferite de privirile celorlalţi 
erau fireşti, iar pe Principesa Maria Stella că erau normale, în 
lumea lui Sedâra, desele vizite ale Angelicăi şi o anumită libertate 
în purtare, pe care nu le-ar fi îngăduit la fiicele sale. Şi aşa, 
vizitele Angelicăi la palat deveniră tot mai dese până la a fi 
aproape permanente şi ea ajunse să fie doar de formă însoţită de 
tată, care se ducea imediat în biroul administraţiei ca să descopere 
(sau să urzească) tainice comploturi, sau de cameristă, care 
dispărea în bucătărie ca să bea cafea sau să-i indispună pe 
nefericiţii servitori. 

Tancredi voia ca Angelica să cunoască întregul palat cu tot 
amalgamul lui de camere vechi şi noi pentru oaspeţi, apartamente 
de reprezentanţă, bucătării, capele, teatre, colecţii de tablouri, 
şoproane mirosind a piele, grajduri, sere înăbuşitoare, coridoare, 
antreuri, scăriţe, terase şi porticuri, şi mai ales o serie de 
apartamente părăsite şi goale, uitate de decenii, care formau un 
labirint încurcat şi misterios. Tancredi nu-şi dădea seama (sau îşi 
dădea seama prea bine) că o trăgea pe fată către centrul misterios 
al unui ciclon al simţurilor, iar Angelica, pe vremea aceea, voia 
ceea ce hotărâse Tancredi. Incursiunile în uriaşa clădire erau 
interminabile, porneau ca spre un tărâm necunoscut, şi necunoscut 
era cu adevărat, pentru că în apartamentele acelea nici măcar Don 
Fabrizio nu pusese vreodată piciorul, ceea ce, de altfel, îi 
producea o mare mulţumire, pentru că obişnuia să spună că un 
palat căruia i se cunosc toate încăperile nu e demn să fie locuit. 



Cei doi îndrăgostiţi se îmbarcau spre Cythera 111 pe o corabie 
făcută din camere întunecate şi camere însorite, din încăperi 
fastuoase sau mizerabile, goale sau ticsite cu epave de mobilă de 
tot felul. Plecau însoţiţi de mademoiselle Dombreuil sau de 
Cavriaghi (părintele Pirrone cu înţelepciunea ordinului din care 
făcea parte nu acceptă niciodată s-o facă), uneori de amândoi, şi 
aparenţele erau salvate. Dar în palat nu era greu să-l faci să se 
rătăcească pe cel care vrea să te urmărească, era suficient să intri 
pe un coridor (erau unele foarte lungi, strâmte şi întortocheate, cu 
ferestruici zăbrelite, care nu puteau fi străbătute fără o oarecare 
nelinişte), să coteşti pe o galerie, să urci pe o scăriţă complice, şi 
cei doi tineri erau departe, invizibili şi singuri ca pe o insulă 
pustie. Rămâneau să-i privească doar un chip dintr-un pastel şters, 
pe care inexperienţa pictorului îl pictase lipsit de privire, sau o 
ciobăniţă, care-şi dădea imediat acordul, de pe un tavan decolorat. 
Cavriaghi, de altfel, obosea repede şi cum găsea în drumul său o 
încăpere cunoscută sau vreo scăriţă care ducea în grădină, o 
ştergea englezeşte, atât ca să-i facă plăcere prietenului său, cât şi 
ca să meargă să suspine privind mâinile de gheaţă ale Concettei. 
Guvernanta rezista mai mult, dar nu la nesfârşit; câtăva vreme se 
mai auzeau strigătele ei tot mai îndepărtate, cărora nu le 
răspundeau niciodată: „ Tancrede, Angelică, ou etes-vous?” 112 
Apoi totul se închidea în tăcerea străpunsă doar de galopul 
şoarecilor deasupra tavanelor, de fâşâitul unei scrisori centenare 
rătăcite acolo, pe care vântul o împingea pe podea: toate pretexte 
pentru spaime dorite, pentru atingeri liniştitoare. Şi Eros era 
mereu cu ei, maliţios şi puternic, jocul în care îi atrăgea pe cei doi 
logodnici era primejdios şi plin de farmec. Pentru amândoi, abia 
ieşiţi din copilărie, jocul era o plăcere în sine, se bucurau fugind 
unul după celălalt, rătăcindu-se, regăsindu-se, iar când se 
regăseau, simţurile lor stârnite aveau prioritate şi cele cinci degete 
ale lui care se prindeau într-ale ei, cu un gest drag senzualilor 

111 Insulă grecească, asociată cu Afrodita, zeiţa iubirii. „îmbarcarea spre Cythera", 
motiv literar şi artistic, deosebit de frecvent în poezia şi pictura secolului al XlX-lea. 

112 . . . 

Tancredi, Angelica, unde sunteţi? (In franceză în original.) 



nehotărâţi, atingerea uşoară a vinelor palide de pe palmă, le 
răscoleau întreaga fiinţă, prevestind mângâieri mai insinuante. 

O dată ea se ascunsese în spatele unui tablou enorm aşezat 
direct pe podea, şi pentru o clipă Arturo Corbera la asediul 
Antiohiei ocroti tulburarea plină de speranţă a fetei, dar când fu 
descoperită, cu zâmbetul mânjit de pânze de păianjen şi mâinile 
acoperite de praf, fu prinsă în braţe şi strânsă, şi trecu o eternitate 
până spuse „Nu, Tancredi, nu”, refuz care era o invitaţie, pentru că 
de fapt el nu făcea altceva decât să pironească în ochii ei extrem 
de verzi albastrul alor săi. Altă dată, într-o dimineaţă luminoasă şi 
rece, ea tremura îmbrăcată încă într-o rochie de vară, el o 
îmbrăţişă pe un divan acoperit cu o cuvertură sfâşiată, răsuflarea 
ei parfumată îi clătina părul de pe frunte, fură chinuitoare 
momente de extaz, în care dorinţa se transforma în supliciu, iar 
nerăbdarea în plăcere. 

/V 

In apartamentele părăsite, camerele nu aveau nici fizionomie 
precisă, nici nume, şi asemeni descoperitorilor Lumii Noi, ei 
botezau încăperile prin care trecuseră cu numele a ceea ce li se 
întâmplase acolo: un vast dormitor în alcovul căruia trona spectrul 
unui pat cu un baldachin împodobit cu schelete de pene de struţ, 
rămase în amintire drept „camera penelor”, o scăriţă cu treptele de 
ardezie tocite şi crăpate fu numită de Tancredi „scara fericitei 
alunecări”. De mai multe ori se întâmplă să nu mai ştie unde se 
aflau, după multe ocoluri, întoarceri, urmăriri, lungi popasuri 
burduşite de şoapte şi de atingeri, se rătăceau şi trebuiau să se 
aplece pe o fereastră fără geamuri pentru a înţelege, după aspectul 
unei curţi, după perspectiva grădinii, în care aripă a palatului se 
aflau. Uneori însă nu reuşeau nici aşa să-şi dea seama, pentru că 
fereastra dădea nu spre una din curţile cele mari, ci spre o 
curticică interioară, anonimă şi ea şi necunoscută, marcată doar de 
hoitul unei pisici sau de obişnuita grămăjoară de paste cu sos, nu 
se ştie dacă vomată sau aruncată acolo; şi de la o altă fereastră se 
zăreau ochii vreunei cameriste bătrâne. Intr-o după-amiază găsiră 
într-un scrin cu trei picioare patru carillon, cutiile muzicale cu 
care se delecta afectata ingenuitate a secolului al XVIII-lea. Trei 



dintre ele, acoperite de praf şi pânze de păianjen rămaseră mute, 
dar a patra, mai nouă, mai bine închisă în caseta de lemn înnegrit, 
îşi puse în mişcare cilindrul de aramă presărat cu bare, şi 
ciocănelele din oţel se înălţară şi făcură să răsune o melodie 
gingaşă cu sunete argintii: faimosul Carnaval din Veneţia, şi 
sărutările lor începură să aibă ritmul acelor sunete ale unei veselii 
pierdute; iar când se desprinseră din îmbrăţişare, îşi dădură seama 
cu uimire că sunetele încetaseră de mult şi că mângâierile lor nu 
urmaseră altă cale decât aceea a amintirii unei fantome de muzică. 

/V 

O dată surpriza fu cu totul diferită. Intr-o încăpere a vechii 
aripi pentru oaspeţi dădură peste o uşă ascunsă de un dulap; 
închizătoarea centenară cedă uşor degetelor care se bucurau să se 
împletească şi să se strângă pentru a o forţa; în spatele ei o scară 
lungă se deschidea în curbe uşoare cu treptele ei de marmură roz. 
In vârf, o altă uşă, deschisă şi cu capitonajul gros sfâşiat, şi apoi 
un mic apartament graţios şi ciudat, şase cămăruţe strânse în jurul 
unui salon de mărime mijlocie, toate, inclusiv salonul, cu podele 
din marmură foarte albă, puţin înclinate spre o rigolă laterală. Pe 
tavanele joase, bizare stucaturi colorate pe care umezeala le 
făcuse din fericire de neînţeles 113 *, pe pereţi uriaşe oglinzi uimite, 
atârnate prea jos, una spartă de o lovitură aproape în centru , 
fiecare cu un sfeşnic răsucit din secolul al XVIIl-lea; ferestrele 
dădeau spre o curticică izolată, un soi de puţ orb şi surd care lăsa 
să între o lumină cenuşie şi pe care nu mai apărea nicio altă 
deschidere. în fiecare cameră şi în salon, divane mari, prea mari, 
sub ţintele cărora erau urme de mătase smulsă; rezemătoare 
pătate; pe şemineuri, delicate şi complicate sculpturi în marmură, 
nuduri paroxistice, martirizate însă, mutilate de lovituri furioase 
date cu ciocanul. Umezeala pătase pereţii sus şi, cel puţin aşa 
părea, şi mai jos, la înălţimea unui om, unde desenase în nuanţe 

llj * în descrierea apartamentului sadicilor, cele patru fragmente scrise cu caractere 
cursive din această pagină au fost adăugate la manuscrisul din 1957 şi nu există în 
versiunea dactilografiată dictată lui Francesco Orlando. Textul din al treilea fragment 
este în manuscrisul dactilografiat: „Era foarte adânc şi nu conţinea nimic, în afara 
unui sul de stofa murdară, aşezat în picioare într-un colţ.“ (N. ed.) 



întunecate imagini ciudate, reliefuri neobişnuite. Tancredi, 
îngrijorat, n-o lăsă pe Angelica să atingă dulapul în perete din 
salon, îl deschise el însuşi. Era foarte adânc şi conţinea lucruri 
ciudate: gheme de sfoară din mătase subţire, cutiuţe de argint 
decorate în manieră obscenă, cu etichete minuscule în exterior, 
scrise cu o grafie elegantă şi conţinând indicaţii de neînţeles, ca 
prescurtările care se puteau citi pe vasele dintr-o farmacie:,, Estr. 
Catch.”, „Tirch-stram.”, „Part-opp”; sticluţe cu conţinutul 
evaporat, un sul de stofă murdară, aşezat în picioare intr-un colţ; 
înăuntru un mănunchi de mici bice, cravaşe din vână de bou, 
unele cu mânere de argint, altele acoperite până la jumătate cu o 
mătase fină, foarte veche, albă cu dunguliţe albastre, pe care se 
puteau observa trei rânduri de pete negricioase şi unelte metalice 
inexplicabile. Tancredi se temu, chiar şi de sine însuşi, înţelegând 
că ajunsese în nucleul secret, centrul de iradiere a neliniştilor 
carnale ale palatului. 

— Să plecăm, iubito, aici nu e nimic interesant. 

închiseră cu grijă uşa, coborâră în tăcere scara, împinseră 
dulapul la loc, şi toată ziua sărutările lui Tancredi fură delicate, ca 
date în somn şi în ispăşire. 

La drept vorbind, după Ghepard, biciul părea să fie obiectul 
cel mai des întâlnit la Donnafiigata. A doua zi după descoperirea 
din apartamentul enigmatic, cei doi îndrăgostiţi dădură peste o altă 
cravaşă, foarte diferită. Nu o găsiră în apartamentele necunoscute, 
ci în cel venerat, cunoscut sub numele de „al ducelui sfânt”, cel 
mai îndepărtat din palat. Acolo, pe la jumătatea secolului al XVII- 
lea, un Salina se retrăsese ca într-o mănăstire privată şi făcuse 
penitenţă, pregătindu-şi astfel calea spre cer. Erau nişte camere 
mici şi joase, asemănătoare cu cele ale celor mai săraci ţărani, cu 
podeaua din lut simplu şi cu pereţii văruiţi. Ultima dădea spre o 
mică terasă, de pe care puteai controla întinderea galbenă de moşii 
încălecând alte moşii, toate scăldate într-o lumină tristă. Pe un 
perete, un crucifix uriaş, mai mare decât un stat de om: capul 
Domnului martirizat atingea tavanul, iar picioarele însângerate 
erau aproape de podea, rana din coastă părea o gură căreia 



cruzimea îi interzisese să rostească ultimele cuvinte de mântuire. 
Alături de cadavrul divin atârna, agăţat intr-un cui, un bici cu 
mânerul scurt, din care se desprindeau şase fâşii de piele întărite 
deja, terminate cu şase bile de plumb mari cât nişte alune. Era 

/V 

„disciplina” ducelui sfânt. In camera aceea, Giuseppe Corbera, 
duce de Salina, se biciuia în faţa propriului Dumnezeu şi a 
propriei moşii şi poate i se părea că picăturile de sânge ajungeau 
pe pământurile sale pentru a le răscumpăra; în exaltarea sa trebuie 
să i se fi părut că doar prin acest botez ispăşitor, ele deveneau cu 
adevărat ale sale, sânge din sângele său, came din carnea sa, cum 
se spune. Numai că brazdele de pământ fuseseră pierdute şi multe 
din cele care se vedeau de acolo de sus aparţineau altora, lui don 
Calogero chiar; lui don Calogero, deci Angelicăi, deci viitomlui 
lor fiu. Revelaţia răscumpărării prin fmmuseţe, în paralel cu 
cealaltă răscumpărare, prin sânge, îi dădu lui Tancredi un soi de 
ameţeală. Angelica în genunchi sămta picioarele rănite ale 
Cristului. 

— Vezi, tu eşti ca unealta aceea, foloseşti aceloraşi scopuri. 

Şi arăta spre „disciplină”, dar cum Angelica nu înţelegea şi, 
ridicându-şi capul frumos şi gol, zâmbea, el se aplecă şi, aşa 
îngenuncheată cum era, îi dădu o sămtare atât de violentă, că o 
făcu să geamă pentm că îi răni buza şi îi zgârie cerul gurii. 

Aşa îşi petreceau cei doi zilele în vagabondări visătoare. 
Descopereau infernuri pe care apoi iubirea le reabilita, îşi 
aminteau de paradisuri trecute cu vederea pe care aceeaşi iubire le 
profana apoi; pericolul de a opri jocul pentm a încasa imediat 
miza se înteţea, îi presa pe amândoi, în cele din urmă nu mai 
căutau şi se duceau pierduţi spre cele mai izolate încăperi, cele din 
care niciun strigăt n-ar fi putut fi auzit de cineva; dar oricum n-ar 
fi fost strigăte, doar implorări şi suspine înăbuşite. Şi totuşi, 
rămâneau unul lângă altul, strângându-se inocent în braţe şi 
privindu-se cu compătimire. Cele mai periculoase pentm ei erau 
camerele vechii aripi pentm oaspeţi: izolate, mai curate, fiecare cu 
patul său fmmos cu salteaua făcută sul, pe care cu o simplă 
lovitură a mâinii ar fi putut s-o întindă... Intr-o zi, nu mintea lui 



Tancredi, care nu avea nimic de spus în această privinţă, ci tot 

/V 

sângele său hotărâse să pună capăt situaţiei. In dimineaţa aceea 
Angelica, ca o minunată canalie ce era, îi spusese: 

— Sunt novicea ta, aducându-i în minte cu claritatea unei 
invitaţii prima întâlnire a dorinţelor lor. 

Şi deja femeia despletită se oferea, deja masculul era pe cale 
să învingă bărbatul, când bubuitul clopotului bisericii se prăbuşi 
aproape perpendicular peste trupurile lor întinse, adăugând 
propriul freamăt celorlalte, şi atunci buzele înlănţuite se desfăcură 
intr-un zâmbet. îşi reveniră; a doua zi Tancredi trebuia să plece. 

Acelea au fost cele mai frumoase zile din viaţa lui Tancredi şi 
din cea a Angelicăi, vieţi care urmau să fie atât de pestriţe, atât de 
păcătoase pe inevitabilul fond de durere. Dar atunci ei nu ştiau 
asta şi urmăreau un viitor pe care îl credeau cât se poate de 
concret, ca să rezulte apoi plăsmuit din nimic altceva decât din 
fum şi vânt. Când ajunseră să fie bătrâni şi inutil de înţelepţi, 
gândurile li se întorceau la zilele acelea cu o insistentă părere de 
rău: fuseseră zilele dorinţei mereu prezente, pentru că mereu 
înfrântă, ale paturilor multe care se oferiseră şi care fuseseră 
respinse, ale impulsului senzual care tocmai pentru că fusese 
înăbuşit se sublimase, o clipă, în renunţare, adică în dragoste 
adevărată. Zilele acelea fură şi preludiul căsniciei lor care, şi din 
punct de vedere erotic, fu un eşec; un preludiu însă care luă 
înfăţişarea unui întreg de sine stătător, minunat şi scurt, asemeni 
uverturilor care supravieţuiesc operelor uitate şi care conţin, de 
abia schiţate şi cu veselia lor ascunsă de pudoare, toate ariile care 
urmau să fie apoi dezvoltate fără pricepere în operă - şi să dea 
greş. 


Când Angelica şi Tancredi se întorceau în lumea celor vii din 
exilul lor în universul viciilor moarte, al virtuţilor uitate şi mai 
ales al dorinţei veşnice, erau primiţi cu o binevoitoare ironie. 

— V-aţi prostit de tot, copii, să mergeţi să vă umpleţi aşa de 
praf. Uită-te la tine, în ce hal eşti, Tancredi! zâmbea Don Fabrizio. 
Şi nepotul mergea să se scuture. 



Cavriaghi, aşezat călare pe un scaun, fuma mâhnit o 
„Virginia” şi se uita la prietenul său care se spăla pe faţă şi pe gât, 
pufnind de ciudă când vedea că apa devenea de culoarea 
cărbunelui. 

— Eu nu zic nu, Falconeri, domnişoara Angelica e cea mai 
frumoasă „tosa ” 114 pe care am văzut-o vreodată, dar asta nu-i o 
scuză. Sfinte Dumnezeule, mai puneţi frâne, astăzi aţi stat singuri 
trei ore. Dacă sunteţi chiar atât de îndrăgostiţi, căsătoriţi-vă 
imediat şi nu mai faceţi lumea să râdă. Ar fi trebuit să vezi ce 
mutră a făcut azi taică-său, când a ieşit din birourile administraţiei 
şi a văzut că voi mai navigaţi încă în oceanul acela de camere! 
Frâne, dragă prietene, frâne vă trebuie, şi voi, sicilienii, aveţi cam 
puţine! 

Predica, bucuros că poate să-şi impună propria înţelepciune 
camaradului mai în vârstă, verişorului „surdei” Concetta. Tancredi 
îşi ştergea părul şi turba de furie: să fie acuzat că n-are frâne, el, 
care avea atâtea că ar fi putut opri un tren! Pe de altă parte, 
obraznicul bersalier nu greşea prea tare: trebuia să se gândească şi 
la aparenţe, numai că devenise atât de moralist din invidie, pentru 
că era clar: curtea pe care i-o făcea Concettei nu folosea la nimic. 
Şi pe urmă, Angelica! Gustul atât de delicat al sângelui, când îi 
muşcase azi interiorul buzei! Şi felul în care se mlădiase la 
îmbrăţişarea lui! Dar era adevărat, nu avea niciun sens. 

— Mâine o să mergem să vizităm biserica, escortaţi de 
părintele Pirrone şi de monseniorul Trottolino. 

/V 

Intre timp Angelica se dusese să-şi schimbe rochia în camera 
fetelor. 

— Mais, Angelică, est-ce Dieu possibile de se mettre en un 
tel etat ? 115 se indigna mademoiselle Dombreuil, în timp ce 
frumoasa în corset şi jupon îşi spăla braţele. 

Apa rece îi mai potolea aprinderea şi îşi spuse că guvernanta 
avea dreptate: ce sens avea să se obosească atâta, să se umple de 

114 Fată (în dialectul lombard). 

115 Dar cum Dumnezeu, Angelica, poţi să ajungi în halul ăsta? (în franceză în original.) 



praf în halul ăla, să facă lumea să zâmbească. Şi pentru ce? Ca să 
se lase privită în ochi, să se lase mângâiată de degetele acelea 
subţiri sau pentru puţin mai mult... Iar buza o mai durea încă. 

— Gata. Mâine vom rămâne în salon cu ceilalţi. 

Dar a doua zi aceiaşi ochi, aceleaşi degete îşi recăpătau din 
nou vraja şi cei doi îşi reluau nebunescul joc de-a v-aţi ascunselea. 

Rezultatul paradoxal al acestor planuri, separate, dar 
convergente, era că seara, la cină, cei doi îndrăgostiţi erau cei mai 
senini, bazându-se pe iluzoriile bune intenţii pentru a doua zi, şi se 
amuzau să facă ironii pe seama gesturilor amoroase ale celorlalţi, 
atât de neimportante totuşi. Concetta îl dezamăgise pe Tancredi: la 
Napoli avusese oarecari remuşcări în privinţa ei şi tocmai de asta 
îl târâse după el pe Cavriaghi, sperând ca acesta să-i ia locul în 
inima verişoarei; compasiunea făcea şi ea parte din grijile lui. 
Subtil, dar şi cu blândeţe, viclean cum era, atunci când sosise, 
aproape că avusese aerul că suferă alături de ea pentru că o 
părăsise, în timp ce-şi împingea înainte prietenul. Nimic. Concetta 
îşi depăna flecăreala de fată de pension şi se uita la sentimentalul 
conte cu priviri de gheaţă, în care se putea observa chiar o undă de 
dispreţ. Fata asta era o proastă, nu se putea scoate nimic bun de la 
ea. La urma urmei, ce voia? Cavriaghi era un băiat frumos, un om 
cumsecade, avea un nume important, ferme serioase în Brianza; 
era ceea ce, cu un cuvânt de încurajare, se numeşte „o foarte bună 
partidă”. Sigur, Concetta îl voia pe el, nu-i aşa? Şi el o dorise o 
vreme, era mai puţin frumoasă, cu mult mai puţin bogată decât 
Angelica, dar avea în ea ceva ce fata din Donnafugata n-ar fi avut 
niciodată. Dar viaţa e o treabă serioasă, ce naiba! Concetta ar fi 
trebuit să înţeleagă asta. Şi pe urmă, de ce începuse să se poarte 
atât de urât cu el? Scena de la Santo Spirito, şi altele după aceea. 
Ghepardul, desigur, Ghepardul; dar ar trebui să existe nişte limite 
chiar şi pentru fiara asta înfumurată. „Frâne îţi trebuie, dragă 
verişoară, frâne! Iar voi, siciliencele, aveţi puţine!” Angelica însă, 
în adâncul sufletului, îi dădea dreptate Concettei: Cavriaghi era cu 
adevărat lipsit de sare şi piper; să se mărite cu el, după ce fusese 
îndrăgostită de Tancredi, ar fi fost ca şi cum ar bea apă după ce 



gustase din paharul de Marsala care-i stătea în faţă. Concetta, mă 
rog, era de înţeles din cauza celor întâmplate înainte. Dar celelalte 
două proaste, Carolina şi Caterina, se uitau la Cavriaghi cu ochi 
de peşte mort, tremurau şi le apuca leşinul atunci când el se 
apropia de ele. Atunci? Cu lipsa de scrupule moştenită de la tată, 
Angelica nu înţelegea de ce niciuna din ele nu încerca să-l 
cucerească pe conte. „La vârsta asta băieţii sunt ca nişte căţei, e 
suficient să fluieri şi vin imediat. Sunt nişte proaste, cu atâta 
respect, interdicţii şi trufie, o s-o sfârşească se ştie deja cum.” 

/V 

In salonul în care, după cină, bărbaţii se retrăgeau să fumeze, 
chiar şi conversaţiile dintre Tancredi şi Cavriaghi, singurii 
fumători din casă, deci singurii exilaţi, aveau o tentă specială. 
Micul conte ajunse să-i mărturisească prietenului falimentul 
speranţelor sale amoroase: 

— E prea frumoasă, prea curată pentru mine, nu mă iubeşte, 
prea m-am avântat să sper aşa ceva, am să plec de aici cu 
pumnalul regretului înfipt în inimă. N-am îndrăznit să-i fac o 
propunere concretă. Simt că pentru ea nu sunt altceva decât un 
vierme, şi e bine aşa; trebuie să găsesc o viermişoară căreia să-i 
fiu pe plac. 

Şi cei nouăsprezece ani ai săi îl ajutau să râdă de ghinionul pe 
care-1 avea. 

Tancredi, de pe culmile fericirii sale sigure, încerca să-l 
consoleze: 

— Ştii, o cunosc pe Concetta de la naştere, e cea mai 
minunată fiinţă din lume, o oglindă a tuturor virtuţilor, dar e puţin 
încuiată, se înfrânează prea mult, mă tem că are o părere prea 
bună despre ea însăşi; în plus, e siciliancă până în măduva oaselor, 
n-a ieşit niciodată de aici, cine ştie dacă s-ar fi simţit bine la 
Milano, un târg nenorocit, unde, ca să poţi mânca o farfurie de 
macaroane, trebuie să cauţi o săptămână întreagă. 

Replica lui Tancredi, una din primele manifestări ale unităţii 
naţionale, reuşi să-l facă să zâmbească din nou pe Cavriaghi; 
întristările şi durerile nu rămâneau prea mult în sufletul său. 

— Dar i-aş fi adus lăzi întregi din macaroanele voastre! 



Oricum, ce a fost, a fost. Sper doar că unchii tăi, care au fost atât 
de drăguţi cu mine, n-o să mă urască mai târziu, pentru că am 
venit să mă vâr printre voi fără niciun rost. 

Tancredi îl linişti şi fu sincer în asta. Cavriaghi le plăcuse 
tuturor, în afară de Concetta (sau poate chiar şi ei) pentru 
zgomotoasa lui bună dispoziţie îngemănată cu sentimentalismul 

/V 

cel mai plângăreţ. începură să vorbească despre altceva, adică 
despre Angelica. 

— Vezi tu, Falconeri, tu chiar că eşti norocos! Să dai peste un 
giuvaier ca domnişoara Angelica într-o cocină ca asta (scuză-mă, 
te rog). Cât e de frumoasă, Doamne Dumnezeule, cât e de 
frumoasă! Şi tu, ticălosule, care o plimbi ore întregi prin cele mai 
ascunse unghere ale casei ăsteia, care e mare cât Domul nostru! Şi 
nu e numai frumoasă, ci şi inteligentă, şi cultă, şi mai e şi bună, i 
se citeşte în priviri bunătatea şi adorabila ei ingenuitate. 

Cavriaghi continua să se extazieze de bunătatea Angelicăi, 
sub privirile amuzate ale lui Tancredi. 

/V 

— In toate astea, singurul cu adevărat bun eşti tu, Cavriaghi. 

Fraza alunecă fără să fie băgată în seamă de optimismul 
milanez. Apoi: 

— Ascultă, zise contele, peste câteva zile vom pleca, nu ţi se 
pare că a venit vremea să fiu prezentat mamei micuţei baroane? 

Era pentru prima dată că Tancredi auzea cum o voce 
lombardă îi chema frumoasa cu un titlu nobiliar. Pentru o clipă nu 
înţelese despre cine era vorba. Apoi principele din el se revoltă: 

— Ce baroană, Cavriaghi! E o fată frumoasă şi simpatică la 
care ţin, şi atât! 

Nu era adevărat că era doar „atât”; dar Tancredi vorbea 
sincer; cu obişnuinţa atavică să aibă mari moşii, i se părea cu 
adevărat că Gibildolce, Settesoli şi pungile cu bani fuseseră ale 
sale încă din timpul lui Carol de Anjou, dintotdeauna. 

/V 

— Îmi pare rău, dar cred că n-o s-o poţi vedea pe mama 
Angelicăi; pleacă mâine la Sciacca, să facă băi termale; e foarte 
bolnavă, săraca de ea. (Strivi în scrumieră ceea ce mai rămăsese 
din „Virginia”.) Să mergem în salon, am făcut-o destul pe urşii. 



/V 

Intr-un din zilele acelea, Don Fabrizio primise o scrisoare de 
la prefectul din Girgenti, redactată cu extremă curtoazie, care îl 
anunţa de sosirea la Donnafugata a cavalerului Aimone Chevalley 
de Monterzuolo, secretarul prefecturii, care urma să-i vorbească 
despre o chestiune, la care guvernul ţinea foarte mult. Surprins, 
Don Fabrizio îl trimise a doua zi pe fiul său, Francesco Paolo, la 
staţiunea de poştă ca să-l primească pe missus dominicus 116 şi să-l 
invite să locuiască la palat; un gest nu numai ospitalier, ci şi 
milostiv, acela de a nu abandona trupul nobilului piemontez miilor 
de mici fiare care l-ar fi torturat în hanul-speluncă al lui Zzu 
Menico. 

Poştalionul ajunse pe înserat, cu garda sa înarmată pe capră şi 
cu mica-i încărcătură de chipuri posomorâte. Din el coborî şi 
Chevalley di Monterzuolo, uşor de recunoscut după înfăţişarea sa 
îngrozită şi zâmbetul prudent; se afla de o lună în Sicilia, în partea 
cea mai autentică a insulei, şi fusese azvârlit aici direct de pe 
moşioara lui din Monferrato. Timid şi meticulos din fire, se simţea 
foarte stingherit. I se împuiase capul cu poveştile despre bandiţi 
cu care sicilienilor le place să pună la încercare rezistenţa 
nervoasă a nou-veniţilor, şi de o lună vedea un ucigaş plătit în 
fiecare uşier al prefecturii şi un pumnal în orice coupe-papier din 
lemn de pe propriul birou; pe lângă asta, gătitul cu mult ulei îi 
provocase un deranj stomacal care ţinea de o lună. Acum stătea 
acolo, în lumina asfinţitului, cu valiza lui de pânză cenuşie, şi se 
uita la aspectul lipsit de orice cochetărie al străzii în mijlocul 
căreia fusese lăsat. Inscripţia „Corso Vittorio Emanuele”, care cu 
literele sale albastre pe fond alb decora casa în paragină din faţa 
lui, nu reuşea să-l convingă că se afla intr-un loc care, la urma 
urmelor, era însăşi naţiunea sa; şi nu îndrăznea să se adreseze nici 
unuia dintre ţăranii sprijiniţi de case ca nişte cariatide, sigur că nu 
va fi înţeles şi temându-se că va primi o lovitură gratuită de cuţit 
în stomac, la care, deşi deranjat, ţinea foarte mult. 

116 Trimis al Domnului; aici, trimisul regelui (în latină în original). 




Când Francesco Paolo se apropie prezentându-se, holbă ochii 
pentru că se credea pierdut, dar înfăţişarea plăcută şi onestă a 
băiatului blond îl linişti puţin şi când, în sfârşit, înţelese că era 
invitat să locuiască la palatul Salina, fu surprins şi se simţi uşurat. 
Drumul pe întuneric până la palat fu înveselit de continuele 
ciocniri între amabilitatea piemonteză şi cea siciliană (cele mai 
îndărătnice din Italia) apropo de valiza care, deşi foarte uşoară, 
ajunse să fie dusă de amândoi adversarii, la fel de politicoşi. 

Când ajunseră la palat, feţele bărboase ale paznicilor care 
străjuiau înarmaţi în prima curte tulburară din nou inima lui 
Chevalley di Monterzuolo, dar primirea pe care i-o rezervă 
Principele, de o amabilitatea distantă, împreună cu evidentul fast 
al încăperilor pe care le întrezărise îl făcură să aibă gânduri cu 
totul opuse. Descendent al unei familii din mica nobilime 
piemonteză, care trăia într-o sărăcie demnă pe propria-i moşie, era 
pentru prima oară oaspete al unei case mari şi asta îi dubla 
timiditatea, în timp ce poveştile sângeroase auzite la Girgenti, 
aspectul peste măsură de sever al localităţii în care ajunsese şi 
„bandiţii” (cum credea el) postaţi în curte îl înspăimântau, astfel 
încât coborî la cină torturat de spaimele contradictorii ale celui 
ajuns într-o altfel de lume decât cea cu care era obişnuit, dar şi de 
cele ale nevinovatului căzut într-o cursă a bandiţilor. 

La cină mâncă bine pentru prima oară de când călcase pe 
ţărmurile siciliene, şi drăgălăşenia fetelor, austeritatea părintelui 
Pirrone şi manierele deosebite ale lui Don Fabrizio îl convinseră 
că palatul din Donnafugata nu era peştera banditului Capraro şi că 
probabil va ieşi viu de acolo. Cel mai mult îl linişti prezenţa lui 
Cavriaghi, care, află, locuia acolo de zece zile şi avea aerul că se 
simte foarte bine şi că este prieten la cataramă cu tinerelul 
Falconeri, această prietenie între un sicilian şi un lombard 
părându-i-se miraculoasă. La sfârşitul cinei se apropie de Don 
Fabrizio şi îl rugă să-i acorde o convorbire privată, pentru că avea 
intenţia să plece a doua zi dimineaţa, dar Principele îi dădu o 
palmă peste umăr de i-1 turti şi, cu cel mai ghepardesc surâs cu 
putinţă, îi spuse: 



— Nici vorbă, dragă cavalere, acum eşti în casa mea şi am să 
te ţin ostatic cât timp îmi va plăcea, mâine nu vei pleca şi, casă fiu 
sigur de asta, mă voi lipsi de plăcerea de a vorbi cu dumneata 
până după-amiază. 

Această frază care l-ar fi îngrozit cu trei ore mai devreme pe 
excelentul cavaler acum îl bucură însă. Angelica lipsea în seara 
aceea, aşa că jucară whist; împreună cu Don Fabrizio, Tancredi şi 
părintele Pirrone la o masă, luă două robere şi câştigă trei lire şi 
treizeci şi cinci de cenţi, după care se retrase în camera sa şi, 
apreciind prospeţimea cearşafurilor, căzu în somnul plin de 
încredere al celor drepţi. 

A doua zi dimineaţa, Tancredi şi Cavriaghi îl duseră să vadă 
grădina şi să admire galeria de tablouri şi de tapiserii; făcură şi o 
mică plimbare prin târg; sub soarele de noiembrie, de culoarea 
mierii, târgul arăta mai puţin sinistru ca în seara dinainte; văzură 
chiar câteva zâmbete, şi Chevalley de Monterzuolo începea să se 
liniştească chiar şi în privinţa Siciliei rustice. Tancredi observă 
asta şi fu imediat apucat de ciudata mâncărime de limbă siciliană 
de a spune străinilor poveşti îngrozitoare, din păcate întotdeauna 
adevărate. Treceau prin faţa unui palat plăcut, cu faţada 
împodobită cu blocuri de piatră rău tăiate. 

— Aceasta, dragă Chevalley, este casa baronului Mutolo, 
acum e goală şi ferecată, pentru că familia trăieşte la Girgenti de 
când, în urmă cu zece ani, fiul baronului a fost răpit de bandiţi. 

Piemontezul începea să se agite. 

— Sărmanul! Cine ştie cât a trebuit să plătească pentru a fi 
eliberat. 

— Nu, n-a plătit nimic, aveau mari greutăţi financiare, le 
lipseau banii peşin, ca tuturor celor de aici. Dar băiatul a fost 
totuşi restituit, în rate însă. 

— Cum, Principe, ce vreţi să spuneţi? 

A 

— In rate, bine zic, în rate, bucată cu bucată. Mai întâi a sosit 
degetul arătător de la mâna dreaptă. După o săptămână piciorul 
stâng, şi în sfârşit intr-un frumos coş de nuiele, sub un strat de 



smochine (da, era în august), capul; avea ochii ieşiţi din orbite şi 
sânge închegat la colţul gurii. Eu nu l-am văzut, eram copil pe 
atunci, dar mi s-a spus că spectacolul nu era deloc plăcut. Coşul 
fusese lăsat pe treapta a doua, în faţa uşii, de către o bătrână cu un 
şal negru pe cap, n-a recunoscut-o nimeni. 

Ochii lui Chevalley încremeniseră de scârbă; auzise deja 
povestea, dar acum, când vedea, în lumina minunată a soarelui, 
treapta pe care fusese depus neobişnuitul dar, era altceva. Sufletul 
lui de funcţionar îi veni în ajutor: 

— Ce poliţie incapabilă aveau Bourbonii. Peste puţin timp, 
când vor veni aici carabinierii noştri, toate astea vor lua sfârşit. 

— Cu siguranţă, Chevalley, cu siguranţă. 

Trecură apoi prin faţa Cercului Civililor, care, la umbra 
platanilor din piaţă, îşi expunea colecţia cotidiană de scaune de 
fier şi de bărbaţi în doliu. Salutări reverenţioase, zâmbete. 

— Uită-te bine la ei, Chevalley, întipăreşte-ţi bine în minte 
această scenă. De două ori pe an unul din aceşti domni este ucis 
pe scaunul lui, o împuşcătură în lumina nesigură a apusului, şi 
nimeni nu ajunge să ştie vreodată cine a tras. 

Chevalley simţi nevoia să se sprijine de braţul lui Cavriaghi, 
ca să simtă lângă el puţin sânge continental. 

La scurt timp după aceea, în vârful unei străduţe în pantă, 
printre ghirlandele multicolore ale izmenelor întinse la uscat, 
zăriră o bisericuţă intr-un naiv stil baroc. 

/V 

— Aceea este Santa Nimfa. In urmă cu cinci ani, parohul a 
fost omorât acolo înăuntru, în timpul slujbei. 

— Ce oroare! O împuşcătură în biserică! 

— Ce împuşcătură, Chevalley! Suntem prea buni catolici 
pentru a face asemenea ticăloşii. Au pus pur şi simplu otravă în 
vinul de împărtăşanie, e mai discret, mai liturgic, aş zice. Nu s-a 
ştiut niciodată cine a făcut-o, parohul era o persoană minunată şi 
nu avea duşmani. 

Asemeni unui om care, trezindu-se în timpul nopţii, vede o 
fantomă aşezată la picioarele patului pe şosetele lui şi scapă de 
teroare străduindu-se să creadă că este o glumă a unor prieteni 



petrecăreţi, Chevalley se refugie în gândul că îşi băteau joc de el. 

— Foarte amuzant, Principe, intr-adevăr, distractiv la culme! 
Ar trebui să scrieţi romane, povestiţi atât de bine toate gogoşile 
astea! 

Dar vocea îi tremura. Lui Tancredi i se făcu milă şi, cu toate 
că înainte de a se întoarce acasă mai trecură prin faţa a trei sau 
patru locuri cel puţin tot atât de evocatoare, se abţinu s-o mai facă 
pe cronicarul şi vorbi despre Bellini şi despre Verdi, eternele 
pomezi curative ale plăgilor naţionale. 

La ora patru după-amiază, Principele îi transmise lui 
Chevalley că îl aştepta în birou. Acesta era o mică încăpere pe 
pereţii căreia se aflau sub sticlă câteva potârnichi îmbălsămate, 
din acelea gri cu picioruşele roşii, considerate rare, trofee ale unor 
partide de vânătoare trecute; unul dintre pereţi era înnobilat de o 
bibliotecă înaltă şi îngustă plină de colecţiile anuale ale revistelor 
de matematică; deasupra marelui fotoliu destinat vizitatorilor, o 
constelaţie de miniaturi de familie: tatăl lui Don Fabrizio, 
principele Paolo, cu pielea foarte măslinie şi buzele senzuale de 
sarazin, cu uniforma sa neagră de Curte tăiată pieziş de cordonul 
ordinului San Gennaro; principesa Carolina, văduvă deja, cu părul 
foarte blond adunat într-o pieptănătură în formă de turn şi ochii 
albaştri severi; sora Principelui, Giulia, principesă de Falconeri, 
aşezată pe o bancă în grădină, cu pata vişinie a unei umbreluţe 
deschise pe pământ, în dreapta, şi cu pata galbenă a unui Tancredi 
de trei ani care îi întinde nişte flori de câmp, în stânga (miniatură 
pe care Don Fabrizio o vârâse în buzunar pe furiş, în timp ce 
portăreii făceau inventarul mobilelor din vila Falconeri). 
Dedesubt, Paolo, primul născut, în pantaloni foarte strâmţi de 
călărie, în gestul de a se urca pe un cal focos, cu gâtul arcuit şi 
ochii strălucitori; diferiţi unchi şi mătuşi greu de identificat, 
etalând bijuterii enorme şi indicând, cu durere, bustul unui răposat 
iubit. In vârful constelaţiei însă, ca o stea polară, ieşea în evidenţă 
o miniatură mai mare: Don Fabrizio însuşi, abia trecut de 
douăzeci de ani, cu foarte tânăra lui soţie, care-şi rezema capul pe 



umărul lui într-un gest de totală abandonare amoroasă: ea 
măslinie, el trandafiriu, în uniforma albastră şi argintie a Gărzii 
Regale, zâmbind mulţumit cu chipul încadrat de favoriţii foarte 
blonzi de abia mijiţi. 

Imediat cum se aşeză, Chevalley expuse misiunea ce-i fusese 
încredinţată: 

— După fericita anexare, vreau să spun după bine-venita 
alipire a Siciliei la Regatul Sardiniei, guvernul de la Torino 
intenţionează să numească senatori ai Regatului câţiva sicilieni 
iluştri. Autorităţile provinciale au fost însărcinate să alcătuiască o 
listă de personalităţi care să fie înaintată spre examinare 
guvernului central şi apoi, eventual, aprobării regale, şi, cum e 
firesc, la Girgenti s-au gândit imediat la numele dumneavoastră, 
Principe, un nume ilustru prin vechimea sa şi prin prestigiul 
personal al celui care-1 poartă, pentru meritele ştiinţifice, ca şi 
pentru atitudinea demnă şi liberală avută în timpul recentelor 
evenimente. 

Micul discurs fusese pregătit din timp, ba chiar constituise 
obiectul unor succinte însemnări cu creionul pe carnetul care se 
odihnea acum în buzunarul posterior al pantalonilor lui Chevalley. 
Don Fabrizio însă nu dădea niciun semn de viaţă, în spatele 
pleoapelor grele de abia i se întrezărea privirea. Nemişcată, laba 
cu păr bălai acoperea în întregime o cupolă a catedralei Sfântului 
Petru din alabastru, aflată pe masă. 

Obişnuit deja cu viclenia guralivilor sicilieni când li se 
propune ceva, Chevalley nu se descurajă. 

/V 

— înainte de a trimite lista la Torino, superiorii mei au crezut 
de cuviinţă să vă informeze şi să vă întrebe dacă această 
propunere este pe placul dumneavoastră. Rostul misiunii mele aici 
a fost acela de a vă cere încuviinţarea, o misiune care de altfel mi- 
a prilejuit onoarea şi plăcerea de a vă cunoaşte, de a cunoaşte 
familia dumneavoastră, acest minunat palat şi această 
Donnafugata atât de pitorească. 

Linguşirile lunecau peste personalitatea Principelui ca apa de 
pe frunzele nuferilor, acesta e unul din avantajele de care se 



bucură oamenii mândri şi, în acelaşi timp, obişnuiţi cu mândria 
lor. „Ăsta-şi închipuie acum că-mi face o mare onoare, se gândea, 
mie, care sunt ceea ce sunt, printre altele şi pair al Regatului 
Siciliei, care trebuie să fie tot un fel de senator. E-adevărat că 
darurile trebuie evaluate în funcţie de cine le oferă: un ţăran care 
îmi oferă bucata lui de brânză îmi face un dar mai mare decât 
Giulio Lâscari când mă invită la masă. Necazul e că brânza mă 
îngreţoşează; aşa că nu rămâne decât recunoştinţa, care nu se 
vede, şi nasul încreţit de scârbă, care se vede cât se poate de bine.” 
Ideile sale despre Senat erau de altfel foarte vagi: în ciuda tuturor 
eforturilor sale, ele îl conduceau întotdeauna la Senatul roman, la 
senatorul Papirius 117 care rupsese un baston în capul unui gal prost 
crescut şi la un cal, Incitatus, pe care Caligula îl făcuse senator, 

/V 

onoare pe care doar fiul său Paolo n-ar fi găsit-o excesivă. 11 
deranja şi insistenţa cu care îi venea în minte o frază spusă uneori 
de părintele Pirrone: Senatores boni viri, senatus autem mala 
bestia. 118 Acum mai exista şi Senatul Imperiului din Paris, dar nu 
era decât o adunătură de profitori dotaţi cu sinecuri generoase. 
Exista sau existase un senat şi la Palermo, dar fusese vorba de un 
comitet de administratori civili, şi ce mai administratori! Lucru de 
nimic pentru un Salina. Vru să se convingă: 

— Dar, la urma urmei, cavalere, explică-mi puţin ce 
înseamnă cu adevărat să fii senator. Presa fostei monarhii nu lăsa 
să treacă nicio informaţie despre sistemul constituţional al 
celorlalte state italiene, iar o şedere de o săptămână la Torino, în 
urmă cu doi ani, nu a fost suficientă ca să mă lămurească. Ce este? 
Un simplu apelativ onorific, un soi de decoraţie? Sau trebuie să 
îndeplinească funcţii legislative, deliberative? 

Piemontezul, reprezentantul singurului stat liberal italian se 
înfurie: 

— Dar, Principe, Senatul este înalta Cameră a Regatului! 

117 

Senator roman (390 î.Cr.), protagonistul unui episod petrecut în timpul asediului 
Romei de către Gali, când a lovit cu bastonul său de fildeş un gal ce-1 trăsese de 
barbă, faptă pentru care a fost ucis. 

118 

Senatorii sunt oameni buni, senatul e un animal periculos (în latină în original). 



Aici, floarea oamenilor politici din ţara noastră, aleşi de 
înţelepciunea suveranului, examinează, discută, aprobă sau 
resping acele legi pe care Guvernul sau ei înşişi le propun pentru 
progresul ţării. El funcţionează în acelaşi timp ca pinten şi ca frâu, 
îndeamnă la bine şi împiedică exagerările. Dacă veţi accepta să 
faceţi parte, dumneavoastră veţi reprezenta Sicilia la paritate cu 
deputaţii aleşi, veţi face auzit glasul acestui minunat pământ al 
dumneavoastră, care se arată acum lumii modeme, cu multe răni 
de vindecat, cu multe dorinţe legitime de împlinit. 

Chevalley ar fi continuat probabil pentru multă vreme pe 
acest ton, dacă Bendico, din spatele uşii, n-ar fi cemt 
„înţelepciunii Suveranului” să fie lăsat să între. Don Fabrizio 
schiţă gestul de a se ridica, dar o făcu atât de moale, încât îi dădu 
timp piemontezului să dea el drumul câinelui înăuntm. Bendico, 
meticulos, amuşină îndelung pantalonii lui Chevalley, apoi, 
convins că avea de a face cu un om bun, se încolăci sub fereastră 
şi adormi.. 

— Ascultă, Chevalley, dacă ar fi fost vorba de o distincţie 
onorifică, de un simplu titlu de scris pe cartea de vizită şi gata, aş 
fi fost bucuros să accept. Cred că, în acest moment decisiv pentru 
statul italian, este de datoria fiecămia dintre noi să-şi dea propria 
adeziune, evitând impresia unor neînţelegeri în faţa acelor state 
străine care ne privesc cu o teamă sau cu o speranţă care se vor 
dovedi nejustificate, dar care deocamdată există. 

— Dar atunci, Principe, de ce să nu acceptaţi? 

— Ai răbdare, Chevalley, îţi voi explica imediat. Noi, 
sicilienii, am fost obişnuiţi de o foarte lungă hegemonie de 
stăpânitori, care nu aveau aceeaşi religie cu noi şi nu vorbeau 
limba noastră, să despicăm fiml în patru. Dacă n-am fi făcut aşa, 
n-am fi scăpat de dijmarii bizantini, de emirii berberi, de viceregii 
spanioli. Acum ne-am obişnuit, aşa suntem făcuţi. Am „adeziune”, 

/V 

nu „participare”. In ultimele şase luni, de când Garibaldi al vostru 
a debarcat la Marsala, s-au făcut prea multe lucruri fără să fim 
consultaţi, pentru ca acum să i se poată cere unui membru al 
vechii clase conducătoare să le dezvolte şi să le ducă la împlinire. 



Nu vreau să discut dacă ceea ce s-a făcut a fost rău sau bun, în 
ceea ce mă priveşte cred că multe lucruri au fost rele, dar vreau 
să-ţi spun imediat ceva ce vei înţelege numai după ce vei fi stat un 

/V 

an printre noi. In Sicilia nu are nicio importanţă dacă faci rău sau 
faci bine; păcatul pe care noi sicilienii nu-1 iertăm niciodată e pur 
şi simplu acela de „a face”. Suntem bătrâni, Chevalley, foarte 
bătrâni. Sunt cel puţin douăzeci şi cinci de secole de când purtăm 
pe umeri greutatea unor splendide civilizaţii eterogene, toate 
venite din afară deja formate şi pefecţionate, niciuna răsărită din 
noi înşine, niciuna căreia să-i fi dat noi tonul; noi suntem albi ca 
dumneata, Chevalley, şi ca regina Angliei, şi totuşi de două mii 
cinci sute de ani suntem colonizaţi. N-o spun ca să mă plâng, e în 
mare parte vina noastră, dar suntem, oricum, obosiţi şi secătuiţi. 

Chevalley era tulburat. 

— Dar, în orice caz, toate astea s-au sfârşit. Acum Sicilia nu 
e mai e un pământ de cucerit, ci o parte liberă a unui stat liber. 

— Intenţia e bună, Chevalley, dar tardivă; de altfel ţi-am spus 
deja că în cea mai mare parte e vina noastră. Dumneata îmi 
vorbeai cu puţin înainte de o Sicilie tânără care se arată minunilor 
lumii modeme; în ceea ce mă priveşte, mi se pare mai degrabă o 
bătrână de o sută de ani târâtă cu cămciorul la Expoziţia 
Universală de la Londra, care nu înţelege nimic, căreia nu-i pasă 
de nimic, nici de oţelăriile de la Sheffield, nici de filaturile de la 
Manchester, şi care nu râvneşte decât la moţăiala între pernele ei 
îmbăloşate şi oala de sub pat. 

Vorbea încă molcom, dar mâna se strângea pe catedrala 
Sfântului Petm; a doua zi minuscula cmce din vârful cupolei fu 
găsită sfărâmată. 

— Somnul, dragă Chevalley, somnul, asta vor sicilienii, şi ei 
vor uri întotdeauna pe cine va dori să-i trezească, chiar şi numai 
pentm a le dămi cele mai frumoase lucmri; şi, fie vorba între noi, 
mă îndoiesc foarte tare că noul regat are multe damri pentm noi în 
bagajele sale. Toate manifestările siciliene sunt manifestări 
onirice, chiar şi cele mai violente: senzualitatea noastră e dorinţă 
de uitare, focurile de armă şi loviturile de cuţit sunt dorinţă de 




moarte; lenea noastră, îngheţatele noastre de scorsonera 119 sau de 
scorţişoară, dorinţă de imobilitate voluptuoasă, deci din nou de 
moarte; înfăţişarea noastră meditativă este cea a neantului care 
vrea să scruteze enigmele Nirvanei. De aici provine aroganţa pe 
care o au la noi anumite persoane, cele care sunt pe jumătate 
treze; de aici faimoasa întârziere de un secol a manifestărilor 
artistice şi intelectuale siciliene: noutăţile ne atrag numai atunci 
când le simţim moarte, incapabile să dea naştere unor curente 
vitale; de aici incredibilul fenomen al formării actuale, 
contemporane cu noi, a unor mituri care ar fi demne de a fi 
respectate, dacă ar fi cu adevărat antice, dar care nu sunt altceva 
decât sinistre încercări de a ne cufunda din nou intr-un trecut care 
ne atrage tocmai pentru că e mort. 

Bunul Chevalley nu înţelegea chiar totul, mai ales ultima 
frază îi era neclară: văzuse căruţele multicolore, trase de cai 
slăbănogi împodobiţi cu pene, auzise vorbindu-se de teatrul de 
marionete eroice, dar şi el credea că erau vechi tradiţii autentice. 
Spuse: 

— Dar nu vi se pare că exageraţi puţin, Principe? Eu însumi 
am cunoscut la Torino sicilieni emigraţi; Crispi, ca să amintesc 
doar unul, dar nu mi s-au părut deloc nişte adormiţi. 

Principele se enervă: 

— Suntem prea mulţi ca să nu existe şi excepţii, şi de altfel 
despre cei pe jumătate treji am vorbit deja. Cât despre acest tânăr 
Crispi, cu siguranţă nu eu, ci dumneata vei putea vedea, dacă 
atunci când va fi bătrân, nu va aluneca în voluptuosul nostru delir. 
Li se întâmplă tuturor. De altfel, văd că m-am exprimat greşit: am 
spus sicilienii, ar fi trebuit să adaug Sicilia, mediul, clima, 
peisajul. Acestea sunt forţele care toate împreună, şi poate chiar 
mai mult decât dominaţiile străine şi silniciile fără sfârşit, ne-au 
modelat sufletul: acest peisaj care nu cunoaşte calea de mijloc 
între moliciunea lascivă şi asprimea infernală, care nu e niciodată 

119 

Scorsonera hispanica (lat.), plantă puţin cunoscută; are un gust deosebit, comparat cu 
cel al stridiilor, sparanghelului sau anghinarei, dar cel mai adesea cu cel al 
păstârnacului. 



meschin, practic, liniştitor, uman, cum ar trebui să fie un loc făcut 
pentru a găzdui fiinţe raţionale; acest pământ unde pe o distanţă 
de câteva mile se află infernul de lângă Randazzo şi frumuseţea 
golfului de la Taormina, amândouă exagerate, deci periculoase, 
această climă care ne impune şase luni de febră cu patruzeci de 
grade; numără-le, Chevalley, numără-le: mai, iunie, iulie, august, 
septembrie, octombrie; de şase ori treizeci de zile de soare care ne 
bate drept în moalele capului; vara asta a noastră lungă şi 
posomorâtă, ca iama msească, şi împotriva căreia luptăm cu mai 
puţin succes. Dumneata nu ştii încă, dar la noi se poate spune că 
ninge foc, ca peste oraşele blestemate din Biblie; în fiecare din 
lunile astea, dacă un sicilian ar lucra serios, ar cheltui energie cât 
pentm trei. Şi apoi apa, care nu există sau care trebuie să fie adusă 
de la mare depărtare, aşa încât fiecare picătură e plătită cu o 
picătură de sudoare. Şi ploile, întotdeauna dezlănţuite, care fac să 
pornească nebuneşte pâraiele secătuite, care îneacă animale şi 
oameni exact acolo unde cu o săptămână înainte mureau cu toţii 
de sete. Această violenţă a peisajului, această cmzime a climei, 
această tensiune continuă a fiecămi aspect al vieţii, şi chiar aceste 
monumente ale trecutului, măreţe, dar de neînţeles, pentm că nu 
le-am ridicat noi, şi care ne stau alături ca nişte splendide fantome 
mute; toate guvernele astea debarcând înarmate cine ştie de unde, 
imediat slujite, repede detestate şi niciodată înţelese, care s-au 
exprimat doar cu opere de artă enigmatice pentm noi şi cu foarte 
concreţi strângători de dijme, cheltuite apoi în altă parte - toate 
astea au format caracteml nostm care este astfel condiţionat de 
fatalităţi exterioare, dar şi de o teribilă insularitate a sufletului. 

Infernul ideologic evocat în micul birou îl sperie pe 
Chevalley mai tare decât cronica sângeroasă de dimineaţă. Vm să 
spună ceva, dar Don Fabrizio era prea agitat acum ca să-l mai 
asculte. 

— Nu contest faptul că unii sicilieni plecaţi de pe insulă pot 
reuşi să se elibereze de această vrajă: trebuie să plece însă atunci 
când sunt foarte, foarte tineri, la douăzeci de ani e deja târziu, 
cmsta s-a prins deja; apoi vor rămâne convinşi că ţara lor e o ţară 



ca toate celelalte, calomniată în chip infam, că normalitatea 
civilizată e aici şi ciudăţeniile afară. Dar scuză-mă, Chevalley, m- 
am lăsat purtat de gânduri şi probabil că te-am plictisit. Dumneata 
n-ai venit aici ca să-l auzi pe Ezechiel lamentându-se de 
nenorocirile abătute asupra poporului lui Israel. Să revenim la 
subiectul nostru. Sunt foarte recunoscător guvernului că s-a gândit 
la mine pentru Senat şi te rog să exprimi cui trebuie sincera mea 
gratitudine, dar nu pot accepta. Sunt un reprezentant al vechii 
clase, inevitabil compromis cu regimul bourbonic şi legat de 
acesta prin obligaţii de corectitudine în lipsa celor de iubire. 
Aparţin unei generaţii nenorocite, aflate la răscrucea dintre 
vremurile vechi şi cele noi şi care nu se simte bine niciunde. Mai 
mult, cum probabil ai băgat de seamă deja, nu am niciun fel de 
iluzii. Şi atunci, ce ar face Senatul cu mine, un legiuitor fără 
experienţă căruia îi lipseşte facultatea de a se minţi pe sine însuşi, 
o cerinţă esenţială pentru cine vrea să-i conducă pe alţii? Cei din 
generaţia noastră ar trebui să se retragă într-un colţ şi să privească 
tumbele şi salturile tinerilor în jurul acestui catafalc împodobit. 
Voi aveţi acum nevoie de tineri, de tineri isteţi, cu mintea mai 
deschisă spre „cum” decât spre „de ce” şi care să ştie să 
mascheze, să adapteze voiam să spun, interesul personal cu vagile 
lor idealuri politice. 

Tăcu, lăsându-1 în pace pe Sfântul Petru. Apoi continuă: 

— Pot să-ţi dau un sfat, pe care să-l transmiţi superiorilor 
dumitale? 

— E de la sine înţeles, Principe, şi va fi cu siguranţă ascultat 
cu toată consideraţia, dar vreau să sper că, în locul unui sfat, îmi 
veţi da un consimţământ. 

— Există un nume pe care aş vrea să-l sugerez pentru Senat: 
cel al lui Calogero Sedâra, care are mai multe merite decât mine 
pentru a se aşeza acolo. Neamul său, mi s-a spus, este vechi sau va 
sfârşi prin a fi. Mai mult decât ceea ce dumneata numeşti 
prestigiu, el are putere; în lipsa meritelor ştiinţifice, le are pe cele 
practice, excepţionale; comportamentul său în timpul crizei din 
luna mai, mai mult decât ireproşabil, a fost cât se poate de util; 



iluzii nu cred că are mai multe decât mine, dar e suficient de isteţ 
pentru a şti să şi le creeze la nevoie. Este omul potrivit pentru voi. 
Dar trebuie să vă grăbiţi, pentru că am înţeles că vrea să-şi depună 
candidatura pentru Camera Deputaţilor. 

Despre Sedâra se vorbise mult la prefectură. Activitatea lui ca 
primar şi ca persoană privată era cunoscută. Chevalley tresări: era 
un om cinstit şi respectul său pentru camerele legislative era egal 
cu puritatea propriilor intenţii, de aceea crezu că este oportun să 
nu scoată o vorbă, şi bine făcu să nu se expună, pentru că, într- 
adevăr, zece ani mai târziu, excelentul don Calogero avea să 
primească laticlava 120 . Deşi cinstit, Chevalley nu era prost; îi 
lipsea, într-adevăr, acea prezenţă de spirit care în Sicilia este în 
mod greşit considerată inteligenţă, dar îşi dădea seama de cum 
stau lucrurile cu o soliditate înceată şi, de fapt, nu avea 

/V 

impenetrabilitatea meridională la suferinţele altora. înţelese 
amărăciunea şi descurajarea lui Don Fabrizio, revăzu într-o clipă 
spectacolul de mizerie, de abjecţie, de cumplită indiferenţă la care, 
pentru o lună, fusese martor; în ultimele ore descoperise opulenţa, 
distincţia familiei Salina, acum se gândea cu duioşie la viişoara 
lui, la micul său Monterzuolo de lângă Casale, urât, mediocru, dar 
senin şi viu, şi i se făcu milă atât de principele fără speranţe, cât şi 
de copiii desculţi, de femeile bolnave de malarie, de victimele nu 
total nevinovate, ale căror liste ajungeau atât de des pe biroul său; 
în fond cu toţii egali, tovarăşi de suferinţă, aruncaţi în acelaşi puţ. 

Vru să facă un ultim efort. Se ridică şi emoţia dădea patos 
glasului său: 

— Principe, chiar refuzaţi cu adevărat să faceţi tot posibilul 
pentru a uşura, pentru a încerca să remediaţi starea aceasta de 
sărăcie materială, de oarbă mi z erie morală în care zace acest 
popor care e însuşi poporul dumneavoastră? Clima poate fi 
învinsă, amintirea proastelor guvernări se şterge, sicilienii vor dori 
să devină mai buni. Dacă oamenii cinstiţi se retrag, calea rămâne 
liberă pentru cei fără scrupule şi fără perspective, ca Sedâra, şi 

120 

Fâşie de purpură care împodobea toga senatorilor romani. 



totul va fi din nou ca înainte, pentru alte secole la rând. Ascultaţi 
glasul conştiinţei voastre, Principe, şi nu orgolioasele adevăruri pe 
care le-aţi spus. Colaboraţi. 

Don Fabrizio îi zâmbea, îl luă de mână şi-l aşeză pe divan. 

— Dumneata eşti un gentilom, Chevalley, şi mă consider 
norocos că te-am cunoscut. Ai dreptate în tot, ai greşit doar când 
ai spus: „Sicilienii vor dori să devină mai buni”. Am să-ţi 
povestesc o întâmplare personală. Cu două sau trei zile înainte de 
intrarea lui Garibaldi la Palermo, mi-au fost prezentaţi câţiva 
ofiţeri de marină englezi, aflaţi în serviciu pe navele care, ancorate 
în radă, urmăreau desfăşurarea evenimentelor. Aflaseră, nu ştiu 
cum, că am o casă pe ţărm, cu faţa către mare, cu o terasă pe 
acoperiş de pe care se poate vedea lanţul de munţi care înconjoară 
oraşul. Mi-au cerut permisiunea să viziteze casa, să privească 
împrejurimile în care se spunea că se aflau garibaldinii, despre 
care nu reuşiseră să-şi facă o idee clară de pe navele lor. Au venit, 
şi i-am însoţit sus pe terasă; erau nişte tineri naivi, în ciuda 
favoriţilor lor roşcaţi şi lungi până la bărbie. Au rămas extaziaţi de 
panoramă, de violenţa luminii, dar au mărturisit că îi şocase 
tristeţea, vechimea şi murdăria străzilor care duceau spre casa 
mea. Nu le-am explicat că un lucru derivă dintr-altul, aşa cum am 
încercat să fac cu dumneata. Apoi, unul din ei m-a întrebat ce 
anume veniseră să facă toţi acei voluntari italieni aici, în Sicilia. 
„They are coming to teach us good manners, am răspuns, but 
won’t succeed, because we are gods. Vin să ne înveţe bunele 
maniere, dar n-o vor putea face, pentru că noi suntem zei.” Cred 
că n-au înţeles nimic, dar au râs şi au plecat. La fel îţi răspund şi 
dumitale, dragă Chevalley: sicilienii nu vor vrea niciodată să 
devină mai buni, pentru simplul motiv că se cred perfecţi. 
Vanitatea lor e mai puternică decât mizeria lor; orice amestec 
străin, fie ca origine, fie, dacă e vorba tot de sicilieni, ca 
independenţă de spirit, le zdruncină visul că sunt perfecţi, riscă să 
le tulbure plăcuta aşteptare a neantului. Călcaţi în picioare de zece 
popoare diferite, ei cred că au un trecut imperial, care le dă dreptul 
la funeralii somptuoase. Dumneata, Chevalley, crezi cu adevărat 



că eşti primul care speră să canalizeze Sicilia în matca istoriei 
universale? Cine ştie câţi imami musulmani, câţi cavaleri ai 
regelui Roger 121 , câţi scribi ai împăraţilor germani, câţi baroni ai 
casei de Anjou, câţi legişti ai Catolicului 122 au nutrit aceeaşi 
minunată nebunie; şi câţi viceregi spanioli, câţi funcţionari 
reformatori ai lui Carol III, şi cine mai ştie cine au fost toţi 
aceştia? Sicilia a vrut să doarmă în ciuda invocaţiilor lor. De ce 
să-i fi ascultat dacă e bogată, dacă e înţeleaptă, dacă e cinstită, 
dacă e admirată şi invidiată de toţi, într-un cuvânt, dacă e 
perfectă? Acum şi la noi se spune, din respect pentru ce au scris 
Proudhon şi un mic evreu neamţ, al cărui nume nu mi-1 amintesc, 
că vina pentru proasta stare a lucrurilor, aici şi aiurea, e a 
feudalismului, adică a mea, cu alte cuvinte. Dar feudalismul a 
existat peste tot, ca şi invaziile străine. Nu cred că strămoşii 
dumitale, Chevalley, sau squires 123 englezi sau seniorii francezi au 
guvernat mai bine decât principii de Salina. Dar până una alta, 
rezultatele sunt diferite. Motivul diversităţii se află probabil în 
acel sentiment de superioritate ce sclipeşte în orice privire 
siciliană şi pe care noi înşine îl numim mândrie, dar care în 
realitate e orbire. Deocamdată, şi pentru mult timp de acum 
înainte, nu se poate face nimic, îmi pare rău, dar în viaţa politică 
nu pot întinde nici măcar un deget. Mi l-ar muşca. Chestiile astea 
nu pot fi spuse sicilienilor, şi, de fapt, şi eu m-aş fi supărat dacă 
dumneata mi-ai fi spus lucrurile astea. E târziu, Chevalley, trebuie 
să mergem să ne schimbăm pentru cină. Trebuie să joc pentru 
câteva ore rolul unui om civilizat. 

A doua zi dimineaţa, Chevalley plecă, iar lui Don Fabrizio, 
care hotărâse să se ducă la vânătoare, nu-i fu greu să-l conducă la 
staţiunea de poştă. Cu ei era şi don Ciccio Tumeo, care ducea pe 
umăr două puşti, a lui şi a lui Don Fabrizio, şi în suflet fierea 
propriilor virtuţi călcate în picioare. 

121 

Rege al Siciliei între 1130 şi 1154, cunoscut şi cu numele de Roger normandul. 

122 

Ferdinand II de Aragon, zis Catolicul, rege al Siciliei între 1452 şi 1516. 

123 

Nobilii (în engleză în original). 




Văzută în lumina lividă de la cinci şi jumătate, Donnafugata 

/V 

era pustie şi părea disperată. In faţa fiecărei locuinţe, gunoaiele de 
la mesele sărace erau îngrămădite de-a lungul zidurilor leproase, 
câini tremurând le răvăşeau cu o lăcomie tot mai dezamăgită. 
Câteva uşi erau deja deschise şi mirosul greu al celor care 

a 

dormiseră. îngrămădiţi unii peste alţii inunda strada. La lumina 
opaiţelor mamele curăţau pleoapele urduroase ale copiilor, erau 
aproape toate în doliu şi multe dintre ele fuseseră nevestele 
momâilor 124 de care te împiedecai la cotiturile „trazzere”-lor. 
Bărbaţii, cu sapa pe umăr, ieşeau să caute pe cineva care, cu voia 
lui Dumnezeu, să le dea de lucru. Tăcere absolută sau scrâşnete 
exasperate de voci isterice; dinspre biserica Santo Spirito, zorii de 
argint începeau să se întindă peste norii plumburii. 

Chevalley se gândea: „Această situaţie nu va dura, 
administraţia noastră nouă, activă, modernă va schimba totul.” 
Principele era abătut: „Toate astea, se gândea, n-ar trebui să 
dureze, dar o să dureze veşnic; o veşnicie umană, bineînţeles, un 
secol, două secole...; şi după aceea va fi altfel, dar mai rău. Noi 
am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi şacalii, 
hienele; şi cu toţii, gheparzi, şacali şi oi, vom continua să ne 
credem buricul pământului.” 

/V 

îşi mulţumiră unul altuia, se salutară. Chevalley se urcă în 
diligenţa căţărată pe patru roţi de culoarea vomei. Calul, înfometat 
şi plin de plăgi, pomi în lunga-i călătorie. 

De abia se crăpa de ziuă; puţina lumină care reuşea să treacă 
prin perdeaua de nori era din nou oprită de murdăria eternă a 
ferestmicii. Chevalley era singur; printre izbituri şi zgâlţâieli îşi 
udă cu salivă degetul arătător şi curăţă o bucăţică de geam cât să 
vadă cu un ochi. Privi: în faţa lui, sub lumina cenuşie, peisajul 
sălta, un peisaj ce nu va putea fi mântuit. 


124 


Cadavre abandonate pe marginea drumurilor ( letrazzere ) care străbăteau câmpiile. 



Partea a cincea 


Februarie 1861 

Părintele Pirrone se născuse la ţară, de felul lui era din San 
Cono, un sat mic de tot, care acum, graţie autobuzelor, e aproape 
unul din coteţele-satelit ale oraşului Palermo, dar cu un secol în 
urmă aparţinea, ca să zicem aşa, unui sistem planetar de sine 
stătător, fiind la patru sau cinci ore de mers cu căruţa de soarele 
palermitan. 

Tatăl iezuitului nostru fusese „intendentul” celor două moşii 
pe care abaţia Sânt’ Eleuterio se mândrea că le stăpâneşte lângă 
San Cono. Meseria aceasta de „intendent” era una destul de 
periculoasă pe atunci pentru sănătatea sufletului şi pentru cea a 
trupului, întrucât te obliga să ai legături ciudate şi să ştii diverse 
poveşti a căror acumulare provoca o infirmitate care „dintr-o 
lovitură” (este cuvântul exact) îl făcea pe bolnav să cadă mort 
lângă un zid, cu toate povestioarele sigilate în pântece, imposibil 
de recuperat pentru curiozitatea celor care n-aveau nimic de făcut. 
Dar don Gaetano, tatăl părintelui Pirrone, reuşise să scape de 
această boală profesională graţie unei igiene riguroase bazată pe 
discreţie şi pe o iscusită folosire a leacurilor preventive, şi murise 
paşnic de pneumonie într-o duminică însorită de februarie cu 
florile de migdal foşnind fluturate de vânt. Lăsa în urmă o văduvă 
şi trei copii (două fete şi preotul) cu o situaţie economică relativ 
bună; omul înţelept care fusese ştiuse să facă economii din leafa 
cu totul neînsemnată pe care i-o plătea abaţia, şi la moartea lui 
avea câţiva migdali în fundul văii, câţiva butuci de vie pe coastă şi 
o păşune pietroasă mai sus; o avere de sărăntoci, e clar, suficientă 
însă pentru a-i da o oarecare greutate în economia înapoiată a 
satului; mai era şi proprietarul unei căsuţe perfect cubice, albastră 
pe dinafară şi albă pe dinăuntru, patru camere dedesubt şi patru 
deasupra, chiar la intrarea în sat dinspre Palermo. 

Părintele Pirrone plecase din casa aceea la şaisprezece ani, 



când succesele sale la şcoala parohială şi bunăvoinţa abatelui 
Mitrato de la Sânt’ Eleuterio îl îndreptaseră spre seminarul 
arhiepiscopal, dar în decursul anilor se întorsese de câteva ori fie 
ca să binecuvânteze căsătoriile surorilor, fie pentru a-i da o inutilă 
iertare a păcatelor (conform datinii, se înţelege) muribundului don 
Gaetano; şi se întorcea acum, la sfârşitul lui februarie 1861, când 
se împlineau cincisprezece ani de la moartea tatălui. Era o zi cu 
vânt şi cer limpede, exact ca atunci. 

Fuseseră cinci ore de zgâlţâieli, cu picioarele atârnânde lângă 
coada calului, dar după ce-i trecuse greaţa provocată de imaginile 
patriotice pictate de curând pe tăbliile căruţei şi care culminau cu 
satanica reprezentare a unui Garibaldi roşu ca focul, braţ la braţ cu 
o Sfântă Rosalia de culoarea mării, fuseseră cinci ore plăcute. 
Valea care urcă de la Palermo la San Cono cuprinde peisajul 
fastuos al zonei de coastă şi acela nemilos din interior şi e bătută 
de neaşteptate rafale de vânt care curăţă aerul şi sunt vestite 
pentru că reuşesc să schimbe traiectoria gloanţelor oricât de bine 
ar fi ţintite, astfel încât puşcaşii, puşi în faţa unor probleme 
balistice dificile, preferau să se exercite în altă parte. Căruţaşul îl 
cunoscuse foarte bine pe răposat şi se lungise în amintiri fără 
sfârşit despre meritele acestuia, amintiri care, deşi nu întotdeauna 
potrivite cu urechile filiale şi ecleziastice, îl măguliră pe 
ascultătorul deprins cu ele. 

A 

La sosire fu primit cu lacrimi de bucurie. îşi îmbrăţişă şi 
binecuvântă mama, cu părul ei alb şi chipul trandafiriu al 
văduvelor îmbrăcate intr-un doliu veşnic, îşi salută surorile şi 
nepoţii, dar între aceştia îl privi strâmb pe Carmelo care avusese 
prostul gust să arboreze pe şapcă, în semn de sărbătoare, o 
cocardă tricoloră. Imediat ce intră în casă, fu cuprins, ca 
întotdeauna, de plăcutul vârtej al amintirilor din tinereţe: totul era 
neschimbat, podeaua din teracotă roşie, ca şi mobila; aceeaşi 
lumină intra pe ferestruicile înguste; Romeo care lătra scurt intr- 
un colţ era strănepotul aproape identic al altui câine, tovarăşul său 
de aprige jocuri; iar din bucătărie se răspândea mirosul secular al 
sosului care fierbea, făcut din roşii, ceapă şi carne de batal, pentru 



budinca cu „anelletti” din zilele speciale; fiecare lucru exprima 
liniştea cucerită prin strădaniile răposatului. 

/V 

In scurt timp se îndreptară spre biserică ca să asculte slujba 
de pomenire. In ziua aceea San Cono îşi arăta cea mai frumoasă 
faţă şi se risipea într-o etalare aproape orgolioasă de balegi de tot 
felul; căpriţe isteţe, bălăbănindu-şi ugerele negre, şi mulţi 
purceluşi sicilieni, negricioşi şi zvelţi ca nişte mânji mititei, se 
fugăreau pe străzile abrupte, printre oameni; şi pentru că părintele 
Pirrone devenise un fel de glorie locală, multe femei, copii şi 
tineri se îngrămădeau în jurul lui ca să-i ceară binecuvântarea sau 
ca să-i amintească de timpurile trecute. 

în sacristie se întâlni cu parohul şi, după ce ascultă slujba, se 
duse la lespedea funerară, aflată într-o capelă alăturată, femeile 
sărutară marmura lăcrimând, fiul se rugă cu voce tare în latina sa 
misterioasă, şi când se întoarseră acasă, budinca cu „anelletti” era 
gata, şi-i plăcu mult părintelui Pirrone căruia rafinamentele 
culinare de la vila Salina nu-i stricaseră gustul. 

Spre seară veniră să-l salute prietenii şi se adunară cu toţii în 
camera lui. O lampă de aramă cu trei braţe atârna din tavan şi 
feştilele ei cu ulei răspândeau o lumină modestă; intr-un colţ, patul 
îşi etala saltelele multicolore şi sufocanta plapumă roşie şi 
galbenă; un alt colţ al camerei era acoperit de o coşarcă din 
papură, înaltă şi ţeapănă, aşa-zisa „zimmile” în care se păstra 
grâul de culoarea mierii, ce era dus în fiecare săptămână la moară 
pentru nevoile familiei; pe pereţi, din gravuri găurite, Sfântul 
Anton îl arăta pe Pruncul Divin, Sfânta Lucia îşi arăta ochii 
smulşi, iar Sfântul Francesco Saverio vorbea unei mulţimi de 
indieni goi şi împodobiţi cu pene. Afară, în amurgul înstelat, 
şuiera vântul şi, în felul său, era singurul care avea de-a face cu 

/V 

pomenirea. In centrul camerei, sub lampă, pe podea se afla un vas 
mare cu jăratic prins intr-un brâu de lemn lucios pe care se puneau 
picioarele, de jur împrejurul lui erau scaune de sfoară pe care 
stăteau oaspeţii. Erau acolo parohul, cei doi fraţi Schiro, 
proprietari locali, şi don Pietrino, bătrânul vânzător de ierburi de 
leac; posomorâţi veniseră, posomorâţi rămâneau, pentru că, în 



timp ce femeile îşi vedeau de treburile lor, ei vorbeau despre 
politică şi sperau să aibă veşti consolatoare de la părintele Pirrone 
care venea de la Palermo şi trebuia să ştie multe, dat fiind că trăia 
printre „domni”. Dorinţa de veşti fusese împlinită, aceea de 
consolare fu dezamăgită însă, pentru că prietenul lor iezuit, mai 
din sinceritate, mai din tactică, le dezvăluia un viitor cât se poate 
de negru. Pe Gaeta mai flutura încă tricolorul bourbon, dar 
blocada era de fier şi pulberăriile garnizoanei săreau în aer una 
după alta: acolo nu se mai putea salva nimic în afară de onoare, 
adică nu prea mult. Rusia era prietenă, dar departe, Napoleon III 
era aproape, dar fals; cât despre insurgenţii din Basilicata şi Terra 
di Lavoro, iezuitul vorbea puţin pentru că de fapt se ruşina. 
Trebuia suportată, spunea, realitatea acestui stat italian în formare, 
un stat ateu şi hrăpăreţ, al acestor legi de expropriere şi recrutare 
care, pornind din Piemont, vor ajunge până aici, ca holera. 

— O să vedeţi, fii concluzia lui deloc originală, o să vedeţi că 
nu ne vor lăsa nici măcar ochii să plângem. 

Aceste cuvinte se amestecară în corul tradiţional de lamentări 
tipic ţărăneşti. Fraţii Schiro şi vânzătorul de ierburi simţeau deja 
muşcătura fiscului; de la primii se ceruseră contribuţii 
extraordinare şi taxe suplimentare; celălalt avusese o surpriză 
uluitoare: fusese chemat la primărie unde i se spusese că, dacă nu 
va plăti douăzeci de lire în fiecare an, nu i se va mai permite să-şi 
vândă plantele medicinale. „Dar eu siminichia asta, ciumăfaia 
asta, ierburile astea sfinte, lăsate de Dumnezeu, mă duc să le culeg 
cu mâinile mele pe munţi, fie ploaie, fie vreme bună, în anumite 
zile şi nopţi, le usuc la soare, care este al tuturor, şi le pisez în 
piuliţa pe care o am de la bunicul meu! Ce legătură aveţi voi ăştia 
de la primărie cu asta? De ce să vă plătesc douăzeci de lire? Aşa, 
pentru ochii voştri frumoşi?” 

Cuvintele ieşiră ciuntite din gura ştirbă, iar ochii i se 
întunecară de o furie sinceră. 

— Am sau nu dreptate, părinte? Spune-mi dumneata! 

Iezuitul ţinea la el, şi-l amintea bărbat în toată firea, încovoiat 
deja de necontenitele-i hoinăreli la cules de ierburi, atunci când el 



însuşi era un adolescent care arunca cu pietre după păsări, şi îi era 
chiar recunoscător pentru că ştia că, atunci când vindea vreo 
fiertură de-a lui femeilor din sat, le spunea întotdeauna că fără 
atâtea şi atâtea „Născătoare” şi „Tatăl nostru” aceasta n-ar fi avut 
niciun efect; dar, prudent cum era, nu voia să ştie în ce anume 
constau amestecurile alea şi cu ce speranţe erau cerute. 

— Ai dreptate, don Pietrino, de o sută de ori dreptate. Cum 
altfel? Dar dacă nu iau bani de la dumneata şi de la alţi sărmani ca 
voi, unde altundeva îi găsesc, ca să poarte război cu papa şi să 
fure ceea ce îi aparţine acestuia? 

Convorbirea se prelungea în mica lumină clătinată de vântul 
care reuşea să între prin obloanele masive. Părintele Pirrone 
vorbea pe larg despre viitoarele secularizări, inevitabile, ale 
bunurilor bisericeşti, deci adio blândei stăpâniri a abaţiei vecine, 
adio supelor distribuite în timpul iernilor grele; iar când cel mai 
tânăr dintre fraţii Schiro făcu imprudenţa să spună că poate în 
felul acesta câţiva ţărani săraci vor avea şi ei o bucăţică de 
pământ, vocea iezuitului se înăspri intr-un hotărât dispreţ: 

— O să vezi, don Antonino, o să vezi. Primarul va cumpăra 
tot, va plăti primele rate, şi adio şi n-am cuvinte. Aşa s-a întâmplat 
deja în Piemont. 

Până la urmă plecară şi mai posomorâţi decât atunci când 
sosiseră şi încărcaţi cu bombăneli pentru două luni; rămase doar 
culegătorul de ierburi care în noaptea aceea nu se culca pentru că 
era lună nouă şi trebuia să meargă să culeagă rozmarin pe stâncile 
de la Pietrazzi; îşi luase cu el felinarul şi urma s-o pornească intr- 
acolo imediat ce ar fi ieşit. 

— Dar, părinte, dumneata care trăieşti în mijlocul 
„nobilimii”, ce zic „domnii” de toată vâlvătaia asta? Ce spune 
prinţu’ de Salina, mare, furios şi mândru cum e? 

De mai multe ori deja, părintele Pirrone îşi pusese aceeaşi 
întrebare şi nu fusese uşor să-şi răspundă, mai ales pentru că nu 
luase în seamă sau socotise o exagerare ceea ce Don Fabrizio îi 
spusese într-o dimineaţă, acum aproape un an, în observator. 
Acum ştia, dar nu găsea maniera de a traduce într-o formă uşor de 



înţeles pentru don Pietrino, care era departe de a fi un prost, dar 
pricepea mai bine care erau proprietăţile anticatarale, carminative 
sau eventual afrodiziace ale ierburilor sale decât asemenea 
abstracţiuni. 

— Vezi, don Pietrino, „domnii”, cum le spui dumneata, nu 
sunt uşor de înţeles. Ei trăiesc intr-un univers aparte, care a fost 
creat nu direct de Dumnezeu, ci de ei înşişi, de-a lungul a secole 
întregi de experienţe foarte speciale, de necazuri şi de bucurii 
numai ale lor; ei au o memorie colectivă cât se poate de puternică 
şi de aceea se îngrijorează sau se bucură de lucruri care pentru 
dumneata sau pentru mine nu au nicio importanţă, dar pentru ei 
sunt vitale, deoarece sunt legate de patrimoniul acesta de amintiri, 
speranţe sau spaime de clasă. Pronia cerească a vrut ca eu să devin 
o umilă părticică din Ordinul cel mai glorios al unei Biserici 
veşnice, căreia i s-a asigurat victoria deplină; dumneata eşti la 
celălalt capăt al scării, nu spun cel mai de jos, ci doar cel mai 
altfel. Dumneata, când descoperi o tufă viguroasă de oregano sau 
un cuib plin de cantaride (şi aşa ceva cauţi, ştiu, don Pietrino), eşti 
într-o legătură directă cu natura pe care Dumnezeu a creat-o cu 
posibilităţi egale de rău şi bine, în aşa fel încât omul să poată 
alege liber; iar atunci când bătrânele răutăcioase sau fetişcane 
pline de dorinţe vin să-ţi ceară sfatul, dumneata cobori din hăul 
veacurilor până în epocile întunecate care au precedat lumina de 
pe Golgota. 

Bătrânul îl privea uluit; el voia să ştie dacă prinţul Salina era 
satisfăcut sau nu de noua stare a lucrurilor, şi ăsta îi vorbea despre 
cantaride şi lumini de pe Golgota. „De atâta citit şi-a pierdut 
minţile, săracul.” 

— „Domnii” nu sunt aşa, ei trăiesc din lucruri deja orânduite. 
Noi, preoţii, le suntem de folos pentru că le dăm garanţia vieţii 
veşnice, după cum voi, vânzătorii de ierburi, ca să le faceţi alifii 
pentru umflături sau stimulente. Şi cu asta nu vreau să spun că 
sunt răi, dimpotrivă. Sunt altfel, poate ni se par atât de ciudaţi, 
pentru că au ajuns pe o treaptă spre care se îndreaptă toţi cei care 
nu sunt sfinţi, aceea a indiferenţei faţă de bunurile pământeşti 



datorită obişnuinţei. Poate de aceea nu le pasă de unele lucruri 
care pentru noi, ceilalţi, sunt foarte importante; celui care 
locuieşte la munte nu-i pasă de ţânţarii din câmpie, iar cine 
trăieşte în Egipt nu se gândeşte la umbrelă. Primul însă se teme de 
avalanşe, cel de-al doilea, de crocodili, lucruri care pe noi nu ne 
îngrijorează deloc. Nobilii sunt bântuiţi de alte spaime, pe care noi 
nu le ştim: l-am văzut pe Don Fabrizio posomorându-se, el om 
serios şi înţelept, pentru un guler de cămaşă prost călcat; şi ştiu 
sigur că principele de Lâscari nu a dormit de furie o noapte 
întreagă pentru că la un prânz la Locotenenţă îl aşezaseră pe un 
loc greşit. Nu ţi se pare, atunci, că oamenii pe care-i tulbură doar 
lenjeria sau protocolul sunt nişte oameni fericiţi, deci superiori? 

Don Pietrino nu mai înţelegea nimic: ciudăţeniile se 
înmulţeau, acum ieşeau la iveală gulere de cămaşă şi crocodili. 
Dar bunul său simţ ţărănesc îl ajuta să reziste încă. 

— Dacă e aşa, părinte, vor ajunge cu toţii în iad! 

— Dar de ce? Unii se vor pierde, alţii se vor salva, după cum 
au trăit în lumea lor cu libertăţi limitate. La prima vedere, de 
exemplu, Salina ar trebui să scape, îşi joacă bine jocul, urmează 
regulile, nu trişează. Domnul Dumnezeul nostru îl pedepseşte pe 
cel care cu bună ştiinţă încalcă legile divine, cu toate că le 
cunoaşte, pe cel care o ia de bunăvoie pe calea cea rea; dar pentru 
cine merge pe drumul cel bun şi nu săvârşeşte nicio necuviinţă, 
este bine întotdeauna. Dacă dumneata, don Pietrino, ai vinde, 
ştiind ce faci, cucută în loc de mentă, ai încurca-o, dar dacă ai fi 
crezut că faci bine, mătuşa Tana ar avea parte de nobila moarte a 
lui Socrate, iar dumneata ai merge drept în ceruri, cu tunică albă şi 
aripioare. 

Moartea lui Socrate fusese prea mult pentru vânzătorul de 
ierburi; se dăduse bătut şi adormise. Părintele Pirrone observă şi 
fu mulţumit, pentru că acum putea să vorbească liber fără să se 
teamă că va fi înţeles greşit, iar el voia să vorbească, să prindă în 
volutele concrete ale frazelor ideile care i se învârteau nedesluşit 
în minte. 

— Şi mai fac şi mult bine. Dacă ai şti, ca să spun doar una, 



câte familii, care altfel ar rămâne pe drumuri, sunt adăpostite în 
palatele lor! Şi nu li se cere nimic în schimb, nici măcar să se 
abţină de la furtişaguri. Nu fac asta ca să se fălească, ci dintr-un 
soi de obscur sentiment atavic care îi obligă să nu poată face 
altfel. Chiar dacă nu pare, sunt mai puţin egoişti decât mulţi alţii: 
splendoarea caselor lor, fastul petrecerilor lor au în ele o doză de 
impersonalitate, semănând puţin cu măreţia bisericilor şi a 
liturghiei, ceva făcut aci maiorem gentis gloriam 125 , pentru care li 
se iartă nu puţine lucruri; pentru fiecare pahar de şampanie pe 
care-1 beau oferă cincizeci altora, şi când se poartă urât cu cineva, 
cum se întâmplă uneori, nu e atât personalitatea lor cea care face 
asta, cât clasa din care provin. Fata crescunt 126 , Don Fabrizio l-a 
ocrotit şi l-a educat pe nepotul său Tancredi, de exemplu, a salvat 
deci un sărman orfan care altfel s-ar fi pierdut. Dar dumneata vei 
spune că a făcut-o pentru că tânărul era şi el un nobil, că n-ar fi 
mişcat un deget pentru altcineva. E adevărat, dar de ce ar fi trebuit 
s-o facă dacă, sincer, în toate fibrele sufletului său, „ceilalţi” i se 
par cu toţii nişte exemplare neizbutite, mici statuete de lut, ieşite 
strâmb din mâinile olarului şi care nu mai merită să mai fie arse în 
cuptor? 

Dumneata, don Pietrino, dacă n-ai dormi în clipa asta, ai sări 
în sus să-mi spui că nobilii fac rău dispreţuindu-i pe alţii şi că noi 
toţi, în egală măsură supuşi iubirii şi morţii, suntem egali şi în faţa 
Creatorului, iar eu n-aş putea decât să-ţi dau dreptate. Dar aş 
adăuga că nu trebuie învinuiţi de dispreţ numai „domnii”, pentru 
că acesta e un păcat universal. Cine predă la universitate îl 
dispreţuieşte pe micul învăţător de la şcolile parohiale, chiar dacă 
n-o arată, şi, pentru că dormi, pot să-ţi spun fără nicio reţinere că 
noi, preoţii, ne simţim superiori laicilor, noi, iezuiţii, superiori 
restului clerului, aşa cum voi, culegătorii de ierburi, îi dispreţuiţi 
pe bărbierii smulgători de dinţi, care la rândul lor vă iau în râs; cât 


125 

Parafrazare a devizei ordinului Iezuiţilor ad maiorem Dei gloriam „celei mai mari glorii a lui 
Dumnezeu”; aici, „celei mai mari glorii o oamenilor” (în latină în original). 

126 Aici: destinele se împlinesc (în latină în original). 



despre medici, ei îşi bat joc de smulgătorii de dinţi şi de 
culegătorii de ierburi, dar sunt consideraţi nişte măgari de către 
bolnavii care vor să trăiască în continuare cu inima sau ficatul 
făcute praf. Pentru magistraţi, avocaţii nu sunt decât nişte pisălogi 
care caută să pună beţe în roate bunei funcţionări a legilor, şi pe de 
altă parte literatura e înţesată de satire împotriva afectării, a lenei 
şi uneori împotriva altor lucruri şi mai rele ale aceloraşi 
judecători. Numai prăşitorii sunt dispreţuiţi doar de ei înşişi; când 
vor învăţa să-şi bată joc şi de alţii, cercul se va închide şi va trebui 
s-o luăm de la capăt. 

Te-ai gândit vreodată, don Pietrino, câte nume de meserii au 
devenit insulte? De la birjar, cârpaci şi sforar la soldăţoi sau 
pompier în franceză? Lumea nu se gândeşte la meritele birjarilor 
şi ale pompierilor, bagă de seamă numai defectele lor minore şi le 
spune tuturor neciopliţi şi înfumuraţi; iar pentru că nu mă auzi, pot 
să-ţi spun că ştiu foarte bine înţelesul obişnuit al cuvântului 
„iezuit”. 

/V 

In plus, nobilii ăştia îşi ascund din pudoare necazurile: am 
văzut unul, nefericitul, care luase hotărârea să se sinucidă a doua 
zi şi care apărea zâmbitor şi plin de vervă ca un copil în ajunul 
primei comuniuni; în timp ce dumneata, don Pietrino, dacă ai fi 
obligat să bei unul din ceaiurile alea de siminichie, ar răsuna tot 
satul de vaietele dumitale. Furia şi batjocura sunt domneşti, elegia 
şi tânguiala, nu. Vreau chiar să-ţi dau o reţetă: dacă întâlneşti un 
„domn” plângându-se şi tânguindu-se, uită-te la arborele său 
genealogic, o să găseşti repede o ramură uscată. 

O clasă greu de desfiinţat pentru că, în fond, se reînnoieşte 
încontinuu şi pentru că, atunci când trebuie, ştie să moară bine, 
adică ştie să arunce o sămânţă în momentul final. Uită-te la 
Franţa: s-au lăsat masacraţi cu eleganţă şi acum sunt tot ca înainte, 
spun ca înainte, pentru că nu moşiile şi drepturile feudale fac un 
nobil, ci diferenţele. Acum aud că la Paris sunt nobili polonezi, pe 
care insurecţiile şi despotismul i-au împins spre exil şi spre 
mizerie; s-au făcut birjari, dar se uită cu atâta aroganţă la clienţii 
lor burghezi, încât aceştia, sărmanii, urcă în trăsură, fără să ştie de 



ce, cu expresia umilă a câinilor când intră în biserică. 

Şi am să-ţi mai spun, don Pietrino, că dacă, aşa cum s-a 
întâmplat de multe ori, această clasă ar trebui să dispară, s-ar 
forma imediat alta la fel, cu aceleaşi merite şi aceleaşi defecte, nu 
s-ar mai baza poate pe legături de sânge, ci, ce ştiu eu... pe 
vechimea prezenţei intr-un loc sau pe pretinsa cunoaştere mai 
bună a vreunui presupus loc sacru. 

/V 

In momentul acela se auziră pe scăriţa de lemn paşii mamei, 
care intră râzând. 

— Da cu cine vorbeai, fiule? Nu vezi că prietenul tău 
doarme? 

Părintele Pirrone se ruşina un pic, nu-i răspunse la întrebare, 
ci spuse: 

— Acum îl conduc. Sărăcuţul, o să trebuiască să stea în frig 
toată noaptea. 

Scoase fitilul felinarului, îl aprinse la flacăra lampadarului, 
ridicându-se în vârful picioarelor şi, pătându-şi cu ulei sutana, îl 
puse la loc şi închise gemuleţul. Don Pietrino zbura pe aripile 
viselor, un firicel de salivă îi ieşea la colţul gurii şi se scurgea pe 

/V 

guler. Ii trebui ceva timp ca să-l trezească. 

— Iartă-mă, părinte, dar ziceai lucruri aşa de ciudate şi de 
încurcate. 

/V 

îşi zâmbiră, coborâră, ieşiră. Noaptea acoperea căsuţa, satul, 
valea; se zăreau cu greu munţii care erau aproape şi, ca 
întotdeauna, posomorâţi. Vântul se mai potolise; dar era foarte 
frig; stelele străluceau cu furie, producând mii de grade de 
căldură, dar nu reuşeau să încălzească un sărman bătrân. 

— Bietul de dumneata! Vrei să mă duc să-ţi aduc încă o 
manta, don Pietrino? 

— Mulţumesc, dar sunt obişnuit. Ne vedem mâine şi atunci o 
să-mi spui cum a îndurat prinţu’ de Salina revoluţia. 

— Iţi spun imediat, în două cuvinte: zice că n-a fost nicio 
revoluţie şi că totul va continua ca înainte. 

— Trăiască fraierul! Dar ţie nu ţi se pare o revoluţie, dacă 
primarul vrea să mă pună să plătesc ierburile lăsate pe pământ de 



Dumnezeu şi pe care le culeg eu cu mâinile mele? Sau te-ai stricat 
şi tu de cap? 

Lumina felinarului se îndepărtă cu o mişcare bruscă, apoi 
dispăru în întunericul des ca o pâslă. 

Părintele Pirrone se gândea că lumea trebuie să fie o mare 
enigmă pentru cei care nu cunosc nici matematică, nici teologie. 
„Doamne, numai atotştiinţa Ta putea născoci atâtea complicaţii.” 

O altă mostră din aceste complicaţii i se prezentă a doua zi 
dimineaţa. Când coborî, pregătit deja să meargă să ţină slujba la 
biserică, o găsi pe sora lui, Sarina, tăind ceapă în bucătărie. 
Lacrimile din ochii ei i se părură prea multe pentru a fi provocate 
de o asemenea îndeletnicire. 

— Ce e, Sarina? Ai vreun necaz? Nu te descuraja, Dumnezeu 
pedepseşte şi consolează. 

Vocea lui caldă risipi puţina sfială pe care sărmana femeie o 
mai avea şi ea începu să plângă în hohote, cu faţa rezemată de 
slinoşenia mesei. Printre suspine se auzeau mereu aceleaşi 
cuvinte: 

— Angelina, Angelina... Dacă află Vincenzino, îi omoară pe 
amândoi... Angelina... Ala îi omoară! 

în picioare, cu mâinile vârâte în brâul negru, doar cu degetele 
mari afară, părintele Pirrone o privea. Nu era greu de înţeles: 
Angelina era fata nemăritată a Sarinei, Vincenzino, de a cărui 
mânie se temeau, tatăl, cumnatul său. Singura necunoscută din 
ecuaţie era numele celuilalt, posibilul iubit al Angelinei. 

Iezuitul o revăzuse ieri: o tânără fată, după ce o lăsase cu 
şapte ani în urmă o fetiţă smiorcăită. Avea probabil vreo 
optsprezece ani şi era urâţică rău, cu gura botoasă a ţărănoilor din 
partea locului, cu ochii speriaţi, de câine fără stăpân. O zărise 
când sosise şi făcuse chiar o comparaţie puţin caritabilă între ea, 
sărmană, la fel ca plebeul diminutiv al propriului nume, şi acea 
Angelica, somptuoasă ca numele ei ariostesc 127 , care tulburase de 

127 

Aluzie la personajul lui Lodovico Ariosto din Orkmdojurioso. 



curând liniştea casei Salina. 

A 

Necazul era deci mare, iar el se pomenise în miezul lui. îşi 
aduse aminte de spusele lui Don Fabrizio: de câte ori te întâlneşti 
cu o rudă, te întâlneşti cu un ghimpe; apoi îi păru rău că-şi adusese 
aminte. îşi scoase mâna dreaptă din brâu, se descoperi şi o bătu pe 
umăr pe sora lui care tremura toată. 

— Ei, hai, Sarina, nu plânge aşa! Din fericire sunt eu aici, iar 
plânsul nu foloseşte la nimic. Unde-i Vincenzino? 

Vincenzino se dusese la Rimato să vorbească cu paznicul 
fraţilor Schiro. Foarte bine, puteau să vorbească fără să se teamă 
de surprize. Printre hohote, valuri de lacrimi şi suflări de nas, află 
toată mizerabila poveste: Angelina (mai bine zis ’Ncilina) se 
lăsase sedusă; nenorocirea se întâmplase în timpul verii Sfântului 
Martin, fata se întâlnea cu iubitul ei în claia de fân a donnei 
Nunziata; acum era însărcinată în trei luni şi, înnebunită de 
groază, îi mărturisise mamei; în curând o să înceapă să se vadă 
burta, iar Vincenzino va face un măcel. 

— Şi pe mine o să mă omoare, pentru că n-am spus nimic. El 
e un „om de onoare”. 

/V 

Intr-adevăr, după fruntea îngustă, după „cacciolani”, şuviţele 
de păr lăsate să crească pe tâmple, după mersul legănat şi veşnica 
umflătură a buzunarului drept de la pantaloni, se înţelegea imediat 
că Vincenzino era un „om de onoare”, unul din imbecilii violenţi, 
în stare să facă moarte de om. 

Pe Sarina o apucă o nouă criză de plâns, mai puternică decât 
prima, pentru că începea să simtă şi o îngrozitoare părere de rău 
că se dovedise nedemnă de bărbatul ei, modelul de cavalerism. 

— Sarina, Sarina, iarăşi! Nu plânge! Băiatul trebuie s-o ia de 
nevastă, şi o s-o ia. O să merg acasă la el, o să vorbesc cu el şi cu 
ai lui şi totul se va aranja. Vincenzino o să ştie numai de logodnă, 
iar preţioasa lui onoare va rămâne neatinsă. Dar trebuie să ştiu 
cine a fost. Dacă ştii, spune-mi. 

Femeia îşi ridică încet capul, în ochi i se citea acum o altă 
spaimă, nu aceea animalică de lovituri, ci una mai densă, mai 
sfâşietoare, pe care fratele ei nu reuşi, pentru moment, s-o 



descifreze. 

— Santino Pirrone a fost! Băiatul lui Turi! Şi a făcut-o ca să 
mă batjocorească pe mine, pe mama noastră şi sfânta memorie a 
tatălui nostru. Eu n-am vorbit niciodată cu el, toţi ziceau că-i un 
băiat de treabă, dar e un ticălos, fiul potrivit pentru canalia aia de 
taică-su, un nenorocit. Mi-am amintit mai târziu: în zilele acelea 
de noiembrie, îl vedeam mereu trecând pe aici prin faţă cu o 
muşcată roşie după ureche şi însoţit de doi prieteni. Flacăra 
iadului, flacăra iadului! 

Iezuitul îşi trase un scaun şi se aşeză lângă femeie. Era clar, 
trebuia să amâne slujba. Povestea era gravă. Turi, tatăl lui Santino, 
al seducătorului, era un unchi de-al său, fratele, ba chiar fratele 

/V 

mai mare al tatălui. In urmă cu douăzeci de ani fusese tovarăş cu 
răposatul la serviciul de pază, exact în momentul celei mai intense 
şi mai meritorii activităţi. După aceea, o ceartă îi despărţise pe cei 
doi fraţi, una din certurile de familie, cu rădăcini foarte 
complicate, imposibil de potolit pentru că niciuna dintre părţi nu 
vorbeşte clar, fiecare având multe de ascuns. Fapt e că atunci când 
Sfânta Memorie pusese mâna pe mica livadă de migdali, fratele 
Turi spusese că în realitate jumătate îi aparţinea lui, pentru că 
jumătate din bani sau jumătate din trudă era a lui; dar actul de 
cumpărare era numai pe numele lui Gaetano, răposatul. Turi se 
burzului peste măsură şi străbătu uliţele din San Cono făcând 
spume la gură. Fu pus în joc prestigiul Sfintei Memorii, câţiva 
prieteni interveniră şi astfel fură evitate lucruri mai rele: migdalii 
îi rămaseră lui Gaetano, dar prăpastia între cele două ramuri ale 
familiei Pirrone deveni de netrecut; Turi nu participă nici măcar la 
înmormântarea fratelui său şi în casa surorilor era numit „canalia”, 
şi atât. Iezuitul fusese informat despre situaţie prin scrisori cât se 
poate de încâlcite, dictate parohului, şi îşi formase despre această 
mişelie nişte păreri foarte personale, pe care nu le exprima din 
respect filial. Fivada de migdali îi aparţinea acum Sarinei. 

Totul era limpede: dragostea, pasiunea nu aveau niciun rol 
aici. Era doar o porcărie care răzbuna o altă porcărie. Dar se putea 
îndrepta totul. Iezuitul îi mulţumi providenţei care-1 adusese în 



zilele acelea la San Cono. 

— Ascultă, Sarina, rezolv eu nenorocirea asta în două ore, 
dar tu trebuie să mă ajuţi: jumătate din Chibbaro (era livada cu 
migdali) trebuie s-o dai de zestre ’Ncilinei. Nu se poate altfel, 
proasta aia v-a ruinat. 

Şi se gândea cum se foloseşte Dumnezeu uneori şi de căţelele 
în călduri ca să facă dreptate. 

Sarina se înfurie. 

— Jumătate din Chibarro! Puiului ăluia de năpârcă! 
Niciodată! mai bine mor! 

— Bine. Atunci, după slujbă, o să merg să vorbesc cu 
Vincenzino. Nu te teme, o să încerc să-l potolesc. 

îşi puse din nou pălăria pe cap şi mâinile în brâu. Aştepta 
răbdător şi sigur de sine. 

O ediţie a furiilor lui Vincenzino, chiar dacă revăzută şi 
curăţată de un iezuit, apărea întotdeauna ca ilizibilă pentru 
sărmana Sarina, care pentru a treia oară începu să plângă; încetul 
cu încetul însă suspinele se potoliră până când încetară cu totul. 
Femeia se ridică. 

— Facă-se voia Domnului! Potriveşte tu lucrurile, asta nu 
mai e viaţă. Dar frumuseţea aia de livadă! Toată truda tatălui 
nostru! 

Şi fu pe punctul să izbucnească din nou în lacrimi, dar 
părintele Pirrone plecase deja. 

După ce termină slujba şi acceptă cafeaua oferită de paroh, 
iezuitul se îndreptă aţă spre casa unchiului Turi. Nu fusese 
niciodată acolo, dar ştia că e o colibă prăpădită, aflată în partea de 
sus a satului, lângă fierăria meşterului Ciccu. O găsi imediat şi, 
pentru că nu avea ferestre şi uşa era deschisă ca să lase să între un 
pic de soare, se opri în prag; în bezna dinăuntru se zăreau claie 
peste grămadă şei pentru catâri, traiste şi saci; don Turi îşi câştiga 
existenţa făcând-o pe catârgiul, ajutat acum şi de fiul său. 

— Dorăzio! strigă părintele Pirrone. 

Era o prescurtare a formulei Deo gratias (agamus) de care se 



foloseau sacerdoţii când cereau voie să între. Se auzi vocea unui 
bătrân strigând: 

— Cine-i? şi un bărbat se ridică din fundul încăperii şi se 
apropie de uşă. 

— Sunt nepotul dumitale, părintele Saverio Pirrone. Aş vrea 
să-ţi vorbesc, dacă-mi dai voie. 

Surpriza nu fu prea mare, de cel puţin două luni se aştepta 
probabil vizita preotului sau a unui înlocuitor al acestuia. Unchiul 
Turi era un bătrân voinic şi drept, ars şi bătut de soare şi de 
grindină, cu chipul brăzdat de zbârciturile sinistre pe care 
greutăţile le desenează pe faţa persoanelor rele. 

— Intră, zise, fără să zâmbească, îl lăsă să treacă şi, chiar 
dacă cu vădită neplăcere, făcu gestul de a-i săruta mâna. 

/V 

încăperea era peste măsură de sărăcăcioasă: două găini 
ciuguleau intr-un colţ şi peste tot mirosea a balegă, a haine ude şi 
a sărăcie lucie. 

— Unchiule, au trecut mulţi ani de când nu ne-am văzut, dar 
n-a fost numai vina mea, după cum ştii, eu nu locuiesc în sat, iar 
dumneata nu treci niciodată pe acasă pe la mama, cumnata 
dumitale; şi ne pare rău. 

— Eu n-o să pun niciodată piciorul în casa aia. Mi se întoarce 
stomacul pe dos numai când trec prin faţa ei. Turi Pirrone nu uită 
răul ce i s-a făcut nici după douăzeci de ani. 

— Sigur că da, e de înţeles, sigur că da. Dar eu vin astăzi ca 
porumbelul de pe Arca lui Noe, ca să te asigur că potopul a luat 
sfârşit. Mă bucur foarte mult că mă aflu aici şi am fost fericit ieri 
când mi-au spus acasă că Santino, fiul dumitale, s-a logodit cu 
nepoata mea Angelina, sunt doi copii buni, aşa am auzit, şi 
uniunea lor va pune capăt dezbinării care exista între familiile 
noastre şi pentru care mie, dă-mi voie s-o spun, mi-a părut 
întotdeauna rău. 

Pe chipul lui Turi se citi o surpriză prea făţişă, ca să nu fie 
prefăcută. 

— Dacă n-ar fi haina sfântă pe care o porţi, părinte, ţi-aş 
spune că minţi. Cine ştie ce gogoşi v-au spus femeiuştile din casa 



voastră. Santino n-a vorbit în viaţa lui cu Angelina, e un copil prea 
ascultător ca să se împotrivească dorinţei părintelui său. 

Iezuitul admira maniera concisă şi stăpânirea de sine cu care 
bătrânul îşi spunea minciunile. 

— Se vede, unchiule, că m-au informat greşit; închipuie-ţi că 
mi-au spus şi că v-aţi înţeles cu zestrea şi că azi voi doi urma să 
veniţi acasă la noi pentru „recunoaştere”. Ce de baliverne spun 
femeile astea care n-au nimic de făcut! Dar chiar dacă nu sunt 
adevărate, vorbele lor arată dorinţa sufletului lor bun. Acuma, 
unchiule, n-are niciun rost să mai rămân aici, mă duc imediat 
acasă s-o cert pe soră-mea. Şi scuză-mă; sunt foarte mulţumit că 
te-am găsit bine, sănătos. 

Pe faţa bătrânului se întrezărea o curiozitate avidă. 

— Aşteaptă, părinte. Mai fă-mă să râd cu pălăvrăgelile din 
casa dumitale; despre ce zestre vorbeau flecarele alea? 

— Ce ştiu eu, unchiule! Mi se pare că am auzit vorbindu-se 
despre jumătate din Chibbaro! ’Ncilina, ziceau, e lumina ochilor 
lor şi niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a asigura pacea în 
familie. 

Don Turi nu mai râdea. Se ridică. 

— Santino! zbieră cu aceeaşi forţă cu care chema catârii 
încăpăţânaţi; şi pentru că nu se arătă nimeni, strigă şi mai tare: 
Santino, Precista mamii... ce faci? 

Când îl văzu pe părintele Pirrone tresărind, îşi duse mâna la 
gură cu un gest neaşteptat de slugarnic. 

Santino se ocupa de vite în curticica alăturată. Intră speriat, 
cu ţesala în mână, era un băiat înalt şi frumos, de douăzeci şi doi 
de ani, uscăţiv ca taică-său, dar privirea nu i se înăsprise încă. Cu 
o zi înainte îl văzuse, ca toţi ceilalţi, pe iezuit trecând pe uliţele 
satului, aşa că îl recunoscu imediat. 

— Ăsta-i Santino. Şi ăsta e vărul tău, părintele Saverio 
Pirrone. Mulţumeşte Cerului că-i aici sfmţia-sa, că altfel ţi-aş fi 
tăiat urechile. Cum se poate să te drăgosteşti cu o fată, fără ca eu, 
tatăl tău, să ştiu ceva? Băieţii se nasc să stea lângă taţi, nu să 
alerge după fuste. 



Tânărul se ruşina, poate nu pentru nesupunere, ci, 
dimpotrivă, pentru învoirea din trecut, şi nu ştia ce să spună; ca să 
iasă din încurcătură, puse jos ţesala şi se duse să sărute mâna 
preotului. Acesta îşi arătă dinţii zâmbind şi schiţă o binecuvântare. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, deşi nu cred că o 
meriţi. 

Bătrânul continuă: 

— Vărul tău, aici de faţă, atâta m-a tot rugat, că am sfârşit 
prin a-mi da consimţământul. Dar de ce nu mi-ai spus tu? Acuma 
spală-te şi mergem imediat acasă la ’Ncilina. 

— O clipă, unchiule, o clipă. (Părintele Pirrone se gândea că 
trebuia să vorbească mai întâi cu „omul de onoare”, care nu ştia 
nimic.) Acasă vor fără îndoială să se pregătească, de altfel mi-au 
spus că vă aşteptau spre seară. Veniţi atunci şi va fi o sărbătoare să 
vă vedem. 

Şi după ce-i îmbrăţişă pe tată şi pe fiu, plecă. 

Când se întoarse la căsuţa cubică, părintele Pirrone văzu că 
Vicenzino se întorsese şi, ca să-şi liniştească sora, îi făcu cu ochiul 
din spatele fiorosului ei bărbat, ceea ce de altfel, fiind vorba de 
doi sicilieni, era întru totul de ajuns. Apoi îi spuse cumnatului că 
trebuie să-i vorbească şi cei doi se îndreptară spre scheletica 
verandă din spatele casei; poalele fluturânde ale sutanei iezuitului 
trasau în jurul lui un soi de frontieră mişcătoare de netrecut; fesele 
grase ale „omului de onoare” se legănau, veşnic simbol al unei 
trufaşe ameninţări. Convorbirea fu, de altfel, complet diferită de 
cum o prevăzuse. Odată asigurat de iminenţa căsătoriei ’Ncilinei, 
indiferenţa „omului de onoare” faţă de comportamentul fiicei fu 
marmoreană; în schimb, de la prima aluzie la zestrea ce trebuia 
dată, ochii începură să i se rotească în cap, venele de pe tâmple i 
se umflară şi legănatul mersului deveni frenetic: o revărsare de 
comentarii obscene îi ieşi pe gură, triviale şi aprinse de cele mai 
ucigaşe soluţii; mâna lui, care nu făcuse nici măcar un singur gest 
în apărarea cinstei fiicei sale, se repezi să pipăie nervoasă 
buzunarul din dreapta al pantalonilor, ca să arate că în apărarea 



migdalilor era în stare să verse până la ultima picătură din sângele 
altora. 

Părintele Pirrone lăsă să se potolească toate necuviinţele, 
mulţumindu-se să-şi facă repede semnul crucii atunci când, 
deseori, acestea se transformau în blasfemii, nu băgă însă în 
seamă gestul prevestitor de masacre. Iar în timpul unei pauze, 
spuse: 

— E clar, Vicenzino, că vreau să contribui şi eu la reglarea 
situaţiei. Am să-ţi trimit de la Palermo, după ce îl rup în bucăţi, 
actul acela privat care-mi asigură proprietatea pe partea mea din 
moştenirea răposatului. 

Efectul acestui balsam fu imediat. Vicenzino, ocupat să 
socotească valoarea moştenirii anticipate, tăcu, şi prin aerul însorit 
şi rece trecură notele false ale unui cântec pe care ’Ncilina 
avusese chef să-l cânte în timp ce mătura prin camera unchiului. 

Spre seară, unchiul Turi şi Santino veniră în vizită, ceva mai 
curaţi şi cu cămăşi foarte albe pe ei. Cei doi logodnici, aşezaţi pe 
scaune alăturate, izbucneau din când în când în hohote 
zgomotoase, fără să scoată niciun cuvânt şi cu feţele apropiate. 
Erau cu adevărat mulţumiţi, ea că se „aşază la casa ei” şi că are 
lângă ea aşa un bărbat frumos, el că urmase sfaturile paterne şi că 
avea acum o servitoare plus jumătate de livadă de migdali; 
muşcata roşie pe care o purta din nou după ureche nu mai amintea 
nimănui de flăcările iadului. 

Două zile mai târziu, părintele Pirrone plecă spre Palermo. Pe 
drum îşi puse în ordine impresiile, care nu erau toate plăcute; 
aventura aceea care dăduse rod în timpul verii Sfântului Martin, 
acea nenorocită jumătate a unei livezi de migdali smulsă printr-o 
vrăjeală premeditată îi demonstrau aspectul rustic, mizerabil al 
altor întâmplări la care asistase de curând. Marii seniori erau 
rezervaţi şi de neînţeles, ţăranii expliciţi şi clari, dar Diavolul îi 
învârtea pe toţi la fel pe degetul său mic. 

La vila Salina îl găsi pe Principe foarte binedispus. Don 
Fabrizio îl întrebă dacă petrecuse bine cele patru zile şi dacă îşi 



adusese aminte s-o salute pe maică-sa din partea lui. O cunoştea, 
pentru că în urmă cu şase ani fusese oaspete la vilă, şi văduvia ei 
senină le plăcuse stăpânilor casei. Iezuitul uitase complet de 
salutări şi tăcu, dar spuse apoi că mama şi sora lui îl rugaseră să-i 
transmită Excelenţei Sale tot respectul lor, ceea ce era doar o 
poveste, mai puţin gravă deci decât o minciună. 

— Excelenţă, adăugă, voiam să vă rog dacă mâine puteţi 
ordona să mi se dea o trăsură, aş vrea să merg la Arhiepiscopie ca 
să cer o dispensă de căsătorie. O nepoată de-a mea s-a logodit cu 
verişorul ei. 

— Sigur că da, părinte Pirrone, sigur că da, dacă doreşti, dar 
poimâine trebuie să merg şi eu la Palermo, ai putea să vii cu mine, 
chiar aşa de grabnică e treaba? 


Partea a şasea 

Noiembrie 1862 

Principesa Maria-Stella urcă în trăsură, se aşeză pe mătasea 
albastră a pernelor şi îşi strânse cât mai mult faldurile foşnitoare 
ale rochiei. Intre timp, Concetta şi Carolina urcau şi ele; stăteau în 
faţa mamei şi din rochiile lor identice, de culoare roz, se 
răspândea un uşor parfum de violete. Apoi greutatea enormă a 
unui picior aşezat pe scară făcu să se clatine caleaşca pe arcurile ei 
înalte: Don Fabrizio urca şi el. Trăsura era plină ochi: valurile de 
mătăsuri şi armăturile celor trei crinoline se ridicau, se loveau, se 
amestecau până aproape la înălţimea capetelor; dedesubt era o 
învălmăşeală de încălţări: pantofiorii de mătase ai fetelor, pantofii 
mordore ai Principesei, uriaşii pantofi de lac ai Principelui, fiecare 
suferea din cauza picioarelor celorlalţi şi nu mai ştia unde erau ale 
sale. 

Cele două trepte ale scăriţei fură ridicate şi servitorul primi 



ordinul: 


— La palatul Ponteleone. 

Urcă pe capră, rândaşul care ţinea caii de frâu se dădu la o 
parte, vizitiul pocni uşor din limbă şi caleaşca o pomi la dmm. 

Se duceau la bal. 

Palermo trecea în momentul acela printr-una din 
intermitentele sale perioade de mondenitate şi balurile erau la 
ordinea zilei. După venirea piemontezilor, după încăierarea de pe 
Aspromonte 128 , odată alungate spectrele exproprierii şi ale 
violenţelor, cele două sute de persoane care alcătuiau „lumea 
bună” nu se mai săturau să se întâlnească, mereu aceleaşi, pentru a 
se felicita că sunt încă în viaţă. 

Atât de frecvente erau diversele şi totuşi mereu aceleaşi 
petreceri, că principii de Salina veniseră să stea trei săptămâni în 
palatul lor din oraş, ca să nu trebuiască să străbată aproape în 
fiecare seară lungul dmm de la San Lorenzo la Palermo. Rochiile 
doamnelor veneau de la Napoli în cutii lungi şi negre ca nişte 
sicrie, şi avusese loc un isteric du-te-vino de modiste, coafeze şi 
pantofari; servitori exasperaţi duseseră croitoreselor bilete 
neliniştite. Balul de la familia Ponteleone urma să fie cel mai 
important din acel scurt sezon: important pentru toţi din cauza 
strălucirii numelui şi a palatului, a numămlui invitaţilor, dar şi mai 
important pentm familia Salina care urma s-o prezinte în 
„societate” pe Angelica, frumoasa logodnică a nepotului lor. 

Era de abia ora zece şi jumătate, puţin cam devreme pentm a 
se prezenta la un bal când eşti Principele de Salina, care trebuie să 
ajungă întotdeauna atunci când petrecerea s-a încălzit bine; de 
data asta însă nu se putea face altfel, dacă voiau să fie acolo când 
va intra familia Sedâra care („nu ştiu încă, sărăcuţii”) lua drept 
literă de lege ora scrisă pe cartonaşul lucios al invitaţiei. Fusese 
nevoie de oarecare osteneală pentm a face în aşa fel încât să li se 
trimită şi lor unul din biletele acelea: nimeni nu-i cunoştea şi 


Locul în care Garibaldi, în bătălia din august 1862 cu trupele piemonteze conduse de colonelul 
Pallavicino, este rănit şi apoi arestat. 



principesa Maria-Stella, cu zece zile înainte, trebuise să-i facă o 
vizită Margheritei Ponteleone; totul mersese uşor, se înţelege, dar 
totuşi a fost unul din spinişorii pe care logodna lui Tancredi îi 
înfipsese în delicatele labe ale Ghepardului. 

Scurtul drum până la palatul Ponteleone trecea printr-un 
labirint de străduţe întunecate pe care înaintau la pas: via Salina, 
via Valverde, panta dei Bambinai, aşa de veselă ziua, cu 
dughenele ei de statuete de ceară, şi aşa de posomorâtă noaptea. 
Potcoavele cailor răsunau prudent printre casele negre care 
dormeau sau se prefăceau că dorm. 

Fetele, aceste fiinţe de neînţeles, pentru care un bal e o 
sărbătoare şi nu o plictisitoare datorie mondenă, şuşoteau vesele; 
principesa Maria-Stella îşi pipăia poşetuţa ca să se asigure de 
prezenţa flaconaşului cu „săruri volatile”; Don Fabrizio savura 
dinainte efectul pe care frumuseţea Angelicăi urma să-l aibă 
asupra tuturor celor care n-o cunoşteau şi cel pe care norocul lui 
Tancredi urma să-l aibă asupra aceloraşi persoane care îl 
cunoşteau prea bine. O umbră îi întuneca totuşi mulţumirea: cum 
va fi fracul lui don Calogero? Desigur nu ca acela pe care-1 
îmbrăcase la Donnafugata: don Calogero îi fusese încredinţat lui 
Tancredi, care-1 târâse la cel mai bun croitor şi asistase până şi la 
probe. Oficial, cu o zi înainte, păruse mulţumit de rezultate, dar în 
secret spusese: „Fracul e cum e, tatăl Angelicăi nu e chic .” Asta nu 
se putea nega. Tancredi garantase însă pentru un bărbierit perfect 
şi pentru decenţa pantofilor. Era şi asta ceva. 

Acolo unde panta dei Bambinai dă spre absida catedralei San 
Domenico, trăsura se opri: se auzea un clinchet slăbuţ şi de după o 
cotitură apăru un preot ducând în mână un potir cu sfânta ostie; în 
spatele lui, un ministrant îi ţinea deasupra capului o umbrelă albă 
brodată cu fir auriu, în faţă un altul ţinea în mâna stângă o 
lumânare groasă aprinsă şi cu dreapta scutura, distrându-se de 
minune, un clopoţel de argint. Semn că una din casele acelea 
ferecate închidea o agonie; duceau sfânta împărtăşanie unui 
muribund. Don Fabrizio coborî, îngenunche pe trotuar, doamnele 
îşi făcură cruce, clinchetul se pierdu pe străduţele care coborau 



spre San Giacomo, trăsura, cu ocupanţii ei copleşiţi de un 
avertisment salutar, o pomi din nou către ţinta aflată acum 
aproape. 

Ajunseră, coborâră la intrare; trăsura dispăm în imensitatea 
curţii de unde veneau tropotele şi luminiţele echipajelor sosite mai 
devreme. 

Marea scară era dintr-un material modest, dar de nobile 
proporţii; de o parte şi de alta a fiecărei trepte flori simple 
răspândeau un miros aspm; pe platforma care despărţea scara în 
două, livrelele vişinii ale celor doi lachei nemişcaţi sub pemcile 
pudrate, amncau o notă de culoare vie pe cenuşiul sidefat al 
locului. De la cele două ferestmici înalte şi cu zăbrele se auzeau 
râsete şi şoapte infantile: nepoţii lui Ponteleone, excluşi de la 
petrecere, îşi luau revanşa făcând haz de oaspeţi. Doamnele îşi 
netezeau faldurile rochiilor de mătase, Don Fabrizio cu cilindrul 

/V 

sub braţ le depăşea cu un cap, deşi se afla cu o treaptă mai jos. In 
uşa primului salon aşteptau stăpânii casei: el, don Diego, cămnt şi 
burtos, pe care numai privirea severă îl făcea să nu aibă o 
înfăţişare plebee; ea, donna Margherita, a cărei faţă coroiată de 
călugăr bătrân se ivea dintre strălucirea diademei şi a colierului cu 
trei şimri de smaralde. 

— Aţi ajuns devreme! Cu atât mai bine! Dar fiţi liniştiţi, 
invitaţii voştri n-au apămt încă. 

Un nou firişor de paie înţepă ghemţele sensibile ale 
Ghepardului. 

— Tancredi e şi el aici deja. 

/V 

Intr-adevăr, în colţul opus al salonului, nepotul negm şi 
subţire ca un şarpe, era în centml atenţiei unui gmp de trei-patru 
tineri pe care-i făcea să se prăpădească de râs cu nişte povestioare, 
cu siguranţă cam îndrăzneţe, în timp ce-şi aţintea privirea, 
neliniştită ca întotdeauna, spre uşa de la intrare. Dansul începuse 
deja şi notele micii orchestre ajungeau din sala de bal prin trei, 
patm, cinci, şase saloane. 




— îl aşteptăm şi pe colonelul Pallavicino 129 , cel care s-a 
comportat atât de bine pe Aspromonte. 

Această frază a principelui Ponteleone părea simplă, dar nu 

/V 

era. In aparenţă era o constatare lipsită de orice înţeles politic, 
tinzând doar să elogieze tactul, delicateţea, emoţia, duioşia 
aproape, cu care un glonţ fusese înfipt în piciorul Generalului; dar 
şi chipiurile aruncate în aer, îngenuncherile şi sărutările de mâini 
care îl însoţiseră, adresate Eroului rănit zăcând sub un castan pe 
muntele calabrez şi care zâmbea şi el, de emoţie şi nu cu ironie, 
cum ar fi fost normal (pentru că, vai, Garibaldi era lipsit de umor). 

A 

Intr-un strat intermediar al spiritului princiar, fraza avea o 
semnificaţie tehnică şi ţinea să-l elogieze pe colonel pentru că 
luase hotărârile corecte, îşi dispusese bine batalioanele şi reuşise 
să ducă la bun sfârşit, împotriva aceluiaşi adversar, ceea ce, la 
Calatafimi, pentru Landi 130 fusese un faliment de neînţeles. în 
adâncul sufletului, Principele considera că vajnicul colonel se 
„comportase bine” pentru că reuşise să oprească, să înfrângă, să 
rănească şi să-l prindă pe Garibaldi, şi făcând asta salvase 
compromisul la care cu greu se ajunsese între vechea şi noua stare 
de lucruri. 

Evocat, creat aproape de cuvintele elogioase şi de gândurile 
şi mai elogioase, colonelul apăru în capătul scării. înainta cu un 
zornăit de pandantive, lănţişoare, pinteni şi decoraţii, în dolmanul 
la două rânduri, - chipiul cu panaş sub braţ şi sabia încovoiată 
sprijinită pe pumnul stâng. Era un om de lume, cu maniere foarte 
afectate, specializat, cum toată Europa ştia deja, în sărutări de 
mâini pline de semnificaţii; fiecare doamnă pe ale cărei degete se 
aşezaseră în seara aceea parfumatele lui mustăţi avu prilejul să 
evoce, în cunoştinţă de cauză, clipa istorică pe care stampele 
populare o preaslăviseră deja. 

După ce făcuse faţă potopului de laude revărsat asupra lui de 

Pallavicino, Emilio Pallavicini (1823-1901), general, apoi senator al Regatului. In 1862 primise 
sarcina de a opri înaintarea lui Garibaldi. 

130 Francesco Landi, general bourbon, care cu 2500 de soldaţi nu reuşise să-l oprească pe Garibaldi la 
Calatafimi (15 mai 1860). 



către Ponteleone, după ce strânsese cele două degete întinse de 
Don Fabrizio, Pallavicino fu acoperit de valul parfumat al unui 
grup de doamne; trăsăturile sale conştient virile răsăreau deasupra 
umerilor albi şi se auzeau frazele sale întrerupte: „Plângeam, 
contesă, plângeam ca un copil” sau „El era frumos şi senin ca un 
arhanghel”. Sentimentalismul său bărbătesc răpea damele pe care 
le liniştiseră deja focurile de armă ale bersalierilor săi. 

Angelica şi don Calogero întârziau şi familia Salina se 
gândea deja să treacă în celelalte saloane, când Tancredi îşi părăsi 
grupul şi se îndreptă glonţ spre intrare: cei aşteptaţi sosiseră. 
Ivindu-se din disciplinatul vârtej al crinolinei roz, umerii albi ai 
Angelicăi coborau către braţele puternice şi catifelate, capul se 
înălţa mic şi semeţ pe tânărul gât neted şi împodobit cu perle voit 
modeste. Când, scoţându-şi lunga mănuşă glace , dădu la iveală 
mâna nu prea mică, dar perfectă, se văzu strălucind safirul 

/V 

napoletan. In urma ei, don Calogero apărea ca un şoricel păzind o 
roză strălucitoare; hainele sale nu erau elegante, dar cel puţin de 
data asta, decente; singura sa greşeală fu aceea de a purta la 
butonieră Crucea „Coroana Italiei” pe care o primise de curând, 
dar care dispăru repede într-unul din buzunarele secrete ale 
fracului lui Tancredi. 

Logodnicul o învăţase deja pe Angelica nepăsarea, această 
trăsătură fundamentală a distincţiei („Tu poţi fi expansivă şi 
gălăgioasă numai cu mine, scumpo; pentru toţi ceilalţi trebuie să 
fii viitoarea principesă de Falconeri, superioară multora, egală cu 
oricine”), aşa că salutul ei către stăpâna casei fu lipsit de 
spontaneitate, dar un foarte reuşit amestec de modestie 
feciorelnică, trufie neo-aristocratică şi graţie tinerească. 

Palermitanii sunt la urma urmei tot italieni, deci sensibili la 
fel ca toţi ceilalţi la farmecul frumuseţii şi al prestigiului dat de 
bani; în plus, Tancredi, recunoscut ca fiind un coate-goale, era, cu 
tot farmecul lui, o partidă nedorită (pe nedrept, de altfel, cum se 
văzu ulterior, când era prea târziu); era deci mai apreciat de 
doamnele căsătorite decât de fetele de măritat. Aceste virtuţi şi 
defecte împreună făcură ca Angelica să fie primită cu o căldură 



neaşteptată; la drept vorbind, poate că vreunui tânăr i-a părut chiar 
rău că nu descoperise el amfora aceea atât de frumoasă, plină ochi 
cu monede, dar Donnafugata era teritoriul lui Don Fabrizio şi dacă 
el dăduse acolo peste comoara aceea şi i-o pasase iubitului 
Tancredi nu putea să provoace mai multe păreri de rău decât ar fi 
provocat descoperirea unei mine de sulf pe pământul său: era un 
bun al său, nu se putea spune nimic. 

De altfel, chiar şi aceste slabe împotriviri se risipiră în faţa 
strălucirii acelor ochi; la un moment dat tinerii se îmbulziră 
cerând să fie prezentaţi şi să li se acorde un dans. Tuturor 
Angelica le dăruia un zâmbet cu buzele ei de fragă, tuturor le arăta 
propriu-i carnet de bal în care după fiecare polcă, mazurcă şi vals 
urma o semnătura posesivă: Falconeri. Din partea domnişoarelor 
curgeau propunerile de „a se tutui”, şi după o oră Angelica se 
simţea foarte bine între persoanele care nu aveau nici cea mai 
mică idee despre sălbăticia mamei şi zgârcenia tatălui. 

Nu-şi abandonă ţinuta controlată nici măcar un minut, nu fu 
văzută niciodată rătăcind singură cu capul în nori, niciodată nu-şi 
ridică braţele de lângă trunchi, niciodată vocea nu i se ridică 
deasupra „diapazonului” (de altfel destul de înalt) al celorlalte 
domnişoare. Pentru ca Tancredi îi spusese cu o zi înainte: „Vezi, 
draga mea, noi (deci şi tu, acum) ţinem la casele şi mobilele 
noastre mai mult decât la orice altceva; nimic nu ne jigneşte mai 
mult decât lipsa de respect faţă de ele; deci priveşte tot şi laudă 
tot. De altfel, palatul Ponteleone o merită. Dar pentru că nu mai 
eşti o provincială lipsită de gust care se miră de orice lucru, vei 
lăuda întotdeauna cu o oarecare rezervă; admiră, da, dar compară 
întotdeauna cu vreun model văzut înainte, cu condiţia să fie 
ilustru.” Lungile vizite la palatul din Donnafugata o învăţaseră 
multe pe Angelica, astfel încât în seara aceea admiră fiecare 
tapiserie, dar spuse că acelea din palatul Pitti aveau bordurile mai 
frumoase; lăudă o Madonă a lui Doici 131 , dar aminti că aceea a 
Marelui Duce avea o melancolie mai expresivă; cât despre felia de 
tort pe care i-o aduse un tânăr galant, găsi că era excelentă, 


131 


Carlo Doici, pictor italian (1616-1686). 



aproape tot atât de bună ca a lui „monsu Gaston”, bucătarul 
familiei Salina. Şi pentru că „monsu Gaston” era un Rafael al 
bucătarilor, iar tapiseriile de la Pitti nişte „monsu Gaston” ai 
goblenurilor, nimeni nu putu s-o contrazică, dimpotrivă, fură cu 
toţii măguliţi de comparaţie, iar ea începu din seara aceea să-şi 
câştige faima de amabilă, dar intransigentă cunoscătoare de artă, 
faimă ce avea s-o însoţească, în mod abuziv, în lunga ei viaţă. 

/V 

In timp ce Angelica îşi culegea laurii, Maria-Stella, aşezată 
pe un divan, bârfea cu două vechi prietene, iar Concetta şi 

Carolina îi îngheţau cu timiditatea lor pe tinerii mai 
politicoşi, Don Fabrizio rătăcea prin saloane, săruta mâna 
doamnelor pe care le întâlnea, amorţea umerii bărbaţilor 
bucurându-se că-i vede, dar simţea cum încetul cu încetul era tot 

/V 

mai prost dispus. In primul rând nu-i plăcea casa, de şaptezeci de 
ani Ponteleonii nu-şi schimbaseră mobila, care era aceeaşi de pe 
vremea reginei Maria Carolina, iar el, care credea că are gusturi 
moderne, era indignat de aşa ceva. „Dar, Sfinte Dumnezeule, cu 
veniturile lui Diego, nu le-ar trebui prea mult să arunce toate 
«tremo» 132 -urile astea, oglinzile astea scorojite! Să-şi facă o 
mobilă frumoasă din palisandru şi catifea, ca să-i fie comodă lui şi 
să nu-şi oblige musafirii să facă tot felul de ocoluri prin 
catacombele astea. Am să i-o spun!” Dar nu i-o spuse niciodată lui 
Diego, pentru că părerile astea ale lui luau naştere doar din cauza 
proastei dispoziţii şi din tendinţa lui de a contrazice, aşa că erau 
repede uitate, de altfel nici el nu schimba nimic, nici la San 
Lorenzo, nici la Donnafugata. Până una-alta fură însă suficiente 
să-i sporească plictiseala. 

Nu-i plăceau nici femeile care erau la bal: două sau trei dintre 
cele mai în vârstă îi fuseseră amante şi, văzându-le acum încărcate 
de ani şi de nurori, reuşea cu greu să recreeze imaginea lor de 
acum douăzeci de ani şi se enerva când se gândea că-şi irosise cei 
mai buni ani urmărind (şi cucerind) asemenea balabuste. Nici 


132 


Tremâ, de la francezul trumeau, oglindă cu o ramă bogat decorată, aşezată de obicei deasupra 
şemineului. 



tinerele nu-i spuneau cine ştie ce, în afară de două: foarte tânăra 
ducesă de Palma, căreia îi admira ochii cenuşii şi graţia severă a 
mersului, şi Tutu Lascari, de la care, dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi 
ştiut să scoată acorduri foarte speciale. Dar celelalte... Era bine că 
din tenebrele Donnafugatei apăruse Angelica, ca să le 
demonstreze palermitanelor ce înseamnă o femeie frumoasă. 

Nu puteai să nu-i dai dreptate: în anii aceia, frecvenţa 
căsătoriilor între veri, dictate de lenea sexuală şi de calculele 
funciare, puţinătatea proteinelor din alimentaţie, agravată de 
abundenţa de pâine şi paste, lipsa totală de aer curat şi de mişcare, 
umpluseră saloanele de o mulţime de fetiţe incredibil de mici de 
statură, neverosimil de măslinii, insuportabil de gângave; îşi 
petreceau timpul în grup, lansând doar chemări corale spre tinerii 
înfricoşaţi, părând destinate să slujească doar drept fundal pentru 
cele trei sau patru frumoase creaturi care, asemeni blondei Maria 
Palma sau a minunatei Eleonora Giardineili, treceau alunecând ca 
lebedele pe o baltă plină de broaşte. Cu cât se uita mai mult la ele, 
cu atât se enerva; mintea lui, influenţată de lungi singurătăţi şi de 
gânduri abstracte, sfârşi la un moment dat, în timp ce trecea printr- 
o lungă galerie pe al cărei pouf central se adunase o numeroasă 
colonie de asemenea creaturi, prin a-i provoca un soi de 
halucinaţie: i se părea că este paznicul unei grădini zoologice pus 
să păzească o sută de maimuţele: se aştepta să le vadă la un 
moment dat căţărându-se pe candelabre şi de acolo, agăţate în 
coadă, să se legene arătându-şi posterioarele şi aruncând cu coji 
de alune, ţipete şi scrâşnete spre paşnicii vizitatori. 

Ciudat, dar tocmai un sentiment religios fu cel care-1 
îndepărtă de imaginea aceea zoologică: din grupul de maimuţe în 
crinolină se auzea o monotonă şi repetată invocaţie sacră: „Sfântă 
Fecioară! Sfântă Fecioară!” exclamau necontenit sărmanele fete. 
„Sfântă Fecioară, ce casă frumoasă!”, „Sfântă Fecioară, ce bărbat 
frumos e colonelul Pallavicino!”, „Sfântă Fecioară, ce tare mă dor 
picioarele!”, „Sfântă Fecioară, ce foame mi-e! Când se deschide 
bufetul?”. Numele Măriei, invocat de corul acela virginal, umplea 
galeria şi transforma din nou maimuţele în femei, pentru că încă 



nu se dovedise că uistitii din pădurile braziliene s-ar fi convertit la 
catolicism. 

Uşor scârbit, Principele trecu în salonul alăturat: acolo se 
instalase tribul opus şi ostil al bărbaţilor: tinerii dansau, iar cei 
prezenţi erau cu toţii în vârstă, toţi prieteni cu el. Stătu puţin cu ei, 
acolo numele Reginei cerurilor nu mai era luat în deşert, dar, 
locurile comune, discursurile plate întunecau atmosfera. Printre 
aceşti domni, Don Fabrizio trecea drept un „extravagant”; 
interesul lui pentru matematică era considerat aproape ca o 
perversiune păcătoasă, şi dacă n-ar fi fost Principele de Salina şi 
nu s-ar fi ştiut că este un excelent călăreţ, un neobosit vânător şi 
un donjuan destul de înfocat, ar fi riscat din cauza paralaxelor şi 
telescoapelor sale să fie „exilat”; oricum i se adresau rareori, 
pentru că albastrul rece al ochilor săi, întrezărit pe sub pleoapele 
grele, îi stânjenea pe interlocutori şi el se trezea deseori izolat, nu 
din respect, cum credea, ci din teamă. 

Se ridică, melancolia se transformase într-o teribilă proastă 
dispoziţie. Făcuse rău că venise la bal: Stella, Angelica şi fetele se 
puteau descurca foarte bine şi singure, iar el putea fi fericit acum 
în birouaşul de lângă terasă, în Via Salina, ascultând şopotul 
fântânii arteziene şi încercând să prindă cometele de coadă. „Asta 
e, acum sunt aici, ar fi nepoliticos să plec. Să mergem să-i privim 
pe dansatori.” 

Sala de bal era toată în aur: neted pe cornişe, în relief pe 
ramele uşilor, incrustat cu firicele luminoase, aproape argintiu, pe 
tăbliile mai întunecate ale uşilor şi pe obloanele care închideau 
ferestrele, anulându-le şi dând astfel întregii ambianţe o 
semnificaţie orgolioasă de casetă de bijuterii care exclude orice 
legătură cu exteriorul nedemn. Nu era poleiala neruşinată de care 
fac uz acum decoratorii, ci un aur stins, palid ca pletele unor 
copile din Nord, străduindu-se să-şi ascundă propria valoare sub 
pudicitatea deja pierdută a materialului preţios, care voia să-şi 
arate frumuseţea şi să facă să-i fie uitat preţul; ici-colo, pe 
lambriuri, mănunchiuri de flori rococo de o culoarea atât de stinsă, 



că nu păreau decât o înroşire efemeră datorată reflexelor 
candelabrelor. 

Tonalitatea aceea solară, împestriţeala aceea de străluciri şi 
umbre îl făcură totuşi să sufere pe Don Fabrizio, care stătea negru 
şi ţeapăn în cadrul unei uşi. Aici, în sala excepţional de patriciană, 
îi veneau în minte imagini câmpeneşti: nuanţa cromatică era aceea 
a nesfârşitelor lanuri din jurul Donnafugatei, extaziate, implorând 

/V 

indulgenţă sub tirania soarelui. In sala aceasta, la fel ca pe moşiile 
de la mijlocul lunii august, recolta avusese loc cu mult înainte, 
fusese pusă în hambare în altă parte şi, tot ca acolo, rămânea doar 
amintirea în culoarea miriştilor arse şi inutile. Valsul, ale cărui 
note străbăteau aerul încins, i se părea doar o stilizare a 
necontenitei treceri a vânturilor care-şi revărsau acordurile 
propriului doliu peste pământurile însetate, ieri, azi, mâine, mereu, 
mereu, mereu. Mulţimea dansatorilor, printre care vedea multe 
persoane apropiate fiinţei, dacă nu inimii sale, sfârşi prin a i se 
părea ireală, compusă din materia din care sunt ţesute amintirile 
stinse, care este şi mai labilă decât aceea care ne tulbură visele. Pe 
tavan, zeii, aplecându-se din tronuri aurite, priveau în jos 
zâmbitori şi implacabili asemenea cerului de vară. Se credeau 
eterni: o bombă fabricată la Pittsburgh, Penn, le va dovedi, în 
1943, contrariul. 

— Frumos, Principe, frumos! Aşa ceva nu se mai face acum, 
la cât costă aurul! 

Sedâra se aşezase lângă el, şi ochişorii lui isteţi parcurgeau 
sala, insensibili la graţia ei, atenţi doar la valoarea financiară. 

Don Fabrizio simţi dintr-odată că-1 urăşte: afirmării lui, a o 
sută de alţii ca el, obscurelor lor intrigi, tenacei lor avariţii şi 
lăcomiei lor i se datora senzaţia de moarte care întuneca acum 
aceste palate; da, i se datora lui, complicilor săi, ranchiunii lor, 
sentimentului de inferioritate pe care-1 aveau, neputinţei lor de a 
înflori, faptul că acum şi lui, Don Fabrizio, hainele negre ale 
dansatorilor îi aminteau de corbii care planau pe deasupra văilor 
ascunse, în căutarea hoiturilor. Avu chef să-i răspundă grosolan, 
să-i ceară să se care de acolo. Dar nu se putea: era un musafir, era 



tatăl Angelicăi. Era poate un nefericit, ca mulţi alţii. 

— Frumos, don Calogero, frumos. Dar copiii noştri sunt şi 
mai frumoşi. 

Angelica şi Tancredi, privindu-se drept în ochi, treceau în 
momentul acela prin faţa lor, cu dreapta lui înmănuşată aşezată 
exact pe talia ei, braţele întinse şi înlănţuite. Negrul fracului, 
trandafiriul rochiei alcătuiau, amestecându-se, o ciudată bijuterie. 
Ei ofereau un spectacol mai patetic decât oricare altul: doi tineri 
îndrăgostiţi care dansează împreună, orbi fiecare la defectele 
celuilalt, surzi la avertismentele destinului, cu iluzia că toată calea 
vieţii va fi netedă ca pardoseala salonului, actori care nu ştiu că un 
regizor îi pune să joace rolul Julietei şi al lui Romeo, ascunzându- 
le cripta şi otrava, prevăzute deja în scenariu. Niciunul, nici 
celălalt nu erau buni, fiecare era plin de calcule, fiecare umflat cu 
intenţii ascunse; dar amândoi erau drăguţi şi emoţionanţi, în timp 
ce ambiţiile lor neclare, dar naive erau şterse de cuvintele jucăuş 
duioase pe care el i le şoptea la ureche, de parfumul părului ei, de 
felul în care trupurile acelea destinate morţii se lipeau unul de 
celălalt. 

Cei doi tineri se îndepărtau, alte perechi treceau, mai puţin 
frumoase, dar la fel de emoţionante, cufundată fiecare în propria-i 
orbire trecătoare. Don Fabrizio simţi că i se topeşte sufletul: 
dezgustul său lăsa locul compasiunii pentru aceste efemere fiinţe 
care încercau să se bucure de slaba rază de lumină dăruită lor între 
cele două tenebre, înainte de leagăn şi după ultima suflare. Cum 
era cu putinţă să loveşti în cel care, e sigur, va trebui să moară? Ar 
fi însemnat să fii tot atât de ticălos ca vânzătoarele de peşte care în 
urmă cu şaizeci de ani îi insultau pe condamnaţi, în piaţa del 
Mercato. Şi maimuţele de pe pouf- uri, şi bătrânii lui prieteni 
prostănaci erau demni de milă, lipsiţi de scăpare şi bine primiţi ca 
turmele de vite mugind noaptea pe străzile oraşului în drum spre 
abator; la urechea fiecăruia dintre ei va suna într-o bună zi 
clopoţelul pe care-1 auzise cu trei ore în urmă în spatele catedralei 
San Domenico. Nu e îngăduit să urăşti altceva decât veşnicia. 

Şi apoi, toată lumea care umplea saloanele, toate femeile 



acelea urâţele, toţi bărbaţii nătângi, cele două sexe vanitoase erau 
sânge din sângele lui, erau el însuşi, numai cu ele reuşea să se 
înţeleagă. „Sunt poate mai inteligent, sunt cu siguranţă mai cult 
decât ei, dar sunt din acelaşi aluat, cu ei trebuie să mă 
solidarizez.” 

Băgă de seamă că don Calogero vorbea cu Giovanni Finale 
despre o posibilă urcare a preţului brânzeturilor şi cum, sperând în 
această fericită eventualitate, ochii i se umeziseră îmblânzindu-se. 
Putea s-o şteargă fără nicio remuşcare. 

Până în acest moment, iritarea acumulată îi dăduse energie; 
acum, odată cu destinderea, simţi şi oboseala: era deja ora două. 
Căută un loc unde să poată sta liniştit, departe de oameni, iubiţi şi 

/V 

fraţi, desigur, dar totuşi plictisitori. 11 găsi repede: biblioteca, 
mică, liniştită, luminată şi goală. Se aşeză, apoi se ridică să bea un 
pahar din apa aflată pe o măsuţă. „Numai apa e cu adevărat bună”, 
se gândi, ca un adevărat sicilian, şi nu-şi şterse picăturile rămase 

/V 

pe buze. Se aşeză din nou. Ii plăcea biblioteca, se simţi imediat în 
largul lui, ea nu i se împotrivea pentru că era impersonală, aşa 
cum sunt încăperile prea puţin locuite. Ponteleone nu era tipul 

/V 

care să-şi piardă vremea acolo înăuntru. începu să privească un 
tablou aflat în faţa lui: era o copie bine făcută după Moartea 
omului drept de Greuze. Bătrânul se stingea în patul său, între 
faldurile lenjeriei albe ca zăpada, înconjurat de nepoţi îndureraţi şi 
de nepoate care ridicau braţele în sus. Fetele erau drăguţe, 
provocatoare, veşmintele lor în dezordine sugerau mai degrabă 
desfrâul decât durerea; se înţelegea imediat că ele erau adevăratul 
subiect al tabloului. Don Fabrizio se miră, totuşi, că Diego ţinea să 
aibă mereu în faţa ochilor această scenă melancolică, apoi se 
linişti gândindu-se că el intra în această încăpere cam o dată pe an. 

Imediat după aceea se întrebă dacă moartea lui va semăna cu 
aceea: probabil că da, cu excepţia faptului că lenjeria n-ar fi atât 
de impecabilă (cearşafurile celor în agonie, ştia asta, sunt 
întotdeauna murdare de bale, dejecţii, pete de medicamente...) şi 
că era de sperat ca fetele, Concetta, Carolina şi celelalte să fie mai 



decent îmbrăcate. Dar, în general, aceeaşi. Ca întotdeauna, gândul 
la propria moarte îl însenina tot atât de mult, cât îl tulburase 
moartea altora; poate pentru că, la urma urmelor, moartea sa era în 
primul rând cea a întregii lumi? 

Următorul gând fu acela că trebuiau făcute reparaţii la 
mormântul familiei, de la Capucini 1. Păcat că nu mai era voie să 
fie atârnate cadavrele de gât în criptă ca să se vadă apoi cum se 
mumificau încet: el ar fi făcut o excelentă figură pe zidul acela, 
solid şi înalt cum era, speriind fetele cu un zâmbet înţepenit pe 
faţa pergamentoasă, cu imenşii lui pantaloni de pique alb. Ba nu, 
îl vor îmbrăca în haine de gală, poate chiar cu fracul pe care-1 avea 
acum pe el. 

Uşa se deschise. 

— Zione, eşti o frumuseţe în seara asta. Fracul îţi stă perfect. 
Dar la ce te uiţi? Faci curte morţii? 

Tancredi era la braţul Angelicăi: amândoi erau încă sub 
influenţa senzuală a balului, obosiţi. Angelica se aşeză şi îi ceru 
lui Tancredi o batistă să-şi şteargă tâmplele; Don Fabrizio i-o dădu 
pe a sa. Tinerii priveau tabloul cu o absolută nepăsare. Pentru 
amândoi cunoaşterea morţii era pur intelectuală, era, ca să spunem 
aşa, un fapt cultural şi nimic altceva, nu o 133 experienţă care să-i fi 
ros până în măduva oaselor. Moartea, da, exista, fără îndoială, dar 
era ceva ce aparţinea altora. Don Fabrizio se gândea că tinerii simt 
durerea mai profund decât bătrânii din cauza ignorării profunde a 
acestei supreme mângâieri: pentru bătrâni, ieşirea în caz de pericol 
era mai aproape. 

— Principe, spunea Angelica, am aflat că eraţi aici; am venit 
să ne odihnim, dar şi să vă cerem ceva; sper că n-o să mă refuzaţi. 
(Ochii îi râdeau maliţioşi, îşi pusese mâna pe braţul lui Don 
Fabrizio.) Voiam să vă rog să dansaţi cu mine următoarea 
mazurcă. Spuneţi da, nu fiţi rău, se ştie că eraţi un mare dansator. 

Principele fu foarte mulţumit, se simţea pur şi simplu 

133 

Mănăstirea Capucinilor din Palermo avea un cimitir subteran {Le catacombe), în funcţiune de la 
sfârşitul secolului al XVII-lea pana în anii ’20 ai secolului trecut, a cărui caracteristică era aşezarea în 
poziţie verticală a cadavrelor, îmbălsămate în prealabil. 



înviorat. La naiba, cu cripta de la Capucini! Obrajii păroşi 
fremătau de plăcere. Ideea mazurcii îl speria însă puţin: dansul 
ăsta milităresc, numai bătăi din picioare şi piruete nu era pentru 
încheieturile lui. Ar fi fost o plăcere să îngenuncheze în faţa 
Angelicăi, dar dacă după aceea i-ar fi fost greu să se ridice? 

— Mulţumesc, Angelica, mă întinereşti. Voi fi fericit să-ţi 
dau ascultare, dar nu la mazurcă, acordă-mi primul vals. 

— Vezi, Tancredi, ce bun e unchiul? Nu face mofturi, ca tine. 
Ştiţi, Principe, el nu voia să vă cer asta, e gelos. 

Tancredi râdea: 

— Când ai un unchi frumos şi elegant ca el, e normal să fii 
gelos. Dar, bine, de data asta nu mă opun. 

Zâmbeau toţi trei, şi Don Fabrizio nu înţelegea dacă puseseră 
împreună la cale propunerea ca să-i facă plăcere sau ca să râdă de 
el. N-avea importanţă, îi erau dragi oricum. 

A 

înainte să iasă, Angelica atinse uşor tapiseria unui fotoliu. 

— Sunt drăguţe, au o culoare frumoasă, dar cele din casa 
dumneavoastră, Principe... 

Nava îşi continua drumul cu elanul care-i fusese imprimat la 
pornire. Tancredi interveni: 

— Ajunge, Angelica. Noi doi te iubim şi fără cunoştinţele 
tale în materie de mobilă. Lasă scaunele şi vino să dansăm. 

In timp ce se îndreptau spre sala de bal, Don Fabrizio văzu că 
Sedâra mai stătea încă de vorbă cu Giovanni Finale. Se auzeau 
cuvintele „russella”, „primitio”, „marzolino”, comparau calităţile 
tipurilor de grâu pentru sămânţă. Principele prevăzu o iminentă 
invitaţie la Margarossa, moşia pentru care Finale se ruina din 
cauza prea multelor inovaţii agricole. 

Perechea Angelica-Don Fabrizio fu minunată. Uriaşele 
picioare ale Principelui se mişcau cu o delicateţe surprinzătoare şi 
pantofiorii de mătase ai partenerei sale nu fură niciodată în pericol 
de a fi atinşi; laba lui strângea talia fetei cu o hotărâre viguroasă, 
bărbia i se sprijinea pe unda întunecată a părului ei; din decolteul 
Angelicăi urca un parfum de bouquet ă la Marechale, dar mai ales 



o aromă de piele tânără şi catifelată. îi veni în minte o vorbă a lui 
Tumeo: „Cearşafurile ei trebuie să să aibă parfum de paradis.” 
Vorbă neruşinată, vorbă grosolană, dar adevărată. Tancredi ăsta... 

Ea vorbea. Vanitatea ei înnăscută era tot atât de satisfăcută, 
ca ambiţia-i tenace. 

— Sunt atât de fericită, zione. Toţi au fost atât de gentili, atât 
de buni. Iar Tancredi e o comoară, şi dumneavoastră sunteţi o 
comoară. Toate astea vi le datorez dumneavoastră, zione, chiar şi 
pe Tancredi. Pentru că dacă dumneavoastră nu aţi fi fost de acord, 
se ştie cum s-ar fi terminat totul. 

— Eu nu am niciun merit, fata mea, totul ţi se datorează ţie, 
doar ţie. 

Era adevărat: niciun Tancredi n-ar fi rezistat frumuseţii ei, 
însoţită de zestrea pe care o avea. S-ar fi căsătorit cu ea trecând 
peste orice. îl săgetă la inimă, se gândea la privirea mândră şi 
învinsă a Concettei. Dar fu o durere scurtă: la fiecare piruetă, un 
an îi cădea de pe umeri; în curând se simţi ca la douăzeci, când în 
aceeaşi sală dansa cu Stella, când încă habar n-avea ce înseamnă 
dezamăgirile, plictiseala şi tot restul. Pentru o clipă, în seara 
aceea, moartea fu din nou, în ochii săi, „ceva pentru alţii”. 

Era atât de absorbit de amintirile sale care se completau atât 
de bine cu ceea ce simţea acum, încât nu-şi dădu seama că la un 
moment dat Angelica şi el dansau singuri. Poate instigate de 
Tancredi, celelalte perechi se opriseră şi îi priveau. Chiar şi cei doi 
Ponteleone erau acolo: păreau înduioşaţi, erau bătrâni şi poate 
înţelegeau. Şi Stella era bătrână, şi totuşi, din pragul unei uşi, 
privirea ei era sumbră. Când mica orchestră tăcu, aplauzele nu 
izbucniră numai pentru că Don Fabrizio avea o înfăţişare prea 
leonină pentru a risca asemenea necuviinţe. 

Când valsul luă sfârşit, Angelica îi propuse lui Don Fabrizio 
să cineze la masa ei şi a lui Tancredi. I-ar fi plăcut foarte mult, dar 
tocmai în momentul acela amintirile tinereţii sale erau prea vii ca 

să nu-şi dea seama cât de neplăcută i s-ar fi părut pe atunci, când 

/\ 

Stella era la doi paşi, o cină cu un unchi bătrân. „îndrăgostiţii vor 
să stea singuri sau eventual cu nişte străini; cu bătrâni, şi mai rău 



decât orice, cu rude, niciodată. ” 

— Mulţumesc, Angelica, nu mi-e foame. Am să iau ceva în 
picioare. Du-te cu Tancredi, nu vă gândiţi la mine. 

Aşteptă câteva clipe ca tinerii să se îndepărteze, apoi intră şi 
el în sala cu bufetul. In fund se afla o masă lungă şi îngustă, 
luminată de cele douăsprezece faimoase sfeşnice de vermeil, pe 
care bunicul lui Diego le primise în dar de la Curtea Spaniei, la 
sfârşitul unei ambasade la Madrid: drepte, pe piedestale de metal 
lucitor, şase figuri de atleţi şi şase de femei, altemându-se, 
susţineau deasupra capetelor trunchiul de argint aurit, împodobit 
în vârf de micile flăcări a douăsprezece lumânări; dibăcia 
meşterului aurar exprimase în chip maliţios uşurinţa senină a 
bărbaţilor şi oboseala graţioasă a femeilor susţinând acea 
extravagantă povară. Douăsprezece piese de mâna întâi. „Cine ştie 
câte prăjini de pământ or fi costând”, ar fi spus nefericitul Sedâra. 
Don Fabrizio îşi aminti cum Diego îi arătase într-o zi cutiile acelor 
sfeşnice, dâmburi de marochin verde având imprimat pe lateral 
aurul scutului tripartit al familiei Ponteleone şi cel al iniţialelor 
împletite ale donatorilor. 

Dedesubtul candelabrelor, dedesubtul fructierelor cu cinci 
etaje care înălţau spre tavanul îndepărtat piramide de fursecuri cu 
marţipan care nu se terminau niciodată, se întindea opulenţa 
monotoanelor tables ă the de la marile baluri: coraiul langustelor 
fierte de vii, chaud-froids de viţel de culoarea cerii tremurânde, 
bibani cenuşii cufundaţi în sosuri uşoare, curcani pe care căldura 
cuptorului îi aurise, sitari dezosaţi tolăniţi pe mormane de felii de 
pâine de culoarea chihlimbarului, decorate cu măruntaie tocate, 
pateuri de foie-gras trandafirii sub platoşa de gelatină, aspicuri de 
culoarea aurorei, zeci de alte inumane şi colorate delicii. La cele 
două capete ale mesei două monumentale supiere de argint 
conţineau consomme -ul limpede de culoarea ambrei arse. 
Bucătarii din vastele cuhnii începuseră cu o noapte înainte să 
pregătească această cină. 

„Incredibil, câtă mâncare! Donna Margherita se pricepe să-şi 



primească oaspeţii. Dar pentru toate astea e nevoie de altfel de 
stomacuri decât al meu.” 

Nici nu se uită la masa cu băuturi răcoritoare, aflată în 
dreapta, strălucind de cristaluri şi argintărie, şi se îndreptă spre cea 
din stânga, unde se aflau dulciurile. Enorme savarine, roşcate ca 
nişte roibi, montblancuri înzăpezite în frişcă, beignets Dauphine 
pe care migdalele le bălţau în alb şi fisticul în verzui, deluşoare de 
profiterol cu ciocolată, maronii şi grase ca humusul câmpiei 
cataneze de unde, după lungi ocolişuri, proveneau de fapt, 
parfaits trandafirii, parfaits de culoarea şampaniei, parfaits 
cafenii care se despicau în fâşii scârţâind atunci când erau 
despărţite cu paleta, linguşirile în major ale vişinelor glasate, 
timbrul acidulat al ananaşilor galbeni, „triumful lăcomiei” cu 
verdele opac al fisticului măcinat, neruşinatele „prăjituri ale 
fecioarelor” 134 . Don Fabrizio ceru două şi, pe farfurie, ele păreau o 
profană caricatură a Sfintei Agata etalându-şi sânii tăiaţi. „Oare 
cum de Inchiziţia, atunci când ar fi putut, nu s-a gândit să interzică 
prăjiturile astea? «Triumful lăcomiei» (lăcomia, păcat de moarte), 
mamelele Sfintei Agata vândute în mănăstiri, devorate de 
petrecăreţi! Hmm!” 

Don Fabrizio se învârtea în sala mirosind a vanilie, a vin şi a 
pudră, căutându-şi un loc. De la o masă, Tancredi îl văzu, bătu cu 
mâna pe un scaun ca să-i arate că era loc acolo; lângă el, Angelica 
încerca să vadă într-o farfurie de argint întoarsă dacă părul îi 
stătea cum trebuie. Don Fabrizio dădu din cap refuzând cu un 
zâmbet. Continuă să caute. De la o masă se auzea vocea 
satisfăcută a lui Pallavicino: „Cea mai mare emoţie din viaţa mea.. 
Fângă el era un loc liber. Dar ce tip plictisitor! Nu era mai bine, de 
fapt, să asculte vorbele pline de cordialitate, poate contrafăcută, 
dar oricum înviorătoare, ale Angelicăi sau glumele seci ale lui 
Tancredi? Nu, mai bine să se plictisească decât să-i plictisească pe 
alţii. îşi ceru scuze, se aşeză lângă colonel, care se ridică în 
picioare la sosirea lui, fapt ce-i atrase o oarecare simpatie 

134 Prăjitură în formă de jumătate de minge cu o cireaşă în vârf, creată în 1775 de o 
călugăriţă pentru nunta unui nobil sicilian. 



/V 

ghepardescă. In timp ce savura rafinatul amestec de cremă, fistic 
şi scorţişoară cuibărit în prăjiturile pe care şi le alesese, Don 
Fabrizio conversa cu Pallavicino şi îşi dădea seama că, dincolo de 
dulcegăriile rezervate poate doamnelor, acesta nu era deloc un 
imbecil; dimpotrivă, era şi el un „domn”, iar scepticismul de fond 
al clasei sale, de obicei sufocat de impetuoasele flăcări bersaliere 
de pe rever, ieşea din nou la iveală acum când se găsea într-o 
societate egală cu cea în care se născuse, în afara inevitabilei 
retorici a cazărmilor şi a admiratoarelor. 

— Acum stânga vrea să mă răstignească, pentru că în august 
am ordonat băieţilor mei să tragă asupra Generalului. Dar spuneţi- 
mi dumneavoastră, Principe, ce altceva puteam să fac cu ordinele 
scrise pe care le aveam? Trebuie să mărturisesc însă: când acolo, 
pe Aspromonte, am văzut în faţa mea cele câteva sute de derbedei, 
unii cu feţe de fanatici incurabili, alţii cu impertinenţa rebelilor de 
meserie, m-am bucurat că aceste ordine s-au potrivit atât de bine 
cu ceea ce gândeam eu însumi. Dacă n-aş fi tras, indivizii aceia ar 
fi făcut chiftele din soldaţii mei şi din mine, şi nenorocirea n-ar fi 
fost prea mare, dar ar fi sfârşit prin a provoca intervenţia franceză 
şi pe cea austriacă, şi ar fi fost o grozăvie fără precedent, în care s- 
ar fi prăbuşit acest Regat al Italiei care s-a format prin minune, 
adică nu se ştie cum. Şi v-o spun între patru ochi: scurtul schimb 
de împuşcături i-a fost mai ales de folos lui Garibaldi, l-a eliberat 
de gaşca aia care se agăţase de el, de toţi indivizii ăia de teapa lui 
Zambianchi care se foloseau de el pentru cine ştie ce scopuri, 
poate generoase, deşi inepte, poate chiar dorite la Tuileries 135 şi la 
palatul Famese 136 ; cu toţii, indivizi foarte diferiţi de cei care 
debarcaseră cu el la Marsala, dintre care cei mai buni credeau că 
se poate face Italia cu câteva acţiuni paşoptiste. El, Generalul, ştie 
asta, pentru că în momentul faimoasei mele îngenuncheri mi-a 
strâns mâna cu o căldură care nu cred că se obişnuieşte faţă de 
cineva care, cu cinci minute înainte, ţi-a tras un glonţ în picior; şi 

135 

Tuileries, palat la Paris, reşedinţa lui Napoleon III, dărâmat în timpul Comunei (1871). 

136 Palatul Famese, sediul Ambasadei Franţei la Roma. 



ştiţi ce mi-a spus în şoaptă, el, care era singura persoană de treabă 
aflată acolo, pe muntele acela funest? „Mulţumesc, colonele.” 
Mulţumesc pentru ce, vă întreb? Că l-am lăsat şchiop pe viaţă? E 
clar că nu, ci pentru că l-am făcut să-şi dea seama de fanfaronada, 
mai rău poate, de ticăloşia dubioşilor săi acoliţi. 

— Dar, scuzaţi-mă, nu credeţi, domnule colonel, că aţi 
exagerat puţin cu sărutările de mâini, plecăciunile şi 
complimentele? 

— Sincer să fiu, nu. Pentru că gesturile acestea omagiale erau 
spontane. Trebuia să-l vedeţi pe acel sărman mare bărbat întins pe 
jos, sub un castan, cu o durere în trup şi cu una şi mai mare în 
suflet. Teribil! Apărea clar ceea ce fusese întotdeauna: un copil, cu 
barbă şi riduri, dar totuşi un copil, nesăbuit şi naiv. Era greu să 
rezişti emoţiei de a fi fost constrâns să tragi în el. La urma 
urmelor, de ce ar fi trebuit să rezist? Eu nu sărut decât mâna 
femeilor, chiar şi atunci, Principe, am sărutat mâna salvării 
Regatului, o doamnă şi ea, căreia noi, militarii, trebuie să-i 
aducem omagii. 

Trecea un valet şi Don Fabrizio îi spuse să-i aducă o felie de 
Mont-Blanc şi un pahar de şampanie. 

— Dumneata, domnule colonel, nu iei nimic? 

— Nimic de mâncare, mulţumesc. Poate o cupă de şampanie 
şi pentru mine. 

Apoi continuă. Se vedea că nu reuşeşte să se desprindă de 
amintirea aceea care, alcătuită din puţine împuşcături şi multă 
dibăcie, era exact de tipul de aventură care-i fascina pe semenii 
săi. 

/V 

— In timp ce bersalierii mei îi dezarmau, oamenii 
Generalului înjurau şi blestemau. Şi ştiţi pe cine? Pe el, singurul 
care plătise personal. O porcărie, dar normală: vedeau cum le 
scăpa printre degete personalitatea aceea infantilă, dar mare, 
singura în stare să acopere obscurele matrapazlâcuri ale multora 
dintre ei. Şi chiar dacă amabilităţile mele ar fi fost superflue, aş fi 
totuşi mulţumit că le-am făcut. Aici, la noi, în Italia, nu se 
exagerează niciodată cu sentimentalismele şi pupăturile, sunt cele 



mai eficiente argumente politice pe care le avem. 

Bău vinul ce-i fusese adus, dar asta păru să-i sporească şi mai 
mult amărăciunea. 

— N-aţi fost pe continent după întemeierea Regatului? Ferice 
de dumneavoastră. Nu e un spectacol frumos. Niciodată n-am fost 
atât de dezbinaţi, ca acum, când suntem uniţi. Torino vrea să 
continue să fie capitală, Milano consideră administraţia noastră 
inferioară celei austriece, Florenţa se teme să nu-i fie luate operele 
de artă, Napoli plânge după firmele pierdute, iar aici, aici în 
Sicilia, cloceşte o mare, iraţională nenorocire... Deocamdată, şi 
datorită umilului dumneavoastră servitor, nu se mai vorbeşte 
despre cămăşile roşii, dar se va vorbi din nou. Când vor dispărea 
astea, vor veni altele de altă culoare, apoi din nou roşii. Şi cum se 
va termina? Există steaua cea bună, se zice. Poate. Dar 
dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine că nici stelele fixe în 
realitate nu sunt fixe. 

Puţin cam ameţit, poate, prorocea. Don Fabrizio în faţa unor 
perspective atât de neliniştitoare, simţea cum i se strânge inima. 

Balul continuă mult timp, se făcu şase dimineaţa, cu toţii erau 
morţi de oboseală şi ar fi vrut să fie în pat de cel puţin trei ore, dar 
să pleci devreme însemna să proclami că petrecerea nu era reuşită 
şi să-i jigneşti pe stăpânii casei, care, bieţii de ei, îşi dăduseră atâta 
osteneală. 

Chipurile doamnelor erau livide, rochiile şifonate, respiraţia 
greoaie. „Sfântă Fecioara, ce oboseală! Sfântă Fecioară, ce somn 
mi-e!” Deasupra cravatelor desfăcute, feţele bărbaţilor erau 
galbene şi stafidite, gurile îmbibate cu o salivă amară. Vizitau din 
ce în ce mai des o mică încăpere neîngrijită, aflată la acelaşi nivel 
cu loja orchestrei; acolo erau aşezate în ordine vreo douăzeci de 
ţucale mari, la ora aceea aproape toate pline, unele revărsându-se 
pe jos. Simţind că balul era pe terminate, servitorii adormiţi nu 
mai schimbau lumânările din candelabre, mucurile scurte 

împrăştiau în saloane o lumină ciudată, fumegândă, de rău augur. 

/\ 

In sala bufetului, pustie, erau doar platouri devastate şi pahare cu 



un deget de vin pe care valeţii îl beau în grabă uitându-se în jur. 
Lumina săracă a zorilor pătrundea prin crăpăturile obloanelor. 

Adunarea se împrăştia şi în jurul donnei Margherita se afla 
un grup de persoane care-şi luau rămas-bun. „Minunat! Un vis! 
Ca pe vremuri!” Tancredi se chinui să-l trezească pe don Calogero 
care, cu capul căzut pe spate, adormise pe un fotoliu mai retras, 
pantalonii i se ridicaseră până la genunchi şi deasupra ciorapilor 
de mătase se vedeau ca. Petele izmenelor, cu adevărat foarte 
grosolane. Colonelul Pallavicino era şi el încercănat, declara însă, 
cui voia să-l asculte, că nu va merge acasă, ci, de la palatul 
Ponteleone, se va duce direct la cazarmă, aşa cerea de altfel 
tradiţia de fier pe care o respectau militarii invitaţi la un bal. 

Când familia se urcă în trăsură (rouă umezise pernele), Don 
Fabrizio spuse că se va întoarce acasă pe jos, răcoarea i-ar face 
bine, îl durea puţin capul. Adevărul era că voia să se consoleze 
privind stelele. Se mai zăreau câteva sus, la zenit. Ca întotdeauna, 
vederea lor îl îmbărbătă; erau îndepărtate, atotputernice şi în 
acelaşi timp atât de supuse calculelor sale; exact contrariul 
oamenilor, întotdeauna prea aproape, slabi, şi totuşi atât de 
îndărătnici. 

Pe străzi începea să fie deja puţină mişcare: câteva căruţe cu 
mormane de gunoaie de patru ori mai înalte decât măgăruşul 
cenuşiu care le trăgea. Pe un car lung descoperit erau transportaţi 
grămadă boii omorâţi cu puţin înainte la abator, despicaţi deja în 
patru, îşi etalau mecanismele cele mai intime cu lipsa de pudoare 
a morţii. Din când în când câte o picătură roşie şi densă cădea pe 
caldarâm. 

De pe o străduţă laterală întrezări partea răsăriteană a cerului, 
de deasupra mării. Venus era acolo, înfăşurată în turbanul ei de 
ceţuri autumnale. îi era mereu credincioasă lui Don Fabrizio, îl 
aştepta mereu în plimbările lui matinale, la Donnafugata, înainte 
de vânătoare, acum, după bal. 

Don Fabrizio suspină. Când se va hotărî oare să-i dea o 
întâlnire mai puţin efemeră, departe de netrebnici şi de sânge, pe 
propriul ei teritoriu de siguranţă eternă? 



Partea a şaptea 


Iulie 1883 

Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci 
de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi 
poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul 
cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se 
îngrămădesc şi curg unul după altul fără grabă şi fără opriri prin 

A 

orificiul strâmt al unei clepsidre. In unele momente de intensă 
activitate, de mare atenţie, acest sentiment de continuă abandonare 
dispărea pentru a se prezenta din nou impasibil la cea mai mică 
ocazie de linişte sau introspecţie, aşa cum un zumzet neîntrerupt 
în ureche sau bătaia unei pendule se aud când tot restul tace, 
asigurându-ne, atunci, că au fost întotdeauna acolo, vigilenţi, chiar 
şi când nu le auzeam. 

In toate celelalte momente îi era suficientă întotdeauna o 
atenţie cât de mică pentru a auzi fâşâitul firişoarelor de nisip care 
curgeau uşor, frânturi de timp care evadau din viaţa lui, părăsindu- 
1 pentru totdeauna; senzaţia de altfel nu era legată înainte de nicio 
stare de rău, dimpotrivă, această imperceptibilă pierdere a 
vitalităţii era dovada, condiţia, ca să spunem aşa, a senzaţiei de 
viaţă; iar pentru el, obişnuit să scruteze spaţii exterioare nesfârşite, 
să cerceteze abisuri interioare extrem de vaste, ea nu era deloc 
neplăcută; era aceea a unei neîntrerupte mici fărâmiţări a 
personalităţii, unită însă cu presimţirea vagă a reconstruirii 
altundeva a unei individualităţi (slavă Domnului!) mai puţin 
conştientă, dar mai amplă: firele de nisip nu se pierdeau, 
dispăreau, dar se acumulau cine ştie unde, pentru a cimenta un 
edificiu mai durabil. Edificiu însă, se gândise, nu era cuvântul 
potrivit, era prea greu, şi de altfel nici firişoare de nisip; erau mai 
mult ca nişte particule de vapori de apă care se ridicau, dintr-un 



lac împrejmuit, spre cer unde formau imenşii nori uşori şi liberi. 
Uneori se mira că rezervorul vital mai putea, după atâţia ani de 
pierderi, să conţină ceva. „Nici dacă ar fi mare cât o piramidă.. 
Alteori, mai des, se mândrea că este aproape singurul care percepe 
această fugă continuă, în timp ce în jurul său nimeni nu părea să 
simtă acelaşi lucru, şi din această cauză îi dispreţuia pe ceilalţi, 
aşa cum soldatul mai bătrân dispreţuieşte un recrut care îşi face 
iluzii că gloanţele şuierătoare din jur sunt nişte muşte inofensive. 
Lucrurile acestea, nu se ştie de ce, nu se mărturisesc, sunt lăsate 
pe seama intuiţiei altora, şi nimeni din jurul său nu le intuise 
niciodată, niciuna dintre fiicele sale care visau o lume de apoi 
identică acesteia, cu magistratură, bucătari, mănăstiri şi 
ceasornicari, cu de toate; nici Stella care, devorată de cangrena 
diabetului, se agăţase totuşi cu meschinărie de această existenţă 
plină de chinuri. Poate doar Tancredi înţelesese pentru o clipă, 
atunci când îi spusese cu ironia lui discretă: „Tu, zione, faci curte 
morţii”. Acum curtea luase sfârşit: frumoasa îi spusese da, fuga 
fusese hotărâtă, compartimentul de tren reţinut. 

Pentru că acum situaţia era alta, cu totul alta. Aşezat intr-un 
fotoliu, cu picioarele lui lungi înfăşurate într-o pătură, pe balconul 
hotelului Trinacria, simţea cum viaţa se scurge din el în largi 
valuri grăbite, cu un vuiet comparabil cu cel al cascadei Rinului. 
Era amiaza unei zile de luni, de la sfârşitul lui iulie, şi marea de la 
Palermo, compactă, uleioasă, inertă se întindea în faţa lui, 
incredibil de încremenită şi turtită, ca un câine care se chinuie să 
se facă invizibil la ameninţările stăpânului, în timp ce soarele 
ţintuit pe cer şi perpendicular stătea acolo sus cu picioarele 
desfăcute şi o biciuia fără milă. Liniştea era absolută. Sub înalta 

lumină Don Fabrizio nu auzea alt sunet decât acela interior al 

vieţii care ţâşnea din el. 

Sosise în dimineaţa aceea, cu câteva ore în urmă, de la 
Napoli, unde se dusese să-l consulte pe profesorul Semmola. 

/V 

însoţit de Concetta, care avea acum patruzeci de ani, şi de nepotul 
Fabrizietto, făcuse o călătorie lugubră, lentă ca o ceremonie 

funebră. Agitaţia din port la plecare şi aceea de la sosirea la 



Napoli, mirosul acru al cabinei, larma nesfârşită din oraşul acela 
paranoic îl exasperaseră, exasperarea aceea plângăreaţă a celor 
slabi, care îi oboseşte şi îi doboară, stârnind exasperarea contrară a 
bunilor creştini care mai au mulţi ani de viaţă în traistă. Ceruse să 
se întoarcă pe uscat, hotărâre imprudentă, pe care medicul 
încercase s-o combată; dar el insistase şi atât de impunătoare mai 
era încă umbra prestigiului său, că până la urmă avusese câştig de 
cauză; cu rezultatul că trebuise să rămână apoi treizeci şi şase de 
ore închis într-o cutie incandescentă, sufocat de fumul din 
tunelurile care se repetau ca nişte coşmaruri, orbit de soare în 
porţiunile de drum descoperite, nişte triste realităţi evidente, 
umilit de o sută de servicii meschine pe care fusese obligat să i le 
ceară nepotului speriat. Străbăteau peisaje malefice, trecători 
blestemate, malarice câmpii toropite, peisaje calabreze şi 
bazilicate care lui i se păreau barbare, dar care de fapt erau 
identice cu cele siciliene. Calea ferată nu era încă terminată, 
ultima porţiune, lângă Reggio, făcea un ocol pe la Metaponto 
străbătând nişte peisaje lunare care purtau în batjocură numele 
atletice şi voluptuoase de Crotone şi Sybaris. La Messina, apoi, 
după zâmbetul fals al strâmtorii, dezminţit imediat de arsele coline 
peloritane, din nou o cotitură, lungă ca o nemiloasă amânare 
procedurală. Coborâseră spre Catania, se căţăraseră spre 
Castrogiovanni; locomotiva care gâfâia în sus, pe fabuloase 
povârnişuri, părea că stă să crape ca un cal obligat la un efort prea 
mare; iar după o coborâre huruitoare ajunseseră la Palermo. La 
sosire, obişnuitele măşti ale rudelor cu un zâmbet de satisfacţie 
desenat pe chip pentru ducerea la bun sfârşit a călătoriei. După 
zâmbetul consolator al persoanelor care îl aşteptau la gară, după 
prefăcutul, prost prefăcutul, aspect bucuros pe care-1 aveau, îşi 
dădu seama de adevăratul sens al diagnosticului lui Semmola, care 
lui nu-i spusese decât generalităţi încurajatoare. Şi atunci, după ce 
coborî din tren, în timp ce-şi îmbrăţişa nora, pierdută în hainele ei 
de văduvă, fiii ce-şi arătau dinţii surâzând, pe Tancredi cu ochii 
săi speriaţi, pe Angelica, pe-ai cărei sâni maturi mătasea corsajului 
stătea bine întinsă, atunci auzi vuietul cascadei. 



Probabil leşină, pentru că nu-şi amintea cum ajunsese la 
trăsură; se trezi întins cu picioarele amorţite şi doar cu Tancredi 
lângă el. Trăsura nu se mişcase încă şi de afară îi ajungeau la 
urechi vorbele alor săi. „Nu e nimic”, „Călătoria a fost prea 
lungă”, „Cu căldura asta o să leşinăm cu toţii”, „S-ar obosi prea 
tare, dacă am merge până la vilă”. Era din nou perfect lucid, 
înregistra conversaţia gravă dintre Concetta şi Francesco Paolo, 
eleganţa lui Tancredi, costumul lui în carouri maro şi gri, gambeta 
brună, şi observă şi cum zâmbetul nepotului nu mai era, de data 
asta, zeflemitor, dimpotrivă, părea încărcat cu o melancolică 
iubire; şi avu senzaţia dulce-acrişoară că nepotul ţinea la el şi că 
ştia că era pe ducă, deoarece veşnica lui ironie se lăsase alungată 
de tandreţe. Trăsura se puse în mişcare şi o coti la dreapta. 

— Dar unde mergem, Tancredi? 

Propria-i voce îl surprinse, se auzea în ea ecoul unui vuiet 
interior. 

— Zione, mergem la hotelul Trinacria. Eşti obosit şi vila e 
prea departe. Te odihneşti o noapte şi mâine te întorci acasă. Nu 
crezi că e mai bine? 

— Dar atunci să mergem la casa noastră de la mare, e şi mai 

aproape. 

/\ 

Insă asta nu se putea, casa nu era pregătită, cum bine ştia; 

o foloseau doar pentru mese ocazionale cu vederea spre 
mare, nu era nici măcar un pat acolo. 

— La hotel o să stai mai bine, unchiule, o să ai toate 
capacităţile. 

Se purtau cu el ca şi cu un nou-născut, de altfel avea tot atâta 
putere. 

Prima comoditate pe care o găsi la hotel fu un medic, chemat 
în grabă, poate în timpul leşinului său. Dar nu era doctorul 
Cataliotti, cu cravata lui albă sub faţa zâmbitoare şi ochelarii 
scumpi de aur, cel care-1 trata întotdeauna, ci un amărât, medicul 
din cartierul ăla nenorocit, martorul neputincios a mii de agonii 
mizerabile. Deasupra redingotei descusute se lungea un sărman 
chip scofâlcit, plin de ţepi albi, un chip dezamăgit de intelectual 



famelic. Când a scos din buzunar ceasul fără lanţ se văzură petele 
de cocleală care trecuseră prin poleiala falsă. Şi el era un sărman 
burduf uzat de zdruncinăturile drumurilor de catâri şi care pierdea 
fără să ştie ultimele picături de ulei. Măsură bătăile pulsului, 
prescrise picături de camfor, îşi arătă dinţii cariaţi într-un surâs 
care se voia liniştitor, dar care cerea de fapt milă, şi plecă fără să 
facă niciun zgomot. 

Curând, de la farmacia alăturată, sosiră picăturile; îi făcură 
bine, se simţi mai puţin slăbit, dar furia timpului care se scurgea 
nu-şi potoli avântul. 

Don Fabrizio se privi în oglinda dulapului, recunoscu mai 
degrabă haina decât pe sine însuşi: foarte înalt, jigărit, cu obrajii 
scofâlciţi, barba nerasă de trei zile, părea unul din englezii aceia 
maniaci care se întâlnesc în ilustraţiile cărţilor lui Jules Veme şi pe 
care, la Crăciun, i le dăruia lui Fabrizietto: un Ghepard în cea mai 
proastă formă. De ce voia Dumnezeu ca nimeni să nu moară cu 
propria-i faţă? De ce tuturor li se întâmplă să moară cu o mască pe 
chip; chiar şi tinerii, chiar şi soldatul acela cu faţa mânjită, chiar şi 
Paolo, când îl ridicaseră de pe caldarâm cu faţa crispată şi 
mototolită în timp ce lumea alerga prin praf după calul care-1 
trântise la pământ, far dacă în el, bătrân, vuietul vieţii care se 
scurge era atât de puternic, ce tumult fusese în rezervoarele încă 
pline care se goleau într-o clipă din acele sărmane trupuri tinere? 
Ar fi vrut să se opună pe cât îi era posibil acestei absurde reguli a 
camuflării forţate, simţea însă că nu poate, că simpla ridicare a 
briciului ar fi însemnat ceea ce însemna pe vremuri ridicarea 
propriului birou. 

— Trebuie să chemăm un bărbier, îi spuse lui Francesco 
Paolo. 

Dar imediat se gândi: „Nu. E o regulă a jocului, odioasă, dar 
categorică. O să mă radă după.” Şi spuse tare: 

— Lasă, o să ne gândim mai târziu la asta. 

Ideea extremei abandonări a cadavrului cu bărbierul aplecat 
deasupra nu-1 tulbură. 

Servitorul intră cu un lighenaş de apă călduţă şi un burete, îi 



scoase haina şi cămaşa, îl spălă pe faţă şi pe mâini, cum se spală 
un copil, cum se spală un mort. De la funinginea unei zile şi 

/V 

jumătate de mers cu trenul apa deveni şi ea funebră. In încăperea 
joasă se sufoca, căldura dospea mirosurile, sporea putoarea 
pluşurilor nescuturate de praf; umbrele a zeci de gândaci care 
fuseseră striviţi acolo îşi făceau loc cu mirosul lor dezgustător; din 
noptieră amintirea tenace de urine vechi şi diferite întristau 
camera. Ceru să fie deschise obloanele, hotelul era în umbră, dar 
lumina reflectată de marea metalică era orbitoare; mai bine 
oricum decât duhoarea aia de închisoare. Ceru să i se ducă un 
fotoliu pe balcon, sprijinindu-se de braţul cuiva se târâi afară şi, 
după cei doi metri făcuţi, se aşeză cu senzaţia de confort pe care o 
avea altădată când se odihnea după şase ore de vânătoare la 
munte. 

— Spune-le tuturor să mă lase în pace, mă simt mai bine, 
vreau să dorm. 

îi era intr-adevăr somn, dar se gândi că dacă ceda acum 
toropelii, ar fi fost tot atât de absurd, ca şi atunci când mănânci o 
felie de tort înaintea unui banchet mult aşteptat. Zâmbi. „Am fost 
întotdeauna un lacom înţelept.” Stătea acolo, cufundat în marea 
tăcere de afară, în înfricoşătorul vuiet lăuntric. 

îşi întoarse capul spre stânga: lângă Muntele Pellegrino se 
zărea spărtura din lanţul de munţi, iar ceva mai încolo, două 
dealuri, la picioarele cărora se afla casa lui; de neajuns, cum era, i 
se părea foarte departe; se gândi la observatorul său, la lunetele 
destinate acum unor decenii de praf, la sărmanul părinte Pirrone 
care era ţărână şi el, la tablourile moşiilor, la maimuţele de pe 
tapiserii, la marele pat de aramă în care murise Stelluccia lui; la 
toate lucrurile astea care acum i se păreau umile, chiar dacă 
preţioase, la împletiturile de metal, la urzelile de fire, la pânzele 
acoperite cu pământuri şi seve ale ierburilor, pe care el le ţinea în 
viaţă şi care în curând vor cădea, fără nicio vină, într-un limb 
făcut din părăsire şi uitare. I se strânse inima, uită de propria-i 
agonie gândindu-se la sfârşitul iminent al acestor lucruri dragi. 
Şirul inert de case din spatele lui, digul munţilor, întinderile 



biciuite de soare îl împiedicau până şi să-şi imagineze clar 
Donnafugata: i se părea o casă apărută în vis, i se părea că nu mai 
era a lui, acum nu mai erau ale lui decât acest trup istovit, plăcile 
de ardezie de sub picioare, căderea de ape întunecate spre abis. 
Era singur, un naufragiat în derivă pe o plută, pradă unor curenţi 
neîmblânziţi. 

Mai erau copiii, desigur. Copiii. Singurul care îi semăna, 
Giovanni, nu mai era aici. O dată la doi ani trimitea salutări de la 
Londra; nu se mai ocupa de cărbuni, făcea comerţ cu briliante; 
după ce Stella murise, sosise pe adresa ei o scrisorică şi, puţin 
după aceea un pacheţel cu o brăţară. El, da. Şi el „îi făcuse curte 
morţii”, ba mai mult, părăsind totul, organizase pentru el acea 
bucăţică de moarte câtă se poate încropi continuând să trăieşti. 
Dar ceilalţi... Mai erau şi nepoţii: Fabrizietto, cel mai tânăr 
Salina, atât de frumos, atât de vioi, atât de drag. 

Atât de odios. Cu dubla sa doză de sânge Mâlvica, cu 
temperamentul lui petrecăreţ, cu tendinţa spre eleganţa burgheză. 
Era inutil să încerce să creadă contrariul, ultimul Salina era el, 
uriaşul jigărit care agoniza acum pe balconul unui hotel. Pentru că 
semnificaţia unei familii nobile se găseşte în întregime în tradiţii, 
în amintirile vitale, iar el era ultimul care avea amintiri 
neobişnuite, diferite de cele ale altor familii. Fabrizietto va avea 
amintiri banale, identice cu cele ale colegilor săi de gimnaziu, 
amintiri despre gustări la botul calului, despre glume răutăcioase 
făcute profesorilor, despre cai cumpăraţi acordând mai multă 
atenţie preţului decât calităţii lor, şi semnificaţia numelui său se va 
transforma într-o ostentaţie fără substanţă, făcându-şi veşnic sânge 
rău la gândul obsesiv că alţii ar putea să se împăuneze mai mult 
decât el. Va trece apoi la vânarea unei căsătorii bogate, când 
aceasta va deveni o rutină obişnuită, şi nu o aventură îndrăzneaţă 
şi rapace cum fusese cea a lui Tancredi. Tapiseriile de la 
Donnafugata, livezile de migdali de la Ragattisi, poate, cine ştie, 
fântâna Amfitritei vor avea soarta grotescă de a se metamorfoza, 
din lucrurile delicate şi discrete care erau, în terine de foie-gras 



repede digerate, în femeiuşti de Ba-ta-clan 137 mai efemere decât 
sulimanurile lor. Iar din el va rămâne doar amintirea unui bunic 
bătrân şi coleric care crăpase într-o dupăamiază de iulie tocmai la 
timp ca să-l împiedice pe băiat să meargă la băi la Livorno. El 
însuşi spusese că principii Salina vor rămâne veşnic principii 
Salina. Se înşelase. Ultimul era el. Garibaldi ăla, Vulcanul ăla 
bărbos, câştigase până la urmă. 

Din camera vecină, care dădea în acelaşi balcon, se auzea 
vocea Concettei: 

— Nu se putea fără, trebuia să-l aducem, nu mi-aş fi iertat-o 
niciodată, dacă nu l-am fi chemat. 

/V 

înţelese imediat, era vorba de preot. O clipă se gândi să-l 
refuze, să mintă, să înceapă să strige că se simţea foarte bine, că 

/V 

nu avea nevoie de nimic. îşi dădu repede seama de ridicolul 
intenţiilor sale. Era Principele de Salina şi trebuia să moară ca un 
Principe de Salina, cu un preot lângă el. Concetta avea dreptate. 
De altfel, de ce ar fi trebuit să se sustragă de la ceva dorit de mii 
de alţi muribunzi? Şi tăcu aşteptând să audă clopoţelul sfintei 
împărtăşanii. Balul de la Ponteleone când Angelica mirosise ca o 
floare în braţele sale. II auzi în curând. Parohia della Pietâ se afla 
aproape în faţa hotelului. Sunetul argintiu şi vesel se căţăra pe 
scări, dădea năvală pe coridor, deveni acut când uşa se deschise; 
precedat de directorul hotelului, un elveţian antipatic, extrem de 
iritat că are un muribund printre oaspeţii săi, părintele Balsâno, 
parohul, intră ducând sub artofor ostia închisă într-un etui de 
piele. Tancredi şi Fabrizietto ridicară fotoliul, îl duseră în camera 
unde ceilalţi îngenuncheaseră. Mai mult cu un gest decât cu glasul 
spuse: 

— Ieşiţi, ieşiţi. 

Voia să se spovedească. Dacă faci ceva, măcar să faci ca 
lumea. Ieşiră cu toţii, dar când trebui să vorbească, îşi dădu seama 
că nu avea prea multe de spus: îşi amintea cu exactitate câteva 
păcate, dar i se păreau atât de meschine, că nu merita într-adevăr 

137 

Ba-ta-clan, operetă de Offenbach, dar şi teatru în Paris, construit în 1864. 



să deranjeze un preot demn de toată stima, în ziua aceea toridă. 
Nu că s-ar fi simţit nevinovat, dar întreaga viaţă era vinovată, nu 
un fapt sau altul; există un singur păcat adevărat, cel originar, şi 
despre asta nu mai avea timp să vorbească. Ochii săi exprimau 
probabil o tulburare pe care preotul putu s-o confunde cu o 
expresie de pocăinţă, cum de altfel şi era, intr-un anumit sens, aşa 
că primi dezlegarea. Bărbia i se sprijinea, se pare, în piept, pentru 
că preotul fu nevoit să îngenuncheze el pentru a-i strecura ostia 
între buze. Apoi fură murmurate silabele vechi de când lumea care 
netezesc calea şi preotul se retrase. 

Fotoliul nu mai fu dus pe balcon. Fabrizietto şi Tancredi se 
aşezară alături de el ţinându-i fiecare câte o mână. Băiatul îl 
privea fix cu o curiozitate firească pentru cineva care asistă pentru 
prima dată la o agonie, şi atât; cel care murea nu era un om, era un 
bunic, şi asta e cu totul altceva. Tancredi îi strângea cu putere 
mâna şi vorbea, vorbea mult, vorbea cu veselie, înşirând proiecte 
la care îl asocia, comentând evenimentele politice; era deputat şi îi 
fusese promisă legaţia de la Lisabona, cunoştea multe istorioare 
secrete şi picante. Vocea nazală, vocabularul îndrăzneţ desenau un 
ornament frivol peste tot mai zgomotoasa curgere a apelor vieţii. 
Principele era recunoscător pentru pălăvrăgeli şi îi strângea mâna 
cu mare efort, dar cu un rezultat neglijabil. Era recunoscător, dar 
nu-1 asculta. 

Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strângă la un loc, 
din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur 
ale momentelor fericite. Iată-le: două săptămâni înainte de 
căsătorie, şase săptămâni după; o jumătate de oră la naşterea lui 
Paolo, când fusese mândru că prelungise cu o rămurică arborele 
casei Salina (mândria era excesivă, o ştia acum, dar fusese 
adevărată); câteva conversaţii cu Giovanni înainte ca acesta să 
dispară, mai degrabă câteva monologuri, în timpul cărora crezuse 
că descoperise în fiu un suflet asemănător cu al său; multe ore în 
observator pierdut în calcule abstracte şi în urmărirea a ceea ce nu 
poate fi atins - dar puteau orele acestea să fie într-adevăr trecute 
la activul unei vieţi? Nu erau oare un dar anticipat al beatitudinilor 



morţii? N-avea importanţă, ele existaseră. 

In stradă, între hotel şi mare, se opri o flaşnetă care cânta în 
speranţa de a-i înduioşa pe străinii care în anotimpul acela erau de 
fapt absenţi. Hârâia „Tu che a Dio spiegasti Vale ” 138 . Ceea ce mai 
rămânea din Don Fabrizio se gândi la câtă fiere era, în momentul 
acela, azvârlită peste atâtea agonii, în Italia, de melodiile acelea 
mecanice. Tancredi, cu intuiţia lui, alergă în balcon, aruncă jos o 
monedă şi-i făcu semn să tacă. Liniştea de afară se instaură din 
nou, vuietul dinăuntru deveni uriaş. 

Tancredi. Desigur, mult din activul bilanţului provenea de la 
el: înţelegerea lui cu atât mai preţioasă, cu cât era ironică, plăcerea 
estetică de a vedea cum se strecura printre dificultăţile vieţii, 
afecţiunea lui zeflemitoare, aşa cum se cuvine să fie. Apoi câinii: 
Fufi, uriaşul mops al copilăriei sale, Tom, aprigul caniş confident 
şi prieten, ochii supuşi ai lui Svelto, neghiobia delicioasă a lui 
Bendico, labele mângâietoare ale lui Pop, pointerul care acum îl 
căuta pe sub tufişurile şi fotoliile vilei şi care nu-1 va mai găsi 
niciodată. Şi câţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini. Mai erau 
şi primele ore atunci când se întorcea la Donnafugata, sensul 
tradiţiei şi al dăinuirii exprimat în piatră şi în apă, timpul oprit în 
loc, împuşcăturile pline de veselie ale câtorva vânători, masacrul 
afectuos al iepurilor şi potârnichilor, câteva momente hazlii cu 
Tumeo, câteva minute de reculegere la mănăstire printre 
mirosurile de mucegai şi dulceţuri. Mai era ceva? Da, mai era 
ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pământ: momentele de 
satisfacţie în care dăduse răspunsuri tăioase proştilor, mulţumirea 
pe care a simţit-o când şi-a dat seama că în frumuseţea şi în 
caracterul Concettei se perpetua o adevărată Salina, câteva 
momente de impetuozitate amoroasă, surpriza provocată de 
scrisoarea lui Arago care-1 felicita pentru exactitatea dificilelor 
calcule privitoare la cometa Huxley. Şi de ce nu? Entuziasmul 


138 „Tu care spre Dumnezeu întins-ai aripa”, arie din opera Lucia 
di Lammermoor de Donizetti. 



public cu care a primit medalia la Sorbona, senzaţia delicată 
provocată de mătasea unor cravate, mirosul anumitor piei tăbăcite, 
înfăţişarea veselă, înfăţişarea voluptuoasă a unora dintre femeile 
întâlnite, cea pe care o zărise ieri la gara din Catania, pierdută în 
mulţime cu rochia ei maro de călătorie şi mănuşile de antilopă, 
părând să-i caute de afară, în compartimentul murdar, chipul 
descompus. Ce de ţipete în mulţimea aceea: „Sendvişuri 
burtoase!”, „Curierul Insulei!”. Şi apoi delirul trenului obosit şi 
respirând din greu... Şi soarele cumplit de la sosire, zâmbetele 
mincinoase, revărsarea cascadelor... 

/V 

In umbra care se întindea încercă să socotească cât timp 
trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu: 
trei luni, douăzeci de zile, un total de şase luni, şase ori opt 
optzeci şi patru... patruzeci şi opt de mii... V840.000... îşi reveni. 
„Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit aproximativ, trăit cu 
adevărat, vreo doi... trei cel mult.” Dar durerile, plictiseala cât 
însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, 
şaptezeci de ani. 

Simţi că mâinile sale nu le mai strângeau pe cele ale 
nepoţilor. Tancredi se ridică brusc şi ieşi... Nu un fluviu ieşea 
acum din el, ci un ocean, în furtună, încreţit de spume şi talazuri 
dezlănţuite... 

Probabil că leşinase din nou, pentru că îşi dădu seama dintr- 
odată că fusese întins pe pat, cineva îi lua pulsul, marea care se 
reflecta nemiloasă îl orbea; în cameră se auzea un şuierat, era 

/V 

horcăitul lui, dar el nu ştia. In jur o mică mulţime, un grup de 
persoane străine care îl priveau fix cu o expresie speriată. încetul 
cu încetul îi recunoscu: Tancredi, Concetta, Angelica, Francesco- 
Paolo, Carolina, Fabrizietto. Cel care îi lua pulsul era doctorul 
Cataliotti. I se păru că-i zâmbeşte acestuia din urmă ca să-i ureze 
bun venit, dar nimeni nu-şi dădu seama. Toţi, în afară de Concetta, 
plângeau, chiar şi Tancredi care spunea: „Unchiule, unchiule 
drag!” 

Fa un moment dat, prin micul grup, îşi făcu loc o tânără 
doamnă: zveltă, cu o rochie de călătorie maro cu o amplă 



tournure, o pălărioară de paie împodobită cu o voaletă cu bobiţe, 
care nu reuşea să ascundă fermecătoarea drăgălăşenie a chipului, 
îşi trecea mica mână înmănuşată în antilopă pe sub coatele celor 
care plângeau, se scuza, se apropia. Era ea, fiinţa dorită 
dintotdeauna cu intensitate, care venea să-l ia: ciudat că, aşa 
tânără cum era, i se supusese lui, ora plecării trenului trebuia să fie 
aproape. Ajunsă în faţa lui, îşi ridică vălul şi aşa, pudică, dar gata 
să i se dăruiască, i se păru mai frumoasă de cum o zărise vreodată 
în întinderile stelare. 

Vuietul mării se potoli cu totul. 


Partea a opta 


Mai 1910 

Cine mergea să le viziteze pe bătrânele domnişoare Salina 
găsea aproape întotdeauna cel puţin o pălărie de preot pe scaunele 
din anticameră. Domnişoarele erau trei, luptele secrete pentru 
hegemonia domestică le învrăjbiseră şi fiecare dintre ele, caracter 
puternic în felul ei, dorea să aibă un duhovnic particular. Cum se 
mai obişnuia încă în anul 1910, spovedaniile aveau loc în casă, iar 
scrupulele pocăitelor cereau ca acestea să fie frecvente. La micul 
pluton de duhovnici trebuiau adăugaţi capelanul care venea în 
fiecare dimineaţă să celebreze slujba în capela privată, iezuitul 
care îşi asumase conducerea spirituală a casei, călugării şi preoţii 
care veneau să primească daruri pentru una sau alta dintre parohii 
sau pentru opere caritabile; aşa se va înţelege imediat de unde acel 
continuu du-te-vino de feţe bisericeşti şi de ce anticamera vilei 
Salina amintea deseori de unul din magazinele romane din jurul 
Pieţei Minerva care expun în vitrină tot soiul de pălării 
ecleziastice, de la cele purpurii ale cardinalilor la cele de culoarea 



tăciunilor pentru preoţii de ţară. 

/V 

In după-amiaza aceea de mai, adunarea pălăriilor era pur şi 
simplu fără precedent. Prezenţa Vicarului general al Arhidiocezei 
era indicată de o amplă pălărie de castor fin, de o adorabilă 
culoare fucsia, aşezată pe un scaun mai într-o parte, cu o singură 
mănuşă lângă ea, cea dreaptă, din mătase croşetată având aceeaşi 
culoare delicată; prezenţa secretarului său de o strălucitoare 
peluche neagră cu peri lungi, cu un şnur subţire violet împrejurul 
calotei; iar cea a celor doi iezuiţi de pălăriile lor umile dintr-o 
pâslă întunecată, simbol de rezervă şi modestie. Pălăria 
capelanului zăcea pe un scaun izolat cum se cuvine când e vorba 
despre o persoană supusă unei anchete. 

Reuniunea din ziua aceea nu era, intr-adevăr, una oarecare, în 
urma unor dispoziţii pontificale, cardinalul arhiepiscop iniţiase o 
serie de inspecţii în oratoriile private din Arhidioceză cu scopul de 
a controla dacă persoanele care aveau autorizaţia să oficieze acolo 
o meritau cu adevărat, dacă mobilierul şi obiectele de cult 
respectau canoanele Bisericii, dacă moaştele venerate în aceste 
oratorii erau autentice. Capela privată a domnişoarelor Salina era 
cea mai cunoscută din oraş şi una dintre primele pe care Eminenţa 
Sa avea de gând s-o viziteze; şi tocmai în vederea acestui 
eveniment, fixat pentru a doua zi dimineaţa, Monseniorul Vicar 
mersese la vila Salina. La Curia Arhiepiscopală ajunseseră, 
picurând prin cine ştie câte filtre, zvonuri neplăcute în legătură cu 
această capelă; desigur nu despre meritele proprietarelor şi despre 
dreptul lor de a-şi îndeplini în propria casă îndatoririle religioase; 
acestea erau subiecte în afara oricărei discuţii, şi nici măcar nu se 
punea la îndoială regularitatea şi continuitatea cultului, lucruri 
aproape perfecte, dacă se trecea cu vederea peste o excesivă 
rezistenţă, de altfel de înţeles, a domnişoarelor Salina de a îngădui 
persoanelor străine de strictul lor cerc familial să participe la 
riturile sacre. Cardinalului i se atrăsese atenţia asupra unei imagini 
venerate în capelă şi asupra moaştelor, zecilor de moaşte expuse 
acolo. Cu privire la autenticitatea lor circulaseră cele mai 
neliniştitoare zvonuri şi se dorea ca această autenticitate să fie 



confirmată. Capelanului, care era un preot cu o bună cultură şi în 
care se puneau cele mai mari speranţe, i se reproşase cu 
vehemenţă faptul că nu le deschisese îndeajuns ochii bătrânelor 
domnişoare; avusese parte, dacă ne e îngăduit să ne exprimăm 
astfel, de o „săpuneală de tonsură”. 

Reuniunea avea loc în salonul central al vilei, cel cu 
maimuţele şi papagalii. Pe un divan îmbrăcat cu o stofa albastră 
cu broderii roşii, cumpărat cu treizeci de ani în urmă, care distona 
neplăcut cu nuanţele stinse ale preţioasei tapiserii, şedea 
domnişoara Concetta cu Monseniorul Vicar în dreapta ei; de o 
parte şi de alta a divanului, pe două fotolii la fel cu acesta, stăteau 
domnişoara Carolina şi unul din iezuiţi, părintele Corti, în timp ce 
domnişoara Caterina, care avea picioarele paralizate, stătea pe un 
scaun cu rotile, iar ceilalţi preoţi se mulţumeau cu scaunele 
îmbrăcate în aceeaşi mătase ca a tapiseriei, care atunci li se părea 
tuturor de o mai proastă calitate decât invidiatele fotolii. 

Cele trei surori aveau cu toatele în jur de şaptezeci de ani, şi 
nu Concetta era cea mai mare, dar lupta hegemonică, despre care 
am amintit la început, fiind de mult terminată cu o debellatio 139 a 
adversarelor, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i conteste rangul 
de stăpână a casei. In întreaga ei fiinţă erau încă evidente urmele 
unei frumuseţi trecute: grasă şi impunătoare în hainele ei severe 
de mătase neagră, îşi pieptăna părul foarte alb ridicat în vârful 
capului, descoperind fruntea aproape fără riduri, care, împreună 
cu privirea dispreţuitoare şi încruntătura uşor răutăcioasă de 
deasupra nasului, îi dădeau un aspect autoritar, aproape imperial, 
astfel încât un nepot al său, văzând nu se ştie în care carte un 
portret al unei ţarine ilustre, o chema pe ascuns „Caterina cea 
Mare”, poreclă nepotrivită, pe care, de altfel, totala puritate a 
vieţii Concettei şi absoluta ignoranţă a nepotului în materie de 
istorie rusească o făceau, de fapt, să fie inocentă. 

Conversaţia dura de o oră, cafeaua fusese băută şi începea să 


139 înfrângere (în latină în original). 



fie târziu. Monseniorul Vicar îşi rezumă argumentele: 

— Eminenţa Sa ar dori părinteşte ca ritul celebrat în 
particular să fie în conformitate cu cele mai pure rituri ale Sfintei 
Biserici, şi tocmai de aceea grija sa pastorală se adresează printre 
primele capelei domniilor voastre, pentru că el ştie cum 
străluceşte casa aceasta, ca un far de lumină deasupra laicilor 
palermitani, şi doreşte ca, din calitatea ireproşabilă a obiectelor 
venerate, să izvorască o şi mai mare pildă pentru dumneavoastră 
şi pentru toate sufletele credincioase. 

Concetta tăcea, dar Carolina, sora mai mare, explodă: 

— Acum va trebui să apărem în faţa cunoştinţelor noastre ca 
nişte acuzate, verificarea capelei noastre este un lucru, scuzaţi-mă, 
Monseniore, care nici n-ar fi trebuit să-i treacă prin cap Eminenţei 
Sale. 

Monseniorul zâmbea, amuzat: 

— Domnişoară, nici nu vă imaginaţi cât de plăcută este 
ochilor mei emoţia dumneavoastră, ea este expresia unei credinţe 
naive, absolute, iubită de Biserică şi, cu siguranţă, de Domnul 
Nostru Isus Cristos; şi numai pentru a face să înflorească şi mai 
mult această credinţă şi pentru a o purifica, Sfântul Părinte a 
recomandat să fie făcute aceste verificări, care de altfel au loc de 
câteva luni în toată lumea catolică. 

Referirea la Sfântul Părinte nu era, la drept vorbind, potrivită. 
Deoarece Carolina făcea parte din acea categorie de catolici 
convinşi că stăpânesc adevărurile religioase mai profund decât 
papa, şi câteva moderate inovaţii ale lui Pius X, mai ales abolirea 
unor sărbători mai puţin importante, o iritaseră deja. 

— Papa ăsta ar face mai bine dacă şi-ar vedea de treburile 

sale. 

Şi, bănuind că mersese prea departe, se închină şi murmură 
un Gloria Patri. 

Concetta interveni: 

— Nu lăsa să-ţi scape lucruri pe care nu le gândeşti, Carolina. 
Ce-o să creadă despre noi Monseniorul aici de faţă? 

Acesta, ca să spunem adevărul, zâmbea mai larg ca niciodată, 



se gândea doar că se afla în faţa unei copile îmbătrânite printre 
idei înguste şi practici neluminate. Şi, binevoitor, ierta. 

— Monseniorul crede că se află în faţa a trei femei sfinte, 
spuse. 

Părintele Corti, iezuitul, vru să slăbească puţin tensiunea. 

— Eu, Monseniore, fac parte dintre cei care pot confirma cel 
mai bine cuvintele dumneavoastră. Părintele Pirrone, a cărui 
memorie e venerată de toţi cei care l-au cunoscut, îmi povestea 
deseori, când eram novice, despre atmosfera sfântă în care au fost 
crescute domnişoarele, de altfel numele Salina spune totul. 

Monseniorul dorea să ajungă la fapte concrete: 

— Şi acum, domnişoară Concetta, că totul a fost lămurit, aş 
vrea, dacă îmi daţi voie, să vizitez capela, ca să o pregătesc pe 
Eminenţa Sa pentru minunile de credinţă pe care le va vedea 
mâine dimineaţă. 

Pe vremea Principelui Fabrizio, în vilă nu exista o capelă: 
toată familia mergea la biserică în zilele de sărbătoare, iar 
părintele Pirrone, pentru a putea ţine slujba, făcea în fiecare 
dimineaţă o bună bucată de drum. După moartea lui Don Fabrizio 
însă, când în urma unor complicaţii ereditare, pe care ar fi 
plictisitor să le povestim aici, vila intră în proprietatea exclusivă a 
celor trei surori, ele se gândiră imediat să-şi facă propriul oratoriu. 
Fu ales un salon ceva mai retras, care, cu coloane din imitaţie de 
marmură incastrate în pereţi, amintea vag de o bazilică romană; 
din centrul tavanului fu răzuită o pictură mitologică nepotrivită, se 
împodobi un altar şi totul fu gata. 

Când Monseniorul intră, capela era luminată de soarele ce 
cobora spre asfinţit, deasupra altarului tabloul venerat de 
domnişoare se afla în plină lumină, era o pictură în stilul lui 
Cremona 140 şi reprezenta o tânără subţire, destul de plăcută, cu 
ochii ridicaţi spre cer, părul negru vaporos răsfirat într-o graţioasă 
dezordine pe umerii pe jumătate goi; în mâna dreaptă strângea o 
scrisoare mototolită, expresia feţei era de aşteptare nerăbdătoare, 

140 

Tranquillo Cremona, pictor italian (1837-1878). 



însoţită de un soi de bucurie care-i strălucea în ochii plini de 
candoare; în fundal înverzea un blând peisaj lombard. Niciun 
prunc Isus, nicio aură, aici un şarpe, nicio stea, adică niciunul din 
simbolurile care însoţesc de obicei imaginea Măriei; pictorul îşi 
imaginase probabil că expresia feciorelnică era suficientă pentru a 
fi recunoscută. Monseniorul se apropie, urcă una din treptele 
altarului şi, fără să se închine, rămase să privească tabloul câteva 
minute, cu o admiraţie zâmbitoare, ca şi cum ar fi fost un critic de 
artă. în spatele lui, surorile îşi făceau cruci peste cruci murmurând 
Ave Maria. 

Apoi prelatul coborî treapta şi întorcându-se spuse: 

— Frumoasă pictură, foarte expresivă. 

— O imagine miraculoasă, monseniore, cât se poate de 
miraculoasă! zise Caterina, sărmana infirmă, aplecându-se în afara 
instrumentului său ambulant de tortură. Câte miracole a făcut! 

Carolina adăugă grăbită: 

— Reprezintă Madona cu scrisoarea 141 . Fecioara e pe punctul 
de a încredinţa Sfânta Misivă şi îi cere Fiului Divin să-i 
ocrotească pe locuitorii din Messina, ocrotire care a fost glorios 
acordată, aşa cum s-a văzut din multele miracole care au avut loc 
cu ocazia cutremurului de acum doi ani. 

— Frumoasă pictură, domnişoară, orice ar reprezenta e un 
tablou frumos şi trebuie avut grijă de el. 

Apoi se întoarse către moaşte: erau şaptezeci şi patru şi 
acopereau una lângă alta pereţii de pe o parte şi alta a altarului, 
fiecare închisă într-o ramă, cu un bileţel pe care era scris ce anume 
era, iar un număr se referea la documentaţia de autenticitate. 
Documentele, de multe ori voluminoase şi încărcate de sigilii, 
erau închise într-o ladă acoperită cu un damasc, aşezată intr-un 
colţ. Ramele erau din argint sculptat sau din argint neted, din 
aramă şi din coral, din baga; lucrate în filigran, din lemn de esenţă 
rară, din lemn de buxus, din catifea roşie şi din catifea albastră; 


Conform tradiţiei, Sfântul Pavel ar fi înfiinţat la Messina prima comunitate 
creştină, căreia Fecioara Maria i-ar fi trimis o scrisoare binecuvântând-o. 



mari şi mici, octogonale, pătrate, rotunde, ovale; rame care costau 
o avere şi rame cumpărate la magazinele Bocconi, toate de-a 
valma, pentru sufletele acelea evlavioase, exaltate de sarcina 
religioasă pe care şi-o asumaseră de a păstra acele comori 
supranaturale. 

Cea care crease cu adevărat această colecţie fusese Carolina: 
ea o descoperise pe donna Roşa, o bătrână foarte grasă, pe 
jumătate călugăriţă, care avea relaţii fructuoase în toate bisericile, 
în toate mănăstirile şi în toate societăţile de binefacere din 
Palermo şi din împrejurimi. Această donna Roşa aducea la vila 
Salina, o dată la două luni, o relicvă de sfânt înfăşurată în hârtie 
velină. Reuşise, spunea, să o smulgă unei biserici sărmane sau 
unei familii nobile scăpătate. Dacă nu dezvăluia numele 
vânzătorului, era doar dintr-o discreţie demnă de înţeles, ba chiar 
de lăudat, de altfel, dovezile de autenticitate pe care donna Roşa le 
aducea şi le înmâna erau acolo, clare ca lumina zilei, scrise cum 
erau în latineşte sau cu caractere misterioase, indicate drept 
greceşti sau siriace. Concetta, administratoare şi trezorieră, plătea. 
Pe urmă începea căutarea şi potrivirea ramelor. Şi din nou 
impasibila Concetta plătea. A fost o perioadă, care a durat vreo doi 
ani, în care frenezia colecţionării tulbură până şi somnul Carolinei 
şi al Caterinei: în fiecare dimineaţă îşi povesteau una alteia vise cu 
descoperiri miraculoase şi sperau să se realizeze, cum se şi 
întâmpla uneori, după ce visele erau împărtăşite donnei Roşa. Ce 
visa Concetta nu ştia nimeni. Apoi donna Roşa muri şi avalanşa de 
relicve încetă aproape cu totul, de altfel se ajunsese la o oarecare 
saturaţie. 

Monseniorul privi puţin în grabă câteva din ramele aflate mai 
la vedere. 

— Comori, spunea, comori. Ce frumuseţe de rame! 

Apoi, felicitându-le pe domnişoare pentru „frumoasele 
odoare” 142 (chiar aşa a zis, ca în Dante) şi promiţând să se întoarcă 
a doua zi cu Eminenţa Sa („da, la ora nouă fix”), îngenunche, îşi 

142 

" Dante, Divina comedie, „Infernul", cântul XXIV, versul 138. 



făcu cruce în faţa unei modeste Madone din Pompei, agăţată pe un 
perete lateral, şi ieşi din capelă. Imediat scaunele fură văduvite de 
pălării şi prelaţii se urcară în trăsurile arhiepiscopiei care aşteptau 
în curte, cu caii lor murgi. 

Monseniorul ţinu să-l aibă în trăsura sa pe capelan, părintele 
Titta, care fu foarte măgulit de acest privilegiu. Trăsurile porniră 
şi Monseniorul tăcea, trecură pe lângă bogata vilă Falconeri cu 
bougainvillea înflorită care se revărsa peste zidul grădinii minunat 
îngrijite; când ajunseră la drumul care cobora spre Palermo, 
printre livezile de portocali, Monseniorul vorbi: 

— Şi aşa, părinte Titta, dumneata ai avut curajul să faci atâţia 
ani sfânta slujbă în faţa tabloului acelei fete? O fată căreia i s-a dat 
întâlnire şi-şi aşteaptă emoţionată iubitul. Să nu-mi spui că şi 
dumneata credeai că e o imagine sacră. 

— Monseniore, sunt vinovat, ştiu. Dar nu e uşor să le înfrunţi 
pe domnişoarele Salina, pe domnişoara Carolina. Dumneavoastră 
nu ştiţi asta. 

Monseniorul se înfioră când îşi aduse aminte. 

— Fiule, ai pus degetul pe rană, se va ţine cont de asta. 

Carolina se dusese să-şi potolească furia scriindu-i o 
scrisoare Chiarei, sora căsătorită la Napoli. Caterina, obosită de 
lunga conversaţie neplăcută, fusese dusă în pat. Concetta intră în 
camera ei solitară. Era una din acele încăperi (sunt atât de 
numeroase, că ai putea fi tentat să spui că toate sunt aşa) cu două 
feţe: una, mascată, pe care o arată vizitatorului neştiutor; cealaltă, 
descoperită, care se arată numai celor care ştiu cum stau lucrurile, 
stăpânului lor în primul rând căruia i se înfăţişează în mizerabila 
lor esenţă. Camera era însorită şi dădea spre grădina întinsă; intr- 
un colţ un pat înalt cu patru perne (Concetta suferea de inimă şi 
trebuia să doarmă aproape şezând); niciun covor, doar o frumoasă 
pardoseală albă cu complicate desene galbene, o preţioasă vitrină 
pentru monede şi medalii cu zeci de sertăraşe incrustate cu pietre 
dure şi cu imitaţie de marmură; biroul, masa centrală şi întreaga 



mobilă erau executate la ţară într-un efervescent stil maggiolino 143 , 
cu figuri de vânători, câini, animale sălbatice, care se agitau 
chihlimbarii pe fondul de palisandru, mobilă pe care Concetta 
însăşi o considera demodată şi chiar de prost gust şi care, vândută 
la licitaţie, după moartea ei, constituie azi mândria unui bogat 
transportator, atunci când „doamna” lui oferă un cocktail 
prietenelor invidioase. Pe pereţi, portrete, acuarele, icoane, totul 
curat, totul în ordine. Doar două lucruri puteau părea neobişnuite: 
pe peretele opus patului se înălţau patru enorme lăzi din lemn 
vopsite în verde, fiecare cu un lacăt uriaş, şi în faţa lor, pe jos, o 
grămăjoară de blană prăpădită. Vizitatorului neştiutor, camera i-ar 
fi smuls eventual un zâmbet, atât de limpede reieşeau bunătatea şi 
preocupările unei domnişoare bătrâne. 

Pentru cine cunoştea povestea, pentru Concetta, ea era un 
infern de amintiri mumificate. Cele patru lăzi verzi conţineau 
duzini întregi de cămăşi de zi şi de noapte, capoţele, feţe de pernă, 
cearşafuri împărţite cu grijă în „bune” şi „mai puţin bune”, trusoul 
Concettei, făcut în zadar cu cincizeci de ani în urmă. Zăvoarele 
acelea nu se trăgeau niciodată, de frică să nu salte afară demoni 
dezlănţuiţi şi, din cauza atotprezentei umezeli palermitane, 
lucrurile se îngălbeneau, se deşirau, inutile pentru totdeauna şi 
pentru oricine. Portretele erau cele ale unor morţi pe care nu-i mai 
iubea nimeni, fotografiile, ale unor prieteni care atunci când trăiau 
o răniseră şi doar pentru asta nu erau uitaţi în moarte, acuarelele 
înfăţişau case şi locuri în mare parte vândute, ba chiar date pe 
nimic de nepoţi risipitori, sfinţii de pe pereţi erau ca nişte 
fantasme temute, dar în care de fapt nu mai crede nimeni. Dacă te- 
ai fi uitat mai bine în grămăjoara de blană mâncată de molii, ai fi 
văzut două urechi ciulite, un bot de lemn negru, doi ochi miraţi 
din sticlă galbenă: era Bendico, mort de patruzeci şi cinci de ani, 
îmbălsămat de patruzeci şi cinci de ani, un cuib de pânze de 
păianjen şi de molii, detestat de servitorii care de zeci de ani îi 
cereau să-l arunce la gunoi; dar Concetta se împotrivea mereu, 

143 

De la numele celui care le-a creat, Giuseppe Maggiolino (1738-1814). 



pentru că nu voia să se despartă de singura amintire din trecut care 
nu-i trezea senzaţii chinuitoare. 

Dar senzaţiile chinuitoare de azi (la o anumită vârstă, fiecare 
zi îşi prezintă cu punctualitate propriul chin) se refereau toate la 
prezent. Mult mai puţin înflăcărată decât Carolina, mult mai 
sensibilă decât Caterina, Concetta înţelesese semnificaţia vizitei 
Monseniorului Vicar şi bănuia care ar fi fost consecinţele: ordinul 
de a îndepărta toate relicvele, sau aproape toate, schimbarea 
tabloului de pe altar, eventuala necesitate de a sfinţi din nou 

/V 

capela. In autenticitatea acelor relicve ea crezuse destul de puţin şi 
plătise cu sufletul indiferent al unui tată care achită costul unor 
jucării care pe el nu-1 interesează, dar care îi ţin în frâu pe copii; 
nu-i păsa dacă le luau de acolo, dar ceea ce o chinuia în ziua aceea 
era gândul la figura mizerabilă pe care familia Salina ar fi făcut-o 
în faţa autorităţilor bisericeşti şi nu peste multă vreme în faţa 
întregului oraş; discreţia Bisericii era tot ce se putea găsi mai bun 
în Sicilia, dar asta nu însemna deocamdată prea mult; peste o lună, 
peste două, totul se va răspândi aşa cum se răspândeşte totul în 
insula asta, care în loc de Trinacria 144 ar trebui să aibă ca simbol 
urechea siracuzană a lui Dionis 145 , care face să răsune cel mai mic 
suspin pe o rază de cincizeci de metri. Şi ea, Concetta, ţinuse la 
preţuirea Bisericii. Prestigiul numelui se pierduse încetul cu 
încetul. Averea, împărţită şi răsîmpărţită, echivala în cel mai 
fericit caz cu cea a atâtor alte familii inferioare ca rang, şi era 
înspăimântător de mică faţă de cea a unora dintre opulenţii 
industriaşi; dar în Biserică, în relaţiile cu ea, familia Salina îşi 
păstrase întâietatea, era suficient să vezi cum Eminenţa Sa le 
primea pe cele trei surori când mergeau să-l viziteze de Crăciun! 
Dar acum? 

Intră o cameristă. 


Trinacria, simbol heraldic constând într-o gorgonă cu trei picioare. 

145 

Orecchio di Dionisio, peşteră aflată în carierele de piatră ( Letomie ) de la Siracuza, vestită pentru 
calităţile sale acustice. 



— Excelenţă, soseşte Principesa. Automobilul e în curte. 

Concetta se ridică, îşi aranja părul, îşi aruncă pe umeri un şal 
de dantelă neagră, îşi reluă privirea imperială şi ajunse în 
anticameră, în timp ce Angelica urca ultimele trepte ale scării 
externe. Suferea de varice şi picioarele ei, care întotdeauna 
fuseseră puţin prea scurte o susţineau cu greu şi venea sprijinindu- 
se de braţul servitorului ei, a cărui manta neagră mătura treptele. 

— Concetta scumpă! 

— Angelica dragă! De câtă vreme nu ne-am văzut! 

De la ultima vizită, ca să spunem drept, trecuseră doar cinci 
zile, dar intimitatea dintre cele două verişoare (intimitate 
asemănătoare, prin apropiere şi sentimente, cu aceea care peste nu 
mulţi ani urma să-i adune pe italieni şi austrieci în tranşee aflate 
faţă-n faţă), intimitatea era atât de mare, încât cinci zile puteau 
intr-adevăr părea multe. 

/V 

In figura Angelicăi, care se apropia de şaptezeci de ani, se 
observau încă multe semne ale unei frumuseţi trecute; boala, care 
trei ani mai târziu o va transforma într-o mizerabilă larvă, se 
instalase deja, dar stătea pitită în adâncurile sângelui; ochii verzi 
erau cei de odinioară, anii îi înceţoşaseră doar puţin, iar 
zbârciturile gâtului erau ascunse de vaporoasele panglici negre ale 
pălărioarei pe care ea, văduvă de trei ani, o purta cu o cochetărie 
care putea părea nostalgică. 

— Ai dreptate, îi spunea Concettei, în timp ce se îndreptau 
înlănţuite către salon, ai dreptate, dar cu petrecerile care se 
apropie pentru sărbătorirea a cincizeci de ani de la debarcarea 
„Celor o Mie”, nu mai am linişte. Imaginează-ţi că acum trei zile 
mi-au comunicat că m-au numit în Comitetul de onoare, un 
omagiu în memoria dragului nostru Tancredi, desigur, dar câtă 
bătaie de cap! Trebuie să mă ocup de găzduirea veteranilor care 
vor veni din toate părţile Italiei, de aşezarea invitaţilor în tribune, 
fără să supăr pe nimeni, să am grijă să participe toţi primarii de 
comună din insulă. Apropo, draga mea, primarul din Salina e un 
clerical şi a refuzat să ia parte la defilare, aşa că m-am gândit 
imediat la nepotul tău, la Fabrizio: venise să-mi facă o vizită şi, 



ţac! l-am prins; n-a putut să mă refuze, aşa că la sfârşitul lunii îl 
vom vedea defilând în redingotă pe Via Libertâ, în faţa unui panou 
pe care va fi scris Salina cu litere de o şchioapă. Nu ţi se pare 
extraordinar? Un Salina îl va omagia pe Garibaldi, va fi o fuziune 
între vechea şi noua Sicilie. M-am gândit şi la tine, scumpo, iată 
invitaţia în tribuna de onoare, chiar în dreapta celei regale. 

Şi scoase din poşetuţa pariziană, un cartonaş roşu-garibaldin, 
de aceeaşi culoare cu eşarfa de mătase pe care Tancredi o purtase 
câtăva vreme peste guler. 

— Carolina şi Caterina vor fi nemulţumite, adăugă într-o 
doară, dar nu puteam dispune decât de un singur loc, de altfel tu ai 
mai mult drept decât ele, tu erai verişoara preferată a lui Tancredi. 

Vorbea mult şi vorbea bine, patruzeci de ani în comun cu 
Tancredi, convieţuire furtunoasă şi intermitentă, dar suficient de 
lungă, şterseseră de mult până şi ultimele urme ale accentului şi 

/V t 

manierelor de la Donnafugata. Ii imitase în aşa măsură purtările, 
încât ajunsese să-şi împletească şi răsucească degetele intr-un gest 
caracteristic pentru Tancredi. Citea mult şi pe masa din salonul ei 
cele mai recente cărţi de Anatole France şi Paul Bourget alternau 
cu cele ale lui D’Annunzio şi Matilde Serao; iar în saloanele 
palermitane trecea drept o specialistă în arhitectura castelelor 
franceze de pe Loara, despre care vorbea deseori cu o exaltare 
nesigură, contrapunând, poate fără să-şi dea seama, seninătatea lor 
renascentistă cu neliniştea barocă a palatului de la Donnafugata, 
faţă de care avea o aversiune inexplicabilă pentru cine nu-i 
cunoştea copilăria supusă şi neglijată. 

— Dar unde mi-e capul, scumpo! Uitam să-ţi spun că în 
curând va veni senatorul Tassoni, e musafirul meu la vila 
Falconeri şi doreşte să te cunoască, era bun prieten şi tovarăş de 
arme cu sărmanul Tancredi, şi se pare că a auzit despre tine de la 
el. Iubitul nostru Tancredi! 

Scoase din poşetuţă o batistă cu o bordură subţire neagră şi-şi 
şterse o lacrimă izvorâtă din ochii frumoşi încă. 

Concetta, care strecurase tot timpul câte o frază în bâzâitul 
continuu al glasului Angelicăi, la auzul numelui lui Tassoni, tăcu. 



Revedea scena, îndepărtată, dar limpede, asemeni celei zărite 
printr-un ochean răsturnat: marea masă albă înconjurată de toţi cei 
morţi; Tancredi, lângă ea, dispărut şi el, asemeni ei înseşi, care de 
fapt era moartă; povestirea brutală, râsul isteric al Angelicăi, şi 
lacrimile pe care le vărsase ea, Concetta, nu mai puţin isterice. 
Fusese întorsătura vieţii ei, drumul pe care o pornise atunci o 
adusese până aici, până la pustiul acesta care nu era locuit nici 
măcar de iubire, volatilizată, sau de ură, stinsă. 

— Am auzit ce probleme ai cu episcopia. Cât sunt de 
plicticoşi! Dar de ce nu mi-ai spus mai repede? Aş fi putut rezolva 
ceva, cardinalul are mare consideraţie pentru mine, dar mă tem că 
acum e prea târziu. Dar am să lucrez din culise. Oricum, n-o să fie 
nimic. 

Senatorul Tassoni, care sosi în scurtă vreme, era un bătrânel 
sprinten şi foarte elegant. Averea sa, mare şi în continuă creştere, 
fusese câştigată în rivalităţi şi lupte care, în loc să-l vlăguiască, îi 
dăduseră şi mai multă energie, care acum, nesocotindu-i anii, îi 
menţinea ardoarea. In puţinele luni în care servise în Armata 
Meridională a lui Garibaldi căpătase o atitudine militărească 
destinată să nu dispară niciodată şi care, împreună cu politeţea, 
alcătuise o poţiune fermecată ce-i procurase la început multe 
succese galante, iar acum, infiltrată printre acţiunile sale, îi servea 
cât se poate de bine la terorizarea consiliilor de administraţie din 
bănci şi din fabricile de bumbac; jumătate din Italia şi mare parte 
din ţările balcanice îşi coseau nasturii cu aţa firmei Tassoni & Co. 

— Domnişoară, îi spunea Concettei, în timp ce se aşeza lângă 
ea pe un taburet nu prea înalt, potrivit pentru un paj şi pe care 
tocmai de aceea îl alesese, domnişoară, se realizează acum un vis 
al îndepărtatei mele tinereţi. De câte ori în geroasele nopţi de 
tabără pe Volturno sau în jurul bastioanelor Gaetei asediate, de 
câte ori nu mi-a vorbit neuitatul nostru Tancredi despre 
dumneavoastră. Mi se părea că vă cunosc personal, că am fost 
deja în casa aceasta între pereţii căreia şi-a petrecut el tinereţea 
tumultuoasă. Sunt fericit să pot, chiar dacă atât de târziu, depune 
omagiul meu la picioarele celei care a fost mângâierea unuia 



dintre cei mai puri eroi al eliberării noastre. 

Concetta era prea puţin deprinsă să converseze cu persoane 
pe care nu le cunoştea încă din copilărie; era şi prea puţin 
iubitoare de lecturi, deci nu avusese prilejul să se imunizeze 
împotriva retoricii, care o fascina atât de tare, încât se lăsa pur şi 
simplu sedusă. O emoţionară cuvintele senatorului, uită de 
semicentenara glumă soldăţească, nu mai văzu în Tassoni 
violatorul de mănăstiri, batjocoritorul unor sărmane maici 
speriate, ci un vechi, sincer prieten al lui Tancredi care vorbea 
despre el cu dragoste, care-i aducea ei, umbrei, un mesaj al 
mortului transmis pe acele ape ale timpului prin care cei dispăruţi 
pot atât de rar să treacă. 

— Şi ce vă spunea despre mine, dragul meu văr? întrebă cu 
jumătate de glas şi cu o timiditate care o reînvia pe fata de 
optsprezece ani în mormanul acela de mătase neagră şi păr alb. 

— A, multe lucruri! Vorbea despre dumneavoastră aproape 
tot atât cât vorbea despre donna Angelica; ea era dragostea, 
dumneavoastră însă eraţi imaginea adolescenţei delicate, a acelei 
adolescenţe care pentru noi, soldaţii, trece atât de repede. 

Inima îmbătrânită îngheţă din nou. Tassoni ridicase deja 
vocea şi i se adresa Angelicăi: 

— Vă amintiţi, Principesă, ce ne-a spus el acum zece ani la 
Viena? (Se întoarse din nou spre Concetta ca să-i explice:) 
Mersesem acolo cu delegaţia italiană pentru un tratat comercial; 
Tancredi, cu sufletul lui mare de prieten şi de camarad, cu 
cordialitatea lui de mare domn, m-a găzduit la ambasadă. Poate 
faptul că revedea un tovarăş de arme în oraşul acela ostil îl 
emoţionase, şi ce multe lucruri din trecutul său ne-a povestit 

/V 

atunci! Intr-o lojă de la Operă, într-o pauză la Don Giovanni, ne-a 
mărturisit, cu ironia lui unică, un păcat, un păcat de neiertat pe 
care-1 comisese, spunea el, împotriva dumneavoastră, da, 
împotriva dumneavoastră, domnişoară. 

Se întrerupse o clipă ca să-şi pregătească surpriza. 

— Imaginaţi-vă că ne-a povestit cum, într-o seară, în timpul 
unei cine la Donnafugata, şi-a permis să inventeze o minciună şi 



să v-o povestească dumneavoastră, o minciună cazonă legată de 
luptele de la Palermo, în care eram amestecat şi eu; şi cum 
dumneavoastră l-aţi crezut şi v-aţi supărat, pentru că povestea era 
puţin cam îndrăzneaţă pentru societatea de acum cincizeci de ani. 
Dumneavoastră l-aţi certat. „Era atât de drăgălaşă, spunea, în timp 
ce mă fixa cu o privire mânioasă şi în timp ce buzele i se umflau 
graţios de furie, ca acelea ale unui căţeluş; era atât de drăgălaşă, 
că dacă nu m-aş fi stăpânit, aş fi îmbrăţişat-o acolo în faţa celor 
douăzeci de persoane şi a teribilului meu unchi.” Dumneavoastră, 
domnişoară, poate că aţi uitat, dar Tancredi îşi aducea bine aminte, 
era atâta delicateţe în sufletul său, îşi aducea aminte deoarece 
comisese această nelegiuire tocmai în ziua în care o întâlnise pe 
donna Angelica pentru prima oară. 

Şi schiţă către principesă unul din acele gesturi omagiale, 
fluturându-şi mâna în aer, un gest a cărui tradiţie goldoniană se 
mai păstra doar printre Senatorii Regatului. 

Conversaţia mai dură câtăva vreme, dar nu se putea spune că 
participa la ea şi Concetta. Neaşteptata dezvăluire îi pătrunse în 
minte încetul cu încetul şi, la început, nu o făcu prea mult să 
sufere. Dar când vizitatorii îşi luară rămas-bun şi plecară şi ea 
rămase singură, începu să vadă mai clar, şi deci să sufere mai 
mult. Fantomele trecutului erau exorcizate de ani de zile. Se 
găseau, normal, ascunse peste tot şi ele erau cele care făceau 
hrana amară şi companiile plictisitoare, dar adevăratul lor chip nu 
se arătase de mult; ieşea acum la iveală învăluit în comicul 
funebru al greşelilor ireparabile. Sigur că ar fi absurd să spunem 
că ea îl mai iubea încă pe Tancredi; veşnicia amoroasă durează 
puţini ani, nu cincizeci; dar aşa cum o persoană vindecată de 
vărsat în urmă cu cincizeci de ani mai poartă încă urmele pe faţă, 
deşi a uitat chinurile bolii, ea purta în viaţa ei oropsită de acum 
cicatricele propriei dezamăgiri, veche deja, atât de veche, încât azi 
i se sărbătorea oficial semicentenarul. Dar până acum, când se 
gândea, rareori, la ce se întâmplase la Donnafugata în vara aceea 
îndepărtată, se simţea susţinută de senzaţia că fusese o martiră, că 
i se făcuse o nedreptate, şi de animozitatea împotriva tatălui ei 



care o sacrificase, de un sentiment sfâşietor privind celălalt mort; 
aceste sentimente ramificate, care constituiseră scheletul 
întregului său mod de a gândi, se destrămau şi ele; nu existaseră 
duşmani, ci o singură adversară: ea însăşi; viitorul ei fusese ucis 
de propria-i imprudenţă, de impulsivitatea furioasă a celor din 
neamul Salina; îi lipsea acum, exact în momentul în care, după 
decenii întregi, amintirile reînviau, consolarea de a putea atribui 
altora propria ei nefericire, consolare care este ultima poţiune 
amăgitoare a disperaţilor. 

Dacă lucrurile stăteau aşa cum spusese Tassoni, lungile ore în 
care îşi savura ura în faţa portretului tatălui său, faptul că 
ascunsese orice fotografie a lui Tancredi ca să nu fie obligată să-l 
urască şi pe el fuseseră nişte tâmpenii, mai rău: nişte nedreptăţi 
pline de cruzime; şi suferi când îi veni în minte tonul plin de 
căldură, tonul rugător cu care Tancredi îşi ruga unchiul să-l lase să 
între în mănăstire; fuseseră cuvinte de dragoste pentru ea, acele 
cuvinte pe care nu le înţelesese, pe care le alungase din cauza 
orgoliului şi care în. Faţa asprimii sale se retrăseseră cu coada 
între picioare ca nişte căţeluşi bătuţi. Din străfundul atemporal al 
fiinţei sale urcă o durere neagră, mânjind-o toată în faţa acestei 
revelaţii a adevărului. 

Dar era oare acesta adevărul? în niciun alt loc adevărul nu are 
o viaţă atât de scurtă ca în Sicilia: faptul se întâmplase cu cinci 
minute în urmă şi deja sâmburele său autentic dispăruse, camuflat, 
înfrumuseţat, desfigurat, oprimat, anihilat de fantezie şi de 
interese; pudoarea, frica, generozitatea, reaua-voinţă, 
oportunismul, mila, toate pasiunile bune sau rele se reped asupra 
faptului şi-l fac bucăţi bucăţele, în doi timpi şi trei mişcări a 
dispărut. Iar nefericita Concetta voia să găsească adevărul 
sentimentelor nerostite, ci doar întrezărite cu o jumătate de secol 
în urmă! Adevărul nu mai exista, fragilitatea lui fusese înlocuită 
de constanţa durerii. 

/V 

In acest timp, Angelica şi senatorul străbăteau mica distanţă 
până la vila Falconeri. Tassoni era îngrijorat: 

— Angelica, spuse (avusese cu ea o scurtă legătură galantă 



cu treizeci de ani în urmă şi mai păstra acea intimitate de 
neînlocuit, dată de cele câteva ore petrecute sub aceleaşi 
cearşafuri), mă tem să n-o fi rănit în vreun fel pe verişoara 
dumitale; ai băgat de seamă cât de tăcută era la sfârşitul vizitei? 
Mi-ar părea rău, e o doamnă atât de drăguţă. 

— Cred şi eu că ai rănit-o, Vittorio, zise Angelica, iritată de o 
dublă, chiar dacă fantomatică gelozie. Concetta era îndrăgostită 
nebuneşte de Tancredi, dar el n-a băgat-o niciodată în seamă. 

Şi astfel, încă o lopată de pământ fu aruncată pe mormântul 
adevărului. 

Cardinalul de Palermo era intr-adevăr un om sfânt; chiar şi 
acum, când el nu mai există de multă vreme, amintirile despre 
binefacerile şi credinţa lui sunt încă vii. în timpul vieţii însă, 
lucrurile stăteau altfel: el nu era sicilian, nici măcar meridional 
sau roman, şi deci activitatea lui de septentrional se străduise cu 
mulţi ani înainte să facă să dospească aluatul inert şi greoi al 
spiritualităţii siciliene, în general, şi a clerului, în particular. Ajutat 
de doi sau trei secretari din acelaşi loc cu el, se iluzionase în 
primii ani că ar fi putut să înlăture abuzurile şi să cureţe terenul de 
cele mai mari pietroaie de care se împiedica. în curând îşi dădu 
seama că era ca şi cum ar fi împuşcat în vată: micul orificiu făcut 
pe moment era umplut după câteva clipe cu mii de fibre complice 
şi totul rămânea ca mai înainte, se alegea doar cu cheltuiala pentru 
pulbere, deteriorarea materialului şi ridicolul efortului inutil. Ca 
despre toţi cei care în perioada aceea voiau să schimbe ceva din 
caracterul sicilian, şi despre el se spunea că e un fraier (ceea ce, 
date fiind împrejurările, era exact) şi trebuia să se mulţumească cu 
pasive opere de milostenie, care de altfel nu făceau decât să-i 
micşoreze şi mai mult popularitatea, atunci când ele pretindeau de 
la cei milostiviţi cel mai mic efort ca, de exemplu, să meargă la 
Palatul Arhiepiscopal ca să primească ajutoarele. 

Bătrânul prelat care în dimineaţa de 14 mai se duse la vila 
Salina era deci un om bun, dar dezamăgit, care sfârşise prin a 
adopta faţă de enoriaşii săi o atitudine de milă dispreţuitoare (în 



fond, uneori nedreaptă), din cauza căreia avea maniere bruşte şi 
tăioase care-1 târau din ce în ce mai mult în mlaştina înstrăinării. 

Cele trei surori Salina, după cum ştim, se simţeau profund 
jignite de inspecţia capelei lor; dar suflete infantile şi feminine 
cum erau, ele gustau dinainte şi satisfacţiile secundare, dar 
inegalabile: aceea de a primi în casa lor un Primat al Bisericii, 
aceea de a-i putea arăta fastul din casa Salina, pe care ele, cu toată 
buna-credinţă, îl credeau încă intact, şi mai ales aceea de a putea 
vedea pentru o jumătate de oră învârtindu-se în casa lor un soi de 
somptuoasă zburătoare roşie şi de a putea admira nuanţele variate 
şi armonizate ale diferitelor sale veşminte purpurii şi reflexele 
mătăsurilor grele. Sărmanele erau însă sortite să rămână 
dezamăgite şi în ceea ce priveşte această ultimă modestă speranţă, 
atunci când, aşteptând pe prima treaptă a scării exterioare, văzură 
ieşind din trăsură pe Eminenţa Sa, şi constatară că nu era îmbrăcat 
în ţinuta de gală: pe austera sutană neagră doar nişte mici nasturi 
purpurii aminteau de foarte înaltul său rang; în ciuda chipului pe 
care se citea o bunătate excesivă, cardinalul nu era cu mult mai 
impunător decât preotul paroh din Donnafugata. Fu politicos, dar 
rece, şi cu prea multă iscusită măsură ştiu să-şi arate respectul faţă 
de casa Salina şi faţă de virtuţile fiecăreia dintre domnişoare în 
parte, dar şi dispreţul pentru inepţia şi devoţiunea lor formală. Nu 
scoase niciun cuvânt la exclamaţiile Monseniorului Vicar în faţa 
frumuseţii mobilierului din saloanele pe care le străbăteau, nu 
acceptă nimic din somptuoasa gustare pregătită („mulţumesc, 
domnişoară, numai puţină apă, azi e ajunul sărbătorii sfântului 
meu patron”) şi nici măcar nu luă loc. Merse în capelă, 
îngenunche o clipă în faţa Madonei din Pompei, cercetă în grabă 
relicvele. Dar binecuvântă cu pastorală blândeţe pe stăpânele casei 
şi pe servitorii îngenuncheaţi în holul de la intrare. 

— Domnişoară, îi spuse pe urmă Concettei, pe chipul căreia 
se citeau urmele unei nopţi nedormite, trei, patru zile nu se va 
putea celebra liturghia în capelă, dar mă voi ocupa eu personal să 
fie resfmţită cât mai repede. După părerea mea, imaginea 
Madonei din Pompei va ocupa cu demnitate locul tabloului aflat 



deasupra altarului, care va putea să se alăture minunatelor opere 
de artă pe care le-am admirat străbătând saloanele vilei. Cât 
despre relicve, îl las aici pe don Pacchiotti, secretarul meu şi un 
prelat foarte competent, care va examina documentele şi vă va 
comunica rezultatul cercetărilor sale, iar ceea ce va hotărî el va fi 
ca şi cum aş fi hotărât eu însumi. 

/V 

Ii lăsă cu bunăvoinţă pe toţi să-i sărute inelul şi se urcă greoi 
în trăsură, urmat de mica lui suită. 

Trăsurile nu ajunseseră încă la cotitura din faţa vilei 
Falconerilor, când Carolina, cu fălcile încleştate şi cu privirea 
fulgerătoare, exclama: 

— Pentru mine, Papa ăsta e un turc! în timp ce erau nevoiţi 
să-i vânture Caterinei sărurile pe sub nas. 

Concetta discuta liniştită cu don Pacchiotti, care acceptase în 
cele din urmă o cafea şi o savarină. 

Apoi preotul ceru cheia de la lada cu documente, se scuză şi 
se retrase în capelă, nu înainte de a scoate din geantă un ciocănel, 
o pilă, o şurubelniţă, o lupă şi două creioane. Fusese elev la 
Şcoala de Paleografie Vaticană şi, în plus, era piemontez. Lucră 
îndelung şi meticulos, servitorii care treceau prin faţa capelei 
auzeau lovituri de ciocan, scârţâituri de şuruburi şi suspine. 
Reapăru după trei ore cu sutana plină de praf şi mâinile negre, dar 
mulţumit şi cu o expresie de seninătate zugrăvită pe chipu-i 
purtător de ochelari. Se scuză, pentru că aducea un coş mare de 
nuiele: 

— Mi-am permis să mă folosesc de acest coş ca să pun în el 
ceea ce e de aruncat, pot să-l aşez aici? (Şi lăsă într-un colţ 
obiectul plin ochi de hârtii rupte, bileţele, cutiuţe conţinând 
oseminte şi cartilagii.) Mă bucur să vă spun că am găsit cinci 
relicve perfect autentice şi demne de a fi venerate. Celelalte sunt 
acolo, spuse, arătând coşul. Aţi putea să-mi spuneţi, 
domnişoarelor, unde pot să mă perii şi să mă spăl pe mâini? 

Se întoarse după cinci minute ştergându-se pe mâini cu un 
prosop mare, pe a cărui margine dansa un Ghepard brodat cu fir 
roşu. 



— Am uitat să vă spun că ramele sunt în ordine pe masa din 
capelă, câteva sunt cu adevărat foarte frumoase. Se pregătea de 
plecare: Domnişoarelor, respectele mele. 

Caterina refuză să-i sărute mâna. 

— Şi cu ce e în coş ce trebuie să facem? 

— Absolut ce doriţi, domnişoarelor, să le păstraţi sau să le 
aruncaţi la gunoi, nu au nicio valoare. (Şi deoarece Concetta voia 
să cheme o trăsură să-l ducă acasă, adăugă:) Nu vă deranjaţi, 
domnişoară, iau masa la oratorieni, aici la doi paşi, nu am nevoie 
de nimic. Şi după ce îşi puse în geantă instrumentele, se îndepărtă 
cu paşi uşori. 

Concetta se retrase în camera ei, nu simţea absolut nimic, i se 
părea că trăieşte într-o lume cunoscută, dar străină, o lume care-şi 
pierduse tot elanul pe care-1 putea oferi şi care nu mai consta decât 
din simple forme. Portretul tatălui nu însemna nimic altceva decât 
câţiva centimetri pătraţi de pânză, lăzile verzi câţiva metri cubi de 
lemn. Nu trecu multă vreme şi-i fu adusă o scrisoare. Plicul avea o 
dungă neagră şi o coroană mare în relief. 

„Preaiubită Concetta, am aflat de vizita Eminenţei Sale şi mă 
bucur că cel puţin câteva relicve au putut fi salvate. Sper să pot 
obţine ca Monseniorul Vicar să celebreze prima liturghie în capela 
resfinţită. Senatorul Tassoni pleacă mâine şi speră să rămână 
pentru tine un bon souvenir. Eu voi veni în curând să te văd. Până 
atunci te îmbrăţişez cu dragoste. La fel pe Carolina şi Caterina. A 
ta, Angelica.” 

Continuă să nu simtă nimic: vidul interior era complet; doar 
din grămăjoara de blană se ridica un nor de proastă dispoziţie. 
Acesta era necazul de azi: până şi sărmanul Bendico provoca 
amintiri amare. Scutură clopoţelul. 

— Annetta, spuse, câinele ăsta prea e plin de molii şi de praf. 
Ia-1 de aici şi aruncă-1. 

In timp ce blana era târâtă afară, ochii de sticlă o fixau cu 
umila mustrare a lucrurilor care sunt aruncate, care trebuie 
anihilate. După câteva minute ceea ce rămăsese din Bendico era 



aruncat într-un colţ al curţii, pe unde gunoierul trecea în fiecare zi: 
în timp ce zbura jos de la fereastră, forma i se recompuse pentru o 
clipă: se putu vedea dansând în aer un patruped cu mustăţi lungi şi 
cu laba dreaptă din faţă ridicată a blestem. Apoi totul îşi găsi 
pacea într-o grămăjoară de pulbere lividă. 

SFÂRŞIT 


Sumar analitic 


Partea întâi 

Rozariul şi prezentarea Principelui, Grădina şi soldatul mort, 

/V 

Audienţele regale, Cina, In trăsură spre Palermo, Mergând la 
Mariannina, întoarcerea la San Lorenzo, Conversaţie cu Tancredi, 

/V 

La administraţie: moşiile şi argumentele politice, In observator, cu 
părintele Pirrone, Destindere la prânz, Don Fabrizio şi ţăranii, 
Don Fabrizio şi fiul său Paolo, Vestea debarcării şi din nou 
rozariul. 

Partea a doua 

/V 

Călătoria la Donnafugata - Popasul, întâmplări dinainte şi 

/V 

desfăşurarea călătoriei, Sosirea la Donnafugata, In biserică, Don 
Onofrio Rotolo, Conversaţie în baie, Fântâna Amfitritei, Surpriza 
înainte de cină, Cina şi diferitele reacţii, Don Fabrizio şi stelele, 
Vizita la mănăstire, Ce se vede de la o fereastră. 

Partea a treia 

Plecarea la vânătoare, Necazurile lui Don Fabrizio, 
Scrisoarea lui Tancredi, Vânătoarea şi Plebiscitul, Don Ciccio 



Tumeo ocărăşte, Cum se înghite o broască, Mic epilog. 

Partea a patra 

Don Fabrizio şi don Calogero, Prima vizită a Angelicăi, 
Sosirea lui Tancredi şi a lui Cavriaghi, Sosirea Angelicăi, Furtuna 
amoroasă, Destinderea de după furtună, Un piemontez soseşte la 
Donnafugata, O Raită prin sat, Chevalley şi Don Fabrizio, 
Plecarea în zori. 

Partea a cincea 

Sosirea părintelui Pirrone la San Cono. Discuţii cu prietenii şi 
cu vânzătorul de ierburi, Problemele familiale ale unui iezuit, 
Rezolvarea problemelor, Convorbire cu „omul de onoare”, 

/V 

întoarcerea la Palermo. 

Partea a şasea 

/V 

In drum spre bal, Balul: intrarea lui Pallavicino şi a familiei 

/V 

Sedâra, Nemulţumirea lui Don Fabrizio, Sala de bal. In bibliotecă, 
Don Fabrizio dansează cu Angelica, Cina; conversaţie cu 
Pallavicino, Balul se termină, întoarcerea acasă. 

Partea a şaptea 

Moartea Principelui. 

Partea a opta 

Vizita Monseniorului vicar, Tabloul şi moaştele, Camera 
Concettei, Vizita Angelicăi şi a senatorului Tassoni, Cardinalul: 
sfârşitul relicvelor. 

Sfârşitul. 


ANEXE 



Postfaţă 


Polemica privind autenticitatea textului Ghepardului dat spre 
publicare nu a încetat cu totul după ediţia „conformă cu 
manuscrisul din 1957”, apărută la editura Feltrinelli în 1969 şi 
retipărită în continuare. Nu acesta este locul potrivit pentru a 
discuta asemenea probleme, dar s-a crezut de cuviinţă să fie 
retipărit Ghepardul , corectând toate neconcordanţele din 
manuscris găsite de filologi (nu este vorba în fond decât de 49 de 

/V 

rectificări). In plus, în ultimii ani au fost găsite texte autografe 
care aveau legătură cu Ghepardul, texte care îmbogăţesc ediţia de 
faţă. 

Pe baza descoperirilor pot afirma că ordinea în care au fost 
redactate diferitele versiuni ale romanului, ordine indicată de mine 
în Cuvântul înainte este confirmată. In mod deosebit trebuie 
semnalată o copie a manuscrisului dactilografiat pe care există 
scrise de mâna autorului circa două treimi din corecturi, care vor 
fi apoi introduse în manuscrisul din 1957. Aceasta e de altfel 
ultima versiune recontrolată a Ghepardului pe care Giuseppe 
Tomasi di Lampedusa ne-a lăsat-o. 1 De la numele celui care le-a 
creat, Giuseppe Maggiolino (1738-1814). 


Descoperirea „Canţonierului” 

A 

In 1968, intr-un interviu pentru revista La Fiera Letteraria 
(XLIII, nr. 12, 21 martie 1968), am vorbit despre prezenţa altor 
materiale legate de romanul Ghepardul. Aminteam că autorul 
scrisese câteva poezii atribuite lui Don Fabrizio, în care se vorbea 
despre dragostea lui pentru Angelica. Printre materialele 
descoperite există şi un fragment inedit al unei alte părţi a 

/V 

romanului, intitulat „Canţonierul casei Salina”. In textul rămas, 
dragostea lui Don Fabrizio pentru Angelica nu apare evidentă. Dar 
sensul „Canţonierului casei Salina” este că el trebuia să se termine 



cu o mărturisire aflată în ultimele sonete şi că aceste sonete îi erau 
dedicate Angelicăi. 

Oda părintelui Pirrone este o parodie savantă, bazată pe o 
Canţonetă compusă de adevăratul părinte Pirrone pentru nunta 
bunicului lui Giuseppe. Ca ghid pentru procedeul parodistic vezi 
Canţoneta scrisă de adevăratul părinte Pirrone. 

Ducelui de Palma 

la cea de a opta aniversare a căsătoriei 146 * 

Mă rog l-altarul rugilor 
Făgăduinţe-ndrept spre cer 
Ca printre suflete curate 

/V 

închise în ţinuturi depărtate 
Să îmi găsiţi mireasa 
Preapura, graţioasa. 

Dorinţa ce vie rămâne 
Trecea prin casele bătrâne 
Tinere nubile 
Daruri felurite 
Cum iscau iubirea 
Nobilă li-i firea. 

Printre raze pure 

/V 

îngeri mulţi înjur, 

Coborând vecia 
Mama celor buni 
Dulcea mea Maria 
Stâncă în furtuni. 


146 * Traducere de Adrian Popescu. (N. Tr.) 



Tu, al Tomasilor 
Fiu ferice,-mi zise, 

Nu privi în van 
Cele trecătoare, 

Ci priveşte-aleasa, 

Ceru-ti dă mireasa. 

Iat-un spirit pur 
Lepădându-şi haina 
Daruri, har în jur, 

Toate-n ea le adună! 

Tot ce greu ajungi 
Am iubit atunci! 

Apoi a dat ocol orbitei 
Măritul soare de opt ori 
De când m-a agrăit Fecioara 
Cuvintele-i ce-ţi dau fiori, 

Din ziua aceea eu pot zice 
Că-s mirele menit iubitei. 

20 aprilie 1875 

„Cantonierul” se află intr-un caiet albastru care cuprinde 
„Vacanţa părintelui Pirrone”, „O seară în societate” (partea a 
şasea, care, în varianta din 1957, se va intitula „Balul”) şi, desigur, 
„Canţonierul casei Salina”. „O seară în societate” şi „Canţonierul” 
sunt numerotate progresiv, ultimele două texte sunt scrise pe foi 
care fac parte dintre cele cuprinse în varianta iniţială a caietului, 

/V 

chiar dacă au fost înlăturate. In varianta din 1957, primele două 
texte au fost reintroduse, iar al treilea eliminat, ceea ce indică 
voinţa precisă a autorului. De fapt, capitolul este neterminat. 
Sonetele sunt scrise pe două foi adăugate, conţinând fiecare o 
primă şi o a doua redactare cu variante ale textului. Oda, în 
schimb, este scrisă pe curat şi respectă numerotarea paginilor 
scrise de autor. 



Fragmentul A 

(de introdus înaintea părţii a pata) 


Iubirea unui câine poate aduce o adevărată mângâiere pentru 
proasta dispoziţie generalizată şi neagră, pentru proasta dispoziţie, 
ca să spunem aşa, metafizică a stăpânului; când însă motivele 
mâhnirii sunt circumscrise şi exacte (o misivă penibilă de scris, o 
poliţă care expiră, o întâlnire neplăcută de înfruntat), nu există 
gudurare care să ţină, sărmanele animale încearcă şi iar încearcă, 
continuă să se ofere la infinit, dar nu foloseşte la nimic; 
devotamentul lor se îndreaptă spre sferele înalte şi generice ale 
afecţiunii umane, iar împotriva necazurilor personale ofertele lor 
cad în gol; un dog de mângâiat nu te consolează pentru că trebuie 
să înghiţi un hap amar. 

Unul din primele semne ale seninătăţii recâştigate fu pentru 
Don Fabrizio reluarea raporturilor sale fraterne cu Bendico; şi din 
nou se putu admira spectacolul omului uriaş care se plimba prin 
grădină cu un câinele-colos. Câinele spera să-l înveţe pe om 
gustul activităţii gratuite, să-i insufle ceva din dinamismul său; 
omul, în schimb, ar fi dorit ca animalul, prin iubire, să poată 
aprecia, dacă nu tocmai speculaţia abstractă, cel puţin plăcerea 
trândăviei decorative şi domneşti; niciunul dintre cei doi, se 
înţelege, nu reuşea nimic, dar erau oricum mulţumiţi pentru că 
fericirea constă în a căuta un scop, nu în a-1 atinge, cel puţin aşa se 
zice. 


Fragmentă B 

(de introdus între partea a şasea şi partea a şaptea) 

Canţonierul casei Salina 

A 

In anii care au urmat imediat după formarea Regatului Italiei 
şi înainte de anul 1866, care a însemnat prima criză pentru acest 
regat, prevestitoare de alte crize şi mai mari, familia Principelui de 



Salina ajunse la echilibrul ce ne este dat să-l dobândim în această 
lume curgătoare. 

/V 

In 1863, Don Fabrizio împlini cincizeci de ani şi, cum era 
obiceiul înţelept în acele vremuri, se consideră bătrân şi în mod 
categoric scutit; scutit, se înţelege, de orice manifestare erotică, 
mondenă şi chiar ştiinţifică; cât despre îndatoririle familiale, 
acestea fură mai degrabă intensificate decât reduse, tocmai în 
urma restrângerii frontului de atac. 

Principesa Maria-Stella urmă şi în această ocazie exemplul 
soţului său; îl urmă până intr-acolo, încât ajunse să îmbrace 
uniformele bătrânelor doamne de pe vremea aceea; fu deci văzută 
doar în rochii în care mătăsurile fumurii sau de culoarea frunzelor 
uscate aproape dispăreau sub amplele volane de dantelă neagră. 
Chipul său, pe care ochii ardeau totuşi cu flăcări tinereşti, era 
mereu încadrat de panglicile late ale bonetei, un certificat de 
naştere eliberat de către modiste şi care echivala cu drapelul pe 
care navele de război îl arborau atunci când focul duşman le 
adusese în incapacitate de a mai face vreo manevră. 

Paolo, primul născut, Ducele de Querceta, părea să-şi fi 
părăsit, din punct de vedere afectiv, familia şi să fi fost adoptat de 
propriii săi cai, ale căror nume se schimbau încetul cu încetul din 
cele normande şi cavalereşti la modă sub monarhia bourbonică, în 
altele de rezonanţă anglo-saxonă. Rufus, cu numele său regalşi 
englezesc marcă tranziţia; după el Swiftsure, Destroyer şi Lady- 
Fair îşi disputară iubirea tânărului nobil. Cu nume şi culori 
diferite, ei erau totuşi aceleaşi animale arogante, iritabile şi de rasă 
nu foarte sigură, care uitând de grija filială a lui Paolo, de mai 
multe ori puseră în pericol însăşi viaţa fiului lor. în acei ani, Paolo 
începu s-o curteze pe Annina, o verişoară din familia Mâlvica, 
atitudine ce obţinuse poate consimţământul cailor, dar, cu 
siguranţă, nu pe cel al lui Don Fabrizio, care-şi manifestă cu acel 
prilej dreptul sicilian de a se opune la căsătoria fiilor, drept întărit 
de data aceasta de enervarea pe care i-o producea deja de mult 
timp numele Mâlvica. Curtea se termină totuşi prin găsirea unei 
obosite soluţii într-o căsătorie încheiată câţiva ani mai târziu. 



Ceilalţi copii creşteau şi cei mari deveneau bărbaţi în toată 
puterea cuvântului şi riscau timoraţi mici orgii la Palermo sau cel 

/V 

mult la Napoli. In jurul fetelor, deşi frumoase şi foarte tinere, 
începea să se adune acea impalpabilă cenuşă albăstruie şi călduţă 
care prevestea că vor rămâne domnişoare bătrâne. 

După o lungă logodnă, a cărei durată era justificată de 
extrema tinereţe a Angelicăi, Tancredi sfârşi prin a se căsători şi, 
împovărat cu pungile de pânză şi cu dublele binecuvântări 
ghepardeşti şi sedariene, călători un an întreg, împreună cu soţia 
sa, prin toată Europa: Paris, Baden, Veneţia, Londra şi Spa văzură 
acel cuplu plin de farmec şi cheltuitor; frumuseţea, cu adevărat 
excepţională, a tinerei principese cuceri, platonic, multe inimi, 
chiar dintre cele mai greu de mulţumit; distincţia ironică şi 
inteligenţa bărbatului făcură să capituleze în manieră mai puţin 
platonică multe femei, indiferent dacă erau contese sau cameriste 
în hoteluri. 

/V 

Intre timp, la vila Falconeri se executau importante lucrări de 
restaurare, supravegheate de Don Fabrizio şi finanţate de don 
Calogero şi la întoarcerea lor, porumbeii găsiră un cuib în care 
divanele din peluche şi bibelourile de Minton 147 nu reuşeau să 
ascundă întru totul măreţia proporţiilor antice, dar puseră pentru 
totdeauna pe fugă fantasmele din moşteniri şi acte notariale care 
prea multă vreme întristaseră locurile acelea. Tancredi era încă 
prea tânăr pentru a aspira la funcţii politice precise, dar activitatea 
lui şi banii de curând obţinuţi îl făceau să fie indispensabil 
oriunde; milita în extrem de profitabila nuanţă de „extrema stângă 
a extremei drepte”, magnifică trambulină care urma să-i permită 
acrobaţii admirabile şi admirate, dar ştia să-şi mascheze cu 
înţelepciune intensa activitate politică cu o indiferenţă şi o 
uşurinţă a exprimării care îi împăca pe toţi. 

Părintele Pirrone se trezi amestecat în tot felul de probleme 
ale familiei, complicate şi periculoase. Ne bucurăm să putem 


Minton, Thomas Minton and Sons, celebru atelier în care, în secolul XIX, se produceau obiecte de 
porţelan. 



spune că el ştiu să descurce aceste încurcături cu înţelepciunea şi 
bunătatea care erau de aşteptat de la un preot atât de venerabil; ba 
chiar că din observarea acestor mizerii umane, ştiu să tragă unele 
interesante concluzii de ordin general. 

Palatul de la Donnafugata continua să-şi înalţe voluptatea 
barocă a volutelor şi fântânilor sale arteziene chiar în inima neagră 
a mizeriei siciliene. Sub noua administraţie a lui don Calogero 
Sedâra, deputat şi primar, târgul se îmbogăţea cu şcoli ridicate 
exclusiv din primele pietre şi cu canale de scurgere săpate doar în 
afişe electorale. 

După un an de şedere la Girgenti şi doi la Trapani, Chevalley 
de Monterzuolo fusese promovat şi transferat la Grossetto; înainte 
de a părăsi Sicilia se dusese să-şi ia rămas-bun de la Principe şi 
să-i împărtăşească faptul că îi recunoaşte iscusinţa. 

/V 

In acest climat de trecătoare seninătate, în casa Salina 
înflorise poezia. Să nu vă pară ciudat, dar cu un secol în urmă, 
producţia literară, deşi mediocră, sau tocmai pentru că mediocră, 
nu era, ca acum, desprinsă de masa muritorilor de rând şi 
rezervată puţinilor iniţiaţi în jargonul şi misterele aluzive; multe 
persoane, chiar având o cultură sumară, îşi concentrau în strofe 
foarte moderate propriile emoţii, fără aspiraţii editoriale, chiar 
dacă nu fără o spaimă ascunsă de eternitate, după cum se deduce 
din aproape întotdeauna geloasa păstrare a textelor. Nu se poate 
ascunde faptul că majoritatea acestor poezii aveau un conţinut 
obscen sau trivial până la asfixie, dar o anumită parte din aceste 
opere ascunse dezvăluie, prin lipsa jalnică de experienţă, un 
sentiment puternic şi duios, deseori incredibil pentru cine 
cunoaşte biografia sau portretele autorilor. Citind câteva din 
aceste poezii de mâna a patra, ai uneori senzaţia că întâlneşti un 
suflet mare care se chinuie într-o închisoare ale cărei ziduri sunt 
puse la încercare de aptitudini limitate şi de lipsa de familiaritate 
cu marii poeţi; cu alte cuvinte, ca un foc sufocat sub nişte nuiele 
umede, care produce mult fum şi puţină flacără, fără a înceta prin 
asta să fie nobilul element care este; aceeaşi senzaţie pe care o ai 



atunci când citeşti sonetele lui Michelangelo sau tragediile lui 
Alfieri; sau, pentru a para fulgerele academice, când citeşti 
versurile lui Milton şi ale lui Goethe. 

Ca o consecinţă a uneia din glumele create de 
bombardamentele aeriene care fac să dispară obiecte preţioase, 
dar scot la iveală conţinutul unor cămăruţe uitate de lume, fii 
găsit, zăcând printre ruine şi acoperit de tristul moloz al 
dărâmăturilor, un dosar din hârtie groasă albastră pe coperta căruia 
apărea ironicul, sperăm, tidu de „Canţonierul casei Salina”. El 
conţinea o mică broşură tipărită la Palermo („la editura E. Pedone 
Lauriel - 1863”) pe a cărei pagină de titlu era scris „Odă pentru 
preamărirea Ilustrei Case a Principilor de Salina Corbera şi pentru 
celebrarea celei de a cincizecea aniversări a zilei de naştere a 
Excelenţei Sale Don Fabrizio Corbera, Principe de Salina etc. 
Etc., compusă şi dedicată de reverendul părinte Saverio Pirrone, 
preot iezuit”. Urmau numeroase foi inegale ca format şi din hârtie 
de calitate diferită, toate acoperite de elegantul scris al lui Don 
Fabrizio; vreo treizeci de sonete (douăzeci şi şapte, mai precis), 
plus câteva foi scrise şi ele de către Principe, purtând în josul 
paginii însemnarea „Opera iubitului Tancredi”. 

Aici este retipărită integral oda părintelui Pirrone, desigur nu 
pentru valoarea ei poetică, ci pentru că poate pune în lumină 
mediul social în care iezuitul reuşi să facă să înflorească florile 
modeste, dar emoţionante, ale propriei retorici. 

Regretăm însă că nu putem publica totalitatea sonetelor lui 
Don Fabrizio; dificultăţile pe care ghearele Ghepardului le-au 
întâlnit în depănarea complicatului ghem prozodic şi metric al 
timpului său se dovedesc adesea insurmontabile. Cea mai mare 
parte din aceste sonete, care i se păreau probabil foarte limpezi 
autorului lor, ar apărea cu totul de neînţeles unui cititor din zilele 
noastre, atât de multe sunt deformările sintactice, cuvintele inutile 
şi silabele în plus sau în minus. Şi, pentru că ar fi lipsit de respect 
să expunem o figură atât de respectabilă din multe motive, 
dispreţului public, care preferă obscuritatea în poezie numai 
atunci când este premeditată, şi nu, ca în acest caz, derivată dintr- 



o patetică dificultate de exprimare, am preferat să exercităm o 
severă cenzură şi să prezentăm numai acele puţine poezii mai 
puţin urâţite de defecte; ele vor scoate la iveală un aspect 
neaşteptat al personalităţii lui Don Fabrizio, care se speră că-1 va 
face mai drag în ochii celui care a colindat pe câmpiile sterpe ale 
acestor pagini. 

Poeziile lui Tancredi sunt atât de puţine, că nu a fost necesar 
să alegem dintre ele, ele au de altfel un conţinut mai frivol şi 
iluminează cum trebuie fermecătoarea înfăţişare exterioară a 
acestui „erou al mântuirii noastre”. 

Cititorul ne va ierta dacă am fost constrânşi să îngreunăm 
textul cu câteva note indispensabile pentru a clarifica multe aluzii 
familiale şi personale ale acestor mici opere. 

ODĂ PENTRU PREAMĂRIREA ILUSTREI 
CASE A PRINCIPILOR DE SALINA-CORBERA 
ŞI PENTRU CELEBRAREA CELEI DE A CINCIZECEA 
ANIVERSĂRI A EXCELENŢEI SALE DON FABRIZIO 
CORBERA PRINCIPE DE SALINA, DUCE DE QUERCETA, 
MARCHIZ DE DONNAFUGATA ETC. ETC., 
COMPUSĂ DE REVERENDISSSIMUL SAVERIO 
PIRRONE, PREOT IEZUIT 148 * 


Umil e orice-nceput 
pe globul de tină, 
Adam se naşte din lut, 
Fluturele din omidă. 

Petru pescarul porneşte 
De noapte truditor, 
Ieslea, uite-1 iveşte 
Pe-al lumii Mântuitor. 


148 


* Traducere de Adrian Popescu. (N. tr.) 



Romei cea tare şi sântă 
odată cu asprul plugar 
laude istoria-i cântă 
el taie brazda-hotar. 

/V 

In neştiuta Manresa, 
intr-o profundă cavernă 
flacăra-ncepe s-ardă 
sol de-nălţare eternă. 149 

Nobili sau regi, împăraţi 
din neciopliţii tâlhari, 
sau soldăţoi nespălaţi 
din infideli mercenari 

Tragu-şi originea, spiţa, 
Timpu-apoi îi preface 
fără de moarte li-i viţa, 
steaua îi naşte în pace. 

Cel ce-n Luteţia-i rege, 
pe tronul Regilor Sfinţi, 
neam de rând e, -nţelege 
fiu al căror părinţi 150 ? 

Numai tu, o, Salina 
singura stirpe iubită, 
duci, aproape divină, 


Poetul omagiază umilele origini ale Ordinului său, pe care Ignaţiu de Loyola l-a creat la Manresa, 
în Spania. (N. ed.) 


150 Poetul ilustrează aversiunea clerului faţă de Napoleon III, care fusese de acord cu alipirea unei mari 
părţi din Statul Pontifical la Regatul Italiei şi face aluzie la presupusa naştere nelegitimă a împăratului. 
(N. ed.) 



coroana ta, de lumină. 


Astfel apari în istorie 
fruntea ţi-i deja-ncinsă, 
splendid a lumii memorie 
regate, iubiri, neînvinsă. 

Pe Palatin augustul, 
a ta-i virtutea lui Titu, 
al Berenicei e gustul 
sămânţa, focul şi ritu’. 151 

Iei din pioasa Iudeea, 

Setea de Domnu-Adevăr, 

Roma, severă ca zeea 
Onoare-ţi dă, -ntr-adevăr. 

Clocot, ilustre iubiri, 

Ai adăpat, ce fântână 
Strămoşii cântă, ei ştiu 
Ce viitor ai în mână. 

Comeliu, ce grave 
trei scurte cuvinte 
rosti, vorbele-i slabe 
tragice-s, fără de minte. 152 

Dar şi Racine, iscusitul 153 

151 în strofa aceasta şi în următoarele se face referire la tradiţia conform căreia casa Salina îşi trage 
originea din iubirea dintre împăratul Titus şi regina Berenice. (N. ed.) 

152 

„Comeliu” este Tacitus care „în trei scurte cuvinte” (invitus invitam dimisit) a rezumat drama 
acelor iubiri. Poetul le admiră, dar găseşte că sunt „fără de minte”, deoarece contrazic propria-i părere 
despre nunta celor doi iubiţi. (N. ed.) 

153 

Jean Racine, căruia poetul, ca un bun iezuit, îi laudă în primul rând (presupusa) repudiere a 
doctrinelor janseniste. Tragedia Berenice de Racine este lăudată deoarece este cea mai blândă şi singura 
nesângeroasă a poetului francez. (N. ed.) 



Care-n Franţa versifica 
Cu ce zel, pe vestitul 
Jansenius îl alunga. 

Strângu-se bine pe Liră 
chiar din mărunte amoruri 
cântece, Urbea le-admiră, 
nu-s acolo omoruri. 

Dar deja ca în febre 
bârfe ne-nvaţă 
zic între ei prin tenebre 
„Nu-i parohul de Faţă!” 

/V 

In gâtlej minciună te-ntoarce! 
Daţi-i pe cei răi la o parte 
infami la stâlp ţintuiţi! 

Iată acum vă descopăr 
doar adevărul sublim, 
laurul cast îl sporeşte, 
iar natala salvare 
fie-i acestei stirpe, din plin! 


[SONETELE LUI DON FABRIZIO] 154 * 

Compactă şi netă sub soarele de august 
apa cisternei pare asemenea blocului 
de marmoră verde care stă, frust, 
ultimă barieră în calea siroccului. 

Dar nu-i aşa. Printr-o fantă subţire 
secretă se pierde binele cel ascuns; 


154 * 


Traducere de Adrian Popescu. (N. Tr.) 



se scurge-n zadar şi numai o vană lucire 
tâmp-a prundişului în lumin-a pătruns. 

/V 

încet scade apa şi oricui i se-arată 
Cât de hidoasă, vâscoasă, mortală 
Se depune: noroi, viermi, caznă. 

de cald ce te sufocă şi fiece tristă pată 
a noastră, ce apare deasupra-i greşeală; 
ce salvare ne-a fost, acuma-i miasmă. 

Când într-o bătrână inima Iubirea se lasă 
lent înaintează şi printre obstacole triste 
de-ngropate speranţe, lacrimi ascunse-n batiste 
ea calea trebuie să şi-o taie: mumia 155 scârboasă 

de vicii 156 bolnave cărări îi închide şi piste. 

Se încuibă în fine, sfâşie vălurile, nu-i pasă: 
în ochi are doar o batjocură ne veninoasă, 
cum avu, plăceri întrezărite, mixte. 

Tirană la tinereţe, călău la bătrâneţe, crud 
nu-i al vieţii mesager, e al morţii, 
iscă dureri, oroare şi ruşine-n valuri. 

Eu sufăr, plâng, blestem, numai dispreţ aud; 
ea mă sugrumă cu torturi cu laţul sorţii, 
mândră mă va-nsoţi pe-ntunecate maluri. 


155 


Deasupra cuvântului „mumie“ autorul scrie „larve“, fără să indice vreo preferinţă. (N. ed.) 


156 


Deasupra cuvântului „vicii 44 autorul scrie „morţi 44 , fără să indice vreo preferinţă. (N. ed.) 



Cuprins 

Cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi 

Partea întâi 

Partea a doua 

Partea a treia 

Partea a patra 

Partea a cincea 

Partea a şasea 

Partea a şaptea 

Partea a opta 

Sumar analitic 



Postfaţă 

Descoperirea „Canţonierului” 

Ducelui de Palma la cea de a opta aniversare a căsătoriei 
sale... 

SONETELE LUI DON FABRIZIO